Shogun

James Clavell SHŌGUN 1975 vol.1 PROLOG Furtuna rupea din el. Îi simţea muşcătura până în adâncul fiinţei şi ştia că, dacă nu acostează în trei zile, vor fi morţi cu toţii. Prea multe morţi în această călătorie, gândi, sunt pilotul şef al unei flote moarte. O singură navă rămasă din cinci, douăzeci şi opt de oameni dintr-un echipaj de o sută şapte, dintre care acum doar zece se mai ţin pe picioare, iar ceilalţi sunt pe moarte, şi printre ei Căpitanul General. Fără provizii, apă mai deloc, iar câtă a rămas e sălcie şi tulbure... Îl chema John Blackthorne şi era singur pe punte, în afară de marinarul de veghe la provă, Salamon mutul, care se ghemuise la adăpost sub vânt, scrutând marea din faţă. Nava se înclină sub o rafală bruscă şi Blackthorne se prinse de braţul scaunului fixat pe dunetă, langă timonă, până ce corabia se redresă, scârţâind din toate încheieturile. Se numea Erasmus – două sute şaizeci de tone, navă comercială înarmată înregistrată la Rotterdam, cu trei catarge, douăzeci de tunuri, şi singura supravieţuitoare din prima forţă expediţionară trimisă de Ţările de Jos să înfrunte duşmanul în Lumea Nouă. Primele nave olandeze care izbutiseră să destrame taina trecerii prin Strâmtoarea Magellan. Patru sute nouăzeci şi şase de oameni, toţi voluntari. Toţi olandezi, în afară de trei englezi – doi piloţi şi un ofiţer. Misiunea lor: să jefuiască posesiunile spaniole şi portugheze din Lumea Nouă şi să le dea pradă focului; să obţină concesiuni comerciale permanente; să descopere noi insule în Oceanul Pacific, care ar fi putut servi drept baze, şi să le proclame teritorii olandeze; iar după trei ani să se întoarcă acasă. De mai bine de patru decenii, Ţările de Jos protestante erau în război cu Spania catolică, luptând să doboare detestatul jug spaniol. Olanda, numită uneori Provinciile Unite sau Ţările de Jos, încă mai era, juridic, parte a Imperiului Spaniol. Anglia, singura ei aliată, prima ţară din lumea creştină care, în urmă cu vreo şaptezeci şi ceva de ani, se rupsese de Curtea Papală de la Roma şi devenise protestantă, se afla şi ea de douăzeci de ani în război cu Spania, iar de zece era aliată deschis cu Ţările de Jos. Vântul se înteţi şi mai mult şi nava se balansa. Naviga cu catargele goale, doar cu gabierul de furtună. Dar chiar şi aşa curenţii şi vijelia o purtau spre orizontul din ce în ce mai întunecat. Acolo furtuna e şi mai puternică; îşi spuse Blackthorne, şi alte recifuri, alte bancuri de nisip. Şi marea necunoscută. Bun! O viaţă întreagă am înfruntat marea şi totdeauna am ieşit învingător. Şi o să înving mereu. Primul pilot englez care a trecut prin Strâmtoarea Magellan. Da, primul – şi primul pilot care a navigat vreodată în aceste ape asiatice, în afară de câţiva bastarzi de portughezi sau spanioli nenorociţi, care încă îşi mai închipuie că lumea le aparţine. Primul englez pe aceste mări... Atâtea lucruri înfăptuite pentru prima dată. Da. Şi atâţia morţi ca să le dobândeşti... Gustă şi adulmecă din nou vântul, însă nu se simţea nici un semn de pământ. Cercetă oceanul mohorât şi mânios. Nici un fir de algă sau pată de culoare care să-i vestească ţărmul. Văzu creasta unui alt recif, departe, la tribord, dar asta nu-i spunea nimic. De o lună îi ameninţau vârfurile recifurilor, dar încă nici urmă de pământ. Oceanul ăsta e fără de sfârşit, îşi

zise. Bine. Doar pentru asta te-ai pregătit: să navighezi pe mări necunoscute, să le treci pe hartă şi să te întorci din nou acasă. La câte zile depărtare eşti de casă? Un an şi unsprezece luni şi două zile. Ultima acostare fusese în Chile, cu o sută treizeci şi trei de zile în urmă, de cealaltă parte a oceanului pe care Magellan, străbătându-l pentru prima oară acum optzeci de ani, îl numise Pacific. Blackthorne era flămând, iar gura şi tot trupul îi ardeau din pricina scorbutului. Îşi forţă ochii să verifice drumul-compas şi mintea să calculeze poziţia aproximativă pentru navă. O dată punctul înscris în cartea-pilot, manualul lui de navigaţie, va fi în siguranţă pe acest petec de ocean. Iar dacă el era în siguranţă, nici corabia nu era în primejdie şi atunci, împreună, s-ar putea să găsească Japoniile, sau poate chiar şi pe regele creştin Prester John, şi a lui Împărăţie de Aur, despre care legenda spune că se află la nord de Chitai, oriunde o fi acest Chitai. Şi, cu partea mea din câştig, voi naviga iarăşi spre vest, către casă: primul pilot englez care va face înconjurul globului, şi nu-mi voi mai părăsi niciodată căminul. Niciodată. Niciodată. Jur pe capul fiului meu! Rafala de vânt îi întrerupse hoinăreala minţii şi-i alungă somnul. Să dormi acum ar fi o nebunie. N-ai să te mai trezeşti niciodată din somn, gândi, şi întinse braţele ca să-şi destindă muşchii amorţiţi ai spatelui, trăgându-şi apoi, mai strâns, mantaua în jurul trupului. Velele erau în regulă, iar timona legată bine. Marinarul de veghe la provă era treaz. Aşa că se aşeză răbdător pe scaun şi se rugă să dea de pământ. — Du-te jos, pilotule! Iau eu cartul, dacă vrei. Hendrik Specz, al doilea secund, se târa prin tambuchi pe punte, cu faţa cenuşie de oboseală, ochii înfundaţi în orbite, pielea galbenă şi pătată. Se sprijini greoi de copastie, căznindu-se să vomite. Binecuvântat fie Domnul Iisus şi afurisită ziua când am părăsit Olanda! — Unde e secundul, Hendrik? — În pat. Nu se poate da jos din patul lui, scheit voll, şi n-o să se dea până la Judecata de Apoi. — Şi Căpitanul General? — Plânge după mâncare şi apă. Hendrik scuipă. O să-i spun c-o să frig un clapon şi-o să i-l aduc pe-o tavă de argint, c-o sticlă de rachiu, s-alunece mai bine pe gât. Scheithuis! Coot! — Ţine-ţi gura! — O să mi-o ţin, pilotule. Dar are gărgăuni la cap şi-o să murim din pricina lui. Tânărul icni şi scuipă o flegmă tulbure. Sfinte Iisuse Cristoase, ajută-mă! — Du-te jos. Întoarce-te în zori. Hendrik se lăsă anevoie în celălalt scaun. — Jos duhneşte a moarte. Fac de cart, dacă nu ţi-e cu supărare. Încotro mergem? — Unde ne duce vântul. — Unde e pământul pe care ni l-ai promis? Unde-s Japoniile... unde, te-ntreb? — Înainte. — Totdeauna spui înainte! Gottimhimmel, n-am avut ordin să plutim în necunoscut! Acum trebuia să fim acasă, teferi, cu burţile pline, nu să umblăm după năluci. — Du-te jos sau ţine-ţi gura! Ursuz, Hendrik îşi îndepărtă privirea de la bărbatul înalt şi bărbos. Unde ne aflăm acum? ar fi vrut să-ntrebe. De ce nu pot să văd cartea-pilot secretă? Dar ştia că nu trebuie să pui asemenea întrebări unui pilot, cu atât mai mult acestuia. Chiar şi aşa, gândi, aş vrea să fiu la fel de puternic şi sănătos cum eram când am părăsit Olanda. Atunci n-aş mai şovăi, ţi-aş pocni una peste ochii tăi albaştri-cenuşii, ţi-aş şterge de pe faţă zâmbetul ăsta care mă scoate din minţi şi te-aş trimite la dracu, după cum meriţi.

Atunci eu aş fi Căpitan-Pilot şi am avea un olandez la comanda vasului – nu un străin – şi secretele ne-ar fi în siguranţă. Fiindcă în curând vom fi în război cu voi, englezii. Şi noi râvnim acelaşi lucru: să fim stăpânii mărilor, să controlăm toate căile comerciale, să stăpânim Lumea Nouă şi să nimicim Spania. — Poate că nici nu există Japoniile, mormăi brusc Hendrik. E numai o legendă. Gottbewonden. — Există. Între treizeci şi patruzeci de grade latitudine nordică. Acum ţine-ţi gura sau du-te jos. — Jos e moartea, pilotule, mormăi Hendrik şi-şi îndreptă privirea înainte, lăsându-se furat de gânduri. Blackthorne se mişcă în scaun – trupul îl durea astăzi mai tare. Eşti mai norocos decât cei mai mulţi dintre ei, îşi zise, mai norocos decât Hendrik. Nu. Nu mai norocos. Mai chibzuit. Tu ţi-ai păstrat fructele, pe când ceilalţi şi le-au mâncat fără grijă. Împotriva sfaturilor tale. Aşa că acum scorbutul te-a atins mai puţin, pe când ceilalţi sângerează întruna, au pântecăraie, ochii îi ustură şi sunt umflaţi, dinţii le-au căzut sau se clatină în gingii. De ce nu învaţă oamenii nimic, niciodată? Ştia că toţi se temeau de el, chiar şi Căpitanul General, şi că cei mai mulţi îl urau. Dar era firesc, pentru că pilotul comanda pe mare; el era cel ce stabilea ruta şi conducea nava, el cel care îi ducea din port în port. Orice călătorie pe mare era plină de riscuri, pentru că puţinele hărţi de navigaţie existente erau atât de puţin limpezi încât aproape că nu-ţi erau de folos. Şi nu era absolut nici un mijloc de a stabili longitudinea. — Află cum să determini longitudinea şi-ai să fii cel mai bogat om din lume, îi spuse bătrânul său dascăl, Alban Caradoc. Regina, Dumnezeu s-o binecuvânteze, ţi-ar da zece mii de lire şi un ducat dac-ai dezlega enigma asta. Spurcaţii de portughezi ţi-ar da şi mai mult – un galion de aur, şi nenorociţii de spanioli, douăzeci! Cum nu mai ai pământul sub ochi, eşti pierdut, băiete. Caradoc făcuse o pauză şi îşi înclinase trist capul spre el, ca de obicei. Eşti pierdut, băiete, numai dacă... — Numai dacă n-ai un rutter, strigase Blackthorne fericit, ştiind că-şi învăţase bine lecţiile. Avea pe atunci treisprezece ani şi de un an era ucenic la Alban Caradoc, pilot şi constructor de nave, care luase locul tatălui pierdut şi care nu-l bătuse niciodată, ci doar îl învăţase, pe el şi pe celălalt băiat, secretele construcţiei de nave şi tainele ascunse ale mării. Un rutter era o carte cu însemnările amănunţite ale unui pilot, care mai fusese înainte pe acel drum. Păstra înscris drumul dintre porturi, capuri, istmuri şi canale. Avea notate locurile măsurătorilor, adâncimea şi culoarea apei, înfăţişarea fundului mării. Descria cum am ajuns acolo şi cum ne-am întors: câte zile cu un anume curs, felul vântului, când şi de unde bătea, la ce fel de curenţi să te aştepţi şi de unde; sezonul cu furtuni şi cel cu vânt prielnic; unde să carenezi nava şi unde să faci plinul de apă; unde întâlneşti prieteni şi unde duşmani; bancuri de nisip, recifuri, maree, refugii; la un loc, tot ce era necesar pentru o călătorie fără primejdii. Englezii, olandezii şi francezii aveau cărţi-pilot pentru apele lor, dar pe restul apelor din lume navigaseră doar căpitani din Portugalia şi Spania, iar aceste două ţări şi le ţineau secrete. Cărţile-pilot care dezvăluiau drumul pe apă spre Lumea Nouă, sau destăinuia tainele Strâmtorii Magellan şi Capului Bunei Speranţe – ambele descoperiri portugheze – şi, deci, drumurile spre Asia, erau păzite de portughezi şi spanioli ca un adevărat tezaur naţional şi căutate cu aceeaşi ardoare de către duşmanii lor englezi şi olandezi. Dar o carte-pilot era bună în măsura în care fusese bun pilotul care o scrisese, copistul care o copiase, tipograful, atât de rar, care o tipărise, sau învăţatul care o tălmăcise. O carte-pilot putea, deci, conţine erori. Chiar unele voite. Un pilot n-avea cum să fie sigur de asta până nu trecea el însuşi pe acolo. Măcar o dată. Pe mare pilotul era conducătorul, singura călăuză, arbitrul suprem

pentru navă şi echipajul ei. El singur comanda de pe dunetă. Asta e o băutură care te ameţeşte, cugetă Blackthorne. Şi, odată ce ai gustat din ea, n-o mai uiţi, o cauţi mereu, îţi lipseşte întruna. E unul dintre lucrurile ce te ţine în viaţă pe când ceilalţi mor. Se ridică şi se uşură în canalul de scurgere a apei. Mai târziu, când nisipul se scurse din clepsidra de lângă habitaclu, o întoarse şi trase clopotul navei. — Poţi să stai treaz, Hendrik? — Da. Da, cred că da. — O să trimit pe cineva să schimbe veghea de la bompres. Vezi să stea în bătaia vântului, nu la adăpost. Asta o să-l ţină treaz şi ager. Pentru o clipă se întrebă dacă n-ar fi trebuit să întoarcă nava cu prova în vânt şi s-o pună în pană pentru noapte, dar renunţă şi coborî scara tambuchiului spre cabina echipajului. Aceasta se întindea pe toată lăţimea navei şi avea cuşete şi loc de hamacuri pentru o sută de oameni. Căldura-l învălui şi asta îl mulţumi şi nu luă în seamă duhoarea permanentă ce venea din calele de dedesubt. Nici unul dintre cei douăzeci şi ceva de oameni nu se mişcă din patul lui. — Du-te sus, Maetsukker, spuse în olandeză, lingua franca pentru Ţările de Jos, pe care el o vorbea la perfecţie alături de portugheză, spaniolă şi latină. — Sunt aproape mort, spuse bărbatul mărunt, cu trăsături ascuţite, ghemuindu-se şi mai mult în pat. Mi-e rău. Uite, scorbutul m-a lăsat fără dinţi. Iisuse Dumnezeule, ajută-ne, o să pierim cu toţii! Dacă nu erai tu, pilotule, am fi fost de-acum acasă, teferi. Eu sunt negustor, nu marinar. Nu fac parte din echipaj... Ia pe altcineva. Johann e... Ţipă când Blackthorne îl smulse din pat şi-l izbi de uşă. Un fir de sânge i se prelinse din gură şi ramase năucit. Un ghiont brutal în coaste îl scoase din buimăceală. — Cară-te sus şi stai acolo până crăpi sau ajungem la ţărm. Omul deschise uşa şi fugi împleticindu-se. Blackthorne se uită la ceilalţi. Ei se holbau spre el. — Cum te simţi, Johann? — Destul de bine, pilotule. Pesemne c-o să trăiesc. Johann Vinck, cel mai în vârstă din echipaj, avea patruzeci şi trei de ani, era tunar şef şi ajutorul nostromului. Era chel şi fără dinţi, de culoarea stejarului bătrân şi tot atât de puternic. Cu şase ani în urmă navigase cu Blackthorne în nefericita încercare de a găsi Calea de Nord-Est, iar acum fiecare cunoştea măsura celuilalt. — La vârsta ta mai toţi bărbaţii sunt deja morţi, aşa că tu ne-ai întrecut pe toţi. Blackthorne avea treizeci şi şase de ani. Vinck zâmbi trist. — Rachiu-i de vină, pilotule, şi păcatele, şi poate viaţa de sfânt pe care-am dus-o. Nimeni nu râse. Apoi cineva arătă spre o cuşetă. — Pilotule, nostromul e mort. — Atunci duceţi-l sus! Spălaţi-l şi închideţi-i ochii! Tu, tu şi tu. De data asta oamenii săriră repede din paturile lor şi împreună târâră corpul neînsufleţit afară din cabină. — Vinck, iei cartul din zori. Şi tu, Ginsel, eşti de veghe la bompres. — Da, pilotule. Blackthorne se întoarse pe punte. Hendrik era încă treaz şi nava în ordine. Salamon, straja ce fusese înlocuită, trecu împleticindu-se pe lângă el, mai mult mort decât viu, cu ochii roşii şi umflaţi de vânt. Blackthorne se îndreptă spre cealaltă uşă şi cobori. Coridorul ducea spre cabina principală de la pupă, destinată Căpitanului General şi magaziei de muniţii. Cabina lui se găsea la tribord,

iar cealaltă, de la babord, era folosită de obicei de cei trei secunzi. Acum era ocupată de Baccus van Nekk, mai marele negustorilor, Hendrik, al treilea secund, şi Croocq, musul. Toţi erau foarte bolnavi. Intră în cabina principală. Căpitanul General, Paulus Spillbergen, zăcea pe jumătate inconştient în patul lui. Era un bărbat scund, cândva foarte gras şi roşu la faţă, acum foarte slab, cu pieile burţii atârnându-i în cute lăbărţate. Blackthorne luă un clondir cu apă dintr-un sertar secret şi-l ajută să bea puţină. — Mulţumesc, spuse Spillbergen cu o voce slabă. Unde e ţărmul... unde e ţărmul? — Înainte, îi răspunse, fără să mai creadă nici el, apoi puse clondirul la loc, surd la văicărelile căpitanului, şi plecă urându-l şi mai mult. Cu aproape un an în urmă ajunseseră în Tierra del Fuego, iar vântul prielnic i-ar fi ajutat să pătrundă deîndată în necunoscuta Strâmtoare Magellan. Dar Căpitanul General ordonase debarcarea ca să caute aur şi comori. — Iisuse Cristoase, uite cum e ţărmul, Căpitane General! Nu e nici o comoară în pustietăţile astea! — Legenda spune că e plină de aur, iar noi am putea proclama acest pământ posesiunea glorioasei Olande. — Spaniolii au trupe aici de cincizeci de ani. — Se poate, dar poate că nu atât de departe în sud, pilotule. — Aici, în sud, anotimpurile sunt pe dos. În mai, iunie, iulie şi august e iarnă în toată legea. Cărţile pilot spun că timpul este important la trecerea prin strâmtoare; vânturile se schimbă în câteva săptămâni, şi atunci va trebui să rămânem aici şi să iernăm luni de zile. — Peste câte săptămâni, pilotule? — Cartea-pilot spune că opt, dar anotimpurile nu sunt mereu la fel... — Atunci o să explorăm câteva săptămâni. Asta ne lasă destul timp şi apoi, dacă va fi nevoie, o să ne întoarcem din nou spre nord şi mai prădăm câteva oraşe, nu, gentelmen? — Trebuie să trecem acum, căpitane. Spaniolii au foarte puţine nave de război în Pacific, aici însă apele mişună de ele şi ne caută. Eu zic că trebuie să pornim acum. Dar Căpitanul General a trecut peste părerea lui, a supus hotărârea votului celorlalţi căpitani – nu celorlalţi piloţi, un englez şi trei olandezi – şi a condus inutila incursiune la ţărm. Vântul s-a schimbat mai devreme în acel an şi ei au trebuit să ierneze acolo, Căpitanului General fiindu-i teamă să meargă spre nord, din cauza flotei spaniole. Au trecut patru luni până să navigheze din nou. În acest timp ajunseseră să mănânce pielea de viţel de pe parâme, iar o sută cincizeci şi şase de oameni muriseră din pricina frigului, lipsei de hrană şi a diareei. Furtunile cumplite din Strâmtoare au împrăştiat flota. Erasmus a fost singura navă care a ajuns la locul de întâlnire din Chile. I-au aşteptat o lună pe ceilalţi şi apoi, cu spaniolii tot mai aproape pe urmele lor, au trebuit să pornească în necunoscut. Rutterul secret se oprea la Chile. Blackthorne se întoarse de-a lungul coridorului, descuie uşa de la cabina sa şi intră încuind-o la loc. Cabina avea grinzi joase, era mică şi ordonată, şi el trebui să se aplece când o traversă, ca să se aşeze la biroul lui. Descuie un sertar şi despachetă cu atenţie ultimul dintre merele pe care le păstrase cu atâta grijă tot drumul din Insula Sfânta Maria, de lângă Chile. Era mic şi sfrijit, cu mucegai pe partea stricată. Tăie un sfert din el. Înăuntru găsi câţiva viermi. Îi mâncă laolaltă cu miezul, dând crezare vechii istorii marinăreşti cum că viermii din mere sunt la fel de buni împotriva scorbutului ca fructul însuşi şi că, frecaţi de gingii, opresc căderea dinţilor. Mestecă fructul cu grijă, pentru că dinţii îl dureau şi gingiile îi erau iritate, după care sorbi puţină apă din burduful de vin. Avea un gust sălciu. Apoi împachetă restul de măr şi îl încuie la loc.

Un şobolan o luă la fugă prin umbra lăsată de felinarul cu ulei atârnat deasupra capului. Lemnăria scârţâi plăcut. Libărcile mişunau pe podea. Sunt obosit. Sunt atât de obosit. Aruncă o privire spre pat. Lung, îngust, salteaua de paie îmbiindu-l. Sunt atât de obosit. Du-te şi te culcă o oră, îi zicea diavolul din el. Chiar şi numai zece minute, şi ai să fii treaz o săptămână. De zile întregi n-ai dormit decât câteva ceasuri şi mai toate acolo sus, în frig. Trebuie să dormi. Dormi. Ei se bizuie pe tine... — N-am să dorm, o să dorm mâine, spuse cu voce tare şi-şi încordă mâna să descuie cufărul de unde scoase rutterul lui. Văzu că celălalt, cel portughez, era în siguranţă şi neatins şi asta-l făcu să se simtă bine. Luă o pană curată şi începu să scrie: "Aprilie 21, 1600. Ora a cincea. Amurg. 133 de zile de la Insula Santa Maria, Chile, 32 de grade latitudine nordică. Mare încă agitată, vânt puternic şi nava cu aceeaşi velatură. Culoarea mării gri-verde întunecat; nu dăm de fund. Încă fugim din faţa vântului, la drum-compas de 270 de grade, am virat spre nord-vest şi înaintăm iute, câte două leghe, fiecare a trei mile, într-o oră. Recifuri mari în formă de triunghi, văzute acum o jumătate de oră, direcţia nord-est-nord, la o jumătate de leghe distanţă. Trei oameni au murit peste noapte din pricina scorbutului – Joris, velar, Reiss, tunar, şi al doilea secund, de Haan. După ce şi-au dat sufletul, Căpitanul General fiind încă bolnav, eu i-am încredinţat mării, fără giulgiuri, pentru că nu mai avem din ce să le facem. Astăzi nostromul Rijckloff a murit. La prânz n-am putut să iau înclinaţia soarelui, fiindcă cerul era din nou acoperit. Dar cred că suntem totuşi pe drumul cel bun şi debarcarea în Japonii aproape..." — Dar cât de aproape? întrebă el felinarul care atârna deasupra capului, legănându-se odată cu nava. Cum se face o hartă? Trebuie să existe o cale, îşi spuse pentru a o mie una oară. Cum să stabileşti longitudinea? Trebuie să fie un mijloc. Cum să păstrezi legumele proaspete? Ce este scorbutul...? — Băiete, se zice că ar fi o miasmă a mării, îi spusese Alban Caradoc. Era un bărbat cu pântec imens, cu barbă sură, încâlcită şi o inimă de aur. — Nu poţi fierbe legumele şi păstra fiertura? — Se strică, băiete. Nimeni n-a descoperit o cale de-a o păstra. — Se zice că Francis Drake o să ridice ancora în curând. — Nu. Tu nu poţi să pleci, băiete. — Am aproape paisprezece ani. Pe Tim şi Watt i-aţi lăsat să se angajeze şi el are nevoie de ucenici piloţi. — Ei au şaisprezece ani. Tu n-ai decât treisprezece. — Se zice că ar avea de gând să încerce Strâmtoarea Magellan, apoi în sus, de-a lungul coastei, spre ţinuturile necercetate – spre Californii – să găsească Strâmtoarea Anian, care leagă Pacificul de Atlantic. Din California spre Terra Nova şi, în cele din urmă, Calea de Nord-Vest. — Bănuita Cale de Nord-Vest, băiete. Nimeni n-a verificat legenda asta – încă. — El o s-o facă. E de-acuma amiral, şi vom fi prima navă englezească în Strâmtoarea Magellan, prima în Pacific, prima... N-o să mai apuc niciodată un prilej ca ăsta. — O, ba da, o să apuci şi el n-o să afle niciodată taina drumului lui Magellan, afară doar dacă nu fură o carte-pilot sau nu pune mâna pe vreun pilot portughez, care să-l conducă. De câte ori trebuie să-ţi spun: un pilot trebuie să aibă răbdare. Învaţă ce e răbdarea, băiete! Ai destul... — Vă rog! — Nu. — De ce?

— Pentru că el va fi plecat doi, trei ani, poate mai mult. Cei slabi şi cei tineri vor primi hrana cea mai proastă şi apa cea mai puţină. Şi din cele cinci nave care pleacă, numai a lui se va întoarce. N-ai să supravieţuieşti, băiete. — Atunci o să mă angajez numai pe nava lui. Sunt puternic. O să mă ia! — Ascultă, eu am fost cu Drake pe nava lui de cincizeci de tone, Judith, la San Huan de Ulua, când am luptat alături de amiralul Hawkins – el era pe Minion – ca să ne croim drum afară din port printre spurcaţii de spanioli. Aduceam sclavi din Guineea în Spania, dar n-aveam brevet de comerţ de la spanioli şi ei l-au păcălit pe Hawkins şi ne-au prins flota în capcană. Spaniolii aveau treisprezece nave mari, noi şase. Noi am scufundat trei dintr-ale lor şi ei ne-au scufundat pe Swallow, Angel, Caravelle şi Jesus of Lubeck. O, sigur, Drake a luptat, ne-a scos din încercuire şi ne-a adus acasă. Eram doar unsprezece oameni pe navă, care să spună povestea. Hawkins mai avea cincisprezece. Din patru sute optzeci de marinari englezi, unul şi unul. Drake e fără milă, băiete. Vrea glorie şi aur, dar numai pentru el, şi-atâţia morţi în expediţiile lui sunt dovada. — Eu n-o să mor. Eu o să fiu unul dintre... — Nu. Tu eşti tocmit ucenic pentru doisprezece ani. Mai ai zece şi-apoi eşti liber. Până atunci, însă, până în 1588, o să înveţi cum să construieşti corăbii şi cum să le conduci, şi o să îi dai ascultare lui Alban Caradoc, maistru constructor de nave, pilot şi membru al corporaţiei Trinity House, pentru că altfel n-o să primeşti niciodată brevetul. Şi dacă n-ai brevet, n-o să fii niciodată pilot pe vreo navă în apele englezeşti, n-o să comanzi niciodată de pe dunetă o navă englezească în nici o apă, pentru că asta a fost legea bunului rege Henric, Dumnezeu să-i odihnească sufletul. Asta a fost legea târfei de Maria Tudor, ardă-i sufletul în iad, asta e legea Reginei, fie-i domnia veşnică, asta e legea Angliei şi e cea mai bună lege a mării care a existat vreodată. Blackthorne îşi aminti cât de mult îşi urâse atunci dascălul, şi Trinity House, şi monopolul creat de Henric al VlII-lea, în 1514, privind pregătirea şi brevetarea tuturor piloţilor şi căpitanilor englezi, cât îşi urâse şi cei doisprezece ani de semisclavie, fără de care ştia că nu va putea niciodată să obţină singurul lucru din lume pe care şi-l dorea. Îl urâse şi mai mult pe Alban Caradoc când, spre gloria-i eternă, Drake şi cuterul lui de o sută de tone, Golden Hind, se întorsese miraculos în Anglia, după o dispariţie de trei ani, fiind prima navă englezească ce făcuse ocolul lumii, aducând la bordul ei cea mai bogată pradă ce se adusese vreodată pe acele ţărmuri: un milion şi jumătate de lire sterline, în aur, argint şi mirodenii. Faptul că patru nave din cinci se pierduseră, că opt oameni din zece dispăruseră, că Tim şi Watt dispăruseră şi ei, că un pilot portughez luat ostatic condusese expediţia în locul lui Drake, trecând prin Strâmtoarea Magellan în Pacific, toate astea nu îi domoliseră cu nimic ura; faptul că Drake spânzurase un ofiţer, că îl excomunicase pe capelanul Fletcher şi nu reuşise să găsească Calea de Nord-Vest nu scăzuse cu nimic admiraţia întregii ţări. Regina luase cincizeci de procente din tezaur şi îl făcuse cavaler. Proprietarii şi negustorii, care finanţaseră expediţia, s-au ales cu un profit de trei sute de procente şi au insistat să-i finanţeze şi următoarea expediţie piraterească. Toţi marinarii l-au implorat să-i angajeze, pentru că el reuşise să se întoarcă cu pradă, iar cu partea lor, puţinii norocoşi care au supravieţuit s-au îmbogăţit pentru tot restul vieţii. Eu aş fi supravieţuit, îşi spuse Blackthorne. Cu siguranţă. Şi partea mea din comoară ar fi fost de-ajuns ca să... — Rotzvooruiiiiiiiit! Recif în faţă! Mai mult simţi strigătul, decât îl auzi. Apoi îl auzi din nou, tânguitor, amestecat cu vuietul furtunii. Într-o clipă ieşi din cabină şi urcă pe scara tambuchiului pe dunetă,

cu inima gata să-i sară din piept şi gâtlejul uscat. Acum era întuneric beznă, ploua cu găleata şi pentru un moment îl cuprinse o bucurie nebună, la gândul că jgheaburile din pânză de vele, făcute cu săptămâni în urmă, vor fi curind pline-ochi. Îşi deschise gura în ploaia ce cădea aproape orizontal şi îi gustă dulceaţa, apoi întoarse spatele vijeliei. Hendrik era paralizat de frică. Marinarul de veghe la bompres, Maetsukker, ghemuit la provă, striga cuvinte fără şir şi arăta cu mâna înainte. Privi şi el dincolo de bord. Reciful se găsea la nici două sute de iarzi în faţă – gheare imense de roci întunecate, izbite de o mare flămândă. Cu mici întreruperi, linia înspumată a brizanţilor se întindea de la babord la tribord. Furtuna ridica pale imense de spumă şi le azvârlea în întunericul nopţii. O parâmă de la provă plesni şi verga cea mai de sus a catargului principal fu smulsă. Catargul se cutremură din temelii, dar rezistă, iar marea purtă neînduplecată nava spre pieire. — Toată lumea pe punte! strigă Blackthorae şi trase cu violenţă clopotul. Zgomotul îl scoase pe Hendrik din încremenire. — Suntem pierduţi! strigă el în olandeză. O, Iisuse Cristoase, ajută-ne! — Cheamă echipajul pe punte, dobitocule! Ai adormit! Amândoi aţi adormit! Blackthorne îl îmbrânci pe scară, apucă timona, smulse legăturile de pe cavile, se încordă, şi o învârti mult spre stânga. Îşi adună toate puterile când pana cârmei muşcă adânc din viitoare. Întreaga navă se cutremură, apoi prova începu să se deplaseze tot mai mult sub vântul năprasnic şi, în curând, ajunseră de-a curmezişul valurilor şi vântului. Velele de furtună se umflară, încercând vitejeşte să poarte greutatea navei, iar toate parâmeie se întinseră urlând. Următorul val se înălţă deasupra lor şi îşi croiau drum de-a lungul recifului când zări talazul uriaş. Strigă spre oamenii care veneau dinspre teugă şi se pregăti să îşi apere viaţa. Marea se prăbuşi asupra navei, care se înfundă adânc, şi el crezu că se vor răsturna, dar corabia se scutură ca un câine ud şi se smulse din adâncuri. Apa ieşea în cascade prin gurile de scurgere, iar el încerca, gâfâind, să tragă aer în piept. Băgă de seamă ca trupul neînsufleţit al nostromului, care fusese scos pe punte pentru înmormântarea de a doua zi, dispăruse şi că valul următor era şi mai mare. Acesta îl acoperi pe Hendrik, care gâfâia şi se lupta din răsputeri, îl ridică şi-l aruncă peste bord. Alt val mugi de-a lungul punţii şi Blackthorne îşi încolăci un braţ pe timonă iar apa trecu peste el. Acum Hendrik era la cincizeci de iar zi de tribord. Un alt val îl acoperi, apoi un talaz imens îl aruncă în sus, deasupra navei, îl ţinu o clipă acolo, urlând, după care-l luă, îl zdrobi de muchia unei stânci, şi îl înghiţi. Nava plonjă în mare încercând să-şi croiască drum. O altă parâmă cedă şi palancul se răsuci violent până se încurcă în arboradă. Vinck şi un alt bărbat izbutiră s-ajungă pe dunetă şi se lăsară cu putere pe timonă, venindu-i în ajutor. Blackthorne văzu reciful ameninţător spre tribord, mult mai aproape. În faţă şi spre babord erau şi alte creste, dar din loc în loc zărea câte o spărtură. — Sus, Vinck! Ridicaţi scota trincii! Pas cu pas, Vinck şi alţi doi marinari urcară pe sarturile arborelui trinchet, în timp ce dedesubt ceilalţi se atârnară de parâme, încercând să le dea o mână de ajutor. — Atenţie în faţă! strigă Blackthorne. Marea spumegă de-a lungul punţii, luă un alt om cu ea şi aduse înapoi cadavrul nostromului. Bompresul se înălţă din valuri ca apoi să plonjeze încă odată, încărcând mai multă apă la bord. Vinck şi ceilalţi blestemară vela scăpată din parâme. Brusc ea se desfăşură sub bătaia vântului,

bubuind ca o salvă de artilerie şi nava se înclină. Vinck şi ajutoarele lui rămaseră atârnaţi acolo, balansându-se deasupra mării, apoi începură să coboare. — Recif! Recif în faţă! urlă Vinck. Blackthorne şi celălalt bărbat rotiră timona spre tribord. Nava şovăi, apoi se răsuci şi scoase un scrâşnet prelung când stâncile, abia ridicându-se din apă, scrijeliră coasta corăbiei. Dar era o lovitură piezişă şi creasta stâncii se sfărâmă. Lemnăria bordajului rezistă şi oamenii răsuflară uşuraţi. Zări o spărtură în reciful din faţă şi îndreptă nava spre ea. Vântul sufla şi mai puternic, marea era şi mai furioasă. O rafală abătu corabia şi timona le scăpă din mâini. O înşfăcară împreună, întoarseră nava pe drum, dar ea se clătina şi se răsucea ca beată. Marea inundă puntea şi năvăli în teugă, zdrobind un om de perete şi umplând puntea a doua de apă. — Oameni la pompe! strigă. Văzu doi oameni coborând. Ploaia îi biciuia faţa şi el îşi miji ochii de durere. Lampa din habitaclu şi cea de drum din pupa se stinseseră de mult. O altă rafală abătu nava, marinarul lunecă şi din nou timona se răsuci şi le scăpă din mâini. Omul urlă când o cavilă a timonei îl lovi în tâmplă, lăsându-l în voia valurilor. Blackthorne îl ridică şi-l sprijini până ce creasta înspumată trecu. Apoi băgă de seamă că omul murise şi îl lăsă să alunece în scaunul de pe punte iar valul următor curăţă duneta. Trecerea prin recif era la trei puncte de compas în vânt şi, oricât ar fi încercat, Blackthorne nu putea să înainteze. Căută disperat o altă trecere, dar ştia că nu mai exista nici una, aşa că pentru moment lăsă nava purtată de furtună, ca să câştige viteză, apoi viră iar în vânt. Ea înaintă puţin şi-şi păstră direcţia. Urmă un scrâşnet ascuţit, înnebunitor, când chila răzui crestele ascuţite de dedesubt şi în închipuirea tuturor grinzile de stejar se frânseră şi apa năvăli înăuntru. Nava se aplecă ia faţă scăpând de sub control. Blackthorne strigă după ajutor, dar nu-l auzi nimeni, aşa că se luptă singur cu timona şi marea. Fu azvârlit într-o parte, dar reveni pe bâjbâite înapoi şi rezistă mai departe întrebându-se, buimac, cum de încă mai rezista cârma. În gura canalului marea era un maelstrom învolburat de furtună şi tivit de stânci. Valuri uriaşe izbeau reciful, apoi se retrăgeau ca să lupte cu noile sosite, năpustindu-se în cele din urmă, din toate părţile, unele asupra celorlalte. Înclinată şi neputincioasă, nava fu aspirată de vârtej. — Furtună blestemată! urlă Blackthorne. Ia-ţi mâinile spurcate de pe corabia mea! Timona se răsuci din nou, azvârlindu-l cât colo, şi puntea se înclină îngrijorător. Bompresul izbi o stâncă şi se rupse, luând cu el o parte din velatură; iar nava se redresă. Arborele trinchet se încovoie ca un arc şi se frânse. Oamenii de pe punte se repeziră cu securi asupra greementului ca să-l desprindă şi să-l lase valurilor, în timp ce nava înainta şovăielnic printre muchiile zdrenţuite ale canalului. Tăiară catargul care se prăvăli peste bord ducând cu el un om prins în încâlceala parâmelor. Omul urla disperat, dar n-aveau cum să-l ajute şi-l urmăriră apărând şi dispărând odată cu catargul, până nu se mai iviră, om şr catarg, deloc. Vinck şi cei care mai rămăseseră îşi întoarseră privirea spre dunetă şi îl văzură pe pilot sfidând furtuna ca un nebun. Îşi făcură cruce, îşi înteţiră rugăciunile – unii plângând de frică – şi se agăţară cu disperare de viaţă. Strâmtoarea se lărgi pentru o clipă, şi corabia încetini, dar în faţă se îngusta din nou ameninţător, iar stâncile păreau să se înalţe copleşitoare. Curentul se răsuci luând nava cu el, o aplecă din nou pe o coastă şi o azvârli în voia soartei. Blackthorne încetase să mai blesteme furtuna şi, cu muşchii încordaţi să-i plesnească, lupta din răsputeri să întoarcă timona spre babord şi să o ţină aşa. Dar nici corabia, nici marea nu mai puteau fi

stăpânite. — Învârte-te, târfă blestemată, gâfii el, la capătul puterilor. Ajută-mă! Lupta cu marea se înteţi şi el îşi simţea inima gata să plesnească, dar îşi încordă şi mai mult puterile ca să-i ţină piept. Încercă să-şi limpezească privirile, dar totul se învârtea în jur, culorile erau neclare şi păleau. Nava înţepenise în gâtuitura canalului, dar, chiar în clipa aceea, chila atinse un banc de nămol. Izbitura întoarse prova. Pana cârmei muşcă apa, şi atunci vântul şi marea îşi dădură mâna ca s-o ajute şi, împreună, o răsuciră în direcţia vântului şi corabia zbură prin strâmtoare, către mântuire. În golful de dincolo.

CAPITOLUL 1 Blackthorne se trezi brusc. La început crezu că visează, pentru că se găsea pe uscat, iar încăperea arăta incredibil. Era mică, foarte curată şi acoperită cu rogojini moi. Stătea întins pe o cuvertură groasă şi o alta era aşternută peste el. Tavanul era din cedru lustruit, pereţii din şipci de cedru, aşezate în pătrate, acoperite cu hârtie opacă, ce îndulcea plăcut lumina. Lingă el se afla o tavă stacojie, purtând boluri mici. Unul era cu legume gătite, reci, pe care le înghiţi aproape fără să le simtă gustul picant. Altul era cu fiertură de peşte şi o dădu pe gât. Altul era plin cu un terci gros de griu sau orz; îl termină repede, mâncându-l cu degetele. Apa, într-o tidvă de o formă ciudată, era caldă şi avea un gust neobişnuit – uşor amărui, dar plăcut. Apoi băgă de seamă crucifixul din nişă. Casa asta e spaniolă sau portugheză, gândi îngrozit. Sunt în Japonii? Sau în Chitai? Un panou din perete alunecă în lături. O femeie de vârstă mijlocie, plină, cu faţa rotundă, stătea în genunchi lângă uşă; făcu o plecăciune şi zâmbi. Pielea-i era aurie, ochii negri şi înguşti, iar păru-i lung, negru, era strâns îngrijit în creştet. Purta un halat de mătase gri, şosete albe, scurte, cu talpă groasă şi o eşarfă lată, purpurie, în jurul mijlocului. — Goshujinsama, gokibun wa ikaga desu ka! spuse. Aşteptă, în timp ce el se holbă nedumerit spre ea, apoi repetă. — Aici sunt Japoniile? întrebă Blackthorne. Japoniile? Sau Chitaiul? Ea îl privi fără să pară a înţelege, şi mai spuse ceva ce el nu pricepu. Apoi îşi dădu seama că era gol. Hainele lui nu se vedeau nicăieri. Prin semne îi arătă că vrea să se îmbrace. Apoi arătă spre bolurile cu mâncare şi ea pricepu că încă-i mai era foame. Femeia zâmbi, făcu o plecăciune şi ieşi trăgând uşa glisantă. Se lungi la loc istovit, capul învârtindu-i-se din cauza neobişnuitei, ameţitoarei nemişcări a podelei. Cu un efort încercă să se adune. Îmi amintesc că lăsasem ancora, gândi. Cu Vinck. Cred că era Vinck. Eram într-un golf, nava intrase cu prora într-un banc de nisip şi se oprise. Auzeam valurile spărgându-se de plajă, dar totul era în regulă. Pe mal se vedeau lumini, apoi mă aflam în cabina mea şi mai departe – întuneric. Nu-mi amintesc nimic. După aceea, prin întuneric, lumini şi voci ciudate. Am vorbit englezeşte, apoi în portugheză. Unul dintre localnici vorbea puţin portugheza. Sau era portughez? Nu, cred că era băştinaş. L-am întrebat, cumva, unde ne aflăm? Nu-mi amintesc. Apoi eram iar în spărtura din recif şi valul uriaş a venit încă o dată şi m-adus în mare şi mă scufundam – era foarte frig – nu, marea era caldă şi moale ca un pat de mătase, gros de un stânjen. Pesemne că ei m-au scos la mal şi m-au adus aici. — Cred că patul ăsta îl simţeam atât de moale şi cald, rosti cu voce tare. N-am dormit niciodată pe mătase până acum. Slăbiciunea îl cuprinse şi adormi fără vise.

Când se trezi, bolurile de pământ ars erau pline cu mâncare, iar hainele-i erau aşezate ordonat lângă el. Fuseseră spălate, călcate şi cârpite cu o cusătură măruntă, îngrijită. Dar cuţitul şi cheile dispăruseră. Ar trebui să fac rost de un cuţit, şi asta repede, îşi spuse. Sau de un pistol. Ochii i se îndreptară spre crucifix. În ciuda neliniştii, curiozitatea-i crescu. Toată viaţa auzise printre piloţi şi marinari legende despre nemaipomenitele bogăţii ale imperiului secret al Portugaliei, din Orient, unde îi convertiseră pe păgâni la catolicism şi-i ţineau în robie, unde aurul era la fel de ieftin ca fierul, iar smaraldele, rubinele, diamantele, safirele – numeroase ca firele de nisip. Dacă partea cu catolicismul e adevărată, îşi spuse, pesemne că este şi restul. Cea cu bogăţiile. Da. Dar cu cât mai repede sunt înarmat şi la bordul lui Erasmus, în spatele tunurilor, cu atât mai bine. Mâncă, se îmbrăcă şi se ridică şovăitor, deloc în largul lui, aşa cum se simţea întotdeauna pe uscat. Cizmele lipseau. Se îndreptă spre uşă, clătinându-se uşor şi întinse mâna să se sprijine, dar şipcile subţiri nu rezistară greutăţii lui şi se sfărâmară, sfişiind hârtia. Îşi recăpătă echilibrul. Speriată, femeia de pe coridor se holbă spre el. — Îmi pare rău, spuse, neobişnuit de stingherit de neîndemânarea lui. Puritatea camerei fusese într-un fel întinată. — Unde-mi sunt cizmele? Femeia se uita neajutorată spre el. O întrebă din nou cu răbdare, prin semne, şi ea porni grăbită de-a lungul unui coridor, îngenunche, deschise altă uşă glisantă şi-l chemă. Din apropiere se auzeau voci şi zgomot de apă curgătoare. Trecu pragul şi se trezi într-o altă cameră, tot atât de goală. Aceasta dădea într-o verandă cu trepte, ce duceau într-o grădină mică, înconjurată de un zid înalt. Lingă intrarea principală erau două femei în vârstă, trei copii îmbrăcaţi în halate purpurii şi un bătrân, vădit un grădinar, cu o greblă în mână. Toţi se înclinară deîndată cu gravitate, rămânând cu capetele foarte plecate. Spre uimirea lui Blackthorne, bătrânul era gol, afară doar de o fâşie de pânză îngustă, scurtă, care abia dacă-i acoperea boaşele. — 'Mneaţa, le spuse, neştiind ce să zică. Ei stăteau nemişcaţi, încă aplecaţi. Îi privi nedumerit, apoi, stângaci, făcu şi el o plecăciune spre ei. Toţi se îndreptară şi-i zâmbiră. Bătrânul mai făcu o plecăciune şi se întoarse la lucru în grădină. Copii se zgâiau la el, apoi, râzând, fugiră. Bătrâna dispăru înlăuntrul casei. Dar el încă le mai simţea privirile urmărindu-l. Îşi văzu cizmele la capătul scărilor. Înainte s-apuce să le ridice, femeia era deja acolo, în genunchi, spre încurcătura lui, şi-l ajută să şi le tragă în picioare. — Mulţumesc, spuse. Se gândi o clipă, apoi, arătând spre el rosti rar: Blackthorne. Apoi arătă spre ea. Cum te cheamă? Ea se holbă nedumerită. — Black-thorne, repetă cu grijă, arătând spre el şi apoi arătă din nou spre ea. Cum te cheamă? Ea se încruntă apoi, cu o undă de înţelegere, arătă către sine şi spuse: — Onna! Onna! — Onna! repetă foarte mândru de el însuşi, pe cât era şi ea de sine. Onna. Ea dădu din cap fericită. — Onna! Grădina nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse vreodată: o cascadă mică, un pârâu, un pod mic, poteci cu pietriş curat, stânci, flori şi tufe. Este atât de curat, gândi. Şi îngrijit. — De necrezut, spuse.

— E'nerezu? repetă ea plină de solicitudine. — Nimic. Apoi, nemaiştiind ce să mai zică, îi făcu semn să plece. Supusă, femeia se înclină politicoasă şi plecă. Blackthorne rămase la soare, rezemându-se de un stâlp. Simţindu-se foarte slăbit, privi bătrânul care plivea o grădină fără buruieni. Mă întreb unde sunt ceilalţi. Mai e-n viaţă, oare, Căpitanul General? Câte zile am dormit? Îmi amintesc că mă trezeam şi mâncam şi mă culcam din nou, la fel de nemulţumit de mâncare, ca şi de vise. Copiii trecură în goană pe lângă el, fugărindu-se, iar el se ruşina pentru ei de goliciunea grădinarului, căci, atunci când omul se apleca, i se vedea totul. Blackthorne era uimit că ei nu păreau să bage de seamă. Peste zid se zăreau acoperişurile de ţiglă sau trestie ale altor clădiri şi, în depărtare, munţi înalţi. Un vânt răcoros mătura cerul, împingând norii cumulus. Albinele zumzăiau şi era o zi frumoasă de primăvară. Trupul încă-l mai trăgea la somn, dar se desprinse de stâlp şi porni spre poarta grădinii. Grădinarul zâmbi, făcu o plecăciune, alergă să-i deschidă, făcu o plecăciune, apoi închise poarta în urma lui. Satul era aşezat în jurul portului în formă de semilună deschisă. Puteau fi vreo două sute de case, neasemănându-se cu nimic din ceea ce văzuse până atunci, cuibărite la poalele muntelui ce cobora către ţărm. Pe coastă erau ogoare în terase şi drumuri nepietruite care duceau spre nord şi sud. Jos, malul era pavat cu piatră de râu, iar o rampă din piatră înainta de pe ţărm în mare. Un port bun, adăpostit, un dig de piatră, bărbaţi şi femei curăţând peşte şi făcând plase, o barcă de o formă nemaivăzută, care tocmai era construită în partea de nord. Insule, departe în mare, către este şi sud. Recifurile erau acolo, sau dincolo de orizont. În port se găseau multe bărci cu forme neobişnuite, mai toate pentru pescuit, unele cu o singură velă mare, câteva cu vâsle, vâslaşii stând în picioare şi împingând în rame, nu aşezaţi şi trăgând, cum ar fi făcut el. Câteva bărci ieşeau în larg, altele erau trase cu prova la un chei de lemn, iar la cincizeci de iarzi de ţărm, la apă bună, ancorat corect, cu trei parâme la provă, se găsea Erasmus. Cine-o făcuse? se întrebă. De-a lungul ei se aflau bărci şi la bord zărea băştinaşi, dar nici unul dintre ai lui. Cine puteau să fie? Aruncă o privire asupra satului şi abia acum văzu cât de mulţi oameni îl priveau. Când băgară de seamă că fuseseră observaţi, se înclinară cu toţii şi, încă nesigur, se înclină şi el drept răspuns. Agitaţia se reluă veselă, treceau încolo şi încoace, se opreau, se târguiau, făcându-şi plecăciuni unii altora, părând a fi uitat de el şi arătând ca nişte fluturi multicolori. În drum spre ţărm simţi, însă, la fiecare fereastră, la fiecare uşă, ochi curioşi cercetându-l. Ce-mi pare atât de straniu la ei? se întrebă. Nu numai hainele şi purtarea lor. E... n-au arme, gândi, surprins. Nici săbii, nici puşti. De ce oare? De-a lungul străzii mici se înşirau prăvălii deschise, pline cu mărfuri ciudate şi baloturi. Podeaua era puţin înălţată de la pământ, vizitatorii şi cumpărătorii stând aşezaţi pe vine sau în genunchi pe duşumeaua curată. Cei mai mulţi purtau saboţi sau sandale din papură, unii aveau aceleaşi şosete albe, cu talpă groasă, despicate între degetul mare şi celelalte, ca să ţină curelele, dar toţi îşi lăsau sandalele şi saboţii afară, pe pământ. Cei desculţi se ştergeau pe picioare şi primeau încălţări de interior, care stăteau gata pregătite. Dacă te gândeşti bine, e un lucru foarte cuminte, îşi spuse uimit. Apoi îl zări pe bărbatul tuns apropiindu-se şi frica-i săgetă măruntaiele. Preotul era cu siguranţă portughez sau spaniol şi, deşi sutana-i fluturândă era portocalie, nu te puteai înşela în privinţa crucifixului şi mătăniilor de la brâu şi nici a duşmăniei reci de pe chip.

Sutana îi era ponosită de drum, iar ghetele, de modă europeană, îi erau murdare de noroi. Privea la Erasmus şi Blackthorne ştia că recunoscuse lucrătura olandeză sau englezească, nouă pe majoritatea mărilor, mai zveltă şi mai rapidă, o navă de comerţ înarmată, născocită şi îmbunătăţită de corsarii englezi, care făcuseră atâta prăpăd în mările spaniole. Preotul era însoţit de zece băştinaşi cu părul şi ochii negri, unul îmbrăcat ca el, doar că avea sandale în curele. Ceilalţi purtau veşminte colorate, ori pantaloni sau, pur şi simplu, fâşii de pânză în jurul şalelor. Nici unul nu era înarmat. Blackthorne ar fi vrut să fugă cât mai era timp, dar ştia că nu-l ţineau puterile şi nici nu avea unde să se ascundă. Înălţimea, silueta şi culoarea ochilor săi îl făceau complet străin în această lume. Se rezemă cu spatele de perete. — Cine eşti? îl întrebă preotul în portugheză. Era un bărbat în jur de douăzeci şi cinci de ani, îndesat, oacheş, bine hrănit, cu o barbă lungă. — Tu cine eşti? i-o întoarse Blackthorne. — Asta e o navă-corsar olandeză. Eşti un eretic olandez: Sunteţi piraţi. Dumnezeu să se îndure de voi! — Nu suntem piraţi. Suntem neguţători paşnici, dar nu şi pentru duşmanii noştri. Eu sunt pilotul navei. Tu cine eşti? — Părintele Sebastio. Cum aţi ajuns aici? Cum? — Am fost aruncaţi pe ţărm de furtună. Cum se numeşte locul acesta? E Ţara Japoniilor? — Da. Japonia. Nippon, spuse preotul iritat. Se întoarse către unul dintre bărbaţi, mai în vârstă decât ceilalţi, scund şi suplu, cu braţe puternice şi palme bătătorite, cu creştetul ras şi restul părului strins într-o coadă subţire, la fel de cenuşie ca şi sprâncenele. Preotul îi vorbi poticnit în japoneză, arătând spre Blackthorne. Toţi erau speriaţi, iar unul îşi făcu grijuliu cruce. — Olandezii sunt eretici, rebeli şi piraţi. Cum te cheamă? — Asta e o aşezare portugheză?' Ochii preotului erau duri şi injectaţi. — Starostele satului spune că a vorbit mai marilor săi despre tine. A sosit vremea să plăteşti pentru păcatele tale. Unde ţi-e restul echipajului? — Am fost abătuţi din drum. Ne trebuie hrană, apă şi timp ca să ne reparăm corabia. Apoi plecăm. Putem plăti pentru... — Unde-i restul echipajului? — Nu ştiu. Pe navă. Cred că pe navă. Din nou preotul puse întrebări starostelui, care-i răspunse îndelung, arătând cu mâna spre celălalt capăt al aşezării. Preotul se întoarse iar spre Blackthorne. — Aici criminalii sunt crucificaţi, pilotule. O să mori curând. O să vină daimyo cu samuraii săi. Domnul să se-ndure de tine. — Ce e daimyo? — Seniorul. Întreaga provincie e a lui. Cum ai ajuns aici? — Şi samurai? — Războinici, soldaţi, din casta războinicilor, răspunse preotul cu nemulţumire crescândă. De unde veniţi şi cine sunteţi? — Nu-ţi recunosc accentul, spuse Blackthorne ca să-l descumpănească. Eşti spaniol? — Sunt portughez, izbucni preotul, înghiţind momeala. Ţi-am spus, sunt părintele Sebastio, din Portugalia. Unde ai învăţat atât de bine portugheza, ai? — Dar Portugalia şi Spania sunt tot una acum, îl întărâtă Blackthorne. Aveţi acelaşi rege. — Suntem ţări diferite! Suntem popoare diferite! Aşa am fost dintotdeauna. Avem steagul nostru. Posesiunile noastre de peste mări sunt separate, da, separate. Regele Filip a fost de acord cu asta, când ne-a furat ţara. Părintele Sebastio îşi domoli cu greu furia. Degetele îi tremurau. A luat

ţara mea prin forţa armelor acum douăzeci de ani! Soldaţii lui, şi tiranul acela spaniol, creatura diavolului, ducele de Alba, ei l-au zdrobit pe adevăratul nostru eege. Que va! Acum domneşte fiul lui Filip, dar nici el nu e adevăratul nostru rege. Curând vom avea iarăşi regele nostru. Apoi adăugă plin de venin: ştii că ăsta-i adevărul. Ceea ce diavolul de Alba a făcut cu ţara ta a făcut şi cu a mea. — Asta-i o minciună. Ducele de Alba a fost ca o ciumă pentru Olanda, dar n-a cucerit-o niciodată. E încă liberă. Totdeauna va fi. Dar în Portugalia, Alba a zdrobit o armată mică şi apoi s-a predat toată ţara. N-aveţi pic de curaj. Puteaţi să-i azvârliţi afară pe spanioli, dacă aţi fi vrut, dar n-o s-o faceţi niciodată. Vă lipseşte onoarea. Şi cojones. Sunteţi în stare doar să-i ardeţi pe nevinovaţi în numele Domnului. — Dea Domnul să arzi pe veci în focul iadului! izbucni preotul. Satana umblă prin lume şi-o să fie zdrobit. Ereticii or să fie nimiciţi. Sunteţi blestemaţi în faţa lui Dumnezeu! Fără voia lui, Blackthorne simţi cum se trezeşte în el spaima terorii religioase. — Preoţii nu sunt urechile Domnului pe pământ şi nici nu glăsuiesc în numele Său. Noi nu suntem sub jugul vostru împuţit şi nici n-o să fim vreodată! Trecuseră doar patruzeci de ani de când blestemata de. Maria Tudor fusese regina Angliei, şi spaniolul Filip al II-lea, Filip cel Rău, soţul ei. Această fiică habotnică a lui Henric al VIII-lea, adusese înapoi, împotriva voinţei celor mai mulţi, preoţii catolici, inchiziţia, procesele ereticilor şi dominaţia Papei asupra Angliei, nesocotise opoziţia şi schimbările adânci ale tatălui ei faţă de Biserica din Roma. Domnise cinci ani şi în acest timp regatul fusese sfâşiat de ură, spaimă şi vărsare de sânge. După ce murise, noua regină devenise, la douăzeci şi patru de ani, Elisabeta. Blackthorne se simţea cuprins de admiraţie şi de adâncă dragoste filială când se gândea la Elisabeta. De patruzeci de ani ea se lupta cu o lume întreagă. Fusese mai şireată şi îi învinsese pe toţi laolaltă: Papi, Sfântul Imperiu Roman, Franţa şi Spania. Excomunicată, a împroşcat cu vorbe de ocară în stânga şi-n dreapta şi ne-a scos teferi la Uman – puternici şi independenţi. — Noi suntem liberi, îi spuse preotului. Voi sunteţi terminaţi. Acum avem şcolile noastre, Biblia noastră, Biserica noastră. Voi, spaniolii, sunteţi toţi la fel. Căzături! Şi voi, călugării, o apă şi un pământ – închinători la chip cioplit! Părintele ridică crucifixul între ei ca pe un scut. — O, Doamne, apără-ne de acest diavol! Îţi repet, eu nu sunt spaniol! Sunt portughez. Şi nu sunt călugăr, sunt un frate din Ordinul lui Iisus! — A, unul din ăia! Un iezuit! — Da. Aibă Domnul milă de sufletul tău! Părintele Sebastio spuse ceva răstit în japoneză şi bărbaţii se îndreptară asupra lui Blackthorne. El se trase cu spatele spre perete şi lovi pe unul din ei zdravăn, dar ceilalţi se năpustiră asupra lui. Simţea că se sufocă. — Nanigoto da? Brusc încăierarea încetă. Tânărul stătea la zece paşi de ei. Purta pantaloni, saboţi, un chimonou uşor şi două săbii în teacă, înfipte în cingătoare. Una semăna cu un pumnal. Cealaltă, o sabie de două mâini, era lungă şi uşor curbată. Mâna dreaptă se odihnea nepăsătoare pe mâner. — Nanigoto da? întrebă el tăios şi, cum nimeni nu răspunse îndată, repetă: NANIGOTO DA? Japonezii căzură în genunchi, cu capetele în ţărână. Doar preotul rămase în picioare. Se înclină şi începu să explice poticnit, dar omul îl întrerupse dispreţuitor şi arătă către staroste.

— Mura! Mura, starostele satului, îşi păstră capul adânc plecat şi începu să explice repede. Arătă de mai multe ori către Blackthorne, o dată spre corabie şi de două ori către preot. Acum nu mai era nici o mişcare pe stradă. Toţi care se puteau vedea erau în genunchi, cu capetele plecate până-n pământ. Starostele termină. Semeţ, bărbatul înarmat îi puse câteva întrebări şi el răspunse repede şi respectuos. Apoi soldatul îi spuse ceva starostelui, fluturând mâna către preot cu un dispreţ vădit, apoi către Blackthorne şi omul cu părul cărunt traduse cele spuse în câteva cuvinte simple, pentru preot, care roşi. Bărbatul, cu un cap mai scund şi mult mai tânăr decât Blackthorne, cu chipul plăcut, uşor ciupit de vărsat, se uită lung spre străin. — Onushi ittai doko kara kitanoda? Doko nu kuni no monoda? Preotul spuse iritat: — Kasigi Omi-san zice: "De unde vii şi de ce naţie eşti?" — Domnul Omi-san e daimyo? întrebă Blackthorne neputându-şi stăvili teama de săbii. — Nu. E samurai, samuraiul care răspunde de sat. Numele lui de familie e Kasigi. Omi e numele mic. Aici numele de familie este pus întotdeauna primul. San înseamnă "preacinstit" şi se adaugă la toate numele mici, ca semn de politeţe. Ai face bine să înveţi să fii politicos şi cuviincios, cât mai repede. Ei nu-ngăduie lipsa bunei cuviinţe. Vocea i se ascuţi. Grăbeşte-te şi răspunde! — Amsterdam. Sunt englez. Uimirea părintelui Sebastio era vădită. Spuse samuraiului : "Englez. Anglia" şi începu o explicaţie, dar Omi îl întrerupse nerăbdător şi slobozi un torent de cuvinte. — Omi-san întreabă dacă tu eşti mai marele. Starostele spune că nu mai sunteţi decât câţiva eretici în viaţă şi mai toţi sunt bolnavi. Există un Căpitan General? — Eu sunt, răspunse Blackthorne, deşi adevărul era că acum, pe uscat, Căpitanul General era comandantul. Eu comand, adăugă, ştiind că Spillbergen nu era în stare să comande nimic, nici pe mare, nici pe uscat, chiar şi atunci când era teafăr. Un alt torent de cuvinte din partea samuraiului. — Omi-san spune că, fiindcă tu eşti conducătorul, eşti liber să umbli oriunde doreşti până vine stăpânul lui. Stăpânul lui, daimyo, o să-ţi hotărască soarta. Până atunci ţi se dă voie să trăieşti ca oaspete în casa starostelui, să vii şi să pleci după plac. Dar nu-ţi e îngăduit să părăseşti satul. Echipajul este închis în casa ce i s-a dat şi nu e liber s-o părăsească. Înţelegi? — Da. Unde-mi este echipajul? Părintele Sebastio arătă vag spre un grup de case de lângă debarcader, vădit tulburat de hotărârea şi nemulţumirea lui Omi. — Acolo! Bucură-te de libertate, piratule! Te-au ajuns păcatele... — Wakarimasu ka? spuse Omi direct către Blackthorne. — El zice: "Înţelegi?" — Cum se spune "da" în japoneză? Părintele Sebastio îi spuse samuraiului: — Wakarimasu. Trufaş, Omi le făcu semn să plece. Toţi se înclinară până la pământ. Un singur bărbat se ridică dinadins fără să se mai încline. Cu o viteză uluitoare sabia lungă descrise şuierând un arc argintiu în aer şi capul omului căzu de pe umeri, împroşcând cu un şuvoi de sânge pământul. Trupul se zbătu de câteva ori şi rămase nemişcat. Fără să vrea, preotul se trase înapoi un pas. Nimeni de pe stradă nu-şi clintise un singur muşchi. Capetele lor rămăseseră plecate până-n pământ şi nemişcate. Blackthorne încremeni, năucit.

Omi îşi aşeză nepăsător piciorul pe cadavru. — Ikinasai! spuse, făcându-le semn să plece. Oamenii din faţa lui se mai înclinară odată până-n pământ, apoi se ridicară şi se îndepărtară nepăsători. Strada începu să se golească. La fel şi prăvăliile. Părintele Sebastio privi cadavrul. Grav, făcu semnul crucii deasupra lui şi spuse: — In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti. Privi înapoi ţintă la samurai, fără teamă acum. — Ikinasai! Vârful săbiei strălucitoare se sprijinea pe cadavru. După o vreme preotul se întoarse şi plecă. Demn, Omi îl urmări atent, apoi aruncă o privire către Blackthorne. Acesta se trase de-a-ndărătelea şi când fu în siguranţă, destul de departe, dădu iute colţul şi dispăru. Omi începu să râdă în hohote. Strada era goală. Când se sătură de râs, apucă sabia cu ambele mâini şi începu să ciopârţească încet şi mărunt cadavrul. *** Blackthorne se afla într-o barcă mică, luntraşul vâslind fericit către Erasmus. Nu întâmpinase nici o greutate în obţinerea bărcii şi acum putea să vadă oamenii de pe puntea principală. Toţi erau samurai. Unii aveau pieptare de oţel, dar cei mai mulţi purtau chimonouri simple, cum se chemau halatele lor, şi cele două săbii. Toţi aveau părul pieptănat la fel: creştetul capului ras, iar părul de la spate şi din părţi strâns într-o coadă dată cu ulei, adusă spre creştet şi legată cu grijă. Numai samurailor le era îngăduit să se pieptene aşa, şi pentru ei era obligatoriu. Doar samuraii puteau să poarte cele două săbii – sabia cea lungă, de două mâini, pentru luptă, şi cea scurtă, ca un pumnal – şi pentru ei săbiile erau obligatorii. Samuraii se înşiraseră de-a lungul parapetului navei şi îl urmăreau. Neliniştit, urcă schela la bord şi ajunse pe punte. Un samurai îmbrăcat mai îngrijit decât ceilalţi se îndreptă spre el şi se înclină. Blackthorne se deprinsese deja cu obiceiurile lor şi se aplecă şi el la fel, iar toţi de pe punte zâmbiră încântaţi. Încă era îngrozit de neaşteptata decapitare din stradă şi zâmbetele lor nu reuşiră să-i potolească neliniştea. Se îndreptă spre scara tambuchiului şi se opri brusc. De-a curmezişul uşii fusese lipită o panglică lată, de mătase roşie şi lângă ea o mică notiţă cu o scriere ciudată, ca o împletitură. Şovăi, verifică cealaltă uşă, dar şi asta era sigilată cu o panglică la fel, iar pe perete fusese bătută în cuie aceeaşi notă. Întinse mâna ca să scoată panglica. — Hotte oke! Ca să se facă înţeles destul de clar, samuraiul de pază îşi clătină capul. Nu mai zâmbea. — Dar asta e corabia mea şi vreau... Blackthorne îşi stăpâni neliniştea, ochii nedezlipindu-i-se de pe săbii. Trebuie să ajung jos, gândi, trebuie să-mi iau cărţile-pilot, a mea şi cea secretă. Iisuse, dacă sunt găsite şi date preoţilor sau japonezilor, suntem pierduţi. Cu o asemenea dovadă orice curte din lume – afară de a Angliei şi a Olandei – ne-ar condamna ca piraţi. Rutierul meu dă date, locuri, cantitatea de pradă luată, numărul de morţi în cele trei acostări din Americi şi cea din Africa Spaniolă, numărul bisericilor jefuite şi cum am ars oraşe şi corăbii. Iar cartea-pilot portugheză? Asta-i condamnarea noastră la moarte, pentru că, bineînţeles, e furată. Mai bine zis a fost cumpărată de la un trădător portughez, dar, după legea lor, orice străin prins cu o carte-pilot de-a lor, ca să nu mai vorbim de aceea privind Strâmtoarea Magellan, e sortit deîndată morţii. Iar dacă se găseşte un rutter la bordul unei corăbii duşmane, navei i se dă foc şi toţi de pe ea sunt executaţi fără milă. — Nan no yoda? spuse unul dintre samurai.

— Vorbiţi portugheza? întrebă Blackthorne în această limbă. Omul ridică din umeri. — Wakarimasen. Un altul înaintă şi i se adresă plin de respect căpeteniei, care încuviinţă. — Potugizu prieten, spuse acest samurai într-o portugheză rostită cu un accent dur. Îşi desfăcu partea de sus a chimonoului şi-i arătă micul crucifix de lemn ce-i atârna de gât. — 'resitin! Arătă spre sine şi zâmbi. 'resitin. Apoi arătă spre Blackthorne: 'resitin? Blackthorne şovăi şi încuviinţă din cap: — Creştin. — Potugizu? — Englez. Bărbatul discută cu căpetenia, amândoi ridicară din umeri şi se uitară din nou spre el. — Potugizu? Blackthorne clătină din cap nevoind să le dea dreptate. — Prietenii mei? Unde sunt? Samuraiul arătă spre capătul de răsărit al satului: — Prieteni. — Aceasta este corabia mea. Vreau să merg jos. Blackthorne o spuse în felurite chipuri şi prin semne şi ei înţeleseră. — Ah, so desu! Kinjiru, spuseră apăsat, arătând spre notiţă şi se luminară la faţă. Era destul de clar că nu i se dădea voie să coboare. Kinjiru trebuie să-nsemne "interzis", gândi Blackthorne nervos. Ei, la dracu cu asta! Apăsă clanţa şi crăpa uşa foarte puţin. — Kinjiru! Fu smucit şi răsucit cu faţa către samurai. Săbiile erau pe jumătate trase din teacă. Nemişcaţi, cei doi bărbaţi aşteptau ca el să ia o hotărâre. Ceilalţi de pe punte priveau nepăsători. Ştia că n-avea altceva de făcut decât să renunţe, aşa că ridică din umeri, merse mai departe şi verifică parâmele şi nava cât putu mai bine. Velele zdrenţuite fuseseră coborâte şi strânse la locul lor. Dar felul de ancorare era deosebit de tot ceea ce văzuse vreodată, aşa că bănui că japonezii puseseră nava la adăpost. Începu să coboare spre schelă şi se opri. Simţi că-l trec sudori reci, când îi văzu pe toţi urmărindu-l cu o căutătura rea, şi-şi zise "Iisuse Cristoase, cum am putut să fiu atât de idiot?" Se înclină politicos şi imediat ostilitatea dispăru, toţi se înclinară şi zâmbiră iar. Dar încă mai simţea sudoarea prelingându-i-se pe spate şi urî tot ce avea legătură cu Japoniile, dorind să se vadă cu echipajul înapoi la bord, înarmaţi şi în largul mării. *** — În numele Domnului, pilotule, cred că greşeşti, spuse Vinck. Rânjetul lipsit de dinţi se întindea larg şi obraznic. Dacă te poţi obişnui cu lăturile cărora ei le zic mâncare, e cel mai bun loc în care-am fost vreodată. Am avut două femei în două zile şi-s ca iepurii. Fac orice, numa' să le-arăţi cum. — Aşa-i. Da' nu faci nimica fără carne or rachiu. Nu te ţine mult. Eu sunt stors şi n-am putut s-o fac decât o dată, spuse Maetsukker, strâmbându-şi faţa îngustă. Ticăloşii ăştia galbeni nu pricep că nouă ne trebuie carne, bere şi pâine. Şi rachiu sau vin. — Asta-i cel mai rău. Iisuse, regatul pentru un pic de grog! Baccus van Nekk era posomorit. Se apropie de Blackthorne şi se opri lângă el privindu-l cu ochii mijiţi. Era foarte miop şi-şi pierduse ultima

pereche de ochelari în timpul furtunii. Dar chiar şi cu ei, se apropia întotdeauna cât se putea de mult. Era starostele negustorilor, trezorier şi reprezentantul Companiei Olandeze a Indiilor de Est, care finanţase călătoria. — Suntem pe ţărm, teferi şi încă n-avem băutură. Nici măcar picătură. Tu ai primit ceva, pilotule? — Nu. Lui Blackthorne nu-i plăcea să aibă pe cineva atât de aproape, dar Baccus îi era prieten şi aproape orb, aşa că nu se dădu la o parte. Doar apă fierbinte cu ierburi în ea. — Pur şi simplu ăştia nu poa' să-nţeleagă ce-i ăla grog. Nimic de băut, decât apă fierbinte cu ierburi. Doamne ajută! Şi dacă nu e băutură în toată ţara? Sprâncenele i se ridicară. Fă ceva pentru mine, pilotule. Cere nişte băutură, vrei? Blackthorne găsise casa în care fuseseră găzduiţi la capătul estic al satului. Samuraii de strajă îl lăsaseră să treacă, dar oamenii lui îi confirmaseră că ei nu puteau să treacă dincolo de poarta grădinii. Casa avea mai multe încăperi ca aceasta, dar mai mari şi pline cu mulţi servitori de felurite vârste, atât bărbaţi cât şi femei. Dintre oamenii lui mai trăiau unsprezece. Morţii fuseseră luaţi de japonezi. Porţii îmbelşugate de legume proaspete începuseră să îndepărteze scorbutul şi în afară de doi dintre ei, toţi se vindecau repede. Cei doi aveau pântecăraie şi ieşeau cu sânge. Vinck le luase sânge, dar asta nu ajutase. Se aştepta să moară până la căderea nopţii. Căpitanul General era în altă cameră, încă foarte bolnav. Sonk, bucătarul, un bărbat mărunt şi îndesat, spunea râzând: — E bine aici, cum zice Johhan, pilotule, afar' de mâncare şi că nu-i grog. E-n regulă şi cu băştinaşii, atâta vreme cât nu-ţi porţi încălţările în casă. Ticăloşii ăştia galbeni se-nfurie pe tine dacă nu ţi le scoţi. — Ascultaţi, spuse Blakthorne. E un popă aici. Un iezuit. — Iisuse Cristoase! Le pieri cheful de glumă când le povesti despre preot şi despre decapitare. — De ce i-a luat capul, pilotule? — Nu ştiu. — Mai bine ne-am întoarce pe bord, dacă ne prind papistaşii pe uscat... O mare spaimă cuprinsese încăperea. Salamon, mutul îl privea pe Blackthorne. Gura i se mişca şi la colţurile ei apăruseră băşici de salivă. — Nu, Salamon, nu-i nici o greşeală, spuse Blackthorne blând, răspunzând întrebării tăcute. El a zis că-i iezuit. — Iisuse, iezuit sau dominican sau ce drac-o fi, tot suntem în rahat, spuse Vinck. Mai bine ne-am întoarce la bord. Pilotule, roagă-i tu pe samurai, eh? — Suntem în mâinile Domnului, spuse Jan Roper. Era unul dintre negustorii aventurieri, un tânăr cu ochi înguşti, frunte înaltă şi nas subţire. El o să ne apere de închinătorii lui Satan. Vinck se uită iar la Blackthorne. — Şi cu portughezii ce-i, pilotule? Ai văzut vreunul prin jur? — Nu. Nu-i nici urmă de ei în sat. — Or să năvălească aici deîndată ce-or să afle despre noi, rosti Maetsukker gândul tuturor iar musului Croocq îi scăpă un geamăt. — Da, şi, dacă-i un popă, trebuie să mai fie şi alţii. Ginsel îşi unse buzele uscate. Iar blestemaţii lor de conchistadori nu sunt niciodată prea departe. — Aşa-i, adăugă Vinck neliniştit. Sunt ca păduchii. — Iisuse Cristoase! Papistaşi! murmură cineva. Şi conchistadori! — Dar suntem în Japonii, pilotule? întrebă van Nekk. El ţi-a spus asta? — Da. De ce?

Van Nekk se apropie şi mai mult şi-şi coborî vocea. — Dacă aici sunt popi, şi unii dintre băştinaşi sunt catolici, poate că şi cealaltă parte e adevărată – cea cu bogăţiile, aurul, argintul şi pietrele preţioase. Tăcerea îi învălui brusc. Ai văzut ceva pilotule? Ceva aur? Băştinaşii poartă aur sau pietre preţioase? — Nu. Deloc. Blackthorne se gândi o clipă. Nu-mi aduc aminte să fi văzut ceva. Nici coliere, nici mărgele, nici brăţări. Ascultaţi, mai am ceva să vă spun. Am fost pe Erasmus, dar e sigilată. Le povesti ce se întâmplase şi neliniştea lor crescu. — Iisuse, dacă nu ne putem întoarce la bord, dacă sunt popi pe ţărm şi papistaşi... trebuie s-o ştergem de-aici. Glasul lui Maetsukker începu să tremure. Pilotule, ce ne facem? O să ne ardă. Conchistadorii – ticăloşii ăştia o să dea buzna cu săbiile lor... — Suntem în mâinile Domnului, rosti Jan Roper plin de încredere. El o să ne apere de Anticrist. Asta e făgăduiala Lui. N-are de ce să vă fie teamă. Blackthorne spuse: — După felul în care Omi-san s-a răstit la popă, sunt sigur că-l urăşte. Asta-i bine, nu? Ce-aş vrea să ştiu, e de ce popa nu poartă sutana obişnuită. De ce era portocalie? N-am mai văzut asta pân-acum. — Da, asta-i ciudat; spuse van Nekk. Blackthorne îşi ridică privirea către el: — Poate că aici puterea lor nu e prea mare. Asta ne-ar putea fi de mare ajutor. — Ce-ar trebui să facem, pilotule? întrebă Ginsel. — Ai răbdare şi aşteaptă până când soseşte şeful lor, acest daimyo. El o să ne dea drumul. De ce n-ar face-o? Nu le-am făcut nici un rău. Avem lucruri de vânzare. Noi nu suntem piraţi, n-are de ce să ne fie teamă. — Foarte adevărat şi nu uita că pilotul a zis că nu toţi sălbaticii sunt papistaşi, spuse van Nekk, mai mult ca să-şi facă lui curaj decât ceilorlalţi. Da. E bine că samuraiul îl urăşte pe popă. Şi numai samuraii sunt înarmaţi. Asta nu-i aşa de rău, nu? Să ne ferim de samurai şi să ne luăm armele înapoi – asta-i ideea. — Ce se întâmplă dacă daimyo ăsta e papistaş? întrebă Jan Roper. Nu-i răspunse nimeni. Apoi Ginsel zise: — Pilotule, bărbatul cu sabia – l-a făcut bucăţi pe amărâtu' ăla după ce i-a retezat capul? — Da. — Cristoase, sunt barbari! Nebuni! Ginsel era un tânăr arătos, înalt, cu braţe scurte şi picioare foarte arcuite. Scorbutul îi luase toţi dinţii. Şi după ce i-a tăiat capul, ceilalţi au plecat chiar aşa, fără să zică nimic? — Da. — Iisuse Cristoase, un om neînarmat, ucis chiar aşa? De ce a făcut-o? De ce a trebuit să-l omoare? — Nu ştiu, Ginsel, dar n-ai văzut în viaţa ta o asemenea iuţeală. Acum sabia era în teacă şi o clipă mai târziu, capul omului se rostogolea în ţărână. — Doamne, apără-ne! — Doamne Iisuse Cristoase, murmură van Nekk. Dacă nu ne putem întoarce la corabie... Blestemată furtună, mă simt atât de neajutorat fără ochelarii mei! — Câţi samurai erau pe bord, pilotule? întrebă Ginsel. — Douăzeci şi doi pe punte. Dar mai erau şi alţii pe ţărm. — Blestemul Domnului o să cadă asupra necredincioşilor şi păcătoşilor şi-or să ardă veşnic în iad. — Tare mi-ar place să fiu sigur de asta, Jan Roper, spuse Blackthorne cu o undă de neîncredere în glas, simţind cum teama de pedeapsa divină cuprindea încăperea. Era foarte obosit şi voia să doarmă. — Poţi să fii sigur, pilotule! O, da, eu sunt! Mă rog Domnului să-ţi

deschidă ochii asupra adevărului, să poţi înţelege că suntem aici doar din cauza ta, câţi au mai rămas dintre noi. — Ce? spuse Blackthorne ameninţător? — De ce l-ai convins pe Căpitanul General să încercăm drumul spre Japonia? Nu primisem ordinul ăsta. Noi trebuia să prădăm Lumea Nouă, să aducem războiul în casa duşmanului apoi să ne întoarcem acasă. — Erau corăbii spaniole la sud şi la nord de noi, şi n-aveam altă cale de scăpare. Ţi-ai pierdut şi ţinerea de minte odată cu judecata? A trebuit să navigăm spre vest – era singura noastră şansă. — Eu n-am văzut niciodată corăbiile duşmane, pilotule! Şi nici altcineva dintre noi. — Haide Jan, spuse van Nekk, obosit. Pilotul a făcut ce-a crezut el că-i mai bine. Sigur că spaniolii erau acolo. — Da, ăsta-i adevărul, iar noi eram la mii de leghe de prieteni şi-n ape duşmane, pentru numele lui Dumnezeu, scuipă Vinck. Ăsta-i adevărul, în faţa Domnului, aşa cum tot adevărat este că am pus la vot. Toţi am spus "da". — Eu nu. Sonk spuse: — Pe mine nu m-a-ntrebat nimeni. — O, Iisuse Cristoase! — Linişteşte-te, Johann, spuse van Nekk, încercând să domolească încordarea. Suntem primii care au ajuns în Japonia. V-amintiţi toate poveştile? Suntem bogaţi dacă ne păstrăm judecata întreagă. Avem mărfuri de vânzare şi-aici e aur – trebuie să fie. Unde în altă parte ne-am putea vinde încărcătura? Nu acolo, în Lumea Nouă, urmăriţi şi hărţuiţi. Ne hăituiau. Şi spaniolii ştiau că eram pe lângă Santa Maria. A trebuit să părăsim Chile şi nu era cale de scăpare înapoi prin Strâmtoare. Bineînţeles că ne aşteptau acolo. Fiţi siguri de asta. Nu, aici era singura noastră şansă şi era o idee bună. Încărcătura noastră în schimbul mirodeniilor şi a aurului şi argintului, ei? Gândiţi-vă la câştig – înmiit, aşa e întotdeauna. Suntem în Insulele Mirodeniilor. Cunoaşteţi bogăţiile Japoniilor şi Chitaiului, dintotdeauna aţi auzit de ele. Toţi am auzit – altfel de ce-am fi semnat? O să fim bogaţi, o să vedeţi! — Suntem morţi, ca toţi ceilalţi. Suntem în Împărăţia lui Satan. Vinck spuse furios: — Tacă-ţi gura, Roper! Pilotul a făcut bine. Nu-i vina lui că alţii au murit – nu-i vina lui! Totdeauna mor oamenii în călătoriile astea. Ochii lui Jan Roper erau sticloşi, cu pupilele micşorate. — Da, Dumnezeu să-i odihnească. Fratele meu e unul dintre ei. Blackthorne îl privi în ochii fanatici, urându-l. În sinea sa se întreba dacă într-adevăr navigase spre vest ca să scape de corăbiile duşmane, sau doar pentru că fusese primul pilot englez în Strâmtoare, primul în situaţia de a putea porni spre vest şi deci primul cu şansa de a înconjura Pământul. Jan Roper şuieră: — N-au murit ceilalţi din pricina ambiţiei tale, pilotule? Dumnezeu o să te pedepsească! — Acum ţine-ţi gura! Vocea lui Blackthorne era liniştită, dar hotărâtă. Jan Roper îl privi cu acelaşi chip ascuţit şi îngheţat, dar îşi ţinu gura. — Bun. Blackthorne se aşeză obosit pe podea şi se sprijini de unul dintre stâlpi. — Ce-ar trebui să facem, pilotule? — Să aşteptăm şi să ne întremăm. Şeful lor o să sosească în curând, Atunci se vor aranja toate. Vinck privea afară în grădină la samuraiul care stătea nemişcat pe vine, lângă poartă. — Uite la nemernicul ăla. Stă acolo de ceasuri, nu mişcă, nu scoate o vorbă, nici măcar nu se scobeşte-n nas.

— Da' nu ne-a supărat cu nimic, Johann. Absolut cu nimic, spuse van Nekk. — Da, da' până acum n-am făcut decât să dormim, să preacurvim şi să mâncăm lături. — Pilotule, el e doar unul, noi suntem zece, spuse Ginsel domol. — M-am gândit la asta, dar nu suntem destul de întremaţi. O să mai treacă o săptămână până să se ducă de tot scorbutul, răspunse Blakthorne tulburat. Sunt prea mulţi pe bordul corăbiei. Nu mi-ar place să sar pe unul fără să am măcar o suliţă sau un pistol. Sunteţi păziţi noaptea? — Da. Schimbă garda de trei sau patru ori. A văzut careva vreo santinelă dormind? întrebă van Nekk. Toţi clătinară din capete. — Am putea să fim la bord în noaptea asta, spuse Jan Roper. Cu ajutorul lui Dumnezeu o să-i dovedim pe păgâni şi-o să luăm corabia. — Scoateţi rahatul din urechi! Nai auzit ce-aspus pilotul? Tu n-asculţi? scuipă Vinck scârbit. . — Aşa-i, încuviinţă Pieterzoon, tunarul. Nu-l mai zgândări pe bătrânul Vinck! Ochii lui Jan Roper se îngustară şi mai mult. — Păzeşte-ţi sufletul, Johann Vinck. Şi tu, Hans Pieterzoon. Ziua judecăţii se apropie. Plecă şi se aşeză pe verandă. Van Nekk sparse tăcerea: — Totul o să fie bine! O să vedeţi. — Roper are dreptate. Lăcomia ne-a adus aici, spuse musul cu vocea tremurândă. Este pedeapsa Domnului că... — Termină. Musul tresări. — Da, pilotule. Iartă-mă, dar, ei bine... Maximilian Croocq era cel mai tânăr dintre ei, avea doar şaisprezece ani, şi se îmbarcase în călătorie deoarece tatăl său fusese căpitan pe una dintre nave şi erau hotărâţi să se îmbogăţească. Îşi văzuse însă tatăl murind în chinuri când prădaseră oraşul spaniol Santa Magdalena în Argentina. Prada fusese bogată, iar el aflase ce înseamnă violul şi-o-ncercase şi el, urându-se, înecat în mirosul de sânge şi de moarte. Mai târziu văzuse pe mulţi dintre prietenii săi murind, dintre cele cinci corăbii rămânând una, iar acum se simţea cel mai bătrân dintre ei. Iartă-mă, îmi pare rău. — De câtă vreme suntem la ţărm, Baccus? întrebă Blackthorne. — Asta-i a treia zi. Van Nekk se apropie din nou, aşezându-se pe vine. Nu-mi amintesc prea limpede cum am ajuns, da' când m-am trezit, sălbaticii erau peste tot pe corabie. Foarte politicoşi şi binevoitori. Ne-au dat hrană şi apă caldă. Au luat morţii cu ei şi-au lăsat ancorele. Nu-mi amintesc prea multe, da' cred că ne-au remorcat până într-un loc ferit. Vorbeai fără şir când te-au dus la ţărm. Am vrut să te ţinem cu noi, dar nu ne-au lăsat. Unul dintre ei vorbea câteva cuvinte în portugheză, părea să fie căpetenia. Avea părul cărunt. N-a înţeles ce-i aia pilot şef, dar ştia căpitan. Era limpede că voia căpitanul nostru să aibă o locuinţă separată, da' a spus că n-are de ce să ne fie teamă, pentru că-o să fii bine îngrijit. Şi noi la fel. Apoi ne-au adus aici, mai mult cărându-ne şi a zis că trebuia să stăm înăuntru, până când o să vină căpitanul lui. N-am vrut să-i lăsăm să te ia, dar n-am putut face nimic. Vrei să-i ceri căpeteniei nişte vin sau rachiu, pilotule? Van Nekk îşi linse buzele însetat, apoi adăugă: acum când mă gândesc a spus şi daimyo. Ce-o să se întâmple când o să vină daimyo? — Are careva un cuţit sau un pistol? — Nu, spuse van Nekk, scărpinându-se nepăsător de păduchi. Ne-au luat toate hainele să le cureţe şi au păstrat armele. Nu m-am gândit la asta, atunci. Mi-au luat şi cheile pe lângă pistol. Aveam toate cheile pe un inel. De la camera tezaurului, de la casetă şi de la magazie. — Totul e bine închis pe navă. N-ai de ce-ţi face griji în privinţa asta.

— Nu-mi place să n-am cheile la mine. Mă face să mă simt foarte neliniştit. Firar să fie de ochi! Ce-aş mai bea nişte rachiu, chiar acum. Sau măcar o halbă de bere. — Iisuse! Samuraiul l-a tăiat bucăţele, nu? spuse Sonk fără să vorbească cuiva anume. — Tacă-ţi gura, pentru numele lui Dumnezeu! Se spune samurai. Borăşte omul când se uită la tine, spuse Ginsel. — Nădăjduiesc că ticălosul de popă n-o să vină aici, spuse Vinck. — Bunul Dumnezeu îşi mai ţine mâna asupra noastră. Van Nekk tot mai încerca să pară încrezător. Când o să sosească daimyo, o să fim eliberaţi. O să ne primim înapoi corabia şi tunurile, o să vedeţi. O să vindem toate lucrurile şi o să ne întoarcem în Olanda bogaţi şi teferi, după ce vom înconjura lumea. Primii olandezi. Pe catolici o să-i ia dracul şi cu asta basta. — Nu, spuse Vinck. Mi se face pielea ca de găină când aud de papistaşi. Nu pot să mă stăpânesc. Asta şi gândul la conchistadori. Crezi c-or să vină mulţi, pilotule? — Nu ştiu. Aş zice că da. Aş vrea să avem toată escadra noastră aici. — Bieţii de ei, spuse Vinck. Măcar noi suntem în viaţă. Maetsukker spuse: — Poate că-s acasă. Poate că s-au întors din Strâmtoarea Magellan, când ne-a împrăştiat furtuna. — Sper să ai dreptate, spuse Blackthorne. Dar cred că au pierit cu toţii. Ginsel se cutremură: — Măcar noi trăim. — Cu papistaşii aici şi cu necredincioşii ăştia, cu felul lor împuţit de a se purta, n-aş da un cur de babă pe vieţile noastre. — Blestemată fie ziua când am părăsit Olanda, spuse Pieterzoon. Blestemat grog! Dacă n-aş fi fost beat mort, acum aş fi în Amsterdam cu bătrâna mea. — Blesteamă ce vrei, Pieterzoon, dar nu băutura. În ea e vlaga noastră. — Aş zice că suntem în rahat pân' la gât, şi groapa se umple repede. Vinck îşi roti privirea în jur. Da, foarte repede. — Nu credeam c-o să mai atingem pământul, spuse Maetsukker. Semăna cu o nevăstuică doar că n-avea dinţi. Şi Japoniile nici atât. Nenorociţii de papistaşi împuţiţi! N-o să ieşim vii de-aici. Aş vrea s-avem nişte arme. Ce debarcare nenorocită! N-am vrut să spun ceva rău, pilotule, spuse repede, când Blackthorne se uită la el. Doar ghinion, atâta tot! Mai târziu servitorii le aduseră din nou de mâncare. Mereu aceleaşi: Legume – gătite şi crude – cu puţin oţet, fiertură de peşte şi terci de grâu sau de orz. Toţi respinseră dispreţuitori micile bucăţi de peşte crud şi cerură carne sau rachiu. Dar nu fură înţeleşi; mai apoi, către apusul soarelui, Blackthorne îi părăsi. Se săturase de spaimele, urile şi obscenităţile lor. Le spuse că se va întoarce în zori. Pe străzile înguste prăvăliile erau pline. Găsi strada şi poarta casei sale. Petele de sânge de pe pământ fuseseră îndepărtate şi cadavrul dispăruse. Ca şi cum aş fi visat totul, îşi zise. Poarta grădinii se deschise înainte ca el să pună mâna pe ea. Bătrânul grădinar, tot doar cu bucată de pânză în jurul şoldurilor, deşi acum vântul bătea rece, zâmbi şi se înclină. — Konbanwa. — Salut, spuse Blakthorne fără să gândească. Urcă treptele, dar se opri amintindu-şi de cizme. Şi le scoase şi intră desculţ în verandă şi în cameră. O traversă, ieşi într-un coridor, dar nu-şi putu găsi camera. — Onna! strigă. Apăru o bătrână. — Hai?

— Unde-i Onna? Bătrâna se încruntă, arătă spre sine. — Onna! — O, pentru Dumnezeu, spuse mânios Blackthorne. Unde-i camera mea? Unde-i Onna? Împinse o uşă din stinghii acoperite cu hârtie. Patru japonezi erau aşezaţi pe podea în jurul unei mese joase, mâncând. Recunoscu pe unul dintre ei, omul cărunt, căpetenia satului, ce fusese cu preotul. Se înclinară cu toţii. O, iertaţi-mă, spuse şi trase uşa la loc. — Onna, strigă. Bătrâna se gândi o clipă, apoi îi făcu semn. O urmă într-alt coridor. Ea împinse o uşă. Îşi recunoscu camera după crucifix. Aşternutul era deja pregătit cu grijă. — Mulţumesc, spuse uşurat. Acum ad-o pe Onna. Bătrâna plecă păşind mărunt. El se aşeză, capul şi trupul îl dureau şi ar fi vrut să aibă un scaun, întrebându-se unde ar fi putut fi ţinute. Cum să ajungă pe corabie? Cum să facă rost de arme? Trebuie să fie o cale. Auzi paşi mărunţi apropiindu-se. Apărură femeile, trei de data asta: bătrâna, o fetişcană cu faţă rotundă şi femeia de vârstă mijlocie. Bătrâna arătă către fată, care părea uşor speriată: — Onna — Nu, Blackthorne se ridică mânios şi împunse cu degetul către cealaltă femeie. Ea e Onna, pentru Dumnezeu. Nu ştiţi cum vă cheamă? Onna! Mi-e foame. N-aş putea primi ceva de mâncare? Îşi frecă pântecul, mimând foamea. Femeile priviră una la cealaltă. Apoi cea între două vârste ridică din umeri, spuse ceva ce le făcu pe celelalte să râdă, se îndreptă spre pat şi începu să se dezbrace. Celelalte două se aşezară pe vine cu ochii mari, aşteptând. Blackthorne era nedumerit. — Ce faci? — Ishimasho! spuse ea, punând deoparte eşarfa lată din brâu şi deschizindu-şi chimonoul. Sânii ei erau plaţi şi uscaţi şi pântecul uriaş. Era destul de limpede că avea de gând să se bage în pat. El clătină din cap şi îi spuse să se îmbrace, o luă de braţ şi toate începură să vorbească deodată şi să dea din mâini, iar femeia începu chiar să se înfurie. Făcu un pas, ieşi din fusta lungă şi, goală, încercă să se bage din nou în pat. Sporovăiala lor încetă şi toate se înclinară când starostele apăru tăcut pe coridor. — Nanda? Nanda? întrebă. Bătrâna îi explică despre ce era vorba — Tu vrei femeia asta? întrebă neîncrezător într-o portugheză aproape de neînţeles, cu un accent dur, arătând către femeia goală. — Nu, nu, sigur că nu. Voiam doar ca Onna să-mi aducă ceva de mâncare. Blackthome arătă nerăbdător către ea. Onna! — Onna înseamnă femeie. Japonezul arătă către toate trei. Onna – onna – onna. Vrei onna? Blackthome îşi scutură obosit capul. — Nu, nu mulţumesc, am făcut o greşeală. Îmi pare rău. Care-i numele ei? — Poftim? — Care e numele ei? — A! Namu e Haku, spuse. — Haku? — Hai, Haku. — Îmi pare rău, Haku-san. Am crezut Onna numele tău. Omul îi explică lui Haku şi ea nu părea deloc mulţumită. Dar el mai spuse ceva şi toate priviră la Blakthorne, chicotind cu mâinile la gură şi plecară. Haku ieşi goală, cu chimonoul pe braţ şi cu nespus de multă demnitate.

— Mulţumesc, spuse Blackthorne, înfuriat de propria lui prostie. — Asta casa al meu. Namu al meu Mura. — Mura-san. Al meu e Blakthorne. — Poftim? — Namu al meu e Blackthome. — A! Ber-rakk-fon. Mura încercă să-l rostească de câteva ori, dar nu reuşi. În cele din urmă se dădu bătut şi continuă să cerceteze colosul din faţa sa. Era primul barbar care-l vedea, afară de părintele Sebastio şi de celălalt preot pe care-l văzuse cu mulţi ani în urmă. Oricum, îşi zise, preoţii au părul şi ochii negri şi nu sunt mai înalţi ca ceilalţi oameni. Dar bărbatul acesta era înalt, cu părul şi barba de culoarea aurului, cu ochi albaştri, iar pielea lui era neobişnuit de albă în părţile acoperite şi roşcată, acolo unde o bătuse soarele. Uluitor! Credeam că toţi oamenii au părul şi ochii negri. Noi toţi suntem aşa. Chinezii la fel, şi nu e China lumea întreagă, afară de pământurile din sud ale barbarilor portughezi? Uluitor! Şi de ce-l urăşte părintele Sebastio atât de mult pe acest om? Pentru că se închină lui Satan? N-aş crede, fiindcă părintele Sebastio poate s-alunge diavolul dacă vrea. Ehei, nu l-am văzut niciodată pe bunul părinte atât de furios. Niciodată. Uluitor. Să fie ochii albaştri şi părul auriu semnul Satanei? Mura îşi ridică privirile către Blackthorne şi-şi aminti cum încercase să afle ceva de la el, la bordul navei, şi apoi când acest căpitan căzuse în nesimţire, hotărâse să-l aducă în propria lui casă, pentru că el era şeful şi trebuia să i se dea o cinstire deosebită. Îl întinseseră pe saltea şi-l dezbrăcaseră, mai mult decât curioşi. — Neasemuita lui Podoabă e fără-ndoială falnică, neh? spusese mama lui, Saiko. Mă-ntreb cum e când e ridicată. — Mare, răspunsese el şi râseseră cu toţii: mama sa, nevasta, prietenii, slugile şi doctorul. — Bănuiesc că femeile lor trebuie să fie – să fie la fel de înzestrate, spuse soţia lui, Niji. — Prostii, fato, oricare dintre curtezanele noastre l-ar putea mulţumi pe deplin. Clătină din cap cuprinsă de uimire. N-am mai văzut aşa ceva în toată viaţa mea. Foarte neobişnuit, neh? Îl spălaseră şi el nu-şi venise în simţiri. Doctorul şe gândise că nu ar fi înţelept să-l cufunde în cadă, până nu îşi revenea. — Poate că ar trebui să ne gândim, Mura-san, că nu ştim cu adevărat cum e alcătuit barbarul, spusese doctorul cu înţeleaptă prevedere. Îmi pare rău, dar am putea să-l omorâm din greşeală. E limpede că e la capătul puterilor. Trebuie să dăm dovadă de răbdare. — Şi ce facem cu păduchii din părul lui? întrebase Mura. — Vor trebui să rămână acolo, deocamdată. Am înţeles că toţi barbarii au. Îmi pare rău, dar trebuie să aveţi răbdare. — Nu credeţi că am putea măcar să-i săpunim capul? întrebase soţia lui. Am fi foarte atente. Sunt sigură că stăpâna o să îndrume umila noastră silinţă. Asta i-ar fi de folos barbarului şi-ar ţine casa noastră curată. — Bine. Puteţi să-l săpuniţi, hotărâse mama lui. Dar m-aş bucura cu siguranţă s-o văd cât de mare e când e ridicată. Acum, fără să vrea, Mura privi în jos la Blakthorne. Apoi îşi aminti de cele spuse de preot despre aceşti piraţi şi slujitori ai Satanei. Dumnezeu Tatăl să ne apere de cel rău, gândi. Dacă aş fi ştiut că-i atât de cumplit, nu l-aş fi adus niciodată în casa mea. Nu, îşi spuse. Eşti obligat să-l tratezi ca pe un oaspete de seamă până când Omi-san dă o altă poruncă. Dar ai fost înţelept că i-ai trimis vorbă şi preotului şi lui Omi-san în acelaşi timp, foarte înţelept. Eşti starostele satului, tu aperi satul şi tu singur eşti răspunzător. Da. Şi tot pe tine o să te socotească Omi-san răspunzător pentru moartea de azi dimineaţă şi pentru obrăznicia celui mort şi pe bună

dreptate. — Nu fi prost, Tamazaki! E-n joc bunul renume al satului, neh? îşi prevenise prietenul, pescarul, de atâtea ori. Nu fi încăpăţânat. Omi-san nu poate fi altfel decât neîngăduitor cu creştinii. Oare daimyo nu-i urăşte pe creştini? Ce poate face Omi-san? — Nimic, aşa e, Mura-san, te rog iartă-mă. Tamazaki fusese întotdeauna politicos. Dar budiştii ar trebui să fie mai îngăduitori, neh? Nu sunt amândoi zen-budişti? Zen-budismul era auto-disciplină. Se baza mult pe auto-control şi meditaţie, pentru a atinge pragul iluminării. Cei mai mulţi dintre samurai erau zen-budişti, pentru că li se potrivea. Părea aproape făcut anume pentru un războinic mândru şi neînfricat. — Da, budismul ne învaţă să fim îngăduitori. Dar de câte ori trebuie să ţi se spună că ei sunt samurai şi-aici e Izu şi nu Kyushu şi chiar dacă-ar fi Kyushu, tot tu greşeşti. Întotdeauna, neh? — Da. Te rog să mă ierţi. Ştiu că greşesc, dar câteodată simt că nu pot trăi într-o asemenea ruşine, când Omi-san batjocoreşte Adevărata Credinţă. Şi acum, Tamazaki, eşti mort, ţi-ai hotărât singur soarta când l-ai insultat pe Omi-san neînclinându-te în faţa lui, doar pentru că el a spus: preotul ăsta urât mirositor, de religie străină. Chiar dacă preotul, într-adevăr, miroase şi Adevărata Credinţă este străină. Sărmanul meu prieten! Adevărul n-o să-ţi hrănească acum familia şi nici n-o să şteargă ruşinea abătută asupra satului. O, Sfântă Fecioară, binecuvântează-l pe bunul meu prieten şi dă-i bucuria raiului tău. M-aştept la o grămadă de necazuri din partea lui Omi-san, îşi zise Mura. Şi parcă asta n-ar fi de-ajuns, acum vine şi daimyo. O nelinişte copleşitoare îl invada de fiecare dată când se gândea la stăpânul său, al feudei, Kasigi Yabu, daimyo de Izu, unchiul lui Omi, la cruzimea şi lipsa lui de cinste, la felul în care înşela întregul sat când îşi luau partea cuvenită de grâne şi peşte, la înrobitoarea lui stăpânire. De partea cui o să se ridice Yabu când o să înceapă războiul, se întrebă Mura, de partea seniorului Ishido sau a lui Toranaga? Suntem prinşi între aceşti doi uriaşi şi la mâna oricăruia dintre ei. Către nord, Toranaga, cel mai mare general în viaţă, senior de Kwanto, Cele Opt Provincii, cel mai important daimyo din ţară, General-şef al Armatelor de Răsărit; către apus, ţinuturile lui Ishido, senior al castelului Osaka, cuceritorul Coreei, Protector al Moştenitorului, General-şef al Armatelor de Apus. Şi către nord, Tokaido, Marele Drum de Coastă, care leagă Yedo, capitala lui Toranaga, de Osaka, capitala lui Ishido – trei sute de mile către apus, pe care legiunile lor trebuie să le străbată. Cine va câştiga războiul? Nici unul dintre ei. Pentru că războiul lor va înghiţi din nou întregul Imperiu, alianţele se vor destrăma, provinciile vor lupta împotriva provinciilor până când se vor fărâmiţa în lupte sat contra sat, aşa cum a fost întotdeauna. În afara ultimilor zece ani. În ultimii zece ani, de necrezut, pentru prima dată în istorie, în întregul Imperiu fusese o vreme fără înfruntări, numită pace. Începuse să-mi placă pacea, gândi Mura. Dar omul care a făcut pacea este mort. Soldatul-ţăran care devenise samurai, apoi general, şi după aceea cel mai mare general şi, în cele din urmă, Taiko, Protectorul Împărăţiei, stăpânul absolut al Japoniei, este mort de un an, iar fiul său de şapte ani e mult prea tânăr ca să moştenească puterea supremă. Aşa că băiatul, ca şi noi, este jucăria celor doi giganţi şi războiul de neocolit. Acum, nici chiar însuşi Taiko nu-şi poate apăra preaiubitul fiu, dinastia, urmaşii sau imperiul. Poate că aşa trebuie să fie. Taiko a supus ţara, a făcut pace, i-a obligat pe toţi daimyo din ţară să se târască în faţa lui ca ţăranii, a reîmpărţit feudele după cum a vrut, ridicându-i pe unii, coborându-i pe alţii, apoi a

murit. A fost un uriaş între pitici. Dar poate e drept ca toată lucrarea şi măreţia lui să moară odată cu el. Ce este omul altceva, decât o floare purtată de vânt şi doar munţii şi marea şi stelele şi acest tărâm al zeilor există cu adevărat şi sunt nemuritoare? Suntem cu toţii prinşi în cursă şi n-ai ce-i face. Războiul o să înceapă curând şi n-ai ce-i face. Numai Yabu va hotărî de partea cui are să fie şi n-ai ce-i face. Satul va rămâne întotdeauna un sat pentru că ogoarele de orez sunt mănoase şi marea bogată şi nici aici nu poţi face nimic. Mura îşi îndreptă hotărât gândurile către piratul barbar din faţa lui. Eşti un diavol trimis să ne asupreşti, gândi, şi n-am avut decât necazuri din pricina ta, de când ai sosit. Nu puteai s-alegi alt sat? — Căpitan-san, vrea onna? întrebă îndatoritor. La îndemnul lui, sfatul satului pregătise totul şi pentru ceilalţi barbari, atât din politeţe cât şi ca un simplu mijloc de ai ţine ocupaţi, până la sosirea stăpânirii. Poveştile ce urmau fiecărei întâlniri amoroase desfătau satul, răsplătind cu prisosinţă cheltuielile făcute. — Onna, repetă, gândind în chip firesc că piratul, mulţumit acum că se poate ţine pe picioare, va fi la fel de mulţumit să stea pe burtă înainte de a adormi, cu Suliţa-i Cerească, adânc înfiptă într-o tainiţă fierbinte. Căci, oricum, toate pregătirile fuseseră făcute. — Nu. Blackthorne voia doar să doarmă. Dar fiindcă ştia că avea nevoie ca acest om să fie de partea lui, se strădui să zâmbească şi arătă spre crucifix. Eşti creştin? Mura dădu din cap. — Creştin. — Şi eu sunt creştin. — Părintele spune nu. Nu creştin. — Sunt creştin. Nu catolic, dar totuşi sunt creştin. Dar Mura nu putea înţelege. Nici Blackthorne nu avea cum să-i explice, oricât de mult ar fi încercat. — Vrei onna? — Di... dimyo, când vine? — Dimyo? Nu înţelege. — Dimyo... ah, vreau să zic daimyo. — A, daimyo. Hai, daimyo! Mura ridică din umeri. Daimyo vine când vine. Dormi. Mai întâi curat. Te rog. — Ce? — Curat. Baie, te rog. — Nu înţeleg. Mura veni mai aproape şi strâmbă din nas cu dezgust. — Puţi. Rău. Ca toţi portughizu. Baie. Asta casă curată. — O să fac baie când vreau, şi nu put! se înfurie Blackthorne, Toată lumea ştie că băile sunt primejdioase. Vrei să mă aleg cu o pântecăraie? Crezi că m-a prostit Dumnezeu? Ieşi dracului afară şi lasă-mă să dorm! — Baie! porunci Mura, mirat de mânia făţişă a barbarului – culmea proastelor maniere. Şi nu doar că barbarul puţea într-adevăr, dar nu făcuse o baie ca lumea de trei zile, din câte ştia el, iar curtezana va refuza pe bună dreptate să împartă perna cu el, oricât de mare ar fi fost răsplata. Străinii ăştia îngrozitori! îşi zise. Uluitor. Ce obiceiuri uluitor de murdare au! Ce dacă? Eu răspund pentru tine. Ai să înveţi buna cuviinţă. Ai să faci baie ca o fiinţă omenească şi mama va afla ce vrea să afle. — Baie! — Acum ieşi afară, până nu te fac bucăţele! Blackthorne se încinsese şi îl împinse. Urmă o scurtă pauză şi ceilalţi trei japonezi apărură cu trei dintre femei. Mura le explică iute despre ce era vorba, apoi spuse hotărât: — Baie! Te rog. — Afară!

Mura înaintă singur în încăpere. Blackthorne îşi avântă braţul, încercând doar să-l îndepărteze, fără să-l rănească. Dintr-o dată Blackthorne lăsă să-i scape un muget de durere. Mura îi lovise umărul într-un fel anume, cu muchia palmei, şi-acum braţul atârna fără vlagă. Înfuriat, atacă, dar camera se învârti cu el şi se trezi pe burtă, înţepenit, cu o durere sfredelitoare în ceafă, fără să se poată mişca. — Pentru Dumnezeu... Încercă să se ridice, dar genunchii i se înmuiară. Apoi Mura întinse liniştit un deget, mic, dar tare ca fierul şi-i atinse un centru nervos de pe gât. Urmă o durere arzătoare. — Sfinte Iisuse... — Baie, te rog — Da, da, gâfâi Blackthorne, învăluit în suferinţă, uluit că fusese învins atât de uşor de bărbatul mărunţel şi că acum zăcea neajutorat ca un copil, fără să se poată împotrivi, chiar dacă ar fi încercat să-i taie gâtul. Cu ani în urmă Mura învăţase judo şi karate, ca şi lupta cu suliţa şi sabia. Asta fusese pe vremea când era soldat şi luptase pentru Nakamura, ţăranul-general, Taiko, mult înainte ca Taiko să fie taiko, când ţăranii puteau fi samurai şi samuraii puteau fi ţărani, sau meşteşugari, sau chiar mici negustori, şi apoi din nou războinici. Curios, gândi Mura visător, privind jos la uriaşul prăbuşit. Aproape primul lucru pe care-l făcuse Taiko când cucerise puterea, fusese să ordone tuturor ţăranilor să înceteze de a mai fi soldaţi şi să predea de-ndată toate armele. Taiko le interzisese să mai poarte vreodată arme şi statornicise îngrădirea de netrecut a castelor, care acum stăpânea toate sufletele din împărăţie. Samuraii deasupra tuturor, sub ei ţăranii, apoi meşteşugarii, apoi negustorii, urmaţi de actori, vagabonzi şi bandiţi, şi în cele din urmă, pe ultima treaptă a scării, eta, socotiţi a nu fi fiinţe omeneşti, cei care se ocupau de cadavre, de curăţatul şi argăsitul pieilor, de animalele moarte, care erau folosiţi drept călăi pentru execuţiile publice, însemnările cu fierul roşu şi mutilări. Desigur, nici un barbar nu putea fi aşezat pe una din aceste trepte. — Te rog, iartă-mă, căpitan-san, spuse Mura plecându-se adânc, ruşinat de felul în care se făcuse de râs barbarul, care zăcea gemând ca un sugar. Da, îmi pare foarte rău, gândi, dar trebuia s-o fac. Purtarea ta de neîngăduit chiar şi pentru un barbar, m-a făcut să-mi ies din fire. Strigi ca un nebun, îmi sperii mama, tulburi liniştea casei, înspăimânţi servitorii, iar soţia mea trebuie să înlocuiască acum o uşă-shoji. Îmi este cu neputinţă să las neîndreptată lipsa ta de bunăcuviinţă. E într-adevăr pentru binele tău. Şi-apoi nu este chiar atât de rău, pentru că voi barbarii nu aveţi nici o onoare de pierdut. Afară de preoţi, ei sunt altfel. Deşi put îngrozitor, ei sunt trimişii lui Dumnezeu-Tatăl şi asta e o mare cinste. Dar tu, tu eşti un mincinos şi un pirat. N-ai nici o onoare. Nemaipomenit, să spui că eşti creştin! Din păcate asta n-o să-ţi fie de ajutor. Daimyo urăşte atât Adevărata Credinţă cât şi barbarii şi le îngăduie doar pentru că n-are încotro. Dar tu nu eşti nici portughez, nici creştin şi deci legea nu te apără, neh? Aşa că deşi eşti ca şi mort, sau cel puţin schilodit, e de datoria mea să mă îngrijesc să-ţi întâmpini ursita curat. — Baie foarte bună. Îi ajută pe ceilalţi să-l care pe Blackthorne, încă ameţit, prin casă, afară în grădină, de-a lungul aleii acoperite de care era foarte mândru, până la casa de baie. Femeile îl urmară. Asta avea să fie una dintre cele mai grozave întâmplări din viaţa lui. Ştia deja că o va povesti şi o va repovesti prietenilor neîncrezători, la o cană de saké fierbinte, cum se numea vinul tradiţional al Japoniei. O va spune vârstnicilor apropiaţi lui, pescarilor, sătenilor, copiilor, care la început nu-l vor crede nici ei, dar la rândul lor îşi vor desfăta copiii cu această poveste, iar numele lui Mura-pescarul va dăinui veşnic, în satul Anjiro, care se afla în provincia Izu, pe coasta de sud-est a principalei insule – Honshu. Şi toate

astea pentru că el, Mura-pescarul, avusese norocul să fie starostele satului în primul an după moartea lui Taiko, şi de aceea răspunzător pentru o vreme de mai marele barbarilor sosiţi din mările de la răsărit.

CAPITOLUL 2 — Daimyo Kasigi Yabu, senior de Izu, vrea să ştie cine sunteţi, de unde veniţi, cum aţi ajuns aici şi ce acte de piraterie aţi făcut, spuse părintele Sebastio. — Îţi repet că nu suntem piraţi. Dimineaţa era frumoasă şi caldă. Blackthorne era îngenuncheat în faţa podiumului din piaţa satului, capul încă durându-l de pe urma loviturii. Păstrează-ţi calmul şi pune-ţi mintea la lucru, îşi spuse. Trebuie să aperi viaţa ta şi alor tăi. Vorbeşti în numele lor şi altceva n-ai ce să faci. Iezuitul ţi-e duşman şi e singurul tălmaci la îndemână. N-ai de unde să ştii ce spune, decât că, cu siguranţă n-o să te ajute. "Încearcă să-ţi limpezeşti mintea, băiete, aproape că-l auzea pe bătrânul Alban Caradoc spunând. Când furtuna e mai rea şi marea mai înspăimântătoare, ai nevoie de toate puterile tale. Asta te ţine în viaţă, pe tine şi corabia, dacă eşti pilot. Limpezeşte-ţi mintea şi bucură-te de nectarul fiecărei zile, oricât de amar." Nectarul zilei de azi are gust de fiere, îşi, zise Blackthorne posomorât. De ce aud glasul lui Alban atât de limpede? — Mai întâi, spune-i acestui daimyo că suntem în război, că suntem duşmani, rosti. Spune-i că Anglia şi Ţările de Jos sunt în război cu Spania şi Portugalia. — Te previn din nou, vorbeşte simplu şi nu răsuci lucrurile. Ţările de Jos – sau Olanda, Zeelanda, Provinciile Unite, oricum le-ar zice împuţiţii de rebeli olandezi – este o provincie măruntă, nesupusă, a Imperiului Spaniol. Tu eşti o căpetenie de trădători care s-au răzvrătit împotriva regelui lor de drept. — Anglia este în război şi Olanda a fost sepa... Blackthorne nu continuă, căci preotul nu mai asculta, ci tălmăcea. Daimyo se aşezase pe podium, scund, îndesat şi poruncitor. Îngenunchiase comod, cu călcâiele trase îngrijit sub el, înconjurat de patru ofiţeri, unul dintre ei fiind Kasigi Omi, nepotul şi vasalul său. Toţi purtau chimonouri de mătase, iar peste ele, pelerine împodobite, cu umeri uriaşi şi scrobiţi, centuri late, care le strângeau mijlocul, şi nelipsitele săbii. Mura îngenunchiase în ţărână. Era singurul sătean de faţă, toţi ceilalţi privitori fiind cei cincizeci de samurai care sosiseră cu daimyo. Stăteau în rânduri tăcute, disciplinate. Resturile echipajului erau în spatele lui Blackthorne şi ca şi el stăteau în genunchi, cu străjile în apropiere. Trebuiseră să îl poarte cu ei pe Căpitanul General când fuseseră chemaţi, deşi suferea rău. I se îngăduise să stea întins pe jos, unde zăcea acum, fără să-şi fi venit în simţiri. Ajunşi în faţa daimyo-lui, Blackthorne şi oamenii lui se înclinaseră, dar asta nu fusese de ajuns. Samuraii îi îmbrânciseră pe toţi în genunchi şi le aplecaseră capetele în praf, în felul ţăranilor. Încercase să se împotrivească şi strigase către preot că nu era obiceiul lor, că el era căpetenia şi un trimis al ţării sale şi deci trebuia tratat deosebit. Dar mânerul unei suliţe îl făcuse să se ghemuiască de durere. Oamenii lui se strânseră laolaltă pentru un atac furios, dar el strigase la ei să se oprească şi să îngenuncheze. Din fericire se supuseseră. Daimyo mormăise răguşit ceva şi preotul tradusese ca pe un avertisment de a spune adevărul şi repede. Blackthorne ceruse un scaun, însă preotul spusese că japonezii nu folosesc scaune şi că nu exista aşa ceva în Japonia. Îşi îndreptase atenţia asupra preotului care vorbea cu daimyo, căutând un semn, o cale de ieşire.

E înfumurare şi cruzime pe faţa acestui daimyo, îşi zise. Mă prind că e un ticălos. Japoneza popii nu e curgătoare. Ah, şi asta? Nemulţumire şi nerăbdare. L-a pus daimyo să folosească un alt cuvânt, mai limpede? Cred că da. De ce poartă iezuiţii sutane portocalii? Daimyo e catolic? Uite, iezuitul este foarte îndatoritor şi asudă din belşug. Pariez că daimyo nu e catolic. Fii atent, poate că nu e catolic. Oricum, n-ai ce câştiga de la el. Cum ai putea să-l foloseşti pe ticălosul ăsta? Cum să vorbeşti direct cu el? Cum ai să te descurci cu popa? Cum să-l faci de râs? Care să fie momeala? Hai, gândeşte-te! Ştii destul de multe despre iezuiţi. — Daimyo spune: grăbeşte-te şi răspunde întrebărilor sale. — Da, desigur, îmi pare rău. Mă numesc John Blackthorne. Sunt englez, pilotul-şef a unei flote olandeze. Portul de plecare este Amsterdam. — Flotă? Ce flotă? Minţi, nu există nici o flotă. De ce-ar fi un englez, pilotul unei flote olandeze? — Toate la timpul lor. Mai întâi, te rog, tălmăceşte ce-am spus. — De ce eşti pilotul unui corsar olandez? Grăbeşte-te. Blackthorne se hotărî să rişte. Vocea lui deveni dură şi despică aerul cald al dimineţii. — Ca va, mai întâi tălmăceşte ce-am spus, spaniolule! Acum! Preotul roşi. — Sunt portughez, ţi-am mai spus asta. Răspunde la întrebare. — Sunt aici ca să vorbesc cu daimyo, nu cu tine. Tălmăceşte ce-am spus, căzătură netrebnică! Blackthorne îl văzu pe preot înroşindu-se şi mai mult şi simţi că asta nu trecuse nebăgată în seamă de daimyo. Ai grijă, îşi spuse, dacă sări peste cal, ticălosul ăsta galben te poate face bucăţele mai repede decât o haită de rechini. — Spune seniorului daimyo, cu bună-ştiinţă Blackthorne se înclină adânc către podium, simţind sudoarea rece năpădindu-l, căci pornise hotărât pe o cale fără întoarcere. Părintele Sebastio ştia că pregătirea lui ar fi trebuit să nu-l facă sensibil la insultele piratului şi la planul limpede de a-l face de râs în faţa acestui daimyo. Dar, pentru prima dată, nu putu să se stăpânească şi se simţi pierdut. Când curierul lui Mura adusese ştiri despre corabie, la misiune, în provincia alăturată, fusese zguduit de însemnătatea acestui lucru. Nu poate fi olandez sau englez, îşi spusese. În Pacific nu existase niciodată o corabie eretică, afară doar de cele ale blestematului corsar Drake, şi niciodată aici, în Asia. Drumurile erau tainice şi păzite. Se pregătise îndată de plecare şi trimisese un porumbel călător cu un mesaj superiorului său din Osaka, dorindu-şi să se fi putut consulta mai întâi cu el. Se ştia tânăr şi nepregătit, sosit în Japonia de abia doi ani, încă nehirotonisit şi nu competent ca să se ocupe de o astfel de situaţie deosebită. Alergase către Anjiro, sperând şi rugându-se ca ştirea să nu fie adevărată. Dar corabia era olandeză iar pilotul englez şi toată ura împotriva ereziilor diavoleşti ale lui Luther, Calvin, Henric al VIII-lea, veşnicului duşman Elisabeta şi bastardei sale de fiice, îl covârşiseră şi încă îi întunecau judecata. — Preotule, tălmăceşte ce a spus piratul, îl auzi pe daimyo spunând. Oh, Sfântă Fecioară, mamă a lui Dumnezeu, ajută-mă să îndeplinesc vrerea Ta. Ajută-mă să fiu tare în faţa acestui daimyo, dă-mi darul vorbirii şi ajută-mă să-l aduc la Adevărata Credinţă. Părintele Sebastio îşi adună gândurile şi începu să vorbească cu mai multă încredere. Blackthorne ascultă atent, încercând să desluşească cuvinte şi înţelesuri. Părintele spusese "Anglia" şi "Blackthorne" şi arătase la corabie, care stătea cuminte la ancoră, în port. — Cum ai ajuns aici? întrebă părintele Sebastio. — Prin Strâmtoarea Magellan. Aceasta este la o sută şi treizeci şi şase de zile de aici. Spune-i lui daimyo...

— Minţi! Strâmtoarea Magellan este secretă. Ai venit prin Africa şi India. Până la urmă, va trebui să spui adevărul. Aici se foloseşte tortura. — Strâmtoarea a fost secretă. Un portughez ne-a vândut o carte-pilot. Unul dintre ai voştri v-a vândut pentru puţin aur de-al lui Iuda. Sunteţi cu toţii nişte gunoaie. Acum toate corăbiile de război, englezeşti şi olandeze, ştiu drumul către Pacific. O flotă, douăzeci de corăbii englezeşti de linie, cu şaizeci de tunuri la bord fiecare, atacă chiar acum Manilla. Imperiul vostru e terminat. — Minţi! Da, gândi Blackthorne, ştiind că nu era alt fel de a dovedi minciuna decât să mergi la Manilla. — Flota asta va pustii mările şi vă va şterge de pe faţa pământului coloniile. Şi încă o flotă olandeză trebuie să sosească în cel mult o săptămână. Porcul portughezo-spaniol e-napoi în cocina lui, cu generalul vostru iezuit în cârcă, acolo unde-i e locul. Se întoarse din nou şi se înclină adânc către daimyo. — Afurisit să fii, tu şi gura ta murdară! — Ano mono wa nani o moshite oru? se răsti nerăbdător daimyo. Preotul vorbi mai iute şi mai tare, rostind Magellan şi Manilla, dar Blackthorne se gândea că daimyo şi ofiţerii nu păreau să înţeleagă mare lucru. Cercetarea aceasta începu să-l obosească pe Yabu. Privi către port, către corabia care îi stăpânise gândurile de când primise mesajul tainic al lui Omi şi se întrebă din nou dacă era darul zeilor, pe care îl aştepta de atâta timp. — Ai cercetat încărcătura, Omi-san, îl întrebase în acea dimineaţă, de îndată ce sosise, plin de noroi şi foarte obosit. — Nu, stăpâne. Am crezut că e mai bine să sigilez corabia până la sosirea voastră, dar calele sunt pline cu lăzi şi baloturi. Sper să fi făcut totul cum trebuie. Aici sunt toate cheile. Le-am confiscat. — Bun. Yabu venise din Yedo, capitala lui Toranaga, de la mai mult de o sută de mile distanţă, în fugă, supunându-se el însuşi unei mari primejdii şi era o problemă de viaţă şi de moarte să se întoarcă la fel de curând. Călătoria îi luase aproape două zile, pe drumuri proaste şi văioage pline de apă, în parte pe cal, în parte în palanchin. — Mă duc deîndată pe corabie. — Ar trebui să vedeţi străinii, stăpâne, spusese Omi, râzând. Cei mai mulţi au ochi albaştri ca pisicile siameze şi păr auriu, dar cea mai bună veste e că toţi sunt piraţi. Omi îi spusese despre preot şi ceea ce aflase de la preot despre aceşti corsari şi ce zisese piratul şi ce se întâmplase în tot acest timp, iar sângele lui începuse să alerge de trei ori mai iute. Îşi stăpânise nerăbdarea de-a se duce la bordul corăbiei şi a rupe sigiliile. În loc de asta făcuse o baie, îşi schimbase îmbrăcămintea şi poruncise ca barbarii să fie aduşi în faţa lui. — Tu, preotule, spuse tăios, înţelegând cu greu japoneza proastă a preotului. De ce este atât de mâniat pe tine? — E rău, pirat. Se închină diavolului. Yabu se aplecă către Omi care stătea în stânga lui. — Poţi să înţelegi ce spune, nepoate? Minte, ce crezi? — Nu ştiu, stăpâne. Cine ştie ce crede un barbar. Îmi închipui că preotul crede că piratul e un închinător la diavol. Desigur, toate astea-s prostii. Yabu se întoarse către preot, pe care îl ura. Ar fi dorit să-l poată crucifica astăzi şi să termine odată pentru totdeauna cu creştinismul de pe pământurile sale, dar nu putea. Deşi el – ca toţi ceilalţi daimyo – avea putere absolută pe pământurile sale, era încă supus autorităţii supreme a Consiliului Regenţilor – grupul de militari căruia Taiko îi lăsase prin

testament puterea pe timpul cit fiul său era minor – si supus, de asemenea, edictelor pe care Taiko le dăduse în timpul vieţii, care erau, toate, încă valabile. Unul dintre acestea, dat cu mulţi ani în urmă, se ocupa de barbarii portughezi şi hotăra că erau cu toţii protejaţi, că, într-o anumită măsură, religia lor trebuia să fie tolerată şi preoţilor să li se îngăduie, într-o oarecare măsură, să facă prozeliţi şi să convertească. — Tu, preotule, ce altceva a mai spus piratul? Ce-ţi spunea? Grăbeşte-te. Ţi-ai înghiţit limba? — Piratul spune lucruri rele, rele, despre mai mulţi piraţi cu război în corăbii. Mulţi. — Ce înţelegi prin război în corăbii? — Îmi pare rău, stăpâne, nu înţeleg. — Război în corăbii, n-are sens, neh? — Ah, piratul spune: alte corăbii război sunt în Manilla, în Filipine. — Omi-san, înţelegi ce zice? — Nu, stăpâne. Accentul lui e îngrozitor, e de neînţeles. — Spune, oare, că sunt mai multe corăbii de piraţi la răsărit de Japonia? Tu, preotule, sunt corăbiile astea de piraţi în apropierea coastei? Către est? Ei? — Da, stăpâne, dar cred că minte. El spune, la Manilla. — Nu înţeleg. Unde-i Manilla? — Către est. La multe zile de mers. — Dacă vreo corabie de piraţi vine aici, o să le facem o primire plăcută, oriunde ar fi Manilla. — Vă rog să mă iertaţi. Nu înţeleg. — Nu-i nimic, spuse Yabu, ajungând la capătul răbdării. Hotărâse, deja, că străinii trebuiau să moară şi se bucura la gândul ăsta. Desigur, aceşti barbari nu intrau în edictul lui Taiko, care spunea "barbarii portughezi" şi, oricum, ei erau piraţi. De când îşi amintea, ura barbarii, putoarea şi murdăria lor şi obiceiurile lor dezgustătoare, faptul că mâncau carne, religia lor neroadă, trufia şi proastele lor purtări. Mai mult decât atât, se simţea umilit, aşa cum erau şi ceilalţi daimyo, de puterea lor asupra acestui Pământ al Zeilor. De secole existase între China şi Japonia o stare de război. China nu îngăduia nici un fel de negoţ. Mătasea chinezească era de neînlocuit în a face lunga vară, arzătoare şi umedă, a Japoniei, mai uşor de îndurat. De generaţii doar o cantitate neînsemnată de mătase de contrabandă trecuse printre stavile şi putea fi cumpărată, la preţuri uriaşe, în Japonia. Apoi, cam cu şaizeci de ani în urmă, sosiseră barbarii. Împăratul chinez din Beijing le dăduse o bază mică, în Macao, în sudul Chinei şi se înţelesese cu ei să schimbe mătasea pe argint. Japonia avea argint din belşug. În curând, negoţul înflori. Amândouă ţările trăgeau foloase. Misiţii, portughezii, se îmbogăţiră, iar preoţii lor, cei mai mulţi iezuiţi, deveniră în curând de neînlocuit în negoţ. Doar preoţii reuşiseră să înveţe să vorbească chineza şi japoneza şi deci puteau să se tocmească şi să tălmăcească. Odată cu înflorirea negoţului, preoţii deveniră şi mai importanţi. Acum schimburile anuale erau uriaşe şi afectau viaţa fiecărui samurai. Aşa că preoţilor trebuia să li se îngăduie să-şi răspândească religia, sau barbarii ar fi plecat şi orice negoţ ar fi încetat. Erau acum şi câţiva foarte importanţi daimyo creştini şi multe sute de mii de alţi convertiţi, cei mai mulţi în Kyushu, insula de sud, care era cea mai aproape de China şi avea portul portughez, Nagasaki. Da, gândi Yabu, trebuie să-i înghiţim pe preoţi şi pe portughezi, dar nu pe aceşti barbari, aceştia noi, cu părul lor auriu, de necrezut şi cu ochii albaştri. Se înfierbântă. Acum, cel puţin, îşi va putea satisface curiozitatea – cum ar muri un barbar supus caznelor. Avea unsprezece oameni, unsprezece feluri diferite pe care le putea încerca. Nu-şi pusese niciodată întrebarea de ce îi făcea atâta plăcere suferinţa celorlalţi. Ştia doar că aşa era şi deci era ceva ce trebuia căutat şi gustat. Spuse:

— Corabia aceasta străină, neportugheză şi de piraţi, este confiscată cu tot ceea ce este pe ea. Toţi piraţii sunt condamnaţi imediat... Rămase cu gura căscată văzând căpetenia piraţilor ţâşnind pe neaşteptate la preot, smulgându-i de la brâu crucifixul de lemn, sfărâmându-l şi aruncând bucăţile pe pământ, apoi strigând ceva foarte tare. Piratul îngenunchie de îndată şi i se înclină adânc, în timp ce gărzile săriră la el cu săbiile ridicate. — Staţi, nu-l ucideţi! Yabu era uluit că cineva putea avea neobrăzarea să se poarte cu o asemenea lipsă de bună-cuviinţă în faţa lui. — Barbarii aceştia sunt dincolo de orice închipuire. — Da, spuse Omi, în mintea căruia năvăliseră toate întrebările pe care un astfel de gest le putea isca. Preotul, era încă îngenuncheat, privind prostit la ceea ce rămăsese din crucifix. Îl văzură, întinzând mâinile tremurătoare şi ridicând bucăţile de lemn. Spuse ceva piratului, cu vocea coborâtă, aproape blândă. Ochii i se închiseră, îşi împleti mâinile şi buzele începuseră să i se mişte încet. Căpetenia piraţilor privea nemişcat în sus către ei, fără să clipească din ochii albaştri ca de pisică. Yabu spuse: — Omi-san, mai întâi vreau să mergem pe corabie. Apoi, o să începem. Vocea i se îngroşă la gândul plăcerii pe care şi-o promisese. — Vreau să încep cu acela roşcat, de la capătul şirului, acela mărunţel. Omi se aplecă mai aproape şi-şi coborî vocea înfierbântată. — Vă rog să mă iertaţi, dar asta nu s-a mai întâmplat până acum, alteţă, de când portughezii barbari au venit aici. Nu este crucifixul simbolul lor sacru? Nu sunt întotdeauna binevoitori cu preoţii lor? Nu îngenunchiază ei, în faţa lor, aşa cum fac şi creştinii noştri? Nu au preoţii control absolut asupra lor? — Te rog, fii mai limpede. — Toţi îi urâm pe portughezi, alteţă, afară doar de creştinii dintre noi, neh? Poate că aceşti barbari sunt mai preţioşi vii, decât morţi. — Cum? — Pentru că sunt fără asemănare. Sunt împotriva creştinilor. Poate că un om înţelept ar putea găsi o cale de a folosi ura lor, sau lipsa lor de credinţă, în folosul nostru. Sunt proprietatea voastră. Faceţi cu ei ce vreţi, neh? Da. Şi-i vreau puşi la cazne, gândi Yabu. Da, dar te poţi bucura de asta oricând. Ascultă-l pe Omi. E un bun sfetnic. Dar e de încredere? Are vreun motiv tainic să spună asta? Gândeşte-te. — Ikawa Jikkyu e creştin, îşi auzi nepotul spunând, numind pe cel mai aprig duşman, rudă şi aliat cu Ishido, care îşi avea domeniul dincolo de hotarul său de apus. Nu a venit preotul ăsta împuţit de acolo? Poate că aceşti barbari ar putea să-ţi dea cheia de a deschide întreaga provincie a lui Ikawa, poate chiar şi pe-a lui Ishido, poate chiar a seniorului Toranaga, mai adăugă el încet. Yabu îi cercetă atent chipul, încercând să ajungă la ceea ce era dincolo de el, apoi ochii se îndreptară către corabie. Nu se mai îndoia acum că fusese trimisă de zei, da, dar era un dar, sau o pedeapsă? Puse deoparte propria plăcere în faţa interesului clanului său. — Aşa-i, dar mai întâi învaţă-i buna-cuviinţă. Îndeosebi pe el. *** — — — —

Pe sângele Mântuitorului, murmură Vinck. Ar trebui să ne rugăm, spuse van Nekk. Am mai făcut-o odată. Poate c-ar mai trebui să o facem. Doamne, Dumnezeule, ce bună ar

fi o cană de rachiu. Erau înghesuiţi într-o pivniţă adâncă, una dintre multele pe care pescarii le foloseau ca să păstreze peştele uscat la soare. Samuraii îi minaseră de-a curmezişul pieţei, în jos, pe scară şi acum se găseau închişi sub pământ. Pivniţa era lată de cinci paşi, lungă de cinci şi adâncă de patru, cu pereţii şi podeaua de pământ bătătorit. Tavanul era făcut din dulapi groşi, cu un strat de pământ deasupra şi un singur chepeng tăiat în el. — Dă-te de pe piciorul meu, maimuţă afurisită! — Tacă-ţi gura, scârnăvie, spuse Pieterzoon, înveselit. Hei, Vinck, boşorog băşinos, ai mai mult loc decât toţi ceilalţi! — Pentru Dumnezeu, ce bună ar fi o bere rece. Mişcă-te! — Nu pot, Pieterzoon, stăm mai înghesuiţi decât în pântecul mamei. — E vina Căpitanului General. El ocupă tot locul. — Dă-i un brânci, trezeşte-l, spuse Maetsukker. — Ei? Ce s-a întâmplat? Lăsaţi-mă-n pace. Ce se întâmplă? Sunt bolnav. Trebuie să stau întins. Unde suntem? — Lasă-l în pace. E bolnav. Hai Maetsukker, ridică-te, pentru Dumnezeu! Mânios, Vinck îl trase în sus şi-l propti de perete. Nu era loc destul pentru ca toţi să stea întinşi jos sau măcar să stea aşezaţi în capul oaselor în largul lor, în acelaşi timp. Căpitanul General, Paulus Spillbergen, zăcea lungit cât era de lung sub chepeng, unde era aerul cel mai bun, cu capul proptit pe mantia făcută sul. Blackthorne stătea sprijinit într-un colţ, privind către intrare. Echipajul îl lăsase în pace şi se ţineau temători departe de el, atât cât se putea, cunoscând de multă vreme felul său de a fi şi violenţa lui explozivă întotdeauna ascunsă de liniştea lui aparentă. Maetsukker îşi pierdu cumpătul şi izbi cu pumnul în pântecele lui Vinck. — Lasă-mă-n pace sau te-omor, ticălosule. Vinck se aruncă asupra lui, dar Blackthorne îi înşfăcă pe amândoi şi îi izbi cu capetele de perete. — Tacă-vă gura la toţi, spuse domol. Făcură cum li se poruncise. — Ne împărţim în carturi. Un cart doarme, unul stă aşezat, altul în picioare. Spillbergen stă lungit până se întremează. Colţul ăla e latrina. Făcu împărţeala. După ce se aranjară totul deveni mai suportabil. Trebuie să scăpăm de aici, sau, în cel mult o zi, o să fim prea slăbiţi, gândi Blackthorne. Când or să aducă scara, Ca să ne dea apă, sau mâncare. Va trebui să fie noaptea asta, sau mâine noapte. De ce ne-au băgat aici? Nu ameninţam pe nimeni. Am fi putut să-l ajutăm pe daimyo. O să înţeleagă? Era singurul fel în care puteam s-arăt că popa e duşmanul nostru. O să înţeleagă? Popa a înţeles. — Poate că Domnul te va iertă pentru sacrilegiul pe care l-ai făcut, dar eu nu, spusese părintele Sebastio încet. N-am să am odihnă până când tu şi răul din tine nu veţi dispare de pe faţa pământului. Sudoarea îi curgea şiroaie de-a lungul obrajilor şi bărbiei. O şterse fără s-o bage în seamă, cu urechea aţintită la ceea ce se întâmpla în pivniţă, aşa cum era când se afla la bord şi dormea, sau nu era de cart şi se gândea la ceva. Doar atât cât să simtă primejdia înainte ca ea să se işte. Trebuie să scăpăm de aici şi să luăm corabia. Mă întreb ce face Felicity şi copiii? Să vedem. Tudor are acum şapte ani, iar Lizbeth... Suntem la un an şi unsprezece luni şi şase zile de Amsterdam. Mai adăugăm treizeci şi şapte de zile pentru strâns provizii şi drumul de la Chatham până aici şi în cele din urmă, cele unsprezece zile de dinainte de îmbarcarea la Chatham. Asta-i cu siguranţă vârsta ei, dacă toate sunt în regulă. Şi ar trebui să fie. Felicity găteşte acum şi are grijă de casă şi face curăţenie şi sporovăie, iar copiii cresc, la fel de puternici şi netemători ca mama lor. O să fie minunat

înapoi acasă. O să mergem împreună de-a lungul ţărmului şi-n pădure şi prin poieni, prin frumuseţea care este Anglia. Peste ani se obişnuise să se gândească la ei ca la nişte personaje dintr-o piesă, oameni pe care-i iubeşti şi pentru care suferi, iar piesa nu se sfârşeşte niciodată. Altfel dorul de ei era prea greu de suportat. Putea chiar să numere zilele în care fusese acasă, în unsprezece ani, de când se însurase. Erau puţine, îşi zise, prea puţine. E o viaţă grea pentru o femeie, Felicity, spusese el mai înainte, iar ea-i răspunsese: "Orice fel de viaţă e grea pentru o femeie." Pe atunci avea şaptesprezece ani, era înaltă, iar părul ei era lung şi senzu... Urechile îi spuseră să se păzească. Oamenii stăteau aşezaţi, sau sprijiniţi, sau încercau să doarmă. Vinck şi Pieterzoon, prieteni buni, vorbeau în şoaptă. Van Nekk se holba în gol, ca şi ceilalţi. Spillbergen era pe jumătate treaz, iar Blackthorne gândi că bărbatul era mai puternic decât lăsa să se creadă. În tăcerea neaşteptată ce se aşternuse se auziră paşi deasupra. Paşii se opriră. Voci înfundate, în acea limbă aspră, cu sunete ciudate. Blackthorne crezu că recunoaşte vocea samuraiului. Omi-san? Da, ăsta era numele, dar nu putea fi sigur. După un timp vocile se opriră şi paşii se depărtară. — Crezi că or să ne dea ceva de mâncare, pilotule? întrebă Sonk. — Da. — Ne-ar prinde bine ceva de băut. Bere rece, Dumnezeule! spuse Pieterzoon. — Taci din gură, zise Vinck. Mi se face rău când mă uit la tine. Blackthorne simţea cămaşa leoarcă. Şi putoarea. Dumnezeule, ar prinde bine o baie, îşi zise şi brusc zâmbi, amintindu-şi. În acea zi, Mura şi ceilalţi îl căraseră în camera caldă şi-l întinseseră pe o bancă de piatră, cu mâinile şi picioarele încă amorţite şi abia mişcându-se. Cele trei femei, conduse de hârca bătrână, începuseră să-l dezbrace şi el încercase să le împiedice, dar de fiecare dată când se mişca, unul dintre bărbaţi îi atingea un nerv lăsându-l fără puteri şi, oricât de mult s-ar fi înfuriat şi-ar fi blestemat, ele continuaseră să-l dezbrace până când rămăsese gol. Nu se ruşinase că era gol în faţa unor femei, ci pentru că dezbrăcatul era întotdeauna un lucru făcut departe de alţi ochi, aşa se obişnuise şi nu-i plăcea să fie dezbrăcat de nimeni, cu atât mai puţin de băştinaşii ăştia necivilizaţi. Dar ca să fii dezbrăcat de faţă cu toată lumea, ca un copilaş neajutorat şi să fii spălat peste tot, ca un sugar, cu o apă caldă, spumoasă şi parfumată, în timp ce ei tăifăsuiau şi zâmbeau, iar el zăcea întins pe spate, era prea mult. Apoi avusese o erecţie şi oricât de mult ar fi încercat să împiedice asta, devenea din ce în ce mai rău. Cel puţin aşa gândea el – spre deosebire de femei. Ochii lor deveniseră din ce în ce mai mari şi el începuse să roşească. Iisuse Dumnezeule, mare şi bun, nu pot să nu roşesc. Dar aşa era şi asta părea să-l facă şi mai vârtos, iar bătrâna bătuse din palme, minunându-se, şi spuse ceva, la care toţi ceilalţi dăduseră din cap, iar ea îşi scuturase capul plină de uimire şi mai spuse ceva, iar ceilalţi încuviinţară mai abitir din cap. Mura zisese cu foarte multă seriozitate: — Căpitan-san, mama-san îţi mulţumeşte. Cea mai minunată clipă. Acum, moare fericită. Şi se înclinaseră cu toţii ca unul, iar atunci Blackthorne descoperise cât de caraghios era totul şi începuse să râdă. Rămăseseră cu toţii uimiţi, apoi începuseră şi ei să râdă. Râsul îi tăiase din vârtoşenie şi bătrâna se întristase puţin şi o spusese, iar asta îl făcuse să râdă şi mai tare, şi ceilalţi i se alăturaseră. Apoi îl întinseseră grijulii în apa fierbinte şi adâncă şi curând, nemaiputând îndura, ei îl lungiseră gâfâind, încă odată, pe bancă. Femeile îl uscaseră şi apoi sosise bătrânul orb. Blackthorne nu cunoscuse până atunci masajul. La început încercase să se împotrivească degetelor iscoditoare, dar apoi magia lor îl furase şi curând, după ce degetele

descoperiră nodurile şi făcură să circule sângele, sau elixirul care aluneca pe sub piele şi muşchi şi nervi, începu aproape să toarcă ca o pisică. Apoi fusese ajutat să ajungă în pat, ciudat de slăbit, pe jumătate visând, iar acolo îl aştepta fata. Fusese răbdătoare cu el şi, după ce dormise, când îşi venise în puteri, o avusese cu blândeţe, deşi îi lipsise mult. N-o întrebase numele, iar dimineaţa, când Mura, încordat şi foarte înspăimântat, îl trezise din somn, ea nu mai era acolo. Blackthorne oftă. Viaţa e minunată, îşi zise. În pivniţă, Spillbergen aiura din nou. Maetsukker îşi îngrijea capul şi gemea, nu de durere, ci de spaimă, iar musul Croocq era în pragul leşinului. Jan Roper spuse: — Ce-ai găsit de râs aici, pilotule? — Du-te dracului! — Cu tot respectul, pilotule, începu Van Nekk prudent, aducând discuţia la ceea ce era de mai mult timp în minţile lor. Ai fost foarte neînţelept să-l ataci pe popă în faţa spurcăciunilor de galbeni ticăloşi. Încuviinţară toţi, deşi cu multă grijă. — Dacă n-ai fi făcut-o, nu cred că am mai fi în buclucul ăsta împuţit. Van Nekk nu se apropie de Blackthorne. — Tot ce trebuie să faci e să-ţi ţii capul plecat în ţărână, când senior Ticăloşenie e prin preajmă şi-atunci toţi sunt blânzi ca mieii. Aştepta un răspuns, dar Blackthorne nu spuse nimic, doar se întoarse iar ca să privească către chepeng. Era ca şi cum nu s-ar fi spus nimic. Neliniştea lor crescu. Paulus Spillbergen se ridică cu greutate într-un cot. — Despre ce vorbiţi, Baccus? Van Nekk se duse până la el şi-i explică despre preot şi cruce şi ce se mai întâmplase şi de ce erau acolo. Ochii îl dureau astăzi mai tare ca niciodată. — Da, asta a fost primejdios, pilotule, spuse Spillbergen. Da, chiar foarte greşit aş spune. Daţi-mi nişte apă. Acum, iezuiţii n-or să ne lase deloc în pace. — Ar fi trebuit să-i suceşti gâtul, pilotule. Iezuiţii, oricum, nu ne lasă în pace, spuse Jan Roper. Sunt nişte păduchioşi murdari şi suntem aici, în groapa asta împuţită, ca pedeapsă a Domnului. — Asta-i o prostie, Roper, spuse Spilbergen. Suntem aici pentru... — E pedeapsa Domului. Ar fi trebuit să ardem toate bisericile din Santa Magdalena, nu doar două. Aşa ar fi trebuit. Haznalele satanei! Spillbergen lovi fără vlagă o muscă. — Trupele spaniole se regrupau şi eram mult mai puţini ca număr. Eram unul la cincisprezece. Daţi-mi nişte apă. Jefuiserăm oraşul şi strânsesem prada şi-i lăsasem cu nasul în ţărână. Iar dacă mai stăteam, am fi fost ucişi. Pentru Dumnezeu, dati-mi careva nişte apă. Am fi fost cu toţii ucişi, dacă nu ne retrăgeam. — Şi ce contează, când faci lucrarea Domnului? Noi i-am înşelat aşteptările. — Poate că suntem aici tot pentru lucrarea Domnului, spuse Van Nekk împăciuitor, căci Roper era un om bun, deşi mult prea habotnic, un negustor isteţ şi tovarăşul de afaceri al fiului său. — Poate că am putea să le arătăm băştinaşilor de aici drumul greşit, papistaş, pe care au apucat-o. Poate am putea să-i aducem la Adevărata Credinţă. — Foarte adevărat, spuse Spillbergen. Încă se simţea slăbit, dar puterile-i reveneau. Cred c-ar fi trebuit să te sfătuieşti cu Baccus, pilotule. În definitiv el e starostele negustorilor. E foarte bun la pălăvrăgit cu băştinaşii. Daţi-mi apă, am spus! — Nu e deloc, Paulus. Van Nekk deveni şi mai posomorit. — Nu ne-au dat nici apă, nici mâncare. N-avem nici măcar un ţucal,

să ne uşurăm în el. — Ei bine, cereţi una. Şi nişte apă. Doamne, Dumnezeule, mi-e sete. Cereţi apă. Tu. — Eu? întrebă Vinck. — Da, tu. Vinck aruncă o privire către Blackthorne, dar Blackthorne privea nepăsător chepengul, aşa că Vinck se aşeză dedesubtul deschizăturii şi strigă: — Hei, voi de sus! Daţi-ne nişte afurisită de apă! Vrem mâncare şi apă! Nu veni nici un răspuns. Strigă din nou. Din nou, nici un răspuns. Încet-încet ceilalţi i se alăturară cu strigătele lor. Toţi, în afară de Blackthorne. În curând panica şi greaţa provocată de spaţiul îngust şi nesănătos se strecură în vocile lor şi ei începură să urle ca lupii. Chepengul se deschise. Omi privea jos, la ei. Alături de el stătea Mura şi preotul. — Apă şi hrană, pentru Dumnezeu!Daţi-ne drumul de aici! În curând ţipau cu toţii. Omi făcu un semn către Mura, care dădu din cap şi plecă. O clipă mai târziu se reîntoarse cu un alt pescar, cărând între ei un ciubăr mare. Goliră conţinutul – resturi putrezite de peşte şi apă sărată de mare – în capul întemniţaţilor. Oamenii din pivniţă se împrăştiară, încercând să se ferească, dar nici unul dintre ei nu reuşi. Spillbergen tuşea sufocat, aproape înecat. Unii dintre ei alunecară şi fură călcaţi în picioare. Blackthorne nu se mişcase din colţ. Îl fixa pe Omi cu o privire plină de ură. Apoi Omi începu din nou să vorbească. Înspăimântaţi, îl ascultau în tăcerea întreruptă doar de tusea şi icnetele lui Spillbergen. Când Omi termină, preotul, nervos, se apropie de deschizătură. — Acestea sunt poruncile lui Kasigi Omi. Veţi începe să vă purtaţi ca nişte fiinţe omeneşti, bine-crescute. Nu veţi mai face zgomot. Dacă faceţi, data viitoare or să răstoarne în pivniţă încă şase ciubere, apoi zece, apoi douăzeci. O să vi se dea hrană şi apă, de două ori pe zi. Când veţi învăţa să vă purtaţi, o să vi se îngăduie să ieşiţi în lumea oamenilor. Prin îngăduinţa seniorului Yabu vi s-au cruţat vieţile, tuturor, cu condiţia să-l serviţi cu credinţă. Tuturor, în afară de unul. Unul dintre voi trebuie să moară la asfinţitul soarelui. Voi veţi hotărî care să fie. Dar tu, şi arătă la Blackthorne, tu nu trebuie să fii ales. Stânjenit, preotul răsuflă adânc, se înclină pe jumătate către samurai şi se dădu înapoi. Omi privi în groapă. Putea vedea ochii lui Blackthorne şi le simţea ura. O să-mi ia mult până am să înfrâng cerbicia omului ăsta, îşi spuse. Nu contează, e timp destul. Chepengul căzu cu zgomot la loc.

CAPITOLUL 3 Yabu zăcea în baia fierbinte, mai mulţumit şi mai sigur de sine decât fusese vreodată în viaţa lui. Corabia îşi dezvăluise bogăţia şi această bogăţie îi dădea o putere la care nici nu visase. — Vreau ca mâine totul să fie dus la ţărm, spusese. Puneţi muschetele la loc, în lăzile lor. Acoperiţi totul cu plase sau saci. Cinci sute de muschete, gândi încântat. Mai mult praf de puşcă şi proiectile decât are Toranaga în toate cele Opt Provincii. Şi douăzeci de tunuri, cinci mii de ghiulele şi muniţie din belşug. Lăzi cu săgeţi de foc. Totul de cea mai bună calitate europeană. — Mura, ai să faci rost de hamali. Igurashi-san, vreau tot acest armament, şi tunurile, dus deîndată şi în taină în castelul meu din Mishima. Eşti direct răspunzător. — Da, stăpâne. Fuseseră în cala principală a navei şi toţi îl priviseră cu gurile căscate:

Igurashi, un bărbat înalt, vânos, cu un singur ochi, şeful suitei lui; Zukimoto, administratorul său, împreună cu zece săteni asudaţi, care deschiseseră lăzile sub supravegherea lui Mura şi garda personală de patru samurai. Ştia că ei na-i înţelegeau entuziasmul, nici nevoia ca totul să fie făcut pe ascuns. Bun, îşi zise. Portughezii introduseseră muschetele şi praful de puşcă în 1542, când descoperiseră Japonia. Peste optsprezece luni le făceau şi japonezii. Nu se apropiau de calitatea celor europene, dar asta nu conta, pentru că armele erau socotite mai mult o noutate şi, o bună bucată de vreme, folosite numai la vânătoare, dar chiar şi pentru asta arcurile erau cu mult mai precise. În plus, şi foarte important, la japonezi războiul era aproape ritual: luptă corp la corp, individuală, sabia fiind cea mai onorabilă armă. Folosirea armelor de foc era socotită o laşitate şi dezonorantă, total împotriva codului samurailor, bushido, Calea Războinicului, ce-l obliga pe samurai să lupte onorabil, să trăiască onorabil şi să moară onorabil; să manifeste credinţă neţărmurită şi neîndoielnică seniorului său; să nu se teamă de moarte – ba chiar să o caute, ca parte a îndatoririlor sale; să fie mândru de propriu-i nume şi să-l păstreze nepătat. De ani Yabu avea o teorie păstrată în taină. În sfârşit, gândi fericit, poţi s-o dezvolţi şi s-o pui în aplicare: cinci sute de samurai aleşi anume, înarmaţi cu muschete, dar pregătiţi ca o formaţiune unitară, vârful de lance al celor douăsprezece mii de soldaţi din trupele tale înarmate tradiţional, sprijiniţi de cele douăzeci de tunuri, folosite într-un chip anume de oameni anume, instruiţi şi ei tot ca o unitate. O strategie nouă pentru o eră nouă! În războiul care se apropie armele de foc ar putea fi hotărâtoare! Cum rămâne cu bushido? îl întrebaseră întotdeauna umbrele strămoşilor. Cum rămâne cu bushido? le întorsese la rându-i întrebarea. Nu-i răspunseseră niciodată. Nici în cele mai nebuneşti dintre visele sale nu-şi închipuise că şi-ar putea îngădui vreodată să aibă cinci sute de puşti. Dar acum le avea pe degeaba şi era singurul care ştia cum să le folosească. Dar de partea cui? A lui Toranaga sau a lui Ishido? Sau ar trebui să aştepte şi, poate, să fie el eventualul învingător? — Igurashi-san, vei călători noaptea şi vei asigura o pază severă. — Da, stăpâne. — Mura, asta trebuie să rămână o taină, altfel satul va fi şters de pe faţa pământului. — N-o să scape nimeni nici un cuvânt, stăpâne. Pot să mă pun chezaş pentru satul meu, dar nu şi pentru drum sau pentru celelalte sate. Cine ştie unde sunt iscoade? Dar noi n-o să spunem nimic. După aceea Yabu se dusese în camera tezaurului. Aici se găsea ceea ce el bănuia a fi pradă piraterească: talgere de aur şi argint, cupe, candelabre şi podoabe, câteva picturi religioase în rame împodobite. Un cufăr era plin cu haine femeieşti brodate migălos cu fir de aur şi pietre colorate. — Am să pun să topească aurul şi argintul în lingouri pentru vistierie, spusese Zukimoto. Era un bărbat îngrijit, meticulos, trecut de patruzeci de ani şi nu era samurai. Cu ani în urmă fusese preot-războinic budist, dar Taiko, Apărătorul Tronului, îi distrusese mânăstirea într-o campanie de curăţire a ţării de unele mânăstiri şi secte războinice budiste care nu îi recunoşteau suzeranitatea absolută. Mituind pe unii şi pe alţii, Zukimoto reuşise să scape de la o moarte timpurie, se făcuse negustor ambulant şi, în cele din urmă, mic negustor de orez. Acum zece ani se alăturase casei lui Yabu şi acum era de neînlocuit. — Cât priveşte hainele, s-ar putea ca firul de aur şi pietrele preţioase să fie valoroase. Dacă-mi îngăduiţi, voi pune să fie împachetate şi trimise la Nagasaki împreună cu tot ce se poate salva. Portul Nagasaki, de pe coasta sudică a insulei Kyushu, era

antrepozitul legal şi locul de negoţ al portughezilor. — S-ar putea ca barbarii să plătească bine pentru resturile astea. — Bun. Ce-i cu baloturile din cealaltă cală? — Toate sunt cu ţesături groase. Complet nefolositoare pentru noi, alteţă, fără absolut nici o valoare pe piaţă. Dar asta o să vă placă. Zukimoto deschisese casa de bani. În ea se găseau douăzeci de mii de monezi noi de argint. Dubloni spanioli de cea mai bună calitate. Yabu se răsuci în cadă. Îşi şterse sudoarea de pe faţă şi gât cu un prosop mic, alb şi se cufundă mai adânc în apa fierbinte şi aromată. Dacă acum trei zile, îşi spuse, ţi-ar fi prezis un ghicitor c-au să se-ntâmple toate astea, l-ai fi pus să-şi înghită limba pentru minciunile lui. În urmă cu trei zile el se afla în Yedo, capitala lui Toranaga. Mesajul lui Omi sosise pe seară. Fără îndoială, corabia trebuia cercetată imediat, dar Toranaga se găsea încă la Osaka pentru o ultimă confruntare cu generalul Ishido, iar cât lipsea îi invitase pe Yabu şi pe acei toţi daimyo din împrejurimi care-l sprijineau, să aştepte până la întoarcerea sa. O asemenea invitaţie nu putea fi refuzată fără urmări. Yabu ştia că el şi ceilalţi daimyo independenţi, precum şi familiile lor erau, pur şi simplu, o garanţie în plus pentru Toranaga şi că, deşi, bineînţeles, cuvântul n-ar fi fost rostit niciodată, ei erau ostatici pentru siguranţa întoarcerii lui Toranaga din Osaka, fortăreaţa de nepătruns a duşmanului, unde se ţinea întrunirea. Toranaga era Preşedintele Consiliului Regenţilor pe care Taiko îl desemnase pe patul de moarte ca să conducă împărăţia pe timpul cât fiul său, Yaemon, care acum avea şapte ani, era minor. Erau cinci regenţi, toţi daimyo de vază, dar numai Toranaga şi Ishido aveau de fapt puterea. Yabu cântărise cu grijă toate motivele de a merge la Anjiro, cât ar fi fost de primejduit acolo sau rămânând pe loc. Apoi trimisese după soţie şi după concubina sa favorită. O concubină era o ţiitoare oficială, îngăduită de lege. Un bărbat putea să aibă în acelaşi timp câte concubine voia, dar numai o singură soţie. — Nepotul meu, Omi, tocmai mi-a trimis vorbă, în taină, că o navă barbară a sosit în Anjiro. — Una dintre Corăbiile Negre? întrebase emoţionată soţia lui. Acestea erau uriaşele, neînchipuit de bogatele nave de comerţ care circulau anual, purtate de vânturile musonice, între Nagasaki şi colonia portugheză Macao, ce se afla la aproape o mie de mile spre sud, pe pământul Chinei. — Nu, dar s-ar putea să fie bogată. Eu plec imediat. Voi trebuie să spuneţi că m-am îmbolnăvit şi nu pot fi deranjat cu nici un chip. Mă-napoiez în cinci zile. — E nespus de primejdios, îl prevenise soţia lui. Seniorul Toranaga a poruncit limpede ca noi să rămânem aici. Sunt sigură că o să cadă iar la învoială cu Ishido şi e prea puternic ca să-ţi îngădui să-l nemulţumeşti. Alteţă, nu putem fi siguri că n-o să bănuiască cineva adevărul, sunt iscoade pretutindeni. Dacă Toranaga se întoarce şi te găseşte plecat, lipsa ta poate fi înţeleasă greşit. Duşmanii tăi. Îi vor picura otravă în inimă. — Da, adăugase concubina. Te rog să mă ierţi, dar trebuie s-o asculţi pe doamna. Ea are dreptate. Seniorul Toranaga niciodată n-ar crede că i-ai nesocotit poruncile doar ca să te uiţi la o corabie barbară. Te rog trimite pe altcineva. — Dar asta nu e o corabie barbară obişnuită. Nu este portugheză. Ascultaţi-mă. Omi spune că e dintr-o altă ţară. Aceşti oameni vorbesc o limbă diferită şi au ochi albaştri şi păr auriu. — Omi-san şi-a pierdut minţile. Sau a băut prea mult saké, spusese soţia lui. — E o treabă mult prea însemnată ca să vă ardă de glume, atât ţie cât şi lui. Soţia sa se înclinase, îşi ceruse iertare şi spusese că era îndreptăţit să

o repeadă, dar că observaţia ei nu fusese batjocoritoare. Era o femeie micuţă, subţire, cu zece ani mai în vârstă decât el, care-i dăruise câte un copil în fiecare an, timp de opt ani, până ce pântecele i se secătuise – iar dintre aceştia, cinci fuseseră băieţi. Trei deveniseră războinici şi muriseră vitejeşte în războiul împotriva Chinei. Un altul ajunsese preot budist, iar pe ultimul, care acum avea nouăsprezece ani, el îl dispreţuia. Soţia lui, doamna Yuriko, era singura femeie de care se temuse vreodată, singura femeie pe care o preţuise vreodată – în afară de mama lui, acum moartă – şi-i conducea gospodăria cu o mână de fier. — Din nou îmi cer iertare. A dat Omi-san amănunte în privinţa încărcăturii? — Nu, n-a cercetat-o, Yuriko-san. Spune că a sigilat-o deîndată, pentru că era atât de neobişnuită. Până acum n-a trecut niciodată pe aici o navă care să nu fie portugheză, neh? Mai zice că e o navă de război. Cu douăzeci de tunuri pe punte. — A! Atunci trebuie să meargă de-ndată cineva. — Mă duc chiar eu. — Te rog, mai gândeşte-te. Trimite-l pe Mizuno. Fratele tău este deştept şi chibzuit. Te implor, nu te duce. — Mizuno e slab şi nu e de încredere. — Atunci porunceşte-i să-şi facă seppuku şi termină cu el, spusese ea aspru. Seppuku, numit uneori şi harachiri, sinucidere rituală prin spintecarea pânţecelui, era singurul mod prin care un samurai îşi putea ispăşi cu cinste o ruşine, un păcat sau o greşeală şi era îngăduit numai pentru casta samurailor. Toţi samuraii – femei şi bărbaţi – erau pregătiţi încă din copilărie fie pentru actul în sine, fie ca să ia parte la ceremonie ca secondanţi. Femeile îşi făceau seppuku doar înfigându-şi un pumnal în gât. — Mai târziu, nu acum. — Atunci trimite-l pe Zukimoto. Pe el te poţi bizui. — Dacă Toranaga n-ar fi poruncit ca toate soţiile şi concubinele să stea şi ele aici, te-aş trimite pe tine. Dar ar fi prea periculos. Trebuie să mă duc eu. N-am de ales. Yuriko-san, spuneai că vistieria e goală, că nu mai găsim înţelegere la ticăloşii de cămătari. Zukimoto zice că noi luăm cele mai mari dări ţărilor. Trebuie să am mai mulţi cai, mai multe arme şi mai mulţi samurai. Poate că nava o să ofere mijloacele pentru asta. — Poruncile seniorului Toranaga au fost destul de limpezi, alteţă. Dacă se-ntoarce şi află... — Da, dacă se întoarce, doamnă. Eu tot mai cred că s-a vârât singur în cursă. Seniorul Ishido are opt zeci de mii de samurai numai în castelul Osaka şi-n împrejurimi. Toranaga a făcut o nebunie că s-a dus acolo cu câteva sute de oameni. — E mult prea viclean ca să se pună în primejdie fără rost, spusese ea cu convingere. — Dac-aş fi în locul lui Ishido şi l-aş avea în mână, l-aş ucide imediat. — Da. Însă mama Moştenitorului e încă ostatică în Yedo, până se întoarce Toranaga. Generalul Ishido n-o să-ndrăznească să se atingă de Toranaga atâta vreme cât ea nu e în siguranţă înapoi, la Osaka. — Eu l-aş omorî. Dacă doamna Ochiba trăieşte sau moare, n-are importanţă. Moştenitorul e în siguranţă în Osaka. Cu Toranaga mort, succesiunea e asigurată. Toranaga e singura ameninţare adevărată pentru Moştenitor, el e singurul care poate să se folosească de Consiliul Regenţilor, uzurpând puterea lui Taiko şi omorând băiatul. — Iartă-mă, alteţă, dar s-ar putea ca generalul Ishido să-i atragă de partea sa pe ceilalţi trei regenţi şi să-l acuze pe Toranaga de trădare. Asta ar însemna sfârşitul lui Toranaga, neh? spusese concubina. — Da, doamnă, dacă Ishido ar putea, ar face-o, dar nu cred că poate, şi nici Toranaga nu poate. Taiko a ales pe cei cinci regenţi cu prea mare

chibzuinţă. Se dispreţuiesc atât de mult unul pe celălalt, încât e aproape cu neputinţă să se-nţeleagă asupra vreunui lucru. Înainte de a lua puterea cei cinci mari daimyo juraseră public credinţă veşnică faţă de muribund şi faţă de fiul său şi urmaşii lor. Şi tot public făcuseră jurământul sacru de a hotărî împreună în Consiliu şi juraseră să treacă împărăţia neştirbită lui Yaemon, când acesta va împlini cincisprezece ani. — A hotărî împreună înseamnă că, de fapt, nimic nu poate fi schimbat până ce Yaemon nu devine major. — Dar într-o bună zi, alteţă, patru regenţi se vor uni împotriva unuia – din pizmă, teamă sau ambiţie – neh? Cei patru vor ocoli astfel poruncile lui Taiko îndeajuns ca să înceapă un război, neh? — Da, dar va fi un război mărunt, doamnă, şi acela care va rămâne singur, va fi zdrobit, iar pământurile lui vor fi împărţite de învingători, care apoi vor trebui să numească pe cel de al cincilea regent, iar, cu timpul, vor fi din nou patru contra unu şi din nou acela va fi zdrobit şi pământurile lui împărţite – exact cum a plănuit Taiko. Singura mea problemă este cine va rămâne singur de data asta, Ishido sau Toranaga? — Toranaga va fi cel singur. — De ce? — Ceilalţi se tem prea mult de el deoarece toţi ştiu că, în adâncul sufletului, râvneşte să fie Shogun, oricât de mult ar tăgădui. Shogun era rangul suprem pe care-l putea atinge un muritor în Japonia. Shogun însemna Dictator Militar Suprem. Numai un singur daimyo dintre toţi putea să deţină titlul şi numai Maiestatea Sa Imperială – Împăratul, Fiul Cerului – care trăia retras, alături de familiile imperiale, în Kyoto, putea să acorde titlul. Odată cu numirea Shogunului veneau însemnele puterii absolute: sigiliul şi mandatul imperial. Shogunul stăpânea în numele împăratului. Toată puterea venea de la împărat, căci el cobora direct din zei. Deci orice daimyo care se împotrivea Shogunului era de la sine înţeles socotit nesupus tronului şi proscris deîndată, iar pământurile sale confiscate. Împăratul era venerat ca o divinitate, pentru că el cobora în linie directă din Zeiţa Soare, Amaterasu Omikami, unul dintre copiii zeilor Izagi şi Izami, cei care creaseră insulele Japoniei din bolta cerească. Prin drept divin, împăratul stăpânea tot pământul, poruncea şi i se dădea ascultare fără crâcnire. Dar, în fapt, de mai bine de şase secole puterea se afla în spatele tronului. În urmă cu şase veacuri se produsese o schismă, când două dintre cele trei mari familii semiregale şi rivale de samurai – Minowara, Fujimoto şi Takashima – sprijiniseră pretendenţi rivali la tron şi aruncaseră ţara într-un război civil. După şaizeci de ani familia Minowara înfrânsese pe Takashima, în timp ce clanul Fujimoto rămăsese neutru. De atunci, apărându-şi cu încăpăţânare puterea, Shogunii Minowara stăpâniseră imperiul, declaraseră shogunatul lor ereditar şi începuseră să-şi mărite unele dintre fiice cu descendenţi imperiali. Împăratul şi întreaga Curte Imperială erau complet izolaţi în palatele cu ziduri înalte şi grădinile din mica enclavă din Kyoto, mai tot timpul în mari lipsuri, îndeletnicindu-se zi de zi cu ritualurile shinto, străvechea religie animistă a Japoniei, sau cu artele, precum caligrafia, pictura, filozofia şi poezia. Curtea Fiului Cerului putea fi dominată cu uşurinţă, pentru că, deşi stăpânea tot pământul, nu avea nici un venit. Numai daimyo, samuraii, aveau venituri şi dreptul de a pune dări. Aşa se făcea că, deşi toţi membrii Curţii Imperiale erau mai presus samurailor ca rang, trăiau dintr-o subvenţie acordată curţii, la bunul plac al Shogunului, al lui Kwampaku – Întâiul Sfetnic – sau al Consiliului Militar care conducea la vremea respectivă. Foarte puţini erau generoşi. Unii împăraţi fuseseră nevoiţi să-şi dea semnăturile în schimbul hranei. Deseori nu erau bani îndeajuns nici

pentru încoronare. În cele din urmă Shogunii Minowara pierduseră puterea în favoarea altora, descendenţi ai clanurilor Takashima şi Fujimoto. Cum războaiele civile continuaseră neîntrerupt de-a lungul secolelor, Împăratul era din ce în ce mai mult păpuşa acelui daimyo care era destul de puternic ca să cucerească Kyoto. Îndată ce noul cuceritor sfârşea de măcelărit Shogunul de la putere şi toţi urmaşii acestuia, se înfăţişa – cu singura condiţie ca el să fie un Minowara, Takashima sau Fujimoto – să jure cu umilinţă supunere tronului şi, preaplecat, să-l invite pe împăratul lipsit de putere să-i acorde titlul – acum rămas liber – de Shogun. Atunci, asemenea precedesorilor săi, avea să încerce să-şi extindă stăpânrea dincolo de Kyoto, până ce şi el, la rândul lui, era doborât de un altul. Împăraţii se căsătoreau, abdicau sau se urcau pe tron la bunul plac al Shogunului. Dar întotdeauna linia de sânge a împăratului se păstra neîntreruptă şi neatinsă. Astfel Shogunul era atotputernic. Până ce era răsturnat. Mulţi fuseseră înlăturaţi de-a lungul secolelor o dată cu fărâmiţarea imperiului în fracţiuni tot mai mici. În ultima sută de ani nici un daimyo nu avusese de unul singur suficientă putere ca să devină Shogun. Cu doisprezece ani în urmă generalul-ţăran Nakamura avusese puterea şi obţinuse mandatul de la actualul împărat, Go-Nijo. Dar lui Nakamura nu i se putuse acorda titlul de Shogun, oricât de mult şi l-ar fi dorit, căci se născuse ţăran. Fusese nevoit să se mulţumească cu rangul civil mult mai mic de kwampaku şi, mai târziu, când demisionase din această funcţie în favoarea fiului său Yaemon – deşi păstrase toată puterea, aşa cum se obişnuia – trebuise să se mulţumească cu rangul de Taiko. După străvechi tradiţii, doar descendenţii din vechile, foarte ramificatele şi semi-zeieştile familii Minowara, Takashima şi Fujimoto erau îndreptăţiţi la rangul de Shogun. Toranaga descindea din familia Minowara. Yabu putea să-şi traseze genealogia până la o vagă şi neînsemnată ramură Takashima, legătură suficientă dacă ar fi fost să devină vreodată Shogun. — Ehei, doamnă, bineînţeles că Toranaga vrea să ajungă Shogun, dar n-o să izbutească niciodată. Ceilalţi regenţi îl dispreţuiesc şi se tem de el. Ei i se împotrivesc, aşa cum a plănuit Taiko. Se aplecase în faţă şi-şi cercetase soţia cu atenţie. Tu zici că Toranaga are să fie înfrânt de Ishido? — Va fi izolat, da. Dar până la urmă nu cred c-o să piardă, alteţă. Eu te rog să dai ascultare seniorului Toranaga şi să nu părăseşti Yedo numai ca să cercetezi corabia barbară, oricât de neobişnuită spune Omi că este. Te rog trimite-l pe Zukimoto la Anjiro. — Dar dacă corabia are lingouri? Aur sau argint? Ai avea încredere în Zukimoto sau în oricare dintre ofiţerii noştri? — Nu, răspunsese soţia lui. Aşa că, în noaptea aceea, el se furişase în taină din Yedo, doar cu cincizeci de oameni. Acum avea putere şi bogăţie cum nu visase niciodată, şi prizonieri deosebiţi, dintre care unul urma să moară în acea noapte. Aranjase să fie pregătiţi pentru mai târziu o curtezană şi un băiat. Mâine în zori se va întoarce la Yedo; pe înserat, armele şi lingourile îşi vor începe călătoria lor tainică. Ehei, armele! cugetă, beat de bucurie. Armele şi planul meu îmi vor da puterea să-l fac să învingă pe Ishido sau pe Toranaga – pe care dintre ei îl voi alege. Apoi voi ajunge regent în locul învinsului, neh? Apoi cel mai important dintre regenţi. De ce nu chiar Shogun? Da. Acum totul e cu putinţă. Îşi lăsă încântat gândurile să rătăcească. Cum să folosesc cele douăzeci de mii de monezi de argint? Aş putea reconstrui fortificaţia castelului. Şi să cumpăr cai de povară pentru tunuri. Şi să lărgesc reţeaua iscoadelor. Ce-i de făcut cu Ikawa Jikkyu? Ar ajunge o mie de monezi bucătarilor lui Ikawa Jikkyu ca să-l otrăvească? Mai mult decât de ajuns! Cinci sute, chiar şi o sută, în mâini potrivite, ar fi îndeajuns. Dar în ale cui?

Soarele după-amiezii arunca raze piezişe prin mica fereastră din zidul de piatră. Apa din baie, foarte fierbinte, era încălzită cu un foc de lemne aprins dincolo de perete. Aceasta era casa lui Omi şi era aşezată pe un mic deal, cu faţa spre sat şi spre port. Grădina dintre ziduri era îngrijită, liniştită, demnă de laudă. Uşa băii se deschise. Bărbatul orb se înclină. — Kasigi Omi-san m-a trimis, alteţă. Eu sunt Suwo, masorul lui. Era înalt, foarte slab şi bătrân, cu chipul plin de riduri. — Bine. Yabu fusese întotdeauna înspăimântat de gândul că ar fi putut orbi. De când îşi putea aduce aminte, se visa trezindu-se în beznă, deşi ştia că se găsea în lumina soarelui şi îi simţea căldura, dar nu putea să vadă; deschidea gura să ţipe, deşi ştia că e dezonorant să ţipi, şi totuşi ţipa. Se deştepta scăldat în sudoare. Dar teama de orbire părea să-i mărească plăcerea de a fi masat de un orb. Zări cicatricea şerpuită de pe tâmpla dreaptă a bărbatului şi despicătura adâncă din ţeastă. E o tăietură de sabie, îşi spuse. Asta i-a pricinuit orbirea? Să fi fost cândva samurai? Al cui? E iscoadă? Yabu ştia că omul fusese cercetat cu mare băgare de seamă de gărzile lui înainte de a fi lăsat să intre, aşa că nu se temea că ar fi putut avea vreo armă ascunsă. Valoroasa-i sabie lungă, o lamă veche, făcută de meşterul făurar de săbii Murasama, era la îndemână. Îl privi pe bătrân scoţându-şi chimonoul de bumbac şi atârnându-l fără să caute agăţătoarea. Mai avea şi alte crestături de sabie pe piept. Fâşia de pânză din jurul şoldurilor era foarte curată. Îngenunche aşteptând răbdător. Când fu gata, Yabu ieşi din baie şi se lungi pe banca de piatră. Bătrânul îl şterse cu grijă, îşi puse ulei aromat pe mâini şi începu să întindă muşchii cefei şi spatelui daimyo-ului. Încordarea începu să se topească sub degetele puternice ce se mişcau pe trupul lui Yabu, masând puternic, cu o îndemânare surprinzătoare. — E bine. Foarte bine, spuse după o vreme. — Mulţumesc, Yabu-sama. Sama, însemnând stăpâne, era o formulă de politeţe obligatorie către o persoană de rang mai înalt. — Eşti în slujba lui Omi-san de multă vreme? — De trei ani, alteţă. Domnia-sa e foarte îngăduitor cu un bătrân ca mine. — Şi înainte de asta? — Am rătăcit din sat în sat. Câteva zile aici, o jumătate de an dincolo, ca un fluture purtat de răsuflarea verii. Vocea lui Suwo era la fel de liniştitoare ca şi mâinile. Înţelesese că daimyo-ul avea chef de vorbă şi aşteptă răbdător următoarea întrebare, ca să înceapă. O parte a artei sale era să ştie ce i se cerea şi când. Uneori i-o spuneau urechile, dar cel mai adesea degetele păreau să dezlege tainele minţii bărbatului sau femeii. Degetele-i spuneau să se păzească de omul ăsta, căci era periculos şi nestatornic, are cam patruzeci de ani, e un bun călăreţ şi luptător cu sabia. De asemeni, că ficatul lui era bolnav şi că avea să moară în doi ani. Saké-ul şi poate afrodiziacele o să-l omoare. — Sunteţi vânjos pentru vârsta pe care o aveţi, Yabu-sama. — Şi tu la fel. Ce vârstă ai, Suwo? Bătrânul râse, dar degetele nu i se opriră. — Sunt cel mai bătrân din lume, din lumea mea. Toţi pe care i-am cunoscut cândva sunt morţi de mult. Trebuie că am mai mult de optzeci, nu-s sigur. L-am slujit pe seniorul Yoshi Chikitada, bunicul seniorului Toranaga, pe vremea când feuda clanului lor nu era mai mare decât satul ăsta. Eram chiar în tabără în ziua când a fost ucis. Cu un efort de voinţă Yabu se strădui să îşi păstreze trupul relaxat,

dar mintea i se ascuţi şi începu să asculte atent. — Aceea a fost o zi întunecată, Yabu-sama. Nu ştiu câţi ani aveam, dar vocea încă nu mi se schimbase. Ucigaşul a fost Obata Hiro, fiul celui mai puternic aliat al său. Pesemne că ştiţi povestea, cum tânărul a zburat capul seniorului Chikitada dintr-o singură lovitură de sabie. Era o lamă Murasama şi de aici a pornit credinţa că săbiile Murasama poartă nenoroc clanului Yoshi. Îmi spune asta din pricina săbiei mele Murasama? se întrebă Yabu. Multă lume ştie că am una. Sau este doar un bătrân ce-şi aminteşte de o anume zi din îndelungata-i viaţă? — Cum era bunicul lui Toranaga? întrebă, prefăcându-se neinteresat, ca să-l încerce pe Suwo. — Înalt, Yabu-sama. Mai înalt decât domnia-voastră şi mult mai subţire, când l-am cunoscut eu. Avea douăzeci şi cinci de ani când a murit. Vocea lui Suwo se încălzi. Eeei, Yabu-sama, la doisprezece ani era un adevărat războinic, iar la cincisprezece a ajuns seniorul nostru, după ce tatăl i-a fost omorât într-o încăierare. La vremea aceea, seniorul Chikitada era însurat şi avea deja un fiu. Păcat că â trebuit să moară. Obata Hiro era prietenul şi vasalul lui, avea şaptesprezece ani atunci, dar cineva îi otrăvise sufletul spunându-i că Chikitada plănuise să-i omoare tatăl mişeleşte. Bineînţeles că totul n-a fost decât minciună, dar asta nu ni l-a mai adus înapoi pe Chikitada, să ne conducă. Tânărul Obata a îngenunchiat în faţa trupului neînsufleţit şi s-a înclinat de trei ori. A spus că făptuise totul din respect pentru tatăl său şi acum voia să şteargă insulta ce ne-o adusese nouă şi clanului nostru făcându-şi seppuku. I s-a dat învoirea. Mai întâi a spălat cu propriile-i mâini capul lui Chikitada şi l-a aşezat într-un loc de veneraţie. Apoi şi-a despicat pântecul şi a murit ca un adevărat bărbat, unul dintre oamenii noştri fiindu-i secondant şi tăindu-i capul dintr-o singură lovitura. Mai târziu a venit tatăl lui să ia capul şi sabia Murasama. Lucrurile s-au înrăutăţit pentru noi. Singurul fiu al seniorului Chikitada a fost luat ostatic pe undeva şi peste familia noastră au venit vremuri grele. Asta a fost... — Minţi, bătrâne! Tu n-ai fost niciodată acolo. Yabu se întorsese şi se uita atent la bărbatul care încremenise brusc. Sabia a fost frântă după moartea lui Obata. — Nu, Yabu-sama. Asta-i legendă. L-am văzut pe tatăl lui venind şi luând capul şi sabia. Cine ar vrea să distrugă o asemenea lucrare de artă? Ar fi fost un sacrilegiu. Tatăl lui a luat-o. — Şi ce-a făcut cu ea? — Nimeni nu ştie. Unii spun că ar fi aruncat-o în mare, pentru că îl iubea şi-l respecta pe seniorul Chikitada ca pe un frate. Alţii spun că a îngropat-o şi ea stă în aşteptarea nepotului, Yoshi Toranaga. — Dar tu ce crezi că a făcut cu ea? — A aruncat-o în mare. — L-ai văzut? — Nu. Yabu se întinse din nou şi degetele începură frământarea. Gândul că altcineva mai ştia că sabia nu fusese ruptă îl răscolea crudat. Ar trebui să-l omori pe Suwo, îşi spuse. Cum a putut un orb să recunoască sabia? E ca orice lamă Murasama, iar mânerul şi teaca au fost schimbate de multe ori de-a lungul anilor. Nimeni nu poate şti că sabia ta e chiar acea sabie, trecută din mână în mână, din ce în ce mai tainic, pe măsură ce puterea lui Toranaga creştea. De ce să-l omori pe Suwo? Faptul că el trăieşte îţi dă avânt. Lasă-l în viaţă, poţi oricând să-l omori. Cu sabia. Gândul îl încânta pe Yabu şi îşi lăsă iar mintea să rătăcească în voie. Într-o zi, nu peste multă vreme, îşi făgădui, am să fiu destul de puternic ca să-mi port sabia Murasama în faţa lui Toranaga. Într-o zi, poate, am să-i spun povestea sabiei mele.

— Ce s-a mai întâmplat după asta? întrebă, dorind să fie legănat de vocea bătrânului. — Au venit vremuri grele. Asta a fost în anul marii foamete şi pentru că stăpânul meu murise, am ajuns ronin. Roninii erau soldaţi-ţărani, fără pământ sau fără stăpân, ori samurai care, prin dezonoare sau prin pierderea stăpânilor lor, erau obligaţi să rătăcească prin ţară până ce un alt senior avea să-i primească în slujbă. Era greu pentru un ronin să-şi găsească o nouă slujbă. Hrana era puţină, aproape fiecare bărbat era soldat, iar în străini nu prea se încredea nimeni. Mai toţi din bandele de tâlhari şi corsari care năpădiseră ţara şi coasta, erau ronini. — ... anul acela a fost foarte greu, ca şi următorul. Am luptat pentru oricine, o bătălie aici, o încăierare dincolo. Mâncarea mi-era plata. Apoi am auzit că se găsea hrană din belşug în Kyushu, aşa că m-am îndreptat spre apus. În iarna aceea am găsit un adăpost. Am izbutit să fiu tocmit ca strajă la o mânăstire budistă. Am luptat pentru ei jumătate de an, apărând mânăstirea şi câmpurile de orez de bandiţi. Mânăstirea se afla lângă Osaka şi pe vremea aceea – cu mult înainte ca Taiko să îi fi şters pe mai toţi de pe faţa pământului – tâlharii erau tot atât de numeroşi ca ţânţarii în mlaştină. Într-o zi am fost atacaţi pe neaşteptate şi pe mine m-au lăsat aproape mort. Nişte călugări m-au găsit şi mi-au tămăduit rana. Dar n-au putut să-mi redea vederea. Degetele lui apăsau din ce în ce mai tare. — M-au pus să stau împreună cu un călugăr orb, care m-a învăţat să fac masaj şi să văd din nou cu degetele. Cred că degetele îmi spun acum mai multe decât îmi spuneau ochii. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, că l-am văzut cu ochii mei, a fost gura larg căscată a banditului şi dinţii stricaţi, sabia ca un arc strălucitor şi apoi, după lovitură, parfumul florilor. Am văzut parfumul în toate culorile lui, Yabu-sama. Toate astea au fost cu mult timp în urmă, cu mult înainte ca barbarii să vină pe pământurile noastre – acum cincizeci, şaizeci de ani – dar eu am văzut culorile parfumului. Cred că am văzut Nirvana şi, numai pentru o frântură de clipă, chipul lui Buddha. Pierderea vederii este un preţ neînsemnat pentru un asemenea dar, neh? Nu urmă nici un răspuns. Suwo nu aşteptase vreunul. Yabu dormea, aşa cum fusese plănuit. Ţi-a plăcut povestea mea, Yabu-sama? întrebă în gând Suwo înveselit, pe cât putea fi un bătrân. Totul a fost adevărat, în afară de un singur lucru. Mânăstirea nu era lângă Osaka, ci dincolo de hotarul tău de apus. Numele călugărului? Su, unchiul duşmanului tău, Ikawa Jikkyu. Ţi-aş putea rupe atât de uşor gâtul, gândi. Ar fi un serviciu pentru Omi-san. Ar fi o binecuvintare pentru sat. Şi ar răsplăti, într-o foarte mică măsură, darul dascălului meu. S-o fac acum? Sau mai târziu? *** Cu faţa încordată Spillbergen ridică legătura de paie scurte de orez. — Cine vrea să tragă primul? Nu răspunse nimeni. Blackthorne părea că aţipise, sprijinit de perete, în colţul din care nu se mişcase. Era aproape de asfinţit. — Cineva trebuie să tragă primul, hârâi Spillbergen. Haideţi, nu mai e mult timp. Li se dăduse de mâncare, un hârdău cu apă şi un altul drept latrină. Dar nimic cu ce să înlăture resturile împuţite de peşte sau să se cureţe pe ei înşişi. Muştele reveniseră. Aerul era fetid iar pământul un noroi lipicios. Mai toţi se dezbrăcaseră până la brâu, asudând din cauza căldurii. Şi de frică. Spillbergen îşi plimbă privirea de la un chip la celălalt. Se întoarse apoi

spre Blackthorne. — De ce... de ce tu să fii ocolit? Ei? De ce? Ochii se deschiseră şi erau îngheţaţi. — Pentru ultima oară îţi spun: nu – ştiu. — Nu-i drept. Nu e. Bâackthorne se întoarse la gândurile lui. Trebuie să fie o cale de-a scăpa de aici. Trebuie să existe o cale de a pune mâna pe corabie. Ticălosul ăla o să ne omoare pe toţi până la urmă, sunt tot atât de sigur de asta ca de Steaua Polară. N-avem mult timp, iar pe mine m-au ocolit pentru că au vreun plan nenorocit anume pregătit pentru mine. Când chepengul se închisese toţi se uitaseră la el şi cineva spusese: — Ce-o să facem? — Nu ştiu, le răspunsese. — De ce tu nu trebuie să fii ales? — Nu ştiu. — Iisuse, ajută-ne, scâncise careva. — Curăţaţi mizeria asta, ordonase. Strângeţi murdăria grămadă acolo. — N-avem cârpe, nici... — Cu mâinile! Făcuseră cum le poruncise, iar el îi ajutase şi-l curăţise pe Căpitanul General cât putuse. — Acum o să-ţi fie mai bine. — Cum... cum o să alegem pe cineva? întrebase Spillbergen. — N-alegem. Luptăm cu ei. — Cu ce? — O să vă duceţi ca oile la tăiere? Tu vrei să te duci? — Nu fi caraghios – nu pe mine mă vor – n-ar fi drept să fiu cu ăla. — De ce? întrebase Vinck. — Sunt Căpitanul General. — Cu respect, sir, spusese Vinck ironic, poate c-o să vă cereţi voluntar. Aşa se face. — E o idee grozavă, spusese Pieterzoon. Pe Dumnezeul meu, şi eu sunt pentru! Aprobarea fusese generală şi fiecare gândea: Iisuse, oricine, dar nu eu. Spillbergen începuse să răcnească, să dea ordine, dar văzuse ochii neîndurători. Aşa că se oprise ameţit, privind în pământ. Apoi spusese: — Nu. N-ar fi... n-ar fi drept ca cineva să se ofere voluntar. O să... o să tragem la sorţi. Cu fire de paie, unul mai scurt decât celelalte. O să ne punem în mâinile... o să ne lăsăm în raâinile Domnului. Pilotule, tu o să ţii paiele. — Nu. Eu n-o să am de-a face cu nimic din treaba asta. Eu zic să luptăm. — Or să ne omoare pe toţi. Ai auzit ce-a spus samuraiul: vieţile noastre sunt cruţate – în afară de una. Spillbergen îşi ştersese sudoarea de pe faţă, ridicând un nor de muşte care apoi se aşezase la loc. Daţi-mi puţină apă. E mai bine să moară unul decât toţi. Van Nekk cufundase tigva în hârdău şi i-o dăduse. — Suntem zece. Cu tine, Paulus. Sorţii sunt buni. — Foarte buni, numa' să nu fii tu ăla. Vinck aruncase o privire către Blackthorne. Putem să ne luptăm cu săbiile alea? — Poţi să te dai supus pe mâna călăului dacă ai tras? — Nu ştiu. Van Nekk spusese: — O să tragem la sorţi. Dumnezeu să hotărască. — Sărmanul Dumnezeu, spusese Blackthorne. Câte prostii i se pun în cârcă! — Cum să alegem altfel?! strigase cineva. — N-alegem!

— Vom face cum spune Paulus. El e Căpitanul General, spusese van Nekk. Tragem la sorţi. E cel mai bine pentru toţi. Să votăm. Suntem toţi de acord? Toţi spuseseră da, în afară de Vinck. — Eu sunt de partea pilotului. La dracu' cu blestematele de paie împuţite! În cele din urmă Vinck fusese convins. Jan Roper, calvinistul, spusese rugăciunile. Spillbergen rupsese cele zece paie egale cu grijă. Apoi înjumătăţise unul dintre ele. Van Nekk, Pieterzoon, Sonk, Maetsukker, Ginsel, Jan Roper, Salamon, Maximilian Croocq şi Vinck. Spusese din nou: — Cine vrea să tragă primul? — Cum ştim dacă... dacă cel care trage paiul rău, paiul scurt, o să se ducă? Cum ştim? Vocea lui Maetsukker era răguşită de spaimă. — Nu ştim. Nu suntem siguri. Ar trebui să ştim sigur, zise Croocq, musul. — Asta-i simplu, spuse Jan Roper. Să jurăm, în numele Domnului, c-o facem. În numele Lui. Să... să mori pentru ceilalţi, în numele Lui. Atunci nu mai e nici o grijă. Mielul ales de Dumnezeu va fi binecuvântat de-a pururi. Încuviinţară cu toţii. — Dă-i drumul, Vinck. Fă cum spune Roper. — E-n ordine. Buzele lui Vinck erau uscate. Dacă... dacă-s eu... jur pe Dumnezeu c-am să mă duc cu ei, dacă... dacă trag paiul scurt. Pe Dumnezeul meu. Îl urmară toţi. Maetsukker era aşa de speriat că trebui să i se spună cuvintele, apoi se cufundă din nou în coşmar. Sonk trase primul. Pieterzoon următorul. Apoi Jan Roper, iar după el Salamon şi Croocq. Spillbergen simţea cum alunecă spre moarte, pentru că se înţeleseseră ca el să nu tragă, ci să-i rămână ultimul pai şi acum sorţii erau teribili. Ginsel era salvat. Rămăseseră patru. Maetsukker plângea de-a binelea, dar îl împinse la o parte pe Vinck, trase un pai şi nu-i veni să creadă că nu era acela. Pumnul lui Spillbergen tremura şi Croocq îl ajută să-şi ţină braţul nemişcat. Excrementele i se prelingeau nebăgate în seamă în jos, pe picioare. Pe care să-l aleg? se întreba van Nekk disperat. Q Doamne, ajută-mă! Abia zărea paiele prin ceaţa miopiei. Dacă aş vedea, poate aş găsi un semn, ca să aleg. Pe care? Trase şi aduse paiul aproape de ochi ca să-şi vadă sentinţa desluşit. Dar paiul nu era scurt. Vinck îşi privi degetele alegând penultimul pai şi acesta căzu jos, dar toţi băgară de seamă că era cel mai scurt de până atunci. Spillbergen îşi desfăcu pumnul încleştat şi văzură că ultimul pai era lung. Leşină. Se uitau încremeniţi la Vinck, care îi privea neajutorat, fără să-i vadă. Ridică uşor din umeri, încercă un zâmbet şi goni absent muştele cu mâna. Apoi se lăsă moale la pământ. Îi făcură loc, ţinându-se la distanţă, de parcă ar fi fost lepros. Blackthorne îngenunche în mocirlă lângă Spillbergen. — E mort? întrebă van Nekk, abia auzit. Vinck râse ascuţit, înspăimântându-i, încetând la fel de brusc cum începuse. — Eu sunt cel... cel mort, spuse. Sunt mort! — Nu-ţi fie teamă. Tu eşti alesul Domnului. Eşti în mâinile Domnului, rosti Jan Roper cu convingere. — Da, reluă van Nekk. Nu-ţi fie teamă. — Uşor de zis acum, nu? Ochii lui Vinck trecură de la un chip la

celălalt, dar nici unul nu-l putu privi în ochi. Doar Blackthorne nu se uită în altă parte. — Adu-mi nişte apă, Vinck, spuse încet. Du-te la butoi şi adu nişte apă. Haide! Vinck îl privi lung. Apoi luă tigva, o umplu cu apă şi i-o dădu. — Doamne, pilotule, murmură el, ce-o să fac? — Mai întâi dă-mi o mână de ajutor, pentru Paulus. Vinck, fă ce-ţi spun! Crezi c-o să-şi revină? Ajutat de calmul lui Blackthorne, Vinck lupta cu groaza din suflet. Pulsul lui Spillbergen era slab. Vinck îi ascultă inima, îi ridică pleoapele şi-l privi câteva clipe. — Nu ştiu, pilotule. Iisuse Cristoase, nu pot gândi cum trebuie. Inima e în ordine, cred. Ar trebui să i se ia sânge, dar... da' n-am cum... Eu... nu mă pot aduna... Dă-mi... Se opri istovit, aşezându-se cu spatele de perete. Începură să-l scuture fiori. Chepengul se deschise. Omi stătea profilat pe cer, cu chimonoul însângerat de soarele care apunea.

CAPITOLUL 4 Vinck încercă să-şi mişte picioarele, dar nu izbuti. Înfruntase moartea de multe ori în viaţă, însă niciodată aşa, cu umilă supunere. Moartea fusese hotărâtă de nişte fire de paie. De ce eu? se zbuciuma sufletul lui. Nu sunt mai rău decât alţii şi sunt mai bun decât mulţi. Doamne-Dumnezeule din ceruri, de ce eu? Fu coborâtă o scară. Omi făcu semn ca omul ales să urce, şi cât mai iute. — Isogi! Grăbeşte-te! Van Nekk şi Jan Roper se rugau în tăcere, cu ochii închişi. Pieterzoon n-avea putere să privească. Blackthorne nu-şi lua ochii de la Omi şi oamenii săi. — Isogi! se răsti Omi din nou. Vinck încercă încă o dată să se ridice. — Să mă ajute careva. Ajutaţi-mă să mă ridic! Pieterzoon, care era cel mai aproape, se aplecă, îşi strecură mâna pe sub braţul lui, ajutându-l să se ridice, apoi Blackthorne fu la capătul scării, cu ambele picioare înfipte zdravăn în mocirlă. — Kinjiru! spuse el din nou. Omi se opri. — Ce se-ntâmplă? întrebă Spillbergen la fel de speriat ca şi ceilalţi. — I-am spus că e interzis! Nimeni din echipajul meu nu merge la moarte fără luptă. — Dar... dar am hotărât! — Eu nu. — E-n ordine, pilotule, şopti Vinck. Eu... noi ne-am învoit şi-a fost cinstit. E voia Domnului. Plec... e... Se îndreptă bâjbâind spre piciorul scării, dar Blackthorne îi stătea neclintit în cale, cu faţa spre Omi. — Nu mergeţi fără luptă. Nici unul. — Pleacă de Ungă scară, pilotule! Îţi ordon să pleci! Spillbergen se ţinea tremurând în colţul său, cât se putea de departe de chepeng. Ţipă ascuţit: Pilotule! Blackthorne nu-l asculta. — Pregătiţi-vă! Omi făcu un pas înapoi şi răcni o poruncă oamenilor săi. Un samurai

începu îndată să coboare treptele, urmat îndeaproape de alţi doi cu săbiile scoase din teacă. Blackthorne răsuci scara şi-l înşfăcă pe cel care cobora primul, ferindu-se de lovitura năprasnică de sabie şi încercând să-l sugrume. — Ajutaţi-mă! Haideţi! Pentru vieţile voastre! Îl smuci pe samurai ca să-l tragă de pe trepte, dar ramase descoperit în faţa altuia, care încercă să-l împungă de sus cu sabia. Vinck îşi ieşi din amorţeală şi se năpusti orbeşte asupra samuraiului. Opri lovitura care ar fi retezat încheietura mâinii lui Blackthorne, ţinu braţul înarmat la distanţă şi izbi cu celălalt pumn în pântecele bărbatului. Samuraiul icni şi lovi sălbatic cu picioarele. Vinck abia îi luă în seamă loviturile. Urcă treptele şi se agăţă de el ca să-i ia sabia, încercând să-i scoată ochii cu unghiile. Ceilalţi doi samurai erau stânjeniţi de locul strâmt şi de Blackthorne, dar unul dintre ei îi trase lui un picior în faţă şi Vinck se rostogoli. Samuraiul de pe scară încercă să-l lovească pe Blackthorne, nu-l nimeri, apoi întregul echipaj se aruncă spre scară. Croocq trase un pumn zdravăn peste piciorul samuraiului şi simţi un oscior trosnind. Omul izbuti să-şi arunce sabia afară din groapă – ca duşmanul să nu fie înarmat – şi se rostogoli greoi în glod. Vinck şi Pieterzoon se aruncară asupra lui. El se apără cu furie de ei şi de năvala celorlalţi din echipaj. Blackthorne smulse pumnalul japonezului încolţit şi începu să urce scara urmat de Croocq, Jan Roper şi Salamon. Amândoi samuraii se retraseră şi se opriră în deschizătura chepengului, cu săbiile lungi pregătite ameninţător. Blackthorne ştia că pumnalul său nu-i era de nici un folos împotriva săbiilor. Totuşi se avântă urmat îndeaproape de ceilalţi. În clipa când capul său apăru deasupra gropii, una dintre săbii lovi, trecând fără să-l atingă, la un fir de păr de el. O lovitură puternică de picior de la un samurai pe care nu-l văzu îl trimise iar în groapă. Se răsuci şi sări înapoi ferindu-se de masa zvârcolindă de oameni care încerca să-l afunde pe samurai în mocirla puturoasă. Vinck îi trase japonezului un picior în ceafă şi-acesta se-nmuie. Îl izbi iar şi iar până când Blackthorne îl trase deoparte. — Nu-l omorî, îl putem folosi ca ostatic! strigă el şi scutură disperat scara încercând s-o tragă în jos. Dar era prea lungă. Deasupra, ceilalţi samurai ai lui Omi aşteptau nemişcaţi în faţa chepengului. — Pentru Dumnezeu, pilotule, opreşte-te! şuieră Spillbergen. Au să ne omoare pe toţi, tu o să ne omori pe toţi! Opriţi-l careva! Omi strigă mai multe ordine şi de deasupra mâini puternice îl împiedicară pe Blackthorne să înfunde chepengul cu scara. — Atenţie! strigă el. Alţi trei samurai, înarmaţi cu pumnale şi purtând doar fâşia de pânză la brâu, săriră sprinteni în groapă. Fără să le pese de propria viaţa, primii doi se lăsară să cadă peste Blackthorne, prăvălindu-l neajutorat la pământ, apoi îl atacară cu cruzime. Blackthorne era strivit de forţa lor. Nu putea să folosească pumnalul, simţea voinţa de a lupta părăsindu-l şi-şi dorea iscusinţa lui Mura, starostele, în lupta corp la corp. Ştia, fără să poată face ceva, că n-avea cum să mai reziste mult, dar, cu un ultim efort, îşi eliberă un braţ. O lovitură brutală, dată de un pumn ca un bolovan, îi zdruncină creierul, iar alta îl făcu să vadă stele verzi în faţa ochilor, dar tot nu se lăsă. Vinck se agăţase de unul dintre samurai, dar un al treilea sări peste el de sus şi Maetsukker urlă când un pumnal îi sfârtecă braţul. Van Nekk lovea la întâmplare, iar Pieterzoon striga: "Pentru Dumnezeu, dă-n ei, nu în mine", dar negustorul, stăpânit de groază, nu auzea nimic. Blackthorne prinse de gât un samurai, mâinile alunecându-i din pricina sudorii şi a noroiului şi aproape reuşi să se ridice în picioare asemeni unui taur cuprins de turbare, încercând să-i scuture de pe el, când o ultimă lovitură îl cufundă în întuneric. Cei trei samurai îşi croiră drum

spre scară, iar echipajul, rămas fără conducător, se retrase din faţa cercului şuierător făcut de pumnalele lor. Samuraii dominau acum groapa cu loviturilor lor neobosite, fără să încerce să omoare sau să rănească, ci doar să-i împingă pe oamenii speriaţi şi istoviţi spre perete, departe de scara lângă care Blackthorne şi primul samurai zăceau nemişcaţi. Omi coborî semeţ în groapă şi-l înhăţă pe omul cel mai apropiat, care era Pieterzoon. Îl îmbrânci apoi spre scară. Pieterzoon ţipă şi încercă să se smulgă din strânsoarea lui Omi, dar un pumnal îi tăie încheietura mâinii şi un altul îi sfirtecă braţul. Urlând, marinarul fu împins fără cruţare până se opri cu spatele de scară. — Iisuse, ajută-mă, nu eu trebuie să merg, nu eu, nu eu. Pieterzoon puse amândouă picioarele pe treptele scării şi se retrăgea în sus, cât mai departe de ameninţarea pumnalelor. Apoi ţipă pentru ultima oară: "Ajutaţi-mă, pentru Dumnezeu!" apoi se întoarse şi ieşi afară urlând. Omi îl urmă fără să se grăbească. Unul dintre samurai se retrase. Apoi celălalt. Al treilea ridică pumnalul pe care-l folosise Blackthorne, întoarse spatele dispreţuitor, păşi peste trupul prăbuşit al camaradului său căzut în nesimţire şi ieşi din groapă. Cu o smucitură scara fu săltată afară. Aer, cer şi lumină dispărură. Zăvoarele zornăiră în lăcaşurile lor. Acum nu mai rămăsese decât întunericul, iar în el, piepturi săltând spasmodic, bătăi năvalnice de inimă, şiroaie de sudoare şi duhoare. Muştele reveniră din nou. Un timp nu se mişcă nimeni. Jan Roper avea o mică tăietură pe obraz, Maetsukker sângera rău, ceilalţi erau mai mult buimăciţi. În afară de Salamon. El bâjbâi spre Blackthorne şi îl trase de pe samuraiul leşinat. Scoase nişte sunete guturale, arătând spre apă. Croocq îi aduse puţină în tigvă, ajutându-l să-l sprijine de perete pe Blackthorne, care încă nu dădea semne de viaţă. Amândoi începură să-i cureţe nămolul de pe faţă. — Când ticăloşii ăia... când s-au aruncat asupra lui, cred că i-am auzit gâtul sau umărul trosnind, spuse musul suflând greu. Iisuse, parcă-i mort! Sonk se chinui să se ridice şi-şi croi drum spre ei. Îi mişcă cu grijă capul lui Blackthorne dintr-o parte în alta şi-i pipăi umerii. — Pare în ordine. E de-aşteptat până-şi vine-n fire, s-o spună el. — O, Doamne Iisuse Cristoase, începu Vinck să se vaite. Bietul Pieterzoon... eu sunt de vină... eu sunt de vină... — Tu porniseşi. Pilotul te-a oprit. Tu o porniseşi, aşa cum ai promis, te-am văzut eu, jur pe Dumnezeu! Sonk îl scutură pe Vinck, dar acesta nu-i dădu nici o atenţie. Te-am văzut eu, Vinck. Se întoarse spre Spillbergen alungind muştele cu mâna. N-a fost aşa? — Da, plecase. Vinck, termină cu văicăritul! A fost vina pilotului. Daţi-mi puţină apă. Jan Roper scoase puţină apă cu tigva, bău şi-şi trecu mâna peste rana din obraz. — Vinck trebuia să se fi dus. Era Mielul Domnului. Era alesul. Acum sufletul lui e pierdut. O Doamne, ai milă de el, o să ardă în veci. — Daţi-mi puţină apă, scânci Căpitanul General. Van Nekk luă tigva de la Jan Roper şi i-o dădu lui Spillbergen. — N-a fost vina lui Vinck, spuse Spillbergen. Nu. Ăsta a fost de vină. Toţi se uitară spre Blackthorne. E nebun. — Toţi englezii sunt nebuni, spuse Sonk. Aţi dat vreodată peste vreunul care să nu fie? Ia cată mai bine la oricare din ei şi-o să dai peste un nebun, sau un pirat. — Nişte ticăloşi, asta sunt toţi! spuse Ginsel. — Nu, nu toţi, spuse van Nekk. Pilotul a făcut doar ceea ce a crezut că e mai bine. El ne-a apărat şi ne-a dus cale de zece mii de leghe. — Ne-a apărat, pe naiba! Am fost cinci sute când am pornit şi cinci corăbii. Acum mai suntem nouă! — N-a fost vina lui că flota s-a împrăştiat. N-a fost vina lui că furtuna

ne-a aruncat pe toţi... — Dacă n-ar fi fost el, noi am fi rămas în Lumea Nouă, zău. El a zis că putem să ajungem în Japonii. Şi, pentru Dumnezeu, priviţi unde suntem acum! — Noi am fost de acord să încercăm să ajungem în Japonii. Toţi am fost de acord, spuse van Nekk obosit. Toţi am votat. — Da, da' el ne-a convins. — Priviţi! Ginsel arătă spre samuraiul care începuse să se mişte şi să geamă. Sonk se furişă iute spre el şi-l izbi cu pumnul în falcă. Omul leşină din nou. — Ei Doamne! De ce l-or fi lăsat ticăloşii aici? Puteau uşor să-l care cu ei. Oricum, noi n-am fi putut face nimic. — Crezi că l-or fi crezut mort? — Habar n-am! De văzut, trebuie să-l fi văzut. Oh, Cristoase, ce bine mi-ar prinde o bere rece, spuse Sonk. — Nu-l lovi iar, Sonk, nu-l mai lovi. E ostatic. Croocq se uită la Vinck, care scâncea ghemuit lângă perete, închis în ura faţă de sine însuşi. Doamne, ajută-ne pe toţi! Ce-or să-i facă lui Pieterzoon? Nouă ce-or să ne. facă? — E vina pilotului, spuse Jan Roper. Numai a lui. Van Nekk privi plin de milă spre Blackthorne. — Nu mai contează acum. Nu-i aşa? A cui e vina sau a cui a fost. Maetsukker se ridică în picioare clătinându-se, cu sângele curgându-i şiroaie din braţ. — Sunt rănit, ajutaţi-mă! Salamon făcu un garou dintr-o fâşie de cămaşă şi opri sângele. Tăietura din bicepsul lui Maetsukker era adâncă, dar nici o venă sau arteră nu fusese atinsă. Muştele începură să roiască deasupra rănii. — Blestemate muşte! Şi blestemat pilotul, înghiţi-l-ar iadul! spuse Maetsukker. Ne-nţelesesem. Da' nu! El a trebuit să-l salveze pe Vinck! Acum mâinile lui sunt mânjite cu sângele lui Pielerzoon şi noi toţi o să suferim din pricina lui. — Tacă-ţi fleanca! El a zis că nimeni din echipajul lui... Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Sătenii începură să toarne în pivniţă hârdaie cu resturi de peşte şi apă de mare. Când apa ajunse de şase degete de la pământ, se opriră. *** Ţipetele începură când luna se afla sus pe cer. Yabu stătea aşezat cu picioarele strânse sub el, în grădina interioară a casei lui Omi. Nemişcat. Privea lumina lunii în pomul înflorit, mănunchiul de ramuri proiectat pe cerul luminos, ciorchinele de flori abia atinse de culoare. O petală se desprinse spiralând prin aer, şi el medită: Frumuseţea nu se destramă când cade purtată de zefir. O altă petală se aşternu pe jos. Vântul se porni iar şi mai luă una. Copacul abia dacă era de înălţimea unui om, înghesuit între bolovani acoperiţi de muşchi, ce păreau să fi crescut din pământ, atât de iscusit fuseseră aşezate. Îi trebui întreaga sa voinţă ca să-şi îndrepte gândurile asupra copacului, cerului şi nopţii, să simtă atingerea blândă a vântului şi mirosul dulceag de mare, să cugete la poeme şi totuşi să-şi ţină urechea atentă la chinurile morţii. Îşi simţea şira spinării moale. Doar voinţa îl ţinea tare

asemeni stâncilor. Gândul acesta îi ridica pe un prag de senzualitate mai presus de cuvinte. Şi-n noaptea asta ea era mai puternică şi mai violentă ca oricând. — Omi-san, cât are să stea stăpânul nostru acolo? întrebă în şoaptă, speriată, mama lui Omi, în casă. — Nu ştiu. — Ţipetele sunt îngrozitoare. Când or să se oprească? — Nu ştiu, spuse Omi. Stăteau după un paravan în cea de-a doua cameră bună. Cea mai bună, a mamei lui, fusese dată lui Yabu şi amândouă camerele se deschideau spre grădina pe care el o alcătuise cu atâta trudă. Îl puteau vedeau pe Yabu printre zăbrele, copacul aşternându-i pe faţă arabescuri încâlcite iar mânerele săbiilor scânteind sub lumina lunii. Purta un haori, o jachetă de culoare închisă peste chimonoul sobru. — Vreau să mă duc la culcare, spuse femeia tremurând. Dar nu pot să dorm cu tot zgomotul ăsta. Când o să se oprească? — Nu ştiu. Ai răbdare, mamă, spuse Omi blând. O să înceteze curând. Mâine seniorul Yabu o să se întoarcă la Yedo. Te rog, ai răbdare. Dar Omi ştia că tortura va continua până-n zori. Aşa fusese plănuită. Încercă să se concentreze. Pentru că seniorul său medita în mijlocul ţipetelor, încercă din nou să-i urmeze exemplul. Dar următorul ţipăt îl readuse la realitate. Nu pot, gândi. Nu pot, nu încă. N-am mei stăpânirea, nici puterea lui. Să fie putere, oare? se întrebă. Vedea limpede chipul lui Yabu. Încercă să desluşească ciudata expresie de pe faţa daimyo-ului: uşoara răsucire a buzelor pline şi moi, o pată de salivă la colţuri, ochii aşezaţi în orbile înguste, mişcându-se doar o dată cu petalele. Era ca şi cum abia atinsese extazul – sau chiar în acea clipă îl atingea – fără ca măcar să se atingă. E, oare, cu putinţă? Era pentru prima oară când Omi se afla atât de aproape în preajma unchiului său, pentru că el era o verigă foarte măruntă în lanţul clanului, iar feuda sa din Anjiro şi împrejurimi – săracă şi neînsemnată. Omi era cel mai tânăr dintre cei trei fraţi, iar tatăl său, Mizuno, avea şase fraţi. Yabu era fratele cel mai mare şi conducătorul clanului Kasigi, tatăl său al doilea ca vârstă. Omi împlinise douăzeci şi unu de ani şi avea un copil încă în faşă. — Unde e nenorocita de nevastă-ta? scânci bătrâna. Vreau să-mi maseze spatele şi umerii. — A trebuit să se ducă să-şi vadă tatăl, nu-ţi aminteşti? E foarte bolnav, mamă. Lasă-mă pe mine s-o fac. — Nu. Poţi să trimiţi după o slujnică. Nevastă-ta n-are pic de respect. Putea să fi aşteptat câteva zile. Am bătut tot drumul din Yedo şi până aici ca să vă văd! Două săptămâni de drum groaznic şi ce văd? Sunt aici doar de o săptămână şi ea pleacă! Trebuia să aştepte! Nu e bună de nimic, asta e. Tatăl tău a făcut o mare greşeală aranjând să te-nsori cu ea. Ar trebui să-o trimiţi de-acasă de tot, divorţează de nepriceputa asta o dată pentru totdeauna! Nu e-n stare nici măcar să-mi maseze spatele cum trebuie! Sau măcar de i-ai trage o bătaie bună! Ţipetele astea cumplite! De ce nu încetează? — O să înceteze. Foarte curând. — Ar trebui să-i dai o bătaie bună. — Da. Omi se gândi la soţia sa, Midori, şi inima-i tresări. E atât de frumoasă, bună, blândă şi deşteaptă, are o voce atât de limpede şi ştie să cânte tot atât de bine ca oricare curtezană din Izu. — Midori-san, trebuie să pleci imediat, îi spusese el, între patru ochi. — Omi-san, tata nu e chiar atât de bolnav şi locul meu e aici, s-o servesc pe mama ta, neh? îi răspunsese ea. Dacă soseşte seniorul nostru,

daimyo, casa trebuie pregătită. O, Omi-san, asta e atât de important, e cea mai însemnată perioadă din slujba ta, neh? Dacă seniorul Yabu e impresionat, poate o să-ţi dea o feudă mai bună, o meriţi atât de mult! Dacă s-ar întâmpla ceva cât sunt plecată, nu mi-aş ierta-o niciodată căci asta e prima dată când ai ocazia de a te evidenţia şi trebuie să izbuteşti. Trebuie să vină. Te rog, sunt atât de multe de făcut. — Da, dar eu aş vrea ca tu să pleci imediat, Midori-san. Stai doar două zile, apoi te-ntorci degrabă acasă. Ea îl mai rugase un timp, dar el stăruise şi ea plecase. Vroia să o ştie departe de Anjiro, înainte ca Yabu să sosească, şi pe tot timpul cât acesta era oaspete în casa lui. Nu pentru că daimyo-ul ar fi îndrăznit s-o atingă fără să i se îngăduie – asta era de neconceput, pentru că el, Omi, ar fi avut atunci, prin lege, dreptul, cinstea şi datoria să-l omoare. Dar băgase de seamă felul cum o privise Yabu după ce se căsătoriseră în Yedo şi ar fi dorit să îndepărteze o posibilă pricină de tulburare, orice ar fi putut să-l nemulţumească sau să-l stânjenească pe seniorul său în timpul şederii lui aici. Era atât de important ca el să-l impresioneze pe Yabu-sama cu credinţa sa filială, cu previziunea şi cu sfatul său. Până acum totul reuşise dincolo de aşteptări. Corabia fusese o adevărată comoară, iar echipajul alta. Totul era perfect. — L-am rugat pe kami-ul casei noastre să vegheze asupra ta, spusese Midori chiar înainte de a pleca, gândindu-se la spiritul shinto care avea grijă de casa lor, şi-am trimis o ofrandă templului budist pentru rugăciuni. I-am spus lui Suwo să se-ntreacă pe sine şi i-am trimis vorbă lui Kiku-san. O, Omi-san, te rog lasă-mă să rămân. El zâmbise şi o trimisese în călătorie. Lacrimile îi stricaseră fardul. Omi era trist fără ea, dar bucuros că plecase. Ţipetele ar fi îndurerat-o foarte mult. Mama lui se cutremură sub suferinţa purtată de vânt şi se mişcă uşor ca să-şi domolească durerea din umeri, încheieturile supărând-o în noaptea asta. E din cauza vântului mării de apus, gândi ea. Totuşi e mai bine aici decât în Yedo. Acolo e prea mlăştinos şi sunt prea mulţi ţânţari. Abia zărea contururile vagi ale siluetei lui Yabu, în grădină. În taină îl ura şi-l voia mort. Odată Yabu mort, Mizuno, soţul ei, ar fi daimyo de Izu şi ar conduce clanul. Asta ar fi minunat, îşi zise. Atunci toţi ceilalţi fraţi, soţiile şi copiii lor ar fi la porunca ei şi, bineînţeles, cu Yabu mort şi dus dintre cei vii, Mizuno-san l-ar face pe Omi moştenitor. O altă durere în ceafă o făcu să se mişte uşor. — Am s-o chem pe Kiku-san, spuse Omi, vorbind despre curtezana care-l aştepta răbdătoare pe Yabu în camera alăturată, împreună cu băiatul. E foarte, foarte îndemânatecă. — Mă simt bine, doar cam obosită, neh? Oh, foarte bine. Poate să mă maseze. Omi se duse în camera alăturată. Patul era pregătit. Era alcătuit din aşternut şi învelitori, numite futon, aşezate pe rogojinile ce acopereau duşumeaua. Kiku se înclină, încercă să zâmbească şi murmură că ar fi onorată dacă i s-ar îngădui să-şi pună modesta sa pricepere în slujba preaonoratei stăpâne a casei. Era chiar mai palidă ca de obicei şi Omi îşi putu da seama că răcnetele îşi puseseră pecetea şi pe ea. Băiatul încerca să nu-şi arate teama. Când începuseră ţipetele, Omi trebuise să-şi folosească toată priceperea ca s-o convingă să rămână. — O, Omi-san, nu pot îndura, e groaznic. Îmi pare rău, te rog, lăsă-mă să plec, vreau să-mi astup urechile, dar ţipetele pătrund prin mâinile mele. Bietul om, ce cumplit, spusese ea. — Te rog, Kiku-san, te rog ai răbdare. Yabu-sama a poruncit asta, neh? Nu e nimic de făcut. O să-nceteze curând. — E prea mult, Omi-san. Nu pot să-ndur!

Tradiţia – niciodată încălcată – spunea că o fată nu putea fi cumpărată dacă ea, sau stăpâna ei, nu voia să accepte clientul, oricine ar fi fost el. Kiku era o curtezană de primă clasă, cea mai faimoasă din Izu şi, deşi Omi era încredinţat că ea nu se putea măsura nici măcar cu o curtezană de mâna a două din Yedo, Osaka sau Kyoto, totuşi aici nu avea egal, şi pe măsură de mândră şi pretenţioasă în privinţa clienţilor. Şi, deşi el se înţelesese cu stăpâna ei, mama-san Gyoko, să plătească de cinci ori preţul obişnuit, tot nu era sigur că avea să rămână. Acum îi urmărea degetele agere alergând pe gâtul mamei sale. Era frumoasă, micuţă, pielea-i era aproape translucidă şi atât de catifelată! De obicei clocotea de viaţă. Dar cum ar fi putut fi fericită această desfătătoare jucărie când era înconjurată de urlete, se întrebă el. Îi făcea plăcere s-o privească, îi făceau plăcere amintirea trupului şi căldurii ei... Brusc, răcnetele încetară. Omi ascultă cu gura pe jumătate deschisă, încordându-se ca să prindă cel mai slab zgomot, aşteptând. Băgă de seamă că degetele lui Kiku se opriseră, fără ca mama lui să se plângă, căci asculta şi ea la fel de încordată. Se uită la Yabu printre zăbrele. Daimyo-ul rămăsese nemişcat ca o statuie. — Omi-san! strigă Yabu în cele din urmă. Omi se ridică, se duse în veranda din lemn lustruit şi se înclină. — Da, stăpâne. — Du-te şi.vezi ce s-a întâmplat. Omi se înclină din nou şi trecând prin grădină, ieşi în drumul bine pietruit care cobora dealul şi ajungea în sat şi pe ţărm. Departe sub el lângă unul dintre debarcadere, putea zări focul şi în jurul lui oameni; iar în piaţa ce se deschidea spre mare, chepengul gropii şi cele patru străji. Mergând spre sat, văzu că nava barbară era ancorată în siguranţă, cu lămpi cu ulei aprinse pe punţi şi în bărcile cuibărite în jur. Sătenii – bărbaţi, femei şi copii – încă mai descărcau şi bărci de pescuit şi barcazuri treceau încolo şi încoace ca tot atâţia licurici. Stive ordonate de baloturi şi lăzi se ridicau pe ţărm. Şapte tunuri se aflau deja acolo, un altul fiind coborât cu frânghii dintr-o barcă pe o rampă şi de aici, pe nisip. Se înfioră, deşi vântul nu era răcoros. De obicei sătenii cântau când munceau, atât de bucurie, cât şi pentru a se ajuta să tragă în acelaşi ritm la frânghii. Dar, în seara asta, satul era neobişnuit de tăcut, deşi fiece casă era trează şi toată mâna de lucru fusese adunată, chiar şi cei bolnavi. Oamenii se grăbeau încoace şi-ncolo, se înclinau şi iar o porneau grăbiţi. Tăcuţi. Până şi câinii amuţiseră. N-a fost niciodată aşa, gândi el, cu mâna strângând fără rost mânerul săbiei. Parcă toţi kami satului ne-ar fi părăsit. Mura, înştiinţat încă din clipa când Omi deschisese poarta grădinii, veni dinspre ţărm să-l întâmpine. Se înclină. — Bună seara, Omi-sama. Corabia o să fie descărcată pe la amiază. — Barbarul a murit? — Nu ştiu, Omi-sama. Mă duc de-ndată să văd. — Poţi să vii cu mine. Supus, Mura îl urmă la jumătate de pas în spatele său. Omi era neobişnuit de bucuros să fie însoţit. — Pe la amiază, zici? întrebă Omi, neîndurând tăcerea. — Da. Totul merge bine. — Dar ascunzătorile? Mura arătă spre grupurile de bătrâne şi copii de lângă unul dintre adăposturile pentru plase, cu Suwo în mijlocul lor, care împleteau rogojini groase. — Am putea să demontăm tunurile de pe suporturile lor şi să le învelim. O să avem nevoie de cel puţin zece oameni ca să care unul. Igarashi-san a trimis după hamali în satul vecin.

— Bine. — Mă frământă păstrarea secretului, alteţă. — Igurashi-san va şti cum să-i facă să priceapă asta, neh? — Omi-san, o să fie nevoie să folosim toţi sacii noştri pentru orez, toate coşurile, plasele şi toate rogojinile. — Şi? — Atunci cu ce-o să mai prindem peşte şi în ce-o să mai strângem recolta? — O să găseşti tu ceva. Vocea lui Omi se înăspri. Dările vi se măresc din nou cu încă jumătate. Yabu-san a poruncit-o în seara asta. — Noi ne-am plătit deja taxele pe anul ăsta şi următorul. — Asta e privilegiul ţăranului, Mura. Să pescuiască, să lucreze pământul, să strângă recolta şi să plătească taxe. Nu-i aşa? Mura rosti calm: — Da, Omi-sama. — Un staroste care nu-şi poate stăpâni satul e un obiect nefolositor, neh? — Da, Omi-sama. — Săteanul acela a fost un prost şi un obraznic. Mai sunt şi alţii ca el? — Nici unul, Omi-sama. — Sper. Proastele purtări sunt de neiertat. Familia lui e amendată cu valoarea unui koku de orez – în peşte, orez, grâne sau orice altceva. De plătit în trei luni. — Da, Omi-sama. Atât Mura, cât şi samuraiul Omi ştiau că această sumă depăşea toate posibilităţile familiei. Barca de pescuit şi ogorul de orez de jumătate de hectar era tot ce aveau cei trei fraţi Tamazaki – acum numai doi – cu soţiile lor, cei patru băieţi şi trei fete, împreună cu văduva lui Tamazaki şi cei trei copii ai ei. Un koku de orez era, aproape, cantitatea necesară să ţină în viaţă o familie timp de un an. Aproape cinci baniţe. Cam o sută optzeci de kilograme de orez. Toate veniturile din împărăţie erau măsurate în koku. Şi toate taxele. — Unde ar ajunge acest Pământ al Zeilor dacă noi am uita bunele purtări? întrebă Omi. Atât faţă de cei mai prejos decât noi, cât şi faţă de cei de deasupra noastră. — Da, Omi-sama. Mura se gândea de unde să scoată acel koku, pentru că satul trebuia să plătească în locul familiei dacă aceasta nu putea. Şi de unde să mai facă rost de saci pentru orez, coşuri şi plase? Câte ceva putea fi salvat de la acest transport. Banii trebuiau împrumutaţi. Starostele satului vecin îi era îndatorat. Aha! Nu e fiica cea mai mare a lui Tamazaki o frumuseţe la şase ani şi nu e asta vârsta cea mai potrivită ca o fată să fie vândută? Şi cea de-a treia vară a mătuşi-mii – hârca aia bătrână, moartă după bani, care-ţi ridică părul măciucă-n cap când o vezi – nu e ea cel mai bun misit de copii din Izu? Mura oftă ştiind că acum îl aştepta un şir lung de tocmeli crâncene. N-are a face, gândi. Poate copila o să aducă chiar doi koku. Cu siguranţă preţuieşte mult mai mult. — Îmi pare rău pentru purtarea necuviincioasă a lui Tamazaki şi vă cer iertare, spuse el. — Purtarea necuviincioasă a fost a lui, nu a ta, răspunse Omi la fel de politicos. Dar amândoi ştiau că era răspunderea lui Mura şi era de dorit să nu mai fie şi alţi Tamazaki. Totuşi, amândoi erau mulţumiţi. Scuzele fuseseră oferite şi, deşi respinse, erau totuşi acceptate. Astfel onoarea ambilor bărbaţi era împăcată. Dădură colţul debarcaderului şi se opriră. Omi şovăi, apoi îi făcu semn lui Mura să plece. Căpetenia satului se înclină şi se îndepărtă mulţumit. — A murit, Zukimoto?

— Nu, Omi-san. A leşinat doar, iarăşi. Omi se îndreptă spre cazanul mare de fier pe care satul îl folosea să topească untura din balenele pe care le prindeau uneori departe în larg, în lunile de iarnă, sau ca să facă clei din peşte – o alta îndeletnicire a sătenilor. Barbarul era cufundat până la umeri în apă clocotită. Faţa îi era roşie, iar buzele rânjite îi descopereau dinţii stricaţi. La apusul soarelui, Omi îl privise pe Zukimoto care, plin de importanţă, supraveghea cum barbarul era cufundat ca o găină în apă rece, cu braţele legate în jurul genunchilor şi palmele lăsate slobode. Tot timpul micul barbar cu părul roşu, cu care Yabu voise să-nceapă, bolborosise, râsese şi plânsese. Pentru început fusese de faţă şi preotul creştin care-şi mormăise rugile blestemate. Apoi începuseră să înteţească focul. Yabu nu se aflase pe ţărm, dar poruncile sale fuseseră amănunţite şi urmate cu grijă. Barbarul începuse să strige şi să delireze, apoi încercase să-şi zdrobească fruntea de buza cazanului, dar fusese oprit. Urmaseră rugăminţi, plânsete, leşinuri, treziri, ţipete îngrozite, mult înainte de a începe adevărata durere. Omi încercase să priveaseă aşa cum te-ai uita la chinurile unei muşte, încercând să nu vadă omul. Dar nu izbutise şi plecase cât putuse de repede. Descoperise că nu-i făcea plăcere tortura. Era lipsită de demnitate, hotărâse el, bucuros că avusese prilejul să afle adevărul, pentru că nu mai văzuse aşa ceva niciodată până atunci. Era lipsită de demnitate atât pentru victimă, cât şi pentru călău. Lipsea moartea de demnitate, ori, fără ea, care-i ţelul ultim al vieţii? se întrebă. Cu un băţ Zukimoto înţepă calm carnea pe jumătate fiartă de pe picioarele omului, aşa cum se încearcă peştele care fierbe spunând: — O să-şi revină curând în simţiri. E uluitor cât de mult a rezistat. Nu cred că sunt făcuţi la fel ca noi. Foarte interesant, nu? — Nu, răspunse Omi, privind-l cu ură. Pe dată Zukimoto îşi luă seama şi redeveni linguşitor. — N-am vrut să spun nimic, Omi-san, zise el cu o plecăciune adâncă. Absolut nimic. — Desigur. Seniorul Yabu e încântat că ai făcut totul atât de bine. E nevoie de mare pricepere ca să nu aţâţi focul prea tare şi totuşi să fie îndeajuns. — Sunteţi prea bun, Omi-san. — Ai mai făcut-o până acum? — Nu aşa, dar seniorul Yabu mă onorează cu atenţia lui. Încerc doar să-i fiu pe plac. — El vrea să ştie cât o să mai trăiască omul. — Până-n zori. Cu grijă. Omi cercetă dus pe gânduri cazanul. Apoi porni de-a lungul plajei, spre piaţă. Toţi samuraii se ridicară în picioare şi se înclinară. — Jos totu-i liniştit, Omi-san, spuse unul dintre ei râzând şi împungând cu degetul spre chepeng. La început s-au auzit nişte vorbe – păreau furioşi – şi câteva izbituri. Mai târziu, doi sau poate mai mulţi scânceau ca nişte copii. Dar acum e linişte de multă vreme. Omi ascultă. Auzea plescăit de apă şi mormăieli îndepărtate. Din când în când câte un geamăt. — Şi Masijiro? întrebă, numindu-l pe samuraiul care, la porunca lui, fusese lăsat în groapă. — Nu ştim, Omi-san. E sigur că el n-a strigat. Pesemne că e mort. Cum îndrăznise Masijiro să fie atât de nepriceput? gândi Omi. Să fii doborât de oameni neînarmaţi, mai toţi bolnavi! Dezgustător! Mai bine să fie mort. — Nici hrană, nici apă, mâine. La prânz scoateţi cadavrele, neh? Apoi vreau să-l aduceţi pe şeful lor. Singur.

— Da, Omi-san. Omi se întoarse la foc şi aşteptă până barbarul deschise ochii. Apoi se înapoie în grădină şi raportă ce-i spusese Zukimoto, în timp ce vântul aducea din nou cu el cumplita suferinţă. — Te-ai uitat în ochii barbarului? — Da, Yabu-sama. Omi era acum îngenunchiat la zece paşi în spatele daimyo-ului. Yabu rămăsese nemişcat. Lumina lunii arunca umbre pe chimonoul său şi închipuia un falus din mânerul săbiei. — Ce... ce-ai văzut? — Nebunie. Esenţa nebuniei. Niciodată n-am văzut asemenea ochi. Şi groază nemărginită. Trei petale căzură lin. — Fă un poem despre el. Omi încercă să-şi pună mintea la lucru. Apoi, dorindu-şi să fie potrivit mult mai bine cuvintele, spuse: Ochii lui Erau chiar adâncurile Iadului, Cuvântând Durerea Ţipetele veneau purtate de vânt, mai slabe acum, distanţa părând a le face şi mai groaznice. După o clipă, Yabu rosti: Dacă îngădui Răcelii lor să pătrundă În tainiţa cea mai adâncă, Devii asemeni lor, Necuvântător Omi medită asupra lor îndelung, în frumuseţea nopţii. CAPITOLUL 5 Chiar înainte de prima geană de lumină ţipetele încetară. Acum mama lui Omi dormea. Şi Yabu. În lumina zorilor sătenii se agitau fără încetare. Mai erau de adus pe ţărm încă patru tunuri, cincizeci de butoiaşe cu praf de puşcă, o mie de încărcături de tun. Kiku zăcea sub cuvertură privind umbrele proiectate pe pereţii-shoji. Nu dormise de loc, deşi era mai sfârşită decât fusese vreodată. Sforăiturile puternice ale bătrânei din camera alăturată acopereau respiraţia calmă, adâncă, a bărbatului de lângă ea. Băiatul dormea liniştit pe cealaltă cuvertură, cu un braţ aşezat peste ochi ca să se ferească de lumină. Un tremur uşor îl străbătu pe Yabu şi Kiku îşi ţinu respiraţia. Dar el nu se trezi şi asta o bucură, pentru că ştia că foarte curând va putea să plece fără să-l deranjeze. În timp ce aştepta răbdătoare, se strădui să se gândească la lucruri plăcute. Cuvintele primului ei profesor îi rămăseseră întipărite în minte: — Copilă, aminteşte-ţi totdeauna că cel mai uşor lucru din lume e să te gândeşti la lucruri rele. Dacă-ţi laşi mintea în voia ei, o să aluneci din ce în ce mai mult în tristeţe. Totuşi, să te gândeşti la lucruri bune cere efort. Pentru asemenea lucruri există disciplina – educaţia. Aşa că educă-ţi mintea să zăbovească pe parfumuri dulci, pe atingerea mătăsoasă, tandră,

a picăturilor de ploaie pe shoji, pe linia acestui aranjament floral, pe liniştea zorilor. Şi, în cele din urmă, n-o să mai trebuiască să faci un asemenea efort, ş-atunci îţi vei fi ţie de mare folos, precum şi profesiunii noastre, şi ai să aduci cinste lumii noastre, Lumea Sălciilor... Se gândi la voluptatea băii ce avea s-o facă în curând şi care va şterge amintirea acestei nopţi, iar după aceea, mângâierea liniştitoare a mâinilor lui Suwo. Se gândi cât o să râdă cu celelalte fete şi cu Gyoko-san – mamasan – când îşi vor împărtăşi bârfele, zvonurile şi întâmplările, apoi se gândi la chimonoul curat, o, atât de curat, pe care o să-l poarte diseară, cel auriu cu flori galbene şi verzi, şi la panglicile din păr asortate cu el. După baie o să-şi aranjeze părul, iar din banii pentru noaptea trecută foarte mulţi vor merge la patroana ei, Gyoko-san, pentru plata datoriei, o parte îi va trimite, prin zaraf, tatălui ei, care era ţăran, şi îi va mai rămâne ceva şi pentru ea. Curând o să-şi vadă iubitul şi o să fie o seară desăvârşită. Viaţa e foarte frumoasă, gândi. Da, dar e foarte greu să uiţi urletele. Cu neputinţă. Celelalte fete vor fi tot pe-atât de nefericite, ca şi sărmana Gyoko-san! Dar n-are importanţă. Mâine vom pleca cu toate din Anjiro şi ne vom duce acasă, în minunata noastră Casă de Ceai din Mishima, cel mai mare oraş din Izu, care înconjoară cel mai important castel al daimyo-ului de Izu, acolo unde începe şi este adevărata viaţă. Îmi pare rău că doamna Midori a trimis după mine. Fi serioasă, Kiku, îşi spuse aspru. Nu trebuie să-ţi pară rău. Nu-ţi pare rău, neh? A fost o cinste să îl slujeşti pe stăpânul nostru. Acum că ţi s-a făcut această cinste, o să fii mai de preţ ca oricând pentru Gyoko-san, neh? A fost o experienţă şi acum ai să fi cunoscută ca Doamna Nopţii cu Urlete, iar dacă ai noroc, cineva are să scrie o baladă despre tine şi poate balada va fi cântată chiar în Yedo. O, asta ar fi foarte bine! Atunci cu siguranţă iubitul tău o să-ţi cumpere contractul, iar tu o să fii mulţumită, şi ai să-i aduci pe lume fii. Zâmbi în sinea ei. A, ce poveşti or să facă trubadurii despre noaptea asta, şi vor fi spuse în fiecare casă de ceai din Izu. Despre nobilul daimyo care a stat nemişcat în mijlocul urletelor, cu sudoarea şiroind. Ce-a făcut el în pat? or să vrea cu toţii să afle. Şi de ce băiatul? Cum a fost împărţitul pernei? Ce-a făcut şi ce-a spus doamna Kiku şi ce-a făcut şi ce-a spus seniorul Yabu? A fost Neasemuitul lui Pistil mărunt sau vajnic? S-a întâmplat odată, de două ori sau deloc? Nu s-a întâmplat nimic? Mii de întrebări. Niciodată vreuna pusă direct sau primind un răspuns. Aşa-i înţelept, gândi Kiku. Prima şi ultima lege a Lumii Sălciilor era secretul absolut, niciodată să nu vorbeşti despre un client sau despre obiceiurile lui, sau despre cât a plătit, şi astfel să fi demnă de toată încrederea. Dacă altcineva vorbea, ei bine, asta era treaba lui, dar cu pereţii de hârtie, cu casele atât de mici şi oamenii care sunt aşa cum sunt, poveştile treceau întotdeauna ca vântul din pat în baladă, niciodată adevărul, totdeauna exagerate, pentru că oamenii sunt oameni, neh? Dar nimic de la o doamnă. O sprânceană înălţată, poate, sau o ridicare şovăielnică din umeri, o atingere delicată a coafurii impecabile sau a faldurilor chimonoului, asta era tot ce era îngăduit. Şi totdeauna de ajuns dacă fata avea minte. Când urletele încetaseră, Yabu rămăsese ca o statuie în lumina lunii o vreme ce păruse o veşnicie, apoi se ridicase. Imediat ea se grăbise să se întoarcă în cealaltă cameră, chimonou-i de mătase foşnind ca marea în miez de noapte. Băiatul era speriat, dar încerca să nu o arate, şi-şi ştersese lacrimile pricinuite de suferinţa la care fusese martor. Ea-i zâmbise încurajator, străduindu-se să arate un calm ce nu-l avea. Apoi Yabu apăruse în uşă. Era scăldat în sudoare, cu faţa încordată şi ochii pe jumătate închişi. Kiku îl ajutase şa-şi scoată săbiile, apoi chimonoul leoarcă de transpiraţie şi fâşia de pânză pentru şolduri. Îl ştersese, îl ajutase să-şi pună chimonoul proaspăt, mirosind a soare şi-i

legase cingătoarea de mătase. Ea încercase să-l întâmpine cu obişnuitele formule de politeţe, dar el impusese delicat un deget pe buze. Apoi mersese la fereastră şi, legănându-se uşor de pe un picior pe altul privise, ca în transă, luna ce apunea. Ea rămăsese liniştită, fără să se mai teamă, pentru că, ce motiv de teamă ar fi avut acum? El era bărbat şi ea femeie, educată să fie femeie, să ofere plăcerea în orice fel. Dar nu să pricinuiască sau să i se pricinuiască durere. Erau alte curtezane care se pregătiseră pentru forma aceasta de senzualitate. O vânătaie ici-colo, poate o muşcătură, asta făcea parte din bucuria şi durerea posesiunii şi a dăruirii de sine, dar întotdeauna cu măsură, pentru că era implicată onoarea, iar ea era o doamnă de prima clasă din Lumea Sălciilor, care nu trebuia niciodată tratată cu uşurinţă, ci totdeauna cu cinste. Dar parte din educaţia ei era să ştie cum să îmblânzească bărbatul. Uneori bărbatul devenea sălbatic şi atunci era cumplit. Pentru că doamna era singură. Fără nici un drept. Coafura ei era fără greş, afară doar de câţiva cârlionţi subţiri lăsaţi slobozi peste urechi, într-o dezordine senzuală, şi în acelaşi timp să sublinieze puritatea întregului. Chimonoul exterior, în carouri negre cu roşu, bordurat cu cel mai pur verde, care îi accentua albeaţa pielii, era strâns în jurul taliei mici cu o eşarfă lată, rigidă, un obi, de un verde irizat. Acum se putea auzi valurile spărgându-se de ţărm şi adierea vântului în grădină. În cele din urmă, Yabu se întorsese şi se uitase la ea şi apoi la băiat. Băiatul avea cinsprezece ani. Era fiul unui pescar de prin partea locului, şi era ucenic la un preot budist de la o mânăstire din apropiere, un artist, pictor şi ilustrator de cărţi. Băiatul făcea parte dintre aceia cărora le plăcea să câştige bani de la cei care se distrau cu băieţi, nu cu femei. Yabu îi făcuse semn. Ascultător, băiatul, căruia îi trecuse teama, îşi dezlegase eşarfa chimonoului cu o eleganţă studiată. Nu purta obişnuita fâşie de pânză din brâu, ci o jupă de femeie, ce atingea pământul. Avea trupul catifelat, cu forme rotunjite şi aproape fără păr. Kiku îşi aminti ce tăcere se lăsase în încăpere, învăluindu-i pe toţi trei, ea şi băiatul aşteptând ca Yabu să arate pe care îl dorea. Yabu stând în picioare între ei, legănându-se uşor, plimbându-şi privirea de la unul la celălalt. În cele din urmă Yabu îi făcuse ei semn. Cu graţie, ea-şi dezlegase şnurul de la obi, îl desprinsese din brâu cu gesturi molatice şi-l lăsase să cadă. Faldurile celor trei chimonouri subţiri ca pânza de păianjen se îndepărtaseră uşor, lăsând să se vadă jupa ce îi sublinia coapsele. El se lungise în aşternut şi, la semnul lui, se întinseră şi ei de o parte şi de alta. Le luase mâinile şi le aşezase pe el. Se încălzise repede, arătându-le cum să-şi apese unghiile în şoldurile lui, zorindu-i, cu faţa ca o mască, apoi strigătul său violent, cutremurător, de durere. Pentru o clipă rămăsese aşa, respirând greu cu ochii închişi, cu pieptul tresăltind, apoi se întorsese cu spatele şi adormise aproape imediat. În tăcerea ce se lăsase, îşi ţinuseră răsuflările, încercând să-şi ascundă uimirea. Totul se petrecuse atât de repede. Băiatul ridicase mirat o sprânceană. — Am fost nepricepuţi, Kiku-san? Vreau să zic că totul a fost atât de repede, şoptise el. — Noi am făcut tot ce a vrut, spusese ea. — Precis a atins Norii şi Ploaia. Credeam că o să cadă casa. Ea zâmbise. — Da. — Sunt bucuros. La început am fost tare înfricoşat. E foarte bine să placi. Îl şterseră împreună, uşor, pe Yabu şi-l acoperiseră cu o cuvertura, apoi băiatul se lungise la loc, languros, pe jumătate sprijinit în cot şi-şi înăbuşise un căscat.

— De ce nu dormi şi tu? spusese ea. Băiatul îşi strânsese chimonoul mai mult în jurul lui, şi-şi schimbase poziţia aşezându-se în genunchi în faţa ei. Ea stătea lângă Yabu, mângâind uşor cu mâna dreaptă braţul daimyo-ului, domolindu-i somnul agitat. — N-am mai fost niciodată până acum cu un bărbat şi o doamnă în acelaşi timp, Kiku-san şoptise băiatul. — Nici eu. El se încruntase. — Şi nici cu o fată. Vreau să spun că n-am împărţit niciodată perna cu vreuna. — Ţi-ar plăcea să o faci cu mine? întrebase ea politicos. Dacă aştepţi puţin, sunt sigură că stăpânul nostru n-o să se trezească. Băiatul se încruntase. Apoi spusese: — Da, te rog. După aceea, el zisese: — A fost foarte ciudat, doamnă Kiku. Ea zâmbise în sinea ei. — Cum îţi place mai mult? Băiatul se gândise îndelung, aşa cum stăteau liniştiţi, unul în braţele celuilalt. — Aşa trebuie să te străduieşti din greu. Ea-şi îngropase capul în umărul lui şi-l sărutase pe ceafă ca să-şi ascundă zâmbetul. — Eşti un amant minunat, şoptise ea. Acum trebuie să dormi, după atâta efort. Ea-l mângâiase ca să adoarmă, apoi plecase de lângă el şi se dusese în celălalt pat. Aşternutul era rece. Nu vroise să intre lângă Yabu, unde era cald, ca să nu-l trezească. Curând se încălzi şi locul ei. Umbrele de pe shoji se lungeau. Bărbaţii sunt ca nişte copii, îşi zise. Plini de mândrie prostească. Tot chinul acestei nopţi pentru ceva atât de trecător! Pentru o pasiune care nu e în sine decât o iluzie, neh? Băiatul se răsuci în somn. De ce i-ai făcut propunerea? se întrebă. Pentru plăcerea lui, pentru el, nu pentru mine, totuşi m-a amuzat, ne-a trecut timpul şi lui i-a dat liniştea de care avea nevoie. De ce nu dormi şi tu puţin? Mai târziu. Am să dorm mai târziu, îşi spuse. La vremea potrivită, se strecură din căldura plăcută a aşternutului şi se ridică. Chimonourile se desfăcură foşnind uşor şi aerul rece îi înfioră pielea. Îşi aranjă hainele pe trup repede dar desăvârşit şi-şi legă obi-ul. Îşi aranjă cu grijă părul şi machiajul. Nu făcu nici un zgomot când plecă. Samuraiul de pază de la intrarea în verandă se înclină, ea îi răspunse tot cu o plecăciune şi ieşi în soarele dimineţii. Slujnica o aştepta. — Bună dimineaţa, Kiku-san. — Bună dimineaţa. Soarele îi făcea bine şi alunga din amintire noaptea. E minunat să fi în viaţă, gândi. Îşi strecură picioarele în sandale, îşi deschise umbrela purpurie şi străbătu grădina, ieşind în drumul ce cobora spre sat, traversa piaţa şi ajungea la Casa de Ceai, locuinţa ei temporară. Slujnica venea în urmă. — Bună dimineaţa, Kiku-san, strigă Mura, înclinându-se. Se odihnea o clipă în veranda casei sale, bând cha, ceaiul verde pal al Japoniei. Mama lui îl servea. — Bună dimineaţa, Kiku-san, repetă ea ca un ecou. — Bună dimineaţa, Mura-san. Bună dimineaţa, Saiko-san, ce bine arătaţi, răspunse Kiku. — Ce mai faci? întrebă mama, sfredelind fata cu ochii ei foarte, foarte bătrâni. Ce noapte groaznică! Te rog, ia ceaiul cu noi. Arăţi palidă, copilă. — Mulţumesc, dar vă rog să mă iertaţi, acum trebuie să merg acasă.

Îmi faceţi o prea mare cinste. Poate mai târziu. — Desigur, Kiku-san. Dumneata faci o mare onoare satului nostru, aflându-te aici. Kiku zâmbi şi se prefăcu că nu vede privirile iscoditoare. Şi, ca să adauge zilei o notă picantă, atât pentru mulţumirea lor cât şi a ei, se prefăcu că are o uşoară durere în părţile de jos. Asta o să facă înconjurul satului, gândi veselă, în timp ce se înclină, se mai strâmbă o dată şi se îndepărtă ca şi cum ar fi ascuns o durere cumplită. Faldurile chimonoului se unduiau desăvârşit, iar umbrela-i era aplecată atât cât să-i dea cea mai minunată lumină. Era foarte bucuroasă că purta chimonoul şi umbrela aceasta. Pe o zi mohorâtă efectul n-ar mai fi fost atât de puternic. — O, biata, sărmana copilă! E atât de frumoasă, neh? Ce ruşine! Îngrozitor! spuse mama lui Mura, cu un oftat ce-ţi sfâşia inima. — Ce e-ngrozitor, Saiko-san? întrebă soţia lui Mura, venind în verandă. — N-ai văzut ce se chinuia biata fete? N-ai văzut cu cât curaj încerca să n-o arate? Biata copilă. Doar şaptesprezece ani şi să fie nevoită să treacă prin toate astea! — Are optsprezece ani, spuse Mura sec. — Prin ce să treacă, stăpână? întrebă una dintre servitoare cu sufletul la gură, apropiindu-se. Bătrâna se uită în jur, să fie sigură că toată lumea ascultă şi şopti destul de tare: — Am auzit – coborând apoi vocea – am auzit că ea... ea n-o să mai fie în stare de nimic... timp de trei luni. — Oh, nu! Biata Kiku-san! O! Dar de ce? — El şi-a folosit dinţii. O ştiu din cea mai sigură sursă. — Oh! — Oh! — Dar de ce-a vrut şi băiatul, stăpână? Cu siguranţă că nu... — Of! ştergeţi-o de-aicâ! Înapoi la lucru, neisprăvitelor! Asta nu-i pentru urechile voastre! Haideţi, afară cu toatele! Stăpânul şi cu mine avem de vorbit. Le goni pe toate din verandă. Chiar şi pe soţia lui Mura. Apoi sorbi din ceai, senină şi foarte mulţumită Mura sparse tăcerea: — Dinţii? — Dinţii. Se spune că urletele îl întăresc pentru că a fost speriat de un dragon când era mic, zise ea dintr-o suflare. Întotdeauna ia un băiat alături ca să-i aducă aminte de când era copil şi a înlemnit de spaimă, dar, de fapt, băiatul e acolo doar ca să se culce cu el, să se istovească – altfel ar muşca totul, biata fată! Mura oftă. Se duse în căsuţa de lângă poartă şi scăpă fără să vrea un vânt când începu să se uşureze în găleată. Mă întreb ce s-a întâmplat de fapt, îşi zise el, stârnit. De ce avea Kiku-san durerile? Poate că daimyd-ul îşi foloseşte într-adevăr dinţii! Nemaipomenit! Ieşi afară scuturându-se ca să fie sigur că nu şi-a pătat fâşia de pânză din brâu şi o porni prin piaţă cufundat în gânduri. Ehei, ce mi-ar place să fiu o noapte cu doamna Kiku! Cărui bărbat nu i-ar place? Cât o avea Omi-san de plătit patroanei – ceea ce tot noi o să plătim pân' la urmă? Doi koku? Se zice că stăpâna ei, Gyoko-san, a cerut şi a primit de zece ori plata obişnuită. Să primească ea cinci koku pentru o noapte? Kiku-san ar merita-o cu siguranţă, neh? Se zice că e tot atât de pricepută la optsprezece ani cât o femeie de două ori mai bătrână. Se pare că-i în stare să prelungească... ehei, bucuria! Dac-aş fi cu ea, cum aş începe? Absent, îşi potrivi fâşia de pânză din brâu şi picioarele-l purtară afară din piaţă, în sus pe poteca bătătorită, către platoul funerar. Rugul fusese pregătit. Cei cinci trimişi ai satului se aflau deja acolo.

Acesta era cel mai minunat loc din sat, unde vara briza mării adia răcoroasă, iar priveliştea era cea mai frumoasă. În apropiere se afla altarul shinto al satului, un acoperiş mic, de paie, deasupra unui piedestal pentru kami, spiritul care locuia acolo sau ar fi putut să locuiască acolo, dacă-i făcea plăcere. Un arbore de tisă răsucit, care fusese sădit înainte de întemeierea satului, se pleca în bătaia vântului. Mai târziu urcă poteca Omi. Îl însoţeau Zukimoto şi patru străji. Rămase deoparte. Când se aplecă ceremonios spre rug şi către trupul aproape dezmembrat, acoperit cu un linţoliu, aşezat deasupra, se înclinară cu toţii, spre a onora barbarul care murise pentru ca să poată trăi camarazii lui. La semnul său, Zukimoto înaintă şi aprinse rugul. Zukimoto îi ceruse lui Omi acest privilegiu şi cinstea îi fusese acordată. Omi se înclină pentru ultima oară. Apoi când flăcările cuprinseră totul, plecară. *** Blackthorne cufundă cana în apa de pe fundul hârdăului, o umplu atent pe jumătate şi i-o dădu lui Sonk. Tremurând, Sonk încercă să soarbă câte puţin, s-o facă să ţină mai mult, dar nu izbuti. Înghiţi cu lăcomie lichidul călâu, regretând c-o făcuse, chiar din clipa în care apa trecuse de gâtleju-i uscat, apoi bâjbâi istovit spre locul lui de la perete, păşind peste cei cărora le venise rândul să se lungească. Podeaua era acum o mocirlă adâncă, iar duhoarea şi muştele înnebunitoare. Printre şipcile chepengului pătrundea în groapă, palidă, lumina soarelui. Vinck era următorul la rând. Îşi luă cana, şi rămase uitându-se lung la ea, alături de hârdău. — Mulţumesc, mormăi posomorât. — Grăbeşte-te, spuse Jan Roper. Rana din obraz începuse să supureze. El era ultimul la rând şi, fiind atât de aproape, gâtul îl chinuia. Grăbeşte-te, Vinck, pentru numele lui Cristos! — Iartă-mă. Na, ia-o tu, mormăi Vinck, întinzându-i cana, nesimţitor la muştele ce-l năpădeau. — Bea-o, prostule! E ultima pe care o s-o primeşti până la asfinţit. Bea-o! Jan Roper îi împinse cana înapoi în mâini. Vinck nu-l privi dar se supuse umil şi se întoarse iar în propriu-i infern. Jan Roper îşi luă porţia de apă de la Blackthorne. Închise ochii şi spuse în gând o rugăciune. Era dintre cei care stăteau în picioare şi toţi muşchii-l dureau. Cana abia dacă-i ajunse pentru două înghiţituri. Acum când fiecare îşi primise partea sa, Blackthorne cufundă din nou cana şi sorbi mulţumit. Gura şi limba îi erau aspre, uscate şi îl ardeau. Era plin de murdărie, năduşeală şi muşte. Pieptul şi spatele îi erau pline de vânătăi. Se uită la samuraiul care fusese lăsat în pivniţă. Omul era înghesuit în perete, între Sonk şi Croocq, ocupând cât mai puţin loc cu putinţă, şi nu se mişcase de ceasuri. Privea prostit în gol, doar cu fâşia de pânză din jurul coapselor pe el, iar tot trupul îi era acoperit de vânătăi mari, una deosebită, lată, în jurul gâtului. Când Blackthorne îşi revenise prima oară în simţiri, în pivniţă era întuneric beznă. Urletele umpleau groapa, iar el se crezuse mort, în adâncurile înăbuşitoare ale Iadului. Se simţea supt de nămolul lipicios şi strigase şi se zvârcolise înspăimântat, incapabil să respire până când, după o veşnicie, auzise: "E-n ordine, pilotule, nu eşti mort, e-n ordine. Trezeşte-te, trezeşte-te, pentru numele Mântuitorului, nu suntem în iad, da-i ca şi cum am fi. O Sfinte Iisuse Cristoase, ajută-ne!" Când îşi revenise, ei îi povestiseră despre Pieterzoon şi despre hârdaiele cu apă de mare. — O, Iisuse, scoate-ne de aici! scâncise cineva.

— Ce-i fac bietului Pieterzoon? Ce-i fac? O Doamne, ajută-ne! Nu mai pot să îndur urletele! — O, Doamne, lasă-l pe bietul om să moară! Lasă-l să moară. — Doamne, Dumnezeule, opreşte urletele! Te rog, opreşte-le! Groapa în care se aflau şi urletele lui Pieterzoon îi puseseră pe toţi la încercare, îi obligaseră să privească în ei înşişi. Şi nimănui nu-i plăcuse ce văzuse. Întunericul face ca totul să pară şi mai cumplit, gândi Blackthorne. În groapă, noaptea păruse fără şfârşit. În zori, încetaseră şi ţipetele. Când zorii se strecurară până la ei, îl văzuseră şi pe samuraiul părăsit. — Ce facem cu el? întrebase van Nekk. — Nu ştiu. Arată la fel de înspăimântat ca şi noi, spusese Blackthorne, cu inima bătându-i nebuneşte. — Ar face bine să nu încerce ceva, pentru Dumnezeu. — O, Iisuse, scoate-mă de aici... Vocea lui Croocq urca din ce în ce. Ajutooor! Van Nekk, care era lângă el, îl scuturase şi-l liniştise. — E-n ordine, băiete. Suntem în mâinile Domnului. El veghează asupra noastră. — Uită-te la braţul meu, gemuse Maetsukker. Rana începe deja să curgă. Clătinându-se, Blackthorne se ridicase în picioare. — Dacă nu ne dau drumul de aici, într-o zi două, înnebunim cu toţii, zisese, fără să se adreseze cuiva anume. — Apa e pe sfârşite, spusese van Nekk. — Împărţim ce mai este. Unii acum, alţii la prânz. Cu puţin noroc o să ajungă pentru trei ture. Afurisite muşte! Găsise cana şi le dăduse apa cu porţia, iar acum şi-o sorbea pe a lui, pe îndelete, încercând s-o facă să ţină cât mai mult. — Ce facem cu el, cu japonezul? spuse Spillbergen. Căpitanul General o dusese mai bine decât toţi peste noapte, pentru că îşi astupase urechile cu puţin nămol ca să nu mai audă urletele şi, fiind lângă hârdăul cu apă, îşi domolise grijuliu setea. Ce-o să facem cu el? — Ar trebui să-i dăm şi lui nişte apă, zise van Nekk. — Lovi-l-ar ciuma, spuse Sonk. Eu zic să nu-i dăm de loc. Au pus la vot şi s-a hotărât să nu-i dea nimic. — Nu sunt de acord, spuse Blackthorne. — Tu nu eşti de acord cu nimic din ce spunem noi, zise Jan Roper. El e duşmanul. E un diavol necredincios şi era cât pe-aci să te omoare. — Şi tu erai gata-gata să mă omori. De câteva ori. Dacă ţi se descărca muscheta la Santa Magdalena, mi-ai fi zburat creierii. — Nu te ochisem pe tine. Ochisem în ticăloşii de închinători ai lui Satan. — Erau preoţi neînarmaţi. Ş-aveai timp destul. — Nu te ochisem pe tine. — Era să mor de nu ştiu câte ori din pricina furiilor tale blestemate, a habotniciei şi neghiobiei tale afurisite. — Blasfemia e un păcat de moarte. Să iei numele Domnului în deşert e un păcat. Noi suntem în mâinile Lui, nu într-ale tale. Tu nu eşti rege şi asta nu este corabie. Tu nu eşti păsto... — Da' o să faci ce-ţi spun! Jan Roper se uită în jur, căutând în zadar un sprijin. — Fă ce vrei, spuse ursuz. — Aşa am să fac. Samuraiul era la fel de însetat ca şi ei, dar clătină din cap spre cana oferită. Blackthorne şovăi, puse cana la buzele umflate ale samuraiului, dar omul o azvârli într-o parte, împrăştiind apa şi spuse ceva răstit.

Blackthorne se pregăti să oprească lovitura următoare, dar acesta nu veni. Omul nu mai făcu alt gest, se uita doar în gol. — E nebun. Toţi sunt nebuni, spuse Spillbergen. — Rămâne mai multă apă pentru noi. E bine, spuse Jan Roper. Să-l înghită iadul, după cum o merită. — Cum te cheamă? Namu? întrebă Blackthorne. O spuse din nou, în diferite feluri dar samuraiul părea că nu-l aude. Îl lăsară în pace, dar îl pândeau de parcă era un scorpion. El nu-i privea. Blackthorne era sigur că omul încerca să ia o hotărâre, dar habar n-avea ce putea fi. Ce-o fi în mintea lui? se întrebă. De ce să refuze apa? De ce-a fost lăsat aici? Să fie o greşeală a lui Omi? Greu de crezut. Să fie un plan anume? Greu de crezut. L-am putea folosi ca să ieşim de aici? Greu de crezut. Multe lucruri pe lumea asta sunt greu de crezut, dar e de crezut c-o să stăm aici până ce o să ne scoată ei afară... dacă o să ne scoată. Şi dacă ne scot de-aici ce o să se-ntâmple? Ce s-a întâmplat cu Pieterzoon? O dată cu căldura zilei, muştele începură să roiască. O, Doamne, aş vrea să pot sta lungit, aş vrea să pot intra în baia aia, acum n-ar mai trebui să mă ducă pe sus. Niciodată nu mi-am dat seama cât de importantă e o baie. Bătrânul orb, cu degetele lui de oţel! Ce bine mi-ar prinde acum, pentru un ceas sau două! Ce pierdere! Toate corăbiile noastre şi oamenii şi efortul pentru ce? Am dat greş. Sau aproape. Câţiva suntem încă în viaţă. — Pilotule! Van Nekk îl zgâlţâia. Ai adormit. El, el se-nclină spre tine de un minut sau mai mult. Arătă spre samuraiul care îngenunchiase în faţa lui cu capul aplecat. Blackthorne îşi frecă ochii ca să alunge oboseala. Făcu un efort să-şi încline şi el capul. — Hai? întrebă el scurt, amintindu-şi cuvântul japonez pentru "da". Samuraiul îşi scoase brâul de la chimonou-i zdrenţuit şi şi-l înfăşură în jurul gâtului. Rămânând încă în genunchi, îi dădu un capăt lui Blackthorne şi celălalt lui Sonk, îşi înclină capul şi le făcu semn să tragă. — Se teme c-o să-l sugrumăm, spuse Sonk. — Iisuse Cristoase, cred că tocmai asta vrea să facem. Blackthorne lăsă să-i cadă din mână capătul brâului şi clătină din cap. Kinjiru, spuse, gândind cât de folositor era acest cuvânt. Cum să-i spui unui om care nu vorbeşte limba ta, că este împotriva legii tale să faci o crimă, să omori un om neînarmat, că nu eşti un călău, că sinuciderea este un păcat în faţa lui Dumnezeu? Samuraiul vorbi iar, fiind limpede acum că-l roagă, dar, din nou, Blackthorne dădu din cap. — Kinjiru. Omul aruncă împrejur o privire sălbatică. Pe neaşteptate fu în picioare şi-şi cufundă adânc capul în găleata latrină încercând să-se înece. Fu tras îndată afară de Jan Roper şi Sonk, zbătându-se şi gâfiind. — Lăsaţi-l, porunci Blackthorne. Ei se supuseră. Arătă spre latrină: Samurai, dacă asta vrei, dă-i drumul! Omul icnea, dar înţelesese. Privi găleata împuţită şi ştiu că n-avea putere să-şi ţină îndeajuns de mult timp capul acolo. Murdar şi umilit, samuraiul se întoarse la locul lui de lângă perete. — Iisuse, murmură cineva. Blackthorne umplu pe jumătate cana cu apă din hârdău, se ridică ţeapăn în picioare şi i-o oferi japonezului. Ochii samuraiului priveau dincolo de cană. — Mă-ntreb cât poate să reziste, spuse Blackthorne. — O veşnicie, zise Jan Roper. Sunt animale. Nu-s oameni. — Pentru Dumnezeu, cât o să ne mai ţină aici? întrebă Ginsel. — Cât or să vrea.

— Va trebui să facem orice vor ei, spuse van Nekk. Trebuie, dacă vrem să rămânem în viaţă, să ieşim din groapa asta infernală. Nu, pilotule? — Da. Blackthorne măsură umbra lăsată de soare. E amiază, schimbăm cartul, zise. Spillbergen, Maetsukker şi Sonk începură să se plângă dar îi sculă în picioare înjurându-i şi, când toţi se reaşezară la locurile hotărâte, se întinse şi el mulţumit. Noroiul era scârbos şi muştele mai rele ca oricând, dar bucuria de a putea să te întinzi cât eşti de lung era nemăsurată. Ce i-au făcut lui Pieterzoon? se întrebă, simţind oboseala învăluindu-l. O, Doamne, ajută-ne să scăpăm de aici. Sunt atât de speriat. Se auziră paşi deasupra. Chepengul se deschise. Preotul stătea acolo înconjurat de samurai. — Pilotule, trebuie să vii sus. Trebuie să vii sus singur, spuse el.

CAPITOLUL 6 Toţi ochii din groapă se îndreptară spre Blackthorne. — Ce vor cu mine? — Nu ştiu, spuse grav părintele Sebastio. Dar trebuie să vii imediat. Blackthorne ştia că n-avea de ales, dar nu părăsi peretele protector, încercând să-şi adune puterile. — Ce s-a întâmplat cu Pieterzoon? Preotul îi povesti. Blackthorne tălmăci pentru cei care nu ştiau portugheza. — Dumnezeu să-l ierte, şopti van Nekk în tăcerea plină de spaimă. Bietul om! Bietul om! — Îmi pare rău. N-am putut face nimic, spuse preotul cu adâncă tristeţe. Nu cred că m-a recunoscut, sau că şi-a mai dat seama de ceva din clipa în care l-au băgat în apă. Mintea i se rătăcise. I-am dat dezlegare de păcate şi m-am rugat pentru el. Poate Dumnezeu se îndură... In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amin. Făcu semnul crucii asupra gropii. Vă rog pe toţi să renunţaţi la ereziile voastre şi să vă-ntoarceţi la Sfânta Credinţă. Pilotule trebuie să vii. — Nu ne părăsi, pilotule, pentru numele lui Dumnezeu, strigă Croocq. Vinck porni împleticindu-se spre scară şi începu să urce. — Pot să mă ia pe mine, nu pe pilot. Pe mine, nu pe el. Spune-i... Se opri neajutorat, cu ambele picioare pe trepte. O suliţă lungă era la un deget de inima lui. Încercă s-o apuce de vârf, dar samuraiul era pregătit şi, dacă Vinck nu sărea înapoi, ar fi fost străpuns. Samuraiul arătă spre Blackthorne şi îi făcu semn să urce. Totuşi, Blackthorne nu se mişcă. Un alt samurai coborî în pivniţă un băţ lung, cu cârlig la capăt şi încercă să-l tragă pe Blackthorne afară. Nimeni nu se clinti să-l ajute pe Blackthorne în afară de samuraiul din pivniţă. El prinse iute cangea şi spuse tăios ceva omului de deasupra, care şovăi; apoi privi spre Blackthorne, ridică din umeri şi vorbi. — Ce-a zis? Preotul răspunse: — E un proverb japonez: "Soarta e soartă şi viaţa nu e decât o părere". Blackthorne dădu din cap către samurai, se îndreptă spre scară, fără să se uite înapoi, şi urcă. Când ajunse sus, în bătaia soarelui, razele acestuia îl izbiră dureros, făcându-l să închidă ochii, genunchii i se înmuiară şi el se rostogoli pe pământul prăfos. Omi era într-o parte, preotul şi Mura, într-alta, lângă cei patru samurai. În depărtare, câţiva săteni priviră pentru o clipă, apoi se întoarseră, şi plecară. Nimeni nu-l ajută. Oh, Doamne, dă-mi putere! se rugă Blackthorne. Trebuie să mă ridic în picioare şi să mă prefac că sunt

puternic. Asta este singurul lucru pe care îl respectă ei, să fii puternic, să nu arăţi teama. Te rog, ajută-mă. Strânse din dinţi, făcu un efort şi se ridică, clătinându-se uşor. — Ce dracu' vrei de la mine, piticanie nemernică? spuse direct către Omi. Apoi adăugă către preot: — Spune-i ticălosului că sunt daimyo în ţara mea şi ce fel de purtare-i asta? Spune-i că noi nu l-am înfruntat niciodată. Spune-i să ne lase afară de acolo, sau o să fie rău. Spune-i că sunt daimyo, pentru Dumnezeu! Sunt moştenitorul lui Sir William of Mickleheaven, sper că ticălosul să fi murit de mult! Spune-i! Noaptea fusese cumplită pentru părintele Sebastio, dar în timpul veghei sale simţise prezenţa lui Dumnezeu şi căpătase o linişte pe care n-o mai trăise până atunci. Acum ştia că putea fi o unealtă a Domnului împotriva păgânilor, că era apărat împotriva lor şi a vicleniei piratului. Ştia, într-un anume fel, că acea noapte fusese o pregătire, o răscruce pentru el. — Spune-i! Preotul spuse în japoneză: — Piratul zice că e nobil în ţara lui. Ascultă răspunsul lui Omi. — Omi-san spune că nu-i pasă dacă eşti rege în ţara ta. Aici trăieşti la mila seniorului Yabu, tu şi toţi oamenii tăi. — Spune-i că-i un dobitoc! — Ar trebui să te fereşti să-l insulţi. Omi începu din nou să vorbească. — Omi-san spune că o să ţi se facă baie. Şi o să ţi se dea de mâncare şi de băut. Dacă te porţi cuviincios, n-o să mai fii băgat înapoi în groapă. — Şi oamenii mei? Preotul îl întrebă pe Omi. — O să stea acolo. — Spune-i să se ducă dracului! Blackthorne porni către scară, ca să coboare din nou jos. Doi dintre samurai îl împiedicară şi deşi el se zbătu, îl ţinură cu uşurinţă. Omi vorbi către preot, apoi către oamenii săi. Aceştia îi dădură drumul şi Blackthorne fu gata să cadă. — Omi-san spune că dacă nu înveţi să te porţi, încă unul dintre oamenii tăi o să fie luat. E lemn de foc şi apă din belşug. Dacă mă supun acum, gândi Blackthorne, au găsit calea de-a face ce vor cu mine şi-o să fiu în puterea lor pentru totdeauna. Dar ce contează? Sunt deja în puterea lor şi, în cele din urmă, va trebui să fac ce-or vrea ei. Van Nekk avea dreptate. Nu trebuie să mă-potrivesc nimic. — Ce-ar vrea să fac? Ce înseamnă să mă port cuviincios? — Omi-san spune, înseamnă să te supui. Să faci ceea ce ţi se spune. Să mănânci balegă, dacă ţi se cere. — Spune-i să se ducă dracului! Spune-i că mă piş pe el şi pe întreaga lui ţară şi pe daimyo-ul lui! — Te sfătuiesc să te supui... — Spune-i ce-am spus, chiar aşa, pentru Dumnezeu! — Foarte bine, dar ţine minte că te-am prevenit, pilotule! Omi ascultă cele spuse de preot. Degetele îi strânseră mânerul săbiei, până se albiră. Toţi oamenii săi se mişcară neliniştiţi, străpungându-l pe Blackthorne cu privirea. Apoi dădu încet o poruncă. În aceeaşi clipă, doi samurai coborâră în groapă şi-l scoaseră de-acolo pe Croocq, musul. Îl târâră către cazan, şi îl legară, timp ce alţii aduseră lemne şi apă. Puseră musul împietrit în cazanul plin şi aprinseră focul. Blackthorne văzu buzele lui Croocq mişcându-se fără să scoată vreun sunet şi groaza care-l invadase. Viaţa nu face doi bani pentru oamenii ăştia, îşi zise. Arză-i-ar focul iadului! Cu siguranţă că o să-l fiarbă pe Crook. Fumul se întinse deasupra nisipului. Pescăruşii ţipau în jurul bărcilor de pescuit. O bucată

de lemn căzu din foc şi un samurai îi trase un picior, aruncând-o la loc. — Spune-i să oprească asta, spuse Blackthorne. Cere-i să oprească. — Omi-san spune, te vei supune? — Da. — Spune, te vei supune tuturor poruncilor? — Atât cât am să pot, da. Omi vorbi din nou. Părintele Sebastio întrebă ceva şi Omi încuviinţă din cap. — Vrea să-i răspunzi direct lui. Cuvântul japonez pentru "da" este hai. Spune, te vei supune tuturor poruncilor? — Pe câte am să pot, hai. Focul începea să încălzească apa şi un geamăt răscolitor izbucni din pieptul musului. Flăcările focului înteţit pe vatra de cărămizi de dedesubtul cazanului lingeau metalul. Mai fură aduse lemne şi puse pe foc. — Omi-san spune, întinde-te. Imediat. Blackthorne făcu ceea ce i se poruncise. — Omi-san spune că el nu te-a insultat personal, nici n-a fost vreo pricină pentru tine să-l insulţi pe el. Pentru că eşti barbar şi nu ştii încă să te porţi, n-ai să fii ucis, dar ai să fii învăţat buna-cuviinţă. Înţelegi? — Da. — El vrea să-i răspunzi direct lui. Băiatul scoase un strigăt tânguitor. Şi încă unul şi încă unul şi apoi leşină. Unul dintre samurai îi susţinu capul deasupra apei. Blackthorne privi în sus către Omi. Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi că băiatul e doar în mâinile tale, că vieţile tuturor celor din echipajul tău sunt în mâinile tale. Da, începu diavolul din el, dar nimeni nu te-asigură că ticălosul ăsta o să se ţină de vreo înţelegere. — Înţelegi? — Hai. Îl văzu pe Omi ridicându-şi chimonoul şi scoţându-şi penisul de sub fâşia de pânză care-i înconjura şoldurile. Se aşteptase ca bărbatul să urineze pe faţa lui, dar Omi n-o făcu. Urină pe spatele lui. În numele Domnului, jură Blackthorne în sinea sa, am să-mi amintesc ziua asta şi, cumva, undeva, Omi va plăti. — Omi-san spune că nu e o dovadă de bună-creştere să spui că te vei pişa pe cineva. Foarte rău. Este o purtare foarte urâtă şi foarte prostească să spui c-ai să faci asta pe cineva, când eşti neînarmat. Este dovadă de purtare urâtă şi chiar şi mai prostească, să spui că o s-o faci pe cineva, când eşti neînarmat, lipsit de putere şi nu eşti pregătit ca să-ţi laşi prietenii, sau familia, sau pe oricine altul să piară mai înainte. Blackthorne nu spuse nimic. Şi nu-şi luă ochii de pe Omi. — Wakarimasu ka? zise Omi. — El spune, înţelegi? — Hai. — Okiro. — El spune să te ridici. Blackthorne se ridică, simţindu-şi capul plesnind de durere. Îl privea pe Omi în ochi şi Omi îi întoarse privirea. — Ai să pleci cu Mura şi-ai să te supui poruncilor lui. Blackthorne nu răspunse. — Wakarimasu ka? spuse Omi tăios. — Hai. Blackthorne măsura distanţa dintre el şi Omi. Îşi putea închipui degetele înconjurând gâtul omului şi se rugă să poată fi îndeajuns de iute şi puternic ca să reuşească să-i scoată ochii înainte de a putea fi împiedicat de samurai. — Şi musul? întrebă. Preotul vorbi poticnit cu Omi. Acesta privi către cazan. Apa era abia

călâie, băiatul leşinase, dar nu păţise altceva, nimic. — Scoateţi-l de-acolo, porunci. Aduceţi un doctor, dacă are nevoie. Oamenii lui se supuseră. Îl văzu pe Blackthorne ducându-se către băiat şi ascultându-i inima. Omi făcu un semn către preot. — Spune-i căpeteniei că tânărul poate să stea şi el afară din groapă, astăzi. Dacă şi căpetenia şi tânărul se poartă cuviincios, alt barbar ar putea ieşi mâine din groapă, apoi altul. Poate. Ba chiar mai mulţi. Poate. Depinde de cât de bine se poartă cei de deasupra. Dar tu... şi se uită drept în ochii lui Blackthorne, tu eşti responsabil pentru cea mai mică nesupunere, la orice poruncă, înţelegi? După ce preotul traduse toate acestea, Omi îl auzi pe barbar spunând "da" şi văzu o parte a furiei cumplite dispărându-i din ochi. Dar ura rămase. Cât de prostesc, gândi Omi, şi cât de naiv să fii atât de deschis. Mă întreb ce-ar fi făcut dacă m-aş fi jucat cu el şi mai mult? Să mă prefac că nu mă ţin de cuvânt? — Preotule, spune-mi din nou numele lui. Spune-l încet. Auzi preotul spunând de câteva ori numele, dar îi suna tot ca o bolboroseală. — Poţi să-l rosteşti? îl întrebă pe unul dintre oamenii săi. — Nu, Omi-san. — Preotule, spune-i că de-acum înainte numele lui este Anjin – "pilot" – neh? Când va merita, o să i se spună Anjin-san. Explică-i că în limba noastră nu sunt sunete ca să-i putem rosti numele aşa cum este, adăugă sec Omi. Fă-l să înţeleagă că asta nu e o insultă. La revedere, Anjin, până una alta. Se înclinară cu toţii către el. El le întoarse politicos salutul şi se îndepărtă. Când ajunse destul de departe de piaţă şi sigur că nimeni nu-l privea, îşi îngădui să zâmbească larg. Să îmblânzeşti căpetenia barbarilor atât de repede. Să înţelegi dintr-o dată, cum să-l stăpâneşti, pe el şi pe ei. Cât de nemaipomeniţi sunt aceşti barbari, gândi. Ei, cu cât mai curând va vorbi Anjin-san limba noastră, cu atât mai bine. Atunci o să ştim cum să-i zdrobim pe barbarii creştini, odată pentru totdeauna. *** — De ce n-ai urinat pe faţa lui? întrebă Yabu. — La început aşa am vrut, stăpâne, dar pilotul este încă un animal neîmblânzit, foarte primejdios. Ca să fac asta pe faţa lui... ei bine, la noi atingerea feţei unui om este cea mai rea dintre insulte, neh? Aşa că m-am gândit că dacă l-aş fi insultat atât de tare şi-ar fi ieşit din minţi, deci am făcut-o pe spatele lui şi cred că este de-ajuns. Erau aşezaţi pe veranda casei sale, pe perne de mătase. Mama lui Omi îi servea cha, cu tot ceremonialul pe care-l putea închipui – şi ea fusese foarte bine educată în tinereţe. Oferi ceaşca cu o plecăciune lui Yabu. El se înclină şi, politicos, i-o oferi lui Omi, care desigur o refuză înapoind-o cu o plecăciune şi mai adâncă. O primi şi sorbi cu plăcere, simţindu-se mulţumit. — Sunt foarte mulţumit de tine, Omi-san, spuse. Gândirea ta este foarte bună. Felul în care ai plănuit şi ai dus la capăt toată această treabă, a fost minunat. — Sunteţi prea bun, alteţă. Strădania mea ar fi putut fi şi mai mare, mult mai mare. — De unde ai învăţat atât de multe despre mintea barbarilor? — La paisprezece ani am avut, timp de un an, un dascăl care era un călugăr numit Jiro. Demult fusese preot creştin, sau novice, dar, din fericire, înţelesese greşeala şi nerozia lui. Am să-mi amintesc întotdeauna un lucru pe care el mi l-a spus. Spunea că religia creştină este slabă fiindcă ei sunt învăţaţi că zeul lor suprem, Jezu, spune că toţi oamenii trebuie să

se iubească între ei. Nu-i învaţă nimic despre onoare, datorie, numai dragoste. Şi că viaţa e sacră. Să nu ucizi, neh? Şi alte asemenea prostii. Aceşti barbari pretind că sunt şi ei creştini şi, deşi preotul neagă asta, eu m-am gândit că poate sunt doar o sectă diferită şi de-aici s-ar trage duşmănia lor, aşa cum unele secte budiste se urăsc între ele. M-am gândit că dacă ei se iubesc între ei, poate că am putea să stăpânim căpetenia luând viaţa, sau numai ameninţând că am lua viaţa, unuia dintre oamenii săi. Omi ştia că discuţia era primejdioasă din pricina morţii prin tortură, cea mai urâtă moarte. Simţea avertismentul nerostit al mamei sale ajungând până la el. — Mai vrei cha, Yabu-sama, întrebă mama sa. — Mulţumesc, spuse Yabu, este foarte, foarte bun. — Vă mulţumesc, alteţă. Dar Omi-san, barbarul e supus pentru totdeauna? întrebă mama sa, schimbând discuţia pe altă cale. Poate c-ar trebui să-i spui stăpânului nostru dacă tu crezi că este doar pentru un timp, sau pentru totdeauna. Omi şovăi. — Doar pentru un timp. Dar cred c-ar trebui să-nveţe limba noastră cât de curând cu putinţă. Asta este foarte important pentru voi, alteţă. S-ar putea să trebuiască să ucideţi unul sau doi dintre ei, ca să-l păstraţi pe el şi pe ceilalţi în mână, dar până atunci el o să-nveţe cum să se poarte. Odată ce puteţi vorbi direct cu el, Yabu-sama, puteţi să-i folosiţi cunoştinţele. Dacă ce spune preotul este adevărat, că el şi-a pilotat corabia cale de zece mii de ri, trebuie să fie mai mult decât deştept. — Şi tu eşti mai mult decât deştept, râse Yabu. Ţi se dau în grijă animalele, Omi-san, dascăl de oameni. Omi râse odată cu el. — Am să încerc, alteţă. — Fieful tău se măreşte de la cinci sute de koku, la trei mii. Ai să stăpâneşti douăzeci de ri. Un ri era o măsură de distanţă însemnând aproape o milă. — Ca o dovadă în plus a afecţiunii mele, când o să mă întorc la Yedo, am să-ţi trimit doi cai, douăzeci de chimonouri de mătase, o armură completă, două săbii şi destule arme ca să echipezi încă o sută de samurai, pe care ai să-i recrutezi. Când o să înceapă războiul, o să te alături imediat cartierului meu general, ca hatamoto. Yabu se simţea foarte bine. Un hatamoto era o persoană foarte importantă din suita unui daimyo, care avea dreptul să intre oricând la stăpânul său şi să poarte săbii în prezenţa acestuia. Era încântat de Omi şi se simţea odihnit, chiar renăscut. Dormise excelent. Când se trezise, era singur, ceea ce era de aşteptat, pentru că nu ceruse nici fetei, nici băiatului, să rămână. Băuse puţin ceai şi mâncase cumpătat din fiertura de orez. Apoi, baia şi masajul lui Suwo. A fost o experienţă minunată, gândi. Nu m-am simţit niciodată atât de aproape de natură. De copaci, de munţi şi pământ, de nemărginita tristeţe a vieţii şi de vremelnicia ei. Urletele desăvârşiseră totul. — Omi-san, în grădina mea din Mishima e o piatră pe care mi-ar face plăcere s-o primeşti, ca să ne amintim de această întâmplare şi de noaptea minunată şi de norocul nostru bun. Am să ţi-o trimit cu celelalte lucruri, spuse. Piatra vine din Kyushu. Am numit-o "piatra care aşteaptă", pentru că aşteptam ca seniorul Taiko să poruncească un atac, când am găsit-o. Asta a fost, oh, acum cincisprezece ani. Făceam parte din armata lui, care a zdrobit rebelii şi a supus insula. — Îmi faceţi multă cinste. — De ce să n-o pui acolo, în grădina ta şi să-i dai alt nume? De ce să nu-i spui "piatra păcii barbare", ca să-ţi amintească noaptea şi nesfârşita aşteptare întru găsirea păcii. — Poate mi s-ar îngădui să-i spun "piatra fericirii", ca să-mi

amintească mie şi urmaşilor mei, de onoarea pe care mi-o faceţi, unchiule? — Nu. Mai bine spune-i doar "barbarul care aşteaptă". Da, îmi place asta. Ne leagă şi mai mult, pe el şi pe mine. Şi el şi eu aşteptam. Eu am trăit, el a murit. Yabu privi mulţumit grădina. — Bine. "Barbarul care aşteaptă". Îmi place. Sunt pete ciudate pe o parte a ei, care-mi amintesc de lacrimi. Şi vine de cuarţ albăstrui, amestecate cu cuarţ roşcat, care-mi amintesc de carne, de cât de trecătoare poate fi ea. Yabu oftă, savurându-şi melancolia. Apoi adăugă: — E bine ca un om să pună o piatră şi să-i dea un nume. Barbarului i-a trebuit mult timp până să moară, neh? Poate că se va renaşte japonez, ca răsplată a suferinţelor sale. N-ar fi minunat? Apoi, într-o zi, urmaşii lui, poate vor vedea piatra şi vor fi mulţumiţi. Omi revărsă un alt val de mulţumiri adânci şi se împotrivi spunând că nu merită atâta mărinimie. Yabu ştia că nu-i dăduse mai mult decât merita. Ar fi putut da uşor mai mult, dar îşi amintise vechea zicală că poţi întotdeauna mări o feudă, dar micşorarea ei duce la duşmănie şi trădare. — Oku-san, se întoarse el către femeie, folosind expresia de prea-onorată mamă, fratele meu ar fi trebuit să-mi spună mai curând despre marile calităţi ale celui mai tânăr fiu al său. Atunci Omi-san ar fi ajuns mult mai sus până astăzi. Fratele meu este prea reţinut. Prea necugetat. — Soţul meu se gândeşte mult la domnia-voastră, stăpâne, ca să vă mai faceţi griji pentru el, răspunse ea, înţelegând dojana ascunsă. Mă bucur că fiul meu a avut prilejul să vă slujească şi că v-a mulţumit. Fiul meu nu şi-a făcut decât datoria, neh? E datoria noastră, a lui Mizuno-san şi-a tuturor, de a vă sluji. Se auzi tropotul unor cai urcând dealul. Igurashi, şeful suitei lui Yabu, păşi în grădină. — Totul e gata, alteţă. Dacă vreţi să vă întoarceţi repede la Yedo, ar trebui să plecăm acum. — Bine. Omi-san, tu şi oamenii tăi veţi pleca cu convoiul şi-l veţi ajuta pe Igurashi-san să ajungă în siguranţă la castel. Yabu zări o umbră trecând peste faţa lui Omi. — Ce-i? — Mă gândeam la barbari. — Lasă câteva gărzi cu ei. În comparaţie cu convoiul nu sunt importanţi. Fă ce vrei cu ei. Pune-i înapoi în groapă, fă ce vrei. Când şi dacă obţii ceva folositor de la ei, trimite-mi vorbă. — Da, stăpâne, răspunse Omi. Am să las zece samurai şi instrucţiuni amănunţite lui Mura. N-o să li se întâmple nimic în cinci sau şase zile. Ce vreţi să facem cu corabia? — Ţine-o aici, în siguranţă. Răspunzi pentru ea, desigur. Zukimoto a trimis scrisori către un negustor din Nagasaki, să o ofere de vânzare portughezilor. Portughezii pot veni s-o ia. Omi şovăi. — Poate c-ar trebui să păstraţi corabia, alteţă, şi să-i faceţi pe barbari să-i înveţe pe câţiva dintre marinarii noştri s-o manevreze. — De ce-aş avea nevoie de o corabie barbară? râse Yabu batjocoritor. Să devin un împuţit de negustor? — Desigur că nu, alteţă, spuse Omi repede. M-am gândit doar că Zukimoto ar putea să-i găsească vreun rost. — Ce nevoie am de-o corabie de negoţ? — Preotul a zis că-i o corabie de război, alteţă. Părea că se teme de ea. Când începe războiul, o corabie de război ar putea... — Războiul nostru se va duce pe uscat. Marea e pentru negustori şi toţi sunt nişte împuţiţi de cămătari, piraţi sau pescari.

Yabu se ridică şi începu să coboare treptele către poarta grădinii, unde un samurai ţinea frâiele calului său. Se opri şi se holbă către mare. Genunchii i se înmuiară. Omi îi urmări privirea. O navă ocolea promontoriul. Era o galeră mare, cu o mulţime de vâsle, cea mai iute dintre vasele japoneze de coastă, fiindcă nu depindea nici de vânt, nici de maree. Steagul din vârful catargului purta însemnele lui Toranaga.

CAPITOLUL 7 Toda Hiro-matsu, stăpân al provinciilor Sagami şi Kozuke, generalul şi sfetnicul cel mai de încredere al lui Toranaga, comandant suprem al tuturor armatelor lui, cobora cu paşi mari schela de bord, îndreptându-se singur spre chei. Era înalt pentru un japonez, cu puţin sub şase picioare, un bărbat ca un taur, cu fălci grele, care-şi purta vajnic cei şaizeci şi şapte de ani ai săi. Chimonoul său militar era din mătase maro, simplu, doar cu cele cinci mici însemne ale lui Toranaga – trei lăstari de bambus înmănuncheaţi. Purta pieptar şi cotiere de oţel lustruit. La brâu nu avea decât sabia scurtă. Cealaltă, cea lungă, o purta în mână. Era pregătit s-o tragă din teacă într-o clipă şi să ucidă fără să clipească, pentru a-şi apăra seniorul. Luase obiceiul acesta încă de când avea cincisprezece ani. Nimeni, nici chiar Taiko, nu reuşise să-l schimbe. Cu un an în urmă, la moartea lui Taiko, Hiro-matsu devenise vasalul lui Toranaga. Toranaga îi aşezase să ocârmuiască Sagami şi Kozuke, două dintre cele opt provincii ale sale, îi dăduse cinci sute de mii de koku anual şi, de asemeni, îl lăsase în pace cu obiceiurile lui. Hiro-matsu era neîntrecut în luptă. Acum toţi sătenii – bărbaţi, femei, copii – erau înşiraţi pe ţărm, în genunchi, cu capetele plecate. În faţa lor se aflau samuraii aliniaţi în rânduri ţepene, ordonate. In fruntea lor se găsea Yabu cu locotenenţii săi. Dacă Yabu ar fi fost femeie sau un bărbat mai slab din fire, ar fi început să se bată cu pumnii în piept, să se vaite şi să-şi smulgă părul din cap. Era prea mult ca să fie doar o întâmplare. Dacă faimosul Toda Hiro-matsu se afla aici, chiar în această zi, însemna că Yabu fusese trădat – fie în Yedo, de cineva dintre ai casei, fie aici în Anjiro, de Omi sau de unul dintre oamenii lui Omi, or de unul dintre săteni. Fusese prins dând dovadă de nesupunere. Un duşman trăsese folos de pe urma interesului său pentru corabie. Îngenunche, se înclină, urmat de toţi samuraii, şi blestemă nava şi pe toţi cei sosiţi cu ea. — A, Yabu-sama, îl auzi pe Hiro-matsu spunând şi-l văzu îngenunchind pe rogojina aşezată pentru el şi răspunzându-i la salut. Dar plecăciunea era mai puţin adâncă decât se cerea şi Hiro-matsu nu mai aşteptă ca el să se încline din nou, aşa că ştiu, fără să-i mai spună cineva, că era în mare primejdie. Îl văzu pe general aşezându-se la loc pe călcâie. Pe ascuns i se spunea Pumn de Fier. Numai Toranaga sau unul dintre cei trei sfetnici aveau dreptul de a înălţa steagul lui Toranaga. De ce să trimită un general atât de important să mă prindă plecat din Yedo? — Mă onoraţi, Hiro-matsu-sama, venind într-unui dintre satele mele sărăcăcioase, spuse el. — Stăpânul meu mi-a poruncit să vin aici. Hiro-matsu era cunoscut pentru felul lui necioplit şi direct de a se purta. Nu era nici viclean, nici abil, ci doar devotat peste măsură seniorului său. — Sunt onorat şi foarte bucuros, spuse Yabu. M-am grăbit să vin aici

de la Yedo din pricina acestei corăbii barbare. — Seniorul Toranaga a invitat pe toţi daimyo care îi sunt prieteni să aştepte în Yedo până la întoarcerea sa de la Osaka. — Cum se simte stăpânul nostru? Nădăjduiesc că totul merge bine. — Cu cât seniorul Toranaga o să se afle mai degrabă în siguranţă în castelul său din Yedo, cu atât mai bine. Fălcile bătrânului se înroşiră căci îl neliniştea soarta lui Toranaga; nu-i plăcea să fie departe de el. Cu cât o să-l înfruntăm mai curând pe Ishido, mărşăluind cu armatele noastre spre castelul Osaka ca să-l ardem din temelii, cu atât mai bine. Taiko construise castelul Osaka spre a fi de necucerit. Era cel mai puternic din împărăţie, cu un lanţ întărituri, şanţuri cu apă, bastioane şi poduri, şi loc pentru optzeci de mii de soldaţi între zidurile sale. Iar de jur împrejurul zidurilor şi al imensului oraş erau alte armate, toate la fel de disciplinate şi de bine înarmate toate slujindu-l cu fanatism pe Yaemon, Moştenitorul. — I-am spus de zeci de ori că e nebun să se lase în mâinile lui Ishido. Nebun! — Seniorul Toranaga a trebuit să se ducă, neh? N-a avut de ales. Taiko poruncise Consiliului Regenţilor, care cârmuia în numele lui Yaemon, să se întâlnească pentru zece zile, de cel puţin două ori pe an şi, întotdeauna, între zidurile castelului Osaka, aducându-şi cu ei cel mult cinci sute de însoţitori. Şi tot de două ori pe an, toţi ceilalţi daimyo erau obligaţi în egală măsură, să se înfăţişeze cu familiile lor la castel, ca să se închine în faţa Moştenitorului. Aşţfel, toţi puteau fi controlaţi, lipsiţi de apărare un număr de zile, în fiecare an. — Întâlnirea fusese hotărâtă, neh? Dacă nu se ducea, ar fi însemnat trădare, neh? — Trădare faţă de cine? se înroşi Hiro-matsu şi mai mult. Ishido încearcă să-l izoleze pe stăpânul nostru. Ascultă, dacă l-aş avea pe Ishido în puterea mea, aşa cum îl are el pe seniorul Toranaga, n-aş şovăi nici o clipă, orice-ar fi... De mult i-ar fi zburat lui Ishido capul de pe umeri şi-acum sufletul şi-ar fi aşteptat reîncarnarea. Fără să-şi dea seama, generalul răsucea teaca uzată a săbiei ce o purta în mâna stângă. Mâna dreaptă, noduroasă şi plină de bătături, o ţinea pregătită în poală. Cercetă cu privirea corabia. — Unde sunt tunurile? — Le-am adus pe ţărm, pentru mai multă siguranţă. O să mai facă Toranaga-sama vreo înţelegere cu Ishido? — Când am plecat din Osaka era linişte. Consiliul trebuia să se întâlnească în trei zile. — O să izbucnească cearta? — Mie mi-ar place să fie aşa, dar stăpânului meu? Dacă el vrea o înţelegere, o să se facă. Hiro-matsu îşi întoarse privirea spre Yabu. A poruncit ca toţi daimyo aliaţi lui să-l aştepte la Yedo. Până la întoarcerea lui. Aici nu e Yedo. — Da. Mi-am dat seama că nava e destul de importantă pentru cauza noastră ca să fie cercetată de-ndată. — Nu era nevoie, Yabu-san. Ar trebui să ai mai multă încredere. Nimic nu se întâmplă fără ştirea stăpânului nostru. Ar fi trimis el pe cineva. Întâmplător m-a trimis pe mine. De câtă vreme eşti aici? — O zi şi o noapte. — Ai făcut doar două zile din Yedo? — Da. — Ai venit foarte repede. Trebuieşti lăudat. Ca să câştige timp, Yabu începu să-i vorbească lui Hiro-matsu despre marşul lui forţat, dar mintea îi era la lucruri mult mai importante. Cine era iscoada? Cum de primise Toranaga veşti despre navă tot atât de repede ca şi el? şi cine îl înştinţase pe Toranaga despre plecarea lui? Cum ar fi putut

acum să-l ducă cu vorba pe Hiro-matsu şi s-o scoată la capăt? Hiro-matsu îl ascultă până la capăt, apoi spuse apăsat: — Seniorul Toranaga a confiscat nava cu tot ce e pe ea. O tăcere bruscă învălui ţărmul. Acesta era Izu, feuda lui Yabu, şi Toranaga n-avea nici un drept aici. Nici Hiro-matsu n-avea drept să poruncească ceva. Mâna lui Yabu se încordă pe sabie. Hiro-matsu aştepta cu calmul său obişnuit. Făcuse exact cum îi poruncise Toranaga şi acum nu putea face altceva decât să aştepte. Însemna, fără îndoială, că trebuia să ucidă sau să fie ucis. Yabu ştia că acum trebuia să se hotărască. Nu mai era nimic de aşteptat. Dacă ar refuza să dea corabia, ar trebui să-l omoare pe Hiro-matsu Pumn de Fier, pentru că Hiro-matsu Pumn de Fier nu ar fi plecat niciodată fără ea. Erau probabil două sute de samurai de elită pe galera ancorată la chei şi ei trebuiau să moară. Ar putea să-i invite pe ţărm, să-i înşele cumva şi apoi ar putea uşor să adune în câteva ore în Anjiro destui samurai ca să-i copleşească, pentru că era un maestru în ambuscade. Dar asta l-ar obliga pe Toranaga să-şi trimită armata în Izu. Ai să fii înghiţit, îşi spuse, dacă Ishido nu-ţi vine în ajutor. Şi de ce te-ar ajuta Ishido când duşmanul tău, Ikawa Jikkyu, e rudă cu Ishido şi vrea Izu pentru el? Uciderea lui Hiro-matsu va deschide ostilităţile, pentru că onoarea îl obligă pe Toranaga să pornească împotriva ta, ceea ce ar forţa mâna lui Ishido şi Izu ar fi primul câmp de bătălie. Cum rămâne cu puştile mele? Minunatele mele puşti şi minunatul meu plan? O să pierd pentru totdeauna unica mea şansă dacă va trebui să i le dau lui Toranaga. Mâna-i era pe sabia Murasama şi-şi simţea sângele curgând prin braţ şi o furie oarbă de a lovi. Îndepărtase din capul locului ghidul de a nu aminti de muschete. Dacă se aflase despre navă, cu siguranţă că se ştia şi despre încărcătura ei. Dar cum a aflat Toranaga atât de repede? Printr-un porumbel călător. Ăsta e singurul răspuns. Din Yedo sau de aici? Cine are porumbei călători aici? De ce n-am şi eu un astfel de serviciu? Asta e greşeala lui Zukimoto, el trebuia să se fi gândit la aşa ceva, neh? Hotărăşte-te. Război sau nu? Yabu se rugă în gând lui Buddha, tuturor spiritelor kami, tuturor zeilor, care existau sau aveau să existe, să abată blestemul asupra celui sau celor care îl trădaseră, asupra părinţilor şi asupra urmaşilor lor pentru zece mii de generaţii. Şi renunţă. — Seniorul Toranaga nu poate confisca nava, pentru că îi este deja dăruită. Am dictat o scrisoare pentru asta. Nu-i aşa, Zukimoto? — Da, alteţă. — Bineînţeles, dacă seniorul Toranaga doreşte să o considere confiscată, poate să o facă. Însă urma să fie un dar. Yabu era încântat să-şi audă vocea sunând atât de nepăsătoare. Seniorul Toranaga o să fie bucuros de pradă. — Îţi mulţumesc în numele stăpânului meu. Hiro-matsu fu din nou uimit de previziunea lui Toranaga. El prezisese că aşa o să se întâmple şi că n-o să fie nici o luptă. — Nu cred, îi spusese Hiro-matsu. Nici un daimyo n-ar putea îndura o asemenea uzurpare a drepturilor sale. Yabu n-o să poată. Eu, cu siguranţă, n-aş putea. Nici chiar faţă de alteţa voastră. — Dar ai fi dat ascultare poruncilor şi mi-ai fi spus despre corabie. Trebuie să-l întoarcem pe Yabu cum vrem noi, neh? Am nevoie de violenţa şi viclenia lui: el îi pune stavilă lui Ikawa Jikkyu şi îmi apără flancul. Aici, pe plajă, sub un soare blând, Hiro-matsu făcu în silă o plecăciune politicoasă, urându-şi propria făţărnicie. — Seniorul Toranaga va fi încântat de generozitatea dumitale. Yabu îl privea cu atenţie. — Nu este o navă portugheză.

— Da, aşa am auzit şi noi. — Este o navă pirat. Văzu ochii generalului îngustându-se. — Ei? În timp ce-i povestea ce-i spusese preotul, Yabu cugeta. Dacă asta e o noutate pentru tine, aşa cum a fost pentru mine, nu înseamnă că Toranaga a primit aceeaşi informaţie ca şi mine? Dar, dacă cunoşti încărcătura navei, atunci iscoada e Omi, sau unul dintre samuraii lui, sau un sătean. — Sunt o grămadă de ţesături. O mică comoară. Muschete, praf de puşcă şi ghiulele. Hiro-matsu şovăi. Apoi spuse: — Ţesăturile sunt mătăsuri chinezeşti? — Nu, Hiro-matsu-san, spuse el folosind anume san. Ca daimyo ei erau egali, dar acum că el "dăruia" cu mărinimie nava, se simţea destul de în siguranţă ca să folosească termenul mai puţin ceremonios. Fu încântat să vadă că faptul nu trecuse neobservat de bătrân. Eu sunt daimyo de Izu, prin voia soarelui, a lunii şi a stelelor! — Un material foarte neobişnuit, greu, gros, complet nefolositor pentru noi, spuse el. Am adus pe ţărm tot ce merita salvat. — Bine. Te rog să încarci totul pe corabia mea. — Cum? Yabu aproape că explodă. — Totul. De îndată. — Acum? — Da. Îmi pare foarte rău, dar cred că înţelegi că vreau să mă întorc la Osaka cât mai curând cu putinţă. — Da, dar... dar va fi loc pentru toate? — Duci tunurile înapoi pe corabia barbară şi o sigilezi! În trei zile vor sosi bărci s-o tragă spre Yedo. Cât priveşte muschetele, praful de puşcă şi ghiulele, e... Brusc, Hiro-matsu se opri ocolind capcana ce-i fusese pregătită. — Este loc destul pe galeră pentru cinci sute de muschete, îi spusese Toranaga, pentru tot praful de puşcă şi pentru cei douăzeci de mii de dubloni de argint. Lasă tunurile pe puntea navei şi baloturile în cală. Lasă-l pe Yabu să vorbească şi dă-i ordine, nu-i da timp să gândească. Dar să nu te înfurii sau să-ţi pierzi răbdarea. Am nevoie de el, dar vreau armele şi nava. Fii atent la încercările lui de a prinde în cursă ca să te facă să dezvălui ce ştii despre încărcătura navei, pentru că el nu trebuie să afle cine e iscoada noastră. Hiro-matsu îşi blestemă nepriceperea de a juca jocurile acestea atât de trebuitoare. — Despre cât loc trebuie, spuse el scurt, poate c-o să-mi spui dumneata. Mai precis, care e încărcătura? Câte muschete, ghiulele şi ce alte lucruri aţi mai găsit? Iar tezaurul e în lingouri sau în monezi, în aur sau argint? — Zukimoto! — Da, Yabu-sama. — Adu lista cu încărcătura navei. O să mă ocup eu de tine mai târziu, gândi Yabu. Zukimoto plecă în grabă. — Trebuie să fii obosit, Hiro-matsu-san. Poate vrei puţin cha? S-au făcut unele pregătiri pentru dumneata, atât cât s-a putut. Casele de baie sunt cu totul nepotrivite, dar poate că o baie o să te învioreze puţin. — Mulţumesc. Eşti foarte atent. Puţin cha şi o baie au să fie foarte bune. Mai târziu. Întâi spune-mi tot ce s-a întâmplat de când a sosit corabia aici. Yabu îi povesti toate întâmplările, sărind peste partea cu băiatul şi curtezana, care era neimportantă. La ordinul lui Yabu, Omi îşi spuse şi el povestea, în afară de ce vorbise în taină cu Yabu. Şi Mura o spuse pe a lui,

fără întâmplarea cu erecţia lui Anjin, care, chibzui el, deşi era interesantă, l-ar fi putut ofensa pe Hiro-matsu. La vârsta lui asemenea întâmplări puteau fi rare şi mai puţin izbitoare. Hiro-matsu privea spre şuviţa de fum care încă se mai ridica din rug. — Câţi piraţi au mai rămas? — Zece, alteţă, cu căpetenia lor, spuse Omi. — Unde e el acum? — În casa lui Mura. — Ce-a făcut? Care a fost primul lucru pe care l-a făcut după ce-a ieşit din groapă? — S-a dus direct la baie, alteţă, răspunse Mura repede. Acum doarme, ca mort, alteţă. — De data asta n-a mai trebuit să-l căraţi pe sus? — Nu, alteţă. — Pare să înveţe repede. Hiro-matsu îşi întoarse privirea spre Omi. Crezi că pot fi învăţaţi să se poarte cum se cuvine? — Nu. Nu e sigur, Hiro-matsu-sama. — Ai putea să cureţi urina unui duşman de pe spatele tău? — Nu, alteţă. — Nici eu. Niciodată. Barbarii sunt foarte ciudaţi. Gândurile lui Hiro-matsu se întoarseră din nou la corabie. Cine va supraveghea încărcarea? — Nepotul meu, Omi-san. — Bine. Omi-san, vreau să plec înainte de lăsarea serii. Căpitanul meu o să te-ajute să meargă foarte repede. Preţ de trei beţe, cel mult. Ca unitate de timp era folosit intervalul necesar unui băţ obişnuit de esenţă parfumată ca să ardă complet, ceea ce însemna cam o oră pentru fiecare băţ. — Da, stăpâne. — De ce n-ai veni şi dumneata cu mine la Osaka, Yabu-san? spuse Hiro-matsu de parcă gândul i-ar fi venit pe neaşteptate. Seniorul Toranaga ar fi încântat să primească toate lucrurile astea din mâinile dumitale. Te rog, e destul loc. Când Yabu începu să protesteze, îl lăsă să vorbească, aşa cum poruncise Toranaga şi apoi spuse exact cum poruncise Toranaga: Insist. Insist în numele seniorului Toranaga. Generozitatea ta trebuie răsplătită. Cu pământurile şi capul meu? se întrebă Yabu cuprins de amărăciune, ştiind că nu mai avea altceva de făcut acum decât să accepte plin de recunoştinţă. — Mulţumesc. Aş fi onorat. — Bun. Deci ne-am înţeles, spuse Pumn de Fier cu o vădită uşurare. Acum puţin cha şi o baie. Politicos, Yabu îl conduse la deal, spre casa lui Omi. Bătrânul fu spălat şi frecat, apoi zăcu mulţumit în aburii fierbinţi. Mai târziu, mâinile lui Suwo îl făcură să se simtă ca nou născut. Apoi mâncă puţin orez, peşte crud şi legume murate. Sorbi cha din porţelanuri bune. Un somn scurt, fără vise. După trei ceasuri panoul shoji alunecă în lături. Straja personală ştia că era mai bine aşa, decât să intre în cameră nechemat; Hiro-matsu era deja sculat, cu sabia pe jumătate scoasă din teacă, pregătit pentru orice. — Yabu-sama aşteaptă afară, alteţă. Spune că nava este încărcată. — Excelent. Hiro-matsu ieşi pe verandă şi se uşură în găleată. — Oamenii tăi sunt foarte harnici, Yabu-san. — Oamenii domniei-tale i-au ajutat. Ei sunt mai mult decât harnici. Da, şi pe soarele care dă căldură, atât le-ar trebui, să nu fie, gândi Hiro-matsu, apoi spuse bine dispus: — Nimic mai plăcut ca un urinat dintr-o băşică plină, atâtă vreme cât e destulă forţă în spatele izvorului, neh? Te face să te simţi iar tânăr. La

vârsta mea ai nevoie să te simţi tânăr. Îşi slăbi fâşia de pânză din brâu, aşteptând ca Yabu să încuviinţeze politicos cele spuse, dar nu mai urmă nimic. Iritarea începu să-i crească, dar şi-o domoli. Duceţi căpetenia piraţilor pe nava mea. — Cum? — Ai fost destul de generos să dăruieşti corabia cu tot ce e pe ea. Oamenii din echipaj erau pe ea. Aşa că iau căpetenia lor la Osaka. Seniorul Toranaga doreşte să-l vadă. Desigur, cu restul faci ce vrei. Dar, înainte de a pleca, te rog vezi ca oamenii dumitale să fi înţeles că barbarii sunt proprietatea stăpânului meu şi că ar fi bine să fie toţi nouă, sănătoşi şi teferi, când o să-i ceară. *** Yabu se grăbea către debarcaderul unde se afla Omi. Când, mai devreme, îl lăsase pe Hiro-matsu în baie, urcase poteca şerpuitoare ce trecea pe lângă platoul funerar. Acolo făcuse o plecăciune scurtă în faţa rugului şi mersese mai departe pe lângă lanurile de grâu şi livezile în terase, ajungând, în cele din urmă, pe un mic platou, sus, deasupra satului. Altarul bine îngrijit al unui kami păzea acest loc de răgaz. Un arbore străvechi îşi răspândea de veacuri umbra şi liniştea. Se dusese acolo să-şi potolească mânia şi să se gândească. Nu îndrăznise să se apropie de corabie, sau de Omi, ori de oamenii săi, căci ştia că le-ar fi poruncit multora, dacă nu tuturor, să-şi facă seppuku, ceea ce ar fi fost o risipă, şi-ar fi măcelărit tot satul, ceea ce ar fi fost o nebunie – căci numai ţăranii prindeau peşte şi cultivau orez, care erau bogăţia samurailor. Cât stătuse fierbând de unul singur şi încercând să-şi ascută mintea, soarele coborâse şi-mprăştiase ceaţa de deasupra mării. În depărtare, norii ce-nvăluiseră munţii dinspre apus se spărseseră pentru o clipă şi el văzuse răsărind frumuseţea piscurilor înveşmântate în zăpadă. Priveliştea îl liniştise şi începuse să se domolească, să gândească şi să facă planuri. Pune-ţi iscoadele să afle iscoada, îşi spuse. Nimic din ce zisese Hiro-matsu nu-i dezvăluia dacă trădarea plecase de aici sau din Yedo. În Osaka ai prieteni puternici, însuşi seniorul Ishido este printre ei. Poate că vreunul o să-l dibuie pe ticălos. Dar trimite iute un mesaj secret soţiei tale, în caz că iscoada e acolo. Şi Omi? Să-l pui să găsească iscoada aici? Să fie el iscoada? Asta e greu de crezut, dar nu cu neputinţă. Mai degrabă trădarea a pornit din Yedo. Timpul e totul. Dacă Toranaga ar fi primit la Osaka vestea despre navă imediat după sosirea ei, atunci Hiro-matsu ar fi sosit aici primul. Tu ai iscoade în Yedo. Lasă-i să arate cât preţuiesc. Iar barbarii? Acum ei sunt singurul tău câştig de pe urma navei. Cum să te serveşti de ei? Aşteaptă, nu ţi-a dat Omi răspunsul? Ai putea să le foloseşti cunoştinţele despre mare şi despre corăbii şi să îi dai lui Toranaga în schimbul armelor, neh? O altă posibilitate: fii vasalul lui Toranaga. Oferă-i planul tău. Cere-i să-ţi îngăduie să conduci Regimentul Celor cu Puşti – spre gloria lui. Dar un vasal nu trebuie să se aştepte niciodată ca stăpânul lui să-l răsplătească pentru serviciile sale sau chiar să i le recunoască: să slujeşti este o datorie, datorie înseamnă samurai, samurai însemnă nemurire. Aceasta ar fi cea mai bună ieşire, într-adevăr cea mai bună, gândi Yabu. Pot eu, de fapt, să-i fiu vasal lui, sau lui Ishido? Nu, asta-i cu neputinţă. Aliat, da, vasal, nu. Bun, deci până la urmă barbarii valorează totuşi ceva. Omi are din nou dreptate. Se simţise mai liniştit şi apoi, când se făcuse vremea şi un mesager adusese ştirea că nava e încărcată, plecase la Hiro-matsu şi descoperise că acum pierdea până şi barbarii. Fierbea când ajunse la debarcader.

— Omi-san! — Da, Yabu-sama? — Adu aici pe căpetenia barbarilor. O iau cu mine la Osaka. Cât despre ceilalţi, vezi să fie îngrijiţi cât sunt plecat. Vreau să-i găsesc întremaţi şi supuşi. Foloseşti groapa dacă e nevoie. De când sosise galera, mintea lui Omi era în fierbere şi el era plin de nelinişte pentru viaţa lui Yabu. — Lăsaţi-mă să vin şi eu, alteţă. Poate c-aş izbuti să vă fiu de folos. — Nu, acum vreau să te-ngrijeşiti de barbari. — Vă rog! Poate că într-o mică măsură aş putea să răscumpăr bunătatea arătată faţă de mine. — Nu e nevoie, spuse Yabu mai blând decât ar fi vrut-o. Îşi aminti că-i ridicase lui Omi leafa la trei mii de koku şi-i mărise feuda tocmai din pricina tezaurului şi armelor. Care acum dispăruseră. Dar văzuse îngrijorarea de care era cuprins tânărul şi fără să vrea, simţise o căldură în suflet. Cu vasali ca acesta o să-mi clădesc un imperiu, îşi promise. Omi va conduce una dintre unităţi, când o să-mi recapăt armele. — Când o să înceapă războiul – ei bine, atunci o să am o slujbă foarte importantă pentru tine, Omi-san. Acum du-te şi adu-l pe barbar. Omi luă cu sine patru străji şi pe Mura ca să tălmăcească. *** Blackthorne fusese sculat cu forţa din somn. Îi trebuise un minut să se dezmeticească. Când ceaţa de pe ochi dispăruse, Omi se uite în jos, spre el. Unul dintre samurai trăsese cuvertura de pe el, altul îl zgâlţâise să se trezească, alţi doi purtau beţe subţiri, neliniştitor de ciudate, de bambus. Mura avea în mână un colac scurt de funie. Mura îngenunhe şi se înclină: — Konnichi wa. Bună ziua. — Konnichi wa. Blackthorne se aşeză pe genunchi şi, deşi era gol, se înclină cu egală politeţe. E doar o politeţe, îşi spuse. E obiceiul lor, iar ei se înclină din bună-cuviinţă, aşa că nu e nici o ruşine în asta. Goliciunea nu e băgată în seamă şi nu e o ruşine, ăsta-i obiceiul lor. — Anjin. Te rog, îmbracă, spuse Mura. Anjin? A, îmi amintesc acum. Popa spunea că ei nu-mi pot pronunţa numele, aşa că mi-au zis Anjin – adică Pilot – şi nu e o insultă. Şi-o să mi se spună "Anjin-san" – domnule pilot – când o să merit. Nu te uita la Omi, îşi spuse prevenitor. Nu încă. Nu-ţi aminti acum de piaţa satului, de Omi, de Croocq şi de Pieterzoon. Fiecare lucru la timpul lui. Asta ai de făcut. Aşa ai jurat în faţa lui Dumnezei să faci: fiecare lucru la timpul său! O să mă răzbuna, jur. Blackthorne văzu că hainele îi fuseseră curăţate din nou şi binecuvântă pe cel care o făcuse. Îşi lepădase hainele în camera de baie de parcă ar fi avut ciumă. De trei ori îi pusese să-i frece spatele. Cel mai aspru burete şi cu piatra de baie. Dar tot mai simţea arsura urinei pe piele. Îşi desprinse privirea de pe Mura şi se uită spre Omi. Simţi o plăcere perversă ştiindu-şi duşmanul aproape şi în viaţă. Se înclină cum văzuse că o fac egalii între ei şi-şi menţinu plecăciunea. — Kohnichi wa, Omi-san, spuse. Nu e nici o ruşine să le vorbeşti limba, nici să spui "bună ziua" sau să te înclini primul, aşa cum cere obiceiul lor. Omi se înclină la rândul lui. Blackthorne băgă de seamă că nu se plecase ca în faţa unui egal, dar era destul pentru moment. — Konnichi wa, Anjin, spuse Omi.

Tonul era politicos, dar nu îndeajuns. — Anjin-san! Blackthorne îl privi în faţă. Se înfruntau două voinţe. Omi fusese tratat bărbăteşte, ca la jocul de cărţi sau la zaruri. Unde ţi-e buna creştere? — Konnichi wa, Anjin-san, spuse Omi, în cele din urmă, cu un zâmbet fugar. Blackthorne se îmbrăcă la iuţeală Purta pantaloni largi cu o legătură pentru prohab în faţă, şosete, cămaşă şi haină, părul lung îi era strâns într-o coadă îngrijită, iar barba şi-o potrivise cu foarfecele pe care i le împrumutase bărbierul. — Hai, Omi-san? întrebă Blackthorne când fu îmbrăcat, simţindu-se mai bine, dar foarte supravegheat, dorindu-şi să ştie mai multe cuvinte ca să le poată folosi. — Te rog, mâna, spuse Mura. Blackthorne nu înţelese şi o arătă prin semne. Mura îşi ridică propriile mâini şi imită legarea lor. — Mâna, te rog. — Nu. Blackthorne i-o spuse direct lui Omi şi-şi clătină capul. Nu e nevoie, spuse el în engleză, nu e nevoie deloc. Mi-am dat cuvântul. Îşi menţinu vocea blândă şi potolită şi apoi se adresă aspru, imitându-l pe Omi: Wakarimasu ka, Omi-san? Înţelegi? Omi râse, apoi spuse: — Hai, Anjin-san. Wakarimasu. Se întoarse şi plecă. Mura şi ceilalţi se holbară în urma lui, uluiţi. Blackthorne îl urmă pe Omi afară, la soare. Cizmele îi fuseseră curăţate. Înainte ca s-apuce să şi le tragă, slujnica "Onna", se afla deja acolo, în genunchi, şi-l ajută. — Mulţumesc, Haku-san, spuse el, amintindu-şi numele ei adevărat. Care e cuvântul pentru "mulţumesc"? se întrebă. Ieşi pe poartă, cu Omi înaintea lui. Sunt în urma ta, tu, ticălos bleste... Stai puţin! Îţi aminteşti ce ţi-ai promis? şi de ce să-l blestemi, chiar şi numai în gând? El nu te-a înjurat. Înjurăturile sunt pentru cei slabi sau pentru cei proşti. Nu-i aşa? Fiecare lucru la timpul lui. E destul că îl pândeşti. Tu o ştii şi o ştie şi el la fel de bine. Să nu faci nici o greşeală, el înţelege foarte limpede totul. *** Blackthorne cobora dealul între cei patru samurai. Portul încă nu se zărea. Mura mergea discret la zece paşi în urma lor, iar Omi în faţă. Au de gând să mă bage din nou sub pământ? se întrebă. De ce au vrut să-mi lege mâinile? N-a spus Omi ieri – Iisuse Cristoase, ieri a fost? – "Dacă te porţi cum se cuvine nu vei mai fi băgat în groapă. Dacă te porţi cuviincios, mâine un alt om va ieşi de acolo. Probabil. Poate mai mulţi." Nu asta a spus? M-am purtat cum se cuvine? Mă întreb ce face Croocq. Flăcăul trăia când l-au cărat în casa în care a stat echipajul prima oară. Blackthorne se simţea mai bine astăzi. Baia, somnul şi hrana proaspătă începuseră să-l întremeze. Ştia că, dacă avea grijă să se odihnească, doarmă şi mănânce, într-o lună ar fi fost în stare să alerge sau să înoate o milă, să comande o navă de război şi să facă cu ea înconjurul lumii Nu te gândi încă la asta! Astăzi cruţă-ţi doar puterile. O lună nu înseamnă prea mult, nu? Mersul în josul dealului şi prin sat îl obosiră. Eşti mai slab decât gândeai... Nu, eşti măi puternic decât gândeai, îşi porunci. Catargele lui Erasmus ţâşniră deasupra acoperişurilor de ţiglă şi inima începu să-i bată mai tare. În faţă, strada făcu o cotitură urmând conturul dealului, coborî în piaţă şi se termină. Un palanchin cu perdeluţe stătea în soare. Cei patru purtători, doar cu bucata de pânză înfăşurată în jurul

şoldurilor, stăteau pe vine alături, scobindu-se nepăsători în dinţi. Când îl văzură pe Omi, toţi se aşezară în genunchi, aplecându-se adânc. Omi abia dacă făcu un semn din cap când trecu pe lângă ei, dar chiar atunci o fată ieşi pe poartă îndreptându-se spre palanchin şi el se opri. O slujnică tânără alerga să ţină o umbrelă verde în dreptul fetei. Omi se înclină, fata se înclină, şi amândoi începură să-şi vorbească fericiţi. Aroganţa trufaşă dispăruse de pe chipul lui Omi. Fata purta un chimonou de culoarea piersicii, o cingătoare lată, aurie şi papuci în curele, aurii. Blackthorne o văzu aruncându-şi privirea spre el. Era limpede că ea şi Omi vorbeau despre el. Nu ştia cum să reacţioneze sau ce să facă, aşa că nu făcu nimic, aşteptă doar liniştit, bucurându-se de priveliştea, de puritatea şi căldura prezenţei ei. Se întrebă dacă ea era iubita sau soţia lui Omi. Omi o întrebă ceva şi ea răspunse fluturându-şi evantaiul verde, care străluci şi dansă în lumina soarelui. Râsu-i era melodios şi graţia desăvârşită. Omi zâmbea şi el, apoi se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă, devenind încă odată samurai. Blackthorne îl urmă. Când trecu pe lângă ea, privirea ei era fixată asupra lui şi el spuse: — Konnichi wa. — Konnichi wa, Anjin-san, răspunse ea şi vocea ei îi pătrunse în suflet. Nu era mai înaltă de cinci picioare, dar era desăvârşită. Când se înclină uşor, briza îi îndepărtă chimonoul de mătase de deasupra, dezvelindu-i marginile chimonoului de dedesubt, de culoarea purpurei, pe care el îl găsi surprinzător de ispititor. Parfumul fetei încă îl învăluia când dădu colţul străzii. Văzu chepengul şi pe Erasmus. Şi galera. Fata dispăru din mintea lui. De ce bocaporturile tunurilor sunt goale? Unde sunt tunurile noastre şi ce naiba caută o galeră de sclavi aici şi ce s-a întâmplat în groapă? Fiecare lucru la timpul lui. Mai întâi Erasmus: ciotul arborelui trichet, luat de furtună, arăta urât. Asta nu contează, gândi. Am putea să-l scoatem în larg uşor. Am dezlega parâmele, curenţii de aer din timpul nopţii şi refluxul ne-ar purta fără zgomot, şi am putea s-o canarisim mâine pe celălalt ţărm al insuliţei aceleia. Jumătate de zi, atât ne-ar trebui să montăm arborele de rezervă, apoi, toate pânzele sus, şi pornim în larg. Poate că ar fi mai bine să nu ancorăm, ci să o ştergem spre ape mai sigure. Dar cine o s-o manevreze? Nu te poţi descurca de unul singur. De unde a venit galera aceea cu sclavi? şi de ce este aici? Zărea grupuri de samurai şi marinari jos, la debarcader. Galera cu şaizeci de vâsle – câte treizeci de fiecare parte – era bine îngrijită, ramele aşezate meticulos, gata de plecare imediată, şi se cutremură fără să vrea. Ultima oară când văzuse o galeră fusese cu doi ani în urmă pe Coasta de Aur, când flota lui se pregătea să iasă în larg, toate cele cinci corăbii laolaltă. Era o galeră comercială portugheză de coastă, bogată, ce zburase pe lângă ei împotriva vântului, Erasmus nu putuse să o ajungă ca s-o captureze sau s-o scufunde. Blackthorne ştia bine coasta Africii de Nord. Fusese pilot şi căpitan de navă timp de zece ani la Societatea Londoneză a Negustorilor Berberi, societate pe acţiuni ce pregătea soldaţi-negustori ca să străpungă blocada spaniolă şi să facă negoţ pe Coasta Berberă. Pilotase corăbii de-a lungul coastelor Africii de Vest şi de Nord, până spre sud, la Lagos, şi către nord şi est prin vicleana Strâmtoare Gibraltar – patrulată într-una de spanioli – până la Salerno, în regatul Neapolelui. Mediterana era periculoasă pentru corăbiile engleze şi olandeze. Acolo se aflau în număr mare corăbii de război duşmane, spaniole şi portugheze, şi ceea ce era şi mai rău, otomanii, necredincioşii turci, împânzeau apele cu galere cu sclavi şi cu nave de război. Aceste călătorii fuseseră foarte profitabile pentru el şi-şi cumpărase

propria sa navă, un bric de o sută cincizeci de tone, ca să facă negoţ pe cont propriu. Dar aceasta se scufundase şi pierduse totul. Fuseseră prinşi la adăpost, în apele fără vânt ale Sardiniei, când o galeră otomană apăruse din senin. Lupta fusese cruntă şi, spre apusul soarelui, nava duşmană îi lovise cu pintenul, îi agăţase şi trecuse iute la abordaj... Nu uitase strigătele de "Alaaaaah" scoase de corsari în timp ce săreau peste bordul navei sale. Erau înarmaţi cu săbii şi muschete. Îşi regrupase oamenii, primul atac fusese respins, dar al doilea îi copleşise şi poruncise să se dea foc magaziei de muniţii. Corabia lui era în flăcări şi hotărâse că era mai bine să moară decât să fie pus la vâsle. Avusese întotdeauna o groază cumplită de a nu fi prins viu şi făcut sclav pe o galeră, soartă deloc neobişnuită pentru un marinar captiv. Când depozitul de muniţii sărise în aer, explozia sfărâmase fundul navei sale şi distrusese o parte din galera corsară, iar în învălmăşeală, reuşise să înoate până la barcaz şi scăpase cu patru oameni din echipaj. Pe cei care nu putuseră să înoate până la el fusese nevoit să-i părăsească şi încă îi mai răsunau în minte strigătele lor de ajutor, în numele Domnului. Dar, în ziua aceea, Dumnezeu îşi întorsese faţa de la ei, aşa că pieriseră sau ajunseseră puşi la vâsle. Dar Dumnezeu nu-şi întorsese faţa de la Blackthorne şi de la ceilalţi patru şi, astfel, ei izbutiseră să ajungă la Cagliari, în Sardinia, iar de acolo acasă, fără nici un ban. Asta se-ntâmplase cu opt ani în urmă, în acelaşi an în care izbucnise iarăşi ciuma în Londra. Ciuma, foametea şi răscoalele celor care nu aveau de lucru şi mureau de foame. Fratele său mai mic cu familia lui fuseseră seceraţi. Propriul său fiu, primul născut, pierise. Dar, în timpul iernii, ciuma încetase, iar el obţinuse cu uşurinţă o nouă navă şi plecase pe mare să-şi refacă averea. Mai întâi în slujba Societăţii Londoneze a Negustorilor Berberi. Apoi un drum spre Indiile de Vest, în urmărirea spaniolilor. După asta, ceva mai bogat, navigase în slujba lui Kees Veerman, olandezul, în cea de a doua lui călătorie în căutarea legendarei Căi de Nord-Est către Chitai şi Insulele cu Mirodenii ale Asiei, cale ce se credea a fi în Mările de Gheaţă, la nord de Rusia ţaristă. Căutaseră timp de doi ani, apoi Kees Veerman murise în pustiul arctic laolaltă cu mai bine de optzeci la sută din echipaj, iar Blackthorne se întorsese aducând restul oamenilor acasă. Apoi, în urmă cu trei ani, fusese chemat de nou înfiinţata Companie Olandeză a Indiilor de Est să conducă prima lor expediţie spre Lumea Nouă. Se şoptea în taină că ei făcuseră rost, la un preţ uriaş de o carte-pilot portugheză, de contrabandă, care, probabil, dezvăluia secretele Strâmtorii Magellan şi voiau s-o verifice. Bineînţeles, negustorii olandezi ar fi preferat să folosească unul dintre proprii lor piloţi, dar nu exista nici unul care să se poată compara cu cei englezi, instruiţi de deţinătoarea monopolului, Trinity House, iar valoarea colosală a acestei cărţi-pilot îi obligase să-şi încerce norocul cu Blackthorne. El fuse însă o alegere desăvârşită: era cel mai bun pilot protestant în viaţă, mama lui fusese olandeză şi el vorbea olandeza la perfecţie. Blackthorne primise plin de entuziasm şi se-nvoise ca plata să fie a cincisprezecea parte din toate profiturile şi, aşa cum era obiceiul, jurase solemn, în faţa lui Dumnezeu, credinţă faţă de Companie, şi se legase să ducă flota până la capătul drumului şi să le-o aducă înapoi acasă. Pe Dumnezeul meu, am s-o duc pe Erasmus acasă, gândi Blackthorne. Cu atâţia oameni câţi El o să lase în viaţă. Acum traversau piaţa, iar el îşi desprinse ochii de pe galeră şi văzu trei samurai păzind chepengul. Mâncau cu-ndemânare din castronaşe, cu beţişoare de lemn, aşa cum îi văzuse adesea, dar cu care el nu reuşise să se descurce. — Omi-san! Prin semne îi arătă că voia să meargă la chepeng doar să-şi strige prietenii. Numai pentru o clipă. Dar Omi dădu din cap, spuse ceva ce el nu înţelese şi-şi continuă drumul prin piaţă, în jos, spre plajă, pe lângă cazan şi mai departe până la

debarcader. Blackthorne îl urmă supus. Fiecare lucru la timpul său, îşi spuse. Fii liniştit. Odată ajunşi la debarcader, Omi se întoarse şi strigă spre samuraii de pază de la chepeng. Blackthorne îi văzu ridicând chepengul şi privind în jos. Unul dintre ei făcu un semn spre nişte ţărani care aduseră scara şi un hârdău cu apă proaspătă pe care-l coborâră în groapă. Cel gol îl luară înapoi sus. La fel şi hârdăul-latrină. Iată! Dacă ai răbdare şi le faci jocul, după legile lor, poţi să-ţi ajuţi echipajul, gândi mulţumit. Grupuri de samurai erau adunate lângă galeră. Un bătrân înalt stătea deoparte. Din respectul pe care daimyo-ul Yabu i-l arăta şi din felul cum ceilalţi săreau la cel mai mic semn al lui, Blackthorne îşi dădu imediat seama de importanţa lui. Să fie regele lor? se întrebă. Omi îngenunche cu umilinţă. Bătrânul se înclină pe jumătate şi-şi întoarse ochii spre Blackthorne. Adunându-şi toată priceperea de care era în stare, Blackthorn îngenunche şi-şi lipi mâinile de nisipul debarcaderului, aşa cum făcus Omi, plecându-şi capul la fel de jos ca el. — Konnichi wa, Sama, spuse politicos. Îl văzu pe bătrân înclinându-se din nou. Urmă o discuţie între Yabu, bătrân şi Omi: Yabu îi vorbi lui Mura. Mura arătă spre galeră. — Anjin-san. Te rog. Acolo. — De ce? — Isogi! comandă Omi, făcând semn cu mâna spre galeră. — Nu, nu merg la... Imediat Omi dădu un ordin şi patru samurai se aruncară asupra lui Blackthorne şi-i prinseră braţele. Mura scoase funia şi începu să-i lege mâinile la spate. — Feciori de căţea, strigă Blackthorne. Nici nu mă gândesc să urc la bordul afurisitei ăsteia de nave de sclavi! — Madonna! Lăsaţi-l în pace! Hei, voi maimuţe mâncătoare de scârnă, lăsaţi nenorocitul ăla în pace! Kinjiru, neh? E pilotul? Anjin ka? Lui Blackthorne aproape că nu-i venea să-şi creadă urechilor. Avalanşa de înjurături în portugheză venise de pe puntea galerei. Apoi îl văzu pe bărbat coborând schela de bord. Era la fel de înalt ca el şi cam de aceeaşi vârstă, dar cu păr negru, ochi negri şi îmbrăcat neglijent în haine de marinar, cu floretă şold şi pistoale la cingătoare. Un crucifix bătut în pietre scumpe îi atârna la gât. Purta o beretă elegantă şi un zâmbet larg îi brăzda faţa. — Tu eşti pilotul? Pilotul olandezilor? — Da, se auzi Blackthorne răspunzând. — Bine. Bine. Eu sunt Vasco Rodrigues, pilotul acestei galere! Se întoarse spre bătrân şi-i vorbi într-un amestec de japoneză şi portugheză, numindu-l Maimuţă-sama şi uneori Toda-sama, dar după cum pronunţa el suna a Toady-sama – broscoi. De două ori scoase pistolul, îl îndreptă cu emfază spre Blackthorne şi-l băgă iar în cingătoare; vorbea o japoneză garnisită cu vulgarităţi picante într-o portugheză de maidan, pe care numai marinarii o puteau înţelege. Hiro-matsu vorbi scurt, samuraii îi dădură drumul lui Blackthorne şi Mura îl dezlegă. — Aşa-i mai bine. Ascultă, pilotule, omul ăsta e ca un rege. I-am spus că răspund de tine şi c-o să-ţi zbor creierii imediat ce-o să tragem o duşcă! Rodrigues se înclină spre Hiro-matsu, apoi zâmbi spre Blackthorne. Înclină-te spre Ticălosu-sama. Ca în vis, Blackthorne făcu cum i se spusese. — Te-nclini ca unu' dintr-ăştia, zise Rodrigues cu o grimasă. Chiar eşti pilot? — Da.

— Care e latitudinea Capului Lizard? — Patruzeci şi nouă de grade, cincizeci şi şase minute nord, şi atenţie la recifurile ce apar la sud, sud-vest. — Dumnezeule, eşti pilotul! Rodrigues îi strânse mâna lui Blackthorne cu căldură. Hai la bord. E mâncare, şi rachiu, şi vin, şi grog, şi toţi piloţii trebuie să se iubească unii pe alţii, că ei sunt sămânţa pământului. Amin! Corect? — Da, spuse Blackthorne slab. — Când am auzit c-o să ducem un pilot înapoi cu noi, mi-am zis: straşnic! Sunt ani de când n-am mai avut plăcerea să vorbesc cu un pilot adevărat. Hai la bord. Cum te-ai strecurat prin Malacca? Cum ai scăpat de patrulele noastre din Oceanul Indian, ei? Al cui rutter l-ai furat? — Unde, mă duci? — La Osaka. Înălţimea sa, Marele Călău în persoană, vrea să te vadă. Blackthorne simţi cum îl cuprinde iar panica. — Cine? — Toranaga! Stăpânul celor Opt Provincii, care dracu' or fi astea! daimyo- ul cel mai mare al Japoniei; un daimyo e ca un rege sau ca un senior feudal, ba chiar mai mult. Toţi sunt nişte tirani. — Ce vrea de la mine? — Nu ştiu, dar de-asta suntem noi aici şi, dacă Toranaga vrea să te vadă pe tine, pilotule, are să te vadă. Se zice că are un milion de apucaţi de ăştia cu ochi înguşti, care ar fi în stare să moară pentru cinstea de a-l şterge la buci, dacă asta ar fi plăcerea lui! "Toranaga vrea ca tu să aduci înapoi pilotul, Vasco", a spus tălmaciul lui. "Să-l aduci pe pilot şi încărcătura navei. Du-l pe bătrânul Toda Hiro-matsu acolo să cerceteze nava... " O, da, pilotule, totul e confiscat, aşa am auzit, corabia ta şi tot ce e în ea! — Confiscată? — Poa' să fie un zvon. Japonezii iau uneori cu o mână şi dau înapoi cu cealaltă sau se prefac că nu au dat niciodată porunca asta. E greu să-i înţelegi pe ticăloşii ăştia sfrijiţi! Blackthorne simţi ochii reci ai japonezilor sfredelindu-l şi încercă să-şi ascundă teama. Rodrigues îi urmări privirea. — Da, încep să se neliniştească. E timp destul pentru vorbă. Haide la bord. Se întoarse, dar Blackthorne îl opri. — Ce-i cu prietenii mei, cu echipajul meu? — Care? Blackthorne îi spuse pe scurt despre groapă. Rodrigues îl întrebă pe Omi într-un amestec de cuvinte japoneze şi portugheze. — Zice c-o să fie bine cu ei. Ascultă, nici eu, nici tu nu mai putem face nimic acum. Trebuie să ai răbdare, niciodată nu poţi să ştii la ce să te aştepţi de la un japonez, au şase feţe şi trei inimi. Rodrigues se înclină ca un curtean european spre Hiro-matsu. Aşa ne înclinăm noi în Japonia. De parcă am fi la curtea Preacurviei Sale Filip al II-lea, băga-l-ar Dumnezeu mai repede în groapă pe spaniol! Se îndreptă spre punte. Spre uluirea lui Blackthorne, nu erau nici lanţuri, nici sclavi. — Ce-i cu tine? ţi-e rău? întrebă Rodrigues. — Nu, am crezut că e o galeră cu sclavi. — N-au d-ăştia în Japonia, nici măcar în ocnă. Ţicniţi, dar asta e! Aşa ţicniţi n-ai mai văzut tu niciodată şi eu am străbătut lumea de vreo trei ori. Avem samurai la rame. Sunt soldaţi, soldaţii borţosului bătrân şi n-ai văzut niciodată sclavi care să tragă mai bine la rame, sau bărbaţi care să lupte mai bine. Rodrigues râse. Trag de le ies ochii la rame şi eu îi îmboldesc pe ticăloşi doar ca să-i văd cum îi trec toate apele. Nu pleacă de la vâsle niciodată. Am făcut tot drumul de la Osaka – trei sute de mile marine în

cap – în patruzeci de ceasuri. Hai jos. Plecăm îndată. Sigur ţi-e bine? — Da. Da, cred că da. Blackthorne privea spre Erasmus. Era ancorată la o sută de iarzi mai încolo. Pilotule, ce zici, nu e nici o şansă să mergem pe navă? Nu m-au mai lăsat să mă întorc la bord, n-am haine şi ei au sigilat-o în momentul în care am sosit. Te rog. Rodrigues cercetă atent corabia. — Când ai pierdut arborele trinchet? — Chiar înainte de-a acosta aici. — Mai ai unul de rezervă la bord? — Da. — În ce port e înregistrată? — Rotterdam. — A fost construită acolo? — Da. — Am fost acolo. Bancuri de nisip rele, da-i un port dat naibi. Are parâme bune, nava ta. E nouă, până acum n-am mai văzut alta ca ea. Ehei, trebuie să fie rapidă, foarte rapidă. Greu să te descurci cu ea. Rodrigues îşi îndreptă privirile spre el. Poţi să-ţi iei iute boarfele? Întoarse clepsidra de jumătate de oră, care şe găsea lângă cea de o oră, amândouă prinse de habitaclu. — Da. Blackthorne încerca să nu i se citească pe faţă speranţa. — Cu o condiţie, pilotule. Nici o armă, ascunsă în mânecă sau în altă parte. Cuvântul tău de pilot. Le-am spus maimuţoilor că răspund de tine. — De acord. Blackthorne privea nisipul scurgându-se încet prin gâtul Clepsidrei. — Pilot sau nu, dacă încerci cea mai mică înşelăciune, îţi zbor creierii, sau îţi tai beregata. Dacă mă-nvoiesc. — Îţi dau cuvântul meu, de la pilot la pilot, pe Dumnezeu. Şi să-i ia ciuma pe spanioli! Rodrigues zâmbi şi-l bătu călduros pe spate. — Începi să-mi placi, englezule. — De unde ştii că sunt englez? întrebă Blackthorne, fiind sigur că portugheza lui era fără cusur şi că nimic din ceea ce spusese nu l-ar fi deosebit de un olandez. — Sunt un ghicitor. Ca toţi piloţii, râse Rodrigues. — Ai vorbit cu preotul? Părintele Sebastio ţi-a spus? — Nu stau de vorbă cu popii, dacă nu-i musai. O dată pe săptămână e mai mult decât destul pentru orice bărbat. Rodrigues scuipă într-un canal de scurgere şi se îndreptă spre pasarela dinspre chei. Toady-sama! Ikimasho-ka? — Ikimasho, Rodrigu-san.Ima. — Ima, să fie. Rodrigues se uită căzut pe gânduri la Blackthorne. Ima înseamnă "acum", "imediat". Trebuie să plecăm imediat, englezule. Nisipul se strânsese deja într-o mică grămăjoară aproape perfectă pe fundul clepsidrei. — Vrei să-l întrebi, te rog, dacă pot merge la navă? — Nu, englezule. N-o să-l întreb nici pe naiba. Dintr-o dată Blackthorne se simţi gol pe dinăuntru. Şi foarte bătrân. Îl urmări pe Rodrigues cum se îndrepta spre balustrada dunetei şi strigă spre un marinar scund, elegant, care stătea pe puntea ridicată de la proră. — Hei, căpitan-san. Ikimasho? Toţi samuraii la bordu' Ima! Ima, wakarimasu ka? — Hai, Anjin-san. Imediat Rodrigues sună de şase ori clopotul navei, tare, iar căpitansan începu să strige ordine către marinarii şi samuraii de pe ţărm şi de pe navă. Marinarii de jos urcară în grabă pe punte să facă pregătirile de plecare şi, în învălmăşeala disciplinată, controlată, Rodrigues îl luă încet pe

Blackthorne de braţ şi-l împinse spre pasarela de la tribord, îndepărtându-l de mal. — Jos e o bărcuţă, englezule. Nu fugi, nu te uita în jur şi nu da nici o atenţie la nimeni, afară de mine. Dacă îţi spun să te întorci, fă-o iute. Blackthorne traversă puntea, coborî schela de bord şi se îndreptă spre mica barcă japoneză. Apoi auzi voci mânioase în urma lui şi-şi simţea părul făcându-i-se măciucă, pentru că pretutindeni pe navă erau o mulţime de samurai, unii înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, câţiva cu muschete. — Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa lui, căpitan-san, eu răspund de el. Eu, Rodrigu-san, ichi ban Anjin-san jur pe numele Fecioarei! Wakarimasu ka? se auzi peste celelalte voci, dar ele deveneau tot mai mânioase. Blackthorne era gata să urce în bărcuţă şi văzu că n-avca furcheţi. Nu ştiu să vâslesc ca ei, îşi spuse. Nu pot folosi barca! E prea departe ca să înot. Sau nu? Şovăi, măsurând distanţa. Dacă ar fi fost în deplinătatea puterilor lui n-ar fi aşteptat nici o clipă. Dar acum? În spatele lui se auzeau paşi coborând cu zgomot pasarela şi trebui să-şi înfrângă impulsul de a se întoarce. — Aşază-te la pupă, îl auzi pe Rodrigues. Grăbeşte-te! Făcu cum i se spusese şi Rodrigues sări sprinten în barcă, înşfăcă ramele şi, rămânând tot în picioare, vâsli cu mare îndemânare. Un samurai era în capul scării de bord, foarte neliniştit, şi alţi doi erau lângă el cu arcurile pregătite. Căpitanul samurai strigă, fără îndoială chemându-i să se întoarcă. La câţiva iarzi de navă, Rodrigues întoarse capul. — Mergem doar pân' acolo, îi strigă căpitanului, arătând spre Erasmus. Strânge samuraii pe galeră! Îşi întoarse hotărât spatele spre nava lui şi continuă să vâslească, mânuind ramele ca japonezii, stând în picioare în mijlocul bărcii. — Să-mi spui dacă-şi pun săgeţi în arcuri, englezule! Urmăreşte-i foarte atent. Ce fac acum? — Căpitanul e foarte furios. Nu te bagi în vr-un necaz? — Dacă nu ieşim în larg la-ntorsul clepsidrei, bătrânul Toady ar putea găsi pricină să se plângă. Ce fac arcaşii? — Nimic. Ascultă ce le spune căpitanul. El pare nehotărât. Nu... Acum unul dintre ei scoate o săgeată. Rodrigues se pregăti să se oprească. — Madonna, ţintesc afurisit de bine ca să mergi la noroc... E deja în arc? — Da... dar stai puţin! Căpitanul a... cineva a venit la el, un marinar, cred. Parcă l-ar întreba ceva despre navă. Căpitanul se uită spre noi. Îi spune ceva omului cu săgeata. Acum omul o pune înapoi în tolbă. Marinarul arată ceva pe punte. Rodrigues trase repede cu coada ochiului ca să fie sigur şi respiră mai uşurat. — Ăsta-i unul dintre ofiţeri. O să-i trebuiască o jumătate de ceas să-şi aranjeze vâslaşii. Blackthorne aşteptă, distanţa creştea. — Căpitanul se uită din nou spre noi. Nu, suntem în siguranţă. A plecat, dar unul dintre samurai ne urmăreşte. — Treaba lui. Rodrigues se linişti, dar nu slăbi ritmul, nici nu se uită înapoi. Nu-mi place să fiu cu spatele spre samurai, mai cu seamă când au arme în mâini, da' cred să fi văzut vreodată pe vreunul fără. Toţi sunt nişte ticăloşi! — De ce? — Le place să omoare, englezule. E obiceiul lor, dorm cu săbiile lângă ei. Asta e o ţară grozavă, dar samuraii sunt periculoşi ca viperele, ba şi mai

răi la vedere. — De ce? — Nu ştiu de ce, englezule, dar aşa sunt ei, răspunse Rodrigues bucuros să stea de vorbă cu unul de-al său. Sigur că toţi japonezii sunt altfel decât noi – nu simt durerea sau frigul ca noi – dar samuraii sunt chiar mai răi. Nu se tem de nimic, iar de moarte cel mai puţin. De ce? Numai Dumnezeu ştie, da' ăsta-i adevărul. Dacă superiorii lor spun "omoară", ei omoară; dacă spun "mori", ei se aruncă în săbii sau îşi despică burţile. Omoară sau mor cu aceeaşi uşurinţă cu care ne pişăm noi. Şi femeile sunt samurai, englezule. Ele omoară ca să-şi apere stăpânii, aşa-şi numesc ele soţii, sau îşi pun capăt zilelor, dacă li se porunceşte. O fac tăindu-şi beregata. Aici un samurai poate să-i ordone soţiei sale să se omoare şi ea trebuie s-o facă, e lege. Madonna, femeile sunt totuşi altceva, o altă specie, englezule, nimic pe pământ nu e ca ele, dar bărbaţii... samuraii sunt reptile şi cel mai sigur e să te porţi cu ei ca şi cu şerpii veninoşi. Te simţi bine acum? — Da, mulţumesc. Niţel vlăguit, dar e-n ordine. — Cum a fost călătoria ta? — Grea. Spune-mi, ei, samuraii, cum ajung să fie samurai? E destul să-şi pună două săbii şi să-şi taie părul aşa? — Trebuie să te naşti samurai. Bineînţeles, există mai multe ranguri de samurai, de la daimyo din vârful mormanului de scârnă până la ceea ce noi am numi pedestraşi. E mai mult un rang care se moşteneşte, ca la noi. Mai de mult, aşa mi s-a spus, era şi aici ca acum în Europa: ţăranii puteau să ajungă soldaţi şi soldaţii ţărani, cu urmaşi cavaleri şi nobili, chiar şi regi. Unii soldaţi-ţărani s-au ridicat până la cele mai înalte ranguri. Taiko a fost unul. — Cine-i ăsta? — Marele Despot, cârmuitorul întregii Japonii, Marele Ucigaş al tuturor timpurilor, o să-ţi povestesc într-o zi despre el. A murit în urmă cu un an şi acum arde în focul iadului. Rodrigues scuipă peste bord. Acum, ca să fii samurai, trebuie să te naşti aşa. Totul se moşteneşte, englezule. Madonna, habar n-ai tu ce preţ pun ei pe moştenire, familie, rang şi pe altele de felul ăsta. Ai văzut cum se pleacă Omi în faţa diavolului de Yabu şi cum amândoi se târăsc în faţa bătrânului Toady-sama. "Samurai" vine de la un cuvânt japonez care înseamnă "a sluji". Dar, oricât se înclină şi fac plecăciuni în faţa celui de deasupra, ei tot samurai rămân, cu anume înlesniri de samurai. Ce mai e pe punte? — Căpitanul sporovăie cu un alt samurai şi arată spre noi. Ce înlesniri au? — Aici samuraii conduc totul, stăpânesc totul. Au codul lor de onoare şi tabelele lor de legi. Trufaşi? Madonna, nici nu-ţi închipui! Cel mai de jos dintre ei poate, după lege, să omoare pe orice ne-samurai, pe orice bărbat, femeie sau copil, pentru orice pricină sau fără nici una. Pot să omoare, după lege, doar ca să-şi încerce tăişul spurcatelor lor de săbii, i-am văzut cu ochii mei, şi au cele mai bune săbii din lume. Mai bune decât oţelul de Damasc. Ce mai face păcătosul ăla? — Ne priveşte şi-atât. Acum ţine arcul pe spate. Blackthorne fu scuturat de un fior. — Îi urăsc pe ticăloşii ăştia mai mult decât pe spanioli. Rodrigues râse iar, în timp ce trăgea la vâsle. De vrei s-o ştii pe-a dreaptă, mi se rupe de ei! Da', dacă vrei să te îmbogăţeşti repede, trebuie să lucrezi cu ei, pentru că ei stăpânesc totul. Sigur ţi-e bine? — Da, mulţumesc. Ce spuneai? Samuraii stăpânesc totul? — Da. Întreaga ţară e împărţită în caste, ca în India. Samuraii, în vârf, ţăranii după ei. Rodrigues scuipă peste bord. Numai ţăranii pot să aibă pământ. Înţelegi? Dar samuraii au toate produsele. Ei au toată recolta de orez, şi asta-i cea mai importantă, iar o parte din ea o dau înapoi ţăranilor.

Numai samurailor li se îngăduie să poarte arme. Oricine atacă un samurai, afară de un alt samurai, este socotit răzvrătit şi este pedepsit pe loc cu moartea. Şi, dacă cineva vede un astfel de atac şi nu dă de ştire imediat, devine la fel de vinovat. O dată cu ei şi nevestele lor, ba chiar şi copiii. Întreaga familie e condamnată la moarte dacă unul dintre ei nu anunţă. Pe Sfânta Fecioară, samuraii sunt stirpea lui Satan! Am văzut copii ciopârţiţi bucăţele. Rodrigues tuşi şi scuipă. Dar chiar şi aşa, dacă ştii un lucru sau două, ţara asta e raiul pe pământ. Îşi aruncă privirea spre galeră, să se încredinţeze cu proprii-i ochi, apoi zâmbi larg. Ei, englezule, nimic nu e mai grozav ca o plimbare cu barca în jurul portului, nu? Blackthorne râse. Povara anilor dispăruse în timp ce se lăsa furat de mişcarea atât de familiara a valurilor, de mirosul sărat al mării, pescăruşii strigând şi jucându-se deasupra lor, de senzaţia de libertate şi sentimentul izbânzii mult aşteptate. — Am crezut că n-o să m-ajuţi să ajung la Erasmus! — Asta-i nenorocirea cu voi, englezule. N-aveţi deloc răbdare. Ascultă, aici nu-i rogi nimic pe japonezi, samurai sau altceva, ei sunt toţi la fel. Dacă o faci, au să şovăie, apoi îl întreabă pe mai-marele lor. Aici trebuie să o faci. Sigur, râsu-i viguros pluti peste valuri, uneori poţi să fii omorât dacă o faci cum nu trebuie — Vâsleşti foarte bine. Mă gândeam cum să folosesc ramele când ai venit tu. — Doar nu credeai c-o să te las să te duci singur, nu? Cum te cheamă? — Blackthorne, John Blackthorne. — Ai fost vreodată în nord, englezule? În nordul îndepărtat? — Am fost cu Kees Veerman pe Der Lifle. Acum opt ani. A fost a doua mea călătorie în căutarea Căii de Nord-Est. De ce? — Mi-ar plăcea să-mi spui despre asta şi despre toate locurile pe unde ai fost. Crezi c-au să-l găsească vreodată? Drumul de nord, către Asia, prin est sau vest? — Da. Voi şi spaniolii blocaţi ambele rute de sud, aşa că noi trebuie să-l găsim. Noi sau olandezii. De ce? — Şi-ai pilotat şi pe Coasta Berberă, nu? — Da. De ce? — Şi Tripoli îl ştii? — Mai toţi piloţii au fost acolo. De ce? — Am ştiut eu că te-am mai văzut cândva. Da, s-a întâmplat la Tripoli. Cineva mi te-a arătat. Faimosul pilot englez! Care a mers cu exploratorul olandez Kees Veerman, în Mările de Gheaţă, şi care, cândva, a fost căpitan în escadra lui Drake, nu? Când cu Armada. Câţi ani aveai atunci? — Douăzeci şi patru. Ce făceai la Tripoli? — Pilotam un vas englez de corsari. Corabia mea fusese luată în Indii de piratul ăsta, Morrow, Henry Morrow era numele lui. El mi-a ars corabia până la linia de plutire, după ce-o prădase, şi mi-a oferit slujba de pilot – omul lui era nepriceput, aşa a spus el –, ştii cum e. Voia ca să mergem de acolo – noi făcusem plinul de apă şi plecam din Hispaniola, când m-a prins –, să mergem spre sud, de-a lungul continentului, apoi înapoi, peste Atlantic, să-ncercăm să capturăm, lângă Canare, transportul anual de aur către Spania şi, dacă ne scapă, s-o pornim prin Gibraltar spre Tripoli, pentru a încerca alte jafuri şi apoi din nou spre nord, către Anglia. A făcut ofertă obişnuită, să-mi elibereze camarazii, să le dea hrană şi bărci, dacă eu primeam să le fiu pilot. Am spus: "Bineînţeles, de ce nu? Numai să nu atacăm nici o navă portugheză, să mă debarcaţi lângă Lisabona şi să nu-mi furaţi cărţile-pilot. Ne-am târguit un timp, ca de obicei, ştii cum e. Apoi eu am jurat pe Sfânta Fecioară şi amândoi pe cruce şi asta a fost. Am avut o călătorie bună şi ne-au căzut în mână câţiva negustori spanioli bogaţi. Când am ajuns în largul Lisabonei, el m-a rugat să rămân pe navă, mi-a spus obişnuitele vorbe ale bunei regine Bess, precum că ea va da o răsplată

de prinţ oricărui pilot portughez care trece în slujba ei şi-i va învăţa şi pe ceilalţi din Trinity House tot ce ştie el, şi că-i va plăti cinci mii de guinee pentru cartea-pilot a Strâmtorii Magellan sau a Capului Bunei Speranţe. Zâmbetul lui Rodrigues era larg, dinţii albi şi puternici, barba şi mustaţa bine îngrijite. Nu le-aveam. Cel puţin aşa i-am spus. Morrow şi-a ţinut cuvântul, aşa cum ar trebui să facă toţi piraţii. M-a lăsat la ţărm cu cărţile mele pilot – bineînţeles că pusese să fie copiate, deşi el însuşi nu ştia să citească sau să scrie şi chiar mi-a dat partea mea din banii jefuiţi. Ai navigat vreodată cu el, englezule? — Nu. Regina i-a dat titlul de cavaler acum câţiva ani. N-am fost niciodată pe vreuna dintre corăbiile lui. Mă bucur c-a fost cinstit cu tine. Se apropiau de Erasmus. Samuraii se uitau în jos, spre ei, curioşi. — Asta a fost pentru a doua oară când am pilotat pentru eretici. Prima oară n-am fost aşa de norocos. — Oh? Rodrigues puse vâslele la locul lor, barca făcu o uşoară mişcare laterală şi el apucă parâmele de abordaj. — Mergem sus, dar mă laşi pe mine să vorbesc. Blackthorne începu să urce, în timp ce pilotul celalalt lega bine barca. Rodrigues fu primul pe punte. Se înclină ca un curtean. — Konnichi wa pentru toţi sama mâncători de scârboşenii! Erau patru samurai pe punte. Blackthorne recunoscu pe unul dintre ei care făcuse de pază la chepeng. Încurcaţi, se înclinară băţoşi către portughez. Blackthorne îl imită, simţindu-se stânjenit, deoarece ar fi preferat să facă o plecăciune corectă. Rodrigues se îndreptă direct spre scara din tambuchi. Sigiliile erau în ordine la locul lor. Unul din samurai i se aşeză în cale. — Kinjiru, gomen nasai. Este interzis, îmi pare rău. — Kinjiru, da? spuse portughezul vădit neimpresionat. Eu sunt Rodrigu-san,anjin pentru Toda Hiro-matsu-sama. Sigiliul ăsta, spuse el arătând spre pecetea roşie acoperită cu o scriere ciudată, e al lui Toda Hiro-matsu-sama ka? — Iyée, spuse samuraiul clătinând din cap. Kasigi Yabu-sama! — Iyé? spuse Rodrigues. Kasigi Yabu-sama? Eu vin din partea lui Toda Hiro-matsu-sama, care e un rege mai mare decât ticălosul vostru, şi Toady-sama vine din partea lui Toranaga-sama, care e cel mai mare ticălos-sama de pe din lumea asta. Neh? Rupse sigiliul de la uşă şi-şi duse mâna la unul dintre pistoale. Săbiile erau pe jumătate scoase din teacă şi el îi spuse încet lui Blackthorne: Fii gata să părăseşti nava. Apoi se adresă samurailor, pe un ton mânios: Toranaga-sama! Arătă cu mâna stângă spre steagul care flutura pe propriu-i catarg. Wakarimasu ka? Samuraii şovăiră, cu săbiile pregătite. Blackthorne se pregăti să sară peste bord. — Toranaga-sama! Rodrigues izbi uşa cu piciorul, clanţa sări zornăind şi uşa zbură la perete. WAKARIMASU KA? — Wakarimasu, Anjin-san. Samuraii îşi băgară săbiile în teacă, se înclinară, îşi cerură iertare, se înclinară din nou şi Rodrigues spuse răguşit: — Aşa-i mai bine, şi porni primul în jos pe scară. — Cristoase, Rodrigues, rosti Blackthorne, când erau pe puntea inferioară. Aşa faci întotdeauna şi-ţi iese bine mereu? — N-o fac decât rareori, spuse portughezul, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, şi, chiar şi atunci, aş vrea să nu fi încercat deloc. Blackthorne se rezemă de peretele navei. — Mă simt de parcă cineva mi-ar fi tras un picior în burtă. — E o singură cale. Trebuie să te porţi ca un rege. Chiar şi aşa, niciodată nu ştii la ce să te-aştepţi de la un samurai. Sunt la fel de periculoşi ca un popă căcăcios aşezat c-o lumânare între buci pe un butoiaş

plin pe jumătate cu praf de puşcă. — Ce le-ai spus? — Toda Hiro-matsu e cel mai mare sfetnic al lui Toranaga, el e un daimyo mai mare decât cel de aici. Din pricina asta au dat ei înapoi. — Cum e Toranaga? — E-o poveste lungă, englezule. Rodrigues se aşeză pe o treaptă, îşi trase cizma şi-şi frecă glezna. Aproape că mi-am rupt piciorul în împuţita ta de uşă. — Nu era încuiată. Puteai s-o deschizi pur şi simplu. — Ştiu, dar n-ar fi fost acelaşi lucru. Madonna, mai ai o grămadă de învăţat! — Vrei să mă-nveţi? Rodrigues îşi trase din nou cizma pe picior. — Asta depinde, spuse el. — De ce? — O să vedem noi, nu? Numai eu am vorbit până acum, ceea ce e corect: eu sunt sănătos, tu nu. Curând o să vină rândul tău. Care ţi-e cabina? Blackthorne îl studie pentru o clipă. Sub punţi era un miros greu, stătut. — Mulţumesc că m-ai ajutat să ajung la bord. Se îndreptă spre pupă. Uşa cabinei sale era descuiată. Cabina fusese scotocită şi tot ce se putea mişca de la locul lui fusese luat. Nu mai erau nici cărţi, nici haine, nici instrumente, nici pene de scris. Cufărul lui de marinar era, de asemeni, descuiat. Şi gol. Alb de furie, intră în cabina principală, cu Rodrigues, atent pe urmele lui. Chiar şi compartimentul secret fusese găsit şi prădat. — Au luat tot, puii de căţea râioasă! — La ce te aşteptai? — Nu ştiu. Am crezut... cu toate sigiliile alea... Blackthorne se îndreptă spre încăperea tezaurului. Era goală. La fel şi magazia de muniţii. În cale nu mai erau decât baloturile de postav. — Să-i ia dracu pe toţi japonezii! Se întoarse în cabina lui şi închise trântind cu putere capacul cufărului. — Unde sunt? întrebă Rodrigues. — Ce? — Rutterele tale. Unde-s? Blacklhorne îi aruncă o privire tăioasă. — Nici un pilot nu se sinchiseşte de haine. Tu ai venit pentru cărţile-pilot, nu-i aşa? — Da. — De ce eşti aşa mirat, englezule? Pentru ce crezi c-am venit pe navă? Să te-ajut să iei câteva zdrenţe? Oricum sunt jerpelite şi-ţi trebuiesc altele. Am destule ca să-ţi dau şi ţie. Da' unde-ţi sunt cărţile-pilot? — Au dispărut. Erau în ladă. — N-am de gând să ţi le fur, englezule. Vreau doar să le citesc şi să le copiez, dacă-i nevoie. O să le păzesc ca pe ochii din cap, aşa că n-ai de ce te teme. Vocea i se înăspri. Te rog, scoate-le, englezule, nu ne-a rămas dccât foarte puţin timp. — N-am de unde. Au dispărut. Erau în lada mea de drum. — Nu se poate să le fi lăsat acolo, intrând într-un port străin. N-aveai cum să uiţi legea de căpătâi pentru un pilot: să le-ascunzi cu grijă şi să le laşi la vedere doar pe cele false. Grăbeşte-te! — Le-au furat! — Nu te cred. Da' o să recunosc că le-ai ascuns foarte bine. Le-am căutat două ore şi n-am dat, fir-ai să fii, peste nici o urmă. — Ce? — Ce te miri aşa englezule? Nu face pe nătângu'! Fireşte c-am venit

aici din Osaka să-ţi cercetez cărţile-pilot! — Ai fost deja pe navă? — Madonna! spuse Rodrigues neliniştit. Da, bineînţeles, în urmă cu două sau trei ceasuri, cu Hiro-matsu, care voia s-arunce o privire. El a rupt sigiliile şi apoi, când am plecat, daimyo-ul de aici le-a pus din nou. Grăbeşte-te, pentru Dumnezeu, adăugă el. Nisipul e pe sfârşite. — Le-au furat! Blackthorne îi povesti cum sosiseră aici şi cum se trezise pe ţărm. Apoi izbi cu piciorul lădiţa de drum şi o trimise în celălalt capăt al cabinei, furios pe cei care-i jefuiseră nava. Mi le-au furat! Toate hărţile mele! Toate cărţile-pilot! Am copii la unele în Anglia, dar cartea mea pilot din călătoria asta nu mai e şi... Se opri. — Şi cartea-pilot portugheză? Hai, englezule, n-avea cum să fie decât portugheză. — Da, şi cea portugheză a dispărut. Stăpâneşte-te, îşi spuse. S-au dus şi gata. La cine să fie? La japonezi? Sau ei le-au dat popii? Fără cărţile-pilot şi fără hărţi nu poţi găsi drumul spre casă... N-ai să-ţi mai vezi casa. Nu-i adevărat. Poţi să-ţi duci nava acasă, cu grijă şi cu foarte mult noroc... Nu fi caraghios! Ai jumătate de glob de străbătut, eşti pe pământ duşman, în mâini duşmane şi n-ai nici carte-pilot, nici hărţi. O, Iisuse, Dumnezeule, dă-mi putere! Rodrigues îl urmărea încordat. În cele din urmă spuse: — Îmi pare rău pentru tine, englezule. Ştiu ce simţi, mi s-a întâmplat şi mie o dată. Hoţul era un englez, scufunda-i-s-ar nava şi el să ardă pe veci în fundul iadului. Haide, hai să ne-ntoarcem pe galeră. *** Omi şi ceilalţi rămăseseră pe chei până ce galera ocoli promontoriul şi dispăru. Spre apus vălurile nopţii întunecau deja cerul purpuriu. Spre răsărit, noaptea unise şi cer şi mare laolaltă, făcând orizontul să dispară. — Mura, cât îţi trebuie ca să duci toate tunurile înapoi pe navă? — Dacă muncim toată noaptea, până mâine la amiază, Omi-san. Dacă începem în zori, am isprăvi mult înainte de asfinţit. Ar fi mai sigur dacă am munci pe timp de zi. — Lucraţi la noapte. Adu-l pe preot la groapă imediat. Omi aruncă o privire către Igurashi, primul locotenent al lui Yabu, care încă mai privea către promontoriu, cu faţa încordată. Cicatricea ce-i acoperea orbita goală era umbrită sinistru. — Eşti bine-venit la noi, Igurashi-san. Casa mea este săracă, dar poate c-o să reuşim să te facem să te simţi bine. — Mulţumesc, răspunse bătrânul, întorcându-se spre el, dar stăpânul nostru, a spus să mă-ntorc la Yedo de îndată, aşa că plec. Îngrijorarea i se citea şi mai mult pe chip. Aş vrea să fiu pe galera aceea. — Da. — Nu-mi convine că Yabu-sama se află acolo având doar doi oameni cu el. Gândul ăsta mă-nnebuneşte. Arătă către Erasmus. — Corabia diavolului, asta este! Atâta bogăţie şi apoi nimic! — Chiar nimic, crezi? Seniorul Toranaga n-o să fie bucuros, foarte bucuros, de darul seniorului Yabu? — Cărpănosul ăla nesătul de putere e aşa de plin de el, încât nici măcar n-o să bage de seamă cât argint a furat de la stăpânul nostru. Unde-ţi sunt minţile? — Cred că numai neliniştea pricinuită de primejdia în care s-ar putea afla stăpânul nostru te-a îndemnat să spui asemenea vorbe. — Ai dreptate, Omi-san. N-am vrut să ofensez pe nimeni. Ai fost foarte înţelept şi un ajutor nepreţuit pentru stăpânul nostru. Poate că ai dreptate şi-n privinţa lui Toranaga, spuse Igurashi, dar în sinea lui gândea:

Bucură-te de noua-ţi bogăţie, tu, biet nebun. Eu îmi cunosc mai bine stăpânul decât tine, iar feuda mărită n-o să-ţi aducă nici un folos. Avansarea ta ar fi fost o răsplată cinstită pentru corabie, monezi şi arme. Dar ele s-au dus acum. Şi din pricina ta stăpânul meu e-n mare primejdie. Tu ai trimis vestea şi tu ai spus: "Vedeţi mai întâi barbarii", ademenindu-l. Noi trebuia să fi plecat de ieri. Da, acum stăpânul meu ar fi fost departe, în siguranţă, cu bani şi arme. Să fii un trădător? Lucrezi pentru tine, pentru prostul de taică-tău, sau pentru un duşman? Pentru Toranaga, poate? N-are importanţă. Poţi să-mi dai crezare, scârnăvie nebună, tu şi ramura ta din familia Kasigi n-o să mai faceţi multă vreme umbră pământului. Ţi-aş spun-o în faţă, dar atunci ar trebui să te omor şi-ar însemna să nesocotesc încrederea stăpânului meu. Nu eu, ci el trebuie să spună când. — Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, Omi-san, spuse. Sper să te revăd curând, dar acum voi porni la drum. — Ai vrea să faci ceva pentru mine, te rog? Du-i tatălui meu urările mele de bine. Ţi-aş rămâne foarte îndatorat. — Bucuros. E un om minunat. Şi nu te-am felicitat încă pentru noua feudă. — Eşti prea bun. — Mulţumesc încă o dată, Omi-san. Ridică mâna într-un salut prietenesc, făcu semn oamenilor săi şi-şi conduse falanga de călăreţi afară din sat. Omi se îndreptă către groapă. Preotul era acolo. Văzu că era furios şi trăgea nădejde c-o să facă ceva nepotrivit de faţă cu toţi şi atunci o să poată să pună să fie biciuit. — Preotule, spune barbarilor că or să vină sus, unul câte unul. Spune-le că seniorul Yabu a zis că pot să trăiască din nou printre oameni. Omi folosea intenţionat un limbaj simplu. Însă la cea mai mică încălcare a legii doi dintre ei vor fi aruncaţi înapoi în groapă. Trebuie să se poarte cum se cuvine şi să asculte toate poruncile. E limpede? — Da. Omi îl puse pe preot să repete. Când fu sigur că omul reţinuse totul exact, îl puse să vorbească celor din groapă. Oamenii urcară unul câte unul. Toţi erau înspăimântaţi. Câţiva trebuiră să fie ajutaţi. Unul dintre ei avea dureri foarte mari şi urla ori de câte ori cineva îi atingea braţul. — Trebuiau să fie nouă. — Unul e mort. Cadavrul e acolo jos, în groapă, spuse preotul. Omi se gândi o clipă. — Mura, să arzi cadavrul şi să pui cenuşa împreună cu a celuilalt barbar. Pe oamenii aceştia să-i duci în aceeaşi casă în care au mai stat. Dă-le legume şi peşte din belşug. Supă de orz şi fructe. Să fie spălaţi. Put. Preotule, spune-le că, dacă se poartă cum se cuvine şi se supun poruncilor, vor avea mâncare tot timpul. Omi privi şi ascultă atent. Îi văzu pe toţi recunoscători şi gândi mulţumit: Ce tâmpenie! Îi închid doar două zile, apoi le dau o nimica toată şi acum sunt în stare să-mi pupe tălpile. Cu siguranţă că ar face-o. — Mura, învaţă-i să se-ncline cum se cuvine şi ia-i de-aici! Apoi se-ntoarse spre preot: Ei bine? — Acum plec. Duc la casa mea. Plec din Anjiro. — Ai face bine să pleci şi să stai departe pentru totdeauna, tu şi orice preot de-al vostru. Poate că rândul viitor, când unul ca tine o să vină pe domeniul meu, o să-i facă pe unii dintre ţăranii sau vasalii mei creştini să se gândească la trădare, spuse el ameninţător, folosindu-se cu şiretenie de un vechi şi obişnuit motiv de care se foloseau samuraii anti-creştini spre a stăvili răspândirea dogmei străine pe feudele lor, pentru că, deşi preoţii străini erau apăraţi de lege, convertiţii lor japonezi nu erau. — Creştinii, buni japonezi. Totdeauna. Numai buni vasali. Niciodată

avut gânduri rele. Nu. — Sunt bucuros s-o aud. Nu uita că feuda mea se întinde pe douăzeci de ri în orice direcţie. Înţelegi? — Înţeleg. Da. Înţeleg foarte bine. Privi cum omul se înclină rigid – chiar şi preoţii barbari trebuie să aibe bune maniere – şi plecă. — Omi-san? spuse unul dintre samuraii săi. Era tânăr şi foarte chipeş. — Da. — Vă rog, iertaţi-mă, ştiu că n-aţi uitat, dar Masijiro-san este încă în groapă. Omi se îndreptă spre chepeng şi se uită scrutător în jos, spre samurai. Imediat omul fu în genunchi, plecându-se cu mult respect. Cele două zile îl îmbătrâniseră. Omi îi cântări serviciile din trecut, apoi luă pumnalul din cingătoarea samuraiului tânăr şi-l aruncă în groapă. La capătul scării, Masijiro se uita la pumnal fără să-şi creadă ochilor. Lacrimi începură să-i curgă pe obraz. — Nu merit această onoare, Omi-san, spuse el umil. — Da. — Mulţumesc. Tânărul samurai de lângă Omi spuse: — Pot să vă rog să i se îngăduie să-şi facă seppuku aici, pe plajă? — Nu şi-a îndeplinit datoria în groapă. În groapă să rămână. Porunceşte sătenilor s-o astupe. Şterge toate urmele ei. Barbarii au pângărit-o. *** Kiku râse şi dădu din cap. — Nu. Omi-san, îmi pare rău, dar, te rog, pentru mine nu mai vreau nici un strop de saké în plus, altfel o să mi se desfacă părul şi-o să cad pe jos, şi-atunci ce-o să se-ntâmple cu noi? — O să cad şi eu cu tine, o să împărţim perna amândoi, şi-o să fim în nirvana, mai presus de noi înşine, spuse Omi fericit, cu capul învârtindu-i-se din cauza vinului. — Da, dar eu o să sforăi şi tu n-o să poţi să-mparţi perna cu o fată beată, care sforăie îngrozitor, şi n-o să ai nici o bucurie. Cu siguranţă că nu, îmi pare tare rău. O, nu, Omi-sama, stăpân al Noii şi Uriaşei Feude, tu meriţi mai mult decât atât! Turnă încă un degetar de vin cald în ceaşca micuţă de porţelan şi-o oferi cu ambele mâini, degetul mare şi arătătorul de la mâna stângă ţinând delicat ceaşca, iar arătătorul de la mâna dreaptă sprijinind-o de dedesubt. Poftim, e pentru tine, pentru că eşti minunat! El o luă şi sorbi câte puţin, savurându-i căldura şi aroma dulceagă. — Sunt atât de bucuros că am putut să te conving să mai rămâi o zi, neh? Eşti atât de frumoasă, Kiku-san. — Tu eşti frumos şi bucuria e a mea. Ochii-i dansau în lumina răspândită de un lampion din hârtie şi bambus, în formă de floare, care atârna de grinda de cedru. Acestea erau cele mai frumoase camere din Casa de Ceai de lângă piaţă. Ea se aplecă să-l mai servească cu puţin orez din bolul simplu, de lemn, care se afla pe masa joasă, neagră şi lăcuită, din faţa lui, dar el clătină din cap. — Nu, nu, mulţumesc. — Un bărbat atât de puternic ca tine ar trebui să mănânce mai mult. — Sunt plin, crede-mă. El nu-i oferi nimic, pentru că ea abia dacă se atinsese de porţia mică de salată – felii subţiri de castraveţi şi ridichi tăiate mărunt şi murate în oţet dulce – singurul fel de mâncare de pe masă pe care îl accepta. Li se aduseseră felii de peşte crud pe găluşti de orez, supă, salată şi zarzavaturi proaspete, servite cu un sos picant din soia şi ghimbir. Şi orez.

Ea bătu uşor din palme şi imediat slujnica ei trase uşa glisantă. — Da, stăpână? — Suisen, ia toate astea de aici şi mai adu saké şi cha proaspăt. Şi fructe. Saké-ul să fie mai cald decât ultima dată. Grăbeşte-te, nepriceput-o! Încerca să pară autoritară. Suisen era o novice de paisprezece ani, dulce, dornică să placă. Era cu Kikp de doi ani şi Kiku răspundea de pregătirea ei. Cu greu, Kiku îşi dezlipi ochii de pe orezul de un alb pur, pe care ar fi dorit să-l mănânce, dar îşi alungă foamea. Ai mâncat înainte de a veni şi o să mănânci mai târziu, îşi aminti ea. Da, dar chiar şi atunci a fost puţin. "O, dar doamnele au puţină poftă de mâncare, foarte puţină", obişnuia profesorul ei să spună. "Musafirii mănâncă şi beau, – cu cât mai mult, cu atât mai bine. Doamnele nu; şi niciodată cu musafirii. Cum pot doamnele să discute, sau să distreze oaspeţii, să cânte la samisen, sau să se distreze, dacă au gura plină? Tu ai să mănânci mai târziu, ai răbdare. Concentrează-te asupra oaspetelui tău." În timp ce o urmărea atentă pe Suisen, cântărindu-i priceperea, îi povesti lui Omi tot felul de întâmplări ca să-l facă să râdă şi să uite lumea de afară. Tânăra fată îngenunche lângă Omi, aranjă micile boluri şi beţişoare pe tava lăcuită, ca să încânte privirea, aşa cum fusese învăţată. Apoi luă butelca goală de saké, turnă ca să se asigure că este goală – să fi clătinat butelca ar fi însemnat maniere foarte proaste – apoi se ridică cu tava, ducând-o fără nici un zgomot până la uşa glisantă, puse tava jos, deschise uşa, se ridică, trecu pragul, îngenunche iar, scoase tava afară, o puse din nou jos, tot fără nici un zgomot, şi închise uşa. — Sigur va trebui să-mi iau altă slujnică, spuse Kiku, deloc nemulţumită. Culoarea asta i se potriveşte, gândi ea. Trebuie să trimit la Yedo să-mi mai aducă mătase din asta. Ce păcat că e aşa de scumpă! N-are importanţă, cu toţi banii ce i s-au dat lui Gyoko-san pentru noaptea trecută şi pentru noaptea asta, va fi mai mult decât de ajuns ca să cumpăr din partea mea douăzeci de chimonouri pentru micuţa Suisen. E o copilă atât de drăgălaşă şi, într-adevăr, foarte graţioasă. — Face atâta zgomot, deranjează toată camera, îmi pare tare rău. — Nici n-am observat-o. Numai pe tine te văd, spuse Omi terminându-şi vinul. Kiku îşi flutură evantaiul, zâmbetul luminându-i faţa. — Tu mă faci să mă simt foarte bine, Omi-san. Da. Şi iubită. Suisen aduse iute saké. Şi cha. Stăpâna ei îi turnă lui Omi puţin vin şi i-l dădu. Tânăra fată umplu discret ceştile. Nu vărsă nici o picătură şi gândi că sunetul pe care-l scotea lichidul turnat în ceaşcă era exact sunetul ce trebuia, aşa că răsuflă în sinea ei cu o mare uşurare, se aşeză înapoi pe călcâie şi aşteptă. Kiku spunea o poveste hazlie, pe care o auzise de la una dintre prietenele ei din Mishima, şi Omi râdea. În timp ce povestea, luă o portocală şi, folosindu-şi unghiile lungi, o desfăcu de parcă ar fi fost o floare: feliile fructului – petalele, iar cele ale cojii – frunzele. Îndepărtă un fir de coajă şi-i oferi portocala cu ambele mâini, atât de firesc de parcă în felul acesta o doamnă îşi servea de obicei musafirul cu fructe. — Vrei o portocală, Omi-san? Primul gând al lui Omi fu să spună: Nu pot să distrug o asemenea frumuseţe. Dar asta ar fi fost nepotrivit, gândi Omi uluit de măiestria ei. Cum aş putea să-i aduc o laudă ei şi necunoscutului ei profesor? Cum aş putea să-i întorc fericirea pe care mi-a dat-o, lăsându-mă să-i privesc degetele creând ceva atât de minunat şi totuşi atât de efemer? Pentru o clipă, ţinu floarea în mâini, apoi scoase uşor patru felii, la distanţe egale una de alta şi le mâncă cu plăcere. Rămase o nouă floare. Mai îndepărtă alte patru felii, creând un al treilea model floral. Apoi mai luă

o felie şf o mută pe a doua, astfel încât cele trei rămase formau totuşi o nouă floare. Apoi luă două felii şi-i schimbă locul ultimei, aşezând-o de-a latul, în mijlocul căuşului din cojile de portocală, de parcă era o Lună Nouă în mijlocul unui soare. Mâncă o felie foarte încet. Când termină, o puse pe cealaltă în podul palmei şi i-o oferi. — Pe-aceasta trebuie s-o iei, pentru că este penultima. Acesta este darul meu pentru tine. Suisen abia dacă mai respira. Pentru cine era ultima? Kiku luă felia şi o mâncă. Era cea mai bună pe care o mâncase vreodată. — Aceasta, ultima, spuse Omi-san, punând grav floarea în palma mâinii sale drepte, aceasta e darul meu către zei, oricine sunt şi oriunde sunt ei. Niciodată n-o să mai mănânc din acest fruct, dacă nu va fi din mâinile tale. — Asta-i prea mult, Omi-sama, spuse Kiku. Eu te eliberez de jurământ! L-ai făcut sub puterea spiritului kami care sălăşluieşte în toate sticlele de saké! — Nu primesc să fiu dezlegat. Erau foarte fericiţi împreună. — Suisen, spuse ea, acum poţi să pleci. Şi te rog, copilă, încearcă s-o faci cu graţie. — Da, stăpână. Tânăra fată se duse în camera alăturată şi cercetă aşternuturile, care trebuiau să fie îngrijit întinse, ustensilele erotice şi mărgelele plăcerii la-ndemână, iar florile într-un aranjament desăvârşit. O cută imperceptibilă fu netezită de pe cuvertură. Apoi, satisfăcută, Suisen se aşeză jos, oftă uşurată, îşi răcori faţa cu evantaiul vioriu, şi aşteptă mulţumită. În camera alăturată, care era cea mai bună dintre camerele Casei de Ceai, singura cu grădină proprie, Kiku luă samisen-ul cu corzi lungi. Era un fel de chitară cu trei corzi şi prima coardă atinsă avântată a corzii umplu încăperea. Apoi Kiku începu să cânte din gură. Mai întâi domol, apoi în triluri, din nou blând, apoi mai tare, iar mai domol şi, oftând suav, ea cântă despre iubire, despre iubire neîmpărtăşită, despre fericire şi tristeţe. *** — Stăpână? Şoapta n-ar fi putut trezi nici pe omul cu somnul cel mai uşor, dar Suisen ştia că stăpâna ei prefera să nu doarmă după Nori şi Ploaie, oricât puternică ar fi fost dezlănţuirea. Îi plăcea să se odihnească în linişte, pe jumătate trează. — Da, Sui-chan? şopti Kiku la fel de încet, folosind chan cum se obişnuia pentru copilul favorit. — Soţia lui Omi-san s-a întors. Palanchinul ei a trecut adineauri pe potecă-n sus, către casă. Kiku îşi aruncă privirea spre Omi. Gâtul i se odihnea comod pe perna de lemn şi îşi ţinea braţele încrucişate. Trupu-i era puternic şi frumos, fără semne, iar pielea netedă şi aurie şi lucitoare. Îl mângâie uşor, atât cât s-o simtă prin vis, dar nu destul de tare ca să-l trezească. Apoi se strecură de sub cuvertură, strângându-şi pe ea chimonourile. Îi trebui puţin timp ca să se fardeze, în timp ce Suisen îi pieptănă şi-i perie părul şi i-l strânse din nou în stil shimoda. Apoi stăpâna şi slujnica porniră fără zgomot pe coridor, trecură în verandă şi, traversând grădina, ieşiră în piaţă. Bărci, ca nişte licurici, se mişcau într-e nava barbară şi debarcader, unde şapte tunuri mai aşteptau încă să fie încărcate. Era încă în plină noapte, cu mult înaintea zorilor.

Cele două femei se strecurară de-a lungul aleii înguste, străjuită de un pâlc de case şi începură să urce poteca. În vârful dealului, în faţa casei lui Omi, purtătorii de palanchin istoviţi şi scăldaţi în sudoare, îşi trăgeau sufletul. Kiku nu bătu în poarta grădinii. În casă lumânările erau aprinse şi servitorii alergau încoace şi încolo. Îi făcu semn lui Suisen, care porni imediat către verandă, spre uşa din faţă, ciocăni şi aşteptă. Într-o clipă uşa de deschise, o slujnică dădu din cap şi dispăru. În clipa următoare, slujnica se reîntoarse, îi făcu semn lui Kiku şi se plecă adânc când aceasta trecu repede pe lângă ea. O altă slujnică alergă înaintea ei şi deschise uşa glisantă de la camera cea mai bună. Patul mamei lui Omi nu fusese atins. Ea stătea dreaptă şi băţoasă lângă firida cu aranjamentul floral. O mică fereastră-shoji era deschisă spre grădină. În faţa ei se afla Midori, soţia lui Omi. Kiku îngenunche. Abia cu o seară în urmă mă aflam aici, îngrozită, în Noaptea cu Urlete. Se înclină mai întâi către mama lui Omi, apoi către soţie, simţind tensiunea dintre cele două femei, şi se întrebă: De ce este întotdeauna atâta duşmănie între soacră şi noră? N-ajunge şi nora, la vremea ei, soacră? Atunci de ce-şi tratează propria-i noră cu o limbă şfichiuitoare, făcându-i viaţa un chin, şi de ce fata aceea, la rândul ei, procedează la fel? Nici una dintre ele nu-nvaţă nimic? — Îmi pare rău că vă deranjez, stăpână-san. — Eşti bine venită, Kiku-san, răspunse bătrâna. Sper că nu e nici un necaz, nu? — O nu, dar n-am ştiut dacă aţi vrea să-l trezesc sau nu pe fiul dumneavoastră, îi spuse ea, ştiind deja răspunsul. Am crezut c-ar fi mai bine să vă-ntreb pe dumneavoastră, precum şi pe dumneata, Midori-san, de vreme ce te-ai înapoiat. Se întoarse, zâmbi şi se aplecă uşor spre Midori, pe care o plăcea tare mult. Bătrâna răspunse: — Eşti foarte drăguţă, Kiku-san, şi foarte grijulie. Nu, lasă-l în pace. — Foarte bine. Vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat, dar m-am gândit că e mai bine să-ntreb. Midori-san, sper că n-ai făcut o călătorie prea rea. — A fost îngrozitoare, spuse Midori. Mă bucur că m-am întors şi nu mi-a plăcut deloc să fiu plecată. Soţul meu e bine? — Da, foarte bine. A râs mult în seara asta şi pare fericit. A mâncat şi a băut cumpătat şi acum doarme adânc. — Stăpâna-san începuse să-mi spună câte ceva despre lucrurile cumplite care s-au întâmplat în lipsa mea şi... — Nu trebuia să fi plecat. Era nevoie de tine aici, o întrerupse veninoasă bătrâna. Sau poate că nu. Poate că trebuia să fi rămas acolo pentru totdeauna. Poate că tu ai adus un kami rău în casa noastră o dată cu boarfele tale. — N-aş face niciodată asta, stăpână-san, răspunse Midori răbdătoare. Vă rog, credeţi-mă, mai degrabă m-aş omorî decât să umbresc câtuşi de puţin bunul vostru renume. Vă rog să mă iertaţi că am plecat şi dacă am greşit. Îmi pare rău. — De când a venit aici nava aia diavolească, n-avem decât necazuri. Asta înseamnă un kami rău. Foarte rău. Şi unde ai fost când era nevoie de tine aici? bârfeai în Mishima, te îndopai şi beai saké. — Tatăl meu a murit, stăpână-san. Cu o zi înainte de sosirea mea. — Of, n-ai avut nici măcar buna-cuviinţă sau prevenirea de a fi la căpătâiul tatălui tău în ceasul morţii. Cu cât pleci mai curând şi pentru totdeauna din casa noastră, cu atât mai bine pentru noi toţi. Vreau puţin cha. Avem un musafir şi tu nici măcar n-ai buna-cuviinţă să-i oferi ceva răcoritor. — A fost poruncit deîndată, chiar în clipa în care... — N-a fost adus imediat!

Un shoji alunecă într-o parte. O servitoare aduse speriată cha şi câteva prăjituri dulci. Midori o servi mai întâi pe bătrână, care nu mai contenea să blesteme slujnica şi molfăia cu gura-i ştirbă o prăjitură, sorbind cu zgomot băutura. — Trebuie s-o scuzi pe slujnică, Kiku-san, spuse bătrâna. Ceaiul n-are nici un gust. Nici un gust! Şi frige. Cred că la altceva nu te poţi aştepta în casa asta. — Poftiţi, Iuaţi-l pe-al meu. Midor suflă uşor în ceai ca să-l răcească. Bătrâna îl luă morocănoasă. — De ce n-a fost cum trebuia de la început? Căzu apoi într-o tăcere posacă. — Ce zici despre toate astea? o întrebă Midori pe Kiku. Corabia, Yabu-sama şi Toda Hiro-matsu-sama? — Nu ştiu ce să cred. Cât despre barbari, cine poate şti? Ei sunt, fără îndoială, o adunătură nemaipomenită. Iar marele daimyo, Pumn de Fier? E foarte curios că el a sosit aproape o dată cu seniorul Yabu, neh? Ei, acum trebuie să mă ierţi, nu, te rog, pot să mă descurc singură până la poartă. — O, nu, Kiku-san, nici să n-aud de asta. — Poftim, vezi, Midori-san, le întrerupse bătrâna arţăgoasă. Musafirul nostru nu s-a simţit bine şi ceaiul a fost îngrozitor. — O, nu, stăpână-san, ceaiul a fost destul de bun, într-adevăr. Dar, dacă n-o să vă fie cu supărare, sunt puţin obosită. Poate că mâine, înainte de a pleca, îmi veţi îngădui să vă văd. Întotdeauna este o mare plăcere pentru mine să stau de vorbă cu dumneavoastră. Bătrâna se lăsă măgulită şi Kiku o urmă pe Midori în verandă şi apoi în grădină. — Kiku-san, eşti atât de atentă, îi spuse Midori ţinând-o de braţ, înviorată de frumuseţea ei. A fost foarte drăguţ din partea ta, mulţumesc. Pentru o clipă, Kiku îşi aruncă privirea înapoi spre casă şi se cutremură — Întotdeauna e aşa? — În noaptea asta a fost politicoasă, faţă de alte dăţi. Dacă n-ar fi Omi şi fiul meu, jur c-aş pleca fără să-mi pese, m-aş rade în cap şi m-aş face călugăriţă. Dar îi am pe ei şi asta mă ajută să înving orice. Mulţumesc la toţi kami. Din fericire, stăpânei-san îi place mai mult la Yedo şi nu poate lipsi de-acolo prea mult timp. Midori zâmbi trist. Te-nveţi să n-auzi ce zice, ştii cum e. Oftă. Era neînchipuit de frumoasă în lumina lunii. Dar asta nu e important, spune-mi ce s-a întâmplat de când am plecat. Din pricina asta venise Kiku în grabă, pentru că, fireşte, nici mama, nici nevasta n-ar fi vrut ca somnul lui Omi să fie tulburat. Ea venise să-i spună totul încântătoarei doamne Midori, ca aceasta să-l poată apăra pe Kasigi Omi, aşa cum ea însăşi încerca s-o facă. Îi povesti tot ce ştia, în afară de cele întâmplate în cameră cu Yabu. Adăugă şi zvonurile pe care le auzise şi poveştile pe care celelalte fete le aflaseră de la alţii sau le născociseră. Istorisi tot ce-i spusese Omi – speranţele, temerile şi planurile lui – şi absolut totul despre el, afară doar de ce se întâmplase în cameră, în noaptea aceea. Ştia că nu era important pentru soţia lui. — Mă tem, Kiku-san, mă tem pentru soţul meu. — Toate sfaturile pe care le-a dat au fost înţelepte, doamnă. Cred că tot ce-a făcut a fost corect. Seniorul Yabu nu răsplăteşte pe nimeni cu uşurinţă şi trei mii de koku însemnă foarte mult. — Dar corabia şi toţi banii aceia sunt acum ai seniorului Toranaga. — Da, dar ca Yabu-sama să o ofere în dar, a fost o idee genială. Omi-san l-a sfătuit astfel. Cu siguranţă, numai sfatul ăsta şi merită o răsplată, neh? Omi-san trebuie să fie recunoscut ca un vasal cu mult deasupra celorlalţi. Kiku răstălmăcise puţin adevărul, ştiind că Omi era în mare primejdie, ca şi toată familia lui. Ce-o fi, o fi, îşi spuse. Dar nu faci nici un rău dacă

descreţeşti puţin fruntea unei femei frumoase. — Da, îmi dau seama de asta, spuse Midori. De-ar fi adevărat, se rugă ea. Dea zeii să fie adevărat. Îmbrăţişă fata, cu ochii plini de lacrimi. – Mulţumesc. Eşti atât de bună, Kiku-san, atât de bună. Avea şaptesprezece ani.

CAPITOLUL 8 — Ce crezi, englezule? — Cred c-o să fie furtună. — Când? — Înainte de asfinţit Era aproape de prânz şi ei stăteau în picioare pe duneta galerei sub cerul întunecat. Se aflau de două zile pe mare. — Dacă ar fi nava ta, ce-ai face? — Cât mai e până debarcăm? întrebă Blackthorne. — După apusul soarelui. — Cât e până la cel mai apropiat ţărm? — Patru sau cinci ceasuri, englezule. Dar ca s-alergăm după adăpost ne-ar costa o jumătate de zi şi nu-mi pot îngădui. Tu ce-ai face? Blackthorne se gândi o clipă. În timpul primei nopţi galera înaintase cu viteză spre sud, de-a lungul coastei răsăritene a peninsulei Izu, ajutată de vela mare de la catargul din mijloc. Când ajunseseră în dreptul celui mai sudic promontoriu, Capul Ito, Rodrigues se îndreptase spre vest-sud-vest şi părăsise adăpostul coastei, ieşind în larg, pentru a debarca la Capul Shinto, la două sute de mile mai departe. — De obicei, cu o galeră ca asta ne-am ţine în apropierea coastei, pentru mai multă siguranţă, îi spusese Rodrigues, dar ne-ar lua prea multă vreme şi acum timpul e important. Toranaga mi-a cerut să-l duc pe Toady la Anjiro şi-napoi. Iute. Mi se plăteşte în plus dacă mergem foarte repede. Unul dintre piloţii lor ar fi la fel de bun pentru un drum scurt ca ăsta, dar amărâtul ăla de maimuţoi ar fi speriat de moarte ducând un daimyo atât de important ca Toady, mai cu seamă dacă nu are pământul sub ochi. Ei, japonezii, nu sunt oameni de ocean. Sunt mari piraţi, şi luptători, şi navigatori de coastă. Dar largul oceanului îi înspăimântă. Bătrânul Taiko chiar a dat o lege ca puţinele nave de ocean care sunt în Japonia să aibă întotdeauna piloţi portughezi la bord. Şi-i încă legea pământului şi-n ziua de azi. — De ce-a făcut-o? Rodrigues ridicase din umeri. — Poate că i-a suflat-o careva. — Cine? — Englezule, cartea ta pilot, furată, cea portugheză, a cui a fost? — Nu ştiu. Nu era nici un nume pe ea, nici o semnătură. — De unde o ai? — De la negustorul şef al Companiei Olandeze a Indiilor de Est. — El de unde-o avea? Blackthorne ridicase din umeri. Rodrigues râsese fără veselie — Bine, nu mă aşteptam să-mi spui dar, oricine-a furat-o, şi a vândut-o, nădăjduiesc să-l ardă focul iadului în veci! — Eşti în slujba acestui Toranaga, Rodrigues? — Nu. Eu tocmai vizitam Osaka, cu căpitanul meu. Asta a fost o favoare făcută lui Toranaga. Căpitanul meu m-a îndemnat. Eu sunt pilot pe... Rodrigues se opri. Tot uit că tu eşti duşmanul, englezule. — Portugalia şi Anglia au fost aliate secole de-a rândul.

— Da' acum nu mai suntem. Du-te jos, englezule. Eşti obosit, şi eu sunt obosit, iar oamenii obosiţi fac greşeli. Vino pe punte când eşti odihnit. Aşa că Blackthorne coborâse în cabina pilotului şi se întinsese în cuşetă. Cartea-pilot a lui Rodrigues se afla pe masa ţintuită în podea, după cum era şi scaunul pilotului pe dunetă. Avea coperţi de piele şi era ponosită, dar Blackthorne n-o deschisese. — De ce-o laşi aici? îl întrebase mai-nainte. — Dacă n-aş lăsa-o, ai scotoci după ea. Dar acolo, n-o s-o atingi, nici măcar n-ai să te uiţi la ea nepoftit: Tu eşti pilot, nu un hoţ de negustor borţos, sau un păcătos de soldat împuţit. — Am s-o citesc. Şi tu a-i face-o! — Nu fără să fiu poftit, englezule. Nici un pilot n-ar face-o. Nici măcar eu! Blackthorne privise cartea pentru o clipă, apoi închisese ochii. Dormise adânc, toată ziua şi parte din noapte. Se trezise, ca de obicei puţin înaintea zorilor. Îi trebuise timp să se obişnuiască cu mişcarea ciudată a galerei şi cu bătaia tobei care făcea ramele să se mişte în ritm. Stătuse în întuneric, lungit comod pe spate, cu braţele sub cap. Se gândise la propria-i navă şi lăsă de-oparte grija de ce-avea să i se întâmple când vor ajunge la ţărm şi în Osaka. Fiecare lucru la timpul lui. Gândeşte-te la Felicity, la Tudor şi la casa ta. Nu, nu acum. Gândeşte-te că, dacă şi alţi portughezi sunt ca Rodrigues, ai noroc. O să ai o navă ca să ajungi acasă. Piloţii nu sunt duşmani, şi să dea ciuma în celelalte necazuri! Dar nu poţi să spui asta, băiete. Tu eşti englez, eretic hulit şi anticrist. Catolicii stăpânesc această lume. Au stăpânit-o. Acum noi şi olandezii o să-i strivim. Ce tâmpenie-i totul! Catolici, protestanţi, luterani, calvini şi toate celelalte aiureli. Tu trebuie să te fi născut catolic. Numai soarta l-a dus pe tatăl tău în Olanda, unde a întâlnit o femeie, pe Anneke van Droste, care i-a devenit soţie, şi-atunci i-a văzut prima oară pe catolicii spanioli şi inchiziţia. Mă bucur că şi-a deschis bine ochii, gândise. Mă bucur că şi eu i-am deschis pe ai mei. Apoi urcase pe punte. Rodrigues era în scaunul lui cu ochii înroşiţi de nesomn, iar doi marinari japonezi se aflau la timonă, ca şi mai înainte. — Pot să iau cartul ăsta în locul tău? — Cum te simţi, englezule? — Odihnit. Pot să fac de cart în locul tău? Blackthorne îl văzu pe Rodrigues măsurându-l. Am să te trezesc dacă se schimbă vântul, sau se-ntâmplă ceva. — Mulţumesc, englezule. Da, am să dorm puţin. Ţine drumul ăsta. Când întorci clepsidra, ia patru grade spre vest şi la următoarea întoarcere alte şase tot spre vest. Va trebui să-i arăţi pe compas noul drum timonierului. Wakarimasu ka? — Hai! Blackthorne râsese. Patru grade spre vest, s-a-nţeles. Du-te jos pilotule, cuşeta ta e comodă. Dar Vasco Rodrigues nu coborâse. Se înfăşurase mai bine în manta şi se aşezase mai bine în scaun. Chiar înainte de întoarcerea clepsidrei de o oră, se trezise pentru o clipă şi verificase schimbarea drumului fără să se mişte de pe locul său, după care adormise imediat. Se mai trezise o dată când se schimbase vântul şi apoi, când văzuse că nu e nici un pericol, se culcase iar. Dimineaţa, Hiro-matsu şi Yabu urcaseră pe punte. Blackthorne le observase uimirea văzându-l pe el la cârmă şi pe Rodrigues dormind. Nu-i vorbiseră, se întoarseră la conversaţia lor şi mai târziu plecaseră jos. Către prânz Rodrigues se ridicase din scaunul lui, rămânând cu ochii pironiţi spre nord-est, adulmecând vântul, cu toate simţurile încordate. Amândoi bărbaţii cercetau marea, cerul şi norii care se îmbulzeau. — Ce-ai face, englezule, dacă ar fi nava ta? întrebă Rodrigues din nou. — Aş goni către coastă dacă aş şti unde e – cel mai apropiat punct.

Nava asta ia repede multă apă şi, cu siguranţă, o să fie furtună. Mai încolo, cam peste vreo patru ceasuri. — Nu poate să fie tai-fun, murmură Rodrigues. — Ce? — Tai-fun. Vânturi îngrozitoare, cele mai rele furtuni din câte-ai văzut vreodată. Dar acum nu suntem în anotimpul tai-fun-urilor. — Când e asta? — Nu acum, duşmanule. Rodrigues râse. Nu, nu acum. Dar treaba asta poate să fie destul de împuţită, aşa că-ţi urmez sfatul tău ticălos. Viraţi la nord prin vest. În timp ce Blackthorne arăta noul drum timonierului, care viră lin nava, Rodrigues se îndreptă spre balustradă şi strigă la căpitan. — Isogi! Căpitan-san. Wakarimasu ka? — Isogi, hai! — Ce-nseamnă asta? Grăbeşte-te? Ochii lui Rodrigues se îngustară veseli. — Nu-i rău s-o rupi un pic în japoneză, nu? Bineînţeles, englezule, isogi înseamnă a se grăbi. Tot ce-ţi trebuie aici e să ştii cam zece cuvinte şi atunci poţi să-i faci pe nemernici să se scape pe ei, dacă vrei. Fireşte, dacă sunt cuvintele potrivite şi dacă ei sunt în toane bune. Mă duc jos să fac ceva de mâncare. — Ştii şi să găteşti? — În Japonia orice bărbat civilizat trebuie să ştie să gătească sau să-l înveţe el personal pe unul dintre maimuţoii ăştia să gătească, altfel mori de foame. Ei nu mănâncă decât peşte crud şi legume crude, murate în oţet dulce. Da, aici viaţa poate fi dată naibii, dacă ştii cum s-o faci. — "Dată naibii" înseamnă bine sau rău? — Mai întotdeauna foarte bine, dar uneori cumplit de rău. Totul depinde de cum simţi şi tu pui prea multe întrebări. Rodrigues se duse jos. Puse bara la uşa cabinei şi cercetă cu atenţie lacătul de la cufărul marinăresc. Firul de păr pus cu atâta băgare de seamă era tot acolo. Şi celălalt fir, de pe coperta cărţii-pilot, la fel de invizibil pentru oricine, în afară de el, era, de asemeni, neatins. Trebuie să fii tare prevăzător pe lumea asta, gândi Rodrigues. E vreun pericol dacă el ştie că eşti pilotul lui Nao del Trato, uriaşa Corabie Neagră din anul ăsta, din Macao? Poate. Pentru că atunci va trebui să-i explici că ea e un leviatan; una dintre cele mai mari şi mai bogate corăbii din lume, peste o mie şase sute de tone. Ai putea fi ispitit să-i vorbeşti de încărcătura ei, de negoţ, despre Macao şi despre tot felul de lucruri, care sunt foarte, foarte importante şi foarte, foarte secrete. Dar noi suntem în război, noi, împotriva englezilor şi olandezilor. Descuie lacătul bine uns şi scoase rutterul său, ca să verifice câteva relevmente pentru cea mai apropiată radă şi ochii i se opriră pe pachetul sigilat pe care părintele Sebastio i-l dăduse chiar înainte de a pleca din Anjiro. Să fie oare în el cărţile-pilot ale englezului? se întrebă din nou. Cântări pachetul şi privi sigiliile iezuite, ispitit să le rupă şi să se convingă. Blackthorne îi spusese că escadra olandeză venise prin Strâmtoarea Magellan şi nimic altceva. Englezul pune o mulţime de întrebări, dar nu spune nimic neîntrebat, gândi Rodrigues. E viclean, deştept şi periculos. Să fie cărţile-pilot sau nu? şi dacă sunt, la ce-s bune pentru sfinţii părinţi? Se înfioră gândindu-se la iezuiţi, la franciscani, la dominicani şi la toţi călugării, preoţii şi la Inchiziţie. Sunt preoţi buni şi preoţi răi, iar cei mai mulţi sunt răi, dar sunt totuşi preoţi. Biserica trebuie să aibe preoţi ca să mijlocească pentru noi şi fără ei am rămâne turma rătăcită în lumea lui Satan. O, Madonna, apără-mă de toate relele şi de preoţii răi!

Rodrigues se afla în cabina lui cu Blackthorne, în portul Anjiro, când uşa se deschisese şi părintele Sebastio intrase nepoftit. Ei mâncaseră şi băuseră, iar ce le rămăsese se afla în bolurile de lemn. — Împărţi pâinea cu ereticii? îl întrebase preotul. E periculos să mănânci cu ei. Sunt molipsitori. Ţi-a spus că e pirat? — Doar e creştineşte, părinte, să fii mărinimos cu duşmanii tăi. Când am căzut în mâinile lor şi ei au fost de treabă cu mine. Nu fac decât să răsplătesc binele cu bine. Îngenunchease şi sărutase crucea preotului. Apoi se ridicase şi, oferindu-i vin, îi spusese: Cu ce vă pot fi de folos? — Vreau să merg la Osaka. Cu nava. — Îi întreb îndată. Plecase şi-l întrebase pe căpitan şi cererea fusese trimisă din om în om lui Toda Hiro-matsu, care răspunsese că Toranaga nu-i zisese nimic de aducerea unui preot străin din Anjiro, aşa că-i părea rău, dar nu-l putea lua pe preotul străin din Anjiro. Părintele Sebastio voise să discute cu el între patru ochi, aşa că-l trimisese pe englez pe punte şi, în singurătatea cabinei, preotul scosese la iveală pachetul sigilat. — Aş vrea să-l dai Părintelui Inspector. — Nu ştiu dacă Eminenţa Sa va mai fi în Osaka, atunci când ajung eu acolo. Lui Rodrigues nu-i plăcea să fie curierul secretelor iezuite. S-ar putea să fie nevoie să mă-ntorc la Nagasaki. Căpitanul meu General poate că a lăsat ordine pentru mine. — Atunci i-l dai părintelui Alvito. Fii însă absolut sigur că l-ai lăsat numai în mâinile lui. — Foarte bine, spusese el. — Când ai fost ultima dată la spovedanie, fiule? — Duminică, părinte. — Ai vrea să te spovedeşti acum? — Da, mulţumesc. Fusese recunoscător că preotul întrebase, pentru că niciodată nu ştii ce ţi se întâmplă când viaţa îţi depinde de mare şi, după aceea, se simţise mult mai bine. Acum, în cabină, Rodrigues puse la loc pachetul, ispita fiind foarte mare. De ce părintele Alvito? Părintele Martin Alvito era mai marele în afacerile de negoţ şi fusese mulţi ani tălmaciul lui Taiko şi, ca atare, apropiat tuturor daimyo-ilor influenţi. Părintele Alvito călătorea adesea între Nagasaki şi Osaka, era unul dintre foarte puţinii oameni, şi singurul european, care putuse intra oricând la Taiko. Era un om deosebit de deştept, care vorbea perfect japoneza şi ştia mai multe despre ei şi modul lor de viaţă decât oricine în Asia. Acum era cel mai influent mediator între portughezi şi Consiliul Regenţilor, Ishido şi Toranaga, în mod special. Încrede-te în iezuiţi, de vreme ce-şi au unul dintre oamenii lor într-o poziţie atât de importantă, gândi Rodrigues cuprins de respect. E sigur că, fără Societatea lui Isus, revărsarea ereziei n-ar fi fost oprită niciodată. Portugalia şi Spania ar fi putut ajunge protestante şi noi ne-am fi pierdut nemurirea sufletului pentru totdeauna. Madonna! — De ce te gândeşti la preoţi tot timpul? se întrebă Rodrigues cu voce tare. Ştii că asta te scoate din sărite! Da, chiar aşa, de ce părintele Alvito? Dacă în pachet sunt cărţile-pilot, înseamnă că pachetul este pentru unul dintre acei daimyo creştini, sau pentru Ishido, ori Toranaga, ori chiar pentru Eminenţa Sa, Părintele Inspector însuşi, nu? Ori pentru Căpitanul meu General? Sau cărţile-pilot au să fie trimise la Roma pentru spanioli? De ce părintele Alvito? Părintele Sebastio putea foarte bine să spună să-l dau unuia dintre ceilalţi iezuiţi. Şi de ce Toranaga îl vrea pe englez? În adâncul inimii ştiu că ar trebui să-l omor pe Blackthorne. E duşman, e un eretic. Dar mai e încă ceva. Simt că acest englez e periculos

pentru noi toţi. De ce oare gândesc aşa? E pilot, şi încă unul deosebit. Puternic. Inteligent. Un om de treabă. N-am de ce mă teme. Atunci de ce mi-e frică? E primejdios? Îmi place de el foarte mult, dar simt că ar trebui să-l omor repede şi, cu cât mai curând, cu atât mai bine. Nu c-aş avea ceva cu el. Doar ca să-i apăr pe ai mei. De ce? Mi-e teamă de el. Ce să fac? Să las totul în mâinile Domnului? Vine furtuna, vine şi-o să fie cumplită. — Afurisit să fiu, eu şi capul meu prost! De ce nu ştiu cu uşurinţă cum c mai bine să fac? *** Furtuna veni înainte de apusul soarelui şi-i prinse în largul mării. Pământul era la zece mile depărtare. Golful spre care se grăbeau, când depăşiseră linia orizontului, era un refugiu destul de bun şi se afla chiar în faţa lor. Nu erau nici bancuri de nisip, nici recifuri, ca să rişti să intri în ele, dar zece mile rămâneau zece mile şi valurile se înălţau cu repeziciune, purtate de vântul încărcat cu picături de ploaie. Furtuna lovea dinspre nord-est direct în tribord şi-şi schimba pe negândite direcţia, rafalele învârtejindu-se neaşteptate, când dinspre nord, când dinspre est, iar marea era întunecată. Se îndreptau spre nord-vest, aşa că hula îi lovea transversal, legănându-i cumplit, ameninţătoare, când pe creasta valului, când în adâncul lui. Galera era o navă cu pescaj mic, construită pentru viteză şi ape liniştite şi, deşi vâslaşii erau destoinici şi foarte disciplinaţi, era greu să-şi ţină ramele în apă şi să tragă cum trebuie. — O să fie nevoie să armaţi ramele şi să fugiţi din faţa vântului, strigă Blackthorne. — Poate, dar nu încă! Unde ţi-s cojones, englezule? — Acolo unde trebuie să fie, pentru Dumnezeu, şi unde vreau să rămână! Amândoi bărbaţii ştiau că dacă s-ar fi întors cu prova în vânt n-ar fi reuşit niciodată să-şi croiască drum împotriva furtunii, iar refluxul şi vântul i-ar fi dus departe de refugiu, în largul mării. Dacă mergeau cu vântul din pupă, refluxul şi vântul i-ar fi dus tot departe şi în largul mării, numai că mai repede. Către sud era oceanul imens. Pe o mie de mile spre sud, sau, dacă n-aveai noroc, pe o mie de leghe, nu era nici urmă de pământ. Erau legaţi de habitaclu cu saule de siguranţă, şi erau mulţumiţi că făcuseră asta, fiindcă puntea se înclina şi se clătina. Se agăţau şi de copastie, înfruntând valurile. Până acum nu trecuse apă peste bord, dar nava era foarte încărcată şi se afunda în apă mai mult decât le-ar fi plăcut. Rodrigues se pregătise cum se cuvine în orele dinaintea furtunii. Totul fusese închis, oamenii preveniţi. Hiro-matsu şi Yabu spuseseră că aveau să stea jos o vreme şi apoi or să urce pe punte. Rodrigues ridicase din umeri şi le spusese răspicat c-o să fie foarte periculos. Era sigur că n-au înţeles. — Ce-or să facă? îl întrebase Blackthorne. — Cine ştie, englezule? N-or să plângă de frică, de-asta poţi să fii sigur. Pe puntea principală vâslaşii trăgeau din răsputeri. În mod normal erau doi bărbaţi la fiecare ramă, dar Rodrigues poruncise trei, pentru forţă, siguranţă şi viteză. Alţii aşteptau sub punţi, ca să-i schimbe, la ordinul lui. Căpitanul vâslaşilor, un om cu experienţă, era pe puntea provă şi loviturile lui erau lente, în cadenţa valurilor. Galera înainta totuşi, deşi de fiecare dată înclinarea părea şi mai puternică, iar revenirea se făcea mai încet. Apoi rafalele deveniseră tot mai haotice şi căpitanul vâslaşilor nu-şi mai putu ritma loviturile. — Atenţie în provă! strigară Blackthorne şi Rodrigues aproape într-un glas. Galera se înclină înspăimântător, douăzeci de rame loviră aerul în loc

să lovească apa şi haosul puse stăpânire pe navă. Primul brizant izbise şi babordul era măturată de valuri. Luau apă. — Înainte, ordonă Rodrigues. Armaţi jumătate din rame în fiecare bord! Madonna, mai repede, mai repede! Blackthorne ştia că fără saula de siguranţă putea fi aruncat cu uşurinţă peste bord. Dar ramele trebuiau armate, altfel erau pierduţi. Desfăcu nodul, înaintă cu greu de-a lungul punţii alunecoase care se apleca periculos, şi coborî pasarela scurtă ce ducea la puntea principală. Brusc, galera se răsuci şi el fu aruncat spre partea înclinată, împiedicându-se de picioarele unora dintre vâslaşi, care îşi desfăcuseră şi ei saulele de siguranţă, încercând cu disperare să-şi pună ramele în ordine. Copastia era sub apă şi un om fu aruncat peste bord. Blackthorne simţi că se duce şi el. Prinse cu o mână parapetul, tendoanele gata să-i plesnească, dar nu-i dădu drumul, apoi apucă cu cealaltă mână balustrada şi, abia mai respirând, se trase înapoi. Picioarele-i găsiră puntea, se săltă, mulţumind cerului şi-şi zise: "Iată, cea de-a şaptea viaţă ţi s-a dus." Alban Caradoc totdeauna spunea că un bun pilot trebuie să fie ca o pisică, afară doar că pilotul trebuie să aibă cel puţin zece vieţi, pe când pisica se mulţumeşte cu nouă. Un om era la picioarele lui şi-l trase din ghearele mării, îl ţinu până fu în siguranţă, apoi îl ajută să ajungă la locul lui. Se uită înapoi spre dunetă să-l blesteme pe Rodrigues pentru că lăsase să-i scape timona. Rodrigues îi făcu semn cu mâna, arătă spre ceva şi strigă, dar strigătul îi fu înghiţit de o pală de vânt. Blackthorne văzu că-şi schimbaseră drumul. Acum mergeau aproape în vânt şi-şi dădu seama că schimbarea fusese intenţionată. Înţeleaptă manevră, gândi. Asta o să ne dea un răgaz să ne rânduim, dar ticălosul putea să mă fi prevenit. Nu-mi place să-mi pierd una din vieţi fără rost. Îi făcu şi el semn înapoi cu mâna şi se apucă să pună ordine printre vâslaşi. Toate ramele se opriseră, afară de cele două din faţă de la provă, care-i ţineau în vânt. Prin semne şi ţipând, Blackthorne reuşi să armeze jumătate din vâsle, dublă oamenii la cele care băteau apa şi se îndreptă din nou către pupă. Oamenii se ţineau tari şi, deşi unora le era foarte rău, stăteau şi aşteptau ordinul următor. Golful era mai aproape dar tot părea la un milion de leghe. Spre nord-est cerul era întunecat. Ploaia îi biciuia şi rafalele se înteţeau. Pe Erasmus Blackthorne n-ar fi avut de ce se teme. Ar fi putut face escală uşor, sau ar fi putut reveni fără grijă la adevărata lor rută, îndreptându-se către locul dorit de debarcare. Nava lui era construită şi armată pentru furtună. Galera, nu. — La ce te gândeşti, englezule? — Tu tot ce vrei o să faci, orice gândesc eu, îi strigă împotriva vântului, da' să nu ia multă apă, c-o să ne ducem la fund ca un bolovan şi data viitoare, când merg la provă, spune-mi că faci volta în vânt. Sau mai bine fă-o când sunt legat cu saula şi-atunci o s-ajungem amândoi în port. — A fost mâna Domnului, englezule. A izbit un val şi i-a rotit pupa. — Aproape că m-a aruncat peste bord. — Am văzut. Blackthorne măsură deriva. — Dacă menţinem drumul ăsta n-o să ajungem niciodată în golf. O să fim împinşi pe lângă promontoriu la o milă sau chiar mai mult. — Am de gând să rămân cu prova în vânt. Apoi, când ne vine bine, o să tăiem direct spre ţărm. Ştii să înoţi? — Da. — Bun. Eu n-am învăţat niciodată. Prea periculos. Mai bine să te îneci repede decât cu încetul, nu? Fără să vrea Rodrigues se cutremură. Madonna, apără-mă să nu-mi fie apa mormântul! Târfa asta de galeră cu burta de scroafă trebuie să fie în port în seara asta. Neapărat. Nasul meu

îmi spune că, dacă ne întoarcem, ne ducem la fund. Suntem mult prea încărcaţi. — Uşureaz-o. Aruncă încărcătura peste bord. — Regele Toady n-o să fie niciodată de acord. Trebuie să ajungă fie cu ea, fie deloc. — Întreabă-l. — Doamne, eşti surd? ţi-am spus! ştiu că n-o să se învoiască! Rodrigues se duse mai aproape de cârmaci şi se asigură c-au înţeles că trebuie să rămână cu prova în vânt, fără sminteală. — Supraveghează-l, englezule! Ai cârma. Îşi desfăcu saula de siguranţă şi coborî pasarela, sigur pe picioarele lui. Vâslaşii îl priveau încordaţi, în timp ce se îndrepta spre teugă, la căpitan-san, pentru a-i explica prin semne şi cuvinte planul pe care-l avea în minte. Hiro-matsu şi Yabu urcară pe punte. Căpitan-san le explică planul. Amândoi erau palizi, dar rămaseră imperturbabili şi nici unul nu vomă. Priveau spre ţărm prin ploaie, apoi ridicară din umeri şi plecară iar jos. Blackthorne privi atent spre golf din babord. Ştia că planul era periculos. Trebuia să aştepte până ajungeau chiar lângă promontoriu, apoi să cadă sub vânt, să se îndrepte din nou spre nord-vest şi să tragă cu disperare. Corabia n-o să-i ajute. Va trebui să se bizuie numai pe propria lor forţă. Ţărmul sudic al golfului era mărginit de stânci colţuroase şi recifuri. Dacă socoteau greşit clipa, aveau să fie mânaţi de valuri drept acolo şi zdrobiţi de stânci. — Englezule, treci la provă! Portughezul îi făcu semn. Blackthorne plecă. — Ce-ai zice de velă? strigă Rodrigues. — Nu. Mai mult o să ne-ncurce decât să ne ajute. — Atunci stai aici. Dacă cumva căpitanul pierde măsura sau dacă-l pierdem, preiei tu. E-n ordine? — N-am mai navigat niciodată pe una din astea până acum, nu sunt deprins cu ramele, dar o să-ncerc. Rodrigues privi ţărmul. Promontoriul apărea şi dispărea prin rafalele de ploaie. Curând va trebui să o pornească de-a dreptul. Valurile creşteau şi berbecii înspumaţi curgeau năvalnic. Întrecerea între promontorii părea îndrăcită. De data asta o să fie împuţită treaba, gândi. Apoi scuipă şi se hotărî. — Mergi la pupă, englezule. Treci la timonă. Când fac semn, virează vest-nord-vest, spre vârful ăla. Îl vezi? — Da. — Nu şovăi şi ţine drumul ăla. Urmăreşte-mă atent. Semnul ăsta înseamnă banda stânga, ăsta – banda dreapta, ăsta – drept aşa. — Foarte bine. — Juri c-o să-mi aştepţi ordinele şi-o să le îndeplineşti întocmai? — Vrei să trec la timonă sau nu? Rodrigues ştia că nu avea de ales. — Trebuie să mă-ncred în tine, englezule, şi nu-mi place asta. Du-te la pupă, spuse. Văzu că Blackthorne îi citise gândurile şi plecase. Apoi îşi schimbă hotărârea şi strigă după el: Hei, tu, pirat obraznic! Du-te cu Dumnezeu! Blacklhorne se întoarse mulţumit. — Şi tu, spaniolule! — Mă piş pe toţi spaniolii şi trăiască Portugalia! — Drept aşa! *** Au intrat în port, dar fără Rodrigues. Fusese luat de valuri când i se

rupsese saula de siguranţă. Nava se găsise la un pas de izbândă. Atunci venise talazul uriaş dinspre nord şi, cu toate că luaseră multă apă, pierzându-l pe căpitanul japonez, fuseseră luaţi de valuri şi purtaţi către ţărmul plin de stânci. Blackthorne îl văzu pe Rodrigues luat de val, gâfâind şi zbătându-se în marea agitată. Furtuna şi refluxul îi duseseră mult către latura sudică a golfului, foarte aproape de stânci, toţi fiind siguri că nava era pierdută. Când Rodrigues fu luat de val, Blackthorne îi aruncă un colac de salvare din lemn. Portughezul se întinse după el, dar marca i-l luă, fără ca el să-l mai poată prinde. O vâslă îl izbi cu putere şi el îşi repezi mâna spre ea. Ploaia cădea în torente şi ultimul lucru pe carc-l văzu Blackthorne fu braţul lui Rodrigues şi rama ruptă şi, chiar în faţă, brizantul năpustindu-se asupra malului chinuit. Ar fi putut să se arunce peste bord, să-noate spre el şi poate că l-ar fi salvat, poate că ar fi avut şi timp, poate, dar prima şi ultima lui datorie era către navă, iar nava lui era în pericol. Aşa că îi întorsese spatele lui Rodrigues. Valul luase cu el câţiva vâslaşi şi ceilalţi se luptau să completeze locurile goale. Un ofiţer îşi desfăcu curajos saula de siguranţă. Sări pe puntea provă, se asigură şi reluă cadenţa. Cineva începu să strige ritmic, iar vâslaşii încercau să pună o oarecare ordine în mişcările haotice. — Isogiiiiii! strigă Blackthorne, amintindu-şi cuvântul. Se lăsă cu toată greutatea pe timonă ca să aducă nava cu prova mai în vânt, apoi merse la balustradă şi bătu măsura, strigând: Unu-Doi-Unu-Doi, încercând să încurajeze echipajul. — Haideţi, ticăloşilor, traaageţi! Galera era aproape pe stânci, căci erau chiar lângă pupă, şi la babord, şi la tribord. Ramele se cufundară în apă şi se înălţară, dar nava nu făcu nici o mişcare, căci vântul şi refluxul, victorioase, o trăgeau vizibil înapoi. — Haideţi, trageţi, ticăloşilor! strigă din nou Blackthorne, bătând cu mâna măsura. Vâslaşii prinseră puteri văzându-l. Întâi reuşiră să ţină piept mării, apoi o învinseră. Nava se îndepărtă de stânci. Blackthorne menţinu drumul spre coasta de sub vânt. Curând ajunseră în ape mai calme. Vântul sufla încă puternic, dar deasupra capetelor lor. Încă mai era furtună, dar departe, în larg. — Aruncaţi ancora de la babord! Nici unul dintre marinari nu-l înţelese, dar toţi ştiau ce aveau de făcut. Săriră să-i îndeplinească ordinul. Lăsă corabia lin în derivă, ca să încerce tăria fundului mării. — Aruncaţi ancora de la tribord Când nava-i fu în siguranţă, privi spre pupă. Linia ţărmului abia se vedea prin ploaie. Cercetă marea şi cântări posibilităţile. Cartea-pilot a portughezului e jos, gândi secătuit de puteri. Pot să duc nava până la Osaka. Aş putea să o duc înapoi la Anjiro. Dar ai făcut bine că nu l-ai ascultat? Ba nu i-am încălcat ordinele. Eram pe dunetă. Singur. — Cârma spre sud, îi strigase Rodrigues când vântul şi refluxul îi purtau primejdios lângă stânci. Întoarce şi mergi cu vânt din pupă! — Nu! îi strigase la rândul lui, convins că în largul mării ar fi fost pierduţi şi că singura lor şansă era să încerce să intre în port. O să izbutim! — Afurisitule, o să ne omori pe toţi! Dar n-am omorât pe nimeni, gândi Blackthorne. Rodrigues, amândoi ştiam ca eu trebuia să hotărăsc când ar fi fost de luat o hotărâre. Eu am avut dreptate. Nava este teafără. Nimic altceva nu contează. Îi făcu semn ofiţerului, care se grăbi să vină de pe teugă. Amândoi cârmacii se prăbuşiseră, cu braţele şi picioarele aproape scoase din încheieturi. Vâslaşii erau ca nişte cadavre, căzuţi neputincioşi peste rame. Alţii veneau împleticindu-se de jos, să dea o mână de ajutor. Hiro-matsu şi

Yabu, amândoi foarte zdruncinaţi, fură ajutaţi să urce pasarela, dar, odată ajunşi pe punte, amândoi daimyo rămaseră ţanţoşi în picioare. — Hai, Anjin-san? întrebă ofiţerul. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu dinţi albi, puternici, o faţă lată, arsă de vânt, şi o vânătaie urâtă pe obraz, acolo unde marea îl izbise de parapet. — Te-ai descurcat foarte bine, îi spuse Blackthorne, fără să se sinchisească de faptul că n-o să-i fie înţelese cuvintele. Ştia că tonul şi zâmbetul vor fi deajuns. Da, foarte bine. Acum eşti căpitan-san. Wakarimasu? Tu! Căpitan-san! Omul se uita la el cu gura căscată, apoi se înclină ca să-şi ascundă uimirea şi încântarea. — Wakarimasu, Anjin-san. Arigato goziemashita. — Ascultă, căpitan-san, dă-le oamenilor de mâncare şi băutură. Mâncare caldă. O să rămânem aici peste noapte. Blackthorne se făcu înţeles prin semne. Deândată noul căpitan se întoarse şi strigă cu altă autoritate. Într-o clipă marinarii alergară să-i execute ordinele. Plin de mândrie, noul căpitan îşi întoarse privirea spre dunetă. Aş vrea să pot vorbi limba ta barbară, gândi el fericit. Atunci aş putea să-ţi mulţumesc, Anjin-san, pentru că ai salvat nava şi, odată cu ea, viaţa stăpânului nostru, Hiro-matsu. Ai făcut minuni şi ne-ai dat tuturor forţă şi curaj. Fără tine am fi încurcat-o. Oi fi tu pirat, dar eşti un marinar destoinic şi, atâta vreme cât eşti pilot, îţi voi da ascultare cu preţul vieţii. Nu merit să fiu căpitan, dar am să-ncerc să fiu vrednic de încrederea ta. — Ce vreţi să fac mai departe? îl întrebă. Blackthorne privea peste bord. Fundul mării nu se vedea. Socoti în gând poziţia în care se aflau şi, când se încredinţă că ancorele erau bine fixate şi marea sigură, spuse: — Lăsaţi barca la apă. Aduceţi un vâslaş bun! Din nou Blackthorne se făcu înţeles prin semne şi prin cuvinte. Imediat barca fu lăsată la apă şi echipată de plecare. Blackthorne se îndreptă spre parapet şi era gata să coboare când o voce aspră îl opri. Privi în jur. Hiro-matsu era acolo cu Yabu alături. Bătrânul avea vânătăi urâte pe gât şi pe umeri, dar nu renunţase la sabia-i lungă. Lui Yabu îi curgea sânge din nas, faţa-i era numai vânătăi, chimonoul plin de pete şi încerca să oprească sângele cu o cârpă. Amândoi erau calmi, părând că nici nu bagă-n seamă rănile sau şfichiuireavântului. Blackthorne se înclină politicos. — Hai, Toda-sama? Urmară din nou cuvintele aspre şi bătrânul arătă cu sabia spre barcă, clătinând din cap. — Rodrigu-san acolo! Blackthorne arătă spre ţărmul sudic. Merg să văd! — Iyé! Hiro-matsu dădu iar din cap şi vorbi mult, fiind limpede că nu-i îngăduia din cauza pericolului. — Sunt Anjin-san pe galera asta spurcată şi, dacă eu vreau să mă duc la ţărm, mă duc. Blackthorne îşi menţinu vocea foarte respectuoasă, dar fermă şi era tot atât de limpede ce voia să spună. — Ştiu că barca nu rezistă în larg. Hai! Mă duc la ţărm, acolo, lângă piscul acela. Îl vezi, Toda Hiro-matsu-sama? Lângă stânca aceea mică. Vreau să-mi croiesc drum în jurul promontoriului, acolo. Nu mă grăbesc să mor şi n-am unde să fug. Vreau să găsesc cadavrul lui Rodrigu-san. Îşi trecu un picior peste parapet. Hiro-matsu trase puţin sabia din teacă. Blackthorne îngheţă, dar privirea lui rămase calmă şi faţa neclintită. Hiro-matsu era în încurcătură. Înţelegea dorinţa piratului de a găsi cadavrul lui Rodrigues, dar era periculos să se ducă acolo, chiar şi mergând pe ţărm, iar seniorul Toranaga îi poruncise să-l aducă pe barbar teafăr. Însă era tot atât de limpede că omul avea de gând să plece.

Îl privise în timpul furtunii, stând pe puntea care se clătina, ca un kami rău al mării, neînfricat, la el acasă în mijlocul furtunii; atunci gândise furios: mai bine să-l ţinem pe acest om şi pe toţi barbarii ca el pe uscat, unde putem să-i stăpânim. Pe mare noi suntem în puterea lor. Vedea că piratul e nerăbdător. Ce neciopliţi sunt, îşi spuse. Chiar şi aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc. Toţi spun că numai datorită ţie nava a fost adusă în port, că pilotul Rodrigu şi-a pierdut cumpătul şi că el ne-ar fi dus departe de ţărm, dar tu ai menţinut drumul. Da, dacă am fi mers în larg, ne-am fi scufundat cu siguranţă şi atunci n-aş fi îndeplinit porunca stăpânului meu. O, Buddha, apără-mă de una ca asta! Toate încheieturile-l dureau şi hemoroizii-i erau inflamaţi. Era secătuit de efortul de a rămâne nepăsător în faţa oamenilor săi, a lui Yabu, a echipajului şi chiar în faţa acestui barbar. O, Buddha, sunt atât de obosit. Aş vrea să pot sta lungit într-o baie, să asud, să asud şi să am o zi de odihnă, fără dureri. Doar o singură zi. Lasă gândurile de muiere! Ai avut dureri aproape şaizeci de ani. Ce e durerea pentru un bărbat? Un privilegiu! Stăpânirea durerii este măsura unui bărbat. Mulţumeşte-i lui Buddha că eşti încă în viaţă, ca să- ţi aperi stăpânul, fiindcă ai fi putut să fii mort de o sută de ori. Dar urăsc marea. Urăsc frigul. Urăsc durerea. — Stai unde eşti, Anjin-san, spuse el, trist şi amuzat de flăcările albastre cu reflexe de gheaţă din ochii bărbatului, şi îi făcu semn cu sabia băgată în teacă spre a se face înţeles. Când fu sigur că omul pricepuse, privi spre ofiţer. Unde suntem? A cui e feuda asta? — Nu ştiu, alteţă. Cred că suntem undeva în provincia Ise. Am putea trimite pe cineva la ţărm, la cel mai apropiat sat. — Poţi să ne duci la Osaka? — Dacă ne ţinem foarte aproape de coastă, alteţă, şi dacă mergem încet, cu mare grijă. Eu nu cunosc aceste ape şi nu vă pot garanta siguranţa. N-am destule cunoştinţe şi nimeni de pe navă nu le are. În afară de acest pilot. Dac-ar fi după mine, v-aş sfătui să mergem pe uscat. V-am putea face rost de cai şi palanchine. Hiro-matsu clătină din cap iritat. Să meargă pe uscat era exclus. Le-ar fi luat prea multă vreme – locul era muntos şi drumurile puţine – şi ar fi trebuit să străbată multe ţinuturi ale aliaţilor lui Ishido, duşmanul lor. La primejdiile astea se mai adăugau nenumăratele cete de tâlhari care împânzeau trecătorile. Asta ar fi însemnat să-şi ia toţi oamenii cu el. Desigur că ar fi putut să-şi croiască drum luptând cu bandiţii, dar n-ar fi reuşit niciodată să forţeze o trecătoare dacă Ishido, sau aliaţii lui, şi-ar pune în minte să-l oprească. Toate acestea l-ar întârzia şi mai mult, iar porunca era să aducă încărcătura, barbarul şi pe Yabu rapid şi în siguranţă. — Dacă mergem în lungul coastei, cât timp ne-ar trebui? — Nu ştiu, alteţă. Patru sau cinci zile, poate mai mult. Aş fi foarte nesigur pe mine, eu nu sunt căpitan, iertaţi-mă. Asta înseamnă, gândi Hiro-matsu, că va trebui să capăt sprijinul acestui barbar. Ca să-l opresc să meargă la ţărm, va trebui să-l leg. Şi cine ştie dacă va vrea să ne fie de ajutor, legat? — Cât o să stăm aici? — Pilotul spune că o noapte. — O să înceteze furtuna până atunci? — Ar trebui, alteţă, dar nu se ştie niciodată. Hiro-matsu şovăi, cântărind din priviri când coasta muntoasă, când pilotul. — Îmi îngădui un sfat, Hiro-matsu-san? întrebă Yabu. — Da, da, bineînţeles, răspunse el precaut. — De vreme ce se pare că o să avem nevoie de ajutorul pilotului ca să ajungem la Osaka, de ce să nu-l lăsam să meargă pe ţărm, dar să trimitem

oameni cu el să-l apere şi să le ordonaţi să se întoarcă înainte de lăsarea întunericului. Cât priveşte drumul pe uscat, sunt de acord că ar fi prea periculos pentru dumneata şi nu mi-aş ierta-o niciodată, dacă ţi s-ar întâmpla ceva. O dată ce furtuna se va fi domolit, o să fi mai în siguranţă pe navă şi-o să ajungi la Osaka mult mai repede, neh? Precis, mâine pe la apusul soarelui. Hiro-matsu încuviinţă, fără prea mare tragere de inimă. Făcu semn unui samurai. — Takatashi-san! Vei lua şase oameni şi vei merge cu pilotul. Aduceţi cadavrul portughezului, dacă-l găsiţi, dar, dacă e atins chiar şi numai un fir de păr al acestui barbar, tu şi oamenii tăi vă veţi face seppuku pe loc. — Da, stăpâne. — Trimite doi oameni la cel mai apropiat sat ca să afle unde suntem şi a cui e feuda. — Da, stăpâne. — Cu îngăduinţa dumitale, Hiro-matsu-san, am să conduc eu grupul la ţărm, spuse Yabu. Dacă am ajunge la Osaka fără pirat, aş fi atât de umilit încât m-aş simţi dator să-mi iau oricum zilele. Aş fi onorat să îndeplinesc poruncile dumitale. Hiro-matsu încuviinţă, uimit în sinea lui că Yabu înfrunta un asemenea pericol. Coborî sub punte. Când Blackthorne înţelese că Yabu mergea cu el pe ţărm, pulsul i se acceleră. Nu l-am uitat pe Pieterzoon, şi nici echipajul meu sau groapa, nici urletele, nici pe Omi. Nu am uitat nimic din tot ce s-a întâmplat. Păzeşte-ţi viaţa, ticălosule.

CAPITOLUL 9 Ajunseră repede pe ţărm. Blackthorne vroise să meargă în frunte, dar Yabu pornise cu un pas iute, greu de susţinut şi îi luase locul. Ceilalţi şase samurai îl urmăreau grijulii. N-am unde fugi, proştilor, le spuse în gând, înţelegând greşit grija lor, în timp ce scotocea cu privirea golful, căutând bancuri de nisip sau recifuri ascunse, luând repere, ţinând minte tot ce era important pentru a le trece mai târziu în cartea-pilot. Drumul îi duse mai întâi de-a lungul ţărmului acoperit cu pietriş mărunt, apoi urmă un urcuş scurt peste bolovani rotunjiţi de valurile mării până la o cărare ce ocolea culmea strecurându-se primejdios în jurul promontoriului sudic al ţărmului. Ploaia încetase, dar vijelia încă mai continua. Cu cât se apropiau mai mult de limba de pământ aflată în bătaia vântului, valurile ce se aruncau asupra stâncilor de sub ei îşi aruncau mai sus spuma. În curând fură uzi leoarcă. Deşi Blackthorne se simţea îngheţat, Yabu şi ceilalţi samurai, care purtau chimonouri subţiri, strânse neglijent cu cingătorile, nu păreau să se simtă stânjeniţi de umezeală sau de frig. Aşa cum spunea Rodrigues, îşi zise, simţind teama revenind. Japonezii pur şi simplu nu sunt făcuţi ca noi. Nu simt frigul, foamea sau lipsurile sau rănile aşa ca noi. Sunt ca nişte animale, cu nervii amorţiţi. De-asupra lor stânca se înălţa cam două sute de picioare. Ţărmul se afla la cincizeci de picioare dedesubt. Mai departe şi peste tot împrejurul lor se vedeau munţii şi pe toată întindere ţărmului ce mărginea golful nu se zărea nici o casă sau colibă. Nu era de mirare, căci nu era loc pentru ogoare, după pietrişul care acoperea ţărmul ridicându-se stâncile falezei şi apoi munţii de granit pe înălţimile cărora creşteau copaci. Cărarea cobora şi urca de-a lungul peretelui falezei, primejdios şi lunecos. Înaintând trudnic, aplecându-se împotriva vântului, Blackthorne privea picioarele puternice şi muşchiuloase ale lui Yabu. Alunecă, fecior de

căţea, gândi. Alunecă, zdrobeştete de bolovanii de jos. Asta te-ar face să ţipi? ce te-ar putea face să ţipi? Îşi luă cu greu ochii de la Yabu şi începu din nou să cerceteze faleza. Fiecare crăpătură, surpătură sau adâncitură a stâncilor. Rafalele vântului îi făceau ochii să lăcrimeze. Valurile se aruncau înainte şi înapoi, răsucindu-se învolburate. Ştia că erau puţine speranţe de a-l găsi pe Rodrigues, erau prea multe adâncituri şi locuri ascunse care n-ar fi putut fi cercetate niciodată. Dar trebuise să vină la uscat, să încerce. Îi era dator lui Rodrigues. Toţi piloţii se rugau neîncetat să aibă parte de moarte pe uscat, să fie îngropaţi în pământ. Toţi văzuseră prea multe trupuri umflate de apă, ciopârţite de crabi sau pe jumătate mâncate de peşti. Înconjurară promontoriul şi se opriră uşuraţi, la adăpost de vânt. Nu era nevoie să meargă mai departe. Dacă nu era în partea bătută de vânt, cadavrul era ascuns sau înghiţit de ape, sau dus în larg, în adâncuri. O jumătate de milă mai departe un sat mic de pescari era cuibărit pe ţărmul înspumat. Yabu făcu semn către doi dintre samurai. Aceştia se înclinară imediat şi porniră în fugă într-acolo. Mai aruncară o ultimă privire, apoi Yabu îşi şterse ploaia de pe faţă şi privi în sus la Blackthorne, făcând semn de întoarcere. Biackthorne încuviinţă din cap şi porniră din nou, cu Yabu în frunte şi ceilalţi samurai urmărindu-l mereu cu atenţie, şi iarăşi îi făcu proşti în sinea lui. Apoi, pe la jumătatea drumului, îl văzură pe Rodrigues. Era prins într-o despicătură, între doi bolovani mari, deasupra valurilor, dar acoperit din când în când de ele. Un braţ îi era întins înainte, celălalt era încă încleştat de vâsla ruptă care se mişca uşor, odată cu înaintarea şi retragerea apelor. Această mişcare îi atrăsese atenţia lui Blackthorne, când se aplecase sub bătaia vântului, înaintând cu greu în spatele lui Yabu. Singura cale de a ajunge acolo era dincolo de o culme joasă. Nu erau de urcat decât cincizeci-şaizeci de picioare, însă peretele era aproape vertical, şi nu aveai de ce să te sprijini. Ce-i cu mareea? se întrebă Blackthorne. E flux, nu reflux. Apa o să-l ducă din nou în larg. Iisuse, pare primejdios acolo jos. Ce-i de făcut? Se apropie de margine şi îndată Yabu i se puse în cale, scuturând din cap, iar ceilalţi samurai îl înconjurară. — Încerc doar să văd mai bine, pentru numele lui Dumnezeu, spuse, nu încerc să fug! Unde dracu' aş putea fugi? Se trase puţin înapoi şi se uită cu grijă în jos. Ei îi urmăriră privirea, sporovăind între ei, Yabu vorbind mai tot timpul. Nu-i nici o speranţă, hotărî. E prea primejdios. O să ne întoarcem în zori cu frânghii. Dac-o fi să mai fie aici, o să-l îngrop pe ţărm. Încă nehotărât se întoarse şi, în aceeaşi clipă, marginea malului se sfărâmă şi el începu să alunece în jos. Imediat Yabu şi ceilalţi îl înşfăcară şi-l traseră înapoi, şi atunci el îşi dădu seama că se-ngrijeau de siguranţa lui. Încearcă doar să mă protejeze! De ce să mă vrea teafăr? Din cauza lui Tora – cum îl cheamă? Toranaga? Din pricina lui? Da, dar şi poate pentru că nu mai este nici un alt pilot la bord. De asta m-au lăsat să vin la ţărm, făcând ce-am vrut eu? Da, asta trebuie să fie. Deci acum am putere asupra navei, asupra bătrânului daimyo şi asupra ticălosului ăsta. Cum aş putea să mă folosesc de asta? Se destinse şi le mulţumi. Îşi lăsă ochii să rătăcească împrejur. — Trebuie să-l aducem sus. Yabu-san. Hai! Singura cale e pe acolo. Peste stânca aceea. Îl aduc sus, eu, Anjin-san! Din nou înaintă ca şi cum ar fi avut de gând să coboare şi din nou ei îl opriră iar el spuse cu prefăcută nelinişte: Trebuie să-l scoatem de-acolo. Uite! Nu mai avem prea mult timp, lumina scade! — Iyé, Anjin-san, spuse Yabu.

Blackthorne îl privi de sus. — Dacă nu mă laşi să mă duc eu, Yabu-san, atunci trimite unul dintre oamenii tăi. Sau du-te chiar tu. Tu! Vântul se răsucea împrejurul lor şuierând de-alungul peretelui falezei. Îl văzu pe Yabu privind în jos, măsurând din priviri urcuşul şi lumina în scădere şi ştiu că îl încolţise. Te-am prins, ticălosule, trufia ta te-a pierdut. Dacă cobori acum, te-ai ars. Dar să nu mori, te rog. Doar rupeţi picioarele sau glezna, apoi îneacă-te. Un samurai începu să coboare, dar Yabu îi porunci să se întoarcă. — Întoarce-te la navă. Adu imediat nişte funii, spuse Yabu. Omul o rupse la fugă. Yabu îşi aruncă din picioare sandalele cu talpa de lemn. Îşi scoase săbiile de la brâu şi le puse cu grijă deoparte. — Ai grijă de ele şi de barbar. Dacă se întâmplă ceva cu ele sau cu el, te trag în ţeapă cu propriile tale săbii! — Vă rog lăsaţi-mă pe mine să cobor, Yabu-sama, spuse Takatashi. Dacă o să fiţi rănit sau o să vi se întâmple ceva eu o să... — Crezi că eşti în stare să faci ceva ce eu nu pot? — Nu, alteţă, bineînţeles că nu. — Bine. — Vă rog aşteptaţi să fie aduse funii. N-am să mi-o iert niciodată dacă vi se întâmplă ceva. Takatashi era scund şi îndesat, cu o barbă stufoasă. Şi de ce să nu aştept frânghiile? se întrebă Yabu. Ar fi o dovadă de chibzuinţă, dar nu şi de înţelepciune. Aruncă o privire barbarului şi dădu din cap scurt. Ştia că fusese provocat. Se aşteptase la asta. Ba chiar sperase. De asta m-am şi oferit, Anjin-san, îşi spuse, amuzându-se în sinea lui. Eşti într-adevăr foarte simplu. Omi avea dreptate. Yabu îşi scoase chimonoul ud leoarcă şi, rămas numai cu fâşia de pânză din jurul şoldurilor, se apropie de marginea stâncii şi o încercă cu talpa şosetei de bumbac. Mai bine le păstrez în picioare, se gândi, dominând frigul tăios cu voinţa şi trupul său călite de educaţia de-o viaţă căreia toţi samuraii trebuiau să i se supună. Şosetele or să te-ajute să nu aluneci – pentru un timp. Vei avea nevoie de toată puterea şi de toată îndemânarea ca să ajungi jos în viaţă. Merită? În timpul furtunii şi a goanei către adăpostul din golf, venise pe punte şi, neobservat de Blackthorne, se aşezase la rame. Îşi unise bucuros puterea cu vâslaşii, detestând miasma de dedesubt şi greaţa care-l cuprinsese. Hotărâse că era mai bine să mori în aer decât sufocat sub punte. În timp ce muncea alături de ceilalţi în frigul pătrunzător, începuse să-i observe pe piloţi. Era limpede că pe mare, nava şi toţi cei de la bord erau în puterea acestor doi oameni. Piloţii erau în lumea lor, stăpânind punţile ce se legănau tot atât de nepăsători cum el stăpânea un cal în galop. N-aveau egal printre japonezii de la bord în pricepere, curaj sau cunoştinţe. Şi, treptat, înţelegerea acestui fapt născuse o idee măreaţă: corăbii barbare moderne, pline cu samurai, pilotate de samurai, comandate de samurai, manevrate de samurai. Samuraii lui. Dacă aş avea la început trei corăbii barbare, aş putea uşor stăpâni calea pe apă între Yedo şi Osaka. Din Izu aş putea gâtui sau nu, după bunul meu plac, toată navigaţia. Adică aproape toate transporturile de orez şi de mătase. N-aş fi eu atunci arbitrul intre Toranaga şi Ishido? Sau, cel puţin balanţa între ei? Nici un daimyo nu ieşise până acum pe mare. Nici un daimyo nu are nave sau piloţi. Cu excepţia mea. Eu am o corabie – am avut o corabie – şi acum s-ar putea să primesc corabia înapoi, dacă sunt iscusit. Am un pilot şi deci un dascăl de piloţi dacă-l pot ţine departe de Toranaga. Dacă pot să-l domin.

Odată ce-mi va fi vasal prin voia lui, o să-i înveţe pe oamenii mei şi o să-mi facă corăbii. Dar cum să mi-l fac vasal? Groapa nu l-a supus. Mai întâi desparte-l de ceilalţi şi ţine-l singur – n-a spus aşa Omi? Apoi acest pilot poate fi învăţat buna-cuviinţă şi chiar să vorbească japoneza. Da, Omi este foarte înţelept. Foarte înţelept, poate prea înţelept – o să mă gândesc la Omi mai târziu. Concentrează-te acum asupra pilotului. Cum să domini un barbar – un creştin mâncător de spurcăciuni? Ce spusese Omi? "Ei preţuiesc viaţa. Zeul lor suprem, Iisus Cristos, îi învaţă să se iubească unul pe celălalt şi să preţuiască viaţa." Cum aş putea să-i dăruiesc viaţa? Să i-o salvez, da, asta ar fi foarte bine. Cum să-l supun? Se lăsase atât de furat de propria exaltare încât nu mai băgase de seamă mişcările navei sau marea. Un val se revărsase peste el. Îl văzuse acoperindu-l pe pilot, dar nu simţise nici o teamă în acest bărbat. Yabu era uluit. Cum putea cineva, care lăsase, umil, un duşman să-i urineze pe spate ca să salveze viaţa unui vasal neînsemnat, cum putea acest om să aibă puterea să uite o asemenea dezonoare nemăsurată şi să stea acolo pe dunetă, chemând zeii mării la luptă ca un erou legendar, ca să-şi salveze acelaşi duşman? Apoi, când acel val uriaş îl luase pe portughez şi ei erau gata să se ducă la fund, Anjin-san râsese miraculos morţii în faţă şi le dăduse puterea să se smulgă dintre stânci. N-am să-i înţeleg niciodată, îşi spuse. Pe marginea stâncii Yabu privi înapoi pentru ultima dată. Ah, Anjin-san, ştiu că te gândeşti că păşesc spre moarte, că m-ai încolţit. Ştiu că tu însuţi nu te-ai duce acolo jos, te-am privit îndeaproape, dar eu am crescut în munţi şi aici în Japonia noi ne căţărăm pe stânci din mândrie sau din plăcere. Aşa că, chiar dacă sunt la strâmtoare acum, sunt după regulile mele, nu ale tale. Am să încerc şi n-are a face dacă am să mor. Dar dacă o să reuşesc, atunci tu, ca bărbat, ai să ştii că sunt mai bun decât tine, în condiţiile tale. O să-mi fi îndatorat, dacă-ţi aduc sus trupul barbarului — Ai să-mi fi vasal, Anjin-san. Coborî peretele falezei cu multă pricepere. Pe la jumătate alunecă. Mâna stângă se agăţă de o ieşitură. Asta-i opri căderea şi atârnă între viaţă şi moarte. Simţea mâna alunecându-i şi începu să sape cu degetele într-o adâncitură, apoi îşi înfipse degetele picioarelor într-o crăpătură zbătându-se pentru un alt sprijin. Când mâna stângă alunecă, degetele picioarelor găsiră o altă crăpătură în care se proptiră şi el îmbrăţişă stânca disperat, apăsând-o cu trupul, încă negăsindu-şi echilibrul, căutând un sprijin. Apoi picioarele îi alunecară. Deşi, zece picioare mai jos, reuşi să se prindă de altă ieşitură cu ambele mâini şi atârnă de ea pentru o clipă şi această ieşitură se sfărâmă. Căzu de la douăzeci de picioare înălţime. Se pregătise cât de bine putuse şi căzu în picioare ca o pisică, rostogolindu-se pe suprafaţa alunecoasă a stâncii ca să atenueze şocul şi se opri ghemuit. Îşi duse mâinile rănite deasupra capului ca se apere de avalanşa de pietre care ar fi putut urma. Dar nu se întâmplă nimic. Îşi scutură capul ca să şi-l limpezească şi se ridică în picioare. Avea un genunchi scrântit. O durere pătrunzătoare urca de-a lungul piciorului până în măruntaie şi începu să transpire. Degetele picioarelor şi unghiile mâinilor îi sângerau, dar la aşa ceva se aşteptase. Nu te doare nimic. N-ai să simţi nici o durere. Stai drept! Barbarul te priveşte. O coloană de spumă îl acoperi şi răceala ei îl ajută să-şi aline durerea. Cu grijă se lăsă să alunece peste bolovanii acoperiţi de alge şi se strecură de-a lungul crăpăturii şi ajunse. Brusc îşi dădu seama că omul era încă în viaţă. Se încredinţă de asta apoi se trase înapoi pentru o clipă. Am nevoie de el viu sau mort? Cum e

mai bine? Un crab tâşni de sub o piatră şi se aruncă plescăind în mare. Valurile năvăliră din nou. Simţi sarea răscolindu-i rănile. Cum e mai bine, viu sau mort? Se ridică nesigur în picioare şi strigă: — Takatashi-san! Pilotul e încă viu! Du-te la corabie, adu o targă şi un doctor, dacă există vreunul pe ea. Cuvintele lui Takatashi se desluşeau greu din cauza vântului. — Da, stăpâne. Înainte de a o porni în fugă strigă oamenilor săi: — Aveţi grijă de barbar, să nu i se întâmple nimic. Yabu privi atent galera care sălta uşor la ancoră. Samuraiul pe care îl trimisese înapoi după frânghii era deja lângă bărci. Îl văzu sărind într-una dintre ele şi pornind pe apă. Zâmbi în sinea lui şi aruncă o privire înapoi. Blackthorne se apropiase de marginea stâncii şi striga îngrijorat la el. Ce încearcă să spună? se întrebă Yabu. Îl văzu arătând către mare, dar asta nu îi spunea nimic. Marea era agitată şi răscolită, dar aşa fusese şi mai înainte. Yabu renunţă să mai încerce să priceapă ce spunea şi-şi îndreptă atenţia către Rodrigues. Trase cu greu corpul pe stânci, deasupra valurilor. Răsuflarea portughezului era întretăiată, dar inima părea să-i fie puternică. Era plin de zgârieturi. Aşchia unui os spintecase pielea gambei stângi. Umărul drept părea sărit. Yabu caută să vadă dacă nu-i curgea sânge din vreo rană deschisă, dar nu găsi nici una. Dacă nu-i rănit înăuntru, atunci poate va trăi, îşi spuse. Daimyo-ul fusese rănit de prea multe ori şi văzuse prea mulţi morţi şi răniţi ca să nu fi câştigat o oarecare pricepere în diagnostic. Dacă Rodrigues poate fi încălzit, hotărî, cu saké şi ierburi puternice, cu multe băi calde, o să trăiască. S-ar putea să nu mai fie în stare să meargă, dar o să trăiască. Da, vreau ca acest om să trăiască. N-are aface dacă n-o să mai poată merge. Poate că aşa o să fie mai bine. Aş avea un pilot de rezervă. Omul îmi datorează cu siguranţă viaţa. Dacă piratul n-o să mă ajute, poate că pot să-l folosesc pe el. Ar merita să mă prefac că devin creştin? I-ar aduce asta pe amândoi de parte mea? Ce-ar face Omi? Omi e inteligent. Da. Prea inteligent? Omi vede prea multe şi prea repede. Dacă poate să vadă atât de departe, poate să înţeleagă că tatăl său va conduce clanul dacă eu dispar. Fiul meu este prea necopt ca să se descurce singur şi după tată, ar urma Omi. Neh? Ce să fac cu Omi? Dacă i l-aş da pe Omi barbarului? Ca pe o jucărie. Ce zici de asta? Se auzeau strigăte neliniştite deasupra. Apoi înţelese spre ce arătase barbarul. Fluxul! Fluxul se ridica iute. Deja înconjurase stânca pe care stătea. Se ridică brusc şi se strâmbă sub durerea care-i săgeta din genunchi. Toate căile de scăpare în lungul plajei erau tăiate de mare. Semnele lăsate de maree pe stânci erau mai sus de un stat de om. Privi după barcă. Era aproape de corabie acum. Pe faleză Takatashi alerga încă susţinut. Frânghiile nu vor ajunge la timp, îşi spuse. Cerceta stăruitor cu privirea de jur împrejur. Nu avea nici o cale în susul falezei. Nici o stâncă nu-i oferea adăpost. Nici o adâncitură. În mare se vedeau vârfuri de stânci dar nu ar fi putut niciodată să ajungă la ele. Nu ştia să înoate şi nu avea nimic pe care să-l poată folosi drept plută. Oamenii de deasupra îl priveau. Barbarul arăta către vârfurile de stâncă din apă şi făcu gesturi de înot. Dar el clătina din cap. Cerceta totul din nou cu atenţie. Nimic. Nu-i nici o scăpare, îşi spuse. Acum eşti sortit morţii. Pregăteşte-te. Karma îşi spuse şi le întoarse spatele, aşezându-se mai comod,

bucurându-se de neţărmurita linişte ce coborâse asupra lui. Ultima zi, ultima mare, ultima lumină, ultima bucurie, ultima... Cât de frumoasă era marea, şi cerul, şi frigul, şi sarea. Începu să se gândească la ultimul poem pe care acum, după datină, trebuia să-l compună. Se simţi fericit. Avea timp să se gândească în linişte. Blackthorne striga: — Ascultă, ticălos blestemat! Găseşte un prag de stâncă, trebuie să fie un prag pe undeva! Samuraii stăteau în calea lui, privindu-l ca pe un nebun, era limpede pentru ei că nu exista nici o scăpare şi că Yabu se pregătea pur şi simplu pentru o moarte plăcută, aşa cum ar fi făcut şi ei, dacă ar fi fost în locul lui. Şi îi nemulţumeau aceste strigăte, aşa cum ştiau că-l nemulţumesc şi pe Yabu. — Priviţi acolo jos! Poate găseşte ceva! Unul dintre ei veni la marginea stâncii, privi în jos, ridică din umeri şi spuse ceva tovarăşilor săi care şi ei ridicară la rândul lor din umeri. De fiecare dată când Blackthorne încerca să se apropie mai mult de marginea falezei ca să caute o cale de scăpare, ei îl opreau. Ar fi putut foarte uşor să-l îmbrâncească pe unul dintre ei în braţele morţii, şi era ispitit s-o facă. Dar îi înţelegea, pe ei şi problemele lor. Gândeşte-te la o cale să-l ajuţi pe ticălosul ăla. Trebuie să-l salvezi pe el, ca să-l salvezi pe Rodrigues. — Hei, tu, japonez neputincios, împuţit, nemernic şi căcăcios! Hei, Kasigi Yabu! Unde-ţi e bărbăţia? Nu te lăsa, numai laşii se dau bătuţi! Eşti bărbat sau oaie? Dar Yabu nu-i dădea nici o atenţie, stătea la fel de nemişcat ca şi stânca deasupra căreia stătea. Blackthorne ridică o piatră şi o aruncă spre el. Căzu în apă nebăgată de seamă şi samuraii strigară la el înfuriaţi. Ştia că-n orice clipă puteau să sară la el şi să-l lege. Dar cum ar face- o? N-aveau nici o funie. Funie! Fă o funie! Poţi să faci o funie? Ochii îi căzură pe chimonoul lui Yabu. Începu să-l rupă în fâşii, încercându-le tăria. Mătasea era foarte rezistentă. — Haideţi! porunci samurailor, scoţându-şi cămaşa. Faceţi o frânghie! Hai! Înţeleseseră. Îşi dezlegară îndată brâiele, îşi scoaseră chimonourile şi-l imitară. Începu să înnoade capetele fâşiilor şi eşarfelor împreună. În timp ce ei întregeau funia, Blackthorne se întinse cu grijă jos şi se târî până la buza stâncii, cerându-le la doi dintre ei să-l ţină de glezne pentru siguranţă. Nu avea nevoie de ajutorul lor, dar voia să-i ştie liniştiţi. Scoase capul în afară cât de departe îndrăzni, conştient de neliniştea lor. Apoi începu să cerceteze locul aşa cum făcea pe mare. Bucată cu bucată, ferindu-se pe cât putea să se uite direct către ceea ce privea. O cercetare completă de la dreapta spre stânga. Nimic. Încă o dată. Nimic. Şi încă o dată. Nimic. Ce-i asta? Chiar deasupra liniei mareei – o crăpătură în stâncă sau o umbră? Blackthorne îşi schimbă poziţia, dureros de conştient că marea aproape acoperise stânca pe care stătea Yabu şi aproape toate celelalte stânci dintre el şi baza falezei. Acum putea să vadă mai bine şi arătă cu degetul. — Acolo! Ce-i aia? Unul dintre samurai se şi aşezase în patru labe şi urmări cu privirea degetul întins al lui Blackthorne, dar nu observă nimic. — Acolo! acolo nu este o lespede? Cu mâinile închipui un prag de stâncă şi cu două degete un om, apoi aşeză omul pe pragul de stâncă şi cu celălalt deget făcu o boccea pe umărul omului, astfel că acum omul stătea pe pragul de stâncă – pe acel prag de

stâncă – cu altul pe umerii săi. — Repede! Isogi! Faceţi-l să înţeleagă. Kasigi Yabu-sama! Wakarimasu ka? Omul ţâşni în picioare şi începu să vorbească iute către ceilalţi, care priviră şi ei într-acolo. Acum văzuseră cu toţii pragul de stâncă şi începură să strige. Totuşi Yabu nu se mişca. Părea de piatră. Strigară mai departe şi Blackthorne li se alătură, dar era ca şi cum n-ar fi scos nici un sunet. Unul dintre ei vorbi grăbit, iar ceilalţi încuvinţară şi se înclinară. Se înclină şi el. Apoi cu un strigăt ascuţit de Bansaiiiii!, se aruncă de pe marginea stâncii şi căzu. Yabu îşi reveni violent din transă, se răsuci şi se ridică în picioare. Ceilalţi samurai strigau şi arătau, dar Blackthorne nu mai auzea şi nu mai vedea decât corpul zdrobit care zăcea dedesubt deja spălat de valuri. Ce fel de oameni sunt ăştia? îşi spuse neputincios. Era curaj sau doar nebunie? Omul se sinucisese cu bună ştiinţă ca să atragă atenţia celuilalt bărbat care renunţase. Nu are nici un sens. Ei nu sunt normali. Îl văzu pe Yabu ridicându-se şovăitor. Se aşteptase să-l vadă grăbindu-se să se pună la adăpost, părăsindu-l pe Rodrigues. Eu aşa aş fi făcut. Oare? Nu ştiu. Pe jumătate târându-se, pe jumătate alunecând, Yabu trase după el bărbatul căzut în nesimţire peste bolovanii spălaţi de valuri, până la piciorul falezei. Găsi platforma. Avea abia un picior lăţime. Îl ridică cu greutate pe Rodrigues pe ea, aproape scăpându-l la un moment dat, apoi se săltă şi el acolo. Frânghia era mai scurtă cu douăzeci de picioare. Samuraii îi adăugară iute şi fâşiile de pânză din jurul şoldurilor. Acum, dacă se ridica, în picioare Yabu putea să-i atingă capătul. Începură să strige încurajări şi aşteptară. În ciuda urii pe care o simţea pentru el, Blackthorne trebui să admire curajul lui Yabu. De nenumărate ori valurile aproape că îl înghiţiră. De două ori Rodrigues alunecă, dar de fiecare dată Yabu îl trase înapoi şi îi ţinu capul deasupra mării hulpave. Blackthorne ştia că el însuşi s-ar fi dat bătut de mult. De unde ai curajul ăsta, Yabu? Sunteţi fiii diavolului? Toţi? În primul rând era nevoie de curaj ca să cobori. La început Blackthorne crezuse că Yabu doar se grozăvea. Dar curând văzuse că omul înfrunta stânca cu pricepere şi aproape reuşise. Apoi îl văzuse oprindu-şi căderea la fel de iscusit ca orice acrobat şi când renunţase, o făcuse cu demnitate. Iisuse Cristoase, îl admir pe ticălosul ăsta şi îl urăsc! Timp de aproape o oră Yabu înfruntă marea şi neputinţa propriului trup şi apoi, după asfinţit, Takatashi sosi cu frânghiile. Făcură un leagăn şi-l lăsară în jos de-a lungul peretelui falezei cu o pricepere pe care Blackthorne nu o întâlnise niciodată la uscat. Rodrigues fu tras sus imediat. Blackthorne ar fi încercat să-l ajute dar un japonez tuns scurt era deja alături de el. Privi cum bărbatul, neîndoios un doctor, cercetă piciorul frânt. Apoi un samurai îi ţinu umerii lui Rodrigues, în timp ce doctorul se lăsă cu toată greutatea pe picior şi osul alunecă la locul lui sub piele. Degetele pipăiră, împinseră, potriviră şi-l legară de atele. Începu să înfăşoare ierburi ciudate în jurul răni. Şi Yabu ajunse sus. Daimyo refuză orice ajutor, trimise doctorul înapoi la Rodrigues, se aşeză jos şi începu să aştepte. Blackthorne îl privi. Yabu îi simţi privirea. Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt. — Mulţumesc, spuse în cele din urmă Blackthorne, arătând către Rodrigues. Îţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa. Îţi mulţumesc, Yabu-san. Făcu o plecăciune studiată. Asta este pentru curajul tău, fecior de târfă cu ochi negri. Yabu se înclină la fel de ţeapăn. În sinea lui zâmbea.

CAPITOLUL 10 Călătoria din golf până la Osaka a fost lipsită de peripeţii. Cărţile-pilot ale lui Rodrigues erau clare şi foarte precise. În timpul primei nopţi Rodrigues îşi recăpătase cunoştinţa. La început a crezut că era mort, dar, în curând, durerea îi dovedi că se înşelase. — Ăştia ţi-au aşezat oasele piciorului şi ţi l-au legat, spuse Blackthorne. Şi umărul ţi-e legat. Ieşise de la locul lui. N-au vrut să-ţi ia sânge, oricât de mult am încercat să-i conving. — Când ajung la Osaka pot s-o facă iezuiţii. Ochii chinuiţi ai lui Rodrigues îl sfredeleau. Cum am ajuns aici, englezule? Îmi amintesc că am fost aruncat peste bord şi nimic altceva. Blackthorne îi povesti. — Aşa că îţi datorez o viaţă. Să te ia naiba! — De pe dunetă se vedea că putem să intrăm în golf. De la provă, vedeai cu o diferenţă de câteva grade. Valul a fost ghinionul tău. — Nu asta mă nelinişteşte, englezule. Tu ai avut duneta, tu ai avut cârma. Amândoi am ştiut-o. Nu, eu te trimit la dracu, pentru că acum îţi datorez o viaţă... Madonna, piciorul meu! Îi curgeau lacrimile din cauza durerii şi Blackthorne îi dădu o cană cu grog şi-l veghe peste noapte, pentru că furtuna trecuse. Doctorul japonez venise de nenumărate ori şi-l forţase pe Rodrigues să bea o doctorie fierbinte, îi pusese ştergare fierbinţi pe frunte şi deschisese hublourile. De fiecare dată când doctorul pleca, Blackthorne le închidea, pentru că oricine ştia că aerul purta boala, şi cu cât cabina era închisă mai bine, cu atât era mai sigur şi mai sănătos pentru un om atât de rău bolnav ca Rodrigues. În cele din urmă, doctorul ţipase la el şi pusese un samurai de pază la hublouri, aşa că ele rămăseseră deschise. În zori Blackthorne urcă pe punte. Hiro-matsu şi Yabu se aflau amândoi acolo. Se înclină ca un curtean. — Konnichi wa. Osaka? Se înclinară la rândul lor. — Osaka. Hai, Anjin-san, spuse Hiro-matsu. — Hai! Isogi, Hiro-matsu-sama. Căpitan-san! Vira ancora! — Hai, Anjin-san! Zâmbi fără să vrea către Yabu. Yabu zâmbi şi el, apoi se îndepărtă şchiopătând şi Blackthorne îşi zise: ăsta-i un om dat dracului, chiar dacă-i un ticălos şi un ucigaş. Şi tu nu eşti un ucigaş? Da, dar nu în felul ăsta. Blackthorne a condus cu uşurinţă nava spre Osaka. Călătoria a durat ziua aceea, noaptea, iar în ziua următoare, chiar după răsăritul soarelui, se aflau în radă. Un pilot japonez veni la bord ca să ducă nava la pontonul ei, aşa că, eliberat de răspundere, Blackthorne coborî bucuros în cabină să doarmă. Mai târziu, căpitanul îl zgâlţâi ca să-l trezească şi, prin semne, îi arătă că trebuie să fie gata să plece cu Hiro-matsu deîndată ce acostau la chei. — Wakarimasu ka, Anjin-san? — Hai. Marinarul plecă. Blackthorne se întinse, dezmorţindu-şi spatele, apoi îl văzu pe Rodrigues privindu-l. — Cum te simţi? — Bine, englezule – dacă nu ţii seama că mă arde piciorul, îmi plesneşte capul, vreau să mă uşurez şi-n gură parc-aş avea un morman de bălegar. Blackthorne îi aduse ţucalul, apoi îl goli prin hublou. Umplu din nou cana cu grog.

— Nu prea te descurci ca soră, englezule. Eşti prea negru la inimă. Rodrigues râse şi era plăcut să-l auzi râzând din nou. Privirea i se îndreptă spre cartea-pilot, deschisă pe masă, şi spre cufărul de drum. Văzu că fusese descuiat. — Ţi-am dat eu cheia? . — Nu. Te-am scotocit. Trebuia să am cartea-pilot, cea adevărată. Ţi-am spus când ţi-ai revenit în prima noapte. — Asta-i corect. Nu-mi amintesc, dar e cinstit. Ascultă, englezule, întreabă în Osaka orice iezuit unde stă Vasco Rodrigues şi o să te-ajute să dai de mine. Vino să mă vezi, atunci o să poţi să faci o copie după rutterul meu, dacă doreşti. — Mulţumesc. Am făcut deja una. Cel puţin, am copiat ce-am putut şi am citit cu foarte mare atenţie restul. — Mama ta! spuse Rodrigues în spaniolă. — Şi a ta. Rodrigues trecu din nou la portugheză. — Când vorbesc spaniola, îmi vine să borăsc, chiar dacă poţi să-njuri mai bine decât în oricare altă limbă. E un pachet în cufărul meu. Dă-mi-l, te rog. — Cel cu sigiliile iezuite? — Da. I-l dădu. Rodrigues îl cercetă, pipăind sigiliile intacte, apoi păru să se răzgândească şi puse pachetul pe pătura aspră, sub care zăcea, lăsându-şi din nou capul pe spate. — O, englezule, viaţa e atât de ciudată. — De ce? — Dacă eu sunt în viaţă, e din mila Domnului şi cu ajutorul unui eretic şi al unui japonez. Trimite scârnăvia jos ca să-i mulţumesc, da? — Acum? — Mai târziu. — E-n ordine. — Flota asta a voastră, care pretinzi că va ataca Manila, cea despre care i-ai vorbit părintelui, care-i adevărul cu ea, englezule? — Nu crezi că flota noastră de război vă va distruge imperiul din Asia? — Există o flotă? — Bineînţeles. — Câte nave sunt în flota voastră? — Cinci. Celelalte sunt în larg, pentru o săptămână sau două. Eu am venit înainte să cercetez Japonia şi m-a prins furtuna. — Alte minciuni, englezule, da' nu-mi pasă. Şi eu am spus celor care m-au prins tot atâtea. Nu mai există alte corăbii sau vreo flotă. — Aşteaptă şi ai să vezi. — O să văd. Rodrigues bău cu sete. Blackthorne se întinse şi se îndreptă spre hublou, dorind să pună capăt discuţiei, şi privi afară spre ţărm şi oraş. — Credeam că Londra e cel mai mare oraş din lume, dar, pe lângă Osaka, e un târguşor. — Au zeci de oraşe ca ăsta, spuse Rodrigues, bucuros şi el să înceteze jocul de-a şoarecele şi pisica, pentru că tot n-ar fi dus la nimic bun. Miyako, capitala, sau Kyoto, cum i se zice uneori, e cel mai mare oraş din împărăţie, de două ori şi mai bine cât Osaka, aşa se spune. Apoi urmează Yedo, capitala lui Toranaga. Eu n-am fost niciodată acolo şi nici vreun preot sau portughez, Toranaga îşi ţine capitala închisă, e un oraş interzis. Dar, adăugă Rodrigues, lăsându-se pe spate şi închizând ochii, cu faţa trasă din cauza durerii, pretutindeni e la fel. Toată Japonia ne este oficial interzisă, cu excepţia porturilor Nagasaki şi Hirado. Preoţii noştri, cum e şi firesc, nu prea ţin seama de asta şi merg unde le place. Dar noi, marinarii, nu putem,

şi nici negustorii, dacă n-avem permis de liberă trecere de la regenţi sau de la un daimyo important, ca Toranaga. Orice daimyo poate să confişte o navă de-a noastră – cum a făcut Toranaga cu a ta – în afara porturilor Nagasaki şi Hirado. Asta-i legea lor. — Vrei să te odihneşti acum? — Nu, englezule. Mai bine să vorbim. Vorba m-ajută să uit de durere. Madonna, cum mă mai doare capul! Nu poţi să judec limpede. Hai să vorbim până te duci la ţărm. Mai treci să mă vezi, am o mulţime de lucruri să te întreb. Mai dă-mi nişte grog. Mulţumesc, mulţumesc englezule. — De ce nu vă-ngăduie să mergeţi pe unde vreţi? — Ce? A, aici în Japonia? Taiko, el a început tot necazul. De când am venit prima oară aici, în 1542, ca să începem lucrarea Domnului şi s-aducem civilizaţia, noi şi preoţii noştri ne-am putut mişca în voie, dar când Taiko a luat toată puterea, au început şi opreliştile. Mulţi cred... poţi să-mi muţi piciorul, ia pătura de pe el, mă arde... da – o, Madonna, fii atent – acolo, mulţumesc, englezule. Da, unde-am rămas? O, da... mulţi cred că Taiko a fost scula lui Satan. Acum zece ani, englezule, el a dat edictele contra sfinţilor părinţi şi a tuturor celor care voiau să răspândească cuvântul Domnului. Şi i-a oprit pe toţi să mai intre în ţară, afară de negustori, să tot fie zece, doisprezece ani şi mai bine de atunci. Asta s-a întâmplat înainte de a veni eu în aceste ape – eu sunt aici de şapte ani, de colo-colo. Sfinţii părinţi spun că asta a fost din pricina preoţilor păgâni – budişti – âmpuţiţii, pizmaşii închinători la idoli, păgânii ăştia, ei l-au aţâţat pe Taiko împotriva sfinţilor părinţi, i-au umplut urechile eu minciuni, atunci când aceştia mai-mai că-l convertiseră. Da, chiar sufletul Marelui Ucigaş aproape că fusese salvat. Dar a pierdut prilejul mântuirii. Da. În orice caz, el a poruncit ca toţi preoţii noştri să părăsească Japonia... ţi-am spus că asta s-a întâmplat acum vreo zece ani şi mai bine? Blackthorne încuviinţă din cap, bucuros să-l lase să bată câmpii şi bucuros să-l asculte, în dorinţa lui aprigă de a cunoaşte cât mai multe. — Taiko a pus să-i adune pe toţi preoţii la Nagasaki şi să fie gata de îmbarcare pentru Macao, cu ordine scrise de a nu se mai întoarce niciodată, sub pedeapsa cu moartea. Apoi, la fel de neaşteptat, i-a lăsat pe toţi în pace şi n-a mai făcut nimic. Ţi-am mai spus că japonezii sunt cu susul în jos. Da, i-a lăsat în pace şi curând a fost ca înainte, afară doar că mai toţi preoţii au rămas în Kyushu, unde suntem bine primiţi. Ţi-am spus că Japonia e formată din trei insule mari: Kyushu, Shikoku şi Honshu? şi mii de altele mici. Mai e o altă insulă, departe, spre nord, unii spun că e obârşia lor, numită Hokkaido, dar acolo nu trăiesc decât băştinaşi păroşi. Japonia e o ţară cu susul în jos, englezule. Părintele Alvito mi-a spus că apoi totul a fost ca şi când nu se întâmplase nimic niciodată. Taiko a fost la fel de prietenos ca mai înainte, deşi nu s-a convertit niciodată. Dacă să fi închis vreo biserică, a surghiunit doar doi sau trei daimyo creştini – da' asta ca să le ia pământurile – şi niciodată nu a mai întărit edictele de expulzare. Apoi, acum trei ani, a înnebunit din nou şi a martirizat douăzeci şi şase de preoţi. I-a răstignit pe cruce la Nagasaki. Fără nici un motiv. Era un apucat, englezule. Dar după ce i-a omorât pe cei douăzeci şi şase, n-a mai făcut nimic. Curând după asta a murit şi el. A fost mâna Domnului, englezule. Blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra lui şi asupra seminţiei lui. Sunt sigur de asta. — Aveţi mulţi convertiţi aici? Dar Rodrigues nu părea să audă, pierdut în propria-i semi-conştienţă. — Sunt animale, japonezii. Ţi-am povestit despre părintele Alvito? El e tălmaciul, Tsukku-san îl numesc ei, domnul tălmaci. A fost tălmaciul lui Taiko, englezule, acum e tălmaciul oficial pentru Consiliul Regenţilor, vorbeşte japoneza mai bine decât majoritatea japonezilor şi ştie mai multe despre ei decât orice om de pe pământul ăsta. El mi-a spus că e o movilă de pământ, înaltă de cincizeci de picioare, în Miyako – asta e capitala,

englezule. Taiko a pus să fie adunate şi îngropate acolo nasurile şi urechile tuturor coreenilor omorâţi în război; Coreea face parte din continent, la vest de Kyushu. E adevărul adevărat! Pe Sfânta Fecioară n-a fost niciodată un ucigaş ca el, şi toţi sunt la fel de răi. Ochii lui Rodrigues erau închişi şi fruntea i se înroşise. — Aveţi mulţi convertiţi? îl întrebă Blackthorne cu grijă, dorind aprig să afle câţi duşmani se aflau aici. Spre uimirea lui, Rodrigues spuse: — Sute de mii şi tot mai mulţi în fiecare an. De la moartea lui Taiko, avem mai mulţi ca niciodată şi cei care erau creştini pe ascuns acum merg la biserică fără să se mai ferească. Acum mai toată insula Kyushu e catolică. Mai toţi daimyo din Kiushu sunt convertiţi. Nagasaki este un oraş catolic, iezuiţii îl stăpânesc şi îl conduc, şi ei controlează tot comerţul. Tot negoţul trece prin Nagasaki. Avem o catedrală, zece biserici şi alte zeci răspândite în tot Kyushu, dar numai câteva aici, în insula mare, Honshu, şi... Durerea îl făcu să se oprească iar. După o clipă continuă: Numai în Kyushu sunt trei sau patru milioane de oameni, toţi or să fie catolici în curând. Mai sunt alte douăzeci şi ceva de milioane de japonezi în insule şi curând... — Nu-i cu putinţă! Blackthorne se blestemă că întrerupsese curgerea noutăţilor. — De ce-aş minţi? S-a făcut o numărătoare acum zece ani. Părintele Alvito a spus că Taiko a ordonat-o şi el trebuie să ştie, a fost acolo. De ce să mintă? Ochii lui Rodrigues erau febrili, şi-acum gura cam vorbea fără el. E mai mult decât populaţia a toată Portugalia, toată Spania, toată Franţa, Olanda spaniolă şi Anglia puse laolaltă, şi aproape că ai putea să adaugi şi tot Sfintul Imperiu Roman ca să ajungi la ceva asemănător! Iisuse Cristoase, gândi Blackthorne, în toată Anglia nu-s mai mult de trei milioane de oameni. Cu ţara Galilor cu tot. Dacă-s atât de mulţi japonezi, cum ne-am putea descurca cu ei? Dacă sunt douăzeci de milioane, ar însemna că pot să strângă cu uşurinţă o armată mai numeroasă decât toată populaţia noastră, dacă ar voi s-o facă. Şi dacă toţi sunt la fel de cruzi ca ăia pe care i-am văzut – şi de ce n-ar fi? – pe rănile Mântuitorului, sunt de neînvins. Dacă parte din ei sunt deja catolici şi dacă iezuiţii sunt puternici aici, numărul lor va creşte şi nu există fanatic mai fanatic decât fanaticul convertit – şi-atunci ce şanse avem noi şi olandezii în Asia? Nici una. — Dacă tu crezi că asta-i mult, spunea Rodrigues, aşteaptă să mergi în China. Acolo toţi oamenii sunt galbeni, toţi au părul negru şi ochii negri. O, englezule, îţi spun că ai aşa de multe de învăţat! Anul trecut am fost în Canton, la vânzările de mătase. Cantonul este un oraş-cetate în sudul Chinei, pe râul Pearl, la nord de oraşul nostru din Macao. Numai între acele ziduri trăiesc un milion de păgâni-mâncători-de-câini. China are mai multă populaţie decât restul lumii laolaltă. Aşa cred. Gândeşte-te la asta! Durerea-l săgetă şi Rodrigues îşi duse mâna teafără la stomac. Mi-a dat sângele pe undeva? — Nu. Am controlat. E doar piciorul şi umărul. N-ai răni pe dinăuntru, Rodrigues, cel puţin nu cred să ai. — Cât de rău e cu piciorul? — A fost spălat şi curăţat de mare. Fractura a fost curată şi pielea-i la fel acum. — Aţi turnat rachiu pe rană şi aţi ars-o? — Nu. N-au vrut să mă lase – mi-au poruncit să stau deoparte. Dar se pare că doctorul ştie ce face. Oamenii tăi au să vină pe navă repede? — Da. Imediat ce acostăm. Mai mult ca sigur. — Bun. Ce spuneai? Despre China şi Canton? — Am spus prea multe, poate. E timp destul să vorbim de ele.

Blackthorne privi mâna teafără a portughezului care se juca cu pachetul sigilat şi se întrebă din nou ce-ar fi putut să însemne. — Piciorul o să fie bine. O să vezi într-o săptămână. — Da, englezule. — Nu cred că o să facă cangrenă, nu-i nici un pic de puroi, gândeşti clar, deci mintea ţi-e teafără. O să fie bine, Rodrigues. — Tot îţi datorez o viaţă. Portughezul fu străbătut de un fior. Când mă scufundam, nu mă puteam gândi la altceva decât la crabii care or să urce spre ochii mei. Îi simţeam sfârtecându-mă, englezule. E pentru a treia oară când sunt aruncat peste bord şi de fiecare dată e mai rău. — Eu am fost aruncat de patru ori. De trei ori de spanioli. Uşa de la cabină se deschise şi căpitanul se înclină şi îl chemă prin semne pe Blackthorne sus. — Hai! Blackthorne se ridică. Nu-mi datorezi nimic, Rodrigues, spuse blând. Mi-ai dat putere şi m-ai ajutat când eram fără nădejde şi-ţi mulţumesc pentru asta. Suntem chit. — Poate, dar ascultă aici, englezule, câteva adevăruri pentru tine, ca o parte de răsplată: Să nu uiţi niciodată că japonezii au şase feţe şi trei inimi. Ei au un proverb, care zice că un om are o inimă făţarnică în gură, ca toată lumea s-o vadă, o alta în piept, pe care s-o arate prietenilor lui foarte apropiaţi şi familiei, iar cea adevărată, cea tainică, pe care n-o ştie nimeni, niciodată, în afară de el însuşi, e ascunsă într-un loc ştiut doar de Dumnezeu. Sunt vicleni cum nici nu-ţi închipui. — De ce vrea Toranaga să mă vadă? — Nu ştiu. Jur. Nu ştiu. Mai treci pe la mine dacă poţi. — Da. Noroc, spaniolule! — Sămânţa dracului! Chiar şi-aşa, du-te cu Dumnezeu. Blackthorne îi zâmbi larg şi apoi urcă pe punte; mintea i se învârtea văzând Osaka, cu vastitatea ei, cu furnicarul de oameni care mişunau în toate părţile şi cu castelul enorm care domina oraşul. Din imensitatea castelului ţâşnea frumuseţea donjonului – turnul central – de şapte sau opt etaje, cu frontoane ascuţite şi acoperişuri curbate la fiecare etaj, ţiglele toate aurite şi pereţii albaştri. Acolo trebuie să fie Toranaga, gândi, străbătut brusc de un fior de gheaţă prin măruntaie. Un palanchin închis îl purtă până la o casă mare. Acolo a făcut baie şi a mâncat, ca de obicei, supă de peşte, peşte crud şi afumat, ceva legume murate şi apă fierbinte cu ierburi. În loc de fiertura de grâu, în această casă i s-a dat un bol cu orez. Văzuse cândva orez la Neapole. Era alb şi frumos, dar pentru el n-avea nici un gust. Stomacu-i urla după carne, şi pâine rumenă, abia scoasă din cuptor, cu unt din belşug şi o halcă de friptură, şi plăcinte, şi pui, şi bere, şi ouă. Ziua următoare a venit după el o slujnică. Hainele pe care i le dăduse Rodrigues fuseseră spălate. Ea-l privi în timp ce se-mbrăca şi-l ajută să-şi pună noile şosete-tabi. Afară era altă pereche de sandale de lemn. Cizmele lui lipseau. Ea dădu din cap, arătă spre încălţări şi apoi spre palanchinul cu perdeluţe, înconjurat de o falangă de samurai. Căpetenia lor îi făcu semn să se grăbească şi să intre înăuntru. Plecară imediat. Perdeluţele erau trase complet. După un timp ce i se păru o veşnicie, palanchinul se opri. — Să nu-ţi fie frică, spuse cu voce tare, şi coborî din palanchin. Poarta uriaşă, de piatră, a castelului se afla în faţa lui. Era tăiată într-un zid de treizeci de picioare, cu creneluri, bastioane şi fortificaţii exterioare. Uşa enormă, placată în fier, era deschisă şi grilajul cu ţepi, din fier forjat, era ridicat. Dincolo se vedea un pod de lemn, lat de douăzeci de paşi şi lung de două sute, care trecea peste şanţul cu apă şi se termina la

un uriaş pod mobil, şi urma o altă poartă, într-un al doilea zid, la fel de uriaş. Sute de samurai, pretutindeni. Toţi purtau aceeaşi uniformă gri închis – chimonou şi brâu, fiecare cu cinci însemne mici, circulare, câte unul pe fiecare braţ, pe fiecare piept şi unul în mijlocul spatelui. Însemnul era albastru, semănând cu o floare sau cu un buchet de flori. — Anjin-san! Hiro-matsu stătea nemişcat într-un palanchin deschis, purtat de patru oameni în uniformă. Chimonoul lui era maro şi scrobit, cingătoarea neagră, la fel cu cei cincizeci de samurai care-l înconjurau, şi chimonourile lor aveau cinci însemne, dar acestea erau stacojii, aceleaşi care fluturaseră în vârful catargului, însemnul lui Toranaga. Aceşti samurai purtau suliţe lungi, strălucitoare, cu mici fanioane în vârf. Blackthorne se înclină fără să mai stea pe gânduri, uluit de măreţia lui Hiro-matsu. Bătrânul se aplecă la rândul lui ceremonios, cu sabia-i lungă, desprinsă din cingătoare, în poală, şi-i făcu semn să-l urmeze. Ofiţerul de la poartă înaintă câţiva paşi. Urmă o citire protocolară a hârtiei pe care i-o înmână Hiro-matsu şi o mulţime de plecăciuni şi priviri aruncate spre Blackthorne, apoi au fost lăsaţi să-şi continue drumul pe pod. O escortă în uniforme gri se postă în urma lor. Până la faţa apei din şanţul adânc erau cam cincizeci de picioare şi se întindea cam pe trei sute de paşi, de-o parte şi alta, apoi, când ei cotiră spre nord, apărură zidurile şi Blackthorne gândi – Dumnezeule, nu mi-ar plăcea să încerc un asalt aici. Asediaţii ar putea lăsa garnizoana de pe zidul din afară să piară şi să dea foc la pod, şi ei să rămână în siguranţă înăuntru. Iisuse, zidul din afară trebuie să aibă aproape o milă pătrată şi, uite, trebuie să fie gros de douăzeci, treizeci de picioare, cel dinăuntru aşijderea. E făcut din blocuri imense de piatră. Fiecare trebuie să fie de zece picioare pe zece! Pe puţin! Tăiate perfect şi aşezate fără mortar. Trebuie să cântărească cel puţin cincizeci de tone. Mai bune decât orice am putea face noi. Tunurile de asediu? Cu siguranţă ar putea lua cu asalt zidurile exterioare, dar tunurile dinlăuntru le-ar putea răspunde tot atât de bine. Ar fi greu de adus până aici sus şi nu e nici un punct mai înalt de unde să trimiţi proiectile incendiare asupra castelului. Dacă zidul exterior ar fi luat, asediaţii ar izbuti să-i zboare pe atacanţi de pe parapeţi. Dar chiar dacă tunurile de asediu ar putea fi urcate până aici şi-ar fi îndreptate asupra zidului următor şi l-ar bate, tot nu l-ar distruge. Ar dărâma poarta, dar ce-ar fi de câştigat cu asta? Cum ar putea fi trecut şanţul de împrejmuire? E prea mare pentru metodele obişnuite. Dacă-s destui soldaţi castelul trebuie să fie de necucerit. Câţi soldaţi sunt oare aici? Câţi orăşeni s-ar putea adăposti aici? Turnul Londrei pare o cocină faţă de ce e aici. Şi tot Hampton Court ar încăpea într-un colţ! La poarta următoare – o altă verificare ceremonioasă a hârtiilor şi drumul o coti imediat la stânga, coborând într-o alee largă, străjuită de case puternic fortificate, în spatele unor ziduri mai înalte sau mai joase, uşor de apărat, după care se ramifică într-un labirint de trepte şi drumuri. Apoi urmă o altă poartă şi alte verificări, un alt grilaj cu ţepi şi un alt imens şanţ cu apă, şi noi meandre şi cotituri până ce Blackthorne, care era un observator atent, cu o memorie extraordinară şi simţ al orientării, se simţi pierdut în labirintul făcut cu bună-ştiinţă. Şi tot timpul, un număr nesfârşit de uniforme gri se zgâiau la ei de pe escarpe, metereze, creneluri şi bastioane. Şi erau şi mai mulţi pedeştri, păzind, mărşăluind, făcând instrucţie sau îngrijind caii în grajdurile deschise. Soldaţi pretutindeni, cu miile. Toţi bine înarmaţi şi îmbrăcaţi îngrijit. Se blestemă că nu fusese destul de deştept să afle mai multe de la Rodrigues. În afară de informaţiile despre Taiko şi cei convertiţi care erau şi aşa destul de ameţitoare, Rodrigues îşi ţinuse gura aşa cum trebuie să-o

facă un bărbat – cum ai făcut-o şi tu, de altfel, evitându-i întrebările. Concentrează-te. Caută puncte cheie. Ce e deosebit la această cetate? E cea mai mare. Nu, ceva e altfel. Ce? Sunt uniformele gri ostile celor maro? Nu-mi dau seama, toţi sunt atât de serioşi. Blackthorne îi privi cu atenţie şi se concentră asupra detaliilor. La stânga era o grădină multicoloră, aranjată cu multă grijă, cu poduri mici şi un pârâiaş. Spaţiile dintre ziduri erau acum mai mici, drumurile mai înguste. Se aflau lângă donjon. Nu se vedeau nicăieri orăşenii, ci doar sute de servitori şi... Nu există tunuri! Asta era! N-ai văzut nici un tun. Nici unul. Dumnezeule mare, nici un tun – deci nu există nici tunuri de asediu! Dacă ai arme moderne şi asediaţii nu au deloc, ai putea să dobori zidurile, porţile şi să trimiţi o ploaie de ghiulele asupra cetăţii, să-i dai foc şi s-o cucereşti? N-ai putea să treci de primul şanţ cu apă. Cu tunuri de asediu ai putea să le faci viaţa grea apărătorilor, dar ei ar putea rezista o veşnicie, dacă garnizoana ar fi hotărâtă, dacă ar fi destui, cu suficientă hrană, apă şi muniţii... Cum să traversezi şanţurile cu apă? Cu barca? Cu plutele? Mintea lui încerca să născocească un plan când palanchinul se opri. Hiro-matsu coborî. Erau într-o fundătură îngustă. O poartă imensă din trunchiuri de copaci, ferecată în fier, se afla în zidul de douăzeci de picioare, care se contopea cu fortificaţiile exterioare ale turnului de deasupra, aflat totuşi la distanţă de donjon, care, de aici, era aproape acoperit de alte clădiri. Spre deosebire de celelalte porţi, aceasta era păzită de samurai în maro, singurii pe care Blackthorne îi văzuse în interiorul cetăţii. Se vedea clar că erau mai mult decât bucuroşi de sosirea lui Hiro-matsu. Uniformele gri făcură stânga-mprejur şi plecară. Blackthorne observă privirile ostile pe care le primiseră din partea celor în maro. Deci sunt duşmani! Poarta se deschise şi el îl urmă pe bătrân înăuntru. Singur. Ceilalţi samurai rămaseră afară. Curtea interioară era păzită de mai multe uniforme maro, la fel şi grădina dintre zidurile ei. Străbătură grădina şi intrară în bastion. Hiro-matsu îşi scutură încălţările din picioare şi Blackthorne făcu la fel. Coridorul era bogat aşternut cu tatami, aceleaşi rogojini din papură, curate şi plăcute la picior, care se puneau pe podeaua tuturor caselor, afară doar de cele mai sărace. Blackthorne băgase de seamă mai înainte că aveau aceeaşi mărime, cam şase picioare pe trei. Gândeşte-te la asta, îşi spuse, n-am văzut niciodată rogojini de aceeaşi formă şi aceeaşi mărime. Şi n-a fost nici o cameră de o formă mai neobişnuită! Nu sunt toate camerele exact pătrate sau dreptunghiulare? Bineînţeles! Asta înseamnă că toate casele – sau camerele – trebuie să fie construite astfel ca să se potrivească unui număr exact de rogojini. Deci toate sunt după acelaşi tipic! Ce ciudat! Urcară scări întortocheate, bune pentru apărare, apoi merseră de-a lungul unui coridor şi din nou pe scări. Erau mai mulţi soldaţi de pază, îmbrăcaţi numai în uniforme maro. Razele de soare ce pătrundeau prin ambrazuri formau modele complicate. Blackthorne văzu că acum se aflau sus, deasupra celor trei ziduri principale ce înconjurau cetatea. Oraşul şi portul se aflau dedesubt, aidoma unei cuverturi mozaicate. Coridorul o coti brusc şi la cincizeci de paşi mai departe se termină. Blackthorne îşi simţea gura amară ca fierea. Nu te speria, îşi spuse, ai hotărât ce-ai de făcut. N-ai de ales. O masă compactă de samurai, cu tânărul lor ofiţer în faţă, apăra ultima uşă – fiecare cu mâna dreaptă pe mânerul săbiei şi stânga pe teacă, nemişcaţi şi gata să acţioneze, cu ochii pironiţi pe cei doi bărbaţi care se

apropiau. Hiro-matsu se mai convinse o dată de promptitudinea lor. El personal alesese aceste străji. Ura castelul şi se gândi iar ce primejdios era pentru Toranaga să se lase în mâinile duşmanului. Acostase ieri şi alergase drept la Toranaga să-i spună ce se întâmplase şi să afle dacă se petrecuse ceva neplăcut în absenţa lui. Dar peste tot era încă linişte, deşi iscoadele lor şopteau despre pregătiri periculoase ale duşmanului la nord şi la răsărit şi despre principalii lor aliaţi, regenţii Onoshi şi Kiyama, cei mai importanţi daimyo creştini, că au de gând să treacă de partea lui Ishido. Schimbase garda şi parolele şi îl rugase din nou, stăruitor, pe Toranaga să plece, dar degeaba. La zece paşi de ofiţer, se opri.

CAPITOLUL 11 Yoshi Naga, comandantul gărzii, era un tânăr de şaptesprezece ani, irascibil şi periculos. — Bună dimineaţa, alteţă. Bine aţi venit. — Mulţumesc. Seniorul Toranaga mă aşteaptă. — Da. Chiar dacă Hiro-matsu n-ar fi fost aşteptat, Naga i-ar fi îngăduit totuşi să treacă. Toda Hiro-matsu era una dintre cele trei persoane din lume care puteau intra la Toranaga ziua sau noaptea, fără să se anunţe mai înainte. — Percheziţionaţi-l pe barbar, spuse Naga. Era cel de-al cincilea fiu al lui Toranaga, de la una dintre concubine, şi-şi venera tatăl. Blackthorne se supuse fără împotrivire, înţelegând ce făceau. Cei doi samurai erau foarte pricepuţi. Nu le-ar fi scăpat nimic. Naga făcu semn celorlalţi oameni ai săi, iar aceştia se dădură la o parte. Deschise el însuşi uşa masivă. Hiro-matsu intră în imensa sală de audienţe. Imediat ce trecu pragul, îngenunche, îşi puse săbiile pe podea în faţa lui, îşi aşeză mâinile lipite de podea, lângă ele, şi-şi plecă adânc capul, rămânând în aşteptare în poziţia asta umilitoare. Naga, mereu atent, îi făcu semn lui Blackthorne să procedeze la fel. Blackthorne păşi înăuntru. Camera era pătrată, cu latura de patruzeci de paşi şi înaltă de zece, aşternută cu tatami impecabile, de cea mai bună calitate, groase de patru degete. În peretele din celălalt capăt al încăperii erau două uşi. Lângă podium, într-o nişă, se găsea un mic vas de pământ ars cu o singură lujer de cireş înflorit şi acesta umplea camera de parfum şi culoare. Ambele uşi erau păzite. La zece paşi de podium, de jur împrejur, se aflau alţi douăzeci de samurai, aşezaţi cu picioarele încrucişate şi faţa spre încăpere Toranaga stătea pe o singură pernă pe podium. Lega o pană ruptă din aripa unui şoim cu capul vârât într-un capişon, cu migală ca un gravor în fildeş. Nici el, nici altcineva din cameră nu-l băgă în seamă pe Hiromatsu şi nu-i dădu nici o atenţie lui Blackthorne când acesta intră oprindu-se lângă bătrân. Dar, spre deosebire de Hiro-matsu, Blackthorne se înclină aşa cum îi arătase Rodrigues, apoi, trăgând adânc aer în piept, se aşeză cu picioarele încrucişate şi privi fix spre Toranaga. Toţi ochii se aţintiră spre Blackthorne. În cadrul uşii, mâna lui Naga se oprise pe sabie. Hiro-matsu deja o înşfăcase pe a lui, deşi capul îi era încă aplecat. Blackthorne se simţea gol, făcuse ceea ce hotărâse şi acum nu mai

putea decât să aştepte. Rodrigues îi spusese: "Cu japonezii trebuie să te porţi ca un rege" şi, deşi nu se purtase chiar ca un rege, era totuşi îndeajuns. Toranaga îşi ridică încet privirea. O broboană de sudoare apăru pe tâmpla lui Blackthorne când observă că tot ce-i povestise Rodrigues despre samurai părea să se întruchipeze în acest singur bărbat. Simţi picătura de sudoare prelingându-i-se de pe obraz către bărbie. Îşi forţă ochii albaştri să rămână hotărâţi, fără să clipească, şi faţa calmă. Privirea lui Toranaga era la fel de neclintită. Blackthorne simţi puterea aproape copleşitoare a bărbatului ajungând până la el. Se forţă să numere încet până la şase, apoi îşi înclină capul şi, din nou, se plecă uşor şi surâse uşor, liniştit. Toranaga îl privi scurt, cu faţa neclintită, apoi îşi coborî privirea şi se concentră asupra lucrului. Tensiunea din cameră scăzu. Pasărea era o femelă tânără de şoim călător. Îngrijitorul ei, un samurai bătrân, uscăţiv, era îngenuncheat în faţa lui Toranaga, ţinând pasărea de parcă ar fi fost de sticlă. Toranaga tăie pana ruptă, înmuie acul fin de bambus în clei şi introduse unul dintre capete în cotorul penei, apoi luă delicat partea nou tăiată şi o împinse peste celălalt capăt. Le potrivi până se îmbinară perfect şi le legă cu un fir de mătase. Clopoţeii minusculi de la picioarele păsării zornăiră şi el o mângâie ca să o liniştească. Yoshi Toranaga, senior de Kwanto – Cele Opt Provincii – căpetenia clanului Yoshi, general şef al Armatelor de Răsărit, preşedintele Consiliului Regenţilor, era un bărbat scund, cu un pântece rotund şi nas mare. Sprâncenele îi erau stufoase şi negre, iar barba şi mustaţa înspicate cu fire argintii şi rare. Ochii îi dominau chipul. Avea cincizeci şi opt de ani, şi era vânjos pentru vârsta lui. Purta un chimonou simplu, o uniformă obişnuită maro, cu un brâu din bumbac. Dar săbiile-i erau cele mai bune din lume. — Gata, frumoasa mea, îi spuse el cu o tandreţe de îndrăgostit. Acum eşti teafără din nou. Mângâie pasărea cu o pană, în timp ce ea stătea cu capişonul pe cap pe pumnul înmănuşat al îngrijitorului. Tremura şi-şi ciugulea mulţumită penele cu ciocul. Săptămâna asta o s-o lăsăm să zboare. Îngrijitorul se înclină şi plecă. Toranaga îşi întoarse privirea către cei doi bărbaţi de la uşă. — Bine ai venit, Pumn de Fier, mă bucur să te văd, spuse. Deci acesta e faimosul tău barbar? — Da, stăpâne. Hiro-matsu veni mai aproape, lăsându-şi săbiile la uşă, după datină, dar Toranaga stărui să le ia cu el. — Nu m-aş simţi în largul meu dacă nu le-ai avea în mână, spuse. Hiro-matsu îi mulţumi. Chiar şi aşa, rămase la cinci paşi mai departe. Prin tradiţie, nimeni nu putea să stea înarmat mai aproape de Toranaga, fără să se pună în primejdie. În primul rând de străji era Usagi, soţul nepoatei lui Hiro-matsu şi favoritul lui, căruia îi făcu un semn scurt din cap. Tânărul se înclină adânc, profund onorat şi încântat că fusese băgat în seamă. Poate că am să-l înfiez oficial, îşi spuse Hiro-matsu fericit, încălzit de gândul la nepoata lui preferată şi la primul lui strănepot pe care i-l înfăţişaseră în urmă cu un an. — Ce-ţi mai face spatele? întrebă Toranaga binevoitor. — Bine, mulţumesc, stăpâne. Dar trebuie să-ţi spun că sunt bucuros că am plecat de pe nava aia şi că mă aflu din nou pe uscat. — Aud că ţi-ai găsit aici o jucărie cu care îţi mai treci timpul, neh? Bătrânul pufni în râs. — Pot doar să-ţi spun, stăpâne, că timpul meu nu-i trecut. De ani n-am fost aşa de tare. Râse şi Toranaga cu el.

— Atunci ar trebui s-o răsplătim. Sănătatea ta este importantă pentru mine. Pot să-i transmit mulţumirile mele? — O, Toranaga-sama, eşti atât de bun. Hiro-matsu deveni serios. Ai putea să ne răsplăteşti pe toţi, alteţă, părăsind deîndată cuibul ăsta de viespi şi întorcându-te la castelul din Yedo, unde vasalii tăi te pot apăra. Aici suntem descoperiţi. În orice clipă Ishido ar putea... — Am s-o fac. Imediat ce ia sfârşit întrunirea Consiliului Regenţilor. Toranaga se întoarse şi-i făcu semn portughezului cu faţă uscăţivă, care stătea liniştit în spatele lui. Vrei să tălmăceşti pentru mine, prietene? — Bineînţeles, alteţă. Preotul cu tonsură veni în faţă, lângă podium, îngenunchind cu eleganţă în stil japonez. Avea trupul la fel de uscăţiv ca faţa, ochii negri şi umezi, şi un aer de meditaţie senină pe chip. Purta şosete-tabi şi un chimonou bogat, care venea pe el ca turnat. Un şirag de mătănii şi o cruce de aur lucrat îi atârnau la cingătoare. Îl salută pe Hiro-matsu ca pe un egal apoi aruncă o privire blândă spre Blackthorne. — Căpitane pilot, numele meu este Martin Alvito şi fac parte din Ordinul lui Iisus. Seniorul Toranaga m-a rugat să traduc pentru el. — Mai întâi spune-i că suntem duşmani şi că... — Toate la timpul lor, îl întrerupse părintele Alvito blând. Apoi adăugă: putem vorbi în portugheză, în spaniolă sau, bineînţeles, în latină, cum îţi convine. Blackthorne nu-l observase pe preot până ce acesta nu înaintase. Podiumul şi ceilalţi samurai îl ascunseseră vederii. Dar se aşteptase să-l întâlnească, fusese prevenit de Rodrigues, şi ura ceea ce vedea: eleganţa, aura de forţă şi firească putere a iezuiţilor. Îşi închipuise că preotul era mult mai în vârstă, ţinând cont de poziţia-i influentă şi de felul cum Rodrigues vorbise despre el. Dar, de fapt, el şi iezuitul erau de aceeaşi vârstă. Poate că preotul avea câţiva ani mai mult. — Portugheza, spuse el, sperând încrâncenat ca asta i-ar putea aduce un oarecare avantaj. Eşti portughez? — Am această onoare. — Eşti mai tânăr decât m-am aşteptat. — Senhor Rodrigues este foarte amabil. Îmi acordă mai mult credit decât merit. El mi te-a descris perfect. La fel şi curajul tău. Blackthorne îl văzu întorcându-se şi vorbind o vreme cu Toranaga, curgător şi politicos, şi asta îl nelinişti şi mai mult. Dintre toţi bărbaţii din cameră doar Hiro-matsu asculta şi privea atent. Ceilalţi, priveau în gol ca nişte stane de piatră. — Acum, căpitane pilot, o să începem. Te rog să asculţi, fără întreruperi, tot ce spune seniorul Toranaga, începu părintele Alvito. Apoi vei răspunde. De acum înainte eu voi tălmăci ce spui aproape deodată cu tine, aşa că te rog fii cu băgare de seamă ce zici. — Ce rost are? N-am încredere în tine! Imediat părintele Alvito îi tălmăci spusele şi Toranaga se întunecă vădit. Fii atent, gândi Blackthorne, eşti în mâna lui! Pun pariu trei guinee de aur pe o para ruginită că te poate înfunda când vrea. Fie că tălmăceşte exact sau nu, tu trebuie să-i creezi o impresie corectă lui Toranaga. Aceasta s-ar putea să fie singura şansă pe care o vei avea vreodată. — Poţi să ai încredere în mine că tălmăcesc exact ce spui, pe cât pot de bine. Vocea preotului era blândă şi stăpânită. Aceasta este curtea seniorului Toranaga. Eu sunt tălmaciul oficial al Consiliului Regenţilor, al generalului Toranaga şi al generalului Ishido. Seniorul Toranaga mă onorează cu încrederea sa de mulţi ani. Îţi sugerez să spui adevărat, pentru că pot să te încredinţez că are o minte foarte pătrunzătoare. De asemeni, trebuie să-ţi atrag atenţia că eu nu sunt părintele Sebastio, care e, poate, prea plin de zel şi nu vorbeşte prea bine japoneza, şi nu are din păcate,

prea multă experienţă în Japonia. Ivirea la neaşteptată a alungat harul Domnului din el şi, din nefericire, s-a lăsat copleşit de amintiri – părinţii, fraţii şi surorile i-au fost masacraţi în chipul cel mai crunt de-ai voş... de soldaţii prinţului de Orania. Te rog să ai milă şi înţelegere faţă de el. Zâmbi nevinovat. Cuvântul japonez pentru "duşman" este teki. Poţi să-l foloseşti dacă doreşti. Dacă arăţi spre mine şi foloseşti cuvântul, seniorul Toranaga va înţelege clar ce vrei să spui. Da, eu sunt duşmanul tău, căpitane pilot John Blackthorne. Dar nu ucigaşul tău. Asta o s-o faci tu însuţi. Blackthorne îl văzu explicându-i lui Toranaga ce spusese şi auzi cuvântul teki folosit de mai multe ori şi se întrebă dacă însemna într-adevăr "duşman". Bineînţeles că da, îşi spuse. Omul ăsta nu e ca celălalt. — Te rog, acum uită că exist, spuse părintele Alvito. Eu sunt, pur şi simplu, o unealtă care face cunoscute răspunsurile tale seniorului Toranaga, tot aşa cum voi face cu întrebările sale pentru tine. Părintele Alvito se aşeză mai comod, se întoarse spre Toranaga şi se înclină politicos. Toranaga vorbi scurt. Preotul începu să tălmăcească aproape în acelaşi timp, doar cu unul sau două cuvinte întârziere, vocea sa fiind o oglindă stranie a nuanţelor şi sensurilor interioare. — De ce eşti duşmanul lui Tsukku-san, prietenul şi tălmaciul meu, care nu este duşmanul nimănui? Părintele Alvito explică în continuare: — Tsukku-san este porecla mea, pentru că japonezii nu pot să pronunţe nici numele meu. Sunetele "I" sau "th" nu există în limba lor. Tsukku este o răsucire a cuvântului japonez tsuyaku – "a tălmăci". Te rog răspunde la întrebare. — Noi suntem duşmani, pentru că ţările noastre sunt în război! — Da? Care e ţara ta? — Anglia. — Unde vine asta? — E un regat, o insulă, la o mie de mile spre nord de Portugalia. Portugalia e o parte dintr-o peninsulă din Europa. — De câtă vreme sunteţi în război cu Portugalia? — De când Portugalia a devenit un stat vasal Spaniei. Asta a fost în 1580, acum douăzeci de ani. Spania a cucerit Portugalia. De fapt noi ne războim cu Spania de aproape treizeci de ani. Blackthorne observă surpriza lui Toranaga şi privirea scurtă, cercetătoare aruncată părintelui Alvito, care se uita senin în depărtare. — Zici că Portugalia e o parte din Spania? — Da, mărite Toranaga. Un stat vasal. Spania a cucerit Portugalia şi acum ele sunt, de fapt, o singură ţară, cu un singur rege. Dar portughezii sunt supuşii Spaniei în mai toate părţile lumii şi conducătorii lor sunt socotiţi fără valoare în tot Imperiul Spaniol. Urmă o lungă tăcere. Apoi Toranaga vorbi direct iezuitului, care zâmbi şi răspunse pe larg. — Ce-a spus? întrebă Blackthorne tăios. Părintele Alvito nu-i răspunse, dar tălmăci ca-nainte, aproape simultan, imitându-i inflexiunile vocii, cu o desăvârşită pricepere. Toranaga i se adresă direct, cu voce aspră şi rea. — Ce-am spus nu te priveşte pe tine. Când voi dori ca tu să ştii ceva, îţi voi spune. — Vă rog să mă iertaţi, mărite Toranaga, n-am vrut să fiu nepoliticos. Aş fi vrut să vă spun că noi am venit cu gânduri paşnice... — Nu-mi poţi spune nimic acum. Ai să-ţi ţii gura până îţi cer eu să-mi răspunzi. Ai înţeles? — Da. Greşeala numărul unu. Fii atent. Nu-ţi poţi îngădui să faci greşeli, îşi spuse. — De ce sunteţi în război cu Spania? şi cu Portugalia?

— În parte, pentru că Spania e pusă pe cucerirea lumii, iar noi, englezii, şi aliaţii noştri, olandezii, nu vrem să fim cuceriţi. Pe de altă parte, din cauza religiilor noastre. — A! Un război religios? Care e religia ta? — Sunt creştin. Biserica noastră... — Portughezii şi spaniolii sunt creştini! Ai spus ca religia ta este alta. Care e religia ta? — Creştină. E greu de explicat repede şi pe scurt, mărite Toranaga. Amândouă... — Nu este nevoie să te grăbeşti, domnule pilot, trebuie să fii doar corect. Am timp destul. Am foarte multă răbdare. Eşti un om cultivat – se vede că nu un ţăran – aşa că poţi să-o spui simplu sau complicat, după cum doreşti, atâta vreme cât ai s-o faci limpede. Dacă te abaţi de la drum, am să te-aduc la loc. Ce spuneai? — Religia mea e creştină. Sunt două religii principale creştine, protestantă şi catolică. Majoritatea englezilor sunt protestanţi. — Veneraţi aceeaşi divinitate, Fecioara şi Pruncul? — Nu, alteţă. Nu în felul în care o fac catolicii. Ce vrea să ştie? se întrebă Blackthorne. E catolic? Ce să-i răspunzi, ce crezi că vrea el să audă sau ce gândeşti tu că ar fi adevărul? E împotriva creştinilor? Nu l-a numit el pe iezuit "prietenul meu"? Are de gând să devină catolic? — Crezi că lisus e Dumnezeu? — Cred în Dumnezeu, răspunse cu grijă. — Nu încerca să scapi de o întrebare directă! Crezi că Iisus este Dumnezeu? Da sau nu? Blackthorne ştia că-n orice tribunal catolic din lume ar fi fost condamnat de multă vreme pentru erezie; chiar şi în majoritatea, dacă nu în toate tribunalele protestante. Numai şovăiala, înainte de a răspunde la o asemenea întrebare, însemna îndoială. Îndoială însemna erezie. — Nu poţi răspunde la întrebări despre Dumnezeu cu un simplu "da" sau "nu". Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât după moarte. Da, cred că Iisus a fost Dumnezeu, dar nu voi şti cu siguranţă decât după moarte. — De ce-ai sfărâmat crucea preotului când ai ajuns prima oară în Japonia? Blackthorne nu se aşteptase la această întrebare. Ştie Toranaga tot ce s-a întâmplat de când am venit? — Am... am vrut să-i arăt daimyo-ului Yabu că iezuitul, părintele Sebastio – singurul tălmaci de acolo – era duşmanul meu, că nu trebuia crezut, cel puţin după părerea mea. Pentru că eram sigur că el dinadins n-o să tălmăcească exact, aşa cum face acum părintele Alvito. El ne-a acuzat, de exemplu, că suntem piraţi. Noi nu suntem piraţi, noi am venit cu gânduri paşnice. — A, da! Piraţi. Am să mă-ntorc la piraterie pe dată. Zici că amândouă sectele voastre sunt creştine, amândouă-l venerează pe Iisus Cristos? Nu spune el: "Iubeşte-ţi aproapele"? — Da. — Atunci cum puteţi fi duşmani? — Credinţa lor, felul lor de creştinism, este o interpretare falsă a Sfintei Scripturi. — Aha! în sfârşit, am ajuns undeva. Deci sunteţi în război din pricina părerilor diferite despre ce este sau nu este Dumnezeu? — Da. — Asta e un motiv de război prostesc. Blackthorne spuse: — Sunt de acord. Îşi îndreptă privirile spre preot. Sunt de acord din toată inima. — Câte nave sunt în flota ta?

— Cinci. — Şi tu eşti pilotul şef? — Da. — Unde sunt celelalte? — În largul mării, spuse Blackthorne cu grijă, mergând pe aceeaşi minciună, presupunând că Toranaga fusese stârnit de Alvito să pune anume întrebări. Furtuna ne-a despărţit şi ne-a împrăştiat. Unde anume sunt, nu ştiu, alteţă. — Navele tale sunt englezeşti? — Nu, alteţă. Olandeze. Din Ţările de Jos. — De ce comandă un englez nave olandeze? — Nu e neobişnuit, alteţă. Noi suntem aliaţi – piloţii portughezi comandă uneori nave şi flote spaniole. Înţeleg că piloţii portughezi sunt, prin lege, la cârma câtorva din navele voastre de ocean. — Piloţi olandezi nu există? — Destui, alteţă. Dar pentru o călătorie atât de lungă, englezii au mai multă experienţă. — Dar de ce tu? De ce au ţinut să le conduci tu corăbiile? — Pesemne pentru că mama mea a fost olandeză şi eu vorbesc bine limba şi am experienţă. Am fost bucuros de norocul pe care l-am avut. — De ce? — Acesta a fost primul meu prilej de a naviga în aceste ape. Nici o navă englezească nu plănuia un drum atât de lung. Aceasta însemna ocazia de a face ocolul lumii. — Tu însuţi, pilotule, te-ai alăturat flotei din pricina religiei tale şi a războiului împotriva duşmanilor voştri, Spania şi Portugalia? — Eu sunt pilot, alteţă, în primul rând şi mai presus de toate. Nici un englez sau olandez n-a fost până acum în mările acestea. Noi suntem mai întâi de toate o flotă de comerţ, deşi avem scrisori de împuternicire să atacăm duşmanul din Lumea Nouă. Am venit în Japonia ca să facem negoţ. — Ce sunt scrisorile de împuternicire? — Autorizaţii legale date de Coroană – de stăpânire – care-ţi dau împuternicirea de a lupta cu duşmanul. — Aha, şi duşmanii tăi sunt aici. Ai de gând să te lupţi cu ei aici? — N-am ştiut la ce să ne aşteptăm când am ajuns aici, alteţă. Noi am venit doar pentru negoţ. Ţara domniei-voastre este aproape necunoscută – o legendă. Portughezii şi spaniolii îşi ţin bine gura în ce priveşte partea asta de lume. — Răspunde la întrebare: Duşmanii tăi sunt aici. Ai de gând să te războieşti cu ei aici? — Dacă ei se războiesc cu mine, da! Toranaga se mişcă încruntat. — Ce faceţi voi pe mare sau în propriile voastre ţări vă priveşte. Dar aici există o singură lege pentru toţi, iar străinii se află pe pământul nostru doar cu îngăduinţa noastră. Orice ticăloşie sau ceartă în public se pedepseşte imediat cu moartea. Legile noastre sunt clare şi trebuiesc respectate. Înţelegi? — Da, alteţă. Dar noi venim cu gânduri paşnice. Am venit aici să facem negoţ. Am putea să discutăm despre negoţ, alteţă? Am nevoie să-mi carenez nava şi să fac reparaţii – plătim pentru orice. Apoi mai e... — Când am să vreau să discut despre negoţ, despre orice altceva, am să-ţi spun. Între timp, te rog, mulţumeşte-te să răspunzi la întrebări. Deci te-ai alăturat expediţiei ca să faci negoţ, pentru câştig, nu pentru că te simţeai dator sau din pricina credinţei? Pentru bani? — Da. E obiceiul nostru, alteţă. Să fii plătit şi să ai partea ta din ja... din tot negoţul şi din toate bunurile capturate de la duşman. — Deci eşti mercenar? — Am fost angajat ca pilot şef să conduc expediţia. Da.

Blackthorne simţea ostilitatea lui Toranaga, dar nu-i înţelegea pricinile. Ce-am zis eu şi a fost rău? N-a spus preotul că am să-mi fiu propriul ucigaş? — E un lucru obişnuit la noi, Toranaga-sama, repetă el. Toranaga începu să vorbească cu Hiro-malsu, şi se vedea că erau de aceeaşi părere. Blackthorne gândi că nu se citea decât dezgust pe chipurile lor. De ce? Fără-ndoială e ceva legat de "mercenar", gândi. Ce-i rău în asta? Nu fiecare este plătit? Cum altfel să câştigi destui bani ca să-ţi duci viaţa mai departe? Chiar dacă ai moştenit pământ, tot... — Ai spus mai devreme că ai venit aici ca să faci negoţ în bună pace, spunea Toranaga. De ce atunci ai atâtea tunuri, atâta praf de puşcă, atâtea muschete şi ghiulele? — Duşmanii noştri spanioli şi portughezi sunt foarte puternici şi numeroşi, mărite Torănaga. Trebuie să ne apărăm şi... — Zici că armele tale sunt doar pentru apărare? — Nu. Le folosim nu numai ca să ne apărăm, ci şi să atacăm duşmanii. Şi facem arme din belşug pentru negoţ, de cea mai bună calitate din lume. Poate că aici am putea să facem negoţ cu ele sau cu alte bunuri pe care le-am adus. — Ce este un pirat? — Un om în afara legii. Un om care necinsteşte, omoară sau pradă pentru propriu-i câştig. — Mercenar nu este acelaşi lucru? Nu asta eşti tu? Un pirat şi un conducător de piraţi? — Nu. Adevărul e că navele mele au scrisori de împuternicire de la conducătorii de drept ai Olandei prin care suntem autorizaţi să ducem război în toate mările şi în toate locurile stăpânite până acum de duşmanii noştri. Şi să găsim pieţe pentru bunurile noastre. Pentru spanioli – şi pentru majoritatea portughezilor – da, noi suntem piraţi şi eretici, dar vă repet, adevărul e că nu suntem. Părintele Alvito termină de tradus şi începu să discute cu voce liniştită, dar hotărâtă, direct cu Torănaga. Ce n-aş da să pot vorbi şi eu la fel, fără tălmaci, gândi Blackthorne, blestemând. Toranaga privi spre Hiro-matsu şi bătrânul puse câteva întrebări iezuitului, care răspunse îndelung. Apoi Torănaga se întoarse spre Blackthorne şi vocea lui deveni mai severă. — Tsukku-san spune că Olanda, Ţările de Jos, au fost vasale regelui spaniol până acum câţiva ani. Este adevărat? — Da. — Atunci Ţările de Jos, aliaţii voştri, sunt răzvrătiţi împotriva regelui lor de drept? — Ei luptă împotriva spaniolilor, da. Dar... — Asta nu e răzvrătire? Da sau nu? — Da. Dar există circumstanţe atenuante. Foarte serioa... — Nu există circumstanţe atenuante când e vorba de răzvrătire împotriva suveranului de drept. — Numai dacă nu câştigi. Toranaga îl privi atent. Apoi izbucni în râs. Îi spuse ceva lui Hiro-matsu printre hohote de râs şi Hiro-matsu încuviinţă din cap. — Da, domnule Străin cu nume imposibil, da. Ai numit singura circumstanţă atenuantă. Încă un hohot, apoi râsul încetă la fel de brusc cum începuse. O să câştigaţi? — Hai. Toranaga vorbi din nou, dar preotul nu tălmăci imediat. Zâmbea ciudat cu ochii pironiţi asupra lui Blackthorne. Oftă şi spuse: — Eşti foarte sigur? — Asta a spus-o el sau tu? — Seniorul Toranaga a spus-o. Eu... el a spus-o.

— Da. Spune-i că da, sunt foarte sigur. Te rog, pot să-l lămuresc de ce? Părintele Alvito vorbi cu Toranaga mult mai mult decât i-ar fi trebuit să tălmăcească acea simplă întrebare. Eşti la fel de calm pe cât o arăţi? voia Blackthorne să-l întrebe. Care e cheia cu care să ajung la tine? Cum te pot distruge? Toranaga vorbi şi-şi scoase un evantai din mânecă. Părintele Alvito începu iar să tălmăcească cu acelaşi glas neprietenos, mohorât, încărcat de ironie. — Da, pilotule, poţi să-mi spui de ce crezi că o să câştigaţi acest război. Blackthorne încercă să rămână sigur de sine, conştient că preotul îl domina. — În momentul de faţă stăpânim mările din Europa – mai toate mările din Europa, spuse, corectându-se: Nu te îndepărta. Spune adevărul. Răsuceşte-l, puţin, atâta doar cât, desigur, o face şi iezuitul, dar spune adevărul. Noi, englezii, am distrus două armade – trupe de invazie – ale portughezilor şi spaniolilor şi e puţin probabil ca ei să mai poată pregăti altele. Mica noastră insulă e o fortăreaţă şi noi suntem în siguranţă acum. Flotele noastre stăpânesc marea. Corăbiile noastre sunt mai iuţi, mai noi şi mai bine înarmate. Spaniolii nu i-au înfrânt pe olandezi după mai bine de cincizeci de ani de teroare, inchiziţie şi vărsare de sânge. Aliaţii noştri sunt puternici, mai mult, fac să sângereze de moarte Imperiul Spaniol. Vom câştiga pentru că stăpânim mările şi pentru că regele spaniol, în trufia-i deşartă, n-o să lase un popor străin să fie liber. — Voi stăpâniţi mările? şi mările noastre? Cele de jur împrejurul ţărmurilor noastre? — Nu, bineînţeles că nu, Toranaga-sama. N-am vrut să par – necuviincios. Am vrut să spun, bineînţeles, măiile europene, deşi... — Bine, mă bucur că asta-i limpede. Ce spuneai? Deşi...? — Deşi, în curând vom mătura duşmanul din toate mările deschise, spuse Blackthorne răspicat. — Ai spus "duşmanul". Poate că şi noi suntem duşmanul. Atunci ce-o să se-ntâmple? O să încerci să scufunzi corăbiile noastre şi să ne pustieşti ţărmurile? — Nu mă pot vedea ca fiind duşmanul vostru. — Eu pot, foarte uşor. Atunci ce-o să fie? — Dacă aţi veni împotriva ţării mele, v-aş ataca şi-aş încerca să vă înfrâng, spuse Blackthorne. — Şi dacă conducătorul tău îţi ordonă să ne ataci aici? — Eu n-aş sfătui pe nimeni s-o facă. Ba chiar dimpotrivă. Regina noastră ar asculta. Ea e... — Voi sunteţi conduşi de o regină, nu de un rege? — Da, mărite Toranaga. Regina noastră este înţeleaptă. Ea n-ar... ea n-ar putea să dea o poruncă atât de nechibzuită. — Şi dacă ea ar face-o? Sau dacă conducătorul vostru ar face-o? — Atunci mi-aş încredinţa sufletul lui Dumnezeu, pentru că, sigur, aş muri. Într-un fel sau altul. — Da. Ai muri. Tu şi toate legiunile tale. Toranaga făcu o scurtă pauză. Apoi: Cât ţi-a trebuit ca să ajungi aici? — Aproape doi ani. Exact un an, unsprezece luai şi două zile. O distanţă pe mare cam de patru mii de leghe, leghea a câte trei mile. Părintele Alvito tălmăci, apoi mai adăugă ceva. Toranaga şi Hiro-matsu îi mai puseră întrebări preotului, iar acesta răspunse. Toranaga îşi făcea vânt gânditor, cu evantaiul. — Am transformat timpul şi distanţa, căpitane-pilot Blackthorne în unităţile lor de măsură, spuse preotul politicos. — Mulţumesc.

Toranaga vorbi din nou, direct: — Cum ai ajuns aici? Pe unde? — Prin Strâmtoarea Magellan. Dacă aş avea hărţile şi cărţile mele pilot, v-aş putea arăta exact, dar mi-au fost furate – au fost luate de pe corabia mea, cu scrisorile de împuternicire şi toate hârtiile mele. Dacă aţi... Blackthorne se opri căci Toranaga îi spuse ceva lui Hiro-matsu, şi el la fel de tulburat. — Pretinzi că toate hârtiile ţi-au fost luate... furate? — Da. — Asta e grav, dacă e adevărat. În Nippon – Japonia – urâm furtul. Pedeapsa pentru furt e moartea. Se va cerceta pe dată. Pare de necrezut ca vreun japonez să facă un asemenea lucru, deşi ici-colo mai sunt bandiţi nenorociţi şi piraţi. — Poate că au fost mutate de la locul lor, spuse Blackthorne. Şi puse spre păstrare undeva. Dar ele sunt de mare preţ, mărite Toranaga. Fără hărţile mele aş fi orb. Aţi dori să vă spun drumul meu? — Da, dar mai târziu. Mai întâi spune-mi de ce ai străbătut toată distanţa asta? — Am venit să facem negoţ în bună pace, repetă Blackthorne, abia stăpânindu-şi nerăbdarea. Să facem negoţ şi să ne-ntoarcem acasă. Să vă facem şi pe voi mai bogaţi şi pe noi. Şi să încercăm... — Voi mai bogaţi şi noi mai bogaţi? Care este mai important? — Amândouă părţile trebuie să aibă un câştig, bineînţeles, şi negoţul trebuie să fie cinstit. Noi vrem să facem o înţelegere de negoţ pe termen lung şi o să vă oferim condiţii mai bune decât vă oferă portughezii şi spaniolii. Noi o să vă fim de mai mult folos. Negustorii noştri... Blackthorne se opri auzind voci ridicate afară. Hiro-matsu şi jumătate din gardă ajunseră imediat la uşă şi ceilalţi formară un zid compact în jurul podiumului. Samuraii de la uşile interioare erau şi ei pregătiţi. Toranaga nu se mişcase. Îi vorbi părintelui Alvito. — Trebuie să vii aici, căpitane Blackthorne, departe de uşă, spuse părintele Alvito cu o grabă mascată cu grijă. Dacă ţii la viaţa ta, nu te mişca brusc şi nu spune nimic. Se duse apoi încet spre uşa din stânga şi se aşeză lângă ea. Blackthorne se înclină nesigur către Toranaga, care nu-l băgă în seamă, şi se îndreptă prudent către preot, pe deplin lămurit că, în ceea ce-l privea, întrevederea era un dezastru. — Ce se-ntâmplă? şopti când se aşeză. Gărzile din apropiere se încruntară ameninţător şi preotul le spuse ceva foarte repede spre a-i linişti. — Rândul viitor când ai să mai scoţi o vorbă ai să fii un om mort, îi spuse lui Blackthorne şi gândi: cu cât mai repede, cu atât mai bine. Cu o încetineală măsurată îşi scoase o batistă din mânecă şi-şi şterse transpiraţia de pe mâini. Îi trebuise toată educaţia şi toată tăria de caracter ca să rămână calm şi zâmbitor în timpul interogării ereticului, care se dovedise chiar mai rea decât se aşteptaseră, el şi Părintele Inspector. — Trebuie neapărat să fii de faţă? îl întrebase Părintele Inspector noaptea trecută. — Toranaga m-a rugat în mod deosebit. — Cred că e foarte periculos pentru tine şi pentru noi toţi. Ai putea să te prefaci bolnav. Dacă eşti acolo va trebui să tălmăceşti ce spune piratul – şi, din ce scrie părintele Sebastio, el e diavolul pe pământ, tot atât de viclean ca un evreu. — E mult mai bine să fiu acolo, Eminenţă. Cel puţin am să pot desluşi minciunile mai puţin abile ale lui Blackthorne. — De ce-a venit el aici? De ce acum, când totul începea să fie bine din nou. Să aibă ei, într-adevăr, şi alte nave în Pacific? E cu putinţă să fi trimis o escadră împotriva Manilei spaniole? Nu că mi-ar păsa prea mult de oraşul

ăsta mizerabil, sau de vreuna dintre coloniile spaniole din Filipine, dar o escadră a duşmanului în Pacific! Asta ar avea urmări teribile pentru noi aici, în Asia. Şi, dacă reuşeşte să-l facă pe Toranaga să-şi plece urechea la el, sau pe Ishido, sau pe oricare dintre daimyo mai importanţi, ei bine, atunci ne-ar fi foarte rău, ca să nu zic mai mult. — Blackthorne e o realitate. Din fericire suntem în măsură să ne descurcăm — Dumnezeu mi-e martor, dar, dacă n-aş şti bine, aproape că aş crede că spaniolii – sau mai degrabă lacheii lor, franciscanii şi benedictinii – l-au trimis dinadins aici doar ca să ne dezbine. — Poate că ei au făcut-o, Eminenţă. Călugării nu se dau în lături de la nimic ca să ne distrugă. Dar asta-i doar invidie, pentru că noi izbutim acolo unde ei dau greş. Sigur că Domnul are să le arate măsura greşelilor lor! S-ar putea ca englezul să dispară înainte de a ne face vreun rău. Cărţile-pilot stau mărturie că este ce este. Un pirat şi un conducător de piraţi! — Citeşte-i-le lui Toranaga, Martin. Părţile în care descrie devastarea localităţilor lipsite de apărare, din Africa până-n Chile, şi listele cu jafuri şi cu toate omorurile. — Poate că ar trebui să aşteptăm, Eminenţă. Oricând putem să dăm la iveală cărţile-pilot. Să sperăm că el o să-şi semneze sentinţa fără să ne folosim de ele. Părintele Alvito îşi şterse palmele din nou. Simţea privirea lui Blackthorne aţintită asupra lui. Dumnezeu să se-ndure de tine, gândi. Pentru ce i-ai spus azi lui Toranaga, viaţa ta nu mai face nici două parale şi ce-i mai rău, sufletul tău nu mai poate fi mântuit. Eşti răstignit chiar şi fără mărturia rutterelor tale. Să i le trimitem înapoi părintelui Sebastio ca el să le poată da îndărăt lui Mura? Ce-ar face Toranaga dacă hârtiile nu s-ar mai găsi niciodată? Nu, asta ar fi prea periculos pentru Mura. Uşa de la celălalt capăt al încăperii se deschise. — Seniorul Ishido doreşte să vă vadă, alteţă, anunţă Naga. E... e aici în coridor şi doreşte să vă vadă. Pe dată, zice. — Treceţi toţi înapoi la locurile voastre, spuse Toranaga oamenilor săi. Se supuseră imediat. Dar toţi samuraii, cu Hiro-matsu în frunte, stăteau cu faţa către uşă, cu săbiile puţin trase din teacă. — Naga-san, spune-i seniorului Ishido că este întotdeauna binevenit. Pofteşte-l să intre. Bărbatul înalt înaintă cu paşi mari în cameră. Zece samurai de-ai săi – în uniforme gri – îl urmară, dar rămaseră la uşă şi, la semnul lui, se aşezară jos cu picioarele încrucişate. Toranaga se înclină aşa cum cerea ceremonialul şi i se răspunse la fel. Părintele Alvito îşi binecuvântă norocul de a fi prezent. Ciocnirea de neînlăturat dintre cei doi comandanţi vrăjmaşi ar putea înrâuri adânc mersul împărăţiei şi viitorul Sfintei Biserici în Japonia, aşa că orice semn sau mărturie directă, care ar putea să-i ajute pe iezuiţi să hotărască spre cine să-şi îndrepte puterea, ar fi de o importanţă covârşitoare. Ishido era zen-budist şi anti-creştin fanatic, Toranaga era zen-budist şi făţiş de partea lor. Dar mai toţi daimyo creştini îl susţineau pe Ishido, temându-se – pe bună dreptate, gândea părintele Alvito – de ascensiunea lui Toranaga. Daimyo creştini simţeau că, dacă Toranaga ar înlătura influenţa lui Ishido asupra Consiliului Regenţilor, ar lua puterea în mâinile sale. Şi având puterea, credeau ei, avea să pună în aplicare edictele de expulzare ale lui Taiko şi va termina cu Adevărata Credinţă. Dacă, totuşi, Toranaga ar fi înlăturat, succesiunea, o succesiune slabă, ar fi asigurată şi Sfânta Biserică ar prospera. Aşa cum daimyo creştini oscilau în alegerea lor, la fel se întâmpla şi cu ceilalţi daimyo din ţară şi balanţa puterii între cei doi conducători oscila, aşa că nimeni nu ştia cu siguranţă care era, de fapt, partea cea mai

puternică. Până şi el, părintele Alvito, cel mai informat european din împărăţie, nu putea spune sigur pe cine vor sprijini acei daimyo creştini sau ce partidă va ieşi învingătoare când va izbucni războiul. Îl privi pe Toranaga coborând de pe podium în mijlocul străjilor sale. — Fii bine venit, senior Ishido. Te rog, ia loc. Toranaga arătă spre singura pernă de pe podium. Vreau să te simţi confortabil. — Nu, mulţumesc, senior Toranaga. Ishido Kazunari era slab, oacheş şi foarte dur. Avea cu un an mai puţin decât Toranaga. Erau duşmani vechi. Optzeci de mii de samurai din castelul Osaka şi împrejurimi îi dădeau ascultare, pentru că el era comandantul garnizoanei – şi, deci, comandantul gărzii personale a Moştenitorului – generalul şef al Armatelor de Apus, cuceritorul Coreei, membru al Consiliului Regenţilor şi inspector general oficial al tuturor armatelor răposatului Taiko, ceea ce, legal, însemna armatele a toţi daimyo din întreaga ţară. — Nu, mulţumesc, repetă el. M-aş simţi stânjenit, eu să stau bine şi tu nu, neh? Am să-ţi iau eu perna într-o zi, dar nu azi. Un val de mânie trecu peste uniformele maro la ameninţarea ascunsă în vorbele lui Ishido, dar Toranaga răspunse prietenos: — Ai venit la momentul cel mai potrivit. Tocmai isprăvisem cercetarea barbarului. Tsukku-san, spune-i să se ridice în picioare. Preotul făcu precum i se ceruse. Simţi ostilitatea lui Ishido faţă de el. Pe lângă că era anticreştin, Ishido fusese întotdeauna foarte pornit împotriva tuturor europenilor şi voia ca imperiul să fie întru totul închis pentru ei. Ishido privi spre Blackthorne cu o scârbă vădită. — Am auzit că e urât, dar nu mi-am închipuit că e atât de urât. Se zvoneşte că e pirat. Aşa-i? — Ai putea să te-ndoieşti de asta? şi mai e şi mincinos. — Atunci, înainte de a-l pune pe cruce, te rog, lasă-mi-l pentru jumătate de zi. S-ar putea să-l amuze pe Moştenitor să-l vadă-ntâi cu capul pe umeri. Ishido râse grosolan. Sau poate ar trebui să fie învăţat să danseze ca un urs şi apoi să-l arăţi în toată împărăţia: "Monstrul de la răsărit". Deşi era adevărat că Blackthorne era singurul care apăruse din mările de la răsărit – spre deosebire de portughezi, care veneau întotdeauna din sud şi, deci, erau numiţi barbarii din sud – Ishido lăsa să se înţeleagă că Toranaga, care stăpânea provinciile de răsărit, era adevăratul monstru. Dar Toranaga zâmbi doar, ca şi cum n-ar fi înţeles. — Eşti un om cu mult haz, alteţă. Dar sunt de acord că, pe cât de repede terminăm cu barbarul, pe atât mai bine. E vorbă lungă, îngâmfat, zgomotos, o ciudăţenie, da, dar una de mică valoare, şi lipsit de orice purtări alese. Naga-san, trimite nişte oameni să-l ducă la criminalii de rând. Tsukku-san, spune-i să-i urmeze. — Căpitane pilot, trebuie să-i urmezi pe oamenii aceia. — Unde mă duc? Părintele Alvito şovăi. Era bucuros că ieşise învingător, dar adversarul lui era curajos şi avea un suflet care putea fi salvat. — O să fii închis, spuse el. — Pentru câtă vreme? — Nu ştiu, fiule. Cât hotărăşte seniorul Toranaga.

CAPITOLUL 12 În timp ce-l privea pe barbar părăsind încăperea, Toranaga îşi desprinse cu părere de rău gândul de la uluitorul interogatoriu, începând să se frământe din pricina lui Ishido.

Toranaga hotărâse să nu-i spună preotului să plece, ştiind că asta avea să-l înfurie şi mai mult pe Ishido, chiar dacă era la fel de sigur că prezenţa în continuare a preotului putea fi periculoasă. Cu cât ştiu mai puţine străinii, cu atât mai bine. Cu cât alţii ştiau mai puţin, cu atât mai bine, gândi. O să-i influenţeze Tsukku-san pe daimyo creştini în favoarea mea sau împotriva mea? Până azi aş fi avut toată încrederea în el, dar au fost câteva momente ciudate cu barbarul pe care încă nu le înţeleg. Ishido nu urmă regulile obişnuite de politeţe, ci intră direct în subiect: — Din nou trebuie să te-ntreb, ce răspuns dai Consiliului Regenţilor? — Din nou îţi repet: ca preşedinte al Consiliului Regenţilor nu cred că e necesar vreun răspuns. Am făcut unele legături de rudenie lipsite de importanţă. Nu e nevoie de nici un răspuns. — Îţi logodeşti fiul, pe Nagn-san, cu fiica seniorului Masamune; îţi căsătoreşti pe una din nepoate cu fiul şi moştenitorul seniorului Zataki; pe o altă nepoată cu fiul seniorului Kiyama. Toate căsătoriile sunt cu seniori feudali, sau cu rudele lor. apropiate şi, ca atare, nu sunt deloc neînsemnate şi sunt împotriva poruncilor stăpânului nostru. — Regretatul nostru stăpân, Taiko, este mort de un an. Din nenorocire. Da, regret moartea cumnatului meu, l-aş fi preferat în viaţă ca să conducă încă destinele împărăţiei. Toranaga adăugă încântat, răsucind cuţitul într-o veche rană: Dacă el ar trăi, nu e nici o îndoială că ar aproba aceste legături de familie. Poruncile lui se refereau la căsătorii care ameninţau succesiunea casei sale. Eu nu sunt o ameninţare pentru casa sa, sau pentru nepotul meu, Yaemon, Moştenitorul. Eu sunt mulţumit ca senior de Kwanto. Nu râvnesc alte pământuri. Sunt în pace cu vecinii mei şi vreau ca pacea lui să dureze. Jur pe Buddha că nu eu voi fi primul care să stric pacea. De şase secole împărăţia fusese măcinată de un permanent război civil. Cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un daimyo minor, numit Goroda, cucerise Kyoto, încurajat, în special, de Toranaga. În următoarele două decenii acest războinic supusese în chip miraculos jumătate din Japonia, făcuse un munte de tigve şi se autodeclarase dictator – nu încă suficient de puternic, totuşi, ca să-i ceară împăratului care domnea să-i acorde titlul de shogun, deşi avea unele legături vagi cu o ramură a familiei Fujimoto. Apoi, acum şaisprezece ani, Goroda fusese asasinat de unul dintre generalii săi şi puterea căzuse în mâinile principalului său vasal şi cel mai strălucit general, ţăranul Nakamura. Într-un răstimp scurt, de patru ani, generalul Nakamura – ajutat de Toranaga, Ishido şi alţii – îi înlăturase pe urmaşii lui Goroda şi adusese întreaga Japonie sub controlul său unic şi absolut; era prima oară în istorie când un singur om cucerea toată împărăţia. A mers în triumf la Kyoto ca să se-nchine în faţa lui Go-Nijo, Fiul Cerului. Acolo, pentru că se născuse ţăran, Nakamura trebuise să accepta rangul mai mic de kampaku, prim sfetnic, la care mai târziu a renunţat în favoarea fiului său, luându-şi pentru el titlul de taiko. Dar orice daimyo se înclina în faţa lui, chiar şi Toranaga. Oricât ar fi părut de necrezut, fusese pace deplină timp de doisprezece ani. Cu un an în urmă Taiko murise. — Jur pe Buddha, spuse din nou Toranaga. Nu voi fi eu primul care să stric pacea. — Dar ai să mergi la război? — Un om înţelept se pregăteşte împotriva trădării, neh? Oameni răi sunt în orice provincie. Unii sunt în slujbe înalte. Amândoi ştim cât de nemărginită e trădarea în inimile oamenilor. Vocea lui Toranaga se înăspri. Acolo unde Taiko ne-a lăsat moştenire buna înţelegere, acum suntem împărţiţi – răsărit şi apus – eu şi tu. Consiliul Regenţilor e dezbinat. Daimyo se duşmănesc. Un Consiliu nu poate conduce un cătun păduchios, darămite o împărăţie. Cu cât împlineşte mai curând fiul lui Taiko vârsta majoratului, cu atât mai bine. Cu cât mai repede avem un alt kampaku, cu

atât mai bine. — Sau poate un shogun? insinuă Ishido. — Kampaku, sau shogun, sau taiko, puterea e aceeaşi, spuse Toranaga. Care-i, de fapt, valoarea unui titlu? Puterea este singurul lucru important. Goroda n-a ajuns niciodată shogun. Nakamura a fost mai mult decât mulţumit cu kampaku şi mai târziu cu taiko. El a ocârmuit şi ăsta e cel mai important lucru. Ce contează că tu – cumnatul meu – te-ai născut într-o familie de jos? Eşti general, senior, ba chiar faci parte din Consiliul Regenţilor. Contează foarte mult, gândi Ishido. O ştii foarte bine. Şi eu o ştiu. Orice daimyo o ştie. Chiar şi Taiko a ştiut-o. — Yaemon are şapte ani. Peste şapte ani ajunge kampaku. Până atunci... — Peste opt, generale Ishido. Asta e legea noastră de veacuri. Când nepotul meu împlineşte cincisprezece ani, devine adult şi-şi primeşte moştenirea. Până atunci, noi, cei cinci regenţi, conducem în numele lui. Acesta a fost legatul răposatului nostru stăpân. — Da. Şi tot el a mai poruncit ca regenţii să nu ia ostatici, unii împotriva altora. Doamna Ochiba, mama Moştenitorului, este ostatică în castelul tău din Yedo, pe timpul şederii tale aici şi asta e, de asemeni, o încălcare a testamentului său. Ai declarat oficial că te vei supune poruncilor sale, aşa cum au făcut toţi regenţii. Ai semnat documentul chiar cu sângele tău. Toranaga oftă. — Doamna Ochiba vizitează Yedo, unde unica ei soră e-n chinurile facerii. Sora ei este măritată cu fiul şi moştenitorul meu. Locui fiului meu este în Yedo, câtă vreme eu mă aflu aici. Ce-i mai firesc ca o seră să-şi viziteze sora într-o împrejurare ca asta? Nu e privită cu cinste? Poate c-o să am primul nepot, neh? — Mama Moştenitorului este cea mai importantă doamnă din împărăţie. Ea n-ar trebui să fie – Ishido voia să spună "în mâinile duşmanului", dar se răzgândi – într-un oraş în care nu stă de obicei. Făcu o pauză, apoi adăugă răspicat: Consiliul ar dori să-i dai astăzi ordin să se-ntoarcă acasă. Toranaga nu căzu în cursă. — Îţi repet, doamna Ochiba nu e ostatică, aşa că nu e sub porunca mea, cum n-a fost niciodată. — Atunci hai să spunem altfel. Consiliul doreşte prezenţa ei în Osaka, imediat. — Cine anume? — Eu. Seniorul Sugiyama, seniorul Onoshi şi seniorul Kiyama. În plus, am căzut cu toţii de acord să aşteptăm aici până ce ea se întoarce la Osaka. Poftim semnăturile lor. Toranaga pălise. Până acum făcuse aşa fel ca în Consiliu totdeauna voturile să fie împărţite două la trei. Niciodată nu reuşise să câştige patru voturi la unu împotriva lui Ishido, dar nici Ishido împotriva lui. Patru la unu însemna izolare şi dezastru. De ce trădase Onoshi? Dar Kiyama? Amândoi erau duşmani neîmpăcaţi chiar înainte de a fi trecut la religia străină. Şi ce putere avea acum Ishido asupra lor? Ishido ştia că-şi descumpănise duşmanul. Mai rămânea o singură mişcare ca victoria să fie completă. Aşa că puse în aplicare planul asupra căruia el şi Onoshi căzuseră la învoială. — Noi, regenţii, am căzut de acord cu toţii c-a venit vremea să terminăm cu cei ce plănuiesc să uzurpe puterea stăpânului meu şi să-l ucidă pe Moştenitor. Trădătorii vor fi condamnaţi. Vor fi expuşi pe străzi, ca oricare criminal de rând, cu toţi ai lor şi apoi vor fi executaţi ca oricare criminal de rând, cu toţi ai lor. Fujimoto, Takashima, de viţă nobilă sau nu, n-are importanţă. Chiar şi Minowara!

Un icnet de mânie ţâşni din pieptul fiecărui samurai al lui Toranaga, pentru că asemenea batjocorire a familiilor semiregale era de neînchipuit; apoi tânărul samurai Usagi, soţul nepoatei lui Hiro-matsu, sări în picioare roşu de mânie. Smulse sabia lungă din teacă şi sări la Ishido, gata pentru lovitura cu ambele mâini. Ishido era pregătit pentru lovitura mortală şi nu făcu nici o mişcare să se apere. Asta şi plănuise, asta sperase şi oamenii lui primiseră ordine să nu intervină până nu era mort. Dacă el, Ishido, era omorât aici, acum, de către un samurai de-al lui Toranaga, toată garnizoana din Osaka avea tot dreptul să se arunce asupra lui Toranaga şi să-l omoare, indiferent de ostatică. Atunci doamna Ochiba ar fi ucisă de fiii lui Toranaga, drept răzbunare şi regenţii rămaşi ar fi fost forţaţi să pornească împreună împotriva clanului Yoshi, care, acum izolat, ar fi fost şters de pe faţa pământului. Numai atunci succesiunea Moştenitorului ar fi fost garantată iar el, Ishido, şi-ar fi făcut datoria faţă de Taiko. Dar lovitura nu veni. În ultima clipă, Usagi îşi veni în fire şi, tremurând, băgă sabia în teacă. — Îmi cer iertare, stăpâne, spuse el îngenunchind cu umilinţă: N-am putut să-ndur ruşinea... ca să ascultaţi asemenea... asemenea jigniri. Cer învoirea... îmi cer iertare şi... cer învoire să-mi fac imediat seppuku pentru că nu pot trăi cu o asemenea ruşine. Deşi Toranaga rămăsese nemişcat, fusese pregătit să oprească lovitura şi ştia că şi Hiro-matsu şi ceilalţi samurai ai săi ar fi putut-o face şi că, probabil, Ishido ar fi fost doar rănit. Înţelegea, de asemeni, de ce Ishido fusese atât de provocator şi jignitor. Am să ţi-o plătesc cu vârf şi îndesat, Ishido, îşi promise în gând. Toranaga îşi îndreptă atenţia asupra tânărului îngenuncheat. — Cum îndrăzneşti să pretinzi că spusele seniorului Ishido au fost menite să fie în vreun fel o insultă la adresa mea! Bineînţeles că el n-ar fi niciodată atât de nepoliticos. Cum îndrăzneşti să asculţi convorbiri ce nu te privesc? Nu, nu ţi se va permite să-ţi faci seppuku. Asta e o onoare. Tu n-ai nici onoare, nici stăpânire de sine. O să fii crucificat astăzi, ca un criminal de rând. Săbiile tale vor fi rupte şi îngropate într-un sat eta. Fiul tău va fi îngropat într-un sat eta. Capul îţi va fi pus în ţeapă ca toată lumea să te batjocorească, cu o tăbliţă pe care va fi scris: "Acest om s-a născut samurai din greşeală. Numele lui a încetat să mai existe!" Cu un efort suprem Usagi îşi controlă respiraţia, dar picăturile de sudoare curgeau şi ruşinea îl chinuia. Se înclină spre Toranaga, acceptându-şi soarta cu un calm desăvârşit. Hiro-matsu înaintă şi smulse ambele săbii din cingătoarea nepotului său. — Stăpâne Toranaga, spuse grav, cu îngăduinţa ta voi veghea eu însumi ca poruncile tale să fie îndeplinite. Toranaga încuviinţă din cap. Tânărul se plecă pentru ultima oară şi apoi dădu să se ridice, dar Hiro-matsu îl împinse din nou la podea. — Samuraii merg, spuse. La fel şi oamenii. Dar tu nu eşti nici una, nici alta. Ai să mergi spre moarte târându-te în patru labe. Tăcut, Usagi se supuse. Şi toţi din cameră fură mişcaţi de stăpânirea de sine a tânărului şi de măsura curajului său. Se va renaşte samurai, îşi spuseră ei mulţumiţi.

CAPITOLUL 13 În noaptea aceea Toranaga nu izbuti să doarmă. Asta i se întâmpla rar, pentru că, de obicei, putea să amine cea mai grabnică problemă până a

doua zi, ştiind că, dacă avea să fie în viaţa a doua zi, avea să o rezolve cât se putea de bine. Trecuse multă vreme de când descoperise că un somn bun aducea dezlegarea la mai toate încurcăturile şi, dacă nu, ce mai conta, de fapt? Nu era viaţa o picătură de rouă într-o altă picătură de rouă? Dar în noaptea asta erau prea multe întrebări descumpănitoare asupra cărora trebuia să cugete. Ce să fac cu Ishido? De ce a trecut Onoshi de partea duşmanului? Cum am să manevrez Consiliul? S-au amestecat iar preoţii creştini? De unde va veni următoarea încercare de asasinat? Când va trebui să mă ocup de Yabu? Şi ce trebuie să fac cu barbarul? A spus el, oare, adevărul? Curios cum a apărut barbarul din mările de la răsărit chiar acum. Să fie asta vreun semn? E karrna lui, să fie el scânteia ce va aprinde butoiul cu pulbere? Karma era un cuvânt indian din filozofia budistă, adoptat de japonezi, care se referea la soarta unui individ în această viaţă, soartă cu neputinţă de schimbat, influenţată de faptele sale dintr-o existenţă anterioară, faptele bune oferindu-i o poziţie mai bună în această viaţă, iar cele rele una mai rea. La fel după cum faptele din această existenţă aveau să afecteze întru totul viitoarea renaştere. O persoană se renăştea mereu în această lume de lacrimi până când, după ce suferea, îndura şi învăţa multe de-a lungul atâtor vieţi, atingea, în cele din urmă, perfecţiunea, ajungând în Nirvana, Locul Liniştii Desăvârşite, fără să mai trebuiască vreodată să sufere o nouă renaştere. Curios că Buddha sau un alt zeu, sau poate doar karma, l-a dus pe Anjin-san pe feuda lui Yabu. Curios că el a debarcat chiar în satul unde Mura, căpetenia secretă a reţelei de iscoade din Izu, fusese strecurat cu mulţi ani în urmă, chiar sub nasul lui Taiko şi al boşorogului de tată al lui Yabu. Curios că Tsukku-san era aici, în Osaka, ca să tălmăcească şi nu la Nagasaki, unde ar fi fost de obicei. De asemeni şi că preotul cel mare al creştinilor se află aici, în Osaka, la fel şi Căpitanul General al portughezilor. Curios că pilotul, Rodrigues, a fost, de asemeni, la îndemână ca să-l ducă pe Hiro-matsu la Anjiro la timp, încât să-l prindă viu pe barbar şi să intre în stăpânirea armelor. Apoi mai e Kasigi Omi, fiul bărbatului ce-mi va oferi capul lui Yabu, numai să mişc un deget. Cât de frumoasă e viaţa şi cât de tristă! Cât de vremelnică, fără trecut, fără viitor, doar Nemărginitul acum. Toranaga oftă. Un lucru e sigur: barbarul nu va pleca niciodată de aici. Nici viu, nici mort. Aparţinea împărăţiei pentru totdeauna. Urechile-i prinseră paşi aproape neauziţi ce se apropiau şi-şi pregăti sabia. În fiecare noapte îşi schimba, la întâmplare, camera de dormit, străjile şi parola, fiindcă ucigaşii erau mereu la pândă. Paşii se opriră de cealaltă parte a uşii glisante. Apoi auzi vocea lui Hiro-matsu şi începutul parolei: — Dacă Adevărul este deja limpede, ce rost mai are meditaţia? — Şi dacă Adevărul este ascuns? spuse Toranaga. — E deja limpede, răspunse Hiro-matsu corect. Citatul era dintr-un vechi dascăl budist, Saraha. — Intră. Numai când Toranaga văzu că era, cu adevărat, sfetnicul său, îşi descleştă mâna de pe sabie. — Ia loc. — Am auzit că nu dormi. M-am gândit că poate ai nevoie de ceva. — Nu. Mulţumesc. Toranaga observă cutele adânci din jurul ochilor bătrânului. Mă bucur că ai venit, bătrâne prieten, spuse.

— Sigur totul e-n ordine? — O, da. — Atunci te las. Îmi pare rău că te-am tulburat, stăpâne. — Nu, te rog, rămâi, sunt bucuros că eşti aici. Aşază-te. Bătrânul se aşeză ţeapăn lângă uşă. — Am dublat gărzile. — Bine. După o vreme, Hiro-matsu spuse: — Cât despre nebunul ăla, totul a fost făcut cum ai poruncit. Totul. — Mulţumesc. — Soţia lui – de-ndată ce a aflat sentinţa, nepoata mea mi-a cerut permisiunea să se omoare ca să-şi însoţească fiul şi soţul în Nemărginire. Am refuzat şi i-am poruncit să aştepte încuviinţarea ta. Inima lui Hiro-matsu sângera. Ce cumplită e viaţa! — Bine ai făcut. — Îţi cer învoirea să-mi pun capăt zilelor. Ceea ce a făcut el te-a pus într-un pericol de moarte, dar vina a fost a mea. Eu trebuia să-i fi aflat slăbiciunile. Ţi-am înşelat încrederea. — N-ai voie să-ţi faci seppuku. — Te rog, alteţă. Oficial. — Nu. Am nevoie de tine viu. — Îţi voi da ascultare. Dar, te rog, stăpâne, să-mi primeşti scuzele. — Scuzele îţi sunt acceptate. După o vreme Toranaga spuse: — Ce-i cu barbarul? — Multe, alteţă. Unu: Dacă astăzi n-ai fi aşteptat barbarul, ai fi fost la vânătoare cu şoimul de la prima geană de lumină şi Ishido nu te-ar fi prins niciodată în plasa unei atât de dezgustătoare întâlniri. Acum n-ai de ales, decât să-i declari război, dacă poţi să scapi din castelul ăsta şi să te-ntorci la Yedo. — Al doilea? — Şi al treilea şi al patruzeci şi treilea şi al o sută patruzeci şi treilea? Nu sunt nici pe departe atât de deştept ca tine, stăpâne, dar până şi eu mi-aş putea da seama că tot ce ne-au făcut să credem barbarii de la miazăzi nu este adevărat. Hiro-matsu era bucuros să vorbească. Îşi uşura inima. Dar, dacă sunt două religii creştine, care se urăsc una pe alta, şi dacă portughezii fac parte dintr-o naţie mai mare, spaniolă, şi dacă ţara acestui nou barbar – indiferent cum s-o chema – se războieşte cu amândouă şi le înfrânge, şi dacă această ţară e o insulă la fel ca a noastră şi, cel mai mare "dacă" dintre toate, dacă el spune adevărul, şi dacă preotul a tălmăcit întocmai ce spunea barbarul... Ei bine, tu poţi pune laolaltă toţi aceşti "dacă" ca să le găseşti un înţeles şi să faci un plan. Eu nu sunt în stare, îmi pare rău. Eu ştiu doar ce-am văzut la Anjiro şi la bordul navei. Acest Anjin-san e foarte destoinic la minte – slab la trup acum, deşi asta ar putea fi din pricina drumului lung, şi e copleşitor pe mare. Eu nu mai înţeleg nimic despre el. Cum poate să fie astfel şi să lase totuşi un om să-i urineze pe spate? De ce i-a salvat viaţa lui Yabu, după câte i-a făcut acesta, la fel şi viaţa duşmanului recunoscut de el însuşi, portughezul Rodrigu? Mi se-nvârte capul de atâtea întrebări de parcă aş fi beat criţă. Hiro-matsu făcu o pauză. Era foarte îngrijorat. Dar eu zic că ar trebui să-l ţinem pe uscat şi la fel pe toţi cei ca el, dacă mai urmează şi alţii, şi să-i omorâm pe toţi foarte repede. — Ce zici de Yabu? — Porunceşte-i să-şi facă seppuku în noaptea asta. — De ce? — N-are nici o bună-cuviinţă. Ai prevăzut întocmai ce-o să facă când ajung eu în Anjiro. Avea de gând să-ţi fure dreptul tău. Şi e un mincinos. Nu te osteni să-l vezi mâine, după cum ai aranjat. Mai bine lasă- mă pe

mine să-i duc acum ordinul tău. Va trebui să-l omori, mai devreme sau mai târziu. Mai bine acum când îţi e la-ndemână, fără nici unul dintre vasalii lui în preajmă. Te sfătuiesc să nu pierzi vremea. Se auzi un uşor ciocănit în uşa interioară. — Tora-chan? Toranaga zâmbi ca întotdeauna la acea voce cu totul aparte şi la diminutivul acela deosebit. — Da, Kiri-san? — Mi-am luat îngăduinţa, stăpâne, de-a aduce cha pentru tine şi oaspetele tău. Pot să intru, te rog? — Da. Amândoi bărbaţii îi răspunseră la plecăciune. Kiri închise uşa şi începu să toarne preocupată. Matroană a doamnelor de onoare ale lui Toranaga, cea mai vârstnică dintre doamnele de la curtea lui, Kiritsubonoh-Toshiko, poreclită Kiri, avea cincizeci şi trei de ani şi era dolofană. Păru-i era cărunt, talia groasă, dar faţa-i era luminată de o permanentă bucurie. — N-ar trebui să fii treaz la ora asta din noapte, Tora-chan! Curând o să se crape de ziuă şi cred că atunci o să fii afară cu şoimii, neh? Trebuie să dormi! — Da, Kiri-chan! Toranaga o bătu uşor şi afectuos peste fundu-i mare. — Te rog, nu mă lua pe mine cu Kiri-chan! râse Kiri. Sunt o femeie în vârstă şi mi se cuvine mai mult respect. Şi-aşa celelalte doamne ale tale îmi dau destul de furcă. Dacă nu ţi-e cu supărare, mă cheamă KiritsuboToshiko-san, stăpânul meu, Yoshi Toranaga-noh-Chikitada! — Uite, vezi, Hiro-matsu. După douăzeci de ani, tot mai încearcă să mă mai conducă. — Îmi pare rău, sunt mai bine de treizeci dea ani, Tora-sama, spuse ea cu mândrie. Şi ai fost la fel de uşor de condus, atunci, pe cât eşti acum! Pe la douăzeci şi ceva de ani, Toranaga fusese şi el ostatic la tiranul Ikawa Tadazaki, senior de Suruga şi Totomi, tatăl lui Ikawa Jikkyu, duşmanul lui Yabu. Samuraiul răspunzător de buna purtare a lui Toranaga abia o luase pe Kiritsubo ca o doua soţie. Pe-atunci ea avea şaptesprezece ani. Amândoi, acest samurai şi soţia lui, Kiri, îl trataseră pe Toranaga cu cinste, îi dăduseră sfaturi înţelepte şi apoi, când Toranaga se ridicase împotriva lui Tadazaki şi i se alăturase lui Goroda, el îl urmase cu mulţi războinici şi luptase curajos de partea lui. Mai târziu, în lupta pentru cucerirea capitalei, soţul lui Kiri fusese ucis. Toranaga o întrebase dacă nu vrea să devină una dintre concubinele lui şi ea acceptase bucuroasă. Pe vremea aceea nu era grasă. Dar era la fel de proteguitoare şi la fel de înţeleaptă. Ea avea nouăsprezece ani şi el douăzeci şi patru şi, de atunci până azi, ea rămăsese capul gospodăriei lui. Kiri era foarte iscusită şi foarte destoinică. De ani de zile îi conducea gospodăria şi o ţinuse departe de necazuri. Departe de necazuri atât cât putea să fie vreodată orice gospodărie cu femei, gândi Toranaga. — Te-ai îngrăşat, spuse el, fără să se sinchisească, de altfel, că era grasă. — Se poate, stăpâne Toranaga! S-o spui în faţa seniorului Toda! O, îmi pare rău, va trebui să-mi fac seppuku – sau cel puţin să mă rad în cap, să mă fac călugăriţă, şi eu, care credeam că sunt atât de tânără şi suplă! Izbucni în râs. De fapt, e drept că am fundul mare, dar ce pot să fac? Atâta doar că-mi place să mănânc şi asta e problema lui Buddha şi asta mi-e karma, neh? Le servi ceaiul. Poftiţi. Acum am să plec. Aţi dori s-o trimit pe doamna Sazuko? — Nu, grijulia mea Kiri-san, nu, mulţumesc. Noi o să mai stăm de vorbă puţin, apoi o să mă culc. — Noapte bună, Tora-sama. Somn uşor, fără vise. Se înclină către el şi

Hiro-matsu apoi dispăru. Îşi sorbiră pe îndelete ceaiul, savurându-l. Toranaga spuse: — Totdeauna mi-a părut rău că n-am avut un fiu de la Kiri-san. O dată a rămas grea, dar nu l-a putut ţine. Asta s-a întâmplat când cu bătălia de la Nagakude. — A, aceea. — Da. Asta se întâmplase chiar după ce dictatorul Goroda fusese asasinat, când generalul Nakamura – viitorul Taiko – încerca să ia toată puterea în mâinile sale. La vremea aceea izbânda era îndoielnică, pentru că Toranaga îl sprijinea pe unul dintre fiii lui Goroda, moştenitorul de drept. Nakamura porni împotriva lui Toranaga lângă micul sat Nagakude şi armata lui fu înfrântă şi pusă pe fugă, iar el pierdu bătălia. Înţelept, Toranaga se retrase urmărit de o nouă armată, acum comandată de Hiro-matsu, care era de partea lui Nakamura. Dar Toranaga ocoli capcana şi ajunse în provinciile lui fără pierderi, cu întreaga armata, gata din nou de luptă. Cincizeci de mii de oameni muriseră la Nagakude, foarte puţini dintre ei ai lui Toranaga. În înţelepciunea sa, viitorul Taiko oprise războiul civil împotriva lui Toranaga, deşi ar fi câştigat. Nagakude a fost singura bătălie pe care a pierdut-o Taiko vreodată, şi Toranaga singurul general care l-a înfrânt vreodată. — Sunt bucuros că nu ne-am încleştat niciodată în luptă, alteţă, spuse Hiro-matsu. — Da. — Ai fi câştigat. — Nu. Taiko a fost cel mai mare general şi cel mai înţelept şi mai chibzuit bărbat care a existat vreodată. Hiro-matsu zâmbi. — Da. În afară de tine. — Nu. Te-nşeli. Din pricina asta am devenit eu vasalul lui. — Îmi pare rău că e mort. — Da. — Şi Goroda, şi el a fost un bărbat straşnic, neh? Atâţia oameni buni morţi. Din obişnuinţă, Hiro-matsu întoarse şi răsuci teaca uzată. O să trebuiască să porneşti împotriva lui Ishido. Asta va forţa pe fiecare daimyo să aleagă o dată şi pentru totdeauna, de partea cui este. Până la urmă o să câştigăm războiul. Apoi poţi să desfiinţezi Consiliul şi să ajungi shogun. — Nu caut această onoare, spuse Toranaga tăios. De câte ori trebuie să ţi-o spun? — Îţi cer iertare, alteţă. Ştiu, dar simt că ar fi cel mai bine pentru Japonia. — Asta-i trădare. — Faţă de cine, stăpâne? Faţă de Taiko? El e mort. Faţă de ultima lui dorinţă şi faţă de testamentul lui? Asta e o bucată de hârtie. Faţă de copilul Yaemon? Yaemon e fiul unui ţăran, care a uzurpat puterea şi moştenirea unui general, pe ai cărui urmaşi i-a ucis. Noi am fost aliaţii lui Goroda, apoi vasalii lui Taiko. Da. Dar amândoi sunt morţi pentru totdeauna. — Ai da sfatul ăsta dacă ai fi unul dintre regenţi? — Nu, dar eu nu sunt unul dintre regenţi şi sunt foarte bucuros de asta. Sunt doar vasalul tău. Alegerea am făcut-o acum un an. Am făcut-o de bunăvoie şi nesilit de nimeni. — De ce? Toranaga nu-l întrebase niciodată până acum. — Pentru că eşti un adevărat bărbat, eşti un Minowara şi pentru că vei face ceea ce e înţelept. Ceea ce i-ai spus lui Ishido e drept: noi nu suntem un popor care să ne lăsăm conduşi de un consiliu. Noi avem nevoie de un conducător. Pe cine ar fi trebuit să aleg să-l slujesc dintre cei cinci regenţi? Pe seniorul Onoshi? Da, el e un om foarte înţelept şi un bun general, dar e creştin şi şchiop şi carnea îi e aşa de mâncată de lepră că pute de la

cincizeci de paşi. Seniorul Sugiyama? El e cel mai bogat daimyo din ţară, familia lui e la fel de veche ca a ta, dar e un om de nimic, şi schimbător şi amândoi îl cunoaştem de-o viaţă. Seniorul Kiyama? Înţelept, viteaz, un mare general şi un vechi camarad, dar şi el e creştin şi eu cred că avem destui zei de-ai noştri pe acest Pământ al Zeilor ca să nu fim atât de îngâmfaţi şi să ne inchinăm doar la unul. Ishido? L-am urât pe stârpitura asta de ţăran trădător de când îl cunosc şi singurul motiv pentru care nu l-am omorit a fost că era câinele lui Taiko. Faţa-i tăbăcită de vreme i se destinse într-un surâs. Aşa că vezi, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, n-am avut de-ales. — Şi dacă eu merg împotriva sfatului tău? Dacă manevrez Consiliul Regenţilor, chiar pe Ishido, şi-i dau puterea lui Yaemon? — Orice faci e înţelept. Dar toţi regenţii te-ar vrea mort. Ăsta e adevărul. Eu sunt pentru război imediat. Imediat. Înainte ca ei să te lase singur. Sau, mult mai probabil, să te omoare. Toranaga se gândea la duşmanii lui. Erau puternici şi numeroşi. I-ar trebui trei săptămâni bune să se întoarcă la Yedo călătorind pe şoseaua Tokaido, principalul drum care urma coasta, între Yedo şi Osaka. Ca să plece pe mare era mai periculos şi i-ar fi luat mai mult timp, afară doar dacă mergea cu galera, care putea să navigheze împotriva vântului şi a fluxului. Mintea lui Toranaga mai trecu o dată peste planul pe care-l hotărâse. Nu-i găsea nici un cusur. — Am auzit, ieri, în mare taină, că mama lui Ishido îşi vizitează nepotul în Nagoya, spuse el şi Hiro-matsu îşi ciuli imediat urechile. Nagoya era un imens oraş-stat, care, până acum, nu se angajase de nici o parte. Doamna ar trebui să fie "invitată" de stareţ să viziteze templul Johji. Să vadă florile de cireş. — Îndată, spuse Hiro-matsu. Printr-un porumbel călător. Templul Johji era renumit pentru trei lucruri: aleea cu cireşi, firea războinică a călugărilor săi zen-budişti şi credinţa declarată şi statornică în Toranaga, care, cu ani în urmă, plătise pentru construirea templului şi de atunci continuase să se ocupe de întreţinerea lui. — Florile vor fi cam pe trecute, dar ea va fi acolo mâine. Nu mă-ndoiesc că venerabila doamnă are să vrea să stea câteva zile, e aşa de odihnitor acolo. Trebuie să meargă şi nepotul ei, neh? — Nu, doar ea. Altfel "invitaţia" stareţului prea ar bate la ochi. Mai departe: trimiţi un mesaj secret fiului meu, Sudara: "Plec din Osaka în clipa când Consiliul îşi încheie întrunirea, peste patru zile." Trimite-l printr-un curier şi mâine-l întăreşti printr-un porumbel călător. Dezaprobarea lui Hiro-matsu era vădită. — Atunci pot să ordon la zece mii de oameni să vină imediat? La Osaka? — Nu. Oamenii de aici sunt destui. Mulţumesc, bătrâne prieten.. Cred că am să mă culc acum. Hiro-matsu se ridică şi-şi dezmorţi umerii. Apoi, din prag spuse: — Pot să-i dau lui Fujiko, nepoata mea, permisiunea să se omoare? — Nu. — Dar Fujiko e samurai, stăpâne, şi ştii cum sunt mamele când e vorba de fiii lor. Copilul a fost primul ei născut. — Fujiko poate să aibă mulţi copii. Ce vârstă are? Optsprezece, cel mult nouăsprezece? Am să-i găsesc un alt soţ. Hiro-matsu clătină din cap. — N-o să vrea nici unul. O cunosc prea bine. Dorinţa ei, din adâncul inimii, e să-şi pună capăt vieţii. Vă rog. — Spune-i nepoatei tale că nu îngădui o moarte fără rost. În cele din urmă Hiro-matsu se înclină şi dădu să plece. — Cât crezi că ar trăi barbarul în închisoarea aia? întrebă Toranaga.

Hiro-matsu nu se întoarse din drum. — Depinde cât de grozav luptător e. — Mulţumesc. Noapte bună, Hiro-matsu. Când fu sigur că este singur, spuse încet: Kiri-san? Uşa interioară se deschise, ea intră şi îngenunche. — Trimite imediat un mesaj lui Sudara: "Totul e bine". Trimite-l prin porumbei călători. Dă drumul la trei deodată, în zori. La prânz fă acelaşi lucru. — Da, stăpâne. Kiri plecă. Unul dintre ei trebuie să ajungă, gândi Toranaga. Cel puţin patru vor cădea pradă săgeţilor, iscoadelor sau şoimilor. Dar, dacă Ishido n-a descifrat codul nostru, mesajul nu-i va spune nimic. Cifrul era foarte secret. Patru oameni îl ştiau. Fiul său cel mare, Noboru; cel de-al doilea fiu al său şi moştenitor, Sudara; Kiri; şi el însuşi. Mesajul însemna: "Nu băga în seamă toate celelalte mesaje. Pune în aplicare Planul Cinci." Aceasta însemna să adune imediat pe toţi conducătorii clanului Yoshi şi sfetnicii lor cei mai apropiaţi şi de încredere, în capitala sa, Yedo, şi să facă mobilizare de război. Cuvântul codificat pentru război era "Cer de Purpură". Asasinarea sau prinderea sa în captivitate făcea inevitabil "Cerul de Purpură" şi declanşa războiul – un atac imediat, fanatic asupra capitalei Kyoto, condus de Sudara, moştenitorul său, cu toate legiunile, spre a pune stăpânire pe acel oraş şi pe împăratul marionetă. Acesta ar fi însoţit de răzmeriţe, plănuite în taină şi până la cel mai mic amănunt, în cincizeci de provincii, care fuseseră pregătite de-a lungul anilor pentru o asemenea împrejurare. Toate locurile, toate trecătorile, oraşele, castelele, podurile fuseseră alese de multă vreme. Erau din belşug şi arme, şi oameni, şi curaj spre a duce planul la îndeplinire. E un plan bun, gândi Toranaga. Dar are să dea greş dacă nu conduc eu. Sudara o să dea greş. Nu din lipsă de curaj, de inteligenţă, sau din pricina trădării. Pur şi simplu pentru că Sudara n-are încă destulă experienţă şi destule cunoştinţe şi nu poate să aducă de partea lui destui dintre acei daimyo independenţi. Şi, de asemeni, din pricina castelului Osaka şi a Moştenitorului, Yaemon, care stau în cale, de neînvins – izvor a toată duşmănia şi pizma cu care m-am ales în cei cincizeci şi doi de ani de război. Războiul lui Toranaga începuse de când avea şase ani şi fusese dat ca ostatic în tabăra duşmanului, apoi eliberat, şi din nou prins de alţi duşmani şi luat din nou ostatic, până ce a ajuns de doisprezece ani. La doisprezece ani condusese prima sa patrulă şi câştigase prima bătălie. Atâtea bătălii. Nici una pierdută. Dar atâţia duşmani. Şi acum se adună cu toţii laolaltă. Sudara n-o să izbutească. Tu eşti singurul care ai putea să câştigi cu "Cer de Purpură", poate. Taiko ar fi reuşit. Dar ar fi mai bine să nu trebuiască să fie pornit "Cer de Purpură".

CAPITOLUL 14 Pentru Blackthorne zorii au fost un iad. Era încleştat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu un alt întemniţat. Preţul era o cană de terci de ovăz. Amândoi bărbaţii erau goi. Când un deţinut era adus în celulele de lemn ale uriaşei barăci cu un singur cat, i se luau hainele. Un om îmbrăcat ocupă mai mult loc, iar în haine pot fi ascunse arme. Încăperea întunecată şi sufocantă era lungă de cincizeci de paşi, lată de zece şi ticsită cu japonezi goi, asudaţi. Câte un fir de lumină se strecura cu zgârcenie printre scândurile şi bârnele din care erau făcuţi pereţii şi

tavanul scund. Blackthorne abia dacă putea să stea în picioare. Pielea-i era plină de vânătăi şi zgârieturi de la unghiile rupte ale bărbatului şi de la aşchiile din scândurile pereţilor. În cele din urmă îi dădu o lovitură cu capul peste faţă, îl apucă de beregată şi-l izbi cu capul de bârne până ce omul rămase în nesimţire. Apoi îl împinse deoparte şi-şi croi drum printre trupurile şiroind de sudoare, către locul din colţ, pe care-l voise, şi se pregăti pentru un nou atac. În zori sosi vremea mesei şi paznicii începură să le dea apă şi căni cu terci de ovăz prin mica deschizătură din perete. Primea pentru prima dată hrană şi apă de când fusese aruncat înăuntru cu o zi înainte, la apusul soarelui. Şirul de oameni ce aşteptau să primească mâncare şi apă era neobişnuit de liniştit. Fără disciplină nu primea nimeni mâncare. Apoi bărbatul ăsta ca o maimuţă – neras, murdar, plin de păduchi – îl pocnise peste rinichi şi-i luase porţia, în timp ce ceilalţi aşteptau să vadă ce-o să se întâmple. Blackthorne fusese în prea multe încăierări marinăreşti ca să fie înfrânt dintr-o lovitură mişelească, aşa că se prefăcuse neputincios, apoi îl izbise sălbatic cu piciorul şi bătaia se înteţise. Acum, în colţul lui, Blackthorne văzu, spre uluirea sa, că unul dintre bărbaţi îi întindea cana cu terci şi apa pe care le crezuse pierdute. Le luă şi-i mulţumi. Colţurile erau locurile cele mai căutate. O bârnă de lemn se întindea pe pământ de-a lungul încăperii, împărţind-o în două. În fiecare parte erau trei şiruri de oameni – două şiruri faţă în faţă şi cu spatele la perete sau bârnă, iar celălalt rând între ei. Numai cei slabi şi bolnavi ocupau şirul din mijloc. Când cei mai puternici din şirurile de pe margini vroiau să-şi întindă picioarele trebuiau s-o facă peste cei din mijloc. Blackthorne văzu două cadavre umflate şi acoperite de muşte într-unui din şirurile din mijloc. Dar cei din preajma lor, istoviţi sau pe moarte, păreau să le nu le bage în seamă. Nu putea să vadă departe în întunericul înăbuşitor. Soarele încinsese deja lemnul. Găleţi-latrină existau, dar încăperea puţea îngrozitor, fiindcă bolnavii se scăpaseră pe ei în locurile unde stăteau ghemuiţi. Din când în când paznicii deschideau uşa de fier şi strigau câte un nume. Omul se înclina către camarazii lui şi pleca, dar curând era adus altul iar locul se ocupa din nou. Toţi deţinuţii păreau să-şi fi acceptat soarta şi încercau, pe cât puteau, să trăiască în pace cu vecinii din imediata apropiere. Lângă perete un bărbat începu să vomite. Fu împins la iuţeală în rândul din mijloc şi leşină, sufocat în mare parte sub greutatea picioarelor întinse peste el. Blackthorne trebui să-şi închidă ochii şi să lupte să-şi înfrângă groaza şi începutul de claustrofobie. Toranaga, ticălosule! Mă rog să am prilejul să te bag aici într-o zi. Temniceri blestemaţi! Seara trecută, când îi porunciseră să se dezbrace, se luptase cu ei deznădăjduit, ştiindu-se înfrânt, luptând doar pentru că refuza să se predea fără nici o împotrivire. Şi apoi fusese băgat cu forţa pe uşă. Erau patru grupuri de astfel de barăci. Se aflau la marginea oraşului, pe un teren pavat, împrejmuit cu ziduri înalte de piatră. Dincolo de ziduri, lângă râu, era o bucată de pământ bătătorit îngrădită cu funii. Acolo se înălţau cinci cruci. Patru bărbaţi goi şi o femeie fuseseră legaţi de încheieturile mâinilor şi de glezne şi răstigniţi pe cruci şi, când Blackthorne trecuse pe acolo, urmând samuraii din gardă, văzuse călăii cu suliţe lungi împungând piepturile victimelor, în vreme ce mulţimea din jur striga ocări. Apoi cei cinci fuseseră daţi jos şi urcaţi alţi cinci, iar samuraii înaintaseră şi le ciopârţiseră leşurile cu săbiile lor lungi, râzând într-una. Nemernici-bestii-scârnăvii-împuţite! Neobservat de nimeni, bărbatul cu care se luptase Blackthorne începea să-şi revină în simţiri. Zăcea pe rândul din mijloc. Sângele i se închegase pe

o parte a feţei şi nasu-i era zdrobit. Sări brusc la Blackthorne, fără să-i pese de oamenii care-i erau în drum. Blackthorne îl văzu venind în ultimul moment, opri iute lovitura şi-l trânti grămadă la pământ. Deţinuţii peste care căzu îl înjurară şi unul din ei, mătăhălos şi semănând cu un buldog, îl izbi sălbatic cu muchia palmei în ceafă. Se auzi un troznet sec şi capul omului căzu moale. Bărbatul cu mutră de buldog ridică de moţul subţire capul plin de păduchi, apoi îl lăsă să cadă. Îşi ridică privirile către Blackthorne, spuse ceva gutural, zâmbi cu gingiile goale, lipsite de dinţi şi înălţă din umeri. — Mulţumesc, spuse Blackthorne, abia trăgându-şi sufletul, bucuros că agresorul n-avusese priceperea lui Mura la luptele cu mâinile goale. — Namu meu, Anjin-san, spuse arătând spre sine. Tu? — Ah, so desu! Anjin-san! Buldogul arătă la rândul lui spre sine şi trase aer în piept. Minikui. — Minikui-san? — Hai, şi urmă o revărsare de cuvinte japoneze. Blackthorne ridică din umeri obosit. — Wakarimasen. Nu înţeleg. — Ah, so desu! Buldogul sporovăi puţin cu vecinii săi, apoi ridică din nou din umeri. Blackthorne înălţă şi el din umeri şi amândoi îl ridicară pe bărbatul mort şi-l puseră lângă celelalte cadavre. Când se întoarseră în colţ, nimeni nu le ocupaseră locurile. Mai toţi deţinuţii dormeau sau încercau să doarmă. Blackthorne se simţea îngrozitor, murdar şi pe moarte. Nu te speria, îşi spuse, mai ai mult până să mori... Nu, nu pot trăi multă vreme în iadul ăsta. Suntem prea mulţi. O, Doamne, scoate-mă de aici! De ce se leagănă încăperea cu mine şi ăla e Rodrigues care se-nalţă din adâncuri cu cleşti mişcători în loc de ochi? Nu pot să respir. Trebuie să ies de aici, vă rog, vă rog, nu mai puneţi lemne pe foc şi ce faci aici, Croocq, băiete, credeam că ţi-au dat drumul. Credeam că te-ai întors în sat, dar acum noi suntem aici, în sat, şi cum am ajuns eu aici – e aşa de răcoare şi mai e fata aia, atât de drăguţă, jos, pe chei, dar de ce o târăsc spre ţărm, samuraiul gol şi Omi, acolo, râde? De ce jos, pe nisip, urme de sânge în nisip, toţi goi, eu sunt gol, şi baborniţele, şi săteni, şi copii, şi iată cazanul, şi noi suntem în cazan, şi nu, nu mai puneţi lemne, nu mai puneţi lemne, mă înec în scârnă lichidă. Oh Doamne! Oh Doamne! Oh Doamne, sunt mort, mort, mort! — In nomine Patris et Filii et Spiritus sancti. Asta e ultima împărtăşanie, iar tu eşti catolic noi toţi suntem catolici şi tu ai să arzi sau ai să te îneci în urină şi o să arzi în foc, foc, foc... Ieşi cu greu din coşmar, cu urechile bubuind de finalul cutremurător şi liniştitor al ultimei împărtăşanii. Pentru o clipă nu ştiu dacă era treaz sau dormea, pentru că urechile-i neîncrezătoare auzeau din nou binecuvântarea în latină şi nu-şi crezu ochilor zărind un european bătrân, slăbănog şi zbârcit ca o sperietoare, aplecat peste rândul de oameni din mijloc, la cincisprezece paşi mai departe. Bătrânul ştirb avea părul şi barba lungi, murdare, unghii rupte şi o sutană împuţită, roasă de vreme. Ridică o mână ca o gheară de vultur şi ţinu crucea de lemn deasupra trupului ce se vedea doar pe jumătate. O rază de soare îl lumină pentru o clipă. Apoi închise ochii celui mort, murmură o rugăciune şi-şi ridică privirea. Îl văzu pe Blackthorne holbându-se la el. — Sfântă Fecioară, eşti aievea? cârâi omul într-o spaniolă aspră, ţărănească, închinându-se. — Da, răspunse Blackthorne în spaniolă. Cine eşti? Bătrânul îşi făcu drum pe bâjbâite, mormăind ceva doar pentru el. Ceilalţi puşcăriaşi îl lăsară să treacă sau să păşească pe ei sau peste ei, fără să zică o vorbă. Se holbă îndelung la Blackthorne cu ochii-i urduroşi. Avea faţa pună de negi.

— O, Sfântă Fecioară, senhor este aievea. Cine eşti? eu... eu sunt călugăr... călugărul Domingo... Domingo din Ordinul... Ordinul Sacru al Sfântului Francisc... Ordinu'... Apoi, pentru o vreme vorbele lui fură o bolboroseală de japoneză, latină şi spaniolă. Capul îi zvâcnea şi îşi ştergea saliva ce i se prelingea necontenit pe barbă. Eşti aievea? — Da, sunt aievea. Blackthorne se ridică. Preotul murmură alt Ave Măria, cu lacrimile brăzdându-i obrajii. Sărută de nenumărate ori crucea şi-ar fi căzut în genunchi dacă ar avut loc. Buldogul îşi scutură vecinul, trezindu-l din somn. Amândoi se aşezară pe vine şi făcură atâta loc cât să poată sta şi preotul. — Pe binecuvântatul Sfint Francisc, rugăciunile mi-au fost ascultate. Tu, tu, tu, am crezut că văd altă arătare, senhor, o nălucă. Da, duh necurat. Am văzut aşa de multe... aşa de multe... De câtă vreme este senhor aici? E greu să vezi în întuneric şi ochii mei nu mai sunt buni... De câtă vreme? — De ieri. Dar tu? — Nu ştiu, senhor. De multă vreme. M-au băgat aci în septemvrie, în anu' Domnului nostru o mie cinci sute nouă'ş opt. — Acum suntem în mai. O mie şase sute. — O mie şase sute? Un geamăt de durere îi abătu atenţia călugărului. Se ridică şi-şi croi drum peste trupuri ca un păianjen, încurajând pe unul aici, mângâind pe altul dincolo, într-o japoneză curgătoare. Nu-l putu găsi pe muribund, aşa că-şi rosti rugăciunile pe un glas monoton către partea, aceea a încăperii şi binecuvântă pe toată lumea, şi nimeni nu se sinchisi. — Vino cu mine, fiule. Fără să aştepte, călugărul porni şchiopătând prin încăpere, peste grămada de oameni, în întuneric. Blackthorne şovăi, nevroind să-şi părăsească locul. Apoi se ridică şi-l urmă. După zece paşi privi înapoi. Locul lui dispăruse. Părea de necrezut ca el să fi fost vreodată acolo. Continuă să meargă de-a lungul barăcii. În cel mai îndepărtat colţ, de necrezut, era un loc gol. Doar atât cât să se poată lungi un om scund. Mai erau câteva oale, câteva boluri şi o rogojină străveche de paie. Fratele Domingo păşi printre trupuri în locul gol şi-i făcu semn să vină. Japonezii din jur îl priviră în tăcere pe Blackthorne, lăsându-l să treacă. — Ei sunt turma mea, senhor. Toţi sunt fiii mei întru binecuvântatul Domnul nostru Iisus. Am convertit atâţia aici! Asta-i John ş-aci Mark şi Matusalem... Preotul se opri să-şi tragă sufletul. Sunt aşa de obosit. Obosit... eu... trebuie, eu trebuie... Cuvintele i se pierdură şi adormi. În amurg li se mai aduse odată de mâncare. Când Blackthorne dădu să se ridice, unul dintre japonezii din apropiere îi făcu semn să stea pe loc şi-i aduse un bol plin-ochi. Un altul îl bătu uşor pe preot pe umăr ca să-l trezească, oferindu-i hrană. — Iyé, spuse bătrânul, clătinând din cap, cu un zâmbet pe faţă şi puse înapoi castronul cu mâncare în mâinile bărbatului. — Iyé, Farddah-sama. Preotul se lăsă înduplecat şi mâncă puţin, apoi se ridică, cu încheieturile trosnindu-i, şi dădu castronul său unui om din rândul din mijloc. Bărbatul acesta îşi atinse fruntea de mâna preotului, iar el îl binecuvântă. — Sunt aşa de bucuros să văz pe unul de-al meu, spuse preotul, cu vocea-i groasă şi şuierătoare de ţăran, şi se aşeză iar lângă Blackthorne. Făcu un gest vag cu mâna spre celălalt capăt al închisorii. — Unu' din turma mea mi-a spus că senhor a folosit cuvântul "pilot", anjin. Senhor e pilot? — Da. — Mai sunt şi alţii din echipaj aici, senhor? — Nu, sunt sigur. De ce te afli aici?

— Dacă senhor e singur... atuncea senhor vine din Manila? — Nu. Până acum n-am mai fost niciodată în Asia, spuse Blackthorne cu grijă, într-o spaniolă excelentă. Aceasta a fost prima mea călătorie ca pilot. Am vrut să ies în lume. De ce te afli aici? — Iezuiţii m-au băgat, fiule. Iezuiţii şi minciunile lor împuţite. Senhor a vrut să iasă în lume? Nu eşti spaniol, nu, nici portughez... Călugărul se uită atent şi bănuitor, iar Blackthorne se simţi învăluit de respiraţia lui urât mirositoare. Corabia a fost portugheză? Spune adevărul, pentru Dumnezeu! — Nu părinte. N-a fost portugheză. Jur! — O, Sfintă Fecioară, îţi mulţumesc. Te rog să mă ierţi, senhor, mi-a fost frică... sunt bătrân, prost şi bolnav. Nava a fost spaniolă, da' de unde? De unde vine senhor? Flandra spaniolă? Sau Ducatu' de Brandenburg, poate? Din vreuna din provinciile noastre nemţeşti? O, i-aşa de bine să vorbesc iară în binecuvântata mea limbă de-acasă! A naufragiat senhor ca şi noi? şi-apoi a fost aruncat mişeleşte aci-n închisoare, învinovăţit pe nedrept de diavolii de iezuiţi? Fie ei afurisiţi şi Domnul să le arate greşelile ticăloşiei lor! Ochii îi străluceau sălbatic. Senhor a zis că n-a mai fost niciodată pân-acu' în Asia? — Da. — Dacă senhor n-a mai fost pân-acu' în Asia, atunci e ca un prunc în sălbăticie. Da, 's-aşa multe de spus! Senhor ştie că iezuiţii-s mai degrabă negustori, contrabandişti de arme şi cămătari? Că ei ţin tot negoţul cu mătase de aci şi tot negoţul cu China? Că încărcătura de fiecare an a Corăbiei Negre preţuieşte un milion în aur? Că l-au silit pe Sanctitatea Sa, Papa, să le dea putere deplină asupra Asiei, lor şi câinilor lor, portughezii? Că toate celelalte religii nu mai sunt îngăduite aci? Că iezuiţii fac negoţ cu aur, vând şi cumpără pentru câştig... pentru ei înşişi şi pentru păgâni – împotriva ordinelor ale însăşi Sanctităţii Sale, Papa Clement, ale regelui Filip şi împotriva legilor pământului ăstuia? Că aduc pe furiş în Japonia arme pentru regii creştini de-aci, pe care-i aţâţă la răzvrătire? Că se-amestecă în politică şi codoşesc pentru regi, mint şi înşală şi fac mărturie mincinoasă împotriva noastră! Că însuşi Părintele lor Inspector a trimis o epistolă tainică viceregelui nostru spaniol din Luzoh, rugându-l să-i trimită conchistadorii ca să cucerească ţara – au cerşit o invazie spaniolă ca s-acopere multele păcate ale portughezilor. Toate necazurile noastre pot fi puse pe seama lor, senhor. Iezuiţii mint şi înşală şi împrăştie otravă împotriva Spaniei şi preaiubitului nostru rege, Filip! Minciunile lor m-au băgat pe mine aici şi au făcut ca douăzeci şi şase de sfinţi părinţi să fie supuşi martiriului! Ei cred că eu nu pricep, fiindcă am fost odată ţăran... da' eu ştiu să scriu şi să citesc, senhor, ştiu să scriu şi să citesc! Am fost unul din secretarii Excelenţei sale, viceregele. Ei cred că noi, franciscanii, nu înţelegem... Aici trecu iar la un amestec de spaniolă şi latină. Lui Blackthorne îi revenise inima la loc, iar spusele preotului îi stârniseră curiozitatea. Ce arme? Ce aur? Ce negoţ? Ce Corabie Neagră? Un milion? Ce invazie? Ce regi creştini? Nu-l înşeli cumva pe bietul bătrân? se întrebă. El te crede prieten, nu duşman. Nu l-am minţit. Dar ai lăsat să se înţeleagă că-i eşti prieten? I-am răspuns deschis. Dar i-ai spus ceva despre tine? Nu. E drept? Asta-i prima lege ca să rămâi în viaţă în ape vrăjmaşe: nu dai nimic de bună voie. Călugărul era din ce în ce mai mânios. Japonezii din jur se mişcară neliniştiţi. Unul dintre ei se ridică, îl mişcă blând pe preot şi-i vorbi. Încetul cu încetul fratele Domingo îşi ieşi din criză, ochii i se limpeziră. Se uită spre

Blackthorne, recunoscându-l, răspunse japonezului şi îi potoli pe ceilalţi. — Cer iertare, senhor, spuse gâfâind. Ei... ei au crezut că-s mânios pe... pe senhor. Dumnezeu să-mi ierte mânia prostească! Afost doar... que va, iezuiţii vin din iad, cu ereticii şi păgânii. Pot spune multe despre ei. Călugărul îşi şterse saliva de pe bărbie şi încercă să se liniştească. Îşi apăsă pieptul ca să-şi aline durerea. Ce spunea senhor? Corabia fost aruncată pe ţărm? — Da. Într-un fel. Ne-am pus pe uscat, spuse Blackthorne. Îşi întinse picioarele cu grijă. Oamenii care priveau şi ascultau îi făcură mai mult loc. Unul se ridică şi-i făcu semn să se lungească. Mulţumesc, îi spuse imediat. O, cum se spune "mulţumesc", părinte? — Domo. Uneori zici arigato. O femeie trebuie să fie foarte politicoasă, senhor. Ea spune arigato goziemashita. — Mulţumesc. Cum îl cheamă? Blackthorne arătă spre omul care se ridicase. — Ăsta-i Gonzales. — Dar care e numele lui japonez? — A, da! El e Akabo. Da' asta-nseamnă "hamal", senhor. Ei n-au nume. Numa' samuraii au nume. — Cum? — Numa' samuraii au nume, nume de familie şi nume mic. E legea lor, senhor. Toţi ăilalţi trebuie să se descurce cu ceea ce sunt: hamal, pescar, bucătar, gâde, ţăran şi tot aşa. Fiii şi fiicele sunt cel mai adesea Prima Frică, A Doua Fiică şi tot aşa. Uneori îi zic câte unuia "pescarul care stă lângă ulm" ori "pescarul care nu vede bine". Călugărul ridică din umeri şi-şi înăbuşi un căscat. Japonezilor de rând nu li se-ngăduie să aibă nume. Târfele îşi dau singure nume: Crap, ori Lună, ori Petală, ori Ţipar, ori Stea. E ciudat, senhor, dar asta-i legea lor. Noi le dăm nume creştine, nume adevărate, când îi botezăm şi le aducem mântuirea sufletelor şi cuvântul Domnului... Vorbele i se pierdură şi adormi. — Domo, Akabo-san, îi spuse Blackthorne hamalului. Omul zâmbi timid, se înclină şi răsuflă adânc. Mai târziu călugărul se trezi, spuse o rugăciune scurtă şi se scărpină — Doar de ieri, a zis senhor? Aţi venit aici doar de ieri? Ce s-a întâmplat cu senhor? — Când am acostat era acolo un iezuit, spuse Blackthorne. Dar tu, părinte, spuneai că te-au acuzat? Ce s-a întâmplat cu tine şi corabia ta? — Corabia noastră? A-ntrebat senhor de corabia noastră? Venea senhor din Manila ca noi? Ori... o, ce prost sunt! Mi-aduc aminte-acu', senhor a plecat de acasă să vadă lumea şi n-a mai fost în Asia pân-acu'. Pe sfântul trup al lui Iisus, i-aşa de bine să mai stau de vorbă c-un om civilizat, în binecuvântata mea limbă de-acasă! Que va, a trecut atâta amar de vreme. Capul mă doare, mă doare, senhor. Corabia noastră? Noi ne îndreptam, în sfârşit, spre casă. Urma să plecăm către casă din Manila la Acapulco, în ţara lu' Cortez, în Mexic şi de acolo, pe uscat, la Vera Cruz. Mai departe, altă corabie ne trecea peste Atlantic şi-n cele din urmă, am fi ajuns acasă. Satul meu e pe lângă Madrid. Îi zice Santa Veronica. De patruş' de ani sunt plecat, senhor. În Lumea Nouă, în Mexic şi în Filipine. Mereu cu glorioşii noştri conchistadori, Sfânta Fecioară să-i aibe în pază! Am fost la Luzon, când l-am nimicit pe regele de acolo, un păgân, Lumalon, şi-am cucerit Luzonul. Aşa am adus cuvântul Domnului în Filipine. Mulţi dintre convertiţii noştri, japonezi au luptat alături de noi chiar de-atunci, senhor. Ce luptători! Asta a fost în 1575. Sfânta Biserică a prins bine rădăcini acolo, fiule, şi nu-i urmă de iezuiţi sau de portughezi împuţiţi. Eu venisem în Japonia ca de doi ani, după aia a trebuit să plec iar la Manila, când ne-au trădat iezuiţii. Călugărul se opri şi închise ochii furat de somn. Mai târziu se trezi iar şi, aşa cum fac uneori bătrânii, continuă de parcă n-ar fi dormit deloc.

— Corabia mea a fost marele galion San Felipe. Duceam o încărcătură de mirodenii, aur, argint şi monezi preţ de un milion şi jumătate de pesos. O furtună năprasnică ne-a luat şi ne-a aruncat pe ţărm, la Shikoku. Corabia şi-a sfărâmat pupa într-un banc de nisip – în a treia zi – da' pân-atunci noi deja descărcasem lingourile şi mai toată încărcătura. Apoi ni s-a trimis vorbă că totul e pus la popreală de însuşi Taiko, că eram piraţi şi... Se opri, băgând de seamă tăcerea care se lăsase. Uşa de fier a celulei se deschise. Paznicii începură să strige nume de pe o listă. Buldogul, bărbatul, care se împrietenise cu Blackthorne, fu unul dintre cei strigaţi. Ieşi fără să se uite înapoi. Fu strigat şi unul din oamenii din jurul călugărului. Akabo. Akabo îngenunche în faţa călugărului, care-l binecuvântă şi făcu semnul crucii deasupra lui şi-i dădu repede ultima împărtăşanie. Omul sărută crucea şi plecă. Uşa se închise din nou. — Au să-l execute? întrebă Blackthorne. — Da, Golgota lui e dincolo de uşă. Fie ca Sfânta Fecioară să-i ia repede sufletul şi să-i dea răsplata veşniciei. — Ce-a făcut omul ăsta? — A încălcat legea – legea lor, senhor. Japonezii sunt un popor simplu. Şi foarte sever. Ei, zău, au o singură pedeapsă – moartea. Pe cruce prin ştrangulare sau prin decapitare. Pentru dat foc dinadins osânda e rugul. Aproape că n-au alte pedepse – surghiun uneori, tăierea părului la femei, alteori. Dar – bătrânul oftă – dar mai întotdeauna pedeapsa e moartea. — Ai uitat temniţa. Dus pe gânduri, călugărul culese o căpuşă de pe braţ. — Nu-i felul lor de-a pedepsi, fiule. Pentru ei, temniţa e numa' un loc vremelnic unde-l ţin pe om până-i hotărăsc soarta. Aci vin doar vinovaţii. Doar pentru foarte puţin timp. — Asta-i o prostie. Şi tu? Eşti aici de un an, aproape doi. — Într-o bună zi o să vină şi după mine, ca după toţi ceilalţi. Aci e doar un loc de zăbavă între iadul de pe pământ şi gloria vieţii veşnice. — Nu te cred. — Nu te teme, fiule. E voia Domnului. Eu-s aci şi pot să te spovedesc, senhor, să-ţi dau dezlegarea şi să fie totu' în regulă; viaţa veşnică e la nici o sută de paşi şi clipe de uşa aia. Ar vrea senhor să-l spovedesc acum? — Nu – nu, mulţumesc. Nu acum. Blackthorne privi spre uşa de fier. A încercat vreodată cineva să scape de aici? — De ce-ar face-o? N-ai unde fugi, n-ai un' să te-ascunzi. Legile sunt foarte aspre. Cine ajută un puşcăriaş fugit sau un om care face o crimă... Arătă vag spre uşa barăcii. Gonzales – Akabo – omul care a plecat. El e kaga. Mi-a povestit... — Ce e un kaga? — O, ăştia- s hamalii, senhor, bărbaţi care duc palanchine sau o lectică mai mică, ca un hamac care se leagănă pe o prăjină purtată de doi oameni. El ne-a povestit că tovarăşul lui a furat o eşarfă de mătase de la un client, sărmanu', şi, pentru că el însuşi n-a dezvăluit furtul, trebuie să plătească şi el cu viaţa. Senhor poate să mă crează, să-ncerci să fugi sau chiar să ajuţi pe cineva să fugă, înseamnă să-ţi pierzi viaţa, a ta şi a lor tăi. Ei sunt foarte aspri, senhor. — Atunci toţi merg la moarte ca oile? — N-au de ales. E voia Domnului. Nu te înfuria şi nu te pierde cu firea, se preveni Blackthorne. Fii calm. Te poţi gândi la o cale. Nu tot ce spune preotul e adevărat. E ţicnit. Cine n-ar fi, după atâta vreme? — Temniţele astea sunt noi pentru ei, senhor, spunea călugărul. Taiko le-a ridicat aici, acum câţiva ani, aşa zic ei. Înaintea lui, n-a existat nici una. Mai înainte, când omul era prins, îşi mărturisea vina şi era executat.

— Şi dacă nu mărturisea? — Toţi mărturisesc: cu cât mai curând, cu atât mai bine, senhor. Şi la noi este la fel dacă eşti prins. Călugărul dormi puţin, scărpinându-se în somn şi bolborosind. Când se trezi, Blackthorne întrebă: — Spune-mi, te rog, părinte, cum au pus blestemaţii de iezuiţi un slujitor de-al Domnului în gaura asta nenorocită? — Nu-s multe de spus, da-i de-ajuns. După ce oamenii lui Taiko au venit şi ne-au luat toate lingourile şi bunurile, Căpitanul nostru General a ţinut morţiş să mergem în capitală să ne plângem. N-aveau nici un temei să ni le poprească. Nu eram noi slujitorii Majestăţii Sale Preacatolice, regele Filip al Spaniei, cârmuitorul celui mai mare şi mai bogat imperiu din lume? Cel mai puternic monarh din lume? Nu le eram noi prieteni? N-a rugat Taiko Manila spaniolă să facă negoţ direct cu Japonia, să distrugă monopolul împuţit al portughezilor? Popritul n-a fost decât o greşeală. N-avea cum să fie altfel. Eu am mers cu Căpitanul nostru General, pentru că ştiam puţină japoneză – nu multă pentru vremea aceea. Senhor, San Felipe se împotmolise şi-a eşuat în octomvrie 1597. Iezuiţii – unu pe nume părintele Martin Alvito – au avut îndrăzneala să se ofere să mijlocească pentru noi, acolo, în Kyoto, care-i capitala. Neobrăzare! Părintele nostru Inspector, franciscan, fratele Braganza, era în capitală şi el era ambasador – un ambasador adevărat din Spania, la curtea lui Taiko! Preafericitul frate Braganza se afla acolo, în capitală, în Kyoto, de cinci ani, senhor. Chiar Taiko însuşi, în persoană, îl rugase pe viceregele nostru din Manila să trimită în Japonia călugări franciscani şi un ambasador. Aşa că a venit preasfinţiei părinte Braganza. Şi noi, senhor, cei de pe San Felipe, ştiam că te puteai bizui pe el, nu ca iezuiţii. După multe, foarte multe zile de aşteptare, Taiko ne-a primit – era un bărbat mărunt, firav, urât, senhor – iar noi ne-am cerut înapoi lucrurile şi o altă navă, sau o transbordare, pentru care Căpitanul nostru General s-a oferit să plătească prea din belşug. Înfăţişarea a mers bine, am zis noi, şi Taiko ne-a trimis acasă. Ne-am dus la mânăstirea noastră din Kyoto şi am adăstat. Apoi, de-a lungul lunilor care-au venit, cât am aşteptat hotărârea lui, am tot adus cuvântul Domnului printre barbari. Ne ţineam slujbele în văzul tuturor, nu ca hoţii. Noaptea, cum fac iezuiţii. Vocea fratelui Domingo era plină de dispreţ. Noi ţineam tipicul şi veşmintele după canon, n-am mers mascaţi în preoţi băştinaşi, aşa cum fac ei. Noi am adus cuvântul Domnului oamenilor de rând, oropsiţilor, bolnavilor şi săracilor, nu ca iezuiţii, care se-nsoţesc doar cu prinţii. Congregaţia noastră a crescut. Aveam un spital pentru leproşi, biserica noastră, iar turma noastră propăşea, senhor, tot mai mult. Era gata-gata să convertim pe mulţi dintre regii lor şi apoi, într-o bună zi, am fost trădaţi. Într-o zi, în ianuarie, noi, franciscanii, am fost aduşi cu toţii în faţa judelui şi învinovăţiţi, înscrisul avea sigiliul personal al lui Taiko, senhor, învinovăţiţi că le-am încălcat legile, le-am tulburat pacea – şi am fost osândiţi la moarte prin crucificare. Noi eram patruzeci şi trei. Bisericile noastre de pe întreg cuprinsul ţării aveau să fie distruse, toate congregaţiile noastre spulberate în patru vânturi – cele franciscane, nu iezuite, senhor. Numa' ale noastre, senhor. Fusesem învinovăţiţi pe nedrept. Iezuiţii picuraseră vorbe otrăvite în urechile lui Taiko, cum c-am fi conchistadori, că vrem să cotropim meleagurile astea, când, de fapt, iezuiţii îl imploraseră pe Excelenţa sa, viceregele nostru, să trimită o armată din Manila. Am văzut cu ochii mei scrisoarea! De la Părintele lor Inspector. Ei sunt diavoli, care zic că slujesc Biserica şi pe Dumnezeu, da' nu se slujesc decât pe ei înşişi. Sunt setoşi de putere, putere cu orice preţ. Se ascund în spatele sărăciei şi pioşeniei, dar pe din dos, se ghiftuie ca regii şi strâng averi. Que va, senhor, adevărul e că au pizmuit congregaţia noastră, biserica noastră,

adevărul şi felul nostru de viaţă. Daimyo-ul de Hizen, don Francisco – numele lui japonez e Harima Tadao, da' a fost botezat don Francisco – a pus vorbă pentru noi. El e ca un rege, toţi daimyo sunt la fel de regi, iar el e franciscan şi a pus o vorbă bună pentru noi, dar fără nici un folos. În cele din urmă, două'şase au fost martirizaţi. Şase spanioli, şaptesprezece dintre novicii noştri japonezi şi alţi trei. Preafericitul Braganza a fost unul dintre ei şi, printre învăţăcei, au fost trei băieţandri. O, senhor, în ziua aceea credincioşii au fost cu miile acolo. Cincizeci, o sută de mii de oameni au privit sfântul martiriu de la Nagasaki, aşa mi s-a povestit. Era o zi aspră de fevruarie, dintr-un an aspru cu noi. A fost anu' cutremurelor şi taifunurilor, al revărsărilor de ape, a fost furtună şi foc, când mâna Domnului s-a lăsat necruţătoare asupra Marelui Ucigaş şi i-a sfărâmat până şi măreţul lui castel, Fushimi, când El a zguduit din temelii pământul. A fost înfricoşător, dar şi minunat de privit, Degetul Domnului pedepsind păgânii şi păcătoşii. Aşa că au fost torturaţi, senhor, şase spanioli de treabă. Turma şi biserica noastră s-au risipit, iar spitalul a fost închis. Faţa bătrânului era istovită. Eu... eu am fost unul din cei aleşi pentru martiriu, dar... da' n-a fost să fie cinstea mea. Ne-au pornit pe jos din Kyoto şi, când am ajuns în Osaka, ne-au dus pe unii din noi la una din mânăstirile noastre de aci iar ăilalţi... la ăilalţi le-au tăiat câte o ureche, apoi i-au perindat pe străzi ca pe nişte criminali de rând. După asta, blagosloviţii fraţi au fost puşi să meargă spre apus. Timp de o lună. Slăvita lor călătorie s-a terminat pe un deal numit Nishizaki, care se înalţă lângă marele port Nagasaki. L-am implorat pe samurai să mă lase cu ei, dar, senhor, el mi-a poruncit să mă-ntorc la mânăstire, aici, la Osaka. Fără nici un temei. Şi apoi, câteva luni mai târziu, am fost puşi în temniţa asta. Eram trei, cred că trei, da' eu eram singurul spaniol. Ceilalţi erau novici, fraţi de-ai noştri, japonezi. Câteva zile mai târziu paznicii le-au strigat numele. Numele meu nu l-au strigat niciodată. Poate că-i voia Domnului, senhor, ori poate că împuţiţii ăia de iezuiţi m-au lăsat în viaţă doar ca să mă chinuie – ei, care mi-au luat bucuria martiriului în mijlocul fraţilor mei. E greu, senhor, să ai răbdare. Foarte greu... Bătrânul călugăr închise ochii, se rugă şi plânse până adormi. Oricât de mult îşi dorea, Blackthorne nu putu să adoarmă, deşi se făcuse noapte. Pielea-l mânca din pricina păduchilor. Capul i se învârtea de spaimă. Ştia, cu o claritate teribilă, că nu era nici o cale de scăpare. Era copleşit de zădărnicie şi se simţea la un pas de moarte. În toiul nopţii spaima-l birui şi, pentru prima oară în viaţa lui, se dădu bătut şi plânse. — Da, fiule, murmură călugărul. Ce este? — Nimic, nimic, spuse Blackthorne, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Culcă-te. — N-ai de ce te teme. Toţi suntem în mâinile Domnului, spuse călugărul şi adormi din nou. Groaza cea mare îl părăsi pe Blackthorne. În locul ei rămase o spaimă cu care se putea trăi. Am să ies într-un fel de aici, îşi spuse, încercând să creadă. În zori li se aduse mâncare şi apă. Acum Blackthorne se simţea mai puternic. E o prostie să te dai bătut aşa, se mustră singur. O prostie, o slăbiciune şi un lucru foarte periculos. Să nu mai faci asta din nou, c-o să te distrugi, o să-nebuneşti şi sigur ai să mori. Au să te pună în rândul al treilea şi ai să mori. Fii atent, ai răbdare şi păzeşte-te. — Cum te simţi azi, senhor? — Bine, mulţumesc, părinte. Dar tu? — Destul de bine, mulţumesc. — Cum spun asta în japoneză? — Domo, genki desu.

— Domo, genki desu. Părinte, ieri ziceai ceva despre Corăbiile Negre portugheze... Cum arată? Ai văzut vreuna? — O, da, senhor. Sunt cele mai mari nave din lume, aproape de două mii de tone. Trebuiesc nu mai puţin de două sute de marinari şi muşi ca să manevreze una, senhor, şi, cu echipaj şi călători, ar fi cu totul aproape o mie de suflete. Mi s-a spus că hambarele astea plutitoare navighează bine cu vântul din pupă, dar se mişcă anevoie cu vântul din travers. — Câte tunuri au? — Uneori douăzeci sau treizeci pe trei punţi. Părintele Domingo era bucuros să răspundă la întrebări, să vorbească şi să povăţuiască, iar Blackthorne era tot atât de bucuros să asculte şi să înveţe. Cunoştinţele dezlânate ale călugărului erau de nepreţuit şi foarte întinse. — Nu, senhor, spunea el acum. Domo înseamnă "mulţumesc" şi dozo, "vă rog". "Apă" se zice mizu. Totdeauna să-ţi aminteşti că japonezii pun mare preţ pe bunele purtări şi curtenie. Odată, când eram în Nagasaki... Of, de-aş avea cerneală, o pană şi hârtie! A, ştiu, uite, scrie cuvintele în ţărână, asta are să te-ajute să le ţii minte... — Domo, spuse Blackthorne. Apoi, după ce mai memoră câteva cuvinte, întrebă: De câtă vreme sunt portughezii aici? — O, ei au descoperit pământul ăsta în 1542, senhor, anul în care m-am născut eu. Au fost trei bărbaţi, da Mota, Peixoto şi numele celălalt nu pot să mi-l aduc aminte. Toţi erau negustori portughezi care făceau negoţ pe coastele Chinei, într-o joncă chinezească, dintr-un port din golful Siam. Senhor a fost în Siam? — Nu. — O, sunt multe de văzut în Asia. Aceşti trei bărbaţi făceau negoţ, da' au fost prinşi de o mare furtună, un taifun, şi-au fost abătuţi de la drumul lor, şi au acostat cu bine la Tanegashima, în Kyushu. Atunci a fost pentru prima oară când un european a pus piciorul pe pământu' Japoniei şi îndată a început negoţul. Câţiva ani mai târziu, Francis Xavier, unul din fondatorii ordinului iezuit, a ajuns aici. Asta a fost în 1549... un an greu pentru Japonia, senhor. Unul dintre fraţii noştri ar fi trebuit să fi fost primul, atunci am fi moştenit noi pământul ăsta, nu portughezii. Francis Xavier a murit trei ani mai târziu în China, singur şi părăsit... Senhor, ţi-am spus că deja e un iezuit la curtea împăratului Chinei, într-un loc care se cheamă Beijing?... O, trebuie să vezi Manila, senhor, şi Filipinele! Noi avem patru catedrale, şi aproape trei mii de conchistadori, şi şase mii de soldaţi japonezi răspândiţi în insule, şi trei sute de fraţi... Mintea lui Blackthorne era burduşită cu fapte, cu multe cuvinte şi expresii japoneze. Începu să întrebe despre viaţa din Japonia, despre daimyo şi samurai, negoţ şi Nagasaki, război şi pace, despre iezuiţi şi franciscani, despre portughezii din Asia şi despre Manila spaniolă şi cât mai multe despre Corabia Neagră, care pleca în fiecare an din Macao. Trei zile şi trei nopţi a stat Blackthorne cu părintele Domingo. A întrebat, şi a ascultat, şi a învăţat, şi a avut nopţi de coşmar. Se trezea şi punea din nou întrebări ca să afle cât mai multe. Apoi, în a patra zi, a fost strigat numele său: — Anjin-san!

CAPITOLUL 15 În tăcerea desăvârşită, Blackthorne se ridică în picioare. — Spovedania ta, fiule, spune-o repede. — Eu... eu nu cred... eu... Cu mintea înceţoşată, Blackthorne îşi dădu seama că vorbea

englezeşte, aşa că-şi strânse buzele şi începu să se îndepărteze. Călugărul se ridică grăbit în urma lui, crezând că vorbele fuseseră în olandeză sau germană, i se agăţă de mână şi porni şontâcăind alături de el. — Repede, senhor. O să-ţi dau. dezlegare. Grăbeşte-te, pentru nemurirea sufletului tău. Spune iute doar că senhor mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu toate păcatele de pin' acu'. Se apropiaseră de uşa de fier şi călugărul se agăţa de Blackthorne cu o putere nebănuită. — Spune-o acum! Sfânta Fecioară o să te aibă în pază! Blackthorne îşi smulse braţul şi-i spuse răguşit în spaniolă: — Du-te cu Dumnezeu, părinte. Uşa se închise cu zgomot în urma lui. Ziua era incredibil de răcoroasă şi plăcută, norii fugeau din faţa unui vânt uşor ce adia dinspre sud-est. Trase adânc în piept câteva guri din aerul curat şi binefăcător, iar sângele îi clocoti în vine. Setea de viaţă puse stăpânire pe el. În curte se aflau câţiva puşcăriaşi goi, un slujbaş oficial, temniceri cu suliţe, eta, şi un grup de samurai. Slujbaşul era îmbrăcat într-un chimonou sobru iar peste el o haină de ceremonie cu umeri largi, ţepeni, ca nişte aripi, iar pe cap purta o pălărie mică, de culoare închisă. Stătea în faţa primului puşcăriaş, citind de pe un sul delicat de hârtie, şi, când termină, fiecare pornea târâindu-şi picioarele după grupul lui de temniceri, către porţile mari ale curţii. Blackthorne era ultimul. Spre deosebire de ceilalţi, lui i se dădu o fâşie de pânză de pus în jurul şoldurilor, un chimonou de bumbac şi sandale de lemn. Paznicii lui erau samurai. Hotărâse s-o rupă la fugă deîndată ce avea să iasă pe poartă, dar cu cât se apropiau de hotarul închipuit, samuraii se strângeau mai mult în jurul lui, închizându-l între ei. Ajunseră la poartă umăr la umăr. O mare mulţime de oameni se strânsese să privească. Erau îmbrăcaţi curat şi îngrijit, cu umbrele de soare purpurii, galbene şi aurii. Un bărbat deja fusese legat pe crucea sa, şi aceasta începuse să fie ridicată. Lângă fiecare cruce aşteptau doi eta, cu suliţele lungi, strălucind în soare. Blackthorne îşi încetini pasul. Samuraii se strânseră şi mai mult în jurul lui, grăbindu-l. Neputincios, se gândi că ar fi fost mai bine să moară pe dată, repede, aşa că-şi încordă mâna pregătindu-se să înşface cea mai apropiată sabie. Dar nu mai apucă să o facă, pentru că samuraii întoarseră spatele acelui loc, îndreptându-se către ziduri, în direcţia străzilor ce duceau către oraş şi castel. Aşteptă abia răsuflând, dorind să fie sigur. Trecură prin mulţimea ce se trăgea la o parte şi se înclina, apoi ajunseră în stradă. Acum nu mai încăpea nici o îndoială. Blackthorne simţi că renaşte. Când putu să vorbească spuse: "Unde mergem?", fără să-i pese că vorbele n-aveau să-i fie înţelese sau că erau în engleză. Parcă plutea. Tălpile abia i-atingeau pământul, curelele sandalelor nu-l mai stânjeneau, chimonoul nu-l mai deranja. De fapt, te simţi chiar bine în el, gândi. Puţin răcoros, poate, dar pe o zi frumoasă ca asta e cel mai nimerit lucru de purtat pe dunetă! — Pe Dumnezeul meu, e minunat să vorbeşti din nou englezeşte, le spuse el samurailor. Iisuse Cristoase, credeam că-s un om mort. Asta e cea de-a opta viaţă care s-a dus. Ştiaţi asta, prieteni? Acum nu mi-a rămas decât una. Ei bine, n-are a face! Piloţii au cel puţin zece vieţi, aşa spunea Alban Caradoc. Samuraii păreau tot mai sâcâiţi de pălăvrăgeala lui de neînţeles. Stăpâneşte-te, îşi spuse. Nu-i sâcâi prea mult. Acum băga de seamă că toţi samuraii erau în uniforme gri. Oamenii lui Ishido. Îl întrebase pe părintele Alvito numele bărbatului care se împotrivea lui Toranaga. Alvito spusese "Ishido". Asta fusese chiar înainte de a i se

porunci să se ridice şi să-i urmeze pe samurai. Toate uniformele gri sunt oamenii lui Ishido? Aşa cum cele maro sunt oamenii lui Toranaga? — Unde mergem? Acolo? Arătă spre castelul care se înălţa ameninţător deasupra oraşului. Acolo, hai? — Hai. Căpetenia încuviinţă din capu-i ca o ghiulea, cu barbă sură. Ce vrea Ishido de la mine? se întrebă Blackthorne. Căpetenia străjilor dădu colţul unei alte străzi, îndepărtându-se tot mai mult de port. Atunci îl văzu – un bric mic, portughez, cu pavilionul albastru cu alb fluturând sub briză. Zece tunuri pe puntea principală şi tunuri cu ghiulele de douăzeci de livre la provă şi pupă. Erasmus ar putea să-l ia cu uşurinţă, îşi spuse Blackthorne. Ce-o fi cu echipajul meu? Ce-o fi făcând acolo, în sat? Pe sângele Mântuitorului, tare aş vrea să-i văd. Am fost atât de bucuros să-i părăsesc atunci şi să mă-ntorc la casa mea, unde era Onna – Haku, casa lui... cum îl chema? Ah, da, Mura-san. Şi ce-o fi cu fata, cea din patul meu de pe duşumea şi cealaltă, frumuseţea aceea îngerească, care stătea de vorbă în ziua aceea cu Omi-san? Şi care, în visul meu de după acea, era şi ea în cazan. Dar de ce să-ţi aminteşti toate aiurelile astea? Îţi slăbesc judecată. "Trebuie să ai minte zdravănă, ca să supravieţuieşti pe mare", îi spusese Alban Caradoc. Bietul Alban. Ani în şir Alban Caradoc îi apăruse asemeni unui zeu uriaş, atoateştiutor, atoatevăzător. Dar avusese parte de o moarte cruntă. Se întâmplase în cea de a şaptea zi a Armadei. Blackthorne plecase din Portsmouth la comanda unui cuter de o sută de tone, cu catargele supraânălţate, care transporta arme, pulbere, ghiulele şi provizii pentru galioanele de război ale lui Drake care, în largul Doverului, hărţuiau şi izbeau flota duşmană ce-şi croia drum spre Dunkerque, unde legiunile spaniole aşteptau să se îmbarce pentru cucerirea Angliei. Marea flotă spaniolă fusese destrămată de furtuni şi de navele de război construite de Drake şi Howard, mult mai iuţi, mai suple, mai uşor de manevrat. Blackthorne se afla în viitoarea unui atac, lângă nava amiralului Howard, Renown, când vântul se schimbase, înteţindu-se până la a deveni furtună, cu rafale monstruoase. Trebuise să se hotărască dacă să-ncerce să navigheze contra vântului – ca să scape de salva laterală ce avea să izbucnească din marele galion Santa Cruz, aflat chiar în faţa lui – sau să fugă din faţa vântului, singur, prin escadra inamică, pentru că restul navelor lui Howard îşi schimbaseră deja direcţia, mutând măcelul mai spre nord. — Mergi spre nord, în direcţia vântului! îi strigase Alban Caradoc. El se îmbarcase ca secund. Blackthorne era căpitan-pilot şi era prima lui comandă. Alban Caradoc ţinuse morţiş să ia parte la luptă, deşi n-avea nici un drept să fie la bord, atâta doar că era englez şi toţi englezii aveau dreptul să se îmbarce în aceste vremuri, cele mai întunecate ale istoriei. — Luaţi volta! comandase Blackthorne şi rotise bara cârmei spre sud, către inima flotei duşmane, ştiind că celălalt drum i-ar fi sortit tunurilor galionului care acum se înălţa deasupra lor. Aşa că merseseră spre sud, fugind din faţa vântului, printre galioane. Canonada celor trei punţi ale navei Santa Cruz trecuse nevătămătoare peste c'apetele lor, iar el trăsese în ea două salve dintr-un bord, pişcături de purice pentru un galion atât de mare, apoi se repeziseră prin mijlocul duşmanului. Galioanele de ambele părţi nu deschiseseră focul asupra acestei nave singuratice, căci s-ar fi putut lovi unul pe celălalt, aşa că tunurile rămăseseră tăcute. Nava lui reuşise să scape, când focul tunurilor de pe cele trei punţi ale galionului Madre de Dios se revărsase asupra lor. Ambele lor catarge zburaseră ca săgeţile, oamenii fuseseră prinşi sub vele şi parâme. Jumătate din puntea principală de la tribord dispăruse, morţi şi

muribunzi zăceau pretutindeni. Îl văzuse pe Alban Caradoc sprijinit de un afet sfărâmat, neînchipuit de mic, aşa, fără picioare. Îl luase în braţe pe bătrânul marinar ai cărui ochi aproape că ieşiseră din orbite şi care urla îngrozitor. "O, Cristoase, nu vreau să mor nu vreau să mor, ajutor ajutaţi-mă, ajutaţi-mă ajutaţi-mă, o Iisuse ce durere, ajutooor!." Blackthorne ştia că nu poate face decât un singur lucru pentru Alban Caradoc. Ridicase o cavilă de pe jos şi lovise cu toată puterea. Apoi, câteva săptămâni mai târziu, trebuise să-i spună lui Felicity că tatăl ei era mort. Nu-i spusese decât că Alban Caradoc fusese omorât pe loc. Nu-i spusese că mâinile lui erau pătate de sângele ce n-avea să se mai şteargă vreodată... Blackthorne şi samuraii mergeau acum pe o stradă largă, şerpuită. Nu erau deloc prăvălii, doar case, una Ungă alta, fiecare cu curtea ei şi garduri înalte, casele, gardurile şi drumul izbitor de curate. Această curăţenie era de necrezut pentru Blackthorne, căci în Londra ca şi în oraşele şi târgurile Angliei – şi de altfel în Europa – resturile, excrementele şi urina erau aruncate pe străzi, ca să fie strânse sau lăsate să se îngrămădească până ce nici trecătorii, nici căruţele, nici caii nu mai puteau trece. Abia atunci începeau să se-ngrijească de curăţenie cele mai multe dintre oraşe. Gunoierii Londrei erau turmele de porci mânate pe străzile principale în fiecare noapte. De obicei şobolanii, haitele de câini vagabonzi şi pisici şi incendiile făceau curăţenie în Londra. Şi muştele. Dar Osaka era atât de diferită. Cum oare reuşesc s-o facă? se întrebă. Nici gropi, nici grămezi de bălegar, nici făgaşe de roţi, nici gunoaie sau resturi, de nici un fel. Doar pământ bine bătătorit, măturat şi curat. Pereţi de lemn şi case de lemn, sclipitoare şi îngrijite. Şi unde-s cetele de cerşetori şi schilozi, plaga oricărui oraş al creştinătăţii? Şi bandele de tâlhari şi tineri sălbăticiţi care se furişau în întuneric? Cei pe lângă care treceau se înclinau politicos, unii chiar îngenuncheau. Hamalii-kaga treceau grăbiţi cu palanchine sau cu lectici-kaga pentru o singură persoană. Grupuri de samurai – în uniforme gri, niciodată maro – umblau nepăsători pe străzi. Treceau pe o stradă mărginită de prăvălii când i se înmuiară picioarele. Se prăbuşi greoi, căzând în mâini şi în genunchi. Samuraii îl ajutară să se ridice, dar puterile-l părăsiseră şi nu mai era în stare să meargă mai departe. — Gomen nasai, dozo ga matsu. Îmi pare rău, vă rog aşteptaţi, spuse, simţindu-şi picioarele amorţite. Îşi frecă muşchii gambei, binecuvântându-l pe fratele Domingo pentru nepreţuitele lui învăţături. Conducătorul samurailor privi spre el şi vorbi îndelung. — Gomen nasai, nihon go ga hana-semasen. Îmi pare rău, nu vorbesc japoneza, răspunse Blackthorne, rar, dar foarte clar. Dozo, ga matsu. — Ah! So desu, Anjin-san. Wakarimasu, spuse bărbatul înţelegându-l. Dădu o poruncă scurtă, tăioasă şi unul dintre samurai plecă grăbit. După o vreme Blackthorne se ridică, încercând să umble şchiopătând, dar căpetenia samurailor spuse Iyé, şi-i făcu semn să aştepte. Curând samuraiul se întoarse cu patru oameni-kaga, pe jumătate goi, cu lectica-hamac. Samuraiul îi arătă lui Blackthorne cum să se întindă şi cum să se ţină de cureaua atârnată de prăjina din mijloc. Grupul porni din nou. Curând Blackthorne îşi recăpătă puterile şi-ar fi mers iar pe jos, dar ştia că era încă slăbit. Trebuie să mă odihnesc cât de cât, gândi. Nu mai am putere: Trebuie să fac o baie şi să mănânc ceva. Mâncare adevărată. Acum urcau nişte trepte largi, care legau două străzi, şi intrară într-un alt cartier, aşezat la marginea unei păduri dese, cu copaci înalţi, străbătută de cărări. Se bucură că se afla în afara străzilor, că simte sub picioare

brazdele de iarbă moale, bine îngrijită, de-a lungul potecii ce şerpuia printre copaci. Când intrară mai adânc în pădure, din faţă, de după o cotitură a drumului, se apropie de ei un alt grup de vreo treizeci şi ceva de uniforme gri. Ajungând lângă ei, se opriră şi, după ceremonialul obişnuit de saluturi între căpitanii lor, toţi ochii se întoarseră către Blackthorne. Urmă o rafală de întrebări şi răspunsuri şi apoi, când noii sosiţi începură să se regrupeze ca să plece, căpetenia lor îşi trase liniştit sabia şi o înfipse în comandantul samurailor care îl însoţeau pe Blackthorne. În aceeaşi clipă oamenii lui se aruncară asupra celorlalţi samurai. Ambuscada a fost aşa de bruscă şi aşa de bine plănuită că toţi cei zece samurai în gri muriră aproape în aceeaşi clipă. Nici unul nu avusese măcar timp să-şi tragă sabia. Purtătorii de palanchin erau în genunchi, îngroziţi, cu frunţile lipite de iarbă. Blackthorne stătea lângă ei. Samuraiul-căpitan, un bărbat mătăhălos, cu un pântec mare, trimise santinele la fiecare capăt al potecii. Ceilalţi strângeau săbiile oamenilor morţi. În tot acest timp nimeni nu-i dădu nici cea mai mică atenţie lui Blackthorne – până ce el începu să se tragă înapoi. Imediat căpitanul şuieră o comandă, care era limpede că vroia să însemne "stai unde eşti". La o altă comandă, noii sosiţi îşi scoaseră chimonourile gri. Pe dedesubt purtau o adunătură bălţată de zdrenţe şi chimonouri vechi. Toţi îşi puseră măştile pe care le aveau deja legate de gât. Un bărbat aduna uniformele gri şi dispăru cu ele în pădure. Trebuie să fie bandiţi, gândi Blackthorne. Pentru ce altceva măştile? Ce vor de la mine? Bandiţii şuşoteau între ei, urmărindu-l din priviri, în timp ce-şi ştergeau săbiile de hainele samurailor morţi. — Anjin-san? Hai? Ochii căpitanului ce-l priveau prin masca de cârpă erau rotunzi, şi pătrunzători. — Hai, răspunse Blackthorne, simţind că-l trec fiori. Omul arătă spre pământ, arătând limpede că nu trebuia să se mişte. — Wakarimasu ka? — Hai. Îl măsurară din cap până-n picioare. Apoi una dintre santinele – fără uniforma gri, dar cu mască, la fel ca toţi ceilalţi – ieşi din tufişuri pentru o clipa, la o sută de paşi depărtare. Făcu semn cu mâna şi dispăru din nou. Imediat bărbaţii îl înconjurară pe Blackthorne, pregătindu-se de plecare. Căpetenia bandiţilor îşi pironi ochii asupra purtătorilor de litieră, care începură să tremure ca nişte câini în faţa unui stăpân neîndurător şi-şi înfundară şi mai adânc capetele în iarbă. Apoi căpetenia urlă un ordin. Cei patru îşi ridicară încet capetele, neîncrezători. Repetă aceeaşi comanda şi ei se înclinară, gudurându-se, trăgându-se de-a-ndăratelea, în patru labe, apoi, toţi ca unul, îşi luară piciorele la spinare dispărând în tufişuri. Banditul zâmbi dispreţuitor şi-i făcu semn lui Blackthorne să pornească înapoi spre oraş. Plecă cu ei, neputând face altceva. Nu era nici o cale de scăpare. Se aflau aproape de marginea pădurii, când se opriră. În faţă se auzeau zgomote şi un alt grup de treizeci de samurai apăru la cotitură. Uniforme gri şi maro, cele maro în frunte, conducătorul lor în palanchin, urmaţi de câţiva cai de povară. Se opriră imediat. Ambele tabere se aşezară în poziţie de bătaie, privindu-se unii pe alţii cu ostilitate, la şaptezeci de paşi distanţa. Căpetenia bandiţilor păşi în spaţiul dintre ei cu mişcări repezite şi strigă mânios spre ceilalţi samurai, arătând către Blackthorne şi apoi mai departe, în spate, unde avusese loc încăierarea. Îşi scoase sabia şi o ridică ameninţător în sus, părând să ceară celorlalţi să se dea la o parte din drum. Trase din teacă, săbiile oamenilor săi şuierară. La ordinul lui, unul

dintre bandiţi trecu în spatele lui Blackthorne, cu sabia ridicată, gata să lovească, şi din nou căpetenia spuse răstit ceva. Pentru o clipă nu se întâmplă nimic, apoi Blackthorne văzu bărbatul din palanchin coborând şi imediat îl recunoscu. Era Kasigi Yabu. Yabu strigă spre căpetenia bandiţilor, dar acesta îşi flutură furios sabia, poruncindu-le să se dea la o parte. În cele din urmă, tirada lui încetă. Atunci Yabu dădu un ordin scurt şi atacă cu un strigăt de luptă ascuţit, cu sabia ridicată, şchiopătând uşor, urmat de oamenii lui, şi nu departe în spatele lor de uniformele gri. Blackthorne se lăsă la pământ ca să scape de sabia ce l-ar fi despicat în două, dar lovitura fusese prost pregătită şi căpetenia tâlharilor se întoarse şi dispăru în tufişuri urmat de oamenii săi. Uniformele gri şi maro veniră repede lângă Blackthorne, care se ridică iute în picioare. Câţiva dintre samurai se repeziră în tufişuri după tâlhari, alţii alergară pe potecă în sus şi restul se împrăştie în poziţie de apărare. Yabu se opri la marginea hăţişului, răcnind autoritar porunci, apoi se întoarse încet, şchiopătând mai apăsat. — So desu, Anjin-san, spuse gâfiind. — So desu, Kasigi Yabu-san, răspunse Blackthorne, folosind aceeaşi expresie, care însemna ceva asemănător cu "bine", sau "o, într-adevăr", sau "e adevărat?". Arătă în direcţia în care fugiseră bandiţii. Domo. Se înclină politicos, ca de la egal la egal şi-l mai binecuvântă o dată pe fratele Domingo. Gomen nasai, nihon go ga hanase-masen. Îmi pare rău, nu vorbesc japoneza. — Hai, răspunse Yabu impresionat şi adăugă ceva ce Blackthorne nu înţelese. — Tsuyaku ga imasu ka? întrebă Blackthorne. Ai un tălmaci? — Iyé, Anjin-san. Gomen nasai. Blackthorne se simţea puţin mai în largul lui. Acum putea să comunice direct. Vocabularul lui era sărac, dar era un început. Ehei, aş vrea să am un tălmaci, gândea Yabu înfierbântat. Pe Buddha! Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat când te-ai întâinit cu Toranaga, Anjin-san, ce întrebări ţi-a pus şi ce i-ai răspuns, ce i-ai spus despre sat şi despre arme, despre încărcătură şi despre navă, despre galeră şi despre Rodrigu. Aş vrea să ştiu tot ce s-a spus, şi cum s-a spus, şi pe unde ai fost, şi de ce eşti aici. Atunci mi-aş face o părere despre ce e în mintea lui Toranaga şi felul în care gândeşte. Atunci aş putea să-mi fac un plan cu ce să-i spun astăzi. Dar, aşa cum stau lucrurile acum, sunt neputincios. De ce, când am sosit, Toranaga te-a chemat imediat pe tine şi nu pe mine? De ce, de când am debarcat şi până azi, nu mi-a trimis nici o vorbă şi nu mi-a dat nici o poruncă, altele decât cuvenitele saluturi de politeţe şi "Aştept cu nerăbdare să te văd cât de curând"? De ce a trimis astăzi după mine? De ce întâlnirea noastră a fost amânată de două ori? Din cauza celor spuse de tine? Sau de Hiro-matsu? Sau a fost doar o amânare firească, pricinuită de toate celelalte griji ale lui? O, da, Toranaga, tu ai greutăţi aproape de netrecut. Puterea lui Ishido se răspândeşte ca focul. Şi ai aflat, oare, de trădarea seniorului Onoshi? ştii că Ishido mi-a oferit capul şi provincia lui Ikawa Jikkyu, dacă trec acum, în taină, de partea lui? De ce-ai ales ziua de azi ca să trimiţi după mine? Ce kami bun m-a adus aici ca să salvez viaţa lui Anjin-san, doar ca să-şi râdă de mine că nu pot vorbi direct cu el, sau măcar prin altcineva, ca să aflu cheia secretelor tale? De ce l-ai aruncat în temniţă ca pentru a fi executat? De ce Ishido l-a vrut afară din temniţă? De ce tâlharii au încercat să pună mina pe el pentru răscumpărare? Răscumpărare plătită de cine? Şi de ce e Anjin-san încă în viaţă? Banditul acela ar fi putut foarte uşor să-l spintece în două. Yabu văzu cutele adânci ce nu fuseseră pe faţa lui Blackthorne când îl văzuse prima oară. Pare mort de foame, gândi Yabu. E ca un câine

sălbăticit. Dar nu unul din haită, ci conducătorul haitei, neh? O, da, pilotule, aş da o mie de koku chiar acum pentru un tălmaci de încredere. Am să-ţi fiu stăpân. Ai să-mi construieşti corăbiile şi-ai să-mi instruieşti oamenii. Trebuie să-l joc cumva pe Toranaga. Dacă n-am să pot, n-are a face. O să fiu mai bine pregătit în viaţa următoare. — Bun câine! spuse Yabu cu voce tare către Blackthorne şi zâmbi uşor. Nu-ţi trebuie decât o mână hotărâtă, câteva oase şi câteva bice. Mai întâi o să te predau seniorului Toranaga – după ce ai să faci o baie. Puţi, senior pilot! Blackthorne nu înţelese cuvintele, dar simţi prietenie în ele şi văzu surâsul lui Yabu. Zâmbi şi el la rândul lui. — Wakarimasen. Nu înţeleg. — Hai, Anjin-san. Daimyo-ul se întoarse şi privi în direcţia bandiţilor. Îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi strigă. Pe loc, toţi samuraii în maro se-ntoarseră spre el. Şeful samurailor în gri stătea în mijlocul potecii şi porunci şi el încetarea urmăririi. Nu fusese prins nici un bandit. Când căpitanul samurailor în gri veni la Yabu, urmă o lungă ciorovăială şi nenumărate semne spre oraş şi spre castel, şi era limpede că nu se înţelegeau. În cele din urmă, Yabu nu mai ţinu seamă de el şi, cu mâna pe sabie, îi făcu semn lui Blackthorne să urce în palanchin. — Iyé, spuse căpitanul. Cei doi bărbaţi începură să ia poziţie de bătaie şi samuraii în gri şi în maro se mişcară neliniştiţi. — Anjin-san, desu shunjin Toranaga-sama... Blackthorne prinse câte un cuvânt ici-colo. Watakushi însemna "eu", dacă adăugai Hitachi însemna "noi", shunjin însemna "prizonier", şi apoi îşi aminti ce-i spusese Rodrigues, aşa că scutură din cap şi-i întrerupse tăios: — Shunjin, iyé! Watakushi va Anjin-san! Amândoi bărbaţii se holbară spre el. Blackthorne sparse tăcerea şi adăugă într-o japoneză poticnită, ştiind că vorbele-i erau incorecte gramatical şi rostite copilăreşte, dar nădăjduia să fie înţeles: — Eu prieten. Nu prizonier. Vă rog, înţelege. Prieten. Îmi pare rău, prieten vrea baie. Baie, înţelege? Obosit. Foame. Baie. Arăta spre donjonul castelului. Merge acolo! Acum, vă rog. Seniorul Toranaga unu, seniorul Ishido doi. Merge acum. Şi rostind mai apăsat ima, se urcă cu stângăcie în palanchin, se întinse pe perne, picioarele ieşindu-i mult în afară. Yabu râse şi toţi i se alăturară. — Ah so, Anjin-sama! spuse Yabu cu o plecăciune batjocoritoare. — Iyé, Yabu-sama. Anjin-san, îl corectă Blackthorne mulţumit. Da ticălosuile, acum ştiu şi eu câteva lucruri, dar pe tine nu te-am uitat. Şi-n curând am să joc pe mormântul tău.

CAPITOLUL 16 — Poate că ar fi fost mai bine să mă întrebi, senior Ishido, înainte de a scoate prizonierul de sub puterea mea, spuse Toranaga. — Barbarul era în închisoarea de drept comun, cu oamenii de rând. Am socotit, fireşte, că nu te mai interesează, altfel n-aş fi pus să-l scoată de-acolo. Desigur că n-am avut deloc de gând să mă amestec în treburile tale personale. Pe dinafară Ishido era calm şi respectuos, dar în sinea lui clocotea.

Ştia că fusese prins cu minciuna. Ar fi trebuit, într-adevăr, să-l fi întrebat mai întâi pe Toranaga. Era politeţea elementară. Şi nici asta n-ar fi contat prea mult, dacă l-ar fi avut măcar pe barbar în puterea lui, între zidurile castelului; atunci l-ar fi predat bucuros pe străin când şi dacă Toranaga i l-ar fi cerut. Dar ca să fie atacaţi şi ucişi ruşinos oamenii lui, iar apoi daimyo Yabu şi câţiva dintre oamenii lui Toranaga să-l ia pe barbar din mâinile altor oameni ai săi, asta schimba cu totul situaţia. Se făcuse de râs când planul lui de a-l doborî pe Toranaga în faţa tuturor începuse prin a-l pune tocmai pe el în această poziţie. — Din nou îmi cer iertare. Toranaga aruncă o privire către Hiro-matsu, având încă în urechi sunetul plăcut al scuzelor. Amândoi bărbaţii ştiau cât îi sângera sufletul lui Ishido. Se aflau în marea sală de audienţe. Potrivit unei vechi înţelegeri, cei doi rivali aveau cu ei doar cinci străji, oameni de toată încrederea. Ceilalţi aşteptau afară. Yabu deasemenea. Iar barbarul fusese dus la baie. Bun, gândi Toranaga, simţindu-se foarte mulţumit de el însuşi. Se gândi pentru o clipă la Yabu şi hotărî să nu-l primească nici azi, ci să se joace în continuare cu el de-a şoarecele şi pisica. Aşa că-i ceru lui Hiro-matsu să-l trimită de acolo, iar el se întoarse iar către Ishido: — Bineînţeles, scuzele îţi sunt acceptate. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic rău. — Atunci, pot să-l înfăţişez pe barbar Moştenitorului, deîndată ce o să arate ca oamenii? — O să-l trimit eu, îndată ce sfârşec cu el. — Pot să te-ntreb când o să fie asta? Moştenitorul îl aşteaptă în dimineaţa asta. — N-ar trebui să ne frământe prea mult asta, pe noi, neh? Yaemon are doar şapte ani. Sunt sigur că un băiat de şapte ani poate să se înarmeze cu răbdare, neh? Răbdarea este o formă a disciplinei şi se cere exersată. Nu-i aşa? Am să-i explic chiar eu cum s-a întâmplat neînţelegerea. În dimineaţa asta îi dau iar o lecţie de înot. — Oh? — Da. Şi dumneata ar trebui să înveţi, senior Ishido. Este un exerciţiu foarte bun şi s-ar putea să se arate foarte folositor în război. Toţi samuraii mei ştiu să înoate. Ţin neapărat ca toţi să înveţe această artă. — Ai mei îşi petrec vremea mânuind arcul, sabia şi muscheta, şi călărind. — Ai mei mai adaugă şi poezia, caligrafia, aranjarea florilor şi ceremonia ceaiului. Un samurai trebuie să fie bun cunoscător în artele păcii ca să fie puternic în arta războiului. — Cei mai mulţi dintre oamenii mei sunt mai mult decât pricepuţi în arta asta, spuse Ishido, ştiind că nu se putea lăuda cu scrisul şi învăţătura sa. Samuraii sunt născuţi pentru război. Eu înţeleg războiul foarte bine. Asta mi-e de ajuns acum. Asta şi supunerea faţă de testamentul stăpânului nostru. — Lecţia de înot a lui Yaemon este la Ora Calului. N-ai vrea să ni te-alături? Ziua şi noaptea erau împărţite fiecare în şase părţi egale. Ziua începea cu Ora Iepurelui, de la 5 la 7 dimineaţa, apoi a Dragonului, de la 7 la 9 dimineaţa. Urmau orele Şarpelui, Calului, Caprei, Maimuţei, Cocoşului, Câinelui, Porcului, Şobolanului, Bivolului şi ciclul se termina cu Ora Tigrului, între 3 şi 5 dimineaţa. — Mulţumesc, nu. Sunt prea bătrân ca să-mi schimb obiceiurile, răspunse Ishido acru. — Am auzit că i s-a poruncit căpitanului oamenilor dumitale să-şi facă seppuku. — Fireşte. Tâlharii trebuiau prinşi. Cel puţin unul dintre ei ar fi trebuit prins. Atunci i-am fi găsit şi pe ceilalţi.

— Sunt uimit că asemenea nemernici se pot învârti atât de aproape de castel. — Şi eu. Poate că barbarul ar putea să ne spună cum arătau. — Ce-ar putea şti un barbar? râse Toranaga. Cât despre bandiţi, au fost ronini, nu? Sunt o mulţime de ronini printre oamenii dumitale. Dacă s-ar face cercetări printre ei, acestea s-ar putea dovedi foarte rodnice, neh? — Se fac cercetări grabnice. În multe direcţii. Ishido trecu peste batjocura mascată referitoare la ronini, samurai-mercenari fără stăpân, aproape vagabonzi, care se adunaseră cu miile sub steagul Moştenitorului când Ishido răspândise dincolo de hotarele sale vestea că el îi va primi ca supuşi, în numele Moştenitorului şi al mamei acestuia, şi – de necrezut – le va ierta şi da uitării greşelile ori trecutul, iar cu timpul le va răsplăti loialitatea cu dărnicie, asemenea lui Taiko. Ishido ştia că aceasta fusese o mişcare strălucită. Ea-i oferea o rezervă imensă de samurai instruiţi din care putea să aleagă; îi garanta credinţa lor, căci roninii ştiau că n-or să mai aibă vreodată o asemenea şansă; îi aducea în tabăra lui pe toţi nemulţumiţii, dintre care mulţi ajunseseră ronini în urma cuceririlor lui Toranaga şi a aliaţilor lui. Şi, în cele din urmă, îndepărta un pericol ce ameninţa împărăţia – creşterea numărului tâlharilor – pentru că aproape singura cale de a trăi ce îi mai rămânea unui samurai, care aveusese nenorocul să ajungă ronin, era să devină călugăr sau tâlhar. — Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg la acest atac neaşteptat, spuse Ishido cu o voce plină de venin. Da. De ce, bunăoară, să încerce tâlharii să pună mâna pe barbar pentru răscumpărare? Sunt atâţia alţii în oraş, mult mai importanţi. N-a spus aşa banditul? Cereau răscumpărare. Răscumpărare de la cine? Ce valoare are barbarul? Nici una. Şi cum de au ştiut unde avea el să fie? Abia ieri am dat ordin să fie adus Moştenitorului, gândind că asta o să-l distreze pe băiat. Foarte curios... — Foarte, spuse Toranaga. — Apoi mai e şi faptul că seniorul Yabu se afla char atunci în apropiere, cu câţiva dintre oamenii dumitale şi ai mei. Foarte curios. — Foarte. Bineînţeles, el se afla acolo pentru că eu trimisesem după el, iar oamenii dumitale erau acolo pentru că noi ne-am înţeles – la propunerea dumitale – că ar fi bine şi am putea începem să îndepărtăm ruptura dintre noi, dacă oamenii dumitale i-ar însoţi pe-ai mei oriunde se duc, atâta timp cât eu mă aflu în vizită ofocială. — Şi mai e curios că bandiţii, care au fost destul de curajoşi şi bine organizaţi încât i-au căsăpit pe primii zece samurai fără nici o luptă, s-au purtat ca nişte coreeni când au sosit oamenii noştri. Cele două părţi erau egale ca forţă. De ce bandiţii n-au luptat, sau de ce nu s-au retras cu barbarul imediat pe dealuri, în loc să stea prosteşte pe drumul care ducea la castel? Foarte curios. — Foarte. Poţi să fii sigur că voi lua de două ori mai multe străji cu mine mâine, când o să merg la vânătoare cu şoimii. Pentru mai multă siguranţă. E neplăcut să ştii că bandiţii sunt atât de aproape de castel. Da. Poate că ai vrea şi dumneata să vânezi? Trimiţi unul dintre şoimii dumitale împotriva şoimului meu? Eu am să vânez pe dealurile din nord. — Mulţumesc, nu. Mâine am treabă. Poate poimâine? Am poruncit ca douăzeci de mii de oameni să treacă prin sită toate crângurile, pădurile şi desişurile din preajma Osakăi. În zece zile nu va mai fi picior de tâlhar pe o întindere de douăzeci de ri. Asta ţi-o pot garanta. Toranaga ştia că Ishido folosea tâlharii ca un pretext să-şi mărească numărul trupelor din împrejurimi. Dacă el spune douăzeci, înseamnă că sunt cincizeci. Laţul se strânge, îşi spuse. De ce atât de curând? Cine m-a mai trădat? De ce Ishido e aşa de sigur pe el? — Bun. Atunci pe poimâine, senior Ishido. Ai să-ţi ţii oamenii departe de locul meu de vânătoare? N-aş vrea să-mi fie tulburat vânatul, adăugă scurt.

— Bineînţeles. Şi barbarul? — El este şi a fost întotdeauna proprietatea mea. Şi corabia lui. Dar îl vei avea atunci când o să sfârşesc eu cu el. După aceea poţi să-l trimiţi pe terenul de execuţie, dacă doreşti. — Mulţumesc. Da, o voi face. Ishido îşi închise evantaiul şi-l strecură în mânecă. El nu contează. Ceea ce contează, şi de altfel e motivul pentru care am venit să te văd, este că... ah, că veni vorba, am auzit că doamna, mama mea, vizitează mânăstirea Johji. — Da? Credeam că a cam trecut vremea privitului florilor de cireş. Acum, desigur, s-au cam trecut. — Aşa-i. Dar, dacă ea vrea să le vadă, de ce nu? Cu bătrânii nu ştii niciodată, judecă altfel şi văd lucrurile diferit, neh? Dar sănătatea ei nu-i prea bună. Mă îngrijorează. Trebuie să aibă mare grijă, răceşte foarte uşor. — Şi cu mama mea e la fel. Trebuie să fii cu mare băgare de seamă cu sănătatea bătrânilor. Toranaga îşi spuse că nu trebuia să uite să fie trimis un mesaj urgent stareţului spre a-i aminti să vegheze asupra sănătăţii bătrânei cu foarte mare grijă. Dacă s-ar întâmpla ca ea să moară în mânăstire, urmările ar fi cumplite. S-ar acoperi de ruşine în faţa întregii împărăţii. Toţi daimyo şi-ar da seama că, pe eşicherul luptei pentru putere, el folosise drept pion o bătrână neajutorată, mama duşmanului său, şi că dăduse greş. Luarea de ostatici era într-adevăr o treabă periculoasă. Ishido aproape că-şi ieşise din minţi de furie când auzise că venerata sa mamă se afla în fortăreaţa lui Toranaga, la Nagoya. Căzuseră capete. Grăbise imediat planurile de distrugere a lui Toranaga şi luase hotărârea fermă să împresoare Nagoya şi să termine cu Kazamaki – daimyo în a cărui grijă se aflase ea când începuseră ostilităţile. În cele din urmă fusese trimis, prin mijlocitori, un mesaj personal stareţului, precum că, dacă ea nu era scoasă teafără din mânăstire în douăzeci şi patru de ore, atunci Naga, unicul fiu al lui Toranaga care era la îndemână, şi oricare dintre femeile lui care ar putea fi prinse, au să se trezească, din nefericire, în satul leproşilor, care îi vor da să mănânce şi să bea şi vor fi serviţi de una dintre târfele lor. Ishido ştia că atâta vreme cât mama sa era în puterea lui Toranaga, el trebuia să umble cu grijă. Dar lăsase să se înţeleagă limpede că dacă nu era lăsată să plece, el avea să treacă împărăţia prin foc şi sabie. — Ce mai face doamna, mama domniei-tale, senior Toranaga? întrebă el politicos. — E foarte bine, mulţumesc. Toranaga lăsă să i se citească fericirea pe chip, atât cu gândul la mama lui, cât şi ştiind furia neputincioasă a lui Ishido. E chiar foarte zdravănă la cei şaptezeci şi patru de ani ai săi. Nădăjduiesc să fiu şi eu la fel de puternic la vârsta ei. Ai cincizeci şi opt, Toranaga, dar n-o să ajungi la cincizeci şi nouă, îşi promise Ishido. — Te rog transmite-i cele mai bune urări din partea mea şi viaţă lungă, plină de fericire. Mulţumesc încă o dată şi-mi pare rău pentru cele întâmplate. Se înclină cu o politeţe adâncă şi apoi, reţinându-şi cu greu plăcerea fără margini, adăugă: A, da, treaba importantă pentru care voiam să te văd e că ultima întâlnire a regenţilor a fost amânată. Nu ne mai întâlnim diseară la apusul soarelui. Toranaga îşi păstră zâmbetul pe chip, dar în sinea sa era zguduit. — Da? De ce? — Seniorul Kiyama e bolnav. Seniorul Sugiyama şi seniorul Onoshi au fost de acord cu amânarea. Eu la fel. Câteva zile nu contează, nu-i aşa, când e vorba de lucruri atât de importante? — Putem să ţinem întâlnirea fără seniorul Kiyama. — Noi am fost de acord să n-o ţinem. Ochii lui Ishido erau batjocoritori. — Cu toţii?

— Aici sunt cele patru sigilii ale noastre. Toranaga clocotea. Orice amânare însemna pentru el o primejdie nemăsurată. Putea oare să facă un schimb, mama lui Ishido, în schimbul unei adunări imediate? Nu, pentru că ar trebui prea mult timp ca poruncile să se ducă încoace şi-ncolo şi ar pierde un foarte mare avantaj, fără să aibă nimic în schimb. — Când o să se ţină întâlnirea? — Înţeleg că seniorul Kiyama ar trebui să simtă bine mâine sau poate poimâine. — Bun. Am să trimit medicul meu personal să-l vadă. — Sunt sigur că are să-ţi fie recunoscător pentru asta. Dar medicul lui a interzis orice vizitator. Boala ar putea fi molipsitoare, neh? — Ce boală? — Nu ştiu. Atâta mi s-a spus. — Doctorul e barbar? — Da. Înţeleg că e cel mai mare doctor al creştinilor. Un preot-doctor creştin, pentru un daimyo creştin. Ai noştri nu sunt aşa de buni pentru un daimyo atât de... atât de important, spuse Ishido cu un surâs batjocoritor. Îngrijorarea lui Toranaga crescu. Dacă doctorul ar fi fost japonez, erau multe lucruri pe care le-ar fi putut face. Dar cu un doctor creştin – fără îndoială un preot iezuit – era mai greu. Dacă s-ar fi pus împotriva unuia dintre aceştia, sau chiar dacă se băga doar în treburile lor, ar fi putut să-i îndepărteze pe toţi daimyo creştini, şi nu îsi îngădui să rişte asta. Ştia că prietenia lui cu Tsukku-san nu l-ar fi putut ajuta împotriva lui Onoshi sau Kiyama. Era în interesul creştinilor să fie cât mai uniţi. Curând va trebui să se întâlnească cu ei, cu preoţii barbari, să cadă la învoială, să afle preţul sprijinului lor. Dacă Ishido îi are, într-adevăr, pe Onoshi şi Kiyama de partea lui – şi toţi daimyo creştini i-ar urma pe aceştia doi, dacă ei s-ar uni – atunci sunt singur, gândi. Atunci nu-mi mai rămâne decât o singură cale: "Cer de Purpură". — Am să-l vizitez pe seniorul Kiyama poimâine, spuse, stabilind un termen. — Dar molipsirea? Senior Toranaga, nu mi-aş ierta niciodată dacă ţi s-ar întâmpla ceva cât timp te afli aici, în Osaka. Eşti oaspetele nostru, în grija mea. Trebuie să stărui să nu te duci. — Poţi să stai liniştit, senior Ishido, boala molipsitoare ce-o să mă răpună pe mine nu s-a născut încă, neh? Ai uitat prezicerea ghicitorului? Când, în urmă cu şase ani, venise la Taiko solia chineză să pună capăt războiului chino-coreano-japonez, printre ei fusese şi un astrolog vestit. Acest chinez prezisese multe lucruri care, cu timpul, se adeveriseră. La unul dintre ospeţele neînchiputi de bogate ale lui Taiko, acesta îi ceruse ghicitorului să prezică moartea câtorva dintre sfetnicii lui. Astrologul spusese că Toranaga avea să moară de sabie pe la mijlocul vieţii; Ishido, faimosul cuceritor al Coreei – sau Pământul Ales, cum îi spuneau chinezii acestei ţări – avea să moară în putere, dar bătrân, cu picioarele bine înfipte în pământ, fiind cel mai faimos bărbat al vremii sale. Taiko însuşi avea să moară în patul lui, de bătrâneţe, respectat şi venerat, lăsând un fiu sănătos care să-i urmeze. Aceasta îl mulţumise atât de mult pe Taiko, care pe atunci încă n-avea copii, încât hotărâse să lase solia să meargă în China şi să nu-i ucidă aşa cum plănuise, pentru neobrăzările lor de mai înainte. În loc să negocieze pacea, aşa cum se aşteptase Taiko, împăratul chinez, prin solii săi, se oferise doar "să-l învestească rege al ţării Wa", aşa cum numeau chinezii Japonia. Aşa că el îi trimisese acasă vii, şi nu în cutiile micuţe ce fuseseră deja pregătite pentru ei, şi pornise iar războiul împotriva Coreei şi Chinei. — Nu, senior Toranaga, n-am uitat, spuse Ishido amintindu-şi foarte bine. Dar boala molipsitoare poate fi neplăcută. De ce să nu te simţi bine? Ai putea să iei sifilisul, ca fiul tău Noboru, te rog să mă ierţi, sau să ajungi

lepros, ca seniorul Onoshi. El e încă tânăr, dar suferă. O, da, suferă. Pentru moment Toranaga fu descumpănit. El ştia prea bine ravagiile pe care le făceau ambele boli. Noboru, fiul lui cel mai mare, luase sifilisul chinezesc când avea şaptesprezece ani – acum zece ani – şi toate leacurile doctorilor japonezi, chinezi, coreeni şi creştini nu izbutiseră să-i uşureze boala, care deja îi mâncase faţa, dar n-avea să-l omoare. Dacă o s-ajung atotputernic, îşi promise Toranaga, poate că am să izbutesc să stăpânesc boala asta. Vine ea într-adevăr de la femei? Cum o iau femeile? Cum poate fi vindecată? Bietul Noboru, gândi Toranaga. Dacă n-ai fi avut sifilis, tu ai fi fost moştenitorul meu, pentru că eşti un soldat strălucit, un administrator mai bun decât Sudara şi foarte şiret. Pesemne că ai făcut multe lucruri rele într-o viaţă trecută ca să trebuiască să înduri atâtea în asta. — Pe bunul zeu Buddha, n-aş dori-o pe nici una dintre ele nimănui, spuse. — Şi eu zic la fel, spuse Ishido, fiind convins că Toranaga i le-ar fi menit lui pe amândouă, dacă i-ar fi stat în putere. Se înclină din nou şi plecă. Toranaga sparse tăcerea: — Ei bine? Hiro-matsu spuse: — Dacă rămâi sau pleci acum, e totuna – adică o nenorocire, pentru că ai fost trădat şi eşti singur, alteţă. Dacă rămâi pentru adunare – n-o să fie înainte de o săptămână – Ishido are să-şi strângă legiunile în jurul Osakăi şi n-ai să scapi niciodată, orice i s-ar întâmpla doamnei Ochiba în Yedo. E limpede că Ishido e hotărât să o piardă pe ea, ca să pună mâna pe tine. Vezi bine că cineva te-a trădat şi că cei patru regenţi vor lua o hotărâre împotriva ta. Patru voturi contra unu în Consiliu înseamnă osândirea ta. Dacă pleci, ei tot or să dea ordinele pe care le doreşte Ishido. Eşti obligat să te supui hotărârii de patru la unu. Ai jurat s-o faci. Nu poţi să-ţi calci jurământul de regent. — Asa-i. Se lăsă tăcerea. Hiro-matsu aştepta cu nelinişte crescândă: — Ce-ai de gând să faci? — Mai întâi am de gând să înot, spuse Toranaga cu o uimitoare voie bună. Apoi am să-l văd pe barbar. *** Femeia trecea păşind uşor prin grădina din faţa încăperilor lui Toranaga, către coliba mică, acoperită cu paie, atât de încântător aşezată într-un crâng de arţari. Chimonoul de mătase şi obi-ul erau cele mai simple şi totuşi cele mai elegante din câte le puteau face cei mai vestiţi meşteri din China. Purta părul după ultima modă din Kyoto, strâns sus în creştet şi prins cu ace lungi, de argint. O umbrelă colorată îi apăra pielea foarte fină. Era micuţă, doar de cinci picioare înălţime, dar desăvârşit proporţionată. În jurul gâtului avea un lănţişor fin de aur şi atârnat de el, un mic crucifix din acelaşi metal. Kiri aştepta în veranda colibei. Se aşezase greoaie la umbră, fesele revărsându-i-se peste pernă şi privea femeia care se apropia păşind pe dalele de piatră, atât de meşteşugit aşezate printre brazdele de muşchi, încât păreau să fi crescut acolo. — Eşti mai frumoasă ca oricând, mai tânără ca oricând, Toda Mariko-san, spuse Kiri fără pizmă, întorcându-i plecăciunea. — Aş vrea să fie adevărat, Kiritsubo-san, răspunse Mariko zâmbind. Se aşeză în genunchi pe o pernă, aranjându-şi, cu mişcări fireşti, poalele chimonoului. — E adevărat. Când ne-am întâlnit noi ultima oară? Acum doi-trei ani?

Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin în douăzeci de ani. Trebuie să fie aproape douăzeci de ani de când ne-am cunoscut. Îţi aminteşti? A fost la o petrecere dată de seniorul Goroda. Tu aveai paisprezece ani, erai măritată şi fără asemănare. — Şi speriată. — Nu, nu tu. Nici vorbă de speriată. — A fost acum şaisprezece ani, Kiritsubo-san, nu douăzeci. Da, îmi amintesc foarte bine. Prea bine, gândi mâhnită. A fost ziua când fratele meu mi-a spus în taină că el bănuia că veneratul nostru tată hotărâse să se răzbune pe seniorul său, dictatorul Goroda, că avea de gând să-l asasineze. Pe stăpânul său de drept! O, da, Kiri-san, îmi amintesc ziua aceea şi anul acela şi ora aceea. A fost începutul tuturor nenorocirilor. N-am recunoscut niciodată faţă de nimeni că am ştiut ce-avea să se-ntâmple, înainte de a se fi întâmplat. Nu mi- am prevenit niciodată soţul, sau pe Hiro-matsu, tatăl lui – amândoi vasali credincioşi ai dictatorului – că trădarea fusese pusă la cale de unul dintre cei mai mari generali ai lui. Ba mai rău, nu l-am prevenit pe Goroda, seniorul meu. Aşa că nu mi-am îndeplinit îndatoririle faţă de stăpânul meu, faţă de soţul meu şi faţă de familia lui, care, prin căsătorie, este singura mea familie. O, Doamne, iartă-mi păcatul, ajută-mă să mă izbăvesc. Am păstrat tăcere ca să-mi apăr preaiubitul tată, care întina onoarea a o mie de ani. O, Doamne, mântuieşte această păcătoasă de osânda veşnică... — Era acum şaisprezece ani, spuse Mariko senină. — În anul acela purtam în pântece copilul stăpânului Toranaga, spuse Kiri şi gândi: Dacă seniorul Goroda n-ar fi fost trădat mişeleşte şi omorât de tatăl tău, stăpânul meu Toranaga n-ar fi trebuit niciodată să poarte bătălia de la Nagakude şi eu n-aş fi răcit acolo şi nu mi-aş fi pierdut copilul. Poate, îşi zise. Sau poate că nu. N-a fost decât karma, karma mea, orice s-a întâmplat, neh? O, Mariko-san, spuse fără răutate, asta a fost cu atâta vreme în urmă că pare aproape ca-ntr-o altă viaţă. Dar pe tine nu te-au atins anii. De ce n-am şi eu chipul tău, părul tău frumos şi mersul tău graţios? Kiri râse. Răspunsul e simplu: Pentru că mănânc prea mult! — Ce contează? Te bucuri de preţuirea seniorului Toranaga, neh? Aşa că ţi-e viaţa împlinită. Eşti înţeleaptă, blândă, sănătoasă şi fericită în sufletul tău. — Ar fi bine să fiu subţire, şi totuşi să pot mânca, şi să mă bucur şi de bunăvoinţa lui, spuse Kiri. Dar tu? Tu nu eşti fericită în sufletul tău? — Eu nu sunt decât o unealtă pentru stăpânul meu, Buntaro, de care să se foloseacă. Dacă stăpânul, soţul meu, e fericit, atunci, binenţeles, şi eu sunt fericită. Plăcerea lui e şi plăcerea mea. Aşa cum e şi la tine, spuse Mariko. — Da. Dar nu la fel. Kiri îşi mişca evantaiul, mătasea aurie reflectând soarele după-amiezii. Sunt aşa de fericită că nu sunt în locul tău, Mariko, cu toată frumuseţea, strălucirea, curajul şi învăţătura ta. Nu! Eu n-aş putea îndura să fiu măritată cu bărbatul acela urât, nesuferit, trufaş, violent, nici măcar o singură zi, ce să mai vorbim de şaptesprezece ani. E atât de diferit de tatăl lui, seniorul Hiro-matsu. Da, el e un om minunat. Dar Buntaro? Cum de au taţii fii atât de îngrozitori? Aş vrea să am un fiu, o, cât aş vrea! Dar tu, Mariko, cum ai îdurat purtările lui atât de urâte toţi aceşti ani? Cum ai putut îndura atât? Pare cu neputinţă să nu fi lăsat nici o urmă pe faţa ta sau în sufletul tău. — Eşti o femeie nemaipomenită, Toda Buntaro Mariko-san. — Mulţumesc, Kiritsubo Toshiko-san. O, Kiri-san, mă bucur atât de mult că te văd. — Şi eu. Ce face fiul tău? — Minunat – minunat – minunat. Saruji are cincisprezece ani, poţi

să-ţi închipui? E înalt şi puternic, exact ca şi tatăl său, iar stăpânul Hiro-matsu i-a dăruit lui Saruji o feudă doar a lui şi el – ştiai c-o să se-nsoare? — Nu, cu cine? — Ea e nepoata seniorului Kiyama. Stăpânul Toranaga a aranjat totul atât de bine. O căsătorie foarte potrivită pentru familia noastră. Aş vrea doar ca fata să fie... să fie mai atentă cu fiul meu, mai demnă de el. Ştii că ea... Mariko râse, puţin ruşinată. Poftim, sunt ca o soacră, cum sunt toate de când e lumea. Dar cred c-ai să-mi dai dreptate, ea într-adevăr nu e încă pregătită. — O să ai timp să faci tu asta. — O, nădăjduiesc că da. Sunt norocoasă că n-am o soacră. Nu ştiu ce-aş face. — Ai încânta-o şi-ai struni-o, aşa cum îţi struneşti toată gospodăria, neh? — Ei, aş vrea să fie aşa. Mâinile lui Mariko zăceau nemişcate în poală. Privea o libelulă care se oprise pentru o clipă şi îşi luă apoi zborul. Soţul meu mi-a poruncit să vin aici. Seniorul Toranaga doreşte să mă vadă? — Da. Vrea să-i slujeşti de tălmaci. Mariko era uimită. — Cu cine? — Cu noul barbar. — O! Dar ce-i cu părintele Tsukku-san? E bolnav? — Nu. Kiri se juca cu evantaiul. Cred că nu ne rămâne decât să ne mirăm de ce stăpânul Toranaga te vrea pe tine aici şi nu pe preot, ca la prima întâlnire. De ce trebuie, Mariko-san, ca noi să ne îngrijim de toţi banii, să plătim toate cheltuielile, să instruim servitorii, să cumpărăm toată hrana şi toate bunurile din gospodărie – şi de cele mai multe ori chiar şi haine pentru stăpânii noştri – când ei nu ne spun, de fapt, nimic, nu? — Poate că pentru asta avem intuiţia. — Pesemne că da. Privirea lui Kiri era cumpănită şi prietenoasă. Dar aş înclina să cred că asta are să fie o treabă foarte secretă. Aşa că tu ai să juri pe Dumnezeul tău creştin că n-ai să spui absolut nimic despre această întâlnire. Nimănui. Ziua păru să-si piardă culoare. — Bineînţeles, spuse Mariko stânjenită Înţelegea foarte limpede că Kiri vroia să spună că nu trebuia să zică nimic soţului ei, sau tatălui acestuia, sau confesorului ei. Cum soţul îi poruncise să vină aici, desigur la cererea seniorului Toranaga, datoria faţă de suveranul ei, Toranaga, stătea mai presus de datoria faţă de soţul ei. Dar faţă de confesor? Putea ea să nu-i spună acestuia nimic? şi de ce era ea tălmaciul şi nu părintele Tsukku-san? Înţelese că, din nou, împotriva voinţei ei, era amestecată în acea intrigă politică care-i amărâse viaţa, şi dori încă o dată ca familia ei să nu fi fost veche şi Fujimoto, iar ea să nu se fi născut cu darul acesta, care-i îngăduise să înveţe limbi aproape de neînţeles – portugheza şi latina – sau să nu se fi născut deloc. Dar atunci, gândi, nu mi-aş fi văzut niciodată fiul, n-aş fi aflat despre Copilul Iisus sau Adevărul Său, sau despre viaţa veşnică. Asta-i karma ta, Mariko, îşi spuse tristă, doar karma. — Foarte bine, Kiri-san. Apoi adăugă cuprinsă de presimţiri negre: Jur pe Dumnezeul meu că n-am să dezvălui nimic din cele spuse azi aici sau oricând şi am să tălmăcesc pentru suveranul meu. — Şi îmi închipui că ar trebui să nu ţii seama de unele din simţămintele tale şi să tălmăceşti exact ce se spune. Acest nou barbar e ciudat şi spune lucruri ciudate. Sunt sigură că stăpânul meu te-a ales pe tine, din toţi ceilalţi, pentru anume pricini. — Aparţin seniorului Toranaga, care face cu mine ceea ce doreşte. Nu trebuie să se teamă niciodată de credinţa mea.

— N-a fost niciodată pusă la îndoială, doamnă. N-am avut nici un gând rău. Începu o ploaie de primăvară şi presără cu stropi petalele, muşchiul şi frunzele. Trecu repede, lăsând şi mai multă frumuseţe în urmă. — Ţi-aş cere o favoare, Mariko-san. Te rog, ai putea să-ţi pui crucifixul sub chimonou? Degetele lui Mariko ţâşniră protectoare spre el. — De ce? Seniorul Toranaga nu s-a împotrivit niciodată creştinării mele, nici stăpânul Hiro-matsu, capul clanului meu! Soţul meu mi-a... soţul meu îmi îngăduie să-l păstrez şi să-l port. — Da. Dar crucifixurile îl scot din minţi pe acest barbar şi stăpânul meu, Toranaga, nu-l vrea ieşit din minţi, îl vrea liniştit. *** Blackthorne nu văzuse niciodată o persoană atât de micuţă. — Konnichi wa, spuse. Konnichi, Toranaga-sama. Se înclină, ca un curtean, dădu din cap spre băiatul care îl privea cu ochii mari, îngenunchiat lângă Toranaga, şi spre femeia grasă, care stătea în spatele lui. Se aflau cu toţii în veranda ce înconjura coliba cea mică. Avea o singură încăpere pe potrivă de mică cu paravane rustice, cu bârne cioplite şi acoperiş de paie şi o bucătărie în spate. Era aşezată pe piloni de lemn, înălţându-se cam la un picior deasupra unui covor de nisip alb, imaculat. Era o casă pentru ceremonialul cha-no-yu, construită cu mari cheltuieli, cu materiale rare, anume pentru acest scop, deşi uneori, pentru că aceste case erau izolate, în luminişuri de pădure, erau folosite pentru întâlniri şi convorbiri tainice. Blackthorne îşi strânse chimonoul în jurul său şi se aşeză pe o pernă ce fusese pusă jos, pe nisip, în faţa lor. — Gomen nasai, Toranaga-sama, nihon go ga hana-semasen. Tsuyuku go imasu ka? — Sunt tălmaciul domniei-tale, senhor, spuse imediat Mariko, într-o portugheză aproape fără cusur. Dar vorbeşti japoneza? — Nu, senhorita, doar câteva cuvinte sau expresii, răspunse Blackthorne luat prin surprindere. El se aşteptase ca părintele Alvito să traducă, iar Toranaga să fie însoţit de samurai şi poate de Yabu. Dar nu era nici un samurai prin apropiere, deşi mulţi încercuiau grădina. — Stăpânul meu, Toranaga, vrea să ştie de unde... mai întâi, poate, ar trebui să vă-ntreb dacă preferaţi să vorbim în latină? — Cum doriţi, senhorita. Ca orice om instruit, Blackthorne ştia să scrie, să citească şi să vorbească în latină, pentru că latina era singura limbă de studiu în întreaga lume civilizată. Cine e femeia asta? De unde a învăţat o portugheză atât de bună? Şi latina! Unde altundeva decât la iezuiţi, gândi. Într-una din şcolile lor. O, ei sunt atât de deştepţi! Primul lucru pe care îl fac e să ridice o şcoală. Nu erau decât şaptezeci de ani de când Ignatius Loyola înfiinţase Ordinul lui Isus şi acum şcolile lor, cele mai bune din întreaga creştinătate, erau răspândite în întreaga lume şi influenţa lor ridicase sau doborâse regi. Papa pleca urechea la spusele lor. Opriseră valul Reformei şi recâştiga teritorii imense pentru biserica lor. — Atunci o să vorbim în portugheză, spuse ea. Stăpânul meu doreşte să ştie de unde ai învăţat "cele câteva cuvinte şi expresii" în limba noastră? — În închisoare era un călugăr, senhorita, un călugăr franciscan şi el m-a învăţat. Lucruri ca mâncare, prieten, baie, pleacă, vino, adevărat, fals, aici, acolo, eu, tu, te rog, mulţumesc, vreau, nu vreau, prizonier, da, nu şi aşa mai departe. E doar un început, din păcate. Aţi vrea să-i spuneţi seniorului

Toranaga că acum sunt mai bine pregătit să răspund întrebărilor sale, să-i fiu de folos şi sfnt mai mult decât bucuros că am ieşit din închisoare. Şi pentru asta îi mulţumesc. Blackthorne o privi răsucindu-se şi tălmăcindu-i lui Toranaga. Ştia că va trebui să vorbească simplu, de preferat în fraze scurte şi să fie atent, pentru că, spre deosebire de preot, care tălmăcea în acelaşi timp, această femeie aştepta până ce el termina, apoi dădea un rezumat sau o versiune a ceea ce se spusese – obişnuita problemă a tuturor tălmacilor, cu excepţia celor foarte buni, deşi, cum făcea iezuitul, chiar şi ei lăsau, cu sau fără voie, ca propriile lor personalităţi să influenţeze cele traduse. Baia, masajul, mâncarea şi cele două ore de somn îl refăcuseră mult. Slugile de la baie, toate femei bine clădite şi puternice, îl frecaseră cu piatra şi-i săpuniseră părul, împletindu-i-l într-o coadă îngrijită, iar bărbierul îi potrivise barba. I se dăduse o fâşie de pânză pentru pus în jurul şoldurilor, chimonou, brâu, şosete-tabi, toate curate şi saboţi în curele. Aşternuturile pe care dormise fuseseră deosebit de curate, ca de altfel şi camera. Totul păruse un vis şi, trezindu-se din somnul fără vise, se întrebase, pentru o clipă, care era visul: acesta sau închisoarea. Aşteptase nerăbdător, sperând că va fi dus iarăşi la Toranaga, plănuind ce să spună şi ce să dezvăluie, cum să-l întreacă în şiretenie pe părintele Alvito şi cum să-l domine. Pe el şi pe Toranaga. Pentru că era încredinţat, după cele spuse de fratele Domingo despre politica şi negoţul portughezilor şi japonezilor, că acum putea să-l ajute pe Toranaga, care, în schimb, putea să-i dea cu uşurinţă bogăţiile pe care le căuta Şi acum, fără nici un preot cu care să lupte, se simţea şi mai plin de încredere. Am nevoie doar de puţin noroc şi răbdare. Toranaga asculta concentrat tălmaciul ca o păpuşă. Blackthorne gândea: aş putea s-o ridic cu o singură mână şi, dacă i-aş cuprinde mijlocul cu palmele, degetele mi s-ar atinge. Ce vârstă să aibă, oare? E desăvârşită! Măritată? Nici o verighetă. A, asta-i interesant. Nu poartă bijuterii de nici un fel. Afară doar de acele de argint din păr. Şi nici cealaltă femeie, cea grasă. Îşi sctoci memoria. Nici celelalte două femei din sat nu avuseseră vreo bijuterie şi nu văzuse nici una la nimeni din casa lui Mura. De ce? Şi cine e femeia grasă? Nevasta lui Toranaga? Sau dădaca băiatului? O fi flăcăul fiul lui Toranaga? Sau nepotul, poate? Fratele Domingo spusese că japonezii au o singură soţie, dar legea le îngăduie să ţină în casă oricâte concubine – ţiitoare – vor. Să fie tălmaciul concubina lui Toranaga? Cum o fi să ai astfel de femeie în pat? Mi-ar fi teamă să n-o zdrobesc. Nu, nu cred. Sunt şi în Anglia femei aproape tot atât de firave. Dar nu ca ea. Băiatul era mărunt, ţeapăn, cu ochi rotunzi, iar părul negru îi era strâns într-o coadă scurtă, fără să fie ras în creştet. Curiozitatea lui părea memăsurată. Fără să se gândească, Blackthorne îi făcu cu ochiul. Băiatul tresări, apoi râse, o întrerupse pe Mariko, îl arătă cu degetul şi vorbi. Toţi îl ascultară îngăduitori şi nimeni nu încercă să-l oprească. Când termină, Toranaga vorbi scurt către Blackthorne. — Seniorul Toranaga întreabă de ce ai făcut asta, senhor? — O, doar ca să-l fac să râdă pe flăcău. E un copil ca toţi copiii şi copiii din ţara mea de obicei râd dacă le fac aşa. Fiul meu trebuie să aibă anii lui acum. Fiul meu are şapte ani. — Moştenitorul are şapte, spuse Mariko după o pauză, apoi tălmăci ce spuse el. — Moştenitor? Asta înseamnă că băiatul e unicul fiu al seniorului Toranaga? întrebă Blackthorne. — Seniorul Toranaga mi-a poruncit să spun că, pentru moment,

trebuie, te rog, să răspunzi doar la întrebări. Apoi adăugă: Sunt sigură, căpitane-pilot Blackthorne, că, dacă ai răbdare, ţi se va oferi prilejul să întrebi orice doreşti, mai târziu. — Foarte bine. — Pentru că numele dumitale, senhor, e foarte greu de pronunţat, limba noastră neavând sunetele necesare, pot să folosesc – pentru seniorul Toranaga – numele japonez, Anjin-san? — Desigur. Blackthorne voia s-o întrebe numele ei, dar îşi aminti ce-i spusese şi-şi impuse încă o dată că trebuie să aibă răbdare. — Mulţumesc. Stăpânul meu întreabă, mai ai alţi copii? — O fiică. S-a născut chiar înainte de a pleca eu de acasă, din Anglia. Aşa că ea are acum aproape doi ani. — Ai o soţie sau mai multe? — Una. Aşa e obiceiul la noi. La fel ca la portughezi şi spanioli. Noi nu avem concubine – concubine oficiale. — Aceasta e prima dumitale soţie, senhor? — Da. — Te rog, ce vârstă ai? — Treizeci şi şase. — Unde locuieşti, în Anglia? — În marginea Chathamului. E un port mic, lângă Londra. — Londra este principalul vostru oraş? — Da. — El întreabă, ce limbi vorbiţi? — Engleza, portugheza, spaniola, olandeza şi, bineînţeles, latina. — Ce e "olandeza"? — E o limbă vorbită în Europa, în Olanda. E foarte asemănătoare cu germana. Ea se încruntă. — Olandeza e o limbă păgână? La fel şi germana? — Amândouă sunt ţări necatolice, răspunse el cu grijă. — Iartă-mă, nu e acelaşi lucru cu păgân? — Nu, senhorita. Creştinismul e împărţit în două religii foarte deosebite: catolică şi protestantă. Sunt două variante ale creştinismului. Secta din Japonia e catolică. În momentul de faţă cele două religii se duşmănesc. Observă uimirea ei şi nemulţumirea crescândă a lui Toranaga, pentru că fusese lăsat în afara conversaţiei. Fii atent, îşi spuse. Ea cu siguranţă e catolică. Treci la lucruri concrete. Şi fii cât mai simplu. — Poate că seniorul Toranaga nu doreşte să vorbim despre religie, senhorita, mai ales că lucrul acesta a fost în parte lămurit la prima noastră întâlnire. — Eşti creştin-protestant? — Da. — Şi creştinii catolici îţi sunt duşmani? — Cei mai mulţi m-ar considera eretic şi duşmanul lor, da. Ea şovăi, se întoarse spre Toranaga şi vorbi îndelung. Erau multe străji de jur împrejurul grădinii. Toate erau destul de departe şi toate în uniforme maro. Apoi Blackthorne observă zece în uniforme gri, aşezate într-un grup ordonat la umbră, toţi cu ochii asupra băiatului. Ce să-nsemne asta? se întrebă. Toranaga îi puse o mulţime de întrebări lui Mariko, apoi i se adresă direct lui Blackthorne. — Stăpânul meu doreşte să ştie despre dumneata şi familia dumitale, începu Mariko. Despre ţara dumitale, despre regina ei şi ocârmuirea dinainte, datini, obiceiuri şi istorie. La fel şi despre toate celelalte ţări, în mod deosebit, Portugalia şi Spania. Totul despre lumea în care trăieşti. Despre navele voastre, arme, hrană, negoţ. Despre luptele şi războaiele

voastre şi cum se conduce o navă şi cum ai condus dumneata nava şi ce s-a întâmplat în această călătorie. Vrea să înţeleagă... iartă-mă, de ce râzi? — Doar pentru că asta pare să fie chiar despre tot ceea ce ştiu, senhorita. — Asta e exact ceea ce doreşte stăpânul meu. "Exact" e cuvântul corect? — Da, senhorita. Pot să te felicit pentru portugheza fără cusur? Evantaiul ei flutură uşor. — Mulţumesc, senhor. Da, stăpânul meu ar vrea să afle adevărul despre toate, care e realitatea şi care ar fi părerea domniei-tale. — Aş fi bucuros să-i spun. Ne-ar lua însă ceva timp. — Stăpânul meu are tot timpul, spune el. Blackthorne privi spre Toranaga. — Wakarimasu. — Te rog să mă ierţi, senhor, stăpânul meu îmi porunceşte să-ţi spun că accentul domniei-tale e puţin greşit. Mariko îi arătă cum să spună, iar el repetă şi-i mulţumi. Eu sunt senhora Mariko Buntaro, nu senhorita. — Da, senhora. Blackthorne aruncă o privire spre Toranaga. De unde ar dori să încep? Ea-l întrebă. Un zâmbet scurt străbătu chipul dur al lui Toranaga. — Domnia-sa zice, cu începutul. Blackthorne ştia că asta era o altă încercare. Cu ce să înceapă, din nesfârşitele posibilităţi? Cui să i se adreseze? Lui Toranaga, băiatului, sau femeii? Desigur, dacă ar fi fost de faţă numai bărbaţi, lui Toranaga. Dar acum? De ce se aflau acolo femeile şi băiatul? Asta trebuie să aibă un sens. Hotărî să-şi fixeze privirile asupra femeilor şi băiatului. — În timpurile străvechi, ţara mea era ocârmuită de un mare rege, care avea o sabie vrăjită, numită Excalibur, iar regina lui era cea mai frumoasă femeie din ţară. Sfetnicul lui cel mai de încredere era un vrăjitor, Merlin, iar numele regelui era Arthur, începu el cu multă siguranţă legenda pe care tatăl lui o istorisea atât de bine în îndepărtata lui tinereţe. Capitala regelui Arthur se numea Camelot şi erau vremuri fericite, fără războaie şi cu recolte bogate şi... Brusc îşi dădu seama de enormitatea greşelii lui. Miezul poveştii era despre Guenievra şi Lancelot, o regină adulteră şi un vasal necredincios, despre Mordred, fiul nelegitim al lui Arthur, care porneşte mişeleşte la război împotriva tatălui său şi despre un tată care îl omoară pe acest fiu în luptă, ca să fie la rândul lui rănit mortal de acesta. O, Iisuse Cristoase, cum am putut să fiu atât de nerod! Nu e Toranaga exact ca un mare rege? Nu sunt astea doamnele lui? Nu e ăsta fiul lui? — Nu te simţi bine, senhori — Nu... nu, iertaţi-mă, a fost doar... — Spuneai, senhor, despre acest rege şi recolta bună. — Da... Ca-n mai toate ţările, trecutul nostru e-nvăluit în mituri şi legende, cele mai multe dintre acestea lipsite de importanţă, spuse încurcat, încercând să câştige timp. Ea se uită la el uimită. Ochii lui Toranaga se făcură şi mai sfredelitori iar băiatul căscă. — Ce spuneai, senhor? — Eu... ei bine... Apoi avu o străfulgerare de inspiraţie. Poate că cel mai bun lucru pe care l-aş putea face, senhora, ar fi să desenez o hartă a lumii, aşa cum o ştim noi, spuse grăbit. Aţi dori s-o fac? Ea tălmăci şi el văzu o sclipire de interes din partea lui Toranaga, nimic pe faţa băiatului şi a femeilor. Cum să-i atrag şi pe ei? — Stăpânul meu spune da. Voi trimite după hârtie... — Mulţumesc. Dar pentru moment, mă descurc cu asta. Mai târziu, dacă o să-mi daţi scule de scris, vă pot desena una mai exactă. Blackthorne se sculă de pe pernă şi îngenunche. Începu să deseneze cu degetul o hartă sumară pe nisip, cu susul în jos, ca ei să poată vedea

mai bine. — Pământul e rotund, ca o portocală, dar harta aceasta e precum coaja ei, tăiată în ovale de la nord la sud, întinsă drept şi lăţită puţin la capătul de jos şi sus. Un olandez numit Mercator a născocit acum douăzeci de ani acest fel de a înfăţişa Pământul. A fost prima hartă exactă a lumii. Putem chiar să navigam cu ea – sau cu globurile lui. Schiţă repede continentele. Acesta este nordul şi acesta este sudul, est şi vest. Japonia e aici, ţara mea e la celălalt capăt al lumii, acolo. Toată partea aceasta e necunoscută şi neexplorată... Mâna lui înlătură totul din America de Nord, la nord de linia ce unea Mexicul cu Terra Nova, totul din America de Sud, afară de Peru şi o fâşie îngustă de coastă, în jurul continentului, apoi totul la nord şi est de Norvegia, totul la răsărit de Moscova, toată Asia, tot interiorul Africii, totul la sud de Java şi capătul Americii de Sud. Cunoaştem zonele de coastă, dar în rest mai nimic. Interiorul Africii, Americilor şi Asiei e aproape un mister. Se opri să-i dea ei timp să-l ajungă. Ea tălmăcea acum cu mai multă uşurinţă şi el simţi cum interesul lor creştea. Băiatul se mişcă şi veni ceva mai aproape. — Moştenitorul doreşte să ştie unde ne aflăm noi pe hartă. — Aici. Aici cred că e Kitaiul – China. Nu ştiu cât de departe ne aflăm noi de coastă. Mie mi-au trebuit doi ani ca să navighez de aici, aici. Toranaga şi femeia grasă îşi întinseră gâturile să vadă mai bine. — Moştenitorul întreabă de ce împărăţia noastră e aşa de mică pe harta domniei-tale. — E micşorată la scară, senhora. Pe continentul acesta, de la Terra Nova, aici, până în Mexic, aici, sunt aproape o mie de leghe a câte trei mile. De aici până la Yedo sunt aproape o sută de leghe. Urmă o pauză, după care vorbiră între ei. — Seniorul Toranaga doreşte să-i arăţi pe hartă cum ai venit în Japonia. — Pe acest drum. Acesta este Pasul – sau Strâmtoarea – Magellan, aici, în josul Americii de Sud. Se numeşte aşa după navigatorul portughez care l-a descoperit, acum optzeci de ani. De atunci portughezii şi spaniolii au ţinut drumul secret, folosindu-l numai ei. Noi am fost primii străini în Strâmtoare. Eu am avut una dintre cărţile lor pilot secrete, un fel de hartă, dar chiar şi aşa, a trebuit totuşi să aştept şase luni ca să trec prin ea din cauza vânturilor potrivnice. Ea tălmăci ce spusese el. Toranaga îşi ridică neîncrezător privirile. — Stăpânul meu zice că te înşeli. Toţi bar... toţi portughezii vin din sud. Acesta e drumul lor, singurul drum. — Da. E-adevărat că portughezii preferă drumul acela – Capul Bunei Speranţe îl numim noi – pentru că au zeci de forturi de-a lungul coastelor acestora – Africa, India şi Insulele Mirodeniilor – unde să se aprovizioneze şi unde să ierneze. Şi galioanele, navele lor de război, patrulează şi nu îngăduie străinilor aceste căi de navigaţie. Totuşi, spaniolii folosesc Strâmtoarea Magellan ca să ajungă în coloniile lor americane din Pacific şi în Filipine, sau traversează pe aici, prin istmul îngust Panama, mergând pe uscat, ca să scurteze drumul cu luni întregi. Pentru noi a fost mai sigur să navigăm prin Strâmtoarea Magellan, altfel ar fi trebuit să trecem de-a lungul întregului şir de forturi portugheze duşmane. Vă rog, spuneţi-i seniorului Toranaga că ştiu acum poziţia multora dintre ele. Pentru că veni vorba, mai toate au în slujba lor trupe japoneze, adăugă mai apăsat. Călugărul care mi-a spus toate astea, în închisoare, era spaniol şi duşmanul tuturor portughezilor şi iezuiţilor. Blackthorne observă o reacţie imediată pe faţa ei şi, când traduse, şi pe faţa lui Toranaga. Lasă-i timp şi vorbeşte cât mai simplu, îşi zise. — Trupe japoneze? Vrei să spui samurai? — Cred că ronini ar fi mai potrivit. — Ai zis o hartă "secretă". Stăpânul meu doreşte să ştie cum ai

obţinut-o. — Un bărbat numit Pieter Suyderhof, din Olanda, a fost secretarul particular al primatului de Goa – acesta este titlul preotului catolic cel mai mare în rang, iar Goa este capitala Indiei Portugheze. Ştiţi, bineînţeles, că portughezii încearcă să pună stăpânire pe continent prin forţă. Ca secretar particular al acestui arhiepiscop, care pe atunci era şi vicerege portughez, îi treceau prin mână tot felul de documente. După mulţi ani, el a obţinut unele dintre cărţile lor pilot – hărţi – şi le-a copiat. Acestea au dezvăluit tainele drumului prin Strâmtoarea Magellan şi, de asemeni, cum să ocoleşti Capul Bunei Speranţe şi bancurile de nisip şi recifurile din Goa până-n Japonia, prin Macao. Rutterul meu a fost cel al lui Magellan. Se găsea printre hârtiile mele de pe navă, ce s-au pierdut. Sunt ca aerul pentru mine şi ar putea să fie de mare preţ pentru seniorul Toranaga. — Stăpânul meu spune că a trimis porunci să fie căutate. Continuă, te rog. — Când Suyderhof s-a întors în Olanada, le-a vândut Companiei Negustorilor Indiei de Est, care avea monopolul negoţului cu Orientul îndepărtat. Ea-l privea cu răceală. — Acest bărbat a fost o iscoadă plătită? — A fost plătit pentru hărţile lui, da. Acesta e obiceiul lor, aşa răsplătesc ei un om. Nu cu un titlu sau cu pământ, numai cu bani. Olanda e republică. Bineînţeles, senhora, ţara mea şi aliata noastră, Olanda, sunt în război cu Spania şi Portugalia şi asta de ani. Veţi înţelege, senhora, că, în război, e important să afli tainele duşmanilor. Mariko se întoarse şi vorbi îndelung. — Stăpânul întreabă de ce acest arhiepiscop a luat în slujba sa un duşman? — Pieter Suyderhof spune că acest arhiepiscop, care era iezuit, era interesat doar de negoţ. Suyderhof le-a dublat veniturile, aşa că au fost foarte binevoitori cu el. Era un negustor extrem de deştept – olandezii, de obicei, sunt mai buni la astfel de lucruri decât portughezii – aşa că scrisorile lui de recomandare n-au fost controlate prea atent. De asemenea, mulţi bărbaţi cu ochi albaştri şi păr blond, germani sau alţi europeni, sunt catolici. Blackthorne aşteptă până ce toate acestea fură tălmăcite, apoi adăugă cu grijă: El a fost căpetenia iscoadelor din Asia, pentru Olanda, un soldat al ţării sale, şi a pus câţiva dintre oamenii săi pe navele portugheze. Vă rog, spuneţi-i seniorului Toranaga că, fără negoţul japonez, India Portugheză n-ar putea trăi multă vreme. Toranaga îşi ţinu ochii aţintiţi pe hartă tot timpul cât vorbi Mariko. Nu se vedea nici o reacţie pe chipul lui la tot ce spusese ea. Blackthorne se întrebă dacă tălmăcise totul. — Stăpânul meu ar dori o hartă amănunţită a lumii, pe hârtie, cât de curând, cu toate bazele portugheze însemnate şi numărul roninilor de la fiecare. Domnia-sa zice să continui, te rog. Blackthorne ştia că făcuse un pas uriaş mai departe. Dar băiatul căscă, aşa că hotărî să schimbe drumul, deşi ducea la acelaşi port. — Lumea noastră nu e totdeauna ceea ce pare. De pildă, la sud de linia asta, pe care noi o numim ecuator, anotimpurile sunt pe dos. Când la noi e vară, la ei e iarnă; când la noi e vară, ei îngheaţă. — De ce e aşa? — Nu ştiu, dar e adevărat. Drumul către Japonia e printr-una dintre aceste două strâmtori din sud. Noi, englezii, încercăm să aflăm un drum de nord, fie prin nord-est, peste Siberii, fie prin nord-vest, peste Americi. Eu am fost la nord până aici. Acolo tot pământul e o întindere nesfârşită de gheaţă şi zăpadă şi e aşa de frig mai tot timpul anului că, dacă nu porţi mănuşi de blană, degetele îţi îngheaţă într-o clipă. Oamenii care locuiesc acolo se numesc laponi. Hainele lor sunt făcute din piei neargăsite de

animale. Bărbaţii vânează şi femeile fac toată munca. Una din îndeletnicirile femeilor e să facă hainele. Pentru asta ele trebuie, mai tot timpul, să mestece pieile, ca să le facă mai moi, să le poată coase. Mariko râse din toată inima. Blackthorne îi zâmbi, simţindu-se mai încrezător în puterile sale acum. — E adevărat, senhora: E honto. — Sorewa honto desu ka? întrebă Toranaga nerăbdător. Ce e adevărat? Printre hohote de râs, ea-i povesti despre ce era vorba. Începură şi ei să râdă. — Am trăit printre ei aproape un an. Am fost prinşi între gheţuri şi a trebuit să aşteptăm dezgheţul. Se hrănesc cu peşte, foci, uneori urşi polari şi balene pe care le mănâncă crude. Mâncarea cea mai grozavă la ei este untura crudă de balenă. — O, lasă, Anjin-san! — E adevărat. Şi ei locuiesc în case mici, rotunde, făcute în întregime numai din zăpadă şi nu fac baie niciodată. — Cum, niciodată? izbucni ea. El clătină din cap şi hotărî să nu-i spună că în Anglia se făcea rar baie, chiar mai rar decât în Spania şi Portugalia, care erau ţări calde. Ea traduse. Toranaga clătină neîncrezător din cap. — Stăpânul meu spune că asta e prea de tot. Nimeni nu poate trăi fără baie. Chiar şi oamenii necivilizaţi. — Ăsta e adevărul, honto, spuse el calm şi ridică mâna. Jur pe Iisus din Nazareth şi pe sufletul meu, jur că e adevărul. Ea-l privi în tăcere. — Totul? — Da. Seniorul Toranaga a dorit adevărul. De ce-aş minţi? Viaţa mea e în mâinile sale. E uşor de dovedit adevărul – nu, ca să fiu cinstit, ar fi greu de dovedit ce-am spus – ar trebui să mergeţi acolo şi să vedeţi cu ochii voştri. Sigur că portughezii şi spaniolii, care sunt duşmanii mei, n-or să mă susţină. Dar seniorul Toranaga a cerut adevărul. Poate să mă creadă că i-l spun. Mariko se gândi o clipă. Apoi tălmăci cu conştiinciozitate ce spusese el. — Seniorul Toranaga spune că e de necrezut că o fiinţă omenească ar putea trăi fără să facă baie. — Da. Dar acelea sunt ţinuturi reci. Obiceiurile lor sunt diferite de ale voastre şi de ale mele. De pildă, în ţara mea, toată lumea crede că băile sunt primejdioase pentru sănătate. Bunica mea, Bunicuţa Jacoba, spunea: "O baie când te naşti şi alta când îţi dai duhul sunt deajuns ca să treci prin Porţile Raiului." — Asta-i greu de crezut. — Unele dintre obiceiurile voastre sunt foarte greu de crezut. Dar e adevărat că, în scurtul răstimp de când mă aflu la voi, am făcut mai multe băi decât în toţi anii dinainte. Recunosc deschis că mă simt mai bine după. Zâmbi larg. Nu mai cred că băile sunt dăunătoare. Deci am câştigat ceva venind aici, nu? După o pauză, Mariko încuviinţă şi tălmăci cele spuse. Kiri zise: — El e uluitor... uluitor, neh? — Care e părerea ta despre el, Mariko-san? întrebă Toranaga. — Sunt sigură că spune adevărul sau crede că-l spune. Pare limpede că ar putea avea, poate, mare preţ pentru domnia-voastră, stăpâne. Noi ştim atât de puţine despre lumea din afară. Are asta importanţă pentru domnia-voastră? Nu ştiu. Dar e aproape ca şi cum ar fi coborât din stele sau ar fi ieşit din adâncurile mării. Dacă el e duşmanul portughezilor şi spaniolilor, atunci lămuririle lui, dacă te poţi încrede în ele, ar putea fi, poate, de nepreţuit pentru interesele domniei-voastre, neh? — Şi eu cred la fel, spuse Kiri.

— Tu ce crezi, Yaemon-sama? — Eu, unchiule? O, cred că el e urât şi nu-mi place părul lui auriu şi nici ochii lui de pisică, şi n-arată deloc ca o fiinţă omenească, răspunse pe nerăsuflate. Sunt bucuros că nu m-am născut barbar ca el, ci samurai ca tatăl meu; putem merge să mai înotăm, te rog? — Mâine, Yaemon, spuse Toranaga nemulţumit că nu putea vorbi direct cu pilotul. În timp ce vorbeau între ei, Blackthorne hotărî că acum se ivise prilejul. Apoi Mariko se întoarse din nou spre el. — Stăpânul meu te întreabă de ce ai fost în nord? — Eram pilot pe o navă. Noi încercăm să găsim o cale de trecere prin nord-est, senhora. Multe din lucrurile pe care vi le pot spune au să vă pară caraghioase, ştiu, începu el. De pildă, acum şaptezeci de ani, regii Spaniei şi Portugaliei au semnat un tratat solemn, prin care îşi împărţeau între ei stăpânirea Lumii Noi, lumea nedescoperită încă. Cum ţara voastră cade în jumătatea portugheză, după lege, ea aparţine Portugaliei – seniorul Toranaga, domnia-ta, toţi, acest castel şi tot ce e în el, au fost date Portugaliei. — O, te rog, Anjin-san. Iartă-mă, asta e o aiureală! — Sunt de acord că trufia lor e de necrezut. Dar e adevărat. Imediat ea începu să tălmăcească şi Toranaga râse batjocoritor. — Stăpânul Toranaga spune că şi el ar putea tot atât de bine să împartă cerurile între domnia-sa şi împăratul Chinei, neh? — Te rog, spune-i seniorului Toranaga că-mi pare rău, dar asta nu-i acelaşi lucru, spuse Blackthorne, ştiind că se află în ape tulburi. Aceastea sunt scrise în documente legale, care dau dreptul fiecărui rege să ia pentru sine orice pământ necatolic, descoperit de supuşii lui, să înlăture ocârmuirea existentă şi s-o înlocuiască cu una catolică. Degetul său trasă pe hartă o linie de la nord la sud, care împărţea în două Brazilia. Tot ce este la est de această linie aparţine Portugaliei, tot ce e la vest, Spaniei. Pedro Cabral a descoperit Brazilia în 1500, aşa că acum Portugalia stăpâneşte Brazilia, a nimicit cultura băştinaşă şi i-au ucis pe conducătorii legiuiţi şi s-a îmbogăţit cu aurul şi argintul luat din mine sau jefuit din temple. Tot restul Americilor descoperit până acum e stăpânit de spanioli – Mexic, Peru, aproape tot acest continent de sud. Au şters de pe faţa pământului triburile incaşe, le-au distrus cultura şi au înrobit sute de mii de oameni. Conchistadorii au arme moderne, băştinaşii nimic. Cu conchistadorii vin şi popii. Curând câţiva prinţi sunt convertiţi şi încep să fie folosite neînţelegerile dintre ei. Apoi prinţii sunt aţâţaţi unul împotriva celuilalt şi regatul e înghiţit cât ai bate din palme. Acum Spania e cea mai bogată ţară din lumea noastră, prin aurul şi argintul jefuit de la incaşi şi mexicani şi trimis apoi în Spania. Mariko era acum foarte solemnă. Prinsese iute înţelesul lecţiei lui Blackthorne. La fel şi Toranaga. — Stăpânul meu spune că discuţia aceasta e o pierdere de vreme. Cum ar putea ei să-şi ia cu de la sine putere asemenea drepturi? — Nu ei şi le-au luat, spuse Blackthorne grav. Papa le-a dat aceste drepturi, însuşi vicarullui Cristos pe pământ. În schimbul răspândirii cuvântului Domnului. — Nu cred, exclamă ea. — Vă rog, tălmăciţi ce-am spus, senhora. E honto. Ea se supuse şi tălmăci cu de-amănuntul, vădit tulburată. — Stăpânul meu... – stăpânul meu spune că... – că încerci doar să-l otrăveşti împotriva duşmanilor dumitale. Care e adevărul? Jură pe viaţa domniei-tale, senhor. — În 1493, Papa Alexandru al VI-lea a stabilit primul hotar, începu Blackthorne, binecuvântându-l pe Alban Caradoc, care-i vârâse atâte lucruri în cap, când era tânăr, şi pe fratele Domingo, care-i vorbise despre

mândria japoneză şi-i dăduse cheia spre a ajunge la minţile lor. În 1506, Papa Iulius al II-lea a întărit schimbările tratatului de la Tordesillas, semnat de Spania şi Portugalia în 1419, care schimbau puţin hotarul. În 1529, abia dacă sunt şaptezeci de ani de atunci, Papa Clement al VII-lea a întărit tratatul de la Saragossa, care stabilea un al doilea hotar pe aici – degetul lui desenă pe nisip o linie de longitudine, care trecea prin extremitatea sudică a Japoniei. Aceasta îi dă numai Portugaliei dreptul asupra ţării voastre, asupra tuturor acestor ţări – începând cu Japonia, China, până-n Africa – în felul în care v-am spus. Să fie exploatate – prin orice mijloace – în schimbul răspândirii catolicismului. Se opri din nou, iar femeia şovăi, foarte tulburată, şi el simţi iritarea crescândă a lui Toranaga, dat fiind că trebuia să aştepte ca ea să tălmăcească. Mariko îşi forţă buzele să vorbească şi repetă, îi repetă spusele. Apoi îl ascultă din nou pe Blackthorne, detestând ce auzea. Să fie oare toate astea cu putinţă? se întrebă ea. Cum ar putea Sanctitatea Sa să spună asemenea lucruri? Să dea ţara noastră portughezilor? Trebuie să fie o minciună. Dar pilotul a jurat pe Iisus Mântuitorul. — Pilotul spune, stăpâne, începu ea, că în... – în vremurile când au fost luate aceste hotărâri de către Sanctitatea Sa Papa, toată lumea lor, chiar şi ţara lui Anjin-san, era creştină catolică. Despărţirea nu... – nu se produsese încă. Aşa că aceste... – aceste hotărâri ale Papei ar fi, bineînţeles, obligatorii pentru... – pentru toate naţiile. Chiar şi aşa, el mai spune că, deşi numai portughezii au drept de a exploata Japonia, totuşi Spania şi Portugalia se ceartă fără încetare asupra dreptului de proprietate din pricina bogăţiei comerţului nostru cu China. — Care-i părerea ta, Kiri-san? spuse Toranaga, la fel de, uluit ca şi ceilalţi. Doar băiatul se juca cu evantaiul, neatent. — El e convins că spune adevărul, rosti Kiri. Da, aşa gândesc. Dar – cum să dovedeşti toate astea – sau măcar o parte din ele? — Tu cum ai dovedi-o, Mariko-san? întrebă Toranaga foarte tulburat de reacţia lui Mariko la cele spuse, dar bucuros că fusese de acord s-o folosească pe ea drept tălmaci. — L-aş întreba pe părintele Tsukku-san, spuse. Apoi aş trimite pe cineva – un vasal de încredere – în lume, să vadă. Poate împreună cu Anjin-san. Kiri zise: — Dacă preotul nu întăreşte cele spuse, nu-nseamnă neapărat că Anjin-san minte, neh? Kiri era încântată că ea dăduse ideea să fie folosită Mariko drept tălmaci, când Toranaga căuta pe altcineva în locul lui Tsukku-san. Ea ştia că puteai să ai încredere în Mariko şi că, o dată ce ea jurase pe zeul ei străin, avea să rămână tăcută în veci la întrebările amănunţite ale oricărui preot creştin. Cu cât diavolii aceia ştiu mai puţine, cu atât mai bine, gândi. Şi ce comoară de cunoştinţe are barbarul ăsta! Kiri văzu că băiatul cască din nou şi era bucuroasă. Cu cât băiatul înţelegea mai puţine, cu atât mai bine, îşi zise. Apoi spuse: — De ce nu trimiţi după mai marele preoţilor creştini şi să-l întrebi despre aceste fapte? Vezi ce spune. Mai întotdeauna le citeşti gândurile pe faţă, şi nu prea sunt în stare de ascunzişuri. Toranaga încuviinţă din cap, cu ochii pe Mariko. — Din ce ştii tu despre barbarii din sud, Mariko-san, ce-ai zice, ordinul unui Papă ar fi ascultat? — Fără nici o îndoială. — Poruncile lui ar fi socotite drept glasul Dumnezeului creştin, care le-ar vorbi? — Da. — Toţi creştinii catolici i-ar asculta poruncile?

— Da. — Chiar şi creştinii noştri de aici? — Aş zice că da. — Chiar şi tu? — Da, alteţă. Dacă ar fi un ordin al Sanctităţii Sale direct pentru mine. Da, pentru mântuirea sufletului meu. Privirea ei era hotărâtă. Dar, până atunci, nu voi da ascultare unui alt om decât seniorului meu, şefului familiei mele, sau soţului meu. Eu sunt japoneză, creştină într-adevăr, dar înainte de toate sunt samurai. — Atunci cred că această sanctitate ar fi bine să stea cât mai departe de ţărmurile noastre. Toranaga rămase o clipă pe gânduri. Apoi hotărî ce să facă cu barbarul, Anjin-san. Spune-i... Se opri. Toţi ochii se îndreptară spre potecă şi spre bătrâna care se apropia. Purta sutana cu glugă a călugăriţelor budiste. Patru samurai în gri o însoţeau. Aceştia se opriră şi ea înaintă singură.

CAPITOLUL 17 Toţi se înclinară adânc. Toranaga băgă de seamă că barbarul îl imită şi nu se ridică, nici nu rămâne cu ochii holbaţi, cum ar fi făcut, după obiceiul lor, toţi barbarii, în afară de Tsukku-san. Pilotul învaţă repede, gândi, cu mintea încă înfierbântată de ceea ce auzise. Zeci de mii de întrebări îi năvăleau în minte dar, potrivit obiceiului său, le îndepărtă pentru un timp spre a se concentra asupra primejdiei de moment. Kiri se grăbi să-i ofere bătrânei perna ei şi o ajută să se aşeze, apoi îngenunche lângă ea, aşteptând nemişcată. — Mulţumesc, Kiritsubo-san, spuse femeia reîntorcându-le plecăciunea. Numele ei era Yodoko. Era văduva lui Taiko şi acum, de la moartea lui, călugăriţă budistă. Îmi pare rău că am venit nepoftită şi că v-am întrerupt, senior Toranaga. — Domnia-ta nu eşti niciodată nebinevenită sau nepoftită, Yodoko-sama. — Mulţumesc, da, mulţumesc. Aruncă o privire spre Blackthorne şi îşi miji ochii, încercând să vadă mai bine. Dar cred că, într-adevăr, v-am întrerupt. Nu văd cine... – E un barbar? Ochii mei slăbesc din ce în ce mai mult. Nu e Tsukku-san, nu-i aşa? — Nu, e barbarul cel nou, spuse Toranaga. — O, el! Yodoko îl cercetă mai îndeaproape. Te rog, spune-i că nu văd foarte bine, de aici şi lipsa mea de bună cuviinţă. Mariko făcu precum i se ceruse. — El zice că mulţi oameni din ţara lui au vederea slabă, Yodoko-sama, dar poartă ochelari. Întreabă dacă noi avem. I-am spus că da, unii dintre noi – de la barbarii din sud. Că obişnuiai să porţi, dar că acum nu-o mai faci. — Da. Prefer ceaţa ce mă-nconjoară. Da, nu-mi plac multe ce văd în zilele noastre. Yodoko se întoarse şi privi spre băiat prefăcându-se că abia acum îl văzuse. O! Fiule! Deci iată-te! Te căutam. Ce bine-i să-l vezi pe kwampaku! Se înclină plină de respect. — Mulţumesc, mamă bună. Yaemon strălucea de bucurie şi se înclină la rândul lui. O, trebuia să-l fi auzit pe barbar. Ne-a desenat o hartă a lumii şi ne-a povestit lucruri cu haz despre oameni care nu fac baie deloc! Niciodată în toată viaţa lor şi locuiesc în case de zăpadă, şi poartă piei de animale precum kami cei răi. Bătrâna vorbi cu dispreţ: — Fiul meu, cred că cu cât aceşti oameni vin mai puţin pe aici, cu atât e mai bine. Nu i-am putut înţelege niciodată şi tot timpul miros atât de

îngrozitor. N-am putut pricepe niciodată cum preaslăvitul Taiko, tatăl tău, i-a putut îngădui. Dar el era bărbat, ca şi tine, şi voi aveţi mai multă răbdare decât o biată femeie. Tu ai un dascăl bun, Yaemon-sama. Ochii ei bătrâni se întoarseră iar spre Toranaga. Seniorul Toranaga are mai multă răbdare decât oricine din împărăţie. — Răbdarea e importantă pentru un bărbat şi vitală pentru un conducător, spuse Toranaga. Şi setea de cunoaştere este o însuşire de seamă, nu, Yaemon-sama? şi cunoaşterea se-arată prin locuri ciudate. — Da, unchiule. O, da, spuse Yaemon. Are dreptate, nu, mamă bună? — Da, da. Aşa-i. Dar eu sunt bucuroasă că sunt femeie şi nu trebuie să-mi fac griji-cu astfel de lucruri, neh? Yodoko îmbrăţişă băiatul ce venise să se aşeze lângă ea. Deci, fiul meu, de ce mă aflu eu aici? Să-l iau pe kampaku. De ce? Deoarece kampaku întârzie de la masă şi de la lecţia de scriere — Nu-mi place să scriu şi mă duc să înot! Toranaga spuse cu o gravitate prefăcută: — Când eram de vârsta ta, nici mie nu-mi plăcea să scriu. Dar mai târziu, când am avut douăzeci de ani, a trebuit să las luptele şi să mă întorc la şcoală. Asta mi-a plăcut şi mai puţin. — Să te întorci la şcoală, unchiule? După ce o părăsiseşi pentru totdeauna? O, ce îngrozitor! — Un conducător trebuie să scrie bine, Yaemon-sama. Nu doar citeţ, ci frumos, iar kampaku mai bine decât oricare altul. Cum altfel ar putea să-i scrie Majestăţii Sale Imperiale sau marilor daimyo? Un conducător trebuie să facă multe lucruri care sunt dificile. — Da, unchiule. E foarte greu să fii kampaku. Yaemon se încruntă plin de importanţă. Cred că eu am să-mi fac lecţiile acum şi nu la douăzeci de ani, pentru că atunci o să am treburi importante de stat. Toţi erau foarte mândri de el. — Eşti foarte înţelept, fiule, spuse Yodoko. — Da, mamă bună. Sunt înţelept ca tata, cum zice şi mama. Când se întoarce mama acasă? Yodoko se uită fix la Toranaga. — Curând. — Nădăjduiesc că foarte curând, spuse Toranaga. Ştia că Yodoko venise să ia băiatul trimisă de Ishido. Toranaga adusese copilul şi străjile direct în grădină ca să-şi scoată şi mai mult duşmanul din sărite. De asemeni, şi să-i arate băiatului pe ciudatul pilot, lipsindu-l astfel pe Ishido de bucuria de a-i oferi el această plăcere. — E foarte obositor să trebuiască să tot fiu cu ochii pe fiul meu, spunea Yodoko. Ar fi foarte bine să o avem din nou acasă, aici, în Osaka, pe doamna Ochiba, atunci eu m-aş putea reîntoarce în templu, neh? Cum se simte ea? Dar doamna Genjiko? — Amândouă se bucură de o sănătate excelentă, îi spuse Toranaga, chicotind în sinea lui. Cu nouă ani în urmă, dintr-o neobişnuită pornire prietenească, Taiko îi propusese să se însoare cu doamna Genjiko, sora mai tânără a doamnei Ochiba, concubina lui favorită. — Atunci casele noastre vor fi unite pentru totdeauna, neh? spusese Taiko. — Da, alteţă. Mă voi supune, deşi nu merit această cinste, răspunsese Toranaga plin de respect, dorind această legătura cu Taiko. Dar ştia că, deşi Yodoko, soţia lui Taiko, putea să fie de acord, totuşi concubina lui, Ochiba, îl ura şi avea să-şi folosească uriaşa influenţă ce o avea asupra lui Taiko ca să împiedice căsătoria. Şi, în acelaşi timp, era mai înţelept să se ferească de-a o avea pe sora ei de soţie, pentru că asta i-ar fi dat puteri enorme asupra lui şi, în plus, ceea ce nu era deloc lipsit de importanţă, i-ar fi dat cheile de la averea lui. Dar dacă s-ar fi măritat cu fiul lui, Sudara,

atunci Toranaga, ca şef al familiei, ar fi rămas cu puterea neştirbită. Îi trebuise toată priceperea ca să aranjeze căsătoria dintre Sudara şi Genjiko, dar izbutise şi acum Genjiko era o pavăză de nepreţuit împotriva Ochibei, fiindcă Ochiba îşi adora sora. — Nora mea nu este încă în chinurile facerii – se aşteptau să înceapă ieri – dar bănui că doamna Ochiba va pleca imediat ce nu mai e nici un pericol. — După trei fete e timpul ca Genjiko să-ţi dea un nepot, neh? Am să înalţ rugăciuni pentru naşterea lui. — Mulţumesc, spuse Toranaga, ţinând la ea ca întotdeauna, ştiind că vorbea din inimă, deşi el nu reprezenta nimic altceva decât primejdii pentru casa ei. — Aud că doamna ta, Sazuko, e grea? — Da. Sunt foarte norocos. Toranaga adăugă la celelalte şi gândul la cea mai nouă concubină a sa, la tinereţea, puterea şi căldura ei. Nădăjduiesc să avem un fiu, îşi spuse. Da, asta ar fi foarte bine. Şaptesprezece ani e o vârstă potrivită să ai primul copil, dacă ai o sănătate perfectă ca a ei. — Da. Sunt foarte norocos. — Buddha te-a binecuvântat. Yodoko simţi o undă de invidie. Părea atât de nedrept ca Toranaga să aibă cinci fii în viaţă, patru fiice şi deja cinci nepoate, şi în plus copilul lui Sazuko ce stătea să se nască, iar el, în putere şi cu atâţia ani în faţă şi cu numeroasele concubine din casa lui, putea zămisli şi mai mulţi fii. Iar toate speranţele ei erau adunate în acest singur copil de şapte ani, în aceeaşi măsură al ei cât şi al Ochibei. Da, Yaemon este şi fiul meu, gândi. Cât am urât-o la început pe Ochiba... Îi văzu pe toţi cu privirile aţintite asupra ei şi tresări. — Da? Yaemon se încruntă: — Am zis, putem să mergem să-mi fac lecţiile, mamă bună? Am spus-o de două ori. — Îmi pare rău, fiule, mă furaseră gândurile. Aşa se întâmplă când îmbătrineşti. Da, atunci hai să mergem. Kiri o ajută să se ridice. Yaemon alergă înainte. Samuraii în gri erau deja în picioare şi unul dintre ei îl prinse şi îl săltă cu dragoste pe umeri. Cei patru samurai care o însoţiseră pe Yodoko aşteptau deoparte. — N-ai vrea, te rog, să faci câţiva paşi cu mine, senior Toranaga? Am nevoie de un braţ puternic de care să mă sprijin. Toranaga fu în picioare cu o sprinteneală uimitoare. Ea îl luă de braţ, dar nu se folosi de puterea lui. — Da. Am nevoie de un braţ puternic. Şi Yaemon are nevoie. La fel şi împărăţia. — Sunt totdeauna gata să vă slujesc, spuse Toranaga. Când se îndepărtară de ceilalţi, ea spuse încet: — Fii regent unic. Ia puterea şi cârmuieşte tu singur. Până când Yaemon ajunge la vârsta potrivită. — Testamentul lui Taiko o interzice – chiar dacă eu aş-dori-o –, dar n-o doresc. Clauzele lui nu îngăduie nici unui regent să ia puterea de unul singur. N-am căutat niciodată să iau puterea doar pentru mine. Niciodată. — Tora-chan, spuse ea folosind numele pe care i-l dăduse Taiko cu mulţi ani în urmă, noi avem puţine taine, tu şi cu mine. Ai putea s-o faci, dacă ai vrea. Eu răspund pentru doamna Ochiba. Ia puterea pentru cât trăieşti. Fii shogun şi fă... — Doamnă, ceea ce spuneţi înseamnă trădare. Eu – nu – caut – să – ajung – shogun. — Bineînţeles, dar te rog, ascultă-mă, pentru ultima oară. Fii shogun, fă-l pe Yaemon singurul tău moştenitor. El ar putea să fie shogun, după

tine. Nu e el din spiţa Fujimoto – prin doamna Ochiba, prin bunicul ei, Goroda, şi mai departe până în timpuri străvechi? Fujimoto! Toranaga rămase cu privirea aţintită asupra ei. — Credeţi că toţi daimyo ar fi de acord cu aşa ceva, sau că alteţa sa, Fiul Cerului, ar putea încuviinţa numirea? — Nu. Nu pentru Yaemon singur. Dar, dacă tu ai fi shogun acum şi l-ai adopta, ai putea să-i convingi, pe toţi. Noi te vom sprijini, eu şi doamna Ochiba. — S-a învoit ea cu asta? întrebă Toranaga uluit. — Nu, nu i-am spus-o niciodată. Dar ea va fi de acord. Răspund eu pentru ea. Dinainte. — Nici nu poate fi vorba de una ca asta, doamnă. — Tu poţi să te descurci cu Ishido şi cu toţi ceilalţi. Totdeauna te-ai descurcat. Mă tem de ce-aud, Tora-chan, zvonuri despre război, cine pe cine sprijină, şi-ntoarcerea vremurilor întunecate. Când o să-nceapă războiul, o să ţină la nesfârşit şi-o să-l înghită pe Yaemon. — Da. Şi eu cred asta. Da, dacă o să-nceapă, n-o să se mai termine niciodată. — Atunci ia puterea! Fă ce vrei, oricui şi oricum vrei. Yaemon e un băiat de ispravă. Ştiu că îţi place. Are mintea tatălui său şi, sub mina ta, am avea toţi de câştigat. Trebuie să-şi capete moştenirea. — Eu nu mă împotrivesc lui sau succesiunii lui. De câte ori trebuie s-o spun? — Moştenitorul va fi distrus dacă tu nu-l sprijini cu fapta. — Dar eu îl sprijin! spuse Toranaga. În orice chip. Aşa m-am înţeles cu Taiko, regretatul vostru soţ. Yodoko oftă şi se înfăşură mai bine în sutană. — Oasele astea bătrâne au îngheţat. Atât de multe taine şi bătălii, trădări, morţi şi victorii, Tora-chan. Eu sunt doar o femeie şi foarte, foarte singură. Sânţ bucuroasă că mi-am închinat viaţa lui Buddha şi că mai toate gândurile mele sunt îndreptate acum spre Buddha şi viaţa mea viitoare. Dar în viaţa asta trebuie să-mi apăr fiul şi să-ţi spun toate astea. Sper că ai să-mi ierţi îndrăzneala — Întotdeauna caut şi mă bucur de sfatul vostru. — Mulţumesc. Îşi îndreptă puţin spatele. Ascultă, cât trăiesc eu, nici Moştenitorul, nici doamna Ochiba n-au să meargă niciodată împotriva ta. — Da. — Ai să te gândeşti la ce ţi-am spus? — Testamentul fostului meu stăpân nu îngăduie. Nu pot să merg împotriva lui sau jurământului sacru, de regent. Merseră un timp în tăcere. Apoi Yodoko oftă. — De ce n-ai lua-o de nevastă? Toranaga rămase ca trăznit. — Pe Ochiba? — De ce nu? E o alegere politică întru totul potrivită. Q alegere perfectă pentru tine. E frumoasă, tânără, în putere, din spiţa cea mai bună, parte Fujimoto, parte Minowara, soarele îi luminează chipul, şi are o nemărginită sete de viaţă. Tu acum nu ai nici o soţie legitimă – aşa că, de ce nu? Asta ar rezolva problema succesiunii şi ar împiedica sfâşierea împărăţiei în bucăţi. Cu siguranţă c-o să ai alţi fii de la ea. Yaemon o să te urmeze pe tine, apoi fiii lui sau ceilalţi fii ai ei. Ai putea să ajungi shogun. Ai avea putere dată de locul tău în stat şi putere de tată, aşa că l-ai putea pregăti pe Yaemon după gândul tău. L-ai adopta după lege şi-ar fi fiul tău la fel de bine ca şi ceilalţi. De ce să nu te-nsori cu doamna Ochiba? Pentru că e o pisică sălbatică, o tigroaică vicleană, cu chip şi trup de zeiţă, care se crede împărăteasă şi se poartă astfel, îşi spuse în sinea lui Toranaga. N-ai putea niciodată să ai atâta încredere în ea ca să o primeşti. Ar fi chiar în stare să-ţi vâre un ac în ochi, în timp ce dormi, prefăcându-se

că te mângâie. O, nu, nu ea! Chiar dacă m-aş însura cu ea numai cu numele – şi ea n-ar primi niciodată asta – o, nu! E cu neputinţă. Pentru tot felul de motive, nu numai acela că ea m-a urât şi a uneltit căderea mea şi a casei mele dintotdeauna, de când a fătat prima oară, acum unsprezece ani. Chiar de atunci, chiar de la şaptesprezece ani, era pornită să mă distrugă. O, atât de delicată pe dinafară ca prima piersică coaptă a verii şi la fel de înmiresmată. Dar pe dinăuntru e sabie de oţel, cu o minte pe măsură, urzindu-şi vrăjile, făcându-l, în curând, pe Taiko nebun după ea şi îndepărtându-i pe toţi şi toate. Da, îl băgase sub papuc pe Taiko de când avea cincisprezece ani, când o luase mai întâi concubină. Da, şi nu uita că, de fapt, chiar de atunci, ea l-a avut pe el la aşternut, nu el pe ea, oricât de mult şi-ar fi închipuit el altfel. Da, chiar la cincisprezece ani Ochiba ştia ce voia şi cum să obţină. Apoi s-a întâmplat miracolul, dându-i lui Taiko un fiu, în sfârşit, ea, singura din toate femeile pe care le-a avut la viaţa lui. Cu câte a împărţit perna? O sută pe puţin, el, o hermină care şi-a lăsat mai multă Sevă a Bucuriei în mai multe Lăcaşuri Cereşti decât zece bărbaţi obişnuiţi! Da. Femei de toate vârstele, de toate castele, întâmplătoare sau concubine oficiale, de la prinţese Fujimoto până la concubine de a patra mână. Dar nici una nu rămăsese vreodată grea, deşi, mai târziu, multe dintre cele pe care Taiko le îndepărtase sau de care divorţase, ori le găsise soţi, avuseseră copii de la alţi bărbaţi. Nici una, în afară de doamna Ochiba. Dar ea îi dăduse primul fiu când el avea cincizeci şi trei de ani, o biată fiinţă firavă, bolnăvicioasă, care murise curând, Taiko smulgându-şi hainele, aproape nebun de durere, învinovăţindu-se pe el, nu pe ea. Apoi, patru ani mai târziu, în chip miraculos, ea fătase iar, printr-o minune – un alt băiat, surprinzător de sănătos de data asta, ea având acum douăzeci şi unu de ani. Neasemuita Ochiba, o numise Taiko. A fost Taiko tatăl lui Yaemon? Ehei, ce n-aş da să ştiu adevărul. O să-l ştim vreodată? Pesemne că nu, dar ce n-aş da pentru o dovadă, oricare ar fi asta. Ciudat că Taiko, atât de priceput în toate celelalte, n-a fost şi în privinţa Ochibei, îndrăgind-o pe ea şi pe Yaemon la nebunie. Ciudat ca, din toate femeile, ea să ajungă mama moştenitorului său, ea, al cărei tată, şi tată vitreg, şi mamă au murit din pricina lui Taiko. O fi fost ea atât de iscusită să împartă perna cu un alt bărbat, să-i ia sămânţa, apoi să-l şteargă de pe faţa pământului ca să fie în siguranţă? Nu o dată, ci de două ori? Ar putea fi atât de vicleană? O, da! Să mă-nsor cu Ochiba? Niciodată. — Sunt onorat că aţi făcut o asemenea propunere, spuse Toranaga. — Eşti bărbat, Tora-chan. Ai putea să mânuieşti asemenea femeie cu uşurinţă. Eşti singurul om din împărăţie care ar putea, neh? Ea ar fi o pereche minunată pentru tine. Priveşte-o cum se luptă să apere interesele fiului ei şi ea e doar o femeie fără apărare. Ar fi o soţie demnă de tine. — Nu cred că ea s-ar gândi vreodată la asta. — Şi dacă ar face-o? — Aş vrea s-o aflu. Doar eu. Da, asta ar fi o nemăsurată onoare. — Multă lume crede că numai tu stai între Yaemon şi succesiune. — Mulţi oameni sunt nerozi. — Da. Dar tu nu eşti, Toranaga-sama. Nici doamna Ochiba. Nici tu, doamna mea, gândi el.

CAPITOLUL 18 La cea mai întunecată oră din noapte, asasinul sări peste zid în grădină. Era aproape cu neputinţă de zărit. Era un bărbat mărunt şi purta

haine negre, strâns lipite de trup, şosetele-tabi erau negre, iar capu-i era acoperit cu o glugă şi o mască neagră. Alergă fără zgomot spre faţada de piatră a fortăreţei interioare, oprindu-se chiar lângă zidurile înalte. La cincizeci de iarzi mai încolo, doi samurai în maro păzeau intrarea principală. Aruncă îndemânatic un cârlig înfăşurat în cârpe, de care era prinsă o funie subţire de mătase. Cârligul se prinse de marginea de piatră a ambrazurii. Bărbatul se căţără pe frânghie, se strecură prin deschizătură şi dispăru înăuntru. Coridorul luminat de lumânări era liniştit. Se grăbi de-a lungul lui, în tăcere, deschise o uşă exterioară şi ieşi afară pe parapet. O altă aruncare îndemânatică şi o scurtă căţărare şi el se afla în coridorul de deasupra. Santinelele de la colţurile parapetului nu-l auziră, deşi erau atente. Se vârî într-o nişă în zid când o patrulă de samurai în maro trecură fără zgomot pe lângă el. Când se îndepărtară, se strecură uşor de-a lungul acestui coridor. La colţ se opri. Se uită prudent de cealaltă parte. Un samurai păzea uşa de la celălalt capăt. Flăcările lumânărilor dansau în tăcere. Santinela stătea cu picioarele încrucişate, apoi căscă, îşi rezemă spatele de zid şi se întinse. Ochii i se închiseră pentru o clipă. În aceeaşi clipă asasinul ţâşni înainte. Fără zgomot. Alcătui un laţ cu funia de mătase ce-o avea în mâini, îl trecu în jurul gâtului santinelei şi smuci puternic. Degetele străjerului încercară să tragă de laţ, dar era deja mort. O lovitură scurtă cu pumnalul între vertebre, la fel de precisă ca a unui chirurg, şi străjerul rămase nemişcat. Bărbatul împinse uşor uşa. Sala de audienţe era goală, uşile interioare nepăzite. Trase cadavrul înăuntru şi împinse uşa la loc. Traversă încăperea fără şovăială şi alese uşa interioară din stânga. Era din lemn şi puternic ferecată. Îşi trecu pumnalul curbat în mâna dreaptă. Ciocăni încet. — "În zilele împăratului Shirakawa...", spuse, dând prima parte a parolei. De cealaltă parte a uşii se auzi şuieratul oţelului părăsind teaca şi răspunsul: — "... trăia un om înţelept numit Enraku-ji..." — "... care a scris cea de-a treizeci şi una sutră." Am un mesaj urgent pentru seniorul Toranaga. Uşa se deschise şi asasinul plonja înăuntru. Pumnalul pătrunse de jos în sus în gâtul primului samurai, chiar sub bărbie, şi ieşi afară tot atât de repede, împlântându-se cu o mişcare identică în cel de al doilea străjer. O uşoară răsucire şi din nou fu tras afară. Amândoi bărbaţii rămaseră morţi în picioare. Prinse pe unul dintre ei şi-l lăsă să cadă uşor; celălalt se prăbuşi, dar fără zgomot. Sângele curgea din ei pe podea şi trupurile se răsuceau în chinurile morţii. Bărbatul se grăbi de-a lungul acestui coridor interior, slab luminat. Apoi se deschise un shoji. Îngheţă şi-şi roti încet privirea. La zece paşi mai departe, cu o tavă în mâini, Kiri îl privea cu gura căscată. El văzu că cele două ceşti de pe tavă erau nefolosite şi mâncarea neatinsă. Un fir de abur ieşea din ceainic. Lângă el troznea o lumânare. Apoi tava căzu, iar mâinile ei se strecurară în obi şi ieşiră cu un pumnal, gura i se mişca fără să scoată vreun sunet, iar el deja alerga către colţ. La celălalt capăt se deschise o uşă şi un samurai uimit, cu ochii cârpiţi de somn, se holbă de-a lungul coridorului. Asasinul ţâşni către el şi găsi în dreapta panoul shoji pe care îl căuta şi pe care îl sfâşie. Kiri ţipă, afară se dădu alarma, dar el alergă sigur prin întuneric, traversă încăperea pe lângă femeile şi slujnicele lor trezite din somn, ieşind în coridorul cel mai îndepărtat. Aici era întuneric beznă, dar el înaintă fără să şovăie, pe pipăite, ca să nimerească uşa căutată. O trase şi se aruncă asupra siluetei întinse în aşternut. Dar braţul îi fu prins ca într-o menghină şi se pomeni

luptându-se pe duşumea. Se luptă cu pricepere, se desprinse şi lovi iar cu pumnalul, dar nu nimeri, încurcându-se de învelitoare. O azvârli şi se aruncă asupra adversarului cu pumnalul pregătit pentru o lovitura mortală. Dar omul se răsuci cu neaşteptată agilitate şi îşi îngropă călcâiul în pântecele lui. Durerea explodă în el, iar victima îi scăpă. Apoi samuraii se îngrămădiră în pragul uşii, unii cu felinare, iar Naga, ciufulit şi doar cu fişia de pânză în jurul şoldurilor, păşi cu sabia ridicată între el şi Blackthorne. — Predă-te! Asasinul se prefăcu că loveşte, strigă: "Namu Amida Butsu" – în numele lui Buddha Amida – îndreptă pumnalul asupra sa şi cu ambele mâini şi-l împlântă în gât, chiar sub bărbie. Sângele ţâşni şi el se nărui în genunchi. Naga lovi o singură dată – sabia lui ca un arc rotitor – şi capul se rostogoli. În tăcere Naga ridică capul şi-i smulse masca. Chipul era comun, ochii încă clipeau. Săltă capul de moţul din creştet, părul fiind tuns ca al samurailor. — Îl cunoaşte cineva? Nu-i răspunse nimeni. Naga îl scuipă în faţă, aruncă furios capul unuia din oamenii săi, sfâşie hainele negre şi ridică braţul drept al mortului, găsind ce căuta. Micul tatuaj – semnul chinezesc pentru Amida, un Buddha anume – era imprimat la subţioară. — Cine e ofiţerul gărzii? — Eu, stăpâne. Omul era alb la faţă. Naga ţâşni spre el şi ceilalţi se împrăştiară care încotro. Ofiţerul nu încercă să se ferească de cumplita lovitura de sabie care-i zbură capul, o parte din umăr şi un braţ. — Haybusa-san, porunceşte tuturor oamenilor din schimbul acesta să coboare în curte, spuse Naga unui ofiţer. Dublaţi garda pentru schimbul următor. Luaţi cadavrul de aici. Ceilalţi sunteţi... Se opri când Kiri apăru în uşă, cu pumnalul încă în mână. Ea se uită la cadavru, apoi la Blackthorne. — Anjin-san nu e rănit? întrebă ea. Naga îşi aruncă privirea spre bărbatul care îl depăşea cu mult în înălţime şi care gâfâia. Nu vedea nici răni, nici sânge. Doar un om mahmur de somn, care fusese cât pe ce să fie ucis. Alb la faţă, dar netemător. — Eşti rănit, pilotule? — Nu înţeleg. Naga veni lângă el şi-i desfăcu chimonoul ca să vadă dacă fusese rănit. — A, înţeleg acum. Nu. Nu rănit, îl auzi pe uriaş spunându-i şi-l văzu clătinând din cap. — Bine, spuse. Pare să nu fie rănit, Kiritsubo-san. Îl văzu pe Anjin-san arătând către cadavru şi spunând ceva. — Nu te înţeleg, răspunse Naga. Anjin-san, tu stai aici. Şi apoi către unul dintre oamenii săi: Adu-i ceva de mâncare şi băutură, dacă vrea. — Asasinul a avut un tatuaj Amida, neh? întrebă Kiri. — Da, doamnă Kiritsubo. — Diavoli – diavoli. — Da. Naga se înclină spre ea, apoi privi spre unul din samuraii îngroziţi. — Tu, urmează-mă. Ia şi capul! Se îndepărtă întrebându-se cum o să-i spună tatălui său. O, Buddha, îţi mulţumesc pentru că mi-ai apărat tatăl. *** — Era ronin, spuse Toranaga scurt. N-o să-i poţi da niciodată de urmă, Hiro-matsu-san. — Da. Dar Ishido e răspunzător. N-are onoare dacă face asta, neh? Să folosească spurcăciunile astea de asasini! Te rog, te implor, lasă-mă să

adun acum legiunile. O să sfârşesc cu asta odată pentru totdeauna. — Nu. Toranaga îşi întoarse privirea către Naga. Eşti sigur că Anjin-san nu e rănit? — Da, alteţă. — Hiro-matsu-san, ai să-i coborî în rang pe toţi cei din schimbul ăsta, pentru că nu şi-au îndeplinit datoria. Li se interzice să-şi facă seppuku. Li se porunceşte să trăiască cu această ruşine în faţa oamenilor mei, ca soldaţii cei mai de rând. Porunceşte ca santinelele moarte să fie târâte de picioare prin castel şi oraş până la terenul de execuţie. Să-i mănânce câinii. Privi către fiul său, Naga. La începutul serii sosise un mesaj urgent de la mânăstirea Johji din Nagoya despre ameninţarea lui Ishido faţă de Naga. Toranaga poruncise imediat ca fiul său să rămână în încăperile lor, înconjurat de străji, iar ceilalţi membri ai familiei aflaţi în Osaka – Kiri şi doamna Sazuko – să fie la fel de bine păziţi. Mesajul de la stareţ spunea că el socotea că ar fi fost înţelept s-o elibereze imediat pe mama lui Ishido şi s-o trimită înapoi în oraş împreună cu slujnicele sale. "Nu îndrăznesc să pun în primejdie, prosteşte, viaţa unuia dintre iluştrii voştri fii. Ceea ce e mai rău e că starea sănătăţii ei nu e bună. A răcit. E mai bine să moară la casa ei şi nu aici." — Naga-san, şi tu eşti la fel de răspunzător pentru că asasinul a pătruns înăuntru, spuse Toranaga cu o voce rece şi tăioasă. Fiecare samurai e răspunzător, fie că era de strajă sau nu, fie că era treaz sau dormea. Eşti amendat cu jumătate din venitul anual. — Da, stăpâne, spuse tânărul, surprins că i se îngăduia să mai păstreze ceva, inclusiv capul. Te rog, ia-mi şi mie rangul, spuse. Nu pot trăi cu ruşinea asta. Nu merit decât dispreţ pentru nepriceperea mea, stăpâne. — Dacă vroiam să te cobor în rang, aş fi făcut-o. Ţi se porunceşte să pleci deîndată la Yedo. Vei pleca la noapte cu douăzeci de oameni şi te vei înfăţişa fratelui tău. S-ajungi acolo în cel mai scurt timp! Pleacă! Naga se înclină şi se îndepărtă alb la faţă. Apoi Toranaga reveni către Hiro-matsu, la fel de aspru: — Măreşte de patru ori numărul străjilor mele. Amână vânătoarea de azi şi de mâine. Îndată după întâlnirea regenţilor părăsesc Osaka. Ai să faci toate pregătirile, iar până atunci, voi sta aici. Nu voi vedea pe nimeni nechemat. Pe nimeni. Le făcu cu mâna un semn mânios să plece. — Puteţi pleca, toţi. Hiro-matsu, tu rămâi. Camera se golf. Hiro-matsu era bucuros că umilirea lui avea să fie fără martori, căci dintre toţi, el, comandantul gărzii personale, era cel mai vinovat. — N-am nici o scuză, stăpâne. Nici una. Toranaga era pierdut în gânduri. Nici o supărare nu i se mai citea acum pe chip. — Dacă ai vrea să cumperi serviciile celor din Amida Tong, cum i-ai găsi? Cum ai ajunge la ei? — Nu ştiu, stăpâne. — Cine-ar putea şti? — Kasigi Yabu. Toranaga privi afară prin ambrazură. Către răsărit gene din lumina zorilor se amestecau cu întunericul nopţii. — Adu-l aici în zori. — Crezi că are vreun amestec? Toranaga nu răspunse, ci se întoarse iar la gândurile lui. În cele din urmă, bătrânii soldat nu mai putu îndura tăcerea: — Te rog, stăpâne, lasă-mă să dispar din faţa ochilor tăi. Mi-e atât de ruşine de greşala noastră... — E aproape cu neputinţă să prevezi o asemenea încercare, spuse Toranaga.

— Da. Dar noi trebuia să-l fi prins afară, nu aici în preajma ta. — Aşa e. Dar nu te fac pe tine răspunzător. — Eu mă simt răspunzător. E ceva ce trebuie să-ţi spun, stăpâne, pentru că eu răspund de siguranţa ta până te întorci la Yedo. Vor mai fi şi alte încercări asupra ta şi toate iscoadele noastre ne vestesc mişcări mari de trupe. Ishido îşi adună armată. — Da, spuse Toranaga nepăsător. După Yabu vreau să-l văd pe Tsukku-san, apoi pe Mariko-san. Dublează străjile lui Anjin-san. — Mesajele venite aseară spun că seniorul Onosbi are o sută de mii de oameni care-i întăresc fortificaţiile din Kyushu, spuse Hiromatsu, frământat de nelinişte pentru securitatea lui Toranaga. — Am să-l întreb despre asta când ne întâlnim. Hiro-matsu îşi ieşi din fire: — Nu te înţeleg deloc. Trebuie să-ţi spun că rişti totul prosteşte. Da, prosteşte. Nu-mi pasă dacă-mi iei capul pentru că ţi-o spun, dar ăsta-i adevărul. Dacă Kiyama şi Onoshi votează cu Ishido, ai să fii acuzat de trădare! Eşti un om mort – ai riscat tot venind aici şi ai pierdut! Scapă cât mai poţi. Cel puţin o să ai capul pe umeri! — Nu sunt în primejdie, încă. — Atacul din noaptea asta nu înseamnă nimic pentru tine? Dacă nu ţi-ai fi schimbat din nou camera, ai fi fost mort acum. — Da, poate, dar probabil că nu, spuse Toranaga. În noaptea asta s-au aflat multe străji în faţa uşilor mele, şi la fel în noaptea trecută. Şi în noaptea asta ai fost şi tu de pază. Nici un asasin n-ar fi putut să ajungă lângă mine. Nici chiar acesta, care era atât de bine pregătit. A ştiut drumul, chiar şi parola, neh? Kiri-san spune că l-a auzit folosind-o. Aşa că eu cred că ştia şi în ce cameră mă aflam. Nu eu eram prada. Era Anjin-san. — Barbarul? — Da. Toranaga bănuise că vor mai fi şi alte primejdii pentru barbar, după dezvăluirile extraordinare din dimineaţa asta. Era limpede că Anjin-san era prea primejdios pentru unii ca să fie lăsat în viaţă. Dar nu-i trecuse niciodată prin cap că avea să fie pus la cale un atac în încăperile sale şi încă atât de repede. Cine mă trădează? Îndepărtă gândul unei scăpări din partea lui Kiri sau a lui Mariko. Dar grădinile şi castelele au întotdeauna locuri tainice pentru iscodit. Mă aflu în inima întăriturilor duşmanului şi, acolo unde eu am o iscoadă, Ishido – şi ceilalţi – vor avea douăzeci. Pesemne c-a fost doar o iscoadă. — Dublează gărzile lui Anjin-san. Preţuieşte cât zece mii de oameni pentru mine. După ce, de dimineaţă, doamna Yodoko plecase, el se întorsese în grădina Casei de Ceai şi băgase imediat de seamă ochii febrili ai lui Anjin-san, şi cât de slăbit şi istovit era. Aşa că-şi stăpânise propria-i nerăbdare şi nevoia aproape covârşitoare de a cerceta şi mai adânc şi-l lăsase să plece spunând că aveau să continue a doua zi. Anjin-san fusese dat în grija lui Kiri, cu instrucţiuni de a-i aduce un doctor, de a-l întrema, de a-i pregăti mâncare de-a barbarilor, dacă vroia, şi chiar de a i se da camera de dormit pe care însuşi Toranaga o folosea mai toate nopţile. "Dă-i orice crezi că e necesar, Kiri-san", îi spusese între patru ochi. "Am nevoie de el pe deplin întremat, foarte repede, şi la minte şi la trup." Apoi Anjin-san îl rugase să-l elibereze pe călugăr din temniţă, căci omul era bătrân şi bolnav. Îi răspunse c-o să se gândească la asta şi-l lăsase să plece mulţumindu-i, fără să-i spună că poruncise deja unui samurai să se ducă deîndată la temniţă şi să-l aducă pe acest călugăr, care era pesemne tot atât de preţios, atât pentru el cât şi pentru Ishido. Toranaga ştia de mult timp despre preot, că era spaniol şi ostil portughezilor. Dar omul fusese pus acolo din porunca lui Taiko, aşa că era prizonierul lui Taiko, iar el, Toranaga, nu avea nici un drept asupra

nimănui din Osaka. Îl trimisese cu bună ştiinţă pe Anjin-san în temniţa aceea, nu numai ca să se prefacă faţă de Ishido că străinul nu preţuia nimic, dar şi în speranţa că pilotul ar fi putut să scoată ceva de la călugăr. Prima încercare stângace asupra vieţii lui Anjin-san, în celulă, fusese dejucată şi imediat se alcătuise în jurul său o pavăză protectoare. Toranaga îl răsplătise pe vasalul şi iscoada lui, Minikui, un kaga purtător de palanchin, scoţându-l de acolo şi dăruindu-i patru palanchine şi dreptul ereditar de a folosi din şoseaua Tokaido – marea arteră ce unea Yedo de Osaka – porţiunea cuprinsă între A Doua şi A Treia Oprire, care se găsea pe domeniile lui, lângă Yedo, şi-l trimisese pe ascuns din Osaka din prima zi. În zilele următoare, celelalte iscoade ale lui trimiseseră ştiri cum că cei doi erau acum prieteni, călugărul vorbind şi Anjin-san punând întrebări şi ascultând. Faptul că şi Ishido avea pesemne iscoade în celulă nu-l deranja. Anjin-san era apărat şi în siguranţă. Apoi, pe neaşteptate, Ishido, încercase să-l răpească. Toranaga îşi aminti cât îi înveselise, pe el şi pe Hiro-matsu, plănuirea unei ambuscade imediate – "bandiţii-ronini" fiind unul dintre grupurile mici, izolate, din proprii lui samurai, care fuseseră aduşi în taină în Osaka şi în împrejurimi – şi aranjând delicata trecere pe acolo a lui Yabu, în acelaşi timp. Acesta, nebănuind nimic, îl "salvase". Chicotiseră amândoi, ştiind că, încă o dată, se folosiseră de Yabu, ca de o păpuşă, ca să-l dea pe Ishido cu nasul în propria lui murdărie. Totul mersese de minune. Până azi. Astăzi samuraiul pe care-l trimisese să-l aducă pe călugăr se întorsese cu mâinile goale. "Preotul e mort", raportase omul. "Când i s-a strigat numele n-a ieşit, stăpâne. Am mers înăuntru să-l aduc, dar era mort. Întemniţaţii din jur au spus că, atunci când îi fusese strigat numele, el se prăbuşise. Când l-am întors, era mort. Cer iertare, stăpâne, m-aţi trimis după el şi eu nu v-am îndeplinit porunca. Văzând că era un barbar, nu ştiam dacă-i vroiaţi numai capul sau şi trupul, aşa că am adus trupul cu cap cu tot. Unii dintre criminalii din preajmă spuneau că el i-a creştinat. Vroiau să-i păstreze cadavrul şi au încercat s-o facă, aşa că am omorât câţiva şi l-am adus. Pute şi colcăie de viermi, dar e în curte, alteţă." De ce-a murit călugărul? se întrebă din nou Toranaga. Apoi îl văzu pe Hiro-matsu privindu-l întrebător. — Da? — Am întrebat cine l-ar vrea pe pilot mort? — Creştinii. *** Kasigi Yabu îl urma pe Hiro-matsu de-a lungul coridorului, simţindu-se minunat în zori. Briza purta cu ea o aromă plăcută, sărată, amintindu-i de Mishima, oraşul lui. Era bucuros că, în cele din urmă, avea să-l vadă pe Toranaga şi că aşteptarea luase sfârşit. Se îmbăiase şi-şi alesese cu grijă îmbrăcămintea. Scrisese câte o ultimă scrisoare soţiei şi mamei sale, şi pecetluise ultimul testament, în caz că întâlnirea se întorcea împotriva lui. Astăzi purta sabia Murasama în teaca ei ce primise onorurile atâtor bătălii. Dădură un alt colţ, apoi, pe neaşteptate, Hiro-matsu deschise o uşă ferecată în fier şi-l conduse în sus, pe treptele de piatră, în donjonul central din această parte a fortificaţiilor. Străjile erau numeroase şi Yabu simţi pericolul. Scările urcau în spirală şi se terminau cu o redută uşor de apărat. Gărzile deschiseră uşa de fier. Ieşi afară pe parapet. I s-a spus lui Hiro-matsu să mă arunce de aici sau mi se va porunci să sar? se întrebă netemător. Spre surprinderea lui, Toranaga era acolo şi, de necrezut, se ridică să-l

întâmpine cu o politeţe binevoitoare, la care nu avea nici un drept să se aştepte. La urma urmelor Toranaga era seniorul Celor Opt Provincii, pe când el nu era decât senior de Izu. Pernele fuseseră aşezate cu grijă. Un ceainic era învelit într-o fişie de mătase. O fată urâţică, cu faţa pătrată, îmbrăcată bogat, se înclină adânc. Se numea Sazuko şi era cea de-a şaptea dintre concubinele oficiale ale lui Toranaga, cea mai tânără şi aflată în ultimele luni de sarcină. — Ce plăcere să te văd, Kasigi Yabu-san. Îmi pare aşa de rău că te-am făcut să aştepţi. Acum Yabu era sigur că Toranaga hotărâse să-l lase fără cap, într-un fel sau altul, pentru că de obicei duşmanul nu e niciodată mai politicos cu tine decât atunci când pune la cale, sau a pus deja, distrugerea ta. Îşi scoase amândouă săbiile, le aşeză cu grijă pe dalele de piatră şi se lăsă condus spre locul de onoare. — M-am gândit că ar fi interesant să privim revărsatul zorilor, Yabu-san. Cred că de aici priveliştea e deosebita, chiar mai frumoasă decât cea de pe donjonul Moştenitorului, neh? — Da, e minunată, spuse Yabu fără să stea pe gânduri, căci nu mai fusese niciodată atât de sus în castel. Era sigur acum că spusele lui Toranaga despre "Moştenitor" însemnau că negocierile lui secrete cu Ishido erau cunoscute. Sunt onorat că mi se îngăduie ca să mă bucur de ea alături de domnia-voastră. Sub ei se găsea oraşul adormit, portul şi către vest, insulele Awaji, apoi linia coastei coborând către est, unde lumina crescândă a răsăritului stropea norii cu pete purpurii. — Aceasta este doamna mea, Sazuko. Sazuko, el e aliatul meu, faimosul daimyo Kasigi Yabu de Izu, care ne-a adus barbarul şi nava cu comori! Ea se înclină şi-l felicită, se înclină şi el, iar ea-i întoarse iarăşi plecăciunea. Ea-i oferi lui Yabu prima ceaşcă de ceai, dar el, politicos, refuză onoarea, începând ritualul, şi o rugă să i-o dea lui Toranaga, care refuză şi insistă ca el s-o primească. În cele din urmă, continuând ritualul ca oaspete de onoare, se lăsă convins. Hiro-matsu acceptă cea de-a doua ceaşcă, degetele lui noduroase ţinând porţelanul cu greutate, pumnul celeilalte mâini strâns pe mânerul sabiei scoase din teacă şi aşezate în poală. Toranaga acceptă cea de a treia ceaşcă şi sorbi din cha, apoi se dăruiră cu toţii naturii şi priviră răsăritul soarelui. Sub cerul atât de tăcut. Pescăruşii ţipară. Oraşul îşi făcu auzite zgomotele. Se născuse o zi. Doamna Sazuko oftă, cu ochii umezi de lacrimi. — La o asemenea înălţime şi privind o asemenea frumuseţe, mă simt ca o zeiţă, neh? E aşa de trist că s-a sfârşit pentru totdeauna, alteţă. Nespus de trist, neh? — Da, spuse Toranaga. Când soarele se ridică deasupra orizontului, ea se înclină şi plecă. Spre surprinderea lui Yabu, plecară şi gărzile. Acum erau singuri. Doar ei trei. — Am fost încântat să primesc darul tău, Yabu-san. A fost foarte generos, întreaga navă şi tot ce e în ea, spuse Toranaga. — Tot ce am vă aparţine, spuse Yabu, încă profund impresionat de revărsatul zorilor. Aş vrea să am mai mult timp, gândi. Ce elegant din partea lui Toranaga să facă asta! Să-mi ofere o clipă de o asemenea măreţie! Mulţumesc pentru acest răsărit de soare! — Da, spuse Toranaga. A fost rândul meu. Sunt încântat că ţi-a plăcut darul meu, după cum şi mie mi-a plăcut darul tău. Se făcu tăcere. — Yabu-san, ce ştii despre Amida Tong? — Doar ce ştie mai toată lumea: că este un fel de ordin secret de câte zece – grupuri de zece – o căpetenie şi niciodată mai mult de nouă oameni sub ascultarea lui – bărbaţi şi femei. Sunt legaţi prin cele mai sacre şi

secrete jurăminte faţă de zeul Buddha Amida, Cel Ce Împarte Iubirea Eternă, întru supunere, castitate şi moarte; să-şi petreacă viaţa pregătindu-se să ajungă o armă perfectă pentru o singură ucidere; să omoare doar la ordinul căpeteniei şi, dacă nu reuşesc să ucidă persoana aleasă – fie aceasta bărbat, femeie sau copil –, să-şi ia viaţa imediat. Sunt nişte fanatici religioşi, siguri că se duc din această viaţă direct în împărăţia lui Buddha. Nici unul dintre ei n-a fost prins vreodată viu. Yabu ştia despre încercarea de ucidere a lui Toranaga. Toată Osaka ştia deja şi mai ştia că seniorul de Kwanto, Cele Opt Provincii, se închisese în siguranţă, după ferecături de oţel. Ei omoară rar, taina e deplină. N-ai sorţi de izbândă dacă ai vrea să te răzbuni pe ei fiindcă nimeni nu ştie cine sunt, unde locuiesc sau unde se pregătesc. — Dacă ai vrea să le cumperi serviciile, cum ai face? — Aş şopti-o în trei locuri – Ia mânăstirea Heinan, la porţile altarului lui Amida şi la mânăstirea Johji. Până în zece zile, dacă eşti socotit un client de încredere, te vor căuta misiţi. Totul e atât de tainic şi pe ocolite încât, chiar dacă ai vrea să-i trădezi sau să-i prinzi, n-ar fi cu putinţă niciodată. În cea de a zecea zi ei cer o sumă de bani, în argint, mărimea ei ţinând de persoana ce trebuie asasinată. Nu încape nici o tocmeală, plăteşti înainte ceea ce-ţi cer. Ei îţi garantează doar că, în zece zile, unul dintre ei va încerca să omoare. Legenda spune că, dacă omorul izbuteşte, asasinul se întoarce la templu şi apoi, cu mare ceremonie, se sinucide după un ritual anume. — Atunci crezi că n-o să putem afla niciodată cine a plătit pentru atacul de astăzi? — Nu. — Crezi că va mai fi altul? — Poate da. Poate nu. Ei fac învoiala pentru o singură încercare, o singură dată, neh? Dar ar fi înţelept să-ţi sporeşti măsurile de siguranţă – printre samurai, cât şi printre femeile tale. Se spune că femeile Amida sunt pregătite să folosească otrava, precum şi pumnalul şi laţul. — I-ai folosit vreodată? — Nu. — Dar tatăl dumitale? — Nu ştiu, nu cu siguranţă. Mi s-a spus că Taiko i-a cerut o dată să îi întâlnească. — Atacul a izbutit? — Orice a făcut Taiko a izbutit. Într-un fel sau altul. Yabu simţi pe cineva în spatele lui şi presupuse că trebuie să fie gărzile care se întorceau pe furiş. Măsură distanţa până la săbiile lui. Să încerc să-l omor pe Toranaga? se întrebă iar. Hotărâsem că da şi acum nu ştiu. M-am răzgândit. De ce? — Cât ar trebui să le plăteşti pentru capul meu? îl întrebă Toranaga. — Nu e destul argint în toată Asia să mă ispitească să-i folosesc ca să facă asta. — Altcineva cât ar trebui să plătească? — Douăzeci de mii de koku... cincizeci de mii... o sută... poate mai mult, nu ştiu. — Ai plăti o sută de mii de koku ca să ajungi Shogun? Stirpea ta se trage din familia Takashima, neh? Yabu spuse cu mândrie: — N-aş plăti nimic. Banii sunt un gunoi, o jucărie pentru femei, sau pentru împuţiţii de negustori. Dar, dacă ar fi cu putinţă, ceea ce nu este, mi-aş da viaţa mea, a nevestei, a mamei, şi a tot neamului, cu excepţia fiului meu, şi viaţa tuturor samurailor mei din Izu, cu toate femeile şi copiii lor, ca să fiu o singură zi Shogun. — Şi ce-ai da pentru cele Opt Provincii? — Totul ca mai înainte, în afară de viaţa nevestei, a mamei şi-a fiului

meu. — Dar pentru provincia Suruga? — Nimic, spuse Yabu cu dispreţ. Ikawa Jikkyu nu valorează nimic. Dacă nu-i iau capul, lui şi urmaşilor lui, în această viaţă, o voi face într-alta. Mă piş pe el şi pe seminţia lui pentru zece mii de vieţi. — Şi dacă ar fi ca eu să ţi-l ofer? şi toată Suruga, poate şi cealaltă provincie, Totomi? Brusc Yabu obosi să se tot joace de-a şoarecele şi pisica şi de vorbăria despre Amida. — Dacă aţi hotărât să-mi luaţi capul, senior Toranaga, foarte bine, sunt pregătit. Vă mulţumesc pentru acest răsărit de soare. Dar nu doresc să întinez atâta eleganţă cu alte discuţii, aşa că să terminăm odată. — Dar n-am hotărât să-ţi iau capul, Yabu-san, spuse Toranaga. Ce te-a făcut să ai un asemenea gând? ţi-a otrăvit vreun duşman sufletul? Poate Ishido? Nu eşti aliatul meu favorit? Crezi că te-aş fi primit aici fără gărzi, dacă te credeam duşman? Yabu se întoarse încet. Se aşteptase să vadă în spatele lui samurai cu săbiile ridicate. Nu era nimeni. Privi înapoi spre Toranaga. — Nu înţeleg. — Te-am adus aici ca să putem sta de vorbă între noi. Şi ca să privim zorile. Ai vrea să fii stăpânul provinciilor Izu, Suruga şi Totomi, dacă eu nu pierd acest război? — Da. Foarte mult, spuse Yabu, simţind cum îi creşte speranţa. — Ai deveni vasalul meu? M-ai accepta ca seniorul tău după lege? Yabu nu şovăi. — Niciodată, spuse. Ca aliat, da. Conducător, da. Maimarele meu, întotdeauna, da. Viaţa mea şi tot ce am de partea domniei-voastre, da. Dar Izu este al meu. Sunt daimyo de Izu şi niciodată nu voi lăsa altuia puterea asupra acestei provincii. Am făcut acest jurământ faţă de tatăl meu şi faţă de Taiko, care a reîntărit ca ereditară feuda noastră, întâi pentru tatăl meu, apoi pentru mine. Taiko a recunoscut Izu ca fiind al meu şi al urmaşilor mei, pentru totdeauna. El a fost seniorul nostru şi eu am jurat să nu am niciodată altul până ce Moştenitorul lui nu devine major. Hiro-matsu răsuci uşor sabia în mână. De ce nu mă lasă Toranaga să termin cu el, o dată pentru totdeauna? Ne-am înţeles doar. De ce toată vorbăria asta obositoare? Mă doare tot corpul, vreau să mă uşurez şi-ar trebui să mă întind puţin. Toranaga îşi scărpină pântecul. — Ce ţi-a oferit Ishido? — Capul lui Jikkyu, când al domniei-voastre va cădea, şi provincia lui. — În schimbul a ce? — Sprijin, când începe războiul. Să vă atac aripa de miazăzi. — Ai primit? — Mă cunoaşteţi doar mai bine. Iscoadele lui Toranaga din casa lui Ishido spuseseră că târgul fusese încheiat şi la el se adăuga responsabilitatea lui Yabu în asasinarea celor trei fii ai lui, Noboru, Sudara şi Naga. — Nimic mai mult? Doar sprijin? — Prin toate mijloacele care îmi stau la îndemână, spuse Yabu delicat — Inclusiv asasinatul? — Am de gând să mă alătur luptelor când vor începe, cu toată armata mea. Pentru aliatul meu. În orice caz, pot să-i aduc izbânda. Avem nevoie de un singur regent cât Yaemon e minor. Războiul între dumneata şi Ishido e mai mult ca sigur. E singura cale. Yabu încerca să ghicească ce era în mintea lui Toranaga. Dispreţuia nehotărârea lui Toranaga, ştiind că el era totuşi bărbatul cel mai bun, că Toranaga avea nevoie de sprijinul lui şi că, până la urmă, el avea să-l doboare. Dar, între timp, ce trebuia făcut? se întrebă şi-şi dori ca Yuriko,

soţia lui, să fie aici ca să-l îndrume. Ea ar şti care e calea cea mai înţeleaptă. — Pot să vă fiu foarte folositor. Pot să vă ajut s-ajungeţi regent unic, spuse, hotărându-se să-şi încerce norocul. — De ce-aş dori să fiu regent unic? — Când atacă Ishido, pot să vă ajut să-l biruiţi. Când o să încalce pacea, spuse Yabu. — Cum? Le spuse planul său cu armele. — Un regiment de cinci sute de samurai cu puşti? izbucni Hiro-matsu. — Da... Gândiţi-vă la puterea de foc. Toţi, războinici de elită, pregătiţi să lupte ca un singur om. Plus cele douăzeci de tunuri. — E un plan prost, dezgustător, spuse Hiro-matsu. Niciodată nu l-ai putea ţine secret. Dacă începem noi, începe şi duşmanul. N-o să putem pune capăt niciodată unei asemenea orori. Planul tău e lipsit de onoare şi de viitor. — Senior Hiro-matsu, războiul care o să vină nu e singurul lucru care ne frământă? răspunse Yabu. Nu suntem noi îngrijoraţi doar pentru soarta seniorului Toranaga? Nu asta e datoria aliaţilor şi vasalilor lui? — Da. — Tot ceea ce trebuie să facă seniorul Toranaga e să câştige această singură mare bătălie. Asta îi va oferi capetele tuturor duşmanilor săi – şi puterea. Eu zic că strategia asta are să-i aducă victoria. — Eu zic că nu. E un plan dezgustător, lipsit de onoare. Yabu se întoarse spre Toranaga: — Vremurile noi cer o gândire limpede în legătură cu sensul onoarei. Un pescăruş se înalţă pe deasupra lor, ţipând. — Ce-a spus Ishido despre planul dumitale? întrebă Toranaga. — Nu i-am vorbit despre el. — De ce? Dacă crezi că planul este bun pentru mine, ar fi la fel de bun şi pentru el. Poate chiar mai bun. — Domnia-voastră mi-aţi oferit un revărsat de zori. Nu sunteţi ţăran ca Ishido. Sunteţi conducătorul cel mai înţelept, cu cea mai mare experienţă din împărăţie. Care e adevăratul motiv? se întreba Toranaga. Sau i l-a spus şi lui Ishido? — Dacă ar fi să urmăm acest plan, ar fi oamenii jumătate ai tăi şi jumătate ai mei? — Mă-nvoiesc. Eu i-aş comanda. — Omul numit de mine ar putea fi al doilea la comandă? — Mă-nvoiesc. Aş avea nevoie de Anjin-san să-mi pregătească oamenii ca puşcaşi şi ca tunari. — Dar el ar rămâne tot în proprietatea mea şi l-ai cinsti ca pe Moştenitor? Ai să fii întru totul răspunzător de el şi-ai să faci cu el tot ce-ţi spun? — Mă-nvoiesc. Toranaga îşi îndreptă pentru o clipă privirea spre norii purpurii. Tot planul ăsta e fără rost, gândi. Va trebui să declar eu însumi "Cer de Purpură" şi să mă arunc spre Kyoto în fruntea tuturor legiunilor mele. O sută de mii împotriva unui număr de zece ori mai mare. — Cine va fi tălmaciul? N-o pot ţine pe Toda Mariko-san pentru totdeauna. — Doar pentru câteva săptămâni, alteţă. Mă voi îngriji ca barbarul să înveţe limba noastră. — Asta i-ar putea lua ani. Singurii barbari care au învăţat-o vreodată sunt preoţii creştini, neh? Le-au trebuit ani de zile. Tsukku-san se află aici de aproape treizeci de ani, neh? El n-o să înveţe destul de repede, nu mai repede decât putem să învăţăm noi limbile lor dezgustătoare.

— Da, dar eu vă făgăduiesc că acest Anjin-san are să înveţe foarte repede. Yabu le vorbi despre planul lui Omi ca şi cum ar fi fost ideea lui. — Ar putea fi prea periculos. — L-ar face să înveţe iute, neh? şi-apoi el e îmblânzit. După o pauză, Toranaga spuse: — Cum ai să păstrezi secretul în timpul pregătirilor? — Izu e o peninsulă, acolo sunt în deplină siguranţă. Voi fac tabăra lângă Anjiro, către sud, departe de Mishima şi de hotar, ca si fie mai sigur. — Bine. Vom organiza deîndată o legătură între Yedo şi Osaka prin porumbei călători. — Minunat. Am nevoie de cinci sau şase luni şi... — Vom fi norocoşi dacă avem şase zile! pufni cu dispreţ Hiro-matsu. Zici c-ai împânzit tot locul cu faimoasa ta reţea de iscoade, Yabu-san? Ai primit cu siguranţă rapoarte. Ishido nu strânge armată? Onoshi nu strânge şi el? Aici nu suntem încercuiţi? — Ei? întrebă Toranaga. Yabu spuse: — Rapoartele spun că toate astea – şi altele – se întâmplă. Dacă sunt doar şase zile, atunci atâtea sunt şi asta e karma. Dar eu cred că domnia-voastră sunteţi mult prea iscusit ca să fiţi prins în cursă aici. Sau împins într-un război înainte de vreme. — Dacă sunt de acord cu planul tău, m-ai recunoaşte drept conducător? — Da. Şi când veţi câştiga războiul, aş fi onorat să primesc Suruga şi Totomi ca parte din feuda mea pentru totdeauna. — Totomi ar depinde de reuşita planului. — Mă-nvoiesc. — Îmi vei dă ascultare? Pe cinstea ta? — Da. Pe bushido, pe slăvitul Buddha, pe viaţa mamei mele, a nevestei şi a urmaşilor mei. — Bine, spuse Toranaga. Hai să pecetluim înţelegerea. Merse spre parapet. Puse un picior pe marginea ambrazurii, apoi chiar pe parapet. La şaptezeci de picioare dedesubt se afla grădina interioară. Lui Hiro-matsu i se tăie răsuflarea, uluit de îndrăzneala fără rost a stăpânului său. Îl văzu întorcându-se şi făcând semn lui Yabu să stea lângă el. Yabu îi dădu ascultare. Cea mai mică atingere îi putea trimite pe amândoi de-a rostogolul la pieire. Toranaga îşi desfăcu chimonoul şi dădu la o parte fâşia de pânză din jurul şoldurilor, iar Yabu făcu la rândul său la fel. Amândoi urinară, îşi împreunară jeturile şi priviră stropii ce udau grădina de dedesubt. — Ultima învoială pe care am pecetluit-o în acest chip a fost cu însuşi Taiko, spuse Toranaga, foarte uşurat că-şi putuse goli băşica. Asta a fost când el s-a hotărât să-mi dea ca feudă Kwanto, Cele Opt Provincii. Desigur că atunci Hojo încă le stăpânea şi ne era duşman, aşa că mai întâi a trebuit să le cuceresc. Erau ultimile provincii care ni se mai împotriveau. Bineînţeles, onoarea îmi cerea să renunţ imediat la feudele mele ereditare: Imagawa, Owari şi Ise. Chiar şi aşa, am fost de acord şi am urinat pe învoială. Îşi desfăcu picioarele pe parapet cu uşurinţă, potrivindu-şi mai bine fâşia de pânză din brâu, de parcă s-ar fi afla chiar în grădină şi nu cocoţat ca un vultur la o asemenea înălţime. A fost o înţelegere bună pentru amândoi. L-am învins pe Hojo şi-am luat cinci mii de capete în acel an. Am terminat cu el şi cu tot clanul lui. Poate că ai dreptate, Kasigi Yabu-san. Poate că mă poţi ajuta aşa cum l-am ajutat eu pe Taiko. Fără mine Taiko n-ar fi ajuns niciodată Taiko. — Te pot ajuta să ajungi regent unic, Toranaga-sama, dar nu Shogun. — Bineînţeles. Aceasta e singura onoare la care nu râvnesc, oricât de mult ar spune duşmanii mei că da. Toranaga sări pe lespezile de piatră,

fiind din nou în siguranţă adăpost. Privi înapoi spre Yabu, care încă stătea pe parapetul îngust aranjându-şi eşarfa. Fu grozav de ispitit să-i dea iute un brânci pentru obrăznicia lui. Dar se aşeză jos. Ce-ţi face băşica, Pumn de Fier? — Istovită, stăpâne, foarte istovită. Bătrânul merse la margine şi se uşură şi el peste parapet, mulţumit, dar nu se urcă acolo unde se cocoţaseră Toranaga şi Yabu. Era bucuros că nu trebuia să pecetluiască târgul cu Yabu. Ăsta e un târg pe care eu n-o să-l onorez niciodată. Niciodată. — Yabu-san, toate astea trebuie să rămână secrete. Cred că ar trebui să pleci în următoarele două sau trei zile, spuse Toranaga. — Da. Cu armele şi cu barbarul, Toranaga-sama? — Da. Vei pleca pe mare. Toranaga privi spre Hiro-matsu: pregăteşti galera. — Nava e gata. Armele şi praful de puşcă sunt încă în cale, răspunse Hiro-matsu, oglindindu-i-se dezaprobarea pe chip. — Bine. Ai izbutit, voia Yabu să strige. Ai armele, îl ai pe Anjin-san, ai totul. Ai cele şase luni. Toranaga n-o să pornească războiul atât de curând. Chiar dacă Ishido îl asasinează în următoarele câteva zile, tu ai totuşi totul. O, Buddha, apără-l pe Toranaga până ajung pe mare! — Mulţumesc, spuse, cu vădită sinceritate. Niciodată n-o să ai un aliat mai credincios. După ce Yabu plecă, Hiro-matsu se întoarse spre Toranaga. — N-ai făcut bine ce-ai făcut. Mi-e ruşine de înţelegerea asta. Mi-e ruşine că sfatul meu contează atât de puţin. E limpede că am trăit mai mult decât ţi-am fost de folos şi sunt foarte istovit. Scârnăvia asta de daimyo ştie că te suceşte ca pe o păpuşă. Ai văzut, a avut până şi neruşinarea să-şi poarte sabia Murasama în faţa ta? — Am văzut, spuse Toranaga. — Cred că zeii au aruncat vreo vrajă asupra ta, stăpâne. Să nu ţii cont de o asemenea batjocură şi să-l laşi să se bucure în faţa ta. Îi îngădui lui Ishido, să te facă de râs în faţa noastră, a tuturor. Mă opreşti pe mine şi pe noi toţi să te apărăm. Îi refuzi nepoatei mele, o doamnă samurai, onoarea şi pacea morţii. Ai pierdut controlul asupra Consiliului, duşmanul tău te-a manevrat cu iscusinţă şi acum urinezi pe un târg solemn, care e un plan atât de dezgustătpr cum n-am mai auzit vreodată, şi faci asta cu un om care se îndeletniceşte cu murdării, otrăviri şi trădări, cum a făcut şi tatăl lui mai înainte. Toranaga nu-i răspunse, se uită doar la el, atent şi liniştit de parcă n-ar fi scos o vorbă. — Pe toţi kami, vii sau morţi, eşti vrăjit, izbucni Hiro-matsu. Eu te întreb şi ţip şi te batjocoresc şi tu doar te uiţi la mine. Unul dintre noi e nebun. Cer îngăduinţa să-mi fac sepukku, sau dacă nu-mi dai această pace, am să mă rad în cap şi-am să ajung călugăr, fac orice, orice, numai să mă laşi să plec. — N-ai să faci nici una, nici alta. Dar ai să trimiţi după preotul barbar Tsukku-san. Şi apoi Toranaga izbucni în râs.

CAPITOLUL 19 Părintele Alvito cobora dealul de la castel în fruntea obişnuitului său grup de călăreţi iezuiţi. Toţi erau îmbrăcaţi ca preoţii budişti, afară doar de crucea şi de mătăniile pe care le purtau la brâu. Erau patruzeci de călăreţi, toţi japonezi, toţi fii de viţă nobilă ai unor samurai creştini, toţi studenţi ai

seminarului de la Nagasaki, care-l însoţeau la Osaka. Toţi călăreau cai buni cu harnaşamente birie lucrate şi erau tot atât de disciplinaţi ca suita oricărui daimyo. Călări în trap iute prin pădure şi de-a lungul străzilor oraşului, fără să bage de seamă căldura soarelui, către misiunea iezuită, o casă mare de piatră, în stil european, aflată lângă docuri, ridicându-se deasupra construcţiilor îngrămădite în jur – camere pentru tezaur şi depozite de mărfuri – unde se purta tot negoţul şi se făceau toate plăţile pentru mătase din Osaka. Alaiul trecu tropăind prin marile porţi de fier din zidul înalt de piatră, intră în curtea centrală, pavată cu lespezi, şi se opri lângă uşa principală. Servitorii aşteptau deja să-l ajute pe părintele Alvito să descalece. El se lăsă să alunece din şa şi le dădu frâul. Pintenii îi zornăiră pe dalele de piatră în timp ce înainta cu paşi mari de-a lungul galeriei străjuite de coloane din corpul principal al clădirii. Dădu colţul, trecu pe lângă capela micuţă şi intră pe sub arcade în curtea interioară, care adăpostea o fântână şi o grădină liniştită. Uşa an-tecamerei era deschisă. Îşi alungă neliniştea, îşi luă un aer calm şi păşi înăuntru. — Este singur? întrebă. — Nu, nu, nu este, Martin, spuse părintele Soldi, un napolitan mărunt, blajin, ciupit de vărsat, care era secretar al Părintelui Inspector de aproape treizeci de ani, dintre care douăzeci şi cinci în Asia. Căpitanul General Ferriera e cu Eminenţa Sa. Da, păunul e cu dânsul. Dar Eminenţa Sa a spus să intri imediat. Ce nu e-n ordine, Martin? — Nimic. Soldi mormăi şi se-întoarse la ascuţitul penei sale. — "Nimic" a spus înţeleptul părinte. Ei, o să aflu eu destul de curând. — Da, spuse Alvito, plăcându-i bătrânul. Se îndreptă spre uşa din celălalt capăt. Un foc de lemne ardea în cămin luminând mobila frumoasă şi masivă, cu patina vremii şi strălucind de atâta frecat şi lustruit. Un mic tablou de Tintoretto, o Fecioară cu Pruncul, pe care Părintele Inspector îl adusese cu el de la Roma şi care totdeauna îi plăcuse lui Alvito, atârna deasupra căminului. — L-ai văzut iar pe englez? strigă după el părintele Soldi. Alvito nu-i răspunse. Bătu la uşă. — Intră. Carlo dell'Aqua, Părintele Inspector al Asiei, reprezentantul personal al Părintelui General ăl iezuiţilor, omul cu rangul cel mai mare şi deci cel mai puternic din Asia, era şi cel mai înalt dintre ei. Măsura şase picioare şi trei inci şi-avea un fizic pe potrivă. Sutana-i era portocalie, crucea deosebit lucrată. Avea părul alb, cu tonsură, şaizeci şi unu de ani şi era napolitan prin naştere. — A, Martin! Intră, intră. Puţin vin? spuse el, vorbind o portugheză cu minunate inflexiuni italiene. L-ai văzut pe englez? — Nu, Eminenţă. Doar pe Toranaga. — Veşti proaste? — Da. — Puţin vin? — Mulţumesc. — Cât de proaste? întrebă Ferriera. Oşteanul stătea lângă foc, în scaunul de piele cu spătar înalt, mândru ca un şoim şi tot atât de colorat – era fidaglio, Căpitanul General de pe Nao del Trato, Corabia Neagră a acestui an. Avea în jur de treizeci şi cinci de ani, era zvelt, suplu şi impresionant. — Cred că foarte proaste, Căpitane General. De pildă, Toranaga a spus că problema negoţului pe anul ăsta poate să aştepte. — Negoţul nu poate s-aştepte şi nici eu, asta e ştiut, spuse Ferriera. Pornesc cu refluxul. Am crezut că totul a fost aranjat cu luni în urmă. Din

nou Ferriera blestemă legile japoneze care cereau ca toate navele de comerţ, chiar şi ale lor proprii, să aibă autorizaţii de intrare şi de plecare. N-ar trebui să fim legaţi de nişte legi prosteşti ale băştinaşilor. Ai spus că întâlnirea asta nu e decât de formă, că te duci doar să iei hârtiile. — Aşa ar fi trebuit să fie, dar m-am înşelat. Poate că ar fi mai bine săţi explic... — Eu trebuie să mă-ntorc imediat la Macao să pregătesc Corabia Neagră. Am cumpărat deja de un milion ducaţi cele mai bune mătăsuri la târgul din februarie, de la Canton, şi vom transporta pe puţin o sută de mii de uncii de aur chinezesc. Am crezut că am spus-o limpede că fiecare bănuţ din Macao, Malacca şi Goa şi fiecare para pe care negustorii şi mai-marii oraşului îi pot lua cu împrumut sunt investiţi în afacerea de anul acesta. Şi fiecare bănuţ al domniilor-voastre. — Cunoaştem tot atât de bine ca şi dumneata importanţa ei, spuse dell'Aqua tăios. — Îmi pare rău, Căpitane General, dar Toranaga e preşedintele Consiliului Regenţilor şi obiceiul este să mergem la el, spuse Alvito. El n-a vrut să discute problema negoţului din acest an, nici a autorizaţiilor dumitale. A spus, de la început, că el nu este de acrod cu asasinatul. — Cine e, părinte? spuse Ferriera. — Despre ce vorbeşte Toranaga, Martin? întrebă dell'Aqua. Să fie vreun şiretlic? Asasinat? Ce legătură are asta cu noi? — El a spus: "De ce vreţi voi, creştinii, să-mi asasinaţi prizonierul, pilotul?" — Ce? — Toranaga crede că încercarea de asasinat din noaptea trecută a fost îndreptată asupra englezului, nu asupra sa. El mai zice c-a mai fost o încercare în închisoare. Alvito îşi pironi ochii asupra soldatului. — De ce mă acuzi, părinte? spuse Ferriera. O încercare de asasinat? Eu? În castelul Osaka? Asta-i prima oară în viaţa mea când mă aflu în Japonia! — Tăgăduieşti c-ai avea vreo ştire despre asta? — Nu neg că, cu cât mai repede îl vedem mort pe eretic, cu atât mai bine, spuse Ferriera cu răceală. Dacă olandezii şi englezii încep să- şi răspândeacă murdăria lor în Asia, o să avem mari necazuri. Noi toţi. — Avem deja necazuri, spuse Alvito. Toranaga a început prin a spune că el a înţeles de la englez că sunt obţinute profituri de neînchipuit din monopolul portughez asupra comerţului cu China, că portughezii ridică peste măsură preţul mătăsurilor, pe care doar ei le pot cumpăra din China, plătind pentru ele cu singurul produs pe care chinezii vor şă-l accepte la schimb, argintul jeponez, argint pe care de asemenea îl socotesc la un preţ prea mic. Toranaga a spus: "Pentru că există o duşmănie între China şi Japonia, iar negoţul direct între noi nu este îngăduit, şi numai portughezii au permisiunea să facă negoţ, atunci trebuie ca portughezii să răspundă oficial – în scris – acuzaţiei de speculă a pilotului." El te "invită", Eminenţă, să înaintezi regenţilor un raport asupra ratelor de schimb: argint pentru mătase, mătase pentru argint, aur pentru argint. A adăugat că el, bineînţeles, nu se împotriveşte ca noi să avem un câştig mare, dar să fi pe seama chinezilor. — Veţi refuza, bineînţeles, o cerere atât de obraznică! spuse Ferriera. — Ar fi foarte greu. — Atunci îi daţi un raport fals. — Asta ar primejdui toată poziţia noastră, care se bazează pe încredere, spuse dell'Aqua. — Poţi să ai încredere într-un jappo? Bineînţeles că nu. Profiturile noastre trebuie să rămână secrete. Eretic blestemat! — Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar Blackthorne pare deosebit de

bine informat. Alvito privi fără să vrea către dell'Aqua, nemaiţinând seama de oştean pentru o clipă. Părintele Inspector nu spuse nimic. — Ce altceva a mai spus jappo ăsta? întrebă Ferriera, prefăcându-se că nu văzuse schimbul de priviri dintre ei, dorind să poată cunoaşte măsura cunoştinţelor lor. — Toranaga îmi cere să-i fac rost, până mâine după-amaiză, de o hartă a lumii cu hotarele între Portugalia şi Spania, numele papilor care au aprobat tratatele şi datele lor. El "cere", în trei zile, o explicaţie în scris privind "cuceririle" noastre din Lumea Nouă şi "doar pentru curiozitatea mea" – au fost exact cuvintele lui – doreşte să ştie cantitatea de aur şi argint luată – de fapt, el a folosit cuvântul lui Blackthorne "jefuită" – de Spania şi Portugalia din Lumea Nouă. De asemeni, mai cere o altă hartă care să arate întinderea imperiilor Spaniei şi Portugaliei în urmă cu o sută de ani, cu cincizeci de ani şi astăzi, laolaltă cu poziţiile exacte ale bazelor noastre din Malacca până în Goa – pe care el le-a numit foarte clar; erau scrise pe o bucată de hârtie – şi, de asemeni, numărul mercenarilor japonezi folosiţi de noi la fiecare dintre bazele noastre. Dell'Aqua şi Ferriera erau îngroziţi. — Asta categoric trebuie refuzat, explodă oşteanul. — Nu poţi să-l refuzi pe Toranaga, spuse dell'Aqua. — Cred, Eminenţă, că daţi prea mare importanţă poziţiei lui, spuse Ferriera. Cred că Toranaga ăsta nu e decât un rege-despot printre atâţia alţii, încă un păgân ucigaş, de care sigur nu trebuie să-ţi fie teamă. Refuzaţi-l. Fără Corabia Neagră, ei sunt la pământ. O să ne ceară în genunchi mătăsurile noastre chinezeşti. Fără mătăsuri, n-au să mai fie chimonouri. Au nevoie de negoţul nostru. Eu zic să-l lăsăm naibii pe Toranaga. Putem negocia cu regii creştini, cum le zice? Onoshi, Kiyama şi ceilalţi regi creştini din Kyushu. La urma urmelor, Nagasaki e acolo, noi suntem puternici acolo, tot negoţul se face acolo. — Nu putem, căpitane, spuse dell'Aqua. Acesta este prima ta vizită în Japonia, aşa că n-ai nici o idee despre problemele noastre de aici. Da, ei au nevoie de noi, dar noi avem şi mai multă nevoie de ei. Fără bunăvoinţa lui Toranaga – şi a lui Ishido – o să ne pierdem influenţa asupra regilor creştini. O să pierdem Nagasaki şi tot ce-am construit de peste cincizeci de ani. Ai sprijinit cumva atacul asupra acestui pilot eretic? — De la bun început i-am spus deschis lui Rodrigues, şi oricui a vrut să m-asculte, că englezul e un pirat primejdios care o să molipsească pe oricine se-apropie de el şi, deci, trebuie înlăturat în orice chip cu putinţă. Eminenţa voastră aţi spus acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. La fel şi dumneata, părinte Alvito. N-a reieşit aşa la întâlnirea noastră cu Onoshi şi Kiyama de acum două zile? N-ai spus dumneata că piratul e primejdios? — Da. Dar... — Părinte, să nu mi-o iei în nume de rău, dar uneori e nevoie ca soldaţii să îndeplinească lucrarea Domnului în cel mai bun chip cu putinţă. Trebuie să-ţi spun că am fost furios pe Rodrigues că n-a pus la cale un "accident" în timpul furtunii. Dintre toţi, el trebuia să înţeleagă lucrul ăsta cel mai bine! Pe trupul lui Cristos, uite ce-a făcut deja acel diavol englez cu însuşi Rodrigues. Bietul nătărău îi e recunoscător pentru că i-a salvat viaţa, când ăsta-i cel mai simplu şiretlic din lume ca să câştigi încrederea cuiva. Nu s-a lăsat Rodrigues păcălit şi l-a lăsat pe pilotul eretic să-i uzurpe locul pe propria-i dunetă şi astfel aproape să fie omorât? Cât priveşte încercarea de la castel, cine ştie ce s-a întâmplat? Asta trebuie să fi fost poruncită de vreun băştinaş, ăsta e un şiretlic japonez. Nu-mi pare rău c-au încercat, sunt doar scârbit că n-au izbutit. Când o să pun eu la cale îndepărtarea lui, puteţi să dormiţi liniştiţi, că aşa se va întâmpla. Alvito sorbi din vin.

— Toranaga a spus că-l trimite pe Blackthorne în Izu. — Peninsula din est? întrebă Ferriera. — Da. — Pe uscat sau pe mare? — Pe mare. — Bine. Atunci, îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar s-ar putea ca tot echipajul să piară pe mare într-o regretabilă furtună. Alvito spuse rece: — Şi eu regret că trebuie să-ţi spun, Căpitane General, că Toranaga a zis, îţi redau întocmai vorbele lui: "Pilotului i se pune gardă personală, Tsukku-san, şi, dacă i se întâmplă vreun accident, voi pune în spatele cercetării lui toată puterea mea şi toată puterea regenţilor şi dacă, din întâmplare, un creştin sau altcineva care are, fie şi pe departe, legături cu creştinii, se face vinovat, este foarte posibil ca edictele de expulzare să fie reexaminate şi toate bisericile, şcolile şi lăcaşurile creştine vor fi închise deîndată." Dell'Aqua spuse: — Ferească Dumnezeu să se întâmple asta! — Se laudă! spuse Ferriera dispreţuitor. — Nu, greşeşti, Căpitane General. Toranaga este tot atât de deştept ca Machiavelli şi tot atât de necruţător ca Attila. Alvito îşi întoarse privirea spre dell'Aqua. Ar fi uşor să se dea vina pe noi dacă i se întâmplă ceva englezului. — Da. — Poate că ar trebui să mergeţi la izvorul necazurilor voastre, spuse tăios Ferriera. Îndepărtaţi-l pe Toranaga. — Nu-i timp de glume, spuse Părintele Inspector. — Ceea ce a mers de minune în India, Malaya, Brazilia, Peru, Africa, şi oriunde altundeva, o să meargă şi aici. Eu însumi am făcut-o de zeci de ori în Malacca şi Goa cu ajutorul mercenarilor japonezi, iar eu n- am nici pe departe influenţa şi cunoştinţele voastre. Îi putem folosi pe regii creştini. Îl vom ajuta pe unul din ei să-l îndepărteze pe Toranaga, dacă el e problema. Câteva sute de conchistadori ar fi deajuns. Dezbină şi cârmuieşte. Am să vorbesc cu Kiyama. Părinte Alvito, dacă ai tălmăci... — Nu-i poţi pune pe japonezi pe acelaşi taler cu indienii sau cu barbarii analfabeţi, ca incaşii. Aici nu poţi să dezbini şi să cârmuieşti: Japonia nu e ca alte naţii. Absolut deloc, spuse dell'Aqua obosit. Căpitane General, trebuie să-ţi cer oficial să nu te amesteci în politica acestei ţări. — De acord. Vă rog uitaţi ce-am spus. A fost nedelicat şi naiv să fiu atât de deschis. Din fericire furtunile sunt ceva firesc în acest timp al anului. — Dacă se întâmplă o furtună, asta e-n mâinile Domnului. Dar dumneata nu îl vei ataca pe pilot. — Ah?! — Nu. Şi nici nu vei ordona nimănui s-o facă. — Sunt legat prin jurământ faţă de regele meu să-i distrug duşmanii. Englezul este un duşman al naţiei mele. O căpuşă, un pirat, un eretic. Dacă hotărăsc să-l elimin, asta-i treaba mea. Sunt Căpitanul General al Corăbiei Negre de anul acesta, prin urmare guvernator de Macao în acest an, cu puteri de vicerege asupra acestor ape în anul acesta şi, dacă eu vreau să-l elimin pe el, sau pe Toranaga, sau pe oricine altcineva, o s-o fac. — Atunci ai s-o faci împotriva ordinelor mele directe şi deci te aşteaptă excomunicarea imediată. — Asta e dincolo de puterea Eminenţei voastre. E o chestiune a trupului, nu a spiritului. — Poziţia Bisericii aici este, din păcate, atât de amestecată cu politica şi cu negoţul de mătase, încât totul poate atinge Biserica. Cât trăiesc eu, jur pe mântuirea sufletului meu că nimeni nu va pune în primejdie aici viitorul

Sfintei Biserici! — Vă mulţumesc că aţi fost atât de explicit, Eminenţă. Mă voi strădui să cunosc mai îndeaproape problemele japonezilor. — Îţi sugerez s-o faci, de dragul nostru al tuturor. Creştinismul e tolerat aici numai pentru că toţi daimyo sunt absolut convinşi că, dacă ne izgonesc sau ne interzic credinţa, Corăbiile Negre n-or să se mai întoarcă niciodată. Noi, iezuiţii, suntem căutaţi şi avem o oarecare influenţă numai pentru că suntem singurii care vorbim japoneza şi portugheza şi putem tălmăci şi face pe mijlocitorii pentru ei în ale negoţului. Din păcate pentru credinţă, ceea ce cred ei nu e adevărat. Sunt sigur că negoţul are să continue, indiferent de poziţia noastră şi de poziţia Bisericii, pentru că neguţătorii portughezi sunt mult mai preocupaţi de propriile lor interese egoiste decât de slujirea Domnului. — Pesemne tot atât de limpezi sunt şi interesele egoiste ale clericilor care vor să ne forţeze – mergând până la a cere Sanctităţii Sale puteri legale – să ne forţeze să navigam în orice port vor ei şi să facem negoţ cu orice daimyo hotărăsc ei, indiferent de riscuri. — Uiţi cine eşti, Căpitane General! — Eu n-am uitat că anul trecut Corabia Neagră s-a pierdut cu tot echipajul, între Japonia şi Malacca, cu peste două sute de tone de aur la bord şi argint în valoare de cinci sute de mii de crusados, după ce-a fost întârziată, fără rost, până-n anotimpul prost, la cererea Eminenţei voastre. Sau că această catastrofă a ruinat aproape pe toată lumea, de aici până în Goa. — A fost o măsură necesară din pricina morţii lui Taiko şi a politicii interne de succesiune. — N-am uitat că, acum trei ani, Eminenţa voastră i-a cerut viceregelui de Goa să amâne Corabia Neagră, s-o trimită doar când şi în ce port hotărâţi, şi că el a respins această cerere socotind-o un amestec neobrăzat. — Asta a fost ca să-l supunem pe Taiko, ca să creem o stare de lipsuri în toiul războiului său prostesc cu China şi Coreea, a fost din pricina martiriului de la Nagasaki, pe care-l poruncise, din pricina atacului său nebunesc asupra Bisericii, din pricina edictelor de expulzare ce abia le emisese, alungându-ne pe toţi afară din Japonia. Dacă lucrezi cu noi şi ne urmezi sfatul, întreaga Japonia are să fie creştină într-o singură generaţie! Ce e mai important, negoţul sau mântuirea sufletelor? — Răspunsul meu e mântuirea sufletelor. Dar, pentru că m-aţi luminat în problemele japoneze, daţi-mi voie să pun problemele japoneze la locul lor de drept. Numai argintul japonez face să curgă mătasea şi aurul Chinei. Câştigurile uriaşe pe care le obţinem şi le trimitem la Malacca şi Goa, şi de acolo la Lisabona, susţin întregul nostru imperiu asiatic, toate forturile, toate misiunile, toate expediţiile, toţi misionarii, toate descoperirile, şi acoperă cheltuielile multora, dacă nu chiar ale tuturor acţiunilor noastre din Europa, îi împiedică pe eretici să ne covârşească şi îi ţine departe de Asia, care le-ar oferi toată bogăţia de care au nevoie spre a ne distruge, pe noi şi Sfânta Credinţă, la noi acasă. Ce e mai important, părinte, creştinătatea spaniolă, portugheză şi italiană sau creştinătatea japoneză? Dell'Aqua îl străfulgeră pe soldat cu privirea. — Să fie clar o dată pentru totdeauna: nu – ai – să – te – amesteci – în – treburile – acestei – ţări! Un cărbune căzu din cămin şi se împrăştie pe covor. Ferriera, care era cel mai aproape, îi făcu vânt cu piciorul la loc. — Şi dacă eu sunt... dacă am să mă supun, ce se va întâmpla cu ereticul? Sau cu Toranaga? Dell'Aqua se aşeză crezând că a învins. — Nu ştiu, pentru moment. Dar numai gândul de a-l elimina pe Toranaga e ridicol. El e foarte îngăduitor cu noi şi cu creşterea negoţului –

vocea îi deveni mai tăioasă – şi, ca atare, cu sporirea profiturilor voastre. — Şi ale voastre, spuse Ferriera, muşcând din nou. — Profiturile noastre sunt închinate lucrărilor Domnului. Aşa cum bine ştii. Dell'Aqua turnă obosit puţin vin şi i-l oferi, încercând să-l domolească. Haide, Ferriera, să nu ne certăm aşa. Problema asta, a ereticului e îngrozitoare, da. Dar cearta nu duce la nimic. Noi avem nevoie de sfatul tău, de mintea ta, de puterea ta. Crede-mă, Toranaga este vital pentru noi. Fără el ca să-i ţină în frâu pe ceilalţi regenţi, toată ţara asta s-ar întoarce înapoi la anarhie. — Da, e adevărat, Căpitane General, spuse Alvito. Dar eu nu înţeleg de ce el e încă în castel şi a fost de acord cu amânarea întrunirii. E de necrezut să se fi lăsat manevrat. Cu siguranţă trebuie să ştie că Osaka e închisă mai straşnic decât cu centura de castitate a unui cruciat gelos. Ar fi trebuit să plece încă de acum câteva zile. Ferriera spuse: — Dacă el e vital, de ce-i sprijiniţi pe Onoshi şi Kiyama? Cei doi nu s-au alăturat lui Ishido, împotriva lui? De ce nu-i sfătuiţi împotriva acestui lucru? S-a discutat doar acum două zile. — Ne-au spus hotărârea lor, căpitane, n-am discutat. — Atunci poate c-ar fi trebuit s-o faceţi, Eminenţă. Dacă e atât de important, de ce nu le porunciţi să-şi schimbe hotărârea? Ameninţându-i cu excomunicarea. Dell'Aqua oftă: — Aş dori să fie atât de simplu. Nu faci lucruri din acestea în Japonia. Ei nu suferă amestecul dinafară în problemele lor. Chiar şi o sugestie din partea noastră trebuie prezentată cu deosebită atenţie. Ferriera goli pocalul de argint, îşi mai turnă vin şi se linişti, ştiind că avea nevoie de iezuiţi de partea lui, pentru că, fără ei ca tălmaci, era neajutorat. Călătoria asta trebuie să-ţi reuşească, îşi spuse. Ai fost soldat şi ai asudat unsprezece ani în serviciul regelui spre aţi câştiga pe drept – şi chiar de douăzeci de ori pe atât – cea mai mare răsplată ce stătea în puterea lui s-o acorde, căpitănia generală, pe timp de un an, a Corăbiei Negre şi odată cu aceasta venitul cuvenit rangului, o zecime din câştig, a zecea parte din toată mătasea, din tot aurul, din tot argintul şi din tot profitul fiecărui schimb de mărfuri. Acum eşti bogat pentru toată viaţa, pentru treizeci de vieţi, dacă le-ai avea, totul numai din această singură călătorie. Dacă o duci la bun sfârşit. Mâna lui Ferriera se îndreptă spre mânerul floretei, spre crucea de argint încrustată în lucrătura filigranată: — Pe sângele lui Cristos, Corabia mea Neagră va pleca la timp din Nagasaki până-n Macao şi apoi, cu cele mai mari bogăţii din istorie, se va îndrepta către sud, cu musonul de noiembrie, către Goa şi de acolo acasă! Dumnezeu mi-e martor că aşa o să se-ntâmple. Şi apoi adăugă în gând: Chiar dacă pentru asta trebuie să pârjolesc toată Japonia, tot Macao şi toată China, pe Sfânta Fecioară! — Rugile noastre sunt alături de tine, bineînţeles că da, răspunse dell'Aqua, sincer. Cunoaştem importanţa călătoriei tale. — Atunci ce-mi sugeraţi? Fără autorizaţiile şi cărţi de liberă trecere sunt legat de mâini şi de picioare. Nu-i putem evita pe regenţi? Poate există altă cale. Dell'Aqua clătină din cap. — Martin? Tu eşti sfetnicul nostru în ale negoţului. — Îmi pare rău, dar nu e cu putinţă, spuse Alvito. Ascultase schimbul aprins de replici, fierbând de indignare. Cretin nenorocit, arogant şi prost crescut, gândise atunci, apoi adăugase imediat: O, Doamne, dă-mi răbdare, pentru că fără acest om şi alţii ca el, Biserica e pierdută aici. Căpitane General, sunt sigur că într-o zi sau două totul o să fie gata. O săptămână cel mult. Toranaga are probleme foarte importante în acest moment. Totul

are să fie în ordine, sunt sigur. — Am s-aştept o săptămână. Nu mai mult. Unda de ameninţare din glasul lui Ferriera era înfricoşătoare. Mi-ar plăcea să pun mâna pe ereticul ăla. Aş smulge eu adevărul din el. A spus ceva Toranaga despre o presupusă flotă? O flotă duşmană? — Nu. — Aş vrea să ştiu adevărul, pentru că, la întoarcere, nava mea o să se legene ca un porc îngrăşat, cu calele gemând de mai multe mătăsuri decât au fost aduse vreodată la un singur transport. E una dintre cele mai mari corăbii din lume, dar n-am nici o escortă, aşa că, dacă o singură fregată duşmană ar fi să ne prindă pe mare – sau târfa aia de navă olandeză, Erasmus –, am fi la mila ei. M-ar face să cobor stindardul imperial al Portugaliei fără multă bătaie de cap. Ar fi bine ca englezul să nu-şi scoată corabia în larg, cu arme, tunuri şi ghiulele la bord. — È vero, è solamente vero, murmură dell'Aqua. Ferriera îşi termină vinul: — Când urmează să fie trimis Blackthorne la Izu? — Toranaga n-a spus, răspunse Alvito. Mi se pare c-o să fie curând. — Astăzi? — Nu ştiu. Regenţii se întâlnesc peste patru zile. Aş înclina să cred că ar fi după asta. Dell'Aqua spuse apăsat: — Lui Blackthorne nu trebuie să i se facă vreun rău. Nici lui, nici lui Toranaga. Ferriera se ridică. — Am să mă întorc pe navă. O să cinaţi cu noi? Amândoi? Pe-nserat? Avem un clapon grozav, o pulpa de vacă şi vin de Madeira, chiar şi pâine proaspătă. — Mulţumesc, eşti foarte amabil. Chipul lui dell'Aqua se lumină uşor. Da, puţină mâncare bună ar fi minunată. Eşti foarte amabil. — Ai să fii înştiinţat îndată ce Toranaga o să-mi trimită vreo vorbă, căpitane general, spuse Alvito. — Mulţumesc. După ce Ferriera plecă şi Părintele Inspector fu sigur că el şi Alvito nu puteau fi auziţi, spuse neliniştit: — Martin, ce altceva a mai apus Toranaga? — Vrea o explicaţie, în scris, despre întâmplarea cu contrabanda de arme şi cererea de conchistadori. — Mamma mia... — Toranaga a fost prietenos, chiar amabil, dar – ei bine –, nu l-am văzut niciodată astfel, până acum. — Ce-a spus – cuvânt cu cuvânt? — "Înţeleg, Tsukku-san, că mai-marele ordinului vostru creştin, cel dinainte, părintele da Cunha, a scris guvernatorilor din Macao şi Goa şi viceregelui spaniol din Manila, don Sisco y Vivera, în iulie 1588, după numărătoarea voastră, cerând ca sute de soldaţi spanioli, cu arme de foc, să invadeze ţara spre a sprijini câţiva daimyo creştini într-o răscoală pe care mai-marele preoţilor creştini de aici încerca s-o pună la cale împotriva seniorului lor de drept, fostul meu stăpân, Taiko. Care erau numele acestor daimyo? E adevărat că n-au fost trimişi soldaţi, dar un număr mare de arme de foc a ajuns prin contrabandă din Macao în Nagasaki sub sigiliul vostru creştin? E adevărat că Marele Părinte a pus mâna, în taină, pe aceste arme, când s-a întors în Japonia pentru a doua oară, ca ambasador de Goa, în martie sau aprilie 1590, după numărătoarea voastră şi, în taină, le-a trecut, prin contrabandă, cu nava portugheză Santa Cruz, din Nagasaki înapoi în Macao?" Alvito îşi şterse transpiraţia de pe mâini. — A mai spus şi altceva? — Nimic important, Eminenţă. N-am avut nici o posibilitate să-i explic,

mi-a cerut să plec imediat. Politicos, totuşi m-a dat afară. — De unde-şi primeşte blestematul ăla de englez informaţiile? — Aş vrea s-o ştiu şi eu. — Toate datele şi numele acelea. Nu te-ai înşelat? Le-a spus chiar aşa? — Nu, Eminenţă. Numele erau scrise pe o bucată de hârtie. Mi-a arătat-o. — Scrisul lui Blackthorne? — Nu. Numele erau scrise fonetic în japoneză, în hiragana. — Trebuie să aflăm cine tălmăceşte pentru Toranaga. Trebuie să fie uluitor de bun. Sigur nu e unul dintr-ai noştri? Nu poate să fie fratele Manuel, nu? întrebă âmărât, folosind numele de botez al lui Masamanu Jiro. Jiro era fiul unui samurai creştin, care fusese educat de iezuiţi din copilărie şi, fiind inteligent şi devotat, fusese ales să intre în seminar spre a fi pregătit ca preot, legat prin cele patru jurăminte, de care nu era vreunul până acum dintre japonezi. Jiro fusese alături de Ordin timp de douăzeci de ani şi apoi, de necrezut, plecase înainte de a fi hirotonisit, iar acum era un duşman neîmpăcat al Bisericii. — Nu, Manuel e încă în Kyushu, arde-l-ar în veci focul iadului. A rămas un duşman înverşunat al lui Toranaga, nu l-a ajutat niciodată. Din fericire, n-a fost niciodată părtaş la nici un secret politic. Tălmaciul a fost doamna Maria, spuse Alvito, folosind numele de botez al lui Toda Mariko. — Toranaga ţi-a spus-o? — Nu, Eminenţă. Dar s-a întâmplat să aud că ea se află în vizită la castel şi că a fost văzută cu englezul. — Eşti sigur? — informaţia noastră este întru totul adevărată — Bine, spuse dell'Aqua. Poate că Domnul ne ajută în felul Lui de nepătruns. Trimite după ea imediat. — Am văzut-o deja. M-am străduit s-o întâlnesc ca din întâmplare. Era încântătoare, ca întotdeauna, amabilă, ca întotdeauna, pioasă, ca întotdeauna, dar mi-a spus anume înainte de a avea prilejul s-o întreb eu: "Bineînţeles, părinte, împărăţia noastră este o ţară cu totul aparte şi unele lucruri trebuie să rămână, prin tradiţie, foarte secrete. Nu e la fel şi-n Portugalia, şi-n Ordinul Iezuiţilor?" — Eşti confesorul ei... — Da. Dar n-o să spună nimic. — De ce? — E limpede că a fost prevenită dinainte şi i s-a interzis să discute ce s-a întâmplat şi ce s-a spus. Îi cunosc prea bine. În această privinţă, puterea lui Toranaga este mai mare decât a noastră. — Credinţa ei este atât de slabă? Pregătirea pe care i-am făcut-o n-are nici o putere? Cu siguranţă că nu. Este tot atât de devotată şi de bună creştină ca oricare dintre femeile pe care le-am cunoscut. Într-o zi are să devină călugăriţă – poate chiar prima stareţă japoneză. — Da, dar acum n-o să spună nimic. — Biserica este în primejdie. Asta e important, poate prea important, spuse dell'Aqua. Ea ar înţelege asta. E mult prea inteligentă să nu o înţeleagă. — Vă rog, nu-i puneţi aşa credinţa la încercare. Noi trebuie să pierdem. Ea m-a prevenit, tot atât de limpede de parcă ar fi fost pus pe hârtie. — Poate c-ar fi bine s-o punem la încercare. Pentru propria ei mântuire. — Depinde de Eminenţa Voastră s-o porunciţi sau nu. Dar mă tem, Eminenţă, că ea trebuie să-i dea ascultare lui Toranaga, nu nouă. — Am să mă gândesc la Maria, spuse dell'Aqua, da. Îşi lăsă privirea să rătăcească asupra focului, strivit de greutatea

misiunii lui. Biata Maria! Eretic blestemat! Cum să ocolim capcana? Cum să ascundem adevărul în legătură cu armele? Cum a putut un Părinte Inspector ca da Cunha, care era atât de bine pregătit, cu atâta experienţă, cu şapte ani de şedere în Macao şi Japonia, cum a putut să facă o greşeală atât de grosolană? — Cum? întrebă el flăcările. Pot să răspund, îşi spuse. E prea uşor. Intri în panică, sau uiţi gloria Domnului, sau devii prea plin de mândrie, sfidător sau cu inima împietrită. Cine n-ar fi făcut la fel, poate, în aceleaşi împrejurări? Să fii primit de Taiko cu mare cinste, la apusul soarelui, o întâlnire triumfală, cu pompă şi ceremonie – aproape ca un act de pocăinţă din partea lui Taiko, care părea să fie pe punctul de a se converti. Şi apoi să te trezeşti în mijlocul aceleiaşi nopţi cu edictele de expulzare ale lui Taiko, care decretau că toate ordinele religioase trebuiau să părăsească Japonia în douăzeci de zile, şi, sub pedeapsa cu moartea, să nu se mai întoarcă niciodată şi, ce era mai rău, că tuturor convertiţilor japonezi din întreaga ţară li se ordona să se lepede de credinţă imediat, sau altfel vor fi exilaţi, sau condamnaţi la moarte pe loc. Împins de deznădejde, Părintele Inspector îi sfătuise înnebunit pe câţiva daimyo creştini din Kyushu – printre ei Onoshi, Misaki, Kiyama şi Harima din Nagasaki – să se răzvrătească spre a salva Sfânta Biserică şi scrisese disperat conchistadorilor să sprijine revolta. Flăcările dansau şi trosneau pe grătarul de fier. Da, totul e adevărat, gândi dell'Aqua. De-aş fi ştiut măcar, sau dacă da Cunha m-ar fi întrebat întâi pe mine. Dar cum ar fi putut? E nevoie de şase luni ca să ajungă o scrisoare în Goa şi probabil încă şase ca alta să vină înapoi şi da Cunha a scris, într-adevăr, imediat, dar el era Părintele Inspector, direct răspunzător, şi trebuia să facă faţă pe loc dezastrului. Deşi dell'Aqua se îmbarcase imediat ce primise scrisoarea, cu scrisori de prezentare ca ambasador, aranjate în grabă, din partea viceregelui din Goa, îi trebuiseră luni să ajungă în Macao, ca aici să afle doar că da Cunha era mort şi că lui şi tuturor preoţilor li se interzicea, sub pedeapsa cu moartea, să intre în Japonia. Dar armele deja plecaseră. Apoi, după zece săptămâni, venise vestea că Biserica nu mai era nimicită în Japonia, că Taiko nu mai aplica noile sale legi. Doar cincizeci de biserici fuseseră arse. Numai Takayama fusese nimicită. Şi se şoptea că, deşi edictele ar rămâne oficial în picioare, Taiko era acum gata să lase lucrurile cum fuseseră, dacă sfinţii părinţi aveau să facă convertirile cu mai puţin zgomot, convertiţii lor să fie mai discreţi şi să se poarte cum se cuvine, iar slujbele sau alte servicii religioase să nu se mai ţină în public cu fast, iar creştinii prea zeloşi să înceteze cu incendierea bisericilor budiste. Apoi, când greaua încercare părea pe sfârşite, dell'Aqua îşi amintise că armele plecaseră cu săptămâni în urmă, sub sigiliul Părintelui Inspector da Cunha şi că ele zăceau încă în magaziile iezuite din Nagasaki. Urmaseră mai multe săptămâni de chin până ce armele fuseseră trecute în taină, prin contrabandă, înapoi în Macao – da, sub sigiliul meu de data asta, îşi aminti dell'Aqua, nădăjduind că secretul fusese înmormântat pentru totdeauna. Dar secretele astea nu-ţi dau niciodată pace, oricât de mult ai dori sau te-ai ruga. Cât de multe ştie ereticul? Mai bine de o oră, Eminenţa Sa rămase nemişcat în scaunul de piele, cu spătar înalt, privind fără să vadă focul. Alvito aşteptă liniştit Ungă bibliotecă, cu mâinile aşezate în poală. Raze de lumină dansau reflectate de crucifixul de argint de pe peretele din spatele Părintelui Inspector. Pe peretele lateral era un mic tablou al pictorului veneţian Tizian, pe care dell'Aqua îl cumpărase în tinereţea sa la Padova, unde fusese trimis de tatăl său să studieze dreptul. Celălalt perete era plin cu Biblii şi cărţile sale, în latină, portugheză, italiană şi spaniolă. Şi două rafturi cu cărţi şi pamflete

japoneze din propria tipografie mobilă a ordinului, din Nagasaki, pe care el o comandase şi o adusese, cu multă cheltuială, din Goa, cu zece ani în urmă: cărţi de rugătiuni şi catehisme de toate felurile, tălmăcite în japoneză cu atâta trudă de iezuiţi, lucrări adaptate din japoneză în latină, încercând să-i ajute pe prozeliţii japonezi să înveţe acea limbă; şi, în sfârşit, două cărţi mici, de nepreţuit, prima gramatică portughezo-japoneză, opera de-o viaţă a părintelui Sancho Alvarez, tipărită acum şase ani, şi perechea ei, incredibilul dicţionar portughezo-latino-japonez, tipărit anul trecut cu litere romanice şi în scriere hiragana. Fusese început din porunca sa în urmă cu douăzeci de ani, primul dicţionar de cuvinte japoneze alcătuit vreodată. Părintele Aivito luă cartea şi o mângâie cu drag. Ştia că era o operă de artă, unică. De optsprezece ani el însuşi alcătuia o astfel de lucrare şi sfârşitul era încă departe. Dar a lui urma să fie un dicţionar cu explicaţii suplimentare şi mult mai amănunţit, aproape o prezentare a Japoniei şi japonezilor, şi el ştia, fără să se mândrească cu asta, eă, dacă izbutea s-o termine, avea să fie o capodoperă în comparaţie cu lucrarea părintelui Alvarez şi că, dacă era ca numele lui să fie amintit vreodată, avea să fie din pricina cărţii sale şi a Părintelui Inspector, care era singurul părinte pe care-l ştiuse vreodată. — Vrei să pleci din Portugalia, fiule, şi să intri în slujba Domnului? îi spusese uriaşul iezuit în prima zi când îl întâlnise. — O, da, vă rog, părinte, răspunse, lungindu-şi gâtul spre el cu o dorinţă disperată. — Câţi ani ai, fiule? — Nu ştiu, părinte, poate zece, poate unsprezece, dar ştiu să scriu şi să citesc, m-a învăţat preotul şi sunt singur, n-am pe nimerii, nu aparţin nimănui... Dell'Aqua îl luase la Goa şi apoi la Nagasaki, unde intrase în seminarul Ordinului Iezuit, cel mai tânăr european din Asia, aparţinând, în sfârşit, cuiva. Urmaseră apoi miracolul talentului său la limbi străine şi funcţiile sale de încredere ca translator şi sfătuitor în probleme de negoţ, mai întâi pe lângă Harima Tadao, daimyo de Hizen, din Kyushu, unde se găsea Nagasaki, şi apoi, cu timpul, pe lângă însuşi Taiko. Fusese hirotonisit şi mai târziu i s-acordat şi privilegiul celui de al patrulea jurământ. Acesta era un jurământ special, mai presus de jurămintele obişnuite de sărăcie, castitate şi supunere, acordat doar celor mai de seamă iezuiţi, jurământul de supunere faţă de însuşi Papa; să fii unealta lui întru lucrarea Domnului, să mergi acolo unde Papa însuşi îţi porunceşte şi să faci ceea ce el doreşte; să ajungi, aşa cum gândise fondatorul ordinului, soldatul basc Loyola, unul dintre Regimini Militantis Ecclesiae, unul dintre cei dăruiţi trup şi suflet, soldaţii aleşi ai lui Iisus, în slujba Vicarului Său, Papa. Am fost norocos, gândi Alvito. O, Doamne, ajută-mi să fiu de folos. În cele din urmă, dell'Aqua se ridică, îşi dezmorţi oasele şi se îndreaptă spre fereastră. Soarele strălucea pe ţiglele aurite ale donjonului central al castelului, ce se avânta spre cer, eleganţa simplă a construcţiei subliniindu-i soliditatea. Turn al diavolului, gândi. Cât timp o să rămână acolo ca să amintească fiecăruia dintre noi? Sunt doar cincisprezece... nu, şaptesprezece ani de când Taiko a pus patru sute de mii de oameni să sape şi să construiască, secătuind ţara ca să plătească pentru el, monumentul lui, apoi în numai doi ani, castelul Osaka era terminat. Incredibil om! Incredibil popor! Da. Şi străjuieşte acolo de neclintit. Afară doar de Degetul Domnului. Îi poate nărui într-o clipită, dacă El vrea. O, Doamne, ajută-mă să-ţi îndeplinesc voia Ta. — Ei bine, Martin, se pare că avem treabă. Dell'Aqua începu să se preumble în sus şi-n jos, vocea lui fiind acum tot atât de hotărâtă ca şi pasul. În legătură cu pilotul englez: dacă nu-l apărăm, are să fie omorât şi suntem în primejdie să cădem în dizgraţia lui Toranaga. Dacă reuşim să-l apărăm, curând are să-şi bage singur gâtul în laţ. Dar putem cuteza să

aşteptăm? Prezenţa lui e o ameninţare pentru noi şi nu se ştie cât rău poate să mai facă până-ntr-acea fericită zi. Sau îl putem ajuta pe Toranaga să-l înlăture. Sau, până la urmă, îl convertim. Alvito clipi. — Poftim? — E inteligent, bun cunoscător într-ale catolicismului. Nu sunt, de fapt, cei mai mulţi englezi catolici în sufletul lor? Răspunsul este da, dacă regele sau regina lor sunt catolici, şi nu, dacă el sau ea sunt protestanţi. Englezii nu se sinchisesc de religie. Pentru moment sunt porniţi împotriva noastră, dar nu e asta din pricina Armadei? Poate că Blackthorne poate fi convertit. Asta ar fi soluţia perfectă – pentru gloria Domnului şi pentru salvarea sufletului său eretic de osânda veşnică, către care cu siguranţă se-ndreaptă. Apoi, Toranaga: O să-i dăm hărţile pe care le vrea. Explică-i cum e cu "sferele de influenţă". De fapt, hotarele nu pentru asta au fost trase, să separe influenţa portugheză de cea a prietenilor noştri spanioli? Si, è vero! Spune-i că celelalte probleme importante, eu, personal, voi fi onorat să i le pregătesc şi că i le voi prezenta cât mai curând cu putinţă. Fiindcă va trebui să verific faptele în Macao, n-ar putea să încuviinţeze un oarecare răgaz? Şi totodată, spune-i că eşti încântat să-i aduci la cunoştinţă faptul că, în acest an, Corabia Neagră va naviga cu trei săptămâni mai devreme, cu cea mai mare încărcătură de mătăsuri şi argint care a fost vreodată, că toate bunurile noastre şi partea noastră de încărcătură – reflectă un moment – şi că cel puţin o treime din întreaga încărcătură va fi vândută printr-un misit numit de Toranaga însuşi. — Eminenţă, căpitanului general n-o să-i placă să navigheze mai devreme şi n-o să-i placă să... — Tu va trebui să obţii imediat de la Toranaga autorizaţia de navigaţie pentru Ferriera. Du-te la el imediat cu răspunsul meu. Să-l impresionăm cu graba noastră, nu e ăsta unul dintre lucrurile pe care le admiră? Având autorizaţiile acum, Ferriera are să cedeze în privinţa problemei minore a sosirii mai devreme, cât despre misit, pentru căpitanul general nu e nici o deosebire între un băştinaş sau altul. Oricum el îşi va primi partea lui de câştig. — Dar, de obicei, seniorii Onoshi, Kiyama şi Harima îşi împart între ei misitia. Nu ştiu dacă au să se învoiască. — Atunci, rezolvă problema. Toranaga ne va da răgaz numai cu acest preţ. Singurele lucruri de care are nevoie sunt: putere, influenţă şi bani. Noi ce putem să-i oferim? Nu putem să-i dăm pe acei daimyo creştini. Noi... — Nu încă, spuse Alvito. — Chiar dacă am putea, nu ştiu încă dacă ar trebui sau dacă o vom face. Onoshi şi Kiyama se duşmănesc aprig, dar s-au unit împotriva lui Toranaga pentru că sunt siguri că el are să distrugă Biserica – şi pe ei – dacă va obţine vreodată controlul asupra Consiliului. — Toranaga va sprijini Biserica. Isihido e adevăratul nostru duşman. — Nu-ţi împărtăşesc încrederea, Martin. Nu trebuie să uităm că, deoarece Onoshi şi Kiyama sunt creştini, toţi vasalii lor, cu zecile de mii, sunt creştini. Nu-i putem jigni. Singura înlesnire pe care i-o putem face lui Toranaga este ceva legat de negoţ. Îi place enorm negoţul, dar n-a izbutit niciodată să participe personal. Aşa că favoarea pe care o sugerez eu s-ar putea să-l ispitească şi să ne acorde o amânare, pe care, poate, o vom putea extinde într-una permanentă. Ştii cât de mult le place japonezilor acest gen de soluţie – măciuca ridicată, pe care ambele părţi se fac că n-o văd. — După părerea mea, nu e înţelept, din punct de vedere politic, ca seniorul Onoshi şi seniorul Kiyama să se întoarcă împotriva lui Toranaga în acest moment. Ar trebui să urmeze vechea zicală: lasă-ţi totdeauna portiţă de scăpare, nu? Aş putea să le sugerez că dacă i-ar da lui Toranaga douăzeci şi cinci de procente – aşa ca fiecare dintre ei, Onoshi, Kiyama,

Harima şi Toranaga să aibă părţi egale – ar fi foarte uşor să îndulcească lovitura trecerii lor "temporare" de partea lui Ishido şi împotriva lui. — Atunci Ishido n-o să mai aibă încredere în ei şi are să ne urască şi mai mult când o să afle. — Ishido ne urăşte şi acum peste măsură. Ishido nu are mai multă încredere în ei decât au ei în el şi noi încă nu ştim de ce i s-au alăturat ei. Cu acordul lui Onoshi şi Kiyama, am putea să facem propunerea oficială ca şi cum ar fi, de fapt, ideea noastră, spre a ţine balanţa între Ishido şi Toranaga. Între patru ochi îi putem spune lui Toranaga de generozitatea lor. Dell'Aqua cântări avantajele şi dezavantajele planului. — Excelent, spuse în cele din urmă. Fă aşa cum spui. Acum, în privinţa ereticului. Dă-i astăzi lui Toranaga rutterele lui. Du-te înapoi la Toranaga imediat. Spune-i că ele ne-au fost trimise în taină. — Cum să-i explic întârzierea? — Nu-i explici. Spune-i adevărul: au fost aduse de Rodrigues, dar nici unul dintre noi n-a observat că pachetul sigilat conţinea cărţile-pilot dispărute. De fapt noi nu l-am deschis timp de două zile. În agitaţia cu ereticul am uitat, bineînţeles, de ele. Cărţile-pilot dovedesc că Blackthorne este pirat, hoţ şi trădător. Propriile lui cuvinte au să ne scape de el o dată pentru totdeauna, ceea ce, cu siguranţă, e justiţia divină. Spune-i lui Toranaga adevărul – că Mura i le-a dat părintelui Sebastio, cum s-a şi întâmplat de fapt, care ni le-a trimis nouă, ştiind că noi vom şti ce să facem cu ele. Asta-l scapă pe Mura, pe părintele Sebastio, pe toţi. Ar trebui să-i spunem lui Mura printr-un porumbel călător ce s-a făcut. Sunt sigur că Toranaga îşi va da seama că am avut la inimă interesele lui şi nu pe ale lui Yabu. Ştie că Yabu a făcut o înţelegere cu Ishido? — Aş zice că da, Eminenţă. Dar se zvoneşte că Yabu şi Toranaga sunt prieteni acum. — N-aş avea încredere în puiul ăsta de diavol. — Sunt sigur că Toranaga n-are. Mai cu seamă că Yabu nu s-a angajat faţă de el cu nimic. Brusc atenţia le fu abătută de o ceartă violentă de-afară. Uşa se deschise şi un călugăr cu glugă intră desculţ în încăpere, smucindu-se din mâinile părintelui Soldi. — Domnul Iisus Cristos să vă binecuvânteze, spuse, cu glas răguşit de ură. Fie ca El să vă ierte păcatele. — Călugăre Perez, ce cauţi aici? izbucni dell'Aqua. — M-am întors în haznaua asta să propovăduiesc iar păgânilor cuvântul Domnului. — Dar ţi s-a interzis, prin edict, sub pedeapsa cu moartea, să te întorci vreodată, fiind vinovat de aţâţare la răzmeriţă. Printr-o minune ai scăpat de martiriul de la Nagasaki şi ţi s-a poruncit... — Asta a fost voia Domnului şi un împuţit de edict păgân, al unui nebun mort, n-are nimic de-a face cu mine, spuse călugărul. Era un spaniol scund, subţire, cu o barbă lungă, neîngrijită. Mă aflu aici ca să duc mai departe lucrarea Domnului. Privi spre părintele Alvito. Cum merge negoţul, părinte? — Din fericire pentru Spania, foarte bine, răspunse cu răceală Alvito.' — Eu nu-mi petrec timpul în case de negoţ, părinte. Eu mi-l petrec cu turma mea. — Asta-i lăudabil, răspunse dell'Aqua tăios. Dar petrece-l acolo unde a porucit Papa – în afara Japoniei. Această provincie este numai a noastră. Şi, de asemeni, e teritoriu portughez, nu spaniol. Trebuie să-ţi amintesc că trei Papi au poruncit ca toate ordinele religioase, în afara noastră să părăsească Japonia? şi regele Filip a ordonat acelaşi lucru. — Vorbe goale, Eminenţă. Lucrarea Domnului e mai presus de ordinele pământeşti. M-am întors şi-am să deschid larg uşile bisericilor şi am să chem mulţimile să se ridice împotriva necredincioşilor.

— De câte ori trebuie să te previn? Nu poţi socoti Japonia un fel de provincie incaşă, locuită de sălbatici din junglă, care n-au nici istorie, nici cultură. Îţi interzic să predici şi stărui să te supui ordinelor Sanctităţii Sale. — O să convertim păgânii. Ascultă, Eminenţă, mai sunt încă o sută dintre fraţii mei în Manila, care aşteaptă să se îmbarce să vină aici, toţi buni spanioli, şi o mulţime dintre conchistadorii noştri glorioşi ca să ne apere, dacă va fi nevoie. O să predicăm în văzul tuturor şi o să ne purtăm sutanele în văzul tuturor, n-o să ne furişăm în cămăşi de mătase, idolatre, ca iezuiţii! — Ţi se interzice să stârneşti autorităţile, pentru că are să se aleagă praful de Sfânta Biserică! — Ţi-o spun în faţă că ne întoarcem în Japonia şi-o să rămânem în Japonia. O să predicăm Cuvântul în ciuda ta – în ciuda oricărui prelat, episcop, rege şi chiar a oricărui Papă, întru gloria Domnului! Călugărul trânti uşa în urma lui. Roşu de mânie, dell'Aqua îşi turnă un pahar de Madeira. Un strop de vin pică pe suprafaţa lustruită a mesei. — Spaniolii ăştia or să ne distrugă pe toţi. Dell'Aqua bău încet, încercând să se domolească. În cele din urmă spuse: — Martin, trimite câţiva dintre oamenii noştri să-l urmărească, şi-ar fi bine să-i previi deîndată pe Kiyama şi Onoshi. Nu se ştie ce-o să se întâmple dacă nebunul ăla o să facă zarvă în public. — Da, Eminenţă. La uşă şovăi. Mai întâi Blackthorne şi acum Perez. Parcă e prea mare potriveala. Pesemne că spaniolii din Manila au ştiut de Blackthorne şi I-au lăsat să vină aici doar să ne scoată din minţi. — Poate, dar probabil că nu. Dell'Aqua îşi termină paharul şi-l aşeză atent pe masă. În orice caz, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu grija cuvenită, nici unul din ei nu va fi lăsat să aducă vreun rău Sfintei Biserici – oricare ar fi preţul.

CAPITOLUL 20 — Fir-aş eu afurisit, dacă asta nu e viaţă! Blackthorne zăcea încântat pe burtă pe salteaua groasă, pe jumătate înfăşurat într-un chimonou de bumbac, cu capul sprijinit pe braţe. Mâinile fetei alergau pe spatele lui, apăsându-i muşchii şi alinându-i trupul şi sufletul, aproape făcându-l să toarcă de plăcere ca un motan. O altă fată turna saké într-o ceaşcă mică de porţelan. A treia aştepta deoparte, ţinând în mâini o tavă lăcuită cu un coş de bambus, plin vârf cu peşte prăjit în grăsime, în stil portughez, cu încă un clondir de saké şi câteva beţişoare. — Nan desu ka, Anjin-san? Ce e, prea-onorate pilot, ce-aţi spus? — Nu ştiu s-o spun în Nihon-go, Rako-san. Zâmbi fetei care-i oferea saké. În schimb, arătă spre ceaşcă: cum se spune la asta? Namae ka? — Sabazuki. Ea o spuse de trei ori şi el repetă, apoi cealaltă fată, Asa, îi oferi peşte şi el dădu din cap: — Iyé, domo. Nu ştia să spună "acum sunt sătul", aşa că încercă, în "schimb, "nu foame acum". — Ah! Ima hara hette wa oranu, îi explică Asa, corectându-l. El repetă expresia de mai multe ori şi ele râseră de pronunţia lui, dar, în cele din urmă, izbuti s-o facă să sune cum trebuie. N-am să învăţ niciodată limba asta, gândi. N-ai cum lega sunetele ei de engleză sau latină, ori portugheză. — Anjin-san? Asa îi oferi din nou tava. Dădu iarăşi din cap şi-şi puse mâinile pe stomac cu gravitate, dar

acceptă saké şi goli ceaşca până la fund. Sono, fata care-i masa spatele, se oprise, aşa că el îi luă mâna şi şi-o puse pe gât şi se prefăcu că geme de plăcere. Ea pricepu imediat şi continuă. De fiecare dată când golea mica ceaşcă, aceasta era reumplută imediat. Ia-o mai încetişor, gândi, asta e a treia ploscă şi simt cum mi s-a dus până în călcâie. Cele trei fete, Asa, Sono şi Rako, sosiseră o dată cu zorii, aducând cha, despre care părintele Domingo îi spusese că chinezii îi zic uneori t'ee şi că este băutura naţională a Chinei şi Japoniei. Somnul îi fusese agitat după întâlnirea cu asasinul, dar băutura înţepătoare şi fierbinte îl întărise. Aduseseră prosoape mici, fierbinţi, făcute sul, uşor parfumate. Când el le privise nedumerit, neştiind la ce se folosesc, Rako, care era mai mare peste fete, îi arătase cum să le întrebuinţeze pentru faţă şi mâini. Apoi îl însoţiseră cu garda sa de patru samurai la baia de aburi, în celălalt capăt al acestei aripi a castelului, şi-l dăduseră în seama slugilor de la baie. Tot timpul cât ţinuse baia, i se potrivise barba, i se săpunise părul şi i se făcuse masaj, cei patru samurai asudaseră răbdători. După aceea se simţise ca prin minune renăscut. Îi dăduseră un alt chimonou de bumbac, lung până la genunchi şi alte şosete-tabi – iar fetele îl aşteptau. Îl conduseseră într-o altă încăpere, unde se aflau Kiri şi Mariko. Mariko îi spusese că seniorul Toranaga hotărâse să-l trimită pe Anjin-san, peste câteva zile, într-una din provinciile sale ca să se întremeze şi că nobilul Toranaga era foarte mulţumit de el, aşa că n-avea de ce să-şi facă vreun fel de griji, pentru că se afla în grija seniorului Toranaga. N-ar binevoi Anjin-san să înceapă să facă hărţile cu materialele pe care ea o să i le pună la îndemână? În curând au să fie alte întâlniri cu stăpânul, iar stăpânul făgăduise că nu peste mult timp ea va fi liberă să răspundă oricăror întrebări pe care l-ar putea pune Anjin-san. Seniorul Toranaga era nerăbdător ca Blackthorne să-i cunoască pe japonezi, după cum el însuşi era nerăbdător să afle despre lumea din afară, despre navigaţie şi viaţa pe mare. Apoi Blackthorne fusese dus la doctor. Spre deosebire de samurai, doctorii purtau părul tăiat scurt, fără coadă. Bleckthorne îi ura pe doctori şi se temea de ei, dar acest doctor fusese diferit. Fusese blând şi neînchipuit de curat. Cei mai mulţi dintre doctorii europeni erau bărbieri, grosolani şi la fel de plini de păduchi şi murdari ca toţi ceilalţi. Doctorul acesta îl palpase cu grijă, îl privise politicos, îl ţinuse pe Blackthorne de încheietura mâinii ca să-i ia pulsul, îi cercetase ochii, gura, urechile şi-i ciocănise uşor spatele, genunchii şi tălpile, cu mişcări liniştitoare. Tot ceea ce vroia de obicei un doctor european era să-ţi vadă limba şi să întrebe: "Unde te doare?"; apoi îţi lua sânge, ca să-ţi îndepărteze stricăciunea din el, şi-ţi dădea un vomitiv puternic ca să-ţi cureţe stricăciunea din măruntaie. Blackthorne nu putea suferi să i se ia sânge şt să fie curăţit astfel pe dinăuntru, şi de fiecare dată îi şi era mai rău. Dar acest doctor n-avea nici bisturiu, nici castron pentru sângerare, nici mirosul greu care-i înconjura de obicei pe doctorii din ţara lui, aşa că-i venise inima la loc şi se liniştise puţin. Doctorul îi atinsese întrebător cicatricea de pe coapsă. Blackthorne imitase sunetul unei arme de foc, pentru că acolo, cu mulţi ani în urmă, carnea-i fusese străbătută de un glonţ de muschetă. Doctorul spusese: ah, so desu, şi dăduse din cap. Îl mai pipăise apăsat, dar nedureros, pe şale şi pe pântece. În cele din urmă, doctorul îi vorbise lui Rako şi ea încuviinţase din cap, se înclinase şi-i mulţumise. — Ichi ban? întrebase Blackthorne voind să ştie dacă totul era în ordine. — Hai, Anjin-san. — Honto ka? — Honto.

Ce cuvânt folositor, honto – "E adevărat?", "Da, adevărat" – gândi Blackthorne. — Domo, doctor-san. — Do itashimashité, spusese doctorul înclinându-se. Pentru nimic, nu te mai gândi la asta. Blackthorne se înclinase la rândul lui. Fetele îl conduseseră afară şi abia acum, când zăcea pe aşternuturile groase, cu chimonoul de bumbac desfăcut şi cu Sono plimbându-şi uşor mâinile pe spatele lui, îşi aminti că stătuse gol în faţa doctorului, a fetelor şi a samurailor, dar că nici nu băgase de seamă şi nici nu se simţise ruşinat. — Nan desu ka, Anjin-san? întrebă Rako. Ce e, prea-onorate pilot? De ce râzi? Dinţii-i albi îi străluceau, iar sprâncenele îi erau smulse şi pictate sub formă de semilună. Purta părul negru într-un coc înalt, şi un chimonou cu flori roz şi o eşarfă gri-verzuie. — Pentru că sunt fericit, Rako-san. Dar cum să ţi-o spun? Cum să-ţi spun că am râs pentru că sunt fericit şi că, pentru prima oară de când am plecat de acasă, nu mai simt grijile care mă apăsau. Pentru că-mi simt spatele şi tot trupul minunat. Pentru că mă bucur de încrederea lui Toranaga-sama şi pentru că am dat trei lovituri zdravene afurisiţilor de iezuiţi şi alte şase scârnăviilor de portughezi! Apoi sări în picioare, îşi strânse bine chimonoul pe el şi începu un dans marinăresc deslănţuit, cântând un cântec vesel de punte ca să ţină măsura. Rako şi celelalte fete îl priveau încremenite. Uşa se deschise imediat şi samuraii de pază rămaseră şi ei cu ochii gata să le iasă din orbite. Blackthorne dansă şi cântă nestăpânit, până ce nu mai rezistă şi se prăbuşi, izbucnind în râs. Fetele bătură din palme, iar Rako încercă să-l imite, fără să izbutească, chimonoul prea lung încurcând-o. Celelalte se ridicară şi-l convinseră să le arate cum să facă şi el încercă, iar ele se înşirară una lângă alta, cu chimonourile ridicate, urmărindu-i paşii. Dar nu izbutiră şi-n curând sporovăiau de zor, chicotind şi fluturându-şi evantaiele. Brusc, gărzile deveniră solemne şi se înclinară adânc. Toranaga stătea în prag, îsoţit de Kiri şi Mariko şi de nelipsiţii săi samurai de pază. Fetele îngenuncheară, îşi lipiră palmele de podea şi se înclinară, dar râsul nu le dispăruse de pe faţă şi nici nu se citea vreo urmă de teamă pe chipul lor. Se înclină şi Blackthorne politicos, dar nu tot atât de adânc ca femeile. — Konnichi wa, Toranaga-sama, spuse. — Konnichi wa, Anjin-san, răspunse Toranaga. Apoi puse o întrebare. — Stăpânul meu întreabă ce făceaţi, senhor? spuse Mariko. — A fost doar un dans, Mariko-san, spuse Blackthorne simţindu-se caraghios, Se numeşte hornpipe. E un dans marinăresc şi, în timp ce dansăm, obişnuim să cântăm cântece marinăreşti. Eram fericit, atâta tot, pesemne saké-ul e de vină. Îmi pare rău, sper că nu l-am tulburat pe Toranaga-sama. Ea traduse. — Stăpânul meu spune că ar dori să vadă dansul şi să audă cântecul. — Acum? — Bineînţeles că acum. Imediat Toranaga se aşeză cu picioarele încrucişate, iar mica sa suită se răspândi prin încăpere. Toţi îl priveau pe Blackthorne aşteptând. Poftim, nebunule, îşi spuse Blackthorne, uite ce se întâmplă dacă nu te păzeşti! Acum n-ai încotro, trebuie să joci, deşi ţi-ai pierdut glasul şi paşii îţi sunt nesiguri. Totuşi îşi legă strâns chimonoul şi-şi dădu drumul cu patimă, învârtindu-se, aruncându-şi picioarele, răsucindu-se, săltând şi răcnind cât îl ţinea gura.

Tăcere deplină. — Stăpânul meu spune că n-a văzut niciodată, în viaţa lui, aşa ceva. — Arigato goziemashita! spuse Blackthorne, asudând tot, parte din pricina efortului, parte din pricina stânjenelii. Apoi Toranaga îşi puse săbiile deoparte, îşi prinse poalele chimonoului în brâu şi trecu lângă el. — Seniorul Toranaga va dansa dansul dumitale, spuse Mariko. — Da? — Te roagă să-l înveţi, spune. Şi Blackthorne începu. Îi arătă pasul de bază, apoi îl repetă de câteva ori. Toranaga îl prinse repede. Blackthorne era foarte impresionat de agilitatea bărbatului burtos şi mult mai în vârstă decât el. Apoi Blackthorne începu să cânte şi să danseze, iar Toranaga i se alătură, mai nesigur la început, în strigătele vesele ale privitorilor. Toranaga îşi scoase chimonoul, îşi încrucişă braţele şi începu să danseze la fel de vioi, alături de Blackthorne, care-şi aruncă şi el chimonoul, cântă şi mai tare şi iuţi ritmul, prea conştient de absurdul a ceea ce făceau, dar furat de hazul jocului. În cele din urmă Blackthorne făcu un fel de salt răsucit pe un picior şi se opri. Bătu din palme şi se înclină în faţa lui Toranaga şi toţi aplaudară pentru stăpânul lor, care era foarte fericit. Toranaga se aşeză în mijlocul camerei gâfâind uşor. Imediat Rako se repezi să-i facă vânt cu evantaiul şi celelalte alergară să-i aducă chimonoul, dar Toranaga îşi împinse chimonoul spre Blackthorne şi luă, în schimb, pe cel simplu. — Stăpânul meu spune că ar fi încântat să-l primeşti în dar. Apoi adăugă: Aici este socotită o mare cinste ca seniorul tău să-ţi dea un chimonou, chiar şi foarte vechi, spuse Mariko — Arigato goziemashita, Toranaga-sama. Blackthorne se înclină adânc. Da, înţeleg cinstea pe care mi-o face, Mariko-san. Te rog mulţumeşte-i seniorului Toranaga cu vorbele cuvenite, pe care eu, din păcate, nu le ştiu încă, şi spune-i că am să-l păstrez ca pe o comoară şi n-am să uit niciodată onoarea mare pe care mi-a făcut-o dansând alături de mine. Toranaga era şi mai încântat. Cu mult respect, Kiri şi celelalte slujnice îl ajutară pe Blackthorne săşi pună chimonoul stăpânului lor şi-i arătară cum să-şi lege eşarfa. Chimonoul era din mătase maro, cu cinci însemne purpurii, iar eşarfa din mătase albă. — Seniorul Toranaga spune că i-a plăcut dansul. Într-o zi poate că o să-ţi arate unele dintr-ale noastre. Ar vrea să înveţi japoneza cât se poate de repede. — Şi mie mi-ar plăcea. Dar şi mai mult, gândi Blackthorne, mi-ar plăcea să fiu în hainele mele, să-mi mănânc mâncarea mea, în cabina mea, de pe corabia mea, cu tunurile mele încărcate, cu pistoalele la brâu, pe puntea aplecată sub velele umflate de vânt. Aţi vrea să-l întrebaţi pe seniorul Toranaga când îmi pot recăpăta corabia înapoi? — Senhor? — Corabia mea, senhora. Vă rog întrebaţi-l când îmi pot căpăta nava înapoi. Şi, deasemenea, şi echipajul. Toată încărcătura ei a fost luată, erau douăzeci de mii de monezi de argint în casa de fier. Sunt sigur că va înţelege că noi suntem negustori şi că, deşi preţuim ospitalitatea sa, am vrea să facem negoţ cu mărfurile pe care le-am adus cu noi, şi să ne întoarcem acasă. O să ne ia aproape optsprezece luni ca să ajungem în ţara noastră. — Stăpânul meu spune că nu trebuie să-ţi faci griji. Totul se va face cât de curând cu putinţă. Mai întâi trebuie să fii sănătos şi puternic. Vei pleca pe înserat. — Senhora?

— Seniorul Toranaga a spus că urmează să pleci pe înserat, senhor. Am spus-o greşit? — Nu, nu, deloc, Mariko-san. Dar acum o oră, sau cam aşa, mi-ai spus c-o să plec peste câteva zile. — Da, dar acum el spune că ai să pleci diseară. Ea tălmăci toate acestea lui Toranaga, care răspunse din nou. — Stăpânul meu zice că este mai bine şi mai potrivit să pleci diseară. Nu trebuie să-ţi faci griji, Anjin-san, te afli în grija sa. O trimite pe doamna Kiritsubo la Yedo ca să facă pregătirile pentru întoarcerea sa. Ai să pleci cu ea. — Te rog, mulţumeşte-i din partea mea. Poate să... pot să-ntreb dacă ar fi cu putinţă să-l elibereze pe fratele Domingo? Omul ştie foarte multe. Ea traduse. — Stăpânul meu spune, îmi pare rău, dar omul a murit. El a trimis după călugăr ieri, imediat după ce l-ai rugat, dar era deja mort. Blackthorne rămase dezamăgit. — Cum a murit? — Stăpânul meu spune că a murit când i s-a strigat numele. — Bietul om! — Stăpânul meu spune, viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. Sufletul preotului va aştepta până-n cea de-a patruzecea zi, apoi se va naşte iar. De ce să fim trişti? Asta e legea de nestrămutat a naturii. Începu să spună ceva, dar se răzgândi, adăugând doar: Budiştii cred că avem mai multe naşteri sau renaşteri, Anjin-san. Până ce, în cele din urmă, devenim desăvârşiţi şi ajungem în nirvana – în rai. Blackthorne îşi îndepărtă, pentru moment, tristeţea şi se concentră asupra lui Toranaga şi asupra prezentului. — Pot să-l întreb, vă rog, dacă echipajul meu... Se opri când Toranaga îşi îndreptă privirea către uşă. Un tânăr samurai intră grăbit în cameră, se înclină în faţa lui Toranaga şi aşteptă. Toranaga spuse: — Nan ja? Blackthorne nu înţelese nimic din cele ce se spuneau, dar i se păru că prinde porecla părintelui Alvito – "Tsukku". Văzu privirea lui Toranaga zburând spre el şi licărirea unui zâmbet şi se întrebă dacă Toranaga trimisese după preot din pricina celor spuse de el. Sper că da, gândi, şi trag nădejde că Alvito e în rahat până peste cap. Hotărî să nu-l întrebe pe Toranaga, deşi se simţea forte ispitit să o facă. — Kare ni matsu yoni, spuse Toranaga scurt. — Gyoi. Samuraiul se înclină şi plecă grăbit. Toranaga se întoarse din nou către Blackthorne. — Nan ja, Anjin-san? — Ce ziceai, căpitane? spuse Mariko. Despre echipaj? — Da. Toranaga-sama poate să-i ia şi pe ei sub protecţia sa? Să poruncească să fie bine trataţi? Vor fi şi ei trimişi la Yedo? Ea îl întrebă. Toranaga îşi puse săbiile la cingătoarea scurtului său chimonou. — Stăpânul meu spune, bineînţeles, s-au făcut deja toate pregătirile pentru ei. Nu trebuie să te îngrijorezi în privinţa lor. Sau în privinţa navei. — Corabia mea e în ordine? S-au îngrijit de ea? — Da. Spune că nava este deja la Yedo. Toranaga se ridică. Toţi începură să se-ncline, dar Blackthorne izbucni pe neaşteptate: — Doar un lucru... Se opri, blestemându-se, dându-şi seama că fusese nepoliticos. Era limpede că Toranaga terminase întrevederea, toţi începuseră să se

încline, dar fuseseră opriţi de cuvintele lui Blackthorne şi acum erau încurcaţi, neştiind dacă să continue cu plecăciunile sau să aştepte, ori să înceapă din nou. — Nan ja, Anjin-san? Vocea lui Toranaga era aspră şi neprietenoasă, pentru că şi el, pe moment, fusese descumpănit. — Gomen nasai, îmi pare rău, Toranaga-sama. N-am vrut să fiu nepoliticos. Am vrut doar să întreb dacă i s-ar îngădui doamnei Mariko să stea de vorbă cu mine, pentru câteva clipe, înainte să plec. Mi-ar fi de folos. Ea-l întrebă. Toranaga mai mult mormăi încuviinţarea şi plecă urmat de Kiri şi de garda sa. Sunteţi toţi nişte ticăloşi ţâfnoşi, îşi spuse Blackthorne. Iisuse Cristoase, trebuie să fii atât de atent! Îşi şterse fruntea cu mânecă şi văzu imediat stânjeneala de pe faţa lui Mariko. Rako se grăbi să-i ofere o batistă mică dintre acelea din care păreau să le aibă la îndemână, într-o catitate nelimitată, ascunse undeva la spatele obi-ului. Atunci îşi dădu seama că purta chimonoul stăpânului şi că, bineînţeles, nu-ţi ştergi fruntea asudată cu mâneca lui. Pentru Dumnezeu, ai comis deci o altă blasfemie! N-am să învăţ niciodată, Dumnezeule din ceruri, niciodată! — Anjin-san? Rako îi oferea puţin saké. Îi mulţumi şi-l dădu pe gât. Imediat ea îi umplu din nou ceaşca. Observă că tuturor le străluceau frunţile de sudoare. — Gomen nasai, le spuse tuturor, cerându-şi iertare, şi luă ceaşca şi i-o oferi lui Mariko glumind: — Nu ştiu dacă e politicos sau nu, dar nu doriţi puţin saké? E îngăduit? Sau trebuie să mă dau cu capul de podea? Ea râse: — O, da, este foarte politicos, şi nu, te rog, să nu-ţi spargi capul. Nu-i nevoie să-mi ceri scuze, căpitane. Bărbaţii nu cer iertare doamnelor. Orice fac ei e corect. Cel puţin aşa credem noi, doamnele. Ea le explică fetelor ce spusese şi ele dădură din cap tot atât de grav, dar ochii le jucau în cap. N-aveai cum să ştii, Anjin-san, continuă Mariko, apoi luă o mică înghiţitură de saké şi-i dădu înapoi ceaşca. Mulţumesc, dar nu, n-am să iau mai mult saké, mulţumesc. Saké-ul mi se duce direct în cap şi-n genunchi. Înveţi repede – trebuie să-ţi vină foarte greu. Nu te îngrijora, Anjin-san, seniorul Toranaga mi-a spus că te socoteşte foarte bine înzestrat. Nu ţi-ar fi dat niciodată chimonoul său dacă nu ar fi fost foarte mulţumit: — A trimis după Tsukku-san? — Părintele Alvito? — Da. — Trebuia să-l fi întrebat pe domnia-sa, căpitane. Mie nu mi-a spus. Într-asta a fost foarte înţelept, pentru că femeile n-au minte şi nici pricepere în treburile politice. — Ah, so desu ka? Aş vrea ca toate femeile noastre să fie tot pe-atât de... înţelepte. Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul şi se aşeză comod, cu picioarele ghemuite sub ea. — Dansul dumitale a fost foarte frumos, Anjin-san. Doamnele voastre dansează la fel? — Nu, numai bărbaţii. Acela a fost un dans pentru un singur bărbat, un dans marinăresc. — De vreme ce doreşti să-mi pui întrebări, aş putea să-ţi pun eu mai întâi câteva? — Desigur. — Cum arată doamna, soţia domniei-tale? — Are douăzeci şi nouă de ani. E înaltă faţă de dumneata. După măsurile noastre, eu am şase picioare şi doi inci, ea are cinci picioare şi opt inci, dumneata ai cam cinci picioare, aşa că ea ar fi cu un cap mai înaltă

decât dumneata şi, de asemeni, la fel de – la fel de bine proporţionată. Părul e de culoarea... Arătă spre grinzile de cedru lustruite şi fără pată şi toţi ochii se-ntoarseră către ele, apoi reveniră la el. Cam de culoarea aceea. Blond, cu o urmă roşcată. Ochii-i sunt albaştri, mult mai albaştri decit ai mei, albaştri-verzi. Poartă părul lung şi slobod mai tot timpul. Mariko le tălmăci şi ele-şi ţinură respiraţia, priviră la grinzile de cedru şi apoi din nou spre el, samuraii de strajă ascultând şi ei foarte atent. Urmă o întrebare din partea lui Rako. — Rako-san întreabă dacă ea e la fel ca noi la trup. — Da, dar şoldurile îi sunt mai mari, mai curbate, talia mai pronunţată şi... ei bine, în general, femeile noastre sunt mai rotunde şi au sânii mult mai mari. — Toate femeile voastre – şi bărbaţii – sunt mult mai înalţi decât noi? — În general, da. Dar unii dintre oamenii de la noi sunt tot atât de mărunţi ca voi. Eu găsesc statura voastră încântătoare. Foarte plăcută. Asa întrebă ceva şi interesul lor crescu. — Asa întreabă, în ceea ce priveşte împărţitul pernei, cum sunt femeile voastre faţă de ale noastre? — Îmi pare rău, nu înţeleg. — O, te rog, iartă-mă. Perna – adică problemele intime. A împărţi perna, în vorbirea noastră, înseamnă împreunarea fizică dintre bărbat şi femeie. E mult mai politicos decât preacurvie, neh? Blackthorne îşi alungă stinghereala şi spuse: — Eu, ăă... am avut doar.. ăă... o singură experienţă aici – asta a fost... ăă... În sat – şi nu mi-o amintesc prea limpede, pentru că... ei, eram atât de istovit de drum, aşa că am fost pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Dar... ăă... mi s-a părut foarte mulţumitoare. Mariko se încruntă. — De când ai venit aici, ai împărţit perna o singură dată cu o femeie? — Da. — Trebuie să te simţi foarte încordat, neh? Una dintre aceste doamne ar fi foarte încântată să-mpartă perna cu dumneata, Anjin-san. Sau toate, dacă doreşti. — Ei? — Bineînţeles. Dacă n-o vrei pe niciuna dintre ele, nu-ţi face griji, sigur n-au să fie jignite. Numai să-mi spui ce fel de femeie ţi-ar plăcea şt vom face toate pregătirile de cuviinţă. — Mulţumesc, spuse Blackthorne. Dar nu acum. — Eşti sigur? Te rog, iartă-mă, dar Kiritsubo-san a dat porunci foarte precise ca să ne-ngrijim de sănătatea dumitale şi s-o îmbunătăţim. Cum poţi să fii sănătos fără să-mparţi perna cu cineva? E foarte important pentru un bărbat, neh? O, foarte, da. — Mulţumesc, dar sunt... poate... ceva mai încolo... — Ai avea timp îndeajuns. M-aş bucura să mă-ntorc mai târziu. Va fi destulă vreme să stăm de vorbă, dacă doreşti. Ai avea cel puţin patru ceasuri, spuse binevoitoare. Nu trebuie să pleci înainte de apusul soarelui. — Mulţumesc, dar nu acum, spuse Blackthorne năucit de felul deschis şi lipsit de delicateţe a propunerii. — Ele, într-adevăr, ar fi bucuroase să-ţi fie de folos, Anjin-san. O! Poate... poate că ai prefera un băiat? — Ha? — Un băiat. E tot atât de simplu, dacă doreşti. Zâmbetul ei era neprefăcut, vocea firească. Ce s-a întâmplat? — Vorbeşti serios când îmi propui un băiat? — Da, de ce, Anjin-san? Ce s-a-ntâmplat? Am spus doar că am trimite un băiat aici, dacă domnia-ta doreşti. — Nu doresc! Blackthorne simţea cum i se urcă sângele în obraz. Arăt eu ca un afurisit de sodomit?

Cuvintele biciuiră încăperea. Toţi se uitau la el încremeniţi. Mariko se înclină cu umilinţă, ţinându-şi capul lipit de podea. — Te rog, iartă-mă, am făcut o greşeală îngrozitoare. Te-am jignit, dar nu încercam decât să-ţi fiu de folos. N-am discutat niciodată până acum cu un – un străin, afară doar de sfinţii părinţi, aşa că n-aveam cum să vă cunosc obiceiurile – obiceiurile intime. Nu mi s-a vorbit niciodată despre ele, Anjin-san... preoţii nu vorbesc despre asta. Aici unii bărbaţi vor câteodată băieţi – preoţii, din când în când, ai noştri, şi unii dintr-ai voştri. Eu mi-am închipuit prosteşte că obiceiurile voastre sunt la fel ca ale noastre. — Eu nu sunt preot şi ăsta nu e obiceiul nostru, în general. Căpetenia samurailor, Kazu Oan, privea mânios. El fusese însărcinat cu protecţia barbarului şi cu sănătatea lui şi văzuse cu proprii-i ochi nemaipomenita bunăvoinţă pe care semorul Toranaga i-o arătase lui Anjin-san, iar acum Anjin-san era furios. — Ce-i cu el? întrebă ameninţător, pentru că era limpede că netoata de femeie spusese ceva ce-l jignise pe foarte importantul său prizonier. Mariko îi explică despre ce se vorbise şi ce răspunsese Anjin-san. — Într-adevăr, nu înţeleg, Oan-san, de ce e atât de supărat, îi zise. — E ca un taur ieşit din minţi, doar pentru că i-ai oferit un băiat? — Da. — Îmi cer iertare, dar ai fost politicoasă? Poate că ai folosit un cuvânt greşit? — O, nu, Oan-san, sunt foarte sigură. Mă simt îngrozitor. Sigur eu sunt de vină. — Trebuie să fie altceva. Ce? — Nu, Oan-san. Numai asta a fost. — Niciodată n-o să-i înţeleg pe barbarii ăştia, spuse Oan exasperat. Pentru binele nostru, al tuturor, domoleşte-l, Mariko-san. Trebuie să fie şi din pricină că n-a împărţit perna cu nici o femeie de atâta timp. Tu, îi porunci lui Sono, mai adu saké, saké fierbinte şi prosoape fierbinţi. Tu, Rako, freacă-i gâtul diavolului. Slujnicile alergară să îndeplinească poruncile. Brusc îl străfulgeră un gând: Mă întreb dacă nu e din pricină că e neputincios. Povestea lui cu cele petrecute în sat a fost destul de tulbure, neh? Pesemne că bietul om e furios din cauza neputinţei lui şi tu ai adus vorba tocmai despre asta. — Îmi pare rău, dar nu cred că e aşa. Doctorul a spus că este foarte bine înzestrat. — Dacă e neputincios, asta ne-ar lămuri, neh? Ar fi destul să mă facă şi pe mine să urlu. Da! Întreabă-l. Mariko făcu imediat ceea ce i se poruncise şi Oan fu îngrozit când barbarului i se urcă iar sângele în obraji şi un torent de cuvinte barbare umplu încăperea. — El – el a spus nu. Vocea lui Mariko era aproape o şoaptă. — Tot ce a zis înseamnă doar "nu"? — Ei – când se-nfurie –, ei folosesc îndelung tot soiul de blesteme. Oan începuse să asude neliniştit, căci era direct răspunzător. — Domoleşte-l! Unul dintre ceilalţi samurai, un soldat mai în vârstă, spuse, dornic să fie de ajutor: — Oan-san, poate că e dintre aceia cărora le plac câinii, neh? În Coreea, noi am auzit nişte poveşti ciudate despre Mâncătorii de Usturoi. Da, lor le plac câinii şi... da, îmi amintesc acum, câinii şi raţele. S-ar putea ca aceste capete aurii să fie ca Mâncăii de Usturoi, put la fel ca ei, nu? Poate că vrea o raţă. Oan spuse: — Mariko-san, întreabă-l! Nu, Poate că e mai bine să nu-l întrebi, dar potoleşte-l... Se opri brusc.

Hiro-matsu se apropie din celălalt capăt. Samuraiul salută ţeapăn, încercând să nu-i tremure vocea, pentru că bătrânul Pumn de Fier, care, în cele mai bune împrejurări, era un om al disciplinei, în ultima săptămână fusese ca un tigru opărit sub coadă, iar astăzi era chiar mai rău. Zece oameni fuseseră retrogradaţi pentru dezordine, toată garda de noapte defilase dezonorată prin tot castelul, la doi samurai li se poruncise să-şi facă seppuku, pentru că întârziaseră să se prezinte la schimb, patru gunoieri de noapte fuseseră aruncaţi peste parapet pentru că li se răsturnase un coş în grădina castelului. — Se poartă cum se cuvine, Mariko-san? îl auzi Oan pe Pumn de Fier întrebând arţăgos. Era sigur că neroada de femeie, care stârnise tot acest necaz, avea să-i trântească adevărul, ceea ce, cu siguranţă şi pe bună dreptate, le-ar fi zburat capetele de pe umeri. Spre uşurarea lui o auzi spunând: — Da, stăpâne. Totul e bine, mulţumesc. — Ţi se porunceşte să pleci cu Kiritsubo-san. — Da, stăpâne. În timp ce Hiro-matsu îşi continuă inspecţia, Mariko începu să cugete asupra motivului pentru care era trimisă de acolo. Doar ca să tălmăcească pentru Kiri şi barbar pe timpul călătoriei? Cu siguranţă că asta nu e-aşa de important! Mergeau şi celelalte doamne ale lui Toranaga? Doamna Sazuko? Nu e primejdios pentru Sazuko să călătorească acum pe mare? Am să plec singură cu Kiri sau vine şi soţul meu? Dacă el rămâne – şi-ar fî datoria lui să rămână cu seniorul său –, cine va avea grijă de casă? De ce trebuie să mergem cu corabia? Drumul Tokaido nu mai e sigur? Ishido n-o să ne facă nici un rău? Da, ar putea, ţinând cont de valoarea noastră ca ostatici – doamna Sazuko, Kiritsubo şi celelalte. Din pricina asta suntem trimise pe mare? Mariko urâse totdeauna marea. Chiar şi numai vederea ei îi făcea rău. Dar, dacă trebuie să plec, o să plec, asta este. Karma. Îşi îndreptă gândurile de la lucrurile ce nu puteau fi ocolite către problemele imediate – descumpănitorul barbar străin care nu-i adusese altceva decât necazuri. Când Pumn de Fier dispăru după colţ, Oan îşi ridică capul şi toţi oftară uşuraţi. Asa venea în fugă pe coridor cu butelca de saké, urmată îndeaproape de Sono cu prosoape fierbinţi. Îl urmăriră pe barbar în timp ce era servit. Văzură expresia foarte încordată de pe faţa lui şi felul cum acceptă saké-ul fără plăcere şi prosoapele fierbinţi cu mulţumiri reci. — Oan-san, de ce nu trimiţi pe una dintre femei după raţă? şopti samuraiul în vârstă. Îi dăm drumul pe-aici. Dac-o vrea, totul e minunat, dacă nu, se preface că n-a văzut-o. Mariko clătină din cap. — Poate că n-ar trebui să riscăm. Se pare, Oan-san, că neamul ăsta de barbari are ceva împotriva discuţiilor despre împărţitul pernei, neh? Este primul de acest fel venit aici, aşa că trebuie să ne purtăm cu grijă. — Aşa-i, spuse Oan. A fost destul de blând până nu s-a pomenit de treaba asta. Privi încruntat spre Asa. — Îmi pare rău, Oan-san. Ai toată dreptatea, a fost doar vina mea, spuse Asa imediat, înclinându-se, cu capul aproape atingând podeaua. — Da. Am să raportez despre asta lui Kiritsubo-san. — Oh! — Cred într-adevăr că ar trebui să i se spună şi stăpânei să fie prevăzătoare cu acest bărbat dacă vine vorba despre împărţitul pernei, spuse Mariko. Eşti foarte înţelept, Oan-san. Da, dar poate că, într-un fel, Asa a fost doar o unealtă a sorţii, ca să-o ferim pe doamna Kiritsubo şi chiar pe seniorul Toranaga de a fi puşi într-o încurcătură îngrozitoare! Gândeşte-te doar ce s-ar fi întâmplat dacă însăşi Kiritsubo-san ar fi pus ieri întrebarea de faţă cu seniorul Toranaga! Dacă barbarul s-ar fi purtat în faţa

lui ca acum... Oan se cutremură. — Ar fi curs sânge! Ai dreptate, Mariko-san, ar trebui să-i mulţumim Asei. Am să-i explic lui Kiritsubo-san ce noroc am avut. Mariko îi mai oferi lui Blackthorne saké. — Nu, mulţumesc. — Încă o dată îmi cer scuze pentru nerozia mea. Domnia-ta vroia să-mi pună câteva întrebări? Blackthorne îi urmărise discutând între ei, nemulţumit că nu era în stare să priceapă şi că nu putea să-i înjure deschis pentru insultele lor sau să-i dea pe paznici cap în cap. — Da. Ai spus că sodomia e socotit ceva firesc aici? — O, îmi cer iertare, putem, te rog, discuta despre altceva? — Sigur, senhora, dar mai întâi, ca să te pot înţelege limpede, să terminăm acest subiect. Deci sodomia e normală aici, da? — Tot ce are legătură cu împărţitul pernei e normal, răspunse sfidătoare, împinsă de lipsa lui de maniere şi de prostia lui evidentă, amintindu-şi că Toranaga îi spusese să-i răspundă la toate întrebările care n-aveau legătură cu politica, dar să-i înşiruie mai târziu toate întrebările puse. De asemeni, trebuia să nu bage în seamă prostiile lui pentru că Anjin era totuşi un barbar, poate pirat, sub o sentinţă de condamnare la moarte, care, deocamdată, era suspendată la bunul plac al lui Toranaga. Da, să împarţi perna cu cineva e foarte firesc, Anjin-san. Cât priveşte bărbatul care merge cu un alt bărbat sau băiat, ce amestec ar putea avea alţii, în afară de ei, în traeba asta? Ce rău e în asta, pentru ei sau alţii – sau eu sau dumneata? Niciunul! Ce-s eu, gândi ea, un om de rând fără carte şi fără minte!? Un negustor netot, să mă pierd în faţa unui biet barbar? Nu. Sunt samurai! Da, eşti Mariko, dar eşti şi foarte proastă! Tu eşti femeie şi trebuie să-l tratezi ca pe oricare bărbat, dacă vrei să-l stăpâneşti. Măguleşte-l, încuviinţază-i spusele, fii mieroasă. Uiţi de armele tale? De ce te face să te porţi ca un copil de doisprezece ani? Îşi îndulci glasul: — Dar, dacă crezi... — Sodomia e un păcat dezgustător, ceva diavolesc, o grozăvenie blestemată de Dumnezeu şi ticăloşii aceia dedaţi la ea sunt scursurile lumii! Blackthorne se năpusti împotriva ei cu un potop de cuvinte, arzându-l încă insulta că ea îşi închipuise că el ar fi putut fi unul dintre aceia. Iisuse, cum a putut să creadă? Stăpâneşte-te, îşi spuse. Te porţi ca un boşorog de puritan fanatic, sau ca un calvinist! De ce eşti atât de pornit împotriva lor? Nu pentru că ai dat de ei pretutindeni pe corăbii, pentru că mai toţi marinarii au încercat asta, altfel cum ar fi putut să nu-şi piardă minţile atâtea luni pe mare? Nu pentru că şi tu ai fost ispitit şi te-ai urât pentru asta? Nu pentru că atunci când erai tânăr, a trebuit să te baţi ca să scapi, iar odată ai fost prins şi pus jos şi aproape violat, dar ai izbutit să scapi şi l-ai omorât pe unul dintre ticăloşii ăia, cuţitul tău a ţâşnit parcă singur în gâtlejul omului, aveai atunci doisprezece ani şi a fost primul om pe care l-ai ucis, primul dintr-un lung şir de morţi? — Da, Mariko-san, e un păcat blestemat de Dumnezeu şi e cu totul împotriva legilor Domnului şi ale omului! — Eşti sigur că aceste cuvinte creştine se potrivesc şi la alte lucruri? răspunse ea înţepat, fără să vrea, iritată de grosolănia lui. Păcat? Care este, aici, păcatul? — Ar trebui să ştii. Eşti catolică, nu-i aşa? Ai fost educată de iezuiţi, nu? — Un sfânt părinte m-a învăţat să vorbesc latina şi portugheza şi să scriu în latină şi portugheză. Nu ştiu ce înţelegi dumneata prin cuvântul catolic. Eu sunt creştină de aproape zece ani, iar ei n-au discutat cu noi

despre împărţitul pernei. N-am citit niciodată cărţile voastre despre treaba asta, ci doar cărţi religioase. Să-mparţi perna cu cineva e un păcat? Cum ar putea să fie? Cum ar putea ceva ce-i dă omului bucurie să fie un păcat? — Întreabă-l pe părintele Alvito! Aş vrea să pot, gândi ea tulburată, dar mi s-a poruncit să nu vorbesc cu nimeni despre cele ce se spun între noi, decât cu Kiri şi cu seniorul meu, Toranaga. I-am rugat pe Dumnezeu şi pe Fecioară să m-ajute, dar Ei nu mi-au vorbit. Singurul lucru pe care-l ştiu e că, de când ai venit aici, sunt numai necazuri. Eu n-am avut altceva decât necazuri... — Dacă e un păcat, aşa cum spui, de ce atât de mulţi dintre preoţii noştri o fac şi-au făcut-o întotdeauna? Unele din sectele budiste chiar o recomandă ca pe un fel de ritual. În clipa Norilor şi Ploii nu eşti tot atât de aproape de cer pe cât poate un muritor să fie? Preoţii nu sunt oameni răi, nu toţi dintre ei. Se ştie că şi câtorva dintre sfinţii părinţi le place să împartă perna în felul acesta. Sunt ei păcătoşi? Bineînţeles că nu! De ce să fie lipsiţi de o plăcere obişnuită dacă le sunt interzise femeile? E o prostie să spui că orice are legătură cu împărţitul pernei este un păcat şi e blestemat de Dumnezeu! — Sodomia e o oroare de neînchipuit, e împotriva tuturor legilor! Întreabă-ţi confesorul! Tu eşti o oroare de neînchipuit, căpitane-pilot, ar fi vrut Mariko să strige. Cum îndrăzneşti să fii atât de necioplit şi cum poţi să fii atât de înapoiat! Împotriva lui Dumnezeu, zici? Ce nerozie! Poate împotriva zeului tău cel rău. Zici că eşti creştin, dar sigur nu eşti. Eşti însă sigur un mincinos şi un şarlatan. Poate că ştii, într-adevăr, lucruri extraordinare şi-ai fost în locuri ciudate, dar nu eşti creştin şi ce faci tu e blasfemie. Eşti trimis de Satan? Păcat? Ce prostie! Baţi câmpii despre lucruri fireşti şi te porţi ca un nebun. Îi tulburi pe sfinţii părinţi, îl tulburi pe seniorul Toranaga, bagi zânzanie între noi, loveşti în credinţele noastre şi ne chinui cu vorbe în doi peri despre ce e şi ce nu e adevărat – ştiind că noi nu putem afla pe dată adevărul. Vreau să-ţi spun că te dispreţuiesc, pe tine şi pe toţi barbarii. Da, barbarii au lăsat urme asupra întregii mele vieţi. Nu l-au urât ei pe tatăl meu pentru că n-avea încredere în ei şi pentru că l-a rugat, în văzul tuturor, pe dictatorul Goroda să-i alunge pe toţi de pe pământul nostru? Nu barbarii i-au otrăvit sufletul dictatorului, aşa încât el a început să-l urască pe tatăl meu, cel mai credincios general al său, omul care-l ajutase chiar mai mult decât generalul Nakamura sau seniorul Toranaga? Nu barbarii l-au făcut pe dictator să-l insulte pe tatăl meu, scoţându-l din minţi, forţându-l să facă lucruri necugetate şi asfel să pricinuiască toate suferinţele mele? Da, ei au făcut toate astea şi chiar mai mult. Dar tot ei au adus cuvântul nepreţuit al Domnului şi, în clipele mele de restrişte, când m-au adus înapoi din îngrozitorul exil în şi mai îngrozitorea viaţă, Părintele Inspector mi-a arătat Calea, mi-a deschis ochii şi sufletul şi m-a botezat. Calea mi-a dat putere să-ndur, mi-a umplut inima cu o pace nemărginită, m-a eliberat din chinul fără sfârşit şi m-a binecuvântat cu făgăduiala mântuirii veşnice. Orice s-ar întâmpla, eu sunt în mâinile Domnului. O, Fecioară, dă-mi pacea Ta şi ajută pe-această biată păcătoasă să-ţi biruie duşmanii! — Îmi cer iertare pentru obrăznicia mea, spuse ea. Ai dreptate să fii furios. Sunt doar o femeie proastă. Te rog, ai răbdare cu mine şi iartă-mă, Anjin-san. Pe loc mânia lui Blackthorne începu să se domolească. Cum ar putea un bărbat să fie furios multă vreme pe o femeie, dacă ea recunoaşte deschis că a greşit şi că el are dreptate? — Şi eu îmi cer iertare, Mariko-san, spuse el ceva mai liniştit, dar la noi, să dai de înţeles că un bărbat e pervertit, e sodomit, e cea mai rea

ocară. Atunci sunteţi cu toţii naivi, nerozi, şi la fel de ticăloşi şi neciopliţi, însă la ce te poţi aştepta de la un barbar? îşi zise în sinea ei, însă cu glas tare spuse plină de căinţă: — Bineînţeles că dumneata ai dreptate. N-am vrut să te jignesc, Anjin-sama, te rog acceptă scuzele mele. O, da, oftă ea, cu atâta miere în glas că până şi soţul ei, în cea mai proastă dispoziţie a lui, ar fi fost îmblânzit, o, da, a fost numai vina mea. Îmi pare rău. *** Soarele atinsese orizontul dar părintele Alvito încă aştepta în sala de audienţe, cu toate cărţile-pilot, grele, în mâini. Blestematul de Blackthorne, gândi. Era pentru prima dată când Toranaga îl făcea să aştepte, prima oară în atâţia ani când aştepta la un daimyo, chiar şi la Taiko. În ultimii opt ani de stăpânire ai lui Taiko i se acordase incredibilul privilegiu de intrare liberă, imediată, la fel ca şi lui Toranaga. Dar privilegiul fusese câştigat de la Taiko pentru că vorbea curgător japoneza şi avea o pricepere deosebită în afaceri. Priceperea sa în tainele negoţului din lume îl ajutase pe Taiko să-şi sporească incredibila avere. Deşi Taiko era aproape analfabet, dovedea o mare uşurinţă la învăţatul limbilor străine, şi avea vaste cunoştinţe politice. Aşa că Alvito se aşezase fericit la picioarele despotului ca să-l instruiască şi să se instruiască şi, dacă asta era voia Domnului, să-l convertească. Aceasta era sarcina pentru care fusese anume pregătit, meticulos, de dell'Aqua, care-i adusese cei mai buni profesori de cunoştinţe practice dintre toţi iezuiţii şi negustorii portughezi din Asia. Alvito ajunsese omul de încredere al lui Taiko, una dintre cele patru persoane – şi singurul străin – care văzuse vreodată toate camerele cu tezaurul personal al lui Taiko. La câteva sute de paşi se afla donjonul castelului, principala fortificaţie. Avea şapte nivele şi era apărat de o mulţime de ziduri, porţi şi fortificaţii. La etajul al patrulea erau şapte camere cu uşi de fier, fiecare ticsită cu lingouri de aur şi cufere cu monezi de aur. La etajul de deasupra se aflau camerele cu argint, gemând de lingouri şi lăzi cu monezi. Iar în cel de deasupra lui se găseau mătăsuri rare, ceramică, săbii şi armuri – tezaurul împărăţiei. După socotelile noastre, gândi Alvito, valoarea lor trebuie să fie de cel puţin cincizeci milioane ducaţi, mai mult decât venitul anual din tot Imperiul Spaniol, Imperiul Portughez şi Europa, laolaltă. Cea mai mare avere în bani lichizi de pe pământ. Nu e-acesta adevăratul scop? reflectă el. Cine stăpâneşte castelul Osaka nu are în mână şi această incredibilă avere? Iar această avere nu-i dă, prin urmare, putere asupra ţării? N-a fost, oare, făcut castelul Osaka de necucerit tocmai ca să apere această bogăţie? N-a sângerat toată ţara ca să construiască acest castel, să-l facă de neatins spre a apăra aurul şi a-l păstra până când Yaemon va ajunge la majorat? Cu a suta parte din el am putea construi câte o catedrală în fiecare mare oraş, câte o biserică în fiecare târg şi câte o misiune în fiecare sat de pe tot cuprinsul ţării. Numai de l-am putea obţine, spre a-l folosi întru slava Domnului. Taiko iubise puterea. Şi iubise aurul pentru puterea pe care i-o dădea asupra oamenilor. Tezaurul fusese închegat, în timpul celor şaisprezece ani de guvernare absolută, din darurile uriaşe, obligatorii, pe care, după datină, toţi daimyo trebuiau să le ofere anual, şi din veniturile propriilor lui feude. Prin dreptul cuceritorului, Taiko stăpânea o pătrime din întreaga ţara. Cu toate cheltuielile, din venitul lui anual rămâneau cinci milioane de koku. Şi, pentru că era Stăpân al întregii Japonii, cu mandatul împăratului, teoretic îi aparţinea venitul tuturor feudelor. El nu lua nimic de la nimeni, dar toţi

daimyo, toţi samuraii, ţăranii, meşteşugarii, negustorii, hoţii, tâlharii, barbarii, chiar şi eta dădeau de bunăvoie foarte mult. Pentru siguranţa lor. Atâta vreme cât averea era neştirbită, Osaka necucerită şi Yaemon custodele de facto, îşi spuse Alvito, Yaemon va stăpâni când va împlini vârsta, indiferent de Toranaga, Ishido sau oricine altcineva. Păcat că Taiko era mort. Cu toate păcatele lui, cunoşteam diavolul cu care aveam de-a face. De fapt, păcat că Goroda a fost omorât, pentru că el ne-a fost un adevărat prieten. Dar el e mort, la fel şi Taiko, iar acum noi avem alţi păgâni pe care trebuie să îi apropiem – Toranaga şi Ishido. Alvito îşi aminti noaptea în care murise Taiko. El fusese poftit de Taiko să stea de veghe – el, împreună cu Yodoko-sama, soţia lui Taiko, şi doamna Ochiba, concubina lui oficială şi mama Moştenitorului. Priviseră şi aşteptaseră înconjuraţi de miresmele nesfârşitei nopţi de vară. Apoi primele semne ale morţii îşi făcură apariţia şi totul se sfârşise. — Sufletul lui s-a dus. Acum este în mâinile Domnului, spusese el blând, când fusese sigur că totul se terminase. Făcuse semnul crucii şi binecuvântase trupul neînsufleţit. — Fie ca Buddha să-mi ia stăpânul în grija lui şi să renască degrabă ca să-şi ia iar împărăţia în mâini, şoptise Yodoko printre lacrimi. Era o femeie frumoasă, samurai de viţă nobilă, care-i fusese soţie credincioasă şi sfetnic timp de patruzeci şi patru de ani din cei cincizeci şi nouă ai ei. Îi închise ochii şi dăduse ultimele îngrijiri trupului neînsufleţit, acesta fiind privilegiul ei. Se înclinase trist de trei ori şi apoi îi părăsise, pe el şi pe doamna Ochiba. Moartea fusese uşoară. De luni de zile Taiko fusese bolnav şi-n seara aceea i se aştepta sfârşitul. Cu câteva ore mai devreme, el deschisese ochii şi zâmbise către Ochiba şi Yodoko, şoptind cu o voce abia auzită: — Ascultaţi, acesta este poemul meu de moarte: Ca rouă m-am născut, Ca rouă mă duc Castelul Osaka şi tot ce-am făcut E doar un vis Într-un alt vis. Un ultim zâmbet, atât de cald, din partea despotului, pentru ele şi pentru el. — Ocrotiţi-mi fiul, voi toţi. Şi apoi ochii i se înceţoşaseră pentru totdeauna. Părintele Alvito îşi aminti cât de mişcat fusese de ultimul său poem, care i se potrivea atât de bine lui Taiko. El sperase, dat fiind că fusese poftit acolo, ca, în pragul morţii, Stăpânul întregii Japonii să se căiască şi să primească adevărata credinţă şi sfânta împărtăşanie, pe seama cărora glumise de atâtea ori. Dar n-a fost să fie. "Ai pierdut pentru totdeauna împărăţia Domnului, sărmane", murmurase trist, pentru că îl admirase pe Taiko, ca geniu militar şi politic. — Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e decât gaura dintre bucile unui barbar? spusese doamna Ochiba. — Poftim? El nu fusese sigur că auzise exact, vocea ei şuierând neaşteptat de răutăcios. O ştia pe doamna Ochiba de aproape doisprezece ani, de când avea cincisprezece ani, când Taiko o luase concubină oficială. Întotdeauna fusese docilă şi supusă, abia scoţând un cuvânt, totdeauna cu un zâmbet dulce şi fericit pe buze. Dar acum... — Am spus: Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e decât gaura dintre bucile unui barbar? — Dumnezeu să te ierte! Stăpânul tău nu e mort decât de câteva clipe...

— Domnul şi stăpânul meu e mort, aşa că înrâurirea ta asupra lui s-a şfârşit şi ea, neh? El te-a vrut aici, foarte bine, ăsta a fost dreptul lui, dar acum el se află în Marele Necunoscut şi nu mai porunceşte. Acum eu poruncesc. Preotule, puţi, totdeauna ai puţit şi murdăria ta strică aerul. Acum pleacă imediat din castelul meu şi lasă-ne singuri cu durerea noastră. Flacăra lumânării îi luminase faţa. Era una dintre cele mai frumoase femei din ţară. Fără să vrea, el făcuse semnul crucii împotriva răului ce zăcea în ea. Râsul ei te îngheţa. — Pleacă, preotule, şi nu te mai întoarce niciodată. Zilele tale sunt numărate! — Nu mai mult decât ale tale. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu, doamnă. Mai bine ai lua aminte la cuvântul Lui – de crezi, poţi avea parte de mântuire veşnică. — Ce? Tu eşti în mâinile lui Dumnezeu? Zeul creştin, neh? Poate că da. Poate că nu. Ce-ai să te faci, preotule, dacă, atunci când o să mori, ai să descoperi că nu există Dumnezeu, că nu există Iad şi nici mântuirea ta veşnică, ci doar un vis într-un alt vis? — Eu cred! Cred în Dumnezeu şi în învierea lui Cristos şi în Duhul Sfânt! spusese tare. Făgăduielile credinţei creştine sunt adevărate. Sunt adevărate, sunt adevărate – eu cred! — Nan ja, Tsukku-san? Pentru o clipă, auzi doar sunetele limbii japoneze, şi ele nu aveau nici un înţeles pentru el. Toranaga stătea în uşă, înconjurat de străji. Părintele Alvito se înclină adunându-şi gândurile. Sudoarea îi curgea pe faţă şi pe spate. — Îmi cer scuze că am venit nepoftit. Visam... visam cu ochii deschişi. Îmi aminteam că am avut norocul să fiu martor la atâtea întâmplări aici, în Japonia. Întreaga mea viaţă pare să se fi petrecut numai aici şi nicăieri în altă parte. — Câştigul a fost al nostru, Tsukku-san. Toranaga păşi obosit spre podium şi se aşeză pe o pernă simplă. Străjile se aranjară în tăcere într-un paravan protector. — Ai venit aici în cel de-al treilea an al lui Tensho, nu-i aşa? — Nu, Alteţă, al patrulea. În anul Şobolanului, răspunse folosind numărătoarea lor, pentru care îi trebuiseră luni ca s-o priceapă. Anii se numărau începând cu un an anume, ales de împăratul care domnea. O catastrofă sau un semn ceresc putea să încheie o eră şi să înceapă alta, după bunul lui plac. Învăţaţilor li se poruncea să aleagă un nume, de foarte bun augur, din cărţile vechi ale Chinei, pentru noua perioadă, care putea să dureze un an sau cincizeci. Tensho însemna "Dreptate Cerească". Anul anterior fusese anul marelui val de maree, când muriseră două sute de mii de oameni. Fiecărui an i se dădea un număr, precum şi un nume, în aceeaşi succesiune cu orele zilei: Iepure, Dragon, Şarpe, Cal, Capră, Maimuţă, Cocoş, Câine, Porc, şobolan, Bou şi Tigru. Primul an al lui Tensho căzuse în anul Cocoşului, deci însemna că anul 1576 fusese Anul Şobolanului, în cel de al patrulea an al lui Tensho. — Multe s-au întâmplat în cei douăzeci şi patru de ani, neh? prietene? — Da, Alteţă. — Da. Ridicarea lui Goroda şi moartea lui. Ridicarea lui Taiko şi moartea lui. Şi acum? Pereţii întoarseră ecoul cuvintelor. — Asta e în mâna Celui de Necuprins. Alvito folosi un cuvânt care putea însemne Dumnezeu, dar şi Buddha. — Nici seniorul Goroda, nici seniorul Taiko n-au crezut în vreun zeu sau în Cel de Necuprins.

— Nu spune Buddha că sunt multe cărări ce duc spre nirvana, Alteţă? — Ei, Tsukku-san, eşti un om înţelept. Cum se poate cineva atât de tânăr să fie atât de înţelept? — Aş vrea din toată inima să fiu, Alteţă. Atunci aş putea să fiu de mai mult folos. — Ai vrut să mă vezi? — Da, m-am gândit că e destul de important ca să vin chiar şi nepoftit. Alvito scoase cărţile-pilot ale lui Blackthorne şi le aşeză în faţa lui, pe podea, dând lămuririle pe care i le sugerase dell'Aqua. Văzu chipul lui Toranaga întunecându-se şi se bucură. — Dovada că el e pirat? — Da, Alteţă. Cărţile-pilot conţin chiar cuvintele exacte din ordinele lor, printre care: "Dacă e necesar, debarcaţi în forţă şi proclamaţi al nostru orice ţinut atins, sau nou descoperit." Dacă doriţi, pot face o traducere exactă a tuturor pasajelor necesare. — Tălmăceşte totul. Şi repede, spuse Toranaga. — Mai e încă ceva ce Părintele Inspector a considerat că trebuie să ştiţi. Alvito îi povesti lui Toranaga totul despre hărţi, rapoarte şi Corabia Neagră, după cum fusese hotărât, şi fu bucuros să vadă reacţia de încântare. — Excelent, spuse Toranaga. Eşti sigur că are să plece mai devreme Corabia Neagră? Absolut sigur? — Da, răspunse Alvito hotărât. O, Doamne, fă să fie aşa cum nădăjduim noi! — Bine. Spune-i mai marelui tău că aştept cu nerăbdare să-i citesc rapoartele. Da. Cred c-o să-i trebuiască câteva luni spre a obţine faptele exacte, nu? — A spus că va pregăti rapoartele cât de curând cu putinţă. O să vă trimitem şi hărţile, aşa cum aţi dorit. Ar fi posibil pentru Căpitanul General să-şi primească documentele de plecare cât mai curând? Ar fi neînchipuit de folositor, dacă Corabia Neagră ar urma să vină mai devreme. — Poţi garanta că nava va sosi mai devreme? — Nici un om nu poate garanta când e vorba de vânt, furtună şi mare, dar nava o să plece din Macao mai devreme. — Ai să le primeşti înainte de apusul soarelui. Mai ai altceva? N-am să fiu liber timp de trei zile, până după terminarea adunării regenţilor. — Nu, alteţă. Mulţumesc. Am să mă rog ca Cel de Necuprins să vă ocrotească, ca întotdeauna. Alvito se înclină şi aşteptă să i se spună să plece, dar Toranaga, în schimb, îndepărtă străjile. Era pentru prima dată când Alvito vedea un daimyo fără pază. — Vino şi stai aici, Tsukku-san. Toranaga îi făcu semn să se aşeze lângă el, pe podium. Până acum Alvito nu fusese niciodată invitat pe podium. Să fie un semn de încredere, sau o condamnare? — Războiul se apropie, spuse Toranaga. — Da, răspunse şi gândi: Acest război n-o să se termine niciodată. — Nobilii creştini Onoshi şi Kiyama se împotrivesc în mod curios dorinţelor mele. — Nu pot să răspund pentru nici un daimyo, alteţă. — Zvonurile sunt proaste, neh? În legătură cu ei şi cu ceilalţi daimyo creştini. — Oamenii înţelepţi întotdeauna vor ayea interesele împărăţiei la inimă. — Da, dar între timp, împotriva voinţei mele, împărăţia e împărţită în două tabere. A mea şi a lui Ishido. Aşa că toate interesele în împărăţie merg într-o parte sau alta. Nu există cale de mijloc. De ce parte sunt interesele

creştinilor? — De partea păcii. Creştinismul e o religie, alteţă, nu o cale politică. — Marele vostru Părinte este capul bisericii creştine de aici. Aud că voi vorbiţi... voi puteţi vorbi în numele Papei. — Ni se interzice să ne amestecăm în problemele ţării voastre, Alteţă. — Crezi că Ishido o să vă facă înlesniri? Vocea lui Toranaga se înăspri. El se opune întru totul religiei voastre. Eu întotdeauna v-am arătat simpatie. Ishido vrea să pună în aplicare edictele de expulzare ale lui Taiko imediat şi să închidă hotarele pentru toţi barbarii. Eu vreau lărgirea negoţului. — Noi nu-i dirijăm pe nici unul dintre daimyo-ii creştini. — Atunci cum să-i influenţez? — Nu ştiu destule ca să încerc să vă dau un sfat. — Ştii destule, prietene, ca să înţelegi că, dacă Kiyama şi Onoshi mi se vor împotrivi şi se vor alătura lui Ishido şi zdrenţăroşilor lui, toţi ceilalţi daimyo creştini au să-i urmeze curând, şi atunci vor fi douăzeci contra unui singur om de-al meu. — Dacă vine războiul, mă voi ruga să câştigi, Alteţă. — Am nevoie de mai mult decât rugăciuni, dacă sunt douăzeci contra unui om de-al meu. — Nu există nici o cale spre a ocoli războiul? Odată început, n-o să se termine niciodată. — Şi eu cred la fel. Atunci toată lumea o să piardă: şi noi, şi barbarii, şi Biserica creştină. Dar, dacă toţi daimyo creştini trec acum – pe faţă – de partea mea, n-are să fie nici un război. Ambiţia lui Ishido va fi domolită pentru totdeauna. Chiar dacă înalţă steagul revoltei, regenţii îl vor stivi ca pe un vierme. Alvito simţea laţul strângându-i-se în jurul gâtului. — Noi ne aflăm aici doar ca să răspândim Cuvântul Domnului. Nu să ne amestecăm în politica voastră, Alteţă. — Conducătorul vostru dinainte i-a oferit lui Taiko serviciile creştinilor daimyo din Kyushu înainte ca noi să fi supus partea aceea de împărăţie. — A greşit făcând aşa. El n-a avut nici o împuternicire din partea Bisericii or a acelor daimyo. — El s-a oferit să-i dea lui Taiko corăbii, corăbii portugheze, pentru transportarea trupelor noastre în Kyushu, i-a oferit soldaţi portughezi şi arme de foc ca să ne ajute. Chiar şi împotriva Coreei şi împotriva Chinei. — A fost la fel de greşit, Alteţă, căci n-avea vreo împuternicire de la cineva. — În curând fiecare va trebui să aleagă de ce parte este, Tsukku-san. Da, foarte curând. Alvito simţi fizic ameninţarea. — Sunt totdeauna gata să vă slujesc. — Dacă eu pierd, ai să mori cu mine? Ai să-ţi faci jenshi; ai să vii cu mine, ai să mă urmezi în moarte ca un slujitor credincios? — Viaţa mea e în mâinile Domnului. La fel şi moartea mea. — A, da. Dumnezeul vostru creştin! Toranaga îşi mişcă uşor săbiile, apoi se aplecă în faţă. Dacă Onoshi şi Kiyama trec de partea mea în patruzeci de zile, Consiliul Regenţilor va anula edictul lui Taiko. Cât de departe să îndrăznesc să merg? se întrebă neajutorat Alvito. Cât de departe? — Noi nu putem să-i influenţăm aşa cum credeţi. — Poate că ar trebui ca mai-marele vostru să le poruncească. Să le poruncească! Ishido o să vă trădeze şi pe voi şi pe ei. Ştiu de ce-i în stare. La fel va face şi doamna Ochiba. Nu-l influenţează deja pe Moştenitor împotriva voastră? Da, voia să strige Alvito. Dar Onoshi şi Kiyama au obţinut în taină de la Ishjdo un jurământ scris prin care-i lasă pe ei să aleagă toţi dascălii

Moştenitorului, dintre care unul va fi creştin. Iar Onoshi şi Kiyama au jurat pe cruce că sunt încredinţaţi că tu ai să trădezi Biserica deîndată ce vei fi scăpat de Ishido. — Părintele Inspector nu le poate porunci, Alteţă. Ar fi un amestec de neiertat în politica voastră. — Onoshi şi Kiyama vor fi de partea mea în patruzeci de zile, iar edictele lui Taiko vor fi anulate, şi gata şi cu ceilalţi preoţi murdari. Regenţii le vor interzice să vină în Japonia. — Poftim? — Numai voi şi preoţii voştri. Nici unul din ceilalţi: cerşetori împuţiţi în sutane negre şi păroşi desculţi! Cei care nu strigă decât ameninţări neroade şi n-aduc altceva decât necazuri. Puteţi avea toate capetele lor, dacă vreţi, ale celor care sunt aici. Toată fiinţa lui Alvito striga atenţie! Niciodată Toranaga nu fusese atât de deschis. O singură greşeală, şi ai să-l ofensezi, şi-ai să faci din el duşmanul Bisericii pentru totdeauna. Gândeşte-te la ce-ţi oferă Toranaga! Exclusivitate în întreaga împărăţie! Singurul lucru care ar garanta puritatea şi securitatea ei, pe măsură ce-ar ajunge tot mai puternică. Singurul lucru de nepreţuit. Singurul lucru pe care nimeni nu-l poate da, nici chiar Papa! Nimeni, înafară de Toranaga. Cu Kiyama şi Onoshi sprijinin-du-l făţiş, Toranaga ar putea să-l zdrobească pe Ishido şi să domine Consiliul. Părintele Alvito n-ar fi crezut niciodată că Toranaga ar putea fi atât de deschis, sau ar putea oferi atât de mult. Dacă Onoshi şi Kiyama ar fi influenţaţi, şi-ar schimba alegerea? Cei doi se urăsc unul pe celălalt. Pentru temeiuri cunoscute numai de ei, s-au unit împotriva lui Toranaga. De ce? Ce i-ar determina să-l trădeze pe Ishido? — Nu am împuternicirea să vă răspund, Alteţă, sau să vorbesc într-o asemenea problemă, neh? Vă pot spune doar că ţelul nostru este să mântuim sufletele, zise. — Aud că fiul meu, Naga, este interesat de credinţa creştină. Toranaga mă ameninţă, sau îmi face oferte? se întrebă Alvito. Se oferă, oare, să-i permită lui Naga să îmbrăţişeze credinţa – ce uriaşă izbândă ar putea fi asta –, sau zice: Dacă nu ne ajuţi, am să-i poruncesc să renunţe? Brusc Alvito înţelese marea încurcătură căreia trebuia să-i facă faţă Toranaga. E încercuit, trebuie să facă o înţelegere cu noi, gândi plin de bucurie. Trebuie să încerce! Indiferent ce dorim, el are să ne dea, dacă noi vrem să cădem la învoială cu el. În sfârşit, el recunoaşte deschis că acei daimyo care sunt creştini înclină balanţa puterii! Orice vrem! Ce altceva am putea vrea? Absolut nimic. Afară de... Deliberat îşi aruncă un ochi pe cărţile-pilot, pe care le aşezase mai înainte în faţa lui Toranaga. Văzu cum întinde mâna şi pune cărţile-pilot în siguranţă, în mâneca chimonoului. — A, da, Tsukku-san, spuse Toranaga pe o voce mohorâtă şi obosită. Mai este noul barbar, piratul, duşmanul ţării voastre. Ei au să vină aici curând, în număr mare, nu-i aşa? Pot să fie descurajaţi... sau încurajaţi. Ca acest pirat, neh? Părintele Alvito ştia că acum aveau totul. Să cer capul lui Blackthorne pe o tavă de argint, precum capul Sfântului Ioan Botezătorul ca să pecetluim târgul? Să cer permisiunea ca să construim o catedrală în Yedo, sau una între zidurile castelului Osaka? Pentru prima oară în viaţa lui se simţea încurcat şi şovăitor când avea de negociat. Noi nu ne dorim mai mult decât ni se oferă acum! Aş vrea să pot încheia târgul pe loc! Dacă ar depinde numai de mine, eu aş încerca. Îl cunosc pe Toranaga şi m-aş încumeta să merg cu el... Aş încerca şi m-aş lega cu jurământ sfânt. Da, i-aş excomunica pe Onoshi şi Kiyama, dacă n-ar fi de acord, ca să obţin acele concesiuni pentru Sfânta Biserică. Două suflete pentru zece mii, patru sute de mii, patru milioane. E cinstit! Aş

spune da, da, da, întru slava lui Dumnezeu, dar eu nu pot aranja nimic, după cum bine ştii. Nu sunt decât un mesager şi parte din solia mea... — Am nevoie de ajutor, Tsukku-san. Am nevoie acum. — Am să fac tot ce pot, Toranaga-sama. Aveţi promisiunea mea. Apoi Toranaga spuse ferm: — Am să aştept patruzeci de zile. Da, patruzeci de zile. Alvito se înclină. Observă că Toranaga întoarse plecăciunea mai adânc şi mai ceremonios decât de obicei, aproape ca şi cum s-ar fi înclinat în faţa lui Taiko însuşi. Preotul se ridică, tremurând. Apoi ieşi din cameră şi o porni de-a lungul coridorului. Grăbi pasul, apoi începu să se grăbească şi mai tare. Toranaga îl urmărea cu privirea pe iezuit prin ambrazură, în timp ce traversa grădina, departe, jos. Uşa se deschise puţin, dar el îşi alungă blestemând străjile şi le porunci, sub pedeapsă cu moartea, să-l lase singur. Ochii lui îl urmăriră atent pe Alvito, în timp ce ieşea pe poarta întărită în curtea exterioară, apoi preotul se pierdu în labirintul de fortificaţii. În tăcerea solitară, Toranaga începu să zâmbească. Îşi suflecă chimonoul şi începu să danseze. Era dansul marinăresc al englezului.

CAPITOLUL 21 Îndată după lăsarea întunericului, Kiri coborî cu mişcări legănate scările, însoţită de două slujnice. Se îndreptă spre lectica acoperită, care aştepta lângă coliba din grădină. O mantie imensă îi acoperea chimonoul de călătorie, făcând-o să pară şi mai grasă, iar o pălărie mare, cu boruri largi, era legată sub bărbie. Doamna Sazuko, a cărei sarcină era foarte vizibilă, o aştepta liniştită în verandă, cu Mariko alături. Blackthorne stătea rezemat de perete, lângă poarta ferecată. Purta un chimonou-uniformă maro, centură, şosete-tabi şi încălţări militare. În curtea exterioară, dincolo de poartă, aştepta aliniată în şiruri ordonate o escortă de şaizeci de samurai puternic înarmaţi, fiecare al treilea om purtând o torţă. Dinaintea acestor soldaţi Yabu stătea de vorbă cu Buntaro – soţul lui Mariko – un bărbat scurt şi îndesat, aproape fără gât. Amândoi purtau zale, arcuri şi tolbe pe umeri, iar Buntaro avea un coif de bătălie, din oţel, cu un corn. Hamali şi purtători de kaga aşteptau aşezaţi pe vine, răbdători, într-o tăcere disciplinată, lângă mulţimea de bagaje. Briza uşoară purta cu ea promisiunea verii, dar nimeni în afară de Blackthorne nu-i da atenţie, şi chiar şi el era totuşi conştient de încordarea care îi stăpânea pe toţi. Mai era foarte conştient şi de faptul că era singurul neînarmat. Kiri înaintă greoaie către verandă. — N-ar trebuie să stai în frig, Sazuko-san. Ai să răceşti! Acum trebuie să te gândeşti la copil. Nopţile astea de primăvară sunt totuşi foarte umede. — Nu mi-e frig, Kiri-san. E o noapte minunată şi-mi face plăcere. — Totul e în ordine? — O, da. Totu-i perfect. — Aş vrea să nu plec. Da. Nu-mi place să plec de lângă voi. — N-ai de ce să-ţi faci griji, îi spuse Mariko încurajatoare, venind lângă ele. Purta o pălărie cu boruri la fel de largi, dar deschisă la culoare, pe când cea a lui Kiri era mai sobră. O să-ţi facă plăcere să te-ntorci la Yedo. Stăpânul nostru o să ne urmeze peste câteva zile. — Cine ştie ce-aduce ziua de mâine, Mariko-san? — Ziua de mâine este în mâinile Domnului. — Mâine va fi o zi minunată şi, dacă n-o să fie, n-o să fie! spuse

Sazuko. Cui îi pasă de ziua de mâine? Acum este bine. Tu eşti frumoasă şi o să-ţi ducem toţi dorul, Kiri-san, şi dumitale, Mariko-san. Privi spre poartă, atrasă de strigătele mânioase ale lui Buntaro către unul din samurai, care scăpase o torţă. Yabu, mai mare în rang decât Buntaro, fusese numit la comanda grupului. O văzuse pe Kiri sosind şi se-ntoarse ţanţoş de la poartă. Buntaro îl urmă. — O, seniorul Yabu, seniorul Buntaro, spuse Kiri cu o plecăciune grăbită. Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi. Seniorul Toranaga avea de gând să coboare, dar, în cele din urmă, s-a răzgândit. Trebuie să plecaţi acum. Vă rog primiţi scuzele mele. — Nu e nevoie. Yabu voia să plece din castel şi din Osaka cât mai curând cu putinţă, să se întoarcă înapoi la Izu. Tot nu-i venea să creadă că avea să plece cu capul pe umeri, cu barbarul, cu armele, cu toate. Trimisese mesaje urgente prin porumbei călători soţiei sale în Yedo, să se asigure că totul e pregătit la Mishima, capitala sa, şi lui Omi, în satul Anjiro. Sunteţi gata? Lacrimi străluciră în ochii lui Kiri. — Doar să-mi trag sufletulşi apoi am să intru în litieră. O, aş vrea să nu fi trebuit să plec! Privi în jur căutându-l pe Blackthorne, zărindu-l, în cele din urmă, în umbră. Cine răspunde de Anjin-san, până ajungem la navă? Buntaro spuse morocănos: — I-am poruncit să meargă lângă litiera soţiei mele. Dacă ea nu-l poate stăpâni, am s-o fac eu. — Senior Yabu, poate că o conduci pe doamna Sazuko... — Atenţie gărzi! Strigătul de avertisment veni dinspre curtea exterioară. Buntaro şi Yabu ţâşniră prin poarta întărită, toţi ceilalţi bărbaţi porniră ca o furtună după ei şi mulţi alţii se revărsară din fortificaţiile interioare. Ishido se apropia pe strada dintre castel şi ziduri, în fruntea a două sute de samurai în uniforme gri. Se opri în curtea exterioară, în faţa porţii şi, deşi nici un om – nici de o parte, nici de cealaltă – nu se arăta ostil, şi nici unul nu-şi avea mâna pe sabie, ori săgeata în arc, toţi erau pregătiţi. Ishido făcu o plecăciune măsurată. — O seară minunată, senior Yabu. — Da, da, într-adevăr. Ishido înclină în treacăt din cap spre Buntaro, care, la fel de nepăsător, îi răspunse cu minimum de politeţe îngăduită. Amândoi fuseseră generalii favoriţi ai lui Taiko. Buntaro condusese unul dintre regimentele din Coreea, în vreme ce Ishido fusese la comanda tuturor trupelor. Fiecare îl acuzase pe celălalt de trădare. Numai intervenţia personală şi un ordin direct al lui Taiko împiedicaseră vărsarea de sânge şi încăierarea dintre clanuri. Ishido îi cercetă pe samuraii în uniforme maro. Apoi ochii lui îl descoperiră pe Blackthorne. Îl văzu răspunzând privirii sale cu un început de plecăciune. Prin poarta deschisă se vedeau cele trei femei şi cealaltă litieră. Ochii i se opriră din nou asupra lui Yabu. — Ai crede că v-aţi pregătit cu toţii de bătălie, Yabu-san, nu pentru o escortă de onoare a doamnei Kiritsubo... — Hiro-matsu a poruncit aşa, din pricina asasinului Amida... Yabu se opri, pentru că Buntaro înainta agresiv cu paşi apăsaţi, apucând cu mâinile-i mari mijlocul porţii. — Noi suntem întotdeauna gata de luptă. Cu sau fără armuri. Putem să ne batem unul contra zece şi chiar contra cincizeci dacă-i vorba de Mâncătorii de Usturoi. Niciodată n-o să arătăm spatele duşmanului, fugind ca nişte mucoşi, lăsându-ne camarazii în încercuire! Zâmbetul lui Ishido era plin de dispreţ, vocea şfichiuitoare.

— Oh? Poate c-o să aveţi în curând norocul să ţineţi piept unor bărbaţi adevăraţi, nu Mâncătorilor de Usturoi! — Cât de curând? De ce nu în seara asta? De ce nu aici? Yabu înaintă prudent între ei. Fusese şi el în Coreea şi ştia că adevărul e de amândouă părţile şi că nu puteai să ai încredere în nici unul, în Buntaro poate chiar mai puţin decât în Ishido. — Nu în seara asta, Buntaro-san, acum suntem printre prieteni, spuse împăciuitor, dorind cu disperare să ocolească o încăierare care i-ar fi închis pe toţi în castel pentru totdeauna. Suntem printre prieteni, Buntaro-san. — Care prieteni? Îmi cunosc prietenii şi îmi cunosc şi duşmanii! Buntaro se răsuci iar spre Ishido. Unde e bărbatul – bărbatul ăsta adevărat, despre care vorbeai, Ishido-san? Ei? Sau bărbaţii? Să se tirască afară din găurile lor şi să se măsoare cu mine – Toda Buntaro, senior de Sakura – dacă are vreunul destulă tărie! Toţi cei de faţă se pregătiră. Ishido îl ţintui cu o privire rea. Yabu spuse: — Acum nu-i momentul, Buntaro-san. Prieteni sau duş... — Prieteni? Unde? În mormanul ăsta de gunoi? Buntaro scuipă în ţărână. Mâna unui samurai în gri zbură spre mânerul săbiei, zece uniforme maro îl urmară, cincizeci de samurai în uniforme gri făcură la fel o frântură de clipă mai târziu, şi acum toţi aşteptau ca sabia lui Ishido să ţâşnească din teacă dând semnalul de atac. Atunci apăru din întunericul grădinii Hiro-matsu, şi trecu în curtea exterioară cu sabia lungă în mâini, pe jumătate scoasă din teacă. — Uneori poţi găsi prieteni în gunoi, fiule, rosti liniştit. Mâinile se descleştară de pe mânerele săbiilor. Samuraii aflaţi faţă în faţă pe parapete – în uniforme gri şi maro – slăbiră arcurile în care deja fuseseră puse săgeţi. Noi avem prieteni pretutindeni în castel. Pretutindeni în Osaka. Da. Stăpânul nostru Toranaga spune mereu asta. Stătea ca o stâncă în faţa unicului său fiu, citindu-i setea de sânge din priviri. Din clipa în care Ishido fusese zărit apropiindu-se, Hiro-matsu se postase la uşa interioară. Apoi, când primul pericol trecuse, pornise cu paşi de pisică prin întuneric. Privea fără să clipească în jos, drept în ochii lui Buntaro. Nu este aşa, fiul meu? Cu un efort enorm acesta dădu din cap şi se dădu un pas înapoi. Dar încă închidea calea către grădină. Hiro-matsu îşi întoarse atenţia către Ishido. — Nu vă aşteptam astă-seară, Ishido-san. — Am venit să mă înclin în faţa doamnei Kiritsubo. Nu mi s-a spus decât cu câteva clipe în urmă că pleacă cineva. — Are dreptate fiul meu? Trebuie să ne facem griji că nu suntem printre prieteni? Suntem oare ostatici care trebuie să ceară îngăduinţă? — Nu, dar eu şi seniorul Toranaga am avut o anume înţelegere pe tot timpul şederii sale aici. Fiecare sosire sau plecare a persoanelor din suita sa trebuia anunţată cu o zi mai înainte, astfel ca eu să mă pot înfăţişa cum se cuvine. — A fost o hotărâre neaşteptată a seniorului Toranaga. El n-a socotit trimiterea uneia dintre doamnele sale, înapoi la Yedo, destul de importantă ca să vă tulbure, îi răspunse Hiro-matsu. Da, seniorul Toranaga nu face altceva decât să-şi pregătească plecarea. — A fost hotărâtă deja? — Da, în ziua când se va încheia întâlnirea regenţilor. Veţi fi înştiinţat la vremea cuvenită, după înţelegere. — Bun. Bineînţeles, întâlnirea ar putea fi amânată din nou. Seniorul Kiyama este şi mai bolnav. — E amânată, sau nu? — N-am spus decât c-ar putea fi. Nădăjduim să avem plăcerea de a-l

avea pe seniorul Toranaga în mijlocul nostru multă vreme de acum înainte, neh? O să vâneze mâine împreună cu mine? — I-am cerut să oprească toate vânătorile până la întrunire. Socotesc că acum sunt primejdioase. Dacă ticăloşii de asasini pot pătrunde cu atâta uşurinţă printre santinelele voastre, cu mult mai uşoară ar fi trădarea în afara zidurilor. Ishido nu luă în seamă insulta. Ştia că asta avea să-i aţâţe şi mai mult pe oamenii săi, dar nu i se părea încă potrivit să le dea mână liberă. Era bucuros că se amestecase Hiro-matsu, pentru că el aproape nu se mai putea stăpâni. Gândul la capul lui Buntaro aruncat în ţărână, cu dinţii clănţănind, nu-i mai dădea pace. — După cum bine ştii, tuturor comandanţilor străjilor din acea noapte li s-a poruncit să treacă în nemărginire. Din păcate cei din Amida îşi au legile lor. Dar, foarte curând, au să fie şterşi de pe faţa pământului. Li se va cere regenţilor să se ocupe de ei odată pentru totdeauna. Acum cred că aş putea să mă înfăţişez lui Kiritsubo-san. Ishido înaintă. Garda sa personală, în uniforme gri, porni în urma lui. Buntaro avea săgeata pusă în arc şi, deşi era îndreptată spre pământ, arcul era încordat la limită. — Uniformelor gri le e interzis să treacă prin această poartă. Aşa e înţelegerea. — Sunt guvernatorul castelului Osaka şi comandantul gărzii personale a Moştenitorului. Am dreptul să merg oriunde! Hiro-matsu se amestecă din nou: — Aşa-i, sunteţi comandantul gărzii personale a Moştenitorului şi aveţi, într-adevăr, dreptul să mergeţi oriunde. Dar numai cinci oameni vă pot însoţi prin poarta aceea. Nu aşa v-aţi înţeles cu stăpânul meu, pentru vremea şederii lui aici? — Cinci sau cincizeci, n-are nici o importanţă! Insulta asta e de ne... — Insultă? Fiul meu nu are de gând să insulte pe nimeni. El execută ordinele încuviinţate de stăpânului său şi de domnia-voastră. Cinci oameni. Cinci! Cuvântul era o poruncă. Hiro-matsu se întoarse cu spatele la Ishido şi-şi îndreptă privirile către fiul său. — Seniorul Ishido ne onorează dorind să prezinte respectele sale doamnei Kiritsubo. Sabia bătrânului era scoasă de două degete din teacă şi nimeni nu era sigur dacă pentru a-l despica pe Ishido, în caz că începea lupta, sau ca să-i ia capul fiului său, dacă ar fi ridicat săgeata. Toată lumea ştia că între tată şi fiu nu era nici o afecţiune, ci doar respect reciproc pentru violenţa celuilalt. — Ei bine, fiule, ce-i spui comandantului gărzii personale a Moştenitorului? Sudoarea şiroia pe faţa lui Buntaro. După o clipă se dădu la o parte şi slăbi încordarea arcului. Dar săgeata rămase la locul ei. Ishido îl văzuse de multe ori pe Buntaro trăgând cu arcul la două sute de paşi, şase săgeţi lansate înainte ca prima să atingă ţinta, toate la fel de precis. Ar fi ordonat fericit atacul acum şi-ar fi terminat cu cei doi, tată şi fiu, şi cu toţi ceilalţi. Dar ştia că ar fi fost o prostie să înceapă cu ei şi nu cu Toranaga şi, în orice caz, poate că atunci când o să pornească adevăratul război Hiro-matsu avea să fie ispitit să-l părăsească pe Toranaga şi să lupte alături de el. Doamna Ochiba spusese că va vorbi cu Pumn de Fier când va veni vremea. Ea jurase că el n-o să-l părăsească niciodată pe Moştenitor, că ea o să-l atragă pe Pumn de Fier de partea ei, îndepărtându-l de Toranaga, poate chiar să-l facă să-şi asasineze stăpânul şi, în acest fel, să evite orice înfruntare. Cu ce taină sau faptă neştiută îl are la mână? se întrebă din nou Ishido. Poruncise ca doamna Ochiba să se strecoare din Yedo, dacă e cu putinţă, înainte de adunarea regenţilor. Viaţa ei n-ar fi făcut nici cât un

bob de orez după acuzarea lui Toranaga – asupra căreia se înţeleseseră toţi regenţii. Punerea sub acuzare şi seppuku imediat, cu forţa dacă era nevoie. Dacă ea scapă, bine, dacă nu, nu contează. Moştenitorul va ocârmui peste opt ani. Întră cu paşi mari pe poartă, în grădină, însoţit de Yabu şi Hiro-matsu. Cinci străji veneau îl urmară. Se înclină politicos şi-i ură drum bun lui Kiritsubo. Apoi, mulţumit că totul fusese aşa cum trebuia, se întoarse şi plecă cu toţi oamenii lui. Hiro-matsu răsuflă adânc şi îşi scărpină fesele. — Ai face bine să pleci acum, Yabu-san. Viermele ăsta n-o să-ţi mai facă nici un necaz. — Da. Îndată. Kiri îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu batista. — E un kami rău! Mi-e teamă pentru stăpânul nostru. Începură să-i curgă lacrimile. Nu vreau să plec! — Nu i se va întâmpla nici un rău seniorului Toranaga, vă promit, doamnă, spuse Hiro-matsu. Trebuie să plecaţi acum! Kiri încercă să-şi înăbuşe suspinele şi-şi coborî vălul gros, prins de borul pălăriei mari. — O, Yabu-sama, n-ai vrea s-o însoţeşti pe doamna Sazuko înăuntru? Te rog. — Desigur. Doamna Sazuko se înclină şi plecă în grabă, urmată de Yabu. Urcă în fugă scările. Când era aproape de ultima treaptă alunecă şi căzu. — Copilul! ţipă Kiri. E rănită? Toţi ochii zburară către fata lungită jos. Mariko alergă către ea, dar Yabu ajunse primul şi o ridică. Sazuko era mai mult speriată decât lovită. — N-am păţit nimic, spuse ea cu respiraţia întretăiată. Nu vă îngrijoraţi, mă simt foarte bine. A fost o prostie din partea mea. Când fu într-adevăr sigur că totul e bine, Yabu se întoarse în curtea exterioară pentru a pregăti plecarea. Mariko veni înapoi spre poartă mult mai liniştită. Blackthorne se holba spre grădină cu gura căscată. — Ce este? întrebă ea. — Nimic, spuse el după o pauză. Ce-a strigat doamna Kiritsubo? — A spus: "Copilul! E rănită?" Doamna Sazuko aşteaptă un copil, îi explică ea. Ne-am teamut că s-ar fi putut să i se întâmple ceva din pricina căzăturii. — Copilul lui Toranaga-sama? — Da, spuse Mariko privind înapoi spre litieră. Kiri era acum în spatele perdelelor translucide, cu vălul lăsat. Biata femeie, gândi Mariko, ştiind că ea încerca doar să-şi ascundă lacrimile. Dac-aş fi în locul ei, aş fi tot atât de înspăimântată să-mi părăsesc stăpânul. Ochii i se îndreptară spre Sazuko, care mai făcu o dată cu mâna din capul scărilor, apoi intră înăuntru. Uşa de fier se închise cu zgomot în urma ei. Ca un dangăt de moarte, gândi. O să-i mai vedem vreodată? — Ce-a vrut Ishido? întrebă Blackthorne. — El – nu ştiu cuvântul potrivit. Cerceta – făcea o inspecţie, fără să fi dat de ştire mai dinainte. — De ce? — El e comandantul castelului, spuse ea, nevrând să-i dezvăluie adevărata cauză. În fruntea coloanei Yabu strigă câteva porunci şi porniră. Mariko urcă în litieră, lăsând perdelele trase pe jumătate. Buntaro îi făcu semn lui Blackthorne să meargă alături. El se supuse. Aşteptară să treacă litiera lui Kiri, Blackthorne se holbă spre figura acoperită de văluri, abia vizibilă, auzindu-i suspinele înăbuşite. Cele două

slujnice înspăimântate, Asa şi Sono, păşeau alături. Apoi îşi aruncă pentru ultima oară privirile în urmă. Sprijinit în sabie, Hiro-matsu stătea singur lângă coliba mică. Samuraii închiseră uşa ferecată şi grădina dispăru din faţa ochilor săi. Bara mare, de lemn, fu aşezată la locul ei. În curtea exterioară nu mai erau străji. Toate se aflau pe ziduri. — Ce se-ntâmplă? întrebă Blackthorne. — Poftim, Anjin-san? — Parcă ar fi sub asediu. Cei în maro împotriva celor în gri. Se-aşteaptă la necazuri? Alte necazuri? — O, îmi pare rău. E firesc să se închidă uşile noaptea, spuse Mariko. Când litiera ei se puse în mişcare, el începu să meargă alături, Buntaro şi restul ariergărzii îşi ocupară locurile în urma lor. Blackthorne privea litiera din faţă, mersul legănat al purtătorilor şi figura neclară de după perdele. Era foarte neliniştit, deşi încerca să o ascundă. Când Kiritsubo ţipase brusc, el se uitase la ea imediat. Toţi ceilalţi priveau spre fata lungită pe scări. Fusese ispitit să privească şi el tot într-acolo, dar o văzuse pe Kiritsubo ţâşnind brusc, cu o iuţeală neaşteptată, înăuntru, în colibă. Pentru o clipă crezuse că ochii îi jucau feste, pentru că, în noapte, pelerina neagră, chimonouî negru, pălăria şi vălul la fel de întunecate o făceau aproape invizibilă. Urmărise figura dispărând pentru un moment, apoi reapărând, sărind în litieră şi lăsând perdelele. Timp de o clipă, ochii li se întâlniseră. Era Toranaga.

CAPITOLUL 22 Micul cortegiu ce înconjura cele două litiere înaintă încet prin labirintul castelului şi printre punctele de control ce nu se mai sfârşeau. De fiecare dată se făceau plecăciuni protocolare, documentele erau iarăşi cercetate cu migală, un alt căpitan şi un nou grup de escortă în uniforme gri îi preluau şi apoi erau lăsaţi să treacă. La fiecare punct de control Blackthorne urmărea cu nelinişte crescândă pe căpitanul gărzii care se apropia încercând să străbată cu privirea perdelele lăsate de la litiera lui Kiritsubo. De fiecare dată omul se înclina politicos spre chipul pe jumătate ascuns, auzind suspinele înăbuşite şi apoi le făcea semn să plece. Cine altcineva mai ştie? se întreba disperat Blackthorne. Slujnicele trebuie că ştiu – asta ar explica de ce sunt atât de înfricoşate. Hiro-matsu, cu siguranţă trebuie să fi ştiut şi la fel doamna Sazuko, momeala. Mariko? Nu cred. Yabu? O avea Toranaga încredere în el? Maniacul ăla fără gât, Buntaro? Pesemne că nu. Fără îndoiala, asta e o încercare de fugă foarte tăinuită. Dar de ce să-şi rişte Toranaga viaţa în afara castelului? Nu e mai în siguranţă înăuntru? De ce toată taina asta? De cine fuge? De Ishido? De asasini? Sau de altcineva din castel? Probabil că de toţi, gândi Blackthorne, dorindu-şi să se afle în siguranţa pe galeră, în largul mării. Dacă Toranaga e descoperit, suntem în rahat până-n gât, lupta va fi pe viaţă şi pe moarte şi n-o să încapă milă. Sunt neînarmat şi chiar dacă aş avea o pereche de pistoale sau un tun de douăzeci de livre şi o sută de băieţi laţi în spate, samuraii în gri tot ne-ar dovedi. N-am unde să fug şi nici unde să m-ascund. Oricum ai da-o tot al naibii de prost e! — Ai obosit, Anjin-san? îl întrebă Mariko binevoitoare. Dacă vrei, eu pot merge pe jos şi dumneata în litieră. — Mulţumesc, răspunse posac, resimţind lipsa cizmelor, stânjenit de sandalele de lemn. Nu mă dor picioarele. Aş dori numai să fim în siguranţă în largul mării, atât. — Eşti vreodată în siguranţă pe mare? — Uneori, senhora. Nu prea des.

Blackthorne abia dacă o auzea. În numele Mântuitorului, gândea, sper să nu-l dau de gol pe Toranaga. Asta ar fi cumplit! Ar fi fost mult mai bine dacă nu l-aş fi văzut. N-a fost decât un ghinion, una dintre acele întâmplari care pot da peste cap o lucrare desăvârşit plănuită şi dusă la îndeplinire. Bătrâna asta, Kiritsubo, e o mare actriţă şi tânăra la fel. Doar din cauză că n-am înţeles ce-a strigat, n-am căzut şi eu în capcană. N-a fost decât un ghinion că l-am văzut limpede pe Toranaga – cu perucă, fardat, cu chimonou şi pelerină, leit Kiritsubo, dar totuşi Toranaga. La punctul de control următor, noul căpitan al uniformelor gri veni chiar mai aproape decât înainte, slujnicele cu lacrimile şiroind, făcând plecăciuni şi stându-i în cale fără să-ncerce măcar să pară că nu i-ar sta. Căpitanul se uită ţintă la Blackthorne şi veni spre el. După ce-l privi atent şi neîncrezător, vorbi cu Mariko, care clătină din cap drept răspuns. Omul mormăi, se întoarse la Yabu, îi dădu înapoi hârtiile şi făcu semn procesiunii să plece. — Ce-a spus? întrebă Blackthorne. — Întreba de unde vii, unde e casa dumitale. — Dar ai clătinat din cap. Cum a fost asta un răspuns? — O, îmi pare rău, a spus... se întreba dacă strămoşii îndepărtaţi ai poporului dumitale au vreo legătură cu kami – spiritul – care sălăşluieşte în nord, la hotarele Chinei. Până nu de mult noi am socotit China singurul loc civilizat de pe pământ, în afară de Japonia, neh? China e atât de mare încât pare cât lumea, spuse ea punând capăt discuţiei. De fapt, căpitanul întrebase dacă ea credea că spiţa acestui barbar era coborâtoare din Harimwakairi, kami care avea grijă de pisici, pentru că puţea ca un dihor în călduri, aşa cum se bănuia ca ar mirosi acel kami. Ea-i răspunsese că nu era de aceeaşi părere, ruşinându-se în sinea ei de grosolănia căpitanului, pentru că Anjin-san nu mirosea asemeni lui Tsukku-san, sau Părintelui Inspector, sau barbarilor obişnuiţi. Acum el avea un miros plăcut, aproape imperceptibil. Blackthorne ştia că ea nu-i spusese adevărul. Aş vrea să pot vorbi bolboroseala asta a lor, gândi, dar şi mai mult aş vrea să plec din insula asta blestemată, să fiu iar înapoi la bordul lui Erasmus, cu echipajul întremat, cu de-ale gurii, cu grog, pulbere şi ghiulele din belşug, cu mărfurile vândute şi din nou pe drum către casă. Când o să fie asta? Toranaga a spus curând. Poate fi crezut? Cum au dus corabia la Yedo? Au remorcat-o? Au dus-o portughezii? Mă întreb ce face Rodrigues. I-o fi putrezit piciorul? Acum ar trebui să ştie dacă o să trăiască cu două picioare sau cu unul – dacă amputarea n-o să-l omoare – sau dac-o să moară. Iisuse Cristoase, Dumnezeule din ceruri, apără-mă de răni şi de toţi doctorii din lume. Şi de popi. Un alt punct de control. Blackthorne nu putea pricepe în ruptul capului cum de izbuteau toţi să rămână atât de politicoşi şi liniştiţi, totdeauna înclinându-se, înmânând şi înapoind actele, totdeauna zâmbind, fără nici o urmă de iritare din partea nimănui. Sunt atât de diferiţi faţă de noi. Trase cu ochiul la chipul lui Mariko, în mare parte ascuns de văl şi de borurile pălăriei. O găsea foarte drăguţă şi era bucuros că lămurise lucrurile cu ea în privinţa greşelii ei. Cel puţin am terminat cu aiureala aia, îşi spuse. Pederaşti nenorociţi, toţi sunt nişte ticăloşi mânjiţi de sânge! După ce-i acceptase scuzele în dimineaţa asta, el începuse s-o întrebe despre Yedo, despre obiceiurile japoneze, despre Ishido şi despre castel. Se ferise să întrebe despre lucruri intime. Ea-i răspunsese amănunţit, dar ocolise orice explicaţii politice şi răspunsurile ei erau lămuritoare, dar inofensive. Curând ea şi slujnicele plecaseră să facă pregătirile de drum şi el rămăsese singur cu samuraii de strajă. Veşnica forfotă din jurul lui îl irita. Mereu e cineva pe lângă mine, gândi. Sunt prea mulţi. Sunt ca furnicile. Mi-ar plăcea tihna unei uşi de

stejar zăvorâte, din când în când, cu zăvorul pe partea mea, nu a lor. Abia aştept s-ajung din nou la bord, afară, la aer, în largul mării, fie chiar şi în covată aia borţoasă de galeră. Acum, în timp ce străbăteau castelul Osaka, îşi dădu seama că, pe mare, el era rege, iar Toranaga avea să se găsească la mâna lui. O să avem timp destul să stăm de vorbă. Mariko o să tălmăcească şi eu o să aranjez totul – încuviinţările pentru negoţ, corabia, argintul nostru dat înapoi şi plata, dacă doreşte să negocieze pentru muschete şi pulbere. Am să aranjez să mă întorc anul viitor cu o încărcătură întreagă de mătase. E cumplit ce s-a întâmplat cu Fratele Domingo, dar am să dau informaţiilor lui o bună întrebuinţare. Cu Erasmus o să navighez pe Râul Perlelor în sus, spre Canton, şi-o să sparg blocada portugheză şi chineză. Daţi-mi corabia înapoi şi sunt bogat! Mai bogat decât Drake! Când am să ajung acasă, am să vorbesc cu toţi lupii de mare din Plymouth până-n Zuider Zee, şi-o să punem mâna pe negoţ în toată Asia. Dacă Drake i-a pârlit barba lui Filip, eu o să-i tai fuduliile. Fără mătase, Macao moare, fără Macao, Malacca moare, apoi Goa! Putem să răsucim Imperiul Portughez ca pe un covor. — Doriţi negoţul cu India, Majestatea Voastră? Cu Africa? Cu Asia? Cu Japoniile? Iată cum îl puteţi avea în cinci ani de zile! — Ridică-te, Sir John! Da, în sfârşit, tilul de cavaler era la îndemână. Poate chiar mai mult. Căpitanii şi navigatorii au ajuns amirali, cavaleri, lorzi, chiar şi conţi. Singura cale pentru un englez, un englez de rând, spre siguranţă, spre adevărata siguranţă dată de o poziţie anume în regat era prin bunăvoinţa reginei, binecuvântată fie ea. Iar calea spre bunăvoinţa ei era să-i aduci bogăţii, s-o ajuţi să plătească războiul împotriva împuţitei de Spanii şi a ticălosului de Papă. În trei ani o să fac trei drumuri, se bucura Blackthorne. O, n-am uitat că mai sunt şi musonii şi marile furtuni, dar Erasmus o să navigheze cu mai puţine vele şi o să transportăm cantităţi mai mici. Stai puţin, de ce să nu faci treaba ca lumea, renunţând la cantităţile mici? De ce nu iei Corabia Neagră de anul ăsta? Atunci o să ai totul! Cum? Uşor – dacă n-are escortă şi o luăm pe neaşteptate. Dar n-am destui oameni. Stai, sunt destui la Nagasaki! Nu-s acolo toţi portughezii? N-a spus Domingo că este aproape un port portughez? Rodrigues a spus acelaşi lucru. Nu sunt întotdeauna pe corăbii marinari care au fost nevoiţi sau forţaţi să se îmbarce, totdeauna cineva gata să treacă pe altă corabie, pentru un câştig imediat, indiferent de căpitan, indiferent de pavilion? Cu Erasmus şi cu argintul pe care îl avem aş putea angaja un echipaj. Ştiu c-aş putea. N-am nevoie de trei ani. Doi or să-mi ajungă. Încă doi ani cu nava mea şi cu un echipaj, apoi spre casă. O să fiu bogat şi vestit. Şi, în cele din urmă, eu şi marea o să ne despărţim. Pentru totdeauna. Toranaga e cheia. Cum ai să te porţi cu el? Trecură pe Ungă alt punct de control şi dădură colţul. În faţă era ultimul grilaj cu ţepi şi ultima poartă a castelului, iar dincolo de ea, ultimul pod mobil şi ultimul şanţ cu apă. La celălalt capăt se afla ultimul punct de pază. Mulţimea de torţe transformau noaptea într-o zi stacojie. Atunci ieşi din umbră Ishido. Samuraii în maro îl văzură aproape în aceeaşi clipă. O undă de ostilitate îi străbătu. Buntaro aproape că zbură pe lângă Blackthorne ca să ajungă mai aproape de capul coloanei. — Ticălosul ăla tânjeşte după o încăierare, spuse Blackthorne. — Senhor? Îmi pare rău, senhor, ce-aţi spus? — Doar că... am spus că soţul dumitale pare... Ishido pare că-l înfurie foarte rău şi foarte iute pe soţul dumitale. Ea nu răspunse. Yabu se opri. Îi întinse nepăsător documentele de liberă trecere

căpitanului porţii şi se îndreptă către Ishido. — Nu mă aşteptam să vă văd din nou. Străjile voastre îşi fac foarte bine datoria. — Mulţumesc. Ishido îl urmărea pe Buntaro şi litiera închisă din spatele lui. — O dată ar trebui să fie destul ca să ne verifice documentele, spuse Buntaro, zornăindu-şi ameninţător armele. De două ori cel mult. Ce suntem noi, o coloană de război? E insultător! — Nu voiam să te jignesc, Buntaro-san. Din pricina asasinului am ordonat o pază mai puternică. Ochii lui Ishido se opriră scurt asupra lui Blackthorne şi se întrebă încă o dată dacă să-l lase să plece sau să-l oprească, aşa cum voiau Onoshi şi Kiyama. Apoi privi din nou spre Buntaro. Gunoiule, gândi. Curând capul o să-ţi stea într-o ţeapă. Cum poate o frumuseţe ca Mariko să stea măritată cu o maimuţă ca tine? Noul căpitan verifica meticulos pe fiecare, încredinţându-se se potriveau cu lista. — Totul e-n ordine, Yabu-sama, spuse când se întoarse spre capul coloanei. Permisul n-o să vă mai trebuiască. Îl păstrăm aici. — Bine. Yabu se întoarse spre Ishido. Ne vom vedea curând. Ishido scoase un sul de pergament din mânecă, — Vroiam s-o rog pe doamna Kiritsubo dac-ar putea să ducă asta la Yedo, nepoatei mele. Se pare că n-am s-ajung la Yedo o bună bucată de vreme. — Bineînţeles. Yabu întinse mâna să-l ia. — Nu te deranja, Yabu-san. Am s-o rog eu. Ishido se îndreptă spre litieră. Slujnicele se grăbiră să-i iasă în cale. Asa întinse mâna. — Pot să iau eu mesajul, Alteţă? Stăpâna... — Nu. Spre uimirea lui Ishido şi a celorlalţi din preajmă, slujnicele nu se mişcară din drumul lui. — Dar stăpâ... — Mişcă-te! mârâi Buntaro. Slujnicele se traseră înapoi cu o umilinţă jalnică, înspăimântate. Ishido se înclină în faţa perdelelor lăsate. — Kiritsubo-san, mă întreb dacă ai să fii atât de bună să duci acest mesaj din partea mea la Yedo, pentru nepoata mea? Urmă o uşoară întrerupere între suspine şi chipul de după perdele închină din cap o încuviinţare. — Mulţumesc. Ishido întinse sulul subţire de pergament la un deget de perdele. Suspinele încetară. Blackthorne îşi dădu seama că Toranaga era prins în cursă. Politeţea cerea ca Toranaga să ia sulul şi mâna l-ar fi dat de gol. Toţi aşteptau să apară mâna. — Kiritsubo-san? Nici o mişcare. Apoi Ishido făcu iute un pas înainte, trase perdelele la o parte şi, în aceeaşi clipă, Blackthorne slobozi un muget şi începu să ţopăie încoace şi încolo, ca un apucat. Uluiţi, Ishido şi ceilalţi se răsuciră brusc spre el. Pentru o clipă, Toranaga apăru la vedere în spatele lui Ishido. Blackthorne gândi că Toranaga ar fi putut trece drept Kiritsubo la douăzeci de paşi, dar aici, la cinci, era cu neputinţă, cu tot vălul care îi acoperea faţa. În clipa interminabilă dinaintea mişcării iuţi cu care Toranaga trase la loc perdelele, Blackthorne ştiu că Yabu îl recunoscuse, Mariko cu siguranţă, Buntaro probabil şi, poate, şi câţiva dintre samurai. Se repezi înainte, înşfăcă sulul de pergament, îl vârî prin crăpătura dintre perdele şi se întoarse bolborosind:

— În ţara mea se spune că aduce mare nenorocire dacă un prinţ înmânează el însuşi un mesaj ca orice ticălos de rând... ghinion... Totul se întâmplase atât de neaşteptat şi de repede încât Ishido n-apucase să-şi tragă sabia din teacă. Blackthorne începu să se aplece şi să se legene în faţa lui ca un hopa-mitică lovit de streche. Apoi Ishido îşi veni în fire reflexele îşi spuseră cuvintul şi sabia porni într-o lovitură nimicitoare, care i-ar fi retezat gâtul. Ochii disperaţi ai lui Blackthorne o găsiră pe Mariko: — Pentru numele lui Cristos, ajutor... ghinion... ghinion! Ea ţipă. Sabia se opri la un fir de păr de gâtul lui. Mariko revărsă un torent de explicaţii. Ishido îşi lăsă sabia în jos, ascultă o clipă, o întrerupse răstit, apoi, fierbând de mânie, îl lovi pe Blackthorne peste faţă cu dosul palmei. Blackthorne îşi ieşi din minţi. Îşi strânse pumnii mari şi se aruncă asupra lui Ishido. Dacă Yabu n-ar fi fost destul de iute ca să prindă braţul înarmat al lui Ishido, capul lui Blackthorne s-ar fi rostogolit în ţărână. O frântură de clipă mai târziu, Buntaro îl înşfăcă pe Blackthorne, care deja îl apucase de gât pe Ishido. Patru samurai în maro abia dacă reuşiră să-l dea la o parte, apoi Buntaro îi trase o lovitură puternică peste ceafă, năucindu-l. Uniformele gri săriră în apărarea stăpânului lor, dar uniformele maro îl înconjurară pe Blackthorne şi cele două litiere şi, pentru moment, rămaseră în aşteptare, faţa în faţă. Mariko şi slujnicele se văitau şi strigau, dând o mână de ajutor la sporirea zarvei şi zăpăcelii. Yabu începu să-l domolească pe Ishido, Mariko, scăldată în lacrimi, îi repeta întruna, străduindu-se să pară cât mai înspăimântată, că nebunul de barbar încercase să-l salveze pe Ishido, marele comandant – pe care el îl credea prinţ – de un kami rău. — Ei socotesc că e cea mai mare insultă să le atingi faţa, la fel ca şi noi, şi asta l-a scos din minţi, pentru moment. E un barbar nesimţit, dar, în ţara lui, e daimyo şi a încercat doar să vă ajute, stăpâne! Ishido răcni ceva şi-l lovi cu piciorul pe Blackthorne, care începea să-şi revină. Blackthorne auzi cu mare mulţumire zarva din jur. Privirea i se limpezi. Samuraii lui Ishido îi înconjuraseră, douăzeci contra unul, cu săbiile trase, dar până acum nu era nici un mort şi toţi aşteptau disciplinaţi. Blackthorne văzu că atenţia tuturor era adunată asupra lui. Dar acum ştia că are aliaţi. Ishido se răsuci din nou către el şi veni mai aproape, urlând. Simţi că samuraii în maro îşi întăresc strânsoarea şi ştia că lovitura va urma, dar, de data asta, în loc să încerce să scape din strânsoare, cum se aşteptau ei, se lăsă moale la pământ, apoi se ridică îndată în picioare şi se desprinse râzând ca un apucat, începând un dans marinăresc aiurit. Fratele Domingo îi spusese că, în Japonia, toată lumea crede că nebunia vine de la kami şi, deci, nebunii, la fel ca toţi copiii mici şi oamenii foarte în vârstă, nu pot fi făcuţi răspunzători de faptele lor, iar câteodată se bucură de privilegii speciale. Aşa că ţopăia de zor, cântând, în ritmul săriturilor, pentru Mariko: — Ajutor... pentru Dumnezeu, am nevoie de ajutor... nu pot s-o ţin aşa multă vreme... ajutor... Se purta cu disperare ca un nebun, ştiind că era singurul lucru care l-ar fi putut salva. — E nebun – e posedat, strigă Mariko, pricepând deîndată ce avea de gând Blackthorne. — Da, spuse Yabu încercând să-şi revină, uimit încă de vederea lui Toranaga şi neştiind încă dacă Anjin-san juca teatru sau înnebunise cu adevărat. Mariko se pierduse cu firea. Nu ştia ce să facă. Anjin-san l-a salvat pe seniorul Toranaga, dar cum de-a ştiut? se întreba întruna, fără rost.

Blackthorne era palid la faţă, afară de pata stacojie lăsată de palma lui Ishido. Dansa fără încetare, aşteptând disperat un ajutor care nu mai venea. Apoi, blestemându-i în sinea sa pe Yabu şi Buntaro – lepădături laşe – şi pe Mariko – târfă neroadă – se opri brusc din dans, se înclină în faţa lui Ishido ca o păpuşă dezarticulată pornind apoi, pe jumătate mergând, pe jumătate dansând, către poartă. — Urmaţi-mă, urmaţi-mă! strigă sugrumat, încercând să-i ducă după el precum Cântăreţul din Hammel. Samuraii în gri îi tăiară calea. Urlă, prefăcându-se înfuriat şi le porunci autoritar să se dea la oparte din drum, trecând imediat la un râs isteric. Ishido înşfăcă un arc şi o săgeată. Samuraii se împrăştiară. Blackthorne era aproape de poartă. Se întoarse încolţit, ştiind că n-avea rost să fugă. Neputincios, îşi începu iar dansul zănatec. — E nebun, câine turbat! Câinii turbaţi trebuie îndepărtaţi! Vocea lui Ishido era aspră. Puse săgeata în arc şi ţinti. Imediat Marâko ţâşni de lângă litiera lui Toranaga şi începu să meargă spre Blackthorne. — Nu te îngrijora, senior Ishido, strigă ea. N-ai de ce să-ţi faci griji, e o nebunie trecătoare, mi se îngăduie... Apropiindu-se, Văzu cât de istovit era Blackthorne, zâmbetul lui forţat şi se înspăimântă fără să vrea. — Acum pot să te ajut, Anjin-san, spuse ea grăbit. Trebuie să încercăm să – să ieşim afară. Am să vin după dumneata. Nu-ţi fie teamă, n-o să tragă în noi. Te rog, acum nu mai dansa. Blackthorne se opri îndată, se întoarse şi porni tăcut pe pod. Ea venea la un pas în urma lui, după cum era obiceiul, aşteptând săgeţile, auzindu-le. O mie de ochi priveau nebunul uriaş şi micuţa femeie înaintând pe pod, îndepărtându-se. Yabu îşi reveni. — Dacă-l vreţi mort, lăsaţi-mă pe mine, Ishido-sama. Vă înjosiţi luându-i viaţa. Un general nu omoară cu propriile mâini. Alţii trebuie s-o facă pentru el. Veni foarte aproape şi-şi coborî vocea. Lăsaţi-l în viaţă. Nebunia i-a venit de la lovitura voastră. El e daimyo în ţara lui şi lovitura... – cum a zis şi Mariko-san, neh? Credeţi-mă, ne mai folositor viu. — Poftim? — Ne e mai folositor viu. Aveţi încredere în mine. Îl puteţi avea mort oricând. Avem nevoie de el viu. Ishido citi disperare pe chipul lui Yabu şi adevăr. Lăsă arcul jos. — Foarte bine, dar într-o zi am să-l vreau viu. Am să-l atârn de picioare deasupra gropii. Yabu înghiţi în sec şi făcu o jumătate de plecăciune. Nervos, făcu semn coloanei să înainteze, temându-se că Ishido are să-şi amintească de litieră şi de "Kiritsubo". Prefăcându-se plin de respect, Buntaro luă iniţiativa şi puse samuraii în uniformă maro în mişcare. Nu-l frământa gândul că Toranaga apăruse ca un kami, printr-o minune, în mijlocul lor, ci doar că stăpânul său era în primejdie şi aproape lipsit de apărare. Văzu că Ishido nu-şi desprinsese ochii de Mariko şi Anjin-san, dar cu toate astea i se înclină politicos şi se aşeză în spatele litierei lui Toranaga, să-şi apere stăpânul de săgeţi, dacă lupta începea aici. Coloana se apropia acum de poartă. Yabu trecu în spate, ca un fel de ariergardă singuratică. Se aştepta ca-n orice moment coloana lor să fie oprită. Cu siguranţă, gândi, unii dintre samuraii în gri trebuie să-l fi văzut pe Toranaga. Cât timp va mai trece până o să-i spună lui Ishido? N-o să creadă că sunt şi eu părtaş la plan? Asta n-o să mă distrugă pentru totdeauna?

La jumătatea podului Mariko privi pentru o clipă în urmă. — Vin după noi, Anjin-san, amândouă litierele trec pe poartă şi acum sunt pe pod! Blackthorne nu răspunse, nici nu se întoarse. Trebuia să-şi adune toată voinţa rămasă ca să se ţină pe picioare. Îşi pierduse sandalele, faţa-i ardea de la lovitură, iar capu-i plesnea de durere. Ultimele străji îl lăsară să treacă dincolo de grilajul cu ţepi. O lăsară apoi pe Mariko fără s-o oprească. Şi apoi litierele. Blackthorne îi duse după el pe coborâşul uşor, în josul dealului, peste o porţiune de teren descoperit şi peste ultimul pod. Numai când se află în pădure, unde nu mai puteau fi zăriţi din castel, abia atunci se prăbuşi.

CAPITOLUL 23 — Anjin-san, Anjin-san! Pe jumătate conştient, o lăsă pe Mariko să-l ajute să bea puţin saké. Coloana se oprise, cu samuraii în maro strâns grupaţi în jurul litierei închise, şi cu escorta în gri în faţa şi în spatele lor. Buntaro strigase la una dintre slujnice, care adusese imediat un vas din bagajul hamalilor, le spuse soldaţilor din garda sa personală să-i ţină pe toţi departe de litiera lui "Kiritsubo-san", apoi se grăbi spre Mariko. — Anjin-san e bine? — Da, da, cred că da, răspunse Mariko. Yabu li se alătură. Încercând să-l îndepărteze pe căpitanul samurailor lui Ishido, spuse nepăsător: — Acum putem porni, căpitane. Lăsăm aici câţiva oameni şi pe Mariko-san. Când barbarul o să-şi mai vină în fire, ea şi ceilalţi or să ne urmeze. — Cu tot respectul, Yabu-san, dar vom aştepta. Am poruncă să vă predau pe toţi teferi la galeră. Într-un singur convoi. Priviră toţi spre Blackthorne, care se înecă uşor cu vinul. — Mulţumesc, spuse el cu voce spartă. Acum suntem în siguranţă? Cine mai ştie că... — Acum eşti în siguranţă, îl întrerupse Mariko, anume. Stătea cu spatele spre căpitan şi-l prevenea din priviri. Anjin-san, acum eşti în siguranţă şi n-ai de ce să te îngrijorezi. Înţelegi? Te-a cuprins un fel de rău. Priveşte în jur, eşti în siguranţă acum! Blackthorne se supuse. Văzu căpitanul şi samuraii în gri şi înţelese. Cu ajutorul vinului îşi revenea repede în puteri. — Îmi pare rău, senhora. Cred că a fost doar o spaimă. Încep să îmbătrânesc. M-apucă des nebunia şi niciodată nu-mi pot aminti după aceea ce s-a întâmplat. E obositor să vorbeşti portugheza, nu? O schimbă pe latină. Mă înţelegi? — Preadeajuns. — Această limbă este "mai uşoară"? — Poate, răspunse ea uşurată, pentru că el înţelesese că trebuie să fie prudent, chiar vorbind latina, care era pentru japonezi o limbă aproape de neînţeles şi cu neputinţă de învăţat, afară doar de o mână de oameni din împărăţie, educaţi de iezuiţi şi mai toţi meniţi preoţiei. Ea era singura femeie din lumea lor care ştia să vorbească, să citească şi să scrie în latină şi portugheză. — Ambele limbi sunt dificile, fiecare are greutăţile ei. — Cine altcineva cunoaşte aceste greutăţi? — Soţul meu şi cel care ne conduce. — Eşti sigură? — Purtarea lor arată aceasta.

Căpitanul samurailor în gri se mişcă neliniştit şi-i spuse ceva lui Mariko. — Întreabă dacă eşti încă periculos, dacă ar trebui să ţi se lege mâinile şi picioarele. I-am spus că nu. Acum ţi-a trecut. — Da, spuse el trecând iar la portugheză. M-apucă deseori. Dacă cineva mă loveşte peste faţă, mă scoate din minţi. Îmi pare rău. Niciodată nu-mi pot aminti ce se întâmplă în timpul ăsta. E mâna Domnului. Îl văzu pe căpitan concentrându-se asupra buzelor şi gândi: "Te-am prins, ticălosule, pariez că înţelegi portugheza." Sono, slujnica, îşi ţinea capul lipit de perdelele litierei. Ascultă şi veni la Mariko. — Iertaţi-mă, Mariko-san, dar stăpâna mea vrea să ştie dacă nebunul e îndeajuns de întremat ca să ne continuăm drumul? Întreabă dacă n-ai vrea să dai nebunului litiera domniei-tale, căci stăpâna crede c-ar trebui să ne grăbim din pricina refluxului. Toată zarva pe care a făcut-o nebunul a tulburat-o şi mai mult. Dar ştiind că nebunii sunt năpăstuiţi de zei, are să se roage pentru însănătoşirea lui şi îi va da leacuri să se vindece, imediat ce ajungem la bord. Mariko traduse. — Da. Mă simt bine acum. Blackthorne se ridică nesigur în picioare. Yabu ţipă o comandă. — Yabu-san spune că ai să mergi în litieră, Anjin-san. Mariko zâmbi când el începu să protesteze. Eu sunt, într-adevăr, foarte puternică şi n-ai de ce să te îngrijorezi, am să merg pe lângă dumneata, aşa că poţi vorbi dacă doreşti. Se lăsă ajutat să urce în litieră. Porniră imediat. Mersul legănat era odihnitor şi se întinse istovit pe spate. Aşteptă până ce căpitanul uniformelor gri se îndepărtă spre capul coloanei, apoi şopti în latină avertizând-o: — Centurionul acela înţelege cealaltă limbă. — Aşa-i. Şi cred că şi puţină latină, îi răspunse ea în şoaptă, la fel de încet. Pentru un timp merse tăcută. Nu încape îndoiala, eşti un om curajos. Îţi mulţumesc pentru că l-ai salvat. — Tu ai un curaj deosebit. — Nu, Domnul Dumnezeu mi-a călăuzit paşii pe calea cuvenită şi a făcut să fiu puţin de folos. Din nou îţi mulţumesc. În noapte, oraşul părea un tărâm de basm. Casele bogate aveau multe lampioane colorate, luminate cu ulei sau cu lumânări, atârnând deasupra porţilor sau în grădini, iar panourile-shoji deveneau astfel de o transparenţă încântăţoare. Chiar şi casele sărace arătau plăcut din pricina panourilor-shoji. Lampioanele luminau drumul trecătorilor, oamenilor-kaga şi samurailor, care mergeau călări. — În case, noi folosim lămpi cu ulei şi lumânări, dar o dată cu lăsarea nopţii mai toţi oamenii se duc la culcare, îi explica Mariko, în timp ce-şi continuau drumul pe străzile întortocheate ale oraşului. Trecătorii se înclinau, cei foarte săraci rămâneau în genunchi până după trecerea lor, iar marea strălucea sub lumina lunii. — Şi la noi e la fel. Cum gătiţi? Pe plită, cu lemne? Lui Blackthorne îi reveniseră repede puterile şi nu-şi mai simţea genunchii moi. Ea refuzase să se urce înapoi în litieră, aşa că el stătea culcat, bucurându-se de aerul curat şi de conversaţie. — Noi folosim vase cu cărbuni. Noi nu mâncăm ceea ce mâncaţi voi, aşa că la noi gătitul e mai simplu. Doar orez şi puţin peşte, de cele mai multe ori crud, sau gătit pe cărbuni, cu un sos picant şi legume murate, şi poate puţină supă. Carne deloc, niciodată. Noi suntem un popor care mănâncă puţin – n-avem încotro, numai foarte puţin din pământul nostru, probabil a cincea parte, poate fi cultivată – iar noi suntem mulţi. La noi e o virtute să te mulţumeşti cu puţin, chiar şi când e vorba de mâncare.

— Eşti curajoasă. Îţi mulţumesc. Săgeţile n-au zburat, căci spatele tău a stat pavăză. — Nu, căpitane de corăbii. A fost din voia Domnului. — Eşti curajoasă şi eşti frumoasă. Ea merse un timp în tăcere. Până acum nu mi-a spus nimeni niciodată că sunt frumoasă, nimeni, gândi. — Nu sunt curajoasă şi nici frumoasă. Săbiile sunt frumoase. Onoarea e frumoasă. — Curajul e frumos şi tu îl ai din belşug. Mariko nu răspunse. Îşi amintea întâmplările dimineţii, cu toate cuvintele şi gândurile urâte. Cum poate fi un bărbat atât de curajos şi atât de prost, atât de blând şi atât de crud, atât de cald şi atât de nesuferit, toate deodată? Anjin-san a fost de un curaj fără margini când i-a abătut atenţia lui Ishido de la litieră; a fost foarte deştept prefăcându-se nebun, scoţându-l astfel pe Toranaga din capcană. Cât de înţelept a fost Toranaga să scape astfel! Dar fii atentă, Mariko, se preveni. Gândeşte-te la Toranaga şi nu la acest străin. Adu-ţi aminte de răul din el şi stăpâneşte-ţi căldura umedă din pântece, pe care n-ai mai simţit-o niciodată până acum, căldură despre care vorbesc curtezanele şi cărţile despre împărţitul pernei. — Da, spuse ea. Curajul e frumos şi tu îl ai din plin. Apoi trecu din nou pe portugheză. Latina e o limbă atât de obositoare. — Ai învăţat-o la şcoală? — Nu, Anjin-san, mai târziu. După ce m-am măritat, am trăit foarte multă vreme departe, în nord. Eram singură, doar cu slugile şi sătenii, şi singurele cărţi pe care le aveam erau în portugheză şi latină – câteva gramatici, cărţi religioase şi o Biblie. Învăţând limbile, timpul trecea mai uşor şi-mi ţinea mintea ocupată. Am fost foarte norocoasă. — Unde era soţul dumitale? — La război. — Câtă vreme ai fost singură? — Noi avem o zicală, că timpul n-are o singură măsură, el poate fi ca gerul sau ca fulgerul, ca o lacrimă, ca un asediu, ca o furtună, ca un apus de soare sau chiar ca o stâncă. — E o vorbă înţeleaptă; îi spuse. Apoi adăugă; Portugheza dumitale e foarte bună, senhora. Şi latina. Mai bună decât a mea. — Vorbele îţi sunt dulci ca mierea, Anjin-san! — E hontol — Honto e un cuvânt bun. Honto e că, într-o bună zi, a venit în sat un părinte creştin. Eram ca două suflete rătăcite. A stat patru ani şi m-a ajutat nemăsurat de mult. Mă bucur că pot vorbi bine, spuse ea fără înfumurare. Tatăl meu a vrut să învăţ limbi străine. — De ce? — Gândea că trebuie să cunoaştem diavolul cu care avem de luptat. — Era un om înţelept. — Nu. N-a fost înţelept. — De ce? — Într-o zi am să-ţi spun povestea. E întristătoare. — De ce-ai fost singură atâta vreme – cât o stâncă? — De ce nu te odihneşti? Mai avem încă mult de mers. — Vrei să urci în litieră? Dădu iar să se ridice, dar ea clătină din cap. — Nu, mulţumesc. Te rog, stai unde eşti. Îmi place să merg pe jos. — Bine. Dar nu mai vrei să stăm de vorbă? — Dacă îţi face plăcere, putem discuta. Ce vrei să ştii? — De ce ai fost singură vreme cât o stâncă? — Soţul meu m-a trimis departe. Prezenţa mea îl ofensase. A avut perfectă dreptate să facă asta. M-a onorat nedivorţând de mine. Apoi m-a onorat chiar mai mult, primindu-ne, pe mine şi fiul meu, înapoi acasă. Mariko îl privi. Fiul meu are acum cincisprezece ani. Sunt într-adevăr o

doamnă bătrână. — Nu te cred, senhora. — E honto. — Câţi ani aveai când te-ai căsătorit? — Mulţi, Anjin-san. Foarte mulţi. — Noi avem o zicală: vârsta e ca gerul, sau ca un asediu, sau ca un apus de soare, uneori chiar ca o stâncă. Ea râse. Tot ce e legat de ea e atât de plin de graţie, gândi, fermecat. La dumneata, Venerabilă Doamnă, bătrâneţea e o încântare. — Pentru o femeie, Anjin-san, bătrâneţea nu e niciodată o încântare. — Eşti înţeleaptă, pe cât eşti de frumoasă. Latina îi veni pe buze de la sine şi, deşi suna mai oficial şi mai maiestuos, era mai intimă. Fii atent, îşi zise. Nimeni nu mi-a spus până acum că sunt frumoasă, îşi repetă, Mariko în sinea ei. Aş vrea să fie adevărat. — Aici nu e înţelept să bagi prea tare în seamă femeia altui bărbat, spuse. Obiceiurile noastre sunt destul de severe. De exemplu, dacă o femeie măritată e găsită singură cu un bărbat într-o cameră cu uşa închisă – chiar dacă doar stau de vorbă –, prin lege, soţul ei, sau fratele lui, sau tatăl lui are dreptul s-o omoare pe loc. Dacă fata e nemăritată, bineînţeles, tatăl poate întotdeauna să facă cu ea ce doreşte. — Asta nu e nici drept, nici civilizat. Îi păru rău imediat că-l luase gura pe dinainte. — Noi ne considerăm destul de civilizaţi, Anjin-san. Mariko era bucuroasă să fie insultată din nou, căci se destrăma vraja şi stingea căldura. Legile noastre sunt foarte bune. Sunt mult prea multe femei libere şi fără nici un fel de legături, ca un bărbat să ia una care aparţine altuia. De fapt, e în apărarea femeilor. Datoria unei soţii e numai faţă de soţul ei. Ai răbdare. Ai să vezi cât de civilizaţi, cât de înaintaţi suntem. Femeile au locul lor, bărbaţii pe al lor. Un bărbat nu poate să aibă decât o soţie oficială – dar, bineînţeles, mai multe concubine –, însă aici femeile au mult mai multă libertate decât doamnele spaniole sau portugheze, din câte mi s-a spus. Putem să mergem nestânjenite unde vrem şi când vrem. Ne putem părăsi soţii, dacă dorim, divorţăm de ei. Putem să refuzăm să ne căsătorim de la bun început, dacă dorim. Suntem stăpânele propriilor noastre averi şi bunuri, ale trupurilor şi sufletelor noastre. Avem puteri deosebite, dacă vrem. Cine se îngrijeşte de toată averea, de toţi banii în gospodăria dumitale? — Eu, bineînţeles. — Aici femeia are grijă de toate. Banii nu înseamnă nimic pentru un samurai. Nu sunt de demnitatea unui bărbat adevărat. Eu mă ocup de toată gospodăria soţului meu. El ia toate hotărârile. Eu doar îi îndeplinesc dorinţele întru totul şi plătesc ce-i de plată. Asta îi dă lui toată libertatea să-şi facă datoria faţă de seniorul său, care e unica lui datorie. O, da, Anjin-san, trebuie să ai răbdare, înainte de a vorbi de rău. — N-am vrut să fie o critică, senhora. Numai că noi credem că viaţa e sacră, nimănui nu i se poate lua cu uşurinţă viaţa decât dacă încuviinţează un tribunal – tribunalul reginei. Ea refuză să se lase împăcată. — Spui o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg, Anjin-san. Dar n-ai zis dumneata "nu e cinstit şi nu e civilizat"? — Da. — Atunci asta e o critică, neh? Seniorul Toranaga mi-a cerut să-ţi atrag atenţia că e necuviincios să vorbeşti de rău înainte de a cunoaşte. Trebuie să iei aminte că civilizaţia noastră, cultura noastră e veche de mii de ani. Dintre care trei mii sunt dovediţi prin documente. O, da, suntem un popor străvechi. La fel de vechi ca şi chinezii. Câtă vreme puteţi urmări în trecut cultura voastră?

— Nu mult, senhora. — Împăratul nostru, Go-Nijo, este al o sută şaptelea în linie neîntreruptă direct din Jimmu-tenno, primul fiinţă pământeană coborâtor din cinci generaţii de spirite pământene şi, înaintea lor, şapte generaţii de spirite celeste, care coboară din Kuni-toko-tachi-noh-Mikoto – primul spirit – apărut când pământul a fost despărţit de ceruri. Nici chiar China nu poate prezenta o astfel de istorie. De câte generaţii domnesc regii din ţara domniei-tale? — Regina noastră este a treia din dinastia Tudor, senhora. Dar e bătrână şi fără copii, aşa că e ultima. — O sută şapte generaţii, Anjin-san, înapoi către rădăcini divine, repetă ea plină de mândrie. — Dacă crezi asta, senhora, cum poţi să mai zici că eşti catolică? O văzu stăpânindu-şi mânia şi ridicând din umeri. — Sunt creştină doar de zece ani, deci novice, şi, deşi cred din toată inima în Dumnezeul creştin, în Dumnezeu Tatăl, şi Fiul, şi Sfintul Duh, împăratul nostru este direct coborâtor din zei sau din Dumnezeu. Este de origine divină. Sunt multe lucruri pe care nu le pot lămuri sau înţelege. Dar stirpea divină a împăratului meu este mai presus de orice îndoială. Da, sunt creştină, dar mai întâi de toate sunt japoneză. Să fie acesta secretul vostru? Faptul că sunteţi mai întâi de toate japonezi? se întrebă. O privise uluit de ceea ce spunea. Datinile lor sunt nişte aiureli! Banii nu înseamnă nimic pentru un adevărat bărbat? Acum e limpede de ce Toranaga a fost atât de dispreţuitor când am pomenit de bani la prima întâlnire. O sută şapte generaţii? Cu neputinţă! Omorât pe loc doar pentru c-ai fost, împreună cu o femeie, într-o cameră cu uşa închisă, fără să fii cu nimic vinovat! Asta e barbarie – te trage pe faţă la omor! Nu despre asta vorbise Rodrigues? Nu asta a făcut Omi-san? Nu l-a omorât pur şi simplu pe ţăranul ăla? Iisuse, nu m-am gândit la Omi de zile întregi. Nici la sat. Nici la groapă, nici la mine, îngenuncheat în faţa lui. Lasă-l acum, ascultă ce spune femeia, ai răbdare, cum zice ea, pune-i întrebări, fiindcă ea îţi va da cheia prin care să-l faci pe Toranaga să se alăture planului tău. Acum Toranaga ţi-e fără îndoială dator. L-ai salvat. El o ştie – toată lumea o ştie. Nu ţi-a mulţumit ea, nu pentru c-ai salvat-o pe ea, ci pe el? Coloana înainta prin oraş, îndreptându-se către mare. Îl văzu pe Yabu mergând cu pas susţinut şi, o clipă, ţipetele lui Pieterzoon îi răsunară dureros în minte. — Fiecare lucru la timpul său, murmură, cu jumătate de glas. — Da, spunea Mariko. Trebuie să fie foarte greu pentru dumneata. Lumea noastră e atât de diferită de a voastră. Foarte diferită, dar foarte înţeleaptă. Ea zărea figura neclară a lui Toranaga în litiera din faţă şi-i mulţumi încă o dată lui Dumnezeu pentru că-l scăpase. Cum să-i explic barbarului despre noi, cum să-l laud pentru vitejia lui? Toranaga îi poruncise să-i explice, dar cum? — Dă-mi voie să-ţi spun o poveste, Anjin-san. Când eram tânără, tatăl meu era general în slujba unui daimyo numit Goroda. La vremea aceea, seniorul Goroda nu era marele dictator, ci doar un daimyo, care lupta încă pentru putere. Tatăl meu l-a poftit pe acest Goroda şi pe cei mai de seamă vasali ai lui la un ospăţ. Nici nu i-a dat prin minte că nu erau destui bani să cumpere toată mâncarea, saké-ul, tăvile lăcuite şi tatami-urile pe care o asemenea vizită le cerea, după datină. Să nu crezi că mama gospodărea prost banii, nici pomeneală. Fiecare bănuţ din venitul tatălui meu mergea la vasalii lui şi, deşi oficial el avea bani doar pentru patru mii de războinici, mama, prin felul cum îi drămuia cu chibzuială, a făcut ca el să poată duce în luptă cinci mii trei sute de oameni, pentru cinstea seniorului său. Noi, familia – mama, concubinele oficiale ale tatălui meu, fraţii şi surorile mele – abia dacă aveam destul ca să mâncăm. Dar ce conta asta? Tata şi oamenii

lui aveau cele mai bune arme, cei mai buni cai, iar ei îşi dădeau toată silinţa în slujba seniorului lor! Da, pentru acest ospăţ nu erau destui bani, aşa că mama a mers la meşterii de peruci din Kyoto, şi şi-a vândut părul. Mi-l amintesc, era ca o picătură de întuneric şi-i ajungea până la brâu. Dar l-a vândut. Meşterii i l-au tăiat în aceeaşi zi şi i-au dat o perucă ieftină, iar ea a cumpărat tot ce era de trebuinţă, salvând onoarea tatălui meu. Era datoria ei să plătească cheltuielile, şi a plătit. Ea şi-a făcut datoria. Pentru noi datoria e tot ce poate fi mai important. — Ce-a spus tatăl tău când a aflat? — Ce ar fi putut spune, altceva decât să-i mulţumească? Era datoria ei să găsească banii ca să-i salveze onoarea. — Trebuie să-l fi iubit foarte mult. — Iubire e un cuvânt creştin, Anjin-san. Iubirea e un gând creştin, un ideal creştin. Noi n-avem nici un cuvânt pentru "iubire", aşa cum văd că-l înţelegeţi voi. Datorie, credinţă, onoare, respect, dorinţă, acestea sunt cuvintele şi gândurile pe care le avem, şi-i tot ce ne trebuie. Îl privi şi, fără să vrea, revăzu clipa când el îl salvase pe Toranaga şi, prin Toranaga, pe soţul său. Să nu uiţi niciodată că ei amândoi erau prinşi acolo ca-ntro cursă, şi că amândoi ar fi morţi acum, dacă n-ar fi fost acest bărbat. Se asigură că nu era nimeni prin preajmă. — De ce-ai făcut ceea ce ai făcut? — Nu ştiu. Poate, pentru că... Se opri. Erau atâtea lucruri pe care le putea spune: Poate, pentru că Toranaga era fără apărare şi nu voiam să fie ciopârţit... Pentru că, dacă el era descoperit, am fi intrat cu toţii la apă... Pentru că bănuiam că nimeni, în afară de mine, nu ştia şi doar eu puteam hotărî soarta... Pentru că nu voiam să mor – sunt prea multe de făcut ca să-mi irosesc viaţa şi Toranaga este singurul om care-mi poate da înapoi corabia şi libertatea. În loc de toate astea, răspunse în latină: — Pentru că El a spus: dă-i Cezarului ce este al Cezarului. — Da, spuse ea şi adăugă în aceeaşi limbă: da, asta încercam şi eu să spun. Cezarului ale sale, iar Domnului ale sale. Tot astfel şi la noi. Dumnezeu este Dumnezeu, şi împăratul nostru e de la Dumnezeu. Iar Cezarul e Cezar şi trebuie onorat ca un Cezar. Apoi, mişcată de înţelegerea şi de blândeţea din vocea lui, spuse: Eşti înţelept. Uneori cred că pătrunzi mai multe decât rosteşti. Nu faci ceea ce ai jurat că n-ai să faci niciodată? se întrebă Blackthorne. Nu eşti făţarnic? Da şi nu. Nu le datorez nimic. Sunt prizonier. Mi-au furat nava şi bunurile şi au ucis pe unul dintre oamenii mei. Sunt păgâni... mă rog, unii dintre ei sunt păgâni, iar restul catolici. Nu datorez nimic păgânilor, nici catolicilor. Dar ţi-ar plăcea s-o pui în pat, şi-ncercai s-o încânţi, aşa-i? Afurisită conştiinţă! Acum marea era mai aproape, la o jumătate de milă. Putea deja să vadă o mulţime de corăbii şi fregata portugheză cu luminile de ancoraj. Ar fi o pradă grozavă. Cu douăzeci de băieţi zdraveni aş putea s-o iau. Gândurile i se întoarseră spre Mariko. Ciudată femeie, dintr-o familie ciudată. De ce l-a jignit pe Buntaro, maimuţoiul ăla? Cum s-a putut culca cu el – cum s-a putut mărita cu el? Ce-a vrut să spună cu "întristătoare"? — Senhora, spuse păstrându-şi blândeţea din glas, mama dumitale trebuie să fi fost o femeie deosebită ca să facă aşa ceva. — Da. Pentru ceea ce a făcut, ea va trăi veşnic. Acum e o legendă. Ea era samurai ca şi... ca şi tatăl meu. — Am crezut că numai bărbaţii sunt samurai. — O, nu, Anjin-san. Bărbaţii şi femeile sunt deopotrivă samurai, războinici cu îndatoriri faţă de seniorii lor. Mama mea a fost un samurai adevărat, datoria faţă de soţul ei fiind mai presus de orice.

— Ea este acum acasă la dumneata? — Nu. Nici ea, nici tatăl meu, nici unul dintre fraţii sau surorile mele, sau altcineva din familie. Eu sunt ultima din neamul meu. — S-a întâmplat o nenorocire? Brusc, Mariko se simţi obosită. Sunt istovită. Sunt sătulă să vorbesc latina şi portugheza, atât de dezgustătoare, şi sunt sătulă să mai fac pe dascălul, îşi zise. Nu sunt dascăl. Nu sunt decât o femeie care-şi cunoaşte datoria şi vrea să şi-o facă în linişte. Nu mai vreau să simt iarăşi căldura aceea, nimic de la bărbatul ăsta, care mă tulbură atât de mult. Nu vreau să mai ştiu de el. — Într-un fel, Anjin-san, a fost o nenorocire. Într-o zi am să-ţi povestesc despre ea. Grăbi uşor pasul şi se îndreptă spre cealaltă litieră. Cele două slujnice zâmbiră nervos. — Avem mult de mers, Mariko-san? întrebă Sono. — Sper că nu prea mult, spuse ea încurajator. Căpitanul samurailor în gri se ivi brusc din întuneric, de cealaltă parte a litierei. Ea se întrebă câte din cele spuse lui Anjin-san fuseseră auzite. — Nu vrei să chem nişte purtători de kaga, Mariko-san? Ai obosit? întrebă căpitanul. — Nu, nu, mulţumesc. Încetini dinadins mersul, îndepărtându-l de litiera lui Toranaga. Nu sunt obosită deloc. — Barbarul se poartă bine? Nu-ţi face necazuri? — O, nu. Pare destul de potolit acum. — Despre ce vorbeaţi? — Tot felul de lucruri. Încercam să-i explic unele dintre legile şi obiceiurile noastre. Arătă înapoi către donjonul castelului ce se profila pe cer. Seniorul Toranaga mi-a cerut să încerc să-l fac să priceapă câte ceva. — A, da, seniorul Toranaga. Căpitanul aruncă o privire scurtă spre castel, apoi înapoi, către Blackthorne. De ce îl interesează barbarul pe seniorul Toranaga, doamnă? — Nu ştiu. Cred că din pricină că e atât de ciudat. Dădură colţul într-o altă stradă, cu case ascunse în spatele gardurilor de la grădini. Era puţină lume prin preajmă. Mai departe se aflau docurile şi marea. Catargele se zăreau pe deasupra clădirilor şi aerul era greu de mirosul algelor. — Despre ce altceva aţi mai vorbit? — Au nişte idei tare ciudate. Se gândesc tot timpul la bani. — Se spune că toţi din naţia lor sunt împuţiţi de negustori pirat Nu e nici un samurai printre ei. Ce vrea seniorul Toranaga cu el? — Îmi pare rău, dar nu ştiu. — Se spune că e creştin, aşa zice el. Aşa e? — Nu-i creştin ca noi. Eşti creştin, căpitane? — Stăpânul meu e creştin, deci şi eu sunt creştin. Stăpânul meu este seniorul Kiyama. — Am cinstea de a-l cunoaşte foarte bine. L-a onorat pe soţul meu logodindu-şi o nepoată cu fiul meu. — Da, ştiu, doamnă Toda. — Acum seniorul Kiyama e mai bine? Înţeleg că doctorii nu îngăduie nimănui să-l vadă. — Nu l-am văzut de o săptămână. Nici unul dintre noi. Poate c-are boala chinezească. Dumnezeu să-l apere de aşa ceva şi blestemaţi să fie toţi chinezii! Privi către Blackthorne. Doctorii spun că barbarii ăştia au adus molima în China, în Macao, şi de acolo pe ţărmurile noastre. — Sumus omnes in manu Dei, spuse ea. Suntem cu toţii în mâinile Domnului. — Ita, amen, răspunse căpitanul fără să se gândească, căzând în cursă.

*** Blackthorne prinsese clipa când pe căpitan îl luase gura pe dinainte, văzuse fulgerul de mânie de pe faţa acestuia şi-l auzi spunând ceva printre dinţi lui Mariko, care roşi şi se opri. Coborî din litieră şi se îndreptă către el. — Dacă vorbeşti latina, centurionule, atunci fii bun şi stai puţin de vorbă cu mine. Sunt dornic să învăţ cât mai multe despre această măreaţă ţară a voastră. — Da, vorbesc limba ta, străine. — Nu e limba mea, centurionule, ci aceea a Bisericii şi a tuturor oamenilor cultivaţi din lumea mea. O vorbeşti bine. Cum şi când ai învăţat-o? Coloana trecea pe lângă ei şi toţi samuraii, atât cei în uniforme gri, cât şi cei în maro, îi priveau. Lângă litiera lui Toranaga, Buntaro se opri şi se întoarse spre ei. Căpitanul şovăi, apoi începu să meargă din nou. Mariko era bucuroasă că Blackthorne li se alăturase. O vreme merseră în tăcere. — Centurionul vorbeşte limba curgător, minunat, nu-i aşa? îi spuse Blackthorne lui Mariko. — Da, într-adevăr. Ai învăţat-o în seminar, centurionule? — Şi tu străine, zise căpitanul rece, fără să-i dea ei nici o atenţie, urând amintirea seminarului din Macao, unde fusese trimis de copil de către Kiyama, ca să înveţe limba, acum, că vorbim direct, spune-mi de ce ai întrebat-o pe această doamnă: "Cine mai ştie...". Cine să mai ştie ce? — Nu-mi amintesc. Mintea mea o luase razna. — A, razna, da? Atunci de ce ai spus: "Dă-i Cezarului ce e al Cezarului"? — Era doar o zicală. Discutam cu această doamnă, care spune poveşti pline de învăţăminte, care uneori sunt însă greu de înţeles. — Da, sunt multe de înţeles. Ce te-a scos din minţi la poartă? Şi de ce ţi-ai revenit atât de repede? — Asta a fost voia Domnului. Mergeau din nou lângă litieră, căpitanul furios că fusese păcălit atât de uşor. Fusese prevenit de seniorul Kiyama, stăpânul lui, că femeia era de-o isteţime fără margini. ''Nu uita că poartă trădarea în sânge şi că piratul e plămada Satanei. Priveşte, ascultă şi ţine minte. Poate că ea o să se acuze singură şi ar putea ajunge un viitor martor al regenţilor împotriva lui Toranaga. Ucide-l pe pirat când începe ambuscada." Săgeţile veniră din întuneric şi prima străpunse gâtul căpitanului, şi în timp ce-şi simţea plămânii în flăcări şi moartea înghiţindu-l, ultimul lui gând fu a mirare, căci ambuscada nu trebuia să fie aici, pe această stradă, ci mai departe, jos, lângă docuri, iar atacul nu trebuia să fie împotriva lor, ci a piratului. O altă săgeată izbise puternic stâlpul litierei, la un deget de capul lui Blackthorne. Două săgeţi străpunseră perdelele trase de la litiera lui Kiritsubo, din faţă, şi alta o lovise pe fata Asa în brâu. Când ea începu să ţipe, hamalii lăsară litierele jos şi o rupseră la fugă prin întuneric. Blackthorne se rostogoli la adăpostul litierei prăbuşite, trăgând-o şi pe Mariko cu el. Samuraii în gri şi maro se împrăştiară. O ploaie de săgeţi se abătu asupra ambelor litiere. Una izbi cu zgomot surd pământul în locul unde se aflase Mariko cu o clipă mai devreme. Buntaro se străduia cât putea să acopere cu trupul său litiera lui Toranaga, o săgeată se înfipse în spatele armurii sale din bambus, piele şi zale, apoi, când ploaia de săgeţi încetă, se repezi şi trase perdelele de la litieră. Cele două săgeţi erau înfipte în pieptul şi şoldul lui Toranaga, dar acesta nu era rănit, şi el smulse vârfurile oprite în armura pe care o purta sub chimonou. Apoi îşi aruncă pălăria cu boruri largi şi peruca. În gardă, cu săgeata pusă în arc, Buntaro scruta întunericul în

căutarea duşmanului, iar Toranaga lupta să iasă de sub perdele şi, smulgându-şi sabia de sub aşternut, sări în picioare. Mariko încercă să sară în ajutorul lui Toranaga, dar Blackthorne, o trase înapoi cu un strigăt, pentru că alte săgeţi căzură în jurul litierelor, omorând doi samurai în maro şi unul în gri. Alta trecu atât de aproape de Blackthorne încât îi zgârie obrazul. O alta îi ţintui poala chimonoului de pământ. Slujnica Sono era lângă fata ce se zvârcolea de durere, stăpânindu-şi plină de curaj ţipetele. Apoi Yabu strigă, arătând cu mâna într-o parte. Pe unul dintre acoperişurile de ţiglă se întrezăreau siluete vagi. O ultimă salvă şuieră din întuneric, tot asupra litierelor. Buntaro şi alţi samurai în maro se puseră între ele şi Toranaga. Un bărbat muri. O săgeată trecu prin articulaţia de la umăr a armurii lui Buntaro făcându-l să scoată un geamăt de durere. Yabu, cu samuraii în maro şi gri, se aflau acum lângă zid, în urmărirea atacatorilor, dar aceştia dispăruseră în întuneric şi, deşi o duzină de samurai alergaseră spre colţ ca să le taie calea, toţi ştiau că nu aveau nici o speranţă să-i prindă. Blackthorne se ridică greoi în picioar şi o ajută şi pe Mariko să se ridice. Era tulburată, dar neatinsă. — Mulţumesc, spuse ea şi se grăbi către Toranaga ca să-i ajute pe ceilalţi să-l ferească, de ochii samurailor lui Ishido. Buntaro striga către oamenii săi să stingă faclele de lângă litiere. Atunci unul dintre samuraii în gri spuse: "Toranaga!" şi, deşi fusese rostit încet, auziră cu toţii. În lumina pâlpâitoare a torţelor, fardul brăzdat de sudoare îl făcea pe Toranaga să pară grotesc. Unul dintre ofiţerii uniformelor gri se înclină. De necrezut, aici era duşmanul stăpânului său, liber, în afara zidurilor castelului. — Veţi aştepta aici, senior Toranaga. Tu, spuse el scurt unuia dintre oamenii săi, înştiinţează-l deândata pe seniorul Ishido, şi omul plecă în goană. — Opreşte-l, spuse Toranaga încet. Buntaro slobozi două săgeţi. Omul căzu mort. Ofiţerul trase sabia lungă şi cu un strigăt ascuţit de bătălie, se aruncă asupra lui Toranaga, dar Buntaro era pregătit şi pară lovitura. În aceeaşi clipă samuraii în maro şi gri, îşi traseră săbiile şi se aruncară unii asupra celorlalţi. Se încinse o încăierare învălmăşită. Buntaro şi ofiţerul, la fel de tari amândoi, fandau şi loveau. Brusc un samurai în gri se desprinse din învălmăşeală şi se aruncă asupra lui Toranaga, dar imediat Mariko ridică o torţă, ţâşni înainte şi o aruncă ofiţerului în ochi. Buntaro îşi despică duşmanul în două, apoi se roti, îl ciopârţi pe al doilea şi-l spintecă pe altul, care încerca să ajungă la Toranaga, în timp ce Mariko, acum cu o sabie în mână, se feri într-o parte din calea lui, fără să-şi dezlipească ochii de pe Toranaga sau Buntaro, monstruoasa lui gardă personală. Patru samurai în gri se aruncară deodată asupra lui Blackthorne, care parcă prinsese rădăcini lângă litiera lui, îi privi apropiindu-se, neputincios. Yabu şi un samurai în maro săriră în întâmpinarea lor, luptând ca nişte demoni. Blackthorne se repezi, înşfăcă o torţă şi, rotind-o ca pe o ghioagă, îi descumpăni pentru o clipă pe atacatori. Yabu omorî unul, schilodi altul, apoi patru samurai în maro se întoarseră în fugă să termine cu ultimii doi atacatori. Fără să stea pe gânduri, Yabu şi samuraiul în maro, rănit, se aruncară din nou în luptă, apărându-l pe Toranaga. Blackthorne alergă şi culese de jos o sabie lungă, pe jumătate spadă, pe jumătate suliţă, şi fugi lângă Toranaga. În mijlocul zarvei şi ţipetelor, singur Toranaga stătea nemişcat, cu sabia în teacă. Samuraii în gri luptau plin de curaj. Patru dintre ei se aruncară laolaltă într-un atac sinucigaş asupra lui Toranaga. Oamenii lui Toranaga îi opriră. Samuraii în gri se regrupară şi atacară din nou. Apoi un ofiţer porunci ca trei dintre ei să se retragă după ajutoare, iar ceilalţi să le acopere retragerea. Cei trei samurai în gri o rupseră la fugă şi, deşi fură urmăriţi, iar Buntaro ucise unul, ceilaţi doi izbutiră să scape.

Ceilalţi fură ucişi până la unul.

CAPITOLUL 24 Se grăbeau pe străzi lăturalnice şi pustii, mergând pe ocolite către chei şi galeră. Erau zece: în frunte Toranaga, apoi Yabu, Mariko, Blackthorne şi şase samurai. Restul, sub conducerea lui Buntaro, fuseseră trimişi cu litierele şi convoiul de bagaje pe drumul hotărât dinainte, cu porunca de a se îndrepta fără grabă către galeră. Trupul Asei, slujnica, se afla într-una din litiere. Într-un scurt răgaz în timpul luptei, Blackthorne îi scosese săgeata din rană. Toranaga văzuse sângele negru izbucnind şi privise nedumerit cum pilotul o ţinuse la piept, în loc s-o lase să moară liniştită, în singurătate demnă şi apoi, când lupta încetase de tot, cu câtă grijă o pusese în litieră. Fata fusese curajoasă şi nu se văitase deloc, îşi ţinuse doar privirile aţintite asupra lui până când o cuprinsese moartea. Toranaga poruncise să fie lăsată în litiera cu perdele, ca momeală, şi unul din răniţi fusese pus în cea de a doua litieră, în acelaşi scop. Din cei cincizeci de samurai ai lui Toranaga, care alcătuiseră escorta, cincisprezece fuseseră ucişi pe loc, iar unsprezece răniţi mortal. Cei unsprezece fuseseră trimişi cu cinste şi degrabă în Nemărginire, după datină, trei luându-şi viaţa cu mâna lor, opt ajutaţi de Buntaro, la cererea lor. Apoi Buntaro îi strânsese pe cei rămaşi în jurul litierelor închise şi plecase. Patruzeci şi opt de samurai în uniforme gri zăceau în ţărână. Toranaga ştia că era primejdios de lipsit de apărare, dar era mulţumit. Totul mersese bine, gândi, dacă socoteşti cât de schimbător este norocul. Ce interesantă e viaţa! La început am crezut că e un semn rău că m-a văzut pilotul schimbând locul cu Kiri. Apoi pilotul m-a salvat, a făcut cu iscusinţă pe nebunul şi mulţumită lui am scăpat de Ishido. Nu mă gândisem că Ishido ar fi putut fi şi la poarta principală, ci doar în curtea exterioară. Asta a fost o scăpare. De ce a venit Ishido acolo? Nu e felul lui să fie atât de prudent. Cine l-a sfătuit? Kiyama? Onoshi? sau Yodoko? O femeie ar bănui sau ar putea să bănuie un asemenea şiretlic. Fusese un plan bun – planul secret de evadare – stabilit de săptămâni, căci era limpede că Ishido avea să încerce să-l ţină în castel, că o să-i întoarcă pe ceilalţi regenţi împotriva lui, promiţându-le orice, că o să-şi sacrifice de bunăvoie ostaticul din Yedo, pe doamna Ochiba, şi că o să folosească orice mijloace ca să-l ţină sub pază până la ultima întrunire a regenţilor, unde avea să fie încolţit, învinuit de trădare şi înlăturat. — Dar tot o să te-acuze de trădare! îi spusese Hiro-matsu când Toranaga trimisese după el cu o noapte în urmă, îndată după lăsarea întunericului, ca să-i explice ce-are de gând să-ncerce şi de ce el, Toranaga, şovăise atâta. Chiar dacă scapi, regenţii or să te acuze în lipsă, cu tot atâta uşurinţă cu care ar face-o de faţă cu tine. Aşa că eşti obligat să-ţi faci seppuku când ei îţi vor porunci, pentru că o să ţi-o poruncească. — Da, spusese Toranaga. Ca preşedinte al regenţilor sunt obligat s-o fac, dacă cei patru votează împotriva mea. Dar iată – scosese un pergament făcut sul din mânecă – aici este demisia mea oficială din Consiliul Regenţilor. I-o vei da lui Ishido când se va afla despre fuga mea. — Ce? — Dacă-mi dau demisia, nu mai sunt legat prin jurământul meu de regent, neh? Taiko nu mi-a interzis niciodată să demisionez, neh? Dă-i şi asta lui Ishido. Îi înmânase lui Hiro-matsu pecetea, sigiliul oficial al funcţiei sale de preşedinte. — Dar acum eşti total izolat. Eşti pierdut! — Te-nşeli. Ascultă, testamentul lui Taiko a stabilit un consiliu de cinci regenţi care să guverneze ţara. Acum sunt patru. Ca să fie legal, înainte de

a îndeplini mapdatul împăratului, cei patru trebuie să aleagă sau să numească un nou membru, al cincilea, neh? Ishido, Kiyama, Onoshi şi Sugiyama trebuie să se înţeleagă, neh? Noul regent nu trebuie să convină tuturor? Bineînţeles! Acum spune-mi, bătrân prieten, e pe lumea asta cineva cu care aceşti vrăjmaşi să le convină să-şi împartă puterea? Ei? Şi în timp ce ei se ceartă, nu se ia nici o hotărâre şi... — Noi ne pregătim de război, şi nu mai eşti legat de nici un jurământ, şi poţi s-arunci aici puţină miere, dincolo puţină fiere, şi grămada aia de scârnăvii o să se mănânce între ei! spusese Hiro-matsu grăbit. Ah, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, eşti un bărbat între bărbaţi. Îmi înghit sabia dacă nu eşti cel mai înţelept om din împărăţie! Da, a fost un plan bun, gândi Toranaga şi toţi şi-au jucat rolurile bine: Hiro-matsu, Kiri şi frumoasa mea Sazuko. Şi acum toţi sunt închişi cu străşnicie în castel, şi-or să rămână acolo sau o să li se îngăduie să plece. Cred că n-o să li se îngăduie niciodată să plece. Mi-ar părea rău să-i pierd. Conducea grupul fără şovăială, cu pas iute, dar măsurat, pasul lui de vânătoare, pas pe care-l putea ţine fără încetare două zile şi o noapte, dacă trebuia. Purta încă pelerina de călătorie şi chimonoul lui Kiri, dar îşi ridicase poalele ca să nu-l împiedice la mers, iar încălţările militare se alăturau nefiresc acestora. Traversară o altă stradă pustie şi coborâră o alee. Ştia că Ishido avea să afle curând, şi atunci se va porni o vânătoare îndârjită. E timp destul, îşi spuse. Da, planul a fost bun. Dar n-am prevăzut ambuscada. Asta m-a costat trei zile de siguranţă. Kiri era sigură că poate ţine toată treaba neştiută timp de cel puţin trei zile. Dar acum secretul s-a spulberat şi n-o să mă pot strecura la bordul navei ca să ieşim în larg. Pentru cine a fost ambuscada? Pentru mine sau pentru pilot? Bineînţeles că pentru pilot. Dar săgeţile au fost trase în ambele litiere. Da, dar arcaşii erau destul de departe, şi era greu de desluşit, şi era mai înţelept şi mai sigur să-i omoare pe amândoi. Cine a poruncit atacul, Kiyama sau Onoshi? Sau portughezii? Sau preoţii creştini? Toranaga întoarse capul să vadă ce face pilotul. Păşea hotărât, ca şi femeia care mergea alături de el, deşi amândoi erau obosiţi. La orizont se zărea vastul masiv colţuros al castelului deasupra căruia se profila, falnic, donjonul. În noaptea asta a fost pentru a doua oară când era cât pe-aci să mor acolo. O să fie oare castelul ăsta mormântul meu? Taiko îmi spunea destul de des: "Stirpea mea va dăinui atâta vreme cât va dăinui castelul Osaka, iar tu, Toranaga Minowara, eşti sortit să-ţi se scrie epitaful pe zidurile lui. Osaka o să-ţi aducă moartea, credinciosul meu vasal!" Şi totdeauna urma râsul acela şuierat, muşcător, care-l aducea la capătul răbdărilor. Trăieşte oare Taiko prin Yaemon? Fie că da, fie că nu, Yaemon e moştenitorul lui legal. Cu un efort, Toranaga îşi desprinse privirea de la castel, dădu un alt colţ şi porni alergând printr-un labirint de alei. În cele din urmă se opri în faţa unei uşi roase de vreme. În lemnul ei era încrustat un peşte. Ciocăni într-un fel anume. Uşa se deschise imediat. În aceeaşi clipă, samuraiul şleampăt se înclină: — Alteţă? — Ia-ţi oamenii şi urmează-mă, spuse Toranaga şi porni din nou. — Bucuros. Samuraiul nu purta chimonoul-uniformă maro, ci zdrenţele pestriţe ale roninilor, dar el făcea parte din cele mai bune trupe ale lui Toranaga, pe care acesta le trimisese pe ascuns în Osaka pentru astfel de cazuri extreme. Cincisprezece bărbaţi, îmbrăcaţi la fel, şi bine înarmaţi, îl urmară desfăşurându-se iute ca avangardă şi ariergardă, în vreme, ce unul dintre ei

alergă să dea alarma şi altor trupe secrete. Curând Toranaga avea cincizeci de soldaţi cu el. O altă sută îi acoperea flancurile. O altă mie avea să fie gata în zori, dacă va avea nevoie de ei. Se destinse şi îşi domoli pasul, simţind că pilotul şi femeia oboseau prea repede. Avea nevoie de ei în putere. *** Toranaga stătea în întunericul depozitului de mărfuri şi cerceta galera, debarcaderul şi ţărmul. Yabu şi un samurai se aflau lângă el. Ceilalţi fuseseră lăsaţi într-un grup strâns la o sută de paşi în urmă, pe alee. Un detaşament de o sută de samurai în gri aştepta lângă pasarela galerei, la câteva sute de paşi mai departe, dincolo de o porţiune largă de pământ bătătorit, care-i ferea de orice atac neaşteptat. Galera era trasă cu bordul la chei, legată de piloni prinşi în debarcaderul de piatră ce înainta o sută de iarzi în mare. Vâslele erau aşezate ordonat, iar pe punte se zărea nedesluşit o mulţime de marinari şi războinici. — Sunt de-ai noştri sau de-ai lor? întrebă încet. — E prea departe ca să fii sigur, răspunse Yabu. Era vremea fluxului. Dincolo de galeră, bărcile de pescuit veneau şi plecau, felinarele slujindu-le şi la pescuit şi ca lumini de poziţie. Spre nord, de-a lungul ţărmului, erau trase pe plajă şiruri de bărci de toate mărimile, pe Ungă care trebăluiau câţiva pescari. La cinci sute de paşi spre sud, la alt debarcader de piatră, se afla fregata portugheză Santa Teresa. În lumina torţelor pâlcuri de hamali, încărcau de zor baloturi şi butoaie. Un alt grup mare de samurai în uniforme gri zăboveau în apropiere. Era un lucru obişnuit, căci toate navele portugheze sau străine din port erau, prin lege, sub supraveghere continuă. Numai la Nagasaki navele portugheze veneau şi plecau nestingherite. Dac-am putea întări paza acolo, am dormi cu toţii mai liniştiţi, îşi spuse Toranaga. Da, dar putem să-i îngrădim şi să facem din ce în ce mai mult negoţ cu China? Asta-i capcana în care ne-au prins barbarii din sud, din care nu e nici o scăpare, atâta vreme cât acei daimyo creştini stăpânesc Kyushu şi preoţii sunt de neînlocuit. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este ceea ce a făcut Taiko. Dă-le barbarilor câte ceva, prefă-te că le iei înapoi, încearcă să-i înşeli, ştiind că, fără negoţul cu China, viaţa ar fi imposibilă. — Cu îngăduinţa voastră, stăpâne, o să atac imediat, spuse în şoaptă samuraiul. — V-aş sfătui să n-o facem, spuse Yabu. Nu ştim dacă oamenii noştri sunt la bord. Şi s-ar putea ca o mie de oameni să fie ascunşi pe aici, prin preajmă. Oamenii aceia – arătă spre samuraii în gri de lângă nava portugheză – au să dea alarma. Ne-ar fi cu neputinţă să luăm nava şi să ieşim în larg înainte ca ei să ne încolţească. Ne trebuie de zece ori mai mulţi oameni decât avem acum. — Generalul Ishido o să afle curând, spuse samuraiul. Atunci toată Osaka o să mişune de duşmani mai mulţi ca muştele pe un câmp de bătălie. Eu am o sută cincizeci de oameni, cu cei din flancuri. Asta o să fie de-ajuns. — Nu-i îndeajuns ca să fim siguri. Nu, dacă marinarii noştri nu sunt pregătiţi la vâsle. Mai bine să facem cumva şi să-i atragem în altă parte pe cei în gri – şi pe toţi cei care ar putea fi ascunşi. Şi pe aceia, arătă Yabu din nou spre oamenii de lângă fregată. — Cum? spuse Toranaga. — Să dăm foc străzii. — Cu neputinţă, protestă samuraiul îngrozit. Incendierea era o crimă pedepsită cu arderea în public a întregii familii a celui vinovat, indiferent de generaţie. Era cea mai severă pedeapsă

prevăzută de lege, focul fiind cea mai mare nenorocire pentru un sat, târg sau oraş din împărăţie. Lemnul şi hârtia erau singurele materiale de construcţie, afară de ţiglele de pe unele acoperişuri. Fiecare casă, fiecare magazie, fiecare colibă şi fiece palat era o cutie de iască. — Nu putem da foc străzii! — Ce e mai important, îl întrebă Yabu, distrugerea câtorva străzi sau moartea stăpânului nostru? — Focul se-ntinde, Yabu-san. Nu putem să ardem Osaka. Sunt un milion de oameni aici, poate mai mult. — Acesta e răspunsul tău la întrebarea mea? Cenuşiu la faţă, samuraiul se-ntoarse spre Toranaga: — Alteţă, voi face orice-mi porunciţi. Asta doriţi să fac? Toranaga privi într-o doară către Yabu. Acesta arătă dispreţuitor cu degetul către oraş. — Acum doi ani, jumătate din el a ars până-n temelii şi priviţi-l acum. În urmă cu cinci ani, a fost Focul cel Mare. Câte sute de mii de oameni au pierit atunci? Ce contează asta? Nu sunt decât nişte târgoveţi, negustori, meşteşugari şi eta. Ar fi altceva dacă Osaka ar fi un sat plin de ţărani. Toranaga cercetase de multă vreme vântul. Adia uşor şi n-ar fi înteţit flăcările. Poate. Dar un incendiu putea să se transforme cu uşurinţă într-un adevărat ocean de flăcări, care-ar fi putut mistui tot oraşul. N-ar fi scăpat decât castelul. Ah, n-aş şovăi nici o clipă dacă ar cuprinde castelul. Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre ceilalţi. — Mariko-san, ia pilotul şi pe cei şase samurai ai noştri şi du-te la galeră. Prefă-te foarte înspăimântată. Spune-le samurailor în gri că a fost o ambuscadă – bandiţi sau ronini, nu ştii cine. Spune-le unde s-a întâmplat şi că ai fost trimisă degrabă de căpitanul escortei ca să aduci ajutoare dintre ei, că lupta e încă în toi, că bănuieşti că Kiritsubo a fost ucisă sau rănită şi roagă-i să se grăbească. Dacă o să fii convingătoare, asta o să-i îndepărteze pe mulţi. — Înţeleg perfect, Alteţă. — Apoi, orice ar face samuraii în gri, du-te la bord cu pilotul. Dacă marinarii noştri sunt acolo şi dacă nava şi restul sunt în ordine, întoarce-te pe pasarelă şi prefă-te că leşini. Ăsta e semnalul nostru. Fă-o chiar în capătul pasarelei. Toranaga îşi opri ochii asupra lui Blackthorne. Spune-i şi lui ce-ai să faci, dar nimic despre leşin. Se întoarse ca să dea ordine oamenilor rămaşi şi instrucţiuni speciale celor şase samurai. După ce Toranaga termină, Yabu îl trase deoparte. — De ce trimiţi barbarul? N-ar fi mai sigur să-l laşi aici? Mai în siguranţă pentru dumneata? — Mai sigur pentru el, Yabu-san, nu pentru mine. E o momeală folositoare. — Incendierea străzii ar fi fost totuşi mai sigură. — Da. Toranaga se gândi că era mai bine să-l aibă pe Yabu de partea sa, nu a lui Ishido. Mă bucur că nu l-am făcut să sară din turn ieri. — Alteţă? — Da, Mariko-san? — Îmi cer iertare, dar Anjin-san întreabă ce se întâmplă dacă nava e-n mâinile duşmanului? — Spune-i că nu e nevoie să meargă cu tine dacă nu-i destul de întremat. Blackthorne îşi stăpâni mânia auzind cele spuse de Toranaga. — Spune-i seniorului Toranaga că planul său nu e bun pentru dumneata, că dumneata ar trebui să stai aici. Dacă totul e bine, pot eu să fac un semn. — Nu pot face asta, Anjin-san, nu-i ce a poruncit stăpânul nostru, îi

spuse Mariko hotărât. Orice plan făcut de el e menit să fie foarte înţelept. Blackthorne îşi dădu seama că n-avea rost să mai insiste. Dumnezeu să le pedepsească aroganţa încăpăţânată şi setea de sânge, gândi. Dar, pentru Dumnezeu, ce curaj au bărbaţii şi femeia asta. O urmărise în timpul ambuscadei, cu sabia lungă, aproape cât ea de mare, în mâini, gata să se bată pâna la ultima suflare pentru Toranaga. O dată o văzuse folosind-o cu iscusinţă şi, deşi Buntaro îl ucisese pe atacator, ea îi fusese de folos, obligând omul să bată în retragere. Mai era încă sânge pe chimonoul ei, sfâşiat în unele locuri, iar faţa-i era murdară. — Unde-ai învăţat să mânuieşti sabia? o întrebase, în timp ce se grăbeau spre docuri. — Ar trebui să ştii că toate doamnele samurai sunt învăţate foarte de timpuriu să mânuiască pumnalul ca să-şi apere onoarea, a lor şi a stăpânilor lor, spuse ea fără să se laude, şi-i arătă cum era ţinut stiletul în siguranţă în obi, gata de a fi folosit. Dar unele dintre noi, destul de puţine, sunt învăţate să mânuiască sabia şi suliţa, Anjin-san. Unii părinţi socotesc că fiicele lor, trebuie să fie pregătite să lupte pentru seniorii lor în aceeaşi măsură ca şi fiii. Desigur că unele femei sunt mai războinice decât altele şi le place să meargă la luptă alături de soţii sau taţii lor. Mama mea a fost una dintre acestea. Tatăl şi mama mea au hotărât că eu trebuie să învăţ a mânui sabia şi suliţa. — Dacă n-ar fi fost acolo căpitanul samurailor lui Ishido, prima săgeată ar fi trecut direct prin dumneata, îi spuse. — Prin dumneata, Anjin-san, îl corectase ea foarte sigură pe sine. Dar dumneata, mi-ai salvat într-adevăr viaţa trăgându-mă la adăpost. Acum, privind-o, ştia că n-ar fi vrut să i se întâmple ceva. — Lasă-mă pe mine să mă duc cu samuraii, Mariko-san. Rămâi aici. Te rog. — Asta nu e cu putinţă, Anjin-san. — Atunci vreau un pumnal. Mai bine dă-mi două. Ea-i transmise cererea lui Toranaga, care încuviinţă. Blackthorne strecură unul în chimonou, sub eşarfă. Pe celălalt îl legă cu o fâşie de mătase ruptă din poalele chimonoului, cu mânerul în jos, pe partea dinăuntru a braţului. — Stăpânul meu întrebă: toţi englezii poartă pumnale tăinuite aşa în mânecă? — Nu. Dar cei mai mulţi marinari, da. — Aici n-am văzut şi nici la portughezi, spuse ea. — Cel mai bun loc pentru un pumnal este în cizmă. Atunci poţi să răneşti foarte rău şi foarte repede. Dacă e nevoie. Ea traduse şi Blackthorne observă privirea atentă a lui Toranaga şi Yabu, şi simţi că nu-l voiau înarmat. Bun, gândi. Poate c-o să izbutesc să rămân înarmat. Se gândi iar la Toranaga. După ce atacatorii din ambuscadă fuseseră respinşi, iar samuraii lui Ishido ucişi, Toranaga îi mulţumise, prin Mariko, în faţa tuturor samurailor săi, pentru "credinţa" sa. Nimic mai mult, nici promisiuni, nici comentarii, mei recompense. Dar Blackthorne ştia că acelea aveau să vină mai târziu. Bătrânul călugăr îi spusese că loialitatea era singurul lucru pe care-l răsplăteau. "Loialitatea şi datoria, senhor", spusese el. "E cultul lor, acest bushido. Acolo unde noi ne dăm viaţa pentru Dumnezeu, pentru Binecuvântatul Său Fiu Iisus şi pentru Maria, Maica Domnului, animalele astea îşi dau viaţa pentru stăpânii lor şi mor ca nişte câini. Ţine minte, senhor, pentru izbăvirea sufletului tău, sunt animale." Nu sunt animale, gândi Blackthorne. Şi multe din câte-ai spus, părinte, sunt greşite, exagerări de fanatic. Îi spuse lui Mariko: — Avem nevoie de un semnal, dacă suntem sau nu în siguranţă pe navă.

Ea traduse senină. — Seniorul Toranaga spune că o să-l facă unul dintre soldaţii noştri. — Socotesc că nu e o dovadă de curaj să trimiţi o femeie să împlinească o treabă de bărbat. — Te rog, ai răbdare cu noi, Anjin-san. Nu e nici o diferenţă între bărbaţi şi femei. Femeile sunt la fel de buni samurai. Acum o femeie se poate descurca mult mai bine decât un bărbat. Toranaga vorbi scurt. — Eşti gata, Anjin-san? Acum plecăm. — E un plan nenorocit şi primejdios şi eu m-am săturat să tot fiu o afurisită de gâscă bună de jumulit, dar sunt gata. Ea râse, se înclină către Toranaga şi o rupse la fugă. Blackthorne şi cei şase samurai alergară după ea. Era iute de picior şi n-o putu ajunge nici după ce dădură colţul şi o porniră peste porţiunea de teren liber. Niciodată nu se simţise atât de fără apărare. În clipa când se iviră de după colţ, samuraii în uniforme gri îi zăriră şi ţâşniră înainte. În curând fură înconjuraţi, iar Mariko începu să turuie înfierbântată. Se alătură şi el babiloniei generale într-un amestec gâfâit de portugheză, engleză şi olandeză, făcându-le semne să se grăbească, apoi se sprijini pe bâjbâite de pasarelă, fără să aibă nevoie să se prefacă că i se tăiase respiraţia. Încercă să se uite pe galeră, dar nu putu vedea nimic limpede, doar o mulţime de capete apărute la parapet. Erau capete rase de samurai şi de marinari. Dar nu putea desluşi culoarea chimonourilor. Din spatele său, unul dintre samuraii în gri îi spunea ceva grăbit, iar el se întoarse spunându-i că nu-l înţelege şi că trebuia să se ducă iute acolo, înapoi pe strada aceea, unde se purta blestemata de luptă. — Wakarimasu ka? Mişcaţi-vă dracului bucile împuţite de aici! Wakarimasu ka? Lupta e acolo! Mariko îl potopise cu gura pe ofiţerul samurailor în gri. Omul se întoarse către galeră şi strigă porunci. Mai mult de o sută de samurai, toţi în gri, începură să se reverse îndată din navă. Trimise câţiva către nord, de-a lungul ţărmului, să iasă în calea răniţilor şi să-i ajute, dacă era nevoie. Unul fu trimis în goană să ceară ajutor de la samuraii în gri de lângă fregata portugheză. Lăsând zece oameni să păzească pasarela, porni alergând în fruntea celorlalţi pe strada care şerpuia în sus, către oraş. Mariko veni lângă Blackthorne. — Corabia ţi se pare în ordine? îl întrebă. — Pluteşte. Cu un efort uriaş, Blackthorne se prinse de frânghiile pasarelei şi se căţără pe punte. Mariko îl urmă. Doi samurai în uniformă maro veniră după ea. Marinarii îngrămădiţi lângă parapetul babord le făcură loc. Patru samurai în gri păzeau duneta şi alţi doi se aflau la provă. Toţi erau înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, şi săbii. Mariko îl luă la întrebări pe unul dintre marinari. Omul îi răspunse îndatoritor. — Toţi sunt marinari angajaţi s-o ducă pe Kiritsubo la Yedo, îi spuse ea lui Blackthorne. — Întreabă-l... Blackthorne se opri recunoscându-l pe ofiţerul îndesat pe care-l făcuse căpitanul galerei după furtună. Konbanwa, căpitan-san! Bună seara. — Konbanwa, Anjin-san. Watakushi iyé căpitan-san ima, răspunse ofiţerul rânjind prietenos şi clătinând din cap. Arătă spre un marinar subţiratic, cu părul aspru strâns într-o coadă gri-cenuşie, care stătea singur pe duneţă. Imasu căpitan-san! — Ah, so desu? Halloa, căpitan-san! strigă Blackthorne şi se înclină, apoi îşi coborî vocea: Mariko-san, afla dacă mai sunt uniforme gri jos.

Înainte ca ca sa mai poată spune ceva, căpitanul îi întorsese plecăciunea şi strigă către un ofiţer. Ofiţerul dădu din cap şi răspunse pe larg. Câţiva dintre marinari încuviinţară şi ei cu voce tare. Căpitanul şi toţi de pe bord erau foarte impresionaţi. — Ah, so desu, Anjin-san! Apoi căpitanul strigă: Keirei! Să trăiţi! Toţi de pe navă, în afara samurailor, se înclinară spre Blackthorne în chip de salut. Mariko spuse: — Acest ofiţer i-a spus căpitanului c-ai salvat nava în timpul furtunii, Anjin-san. Nouă nu ne-ai povestit despre furtună, nici despre călătoria dumitale. — Nu era cine ştie ce de spus. N-a fost decât o furtună între atâtea altele. Te rog, mulţumeşte căpitanului şi spune-i că sunt fericit să fiu din nou la bord. Întreabă-l dacă galera e gata să plece când sosesc ceilalţi. Şi adăugă încet: Află dacă mai sunt uniforme gri jos. Ea făcu precum i se ceruse. Căpitanul veni la ei şi ea-i ceru mai multe lămuriri şi apoi, după ce află din spusele căpitanului cât de însemnată era prezenţa lui Blackthorne la bord, ea se înclină către Blackthorne: — Anjin-san, el îţi mulţumeşte pentru că i-ai salvat nava şi zice că e gata. Adăugă apoi încet: Despre restul nu ştie nimic. Blackthorne privi spre ţărm. Nu se vedea nici urmă de Buntaro sau de coloană spre miazănoapte. Samuraiul trimis în goana spre sud, către Santa Teresa, mai avea vreo sută de iarzi până să ajungă, dar încă nu putea fi zărit. — Ce facem? spuse când nu mai putu suporta aşteptarea. Ea se întreba: E corabia în siguranţă? Hotărăşte. — Omul acela o să ajungă acplo dintr-o clipă într-alta, spuse el privind la fregată. — Ce? El arătă cu mâna. — Acela: samuraiul! — Ce samurai? Îmi pare rău, dar nu pot să văd atât de departe, Anjin-san. Văd tot ce-i pe corabie, dar soldaţii în gri, din faţă, îi zăresc ca prin ceaţă. Care bărbat? El îi spuse adăugând în latină: — Acum el e doar la cincizeci de paşi. Acum se vede. Avem nevoie grabnică de ajutor. Cine dă semnalul? E important, ar trebui dat repede. — Soţul meu se zăreşte cumva? întrebă ea în portugheză. El clătină din cap. Şaisprezece uniforme gri stau între stăpânul meu şi salvarea lui, îşi spuse ea. O Doamne, ocroteşte-l. Apoi, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu, înspăimântată că putuse lua o hotărâre greşită, se îndreptă cu paşi şovăielnici spre capătul pasarelei şi se prefăcu că leşină. Blackthorne fu luat prin surprindere. Îi văzu capul izbindu-i-se tare de traversele de lemn. Când ţâşni spre ea, marinarii începură să se îngrămădească, iar samuraii în gri din doc şi de pe punţi se strânseră în jurul lor. O ridică şi o duse înapoi prin mulţime spre dunetă. — Aduceţi puţină apă. Apă, hai? Marinarii se holbau la el fără să-nţeleagă. Disperat îşi scormoni mintea ca să găsească cuvântul japonez. Bătrânul călugăr i-l spusese de cincizeci de ori. Doamne, care e? — Ah, mizu, mizu, hai? — Ah, mizu! Hai, Anjin-san. Un om plecă în grabă. Deodată se auzi un strigăt de alarmă. Pe ţărm, treizeci dintre samuraii lui Toranaga deghizaţi în ronini ieşeau în salturi din alee. Samuraii în gri care urcau de pe chei se răsuciră înapoi

pe pasarelă. Cei de pe dunetă şi din provă îşi întindeau gâturile ca să vadă mai bine. Brusc cineva strigă un ordin. Arcaşii puseră săgeţile în arcuri. Toţi samuraii de jos, în maro şi în gri, îşi traseră săbiile şi mai toţi alergară înapoi spre debarcader. — Bandiţii, strigă unul dintre samuraii în maro. Era semnalul. Îndată cei doi samurai în maro de pe punte se despărţiră, unul mergând spre provă, altul spre pupă. Cei patru de pe uscat se răpândiră în evantai, amestecându-se cu samuraii în gri care aşteptau. — Staţi! Samuraii-ronini ăi lui Toranaga atacară. O săgeată îl izbi pe un bărbat în piept şi el căzu ca un bolovan. Imediat samuraiul în maro de la provă îl ucise pe arcaşul în gri, încercă şi pe celălalt, dar acesta fu mai iute şi ei îşi încrucişară săbiile, cel în gri strigând către ceilalţi, prevenindu-i că fuseseră înşelaţi. Samuraiul în maro de pe dunetă îl rănise grav pe unul dintre cei patru ai lui Ishido, dar ceilalţi trei terminară iute cu el şi alergară către capătul pasarelei, împrăştiind marinarii din calea lor. Samuraii de pe chei luptau pe viaţă şi pe moarte, cei în gri copleşindu-i pe cei patru în maro, ştiind că fuseseră trădaţi şi că, în orice clipă, şi ei aveau să fie înghiţiţi valul atacatorilor. Căpetenia samurailor lui Ishido de pe punte, o matahală cu barba căruntă, îşi aţinti privirile către Blackthorne şi Mariko. — Omorâţi-i pe trădători! urlă şi, cu un strigăt de bătălie, atacă. Blackthorne îi văzuse pe toţi privind în jos către Mariko, care încă zăcea leşinată, dorinţa de a ucide li se citea în ochi şi ştiu că, dacă nu primesc repede ajutor, au să fie morţi amândoi, iar sprijinul n-avea să vină din partea marinarilor: îşi amintea că numai samuraii puteau să lupte cu samuraii. Îşi strecură stiletul în mână şi-l aruncă într-un arc prelung. Se opri în gâtul samuraiului. Ceilalţi doi se năpustiră asupra lui cu săbiile ridicate. Blacktorne ţinea în mână cel de-al doilea stilet fără să se depărteze de lângă Mariko, ştiind că n-ar îndrăzni s-o lase fără apărare. Cu coada ochiului văzu că lupta de pe pasarelă era aproape câştigată. Doar trei soldaţi în gri mai rezistau pe puntea de dedesubt, doar aceştia trei opreau ajutorul să se reverse pe bord. Dac-ar putea rămâne în viaţă cel puţin un minut, ar fi salvaţi amândoi. Omoară-i, omoară-i pe ticăloşi! Simţi, mai mult decât văzu, sabia venind spre gâtul lui şi sări înapoi din calea ei. Unul dintre samuraii în gri încercă să-l împungă cu sabia, celălalt se opri lângă Mariko cu sabia ridicată. În clipa aceea, Blackthorne o văzu pe Mariko revenindu-şi. Ea se aruncă în picioarele samuraiului luat pe nepregătite trântindu-l pe punte. Apoi năpustindu-se spre samuraiul mort, îi smulse sabia din mâna ce încă zvâcnea şi, cu un strigăt, sări în poziţie de apărare. Samuraiul în gri izbutise să se ridice în picioare şi, urlând de furie, înaintă spre ea. Mariko se trase înapoi şi lovi curajoasă, dar Blackthorne ştia că era pierdută, bărbatul fiind prea puternic. Blackthorne izbuti să se ferească de o altă lovitură mortală din partea adversarului său, îl izbi cu piciorul, şi-şi arunca stiletul asupra celui care o ataca pe Mariko. Lama îl lovi violent în spate, făcându-l să-şi greşească lovitura, dar Blackthorne se trezi pe dunetă, încolţit şi fără ajutor: un samurai în gri urca în fugă scările după el, iar celălalt, care abia câştigase lupta de la provă, venea în fugă pe punte către el. Sări spre parapet ca să se salveze în mare, dar alunecă pe puntea lac de sânge. Albă la faţă ca varul, Mariko privea în sus spre samuraiul uriaş care încă o ţinea încolţită, deşi se clătina pe picioare şi viaţa se scurgea din el repede, dar nu îndeajuns de repede. Îl lovi cu toată puterea, dar el pară lovitura, îi prinse sabia şi i-o smulse din mână. Îşi adună ultimele puteri şi o atacă în timp ce samurai-ronini năvăleau pe pasarelă peste cadavrele soldaţilor în gri. Unul se aruncă asupra celui care o ataca pe Mariko, un altul slobozi o săgeată spre dunetă. Săgeata intră în spatele samuraiului în gri, dezechilibrându-l, şi sabia

lui spintecă aerul pe lângă Blackthorne, oprindu-se în parapet. Blackthorne încercă să se tragă într-o parte, dar bărbatul îl prinse, îl trânti pe punte şi îşi încârligă degetele spre ochii lui. O altă săgeată îl lovi în umăr pe cel de-al doilea samurai în gri, iar acesta scăpă sabia din mână, urlând de durere şi furie, trăgând în zadar de coada săgeţii. A treia săgeată îl făcu să se-nvârtă în loc. Sângele îi ţâşni din gură şi, înecându-se, cu ochii holbaţi, bâjbâi după Blackthorne şi căzu peste el, în timp ce ultimul samurai în gri se repezi cu un pumnal scurt în mână. Lovitura porni. Blackthorne era fără putere, dar o mână de prieten prinse braţul cu pumnal, apoi capul duşmanului zbură de pe umeri şi un jet puternic de sânge ţâşni în sus. Amândouă cadavrele fură îndepărtate de pe el şi Blackthorne fu ridicat în picioare. Ştergându-şi faţa de sânge, o văzu ca prin ceaţă pe Mariko întinsă pe punte, samurai-ronini învârtindu-se în jurul ei. Îi dădu la o parte pe cei care-l sprijineau şi porni împleticindu-se către ea, dar genunchii îl lăsară şi leşină.

CAPITOLUL 25 Zece minute bune îi trebuiseră lui Blackthorne să recapete îndeajuns de multă putere ca să stea în picioare neajutat. În tot acel răstimp roninii-samurai îi omorâseră pe cei grav răniţi şi aruncaseră cadavrele în mare. Cei şase samurai în maro şi toţi samuraii în gri muriseră. Nava fusese curăţată şi pregătită pentru plecare imediată, marinarii fuseseră trimişi la rame şi alţii stăteau lângă babale, aşteptând să slobozească parâmele de amaraj. Toate torţele fuseseră stinse. Câţiva samurai fuseseră trimişi în recunoaştere de-a lungul ţărmului, spre nord, să-i iasă în cale lui Buntaro. Grosul oamenilor lui Toranaga – se grăbea către sud, cam la douăsute de paşi mai departe, lângă un dig de piatră, unde ocupară o poziţie puternică de apărare împotriva celor o sută de samurai în gri de la fregată, care, văzând atacul, se apropiau în goană. După ce totul pe bord fu cercetat şi răscercetat, căpitanul îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă spre ţărm. Imediat, mai mulţi samurai deghizaţi în ronini, comandaţi de Yabu, apărură din întuneric şi se răspândiră în evantai, ca nişte bariere protectoare, spre nord şi sud. Atunci apăru Toranaga şi porni încet către pasarelă, singur. Aruncase chimonoul de femeie şi pelerina neagră de călătorie şi-şi ştersese fardurile. Acum purta armura şi peste ea un chimonou simplu, maro, şi săbiile la brâu. Golul din spatele lui era închis de ultimele sale străji şi falanga se puse în mişcare, cu pas măsurat, către debarcader. Ticălosul! gândi Blackthorne. Eşti un ticălos crud, lipsit de inimă, dar ai măreţie, nu încape nici o îndoială în privinţa asta. Mai devreme o văzuse pe Mariko dusă jos, ajutată de o femeie tânără şi presupusese că era rănită, dar nu grav, pentru că toţi samuraii grav răniţi sunt omorâţi pe loc, dacă ei nu vor sau nu pot să se omoare singuri, iar ea era samurai. N-avea deloc putere în mâini, dar se prinse de timonă şi se ridică ajutat de un marinar şi se simţi mai bine, briza uşoară îndepărtându-i greaţa. Clătinându-se pe picioare, încă ameţit, îl urmări cu privirea pe Toranaga. Deodată din donjon ţâşni o explozie de lumină şi se auziră slab bătăile clopotelor de alarmă. Apoi, de pe zidurile castelului începură să se-nalţe către cer focuri. Focuri de alarmă. Iisuse, pare că s-a aflat vestea, trebuie să se fi auzit despre fuga lui Toranaga! În tăcerea desăvârşită îl văzu pe Toranaga întorcându-şi capul şi privind în urmă. Luminile începură să licărească în tot oraşul. Fără grabă,

Toranaga se întoarse din nou spre galeră şi urcă la bord. Vântul aduse dinspre nord strigăte îndepărtate. Buntaro! El trebuie să fie, cu restul coloanei. Blacktorne scrută întunericul adânc al nopţii, dar nu văzu nimic. Spre sud, spaţiul gol dintre atacatorii în gri şi samuraii în maro, aşezaţi în poziţie de apărare, se micşora repede. Cântări din ochi cele două grupuri. Aproape egale, acum. Dar pentru câtă vreme? — Keirei! Toţi de la bord îngenunchiară şi se plecară adânc când Toranaga urcă pe punte. Toranaga făcu un semn lui Yabu, care venea în urma lui. Imediat Yabu luă comanda, dând ordinele de plecare. Cincizeci de samurai din falangă se căţărară în fugă pe pasarelă, ca să ia poziţii de apărare, cu faţa spre ţărm şi săgeţile în arcuri. Blackthorne simţi pe cineva trăgându-l de mânecă. — Anjin-san! — Hai! Se uită nedumerit spre căpitan. Omul slobozi un val de cuvinte, arătând spre timonă. Blackthorne îşi dădu seama că omul credea că el fusese pus să conducă corabia şi cerea îngăduinţa să ridice ancora. — Hai, căpitan-san, răspunse. Sus ancora! Isogi! Da, foarte repede, îşi spuse, mirându-se cum de-şi amintise cuvântul atât de uşor. Galera se desprinse lin de debarcader, ajutată de vânt şi de priceperea vâslaşilor. Atunci Blackthorne văzu departe, pe ţărm, samuraii în gri ajungând la dig şi începând o încăierare tumultuoasă. În acel moment, din spatele unui şir de bărci trase la mal, se iviră în fugă din întuneric trei bărbaţi şi o fată, încleştaţi în luptă cu nouă samurai în gri. Blackthorne îi recunoscu pe Buntaro şi pe slujnica Sono. Buntaro conducea retragerea către debarcader, cu sabia-i plină de sânge, şi o mulţime de săgeţi înfipte în spatele şi în pieptul armurii. Fata era înarmată cu o suliţă, dar se-mpleticea, cu răsuflarea tăiată. Plin de curaj, unul dintre samuraii în maro se opri să acopere retragerea. Samuraii în gri trecură peste el. Buntaro alerga în sus pe trepte, cu fata şi cu ultimul samurai în maro lângă el, apoi se întoarse şi lovi în soldaţii în gri ca un taur turbat. Primii doi se prăbuşiră de pe digul înalt de zece picioare; unul îşi rupse şira spinării de pietrele de dedesubt, celălalt căzu urlând, cu braţul drept retezat. Samuraii în gri şovăiră o clipă dându-i fetei răgaz să-şi ridice suliţa, dar toţi de pe bord ştiau că e doar un simplu gest. Ultimul samurai în maro ţâşni pe lângă st ăpânul său şi se aruncă cu capul în piept asupra duşmanului. Samuraii în gri îl hăcuiră, apoi atacară în masă. Arcaşii de pe navă traseră salvă după salvă, omorând sau schilodind pe toţi samuraii în gri, în afară de doi. O sabie ricoşă din coiful lui Buntaro în umărul armurii. Buntaro îşi izbi duşmanul în barbă cu braţul înzăoat, frângându-i gâtul, şi se aruncă asupra ultimului. Acesta muri şi el. Fata era acum în genunchi, încercând să-şi tragă sufletul. Buntaro nu pierdu timp să vadă dacă toţi soldaţii în gri erau morţi. Le tăie pur şi simplu capetele cu câte o singură lovitură perfectă de sabie şi apoi, când debarcaderul fu complet curăţat de duşmani, se întoarse spre mare, flutură mâinile către Toranaga, istovit, dar fericit. Toranaga îi răspuse la fel de încântat. Nava era la douăzeci de iarzi de debarcader, dcpărtându-se din ce în ce. — Căpitan-san! strigăa Blackthorne dând din mâini insistent. Înapoi la debarcader, isogi! Supus, căpitanul striga comenzile. Toate vâslele se opriră şi începură să bată apa înapoi. Imediat Yabu urca pe dunetă şi se răsti la căpitan. Ordinul era limpede. Galera nu trebuia sa se întoarcă. — E destul timp, pentru Dumnezeu. Priviţi! Blackthorne arătă spre pământul bătătorit, gol şi la digul unde roninii

ţineau piept samurailor în gri. Dar Yabu clătină din cap. Distanţa până la ţărm era acum de treizeci de iarzi şi mintea lui Blackthorne începu să urle – ce-i cu tine, ăla e Buntaro, bărbatul ei! — Nu poţi să-l laşi să moară, e unul de-ai noştri, strigă către Yabu şi la ceilalţi de pe navă. E el! Buntaro! Se-ntoarse spre căpitan: înapoi, acolo! Isogi! De data asta marinarul dădu din cap neputincios şi menţinu direcţia, iar şeful vâslaşilor continuă să bată în toba uriaşe. Blackthorne alergă spre Toranaga, care era cu spatele la el, scrutând ţărmul şi debarcaderul. Imediat patru samurai din garda lui ieşiră în calea pilotului, cu săbiile ridicate. El strigă: — Toranga-ama! Dozo! Porunciţi navei să întoarcă! Acolo! Dozo – vă rog! Megeţi înapoi! — Iyé, Anjin-san. Toranaga arătă pe rând către focurile de alarmă de pe zidurile castelului şi către dig, apoi îi întoarse hotărât spatele. — De ce, laşi împuţiţi..., începu Blackthorne, dar se opri. Apoi ţâşni spre parapet şi se aplecă peste el. Înoaaată! urlă cât îl ţinea gura, dând din mâini ca un înotător. Înoată, pentru Dumnezeu! Buntaro înţelese. O ridică pe fată în picioare, îi vorbi şi-o împinse uşor spre marginea debarcaderului, dar ea ţipă şi se lăsă în genunchi în faţa lui. Era limpede că nu ştia să înoate. Blackthorne se uită disperat în jur. Nu era timp să lanseze o barcă. Era mult prea departe ca să arunce o parâmă. N-avea destulă putere ca să înoate până acolo şi înapoi. N-avea centuri de salvare. În cele din urmă alergă spre cei mai apropiaţi vâslaşi, doi la fiecare ramă lungă, şi-i opri din tras. Toate ramele de la babord ieşiră din ritm, lovindu-se una de alta. Galera se clătină greoaie, ramele se opriră şi Blackthorne le arată vâslaşilor ce voia. Doi samurai înaintară să-l oprească, dar Toranaga le porunci să plece. Laolaltă cu patru dintre marinari, Blackthorne aruncă vâsla cu pe-o săgeată peste bord. Aceasta pluti o vreme prin aer, apoi atinse perfect apa şi propria-i inerţie o duse spre debarcader. Atunci se auzi un strigăt de victorie dinspre dig. Din oraş curgeau ajutoare pentru samuraii în gri şi, deşi roninii-samurai ţineau piept celor care-i atacau, peste puţin timp rândurile lor aveau să străpunse. — Haide, stigă Blackthorne. Isogiii! Buntaro ridică fata, arătă spre ramă, apoi mai departe către navă. Ea se înclină fără vlagă. El o lăsă şi-şi concentră toată atenţia asupra bătăliei, cu picioarele-i mari proptite în debarcader. Fata strigă o dată către corabie. Îi răspunse o voce de femeie şi atunci sări. Capul îi apăru la suprafaţa apei. Bătu apa cu mâinile după vâslă şi se încleştă de ea. Vâsla îi suportă uşor greutatea şi ea începu să dea din picioare îndreptându-se către galeră. Un val mic o prinse din urmă, aducând-o mai aproape de galeră. Apoi teama o făcu să slăbească strânsoarea mâinilor şi scăpă rama, care se îndepărtă luată de valuri. Fata se zbătu o clipă, ce păru fără sfârşit, apoi dispăru sub apă. Şi nu mai reveni la suprafaţă. Buntaro era acum singur pe dig şi urmărea bătălia. Dinspre sud veneau întăriri pentru samuraii în gri, printre ele şi cavalerie, şi ştia că în curând digul avea să fie înghiţit de o mare de oameni. Cercetă atent nordul, vestul şi sudul. Apoi întoarse spatele bătăliei şi porni spre capătul debarcaderului. Galera era în siguranţă, la şaptezeci de iarzi în larg, nemişcată, aşteptând. Toate bărcile de pescuit părăsiseră de mult împrejurimile şi se ţineau cât mai departe cu putinţă, pe lângă amândouă malurile portului, cu luminile de drum strălucind ca tot atâţia ochi de pisică în întunericul nopţii.

Ajuns la capătul debarcaderului, Buntaro îşi scoase coiful, arcul, tolba cu săgeţi şi partea de sus a armurii şi le puse lângă tocurile săbiilor. Sabia pentru ucidere şi sabia scurtă, ambele scoase din teacă, le aşeză deoparte. Apoi, dezbrăcat până-n brâu, îşi aruncă în mare echipamentul. Cercetă plin de respect sabia lungă, apoi o aruncă cu toată puterea departe, în larg. Ea dispăru cu un plescăit abia auzit. Se înclină ceremonios către galeră şi către Toranaga, care urcă deîndată pe dunetă, de unde putea fi văzut. Se înclină şi el la rândul său. Lumina lunii străluci scurt pe lamă când Buntaro îngenunche şi-şi aşeză cu grijă sabia scurtă pe pietrele din faţa lui. Rămase nemişcat, ca şi cum s-ar fi rugat, cu faţa spre galeră. — Ce dracu' aşteaptă? murmură Blackthorne pe galera nefiresc de tăcută fără sunetul de tobei. De ce nu sare în apă? — Se pregăteşte să-şi facă seppuku. Mariko stătea alături, sprijinită de o tânără femeie. — Iisuse, Mariko, eşti teafără? — Da, spuse ea, abia ascultându-l, cu chipul răvăşit, dar nu mai puţin frumoasă din pricina asta. Îi văzu bandajul încropit de pe braţul stâng, lângă umăr, de unde mâneca-i fusese smulsă. Mâna îi atârna legată de gât cu o fâşie de material ruptă dintr-un chimonou. Bandajul era pătat de sânge şi o picătură i se prelingea pe braţ. — Sunt atât de bucuros... Abia atunci îşi dădu seama ce spusese ea. Seppuku? Are de gând să se omoare? De ce? Are destul timp să ajungă aici! Dacă nu ştie să-noate, uite... e o ramă care-o să-l ţină uşor. Acolo, lângă debarcader, o vezi? N-o vezi? — Da, dar soţul meu ştie să înoate, Anjin-san, spuse ea. Toţi ofiţerii seniorului Toranaga trebuie – trebuie să înveţe – neapărat. Dar el s-a hotărât să nu înoate. — Pentru numele lui Iisus, de ce? Agitaţia de pe ţărm crescu brusc, câteva muschete trosniră şi zidul apărătorilor fu străpuns. Câţiva dintre roninii-samurai se traseră înapoi şi începu iar o sălbatică luptă corp la corp. De data asta capul coloanei inamice fu oprită şi respinsă. — Pentru Dumnezeu, spune-i să-noate! — Nu vrea Anjin-san. Se pregăteşte să moară. — Dacă vrea să moară, Iisuse, de ce nu merge acolo? Degetul lui Blackthorne arătă către locul luptei. De ce nu-şi ajută oamenii? Dacă vrea să moară, de ce nu moare luptând ca un bărbat? Sprijinindu-se de tânăra femeie, Mariko nu-şi desprindea ochii de pe debarcader. — Pentru că ar putea fi capturat şi, dac-ar înota, de asemeni ar putea fi capturat şi-atunci duşmanul l-ar batjocori, i-ar face lucruri îngrozitoare în faţa oamenilor de rând. Un samurai nu poate rămâne samurai dacă e prins. Asta e cea mai cumplită dezonorare – să fii prins viu de duşman –, aşa că soţul meu face ce un bărbat, un samurai, trebuie să facă. Un samurai moare cu demnitate, căci ce înseamnă viaţa pentru un samurai? Absolut nimic. Toată viaţa e suferinţă, neh? Este dreptul şi datoria lui să moară cu cinste, de faţă cu martori. — Ce irosire prostească, spuse Blackthorne printre dinţi. — Ai răbdare cu noi, Anjin-san. — Răbdare, pentru ce? Pentru mai multe minciuni? De ce n-ai încredere în mine? N-o merit? M-ai minţit, nu-i aşa? Te-ai prefăcut că leşini şi ăsta a fost semnalul. Nu-i aşa? Te-am întrebat şi dumneata ai minţit. — Mi s-a poruncit – a fost un ordin pentru a te apăra. Bineînţeles că am încredere în dumneata. — Ai minţit, zise, ştiind că întrece măsura, dar nu-i mai păsa, îngreţoşat de nepăsarea nebunească faţă de viaţă, tânjind după somn şi

linişte, după propria lui hrană, după propria-i băutură, după propria-i corabie şi după oamenii săi. Toţi sunteţi nişte animale, spuse în engleză, ştiind că nu erau, şi se îndepărtă. — Ce spunea, Mariko-san? întrebă tânăra femeie ascunzându-şi cu greu dezgustul. Era cu jumătate de cap mai înaltă decât Mariko, cu oasele mai mari şi cu faţa pătrată, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca nişte ace. Se numea Usagi Fujiko, era nepoata lui Mariko şi avea nouăsprezece ani. Mariko îi spuse. — Ce om îngrozitor! Ce purtări necioplite! Dezgustător, neh? Cum poţi îndura să stai lângă el? — Pentru că i-a salvat onoarea stăpânului nostru. Fără curajul lui, sunt sigură că seniorul Toranaga ar fi fost prins – şi noi împreună cu el. Amândouă femeile se cutremurară. — Zeii să ne apere de o asemenea ruşine! Fujiko aruncă o privire către Blackthorne, care stătea pe punte, sprijinit de parapet, cu privirea aţintită către ţărm. Îl cercetă pentru o clipă. Seamănă cu o maimuţă aurie, cu ochi albaştri – o creatură cu care să înspăimânţi copiii. Înfiorător, neh? Fujiko se cutremură, îşi mută gândurilc de la el şi privi din nou spre Buntaro. După o clipă spuse: Îţi pizmuiesc soţul, Mariko-san. — Da, răspunse trist Mariko. Dar aş vrea să aibă un secondant care să-l ajute. După datină, la seppuku asista întotdeauna un alt samurai, stând puţin mai înapoia celui îngenunchiat, ca să-l decapiteze dintr-o singură lovitură, înainte ca agonia să devină de neîndurat şi de necontrolat, încât să-l umilească pe om în clipa supremă a vieţii sale. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să moară fără să se umilească — Karma, spuse Fujiko. — Da. Mi-e milă de el. Era singurul lucru de care se temea – că n-o să aibă un secondant. — Noi suntem mai norocoase decât bărbaţii, neh? Femeile samurai îşi făceau seppuku străpungâdu-şi gâtul cu stiletul, aşa că n-aveau nevoie de ajutor. — Da, spuse Mariko. Ţipete şi strigăte de luptă ajunseră până la ele purtate de vânt, abătându-le atenţia. Rândurile celor de pe dig fuseseră străpunse iarăşi. O companie mică, de cincizeci de samurai-ronini ai lui Toranaga veni în goană din nord, ca să dea ajutor; printre ei se aflau şi câţiva călăreţi. Din nou atacul fu oprit cu sălbăticie şi năvălitorii fură respinşi, câştigându-se încă puţin timp. Timp pentru ce? se întrebă Blackthorne cu amărăciune. Toranaga e acum în siguranţă. E în largul mării. El v-a trădat pe toţi. Toba începu iar. Ramele muşcară apa, prova se afundă şi porni să despice valurile, iar în urma navei apăru o undă înspumată. Focurile de alarmă încă mai ardeau pe zidurile castelului. Apoape tot oraşul se trezise. Grupul principal al samurailor în gri atacă digul. Ochii lui Blackthorne se îndreptară către Buntaro. — Sărman ticălos! spuse în engleză. Sărman ticălos nerod! Se întoarse pe călcâie, coborî scara din tambuchi şi se îndreptă de-a lungul punţii principale spre provă, să privească bancurile de nisip din faţă. Nimeni, în afară de Fujiko şi căpitan, nu-l văzu părăsind duneta. Vâslaşii trăgeau foarte disciplinaţi şi galera se îndepărta tot mai mult. Marea era liniştită, vântul blând. Blackthorne îi simţea gustul sărat şi-i făcea plăcere. Atunci văzu bărcile îngrămădindu-se la ieşirea din radă, o leghe înaintealor. Bărci de pescuit, întradevăr, dar ticsite cu samurai. — Suntem încercuiţi, strigă tare, bănuind că erau duşmani. Un fior stăbătu toată nava. Toţi care urmăreau lupta de pe ţărm se mişcară ca la comandă.

Blackthorne privi înapoi. Samuraii în gri curăţau fără grabă digul, în timp ce alţii se îndepărtau spre debarcader, către Buntaro, dar patru călăreţi – în maro – veneau în galop dinspre nord, peste pământul bătătorit, cu un al cincilea cal legat de-al celui din frunte. Acest bărbat urcă treptele largi, de piatră, ale debarcaderului şi porni în goană de-a lungul lui cu calul de schimb alături. Ceilalţi trei îşi îndreptară caii spre samuraii în gri, care se apropiau. Privise şi Buntaro în jur, dar rămase îngenunchiat, şi, când omul struni calul în spatele său, îi făcu semn să plece şi ridică pumnalul cu ambele mâini, cu lama îndreptată spre el. Imediat Toranaga îşi duse palmele pâlnie la gura şi strigă: — Buntaro-san! Pleacă cu ei acum! Încearcă să scapi! Strigătul pluti pe deasupra apei şi fu repetat, şi atunci Buntaro îl auzi desluşit. Şovăi, descumpănit, cu pumnalul în aceeaşi poziţie. Din nou strigătul insistent şi poruncitor. Cu un efort, Buntaro se smulse din moarte şi contemplă rece viaţa şi fuga ce i se poruncise. Primejdia era uriaşă. Mai bine mor aici, îşi spuse. Toranaga nu ştie asta? Aici e o moarte onorabilă. Acolo, prins aproape cu siguranţă. Unde să fugi? Trei sute de ri, tot drumul până la Yedo? Sigur ai să fi prins! Îşi simţi puterea braţului, văzu pumnalul sigur, neşovăitor, cu vârful ascuţit, deasupra pântecului său dezgolit, şi-şi dori cu ardoare agonia eliberatoare a morţii. În sfârşit, moartea care să ispăşească toată ruşinea: ruşinea îngenuncherii tatălui său în faţa stindardului Toranaga, când ei ar fi trebuit să fi rămas credincioşi lui Yaemon, moştenitorul lui Taiko, aşa cum juraseră să facă; ruşinea de a fi ucis atâţia bărbaţi care slujiseră cu cinste cauza lui Taiko împotriva uzurpatorului Toranaga; ruşinea femeii, Mariko, şi a singurului său fiu, amândoi pătaţi pentru totdeauna, fiul din pricina mamei şi ea din pricina tatălui ei, asasinul monstruos, Akechi Jinsai. Şi ruşinea de a şti că, din pricina lor, numele lui a fost întinat pe vecie. Câte chinuri n-am îndurat din pricina ei? Sufletul lui cerea uitarea. Acum, când se afla atât de aproape, de uşor şi onorabil. Viaţa următoare va fi mai bună; cum ar putea fi mai rea? Cu toatre astea, puse jos pumnalul şi se supuse, aruncându-se din nou în genunea vieţii. Seniorul său îi poruncise ultima suferinţa şi hotarâse să amâne încercarea lui de a-şi afla liniştea. Ce altă menire arc un samurai decât să se supună? Sări în picioare, se aruncă în şa, îşi înfipse călcâiele în burta calului şi porni în goană împreună cu celălalt bărbat. Alţi ronini călări ieşiră în galop din întunericul nopţii să le acopere retragerea şi să respingă avangarda samurailor în gri. Apoi dispărură şi ei, urmăriţi de câţiva samurai călări. Întreaga navă izbucni în râs. De bucurie Toranaga izbea parapetul cu pumnul, Yabu şi samuraii urlau. Chiar şi Mariko râdea. — Un bărbat a scăpat, dar cum rămâne cu toţi morţii? strigă Blackthorne furios. Priviţi pe ţărm, acolo trebuie să fie trei, patru sute de cadavre. Priviţi-le, pentru Dumnezeu! Dar strigătele lui fură acoperite de hohotele de râs. Apoi straja din provă dădu alarma. Şi râsul se stinse.

CAPITOLUL 26 Toranaga spuse liniştit: — Putem să străbatem printre ele, căpitane? Privea bărcile pescăreşti grupate la cinci sute de iarzi în faţă şi culoarul ademenitor lăsat între ele.

— Nu, Alteţă. — N-avem de ales, spuse Yabu. Nu e nimic altceva de făcut. Se uită înapoi către mulţimea de samurai în gri care aşteptau pe ţărm şi pe debarcader, vorbele lor de batjocură ajungând slab până la ei, purtate de vânt. Toranaga şi Yabu se aflau acum pe teugă. Toba fusese redusă la tăcere şi galera se legăna pe o mare calmă. Toţi de la bord aşteptau să afle ce avea să se hotărască. Ştiau că fuseseră prinşi în cursă, că îi pândea năpasta – pe ţărm, în larg, şi chiar acolo unde se aflau. Plasa avea să se strângă din ce în ce şi aveau să fie prinşi. Dacă era nevoie, Ishido putea aştepta zile în şir. Yabu fierbea. Dacă porneam spre ieşirea din radă îndată ce-am pus piciorul pe punte, în loc să pierdem un timp preţios cu Buntaro, acum ne-am fi aflat în siguranţă în larg, îşi spuse. Toranaga nu mai e în toate minţile. Ishido o să creadă că l-am trădat. Nu pot face nimic, afară doar dacă ne croim drum luptând, dar chiar şi atunci sunt obligat să lupt pentru Toranaga împotriva lui Ishido. Nu pot face nimic. Doar să-i dau lui Ishido capul lui Toranaga. Neh? Asta te-ar face regent şi ţi-ar aduce Kwanto, neh? Şi apoi, cu şase luni la îndemână şi cu samuraii înarmaţi cu muschete, de ce nu chiar Preşedintele Consiliului Regenţilor? Sau de ce nu mai mult! Elimină-l pe Ishido şi ajungi General Suprem al Moştenitorului, Protector al Imperiului şi guvernator al castelului Osaka, generalul care stăpâneşte toată bogăţia legendară din donjon, cu puteri depline asupra imperiului, cât timp Yaemon e minor şi după aceea, al doilea la putere după Yaemon. De ce nu? Sau chiar cea mai mare pradă dintre toate. Shogun. Înlătură-l pe Yaemon, apoi ai să fi shogun. Totul cu ajutorul unui singur cap şi al unor zei binevoitori. Yabu simţea cum i se înmoaie genunchii pe măsură ce gândurile i se avântau mai departe. Atât de uşor de făcut, gândi, dar n-ai cum să-i iei capul şi să scapi – încă. — Ordonă să se treacă la posturile de luptă, comandă în cele din urmă Toranaga. În timp ce Yabu dădu ordinele şi samuraii începură să se pregătească, Toranaga îşi îndreptă atenţia către barbar, care se afla încă lângă teugă, unde se oprise când fusese dată alarma, rezemându-se de arborele trinchet. Aş vrea să-l pot înţelege, gândi. Acum atât de curajos şi-n clipa următoare atât de slab. Acum nespus de preţios, şi peste o clipă atât de nefolositor. Acum gata să ucidă şi-n clipa următoare laş. Acum supus şi peste o clipa primejdios. E bărbat şi femeie, Yang şi Yin. E un amestec de purtări de nebănuit, care se bat cap în cap. Toranaga îl urmărise atent în timpul fugii din castel, în timpul ambuscadei şi după aceea. Auzise de la Mariko, de la căpitan şi de la ceilalţi ce se întâmplase în timpul luptei pe navă. Cu câteva clipe mai înainte, fusese martorul uluitoarei mânii şi apoi, când i se poruncise lui Buntaro să plece, îi auzise strigătul şi, privindu-l printre gene, îi văzuse faţa strâmbându-se urât, iar după aceea, când ar fi trebuit să râdă, pe chipul lui nu fusese decât mânie. De ce să nu râzi când ţi-ai întrecut duşmanul în şiretenie? De ce să nu râzi, ca să te cureţi de tristeţe, când karma întrerupe moartea frumoasă a unui adevărat samurai, când karma pricinuieşte moartea fără rost a unei fete frumoase? Nu doar prin râs ajungem una cu zeii şi putem îndura astfel viaţa şi trece peste toată grozăvia, irosirea şi suferinţa ei, aici, pe pământ? Ca în noaptea asta, când i-am privit pe toţi acei bărbaţi bravi care şi-au împlinit destinul aici, pe ţărm, în noaptea blândă, o karrna orânduită lor cu o mie de vieţi în urmă sau poate chiar numai cu o singură viaţă. Nu doar prin râs putem să rămânem oameni? De ce pilotul nu-şi dă seama că şi el e condus de karrna, aşa cum sunt şi eu, cum suntem toţi, aşa cum a fost şi acel Iisus Cristos, pentru că

adevărul e că numai karma lui l-a făcut să moară dezonorat, ca un criminal de rând printre alţi criminali, pe dealul despre care vorbesc preoţii barbari. Totul e karma. Ce barbarie să baţi în cuie un om pe o bucată de lemn şi să aştepţi să moară. Sunt mai răi decât chinezii, cărora le place să supună omul la cazne. — Întreabă-l, Yabu-san! spuse Toranaga. — Alteţă? — Întreabă-l pe pilot ce e de făcut. Asta nu e o luptă pe mare? N-ai spus că e un geniu pe mare? Bun, să vedem dacă ai dreptate. Lasă-l s-o dovedească. Buzele lui Yabu se strânseră într-o linie crudă. Toranaga îi simţi teama şi asta-l încântă. — Mariko-san, se răsti Yabu, întreabă-l pe pilot cum să ieşim, cum să răzbatem printre bărcile alea. Supusă, Mariko se depărtă de parapet, încă sprijinită de fată. — Nu mai e nevoie, acum totu-i în ordine, Fujiko-san, îi spuse. Mulţumesc. Fujiko o lăsă să plece şi-l privi dezgustată pe Blackthorne. Răspunsul lui fu scurt. — El zice "cu tunurile", Yabu-san, spuse Mariko. — Spune-i că e nevoie de ceva mai bun decât asta, dacă vrea să-şi păstreze capul pe umeri! — Trebuie să avem răbdare cu el, Yabu-san, îl întrerupse Toranaga. Mariko-san, spune-i politicos: "Din păcate, n-avem nici un tun. Mai e vreo altă cale de ieşire? Pe uscat e cu neputinţă." Îmi tălmăceşti întocmai ce răspunde. Întocmai. Mariko făcu ce i se ceruse. — Îmi pare rău, stăpâne, dar el spune, nu. Chiar aşa: "Nu". Fără politeţe. Toranaga îşi dădu eşarfa la o parte şi se scărpină sub armură. — Ei bine, spuse el bine dispus, dacă Anjin-san zice tunuri – şi el e cel care se pricepe –, atunci tunuri să fie. Căpitane, mergi acolo! Degetu-i butucănos şi aspru ţâşni spre fregata portugheză. Pregăteşte-ţi oamenii, Yabu-san. Dacă barbarii din sud n-o să-mi împrumute tunurile lor, atunci va trebui să le iei dumneata. Vrei, nu? — Cu foarte mare plăcere, spuse Yabu moale. — Ai avut dreptate, e un geniu. — Dar domnia-ta ai găsit ieşirea, Toranaga-san. — E uşor de găsit calea când sunt date răspunsurile, neh? Care e răspunsul pentru castelul Osaka, Aliatule? — Nu e nici unul. Aici Taiko a fost desăvârşit. — Da. Care e răspunsul pentru trădare? — Desigur, moartea dezonorantă. Dar nu înţeleg de ce trebuie să mă întrebi pe mine asta. — Un gând trecător, Aliatule. Toranaga aruncă o privire spre Blackthorne. Da, e un om deştept. Am mare nevoie de oameni deştepţi. Mariko-san, au să-mi dea barbarii tunurile lor? — Bineînţeles. De ce nu? Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că ar fi putut fi altfel. Era încă foarte îngrijorată în privinţa lui Buntaro. Ar fi fost mult mai bine să-l fi lăsat să moară acolo. De ce să-i pună în primejdie onoarea? Se întrebă de ce Toranaga îi poruncise în ultima clipă lui Buntaro să plece pe uscat. Putea tot atât de bine să-i fi poruncit să înoate până la galeră. Ar fi fost mult mai în siguranţă şi era destul timp. Ar fi putut chiar să-i poruncească chiar de la început, când Buntaro ajunsese la capătul debarcaderului. De ce a aşteptat? În adâncul inimii ceva îi şoptea că stăpânul lor trebuie să fi avut un motiv foarte temeinic ca să aştepte atât şi să dea o astfel de poruncă.

— Şi dacă n-o fac? Eşti prgătită să ucizi creştini, Mariko-san? întrebă Toranaga. Nu e asta cea mai de neînţeles lege a lor? Să nu ucizi? — Da, este. Dar pentru domnia-voastră, stăpâne mă voi duce bucuroasă în iad, împreună cu soţul şi fiul meu. — Da. Eşti un adevărat samurai, şi n-am să uit c-ai ridicat sabia să mă aperi. — Vă rog, nu-mi mulţumiţi. Dacă am fost de folos, cât de puţin, a fost datoria mea. Dacă trebuie cineva ţinut minte, vă rog, să fie soţul sau fiul meu. Ei sunt cu mult mai de preţ pentru înălţimea voastră. — În clipa de faţă, tu preţuieşti mai mult pentru mine. Ai putea preţui chiar mai mult. — Spuneţi-mi cum, Alteţă. Şi-o voi face. — Leapădă-te de zeul străin. — Alteţă? Chipul ei îngheţă. — Leapădă-te de Dumnezeul tău. Ai cam prea multe credinţe. — Vreţi să spuneţi să ajung o apostată, Alteţă? Să renunţ la creştinism? — Da, dacă nu poţi să-l pui pe acest Dumnezeu acolo unde îi e locul, la capătul listei îndatoririlor tale, nu în frunte. — Vă rog, iertaţi-mă, alteţă, spuse ca cu voce tremurată, dar religia mea nu s-a amestecat niciodată în credinţa fată de domnia-voastră. Întotdeauna am ţinut religia doar pentru sufletul meu. Cu ce v-am greşit, stăpâne? — N-ai greşit, dar ai s-o faci. — Spuneţi-mi ce trebuie să fac ca să vă fiu pe plac? — Creştinii s-ar putea să ajungă duşmanii mei, neh? — Duşmanii voştri sunt şi ai mei, stăpâne. — Preoţii sunt acum împotriva mea. Ei pot să poruncească tuturor creştinilor să lupte contra mea. — Nu pot, Alteţă. Ei sunt oamenii păcii. — Şi dacă vor rămâne şi pe mai departe împotriva mea? Dacă creştinii luptă contra mea? — Nu va trebui niciodată să vă fie teamă de credinţa mea. Niciodată. — S-ar putea ca acest Anjin-san să spună adevărul şi preoţii tăi să aibă limbi mincinoase. — Sunt preoţi buni şi preoţi răi, Alteţă. Dar domnia-voastră sunteţi seniorul meu. — Foarte bine, Mariko-san, spuse Toranaga. Fie şi aşa. Ţi se porunceşte să te împrieteneşti cu acest barbar, să afli tot ce ştie, să mă înştiinţezi tot ce spune, să înveţi să gândeşti ca el, să nu te "spovedeşti" cu nimic despre ce faci, să priveşti toţi preoţii cu neîncredere, să-mi spui tot ce te întreabă sau ce-ţi spun preoţii. Dumnezeul tău trebuie să-şi afle locul pe undeva printre toate astea, în altă parte sau nicăieri. Mariko îşi îndepărtă un fir de păr de pe frunte. — Pot să fac toate astea, Alteţă, şi totuşi să rămân creştină. Jur. — Bine. Jură pe acest zeu creştin. — Jur în faţa lui Dumnezeu. — Bine. Toranaga se întoarse şi strigă: Fujiko-san! — Da, Alteţă! — Ţi-ai adus slujnice cu tine? — Da, Alteţă. Două. — Dă-i una lui Mariko-san. Trimite-o pe cealaltă să aducă ceai. — E şi saké, dacă doriţi. — Ceai. Yabu-san, ce vrei, ceai sau saké? — Ceai, te rog. — Adu saké pentru Anjin-san. Lumina căzu pe micul crucifix de aur ce atârna de gâtul lui Mariko. Ea-l văzu pe Toranaga zăbovind cu privirea asupra lui.

— Vreţi... vreţi să nu-l mai port, Alteţă? Să-l arunc? — Nu, spuse el. Poartă-l în amintirea jurământului tău. Toţi urmăreau fregata. Toranaga simţi pe cineva privindu-l şi se uită în jur. Văzu faţa dură, ochii albaştri, reci, şi simţi ura – nu, nu ură, neîncredere. Cum îndrăzneşte barbarul să se îndoiască de mine? gândi. — Întreabă-l pe Anjin-san de ce n-a spus de-a dreptul că sunt destule tunuri pe nava barbară? Să le luăm ca să ne scoată din capcană. Mariko tălmăci. Blackthorne răspunse. — Spune... Mariko şovăi, apoi continuă dintr-o suflare. Vă rog, iertaţi-mă, a zis: "E bine pentru el să-şi folosească propriul cap." Toranaga râse. — Mulţumeşte-i pentru al lui. A fost de mare folos. Nădăjduiesc să-i rămână pe umeri. Spune-i că acum suntem egali. — El zice: "Nu, nu suntem egali, Toranaga-sama. Dar dă-mi corabia şi un echipaj şi curăţ mările de toţi duşmanii." — Mariko-san, crezi că s-a gândit şi la mine, pe lângă ceilalţi, spaniolii şi barbarii din sud? Întrebarea fu pusă senin. Briza-i aduse şuviţe de păr în ochi. Ea le-ndepărtă obosită. — Nu ştiu, îmi pare rău. Poate că da, poate că nu. Doriţi să-l întreb? Îmi pare rău, dar el are... e foarte ciudat. Mi-e teamă că nu-l înţeleg. Cu nici un chip. — Avem destulă vreme. Da. Cu timpul o să ni se dezvăluie singur. *** Blackthorne văzuse fregata eliberându-şi în tăcere parâmele în clipa când escorta uniformelor gri se îndepărtase şi o urmărise cum îşi lansase barcazul, care o remorcase iute din locul ei de lângă chei, departe în mijlocul curentului. Acum se găsea la câteva cabluri de ţărm, la apă adâncă, în siguranţă, o ancoră uşoară la provă menţinând-o cu bordul spre ţărm. Era manevra obişnuită a tuturor navelor europene în porturi străine sau ostile, când ameninţă un pericol de la ţărm. El mai ştia că, deşi nu era – şi nu fususese – nici o mişcare deosebită pe punte, până acum toate tunurile erau deja amorsate, muschetele împărţite, gloanţele, mitraliile şi obuzele pregătite din belşug, săbiile de abordaj aşteptând în rastel şi oamenii înarmaţi în gabie. Priviri cercetătoare scrutează în toate părţile. Trebuie că stăteau cu ochii pe galeră din clipa când schimbase de drum. Cele două tunuri din pupă, de treizeci de livre, erau deja aţintite asupra lor. Tunarii portughezi erau cei mai buni din lume, după cei englezi. Şi desigur c-au aflat despre Toranaga, îşi spuse cu mare amărăciune, pentru că sunt deştepţi şi trebuie să-şi fi întrebat hamalii sau pe samuraii în gri ce se întâmplase. Sau până acum, afurisiţii de iezuiţi, care ştiu totul, or fi şi trimis vorbă despre fuga lui Toranaga şi despre mine. Simţea cum i se zbârleşte părul pe el. Oricare dintre tunurile alea ne poate face zob. Da, dar suntem în siguranţă, pentru că e Toranaga la bord. Mulţumesc cerului pentru Toranaga. Mariko spunea: — Stăpânul meu întreabă care este obiceiul vostru când vreţi să trimiteţi mesaje unei nave de război? — Dacă aţi avea tunuri, aţi trage o salvă de salut. Sau puteţi semnaliza cu fanioane, cerând îngăduinţa să vă apropiaţi la travers. — Stăpânul meu spune: şi dacă nu ai steaguri? Deşi se aflau încă în afara bătăii tunurilor, Blackthorne aproape că vedea una din ţevi coborând, cu toate că sabordurile tunurilor erau încă închise. Nava avea câte opt tunuri pe puntea principală, în fiecare bord, două la pupă şi doua la provă. Fără îndoială, cu un echipaj ca lumea Erasmus ar putea să pună mâna pe ea, îşi spuse. Mi-ar plăcea s-o abordez.

Trezeşte-te, nu mai visa cu ochii deschişi, nu suntem la bordul lui Erasmus, ci pe galera asta borţoasă şi nava portugheză e singura speranţă pe care o avem. Cu tunurile ei suntem în siguranţă. Mulţumeşte cerului pentru Toranaga. — Spune-i căpitanului să desfăşoare steagul lui Toranaga în vârful catargului. Asta o să fie destul, senhora. O să fie o semnalizare oficială şi asta o să le spună cine e la bord, dar pariez că ei ştiu deja. Pe galeră toţi păreau mai încrezători acum. Blackthorne observă schimbarea. Chiar şi el se simţea mai bine cu steagul pe catarg. — Stăpânul meu spune, cum să le zicem că vrem să ne apropiem? — Spune-i că fără fanioane de semnalizare are două căi: aşteaptă în afara bătăii tunurilor şi le trimite o solie cu barca, sau mergem direct până la o distanţă de unde putem fi auziţi. — Stăpânul meu spune, pe care dintre ele ne sfătuieşti s-o alegem? — Mergeţi direct la ea. N-avem de ce ne teme. Seniorul Toranaga e la bord. El e cel mai important daimyo din împărăţie. Bineînţeles că fregata o să ne-ajute şi... o Iisuse, Dumnezeule! — Senhor? Dar el nu răspunse, aşa că ea tălmăci iute cele spuse şi ascultă următoarea întrebare a lui Toranaga. — Stăpânul meu întreabă, fregata va face ce? Te rog, explică-i gândul dumitale şi pricina pentru care te-ai oprit. — Mi-am dat seama dintr-o dată că el este acum în război cu Ishido. Nu-i aşa? Deci s-ar putea ca fregata să nu se grăbească să-l ajute. — Bineînţeles c-au să-l ajute. — Nu. Cine aduce portughezilor mai multe câştiguri; seniorul Toranaga sau Ishido? Dacă ei cred că Ishido, ne-a luat dracu'! — E cu neputinţă ca portughezii să tragă asupra vreunei nave japoneze, spuse imediat Mariko. — Crede-mă senhora, au s-o facă. Şi-am să pariez că fregata aceea n-o să ne lase în traversul ei. Eu n-aş face-o, dac-aş fi pilotul ei. Iisuse Cristoase! Blackthorne rămase cu ochii aţintiţi spre ţărm. Samuraii în gri părăsiseră debarcaderul şi acum se răsfirau de-a lungul ţărmului. Acolo nu e nici o şansă, gândi. Bărcile de pescuit stăteau încă ameninţătoare, închizând ieşirea din port. Nici acolo nu e vreo şansă. — Spune-i lui Toranaga că mai e doar o singură cale de-a ieşi din port. Să nădăjduim într-o furtună. Noi poate izbutim să trecem prin ea, dar bărcile pescăreşti nu. Atunci ne-am putea strecura din încercuire. Toranaga îl întrebă pe căpitan, care vorbi îndelung, apoi Mariko îi spuse lui Blackthorne: — Stăpânul meu întreabă, crezi c-o să fie furtună? — Nasul meu îmi spune că da. Dar nu înainte de câteva zile. Două sau trei. Putem aştepta atât de mult? — Nasul dumitale îţi spune? E un miros anume pentru furtună? — Nu, senhora. Aşa se zice. Toranaga căzu pe gânduri. Apoi dădu un ordin. — Mergem până acolo unde putem fi auziţi, Anjin-san. — Atunci spune-i să meargă direct la pupa ei. Aşa suntem cea mai mică ţintă pentru ei. Spune-i că sunt vicleni – îi ştiu cât sunt de vicleni când le sunt ameninţate interesele. Sunt mai răi decât olandezii! Dacă nava aceea îl ajută pe Toranaga să scape, Ishido are să se dezlănţuie împotriva portughezilor şi ei n-or să rişte aşa ceva. — Stăpânul meu spune, în curând o să avem răspunsul. — Suntem fără apărare, senhora. Împotriva acelor tunuri n-avem nici o şansă. Dacă nava ne e potrivnică – chiar e doar neutră –, suntem ca şi scufundaţi. — Stăpânul meu spune că da, dar va fi datoria dumitale să-i convingi să fie binevoitori.

— Cum pot eu să fac asta? Eu sunt duşmanul lor. — Stâpânul meu spune, în timp de război, ca şi în timp de pace, un adevărat duşman poate să-ţi fie mai folositor decât un adevărat aliat. El zice că dumneata le cunoşti minţile; ai să te gândeşti la o cale de a-i convinge. — Singura cale sigură este prin forţă. — Bine. Sunt de acord, zice stăpânul meu. Te rog, spune-mi cum ai atacă nava aceea? — Ce? — El zice, bine, sunt de acord. Cum ai lua-o cu asalt, cum ai cuceri-o? Am nevoie de tunurile lor. Îmi pare rău, nu e limpede, Anjin-san? *** — Şi eu vă zic din nou, o s-o rad de pe faţa apei, declară Ferriera, Căpitanul General. — Nu, răspunse dell'Aqua, urmărind galera de pe dunetă. — Tunar, e în bătaia tunurilor? — Nu, don Ferriera, răspunse tunarul şef. Nu încă. — Pentru ce altceva vine spre noi, dacă nu cu gânduri rele, Eminenţă? De ce n-a fugit, pur şi simplu? Drumul e liber. Fregata era mult prea departe de ieşirea din port ca cineva de la bord să vadă bărcile pescăreşti îngrămădindu-se pentru ambuscadă. — Nu riscăm nimic, Eminenţă, şi avem totul de câştigat, spuse Ferriera. Ne prefacem că n-am ştiut că Toranaga e la bord. Am crezut că bandiţii – bandiţii conduşi de piratul eretic – aveau de gând să ne atace. Nu vă faceţi griji, va fi uşor să-i provocăm, odată intraţi în bătaia tunurilor. — Nu, porunci dell'Aqua. Părintele Alvito se întoarse de la parapet. — Galera arborează steagul lui Toranaga, Căpitane General. — Pavilioane false! adăugă Ferriera batjocoritor. E cel mai vechi şiretlic marinăresc din lume. Pe Toranaga nu l-am văzut. Poate că nici nu e pe navă. — Nu. — Pe moartea Mântuitorului, războiul ar fi o catastrofă! O să păgubească tare, dacă nu chiar o să ruineze călătoria din anul ăsta a Corabiei Negre. Asta nu mi-o pot îngădui! N-am să las ceva s-o împiedice! — Finanţele noastre sunt într-o situaţie mai proastă decât ale dumitale, Căpitane General, se răsti dell'Aqua. Dacă nu facem negoţ în acest an, Biserica sărăceşte de tot, e limpede? Goa sau Lisabona nu ne dau nici un ban de trei ani şi pierderea din negoţul de anul trecut... Doamne, dă-mi răbdare! Eu ştiu mai bine decât dumneata ce e-n joc. Răspunsul este nu! Rodrigues stătea chinuit de dureri în scaunul său de pe punte, piciorul prins în atele odihnindu-i-se pe un taburet legat bine lângă habitaclu. — Căpitanul General are dreptate, Eminenţă. De ce altceva să vină spre noi decât ca să încerce ceva? De ce n-a fugit, nu? Pentru noi e un prilej dat naibii, Eminenţă. — Da, şi este o hotărâre militară, spuse Ferriera. Alvito se întoarse spre el tăios. — Nu, Eminenţa Sa hotărăşte aici, Căpitane General. Trebuie să-l ajutăm pe Toranaga. Rodrigues spuse: — Dumneata mi-ai zis de zeci de ori că războiul, odată pornit, o să tină la nesfârşit. Războiul a început, nu-i aşa? Asta o să aducă pagube negoţului. Dacă Toranaga moare, războiul se termină şi toate treburile noastre sunt în siguranţă. Eu zic să trimitem corabia la dracu'. — Scăpăm chiar şi de eretic, adăugă Ferriera, uitându-se la Rodrigues. Împiedicaţi izbucnirea unui război, într-u slava lui Dumnezeu, şi încă un

eretic se duce în infern. — Ar fi un amestec neîngăduit în politica lor, răspunse dell'Aqua ocolind adevăratul motiv. — Noi ne amestecăm tot timpul. Ordinul lui Iisus e renumit pentru asta. Nu suntem nişte simpli ţărani grei de cap. — Nu vreu să spun că sunteţi. Dar, atâta vreme cât eu sunt la bord, nu scufundaţi nava aceea. — Atunci, fiţi amabil şi mergeţi la ţărm. — Cu cât mai curând e mort Marele Ucigaş, cu atât mai bine, Eminenţă, sugeră Rodrigues. El sau Ishido, care-i diferenţa? Amândoi sunt păgâni şi nu poţi avea încredere în nici unul. Căpitanul General are dreptate, n-o să mai avem niciodată un prilej ca ăsta. şi cum rămâne cu Corabia Neagră? Rodrigues era pilot cu cincisprezece procente din tot profitul. Adevăratul pilot al Corabiei Negre murise de vărsat negru în Macao, în urmă cu trei luni, iar Rodrigues fusese luat de pe propria sa navă, Santa Teresa, şi i se dăduse noul post, spre necontenita lui bucurie. Vărsatul era motivul oficial, îşi aminti Rodrigues mqhorât, deşi mulţi au spus că celălalt pilot a fost înjunghiat pe la spate de un ronin într-o încăierare de bordel. Dumnezeule, asta-i marea mea şansă. Nimic n-o să-mi stea în cale! — Voi lua asupra mea întreaga răspundere, spunea Ferriera. E o hotărâre militară. Suntem amestecaţi într-un război al băştinaşilor. Nava mea c în primejdie. Se întoarse iar spre tunarul şef. — Sunt în bătaia tunurilor? — Don Ferriera, asta depinde de ce doriţi. Tunarul şef suflă în iasca de la capătul vergelei, făcând-o să scoată scântei. Acum aş putea să-i iau prova, sau pupa, sau s-o lovesc la mijloc, unde doriţi. Dar, dacă vreţi să fie omorât un om, unul anume, atunci, peste o clipă sau două vor fi la distanţa potrivită. — Îl vreau pe Toranaga mort. Şi pe eretic. — Vreţi să spuneţi că pe englez, pe pilot? — Da. — Cineva va trebui să mi-l arate pe jappo. Pe pilot am să-l recunosc fără îndoială. Rodrigues spuse: — Dacă pilotul trebuie să moară ca să fie ucis Toranaga şi să fie oprit războiul, atunci sunt pentru, Căpitane General. Altfel ar trebui cruţat. — E un eretic, un duşman al ţării noastre, un blestem, şi deja ne-a adus pe cap mai multe belele decât un cuib de vipere. — Eu am mai spus deja că, în primul şi-n ultimul rând, englezul e pilot, şi unul dintre cei mai buni din lume. — Piloţii ar trebui să aibă anume privilegii? Chiar şi ereticii? — Da, pentru Dumnezeu. Ar trebui să-l folosim, aşa cum ei ne folosesc pe noi. Am pierde al naibii dacă am omorî un om cu o asemenea experienţă. Fără piloţi nu există nici un afurisit de imperiu, nici negoţ, nimic! Fără mine, pe bunul Dumnezeu, că nu există nici o Corabie Neagră, nici un profit, nici un drum spre casă, aşa că părerea mea e a naibii de importantă. Se auzi un strigăt în vârful catargului. — Atenţie, duneta, galera schimbă de drum! Galera se îndreptase direct către ei, dar acum virase câteva carturi spre babord, către port. Îndată Rodrigues strigă: — La posturile de luptă! Cartul tribord, toate pânzele sus! Vira ancora! Pe loc oamenii ţâşniră, dându-i ascultare. — Ce nu-i în ordine, Rodrigues? — Nu ştiu, Căpitane General, dar trebuie să ieşim în larg. Târfa aia borţoasă iese contra vântului. — Ce contează? Putem să-i scufundăm oricând, spuse Ferriera. Mai

avem încă provizii de adus la bord şi sfinţii părinţi trebuie să se întoarcă la Osaka. — Da. Dar nici un duşman n-o să meargă sub vântul navei mele. Târfa aia nu depinde de vânt, poate să meargă împotriva lui. Ar putea să ne înconjoare, să ne lovească din pupă, unde nu avem decât un tun şi să vină la abordaj! Ferriera râse dispreţuitor. — Avem douăzeci de tunuri la bord! Ei n-au niciunul! Crezi că împuţita aia de barcă a unor porci păgâni are să îndrăznească să ne atace? Ai cam puţină minte în cap! — Da, Căpitane General, de-asta însă îl mai am. Santa Teresa iese în larg! Velele pocneau desfăşurându-se umflate de vânt, vergile scârţâiau. Ambele carturi erau pe punte, la posturile de luptă. Fregata începu să-şi croiască drum, dar înainta anevoie. — Mişcă-ţe, căţea, o îndemnă Rodrigues. — Suntem gata, don Eerriera, spuse tunarul şef. O am în cătare. Nu pot s-o ţin multă vreme. Care e Toranaga? Arătaţi-mi-l! Nu era nici o făclie pe bordul galerei, singura lumină venea de la lună. Galera se sfla încă în pupă, la o sută de iarzi, dar se întoarse spre port şi se îndreptă spre celălalt ţărm, ramele afundându-se şi ridicându-se la unison. — Ăla e pilotul? Bărbatul înalt de pe dunetă? — Da, spuse Rodrigues. — Manuel şi Perdito! Luaţi-l la ochi, pe el şi duneta! Tunul cel mai apropiat făcu o uşoară manevră de ochire. Care e Toranaga? Iute! Timonieri, două carturi la tribord! — Două carturi la tribord, tunarule! Cu gândul la bancurile de nisip şi apa puţin adâncă din jur, Rodrigues urmărea sarturile, gata în orice clipă să preia comanda de la tunarul şef care, prin tradiţie, dădea comenzi de cârmă în timpul tragerilor. — Pregătiţi sabordurile punţii principale! strigă tunarul. După ce-am tras, o vom lăsa să cadă sub vânt. Coborâţi sabordurile, pregătiţi bordul pentru o salvă laterală! Echipele de tunari dădură ascultare, cu ochii aţintiţi către ofiţerii de dunetă. Şi către preoţi. — Pentru Dumnezeu, don Ferriera, care e Toranaga? — Care e, părinte? Ferriera nu-l văzuse niciodată până acum. Rodrigues îl recunoscuse desluşit pe Toranaga pe teugă, înconjurat de samurai, dar nu voia să fie el cel care să-l arate. Lasă-i pe preoţi s-o facă, gândi. Dă-i drumul, părinte, fă pe Iuda! N-aş da o para găurită pe prăsila asta de târfă păgână, dar de ce să facem noi întotdeauna toate treburile murdare. Amândoi preoţii tăceau. — Iute, care-i Toranaga? întrebă din nou tunarul. Nemulţumit, Rodrigues i-l arătă. — Acolo, la pupă. Cel mai scund şi mai îndesat ticălos din mijlocul ălorlaţi ticăloşi de păgâni. — Îl văd, senhor pilot. Tunarii făcură ultimele manevre de ochire. Ferriera luă vergeaua cu iască din mina ofiţerului de la tunuri. — E îndreptat spre eretic? — Da, Căpitane General, sunteţi gata? Am să cobor mâna. Ăsta-i semnalul! — Bine. — N-ai să ucizi! Era dell'Aqua. Ferriera se răsuci iute spre el. — Sunt păgâni şi eretici!

— Printre ei sunt creştini şi chiar dacă n-ar fi... — Nu-l băga în seamă, tunar! mârâi Căpitanul General. Trage când eşti gata! Dell'Aqua înaintă spre gura tunului şi rămase în faţa ei. Silueta-i masivă domina duneta şi marinarii înarmaţi, care stăteau ascunşi în dosul parapetului. Ţinea mâna pe cricifix. — Ascultă-mă – să nu ucizi! — Noi ucidem tot timpul, părinte, spuse Ferriera. — Ştiu şi mi-e ruşine de asta şi mă rog lui Dumnezeu pentru iertare. Până acum dell'Aqua nu mai fusese niciodată pe duneta unei nave de război, cu tunuri încărcate, muschete şi degete pe trăgaci, gata să împrăştie moarte. Atâta vreme cât mă aflu aici, n-are să fie nici un omor şi nu voi ierta uciderea unor neajutoraţi! — Şi dacă ei ne atacă? Dacă încearcă să pună mâna pe navă? — Am să mă rog lui Dumnezeu să ne ajute împotriva lor! — Ce diferenţă e între acum şi mai târziu? Dell'Aqua nu răspunse. Să nu ucizi, gândi, iar Toranaga a promis totul, Ishido nimic. — Ce facem, Căpitane General? Acum e momentul! strigă tunarul şef. Acum! Ferriera îşi întoarse acru spatele spre preoţi, trânti jos vergeaua şi se duse la balustradă. — Fiţi gata să respingeţi atacul, strigă. Dacă vine la cincizeci de iarzi nechemată, vi se ordonă tuturor s-o trimiteţi în iad, orice-ar spune preoţii! Rodrigues era la fel de furios, dar ştia că n-avea nici o putere, ca şi Căpitanul General, împotriva preoţilor. Să nu ucizi? Pe rănile Mântuitorului, cum rămâne cu voi? ar fi vrut să strige. Cum e cu arderile pe rug? Cu inchiziţia? Cum e cu voi, preoţii, care rostiţi sentinţa "vinovat", sau "vrăjitoare", sau "discipol al diavolului", sau "eretic"? Ţi-aminteşi cele două mii de vrăjitoare arse numai în Portugalia, Spania şi dominioane, în anul când m-am îmbarcat pentru Asia? Şi cum rămâne cu satele şi târgurile din Portugalia şi Spania – nu ştiu dacă a scăpat unul – vizitate şi cercetate de Biciurile lui Dumnezeu, aşa cum se numeau ei înşişi, plini de mândrie, inchizitorii cu glugă, şi mirosul de carne arsă rămas în urma lor? O Iisuse Cristoase, Dumnezeul nostru, apără-ne pe noi! Îşi îndepărtă teama şi scârba şi se concentră asupra galerei. Îl putea zări acum pe Blackthorne şi gândi, ah, englezule, e bine că te văd acolo ţinând cârma, aşa înalt şi vajnic. Mi-era teamă c-ai ajuns la butuc. Mă bucur c-ai scăpat, dar, chiar şi aşa, e un noroc că n-ai măcar un singur tunuleţ la bord, pentru că atunci te-aş zbura de pa faţa apei, şi-aş da dracului toate vorbele preoţilor. O Madonna, apără-mă de preotul rău! *** — Ahoy, Santa Teresa! — Ahoy, englezule! — Tu eşti, Rodrigues? — Aye! — Pe piciorul tău? — Pe mă-ta! Rodrigues fu grozav de încântat de râsul zeflemitor ce străbătu marea dintre ei. De o jumătate de oră cele două nave manevraseră întruna, urmărindu-se, navigând în volte, venind sub vânt, galera încercând să împingă fregata către ţărm, să-i taie vântul, iar fregata să câştige spaţiu ca să poată ieşi din port la nevoie. Dar nici una din ele nu izbutise să câstige ceva din asta, dar în timpul acesta, cei de pe fregată văzuseră pentru prima

oară bărcile îngrămădite în gura portului şi înţeleseseră rostul lor. — De asta vine la noi! Să-l apărăm! — E un motiv în plus pentru noi ca să-l scufundăm, acum e prins în Cursă. Ishido o să ne fie recunoscător pe veci, spusese Ferriera. Dell'Aqua rămăsese neînduplecat. — Toranaga e mult prea important. Ţin neapărat ca mai întâi să vorbim cu Toranaga. Ai tot timpul să-l scufunzi. N-are tunuri. Până şi eu ştiu că numai cu tunuri poţi înfrunta tunurile. Aşa că Rodrigues lăsase să se statornicească un fel de armistiţiu, ca să le dea o clipă de răgaz. Ambele nave se aflau în mijlocul portului, în siguranţă faţă de bărcile de pescuit şi una faţă de cealaltă, fregata cu pânzele fluturând în vânt, gata să se umfle într-o clipă, galera, cu ramele ridicate, plutind în derivă, destul de aproape ca cei de pe bordul ei să se poată face auziţi strigând. Doar câind văzuse galera ridicându-şi toate vâslele şi întorcându-şi bordul spre tunurile lui, Rodrigues întorsese în vânt ca s-o lase să se apropie, atât cât să se poată auzi, şi se pregătise pentru următoarele manevre. Slavă Domnului, Mântuitorului, Fecioarei şi Sfântului Isif că noi avem tunuri şi ticălosul ăla n-are, gândi iar Rodrigues. Englezul e prea priceput. Dar e bine să ai ca adversar pe unul care-şi ştie meseria, îşi spuse. E mult mai sigur. Atunci nici unul nu face vreo greşeală nesăbuită şi nimeni nu e vătămat fără rost. — Îngăduiţi să venim la bord? — Cine, englezule? — Seniorul Toranaga, tălmaciul şi gărzile. Ferriera spuse încet: — Nici o gardă. Alvito spuse: — Trebuie să aducă măcar câteva. E obrazul lui în joc. — Dar-ar ciuma-n obrazul lui. Nici o gardă. — Nu vreau samurai la bord, încuviinţă Rodrigues. — Ai fi de acord cu cinci? întrebă Alvito. Doar garda lui personală? Tu înţelegi problema, Rodrigues. Rodrigues gândi un moment, apoi dădu din cap. — Cinci e-n ordine, Căpitane General. O să-ţi alcătuim şi dumitale o "gardă personală" din cinci oameni, cu câte o pereche de pistoale fiecare. Părinte, fixaţi acum amănuntele. Mai bine s-aranjeze părintele detaliile, Căpitane General, ştie cum. Haide, părinte, dar să ne spuneţi ce se vorbeşte. Alvito se duse la parapet şi strigă: — Nu câştigi nimic cu minciunile tale! Pregătiţi-vă sufletele pentru iad, tu şi bandiţii tăi. Aveţi zece minute, apoi Căpitanul General o să vă trimită în flăcările gheenei! — Navigam sub steagul seniorului Toranaga, jur! — Pavilion fals, piratule. Ferriera făcu un pas înainte. — De-a ce te joci părinte? — Te rog, ai răbdare, Căpitane General, spuse Alvito. Asta e o simplă formalitate! Altfel, Toranaga se va simţi jignit pentru totdeauna că i-am insultat steagul – ceea ce de fapt am făcut. Acesta e Toranaga – nu un daimyo oarecare! Poate ai face mai bine să-ţi aminteşti că el are mai multe trupe sub arme decât regele Spaniei! Vântul sufla în arboradă, vergile scârţâiau neliniştite. Apoi se aprinseră torţe pe dunetă şi-l putură vedea desluşit pe Toranaga. Vocea lui se auzi pe deasupra valurilor: — Tsukku-san! Cum îndrăzneşti să-mi ocoleşti galera! Aici nu sunt piraţi, o să-i găseşti doar în bărcile acelea de pescuit din gura portului. Vreau să vin imediat la bord!

Alvito strigă în japoneză, prefăcându-se uluit: — Dar, senior Toranaga, îmi pare rău, noi n-am ştiut nimic! Am crezut că este doar un şiretlic. Samuraii în gri au spus că roninii-bandiţi au luat galera cu forţa! Noi am crezut că bandiţii, conduşi de piratul englez, navighează sub pavilion fals. Am să sosesc îndată. — Nu. Eu am să vin la bord imediat. — Vă rog, senior Toranaga, permiteţi-mi să vin să vă însoţesc. Stăpânul meu, Părintele Inspector, se află aici, la fel şi Căpitanul General. Ei insistă să ne reparăm greşeala. Vă rog să acceptaţi scuzele noastre! Alvito o schimbă apoi pe portugheză şi strigă tare către nostrom: Lasă la apă un barcaz. Apoi din nou spre Toranaga, în japoneză: Coborâm îndată o barcă, Alteţă. Rodrigues ascultă umilinţa ce se revărsa din glasul lui Alvito şi gândi că era mult mai greu să tratezi cu japonezii decât cu chinezii. Chinezii înţelegeau arta tocmelii, a compromisului, a concesiei şi a răsplatei. Dar japonezii erau prea mândri şi, când mândria cuiva era atinsă – a oricărui japonez, nu neapărat un samurai – atunci moartea era un preţ mic spre a plăti insulta. Haide, termină odată, ar fi vrut să strige. — Căpitane General, plec imediat, spuse părintele Alvito. Eminenţă, dacă veniţi şi dumneavoastră, această cinste va atârna mult de partea noastră ca să-l domolim. — Bine. — Nu e periculos? întrebă Ferriera. Amândoi puteţi fi folosiţi ca ostatici. Dell'Aqua spuse: — În clipa în care apare vreun semn de trădare, îţi poruncesc, în numele Domnului, să distrugi nava aceea, cu toţi care se află în ea, fie că suntem şi noi sau nu la bord. Coborî cu paşi mari de pe dunetă pe puntea principală, pe lângă tunuri, cu pulpanele sutanei fluturându-i mândre. La capătul pasarelei se întoarse şi făcu semnul crucii. Apoi coborî tropăind pasarela şi urcă în barcă. Nostromul eliberă parâmele. Toţi marinarii erau înarmaţi cu pistoale şi un butoiaş cu praf de puşcă, cu fitil, se află sub scaunul nostromului. Ferriera se aplecă peste parapet şi strigă în jos, încet: — Eminenţă, adu-l pe eretic cu Sfinţia Ta. — Ce? Ce-a spus? Auzise foarte bine, dar pe dell'Aqua îl încânta să se amuze pe seama Căpitanului General, a cărui veşnică neobrăzare îl ofensase de moarte, pentru că, bineînţeles, el hotărâse cu mult înainte să-l obţină pe Blackthorne. Che stupido, îşi zise. — Adu-l pe eretic cu dumneata, repetă Ferriera. Pe dunetă, Rodrigues auzi un înfundat: "Da, Căpitane General" şi gândi: "Ce ticăloşie pui la cale, Ferriera?" Se mişcă în scaun anevoie, palid la faţă. Durerea din picior îl măcina şi-i trebuia multă tărie ca să se stăpânească. Oasele se sudau bine şi, slavă Sfintei Fecioare, rana era curată. Dar fractura era totuşi o fractură, chiar şi un uşor balans al corăbiei la ancoră îl necăjea. Luă o înghiţitură de grog din burduful vechi ce atârna de o scoabă bătută în habitaclu. Ferriera îl privea. — Te doare rău piciorul? — E-n ordine. Grogul amorţise durerea. — O să te simţi destul de bine ca să ne duci până la Macao? — Da. Chiar şi să ne luptăm pe mare tot drumul. Şi să ne întoarcem la vară, dacă la asta te gândeşti. — Da, la asta mă gândesc, pilotule. Buzele-i erau strânse în acel zâmbet subţire, batjocoritor. Am nevoie de un pilot sănătos.

— Sunt sănătos. Piciorul mi se vindecă bine. Rodrigues îşi alungă durerea. Englezul n-o să vină la bord de bună voie. Eu n-aş face-o. — Pe o sută de guinee că te-nşeli? — Asta e mai mult decât câştig eu într-un an. — Plătite după ce ajungem la Lisabona, din profiturile de la Corabia Neagră. — S-a făcut. Nimic n-o să-l facă să vină pe fregată de bună voie. Pe Dumnezeul meu, că sunt mai bogat cu o sută de guinee! — Mai sărac. Uiţi că iezuiţii îl vor aici mai mult decât mine. — De ce? Ferriera îl privi lung şi nu-i răspunse, păstrându-şi zâmbetul strâmb pe chip. Apoi, întinzându-i o cursă, spuse: — L-aş însoţi pe Toranaga afară din port, în schimbul ereticului. — Mă bucur că-ţi sunt tovarăş, şi-s de folos ţie şi Corăbiei Negre, spuse Rodrigues. N-aş vrea să te am duşman. — Sunt încântat că ne înţelegem, pilotule. În sfârşit. *** — Am nevoie de escortă să ies din port. Am nevoie de ea repede, îi spuse Toranaga lui dell'Aqua prin tălmaciul Alvito. Mariko se afla alături, cu Yabu, şi ascultau. El stătea pe dunetă, dell'Aqua dedesubt, pe puntea principală, cu Alvito lângă el, dar chiar şi aşa ochii le erau aproape la aceeaşi înălţime. — Sau, dacă vreţi, nava voastră de război poate înlătura bărcile pescăreşti din calea mea. — Iertaţi-mă, dar asta ar fi un gest duşmănos nesăbuit, pe care nu-l... nu l-aţi putea recomanda fregatei, senior Toranaga; spuse dell'Aqua, adresâdu-i-se direct, simţindu-se, ca întotdeauna, straniu, în faţa felulului de a traduce a lui Alvito, în acelaşi timp cu vorbele sale. Ar fi cu neputinţă – ar fi un act făţiş de război. — Atunci ce propuneţi? — Vă rog, veniţi pe fregată. Să-l întrebăm pe Căpitanul General. El va găsi o cale de ieşire, acum că ştim care este problema. El e militar, noi nu suntem. — Aduceţi-l aici. — Ar fi mai simplu dacă Alteţa Voastră ar veni acolo. În afară de asta, bineînţeles, ne-aţi face o mare cinste. Toranaga ştia care era adevărul. Doar cu câteva clipe înainte privise mai multe bărci pescăreşti, încărcate cu arcaşi, părăsind ţărmul sudic şi, deşi acum se aflau în siguranţă, era limpede că într-o oră intrarea portului avea să geamă de duşmani. Ştia că n-avea de ales. — Îmi pare rău, Alteţă, îi explicase mai devreme Anjin-san, în timpul manevrelor, nu pot să mă apropii mai mult de fregată. Rodrigues e prea deştept. Pot să-l împiedic să fugă, dacă vântul rămâne aşa, dar nu-l pot încolţi, dacă nu face vreo greşeală. — O să facă vreo greşeală şi vântul o să rămână aşa? îl întrebase, cu ajutorul lui Mariko. Ea răspunsese: — Anjin-san spune, un om înţelept nu se lasă niciodată pe seama vântului, doar dacă este un vânt bun şi te afli în largul mării. Aici suntem într-un port în care munţii fac ca vântul să formeze vârtejuri şi rafale. Pilotul, Rodrigues, n-o să facă nici o greşeală. Toranaga urmărise înfruntarea celor doi piloţi şi înţelesese, fără putinţă de tăgadă, că amândoi erau foarte pricepuţi. Şi de asemeni ajunsese să înţeleagă, că nici el, nici pământurile sale, nici Imperiul n-aveau să fie vreodată în siguranţă fără să aibă corăbii barbare moderne,

şi prin ele să poată stăpâni mările. Gândul îl cutremurase. — Cum pot trata cu ei? Ce explicaţie ar putea găsi pentru un gest atât de vădit duşmănos, făcut împotriva mea? Acum e de datoria mea să sfârşesc cu ei pentru insulta adusă. Atunci Anjin-san îi explicase ce erau pavilioanele false, cum toate navele le foloseau ca să se apropie de duşman, sau ca să încerce să scape de un duşman, şi Toranaga se liniştise aflând că se putea găsi o cale acceptabilă care să-i salveze onoarea. Acum Alvito spunea: — Cred că ar trebui să mergeţi îndată, Alteţă. — Foarte bine, încuviinţă Toranaga. Yabu-san, preia comanda galerei. Mariko-san, spune-i lui Anjin-san că trebuie să stea pe dunetă şi să ţină cârma, apoi tu vii cu mine. — Da, stăpâne. Toranaga înţelesese imediat, după mărimea barcazului, că nu putea să ia cu el decât cinci gărzi. Dar şi asta fusese prevăzut şi planul final era simplu: dacă nu putea să convingă fregata să-l ajute, atunci el şi gărzile sale aveau să-l omoare pe Căpitanul General, pe pilotul lor şi pe preoţi şi se vor baricada într-una din cabine. Totodată, galera avea să se-arunce cu prova asupra fregatei, aşa cum sugerase Anjin-san, şi împreună aveau să încerce să ia fregata cu asalt. O vor lua sau nu, dar în ambele cazuri era o soluţie rapidă. — E un plan bun, Yabu-san, spusese el. — Te rog, îngăduie-mi să merg în locul domniei-tale să negociez. — Ei n-ar fi de acord. — Foarte bine, dar, odată ce ieşim din capcana asta, alungă toţi barbarii din Imperiu. Dac-ai s-o faci, vei avea mai mulţi daimyo de câştigat decât de pierdut. — Am să mă gândesc la asta, spusese Toranaga, ştiind că era o prostie, că trebuia să-i aibă pe Onoshi şi Kiyama de parte sa şi, deci, şi pe ceilalţi daimyo creştini, sau avea să fie înghiţit de la sine. De ce-o dori Yabu să meargă pe fregată? Ce ticăloşie a pus la cale, dacă nu primim ajutor? — Alteţă, spuse Alvito din partea lui dell'Aqua, pot să-l invit pe Anjin-san să vină cu noi? — De ce? — Mi-a trecut prim minte că i-ar face plăcere să-şi salute camaradul, pilotul Rodrigues. Omul are un picior rupt şi nu poate veni aici. Rodrigues ar fi încântat să-l revadă, să-i mulţumească pentru că i-a salvat viaţa, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Toranaga nu vedea nici o pricină pentru care Anjin-san să nu meargă. Omul era sub protecţia lui, deci era inviolabil. — Dacă el vrea, foarte bine. Mariko-san, însoţeşte-l pe Tsukku-san. Mariko se înclină. Ştia că sarcina ei era să asculte, să raporteze şi să se asigure că tot ce se spunea e a tradus corect, fără lipsuri. Acum se simţea mai bine, coafura şi faţa ei erau iarăşi desăvârşite, avea un alt chimonou, împrumutat de la doamna Fujiko, şi braţul stâng îi era legat cu o eşarfă curată. Unul dintre ofiţeri, ucenic în ale tămăduielii, îi curăţase rana. Tăietura de la umăr nu-i atinsese tendoanele şi rana în sine era curată. O baie ar fi întremat-o, dar pe galeră nu se putea. Porni împreuna cu Alvito înapoi spre dunetă. El băgă de seamă pumnalul din brâul lui Blackthorne şi cât de firesc părea să stea pe el chimonoul pătat de sânge. Se întrebă cât de departe ajunsese în a-i câştiga încrederea lui Toranaga. — Bun găsit, căpitane-pilot Blackthorne. — Să putrezeşti în iad, părinte! răspunse Blackthorne binevoitor. — Poate c-o să ne întâlnim acolo, Anjin-san. Poate că da. Toranaga a spus că poţi să vii pe fregată.

— — — — —

E ordinul lui? "Dacă doreşti", a zis. Nu doresc. Rodrigues ar fi încântat să-ţi mulţumească din nou şi să te vadă. Transmite-i respectele mele şi spune-i c-o să ne vedem în iad. Sau

aici. — Piciorul îl împiedică s-o facă. — Ce-i face piciorul? — Se vindecă. Datorită ajutorului tău şi voinţei Domnului, în câteva săptămâni, cu voia Lui, are să umble, deşi o să şchiopăteze de-aici înainte. — Spune-i că-i doresc sănătate. Ai face mai bine să pleci, părinte, îţi pierzi vremea. — Rodrigues ar vrea să te vadă. Pe masă e grog şi-un clapon fript, grozav, cu sos şi verdeţuri proaspete, şi pâine proaspătă, şi unt. Ar fi păcat, pilotule, să pierzi o mâncare ca asta. — Ce? — Pâine proaspătă, aurie, căpiţane-pilot, pesmeţi proaspeţi, unt şi o pulpă de vacă. Portocale proaspete din Goa şi chiar un galon de vin de Madeira, ca s-alunece mâncarea, ori rachiu, dacă-ţi place mai mult. E şi bere. Apoi mai e şi claponul de Macao, fierbinte şi gustos. Căpitanul General e un epicureu. — Lua-te-ar dracu', afurisitule! — O să mă ia când o să vrea Domnul. Eu îţi spun doar ce există. — Ce-nseamnă "epicureu", întrebă Mariko. — Este acela căruia îi place mâncarea şi dă mese bogate, senhora Maria, spuse Alvito, folosind numele ei de botez. Observase schimbarea bruscă de pe faţa lui Blackthorne. Aproape că-i vedea saliva adunându-se şi-i simţea agonia arzătoare a stomacului. Pe înserat, când văzuse masa aşezată în cabina mare, argintăria strălucitoare, faţa de masă albă şi scaunele, scaune adevărate, îmbrăcate în piele, şi mirosise pâinea, şi untul, şi carnea, se simţise el însuşi ameţit de poftă, ori el nu era nici flămând, nici neobişnuit cu bucătăria japoneză. E atât de simplu să ademeneşti un om, îşi spuse. Nu-ţi trebuie decât să şti momeala potrivită. — La revedere, căpitane-pilot! Alvito se întoarse şi se îndreptă spre pasarelă. Blackthorne îl urmă. *** — Ce nu e-n regulă, englezule? întrebă Rodrigues. — Unde e mâncarea? După aia putem sta de vorbă. Mai întâi mâncarea pe care ai promis-o. Blackthorne stătea tremurând pe puntea principală. — Te rog, urmează-mă, spuse Alvito. — Unde-l duci, părinte? — Bineînţeles, în cabina mare. Blackthorne poate mânca în timp ce seniorul Toranaga şi Căpitanul General discută. — Nu. El mănâncă în cabina mea. — E mai lesne, bineînţeles, să mergi acolo unde este mâncarea. — Nostrom! Îngrijeşte-te să i se aducă pilotului mâncare îndată, tot ce are nevoie, în cabina mea, orice de pe masă. Englezule, ce vrei, grog, vin sau bere? — Bere mai întâi, apoi grog. — Nostrom, ocupă-te de asta şi du-l jos. Şi, ascultă, Pesaro, dă-i nişte haine din cufărul meu, şi cizme, şi tot ce-i trebuie. Şi rămâi cu el până te chem. Fără să scoată o vorbă, Blackthorne îl urmă pe Pesaro, nostromul, un bărbat masiv, mătăhălos, pe scara din tambuchi. Alvito porni înapoi către

dell'Aqua şi Toranaga, care discutau, prin Mariko, lângă scara din tambuchi, dar Rodrigues îl opri. — Părinte! Numai o clipă. Ce i-ai spus? — Doar că ai vrea să-l vezi şi că avem mâncare la bord. — Dar că eu îl invit la masă? — Nu, Rodrigues, n-am spus asta. Dar tu n-ai vrea să-i oferi mâncare unui camarad pilot care e flămând? — Bietul nenorocit nu e flămând, e hămesit. Dacă mănâncă în starea asta, o să înfulece ca un lup, apoi o să verse tot atât de repede ca o târfă beată. Nu cred c-ar fi bine ca vreunul dintre noi, fie el chiar şi un eretic, să mănânce şi să verse ca un animal, în faţa lui Toranaga, nu-i aşa, părinte? Nu în faţa unui spurcat de fecior de târfă – mai ales a unuia cu gânduri tot atât de curate ca o târfă plină de sifilis! — Trebuie să-nveţi să pui frâu limbii tale spurcate, fiule, spuse Alvito. O să te ducă în iad. Ai face bine să spui de o mie de ori Ave Maria şi să nu mănânci două zile. Doar pâine şi apă. O penitenţă în faţa lui Dumnezeu, ca să-ţi amintească de milostenia Lui. — Mulţumesc, părinte, aşa o să fac. Bucuros. Şi dac-aş putea să îngenunchez, aş face-o şi ţi-aş săruta crucea. Da, părinte, acest biet păcătos îţi mulţumeşte pentru răbdarea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Trebuie să-mi pun frâu la limbă. Ferriera strigă de pe scara din tambuchi. — Rodrigues, vii jos? — Am să rămân pe punte atâta vreme cât târfa aia de galeră e acolo, Căpitane General. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti aici. Alvito dădu să plece. Rodrigues o observă pe Mariko. Doar o clipă, părinte. Cine e femeia? — Dona Maria Toda. Unul din tălmacii lui Toranaga. Rodrigues fluieră uşor. — E bună? — Foarte bună. — O prostie s-o laşi la bord. De ce-ai spus "Toda"? E una din concubinele lui Hiro-matsu? — Nu. E soţia fiului său. — O prostie s-o aduci pe navă. Rodrigues făcu semn unuia dintre marinari. Spune tuturor că femeia vorbeşte portugheza. — Da, senhor. Omul se îndepărtă grăbit şi Rodrigues se întoarse iar spre părintele Alvito. Preotul nu era câtuşi de puţin intimidat pe mânia lui Rodrigues. — Doamna Maria vorbeşte şi latina, şi tot atât de bine. Mai e altceva, pilotule? — Nu, mulţumesc. Poate că e mai bine să-ncep să spun Ave Maria. — Da, ar trebui. Preotul făcu semnul crucii şi plecă. Rodrigues scuipă în gura de scurgere şi unul dintre timonieri tresări şi se închină. — Vedea-te-aş agăţat de boaşe în vârful catargului! şuieră Rodrigues. — Da, căpitane-pilot, îmi cer iertare, senhor. Dar lângă bunul părinte m-apucă frica. N-am vrut să supăr pe nimeni. Tânărul văzu ultimele firişoare de nisip trecând prin gâtul clepsidrei de o oră şi o întoarse. — După ce o întorci pe cea de o jumătate de ceas, te duci jos c-o găleată cu apă şi o perie de frecat şi cureţi mizeria din cabina mea. Îi spui nostromului să-l aducă pe englez sus şi tu-mi faci cabina lună. şi-ar fi bine şa fie foarte curată, dacă nu vrei să-mi fac jartiere din maţele tale. Şi-n timp ce-o cureţi spune Ave Maria pentru sufletul tău blestemat. — Da, senhor pilot, spuse tânărul abia auzit. Rodrigues era fanatic în privinţa curăţeniei şi cabina lui parc-ar fi fost Sfântul Graal al navei. Totul trebuia să fie imaculat, indiferent de vreme.

CAPITOLUL 27 — Trebuie să existe o cale, Căpitane General, spuse dell'Aqua răbdător. — Doriţi un act făţiş de război împotriva unei naţii prietene? — Bineînţeles că nu. Toţi cei din cabina principală ştiau că se găseau în aceeaşi capcană. Orice act făţiş îi aşeza hotărât de partea lui Toranaga şi împotriva lui Ishido, ceea ce era de ocolit cu orice chip, dacă Ishido ar fi ieşit învingător. În acel moment Ishido controla Osaka şi capitala, Kyoto, şi pe majoritatea regenţilor. Şi acum, cu ajutorul celor doi daimyo, Onoshi şi Kiyama, Ishido controla mai toată insula din sud, Kyushu, portul Nagasaki, centrul principal al întregului negoţ, şi astfel, tot negoţul şi Corabia Neagră din acest an. Toranaga spuse, prin mijlocirea părintelui Alvito: — Ce e atât de greu? Eu vreau doar să-i împrăştiaţi pe piraţii de la intrarea în port, neh? Toranaga stătea incomod la locul de cinste, în scaunul cu spătar înalt de la masa mare. Alvito se aşezase alături de el, Căpitanul General în faţa lui, dell'Aqua lângă Căpitanul General. Mariko stătea în spatele lui Toranaga şi samuraii din gardă aşteptau Ungă uşă, cu faţa către marinarii înarmaţi. Toţi europenii erau conştienţi că, deşi Alvito tălmăcea pentru Toranaga tot ce se discuta în cameră, Mariko se afla acolo ca să se încredinţeze că nimic din ce îşi puteau spune cu glas tare între ei nu era împotriva stăpânului ei şi că traducerea era completă şi exactă. Dell'Aqua se aplecă în faţă. — Alteţă, n-aţi putea trimite soli la ţărm seniorului Ishido? Poate că soluţia stă în negocieri. Noi am putea oferi această navă ca loc pentru tratative. Poate că în acest chip aţi reuşi să înlăturaţi războiul. Toranaga râse dispreţuitor. — Ce război? Eu şi Ishido nu suntem în război. — Dar, Alteţă, noi am văzut bătălia de pe ţărm. — Nu fiţi naivi! Cine a fost omorât? Clţiva ronini fără însemnătate. Cine pe cine a atacat? Doar ronini, bandiţi şi fanatici. — Dar ambuscada? Am înţeles că samuraii în maro au luptat cu cei în gri. — Bandiţii ne-au atacat pe toţi, laolaltă, fie că eram în maro sau gri. Oamenii mei au luptat doar ca să mă apere. În încăierări de noapte se întâmplă deseori greşeli. Dacă samuraii în maro au ucis pe cei în gri sau invers, astă e o greşeală regretabilă. Ce înseamnă câţiva oameni pentru fiecare dintre noi? Nimic. Nu suntem în război. Toranaga citi neîncredere pe chipurile lor, aşa că adăugă: — Tsukku-san, spune-le că în Japonia armatele poartă războaiele. Aceste neînsemnate încăierări şi tentativele de asasinat sunt doar încercări, tăgăduite când nu izbutesc. Războiul n-a început în noaptea asta. A început când a murit Taiko. Chiar înainte de asta, când a murit fără să lase un fiu major, care să-i urmeze. Poate chiar înainte, când Goroda, Protectorul Tronului, a fost ucis. Noaptea asta nu înseamnă nimic în timp. Nici unul dintre voi nu înţelegeţi lumea noastră sau politica noastră. Cum aţi putea? Desigur că Ishido încearcă să mă omoare. Şi tot aşa şi mulţi alţi daimyo. Au făcut-o în trecut ş-o s-o facă şi în viitor. Kiyama şi Onoshi au fost şi prieteni, şi duşmani. Ascultaţi, dacă eu sunt ucis, asta ar simplifica lucrurile pentru Ishido, adevăratul duşman, dar numai pentru un timp. Acum m-a încolţit şi, dacă izbuteşte, o să aibă doar un avantaj de moment. Dacă scap, capcana nici n-a existat vreodată. Dar să vă fie limpede, tuturor,

că moartea mea n-o să îndepărteze cauza războiului, nici n-o să împiedice alte înfruntări. Doar dacă moare Ishido n-are Să mai fie nici un conflict. Aşa că acum nu este nici un fel de război. Deloc. Se mişcă în scaun, detestând mirosul din cabină al mâncărurilor grase şi trupurile nespălate. Dar noi, într-adevăr, avem o problemă urgentă. Am nevoie de tunurile voastre. Le vreau acum. Piraţii mă ameninţă la ieşirea din port. Am spus mai înainte, Tsukku-san, că în curând fiecare va trebui să aleagă de partea cui este. Spune-mi acum, de ce parte eşti tu, mai-marele tău şi întrega Biserică creştină? Şi prietenii mei, portughezii, sunt cu mine sau împotriva mea? Dell'Aqua spuse: — Puteţi fi sigur, mărite Toranaga, că noi toţi sprijinim interesele domniei-voastre. — Bine. Atunci îndepărtaţi-i pe piraţi imediat! — Ăsta ar fi un act de război şi nu ar fi nimic de câştigat din el. Poate că reuşim să facem un târg, nu? spuse Ferriera. Alvito nu traduse asta, ci spuse în schimb: — Căpitanul General zice că noi încercăm numai să evităm un amestec în politica domniilor-voastre, senior Toranaga. Noi suntem neguţători. Mariko îi spuse în japoneză: — Iertaţi-mă, Alteţă, nu e corect. Nu asta s-a spus. Alvito oftă. — Am sups-o de fapt cu cuvintele mele, Alteţă. Căpitanul General, ca străin, nu cunoaşte unele purtări de aici. Nu înţelege Japonia. — Dar dumneata o înţelegi, Tsukku-san? întrebă Toranaga. — Încerc, Alteţă. — De fapt, ce-a zis? Alvito îi spuse. După o pauză Toranaga continuă: — Anjin-san mi-a spus că portughezii sunt foarte interesaţi de negustorie, şi când fac negustorie n-au nici bună-cuviinţă, şi nici nu le arde de glumă. Înţeleg şi primesc explicaţia ta, Tsukku-san. Dar, de acum încolo, te rog, tălmăceşte tot, aşa cum e spus. — Da, Alteţă. — Spune-i Căpitanului General aşa: când războiul se va termina eu am să măresc negoţul. Eu sunt pentru negoţ. Ishido nu este. Dell'Aqua observase schimbarea şi nădăjduia că Alvito acoperise prostia lui Ferriera. — Noi nu suntem politicieni, Alteţă, noi suntem oameni ai religiei, şi reprezentăm credinţă şi pe credincioşi. Noi, într-adevăr, sprijinim interesele domniei-voastre. Da. — Sunt de acord. Mă gândeam... Alvito se opri din tălmăcit, chipul i se lumină şi lăsă pentru moment japoneza lui Toranaga să curgă. — Îmi cer iertare, Eminenţă, dar seniorul Toranaga a spus: "Mă gândeam să vă cer să construiţi un templu, un templu mare, în Yedo, ca o dovadă a încrederii mele în interesele voastre." De ani, de când Toranaga devenise senior al celor Opt Provincii, dell'Aqua făcuse tot ce putuse pentru această concesie. Şi ce obţinuse acum de la el, pentru cel de-al treilea mare oraş din împărăţie, era o favoare de nepreţuit. Părintele Inspector ştiu că venise timpul să rezolve problema tunurilor. — Mulţumeşte-i, Martin Tsukku-san, spuse folosind cuvintele-cod asupra cărora se înţelesese mai devreme cu Alvito, hotărând calea ce trebuia urmată, cu acesta ca purtător de stindard, şi spune-i că noi vom încerca întotdeauna să-i fim de folos. O, da, întrebă-l ce are de gând în legătură cu catedrala, adăugă pentru Căpitanul General. — Cred că acum aş putea vorbi direct, Alteţă, începu Alvito către Toranaga. Stăpânul meu vă mulţumeşte şi spune că ceea ce aţi cerut

mai-nainte poate că este cu putinţă. Strădaniile sale vor fi întotdeauna spre folosul vostru. — Strădanie este un cuvânt abstract şi nesatisfăcător. — Da, Alteţă. Alvito privi către gărzi care, bineînţeles, ascultau fără să pară că o fac. Dar îmi amintesc că spuneaţi mai devreme că uneori e înţelept să fii abstract. Toranaga înţelese imediat. Făcu semn oamenilor să plece. — Aşteptaţi afară, toţi. Samuraii se supuseră fără tragere de inimă. Alvito se întoarse către Ferriera: — Acum nu mai avem nevoie de gărzile dumitale, Căpitane General. După plecarea samurailor, Ferriera îşi concedie oamenii şi privi spre Mariko. El purta o pereche de pistoale la cingătoare şi un altul în cizmă. Alvito îi spuse lui Toranaga: — Alteţă, poate că aţi dori ca doamna Maria să ia loc? Din nou Toranaga înţelese. Cugetă o clipă, apoi dădu pe jumătate din cap şi spuse fără să se întoarcă: — Mariko-san, ia una dintre străjile mele şi găseşte-l pe Anjin-san. Stai cu el până trimit după tine. — Da, stăpâne. Uşa se închise în urma ei. Acum erau singuri. Ei patru. Ferriera spuse: — Care-i propunerea? Ce are de dat? — Ai răbdare, Căpitane General, îi răspunse dell'Aqua, bătând darabana cu degetele pe cruce şi rugându-se pentru reuşită. — Alteţă, începu Alvito către Toranaga, stăpânul meu spune că va încerca să facă tot ce aţi cerut. În patruzeci de zile. Vă va trimite vorbă în taină despre cum merg lucrurile. Cu îngăduinţa voastră, eu voi fi mesagerul. — Şi dacă nu izbuteşte? — Nu va fi din pricină că n-a încercat, sau n-a fost convingător, ori că s-a răzgândit. Vă dă cuvântul său. — În faţa zeului creştin? — Da. În faţa lui Dumnezeu. — Bine. O vreau în scris. Cu sigiliul său. — Uneori înţelegerile depline, înţelegerile delicate, nu trebuie trecute în scris, Alteţă. — Zici că, dacă nu-mi dau încuviinţarea în scris, nici voi n-o veţi face? — Mi-am amintit doar una din spusele domniei-voastre, că onoarea unui samurai este, cu siguranţă, mai importantă decât o bucată de hârtie. Părintele Inspector îşi dă cuvântul său în faţa lui Dumnezeu, cuvântul de onoare, aşa cum ar face-o un samurai. Cinstea domniei-voastre este întru totul îndeajuns pentru Părintele Inspector. M-am gândit doar că l-ar întrista să nu aveţi atâta încredere în el. Doriţi să-i cer o semnătură? În cele din urmă Toranaga spuse: — Foarte bine. Cuvântul lui în faţă zeului Iisus, neh? Cuvântul lui în faţa Dumezeului său? — Vi-l dau în numele său. A jurat pe Sfânta Cruce să încerce. — Şi tu, Tsukku-san? — Aveţi la fel şi cuvântul meu, în faţa lui Dumnezeu, pe Sfânta Cruce, că voi face tot ce pot spre a-l ajuta să-i convingă pe seniorii Onoshi şi Kiyama să fie aliaţii domniei-voastre. — În schimb eu voi face ce-am promis mai devreme. În cea de a patruzeci şi una zi puteţi să puneţi piatra de temelie a celui mai mare templu creştin din împărăţie. — Alteţă, s-ar putea ca terenul să fie delimitat imediat? — De îndată ce ajung în Yedo. Acum. Cum rămâne cu piraţii? Piraţii

din bărcile pescăreşti? Îi veţi îndepărta imediat? — Dacă aţi avea tunuri, aţi face-o singur, Alteţă? — Bineînţeles, Tsukku-san. — Alteţă, îmi cer iertare că vă necăjesc atât, dar trebuie să facem un plan. Tunurile nu ne aparţin. Vă rog, acordaţi-mi o clipă. Alvito se întoarse către dell'Aqua: Eminenţă, totul e aranjat în privinţa catedralei. Apoi adăugă către Ferriera, după planul stabilit din timp: O să fii bucuros că nu l-ai scufundat, Căpitane General. Seniorul Toranaga întreabă dacă ai vrea să-i transporţi zece mii de ducaţi de aur când pleci cu Corabia Neagră la Goa, spre a fi investiţi spre piaţa aurului, în India. Noi am fi încântaţi să mijlocim afacerea prin sursele noastre obişnuite de acolo, plasând aurul pentru dumneata. Seniorul Toranaga spune că jumătate din profit îţi aparţine. Amândoi, Alvito şi dell'Aqua, ajunseseră la concluzia că, până la întoarcerea Corabiei Negre, peste şase luni, Toranaga avea să fie ori din nou preşedintele regenţilor şi, prin urmare, mai mult decât încântat să îngăduie această foarte profitabilă tranzacţie, ori avea să fie mort. Dumneata ai putea avea, lesne, un profit de patru mii de ducaţi. Fără nici o primejdie. — În schimbul cărei concesii? Asta e mai mult decât ajutorul anual pe care-l aveţi de la regele Spaniei pentru tot Ordinul lui Isus din Asia. În schimbul a ce? — Seniorul Toranaga spune că piraţii îl opresc să părăsească portul. El ştie mai bine decât dumneata dacă sunt piraţi. Ferriera răspunse pe aceeaşi voce egală adresată doar lui Toranaga, după cum prea bine ştiau amândoi. — Nu v-aş sfătui să vă puneţi credinţa în acest om. Duşmanii lui au toţi aşii în mână. Toţi regii creştini sunt împotriva lui. Doi dintre cei mai importanţi dintre ei cu siguranţă, i-am auzit cu propriile mele urechi. Ei zic că japonezul ăsta e adevăratul duşman. Eu îi cred pe ei, nu pe cretinul ăsta nenorocit. — Sunt sigur că seniorul Toranaga ştie mai bine decât noi cine sunt piraţi şi cine nu, îi spuse netulburat dell'Aqua, cunoscând soluţia, după cum şi Alvito o ştia. Presupun că n-ai nimic împotrivă ca seniorul Toranaga să se ocupe el însuşi de piraţi. — Bineînţeles că nu. — Aveţi o mulţime de tunuri de rezervă la bord, spuse Părintele Inspector. De ce nu-i dai câteva în secret? De fapt, vinde-i câteva. Tu vinzi arme mereu. El cumpără arme. Patru tunuri ar fi mai mult decât suficient. Ar fi uşor de transbordat cu barcazul, la fel praful de puşcă şi ghiulelele, date şi ele în cantitate destulă şi tot în secret. Atunci problema e rezolvată. Ferriera oftă. — Tunurile, dragă Eminenţă, sunt nefolositoare pe o galeră. Ea n-are nici saborduri de tragere, nici parâme de ancoraj, nici afeturi pentru tunuri. Nu pot folosi tunurile, chiar dacă ar avea tunari, şi nu-i au. Amândoi preoţii erau descumpăniţi. — Nefolositoare? — Complet. — Dar sigur, don Ferriera, ei pot să adapteze... — Galera aceea nu poate folosi tunurile fără a fi modificată. Asta ar lua cel puţin o săptămână. — Nan ja? zise Toranaga bănuitor simţind că ceva nu era în ordine, oricât încercaseră ei s-o ascundă. — "Ce este"? întreabă Toranaga, traduse Alvito. Dell'Aqua simţea că totul le scapă printre degete. — Căpitane General, te rog, ajută-ne. Te rog. Ţi-o spun deschis. Noi am câştigat favoruri enorme pentru credinţă. Trebuie să mă crezi, da, şi trebuie să ai încredere în noi. Trebuie să-l ajuţi cumva pe seniorul Toranaga să iasă din port. Te rog, în numele Bisericii. Numai catedrala este o concesiune enormă. Te rog.

Ferriera nu lăsă să i se citească pe chip nimic din extazul victoriei. Ba adăugă chiar un plus de gravitate vocii. — De vreme ce-mi cereţi ajutorul în numele Bisericii, Eminenţă, bineînţeles voi face tot ce-mi cereţi. O să-l scot din capcana asta. Dar în schimb vreau căpitănia generală a Corabiei Negre pe anul viitor, fie că iese sau nu bine anul ăsta. — Acesta-i darul regelui Spaniei, numai al lui. Nu-mi aparţine, ca să-l pot acorda. — Mai departe: primesc aurul lui, dar vreau garanţia Sfinţiilor voastre că nu voi avea nici un necaz din partea viceregelui din Goa, sau aici, în privinţa aurului, sau în legătură cu vreuna din Corăbiile Negre. — Îndrăzneşti să-mi ceri mie şi Bisericii zăloage? — E mai degrabă o înţelegere de afaceri între mine, Sfinţia voastră şi maimuţa asta. — Nu e maimuţă, Căpitane General. Ai face bine să-ţi aminteşti asta. — Mai departe: cincisprezece la sută din încărcătura de anul ăsta, în loc de zece. — Cu neputinţă. — Mai departe: ca totul să fie în ordine, Eminenţă, cuvântul Sfinţiei voastre, în faţa lui Dumnezeu – acum – că nici Sfinţia voastră, nici vreunul dintre preoţii aflaţi sub ascultarea voastră nu o să mă ameninţe vreodată cu excomunicarea, dacă nu comit un sacrilegiu în viitor, ceea ce n-o să se întâmple. Şi mai departe, cuvântul Sfinţiei voastre, că, împreuna cu sfinţii părinţi mă veţi sprijini şi veţi ajuta Corabia Neagră din aceşti doi ani. — Şi mai departe, Căpitane General? Cu siguranţă că asta nu e tot. Cu siguranţă mai e ceva, nu:i aşa? — Ultimul lucru: îl vreau pe eretic. *** Din pragul cabinei, Mariko privea înlemnită la Blackthorne. Zăcea aproape în nesimţire pe duşumea, vărsându-şi măruntaiele din el. Nostromul stătea rezemat de patul din cabină, rânjind pofticios la ea, dezvelindu-şi rădăcinile galbene ale dinţilor. — E otrăvit sau e beat? îl întrebă pe Totomi Kana, samuraiul de lângă ea, încercând, fără să izbutească, să-şi astupe nările la duhoarea apăsătoare de mâncare şi vomă, la şi mai apăsătoarea duhoare a marinarului hidos, din faţa ei şi la atotstăpânitoarele miasme din cale, ce inundau întreaga corabie. Arată de parcă ar fi fost otrăvit, neh? — Poate că a fost Mariko-san. Priviţi la mizeria aia! Samuraiul arătă plin de scârbă spre masă. Pe ea erau împrăştiate în neorânduială talgere de lemn, pline cu resturi dintr-o halcă de vacă, jumătate de pui sfârtecat, bucăţi de pâine şi brânza, bere vărsată, unt, o farfurie cu sos gras, sleit şi o sticlă de rachiu golită pe jumătate. Nici unul dintre ei nu mai văzuse până atunci carne pe masă. — Ce cătaţi aci? îi întrebă nostromul. Fără maimuţe aci, wakarimasu? Nici o maimută-san în cameru astu! Privi către samurai şi-i făcu semn cu mâna să plece. Afară! şterge-o! Privirea îi zbură din nou spre Mariko. Care c numele tău? Namu, ei? — Ce spune, Mariko-san? întrebă samuraiul. Nostromul îşi aruncă privirea pentru o clipă spre samurai, apoi şi-o întoarse iar spre Mariko. — Ce spune barbarul, Mariko-san? Mariko îşi desprinse ochii uluiţi de pe masă şi se concentră asupra nostromului. — Îmi pare rău, senhor, nu v-am înţeles. Ce-aţi spus? — Ce? Nostromul rămase cu gura căscată. Era un bărbat gras, cu ochii prea apropiaţi, urechi mari şi părul strâns într-o coadă anemică, dată

cu căneală. Un crucifix îi atârna de şuncile gâtului şi pistoalele-i erau la îndemână în cingătoare. Ei? Vorbeşti portugheza? O jappo care vorbeşte bine portugheza? Unde-ai învăţat să vorbeşti civilizat? — Părinţii creştini m-au învăţat. — Fir-aş afurisit să fiu! Sfântă Fecioară, o floare-san care vorbeşte civilizat! Blackthorne vomă iar şi încercă anevoie să se ridice de jos. — Puteţi... vă rog, puteţi să-l puneţi pe pilot acolo? Ea arăta spre pat. — Da. Dac-o să m-ajute maimuţa asta. — Cine? Îmi pare rău, ce-aţi spus? Cine? — El! Jappo. El. Cuvintele o cutremurară şi-i trebui toată voinţa să rămână calmă. Arătă spre samurai. — Kana-san, vrei, te rog, să-l ajuţi pe barbarul acesta? Anjin-san trebuie pus acolo. — Cu plăcere, doamnă. Împreună, cei doi bărbaţi îl ridicară pe Blackthorne care căzu ca un bolovan în cuşetă, cu capul prea greu, mişcând prosteşte din buze. — Trebuie spălat, spuse Mariko-san în japoneză, încă pe jumătate înmărmurită de cum îl numise nostromul pe Kana. — Da, Mariko-san. Porunceşte-i barbarului să cheme slugile. — Da. Ochii neîncrezători se întoarseră din nou spre masă, ca atraşi de o vrajă. Mănâncă ei într-adevăr asta? Nostromul îi urmări privirea. Imediat se aplecă, rupse un copan de pui şi i-l oferi. — Ţi-e foame? Poftim, micuţă Floare-san, e bun. E proaspăt, de azi, clapon veritabil de Macao, pe cinstea mea. Ea clătină capul. Faţa cenuşie a nostromului se despică într-un rânjet şi, plin de bunăvoinţă, cufundă copanul în sosul gros şi i-l vârî sub nas. — Sosul îl face chiar mai bun. Hei, e bine să poţi vorbi ca lumea, nu? Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată până acum. Haide, mănâncă, o să-ţi dea putere – acolo unde trebuie! Îţi spun, e clapon de Macao. — Nu, nu, mulţumesc. Să mănânci carne... să mănânci carne e interzis. E împotriva legii; şi împotriva budismului şi shintoismului. — Nu, în Nagasaki nu e! Nostromul râse. O grămadă de jappo mănâncă mereu carne. Toţi mănâncă, când pot să facă rost şi dau pe gât tot atât de bine şi grogul nostru. Eşti creştină, nu? Haide, încearcă, micuţă donna. Cum poţi şti dacă nu-ncerci? — Nu, nu, mulţumesc. — Omu' nu poa' să trăiască făr' de carne. Asta-i mâncarea adevărată. Te face puternic ca să te zbănţui ca o nevăstuică. Ia. Îi oferi copanul lui Kana. Tu vrei? Kana clătină din cap la fel de îngreţoşat. — Iyé. Nostromul ridică din umeri şi-l aruncă nepăsător înapoi pe masă. — Iyé să fie. Ce-ai păţit la mână? Te-ai rănit în luptă? — Da. Dar nu rău. Mariko îl mişcă puţin, ca să-i arate, şi-şi înăbuşi durerea. — Mititica de ea! Ce cauţi p-aci, donna senhorita, ei? — Să-l văd pe An... să-l văd pe pilot. Seniorul Toranaga m-a trimis. Pilotul e beat? — Da, asta şi mâncarea. Nenorocitul a-nfulecat prea iute şi a băut prea iute. A dat pe gât o jum'ate de sticlă dintr-o înghiţitură. Englezii sunt toţi la fel. Nu se pot ţine de la grog şi n-au cojones. O măsură din cap până-n picioare. N-am mai văzut o floare atât de mică ca tine pân' acu. Şi nici n-am mai vorbit cu un jappo care să fie-n stare să vorbească civilizat.

— Numeşti toate doamnele japoneze şi pe toţi samuraii jappo şi maimuţe? Marinarul râse scurt.' — Hei, senhorita, m-a luat gura pe dinainte. Asta-i pentru ăi de rând, ştii, pentru codoaşe şi târfe în Nagasaki. N-am vrut să te jignesc. N-am avut vorbe niciodată pân' acu' cu o senhorita civilizată, n-am ştiut că e vreuna, pe Dumnezeul meu. — Nici eu, senhor. N-am stat de vorbă niciodată până acum cu un portughez civilizat, afară de un sfânt părinte. Noi suntem japonezi, nu jappo, neh? şi maimuţele sunt animale, nu-i aşa? — Sigur, Nostromul îşi arătă cioturile dinţilor. Vorbeşti ca o donna. Da. N-am vrut să jignesc, donna senhorita. Blackthorne începu să bolborosească ceva. Ea se duse lângă el şi-l mişcă uşor: — Anjin-san! Anjin-san! — Da... da? Blackthorne deschise ochii. Oh... salut... îmi pare ră... Eu... Dar durerea strivitoarea şi camera care se-nvârtea cu el îl făcură să se lungească la loc. — Vă rog, trimiteţi după un servitor, senhor. Trebuie spălat. — Avem sclavi, dar nu pentru asta, donna senhorita. Lasă-l pe englez... Ce contează un pic de borâtură pentru un eretic? — N-aveţi servitori? întrebă ea uluită. — Avem sclavi – negri ticăloşi, dar sunt leneşi –, n-aş avea încredere să-l pui să-l spele, adăugă cu un zâmbet strâmb. Mariko ştia că nu avea de ales. Se putea ca seniorul Toranaga să aibă nevoie de Anjin-san imediat şi asta era datoria ei. — Atunci am nevoie de puţină apă, spuse. Ca să-l spăl. — E un butoi în puţul scării. Pe puntea de dedesubt. — Vă rog, aduceţi-mi puţină apă, senhor. — Trimite-l pe el. Nostromul întinse un deget către Kana. — Nu. O să-mi aduceţi domnia-voastră, acum. Vă rog. Nostromul îşi întoarse privirea către Blackthorne. — Eşti puicuţa lui? — Ce? — Puicuţa englezului? — Ce e puicuţa, senhor? — Femeia lui. Prietena lui, ştii, senhorita, drăguţa pilotului. Puicuţă. — Nu. Nu, senhor, nu sunt puicuţa lui. — A lui, atuncea? A mai... a samuraiului? Ori poate a regelui, ăsta de-a sosit la bord? Tora-şi-nu-mai-ştiu-cum. Eşti una dintr-ale lui? — Nu. — A nici unuia de pe navă? Ea-şi clătină capul. — Vă rog, n-aţi vrea să-mi aduceţi puţină apă? Nostromul încuviinţă din cap şi plecă. — Ăsta-i cel mai urât şi cel mai împuţit barbar lângă care am stat vreodată, zise samuraiul. Ce spunea? — El... bărbatul a întrebat dacă sunt una din concubinele pilotului. Samuraiul porni spre uşă. — Kana-san! — Cer, în numele soţului dumitale, dreptul de a răzbuna această insultă. Pe loc! De parcă dumneata ai convieţui cu orice barbar! — Kana-san! Te rog, închide uşa. — Eşti Toda Mariko-san! Cum îndrăzneşte să te insulte? Insulta trebuie răzbunată. — Va fi, Kana-san, şi-ţi mulţumesc. Da. Îţi dau acest drept. Dar ne

aflăm aici la porunca seniorului Toranaga. Până ce el nu încuviinţează, n-ar fi corect pentru dumneata s-o faci. Kana închise uşa fără tragere de inimă. — Ai dreptate. Dar te rog să-i ceri îngăduinţa seniorului Toranaga înainte să plece. — Da. Îţi mulţumesc pentru grija pe care-o porţi onoarei mele. Ce-ar face Kana dacă ar şti tot ce s-a spus, se întrebă îngrozită. Ce-ar face seniorul Toranaga? Sau Hiro-matsu? Sau soţul meu? Maimuţe! Oh, Sfântă Fecioară, ajută-mă să pot rămâne liniştită şi ţine-mi mintea limpede. Ca să potolească mânia lui Kana, schimbă repede vorba. — Anjin-san pare atât de neajutorat. La fel ca un copil. Se pare că barbarii nu pot suporta vinul. La fel ca unii dintre bărbaţii noştri. — Da. Dar nu e de vină vinul. Nu poate fi. E ce-a mâncat. Blackthorne se mişcă neliniştit, luptându-se să-şi vină în fire. — N-au servitori pe corabie, Kana-san, aşa că va trebui să ţin locul uneia dintre doamnele lui. Începu să-l dezbrace pe Blackthorne, stânjenită de braţul rănit. — Lăsaţi-mă să vă ajut. Kana era foarte îndemânatic. Am făcut-o de multe ori cu tatăl meu, când i se urca saké-ul la cap. — E bine pentru un bărbat să se îmbete din când în când. Îl eliberează de toate spiritele rele. — Da. Dar tatăl meu suferea cumplit în ziua următoare. — Soţul meu suferă foarte rău. Cu zilele. După o pauză, Kana spuse: — Să-l ajute Buddha pe seniorul Buntaro să scape. — Da. Mariko înconjură cabina cu privirea. Nu înţeleg cum pot să locuiască într-o asemenea mizerie. E mai rău decât la cei mai săraci oameni de la noi. Aproape că am leşinat în cealaltă cabină din pricina mirosului. — E ruşinos. N-am fost niciodată în viaţa mea la bordul unei nave barbare. — Eu n-am fost niciodată pe mare până acum. Uşa se deschise şi nostromul aşeză jos găleata. Tresări la vederea trupului gol al lui Blackthorne, smulse o pătură de sub cuşetă şi-l acoperi. — L-a luat naiba dacă răceşte. Afară de asta... E ruşinos să faci aşa ceva unui bărbat, chiar şi lui. — Ce? — Nimic. Cum te cheamă, donna senhorita? Ochii îi scânteiară. Ea nu-i răspunse. Dădu pătura la o parte şi-l spălă pe Blackthorne, bucurându-se că avea ceva de făcut, detestând cabina şi prezenţa dezgustătoare a nostromului, întrebându-se despre ce vorbeau în cealaltă cabirţă. Este stăpânul nostru în siguranţă? Când termină, strânse chimonoul şi bucata murdară din brâu. — Pot fi spălate, senhor? — Ce? — Trebuie curăţate îndată. Aţi putea să trimiteţi după un sclav, vă rog? — Sunt o şleahtă puturoasă de negri, ţi-am zis. Asta ar lua o săptămână ori mai mult. Aruncă-le, donna senhorita, nu fac două parale. Pilotul nostru, căpitanul Rodrigues, a zis să-i dăm haine ca lumea. D-aci. Deschise un cufăr marinăresc. A zis să-i dăm orice de aci. — Nu ştiu să-mbrac un bărbat în lucrurile acelea. — Îi trebuie cămaşă, pantaloni, legătură pentru prohab, ciorapi, cizme şi vestă marinărească. Nostromul le scoase şi i le arătă. Apoi ea şi samuraiul începură să-l îmbrace pe Blackthorne, încă pe jumătate leşinat. — Pe aceasta cum o poartă? Ridică legătura triunghiulară, asemănătoare unui săculeţ cu băieri de prindere.

— Sfântă Fecioară, se pune în faţă, aşa, spuse nostromul stânjenit, arătând-o pe-a lui cu degetul. O legi la locul ei, deasupra pantalonilor, cum ţi-am zis. Peste boaşe. Ea privi cercetător legătura nostromului. El îi simţi privirea şi se înfioră. Mariko prinse legătura pentru prohab, potrivind-o cu grijă şi cu ajutorul samuraiului îi trecu băierile din spate printre picioare şi i le legă în jurul mijlocului. Spuse încet către samurai: — Ăsta e cel mai stupid fel de a te îmbrăca din câte-am văzut vreodată. — Trebuie să fie foarte stânjenitor, răspunse Kana. Le poartă şi preoţii, Mariko-san? Sub sutane? — Nu ştiu. Ea-şi îndepărtă o şuviţă de păr din ochi. — Senhor, Anjin-san e îmbrăcat aşa cum trebuie? — Aye. Afară de cizme. 'S acolo. Pot să mai aştepte. Nostromul veni mai aproape şi ea simţi că se înăbuşă. Bărbatul îşi coborî vocea, rămânând cu spatele la samurai. — N-ai vrea una iute? — Ce? — Îmi placi, senhorita. Ei, ce zici? I-o cuşetă în cabina de alături. Trimite-ţi prietenul sus. Englezul mai zace un ceas. Plătesc după obicei. — Ce? — O să câştigi un gologan, chiar trei, dacă eşti ca o nevăstuică, şi-o să-ncaleci cea mai grozavă sculă din câte există de-aci pân' la Lisabona. Ei, ce zici? Samuraiul văzu groaza de pe chipul ei: — Ce e, Mariko-san? Mariko se trase pe lângă nostrom, îndepărtându-se de cuşetă. Se bâlbâi. — A... a spus... Kana îşi trase imediat sabia, dar se trezi în faţa ţevilor a două pistoale încărcate. Oricum, el se pregăti să atace. — Opreşte-te, Kana-san! gâfâi Mariko. Seniorul Toranaga a interzis orice atac până nu porunceşte el! — Haide, maimuţă, vino-ncoa', tu, căcăcios împuţit! Tu! Spune-i maimuţoiului să lase sabia, sau îi zbor căpăţâna puiului de căţea înainte să mişte un deget. Mariko se afla la un pas de nostrom. Mâna dreaptă îi era încă în obi, strângând mânerul stiletului. Dar îşi aminti de datoria ei şi-şi trase mâna. — Kana-san, bagă sabia în teacă. Te rog. Trebuie să ne supunem poruncilor seniorului Toranaga. Trebuie să ne supunem poruncilor lui. Cu un efort deosebit, Kana îi dădu ascultare. — Mă bate gândul să te trimit în iad, jappo! — Vă rog să-l iertaţi, senhor, şi pe mine, spusese Mariko, încercând să pară politicoasă. A fost o greşeală, o gre... — Ticălosul ăla cu faţa de maimuţoi a tras sabia. Asta n-a fost greşeală, pe numele Mântuitorului! — Vă rog, iertaţi-l, senhor, îmi pare rău. Nostromul îşi umezi buzele. — O să-l iert, dacă eşti drăguţă cu mine, Micuţă Floare. Treci în cabina de-alături şi spune-i mai... spune-i lui să stea aici şi o să uit totul. — Care... care vă e numele, senhor? — Pesaro. Manuel Pesaro, de ce? — Nimic. Vă rog să iertaţi neînţelegerea, senhor Pesaro. — Intră-n cabina de-alături. Acum. — Ce se-ntâmplă? Ce... Blackthorne nu ştia dacă e treaz sau pradă unui coşmar, dar simţi primejdia. Ce se-ntâmplă, pentru Dumnezeu! — Împuţitul de Jappo a ridicat sabia asupra mea!

— A fost o... o greşeală Anjin-san, spuse Mariko. Eu... eu i-am cerut iertare faţă de senhor Pesaro.. — Mariko? Tu eşti Mariko-san? — Hai, Anjin-san. Honto. Honto. Ea veni mai aproape. Pistoalele nostromului rămăseseră aţintite asupra lui Kana. Ea îl atinse când se strecură pe lângă el şi-i trebui un efort şi mai mare să nu-şi scoată pumnalul şi să-l spintece. În acel moment uşa se deschise. Timonierul cel tânăr intră în cabină cu o găleată cu apă. Se holbă la pistoale şi fugi. — Unde-i Rodrigues? spuse Blackthorne încercând să-şi pună mintea la lucru. — Sus, acolo unde trebuie să fie un bun pilot, spuse nostromul răstit. Jappo ăsta a ridicat sabia la mine, jur! — Ajutaţi-mă s-ajung pe punte. Blackthorne se prinse de marginea patului. Mariko îl luă de braţ, dar nu izbuti sa-l ridice. Nostromul mişcă unul dintre pistoale către Kana. — Spune-i lui să te-ajute. Şi mai spune-i că, dacă-i un Dumnezeu în cer, el o să se bălăngăne în capătul vergii înainte de prima bătaie de clopot. **. Secundul Santiago îşi dezlipi urechea de la orificiul din peretele cabinei principale, finalul "Ei bine, atunci totul e stabilit" al lui dell'Aqua răsunându-i încă în creier. Se strecură fără zgomot afară din cabina întunecată, ieşind în coridor, şi închise încet uşa. Era un bărbat înalt, uscăţiv, cu faţa trasă şi-şi purta părul într-o coadă cănită. Hainele-i erau îngrijite şi, ca mai toţi marinarii, umbla desculţ. Urcă grăbit pe scara din tambuchi, trecu în fugă de-alungul punţii principale şi se opri pe dunetă, unde Rodrigues vorbea cu Mariko. Îşi ceru iertare şi se aplecă foarte aproape de urechea lui Rodrigues, astfel ca nimeni de pe dunetă să nu poată prinde vreun cuvânt, şi începu să înşire tot ce auzise, aşa cum i se ceruse să facă. Blackthorne stătea pe punte, la pupă, rezemându-se de bocaportul unui tun, cu capul pe genunchi. Mariko se aşeză ţeapănă, cu faţa către Rodrigues, după obiceiul japonez, iar lângă ea, cu chipul întunecat, samuraiul Kana. Marinarii înarmaţi umpleau punţile şi gabia, şi alţi doi se aflau la timonă. Nava era îndreptată în vânt, aerul nopţii era curat, norii se adunau iar ploaia nu părea prea departe. La o sută de iarzi la travers, legănată de mareea joasă, în bătaia tunurilor, plutea galera cu toate ramele ridicate, în afară de două de fiecare parte, care-o ţineau în loc. Bărcile cu arcaşii duşmani erau mai aproape, dar nu încercau încă să-i împresoare. Mariko îi urmărea cu privirea pe Rodrigues şi pe secund. Nu putea auzi ce se spunea şi chiar dac-ar fi auzit, educaţia ei ar fi făcut-o să prefere să-şi astupe urechile. În casele de hârtie nu era cu putinţă să rămâi ferit de ochii şi urechile celorlalţi, dacă n-ar fi fost politeţea şi respectul cuvenit; fără o mică bucată de lume numai pentru tine, viaţa civilizată nu poate exista, aşa că toţi japonezii erau educaţi să audă şi să nu bage de seama ce aud. Pentru binele tuturor. Când urcase pe punte cu Blackthorne, Rodrigues ascultase lămuririle nostromului şi explicaţia ei încurcată, că ar fi fost vina ei fiindcă înţelesese greşit cele spuse de nostrom şi că asta-l făcuse pe Kana să-şi scoată sabia din teacă spre ai apăra ei onoarea. Nostromul ascultase rânjind, cu pistoalele încă îndreptate spre spatele samuraiului. — Am întrebat doar dacă-i puicuţa englezului, pe Dumnezeul meu, fi'ncă l-a spălat şi i-a potrivit legătura pentru prohab peste boaşe, fără nici o sfială. — Lasă pistoalele jos, nostromule.

— E primejdios, ascultă la mine. Agaţă-l de-o vergă! — O să fiu cu ochii pe el. Du-te jos! — Maimuţa asta m-ar fi ucis, de nu eram mai iute ca el. Atârnă-l de capătul vergii. În Nagasaki aşa am fi făcut. — Nu suntem în Nagasaki – du-te jos! Acum! După ce nostromul plecase, Rodrigues întrebase: — Ce v-a zis, senhora? Ce-a spus exact? — El... nimic, senhor. Vă rog. — Îmi cer iertare în faţa dumneavoastră şi a samuraiului pentru obrăznicia acelui bărbat. Vă rog, transmiteţi samuraiului scuzele mele şi rugaţi-l să-l ierte. Şi eu vă rog pe amândoi, prea plecat, să uitaţi neobrăzarea nostromului. N-o să fie de nici un folos seniorului vostru sau seniorului meu să avem necazuri la bord. Vă promit c-am să mă ocup eu de el, în felul meu, la vremea potrivită. Ea-i vorbise apoi lui Kana şi, în cele din urmă, el încuviinţase. — Kana-san spune, foarte bine, dar, dacă o să-l vadă vreodată pe nostromul Pesaro pe ţărm, o să-i zboare capul. — Asta-i drept, pe Dumnezeul meu. Da. Domo arigato, Kana-san, spusese Rodrigues cu un zâmbet, şi domo arigato goziemashita, Mariko-san. — Vorbiţi japoneza? — O, nu, doar câteva cuvinte. Am o soţie în Nagasaki. — O! Sunteţi de mult timp în Japonia? — Asta-i cea de-a doua călătorie de la Lisabona, aici. Cu totul am petrecut şapte ani în apele astea, aici, sau navigând încolo şi-ncoace între Macao şi Goa. Rodrigues adăugase: Nu-i daţi atenţie, el e un eta. Dar Buddha a spus că până şi un eta are dreptul să trăiască, neh? Soţia mea vorbeşte puţin portugheza, dar nici pe departe atât de bine ca dumneavoastră. Sunteţi creştină, bineînţeles? — Da. — Soţia mea e convertită. Tatăl ei e samurai, dar unul mărunt. Stăpânul lui este seniorul Kiyama. — E norocoasă să aibă un asernenea soţ, spusese Mariko politicoasă, dar în sinea ei se întrebă, cutremurată, cum de putea cineva să se mărite şi să trăiască cu un barbar. În ciuda bunei-cuviinţe fireşti, întrebase: Doamna, soţia dumitale, mănâncă şi ea carne – ca aceea din cabină? — Nu, răspunsese Rodrigues râzând cu dinţi albi, frumoşi şi puternici. În casa mea din Nagasaki nici eu nu mănânc. Doar pe mare şi în Europa. La noi aşa se obişnuieşte. Acum o mie de ani, înainte de a veni Buddha, a fost şi obiceiul vostru, neh? Înainte de a trăi Buddha, ca să arate Tao, Calea, toţi oamenii mâncau carne. Chiar şi-aici, senhora. Chiar şi-aici. Acum desigur, trăim mai bine, cel puţin unii dintre noi, neh? Mariko cugetase un timp la asta. Apoi zisese: — Toţi portughezii ne numesc maimuţe şi jappo, pe la spate? Rodrigues se trăsese de cercelul pe care-l purta în ureche. — Voi nu ne numiţi barbari? Chiar şi în faţă? Noi suntem civilizaţi, cel puţin aşa gândim, senhora. În India, ţara lui Buddha, li se spune japonezilor "Diavolii de la răsărit" şi nu i se îngăduie niciunuia să coboare la ţărm, dacă e înarmat. Voi îi numiţi pe indieni "negri" şi animale. Cum le spun chinezii, japonezilor? Cum îi numiţi voi pe chinezi? Dar pe coreeni? Mâncătorii de Usturoi, neh? — Nu cred că seniorul Toranaga ar fi încântat. Sau seniorul Hiro-matsu, nici tatăl soţiei dumitale. — Iisus, Mântuitorul, a spus: "Vezi mai întâi bârna din ochiul tău înainte de-a vedea paiul din ochiul altuia." Ea cugeta din nou la toate astea acum, în timp ce-l privea pe secund şoptind grăbit la urechea pilotului portughez. E adevărat: noi dispreţuim celelalte naţii. Dar noi locuim pe Pământul Zeilor, şi deci suntem anume

aleşi de ei. Noi singuri, dintre toate popoarele, suntem apăraţi de un împărat de stirpe divină. Şi-atunci, nu suntem noi fără seamăn şi mai presus de toţi ceilalţi? Dar dacă eşti japonez şi creştin? Nu ştiu. Oh, Sfântă Fecioară, dă-mi din înţelepciunea Ta. Acest pilot Rodrigues e tot atât de ciudat ca şi pilotul englez. De ce sunt ei foarte deosebiţi? Să fie educaţia lor? E de necrezut ce fac ei, neh? Cum pot să navighezi în jurul pământului şi să străbată marea cu aceeaşi uşurinţă cu care noi umblăm pe uscat? Soţia lui Rodrigues o şti răspunsul? Mi-ar face plăcere s-o cunosc şi să vorbesc cu ea. Secundul îşi coborî vocea şi mai mult. — Ce-a spus? exclamă Rodrigues scăpându-i o înjurătură şi, fără să vrea, Mariko încercă să asculte. Dar nu putu să audă ce repetă secundul. Apoi îi văzu pe amândoi uitându-se către Blackthorne şi le urmări privirea, tulburată de îngrijorarea lor. — Ce altceva s-a întâmplat, Santiago? întrebă Rodrigues precaut, conştient de prezenţa lui Mariko. Secundul îi şopti la ureche cu mâinile făcute pâlnie. — Cât or să mai stea jos? — Închinau unul în cinstea celuilalt. Şi pentru înţelegere. — Ticăloşii! Rodrigues îl trase pe secund de cămaşă. Nici o vorbă despre toate astea, jură. Pe viaţa ta! — Nu e nevoie să spui asta, pilotule. — Totdeauna ai de ce s-o spui. Rodrigues privi spre Blackthorne. Trezeşte-l! Secundul se duse la el şi-l zgâlţâi. — Ce-ai cu mine? Ce vrei? — Loveşte-l! Santiago îl plesni. — Iisuse, o să... Blackthorne fu în picioare, aprins la faţă, dar se clătină şi căzu. — Afurisitule, trezeşte-te, englezule! Furios, Rodrigues îşi îndreptă degetul către cei doi timonieri. Aruncaţi-l peste bord! — Ce? — Acum, pentru Dumnezeu! Când cei doi bărbaţi îl ridicară grăbiţi, Mariko spuse: — Senhor Rodrigues, nu trebuie... dar înainte ca ea sau Kana să poată interveni, cei doi îl şi aruncară pe Blackthorne peste bord. Căzu de la douăzeci de picioare, pe burtă, ridicând un nor de stropi şi dispăru. Peste o clipă apăru la suprafaţă tuşind şi scuipând, răceala de gheaţă a apei limpezindu-i mintea. Rodrigues se lupta să se ridice de pe scaun. — Daţi-mi o mână de ajutor! Unul dintre timonieri alergă să-l ajute, în timp ce secundul îl prinse de subţiori. — Iisuse Cristoase, aveţi grijă, feriţi-mi piciorul, nerozilor! Îl ajutară să vină la balustradă. Blackthorne încă tuşea şi bolborosea, dar, în timp ce înota de-a lungul corăbiei, înjura pe ce-i care-l aruncaseră peste bord. — Două carturi tribord! comandă Rodrigues. Nava căzu uşor sub vânt şi se îndepărtă puţin de Blackthorne. Apoi strigă : Stai dracului departe de nava mea! şi imediat către secund: Ia barcazul, culege-l pe englez şi du-l la bordul galerei. Iute. Spune-i..., îşi cobori vocea. Mariko era bucuroasă că Blackthorne nu se înecase. — Pilotule! Anjin-san este sub protecţia seniorului Toranaga. Cer să fie ridicat îndată din apă! — Numai o clipă, Mariko-san. Rodrigues continua să-i şoptească lui Santiago, care dădea din cap şi apoi o luă din loc grăbit. Îmi pare rău, Mariko-san, gomen kudasai, dar era urgent. Englezul trebuia trezit. Ştiam

că poate să înoate. Trebuie să fie ager la minte şi iute! — De ce? — Eu sunt prietenul lui. V-a spus vreodată asta? — Da. Dar Anglia şi Portugalia sunt în război. La fel şi Spania. — Da. Dar piloţii trebuie să fie deasupra războiului. — Atunci faţă de cine îţi faci dumneata datoria? — Faţă de pavilion. — Nu înseamnă că şi faţă de regele dumitale? — Da şi nu, senhora. Îi datorez englezului o viaţă. Rodrigues urmărea barcazul. Ţine-o drept aşa – acum treci în vânt! îi ordonă timonierului. — Da, senhor. Aşteptă, cercetând din nou vântul, bancurile de nisip şi ţărmul îndepărtat. Marinarul de la sondă strigă adâncimea. — Îmi cer iertare, senhora, ce spuneaţi? Rodrigues o privi o clipă, apoi se întoarse să verifice încă o dată poziţia navei faţă de vânt şi barcaz. Şi ea urmărea barcazul. Oamenii îl scoseseră pe Blackthorne din mare şi vâsleau din răsputeri către galeră, trăgând la rame aşezaţi, nu stând în picioare şi împingând. Ea nu le mai putea desluşi chipurile. Acum Anjin-san era acoperit de bărbatul care stătea lângă el, bărbatul care vorbise în şoaptă cu Rodrigues. — Ce i-ai spus, senhor? — Cui? — Bărbatului pe care l-ai trimis după Anjin-san. — Doar să-i ureze englezului sănătate. Răspunsul era searbăd şi pe ocolite. Ea-i tălmăci lui Kana cele spuse. Când Rodrigues văzu barcazul lângă galeră răsuflă uşurat. — Ave Maria... Căpitanul General şi iezuiţii urcară pe punte. Toranaga şi gărzile lui îi urmau. — Rodrigues! coboară barcazul! Sfinţii părinţi se duc la ţărm, spuse Ferriera. — Şi-apoi? — Şi apoi ieşim în larg. Către Yedo. — De ce acolo? Era vorba să mergem la Macao, răspunse Rodrigues, întruchipare a inocenţei. — Mai întâi îl ducem pe Toranaga la Yedo. — Ce facem?! Dar galera? — Stă pe loc sau îşi croieşte drum luptându-se. Rodrigues părea şi mai surprins, şi privi spre galeră, apoi către Mariko. Citi învinuirea din ochii ei. — Matsu, îi spuse pilotul încet. — Ce? întrebă părintele Alvito. Răbdare? De ce răbdare, Rodrigues? — Spuneam Ave Maria, părinte. Îi ziceam doamnei că asta te-nvaţă să ai răbdare. Ferriera se holba la galeră. — Ce caută barcazul nostru acolo? — L-am trimis pe eretic înapoi ia bord. — Ce-ai făcut? — L-am trimis pe englez înapoi la bord. Care-i problema, Căpitane General? Englezul m-a insultat, aşa că l-am aruncat pe nemernic peste bord. L-aş fi lăsat să se înece, dar ştia să înoate, aşa că am trimis secundul să-l adune şi să-l aducă înapoi la nava lui, pentru că se pare că se bucură de favoare seniorului Toranaga. Ce nu-i în ordine? — Trimite să-l aducă înapoi. — Va trebui să trimit o echipă de marinari înarmaţi, Căpitane General. Asta vrei? Ne blestema şi conjura focul iadului asupra noastră. De data asta n-o să mai vină de bună voie.

— Îl vreau înapoi la bord. — Care-i necazul? N-ai spus că galera rămâne pe loc sau îşi croieşte drum prin luptă sau ce-o vrea să facă? Şi-atunci? Aşa că englezul e în rahat până în gât. Bun. Oricum, cine mai are nevoie de nemernicul ăsta? Cu siguranţă că sfinţii părinţi ar fi bucuroşi să nu-l mai vadă în faţa ochilor. Nu, părinte? Dell'Aqua nu răspunse. Nici Alvito. Asta dădea peste cap planul pe care-l alcătuise Ferriera şi fusese acceptat de ei şi de Toranaga: preoţii să meargă la ţărm imediat, să-i potolească pe Ishido, Kiyama şi Onoshi, prefăcându-se că ei crezuseră povestea lui Toranaga despre piraţi şi nu ştiau că el "fugise" din castel. Între timp, fregata se va grăbi spre ieşirea din port, lăsând galera să atragă asupra-i bărcile. Dacă fregata avea să fie atacată direct, aveau să răspundă cu tunurile şi ce-o fi să fie, — Dar bărcile n-ar trebui să ne atace pe noi, judecase Ferriera. Ele trebuie să prindă galera. Va fi sarcina Sfinţiei voastre să-l convingeţi pe Ishido că noi n-am avut de ales. La urma urmelor, Toranaga e preşedintele regenţilor. În sfirşit, ereticul rămâne la bord. Nici unul dintre preoţi nu întrebase de ce. Nici Ferriera nu spusese nimic. Părintele Inspector îşi puse blând mâna pe umărul Căpitanului General şi se-ntoarse cu spatele către galeră. — Poate că e tot atât de bine că ereticul e-acolo, spuse, cugetând cât de ciudate sunt căile Domnului. Nu, ar fi dorit Ferriera să strige. Aş fi vrut să-l văd înecat. Un om căzut peste bord, când se crapă de ziuă, fără nici o urmă, fără martori, era atât de uşor. Toranaga nu şi-ar fi dat seama niciodată; un accident tragic, în ceea ce îl privea. Şi era soarta pe care Blackthorne şi-o merita. Iar Căpitanul General cunoştea şi el cât îi înspăimânta pe piloţi gândul de a-şi găsi moartea în mare. — Nan ja? întrebă Toranaga. Părintele Alvito îi spuse că pilotul se afla pe galeră şi de ce. Toranaga se întoarse spre Mariko, care încuviinţă din cap şi adăugă ce spusese mai înainte Rodrigues. Toranaga se îndreptă spre parapet şi scrută întunericul. Dinspre ţărmul nordic erau lăsate la apă alte bărci şi în curând aveau să fie şi celelalte acolo unde trebuie. El ştia că Blackthorne stânjenea pe mulţi şi asta ar fi fost o cale simplă, oferită de zei, de a scăpa de el, dacă dorea. Vreau asta? Desigur că preoţii creştini vor fi nespus de mulţumiţi dacă Anjin-san dispare, gândi. La fel Onoshi şi Kiyama, care se tem de omul ăsta atât de mult încât unul dintre ei, sau amândoi, au pus la cale încercările de omor. De ce se tem atât? Nu e decât karma că Anjin-san e acum pe galeră şi nu aici, în siguranţă, neh? Aşa că Anjin-san se va scufunda cu galera, împreună cu Yabu, cu ceilalţi şi cu muschetele, iar asta este tot karma. Muschetele îmi pot îngădui să le pierd, pe Yabu deasemeni. Dar pe Anjin-san? Da. Pentru că mai am totuşi – în rezervă – încă opt dintre aceşti ciudaţi barbari. Poate că tot ceea ce ştiu cu toţii la un loc va egala sau va depăşi ceea ce ştie acesta singur. Cel mai important lucru este să fiu înapoi la Yedo cât mai repede cu putinţă, să pregătesc războiul, care nu poate fi ocolit. Kiyama şi Onoshi? Cine ştie dacă o să mă sprijine? Poate că da, poate că nu. Dar o bucată de pământ şi câteva promisiuni sunt o nimica toată, dacă creştinii sunt de partea mea în palruzeci de zile. — E karma, Tsukku-san. Neh? — Da, Alteţă. Mulţumit, Alviţo îşi aruncă privirea spre Căpitanul General. Seniorul Toranaga dă de înţeles că nu se poate face nimic. E voia Domnului. — Oare?

Dintr-o dată pe galeră porni să bată toba. Ramele loveau apa cu putere. — Pentru Dumnezeu, ce face? urlă Ferriera. Şi, în timp ce urmărea galera îndepărţându-se de ei, pavilionul lui Toranaga coborî fluturând din vârful catargului. Rodrigues spuse: — E ca şi cum ar zice fiecărei blestemate de bărci din port că seniorul Toranaga nu mai e la bordul ei. — Ce-are de gând să facă? — Nu ştiu. — Nu zău? întrebă Ferriera. — Nu. Dar, dac-aş fi în locul lui, aş ieşi în larg şi v-aş lăsa în rahat, sau aş încerca s-o fac. Englezul ne-a arătat cu degetul. Acum ce facem? — Ţi s-a poruncit să pleci la Yedo. Căpitanul General voia s-adauge: Dacă loveşti galera, cu atât mai bine, dar n-o spuse. Pentru că Mariko asculta. Mulţumiţi, preoţii plecară cu barcazul la ţărm. — Toate pânzele sus! strigă Rodrigues. Piciorul îl durea şi îi zvâcnea. Sud prin sud-vest. Tot echipajul pe punte! — Senhora, vă rog spuneţi-i seniorului Toranaga c-ar fi mult mai bine să meargă jos. Va fi mai în siguranţă, spuse Ferriera. — Vă mulţumeşte, dar zice că va sta aici. Ferriera ridică din umeri şi se îndreptă către capătul dunetei. — Pregătiţi toate tunurile. Încărcaţi cu mitralii! La posturile de luptă! CAPITOLUL 28 — Isogi! strigă Blackthorne îndemnându-l pe mai-marele vâslaşilor să îndesească loviturile de tobă. Privi înapoi la fregata care se năpustea asupra lor, cu toată velatura desfăşurată, apoi din nou înainte, către provă, socotind când ar fi trebuit să urmeze altă voltă. Se întreba dacă judecase bine, pentru că aici, lângă stânci, spaţiul de manevră era foarte strâmt, doar câţiva iarzi între dezastru şi reuşită. Ca să iasă în radă, fregata trebuia să navigheze în volte, din pricina vântului, în timp ce galera putea să manevreze nestânjenită. Însă fregata avea avantajul vitezei. În cursul ultimei volte, Rodrigues arătase limpede că galera ar face mai bine să nu-i stea în cale când Santa Teresa făcea manevre. Yabu începu din nou să bolborosească ceva, dar nu-l băgă în seamă. — Nu-nţeleg – wakarimasen, Yabu-san! Ascultă, Toranaga-san mi-a spus: Anjin-san, ichi-ban-ima! Acum sunt maimarele, sunt căpitan-san! Wakarimasu ka, Yabu-san? Îi arătă drumul căpitanului japonez, care dădea din mâini către fregata aflată acum doar la cincizeci de iarzi în pupă, gata să dea peste ei. — Pentru Dumnezeu, menţine direcţia! spuse Blâckthorne. Briza făcea şi mai reci hainele udate de apa marii, îngheţându-i trupul, dar ajutându-l să-şi limpezească mintea. Cercetă cerul. Nici un nor pe lângă luna strălucitoare, iar vântul era potrivit. Dinspre partea asta nici un pericol, gândi. Doamne, ţine luna neacoperită până scăpăm. — Hei, căpitane, strigă în engleză, ştiind că n-avea nici o importanţă dacă vorbea în engleză, portugheză, daneză sau latină, pentru că era singur printre japonezi. Trimite pe cineva după saké! Saké! Wakarimasu ka? — Hai, Anjin-san. Fu trimis în grabă un marinar. În timp ce alerga, omul îşi aruncă privirea peste umăr, înfricoşat de mărimea şi viteza fregatei care se apropia. Blackthorne îşi menţinu direcţia, încercând să forţeze fregata să facă volta înainte de-a fi câştigat de-ajuns loc pentru asta. Dar aceasta nu se abătu din drum şi continua să se îndrepte direct către el. În ultima clipă el

schimbă direcţia galerei, iar apoi, când bompresul fregatei ajunse aproape deasupra dunetei lor, auzi comanda lui Rodrigues: — Volta la babord! Mola velastrai şi ţine-o drept aşa! Apoi un strigăt către el în spaniolă: Pupa-l-ai pe dracu' în cur, englezule! — Mă-ta a fost prima pe-acolo, Rodrigues! Fregata ieşi apoi din vântul de pupă şi se îndreptă cu iuţeală către celălat ţărm, unde trebuia să facă din nou o voltă ca să ajungă în vânt şi apoi să-şi mai schimbe direcţia încă o dată, înainte de a putea face o nouă voltă, ultima, ca să se îndrepte către ieşirea din port. Pentru o clipă navele ajunseră atât de aproape că Blackthorne putea aproape s-atingă fregata. Rodrigues, Toranaga, Mariko şi Căpitanul General se vedeau legănându-se pe dunetă. Apoi fregata se depărtă, iar galera săltă în siajul ei. — Isogi, isogi, pentru Dumnezeu! Vâslaşii îşi înteţiră şi mai mult eforturile şi, prin semne, Blackthorne ordonă să treacă mai mulţi oameni la rame, până nu mai rămase nici o rezervă. Trebuia să ajungă la ieşirea portului înaintea fregatei, altfel erau pierduţi. Galera înghiţea distanţa. Dar şi fregata. Ajunsă de cealaltă parte a portului, se răsuci ca o dansatoare şi el văzu că Rodrigues ridicase velele gabier şi zburătorii. — E un ticălos şiret, ca orice portughez! Saké-ul sosi, dar tânăra femeie care o ajutase pe Mariko îl luă din mâinile marinarului şi i-l oferi cu mişcări nesigure. Ea rămăsese curajoasă pe punte, deşi se vedea limpede că nu era în apele ei. Mâinile îi erau puternice, părul bine coafat, iar chimonoul bogat, îngrijit şi de bun gust. Galera tangă între două valuri. Fata se clătină şi scăpă ceaşca. Expresia feţei ei rămase neschimbată, dar el băgă de seamă că se îmbujorase de ruşine. — Por nada, spuse el, în timp ce ea se aplecă după ceaşcă. N-are importanţă. Namu ja? — Usagi Fujiko, Anjin-san. — Fujiko-san. Hai, dă-o încoace. Dozo. Întinse mâna, luă butelca şi bău direct din ea, cu înghiţituri mari, nerăbdător să simtă acea căldură a trupului său. Se concentră asupra noului drum, ocolind recifurile despre care-i vorbise Santiago din porunca lui Radrigues. În timp ce-şi bea vinul încălzit, cercetă din nou relevmentul la promontoriu, care le dădea o direcţie sigură, exactă, către ieşirea din port, întrebându-se în treacăt, cum fusese încălzit vinul şi de ce ei îl beau întotdeauna cald şi în cantităţi mici. Mintea îi era limpede acum şi se simţea destul de în putere, trebuia doar să fie atent. Ştia însă că n-avea nici o rezervă pe care să se bizuie, nici el, nici galera. — Saké, dozo, Fujiko-san. Îi dădu butelca şi uită de ea. Făcând volte în vânt, fregata îşi croia drum cu mare uşurinţă şi trecu la o sută de iarzi înaintea lor, îndreptându-se spre ţărm. Vântul purtă până la el obscenităţi, dar nu se obosi să răspundă, economisindu-şi energia. — Isogi, pentru Dumnezeu! Rămânem în urmă! Fierbinţeala întrecerii şi faptul de a se afla din nou singur la comandă – mai mult prin puterea voinţei sale decât pus de cineva – adăugat la privilegiul deosebit de a-l avea pe Yabu în puterea sa, îl umpleau de o bucurie răutăcioasă. — Dacă nava nu s-ar scufunda odată cu mine, aş îndrepta-o spre stânci doar ca să te văd înecat, Yabu, scârboşenie! Pentru bietul Pieterzoon! Dar nu l-a salvat Yabu pe Rodrigues când tu n-ai putut? N-a atacat el bandiţii când erai prins în ambuscadă? Şi-n seara asta a fost curajos. Da, e o scârbă, dar o scârbă plină de curaj, ăsta-i adevărul.

Butelca de saké îi fu oferită din nou. — Domo, spuse el. Cu toate pânzele umflate de vânt, fregata era puternic înclinată şi asta-i făcea o nemăsurată plăcere. — N-aş fi izbutit mai bine, spuse cu glas tare vântului. Dar, dac-ar fi a mea, aş ieşi printre bărci, în largul mării şi nu m-aş mai întoarce niciodată. Aş naviga cu ea spre casă şi-aş lăsa Japoniile japonezilor şi împuţiţilor de portughezi. Îi văzu pe Yabu şi pe căpitan privindu-l atenţi. N-aş face-o, nu încă. Mai e şi o Corabie Neagră de capturat şi de jefuit. Şi răzbunarea, nu, Yabu-san? — Nan desu ka, Anjin-san? Nan ja? — Ichi-ban! Număru' unu! răspunse fluturând mâna către fregată. Goli butelca. Fujiko i-o luă. — Saké, Anjin-san? — Domo, iyé! Cele două nave erau acum foarte aproape de bărcile pescăreşti adunate laolaltă, galera îndreptându-se drept către trecerea lăsată anume între ele, fregata, la ultima voltă, virând spre ieşirea din port. Vântul era mai rece aici, pentru că promontoriile ce ţineau adăpost rămăseseră în urmă, iar marea se deschidea larg la jumătate de milă în faţă. Rafalele umflau pânzele fregatei, sarturile pocneau asemeni împuşcăturilor de pistol şi valurile spumegau la provă şi pupă. Vâslaşii erau lac de sudoare şi istoviţi. Un om căzu. Apoi altul. Cei cincizeci de samurai ronini se aflau în poziţie de luptă. În faţă, arcaşii din bărcile pescăreşti de pe ambele părţi ale îngustei treceri îşi încordau arcurile. Blackthorne zări în multe dintre bărci mici tăvi cu jăratec şi înţelese atunci că săgeţile aveau să fie aprinse, înainte de a fi trase. Se pregătise pentru luptă cât putuse de bine. Yabu înţelesese că vor trebui să lupte, şi-şi dăduse seama imediat şi de săgeţile aprinse. Blackthorne ridicase apărătoare din lemn împrejurul timonei. Deschisese câteva dintre lăzile cu muschete şi-i pusese pe cei care se pricepeau să le încarce cu pulbere şi gloanţe. Adusese pe dunetă câteva butoiaşe cu praf de puşcă şi le pusese câte un fitil. Când Santiago, secundul, îl adusese cu barcazul, îi spusese că Rodrigues avea de gând să-l ajute, cu voia Celui de Sus. — De ce? întrebase el. — Pilotul meu mi-a spus că a trebuit să te-arunce peste bord să te trezeşti, senhor. — De ce? — Senhor pilot, el mi-a zis să-ţi spun că te paşte primejdia la bordul Santei Teresa. — Ce primejdie? — El zice că trebuie să te baţi ca să scapi de-aici, dacă poţi. Dar el o să te-ajute. — De ce? — În numele Sfintei Fecioare, stăpâneşteţi limba aia eretică şi ascultă, am puţin timp. Apoi secundul îi spusese despre bancurile de nisip, despre relevmente, despre felul canalului şi despre planul lui Rodrigues. Şi îi dăduse două pistoale. — Pilotul meu întreabă dacă tragi bine. — Slab, minţise el. — Pilotul meu mi-a zis că, la sfârşit, să-ţi spun să mergi cu Dumnezeu. — Şi el... şi tu. — Din partea mea, înghiţi-te-ar iadul! — Ba pe sor-ta! Blackthorne pusese fitile butoiaşelor cu pulbere pentru cazul în care tunurile ar fi început să tragă şi n-ar fi existat nici un plan, sau daca planul

s-ar fi dovedii fals, dar şi împotriva duşmanilor care i-ar fi putut înconjura. Chiar numai un asemenea mic butoiaş, cu fitilul aprins, dus de apă lângă bordul fregatei, ar fi scufundat-o tot atât de sigur ca lovitura unui tun de şaptezeci. N-are importanţă cât de mic e butoiaşul, gândi, totul e s-o nimerească. — Isogi, pentru vieţile voastre! strigă şi trecu la cârmă, mulţumind lui Dumnezeu pentru Rodrigues şi pentru strălucirea lunii. Aici, la ieşire, portul se îngusta la patru sute de iarzi. Oglinda apei se întindea aproape de la un ţărm la celălalt, promontoriile stâncoase înălţându-se direct din mare. Spaţiul dintre bărcile pescăreşti era de o sută de iarzi. Cu vântul suflând dinapoia traversului către tribord şi întinzând un siaj adânc în urma ei, Santa Teresa se apropia de galeră ca un câine scăpat din lanţ. Blackthorne se ţinea pe mijlocul canalului şi-i făcu semn lui Yabu să fie gata. Tuturor roninilor li se poruncise să stea ghemuiţi la adăpostul parapetului, nevăzuţi, până ce Blackthorne dădea semnalul, când fiecare om – cu muschetă sau cu sabie – trebuia să sară la babord sau la tribord, oriunde ar fi fost nevoie, cu Yabu la comanda lor. Căpitanul japonez ştia că vâslaşii lui trebuiau să ţină ritmul tobei, iar toboşarul ştia că trebuie să dea ascultare lui Anjin-san. Iar Anjin-san, doar el singur, avea să conducă nava. Fregata era la cincizeci de iarzi în spate, la jumătatea canalului, îndreptându-se drept către ei şi dând semne vădite că vrea s-o apuce chiar prin mijloc. *** La bordul fregatei, Ferriera îi şoapti lui Rodrigues: — Izbeşte-l! N-o slăbea din ochi pe Mariko, care stătea la zece paşi mai departe, lângă balustradă, împreună cu Toranaga. — Nu putem, nu cu Toranaga şi cu fata aici. — Senhora! strigă Ferriera, senhora, ar fi mai bine să coborâţi sub punte, dumneata şi stăpânul dumitale. Ar fi mai sigur pentru el dacă s-ar duce pe puntea tunurilor. Mariko îi traduse lui Toranaga, care se gândi o clipă, apoi coborî scara din tambuchi spre puntea tunurilor. — Să-mi sară ochii, spuse tunarul şef, fără să se adreseze cuiva anume, mi-ar plăcea să trag o salvă şi să scufund ceva. De un an n-am mai scufundat nici măcar un pirat scrofulos! — Aye. Maimuţele merită o baie. Pe dunetă, Ferriera repetă: — Izbeşte galera, Rodrigues! — De ce să-ţi omori duşmanul când o fac alţii în locul tău? — Sfântă Fecioară! Eşti la fel ca preoţii. N-ai pic de sânge-n tine! — Da, n-am deloc sânge de ucigaş, răspunse Rodrigues tot în spaniolă. Da' tu? Tu ai. Nu? Şi sânge spaniol, poate? — Ai de gând să-l loveşti sau nu? întrebă Ferriera în portugheză, apropierea prăzii scoţându-l din minţi. — Dacă rămâne unde e, da. — Atunci, dă, Doamne, să rămână acolo! — Ce-ai avut de gând cu englezul? De ce-ai fost atât de furios că nu era la bord? — Nu-mi placi şi nici n-am încredere în tine acum, Rodrigues. De două ori ai trecut sau ai părut că treci de partea ereticului împotriva mea sau a noastră. Dac-ar fi vreun alt pilot acceptabil în toată Asia, te-aş debarca, Rodrigues, şi-aş pleca în larg cu Corabia mea Neagră. — Atunci o să te scufunzi. În jurul tău miroase a moarte şi numai eu

te pot apăra. Ferriera se închină superstiţios. — Sfântă Fecioară, spurcată limbă mai ai! Cu ce drept spui asta? — Mama mea a fost ţigancă şi-a fost al şaptelea copil, dintr-al şaptelea copil, ca şi mine. — Mincinosule! Rodrigues zâmbi. — Ah, my Lord Căpitan General, poate că sunt. Îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă: la posturile de luptă! şi apoi către cârmaci: Drept aşa şi, dacă târfa aiaborţoasă nu se mişcă, scufund-o! *** Blackthorne ţinea strâns cârma, braţele şi picioarele îl dureau. Şeful vâslaşilor bătea toba iar aceştia făceau un ultim efort. Fregata era la douăzeci de iarzi în pupă, apoi la cincisprezece, apoi la zece. Atunci Blackthorne viră puternic la stânga. Fregata aproape că-i atinse, se înclină asupra lor şi ajunse în rând cu ei. Blackthorne viră puternic spre dreapta, ca să ajungă paralel cu fregata, la zece iarzi de ea. Şi astfel, împreună – una lângă alta – erau gata să treacă în zbor printre cele două şiruri de duşmani. — Traaageţi, trageţi mai tare ticăloşilor, strigă Blackthorne, vroind să rămână bord la bord, pentru că numai aici erau apăraţi de corpul fregatei şi de pânzele ei. Trozniră câteva muschete, apoi o salvă de săgeţi aprinse se abătu asupra lor, fără să pricinuiască mari pagube, dar câteva, din greşeală, loviră pânzele de jos ale fregatei şi focul izbucni. Toţi samuraii comandanţi din bărci îşi opriră îngroziţi arcaşii. Până acum nimeni nu atacase vreodată o navă a barbarilor din sud. Nu sunt ei singurii care aduc mătăsuri, care fac suportabile căldura verii şi frigul iernii, iar fiecare primăvară şi toamnă o bucurie? Nu sunt barbarii din sud apăraţi de legile imperiale? Arderea uneia dintre corăbiile lor nu i-ar înfuria atât de mult încât, pe bună dreptate, nu s-ar mai întoarce niciodată aici? Aşa că toţi comandanţii îşi opriră oamenii, în timp ce galera lui Toranaga se afla sub aripa fregatei, fără ca vreunul dintre ei să îndrăznescă să rişte câtuşi de puţin să devină pricina opririi Corăbiilor Negre, fără încuviinţarea generalului Ishido. Şi numai după ce marinarii de pe fregată stinseră flăcările, respirară şi ei uşuraţi. Când se opriră săgeţile, se mai linişti şi Blackthorne. Şi Rodrigues. Planul mergea. Rodrigues bănuise că, la adăpostul lui, galera avea o şansă. Singura ei şansă. "Dar pilotul meu zice că trebuie să fii pregătit pentru orice neprevăzut, englezule", îi spusese Santiago. — Dă-l la o parte pe ticălosul ăla, spuse Ferriera. La dracu, ţi-am ordonat să-l impingi în maimuţele alea! — Cinci carturi babord! comandă Rodrigues ascultător. — Cinci carturi babord, senhor, repetă cârmaciul. Blackthorne auzi comanda. Imediat cârmi cinci carturi babord şi se rugă în gând. Dacă Rodrigues menţinea direcţia prea mult, or să intre direct în bărcile pescăreşti şi s-a terminat cu ei. Dacă el rărea bătăile ramelor şi rămânea în urmă, ştia că bărcile duşmane îl vor năpădi, chiar dacă credeau sau nu că Toranaga e pe galeră. Trebuia să rămână pe aceeaşi linie cu fregata. — Cinci carturi tribord! ordonă Rodrigues chiar la timp. Nici el nu mai avea chef de alte săgeţi aprinse; era prea mult praf de puşcă pe punte. Haide, ticălosule, murmură către vânt. Opinteşte-te în pânzele mele şi scoate-ne dracului de-aici. Din nou Blackthorne cârmi cinci carturi tribord, ca să-şi păstreze poziţia faţă de fregată, şi cele două nave goniră una lângă alta, ramele din babordul galerei aproape atingând fregata, cele din tribord mai-mai să

scufunde bărcile pescăreşti. Acum căpitanul înţelese, la fel şi mai-marele vâslaşilor şi oamenii lui. Îşi încordară ultimele puteri. Yabu strigă o comandă şi roninii îşi puseră arcurile jos şi alergară să dea ajutor, iar Yabu li se alătură. Înaintau cu aceeaşi viteză. Nu mai aveau decât câteva sute de iarzi de străbătut. Apoi soldaţii în gri din câteva bărci, mai îndrăzneţi decât ceilalţi, vâsliră să le iasă în cale şi aruncară căngi de abordaj. Prova galerei umplu bărcile cu apă. Căngile fură aruncate peste bord înainte de a se agăţa. Samuraii care le ţineau căzură în apă. Ramele nu pierdură cadenţa. — Vino mai mult la babord! — Nu îndrăznesc, Căpitane General. Toranaga nu e prost, şi ia uită-te, e un recif în faţă! Ferriera văzu crestele lângă ultimele bărci. — Doamne, trimite-i în recif! — Două carturi babord! Din nou fregata îşi schimbă drumul, la fel şi Blackthorne. Amândouă navele se îndreptau către îngrămădirea de bărci pescăreşti. Blackthorne văzuse şi el stâncile. O altă barcă fu scufundată şi o ploaie de săgeţi se abătu asupra galerei. El ţinu drumul atât cât îndrăzni, apoi strigă: "Cinci carturi tribord!", ca să-l avertizeze pe Rodrigues, după care răsuci cârma. Rodrigues făcu o manevră de evitare şi se îndepărtă. Dar de data asta nu prea mult şi s-ar fi putut ciocni, iar asta nu făcea parte din plan. — Haide, ticălosule! spuse Rodrigues înfrigurat de întrecere şi teamă. Să vedem dacă te ţin boaşele. Blackthorne trebuia să aleagă imediat între colţii recifului şi fregată. Binecuvântă vâslaşii, care stăteau încă la ramele lor, şi echipajul, şi pe toţi de la bord, care, prin disciplina lor, îi dădeau prilej să aleagă. Şi alese. Viră în continuare spre tribord, scoase pistolul şi ochi. — Fă loc, pentru Dumnezeu! strigă şi apăsă pe trăgaci. Glonţul şuieră pe deasupra dunetei, chiar printre Căpitanul General şi Rodrigues. Căpitanul General se aplecă, Rodrigues tresări. Tu englezule, pui de târfă! A fost noroc, ai tras bine, sau ai ochit ca să omori? Văzu cel de-al doilea pistol în mâna lui Blackthorne şi pe Toranaga holbându-se la el. Îl îndepărtă pe Toranaga din minte ca fiind neimportant. Sfântă Fecioară, ce să fac? Să mă ţin de plan sau să-l schimb? N-ar fi mai bine să-l omor pe englezul ăsta? Pentru binele tuturor? Spune-mi, da sau nu! Răspunde-ţi tu însuţi, Rodrigues, pe nemurirea sufletului tău! Nu eşti bărbat? Atunci ascultă: fie că acest englez e omorât sau nu, alţi eretici o să-l urmeze, ca păduchii. Îi datorez o viaţă şi jur că nu-mi curge sânge de ucigaş prin vine ca să omor un pilot. — Cârma tribord! ordonă şi se lăsa păgubaş. *** — Stăpânul meu întreabă de ce era cât pe-aci să intraţi în galeră? — A fost doar un joc, senhora, o glumă între piloţi. Să pui la-ncercare tăria celuilalt. — Şi împuşcătura de pistol? — Tot un joc, să-ncerce tăria mea. Stâncile erau prea aproape şi pesemne îl împingeam pe englez prea mult. Noi suntem prieteni, nu? — Stăpânul meu spune că e o nebunie să vă jucaţi astfel. — Vă rog, transmiteţi-i scuzele mele. Important e că el e-n siguranţă, că galera e întreagă, deci şi eu sunt mulţumit. Honto. — Aţi aranjat fuga aceasta, acest vicleşug, cu Anjin-san?

— Întâmplător el e foarte deştept şi-a făcut tot ce era de făcut atunci când a trebuit. Luna i-a luminat calea, marea l-a ajutat şi nimeni n-a făcut nici o greşeală. Dar de ce duşmanii nu l-au scufundat, nu ştia. A fost voia Domnului. — Oare? spuse Ferriera. Privea galera din urma lor şi nu se întoarse spre ei. Acum erau în siguranţă, cu mult dincolo de ieşirea din port, în rada Osaka, galera cu câteva cabluri în urmă, fără ca vreuna dintre nave să se mai grăbească. Mai toate ramele galerei fuseseră ridicate. Mai băteau apa doar câteva, atât cât să înainteze domol, în timp ce vâslaşii îşi refăceau forţele. Rodrigues nu-i dădu nici o atenţie Căpitanului General Ferriera. Era, în schimb absorbit de Toranaga. Mă bucur că suntem de partea lui Toranaga, îşi spuse. În timpul întrecerii, îl studiase atent, bucuros de o ocazie atât de rară. Ochii bărbatului alergaseră pretutindeni, urmărind tunarii, tunurile, velele şi lupta cu focul, cu o curiozitate lacomă, întrebând, cu ajutorul lui Mariko, pe marinari şi ofiţeri: "Asta pentru ce e? Cum încărcaţi un tun? Câtă pulbere"? Cum trageţi cu ele? Funiile astea pentru ce sunt?" — Stăpânul meu spune, poate că a fost doar karma. Ştiţi ce e karma, căpitane-pilot? — Da. — El vă mulţumeşte că l-aţi îngăduit pe corabie. Acum se va duce înapoi pe galera sa. — Cum? se întoarse imediat Ferriera. Noi vom fi la Yedo cu mult înaintea galerei. Seniorul Toranaga este binevenit la bord. — Stăpânul meu spune că nu mai este nevoie să vă deranjeze în continuare. O să meargă pe propria sa navă. — Vă rog, spuneţi-i să rămână. M-ar bucura tovărăşia lui. — Seniorul Toranaga vă mulţumeşte, dar vrea să meargă imediat pe nava lui. — Foarte bine. Fă cum zice, Rodrigues. Semnalizează şi lasă la apă barcazul. Ferriera era dezamăgit. Vroise să vadă Yedo şi dorea să-l poată cunoaşte pe Toranaga mai bine, acum că viitorul lor era atât de mult legat de el. Nu credea ce spusese Toranaga despre posibilităţile de a ocoli războiul. În război, noi suntem de partea acestui maimuţoi împotriva lui Ishido, fie că ne place, fie că nu. Şi mie nu-mi place. Sunt mâhnit că voi fi lipsit de compania seniorului Toranaga. Se înclină politicos. Toranaga se înclină la rândul lui şi vorbi scurt. — Stăpânul meu vă mulţumeşte. Adăugă către Rodrigues: Stăpânul meu spune că vă va răsplăti pentru galeră când o să vă întoarceţi cu Corabia Neagră. — N-am făcut nimic special. Mi-am făcut doar datoria. Îmi cer iertare că nu mă ridic din scaun – piciorul, neh? răspunse Rodrigues înclinându-se. Mergeţi cu Dumnezeu, senhora. — Mulţumesc căpitane-pilot. La fel şi domnia-voastră. În timp ce cobora obosită scara tambuchiului, în urma lui Toranaga, băgă de seamă că nostromul Pesaro comanda barcazul. Se înfioră şi fu cât pe ce să verse. Îşi încordă voinţa şi-şi alungă spasmele, mulţumită că Toranaga le poruncise tuturor să părăsească nava asta atât de urât mirositoare. — Vânt prielnic şi drum bun, le strigă Ferriera. Făcu o dată semn cu mâna, salutul fu întors şi apoi barcazul plecă. — Părăsiţi poziţiile de luptă când se-ntoarce barcazul şi târfa aia de galeră nu se mai zăreşte, ordonă tunarului şef. Când ajunse pe dunetă, se opri în faţa lui Rodrigues. Arătă către galeră: — O să ajungi să regreţi că l-ai lăsat în viaţă.

— Asta e-n mâinile Domnului. Englezul e un pilot "bunicel", dacă poţi să treci peste religia lui, Căpitane General. — M-am gândit la asta. — Şi? — Cu cât ajungem mai degrabă în Macao, cu atât mai bine. Dă tot ce poţi, Rodrigues. Ferriera coborî. Piciorul lui Rodrigues zvâcnea cumplit. Trase o înghiţitură din burduful cu grog. Lua-l-ar dracu' pe Ferriera, îşi spuse. Dar, te rog, Doamne, nu înainte de a ajunge la Lisabona. Vântul îşi schimbă uşor direcţia spre pupă şi un nor acoperi cercul lunii. Ploaia se apropia şi zorii brăzdau cerul. Îşi concentră toată atenţia asupra navei sale, a velelor şi a poziţiei. Când fu pe deplin mulţumit îşi îndreptă privirile către barcaz. Şi, în cele din urmă, către galeră. Mai lua o gură de rom, bucuros că planul le mersese atât de bine. Chiar şi împuşcătura de pistol, care pusese capăt încercării. Fu mulţumit de hotărârea lui. Eu trebuia s-o iau şi am luat-o. — Chiar şi aşa, englezule, spuse cu o adâncă tristeţe, Căpitanul General are dreptate. Cu tine erezia a pătruns în rai.

CAPITOLUL 29 — Anjin-san? — Hai? Blackthorne se dezmeticea greu din somnul adânc. — Uite, puţină mâncare. Şi cha. Pentru moment nu-şi putea aminti cine era sau unde se afla. Apoi îşi recunoscu cabina de pe galeră. O rază de soare străpungea întunericul. Se simţea foarte odihnit. Acum nu se mai auzea nici o bătaie de tobă şi, chiar în acel somn foarte adânc, simţurile îi spuseseră că fusese coborâtă ancora, că nava lui era în siguranţă, lângă ţărm, şi că marea era blândă. Văzu o slujnică purtând o tavă. Mariko stătea lângă ea – braţul nu îi mai era prins în eşarfă –, iar el se afla lungit pe patul pilotului, acelaşi pe care-l folosise în timpul călătoriei cu Rodrigues din satul Anjiro la Osaka, şi care îi era acum, într-un fel, aproape tot atât de familiar ca propriul pat şi ca propria-i cabină de pe Erasmus. Erasmus! Ar fi grozav să se întoarcă la bordul ei şi să-şi vadă iar băieţii. Se-ntinse îndelung, apoi luă ceaşca de cha oferită de Mariko. — Mulţumesc. E foarte bun. Ce-ţi mai face braţul? — Mult mai bine, mulţumesc. Mariko îl îndoi ca să-i arate. A fost doar o rană uşoară. — Arăţi mai bine, Mariko-san. — Dă, acum mă simt mai bine. În zori, când se-ntorsese la bord cu Toranaga, fusese în pragul leşinului. — Mai bine rămâi pe punte, îi spusese el. O să te lase greaţa mai repede. — Stăpânul meu întreabă...ântrebă ce-a fost cu împuşcătura de pistol. — N-a fost decât o glumă între piloţi. — Stăpânul meu te felicită pentru priceperea dumitale într-ale mării. — Am fost norocoşi. Luna ne-a ajutat. Şi echipajul a fost minunat, Mariko-san, ai vrea să-l întrebi pe căpitan-san dacă cunoaşte aceste ape? Îmi pare rău, dar spune-i lui Toranaga-sama că eu nu cred că am să mai pot sta treaz multă vreme. Sau poate am putea rămâne pentru o oră-două în derivă, în larg? Trebuie să dorm.

Îşi aminti vag că ea-i spusese că Toranaga i-a permis să coboare, căci căpitan-san era destul de priceput dacă rămâneau în apele de coastă şi n-aveau să iasă în larg. Blackthorne se întinse din nou şi deschise unul dintre hublourile cabinei. Un ţărm stâncos se vedea cam la două sute de iarzi. — Unde ne aflăm? — În faţa coastelor provinciei Totomi, Anjin-san. Seniorul Toranaga a vrut să înoate şi să lase vâslaşii se odihnească câteva ceasuri. Mâine vom fi la Anjiro. — Satul de pescari? Asta-i cu neputinţă. E aproape de prânz şi în zori plecam din Osaka. Cu neputinţă! — O, asta a fost ieri Anjin-san. Ai dormit o zi şi o noapte şi încă o jumătate de zi, îi răspunse Mariko. Seniorul Toranaga a spus să fii lăsat să dormi. El crede că acum ţi-ar prinde bine să înoţi ca să te trezeşti. După mâncare. Mâncarea însemna două boluri de orez şi peşte fript pe jar cu un sos din oţet, închis la culoare, sărat, dulce amărui, despre care ea-i spusese că era făcut din fasole fermentată. — Mulţumesc. Da... da, mi-ar place să-not. Aproape treizeci şi şase de ore? Nu-i de mirare că mă simt grozav. Luă cu lăcomie tava de la slujnică. Dar nu mâncă imediat. De ce-i atât de speriată? întrebă. — Nu este Anjin-san. E doar puţin neliniştită. Te rog s-o ierţi. N-a văzut niciodată până acum un străin de aproape. — Spune-i că, atunci când e lună plină, barbarilor le cresc coarne şi scot flăcări pe gură, la fel ca dragonii. Mariko râse. — Fii sigur că n-am să-i spun asta. Arătă spre masă. Acolo e o periuţă şi praf pentru dinţi, apă şi prosoape curate. Apoi spuse în latină: Mă bucur să văd că te simţi mai bine. Este aşa cum s-a povestit în timpul drumului, ai un curaj nemăsurat. Ochii li se întâlniră şi clipa fu lăsată să treacă. Ea se înclină politicos. Se înclină şi slujnica. Uşa se închise în urma lor. Nu te mai gândi la ea, îşi porunci. Gândeşte-te la Toranaga sau la Anjiro. De ce ne oprim mâine la Anjiro? Să-l debarcăm pe Yabu? Bine c-am scăpat! Omi o să fie la Anjiro. Ce e cu Omi? De ce să nu-i ceri lui Toranaga capul lui Omi? Îţi e destul de îndatorat. Sau de ce să nu-i ceri să te baţi cu Omi-san? Dar cum? Cu pistoale sau cu săbii? N-ai avea nici o şansă cu sabia, şi-ar fi crimă dacă ai avea un pistol. Mai bine nu faci nimic şi aştepţi. Curând o să se ivească vreun prilej şi-atunci o să te răzbuni pe amândoi. Acum Toranaga te înconjoară cu bunăvoinţa lui. Ai răbdare. Întreabă-te ce ţi-ar trebui de la el. Curând o să fii în Yedo, aşa că n-ai mult timp. Ce e cu Toranaga? Blackthorne folosea beţigaşele aşa cum văzuse că le foloseau oamenii din temniţă, ducând bolul la buze şi împingând orezul vârtos cu beţigaşele, din marginea castronaşului în gură. Cu bucăţile de peşte era mai greu. Nu era destul de îndemânatic, aşa că-şi folosea degetele, bucuros că se află singur, ştiind că ar fi foarte nepoliticos să mănânce cu degetele în faţa lui Mariko, sau a lui Toranaga, sau a oricărui japonez. Când termină şi ultima bucăţică, tot îi mai era foame. — Trebuie să mai mănânc ceva, îşi spuse cu glas tare. Iisuse Cristoase, mi-ar place nişte pâine proaspătă, ouă prăjite, unt şi brânză... Se duse pe punte. Aproape toţi cei de acolo erau goi. Unii dintre ei se zvântau, alţii stăteau la soare şi câţiva săreau peste bord. În mare, de-a lungul galerei, alţi samurai şi marinari înotau sau împroşcau apa, aşa cum fac copiii. — Konnichi wa, Anjin-san. — Konnichi wa, Toranaga-sama, spuse el.

Toranaga, aproape gol, urca scara ce fusese lăsată la apă. — Sonata wa oyogitamo ka? spuse, făcând un gest spre mare, ştergându-şi cu palma apa de pe pântec şi umeri, încălzit de soarele strălucitor. — Hai, Toranaga-sama, domo, spuse Blackthorne, bănuind că fusese întrebat dacă vrea să-noate. Din nou Toranaga arătă spre mare, vorbi scurt, apoi o chemă pe Mariko să tălmăcească. Mariko coborî de pe dunetă, adăpostindu-se de soare sub o umbrelă de soare purpurie. Chimonoul simplu alb, de bumbac, era abia prins în talie. — Toranaga-sama spuse că arăţi foarte odihnit, Anjin-san. Apa te inviorare. — Te înviorează, spuse el, corectând-o politicos. Da. — Ah, da, mulţumesc, te înviorează. El spune, te rog, atunci să înotăm. Toranaga se rezemase nepăsător de parapet, ştergându-şi apa din urechi cu un prosop mic şi, când urechea stângă nu vru să se cureţe, îşi lăsa capul pe umărul stâng şi ţopăi într-un picior până izbuti. Era foarte musculos şi bine legat, cu excepţia pântecului. Stânjenit şi foarte conştient de prezenţa lui Mariko, îşi scoase şi el cămaşa, legătura pentru prohab şi pantalonii, până rămase la fel de gol. — Seniorul Toranaga întreabă dacă toţi englezii sunt la fel de păroşi ca dumneata? Şi părul atât de blond? — Unii da, spuse el. — Noi – bărbaţii noştri nu au păr pe piept şi pe braţe ca voi. Nu foarte mult. El zice că eşti foarte bine făcut. — Şi el la fel. Te rog, mulţumeşte-i. Blackthorne plecă de lângă Mariko spre capătul scării de bord, conştient că-l priveau, şi ea, şi tânăra femeie, Fujiko, care stătea în genunchi sub o umbrelă galbenă, la pupă, cât şi slujnica de lângă ea. Apoi, nemaiputând să-şi stăpânească stinghereala de a coborî gol, atâta cale, până jos, se aruncă peste parapet în apa albastră. Reuşi un salt perfect şi răceala mării îl străbătu ameţitoare. Fundul nisipos era la trei stânjeni dedesubt, plantele marine se vălureau, iar nenumăraţii peşti nu se speriau de înotători. Aproape de fundul mării se opri din scufundare, se răsuci, se jucă cu peştii, apoi ieşi la suprafaţă şi o porni către ţărm înot, cu o mişcare uşoară, ce putea părea leneşă, dar înainta foarte iute, pe care o învăţase de la Alban Caradoc. Micul golf era singuratic: multe stânci, un ţărm minuscul, acoperit cu prundiş şi nici un semn de viaţă. Munţii se înălţau la o mie de picioare spre cerul albastru, nemărginit. Se aşeză pe o stâncă, la soare. Patru samurai înotaseră cu el şi nu erau departe. Zâmbiră şi-şi fluturară mâinile. Mai târziu înotă înapoi şi ei îl urmară. Toranaga nu-şi desprinsese ochii de la el. Urcă pe punte. Hainele lui dispăruseră. Fujiko, Mariko şi cele două slujnice erau încă acolo. Una dintre ele se înclină şi-i oferi un prosop caraghios de mic, pe care-l luă şi începu să se şteargă, întorcându-se stânjenit spre parapet. Îţi poruncesc să te simţi în largul tău, îşi spuse. Când erai gol, cu Felicity, într-o cameră încuiată, nu te simţeai stânjenit, nu? Doar în public – când sunt femei de faţă – când ea e de faţă – te simţi stânjenit. De ce? Ei nu bagă-n seamă goliciunea şi ăsta e un lucru foarte cu judecată. Te afli în Japonia. Trebuie să faci cum fac ei. Ai să fi ca ei şi-ai să te comporţi ca un rege. — Seniorul Toranaga spune că înoţi foarte bine. Ai vrea să-l înveţi mişcarea aceea? spunea Mariko. — Aş fi bucuros s-o fac, răspunse şi se forţă să se întoarcă şi să se aplece aşa cum se apleca Toranaga.

Mariko îi zâmbea, privind în sus la el. E atât de drăguţă, gândi. — Felul cum te-ai cufundat în mare. Noi... noi n-am văzut niciodată aşa ceva până acum. Noi totdeauna sărim. El vrea să-nveţe cum să facă asta. — Acum? — Da, te rog. — Pot să-l învăţ – cel puţin pot să-ncerc. O slujnică ţinea un chimonou de bumbac pentru Blackthorne, aşa că se strecură bucuros în el, legându-l cu cingătoarea. Acum, pe de-a-ntregul odihnit, le spuse cum trebuie să te arunci în apă, cum să-ţi bagi capul între braţe şi să ţâşneşti în sus şi-n afară, dar să ai grijă să nu cazi pe burtă. — E cel mai bine să-ncepi de la piciorul scării, cam cum ai cădea în cap, fără alergare şi săritură. Aşa ne învăţăm noi copiii: Toranaga ascultă, puse întrebări şi apoi, mulţumit de răspunsuri, spuse prin Mariko: — Bun. Cred că înţeleg. Se îndreptă spre capul scării. Înainte ca Blackthorne să-l poată opri, Toranaga se şi aruncase în apă, la cincisprezece picioare dedesubt. Căzu rău, pe burtă. Nimeni nu râse. Toranaga se întoarse pe punte pufnind şi încercă din nou. Iarăşi căzu prost. Şi încercările celorlalţi samurai fură la fel de neizbutite. — Nu e uşor, spuse Blackthorne. Mie mi-a trebuit mult să învăţ. Să facem o pauză şi să-ncercăm mâine din nou. — Seniorul Toranaga spune: "Mâine e mâine, astăzi am să învăţ să sar în apă." Blackthorne îşi puse chimonoul de o parte şi făcu o nouă demonstraţie. Samuraii îl imitară. Din nou nu izbutiră. Nici Toranaga. De şase ori. După o nouă demonstraţie, Blackthorne se căţără pe platforma scării şi o văzu pe Mariko printre ei, goală, pregătindu-se să se arunce în gol. Trupul ei era minunat. — Aşteaptă, Mariko-san! Mai bine să-ncerci de aici, prima oară. — Foarte bine, Anjin-san. Coborî spre el, crucifixul minuscul subliniindu-i goliciunea trupului. Îi arătă cum să se aplece, cum să se arunce înainte, în mare, prinzând-o de mijloc ca s-o răsucească astfel încât capul să plece primul. Apoi Toranaga încercă de lângă apă şi fu ceva mai bine. Mariko încercă din nou şi atingerea pielii ei îl înfierbântă pe Blackthorne, aşa că, pentru o clipă, făcu pe prostul şi căzu în apă, îndepărtându-i de acolo până se mai răcori. Apoi alergă pe punte şi le arătă de pe pasarelă săritura mortului, care, gândea el, putea să fie mai uşoară, ştiind că era vital pentru Toranaga să reuşească. — Dar trebuie să rămâi ţeapăn, hai? Ca o sabie. Atunci nu poţi să dai greş. Se aruncă înainte. Săritura fu perfectă, şi el călcă apa, aşteptând Foarte mulţi samurai se îmbulziră în faţă, dar Toranaga le făcu semn să se dea la o parte. Îşi ridică braţele ţeapăn, cu şira spinării dreaptă. Pieptul şi pântecu-i erau stacojii din cauza căzăturilor pe burtă. Apoi se aruncă aşa cum arătase Blackthorne. Capul intră primul în apă şi picioarele îl traseră de-a rostogolul pe spate, dar se putea chema o săritură şi prima izbutită a oricăruia dintre ei, aşa că un val de aclamaţii îl întâmpină când ieşi la suprafaţă. O făcu din nou, de data asta mai bine. Îi urmară alţi bărbaţi, unii izbutind, alţii nu. Apoi încercă Mariko. Blackthorne văzu sânii mici, tari şi mijlocul subţire, pântecul plat şi rotunjimea picioarelor. Un fior de durere îi străbătu chipul când îşi ridică braţele deasupra capului. Dar rămase ca o săgeată şi se aruncă curajoasă înainte. Străbătu apa corect. Aproape nimeni, în afară de el, nu observă. — A fost o săritură foarte bună. Într-adevăr foarte bună, îi spuse,

întinzându-i mâna s-o tragă din apă pe platforma scării. Ar trebui să te opreşti acum. Ţi s-ar putea deschide rana de la braţ. — Da, mulţumesc, Anjin-san. Stătea lângă el, abia ajungându-i până la umăr, foarte mulţumită de ea însăşi. E o senzaţie deosebită să cazi în gol, să trebuiască să stai ţeapăn şi, mai presus de toate, să-ţi domini teama. Da, într-adevăr, a fost o senzaţie deosebită. Urcă scara şi-şi puse chimonoul pe care i-l întindea slujnica. Apoi, ştergându-şi faţa cu mişcări delicate, coborî sub punte. Iisuse, asta da femeie, gândi. *** La apusul soarelui Toranaga trimise după Blackthorne. Stătea pe dunetă, pe saltele curate, lângă un vas mic cu cărbuni, pe care fumegau bucăţele de lemn aromat. Erau folosite ca să parfumeze aerul şi să-ndepărteze insectele de noapte şi ţânţarii. Chimonoul simplu şi de bun gust, umerii imenşi, ca nişte aripi, ai mantalei scrobite, fără mâneci, îi dădeau o ţinută impunătoare. Yabu, de asemeni, era îmbrăcat în haine de ceremonie, la fel şi Mariko. Era şi Fujiko acolo. Douăzeci de samurai stăteau tăcuţi de pază. Torţele se aflau fixate în suporturile lor şi galera se legăna lin, ancorată în golf. — Saké, Anjin-san? — Domo, Toranaga-sama. Blackthorne se înclină şi luă ceaşca minusculă de la Fujiko, o ridică închinând pentru Toranaga şi o dădu pe gât. Ceaşca fu imediat reumplută. Blackthorne purta un chimonou maro, de uniformă, în care se simţea mai comod şi mai liber decât în propriile lui haine. — Seniorul Toranaga spune că-n noaptea asta rămânem aici. Mâine ajungem la Anjiro. Ar dori să afle mai multe despre ţara dumitale şi lumea din afară. — Desigur. Ce-ar voi să ştie? E o noapte minunată, nu-i aşa? Blackthorne se aşeză comod, conştient de feminitatea ei. Prea conştient. Curios, sunt mai atras de ea acum că-i îmbrăcată, decât atunci când n-avea nimic pe ea. — Da, foarte. În curând are să fie umed, Anjin-san. Vara nu e un anotimp bun. Îi traduse apoi lui Toranaga ce zisese. Stăpânul meu zice să-ţi spun că Yedo e mlăştinos. Ţânţarii sunt cumpliţi în timpul verii, dar aici primăvara şi toamna sunt frumoase; da, într-adevăr, anotimpurile în care anul se naşte şi moare sunt minunate. — Clima Angliei e temperată. Iernile, cam una din şapte, sunt grele. Şi verile la fel. Foamete, cam o dată la şase ani, deşi uneori pot să fie doi ani proşti unul după altul. — Şi la noi e foamete. Foametea e rea. Cum e acum în ţara dumitale? — În ultimii zece ani, de trei ori am avut recolte proaste şi soare deloc ca să coacă grâul. Dar aşa a fost voia Celui Atotputernic. Acum Anglia este foarte puternică. Suntem prosperi. Poporul nostru munceşte din greu. Noi ne facem toate ţesăturile, toate armele – mai toate stofele de lână din Europa. Ceva mătăsuri vin din Franţa, dar nu de calitate, şi ele sunt doar pentru cei bogaţi. Blackthorne hotărî să nu le spună despre ciumă, sau despre tulburări, sau răzmeriţe provocate de îngrădirea pământurilor obştii şi nici despre scurgerea ţăranilor spre târguri şi oraşe. În schimb, le povesti despre regi buni şi regine bune, despre conducători puternici şi parlamente înţelepte, despre războaie victorioase. — Seniorul Toranaga vrea să lămurim un lucru. Dumneata spui că numai puterea pe mare vă apără împotriva Spaniei şi Portugaliei? — Da. Numai ea. Faptul că stăpânim mările ne asigură libertatea. Şi voi sunteţi un popor insular, exact ca noi. Dacă nu sunteţi sţăpâni pe

mările voastre, sunteţi lipsiţi de apărare împotriva unui duşman din afară? — Stăpânul meu e de acord cu dumneata. — A, şi voi aţi fost cotropiţi? Blackthorne văzu o uşoară încruntare când ea se-ntoarse spre Toranaga, şi-şi aminti să se rezume la răspunsuri, fără întrebări. Când ea-i vorbi din nou, era mult mai gravă. — Seniorul Toranaga spune că trebuie să-ţi răspund la întrebare, Anjin-san. Da, am fost invadaţi de două ori. În urmă cu mai bine de trei sute de ani – ar fi în 1274, după numărătoarea voastră – mongolii lui Kublai-han, care tocmai cuceriseră China şi Coreea, au venit împotriva noastră, când noi am refuzat să ne supunem lor. Câteva mii au debarcat în Kyushu, dar samuraii noştri au izbutit să le ţină piept şi, după o vreme, duşmanul s-a retras. Dar şapte ani mai târziu, ei au venit din nou. De data asta invazia a dus o mie de corăbii coreene şi chineze, cu două sute de mii de trupe duşmane – mongoli, chinezi şi coreeni – cei mai mulţi călări. În toată istoria chineză, aceasta a fost cea mai mare forţă cotropitoare care s-a adunat vreodată. Eram neputincioşi împotriva unei forţe atât de copleşitoare, Anjin-san. Au început să debarce iarăşi în golful Hakata, în Kyushu, dar, înainte ca ei să-şi poată desfăşura toate armatele, a venit din sud un vânt uriaş, un tai-fun, şi-a distrus flota în întregime. Cei rămaşi pe mal au fost omorâţi repede. A fost un kamikazi, un vânt divin, Anjin-san, îi spuse ea cu deplină convingere, un kamikazi trimis de zei să apere de cotropitorul străin acest Pământ al Zeilor. Mongolii nu s-au mai întors niciodată şi, cam după optzeci de ani, dinastia lor, Chin, a fost alungată din China, adăugă Mariko cu o mare satisfacţie. Zeii ne-au apărat împotriva lor. Zeii întotdeauna ne vor apăra împotriva invaziilor. La urma urmelor, ăsta e pământul lor, neh? Blackthorne se gândi la numărul uriaş de nave şi oameni din acea invazie; făcea ca Armada spaniolă pornită împotriva Angliei să pară o nimica toată. — Şi noi am fost ajutaţi de o furtună, senhora, spuse cu egală seriozitate. Mulţi cred că o fost trimisă tot de Dumnezeu – cu siguranţă a fost un miracol – şi cine ştie, poate că a fost. Îşi aruncă privirea spre vasul cu jar, unde cărbunele trosnea şi flăcările dansau. Apoi spuse: Mongolii mai că ne-au înghiţit şi pe noi, în Europa. Îi povesti cum hoardele lui Genghis-han, bunicul lui Kublai-han, veniseră aproape până la porţile Vienei, unde năvala le-a fost oprită şi apoi s-au întors, lăsând munţi de cranii în urma lor. Oamenii din acele vremuri au crezut că Genghis-han şi hoardele lui au fost trimişi de Dumnezeu să-i pedepsească pentru păcatele lor. — Seniorul Toranaga spune că el a fost doar un barbar, care era deosebit de priceput la război. — Da. Totuşi, în Anglia, noi ne binecuvântăm norocul că suntem o insulă. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru asta şi pentru Canalul Mânecii. Şi pentru flota noastră. Cu China atât de aproape şi atât de puternică – şi aflându-vă în război cu ea –, sunt uimit că n-aveţi o forţă navală puternică. Nu vă este teamă de un alt atac? Mariko nu răspunse, dar îi tălmăci lui Toranaga cele spuse. Când termină, Toranaga vorbi cu Yabu, care încuviinţă din cap şi răspunse la fel de serios. Cei doi bărbaţi discutară o vreme. Mariko răspunse la o altă întrebare a lui Toranaga, apoi se adresă iar lui Blackthorne. — Ca să supravegheaţi mările voastre, de câte nave aveţi nevoie, Anjin-san? — Nu ştiu precis, dar acum regina noastră are probabil o sută cincizeci de nave de linie. Acestea sunt corăbii construite doar pentru război. — Stăpânul meu întreabă câte corăbii construieşte regina voastră într-un an? — Douăzeci până la treizeci de nave de război, cele mai bune şi cele

mai iuţi din lume. Dar, de obicei, ele sunt construite de grupuri de negustori şi apoi sunt vândute Coroanei. — Pentru câştig? Blackthorne îşi aminti ce părere au samuraii despre profit şi bani. — Regina dă cu generozitate mai mult decât preţul lor adevărat, ca să încurajeze cercetările şi noile tipuri de corăbii. Fără sprijin regal, asta ar fi greu de împlinit. De pildă, Erasmus, nava mea, este un tip nou, construit după model englez în Olanda. — Ai putea să construieşti aici o asemenea corabie? — Da. Dac-aş avea dulgheri, tălmaci, şi toate materialele, şi timp. Mai întâi ar trebui să construiesc o navă mai mică. Eu singur n-am construit niciodată una în întregime, aşa că ar trebui să fac încercări... Bineînţeles, adăugă încercând să-şi stăpânească emoţia pe măsură ce ideea căpăta formă, bineînţeles, dacă seniorul Toranaga ar vrea o navă sau mai multe, poate c-am putea încheia târgul. Ar putea să comande un număr de nave de război să fie construit în Anglia. Noi le-am aduce până aici – cu velatura pe care-o doreşte, armate aşa cum doreşte. Mariko tălmăci. Interesul lui Toranaga crescu. La fel şi al lui Yabu. — El întreabă, marinarii noştri pot fi pregătiţi să străbată mările cu asemenea nave? — Cu siguranţă, în timp. Am putea aranja astfel încât comandanţii de veliere – sau unul dintre ei – să stea în apele voastre vreme de un an. Atunci ar putea stabili un program de pregătire pentru voi. În câţiva ani aţi avea flota voastră. O flotă modernă. Neântrecută de nimeni. Mariko vorbi un răstimp. Toranaga o tot întreba vroind să afle cât mai multe, ca şi Yabu, de altfel. — Yabu-san întreabă: "Neîntrecută de nimeni?" — Da. Mai bună decât orice au spaniolii. Sau portughezii. Se făcu tăcere. Era limpede că Toranaga fusese prins de idee, deşi încerca s-o ascundă. — Stăpânul meu întreabă, eşti sigur că s-ar putea aranja? — Da. — Cât timp ar dura? — Doi ani să ajung acasă. Doi ani să fie construite o navă sau mai multe. Doi ani să mă întorc. Jumătate din cost va trebui plătit înainte, restul când aducem corăbiile. Gânditor, Toranaga se aplecă înainte şi mai puse puţin lemn aromat pe jar. Toţi îl priveau şi aşteptau. Apoi vorbi îndelung cu Yabu. Mariko nu traduse, iar Blackthorne ştia că e mai bine să nu întrebe, oricât de mult şi de arzător ar fi dorit să ia parte la conversaţie. Îi cercetă pe toţi, chiar şi pe fată, pe Fujiko, care, de asemeni, asculta atentă, dar nu putu sa citească nimic pe chipurile lor. Ştia că fusese o idee strălucită, care putea să aducă un profit imens şi să-i garanteze întoarcerea sigură în Anglia. — Anjin-san, cu câte nave ai putea să vii până aici? — O flotilă de cinci nave la un transport ar fi cel mai bine. Vă puteţi aştepta să pierdeţi cel puţin o navă în furtună, uragan sau în ciocniri cu spaniolii şi portughezii – sunt sigur că ei au să-ncerce din răsputeri să vă oprească să aveţi corăbii de război. În zece ani, seniorul Toranaga ar putea să aibă o flotă de cincisprezece până la douăzeci de nave. Îi dădu timp să traducă, apoi continuă pe îndelete. Prima flotilă v-ar putea aduce dulgheri, marangozi, tunari, marinari şi căpitani de cursă lungă. În zece până la cincisprezece ani, Anglia ar putea să-i aducă seniorului Toranaga treizeci de nave moderne de război, mai mult decât suficient ca să stăpâniţi apele voastre. Şi, intre timp, dacă doriţi, puteţi să vă construiţi propriile voastre nave, aici. Noi o să... avea de gând să spună "vinde", dar schimbă cuvântul. Regina mea ar fi onorată să vă ajute să aveţi propria voastră flotă şi, dacă doriţi, o s-o pregătim şi o s-o înzestrăm. O, da, gândi bucuros, în timp ce ultimele detalii ale planului îşi găseau

cu uşurinţă locul, şi o vom înzestra cu ofiţeri, o să vă dăm şi un amiral, iar regina vă va oferi o alianţă trainică – bună pentru voi, bună pentru noi – care va face parte din învoială şi apoi, împreună, prietene Toranaga, îi vom hărţui şi-i vom izgoni din aceste ape pe câinii de portughezi şi spanioli şi le vom stăpâni pentru totdeauna. Aceasta ar putea fi cea mai mare înţelegere de negoţ pe care-a făcut-o vreodată vreo naţie, gândi plin de bucurie. Şi cu o flotă anglo-japoneză, care să cureţe aceste ape, noi, englezii, vom domina negoţul de mătase dintre China şi Japonia. Apoi vor curge milioane în fiecare an! Dac-aş putea să pun asta la cale, aş schimba cursul istoriei. Aş avea bogăţii şi onoruri cum n-am visat. Aş deveni un deschizător de drumuri. Şi s-ajungi aşa ceva este, într-adevăr, cel mai bun lucru pe care poate încerca un bărbat să-l facă, chiar dacă dă greş în încercarea lui. — Stăpânul meu spune că e păcat că dumneata nu vorbeşti limba noastră. — Da, dar sunt sigur că dumneata tălmăceşti perfect. — El spune asta nu ca să mă dojenească, Anjin-san, ci doar ca o simplă părere. Aşa e. Ar fi mult mai bine pentru stăpânul meu să discute direct, aşa cum vorbesc eu cu dumneata. — Aveţi dicţionare, Mariko-san? Şi gramatici – gramatici portughezo-japoneze sau latino-japoneze? Dacă seniorul Toranaga m-ar putea ajuta cu cărţi şi profesori, aş încerca să-nvăţ limba voastră. — N-avem astfel de cărţi. — Dar iezuiţii au. Chiar dumneata ai spus-o. — Ah! Ea vorbi cu Toranaga şi Blackthorne văzu ochii celor doi, ai lui Yabu şi Toranaga, luminându-se, şi un zâmbet larg acoperindu-le faţa. — Stăpânul meu spune c-ai să fii ajutat, Anjin-san. La porunca lui Toranaga, Fujiko le mai turnă saké lui Blackthorne şi Yabu. Toranaga şi Mariko nu beau decât cha. Nemaiputându-se stăpâni, Blackthorne spuse: — Ce zice de propunerea mea? Care e răspunsul său? — Anjin-san, ar fi mai bine să ai răbdare. El va răspunde când va crede de cuviinţă. — Te rog, întreabă-l acum. Fără tragere de inimă, Mariko se întoarse spre Toranaga. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, dar Anjin-san întreabă eu mare respect, ce credeţi despre planul său. Foarte umil şi foarte politicos doreşte un răspuns. — Va avea răspunsul meu la vremea potrivită. Mariko îi spuse lui Blackthorne: — Stăpânul meu spune că va avea în vedere planul dumitale şi se va gândi cu mare atenţie la ce i-ai spus. Te roagă să ai răbdare. — Domo, Toranaga-sama. — Acum mă duc să mă culc. Vom pleca în zori. Toranaga se ridică şi toţi îl urmară sub punte, în afară de Blackthorne care fu lăsat în tovărăşia nopţii. *** La prima rază de lumină a zorilor Toranaga dădu drumul la patru porumbei călători, ce fuseseră aduşi pe navă o dată cu bagajele, când galera fusese pregătită de plecare. Păsările se învârtiră în cerc de două ori, apoi îşi luară zborul, două întorcându-se acasă, în Osaka, două îndreptându-se spre Yedo. Mesajul cifrat către Kiritsubo era o poruncă ce trebuia transmisă lui Hiro-matsu, ca să-ncerce să plece cu toţii în chip paşnic, imediat. Dacă erau opriţi, urmau să se închidă înăuntru. În clipa în care poarta ar fi fost forţată, ei trebuiau să dea foc aripii aceleia din castel şi

să-şi facă seppuku. Mesajul cifrat către fiul său, Sudara, din Yedo, spunea că el fugise, că era în siguranţă şi-i poruncea să continue pregătirile secrete de război. — Ieşi în larg, căpitane. — Da, stăpâne. Pe la prânz, ei străbătuseră golful dintre provinciile Totomi şi Izu, şi erau în largul capului Ito, punctul cel mai sudic al peninsulei Izu. Vântul era bun, hula domoală şi singura velă îi ajuta să înainteze. Apoi, aproape de ţărm, în canalul adânc dintre coastă şi câteva insule mici, stâncoase, după ce întorseseră către nord, se auzi un uruit ameninţător la ţărm. Toate vâslele se opriră. — Ce e, pentru numele Mântuitorului... Ochii lui Blackthorne erau aţintiţi spre ţărm. Brusc, o crăpătură uriaşă şerpui în susul coastei şi sute de mii de tone de rocă se prăbuşiră în mare. Pentru o clipă, apele părură să clocotească. Un val mic veni spre galeră, apoi trecu pe lângă ea. Avalanşa încetă. Din nou uruitul, mai adânc şi mai prelung, dar mai îndepărtat. Din când în când se desprindeau bolovani din stânci. Toţi ascultau atenţi şi aşteptau privind faţa stâncii. Se auzeau pescăruşii, valurile şi vântul. Apoi Toranaga făcu semn toboşarului să reia cadenţa. Vâslele se porniră. Viaţa pe navă reintră în normal. — Ce-a fost asta? întrebă Blackthorne. — Doar un cutremur de pământ. Mariko era uluită. La voi nu sunt cutremure? — Nu. Niciodată. N-am văzut nici unul până acum. — O, la noi se-ntâmplă des, Anjin-san. Acum n-a fost nimic, doar unul mic. Centrul i-o fi fost undeva în altă parte, poate chiar în largul mării. Sau poate că aici, dar a fost mic şi unul singur. Am avut noroc să vedem doar unul mic. — Era ca şi cum întreg pământul se clătina. Aş putea să jur că am văzut... Am auzit despre cutremure. La otomani şi în ţara Sfântă, la ei sunt uneori. Iisuse! Dădu drumul aerului din plămâni, inima încă bătându-i năprasnic. Aş putea să jur că am văzut întregul ţărm clătinându-se. — Oh, chiar aşa a fost, Anjin-san. Când te afli pe pământ, e cel mai cumplit lucru din lume. Te ia pe neaşteptate, Anjin-san. Cutremurele vin în valuri, uneori dintr-o parte în alta, alteori de jos în sus, alteori trei sau patru clătinări iuţi. Uneori unul mic este urmat de altul mai mare în ziua următoare. Nu există vreo regulă. Cel mai rău pe care l-am trăit s-a întâmplat noaptea, acum şase ani, lângă Osaka, în cea de-a treia zi a Lunii Frunzelor Căzătoare. Casa noastră s-a prăbuşit peste noi, Anjin-san. N-am fost răniţi, fiul meu şi cu mine. Ne-m croit singuri drum de sub dărâmături. Cutremurele au continuat o săptămână şi mai bine, unele rele, altele foarte rele. Castelul cel mare, nou de la Fujimi, al lui Taiko, a fost distrus în întregime. Sute de mii de oameni au pierit în acel cutremur şi în incendiile care au urmat. Aceasta este cea mai mare primejdie, Anjin-san – focul care urmează întotdeauna. Satele, târgurile şi oraşele noastre mor atât de uşor. Uneori e un cutremur mare departe în larg şi legenda spune că asta dă naştere Valurilor Uriaşe. Ele sunt înalte de zece sau douăzeci de picioare. Nu există niciodată vreun semn şi n-au un anotimp anume. Valul Uriaş apare pur şi simplu din mare către ţărmurile noastre şi pătrunde adânc dincolo de ţărm. Pot să dispară oraşe. Yedo a fost pe jumătate distrus acum câţiva ani de un asemenea val. — Asta-i obişnuit la voi? În fiecare an? — O, da. În fiecare an, pe acest Pământ al Zeilor, avem cutremure. Şi incendii, şi inundaţii, şi Valuri Uriaşe, şi furtuni îngrozitoare – tai-fun. Natura e foarte aspră cu noi. I se adunară lacrimi la coada ochilor. Poate că din pricina asta iubim viaţa atât de mult, Anjin-san. Vezi, trebuie. Moartea

face parte din aerul, din marea, din pământul nostru. Ar trebui să ştii, Anjin-san, că pe acest Pământ al Lacrimilor, moartea este moştenirea noastră.

CAPITOLUL 30 — Eşti sigur că totul e gata, Mura? — Da, Omi-san, da, cred că da. Am urmat întocmai poruncile domniei voastre şi ale lui Igurashi-san. — Ar fi bine să nu iasă ceva prost, dacă vrei să nu fie alt staroste peste sat până la apusul soarelui, îi spuse morocănos Igurashi, şeful suitei lui Yabu. Singurul ochi rămas îi era roşu de nesomn. Sosise cu o zi în urmă din Yedo cu primul grup de samurai şi cu ordine precise. Mura nu răspunse, dădu doar respectuos din cap, cu ochii în pământ. Stăteau pe plajă, lângă debarcader, în faţa şirurilor îngenunchiate de săteni tăcuţi, înspăimântaţi şi istoviţi – toţi bărbaţii, femeile şi copiii din sat, afară doar de cei care nu se puteau da jos din pat – aşteptând să sosească galera. Toţi purtau hainele lor cele mai bune. Feţele fuseseră bine frecate, tot satul măturat ca de Ajunul Anului Nou, când, după o datină străveche, toată împărăţia strălucea de curăţenie. Bărcile pescăreşti erau aranjate cu grijă, năvoadele puse în ordine, funiile strinse colac. Chiar şi plaja de-a lungul golfului fusese greblată. — Nimic n-o să iasă prost, Igurashi-san, spuse Omi. Dormise foarte puţin în săptămâna din urmă, de când sosiseră din Osaka poruncile lui Yabu, printr-unul dintre porumbeii călători ai lui Toranaga. Pusese de îndată la treabă satul şi toţi bărbaţii sănătoşi de pe o rază de douăzeci de ti, ca să pregătească Anjiro pentru sosirea samurailor şi a lui Yabu. Şi acum, când Igurashi îi şoptise, numai lui, taina că marele daimyo Toranaga îl însoţea pe unchiul său şi că scăpase din capcana lui Ishido, era mai mult decât încântat că cheltuise atâţia bani. — Nu ai de ce să-ţi faci griji, Igurashi-san. Aceasta e feuda mea şi eu mă pun chezaş. — De acord. Da, aşa e. Dispreţuitor, Igurashi îi făcu semn lui Mura să plece, apoi adăugă încet: eşti răspunzător. Dar, îţi spun, fără supărare, că nu l-ai văzut niciodată pe stăpânul nostru când ceva iese prost. Dacă am uitat ceva, sau dacă putorile astea n-au făcut ceea ce era de datoria lor să facă, stăpânul nostru va preface întreaga ta feudă şi pe cele din nord şi din sud în grămezi de bălegar, până mâine, înainte de apusul soarelui. Plecă apoi cu paşi mari, înapoi la oamenii săi. În această dimineaţă sosiseră călare din Mishima, capitala din nord a lui Yabu, ultimele companii de samurai. Acum aceştia erau adunaţi alături de ceilalţi în formaţii militare compacte pe ţărm, în piaţă şi pe deal, cu steagurile fluturând în briza uşoară, cu suliţele ridicate sclipind în soare. Trei mii de samurai, elita armatei lui Yabu. Cinci sute de cavalerişti. Lui Omi nu-i era teamă. Făcuse tot ce se putea face şi controlase personal orice putea fi controlat. Dacă ceva ieşea prost, atunci asta era doar karma. Dar nimic n-are să iasă prost, îşi spuse, emoţionat. Cinci sute de koku fuseseră destinaţi şi cheltuiţi pentru pregătiri, mai mult decât venitul său pe un an întreg, înainte ca Yabu să-i mărească feuda. Fusese descumpănit de sumă, dar Midori, soţia lui, spusese că trebuiau să cheltuiască fără zgârcenie, că preţul era neînsemnat faţă de onoarea pe care seniorul Yabu le-o făcea. — Şi cu seniorul Toranaga aici cine ştie ce posibilităţi se mai ivesc? şoptise. Are atâta dreptate, gândi Omi mândru.

Cercetă din nou ţărmul şi piaţa satului. Totul părea perfect. Midori şi mama sa aşteptau sub baldachinul ce fusese pregătit ca să-l primească pe Yabu şi oaspetele său, Toranaga. Omi băgă de seamă că mamei lui nu-i tăcea deloc gura şi-şi dori ca Midori să poată fi cruţată de înţepăturile ei necontenite. Îndreptă o cută a chimonoului său deja impecabil, îşi aranjă săbiile şi privi spre mare. — Ascultă Mura-san, şopti Uo, pescarul, cu grijă. Era unul dintre cei cinci bătrâni ai satului şi îngenunchiase alături de Mura, în faţa celorlalţi. Ştii, sunt atât de speriat că dacă mi-aş da drumul, m-aş pişa ţărână. — Atunci n-o face, bătrâne prieten. Mura îşi ascunse un zâmbet. Uo era un bărbat lat în umeri, tare ca piatra, cu mâini mari şi nasul spart şi o expresie chinuită pe faţă. — N-o s-o fac, da' cred c-o să slobozesc una. Uo era faimos pentru umorul său, pentru curajul său şi pentru belşugul de gaze din pântece. Anul trecut, la concursul de tras aghioase, cu satul vecin din nord, el fusese campionul campionilor şi adusese mare cinste satului Anjiro. — Ei, poate ar fi bine să n-o faci, chicoti Haru, un pescar scund şi plin de zbârcituri. Una dintre căpăţânile astea pline cu rahat ar putea să te pizmuiască. Mura şuieră. — Vi se porunceşte să nu rostiţi nume de ocară pe seama samurailor, atâta vreme cât măcar unul singur se află în preajma satului. Oh ko, gândi obosit, sper să nu fi uitat nimic. Aruncă o privire în sus spre munţi, la palisada de bambus ce înconjura fortăreaţa provizorie pe care o construiseră cu atâta iuţeală şi sudoare. Trei sute de oameni săpaseră, construiseră şi căraseră. Cu casa cea nouă mersese mai uşor. Se afla pe o măgură, chiar sub locuinţa lui Omi, şi putea s-o vadă de aici: mai mică, dar cu acoperiş de ţiglă, o grădină încropită în pripă şi o casă mică de baie. Bănuiesc că Omi o să se mute acolo şi o să-i dea casa lui seniorului Yabu, cugetă. Privi înapoi, către promontoriul de unde trebuia să se ivească, dintr-o clipă într-alta, galera. Curând Yabu va păşi pe ţărm şi cu toţii se vor afla în mâinile zeilor, ale tuturor kami-lor, ale lui Dumnezeu Tatăl, ale Fiului Său Binecuvântat şi ale Sfintei Fecioare, oh ko! Sfântă Fecioară, apără-ne! Ar însemna prea mult să Te rog să-ţi pleci măreţul Tău ochi, în mod deosebit pe satul ăsta, Anjiro? Doar pentru următoarele câteva zile? Am avea nevoie de o, atenţie deosebită, care să ne ocrotească în faţa stăpânului şi seniorului nostru, o, da! O să aprind cincizeci de lumânări şi fii mei vor fi cu siguranţă crescuţi în Adevărata Credinţă, promise Mura. Astăzi era foarte mulţumit că era creştin; putea să intervină pe lângă Dumnezeu cel Unic şi asta era o protecţie suplimentară pentru satul său. Devenise creştin în tinereţe, pentru că seniorul său se convertise şi poruncise imediat ca toţi supuşii să devină creştini. Şi când, cu douăzeci de ani în urmă, acesta fusese ucis luptând pentru Toranaga împotriva lui Taiko, Mura rămăsese creştin pentru ai cinsti amintirea. Un bun soldat are doar un singur stăpân, îşi spuse. Numai unul singur. Ninjin, un bărbat cu faţa rotundă şi cu dinţi foarte laţi, era deosebit de neliniştit de prezenţa atâtor samurai. — Mura-san, îmi pare rău, da' e primejdios ce-ai făcut, groaznic, neh? Cutremurul ăl mic, de dimineaţă, a fost un semn al zeilor, o prevestire. Ai făcut o greşeală groaznică, Mura-san. — Ce-a fost, a fost, Ninjin. Las-o baltă. — Cum aş putea, e-n pivniţa mea şi.... — O parte este în pivniţa ta. Am şi eu destul, spuse Uo fără să mai zâmbească. — Nu e nimic nicăieri, bătrânii mei prieteni, spuse Mura cu grijă. Nu există nimic.

La porunca sa, treizeci de koku de orez fuseseră furaţi în ultimile zile din raţia samurailor. Şi acum erau dosiţi prin sat împreună cu alte provizii şi echipament – şi arme. — Fără arme, protestase Uo, orez da, da' arme, nu! — Se apropie războiul. — E-mpotriva legii să ai arme, se văitase Ninjin. Mura pufnise. — Asta-i o lege nouă, abia de doisprezece ani. Înainte de asta puteam s-avem orice fel de arme vroiam, şi nu eram legaţi de sat, puteam să mergem oriunde vroiam, să fim orice vroiam, puteam să fim ţărani, soldaţi, pescari, negustori, chiar şi samurai, unii au putut, ştiţi că ăsta-i adevărul. — Da, numa' că acu-i altfel, Mura-san, altfel. Taiko a poruncit să fie altfel! — Curând va fi aşa cum a fost întotdeauna. O să fim din nou soldaţi. — Atuncea s-aşteptăm, se rugase Ninjin. Te rog, acuma e împotriva legii. Dacă legea se schimbă, asta-i karma. Taiko a făcut legea: fără arme. De nici un fel. Sub pedeapsa cu moartea, pe loc. — Căscaţi ochii cu toţii! Taiko e mort! Ascultaţi ce vă zic, curând Omi-san o să aibă nevoie de oameni pregătiţi şi cei mai mulţi dintre noi am fost la război, neh? Am fost pescari şi războinici, toate la timpul lor. Nu-i adevărat? — Da, Mura-san, fusese de acord Uo, în ciuda teamei. Înainte de Taiko noi nu eram legaţi... — O să ne prindă. Nu se poate să nu ne prindă, se plânsese Ninjin. N-au nici o milă. O să ne fiarbă aşa cum l-au fiert pe barbar. — Tacă-ţi gura! — Ascultaţi prieteni, le spusese Mura. N-o să mai avem niciodată norocul ăsta. E trimis de Dumnezeu. Sau de zei. Trebuie să luăm fiecare cuţit, săgeată, suliţă, sabie, muschetă, scut, arc, pe care putem să punem mâna. Samuraii or să creadă că alţi samurai le-au furat. N-au venit puturoşii ăştia de prin întreg Izu? Şi care samurai are cu adevărat încredere în celălalt? Trebuie să ne luăm înapoi dreptul nostru de-a merge la război, neh? Tatăl meu a fost omorât în luptă. Aşa a fost şi tatăl lui şi tatăl tatălui lui. Ninjin, în câte bătălii ai fost? Zeci, neh? Uo, dar tu? Douăzeci? Treizeci? — Mai multe. Nu i-am slujit lui Taiko, blestemată fi-ei amintirea? A, înainte de a fi Taiko, era bărbat, ăsta-i adevărul. După aia ceva s-a schimbat în el, neh? Ninjin, nu uita că Mura-san e starostele. Şi n-ar trebui să uităm că tatăl lui a fost şi el staroste. Şi dacă starostele zice arme, atunci să fie arme. Acum, îngenunchiat în soare, Mura era încredinţat că făcuse bine, că acest nou război va ţine veşnic şi lumea lor va fi din nou ceea ce fusese dintotdeauna. Satul va fi aici şi bărcile şi unii dintre săteni, pentru că toţi bărbaţii, daimyo, samurai şi chiar eta, toţi bărbaţii trebuiau să mănânce şi peştele aştepta în mare, aşa că soldaţii-ţărani se vor întoarce din când în când din bătălie ca-ntotdeauna, şi îşi vor scoate bărcile în larg. — Ia uitaţi, spuse Uo şi întinse fără să vrea degetul. Se făcu brusc linişte. Galera ocolea promontoriul. *** Fujiko îngenunchiase umilă în faţa lui Toranaga, în cabina principală a galerei, pe care acesta o folosise în timpul călătoriei. Erau singuri. — Vă implor, Alteţă, se rugă. Luaţi pedeapsa asta de pe capul meu. — Nu este o pedeapsă, e o poruncă. — Am să mă supun, bineînţeles, dar nu pot să... — Nu poţi? izbucni Toranaga. Cum îndrăzneşti să te împotriveşti! Îţi spun că ai să fii concubina pilotului şi ai obrăznicia să te împotriveşti? — Îmi cer iertare, Alteţă, din toată inima, spuse Fujiko repede. Nu

vreau să mă împotrivesc. Vroiam să spun că nu pot să fac asta în felul în care doriţi. Vă implor să înţelegeţi. Iertaţi-mă, Alteţă, dar nu e cu putinţă să fii fericită sau să te prefaci că eşti fericită. Îşi plecă fruntea până atinse rogojina. Cu umilinţă stărui să-mi îngăduiţi să-mi fac seppuku. — Am spus mai-nainte că nu sunt de-acord cu moartea fără rost. Am o treabă pentru tine. — Vă rog, Alteţă, vreau să mor. Cu adâncă umilinţă vă rog: Vreau să mă alătur soţului şi fiului meu. Vocea lui Toranaga o şfichiui, acoperind sunetele vântului. — Ţi-am mai refuzat o dată această onoare. Nu o meriţi încă. Şi datorezi bunicului tău, seniorului Hiro-matsu, cel mai vechi prieten al meu, că ţi-am ascultat trăncănelile neobrăzate până acum. De-ajuns cu prostiile, femeie! Încetează să te porţi ca un ţăran necioplit. — Cu umilinţă vă implor să-mi permiteţi să-mi tai părul şi să devin călugăriţă. Buddha va... — Nu, ţi-am dat o poruncă. Supune-te. — Să mă supun! spuse ea, fără să-şi ridice chipul împietrit. Apoi mai mult ca pentru sine: Credeam că mi s-a poruncit să plec la Yedo. — Ţi s-a poruncit să vii pe acest vas. Îţi uiţi rangul, îţi uiţi strămoşii, îţi uiţi datoria? Ţi-ai uitat datoria! Mă dezguşti. Du-te şi pregăteste-te. — Vreau să mor. Vă rog lăsaţi-mă să mă alătur lor, Alteţă. — Soţul tău s-a născut samurai din greşeală. A fost un neputincios, aşa că şi mlădiţa lui ar fi fost la fel de neputincioasă. Nebunul ăla aproape că m-a ruinat. Să te alături lor, ce prostie! Ţi se interzice să-ţi faci seppukul! Acum ieşi afară. Dar ea nu se mişcă. — Poate c-ar fi mai bine să te trimit la eta. Într-una din casele lor. Poate că asta-ţi va aminti de buna-cuviinţă şi de datorie. Femeia se scutură, străbătută de un fior, dar şuieră provocatoare: — Cel puţin ar fi japonezi! — Eu sunt stăpânul tău de drept. Ai – să – faci – ce – poruncesc – eu! Fujiko şovăi. Apoi ridică din umeri. — Da, stăpâne. Îmi cer iertare pentru proastele maniere. Îşi aşeză palmele pe rogojină şi îşi aplecă capul jos, cu vocea plină de căinţă, dar în inima ei nu era convinsă şi el ştia că ea ştia ce avea de gând să facă. — Alteţă, îmi cer iertare din suflet pentru că v-am tulburat, pentru că v-am distrus wa-ul, armonia, şi pentru lipsa de bună cuviinţă. Aţi avut dreptate. Eu sunt cea care am greşit. Se ridică şi se îndreptă tăcută spre uşa cabinei. — Dacă-ţi promit că vei avea ceea ce doreşti, spuse Toranaga, vei face, în schimb, tot ceea ce vreau, din tot sufletul? Ea răsuci încet capul. — Pentru câtă vreme, Alteţă? Vă implor să-mi îngăduiţi să întreb, pentru câtă vreme trebuie să fiu concubina barbarului? — Un an. Fujiko se întoarse şi atinse clanţa uşii. Toranaga spuse: — O jumătate de an. Mâna ei se opri. Tremurând, îşi sprijini fruntea de canaturi. — Da. Mulţumesc, Alteţă. Mulţumesc. Toranaga se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Ea o deschise, se plecă înaintea lui şi o închise după el. Apoi lacrimile-i izbucniră tăcute. Ea era samurai. *** Toranaga ieşi pe punte simţindu-se foarte mulţumit de sine însuşi.

Obţinuse ceea ce vroise, fără prea multe probleme. Dacă ar fi insistat prea mult, fata nu i s-ar fi supus, ba şi-ar fi luat viaţa fără îngăduinţa lui. Dar acum va încerca din răsputeri să-l mulţumească şi era foarte important ca ea să devină de bună voie concubina pilotului, măcar de ochii lumii. Şi şase luni erau mai mult decât deajuns. Cu femeile te descurci mai uşor decât cu bărbaţii, gândi mulţumit. Cu mult mai uşor, în anumite privinţe. Apoi văzu samuraii lui Yabu strânşi în jurul golfului şi buna dispoziţie îi dispăru. — Bine ai venit în Izu, senior Toranaga, spuse Yabu. Am poruncit să se strângă câţiva oameni ca să vă fie escortă. — Bine. Galera mai avea încă două sute de iarzi până la chei, apropiindu-se lin, şi îl puteau vedea pe Omi, Igurashi, rogojinile şi baldachinul. — Totul s-a făcut aşa cum am vorbit la Osaka, spuse Yabu. Dar de ce să nu stai la mine câteva zile? Aş fi onorat şi-ar putea fi folositor. Ai putea confirma alegerea celor două sute cincizeci de oameni pentru regimentul de muschete şi ai putea cunoaşte pe comandantul lor. — Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, dar trebuie să ajung la Yedo cât de repede cu putinţă, Yabu-san. — Două sau trei zile? Te rog. Câteva zile libere, lipsite de griji, ţi-ar prinde bine, neh? Sănătatea domniei-tale este importantă pentru mine – pentru toţi aliaţii noştri. Puţină odihnă, hrană bună şi vânătoare. Toranaga căuta disperat o soluţie. Ca să rămână aici cu numai cincizeci de străji era cu neputinţă. Ar fi fost întru totul în putera lui Yabu şi asta ar fi fost mai rău decât la Osaka. Cel puţin cu Ishido ştiai la ce să te aştepţi şi respecta anumite reguli. Dar Yabu, Yabu este tot atât de înşelător ca şi un rechin. Iar rechinii nu trebuie ispitiţi, îşi spuse. Niciodată în teritoriul lor. Niciodată cu propria ta viaţă. Ştia că, de îndată ce Yabu va fi convins că va putea obţine mai mult de la Ishido, înţelegerea pe care o încheiase cu el la Osaka avea să capete tot atâta greutate ca şi urina lor când atinsese pământul. Şi dacă Yabu i-ar prezenta lui Ishido capul lui Toranaga pe un taler de lemn, ar obţine pe dată mult mai mult decât era pregătit Toranaga să-i ofere. Să-l ucid sau să merg pe ţărm? Avea de ales. — Eşti prea bun, spuse, dar trebuie să mă duc la Yedo. Niciodată n-am crezut că Yabu va avea timp să adune atât de mulţi oameni aici. A descifrat, oare, codul nostru? — Te rog îngăduie-mi să insist, Toranaga-sama. Se vânează bine prin preajmă. Am adus şoimi cu oamenii mei. Puţină vânătoare după sihăstria de la Osaka ar face bine, neh? — Da, ar fi minunat să vânăm astăzi. Îmi pare rău că mi-am pierdut şoimii acolo. — Dar nu sunt pierduţi. De bunăseamă că Hiro-matsu îi va aduce cu el la Yedo. — I-am poruncit să le dea drumul de îndată ce ne vom afla în siguranţă, departe. Dacă ar fi ajuns la Yedo şi-ar fi pierdut din agerime şi-ar fi fost de nestăpânit. E una din puţinele mele reguli, să folosesc doar şoimii pe care i-am pregătit eu şi să nu le îngădui nici un alt stăpân. Aşa ei repetă doar greşelile mele. — E o regulă bună. Mi-ar place să le ascult şi pe celelalte. Poate la cină, deseară. Îmi trebuie rechinul ăsta, îşi zise amar, Toranaga. E prea devreme să-l ucid acum. Două parâme zburară spre ţărm şi fură prinse şi legate bine. Se întinseră şi zbârnâiră, iar galera se răsuci scurt. Fură ridicate vâslele. Pasarela se propti de ţărm şi Yabu apăru în capătul ei. Într-un glas, mulţimea samurailor slobozi strigătul de luptă: Kasigi! Kasigi! şi urletul lor ridică spre cer, cu ţipete prelungi, pescăruşii. Apoi, ca

un singur om, samuraii se înclinară. Yabu le răspunse cu o plecăciune, apoi se întoarse spre Toranaga şi îl invită cu o mişcare largă. — Să coborâm la ţărm. Plimbându-şi privirea peste samuraii strânşi, peste sătenii trântiţi în praf, Toranaga se întrebă: acesta să fie locul unde voi muri de sabie, aşa cum mi-a prezis astrologul? Cu siguranţă prima parte a prezicerii s-a împlinit, numele meu este scris acum pe zidurile Osakăi. Îndepărtă gândul. De la capătul pasarelei strigă tare către cei cincizeci de samurai ai săi, care acum erau îmbrăcaţi în uniforme cafenii ca şi chimonoul lui. — Rămâneţi cu toţii aici. Căpitane, te vei pregăti pentru a pleca îndată! Mariko-san, ai să stai în Anjiro trei zile. Ia-l pe pilot şi pe Fujiko-san îndată şi aşteaptă-mă în piaţă. Apoi se întoarse cu faţa spre ţărm şi spre uluirea lui Yabu, spuse şi mai tare: Acum, Yabu-san, am să-ţi trec în revistă regimentele. Trecu într-o clipă pe lângă el şi păşi de-a lungul schelei cu siguranţa arogantă a unui general – ceea ce de fapt era. Nici un general nu câştigase vreodată mai multe bătălii. Şi nici unul nu fusese mai iscusit, cu excepţia lui Taiko, iar el era mort. Nici un general nu purtase mai multe războaie, nu fusese mai răbdător sau nu pierduse mai puţini oameni. Şi nu fusese niciodată înfrânt. Un freamăt de uimire străbătu întregul ţărm când fu recunoscut. Trecerea în revistă era cu totul neaşteptată. Numele său trecu din gură în gură şi tăria şoaptelor şi veneraţia pe care o isca îl umplu de mândrie. Îl simţi pe Yabu urmându-l, dar nu privi înapoi. — Ah, Igurashi-san, spuse cu un entuziasm pe care nu îl simţea. Mă bucur că te văd. Vino cu mine. Îţi vom inspecta oamenii împreună. — Da, Alteţă. — Iar tu trebuie să fii Kasigi Omi-san. Tatăl tău este un vechi tovarăş de arme al meu. Urmează-mă şi tu. — Da, stăpâne, răspunse Omi, umflându-se în pene pe măsura cinstei ce i se acordase. Mulţumesc. Toranaga porni cu pas vioi. Îi luase cu el ca să-i împiedice să vorbească în taină cu Yabu, ştiind că viaţa lui depindea de păstrarea iniţiativei. — N-ai luptat cu noi la Odawara, Igurashi-san? întrebă, ştiind, deja, că acolo îşi pierduse samuraiul ochiul. — Da, Alteţă, am avut această cinste. Eram împreună cu seniorul Yabu şi am slujit în aripa dreaptă a lui Taiko. — Atunci aţi avut locul de onoare, acolo a fost lupta cea mai crâncenă. Trebuie să vă aduc multe mulţumiri, ţie şi stăpânului tău. — Am zdrobit duşmanul, Alteţă. Ne-am facut numai datoria. Deşi Igurashi îl ura pe Toranaga, era mândru că acesta îşi amintea întâmplarea şi că i se mulţumea. Ajunseseră în faţa primului regiment. Vocea lui Toranaga se ridică răsunătoare. — Da, tu şi oamenii din Izu m-aţi ajutat foarte mult. Poate, dacă nu eraţi voi, nu aş fi câştigat Kwanto! Nu, Yabu-sama? adăugă, oprindu-se pe neaşteptate, acordându-i lui Yabu, în public, un titlu şi sporindu-i astfel cinstea. Yabu fu din nou descumpănit de atâta măgulire. Simţea că nu era mai mult de cât i se cuvenea, dar nu se aşteptase la aşa ceva de la Toranaga şi nici n-avusese de gând să accepte o trecere în revistă din partea lui. — Poate, dar eu mă îndoiesc. Taiko a ordonat ca întregul clan Beppu să fie şters de pe faţa pământului. Aşa a şi fost. Se întâmplase cu zece ani în urmă, când doar numerosul şi străvechiul clan Beppu, condus de Beppu Genzaemon, se mai împotrivea forţelor unite ale lui Toranaga şi generalului Nakamura, viitorul Taiko, fiind ultimul

obstacol important în calea deplinei dominaţii a lui Nakamura asupra imperiului. Beppu stăpânea Cele Opt Provincii – Kwanto – de secole. O sută cincizeci de mii de oameni înconjuraseră oraşul fortificat Odawara, care apăra trecătoarea ce, tăind munţii, ducea la neînchipuit de bogatele câmpii de orez de dincolo. Asediul ţinuse unsprezece luni. Noua concubină a lui Nakamura, aristocrata doamnă Ochiba, strălucitoare la abia optsprezece ani, venise la reşedinţa stăpânului său în afara zidurilor, cu copilul în braţe, Nakamura fiind nebun după primul său născut. Şi cu doamna Ochiba venise sora ei mai tânăra, Genjiko, pe care Nakamura promise să i-o dea de soţie lui Toranaga. — Alteţă, spusese Toranaga, aş fi cu siguranţă onorat să ne legăm casele şi mai strâns, dar în loc ca eu să mă căsătoresc cu doamna Genjiko, aşa cum aţi propus, mai bine să se mărite cu fiul meu, moştenitorul meu, Sudara. Îi trebuiseră lui Toranaga multe zile ca să-l convingă pe Nakamura, dar în cele din urmă acesta acceptase. Apoi, când hotărârea fusese anunţată doamnei Ochiba, ea răspunsese pe dată: — Cu umilinţă, Alteţă, mă opun căsătoriei. Nakamura râsese. — Şi eu mă opun! Sudara nu are decât zece ani, şi Genjiko are treisprezece. Chiar şi-aşa, de-acum sunt logodiţi. Şi când va împlini cincisprezece ani, se vor căsători. — Dar, Alteţă, seniorul Toranaga este deja cumnatul tău, neh? Cu siguranţă că asta este destul pentru o înrudire. Trebuie să te apropii mai mult de familiile Fujimoto şi Takashima – ba chiar de curtea imperială. — Toţi cei de la curte sunt nişte capete seci şi nişte oameni de paie, spuse Nakamura cu vocea sa aspră de ţăran. Ascultă O-chan: Toranaga are şaptezeci de mii de samurai. Când o să zdrobim clanul Beppu, el o să stăpânească Kwanto şi încă mai mulţi oameni. Fiul meu o să aibă nevoie de comandanţi ca Yoshi Toranaga, aşa cum şi eu am nevoie de ei. Da, şi într-o zi fiul meu va avea nevoie de Yoshi Sudara. E mai bine ca Sudara să fie unchiul fiului meu. Sora ta este logodită cu Sudara, iar Sudara va locui cu noi câţiva ani, neh? — Desigur, Alteţă, încuviinţase imediat Toranaga, dându-şi fiul şi moştenitorul ostatec. — Bine, dar ascultă. Mai întâi tu şi Sudara veţi jura credinţă veşnică fiului meu. Şi aşa se şi întâmplase. Apoi, în timpul celei de-a zecea luni de asediu, primul copil al lui Nakamura murise din cauza febrei sau a unei infecţii, sau a unor kami răi. — Fie ca toţi zeii să-i blesteme pe Odawara şi Toranaga! urlase Ochiba. E vina lui Toranaga că suntem aici, el vrea Kwanto. Este vina lui că fiul nostru este mort. El este adevăratul tău duşman. El vrea ca tu şi cu mine să murim. Porunceşte-i să moară sau să conducă lupta. Lasă-l să fie în frunte. Lasă-l să plătească cu viaţa, viaţa fiului nostru. Cer răzbunare... Aşa că Toranaga condusese atacul. Luase castelul Odawara minând zidurile şi desfăşurând un atac frontal. Apoi Nakamura, copleşit de durere, transformase oraşul în praf şi pulbere. Odată cu prăbuşirea lui şi cu uciderea celor din clanul Beppu, împărăţia era supusă şi Nakamura deveni mai întâi kampaku şi apoi taiko. Dar la Odawara muriseră mulţi oameni. Prea mulţi, gândea Toranaga, acolo, la Anjiro, pe ţărm. Îl privi pe Yabu. — E păcat că Taiko e mort, neh? — Da. — Cumnatul meu a fost un mare conducător şi un mare dascăl totodată. Ca şi el, nici eu nu uit vreodată un prieten sau un duşman. — Curând seniorul Yaemon va fi major. Spiritul lui este cel al lui Taiko. Alteţă... Dar înainte ca Yabu să poată opri inspecţia, Toranaga trecuse deja mai

departe. Iar el nu putea face altceva decât să-l urmeze. Toranaga merse deosebit de vioi de-a lungul rândurilor, oprindu-se ici şi colo în faţa câte unui om, recunoscând pe câte unii. Ochii îi alergau în toate părţile în timp ce-şi scotocea memoria după chipuri şi nume. Avea această foarte rară calitate a generalilor deosebiţi, care atunci când trec în revistă o armată o fac astfel încât fiecare om simte, cel puţin pentru acel moment, că generalul îl caută pe el anume. Poate chiar ca să vorbească numai cu el dintre toţi camarazii săi. Toranaga făcea exact acel lucru pentru care se născuse şi pe care îl făcuse de mii de ori. Stăpânea oamenii cu voinţa sa. Când trecură şi de ultimul samurai, Yabu, Igurashi şi Omi erau istoviţi. Dar Toranaga nu era şi, din nou, înainte ca Yabu să-l poată opri, porni iute spre o movilă şi se urcă pe ea. — Samurai din Izu, vasali ai prietenului şi aliatului meu, Kasigi Yabu-sama! strigă tare, cu vocea sa sonoră. Sunt onorat să mă aflu aici, să văd parte din puterea provinciei Izu, parte din forţele marelui meu aliat. Ascultaţi samurai, nori negri se strâng deasupra împărăţiei ameninţând pacea lui Taiko. Trebuie să protejăm darurile lăsate nouă de Taiko, împotriva trădării celor suspuşi. Fiecare samurai să fie pregătit. Fiecare armă să fie ascuţită. Împreună vom apăra moştenirea sa. Şi vom învinge. Fie ca zeii Japoniei, mari şi mici, să ne aibă în pază. Fie ca ei să spulbere fără milă pe toţi cei care se împotrivesc poruncilor lui Taiko. Apoi îşi ridică ambele braţe şi rosti strigătul lor de luptă, Kasigi şi, lucru nemaiântâlnit, se înclină în faţa legiunilor şi rămase plecat. Toţi se uitau încremeniţi la el. Apoi strigătul Toranaga vui pe deasupra regimentelor, odată şi încă odată, şi toţi samuraii se plecară la rândul lor. Chiar şi Yabu făcu o plecăciune, năucit de forţa momentului. Înainte ca Yabu să se poată ridica, Toranaga coborâse din nou movila, cu acelaş pas iute. — Du-te cu el, Omi-san, porunci Yabu. Ar fi fost nedemn pentru el să alerge după Toranaga. — Da, stăpâne. Când Omi se depărtă, Yabu îi spuse lui Igurashi: — Ce veşti ai de la Yedo? — Doamna Yuriko, soţia voastră, a spus ca mai întâi să vă spun că se fac mobilizări uriaşe prin tot Kwanto. Nimic la vedere, dar pe dedesubt totul clocoteşte. Ea crede că Toranaga se pregăteşte de război. Un atac brusc, probabil împotriva Osakăi. — Şi Ishido? — Nimic nou până la plecarea noastră. Asta a fost cu cinci zile în urmă. Şi tot nimic despre fuga lui Toranaga. Am auzit despre asta abia ieri, doamna voastră a trimis un porumbel călător de la Yedo. — A, Zukimoto a pregătit deja astă? — Da, Alteţă. — Bine. — În mesaj scria: Toranaga a scăpat cu bine de la Osaka, într-o galeră, împreună cu stăpânul nostru. Faceţi pregătiri să-l primiţi la Anjiro. Am crezut înţelept să păstrez aceasta secret, faţă de toţi, cu excepţia lui Omi-san. Dar suntem toţi pregătiţi. — Cum? — Am poruncit un exerciţiu de război, Alteţă, în întreg Izu. În trei zile fiecare drum şi fiecare trecătoare din Izu vor fi închise, dacă asta doriţi. La nord e o falsă flotă de piraţi, care poate scufunda orice navă neînsoţită, ziua sau noaptea, dacă asta doriţi. Şi e loc aici pentru domnia voastră şi pentru un oaspete oricât de important, dacă asta doriţi. — Bine. Altceva? Alte veşti? Igurashi şovăi să spună veştile al căror sens nu-l înţelegea. — Aici ne-am pregătit pentru orice, dar în dimineaţa asta a sosit o

scrisoare cifrată din Osaka. Toranaga a demisionat din Consiliul Regenţilor. — Imposibil! De ce ar face-o? — Nu ştiu. Nu pot să înţeleg asta. Trebuie să fie adevărat, Alteţă. N-am avut niciodată informaţii false din această sursă. — Doamna Sazuko? întrebă Yabu cu grijă, vorbind despre cea mai tânără concubină a lui Toranaga, a cărei slujnică era iscoada. Igurashi încuviinţă. — Da, dar nu înţeleg nimic. Acum regenţii îl vor acuza de trădare. Nu-i aşa? O să-l condamne la moarte. Ar fi o nebunie să demisioneze, neh? — Poate că Ishido l-a forţat s-o facă. Dar cum? N-am auzit nici cel mai mic zvon. Toranaga n-ar fi renunţat niciodată din propria voinţă. Ai dreptate, ăsta ar fi gestul unui nebun. Dacă-i aşa, e pierdut. Trebuie să fie o informaţie falsă. Yabu coborî tulburat dealul, privindu-l pe Toranaga traversând piaţa către Mariko şi barbar, cu Fujiko lângă el. Acum Mariko mergea alături de Toranaga, ceilalţi aşteptându-i în piaţă. Toranaga vorbea repede şi agitat. Apoi Yabu îl văzu dându-i un sul de hârtie şi se întrebă ce era în el şi ce se discutase. Ce nou şiretlic pregăteşte Toranaga? se întrebă, dorind ca soţia sa să fie aici, să-l ajute cu sfaturile ei înţelepte. Pe chei Toranaga se opri. Nu se urcă pe navă ca să se pună la adăpost, apărat de oamenii săi. Ştia că ultima carte trebuia jucată pe ţărm. Nimic nu era încă hotărât. Îi privi pe Yabu şi pe Igurashi, apropiindu-se. Nu putea să fugă acum, nepăsarea obraznică a lui Yabu spunea foarte mult. — Deci, Yabu-san? — Rămâi pentru câteva zile, nobile Toranaga? — Ar fi mai bine pentru mine dacă aş pleca imediat. Yabu poruncise tuturor să se depărteze. După o clipă cei doi bărbaţi se aflau singuri pe plajă. — Am veşti neliniştitoare de la Osaka. Ai demisionat din Consiliul Regenţilor? — Da, am demisionat. — Atunci te-ai condamnat singur la moarte, ţi-ai distrus cauza, vasalii, aliaţii, prietenii. Ai distrus Izu şi, odată cu el, pe mine. — Consiliul Regenţilor poate cu siguranţă să-ţi ia feuda şi viaţa, dacă doreşte. Da. — Pe toţi zeii, vii sau morţi, ori încă nenăscuţi...! Yabu se lupta să-şi stăpânească mânia. Îmi cer iertare pentru proastele mele maniere, dar atitudinea ta e incredibilă... Da, cer iertare. N-avea nici un sens să-şi dezvăluie emoţiile, cu toţii ştiau că asta era de nedorit şi ruşinos. E mai bine pentru tine să stai aici, senior Toranaga. — Mai degrabă cred c-am să plec îndată. — Aici sau la Yedo, care-i diferenţa? Ordinul regenţilor va sosi curând. Îmi închipui că ai să vrei să-ţi faci seppuku deîndată. Cu demnitate. În linişte. M-aş simţi onorat să fiu secondantul tău. — Mulţumesc, dar încă nu a sosit nici un ordin, aşa că am să-mi păstrez capul acolo unde este. — Ce mai contează o zi sau două? Cu siguranţă ordinul este de neocolit. Am să fac toate pregătirile. Da, şi totul va fi perfect, poţi să ai încredere în mine. — Îţi mulţumesc. Da, înţeleg de ce vrei capul meu. — Şi capul meu va cădea. Dacă îl trimit pe al tău lui Ishido, sau i-l duc eu şi îi cer iertare, asta s-ar putea să ajute, deşi mă îndoiesc, neh? — Dacă aş fi în locul tău şi eu ţi-aş cere capul. Din nefericire capul meu nu te va putea ajuta de loc. — Cred că ai dreptate, dar merită încercat. Yabu scuipă cu ciudă în ţărână. Merit să mor pentru că am fost atât de prost încât să mă las în puterea netotului ăla. — Ishido nu va şovăi să-ţi ia capul, dar mai întâi o să-ţi ia Izu. O, da,

Izu e pierdut, dacă el are puterea. — Nu mă scoate din sărite. Ştiu că asta o să se întâmple! — Nu te supăra, prietene, îi spuse Toranaga, bucurându-se că Yabu se făcea de râs. Am spus doar că, atâta timp cât Ishido este la putere, tu eşti pierdut şi Izu este pierdut. Pentru că ruda sa, Ikawa Jikkyu, râvneşte cu ardoare Izu. Dar Yabu-san, Ishido nu are toată puterea, încă. Şi îi spuse ca de la prieten la prieten de ce îşi dăduse demisia. — Consiliul este paralizat! Yabu nu-şi putea crede urechilor. — Nu mai există nici un Consiliu. Şi nu va mai fi până ce nu vor exista din nou cinci membri. Gândeşte-te, Yabu-san, nu sunt acum mai puternic ca niciodată, neh? Ishido este neputincios, ca şi Jikkyu. Acum ai tot timpul de care ai nevoie ca să-ţi pregăteşti oamenii. Acum ai Suruga şi Totomi. Acum ai capul lui Jikkyu. Peste câteva luni o să-l vezi într-o ţeapă, alături de capetele tuturor celor din neamul lui şi vei intra călare în stăpânirea noilor tale feude. Brusc se răsuci şi strigă: Igurashi-san! şi cinci sute de oameni auziră comanda. Igurashi porni în fugă, dar înainte ca samuraiul să facă trei paşi, Toranaga strigă din nou: — Adu o gardă de onoare cu tine. Cincizeci de oameni! Mai repede! Nu îndrăznea să-i lase lui Yabu nici o clipă de răgaz, ca acesta să nu-şi dea seama de marele cusur al spuselor sale: că dacă Ishido era încolţit acum şi nu avea puteri, atunci capul lui Toranaga, pe un talger de lemn, ar fi avut mare preţ pentru Ishido şi deci şi pentru Yabu. Sau, şi mai bine, Toranaga legat ca un criminal de rând şi predat viu la porţile castelului Osaka, i-ar fi adus lui Yabu nemurirea şi cheile provinciei Kwanto. În timp ce garda de onoare se forma în faţa sa, Toranaga spuse cu glas puternic: — În cinstea acestei ocazii, poate vei accepta asta ca o dovadă de prietenie. Apoi îşi scoase sabia cea lungă, o întoarse pe lat cu ambele mâini şi i-o oferi. Yabu luă sabia ca-n vis. Era nepreţuită. Era o moştenire Minowara şi faimoasă în întreaga împărăţie. Toranaga stăpânea sabia de cincisprezece ani. Îi fusese dăruită de Nakamura în faţa celor mai importanţi daimyo din împărăţie, din care lipsea Beppu Genzaemon, în cadrul unei ceremonii, ca o parte din răsplata pentru înţelegerea lor tainică. Aceasta se întâmplase cu puţin după bătălia de la Nagakude, cu mult înainte de apariţia doamnei Ochiba. Toranaga îl învinsese pe generalul Nakamura, viitorul Taiko, pe când Nakamura era doar fără mandat, sau împuternicire formală, sau titluri, şi soarta puterii era încă în cumpănă. În loc să adune o oştire numeroasă, şi să-l copleşească pe Toranaga, aşa cum obişnuia, Nakamura hotărâse să adopte o poziţie împăciuitoare. Îi oferise lui Toranaga un tratat de prietenie şi o alianţă trainică şi pe cumnata lui drept soţie. Faptul că femeia era deja măritată şi trecută de mult de floarea vârstei, nu stingherea pe nici unul dintre ei. Toranaga acceptă imediat. Soţul femeii, unul dintre vasalii lui Nakamura, mulţumind zeilor că invitaţia de a divorţa de ea nu fusese însoţită de o invitaţie de a-şi face seppuku, o trimisese, recunoscător, înapoi cumnatului ei. Toranaga se căsători cu ea deîndată, cu tot fastul şi ceremonia de care era în stare, şi în aceeaşi zi semnă un tratat de prietenie secret, cu nemăsurat de puternicul clan Beppu, inamici deschişi ai lui Nakamura, care la acea vreme încă stăpâneau trufaşi Kwanto, în spatele prea lipsit de apărare a lui Toranaga. Apoi Toranaga dăduse drumul şoimilor şi aşteptase inevitabilul atac a lui Nakamura, dar acesta nu venise. În schimb, spre uluirea lui, Nakamura îşi trimisese preaiubita şi venerata mamă în tabăra lui Toranaga, ca ostatec, spunând tuturor că aceasta îşi vizitează fiica vitregă, acum soţia lui Toranaga, dar faţă nici o îndoială, ostatecă. Şi-l invitase în schimb pe Toranaga la marea întâlnire a tuturor daimyo pe care o pregătise la Osaka.

Toranaga se gândise îndelung şi adânc. Apoi acceptase invitaţia, sugerând aliatului său, Beppu Genzaemon, că ar fi neînţelept să meargă amândoi. Apoi, în taină, pusese în mişcare şaizeci de mii de samurai către Osaka, drept pavăză împotriva trădării la care se aştepta din partea lui Nakamura, şi îl lăsase pe cel mai mare dintre fii săi, Noboru, să se îngrijească de noua lui soţie şi de mama acesteia. Fără să stea pe gânduri, Noboru îngrămădise vreascuri uscate sub streşinile locuinţei lor şi le spusese fără ocolişuri că le va da foc dacă i se va întâmpla ceva tatălui său. Toranaga zâmbi amintirii. Cu o noapte înainte de a intra în Osaka, ca de obicei, fără prea multă ceremonie, Nakamura îl vizitase în taină, singur şi neînarmat. — Bun găsit, Tora-san. — Bun găsit, senior Nakamura. — Am luptat cot la cot în prea multe bătălii, ştim prea multe taine, am mâncat de prea multe ori din acelaşi blid ca să ne mai ascundem după degete. — Sunt de aceeaşi părere, spuse Toranaga prevăzător. — Atunci ascultă: sunt la un fir de păr de a supune împărăţia. Ca să am întreaga putere trebuie să am mai întâi respectul străvechilor clanuri, stăpânilor ereditari de feudă, moştenitorii familiilor Fujimoto, Takashima şi Minowara. Odată puterea luată, oriqare dintre aceşti daimyo, sau toţi trei la un loc, pot să crape, că nu-mi pasă. — Respectul meu îl ai. Ca întotdeauna. Bărbatul scund, cu faţa zbârcită ca a unei maimuţe, râsese în hohote. — Ai câştigat cinstit la Nagakude. Eşti cel mai bun general pe care îl ştiu, cel mai mare daimyo din imperiu. Dar acum trebuie să terminăm cu joaca şi tu şi eu. Ascultă, mâine vreau să mi te închini în faţa tuturor acestor daimyo. Te vreau vasal, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, vasal de bunăvoie. În faţa tuturor. Nu linguşitor, ci politicos, supus şi respectuos. Dacă eşti vasalul meu, ceilalţi or să se calce în picioare grăbindu-se să se lase cu fruntea la pământ şi cu dosurile-n aer. Iar cei câţiva care n-or s-o facă, ei bine, or să vadă ei. — Asta o să te facă stăpân peste întreaga Japonie, neh? — Da, primul în istorie. Iar tu vei fi cel care m-a făcut. Recunosc că nu pot fără tine. Dar, ascultă, dacă faci asta pentru mine, o să fi primul după mine. Orice cinste pe care o doreşti. Orice. E destul pentru amândoi. — Pentru amândoi? — Da. Mai întâi am să iau Japonia. Apoi Coreea. Apoi China. I-am spus lui Goroda că asta vreau şi aşa o să se întâmple. Apoi îţi las Japonia – ca provincie a Chinei mele! — Dar acum, senior Nakamura? Acum trebuie să mă supun, neh? Sunt în puterea ta, neh? Toate forţele tale copleşitoare sunt în faţa mea iar Beppu îmi ameninţă spatele. — O să am grijă de ei destul de curând, spusese războinicul ţăran. Corbii ăia trufaşi mi-au refuzat invitaţia şi nu vor veni mâine aici. Mi-au trimis pergamentul înapoi acoperit cu găinaţ. Vrei pământurile lor? Tot Kwanto? — Nu vreau nimic de la ei sau de la altcineva, spusese el. — Mincinosule, spusese Nakamura. Ascultă, Tora-san. Am aproape cincizeci de ani şi nici una dintre femeile mele nu mi-a dat vreun fiu sau vreo fiică. Am snagă din belşug, întotdeauna am avut, şi în viaţa mea m-am culcat cu o sută, poate două sute de femei de toate felurile, de toate vârstele, în toate chipurile,.dar nici una nu mi-a născut un copil, nici măcar mort. Am totul, dar n-am nici un fiu şi nu voi avea niciodată. Asta este karma mea. Ai patru fii în viaţă şi cine ştie câte fiice. Ai patruzeci şi trei de ani şi mai poţi zămisli încă o duzină de fii la fel de uşor cum se balegă un cal, asta-i karma ta. De asemenea eşti un Minowara şi asta e tot karma. Dacă ţi-aş adopta unul dintre fii şi l-aş face moştenitorul meu?

— Acum? — Destul de curând. Să zicem peste trei ani. Pe vremuri nu era aşa de important să ai un moştenitor. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Răposatul nostru stăpân, Goroda, a făcut prostia să se lase ucis. Acum toate ţinuturile sunt ale mele. Ar putea fi ale mele. E bine? — Ai să faci înţelegerea oficială, în public, peste doi ani? — Da, peste doi ani. Poţi să ai încredere în mine. Avem aceleaşi interese. Ascultă! Peste doi ani, de faţă cu toţi, şi-o să ne înţelegem, tu şi eu, care dintre fii. Aşa împărţim totul, ei? Familiile noastre unite sunt bine înfipte în viitor, aşa că de-aici nici o grijă şi asta e bine şi pentru tine şi pentru mine. Câştigul va fi uriaş. Mai întâi Kwanto. Ei? — Poate Beppu Genzaemon se va supune, dacă eu mă supun. — Nu pot să-i îngădui, Tora-san. Râvneşti pământurile lor. — Nu râvnesc nimic. Nakamura râsese vesel. — Da, dar ar trebui. Kwanto este ceea ce meriţi. Este în siguranţă dincolo de zidurile munţilor, uşor de apărat. Controlând delta vei controla cele mai bogate timpuri de orez din imperiu. Vei avea spatele la mare şi un venit de două milioane de koku. Dar să nu-ţi aşezi capitala la Kamakura. Sau la Odawara. — Kamakura a fost întotdeauna capitala provinciei Kwanto. — Şi de ce n-ai râvni Kamakura, Tora-san? Nu-i de şase sute de ani acolo altarul sfânt al kami-ului păzitor al familiei tale, nu este Hachiman, kami-ul războiului, o zeitate Minowara? Strămoşul tău a fost înţelept să-şi aleagă un kami al războiului căruia să i se închine. — Nu râvnesc la nimic şi nu mă închin la nimic. Un altar e doar un altar şi nici un kami al războiului nu se ştie să fi stat vreodată într-un altar. — Mă bucur că nu râvneşti nimic, Tora-san. Căci atunci nimic n-o să te dezamăgească. Eşti ca mine în privinţa asta, dar Kamakura nu-i o capitală potrivită pentru tine. Sunt şapte trecători care duc acolo la ea, prea multe drumuri ca să poată fi apărată. Şi nu e la mare. Nu, nu te-aş sfătui să te-aşezi în Kamakura. Ascultă, ar fi mult mai bine şi-ai fi mult mai în siguranţă dacă te-ai duce mai departe, peste munţi. Ai nevoie de un port la mare. E unul pe care l-am văzut odată – Yedo. Acum e doar un sat de pescari, dar o să-l faci tu un oraş mare, uşor de apărat, perfect pentru negoţ. Tu sprijini negoţul. Eu sprijin negoţul. Asta-i bine. Aşa că trebuie să ai un port la mare. Cât despre Odawara, o s-o ştergem de pe faţa pământului, ca o lecţie pentru toţi ceilalţi. — Asta o să fie foarte greu. — Da, dar o să fie o lecţie bună pentru toţi ceilalţi daimyo, neh? — O să fie foarte costisitor dacă va trebui să luăm oraşul cu asalt. Din nou râsul batjocoritor. — Ar putea fi, pentru tine, dacă nu mi te alături. Ar trebui să trec peste pământurile tale de acum ca să ajung la el. Ştii că eşti în prima linie a lui Beppu? Pionul lui Beppu? Împreună, tu şi cu ei, aţi putea să-mi ţineţi piept un an, sau doi, sau trei, dar până la urmă ajung eu acolo. Ehei, de ce să pierdem atâta vreme cu ei? Sunt toţi morţi – afară de ginerele tău, dacă doreşti – ah, ştiu că ai o alianţă cu ei, dar nu face nici cât o găleată de bălegar. Şi-atunci, care e răspunsul tău? Prada o să fie uriaşă. Mai întâi Kwanto, ăsta-i al tău, apoi o să am toată Japonia, şi apoi apoi Coreea – uşor. Apoi China – greu, dar nu cu neputinţă. Ştiu că un ţăran nu poate să devină shogun, dar fiul nostru va fi shogun şi-o să poată încăleca Tronul Dragonului din China, el sau fiul lui. Acum, gata cu vorba. Care-i răspunsul tău, Yoshi Toranaga-noh-Minowara? Vasal sau nu? Nimic altceva nu are preţ pentru mine. — Hai să urinăm pe înţelegere, spusese Toranaga, câştigând tot ceea ce-şi dorise şi plănuise. În ziua următoare, în faţa adunării uluiţilor războinici daimyo, îşi oferise umil sabia, pământurile, onoarea şi

moştenirea sa, parvenitului războinic-ţăran. Se rugase să i se îngăduie să servească pentru totdeauna pe Nakamura şi casa lui, iar el, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, îşi plecase cu umilinţă capul în ţărână. Viitorul Taiko fusese mărinimos şi-i luase pămânurile dăruindu-i imediat provincia Kwanto ca feudă, odată ce avea să fie cucerită, poruncind război total asupra clanului Beppu, pentru insulte aduse Împăratului. Îi dăduse de asemenea lui Toranaga această sabie, pe care el o primise la rândul său de curând dintr-unul din tezaurele imperiale. Sabia fusese făcută de meşterul făurar Miyoshi-Go cu secole înainte şi aparţinuse odată celui mai faimos războinic din istorie, Minowara Yoshitomo, primul dintre shogun-ii Minowara. Toranaga îşi aminti acea zi şi multe alte zile: câţiva ani mai târziu, când doamna Ochiba născuse un băiat; şi-altădată, când, de necrezut, după ce primul născut al lui Taiko murise la momentul potrivit, se născuse Yaemon, cel de-al doilea fiu. Şi astfel întregul plan căzuse în ruină. Karma. Îl văzu pe Yabu ţinând cu respect sabia strămoşului său. — Este atât de ascuţită pe cât se spune? întrebă acesta. — Da. — Îmi faci o mare cinste. Am să păstrez ca pe-o comoară darul domniei-tale. Yabu se înclină, conştient că din cauza acelui dar va fi primul în ţară după Toranaga. Toranaga se înclină şi el la rândul său, apoi, neînarmat, porni pe pasarelă. Îi trebui toată voinţa ca să-şi ascundă furia şi să nu-şi lase picioarele să se înmoaie şi se rugă ca avariţia lui Yabu să-l ţină ameţit pentru încă câteva clipe. — Pornim! porunci, ajungând pe punte, apoi se întoarse către ţărm şi făcu vesel semn cu mâna. Cineva sparse tăcerea şi strigă numele său, apoi alţii i se alăturară. Urmă un tunet general de strigăte întru cinstirea onoarei făcute seniorului lor. Mâini binevoitoare împinseră galera către larg. Vâslaşii traseră cu putere. Nava porni. — Căpitane, s-ajungi iute la Yedo! — Da, Alteţă. Toranaga privi înainte, scrutând cu ochii ţărmul, aşteptând primejdia în fiecare clipă. Yabu stătea lângă debarcader, încă ameţit de sabie. Mariko şi Fujiko aşteptau lângă baldachin cu celelalte femei. Anjin-san era la marginea pieţei, unde i se spusese să aştepte – ţeapăn, înălţându-se deasupra celorlalţi şi vădit furios. Ochii lor se întâlniră. Toranaga zâmbi şi-i făcu semn cu mâna. I se răspunse tot cu un semn, dar rece, ceea ce-l distră foarte tare pe Toranaga. Blackthorne porni nemulţumit către debarcader. — Când se întoarce, Mariko-san? — Nu ştiu, Anjin-san. — Cum ajungem la Yedo? — Stăm aici. Cel puţin eu stau aici trei zile. Apoi mi se porunceşte să mă duc acolo. — Pe mare? — Pe uscat. — Şi eu? — Dumneata trebuie să stai aici. — De ce? — Ţi-ai exprimat interesul de-a învăţa limba noastră. Şi ai de lucru aici. — Ce anume? — Nu ştiu, îmi pare rău. Seniorul Yabu o să-ţi spună. Stăpânul meu m-a lăsat aici ca să tălmăcesc timp de trei zile. Blackthorne era plin de presimţiri negre. Pistoalele-i erau la cingătoare dar n-avea nici un cuţit şi nici pulbere sau gloanţe. Totul era în cabina de

pe galeră. — De ce nu mi-ai spus că o să stăm aici? Ai zis doar să vin pe ţărm. — N-am ştiut că ai să rămâi şi dumneata aici. Seniorul Toranaga mi-a spus doar cu-o clipă în urmă, în piaţă. — Şi-atunci de ce nu mi-a spus-o mie? Să mi-o fi spus el însuşi? — Nu ştiu. — Trebuia să mă duc la Yedo. Acolo-i echipajul meu. Acolo e corabia mea. Ce-o să se-ntâmple cu ei? — A zis doar că trebuie să rămâi aici. — Câtă vreme? — Nu mi-a spus, Anjin-san. Poate că seniorul Yabu o să ştie. Te rog, ai răbdare. Blackthorne îl putea vedea pe Toranaga stând pe dunetă, privind către ţărm. — Cred c-a ştiut tot timpul că trebuie să rămân aici, nu-i aşa? Ea nu-i răspunse. Cât de copilăros este, îşi spuse, să rosteşti cu glas tare ceea ce gândeşti. Şi cât de extraordinar de deştept a fost Toranaga să scape din această capcana. Fujiko şi cele două slujnice stăteau alături de ea, aşteptând răbdătoare la umbră, alături de mama lui Omi şi soţia sa, pe care o întâlnise foarte scurtă vreme. Se uită peste ele către galeră. Lua viteză, dar era încă în bătaia săgeţilor. Ştia că din clipă în clipă trebuie să înceapă. Oh, Sfântă Fecioară, ajută-mă să fiu puternică, se rugă, cu toată atenţia îndreptată asupra lui Yabu. — E-adevărat? E-adevărat? întrebă Blackthorne. — Ce? Oh, îmi pare rău. Nu ştiu, Anjin-san. Pot doar să-ţi spun că seniorul Toranaga este foarte înţelept. Cel mai înţelept bărbat. Oricare ar fi motivele, au fost bune. Ea cântări ochii albaştri şi faţa încordată, ştiind că Blackthorne nu înţelegea ce se întâmplase aici. — Te rog, ai răbdare, Anjin-san. N-ai de ce să te temi. Eşti vasalul său favorit şi sub... — Nu mi-e teamă, Mariko-san. Sunt doar obosit de-a fi plimbat de colo-colo, ca un pion pe-o tablă de şah. Şi nu sunt vasalul nimănui. — Curtean, e mai bine? Sau cum ai descrie un om care lucrează pentru altul, sau este întreţinut de altul pentru ceva special... Apoi văzu sângele urcând în obrajii lui Yabu. — Puştile! Puştile sunt încă pe galeră! strigă el. Mariko ştiu că venise vremea. Porni grăbită către el în clipa în care se întoarse să strige porunci lui Igurashi. — Vă cer iertare, senior Yabu, spuse ea, acoperindu-l. Nu e nevoie să vă îngrijoraţi în privinţa puştilor voastre. Seniorul Toranaga a spus să vă cer iertare pentru graba sa, dar are treburi grabnice la Yedo, în folosul vostru comun. A spus că va retrimite galera de îndată cu puştile şi cu pulberea în plus şi, de asemenea, cu două sute şi cincizeci de oameni, pe care i-aţi cerut de la el. O să fie aici în cinci sau şase zile. — Cum? Mariko îi explică din nou răbdătoare şi politicoasă, aşa cum Toranaga îi spusese s-o facă. Apoi, odată ce Yabu înţelese, scoase un sul de pergament din mânecă. — Stăpânul meu vă roagă să citiţi asta. Îl priveşte pe Anjin-san. I-l oferi foarte politicos, dar Yabu nu-l văzu. Ochii lui se îndreptară către galeră. Era foarte departe acum, înaintând foarte iute, în afara bătăii săgeţilor. Nu mai putea fi atins. Dar ce mai contează asta, gândi mulţumit acum, uitând de îngrijorarea sa. O să am armele înapoi repede şi-acum am scăpat din capcana lui Ishido şi am cea mai faimoasă sabie a lui Toranaga. Iar în curând toţi daimyo din împărăţie vor cunoaşte noua mea poziţie în armatele din est, al doilea după însuşi Toranaga. Yabu putea încă să-l vadă

pe Toranaga şi îşi mai flutură odată mâna şi i se răspunse la fel. Apoi Toranaga dispăru de pe dunetă. Yabu luă pergamentul şi reveni în prezent şi la Anjin-san. Blackthorne privea de la treizeci de paşi depărtare şi simţea că-şi iese din fire sub privirile scrutătoare ale lui Yabu. O auzi pe Mariko vorbind cu vocea ei cântată, dar asta nu îl linişti. Strânse pe furiş mânerul pistolului. — Anjin-san, strigă Mariko. Vrei, te rog, să vii aici? În timp ce Blackthorne se apropia, Yabu îşi ridică privirea de pe mesaj şi dădu din cap prieteneşte. Când termină de citit înapoie sulul lui Mariko şi vorbi scurt, parte pentru ea, parte pentru Blacktborne. Mariko îi oferi respectuoasă sulul de hârtie lui Blackthorne. El îl luă şi cercetă semnele de neînţeles. — Seniorul Yabu spune că eşti binevenit în satul său. Această hârtie poartă sigiliul seniorului Toranaga, Anjin-san. Trebuie s-o păstrezi, îţi acordă o cinste deosebită. Seniorul Toranaga te-a făcut hatamoto. Acesta este un rang pentru o persoană deosebită din suita lui. Te bucuri de protecţia lui absolută, Anjin-san. Seniorul Yabu, bineînţeles, încuviinţează aceasta. Am să-ţi explic mai târziu privilegiile. Dar seniorul Toranaga ţi-a mai acordat un venit de douăzeci de koku pe lună. Este cam... Yabu o întrerupse, fluturând larg mâna către Blackthorne, apoi către sat şi vorbind îndelung. Mariko traduse — Seniorul Yabu repetă că eşti binevenit aici. Speră să fi mulţumit, că se va face totul ca şederea dumitale aici să fie confortabilă. Îţi va fi pusă la dispoziţie o casă. Şi dascăli. Vei binevoi să înveţi japoneza cât mai curând cu putinţă, spune. În seara asta, îţi va pune câteva întrebări şi o să-ţi spună câte ceva despre o treabă deosebită. — Te rog, întreabă-l despre ce anume. — Pot să te sfătuiesc să ai doar puţin mai multă răbdare, Anjin-san? Acum nu este momentul, crede-mă. — E-n regulă. — Wakarimasu ka, Anjin-san? spuse Yabu. Înţelegi? — Hai, Yabu-san. Domo. Yabu dădu ordin lui Igurashi să dea liber regimentului, apoi se îndreptă către săteni, care erau încă prosternaţi în nisip. Se opri în faţa lor, în minunata după-amiază călduţă de primăvară, cu sabia lui Toranaga încă în mână. Cuvintele lui se abătură ca un bici. Arătă cu sabia către Blackthorne şi strigă la ei o vreme, apoi se opri brusc. Un fior trecu printre săteni. Mura se plecă şi spuse "Hai" de câteva ori, apoi se întoarse către oamenii săi şi întrebă ceva şi toţi ochii se îndreptară către Blackthorne. — Wakarimasu ka? strigă Mura tare şi toţi răspunseră "Hai", vocile lor amestecându-se cu foşnetul valurilor pe plajă. — Ce se întâmplă? întrebă Blackthorne pe Mariko, dar Mura strigă "Kerei!" şi toţi sătenii se înclinară din nou adânc, odată către Yabu şi-odată către Blackthorne. Yabu se îndepărtă cu paşi mari fără să mai privească înapoi. — Ce se întâmplă, Mariko-san? — Seniorul Yabu le-a spus că dumneata te afli aici ca oaspetele de onoare şi că de asemenea eşti hatamoto al seniorului Toranaga. Că te afli aici ca să înveţi limba noastră. Că el a dat satului onoarea şi responsabilitatea de a te învăţa. Satul este răspunzător, Anjin-san. Toţi cei de aici trebuie să te ajute. Le-a spus că dacă în şase luni n-ai învăţat limba mulţumitor, satul va fi ars până în temelii, dar înainte de asta fiecare bărbat, femeie şi copil vor fi crucificaţi.

CAPITOLUL 31

Ziua era pe sfârşite, umbrele se lungeau, marea era roşiatică şi adia un vânt uşor. Blackthorne urca pe cărarea dinspre sat către casa pe care i-o arătase mai devreme Mariko şi-i spusese că urma să fie a lui. Se aşteptase să îl însoţească până acolo, dar el îi mulţumise şi refuzase trecând pe lângă ea şi sătenii îngenunchiaţi către promontoriu, dorind să fie singur şi să se gândească. Efortul de a gândi i se păruse prea mare. Totul părea fără rost. Îşi turnase apă sărată în cap ca să-şi limpezească gândurile, dar fără folos. În cele din urmă renunţase şi plecase înapoi rătăcind fără ţintă de-a lungul ţărmului, pe lângă debarcader, de-a curmezişul pieţei, şi prin sat până în sus către această casă unde avea să locuiască de aici înainte şi unde, îşi amintea, nu mai fusese nici o locuinţă până acum. Mult mai sus, dominând dealul din faţă, se întindea o altă locuinţă acoperită în parte cu papură, în parte cu ţiglă, cu o palisadă înaltă şi cu multe străji la poarta întărită. Samuraii umblau ţanţoşi prin sat sau stăteau în grupuri, de vorbă. Cei mai mulţi mărşăluiseră deja în urma ofiţerilor lor, în grupuri disciplinate, în susul drumului şi dincolo de deal, către tabăra lor. Blackhorne îi salutase absent pe toţi samuraii întâlniţi şi ei salutau la rândul lor. Nu întâlnise nici un sătean. Blackthorne se opri în faţa porţii. Pe grinda de deasupra ei erau pictate mai multe dintre semnele acelea ciudate şi poarta însăşi era întocmită iscusit ca să ascundă şi în acelaşi timp să dezvăluie grădina din spatele ei. Înainte ca el să poată împinge poarta, aceasta se deschise şi un bătrân speriat se înclină şi îl lăsă să treacă. — Konbanwa, Anjin-san. Vocea îi tremura jalnic. Bună seara. — Konbanwa, îi răspunse. Ascultă moşule, ăăă... namae ka? — Namae watashi wa, Anjin-sama? Ah, watashi Ueki-ya... Ueki-ya. Bătrânul înghiţi în sec uşurat. Blackthorne repetă numele de mai multe ori ca să şi-l poată reaminti şi adăugă "san" dar bătrânul îşi scutură capul cu putere. — Iyé, gomen nasai! Iyé "san", Anjin-sama. Ueki-ya! Ueki-ya! 537 — All right, Ueki-ya, dar se gândea de ce nu "san" ca toţi ceilalţi. Îi făcu semn cu mâna să plece. Bătrânul se îndepărtă şchiopătând mărunt. — Trebuie să fiu mai atent, trebuie să-i ajut, spuse cu voce tare. O slujnică păşi temătoare printr-un shoji şi se înclină adânc. — Konbanwa, Anjin-san. — Konbanwa, răspunse el, amintindu-şi-o vag de pe galeră. O îndepărtă şi pe ea. Un foşnet de mătase. Fujiko ieşi din casă. Mariko era cu ea. — A fost plăcută plimbarea, Anjin-san? — Da, plăcută, Mariko-san. Abia dacă o băgă în seama pe ea, pe Fujiko, sau casa, sau grădina. — Vrei puţin cha, sau poate saké? Sau poate o baie? Apa este fierbinte. Mariko râse nervos, tulburată de privirea din ochii lui. — Casa de baie nu este încă gata, dar nădăjduim că poate fi folosită. — Saké, te rog. — Da. — Mai întâi puţin saké, Mariko-san. Mariko vorbi cu Fujiko care dispăru înăuntrul casei. O slujnică aduse în tăcere trei perne şi plecă. Mariko se aşeză graţios pe una dintre ele. — Stai jos, Anjin-san, trebuie să fi obosit. — Mulţumesc. Se aşeză pe treptele verandei şi nu-şi scoase sandalele. Fujiko aduse două clondire cu saké şi o ceaşcă de ceai, aşa cum îi spusese Mariko, dar nu ceaşca mică de porţelan care se folosea în mod obişnuit.

— Mai bine să-i dăm iute saké din belşug, spusese Mariko. Ar fi bine să-l îmbătăm întrucâtva, dar seniorul Yabu are nevoie de el la noapte. O baie şi saké poate că au să-l mai uşureze. Blackthorne bău ceaşca cu vinul încălzit fără să-i simtă gustul. Apoi a doua şi a treia. Îl priviseră urcând dealul prin crăpătura dintre două panouri shoji întredeschise. — Ce-i cu el, întrebase Fujiko alarmată. — E mâhnit de cele spuse de seniorul Yabu, făgăduiala făcută satului. — De ce-l frământă asta, el nu e în primejdie. Viaţa lui nu este ameninţată. — Barbarii sunt altfel decât noi, Fujiko-san. Anjin-san crede că sătenii sunt oameni ca toţi ceilalţi, ca samuraii, unii poate chiar mai buni decât samuraii. Fujiko râsese nervos. — Asta e o prostie, nu? Cum pot ţăranii să fie egali cu samuraii? Mariko nu răspunsese. Continuase doar să-l privească pe Anjin-san. — Bietul om, spusese ea. — Bietul sat. Fujiko îşi strâmbase cu dispreţ buza de sus, subţire. O irosire prostească de ţărani şi de pescari. Kasigi Yabu-san e nebun. Cum ar putea un barbar să înveţe limba noastră într-o jumătate de an? Cât timp i-a trebuit barbarului Tsukku-san? Mai mult de douăzeci de ani, neh? Şi nu-i el singurul barbar care a izbutit vreodată să înveţe cât de cât japoneza? — Nu, nu-i singurul, deşi e cel mai bun de care am auzit. Da, e greu pentru ei, dar Anjin-san este un om deştept şi seniorul Toranaga a spus că într-o jumătate de an, despărţit de ceilalţi barbari, mâncând hrana noastră, trăind aşa cum trăim noi, bând cha, îmbăindu-se în fiecare zi, Anjin-san va putea fi curând asemenea nouă. Chipul lui Fujiko rămăsese neschimbat. — Uită-te la el, Mariko-san... Atât de urât, atât de monstruos şi de străin. E curios când te gândeşti că, oricât de mult aş urî eu barbarii, odată ce trece poarta eu mă supun şi el devine stăpânul meu. — E curajos, foarte curajos, Fujiko. Şi a salvat viaţa seniorului Toranaga. Şi e foarte preţios pentru el. — Da, ştiu, şi prin asta ar trebui să-mi displacă mai puţin. Dar îmi pare rău, nu pot. Cu toate astea, am să-ncerc din răsputeri să-l schimb într-unui de-al nostru. Mă rog lui Buddha să m-ajute. Mariko vroise să afle de la nepoata ei cauza atât de bruştei schimbări. De ce eşti acum gata să-l slujeşti pe Anjin-san şi să dai ascultare deplină seniorului Toranaga, când azi-dimineaţă ai refuzat să te supui, ai jurat să te omori, chiar şi fără învoire, sau să-l ucizi pe barbar în somn. Ce ţi-a spus seniorul Toranaga de te-ai schimbat atât, Fujiko? Mariko, însă, o cunoştea prea bine ca să mai întrebe. Toranaga nu-i destăinuise nimic. Fujiko n-avea să-i spună. Fata fusese prea bine educată de mama ei, sora lui Buntaro, care fusese la rândul său educată de tatăl ei, Hiro-matsu. Mă-ntreb dacă seniorul Hiro-matsu o să scape din castelul Osaka. Ţinea mult la bătrânul general, socrul ei. Ce s-o fi întâmplat cu Kiri-san şi cu doamna Sazuko? Unde e Buntaro, soţul meu? Unde a fost prins? Sau, o fi având timp să moară? Mariko o urmări pe Fujiko turnând ultimile picături de saké. Şi ceaşca aceasta fu băută ca şi celelalte, fără clipire. — Dozo, saké, spuse Blackthorne. Mai fu adus saké. Şi acesta se termină. — Dozo, saké. — Mariko-san, spuse Fujiko, stăpânul n-ar mai trebui să bea, neh? O să se îmbete. Te rog întreabă-l dacă n-ar vrea să facă baie acum. Am să trimit după Suwo.

Mariko îl întrebă. — Iartă-mă, el spune că o să facă baie mai târziu. Fujiko poruncise să mai aducă sake şi Mariko adăugă încet către slujnică — Adu nişte peşte prăjit. Noul clondir fu golit în aceeaşi tăcere încrâncenată. Mâncarea nu-l atrăgea, dar lua totuşi o bucată la delicatele îndemnuri ale lui Mariko. Nu o mâncă. Mai fu adus vin şi încă două clondire fură golite. — Te rog cere iertare lui Anjin-san în numele meu, spuse Fujiko. Îmi pare tare rău, dar nu mai este saké în casa lui. Spune-i că-mi cer iertare pentru această lipsă. Am trimis slujnica să mai aducă din sat. — Bine. A băut mai mult decât trebuia, deşi nu pare să-l fi atins deloc. Câtuşi de puţin. De ce nu ne laşi acum, Fujiko? Acum ar fi timpul să-i fac propunerea oficială în numele tău. Fujiko se înclină către Blackthorne şi plecă, bucuroasă că datina cerea ca lucrurile importante să fie întotdeauna încredinţate unei alte persoane. În acest fel, ambele părţi puteau să-a păstreze demnitatea. Mariko îi explică lui Blackthorne ce se întâmplase cu vinul. — Cât o să dureze până o să ne mai aducă? — Nu mult. Poate ai vrea să faci o baie acum. O să mă îngrijesc ca saké-ul să-ţi fie trimis imediat ce soseşte. — A spus Toranaga ceva despre planul meu, înainte de a pleca? Despre flotă? — Nu, îmi pare rău, n-a spus nimic despre asta. Mariko se aştepta să vadă la el primele semne ale beţiei dar, spre surpriza ei, nu se vedea nimic. Nici măcar o uşoară îmbujorare sau o împleticeală a limbii. După atât de mult vin, băut atât de repede, orice japonez s-ar fi îmbătat. — Îţi place vinul, Anjin-san? — Nu prea, e prea slab. Nu mă ajută. — Încerci să uiţi? — Nu, caut o soluţie. — Orice ţi-ar putea fi de ajutor, se va face. — Am nevoie de cărţi şi hârtie şi ustensile de scris. — Mâine am să-ţi fac rost de ele. — Nu. În seara asta, Mariko-san. Trebuie să-ncep acum. — Seniorul Toranaga a spus că-ţi va trimite o carte. Cum i-ai zis? Carte de gramatică şi carte de cuvinte ale sfinţilor părinţi. — Cât timp o să-i trebuiască? — Nu ştiu. Dar eu stau trei zile. Poate asta o să-ţi fie de folos. Şi Fujiko-san e aici ca să dea şi ea o mână de ajutor. Ea zâmbi, fericită pentru el. Sunt onorată să-ţi spun că ea îţi este dată de concubină şi că... — Ce? — Seniorul Toranaga a întrebat-o dacă ar vrea să fie concubina ta şi ea a spus că ar fi onorată şi a încuviinţat. Ea o să... — Dar eu n-am încuviinţat! — Poftim? Îmi pare rău, nu înţeleg. — Nu o vreau. Nici concubină, nici prin preajma mea. O găsesc urâtă. Mariko rămase cu gura căscată. — Dar ce are asta de-a face cu o concubină oficială? — Spune-i să plece. — Dar, Anjin-san, nu poţi să refuzi! Asta ar fi o insultă cumplită pentru seniorul Toranaga, pentru ea şi pentru toată lumea. Ce rău ţi-a făcut? Nici unul. Usagi Fujiko a consim... — Ascultă-mă! Cuvintele lui Blackthorne răsunară în verandă şi în casă. Spune-i să plece. Mariko spuse imediat

— Îmi pare rău, Anjin-san, desigur ai dreptate să fi supărat, dar... — Nu sunt supărat, răspunse Blackthorne rece. Nu înţelegi... Nu poate să vă intre în cap că m-am săturat să fiu o păpuşă? N-am nevoie de femeia asta în preajma mea. Vreau corabia mea înapoi şi echipajul şi gata. N-am de gând să stau aici şase luni şi mi-e silă de obiceiurile voastre. E al dracului de cumplit ca un singur om să poată ameninţa cu distrugerea un întreg sat doar ca să mă înveţe pe mine japoneza şi cât priveşte povestea cu concubina, care-i mai rău decât sclavajul, este o insultă afurisită să aranjezi asta fără să mă întrebi şi pe mine mai înainte. Ce s-o mai fi întâmplat, se întrebă Mariko neputincioasă. Ce are urâţenia de a face cu concubina oficială? Şi oricum, Fujiko nu-i urâtă. Cum poate fi el atât de neînţeles? Apoi îşi aminti avertismentul lui Toranaga. — Mariko-san, răspunzi personal mai întâi ca Yabu-san să nu se amestece în plecarea mea, după ce i-am dat sabia, şi al doilea, eşti în întregime responsabilă de instalarea lui Anjin-san în linişte la Anjiro. — Am să fac tot ce pot, Alteţă, dar mi-e teamă că Anjin-san mă descumpăneşte. — Poartă-te cu el ca şi cu un şoim. Asta-i cheia pentru el. Eu îmblânzesc un şoim în două zile. Tu ai trei. Îşi întoarse privirile de la Blackthorne şi-şi puse mintea la treabă. Seamănă într-adevăr cu un şoim când e furios, gândi. Are aceeaşi voce ascuţită, aceeaşi cruzime fără rost şi, când nu e furios, aceeaşi privire neclintită, semeaţă, acelaşi fel de a se pune pe sine înaintea tuturora şi întotdeauna la un pas de o izbucnire violentă. — Sunt de acord. Ai perfectă dreptate. Ţi s-au impus îngrozitor de multe lucruri şi eşti îndreptăţit să te înfurii, spuse ea liniştitor. Da, de bună seamă, seniorul Toranaga trebuia să te întrebe chiar dacă el nu-ţi înţelege obiceiurile, dar nu i-a trecut nici o clipă prin minte că ai avea ceva împotrivă. A încercat doar să te onoreze aşa cum ar face-o cu cel mai apropiat samurai al său. Te-a făcut hatamoto. Asta e aproape ca o rudă, Anjin-san. Sunt doar cam o mie de hatamoto în tot Kwanto. Iar în ceea ce o priveşte pe doamna Fujiko, a încercat doar să te ajute. Doamna Osaji Fujiko ar fi considerată... pentru noi, Anjin-san asta ar fi considerată o mare onoare. — De ce? — Pentru că se trage dintr-o veche familie şi e foarte înzestrată. Tatăl şi bunicul ei sunt daimyo. Desigur ea e samurai şi, desigur, adăugă Mariko delicat, i-ai face o mare cinste acceptând-o. Iar ea are într-adevăr nevoie de un cămin şi de o viaţă nouă. — De ce? — A rămas văduvă de curând. Nu are decât nouăsprezece ani, Anjin-san, sărmana fată, dar şi-a pierdut soţul şi fiul şi e plină de amărăciune. Fiind concubina dumitale oficială i s-ar deschide o nouă viaţă. — Ce s-a întâmplat cu soţul şi fiul ei? Mariko şovăi, tulburată de purtarea necuviincioasă, directă, a lui Blackthorne. Dar de acum ştia destul despre el ca să înţeleagă că acesta era obiceiul lui şi nu însemna o lipsă de bună-cuviinţă. — Au fost condamnaţi la moarte, Anjin-san. Cât timp vei sta aici vei avea nevoie de cineva ca să îngrijească de casă. Doamna Fujiko va fi... — De ce au fost condamnaţi la moarte? — Soţul ei era cât pe ce să pricinuiască moartea seniorului Toranaga. Te rog con... — Toranaga a poruncit moartea lor? — Da. Dar avea dreptate. Întreab-o. Ea o să încuviinţeze, Anjin-san. — Toranaga a condamnat la moarte un sugar pentru ceva făcut de tatăl lui? — Da. E obiceiul nostru. Te rog ai răbdare cu noi. În unele privinţe nu suntem liberi. Datinile noastre sunt diferite de ale voastre. Vezi, prin lege

noi aparţinem seniorului nostru. Prin lege, un tată are drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor şi soţiei, şi concubinelor, şi slujitorilor. Prin lege, viaţa lui este în mâna seniorului său. Asta este datina noastră. — Deci un tată poate să ucidă pe oricine din casă? — Da. — Atunci sunteţi o naţie de ucigaşi. — Nu. — Dar obiceiul vostru încuviinţează crima. Credeam că eşti creştină. — Sunt, Anjin-san. — Şi atunci cum rămâne cu poruncile sfinte? — Nu pot să-ţi explic, crede-mă. Dar sunt creştină, şi samurai, şi japoneză, şi toate astea se împacă între ele. Eu aşa simt. Te rog ai răbdare cu mine şi cu noi. Te rog. — Ţi-ai omorî proprii copii dacă ar porunci Toranaga? — Da. Am doar un singur fiu dar, da, cred că aş face-o. Bineînţeles că ar fi datoria mea să fac asta. Aceasta-i legea, dacă soţul meu încuviinţează. — Sper să te ierte Dumnezeu. Pe toţi. — Dumnezeu înţelege, Anjin-san. Oh, El va înţelege. Poate te va lumina şi pe dumneata ca să poţi înţelege. Îmi pare rău, nu pot să-ţi explic foarte bine, neh? Îmi cer iertare pentru lipsurile mele. Îl privi în tăcere, tulburată. Nici eu nu te înţeleg, Anjin-san. Mă descumpăneşti. Obiceiurile dumitale mă descumpănesc. Poate, dacă vom avea amândoi răbdare, putem învăţa amândoi. Doamna Fujiko, de exemplu. Fiindu-ţi concubină, va avea grijă de casa dumitale şi de slujitori. De nevoile dumitale, oricare ar fi ele. Trebuie să ai pe cineva care să se îngrijească de asta. Ea va avea grijă de treburile casei, de orice. Nu e nevoie să te culci cu ea, dacă asta te frământă, dacă nu-ţi e pe plac. Nici măcar nu trebuie să fi politicos cu ea, deşi o merită. Ea te va sluji aşa cum vei vrea, în orice fel vei dori. — Pot să mă port cu ea oricum vreau? — Da. — Pot să mă culc cu ea sau să nu mă culc cu ea? — Desigur. O să găsească ea pe cineva care să-ţi placă, să-ţi împlinească nevoile trupului, dacă doreşti, sau n-o să se amestece. — Pot să mă port cu ea ca cu o servitoare, o sclavă? — Da, dar nu merită asta. — Pot s-o dau afară, să-i poruncesc să plece? — Dacă te jigneşte, da. — Ce s-ar întâmpla cu ea atunci? — După datină ar trebui să se întoarcă în casa părinţilor, acoperită de ruşine, iar ei ar putea să o primească sau să nu o primească. Cineva ca doamna Fujiko s-ar omorî mai degrabă decât să îndure ruşinea asta. Dar ea... trebuie să ştii că adevăraţilor samurai nu le e îngăduit să se omoare fără încuviinţarea seniorului lor. Unii o fac, desigur, dar ei nu au izbutit săşi facă datoria şi nu merită să fie socotiţi samurai. Eu nu m-aş omorî, oricât de mare ar fi ruşinea, fără încuviinţarea seniorului Toranaga sau a soţului meu. Seniorul Toranaga i-a interzis să-şi ia viaţa. Dacă o alungi va deveni un paria. — De ce? De ce nu ar primi-o familia ei înapoi? Mariko oftă. — Îmi pare rău, Anjin-san, dar dacă dumneata o alungi, va fi atât de dezonorată încât nimeni nu o va mai accepta. — Pentru că a pângărit-o apropierea unui barbar? — O nu, Anjin-san. Numai pentru că nu a reuşit să-şi facă datoria faţă de dumneata, spuse îndată Mariko. Este concubina dumitale acum – seniorul Toranaga a poruncit şi ea a consimţit. Eşti stăpânul unei case acum. — Oare? — O, da, crede-mă, Anjin-san. Te bucuri de privilegii. Iar ca hatamoto

eşti important şi înstărit. Seniorul Toranaga ţi-a hotărât un venit de douăzeci de koku pe lună. Pentru atât de mult un samurai ar trebui să ofere stăpânului său, în afara serviciilor sale, alţi doi samurai înarmaţi, hrăniţi şi călări pentru un an întreg. Şi, desigur, să plătească şi familiilor lor. Dar dumneata nu trebuie să faci asta. Te implor, 545 priveşte-o pe Fujiko ca pe un om. Te implor să fi un bun creştin. Ea e o femeie de treabă. Uită urâţenia ei. Va fi o bună concubină. — Ea n-are o casă? — Ba da. Asta-i casa ei. Mariko se stăpâni. Te implor să o accepţi oficial. Îţi poate fi de mare ajutor. Te poate ajuta să înveţi japoneza. Dacă vrei gândeşte-te la ea ca la un obiect, ca la stâlpul ăsta de lemn, sau ca la panoul shoji, sau ca la o piatră din grădină, oricum doreşti. Îngăduie-i să rămână. Dacă nu o vrei concubină, fi milostiv. Accept-o şi apoi, fiind stăpânul casei, după legea noastră, ucide-o. — Ăsta-i singurul răspuns pe care îl ai, nu-i aşa? Ucide. — Nu, Anjin-san, dar viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. Cine ştie, poate i-ai face lui Fujiko un mare serviciu luându-i viaţa. E dreptul dumitale acum, în faţa legii. Al dumitale. Dacă preferi să o faci paria, şi acesta este tot dreptul dumitale. — Deci sunt din nou încolţit, spuse Blackthorne. Oricum ea tot moare. Dacă nu învăţ limba voastră, un sat întreg este măcelărit. Dacă nu fac ce mi se spune, vreun nevinovat e-ntotdeauna ucis. Nu-i nici o scăpare. — Există o cale foarte uşoară, Anjin-san. Mori. Atunci nu mai trebuie să înduri ceea ce este de neîndurat. — Sinuciderea e o nebunie şi un păcat mortal. Credeam că eşti creştină. — Am mai spus că sunt. Dar pentru dumneata, Anjin-san, pentru dumneata sunt foarte multe căi de a muri onorabil fără sinucidere. Ai râs de soţul meu pentru că n-a vrut să moară luptând, neh? Ăsta nu este obiceiul nostru, dar se pare că este al vostru, aşa că de ce n-o faci? Ai un pistol. Ucide-l pe seniorul Yabu. Îl crezi un monstru, neh? Încearcă doar să-l ucizi şi-n aceeaşi zi vei ajunge în rai sau în iad. El o privi, urându-i chipul senin, văzându-i totuşi frumuseţea. — E o slăbiciune să mori aşa, fără nici un motiv. Prosteşte e un cuvânt mai potrivit. — Zici că eşti creştin. Deci crezi în Iisus copilul, în Dumnezeu şi în rai. Moartea n-ar trebui să te înspăimânte. Cât despre "fără motiv", depinde de dumneata să hotărăşti ce are sau ce nu are valoare. S-ar putea să ai destule motive să mori. — Sunt în puterea voastră, ştii asta ca şi mine. Mariko se aplecă spre el şi îl atinse compătimitoare. — Anjin-san, uită satul. O mie de milioane de lucruri se pot întâmpla înainte de trecerea acestor şase luni. O inundaţie, un cutremur, sau îţi iei corabia şi pleci, sau Yabu moare, sau murim cu toţii, sau cine ştie. Lasă treburile Domnului în mâinile Domnului şi karma să fie karma. Astăzi eşti aici şi nu poţi face nimic ca să schimbi asta. Astăzi eşti în viaţă şi aici, şi în mare cinste, şi binecuvântat cu o avere frumoasă. Priveşte apusul. E minunat, neh? Apusul acesta există. Mâine nu există. Există doar acum. Te rog priveşte. Este atât de minunat şi nu se va mai repeta niciodată. Niciodată. Nu acest apus, nicicând, până la sfârşitul lumii şi după aceea. Cufundă-te în el, fă-te una cu natura şi nu-ţi face griji despre karma. A mea, a dumitale, sau a satului. Se trezi furat de seninătatea ei şi de cuvintele ei. Privi spre apus. Pete mari, roşii-purpurii şi negre se întindeau pe cer. Privi soarele până dispăru. — Mi-aşi dori să-mi fi concubină, spuse. — Aparţin seniorului Buntaro şi până la moartea sa nu pot să spun sau să gândesc ceea ce ar putea fi gândit sau spus.

Karma, gândi Blackthorne. Oare accept karma? A mea, a ei, a lor. Noaptea este minunată. Ca şi ea, iar ea aparţine altuia. Da, ea este minunată. Şi foarte înţeleaptă. Lasă treburile Domnului în mâinile Domnului şi karma să fie karma. Ai venit aici nechemat. Te afli în puterea lor. Dar care e răspunsul? Răspunsul va veni, îşi spuse, pentru că există un Dumnezeu în ceruri, pentru că există undeva un Dumnezeu. Auzi zgomotul unor paşi. Câteva torţe se apropiau din josul dealului. Douăzeci de samurai cu Omi în frunte. *** — Îmi pare rău, Anjin-san, dar Omi-san porunceşte să-i dai pistoalele. — Spune-i să se ducă dracului. — Nu pot, Anjin-san, nu îndrăznesc. Blackthorne îşi ţinea o mână sprijinită pe mânerul pistolului, cu ochii aţintiţi spre Omi. Rămăsese cu bună ştiinţă aşezat pe treptele verandei. În grădină, în spatele lui Omi, se găseau zece samurai, iar restul lângă palanchinul care aştepta. De-ndată ce Omi intrase neinvitat, Fujiko ieşise din casă şi acum stătea pe verandă, albă la faţă, în spatele lui Blackthorne. — Seniorul Toranga nu a avut niciodată ceva de spus şi-am stat în preajma lui şi a lui Yabu-san înarmat, zile întregi. Mariko spuse nervoasă. — Da, Anjin-san, dar te rog înţelege, ce spune Omi-san este adevărat. Obiceiul nostru este că nu poţi sta în prezenţa unui daimyo înarmat. Nu ai de ce să te spe... să te îngrijorezi, Yabu-san este prietenul dumitale. Dumneata eşti aici oaspetele lui. — Spune-i lui Omi-san că nu o să-i dau pistoalele. Apoi, fiindcă ea rămăsese tăcută, Blackthorne îşi ieşi din fire şi-şi clătină capul. — Iyé, Omi-san! Wakarimasu ka? Iyé! Chipul lui Omi se încordă. Aruncă o poruncă răstită. Doi samurai înaintară. Blackthorne îşi smulse pistoalele. Samuraii se opriră. Amândouă pistoalele erau îndreptate direct către faţa lui Omi. — Iyé, zise Blackthorne. Apoi către Mariko: spune-i să-i cheme înapoi sau apăs pe trăgaci. Ea se supuse. Nimeni nu mişcă. Blackthorne se ridică încetişor în picioare, fără să schimbe poziţia pistoalelor. Omi stătea absolut nemişcat, netemător, ochii lui urmărind mişcările ca de pisică ale lui Blackthorne. — Te rog, Anjin-san, este foarte periculos. Trebuie să-l vezi pe seniorul Yabu. Nu te poţi duce cu pistoalele. Eşti hatamoto. Eşti apărat şi eşti de asemenea oaspetele seniorului Yabu. — Spune-i lui Omi-san că dacă el sau oricare dintre oamenii lui se apropie la mai puţin de cinci paşi de mine, îi zbor creierii. Omi-san spune politicos: — Pentru ultima dată îţi poruncesc să-mi dai pistoalele. Acum. — Iyé. — De ce nu le laşi aici, Anjin-san? N-ai de ce să te temi, nimeni nu se va atinge... — Mă crezi prost? — Atunci dă-i-le lui Fujiko-san! — Ce poate face ea? El o să i le ia – oricine poate să i le ia – şi atunci sunt fără apărare. Vocea lui Mariko deveni tăioasă. — De ce nu mă asculţi, Anjin-san, Fujiko-san este concubina dumitale, dacă-i porunceşti o să-ţi apere armele cu preţul vieţii. Asta-i

datoria ei. N-am să ţi-o mai repet, dar Toda-noh-Usagi Fujiko este samurai. Blackthorne se concentră asupra lui Omi, abia ascultând-o. — Spune-i lui Omi-san că nu-mi plac ordinele. Sunt oaspetele seniorului Toranaga. Sunt oaspetele seniorului Yabu. Pe oaspeţi îi rogi să facă ceva, nu le porunceşti şi nu pătrunzi în casa unui om neinvitat. Mariko traduse. Omi ascultă cu chipul lipsit de orice expresie, apoi replică scurt, privind ţevile nemişcate. — El spune: Eu, Kasigi Omi te-aş ruga să-mi dai pistoalele şi te-aş ruga să vii cu mine pentru că Yasigi Yabu-sama a poruncit să i te înfăţişezi. Dar Kasigi Yabu-sama mi-a poruncit să-ţi poruncesc să-mi dai armele. Îmi pare rău, Anjin-san, pentru ultima dată îţi poruncesc să mi le dai. Blackthorne simţea o gheară strângându-i pieptul. Ştia că va fi atacat şi era furios de propria lui prostie. Dar vine o vreme când nu mai poţi înghiţi şi scoţi un pistol sau un cuţit şi-atunci sângele curge din cauza mândriei tale prosteşti. De cele mai multe ori prosteşti. Dac-o fi să mor, Omi o să moară primul, pe Dumnezeul meu! Se simţea foarte puternic, deşi cumva ameţit. Apoi îi sună în urechi ceea ce-i spusese Mariko. "Fujiko e samurai. Ea este concubina ta." Şi creierul lui începu să funcţioneze. — Doar o clipă. Mariko-san, te rog spune-i asta lui Fujiko-san. Chiar aşa: Am să-ţi dau ţie pistoalele mele. Trebuie să ai grijă de ele. Nimeni, în afară de mine, nu trebuie să le atingă. Mariko făcu ceea ce i se ceruse şi în spatele lui o auzi pe Fujiko spunând "Hai!" — Wakarimasu ka, Fujiko-san? o întrebă. — Wakarimasu, Anjin-san, răspunse cu o voce subţire, nervoasă. — Mariko-san, te rog spune-i lui Omi-san că acum am să merg cu el. Îmi pare rău de această neînţelegere. Da, îmi pare rău că a fost o neînţelegere. Blackthorne se trase înapoi, apoi se întoarse. Fujiko primi pistoalele cu fruntea năpădită de sudoare. Se întoarse către Omi, rugându-se să fi procedat corect. — Putem merge acum? Omi spuse ceva lui Fujiko şi întinse mâna. Femeia scutură din cap. El dădu un ordin scurt. Cei doi samurai înaintară către ea. Imediat ea strecură unul dintre pistoale în eşarfa de la obi, îl ridică pe celălalt cu ambele braţe întinse, îndreptându-l către Omi. Apăsă trăgaciul uşor şi cocoşul se mişcă puţin. — Ugoku na! spuse. Dozo! Samuraii se supuseră şi se opriră. Omi vorbi iute şi furios şi ea-l ascultă şi-i răspunse cu voce blândă şi politicoasă, dar pistolul, cu cocoşul pe jumătate ridicat, nu părăsi nici o clipă faţa lui. — Iyé, gomen nasai, Omi-san! Nu, îmi pare rău, Omi-san. Blackthorne aştepta. Unul dintre samurai se mişcă puţin. Cocoşul se ridică primejdios, aproape la capătul cursei. Braţul nu tremura. — Ugoku na! porunci ea. Nimeni nu se îndoia că va apăsa pe trăgaci. Nici chiar Blackthorne. Omi-san vorbi scurt. Oamenii săi se retraseră. Ea coborî pistolul, dar rămase pregătită. — Ce-a spus? întrebă Blackthorne. — Doar că va raporta acest incident lui Yabu-san. — Bine. Spune-i că o să fac la fel. Blackthorne se întoarse către ea. — Domo, Fujiko-san. Apoi, amintindu-şi felul în care Toranaga şi Yabu vorbeau cu femeile, mormăi autoritar către Mariko:

— Vino, Mariko-san... Ikimasho! Porni către poartă. — Anjin-san, strigă Fujiko. — Hai? Blackthorne se opri. Fujiko se înclină şi vorbi iute către Mariko. Ochii acesteia se măriră, apoi încuviinţă din cap, răspunse şi îi vorbi lui Omi care deasemeni încuviinţă, vădit furios, dar stăpânindu-se. — Ce se-ntâmplă? — Te rog ai răbdare, Anjin-san. Fujiko strigă, şi cineva răspunse din casă. O slujnică ieşi pe verandă. În mâini ţinea două săbii. Săbii de samurai. Fujiko le luă respectuoasă şi le oferi lui Blackthorne cu o plecăciune, vorbind domol. Mariko spuse: — Concubina dumitale arată că un hatamoto este bineînţeles obligat să poarte cele două săbii de samurai. Mai mult decât atât, e datoria lui. Ea crede că n-ar fi potrivit să te înfăţişezi seniorului Yabu fără săbii – nu ar fi politicos. După legea noastră purtatul săbiilor este o îndatorire. Ea te întreabă dacă ai accepta să le porţi pe acestea, deşi lipsite de valoare, până îţi vei cumpăra unele. Blackthorne se holbă la ea, apoi la Fujiko şi din nou înapoi la ea. — Asta înseamnă că-s samurai? Că seniorul Toranaga m-a făcut samurai? — Nu ştiu, Anjin-san, dar n-a existat niciodată un hatamoto care să nu fi fost samurai. Niciodată. Mariko se-ntoarse şi-l întrebă pe Omi. Nerăbdător, acesta scutură din cap şi răspunse. — Şi Omi-san spune la fel. Desigur că este un privilegiu special al unui hatamoto acela de a purta întotdeauna săbii. Chiar şi în prezenţa seniorului Toranaga. E de datoria lui, fiindcă este ca o gardă personală de cea mai mare încredere. De asemenea, numai un hatamoto are dreptul să intre oricând la seniorul său. Blackthorne luă sabia scurtă şi o înfipse la centură, apoi pe cealaltă, cea lungă, cea pentru ucidere, exact aşa cum o purta Omi. Înarmat se simţea într-adevăr mai bine. — Arigato goziemashita, Fujiko-san, spuse încet. Ea coborî ochii şi răspunse domol. Mariko traduse: — Fujiko zice, cu voia dumitale, stăpâne, pentru că trebuie să înveţi limba noastră corect şi repede, cu umilinţă ar vrea să-ţi spună că pentru un bărbat este mai mult decât îndeajuns să spună domo. Arigato, cu sau fără goziemashita este o politeţe fără rost, o expresie pe care o folosesc doar femeile. — Hai. Domo. Wakarimasu, Fujiko-san. Pentru prima dată de când ştia toate aceste lucruri Blackthorne o privi cu atenţie. Îi văzu sudoarea de pe frunte şi mâini. Ochii înguşti şi faţa pătrată şi dinţii rari şi ascuţiţi. — Te rog spune-i concubinei mele că în această ocazie anume, nu consider arigato goziemashita o politeţe fără rost faţă de ea. *** Yabu îşi aruncă din nou privirea către săbii. Blackthorne stătea pe o pernă în faţa lui, pe locul de onoare, cu picioarele încrucişate, cu Mariko alături, iar Ygurashi lângă el. Se aflau în încăperea principală a fortăreţei. Omi sfârşi de vorbit. Yabu ridică din umeri. — Te-ai descurcat prost, nepoate. Desigur că este datoria concubinei să-l apere pe Anjin-san şi toate ale sale. Desigur că acum are dreptul să

poarte săbii. Da, te-ai descurcat prost. Am arătat limpede că Anjin-san este onoratul meu oaspete aici. Cere-i iertare. Imediat Omi se ridică şi îngenunche în faţa lui Blackthorne şi înclinându-se spuse: — Îmi cer iertare pentru greşeala mea, Anjin-san. O auzi pe Mariko-san spunând că barbarul acceptă scuzele, se înclină încă o dată, se întoarse liniştit la locul său şi se aşeză. Dar în sinea sa nu era liniştit. Acum îl stăpânea un singur gând: moartea lui Yabu. Se hotărâse să facă ceva de neînchipuit: să-şi ucidă stăpânul de drept şi căpetenia clanului său. Dar nu pentru că-l făcuse să-şi ceară scuze în public barbarului. Aici Yabu avusese dreptate. Omi ştia că încurcase lucrurile fără rost, căci deşi Yabu îi poruncise prosteşte să ia deîndată, în seara asta, pistoalele, ştia că ar fi putut să-i facă să plece şi să le lase în casă, ca mai târziu să fie furate sau stricate. Iar Anjin-san procedase foarte corect dându-le concubinei sale, îşi spuse, după cum şi ea procedase la fel de corect făcând ce făcuse. Şi ar fi apăsat cu siguranţă pe trăgaci fără să greşească ţinta. Nu mai era o taină că Usagi Fujiko îşi căuta moartea, sau de ce. Omi mai ştia şi că, fără hotărârea luată în acea dimineaţă, de a-l ucide pe Yabu, el ar fi păşit înainte spre moarte şi apoi oamenii lui i-ar fi luat pistoalele. El ar fi murit cu cinste, aşa cum şi ei i s-ar fi poruncit să moară cu cinste, iar apoi bărbaţi şi femei ar fi povestit, generaţii după generaţii, tragica întâmplare. S-ar fi scris cântece şi poeme şi poate chiar o piesă Noh, toate atât de impresionante şi tragice şi măreţe, despre ei trei: credincioasa concubină şi credinciosul samurai, care au murit amândoi făcându-şi datoria, din pricina neobişnuitului barbar venit din Mările Răsăritului. Nu, hotărârea lui Omi nu avea nimic de-aface cu aceste scuze publice, deşi nedreptatea aceasta se adăuga urii care acum îl stăpânea. Motivul principal era că astăzi, în faţa ţăranilor, Yabu le jignise pe mama şi pe soţia sa, făcându-le să aştepte ore în şir, ca ţăranii, şi apoi le spusese să plece fără a le băga în seamă, ca pe nişte ţărănci. — Nu contează, fiule, spusese mama lui, e dreptul său. — El este stăpânul nostru, repetase şi Midori, soţia lui, cu lacrimi de ruşine alunecând în jos pe obraji. Te rog, iartă-l. — Şi nu v-a invitat pe nici una dintre voi să-i uraţi bun venit, lui şi ofiţerilor lui, la fortăreaţă, continuase Omi. Şi masa pe care aţi pregătit-o. Numai mâncarea şi saké-ul au costat un koku. — E datoria noastră, fiule. Este datoria noastră să facem orice doreşte seniorul Yabu. — Şi porunca în privinţa tatei? — Nu e încă o poruncă. E doar un zvon. — Mesajul de la tata spune că a auzit că Yabu o să-i poruncească să-şi radă capul şi să devină preot, sau să-şi deschidă pântecele. Soţia lui Yabu s-a fălit cu asta faţă de oamenii ei. — Un spion i-a şoptit asta tatălui tău. Nu poţi întotdeauna să ai încredere în spioni. Îmi pare rău, dar tatăl tău, fiule, nu e întotdeauna înţelept. — Ce se întâmplă cu tine, mamă, dacă nu e un zvon? — Orice s-ar întâmplă e karma. Trebuie să accepţi karma. — Nu. Insultele acestea nu pct fi răbdate. — Te rog fiule, acceptă-le. — I-am dat lui Yabu cheia corăbiei, cheia lui Anjin-san şi a noilor barbari şi calea de ieşire din capcana lui Toranaga. Ajutorul meu i-a adus o nemăsurată cinste. Cu acel dar simbolic al sabiei este acum al doilea după Toranaga în armatele estului. Şi ce am primit în schimb? Insulte murdare. — Acceptă-ţi karma. — Trebuie, bărbate, te implor. Ascult-o pe doamna, mama ta.

— Nu pot să trăiesc cu ruşinea asta. Mă voi răzbuna şi apoi mă voi omorî şi voi spăla de pe mine această ruşine. — Pentru ultima oară fiule, acceptă-ţi karma. Te rog. — Karma mea este să-l distrug pe Yabu. Bătrâna doamnă oftase. — Foarte bine. Eşti bărbat. Ai dreptul să hotărăşti. Ce-o fi, o fi, dar uciderea lui Yabu, în sine, nu înseamnă nimic. Ne trebuie un plan. Fiul său trebuie de asemenea înlăturat şi Ygurashi la fel. Mai ales Ygurashi. Atunci tatăl tău va putea conduce clanul aşa cum este drept. — Cum o să facem asta? — O să ne sfătuim, tu şi cu mine. Ai răbdare. Apoi va trebui să ne sfătuim şi cu tatăl tău. Midori, chiar şi tu poţi să dai un sfat, dar încearcă să nu fie fără rost, neh? — Şi seniorul Toranaga? I-a dat lui Yabu sabia lui. — Cred că seniorul Toranaga vrea doar ca Izu să fie puternic şi vasal. Nu un aliat. El nu-şi doreşte aliaţi mai mult decât Taiko. Yabu crede că este aliat. Eu cred că Toranaga nu suferă aliaţii! Clanul nostru se va ridica ca vasal al lui Toranaga sau al lui Ishido. Pe cine o să alegem, ei? Şi cum să-l omorâm? Omi îşi aminti valul de bucurie ce-l învăluise deîndată ce luase hotărârea. Îl simţea şi acum. Dar pe chipul lui nu se citea nimic, în timp ce servea cha şi vin oferit de slujnice alese cu grijă, aduse din Mishima pentru Yabu. Îi privi pe rând – Yabu şi Anjin-san, şi Mariko, şi Ygurashi. Toţi aşteptau ca Yabu să înceapă. Încăperea era largă şi aerisită, destul de mare ca să poată cina, bea şi pălăvrăgi în ea treizeci de ofiţeri. Mai erau multe alte încăperi şi bucătării, pentru gărzi şi servitori, şi de jur împrejur o grădină şi deşi toate fuseseră încropite pentru scurt vreme, fuseseră totuşi minunat construite şi în puţin timp, şi erau uşor de apărat. Că toate cheltuielile se făceau din feuda sa de curând mărită nu-l stânjenea deloc pe Omi. Era datoria lui. Privi printr-un paravan întredeschis. Multe santinele în curtea interioară. Un grajd. Fortăreaţa era apărată de un şanţ. Palisada era făcută din bambuşi uriaşi, legaţi strâns între ei. Stâlpi mari, sprijineau acoperişul de ţiglă. Pereţii era din uşoare panouri-shoji glisante, unele acoperite cu obloane, cele mai multe cu hârtie dată cu ulei, aşa cum se obişnuia. Dulapii groşi ai podelei erau ridicaţi pe stâlpi, deasupra pământului bătătorit şi acoperiţi cu tatami. La porunca lui Yabu, Omi golise patru sate de materialele din care fuseseră construite cele două case, iar Igurashi cumpărase tatami de calitate, saltele şi alte lucruri de negăsit în sat. Omi era mândru de munca sa. Tabăra pentru cei trei mii de samurai fusese terminată şi ea, pe platoul de pe dealul ce străjuia drumurile care duceau către sat şi către ţărm. Acum satul era bine închis dinspre uscat. Dacă ar fi venit vreo primejdie dinspre mare, stăpânul ar fi avut destul timp ca să fugă. Dar eu nu mai am nici un stăpân. Pe cine ar trebui să slujesc acum? se întrebă Omi. Ikawa Jikkyu? Ori chiar pe Toranaga? Oare Toranaga mi-ar da ce vreau eu în schimb? Sau Ishido? La Ishido e mai greu de ajuns, neh? Dar acum ar fi multe de spus... În această după-amiază Yabu îl chemase pe Igurashi, Omi şi cei patru căpitani şi pusese în mişcare planul său ascuns, de pregătire a celor cinci sute de samurai-puşcaşi. Igurashi urma să fie comandant, Omi urma să conducă una dintre grupele de o sută de oameni. Se înţeleseseră cum să împartă oamenii lui Toranaga în unităţi când aveau să sosească, şi cum urma să fie neutralizaţi aceşti străini, dacă se dovedeau trădători. Omi sugerase ca un alt grup la fel de tainic de trei unităţi, a câte o sută de samurai fiecare, să fie pregătit în acelaşi timp de cealaltă parte a

peninsulei, ca rezervă, şi ca o precauţie împotriva unei viclenii a lui Toranaga. — Cine o să comande oamenii lui Toranaga? Pe cine o să trimită ca înlocuitor la comandă? întrebase Igurashi. — N-are nici o importanţă, spusese Yabu. Eu am să numesc pe cei cinci adjuncţi ai săi, cărora li se va încredinţa responsabilitatea de a-i tăia beregata dacă va fi nevoie. Cuvântul de ordine pentru uciderea lui şi-a celorlalţi străini va fi "Prun". Mâine, Igurashi-san, vei alege oamenii. Am să-i confirm pe fiecare personal, eu însumi şi nici unul dintre ei nu trebuie să cunoască încă strategia mea în privinţa regimentului de muschete. Acum, privindu-l, Omi se desfăta cu nou descoperita bucurie a răzbunării. Era uşor să-l omori pe Yabu, dar uciderea lui era legată şi de altele. Numai aşa ar putea tatăl său, sau fratele lui mai mare, să preia controlul clanului şi feudei Izu. Yabu intră direct în subiect. — Mariko-san, te rog spune-i lui Anjin-san că de mâine vreau să-nceapă să-mi pregătească oamenii să tragă ca barbarii şi pă vreau să învăţ tot ce se poate învăţa despre felul în care poartă barbarii războiul. — Dar îmi pare rău, puştile nu vor sosi înainte de şase zile, Yabu-san, îi reaminti Mariko. — Oamenii mei au destule ca să putem începe, relică Yabu. Vreau să înceapă de mâine. Mariko îi spuse lui Blakthorne: — Ce vrea să ştie despre război? întrebă acesta. — A spus că totul. — Ce anume? Mariko îl întrebă pe Yabu — Yabu-san spune: ai luat parte la vreo bătălie pe uscat? — Da. În Olanda. Şi în Franţa. — Yabu-san spune, minunat. Vrea să cunoască strategia europeană. Vrea să ştie cum se poartă războaiele în ţinuturile voastre. Cu toate amănuntele. Blakthorne se gândi o clipă, apoi spuse: — Spune-i lui Yabu-san că pot să pregătesc oricâţi oameni pentru el, şi că ştiu exact ceea ce vrea să ştie. Aflase o grămadă de lucruri despre felul în care purtau japonezii războaiele de la fratele Domingo. Călugărul fusese un foarte bun cunoscător şi deosebit de interesat. — În defenitiv, senhor, spusese bătrânul, astea sunt cunoştinţele de temelie, nu-i aşa? Să şti cum luptă necredincioşii. Fiece părinte trebuie să-şi apere turma şi nu sunt oare glorioşii noştri conchistadori binecuvântatul vârf de lance al Sfintei Biserici? Şi n-am fost eu alături de ei în primele linii, în Lumea Nouă şi-n Filipine, şi-am băgat de seamă la asta mai bine de douăzeci de ani? Ştiu ce-i aia războiul, senhor. Ştiu. A fost datoria mea – voia Domnului – să-nvăţ ce-i războiul. Poate că Dumnezeu te-a trimis aci, să te învăţ înainte de a muri. Ascultă, oile mele de aci, din temniţă, au fost dascălii mei despre felul cum luptă japonezii, senhor. Aşa că acu ştiu cum poartă războiul armatele lor şi ştiu cum pot fi înfrânţi. Ştiu cum ne pot înfrânge. Ţine minte, senhor, îţi spun un secret numai pentru sufletu' tău. Nu alătura niciodată cruzimea japoneză armelor moderne şi metodelor moderne, c-atunci, pe uscat, o să ne zdrobească. Blakthorne îşi încredinţă soarta în mâinile lui Dumnezeu şi începu: — Spune seniorului Yabu că pot să-l ajut foarte mult. Şi pe seniorul Toranaga. Pot face armatele lor de neînfrânt. — Seniorul Yabu spune că dacă cunoştiinţele tale se dovedesc folositoare, Anjin-san, îţi va creşte venitul primit de la seniorul Toranaga, de două sute cincizeci de koku, la cinci sute de koku, peste o lună. — Mulţumeşte-i, dar spune că dacă fac toate astea pentru el, cer în

schimb, o favoare: vreau să renunţe la hotărârea luată în privinţa satului şi-mi vreau înapoi corabia şi echipajul în cinci luni. — Anjin-san, nu te poţi tocmi cu el ca un negustor, spuse Mariko. — Te rog, spune-i. Cere-i-o ca pe o favoare umilă, din partea unui oaspete însemnat şi-a unui viitor vasal recunoscător. — Yabu-san spune că satul nu are însemnătate. Pe ţărani trebuie să-i pui cu tălpile pe jăratec ca să-i faci să joace. Nu trebuie să le porţi de grijă. Cât despre corabie, ea este în grija seniorului Toranaga. El e încredinţat că o s-o primeşti înapoi curând. M-a rugat să-i prezint cererea dumitale seniorului Toranaga în clipa când ajung în Yedo. Am s-o fac, Anjin-san. — Te rog cere-i iertare seniorului Yabu, dar trebuie să-l rog să-şi retragă hotărârea. În noaptea asta — Abia a spus nu, Anjin-san. Ar fi lipsit de bună-cuviinţă. — Da, înţeleg. Dar, te rog, cere-i-o din nou. E foarte important pentru mine... ca o cerere oficială. — El spune că trebuie să ai răbdare. Nu le purta de grijă ţăranilor. Blackthorne dădu din cap, apoi se hotărâ: — Îi mulţumesc. Înţeleg, da. Te rog, mulţumeşte-i lui Yabu-san, dar spune-i că nu pot trăi cu ruşinea asta. Mariko păli. — Ce? — Nu pot trăi cu ruşinea de a avea satul pe cugetul meu. Sunt dezonorat. Nu pot să îndur asta, este împotriva credinţei mele creştine. Va trebui să mă sinucid deîndată. — Să te sinucizi? — Da. Asta am hotărât să fac. Yabu o întrerupse. — Nan ja, Mariko-san? Ea traduse poticnit cele spuse de Blackthorne. Răspunse la întrebările lui Yabu. Apoi acesta spuse: — Dacă nu ţi-aş fi văzut tresărirea, aş fi crezut că e o glumă, Mariko-san. De ce eşti atât de îngrijorată? De ce crezi că o s-o facă? — Nu ştiu, Alteţă. El pare... Nu ştiu. Vocea i se pierdu. — Omi-san? — Sinuciderea este împotriva credinţei creştine, Alteţă. Ei nu se omoară, cum facem noi, cum ar face-o un samurai. — Mariko-san, eşti creştină. E adevărat? — Da, Alteţă. Sinuciderea este un păcat de moarte, împotriva cuvântului lui Dumnezeu. — Igurashi-san, tu ce crezi? — Se laudă! Nu e creştin. Vă amintiţi prima zi, Alteţă? Ţineţi minte ce i-a făcut preotului şi ce i-a îngăduit lui Omi-san să-i facă, ca să-l salveze pe băiat? Yabu zâmbi, amintindu-şi ziua şi noaptea care urmaseră. — Da, aşa e. Nu e creştin, Mariko-san. — Îmi pare rău dar nu înţeleg, Alteţă. Ce s-a întâmplat cu preotul? Yabu îi povesti ce se întâmplase în prima zi între Blackthorne şi preot. — A profanat o cruce? spuse, vădit îngrozită. — Şi a aruncat bucăţile în praf, adăugă Igurashi. Se laudă, Alteţă. Dacă povestea asta cu satul îl dezonorează, cum poate sta aici când Omi-san l-a dezonorat atât de mult urinând pe el? — Cum? Îmi cer iertare, Alteţă, repetă Mariko, dar iarăşi nu înţeleg. Yabu îi spuse lui Omi: — Explică-i. Omi se supuse. Ea era dezgustată de ce i se spunea dar nu o arătă. — După asta Anjin-san a fost pe deplin supus, Mariko-san, sfârşi Omi. Fără arme va fi întotdeauna supus.

Yabu sorbi puţin saké. — Spune-i aşa, Mariko-san: Sinuciderea nu intră în obiceiurile barbarilor. Este împotriva Dumnezeului său creştin. Atunci cum se poate sinucide? Mariko traduse. Yabu îl urmărea cu atenţie pe Blackthorne în timp ce acesta răspundea. — Anjin-san îşi cere iertare cu mare umilinţă, dar spune că obicei sau nu, Dumnezeu sau nu, această ruşine e prea mare ca să fie îndurată. Spune că se află în Japonia, că-i hatamoto şi că are dreptul să trăiască după legile noastre. Mâinile ei tremurau. Aşa a zis, Yabu-san. Dreptul de a trăi după obiceiurile noastre, după legea noastră. — Barbarii n-au nici un drept! — Seniorul Toranaga l-a făcut hatamoto. Asta-i dă dreptul, neh? O adiere atinse panourile-shoji făcându-le să zdrăngăne. — Cum poate să se sinucidă? Ei? întreabă-l. Blackthorne îşi scoase sabia scurtă cu vârful ascuţit ca un ac şi o aşeză încet pe tatami cu vârful spre el. Igurashi spuse simplu: — E o înşelăciune! Cine a auzit vreodată de un barbar care să se poarte ca o persoană civilizată? Yabu se încruntă şi inima-i îşi încetini bătăile din cauza emoţiei. — E un om curajos, Igurashi-san. Nu-i nici o îndoială în privinţa asta. Şi ciudat. Dar asta? Yabu vroia să vadă gestul, să cântărească tăria barbarului, să-l vadă cum se cufundă în moarte, să trăiască cu el extazul trecerii în nefiinţă. Cu un efort opri valul crescând al propriei plăceri. — Ce mă sfătuieşti, Omi-san? întrebă răguşit. — Alteţă, aţi spus satului: "Dacă Anjin-san nu învaţă mulţumitor." Vă sfătuiesc să faceţi o uşoară concesie. Spuneţi-i că oricât va învăţa în următoarele cinci luni va fi socotit "mulţumitor", dar el trebuie în schimb să jure pe Dumnezeul lui că n-o să dezvăluie asta satului. — Dar el nu e creştin! Cum o să-l lege jurământul ăsta? — Cred că este un anume fel de creştin, Alteţă. E împotriva Sutanelor Negre şi asta-i important. Cred că dacă jură pe Dumnezeul lui e destul. Şi va trebui de asemenea să jure în numele Dumnezeului său că se va dărui pe deplin învăţăturii şi slujirii Alteţei voastre. Pentru că este deştept va învăţa foarte mult în cinci luni. Aşa, onoarea voastră este alvată, a lui – dacă există – e de asemenea salvată. Nu pierdeţi nimic, câştigaţi totul. Foarte important e că îi câştigaţi supunerea prin propria lui voinţă. — Crezi că o să se omoare? — Da. — Mariko-san? — Yabu-san, îmi pare rău, nu pot să vă sfătuiesc. Cu câteva ore în urmă aş fi spus nu, nu are să se sinucidă. Acum nu ştiu. E... De când a venit după el Omi-san în seara asta e... altfel. — Igurashi-san? — Dacă daţi înapoi acum şi e doar o păcăleală o să încerce mereu acelaşi lucru. E şiret ca o vulpe-kami. Am văzut cu toţii cât de şiret, neh? Într-o zi tot va trebui să spuneţi "nu", Alteţă. Vă sfătuiesc s-o faceţi acum. Se laudă. Omi se aplecă înainte şi clătină din cap. — Alteţă, vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să repet că dacă spuneţi "nu", riscaţi o mare pierdere. Dacă se laudă – şi poate foarte bine să fie aşa – atunci, mândru cum e, se va umple de ură la această nouă umilire şi n-o să vă ajute din toate puterile lui, aşa cum aveţi nevoie. A cerut o favoare ca hatamoto şi are dreptul s-o facă – el spune că vrea să trăiască, din propria lui voinţă, după datinile noastre. Nu-i asta un pas uriaş înainte, Alteţă? Vă sfătuiesc să fiţi prevăzător. Folosiţi-l în avantajul vostru. — Aşa şi am de gând, spuse Yabu morocănos.

Igurashi spuse: — Da, e preţios şi da, am nevoie de ştiinţa lui. Dar trebuie stăpânit şi ai spus asta de multe ori, Omi-san. E barbar, asta e de fapt. O, ştiu că este hatamoto astăzi şi da, poate să poarte cele două săbii de acum înainte. Dar asta nu-l face samurai. Nu-i samurai şi nu va fi niciodată. Mariko ştia că dintre toţi ea ar fi trebuit să-l înţeleagă cel mai bine, dar nu putea. Când îl înţelegea, când devenea de neînţeles. O clipă îi plăcea, în următoarea îl ura. De ce? Blackthorne privea răscolit în depărtare. Pe fruntea lui erau picături de sudoare. Din cauza fricii? se gândi Yabu. Frică, că înşelăciunea va fi dezvăluită? Încearcă să ne înşele? — Mariko-san. — Da, Alteţă. — Spune-i... Yabu îşi simţi dintr-o dată gura uscată şi o durere în piept. Spune-i lui Anjin-san că nu-mi schimb hotărârea. — Alteţă, vă rog să mă iertaţi, dar stărui să-l ascultaţi sfatul lui Omi-san. Yabu nu avea ochi decât pentru Blackthorne. O venă de pe frunte îi palpita. — Anjin-san spune că e hotărât. Aşa să fie. Hai să vedem dacă e barbar sau hatamoto. Vocea lui Mariko abia se auzea. — Anjin-san, Yabu-san spune că hotărârea rămâne neschimbată. Îmi pare rău. Blackthorne auzi cuvintele, dar acestea nu-l tulburară. Se simţea mai puternic şi mai liniştit ca oricând şi-n stare de a înţelege viaţa mai deplin decât fusese vreodată. Aşteptând, nu-i ascultase şi nu- i privise. Hotărârea fusese luată. Restul îl lăsase în mâinile Domnului. Se închisese în el ascultând mereu şi mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi care îi deschiseseră ochii spre lumea de aici şi care fuseseră cu siguranţă trimise de Dumnezeu prin mijlocirea lui Mariko. "Există o cale uşoară: mori. Ca să supravieţuieşti aici, trebuie să trăieşti după datina noastră." — Hotărârea rămâne neschimbată. Deci acum trebuie să mor. Ar trebui să-mi fie teamă, dar nu-mi e. De ce? Nu ştiu. Ştiu doar că odată am hotărât că singura cale de a trăi aici ca un bărbat este să o faci după obiceiurile lor. Să rişti moartea, să mori – da, chiar să mori, poate – şi că dintr-o dată teama de moarte dispăruse. "Viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. Lasă karma să fie karma." Nu mi-e teamă să mor. Dincolo de panourile-shoji începuse să cadă o ploaie blândă. Îşi cobori privirea asupra pumnalului. Am avut o viaţă frumoasă, gândi. Îşi ridică privirea către Yabu. — Wakarimasu, spuse limpede şi deşi ştia că buzele lui alcătuiseră cuvântul, era că şi cum altcineva l-ar fi rostit. Nu se mişca rumeni. Îşi privi mâna dreaptă ridicând pumnalul. Apoi şi stânga apucă mânerul iar lama îndreptată spre inima lui nu tremura. Acum nu auzea decât sunetul vieţii sale din ce în ce mai puternic, din ce în ce mai tare până când nu-l mai putu îndura. Sufletul lui strigă chemând tăcerea veşnică. Strigătul îi trezi reflexele. Mâinile împinseră pumnalul fără şovăială către ţintă. Omi se pregătise să-l oprească dar nu se aşteptase la o lovitură atât de bruscă şi de sălbatică. Şi când apucă lama cu mâna stângă şi garda cu dreapta, simţi durerea săgetându-l şi sângele ţâşnind. Se împotrivea cu

toată puterea loviturii, dar încet, încet era înfrânt. Apoi Igurashi îi sări în ajutor. Împreună opriră lovitura şi îndepărtară pumnalul. O dâră subţire de sânge se prelingea din pielea lui Blackthorne, deasupra inimii unde pătrunsese vârful pumnalului. Mariko şi Yabu nu se mişcaseră. Yabu rosti: — Spune-i, spune-i că oricât va învăţa va fi deajuns, Mariko-san. Porunceşte-i... nu, roagă-l. Roagă-l pe Anjin-san să jure aşa cum a spus Omi. Totul aşa cum a spus Omi-san. Blackthorne revenea încet din moarte. Se uită la ei şi la pumnal de la o distanţă enormă, fără să înţeleagă. Apoi şuvoiul vieţii îl inundă din nou dar el nu putea înţelege încă pe deplin, crezându-se încă mort, şi nu viu. — Anjin-san! Anjin-san! Îi văzu buzele mişcându-se şi auzi cuvintele, dar toate simţurile lui erau îndreptate asupra ploii şi brizei. — Da... Vocea-i suna încă foarte departe dar simţi mirosul ploii şi auzi picăturile şi simţea gustul sărat al mării în aer. Trăiesc, îşi spuse, minunându-se. Trăiesc şi afară plouă cu adevărat şi vântul este adevărat şi bate din nord. Mai este şi un vas adevărat, cu jăratec adevărat şi dacă ridic ceaşca, va avea cu adevărat lichid în ea şi va avea gust. Nu sunt mort. Trăiesc! Ceilalţi şedeau tăcuţi aşteptând răbdători, binevoitori, spre a-i cinsti curajul. Nimeni în Japonia nu mai văzuse vreodată ce văzuseră ei. Fiecare se întreba în sinea-i: "ce va face Anjin-san acum? Va fi în stare să se ridice singur şi să plece? Sau voinţa îl va părăsi? Cum m-aş purta eu în locul lui?" Un slujitor aduse tăcut un bandaj şi legă mâna lui Omi, acolo unde lama tăiase adânc, oprind şuvoiul de sânge. Totul era încremenit. Din când în când Mariko îi rostea numele în şoaptă în timp ce ceilalţi sorbeau cha sau saké, câte o picătură, savurând aşteptarea, priveliştea şi amintirile. Pentru Blackthorne această neviaţă păru să dureze o veşnicie. Apoi ochii săi putură să zărească şi urechile să audă. — Anjin-san! — Hai? răspunse mai obosit decât îşi putea aduce aminte că fusese vreodată. Mariko repetă ce spusese Omi, ca şi cum ar fi venit din partea lui Yabu. Trebui să o spună de câteva ori înainte de a fi sigură că el înţelesese totul limpede. Blackthorne îşi adună ultimele puteri, gustând bucuria victoriei. — Cuvântul meu e deajuns, şi al lui e deajuns. Chiar şi aşa jur pe Dumnezeu aşa cum îşi doreşte. Da, aşa cum Yabu-san va jura pe Dumnezeul lui să-şi ţină partea lui de învoială. — Senior Yabu spune da. Jură pe Buddha. Blackthorne jură aşa cum dorise Yabu şi acceptă puţin cha. Niciodată nu i se păruse atât de bun. Ceaşca părea foarte grea şi el nu o putu ţine prea mult timp în mână. — Ploaia e minunată nu-i aşa? spuse, privind picăturile de ploaie spărgându-se şi dispărând, uluit de claritatea nemăsurată a vederii sale. — Da, îi răspunse ea blând, ştiind că simţurile lui erau pe o culme pe care n-o putea atinge decât cel ce pornea de bună voie în întâmpinarea morţii şi, printr-o necunoscută karma, se reîntorcea miraculos înapoi. De ce nu te odihneşti acum, Anjin-san? Seniorul Yabu îţi mulţumeşte şi spune că mâine veţi sta de vorbă mai mult. Ar trebui să te odihneşti acum. — Da, mulţumesc. Ar fi minunat. — Crezi că poţi să te ţii pe picioare? — Da. Cred că da. — Yabu-san întreabă dacă ai dori un palanchin. Blackthorne cugetă un timp. În cele din urmă hotărî că un samurai ar merge, ar încerca să meargă. — Nu, mulţumesc, spuse, deşi şi-ar fi dorit mult să poată sta întins, să fie dus înapoi, să ţină ochii închişi şi să adoarmă într-o clipă. În acelaşi

timp ştia că îi era încă frică să adoarmă ca nu cumva acesta să fie visul de după moarte şi pumnalul să nu fie acolo, pe saltea, ci încă împlântat în el, cel adevărat şi acesta să fie iadul sau începutul iadului. Încet, ridică pumnalul şi îl cercetă, încântat de atingerea unui lucru real, îl puse la loc în teacă, fiecare mişcare cerându-i mult timp. — Îmi cer iertare că sunt atât de încet, murmură. — Nu trebuie să-ţi ceri iertare, Anjin-san. În noaptea aceasta eşti renăscut. Aceasta este altă viaţă, o viaţă nouă, spuse Mariko mândră, plină de respect pentru el. Nu le este dat multora să se întoarcă. N-ai de ce să-ţi ceri iertare, ştim că-ţi cere multă tărie, celor mai mulţi nu le rămâne destulă putere după aceea, nici măcar să se ridice. Pot să te ajut? — Nu, nu, mulţumesc. — Nu-i nici o ruşine să fi ajutat. Aş fi onorată să-mi îngădui să te ajut. — Mulţumesc, dar eu... eu vreau să-ncerc, mai întâi. Dar nu se putu ridica imediat. Trebui să se ajute cu mâinile, să se ridice mai întâi în genunchi şi apoi trebui să se oprească ca să-şi mai adune puterile. Mai apoi se ridică clătinându-se şi aproape se prăbuşi. Se clătină, dar nu se prăbuşi. Yabu se înclină. Şi Mariko şi Omi, şi Igurashi. Primii paşi Blackthorne îi făcu împleticindu-se ca beat. Îmbrăţişă un stâlp şi se ţinu de el un timp. Apoi porni din nou. Se poticnea, dar înainta singur, ca un bărbat. Ţinea o mână pe sabia cea lungă din brâu şi capul sus. *** Yabu răsufla adânc şi bău însetat saké. Când putu să vorbească îi spuse lui Mariko: — Te rog du-te după el. Vezi să ajungă teafăr acasă. — Da, Alteţă. După ce ea plecă, Yabu se întoarse către Igurashi: — Tu, gunoi nerod ce eşti! Pe dată Igurashi îşi lipi fruntea de rogojină în semn de căinţă. Se laudă, spuneai, neh? Prostia ta era să mă coste o comoară fără preţ. — Da, Alteţă. Aveţi dreptate, Alteţă. Vă rog lăsaţi-mă să-mi pun capăt vieţii de îndată. — Asta ar fi prea bine pentru tine. Du-te şi trăieşte în grajduri până trimit după tine. Dormi cu dobitoacele. Ai un cap de dobitoc. — Da, Alteţă. Îmi cer iertare, Alteţă. — Ieşi afară! Omi-san va comanda de acum puşcaşii. Ieşi afară! Lumânările pâlpâiră şi sfârâiră. Una dintre slujnice vărsă o picătură neînsemnată de saké pe măsuţa lăcuită din faţa lui Yabu şi el o certă îndelung. Ceilalţi cerură îndată iertare. Le îngădui să-l îmbuneze şi să-i mai toarne vin. — Laudă! Laudă, a spus! Nerodul! De ce am atâţia proşti în jurul meu? Omi şedea tăcut, hohotind de râs în sinea sa. — Dar tu nu eşti prost, Omi-san. Sfaturile tale sunt preţioase. Feuda ta se dublează începând de astăzi. Şase mii de koku pentru anul viitor. Iei treizeci de ri în jurul satului Anjiro ca feudă. Omi se înclină până atinse salteaua. Yabu merită să moară, gândi dispreţuitor, e atât de uşor de dus de nas. — Nu merit nimic, alteţă. Nu mi-am făcut decât datoria. — Da. Dar orice stăpân trebuie să răsplătească credinţa şi serviciile. Yabu purta sabia Yoshimoto în noaptea aceasta. Îi făcea mare plăcere să o atingă. — Suzu, strigă după una dintre slujnice. Trimite-l pe Zukimoto aici. — Cât de curând va începe războiul? întrebă Omi. — Anul aceasta. Poate că o să ai şase luni, poate nu. De ce? — Poate că doamna Mariko ar trebui să stea mai mult de trei zile, să

vă ajute. — Ei? De ce? — Ea este gura lui Anjin-san. Într-o jumătate de lună cu ea, el poate să pregătească douăzeci de oameni, care pot să pregătească o sută, care să pregătească restul. Şi-atunci, dacă trăieşte sau moare nu mai are importanţă. — De ce să moară? — Va trebui să-l înfruntaţi pe Anjin-san din nou, Alteţă, mai devreme sau mai târziu. Rezultatul va putea fi diferit data viitoare, cine ştie? S- ar putea să doriţi să moară. Amândoi bărbaţii ştiau, aşa cum ştiau şi Mariko şi Igurashi, că pentru Yabu un jurământ în numele unui zeu era fără sens şi desigur nu avea de gând să-şi ţină nici o promisiune. Poate că va trebui să-l şi forţaţi puţin. Odată ce aveţi informaţiile, la ce mai foloseşte învelişul? — La nimic. — Trebuie să învăţaţi strategia de război a barbarilor, dar trebuie să o faceţi foarte repede. Seniorul Toranaga poate să trimită după el, aşa că trebuie să păstraţi aici femeia cât de mult cu putinţă. O jumătate de lună ar trebui să ajungă ca să-i stoarceţi din cap tot ce ştie, acum că a promis să depună tot efortul. Va trebui să faceţi încercări, să adaptaţi metodele lor la felul nostru de a lupta. Da, asta ar lua cel puţin o jumătate de lună, neh? — Şi Toranaga-san? — Se va învoi, dacă i se înfăţişează lucrurile cum trebuie, alteţă. Trebuie. N-are de ales. Armele sunt ale lui în aceeaşi măsură ca şi ale voastre şi prezenţa ei neîntreruptă aici e preţioasă şi în alte chipuri. — Da, spuse Yabu cu mulţumire, căci gândul de a o ţine ca ostatică îi trecuse şi lui prin minte, pe corabie, când plănuise să-l ofere pe Toranaga lui Ishido. Toda Mariko trebuie să fie apărată. Ar fi rău dacă ea ar cădea pe mâini răuvoitoare. — Da. Şi poate ea ar putea fi mijlocul de a-i avea în mână pe Hiro-matsu, Buntaro şi întregul lor clan. Poate chiar pe Toranaga. — Vei alcătui mesajul în privinţa ei. — Mama mea a aflat veşti de la Yedo, ieri, Alteţă. M-a rugat să vă spun că doamna Genjiko i-a înfăţişat lui Toranaga primul său nepot, spuse Omi ca din întâmplare. Yabu deveni imediat atent. Nepotul lui Toranaga? Ar putea fi Toranaga strâns cu uşa folosind copilul? Nepotul continuă dinastia Toranaga, neh? Cum îl pot avea ca ostatec? — Şi Ochiba? Doamna Ochiba? întrebă. — Ea a părăsit Yedo cu toată suita cu trei zile în urmă. Acum trebuie să fie în siguranţă pe pământurile seniorului Ishido. Yabu se gândi la Ochiba şi la sora ei, Genjiko. Atât de deosebite! Ochiba, plină de viaţă, frumoasă, şireată, neobosită, cea mai dorită femeie din împărăţie şi mama Moştenitorului. Genjiko, sora ei mai mică, tăcută, închisă, cu faţa plată şi ştearsă, de o cruzime ajunsă legendară chiar şi acum, moştenită de la mama ei, care fusese una dintre surorile lui Goroda. Cele două surori se iubeau una pe cealalaltă, dar Ochiba îl ura pe Toranaga şi stirpea lui, la fel de mult cum lui Genjiko îi era scârbă de Taiko şi de Yaemon, fiul său. A fost într-adevăr Taiko tatăl fiului lui Ochiba? se întrebă Yabu din nou aşa cum făceau toţi daimyo în sinea lor de ani de zile. Ce n-aş da să ştiu răspunsul la întrebarea asta! Ce n-aş da să o am pe femeia asta! — Acum că doamna Ochiba nu mai este ostatecă în Yedo, asta ar putea să fie şi bine şi rău, spuse Yabu, iscoditor. — Bine, numai bine. Acum Ishido şi Toranaga trebuie să se înfrunte cât de curând. Omi anume nu alăturase sama celor două nume. Doamna Mariko trebuie să rămână pentru siguranţa voastră. — Ai grijă de asta. Întocmeşte misiva şi trimite-o lui Toranaga. Suzu, slujnica, ciocăni discret şi deschise uşa. Zukimoto pătrunse în cameră.

— Alteţă? — Unde sunt toate darurile pe care le-am poruncit să fie cumpărate la Mishima pentru Omi-san? — În magazie, stăpâne. Aici este lista. Cei doi cai pot fi aleşi din grajduri. Doriţi să fac asta acum? — Nu. Omi-san o să-i aleagă mâine. Yabu îşi aruncă ochii pe lista întocmită cu grijă. Douăzeci de chimonouri calitatea a doua, două săbii, o armură completă, reparată, dar în stare bună, doi cai, arme pentru o sută de samurai – o sabie, coif, pieptar, arc, douăzeci de săgeţi şi suliţă pentru fiecare om. Cea mai bună calitate. Valoare totală: patru sute şi douăzeci şi şase de koku. De asemeni piatra numită "Piatra care aşteaptă", valoare: nepreţuită. — A, da, spuse mai bine dispus, amintindu-şi acea noapte. Piatra pe care am găsit-o în Kyushu. Vroiai să-i spui "Barbarul care aşteaptă", nu-i aşa? — Da, Alteţă, dacă încă vă face plăcere, spuse Omi. Dar aţi putea să-mi faceţi mâine cinstea de a hotărî unde ar trebui pusă în grădină? Nu cred că există un loc îndeajuns de bun. — Mâine o să hotărăsc, da. Yabu îşi lăsă gândurile să zăbovească asupra pietrei şi asupra acelor zile îndepărtate când se găsea alături de prea cinstitul său stăpân, Taiko, şi în cele din urmă asupra nopţii cu ţipete. Melancolia îi cuprinse sufletul. Viaţa este atât de scurtă şi tristă şi crudă, cugetă. O privi pe Suzu. Slujnica zâmbi cu sfială. Avea faţa ovală era subţire şi foarte delicată ca şi celelalte două. Toate trei fuseseră aduse cu litiera de pe domeniul său din Mishima. În noaptea aceasta toate erau desculţe cu chimonourile din cea mai bună mătase şi pielea foarte albă. Curios că băieţii pot fi atât de graţioşi, cugetă. În multe privinţe mai feminini, mai senzuali decât fetele. Apoi băgă de seamă pe Zukimoto. — Ce mai aştepţi, ei? Ieşi afară! — Da, Alteţă. Mi-aţi cerut să vă reamintesc de taxe, Alteţă. Zukimoto îşi săltă pântecul obez şi asudat şi se grăbi uşurat să iasă. — Omi-san. Vei dubla toate dările de îndată, spuse Yabu. — Da, Alteţă. — Ţărani murdari! Nu muncesc îndeajuns de mult. Sunt leneşi cu toţii. Le apăr drumurile de bandiţi, mările, îi ocârmuiesc cu-nţelepciune şi ei ce fac? Îşi petrec zilei bând cha şi saké şi mâncând orez. A venit vremea ca ţăranii mei să-şi cunoască îndatoririle. — Da, Alteţă, spuse Omi. Apoi Yabu se reîntoarse la subiectul care nu-i dădea pace. — Anjin-san m-a uimit în seara aceasta! Pe tine nu? — O, da. Într-adevăr, alteţă. Mai mult decât pe domnia-voastră. Dar aţi fost înţelept să-l lăsaţi în voia lui. — Vrei să spui că Igurashi a avut dreptate? — Mai degrabă vă admir înţelepciunea, Alteţă. Ar fi trebuit să spuneţi nu odată şi-odată. Cred că a fost foarte înţelept s-o spuneţi acum, în noaptea asta. — Am crezut c-o să se omoare. Da. Mă bucur c-ai fost pregătit. Hotărâsem că trebuie să fi pregătit. Anjin-san e un om extraordinar pentru un barbar, neh? Păcat că-i barbar şi atât de naiv. — Da. Yabu căscă. Acceptă saké de la Suzu. — O jumătate de lună, zici? Mariko-san ar trebui să stea măcar atât, Omi-san. Apoi am să hotărăsc soarta ei şi-a lui. Va trebui să primească o altă lecţie cât de curând. Râse, arătându-şi dinţii stricaţi. Dacă Anjin-san ne-nvaţă pe noi, trebuie să-l învăţăm şi noi pe el, neh? Ar trebui să i se arate cum se face seppuku corect. Asta ar merita privit, neh? Ai grijă de asta. Da. Cred că zilele barbarului sunt numărate.

CAPITOLUL 32 Douăsprezece zile mai târziu, după-amiaza, sosi un curier din Osaka. Îl însoţea o escortă de zece samurai călări. Caii lor erau numai spume şi aproape morţi de oboseală. Steguleţele de la capătul suliţelor purtau însemnele atotputernicului Consiliu al Regenţilor. Era o vreme înăbuşitoare, închisă şi umedă. Curierul era un samurai de rang înalt, slab, cu trăsături aspre, unul dintre locotenenţii lui Ishido. Îl chema Nebara Jozen şi era cunoscut pentru cruzimea lui. Chimonoul său gri, de uniformă, era zdrenţuit şi pătat de noroi, iar ochii roşii de oboseală. Refuză mâncarea şi băutura şi ceru nepoliticos să fie primit deîndată de Yabu. — Iartă-mi înfăţişarea, Yabu-san, dar treburile mele sunt grabnice, spuse. Da, îţi cer iertare. Stăpânul meu întreabă, mai întâi, de ce pregăteşti soldaţii lui Toranaga împreună cu ai tăi şi apoi de ce fac instrucţie cu atâtea puşti? Yabu se înroşise din cauza neobrăzării celuilalt, dar se stăpâni, ştiind că Jozen trebuia să aibe instrucţiuni amănunţite şi că o astfel de lipsă de bună-cuviinţă trăda intenţiile unei discuţii de pe poziţii de forţă. Şi de asemenea era tare neliniştit că din nou cineva dintre cei din preajma sa lăsase să-i scape câte ceva. — Eşti prea-binevenit, Jozen-san. Poţi să-l încredinţezi pe stăpânul dumitale că întotdeauna interesele sale au fost aproape de inima mea, puse cu o curtenie care nu păcălea pe niciunul dintre cei de faţă. Se aflau pe veranda fortăreţei. Omi se găsea chiar în spatele lui Yabu. Igurashi, care fusese iertat de câteva zile, era mai aproape de Jozen, iar în jurul lor erau gărzile personale. — Ce altceva mai spune stăpânul domniei tale? Jozen răspunse: — Stăpânul meu va fi bucuros să audă că îi împărtăşeşti interesele. Acum, despre puşti şi instrucţie: stăpânul meu ar vrea să ştie de ce fiul lui Toranaga, Naga, este locţiitor la comandă? Locţiitor la comanda a ce? Ce-i atât de important ca fiul lui Toranaga trebuie să se afle aici, întreabă politicos generalul Ishido. Acest lucru îl interesează. Da. Tot ceea ce fac aliaţii lui îl interesează. De ce, de pildă, i s-a încredinţat barbarului, după câte se pare, comanda instrucţiei? Instrucţia cui? Da, Yabu-sama, şi asta este de asemenea foarte interesant. Jozen îşi aşeză săbiile mai comod, bucuros că spatele îi era apărat de oamenii săi. Apoi: — Consiliul Regenţilor se întâlneşte din nou în prima zi cu lună nouă. În douăzeci de zile. Eşti invitat oficial la Osaka să-ţi reînnoieşti jurământul de credinţă. Yabu simţi un nod în stomac. — Am înţeles că Toranaga-sama şi-a dat demisia. — Şi-a dat, Yabu-sama, într-adevăr, dar seniorul Ito Teruzumi îi ia locul. Stăpânul meu va fi noul preşedinte al regenţilor. Yabu fu cuprins de spaimă. Toranaga spusese că cei patru regenţi nu se vor înţelege niciodată asupra celui de-al cincilea. Ito Teruzumi era un daimyo neînsemnat din provincia Negato, în vestul insulei Honshu, dar familia sa era străveche, descendentă din linia Fujimoto, aşa că putea fi acceptat ca regent, deşi era un om neisprăvit, efeminat şi uşor de dus de nas. — Voi fi onorat să primesc invitaţia, spuse Yabu, încercând să câştige timp ca să poată chibzui. — Stăpânul meu s-a gândit că s-ar putea să vrei să pleci deîndată.

Atunci ai putea fi la Osaka pentru întâlnirea oficială. Mi-a poruncit să-ţi spun că toţi daimyo primesc aceeaşi invitaţie. Acum. Aşa vor avea cu toţii prilejul să fie acolo la timp în cea de-a douăzeci şi una zi. Pentru a cinsti întâlnirea, Maiestatea Sa Imperială, împăratul Go-Nijo, a încuviinţat o ceremonie a privitului florilor. Jozen îi întinse un sul oficial. — Acesta nu poartă sigiliul Consiliului Regenţilor. — Stăpânul meu a făcut invitaţia acum, ştiind că, ca vasal credincios al răposatului Taiko, ca vasal credincios al lui Yaemon, fiul şi moştenitorul său şi ocârmuitorul de drept al imperiului, când va avea vârsta potrivită, vei înţelege că noul Consiliu va încuviinţa, de bună seamă, fapta lui. Neh? — Va fi cu siguranţă o onoare să asist la adunarea oficială. Yabu se lupta să nu lase gândurile să i se citească pe faţă. — Bine, spuse Jozen. Scoase un alt sul, îl desfăşură şi-l ridică. Aceasta este o copie a scrisorii de numire a seniorului Ito, recunoscută, semnată şi confirmată de ceilalţi regenţi. Seniorii Ishido, Kiyama, Onoshi şi Sugiyama. Jozen nu se obosi să-şi ascundă o privire triumfătoare, ştiind că aceasta închidea definitiv capcana pentru Toranaga şi aliaţii săi şi în aceeaşi măsură îl făcea pe el şi pe oamenii lui de neatins. Yabu luă sulul de hârtie. Degetele îi tremurau. Nu era nici o îndoială în privinţa autenticităţii lui. Fusese contrasemnat de doamna Yodoko, soţia lui Taiko, care confirma că documentul era autentic şi semnat în prezenţa ei, una dintre cele şase copii care fuseseră trimise prin Imperiu şi că această copie anume fusese pentru seniorii de Iwari, Mikawa, Totomi, Sugura, Izu şi Kwanto. Era datată cu unsprezece zile în urmă. — Seniorii de Iwari, Mikawa, Sugura şi Totomi au acceptat deja. Acestea sunt sigiliile lor. După 'dumneata, ultimul pe listă este seniorul Toranaga. — Te rog mulţumeşte-i stăpânului domniei tale şi spune-i că mă pregătesc să-l întâlnesc şi să-l felicit. — Bine. Am să-ţi cer asta în scris. Chiar acum, ar fi potrivit. — Astă seară, Jozen-san, după masa de seară. — Foarte bine. Şi-acum putem merge să vedem instrucţia. — Nu e nici una astăzi. Toţi oamenii mei sunt în marş forţat. În clipa în care Jozen şi oamenii lui intraseră în Izu, i se dăduse de ştire în mare grabă lui Yabu, care ordonase pe dată oamenilor lui să înceteze focurile de armă şi să continue numai instrucţia fără trageri, departe de Anjiro. — Mâine poţi veni cu mine – la prânz, dacă doreşti. Jozen privi cerul. Era aproape de înserat. — Bine. Mi-ar prinde bine un pui de somn. Am să mă întorc pe seară, cu voia dumitale. Atunci dumneata şi comandantul dumitale, Omi-san şi adjunctul la comandă, Naga-san, îmi veţi povesti, în interesul stăpânului meu, despre instrucţie, despre puşti şi toate celelalte. Şi despre barbar. — Este... Da, de bună seamă. Yabu făcu un semn către Igurashi. Pregăteşte încăperile pentru preaonoratul nostru oaspete şi oamenii săi. — Îţi mulţumesc, dar nu e nevoie, spuse Jozen de-ndată. Pământul este de ajuns ca aşternut pentru un samurai, iar şaua îmi va fi pernă. Doar o baie, dacă se poate... Cu umezeala asta, neh? Vom face tabără pe deal – desigur, cu voia dumitale. — Cum doreşti. Jozen se înclină ţeapăn şi se îndepărtă, înconjurat de oamenii săi. Toţi erau înarmaţi până-n dinţi. Doi arcaşi fuseseră lăsaţi să ţină caii. După ce ajunseră destul de departe, chipul lui Yabu se schimonosi de mânie. — Cine m-a trădat? Cine? Unde-i iscoada? La fel de pământiu la chip, Igurashi îndepărtă gărzile cu un semn. — Yedo, Alteţă, spuse. Acolo trebuie să fie. Aici taina e desăvârşită. — Oh ko! spuse Yabu, aproape sfâşiindu-şi hainele. Sunt trădat!

Suntem izolaţi! Izu şi Kwanto sunt izolate. Ishido a învins. A învins. Omi spuse repede: — Nu până peste douăzeci de zile, Alteţă. Trimiteţi de-ndată un mesaj seniorului Toranaga. Daţi-i de ştire că... — Prostule! şuieră Yabu. Desigur că Toranaga deja ştie. Unde eu am o iscoadă, el are cincizeci. M-a lăsat în cursă. — Eu nu cred asta, Alteţă, spuse Omi netemător. Iwari, Mikawa, Totomi, Sugura, îi sunt cu toţi duşmani, neh? Lui şi tuturor celor care sunt aliaţi cu el. Nu l-ar preveni niciodată. Aşa că probabil el nu ştie nimic încă. Daţi-i de ştire şi sfătuiţi-l... — N-ai auzit? ţipă Yabu. Toţi patru regenţii s-au înţeles în privinţa numirii lui Ito, prin urmare Consiliul e din nou legal şi se-ntâlneşte în dbuăzeci de zile. — Răspunsul la asta este simplu, Alteţă. Sfătuiţi-l pe Toranaga să-l omoare de îndată pe Ito Teruzumi sau pe oricare dintre ceilalţi regenţi. Yabu rămase cu gura căscată. — Ce? — Dacă nu vreţi să faceţi asta, trimiteţi-mă pe mine, lăsaţi-mă pe mine să încerc. Sau pe Igurashi-san. Dacă seniorul Ito e mort; Ishido e neputincios din nou. — Nu-mi dau seama dacă ai înnebunit, sau ce? spuse neajutorat Yabu. Îţi dai seama ce-ai spus acum? — Alteţă, vă implor, fiţi răbdător cu mine. Anjin-san v-a dat cunoştinţe de nepreţuit, neh? Mai mult decât am visat vreodată c-ar fi putinţă. Acum şi Toranaga ştie asta, din rapoartele voastre şi probabil din rapoartele personale ale lui Naga-san. Dacă putem câştiga îndeajuns de mult timp, cele cinci sute de puşti ale noastre şi celelalte trei sute vă vor da suficientă putere în înfruntare, dar numai o dată. Când duşmanul, oricine ar fi, va vedea felul în care folosiţi oamenii şi armele de foc, va învăţa repede. Dar va fi pierdut această primă bătălie. Dacă este cea potrivită, ea îi va aduce lui Toranaga victoria deplină. — Ishido nu are nevoie de nici o bătălie. În douăzeci de zile el are mandatul Împăratului. — Ishido e un ţăran. Este fiul unui ţăran, un mincinos, şi-şi părăseşte tovarăşii în luptă. Yabu se holbă la Omi, împurpurat la faţă. — Tu ştii ce vorbeşti? — Asta-i ceea ce a făcut în Coreea. Am fost acolo, am văzut-o, tatăl meu a văzut-o. Ishido ne-a părăsit într-adevăr, pe noi şi pe Buntaro-san, şi ne-a lăsat să ne croim singuri drum printre duşmani. E doar un ţăran viclean – câinele lui Taiko, de bună seamă. Nu poţi să ai încredere în ţărani. Dar Toranaga este Minowara. În el te poţi încrede. Vă sfătuiesc să aveţi în vedere numai interesele lui Toranaga. Yabu îşi clătină capul neîncrezător. — Eşti surd? Nu l-ai auzit pe Nebara Jozen? Ishido a învins. Consiliul va primi împuternicirea în douăzeci de zile. — S-ar putea s-o primească. — Chiar dacă Ito... Dar cum ai putea? Nu-i cu putinţă. — Desigur că aş putea încerca, dar n-aş reuşi la timp. Nici unul dintre noi n-ar putea. Nu în douăzeci de zile. Dar Toranaga ar putea reuşi. Omi ştia că îşi vârâse capul între fălcile dragonului. — Vă rog să mai chibzuiţi. Yabu îşi şterse faţa cu mâinile. Trupul îi era leoarcă de sudoare. — După invitaţia asta, dacă Consiliul este întrunit şi eu nu sunt de faţă, eu şi întregul meu clan este mort şi tu alături de noi. Am nevoie de două luni, cel puţin, să-mi pregătesc regimentul. Chiar dacă i-am avea pregătiţi acum, Toranaga şi cu mine n-am putea niciodată să-i învingem pe toţi ceilalţi. Nu, greşeşti, trebuie să-l sprijin pe Ishido.

Omi spuse: — Nu trebuie să plecaţi la Osaka mai devreme de zece zile, paisprezece dacă plecaţi în marş forţat. Spuneţi-i de îndată lui Toranaga despre Nebara Jozen. Veţi salva Izu şi casa Kasigi. Vă rog, Ishido vă va trăda şi vă va înghiţi. Ikawa Jikkyu este ruda lui, neh? — Şi ce facem cu Jozen? exclamă Igurashi. Ei? şi cu puştile, cu toată strategia, vrea să ştie totul în seara asta. — Spuneţi-i amănunţit, nu e altceva decât o slugă, spuse Omi, începând să-i aducă acolo unde vroia el. Ştia că riscă totul, dar trebuia să încerce să-l ferească pe Yabu de a i se alătura lui Ishido şi de a nărui ocazia pe care o aveau. Dezvăluiţi-i toate planurile voastre. Igurashi se împotrivi înfierbântat. — Din clipa în care Jozen află ce facem noi, o să trimită un mesaj seniorului Ishido. E prea important ca să n-o facă. Ishido o să ne fure planul şi suntem terminaţi. — O să urmărim mesagerul şi-l ucidem când o să ne fie la îndemână. Yabu se înroşi. — Pergamentul acela era semnat de cele mai înalte autorităţi din ţară. Toţi călătoresc sub protecţia regenţilor. Trebuie să fi nebun să sugerezi un asemenea lucru. Asta m-ar scoate în afara legii. Omi clătină capul păstrându-şi siguranţa pe chip. — Cred că Yodoko-sama şi ceilalţi au fost prostiţi, aşa cum a fost şi Înălţimea Sa Imperială, de către trădătorul Ishido. Trebuie să apărăm puştile, Alteţă. Trebuie să oprim orice mesager. — Tăcere! Sfatul tău e o nebunie! Omi se plecă sub şfichiul glasului, dar îşi ridică privirea şi spuse liniştit: — Atunci, vă rog să-mi îngăduiţi să-mi fac seppuku, Alteţă. Dar mai întâi, vă rog, să-mi îngăduiţi să termin. Nu mi-aş îndeplini datoria dacă n-aş încerca să vă apăr. Vă cer această ultimă favoare ca un vasal credincios. — Termină! — Acum nu există nici un Consiliu al Regenţilor, aşa că nu există nici protecţie legală pentru acest Jozen neobrăzat şi prost crescut şi pentru oamenii lui, doar dacă nu vă plecaţi în faţa unui document ilegal din... Era să spună "slăbiciune", dar schimbă cuvântul şi-şi păstra vocea autoritară. Prea mare încredere, ca şi ceilalţi, Alteţă. Acum Consiliul nu există. Ei nu vă pot porunci ce să faceţi, nici vouă şi nici altcuiva. Odată numit, da, poate s-o facă, şi atunci va trebui să vă supuneţi. Dar acum, câţi dintre daimyo se vor supune înainte ca poruncile legale să fie date? Doar aliaţii lui Ishido, neh? Nu sunt Iwari, Mikawa, Totomi şi Sugura, toate domeniile astea, stăpânite de rudele sale şi aliaţi pe faţă cu el? Documentul ăsta înseamnă război, fără îndoială. Da, dar vă implor să îl purtaţi după voia voastră, nu a lui Ishido. Priviţi ameninţarea asta cu dispreţul pe care îl merită. Toranaga n-a fost niciodată înfrânt în luptă. Ishido a fost. Toranaga s-a ferit să se alăture atacului dezastruos al lui Taiko asupra Coreei. Ishido nu. Toranaga sprijină corăbiile şi comerţul. Ishido nu. Toranaga vrea flota barbarului – nu l-aţi sfătuit personal? Ishido nu. Ishido va închide imperiul. Toranaga îl va păstra deschis. Dacă câştigă, Ishido îi va da lui Ikawa Jikkyu feuda voastră ereditară – Izu. Toranaga vă va da toate provinciile lui- Jikkyu. Sunteţi principalul aliat al lui Toranaga. Nu v-a dat sabia lui? Nu v-a dat conducerea puşcaşilor lui? Nu garantează armele puşcaşilor o victorie, prin surprindere? Ce v-a dat în schimb ţăranul Ishido? Trimite un samurai ronin, lipsit de bună-cuviinţă, cu poruncă să vă facă de râs în propria provincie. Eu spun că Toranaga Minowara este singura voastră şansă. Trebuie să fiţi alături de el. Se înclină şi aşteptă în tăcere. Yabu aruncă o privire la Igurashi.

— Ei bine? — Sunt de-acord cu Omi-san, Alteţă. Faţa lui Igurashi oglindea îngrijorarea. Cât despre uciderea mesagerului, cred că ar fi periculos, e fără întoarcere, Alteţă. Jozen va trimite cu siguranţă unul sau doi, mâine. Poate ar putea să dispară ucişi de bandiţi... se opri în mijlocul frazei. Porumbei călători. Erau două coşuri cu ei, pe caii de povară ai lui Jozen. — Va trebui să-i otrăvim la noapte, spuse Omi. — Cum? Sunt păziţi cu toţii. — Nu ştiu. Dar trebuie să fie îndepărtaţi sau schilodiţi înainte de răsăritul soarelui. Yabu spuse: — Igurashi, trimite oameni să-l urmărească pe Jozen de-ndată. Vezi dacă şi-a trimis vreun porumbel acuma, astăzi! — Vă sfătuiesc să trimiteţi toţi şoimarii noştri cu şoimii către est, tot acum, adăugă Omi grăbit. Igurashi spuse: — O să bănuiască trădarea dacă-şi vede păsările doborâte sau schilodite. Omi ridică din umeri. — Trebuie să fie oprit. Igurashi privi către Yabu. Yabu încuviinţă resemnat. — Fă-o! Când Igurashi se întoarse, spuse: — Omi-san, mi-a trecut prin minte un lucru. Multe dintre cele ce ai spus despre Jikkyu şi seniorul Ishido sunt adevărate. Iar dacă ne sfătuieşti să facem să dispară mesagerii, de ce să ne mai pierdem vremea cu Jozen? De ce să-i mai spunem ceva? De ce să nu-l ucidem deîndată? — De ce nu, într-adevăr? Numai dacă nu cumva asta nu îl distrează pe Yabu-sama. Sunt de acord că planul tău e mai bun, Igurashi-san, spuse Omi. Amândoi bărbaţii priveau acum la Yabu. — Cum pot să ţin armele ascunse? îi întrebă. — Ucideţi-l pe Jozen dimpreună cu oamenii săi, răspunse Omi. — Nu-i altă cale? Omi îşi clătină capul. Igurashi îşi clătină capul. — Poate m-aş putea tocmi cu Ishido, spuse Yabu cutremurat, încercând să găsească o cale de ieşire din capcană. Ai dreptate în ceea ce priveşte timpul. Am zece zile, paisprezece, în cel mai bun caz. Cum să mă port cu Jozen şi totuşi să-mi las timp de mişcare? — Ar fi înţelept să vă prefaceţi că plecaţi la Osaka, spuse Omi. Dar nu e nici un rău să-l informaţi de îndată pe Toranaga, neh? Unul dintre porumbeii noştri ar putea ajunge la el înainte de căderea serii. Poate. Nu e nici un rău în asta. Igurashi spuse: — Aţi putea să-i spuneţi seniorului Toranaga despre sosirea lui Jozen şi despre întrunirea Consiliului în douăzeci de zile, da. Dar despre cealaltă, despre asasinarea seniorului Ito, asta-i prea primejdios ca să fie scris, chiar dacă... Mult prea primejdios, neh? — Aşa e. Nimic despre Ito. Toranaga trebuie să se gândească la asta el singur. E limpede, neh? — Da, Alteţă. De neînchipuit, dar limpede. Omi aştepta în tăcere, mintea lui căutând înfrigurată o soluţie. Ochii lui Yabu erau aţintiţi asupra lui, dar nu-i era teamă. Sfatul său fusese sănătos şi oferit doar pentru apărarea clanului, familiei şi a lui Yabu, actualul conducător al clanului. Hotărârea sa de a-l înlătura pe Yabu şi a schimba conducerea nu-l împiedica să-i dea acestuia un sfat înţelept. Şi era pregătit să moară, dacă Yabu era atât de prost să nu accepte ceea ce era

atât de vădit adevărat, căci atunci în curând nu va mai fi nici un clan de condus. Karma. Yabu se aplecă înainte încă nehotărât. — Există vreo cale de al îndepărta pe Jozen şi oamenii lui, fără vreun pericol pentru mine, ca să pot rămâne neangajat încă zece zile? — Naga. Împingeţi-l în cursă pe Naga, spuse simplu Omi. *** Pe înserat, Blackthorne şi Mariko sosiră călări la poarta casei sale, urmaţi de ceilalţi călăreţi. Amândoi erau obosiţi. Ea călărea bărbăteşte, purtând pantaloni largi şi o pelerină strânsă cu o cingătoare. Avea o pălărie cu boruri mari şi mănuşi, ca s-o apere de soare. Chiar şi ţărăncile încercau să-şi apere faţa şi mâinile de razele soarelui. Din timpuri străvechi, cu cât era pielea mai închisă, cu atât omul era mai de rând, cu cât era mai albă, cu atât mai preţuit. Servitorii apucară caii de frâie şi-i purtară spre grajd. Blackthorne dădu drumul suitei într-o japoneză acceptabilă şi o salută pe Fujiko, care-l aştepta mândră pe verandă, ca de obicei. — Pot să-ţi ofer cha, Anjin-san? spuse ea ceremonios, ca de obicei. — Nu, spuse şi el ca de-obicei. Mai întâi o să fac o baie. Apoi saké şi ceva de mâncare. Şi, ca de obicei, îi răspunse la plecăciune şi porni pe un coridor către spatele casei, în grădină, de-a lungul cărării care ducea la casa de baie făcută din chirpici. Un servitor îi luă hainele şi el intră înăuntru şi se aşeză jos, gol. Alt servitor îi frecă spatele, îl săpuni, îi clăbuci părul şi turnă apă peste el ca să îndepărteze spuma şi murdăria. Apoi, complet curat, intră treptat, pentru că apa era foarte fierbinte, în cada uriaşă de fier şi se lungi în ea. — Iisuse Cristoase, e grozav! exclamă şi cu ochii închişi, şi cu sudoarea prelingându-i-se pe frunte, lăsă căldura să i se strecoare în muşchi. Auzi uşa deschizându-se şi vocea lui Suwo spunând "bună seara, stăpâne!", şi multe alte cuvinte japoneze, pe care nu le înţelese. Dar în seara asta era prea obosit ca să încerce să pălăvrăgească cu Suwo. Şi baia, aşa cum Mariko îi explicase de multe ori, "nu este doar pentru curăţatul pielii, baia e un dar al nostru dat de zei, sau de Dumnezeu, o plăcere binecuvântată de care să te bucuri şi pe care trebuie s-o înţelegi astfel". — Nu vorbă, Suwo, spuse. Astă seară vreau gândesc. — Da, stăpâne. Vă cer iertare dar ar trebui să spuneţi: "astă seară aş vrea să mă gândesc". — Astă seară aş vrea să mă gândesc, repetă Blackthorne, corect, în japoneză, încercând să-şi fixeze în minte sunetele aproape de neînţeles, bucuros să fie îndrumat, dar şi foarte sătul de asta. — Unde este gramatica-dicţionar? o întrebase pe Mariko de cum o văzuse în acea dimineaţă. Yabu-sama a mai făcut o cerere pentru ea? — Da. Te rog ai răbdare, Anjin-san. Va sosi în curând. — Era vorba să fie trimisă cu galera şi trupele. N-a sosit. Trupele şi armele au sosit, dar nu cărţile. Am noroc că eşti aici. Ar fi imposibil fără dumneata. — Greu, dar nu imposibil, Anjin-san. — Cum spun: "Nu, aşa e greşit! Trebuie să alergaţi toţi ca o echipă, să vă opriţi ca o echipă, să ochiţi şi să trageţi ca o echipă?" — Cu cine vorbeşti, Anjin-san? întrebase ea. Şi-apoi din nou simţise cum Creşte în el nemulţumirea. — Este foarte greu, Mariko-san. — O, nu, Anjin-san, japoneza este foarte simplu de vorbit, faţă de alte limbi. Nu sunt articole, nu există conjugări, sau infinitive. Toate verbele

sunt regulate, se termină în masu şi poţi să spui aproape orice, folosind numai prezentul, dacă vrei. Ca să întrebi ceva, doar adaugi ka după verb. Pentru negaţie doar schimbi masu în masen. Ce poate fi mai uşor? Yukimasu înseamnă "eu plec", dar tot atât de bine "tu, el, ea, noi sau ei pleacă" sau "vor pleca", sau chiar "au plecat". Chiar şi pluralul şi singularul sunt la fel. Tsuma înseamnă "nevastă" sau "neveste". Foarte simplu. — Bine, atunci cum faci deosebirea între "eu plec" – yukimasu – şi "ei au plecat" – yukimasu? — Prin intonaţie, Anjin-san, şi ton. Ascultă: yukimasu – yukimasu. — Dar amândouă sună exact la fel. — Ah, Anjin-san, asta pentru că gândeşti în propria ta limbă. Ca să înţelegi japoneza, trebuie să gândeşti în japoneză. Nu uita că limba noastră este limba infinitului. Este totul atât de simplu, Anjin-san. Schimbă-ţi doar felul de a vedea lumea. Japoneza e ca învăţarea unei noi arte, desprinsă de lume... E totul atât de simplu. — Rahat, murmurase în engleză şi se simţise mai bine. — Ce? Ce-ai spus? — Nimic, dar ce spui nu are sens. — Învaţă caracterele scrise, spusese Mariko. — Nu pot, mi-ar lua prea mult. Pentru mine n-au nici un înţeles. — Uite, sunt într-adevăr nişte desene simple, Anjin-san. Chinezii sunt foarte deştepţi. Am împrumutat scrierea lor acum o mie de ani. Uite, ia acest caracter sau simbol, pentru porc. — N-arată a porc. — Odată a semănat, Anjin-san. Lasă-mă să-ţi arăt. Iată. Adaugă simbolul pentru acoperiş, deasupra simbolului pentru porc şi ce ai? — Un porc şi-un acoperiş. — Dar ce-nseamnă asta, noul caracter? — Nu ştiu. — "Casă". În vremurile vechi, chinezii socoteau că un porc sub un acoperiş însemna casă. Nu erau budişti, ei mâncau carne, aşa că pentru ei, ca ţărani, un porc reprezenta bogăţie, deci o casă bună. De-aici şi caracterul. — Dar cum îl rosteşti? — Asta depinde, dacă eşti chinez sau japonez. — Oh ko! — Oh ko! într-adevăr, râsese ea. Iată un alt caracter. Simbolul pentru acoperiş şi simbolul pentru porc şi simbolul pentru femeie. Un acoperiş cu doi porci dedesubt, înseamnă mulţumire. Un acoperiş cu două femei dedesubt, înseamnă neînţelegere, neh? — Fără-ndoială. — Desigur, chinezii sunt foarte proşti în multe privinţe, iar femeile lor nu sunt educate aşa cum sunt femeile de aici. Nu e nici o neînţelegere în casa ta, nu-i aşa? Blackthorne cugeta la asta acum, în cea de-a douăsprezecea zi a renaşterii sale. Nu, nu era nici o neînţelegere. Dar nici nu era o casă. Fujiko era doar ca o menajeră de încredere şi noaptea asta, când ei se vor duce să se culce, cuverturile vor fi desfăcute şi ea va sta îngenunchiată lângă ele, răbdătoare, fără nici o expresie. Va fi îmbrăcată în chimonoul său de dormit, care era asemănător cu un chimonou de zi, dar mai moale şi numai cu o eşarfă lejeră în locul obi-ului ţeapăn din jurul mijlocului. — Mulţumesc, doamnă, avea să spună el. Noapte bună. Ea avea să se încline şi să plece tăcută către camera vecină, lângă cea în care dormea Mariko. Apoi el se va băga sub plasa fină de mătase, împotriva ţânţarilor. Nu mai văzuse niciodată până acum asemenea poloage. Apoi avea să stea lungit pe spate, mulţumit, în noapte, ascultând cele câteva insecte zumzăind afară şi-şi va lăsa gândurile să rătăcească asupra Corăbiei Negre şi cât de importantă era ea pentru Japonia. Fără portughezi nu exista

comerţ cu China şi nici mătase pentru îmbrăcăminte sau pentru poloage. Chiar şi acum, deşi sezonul umed abia începea, le cunoştea valoarea. Dacă noaptea dormea agitat, o slujnică avea să deschidă uşa aproape imediat ca să întrebe dacă doreşte ceva. Odată nu înţelesese. Îi făcuse semn slujnicei să plece şi ieşise în grădină, aşezându-se pe trepte, ca să privească luna. După câteva clipe apăruse Fujiko, ciufulită şi somnoroasă şi se aşezase tăcută în spatele lui. — Pot să-ţi aduc ceva, stăpâne? — Nu, mulţumesc. Te rog du-te şi te culcă. Spusese ceva ce el nu înţelesese. Îi făcuse din nou semn să plece, aşa că ea vorbise răstit slujnicei, care o însoţea ca o umbră. În curând apăruse Mariko. — Nu te simţi bine, Anjin-san? — Ba da. Nu ştiu de ce te-au deranjat. Iisuse Cristoase, mă uit doar la lună. Nu puteam să dorm. Am vrut doar să iau puţin aer. Fujiko îi vorbise şovăitoare, stânjenită, rănită de iritarea din vocea lui. — Ea zice că ai trimis-o înapoi la culcare. Voia doar să ştii că nu este obiceiul nostru ca o soţie sau o concubină să doarmă în timp ce stăpânul ei stă treaz, asta-i tot, Anjin-san. — Atunci va trebui să-şi schimbe obiceiurile. Mă trezesc noaptea. Singur. E un obicei de pe mare. Dorm foarte uşor pe uscat. — Da, Anjin-san. Mariko explicase şi cele două femei plecaseră, dar Blackthorne ştia că Fujiko nu se dusese să se culce şi nu o făcuse până când nu se culcase şi el. Îl aştepta întotdeauna trează, indiferent de ora la care venea acasă. În unele nopţi plecase pe ţărm şi deşi insistase să fie lăsat singur, ştia că era urmărit şi păzit. Nu pentru că le era teamă că ar fi încercat să fugă, doar pentru că era obiceiul lor ca persoanele importante să aibă întotdeauna pe cineva în preajmă. In Anjiro el era foarte important. Cu timpul se obişnui cu prezenţa ei. Era aşa cum spusese Mariko la început: "Gândeşte-te la ea ca la o piatră, sau la un panou-shoji, sau la un perete. Este datoria ei să te slujească." Cu Mariko era altfel. Era bucuros că ea rămăsese. Fără prezenţa ei n-ar fi putut începe niciodată instrucţia, iar de explicaţiile subtilităţilor strategiei nici n-ar fi putut fi vorba. O binecuvânta pe ea şi pe fratele Domingo, şi pe Alban Caradoc şi toţi ceilalţi dascăli ai săi. Nu m-am gândit niciodată că războaiele vor fi atât de folositoare, cugetă. De mult, pe când corabia lui transporta o încărcătură de lână englezească la Anvers, o armată spaniolă năvălise asupra oraşului şi fiecare bărbat alergase la baricade şi la întărituri. Atacul surpriză al infanteriei spaniole fusese respins de focul armelor şi dibăcia manevrelor militare. Atunci îl văzuse pentru prima oară pe Wilhem, duce de Orania, mişcând regimentele ca piesele de şah, înaintând, retrăgându-se cu prefăcută panică, ca să se regrupeze din nou, să treacă din nou la asalt, cu armele fulgerând toate odată, sfâşiind măruntaie, salve asurzitoare rupând rândurile Invincibililor, prăvălindu-i, morţi sau urlând, duhoarea sângelui şi a pulberii de puşcă şi a urinii şi a cailor şi excremente umplându-ţi fiinţa, o bucurie sălbatică, nestăvilită, de a ucide, punând stăpânire pe tine şi înzecindu-ţi puterea braţelor. — Iisuse Cristoase, e grozav să fi învingător! spuse tare, în cadă. — Stăpâne? spuse Suwo. — Nimic, răspunse în japoneză. Eu vorbind – gândeam doar – gândeam doar, cu voce tare. — Înţeleg, stăpâne. Da. Vă cer iertare. Blackthorne se lăsă din nou furat de gânduri. Mariko. Da, ea e de nepreţuit. După acea primă noapte, când fusese gata să se sinucidă, nimic nu

mai fusese spus. Ce ar mai fi fost de, spus? Mă bucur că sunt atâtea de multe de făcut, îşi spuse. Nu e timp să te gândeşti decât aici, în cadă, în aceste câteva clipe, Nu ai niciodată destul timp ca să faci totul. Porunca e să te concentrezi asupra instrucţiei şi-a explicaţiilor şi nu asupra învăţăturii, dar, dorind să înveţi, încercând să înveţi, având nevoie să înveţi, ca să-ţi îndeplineşti promisiunea către Yabu. Niciodată îndeajuns de multe ore, întotdeauna istovit şi secătuit la vremea somnului, adormind îndată, ca să te trezeşti la revărsatul zorilor şi să călăreşti în goană către platou. Instrucţie toată dimineaţa, apoi o masă modestă, niciodată îndestulătoare şi niciodată carne. Apoi, în fiecare după-amiază până la căderea nopţii, câteodată până foarte târziu noaptea, cu Yabu şi cu Omi, cu Igurashi şi Naga, cu Zukimoto şi încă câţiva alţi ofiţeri, vorbind despre război, răspunzând la întrebări despre război. Cum se poartă războaiele. Războaiele barbarilor şi războaiele japonezilor. Pe apă şi pe uscat. Cu scribii întotdeauna însemnând totul. Multe, multe însemnări. Câteodată cu Yabu singur. Dar întotdeauna Mariko acolo, parte din el, vorbind pentru el şi pentru Yabu. Mariko purtându-se altfel cu el acum, el nemaisimţindu-se străin faţă de ea. În alte zile scribii reciteau însemnările, verificând întotdeauna foarte meticulos, revizuind şi verificând din nou, până acum când, după douăsprezece zile şi o sută de ore sau mai bine de explicaţii obositoare, amănunţite, începea să se închege un manual de război. Foarte precis şi periculos. Periculos pentru cine? Nu pentru noi, englezii sau olandezii, care vom veni aici paşnici şi numai ca negustori. Periculos pentru inamicii lui Yabu, şi-ai lui Toranaga, şi duşmanii noştri portughezi şi spanioli, când vor încerca să cucerească Japonia, aşa cum au făcut-o peste tot, în fiece teritoriu nou descoperit. Mai întâi sosesc popii, apoi conchistadorii. Dar nu aici, îşi zise cu mare mulţumire. Niciodată aici, acum. Manualul e pavăză şi dovadă pentru asta. De va exista un răgaz de câţiva ani ca să răspândească cunoştiinţele lui, aici nu vor putea cuceri nimic. — Anjin-san? — Hai, Mariko-san! Ea se înclină. — Yabu-ko wa kiden no goshusseki o kon-ya wa hitsuo to senu to oserareru, Anjin-san. Cuvintele se formară încet în cap. "Seniorul Yabu nu cere să te vadă în noaptea asta." — Ichi-ban, spuse fericit. Domo. — Gomen nasai, Anjin-san.Anatawa... — Da, Mariko-san, o întrerupse, fierbinţeala apei golindu-l de forţe. Ştiu că trebuia s-o spun altfel, dar acum nu vreau să mai vorbesc japoneza. Nu în seara asta. Acum mă simt ca un şcolar care a scăpat de şcoală pentru toată vacanţa de Crăciun. Înţelegi că acestea vor fi primele ore libere pe care le-am avut de când am ajuns aici? — Da. Sigur că da, ea se strâmbă ghiduş. Şi înţelegi, senhor căpitan-pilot Blackthorne, că acestea vor fi primele ore libere pe care le am de când am ajuns aici? El râse. Ea purta un halat gros de bumbac, de baie, lejer şi un prosop în jurul capului ca să-i apere părul. În fiecare seară, de-ndată ce începea masajul lui, ea se îmbăia, câteodată singură, câteodată cu Fujiko. — Gata, poţi veni, spuse, începând să se ridice. — O, te rog nu, nu vreau să te tulbur. — Atunci vino şi dumneata. E minunat. — Mulţumesc, abia aştept să dau jos sudoarea şi praful. Îşi scoase halatul şi se aşeză jos pe scăunel. Un slujitor începu s-o

săpunească, Suwo aşteptând răbdător lângă masa de masaj. — Chiar este ca o vacanţă, spuse la fel de fericită. Prima dată când Blackthorne o văzuse goală, în ziua în care înotaseră, se simţise nespus de tulburat. Acum goliciunea ei, în sine, nu-l mai afecta fizic. Trăind alături, după obiceiul japonez, într-o casă japoneză, unde pereţii erau de hârtie, iar camerele puteau sluji în mai multe feluri, o văzuse dezbrăcată mai mult sau mai puţin, de multe ori. O văzuse chiar uşurându-se. — Ce poate fi mai firesc, Anjin-san? Trupurile sunt fireşti şi diferenţele dintre bărbat şi femeie sunt fireşti, neh? — Da, dar e, hâm, doar că suntem învăţaţi altfel. — Dar acum eşti aici şi obiceiurile noastre sunt şi obiceiurile dumitale şi ce e firesc e firesc, neh? Firesc era să-ţi faci nevoile în aer liber, dacă nu erau latrine sau găleţi, ridicându-ţi doar chimonoul sau desfăcându-l şi stând pe vine sau în picioare, toţi ceilalţi aşteptând politicoşi şi fără să privească, rareori existând paravane care să te ferească de ochii lor. Şi de ce ar dori cineva să se ferească? Şi curând unul dintre ţărani va strânge fecalele şi le va amesteca cu apă, ca să fertilizeze recoltele. Excrementele şi urina umană erau singura sursă serioasă de fertilizare din imperiu. Erau puţini cai şi bivoli şi nici o altă sursă animală. Aşa că fiecare rămăşiţă umană era adunată şi vândută fermierilor din toată ţara. Şi după ce îi vedeai pe cei înstăriţi şi pe cei săraci desfăcându-şi sau ridicându-şi chimonourile, aşezându-se pe vine sau cu picioarele desfăcute, nu prea mai ai de ce să te simţi stânjenit. — E vreun motiv, Anjin-san? — Nu — Bine, spusese ea foarte mulţumită. În curând îţi va place peştele crud şi algele de mare proaspete, şi-atunci vei fi într-adevăr hatamoto. Slujnica turnă apă peste ea. Limpezită, Mariko păşi în cadă, şi se aşeză în faţa lui cu un suspin prelung de mulţumire, cu micul crucifix legănându-i-se între sâni. — Cum poţi să faci asta? spuse. — Ce? — Să intri atât de repede. E atât de fierbinte. — Nu ştiu, Anjin-san, dar i-am rugat să mai pună lemne pe foc şi să mai încălzească apa. Pentru tine Fujiko întotdeauna se îngrijeşte să fie – noi am spune, călduţă. — Dacă asta înseamnă călduţă, atunci eu sunt popă. — Ce? — Nimic. Fierbinţeala apei îi moleşea şi ei lânceziră un timp fără să spună un cuvânt. Mai târziu ea spuse: — Ce ţi-ar place să faci în seara asta, Anjin-san? — Dacă am fi în Londra am... Blackthorne se opri. N-am să mă gândesc la ei, îşi spuse. Sau la Londra. Asta a trecut. Asta nu există. Numai aici există. — Dacă? Ea îl privea văzând schimbarea. — Am merge la un teatru şi-am vedea o piesă, spuse, stăpânindu-se. Aveţi piese aici? — O, da, Anjin-san. Piesele sunt foarte populare la noi. Lui Taiko îi plăcea să joace în ele, ca să-şi distreze oaspeţii. Şi chiar şi seniorului Toranaga îi place asta. Şi bineînţeles sunt multe trupe ambulante pentru oamenii de rând. Dar piesele noastre nu se aseamănă cu ale voastre, aşa cred. Aici actorii şi actriţele poartă măşti. Noi numim piesele Noh. Au o parte de muzică, o parte de dans şi cele mai multe sunt foarte triste, foarte

tragice, piese istorice. Unele sunt comedii. Am vedea o comedie, sau poate o piesă religioasă? — Nu, am merge la teatrul Globe şi am vedea ceva de un autor numit Shakespeare. Îmi place mai mult decât Ben Jonson sau Marlowe. Poate am vedea Îmblânzirea scorpiei, sau Visul unei nopţi de vară, sau Romeo şi Julieta. Am luat-o pe soţia mea odată la Romeo şi Julieta şi i-a plăcut foarte mult. Îi explică acţiunea. Pe cele mai multe, Mariko le găsi de neînţeles. — Aici ar fi de neconceput ca o fată să nu se supună tatălui ei. Dar e atât de trist, neh? Trist pentru tânăra fată şi pentru băiat. Avea numai treisprezece ani? Toate doamnele voastre se căsătoresc atât de tinere? — Nu. De obicei la cincisprezece sau şaisprezece. Soţia mea avea şaptesprezece când ne-am căsătorit. Tu câţi ani aveai? — Doar cincisprezece, Anjin-san. O umbră îi trecu peste faţă, dar el n-o băgă în seamă. Şi după piesă, ce-am face? — Te-aş duce undeva să mâncăm. Am merge la Stone's Chop House pe Fetter Lane sau la Cheshire Cheese în Fleet Street. Sunt hanuri unde mâncarea e deosebită. — Ce-ai mânca? — Mai bine nu-mi aduc aminte, spuse cu un zâmbet leneş, readucându-şi gândurile către prezent. Nu pot să-mi amintesc. Ne aflăm aici şi-aici o să mâncăm şi-o să-mi placă peştele crud, şi karma e karma. Se cufundă mai adânc în cadă. Un cuvânt minunat karma, şi-o idee minunată. Mi-ai fost de un nemăsurat ajutor, Mariko-san. — E plăcerea mea să-ţi fiu cât de puţin de folos. Mariko se destinse în apa caldă. Fujiko are ceva special de mâncare pentru dumneata deseară. — Oh? — Ea a cumpărat un... cred că voi îi spuneţi fazan. Este o pasăre mare. Unul dintre şoimari a prins-o pentru ea. — Un fazan? E adevărat? Honto? — Honto, răspunse ea. Fujiko i-a rugat să vâneze pentru tine. Şi m-a rugat să ţi-o spun. — Cum a fost gătit? — Unul dintre soldaţi a văzut cum îl prepară portughezii şi i-a povestit lui Fujiko-san. Ea te roagă să fii înţelegător, dacă nu a fost gătit cum se cuvine. — Dar cum îl face... cum o să-l facă bucătarii? Se corectă, pentru că doar slujnicele găteau şi făceau curat în casă. — I s-a spus că mai întâi trebuie smulse toate penele, apoi... apoi scoase măruntaiele. Mariko îşi stăpâni sila. Apoi pasărea este fie tăiată în bucăţi mărunte şi prăjită în ulei, sau fiartă cu sare şi mirodenii. Strâmbă din nas. Câteodată o învelesc în noroi şi o pun în cărbune şi o coc. Noi nu avem cuptoare, Anjin-san. Aşa că va fi prăjită. Sper că va fi cum trebuie. — Sunt sigur că va fi perfect, spuse, convins că nu va putea fi mâncat. Ea râse. — Uneori te trădezi atât de uşor, Anjin-san. — Nu înţelegi cât de importantă este hrana! Zâmbi fără să vrea. Ai dreptate. N-ar trebui să mă intereseze mâncarea, dar nu-mi pot stăpâni foamea. — Ai s-o poţi face în curând. Ai să înveţi chiar să bei ceai dintr-o ceaşcă goală. — Ce? — Nu e locul să-ţi explic asta, Anjin-san, şi nici timpul. Pentru asta trebuie să fi foarte limpede şi foarte ager. E nevoie de un apus de soare liniştit, sau un răsărit. Într-o zi am să-ţi arăt cum se face, pentru ceea ce ai făcut. O, este atât de bine să zaci aici, nu-i aşa? O baie este într-adevăr un dar al lui Dumnezeu. Auzi slujitorii afară, dincolo de perete, înteţind focul. Îndură fierbinţeala crescândă cât fu în stare, apoi ieşi din apă pe jumătate

sprijinit de Suwo, şi se întinse pe spate gâfiind, pe prosopul gros. Degetele bătrânului îl pipăiră. Blackthorne ar fi ţipat de plăcere. — E atât de bine... — Te-ai schimbat atât de mult în ultimele zile, Anjin-san. — Oare? — O, da, de la renaşterea ta – da, foarte mult. Încercă să-şi reamintească prima noapte, dar nu reuşi mare lucru. Cumva izbutise să ajungă înapoi pe propriile picioare. Fujiko şi servitorii îl ajutaseră să se întindă în pat. După un somn fără vise, se trezise în zori şi plecase să înoate. Apoi, uscându-se la soare, îi mulţumise Domnului pentru putere şi pentru cheia pe care i-o dăduse Mariko. Mai târziu, mergând către casă, salutase sătenii, ştiind în taină că şi ei, şi el, scăpaseră de blestemul lui Yabu. Când sosise Mariko, trimisese după Mura. — Mariko-san, te rog, spune-i lui Mura asta: avem o problemă, tu şi eu. O vom rezolva împreună. Vreau să merg la şcoala din sat. Să învăţ să vorbesc cu copiii. — Ei n-au şcoală, Anjin-san. — Nici una? — Nu. Mura spune că este o mânăstire la câţiva ri către vest şi călugării ar putea să te înveţe scrisul şi cititul dacă vrei. Dar acesta este un sat, Anjin-san. Copiii de aici trebuie să înveţe obiceiurile peştilor, marea, să facă năvoade, să sădească şi să crească orez şi alte grâne. Mai rămâne puţin timp. pentru altceva, fără să mai vorbim de scris şi citit, şi desigur, părinţii şi bunicii îşi învaţă copiii, ca întotdeauna. — Atunci, cum pot să învăţ când ai să fii plecată? — Seniorul Toranaga îţi va trimite cărţile. — Cărţile nu-mi sunt de-ajuns. — Totul va fi bine, Anjin-san. — Da. Poate. Dar spune-i starostelui că de câte ori fac o greşeală, oricine – oricine, chiar şi un copil – trebuie să mă îndrepte de-ndată. O poruncesc. — El spune, mulţumesc, Anjin-san. — Vorbeşte cineva de-aici portugheză? — El spune, nu. — Cineva de prin apropiere? — Iyé, Anjin-san. — Mariko-san, trebuie să am pe cineva, după ce pleci dumneata. — Am să-i spun lui Yabu-san de cele ce-ai zis. — Mura-san... — El spune că nu trebuie să foloseşti san când vorbeşti cu el sau cu alt sătean. Ei sunt mai prejos. Nu este corect pentru dumneata să spui san celor ce sunt mai prejos de tine. Fujiko se înclinase şi ea până la pământ în prima zi. — Fujiko-san îţi urează bun venit, Anjin-san. Ea spune că i-ai făcut o mare onoare şi te roagă s-o ierţi pentru purtarea urâtă de pe navă. E onorată să fie concubina şi stăpâna casei dumitale. Te întreabă dacă vei păstra săbiile, căci i-ar face mare plăcere. Au fost ale tatălui ei care este mort. Nu le-a dat soţului ei, pentru că acesta le avea pe-ale sale. — Mulţumeşte-i şi spune-i că mă simt onorat că este concubina mea, spusese. Mariko se înclinase deasemenea, oficial, ceremonios. — Eşti într-o viaţă nouă, acum, Anjin-san. Te privim cu alţi ochi. E obiceiul nostru să fim ceremonioşi câteodată şi foarte serioşi. Mi-ai deschis ochii, foarte mult. Mai demult erai doar un bărbat pentru mine. Te rog, iartă-mi prostia. Acum ai dovedit că eşti samurai. Acum eşti samurai. Te rog iartă-mi lipsa de cuviinţă de până acum. Se simţise foarte mare în acea zi. Dar pasul către moarte, pe care-l

făcuse de bunăvoie, îl schimbase mai mult decât îşi dăduse seama, şi-l însemnase pentru totdeauna, mai mult decât toate celelalte întâlniri cu moartea de până atunci, luate la un loc. Te bizuiai pe Omi? se întrebă. Că Omi va opri lovitura?' Nu i-ai dat destul de înţeles ce ai de gând să faci? Nu ştiu. Ştiu doar că mă bucur că a fost pregătit, îşi răspunse sincer, Blackthorne. Încă o viaţă s-a dus. — Asta-i cea de-a noua viaţă a mea. Ultima, spuse tare. Degetele lui Suwo se opriră deîndată. — Ce? întrebă Mariko. Ce-ai spus, Anjin-san? — Nimic. N-am spus nimic, răspunse încurcat. — Te doare, stăpâne? întrebă Suwo. — Nu. Suwo mai spuse ceva ce el înţelese. — Dozo? Mariko spuse de departe: — Vrea să-ţi maseze spatele, acum. Blackthorne se răsuci pe burtă, şi repetă cuvintele japoneze şi le uită într-o clipă. O vedea prin aburi. Răsufla adânc, cu capul uşor dat pe spate, şi cu pielea trandafirie. Cum poate suporta căldura? se întrebă. Obişnuinţa, cred, din copilărie. Degetele lui Suwo îl umpleau de plăcere şi el aţipi. La ce mă gândeam? Te gândeai la cea de-a noua viaţă, ultima ta viaţă şi erai înspăimântat amintindu-ţi superstiţia. Dar e o prostie aici, în acest Tărâm al Zeilor, să fii superstiţios. Lucrurile sunt altfel aici şi asta e pentru totdeauna. Astăzi e veşnicia. Mâine se pot întâmpla multe. Astăzi mă supun legilor lor. Aşa să fie. *** Slujnica aduse tava acoperită. O ţinea ridicată deasupra capului aşa cum era obiceiul, astfel ca răsuflarea ei să nu prihănească mâncarea. Îngenunchie grijulie şi-o aşeză atentă pe măsuţa de servit din faţa lui Blackthorne. Pe fiecare măsuţă se aflau boluri şi beţişoare, ceşti de sake şi şerveţele şi-un mic aranjament floral. Fujiko şi Mariko stăteau în faţa lui. Purtau flori şi piepteni de argint în păr. Chimonoul lui Fujiko avea un desen cu peşti verde pal pe un fond alb, iar obi-ul ei era auriu. Al lui Mariko era negru cu roşu, cu o broderie fină din fir de argint, de crizanteme, şi un obi cu carouri roşii şi argintii. Amândouă erau parfumate ca întotdeauna. Fuseseră aprinse arome ca să depărteze insectele nopţii. Blackthorne se ţinea de multă vreme serios. Ştia că orice semn de nemulţumire din partea lui avea să le strice seara. Dacă putuseră fi prinşi fazani, trebuia să mai fie şi alt vânat, cugetă. Avea cal şi pistoale şi putea să vâneze el însuşi, doar să-şi fi făcut timp. Fujiko se aplecă şi ridică capacul de deasupra tăvii. Bucăţile mici de carne prăjită erau maronii şi păreau perfecte. Începu să saliveze simţind mirosul. Luă încetişor, cu beţişoarele, o bucată de carne, rugându-se să n-o scape şi mestecă. Era tare şi uscată, dar nu mai mâncase carne de atâta vreme, aşa că i se părea delicioasă. Încă o bucată. Oftă de plăcere. — Ichi-ban, ichi-ban, zău. Fujiko se împurpură şi-i turnă saké ca să-şi ascundă faţa. Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul care părea o libelulă purpurie. Blackthorne dădu vinul pe gât şi mai mâncă o bucată şi-şi mai turnă vin, oferind, după obicei, ceaşca sa plină lui Fujiko. Ea refuză aşa cum cerea datina, dar în seara asta el insistă, aşa că ea goli ceaşca înecându-se uşor. Mariko refuză şi ea,

apoi se lăsă şi ea înduplecată. Apoi el atacă fazanul încercând să nu fie prea lacom. Femeile abia se atinseră de porţiile lor mici, de legume şi peşte. Asta nu-l deranjă, pentru că era obiceiul ca femeile să mănânce înainte sau după, astfel ca întreaga lor atenţie să fie îndreptată asupra stăpânului. Mâncă întregul fazan şi trei boluri de orez şi sorbi zgomotos saké-ul, ceea ce, de asemeni ţinea de bunele maniere. Se simţea sătul pentru prima dată de luni de zile. În timpul mesei, băuse şase clondire cu vin fierbinte, Mariko şi Fujiko, împreună, două. Acum erau aprinse la faţă şi chicoteau caraghios. Mariko pufni şi îşi duse mâna la gură. — Aş vrea să pot bea saké ca dumneata, Anjin-san. Bei saké mai grozav decât orice alt bărbat pe care îl ştiu. Pun rămăşag că ai putea fi cel mai bun din Izu. Aş putea câştiga o mulţime de bani cu dumneata! — Credeam că samuraii condamnă jocurile de noroc. — O, desigur, fără îndoială că le condamnă. Nu sunt toţi negustori sau ţărani, dar nu toţi samuraii sunt atât de tari şi mulţi – cum aţi spune voi – mulţi pariază ca portughezii. — Femeile pariază? — O, da. Foarte mult. Dar numai între ele şi pe sume mici şi întotdeauna astfel ca soţii lor să nu afle. Traduse veselă pentru Fujiko, care era mult mai aprinsă la faţă decât ea. — Concubina dumitale întreabă dacă englezii pariază. Dacă vă plac rămăşagurile. — Este distracţia noastră naţională. Şi le povesti despre cursele de cai, despre popice, despre luptele între tauri şi câini, despre cursele de ogari şi vânătorile de vulpi şi cele cu şoimi, despre jocul cu bile şi despre noile companii pe acţiuni şi scrisorile de valori, despre trageri la ţintă şi aruncări cu săgeţi, despre loterii şi box, şi jocuri de cărţi, şi trântă, şi zaruri, şi jocul de dame, şi domino, şi despre bâlciuri şi roata norocului, pe care poţi să pui câte un gologan pe fiecare număr. — Dar cum mai găsiţi timp să trăiţi, să purtaţi războaie, să împărţiţi perna? întrebă Fujiko. — E întotdeauna timp pentru asta Ochii lor se întâlniră pentru un moment, dar nu putu citi nimic în ai ei, doar mulţumire şi, poate, prea mult vin. Mariko îl rugă să cânte cântecul marinăresc pentru Fujiko şi el îl cântă, iar ele îl felicitară, şi-i spuseră că era cel mai frumos pe care-l auziseră vreodată. — Mai e saké? — O, dumneata nu trebuie să torni, Anjin-san, aceasta e datoria femeilor! Nu ţi-am spus? — Da, mai luaţi puţin, dozo. — Mai bine nu. Cred că am să mă prăbuşesc. Mariko îşi flutură puternic evantaiul şi curentul de aer îi răvăşi firele de păr scăpate din coafura ei desăvârşită. — Ai urechi frumoase, spuse. — Şi dumneata. Eu – Fujiko-san şi cu mine credem că nasul dumitale este perfect, demn de un daimyo. El rânji şi se înclină ceremonios. Apoi ele se înclinară la rândul lor. Marginile chimonoului lui Mariko se desfăcură în jurul gâtului, descoperind marginea purpurie a chimonoului de dedesubt şi curbura sânilor, care-l răscoli puternic. — Saké, Anjin-san? Întinse ceaşca cu mână sigură. Ea îi turnă privind atentă vasul, atingându-şi buzele cu vârful limbii din cauza concentrării. Cu greu Fujiko mai acceptă puţin, deşi spuse că nu-şi mai simţea de loc picioarele. Tristeţea ei rezervată dispăruse în această noapte şi părea din

nou tânără. Blackthorne băgă de seamă că nu era atât de urâtă pe cât gândise. *** Capul lui Jozen fierbea. Nu din cauza saké-ului, ci din pricina strategiei de război, de necrezut, pe care Yabu, Omi şi Igurashi i-o înfăţişaseră atât de deschis. Numai Naga, comandantul adjunct, fiul duşmanului său de moarte, nu rostise nici un cuvânt, păstrându-se toată seara rece, arogant, ţeapăn, cu trăsături asemănătoare lui Toranaga – nas mare pe o faţă smeadă — Uluitor, Yabu-sama, spuse Jozen. Acum pot înţelege pricina acestei taine. Stăpinul meu o va înţelege şi el. Înţelept, foarte înţelept. Şi tu, Naga-san, ai stat tăcut toată seara. M-aş bucura să-ţi aud părerea. Ce crezi despre această mobilitate în manevră, această nouă strategie? — Tatăl meu crede că toate posibilităţile de război trebuie să fie studiate, Jozen-san, spuse tânărul bărbat. — Dar tu, care e părerea ta? — Am fost trimis aici doar ca să mă supun, să observ, să ascult, să învăţ şi să verific. Nu să-mi dau părerea. — Desigur, dar, fiind al doilea la comandă, aş spune, ca un valoros comandant adjunct, nu eşti de părere că această încercare a izbutit? — Yabu-sama ori Omi-san ar trebui să vă răspundă la aceasta. Sau tatăl meu. — Dar Yabu-sama a spus că toţi trebuie să vorbească liber în seara asta. Ce e de-ascuns? Suntem toţi prieteni, neh? Fiul atât de renumit al unui părinte atât de renumit trebuie să aibă o părere, neh? Ochii lui Naga se îngustară sub înţepătură, dar nu răspunse. — Oricine poate să vorbească liber, Naga-san, spuse Yabu. Ce crezi? — Eu cred că folosind surpriza, această idee va câştiga o hărţuială sau poate o bătălie. Folosind surpriza, da. Dar după aceea? Vocea lui Naga era rece. Apoi toate părţile vor folosi acelaşi plan şi o mulţime de oameni vor muri fără folos, măcelăriţi fără onoare, de un atacant care nu va şti nici măcar pe cine a omorât. Nu cred că tatăl meu va încuviinţa de fapt folosirea ei într-o bătălie adevărată. — A spus el asta? întrebă Yabu tăios, fără să-i pese de Jozen. — Nu, Yabu-sama. Este părerea mea, bineînţeles. — Dar regimentul de muschete, nu eşti de acord cu el? Te dezgustă? întrebă Yabu întunecat. Naga îl privi cu ochi morţi, de reptilă. — Cu mare respect, deoarece mi-aţi cerut părerea, da, îl găsesc dezgustător. Înaintaşii noştri au ştiut întotdeauna pe cine ucid sau cine îi învinge. Aceasta este Bushido, calea noastră, Calea Războinicului, calea unui adevărat samurai. Cel mai bun bărbat învinge, neh? Dar acum? Cum poţi să-ţi dovedeşti valoarea în faţa stăpânului tău? Cum poate el răsplăti curajul? Să înfrunţi gloanţele e un act de curaj, dar şi o prostie în aceeaşi măsură. Care e valoarea unui astfel de gest? Armele de foc sunt împotriva codului samuraiului. Barbarii luptă în felul acesta. Ţăranii luptă în felul acesta. Nu înţelegeţi că până şi împuţiţi de negustori şi ţărani şi chiar eta ar putea să lupte în felul acesta? Jozen râse şi Naga continuă şi mai ameninţător: Câţiva ţărani fanatici ar putea să ucidă orice număr de samurai – dac-ar avea destule arme de foc! Da, ţăranii pot să ucidă pe oricare dintre noi, chiar şi pe seniorul Ishido, care vrea să îi ia locul tatălui meu. Jozen îl întrerupse. — Seniorul Ishido nu râvneşte la pământurile tatălui tău. Vrea doar să păstreze neatins imperiul, pentru moştenitorul lui de drept. — Tatăl meu nu e o ameninţare pentru seniorul Yaemon, sau pentru

împărăţie. — Desigur, dar vorbeai despre ţărani. Seniorul Taiko a fost odată ţăran. Seniorul Ishido a fost odată ţăran. Eu am fost odată ţăran. Şi ronin! Naga nu vroia ceartă. Ştia că nu se putea măsura cu Jozen, a cărui iscusinţă la folosirea sabiei şi toporului era renumită. — Nu am încercat să vă insult stăpânul, sau pe dumneavoastră, sau pe oricine altcineva, Jozen-san. Vroiam să spun doar că noi, samuraii, – trebuie să luăm măsuri ca ţăranii să nu aibă niciodată arme de foc, sau nici unul dintre noi nu va mai fi în siguranţă. — N-o să ne facem niciodată griji în privinţa ţăranilor sau a negustorilor. — Aşa e, adăugă Yabu. Naga-san, sunt de acord cu o parte din cele spuse. Da, dar puştile sunt moderne. În curând toate bătăliile vor fi purtate cu puşti. Sunt de acord că e dezgustător, dar este felul în care se vor purta războaiele moderne. Şi-apoi va fi cum a fost întotdeauna: cei mai viteji samurai vor învinge. — Nu, îmi pare rău, dar greşeşti, Yabu-sama! Ce ne-a spus blestematul de barbar, care-i esenţa strategiei lor? El singur a recunoscut că toate armatele lor sunt alcătuite din oameni angajaţi cu plată şi mercenari, neh? Mercenari! Aceştia nu au simţul datoriei faţă de stăpânii lor. Soldaţii luptă doar pentru plată şi pradă, să siluiască şi să-nfulece. N-a spus el că armatele lor sunt armate de ţărani? Asta au adus armele de foc lumii lor şi asta o să ne aducă şi nouă. Dacă aş avea putere i-aş zbura capul barbarului în noaptea asta, şi-aş scoate în afara legii armele de foc, pentru totdeauna. — Aşa gândeşte tatăl tău? întrebă Jozen, prea repede. — Tatăl meu nu-mi spune mie şi nimănui altcuiva ce gândeşte, după cum desigur că ştiţi. Nu vorbesc pentru el, nimeni nu vorbeşte în numele lui, răspunse Naga, furios că se lăsase atras în cursă şi vorbise. Am fost trimis aici să ascult şi nu să vorbesc. Îmi cer iertare pentru cele ce am spus. Nu aş fi vorbit dacă nu mi-aţi fi cerut-o. Dacă v-am jignit – sau pe dumneavoastră Yabu-sama, sau pe Omi-san – îmi cer scuze. — Nu e nevoie să-ţi ceri iertare, ţi-am cerut părerea, spuse Yabu. De ce s-ar simţi cineva jignit? Asta este o discuţie, neh? Între comandanţi. Ai scoate în afara legii armele de foc? — Da. Tuturor ţăranilor le este interzis să aibă arme de orice fel. Ţăranii mei şi oamenii mei sunt foarte bine controlaţi. Jozen îi zâmbi de sus tânărului subţiratic, urându-l. — Ai idei interesante, Naga-san. Dar greşeşti în privinţa ţăranilor. Pentru samurai nu sunt altceva decât slugi. Închipuie tot atâta pericol cât o grămadă de bălegar. — Acum, spuse Naga stăpânit de mândrie. Din pricina asta aş scoate acum armele de foc în afara legii. Dar, din cauza celor spuse de Anjin-san, acest barbar, aş merge mult mai depatre decât legile de acum. Aş da edicte ca oricine altcineva – în afară de un samurai – găsit cu o armă de foc, sau prins făcând negoţ cu arme de foc, să-şi piardă imediat capul, el şi toţi membrii familiei lui, indiferent de vârstă. Mai mult, aş interzice fabricarea sau importarea armelor de foc. N-aş îngădui barbarilor să le poarte, sau să le aducă pe pământurile noastre. Da, dacă aş avea putere – cea ce nu caut şi nu voi căuta vreodată – aş ţine barbarii cu totul în afara ţării, afară doar de câţiva preoţi şi un port pentru negoţ, pe care l-aş înconjura cu un gard înalt şi războinici de încredere. În sfirşit, l-aş ucide deîndată pe acest barbar nebun, Anjin-san, pentru ca învăţătura lui murdară să nu se răspândească. El e ca o molimă. Jozen spuse: — Ah, Naga-san, trebuie să fie bine să fii atât de tânăr. Ştii, stăpânul meu împărtăşeşte multe dintre cele ce ai spus în privinţa barbarului. L-am auzit spunând de multe ori: Să-i ţinem în afara ţării, alungaţi-i, trimiteţi-i

cu şuturi în dos la Nagasaki şi ţineţi-i închişi acolo. L-ai ucide pe Anjin-san, neh? Interesant. Nici stăpânului meu nu-i place Anjin-san, dar el... se opri. A, da, gândeşti bine în privinţa armelor de foc. Văd asta limpede. Pot să-i spun aceasta stăpânului meu? Ideea ta în privinţa noilor legi? — Desigur. Naga se mai potolise şi se mai liniştise acum, că spusese tot ceea ce se strânsese în el din prima zi. — Ai spus părerile tale şi seniorului Toranaga? întrebă Yabu. — Seniorul Toranaga nu mi-a cerut părerea. Sper că într-o zi îmi va face onoarea să mă întrebe, aşa cum aţi făcut-o domniile-voastre, replică Naga de îndată, cu sinceritate întrebându-se dacă vreunul dintre ei simţise minciuna. Omi spuse: — Deoarece aceasta este o discuţie liberă, Alteţă, spun că acest barbar e o comoară. Eu cred că trebuie să învăţăm de la barbar. Trebuie să ştim despre armele de foc şi despre navele de război, pentru că ei ştiu despre ele. Trebuie să ştim tot ceea ce ştiu de îndată ce ei o ştiu, şi chiar de-acum unii dintre noi trebuie să înceapă să-nveţe să gândească ca ei, astfel ca, în curând, să-i putem depăşi. Naga spuse încrezător: — Ce-ar putea şti ei, Omi-san? Da, arme de foc şi corăbii, dar ce altceva? Cum ar putea ei să ne distrugă? Nu există nici un samurai printre ei. Nu recunoaşte deschis acest Anjin că până şi regii lor sunt nişte ucigaşi şi fanatici religioşi? Noi suntem milioane, ei sunt o mână de oameni. Am putea să-i zdrobim doar cu mâinile goale. — Acest Anjin-san mi-a deschis ochii, Naga-san. Am descoperit că pământul nostru şi China nu-i întreaga lume. Este doar o mică parte din ea. La început am crezut că barbarul era doar o curiozitate. Acum nu mai cred asta. Mulţumesc zeilor pentru el. Cred că ne-a salvat şi cred că ştiu ce putem învăţa de la el. Deja ne-a dat putere asupra barbarilor din sud, şi asupra Chinei. — Ce? — Taiko a fost înfrânt pentru că sunt prea mulţi pentru noi – om la om, săgeată la săgeată – neh? Cu arme de foc şi priceperea barbarilor putem lua Pekinul. — Cu vicleniile barbarilor, Omi-san! — Cu cunoştinţele barbarilor, Naga-san, am putea lua Pekinul. Cine ia Pekinul, stăpâneşte China. Şi cine stăpâneşte China, poate stăpâni lumea. Trebuie să ne obişnuim să nu ne ruşinăm când învăţăm ceva, indiferent de la cine am învăţa. — Eu zic că nu ne trebuie nimic din afară. — Fără supărare, Naga-san, eu cred că trebuie să apărăm acest Pământ al Zeilor prin orice mijloace. E prima noastră datorie: să apărăm această unică, sfântă poziţie pe care o avem pe pămint. Doar numai acesta este Pământul Zeilor, neh? Doar numai împăratul nostru este de origine divină. Sunt de acord că barbarul ar trebui înlăturat, dar nu omorându-l. Ci izolându-l definitiv aici, în Anjiro, până când vom învăţa tot ce ştie. Jozen se scarpină gânditor. — Stăpânul meu va afla părerile voastre. Şi eu cred că barbarul ar trebui izolat. Şi deasemenea că instrucţia ar trebui oprită deîndată. Yabu scoase un sul din mânecă. — Acesta este un raport complet pentru seniorul Ishido. Când seniorul Ishido o va dori, desigur că instrucţia va fi oprită. Jozen primi sulul. — Şi seniorul Toranaga? Ochii se îndreptară către Naga. Naga nu spuse nimic, dar privi fix la sulul de pergament. Yabu spuse:

— Veţi putea să-i cereţi părerea direct. Are un raport asemănător. Bănuiesc că veţi pleca spre Yedo mâine. S-au aţi vrea să asistaţi la instrucţie. Nu cred că e nevoie să spun, că oamenii nu sunt încă bine pregătiţi. — Mi-ar place să văd un atac. — Omi-san, te rog pregăteşte asta! Îl vei conduce. — Da, Alteţă. Jozen se întoarse către însoţitorul său şi-i dădu sulul de pergament. — Masumoto, du aceasta seniorului Ishoido, vei pleca deîndată. — Da, Jozen-san. Yabu îi spuse lui Igurashi: — Fă-i rost de călăuze până la hotar, şi de cai odihniţi. Igurashi plecă imediat cu samuraiul. Jozen se întinse şi căscă. — Vă rog să mă iertaţi, spuse, dar e din cauza călăritului neîntrerupt din ultimele zile. Trebuie să vă mulţumesc pentru această seară extraordinară, Yabu-sama. Ideile tale duc departe. Şi ale tale, Omi-san, şi ale tale, Naga-san. Am să vă laud seniorului Toranaga şi stăpânului meu. Acum, vă rog să mă iertaţi, sunt foarte obosit, şi Osaka e foarte departe. — Desigur, spuse Yabu. Cum a fost la Osaka? — Foarte bine. Îţi aminteşti bandiţii aceia, cei care te-au atacat pe pământ şi pe mare? — Desigur. — Am luat patru sute şi cincizeci de capete în noaptea aia. Mulţi purtau uniformele lui Toranaga. — Roninii nu au nici un fel de cinste. — Unii dintre ei da, spuse Jozen, tresărind din cauza insultei. Trăia mereu cu ruşinea de a fi fost cândva ronin. Unii purtau chiar culorile noastre... N-a scăpat niciunul. Au murit cu toţii. — Şi Buntaro-san? — Nu. El... Jozen se opri. Acel nu îi scăpase, dar acum, pentru că o spusese, nu-i mai păsa. Nu. Nu ştiu sigur, dar nimeni nu i-a găsit capul. N-aţi auzit nimic de el? — Nu, spuse Naga. — Poate a fost prins. Poate l-au tăiat în bucăţi şi l-au risipit. Stăpânul meu ar dori să ştie despre el când veţi avea veşti. Totul e foarte bine acum, la Osaka. Se fac mereu pregătiri pentru întâlnire. Vor fi distracţii din belşug pentru a sărbători noua eră şi desigur în cinstea tuturor acelor daimyo ce vor veni. — Şi seniorul Toda Hiro-matsu? întrebă politicos Naga. — Bătrânul Pumn de Fier e tot atât de viguros şi ursuz ca întotdeauna. — E încă acolo? — Nu. A plecat cu toţi oamenii tatălui tău, cu câteva zile înaintea mea. — Şi casa tatălui meu? — Am auzit că doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko au cerut să stea cu stăpânul meu. Un doctor a sfătuit-o pe doamna să se odihnească o lună... ştii, sănătatea ei. El a considerat că o călătorie nu ar fi potrivită pentru copil. Către Yabu adăugă: A căzut în noaptea în care ai plecat, nu-i aşa? — Da. — Nu e nimic grav, sper, spuse Naga, foarte îngrijorat. — Nu, Naga-san, nimic grav, spuse Jozen. Din nou către Yabu: L-ai înştiinţat pe seniorul Toranaga de sosirea mea? — Desigur. — Bun. — Ştirile pe care ni le-aţi adus îl vor interesa foarte mult. – — Da. Am văzut un porumbel călător rotindu-se şi zburând către nord. — Acum am şi eu porumbei călători.

Yabu nu spuse că porumbeii lui Jozen fuseseră deasemenea văzuţi, sau că şoimii îi atacaseră în apropierea munţilor, sau că mesajul fusese descifrat: "La Anjiro, totul aşa cum s-a raportat. Yabu, Naga, Omi şi barbarul aici." — Voi pleca mâine cu voia voastră, după atac. Îmi vei da cai de schimb? Nu trebuie să-l fac pe seniorul Toranaga să aştepte. Abia aştept să-l văd. Şi stăpânul meu. La Osaka. Sper că-l vei însoţi Naga-san. — Dacă mi se porunceşte să fiu aici, voi fi aici. Naga îşi ţinea privirea plecată, dar fierbea de furie. Jozen plecă şi urcă cu gărzile sale dealul către tabără. Îşi reaşeză sentinelele şi porunci oamenilor să doarmă, apoi se strecură sub acoperişul de frunze întocmit împotriva ploii, care se apropia. La lumina lumânării, sub o plasă pentru ţânţari, rescrise mesajul dinainte pe o hârtie subţire de orez şi adăugă: "Cele cinci sute de puşti sunt distrugătoare. Atac surpriză în masă cu puşti, pregătit raport complet trimis deja cu Masumoto." Îi puse data şi suflă în lumânare. În întuneric, se strecură afară din polog, scoase unul dintre porumbeii din panerul său şi-i puse mesajul în micul tub de pe piciorul lui. Apoi se strecură nevăzut către unul dintre oamenii săi şi-i dădu pasărea. — Du asta în tufişuri, spuse. Ascunde-o undeva unde poate să picotească în siguranţă până în zori. Cât de departe poţi. Dar ai grijă, sunt ochi peste tot în jur. Dacă te întâlneşti cu cineva, spune că te-am trimis să patrulezi. Dar ascunde mai întâi pasărea. Omul se depărtă tăcut ca o gânganie. Mulţumit de ceea ce făcuse, Jozen privi la satul de dedesubt. În fortăreaţă luminile erau aprinse, ca şi pe panta din faţa sa, în casa pe care ştia că este a lui Omi. Mai erau şi în cea care se afla chiar sub el, cea în care locuia acum barbarul. Naga, puiul ăsta de căţea, are dreptate, gândi, alungând cu mâna un ţânţar. Barbarul e o adevărată molimă. *** — Noapte bună, Fujiko-san. — Nopate bună, Anjin-san. Panoul-shoji alunecă în urma ei. Blackthorne îşi scoase chimonoul şi fâşia de pânză din jurul şoldurilor şi îşi puse chimonoul mai uşor, pentru dormit, se strecură sub polog şi se întinse pe spate. Suflă în lumânare. Întunericul adânc îl învălui. Casa era cufundată în tăcere. Micile obloane ale ferestrelor erau lăsate şi prin ele putea auzi valurile. Norii acoperiră luna. Vinul şi râsul îl ameţiseră şi-l înveseliseră. Asculta valurile şi se simţi furat de zgomotul lor. Mintea începu să i se înceţoşeze. Din când în când jos, în sat, lătra câte un câine. Ar trebui să-mi iau un câine, se gândi, amintindu-şi de terierul de acasă. Mă-ntreb dacă mai trăieşte. Îl chema Grog, dar Tudor, fiul său, îi spusese Og-og. Ah, Tudor băiete, a trecut atât de mult timp. Aş vrea să vă pot vedea, măcar să vă scriu o scrisoare şi să v-o trimit. Ia să vedem, gândi, cum aş începe? "Dragii mei, aceasta este prima scrisoare pe care am putut să v-o trimit acasă de când am debarcat în Japonia. Lucrurile s-au îndreptat acum, când ştiu cum să trăiesc după obiceiurile lor. Mâncarea e groaznică, dar în seara asta am avut fazan şi curând o să-mi primesc corabia înapoi. Unde să încep povestea? Acum sunt cam ca un senior feudal din ţara asta ciudată. Am o casă, un cal, opt servitori, o menajeră, propriul meu bărbier şi propriul meu tălmaci. Sunt ras ca-n palmă acum şi mă rad în fiecare zi – briciurile de oţel pe care le au aici trebuie să fie, de bună seamă, cele mai bune din lume. Leafa mea e uriaşă, îndeajuns ca să hrăneşti două sute

cincizeci de familii japoneze un an de zile. În Anglia, asta ar fi aproape o mie de guinee de aur pe an. De zece ori leafa mea de la compania Olandeză..." Panoul – shoji începu să se deschidă. Mâna sa căută pistolul sub pernă şi se pregăti, trăgându-se puţin înapoi. Apoi auzi un foşnet abia bănuit de mătase, şi simţi o undă de parfum — Anjin-san? o şoaptă uşoară, plină de promisiuni. — Hai? întrebă, la fel de şoptit, scrutând întunericul fără să vadă ceva. Auzi paşi apropiindu-se. Zgomotul uşor făcut de femeia care îngenunchea, pologul dat la o parte şi ea i se alătură sub plasa proteguitoare. Îi luă mâna şi i-o puse pe sân, apoi pe buze. — Mariko-san? De îndată degetele înaintară prin întuneric şi-i atinseră buzele, îndemnând la tăcere. El încuviinţă din cap, înţelegând îngrozitorul risc pe care şi-l asumau. Îi apucă încheitura subţire şi i-o mângâie cu buzele. În întunericul adânc, cealaltă mână a lui îi căută şi-i mângâie faţa. Ea îi sărută degetele unul câte unul. Părul ei era desfăcut, coborându-i până la brâu. Mâinile lui îi alergau pe trup – atingerea plăcută a trupului gol sub mătase. Îi simţea gustul dulce. Limba lui ii atinse dinţi, apoi îi înconjură urechile, descoperind-o. Ea îi desfăcu chimonoul şi îl lăsă pe al ei să cadă. Respiraţia femeii deveni mai languroasă. Se lipi de el, cuibărindu-se, trăgând aşternutul peste capetele lor. Apoi începu să-l iubească cu mâinile şi cu buzele. Cu mai multă tandreţe şi dorinţă şi pricepere decât cunoscuse el vreodată.

CAPITOLUL 33 Blackthorne se trezi în zori. Singur. La început fu sigur că visase, dar parfumul ei încă mai stăruia şi atunci ştiu că nu fusese un vis. Un ciocănit discret. — Hai — Ohayo, Anjin-san. Gomen nasai. O slujnică trase panoul-shoji pentru ca Fujiko să poată intra, apoi aduse înăuntru tava cu cha, un bol cu orez fiert şi prăjituri de orez. — Ohayo, Fujiko-san, domo, spuse mulţumindu-i. Venea ea însăşi întodeauna cu prima masă a zilei, dădea la o parte pologul şi aştepta în timp ce el mânca, iar slujnica aşternea alături un chimonou curat, şi pânza de pus în jurul şoldurilor. Sorbi din ceai, întrebându-se dacă Fujiko ştia de cele întâmplate noaptea. Chipul ei nu trăda nimic. — Ikaga desu ka? Ce mai faci, o întrebă. — Okagasama de genki desu, Anjin-san. Anata wa? Mulţumesc, foarte bine. Dar dumneata? Slujnica scoase haine noi din dulapul ascuns în perete, care părea că se topeşte în panourile de hârtie, apoi îi lăsă singuri. — Anata wa yoku nemutta ka? Ai dormit bine? — Hai, Anjin-san. Arigato goziemashita! Ea zâmbi, îşi puse mâna pe cap, prefăcându-se că o doare şi întocmi o pantomimă a unui beţiv care doarme buştean. — Anata wa? — Watashi wayoku nemuru. Am dormit foarte bine. Ea-l corectă: — Watashi wa yoku nemutta. — Domo. Watashi wa yoku nemutta. — Yoi! Taihenyoi! Bine. Foarte bine. Apoi o auzi pe Mariko chemând din coridor:

— Fujiko-san? — Hai, Mariko-san? Fujiko se duse la shoji şi îl deschise puţin. N-o putea vedeape Mariko şi nu putea să înţeleagă ce spuneau. Sper că nimeni nu a aflat, se gândi. Mă rog să rămână o taină a noastră. Poate că ar fi fost mai bine să fi fost doar un vis. Începu să se îmbrace. Fujiko se întoarse şi îngenunche ca să îi lege şireturile de la tabi. — Mariko-san? Nan ja? — Nane mo, Anjin-san, îi răspunse. Nu era nimic important. Fujiko se îndreptă către takonama, firida unde atârna o pictogramă şi un aranjament floral şi în care erau întotdeauna aşezate săbiile sale. I le întinse. El le luă şi le puse în cingătoare. Săbiile nu i se mai păreau ridicole, deşi ar fi dorit să le poarte mai puţin încordat. Îi spusese că tatăl ei primise săbiile pentru vitejie, după o bătălie deosebit de sângeroasă, în nordul Coreei, în urmă cu şapte ani, în timpul primei invazii. Armatele japoneze străbătuseră victorioase regatul, izbind ţinuturile din nord. Apoi, pe când se aflau aproape de râul Yalu, hoardele chineze se revărsaseră deodată peste graniţă şi, copleşindu-le cu numărul lor necrezut de mare, îi risipiseră. Tatăl lui Fujiko făcuse parte din ariergarda care acoperise retragerea către munţii din nordul Seulului, unde ei se regrupaseră şi încinseseră o bătălie nedecisă. Asta şi cea de-a doua campanie, fuseseră cele mai costisitoare expediţii militare desfăşurate vreodată. În anul ce trecuse, la moartea lui Taiko, Toranaga ordonase, în numele Consiliului Regenţilor, ca resturile armatei să se întoarcă deîndată acasă, spre marea uşurare a celor mai mulţi dintre daimyo, nemulţumiţi de campania coreeană. Blackthorne ieşi pe verandă. Îşi strecură picioarele în sandalele de lemn şi înclină din cap către slujitorii săi, care stăteau aliniaţi corect ca să i se închine după obicei. Era o zi mohorâtă, cerul era acoperit şi un vânt cald şi umed venea dinspre mare. Pietrele late cu care era pavată aleea erau ude de ploaia care căzuse în timpul nopţii. În faţa porţii erau caii şi garda sa de zece samurai călări şi Mariko, care se afla deja în şa. Purta o pelerină galbenă, peste pantaloni de mătase verde pal, o pălărie cu boruri largi, un voal prins cu panglici galbene şi mănuşi. O umbrelă de ploaie se găsea la îndemână în coburii şeii. — Ohayo, spuse ceremonios. Ohayo, Mariko-san. — Ohayo, Anjin-san. Ikaga desu ka? — Okagasama de genki desu. Anata wa? Ea zâmbi. — Yoi, arigato goziemashita. Nu lăsa să se vadă nici cel mai mic semn că ceva se petrecuse între ei. Dar el nici nu aştepta vreunul, nu în public, ştiind cât de primejdios era. Parfumul ei îl învălui, şi iar fi plăcut să o sărute acolo, în faţa tuturor. — Ikimasho! spuse, sărind în şa, făcând semn samurailor să pornească înainte. Îşi purtă calul uşor şi Mariko i se alătură. Când rămaseră singuri el se relaxă. — Mariko? — Hai? Apoi spuse în latină: — Tu eşti minunată şi te iubesc. — Îţi mulţumesc, dar atât de mult vin băut în seara trecută, face capul meu să nu se simtă frumos astăzi, crede-mă, iar "dragoste" este un cuvânt creştin. — Tu eşti minunată şi creştină şi vinul nu te-a putut atinge. — Îţi mulţumesc pentru minciună, Anjin-san, îţi mulţumesc. — Nu, eu ar trebui să-ţi mulţumesc. — Oh? De ce? — Niciodată "de ce". Fără "de ce". Îţi mulţumesc din tot sufletul. — Dacă vinul şi carnea te fac atât de bun, de cald şi de curtenitor,

spuse ea, atunci trebuie să-i spun concubinei tale să răstoarne cerul şi pământul ca să facă rost de ele pentru tine în fiecare seară. — Da, mi-ar place ca fiecare seară să fie la fel, întotdeauna. — Eşti nespus de fericit astăzi, spuse ea. Bine, foarte bine, dar de ce? De ce, într-adevăr? — Din cauza ta. Tu ştii de ce. — Nu ştiu nimic, Anjin-san. — Nimic? o tachină el. — Nimic. Era uimit. Erau într-adevăr singuri şi în siguranţă. — De ce acest "nimic" a şters zâmbetul de pe buzele tale? întrebă ea. — Prostie! Câtă prostie! Am uitat că e foarte înţelept să fii prevăzător. Atâta doar că suntem singuri şi vroiam să vorbesc despre asta. Şi, de fapt, să spun mai multe. — Vorbeşti în şarade. Nu te înţeleg. Era din nou descumpănit. — Nu vrei să vorbim despre asta, de loc? — Despre ce, Anjin-san? — Despre ceea ce s-a întâmplat noaptea? — Am trecut prin faţa uşii tale azi noapte, când slujnica mea, Koi, era cu tine. — Ce?! — Noi, concubina ta şi cu mine, ne-am gândit că ar fi un dar plăcut pentru tine. Ţi-a plăcut, nu-i aşa? Blackthorne încerca să-şi revină în fire. Slujnica lui Mariko era cam de aceeaşi măsură, dar mai tânără şi nici pe departe atât de suplă şi de drăguţă. Şi, da, fusese întuneric beznă şi desigur, capul său era tulbure din cauza vinului, dar nu, cu siguranţă nu fusese slujnica. — Nu e cu putinţă, spuse în portugheză. — Ce nu e cu putinţă, senhor? întrebă ea în aceeaşi limbă. El se reîntoarse la latină, căci însoţitorii nu erau prea departe şi vântul bătea în direcţia lor. — Te rog nu glumi cu mine. Nimeni nu poate să ne audă. Pot recunoaşte o anume prezenţă sau parfum. — Crezi că am fost eu? O, nu Anjin-san! Aş fi onorată, dar eu n-aş putea niciodată... oricât de mult aş dori. O, nu, Anjin-san, n-am fost eu, ci Koi, slujnica mea. Aş fi onorată, dar aparţin altuia, chiar dacă e mort. — Da, dar n-a fost slujnica. Îşi înghiţi mânia. Dar s-o lăsăm aşa cum doreşti. — A fost slujnica mea, Anjin-san, spuse ea împăciuitor. Noi i-am dat cu parfumul meu şi i-am poruncit: fără cuvinte, doar atingeri. Nu ne-am gândit nici o clipă că ai să crezi că sunt eu. Nu am făcut-o ca să te înşelăm, ci ca să-ţi vină mai uşor, ştiind că te stânjeneşte să vorbeşti de lucruri ca împărţitul pernei. Îl privea cu ochi mari, nevinovaţi. Eşti mulţumit de ea, Anjin-san? Ea e mulţumită de tine. — Glumele care privesc lucruri de mare importanţă sunt uneori lipsite de haz. — Lucrurile de mare importanţă vor fi tratate întotdeauna cu mare importanţă. Dar o slujnică, noaptea cu un bărbat, nu are importanţă. — Nu te consider lipsită de importanţă. — Îţi mulţumesc, şi eu spun la fel. Dar o slujnică, noaptea, cu un bărbat, este ceva personal şi fără importanţă. Este un dar de la ea pentru el, şi câteodată, de la el pentru ea. Nimic mai mult. — Niciodată? — Uneori. Dar problemele personale, ca împărţitul pernei, nu au această mare importanţă pe care le-o acorzi. — Niciodată? — Numai când femeia şi bărbatul se unesc împreună împotrivă legii. În

această ţară. El se domoli, înţelegând în sfârşit. — Îmi cer iertare, spuse. Da, ai dreptate, şi eu am greşit foarte mult. N-ar fi trebuit să spun toate astea. Îmi cer iertare. — De ce să-ţi ceri iertare? Pentru ce? Spune-mi, Anjin-san aceasta fată purta un crucifix? — Nu. — Eu îl port întotdeauna. Întotdeauna. — Un crucifix poate fi scos, spuse el, absent, în portugheză. Asta nu dovedeşte nimic. Poate fi dăruit, ca şi parfumul. — Spune-mi un ultim adevăr: ai văzut într-adevăr fata? Ai văzut-o bine? — Desigur. Te rog, hai să uităm că am... — Noaptea era foarte întunecoasă şi luna acoperită de nori. Te rog, adevărul, Anjin-san, gândeşte-te. Ai văzut, într-adevăr, fata? Bineînţeles că am văzut-o, se gândi indignat. "La naiba, ia gândeşte-te, nu ai văzut-o. Capul ţi-era tulbure, putea să fi fost slujnica, dar tu ştii că a fost Mariko pentru că tu ai vrut-o pe Mariko şi ai văzut-o numai pe Mariko în capul tău, crezând că Mariko te-ar vrea în aceeaşi măsură. Eşti un prost. Al naibii de prost. — Cu adevărat, nu. Ar trebui într-adevăr să-mi cer iertare, spuse. Cum să-mi cer iertare? — Nu-i nevoie să-ţi ceri iertare, Anjin-san, îi răspunse ea liniştită. Ţi-am spus de multe ori că un bărbat nu-şi cere niciodată scuze. Chiar când greşeşte. Şi nu ai greşit. Acum ochii ei îl necăjeau. Slujnica mea nu are nevoie de scuze. — Îţi mulţumesc, spuse el râzând. Mă faci să mă simt mai puţin prost. — Întinereşti când râzi, Anjin-san. Seriosul Anjin-san devine din nou copil. — Tatăl meu mi-a spus că m-am născut bătrân. — Într-adevăr? — El aşa zicea. — Cum arăta? — A fost un bărbat grozav. Era căpitan, şi avea propria lui navă. Spaniolii l-au omorât într-un loc numit Anvers, când au trecut oraşul prin sabie. I-au ars corabia. Aveam şase ani, dar mi-l amintesc ca pe un om masiv, înalt, bun la suflet, cu păr auriu. Fratele meu mai mare, Arthur, avea doar opt ani. Am dus-o foarte greu atunci, Mariko-san. — De ce? Te rog, spune-mi. Te rog! — E totul foarte obişnuit. Fiecare bănuţ fusese băgat în corabie, şi asta se pierduse. Şi, ei bine, nu mult după asta, sora mea a murit. A murit de foame. A fost foamete în '71 şi molimă – ciumă. — Şi noi avem molime câteodată. Vărsat negru. Aţi fost mulţi în familie? — Trei, spuse, bucuros să vorbească, ca să îndepărteze cealaltă durere. Willia, sora mea, avea nouă ani când a murit. Arthur, el i-a urmat, vroia să fie artist, sculptor, dar a trebuit să intre ucenic la un pietrar, ca să mai aducă un câştig în casă. A fost ucis în înfruntarea cu Armada. Avea doar douăzeci şi cinci, sărmanul nebun, se îmbarcase de curând, fără experienţă. Păcat de el. Sunt ultimul dintre Blackthorni. Nevasta şi fiica lui Arthur trăiesc acum cu soţia şi fii mei. Mama mea mai e încă în viaţă şi la fel bătrâna Iacoba – are şaptezeci şi cinci şi e vânjoasă ca o bucată de stejar englezesc, deşi e irlandeză. Cel puţin era încă în viaţă când am plecat, acum mai mult de doi ani. Durerea revenea. O să mă gândesc la ei când o să pornesc spre casă, îşi promise, dar până atunci, nu. — Mâine o să fie furtună, spuse, privind marea. Una puternică, Mariko-san. Apoi, în trei zile, o să avem o vreme minunată.

— Acesta e anotimpul furtunilor. Mai toată vremea cerul e acoperit şi plouă. Când se opreşte ploaia e multă umezeală. Apoi încep taifunurile. Aş vrea să fiu din nou pe mare, se gândea. Am fost vreodată pe mare? A existat vreodată o corabie? Ce e realitatea? Mariko sau slujnica? — Nu râzi prea mult, nu-i aşa, Anjin-san? — Am fost pe mare prea multă vreme. Marinarii sunt întodeauna serioşi. Am învăţat să privim marea. Suntem întotdeauna cu ochii în patru şi aşteptăm un dezastru, o nenorocire. Ia-ţi ochii de pe mare o clipă şi ea o să-ţi înşface corabia şi o s-o facă aşchii. — Mă tem de mare, spuse ea. — Şi eu. Un bătrân pescar mi-a spus odată: bărbatul care nu se teme de mare o să se ducă curând la fund, pentru că o să iasă în larg într-o zi în care n-ar trebui s-o facă. Dar nouă ne e teamă de mare, aşa că noi ne înecăm doar din când în când. O privi din nou. Mariko-san... — Da? — Acum câteva minute aproape mă convinseseşi că... ei bine, hai să zicem că sunt convins, că am fost convins. Acum nu mai sunt. Care-i adevărul? Honto. Trebuie să-l ştiu. — Urechile sunt pentru auzit. Desigur că a fost slujnica. — Această slujnică! Pot s-o chem ori de câte ori vreau? — Bineînţeles. Un bărbat înţelept n-ar face-o. — Pentru că aş putea să fiu dezamăgit? data viitoare? — Poate. — Găsesc că e greu să ai o slujnică şi să pierzi o slujnică, greu să nu spui nimic. — Să împărţi perna este o plăcere a trupului. Nu-i nimic de spus despre asta. — Dar cum să-i spun unei slujnice că e frumoasă, că o iubesc, că m-a umplut de fericire? — Nu e potrivit să iubeşti o slujnică în felul ăsta. Nu aici, Anjin-san. Felul ăsta de dorinţă nu e potrivit nici măcar pentru soţie sau pentru o concubină. Ochii ei se încreţiră dintr-o dată. Doar cineva cum ar fi Kiku-san, curtezana, care este atât de frumoasă şi o merită. — Unde aş putea s-o găsesc pe fata asta? — În sat. Aş fi onorată să-ţi fiu intermediar. — Doamne, chiar vrei s-o faci. — Desigur. Un bărbat are nevoie de tot felul de pasiuni. Această doamnă merită o poveste de dragoste, dacă îţi poţi permite. — Ce vrei să spui cu asta? — O să fie foarte costisitor. — Dragostea nu se cumpără. Felul ăsta de dragoste n-are nici o valoare. Dragostea nu are preţ. Ea zâmbi. — Împărţitul pernei are întotdeauna un preţ, întotdeauna. Nu neapărat bani, Anjin-san. Dar un bărbat plăteşte întodeauna pentru a împărţi perna într-un fel sau altul. Dragostea adevărată noi o numim datorie. Şi e de la suflet la suflet. Şi nu are nevoie de manifestare, nu una fizică, afară poate doar de darul morţii. — Greşeşti. Aş vrea să pot să-ţi arăt lumea aşa cum este. — Ştiu lumea aşa cum este şi cum va fi mereu. O mai vrei pe slujnica asta nevrednică? — Da. Ştii că o doresc. Mariko râse veselă. — Atunci îţi va fi trimisă. La apusul soarelui. Noi o vom însoţi, Fujiko şi cu mine! — La naiba, te cred în stare s-o faci! Râseră amândoi. — Ah, Anjin-san, e atât de bine să te văd râzând. De când te-ai întors

la Anjiro, te-ai schimbat foarte mult. Foarte mult. — Nu, nu atât de mult. Dar noaptea trecută am avut un vis. Acest vis era perfecţiunea. — Dumnezeu este perfecţiunea. Şi câteodată un apus de soare, sau un răsărit de lună, sau prima gâză dintr-un an. — Nu te înţeleg de loc. Ea îşi ridică vălul pălăriei şi îl privi în ochi. — Demult, un alt bărbat mi-a spus: Nu te înţeleg de loc, iar soţul meu a spus: Îmi cer iertare, stăpâne, dar nici un bărbat n-o poate înţelege. Tatăl ei n-o înţelege, zeii noştri n-o înţeleg, nici zeul ei barbar şi nici chiar mama ei n-o înţelege. — Era Toranaga? Seniorul Toranaga? — O, nu, Anjin-san, era Taiko. Seniorul Toranaga mă înţelege. El înţelege totul. — Chiar şi pe mine? — Te înţelege foarte bine. — Eşti sigură de asta, nu? — Da, o, foarte, da. — O să câştigăm războiul? — Da. — Sunt vasalul lui favorit? — Da. — O să-mi ia flota? — Da. — Când o să-mi primesc corabia înapoi? — N-ai s-o primeşti. — De ce? Seriozitatea ei se topi. — Pentru că o să ai slujnica din Anjiro şi ai să împărţi perna atât de mult, încât n-o să mai ai putere să pleci nici măcar în patru labe, atunci când ea o să te roage să te duci la bordul corăbiei, şi când seniorul Toranaga o să-ţi ceară să te urci la bord şi să ne părăseşti pe toţi. — Iar începi! O clipă eşti serioasă, următoarea, nu. — Asta doar ca să-ţi răspund, Anjin-san, şi să pun unele lucruri la locul lor. A, dar înainte de a ne părăsi, va trebui să o vezi pe doamna Kiku. E demnă de o mare pasiune. Este atât de frumoasă şi talentată! Pentru ea va trebui să fii deosebit. — Sunt tentat să accept provocarea. — Eu nu provoc pe nimeni. Dar dacă eşti gata să fi samurai şi nu un străin, dacă eşti gata să socoteşti împărţitul pernei ceea ce este, atunci aş fi onorată să-ţi fiu mijlocitoare. — Ce-nseamnă asta? — Când vei fi bine dispus, şi pregătit pentru o distracţie foarte deosebită, spune-i concubinei dumitale să mă anunţe. — De ce Fujiko-san? — Pentru că este datoria concubinei să se îngrijească de plăcerile dumitale. Obiceiul nostru este să ne facem viaţa simplă. Admirăm simplitatea, aşa că bărbaţii şi femeile pot lua împărţitul pernei drept ceea ce este. O parte importantă a vieţii desigur, dar între un bărbat şi o femeie sunt multe alte lucruri mai importante. Modestia, spre exemplu, respectul, datoria, chiar şi această dragoste a dumitale. Fujiko te iubeşte. — Nu-i adevărat. — Şi-ar da viaţa pentru dumneata. Ce poate face mai mult? Într-un târziu îşi desprinse ochii dintr-ai ei şi privi marea. Valurile muşcau ţărmul, împinse de vântul tot mai puternic. Se întoarse cu spatele. — Şi atunci nu e nimic de spus, întrebă, între noi? — Nimic. Aşa este înţelept. — Şi dacă eu nu accept?

— Trebuie. Dumneata te afli aici. Aceasta este casa dumitale. *** Cei cinci sute de atacanţi galopară peste muchia dealului, în neorânduială, către fundul presărat cu bolovani al văii unde cei două mii de apărători erau aşezaţi în formaţie de luptă. Fiecare călăreţ purta o muschetă petrecută peste umăr şi la centură săculeţi cu gloanţe, cremene şi un corn cu praf de puşcă. Ca toţi samuraii, erau îmbrăcaţi cu o adunătură pestriţă de chimonouri şi zdrenţe, dar armele lor erau întotdeauna de cea mai bună calitate pe care şi-o puteau permite. Doar Toranaga – şi Ishido, care îl imita – insistau ca trupele lor să fie îmbrăcate în uniforme şi să aibă o ţinută îngrijită. Toţi ceilalţi daimyo socoteau asta o extravaganţă ţipătoare, o risipire prostească a banilor, o născocire nefolositoare. Chiar şi Blackthorne gândea la fel. Armatele Europei nu purtau niciodată uniforme, ce rege şi-ar fi putut permite asta, în afară poate de garda personală. Se afla pe o ridicătură, alături de Yabu, Jozen, însoţitorii acestora şi Mariko. Era prima repetiţie generală a unui atac. Aştepta neliniştit. Yabu era neobişnuit de încordat, iar Omi şi Naga atât de nervoşi încât păreau gata să se încaiere. În special Naga. — Ce se întâmplă cu ei? o întrebase pe Mariko. — Poate că vor să arate bine în faţa stăpânului lor şi a oaspetelui său. — Este şi el un daimyol — Nu. Dar e important. Unul dintre generalii seniorului Ishido. Ar fi foarte bine dacă totul ar ieşi perfect astăzi. — Aş fi vrut să mi se spună şi mie că se va face o repetiţie generală. — La ce-ar fi folosit? Tot ce ai fi putut să faci ai făcut. Da, gândi Blackthorne, privindu-i pe cei cinci sute. Dar ei nu erau nici pe departe pregătiţi. Desigur Yabu ştia şi el asta, ca toţi ceilalţi. Aşa că dacă e să se întâmple o nenorocire, ei bine asta-i karma, îşi spuse cu ceva mai multă siguranţă. Şi găsi alinare în acel gând. Atacatorii prinseseră viteză, iar apărătorii îi aşteptau sub steagurile căpitanilor lor, înşiraţi destul de răzleţi pe trei patru rânduri în adâncime, batjocorindu-şi inamicul aşa cum ar fi făcut-o de obicei. În curând atacatorii vor descăleca în afara bătăii săgeţilor. Apoi cei mai curajoşi războinici din ambele tabere vor păşi sfidători în faţă, printre rânduri, ca să arunce mănuşa, fălindu-se cu genealogia şi superioritatea lor şi aruncând cele mai jignitoare insulte. Începeau lupte izolate corp la corp, cu combatanţi din ce în ce mai numeroşi, până când unul dintre comandanţi ordona atacul general şi atunci era fiecare pentru sine însuşi. De obicei cei mai mulţi învingeau pe cei mai puţini, apoi rezervele erau aruncate în luptă şi din nou începea bătălia, într-o învălmăşeală generală, până când moralul uneia dintre părţi se prăbuşea şi cei câţiva laşi care se retrăgeau erau în curând urmaţi de mai mulţi, până când începea o fugă generală, dezordonată. Trădarea nu era ceva neobişnuit. Câteodată întregi regimente treceau dintr-o parte în cealaltă urmând poruncile stăpânilor lor, ca să fie primiţi ca aliaţi, întotdeauna salutaţi cu bucurie, dar niciodată cu încredere. Câteodată comandanţii învinşi se retrăgeau pentru a se regrupa pentru o nouă luptă. Alteori rămâneau şi luptau până la moarte, câteodată îşi făceau ceremonios seppuku. Rareori era câte unul luat prizonier. Unii îşi ofereau serviciile învingătorilor. Uneori oferta era acceptată, dar, de cele mai multe ori, refuzată. Moartea era răsplata celor învinşi, iute pentru cei viteji şi ruşinoasă pentru cei laşi. Acesta era modelul istoric al tuturor înfruntărilor din această ţară, chiar şi al marilor bătălii, soldaţii aceiaşi ca peste tot, doar că aici ei erau mult mai cruzi şi mulţi dintre ei erau pregătiţi să moară pentru stăpânii lor, mult mai mulţi decât oriunde în altă parte de pe pământ. Tunetul copitelor răsună în vale. — Unde e comandantul atacului? Unde e Omi-san? întrebă Jozen.

— Printre oamenii săi, aveţi răbdare, replică Yabu. — Dar unde este stindardul lui? Şi de ce nu poartă armură şi pene? Unde este stindardul comandantului? Parcă ar fi o adunătură împuţită de bandiţi neisprăviţi. — Răbdare. Tuturor ofiţerilor li s-a ordonat să nu poarte însemne. V-am spus. Şi vă rog, nu uitaţi că ne prefacem că e vorba de o bătălie, ceea ce se vede aici este parte dintr-o bătălie mult mai mare, cu rezerve şi... Jozen explodă. — Unde le sunt săbiile? Nici unul din ei nu poartă săbii. Samurai fără săbii – o să fie masacraţi! — Răbdare. Acum atacanţii descălecau. Unii războinici ieşiră din rândurile apărătorilor ca să-şi arate destoinicia. Un număr egal dintre atacanţi începu să-şi măsoare forţele cu ei. Apoi, dintr-o dată, mulţimea dezordonată de atacanţi se strânse în cinci falange disciplinate, fiecare cu patru rânduri de douăzeci şi cinci de oameni, trei falange în faţă şi două în rezervă, la patruzeci de paşi în urmă. Atacară inamicul ca un singur om. Ajungând la distanţa potrivită, se opriră brusc, la comandă, şi rândurile din faţa traseră o salvă asurzitoare, toţi deodată. Oamenii ţipau şi mureau. Jozen şi omenii lui se aplecară instinctiv, apoi priviră uimiţi cum rândul din faţă îngenunchiază şi începe să încarce, iar rândul din spate trage pe deasupra lor, cu cel de-al treilea şi al patrulea rând urmând aceiaşi mişcare. Cu fiecare salvă cădeau mai mulţi apărători. Valea era plină cu strigăte şi ţipete şi haos. — Îţi omori proprii oameni, strigă Jozen pe deasupra larmei. — Se trage doar cu pulbere, nu şi cu gloanţe. Se prefac cu toţii, dar închipuiţi-vă că este un atac adevărat, cu gloanţe adevărate. Acum apărătorii îşi "reveneau" din surpriza de la început. Se regrupară şi se întoarseră vijelioşi într-un atac frontal. Dar între timp rândurile din faţă încărcaseră şi la o comandă, traseră o altă salvă din genunchi, apoi rândul următor trase din picioare, îngenunchind imediat ca să încarce, apoi al treilea şi al patrulea, ca mai înainte şi deşi mulţi dintre puşcaşi erau înceţi şi rândurile dezordonate, era uşor de închipuit măcelul îngrozitor pe care oamenii antrenaţi l-ar fi putut face. Contraatacul slăbi, apoi se dezorganiză cu totul, şi apărătorii se retraseră în susul pantei într-o dezordine prefăcută, ca să se oprească chiar sub spectatori. Mulţi "morţi" zăceau pe pământ. Jozen şi oamenii lui erau uluiţi. — Armele astea ar rupe orice rânduri! — Aşteptaţi, bătălia nu s-a terminat. Din nou apărătorii se regrupară, comandanţii îi îndemnară la victorie, aduseră rezervele şi ordonară atacul general. Samuraii se năpustiră la vale, scoţând teribilele lor strigăte de bătălie ca să se arunce asupra inamicului. — Acum o să-i facă una cu pământul, spuse Jozen, furat ca şi ceilalţi de realismul acestei bătălii închipuite. Şi avea dreptate. Falangele nu-şi păstrară poziţiile. Se dezmembrară şi o rupserăla fugă în faţa strigătelor de luptă a adevăraţilor samurai cu săbii şi suliţe la care Jozen şi oamenii săi îşi alăturară strigătele de batjocură. Regimentele se avântau spre moarte. Puşcaşii fugiră ca Mâncătorii de Usturoi o sută de paşi, două sute de paşi, trei sute de paşi, apoi, deodată, la comandă, falangele se regrupară, de data asta într-o formaţie în formă de V. Salvele îngrozitoare se porniră din nou. Atacul şovăi, apoi se opri, dar puştile continuară să tragă. Apoi se opriră şi ele. Jocul încetă. Dar toţi cei de pe deal ştiau că, într-o situaţie reală, cei două mii ar fi fost măcelăriţi. Acum, în tăcere, atacanţi şi atacatori începură să se despartă. "Morţii" se ridicară, armele fură strânse. Se auzeau râsete şi gemete. Mulţi dintre oameni şchiopătau şi câţiva erau răniţi grav. — Te felicit, Yabu-sama, spuse Jozen cu profundă sinceritate. Acum înţeleg ce ai vrut să spui. — Tragerea a fost dezordonată, spuse Yabu, mulţumit în sinea lui. Vor

dura luni pentru pregătire lor. Jozen îşi clătina capul. — Nu mi-ar place să-i atac nici acum. Nu, dacă ar avea muniţie adevărată. Nici o armată n-ar putea să reziste loviturii. Rândurile n-ar putea rămâne strânse şi-atunci ai putea să-ţi strecori trupe obişnuite şi cavalerie prin spărtură şi să răsuceşti flancurile ca pe un pergament vechi. Mulţumi tuturor kami-lor că avusese înţelepciunea să vadă atacul. A fost o privelişte teribilă, o clipă am crezut că bătălia a fost adevărată. — Li s-a ordonat să facă astfel ca bătălia să pară adevărată. Şi-acum puteţi trece în revistă puşcaşii mei, dacă doriţi. — Mulţumesc. Ar fi o mare cinste. Apărătorii se scurgeau către tabăra lor aşezată de cealaltă parte a dealului. Cei cinci sute de puşcaşi aşteptau mai jos, lângă cărarea care trecea peste deal şi cobora către sat, grupându-se pe companii, cu Omi şi Naga în faţa lor, amândoi purtând din nou săbii. — Yabu-sama? — Da, Anjin-san. — Bine, nu? — Da, bine. — Mulţumesc, Yabu-sama. Eu mulţumit. Mariko îl corectă automat. — Eu sunt mulţumit. — A, îmi pare rău, eu sunt mulţumit. Jozen îl trase pe Yabu deoparte. — Toate astea sunt din capul lui Anjin-san? — Nu, minţi Yabu. Dar este felul în care se luptă barbarii. El doar antrenează oamenii să încarce şi să tragă. — De ce nu faci aşa cum te-a sfătuit Naga-san? Acum ai cunoştinţele barbarului. De ce să rişti să se răspândească? E ca o molimă. Foarte periculos, Yabu-sama. Naga-san avea dreptate. E adevărat, ţăranii ar putea lupta cu uşurinţă în felul ăsta. Scapă de barbar acum. — Dacă seniorul Ishido îi vrea capul, n-are decât s-o ceară. — O cer eu, acum. Sunt glasul lui. — Am să ţin seama de asta, Jozen-san. — Şi deasemenea cer, în numele lui, ca trupele să predea deîndată puştile. Yabu se încruntă, apoi îşi îndreptă atenţia către companie. Urcau dealul, apropiindu-se, în rânduri drepte, disciplinate, uşor caraghioase, ca întotdeauna, doar pentru că o astfel de ordine era neobişnuită. La cincizeci de paşi se opriră. Omi şi Naga înaintară singuri şi salutară. — A fost foarte bine pentru un prim exerciţiu, spuse Yabu. — Vă mulţumesc, Alteţă, spuse Omi. Şchiopăta uşor, iar faţa-i era murdară, zgâriată şi cu urme de pulbere. Jozen spuse: — Trupele tale vor trebui să poarte săbii într-o bătălie adevărată, Yabu-sama, neh? Un samurai trebuie să poarte săbii, în caz că rămâne fără muniţie, neh? — Săbiile i-ar împiedica în timpul atacului şi retragerii. O să le poarte ca de obicei pentru a păstra surpriza, dar chiar înainte de primul atac o să le scoată. — Samuraii vor avea întotdeauna nevoie de săbii într-o bătălie adevărată. Şi aşa mă bucur că nu vei fi nevoit să foloseşti niciodată aceste trupe sau... Jozen era gata să spună: sau acest mod murdar şi ticălos de a purta războiul. În loc de asta spuse: sau toţi vom fi nevoiţi să ne aruncăm săbiile. — Poate că aşa vom face când vom merge la război, Jozen-san. — Te-ai despărţi de sabia Murasama, sau de darul lui Toranaga? — Ca să câştig o bătălie, da. Altfel nu.

— S-ar putea să fi nevoit să alergi foarte repede, ca să-ţi pui la adăpost podoabele, când muscheta ţi se va înţepeni sau pulberea o să se ude. Jozen râse de propria-i glumă prostească. Yabu nici nu zâmbi. — Omi-san! Arată-i! ordonă. Imediat Omi dădu un ordin. Oamenii săi traseră din teacă baionetele ca nişte săbii scurte, care spânzuraseră aproape nebăgate în seamă la spatele lor, agăţate de centură, şi le prinseră în locaşul lor de la gura muschetelor. — Atacaţi! Într-o clipă samuraii atacară cu strigătul lor de bătălie, Kasigiii! Pădurea de oţel strălucitor se opri la un pas de ei. Jozen şi oamenii săi râdeau nervos în faţa atacului brutal, neaşteptat şi violent. — Bine, foarte bine, spuse Jozen. Întinse mâna şi pipăi una dintre baionete. Era deosebit de ascuţită. — Poate că ai dreptate, Yabu-sama, să sperăm că nu vor fi puse niciodată la încercare. — Omi-san, strigă Yabu. Aliniază-ţi oamenii, Jozen-san o să-i treacă în revistă. Apoi te întorci în tabără. Anjin-san, Mariko-san, voi urmaţi-mă. Porni la vale printre rânduri, Blackthorne şi Mariko în urma sa. — Aliniaţi-vă de-a lungul potecii. Baionetele în teacă. Jumătate dintre oameni se supuseră deîndată. Făcură stânga-împrejur şi porniră în jos pe pantă. Naga şi cei două sute cincizeci de samurai rămaseră unde erau, cu baionetele încă ridicate ameninţător. Jozen izbucni: — Ce se întâmplă? — Consider insultele tale de neîndurat, spuse Naga veninos. — Asta-i o prostie. Nu te-am insultat, nici eu, nici altcineva. Baionetele tale sunt o insultă adusă rangului meu. Yabu-sama! Yabu se răsuci. Acum era de partea cealaltă a contigentului lui Toranaga. — Naga-san, strigă rece. Ce-nseamnă asta? — Nu pot ierta acestui om insultele aduse la adresa tatălui meu, sau a mea. — E sub pavăza legii. Nu-l poţi atinge acum. Poartă semnele regenţilor. — Te rog să mă ierţi, Yabu-sama, dar asta e între Jozen-san şi mine. — Nu. Te afli sub ordinele mele. Îţi poruncesc să spui oamenilor tăi să se întoarcă în tabără. Nici unul dintre oameni nu mişcă. Începu ploaia. — Te rog să mă ierţi, Yabu-san, îmi cer iertare, dar asta este între mine şi el şi orice s-ar întâmpla eu declar că nu purtaţi nici o vină pentru faptele mele şi ale oamenilor mei. Unul dintre oamenii lui Jozen îşi trase sabia din teacă şi ţâşni spre spatele neapărat a lui Naga. O salvă de douăzeci de muschete îi zbură capul deîndată. Aceşti douăzeci de oameni îngenunchiară şi începură să încarce. Al doilea rând luă poziţie de tragere. — Cine a ordonat muniţie de război? întrebă Yabu. — Eu, Naga-noh-Toranaga! — Naga-san! Îţi poruncesc să-l laşi pe Nebara Jozen şi oamenii săi să plece nestânjeniţi. Ţi se porunceşte să te întorci la locuinţa ta şi să stai acolo până când îi voi putea da de ştire seniorului Toranaga despre nesupunerea ta. — Bineînţeles că-l vei informa pe seniorul Toranaga şi karma e karma. Dar, îmi pare rău, senior Yabu, acest om trebuie să moară. Toţi aceştia trebuie să moară. Astăzi. Jozen ţipă ascuţit: — Sunt sub protecţia regenţilor! Nu câştigi nimic ucigându-mă! — Îmi recâştig onoarea, neh? spuse Naga. Îţi plătesc obrăzniciile la adresa tatălui meu, şi insultele către mine. Dar tu ar fi trebuit oricum să

mori, neh? Era cum nu se poate mai limpede după întâlnirea din seara trecută. Acum ai fost martor la un atac. Nu pot să accept riscul ca Ishido să afle toată – şi mina lui flutură către câmpul de luptă – această grozăvie. — Deja ştie! aruncă Jozen, binecuvântând prevederea din noaptea trecută. Ştie deja, am trimis un mesaj cu un porumbel călător, în taină, în zori. Nu câştigi nimic omorându-mă, Naga-san! Naga făcu un semn unuia dintre oamenii săi, un samurai bătrân, care înaintă şi aruncă un porumbel sugrumat la picioarele lui Jozen. Apoi capul retezat al unui bărbat fu deasemeni azvârlit pe pământ. Capul samuraiului Masumoto trimis cu o zi în urmă de Jozen cu pergamentul. Avea ochii încă deschişi şi buzele depărtate într-o strâmbătură plină de ură. Capul începu să se rostogolească. Se rostogoli printre rânduri până când se opri de o piatră. De pe buzele lui Jozen scăpă un geamăt. Naga şi toţi oamenii săi râseră. Chiar şi Yabu zâmbi. Un altul dintre samuraii lui Jozen, ţâşni către Naga. Douăzeci de muschete scuipară foc, iar el şi unul dintre cei de lângă el, care nu se mişcase, căzură răniţi mortal. Râsul încetă. Omi spuse: — Să le ordon oamenilor mei să atace, Alteţă? Fusese atât de uşor să-l manevreze pe Naga. Yabu îşi şterse ploaia de pe faţă. — Nu, asta n-ar ajuta la nimic. Jozen-san şi oamenii lui sunt deja morţi, orice aş face. Asta este karma lui aşa cum şi Naga-san o are pe a sa. — Naga-san! strigă. Pentru ultima oară îţi ordon să-i laşi pe toţi să plece. — Te rog să mă ierţi, dar trebuie să refuz. — Foarte bine. Când ai terminat, te rog să te prezinţi în faţa mea. — Da. Ar trebui să existe un martor oficial, Yabu-sama. Pentru seniorul Toranaga şi pentru seniorul Ishido. — Omi-san, rămâi aici. Vei semna certificatul de deces şi vei întocmi rapoartele oficiale. Naga-san şi eu vom contrasemna. Naga arătă către Blackthorne. — Să rămână şi el. Tot ca martor. E răspunzător de moartea lor. Trebuie şi el să fie de faţă. — Anjin-san, du-te acolo sus, la Naga-san. Înţelegi? — Da, Yabu-san. Înţeleg, dar de ce, vă rog? — Ca să fii martor. — Scuzaţi-mă, nu înţeleg. — Mariko-san, explică-i martor, că trebuie să fie de faţă la ceea ce se va întâmpla. Apoi vino după mine. Ascunzându-şi neţărmurita satisfacţie, Yabu se întoarse şl plecă. Jozen ţipă ascuţit. — Yabu-sama! Te rog! Yabuuu-samaaa! *** Blackthorne a privit. Când totul s-a terminat, a plecat acasă. Casa lui era învăluită în tăcere şi deasupra satului se aşternuse un văl de ceaţă. Baia nu l-a făcut să se simtă curat. Saké-ul nu i-a îndepărtat amăreala din gură. Aromele nu au şters duhoarea din nări. Mai târziu, Yabu-sama a trimis după el. Atacul a fost disecat moment cu moment. Omi şi Naga erau şi ei acolo cu Mariko. Naga, ca întotdeauna, ascultând, rece. Rareori comentând. Încă al doilea la comandă. Nici unul dintre ei nu părea atins de ceea ce se întâmplase. Au lucrat până după apusul soarelui. Yabu ordonă ca ritmul instrucţiei să fie crescut. Un al doilea grup de cinci sute de oameni urma să fie alcătuit deîndată, iar peste o săptămâna, altul.

Blackthorne se îndreptă către casă singur şi mâncă singur, urmărit de înfricoşătoarea lui descoperire: ei nu aveau noţiunea păcatului. Erau toţi lipsiţi de conştiinţă – chiar şi Mariko. În noaptea aceea nu a putut dormi. Părăsi casa prin vântul care se învolbura în jurul lui. Alte rafale înspumau crestele valurilor. O pală mai puternică de vânt ridică de undeva nişte gunoaie şi le izbi de o colibă din sat. Câinii urlau la cer şi alergau de colo-colo. Acoperişurile din snopi de paie de orez se mişcau ca nişte lucruri însufleţite. Obloanele zdrăngăneau, bărbaţi şi femei, ca nişte arătări tăcute, se luptau cu ele ca să le închidă şi să le proptească. Fluxul venea cu putere. Toate bărcile de pescuit fuseseră ridicate pe plajă, în siguranţă, mult mai departe decât de obicei. Totul era bine legat. Umblă un timp pe ţărm, apoi se reîntoarse acasă, mergând aplecat din cauza furiei vântului. Nu întâlnise pe nimeni. Ploaia cădea în rafale şi în curând se trezi ud leoarcă. Fujiko îl aştepta pe verandă, vântul fluturându-i îmbrăcămintea şi făcând să pâlpâie flacăra lămpii de ulei pusă la adăpost. Toţi din casă erau treji. Servitorii cărau lucrurile de valoare în coliba de chirpici şi piatră din spatele grădinii, folosită ca depozit. Furtuna nu ameninţa încă. O ţiglă din acoperiş se răsuci, desprinsă de un vârtej strecurat pe sub streaşină şi întregul acoperiş se cutremură. Ţigla căzu şi se sparse cu zgomot. Servitorii alergau grăbiţi prin jur, unii pregătind găleţi cu apă, alţii încercând să repare acoperişul. Bătrânul grădinar Ueki-ya, ajutat de copii, lega tufişurile şi copacii fragili, de araci din bambus. O altă rafală zgudui casa. — O să se prăbuşească, Mariko-san. Ea nu spuse nimic. Vântul le izbea pe ea şi pe Fujiko şi le isca lacrimi la colţurile ochilor. Blackthorne privi către sat. Peste tot zburătăceau resturi. Apoi vântul pătrunse printr-o spărtură dintr-unul din panourile de hârtie ale unei locuinţe şi întregul perete dispăru, lăsând numai scheletul de şipci. Peretele dimpotrivă se sfărâmă şi el şi acoperişul se prăbuşi. Blackthorne se întoarse neajutorat când shoji-ul din camera sa se sfâşie. Peretele dispăru împreună cu cel dimpotrivă. În curând toţi pereţii nu erau decât zdrenţe. Putea vedea prin toată casa. Dar stâlpii acoperişului rezistară, iar acoperişul de ţiglă nu se mişcă. Aşternuturi, felinare de hârtie şi saltele, zburau prin jur, cu servitorii alergând după ele. Furtuna dărâmă pereţii tuturor caselor din sat, iar câteva locuinţe fură distruse complet. Nimeni nu fu rănit grav. În zori vântul îşi pierdu din tărie, iar bărbaţii şi femeile începură să-şi reconstruiască locuinţele. La prânz pereţii casei lui Blackthorne erau refăcuţi şi jumătate din sat se reîntorsese la normal. Pereţii uşori, din şipci, nu cereau prea multă muncă ca să fie refăcuţi de fiecare dată. Doar scânduri de lemn şi sfori pentru îmbinări, care erau întotdeauna cioplite şi matisate cu mare pricepere. Repararea acoperişurilor din ţiglă sau paie era mai dificilă. Dar văzu că oamenii se ajutau unul pe celălalt, zâmbind, iuţi şi foarte îndemânateci. Mura alerga prin sat, sfătuind, îndrumând şi supraveghind. Urcă dealul ca sa vadă ce mai avea de făcut. — Mura ai făcut... Blackthorne îşi căuta cuvintele. Faci totul să pară uşor. — A, mulţumesc, Anjin-san. Da, mulţumesc, dar am fost norocoşi că nu a fost nici un foc. — Voi, focuri deseori? — Îmi pare rău, "se stârnesc deseori focuri?" — Se stârnesc deseori focuri? repetă Blackthorne. — Da, dar am poruncit ca satul să se pregătească. Pregătească, înţelegeţi? — Da.

— Când vin furtunile... Mura tresări şi privi peste umărul lui Blackthorne. Se plecă foarte adânc. Omi se apropia cu pasul lui săltat şi neglijent, privind prietenos numai către Blackthorne, ca şi cum Mura n-ar fi existat. — Bună dimineaţa, Anjin-san, spuse. — Bună dimineaţa, Omi-san. Casa dumitale e bine? — E în ordine, mulţumesc. Omi privi la Mura şi spuse brutal: Oamenii ar trebui să fie la pescuit sau pe câmp, la fel şi femeile. Yabu-sama are nevoie de taxe. Încercaţi să mă faceţi de râs în faţa lui, cu lenea voastră? — Nu, Omi-sama, vă rog, iertaţi-mă. O să mă îngrijesc de asta deîndată. — N-ar fi trebuit să fie nevoie să ţi-o spun. N-am să ţi-o mai spun data viitoare. — Îmi cer scuze pentru prostia mea. Mura se îndepărtă grăbit. — Arăţi bine, astăzi, spuse Omi către Blackthorne. N-ai avut necazuri azi-noapte? — Bine, astăzi, mulţumesc. Şi dumneata? Omi vorbi îndelung. Blackthorne nu înţelese chiar tot. Aşa cum nu înţelesese tot ce-i spusese Omi lui Mura. Doar câteva cuvinte aici, câteva dincolo. — Îmi pare rău. Nu înţeleg. — Ţi-a plăcut? Cum ţi-a plăcut ziua de ieri? Atacul. Bătălia prefăcută? — A, înţeleg, da, cred că bine. — Cum a fost ca martor? — Poftim? — Martor. Roninul Nebara Jozen şi oamenii lui? Omi imită o împunsătură cu baioneta şi râse. Ai fost martor la moartea lor. Moarte! Înţelegi? — A, da. Adevărul, Omi-san, nu-mi place omoruri. — Karma, Anjin-san. — Karma. Astăzi instrucţie? — Da, dar Yabu-sama vrea doar să discutăm. Mai târziu. Înţelegi, Anjin-san? Doar vorbit, mai târziu. Repetă Omi răbdător. — Doar vorbim. Înţeleg. — Începi să vorbeşti limba noastră foarte bine. Da. Foarte bine. — Mulţumesc. Greu. Timp mic. — Da, dar eşti un om de treabă şi te străduieşti foarte tare. Asta e important. O să ai timp, Anjin-san. Nu-ţi face griji, o să te-ajut. Omi îşi dădea seama că mai tot ce spunea se pierdea, dar nu-i păsa, atâta timp cât Anjin-san prindea înţelesul. Vreau să fiu prietenul tău, spuse, apoi repetă foarte desluşit. Înţelegi? — Prieten? Înţeleg, prieten. Omi arătă către el, apoi către Blackthorne. — Vreau să fiu prietenul tău. — A, mulţumesc. Onorat. Omi zâmbi din nou, şi se aplecă ca de la egal la egal şi apoi plecă. — Prieten cu el? murmură Blackthorne. A uitat? Eu nu. — A, Anjin-san, spuse Fujiko grăbindu-se către el. Nu vrei să mănânci? Yabu-sama o să trimită după dumneata în curând. — Da. Mulţumesc. Multe spargeri? întrebă, arătând către casă. — Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, dar ar trebui să spui: "Au fost multe stricăciuni?" — Au fost multe stricăciuni? — Nu foarte grave, Anjin-san. — Bine. Nu răniri? — Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, ar trebui să spui: "N-a fost nimeni

rănit?" — Mulţumesc. N-a fost nimeni rănit? — Nu, Anjin-san. N-a fost nimeni rănit. Brusc, Blackthorne se simţi sătul de a mai fi îndreptat întruna. Aşa că isprăvi conversaţia cu o poruncă: — Am foame. Mâncare. — Da. Îndată. Îmi pare rău, dar ar trebui să spui: "Îmi este foame". Unei persoane îi este foame, nu are foame. Aşteptă până ce el spuse corect, apoi se depărtă. Se aşeză pe verandă şi îl privi pe Ueki-ya, bătrânul grădinar, îndepărtând resturile şi frunzele căzute. Putea vedea femei şi copii reparând clădirile în sat şi bărci ieşind la pescuit printre valuri. Alţi săteni trudeau pe câmp în vântul care scăzuse mult. Mă întreb ce dări au de plătit. Nu mi-ar place să fiu ţăran aici. Nu numai aici, oriunde. La primele raze de lumină ale zorilor fusese tulburat de aparenta devastare a satului. — Furtuna asta abia ar fi atins o casă englezească, îi spusese lui Mariko. — O, sigur, a fost o furtună, dar nu atât de rea. — De ce nu vă construiţi casele din cărămidă sau din piatră? — Din cauza cutremurelor, Anjin-san. Orice clădire din piatră se va crăpa şi prăbuşi şi probabil răni sau omorî locatarii. Cu felul nostru de a construi, sunt puţine pagube. Ai să vezi cât de repede se înalţă totul la loc. — Da, dar sunteţi veşnic în primejdie de a lua foc. Şi ce se întâmplă când vin marile furtuni? Taifunurile? — Atunci e foarte rău. Ea-i explicase despre taifunuri şi anotimpurile lor, din iunie până în septembrie, câteodată mai devreme, câteodată mai târziu. Şi despre celelalte catastrofe naturale. În urmă cu câteva zile mai fusese un cutremur. Unul uşor. Un ceainic căzuse de pe vasul cu cărbuni şi îl răsturnase. Din fericire cărbunii fuseseră stinşi. O casă din sat luase foc, dar focul nu se întinsese. Blackthorne nu văzuse până atunci oameni stingând focul atât de iute. În afară de aceasta, nimeni din sat nu dăduse prea multă atenţie întâmplării. Râseseră şi îşi văzuseră mai departe de treburi. — De ce râd oamenii? — Noi socotim foarte ruşinos şi nepoliticos să laşi să se vadă ceea ce simţi, îndeosebi teama. Aşa că ascundem totul sub un zâmbet sau un surâs. Bineînţeles că ne e teamă la toţi, chiar dacă nu o arătăm niciodată. Unii dintre voi au arătat-o, gândi Blackthorne. Nebara Jozen o arătase. Murise urât, plângând înspăimântat, cerşind îndurare. Ucis încet şi cu cruzime. Fusese lăsat să fugă, apoi înjunghiat cu baionetele în mijlocul râsetelor, apoi forţat să alerge din nou, apoi schilodit. Îi îngăduiseră să se târască şi îl spintecaseră încet, în timp ce el urla, sângele amestecându-i-se cu saliva, după care îl lăsaseră să moară. Naga îşi îndreptase atenţia asupra celorlalţi samurai. Deândată trei dintre oamenii lui Jozen îngenunchiară, îşi descoperiră pântecele şi îşi puseră pumnalele în faţa lor, pentru a îndeplini ritualul seppuku. Trei dintre tovarăşii lor stăteau în spatele lor ca secondanţi, cu săbiile lungi trase şi ridicate cu ambele mâini şi nici unul nu fu atins de Naga sau de oamenii săi. Când samuraii îngenunchiaţi se întinseră după pumnal, îşi întinseră gâturile şi cele trei săbii fulgerară în jos, decapitându-i dintr-o singură lovitură. Capetele căzute îşi clănţăniră dinţii, apoi rămaseră nemişcate. Muştele începură să roiască. Apoi alţi doi samurai îngenunchiară, ultimul rămas stând pregătit ca secondant. Primului dintre cei îngenunchiaţi îi luă capul la fel ca şi celorlalţi tovarăşi ai săi, pe când se întindea după pumnal. Celălalt spuse: — Nu. Eu, Hirasaki Kenko, ştiu cum trebuie să mor, cum trebuie să

moară un samurai. Kenko era un tânăr suplu, parfumat şi aproape frumos, cu pielea palidă şi cu părul bine dat cu ulei şi îngrijit. Îşi ridică pumnalul cu gesturi măsurate, şi îi înfăşură o parte din lamă cu eşarfa de la brâu, ca să îl poată apuca mai bine. — Protestez împotriva uciderii lui Nebara Jozen şi ai celorlalţi oameni ai săi, spuse hotărât, înclinându-se către Naga. Aruncă o ultimă privire către cer şi-i zâmbi pentru ultima dată secondantului său, un zâmbet liniştitor. Sayonara, Tadeo. Apoi îşi înfipse pumnalul adânc în stânga stomacului, îl trase de-a curmezişul cu amândouă mâinile, îl scoase afară şi-l înfipse din nou, adânc, chiar deasupra pântecului smucindu-l în sus în aceeaşi tăcere. Măruntaiele lui însângerate i se rostogoliră în poală iar când faţa lui agonizândă, contorsionată hidos, zvâcni înainte, secondantul său coborî sabia într-un arc ucigător. Naga însuşi ridică capul de părul din creştet, îl şterse de ţărână şi îi închise ochi. Apoi spuse oamenilor lui să aibă grijă ca să fie spălat şi înfăşurat şi trimis lui Ishido cu toate onorurile şi cu un raport complet asupra curajului lui Hirasaki Kenko. Ultimul samurai îngenunche. Nu mai rămăsese nimeni ca să-i fie secondant. Şi el era tânăr. Degetele îi tremurau şi frica îl stăpânea. De două ori îşi îndeplinise datoria către tovarăşii săi, de două ori lovise onorabil, scăpându-i de chinurile durerii şi de ruşinea fricii. Iar o dată aşteptase ca cel mai iubit prieten al său să moară aşa cum un samurai trebuia să moară, luându-şi viaţa într-o tăcere plină de mândrie, apoi izbise din nou, curat, cu depună îndemânare. Nu mai ucisese niciodată până atunci. Îşi aţinti ochii către propriul pumnal. Îşi dezgoli pântecul şi se rugă să aibe curajul prietenului său. Simţea lacrimile strângându-se la colţurile ochilor, dar îşi forţă chipul într-o mască îngheţată, zâmbitpare. Îşi desfăcu eşarfa din brâu şi înfăşură o parte din lamă. Atunci, pentru că tânărul îşi făcuse bine datoria, Naga făcu un semn locotenentului său. Samuraiul înaintă şi se înclină, prezentându-se ceremonios. — Osaragi Nampo, căpitanul celei de-a noua legiuni a seniorului Toranaga. Aş fi onorat să vă slujesc drept secondant. — Ikomo Tadeo, ofiţer, vasal al seniorului Ishido, replică tânărul. Vă mulţumesc, aş fi onorat să-mi fiţi secondant. Moartea lui fi rapidă, onorabilă şi fără durere. Capetele fură strânse. Mai târziu Jozen îşi reveni în simţiri şi ţipă ascuţit. Mâinile lui înebunite încercau neputincioase să-ş reîntregească pântecul. Îl lăsară pradă câinilor care veniseră din sat.

CAPITOLUL 34 La Ora Calului – unsprezece dimineaţa – la zece zile după moartea lui Jozen şi tuturor oamenilor săi, un convoi de trei galere dublă capul de la Anjiro. Erau ticsite cu trupe. Toranaga veni pe ţărm. Lângă el era Buntaro. — Mai întâi aş vrea să vad un exerciţiu de atac, Yabu-san, cu cei cinci sute de la început, spuse Toranaga. Imediat. — Nu s-ar putea mâine? Asta mi-ar lăsa timp să mă pregătesc, spuse Yabu binevoitor, dar în sinea sa furios de sosirea neaşteptată a lui Toranaga şi nemulţumit de spionii săi care nu-l preveniseră. Abia avusese timp să se repeadă la ţărm cu o gardă de onoare. Trebuie să fiţi obosiţi. — Nu sunt obosit, mulţumesc, spuse Toranaga pe un ton voit răstit. Nu am nevoie de apărători sau aranjamente deosebite, ţipete sau morţi prefăcute. Uiţi, bătrâne prieten, că am jucat în destule piese Noh şi am pus

destule în scenă, ca să fiu în stare să-mi folosesc imaginaţia. Nu sunt un ţăran ronin! Te rog, porunceşte să încalece deîndată. Se aflau pe plajă, lângă debarcader. Toranaga era înconjurat de gărzile de elită şi alţi soldaţi se revărsau de pe galerele ancorate. Încă o mie de samurai puternic înarmaţi erau înghesuiţi în cele două galere care aşteptau la mică distanţa în larg. Era o zi caldă, cu cer fără nori, cu valuri mici, iar aerul unduia înfierbântat la orizont. — Igurashi, ai grijă! Yabu îşi înghiţi mânia. De la primul mesaj despre sosirea lui Jozen, pe care-l trimisese cu unsprezece zile în urmă, nu primise nici cel mai mic raport de la iscoadele sale din Yedo. Şi nimic altceva decât întâmplătoare şi enervante răspunsuri de la Toranaga la mesajele sale din ce în ce mai urgente. "Mesajul vostru primit şi studiat atent"; zguduit de veştile despre fiul meu. Rog aşteptaţi instrucţiuni". Apoi, în urmă cu patru zile: "Cei vinovaţi de moartea lui Jozen vor fi pedepsiţi. Trebuie să rămână la posturile lor, dar în stare de arest, până pot să mă sfătuiesc cu seniorul Ishido." Iar ieri, bomba: "Astăzi am primit invitaţia oficială a noului Consiliu al Regenţilor, la ceremonia privitului florilor din Osaka. Când te gândeşti să pleci? Comunică-mi deîndată." — Desigur, asta nu înseamnă că Toranaga chiar se va duce! spusese Yabu uluit. — Vă forţează să vă hotărâţi, replicase Igurashi. Orice aţi spune, vă împinge în capcană. — Aşa e, spusese şi Omi. — De ce nu primim veşti de la Yedo? Ce se întâmplă cu iscoadele noastre? — E ca şi cum Toranaga ar fi întins un văl peste întregul Kwanto, spusese Omi. Poate că ştie care sunt iscoadele noastre. — Astăzi este a zecea zi, Alteţă, îi amintise Igurashi. Totul e gata pentru plecarea voastră către Osaka. Vreţi să plecaţi, sau nu? Acum, aici, pe plajă, Yabu binecuvântă kami-ul său păzitor care îl convinsese să accepte sfatul lui Omi de a rămâne până în cea din ultimă zi – trei zile de acum înainte. — Despre ultimul tău mesaj, Toranaga-sama, cel care ne-a sosit ieri, spuse. Eşti hotărât să nu mergi la Osaka? — Dar tu? — Mă supun ţie, ca unui conducător. Desigur, am aşteptat hotărârea ta. — Hotărârea mea e simplă, Yabu-sama, dar a ta este grea, greu de luat. Dacă pleci, regenţii au să te căsăpească pentru distrugerea lui Jozen şi a oamenilor lui. Iar Ishido este chiar foarte furios, şi pe bună dreptate, neh? — N-am făcut-o eu, senior Toranaga. Moartea lui Jozen, chiar dacă meritată, s-a petrecut împotriva poruncilor mele. — E ca şi cum ar fi făcut-o Naga-san, neh? Căci altfel ar fi trebuit, desigur, s-o faci domnia ta însuţi. O să vorbim despre Naga-san mai târziu. Dar acum urmează-mă. Vom sta de vorbă pe drumul către câmpul de instrucţie. N-are rost să pierdem vremea. Toranaga porni cu pasul său iute, gărzile urmându-l îndeaproape. — Da, te afli cu adevărat la o răscruce, bătrâne prieten. Dacă te duci, îţi pierzi capul, pierzi Izu şi desigur întreaga familie Kasigi ajunge la butucul călăului. Dacă rămâi, Consiliul va porunci acelaşi lucru. Se răsuci către el. Poate că ar trebui să faci ce mai sfătuit să fac când am fost ultima dată în Anjiro. Aş fi bucuros să-ţi fiu secondant. Poate capul tău îl va bucura cât de cât pe Ishido. — Capul meu n-are nici o valoare pentru Ishido, spuse Yabu. — Nu-ţi împărtăşesc părerea. Buntaro îi opri.

— Iertaţi-mă, Alteţă. Unde doriţi să aşezăm oamenii? — Pe platou. Faceţi tabără permanentă acolo. Două sute de gărzi vor sta cu mine în fortăreaţă. De îndată ce ai făcut pregătirile, vino la mine. Vreau să asişti la exerciţiu. Buntaro plecă grăbit. — Tabără permanentă? Rămâi aici? întrebă Yabu. — Nu, doar oamenii mei. Dacă atacul este atât de reuşit pe cât am auzit, o să formăm nouă batalioane de asalt, de câte cinci sute de samurai fiecare. — Cum? — Da. Am adus încă o mie de samurai aleşi pe sprânceană, pentru tine. Tu ai să-i alegi pe ceilalţi o mie. — Dar nu sunt destule puşti şi instrucţia... — Îmi pare rău, greşeşti. Am adus o mie de muschete şi destulă pulbere şi gloanţe. Restul va sosi într-o săptămână, cu încă o mie de oameni. — O să avem nouă batalioane de asalt? — Da. Vor fi un regiment. Buntaro, îl va comanda. — Poate ar fi mai bine să o fac eu. El o să... — O, dar uiţi că în câteva zile se întâlneşte Consiliul. Cum poţi să comanzi un regiment dacă te duci la Osaka. Nu ţi-ai pregătit plecarea? Yabu se opri. — Suntem aliaţi. Am căzut la înţelegere ca domnia ta să fii conducătorul şi am urinat ca să pecetluim înţelegerea. Eu am respectat-o şi o respect în continuare. Acum te întreb: care ţi-s gândurile? Primim războiul sau nu? — Nimeni nu mi-a declarat război, încă. Yabu ardea de dorinţa de a scoate sabia Yoshimoto din teacă şi de a împrăştia sângele lui Toranaga în ţărână, odată pentru totdeauna, indiferent de preţ. Simţea respiraţia gărzilor lui Toranaga în jurul său, dar nu-i mai păsa. — Nu înseamnă Consiliul şi sentinţa ta de moarte? Ai spus asta singur. O dată ce se vor întâlni va trebui să te supui. Neh? — Desigur. Toranaga îşi trimise cu un gest oamenii mai în urmă, sprijinindu-se uşor pe sabie, cu picioarele butucănoase larg desfăcute şi înţepenite în pământ. — Atunci care ţi-e hotărârea? Ce propui? — Mai întâi să vedem un atac. — Apoi? — Apoi pornim la vânătoare. — Te duci la Osaka? — Sigur. — Când? — Când o să vreau. — Vrei să spui, nu când vrea Ishido. — Vreau să spun când o să vreau. — O să ne părăsească toţi, spuse Yabu. Nu poţi să te lupţi împotriva întregii Japonii. Chiar şi cu un regiment de asalt – şi nu putem în nici un fel să-l pregătim în zece zile. — Da — Şi atunci care-i planul? — Ce s-a întâmplat exact cu Jozen şi Naga-san? Yabu îi spuse adevărul, ocolind doar faptul că Naga fusese manipulat de Omi. — Şi barbarul meu? Cum se poartă Anjin-san? — Bine. Foarte bine. Yabu îi povesti despre încercarea de seppuku din prima seară şi cum îl

supusese el atât de abil pe Anjin-san, în folosul lor, al amândurora. — A fost foarte înţelept, spuse Toranaga încet. Nu m-aş fi gândit niciodată că va încerca să-şi facă seppuku. Foarte interesant. — A fost norocos că i-am spus lui Omi să fie gata. — Da. Nerăbdător, Yabu aşteptă ca Toranaga să spună mai mult, dar acesta rămase tăcut. — Vestea pe care ţi-am trimis-o despre seniorul Ito, care a devenit regent, spuse Yabu într-un târziu. Aflase-şi despre asta înainte de a-ţi da de ştire? Toranaga nu răspunse imediat. — Auzisem zvonuri. Seniorul Ito este o alegere perfectă pentru Ishido. Sărmanul neghiob, i-a făcut întotdeauna plăcere să fie dus de nas când îl avea înfipt în dosul altcuiva. O să facă o pereche potrivită. — Votul său te va distruge. — Fără îndoială. Dacă o să fie vreun Consiliu. — A, deci ai un plan? — Întotdeauna am un plan, sau planuri, nu ştiai? Dar tu, ce plan ai, aliatule? Dacă vrei să pleci, pleci. Dacă vrei să rămâi, rămâi. Alege. Porni mai departe. *** Mariko îi înmână lui Toranaga un sul acoperit cu un scris mărunt. — Aici este totul? întrebă. — Da, Alteţă, răspunse, displăcându-i aerul închis al cabinei şi faptul că se afla din nou la bordul galerei, chiar şi ancorată la chei. Multe dintre cele ce sunt în manualul de război se vor repeta, dar am făcut note în fiecare seară, şi am scris totul aşa cum s-a întâmplat, sau am încercat. Este aproape ca un jurnal a ceea ce s-a spus şi s-a întâmplat de când aţi plecat. — Bine. L-a mai citit altcineva? — Nu, din câte ştiu eu. Îşi flutură evantaiul ca să se răcorească. Concubina lui Anjin-san şi servitorii m-au văzut scriindu-l, dar l-am ţinut încuiat. — Tu ce părere ai? Mariko şovăi. Îşi plimbă privirile prin cabină şi peste hublourile închise. Toranaga spuse: — La bord sunt numai oamenii mei şi nu e nimeni sub punte. În afară de noi. — Da, Alteţă. Dar mi-am amintit că Anjin-san spunea că nu există taine la bordul unei nave. Îmi cer iertare. Se gândi o clipă, apoi spuse cu voce sigură. Regimentul de muschete va câştiga o bătălie. Barbarii ar putea să ne distrugă dacă debarcă cu trupe numeroase, cu puşti şi tunuri. Trebuie să aveţi o flotă barbară. Până acum cunoştinţele lui Anjin-san s-au dovedit de o atât de mare valoare încât ar trebui ţinute secrete, doar pentru urechile voastre. În alte mâini cunoştinţele lui ar putea fi un pericol de moarte pentru voi. — Cine a mai învăţat ceva de la el? — Yabu-san ştie mult, dar Omi-san şi mai mult. Prinde mult mai repede. Igurashi-san, Naga-san şi trupele desigur că înţeleg strategia, dar nu detaliile amănunţite şi nici una dintre cunoştinţele politice sau de ordin general ale lui Anjin-san. Eu, mai mult decât toţi. Am notat tot ce a spus el, ce a întrebat sau despre ce a vorbit, Alteţă. Cât de bine am putut. Desigur că ne-a spus numai despre unele lucruri. Dar aria cunoştinţelor lui este vastă, iar memoria lui aproape de perfecţiune. Cu răbdare, poate să ne ofere o imagine exactă despre lume, obiceiurile şi pericolele ei. Dacă spune adevărul.

— Îl spune? — Cred că da. — Care este părerea ta despre Yabu? — Yabu-san este un om violent, şi lipsit de scrupule. Pentru el nu au preţ decât propriile lui interese. Datoria, credinţa, tradiţia, nu înseamnă nimic pentru el. Mintea lui are sclipiri de mare pătrundere, uneori uluitoare. Este în egală măsură primejdios ca aliat sau ca inamic. — Numai calităţi lăudabile. Ce ai de spus împotriva lui? — E un administrator prost. Ţăranii lui s-ar răscula dacă ar avea arme. — De ce? — Pune dări înrobitoare. Ilegale. Ia 75 de părţi din fiecare produs, orez, peşte. A început să pună taxa pe cap de om, pe pământ, pe bărci. Fiecare vânzare, fiecare butoi de saké, totul este dijmuit în Izu. — Poate ar trebui să-l angajez pe el, sau pe vechilul lui, pentru Kwanto. Bine, ce face aici e treaba lui, ţăranii n-o să aibă niciodată arme, aşa că n-avem de ce să ne îngrijorăm. Aş putea totuşi folosi locul acesta ca bază, dacă va fi nevoie. — Dar, Alteţă, legea spune că şaizeci de părţi este limita. — A fost limita legală. Taiko a dat legea asta, dar el e mort. Ce altceva mai poţi să spui despre el? — Mănâncă puţin, sănătatea lui pare bună, dar Suwo, masorul, crede că are necazuri cu rinichii. Are câteva obiceiuri ciudate. Şi îi povesti despre Noaptea cu Urlete. — Cine ţi-a spus despre asta? — Suwo. Şi de asemenea soţia lui Omi-san şi mama lui. — Tatăl lui Yabu obişnuia şi el să-şi fiarbă duşmanii. Pierdere de vreme. Dar pot să înţeleg nevoia lui de a o face din când în când. Nepotul lui, Omi? — E o minte pătrunzătoare, foarte înţelept. Pe deplin credincios unchiului său. Un vasal foarte capabil şi demn de apreciere. — Familia lui? — Mama lui e aspră cu Midori, soţia lui, atât cât trebuie. Soţia lui este samurai; blândă, puternică şi foarte bună. Toţi îi sunt vasali credincioşi lui Yabu-san. Acum Omi-san nu are concubină, deşi Kiku, cea mai cunoscută curtezană din Izu, este aproape ca o concubină. Dacă ar putea să-i cumpere contractul, cred că ar aduce-o în casa sa. — M-ar ajuta împotriva lui Yabu, dacă aş avea nevoie de asta? Ea cântări întrebarea, apoi clătină capul. — Nu, Alteţă. Nu cred. Cred că este vasalul unchiului său. — Naga? — Este un samurai cât se poate de bun. A înţeles deîndată că Jozen-san şi oamenii lui însemnau primejdie pentru domnia voastră, şi a încurcat lucrurile aşa fel până când ai putut să fii întrebat. Oricât de mult urăşte batalionul de muschete, îşi instruieşte companiile din greu, ca să le facă perfecte. — Cred că s-a lăsat prostit să fie păpuşa lui Yabu. Ea-şi aranjă în tăcere o cută a chimonoului. Toranaga îşi făcu vânt cu evantaiul. — Acum, Anjin-san. Aştepta întrebarea, şi acum, că fusese pusă toate, observaţiile înţelepte pe care era pregătită să i le înfăţişeze dispăruseră din cap. — Ei bine? — Trebuie să judecaţi după raport, Alteţă. În unele lucruri nu poate fi înţeles. Desigur, educaţia, tradiţiile şi datinile lui n-au nimic comun cu ale noastre. Este foarte complicat şi dincolo de înţelegerea mea. La început era foarte deschis. Dar de când a încercat să-şi facă seppuku, s-a schimbat. E mai ascuns.

Îi povesti ce spusese Omi şi ce făcuse în acea primă noapte. Şi despre făgăduiala lui Yabu. — A, Omi l-a oprit, nu Yabu-san? — Da. — Şi Yabu a urmat sfatul lui Omi? — Întocmai, Alteţă. — Deci Omi este sfetnicul. Interesant. Dar desigur că Anjin-san nu se aşteaptă ca Yabu să-şi ţină făgăduiala? — Ba da, până la capăt. Toranaga râse. — Cât de copilăresc. — Conştiinţa creştină este adânc înrădăcinată în el, îmi pare rău. Nu poate scăpa de karma lui din care o parte e aceea că poate fi manevrat folosindu-ne de ura lui pentru moartea sau morţile a ceea ce el numeşte nevinovaţi. Chiar şi moartea lui Jozen la afectat adânc. Multe nopţi după acea somnul lui a fost tulburat şi multe zile abia de a vorbit cu câte cineva. — Conştiinţa asta se găseşte la toţi barbarii? — Nu, deşi ar trebui să fie la toţi barbarii creştini. — Ar putea să şi-o piardă? — Nu cred. Dar este tot atât de neajutorat ca şi un copil cât timp o are. — Concubina lui? Ea-i povesti totul. — Bine. Era mulţumit că alegerea sa, Fujiko şi planul, mersese atât de bine. Foarte bine. A făcut bine în privinţa pistoalelor. Ce poţi să-mi spui despre obiceiurile lui? — Cele mai multe obişnuite. Afară doar de o uimitoare stânjeneală în privinţa lucrurilor legate de împărţitul pernei şi o ciudată reţinere de a discuta toate lucrurile fireşti ale trupului. Îi povesti deasemenea, despre neobişnuita lui nevoie de singurătate, şi despre groaznicele lui gusturi în ale mâncării. In cele mai multe privinţe este atent, înţelegător, ager, un elev silitor şi foarte curios în tot ceea ce ţine de noi şi de obiceiurile noastre. E totul în raportul meu, dar, pe scurt, i-am explicat câte ceva din felul nostru de viaţă, câte puţin despre noi şi istoria noastră, despre Taiko şi despre problemele care frământă împărăţia acum. — A, şi despre Moştenitor? — Da, alteţă. Am greşit? — Nu. Ţi s-a spus să-l pregăteşti. Cum stă cu japoneza? — Foarte bine. Cu timpul, va vorbi limba noastră destul de bine. Este un elev bun, Alteţă. — Împărţitul pernei? — Cu una dintre slujnice, spuse deîndată. — El a ales-o? — Concubina i-a trimis-o. — Şi? — A fost deopotrivă de mulţumitor pentru amândoi, am înţeles. — Ah, atunci ea n-a întâmpinat nici o dificultate. — Nu, Alteţă. — Dar el e bine înzestrat? — Fata, a zis, "o, da, foarte". "Cu prisosinţă" au fost cuvintele ei. — Minunat. Măcar în asta karma lui e bună. Ăsta e necazul cu o mulţime de bărbaţi, şi Yabu unul dintre ei. Kiyama altul! Suliţă mică, mare nefericire să te naşti cu o suliţă mică. Mare nefericire, da. Aruncă o privire sulului, apoi îşi închise evantaiul cu o pocnitură. — Şi tu, Mariko-san? Cum o duci? — Bine, mulţumesc, Alteţă. Sunt foarte mulţumită să vă văd arătând atât de bine. Pot să vă felicit pentru naşterea nepotului dumneavoastră? — Da, mulţumesc! Sunt mulţumit, da. Băiatul e bine făcut, şi pare sănătos.

— Şi doamna Genjiko? Toranaga mormăi: — E la fel de puternică, ca întotdeauna. Da, îşi ţuguie buzele, cugetând la ceva. Poate ai putea să-mi recomanzi o doică pentru copil. Era obiceiul ca fiii samurailor importanţi să aibă doici, astfel ca mama să se poată ocupa de soţul ei şi de treburile casei, lăsând doica să se ocupe numai de creşterea copilului, să-l facă puternic, iar părinţii să se poată mândri cu el. — Mă tem că nu va fi uşor să găsim persoana potrivită. Doamna Genjiko nu este o stăpână uşor de mulţumit, neh? — Sunt convinsă că veţi găsi curând persoana potrivită, Alteţă. De bună seamă că mă voi gândi şi eu, răspunse Mariko, ştiind că a oferi un astfelde sfat ar fi fost o prostie. Pentru că nici o femeie de pe lumea aceasta nu ar fi putut să-i mulţumească în aceeaşi măsură pe Toranaga şi pe nora sa. — Îţi mulţumesc. Dar dumneata, Mariko-san, ce-mi spui despre dumneata? — Eu sunt bine, Alteţă, mulţumesc. — Şi conştiinţa creştină? — Nu mă împiedică cu nimic, Alteţă. Cu nimic. Am făcut tot ce ai dorit. — Într-adevăr. A fost pe aici vreun preot? — Nu, Alteţă. — Ai nevoie de vreunul? — Ar fi bine să mă pot spovedi, şi să mă împărtăşesc şi să primesc binecuvântarea. Da, într-adevăr, mi-ar place asta – să mărturisesc lucrurile îngăduite şi să primesc binecuvântarea. Toranaga o cântări atent. Ochii ei erau sinceri. — Te-ai descurcat bine, Mariko-san. Te rog fă şi mai departe aşa. — Da, Alteţă, mulţumesc. Un lucru: Anjin-san are nevoie de o carte de gramatică şi un dicţionar, mare nevoie. — Am trimis la Tsukku-san după ele. Băgă de seamă încruntarea ei. Nu crezi că o să le trimită? — Se va supune desigur. Poate nu cu graba care v-ar place. — În curând vom şti asta, adăugă Toranaga ameninţător. I-au mai rămas doar treisprezece zile. Mariko era nedumerită. — Alteţă, întrebă fără să înţeleagă, treisprezece? — A, spuse Toranaga cu voce indiferentă, acoperindu-şi scăparea de o clipă. Când eram la bordul corăbiei portugheze a cerut învoirea de a vizita Yedo. Am fost de acord dacă o va face până în patruzeci de zile. Au mai rămas treisprezece. N-a stat trei zile acel bonz, acel profet, acel Moise, pe munte, ca să strângă poruncile Domnului, care au fost săpate în piatră? — Da, Alteţă. — Crezi că asta s-a întâmplat? — Da, dar nu înţeleg cum, sau de ce. — Pierdere de vreme ca să discutăm voia Domnului, neh? — De căutaţi fapte, da, Alteţă. — În timp ce aşteptai dicţionarul, n-ai încercat să faci unul? — Ba da, Toranaga-sama, dar mi-e teamă că nu este prea bun. Din nefericire pare să fie atât de puţin timp şi atât de multe probleme. Aici sau oriunde, adăugă ea anume. El încuviinţă din cap ştiind că ar fi dorit foarte mult să întrebe multe lucruri despre noul Consiliu, despre numirea seniorului Ito, despre pedeapsa lui Naga şi dacă războiul era aproape. — Suntem norocoşi să-l avem pe soţul tău din nou printre noi, neh? Evantaiul ei se opri. — N-am crezut niciodată că va scăpa cu viaţă. Niciodată. Am spus o rugăciune şi am aprins arome în amintirea lui zilnic. Buntaro îi spusese în această dimineaţă cum alt contingent de samurai ai lui Toranaga îi

acoperise retragerea de la plajă şi cum el putuse să ajungă la periferia Osakăi fără necazuri. Apoi, cu cincizeci de oameni aleşi şi cu cai de schimb, se deghizaseră în bandiţi şi porniseră în goană peste dealuri şi pe căi lăturalnice către Yedo. De două ori urmăritorii îl ajunseseră, dar nu fuseseră îndeajuns de mulţi ca să-l doboare şi el îşi croise drum printre ei. O dată căzuse într-o ambuscadă şi pierduse toţi oamenii, în afară de patru, şi scăpase din nou şi se afundase mai adânc în pădure, mergând noaptea, dormind ziua. Se hrănise cu fructe sălbatice şi cu apă de izvor, cu puţin orez furat de la o fermă singuratică, apoi galopase din nou cu urmăritorii întotdeauna pe urmele sale. Îi trebuiseră douăzeci de zile ca să ajungă la Yedo. Cu el mai sosiseră doar doi dintre oamenii lui. — A fost aproape o minune, spuse ea. Credeam că pusese un kami stăpânire pe mine când l-am văzut aici, lângă domnia voastră, pe plajă. — E deştept. Foarte puternic şi foarte deştept. — Pot să întreb-ce veşti avem de la seniorul Hiro-matsu, Alteţă, şi de la Osaka, de la doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko? Foarte vag Toranaga îi spuse că Hiro-matsu se întorsese la Yedo cu o zi înainte de a pleca el. Deşi doamnele sale hotărâseră să rămână la Osaka, sănătatea doamnei Sazuko fiind cauza întârzierii lor. Nu era nevoie de un discurs prea lung. Dar şi el şi Mariko ştiau că asta era mai degrabă un mod de a salva onoarea şi că generalul Ishido n-ar fi îngăduit niciodată ca două dintre atât de preţioasele ostatece să plece acum, când Toranaga îi scăpase din mână. — Shigata ga nai, spuse. Karma, neh? Nu-i nimic de făcut, asta-i karma, nu? — Da. El ridică pergamentul. — Acum trebuie să citesc asta. Îţi mulţumesc, Mariko-san. Te-ai descurcat foarte bine. Te rog adu-l pe Anjin-san la fortăreaţă, pe înserat. — Alteţă, acum că stăpânul meu este aici, va trebui să... — Soţul tău a încuviinţat deja că, atâta vreme cât sunt eu aici, să rămâi acolo unde te afli şi să-mi fi tălmaci, prima ta datorie fiind către Anjin-san – pentru următoarele câteva zile. — Dar, Alteţă, trebuie să pregătesc casa pentru stăpânul meu. Va avea nevoie de servitori şi o casă. — Ar fi o risipă de bani, timp şi efort, acum. Să stea cu trupele, sau în casa lui Anjin-san, după cum o să-i facă plăcere. Băgă de seamă o sclipire de iritare în ochii ei. Nan ja? — Locul meu ar trebui să fie cu stăpânul meu. Ca să-l slujesc. — Locul tău este acolo unde vreau eu să fie, neh? — Da, vă rog să mă iertaţi. Desigur. Ea plecă. El citi pergamentul şi manualul de război cu atenţie, apoi reciti părţi din pergament, le puse pe amândouă deoparte, în siguranţă, aşeză gărzi la uşa cabinei şi plecă pe punte. Se iveau zorile. Ziua promitea să fie caldă, iar cerul acoperit. Renunţă la întâlnirea cu Anjin-san, aşa cum avusese de gând, şi călări către platou cu o sută de străji. Acolo îşi adună şoimarii şi trei şoimi şi vână cale de douăzeci de ri. La amiază doborâse trei fazani, doi cocoşi sălbatici, un iepure şi o pereche de prepeliţe. Trimise un fazan şi iepurele lui Anjin-san, iar restul la fortăreaţă. O parte dintre samurai nu erau budişti şi el era îngăduitor cu obiceiurile lor în privinţa mâncării. El mâncă puţin orez rece cu pastă de peşte şi alge murate cu felii de ghimbir. Apoi se ghemui pe pământ şi adormi. *** Mai târziu, în acea după-amiază, Blackthorne era în bucătărie fluierând vesel. În jurul său erau bucătarul şef, ajutorul de bucătar,

bucătarul care se ocupa de legume, cel care se ocupa de peşte şi ajutoarele lor, toţi zâmbind, dar în sinea lor îngroziţi, pentru că stăpânul lor se afla aici, în bucătărie, cu stăpâna lor, şi deasemenea pentru că ea le spusese că el le va face onoarea de a le arăta cum să pregătească şi să gătească în felul lui. Şi de asemenea, din cauza iepurelui. El agăţase deja fazanul sub streaşina unei magazii, cu porunci limpezi ca nimeni, nimeni să nu-l atingă, în afară de el. — Au înţeles, Fujiko-san? Doar eu atingere? întrebase cu gravitate prefăcută. — O, da, Anjin-san. Au înţeles cu toţii. Îmi pare rău, iartă-mă, dar ar trebui să spui: "Nimeni nu trebuie să-l atingă, în afară de mine!" — Acum, spunea el, fără să vorbească cuiva anume, nobila artă a gătitului, lecţia întâi. — Dozo gomen nasai? întrebă Fujiko. — Miru! Priviţi! Simţindu-se din nou tânăr – pentru că una din primele sale îndatoriri fusese să cureţe vânatul pe care el şi fratele său îl braconau, pe domeniile din jurul Chatham-ului, punându-se în mare primejdie – alese un cuţit lung, curbat. Bucătarul care pregătea peştele se albi la faţă. Era cuţitul său preferat, cu lama ascuţită cu migală pentru a putea tăia feliile de peşte crud perfect. Toţi slujitorii ştiau asta şi îşi ţinură răsuflarea zâmbind şi mai mult, pentru a-şi ascunde stânjeneala – în timp ce el zâmbea tot mai mult, pentru a-şi ascunde propria-i ruşine. Blackthorne spintecă burta iepurelui şi scoase cu îndemânare stomacul şi măruntaiele. Una dintre slujnicele mai tinere oftă şi dispăru tăcută. Fujiko hotărî s-o amendeze cu leafa pe o lună, dorindu-şi, în acelaşi timp, să fie şi ea o ţărancă şi s-o poată şterge onorabil. Priviră ameţiţi pe când el tăie ghearele şi labele, apoi împinse picioarele iepurelui înapoi, prin blană, jupuind cu îndemânare pielea. Făcu la fel cu picioarele din spate şi trase de blană ca să scoată picioarele jupuite prin deschizătura de la burtă. Apoi, cu o zmucitură îndemânatică, trase blana peste capul animalului, ca o haină de iarnă nefolositoare. Aşeză animalul aproape jupuit pe masa de tocat şi îl decapită, lăsând capul, cu ochii holbaţi patetic, atârnat de blană. Întoarse din nou blana cu pielea înăuntru şi o puse deoparte. Un oftat trecu prin bucătărie. Nu-l auzi, căci era atent să taie picioarele de la încheieturi şi să-mpartă restul corpului. Încă o slujnică dispăru neobservată. — Acum vreau o oală, spuse Blackthorne, cu un zâmbet fericit. Nimeni nu-i răspunse. Îl priveau doar cu aceleaşi surâsuri îngheţate. Văzu un cazan mare de fier, sclipind de curăţenie. Îl apucă cu mâinile pline de sânge şi îl umplu cu apă dintr-un vas de lemn, apoi agăţă cazanul peste vasul cu cărbuni care era aşezat în podeaua de pământ, într-o adâncitură înconjurată de pietre. Adăugă bucăţile de carne. — Acum ceva legume şi mirodenii, spuse. — Dozo? întrebă răguşit Fujiko. El nu ştia denumirile japoneze aşa că privi în jur. Într-un coş de lemn se găseau câţiva morcovi şi câteva rădăcini, care păreau a fi napi. Le curăţă, le tăie şi le adăugă supei cu ceva sare şi sos negru de soia. — Ar trebui ceva ceapă şi usturoi şi vin roşu. — Dozo? întrebă din nou Fujiko, neajutorată. — Kotaba shirimasen. Nu ştiu cuvintele. Ea nu-l corectă, ridică doar o lingură şi i-o oferi. El clătină din cap. — Saké, porunci. Ajutorul de bucătar se trezi la viaţă şi îi dădu micul butoiaş de lemn. — Domo. Blackthorne turnă o ceaşcă, apoi mai adăugă una, să ajungă. Ar fi băut puţin din butoiaş, dar ştia că asta ar fi însemnat proastă creştere, să-l bei rece şi fără ceremonial şi desigur, nu aici, în bucătărie. — Iisuse Cristoase, aş bea o bere, spuse.

— Dozo goziemashita, Anjin-san? — Kotaba shirimasen, dar mâncarea asta o să fie grozavă. Ichi-ban, neh? şi arătă către oala clocotindă. — Hai, spuse ea fără convingere. — Okuru tsukai arigato Toranaga-sama, le spuse Blackthorne. Trimiteţi pe cineva să-i mulţumească seniorului Toranaga. Nimeni nu îi corectă greşelile. — Hai. Odată afară, Fujiko alergă spre privată. Minuscula colibă era aşezată în grădină, într-o splendidă izolare, în apropierea uşii din faţă. Se simţea foarte rău. — Nu vă simţiţi bine, stăpână? întrebă slujnica ei, Nigatsu. Era o femeie de vârstă mijlocie, dolofană, care îngrijise de Fujiko toată viaţa ei. — Pleacă! Dar mai întâi adu-mi puţin saké. Nu... va trebui să intri în bucătărie... oh, oh, oh! — Am saké aici, stăpână. M-am gândit că vei avea nevoie, aşa că am fiert apă pe alt vas cu jeratec. Iată. — O, eşti atât de deşteaptă. Fujiko o ciupi drăgăstoasă de obrazul bucălat, şi altă slujnică veni să-i facă vânt cu un evantai. Îşi şterse gura pe prosopul de hârtie şi se aşeză recunoscătoare pe pernele din verandă. — O, aşa-i mai bine! Era mai bine în aer liber, la umbră, în soarele plăcut al dupăamiezii, care arunca umbre întunecate, fluturii zburau de colo-colo, iar marea se vedea departe, jos, liniştită şi scânteietoare. — Ce se întâmplă, stăpână? N-am îndrăznit nici măcar să tragem cu ochiul. — N-are importanţă. Stăpânul e... stăpânul... n-are importanţă. Obiceiurile lui sunt ciudate, dar asta este karma noastră. Îl văzu pe şeful bucătar apropiindu-se slugarnic prin grădină şi inima îi tresări. El se înclină politicos. Un bărbat mărunt, suplu, încordat, cu picioare mari şi dinţi foarte laţi. Înainte de a putea scoate un cuvânt, Fujiko îi spuse cu un zâmbet plat: — Comandă cuţite noi din sat, un vas nou pentru gătit orezul, o masă nouă de tocat, vase noi pentru apă, tot ceea ce trebuie pentru bucătărie. Cele pe care le-a folosit stăpânul vor fi păstrate pentru folosinţa sa personală. Vei aranja un loc deosebit, poţi construi chiar altă bucătărie dacă pofteşti, unde stăpânul să poată găti dacă doreşte asta, până ai să ajungi să te pricepi şi tu. — Vă mulţumesc, Fujiko-sama, spuse bucătarul. Vă rog să mă iertaţi pentru întrerupere, dar, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi, ştiu un bucătar foarte bun în satul din apropiere. Nu este budist şi a fost chiar cu armata în Coreea, aşa că ştie totul... despre cum... cum să gătească pentru stăpân, mult mai bine decât mine. — Când am să vreau alt bucătar, am să te anunţ. Când am să te consider nepriceput, sau leneş, am să-ţi spun. Până atunci vei fi bucătar şef aici. Ai acceptat postul pe şase luni. — Da, stăpână, spuse bucătarul cu demnitate nestăpânită, deşi tremurând în sinea lui, pentru că Fujiko-noh-Anjin nu era o stăpână cu care să te joci. Vă rog să mă iertaţi, dar am fost angajat ca să gătesc, sunt mândru că gătesc, dar eu n-am acceptat niciodată să fiu măcelar, eta sunt măcelari. Desigur că nu putem avea un eta aici, dar acel bucătar de care v-am spus nu e budist ca mine, ca tatăl meu şi ca tatăl tatălui meu şi ca cei dinaintea lui, stăpână, şi ei niciodată, niciodată n-au... vă rog, acest bucătar, va... — Vei găti aici cum ai gătit întotdeauna. Găsesc bucatele tale excelente, demne de un maestru bucătar din Yedo. I-am trimis chiar una

dintre reţetele tale doamnei Kiritsubo, în Osaka. — O, mulţumesc, mă onoraţi prea mult. Care din ele, stăpână? — Aceea cu mici ţipari şi meduze proaspete şi cu felii de stridii şi cu o picătură de soia, pe care o prepari atât de bine. Excelentă! Cea mai bună pe care am gustat-o vreodată! — O, vă mulţumesc, stăpână, se gudură el. — Desigur, supele tale lasă mult de dorit. — O, îmi pare atât de rău! — Am să discut asta cu tine mai târziu. Mulţumesc, bucătare, spuse, încercând să-l îndepărteze. Bucătarul cel mărunt rămase vitejeşte pe loc. — Vă rog să mă iertaţi, stăpână, dar, oh ko, cu preasupusă umilinţă, dacă stăpânii... când stăpânul... — Când stăpânul îţi va spune să găteşti, sau să tai, sau orice altceva, te vei grăbi s-o faci. Deândată. Aşa cum trebuie s-o facă orice servitor supus. Între timp, pentru că s-ar putea să-ţi ia foarte multă vreme să devii priceput, poate c-ar fi mai bine să te înţelegi cu acest alt bucătar, să te viziteze în puţinele zile în care stăpânul ar vrea să mănânce după obiceiul său. Cu onoarea satisfăcută, bucătarul zâmbi şi se înclină. — Vă mulţumesc. Vă rog, iertaţi-mă că am cerut să fiu luminat. — Bineînţeles că ai să plăteşti bucătarului care te va înlocui, din propriul tău salariu. Când rămaseră din nou singure, Nigatsu chicoti în spatele mâinii. — O, stăpână-chan, pot să te felicit pentru victoria deplină şi pentru înţelepciunea ta? Bucătarul şef aproape că s-a scăpat pe el când ai spus că va trebui să plătească din buzunarul lui. — Îţi mulţumesc, Nanny-san. Fujiko putea simţi mirosul iepurelui care începea să se fiarbă. Şi dacă îmi cere să mănânc cu el? se gândea, în pragul leşinului. Şi chiar dacă n-o face, tot va trebui să-l servesc. Cum pot să fac ca să nu-mi fie rău? N-are să-ţi fie! îşi porunci. Este karma ta. Se pare c-ai fost de nesuportat în viaţa ta dinainte. Da, dar aminteşte-ţi că acum totul e perfect. Mai ai doar cinci luni şi şase zile. Nu te gândi la asta. Gândeşte-te doar la stăpânul tău, care este un om puternic, viteaz, deşi are nişte obiceiuri înspăimântătoare în ceea ce priveşte mâncarea... La poartă se auziră copitele unor cai şi Buntaro descălecă, îndepărtând cu un gest restul oamenilor săi. Apoi, însoţit numai de garda sa personală, păşi în grădină, prin de praf şi asudat. Îşi ţinea în mână arcul său uriaş, iar la spate tolba cu săgeţi. Fujiko şi slujnica ei se înclinară călduros, urându-l în sinea lor. Unchiul ei era faimos pentru izbucnirile sale de furie sălbatică, nestăpânită, care-l făceau să lovească pe neaşteptate, sau să se certe cu oricine. De cele mai multe ori sufereau numai servitorii săi, sau femeile. — Te rog intră, unchiule. Ce amabil din partea ta să ne vizitezi atât de curând, spuse Fujiko. — A, Fujiko-san, ce e cu mirosul ăsta? — Stăpânul meu găteşte nişte vânat pe care seniorul Toranaga i l-a trimis. Le arată nepricepuţilor mei servitori cum să gătească. — Dacă vrea să gătească, cred că poate, deşi... Buntaro strâmbă nemulţumit din nas. Da, după lege, un stăpân poate face orice în casa lui, dacă nu-şi tulbură vecinii. După lege un astfel de miros putea fi pricina pentru o plângere şi putea fi foarte neplăcut să-ţi nemulţumeşti vecinii. Cei mai de jos nu făceau niciodată ceva ce ar fi putut să-i deranjeze pe cei. suspuşi. Altfel aveau să cadă capete. De aceea, în toată ţara, pe cât era cu putinţă, samuraii trăiau atenţi şi politicoşi lângă samuraii de rang egal, ţăranii lângă ţărani, negustorii în propriile lor străzi, iar eta izolaţi. Omi era cel mai apropiat vecin al lor.

El e superior nouă, îşi zise ea. — Sper din toată inima că nu tulburăm pe nimeni, îi spuse stânjenită lui Buntaro, întrebându-se ce nouă răutate punea la cale. — Doreai să-l vezi pe stăpânul meu? începu să se ridice dar el o opri. — Nu, te rog, nu-l tulbura. O să-l aştept, spuse politicos şi inima ei se strânse. Buntaro era recunoscut pentru lipsa lui de politeţe, şi aşa ceva din partea lui era un semn de mare primejdie. — Îmi cer iertare că am venit aşa, fără ca mai întâi să trimit pe cineva ca să cer îngăduinţa, spuse el, dar seniorul Toranaga mi-a spus că mi s-ar îngădui, poate, să folosesc baia şi să locuiesc aici. Din când în când. Vrei să-l întrebi pe Anjin-san mai târziu dacă este de acord? — Desigur, spuse ea, continuând tiparul obişnuit al etichetei, detestând ideea de a-l avea pe Buntaro în casă. Sunt sigură că se va simţi onorat, unchiule. Pot să-ţi ofer cha sau saké cât timp îl aştepţi? — Saké, mulţumesc. Grăbită, Nigatsu aşeză o pernă pe verandă şi zbură după sake, oricât de mult ar fi vrut să rămână. Buntaro dădu arcul şi tolba cu săgeţi gărzii sale, aruncă din picioare sandalele prăfuite şi păşi greoi pe verandă. Îşi scoase sabia cea lungă din brâu, se aşeză cu picioarele încrucişate şi o puse pe genunchi. — Unde-i soţia mea? Cu Anjin-san? — Nu, Buntaro-sama, îmi pare rău, i s-a poruncit să meargă la fortăreaţă, unde... — Poruncit? De cine? De Kasigi Yabu? — O, nu, de către seniorul Toranaga, Alteţă, când s-a întors de la vânătoare, azi-după-amiază. — Ah, seniorul Toranaga? Buntaro se domoli şi privi mohorât dincolo de golf, către fortăreaţa deasupra căreia fluturau alăturate stindardele lui Yabu şi Toranaga. — Doreşti să trimit pe cineva după ea? El clătină din cap. — E destul timp pentru asta. Răsuflă adânc, privindu-şi nepoata, fiica surorii sale celei mai mici. — Sunt norocos să am o soţie atât de desăvârşită, neh? — Da, Alteţă, într-adevăr. A fost de nepreţuit la tălmăcirea cunoştinţelor lui Anjin-san. Buntaro privi lung fortăreaţa, apoi trase aer în piept, simţind mirosul mâncării care ajungea până la el. — Parc-aş fi la Nagasaki, ori înapoi în Coreea. Pe-acolo se găteşte mereu carne, fiartă sau friptă. Mirosul – n-ai simţit niciodată ceva asemănător. Coreenii-s animale, canibali. Putoarea usturoiului îţi pătrunde în haine şi-n păr. — Trebuie să fi fost îngrozitor. — La război a fost bine. Am fi putut câştiga uşor, şi să străbatem până în China. Şi să civilizăm amândouă ţările. Buntaro se înroşi, iar glasul îi deveni răguşit. Dar nu, n-am reuşit şi-a trebuit să ne-ntoarcem înapoi cu ruşine pentru că am fost trădaţi. Trădaţi de trădători de rang înalt. — Da, e atât de trist, dar ai dreptate, foarte mare dreptate, Buntaro-sama, zise ea liniştitor, spunând minciuna cu uşurinţă, ştiind că nici o naţiune de pe pământ n-ar fi putut cuceri China, şi nimeni n-ar fi putut civiliza China, care era civilizată din vremuri străvechi. O venă de pe fruntea lui Buntaro se umflase şi palpita, iar el vorbea aproape cu sine însuşi. — O să plătească, toţi. Trădătorii. E ca aşteptarea pe malul unui râu îndeajuns de lung ca toate trupurile duşmanilor tăi să poată pluti pe el, neh? Am s-aştept şi-am să scuip pe capetele lor curând. Foarte curând. Mi-am promis asta. Se uită la ea. Urăsc trădătorii şi nevestele necredincioase şi pe toţi mincinoşii.

— Da, sunt de acord. Ai atâta dreptate, Buntaro-sama, spuse ea, îngheţată, ştiind că nu exista vreo limită pentru cruzimea lui. La şaisprezece ani Buntaro îşi ucisese propria lui mamă, una dintre concubinele mai puţin însemnate ale lui Hiro-matsu, pentru presupusa ei infidelitate, în timp ce tatăl său, Hiro-matsu, era la război, luptând pentru Dictator, seniorul Goroda. Apoi, ani mai târziu, îşi ucisese cel mai mare dintre fiii primei sale soţii, pentru presupuse insulte şi o trimisese înapoi la familia ei, unde ea îşi luase viaţa, nemaifiind în stare să-şi îndure ruşinea. Se purta groaznic cu concubinele şi cu Mariko. Şi se certase violent cu tatăl lui Fujiko şi-l învinovăţise de laşitate în Coreea, dezonorându-l în faţa lui Taiko, care-i poruncise deîndată să-şi radă capul şi să se facă călugăr. Murise de durere în curând, măcinat de propria lui ruşine. Fu nevoie de întreaga voinţă a lui Fujiko ca să pară liniştită. — Am fost atât de mândri când am auzit că ai scăpat de duşmani, spuse. Saké-ul sosi şi Buntaro începu să bea. După ce aşteptă timpul cuvenit, Fujiko se ridică. — Te rog să mă ierţi pentru o clipă. Se duse la bucătărie să-l prevină pe Blackthorne, să-i ceară voie ca Buntaro să locuiască în casă şi să spună şi servitorilor ce trebuia făcut. — De ce aici? întrebă Blackthorne nemulţumit. De ce să stea aici? Trebuie? Fujiko îşi ceru iertare şi încercă să-i explice că, desigur, Buntaro nu putea fi refuzat. Blackthorne se reîntoarse morocănos la gătitul său şi ea se întoarse la Buntaro cu inima îndoită — Stăpânul meu spune că este onorat de prezenţa domniei tale aici. Casa lui este şi casa ta. — Cum e să fii concubina unui barbar? — Cred că este oribil, dar a lui Anjin-san, care este hatamoto şi, deci, samurai, nu. Cred că la fel ca şi a altor bărbaţi. Aceasta este prima dată când sunt concubină. Prefer să fiu soţie. Anjin-san este ca toţi ceilalţi bărbaţi, deşi, da... unele dintre purtările sale sunt foarte ciudate. — Cine s-ar fi gândit că cineva din casa noastră o să fie concubina unui barbar? Chiar şi-a unui hatamoto. — N-am avut de ales. M-am supus seniorului Toranaga şi bunicului, conducătorul clanului nostru. Datoria unei femei este să se supună. — Da. Buntaro îşi termină ceaşca de saké şi ea o umplu din nou. Supunerea este importantă pentru o femeie. Şi Mariko-san este supusă, nu-i aşa? — Da, stăpâne. Ea îi privi faţa urâtă, ca de maimuţă. Ea nu ţi-a adus altceva decât onoare. Alteţă, fără doamna, soţia ta, seniorul Toranaga n-ar fi putut avea niciodată cunoştinţele lui Anjin-san. El zâmbi strâmb — Am auzit că i-ai proptit pistoalele în faţă lui Omi-san. — Îmi făceam doar datoria, Alteţă. — Unde-ai învăţat să foloseşti pistoale? — Nu ţinusem niciodată un pistol în mână până atunci. Nu ştiam dacă erau încărcate, dar aş fi apăsat pe trăgaci. Buntaro râse. — Şi Omi-san s-a gândit la fel. Ea îi umplu din nou ceaşca. — N-am înţeles niciodată de ce Omi-san n-a încercat să mi le ia. Stăpânul său poruncise asta, dar el n-a făcut-o. — Eu aş fi făcut-o. — Da, unchiule, ştiu, te rog să mă ierţi, dar tot aş fi apăsat pe trăgaci. — Da. Dar n-ai fi nimerit. — Da. Poate. De atunci am învăţat să trag. — El te-a învăţat?

— Nu. Unul dintre ofiţerii seniorului Naga. — De ce? — Tatăl meu n-ar fi încuviinţat niciodată ca fiicele sale să înveţe lupta cu sabia sau suliţa. El gândea – înţelept, cred – că noi ar trebui să ne petrecem timpul învăţând lucruri mai elegante. Dar câteodată o femeie trebuie să-şi apere stăpânul şi casa. Pistolul este o armă potrivită pentru o femeie, foarte bună. Nu cere putere şi doar puţin exerciţiu. Aşa că acum pot fi de ceva mai mult folos stăpânului meu pentru că, cu siguranţă, voi zbura capul oricărui bărbat ca să-l apăr – şi pentru onoarea casei noastre. Buntaro goli ceaşca. — Am fost mândru când am auzit că i te-ai împotrivit lui Omi-san, aşa cum ai făcut-o. Ai avut dreptate. Seniorul Hiro-matsu va fi şi el mândru. — Îţi mulţumesc, unchiule. Dar îmi făceam numai datoria, zise ea, şi se înclină ceremonios. Stăpânul meu întreabă dacă n-ai vrea să-l onorezi cu prezenţa domniei tale acum, dacă-ţi face plăcere. El continuă ritualul. — Te rog mulţumeşte-i, dar mai întâi aş putea să fac o baie? Dacă binevoieşte, am să-l văd când se va reîntoarce soţia mea.

CAPITOLUL 35 Blackthorne aştepta în grădină. Acum purta chimonoul maro, de uniformă, pe care i-l dăduse Toranaga, săbiile în brâu şi un pistol încărcat ascuns în eşarfă. Din explicaţiile grăbite ale lui Fujiko şi mai târziu de la servitori, înţelesese că trebuia să-l primească pe Buntaro ceremonios, deoarece samuraiul era un general important şi hatamoto şi era primul oaspete al casei. Aşa că se îmbăiase şi se schimbase la iuţeală şi plecase la locul pregătit pentru aceasta. Îl văzuse foarte puţin pe Buntaro cu o zi înainte, când sosise. Buntaro fusese ocupat cu Toranaga şi Yabu şi Mariko, tot restul zilei, aşa că Blackthorne fusese lăsat singur, să organizeze în grabă atacul de demonstraţie cu Omi şi Naga. Atacul fusese mulţumitor. Mariko se întorsese acasă foarte târziu. Îi spusese foarte scurt despre fuga lui Buntaro, despre zilele în care fusese vânat de oamenii lui Ishido, cum le scăpase şi în cele din urmă, cum trecuse prin provinciile ostile, ca să ajungă la Kwanto. — A fost foarte greu, dar poate nu atât de greu, Anjin-san. Soţul meu este foarte puternic şi foarte viteaz. — Ce-o să se-ntâmple acum, pleci? — Seniorul Toranaga porunceşte ca totul să rămână aşa cum este. Nu se va schimba nimic. — Te-ai schimbat, Mariko. Lumina din dumneata a dispărut. — Nu. E doar închipuirea dumitale, Anjin-san. Sunt doar uşurată că e în viaţă, căci îl credeam mort. — Da. Dar asta a schimbat ceva, nu-i aşa? — Desigur, îi mulţumesc lui Dumnezeu că stăpânul meu n-a fost prins, că e-n viaţă ca să-l slujească pe seniorul Toranaga. Te rog să mă ierţi, Anjin-san, sunt obosită acum. Îmi pare rău, sunt foarte, foarte obosită. — Pot face ceva? — Ce-ai putea să faci, Anjin-san? Poate doar să fii fericit pentru mine şi pentru el. Nu s-a schimbat nimic, crede-mă. Nimic nu s-a terminat, pentru că nimic nu a început. Totul e-aşa cum a fost. Soţul meu e în viaţă. Nu ţi-ai-dorit să fie mort? se întrebă Blackthorne. Nu. Atunci de ce ascunzi pistolul? Te simţi vinovat? Nu. N-a început nimic. Aşa să fie?

Nu. Credeai c-ai s-o iei pentru tine. Nu-i asta ca şi cum ai fi luat-o cu-adevărat? O privi pe Mariko coborând din casă în grădină. Părea o miniatură de porţelan acolo, la o jumătate de pas în urma lui Buntaro, silueta lui masivă părând şi mai mare prin comparaţie. Cu ea erau Fujiko şi slujnicele. El se înclină. — Yokoso oide kudasareta, Buntaro-san. Eşti binevenit în casa mea, Buntaro-san. Se plecară cu toţii. Buntaro şi Mariko se aşezară pe pernele din faţa sa, Fujiko în spatele lui. Nigatsu şi Koi, slujnica, începură să servească cha şi sake. Buntaro bău saké. La fel şi Blackthorne. — Domo, Anjin-san. Ikaga desu ka? — Ii. Ikaga desu ka? — Ii. Kowa jozuni shabereru yoni natta na. Bun. Începi să vorbeşti japoneză foarte bine. În curând Blackthorne începu să piardă şirul discuţiei pentru că Buntaro bălmăjea cuvintele, vorbind neatent şi prea repede. — Iartă-mă, Mariko-san. N-am înţeles asta. — Soţul meu doreşte să-ţi mulţumescă pentru încercarea de a-i salva. Cu vâsla. Îţi aduci aminte? Când încercam să fugim din Osaka. — Ah, so desu! Domo. Te rog spune-i că încă mai cred că ar fi trebuit să ne întoarcem la ţărm. Era destul timp. Slujnica s-a înecat fără folos. — El spune că asta a fost karma. — A fost o viaţă irosită, replică Blackthorne şi îi păru rău pentru impoliteţe. Băgă de seamă că ea nu tradusese asta. — Soţul meu spune că strategia atacului este foarte bună. Foarte bună, într-adevăr. — Domo. Spune-i că sunt mulţumit că a scăpat teafăr şi că este la comanda regimentului. Şi, deasemenea, că este binevenit să locuiască aici. — Domo, Anjin-san. Buntaro-sama spune da, planul de atac este bun, dar, în ceea ce-l priveşte, el întotdeauna îşi va purta arcul şi săbiile. Poate să omoare de la o distanţă mult mai mare, cu mai mare siguranţă şi mai repede decât o muschetă. — Mâine am să trag în el şi-o să vedem dacă-i place. — Ai să pierzi, Anjin-san, îmi pare rău. Te-aş sfătui să nu încerci asta, spuse ea. Blackthorne văzu ochii lui Buntaro zburând de la Mariko la el şi înapoi. — Îţi mulţumesc, Mariko-san, spune-i că mi-ar place să-l văd trăgând. — Buntaro întreabă: poţi să foloseşti un arc? — Da. Dar nu ca un adevărat arcaş. Arcurile sunt aproape scoase din folosinţă la noi. Cu excepţia arbaletei. Eu am fost pregătit pentru mare. Acolo noi folosim doar tunurile şi sabia de abordaj. Câteodată săgeţi cu foc, dar numai pentru corăbiile inamice, de la distanţă mică. — El întreabă: Cum sunt folosite, cum le faci, aceste săgeţi de foc? Se deosebesc de ale noastre, de cele care au fost folosite împotriva galerei, la Osaka? Blackthorne începu să explice şi urmară obişnuitele întreruperi obositoare şi întrebări de verificare. Începuse să se obişnuiască cu minţile lor, necrezut de iscoditoare în tot ce ţinea de război, dar găsea foarte obositoare discuţia prin tălmaci. Chiar dacă Mariko era excelentă, ceea ce zicea ea de fapt era foarte rar ceea ce trebuia. Un răspuns lung era totdeauna scurtat, ceva din ceea ce fusese spus era desigur uşor schimbat, şi apăreau neînţelegeri. Aşa că explicaţiile trebuiau să fie repetate fără rost. Dar fără Mariko, ştia că n-ar fi putut niciodată să devină atât de important. Doar cunoştinţele mă ţin afară din groapă, îşi aminti. Dar asta nu-i o problemă, fiindcă-s încă atâtea de multe de spus şi o bătălie de câştigat. O bătălie adevărată. Până atunci eşti în siguranţă. Ai o flotă de

organizat şi-apoi, fără-ndoială, acasă. Văzu săbiile lui Buntaro şi săbiile străjerilor şl le simţi pe ale sale şi căldura pistolului uns şi simţi până în adâncul fiinţei că nu era niciodată în siguranţă pe acest pământ. Nici el, nici altcineva, nici măcar Toranaga. — Anjin-san, Buntaro-sama întreabă, dacă el îţi trimite oameni mâine, poţi să le arăţi să facă aceste săgeţi? — Unde putem să găsim smoală? — Nu ştiu. Mariko îi ceru lămuriri amănunţite asupra locului unde putea fi găsită de obicei şi cum arăta sau mirosea şi despre posibilii înlocuitori. Apoi îi vorbi lui Buntaro îndelung. Fujiko fusese tăcută tot timpul, cu ochii şi urechile atente, fără să-i scape nimic. Slujnicele, bine îndrumate, de uşoare mişcări ale evantaiului ei, către câte o ceaşcă goală, umpleau într-una clondirele cu saké. — Soţul meu spune că o să discute aceasta cu seniorul Toranaga. Poate smoală există pe undeva în Kwanto. N-am auzit despre ea niciodată. Dacă nu smoală, avem uleiuri groase, uleiuri de balenă, care ar putea s-o înlocuiască. Te întreabă dacă folosiţi câteodată rachete de război, precum chinezii. — Da. Dar nu sunt socotite de prea mare folos. Poate doar în timpul asediilor. Turcii le-au folosit când s-au înfruntat cu Cavalerii Sfântului Ioan de Malta. Rachetele sunt folosite mai mult ca să producă incendii şi panică. — El te roagă să-i dai amănunte despre această bătălie. — S-a întâmplat acum patruzeci de ani în cea mai mare.... Blackthorne se opri, gândind intens. Acesta fusese cel mai important asediu din Europa. Şaizeci de mii de turci, crema Imperiului Otoman, sosiseră împotriva a şase sute de cavaleri creştini şi a câtorva mii de auxiliari maltezi, prinşi la ananghie în marele lor castel de la Sfântul Elmo, de pe mica insulă Malta, din Mediterana. Cavalerii rezistaseră cu succes unui asediu de şase luni şi, de necrezut, forţaseră inamicul să se retragă acoperit de ruşine. Această victorie salvase întregul ţărm mediteranean, şi prin asta creştinătatea, de la jaful hoardelor de necredincioşi. Blackthorne realiză dintr-o dată că această bătălie îi dădea una dintre cheile castelului Osaka: cum să-l împresoare, cum să-l hărţuiască, cum să-i spargă porţile şi cum să-l cucerească. — Ce spuneai, senhor? — A fost acum patruzeci de ani în cea mai mare mare interioară pe care o avem în Europa, Mariko-san, Mediterana. A fost doar un asediu ca celelalte asedii, nu merită atenţie, minţi. Astfel de cunoştinţe erau nepreţuite, de neîmpărtăşit cu uşurinţă şi sub nici o formă acum. Mariko explicase de multe ori că Osaka stătea neclintită între Toranaga şi victorie. Blackthorne era sigur că soluţia pentru aceasta putea fi totodată şi învoirea lui de a ieşi din Imperiu cu toate bogăţiile de care ar fi avut nevoie în viaţă. Băgă de seamă că Mariko părea tulburată. — Senhora? — Nimic, senhor. Ea începu să traducă ceea ce spusese, dar acum înţelese că ea ştia că el ascundea ceva. Mirosul mâncării îi abătu atenţia. — Fujiko-san! — Hai, Anjin-san? — Shokuji wa madaka? Kyaku wa... sazo kufuku de oro, neh? Când e masa? Oaspeţii s-ar putea să fie flămânzi. — Ah, gomen nasai, hi ga kurete kara ni itashimasu. O văzu arătând către soare şi înţelese că spusese "după apusul soarelui". Înclină din cap şi mormăi, ceea ce trecea în Japonia drept un politicos "mulţumesc, am înţeles". Marriko se întoarse din nou către el. — Soţul meu ar vrea să-i povesteşti despre o bătălie la care ai participat.

— Sunt toate în manualul de război, Mariko-san. — El spune că l-a citit cu mare interes, dar conţine puţine amănunte. În următoarele zile ar vrea să înveţe totul despre bătăliile voastre. Istoriseşte-ne acum despre una, dacă nu ţi-e cu supărare. — Sunt toate în manualul de război, poate mâine, Mariko-san. Avea nevoie de timp să cântărească acest nou gând copleşitor despre castelul Osaka şi acea bătălie. Şi era obosit de atâta vorbă, obosit să tot fie iscodit, dar cel mai mult ar fi vrut să mănânce. — Te rog, Anjin-san, vrei s-o mai povesteşti odată, doar odată, pentru soţul meu? Auzi rugăminte ascunsă din glasul ei, aşa că se supuse. — Desigur. Care crezi că i-ar place? — Cea din Ţările de Jos, de lângă Zeelanda – aşa pronunţaţi voi? — Da. Aşa că începu să spună istoria acelei bătălii, care fusese aproape ca toate celelalte în care oamenii mureau, de cele mai multe ori, din cauza greşelilor şi prostiilor ofiţerilor de la comandă. — Soţul meu spune că nu este aşa aici, Anjin-san. Aici ofiţerii comandanţi trebui să fie foarte buni sau mor foarte repede. — Desigur, criticile mele sunt doar pentru conducătorii europeni. — Buntaro-sama spune că o să-ţi povestească despre războaiele noastre şi comndanţii noştri, îndeosebi despre seniorul Toranaga, în zilele următoare. Un schimb cinstit pentru informaţiile domniei tale, spuse ea într-o doară. — Domo. Blackthorne se înclină uşor, simţind ochii lui Buntaro sfredelindu-l. Ce vrei de fapt de la mine, fiu de căţea? *** Masa a fost un dezastru pentru toată lumea. Chiar înainte de a părăsi grădina pentru a merge pe verandă, să mănânce, ziua se dovedise nefastă. — Te rog, iartă-mă, Anjin-san, dar ce-i asta? arătase Mariko. Acolo. Soţul meu întreabă, ce este aceea? — Unde? A, acolo? Acela este un fazan. Seniorul Toranaga mi l-a trimis împreună cu un iepure. Iepurele o să-l mâncăm la cină, pregătit în felul englezesc. Cel puţin eu o să mănânc, deşi ar ajunge pentru toţi. — Îţi mulţumesc, dar noi, soţul meu şi cu mine, noi nu mâncăm carne. Dar de ce atârnă acolo fazanul? Pe căldura asta n-ar trebui să fie luat de acolo şi pregătit? — Ăsta-i felul în care se gătesc fazanii. Îl atârni ca să se frăgezească carnea. — Cum, chiar aşa? Iartă-mă, Anjin-san, spusese ea tulburată. Îmi pare rău, dar o să se strice repede. Are încă penele pe el şi nu a fost... curăţat. — Carnea fazanului este uscată, Mariko-san, aşa că îl atârni pentru câteva zile, poate chiar săptămâni, după vreme. Apoi îl jumuleşti, îl cureţi şi îl găteşti. — Îl laşi în aer liber, să putrezească? — Nan ja? întrebase Buntaro nerăbdător. Ea îi vorbise supusă şi el îşi ţinuse răsuflarea, se ridicase, îl cercetase cu privirea şi-l împunsese cu degetul. Câteva muşte îşi luaseră zborul, apoi se aşezaseră din nou. Fujiko îi vorbise şovăitoare şi el roşise. — Concubina dumitale spune că ai poruncit ca nimeni să nu-l atingă în afară de dumneata? întrebase Mariko — Da. Aici nu lăsaţi vânatul să se fezandeze? Nu toată lumea e budistă. — Nu, Anjin-san, nu cred. — Una lume crede că fazanul ar trebui lăsat atârnat de penele de la coadă până când cade. Dar astea-s basme, vorbe de clacă, spusese

Blackthorne. De gât este corect, atunci sucurile stau unde trebuie. Una lume îl lasă atârnat până când cade, dar mie unuia nu-mi place carnea atât de fezandată. Noi obişnuim... Se oprise pentru că faţa ei căpătase o paloare verzuie. — Nan desu ka? Mariko-san, întrebase Fujiko repede. Mariko explicase. Toţi râseseră nervoşi şi Mariko se ridicase moale, ştergându-şi fruntea de sudoare. — Îmi pare rău, Anjin-san. Te rog să mă ierţi pentru o clipă. Mâncarea voastră este tot atât de ciudată, ar fi vrut el să spună, cum ar fi ieri, sepie crudă, albă, vâscoasă, ca un zgârci, aproape fără nimic altceva decât sos de soia, ca să alunece pe gât. Sau tocătura de tentacule de caracatiţă, din nou crude, cu orez rece şi alge. Sau cum e cu meduza crudă, în supa galben-maronie torfu – pastă de fasole fermentată – care arăta ca un castron cu balegă moale. O, da, servit minunat, într-un bol fragil, atrăgător, dar tot arăta a balegă moale. Da, la naiba, destul ca să îmbolnăvească un om. Mai apoi merseseră în camera ce dădea în verandă şi după obişnuitele plecăciuni nesfârşite, pălăvrăgeală şi cha şi saké, începuse să sosească mâncarea. Tăvi mici cu supă limpede de peşte, orez şi peşte crud ca de obicei. Şi apoi, mâncarea sa. Ridicase capacul de pe oală. Ieşeau aburi şi globuri aurii de grăsime dansau pe suprafaţa tremurătoare. Supa groasă, bogată, de-ţi lăsă gura apă, era plină de grăsime şi bucăţi moi de carne. Mândru, le oferise şi lor, dar îşi scuturară capetele şi îl rugaseră să mănânce. — Domo, spusese el. Bunele maniere cereau să bei supa direct din micile boluri lăcuite şi să mănânci tot ce era solid în supă, cu beţişoarele. Stăpânindu-şi cu greu foamea, îşi umplu bolul şi începu să mănânce. Atunci le văzu ochii. Îl priveau cu uimire îngreţoşată, pe care încercau s-o ascundă, fără să reuşească. Pofta de mâncare începu să-i scadă. Se strădui să nu-i bage în seamă, dar nu putu, în timp ce stomacul lui chiorăia. Ascunzându-şi nemulţumirea, puse jos bolul, acoperi oala cu capacul, şi le spuse morocănos că nu era după gustul său. Îi porunci slujnicei să-l ducă de acolo. — Fujiko întreabă dacă nu ar trebui aruncată, spuse Mariko plină de speranţă. — Da. Fujiko şi Buntaro se relaxară. — Mai vrei orez? întrebă Fujiko — Nu, mulţumesc. Mariko îşi flutură evantaiul, zâmbi încurajator şi îi umplu ceaşca, dar Blackthorne nu se linişti şi hotărî ca în viitor să gătescă pe dealuri, singur, să mănânce singur, şi să vâneze cu ceilalţi. Să-i ia dracu', îşi spuse. Dacă Toranaga poate vâna, pot şi eu. Când am să-l văd? Cât trebuie să mai aştept? — Lovi-o-ar ciuma de aşteptare, şi lovi-l-ar ciuma pe Toranaga, spuse tare, în engleză, şi-se simţi mai bine. — Cum, Anjin-san? întrbă Mariko în portugheză. — Nimic, răspunse el. Mă întrebam doar când am să-l văd pe seniorul Toranaga. — Nu mi-a spus. Foarte curând, îmi închipui. Buntaro sorbea zgomotos saké-ul şi supa, aşa cum era obiceiul. Asta începu să-l deranjeze pe Blackthorne. Mariko vorbea fericită cu soţul ei, care mormăia, abia băgând-o în seamă. Ea nu mânca şi ce-l zgândărea cel mai mult era că, atât ea cât şi Fujiko, se gudurau aproape pe lângă Buntaro şi deasemenea, că el însuşi trebuia să se obişnuiască cu acest nedorit oaspete. — Spune-i lui Buntaro-sama că în ţara mea, un oaspete închină în

cinstea oaspetelui de onoare. Îşi ridică ceaşca cu un zâmbet strâmb: "Viaţă lungă şi fericire", şi bău. Buntaro ascultă explicaţia lui Mariko. Încuviinţă din cap, îşi ridică la rândul său ceaşca, zâmbi strepezit şi-o goli. — Sănătate, închină din nou Blackthorne. Şi din nou. Şi din nou. — Sănătate! De data aceasta Buntaro nu bău. Puse ceaşca plină jos şi îl privi cu ochii săi mici. Apoi strigă către cineva de afară. Shoji-ul alunecă deîndată într-o parte. Straja lui, întotdeauna atentă, se înclină şi îi înmână uriaşul arc şi tolba cu săgeţi. Buntaro îl luă şi vorbi repezit şi apăsat. — Soţul meu spune că ai vrut să vezi cum trage, Anjin-san. El crede că mâine este prea departe. Acum este un moment portivit. Poarta casei dumitale, Anjin-san. Te întreabă, care stâlp alegi? — Nu înţeleg, spuse Blackthorne. Poarta principală era la patruzeci de paşi, undeva dincolo de grădină, dar acum în întregime acoperită de panoul shoji, închis, din dreapta sa. — Stâlpul din dreapta sau din stânga? Te rog alege. Tonul ei era insistent. Înţelegând avertismentul, privi la Buntaro. Bărbatul părea desprins de cele înconjurătoare, evident şi de prezenţa lor, un căpcăun urât, aşezat cu picioarele încrucişate şi privind absent în depărtare. — Stânga, rosti el fascinat. — Hidari! spuse ea. Deândată Buntaro trase o săgeată din tolbă şi, tot aşezat, o puse în arc, îl ridică, trase înapoi coarda până lângă ochi şi îi dădu drumul cu o mişcare sălbatică, dar de o continuitate poetica. Săgeata trecu pe lângă obrazul lui Mariko, îi atinse o şuviţă din păr, apoi dispăru prin panoul de hârtie. O altă săgeată fu trasă aproape înainte ca prima să dispară şi apoi alta, fiecare trecând la mai puţin de două degete de neclintita Mariko. Ea rămase liniştită şi nemişcată, îngenunchiată ca şi până atunci. Cea de-a patra săgeată şi apoi ultima. Sunetul corzii de arc umplea tăcerea care se lăsase. Buntaro oftă şi se lăsă încet pe spate. Puse arcul pe genunchi. Mariko şi Fujiko respirară adânc, zâmbiră şi se înclinară şi îl felicitară pe Buntaro, iar el clătină din cap şi se înclină uşor. Toţi îl priviră pe Blackthorne. El ştia că cele ce văzuse fusese aproape magie. Toate săgeţile trecuse prin aceeaşi gaură în shoji. Buntaro înapoie arcul gărzii sale şi-şi ridică ceaşca, privi la ea o clipă, apoi o îndreptă către Blackthorne, o goli şi vorbi răguşit, redevenind bruta de mai-nainte. — El... soţul meu te roagă politicos, te rog, du-te şi priveşte. Blackthorne se gândi o clipă, încercând să-şi liniştească inima. — Nu e nevoie, desigur că a lovit ţinta. — El spune că ar vrea ca dumneata să te asiguri. — Sunt sigur. — Te rog, Anjin-san, i-ai face cinste. — N-am nevoie să-i fac cinste. — Da. Dar dă-mi voie să adaug şi rugămintea mea. Din nou rugămintea era în ochii ei. — Cum pot să spun: Aceasta a fost minunat de privit? Ea-i spuse şi el repetă cuvintele şi se înclină. Buntaro se înclină şi el fără tragere de inimă. — Roagă-l, te rog, să vină cu mine, să vedem săgeţile. — El spune că ar dori să te duci singur. El nu doreşte să meargă, Anjin-san. — De ce? — Dacă a tras precis, senhor, trebuie să vezi asta singur. Dacă nu, tot

singur trebuie să vezi. Atunci nici unul dintre voi nu va fi stânjenit. — Şi dacă n-a nimerit? — Nu se poate. Dar după datina noastră, să loveşti ţinta în astfel de situaţii dificile este mai puţin important faţa de graţia pe care o poate arăta arcaşul, nobleţea mişcărilor, puterea de a trage aşezat, ori detaşarea faţă de rezultatul tragerii. Săgeţile erau la un inci una faţă de cealaltă în mijlocul stâlpului din stânga. Balkthorne privi înapoi către casă şi putu să vadă, la mai bine de patruzeci de paşi, mica gaură în panoul de hârtie, ca o scânteie de lumină în întuneric. E aproape imposibil să ai atâta precizie, gândi. De unde stătea, Buntaro nu putea să vadă grădina sau poarta şi era întuneric beznă afară. Blackthorne se întoarse la stâlp şi ridică mai sus felinarul. Cu o mână încercă să smulgă o săgeată. Vârful de oţel era înfipt prea adânc, ar fi putut să rupă coada de lemn, dar nu dorea asta. Străjerul privea. Blackthorne şovăi. Străjerul înaintă să-l ajute, dar el îşi clătină din cap. — Iyé, domo, şi se întoarse înăuntru — Mariko-san, te rog, spune-i concubinei mele că aş vrea ca săgeţile să rămână pentru totdeauna în stâlp, toate. Ca să-mi amintească de un arcaş desăvârşit. N-am văzut niciodată aşa ceva. Se înclină către Buntaro. — Mulţumesc, Anjin-san. Ea traduse şi Buntaro se înclină şi îi mulţumi pentru compliment. — Saké! porunci Blackthorne. Băură mai mult, mult prea mult. Buntaro dădea peste cap ceştile una după alta, lăsându-se furat de băutură. Blaekthorne îl privea pe furiş, apoi îşi lăsă gândurile să rătăcească, întrebându-se cum reuşise omul să ţintească şi să tragă săgeţile cu asemenea incredibilă precizie. E cu neputinţă, îşi spuse. Şi totuşi l-am văzut făcând-o. Oare ce-or face Vinck şi Baccus şi restul acum? Toranaga îi spusese că echipajul era acum în Yedo, în apropiere de Erasmus. Iisuse Cristoase, mi-ar place să-i văd şi să mă-ntorc la bord. Aruncă o privire la Mariko, care spunea ceva soţului ei. Buntaro ascultă, apoi spre surprinderea lui Blackthorne văzu faţa samuraiului strâmbându-se de furie. Înainte să-şi poată feri ochii, Buntaro se întoarse spre el. — Nan desu ka? Cuvintele lui Buntaro sunau aproape ca o acuzaţie. — Nani-mo, Buntaro-san. Nimic. Blackthorne oferi tuturor saké, sperând să-şi acopere momentul de neatenţie. Din nou femeile acceptară, dar gustară doar puţin. Buntaro îşi termină ceaşca imediat, prost dispus. Apoi îi vorbi răstit, îndelung, lui Mariko. Blackthorne se trezi vorbind împotriva voinţei sale. — Ce se întâmplă cu el? Ce spune? — O, îmi pare rău, Anjin-san. Soţul meu întreabă despre dumneata, despre soţie şi concubine. Depre copiii dumitale. Şi despre ce s-a întâmplat de când am părăsit Osaka. Ea se opri, răzgândindu-se, şi adăugă cu voce schimbată: Este foarte interesat de dumneata şi de părerile dumitale. — Eu sunt interesat de el şi de părerile sale, Mariko-san. Cum v-aţi întâlnit, dumneata şi el? Când v-aţi căsătorit? Buntaro îl întrerupse cu un torent de japoneză nerăbdătoare. Mariko traduse imediat ceea ce se spusese. Buntaro se întinse peste masă şi umplu ochi cu saké două ceşti de ceai, îi oferi una lui Blackthorne şi făcu femeilor semn cu mâna să le ia pe celelalte. — El, soţul meu spune că, uneori, ceştile de saké sunt prea mici. Mariko umplu şi celelate ceşti. Gustă puţin dintr-una şi Fujiko din cealaltă. Urmă o altă năvală de fraze răstite, mult mai răstite şi zâmbetele

celor două femei îngheţară. — Iyé, dozo gomen nasai, Buntaro-sama, începu Mariko. — Ima, porunci Buntaro. Fujiko începu să vorbească nemulţumită, dar Buntaro o opri cu o singură privire. — Gomen nasai, şopti Fujiko, cerându-şi iertare. Dozo, gomen nasai. — Ce a spus, Mariko-san? Ea păru să nu-l audă pe Blackthorne. — Dozo gomen nasai, Buntaro-sama. Watashi... Faţa soţului ei se înroşi. — IMA! — Îmi pare rău, Anjin-san, dar soţul meu porunceşte să-ţi povestesc – ca să-ţi răspund la întrebare – să-ţi povestesc despre mine. I-am spus că nu cred că problemele de familie ar trebui discutate atât de târziu în noapte, dar el porunceşte. Te rog, ai răbdare. Bău o înghiţitură mare de saké. Apoi încă una. Şuviţele de păr care îi atârnau peste urechi fluturară în curentul slab de aer produs de evantaiul lui Fujiko. Goli ceaşca şi o aşeză jos. — Numele meu de fată este Akechi. Sunt fata generalului Akechi Jinsai, asasinul. Tatăl meu a asasinat mişeleşte pe seniorul său, dictatorul Goroda. — Doamne, Dumnezeule, de ce-a făcut asta? — Oricare ar fi motivul, Anjin-san, nu e mulţumitor. Tatăl meu a comis cea mai mare crimă în lumea noastră. Sângele meu e întinat, ca şi sângele fiului meu. — Atunci de ce... se opri. — Da, Anjin-san. — Vroiam doar să spun că înţeleg ce înseamnă asta. Să ucizi seniorul. Şi mă miră că ai fost lăsată în viaţă. — Soţul meu mi-a făcut cinstea... Din nou Buntaro o întrerupse sălbatic şi ea îşi ceru scuze şi îi explică ceea ce spusese Blackthorne. Dispreţuitor, Buntaro îi făcu semn să continue. — Soţul meu mi-a făcut cinstea să mă trimită departe, continuă ea cu aceeaşi voce blândă. L-am implorat să-mi dea voie să-mi fac seppuku, dar a refuzat aceste privilegiu. A fost... Trebuie să-ţi explic că doar el sau seniorul Toranaga poate să-mi acorde acest privilegiu. Eu încă îl mai cer, umilă, în fiecare an, la aniversarea zilei trădării. Dar, în înţelepciunea sa, soţul meu m-a refuzat întotdeauna. Zâmbetul ei era minunat. Soţul meu mă onorează în fiecare zi, în fiecare clipă, Anjin-san. Dacă aş fi în locul lui, n-aş fi în stare măcar să vorbesc unei astfel de persoane mânjite. — De asta eşti ultima din spiţa dumitale? întrebă, amintindu-şi ce spusese despre catastrofă, în drumul de la castelul Osaka. Mariko traduse întrebarea pentru Buntaro şi apoi se întoarse. — Hai, Anjin-san. Dar nu a fost o catastrofă. Nu pentru ei. Ei au fost prinşi pe dealuri, tatăl meu şi familia, de Nakamura, generalul care a devenit Taiko. Nakamura conducea armatele răzbunării şi a ucis toate forţele tatălui meu, douăzeci de mii de oameni, până la unul. Tatăl meu şi familia lui au fost prinşi, dar tatăl meu a avut timp să-i ajute pe toţi, pe cei patru fraţi şi trei surori, pe mama mea şi cele două concubine. Apoi şi-a făcut seppuku. În privinţa asta şi el şi ei au fost samurai, spuse. Au îngenuncheat curajos în faţa lui, unul câte unul, şi el i-a ucis pe rând. Au murit onorabil. Şi el a murit onorabil. Cei doi fraţi ai tatălui meu şi un unchi se dăduseră de partea lui, în trădarea lui împotriva seniorului lor. Au fost şi ei prinşi şi au murit şi ei cu egală onoare. Nici un Akechi nu a fost lăsat în viaţă ca să înfrunte ura şi batjocura duşmanului, în afară de mine. Nu, te rog, iartă-mă Anjin-san, greşesc. Tatăl meu şi fraţii săi şi unchiul, ei erau adevăratul duşman. Din duşmani numai eu sunt în viaţă. Un martor

viu al unei trădări murdare. Eu, Akechi Mariko, am fost lăsată în viaţă pentru că eram căsătorită şi astfel aparţineam familiei soţului meu. Trăiam la Kyoto atunci. Eram la Kyoto când tatăl meu a murit. Trădarea şi răzvrătirea lui au durat numai treisprezece zile, Anjin-san, Dar cât vor trăi oamenii în aceste insule, numele Akechi va fi întinat. — De câtă vreme erai căsătorită când s-a întâmplat asta? — Două luni şi trei zile, Anjin-san. — Şi aveai cincisprezece ani, atunci? — Da. Soţul meu mi-a făcut cinstea să nu divorţeze de mine sau să mă alunge, aşa cum ar fi trebuit să o facă. Am fost trimisă departe, într-un sat din nord. Era frig acolo, Anjin-san, în provincia Shonai, atât de frig... — Cât de mult ai stat acolo? — Opt ani. Seniorul Goroda avea patruzeci şi nouă de ani când şi-a făcut seppuku ca să nu fie prins. Asta a fost acum aproape şaisprezece ani, Anjin-san şi cei mai mulţi dintre urm... Buntaro întrerupse, din nou şfichiuind-o cu vorba. — Te rog să mă ierţi, Anjin-san, spuse Mariko. Soţul meu arată, pe bună dreptate, că ar fi trebuit să fie de ajuns să spun că sunt fiica unui trădător şi că explicaţiile lungi sunt nefolositoare. Desigur, unele explicaţii sunt folositoare, adăugă ea cu grijă. Te rog să ierţi proastele maniere ale soţului meu şi te rog să-ţi aminteşti ce am spus despre urechile care aud şi despre gardul care împrejmuieşte de opt ori. Te rog să mă ierţi, Anjin-san, mi se porunceşte să plec. Dumneata nu trebuie să pleci înainte de plecarea lui sau înainte de a cădea beat. Nu te amesteca. Ea se înclină către Fujiko. Dozo gomen nasai. — Do itashitnashite. Mariko îşi înclină capul către Buntaro şi plecă. Parfumul ei rămase. — Saké, spuse Buntaro şi zâmbi duşmănos. Fujiko umplu ceştile. — Sănătate, spuse Blackthorne, răscolit. Timp de mai bine de o oră el închină pentru Buntaro până când simţi capul învârtindui-se. Apoi Buntaro căzu lat peste ceştile pe care le făcu zob. Shoji-ul se deschise imediat. Straja intră cu Mariko. Ajutaţi de slugile care părură să apară ca din pământ îl ridicară pe Buntaro şi-l cărară în camera alăturată, camera lui Mariko. Apoi, ajutată de slujnică, ea începu să-l dezbrace. Straja închise panoul şi se aşeză în afara lui, cu mâna pe mânerul sabiei scoase de la brâu. Fujiko aşteptă, privindu-l pe Blackthorne. Slujnicile intrară şi făcură ordine. Obosit, Blackthorne îşi trecu mâinile prin părul său lung şi-şi aranjă panglica din coadă. Apoi se ridică clătinat şi se îndreptă către verandă, urmat de concubină. Aerul mirosea plăcut şi purificator. Dar nu îndeajuns. Se aşeză grijuliu pe prag şi bău în noapte. Fujiko se aşeză în spatele lui şi se aplecă înainte. — Gomen nasai, Anjin-san, şopti ea, clătinând din cap înapoi, spre casă. Wakarimasii ka? Înţelegi? — Wakarimasu. Shigata ga nai. Apoi, văzându-i teama nestăpânită, o mângâie pe păr. — Arigato, arigato, Anjin-sama. — Anatawa suimin ima, Fujiko-san, spuse, găsind cu greu cuvintele. Tu dormi acum. — Dozo gomen nasai, Anjin-san, suimin neh? spuse ea cu privirea rugătoare, arătând către camera lui. — Iyé, watashi oyogu ima, nu, mă duc să-not. — Hai, Anjin-sama. Ascultătoare, ea se întoarse şi strigă. Doi dintre slujitori sosiră alergând. Amândoi erau tineri, din sat, puternici şi cunoscuţi ca buni înotători. Blackthorne nu se împotrivi. În noaptea asta ştia că protestele sale ar fi fost fără rost.

— Bine. Oricum... spuse tare în timp ce cobora, clătinându-se, în josul dealului, cu oamenii după el, şi creierul înceţoşat de băutură. Oricum, l-am adormit. Nu-i mai poate face nici un rău acum. *** Blackthorne înotă o oră şi se simţi mai bine. Când se întoarse, Fujiko îl aştepta pe verandă, cu un vas cu ceai proaspăt. Acceptă puţin, apoi se duse în pat şi adormi imediat. Sunetul vocii lui Buntaro, plină de răutate, îl trezi. Mâna stângă era deja încleştată pe mânerul pistolului încărcat pe care îl ţinea întotdeauna sub saltea şi inima îi bubuia în piept din pricina trezirii neaşteptate. Vocea lui Buntaro se opri. Mariko începu să vorbească. Blackthorne nu putu să prindă decât câteva cuvinte, dar putu să simtă tonul cumpătat şi stăruitor din glasul ei, nu jalnic sau tânguitor, sau chiar aproape de a izbucni în plâns, doar obişnuita ei seninătate neclintită. Din nou Buntaro izbucni. Blackthorne încercă să nu asculte. "Să nu te amesteci", îi spusese ea, şi ea era înţeleaptă. Nu avea nici un drept, iar Buntaro o mulţime. "Te implor să ai grijă, Anjin-san. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus despre urechi de auzit şi despre gardul de opt ori împrejmuitor." Ascultător, se lăsă pe spate, scăldat de o sudoare rece şi se forţă să se gândească la ceea ce spusese ea. — Vezi, Anjin-san, îi spusese ea în acea seară foarte specială, când ei isprăveau ultimul din multele ultime clondire de saké şi el glumise pe seama lipsei de izolare. Întotdeauna oameni în jur şi pereţi de hârtie, urechi şi ochi mereu spionând. Aici trebuie să înveţi să-ţi faci propria ta singurătate. Suntem învăţaţi din copilărie să ne retragem în noi înşine, să ridicăm pereţi de nepătruns în spatele cărora să trăim. Dacă n-am putea face asta, am înnebuni, desigur, cu toţii, şi ne-am ucide unul pe celălalt şi pe noi înşine. — Ce pereţi? — Există un labirint nesfârşit în care să te ascunzi, Anjin-san. Ritualuri şi datini. Inderdicţii de toate felurile. O, da, chiar şi limba noastră are nuanţe pe care voi nu le aveţi şi care nouă ne îngăduie să ocolim politicos orice întrebarela care nu vrem să răspundem. — Dar cum vă închideţi urechile, Mariko-san? Asta-i imposibil. — O, foarte uşor. Prin educaţie. Desigur, educaţia începe de îndată ce un copil învaţă să vorbească. Aşa că foarte curând e o a doua natură pentru noi. Cum am putea altfel supravieţui? Mai întâi începi prin a-ţi purifica mintea de cuvântul "oameni". Să te pui pe tine însuţi pe un alt plan. Privitul unui apus de soare este de foarte mare ajutor. Sau să asculţi ploaia. Anjin-san, ai băgat de seamă sunetele diferite ale ploii? Dacă asculţi cu adevărat, atunci prezentul dispare, neh? Ascultând căderea florilor şi creşterea pietrelor, sunt exerciţii deosebit de bune. Bineînţeles că nu se aşteaptă nimeni să vadă aceste lucruri. Sunt numai semne, mesaje, pentru hara, centrul puterii tale, să-ţi amintească de transcendenţa vieţii, să te ajute să câştigi wa, armonia, Anjin-san. Armonie perfectă, care este cea mai căutată calitate în toată Japonia, în viaţa japoneză. Toată arta, toată... Ea râsese. — Uite, vezi ce-mi face prea mult sake? Îşi atinsese buzele cu vârful limbii, atât de ispititor. Am să-ţi şoptesc un secret. Nu te lăsa păcălit de zâmbetele noastre şi blândeţea noastră, de ceremonialul şi de plecăciunile noastre, de bunăvoinţa şi atenţia noastră. În spatele lor putem fi la un milion de ri depărtare, în siguranţă şi singuri. Pentru că asta e ceea ce căutăm: uitarea. Unul din primele noastre poeme scrise vreodată este Kojiko, prima noastră carte de istorie, scrisă cu aproape o mie de ani în

urmă. Poate că asta îţi va explica ce vreau să-ţi spun. Opt nori pufoşi se înalţă Ca îndrăgostiţii să se ascundă în ei. Gardul de opt ori împrejmuitor ai provinciei Izumo Înconjoară aceşti nori de opt ori răsuciţi. Oh, cât de minunat acest gard de opt ori împrejmuitor! Am înebuni, desigur, dacă n-am avea un gard de opt ori împrejmuitor. Oh, cu siguranţă, da! Aminteşte-ţi gardul de opt ori împrejmuitor, îşi spuse, în timp ce vocea şuierătoare a lui Buntaro continua. Nu ştiu nimic despre ea, ori despre el, într-adevăr. Gândeşte-te la Regimenlul de Muschete, sau la casă. sau la Felicity, sau cum să-ţi capeţi nava înapoi, sau la Baccus sau la Toranaga sau Omi-san. Ce să fac cu Omi? Am nevoie de răzbunare? Vrea să fie prietenul meu şi a fost bun şi îngăduitor de când cu pistoalele şi... Sunetul loviturii îi răsună în creier. Apoi vocea lui Mariko începu din nou şi urmă o a doua lovitură şi Blackthorne se trezi în picioare într-o clipă, cu panoul-shoji tras la o parte. Străjerul stătea pe coridor, cu faţa la el, ameninţător, în faţa uşii lui Mariko, cu sabia pregătită. Blackthorne se pregătea să se arunce asupra samuraiului, când uşa de la celălalt capăt al coridorului se deschise. Fujiko, cu părul despletit curgându-i peste chimonoul de dormit, se apropie, sunetul pânzei care se rupea şi o altă plesnitură părând să nu o atingă deloc. Se înclină politicoasă către strajă şi se aşeză între ei, apoi se înclină umilă către Blackthorne şi îl apucă de braţ, împingându-l înapoi în cameră. Văzu samuraiul încordat. Avea un singur pistol şi un singur glonţ pregătit, aşa că se retrase. Fujiko îl urmă şi închise shoji-ul în spatele ei. Apoi, foarte temătoare, îşi scutură capul prevenitor şi puse un deget pe buze şi scutură din nou capul, cu ochii rugători aţintiţi asupra lui. — Gomen nasai, wakarimasu ka? Dar atenţia lui era îndreptată către peretele care îl despărţea de camera alăturată şi pe care l-ar fi putu sfărâma atât de uşor. Privi şi ea la perete, apoi trecu între el şi perete şi se aşeză, chemându-l prin semne să facă acelaşi lucru. Dar el nu putea. Stătea în picioare, pregătindu-se pentru saltul care i-ar fi distrus pe toţi, înfierbântat de scâncetul care urmă altei lovituri. — Iyé! Fujiko se scutură îngrozită. El o împinse deoparte. — Iyé, iyé, se rugă ea din nou. — IMA! Deândată Fujiko se ridică şi îi făcu semn să aştepte, apoi se grăbi fără zgomot către săbiile care erau aşezate în faţa tokonamei, micul altar. Ridică cu mâinile tremurânde sabia lungă, o trase din teacă şi se pregăti să-l urmeze prin perete. În acel moment se auzi o ultimă lovitură şi o nouă explozie de furie. Celălalt shoji se izbi de perete şi, nevăzut, Buntaro se îndepărtă cu paşi grei, urmat de strajă. Pentru o clipă se lăsă tăcerea peste casă, apoi se auzi zgomotul făcut de poarta grădinii, izbită de canaturi. Blackthorne porni către uşă. Fujiko ţâşni în calea lui, dar el o împinse deoparte şi o deschise. Mariko era încă în genunchi, într-un colţ al camerei, cu o urmă lividă pe obraz, cu părul vâlvoi, cu chimonoul în zdrenţe, cu zgârieturi adânci pe picioare şi în josul spatelui. Se repezi să o ridice, dar ea ţipă: — Pleacă, te rog, pleacă, Anjin-san. Văzu urma de sânge de la colţul gurii ei. — Iisuse, cât de rău te-a... — Ţi-am spus să nu te amesteci. Te rog, pleacă, spuse ea cu aceeaşi voce liniştită care dezminţea furia din ochi.

Apoi o văzu pe Fujiko care stătea la intrare. Îi vorbi. Ascultătoare, Fujiko, îl luă pe Blackthorne de braţ ca să-l scoată din cameră, dar el se smulse din mâna ei. — Lasă-mă. Iyé. Mariko spuse: — Prezenţa dumitale aici îmi afectează onoarea şi nu-mi dă linişte, nici pace şi mă face de ruşine. Pleacă. — Vreau să te ajut, înţelegi? — Nu înţelegi? N-ai nici un drept aici. Aceasta este o ceartă personală între soţ şi soţie. — Nu-i o scuză ca să te lovească. — De ce nu asculţi, Anjin-san? El poate să mă omoare în bătaie, dacă vrea. Are dreptul şi aş vrea să o facă. Chiar aşa. Atunci n-ar mai trebui să îndur ruşinea. Crezi că este uşor să trăiesc cu ruşinea asta? N-ai auzit ce ţi-am spus? Sunt fiica lui Akechi Jinsai. — Asta nu-i vina ta. N-ai făcut nimic. — Este vina mea şi sunt fiica tatălui meu. Mariko s-ar fi oprit aici, dar privind în sus şi văzându-i grija, dragostea şi mila din priviri şi ştiind cât de mult aprecia adevărul, îşi îngădui să îndepărteze câteva dintre barierele care o învăluiau. — În seara asta a fost vina mea, Anjin-san, spuse. Dacă aş fi plâns, aşa cum vroia, cerându-mi iertare, aşa cum îşi dorea, dacă aş fi îngheţat de spaimă, sau aş fi tremurat, aşa cum ar fi vrut, sau m-aş fi târât, mi-aş fi deschis picioarele cu prefăcută spaimă, aşa cum doreşte, dacă aş fi făcut toate lucrurile astea femeieşti, aşa cum îmi cere datoria, atunci ar fi fost ca un copil în mâinile mele. Dar n-am s-o fac. — De ce? — Pentru că asta este răzbunarea mea. Răsplata pentru că m-a lăsat în viaţă după trădare. Răsplata pentru că m-a trimis departe opt ani şi m-a lăsat în viaţă tot acest timp. Şi răsplata pentru că m-a chemat înapoi la viaţă şi m-a lăsat să trăiesc. Se aşeză chinuit şi-şi strânse în jurul ei chimonoul zdrenţuit. N-am să mă mai dau niciodată lui. Am făcut-o odată, de bună voie, deşi îl urăsc din primul moment din care l-am văzut. — Atunci de ce te-ai căsătorit cu el? Spuneai că femeile de aici au dreptul de a refuza, că nu trebuie să se căsătorească împotriva voinţei lor. — M-am căsătorit cu el ca să-i fac pe plac seniorului Goroda şi tatălui meu. Eram atât de tânără, nu ştiam nimic despre Goroda atunci, dar dacă vrei adevărul, Goroda a fost cel mai crud, cel mai urât om care s-a născut vreodată. El l-a împins pe tatăl meu către trădare. Asta e adevărul adevărat! Goroda! Ea îi scuipă numele. Dacă n-ar fi fost el, am fi fost cu toţii în viaţă şi cinstiţi. Mă rog lui Dumnezeu ca Goroda să zacă în iad pe veci. Se mişcă cu grijă, încercând să-şi domolească durerile din coaste. E numai ură între mine şi soţul meu. Asta e karma noastră. Ar fi atât de uşor pentru el să-mi îngăduie să urc în micul cuib al morţii. — De ce nu te lasă să pleci? De ce nu divorţează? Sau măcar să-ţi dea ceea ce vrei. — Pentru că e bărbat. Un val de durere o străbătu şi se strâmbă. Blackthorne era în genunchi lângă ea, îmbrăţişând-o. Ea îl împinse, se luptă să se stăpânească. Fujiko, la uşă, privea răbdătoare. — Mi-e bine, Anjin-san. Te rog, lasă-mă singură. Nu trebuie. Trebuie să ai grijă. — Nu-mi e teamă de el. Obosită, ea îşi îndepărtă părul de pe ochi şi privi în sus cercetător. De ce să nu-l laşi pe Anjin-san să-şi împlinească karma, se întrebă Mariko. Nu e din lumea noastră. Buntaro îl va ucide atât de uşor. Numai protecţia personală a lui Toranaga l-a apărat până acum. Yabu, Omi, Naga, Buntaro, oricare dintre ei ar putea fi provocat atât de uşor ca să-l ucidă.

A fost doar pricină de tulburări de când a ajuns aici, neh? Şi toată ştiinţa lui la fel. Naga are dreptate. Anjin-san poate să distrugă lumea noastră, dacă nu este cumva închis. Şi dacă Buntaro ştie adevărul? Sau Toranaga? Despre împărţitul pernei... — Eşti nebună, spusese Fujiko în acea primă noapte. — Nu. — Atunci de ce vrei să iei locul slujnicei? — Din cauza saké-ului şi pentru distracţie, Fujiko-san. Şi de curiozitate, minţise ea, ascunzând adevăratul motiv: pentru că el o înfâerbânta, ea îl dorea şi n-avusese niciodată vreun iubit. Dacă nu se întâmpla în acea seară, nu s-ar mai fi întâmplat niciodată şi trebuia să fie numai Anjin-san – şi numai Anjin-san. Aşa că se dusese la el şi plutise, şi apoi ieri, când galera sosise, Fujiko spusese între patru ochi: — Te-ai fi dus dacă ai fi ştiut că soţul tău trăieşte? — Nu, desigur că nu, minţise ea. — Dar acum ai să-i spui lui Buntaro-sama, neh, despre împărţitul pernei cu Anjin-san. — De ce să fac asta? — Am crezut că ăsta ar fi planul tău. Dacă-i spui lui Buntaro-sama la timpul potrivit, mânia lui va ţâşni asupra ta şi vei fi moartă înainte ca el să ştie ce a făcut. — Nu, Fujiko-san. Nu o să mă ucidă niciodată. Din nefericire. Mă va trimite la eta dacă va găsi un motiv potrivit – dacă va putea obţine îngăduinţa seniorului Toranaga –, dar nu mă va ucide niciodată. — Adulter cu Anjin-san. N-ar fi deajuns? — O, ba da. — Ce s-ar întâmpla cu fiul tău? — Va moşteni ruşinea mea, dacă voi fi dezonorată, neh? — Să-mi spui vreodată dacă crezi că Buntaro-sama bănuieşte ceva. Cât timp sunt concubina lui, datoria mea e să-l apăr pe Anjin-san. Da, este, Fujiko, se gândise atunci Mariko. Şi asta ţi-ar da motivul, ca să te răzbuni pe cel ce-l acuză pe tatăl tău, motiv pe care-l cauţi disperată. Dar tatăl tău a fost un laş, îmi pare rău sărmană Fujiko. Hiro-matsu era acolo. Altfel, tatăl tău ar fi în viaţă acum şi Buntaro mort, pentru că Buntaro e urât mult mai mult decât îl dispreţuiau pe tatăl tău. Chiar şi săbiile pe care le preţuieşti atât de mult nu i-au fost niciodată date pe câmpul de onoare, ci au fost cumpărate de la un samurai rănit. Îmi pare rău, dar n-am să fiu eu aceea care să ţi-o spun, chiar dacă acesta este adevărul. — Nu mi-e teamă de el, spunea Blackthorne din nou. — Ştiu, spuse ea, învăluită de durere. Dar te rog, te implor, teme-te de el, pentru mine. Blackthorne se îndreptă către uşă. *** Buntaro îl aştepta la o sută de paşi, în mijlocul cărării care cobora către sat, masiv, imens şi mortal. Straja stătea în spatele lui. Era un răsărit de soare mohorât. Bărcile pescarilor se aflau deja lângă recife, iar marea era liniştită. Blackthorne văzu arcul din mâinile lui Buntaro şi săbiile lui şi săbiile străjerului. Buntaro se clătina uşor şi asta îi dădu speranţa că omul va ţinti prost, ceea ce îi va da timp să se apropie îndestul. În jurul potecii nu era nimic după care s-ar fi putut adăposti. Nepăsător, ridică cocoaşele celor două pistoale şi coborî către cei doi bărbaţi. La dracu' cu adăpostul, gândi prin ceaţa dorinţei de sânge, ştiind în acelaşi timp că ceea ce făcea era o nebunie, că n-avea nici o şansă

împotriva celor doi samurai sau a arcului, că nu avea nici un drept, de nici un fel, să se amestece. Şi apoi, când se afla încă în afara bătăii pistolului, Buntaro se înclină adânc, iar străjerul îl imită. Blackthorne se opri, bănuind o cursă. Privi de jur împrejur, dar nu mai era nimeni în apropiere. Ca într-un vis îl văzu pe Buntaro lăsându-se greoi în genunchi, punând arcul deoparte, aşezând palmele pe pământ şi înclinându-se aşa cum ar face-o un ţăran în faţa stăpânului său. Straja îl urmă îndeaproape. Blackthorne se holbă la ei, aiurit. Când se convinse că ochii nu-l înşelau, înaintă încet, cu pistolul pregătit, dar fără să ţintească, aşteptându-se la un vicleşug. Când ajunse în bătaia pistolului se opri. Buntaro nu mişcase. Datina cerea ca el să îngenuncheze şi să întoarcă salutul pentru că erau egali, sau aproape egali. Dar nu putea să înţeleagă de ce era nevoie de o asemenea ceremonie deosebită într-un moment ca ăsta, când sângele trebuia să curgă. — Ridică-te, fiu de căţea. Blackthorne se pregăti să apese pe ambele trăgace. Buntaro nu spuse nimic, nu făcu nimic, ci rămase cu fruntea plecată şi palmele pe pământ. Spatele chimonoului său era leoarcă de sudoare. — Nan ja? Ce e? Blackthorne folosise cu bună ştiinţă cel mai jignitor fel de a întreba, aşteptându-se să-l facă pe Buntaro să se ridice, să înceapă primul, ştiind că n-ar fi putut să-l împuşte aşa, cu capul plecat, aproape în ţărână. Apoi, conştient că era grosolan să stea în picioare, în timp ce ei erau îngenuncheaţi şi că "nan ja" era o insultă aproape intolerabilă şi, desigur, inutilă, Blackthorne îngenunche şi, ţinând încă pistoalele în mină, puse ambele mâini pe pământ şi se înclină drept răspuns. Se aşeză pe călcâie. — Hai, întrebă cu politeţe forţată. Deândată Buntaro începu să mormăie, umilindu-se, cerându-şi iertare. Pentru ce şi de ce anume Blackthorne nu ştia. Putea să prindă câte un cuvânt, din când în când, şi saké de mai multe ori. Dar era limpede că era o scuză şi o umilă cerere de iertare. Buntaro vorbi neîntrerupt. Apoi se opri şi-şi puse din nou capul în ţărână. Furia oarbă a lui Blackthorne se topise. — Shigata ga nai, spuse răguşit, ceea ce însemna "a fost să fie", sau "nu-i nimic de făcut", sau "ce-ai fi putut face", fără să ştie dacă scuzele erau mai degrabă rituale, înaintea unui atac. Shigata ga nai. Hakkiri wakaranu ga shinpai surukotowanai. N-ai ce-i face. Nu înţeleg exact – dar nu-ţi face griji. Buntaro privi în sus şi se aşeză. — Arigato, arigato, Anjin-sama. Domo gomen nasai. — Shigata ga nai, repetă Blackthorne şi, acum că era limpede că scuzele erau adevărate, îi mulţumi Domnului pentru că îi dăduse miraculoasa şansă de a opri duelul. Ştia că n-avea nici un fel de drept, că se purtase ca un nebun şi că singurul fel de a rezolva încurcătura cu Buntaro era după datină. Şi asta însemna Toranaga. Dar pentru ce scuzele, cugetă el grăbit. Gândeşte-te! Trebuie să înveţi să gândeşti ca ei. Apoi răspunsul îl străfulgeră. Trebuie să fie din cauză că sunt hatamoto şi Buntaro, oaspetele, a tulburat wa, armonia casei mele. Certându-se violent cu soţia, în casa mea, m-a insultat pe mine şi deci, este fără-ndoială vinovat şi trebuie să-şi ceară iertare, vrând-nevrând. Scuzele sunt obligatorii de la samurai la samurai, de la oaspete la gazdă... Aşteaptă! şi nu uita că, după datină, tuturor bărbaţilor li se îngăduie să se îmbete, e de aşteaptat ca să se îmbete uneori şi când sunt beţi, pe bună dreptate, nu sunt vinovaţi de faptele lor. Nu uita că onoarea nu-ţi este atinsă dacă te îmbeţi ca un porc. Aminteşte-ţi cât de nepăsători au fost Mariko şi Toranaga pe corabie, când eram criţă. Ei erau amuzaţi, nu dezgustaţi, aşa cum aş fi fost eu.

Şi nu eşti tu, de fapt, de vină? N-ai început tu întrecerea? N-a fost provocarea ta? — Da, spuse tare. — Nan desu ka, Anjin-san? întrebă Buntaro cu ochii injectaţi. — Nani mo. Watashi no kashitsu desu. Nimic. A fost vina mea. Buntaro scutură din cap şi spuse că nu, era numai vina lui, şi se înclină si-şi ceru din nou iertare. — Saké, spuse Blackthorne cu hotărâre şi ridică din umeri. Shigata ga nai. Saké! Buntaro se plecă şi-i mulţumi din nou. Blackthorne îi răspunse şi se ridică. Buntaro îl urmă şi straja la fel. Amândoi se mai înclinară odată, şi din nou li se răspunse. În cele din urmă Buntaro se întoarse şi plecă. Blackthorne aşteptă până când se află la o bătaie de săgeată, întrebându-se dacă omul era atât de beat pe cât părea să fie. Apoi se întoarse înapoi către propria sa casă. Fujiko era pe verandă, încă o dată, în cochilia ei politicoasă, zâmbitoare. Ce gândeşti tu cu adevărat, se întrebă, salutând-o şi primind plecăciunea ei de răspuns. Uşa lui Mariko era închisă. Slujnica ei stătea alături. — Mariko-san? — Da, Anjin-san. El aşteptă, dar uşa rămase închisă. — Te simţi bine? — Da, mulţumesc. O auzi dregându-şi glasul, apoi continuând cu o voce slabă: — Fujiko a trimis vorbă la Yabu-san şi seniorului Toranaga că nu mă simt bine astăzi şi nu voi fi în stare să tălmăcesc. — Ar trebui să vezi un doctor. — Nu, mulţumesc. Dar Suwo îmi e de ajuns. Am trimis după el. Mi-am scrântit doar şoldul. Într-adevăr mă simt bine. Nu e nevoie să te îngrijorezi. — Ascultă, sunt şi eu puţin doctor. Nu-ţi curge sânge, nu, nu-i aşa? — O, nu. M-am lovit doar la obraz când am alunecat. Într-adevăr, sunt destul de bine. După o pauză el spuse: — Buntaro şi-a cerut iertare. — Da. Fujiko a privit de la poartă. Îţi mulţumesc prea-plecată că i-ai primit scuzele. Şi, Anjin-san, îmi pare atât de rău că ai fost tulburat. E de neiertat că armonia... Te rog, primeşte-mi scuzele mele. N-ar fi trebuit să-mi las gura să vorbească fără mine. A fost foarte nepoliticos. Te rog, iartă-ma. Şi asta a fost vina mea. Te rog, primeşte-mi scuzele. — Pentru că ai fost bătută? — Pentru că n-am reuşit să mă supun soţului meu. Pentru că n-am reuşit să-l ajut să doarmă liniştit. Pentru că am înşelat aşteptările lui şi ale gazdei mele. Şi, de asemeni, pentru ce am spus. — Eşti sigură ca nu pot să fac nimic? — Nu, nu, mulţumesc Anjin-san. O să ţină doar o zi. Dar Blackthorne n-o văzu timp de opt zile.

CAPITOLUL 36 — Te-am invitat să vânăm, Naga-san, nu să-mi repeţi lucruri pe care le-am mai auzit deja, spuse Toranaga. — Te rog, tată, pentru ultima oară: opreşte instrucţia, scoate puştile în afara legii, ucide-l pe barbar, declară încercarea nereuşită şi termină cu ruşinea asta.

— Nu, pentru ultima dată. Şoimiţa aşezată pe pumnul înmănuşat al lui Toranaga, cu capul acoperit de glugă, se foi neliniştită de ameninţarea neobişnuită din vocea stăpânului ei şi sâsâi nervoasă. Se aflau în tufişuri. Gonacii şi străjile erau prea departe ca să-i audă. Ziua era înnăbuşitoare, umedă şi închisă. Bărbia lui Naga zvâcni. — Foarte bine. Dar e totuşi datoria mea să-ţi amintesc că eşti în primejdie aici şi să-ţi cer din nou, cu politeţea cuvenită, acum, pentru ultima dată, ca să pleci astăzi din Anjiro. — Nu, tot pentru ultima dată. — Atunci ia-mi capul. — Am deja capul tău. — Atunci ia-l astăzi, acum, sau lasă-mă să-mi pun capăt vieţii câtă vreme nu vrei să-mi primeşti sfaturile bune. — Învaţă să ai răbdare, căţeluşule. — Cum pot să fiu răbdător când te văd distrugându-te? E de datoria mea să ţi-o arăt. Stai aici, vânând şi pierzând timpul, în timp ce duşmanii tăi răstoarnă lumea peste tine. Regenţii se întâlnesc mâine. Patru cincimi din toţi daimyo din Japonia sunt fie deja la Osaka, fie pe drum către ea. Eşti singurul daimyo important care a refuzat să plece. Acum ai să fii acuzat de trădare, şi după asta nimic nu te mai poate salva. Ar fi trebuit să fii măcar acasă, la Yedo, înconjurat de legiunile tale. Aici eşti descoperit. Nu te putem apăra. Abia avem o mie de oameni, şi Yabu a mobilizat tot Izu! Are mai mult de opt mii de oameni pe o întindere de douăzeci de ri de jur-împrejur, şi încă şase de-a lungul hotarelor. Ştii că iscoadele spun că are o flotă care aşteaptă spre nord, ca să te scufunde dacă ai încerca să scapi cu galera! Eşti din nou prizonierul lui, nu-ţi dai seama? Un singur porumbel călător de la Ishido şi Yabu te poate distruge oricând vrea. De unde ştii că nu pune la cale ceva cu Ishido? — Sunt sigur că se gândeşte la asta. Aş face-o dacă aş fi în locul lui, tu nu? — Nu, eu nu. — Atunci ai fi mort în curând, şi ţi-ai merita soarta, dar acelaşi lucru s-ar întâmpla cu toată familia ta, întreg clanul şi toţi vasalii tăi, ceea ce ar fi de neiertat. Eşti un nebun bătăios şi nerod! Nu vrei să-ţi foloseşti mintea, nu vrei să asculţi pe alţii, nu vrei să-ţi stăpâneşti limba sau firea! Te laşi dus de nas ca un copil şi crezi că totul se poate rezolva cu tăişul sabiei. Singurul motiv pentru care nu-ţi iau capul ăla prost şi nu te las să-ţi sfârşeşti viaţa asta netrebnică, e că tot mai cred că poţi avea totuşi un viitor, că greşelile tale nu sunt din rea voinţă şi că eşti prin asta vinovat, iar credinţa ta este de netăgăduit. Dar dacă nu înveţi degrabă ce înseamnă răbdarea şi stăpânirea de sine, o să-ţi iau rangul de samurai şi o să-ţi poruncesc, ţie şi întregii tale spiţe, să treceţi în rândul ţăranilor. Pumnul drept al lui Toranaga izbi şaua, iar şoimiţa slobozi un ţipăt ascuţit, nervos. — Înţelegi? Naga era zguduit. În toată viaţa lui nu-l văzuse pe tatăl său strigând cu atâta furie sau pierzându-şi cumpătul, sau măcar să audă despre el că i se întâmplase aşa ceva. Simţise de multe ori muşcătura limbii sale, dar întotdeauna pe drept. Naga ştia că făcea multe greşeli, dar întotdeauna tatăl său o întorsese aşa fel că ceea ce făcuse nu părea atât de prostesc ca prima dată. De pildă, când Toranaga îi arătase cum căzuse în cursa lui Omi – sau a lui Yabu – cu Jozen, trebuise să fie oprit cu forţa ca să nu se repeadă să-i ucidă pe amândoi. Dar Toranaga poruncise străjilor sale personale să toarne apă rece peste Naga până când îşi venise în fire, apoi, liniştit, îi explicase că el, Naga, îşi ajutase tatăl nemăsurat, îndepărtând ameninţarea care era Jozen. — Dar ar fi fost mult mai bine să înţelegi că ai fost împins să faci asta.

Ai răbdare, fiul meu. Totul vine cu răbdare, îl sfătuise Toranaga. În curând vei fi în stare să îi joci tu pe degete. Ce-ai făcut a fost foarte bine. Dar trebuie să înveţi să înţelegi ce e în mintea unui om, dacă vrei să-ţi fie de folos ţie sau seniorului tău. Am nevoie de conducători. Fanatici am destui. Întotdeauna tatăl său fusese înţelegător şi iertător. Dar astăzi... Naga sări de pe cal şi îngenunche umil. — Te rog, iartă-mă, tată. N-am dorit să te supăr. E doar pentru că sunt stăpânit de grija siguranţei tale. Te rog, iartă-mă pentru că ţi-am tulburat armonia. — Ţine-ţi gura, urlă Toranaga, speriindu-şi calul. Înverşunat, Toranaga strânse genunchii şi trase hăţurile tare cu mâna stângă. Calul începu să salte. Dezechilibrată, şoimiţa începu să se zbată, încercând să-i sară de pe pumn, fluturând sălbatic din aripi, ţipând asurzitor hek, ek, ek, ek, înfuriată de agitaţia neobişnuită şi neplăcută din jurul ei. — Încet, frumoasa mea, încet... Toranaga încercă disperat s-o liniştească şi să-şi stăpânească calul, când Naga sări în faţa lui. Îl prinse de căpăstru şi abia reuşi să-l oprească să nu pornească în galop. Şoimiţa ţipa furioasă. În cele din urmă se aşeză neliniştită la loc, pe mănuşa lui Toranaga, ţinută strâns de cureluşa agăţată de ghiară. Dar aripile ei încă mai tresăreau nervos, iar clopoţeii de la picioare zornăiau zgomotos. Hek, ek, ek, iik, ţipă ea pentru ultima dată. — Gata, gata, frumoasa mea. Gata, totul e-n regulă, spuse Toranaga liniştitor, cu faţa încă aprinsă de mânie, apoi se întoarse către Naga, încercând să vorbească fără a-şi arăta iritarea, de dragul şoimiţei. — Dacă i s-a întâmplat ceva din cauza ta astăzi, o să... o să... Chiar atunci, unul dintre hăitaşi dădu un strigăt. De îndată Toranaga scoase capişonul şoimiţei cu mâna dreaptă, o lăsă o clipă ca să-şi vină în fire, apoi îi dădu drumul să zboare. Era o şoimiţă cu aripi lungi. Un şoim călător. O chema Tetsu-ko – Doamna de Oţel. Ţâşni în înălţimi, rotindu-se la şase sute de picioare deasupra lui Toranaga, aşteptând ca prada să-i fie zburătăcită, uitându-şi neliniştile. Apoi, răsucindu-se în direcţia vântului, văzu câinii asmuţiţi şi stolul de fazani împrăştiat, într-o sălbatică fluturare de bătăi de aripi. Îşi ochi prada, legănă uşor din aripi şi se aruncă asupra ei, strângându-şi aripile şi plonjând nemiloasă, cu ghearele gata să sfâşie. Veni năvalnic în jos, dar bătrânul fazan, de două ori cât ea, alunecă într-o parte şi, speriat, o zbughi ca o săgeată către adăpostul unui pâlc de copaci, două sute de paşi mai departe. Tetsu-ko se redresă, îşi deschise aripile, năpustindu-se înainte după pradă. Se înălţă şi încă o dată deasupra fazanului, plonjă din nou, izbind sălbatic şi din nou greşi. Înfierbântat, Toranaga îi striga încurajări, avertizând-o de pericolul din faţă. Naga era uitat. Cu un sălbatic plesnet de aripi, fazanul ţâşni spre adăpostul copacilor. Şoimiţa, din nou răsucindu-se în înalturi, plonjă, coborând ca o săgeată. Dar întârziase. Fazanul dispăruse. Fără să-i pese de propria-i siguranţă, şoimiţa pătrunse printre frunze şi ramuri, căutând înverşunată victima, apoi se redresă şi străfulgeră iarăşi în aer liber, ca să ţâşnească din nou, în sus, deasupra vâlcelei, ţipând înfuriată. În acea clipă, un stol de potârnichi fu zburătăcit şi trecu aproape de pământ, căutând scăparea, săgetând încolo şi încoace, urmând cu dibăcie contururile terenului. Tetsu-ko îşi alese una, îşi strânse aripile şi căzu ca o piatră. De data aceasta nu mai greşi. Trecu pe deasupra prăzii şi, cu o lovitură sălbatică a ghearelor, rupse gâtul potârnichii. Pasărea se prăvăli la pământ într-un nor de pene. În loc să-şi urmărească prada până la pământ, sau să o înşface şi să coboare cu ea, şoimiţa se ridică în înalturile cerului, urcând din ce în ce mai sus.

Neliniştit, Toranaga apucă momeala, o mică pasăre moartă legată de o sfoară subţire, şi începu să o rotească deasupra capului. Dar Tetsu-ko nu se lăsa ademenită înapoi. Acum era o pată măruntă pe cer şi Toranaga era sigur că o pierduse, că hotărâse să-l părăsească, să se întoarcă înapoi în sălbăticie, să ucidă după voia ei şi nu după a lui, să mănânce când vroia şi nu când hotăra el şi să zboare unde o ducea vântul sau propria dorinţă, totdeauna liberă şi nesupusă. Toranaga o privi fără tristeţe, dar cu un uşor gust de singurătate. Era o creatură sălbatică, iar el, ca toţi şoimarii, ştia că era numai un stăpân de o clipă, legat de pământ. Urcase singur la cuibul ei din munţii Hakone, şi o luase de pui şi o învăţase, o alintase şi îi dăduse prima ei pradă. Acum abia putea să o vadă rotindu-se acolo, plutind pe curenţii de aer cald, atât de mândră şi îşi dori arzător să poată şi el pluti pe alizeu, departe de răutăţile pământului. Atunci, bătrânul fazan ieşi fără teamă dintre copaci ca să caute de mâncare. Dar Tetsu-ko plonjă, străfulgerând din înalturi, o mică şi şuierătoare armă a morţii, cu ghearele gata pentru lovitura de graţie. Fazanul muri pe loc, cu penele ţâşnind sub lovitură. Ea se ţinea strâns, rostogolindu-se odată cu el fără să-l lase, cu aripile bătând aerul ca să încetinească căderea până în ultima clipă. Apoi îşi strânse aripile şi se aşeză pe pradă. O ţinu în gheare şi începu să o ciugulească cu ciocul. Dar înainte de a putea lua o înghiţitură, Toranaga sosi călare. Ea se opri nehotărâtă şi îl privi, descălecând, cu ochii ei cafenii, neîndurători, înconjuraţi de pleoape galbene. Ascultă laudele lui încurajatoare adresate priceperii şi curajului ei şi apoi, pentru că era flămândă, iar omul îi dădea hrana şi, de asemenea, pentru că era răbdător şi nu făcea nici o mişcare bruscă şi îngenunche domol, ea îi îngădui să se apropie. Toranaga o lăuda blând. Scoase cuţitul de vânătoare şi despică capul fazanului, ca să-i îngăduie lui Tetsu-ko să-i mănânce creierul. Şi ea începu să se bucure de această trufanda, la dorinţa lui, pe pumnul lui, unde era obişnuită să se hrănească. Tot timpul Toranaga o lăudă, iar când ea termină de mâncat, o mângâie blând şi o lăudă îndelung. Ea se legănă şi-şi sâsâi mulţumirea, bucuroasă să fie din nou în siguranţă, înapoi pe pumnul unde putea să mănânce, pentru că, bineînţeles, de când fusese luată din cuib, pumnul era singurul loc unde i se îngăduise să se hrănească, şi întotdeauna Toranaga însuşi îi dăduse hrana. Începu să-şi cureţe penele, gata pentru a ucide din nou. Pentru ca Tetsu-ko zburase atât de bine, Toranaga hotărî să o lase să se îndestuleze şi să nu îi mai dea drumul să zboare astăzi. Îi dădu o pasăre mică, deja curăţată de pene şi deschisă pentru ea. Când ajunsese la jumătatea mesei, îi trase pe cap capişonul. Ea continuă să se hrănească mulţumită, cu capişonul pe cap. Când termină, începu să-şi cureţe penele din nou. El ridică fazanul, îl puse în tolbă şi îşi chemă şoimarul care aşteptase cu hăitaşii. Comentară voioşi măreţia vânătorii şi numărară prada. Un iepure, o pereche de prepeliţe şi fazanul. Toranaga dădu drumul şoimarului şi hăitaşilor, trimiţându-i înapoi în tabără cu toţi şoimii. Străjile lui aşteptau împotriva vântului. Acum îşi îndreptă atenţia către Naga. — Ei? Naga îngenunche lângă calul său şi se plecă. — Ai deplină dreptate, Alteţă, în ceea ce ai spus despre mine. Îmi cer iertare pentru că te-am supărat. — Nu şi pentru că mi-ai dat sfaturi proaste? — Eu te rog sa mă pui sub ascultarea cuiva care poate să mă înveţe, aşa încât să nu mai fac niciodată. N-am vrut niciodată să-ţi dau sfaturi proaste. Niciodată. — Bine. O să petreci o parte din fiecare zi vorbind cu Anjin-san, învăţând ce ştie el. Poate să fie unul dintre dascălii tăi.

— El? — Da. Asta o să te mai înveţe cu disciplina. Şi dacă poţi să-ţi faci bolovanul ăla pe care îl ai între urechi să asculte, o să înveţi cu siguranţă lucruri preţioase pentru tine. S-ar putea chiar să înveţi ceva de valoare pentru mine. Naga privea posomorât în pământ. — Vreau să înveţi tot ceea ce ştie el despre puşti, tunuri şi război. Ai să devii expertul meu. Da. Şi vreau să fii, într-adevăr, foarte priceput. Naga nu spuse nimic. — Şi vreau să devii prietenul lui. — Cum pot să fac asta, Alteţă? — De ce nu te gândeşti tu la o cale? De ce nu-ţi foloseşti capul? — O să încerc. — Vreau să faci mai mult decât atât. Ţi se porunceşte să reuşeşti. Foloseşte ceva din "mila creştină". Ar fi trebuit să afli îndeajuns ca să o faci, neh? Naga izbucni: — Asta e cu neputinţă de învăţat! Oricât aş încerca. Ăsta-i adevărul. Toate cele spuse de Tsukku-san nu sunt decât dogmă şi prostii care l-ar face pe orice om să verse. Creştinismul este pentru ţărani, nu samurai. "Nu ucide", "nu avea mai mult decât o singură femeie" şi cincizeci de alte aiureli. Ţi-am dat ascultare atunci şi am s-o fac şi acum, aşa cum mă supun întotdeauna. De ce nu mă laşi să fac doar lucrurile pe care pot să le fac, Alteţă? O să devin creştin, dacă e ceea ce doreşti, dar nu pot să cred în aşa ceva. Totul nu e decât gunoi. Îmi cer iertare pentru cele spuse. O să devin prietenul lui Anjin-san. Aşa voi face. — Bine. Şi adu-ţi aminte că preţuieşte de douăzeci de mii de ori greutatea lui în mătase brută şi are mai multe cunoştinţe decât ai să capeţi tu în douăzeci de vieţi. Naga se stăpâni şi încuviinţă din cap, ascultător. — Bine. Ai să conduci două din batalioane, Omi-san două şi unul va fi ţinut în rezervă sub Buntaro. — Şi celelalte patru, Alteţă? — N-avem destule arme pentru ei. Asta a fost un şiretlic ca să-i abatem atenţia lui Yabu, spuse Toranaga, aruncându-i o nadă fiului său. — Alteţă? — Asta a fost doar un motiv ca să mai aducem alţi o mie de oameni aici. — N-o să ajungă mâine? — Cu două mii de oameni pot să ţin Anjiro şi pot să scap dacă va fi nevoie, neh? — Dar Yabu-san poate, totuşi... Naga îşi înghiţi cuvintele ştiind că, încă o dată, era sigur că greşea. "De ce sunt atât de prost", se întrebă amărât. — De ce nu pot să văd lucrurile aşa cum le vezi tu? Sau ca Sudara-san. Vreau să fiu de folos, să te ajut. Nu vreau să te necăjesc tot timpul. — Atunci învaţă să ai răbdare, fiul meu. Şi domoleşte-ţi firea. Va veni în curând şi vremea ta. — Alteţă? Toranaga obosi dintr-o dată să mai aibă răbdare. Privi în sus, la cer. — Cred ca am să dorm puţin. Imediat Naga scoase şaua şi pătura calului şi le aşeză pe pământ: patul samuraiului. Toranaga îi mulţumi şi îl privi cum aşeza sţrăjile. Când fu sigur că totul era în ordine şi siguranţă, se întinse pe jos şi închise ochii. Dar nu vroia să doarmă. Doar să gândească. Ştia că era un semn foarte rău faptul că-şi pierduse cumpătul. Eşti norocos că a fost doar în faţa lui Naga, care nu ştie prea multe, îşi spuse. Dacă s-ar fi întâmplat cu Omi

sau Yabu, atunci ei ar fi înţeles de îndată că eşti nebun de îngrijorare. Şi o astfel de înţelegere ar putea uşor să-i ducă la trădare. De data asta ai fost norocos. Tetsu-ko a pus totul în ordine. Dar, dacă nu era ea, alţii ar fi putut să-ţi vadă mânia şi asta ar fi fost curată nebunie. Ce zbor frumos! Învaţă de la ea. Naga trebuie să fie tratat ca un şoim. Nu ţipă el şi se agită ca cei mai buni dintre ei? Singura problemă a lui Naga este că e asmuţit asupra vânatului nepotrivit. Vânatul lui este lupta şi moartea neaşteptată. Şi o să le aibă din belşug, în curând. Îngrijorarea începu din nou să-l cuprindă pe Toranaga. Ce se întâmplă la Osaka? I-am judecat greşit pe daimyo? Care vor accepta şi care vor respinge invitaţiile? Ce n-am auzit? Sunt oare trădat? Atât de multe pericole în jurul meu. Ce fac cu Anjin-san? Şi el este un şoim. Dar încă nu este îmblânzit să stea pe pumn, aşa cum cred Yabu sau Mariko. Care e prada lui? Prada lui este Corabia Neagră şi Rodrigues-anjin. Şi acel mărunt, urât şi arogant căpitan general, care nu mai are ce căuta pe lumea asta. Şi toţi preoţii cu sutane negre şi toţi preoţii păroşi şi împuţiţi, toţi portughezii şi toţi spaniolii şi turcii, care-or fi ăştia, şi islamicii, cine-or fi ei, fără să-i uităm pe Omi şi Yabu şi Buntaro şi Ishido şi cu mine. Toranaga se întoarse ca să se aşeze mai confortabil şi zâmbi doar pentru el. Dar Anjin-san nu este un şoim cu aripi lungi, un şoim pe care să-l momeşti, pe care să-l laşi să zboare deasupra ta ca să-l asmuţi spre o anume pradă. E mai degrabă ca un şoim cu aripi scurte. Un şoim care stă pe pumn, căruia îi dai drumul direct de pe pumn să ucidă orice mişcă, care o să atace potârnichi sau iepuri de trei ori mai mari decât el, şoareci, pisici, câini, cocoşi sălbatici, ciori, pe care îi doboară printr-o neaşteptat de bruscă năvală, neînchipuit de iute, ucigându-i cu o singură lovitură a ghearelor. Şoimul care urăşte capişonul şi nu-l va primi, care stă doar pe încheietura ta, mândru, periculos, plin de el, nemilos, cu ochii galbeni, un prieten minunat şi greu de stăpânit dacă e în toane proaste. Da, Anjin-san este un şoim cu aripi scurte. Asupra cui să-l îndrept? Omi? Nu încă. Yabu? Nu." Buntaro? De ce s-a dus oare Anjin-san după Buntaro cu pistoalele? Din cauza lui Mariko, desigur. Dar oare au împărţiţi perna? Ar fi avut destule prilejuri. Cred că da. "Cu prisosinţă", spusese ea în acea primă zi. Bine. Nu era nimic rău în împărţitul pernei – Buntaro era crezut mort – cu condiţia să fie de-a pururi un secret. Dar Anjin-san fusese un prost că riscase atât de mult pentru femeia altui bărbat. Nu sunt întotdeauna o mie altele libere, la fel de drăguţe, la fel de scunde sau înalte, sau plinuţe, sau de rang, sau oricum ai dori, fără primejdia de a aparţine altcuiva? S-a purtat ca un barbar prost, gelos. Îţi aminteşti de Rodrigues-anjin? Cum s-a bătut în duel şi a ucis alt barbar, după obiceiul lor, ca să ia pe fiica unui negustor mărunt, cu care apoi s-a însurat în Nagasaki? N-a lăsat Taiko acest omor nepedepsit, împotriva sfatului meu, pentru că era doar vorba de moartea unui barbar şi nu de unul de-al nostru? E o prostie să ai două legi – una pentru noi şi una pentru ei. Trebuie să fie numai una singură. Trebuie să fie doar o singură lege. Nu, n-am să-l asmut pe Anjin-san asupra lui Buntaro. Am nevoie de nebunul ăla. Dar chiar dacă ăştia doi au împărţit perna, sper ca gândul să nu i se ivească niciodată lui Buntaro. Atunci aş fi nevoit să-l ucid deîndată, pentru că nici o forţă de pe pământ nu l-ar putea opri să-l omoare pe Anjin-san şi pe Mariko-san, iar eu am nevoie de ei acum mai mult decât de Buntaro. Ar trebui să scap de Buntaro acum? În clipa în care Buntaro se trezise din beţie, Toranaga trimisese după el. — Cum îndrăzneşti să-ţi pui interesele tale înaintea a lor mele? Cât timp n-o să fie Mariko-san în stare să tălmăcească?

— Doctorul a spus câteva zile, Alteţă. Cer iertare pentru tot necazul. — Am spus foarte clar că am nevoie de serviciile ei pentru încă douăzeci de zile. Nu-ţi aminteşti? — Da, îmi pare rău. — Dacă te-a nemulţumit, câteva la spate ar fi fost mai mult decât de ajuns. Toate femeile au nevoie de aşa ceva din timp în timp, dar mai mult e o mojicie. În egoismul tău ai stânjenit instrucţia şi te-ai purtat ca un dobitoc de ţăran. Fără ea nu pot să-i vorbesc lui Anjin-san. — Da, ştiu, Alteţă. Îmi pare rău. Este prima dată când am lovit-o. Doar că, câte odată mă scoate din minţi. Atât de mult că nu-mi dau seama ce fac. — De ce nu divorţezi atunci? Sau trimite-o departe. Sau ucide-o. Sau porunceşte-i să-şi taie gâtul când nu-mi va mai fi de folos. — Nu pot, nu pot, stăpâne, spusese Buntaro. Ea e... Mi-am dorit-o din prima clipă când am văzut-o. Când ne-am căsătorit, la început, a fost tot ce-şi putea dori un bărbat. Am primit-o ca pe un dar ceresc. Îţi aminteşti cum fiecare daimyo din regat o voia. — Apoi? — Apoi am trimis-o departe, ca s-o apăr, după asasinatul murdar, prefăcându-mă că sunt scârbit de ea, pentru siguranţa ei, şi apoi, când Taiko mi-a spus să o aduc înapoi, după ani, ea m-a înfierbântat şi mai mult. Adevărul e că aştept din partea ei recunoştinţă. Şi am luat-o ca un bărbat. Şi nu mi-a păsat de lucrurile mărunte pe care le doreşte o femeie, ca poeme şi flori. Dar ea s-a schimbat. Era la fel de credincioasă ca întotdeauna, dar rece ca gheaţa, întotdeauna cerând moartea, rugându-mă să o omor. Buntaro devenise agitat. Nu pot s-o omor sau să-i îngădui să se omoare. A întinat onoarea fiului meu şi mă face pe mine să urăsc celelalte femei, dar nu pot să mă despart de ea. Am încercat să fiu bun, dar întotdeauna gheaţa este acolo şi mă scoate din minţi. Când m-am întors din Coreea şi am auzit că s-a convertit la religia creştină, am făcut haz, pentru că ce importanţă are o religie prostească? Aveam de gând să glumesc, s-o tachinez pe seama asta, dar, înainte să înţeleg ce se întâmplă, eram cu pumnalul la gâtul ei şi juram că am să i-l tai dacă n-o să renunţe. Bineînţeles că n-a renunţat. Ce samurai ar face-o sub o astfel de amemnţare, neh? S-a uitat doar în sus la mine, cu ochii aceia ai ei şi mi-a spus să continui. "Te rog, taie, stăpâne", spusese. "Uite, lasă-mă să-mi dau capul pe spate, să-ţi fie mai uşor. Mă rog Domnului pentru o moarte iute", spusese. N-am înfipt pumnalul în ea, Alteţă. Am avut-o. Dar am tăiat părul şi urechile unora dintre doamnele ei care o încurajaseră să devină creştină şi le-am alungat din castel. Şi am făcut la fel şi cu doica ei, căreia i-am tăiat şi nasul, răutatea aia de cotoroanţă bătrână. Şi apoi Mariko a spus, pentru că i-am pedepsit doamnele, data viitoare când am să vin în patul ei nechemat, o să-şi facă seppuku, în orice fel va putea, deîndată, în ciuda datoriei ei către tine, în ciuda datoriei ei către familie, chiar şi în ciuda poruncilor Dumnezeului ei creştin. Lacrimi de furie îi curgeau pe obraji, neostoite. Nu pot s-o omor, oricât de mult aş vrea. Nu pot s-o omor pe fiica lui Akechi Jinsai, oricât de mult ar merita-o. Toranaga îl lăsase pe Buntaro să spumege până ce se istovise, apoi îi spusese să plece, poruncindu-i să stea departe de Mariko până când avea să hotărască ce e de făcut. Îşi trimesese propriul doctor să o examineze. Raportul fusese favorabil. Vânătăi, dar nu vătămări interne. Pentru propria lui siguranţă, pentru că se aştepta la trădare şi nisipul din clepsidra timpului se scurgea, Toranaga hotărâse să mărească strânsoarea asupra tuturor. Îi poruncise lui Mariko să treacă în casa lui Omi cu instrucţiuni să se odihnească, să stea între pereţii casei şi întrutotul în afara drumurilor lui Anjin-san. Apoi îl chemase pe Anjin-san, iar când devenise limpede că ei s-ar fi putut cu greu înţelege, se prefăcuse nemulţumit şi îi poruncise brutal să plece. Întreaga instrucţie fusese

înteţită. Ofiţerii erau trimişi în marş forţat. Lui Naga i se poruncise să-l ia cu el pe Anjin-san şi să mărşăluiască până la istovire. Dar Naga nu reuşise să-l istovească. Aşa că încercase el însuşi. Condusese un batalion timp de unsprezece ore peste dealuri. Anjin-san ţinuse pasul, nu în primele rânduri dar, oricum, îl ţinuse. Înapoi la Anjiro, Anjin-san spusese în bolboroseala lui aproape de neînţeles, abia ţinându-se pe picioare: — Toranaga-sama. Eu merge pot. Eu puşti instrucţie pot. Îmi pare foarte rău, nu posibil doi la fel timp, neh? Toranaga zâmbea acum, întins sub umbrar, aşteptând să înceapă ploaia, încălzit de jocul de a-l face pe Blackthorne să-i stea pe pumn ca un şoim. Da, e un şoim cu aripi scurte, desigur. Mariko e la fel de tare, la fel de inteligentă, dar mai sclipitoare. Şi are o neîndurare pe care el nu o s-o aibă niciodată. E ca un şoim călător, ca Tetsu-ko. Cel mai bun. De ce este femela şoimului întotdeauna mai mare şi mai iute şi mai puternică decât masculul? Întotdeauna mai bună decât masculul. Sunt toţi nişte şoimi. Ea, Buntaro, Yabu, Omi, Fujiko, Ochiba, Naga şi toţi fiii mei şi fiicele şi femeile şi vasalii şi toţi duşmanii mei. Toţi şoimi sau pradă pentru şoimi. Trebuie să-l fac pe Naga să salte sus, deasupra prăzii şi să plonjeze. Cine ar trebui să fie: Omi sau Yabu? Ce spusese Naga despre Yabu era adevărat. — Aşa, Yabu-san, ce-ai hotărât, îl întrebase a doua zi. — Nu plec la Osaka înaintea ta, Alteţă. Am poruncit mobilizarea în întreg Izu. — Ishido o să te acuze de trădare. — Te va acuza pe tine, Alteţă. Şi dacă o să cadă Kwanto, cade şi Izu. Am făcut un târg solemn cu tine. Sunt de partea ta. Kasigi îşi onorează înţelegerile. — Sunt la fel de onorat ca să te am ca aliat, minţise, bucuros că Yabu făcuse încă o dată ceea ce hotărâse el. În ziua următoare, Yabu adunase o gardă de onoare, îl invitase s-o treacă în revistă şi apoi, în faţa tuturor oamenilor săi, îngenunchease oficial şi i se închinase ca vasal. — Mă recunoşti ca stăpânul tău, după lege? întrebase Toranaga. — Da. Şi împreună cu mine toţi bărbaţii din Izu. Şi, stăpâne, te rog primeşte acest dar ca o dovadă de datorie filială. Încă în genunchi, Yabu îi oferise sabia sa Murasama. Este sabia care ţi-a ucis bunicul. — Asta nu se poate! Yabu îi spusese de istoria sabiei, cum ajunsese la el peste ani şi cum, doar de curând, aflase adevărata ei identitate. Îl chemase pe Suwo. Bătrânul spusese despre lucrurile la care fusese de faţă pe când era doar im băieţandru. — E adevărat, stăpâne, spusese Suwo mândru. Nici un om nu a văzut pe tatăl lui Obata rupând sabia sau aruncând-o în mare. Şi jur pe speranţa mea de a mă renaşte samurai că i-am slujit bunicului vostru, seniorul Chikitada, l-am servit cu credinţă, până în ziua în care a murit. Eram acolo. Jur. Toranaga primise sabia. Părea că vibrează răutăcios în mâna lui. Întotdeauna îşi bătuse joc de legenda că anumite săbii au o pornire a lor proprie de a ucide, că unele săbii ţâşnesc din teacă, setoase de sânge, dar acum credea. Se înfioră, amintindu-şi acea zi. De ce ne urăsc săbiile Murasama? Una mi-a ucis bunicul, cealaltă aproape mi-a tăiat braţul când aveam şase ani, un accident inexplicabil. Nu era nimeni pe aproape şi totuşi braţul meu, cu care mânuiesc sabia, a fost despicat şi aproape să mor de cât sânge am pierdut. A treia a retezat capul primului meu fiu. — Alteţă, spusese Yabu, o sabie atât de nefastă n-ar trebui îngăduită în

această lume, neh? Lasă-mă să o duc în largul mării şi să o scufund, astfel încât această sabie, cel puţin aceasta, să nu mai poată vreodată să fie o ameninţare pentru tine sau urmaşii tăi. — Da, da, mormăise el, mulţumit că fusese ideea lui Yabu. Fă-o acum. Şi doar când sabia pierise în adâncuri, sub privirile proprii săi oameni, începuse inima să-i bată normal. Îi mulţumise lui Yabu, poruncise ca taxele să fie aşezate la şaizeci de părţi pentru ţărani şi patruzeci pentru stăpâni şi îi dăduse Izu ca feudă. Aşa că totul rămăsese ca înainte, doar că acum toată puterea în Izu îi aparţinea lui Toranaga, dacă ar fi dorit să o ia înapoi. Toranaga se întoarse pe o parte ca să-şi domolească durerea din braţul drept şi se aşeză din nou mai confortabil, bucurându-se de apropierea pământului, primind putere de la el, ca întotdeauna. Sabia s-a dus fără întoarcere. Bine, dar aminteşte-ţi ce ţi-a spus bătrâna prezicătoare chineză, gândi, că ai să mori de sabie. Dar de a cui sabie? Şi va fi de mâna mea sau a altuia? O să aflu când va fi să aflu, îşi spuse fără teamă. Acum dormi. Karma e karma. Aminteşte-ţi în linişte că Absolutul, Tao, este în tine, că nici un preot, sau cult, sau dogmă, sau carte, sau zicere, sau învăţătură, sau dascăl, nu stă între Tine şi El. Află că Binele şi Răul nu au importanţă, Eu şi Tu nu are importanţă, Înăuntru sau Afară nu au importanţă, ca şi Viaţa şi Moartea. Pătrunde în Sferă, unde nu este teamă de moarte sau speranţă în viaţa de apoi, unde eşti eliberat de necazurile vieţii sau de nevoia de salvarea sufletului. Eşti tu însuţi Tao. Fii tu însuţi, acum, o piatră de care se izbesc zadarnic valurile vieţii. Un strigăt slab îl trezi din meditaţie şi îl ridică în picioare. Naga arăta înfierbântat cu degetul către apus. Toţi ochii se îndreptară într-acolo. Porumbelul călător zbura în linie dreaptă către Anjiro, dinspre vest. Se aşeză pe un pom îndepărtat, să se odihnească o clipă, apoi îşi luă din nou zborul, odată cu ploaia care începuse să cadă. Departe, către apus, în urma lui, era Osaka. -------------------------------

James Clavel

SHŌGUN vol.2

CAPITOLUL 37 Îngrijitorul de la hulubărie ţinea pasărea grijuliu, dar ferm, ca Toranaga să-şi poată scoate hainele ude. Galopase până aici prin ploaie. Naga şi ceilalţi samurai se adunaseră neliniştiţi în uşa scundă, nepăsători la ploaia caldă care încă se revărsa în torente, bătând darabana pe acoperişul de ţiglă. Grijuliu, Toranaga îşi uscă mâinile. Omul îi întinse porumbelul. Doi cilindri subţiri, din argint bătut, erau agăţaţi de fiecare dintre picioarele păsării. De obicei ar fi fost doar unul. Toranaga trebui să se străduiască mult ca să-şi stăpânească tremurul nervos al degetelor. Dezlegă cilindrii şi se duse cu ei în lumina ferestrei ca să le cerceteze minusculele sigilii. Recunoscu semnul secret al lui Kiri. Naga şi ceilalţi îl priveau încordaţi. Faţa lui nu trăda nimic. Toranaga nu rupse sigiliile deîndată, oricât de mult ar fi dorit-o. Răbdător, aşteptă până când fu adus un chimono uscat. Un servitor îi ţinea o umbrelă mare, din hârtie unsă cu ulei şi el se îndreptă către propriile sale încăperi din fortăreaţă. Îl aşteptau supa şi ceaiul. Le sorbi şi ascultă ploaia. Când se simţi liniştit, aşeză străji şi merse într-o încăpere interioară. Rămăsese doar el singur şi atunci rupse sigiliul. Hârtia celor patru suluri era foarte subţire, caracterele mărunte, mesajul lung şi cifrat. Descifrarea dură mult. Când luă sfârşit, citi mesajul şi apoi îl reciti a doua oară. Apoi îşi lăsă mintea să cutreiere. Veni noaptea. Ploaia se opri. O, Buddha, fă ca recolta să fie îmbelşugată, se rugă. Acesta era anotimpul când timpurile de orez erau inundate şi în toată ţara răsadurile de orez, de un verde crud, erau plantate în parcelele aproape lichide, fără urmă de buruiană, ca să fie culese în patru sau cinci luni, după cum avea să fie vremea. Şi în întreaga ţară, sărman şi bogat, eta şi împărat, servitor şi samurai, toţi se rugau pentru doar atâta ploaie câtă trebuia şi soare şi umiditate doar după trebuinţă în acel anotimp. Şi fiecare bărbat, femeie şi copil număra zilele până la recoltă. Vom avea nevoie de multe grâne anul acesta, gândi Toranaga. — Naga! Naga-san! Fiul său sosi alergând. — Da, tată. — La prima oră după răsăritul soarelui adu-l pe Yabu-san şi pe sfetnicii lui pe platou. De asemeni, pe Buntaro şi cei trei căpitani ai noştri. Şi pe Mariko-san. Adu-i pe toţi pe platou în zori. Mariko-san poate să servească cha. Da. Şi vreau ca Anjin-san să fie gata în tabără. Străjile să ne înconjoare la două sute de paşi. — Da, tată. Naga se întoarse să urmeze porunca. Fără a se putea stăpâni, izbucni: E război? Este? Pentru că Toranaga avea nevoie de o undă de optimism prin cetate, nu îşi mustră fiul pentru obrăznicie şi lipsa lui de disciplină. — Da, spuse. Da. Dar după voia mea. Naga trase panoul după el şi o rupse la fugă. Toranaga ştia că, deşi faţa şi purtările lui Naga aveau să fie cu grijă cumpănite, nimic n-ar fi putut ascunde înfierbântarea mersului său, sau flacăra din adâncul privirii. Aşa că zvonuri peste zvonuri aveau să izbucnească prin Anjiro ca să se răspândească iute prin Izu şi mai departe, dacă aveau să fie aţâţate cum trebuie.

S-a hotărât acum, spuse tare către florile care se ridicau senine în takonoma, cu umbrele unduind în lumina plăcută a lumânării. Kiri îi scrisese: "Alteţă, mă rog lui Buddha să fii bine şi în siguranţă. Acesta este ultimul nostru porumbel călător şi, de asemenea, mă rog lui Buddha ca să-l călăuzească către tine. Trădătorii i-au ucis pe toţi ceilalţi noaptea trecută, dând foc hulubăriei. Doar acesta a scăpat numai pentru că era bolnav şi îl îngrijeam eu însămi. Ieri seară seniorul Sugiyama a demisionat dintr-odată, cum a fost plănuit. Dar înainte de a putea scăpa cu fuga, a fost încolţit la marginea Osakăi de roninii lui Ishido. Din nefericire, o parte din familia lui Sugiyama a fost prinsă odată cu el. Am mai auzit că a fost trădat de unul dintre oamenii lui. Sunt zvonuri că Ishido a propus un compromis. Că dacă seniorul Sugiyama îşi amână demisia până după întâlnirea de mâine a Consiliului Regenţilor, aşa ca să poţi fi acuzat legal, îi va garanta în schimb că Consiliul îi va da oficial lui Sugiyama întreg Kwanto şi, ca o dovadă a bunei credinţe, Ishido îl va elibera pe el şi familia lui de îndată. Sugiyama a refuzat să te trădeze. Imediat Ishido a poruncit unor eta să-l convingă. I-au torturat copiii, apoi concubina, în faţa lui, dar el nu te-a părăsit. Au pierit toţi de o moarte urâtă. A lui, cea din urmă, a fost cea mai rea. Desigur, n-au fost martori la această trădare şi totul e doar din vorbe. Dar eu cred. Desigur, Ishido a negat orice amestec sau participare la omor, spunând că îi va căuta pe ucigaşi. La început, Ishido a susţinut că Sugiyama nu a demisionat niciodată, de fapt, şi deci, după părerea lui, Consiliul poate încă să se întrunească. Am trimis copii după demisia lui Sugiyama celorlalţi regenţi, Kiyama, Ito şi Onoshi, o alta, pe faţă, lui Ishido şi am trimis alte patru copii să treacă pe la toţi daimyo. Cât de înţelept din partea ta, Tora-chan, să ştii că va fi nevoie de copii în plus. Aşa că de ieri, exact cum ai plănuit cu Sugiyama, Consiliul nu mai există legal. Şi în asta ai reuşit pe deplin. Veşti bune: Seniorul Mogami a reuşit să iasă din oraş cu toată familia şi samuraii săi. Acum este pe faţă aliatul tău, aşa că flancul cel mai îndepărtat din nord este asigurat. Seniorii Maeda, Kukushima, Asano, Ikeda şi Okudiara s-au strecurat cu toţii în tăcere afară din Osaka, noaptea trecută şi, de asemenea, seniorul creştin Oda. Vestea proastă este că familiile Maeda, Ikeda şi Oda, şi o duzină de alţi daimyo de seamă, nu au scăpat şi sunt acum ostateci aici, împreună cu alţi cincizeci sau şaizeci seniori mai mărunţi şi nehotărâţi. Veste proastă este că, ieri, fratele tău vitreg, Zataki, seniorul de Shinano, a declarat public că e alături de moştenitorul Yaemon, acuzându-te că ai complotat cu Sugiyama ca să răstorni Consiliul Regenţilor, creând haos, aşa că hotarul tău din nord-est este descoperit şi Zataki şi cei cincizeci de mii de fanatici ai săi sunt împotriva ta. Vestea proastă este că aproape toţi daimyo au acceptat invitaţia Împăratului. Vestea proastă este că nu puţini dintre prietenii şi aliaţii tăi de aici sunt nemulţumiţi că nu le-ai dat de ştire dinainte despre strategia ta, aşa încât să-şi poată pregăti o cale de retragere. Vechiul tău prieten, marele senior Shimazu, e unul dintre ei. Am auzit în după amiaza aceasta că a cerut în public ca Împăratul să poruncească tuturor seniorilor să îngenuncheze în faţa băiatului Yaemon acum. Vestea proastă este că doamna Ochiba îşi ţese cu iscusinţă plasa, promiţând feude şi titluri şi ranguri celor nehotărâţi. Tora-chan, e mare păcat că nu e de partea ta. E un duşman demn de luat în seamă. Doamna Yodoko, singură, sfătuieşte pe toţi să se roage şi să fie liniştiţi, dar nimeni n-o asculta, iar doamna Ochiba vrea să grăbească războiul acum, cât timp ea simte că eşti slab şi izolat. Îmi pare rău, stăpâne, dar eşti izolat şi, cred eu, trădat. Cel mai rău dintre toate este că acum regenţii creştini Kiyama şi Onoshi s-au unit pe faţă şi ţi se opun cu înverşunare. În dimineaţa asta au

dat împreună o declaraţie prin care deplâng "dezertarea" lui Sugiyama, spunând că gestul său a adus dezordine în împărăţie şi că "trebuie toţi să fim puternici pentru binele împărăţiei. Regenţii au cea mai mare responsabilitate. Trebuie să ne pregătim să strivim împreună orice senior sau grup care doreşte să răstoarne testamentul lui Taikō sau moştenitorul legal!" Înseamnă asta că plănuiesc să se întrunească sub forma unui Consiliu de patru regenţi? Unul dintre spionii noştri creştini de la casa Sutanelor Negre de aici mi-a şoptit că preotul Tsukku-san a părăsit în taină Osaka acum cinci zile, dar nu ştiu dacă s-a îndreptat către Yedo sau Nagasaki, unde e aşteptată Corabia Neagră. Ştiai că va sosi foarte devreme în acest an? Poate peste douăzeci sau treizeci de zile? Alteţă, m-am ferit întotdeauna să-ţi dau sfaturi pripite spijinindu-mă pe vorbe, zvonuri, iscoade sau intuiţia feminină. (Iată, vezi Tora-chan, am învăţat de la tine.) Dar timpul e scurt şi s-ar putea să nu-ţi mai pot vorbi vreodată. Mai întâi, prea multe familii prinse aici, Ishido nu le va lăsa niciodată să plece (aşa cum nu ne va lăsa nici pe noi). Aceşti ostateci sunt un pericol nemăsurat pentru tine. Puţini seniori au tăria sau simţul datoriei pe care l-a avut Sugiyama. Foarte mulţi, cred eu, vor trece acum de partea lui Ishido, deşi fără tragere de inimă, din cauza acestor ostateci. Apoi, cred că Maeda te va trăda. Şi, de asemenea, probabil şi Asano. Am ţinut socoteala tuturor celor două sute şi şaizeci şi patru de daimyo din ţinuturile noastre dintre care numai douăzeci şi patru te vor urma cu siguranţă şi poate încă alţi cincizeci. Asta nu-i de ajuns. Kiyama şi Onoshi vor strânge toţi, sau cea mai mare parte dintre daimyo creştini şi eu cred că nu ţi se vor alătura acum. Seniorul Mori, cel mai bogat şi mai mare dintre toţi, este împotriva ta personal, ca întotdeauna, şi îl va atrage pe Asano, Kobayakawa şi, poate, pe Oda, în plasa sa. Cu fratele tău vitreg, seniorul Zataki, potrivnic, poziţia ta este foarte nesigură. Te sfătuiesc să declari "Cer de Purpură" deîndată şi să te repezi la Kyoto. E singura ta speranţă. Cât despre doamna Sazuko şi despre mine însămi, suntem bine şi mulţumite. Sarcina se desfăşoară bine, şi dacă este karma copilului să se nască, aceasta se va întâmpla. Suntem în siguranţă în colţul nostru din castel, cu uşile bine încuiate şi cu obloanele coborâte. Samuraii noştri îţi sunt devotaţi, ţie şi cauzei tale, şi dacă este karma noastră să părăsim această viaţă, atunci o vom părăsi senini. Doamna ta îţi duce mult dorul, foarte mult. Cât despre mine, Tora-chan, tânjesc să te văd, să râd cu tine şi să-ţi văd zâmbetul. Singurul meu regret în moarte va fi că n-am mai putut să fac aceste lucruri şi să te priveghez. Dacă este o viaţă viitoare şi Dumnezeu, sau Buddha, sau kami există, îţi promit că am să-i fac, cumva, pe toţi, să treacă de partea ta. Deşi mai întâi am să-i fac să mă facă mai subţire şi tânără şi rodnică pentru tine, dar să-mi lase bucuria mâncării. Aceasta ar fi, într-adevăr, paradisul, să fiu în stare să mănânc şi să mănânc şi totuşi să fiu de-a pururi tânără şi subţire. Îţi trimit râsul meu. Fie ca Buddha să te binecuvânteze pe tine şi ai tăi." *** Toranaga le citi mesajul, sărind peste partea care vorbea despre Kiri şi doamna Sazuko. Când termină se priviră cu toţii, fără să-şi creadă urechilor, nu doar pentru cele scrise pe hârtie, dar şi pentru că Toranaga îi făcea atât de deschis părtaşi la tainele sale. Erau aşezaţi în jurul lui pe saltele, într-un semicerc, în centrul platoului, fără străji, feriţi de iscoade. Buntaro, Yabu, Igurashi, Omi, Naga, căpitanii şi Mariko. Străjile erau aşezate la două sute de paşi depărtare. — Aş vrea câteva sfaturi, spuse Toranaga. Sfetnicii mei sunt în Yedo. Această problemă este urgentă şi vreau ca voi toţi să le ţineţi locul. Ce-o să se-ntâmple şi ce-ar trebui să fac. Yabu-san. Yabu fierbea. Fiecare cale părea să ducă la dezastru.

— Mai întâi, Alteţă, ce însemnă, de fapt, "Cer de Purpură"? — Este numele codificat pentru planul final de bătălie. Cu un singur asalt violent asupra Kyotoului, cu toate legiunile mele, bazându-mă pe mobilitate şi surpriză, ca să pun stăpânire pe capitală, înlăturând forţele duşmane care acum o înconjoară, să smulg persoana Împăratului din ghearele murdare ale celor care l-au înşelat, conduşi de Ishido. Odată ce Fiul Cerului este eliberat cu bine din ghearele lor, să-l rog să retragă mandatul prezentului Consiliu, care e vădit alcătuit din trădători, sau dominat de trădători, şi să-mi încredinţeze mie acest mandat, să formez un nou Consiliu care va pune interesele împărăţiei şi Moştenitorului înaintea ambiţiilor personale. Voi conduce douăzeci, până la o sută de mii de oameni, lăsându-mi pământurile neapărate, flancurile descoperite şi retragerea neasigurată. Toranaga îi văzu holbându-se aiuriţi la el. Nu spusese nimic despre trupele de samurai de elită care fuseseră strecuraţi atât de tainic în multe dintre castelele importante şi în provincii, în decursul anilor, şi care trebuiau să se ridice deodată la răscoală ca să creeze haosul atât de esenţial planului său. Yabu izbucni: — Dar va trebui să te lupţi pentru fiecare pas din drum. Ikawa Jikkyu gâtuie drumul Tokaido pe o sută de ri. Şi multe alte întărituri ale lui Ishido, restul. — Da, dar eu plănuiesc să năvălesc spre nord-est, de-a lungul Koshukaido, apoi să izbesc în jos, către Kyoto şi să mă ţin departe de coastă. Cei mai mulţi îşi clătinară capetele şi începură să vorbească, dar Yabu îi acoperi. — Dar, Alteţă, mesajul spune că ruda ta, Zataki-san, a trecut deja de partea duşmanului. Acum drumul către nord este deja închis. Provincia lui este tăiată de Koshu-kaido. Va trebui să treci luptând prin tot Shinano, care e ţinut muntos şi foarte greu. Iar oamenii săi sunt fanatic de credincioşi lui Zataki-san. Vei fi ciopârţit în munţii aceia. — Asta este singura cale. Singura cale pe care am o şansă. Sunt de acord că sunt prea mulţi duşmani pe drumul de coastă. Yabu trase cu ochiul la Omi, dorind să se poată sfătui cu el, blestemând mesajul şi întreaga încurcătură de la Osaka, displăcându-i că trebuie să fie primul care să vorbească şi urând, din adâncul sufletului, statutul de vasal pe care îl acceptase la insistenţele lui Omi. — Este singura voastră şansă, Yabu-sama, susţinuse Omi. Singura cale prin care veţi ocoli cursa lui Toranaga şi vă veţi lăsa loc de mişcare. Igurashi îl întrerupsese furios. — Mai bine să sărim pe Toranaga azi, când are doar câţiva oameni aici. Mai bine omorâţi-l şi duceţi-i capul lui Ishido cât mai e timp. — Mai bine să aşteptăm. Mai bine să avem răbdare. — Ce se întâmplă dacă Toranaga porunceşte stăpânului nostru să cedeze Izu? strigase Igurashi. — Ca de la senior la vasal, Toranaga are acest drept. N-o s-o facă niciodată. Are nevoie de stăpânul nostru mai mult ca niciodată acum. Izu este straja sa din sud. Nu-şi poate îngădui să aibă Izu drept duşman! Trebuie să-l aibă pe stăpânul noastru de partea... — Şi dacă îi porunceşte seniorului Yabu să plece? — Ne răzvrătim. Îl ucidem pe Toranaga dacă e aici, sau ne luptăm cu orice armată pe care o trimite împotriva noastră. Dar n-o să facă vreodată asta. Nu vezi? Ca vasal al său, Toranaga trebuie să-l apere.... Yabu îi lăsase să se certe şi apoi, într-un târziu, văzuse înţelepciunea lui Omi. — Foarte bine. Sunt de acord. Şi am să-i ofer sabia mea Murasama ca să pecetluim târgul, Omi-san, se entuziasmase el, pătruns pe deplin de iscusinţa planului. Da. Genial. Sabia lui Yoshimoto înlocuieşte cu prisosinţă. Şi, desigur, acum sunt mai de preţ pentru Toranaga ca niciodată. Omi are

dreptate, Igurashi. N-am de ales. Sunt de partea lui Toranaga de aici înainte. Vasal! — Până începe războiul, spusese Omi. — Desigur, desigur, doar până începe războiul. Apoi pot să trec de cealaltă parte, sau să fac o duzină de alte lucruri. Ai dreptate, Omi-san, din nou. Omi e cel mai bun sfetnic pe care l-am avut vreodată, îşi spuse. Dar şi cel mai periculos. Omi este destul de deştept ca să ia Izu dacă mor. Dar ce mai contează asta? Suntem cu toţii morţi. — Eşti închis de tot, îi spuse lui Toranaga. Eşti izolat. — Mai există altă cale? întrebă acesta. — Te rog, iartă-mă, Alteţă, spusese Omi. Dar cât de mult va lua pregătirea acestui atac? — E pregătit acum. — Şi Izu e pregătit, Alteţă, spuse Yabu. Suta ta de mii şi cei şaisprezece mii ai mei şi regimentul de muschete. E destul? — Nu. "Cer de Purpură" este un plan disperat. Totul riscat într-un singur atac. — Va trebui să rişti. Imediat ce se opresc ploile şi putem să purtăm război, insistă Yabu. Ce altă scăpare ai? Ishido va forma un nou Consiliu deîndată fiindcă au un mandat. Şi vei fi acuzat, azi sau mâine, sau poimâine. De ce să aşteptăm să ne înghită? Ascultaţi! Poate că regimentul şi-ar putea croi drum prin munţi. Să fie "Cer de Purpură"! Toţi oamenii aruncaţi într-un singur mare atac. E Calea Războinicului – e demnă de un samurai, Toranaga-sama. Puştile, puştile noastre îi vor azvârli pe Zataki din calea noastră şi dacă vei reuşi sau nu, ce mai contează? Fapta va fi veşnică. Naga spuse: — Da. Dar vom învinge, vom învinge! Câţiva dintre căpitani dădură din cap în semn de încuviinţare, uşuraţi că războiul sosise. Omi nu spuse nimic. Toranaga privea la Buntaro. — Ei bine? — Stăpâne, te rog să mă ierţi pentru că îmi dau cu părerea. Eu şi oamenii mei facem ce hotărăşti. Aceasta este singura mea datorie. Părerea mea nu are valoare în faţa ta, pentru că eu fac numai ceea ce-mi porunceşti tu. — În mod obişnuit aş accepta asta, dar nu astăzi. — Atunci, să fie război! Ce spune Yabu-san, e drept. Să pornim către Kyoto. Astăzi, mâine, sau când se opresc ploile. "Cer de Purpură"! M-am săturat de aşteptare. — Omi-san? întrebă Toranaga. — Yabu-sama are dreptate, Alteţă. Ishido o să răstălmăcească testamentul lui Taikō, ca să poată numi un nou Consiliu, foarte curând. Noul Consiliu va avea mandatul Împăratului. Duşmanii tăi se vor bucura şi cei mai mulţi din prietenii tăi vor şovăi şi astfel te vor trăda. Noul Consiliu te va acuza de trădare de îndată. Apoi... — Atunci e "Cer de Purpură"? îl întrerupse Yabu. — Dacă seniorul Toranaga porunceşte, da, dar eu nu cred că mandatul de acuzare are vreo valoare, cât de mică. Puteţi să nu-l luaţi în seamă! — De ce? întrebă Toranaga şi atenţia tuturor se îndreptă către Omi. — Sunt de aceeaşi părere, Alteţă. Ishido e periculos, neh? Orice daimyo care primeşte să-l ajute este, de asemenea, periculos. Bărbaţii adevăraţi îl cunosc pe Ishido aşa cum este şi, de asemenea, ştiu că Împăratul a fost păcălit din nou. Omi călca cu băgare de seamă în nisipuri mişcătoare, deşi ştia că puteau să-l înghită. — Eu cred că a făcut o ultimă greşeală, ucigându-l pe seniorul Sugiyama. Din cauza acestor omoruri murdare, eu acum cred că toţi daimyo îl vor bănui de trădare şi foarte puţini din cei aflaţi departe de mâna

lui Ishido, se vor pleca poruncilor acestui Consiliu. Sunteţi în siguranţă, pentru un timp. — Pentru cât de mult timp? — Va mai ploua încă vreo două luni. Când se vor opri ploile, Ishido va plănui să-l trimită pe Ikawa Jikku şi pe seniorul Zataki, împotriva voastră, deodată, să vă prindă în cleşte, iar armata principală a lui Ishido îi va sprijini de-a lungul drumului Tokaido. Între timp, până se vor opri ploile, fiecare daimyo care are ceva de împărţit cu vreun alt daimyo, va fi alături de Ishido, doar cu gura; până ce acesta va face prima mişcare. Apoi, eu cred că o să-l lase baltă şi o să înceapă se răzbune, sau să înşface pământuri, după voia lor. Imperiul va fi sfâşiat, ca înainte de Taikō, dar domnia-voastră, Alteţă, aliindu-vă cu Yabu-sama şi cu puţin noroc, aveţi destulă putere ca să ţineţi trecătorile către Kwanto şi Izu, împotriva primului val şi să-i respingeţi. Nu cred că Ishido va mai putea pregăti alt atac. Nu unul mare. Când Ishido şi ceilalţi îşi vor fi istovit puterile, puteţi să ieşiţi cu chibzuinţă din spatele munţilor împreună cu seniorul Yabu şi să luaţi treptat împărăţia în mâinile voastre. — Şi când va fi asta? — În vremea copiilor voştri, alteţă. — Spui să purtăm o bătălie defensivă? întrebă Yabu batjocoritor. — Cred că unindu-vă sunteţi amândoi în siguranţă în spatele munţilor. Aşteptaţi, Toranaga-sama, aşteptaţi până când aveţi mai mulţi aliaţi. Ţineţi trecătorile. Asta se poate face. Generalul Ishido este primejdios, dar nu atât de prost ca să-şi arunce întreaga sa forţă într-o singură bătălie. O să stea după zidurile castelului Osaka. Aşa că, pentru o vreme, nu trebuie să folosim regimentul. Trebuie să întărim paza şi să-l ţinem ca pe-o armă secretă, pregătit în orice moment, până când veţi ieşi din spatele munţilor. Dar acum nu cred că îl voi vedea folosit. Omi era conştient că toţi ochii îl priveau. Se înclină către Toranaga. — Vă rog, iertaţi-mă, că am vorbit atât de mult, Alteţă. Toranaga îl cântări din priviri, apoi se întoarse către fiul său. Văzu agitaţia abia stăpânită a tânărului şi ştiu că era timpul să-l aţâţe asupra prăzii. — Naga-san? — Ce spune Omi-san este adevărat, spuse Naga deîndată, încântat. Cea mai mare parte. Dar eu spun să folosim cele două luni să ne strângem aliaţi, să-l împingem pe Ishido şi mai mult şi când se opresc ploile, să atacăm pe neaşteptate. "Cer de Purpură". Toranaga întrebă: — Nu eşti de părerea lui Omi-san – un război prelungit? — Nu, dar asta nu e... Naga se opri. — Continuă, Naga-san. Vorbeşte deschis. Alb la faţă, Naga rămase cu gura închisă. — Ţi se porunceşte să continui. — Ei, bine, Alteţă, mi-am dat seama că... Din nou se opri, apoi spuse dintr-o suflare: — Nu e asta cea mai mare ocazie a ta să devii shōgun? Dacă reuşeşti să iei Kyoto şi să iei mandatul, de ce să formezi un Consiliu? De ce să nu ceri Împăratului să te facă shōgun? Ar fi cel mai bine pentru tine şi cel mai bine pentru împărăţie. Naga se străduia să nu-şi arate teama din voce, pentru că ceea ce spunea însemna trădare împotriva lui Yaemon şi cei mai mulţi samurai de aici, Yabu, Omi, Igurashi şi Buntaro, în special, îi erau devotaţi. — Eu cred c-ar trebui să fii shōgun, se întoarse el, împăciuitor către ceilalţi. Dacă această ocazie se iveşte, atunci să... Omi-san, ai dreptate, în ceea ce priveşte un război de durată, dar eu spun că seniorul Toranaga trebuie să ia puterea, ca să dea putere. Un război lung va ruina Imperiul, îl va despica într-o mie de fragmente, din nou. Cine vrea asta? Seniorul

Toranaga trebuie să fie shōgun. Ca să-i dăruiască imperiul lui Yaemon, seniorului Yaemon, imperiul trebuie să fie mai întâi în siguranţă. Nu se va mai ivi niciodată un prilej... Vorbele sale se pierdură. Îşi îndreptă spatele, înspăimântat că o spusese, bucuros că spusese deschis, în faţa tuturor, ceea ce gândise întotdeauna. Toranaga oftă. — N-am dorit niciodată să devin shōgun. De câte ori trebuie să o spun? Îmi sprijin nepotul Yaemon şi legatul lui Taikō. Privi la ei, unul câte unul. Ultimul pe Naga. Tânărul clipi, dar Toranaga spuse blând, momindu-l din nou: — Zelul şi tinereţea ta îţi sunt scuză. Din nefericire, mulţi alţii mai în vârstă şi mai înţelepţi decât tine, cred că asta e ambiţia mea. Nu e. Şi singura cale de-a pune capăt acestei prostii e ca seniorul Yaemon să ia puterea. Şi asta am de gând să fac. — Da, tată. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc, răspunse Naga disperat. Toranaga îşi îndreptă ochii către Igurashi. — Care-i sfatul tău? Samuraiul cu un singur ochi se scărpină. — Eu... eu sunt doar un soldat, nu un sfetnic, dar eu nu v-aş sfătui să porniţi "Cer de Purpură". Nu, dacă ne putem bate după voia noastră, aşa cum spune Omi-san. Am luptat în Shinano cu ani în urmă. Un ţinut rău. Iar atunci, seniorul Zataki era cu noi. N-aş vrea să mă războiesc în Shinano din nou – şi nicidecum dacă Zataki mi-ar fi duşman. Şi dacă nu ne putem încrede în seniorul Maeda, ei bine, cum puteţi plănui o bătălie dacă cel mai mare aliat al vostru v-ar putea trăda? Seniorul Ishido a pus două-trei sute de mii de oameni împotriva voastră şi încă mai ţine o sută de mii în Osaka. Chiar şi cu puştile, n-avem destui oameni ca să atacăm. Dar, în spatele munţilor, folosind puştile, aţi putea rezista la nesfârşit, dacă se întâmplă cum spune Omi-san. Am putea ţine trecătorile. Aveţi destul orez – nu aprovizionează Kwanto jumătate din împărăţie? Sau, cel puţin o treime? Şi v-am putea trimite tot peştele de care aveţi nevoie. Aţi fi în siguranţă. Lăsaţi-l pe seniorul Ishido şi pe diavolul de Jikkyu să vină la noi, dacă e să se întâmple cum a spus Omi-san, că, în curând, duşmanii se vor mânca unii pe alţii. Dacă nu, ţineţi pregătit "Cer de Purpură". Un bărbat poate să moară pentru stăpânul său doar o dată în viaţă. — Mai are cineva de adăugat ceva? întrebă Toranaga. Nimeni nu-i răspunse. — Mariko-san? — Eu nu se cade să vorbesc aici, Alteţă, replică ea. Sunt sigură că tot ce a fost de spus s-a spus, dar poate îmi îngăduiţi să vă întreb, în numele tuturor sfetnicilor de aici, ce credeţi că se va întâmpla? Toranaga îşi alese cu grijă cuvintele. — Eu cred că se va întâmplă ceea ce-a prezis Omi-san. Cu o singură deosebire. Consiliul nu va fi neputincios. Consiliul va avea destulă influenţă ca să strângă o forţă aliată invincibilă. Când se vor opri ploile, ea va fi aruncată împotriva Kwanto-ului, ocolind Izu. Kwanto va fi înghiţit, apoi Izu. Numai după ce voi fi mort, vor începe unii daimyo să se lupte între ei. — Dar de ce, Alteţă? se încumetă Omi. — Pentru că am prea mulţi duşmani. Stăpânesc Kwanto, m-am războit timp de mai bine de patruzeci de ani şi n-am pierdut niciodată o bătălie. Tuturor le e teamă de mine. Ştiu că, mai întâi, vulturii se vor aduna ca să mă distrugă. Mai târziu, se vor distruge între ei, dar mai întâi se vor aduna ca să mă distrugă pe mine, dacă vor putea. Să fie limpede şi pentru voi toţi, sunt singura ameninţare adevărată pentru Yaemon, chiar dacă eu cred că nu sunt asta. Asta este ironia. Toţi cred că vreau să fiu shōgun. Eu, nu. Este un alt război, care nu-i necesar deloc. Naga sparse tăcerea. — Şi-atunci, ce-ai de gând să faci, Alteţă? — Ei?

— Ce-ai de gând să faci? — Desigur, "Cer de Purpură", spuse Toranaga. — Dar spuneai c-o să ne înghită. — Desigur, dacă le dăm timp, dar nu am de gând să le dau nici un pic. Pornim războiul deîndată. — Dar ploile? Ce facem cu ploile? O să ajungem la Kyoto uzi. Înfierbântaţi, împuţiţi şi uzi. — Surpriza, mobilitatea, temeritatea şi precizia manevrelor câştigă războaiele, neh? Yabu-san avea dreptate. Puştile ne vor deschide drumul prin munţi. *** Mai bine de-o oră discutară planuri şi posibilităţile unui război pe scară largă în sezonul ploios. O strategie nemaiauzită. Apoi, Toranaga îi lăsă să plece, cu excepţia lui Mariko, spunându-i lui Naga să-i poruncească lui Anjin-san să vină. O privi îndepărtându-se. Fuseseră cu toţii nemăsurat de entuziaşti, odată ce hotărârea fusese anunţată – Naga şi Buntaro, în special. Doar Omi fusese rezervat şi gânditor şi neconvins. Toranaga nu-l pusese la socoteală pe Igurashi, pentru că ştia că, pe bună dreptate, soldatul va face doar ceea ce poruncea el. Şi-l înlătură din gândurile sale pe Yabu, o momâie, trădător desigur, dar tot o momâie. Omi era singurul demn de luat în seamă. Gândi: "Mă întreb dacă a înţeles până acum ce-am de gând să fac, cu adevărat?" — Mariko-san, te rog, află, cu tact, cât de mult ar costa contractul curtezanei? Ea clipi din ochi. — Kiku-san, Alteţă? — Da. — Acum, Alteţă? Acum? — Diseară ar fi minunat. O privi prietenos: — Poate contractul nu-i neapărat pentru mine. Poate pentru unul dintre ofiţerii mei. — Îmi închipui că preţul va depinde de persoană, Alteţă. — Şi eu îmi închipui, dar fixează un preţ. Bineînţeles că fata are dreptul să refuze, dacă doreşte, când va fi aflat numele samuraiului, dar spune-i stăpânei sale, mama-san, că nu mă aştept ca fata să aibă proasta creştere de a nu avea încredere în alegerea mea. Spune-i stăpânei ei, de asemenea, că Kiku este o doamnă de primă clasă în Mishima şi nu în Yedo, sau Osaka, sau Kyoto, adăugă inspirat Toranaga, aşa că mă aştept să plătesc preţurile din Mishima şi nu din Yedo, sau Osaka, sau Kyoto. — Da, Alteţă, desigur. Toranaga îşi mişcă umărul ca să-şi domolească durerea, schimbând poziţia săbiilor. — Pot să vă masez spatele, Alteţă, sau să trimit după Suwo? — Nu, mulţumesc, am să-l chem pe Suwo mai târziu. Toranaga se ridică şi se uşură cu plăcere, apoi se aşeză din nou. Purta un chimonou de mătase scurt, uşor, cu pătrate albastre şi sandale simple, de paie. Evantaiul său era albastru şi decorat cu emblema sa. Soarele era aproape de apus, iar norii de ploaie se îngrămădeau greoi. — Nemăsurată e viaţa, spuse el fericit. Pot aproape auzi ploaia aşteptând să se nască. — Da, spuse ea. Toranaga gândi o clipă, apoi rosti, ca un poem: Cerul Pârjolit de soare Plânge

Lacrimi fecunde. Supusă, Mariko îşi puse mintea la lucru, ca să joace acest joc de-a poemul cu el, atât de popular printre cei mai mulţi samurai. Răsucind neaşteptat cuvintele poemului pe care îl făcuse el, adaptându-le, făcu altele din ale lui. După un moment, ea răspunse: Dar, pădurea, Rănită de vânt Plânge frunze Moarte. — Bine spus, foarte bine spus! Toranaga o privi mulţumit, bucurându-se de ceea ce vedea. Era îmbrăcată într-un chimonou verde palid, cu desene reprezentând bambuşi, un obi verde închis şi o umbrelă portocalie. Părul negru albăstrui, strâns într-un coc înalt, sub pălăria cu boruri largi, avea o minunată strălucire. Îşi aminti, cu nostalgie, cum ei toţi, chiar şi dictatorul Goroda, o voiseră când avea treisprezece ani şi tatăl ei, Akechi Jinsai, o prezentase pentru prima dată, ca pe cea mai mare fiică a sa, la curtea lui Goroda. Şi cum Nakamura, viitorul Taikō, îl rugase pe dictator să i-o dea lui şi cum, atunci, Goroda râsese şi, de faţă cu toţi, îl numise "mica sa maimuţă-general, în călduri", şi cum îi spusese: "Vezi-ţi de bătălii, ţărane, nu te lupta să astupi găuri de vază!" Akechi Jinsai râsese alături de ceilalţi, de Nakamura, rivalul său la bunăvoinţa lui Goroda, principalul motiv pentru care Nakamura găsise plăcere în a-l zdrobi. Şi pentru care Nakamura, de asemenea, se bucurase privindu-l pe Buntaro zvârcolindu-se ani întregi, Buntaro, căruia i se dăduse fata ca să întărească o alianţă între Goroda şi Toda Hiro-matsu. "Mă întreb, îşi spuse Toranaga răutăcios, privind-o, mă întreb, dacă ar muri Buntaro, ar primi ea să fie una din concubinele mele?" Toranaga preferase întotdeauna femei cu experienţă, văduve, sau divorţate, dar niciodată prea drăguţe, sau prea isteţe, sau prea tinere, sau prea sus-puse, ca să n-aibă niciodată prea multe necazuri şi să fie întotdeauna mulţumit. Chicoti ca pentru el. N-am să-i cer niciodată asta, pentru că are tot ceea ce nu vreau la o concubină, afară doar de vârsta ei, care e perfectă. — Alteţă? întrebă ea. — Mă gândeam la poemul tău, Mariko-san, spuse şi mai binevoitor, apoi adăugă: De ce atâta viforniţă? Vara Trebuie să vină, ca şi lăsarea Glorioasei toamne. Ea spuse drept răspuns: Dacă aş putea folosi cuvintele Ca frunzele căzătoare, Ce rug Ar mai face poemele mele! El râse şi se înclină cu prefăcută umilinţă. — Îţi recunosc victoria, Mariko-sama. Care ar fi răsplata? Un evantai, ori o eşarfă pentru părul tău? — Vă mulţumesc, Alteţă, replică ea. Da, orice vă face plăcere. — Zece mii de koku pe an, pentru fiul tău. — Oh, Alteţă! Nu merităm o asemenea bunăvoinţă! — Ai câştigat o victorie. Victoriile şi datoria trebuie răsplătite. Câţi ani are Saruji acum?

— Cincisprezece, aproape cincisprezece. — Ah, da. A fost logodit cu una dintre nepoatele seniorului Kyama, de curând, nu-i aşa? — Da, Alteţă. În luna a unsprezecea, anul trecut. Luna Îngheţului Alb. Acum e la Osaka, cu seniorul Kyama. — Bine. Zece mii de koku, începând deîndată. O să trimit întăririle cu poşta de mâine. Acum, de ajuns cu poemele. Te rog, spune-mi, părerea ta. — Părerea mea, alteţă, e că suntem cu toţii în siguranţă în mâinile voastre, aşa cum pământul este în siguranţă în mâinile voastre. — Vreau să fii serioasă. — Oh, dar sunt, Alteţă. Vă mulţumesc faţă de bunăvoinţa arătată faţă de fiul meu. Asta face totul perfect. Cred că tot ceea ce veţi face, va fi bine. În numele Fecioarei – da, în numele Fecioarei, jur că cred în asta. — Bine. Dar tot vreau părerea ta. Îndată, ea-i răspunse, fără să-şi caute cuvintele, ca de la egal la egal. — Mai întâi ar trebui să-l aduci pe seniorul Zataki, în taină înapoi, de partea ta. Gândesc că, fie ştii cum s-o faci, fie, probabil, ai o înţelegere secretă cu fratele tău vitreg şi i-ai sugerat "dezertarea mistică", în primul rând, ca să linişteşti pe Ishido. Apoi, n-ai să ataci niciodată primul. Niciodată. Întotdeauna ai sprijinit pe cei care au răbdare şi-ai atacat numai când erai sigur că vei învinge. Aşa că, poruncind în public "Cer de Purpură" de îndată, este o altă manevră. Apoi, momentul: părerea mea este că ar trebui să faci ceea ce vei face. Prefăcându-te că porunceşti "Cer de Purpură", dar niciodată pornind. Asta o să-l zăpăcească pe Ishido, pentru că, desigur, iscoadele, de aici şi din Yedo, îi vor raporta planul tău şi-o să trebuiască să-şi împrăştie forţele, ca un stol de potârnichi în vreme proastă, să se pregătească pentru o ameninţare ce n-o să devină niciodată realitate. Între timp, o să-ţi petreci următoarele două luni adunându-ţi aliaţii, ca să năruieşti alianţele lui Ishido şi să-i sfărâmi coaliţia. Ceea ce trebuie să faci pe orice cale şi, desigur, trebuie să-l atragi pe Ishido afară din castelul Osaka. Dacă nu, Alteţă, el o să învingă, sau, cel puţin, ai să pierzi shōgunatul. Tu... — Mi-am făcut destul de clară poziţia mea faţă de asta, se răsti Toranaga, fără să mai fie amuzat. Şi... uiţi de tine. Mariko spuse fericită şi fără grijă: — Trebuie să dezvălui taine, astăzi, Alteţă, din pricina ostatecilor. E un cuţit în inima ta. — Ce-i cu ei? — Ai răbdare cu mine, te rog, Alteţă. S-ar putea să nu mai pot niciodată să vorbesc cu tine, în felul pe care Anjin-san l-ar numi "pe şleau, englezeşte". Nu eşti niciodată singur ca acum. Te rog să-mi ierţi proastele mele maniere. Mariko îşi adună toată voinţa şi spre uimirea lui, continuă să vorbească ca de la egal, la egal. — Opinia mea neclintită este că Naga-san a avut dreptate. Trebuie să devii shōgun, altfel nu-ţi vei îndeplini datoria ta către Imperiu şi către neamul Minowara. — Cum îndrăzneşti să spui un asemenea lucru? Mariko rămase senină, mânia lui neatingând-o de loc. — Te sfătuiesc să te căsătoreşti cu doamna Ochiba. Mai sunt opt ani până când Yaemon va fi destul de în vârstă, după lege, să moştenească şi asta e o veşnicie. Cine ştie ce s-ar putea întâmpla în opt luni, darămite în opt ani. — Întreaga ta familie poate fi ştearsă de pe faţa pământului în opt zile! — Da, Alteţă. Dar asta n-are nimic de-a face cu tine, cu datoria ta şi cu împărăţia. Naga-san are dreptate. Trebuie să iei puterea ca să dai putere. Cu gravitate prefăcută, ea adăugă dintr-o suflare: — Şi acum, îngăduie-i credinciosului tău sfetnic să-şi facă seppuku, sau trebuie s-o fac mai târziu, şi se prefăcu că leşină. Toranaga rămase cu gura căscată în faţa nemaipomenitei ei obrăznicii,

apoi izbucni in râs, lovind cu pumnul în pământ. Când fu în stare să vorbească, spuse printre sughiţuri: — N-am să te-nţeleg niciodată, Mariko-san! — Ah, ba da, Alteţă, spuse ea, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte. Eşti prea bun să-ţi laşi vasalul devotat să te facă să râzi, să asculţi cererile ei, să spună ce trebuie spus, ceea ce e necesar să fie spus. Te rog, iartă-mi neobrăzarea. Te rog. — De ce-aş face-o? Eh, de ce, zâmbi Toranaga bine dispus. — Din cauza ostaticilor, Alteţă, spuse ea simplu. — Ah, a lor! Redeveni serios. — Da, trebuie să plec la Osaka. — Da, spuse ea, ştiu.

CAPITOLUL 38 Însoţit de Naga, Blackthorne cobora morocănos dealul, către cele două siluete, aşezate pe perne în centrul inelului format de străji. În spatele străjilor se vedeau înălţimile munţilor, care se ridicau până la cerul înnorat. Era zăpuşeală. Îl durea capul din cauza necazurilor din ultimile zile, din cauza îngrijorării pricinuite de Mariko şi pentru că nu era în stare să vorbească în japoneză pentru un timp îndelungat. Acum o recunoscuse şi o parte din amărăciune îl părăsi. Fusese de multe ori la casa lui Omi, ca s-o vadă pe Mariko sau să întrebe despre ea. Samuraii îl îndepărtaseră întotdeauna politicos, dar hotărât. Omi îi spusese, ca unui tomodashi, unui prieten, că ea era bine. — Nu-ţi face griji, Anjin-san. Înţelegi? — Da, spusese el, înţelegând doar că nu putea s-o vadă. Apoi fusese chemat de Toranaga şi vroise să-i spună atâtea, dar din pricină că-i lipseau cuvintele, nu reuşise să facă altceva decât să-l enerveze. Fujiko se dusese de mai multe ori s-o vadă pe Mariko. Când se întorcea, îi spunea întotdeauna că Mariko era bine, adăugând nelipsitul "shinpai suruna Anjin-san, wakarimasu? ", nu-ţi face griji, înţelegi? Buntaro se purta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Când se întâlneau, în timpul zilei, se salutau politicos. Dacă nu punea la socoteala folosirea băii sale, din când în când, Buntaro era ca oricare alt samurai din Anjiro, nici prietenos, nici neprietenos. De dimineaţă până seara, Blackthorne n-avea o clipă de răgaz, din cauza ritmului accelerat al instrucţiei. Trebuise să-şi domine sentimentul de nemulţumire şi stânjeneală, când încerca să-i înveţe şi să înveţe la rândul lui, limba. La căderea nopţii, era întotdeauna istovit. Încins, asudat şi ud leoarcă de ploaie. Şi singur. Niciodată nu se simţise atât de singur, atât de conştient că nu aparţine acestei lumi străine. Apoi, în urmă cu trei zile, începuse nenorocirea. Fusese o zi lungă şi umedă. La apusul soarelui, călărea obosit spre casă şi dintr-odată, simţise că ceva rău se întâmplase în casa lui. Fujiko îl întâmpinase neliniştită. — Nan desu ka? Ea-i răspunsese blând, îndelung, cu ochii coborâţi. — Wakarimasen! Nu înţeleg! Nan desu ka? întrebase el din nou, nerăbdător, oboseala făcându-l nervos. Atunci ea îl chemase în grădină. Îi arătase streaşina, dar i păruse acoperişul neatins. Cu multe cuvinte şi semne, se dumirise cele din urmă că ea arăta către locul în care atârnase el fazanul. — Oh, am uitat de asta! Watashi... dar nu-şi putuse aminti cum spune, aşa că doar ridicase obosit din umeri. Wakarimasu, nan desu kiji ka? Înţeleg. Ce s-a întâmplat cu fazanul? Servitorii priveau din uşi şi ferestre, împietriţi de spaimă. Ea vorbise

din nou. Se concentrase, dar cuvintele nu aveau sens. — Wakarimasen, Fujiko-san. Nu înţeleg, Fujiko-san. Ea inspirase adânc, apoi, tremurând, imitase pe cineva care ia fazanul, îl duce şi-l îngroapă. — Ah! Wakarimasu, Fujiko-san. Wakarimasu! Începea să miroasă prea tare? întrebase şi cum nu ştia cuvântul în japoneză, îşi ţinuse nasul şi mimase mirosul urât. — Hai, hai, Anjin-san. Dozo, gomen nasai, gomen nasai. Ea imitase sunetul muştelor şi cu mâinile sugerase imaginea unui nor zumzăitor. — Ah, so desu! Wakarimasu. Mai demult şi-ar fi cerut iertare şi, dac-ar fi ştiut cuvintele, ar fi spus: "Îmi pare foarte rău pentru că te-a tulburat." În loc de asta, ridicase doar din umeri, se întinsese şi mormăise: — Shigata ga nai, dorind doar să se lase pătruns de extazul băii şi masajului, singura bucurie care-i făcea viaţa posibilă. La dracu' cu el!, spusese în engleză, răsucindu-se pe călcâie. Dacă eram aici în cursul zilei, aş fi băgat de seamă. La dracu'! — Dozo, Anjin-san? — Shigata ga nai, repetase el, mai tare. — Ah, so desu, arigato goziemashita. — Tare tom desu ka? Cine l-a luat? — Ueki-ya. — Oh, şmecherul ăla bătrân? Ueki-ya, grădinarul? Bătrânul molcom, fără dinţi, care îngrijea plantele cu mâini iubitoare şi-i făcea grădina minunată. — Yoi. Motte kuru. Ueki-ya. Bine. Adu-l încoace. Fujiko clătinase din cap. Faţa ei devenise albă. — Ueki-ya shinda desu, shinda desu, şoptise. — Ueki-ya ga shindato? Donyoni? Doshité? Doshité shindanoda? Cum? De ce? Cum a murit? Ea arătase către locul unde fusese fazanul, apoi rostise o sumedenie de cuvinte blânde, de neînţeles. Apoi, imitase o singură lovitură de sabie. — Doamne Isuse Christoase! L-ai ucis pe bătrânul acela din cauza unui blestemat de fazan? Dintr-o dată toţi servitorii ţâşniseră în grădină şi căzuseră în genunchi. Îşi puseseră capetele în ţărână şi îngheţaseră aşa, chiar şi copiii bucătarului. — Ce drăcia-dracului se-ntâmplă aici? Blackthorne îşi ieşise aproape din fire. Fujiko aşteptase răbdătoare până se strânseseră cu toţii acolo apoi, îngenunchiase şi ea şi se înclinase ca un samurai, nu ca un ţăran. — Gomen nasai, dozo gomen na... — Dar-ar ciuma-n gomen nasai-ul vostru! Cu ce drept ai făcut tu asta, eh? Şi începuse să înjure furios. — Pentru Dumnezeu, pentru ce nu m-ai întrebat pe mine, mai întâi? Se străduise să se stăpânească, conştient că toţi slujitorii săi ştiau că ar fi putut, după lege, s-o ciopârţească pe Fujiko şi pe toţi laolaltă, aici, în grădină, pentru că-i pricinuiseră o asemenea neplăcere, sau chiar fără nici un motiv şi că nici chiar Toranaga însuşi n-ar fi putut să se amestece în felul în care-şi conducea el propria casă. Văzu unul dintre copii, tremurând îngrozit. "Doamne Iisuse, din ceruri, dă-mi putere!" Se sprijini de unul din stâlpii verandei, ca să se liniştească. — Nu e vina ta, spusese răguşit, fără să-şi dea seama că vorbea japoneza. Este vina ei. Tu, târfă ucigaşă! Fujiko îşi ridică încet privirea. Văzu degetul acuzator şi ura de pe chipul lui. Şopti o poruncă slujnicei ei, Nigatsu. Nigatsu îşi clătină capul şi începu să spună ceva rugător.

— Ima. Slujnica porni în fugă. Se reîntoarse cu sabia lungă şi cu lacrimile curgându-i pe faţă. Fujiko luă sabia şi o oferi lui Blackthorne cu ambele mâini. Vorbi şi, deşi el nu cunoştea toate cuvintele, ştia ce voia să spună. "Sunt vinovată. Te rog, ia-mi viaţa, pentru că te-am nemulţumit." — Iyé! El înşfăcă sabia şi-o aruncă. — Crezi că asta îl va aduce pe Ueki-ya din nou la viaţă? apoi, dintr-odată, înţelesese ce făcuse şi ce făcea în acele clipe. Oh, Iisuse Cristoase! Îi părăsise cuprins ds disperare. Se dusese pe înălţimile de deasupra satului, lângă altarul de sub străvechii chiparoşi şi plânsese. Plânsese pentru că un om bun murise fără rost şi pentru că ştia că el îl ucisese. — Doamne Dumnezeule, iartă-mă! Eu sunt de vină, nu Fujiko! Eu l-am ucis! Am poruncit ca nimeni să nu atingă fazanul, în afară de mine. Am întrebat-o dacă toată lumea a înţeles şi ea a spus "da". Am poruncit asta cu gravitate prefăcută, dar acum nu mai are importanţă. Am dat porunci, cunoscând legea lor şi cunoscându-le obiceiul. Bătrânul mi-a încălcat porunca prostească, aşa că ce altceva putea să facă Fujiko? Eu sunt de vină. Cu timpul, lacrimile se istoviseră. Se făcuse noapte deplină. Se reîntorsese acasă. Fujiko îl aşteptase ca întotdeauna, dar singură. Sabia era pe genunchii ei. I-o întinse din nou. — Dozo, dozo, Anjin-san. — Iyé, spusese, luând sabia aşa cum ar fi trebuit să fie luată o sabie. Iyé, Fujiko-san, shigata ga nai, neh? Karma, neh? O atinsese, ca pentru a-i cere iertare. Ştia că ea trebuia să îndure tot ce era mai rău din prostia lui. Lacrimile ei izbucniseră. — Arigato, arigato go-goziemashita, Anjin-san, spusese ea suspinând. Gomen nasai... Inima lui fusese cuprinsă de înduioşare. Da, îşi zisese cu adâncă tristeţe, dar asta nu te poate scuza pe tine, sau îndepărta umilirea ei, sau să-l aducă pe Ueki-ya la viaţă. Tu eşti de vină. Trebuia să te fi gândit. — Anjin-san, spuse Naga. — Da, Naga-san. Se smulse din valul de remuşcare şi privi în jos, către tânărul care păşea alături de el. — Iartă-mă, ce-ai spus? — Am spus că sper să fiu prietenul tău. — Ah, îţi mulţumesc. — Şi poate că ar trebui... Urmă o învălmăşeală de cuvinte, pe care Blackthorne nu o înţelese. — Poftim? — Înveţi, neh? Înţelegi, înveţi? Să mă înveţi despre lume. — Ah, da, îmi pare rău. Să te învăţ, ce, te rog? — Despre pământurile străine din afara pământurilor noastre. Lumea, neh? — Ah, acum înţelege. Da, încerc. Se aflau acum în apropierea străjilor. — Încep mâine, Anjin-san? Prieteni, neh? — Da, Naga-san. Încerc. — Bine. Foarte mulţumit, Naga dădu din cap. Când ajunseră la samurai, Naga le porunci să se dea la o parte, făcându-i semn lui Blackthorne să meargă singur. El se supuse, simţindu-se foarte singur în mijlocul cercului de bărbaţi. — Ohayo, Toranaga-sama,ohayo, Mariko-san, spuse, alăturându-li-se. — Ohayo, Anjin-san. Dozo suwaru. Bună ziua, Anjin-san. Te rog, ia loc. Mariko îi zâmbi.

— Ohayo, Anjin-san. Ikaga desu ka? — Yoi, domo. O privi, bucuros că o poate vedea. — Prezenţa ta mă umple de bucurie, de o mare bucurie, spuse el în latină. — Şi a ta. Este atât de bine să te văd. Dar este o umbră asupra ta. De ce? — Nan ja? întrebă Toranaga. Ea îi spuse despre ce se vorbea. Toranaga mormăi, apoi vorbi. — Stăpânul meu spune că arăţi apăsat de griji, Anjin-san. Şi eu trebuie să spun acelaşi lucru. Te întreabă, ce te îngrijorează? — N-am nimic, domo, Toranaga-sama. Nane mo. Nu-i nimic. — Nan ja, întrebă Toranaga direct. Nan ja? Ascultător, Blackthorne replică deîndată. — Ueki-ya, spuse neputincios. Ueki-ya. — Ah so desu. Toranaga vorbi îndelung cu Mariko. — Stăpâul meu spune că nu e nevoie să fii trist în privinţa bătrânului grădinar. Îmi cere să-ţi spun că totul s-a petrecut foarte oficial. Bătrânul grădinar a înţeles pe deplin ce făcea. — Nu înţeleg. — Da. Ţi-ar fi foarte greu, dar, vezi, Anjin-san, fazanul putrezea la soare. Muştele roiau. Îngrozitor. Sănătatea dumitale, sănătatea concubinei dumitale şi sănătatea întregii case era ameninţata. De asemenea, îmi pare rău, mai fuseseră câteva plângeri, foarte discrete şi politicoase, din partea şefului servitorilor lui Omi-san şi a altora. Una din regulile noastre cele mai importante este ca individul să nu tulbure niciodată armonia grupului, îţi aminteşti? Aşa că, trebuia făcut ceva. Vezi, putreziciunea şi mirosul de putreziciune sunt revoltătoare pentru noi. Este cel mai urât miros din lume, pentru noi. Îmi pare rău, am încercat să-ţi spun, dar... ei bine, e unul dintre lucrurile care ne face să ne pierdem puţin cu firea. Şeful servitorilor domniei tale... — De ce n-a venit cineva la mine imediat? De ce nu mi-a spus, pur şi simplu? o întrebă Blackthorne. Fazanul n-avea nici o importanţă pentru mine. — Ce era de spus? Dăduseşi nişte porunci. Eşti şeful casei tale. Ei nu-ţi cunoşteau obiceiurile şi nu ştiau cum să facă altfel, decât să rezolve încurcătura după obiceiurile noastre. Ea îi vorbi lui Toranaga pentru o clipă, explicându-i ce spusese Blackthorne şi apoi, se reîntoarse la el. — Te nemulţumeşte asta? Vrei, te rog, să cotinui? — Da, te rog, Mariko-san. — Eşti sigur? — Da. — Ei, bine, şeful servitorilor, bucătarul Dinte Mic, a adunat toţi slujitorii domniei tale, Anjin-san. Mura, starostele satului, a fost rugat să participe oficial. S-a hotărât că eta satului nu puteau fi chemaţi să ia fazanul de acolo. Aceasta era doar o problemă a casei. Unul dintre servitori trebuia să-l ia şi să-l îngroape, chiar dacă dumneata dăduseşi poruncă că nu trebuia să fie mişcat din loc. De bună seamă, concubina dumitale avea datoria să vegheze ca ordinele să-ţi fie respectate. Bătrânul grădinar a cerut să i se îngăduie să-l ia el. În ultima vreme, îl durea pântecele şi ziua şi noaptea şi găsea îngenuncheatul pentru plivit şi sădit foarte obositor şi nu-şi mai putea îndeplini datoria după dorinţa lui. Al treilea ajutor de bucătar s-a oferit, de asemenea, spunând că era foarte tânăr şi prost şi era sigur că viaţa lui era lipsită de valoare, faţă de asemenea problemă importantă. În cele din urmă, cinstea i s-a dat bătrânului grădinar. Pe bună dreptate, a fost o mare cinste, Anjin-san. S-au înclinat cu toţii în faţa lui, foarte solemn şi el le-a răspuns, apoi a luat fericit lucrul acela, şi l-a

îngropat, spre uşurarea tuturor. Când s-a întors, a venit de-a dreptul la Fujiko-san şi i-a spus ce-a făcut – nu-ţi ascultase porunca, neh? Ea i-a mulţumit pentru că îndepărtase pricina tulburărilor, apoi îi spusese să aştepte. A venit la mine să-mi ceară sfatul şi m-a întrebat ce-ar trebui să facă. Problema fusese rezolvată după lege şi trebuia să fie sfârşită tot după lege. I-am spus că nu ştiu, Anjin-san. L-am întrebat pe Buntaro-san, dar nici el nu ştia. Era complicat din cauza dumitale. Aşa că ea l-a întrebat pe seniorul Toranaga. Seniorul Toranaga a vorbit el însuşi cu concubina dumitale. Mariko se întoarse iarăşi către Toranaga şi-i spuse unde ajunsese în cursul poveştii, aşa cum i se ceruse. Toranaga vorbi iute. Blackthorne îi privea. Femeia atât de micuţă şi drăguţă şi binevoitoare, bărbatul îndesat, tare ca piatra, cu cingătoarea strânsă peste pântecul mare. Toranaga nu vorbea dând din mâini, ca alţii, le ţinea nemişcate, stânga proptită în şold şi cealaltă întotdeauna pe mânerul săbiei. — Hai, Toranaga-sama, hai. Mariko aruncă o privire către Blackthorne şi continuă la fel de oficial. — Stăpânul nostru îmi cere să-ţi explic, îmi pare rău, dacă ai fi fost japonez, n-ar fi fost nici o dificultate, Anjin-san. Bătrânul grădinar s-ar fi dus, pur şi simplu, către locul de incinerare, ca să-şi primească eliberarea, dar, te rog să mă ierţi, eşti străin, chiar dacă seniorul Toranaga te-a făcut hatamoto, unul dintre vasalii săi personali, şi a fost o problemă de-a hotărî dacă poţi fi considerat legal samurai, sau nu. Mă simt onorată să-ţi spun că el a hotărât că dumneata eşti samurai şi că ai drepturi de samurai. Aşa că totul a fost rezolvat de îndată şi simplu. O crimă fusese comisă. Poruncile dumitale fuseseră încălcate cu bună-ştiinţă. Legea e limpede. Nu e de ales. Deveni gravă. — Dar seniorul Toranaga ştie cât de uşor te înduioşezi când este vorba de un omor, aşa că, pentru a te scuti de suferinţă, el personal a poruncit unuia dintre samuraii săi să-l trimită pe bătrânul samurai în nefiinţă. — Dar de ce nu m-a întrebat pe mine cineva, mai întâi? Fazanul nu însemna nimic pentru mine. — Fazanul n-are nici o legătură cu asta, Anjin-san, îi explică ea. Eşti şeful unei case. Legea spune că toţi membrii casei dumitale trebuie să-ţi dea ascultare. Bătrânul grădinar a încălcat legea, cu bună-ştiinţă. Întreaga lume s-ar prăbuşi, dacă oamenilor li s-ar îngădui să se joace cu legea. Dumitale... Toranaga o întrerupse şi vorbi. Ea îl ascultă, îi răspunse la câteva întrebări, apoi, din nou, el îi făcu semn să continue. — Hai. Seniorul Toranaga vrea să te asigur că el personal s-a îngrijit ca bătrânul grădinar să primească repede şi fără dureri moartea onorabilă pe care o merita. Ba chiar i-a împrumutat samuraiului propria sa sabie, care este foarte ascuţită şi ar trebui să-ţi mai spun că bătrânul grădinar a fost foarte mândru că, spre sfârşitul zilelor sale, a putut să fie de ajutor casei dumitale, Anjin-san. Mândru că a ajutat la limpezirea statutului dumitale de samurai, în faţa tuturora. Cel mai mult a fost mândru de onoarea care i s-a făcut. Nu au fost folosiţi călăii publici, Anjin-san. Seniorul Toranaga vrea să-ţi explic asta foarte limpede. — Îţi mulţumesc, Mariko-san. Îţi mulţumesc, pentru că ai spus-o atât de limpede. Blackthorne se întoarse către Toranaga şi se înclină foarte corect. — Domo, Toranaga-sama. Domo, arigato. Wakarimasu, domo. Toranaga se înclină, la rândul său, binevoitor. — Yoi, Anjin-san. Shinpai suru monojanai, neh? Shigata ganai, neh? Bine. Acum nu-ţi face griji, neh? Ce puteai să faci, neh? — Nané mo. Nimic. Blackthorne răspunse întrebărilor pe care Toranaga i le puse, despre pregătirea tragerilor cu muscheta, dar nimic din ceea ce spuneau nu

ajungea până la el. Mintea i se învârtea sub apăsarea celor ce-i fuseseră spuse. Se purtase urât cu Fujiko în faţa tuturor servitorilor şi nesocotise încrederea tuturor celor din casa sa, pe când Fujiko făcuse doar ceea ce era drept, ca şi ei, dealtfel. Fujiko n-a avut nici o vină şi nici ceilalţi. Singurul vinovat sint eu. Nu pot să întorc înapoi ceea ce s-a întâmplat. Nici pentru Ueki-ya, nici pentru ea, sau pentru ei. Cum pot să trăiesc cu această ruşine? Stătea în faţa lui Toranaga, cu picioarele încrucişate, cu săbiile în brâu, iar briza uşoară dinspre mare îi flutura chimonoul. Ascultă posomorât şi răspunse şi nimic n-avea importanţă. — Vine războiul, spuse ea. — Când? întrebă el. — Foarte curând, spuse ea, aşa că trebuie să pleci deîndată cu mine. Trebuie să mă însoţeşti o parte din drum, Anjin-san, pentru că eu mă duc la Osaka, dar dumneata trebuie să ajungi la Yedo, pe uscat, să-ţi pregăteşti corabia pentru război. Brusc, tăcerea deveni apăsătoare. Apoi, pământul începu să tremure. Îşi simţi plămânii gata să explodeze şi fiecare fibră a fiinţei sale începu să ţipe, în panică. Încercă să se ridice, dar nu putu şi văzu că toate străjile erau la fel de neajutorate. Toranaga şi Mariko se agăţaseră cu disperare de pământ, cu mâinile şi picioarele. Urletul cutremurător, înspăimântător, venea din cer şi din pământ. Îi înconjură, crescând din ce în ce mai mult până când timpanele lor fură gata să pleznească. Se simţiră scufundaţi în vibraţii. Pentru o clipă, vibraţiile încetară, dar ei rămaseră sub stăpânirea spaimei. Simţi greaţa urcând în gâtlej, mintea sa refuzând să înţeleagă, ţipând că acesta era pământul care era tare şi sigur şi nu marea, unde lumea se legăna în fiece clipă. Scuipă ca să înlăture gustul amar din gură, încleştându-se din nou de pământul tremurător, icnind din nou şi din nou. O avalanşă de bolovani se porni din munţii dinspre nord şi bubui în valea de dedesubt, adăugându-se tumultului. O parte din tabăra samurailor dispăru. Se trânti pe brânci, ca şi Toranaga şi Mariko. Se auzi strigând, dar nici un sunet nu părea să iasă de pe buzele lui sau ale lor. Tremurul încetă. Pământul era din nou nemişcat, nemişcat cum fusese din totdeauna, nemişcat, cum ar fi trebuit să fie mereu. Mâinile, genunchii şi întregul său trup tremurau nestăpânite. Încercă să-şi domolească tremurul şi să-şi recapete suflul. Apoi pământul mugi din nou. Al doilea cutremur începu. Era mai puternic. Pământul se despică la celălalt capăt al platoului. Crăpătura se căscă către ei cu o viteză de necrezut, trecu la şase paşi depărtare şi continuă mai departe. Necrezându-şi ochilor, îi văzu pe Toranaga şi Mariko clătinându-se pe marginea despicăturii, unde ar fi trebuit să fie pământ tare. Ca într-un coşmar îl văzu pe Toranaga, cel mai aproape de genunea hulpavă, începând să alunece în adâncuri. Îşi ieşi din uluială şi se aruncă înainte. Mâna sa dreaptă înşfăcă brâul lui Toranaga, în timp ce pământul tremura ca o frunză în vânt. Crăpătura era adâncă de douăzeci de paşi şi lată de zece şi mirosea a moarte. Noroi şi bolovani alunecau în jos, trăgându-l pe Toranaga cu ele. Blackthorne se zbătu să găsească un sprijin mâinilor şi picioarelor sale, tânjind după un ajutor din partea lui Toranaga, aproape tras în abis. Încă pe jumătate ameţit, Toranaga îşi înfipse degetele picioarelor în peretele abrupt şi, târât de Blackthorne, se căţără afară. Zăceau amândoi gâfâind, în siguranţă. În acel moment începu un alt cutremur. Pământul se despică din nou. Mariko ţipă. Încercă să sară într-o parte, dar noua despicătură o înghiţi. Înnebunit, Blackthorne se târî către muchie, mişcările pământului dezechilibrându-l. La marginea prăpastiei privi în jos. Ea tremura pe un prag de stâncă, la câţiva paşi dedesubt. Pământul se legăna, iar cerul privea de deasupra. Crăpătura era adâncă de treizeci de

paşi şi lată de zece. Muchia ei se sfărâmă sub el, ameninţător. Se lăsă să alunece în jos, aproape orbit de noroi şi pietre şi o prinse, trăgând-o către siguranţa unei alte lespezi. Împreună se luptară să-şi păstreze echilibrul. O nouă cutremurare. Buza prăpas-tiei cedă aproape cu totul şi se simţiră pierduţi. Apoi, mâna de fier a lui Toranaga îl prinse de cingătoare, oprindu-le alunecarea în iad. — Pentru Dumnezeu! urlă Blackthorne, cu braţele aproape smulse din umeri de efort, ţinând-o cu o mână şi căutând disperat puncte de sprijin cu picioarele şi cealaltă mină. Toranaga trase de el până când ajunseră din nou la un prag îngust, apoi brâul se rupse. Un moment de pauză între zguduituri îi dădu timp lui Blackthorne s-o ridice pe muchia de stâncă, în timp ce resturile plouau peste ei. Toranaga ţâşni la adăpost, strigându-i să se grăbească. Crăpătura urlă şi începu să se închidă, cu Blackthorne şi Mariko încă adânc în gâtlejul ei. Toranaga nu le mai putea fi de ajutor. Groaza îi dădu lui Blackthorne puteri neomeneşti şi cumva reuşi s-o smulgă pe Mariko din mormânt şi s-o arunce afară. Toranaga o înşfăcă de încheietura mâinii şi o trase peste marginea prăpastiei. Blackthorne ţâşni după ea, dar se rostogoli înapoi când o parte din perete se prăbuşi. Celălalt perete scrâşni înfiorător, apropiindu-se. Noroi şi pietre cădeau din el. Pentru o clipă se gândi că era prins în capcană, dar se smulse şi se târî afară din acel mormânt. Zăcea pe muchia de piatră care tremura, înghiţind aer, nefiind în stare să se târască mai departe, cu picioarele în crăpătura care se închidea. Mişcarea muchiilor de pământ se opri, lăsând un şanţ de şase picioare lărgime şi opt adâncime. Zgomotul şi clătinăturile încetară. Pământul nu se mai mişcă. Tăcerea se întinse peste tot. În coate şi genunchi, aşteptară ca nebunia să înceapă din nou. Blackthorne încercă să se ridice, cu sudoarea curgându-i şiroaie. — Iyé! Toranaga îi făcu semn să stea jos. Avea faţa plină de murdărie şi o despicătură urâtă pe tâmplă, unde fusese lovit de un bolovan. Gâfâiau toţi, cu pieptul greu şi un gust amar în gură. Străjile începeau să se ridice. Cineva începu să alerge către Toranaga. — Iyé! strigă el. Maté! Aşteaptă! Se supuseră şi se aşezară din nou pe brânci. Aşteptarea părea să nu mai ia sfârşit, apoi o pasăre ţâşni, ţipând, dintr-un copac şi se înălţă în aer. O urmă o alta. Blackthorne îşi scutură capul, ca să-şi îndepărteze sudoarea din ochi. Îşi văzu unghiile rupte, sângerânde, agăţându-se de smocurile de iarbă. Apoi, în iarbă, o furnică mişcându-se. Şi încă una. Şi încă una. Începură să caute hrană. Încă înspăimânat, se aşeză pe călcâie. — Când suntem în siguranţă? Mariko nu răspunse. Părea vrăjită de priveliştea crăpăturii din pământ. Se repezi la ea. — Eşti teafără? — Da, da, spuse ea gâfâind. Faţa îi era vârstată cu noroi. Chimonoul era sfâşiat şi murdar. Amândouă sandalele şi un tabi lipseau. Şi umbrela. O ajută să se îndepărteze de crăpătură. Era încă ameţită. Apoi, privi către Toranaga. — Ikaga desu ka? Toranaga nu era în stare să vorbească, pieptul îi tresălta, braţele şi picioarele erau brăzdate de zgârieturi. Arătă cu degetul. Crăpătura, care aproape că îl înghiţise, era acum doar un şanţ îngust. Către nord se căsca din nou într-o ravină adâncă, dar nu era atât de largă pe cât fusese odată. Blackthorne ridică din umeri: — Karma. Toranaga râgâi tare. Icni, scuipă şi râgâi din nou. Asta-i dădu drumul la voce şi un torent de înjurături se revărsă peste şanţ, în timp ce degetele

lui boante, îl scormoneau şi, deşi Blackthorne nu înţelegea toate cuvintele, Toranaga spunea în felul în care un japonez poate spune, "dar-ar ciuma-n karma, în cutremur şi-n şanţ – mi-am pierdut săbiile, dar-ar ciuma şi în ele!" Blackthorne izbucni în râs, istovit de bucuria de a fi în viaţă şi de absurdul întâmplării. După o clipă începu să râdă şi Toranaga şi veselia lor o cuprinse şi pe Mariko. Toranaga se ridică în picioare, cu grijă. Apoi, încălzit de bucuria vieţii, începu să se prostească pe marginea şanţului, imitându-se caraghios, pe sine şi cutremurul. Se opri şi îl chemă pe Blackthorne să i se alătura, apoi încălecă şanţul, îşi desfăcu pânză din jurul brâului şi cuprins din nou de hohote de râs, îi spuse lui Blackthorne să facă acelaşi lucru. Blackthorne se supuse şi amândoi bărbaţii încercară să urineze în şanţ. Dar nu reuşiră să producă nimic, nici măcar o picătură. Încercară din greu, ceea ce îi făcu să râdă şi mai tare şi-i blocă şi mai mult. În cele din urmă reuşiră şi Blackthorne se aşeză să-şi adune puterile, lăsându-se pe spate, sprijinit în mâini. Când îşi reveni puţin, se întoarse către Mariko. — S-a terminat de tot cutremurul, Mariko-san? — Până la următorul, da. Ea continuă să-şi cureţe noroiul de pe mâini şi chimonou. — Întotdeauna este aşa? — Nu. Câteodată este foarte slab. Alteori vin unul după altul mai multe cutremure, după un ceas, sau o zi, după o jumătate de ceas, sau o jumătate de zi. Uneori există numai o singură zguduitură. Niciodată nu ştii, Anjin-san. E gata până când începe din nou. Karma, neh? Străjile îi priveau fără să se mişte, aşteptând porunca lui Toranaga. Către nord flăcările cuprinseseră tabăra încropită în pripă. Samuraii se luptau cu flăcările şi săpau sub avalanşa de pietre ca să-i găsească pe cei îngropaţi de ea. Către est, la cel mai îndepărtat capăt al crevasei, Yabu, Omi şi Buntaro stăteau cu gărzile alături, neatinşi, afară doar de câteva zgârieturi, aşteptând, de asemenea, să fie chemaţi. Igurashi dispăruse. Pământul îl înghiţise. Blackthorne îşi lăsă gândurile să rătăcească. Dispreţul faţa de sine dispăruse şi se simţea deosebit de liniştit şi întreg. Zăbovi mândru asupra gândului de a fi samurai şi de a merge la Yedo şi asupra corabiei sale şi a războiului şi a Corabiei Negre şi înapoi, la acela de a fi samurai. Privi la Toranaga şi i-ar fi plăcut să-i pună o duzină de întrebări, dar băgă de seamă că daimyo era pierdut în propriile lui gânduri şi ştia că ar fi fost foarte nepoliticos să-l tulbure. "E destul timp, gândi mulţumit şi privi la Mariko, care îşi curăţa părul şi faţa, aşa că se uită în altă parte. Se întinse cât era de lung. Privi la cer, simţind pământul cald la spatele lui şi aşteptă răbdător. Toranaga îi vorbi din nou, cu seriozitate, de data aceasta. — Domo, Anjin-san, neh? Domo. — Dozo, Toranaga-sama. Nané mo. Hombun, neh? Vă rog, Toranaga-sama, n-a fost nimic. Datoria. Apoi, neştiind destule cuvinte şi dorind să fie cât mai desluşit, spuse: — Mariko-san, n-ai vrea să-i explici în locul meu? Se pare că acum înţeleg ce-ai vrut să spui dumneata şi seniorul Toranaga despre karma şi despre stupiditatea de a te îngrijora asupra a ceea ce este. O mulţime de lucruri par mai limpezi acum. Nu ştiu de ce. Poate pentru că n-am fost niciodată atât de înspăimântat. Poate că asta mi-a curăţat capul, dar se pare că gândesc mai limpede. Este... ei bine, cum ar fi cu bătrânul grădinar. — Da. — Totul a fost din vina mea şi îmi pare într-adevăr rău, dar a fost o greşeală, nu o hotărâre a mea. A fost să fie, aşa că nimic nu mai poate fi făcut în privinţa asta. Cu o clipă în urmă, eram toţi aproape morţi, aşa că toată îngrijorarea şi toată frământarea au fost zadarnice, nu-i aşa? — Da. Karma.

— Ştiu acum ce-i karma, înţelegi? — Da. Ea îi traduse lui Toranaga. El spuse: — Bine, Anjin-san. Karma este începutul înţelegerii. Apoi, este răbdarea. Răbdarea este foarte importantă. Cei răbdători sunt puternici, Anjin-san. Răbdarea înseamnă să-ţi stăpâneşti pornirea către cele şapte sentimente: ura, dragostea, bucuria, neliniştea, supărarea, suferinţa şi teama. Dacă nu te laşi pradă acestora şapte, eşti răbdător. Şi atunci, vei înţelege curând felul lucrurilor şi vei fi în armonie cu eternitatea. — Crezi asta, Mariko-san? — Da, foarte mult. Şi încerc, de asemenea, să fiu răbdătoare, dar e greu. — Aşa e. Şi e de asemenea wa, armonia ta, "liniştea" voastră, neh? — Da. — Spune-i că-i mulţumesc din tot sufletul pentru ceea ce a făcut şi pentru bătrânul grădinar. N-am făcut-o mai înainte, nu din adâncul inimii, spune-i asta. — Nu-i nevoie, Anjin-san. A ştiut de la-nceput, că n-ai făcut altceva decât să fii politicos. — Cum a ştiut-o? — Ti-am spus, de la început, că este cel mai înţelept om din lume. El rânji. — Iată, spuse ea, iar nu-ţi mai arăţi vârsta. Şi adăugă în latină: — Tu eşti tu însuţi din nou şi, mai bun decât înainte! — Dar tu eşti minunată, ca întotdeauna. Ochii ei se încălziră şi şi-i feri de Toranaga. Blackthorne văzu asta şi nu-i scăpă precauţia. Se ridică în picioare şi privi în adâncul ravinei zdrenţuite. Se lăsă în jos cu grijă şi dispăru. Mariko ţâşni în picioare, speriată pentru o clipă, dar Blackthorne reveni repede la suprafaţă. În mâinile sale era sabia lui Fujiko. Era încă în teacă, deşi plină de noroi şi zgârieturi. Sabia scurtă dispăruse. Îngenunchie în faţa lui Toranaga şi-i oferi sabia, aşa cum trebuia oferită o sabie. — Dozo, Toranaga-sama, spuse simplu. Kara samurai ni samurai, neh? Vă rog, Toranaga-sama, de la samurai, la samurai, nu? — Domo, Anjin-san. Seniorul de Kwanto acceptă sabia şi şi-o puse la cingătoare, apoi zâmbi, se aplecă înainte şi-l bătu pe Blackthorne pe umăr o dată, tare. — Tomo, neh? Prieten. — Domo. Blackthorne privi în depărtare. Zâmbetul său dispăru. Un nor de fum plutea deasupra măgurii pe care era aşezat satul. Îl întrebă deîndată pe Toranaga dacă putea să plece, să se încredinţeze că Fujiko nu păţise nimic. — El spune da, Anjin-san. Şi... şi trebuie să ne înfăţişăm la fortăreaţă, la apusul soarelui, pentru cină. Sunt câteva lucruri, pe care vrea să le discute cu dumneata. Blackthorne se întoarse în sat. Fusese devastat iar drumul, răsucit şi acoperit de sfărâmături, ajunsese de nerecunoscut. Dar bărcile erau în siguranţă. Mai multe focuri încă ardeau, sătenii cărau găleţi cu nisip şi găleţi cu apă. Dădu colţul. Casa lui Omi era aplecată într-o rână, ca beată. A lui era o ruină fumegândă.

CAPITOLUL 39 Fujiko fusese rănită. Nigatsu, slujnica ei, era moartă. Primul cutremur dărâmase stâlpii centrali ai casei, împrăştiind cărbunii focului din bucătărie. Fujiko şi Nigatsu fuseseră prinse de una dintre grinzi şi flăcările

o transformaseră pe Nigatsu într-o torţă. Fujiko fusese trasă afară. Mai fusese ucis unul dintre copiii bucătarului, dar restul servitorilor nu aveau decât zgârieturi sau câte-o scrântitură. Toţi erau nespus de bucuroşi să-l vadă pe Blackthorne în viaţă şi neatins. Fujiko zăcea acum pe o saltea salvată din dezastru, lângă gardul neatins al grădinii, pe jumătate conştientă. Când văzu la rândul ei că Blackthorne era neatins, aproape izbucni în plâns. — Îi mulţumesc lui Buddha că nu eşti rănit, Anjin-san, spuse încet. Încă buimăcită, încercă să se ridice, dar el o rugă să nu se mişte. Picioarele şi partea de jos a spatelui erau arse grav. Un doctor sosise deja şi o îngrijea, înfăşurându-i în jurul picioarelor bandaje înmuiate în cha şi alte ierburi, pentru a-i domoli durerile. Blackthorne îşi ascunse îngrijorarea şi aşteptă până când doctorul termină, apoi îl luă deoparte. — Fujiko-san yoi ka? Doamna Fujiko o să fie bine? Doctorul ridică din umeri. — Hai. Buzele îi descoperiră dinţii proeminenţi. — Karma, neh? Blackthorne văzuse destui marinari arşi murind, ca să ştie că orice arsură gravă era periculoasă, rana deschisă aproape întotdeauna putrezind în câteva zile, fiind cu neputinţă să fie oprită răspândirea infecţiei. — Nu vreau să moară! — Dozo? El spuse în japoneză şi doctorul clătină capul şi-i spuse că doamna se va face cu siguranţă bine. Era tânără şi puternică. — Shigata ga nai, spuse doctorul, apoi porunci slujnicelor să menţină bandajele umede, îi dădu lui Blackthorne ierburi pentru zgârieturile lui, îi spuse că se va întoarce în curând, şi porni grăbit la deal, către casa ruinată a lui Omi. Blackthorne se opri la poarta grădinii sale, care rămăsese în picioare. Săgeţile lui Buntaro erau încă înfipte în stâlpul din stânga. Atinse una dintre ele. A fost karma ei, să se aleagă cu arsuri, gândi trist. Se întoarse la Fujiko şi porunci unei slujnice să aducă cha. O ajută să bea şi-i sprijini capul, până când ea adormi, sau păru că doarme. Servitorii săi încercau să mai salveze ce se mai putea, mişcându-se iute, ajutaţi de câţiva săteni. Toţi ştiau că în curând vor începe ploile. Patru bărbaţi încercau să ridice un adăpost temporar. — Dozo, Anjin-san. Bucătarul îi oferi ceai proaspăt, încercând să ascundă durerea de pe chip. Fetiţa moartă fusese fiica sa favorită. — Domo, răspunse Blackthorne. Sumimasen. Îmi pare rău. — Arigato, Anjin-san. Karma, neh? Blackthorne încuviinţă din cap, primi ceaiul şi se prefăcu că nu bagă de seamă durerea bucătarului, ca să nu îl facă de ruşine. Mai târziu, un samurai sosi pe deal, aducând vorbă de la Toranaga că Blackthorne şi Fujiko urmau să doarmă în fortăreaţă până când casa avea să fie reconstruită. Sosiră două palanchine. Blackthorne o aşeză grijuliu pe Fujiko într-unul dintre ele şi o trimise de-acolo, împreună cu slujicele. Dădu drumul palanchinului său, spunându-le că o va urma în curând. Începu ploaia, dar el n-o băgă în seamă. Se aşeză pe o piatră, în grădina care-i oferise atâta plăcere. Acum era răscolită. Micul pod era prăbuşit, eleşteul risipit, iar pâriul dispăruse. — N-are importanţă, spuse fără să se adreseze cuiva anume. Pietrele n-au murit. Ueki-ya îi spusese că o grădină trebuie întocmită în jurul propriilor ei pietre. Că fără ele o grădină este goală, mai mult un loc de cultivat. Una dintre pietre era colţuroasă şi cu nimic deosebită de altele, dar Ueki-ya o aşezase în aşa fel încât, dacă te uitai la ea îndelung şi atent, aproape de apusul soarelui, în strălucirea roşiatică ce izvora din venele şi cristalele îngropate în ea puteai întrezări lanţuri întregi de munţi şi lacuri domoale,

adânci şi, foarte departe, un orizont înverzit de noaptea ce se-aduna acolo. Blackthorne atinse piatra. — Te numesc Ueki-ya-sama, spuse. Asta îi făcu plăcere şi ştia că dacă Ueki-ya ar mai fi trăit, bătrânul ar fi fost foarte mulţumit. Chiar şi mort, poate că ştie, îşi spuse Blackthorne. Poate kami-ul lui este aici, acum. Shintoiştii credeau că atunci când mor, devin un kami. — Ce este un kami, Mariko-san? — Kami nu se poate explica, Anjin-san. Este şi nu este spirit, este şi nu este suflet. Poate că este esenţa imaterială a unui lucru, sau a unei persoane. Ar trebui să ştii că o fiinţă umană devine kami după moarte, dar un copac, sau o stâncă, sau o plantă, sau o pictură, poate fi în aceeaşi măsură un kami. Kami sunt veneraţi, niciodată însă idolatrizaţi. Există între cer şi pământ şi vin, sau pleacă de pe acest pământ al zeilor, oricând, după bunul lor plac. — Şi Shinto? Ce este Shinto? — Ah, nici asta nu se poate explica, îmi pare rău. E ca o religie, dar nu este. La început nici măcar n-a avut un nume. I-am spus doar Shinto, Calea kami-lor, acum o mie de ani, ca s-o deosebim de Budsudo, Calea lui Buddha. Dar deşi nu se poate defini, Shinto este esenţa Japoniei şi a japonezilor. Şi deşi nu are nici teologi, nici zei, nici nu propovăduieşte credinţă, sau un sistem etic, este justificarea existenţei noastre. Shinto este un cult naturist al miturilor şi legendelor, în care nimeni nu crede pe deplin şi totuşi toţi îl venerează cu dăruire. O persoană este shinto în acelaşi fel în care s-a născut japonez. — Şi dumneata eşti shinto – şi în acelaşi timp şi creştină? — Oh, da, foarte, da, desigur... Blackthorne atinse piatra. — Te rog, kami al lui Ueki-ya. Te rog, rămâi în grădina mea. Apoi, fără să-i pese de ploaie îşi lăsă ochii să-l poarte în piatră, peste văile luxuriante şi lacurile liniştite, către orizontul verde, unde se aduna întunericul. *** Urechile îi spuseră să se întoarcă la realitate. Privi în sus. Omi îl privea, ghemuit răbdător pe călcâie. Încă ploua şi Omi purta un chimonou proaspăt călcat, sub mantaua de ploaie din împletitură din pai de orez şi o pălărie de bambus, conică, cu boruri mari. Părul îi era proaspăt spălat. — Karma, Anjin-san, spuse el, arătând ruinele fumegânde. — Hai, ikaga desu ka? Blackthorne îşi şterse ploaia de pe faţă. — Yoi! Omi arătă către casa sa. — Watakushi no yuya wa hakaisarete imasen ostukai ni narimasen-ka? Baia mea nu a fost distrusă. Nu ai dori s-o foloseşti? — Ah, so desu. Hai, Omi-san. Hai, domo. Recunoscător, Blackthorne îl urmă pe Omi în sus, pe poteca şerpuitoare, către curtea acestuia. Sub supravegherea lui Mura, servitori şi meşteri din sat începuseră deja reparaţiile, ciocănind şi tăind cu fierăstrăul. Stâlpii centrali erau deja înapoi la locul lor, iar acoperişul aproape terminat. Cu semne şi cuvinte simple şi cu multă răbdare, Omi îi explică că servitorii lui reuşiseră să stingă focul la vreme. — Într-o zi sau două, îi spuse lui Blackthorne, casa va fi din nou în picioare, la fel de bună ca şi înainte, aşa că nu trebuie să mă îngrijorez. A dumitale va dura mai mult. O săptămână, Anjin-san. Nu-ţi face griji. Fujiko-san este o gospodină bună. O să aranjeze toate cheltuielile cu Mura, cât ai bate din palme şi casa dumitale va arăta mai bine ca niciodată. Am auzit că are arsuri. Ei, şi asta se întâmplă câteodată, dar nu-ţi face griji.

Doctorii nştri, sunt foarte pricepuţi în arsuri. — Trebuie să fie, neh? — Da, Anjin-san. A fost un cutremur rău, dar nu atât de rău. Câmpurile de orez abia dacă au fost atinse, iar sistemul de irigaţii, atât de important, n-a suferit de loc. Nici bărcile n-au fost stricate şi asta e de asemenea foarte important. Doar o sută şi cincizeci şi patru de samurai au fost ucişi de avalanşă, dar asta nu e prea mult, neh? Cât despre sat, să treacă o săptămână şi cu greu îţi vei da seama că a fost cutremur. Au fost ucişi cinci ţărani şi câţiva copii. O nimica toată. Anjiro a fost foarte norocos, neh? Am auzit că l-ai tras pe Toranaga-sama afară din acea capcană a morţii. Îţi suntem cu toţii recunoscători, Anjin-san, foarte. Dacă l-am fi pierdut... Seniorul Toranaga spune că a acceptat sabia dumitale. Eşti norocos. Asta este o mare onoare. Da. Karma dumitale este puternică, foarte bună, foarte bogată. Da, îţi mulţumim foarte mult. Ascultă, o să vorbim mai mult după ce ai să te îmbăiezi. Mă bucur să te am ca prieten. Omi chemă ajutoarele băieşilor. — Isogi! Grăbiţi-vă! Servitorii îl însoţiră pe Blackthorne la casa de baie, care era aşezată într-un mic desiş de arţari şi legată de locuinţa principală printr-o alee şerpuitoare, îngrijită, de obicei acoperită. Baia era mult mai bogată decât a sa. Un perete era crăpat rău, dar sătenii îl lipeau deja. Acoperişul era întreg, deşi lipseau câteva ţigle şi ploaia se strecura prin el, ici şi colo, dar asta nu conta. Blackthorne se dezbrăcă şi se aşeză pe scăunel. Servitorii îl săpuniră, îi spălară trupul şi capul în ploaie. Când se limpezi, intră din nou înăuntru şi se cufundă în baia aburindă. Toate necazurile se topiră. Fujiko o să se facă bine. Sunt un om norocos. Norocos, că am fost acolo să-l trag pe Toranaga afară, norocos să o salvez pe Mariko şi norocos că el era acolo ca să ne scoată pe noi din groapă. Magia lui Suwo îl învioră, ca de obicei. Mai târziu, îl lăsă să-i îngrijească zgârieturile şi tăieturile şi-şi puse o pânză petru şolduri curată, chimonou şi tabi, care fuseseră lăsate anume pentru el şi ieşi afară. Ploaia se oprise. Un acoperiş provizoriu fusese ridicat într-unul dintre colţurile grădinii. Avea o duşumea îngrijită, ridicată de la pământ, pe care erau întinse aşternuturi curate şi o mică vază cu un aranjament de flori. Omi îl aştepta, iar alături de el se afla o femeie bătrână, fără dinţi, cu o faţă aspră. — Te rog, ia loc Anjin-san, spuse Omi. — Îţi mulţumesc şi mulţumesc pentru haine, răspunse el într-o japoneză poticnită. — Te rog, n-ai pentru ce. Doreşti cha sau saké? — Cha, hotărî Blackthorne, gândindu-se că era mai bine să-şi păstreze mintea limpede pentru întâlnirea cu Toranaga. Mulţumesc. — Aceasta este mama mea, spuse Omi ceremonios, cu vădită veneraţie. Blackthorne se înclină. Bătrâna zâmbi mândră şi-şi ţinu respiraţia. — Sunt onorată, Anjin-san, spuse ea. — Mulţumesc, dar eu sunt onorat, repetă Blackthorne, fără să gândească, şirul de formule de politeţe învăţate de la Mariko. — Anjin-san, ne-a părut tare rău să-ţi vedem casa în flăcări. — Ce se putea face? Asta-i karma, neh? — Da, karma. Bătrâna privi într-o parte şi se încruntă. — Grăbeşte-te. Anjin-san vrea ceaiul cald. Fata ce însoţea slujnica care aducea ceaiul îi tăie lui Blackthorne respiraţia. Îşi aminti chipul ei. Nu era fata pe care o văzuse cu Omi, prima dată, când trecea prin piaţa satului în drum spre galeră? — Aceasta este soţia mea, spuse Omi scurt. — Sunt onorat, spuse Blackthorne şi ea îşi luă locul, îngenunchie şi se

înclină. — Trebuie să-i ierţi încetineala, spuse bătrâna. Este ceaiul destul de cald pentru dumneata? — Mulţumesc, este foarte bun. Băgase de seamă că bătrâna nu folosise numele soţiei, aşa cum ar fi trebuit s-o facă. Dar nu era surprins, fiindcă Mariko îi povestise deja despre poziţia dominantă a soacrei în societatea japoneză. — Mulţumesc Domnului că nu este la fel şi în Europa, îi spusese. — O soacră nu poate să greşească. În definitiv, Anjin-san, părinţii aleg soţia mai întâi, şi cum ar putea un tată să facă alegerea fără să-şi consulte soţia. Desigur, nora trebuie să se supună şi fiul întotdeauna face ceea ce mama şi tatăl lui doresc. — Întotdeauna? — Întotdeauna. — Şi dacă fiul refuză? — Asta nu se poate. Fiecare trebuie să se supună capului familiei. Prima datorie a unui fiu este către părinţii lui. Desigur, un fiu primeşte totul de la mama lui: viaţă, hrană, tandreţe, apărare. Ea îl sprijină toată viaţa. Aşa că, desigur, este drept ca fiul să urmeze dorinţele mamei sale. Nora trebuie să se supună. Asta e datoria ei. — Nu-i la fel ca la noi. — E greu să fii o bună noră. Foarte greu. Nu-ţi rămâne decât să speri c-ai să trăieşti îndeajuns să ai fiii tăi şi să devii soacră, la rândul tău. — Şi soacra dumitale? — Ah, ea e moartă, Anjin-san. A murit cu mulţi ani în urmă. N-am cunoscut-o niciodată. Seniorul Hiro-matsu, în înţelepciunea sa, nu şi-a mai luat niciodată altă soţie. — Buntaro-san este singurul său fiu? — Da. Soţul meu are şase surori – toate trăiesc – dar nici un frate. Ea glumise. — Într-un fel, acum suntem rude, Anjin-san. Fujiko este nepoata soţului meu. Ce s-a întâmplat? — Mă miră că nu mi-ai spus niciodată, asta-i tot. — Ei bine, e foarte complicat, Anjin-san. Apoi, Mariko îi explicase că Fujiko era de fapt fiica adoptivă a lui Numata Akimori, care se căsătorise cu cea mai tânără soră a lui Buntaro şi că tatăl adevărat al lui Fujiko era nepotul dictatorului Goroda, după cea de-a opta sa consoartă, că Fujiko fusese adoptată de Numata pe când era în faşă şi la porunca lui Taikō, pentru că Taikō dorea legături strânse între urmaşii lui Hiromatsu şi Goroda... — Cum? Mariko râsese, spunându-i că da, legăturile de familie japoneze erau foarte complicate, pentru că adopţiunile erau foarte normale, că familiile schimbau fii şi fiice deseori, iar divorţul, căsătoriile şi recăsătoriile între familii se petreceau tot timpul. Cu atâtea concubine legale şi cu uşurinţa divorţului – în mod deosebit dacă era la porunca seniorului de drept – toate familiile deveneau în curând incredibil de amestecate. — Ca să desluşeşti bine legăturile de familie ale seniorului Toranaga ţi-ar trebui multe zile, Anjin-san. Gândeşte-te doar la câte complicaţii: acum el are şapte concubine oficiale în viaţă, care i-au dat cinci fii şi trei fiice; unele dintre concubine sunt văduve, sau au mai fost căsătorite înainte cu alţii şi au avut fii şi fiice, pe unii dintre ei Toranaga i-a adoptat, pe unii, nu. În Japonia nu întrebi dacă cineva este fiu adoptiv sau natural. Într-adevăr, ce importanţă are? Moştenirea este întotdeauna la bunul plac al capului familiei, aşa că, adoptat sau nu, e acelaşi lucru, neh? Chiar şi mama lui Toranaga a fost divorţată. Mai târziu s-a recăsătorit şi-a mai avut trei fii şi două fiice, cu cel de-al doilea soţ al ei. Şi toţi aceştia sunt acum căsătoriţi. Cel mai în vârstă fiu din cea de-a doua sa căsătorie este Zataki, senior de Shinano.

Blackthorne rumegase toate acestea. Apoi spusese: — La noi, divorţul nu e cu putinţă. — Aşa ne spun şi sfinţii părinţi. Îmi pare rău, dar asta nu e foarte înţelept, Anjin-san. Se întâmplă greşeli, oamenii se schimbă, asta-i karma, neh? De ce-ar trebui să suporte un bărbat o soţie nesuferită, sau o femeie, un bărbat nesuferit? E o prostie să fii legat pentru totdeauna, bărbat, sau femeie, neh? — Da. — În asta noi suntem foarte înţelepţi şi sfinţii părinţi greşesc. Acesta este unul din cele două mari motive pentru care Taikō nu a îmbrăţişat creştinismul: prostia cu divorţul şi cele şase porunci. Să nu ucizi. Au trimis curieri până tocmai la Roma, cerând dispensă pentru japonezi în privinţa divorţului. Dar Sfinţia Sa Papa, în înţelepciunea Sa, a spus nu. Dacă Sfinţia Sa ar fi spus da, eu cred că Taikō ar fi fost convertit, toţi daimyo ar fi urmat acum adevărata credinţă şi întreaga împărăţie ar fi fost creştină. Cât despre ucidere, n-ar mai fi avut importanţă, pentru că nimeni nu-i dă nici o atenţie în realitate, iar creştinii cel mai puţin dintre toţi. O concesie atât de mică pentru atât de mult, neh? — Da, spusese Blackthorne. Cât de înţelept părea divorţul aici. De ce era un păcat de moarte, acasă, căruia i se împotrivea, în numele Domnului, fiecare preot creştin, fie el catolic sau protestant? — Cum e nevasta lui Toranaga? întrebase, dorind s-o ţină de vorbă. De cele mai multe ori ea ocolea subiectul Toranaga şi istoria familiei sale, dar pentru Blackthorne era important să cunoască totul. O umbră trecuse pe faţa lui Mariko. — E moartă. Ea a fost cea de-a doua soţie şi a murit acum zece sau unsprezece ani. Era sora vitregă a lui Taikō. Seniorul Toranaga n-a avut niciodată noroc cu soţiile, Anjin-san. — De ce? — Oh, cea de-a doua era bătrână şi obosită şi apucătoare, nebună după aur, deşi pretindea că nu era, ca şi fratele ei, Taikō. Stearpă şi rea. A fost o căsătorie politică, desigur. A trebuit să fiu una dintre doamnele ei de onoare, pentru un timp. Nimic nu-i făcea plăcere şi niciunul dintre tineri, sau dintre bărbaţi, n-a putut să-i dezlege Nodul din Pavilionul ei de Aur. — Poftim? — Poarta de Jad, Anjin-san. Cu Capetele lor de Broască ţestoasă, cu Suliţele lor înfierbântate, nu înţelegi? Acel loc... — Oh, înţeleg, da. — Nimeni n-a putut să-i dezlege Nodul – n-a putut s-o mulţumească. — Nici chiar Toranaga? — Niciodată nu s-a culcat cu ea, Anjin-san, spusese ea uluită. Bineînţeles că, după căsătorie, el n-a mai avut nimic de împărţit cu ea altfel decât să-i dea un castel şi însoţitori şi cheile de la tezaur. De ce-ar fi făcut-o? Era destul de bătrână, fusese căsătorită de două ori mai înainte, dar fratele ei, Taikō, desfăcuse căsătoriile. O femeie foarte nesuferită. Toţi au răsuflat uşuraţi când ea a trecut în Nemărginire, chiar şi Taikō şi toate nurorile ei, soţiile fiilor ei vitregi şi toate concubinele lui Toranaga au ars în taină ofrande parfumate, de bucurie. — Şi prima nevastă a lui Toranaga? — Ah, doamna Tachibana. Şi aceasta a fost o căsătorie politică. Seniorul Toranaga avea optsprezece ani, ea cincisprezece. Cu vremea, ea a ajuns o femeie îngrozitoare. Cu douăzeci de ani în urmă, Toranaga a condamnat-o la moarte pentru că a descoperit că plănuia în taină să-l omoare pe seniorul lor, dictatorul Goroda, pe care îl ura. Tatăl meu mi-a spus deseori că au avut mare noroc că şi-au păstrat capetele pe umeri – el, Toranaga, Nakamura şi toţi generalii – din cauză că Goroda era neîndurător, neînduplecat şi deosebit de neîncrezător faţa de cei apropiaţi lui. Acea femeie ar fi putut să însemne prăbuşirea tuturor, oricât de

nevinovaţi ar fi fost. Din cauza complotului ei împotriva seniorului Goroda, singurul ei fiu, Nobunaga, a fost de asemenea condamnat la moarte, Anjin-san. Ea şi-a ucis propriul fiu. Atât de trist, atât de teribil. Sărmanul Nobunaga, era fiul favorit al lui Toranaga şi moştenitorul său oficial, curajos, ajuns general prin meritele sale şi deosebit de credincios lui Toranaga. Era nevinovat, dar ea l-a amestecat şi pe el în complot. Avea doar nouăsprezece ani când Toranaga i-a poruncit să-şi facă seppuku. — Toranaga şi-a omorât propriul fiu şi nevasta? — Da. El le-a poruncit, dar n-avea de ales, Anjin-san. Dacă n-o făcea, seniorul Goroda ar fi gândit pe bună dreptate că şi Toranaga este parte din complot şi i-ar fi poruncit pe dată să-şi despice pântecul. Oh, da. Toranaga a avut noroc să scape de mânia lui Goroda şi a fost înţelept s-o trimită pe lumea cealaltă atât de repede. Când a murit, nurorile ei şi toate concubinele lui Toranaga au fost aproape bete de bucurie. Fiul ei a trebuit să-şi trimită acasă, în dizgraţie, prima soţie, la porunca ei, pentru o ofensă închipuită, după ce îi dăruise doi copii. Fata şi-a făcut seppuku; ţi-am spus, oare, că doamnele îşi fac seppuku tăindu-şi gâtul, Anjin-san, şi nu pântecele, ca bărbaţii? Dar a păşit în moarte recunoscătoare, mulţumită de-a fi eliberată de-o viaţă plină de lacrimi, ca şi cea de-a doua soţie, care şi-a dorit moartea, căci soacra ei i-a făcut viaţa la fel de nesuportat. Acum, privind la soacra lui Midori, căreia i se scurgea ceaiul pe bărbie, Blackthorne ştia că bătrâna cotoroanţă avea putere de viaţă sau de moarte, putea s-o divorţeze sau s-o umilească pe Midori, dacă soţul ei, şeful casei lor, ar fi încuviinţat şi el. Şi, orice-ar fi hotărât ea, Omi s-ar fi supus. Cât de cumplit, îşi spuse. Alături de bătrână, graţia şi frumuseţea lui Midori ieşea şi mai mult în evidenţă. Avea faţa ovală şi părul bogat. Era mai frumoasă decât Mariko, dar fără focul şi vigoarea ei, mlădie ca o trestie şi fragilă ca un funigel. — Unde sunt gustările? Desigur că Anjin-san trebuie să fie flămând, neh? spuse bătrâna. — Oh, îmi pare rău, răspunse Midori de îndată. Adu-le imediat, spuse către slujnică, grăbeşte-te. Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san. — Îmi pare rău, Anjin-san, spuse bătrâna. — Vă rog, nu vă cereţi iertare, îi spuse Blackthorne tinerei femei şi imediat înţelese că asta era o greşeală. Buna-cuviinţă cerea să o bagi în seamă doar pe soacră, în mod deosebit dacă avea o reputaţie rea. — Îmi pare rău, spuse. Eu nu flămând. Astă seară eu mănânc trebuie cu seniorul Toranaga. — Ah, so desu! Am auzit că i-aţi salvat viaţa. Ar trebuie să ştiţi cât de recunoscători suntem toţi vasalii săi, spuse bătrâna. — A fost datoria, n-am făcut nimic. — Ai făcut totul, Anjin-san. Omi-san şi seniorul Yabu preţuiesc gestul dumitale, tot atât de mult ca oricare dintre noi. Blackthorne o văzu privindu-şi fiul. Aş vrea să pot citi în tine, căţea bătrână, se gândi. Eşti la fel de rea ca cealaltă, Tachibana. Omi spuse: — Mamă, sunt norocos că-l am prieten pe Anjin-san. — Cu toţii suntem, spuse ea. — Nu, eu norocos, răspunse Blackthorne. Eu norocos am prieteni ca familia Kasigi Omi-san. Cu toţii minţim, gândi Blackthorne, dar nu ştiu de ce o faceţi voi. Eu mint ca să mă apăr şi pentru că aşa-i obiceiul. Dar n-am uitat, ia stai! Dacă e să judec drept, n-a fost asta karma? N-ai fi făcut şi tu ce-a făcut Omi? A fost cu-atâta timp în urmă, ca într-o altă viaţă, neh? Acum nu mai are sens. Un grup de călăreţi urcau tropotind către ei, cu Naga în frunte. El descălecă şi pătrunse în grădină. Toţi sătenii se opriră din lucru şi se lăsară în genunchi. El le făcu semn să continue. — Îmi pare rău să te tulbur, Omi-san, dar seniorul Toranaga m-a

trimis. — Te rog, nu mă tulburi. Te rog, ia loc lângă noi, spuse Omi. Midori îi dădu deîndată perna ei, aplecându-se foarte adânc. — Dorit cha, sau saké, Naga-sama? — Nici una, nici alta, îţi mulţumesc. Nu mi-e sete. Omi insistă politicos, trecând prin tot interminabilul ritual necesar, deşi era limpede că Naga se grăbea. — Cum se simte seniorul Toranaga? — Anjin-san, ne-ai făcut un mare serviciu! Da, ţin să-ţi mulţumesc eu însumi. — A fost datoria, Naga-san, dar am făcut puţin. Seniorul Toranaga m-a tras din pământ, de asemenea. — Da, dar asta a fost după aceea. Îţi mulţumesc foarte mult. — Naga-san, este ceva ce aş putea să fac pentru seniorul Toranaga? întrebă Omi, când politeţea îi îngădui, în sfârşit, să înceapă discuţia. — Ar dori să te vadă după cină. O să fie o întâlnire cu toţi ofiţerii. — Voi fi onorat. — Anjin-san, dumneata trebuie să vii acum cu mine, dacă îţi face plăcere. — Bineînţeles. Este o onoare. Urmară mai multe plecăciuni şi salutări şi apoi Blackthorne încălecă şi galopară în josul dealului. Când falanga de samurai ajunse în piaţă, Naga trase de frâu. — Anjin-san. — Hai? — Îţi mulţumesc din toată inima pentru că l-ai salvat pe seniorul Toranaga. Îngăduie-mi să-ţi fiu prieten. Şi alte cuvinte pe care Blackthorne nu le înţelese. — Îmi pare rău, nu înţeleg karite iru. — Ah, te rog să mă ierţi. Karite iru. Un bărbat karite iru către alt bărbat. Ca o datorie. Înţelegi, datorie? "Îţi sunt dator", îi străfulgeră lui Blackthorne prin minte. — Ah, so desu, wakarimasu. — Bun. Am spus doar că-ţi sunt dator. — A fost datoria mea, neh? — Da. Chiar şi-aşa, eu îţi datorez o viaţă. *** — Toranaga-sama spune că tot praful de puşcă şi toate ghiulelele au fost încărcate înapoi pe corabia dumitale, Anjin-san, aici la Anjiro, înainte de plecarea spre Yedo. Întreabă, cât de mult ţi-ar trebui ca să fii gata pentru a ieşi în larg? — Asta depinde de starea ei, dacă a fost carenată şi curăţată, catargul înlocuit şi aşa mai departe. Ştie seniorul Toranaga dacă s-au făcut toate acestea? — Corabia pare în ordine, spune, dar el nu este marinar, aşa că nu poate fi sigur. N-a fost pe ea de când a ancorat prima dată în portul Yedo, când a dat instrucţiuni cum să fie îngrijită. Presupunând că nava e în stare să navigheze, neh, te întreabă cât de mult ţi-ar trebui ca să te pregăteşti de război? Inima lui Blackthorne tresări. — Cu cine să mă războiesc, Mariko-san? — El te întreabă, cu cine ai dori? — Cu Corabia Neagră de anul acesta, răspunse Blackthorne deîndată, luând o hotărâre bruscă, nădăjduind cu disperare că acesta era momentul potrivit să-i înfăţişeze lui Toranaga planul pe care îl întocmise în taină, de-a lungul zilelor. Miza pe faptul că, salvându-i viaţa lui Toranaga în acea dimineaţă, căpătase o poziţie specială, ceea ce îl va ajuta să treacă de

momentele dificile. Mariko fusese luată prin surprindere. — Cum? — Corabia Neagră. Spune-i seniorului Toranaga că tot ceea ce trebuie să facă este să-mi dea o împuternicire scrisă. Eu am să fac restul. Cu corabia mea şi doar puţin ajutor... Împărţim încărcătura, numai mătase şi aur. Ea râse. Toranaga, nu. — Stăpânul meu spune că acesta ar fi un act de război de neiertat împotriva unei naţiuni prietene. Portughezii sunt de neînlocuit pentru Japonia. — Da, sunt – în acest moment. Dar eu cred că sunt duşmanul lui, ca şi ai mei şi orice servicii vă pot face ei, noi le putem face mai bine, la un preţ mai mic. — El spune, poate, dar el nu crede că China va face comerţ cu voi. Nici englezii, nici olandezii nu sunt puternici în Asia, încă, iar noi avem nevoie de mătase acum şi adusă continuu. — Are dreptate, desigur, dar într-un an, sau doi, lucrurile se vor schimba şi atunci o să aibă dovada. Aşa că iată o altă propunere: eu sunt deja în război cu portughezii; în afara limitei de trei mile sunt apele internaţionale; legal, cu actualele mele scrisori de împuternicire, eu pot s-o iau ca pradă de război şi s-o duc în orice port şi s-o vând, împreună cu încărcătura ei. Cu corabia mea şi un echipaj ar fi uşor. În câteva săptămâni, sau luni, aş putea să aduc Corabia Neagră şi tot ceea ce e în ea la Yedo. Aş putea s-o vând în Yedo. Jumătate din valoare ar fi a lui, Ca taxă portuară. — El spune că ceea ce se întâmplă pe mare, între dumneata şi inamicii dumitale, îl interesează foarte puţin. Marea aparţine tuturor, dar acest pământ este al nostru şi aici guvernează legile noastre şi legile noastre nu trebuie încălcate. — Da. Blackthorne ştia că drumul pe care apucase era primejdios, dar intuiţia îi spunea că momentul era perfect şi că Toranaga va muşca momeala. Şi Mariko. — Era doar o sugestie. M-a întrebat cu cine mi-ar place să mă războiesc. Te rog, iartă-mă, dar câteodată e bine să te pregăteşti pentru orice eventualitate. În această privinţă cred că interesele seniorului Toranaga sunt şi ale mele. Mariko traduse. Toranaga mormăi şi vorbi scurt. — Seniorul Toranaga preţuieşte sugestiile inteligente, Anjin-san, cum ar fi părerea dumitale despre o flotă, dar aceasta de acum este absurdă. Chiar dacă aţi avea aceleaşi interese, dar nu este aşa, cum ai putea dumneata şi alţi nouă oameni să atacaţi un vas atât de uriaş, cu aproape o mie de persoane la bord? — Aş face-o. Trebuie să-mi fac un echipaj nou, Mariko-san. Optzeci sau nouăzeci de oameni, marinari încercaţi şi tunari. Am să-i găsesc la Nagasaki şi pe corăbiile portugheze. Blackthorne se prefăcu că nu bagă de seamă tresărirea ei, sau faptul că evantaiul îşi oprise fluturarea. — Trebuie să fie câţiva francezi, un englez sau doi, dacă am noroc, nişte nemţi, sau olandezi. Cei mai mulţi renegaţi sau forţaţi să se îmbarce. Aş avea nevoie de un permis de liberă trecere pentru Nagasaki, puţină protecţie şi puţin argint, sau aur. În flotele inamice sunt întotdeauna marinari care ar dezerta pentru puţin mărunţiş, sau o parte din pradă. — Stăpânul meu spune că orice comandant care s-ar încrede într-o asemenea adunătură în cursul unui atac, ar fi nebun. — Aşa-i. Dar am nevoie de un echipaj ca să ies pe mare. — El întreabă, dacă ar fi cu putinţă să pregăteşti samurai şi marinarii noştri, ca să fie tunari şi marinari?

— Uşor, cu timpul, dar asta ar putea să ia luni. Ar putea, cu siguranţă, fi gata anul viitor. N-ar fi nici o şansă să ieşim în calea Corabiei Negre anul acesta. — Seniorul Toranaga spune, nu plănuiesc să atac Corabia Neagră portugheză anul acesta, sau următorul. Nu sunt duşmanii mei şi nu sunt în război cu ei. — Ştiu, dar eu sunt în război cu ei. Te rog, iartă-mă, desigur, aceasta este numai o discuţie, dar eu trebuie să-mi fac rost de oameni, să-i pot fi de folos seniorului Toranaga, dacă doreşte. Stăteau în încăperile lui Toranaga care dădeau deasupra grădinii. Fortăreaţa abia fusese atinsă de cutremur. Noaptea era umedă şi înnăbuşitoare şi fumul spiralelor de lemn aromat se înălţa leneş, ca să alunge ţânţarii. — Stăpânul meu vrea să ştie dacă ai avea acum corabia şi cei câţiva membri din echipaj care au ajuns cu dumneata, ai naviga către Nagasaki ca să-ţi iei aceşti oameni de care ai nevoie? — Nu. Asta ar fi prea primejdios. N-aş putea să manevrez îndeajuns de bine. Aşa că portughezii m-ar captura. Ar fi mult mai bine să fac rost de oameni mai întâi, să-i aduc înapoi în apele de-acasă, la Yedo, neh? Odată ce am întregul echipaj şi arme, inamicul n-are cu ce să mă înfrunte în apele astea. — El nu crede că dumneata şi nouăzeci de oameni aţi putea înfrunta Corabia Neagră. — Pot să-i ies înainte şi s-o scufund cu Erasmus. Desigur, Mariko-san, ştiu că toate astea sunt doar vorbe, dar dacă mi s-ar permite să-mi atac duşmanul în clipa în care-aş avea tot echipajul, aş ieşi pe flux, spre Nagasaki. Dacă Corabia Neagră ar fi deja în port, mi-aş ridica steagul de luptă şi-aş începe o blocadă de pe mare. Aş lăsa-o să-şi termine negoţul şi apoi, când vântul ar fi potrivit pentru călătoria ei spre casă, m-aş preface că am nevoie de provizii şi aş lăsa-o să scape din port. Aş prinde-o la câteva leghe mai departe, pentru că noi suntem mult mai iuţi, iar tunurile mele ar face restul. Odată ce şi-ar coborî steagul, aş pune un echipaj de abordaj pe ea şi aş întoarce-o înapoi, la Yedo. S-ar putea să aibă până la trei, poate patru sute de tone de aur la bord. — Dar de ce nu şi-ar saborda căpitanul nava, odată ce l-ai învins, dacă-l învingi, înainte să poţi ajunge la bord? Blackthorne era gata să spună: "De obicei echipajul se răscoală, dacă căpitanul e fanatic, dar n-am auzit niciodată de vreunul atât de nebun. De cele mai multe ori faci o înţelegere cu căpitanul. Le cruţi vieţile, le dai o mică parte din pradă şi-i debarci, teferi, în cel mai apropiat port. Dar de data asta, o să am de-a face cu Rodrigues şi-l cunosc şi ştiu ce-o să facă." Dar se răzgândi să le dezvăluie, sau să le spună întregul plan. Cel mai bine să laşi barbarii să fie barbari, îşi spuse. — De obicei, nava înfrântă se predă, Mariko-san, spuse în loc. E un obicei. Unul din obiceiurile noastre de război pe mare, să cruţi pierderile inutile de vieţi. — Seniorul Toranaga spune, îmi pare rău, Anjin-san, că e un obicei dezgustător. Dacă el ar avea corăbii, nu s-ar preda nimeni. Mariko sorbi puţin cha, apoi, contiuă: — Şi dacă corabia nu este încă în port, atunci voi încrucişa toate drumurile pe mare, ca s-o prind la câteva leghe în apele internaţionale. Va fi mai uşor de luat, încărcată din greu şi greu de manevrat, dar mai greu de adus la Yedo. Când se aşteaptă să sosească? — Stăpânul meu nu ştie, poate în treizeci de zile, spune. Corabia va sosi mai devreme anul acesta. Blackthorne ştia că era atât de aproape de victorie, atât de aproape. — Atunci va trebui să fac blocadă şi s-o atac la sfârşitul sezonului. Ea tăcuse şi Blackthorne se gândi că o dezamăgire de-o clipă străbătuse faţa lui Toranaga. Se întrerupse, ca şi cum s-ar fi gândit la alte

posibilităţi, apoi spuse: — Dacă ar fi Europa, ar mai fi o cale. Ai putea pătrunde noaptea, pe mare ca s-o iei cu forţa – un atac surpriză. Mâna lui Toranaga se încleştă pe mânerul săbiei. — El spune, ai îndrăzni să duci război pe pământul nostru împotriva duşmanilor tăi? Lui Blackthorne i se uscase gura. — Nu. Desigur, aceasta este o părere, dar starea de război există între el şi portughezi şi seniorul Toranaga vrea să-i lovească. Aceasta ar fi calea de-a o face. Dac-aş avea două sau trei sute de luptători bine disciplinaţi, un echipaj bun şi Ernsmus, ar fi uşor să trag de-a lungul Corabiei Negre, s-o abordez şi s-o scot în larg. Ar putea alege timpul atacului surpriză, dacă am fi in Europa. Urmă o tăcere lungă. — Seniorul Toranaga spune, aceasta nu este Europa şi nu există nici o stare de război şi nu va exista, între el şi portughezi. — Desigur. Încă ceva, Mariko-san. Nagasaki nu este sub stăpânirea seniorului Toranaga, nu-i aşa? — Nu, Anjin-san. Seniorul Harima stăpâneşte portul şi ţinuturile din jur. — Dar, de fapt, nu iezuiţii controlează portul şi tot negoţul? Blackthorne băgă de seamă şovăiala ei de a traduce, dar continuă să insiste. — Nu-i acesta honto, Mariko-san? Şi nu este seniorul Harima catolic? Nu este mai tot Kyushu catolic? Şi deci, nu controlează iezuiţii într-o oarecare măsură, întreaga insulă? — Creştinismul este o religie. Toţi daimyo îşi controlează propriile lor pământuri, Anjin-san. Mariko o spusese ca pentru ea. — Dar mi s-a spus că Nagasaki este cu adevărat teritoriu portughez. Mi s-a spus că ei se poartă ca şi cum ar fi. N-a vândut tatăl seniorului Harima acest teritoriu, iezuiţilor? Vocea lui Mariko se aspri. — Da, dar Taikō a luat pământul înapoi. Nici unui străin nu-i este îngăduit să aibă pământ aici, acum. — Dar nu a îngăduit Taikō ca edictele sale să fie nesocotite, aşa că astăzi nimic nu se mai întâmplă aici fără încuviinţarea iezuiţilor? Nu controlează iezuiţii toată navigaţia din Nagasaki şi tot comerţul? Nu poartă iezuiţii toată tocmeala pentru voi şi nu fac ei pe misiţii? — Eşti foarte bine informat despre Nagasaki, Anjin-san, spuse ea cu înţeles. — Poate seniorul Toranaga ar trebui să ia controlul portului din mâinile duşmanului. — Ei sunt duşmanii dumitale, Anjin-san, nu ai noştri, spuse ea, înghiţind momeala, în cele din urmă. Iezuiţii sunt... — Nan ja? Ea se întoarse spre Toranaga, cerându-şi iertare şi-i explică ce se spusese până atunci. Când termină, el vorbi aspru, ca o mustrare. — Hai, spuse ea de câteva ori şi se înclină smerită. Seniorul Toranaga îmi aminteşte că părerile mele nu au nici o valoare şi ca tălmaci ar trebui doar să traduc, neh? Te rog, iartă-mă. Mai demult, Blackthorne şi-ar fi cerut iertare pentru că o atrăsese în cursă. Acum, asta nu i se mai păru necesar dar, deoarece reuşise, râse şi spuse: — Hai, kawaii, tsukkuko-sama! Da, frumoasă doamnă-tălmaci! Mariko zâmbi forţat, nemulţumită de ea însăşi că se lăsase prinsă În cursă. — Yoi, Anjin-san, spuse Toranaga încă o dată voios. — Mariko-san, kawaii desu yori! Tsukku-san anamsu ka nori masen,

neh? Şi Mariko-san e mult mai drăguţă decât bătrânul domn Tsukku, nu-i aşa, şi mult mai plăcut mirositoare. Toranaga râse. — Hai. Întrucâtva domolită, Mariko roşi şi turnă ceai, apoi Toranaga vorbi, de data asta serios: — Stăpânul nostru spune, de ce ai pus atât de multe întrebări? Sau de ce ai spus atât de multe lucruri despre seniorul Harima şi Nagasaki? — Doar ca să arăt că portul Nagasaki este de fapt controlat de străini, de portughezi şi, după legea mea, eu am dreptul să atac duşmanul oriunde. — Dar aici nu este oriunde, spune el. Acesta este Pământul Zeilor şi un astfel de atac e de neînchipuit. — Sunt de acord din toată inima. Dar, dacă vreodată seniorul Harima devine duşman, sau iezuiţii care-i conduc pe portughezi devin duşmani, aceasta este calea de a-i lovi. — Seniorul Toranaga spune că nici el, nici un alt daimyo, nu ar îngădui vreodată un atac al unei naţii străine asupra alteia pe pământ japonez – sau uciderea lor, de oricare dintre oamenii noştri. Împotriva duşmanilor Împăratului, aceasta este o altă problemă. Cât despre a face rost de războinici şi echipaj, ar fi uşor pentru un om să obţină oricâţi, dacă ar vorbi japoneza. Sunt mulţi wako în Kyushu. — Wako, Mariko-san? — Oh, îmi pare rău. Noi numim corsarii wako, Anjin-san. Aveau multe ascunzători de-a lungul ţărmurilor insulei Kyushu, dar au fost zdrobiţi aproape de tot de către Taikō. Supravieţuitorii mai pot fi încă găsiţi, din nefericire. Wako terorizează coastele Chinei de secole. Din cauza lor, China a închis porturile pentru noi. Ea îi explică lui Toranaga ce se spusese până atunci. El vorbi din nou, mai apăsat. — El spune, că niciodată nu-ţi va îngădui sau plănui, sau permite dumitale să porneşti un atac pe uscat, deşi ar fi drept pentru dumneata să-ţi hărţuieşti duşmanul reginei în largul mării. Îţi repetă, aici nu este oriunde. Aici este Pământul Zeilor. Ar trebui să ai răbdare, aşa cum ţi-am spus şi mai înainte. — Da, voi încerca să am răbdare în felul său. Vreau doar să lovesc duşmanul, pentru că ei sunt duşmanul. Eu cred din tot sufletul că sunt şi duşmanii lui. — Seniorul Toranaga spune că portughezii i-au spus că dumneata eşti duşmanul. Şi Tsukku-san şi Părintele Inspector sunt foarte siguri de asta. — Dacă aş fi în stare să capturez Corabia Neagră pe mare şi s-o aduc ca pe-o captură legală la Yedo, sub steagul Angliei, mi s-ar permite să o vând, pe ea şi toată încărcătura ei, în Yedo, după obiceiul nostru? — Seniorul Toranaga spune că asta depinde. — Dacă vine războiul, mi s-ar îngădui să atac duşmanul seniorului Toranaga cum ştiu eu mai bine? — El spune că aceasta este datoria unui hatamoto. Un hatamoto este, bineînţeles, sub ordinele sale personale tot timpul. Stăpânul meu îmi cere să-ţi explic că, în Japonia, lucrurile nu vor fi niciodată rezolvate altfel decât prin metode japoneze. — Da, înţeleg pe deplin. Cu umilinţa potrivită aş vrea să arăt că cu cât ştiu mai mult despre problemele sale, cu atât mai mult aş putea fi în stare să-l ajut. — El spune că datoria unui hatamoto este întotdeauna să ajute stăpânul, Anjin-san. El spune că eu trebuie să-ţi răspund la orice întrebare chibzuită pe care mi-o vei pune mai târziu. — Mulţumesc. Pot să-l întreb, ar dori să aibă o flotă a sa, aşa cum i-am propus pe galeră? — A spus deja că ar dori să aibă o flotă, o flotă modernă, Anjin-san, condusă de proprii săi oameni. Ce daimyo nu ar vrea asta?

— Atunci, spune-i asta: dacă aş fi destul de norocos să iau corabia duşmană, aş duce-o la Yedo să o repar şi să socotesc prada. Apoi aş transborda jumătate din praful de aur pe Erasmus şi aş vinde Corabia Neagră înapoi portughezilor, sau i-aş da-o lui Toranaga-sama, ca pe-un dar, sau aş arde-o după cum i-ar fi dorinţa. Apoi aş pluti către casă. Într-un an m-aş întoarce înapoi şi aş aduce patru corăbii de război, ca dar din partea reginei Angliei către seniorul Toranaga. — El întreabă, care ar fi câştigul dumitale în asta? — Honto este că ar rămâne îndeajuns şi pentru mine, Mariko-san, după ce corăbiile vor fi plătite de Maiestatea-Sa. Mai departe: mi-ar place să iau cu mine unul dintre cei mai de încredere sfetnici ai săi, ca ambasador pe lângă regina mea. Un tratat de prietenie între ţările noastre ar putea să-l intereseze. — Seniorul Toranaga spune că asta ar fi mult prea generos. El adaugă, dar dacă, printr-o minune, un astfel de lucru s-ar întâmpla şi dumneata te-ai întoarce cu corăbiile noi, cine i-ar pregăti marinarii şi samuraii şi căpitanii, care să le conducă? — Eu, la început. Dacă asta îi face plăcere. Aş fi onorat. Apoi alţii ar putea veni după mine. — El spune, ce înseamnă la început? — Doi ani. Pe faţa lui Toranaga trecu un zâmbet fugar. — Stăpânul nostru spune că doi ani nu ar fi de ajuns la început. Oricum, adaugă el, asta este un vis. Nu este în război cu portughezii, sau cu seniorul Harima din Nagasaki. El repetă: ce faci dumneata în afara apelor japoneze, în propria dumitale corabie, cu propriul echipaj, este karma dumitale. Mariko părea tulburată. În afara apelor noastre eşti străin, spune el. Dar aici eşti samurai. — Da, înţeleg onoarea pe care mi-a făcut-o. Pot să întreb cum poate un samurai împrumuta bani, Mariko-san? — De la un cămătar, Anjin-san, cum altfel? De la un negustor murdar de bani. Ea traduse pentru Toranaga. — De ce ţi-ar trebui bani? — Sunt cămătari în Yedo? — Oh, da, cămătarii sunt pretutindeni, neh? Nu este la fel şi în ţara dumitale? Întreabă-ţi concubina, Anjin-san. Poate ea ar putea să te ajute. Este o parte din îndatoririle ei. — Spuneai că plecăm la Yedo mâine? — Da, mâine. — Din nefericire, Fujiko-san nu va fi în stare să călătorească atunci. Mariko vorbi cu Toranaga. — Seniorul Toranaga spune că o va trimite cu galera când aceasta va pleca. El spune, pentru ce îţi trebuie să împrumuţi bani? — Va trebui să-mi fac un echipaj nou, Mariko-san. Să pot naviga oriunde, să-l servesc pe seniorul Toranaga, oricum ar dori el să o fac. Este aceasta îngăduit? — Un echipaj din Nagasaki? — Da. — El îţi va da un răspuns când veţi ajunge la Yedo. — Domo Toranaga-sama. Mariko-san, când voi ajunge la Yedo, unde trebuie să mă duc? Va fi acolo cineva care să mă călăuzească? — Oh, nu trebuie niciodată să-ţi faci griji din pricina acestor lucruri, Anjin-san. Eşti un hatamoto al seniorului Toranaga. Cineva bătu la uşa interioară. — Intră. Naga deschise panoul-shoji şi se înclină. — Iartă – mă, tată, dar ai dorit să fii anunţat când se vor strânge toţi ofiţerii.

— Mulţumesc, am să fiu acolo curând. Toranaga se gândi o clipă, apoi îi făcu semn lui Blackthorne prieteneşte. — Anjin-san, du-te cu Naga-san. Are să-ţi arate locul dumitale. Îţi mulţumesc pentru părerile dumitale. — Da, Alteţă, vă mulţumesc că m-aţi ascultat. Vă mulţumesc pentru cuvintele voastre. Da, am să încerc foarte tare să am răbdare şi să mă perfecţionez. — Mulţumesc, Anjin-san. Toranaga îl privi înclinându-se şi plecând. Când rămaseră singuri se întoarse către Mariko: — Ei bine, ce crezi? — Două lucruri, Alteţă. Mai întâi ura sa faţă de iezuiţi este nemăsurată, chiar mai mare decât cea faţă de portughezi. Aşa că este ca un bici pentru a fi folosit împotriva oricăruia dintre ei, dacă aveţi nevoie de aşa ceva. Ştim că este curajos, deci va conduce vitejeşte orice atac pe mare. Apoi, banii sunt încă ţelul său. În apărarea lui, din ceea ce am învăţat despre el, putem spune că banii sunt singurul mijloc pe care îl au barbarii ca să obţină putrea. Ei cumpără pământuri şi ranguri, chiar regina lor este un fel de negustor şi vinde pământuri seniorilor ei şi cumpără corăbii şi pământuri, probabil. Nu sunt prea diferiţi de noi, Alteţă, în afară de asta. Şi de asemenea, în aceea că ei nu înţeleg puterea, sau că războiul este viaţă şi viaţa este moarte. — Sunt iezuiţii duşmanii mei? — Nu cred asta. — Portughezii? — Cred că pe ei îi interesează numai câştigul, pământurile şi răspândirea Cuvântului Domnului. — Sunt creştinii duşmanii mei? — Nu, Alteţă. Deşi o parte din duşmanii voştri pot fi creştini, catolici sau protestanţi. — Ah, crezi că Anjin-san este duşmanul meu? — Nu, Alteţă. Nu, eu cred că vă respectă şi cu timpul va deveni un adevărat vasal. — Dar creştinii noştri, care sunt duşmani? — Seniorul Harima, Kiyama, Onoshi şi oricare alt samurai care vi se împotriveşte. Toranaga râse. — Da, dar oare îi manevrează preoţii, aşa cum pretinde Anjin-san? — Eu nu cred asta. — Vor porni aceştia trei împotriva mea? — Nu ştiu, Alteţă. În trecut v-au fost toţi atât duşmani cât şi prieteni. Dar dacă trec de partea lui Ishido va fi foarte rău. — Aşa-i, da, eşti un sfetnic preţios. Este greu pentru tine să fii un creştin catolic, să fii cu duşmanul şi să asculţi ideile duşmanului. — Da, Alteţă. — Te-a prins în cursă, neh? — Da, dar de fapt a avut dreptate. Eu nu făceam ceea ce porunciseră-ţi, eu mă aşezasem între gândurile lui şi domnia-voastră. Vă rog accept aţi-mi scuzele. — Va continua să fie greu, poate chiar mai mult. — Da, Alteţă. Dar e mai bine să cunoaştem ambele feţe ale monezii. Mult din cele ce a spus el s-au dovedit adevărate. De pildă, despre lumea care este împărţită de spanioli şi portughezi, despre preoţii care aduc pe ascuns arme, oricât de necrezut ar părea asta. Nu va trebui să vă temeţi niciodată despre credinţa mea, Alteţă. Oricât de greu va fi, îmi voi face întotdeauna datoria. — Mulţumesc. Ei bine, a fost foarte interesant ce a spus Anjin-san, neh? Interesant, dar prostesc. Da. Mulţumesc, Mariko-san, eşti un sfetnic

preţios. Să poruncesc să divorţezi de Buntaro? — Alteţă? — Ei? Oh, să fii liberă, cântă sufletul ei. Oh, Fecioară, să fii liberă. Aminteşte-ţi cine eşti, Mariko, aminteşte-ţi ce eşti şi aminteşte-ţi că dragostea este un cuvânt barbar. Toranaga o privea în tăcere. Afară, ţânţarii rătăciţi în spiralele fumului aromat, se zbăteau să scape. Da, cugeta el, ea-i un şoim, dar asupra cărei prăzi să o îndrept? — Nu, Alteţă, spuse Mariko în cele din urmă. Vă mulţumesc, alteţă, dar nu. — Anjin-san este un bărbat ciudat, neh? Capul lui este plin cu vise. E o prostie să te gândeşti să-i ataci pe prietenii noştri portughezii sau Corabia lor Neagră. O prostie să crezi ce a spus el despre patru corăbii sau douăzeci. Mariko şovăi. — Dacă el spune că se poate alcătui o flotă, Alteţă, atunci eu cred că se poate. — Eu nu cred asta, spuse Toranaga apăsat. Dar ai dreptate că el poate fi folosit ca o ameninţare împotriva altora. El şi corabia lui de război. Cât de ciudat, dar cât de limpede. Este cum a spus Omi. Acum avem nevoie de barbari, să învăţăm de la ei şi încă e mult de învăţat, îndeosebi de la el, neh? — Da. — E timpul să deschidem împărăţia, Mariko-san. Ishido o va închide ca pe o scoică. Dacă aş fi preşedintele Consiliului Regenţilor, din nou, aş face tratate cu orice naţiune, atâta vreme cât ni se arată prietenă. Aş trimite oameni să înveţe de la alte naţii, da, şi aş trimite ambasadori. Regina acestui om ar fi un bun început. Pentru o regină poate că ar trebui să trimit o femeie că ambasador, dacă ea ar fi îndeajuns de inteligentă. — Va trebui să fie foarte puternică şi foarte inteligentă, Alteţă. — Da, ar fi o călătorie primejdioasă. — Toate călătoriile sunt primejdioase, Alteţă, spuse Mariko. — Da. Din nou Toranaga schimbă vorba fără veste. — Dacă Anjin-san pleacă cu corabia sa încărcată cu aur, se va întoarce el însuşi? După mult timp ea spuse: — Nu ştiu. Toranaga hotărî să nu mai insiste. — Îţi mulţumesc, Mariko-san, spuse el ca o prietenoasă încheiere. Doresc să fii de faţă la întâlnire, să traduci ce voi spune pentru Anjin-san. — Totul, Alteţă? — Da. Şi la noapte, când te vei duce la Casa de Ceai să cumperi contractul lui Kiku, ia-l pe Anjin-san cu dumneata. Spune-i concubinei lui să facă toate pregătirile. Are nevoie de o răsplată, neh? — Hai. Când ea ajunsese la shoji, Toranaga spuse: — Deîndată ce lucrurile se rezolvă între mine şi Ishido, voi porunci divorţul tău. Mâna ei se încordă pe rama panoului. Încuviinţă uşor din cap, dar nu privi înapoi. Uşa se închise după ea. Toranaga privi un timp fumul, apoi se ridică şi trecu în grădină către latrină şi se aşeză pe vine. După ce termină şi folosi hârtia, auzi un servitor trăgând vasul de sub gaură ca să-l înlocuiască cu unul curat. Ţânţarii zumzăiau şi el se plezni absent. Se gândea la şoimi şi ulii ştiind că chiar şi cei mai buni şoimi fac greşeli, aşa cum Ishido făcuse o greşeală, Kiri şi Mariko, şi Omi, şi chiar Anjin-san.

*** Cei o sută şi cincizeci de ofiţeri erau aliniaţi în rânduri îngrijite, cu Yabu, Omi şi Buntaro în faţa lor. Mariko îngenunche alături de Blackthorne. Toranaga păşi înăuntru cu garda lui personală şi se aşeză pe o pernă aparte în faţa lor. Răspunse plecăciunilor, apoi îi înştiinţă scurt despre conţinutul mesajului şi prezentă pentru prima oară de faţă cu toţi planul său final de bătălie. Din nou păstră doar pentru el partea legată de tainicele şi atât de cu grijă plănuitele răscoale şi de asemenea faptul că atacul va porni pe drumul de nord şi nu pe cel de pe coasta din sud. În strigătele tuturor, căci toţi războinicii erau bucuroşi că în cele din urmă starea de nesiguranţă luase sfârşit, le spuse că, de îndată ce ploile vor înceta, va da cuvântul de cod "Cer de Purpură", care îi va arunca la atac. — Între timp, mă aştept ca Ishido să convoace ilegal un nou Consiliu al Regenţilor, mă aştept să fiu acuzat ilegal de trădare, mă aştept să mi se declare război ilegal, împotriva legii. Se aplecă înainte cu pumnul stâng sprijinit ca de obicei pe şold, celălalt strâns în jurul minerului săbiei. — Ascultaţi, eu sprijin testamentul lui Taikō şi îl recunosc pe nepotul meu Yaemon drept kampaku şi Moştenitor al lui Taikō. Nu doresc alte pământuri, nu vreau alte onorurui, dar dacă trădătorii mă atacă, trebuie să mă apăr. Dacă trădătorii îl înşeală pe Majestatea Sa Imperială şi încearcă să ia puterea în ţară, este de datoria mea să îl apăr pe Împărat şi să stârpesc răul, neh? Un tunet de aprobări întâmpină aceasta. Strigăte de luptă Kasigi şi Toranaga izbucniră în încăpere, răsunând prin toată fortăreaţa. — Peste cinci zile regimentul de asalt se va pregăti de îmbarcare pe galeră pentru Yedo. Toda Buntaro-san va comanda, Kasigi Omi-san, al doilea la comandă. Kasigi Yabu, vă rog să mobilizaţi Izu şi să porunciţi şase mii de oameni la trecătorile de la hotar, în caz că trădătorul Ikawa Jikkyu va încerca să năvălească spre sud ca să ne taie liniile de comunicaţie. Când se vor opri ploile, Ishido va ataca Kwanto. Omi, Yabu şi Buntaro aprobară în linişte înţelepciunea lui Toranaga de a păstra tăcere asupra hotărârii din acea după-amiază, de a lansa atacul în sezonul ploios, de îndată. Asta va crea uimire, îşi spuse Omi simţind un junghi în pântece la gândul unui război în ploaie în munţii Shinano. — Puştile noastre ne vor croi drum, spusese Yabu atât de entuziast în acea după-amiază. Omi încuviinţase, fără să aibă încredere în plan, dar nici o altă posibilitate de oferit în schimb. E o nebunie, îşi spusese, deşi era încântat că fusese avansat al doilea la comandă. Nu înţeleg cum poate Toranaga crede că e vreo şansă de victorie pe drumul din nord. Nu e nici una, îşi spuse din nou acum, devenind neatent la vorbăria înfierbântată a lui Toranaga, ca să se poată concentra încă odată asupra răzbunării sale. Desigur atacul asupra provinciei Shinano îţi va da o mulţime de ocazii ca să-l aduci pe Yabu în prima linie, fără nici un pericol pentru tine. Războiul, orice fel de război, va fi în avantajul tău – dacă nu va fi pierdut. Apoi, îl auzi pe Toranaga spunând: — Astăzi era cât pe ce să mor. Astăzi Anjin-san m-a scos din adâncurile pământului. Aceasta este a doua oară, poate chiar a treia, că mi-a salvat viaţa. Viaţa mea nu înseamnă nimic faţă de viitorul clanului meu şi cine poate spune dacă aş fi trăit sau aş fi murit fără ajutorul lui. Dar deşi Bushido spune că vasalii nu trebuie să aştepte vreodată vreo răsplată pentru serviciile lor, este de datoria seniorului să acorde din când în când favoruri. În mijlocul aclamaţiilor generale, continuă: — Anjin-san, stai aici. Mariko-san şi dumneata de asemenea. Invidios, Omi privi bărbatul uriaş ridicându-se şi îngenunchind pe

locul arătat de Toranaga. Nu era nici un bărbat în cameră care să nu îşi dorească să fie el acela care să fi avut norocul să fi făcut ce făcuse barbarul. — Lui Anjin-san i se dă o feudă lângă satul de pescari Yokohama, la sud de Yedo, în valoare de două mii de koku pe an. Dreptul de a recruta o suită de două sute de samurai, drepturi depline de samurai şi hatamoto al casei Yoshi-Toranaga-noh-Chikitada-Minowara, va primi zece cai, douăzeci de chimonouri, împreună cu echipamentul complet de luptă pentru vasalii săi, şi rangul de amiral-şef şi pilot al provinciei Kwanto. Toranaga aşteptă până când Mariko-san traduse apoi strigă : — Naga-san! Ascultător, Naga-san aduse pachetul învelit în mătase. Toranaga scoase învelitoarea. Erau două săbii asemănătoare, una scurtă, cealaltă lungă. — Băgând de seamă că pământul mi-a înghiţit săbiile şi că eram neînarmat, Anjin-san a coborât în prăpastie din nou ca să-şi găsească sabia sa şi să mi-o dea mie. Anjin-san, ţi le dau în schimb pe acestea. Au fost făcute de meşterul făurar Yori-ya. Aminteşte-ţi, sabia este sufletul samuraiului. Dacă o uită, sau o pierde, nu va fi iertat niciodată. Înconjurat de aclamaţii şi mai puternice şi de invidia fiecăruia, Blackthorne luă săbiile, se înclină corect şi le puse la brâu, apoi se înclină din nou. — Vă mulţumesc, Toranaga-sama. Îmi faceţi o onoare prea mare. Vă mulţumesc. Dădu să se depărteze, dar Toranaga îi făcu semn să rămână. — Nu, aşează-te aici, lângă mine; Anjin-san. Toranaga privi iar chipurile războinice, fanatice ale ofiţerilor săi. "Proştilor!" ar fi vrut să strige. Nu înţelegeţi că războiul acum, sau după încetarea ploilor, ar fi un dezastru? Orice război cu Ishido-Ochiba-Yaemon şi aliaţii lor de acum se va sfârşi cu siguranţă într-un măcel al tuturor armatelor mele, al vostru, şi cu distrugerea mea şi a întregii mele stirpe? Nu înţelegeţi că nu am altă şansă decât să aştept şi să nădăjduiesc că Ishido îşi va băga singur capul în laţ? În loc de aceasta, îi înfierbântă şi mai mult, pentru că cel mai important lucru era să-şi descumpănească duşmanul. — Ascultaţi, samurai, în curând vă veţi putea dovedi valoarea, de la bărbat la bărbat, aşa cum au făcut-o înaintaşii voştri. Îl voi distruge pe Ishido şi toţi trădătorii şi primul va fi Ikawa Jikkyu, drept care dau toate pământurile sale, amândouă provinciile Suruga şi Totomi, valorând trei sute de mii de koku, vasalului meu credincios, seniorul Kasigi Yabu şi, adăugând Izu, îl declar pe el şi urmaşii lui ca stăpâni. Aclamaţiile răsunară ca un tunet. Yabu roşi de mulţumire. Omi lovea podeaua strigând la fel de încântat. Acum prada lui era uriaşă, pentru că după datină urmaşul lui Yabu avea să moştenească toate pământurile sale. Cum să-l omori pe Yabu fără să aştepţi războiul? Apoi ochii lui se opriră pe Anjin-san, care striga fericit. De ce să nu-l laşi pe Anjin-san s-o facă pentru tine? se întrebă şi râse tare la gândul prostesc. Buntaro se aplecă şi îl bătu pe umăr prieteneşte, crezând că râde de bucurie pentru Yabu. — În curând ai să primeşti feuda pe care o meriţi, neh? strigă Buntaro deasupra tumultului. Meriţi recunoştinţă. Ideile şi sfaturile tale sunt preţioase. — Îţi mulţumesc, Buntaro-san. — Nu-ţi face griji, noi putem trece prin orice munţi. — Da. Buntaro era un general deosebit de sălbatic în luptă şi Omi ştia că făceau o pereche potrivită: Omi, strategul îndrăzneţ, Buntaro conducătorul neînfricat al atacului. Dacă cineva ne poate trece prin munţi, el e acela.

Urmă o alta explozie de bucurie, când Toranaga porunci să fie adus saké, încheind adunarea oficială. Omi bău şi îl privi pe Blackthorne îmbrăcat în chimonou îngrijit, cu săbiile aşezate corect, golind o altă ceaşcă, şi pe Mariko care îi vorbea întruna. Te-ai schimbat foarte mult, Anjin-san, din acea primă zi, gândi el mulţumit. Multe dintre ideile tale străine sunt încă la locul lor, dar aproape te-ai civilizat. — Ce se întâmplă, Omi-san? — Nimic, nimic, Buntaro-san. — Arătai de parcă un eta şi-ar fi dezgolit dosul în faţa ta. — Nimic rău, nicidecum, chiar dimpotrivă. Îmi venise un gând. Să bem! Hei, Floare de Piersic, mai adu saké. Ceaşca seniorului Buntaro e goală!

CAPITOLUL 40 — Am primit porunci să mă interesez dacă Kiku-san ar fi liberă în seara asta, spuse Mariko. — Oh, îmi pare rău, doamnă Toda, dar nu sunt sigură, spuse binevoitoare Gyoko, mama-san. Pot să întreb dacă onoratul client ar dori-o pe doamna Kiku pentru întreaga seara sau doar pentru o parte a ei? Sau poate până mâine, dacă nu este deja angajată? Mama-san era o femeie înaltă, elegantă, cu un zâmbet plăcut, abia trecută de cincizeci de ani, dar bea prea mult saké, avea inimă de cămătar şi un nas care putea mirosi o monedă de argint de la cincizeci de ri. Cele două femei erau într-o cameră de opt rogojini, alăturată încăperilor lui Toranaga. Fusese orânduită anume pentru Mariko şi se deschidea în partea cealaltă către o mică grădină care era cuprinsă în primul dintre zidurile de apărare. Ploua din nou şi picăturile străluceau în lumină. Mariko spuse politicos: — Aceasta va fi la voia clientului. Poate că acum putem face o înţelegere care să acopere orice eventualitate. — Îmi pare atât de rău, vă rog să mă iertaţi, dar nu ştiu dacă e liberă deîndată. Este atât de căutată, doamnă Toda. Sunt sigură că veţi înţelege. — Oh, da, desigur. Suntem într-adevăr foarte norocoşi să avem o astfel de doamnă de clasă aici, în Anjiro. Mariko accentuase Anjiro. Trimisese după Gyoko în loc să o viziteze ea, aşa cum poate ar fi trebuit, iar când femeia sosise, cu o mică întârziere, îndeajuns ca să fie observată, dar nu îndeajuns ca să fie considerată o mojicie, Mariko fusese bucuroasă că putea să se înfrunte cu un adversar pe măsură. — Casa de Ceai a fost distrusă foarte rău? întrebă. — Nu, din fericire, afară de nişte vase preţioase şi nişte haine, deşi va costa o mică avere să reparăm acoperişul şi să rearanjăm grădina. Întotdeauna costă mult ca lucrurile să fie aranjate repede, nu credeţi? — Da, e foarte greu. La Yedo, Mishima sau chiar şi în satul asta. — E atât de important ca împrejurimile să fie liniştite, neh? Ar dori poate clientul să ne onoreze Casa de Ceai, sau doreşte ca Kiku-san să-l viziteze aici, dacă e liberă? Mariko îşi ţuguie buzele gândindu-se: — La Casa de Ceai. — Ah, so desu! Numele adevărat al mamei-san era Heiko-ichi – Prima fiică a Meşterului de Împrejmuiri. Tatăl ei şi tatăl tatălui ei fuseseră meşteri în a face zidurile care împrejmuiau grădinile. Mulţi ani ea fusese curtezană în Ishima, capitala provinciei Izu, ajungând până la rangul de curtezană de

clasa a doua. Norocul îi surâsese şi cu darurile primite de la patroni, cărora le alăturase un ascuţit simţ al afacerilor, făcuse îndeajuns de mulţi bani ca să-a cumpere propriul contract la timp, când frumuseţea trupului şi veselia molipsitoare cu care o dăruiseră zeii începuseră să nu mai aibă căutare şi astfel să devină patroană cu propria ei Casă de Ceai şi curtezane. Acum îşi spunea Gyoko-san, Doamna Norocoasă. La început, când era doar o novice de paisprezece ani, i se dăduse numele de Tsukaiko, Îmblânzitoarea de şerpi. Stăpânul ei îi explicase că acea parte specială a bărbatului putea fi asemuită unui şarpe. Că un şarpe era purtător de noroc, şi dacă ea ar fi putut deveni o îmblânzitoare de şerpi în acest sens, atunci s-ar fi bucurat de un nemăsurat succes. De asemenea, numele îi va face pe clienţi să râdă şi râsul era esenţial în astfel de afacere. Gyoko nu dăduse niciodată uitării importanţa râsului. — Saké, Gyoko-san? — Mulţumesc, da, mulţumesc doamnă Toda. Slujnica turnă saké, apoi Mariko îi spuse să plece. Băură în tăcere. Mariko umplu din nou ceştile. — O ceramică atât de frumoasă, atât de elegantă, spuse Gyoko. — Este foarte ieftină. Îmi pare rău că trebuie să o folosim. — Dacă aş putea să aranjez să fie liberă, cinci kobani ar fi potrivit? Un koban era o monedă de aur care cântărea optsprezece grame. Un koban valora trei koku de orez. — Îmi pare atât de rău. Poate că nu m-am făcut prea bine înţeleasă. N-am vrut să cumpăr toată Casa de Ceai din Mishima, doar serviciile doamnei pentru o seară. Gyoko râse: — Ah, doamnă Toda, faima domniei voastre este bine-meritată, dar aş putea să arăt că Kiku-san este o doamnă de primă clasă. Breasla i-a acordat această cinste anul trecut. — Într-adevar, şi sunt sigură că acest rang e meritat, dar aceasta a fost în Mishima. Chiar şi în Kyoto – dar desigur că glumeai. Îmi pare rău. Gyoko înghiţi vulgaritatea care îi stătea pe limbă şi zâmbi nevinovat: — Din nefericire va trebui să dau înapoi banii clienţilor care, cred că acum îmi amintesc, au angajat-o deja. Sărmana copilă! Patru din chimonourile ei au fost distruse de apă când am stins focul. Vin vremuri grele asupra ţării, doamnă. Sunt sigură că înţelegeţi. Cinci nu cred că ar fi prea mult. — Desigur. Cinci ar fi de ajuns în Kyoto pentru o săptămână de dezmierdări cu două doamne de prim rang, dar nu trăim vremuri obişnuite şi trebuie făcute înlesniri. O jumătate de koban. Saké, Gyoko-san? — Mulţumesc, mulţumesc, saké-ul e atât de bun, de o calitate atât de bună, atât de bună. Încă una dacă doriţi, apoi trebuie să plec. Dacă Kiku-san nu este liberă astă-seară, aş fi fericită să aranjez pentru una din celelalte doamne – Akeko, poate – sau poate altă zi ar fi mulţumitor? Poimâine, poate? Mariko nu răspunse un timp. Cinci kobani era scandalos. Tot atât de mult cât s-ar fi plătit pentru o curtezană faimoasă, de primă clasă, în Yedo. O jumătate de koban ar fi mai mult decât mulţumitor pentru Kiku. Mariko ştia preţurile curtezanelor pentru că Buntaro folosea curtezane din când în când şi chiar cumpărase contractul uneia, iar ea trebuise să plătească notele care, desigur, îi fuseseră trimise. O pironi pe Gyoko cu privirea. Femeia îşi sorbea saké-ul, iar mâna nu-i tremura. — Poate, spuse Mariko, dar nu cred. Nici altă doamnă, nici altă seară. Nu. dacă nu se poate pentru astă-seară, mi-e teamă că poimâine va fi prea târziu. — Îmi pare rău. — Cât despre alte doamne... Mariko zâmbi şi ridică din umeri. Gyoko îşi aşeză cu părere de rău ceaşca jos. — Am auzit că glorioşii noştri samurai ne vor părăsi. Ce păcat, nopţile

sunt plăcute aici. În Mishima nu avem briza mării cum aveţi aici. Îmi va părea şi mie rău să plec. — Poate un koban. Dacă înţelegerea e mulţumitoare, mi-ar place să discutăm cât de mult ar putea costa contractul ei. — Contractul ei? — Da. — Da. Contract – contractul ei. Ehei, asta este altceva. Cinci mii de koku. — E cu neputinţă. — Da, încuviinţă Gyoko, dar Kiku-san e ca propria mea fiică. Ea este propria mea fiică. Mult mai mult decât propria mea fiică. Am educat-o de la şase ani, Este cea mai desăvârşită doamnă din Lumea Sălciilor, din întreg Izu. Oh, ştiu, în Yedo aveţi doamne mai strălucitoare, mai agere la minte, mai de lume, dar asta numai pentru că Kiku-san nu a avut norocul să întâlnească acest fel de oameni. Dar şi acum, e neîntrecută la cântat din gură sau din samisen. Jur pe toţi zeii. Daţi-i un an în Yedo, cu patronul potrivit şi învăţătura potrivită, şi poate sta alături, fără ruşine, de orice curtezană din Împărăţie. Cinci mii de koku e o sumă mică pentru o astfel de floare. Sudoarea îmbrobonea fruntea femeii. — Vă rog să mă scuzaţi, dar nu m-am gândit niciodată să-i vând contractul. De-abia are optsprezece ani. E fără cusur, singura doamnă de prima clasa pe care am avut cinstea să o am. Într-adevăr, nu cred că aş putea să-i vând vreodată contractul, chiar şi la preţul pe care l-am spus. Nu, cred că va trebui să mă răzgândesc, îmi pare rău. Poate că vom discuta asta mâine. Să o pierd pe Kiku-san, pe mica mea Kiku-chan? Lacrimile se strânseră în colţurile ochilor ei şi Mariko cugetă, dacă acestea sunt lacrimi adevărate, atunci tu, Gyoko, nu ţi-ai desfăcut niciodată picioarele în faţa Pistilului Princiar. — Îmi pare nespus de rău. Shigata ga nai, neh, spuse Mariko politicos şi o lăsă pe femeie să suspine şi să plângă şi-i umplu din nou ceaşca, din ce în ce mai des. Cât de mult valorează într-adevăr contractul? se întrebă. Cinci sute de koku ar fi neînchipuit de mult peste ceea ce era drept. Depinde de nerăbdarea bărbatului, care nu e nerăbdător în cazul nostru. Desigur seniorul Toranaga nu este. Pentru cine o cumpără? Omi? Poate. Dar de ce i-a poruncit Toranaga lui Anjin-san să fie aici? — Te învoieşti, Anjin-san? îl întrebase mai devreme, cu un râs nervos, acoperind strigătele ofiţerilor beţi. — Vrei să spui că seniorul Toranaga a aranjat să mi se trimită o doamnă ca parte din răsplată? — Da. Kiku-san. Nu poţi să refuzi. Eu... mi s-a poruncit să traduc. — Poruncit? — Oh, aş fi fericită să traduc pentru dumneata, dar, Anjin-san. Într-adevăr nu poţi refuza. Ar fi cumplit de nepoliticos după atâta cinste, neh? Ea zâmbise în sus către el, provocându-l, atât de mândră şi încântată de generozitatea de necrezut a lui Toranaga. — Te rog. N-am văzut niciodată o Casă de Ceai pe dinăuntru, până acum. Mi-ar place nespus de mult să văd şi să stau de vorbă cu o adevărată doamnă a Lumii Sălciilor. — Cum? — Oh, li se spune aşa pentru că doamnele trebuie să fie tot atât de graţioase ca sălciile. Câteodată e Lumea Plutitoare, pentru că sunt asemuite nuferilor ce plutesc pe un lac. Hai, Anjin-san, te rog, acceptă. — Şi Buntaro-sama? — Oh, el ştie că trebuie să aranjez asta pentru dumneata. Seniorul Toranaga i-a spus. E totul foarte oficial, desigur. Mi s-a poruncit. Şi dumitale. Te rog!

Apoi spuse în latină, atât de fericită că nimeni din Anjiro nu vorbea această limbă. — Mai e şi alt motiv pe care am să ţi-l spun şi ţie mai târziu. — A, spune-mi-l acum. — Mai târziu. Dar acceptă cu plăcere, pentru că te rog eu. — Tu, cum aş putea să te refuz? — Dar cu plăcere. Trebuie să fie cu plăcere. Promite-mi! — Cu bucurie. Îţi promit că am să te însoţesc. Îţi promit că am să te urmez până la capăt. Apoi ea îl părăsise ca să pregătească totul. — Oh, sunt tulburată la gândul de a vinde contractul frumuseţii mele, gemea Gyoko. Da, mulţumesc. Încă puţin saké. Apoi într-adevăr trebuie să plec. Goli ceaşca şi o ridică obosită pentru a-i fi umplută deîndată. — Să spunem doi kobani pentru această seară – o dovadă a dorinţei mele de a mulţumi o doamnă cu asemenea merite. — Unul. Dacă ne înţelegem, poate că vom putea să mai vorbim despre contract în această seară, la Casa de Ceai. Îmi pare tare rău că trebuie să fiu atât de grăbită, dar timpul, înţelegi... Mariko scutură vag o mână către camera unde se întâlniseră ofiţerii. Treburi ale statului – seniorul Toranaga – viitorul împărăţiei, înţelegi, Gyoko-san. — Oh, da, doamnă Toda, desigur. Gyoko începu să se ridice. Să ne înţelegem la un koban şi jumătate pentru seara asta? Bine, atunci ne-am înţele... — Unul. — Oh ko, doamna Toda, jumătatea e ca un dar şi nu merită atenţie, se văicări Gyoko, mulţumind zeilor pentru dibăcia ei şi păstrându-şi suferinţa prefăcută pe chip. Un koban şi jumătate ar fi fost de trei ori preţul, dar mai presus de bani aceasta era, în sfâşit, prima invitaţie de la unul dintre nobilii adevăraţi din întreaga Japonie, pentru care se zbătuse atât şi pentru care ar fi sfătuit-o bucuroasă pe Kiku-san să facă totul – şi chiar mai mult – pe degeaba. — Pe toţi zeii, doamnă Toda. Mă las la mila domniei tale. Un koban şi jumătate. Vă rog, gândiţi-vă la ceilalţi copii ai mei, care trebuie îmbrăcaţi şi educaţi şi hrăniţi ani de aici înainte, care nu vor deveni la fel de nepreţuiţi ca Kiku-san, dar care trebuie sa fie ocrotiţi la fel de mult ca ea. — Un koban în aur, mâine, neh? Gyoko ridică clondirul de porţelan şi turnă două ceşti. Îi oferi una lui Mariko, o goli pe cealaltă şi şi-o umplu din nou. — Unul, spuse aproape înecându-se. — Îţi mulţumesc, eşti atât de bună şi de cumpănită. Da, vremurile sunt grele. Mariko îşi sorbi vinul rezervată. Anjin-san şi eu vom fi la Casa de Ceai peste puţin timp. — Eh, cum-adică-ce-aţi-spus? — Că Anjin-san şi eu vom fi la Casa de Ceai peste puţin timp. Eu trebuie să tălmăcesc pentru el. *** — Barbarul? Kiku rămase cu gura căscată. — Barbarul. Şi va fi aici dintr-o clipă într-alta dacă nu-l oprim – cu ea, cea mai nemiloasă, mai apucătoare scorpie din câte am întâlnit până acum. Dea zeii să se reîncarneze ca târfă de gang de mâna a cincisprezecea! În ciuda teamei, Kiku râse veselă. — Oh, mama-san, te rog, nu te necăji aşa! Pare o doamnă atât de drăguţă! Şi un întreg koban! Ai făcut într-adevăr un aranjament minunat! Hai, hai, avem timp de ajuns. Mai întâi un pic de saké ca să-ţi ia tot focul de la inimă. Ako, de grabă, ca o rândunică!

Ako dispăru. — Da, clientul e Anjin-san. Gyoko aproape se sufoca. Kiku îi făcu vânt cu evantaiul şi Hana, mica ucenică, ă puse ierburi mirositoare sub nas. — Credeam că se tocmeşte pentru seniorul Buntaro, sau însuşi seniorul Toranaga. Desigur, când a zis Anjin-san, am întrebat-o pe dată de ce n-a făcut asta chiar concubina lui; doamna Fujiko, aşa cum spun bunele maniere că e de fapt corect. Dar tot ce a spus ea a fost că doamna Fujiko suferea mult din cauza arsurilor şi i se poruncise ei să vorbească cu mine chiar de către seniorul Toranaga. — Oh! oh, de-aş fi atât de norocoasă să-l servesc pe marele senior! — Vei fi copilă, vei fi – dacă ne vom strădui. Dar barbarul? Ce vor crede ceilalţi clienţi ai tăi? Ce vor spune? Desigur, nu am hotărât nimic, spunându-i doamnei Toda că nu ştiu dacă eşti liberă, aşa că încă poţi refuza, dacă doreşti, fără să jigneşti pe nimeni. — Ce-ar putea să spună ceilalţi clienţi? Seniorul Toranaga a poruncit asta. Nu e nimic de făcut, neh? Kiku îşi ascunse teama. — O, poţi refuza cu uşurinţă, dar trebuie s-o faci repede, Kiku-chan. Oh ko, ar fi trebuit să fiu mult mai şireată, aşa ar fi trebuit. — Nu te îngrijora Gyoko-sama, totul va fi în ordine, dar trebuie să judecăm limpede. E un risc mare, neh? — Da, foarte. — Nu mai putem da înapoi dacă acceptăm. — Da, ştiu. — Sfătuieşte-mă. — Nu pot, Kiku-san. Mă simt de parcă aş fi stăpânită de kami. Asta trebuie să fie hotărârea ta. Kiku cântări toată grozăvia. Apoi cântări lucrurile bune. — Hai să încercăm. Hai să acceptăm. În definitiv este samurai şi hatamoto şi vasalul favorit al seniorului Toranaga. Nu uita ce-a spus prezicătorul acela, că am să te ajut să devii bogată şi faimoasă. Mă rog zeilor să mi se îngăduie să fac asta, ca să-ţi răsplătesc totă bunătatea. Gyoko îi ciufuli drăgăstos părul. — Oh, copilă, eşti atât de bună. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. Da, cred că eşti înţeleaptă. Sunt de acord. Lasă-l să vină la noi. O ciupi drăgăstos de obraz. Ai fost întotdeauna favorita mea, dar aş fi cerut dublu dacă aş fi ştiut că e vorba de amiralul barbar. — Dar am primit dublu, Mama-san. — Trebuia să avem de trei ori mai mult! Kiku o bătu pe mână. — Nu-ţi face grijă. Asta este începutul norocului tău. — Da, şi e adevărat că Anjin-san nu-i un barbar obişnuit, ci un barbar samurai şi hatamoto. Doamna Toda mi-a spus că i s-a dat o feudă de două mii de koku şi a fost făcut amiral al tuturor corăbiilor lui Toranaga şi că se îmbăiază ca orice persoană civilizată şi nu mai pute. Ako sosi cu sufletul la gură şi turnă vinul fără să verse o picătură. Patru ceşti dispărură iute, una după cealaltă. Gyoko începu să se simtă mai bine. — Noaptea aceasta trebuie să fie perfectă. — Da, dacă seniorul Toranaga a poruncit-o, desigur aşa trebuie să fie. N-ar fi poruncit-o personal, el însuşi, dacă n-ar fi fost important pentru el, neh? Şi Anjin-san e-ntr-adevăr ca un daymio. Două mii de koku pe an? Pe toţi kami! Ar merita s-avem aşa noroc. Kiku-san, ascultă! Se aplecă mai aproape de ea şi Ako se apropia şi ea, numai ochi şi urechi. — Am întrebat-o pe doamna Toda, văzând că vorbeşte limba lor scârboasă, dacă ştie de vreun obicei ciudat, poveşti, dansuri sau poziţii, sau cântece, sau instrumente, sau întăritoare, pe care le-ar prefera Anjin-san. — Ah, asta ar fi de mare ajutor, de foarte mare ajutor, zise Kiku, speriată că acceptase, dorindu-şi să fi avut înţelepciunea de a refuza. — Nu mi-a spus nimic! Vorbeşte limba lor, dar nu ştie nimic despre

obiceiurile lor în pat. Am întrebat-o dacă vreodată l-a întrebat despre asta şi ea a spus da, dar cu rezultate groaznice. Gyoko povesti întâmplarea din castelul Osaka. Poţi să-ţi închipui cât de stânjenitor trebuie să fi fost! — Cel puţin ştim că nu trebuie să-i oferim băieţi – tot e ceva. — În afară de asta e doar o slujnică în casa lui, pe care o mai putem întreba! — Avem timp să trimitem după ea? — Am fost acolo eu însumi, direct de la fortăreaţă. Nici chiar leafa pe o lună n-a deschis gura fetei! Gânganie tâmpită! — Era arătoasă? — Oh, da, pentru o servitoare needucată. Tot ce-a avut de spus a fost că stăpânul era viril şi nu se lăsa greu, că împărţea perna des şi în cele mai obişnuite poziţii şi că e deosebit de înzestrat. — Asta n-ajută prea mult, mama-san! — Ştiu. Poate că cel mai bun lucru e să avem totul pregătit. Să fie. Totul, neh? — Da, va trebui să fiu foarte grijulie. E foarte important ca totul să iasă perfect. Va fi foarte greu, dacă nu cu neputinţă, să-l distrez aşa cum trebuie dacă nu pot vorbi cu el. — Doamna Toda a spus că va tălmăci pentru tine şi pentru el. — Ah, cât de drăguţ din partea ei. Asta va fi de mare ajutor, deşi, desigur, nu-i acelaşi lucru. — Adevărat, adevărat. Mai pune saké, Ako. Graţios, copilă! Toarnă-l graţios. Dar, Kiku-san eşti o curtezană de prima clasă, improvizează! Amiralul barbar a salvat astăzi viaţa seniorului Toranaga şi stă în umbra lui. Viitorul nostru depinde de tine. Ştiu că vei avea o reuşită frumoasă. Ako! — Da, stăpână! — Încredinţează-te că saltelele sunt desăvârşite, că totul e desăvârşit. Vezi ca florile... nu, am să mă ocup de flori eu însămi şi bucătar... unde-i bucătarul? O bătu pe Kiku pe genunchi. Poartă chimonoul auriu, cu cel verde pe dedesubt. Trebuie să o impresionăm pe doamna Toda, în noaptea asta, foarte tare. Ieşi grăbită să înceapă să pună casa în ordine şi toate doamnele, slujnicele, ucenicile şi servitorii se porniră să forfotească fericiţi, curăţând şi dând o mână de ajutor, mândri de norocul care dăduse peste casa lor. Când totul fu pus în ordine, iar programul celorlalte fete rearanjat, Gyoko merse în camera ei şi se întinse pentru o clipă să-şi adune puterile. Nu-i spusese încă lui Kiku despre oferta privitoare la contractul ei. Vom trăi şi vom vedea, îşi spuse, dacă pot să fac aranjamentele de care am nevoie, atunci poate c-am să-i dau drumul dragei mele Kiku, dar niciodată înainte de a şti pentru cine. Snt bucuroasă că am avut prevederea să-i lămuresc asta doamnei Toda, înainte de a pleca. De ce plângi, proastă bătrână? Eşti beată din nou? Adună-ţi minţile! Ce înseamnă nefericirea pentru tine? — Hana-chan! — Da, mama-sama! Copilul veni alergând – de-abia trecută de şase ani, cu ochi mari, căprui, şi păr lung, minunat, purta un chimonou nou, purpuriu. Gyoko o cumpărase cu două zile în urmă de la Mura, prin misitul de copii din oraş. — Cum îţi place noul tău nume, copilă? — Oh, foarte mult, foarte mult. Sunt onorată, mama-sama! Numele însemna "Mica Floare", aşa cum Kiku însemna "Crizantema" şi Gyoko i-l dăduse în prima zi. "Sunt mama ta, de-acum", îi spusese Gyoko, blând, dar hotărât, după ce plătise preţul şi o luase în stăpânire, minunându-se că o asemenea frumuseţe putea să se nască din nişte pescari neciopliţi ca dolofana femeie Tamasaki. După patru zile de tocmeală crâncenă plătise un koban pentru serviciile copilului până la vârsta de douăzeci de ani, destul ca să hrănească familia Tamasaki timp de doi ani. — Adu-mi nişte cha, apoi pieptănul şi câteva frunze parfumate de ceai,

ca să nu-mi mai miroasă răsuflarea a saké. — Da, mama-sama! Fata ţâşni neatentă, cu sufletul la gură, dornică să placă şi se încurcă în fustele ca pânza de păianjen ale lui Kiku, care apăruse în uşă. — Oh, oh, oh, îmi pare atââit de răăăăăău! — Trebuie să ai mai multă grijă, Hana-chan. — Îmi pare rău, îmi pare rău, soră mai mare. Copilei aproape îi dăduseră lacrimile. — De ce eşti tristă, Mică Floare? Hai, hai, zise Kiku, ştergându-i drăgăstoasă lacrimile. În casa asta noi dăm la o parte lacrimile, aminteşte-ţi. Noi, cele din Lumea Sălciilor, nu trebuie să fim niciodată triste, copilă, căci la ce ne-ar folosi asta? Tristeţea nu place niciodată. Datoria noastră este să plăcem şi să fim vesele. Haide, copilă, aleargă, dar cu grijă, cu grijă şi graţie! Kiku se întoarse şi se înfăţişă bătrânei cu zâmbetul strălucitor. — Aşa îţi place, stăpână-san? *** Blackthorne se uită la ea şi murmură: — Aleluia! — Aceasta este Kiku-san, spuse Mariko ceremonios, încântată de reacţia lui. Fata intră în încăpere într-un foşnet de mătase şi îngenunchie şi se plecă şi-i spuse ceva ce Blackthorne nu înţelese. — Spune că eşti binevenit şi că faci onoare acestei case. — Domo, spuse el. — Do itashemasite. Saké, Anjin-san? spuse Kiku. — Hai, domo. Îi privi mâinile desăvârşite apucând carafa fără să şovăie, cercetând dacă băutura era atât cât trebuia de caldă, apoi turnând în ceaşca pe care o ridicase către ea, cum îi arătase Mariko, cu mai multă graţie decât crezuse el posibil. — Ai promis că te vei purta ca un japonez, aşa-i? îl întrebase Mariko când porniseră din fortăreaţă, ea călătorind în palanchin, el mergând pe alături, în josul potecii care se răsucea către sat şi către piaţa ce se deschidea spre mare. Purtători de torţe alergau în faţa şi în spatele lor. Zece samurai îi însoţeau, ca gardă de onoare. — Am să încerc, da, spuse Blackthorne. Ce trebuie să fac? — Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să uiţi ce trebuie să faci şi doar să-ţi aminteşti că această noapte este doar pentru plăcerea dumitale. Astăzi a fost cea mai bună zi din viaţa mea, se gândea, iar în noaptea asta... cum o să fie noaptea asta? Era înfierbântat de provocare şi hotărât să încerce să fie japonez şi să se bucure de orice şi să nu se simtă stânjenit. — Cât... cât face seara... ei bine... cât costă? întrebase. — Asta este foarte nejaponez, Anjin-san, îl tachinase ea. Ce-are asta de-a face cu celelalte? Fujiko-san a fost de acord că înţelegerea e aşa cum trebuie. O văzuse pe Fujiko înainte de plecare. Doctorul o vizitase şi-i schimbase bandajele şi îi dăduse ierburi. Ea era foarte mândră de noile onoruri şi noua feudă şi sporovăise veselă fără să arate că o doare, bucuroasă că el se ducea la Casa de Ceai. Desigur, Mariko-san se sfătuise cu ea şi totul fusese aranjat. Ce bună era Mariko-san! Cât de rău îi părea că avea arsurile, aşa că n-a putut face ea însăşi toate pregătirile. El atinsese mâna femeii înainte de a pleca, începând să-i placă de ea. Ea îi mulţumise şi-şi ceruse iertare din nou şi îl trimisese la treburile lui, dorindu-i o seară minunată. Gyoko şi slujnicele îi aşteptaseră în poarta Casei de Ceai, întâmpinându-i cu tot ceremonialul.

— Aceasta este Gyoko-san, ea este aici mama-san. — Prea onorată, Anjin-san, prea onorată. — Mama-san, adică, mama? Mamă? E la fel şi în engleză, Mariko-san. Mama – mămică – mami. — Oh, e aproape la fel, dar, îmi pare rău, mama-san înseamnă mamă vitregă, sau părinte adoptiv, Anjin-san. Mamă, se spune haha-san, sau oba-san. Într-o clipă Gyoko îşi ceru iertare şi dispăru grăbită. Blackthorne zâmbi către Mariko. Fusese ca un copil, mirându-se de totul şi de toate. — Oh, Anjin-san, mi-am dorit întotdeauna să văd unul din locurile astea pe dinăuntru. Bărbaţii sunt atât de norocoşi. Nu e minunat? Nu e extraordinar? Chiar şi într-un sătuc mititel? Gyoko-san trebuie să o fi mobilat de jos până sus cu ajutorul unor meşteri pricepuţi. Uite-te la calitatea lemnăriei şi – oh, eşti atât de bun că-mi îngădui să te însoţesc! N-am să mai am niciodată ocazia... Priveşte florile... Ce aranjament deosebit! Şi, oh, uite, afară, în grădină.... Blackthorne era foarte bucuros şi foarte nemulţumit că o slujnică era în încăpere, iar panourile-shoji deschise, pentru că chiar şi aici, într-o Casă de Ceai, ar fi fost de neînchipuit, ba chiar primejdie de moarte pentru Mariko, să rămână singură cu el în aceeaşi cameră. — Tu eşti minunată, spuse în latină. — Şi tu. Chipul îi era plin de bucurie. Sunt foarte mândră de tine, Amiral al Flotei. Şi Fujiko – oh, ea a fost atât de mândră, că abia a putut rămâne culcată! — Arsurile ei păreau grave. — Nu avea grijă. Doctorii au multă experienţă şi ea este tânără şi puternică şi încrezătoare. În noaptea asta şterge-ţi totul din minte. Nu mai pune întrebări despre Ishido sau Ikawa Jikkyu sau bătălii, cuvinte cheie, feude, sau corăbii. În noaptea asta nu există griji. În noaptea asta vor fi numai lucruri minunate pentru tine. — Tu eşti minunată. Ea îşi flutură evantaiul şi îi turnă vin şi nu spuse nimic. El o privi, apoi îşi zâmbiră. — Pentru că alţii sunt aici şi limbile slobode, trebuie totuşi să fim prevăzători, dar oh, sunt atât de fericită pentru tine, spuse ea. — Tu. Care era celălalt motiv? Mi-ai spus că mai e un motiv pentru care ai vrut să vin aici în noaptea asta — Ah, da, celălalt motiv. Acelaşi parfum greu plutea în jurul lui, — E un obicei străvechi al nostru, Anjin-san. Când o doamnă care aparţine altcuiva ţine la un alt bărbat şi doreşte să-i facă un dar sub o formă ce nu îi este îngăduită, atunci ea va aranja astfel ca altă femeie să îi ia locul – un dar – cea mai perfectă curtezană pe care şi-o poate îngădui. — Ai spus, "când o doamnă ţine la altcineva". Vrei să spui "dragoste"? — Da, dar numai în această noapte. — Tu. — Tu, Anjin-san. — De ce în noaptea asta, Mariko-san? De ce nu mai înainte? — Noaptea asta este o noapte fermecată şi kami sunt alături de noi. Te doresc. Apoi Kiku sosise la uşă. "Aleluia!" şi fusese întâmpinat şi i se servise saké după ceremonial. — Cum spun că doamna este deosebit de drăguţă? Mariko îi spuse, iar el repetă cuvintele. Fata râse vesel, acceptă complimentul şi-l reîntoarse. — Kiku-san întreabă dacă ţi-ar place să cânte şi să danseze pentru dumneata? — Tu cum preferi? — Această doamnă este aici pentru plăcerea ta, samuraiule, nu a mea.

— Şi tu? Şi tu eşti aici pentru plăcerea mea? — Da, într-un fel, într-un fel numai al meu. — Atunci, te rog, roag-o să cânte. Kiku bătu uşor din palme şi Ako aduse samisen-ul. Era lung, întocmit oarecum ca o chitară cu trei corzi. Ako îl aşeză pe podea şi-i dădu plectrumul de fildeş lui Kiku, care spuse: — Doamnă Toda, vă rog spuneţi-i prea-onoratului nostru oaspete că am să cânt Cântecul Libelulei. — Kiku-san, aş fi onorată dacă în noaptea asta, aici, mi-ai spune Mariko-san. — Sunteţi prea bună cu mine doamnă. Vă rog, iertaţi-mă, n-aş putea fi atât de nepoliticoasă. — Te rog. — Bine, dacă asta îţi face plăcere, deşi... zâmbetul ei era încântator. Mulţumesc, Mariko-sama. Atinse o coardă. Din momentul în care oaspeţii păşiseră pe poartă în lumea ei, toate simţurile ei erau încordate. Îi privise în taină cât timp fuseseră cu Gyoko-san şi cât timp fuseseră singuri, căutând orice semn care ar fi putut să-i spună cum să-i facă plăcere bărbatului, sau să o impresioneze pe doamna Toda. Nu se aşteptase la ceea ce foarte curând deveni limpede. Anjin-san o dorea pe doamna Toda, deşi o ascundea tot atât de bine ca orice altă persoană civilizată. Asta de fapt nu era surprinzător, pentru că doamna Toda era deosebit de frumoasă şi înzestrată şi, cel mai important, ea singură putea să vorbească cu el. Ceea ce o ului era că, fără putinţă de îndoială, şi doamna Toda îl dorea la fel de mult, dacă nu chiar mai mult. Samuraiul barbar şi doamna samurai, nobila fiică a asasinului Akechi Jinsai, soţia seniorului Buntaro! Ehei, sărmanul bărbat, sărmana femeie! Atât de trist. Desigur asta se va sfârşi tragic. Aproape îi dăduseră lacrimile gândindu-se cât de tristă e viaţa, cât de nedreaptă. Oh, cât aş vrea să mă fi născut samurai şi nu ţărancă. Aşa ca să pot deveni măcar concubina lui Omi-sama, nu doar o jucărie de-o clipă. Mi-aş da bucuroasă, pentru asta, speranţa renaşterii. Dă la o parte tristeţea. Oferă plăcere, asta e datoria ta. Degetele ei atinseră o a doua coardă, o coardă plină de melancolie, apoi băgă de seamă că, deşi Mariko era subjugată de muzica ei, Anjin-san, nu. De ce, oare? ştia că asta nu era din cauza felului în care cânta, căci era sigură că o făcea aproape perfect. Iscusinţa ei nu era dată multora. A treia, cea mai frumoasă coardă, ca încercare. Nu e nici o îndoială, îşi spuse grăbită, nu-i face plăcere. Lăsă sunetul să moară şi începu să cânte fără acompaniament, vocea ei ridicându-se odată cu schimbările bruşte de ritm, aşa cum cereau anii de educaţie până la perfecţiune. Din nou, Mariko fu fermecată, iar el nu, aşa că Kiku se opri dintr-odată. — Noaptea aceasta nu este pentru muzică, anunţă ea. Noaptea aceasta este pentru fericire. Mariko-san, cum spun "te rog, iartă-mă" în limba lui? — Por favor, — Por favor, Anjin-san. În noaptea aceasta vom râde doar, neh? — Domo, Kiku-san, hai. — E greu să distrezi pe cineva fără cuvinte, dar nu e cu neputinţă, neh? Ah, ştiu! Ea sări în picioare şi începu să mimeze – daimyo, purtătorul de palanchin, pescarul, şoimarul, samuraiul îngâmfat, chiar un bătrân fermier ridicând un snop de paie – şi le făcu atât de bine şi atât de hazos că, în scurt timp, Mariko şi Blackthorne râdeau şi băteau din palme. Apoi ea îşi ridică mâna. Începu să imite ironică un bărbat urinând, străduindu-se să se ţină, scăpându-se pe el, pripindu-se, căutându-şi podoaba insignifiantă, sau cocoşat de una neînchipuit de mare. Parodie toate momentele vieţii unui om, începând mai întâi ca sugar udându-şi scutecele şi orăcăind, apoi

tânăr grăbit şi altul trebuind să se abţină, unul înzestrat deosebit, iar altul exact pe dos, până într-acolo în a se întreba "unde o fi dispărut?" şi, în cele din urmă, un moşneag bătrân, gemând în extaz că putuse în sfârşit să se uşureze. Kiku se înclină în aplauzele lor şi sorbi cha, îndepărtându-şi picăturile de transpiraţie de pe frunte. Băgă de seamă că el îşi mişca umerii şi spatele. — Oh, por favor, senhor, şi îngenunchie în spatele lui începând să-i maseze gâtul. Degetele ei pricepute găsiră de îndată punctele plăcute. — Oh, Doamne, aşa, hai, chiar acolo! Ea făcu aşa cum i se cerea. — Gâtul dumitale se va simţi mult mai bine în curând. Ai stat prea mult timp aşezat, Anjin-san. — Asta foarte hun, Kiku-san. Face Suwo aproape rău. Ah, mulţumesc. — Oh, Mariko-san, umerii lui Anjin-san sunt atât de largi, n-ai vrea să mă ajuţi? Doar la umărul stâng, în timp ce eu îi masez umărul drept? Îmi pare rău, dar mâinile nu sunt îndeajuns de puternice. Mariko îşi îngădui să se lase convinsă şi făcu ceea ce i se ceruse. Kiku îşi ascunse zâmbetul când îl simţi tresărind sub degetele lui Mariko şi fu foarte mulţumită de improvizaţia ei. Acum clientul se simţea bine datorită talentului şi cunoştinţelor ei şi era manevrat aşa cum ar fi trebuit să fie. — E mai bine, Anjin-san? — Bine, foarte bine, mulţumesc. — Oh, n-ai de loc pentru ce, e plăcerea mea. Dar doamna Toda e mult mai îndemânatică decât mine. Kiku putea să simtă atracţia dintre ei, deşi încercau să o ascundă. — Acum, puţină mâncare, poate? Şi aceasta sosi deîndată. Pentru dumneata, Anjin-san, spuse ea mândră. Farfuria conţinea un mic fazan tăiat bucăţele mărunte, fript pe cărbuni, cu sos dulce de soia. Ea îl servi. — E delicios, delicios, spuse el. Şi într-adevăr era. — Mariko-san? — Mulţumesc. Mariko luă bucata oferită, dar nu o mâncă. Kiku luă o bucăţică cu beţişoarele şi o mestecă cu plăcere. — E bun, neh? — Nu, Kiku-san, el foarte bun, foarte bun. — Te rog, Anjin-san, mai serveşte. Ea mai luă încă o îmbucătură. E îndeajuns. — Mulţumesc. Te rog, cum face – cum asta? El arătă către sosul gros, maroniu. Mariko tălmăci pentru el: — Kiku spune că este zahăr şi soia cu puţin ghimbir. Întreabă dacă aveţi zahăr şi soia în ţara dumitale. — Zahăr din sfeclă, dar soia nu, Kiku-san. — Oh, cum se poate trăi fără soia? Kiku deveni solemnă. Te rog, spune-i lui Anjin-san că noi avem zahăr aici de o mie de ani. Călugărul budist Ganjin l-a adus din China. Cele mai bune lucruri ale noastre vin din China, Anjin-san. Ceaiul ne-a venit acum aproape cinci sute de ani. Călugărul budist Eisai a adus câteva seminţe şi le-a plantat în provicia Chikuzen, unde m-am născut. A adus şi Zen-budismul. Mariko traduse cu aceeaşi solemnitate, apoi Kiku lăsă să-i scape un hohot de râs. — Oh, îmi pare atât de rău, Mariko-sama, dar amândoi arătaţi atât de solemni, eu doar mă prefăceam că sunt solemnă în privinţa ceaiului ca şi cum ar fi fost ceva foarte important. A fost doar ca să vă distrez. Îl priviră pe Blackthorne terminând fazanul. — Bun, spuse el, foarte bun. Te rog, mulţumeşte Gyoko-san. — Se va simţi onorată. Kiku turnă saké pentru amândoi. Apoi, ştiind că sosise vremea, spuse

senină: — Pot să întreb ce s-a întâmplat astăzi în timpul cutremurului? Am auzit că Anjin-san a salvat viaţa seniorului Toranaga. M-aş considera onorată să aflu eu prima ce s-a întâmplat. Se aşeză răbdătoare, lăsându-i pe Blackthorne şi Mariko să se bucure de poveste, adăugând câte un "oh", sau "şi ce s-a mai întâmplat apoi?", sau turnând saké fără să întrerupă, fiind ascultătorul perfect. Iar când ei sfârşiră de istorisit, se minună de curajul lor şi de norocul seniorului Toranaga. Vorbiră un timp, apoi Blackthorne se ridică şi slujnicei i se porunci să-i arate drumul. Mariko întrerupse tăcerea: — N-ai mai mâncat niciodată carne până acum, Kiku-san, nu-i aşa? — Este de datoria mea să fac orice pot ca să îi fac plăcere, doar pentru puţin timp, neh? — Nu mi-am închipuit niciodată cât de perfectă poate fi o doamnă. Acum înţeleg de ce trebuie să fie întotdeauna o Lume Plutitoare, o Lume a Sălciilor şi cât de norocoşi sunt bărbaţii şi cât de nepotrivită sunt eu. — Oh, dar acesta n-a fost niciodată scopul meu, Mariko-sama, şi nu este scopul nostru. Suntem aici doar pentru plăcere, pentru un moment trecător. — Da. Am vrut doar să înţelegi că te admir atât de mult. Mi-ar fi plăcut să fii sora mea. Kiku se înclină. — N-aş fi demnă de o astfel de cinste. Fiecare îşi simţea sufletul încălzit. Apoi ea spuse: — Este un loc foarte tainic şi aici toţi sunt de încredere. Nu iscodeşte nimeni. Camera plăcerii e în grădină şi e foarte întunecoasă dacă e nevoie, iar întunericul păstrează toate tainele. — Singura cale de a păstra un secret este să-l şopteşti într-o fântână secată, la amiază, când eşti singură, neh? spuse Mariko într-o doară, având nevoie de timp ca să se hotărască. — Între surori nu e nevoie de fântâni. I-am spus slujnicei mele să plece şi să revină în zori. Camera de plăceri e un loc foarte izolat. — Acolo trebuie să rămâi singură cu el. — Pot să rămân oricând singură, oricând. — Eşti atât de bună cu mine, Kiku-chan, atât de grijulie. — E o noapte fermecată, neh? şi foarte specială. — Nopţile fermecate sfârşesc prea repede, Soră Mai Mică. Nopţile fermecate sunt pentru copii, neh? Eu nu sunt copil. — Cine ştie ce se poate întâmpla într-o noapte fermecată? Întunericul poate să ascundă orice. Mariko clătină trist din cap şi o mângâie tandru. — Da, dar pentru el, dacă te ascunde pe tine, asta ar însemna totul. Kiku lăsă lucrurile aşa. — Sunt un dar pentru Anjin-san, nu m-a cerut el? — Dacă te-ar fi văzut, cum ar fi putut să nu te ceară? Pe bună dreptate, el este cel onorat că l-ai primit. — Înţeleg asta acum. Dar m-a văzut odată, Mariko-san. Eram cu Omi-san, când el a trecut către corabie ca să meargă pentru prima dată la Osaka. — Oh, Anjin-san a spus că a văzut-o pe Midori-san cu Omi-san. Tu erai lângă palanchin? — Da. În piaţă. Oh, da, eu eram Mariko-san nu doamna, soţia lui Omi-sama. El mi-a spus konnichi wa, dar desigur nu-şi aduce aminte. Cum ar putea să-şi amintească? Asta s-a întâmplat într-altă viaţă, neh? — Oh, îşi aminteşte – fata frumoasă cu umbrelă verde. Spunea că este cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată. Mi-a vorbit despre ea de multe ori. Mariko o cercetă mai atent. — Da, Kiku-san, ai putea fi uşor luată drept ea, într-o zi ca aceea, sub

umbrelă. Kiku turnă saké şi Mariko fu fermecată de eleganţa ei firească. — Umbrela mea era verde ca marea, spuse ea, foarte încântată că el îşi amintea. — Cum arăta atunci Anjin-san? Mult diferit? Noaptea cu Urlete trebuie să fi fost groaznică. — Da, da, într-adevăr. Şi el era mai bătrân atunci, cu pielea feţei brăzdată adânc. Dar am început să devenim prea serioase, Soră Mai Mare. Ah, nu ştii cât sunt de onorată că-mi îngădui să-ţi spun astfel. Noaptea aceasta este doar pentru plăceri, nu mai suntem serioase, nu? — Da, sunt de acord, te rog, iartă-mă. — Acum să trecem la lucruri mai practice. N-ai vrea să-mi dai un sfat? — Orice, spuse Mariko la fel de prietenoasă. — În ceea ce priveşte împărţitul pernei cei de naţia lui au vreo preferinţă pentru vreun instrument sau poziţie pe care să o cunoşti? Îmi pare rău că întreb, dar poate ai putea să mă ajuţi. Îi trebui lui Mariko toată puterea ca să nu se simtă tulburată. — Nu, nimic de care să ştiu. Anjin-san este foarte sensibil în privinţa oricărui lucru care are legătură cu împărţitul pernei. — N-ar putea fi întrebat pe ocolite? — Nu cred că poţi înteba pe un străin astfel. Desigur nu pe Anjin-san. Şi îmi pare rău, eu nu ştiu despre ce instrumente vorbeşti, în afară desigur de harigata. — Ah. Din nou Kiku se lăsă condusă de intuiţia ei şi întrebă cu dibăcie: — Ţi-ar place să le vezi? Aş putea să ţi le arăt pe toate, poate chiar cu el aici, şi-atunci n-ar mai trebui să-l întrebăm. Am putea vedea după reacţia lui. Îl auziră pe Blackthorne apropiindu-se. Kiku îl întâmpină şi-i turnă vin. Mariko îl bău pe al ei, bucuroasă că nu mai era singură, stânjenită de faptul că Kiku îi putea citi cu siguranţă gândurile. Sporovăiră şi jucară tot felul de jocuri hazoase şi apoi când Kiku hotărî că era momentul potrivit, ea întrebă dacă nu le-ar face plăcere să vadă grădina şi camerele plăcerii. Ieşiră în noapte. Grădina scânteia în lumina torţelor, acolo unde încă mai rămăseseră stropi de ploaie. Cărarea şerpuia pe lângă un lac minuscul şi o cascadă gâlgâitoare. La capătul cărării se afla o casă micuţă, singuratică, în mijlocul unui câmp de bambuşi. Era ridicată deasupra pământului îngrijit curăţat şi avea patru trepte până la veranda care o înconjura. Totul la acea locuinţă de două camere era plin de gust şi preţios. Cel mai bun lemn, cea mai bună lucrătură, cele mai bune tatami şi perne de mătase, cele mai elegante desene în takonama. — Este atât de frumos, Kiku-san, spuse Mariko. — Casa de Ceai din Mishima este mult mai frumoasă, Mariko-san. Te rog, aşează-te confortabil, Anjin-san. Por favor. Asta îţi place, Anjin-san? — Da, foarte mult. Kiku înţelegea că era încă ameţit de noapte şi de saké, dar foarte atent la Mariko. Se simţea foarte tentată să se ridice şi să treacă în camera alăturată unde aşternutul era deja pregătit, să iasă în verandă şi să plece. Dar, dacă o făcea, ştia că prin asta ar fi încălcat legea. Mai mult decât atât, simţea că un astfel de gest ar fi fost necugetat pentru că ştia că în adâncul inimii ei Mariko era gata de orice şi aproape nu-i mai păsa de nimic. Nu, se gândi, nu trebuie s-o împing la un astfel de gest tragic, necugetat, cu atât mai mult cu cât este şi viitorul meu în joc. I-am oferit şansa, dar Mariko-san a hotărât să refuze. Înţeleaptă hotărâre. Sunt oare amanţi? Nu ştiu, asta este karma lor. Se aplecă înainte şi râse tainic. — Ascultă, Soră Mai Mare, te rog spune-i lui Anjin-san că am câteva instrumente pentru împărţitul pernei. În ţara lui sunt?

— El spune nu, Kiku-san. Îmi pare rău, n-a auzit niciodată de ele. — Oh, l-ar amuza să le vadă? Sunt în camera alăturată, pot să le aduc. Sunt într-adevăr foarte excitante. — Ţi-ar place să le vezi, Anjin-san? Ea spune că sunt într-adevăr foarte nostime. Mariko schimbase cu bună-ştiinţă cuvântul. — De ce nu? spuse Blackthorne cu gâtul uscat şi întreaga sa fiinţă încărcată de parfumul şi feminitatea ei. Voi folosiţi instrumente când vă culcaţi cu cineva? întrebă. — Kiku-san spune, câteodată, Anjin-san. Ea spune şi asta este adevărat, că obiceiul nostru cere să încerci întotdeauna să prelungeşti momentul Norilor şi Ploii, pentru că în această scurtă clipă, noi, muritorii, suntem una cu zeii. Mariko îl privea cercetător. — Aşa că este foarte important să-l faci să dureze cât mai mult cu putinţă, neh? E aproape o datorie, neh? — Da. — Da, ea spune că a fi una cu zeii este foarte important. E bine să crezi asta şi e foarte posibil, nu-i aşa? Ceea ce simţi în clipa Ruperii Norilor este atât de nepământean şi atât de zeiesc, nu? Aşa că suntem datori să folosim orice mijloace care te ţin alături de zei cât mai mult cu putinţă, neh? — Foarte. O, da. — Mai vrei saké, Anjin-san? — Mulţumesc. Ea-şi flutură evantaiul. — Toate acestea, despre Ruperea Norilor şi Norii şi Ploaia sau Foc şi Torent, aşa cum le mai spunem câteodată, sunt foarte japoneze, Anjin-san. E foarte important să fii japonez în ceea priveşte împărţitul pernei, neh? Spre uşurarea ei, el rânji şi se înclină ca un curtean. — Da, foarte. Sunt japonez, Mariko-san. Kiku se reîntoarse cu o casetă îmbrăcată în mătase. O deschise şi scoase un penis destul de mărişor făcut din fildeş şi altul dintr-un material mai moale, elastic, cum Blackthorne nu mai văzuse niciodată. Nepăsătoare, le puse deoparte. — Acestea desigur, sunt harigata obişnuite, Anjin-san, spuse Mariko neatentă, cu ochii aţintiţi la celelalte obiecte. — Aşa să fie? spuse Blackthorne, fără să-şi dea seama ce-ar mai fi putut să spună. Mamă, Doamne! — Dar este o harigata obişnuită, Anjin-san. Desigur că şi femeile voastre le au. — Sigur că nu. Nu, nu le au, adăugă încercând să-şi amintească partea despre voioşie. Mariko nu putea să-şi creadă urechilor. Îi explică lui Kiku, care era la fel de surprinsă. Kiku vorbi îndelung şi Mariko încuviinţă. — Kiku-san spune că aceasta este foarte straniu. Trebuie să-i dau dreptate, Anjin-san. Aici aproape orice fată foloseşte unul pentru uşurarea firească, fără să se gândească prea mult. Cum ar putea altfel să-şi păstreze o fată sănătatea, când ei nu i se îngăduie lucruri care i se îngăduie unui bărbat? Eşti sigur, Anjin-san, nu glumeşti? — Nu. Sunt sigur că femeile noastre nu au aşa ceva. Asta ar fi, Isuse, asta... ei bine... noi... ele... nu le au. — Fără ele viaţa trebuie să fie foarte grea. Avem un proverb care spune că o harigata este ca un bărbat, dar mai bună, pentru că este exact ca părţile lui cele mai bune, dar fără părţile cele mai rele, neh? Şi de asemenea, mai e bună pentru că nu toţi au atâta tărie ca harigata. Şi de asemenea, sunt foarte devotate, Anjin-san. Şi nu obosesc niciodată, aşa cum oboseşte un bărbat. Şi de asemenea, pot fi mai aspre sau mai catifelate, Anjin-san, ai promis, îţi aminteşti, cu voioşie?

— Ai dreptate, rânji Blackthorne. Pe Dumnezeu, ai dreptate. Te rog, iartă-mă. Ridică harigata şi o cercetă cu atenţie, fluierind fără zgomot. Apoi spuse: — Ce spuneai, învăţătorule? Poate să fie mai aspru? — Da, spuse ea veselă. Poate să fie oricât de aspru sau de catifelat doreşti. Şi harigata au îndeosebi mult mai multă rezistenţă decât orice alt bărbat. Şi niciodată nu obosesc. — Oh, asta cu siguranţă. — Da. Nu uita. Nu orice femeie este destul de norocoasă să aparţină unui bărbat viril. Fără unul dintre acestea care să o ajute să-şi potolească dorinţele obişnuite şi nevoile fireşti, unei femei obişnuite i se otrăveşte sângele şi asta, desigur, o să-i distrugă curând armonia şi prin asta o va răni, sau îi va face rău ei şi celor din jur. Femeile nu au libertatea pe care o au bărbaţii, mai mult sau mai puţin, şi pe bună dreptate, neh? Lumea aparţine bărbaţilor, pe bună dreptate, neh? — Da, zâmbi el, şi nu. — Îmi pare rău pentru femeile voastre. Trebuie să fie la fel ca noi. Când vei ajunge acasă trebuie să le înveţi, Anjin-san. Ah, da, spune-i reginei voastre. Ea va înţelege. Noi înţelegem foarte repede tot ce ţine de împărţitul pernei. — Am să vorbesc despre asta Majestăţii-sale. Blackthorne aşeză harigata deoparte cu prefăcută şovăială. — Ce mai urmează? Kiku prezentă un şirag de patru mărgele mari, rotunde, din jad alb, înşirate la o oarecare distanţă una de cealaltă pe un fir tare de mătase. Mariko ascultă atentă explicaţiile, fluturându-şi evantaiul, cu ochii mai mari ca niciodată, privind uluită mărgelele, în timp ce Kiku sfârşi de explicat. — Ah, so desu! Ei bine, Anjin-san, începu ea hotărâtă, acestea se numesc konomi-shinju, Perlele Plăcerii şi pot fi folosite atât de către bărbaţi cât şi de către doamne. Saké, Anjin-san? — Mulţumesc, da. — Le poate folosi fie doamna, fie bărbatul, iar mărgelele se bagă cu atenţie în locul din spate şi apoi, în momentul Norilor şi Ploii, mărgelele sunt trase afară încet, una câte una. — Cum? — Da. Mariko aşeză mărgelele peste perna din faţa lui. Doamna Kiku spune că momentul este foarte important şi că întotdeauna – nu ştiu cum ai spune dumneata, ah, da – întotdeauna trebuie folosită o pomadă uleioasă, pentru plăcere, Anjin-san. Privi în sus la el şi adăugă: — Ea spune de asemenea că perlele plăcerii sunt de multe mărimi şi că dacă sunt folosite cum trebuie, pot duce la un rezultat deosebit. El hohoti zgomotos şi spuse în engleză: — Pariez un butoi de dubloni pe o bucată de balegă de porc, că aşa e! — Îmi pare rău, dar n-am înţeles, Anjin-san. Când putu să vorbească din nou, spuse în portugheză: — Pariez un munte de aur pe un fir de iarbă, Mariko-san, că rezultatul este deosebit, într-adevăr. Ridică mărgelele şi le cercetă, fluierind fără să-şi dea seama. — Perlele plăcerii, neh? După un timp le puse jos. Ce altceva mai e acolo? Kiku era mulţumită că încercarea ei dădea roade. Le arătă himitsu-kawa, Pielea Secretă. — Este un inel al plăcerii, Anjin-san, pe care îl poartă bărbatul ca să se păstreze tare când este istovit. Cu asta, spune Kiku-san, bărbatul poate mulţumi femeia după ce a trecut peste culme, sau dorinţa lui a scăzut. Mariko îl privea cu atenţie.

— Neh? — Absolut, zâmbi Blackthorne. Să mă apere bunul Dumnezeu de amândouă şi să mă ajute să pot mulţumi întotdeauna. Roag-o pe Kiku-san să-mi cumpere trei, ca să fie! Apoi li se arătă hiro-gumbi, Arma Ostenitului, lujerii subţiri şi uscaţi ai unei plante, care, dacă erau umeziţi şi înfăşuraţi în jurul Neasemuitei Podoabe se întăreau şi o făceau puternică. Apoi erau tot felul de alte întăritoare ca să excite sau să mărească excitaţia şi tot felul de pomezi ca să catifeleze, să îngroaşe, să întărească. — Niciodată să slăbească? întrebă spre râsul tuturor. — Oh, nu, Anjin-san. Asta ar fi de neînchipuit. Apoi Kiku le arătă alte inele pentru bărbaţi, din fildeş sau din materiale elastice, sau mătăsoase, cu noduri, sau ţepi, sau panglici, sau tot felul de legături şi accesorii făcute din fildeş, sau păr de cal, sau seminţe şi chiar clopoţei. — Kiku-san spune că aproape oricare dintre acestea va face din cea mai ruşinoasă doamnă, o neastâmpărată. Oh, doamne, cât te-aş dori eu de neastâmpărată! îşi spuse. — Dar astea sunt numai pentru bărbaţi, neh? întrebă. — Cu cât este mai înfierbântată doamna, cu atât este mai mare plăcerea bărbatului, neh? spuse Mariko. Desigur, să dăruiască plăcere femeii este în aceeaşi măsură datoria bărbatului, nu-i aşa? Şi cu unul dintre acestea, dacă din nefericire el nu este îndeajuns de înzestrat, sau este slăbit, sau bătrân, sau obosit, poate totuşi să-i ofere plăcere onorabil. — Le-ai folosit, Mariko-san? — Nu, Anjin-san. N-am mai văzut aşa ceva până acum. Acestea sunt... soţiile nu sunt pentru plăcere, ci pentru a naşte copii şi pentru a gospodări casa şi avutul bărbatului. — Soţiilor nu trebuie să li se ofere plăcere? — Nu. De cele mai multe ori, nu. Aceasta este numai pentru doamnele din Lumea Sălciilor. Mariko îşi scutură evantaiul şi îi explică lui Kiko despre ce se vorbea. — Ea spune că desigur e la fel în lumea voastră. Că datoria bărbatului este să-i ofere plăcere doamnei şi datoria ei, să ofere plăcere bărbatului. — Te rog, spune-i că îmi pare rău, dar nu este deloc la fel, ba chiar dimpotrivă. — Ea spune că aceasta este foarte rău. Saké? — Te rog spune-i că noi am fost învăţaţi să ne ruşinăm de trupurile noastre, de împărţitul pernei, de goliciunea trupului şi... şi tot felul de alte prostii. Doar când am ajuns aici am înţeles asta. Acum, că sunt puţin civilizat, înţeleg mult mai bine. Mariko tălmăci. El goli ceaşca. Kiku i-o reumplu imediat, aplecându-se şi ţinând mâneca lungă a chimonoului cu mâna stângă ca să nu atingă măsuţa joasă, lăcuită, în timp ce turna cu mâna dreaptă. — Domo. — Do itashimashite, Anjin-san. — Kiku spune că ar trebui să ne simţim cu toţii onoraţi că spui astfel de lucruri. Aşa e, Anjin-san. Mă faci să mă simt foarte mândră. Am fost foarte mândră de dumneata astăzi, dar, desigur, nu este atât de rău precum spui. — E mai rău. E greu să înţelegi, cu atât mai mult să explici, dacă n-ai fost niciodată acolo sau n-ai fost crescută acolo. Vezi, adevărul... Îl priveau aşteptând răbdătoare, multicolor îmbrăcate, atât de drăguţe şi curate, camera atât de curată şi liniştită şi neîncărcată. Dintr-odată în mintea lui totul începu să se compare cu duhoarea caldă şi prietenoasă a casei sale englezeşti, cu rogojini de papură pe podeaua de lut, fumul din vatra deschisă de cărămizi ridicându-se pe gaura din acoperiş. Doar trei dintre casele din sat, ale celor foarte bogaţi, aveau noile modele de vetre cu hornuri. Vreo două camere mici pentru dormit şi apoi încăperea mare,

neîngrijită, unde se locuia peste zi, se mânca, se gătea şi se stătea de vorbă. Intrai în odaie cu cizmele de marinar, fie vară sau iarnă, fără să bagi în seamă noroiul sau bălegarul şi te aşezai pe un scaun sau pe o laviţă. Masa de stejar, la fel de încărcată şi neîngrijită ca şi odaia, trei sau patru câini şi cei doi copii, fiul său şi fata fratelui său mort, Arthur, căţărându-se şi rostogolindu-se şi jucând capra, Felicity gătind, cu rochia lungă târându-se peste rogojină şi noroi, slujnica leneşă trăgându-şi nasul şi încurcându-te şi Mary, văduva lui Arthur, tuşind în odaia alăturată pe care o ridicase pentru ea, veşnic pe moarte, fără să moară niciodată. Felicity, draga Felicity. O baie o dată pe lună, poate, şi asta vara, cu mare fereală, în cada de aramă, dar spălându-şi faţa şi mâinile şi picioarele în fiecare zi, întotdeauna îmbrăcată cu grijă până la gât şi încheieturi, asudând tot anul în straturi de lânuri groase, nespălate cu lunile sau anii, puţind ca toată lumea, mişunând de păduchi ca toată lumea, scărpinându-se ca toată lumea. Şi toate acele prosteşti crezuri şi superstiţii că curăţenia ar putea ucide, ferestrele deschise pot ucide, apa poate ucide, sau puteai face pântecăraie, sau aduce ciuma, că păduchii şi muştele şi puricii şi mizeria şi bolile erau pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele de pe pământ. Purici, muşte şi rogojini proaspete în fiecare primăvară, dar în fiecare zi la biserică şi de două ori sâmbăta ca să ţi se bage în cap Cuvântul. Nimic altceva nu contează decât Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Născut în păcat, trăind în ruşine, fructul Diavolului, condamnat la iad, rugându-se pentru mântuirea sufletului şi iertare. Felicity era atât de credincioasă şi plină de teamă de Dumnezeu şi îngrozită de Diavol, dorindu-şi cu disperare Raiul. Apoi se ducea acasă, să-i hrănească. O halcă de carne friptă şi dacă o bucată cădea pe podea, o ridicai, o curăţai de murdărie şi o mâncai, dacă nu cumva câinii, cărora oricum le aruncai oasele, nu o apucau primii. Pe podea erau gunoaie şi resturi aruncate de pe masă, spre a fi măturate cândva şi poate, aruncate în drum. Dormind mai tot timpul în hainele cu care umblai ziua şi scărpinându-te ca un câine mulţumit, întotdeauna scărpinându-te. Îmbătrânit de tânăr, urâţit de tânăr şi murind de tânăr. Felicity, acum la douăzeci şi nouă de ani, încărunţită, cu câţiva dinţi în gură, bătrână, cu faţa brăzdată de riduri şi uscată. — Înainte de vreme, sărmana nenorocită! Doamne, Dumnezeule! Câtă risipă! strigă el furios. Ce risipă afurisită! — Nan desu ka, Anjin-san. Amândouă femeile spuseră în aceeaşi clipă, mulţumirea lor dispărând. — Îmi pare rău... numai că... Sunteţi amândouă atât de curate şi noi suntem atât de murdari şi totul se risipeşte, nenumărate milioane şi eu, toata viaţa mea... şi doar pentru că nu ştim mai mult. Iisuse Cristoase, ce risipă! Doar popii, ei sunt cei educaţi şi cei care învaţă. Popii au toate şcolile, ei sunt dascălii; întotdeauna în numele lui Dumnezeu, murdărie în numele lui Dumnezeu. Ăsta-i adevărul! — Oh, da, desigur, spuse Mariko liniştitor, atinsă de durerea lui. Te rog, nu te gândi la asta, acum, Anjin-san. Asta e pentru mâine. Kiku zâmbea, dar era furioasă pe ea însăşi. Ar fi trebuit să fii mai atentă, îşi spuse. Proasto, proasto, proasto. Mariko-san te-a prevenit, acum ai lăsat să se strice seara şi farmecul s-a dus, s-a dus, s-a dus. Într-adevăr, senzualitatea grea, aproape palpabilă, care îi înconjurase pe toţi, dispăruse. Poate că într-un fel e bine, gândi. Cel puţin Mariko şi Anjin-san sunt apăraţi încă o noapte. Bietul bărbat, biata doamnă, atât de trist. Îi privi vorbind, ghicind-o schimbare în tonul lor. — Acum trebuie să te las, spunea Mariko în latină. — Să plecăm împreună. — Te rog, rămâi. Pentru cinstea ta şi a ei. Şi a mea, Anjin-san. — Nu vreau acest dar al tău, spuse el, te vreau pe tine. — Sunt a ta, crede-mă, Anjin-san. Te rog, rămâi. Te implor şi înţelege că în noaptea aceasta sunt a ta.

El nu mai stărui ca ea să rămână. *** După plecarea ei se întinse pe spate, îşi puse braţele sub cap şi rămase privind afară, pe fereastră, în noapte. Ploaia răpăia pe ţigle, iar vântul sufla mângâietor dinspre mare. Kiku stătea îngenuncheată în faţa lui, fără să se mişte. Picioarele îi înţepeniseră. I-ar fi plăcut să se întindă, dar nu vroia să-l tulbure cu nici o mişcare. Nu eşti obosită, picioarele nu te dor, îşi spuse. Ascultă ploaia şi gândeşte-te la lucruri plăcute. Gândeşte-te la Omi-san şi la Casa de Ceai din Mishima şi că trăieşti, iar cutremurul de ieri a fost doar un alt cutremur dintre multe altele. Gândeşte-te la Toranaga-sama şi la preţul neînchipuit de îndrăzneţ pe care Gyoko-san a cutezat să-l ceară prima dată pentru contractul tău. Ghicitorul acela avea dreptate. Norocul tău o va îmbogăţi peste orice închipuire. Şi dacă partea asta e adevărată, de ce n-ar fi şi restul, că într-o bună zi te vei căsători cu un samurai, pe care îl respecţi şi vei avea un fiu de la el, că vei trăi şi vei muri de bătrâneţe în casa lui, bogată şi respectată şi că, minune a minunilor, fiul tău va ajunge egal în rang, samurai, ca şi ai săi. Faţa ei începu să strălucească de bucurie la gândul incredibilului, dar minunatului, viitor. După un timp, Blackthorne se întinse leneş, cuprins de o oboseală plăcută. O văzu şi zâmbi. — Nan desu ka, Anjin-san? El clătină din cap binevoitor, se ridică şi deschise shoji-ul către odaia următoare. Nici o slujnică nu era îngenuncheată lângă aşternutul îngrijit. El şi Kiku erau singuri în acea căsuţă minunată. Intră în odaia de dormit şi începu să-şi scoată chimonoul. Ea se grăbi să-l ajute. Se dezbrăcă de tot, apoi îşi puse chimonoul uşor de mătase, pentru dormit, pe care ea i-l întinsese. Ea deschise plasa împotriva ţânţarilor şi el se întinse în aşternut. Apoi, Kiku îşi schimbă îmbrăcămintea. O privi scoţându-şi obi-ul şi chimonoul exterior şi chimonoul de dedesubt, de un verde foarte palid, tivit cu purpuriu şi, în cele din urmă, jupa. Îşi puse un chimonou pentru dormit, de culoarea piersicii, apoi îşi scoase complicata perucă şi îşi lăsă părul liber. Era negru-albăstrui, fin şi foarte lung. Îngenunche în afara plasei. — Dozo, Anjin-san? — Domo. — Domo arigato goziemashita, şopti ea. Se strecură pe sub plasă şi se întinse alături de el. Lumânările şi lămpile cu ulei ardeau strălucitor. Era bucuros de lumină pentru că ea era atât de frumoasă. Dorinţa lui nesăţioasă dispăruse, deşi durerea rămăsese. Nu te vreau, Kiku-san, gândi. Chiar dacă ai fi fost Mariko, ar fi la fel. Chiar dacă ai fi cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată, mai frumoasă chiar decât Midori-san, pe care o cred mai frumoasă decât orice zeiţă. Nu te doresc. Poate mai târziu, dar nu acum. Îmi pare rău. Mâna ei se întinse şi îl atinse. — Dozo? — Iyé, spuse el blând, clătinând capul. Îi apucă mâna, apoi îşi strecură un braţ pe sub umerii ei. Ascultătoare, ea se cuibări lângă el, înţelegând într-o clipă. Parfumul ei se amesteca cu cel al cearşafurilor şi al saltelei. Atât de curate, îşi spuse. Totul atât de neînchipuit de curat. Ce spusese Rodrigues? "Japonia e raiul pe pământ, englezule, dacă ştii unde să cauţi", sau "aici e paradisul, englezule!" Nu-mi amintesc. Ştiu doar

că nu este acolo, dincolo de mare, unde credeam eu, nu e acolo. Raiul pe pământ e aici.

CAPITOLUL 41 Ştafeta galopă pe drum în jos, în întuneric, către satul adormit. Cerul era tivit de lumina zorilor, iar bărcile de pescuit, ce ieşiseră noaptea în larg să-şi întindă plasele lângă recifuri, soseau în port. Călărise fără odihnă din Mishima, prin trecătorile munţilor şi drumuri proaste, luând cai odihniţi de pe unde putuse. Calul său tropoti pe străzile satului şi ochi ascunşi îl urmăriră, de-a curmezişul pieţei şi în sus, pe drumul către fortăreaţă. Stindardul său purta însemnele lui Toranaga şi ştia parola de zi. Totuşi fu oprit şi cercetat de patru ori înainte de a i se îngădui intrarea la ofiţerul gărzii. — Ştiri grabnice de la Mishima, Naga-san. De la seniorul Hiro-matsu. Naga luă sulul şi se grăbi înăuntru. Se opri la uşa puternic păzită. — Tată? — Da. Naga trase panoul într-o parte şi aşteptă. Sabia lui Toranaga alunecă înapoi în teacă. Una dintre gărzi aduse o lampă cu ulei. Toranaga se ridică înăuntrul pologului şi rupse sigiliul. Cu două săptămâni în urmă îi poruncise lui Hiro-matsu să plece cu un regiment de elită, în taină, la Mishima, castelul-cetate de pe drumul Tokaido, ce străjuia intrarea în trecătoarea care străbătea munţii către oraşele Atami şi Odawara, pe coasta de răsărit a provinciei Izu. Atami era poarta către nord spre Odawara. Odawara era cheia apărării întregului Kwanto. Hiro-matsu scria: "Alteţă, fratele vostru vitreg, Zataki, senior de Shinano, a sosit ieri de la Osaka, cerând un permis de liberă trecere ca să vă viziteze la Anjiro. Călătoreşte oficial cu o sută de samurai şi hamali sub semnul noului Consiliu al Regenţilor. Îmi pare rău să vă spun că ştirile doamnei Kiritsubo sunt adevărate. Zataki a devenit trădător şi şi-a dat pe faţă sprijinul pentru Ishido. Ce nu ştia ea este că Zataki este acum regent în locul seniorului Sugiyama. Mi-a arătat numirea sa oficială, semnată corect de Ishido, Kyama, Onoshi şi Ito. Am făcut tot ce am putut că să-mi stăpânesc oamenii să nu se înfurie în faţa aroganţei sale, şi m-am supus poruncilor voastre de a lăsa orice mesager care vine de la Ishido să treacă. Aş fi vrut să ucid scârnăvia asta eu însumi. Cu el călătoreşte preotul barbar Tsukku-san, care a ajuns pe mare la portul Numazu, venind din Nagasaki. El a cerut îngăduinţa să vă viziteze, aşa că l-am trimis cu aceeaşi suită. Am trimis două sute dintre oamenii mei ca să-i escorteze. Vor ajunge la Anjiro în două zile. Când vă întoarceţi la Yedo? Iscoadele spun că Jikkyu strânge în taină oşteni şi avem ştiri de la Yedo cum că clanurile din nord sunt gata să se alăture lui Ishido, acum că Shmano, feuda lui Zataki, e împotriva voastră. Vă implor să plecaţi din Anjiro deîndată, pe mare. Lăsaţi-l pe Zataki să vă urmărească până la Yedo, unde putem să-i facem faţă cum trebuie." Toranaga lovi cu pumnul în podea. — Naga-san, adu-l pe Buntaro-san, Yaga-san şi Omi-san aici, deîndată. Aceştia sosiră foarte repede. Toranaga le citi mesajul. — Ar fi bine să oprim toate pregătirile. Trimite regimentul de muschete până la ultimul om în munţi. Nu vrem să scape vreo taină, acum. Omi spuse: — Vă rog, iertaţi-mă, Alteţă, dar aţi putea găsi că-i mai potrivit să întâlniţi solia în munţi, să zicem la Yokosé. Invitaţi-l pe seniorul Zataki – alese titlul cu multă grijă – să facă o cură de ape la unul dintre izvoarele din apropiere, dar hotărâţi întâlnirea la Yokosé. Apoi, după ce şi-a prezentat

mesajul, el şi toţi oamenii săi pot fi trimişi înapoi, însoţiţi până la hotar, sau striviţi, după cum doriţi. — Nu cunosc Yokosé. Yabu spuse cu importanţă : — E minunat, aproape în mijlocul provinciei Izu, Alteţă. Între munţi, într-o vale, pe râul Kano. Kano curge mai departe spre nord, prin Mishima şi Numazo, către mare, neh? Yokosé este la o răscruce de drumuri: drumurile ce duc de la nord la sud şi de la est la vest. — Da, Yokosé ar fi un loc bun de întâlnire, alteţă. Izvoarele Shuzenji sunt în apropiere, foarte fierbinţi, foarte bune. Unele din cele mai bune. Ar trebui să le vizitaţi, Alteţă. — Cred că Omi-san a dat o idee bună. — Putem să ne apărăm acolo cu uşurinţă? Omi spuse iute: — Da, Alteţă. Acolo e un pod. Ţinutul e-nconjurat de munţi abrupţi. Orice atacator va trebui să lupte în susul unui drum şerpuitor. Amândouă trecătorile pot fi ţinute cu oameni puţini. N-am putea fi niciodată luaţi prin surprindere. Avem îndeajuns de mulţi oameni ca să vă apărăm şi să măcelărim de zece ori mai mulţi decât sunt ei, dacă va fi nevoie. — O să-i măcelărim orice s-ar întâmpla, neh? spuse Buntaro dispreţuitor. Dar mai bine acolo decât aici. Alteţă, vă rog, lăsaţi-mă să asigur eu locul. Cinci sute de arcaşi, fără muschete, toţi călăreţi. Adăugaţi oamenilor pe care i-a trimis tatăl meu vor fi mai mult decât de ajuns Toranaga verifică data de pe mesaj. — Când o să ajungă la răscruce? Yabu privi către Omi pentru confirmare. — Cel mai devreme în noaptea asta? — Dacă nu, până mâine în zori. — Buntaro-san, pleci deîndată, spuse Toranaga. Îi opreşti la Yokosé, dar ţine-i de partea cealaltă a râului. Am să plec mâine în zori cu încă o sută de oameni. Ar trebui să ajungem până mâine la amiază. Yabu-san, pentru moment iei în primire regimentul de muschete, şi ne aperi retragerea. Aşează-l în ambuscadă, de-a curmezişul drumului Heikawa, pe culme, aşa ca să putem să ne retragem printre rânduri dacă va fi nevoie. Buntaro se pregăti să plece, dar se opri când Yabu spuse, neliniştit: — Cum ar putea să trădeze cineva, Alteţă? N-au decât o sută de oameni. — Mă aştept la trădare. Seniorul Zataki nu şi-ar pune capul în mâinile mele fără un plan, căci desigur i l-aş lua dacă aş putea, spuse Toranaga. Fără el în fruntea fanaticilor lui am avea o şansă mult mai mare ca să trecem prin munţii săi. Dar de ce riscă el totul, de ce? Omi încercă să ghicească: — Nu s-ar putea să se pregătească să devină din nou aliatul vostru? Toţi cunoşteau vechea rivalitate care existase între cei doi fraţi vitregi. Prietenească, până atunci. — Nu. Nu el. N-am avut încredere în el nici până acum. Ar avea vreunul dintre voi încredere în el, acum? Clătinară cu toţii din cap. Yabu spuse: — Desigur nu trebuie să vă neliniştească nimic, Alteţă. Seniorul Zataki e regent, da, dar e doar un mesager, neh? Prostule, ar fi vrut să strige Toranaga, nu înţelegi nimic. — O să aflăm curând. Buntaro-san, pleci îndată. — Da, Alteţă. O să aleg locul întâlnirii cu grijă, dar nu-l lăsaţi mai aproape de zece paşi. Am fost cu el în Coreea. E prea iute în mânuirea săbiei. — Da. Buntaro ieşi grăbit. Yabu spuse: — Poate că Zataki ar putea fi convins să-l trădeze pe Ishido, cu vreo răsplată, poate. Care să fie momeala? Chiar şi fără el în frunte, munţii

Shinano sunt sălbatici. — Momeala e limpede, spuse Toranaga. Kwanto. Nu vrea el asta? N-a vrut-o întotdeauna? Nu vor asta toţi duşmanii mei? N-o vrea însuşi Ishido? Ei nu răspunseră. Nu era nevoie. Toranaga spuse grav: — Fie ca Buddha să ne ajute. Pacea lui Taikō a luat sfârşit. Începe războiul. *** Urechile de marinar ale lui Blackthorne desluşiseră graba în zgomotul copitelor ce se apropiau şi asta îi şoptise primejdia. Se trezise din somn într-o clipă, gata să atace sau să fugă, cu toate simţurile treze. Copitele trecură, îndepărtându-se în susul dealului, către fortăreaţă, pierzându-se în depărtare. Aşteptă. Nu auzi nici un sunet care să trădeze o escortă. Poate-i o ştafetă singuratică, îşi spuse. De unde? A început războiul? Se crăpa de ziuă. Acum putea să vadă o mică parte a cerului. Era acoperit şi încărcat cu nori de ploaie, aerul cald, cu un iz de sare în el, unduind plasa contra ţânţarilor din timp în timp. Un ţânţar bâzâia uşor afară. Se simţea foarte bine înăuntru, în siguranţă în acea clipă. Bucură-te de siguranţă şi linişte, cât ţine, îşi spuse. Kiku dormea alături, ghemuită ca un pisoi. Răvăşită de somn i se părea şi mai frumoasă. Se întinse cu grijă la loc în moliciunea aşternutului de pe podeaua acoperită de tatami. Aşa e mult mai bine decât într-un pat. Mai bine decât într-o cuşetă, Dumnezeule, cu mult mai bine! Dar în curând am să fiu înapoi la bord, neh? În curând mă voi năpusti asupra Corabiei Neagre şi o voi lua, neh? Cred că Toranaga e de acord, deşi n-a spus-o pe faţă. N-a încuviinţat el, aşa cum fac japonezii? Nimic nu poate fi rezolvat în Japonia decât cu mijloace japoneze. Da, cred că ăsta-i adevărul. Am vrut să aflu mai multe. Nu i-a spus el lui Mariko să-mi traducă totul şi să-mi explice problemele lui politice? Am vrut bani ca să-mi cumpăr noul echipaj. Nu mi-a dat două mii de koku? I-am cerut două sau trei sute de corsari. Nu mi-a dat el mie două sute de samurai cu toată puterea şi rangul de care am nevoie? Mi se vor supune? Desigur! M-a făcut samurai şi hatamoto, aşa că mi se vor supune până la moarte şi-am să-i duc pe bordul lui Erasmus. Or să fie grupa mea de abordaj şi-o să conduc atacul. Ce noroc de necrezut am! Am tot ce vreau, afară doar de Mariko, dar o am şi pe ea. Am, în taină, sufletul şi dragostea ei. Şi i-am avut trupul noaptea trecută. Noaptea fermecată, care nu a existat vreodată. Ne-am iubit, fără să facem dragoste. Este vreo diferenţă în asta? Nu e dragoste între Kiku şi mine, doar o dorinţă care a înflorit. M-am simţit grozav, sper că şi ea. Am încercat să fiu pe de-a întregul japonez şi să-mi fac datoria, să-i dăruiesc plăcere, aşa cum a făcut şi ea. Îşi aminti cum folosise un inel al plăcerii. Se simţise foarte stânjenit şi foarte ruşinat şi se întorsese cu spatele ca să-l pună, îngrozit la gândul că-şi va pierde vârtoşenia, dar nu se întâmplase asta. Şi apoi, când îl aşezase la locul lui, făcuseră din nou dragoste. Trupul ei tremurase şi se răsucise, iar tremurul acesta îl ridicase pe o culme a plăcerii pe care nu o cunoscuse vreodată. După aceea, când putuse să răsufle din nou, începuse să râdă şi ea şoptise: "De ce râzi?" iar el îi răspunsese: "Nu ştiu altceva decât că mă faci fericit." N-am râs niciodată în aceste clipe, niciodată până acum. A fost totul desăvârşit. Nu o iubesc pe Kiku-san, mă bucur de ea. O iubesc pe Mariko-san fără margini şi îmi place Fujiko-san. Ai împărţi perna cu Fujiko? Nu. De fapt nu cred că aş putea.

Nu e asta datoria ta? Dacă accepţi privilegiile unui samurai şi ceri altora să te trateze pe de-a-ntregul ca samurai, cu tot ceea ce înseamnă asta, trebuie să accepţi şi responsabilităţi şi datorii, neh? E doar drept, neh? Şi onorabil, neh? E de datoria ta să-i dăruieşti lui Fujiko un fiu. Şi Felicity, ce-ar spune ea despre asta? Şi când vei pleca, ce se va întâmpla cu Fujiko-san şi Mariko-san? Te vei întoarce într-adevăr aici, părăsind titlul de cavaler, sau chiar onorurile mai mari, pe care le vei primi cu siguranţă dacă te vei întoarce încărcat de comori? Vel pluti din nou în largul mării duşmănoase, să străbaţi ostilitatea îngheţată a strâmtorii lui Magellan, să înduri furtuni şi marea răscolită şi scorbutul şi revolta marinarilor încă alte şase sute şi nouăzeci şi opt de zile, ca să mai debarci odată aici, să începi din nou viata asta? Hotărăşte! Apoi îşi aminti ce îi spusese Mariko despre locurile din minte. "Fii japonez, Anjin-san, trebuie, ca să supravieţuieşti. Fă ce facem noi. Lasă-te, fără să te ruşinezi, în ritmul karmei. Fii mulţumit de forţele care scapă controlului dumitale. Pune fiecare lucru în lăcaşul lui deosebit şi păstrează-ţi wa, armonia vieţii. Păstrează-ţi-o, Anjin-san. Karma e karma, neh? Da, mă voi hotărî când o să vină vremea. Mai întâi trebuie să-mi fac rost de echipaj. Apoi să capturez Corabia Neagră. Apoi voi înconjura din nou jumătate din pământ ca să ajung în Anglia. Apoi am să cumpăr şi-am să armez corăbii de război şi apoi o să hotărăsc. Karma e karma. Kiku se răsuci, apoi se strecură şi mai adânc între cearceafuri, cuibărindu-se lângă el. Îi simţi căldura trupului prin chimonoul de mătase şi se simţi fericit. — Anjin-chan, murmură ea încă adormită. — Hai! Nu o trezi. Era mulţumit să o ţină în braţe şi să se odihnească, răpit de liniştea pe care abandonarea i-o dăduse, dar, înainte de a adormi, o binecuvântă pe Mariko pentru tot ce-l învăţase. *** — Da, Omi-sama, desigur, spuse Gyoko, îl aduc îndată pe Anjin-san. Te rog, iartă-mă. Ako, vino cu mine. Gyoko o trimise pe Ako după ceai, apoi se repezi în grădină, întrebându-se ce veşti importate adusese în galop mesagerul nocturn, pentru că şi ea auzise copitele. Şi de ce se poartă Omi-san atât de ciudat astăzi, atât de rece, dur şi primejdios? De ce a venit el însuşi pentru o treabă atât de neimportantă? De ce nu a trimis un samurai oarecare? Eh, cine ştie? Omi e bărbat. Cum poţi să nu-i înţelegi, îndeosebi pe samurai? Dar ceva nu e în regulă. A adus curierul o declaraţie de război? Cred că da. Dacă e război, atunci e război şi războiul nu a făcut rău niciodată negoţului nostru. Daymio şi samurai, vor avea în continuare nevoie de distracţie, ca de obicei – cu atât mai mult în timpul războului –, iar când e război banii înseamnă mai puţin decât oricând pentru ei. Bun, bun, bun. Îşi zâmbi în sinea ei. Aminteşte-ţi de zilele războiului de acum patruzeci de ani, când aveai şaptesprezece ani şi erai floarea Mishimei. Aminteşte-ţi tot râsul şi toţi cei cu care ai împărţit perna şi nopţile mândre care se topeau în zi. Aminteşte-ţi cum îl serveai pe Moş Chelie, tatăl lui Yabu, bătrânul domn de treabă care fierbea criminalii aşa cum face fiul său acum. Aminteşte-ţi cât de greu a trebuit să munceşti ca să-l înmoi – altfel decât pe fiul lui. Gyoko chicoti. Am împărţit perna trei zile şi trei nopţi. Apoi a devenit stăpânul meu pentru un an întreg. Bune vremuri. Bun bărbat. Oh, cum am împărţit perna! Război sau pace, ce-ţi pasă? Shigata ga nai. Sunt destui bani băgaţi în

zarafi şi negustorii de orez, câte puţin aici, câte puţin dincolo. Apoi, fabrica de saké din Odawara şi Casa de Ceai din Mishima înfloreşte, iar astăzi seniorul Toranaga o să cumpere contractul lui Kiku. Da, vin timpuri interesante şi cât de interesant a fost noaptea trecută! Kiku a fost strălucitoare şi ieşirea lui Anjin-san, înspăimântătoare. Kiku a răsucit lucrurile la fel de pricepută ca orice curtezană din împărăţie. Şi apoi, după ce doamna Toda a plecat, iscusinţa lui Kiku a făcut totul perfect şi noaptea o binecuvântare. Ah, bărbaţii şi femeile. Atât de uşor de citit. Îndeosebi bărbaţii. Rămân de-a pururi copii. Vanitoşi, dificili, teribili, nestatornici, docili, răi, rareori minunaţi, dar toţi născuţi cu acel unic, incredibil lucru care compensează totul, pe care noi, cele din breaslă, îl numim Rădăcina de Jad, Cap de Broască Ţestoasă, Piscul Yang, Suliţa Încinsă sau, pur şi simplu, Bucata de Carne. Cât de jignitor şi totuşi cât de potrivit. Gyoko chicoti şi se întrebă pentru a zecea mia oară, pe toţi zeii vii sau morţi, sau care o să se nască, ce ne-am face în lumea astă fără Bucata de Carne? Porni grăbită, tălpile ei făcând doar atât zgomot cât să-şi anunţe sosirea. Urcă treptele din cedru lustruit. Bătu la uşă într-un fel anume. — Anjin-san, Anjin-san, îmi pare rău, dar seniorul Toranaga a trimis după domnia-voastră. Vi s-a poruncit să ajungeţi la fortăreaţă deîndată. — Cum? Ce-ai spus? Ea repetă, folosind cuvinte mai simple. — Ah! Înţeleg! Bine, eu acolo repede, îl auzi spunând cu accentul său caraghios. — Îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi. Kiku-san? — Da, mama-san? Într-o clipă panoul alunecă într-o parte. Kiku îi zâmbi, cu chimonoul şifonat pe ea şi părul ciufulit plăcut. — Bună dimineaţa, mama-san, ai visat frumos? — Da, da, mulţumesc. Îmi pare rău că te deranjez. Kiku-chan, vrei ceai proaspăt? — Oh! Zâmbetul lui Kiku dispăru. Acesta era semnalul pe care Gyoko putea să-l folosească liber în faţa oricărui client şi prin care îi spunea că clientul ei deosebit, Omi-san, se află la Casa de Ceai. Atunci Kiku putea să-şi termine deîndată povestea, sau cântecul, sau dansul şi să se ducă la Omi-san, dacă dorea. Kiku împărţea perna cu foarte puţini, deşi îi distra pe mulţi, dacă plăteau. Foarte, foarte puţini îşi puteau permite toate serviciile ei. — Ce este? întrebă Gyoko. — Nimic, mama-san. Anjin-san, strigă vesel Kiku, îmi pare rău, doreşti cha? — Da, te rog. — Îndată, spuse Gyoko. Ako, grăbeşte-te, copilă. — Da, stăpână. Ako aduse tava de ceai şi cele două ceşti şi turnă, iar Gyoko plecă, cerându-şi din nou iertare pentru că îl deranjase. Kiku îi dădu ea însăşi ceaşca lui Blackthorne. El bău însetat, iar ea îl ajută să se îmbrace. Ako pregătise un alt chimonou pentru ea. Kiku era foarte atentă, dar era măcinată de gândul că în curând va trebui să-l însoţească pe Anjin-san până dincolo de poartă şi să i se încline la plecare. Aşa cerea buna-cuviinţă. Mai mult de atât, era privilegiul şi datoria ei. Doar curtezanelor de primă clasă li se îngăduia să treacă dincolo de hotarul casei ca să acorde această rară onoare. Toate celelalte trebuiau să rămână în curte. Era de neînchipuit pentru ea să nu sfârşească noaptea aşa cum era de aşteptat – ar fi fost o insultă cumplită la adresa oaspetelui ei, şi totuşi... Pentru prima oară în viaţă, Kiku nu dorea să conducă un oaspete în

faţa altui oaspete. Nu pot. Nu pe Anjin-san, faţă de Omi-san. De ce? se întrebă. Pentru că Anjin-san e barbar şi-ţi e ruşine pentru că toată lumea va şti că te-a avut un barbar? Nu. Tot Anjiro ştie deja, şi un bărbat este ca oricare altul, de cele mai multe ori. Acest bărbat este samurai, hatamoto şi amiral al corăbiilor seniorului Toranaga. Nu, nu este asta. Atunci ce? Am descoperit în această noapte că-mi este ruşine de ce i-a făcut Omi-san. Şi ar trebui să ne fie ruşine tuturor. Omi-san n-ar fi trebuit niciodată să facă asta. Anjin-san este însemnat şi degetele mele păreau să simtă urina pe mătasea chimonoului său. M-a ars ruşinea lui, un bărbat bun, căruia nu trebuia să i se întâmple aşa ceva. Sunt oare pângărită? Nu, desigur, doar ruşinată faţă de el. Şi faţă de Omi-san, pentru că mă simt ruşinată. Apoi, în adâncul minţii, o auzi pe mama-san spunând din nou: "Copilă, copilă, lasă bărbaţilor grijile lor. Râsul este balsamul nostru pentru ei, pentru lume, pentru zei şi chiar pentru bătrâneţe." — Kiku-san? — Da, Anjin-san. — Acum eu plec. — Da. Să mergem împreună. El îi luă grijuliu faţa în mâinile lui aspre şi o sărută. — Îţi mulţumesc, nu cuvinte îndeajuns pentru mulţumesc. — Eu sunt cea care trebuie să-ţi mulţumesc. Te rog, îngăduie-mi să-ţi mulţumesc, Anjin-san. Să mergem. O lăsă pe Ako să-i aranjeze ultimele şuviţe de păr pe care le lăsase să atârne, neatentă, îşi legă eşarfa în jurul chimonoului şi porniră. Mergea lângă el, aşa cum cerea privilegiul ei, nu câţiva paşi în urmă, cum era obligată o soţie, consoartă, fiică, sau servitoare. Îşi puse mâna pe umărul ei pentru o clipă şi aste nu îi plăcu, pentru că nu mai erau în singurătatea camerei lor. Apoi dintr-o dată avu o presimţire groaznică, că o va săruta în public, în faţa porţii, aşa cum îi spusese Mariko că era obiceiul barbarilor. Oh, Buddha, fă să nu se întâmple asta, îşi spuse, gata să leşine de teamă. Săbiile lui erau în camera de primire. După datină, toate armele erau lăsate sub pază, în afara camerelor plăcerii, spre a preveni încăierările sângeroase între clienţi şi de asemenea, spre a împiedica vreo doamnă să-şi pună capăt vieţii. Nu toate doamnele din Lumea Sălciilor erau fericite sau norocoase. Blackthorne îşi puse săbiile în brâu. Kiku se înclină în verandă, unde el îşi puse în picioare sandalele. Gyoko şi alţii se adunaseră să i se închine la plecare, ca unui oaspete de seamă. Dincolo de poartă era piaţa satului şi marea. Mulţi samurai se găseau acolo, sporovăind, cu Buntaro în mijlocul lor. Kiku nu putea să-l vadă pe Omi, deşi era sigură că îi pândea de undeva. Anjin-san părea nemăsurat de înalt şi ea atât de mică, alături de el. Acum traversau curtea. Amândoi îl văzură pe Omi, în acelaşi timp. Stătea lângă poartă. Blackthorne se opri. — Mneaţa, Omi-san, spuse ca unui prieten, înclinându-i-se ca unui prieten, fără să ştie că Omi şi Kiku erau mai mult decât prieteni. Cum ar fi putut şti, îşi zise ea, nimeni nu i-a spus. De ce i-ar fi spus şi ce contează asta, oricum. — Bună dimineaţa, Anjin-san. Vocea lui Omi era prietenoasă, dar ea băgă de seamă că se înclinase doar atât cât să fie politicos. Apoi ochii săi pătrunzători se întoarseră din nou către ea şi ea se înclină cu un zâmbet desăvârşit. — Bună dimineaţa, Omi-san. Această casă e onorată de prezenţa dumitale. — Mulţumesc, Kiku-san.

Simţi privirea lui scormonitoare, dar se prefăcu că nu bagă de seamă, ţinându-şi ochii mai departe plecaţi. Gyoko şi slujnicele şi celelalte curtezane care erau libere, priveau de pe verandă. — Eu duc fortăreaţă, Omi-san, spunea Blackthorne. Totul e bine? — Da. Seniorul Toranaga a trimis după dumneata. — Plec acum. Sper văd curând. — Da. Kiku privi în sus. Omi se uita încă la ea. Ea-i zâmbi cu cel mai frumos zâmbet al ei şi apoi se uită la Anjin-san. El îl privea pe Omi cu atenţie, apoi simţindu-i ochii se întoarse către ea şi îi zâmbi. I se păru a fi un zâmbet forţat. — Îmi pare rău, Kiku-san. Omi-san, acum trebuie plec. Se înclină către Omi. I se răspunse la fel. Trecu dincolo de poartă. Ea îl urmă cu răsuflarea tăiată. În piaţă încetă orice mişcare. În tăcere, îl văzu întorcându-se şi pentru un moment groaznic de lung, crezu că avea s-o îmbrăţişeze, dar spre imensa ei uşurare nu o făcu, ci doar stătu acolo aşteptând, aşa cum ar fi aşteptat orice persoană civilizată. Ea se înclină cu toată tandreţea de care era în stare, simţind privirea lui Omi sfredelind-o. — Mulţumesc, Anjin-san, spuse ea şi îi zâmbi doar lui. Un suspin străbătu piaţa. — Mulţumesc. Apoi adăugă în culmea politeţii: — Te rog să ne mai vizitezi. Am să număr clipele până ne vom întâlni din nou. El se înclină exact cu nepăsarea necesară şi porni arogant, aşa cum ar fi făcut-o un samurai de seamă. Apoi, pentru că el o tratase aşa cum se cuvenea şi ca să-i plătească lui Omi pentru răceala inutilă din salut, în loc să se întoarcă deîndată înapoi în casă, rămase pe loc şi privi după Anjin-san spre a-i acorda o cinste şi mai mare. Aşteptă până când ajunse la ultimul colţ. Îl văzu privind înapoi şi făcându-i semn cu mâna. Ea se înclină foarte adânc, acum încântată de atenţia pe care i-o acordau cei din piaţă, prefăcându-se că nu bagă de seamă. Şi doar când el nu se mai văzu deloc, ea se întoarse înapoi, mândră şi elegantă. Şi până când poarta se închise în urma ei, fiecare bărbat o privi sorbind din ochi o asemenea frumuseţe, invidios pe Anjin-san, care trebuia să fie un bărbat deosebit pentru ca ea să aştepte atât. — Eşti atât de drăguţă, spuse Omi. — Aş vrea să fie adevărat, Omi-san, spuse ea cu un zâmbet deosebit de cel pentru Anjin-san. Nu vrei puţin cha, Omi-sama, sau mâncare? — Cu tine, da. Gyoko i se alătură mieroasă. — Vă rog să-mi scuzaţi proastele maniere, Omi-sama. Luaţi masa cu noi acum? Aţi mâncat de dimineaţă? — Nu, nu încă, dar nu mi-e foame. Omi privi la Kiku. — Ai mâncat? Gyoko îi întrerupse volubil. — Îngăduiţi să aducem ceva ce n-ar fi prea nepotrivit, Omi-sama. Kiku-san, după ce te schimbi, vrei să ni te alături? — Desigur. Te rog să mă ierţi, Omi-sama, că apar aşa. Îmi pare rău. Fata fugi, cu Ako în urma ei, mimând o fericire pe care nu o simţea. Omi spuse scurt: — Aş vrea să fiu cu ea în seara asta, pentru masă şi distracţie. — Desigur, Omi-sama, replică Gyoko cu o plecăciune adâncă, ştiind că nu va fi liberă. Îmi onoraţi casa şi bine faceţi. Kiku-san este atât de norocoasă că o plăceţi. ***

— Trei mii de koku? Toranaga era scandalizat. — Da, Alteţă, spuse Mariko. Erau pe veranda-încăperilor lui Toranaga din fortăreaţă. Ploaia începuse deja, fără să micşoreze zăpuşeala zilei. Se simţea fără vlagă şi foarte obosită şi îşi dorea răcoarea toamnei. — Îmi pare rău, dar n-am putut să mă tocmesc cu femeia mai mult. Am vorbit până aproape în zori. Îmi pare rău, Alteţă, dar mi-aţi poruncit să închei înţelegerea noaptea trecută. — Dar trei mii, Mariko-san, ăsta-i jaf! De fapt Toranaga era bucuros să aibă o nouă problemă care să-i distragă mintea de la grijile care-l copleşeau. Preotul creştin, Tsukku-san, călătorind cu Zataki, proaspătul regent, nu prevestea nimic altceva decât necazuri. Cântărise fiecare cale de scăpare, fiecare posibilitate de retragere şi atac pe care un om şi le putea închipui, iar răspunsul fusese mereu aceleaşi: dacă Ishido se mişcă repede, sunt pierdut. Trebuie să câştig timp. Dar cum? Dacă aş fi Ishido, aş începe acum, înainte de oprirea ploilor. Aş pune oamenii pe picior de luptă, aşa cum am făcut eu şi Taikō, ca să distrugem, clanul Beppu. Acelaşi plan va reuşi întotdeauna – e atât de simplu. Ishido nu poate fi atât de nerod ca să nu vadă că singura cale de a apăra Kwanto este să stăpâneşti Osaka şi toate ţinuturile dintre Yedo şi Osaka. Atâta timp cât Osaka e a duşmanului, Kwanto e în primejdie. Taikō o ştia, de ce altfel să mi-o fi dat mie? Fără Kyama, Onoshi şi preoţii barbari... Cu un efort Toranaga puse ziua de mâine în compartimentul ei şi se concentră total asupra acestei sume imposibile de bani. — Trei mii de koku? Nici nu poate fi vorba. — Sunt de aceeaşi părere, Alteţă. Aveţi dreptate. Este doar greşeala mea. Am crezut că chiar şi cinci sute e prea mult, dar femeia Gyoko n-a vrut să lase. Este, totuşi, şi o concesie. — Care? — Gyoko a cerut onoarea de a reduce din preţ la două mii cinci sute de koku dacă ia-ţi face cinstea de a o primi personal pentru un ceas. — O mama-san ar da de la ea cinci sute de koku, doar să-mi vorbească? — Da, Alteţă. — De ce? întrebă bănuitor. — Mi-a spus motivul, Alteţă, dar cu umilinţă a cerut ca să i se îngăduie să vi-l explice ea însăşi. Cred că propunerea ei v-ar putea interesa, Alteţă. Şi cinci sute de koku... ar fi o economie. Mă simt ruşinată că n-am putut să fac o înţelegere mai bună, chiar dacă Kiku-san este de primă clasă şi merită pe deplin acest rang. Ştiu că v-am înşelat aşteptările. — Aşa-i, spuse acru Toranaga. Chiar şi o mie de koku ar fi prea mult. Aici e Izu, nu Kyoto. — Aveţi dreptate, Alteţă. Am spus femeii că preţul e nemaiauzit şi că nu-i cu putinţă să-l încuviinţez doar eu însămi. Chiar dacă mi-aţi dat mie poruncă directă să închei tocmeala noaptea trecută. Sper că-mi veţi ierta nesupunerea, dar i-am spus că va trebui mai întâi să mă consult cu doamna Kasigi, mama lui Omi-san, care-i cea mai în vârstă doamnă de aici, pentru a confirma înţelegerea. Toranaga se lumină la faţă, uitându-şi de celelalte griji. — Ah, deci înţelegerea este şi nu prea este încheiată? — Da, Alteţă, nimic nu este hotărât până când nu mă pot consulta cu doamna. Am spus că o să dau un răspuns azi, la amiază. Vă rog, iertaţi-mi nesupunerea. — Trebuia să închei înţelegerea aşa cum am poruncit! Toranaga era în taină încântat că Mariko îi dăduse atât de înţelept posibilitatea să încuviinţeze, sau nu, fără să-şi piardă cinstea. Ar fi fost de neconceput ca el personal să se tocmească, când era vorba de o simplă problemă de bani. Dar, oh ko, trei mii de koku!

— Spui că contractul fetei merită atât orez cât să hrănească o mie de familii timp de trei ani? — Merită fiecare boabă de orez, dacă e dată bărbatului potrivit. — Oh? Spune-mi despre ea şi ce s-a întâmplat. Ea îi spuse totul, afară de sentimentele ei faţă de Anjin-san şi profunzimea sentimentelor lui faţă de ea, sau despre oferta lui Kiku. — Bun, foarte bine. Asta a fost înţelept, spuse Toranaga. Trebuie să-i fi dăruit multă plăcere ca să-l aştepte aşa la poartă, de prima dată. Aproape întreg Anjiro aşteptase acest moment, să vadă cum se vor purta cei doi, barbarul şi curtezana de prima clasă. — Da, cei trei koku investiţi au meritat din plin. Faima lui o să se răspândească pretutindeni acum. — Da, încuviinţă Mariko, mai mult decât mândră de succesul lui Blackthorne. Ea e o doamnă deosebită, Alteţă. Toranaga era intrigat de încrederea lui Mariko în înţelegerea ei. Dar cinci sute de koku pentru contract ar fi fost mai mult decât cinstit. Cinci sute de koku era mai mult decât strângea o mama-san într-o viaţă, încât ca una dintre ele să se gândească doar să dea de la ea cinci sute... — Merită fiecare bob, spui? Îmi vine greu să cred asta. — Dată bărbatului potrivit, Alteţă. Eu aşa cred. Dar nu aş putea hotărî cine să fie acel bărbat. Se auzi o bătaie în uşă. — Da? — Anjin-san este la poarta principală, Alteţă. — Adu-l aici. — Da, Alteţă. Toranaga îşi făcu vânt cu evantaiul. O privise pe ascuns pe Mariko-san şi zărise lumina fugară de pe faţa ei. Dinadins nu o prevenise că trimisese după el. Ce-i de făcut? Tot ce fusese plănuit stătea în picioare, dar acum am nevoie de Buntaro, de Anjin-san şi de Omi-san, mai mult ca niciodată. Şi foarte mult de Mariko. — Bună dimineaţa, Toranaga-sama. Întoarse plecăciunea lui Blackthorne şi băgă de seamă căldura bruscă ce-l învăluise când bărbatul o zări pe Mariko. Urmară saluturile cerute de politeţe, apoi spuse: — Mariko-san, spune-i că trebuie să plece împreună cu mine în zori – şi dumneata la fel. Dumneata vei continua drumul până la Osaka. O străbătu un fior. — Da, Alteţă. — Eu, Osaka, Toranaga-sama? — Nu, Anjin-san. Mariko-san, spune-i că mă duc la izvoarele Shuzenji pentru o zi sau două. Mă veţi însoţi până acolo. Tu vei continua drumul către Osaka. El va călători cu tine până la hotar, apoi se va duce singur la Yedo. Îi privi cu atenţie în timp ce Blackthorne îi vorbea grăbit şi insistent. — Îmi pare rău, Toranaga-sama, dar Anjin-san întreabă, cu umilinţă, dacă mă poate împrumuta pentru încă câteva zile. El zice, vă rog să mă iertaţi, că prezenţa mea alături de el va grăbi foarte mult lucrurile legate de corabia sa. Apoi, dacă vă face plăcere, el va lua deîndată una dintre corăbiile voastre de coastă şi mă va duce la Osaka, ducându-se mai departe la Nagasaki, el însuşi. El zice că asta ar putea câştiga timp. — N-am hotărât încă nimic despre corabia lui, sau despre echipaj, s-ar putea să nu fie nevoie să se ducă la Nagasaki. Explică-i asta, foarte limpede. Nu, nu s-a hotărât nimic, dar o să mă gândesc la cererea lui, în ceea ce te priveşte. O să primeşti hotărârea mea mâine. Acum puteţi pleca... Oh, da. Încă ceva, Mariko-san. Spune-i că vreau genealogia lui. Poate s-o scrie şi o s-o traduci, întărindu-i corectitudinea. — Da, Alteţă. O vreţi acum?

— Nu. Până ajunge la Yedo, e destul timp. Mariko îi explică lui Blackthorne. — De ce vrea asta? întrebă. Mariko îl privi uimită. — Bineînţeles că toţi samuraii trebuie să aibă naşterea şi moartea înregistrate, Anjin-san, ca şi domeniile şi feudele lor. Cum altfel poate un stăpân să ţină socoteala tuturor? Nu e la fel şi în ţara dumitale? Aici, prin lege, toţi cetăţenii sunt trecuţi în registre oficiale. Chiar şi eta. Naşterea, moartea, căsătoria. Fiecare cătun sau sat, sau stradă din oraş îşi are sulul său oficial. Cum altfel poţi fi sigur când şi cui aparţii? — Noi nu scriem asta. Nu întotdeauna. Şi nu oficial. Toţi sunt înregistraţi? Toţi? Fiecare? — Oh, da, Anjin-san. Chiar şi eta. E important, neh? Apoi nimeni nu poate pretinde să fie ceea ce nu este şi rău-făcătorii pot fi prinşi mai uşor, iar bărbaţii şi femeile, sau părinţii, nu pot să înşele în căsătorii, neh? Blackthorne puse deoparte aceasta, pentru a cugeta asupra ei mai târziu şi mai jucă încă o carte în jocul pe care îl începuse cu Toranaga şi pe care spera că-l va duce la scufundarea Corabiei Negre. Mariko îl ascultă atentă, întrebă ceva, apoi se întoarse spre Toranaga. — Alteţă, Anjin-san îţi mulţumeşte pentru favorurile şi numeroasele voastre daruri. El întreabă dacă aţi putea să-l onoraţi alegându-i pe cei două sute de vasali pentru el? El spune că îndrumarea voastră în această privinţă ar merita oricât. — Merită o mie de koku? întrebă Toranaga deîndată. Văzu surpriza pe chipul ei şi al lui Anjin-san. Mă bucur că încă pot vedea prin tine, Anjin-san, cu toată spoiala ta de civilizaţie, îşi spuse. Dacă mi-ar fi plăcut să pariez, aş zice că asta n-a fost ideea ta, să ceri sprijinul meu. "Hai", îl auzi pe Blackthorne spunând. — Bun, răspunse el scurt. De vreme ce Anjin-san e atât de generos, primesc oferta lui. O mie de koku. Asta o să ajute alţi samurai la nevoie. Spune-i că oamenii lui îl vor aştepta în Yedo. Ne vedem mâine în zori, Anjin-san. — Da, mulţumesc, Toranaga-sama. — Mariko-san, vorbeşte cu doamna Kasigi deîndată. De vreme ce încuviinţezi suma, îmi închipui că şi ea va fi de acord cu înţelegerea, oricât de neruşinată pare, deşi eu cred că va avea nevoie de timp până mâine în zori, ca să cugete asupra unei astfel de sume. Trimite un slujitor să-i poruncească femeii Gyoko să fie aici la apusul soarelui. Poate să aducă şi curtezana cu ea. Kiku-san poate să cânte în timp ce vorbim, neh? Îi lăsă să plece încântat că economisise o mie cinci sute de koku. Oamenii sunt atât de extravaganţi, îşi spuse nevinovat. *** — O să-mi rămână destul ca să-mi găsesc echipajul? spuse Blackthorne. — Oh, da, Anjin-san, dar el încă nu a încuviinţat plecarea dumitale la Nagasaki, spuse Mariko. Cinci sute de koku ar fi mai mult decât deajuns ca să trăieşti un an. Şi ceilalţi cinci sute au să-ţi aducă aproape o sută şi optzeci de kobani în aur ca să cumperi marinari. Este o sumă mare de bani. Fujiko se ridică cu greutate şi-i vorbi lui Mariko. — Concubina dumitale spune că nu trebuie să-ţi faci griji, Anjin-san. Poate să-ţi dea scrisori de credit către anumiţi cămătari, care o să-ţi dea tot ceea ce-ţi trebuie. O să aranjeze ea totul. — Da, dar nu trebuie să-mi plătesc suita? Cum plătesc pentru casă, Fujiko-san? Pentru locuinţă? Mariko era uluită. — Te rog, îmi pare rău, dar asta, desigur, nu este grija dumitale.

Concubina dumitale ţi-a spus că se va îngriji de toate. Ea... Fujiko o întrerupse şi cele două femei vorbiră un timp. — Ah, so desu, Fujiko-san! Mariko se întoarse către Blackthorne. Ea spune că dumneata nu trebuie să pierzi timp gândindu-te la asta. Ea te roagă să-ţi foloseşti timpul, gândindu-te doar la problemele seniorului Toranaga. Ea are banii ei, pe care îi poate folosi, dacă are nevoie. Blackthorne clipi nedumerit. — O să-mi împrumute din banii ei? — Oh, nu, Anjin-san. Desigur că o să ţi-i dea, dacă vei avea nevoie, Anjin-san. Nu uita că asta e o problemă doar pentru anul acesta, îi explică Mariko. Anul viitor eşti bogat, Anjin-san. Cât despre suita dumitale, timp de un an ei primesc fiecare câte doi koku. Nu uita că Toranaga-sama îţi dă toate armele şi caii pentru ei, iar doi koku e de-ajuns să-i hrănească pe ei, caii lor şi familiile. Şi nu uita, de asemenea că i-ai dat seniorului Toranaga jumătate din venitul dumitale pe un an, ca să te asiguri că vor fi aleşi de el, personal. Asta este o onoare copleşitoare, Anjin-san. Nu crezi? — Oh, desigur. — Fujiko-san e de acord din toată inima. Ai fost foarte iscusit să gândeşti aşa. — Mulţumesc. Blackthorne îngădui ca o parte a plăcerii pe care o resimţea să se vadă. Începi din nou să gândeşti şi începi să gândeşti ca ei, îşi spuse fericit. Da, a fost deştept din partea ta să ţi-l alături pe Toranaga. Acum vei avea cei mai buni oameni şi n-ai fi putut s-o faci singur. Ce înseamnă o mie de koku faţă de Corabia Neagră? Aşa că încă unul din lucrurile pe care le-a spus Mariko s-a adeverit. Că una dintre slăbiciunile lui Toranaga e aceea că e zgârcit. Desigur, n:a spus-o direct. Doar că Toranaga şi-a sporit bogăţia mai mult decât oricare alt daimyo din împărăţie. Asta, adăugată la propriile observaţii – că Toranaga se îmbracă la fel de simplu precum mănâncă, iar felul său de viaţă e puţin diferit de acela al unui samurai obişnuit –, îi mai dăduse o cheie ca să deschidă poarta Toranaga. Mulţumesc Doamne, pentru Mariko şi pentru fratele Domingo. Amintirile îl duseră înapoi către închisoare şi se gândi cât de aproape fusese atunci de moarte şi cât de aproape era acum, chiar cu toate onorurile sale. Ce dă Toranaga tot el poate să ia înapoi. Crezi că e prietenul tău, dar dacă a fost în stare să-şi ucidă soţia şi copilul, cât crezi că preţuieşte prietenia sau viaţa ta? Nu, îşi spuse Blackthorne, reînnoindu-şi jurământul, asta este karma. Nu pot face nimic împotriva ei şi am trăit cu moartea în preajma mea toată viaţa, aşa că nu-i ceva nou. Îmi voi păstra karma în toată frumuseţea ei. Accept karma în toată măreţia ei. Mă încred în karma ca să mă treacă prin următoarele şase luni. Apoi, anul viitor pe vremea asta, am să plutesc prin Strâmtoarea Magellan către turnul Londrei, departe de puterea lui. Fujiko vorbea. El o privi. Bandajele erau încă albe. Ea zăcea suferind pe aşternuturi, iar o slujnică îi făcea vânt cu evantaiul. — O să se-ngrijească de tot ce trebuie până în zori, Anjin-san, spuse Mariko. Concubina dumitale îţi propune să iei doi cai şi un cal de povară. Un servitor şi o slujnică... — Un slujitor va fi de ajuns. — Îmi pare rău, dar slujnica trebuie să te servească şi desigur un bucătar şi un ajutor de bucătar. — N-or să fie bucătării pe care noi – eu să le pot folosi? — Oh, ba da, dar tot trebuie să ai propriul dumitale bucătar, Anjin-san. Eşti hatamoto. Ştia că n-avea rost să o contrazică. — Las totul în grija dumitale. — Oh, asta e foarte înţelept din partea dumitale, Anjin-san. Foarte înţelept. Acum trebuie să plec şi să împachetez, te rog, iartă-mă. Mariko plecă mulţumită. Nu vorbiseră prea mult, doar puţin în latină,

deajuns ca fiecare dintre ei să ştie că noaptea fermecată nu se sfirşise şi că nu se putea, asemeni celeilalte nopţi, vorbi despre ea. Dar avea să trăiască în amintirea lor pentru totdeauna. — Tu. — Tu. — Am fost atât de mândră când am auzit că a stat la poartă atât de mult timp. Onoarea ta este acum nemăsurată, Anjin-san. — Pentru o clipă aproape că am uitat ce mi-ai spus. Fără să vreau am fost la un pas de a o săruta în public. — Oh ko, Anjin-san. Asta ar fi fost îngrozitor! — Oh ko, tu ai dreptate. Dacă nu erai tu, mi-aş fi pierdut cinstea, aş fi fost o râmă zvârcolindu-se în ţărână. — În loc de asta eşti mare şi faimos şi bărbăţia ta, neîndoielnică. Ţi-a plăcut vreunul dintre acele curioase obiecte? — Ah, frumoasă doamnă, în ţara mea, avem un obicei străvechi. Un bărbat nu discută obiceiurile intime ale unei doamne, cu altă doamnă. — Şi noi avem acelaşi obicei, dar eu te-am întrebat dacă ţi-a plăcut, nu dacă l-ai folosit. Da, şi ne ţinem la fel de mult de acest obicei. Mă bucur că seara a fost pe placul tău. Zâmbetul ei era cald. — Să fii japonez în Japonia e înţelept, neh? — Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru cele ce m-ai învăţat, pentru că m-ai îndrumat, pntru că mi-ai deschis ochii. Era gata să spună, "pentru că mă iubeşti". În loc de asta, spuse: — Pentru că exişti. — Nu am făcut nimic. Tu eşti tu însuţi. — Îţi mulţumesc pentru tot – şi pentru darul tău. — Mă bucur că ţi-a plăcut atât. — Îmi pare rău că plăcerea ta nu a fost de aceeaşi măsură. Sunt atât de bucuros că ţi s-a poruncit să mergi la Shuzenji, dar de ce la Osaka? — Oh, nu mi s-a poruncit să merg la Osaka. Seniorul Toranaga îmi îngăduie să mă duc. Avem acolo proprietăţi şi probleme de familie de care trebuie să mă îngrijesc. De asemenea, fiul meu este acum acolo. Apoi, pot să duc mesaje tainice lui Kiritsubo-san şi doamnei Sazuko. — Nu e primejdios? Adu-ţi aminte ce mi-ai spus: vine războiul şi Ishido este duşmanul. Nu spune şi seniorul Toranaga la fel? — Da, dar încă nu este război, Anjin-san. Şi samuraii nu se războiesc cu femeile lor, dacă femeile nu se războiesc cu ei. — Dar tu? Cum a fost pe podul de la Osaka de peste mlaştină? N-ai mers cu mine ca să-l păcăleşti pe Ishido? El m-ar fi ucis. Şi aminteşte-ţi sabia ta în lupta de pe corabie. — Ah, asta a fost doar ca să apăr viaţa seniorului meu. Şi viaţa mea, când a fost ameninţată. Era datoria mea, Anjin-san, nimic mai mult. Nu e nici un pericol pentru mine. Am fost doamnă de onoare a doamnei Yodoko, văduva lui Taikō, chiar şi a doamnei Ochiba, mama Moştenitorului. Sunt onorată cu prietenia lor, sunt în siguranţă. De asta îmi îngăduie să plec Toranaga-sama. Dar pentru tine în Osaka nu există loc sigur, pentru că l-ai ajutat pe seniprul Toranaga să scape şi pentru ceea ce i s-a făcut seniorului Ishido. Aşa că tu nu trebuie niciodată să ajungi acolo. Nagasaki va fi mai sigur pentru tine. — Atunci a încuviinţat plecarea mea? — Nu, nu încă. Dar când o s-o facă va fi un lucru sigur. Are puterea în Nagasaki. Vroi să întrebe: "mai mare decât a iezuiţilor?", dar în loc de asta spuse doar: — Mă rog ca seniorul Toranaga să poruncească să mergi cu corabia la Osaka. O văzu tremurând uşor. Ce te îngrijorează? — Nimic, doar că... marea nu-mi place. — O să dea porunca asta?

— Nu ştiu. Ea trecu din nou la limba portugheză şi la micile ironii. — Dar pentru sănătatea dumitale ar trebui s-o aducem pe Kiku-san cu noi, neh? În noaptea asta te întorci în camera ei purpurie? Râse împreună cu ea. — Ar fi minunat, deşi... Apoi se opri, căci îşi amintise limpede privirea lui Omi. — Ştii, Mariko-san, când am fost la poartă, sunt sigur că l-am văzut pe Omi-san privind-o într-un fel foarte special, ca un iubit, un iubit gelos. N-am ştiu că sunt iubiţi. — Înţeleg că e unul dintre clienţii ei, un client favorit, da. Dar de ce te-ai gândit la asta? — Pentru că a fost o privire foarte specială, foarte specială. — Nu are nici un drept special asupra ei, Anjin-san. E o curtezană de primă clasă. E liberă să accepte sau să respingă pe cine-i place. — Dacă am fi în Europa şi aş împărţi perna cu fata asta, înţelegi Mariko-san? — Cred că înţeleg, Anjin-san. Dar de ce ar fi asta grija dumitale? Nu eşti în Europa, Anjin-san. Şi nu are nici o putere oficială asupra ei. Dacă vrea să te accepte pe dumneata şi pe el, sau chiar să te respingă pe dumneata sau să-l respingă pe el, ce are asta de-a face cu orice altceva? — Îmi pare că este iubitul ei, în sensul nostru al cuvântului. Asta are de-a face, neh? — Dar ce are asta de-a face cu profesia ei? Ori cu împărţitul pernei? În cele din urmă el îi mulţumi ei din nou şi lăsă lucrurile aşa, dar capul şi inima lui îi spuneau să se ferească. Nu-i atât de simplu precum crezi, Mariko-san. Nici chiar aici. Omi o crede pe Kiku-san mai mult decât deosebită, chiar dacă ea nu simte la fel. Aş vrea să fi ştiut că e iubitul ei. Mi-ar place să-l am pe Omi ca prieten decât ca duşman. Ar putea Mariko să aibă din nou dreptate? Că împărţitul pernei nu are nimic de-a face cu dragostea, pentru ei? Doamne ajută! Sunt atât de încurcat. O parte oriental, o parte european. Trebuie să mă port ca ei şi să gândesc ca ei ca să rămân în viaţă. Şi multe din cele în care ei cred sunt mult mai bune decât felul nostru şi asta este foarte tentant, să doreşti să devii unul dintre-ai lor, pe de-a-ntregul. Şi totuşi... casa este acolo, dincolo de mare, unde s-au născut strămoşii mei, unde trăieşte familia mea, Felicity şi Tudor şi Elizabeth, neh? — Anjin-san? — Da, Fujiko-san. — Te rog, nu-ţi face griji în privinţa banilor. Nu pot să-mi îngădui să te văd îngrijorat. Îmi pare rău că nu pot să merg la Yedo cu dumneata. — Curând vedem în Yedo, neh? — Da. Doctorul spune că mă vindec bine şi mama lui Omi e de aceeaşi părere. — Când doctor aici? — La apus. Îmi pare rău că nu pot să vin cu dumneata mâine. Te rog, iartă-mă. El se gândi din nou la obligaţiile ei de concubină. Apoi puse gândul acesta înapoi în compartimentul său şi un altul ieşi în faţă. Cântări această idee şi o găsi minunată şi foarte urgentă. — Acum plec. Întorc repede. Dumneata odihneşti. Înţelegi? — Da. Te rog să mă ierţi pentru că nu mă ridic şi pentru... Îmi pare rău. El o părăsi şi trecu în camera lui. Luă un pistol din ascunzătoare, verifică cremenea şi îl băgă sub chimonou. Apoi se îndreptă singur către casa lui Omi. Omi nu era acolo. Midori îl primi binevoitoare şi îi oferi ceai, pe care el îl refuză politicos. Fiul ei de doi ani era în braţele ei. Ea spuse: "Îmi pare rău, dar Omi se va reîntoarce curând. Ar vrea Anjin-san să aştepte?" Părea relaxată, deşi politicoasă şi plină de grijă. Din nou el refuză

şi mulţumi spunând că se va întoarce mai târziu, apoi coborî la propria casă. Sătenii curăţaseră deja grădina, pregătindu-se să reconstruiască totul. Nimic nu putuse fi salvat din foc, afară doar de vasele de gătit. Fujiko nu i-ar fi spus costul reconstrucţiei. Era foarte ieftin, spusese. Te rog nu te îngriji de asta. — Karma, Anjin-sama, spusese unul dintre săteni. — Da. — Ce se putea face? Nu vă faceţi griji, casa voastră va fi în curând gata. Mai bună ca înainte. Blackthorne îl văzu pe Omi urcând la deal, ţeapăn şi încordat. Se duse să-l întâlnească. Când Omi îl văzu, păru să-şi piardă o parte din supărare. — Ah, Anjin-san, spuse prieteneşte, am auzit că pleci şi dumneata cu Toranaga în zori. Foarte bine, putem călări împreună. În ciuda prieteniei lui Omi, Blackthorne era foarte atent. — Ascultă, Omi-san, acum eu mă duc acolo. Şi arătă către platou. Te rog, dumneata mergi cu mine, da? — Astăzi nu sunt pregătiţi soldaţii. — Înţeleg. Te rog, dumneata mergi cu mine, da? Omi văzu că mâna lui Blackthorne era pe mânerul sabiei sale lungi în felul obişnuit, echilibrând-o, apoi privirea sa atentă zări umflătura de sub brâu şi înţelese deîndată după forma care se vedea în parte că era un pistol ascuns. — Când unui bărbat i se îngăduie să poarte două săbii ar trebui să fie în stare să le şi folosească, nu doar să le poarte, neh? întrebă el ironic. — Poftim? Nu înţeleg. Omi o spuse din nou, mai simplu. — Ah, înţeleg. Da, ar fi bine. Da. — Seniorul Yabu spune – acum că eşti pe de-a-ntregul samurai – că ar trebui să înveţi multe din cele pe care noi le ştim deja. Cum să fii secondant la seppuku, de exemplu, chiar să te pregăteşti pentru propriul seppuku, aşa cum suntem cu toţii obligaţi. Da, Anjin-san. Ar trebui să înveţi să foloseşti săbiile. Foarte folositor pentru un samurai să ştie cum să folosească şi să-şi cinstească sabia, neh? Blackthorne înţelesese doar jumătate din cuvinte, dar ştia ce spunea Omi. De fapt, se corectă el, neliniştit, ştiu ce înseamnă cuvintele. — Da, adevărat. Important, spuse el. Te rog, într-o zi dumneata învăţăm – te rog să mă ierţi – poate dumneata înveţi la mine. Te rog! Eu onorat. — Da, mi-ar place să te învăţ, Anjin-san. Blackthorne simţi că fierbe la auzul ameninţării din vocea lui Omi. Fii atent, se certă singur. Nu începe să-ţi închipui lucruri. — Mulţumesc. Acum mergem acolo. Te rog. Puţin timp. Mergi împreună, da? — Foarte bine, Anjin-san, dar o să călărim. Vin imediat. Omi urcă dealul, intrând în curtea sa. Blackthorne porunci unui servitor să-i înşeueze calul şi încălecă greoi pe partea dreaptă, aşa cum era obiceiul în Japonia şi China. Nu cred să iasă mare lucru din asta, dacă-l las să mă înveţe lupta cu sabia, îşi spuse, mâna dreaptă pipăind pistolul ascuns, simţind căldura lui liniştitoare. Încrederea îi dispăru când Omi apăru însoţit de patru samurai călări. Galopară împreună pe drumul către platou. Trecură pe lângă mai multe companii de samurai înarmaţi până în dinţi, cu tot echipamentul pe ei, însoţiţi de ofiţeri şi cu fanioanele suliţelor fluturând. Când ajunseră pe creastă, văzură că întregul regiment de muschete ieşea din tabără în ordine de marş, fiecare om alături de calul său şi un convoi de bagaje in urma lor, cu Yabu, Naga şi ofiţerii în căruţe. Ploaia începu să cadă, deasă. — Toate trupele pleacă? întrebă Blackthorne tulburat şi trase de frâu. Mergi Shuzenji cu Toranaga-sama, Omi-san?

— Nu ştiu. Instinctul de conservare al lui Blackthorne îl preveni să nu mai pună întrebări. Dar una totuşi avea nevoie de răspuns. — Şi Buntaro-sama? El cu noi, mâine, Omi-san? — Nu, el a plecat deja. În dimineaţa asta a fost în piaţă, când ai plecat de la Casa de Ceai. Nu l-ai văzut lângă Casa de Ceai? Blackthorne nu putu să citească nimic pe faţa lui Omi. — Nu, nu văzut. Îmi pare rău. El merge Shuzenji la fel? — Cred că da, nu sunt sigur. Ploaia picura de pe pălăria conică a lui Omi, legată pe sub bărbie. Ochii îi erau aproape ascunşi. — Acum, de ce m-ai chemat să vin până aici cu dumneata? — Arăt loc, cum am spus. Mai înainte ca Omi să mai poată spune ceva, Blackthorne îşi împinse calul înainte. Cu simţul său de marinar luase repere exacte din memorie şi ajunse repede în locul potrivit, deasupra crăpăturii. Descălecă şi îl chemă pe Omi. — Te rog. — Ce este, eh? Vocea lui Omi era iritată. — Te rog, aici, Omi-san, singur. Omi îşi îndepărtă gărzile şi îşi aduse calul până ajunse deasupra lui Blackthorne. — Nan desu ka? întrebă cu mâna strânsă grăitor pe sabie. — Locul ăsta, Toranaga-sama... Blackthorne nu putea să-şi găsească cuvintele aşa că explică în parte cu mâinile. Înţelegi? — Aici l-ai scos din pământ, neh? Şi? Blackthorne privi la el şi apoi cu multă atenţie în jos la sabie, apoi privi din nou la el fără să spună nimic. Îşi şterse ploaia de pe faţă. — Nan desu ka? repetă Omi şi mai nemulţumit. Însă Blackthorne tot nu-i răspunse. Omi privi în jos la crăpătură şi din nou la faţa lui Blackthorne. Apoi ochii săi se luminară. — Ah, so desu! Wakarimasu! Omi se gândi o clipă, apoi strigă după unul dintre străjeri. — Aduce-ţi-l pe Mura aici, deîndată, cu douăzeci de oameni şi lopeţi. Samuraiul porni în galop. Omi îi trimise pe ceilalţi înapoi în sat, apoi descălecă şi rămase lângă Blackthorne. — Da, Anjin-san, spuse el. E un gând bun. — Gând? Ce gând? întrebă Blackthorne nevinovat. Arătat doar loc. Crezut dumneata vrei ştiut loc, neh? Îmi pare rău, nu înţeleg. — Toranaga-sama şi-a pierdut aici săbiile, spuse Omi. Săbii foarte preţioase. Va fi mulţumit să le primească înapoi. Foarte fericit, neh? — Ah, so desu. Nu gând al meu, Omi-san, spuse Blackthorne. Omi-san gând. — Desigur, mulţumesc, Anjin-san. Eşti un prieten bun şi gândeşti repede. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta eu însumi. Da, eşti un prieten bun şi toţi avem nevoie de prieteni în lunile următoare. Războiul e acum aproape, fie că vrem, fie că nu. — Poftim? Îmi pare rău, nu înţeleg, vorbeşti prea repede. Te rog iartă. — Bucuros că suntem prieteni, dumneata şi cu mine, înţelegi? — Hai. Ai spus război – război acum? — Curând. Ce putem face? Nimic. Toranaga-sama îl va învinge pe Ishido şi pe trădătorii lui. Asta-i adevărul, nu-ţi face griji, înţelegi? — Înţeleg. Eu pleacă acum, casa mea. E bine? — Da. Ne vedem în zori. Din nou îţi mulţumesc. Blackthorne dădu din cap, dar nu plecă. — E drăguţă, neh? — Cine? — Kiku-san.

Picioarele lui Blackthorne erau uşor depărtate şi era pregătit să sară înapoi, să scoată pistolul, să ochească şi să tragă. Îşi aminti limpede mişcarea neînchipuit de iute şi fără efort pe care o făcuse Omi ca să-l decapiteze pe primul ţăran, cu mult timp în urmă şi era pregătit, pe cât se putea. Se gândi că singura lui garanţie era să grăbească lucrurile în privinţa lui Kiku. Omi n-ar face-o niciodată. Omi ar fi socotit o asemenea lipsă de bunăcuviinţă de neînchipuit şi, ruşinat de propria lui slăbiciune, Omi, îşi va ascunde gelozia foarte nejaponeză, într-un compartiment secret. Şi pentru că era atât de străină şi de ruşinoasă, gelozia asta va dospi până când, într-un moment în care toţi s-ar fi aşteptat mai puţin, Omi va exploda orbeşte şi sălbatic. — Kiku-san? spuse Omi. — Hai. Blackthorne putea să priceapă că Omi era zguduit. Totuşi, era bucuros că alesese momentul şi locul. — E drăguţă, neh? Drăguţă? — Hai. Ploaia se îndesi. Picături grele izbeau noroiul. Caii lor se scuturară nemulţumiţi. Amândoi bărbaţii erau uzi până la piele, dar ploaia era caldă. — Da, spuse Omi-san. Kiku-san e foarte drăguţă. Şi urmă un torent de cuvinte pe care Blackthorne nu-l putu prinde. — Nu cuvinte destule acum, Omi-san. Nu destul vorbit limpede acum, spuse Blackthorne. Mai târziu da, nu acum, înţelegi? Omi părea să nu audă. Apoi spuse. — E destul timp, Anjin-san. Destul timp să vorbim, să vorbim şi despre ea, despre dumneata şi despre mine, despre karma. Dar aşa-i, nu e vremea acum, neh? — Gândesc, înţeleg. Da. Ieri nu ştiut Omi-san şi Kiku-san buni prieteni, spuse Blackthorne, continuând atacul. — Ea nu e proprietatea mea. — Acum ştiu tu şi ea foarte prieteni. Acum... — Acum pleacă. Discuţia asta este terminată. Femeia nu e nimic, nimic. Încăpăţânat, Blackthorne rămase unde era. — Data viitoare eu... — Această discuţie s-a încheiat. N-ai auzit? Terminat. — Iyé, Iyé, pentru Dumnezeu! Mâna lui Omi se îndreptă către sabie. Blackthorne sări înapoi doi paşi, fără să-şi dea seama, dar Omi nu trase sabia şi Blackthorne nu trase pistolul. Amândoi bărbaţii erau gata, deşi nici unul nu dorea să înceapă. — Ce vroiai să spui, Anjin-san? — Data viitoare... Mai întâi întreb despre Kiku-san. Dacă Omi-san spune da – da, dacă nu – nu. Înţelegi? Prieten la prieten, neh? Omi eliberă uşor mânerul săbiei. — Îţi repet, nu e proprietatea mea. Îţi mulţumesc că mi-ai arătat locul acesta, Anjin-san. La revedere. — Prieten? — Desigur. Omi merse până la calul lui Blackthorne şi îl ţinu de frâu. Blackthorne sări în şa. Privi de sus la Omi. Ştia că, dacă ar fi putut, i-ar fi zburat capul samuraiului chiar atunci. Ar fi fost cel mai sigur lucru. — La revedere, Omi-san. Şi mulţumesc. — La revedere, Anjin-san. Omi îl privi pe Blackthorne, îndepărtându-se călare şi nu se întoarse până când nu trecu peste culme. Însemnă locul exact din prăpastie cu câteva pietre şi apoi, răscolit, se aşeză pe călcâie să aştepte, fără să bage în seamă potopul care se revărsa de sus. În curând, Mura şi ţăranii sosiră, acoperiţi de noroi. — Toranaga-sama a căzut în această crăpătură chiar în locul asta,

Mura. Săbiile lui sunt îngropate aici. Adu-mi-le înainte de asfinţit. — Da, Omi-san. — Dacă ai fi avut ceva creier, dacă te-ar fi frământat grija pentru seniorul tău, ai fi făcut-o deja. — Vă rog să-mi iertaţi prostia. Omi se depărtă călare. Îl priviră o clipă, apoi se răspândiră în cerc în jurul pietrelor şi începură să sape. Mura îşi coborî vocea. — Uo, tu ai să pleci cu convoiul de bagaje. — Da, Mura-san, dar cum? — Am să te dăruiesc lui Anjin-san. El n-o să înţeleagă. — Dar concubina lui, oh ko, ea da. — Ea nu merge cu el. Am aflat că arsurile ei sunt grave. O să meargă cu corabia până la Yedo, mai târziu. Ştii ce-ai de făcut? — Să-l caut pe sfântul părinte, să rămân cu el între patru ochi, să răspund la toate întrebările. — Da. Mura se relaxă şi începu să vorbească normal. — Poţi să mergi cu Anjin-san. O să te plătească bine. Fă-te folositor, dar nu prea folositor, că altfel o să te ia pân' la Yedo. Uo râse. — Hei, am auzit că la Yedo e atâta bogăţie, că toţi se pişă în ţucale de argint. Chiar şi eta. Şi femeile au pielea ca spuma mării, fără păr jos, deloc. — E adevărat, Mura-san? întrebă alt sătean. N-au păr scurt deloc? — Yedo era doar un cătun împuţit de pescari când am fost acolo prima dată, le spuse Mura fără să se oprască din săpat. Asta a fost când eram cu Toranaga-sama şi-i vânam pe-ai lui Beppu. Am luat mai mult de trei mii de capete, fie vorba între noi. Cât despre părul de jos, toate fetele pe care le-am cunoscut îl aveau, afară doar de una din Coreea, dar spunea că şi-l smulsese fir cu fir. — Ce n-ar face unele femei ca să ne atragă, eh? spuse cineva. — Da, dar mi-ar place să văz asta, spuse Ninjin cel fără dinţi. Da, mi-ar place să văz o Poartă de Jad fără tufiş. — Aş face prinsoare o barcă plină cu peşte pe o găleată cu bălegar că doare să smulgi părul ăla, fluieră Uo. — Când o să fiu kami, o să-mi fac loc de hălăduială în Pavilionul Ceresc al lui Kiku-san. Cică s-a născut parfumat şi fără păr. Printre râsete, Uo întrebă: — E cumva altfel, Mura-san, când ataci o Poartă de Jad fără tufiş? — Ajungi foarte aproape, mai aproape de atât nici că se poate. Ehei, am ajuns mai aproape şi mai adânc ca niciodată, şi asta e important, neh? Aşa că ştiu că e întotdeauna mai bine ca fata să-şi înlăture tufişul, deşi unele sunt superstiţioase în privinţa lui, iar altele se plâng de mâncărimi. E mai bine, atât pentru tine cât şi pentru ea, să fii atât de aproape. Şi când eşti atât de aproape e foarte diferit, neh? Râseră cu toţii şi se puseră din nou pe săpat. Groapa se adâncea în bătaia ploii. — Mă prinz că Anjin-san s-a apropiat foarte tare noaptea trecută ca ea să stea în poartă aşa. Ei, ce n-aş fi dat să fi fost în locul lui. Uo îşi şterse sudoarea de pe sprâncene. Ca toţi ceilalţi, purta doar o pânză în jurul şoldurilor şi o pălărie conică din bambus şi avea picioarele goale. — Ei, am fost acolo, Uo, în piaţă şi am văzut totul. Am văzut zâmbetul ei şi l-am simţit până-n vintre şi în călcâie. — Da, spuse altul, trebuie să zic şi eu că numai zâmbetul ei şi m-a făcut tare ca un par. — Da' nu atât de mare ca Anjin-san, eh, Mura-san, chicoti Uo. — Haide, mai departe, te rog, spune-ne povestea din nou! Bucuros, Mura se supuse şi le povesti despre prima noapte şi despre baie. Povestea lui căpăta noi şinoi adăugiri cu fiecare istorisire, dar nimănui

nu-i păsa. — Oh, să fii atât de mare! Uo se prefăcu a purta un mădular uriaş dinaintea lui şi râse atât de tare că alunecă în noroi. — Cine s-ar fi gândit că străinul barbar va ajunge vreodată din groapă în paradis? Mura se sprijini o clipă în cazma, trăgându-şi răsuflarea. N-aş fi crezut niciodată. Ca-ntr-o veche legendă. Karma, neh? — O fi fost de-al nostru într-o altă viaţă şi s-a-ntors cu aceeaşi minte, da' cu o altă piele. Ninjin încuviinţă din cap. — Asta ar fi cu putinţă. Trebuie să fie, fiin'că din ce spune sfântul părinte, crez că trebuia să ardă în cuptoarele iadului lui Satan de mult timp. N-a spus părintele că o să-l blesteme, anume? Am auzit cum chema răzbunarea marelui kami Iisus aupra lui Anjin-san, şi oh ko, chiar şi mie mi-a fost tare frică. Se închină şi ceilalţi abia băgară de seamă. Dar Dumnezeul Iisus Christos Madonna îşi pedepseşte duşmanii foarte ciudat, după mine. Uo spuse: — Ei bine, eu nu-s creştin, aşa cum ştiţi cu toţii, dar îmi pare rău, mie-mi pare că Anjin-san e un om bun, vă rog să mă iertaţi, mai bun decât părintele creştin, care pute şi blesteamă şi înspăimântă pe toată lumea. Şi a fost bun cu noi, neh? Se poartă bine cu oamenii lui. Unii spun că e prietenul seniorului Toranaga, şi aşa trebuie să fie cu toate onorurile pe care le-a primit, neh? Şi nu uitaţi că Kiku-san l-a onorat cu Făgaşul ei de Aur. — Chiar că de aur. Am auzit că noaptea aia l-a costat cinci kobani! — Cincisprezece koku pentru o noapte? se înecă Ninjin. Eheiii, ce norocos e Anjin-san. Karma lui e mare pentru un duşman al lui Dumnezeu – Tatălui, Fiului şi Fecioarei! Mura spuse: — A plătit un koban, trei koku, dar dacă credeţi că e mult... se opri şi privi tainic în jur ca să se convingă că nu iscodea nimeni, deşi de bună-seamă ştia că sub o astfel de ploaie n-ar fi putut fi nimeni – şi chiar dacă ar fi fost, ce conta? Se opriră cu toţii şi se apropiară. — Da, Mura-san? — Mi-a şoptit cineva că o să fie concubina seniorului Toranaga. I-a cumpărat contractul în dimineaţa asta. Trei mii de koku. Era o cifră zguduitoare, mai mult decât câştiga întregul lor sat în peşte şi orez în douăzeci de ani. Respectul lor pentru ea crescu, dacă asta mai era cu putinţă şi de asemenea şi pentru Anjin-san, care era deci ultimul bărbat pe pământ care se bucurase de ea, curtezana de primă clasă. — Ehei, bolborosi Uo, putând cu greu să vorbească. Atât de mult bănet! Nu ştiu dacă-mi vine să borăsc, să mă piş, sau să băs. — Niciuna dintre ele, spuse Mura, laconic. Sapă! Hai să găsim săbiile. Se supuseră, cufundat fiecare în propriile gânduri. Groapa se adâncea fără oprire. În curând, Ninjin, răscolit de grijă, nu se mai putu abţine şi se opri din săpat. — Mura-san, iartă-mă, dar ce-ai hotărât în privinţa noilor taxe? întrebă. Mura continuă să sape în acelaşi ritm, metodic şi iute. — Ce-i de hotărât aici? Yabu-sama a spus "Plătiţi!", aşa că plătim, neh? — Dar Toranaga-sama ne-a micşorat taxele la patru părţi din zece, şi el e acum seniorul nostru de drept. — Adevărat, dar seniorului Yabu i-a fost dat înapoi Izu – şi Suruga şi Totomi pe deasupra – şi a fost făcut din nou stăpân, aşa că cine-i acum stăpânul nostru de drept? — Toranaga-sama, desigur, Mura-san... — Ai de gând să i te plângi, Ninjin? Ei? Trezeşte-te, Yabu-san e stăpân,

ca întotdeauna. Numic nu s-a schimbat. Şi dacă el măreşte taxele, noi plătim mai mult. Gata! — Dar asta o să ne mănânce toate rezervele pentru iarnă, toate! Vocea lui Ninjin urcase până la un scâncet furios, dar toţi ştiau adevărul spuselor sale. — Chiar şi cu orezul pe care l-am furat... — Pe care l-am economisit! şuieră Uo către el, îndreptându-l. — Chiar şi cu asta, n-o să ne ajungă să trecem de iarnă. Va trebui să vindem o barcă sau două. — N-o să vindem nici o barcă! spuse Mura. Îşi înfipse cazmaua în noroi şi-şi şterse sudoarea care îi intra în ochi, strângându-şi mai tare cureluşa pălăriei. Apoi începu să sape din nou. — Munceşte, Ninjin. Asta o să-ţi ia gândul de la ziua de mâine. — Cum o să trecem prin iarnă, Mura-san? — Mai întâi trebuie să trecem de vară. — Da, încuviinţă amar Ninjin. Am plătit mai mult decât taxele pe doi ani înainte şi tot nu-i de-ajuns. — Karma, Ninjin, spuse Uo. — Vine războiul. Poate că vom avea un stăpân nou, care va fi mai bun, neh? spuse altul. — Nu poate fi mai rău, nimeni nu poate fi mai rău. — N-aş pune prinsoare pe asta, le spuse Mura. Trăiţi, puteaţi fi foarte morţi foarte iute şi atunci adio, Făgaşe de Aur, cu sau fără pădure. Cazmaua lui lovi o piatră şi el se opri. — Dă-mi o mână de ajutor, Uo, bătrâne prieten. Împreună se luptară să scoată piatra afară din noroi. Uo fluieră îngrijorat. — Mura-san, şi dacă sfântul părinte întreabă despre arme? — Spune-i. Şi spune-i că suntem gata – că Anjiro e gata.

CAPITOLUL 42 Sosiră la Yokosé în jurul prânzului. Buntaro îl întâlnise deja pe Zataki cu o seară înainte şi, aşa cum poruncise Toranaga, îl întâmpinase cu mare ceremonie. — L-am rugat să îşi aşeze tabăra în afara satului, către nord, Alteţă, până când va putea fi pregătit locul de primire, spuse Buntaro. Întâlnirea oficială va avea loc aici, în după-amiaza asta, dacă doriţi. Adăugă fără veselie: cred că Ora Caprei va fi de bun augur. — Bun. — Ar fi vrut să vă întâlniţi în noaptea asta, dar m-am împotrivit. I-am spus că aţi fi onorat să vă întâlniţi astăzi sau mâine, oricând ar vrea, dar nu după căderea întunericului. Toranaga mormăi aprobator, dar încă nu descălecă de pe calul plin de spume. Purta pieptar de oţel, coif şi o armură uşoară de bambus, ca şi escorta sa, istovită de drum. Privi din nou în jur cu multă atenţie. Luminişul fusese ales cu multă grijă şi nu era vreo posibilitate de atac prin surprindere. Nu erau copaci sau case prin apropiere, care ar fi putut ascunde arcaşi sau purtători de muschete. Chiar la răsărit de sat pământul era neted şi cumva mai înălţat. Către est, nord şi sud erau apăraţi de sat şi de podul de lemn care se arcuia peste apele reci ale râului. Aici, în strâmtoare, apa era plină de vârtejuri şi de bolovani. Către est, în spatele lui şi a călăreţilor obosiţi şi asudaţi, poteca urca abrupt către trecătoarea dintre crestele acoperite de ceaţă, la cinci ri depărtare. Munţii se înălţau de jur împrejur, cei mai mulţi vulcanici, cu mai toate vârfurile lor alunecând printre nori. În mijlocul luminişului fusese ridicată pe piloni joşi, special pentru acea ocazie, o platformă de douăsprezece tatami, cu un acoperiş

înalt de stuf deasupra. Nimic din toată alcătuirea nu lăsa să se vadă graba. Două perne de brocart erau aşezate faţă în faţă pe tatami. — Am oameni aici, acolo şi acolo, continuă Buntaro, arătând cu arcul spre toate înălţimile înconjurătoare. Se poate vedea în toate direcţiile, Alteţă. Bună poziţie de apărare. Podul şi întregul sat sunt acoperite. La răsărit, retragerea voastră este asigurată de alţi oameni. Desigur, podul e bine ţinut de santinele şi am lăsat o gardă de onoare de o sută de oameni în tabăra lui. — Seniorul Zataki e acolo, acum? — Nu, Alteţă, am ales un han pentru el şi suita lui la marginea satului, către nord, pe măsura rangului său şi l-am invitat să se bucure de băile de acolo. Hanul acela este izolat şi bine păzit. M-am gândit că o să vă duceţi la băile Shuzenji mâine şi o să fie oaspetele vostru. Buntaro arătă către un han îngrijit, cu un singur cat, aşezat în marginea luminişului, cu faţa către cea mai frumoasă privelişte din împrejurimi, în apropierea unui izvor fierbinte, care ţâşnea clocotind dintr-o stâncă într-un bazin natural. — Hanul acela este al vostru, Alteţă. În faţa hanului era un grup de oameni, toţi în genunchi, cu capetele la pământ, înclinându-se nemişcaţi către el. — Sunt starostele şi bătrânii satului N-am ştiut dacă vreţi să-i vedeţi acum. — Mai târziu. Calul lui Toranaga necheză obosit şi-şi săltă capul, scuturându-şi zăbalele. Îl bătu pe gât şi, pe deplin mulţumit de pază, făcu semn oamenilor săi şi descălecă. Unul dintre samuraii lui Buntaro apucă frâiele. Toţi samuraii, asemeni lui Buntaro şi de altfel, asemeni tuturor celor de acolo, purtau armuri, erau înarmaţi ca de bătălie şi gata de luptă. Toranaga se întinse mulţumit şi se mişcă şchiopătând uşor, ca să scape de cârceii din spate şi picioare. Călărise în frunte tot drumul de la Anjiro, într-o singură etapă de marş forţat, oprindu-se doar ca să schimbe caii. Restul convoiului de bagaje, sub comanda lui Omi, cu palanchine şi hamali, era încă mult în urmă, întins pe drumul care cobora de pe creastă. Drumul de la Anjiro şerpuise de-a lungul coastei, apoi se bifurcase. Porniseră pe cel care ducea spre interior, către vest şi urcaseră întruna, printre păduri bogate, pline cu vânat, lăsând muntele Omura în dreapta şi vârfurile vulcanice ale înălţimilor Amagi ridicate la aproape cinci mii de picioare, în stânga. Călătoria parcă îi dăduse viaţă. În sfârşit trebuiseră să treacă la acţiune. O parte din drum îi purtase printr-un ţinut atât de minunat pentru vânătoarea de şoimi, încât îşi promisese că într-o zi va vâna prin întreg Izu. — Bine, da, foarte bine, spuse, acoperind zgomotul făcut de oamenii săi care descălecau vorbind între ei, adunându-se în grupuri. Te-ai descurcat bine. — Mi-aţi face o mare onoare, Alteţă, dacă mi-aţi îngădui să termin cu seniorul Zataki şi cu oamenii săi deîndată. — Te-a insultat? — Nu, dimpotrivă. Purtările lui sunt demne de un curtean, dar steagul sub care călătoreşte înseamnă trădare faţă de voi. — Răbdare. Cât de des trebuie să ţi-o spun? zise Toranaga câtuşi de puţin supărat. — Mă tem mereu, Alteţă, replică morocănos Buntaro. Vă rog să mă iertaţi. — Ai fost prietenul lui. — A fost aliatul vostru. — Ţi-a salvat viaţa la Odawara. — Eram de aceeaşi parte la Odawara, spuse Buntaro, alb, şi apoi izbucni: cum poate să vă facă asta, Alteţă? Propriul vostru frate! Nu l-aţi umplut de favoruri? N-aţi luptat împreună toată viaţa?

— Oamenii se schimbă. Toranaga îşi concentră întreaga sa atenţie asupra podiumului. Perdele delicate de mătase fuseseră atârnate de grinzile de deasupra platformei. Ciucuri din brocart ornamental, care se potriveau cu cei ai pernelor, făceau o friză plăcută, iar alţii mai mari erau agăţaţi de cei patru stâlpi de la colţuri. — E mult prea bogat şi dă întâlnirii prea multă importanţă, spuse. Faceţi-l mai simplu. Scoateţi draperiile, toţi ciucurii şi pernele şi daţi-i înapoi negustorilor. Şi dacă n-o să-i dea banii înapoi administratorului, spune-i să le vândă. Aduce-ţi patru perne – nu, două – simple, umplute cu paie. — Da, Alteţă. Privirea lui Toranaga căzu pe izvor şi zăbovi asupra lui. Apa, fierbinte şi sulfuroasă, ieşea şuierând dintr-o crăpătură în stâncă. Trupul său tânjea după o baie. — Şi creştinul? întrebă. — Alteţă? — Tsukku-san, preotul creştin. — Oh, el. E undeva în sat, dar de partea cealaltă a podului. I s-a interzis să treacă de partea asta fără învoirea voastră. De ce? E important? A spus ceva despre cât de onorat ar fi să vă vadă, când veţi dori. Vreţi să-l aduc acum, aici? — Era singur? Buzele lui Buntaro se răsuciră. — Nu, avea o escortă de douăzeci de acoliţi. Toţi tunşi ca el, toţi din Kyushu, Alteţă, toţi de viţă nobilă şi toţi samurai. Toţi pe cai buni, dar fără arme. Am pus să-i cerceteze amănunţit. — Şi el? — Desigur, pe el mai mult decât pe ceilalţi. Avea patru porumbei călători în bagaje. I-am confiscat. — Bine. Omoară-i. Un prost a făcut asta din greşeală, îmi pare rău, neh? — Înţeleg. Vreţi să trimit după el acum? — Mai târziu. O să-l văd mai târziu. Buntaro se încruntă. — Am greşit c-am pus să-l cerceteze? Toranaga scutură din cap şi privi neatent înapoi către creastă, pierdut în gânduri. Apoi spuse: — Trimite câţiva oameni de încredere să supravegheze regimentul de muschete. — Am făcut deja asta, Alteţă. Faţa lui Buntaro se lumină de o bucurie răutăcioasă. — Şi-n gărzile personale ale seniorului Yabu am strecurat câteva dintre urechile şi ochii noştri. Nici să se uşureze n-o să poată, fără ştirea noastră, dacă doriţi. — Bine. Capul coloanei de bagaje, încă depărtată, apăru la o cotitură a drumului. Toranaga putea să vadă cele trei palanchine, pe Omi călare în frunte, cum i se poruncise, Anjin-san, acum alături de el, de asemenea călărind cu uşurinţă. Se întoarse cu spatele către ei. — Ţi-am adus soţia cu mine. — Da, Alteţă. — Mi-a cerut învoirea să meargă la Osaka. Buntaro îl privi fără să spună ceva. Apoi îşi miji ochii către siluetele abia vizibile. — I-am dat învoire, cu condiţia, desigur, ca să te învoieşti şi tu. — Orice hotărâţi, Alteţă, eu mă învoiesc. — Poţi să-i îngădui să pornească pe uscat, de la Mishima, sau poate

să-l însoţească pe Anjin-san, către Yedo şi de acolo pe mare până la Osaka. Anjin-san s-a învoit să răspundă pentru ea, dacă îngădui. Ar fi mai în siguranţă pe mare. Buntaro clocotea. — Toate astea depind de mesajul pe care îl poartă seniorul Zataki. Dacă Ishido mi-a declarat oficial război, atunci, desigur, trebuie să nu îngădui asta. Dacă nu, soţia ta poate să plece mâine, sau poimâine, dacă eşti de acord. — Orice hotărâţi, sunt şi eu de acord. — În după-amiaza asta, trece-i toate îndatoririle lui Naga-san. E un moment potrivit să faci pace între tine şi ea. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă. Aş sta mai degrabă cu oamenii mei. Vă rog să mă lăsaţi să stau cu oamenii mei până veţi fi în siguranţă, plecat de aici. — În noaptea asta vei trece toate îndatoririle tale fiului meu. Vei fi alături de mine, cu soţia, la cină. Vei locui la han. Şi te vei împăca cu ea. Buntaro privea ţintă în pământ. Apoi spuse şi mai rece: — Da, Alteţă. — Ţi se porunceşte să încerci să te împaci, spuse Toranaga. Avea în gând să adauge: "O pace onorabilă e mai bună decât războiul, neh?" dar asta nu era adevărat şi ar fi putut porni o dispută filozofică, iar el era obosit şi nu voia dispute, doar o baie şi odihnă. — Acum, adu-l pe staroste. Starostele şi bătrânii satului dădură buzna unul peste celălalt în graba lor de a se închina în faţa lui, întâmpinându-l foarte zgomotoşi. Toranaga le spuse scurt că spera ca nota de plată, pe care aveau s-o înfăţişeze la plecare intendentului, să fie cinstită şi convenabilă. — Înţeles, neh? — Hai, răspunseră toţi într-un glas, umili, binecuvântând zeii pentru neaşteptatul noroc şi câştigul pe care vizita lui îl va aduce, fără îndoială. Cu şi mai multe plecăciuni şi complimente, spunând cât de mulţumiţi şi onoraţi se simţeau că li se îngăduise să-l slujească pe cel mai mare daimyo al imperiului. Starostele, un bătrân ager, îi pofti în han. Toranaga cercetă clădirea de sus până jos, printre şiruri de slujnice de toate vârstele, zâmbitoare, plecate până în pământ, alese cu grijă din tot satul. Cuibărit între stânci, hanul era format din zece încăperi aşezate împrejurul unei grădini de nedescris, cu o minusculă Casă de Ceai în mijloc, cu bucătării în spate şi către vest, şi cu o casă de baie, mare, care primea apă de la izvoarele calde. Cărarea care ducea către baie era acoperită, iar întregul han era înconjurat cu un gard îngrijit, uşor de apărat. — Nu-mi trebuie tot hanul, Buntaro-san, spuse el când se aflară din nou pe verandă. Trei camere vor fi de ajuns. Una pentru mine, una pentru Anjin-san şi una pentru femei. O vei lua pe a patra. Nu-i nevoie să plătim restul. — Administratorul meu îmi spune că a făcut o înţelegere foarte bună pentru tot hanul, Alteţă. Cu plata cu ziua, mai bun decât la jumătate de preţ şi este încă la începutul sezonului. Am încuviinţat toată cheltuiala pentru a vă şti în siguranţă. — Foarte bine, încuviinţă fără tragere de inimă Toranaga. Dar vreau să văd lista de cheltuieli înainte de plecare. Nu-i nevoie să aruncăm banii. Mai bine umple camerele cu străji, patru într-o cameră. — Da, Alteţă. Buntaro hotărâse deja s-o facă. Îl privi pe Toranaga pornind grăbit, însoţit de două gărzi personale, înconjurat de patru dintre cele mai frumoase slujnice, către camera lui din aripa de est. Morocănos se întrebă: care femei? Căror femei le trebuia camera? Fujiko? Nu-ţi face griji, îşi spuse obosit, o să afli în curând. O slujnică trecu în goană. Îi zâmbi veselă şi îi zâmbi şi el, dar fără s-o

vadă. Era tânără şi drăguţă, cu o piele catifelată şi se culcase cu ea noaptea ce trecuse. Dar alăturarea nu-i dăduse nici o plăcere şi deşi ea era pricepută, agilă şi bine pregătită, dorinţa lui dispăruse repede. N-o dorise niciodată. În cele din urmă, de dragul bunelor maniere, se prefăcuse a atinge culmile plăcerii – aşa după cum se prefăcuse şi ea – apoi ea plecase. Încă morocăns, ieşi din curte ca să privească în lungul drumului. De ce Osaka? *** La Ora Caprei santinelele de pe pod se dădură la o parte. Cortegiul începu să treacă. Mai întâi mergeau heralzii, purtând stindarde împodobite cu însemnele atotputernice ale regenţilor, apoi palanchinul bogat şi în cele din urmă, alte gărzi. Sătenii se înclinară. Toţi erau în genunchi, ameţiţi în sinea lor de atâta bogăţie şi fast. Starostele întrebase îngrijorat dacă trebuia să adune întreaga suflare ca să cinstească momentul. Toranaga îi trimisese un mesaj că aceia care nu aveau de lucru puteau să privească, cu învoirea stăpânilor lor. Aşa că starostele alesese cu şi mai multă grijă un grup dintre cei mai bătrâni şi dintre cei tineri şi supuşi, atât cât să poată alcătui un grup primitor – deşi fiecare adult din sat ar fi vrut să fie acolo –, dar nu atât de numeros încât să treacă peste poruncile marelui daimyo. Toţi cei care puteau s-o facă priveau neclintiţi din locuri înalte, de la ferestre sau uşi. Saigawa Zataki, senior de Shinano, era mai înalt decât Toranaga şi mai tânăr cu cinci ani, cu aceeaşi umeri largi şi nas proeminent. Dar pântecele lui era plat, smocul bărbii negru şi des, iar ochii – două despicături de-a curmezişul feţei. Deşi atunci când erau priviţi în parte părea că există o oarecare asemănare între cei doi fraţi vitregi, acum, când se aflau împreună, erau foarte diferiţi. Chimonoul lui Zataki era bogat, armura de ceremonie strălucitoare şi săbiile uzate. — Bine ai venit, frate. Toranaga păşi de pe podium şi se înclină. Purta cel mai simplu cu putinţă chimonou, sandale din paie, militare, şi săbii. — Te rog să mă ierţi pentru că te primesc atât de lipsit de ceremonie, dar am venit cât am putut de repede. — Te rog să mă ierţi că te-am tulburat. Arăţi bine, frate, foarte bine. Zataki coborî din palanchin şi se înclină la rândul lui, începând interminabilele şi meticuloasele formalităţi ale ceremonialului care acum îi avea în stăpânire pe amândoi. — Te rog, ia loc pe această pernă, senior Zataki. — Te rog să mă ierţi, aş fi onorat dacă te-ai aşeza domnia-ta mai întâi, senior Toranaga. — Eşti atât de amabil, dar te rog, onorează-mă aşezându-te primul. Continuară să joace jocul pe care îl jucaseră de atâtea ori înainte, între ei şi cu prieteni şi duşmani, urcând treptele puterii, bucurându-se de legile care guvernau fiecare mişcare şi fiecare frază, care apărau onoarea fiecăruia, astfel că niciunul n-ar fi putut vreodată face vreo greşeală într-atât încât să se pună în primejdie pe ei, sau misiunea. În cele din urmă se aşezară faţă în faţă pe perne, la două lungimi de săbii distanţă. Buntaro se găsea în spatele şi în stânga lui Toranaga. Şeful gărzii lui Zataki, un samurai în vârstă, cu părul cenuşiu, era aşezat în spatele acestuia şi către stânga. În jurul podiumului, la douăzeci de paşi, erau înşiraţi ofiţerii lui Toranaga, toţi dinadins îmbrăcaţi în aceleaşi haine cu care călătoriseră, dar cu armele în perfectă stare. Omi era aşezat pe pământ, la capătul podiumului, iar Naga de partea cealaltă. Oamenii lui Zataki erau îmbrăcaţi oficial şi bogat, iar tunicile lor, cu umeri largi ca nişte aripi, erau închise cu catarame de argint. Toţi erau la fel de bine înarmaţi. Se aşezaseră şi ei la douăzeci de paşi distanţă. Mariko servi, după ceremonial, cha şi în acest timp între cei doi fraţi se schimbară câteva

cuvinte lipsite de importanţă, de politeţe ceremonială. La momentul potrivit Mariko se înclină şi plecă, Buntaro resimţindu-i dureros prezenţa şi nemăsurat de mândru de graţia şi frumuseţea ei. Şi atunci, prea devreme, Zataki spuse brusc: — Aduc porunci din partea Consiliului Regenţilor. Tăcerea căzu brusc peste piaţă. Toţi, chiar şi proprii lui oameni, erau uluiţi de lipsa lui de bună-creştere, de modul obraznic în care el spusese porunci şi nu mesaj şi pentru greşeala sa de a nu aştepta ca Toranaga să întrebe "cu ce-ţi pot fi de folos?", aşa cum cerea datina. Naga aruncă o privire scurtă de la braţul cu care Zataki ţinea sabia către tatăl său. Văzu gâtul lui înroşindu-se, ceea ce era un semn sigur că din clipă în clipă se puteau aştepta la o explozie de mânie. Dar faţa lui Toranaga era liniştită, iar Naga se simţi cuprins de uluială, când îi auzi răspunsul stăpânit. — Îmi pare rău, ai porunci? De la cine, frate? Desigur că ai un mesaj. Zataki smulse două suluri subţiri din mânecă. La mişcarea neaşteptată mâna lui Buntaro zbură către sabie, căci ritualul cerea ca toate mişcările să fie domoale şi echilibrate. Toranaga nu se mişcase. Zataki rupse sigiliul primului sul şi îl citi cu o voce tare, rece. — Din porunca Consiliului Regenţilor, în numele Împăratului Go-Nijo, Fiul Cerului, îl salutăm pe ilustrul nostru vasal Yoshi-Toranaga-NohMinowara şi-l invităm să facă act de supunere în faţa noastră, deîndată, la Osaka şi-l invităm să-i comunice deîndată ilustrului nostru ambasador, regentul, seniorul Saigawa Zataki, dacă invitaţia noastră este acceptată sau refuzată. Îşi ridică privirile şi cu o voce la fel de puternică, continuă: — Este semnat de toţi regenţii şi pecetluit cu Marele Sigiliu Imperial. Puse trufaş pergamentul în faţa sa. Toranaga îi făcu un semn lui Buntaro, care înaintă, se înclină adânc în faţa lui Zataki, ridică sulul, se întoarse către Toranaga şi se înclină din nou. Toranaga primi sulul şi-i făcu semn lui Buntaro să treacă la loc. Toranaga cercetă pergamentul timp îndelungat. — Toate semnăturile sunt cele care trebuie, spuse Zataki. Accepţi sau refuzi? Cu vocea coborâtă, aşa încât doar cei care se aflau pe podium şi Omi şi Naga îl puteau auzi, Toranaga spuse: — De ce nu ţi-aş lua capul pentru proastele tale purtări? — Pentru că sunt fiul mamei tale, răspunse Zataki. — Asta n-o să te apere, dacă vei continua aşa. — Atunci o să moară înainte de vreme. — Cum? — Doamna, mama noastră este în Takato. Takato era capitala proviciei Shinano – provincia lui Zataki – în acelaşi timp o fortăreaţa de necucerit. — Regret că trupul ei va trebui să rămână acolo pentru totdeauna, continuă Zataki. — Te lauzi! O cinsteşti la fel de mult ca şi mine. — Pe sufletul ei nemuritor, frate, oricât de mult aş cinsti-o, urăsc mai mult ceea ce faci tu în regat. — Nu râvnesc alte teritorii şi nu... — Încerci să-l răstorni pe Moştenitor. — Greşeşti din nou şi mi-am apărat întotdeauna nepotul de trădători. — Tu urmăreşti căderea Moştenitorului, asta-i ceea ce cred eu, aşa că am hotărât să trăiesc şi să apăr Shinano şi drumul de nord împotriva ta, cu orice preţ şi am să fac asta până când Kwanto va fi în mâinile unui prieten – cu orice preţ. — În mâinile tale, frate? — Orice mâini sigure – care înseamnă nu ale tale, frate. — Te increzi în Ishido?

— Nu mă-ncred în nimeni. Tu m-ai învăţat asta. Ishido este Ishido, dar credinţa lui nu e pusă la îndoială. Chiar şi tu poţi să recunoşti asta. — O să recunosc că Ishido încearcă să mă distrugă şi să dezbine împărăţia, că a uzurpat puterea, şi că încalcă testamentul lui Taikō. — Dar tu ai complotat cu seniorul Sugiyama să dezbini Consiliul Regenţilor, neh? Vâna de pe fruntea lui Zataki se zbătea ca un vierme negru. — Ce poţi să spui? Unul dintre sfetnicii lui a recunoscut trădarea, că ai plănuit cu Sugiyama ca să fie de acord cu numirea seniorului Ito în locul tău, apoi să demisioneze cu o zi înainte de prima întâlnire şi să fugă noaptea şi astfel să arunce împărăţia în dezordine. Am auzit mărturisirea. — Frate, ai fost unul dintre ucigaşi? Zataki se roşi. — Ronini prea zeloşi l-au ucis pe Sugiyama, nu eu şi nici vreunul dintre oamenii lui Ishido. — E foarte curios că i-ai luat locul ca regent atât de repede, neh? — Nu. Stirpea mea e tot atât de veche că şi a ta, dar eu nu am poruncit moartea şi nici Ishido – a jurat-o pe cinstea lui de samurai. Şi eu la fel. Roninii l-au ucis pe Sugiyama, dar a meritat să moară. — Sub tortură, dezonorat într-o celulă împuţită, cu copii şi concubinele măcelăriţi în faţa lui. — Ăsta e un zvon împrăştiat de spurcăciuni răuvoitoare. Poate de spionii tăi, ca să-l discrediteze pe seniorul Ishido şi prin el, pe doamna Ochiba şi Moştenitorul. Nu-i nici o dovadă pentru asta. — Să ne uităm la trupurile lor. — Roninii au dat foc casei. Nu sunt trupuri. — E foarte potrivit, neh? Cum poţi să fii aşa de încrezător? Nu eşti un ţăran prost. — Refuz să stau aici şi să ascult rahatul ăsta. Dă-mi răspunsul acum şi apoi fie îmi iei capul şi ea moare, fie mă laşi să plec. Zataki se aplecă înainte şi mai spuse: — La câteva clipe după ce capul îmi va părăsi umerii, zece porumbei călători vor porni spre nord, către Takato. Am oameni de încredere, la nord, la est, la vest, la o zi de mers în afara puterii tale şi dacă ei n-or să reuşească, sunt mai mulţi în locuri sigure, dincolo de hotarele tale. Dacă îmi iei capul, sau pui să mă ucidă, sau mor în Izu – din orice motiv –, moare şi ea. Acum ia-mi capul sau hai să terminăm cu înmânatul mesajelor şi plec din Izu imediat. Alege! — Ishido l-a ucis pe seniorul Sugiyama. Cu timpul pot să-ţi aduc dovezi. Asta e important, neh? Am nevoie doar de puţin... — Nu mai ai timp. Deîndată, spune mesajul. Bineînţeles că refuzi să te supui, bine, aşa că ne-am înţeles. Iată – Zataki puse al doilea pergament pe tatami – aici este acuzaţia oficială de trădare şi porunca să-ţi faci de îndată seppuku, pe care le vei privi cu aceeaşi derâdere, fie ca Buddha să te ierte. Acum totul e gata. Plec îndată şi data viitoare ne vom întâlni pe câmpul de luptă şi, pe Buddha, înainte de apusul soarelui, în aceeaşi zi, mi-am promis că am să-ţi văd capul într-o ţeapă. Toranaga îşi ţintuia adversarul cu privirea. — Seniorul Sugiyama era prietenul tău şi al meu, camaradul nostru, samuraiul cel mai demn de respect din câţi au fost vreodată. Adevărul despre moartea lui ar trebui să fie important pentru tine. — Al tău are mai multă importanţă, frate. — Ishido te-a păcălit ca pe un copil de ţâţă. Zataki se întoarse către sfetnicul său. — Pe onoarea ta de samurai! Am pus oameni de strajă şi care este mesajul? Demn, bătrânul samurai cu păr cenuşiu, şeful oamenilor de încredere ai lui Zataki şi bine-cunoscut de Toranaga ca un om de onoare, se simţea îngreţoşat şi ruşinat de atâta ură înfăţişată deschis.

— Îmi pare rău, Alteţă, spuse într-o şoaptă sugrumată, înclinându-se către Toranaga, dar stăpânul meu spune, desigur, adevărul. Nu poate fi nici o îndoială şi, vă rog să mă iertaţi, dar e de datoria mea, cu toată cinstea şi umilinţa, să arăt amândorura că o asemenea uluitoare şi ruşinoasă lipsă de politeţe între voi, nu e demnă de rangul vostru sau de solemnitatea întâlnirii. Dacă vasalii voştri, dacă-ar fi putut să vă audă, mă îndoiesc că vreunul dintre voi i-aţi mai fi putut ţine în frâu. Vă uitaţi datoria voastră de samurai şi datoria voastră către oamenii voştri. Vă rog să mă iertaţi, se înclină din nou către amândoi, dar trebuia să fie spus. Apoi adăugă: — Toate mesajele sunt la fel, senior Toranaga. Şi sub sigiliul oficial al seniorului Zataki: "Ucideţi-o pe doamna, mama mea, deîndată." — Cum pot să dovedesc că nu încerc să îl răstorn pe Moştenitor? îşi întrebă Toranaga fratele. — Renunţă imediat la toate titlurile şi puterea în favoarea fiului şi moştenitorului tău, seniorul Sudara şi fă-ţi seppuku astăzi. Apoi eu şi toţi oamenii mei, până la ultimul, îl vom sprijini pe Sudara ca senior de Kwanto. — O să mă gândesc la ce ai spus. — Eh? — O să mă gândesc la ce ai spus, repetă Toranaga mai apăsat. Ne întâlnim mâine la vremea asta, dacă îţi face plăcere. Faţa lui Zataki se strâmbă. — Asta este o altă capcană de-a ta. De ce să ne mai întâlnim? — Ca să-ţi spun ce am hotărât în privinţa celor ce mi-ai spus şi în privinţa asta. Toranaga ridică sulul care era în mâna lui. Am să-ţi dau răspunsul mâine. — Buntaro-san. Zataki arătă către al doilea sul. Te rog, dă-i asta stăpânului tău. — Nu! Vocea lui Toranaga răsună în jurul luminişului. Cu mare ceremonie adăugă tare: — Sunt onorat să accept mesajul Consiliului şi îmi voi prezenta răspunsul ilustrului ambasador, fratele meu, seniorul de Shinano, mâine, la vremea aceasta. Zataki îl privi neîncrezător. — Ce răspuns, oare? — Te rog, iartă-mă, stăpâne, îl întrerupse în şoaptă bătrânul samurai, grav, cu demnitate, întrerupând din nou conversaţia dintre ei. Îmi pare rău, dar seniorul Toranaga are perfectă dreptate să propună asta. Este o alegere solemnă ceea ce i-ai propus, o alegere care nu este trecută în mesaj. Este drept şi onorabil să i se dea timpul pe care îl cere. Zataki ridică cel de-al doilea sul şi îl strecură la loc în mânecă. — Foarte bine. Sunt de acord. Senior Toranaga, te rog, iartă-mi proastele purtări. Şi acum spune-mi, unde este Kasigi Yabu-san? Am un mesaj pentru el. Numai unul, de data aceasta. — O să ţi-l trimit. *** Şoimiţa îşi strânse aripile şi căzu o mie de picioare din cerul serii, izbind porumbelul într-o explozie de pene, apoi îl prinse în gheare, forţându-l să coboare spre pământ, încă rostogolindu-se ca o piatră. Abia târziu, la câţiva paşi deasupra pământului, dădu drumul prăzii sale, acum moarte, deschise larg aripile şi se aşeză pe pământ într-o coborâre perfectă. Iic-iic-iic, ţipă, zburlindu-şi mândră penele de pe gât, sfişiind cu ghearele capul porumbelului, în bucuria învingătorului. Toranaga sosi în galop, cu Naga lângă el, şi coborî de pe cal. O chemă blând să i se aşeze pe pumn. Ascultătoare, ea păşi pe mănuşă. Îndată fu răsplătită cu o bucată de carne dintr-o altă pradă. Îi trase pe cap capişonul,

strângând băierile cu dinţii. Naga ridică porumbelul şi-l puse, în geanta de vânătoare, pe jumătate plină, care atârna de şaua calului tatălui său, apoi se întoarse şi făcu semn către gonacii şi străjile aflaţi în depărtare. Toranaga se săltă înapoi în şa, cu pasărea aşezată comod pe mănuşă, ţinută în loc de legături subţiri de piele. Privi în sus, către cer, cântărind lumina care mai rămăsese. În după-amiaza târzie soarele străpunsese norii, iar acum, în valea din care ziua se ducea repede, cu soarele demult culcat după crestele munţilor dinspre apus, era răcoare şi plăcut. Norii fuseseră împinşi către nord de către vânturile obişnuite, plutind peste unele dintre vârfurile munţilor şi ascunzând altele. La înălţimea asta, închis între munţi, aerul era curat şi dulce. — Ar trebui să avem mâine o zi bună fără nori, Naga-san. Cred c-am să încep să vânez de cu zori. — Da, tată. Naga îl privea uluit, temându-se ca întotdeauna să pună întrebări şi totuşi dorind să ştie totul. Nu putea să-şi închipuie cum putea fi tatăl său atât de detaşat după o întâlnire atât de îngrozitoare. Să-l îndepărtezi pe Zataki cu ceremonia potrivită, apoi să-ţi chemi şoimarii şi hăitaşii şi gărzile şi să-i porţi printre dealurile unduitoare, prin păduri, i se părea lui Naga o nepământeană stăpânire de sine. Doar gândul la Zataki îi dădea fiori. Şi ştia că batrânul sfetnic avusese dreptate. Dacă numai o zecime din conversaţie ar fi fost auzită, samuraii ar fi sărit în apărarea onoarei stăpânilor lor. Dacă n-ar fi fost ameninţarea care atârna deasupra capului prea-iubitei sale bunici, s-ar fi repezit la Zataki el însuşi. Cred că de-asta tatăl meu e ceea ce este şi e unde este, îşi spuse. Ochii săi desluşiră călăreţi ieşind din pădurea de dedesubt şi galopând către ei, peste coasta bolovănoasă a dealului. Pe fundalul verde închis al pădurii, râul era o panglică neagră, răsucită. Luminile hanurilor străluceau ca licuricii. — Tată! — Ah, da, îi văd. — Cine sunt? — Yabu-san, Omi-san... şi opt gărzi. — Ochii tăi sunt mai buni decât ai mei. Ah, da. Acum îi recunosc. Naga spuse fără să se gândească: — Eu n-aş fi lăsat pe Yabu-san să se ducă singur la seniorul Zataki, fără... Se opri şi amuţi. — Te rog să mă ierţi. — De ce nu l-ai fi trimis pe Yabu-san singur? Naga se blestemă că deschisese gura şi se fistici sub privirea lui Toranaga. — Te rog, iartă-mă, pentru că atunci n-aş şti niciodată ce înţelegere tainică au încheiat. El ar putea, tată, foarte uşor unelti împotriva ta. I-aş fi ţinut departe unul de celălalt. Te rog să mă ierţi. N-am încredere în el. — Dacă Yabu-san şi Zataki-san plănuiau să mă trădeze pe la spate, ar face-o indiferent dacă aş fi trimis un martor sau nu. Câteodată e mai înţelept să laşi mai multă libertate, aşa cum laşi mai multă sfoară când prinzi un peşte, neh? — Da. Te rog să mă ierţi. Toranaga pricepu că fiul său nu înţelesese nimic şi n-ar fi înţeles niciodată, ar fi întotdeauna mai degrabă un şoim pe care să-l asmuţi asupra duşmanului, iute, priceput şi periculos. — Mă bucur c-ai înţeles, fiule, spuse ca să-l încurajeze, ştiindu-i părţile bune şi protejându-le. Eşti un fiu bun, adăugă, de data asta încredinţat de cele spuse. — Mulţumesc, tată, spuse Naga, plin de mândrie în faţa laudei atât de rare. Nădăjduiesc doar c-ai să-mi ierţi prostiile şi ai să mă înveţi să te slujesc mai bine.

— Nu eşti prost. Yabu e prost, era gata să adauge Toranaga. Cu cât află mai puţină lume, cu atât mai bine. Şi nu-i nevoie să-ţi chinuieşti mintea, Naga. Eşti atât de tânăr – cel mai tânăr fiu al meu, afară doar de fratele tău vitreg, Tadeo. Câţi ani are el? A, şapte. Da, o să facă şapte. Aruncă o privire fugară călăreţilor care se apropiau. — Ce mai face mama ta, Naga? — Ca întotdeauna. Cea mai fericită doamnă din lume. Şi totuşi nu mă lasă s-o văd decât o dată pe an. Nu poţi s-o convingi să se schimbe? — Nu, spuse Toranaga. N-o să se schimbe niciodată. Sufletul lui Toranaga se încălzea întotdeauna când se gândea la Chano-Tsuboné, cea de-a opta concubină oficială a sa, şi mama lui Naga. Râdea în sinea lui amintindu-şi umorul ei sănătos, obrajii cu gropiţe şi fesele apetisante, zvârcolirile ei şi bucuria cu care i se dădea în pat. Fusese văduva unui fermier din apropiere de Yedo şi se simţise atras de ea cu douăzeci de ani în urmă. Stătuse cu el trei ani, apoi îl rugase să îi permită să se întoarcă pe pământul ei. Îi îngăduise să plece. Acum trăia la o fermă bună, în apropiere de locul unde se născuse ea, grasă şi mulţumită, călugăriţă budistă cinstită de toţi şi nedepinzând de nimeni. Din când în când se ducea să o vadă şi râdeau împreună, prieteneşte, fără motiv. — A, e o femeie de treabă, spuse Toranaga. Yabu şi Omi ajunseră la ei şi descălecară. La zece paşi se opriră şi se înclinară. — Mi-a dat un sul, spuse Yabu furios, fluturându-l. "... Vă poftim să părăsiţi deîndată Izu, mergând la Osaka astăzi, şi să vă înfăţişaţi la castelul Osaka pentru audienţă. Altfel toate pământurile voastre sunt confiscate şi sunteţi deci declarat în afara legi." Mototoli pergamentul în pumn şi-l aruncă pe pământ. Azi! — Atunci mai bine ai pleca deîndată, spuse Toranaga, indispus brusc de prostia şi agresivitatea lui Yabu. — Alteţă, vă rog..., începu grăbit Omi, căzând umil în genunchi. Seniorul Yabu este cel mai devotat vasal al vostru, şi vă rog cu umilinţă să nu vă bate-ţi joc de el. Iertaţi-mă că sunt atât de necioplit, dar seniorul Zataki... iertaţi-mă că sunt atât de prost crescut. — Yabu-san, te rog iartă cele spuse, dar n-au fost spuse cu gând rău, zise Toranaga, blestemându-şi greşeala. Ar trebui să luăm în glumă asemenea mesaje, neh? Îşi chemă îngrijitorul de şoimi, îi dădu pasărea de pe pumnul său trimiţându-l înapoi cu hăitaşii. Apoi îşi îndepărtă toţi samuraii, cu excepţia lui Naga, la o distanţa de unde nu se putea auzi ce vorbeau, se aşeză pe călcâie şi îi invită să facă acelaşi lucru. — Poate că ar trebui să-mi spui ce s-a întâmplat? — Nu e mare lucru de spus. Am fost să mă întâlnesc cu el. M-a primit cu foarte puţină bună-cuviinţă. Mai întâi au fost salutările seniorului Ishido şi o invitaţie brutală să mă aliez în taină cu el. Să pregătim asasinarea ta deîndată şi să ucidem toţi samuraii Toranaga din Izu. Desigur că am refuzat să ascult asta şi deîndată, deîndată fără nici un fel de politeţe, mi-a dat asta. Degetul lui se înfipse violent în pergament. Dacă n-ar fi fost poruncile tale anume, ca să-l protejeze, l-aş fi făcut bucăţi deîndată. Cer să retragi ordinul, nu pot să trăiesc cu ruşinea asta. Trebuie să mă răzbun. — Asta e tot ce s-a întâmplat? — Nu e destul? Toranaga trecu peste proasta creştere a lui Yabu şi se răsti către Omi. — Tu eşti de vină, neh? De ce n-ai fost destul de deştept ca să-ţi aperi mai bine seniorul? Trebuie să-i fi sfetnic. Trebuia să-i fii scut. Trebuia să-l tragi de limbă pe seniorul Zataki, să încerci să afli ce are Ishido în cap, care era momeala, ce planuri au. Se spune că eşi un sfetnic preţios. Ţi s-a dat prilejul să arăţi şi îl pierzi ca un nătărău. Omi îşi înclină capul. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă.

— Poate am s-o fac. Dar nu văd de ce-ar face-o seniorul Yabu. Acum stăpânul tău a aceptat pergamentul. Acum s-a vârât în laţ. Acum trebuie să hotărască într-un fel sau altul. — Cum? spuse Yabu. — De ce crezi că am făcut ce am făcut? Ca să întârzii desigur. Ca să întârzii, spuse Toranaga. — Dar, o zi? Cât valorează o singură zi? întrebă Yabu. — Cine ştie. O zi pentru tine e una mai puţin pentru duşman. Ochii lui Toranaga ţâşniră înapoi către Omi. — Mesajul de la Ishido a fost verbal, sau în scris? Yabu răspunse în locul lui. — Verbal, desigur. Toranaga continuă să privească străpungător la Omi. — Ai dat greş în a-ţi face datoria faţă de stăpânul tău şi faţă de mine. — Vă rog să mă iertaţi. — Acum spune ce i-ai răspuns? Omi nu scoase un cuvânt. — Ţi-ai uitat şi buna-cuviinţă? Ce i-ai răspuns? — Nimic, Alteţă. N-am spus nimic. — De ce? Yabu explodă. — N-a spus nimic lui Zataki pentru că nu era acolo. Zataki a vrut să-mi vorbească doar mie. Toranaga îşi ascunse mulţumirea că Yabu trebuise să recunoască ceea ce el deja bănuia şi că o parte a adevărului fusese acum dezvăluită. — Te rog, iartă-mă, Omi-san. Am crezut că, de bună seamă, erai de faţă. — A fost greşala mea, alteţă. Ar fi trebuit să stăruiesc. Aveţi dreptate, nu am putut să-mi apăr stăpânul, spuse Omi. Ar fi trebuit să mă ţin tare. Vă rog să mă iertaţi, Yabu-sama, vă rog să mă iertaţi! Înainte ca Yabu să-i poată răspunde, Toranaga spuse: — Desigur că ţi se iartă toate, Omi-san. Dacă stăpânul tău ţi-a poruncit altfel, este privilegiul lui. I-ai poruncit aşa, Yabu-sama? — Da, da, dar nu m-am gândit că are vreo importanţă. Crezi că eu... — Ei, răul s-a făcut. Ce-ai de gând să faci? — Desigur, să nu bag în seamă mesajul, Alteţă. Yabu era neliniştit. Crezi că ar fi trebuit să nu-l primesc? — Desigur. Ar fi trebuit să te tocmeşti cu el pentru o zi. Poate mai mult, chiar săptămâni, adăugă Toranaga, răsucind cuţitul mai adânc în rană, bucurându-se răutăcios că prostia lui Yabu îl aruncase pe acesta în laţ, fără să-i pese de trădarea în care Yabu fusese cu siguranţă atras, ademenit, împresurat cu laude sau răsplăţi, sau ameninţat. Îmi pare rău, dar acum n-ai ce face. Nu-ţi face griji, e aşa cum spuneai: cu cât mai curând cineva hotărăşte de partea cui e, cu atât mai bine. Se ridică în picioare. — Nu e nevoie să te întorci la regiment la noapte, vă invit amândoi la cină. Am pregătit o distracţie. Pentru toţi, adăugă în gând, cu foarte mare mulţumire. *** Degetele pricepute ale lui Kiku atinseră o coardă, apoi începu să cânte din gură, iar puritatea vocii ei umplu tăcerea nopţii. Stăteau vrăjiţi în camera mare care era descinsă către verandă şi grădina din fund, furaţi de extraordinarul efect pe care-l făceau sub torţele pâlpâitoare firele de aur ale chimonoului ei, reflectând lumina când se apleca deasupra samisen-ului. Toranaga aruncă o privire scurtă în jur, conştient de întâmplările nopţii. De-o parte a lui, între Blackthorne şi Buntaro, stătea Mariko, de cealaltă, Omi şi Yabu unul lângă celălalt. Locul de onoare era încă gol.

Fusese invitat Zataki, dar desigur că el refuzase cu părere de rău din cauza sănătăţii proaste, deşi fusese văzut galopând pe dealurile din nord, iar acum împărţea perna cu legendara lui vigoare. Naga şi gărzi alese cu foarte mare grijă, erau postate de jur împrejur, iar Gyoko iscodea de undeva din spate. Kiku-san îngenunchiase în verandă cu faţa către ei şi spatele către grădină, fragilă, singură şi foarte preţioasă. Mariko are dreptate, gândi Toranaga. Curtezana face banii. Sufletul lui era fermecat şi grijile şi Zataki se depărtaseră. Să trimit după ea din nou la noapte, sau să dorm singur? Bărbăţia lui tresări când îşi aduse aminte de noaptea trecută. — Deci, Gyoko-san ai dorit să mă vezi? întrebase în camera lui din fortăreaţă. — Da, Alteţă. El aprinsese p măsură de lemn aromat. — Te rog să începi. Gyoko se înclinase, dar el n-avusese ochi pentru ea. Era prima dată când o vedea pe Kiku de aproape. Apropierea îi îmbogăţea trăsăturile deosebite şi încă neatinse de rigorile profesiei ei. — Te rog, cântă ceva în timp ce vorbim, spusese el, surprins că Gyoko se pregătise să vorbească de faţă cu ea. Kiku se supusese deîndată, dar muzica ei de atunci nu semăna de loc cu cea din seara asta. Noaptea trecută fusese menită să aline, un acompaniament la discuţiile de afaceri care se purtau. În noaptea asta excita, tulbura şi promitea. — Alteţă, începuse oficial Gyoko, mai întâi îngăduiţi-mi să vă mulţumesc cu umilinţă pentru cinstea care mi-o faceţi mie şi sărmanei mele case, şi lui Kiku-san, prima dintre doamnele mele din Lumea Sălciilor. Preţul pe care l-am cerut pentru contract e obraznic, ştiu, imposibil, sunt convinsă, şi nu e definitiv până mâine dimineaţă, când amândouă doamnele Kasigi şi doamna Toda, în înţelepciunea lor, vor hotărî. Dacă ar fi fost o problemă care să vă privească, v-aţi fi hotărât de mult, pentru că ce înseamnă banii pentru orice samurai, chiar şi pentru cel mai mare daimyo din lume? Gyoko făcuse o pauză pentru efect. El nu muşcase nada, dar îşi mişcase uşor evantaiul, ceea ce putea fi înţeles ca nemulţumire la vorbăria ei, acceptare a complimentului sau respingere totală a preţului cerut, după starea ei. Amândoi ştiau limpede cine încuviinţa de fapt preţul. — Ce înseamnă banii? Nimic. Doar o posibilitate de a comunica, continuă ea. Ca muzica lui Kiku-san. Ce facem noi, de fapt, cele din Lumea Sălciilor, altceva decât să comunicăm şi să distrăm, să uşurăm sufletul bărbatului, să-i îndepărtăm greutăţile apăsătoare? Toranaga îşi înăbuşise un răspuns răutăcios, amintindu-şi că femeia cumpărase un ceas pentru cinci sute de koku, şi cinci sute de koku meritau o audienţă atentă. Aşa că o lăsase să continue, ascultând-o cu o singură ureche şi bucurându-se de curgerea desăvârşită a melodiei care se strecura până în cele mai ascunse colţişare ale fiinţei sale, mângâindu-l şi îmbătându-l. Apoi fusese adus brutal în lumea reală de ceea ce Gyoko spusese. — Ce? — Vroiam doar să sugerez că ar trebui să luaţi Lumea Sălciilor sub protecţia voastră, să schimbaţi cursul istoriei. — Cum? — Făcând ceea ce aţi făcut din totdeauna, Alteţă. Îngrijindu-vă de viitorul întregii împărăţii înaintea celui al domniei-voastre. Nu luase seama la exagerarea sfruntată şi îşi spusese că trebuia să-şi închidă urechile către muzică, că se lăsase prins. Căzuse în prima capcană spunându-i lui Gyoko să aducă fata şi în a doua lăsându-se desfătat de frumuseţea şi parfumul ei şi în a treia îngăduindu-i să cânte seducător în timp ce stăpâna vorbea.

— Lumea Sălciilor? Ce-i cu Lumea Sălciilor? — Două lucruri, Alteţă. Mai întâi, Lumea Sălciilor este acum amestecată cu lumea reală şi asta nu foloseşte nici uneia dintre ele. Al doilea, doamnele noastre nu se pot ridica până la desăvârşirea pe care toţi bărbaţii au dreptul s-o ceară sau s-o aştepte. — Ah? O undă din parfumul lui Kiku, o aromă pe care n-o ştiuse până atunci, ajunsese până la el. Fusese aleasă desăvârşit. O privise fără să vrea. Buzele ei purtau un zâmbet pierdut, doar pentru el. Îşi coborâse ochii languros şi degetele ei atinseseră o coardă pe care el o resimţise înlăuntrul său. Încercase să se concentreze. — Îmi pare rău, Gyoko-san, ce spuneai? — Vă rog să mă iertaţi pentru că n-am fost destul de limpede, Alteţă. Mai întâi, Lumea Sălciilor ar trebui să fie despărţită de cea reală. Casa mea de Ceai din Mishima e pe o stradă din sud, altele sunt împrăştiate prin întreg oraşul. E la fel în Kyoto şi Nara şi în întreaga împărăţie. Chiar şi în Yedo. Dar cred că Yedo ar putea să arate lumii cum trebuie făcut. — Cum? Inima îi tresărise când o altă coardă fusese atinsă. — Toate celelalte meşteşuguri au, în mod înţelept, străzi ale lor, cartiere ale lor. Ar trebui să ni se îngăduie şi nouă locul nostru, Alteţă. Yedo e un oraş nou. Aţi putea să vă gândiţi la o anumită porţiune de teren pentru Lumea Sălciilor. Aduceţi toate Casele de Ceai între zidurile acestei porţiuni şi interziceţi orice Casă de Ceai, oricât de mică, în afara ei. Mintea lui se concentrase pe deplin pentru că era o idee deosebită. Era atât de bună că fusese nemulţumit pe el însuşi că nu se gândise la ea. Toate Casele de Ceai şi toate curtezanele într-o împrejmuire, deci uşor de controlat, de iscodit şi de luat taxe şi toţi clienţii lor la fel de uşor de controlat şi iscodit. Simplicitatea ideii îl cutremură. Cunoştea de asemenea influenţa enormă pe care o aveau doamnele de primă clasă. Dar chipul lui nu lăsase să trădeze nici o urmă de bucurie. — Şi ce avantaj e-n asta, Gyoko-san? — Am avea propria noastră breaslă, Alteţă. Cu toată protecţia pe care o breaslă poate să o ofere, o adevărată breaslă într-un singur loc, nu împrăştiată, ca să zicem aşa, o breaslă căreia i se vor supune... — Trebuie să i se supună? — Da, Alteţă. Trebuie să i se supună, pentru binele tuturor. Breasla va avea în grijă ca preţurile să fie cinstite şi ca totul să fie de foarte bună calitate. Şi în câţiva ani, o doamnă de a doua clasă din Yedo, va fi asemenea uneia din Kyoto şi aşa mai departe. Dacă totul va merge cum trebuie în Yedo, de ce nu în fiecare oraş din ţinuturile voastre? — Dar proprietarii care vor fi înăuntrul acestui gard vor stăpâni totul, vor avea monopol, neh? Pot să ceară taxe de intrare prea mari, neh? Pot să închidă uşile altora care ar avea acelaşi drept ca să lucreze în Lumea Sălciilor, neh? — Da, ar putea fi aşa, Alteţă. Şi câteodată se va întâmpla pe câte undeva. Dar pot fi uşor date legi severe ca să asigure cinstea, iar binele se va ridica deasupra răului, pentru noi şi pentru onoraţii noştri clienţi. Al doilea: doamnele de... — Să terminăm mai întâi cu această parte, Gyoko-san, spusese el sec. Deci asta e ceva împotriva sugestiei tale, neh? — Da, Alteţă, e posibil. Dar orice daimyo ar putea uşor să poruncească altfel. Şi va avea de-a face cu o singură breaslă, într-un singur loc. Domnia-voastră, Alteţă, nu veţi avea necazuri. În fiecare loc va fi desigur cineva responsabil pentru liniştea acelui loc. Şi pentru taxe. — A, da, taxe! Va fi desigur mult mai uşor să strângi taxele. Ăsta e un lucru foarte bun, în favoarea ta. Ochii lui Gyoko erau pe băţul înmiresmat. Mai mult decât jumătate se dusese. — Cu înţelepciunea pe care o aveţi, aţi putea hotărî ca Lumea Sălciilor

să fie singurul loc din întrega lume care să nu fie niciodată supus taxelor. — Niciodată? — Niciodată. Privise direct în sus la el, nevinovată. — În definitiv, Alteţă, lumea noastră nu-i numită şi Lumea Plutitoare? Nu este singura care oferă frumuseţe şi nu este o mare parte a frumuseţii, tinereţea? Nu e ceva atât de trecător şi uşor, ca tinereţea, un dar al zeilor? Şi sacră? Din toţi bărbaţii, Alteţă, domnia-voastră trebuie să ştie cât de rară şi trecătoare este tinereţea şi femeia. Muzica încetase. Ochii îi fuseseră atraşi de Kiku-san. Ea îl privise intens, cu o uşoară încruntătură a sprâncenei. — Da, spusese el. Ştiu cât de trecătoare poate să fie. Sorbise din ceai. — O să mă gândesc la ce mi-ai spus. Şi al doilea lucru? — Al doilea... Gyoko îşi adunase gândurile. Al doilea lucru şi ultimul, Alteţă, cu care aţi putea să vă aşezaţi numele peste Lumea Sălciilor pentru totdeauna. Gândiţi-vă la unele din doamnele noastre. Kiku-san de pildă. A învăţat să cânte din gură şi la samisen şi să danseze de când avea şase ani. Din zori şi până în seară a muncit din greu ca să-şi desăvârşească arta. Fără îndoială că a devenit o doamnă de primă clasă pe drept, aşa cum merită talentul ei fără asemănare. Dar totuşi e o curtezană, iar unii clienţi o vor atât pentru arta ei cât şi pentru împărţitul pernei. Cred c-ar trebui alcătuite două clase de doamne. Mai întâi curtezanele, ca întotdeauna, care să distreze vesele, fizic. Apoi o clasă nouă, poate cuvântul gei-sha ar putea să li se potrivească: Dăruite Artei – persoane dedicate numai artei. Lor nu li se va cere să împartă perna din datorie. Vor fi doar pentru amuzament, dansatoare, cântăreţe din gură sau la instrument, specializate în aşa ceva şi s-ar dărui numai acestei îndeletniciri. Gei-sha vor bucura mintea şi spiritul bărbaţilor cu frumuseţea, graţia şi talentul lor. Curtezanele vor satisface trupul cu frumuseţea, graţia şi talentul lor. Din nou fu izbit de simplitatea şi posibilităţile de viitor ale ideii ei. — Cum ai alege o gei-sha? — După talent. La adolescenţă, stăpânul ei va hotărî drumul ei în viitor. Iar breasla ar putea încuviinţa sau nu ucenica, neh? — E o idee extraordinară, Gyoko-san. Femeia se înclinase înfiorată. — Vă rog să-mi iertaţi părerile prea atotcuprinzătoare, Alteţă. Dar în felul ăsta, când frumuseţea se topeşte şi trupul se împlineşte, fata poate avea totuşi un viitor deosebit şi cu adevărat de valoare. Nu va trebui să apuce în lungul drumurilor pe care o curtezană din ziua de azi trebuie să le străbată. Eu vorbesc pentru artiştii din rândul nostru, cum e Kiku-san a mea. Vă rog să sprijiniţi viitorul şi poziţia pe care o merită în ţară cei câţiva fericiţi. Ca să înveţi să cânţi din gură şi la instrumerit şi să dansezi, e nevoie de mult exerciţiu, de-a lungul anilor. Împărţitul pernei cere doar tinereţe şi nu-i afrodisiac mai bun ca tinereţea, neh? — Nu. Toranaga o privi. Gei-sha nu ar împărţi perna? — Asta n-ar face parte din obligaţiile lor, indiferent câţi bani s-ar oferi. Gei-sha n-ar fi niciodată obligată să împartă perna, Alteţă. Dacă o gei-sha ar dori să împartă perna cu un anume bărbat, asta ar fi numai treaba ei. Sau ar trebui, poate, aranjat cu îngăduinţa stăpânei, iar preţul să fie doar atât de mare cât îşi permite acel bărbat. O datorie a curtezanei ar fi să împartă perna cu artă. Gei-sha şi ucenicele gei-sha vor fi de neatins. Vă rog să mă iertaţi că am vorbit atât. Gyoko şi Kiku se înclinaseră. Mai rămăsese doar o aşchie din beţigaşul parfumat. Toranaga o oprise şi le mai pusese întrebări un timp de două ori mai îndelungat decât cel hotărât, bucuros de ocazia de a învăţa mai multe despre lumea lor, verificând ideile lor şi speranţele şi temerile. Ce învăţase, îl înfierbântase. Puse deoparte informaţia pentru viitor. Apoi o trimisese pe Kiku în grădină.

— În noaptea asta, Gyoko-san, mi-ar place să rămână, dacă ar dori, până în zori, dacă e liberă. Ai vrea s-o întrebi? Desigur, înţeleg c-ar putea să fie obosită. În definitiv a cântat atât de minunat pentru atât de mult timp şi eu pot înţelege asta. Dar poate se va gândi. Aş fi recunoscător dacă ai întreba-o. — Desigur, Alteţă. Dar ştiu că va fi onorată de invitaţia voastră. Este datoria noastră să slujim în orice fel putem, neh? — Da. Dar ea este aşa după cum, pe bună dreptate, ai arătat: foarte deosebită. Am să înţeleg dacă e prea obosită. Te rog. Întreab-o imediat. Îi dăduse lui Gyoko o mică pungă de piele cu zece kobani, regretând gestul, dar ştiind că poziţia lui o cerea. — Poate că aceasta te va răsplăti pentru o seară atât de obositoare. Şi ar fi o mică dovadă a mulţumirilor mele pentru ideile tale. — Este de datoria noastră să fim de folos, Alteţă, spusese Gyoko. O văzu încercând să-şi stăpânească, fără să poată, degetele care încercau să numere monezile prin pielea subţire. — Vă mulţumesc, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi, am s-o întreb. Apoi, ciudat şi neaşteptat, ochii ei se umpluseră de lacrimi. Primiţi mulţumirile unei bătrâne necioplite, pentru politeţe şi pentru că a-ţi ascultat. E pentru că, după ce împărţim plăcerea atâta vreme, singura noastră bucurie e un râu de lacrimi. Adevărat, Alteţă, e greu să explici ce simte o femeie, vă rog să mă iertaţi. — Ascultă, Gyoko-san, eu înţeleg, nu-ţi face griji, o să mă gândesc la tot ce-ai spus. O, da, veţi pleca amândouă cu mine, imediat după răsăritul soarelui. Câteva zile în munţi vor fi o schimbare plăcută. Îmi închipui că contractul o să fie acceptat, neh? Gyoko se înclinase mulţumind, apoi îşi şterse lacrimile şi spuse hotărât. — Pot să întreb numele prea onoratei persoane pentru care va fi cupărat contractul? — Yoshi Toranaga-noh-Minowara. Acum, în noaptea din Yokosé, aerul răcoros şi dulceag, muzica lui Kiku-san şi vocea, pusese stăpânire pe minţile şi inimile lor, iar Toranaga îşi lăsă gândurile să rătăcească. Îşi aminti strălucirea de mândrie care invadase chipul lui Gyoko şi se miră cât de uşor puteau fi păcăliţi oamenii. Cât de neaşteptat era, că cei mai mulţi oameni, deştepţi şi ageri la minte, vedau doar ceea ce vroiau să vadă şi se uitau foarte rar în spatele lucrurilor. Sau n-ar fi băgat în seamă realitatea, ocolind-o ca pe o aparenţă. Iar apoi, când lumea lor se prăbuşea în bucăţi şi se aflau în genunchi, despicându-şi pântecele sau tăindu-şi gâtlejurile sau se trezeau aruncaţi în lumea îngheţată, îşi smulgeau părul din cap, sau îşî sfâşiau hainele şi-şi plângeau karma dând vina pe zei, sau kami, sau noroc, sau stăpânii lor, sau soţi, sau vasali, orice şi oricine, dar niciodată pe ei înşişi. Atât de ciudat. Îşi urmări oaspeţii, care încă priveau fata, închişi în tainele lor, cu minţile deschise de arta ei. Toţi, afară de Anjin-san care era nervos şi plictisit. Nu-i nimic, Anjin-san, gândi Toranaga amuzat, e doar lipsa ta de civilizaţie. Da, nu-i nimic, o să vină şi asta cu timpul şi chiar nici asta nu contează atâta timp cât eşti supus. Acum am nevoie de firea ta nestăpânită, şi furia şi violenţa ta. Da, sunteţi toţi aici: tu, Omi şi Yabu, şi Naga, şi Buntaro, şi tu, Mariko, şi Kiku-san, şi chiar Gyoko, toţi şoimii şi ulii din Izu, toţi educaţi şi foarte pregătiţi. Toţi, în afară de unul. Preotul creştin. Şi în curând va veni rândul tău, Kiku-san, sau poate al meu. *** Părintele Martin Alvito din Ordinul lui Isus, era furios. Chiar atunci, când ştia că ar fi trebuit să se pregătească pentru întâlnirea cu Toranaga, la

care avea nevoie de întreaga sa putere de concentrare, era pus în faţă cu această nouă grozăvie care nu putea să aştepte. — Ce-ai de spus în favoarea ta? se răsti la acolitul japonez, cu faţa acoperită de glugă, îngenuncheat umil dinaintea lui. Ceilalţi fraţi stăteau în semicerc de jur împrejurul micii încăperi. — Te rog să mă ierţi, părinte. Am păcătuit, spuse bărbatul, bâlbâindu-se nenorocit. Te rog, iartă-mă. — Îţi repet, doar Dumnezeu, Atotputernicul în înţelepciunea lui poate să ierte, nu eu. Ai comis un păcat de moarte, ai călcat jurământul sfânt. Ei? Răspunsul abia se auzi. — Îmi pare rău, părinte. Bărbatul era subţire şi delicat. Numele de botez era Josef şi avea 30 de ani. Ceilalţi acoliţi, toţi fraţi ai Ordinului, aveau între 18 şi 40 de ani. Toţi erau tunşi, toţi samurai de viţă nobilă prin naştere, din provinciile din Kyushu, toţi pregătiţi cu grijă pentru preoţie, deşi niciunul nu fusese încă hirotonisit. — Mărturisesc părinte, spuse fratele Josef, ţinând capul aplecat. — Şi crezi că asta-i destul? Nerăbdător Alvito, se întoarse şi se îndreptă către fereastră. Camera era obişnuită, rogojinile destul de bune, iar hârtia panourilor-shoji lipită prost. Un han prăpădit, de mâna a treia, dar cel mai bun care putuse fi găsit în Yokosé, celelalte fiind ocupate de samurai. Privi un timp în noapte, ascultând vocea îndepărtată a lui Kiku ridicându-se peste zgomotul râului. Alvito ştia că Toranaga nu va trimite după el până ce curtezana nu termină de cântat. — Târfă murdară, spuse ca pentru el, tânguitoarea melopee a cântecului japonez iritându-l mai mult ca de obicei, acentuându-i furia pentru trădarea lui Josef. — Ascultaţi, fraţi ai mei, spuse Alvito către ceilalţi, întorcându-se către ei. Suntem aici ca să-l judecăm pe fratele Josef, care a fost cu o târfă din oraş noaptea trecută, încălcându-şi jurământul sfânt de castitate, încălcându-şi jurământul sfânt de supunere, pângărindu-şi sufletul nemuritor, poziţia lui de iezuit, locul în sânul Bisericii şi tot ce înseamnă asta. În faţa lui Dumnezeu, vă întreb pe fiecare dintre voi: aţi făcut aşa ceva? Toţi îşi scuturară capetele. — Aţi făcut vreodată la fel? — Nu, părinte. — Tu, păcătosule, în faţa lui Dumnezeu, recunoşti păcatul? — Da, părinte. Deja am măr... — În faţa lui Dumnezeu, a fost prima dată? — Nu, n-a fost prima dată, spuse Josef, eu am mai fost cu alta acum patru nopţi, în Mishima. — Dar... dar ieri ai spus liturghia! Cum rămâne cu spovedania ta de ieri, şi de alaltăieri, şi cea dinaintea acestora? Ieri am spus liturghia! Pentru Dumnezeu, ai luat trupul Domnului nespovedit, pe deplin cunoscător că ai făptuit un păcat de moarte! Fratele Josef era pământiu de ruşine. Era printre iezuţi de când avea opt ani. — A fost... A fost pentru prima dată, părinte. Doar acum patru zile. Am fost fără de păcat toată viaţa. Am fost din nou ispitit şi, Sfânta Fecioară să mă ierte, de data asta am greşit. Am treizeci de ani. Sunt bărbat, toţi suntem bărbaţi, te rog, Domnul Iisus ierta păcătoşii. De ce nu mă poţi ierta? Suntem toţi bărbaţi. — Suntem toţi preoţi! — Nu suntem preoţi adevăraţi! N-am fost încredinţaţi Sfintelor Taine, nu suntem nici măcar hirotonisiţi! Nu suntem cu adevărat iezuţi. Nu putem să depunem al patrulea jurământ, ca tine, părinte, spuse încăpăţânat Josef. Alte ordine îşi hirotonisesc fraţii, dar nu iezuţi. De ce nu...

— Ţine-ţi gura! — Nu, izbucni Josef. Te rog, iartă-mă, părinte. Dar de ce nu s-ar putea ca unii dintre noi să fie hirotonisiţi? Arătă către unul dintre fraţi, un bărbat înalt, cu faţă rotundă, liniştită. De ce n-ar fi hirotonisit fratele Michael? Studiază de când avea doisprezece ani, acum are treizeci şi şase şi e un creştin desăvârşit, aproape un sfânt. A convertit mii de inşi, dar n-o să fie hirotonisit, deci, în numele Domnului, părinte, de ce nu poate fi nici unul dintre noi hirotonisit? Cineva trebuie să îndrăznească să te-ntrebe. Josef se ridicase acum în picioare. — Mă pregătesc de şaisprezece ani, fratele Matteo de douăzeci şi trei, Juliao de mai mult, toată viaţa noastră, ani fără număr, ştim rugăciunile şi catehismul şi imnurile mai bine decât tine, iar Michael şi cu mine chiar vorbim latina la fel de bine ca portu... — Opreşte-te! — ... portugheza. Şi noi ţinem mai toate slujbele, şi vorbim cu budiştii şi ceilalţi închinători la idoli, şi facem mai toate convertirile. Noi! În numele lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare, ce e rău la noi? De ce nu suntem destul de buni pentru iezuiţi? E doar pentru că nu suntem portughezi sau spanioli? Sau pentru că nu suntem păroşi şi nu avem ochii rotunzi? În numele Domnului, părinte, de ce nu este nici un japonez hirotonisit? — Acum ai să taci din gură! — Am fost chiar şi la Roma – Michael, Juliao şi eu – izbucni Josef. N-ai fost niciodată la Roma, şi nu te-ai întâlnit cu preasfinţia sa, părintele General al Ordinului, sau cu Sanctitatea Sa, Papa, aşa ca noi... — Ăsta-i un alt motiv ca să înţelegi şi să nu cauţi ceartă. Ai depus jurământ de castitate, sărăcie şi supunere. Ai fost ales dintre mulţi. Mulţi alţii nu s-au bucurat de cinstea asta. Şi acum îţi laşi sufletul atât de pângărit că... — Îmi pare rău părinte, dar nu cred că ni s-a făcut o cinste ca să petrecem opt ani pe drumul până acolo şi înapoi, dacă după toată învăţătura şi rugăciunile şi predicile şi aşteptarea nici unul dintre noi nu e hirotonisit, chiar dacă ni s-a promis. Aveam doisprezece ani când am plecat, Juliao unsprezece... — Îţi interzic să mai spui vreun cuvânt! Îţi poruncesc să încetezi! Apoi, în tăcerea îngrozitoare, Alvito privi la ceilalţi care se înşiraseră pe lângă pereţi privind şi ascultând atenţi. — Veţi fi cu toţii hirotonisiţi cu vremea, dar tu, Josef, înaintea lui Dumnezeu, tu vei fi... — Înaintea lui Dumnezeu, izbucni Josef, când? — Când Dumnezeu va hotărî, îi răspunse Alvito, arzând de zel, uluit de răzvrătirea deschisă. În genunchi! Fratele Josef încercă să-i înfrunte privirea, dar nu putu, apoi puterea îl părăsi, răsuflă adânc, se lăsă în genunchi şi plecă fruntea. — Dumnezeu să se îndure de tine. Eşti... Ţi-ai recunoscut singur un păcat înfiorător, de moarte, vinovăţia de a încălca jurământul sfânt de castitate, jurământul sfânt de supunere faţă de superiori. Eşti vinovat de o obrăznicie de neînchipuit. Cum îndrăzneşti să discuţi ordinele Generalului nostru, sau faptele Bisericii? ţi-ai pus în primejdie sufletul nemuritor. Eşti o ruşine în faţa lui Dumnezeu, a Ordinului şi a Bisericii, a familiei şi a prietenilor. Cazul tău este atât de serios încât va trebui să se ocupe de el însăşi Părintele Inspector. Până atunci n-ai să primeşti Sfânta Împărtăşanie, n-ai să fii spovedit şi n-ai să spovedeşti şi n-ai să iei parte la nici una dintre slujbe. Umerii lui Josef începură să tremure sub răscolitoarea remuşcare ce punea stăpânire pe el. — Ca penitenţă de început ţi se interzice să vorbeşti, vei primi doar orez şi apă timp de treizeci de zile şi vei petrece fiecare noapte din următoarele treizeci în genunchi, rugându-te Sfintei Fecioare pentru iertarea păcatului tău cumplit, iar acum vei fi biciuit. Treizeci de lovituri.

Scoateţi rasa. Umerii încetară să-i mai tremure. Josef îşi ridică privirile. — Mă supun tuturor celor poruncite, părinte, şi îmi cer iertare din adâncul inimii şi al sufletului meu. Te rog să mă ierţi, aşa cum am să cer iertarea Lui în vecii vecilor. Dar n-am să mă las biciuit ca un criminal de rând. — Ai – să – fii – biciuit! — Te rog să mă ierţi, părinte, spuse Josef. În numele Fecioarei. Nu e durerea, durerea nu înseamnă nimic pentru mine, moartea nu înseamnă nimic. Că sufletul meu e condamnat şi va arde în focul iadului în vecii vecilor, s-ar putea să fie karma mea, şi o s-o îndur, dar sunt samurai. Sunt din familia seniorului Harima... — Mândria ta îmi face greaţă. Nu pentru durere e pedeapsa, ci pentru înlăturarea mândriei tale dezgustătoare. Criminal de rând? Unde este umilinţa ta? Domnul nostru Isus Cristos a îndurat moartea şi a murit alături de criminali de rând. — Da, asta este principala noastră problemă aici, părinte. — Cum? — Te rog, iartă-mă că vorbesc deschis, părinte. Dar dacă Regele Regilor n-ar fi murit ca un criminal de rând pe cruce, samuraii ar fi putut accepta... — Opreşte-te! — ... creştinarea mult mai uşor. Ordinul e înţelept că se fereşte să predice crucificarea lui Isus, cum fac celelalte ordine. Ca un înger al răzbunării, Alvito ridică crucea ca pe un scut în faţa lui. — În numele Domnului, taci şi supune-te, sau – vei – fi – excomunicat! Apucaţi-l şi dezbrăcaţi-l! Ceilalţi prinseră viaţă şi înaintară, dar Josef ţâşni în picioare. Un cuţit apăru în mâna lui de sub sutană. Îşi puse spatele la perete. Ceilalţi se opriră acolo unde erau, cu excepţia fratelui Michael, care înaintă încet şi liniştit, cu mâna întinsă. — Te rog, dă-mi cuţitul, frate, spuse blând. — Nu, te rog să mă ierţi. — Atunci roagă-te pentru mine, frate, aşa cum mă rog şi eu pentru tine. Michael întinse liniştit mâna către armă. Josef sări un pas înapoi, apoi se pregăti pentru o lovitură mortală. — Te rog, iartă-mă, Michael. Michael continuă să se apropie. — Michael, opreşte-te! Lasă-l în pace, porunci Alvito. Michael se supuse, oprindu-se la câteva degete de lama tremurândă. Apoi, cu faţa pământie, Alvito spuse: — Dumnezeu să aibă milă de tine, Josef. Eşti excomunicat. Satana ţi-a luat în stăpânire sufletul tău pământesc şi te va stăpâni şi după moarte. Pleacă. — Eu renunţ la Dumnezeul creştin! Sunt japonez, sunt shinto. Sufletul meu îmi aparţine acum. Nu mi-e teamă, strigă Josef. Da, suntem mândri, nu ca barbarii. Suntem japonezi, nu suntem barbari. Nici chiar ţăranii noştri nu sunt barbari. Grav, Alvito făcu semnul crucii, ca o protecţie pentru toţi şi întoarse fără teamă spatele cuţitului. — Să ne rugăm împreună, fraţii meii. Satana e printre noi. Ceilalţi se întoarseră şi ei, cei mai mulţi trişti, unii încă uluiţi. Doar Michael rămase acolo unde era, privind la Josef. Josef îşi smulse mătăniile şi crucea şi se pregătea să le arunce, dar Michael întinse mâna din nou. — Te rog, frate, te rog dă-mi-le mie. E un dar atât de simplu, spuse. Josef privi la el îndelung, apoi i le dădu. — Te rog să mă ierţi. — Am să mă rog pentru tine, spuse Michael.

— N-ai auzit? Am renunţat la Dumnezeul tău? — Am să mă rog lui Dumnezeu să nu renunţe la tine, Uraga-noh-Tadamasa-san. — Iartă-mă frate, spuse Josef. Îşi strecură cuţitul la brâu, smuci uşa şi porni orbeşte în lungul coridorului, afară, pe verandă. Lumea îl privea curioasă şi printre ei, Uo pescarul, care aştepta răbdător în întuneric. Josef traversă curtea şi porni către poartă. Un samurai i se puse în cale. — Stai! Josef se opri. — Unde te duci, te rog? — Îmi pare rău, te rog să mă ierţi, eu... eu nu ştiu. — Slujesc seniorului Toranaga, îmi pare rău, n-am putut să n-aud ce s-a întâmplat acolo. Tot hanul trebuie că a auzit. Uluitor de proaste purtări... Uluitor ca mai-marele vostru să strige aşa şi să tulbure pacea. Şi tu. Sunt de serviciu aici, cred că cel mai bun lucru ar fi să-l vezi pe ofiţerul de gardă. — Eu cred... mulţumesc. Am să mă duc în partea cealaltă. Te rog să mă ier... — N-ai să te duci nicăieri, îmi pare rău. Doar să-l vezi pe ofiţerul meu. — Cum? O, da, da. Îmi pare rău, desigur. Josef încercă să-şi pună creierul la lucru. — Bun, îţi mulţumesc. Samuraiul se întoarse, căci un alt samurai se apropia dinspre pod şi salutase. — Trebuie să-l iau pe Tsukku-san pentru seniorul Toranaga. — Bun, erai aşteptat.

CAPITOLUL 43 Toranaga îl urmări pe preotul înalt apropiindu-se prin luminiş, lumina tremurătoare a torţelor făcându-i faţa uscăţivă să pară mai încordată ca deobicei deasupra întunecimii bărbii. Sutana portocalie budistă era elegantă, iar la brâu îi atârnau mătănii şi o cruce. La zece paşi părintele Alvito se opri, îngenunche şi se înclină respectuos, începând ceremonialul obişnuit. Toranaga stătea singur pe podium, cu străjile în semicerc în jurul lui, destul de depărtate ca să nu poată auzi. Doar Blackthorne era în apropiere şi se sprijinea de platformă, aşa cum i se poruncise, sfredelind cu ochii preotul. Alvito părea să nu-l fi băgat în seamă. — Mă bucur că vă văd, Alteţă, spuse părintele Alvito, aşa cum era politicos să o facă. — Şi eu pe dumneata, Tsukku-san. Toranaga îi făcu semn să se aşeze pe perna care fusese pusă pe un tatami, pe pământ, în faţa podiumului. — E mult timp de când nu ne-am văzut. — Da, Alteţă, şi multe de spus. Alvito era profund conştient că perna era pe pământ şi nu pe podium. Deasemenea înţelegea foarte bine sensul săbiilor de samurai pe care le purta acum Blackthorne, atât de aproape de Toranaga şi felul în care se legăna nepăsător. — Aduc un mesaj confidenţial din partea superiorului meu, Părintele Inspector, care vă salută cu respect. — Mulţumesc, dar mai întâi spune-mi despre dumneata. — Ah, Alteţă, spuse Alvito, ştiind că Toranaga era mult prea ager la minte ca să nu fi observat nemulţumirea care-l stăpânea, oricât ar fi încercat el s-o alunge.

— În noaptea asta mi-ar place să mi se îngăduie să-mi dau la o parte datoria mea pământească şi să mă retrag într-o sihăstrie, să mă rog pentru iertare Domnului. Era ruşinat de propria lui lipsă de umilinţă. Şi păcatul lui Josef fusese groaznic. Alvito se purtase cu o grabă, mânie şi prostie. Era greşala lui că un suflet fusese pierdut pentru totdeauna. — Domnul nostru a spus odată: "Te rog, tată, îndepărtează cupa aceasta de la mine." Dar chiar şi el a trebuit să soarbă din ea. Pe această lume noi trebuie să urmăm paşii lui cât de bine putem. Vă rog să mă iertaţi că mi-am îngăduit să las să se vadă grijile mele. — Şi care a fost cupa ta, prietene? Alvito îi spuse. Ştia că n-avea nici un rost să ascundă lucrurile pentru că, desigur, Toranaga avea să le afle în curând, dacă nu le ştia deja. Şi era mult mai bine să audă adevărul decât un zvon răstălmăcit. — Este atât de trist să pierzi un frate, cumplit să-l îndepărtezi pe unul, oricât de groaznică ar fi greşala. Trebuia să fi avut mai multă răbdare. A fost vina mea. — Unde e acum? — Nu ştiu, Alteţă. Toranaga chemă un străjer. — Caută-l pe creştinul renegat şi adu-l la mine mâine la prânz. — Cer îngăduinţă pentru el, Alteţă, spuse Alvito repede, sincer. Dar ştia că orice ar fi spus n-ar fi fost de mare ajutor ca să-l abată pe Toranaga de la calea ce şi-o alesese. Din nou îşi dori ca Ordinul să aibă şi aici un braţ cu care să poată aresta şi pedepsi apostaţii, ca oriunde în lume. De nenumărate ori recomandase să fie creat, dar fusese refuzat, aici în Japonia, şi deasemenea la Roma, de Generalul Ordinului. Şi totuşi fără un tribunal propriu, gândi obosit, n-o să fim în stare niciodată să impunem cu adevărat disciplina printre fraţii noştri şi turma noastră. — De ce nu sunt preoţi hirotonisiţi în ordinul vostru, Tsukku-san? — Pentru că, Alteţă, nici unul dintre acoliţii noştri nu este destul de pregătit. De pildă, latina este absolut necesară, pentru că ordinul nostru cere fiecărui frate să călătorească oriunde în lume, oricând, iar latina, din nefericire, e foarte greu de învăţat. Nimeni nu este îndeajuns de învăţat sau de pregătit. Alvito credea asta din toată inima. Se împotrivea deasemenea cu. Încăpăţânare formării unui cler iezuit hirotonisit dintre japonezi, spre deosebire de Părintele Inspector." Eminenţă," spusese el întotdeauna, "vă implor, nu vă lăsaţi prostit de exteriorul lor modest, e doar o faţadă. Dedesubt sunt firi pe care nu te poţi bizui, iar mândria lor şi firea lor japoneză vor învinge până la urmă întotdeauna. N-au să fie niciodată slujitori adevăraţi ai Ordinului sau soldaţi de încredere ai Sanctităţii Sale, Vicarul lui Dumnezeu pe pământ, supunându-se numai lui. Niciodată." Alvito aruncă o scrută privire către Blackthorne, apoi înapoi la Toranaga care spunea. — Dar doi sau trei dintre aceşti ucenici-preoţi vorbesc latina, neh? Şi portugheza. E adevărat ce a spus omul, neh? De ce n-au fost ei aleşi? — Îmi pare rău, dar Generalul Ordinului nu-i socoteşte destul de pregătiţi. Poate că prăbuşirea dureroasă a lui Josef e un exemplu. — E foarte rău să încalci un jurământ solemn, spuse Toranaga. Îşi amintea anul în care cei trei băieţandri porniseră pe mare din Nagasaki într-o Corabie Neagră, ca să fie primiţi cu fast la curtea regelui Spaniei şi la curtea Marelui Preot al creştinilor, acelaşi an în care fusese asasinat Goroda. Nouă ani mai târziu ei se întorseseră, dar tot timpul cât fuseseră plecaţi se aflaseră sub control şi supraveghere atentă. Plecaseră ca nişte creştini tineri, zeloşi şi naivi şi se întorseseră la fel de înguşti la minte şi aproape tot atât de prost informaţi ca atunci când plecaseră. Prostească risipă, gândi Toranaga, risipă a unei ocazii nemaipomenite de care Goroda refuzase să profite, oricât de mult îl sfătuise el să o facă.

— Nu, Tora-san avem nevoie de creştini împotriva budiştilor, spusese Goroda. Foarte mulţi preoţi budişi şi călugări sunt soldaţi, neh? Cei mai mulţi. Creştini nu sunt, neh? Lasă-l pe Preotul cel Mare să-şi primească cei trei tineri pe care-i doreşte. Sunt doar nişte nătărăi din Kyushu, neh? Îţi spun că trebuie să încurajăm creştinii. Nu mă plictisi cu un plan care o să dureze zece ani. Arde fiecare mânăstire budistă la care poţi ajunge. Budiştii sunt ca muştele pe un stârv, iar creştinii nimic altceva decât o traistă de băşini. Acum nu mai sunt, îşi spuse Toranaga cu o nemulţumire crescândă. Acum sunt viespi. — Da, spuse cu glas tare, foarte rău să încalci un jurământ şi să strigi şi să tulburi armonia unui han. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, şi iertaţi-mi că am pomenit de necazurile mele. Vă mulţumesc că aţi ascultat. Ga întotdeauna, grija domniei-voastre mă face să mă simt mai bine. Mi se îngăduie să-l salut pe pilot? Toranaga încuviinţă. — Trebuie să te felicit, pilotule, spuse Alvito în portugheză, săbiile ţi se potrivesc. — Mulţumesc, părinte, învăţ să le folosesc, răspunse Blackthorne. Dar îmi pare rău că o spun, nu mă descurc încă prea bine cu ele. O să rămân la pistoale, sabie de abordaj sau tun când va trebui să mă lupt. — Mă rog să nu mai trebuiască să te lupţi vreodată pilotule. Şi ca ochii tăi să se deschidă spre nemărginita milă a Domnului. — Ai mei sunt deschişi, ai tăi sunt înceţoşaţi. — Pentru binele sufletului tău, pilotule, ţine-ţi ochii deschişi, şi mintea. Poate că te înşeli. Chiar şi aşa, trebuie să-ţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa seniorului Toranaga. — Cine ţi-a spus asta? Alvito nu răspunse. Se întoarse către Toranaga. — Ce aţi vorbit? întrebă acesta, întrerupând tăcerea. Alvito îi spuse, adăugând: — Deşi el este duşmanul credinţei mele şi pirat, sunt bucuros că v-a salvat viaţa, Alteţă. Necunoscute sunt căile Domnului. I-aţi făcut o mare cinste făcându-l samurai. — E şi hatamoto. Toranaga era bucuros de uimirea ce străbătu chipul preotului. Ai adus dicţionarul? — Da, Alteţă. Cu câteva dintre hărţile pe care le-aţi cerut, arătând unele dintre bazele portugheze pe drumul de la Goa. Cartea este printre lucrurile mele. Să trimit pe cineva după ea sau să v-o aduc mai târziu eu însumi? — Dă-i-o lui mai târziu. La noapte sau mâine. Ai adus şi raportul cu armele despre care se spune că au fost aduse din Makao? — Părintele Inspector îl pregăteşte, Alteţă. — Şi numărul mercenarilor japonezi angajaţi la fiecare dintre bazele voastre? — Părintele Inspector a cerut un raport care să conţină cifrele la zi, de la toate, Alteţă, pe care vi-l va da deîndată ce e complet. — Bun. Acum spune-mi de unde ai aflat despre salvarea mea? — Rar se întâmplă ca un lucru care i se petrece lui Toranaga-noh-Minowara să nu fie subiect de zvon sau legendă. Venind de la Mishima, am auzit că a-ţi fost aproape înghiţit de pământ într-un cutremur, Alteţă, dar că Barbarul cu Părul de Aur v-a tras afară şi că aţi făcut acelaşi lucru pentru el şi o doamnă. Cred că doamna Mariko. Toranaga dădu scurt din cap. — Da. E aici în Yokosé. Se gândi un timp apoi spuse. — Mâine ar vrea să fie spovedită după obiceiul vostru, dar numai acele lucruri care nu sunt politice. Îmi închipui că asta înseamnă tot ce nu mă

priveşte pe mine şi pe diferiţii mei hatamoto, neh? I-am spus şi ei asta. Alvito se înclină în semn de înţelegere. — Cu voia voastră, pot să spun o liturghie pentru toţi creştinii de aici, Alteţă? Ar fi foarte discret desigur. Mâine. — O să mă gândesc. Toranaga continuă să vorbească despre lucruri mai puţin importante un timp, apoi spuse. — Ai vreun mesaj pentru mine de la mai-marele vostru? — Cu umilinţă, Alteţa, vă rog să-mi permiteţi să spun că e un mesaj personal. Toranaga se prefăcu că se gândeşte îa asta, deşi hotărâse până în cele mai mici amănunte cum vrea să se desfăşoare întâlnirea şi îi dăduse deja lui Anjin-san instrucţiuni amănunţite despre cum să se poarte şi ce să spună. — Foarte bine. Se întoarse către Blackthorne. — Anjin-san, acum poţi să pleci; o să vorbim mai mult mai târziu. — Da, Alteţă, răspunse Blackthorne. Îmi pare rău, Corabia Neagră ajuns Nagasaki? — A, da, mulţumesc, răspunse el, mulţumit că întrebarea nu sunase fals. Ei, Tsukku-san, a ajuns în port? Alvito era uluit de japoneza lui Blackthorne şi foarte tulburat de întrebare. — Da, Alteţă. A acostat acum paisprezece zile. — A, paisprezece, spuse Toranaga. Înţelegi, Anjin-san? — Da, mulţumesc. — Bun. Orice altceva îl poţi întreba pe Tsukku-san mai târziu, neh? — Da, Alteţă. Vă rog iertaţi. Blackthorne se ridică, se înclină şi plecă. Toranaga îl privi îndepărtându-se. — Un om foarte interesant pentru un pirat. Acum spune-mi despre Corabia Neagră. — A ajuns în siguranţă, Alteţă, cu cea mai mare încărcătură de mătase pe care a adus-o vreodată. Alvito încerca să pară entuziast. Aranjamentele făcute între seniorii Harima, Kiyama, Onoshi şi domnia-voastră sunt recunoscute de toţi. Trezoreria voastră va fi mai bogată cu zeci de mii de kobani anul viitor, pe vremea asta. Mătasea e de cea mai bună calitate, Alteţă. Am adus o copie după hârtiile corabiei pentru administratorul vostru. Căpitanul General Ferreira vă trimite respectele lui, sperând să vă întâlnească el însuşi în curând. Acesta a fost motivul întârzierii mele pe drumul încoace. Părintele Inspector m-a trimis din Osaka, în grabă, la Nagasaki ca să mă asigur că totul este cum trebuie. Chiar când părăseam Nagasaki am auzit că aţi plecat din Yedo la Izu, aşa că am venit încoace cât de repede am putut cu corabia la Nimazu, cu unul din cele mai iuţi cutere ale noastre, apoi pe uscat. La Mishima am dat peste seniorul Zataki şi am cerut îngăduinţa să mă alătur lui. — Corabia ta e încă la Nimazu? — Da, Alteţă. O să aştepte acolo până mă întorc. — Bun. Pentru o clipă Toranaga se întrebă dacă să o trimită sau nu pe Mariko cu acea corabie la Osaka, apoi hotărî să se ocupe de aceasta mai târziu. — Te rog, dă-i documentele încărcăturii administratorului meu, în noaptea asta. — Da, Alteţă. — Şi înţelegerea în privinţa încărcăturii din acest an e semnată? — Da, fără îndoială. — Bun. Acum cealaltă parte, cea mai importantă. Alvito îşi simţi mâinile uscate. — Nici seniorul Kiyama, nici seniorul Onoshi n-au fost de acord să-l

părăsească pe generalui Ishido. Îmi pare rău. N-au să fie de acord să se alăture steagurilor voastre acum, în ciuda insistenţelor noastre cele mai puternice. Vocea lui Toranaga deveni o şoaptă crudă. — Am arătat, deja, că cer mai mult decât sugestii! — Îmi pare rău că aduc veşti proaste despre asta, Alteţă, dar nici unul dintre ei nu va fi de acord să revină public... — A, public, spui? Dar în taină? — În taină au fost amândoi la fel de neînduplecaţi. — Ai vorbit cu ei separat sau împreună? — Desigur, împreună şi separat, cât se poate de confidenţial, dar nimic din cele ce am sugerat nu s-ar... — Ai "sugerat" doar anumite lucruri? De ce nu le-ai poruncit? — Aşa cum a spus Părintele Inspector, Alteţă, noi nu putem porunci nici unui daimyo sau... — Dar poţi porunci unui frate dintre voi, neh? — Da, Alteţă. — I-ai ameninţat că o să-i excomunicaţi? — Nu, Alteţa. — De ce? — Pentru că n-au comis nici un păcat de moarte. Alvito o spusese hotărât, aşa cum se înţelese cu dell'Aqua. Dar inima îi bătea puternic şi ura să fie purtătorul unor veşti rele care erau acuma şi mai neplăcute, pentru că seniorul Harima, care stăpânea Nagasaki, le spusese între patru ochi că avea să se alăture lui Ishido cu toată puterea şi nemăsurata sa bogăţie. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, dar nu eu fac legile divine, după cum nici domnia-voastră nu face codul bushido, Calea Războinicului. Noi, noi trebuie să ne supunem la... — Aţi excomunicat un sărman nebun pentru un lucru natural ca împărţitul pernei, dar când doi dintre convertiţii voştri se poartă altfel decât trebuie – da, aproape trădători – când am nevoie de ajutorul vostru degrabă – iar eu sunt prietenul vostru – voi faceţi doar "sugestii". Înţelegi seriozitatea acestei probleme, neh? — Îmi pare rău, Alteţă, vă rog să mă iertaţi. — Poate că n-am să te iert, Tsukku-san. Am mai spus-o şi înainte: acum fiecare trebuie să hotărască de partea cui este. — Desigur că suntem de partea voastră, Alteţă, dar noi nu putem porunci seniorului Kiyama sau seniorului Onoshi să facă ceva. — Din fericire eu pot să poruncesc creştinului meu. — Alteţă? — Pot să poruncesc eliberarea lui Anjin-san, cu corabia şi tunurile lui. — Feriţi-vă de el, Alteţă, pilotul este diabolic de deştept, dar eretic, pirat, şi nu e de încredere. — Aici Anjin-san e samurai şi hatamoto. Pe mare poate că e pirat. Dacă e pirat, îmi închipui că o să aducă la el mulţi alţi corsari şi wako – mulţi. Ce face un străin în largul mării e treaba lui, neh? Asta a fost întotdeauna politica noastră neh? Alvito rămase tăcut şi încercă să-şi pună mintea la treabă. Nu se gândise că englezul va deveni atât de apropiat lui Toranaga. — Cei doi daimyo creştini n-or să facă cu mine nici o învoială, nici chiar una tainică? — Nu, Alteţă. Am încercat tot. — Nici o concesie, nimic? — Nu, Alteţă. — Nici o înţelegere, nici un compromis, nimic? — Nu, Alteţă. Am încercat fiecare sugestie, fiecare idee pe care am avut-o, vă rog să mă credeţi. Alvito ştia că fusese prins în cursă şi o parte a disperării sale începuse

să se arate. — Dacă ar fi după mine, da, eu i-aş ameninţa cu excomunicarea, deşi ar fi o ameninţare falsă, pentru că nu aş face-o niciodată decât dacă ar comite un păcat mortal şi nu s-ar spovedi, sau nu s-ar supune penitenţei. Dar chiar şi o ameninţare pentru un folos vremelnic, ar fi o mare greşeală pentru mine, Alteţă. Un păcat de moarte. Aş risca pedeapsa veşnică. — Vrei să spui că dacă ar păcătui împotriva credinţei voastre atunci i-aţi excomunica? — Da, dar nu vreau să spun că asta ar putea fi folosit ca să-i aducă de partea voastră, Alteţă. Vă rog, iertaţi-mă, dar ei sunt cu totul împotriva voastră acum. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. Amândoi au spus-o foarte limpede împreună şi fiecare în parte. Mă rog lui Dumnezeu să se răzgândească. Ne-am dat cuvântul în faţa lui Dumnezeu, Părintele Inspector şi cu mine, că vom încerca. Ne-am dus la capăt promisiunea şi Domnul ştie că nu am reuşit. — Atunci am să pierd, spuse Toranaga. Ştii asta, nu-i aşa? Dacă ei se aliază cu Ishido, toţi daimyo creştini li se vor alătura şi atunci voi fi învins. Douăzeci de samurai împotriva unuia de-al meu, neh? — Da. — Care-i planul lor, când mă vor ataca? — Nu ştiu, alteţă. — Mi-ai spune, dacă ai ştii? — Da, da, v-aş spune. Mă îndoiesc, gândi Toranaga şi privi departe în noapte, zdrobit de apăsarea grijilor. Are să fie în cele din urmă Cer de Purpură? se întrebă neputincios. Asaltul prostesc, fără rost, spre Kyoto? Ura cuşca ruşinoasă în care se găsea. Ca şi Taikō, şi Goroda înaintea lui, trebuia să tolereze preoţii creştini, pentru că preoţii erau la fel de nedespărţiţi de negustorii portughezi ca muştele de pe un cal, deţinând puterea absolută asupra trupului şi spiritului nesupusei lor turme. Fără preoţi nu ar fi fost negoţ. Bunăvoinţa lor ca misiţi în drumurile Corabiei Negre era vitală, pentru că ei vorbeau limba şi erau consideraţi de încredere de ambele părţi. Iar dacă vreodată preoţii ar fi fost definitiv alungaţi din împărăţie, toţi barbarii se vor supune şi vor pleca deîndată ca să nu se mai întoarcă nicicând. Îşi aminti vremurile în care Taikō încercase să scape de preoţi şi totuşi să încurajeze comerţul. Timp de doi ani nu fusese nici o Corabie Neagră. Iscoadele raportaseră că Marele şef al Preoţilor, aşezat ca un mare păianjen otrăvitor în Macao, poruncise încetarea comerţului ca răspuns la edictele de expulzare ale lui Taikō, ştiind că în cele din urmă Taikō va trebui să se umilească. În cel de-al treilea an el se înclinase în faţa sorţii şi chemase preoţii înapoi, uitând de edictele sale şi de trădarea şi revolta pe care preoţii o sprijiniseră. Nu poţi scăpa de adevăr, gândi Toranaga. Niciodată. Nu cred ce a zis Anjin-san, că negoţul este la fel de important pentru barbari, cât este pentru noi. Că lăcomia lor îi va face să-l continue, indiferent ce vom face preoţilor. Riscul e prea mare ca să încerc şi nu e timp şi nu am puterea care îmi trebuie. Am încercat o dată şi n-am reuşit. Cine ştie, poate că preoţii ar putea să aştepte zece ani; sunt destul de necruţători. Dacă preoţii poruncesc încetarea negoţului, cred că n-o să mai fie nici un fel de negoţ. Nu putem aştepta zece ani, nici chiar cinci, şi dacă dăm afară din imperiu toţi barbarii, o să le trebuiască zece ani barbarilor englezi ca să umple golul. Dacă Anjin-san spune întreg adevărul şi dacă – şi ăsta-i un uriaş dacă –, dacă chinezii vor încuviinţa să facă negoţ cu ei în locul barbarilor din sud. Nu cred că chinezii îşi vor schimba obiceiurile, n-au făcut-o niciodată. Douăzeci de ani e prea mult. Zece ani e prea mult. Nu poţi scăpa de adevăr. Iar cel mai rău adevăr dintre toate, stafia care în taină i-a înnebunit pe Goroda şi pe Taikō şi acum îşi arată din nou faţa hâdă, e că fanaticii şi netemătorii preoţi creştini, dacă ar fi împinşi prea tare, îşi vor pune toată influenţa şi toată puterea lor de negoţ şi navigaţie în

mâna unuia dintre marii daimyo creştini. Mai mult, vor alcătui o forţă de invazie din conchistadori la fel de fanatici, îmbrăcaţi în fier şi înarmaţi cu cele mai noi muschete, ca să-i sprijine pe aceşti daimyo creştini – aşa cum aproape că au făcut-o ultima dată. Doar ei singuri, indiferent cât de mulţi ar fi invadatorii barbari şi preoţii lor, nu sunt o primejdie împotriva forţelor noastre copleşitoare. Am zdrobit hoardele lui Kublai Han şi putem face faţă oricărui invadator. Dar aliaţi cu unul dintre ai noştri, dintre marii daimyo creştini, cu armate de samurai şi cu războiul civil întins în întreaga ţară, asta ar putea în cele din urmă să-i dea acestui daimyo putere absolută asupra noastră, a tuturor. Kyama sau Onoshi? E limpede acum că trebuie să fie planul preoţilor. Momentul este foarte potrivit. Dar care daimyo? Amândoi, la început, ajutaţi de Harima din Nagasaki. Dar care va fi ultimul purtător de steag? Kyama, pentru că Onoshi, leprosul, nu mai aparţine de mult acestui pământ şi desigur, răsplata lui Onoshi pentru sprijinul duşmanului său, Kyama, ar fi promisiunea unei vieţi veşnice, fără dureri, în raiul creştin, cu un loc veşnic la dreapta zeului creştin. Acum au împreună patru sute de mii de samurai. Baza lor este în Kyushu şi insula asta îmi e peste mână. Împreună, aceştia doi ar putea cuceri uşor întreaga insulă şi atunci ar avea trupe fără număr, provizii nesfârşite, toate vasele trebuitoare, toată mătasea şi Nagasaki. Prin împărăţie mai sunt poate alţi cinci sau şase sute de mii de creştini. Dintre aceştia mai mult de jumătate – convertiţii iezuiţilor – sunt samurai, toţi presăraţi cu pricepere printre forţele celorlaţi daimyo, o uriaşă masă de posibili trădători, iscoade, sau asasini – dacă ar porunci-o preoţii. Şi de ce n-ar face-o? Ar avea de câştigat ceea ce doresc mai mult decât viaţa: putere absolută asupra sufletelor noastre, ale tuturor şi astfel asupra sufletului acestui Pământ al Zeilor – să moştenească pământul nostru şi tot ceea ce cuprinde – aşa cum a explicat Anjin-san, că s-a întâmplat de cincizeci de ori în acea Lume Nouă a lor... Convertesc un rege, apoi se folosesc de el împotriva alor săi, până când înghit tot ţinutul. Şi este atât de uşor să ne cucerească această mică şleahtă de preoţi barbari. Câţi sunt oare cu toţii în întreaga Japonie? Cincizeci sau şaizeci, dar ei au puterea. Şi cred. Sunt pregătiţi să moară bucuroşi pentru credinţa lor, cu mândrie şi curaj, cu numele zeului lor pe buze. Am văzut asta la Nagasaki, când încercarea lui Taikō s-a dovedit o greşeală nemaipomenită. Nici unul dintre preoţi nu şi-a renegat credinţa, zeci de mii au fost martorii arderilor pe rug, zeci de mii au fost convertiţi şi acest "martiriu" a dat religiei creştine un nemăsurat prestigiu, din care preoţii creştini s-au hrănit întruna de atunci. În ceea ce mă priveşte, preoţii nu au reuşit în încercarea lor, dar asta n-o să-i abată de la drumul lor neobosit şi ăsta e desigur un adevăr. Deci, e Kyama. E oare planul deja hotărât cu Ishido, Doamna Ochiba şi Yaemon bine îmbrobodiţi? Li s-a alăturat, oare, Harima, deja, în taină? Să-i dau drumul lui Anjin-san asupra Corabiei Negre şi Nagasaki, deîndată? Ce ar trebui să fac? Nimic mai mult decât de obicei. Ai răbdare, caută armonia, pune deoparte toate grijile despre Eu şi Tu, Viaţă sau Moarte, Uitare sau Cealaltă Viaţă, Acum şi Atunci şi pregăteşte un nou plan pe care să-l pui în aplicare. Ce plan? ar fi dorit să strige disperat. Nu-i nici unul! — Mă întristează că aceştia doi rămân cu adevăratul duşman. — Jur că am încercat, Alteţă. Alvito îl privea compătimitor, văzând greutatea ce apasă sufletul său. — Da, te cred. Cred că tu şi Părintele Inspector v-aţi ţinut jurământul solemn, aşa că am să mi-l ţin şi eu pe al meu. Puteţi să începeţi să construiţi templul la Yedo deîndată. Pământul a fost însemnat. Nu pot să opresc preoţii, pe ceilalţi Păroşi, să intre în imperiu, dar cel puţin pot să fac nedoriţi pe domeniul meu. Noii barbari nu vor fi nici ei bineveniţi, dacă vor

sosi vreodată. Cât despre Anjin-san... Toranaga ridică din umeri. Dar cât de timp toate astea... ei bine, asta-i karma, neh? Alvito mulţumea fierbinte lui Dumnezeu pentru mila Lui şi neaşteptatul dar. — Mulţumesc, Alteţă, spuse, abia fiind in stare să vorbească. Ştiu că nu veţi regreta. Mă rog lui Dumnezeu ca duşmanii voştri să fie împrăştiaţi ca pleava şi să primiţi mulţumirile Cerului. — Îmi pare rău pentru cuvintele mele aspre. Le-am spus la mânie. I-atât de mult.... Toranaga se ridică fără grabă. — Ai îngăduinţa mea să-ţi spui slujba mâine, prietene. — Mulţumesc, Alteţă, spuse Alvito, înclinându-se adânc, fiindu-i milă de bărbatul atât de mândru. Vă mulţumesc din tot sufletul. Fie ca Atotputernicul să vă binecuvânteze şi să vă ia în grija Lui. Toranaga porni către han, urmat de gărzile sale. — Naga-san. — Da, tată, spuse tânărul, apropiindu-se grăbit. — Unde este doamna Mariko? — Acolo, Alteţă, cu Buntaro-san, arătă Naga către umbrele care se mişcau înăuntrul micii Case de Ceai, din mijlocul grădinii, luminată de lampioane de hârtie. Să întrerup cha-no-yu? Cha-no-yu era un ritual tradiţional, Ceremonia Ceaiului. — Nu, asta nu trebuie niciodată întreruptă. Unde sunt Omi şi Yabu-san? — La hanul lor, Alteţă. Naga arătă clădirile mărunte, împrăştiate de cealaltă parte a râului, de-a lungul celuilalt mal. — Cine l-a ales? — Te rog, iartă-mă, mi-ai cerut să le găsesc un han, de partea cealaltă a podului? N-am înţeles bine? — Anjin-san? — E în camera lui, Alteţă. Aşteaptă în caz că vrei să-l vezi. Din nou, Toranaga clătină din cap. — Am să vorbesc cu el mâine. După o pauză spuse cu aceeaşi voce depărtată: — Mă duc să fac baie, acum. Apoi nu vreau să fiu deranjat până în zori, afară doar... Naga aşteptă liniştit, urmărind privirea goală a tatălui său, foarte tulburat de această purtare. — Te simţi bine, tată? — Cum? Oh, da, da. Mă simt bine. De ce? — Nimic, te rog să mă ierţi. Mai vrei să vânezi în zori? — Să vânez? Ah, da, asta e o idee bună. Îţi mulţumesc pentru idee, da, asta ar fi o idee foarte bună. Ai grijă de asta. Ei, bine, noapte bună. Ah, da. Tsukku-san mi-a cerut învoirea să facă o slujbă, mâine. Toţi creştinii pot să meargă. Şi tu. — Alteţă? — În prima zi a Noului An vei deveni creştin. — Eu? — Din propria ta voinţă. Spune-i asta lui Tsukku-san, între patru ochi. — Alteţă? Toranaga se răsuci spre el. — Eşti surd? Nu înţelegi cele mai simple lucruri? — Te rog să mă ierţi. Da, tată, am înţeles. — Bun. Toranaga reveni la starea lui, apoi porni la întâmplare, urmat de garda sa personală. Toţi samuraii se înclinară adânc, dar el nu-i băgă în seamă. Un ofiţer se apropie de Naga, la fel de nedumerit. — Ce se întâmplă cu stăpânul nostru? — Nu ştiu, Yoshinaka-san.

Naga privi înapoi către luminiş. Alvito tocmai pleca, îndreptându-se către pod, cu un singur samurai de escortă. — Poate să fie ceva în legătură cu el. — Nu l-am văzut niciodată pe seniorul Toranaga părând atât de copleşit. Niciodată, niciodată. Se spune că preotul barbar e vrăjitor. Trebuie să fie, dacă vorbeşte şi limba noastră atât de bine, neh? Ar fi putut să arunce vreo vrajă şi asupra stăpânului nostru? — Nu, niciodată. Nu cu tatăl meu. — Barbarii mă fac şi pe mine să mă înfior, Naga-san. Ai auzit despre ceartă? Tsukku-san şi ai lui ţipând şi certându-se ca nişte eta fără bună-cuviinţă? — Da, dezgustător. Sunt sigur că acel om trebuie să fi distrus armonia tatălui meu. — Dacă ar fi după mine, o săgeată în gâtul preotului acela l-ar scuti pe stăpânul nostru de multe necazuri. — Da. — Poate că ar trebui să-i spunem lui Buntaro-san despre seniorul Toranaga. El e ofiţerul nostru superior. — De acord, dar mai târziu. Tatăl meu mi-a spus limpede că nu trebuie să întrerup cha-no-yu. Am s-aştept până se va sfârşi. *** În pacea şi liniştea căsuţei, Buntaro deschise ceremonios caseta din pământ ars pentru ceai, din dinastia T'ang şi, cu aceeaşi grijă, luă lingura de bambus, începând ultima parte a ceremonialului. Cu multă pricepere luă în lingură exact cantitatea necesară de pudră verde şi o puse în cupa de porţelan, fără toarte. Un străvechi ceainic de fontă cânta deasupra cărbunilor. Cu aceeaşi graţie liniştită turnă apa clocotindă în ceaşcă, aşeză ceainicul pe trepied, apoi plimbă grijuliu lingura de bambus prin vas, ca pulberea şi apa să se amestece perfect. Adăugă o lingură de apă rece, se închină către Mariko, care stătea în genunchi în faţa lui, şi-i oferi ceaşca. Ea se înclină şi o luă cu acelaşi rafinament măsurat, admirând lichidul verde şi sorbi de trei ori, aşteptă, apoi sorbi din nou, golind-o. Îi întinse ceaşca. El repetă gesturile simetrice ale ceremonialului ceaiului şi îi oferi din nou. Ea îl rugă să guste ceaiul el însuşi, aşa cum era de aşteptat din partea ei. El sorbi de câteva ori până când termină ceaşca. Apoi făcu o a treia şi o a patra. Celelalte fură politicos refuzate. Cu multă grijă spălă şi uscă după ritual ceştile, folosind o bucată de bumbac imaculată, aşezându-le pe amândouă la locurile lor. Se înclină către ea şi primi plecăciunea ei de răspuns. Cha-no-yu luase sfârşit. Buntaro era mulţumit că-şi dăduse toată silinţa şi că acum, cel puţin în acest moment, era pace între ei. În după-amiaza aceasta nu fusese. Îi întâlnise palanchinul. Pe dată, ca întotdeauna, se simţise necioplit şi vulgar, în contrast cu perfecţiunea ei fragilă. Ca unul dintre sălbaticii, dispreţuiţii barbari păroşi ai triburilor Ainu care trăiseră de mult pe aceste pământuri, dar acum fuseseră împinşi către nord, dincolo de strâmtoare, în necunoscuta insulă Hokkaido. Toate cuvintele, îndelung repetate şi cântărite, îi pieriseră din minte şi o invitase, încurcat, la cha-no-yu, adăugând: — Sunt ani de când noi... nu te-am invitat niciodată, dar în noaptea asta cred că ar fi bine. Apoi izbucnise, fără să vrea, ştiind că era un gest prostesc, lipsit de eleganţă şi o greşeală nemăsurată: — Seniorul Toranaga a spus că a venit vremea să stăm de vorbă. — Dar domnia-ta nu crezi, Alteţă? În ciuda hotărârii sale, el roşise, iar vocea i se asprise. — Aş vrea armonie între noi, da, şi mai mult. Nu m-am schimbat

deloc, neh? — Desigur, Alteţă. Şi de ce ai face-o? Dacă e vina cuiva, atunci nu domnia-ta trebuie să te schimbi, ci eu. Dacă cineva a greşit, e din cauza mea, te rog să mă ierţi. — Te iert, spusese, dominând-o cu înălţimea lui, conştient că alţii priveau, Anjin-san şi Omi printre ei. Era atât de minunată şi fragilă şi unică, cu părul ridicat într-un coc înalt, cu ochii plecaţi, supuşi şi totuşi, pentru el plini de acea răceală întunecată care-l făcea întotdeauna să cadă într-o furie neputincioasă, oarbă, iscând în el dorinţa de a ucide, de-a urla şi de-a schilodi şi zdrobi, de-a se purta într-un fel în care un samurai n-ar fi trebuit să se poarte niciodată. — Am oprit Casa de Ceai pentru o noapte, îi spusese, pentru la noapte după cină. Ni s-a poruncit să fim la cină alături de seniorul Toranaga. Aş fi onorat dacă mi-ai fi oaspete după aceasta. — Eu sunt cea onorată. Ea se înclină şi aşteptă cu aceeaşi privire plecată, iar el dori s-o zdrobească de pământ, apoi să fugă departe şi să-şi infigă pumnalul de-a curmezişul pântecului, lăsând durerea veşnică să-i cureţe focul din suflet. O văzu privind în sus către el, răbdătoare. — Mai vroiai să-mi spui şi altceva, Alteţă? întrebă cu blândeţe. Sudoarea îi curgea de-a lungul spatelui şi şoldurilor, pătându-i chimonoul, iar pieptul şi capul îl dureau cumplit. — Ai să... Ai să rămâi la han la noapte. Apoi o părăsise şi dăduse porunci amănunţite pentru întreaga coloană de bagaje. Deîndată ce putuse îi încredinţase toate sarcinile sale lui Naga şi se grăbise să plece, pentru o pretinsă treabă foarte importantă, în josul râului. Când fusese singur, plonjase gol în mijlocul torentului, fără să-i pese de siguranţa sa şi se bătuse cu râul până când capul i se limpezise şi durerea din piept dispăruse. Zăcuse întins pe malul râului, încercând să se adune. Acum, că ea acceptase, trebuia să înceapă. Avea puţin timp. Îşi adunase întreaga tărie şi pornise înapoi către poarta grosolană a grădinii şi stătuse acolo un timp, gândindu-se la ceea ce trebuia să facă. La noapte ar fi vrut ca totul să fi desăvârşit. Desigur casa, mai mult o colibă, era imperfectă, ca şi grădina. O încercare ţărănească de a imita o Casă de Ceai adevărată. Nu-ţi face griji, îşi spusese, va trebui să meargă şi aşa. Noaptea va ascunde multe greşeli şi luminile vor ajuta să umple golurile. Servitorii aduseseră deja lucrurile pe care le poruncise mai devreme – tatami, lămpi de ulei, vase de pământ si ustensilele de curăţat – cele mai bune din Yokosé, totul foarte nou, dar modest, discret şi nepretenţios. Îşi scosese chimonoul, aşezase jos săbiile şi începuse să facă curăţenie. Mai întâi mica încăpere de primire şi bucătăria şi veranda. Apoi, cărarea şerpuitoare şi lespezile înfipte în iarbă şi, în cele din urmă, bolovanii şi grădina împrejmuitoare. Frecase, măturase şi periase, până când totul devenise fără pată, lăsându-se cufundat în umilinţa muncii manuale care era începutul Ceremoniei Ceaiului, unde numai gazda trebuia să facă totul şi fără greşeală. Iar prima treaptă spre perfecţiune era curăţenia absolută. Până la asfinţit terminase cele mai multe pregătiri. Apoi se îmbăiase meticulos, suferise tortura mesei de seară şi cântecele. Imediat ce putuse, se schimbase din nou în îmbrăcăminte mult mai sobră şi se grăbise înapoi către grădină. Încuiase poarta, apoi puse fitile lămpilor cu ulei, apoi, grijuliu, stropise cu apă lespezile şi copacii care acum purtau ici şi colo luminiţe tremurătoare, până când mica grădină devenise un tărâm de basm cu picături de rouă dansând în căldura adierii de vară. Schimbase locul câtorva dintre lampioane. În cele din urmă mulţumit, trăsese zăvorul porţii şi mersese în vestibul. Bucăţile de cărbune alese cu grijă fuseseră aşezate răbdător într-o piramidă, pe nisip alb, ca să ardă corect. Florile aşezate în takonama erau desăvârşite. Curăţase încă odată ustensilele, deja

impecabile. Ceainicul începuse să cânte şi el fusese mulţumit că sunetul era îmbogăţit de mica bucată de fier pe care o plasase atât de grijuliii pe fund. Totul era gata. Primul pas spre perfecţiune al unui cha-no-yu era curăţenia, al doilea, deplina simplitate, ultimul şi cel mai important, să se potrivească spiritului unui anume oaspete sau oaspeţi. Îi auzise paşii pe lespezile de piatră, sunetul mâinilor ei spălându-se după ritual în bazinul cu apă proaspătă de râu şi apoi uscându-le. Trei paşi uşori, în sus, către verandă. Încă doi până la intrarea acoperită cu o draperie. Chiar şi ea trebuise să se aplece ca să poată trece prin uşa scundă, făcută dinadins aşa încât cel ce intra să se simtă umil. La cha-no-yu toţi erau egali, gazde şi oaspeţi, cel mai înalt daimyo şi ultimul samurai. Chiar şi un ţăran, dacă ar fi fost invitat. Mai întâi ea cercetase aranjamentul floral al soţului ei. Alesese inflorescenţa unui singur trandafir sălbatic şi pusese o singură perlă de apă pe frunza verde, apoi o aşezase pe pietre roşii. Vine toamna, sugerase el cu ajutorul florii, vorbind cu ajutorul florii. Nu plânge pentru timpul descreşterii, anotimpul morţii, când pământul începe să doarmă; bucură-te de timpul noilor începuturi şi trăieşte răceala glorioasă a aerului de toamnă în această seară de vară... Curând lacrima va dispărea, ca şi trandafirul, doar pietrele vor rămâne – curând tu şi eu vom dispărea şi doar pietrele vor rămâne. O privise desprins de sine însuşi, adâncit în starea de transă pe care câte un maestru al ceremoniei era destul de norocos să o trăiască, pe deplin în armonie cu cele înconjurătoare. Ea se înclinase către floare, ca un omagiu şi se apropiase, îngenunchind în faţa lui. Chimonoul ei era cenuşiu închis cu o urmă de aur ars la cusătură, subliniind coloana albă a gâtului şi chipului; verdele cel mai profund era culoarea obi-ului, potrivindu-se cu chimonoul de dedesubt; părul ei – simplu, neîmpletit şi neîncreţit. — Bine ai venit, îi spusese el, cu o plecăciune, începând ritualul. — Sunt onorată, replicase ea, acceptându-şi rolul. El servise gustările simbolice pe o tavă lăcuită, fără cusur. Beţişoarele aşezate exact cum trebuiau, feliile de peşte pe orez, pe care el le pregătise după datină şi pentru a completa efectul, câteva flori sălbatice găsite pe malul râului, împrăştiate într-o dezordine desăvârşită. Când terminaseră de mâncat el ridicase tava, fiecare mişcare subliniată ceremonios ca să fie privită şi judecată şi ţinută minte şi o dusese prin uşa scundă către bucătărie. Singură, în pace, Mariko privise focul, cărbunii – un munte incandescent pe o mare de nisip orbitor de alb, dedesubtul trepiedului – ascultase sunetul şuierător al focului amestecându-se cu oftatul ceainicului de deasupra, ce clocotea încet şi, din bucătăria ascunsă privirii, fâşâitul pânzei pe porţelan şi apa curăţind vasele deja curate. Un timp ochii ei hoinăriseră pe grinzile din lemn cioplite brut şi pe bambusul şi rădăcinile ce alcătuiau acoperişul. Umbrele aruncate de cele câteva lampioane pe care el le aşezase aparent la întâmplare, schimbau dimensiunile lucrurilor, făceau ca insignifiantul să pară deosebit şi îmbrăcau totul într-o armonie perfectă. După ce privise totul şi îşi cântărise sufletul în lumina lor, mersese din nou în grădină către bazinul puţin adânc, pe care în decursul veacurilor natura îl săpase în stâncă. Încă odată îşi curăţase mâinile şi gura cu apa rece, proaspătă, uscându-le pe un prosop curat. Când se întorsese, aşezându-se la locul ei, el spusese: — Poate acum ai dori puţin ceai. — Aş fi onorată. Dar, te rog, nu te tulbura prea mult din pricina mea. — Mă simt onorat, eşti oaspetele meu. Şi o servise. Şi-acum totul se apropia de sfârşit. Un timp Mariko rămase nemişcată, în tăcere, păstrându-se în liniştea ei, fără încă să accepte sfârşitul sau să tulbure pacea ce o înconjura. Dar simţea puterea ochilor lui. Ceremonia Ceaiului se sfârşise. Acum viaţa

trebuia să înceapă din nou. — Ai fost desăvârşit, şopti ea, simţindu-se copleşită de tristeţe. O lacrimă alunecă din ochi şi căderea ei îi sfişie inima. — Nu, te rog să mă ierţi. Tu eşti perfectă. A fost ceva obişnuit, spuse el, tulburat de o asemenea neaşteptată laudă. — A fost cea mai frumoasă ceremonie pe care am văzut-o, vreodată, spuse ea, mişcată de cinstea neprefăcută din glasul lui. — Nu, te rog să mă ierţi. Dacă a fost cum trebuie, a fost pentru că ai fost aici, Mariko-san. A fost doar ceva obişnuit – tu l-ai făcut mai bun. — Pentru mine totul a fost fără cusur. Cât de trist că alţii, mult mai merituoşi decât mine, n-au putut să fie şi ei de faţă. Ochii ei străluceau în lumina pâlpâitoare. — Tu ai fost. Asta e totuL A fost doar pentru tine. Ceilalţi n-ar fi înţeles. Simţi lacrimile fierbinţi pe obraji. De obicei ea s-ar fi simţit ruşinată din pricina lor, dar acum nu o deranjau. — Mulţumesc. Cum aş putea să-ţi mulţumesc? El ridică un fir de cimbru sălbatic şi cu degete tremurătoare se aplecă înainte şi-i prinse blând una dintre lacrimi. Tăcut, privi lacrima şi ramura ce părea şi mai mică în pumnul lui uriaş. — Tot ce fac eu – sau oricine altcineva – nu-i pe potriva acestei frumuseţi. Îţi mulţumesc. Privi lacrima de pe frunză. O bucată de cărbune căzu de pe munte şi fără să se gândească, el apucă cleştele şi îl puse la loc. Câteva scântei dansară prin aer, pornind din vârful muntelui, care deveni un vulcan în erupţie. Amândoi alunecau într-o dulce melancolie, uniţi de simplitatea acelei unice lacrimi, mulţumiţi unul lângă celălalt, în tăcere, uniţi în umilinţă, ştiind că ceea ce fusese dat fusese reîntors în puritate. Mai târziu, el spuse: — Dacă datoria noastră ne-ar îngădui-o, ţi-aş cere să mi te alături în moarte. Acum. — Aş merge alături de tine, bucuroasă, răspunse ea deîndată. Hai să păşim în moarte, acum. — Nu putem. Datoria noastră este către seniorul Toranaga. Ea luă pumnalul pe care îl avea în obi şi-l aşeză în faţa ei pe tatami. — Atunci, te rog, îngăduie-mi să pregătesc drumul. — Nu. Asta ar însemna că nu ne-am îndeplinit datoria. — Ce trebuie să fie va fi. Tu şi eu nu putem întoarce lumea. — Da, dar noi nu trebuie să plecăm înaintea stăpânului nostru. Nici tu, nici eu. Are nevoie de fiecare vasal de încredere pentru încă puţin timp. Te rog să mă ierţi. Nu pot să-ţi îngădui. — Aş fi fost fericită să plec în noaptea asta. Sunt pregătită. Mai mult decât atât, doresc din tot sufletul să trec dincolo. Da. Sufletul meu cântă de bucurie. Un zâmbet timid. — Te rog, iartă-mă că sunt egoistă. Ai perfectă dreptate în privinţa datoriei noastre. Tăişul ascuţit strălucea în lumina lumânării. Îl priviră împreună pierduţi în contemplaţie. Apoi el destrămă vraja: — De ce Osaka, Mariko-san? — Sunt lucruri ce trebuie făcute şi pe care numai eu pot să le fac. El se încruntă şi mai mult privind lumina de la flacăra unei lumânări reflectându-se în lacrimă într-un milion de culori. — Ce lucruri? — Lucruri care privesc viitorul casei noastre şi care trebuiesc făcute de mine. — În cazul ăsta trebuie să pleci. O privi cercetător.

— Dar singură? — Da. Vreau să mă încredinţez că toate aranjamentele familiei, între noi şi seniorul Kyama, pentru căsătoria lui Saruji, sunt în regulă. Banii şi zestrea şi pământurile şi toate celelalte. Mai e de înregistrat legal feuda lui mărită. Seniorul Hiro-matsu şi seniorul Toranaga cer asta. Eu răspund pentru casă. — Da, spuse el încet, e datoria ta. Privirile li se întâlniră. — Dacă seniorul Toranaga spune că trebuie să pleci, atunci pleacă. Dar nu cred că ţi se va îngădui să intri acolo. Chiar şi aşa trebuie să te întorci repede, foarte repede. Ar fi neînţelept să stai în Osaka, chiar şi o clipă mai mult decât este nevoie. — Da. — Pe mare va fi mai repede decât pe uscat, dar întotdeauna ai urât marea — Încă o urăsc. — Trebuie să ajungi acolo repede? — Nu cred că o jumătate de lună sau o lună ar conta prea mult. Poate, nu ştiu. Simt doar că trebuie să mă duc deîndată. — Atunci o să lăsăm timpul şi hotărârea privitoare la plecare în grija seniorului Toranaga, dacă îţi îngăduie. Cu seniorul Zataki aici şi cele două mesaje... asta nu poate să însemne decât război. Ar fi prea primejdios să pleci. — Da, mulţumesc. Bucuros că totul luase acum sfârşit, privi în jur, mulţumit de mica încăpere, fără să-i mai pese acum că silueta lui masivă şi urâtă domina lucrurile din jur, fiecare dintre coapsele lui mai groasă decât mijlocul ei, braţele lui mai groase decât gâtul ei. — Asta a fost o încăpere minunată, mai bună decât îndrăzneam să sper. M-am simţit bine aici. Mi-am amintit din nou că trupul nu-i decât o colibă în sălbăticie. Îţi mulţumesc că ai venit. Mă bucur atât de mult că ai venit la Yokosé, Mariko-san. Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi făcut niciodată un cha-no-yu aici şi nu m-aş fi simţit niciodată atât de contopit cu eternitatea. Ea ezită, apoi ridică timidă cutia de ceai din vremea dinastiei Tang. Era un, vas simplu, cu capac, fără nici un fel de ornamente. Smalţul cafeniugălbui nu acoperise tot vasul în curgerea lui, lăsând o geană îngustă, neregulată, de porţelan dezgolit, care accentua dorinţa olarului de a nu ascunde simplitatea materialelor şi lipsa de făţărnicie a muncii sale. Buntaro o cumpărase de la Sen-Nakada, cel mai faimos maestru de cha-no-yu din câţi trăiseră vreodată, pentru douăzeci de mii de koku. — E atât de minunată, murmurase ea, bucurându-se de atingere. Atât de desăvârşită pentru o astfel de ceremonie. Da. Ai fost cu adevărat un maestru în noaptea aceasta, Buntaro-san. Mi-ai dat atâta fericire. Vorbea cu glas coborât şi sincer şi stătea puţin aplecată înainte. — Totul a fost desăvârşit. Grădina şi felul în care ţi-ai folosit măiestria ca să ascunzi lipsurile cu lumini şi umbre. Şi aceasta, atinse din nou cutia de ceai. Totul a fost perfect. Chiar şi caracterul pe care l-ai scris pe prosop, ai – afecţiune. Pentru mine, în noaptea aceasta, afecţiunea a fost cuvântul potrivit. Din nou, lacrimile îi curseră pe obraz. — Te rog să mă ierţi, îi spuse, ştergându-le. El se înclină stânjenit de atâtea laude. Ca să-şi ascundă emoţia, începu să înfăşoare cutia în învelitoarea ei de mătase. Când termină, o puse în caseta ei şi o aşeză cu grijă în faţa ei. — Mariko-san, dacă casa noastră e îndatorată cuiva, ia asta, vinde-o. — Niciodată! Era singurul lucru, în afară de săbii şi arc, pe care el pusese preţ în viaţă. — Ar fi ultimul lucru pe care l-aş vinde vreodată.

— Te rog să mă ierţi, dar dacă plata vasalilor mei îţi creează greutăţi, te rog, ia-o. — Cu grijă, e destul pentru toţi. Şi cele mai bune arme şi cei mai buni cai. În asta casa noastră este puternică. Nu, Buntaro-san, cutia T'ang este a ta. — Nu ne-a mai rămas mult timp pentru noi. Cui să i-o las? Lui Saruji? Ea privi către cărbuni şi focul care mistuia vulcanul, micşorindu-l. — Nu. Nu până ce nu va deveni un maestru de cha-no-yu, ca şi tatăl său. Te sfătuiesc să laşi vasul seniorului Toranaga, care îl merită. Şi să-l rogi ca, înainte de a muri, să hotărască dacă fiul nostru va merita vreodată să-l primească. — Şi dacă seniorul Toranaga e învins sau moare înainte de venirea iernii, aşa cum sigur că are să se întâmple? — Cum? — Aici, între noi, pot să spun în linişte adevărul, fără să mă prefac. Nu este o condiţie importantă la cha-no-yu să nu te prefaci? Da, va pierde dacă nu îi are alături de el pe Kyama şi Onoshi – şi pe Zataki. — Atunci scrie în testamentul tău ca vasul să fie dus, cu o suită, Înălţimii Sale Imperiale şi cere-i să-l primească. Desigur, T'ang merită să stea în preajma divinităţii. — Da. Asta ar fi cea mai perfectă alegere. Privi un timp pumnalul, apoi adăugă întunecat: — Ah, Mariko-san, nu-i nimic de făcut pentru seniorul Toranaga. Karma lui e hotărâtă. Va învinge sau va fi învins. Şi dacă învinge şi dacă e înfrânt, oricum va fi un mare măcel. — Da. Stăpânit de gânduri sumbre îşi luă ochii de la pumnalul ei şi privi lăstarul de cimbru sălbatic şi lacrima pură. După un timp spuse: — Dacă e înfrânt înainte ca să mor, sau dacă sunt mort, eu, sau unul dintre oamenii mei îl va ucide pe Anjin-san. Faţa ei era diafană în întuneric. Briza uşoară îi mişca firele părului, făcând-o să pară şi mai mult o statuie. — Te rog să mă ierţi, pot să întreb de ce? — E prea primejdios ca să fie lăsat în viaţă. Cunoştinţele lui, ideile lui de care am auzit, chiar şi la a cincea mână, o să se răspândească în ţară până la seniorul Yaemon. Seniorul Toranaga e deja sub vraja lui, neh? — Seniorul Toranaga e bucuros de ştiinţa lui, spuse Mariko. — Când seniorul Toranaga moare, asta va fi condamnarea la moarte a lui Anjin-san. Dar sper ca ochii stăpânului nostru să se deschidă înainte de momentul ăsta. Flacăra unuia dintre opaiţele de pământ trosni şi se stinse. El privi în sus. — Şi tu eşti sub vraja lui? — E un om deosebit, dar mintea lui e atât de diferită de a noastră... ce preţuieşte el... Da, e atât de diferit în atât de multe feluri că de multe ori e aproape cu neputinţă să-l înţelegi. Odată am încercat să-i explic cha-no-yu, dar a fost peste înţelegerea lui. — Trebuie să fie cumplit să te naşti barbar. Cumplit, spuse Buntaro. — Da. Ochii lui coborâră din nou pe lama pumnalului. — Unii cred că Anjin-san a fost japonez într-o altă viaţă. Nu e ca alţi barbari şi încearcă din greu să vorbească şi să se poarte ca unul din noi, deşi nu reuşeşte, neh? — Aş fi vrut să-l fi văzut, când aproape că şi-a făcut seppuku, Buntaro-san. Eu... A fost extraordinar. L-am văzut atins de aripa morţii, care a fost îndepărtată de Omi-san. Dacă a fost japonez înainte, asta ar explica multe lucruri. Seniorul Toranaga crede că este foarte preţios pentru noi, acum. — E timpul să încetezi să-l mai înveţi şi să devii din nou japoneză. — Alteţă?

— Cred că seniorul Toranaga e sub vraja lui. Şi tu. — Te rog să mă ierţi, dar nu cred asta. — Noaptea trecută, în Anjiro, aceea care s-a terminat prost, în acea noapte am simţit că te alăturaseşi lui împotriva mea. Desigur, a fost un gând rău, dar aşa am simţit. Privirea ei părăsi lama. Îl privi îndelung şi nu răspunse. Încă o lampă trosni şi lumina ei se stinse. Acum în încăpere nu mai rămăsese decât o lumină. — Da, l-am urât în noaptea aceea, continuă Buntaro cu aceeaşi voce liniştită, şi aş fi vrut să-l omor şi odată cu el, pe tine şi pe Fujiko-san. Arcul îmi şoptea, aşa cum face uneori, cerând moarte. Şi când, în zori, l-am văzut coborând dealul, cu pistoalele acelea mici, laşe, în mâini, săgeţile mele mă implorau să le las să-i bea sângele. Dar am dat la o parte gândurile astea şi m-am umilit, urându-mi manierele proaste mai mult decit pe el, ruşinat de proastele mele purtări şi de prea multul saké băut. Oboseala începu să i se vadă pe chip. — Atât de multă ruşine avem de îndurat, tu şi cu mine, neh? — Da. — Nu vrei să-l omor? — Trebuie să faci ceea ce crezi că e datoria ta, spuse ea. Aşa cum voi face şi eu întotdeauna. — Rămânem la han în noaptea asta, spuse el. — Da. Şi apoi, pentru că ea fusese un oaspete desăvârşit, iar ceremonia, cea mai bună pe care o oferise vreodată, se răzgândi şi îi dărui timpul şi pacea în aceeaşi măsură în care le primise de la ea. — Du-te la han. Dormi, spuse. Ridică pumnalul şi i-l oferi. — Când arţarii îşi vor lepăda frunzele, sau când te vei întoarce de la Osaka, vom lua totul de la capăt. Ca soţ şi soţie. — Da, mulţumesc. — Te învoieşti de bună-voie, Mariko-san? — Da, mulţumesc. — În faţa Dumnezeului tău? — Da. În faţa lui Dumnezeu. Mariko se înclină şi acceptă pumnalul, punându-l la loc în ascunzătoarea lui, se înclină încă odată şi plecă. Paşii ei se pierdură în noapte. Buntaro privi în jos, către rămurica din mâna lui, cu lacrima încă prinsă în capcana unei frunzuliţe. Cu degete tremurânde îi aşeză grijuliu lujerul pe ultimul cărbune. Frunzele, de un verde crud, începură să se răsucească şi să ardă. Lacrima dispăru cu un uşor fâşâit. Apoi, în tăcere, începu să plângă de furie, convins în sinea lui că ea îl înşelase cu Anjin-san. *** Blackthorne o văzu ieşind din grădină şi traversând curtea bine luminată. Îşi ţinu respiraţia în faţa imaculatei ei frumuseţi. Zorii se întindeau pe cer înspre răsărit. — Salut, Mariko-san. — Oh – salut, Anjin-san. Dumneata... Îmi pare rău, m-ai speriat... nu te-am văzut aici. Nu te-ai culcat încă? — Dimpotrivă, gomen nasai, abia m-am sculat. El zâmbi şi arătă către soarele ce stătea să răsară. — E un obicei pe care îl am de pe mare, să mă trezesc chiar înainte de răsăritul soarelui, la timp ca să urc pe punte şi să iau înălţimea soarelui. Zâmbetul lui se lărgi. — Dumneata nu te-ai culcat încă?

— Nu mi-am dat seama că a trecut noaptea. Samuraii aşezaţi la porţi şi la toate uşile îi priveau curioşi, Naga printre ei. Vocea ei deveni aproape imperceptibilă când începu să vorbească în latină. — Păzeşte-ţi ochii, te rog. Chiar şi întunericul nopţii ascunde vestitorii nenorocirii. — Îţi cer iertare. În dreptul porţii se auzi zgomot de copite. Priviră într-acolo. Purtători de şoimi şi hăitaşi şi gărzi. Prost dispus, Toranaga ieşea din han. — Totul e pregătit, Alteţă, spuse Naga. Pot să te însoţesc? — Nu, nu, mulţumesc. Du-te şi te odihneşte. Mariko-san, cum a fost cha-no-yu? — Mai mult decât minunat, Alteţă. Cel mai minunat lucru. — Buntaro-san e un maestru. Eşti norocoasă. — Da, Alteţă. — Anjin-san, n-ai vrea să mergi la vânătoare? Mi-ar place să te văd cum vânezi cu şoimii. — Alteţă? Mariko tălmăci imediat. — Da, mulţumesc, spuse Blackthorne. — Bun. Toranaga îi făcu semn către un cal. — Vino cu mine. — Da, Alteţă. Mariko îi privi plecând. Când galopau pe cărare se întoarse şi intră în camera ei. Slujnica o ajută să se dezbrace, să-şi şteargă fardul şi să-şi scoată peruca. Apoi, îi spuse slujnicei să rămână în cameră şi să nu o tulbure până la prânz. — Da, stăpână. Mariko se întinse, închise ochii şi îngădui trupului ei să se cufunde în moliciunea plăcută a aşternutului. Era istovită şi fericită. Ceremonia Ceaiului o ridicase pe culmea unei ciudate şi atotcuprinzătoare linişti, purificând-o şi de acolo, sublima şi plină de bucurie hotărârea de a trece în moarte o ridicase pe culmi neatinse încă. Întoarcerea printre oameni îi dăduse încă odată o stranie şi neînchipuită înţelegere a vieţii. I se păruse că pluteşte în afara ei, în timp ce-i răspundea răbdătoare lui Buntaro, sigură că răspunsurile ei ca şi purtarea, fuseseră la fel de desăvârşite. Se ghemui în pat, atât de bucuroasă de pacea care exista acum, până vor cădea frunzele. Oh, Sfântă Fecioară, se rugă fierbinte, îţi mulţumesc pentru mila ta, pentru neasemuita amânare. Îţi mulţumesc şi mă închin ţie din toată inima şi din tot sufletul, în vecii vecilor. Repetă un Ave Maria cu umilinţă şi apoi cerându-şi iertare după obiceiul ei şi ascultând de poruncile stăpânului ei, puse pentru încă o zi pe Dumnezeu într-un compartiment al minţii. Ce aş fi făcut, zâmbi ea, chiar înainte de a se lăsa furată de somn, dacă Buntaro mi-ar fi cerut să împart perna cu el? M-aş fi împotrivit. Şi atunci, dacă ar fi stăruit, căci este dreptul lui? Mi-aş fi ţinut promisiunea faţă de el. Oh, da. Nimic nu s-a schimbat

CAPITOLUL 44 La Ora Caprei, cortegiul trecu podul din nou. Totul era ca înainte, atâta doar că Zataki şi oamenii lui erau îmbrăcaţi uşor, pentru drum – sau pentru încăierare. Erau cu toţii înarmaţi până în dinţi şi deşi foarte disciplinaţi, toţi erau dornici de luptă pe viaţă şi pe moarte, dacă s-ar fi ivit prilejul. Se aşezară ordonat, în faţa forţelor lui Toranaga, al căror număr îi

copleşea. Părintele Alvito stătea deoparte cu alţi privitori şi Blackthorne. Toranaga îl primi pe Zataki cu acelaşi ceremonial domol, prelungind începutul protocolar. Astăzi, cei doi daimyo erau singuri pe podium, pe pernele mult depărtate sub cerul acoperit. Yabu, Omi, Naga şi Buntaro stăteau pe pământ, înconjurându-l pe Toranaga, iar alţi patru sfetnici, pregătiţi de luptă, se aşezaseră la o oarecare distanţă în spatele lui. La timpul potrivit Zataki scoase cel de-al doilea sul. — Am venit pentru răspunsul tău oficial. — Mă învoiesc să plec la Osaka şi să mă supun voinţei Consiliului, răspunse Toranaga măsurat şi se înclină. — Ai de gând să te supui? începu Zataki, strâmbându-şi neîncrezător chipul. Tu, Toranaga-noh-Minowara... ? — Ascultă, îl întrerupse Toranaga cu vocea lui sonoră, poruncitoare, care se răsfrânse de jur împrejurul luminişului, fără însă a părea să fie prea puternică. Consiliului Regenţilor trebuie să i se dea ascultare. Chiar dacă e ilegal, el există şi nici un singur daimyo nu are dreptul să împingă împărăţia spre dezordine, chiar dacă dreptatea ar fi de partea lui. Împărăţia e mai presus de orice. Dacă un daimyo se răscoală, este datoria celorlalţi să-l distrugă. Am jurat lui Taikō că n-am să fiu niciodată cel dintâi care să încalce pacea şi nu voi fi, chiar dacă răul se împrăştie în ţară. Primesc invitaţia. Astăzi. Surprins, fiecare samurai încerca să prevadă ce-ar putea însemna această întoarcere neaşteptată. Toţi erau dureros de siguri că cei mai mulţi dintre ei, dacă nu toţi, vor fi forţaţi să devină ronini, cu tot ceea ce însemna asta – pierderea onoarei, a venitului, a familiei, a viitorului. Buntaro ştia că îl va însoţi pe Toranaga pe ultimul său drum şi-i va împărtăşi soarta – moartea cu întreaga sa familie, indiferent de vârstă. Ishido îl duşmănea prea tare ca să uite şi oricum, cine ar fi dorit să rămână în viaţă când stăpânul lui renunţă la adevărata luptă atât de laş. Karma, gândi abătut Buntaro. Buddha, dă-mi putere! Acum sunt hotărât să-i iau viaţa lui Mariko şi a fiului nostru înainte de a mi-o lua pe a mea. Când? Când datoria mea e încheiată şi când stăpânul nostru e în siguranţă şi cu onoare pornit în Nemărginire. Voi avea nevoie de un secund de încredere, neh? Ne vom duce toţi, ca frunzele toamnei şi odată cu noi, viitorul şi prezentul. "Cer de Purpură" şi soarta. Chiar aşa, neh? Acum seniorul Yaemon va fi cu siguranţă moştenitorul. Seniorul Toranaga era fără îndoială ispitit în adâncul inimii sale să ia puterea, oricât de mult o neagă el. Poate că Taikō va trăi din nou prin fiul său şi, cu vremea, poate că ne vom război din nou cu China şi câştiga de data asta, ca să stăm la cârma lumii, aşa cum este datoria noastră divină. Da, doamna Ochiba şi Yaemon n-or să ne trădeze data viitoare, cum a făcut-o Ishido şi laşii care l-au sprijinit... Naga era uluit. Fără "Cer de Purpură"? Fără un război onorabil? Fără o luptă până la moarte în munţii Shinano, ori pe câmpiile Kyoto? Fără o moarte onorabilă în bătălie, apărând eroic stindardul tatălui său? Fără grămezi de duşmani morţi peste care să te caţeri, într-o ultimă şi glorioasă rezistenţă, sau într-o victorie sfântă? Nici un fel de atac, chiar cu acele puşti murdare? Nimic din toate astea – doar seppuku, poate în grabă, fără fast şi ceremonie sau onoare şi cu capul înfipt într-o ţeapă, ca oamenii de rând să-l batjocorească. Doar moartea şi sfârşitul spiţei Yoshi. Căci desigur, fiecare dintre ei va muri, tatăl său, toţi fraţii şi surorile şi verii, nepoţii şi nepoatele, şi unchii, şi mătuşile. Ochii săi se opriră pe Zataki. Pofta de sânge începu să-i întunece mintea. Omi îl privea pe Toranaga fără să-l vadă, măcinat de ură. Stăpânul nostru a înnebunit, gândea. Cum poate să fie atât de prost? Avem o sută de mii de oameni şi Regimentul de Muschete şi încă cincizeci de mii în jurul Osakăi. "Cer de Purpură" e de un milion de ori mai bun decât o împuţită de groapă singuratică. Mâna îi atârna greu pe mânerul sabiei şi în beţia clipei se imagină ţâşnind înainte şi retezându-i capul lui Toranaga, înmânându-i-l regentului

Zataki şi astfel sfârşind ruşinoasa şaradă. Apoi să moară de propria sa mână, aici, înaintea tuturor. Căci ce rost mai avea să mai trăiască acum? Acum Kiku nu mai putea fi atinsă, contractul ei fiind cumpărat de Toranaga, care-i trădase pe toţi. Noaptea trecută stătuse ca pe jar ascultându-i cântecul, ştiind că era în taină doar pentru el şi numai pentru el. Un foc neostoit – el şi ea. Aşteaptă – de ce nu v-aţi sinucide împreună? Să mori minunat împreună, să fii împreună, veşnic. Oh, cât de minunat ar fi asta! Să-ţi alături sufitele în moarte ca o mărturie nemăsurată a dragostei de viaţă. Dar, mai întâi, trădătorul Toranaga, neh? Cu un efort, Omi se trase înapoi de pe marginea prăpastiei. Totul merge prost, gândi. Nu-i linişte în casa mea, doar ceartă şi mânie, iar Midori e veşnic în lacrimi. Răzbunarea mea asupra lui Yabu nu se apropie. N-am încheiat nici o înţelegere tainică cu Zataki, cu sau fără Yabu, tocmită în orele nopţii trecute. Nici un fel de înţelegere. Nimic nu mai e cum trebuie. Chiar când Mura găsise săbiile, amândouă erau atât de strivite de forţa pământului, că ştiu că Toranaga m-a urât când i le-am arătat. Şi acum şi asta, capitularea asta laşă! Parcă ar fi aruncat asupra mea un descântec, o vrajă rea. A lui Anjin-san? Poate, dar totul e pierdut. Nu săbii; nu răzbunare, nu ieşire tainică de scăpare, nu Kiku şi nu viitor. Aşteaptă. Ai un viitor alături de ea. Moartea e şi viitor, şi trecut, şi prezent şi-ar fi atât de curat şi simplu... — Capitulezi? Nu pornim la război? mugi Yabu, pricepând că sfârşitul lui şi a spiţei sale erau acum sigure. — Primesc invitaţia Consiliului, răspunse Toranaga, aşa cum vei primi şi tu! — Eu nu... Omi ieşi din visele sale cu mintea destul de limpede ca să-nţeleagă că trebuia să-l oprească pe Yabu şi să-l apere de la moartea bruscă pe care orice împotrivire faţă de Toranaga ar fi adus-o, dar îşi strânse buzele cu bună-ştiinţă, strigând în sinea lui de bucurie la darul acesta ceresc şi aşteptă ca dezastrul să coboare asupra lui Yabu. — Ce n-ai să faci? întrebă Toranaga. Sufletul lui Yabu ţipă "primejdie!". Reuşi să hârâie: — Eu... eu... desigur, vasalii tăi se vor supune. Da. Dacă hotărăşti, orice hotărăşti, eu... eu am să fac. Omi blestemă şi se lăsă din nou furat de gânduri, încă copleşit de capitularea neaşteptată a lui Toranaga. Furios, Toranaga îl lăsă pe Yabu să se bâlbâie, prelungind scuzele, apoi, batjocoritor, îl întrerupse: — Bun. Se întoarse către Zataki, dar nu îşi slăbi atenţia. — Deci, frate, poţi să laşi de-o parte al doilea sul. Nu mai are rost. Cu coada ochiului văzu faţa lui Naga schimbându-se şi se răsuci spre el. — Naga! Tinărul tresări, gata să cadă, dar mâna îi părăsi sabia. — Da, tată, se bâlbâi el. — Du-te şi adu-mi tot ce trebuie pentru scris! Acum! Când Naga se depărtă îndeajuns de mult, Toranaga respiră uşurat, mulţumit că prevenise atacul asupra lui Zataki înainte să fi început. Îl cântări din ochi, atent, pe Buntaro, apoi pe Omi şi în cele din urmă pe Yabu. Se gândi că toţi trei erau acum destul de în stăpânirea sa ca să nu mai facă vreun gest prostesc, care ar fi dus la o răscoală imediată şi la un mare măcel. Din nou îi spuse lui Zataki: — Am să-ţi dau acceptarea mea oficială, în scris, îndată. Asta o să pregătească Consiliul pentru vizita mea oficială. Îşi coborî vocea şi vorbi aşa fel ca să audă doar Zataki. — Cât eşti în ţinutul Izu eşti în siguranţă, regentule. Şi în afara lui eşti în siguranţă. Până când mama mea îţi scapă din gheare, eşti în siguranţă.

Numai până atunci. Întâlnirea s-a terminat. — Bine. Vizită oficială? Zataki îl batjocorea făţiş: — Câtă făţărnicie! N-am crezut niciodată că am să apuc ziua când Yoshi-Toranaga-noh-Minowara o să se ploconească în faţa generalului Ishido. — Ce e mai important, frate, spuse Toranaga, viitorul spiţei mele sau viitorul Împărăţiei? *** Peste vale se lăsase întunericul. Începuse să plouă iar norii îşi târau pântecele la nici trei sute de picioare de pământ, acoperind în întregime drumul ce ducea înapoi către trecătoare. Luminişul şi curtea hanului erau pline cu samurai agitaţi şi nervoşi. Caii loveau cu copita în pământ. Ofiţerii strigau fără rost porunci aspre. Hamali înspăimântaţi alergau încolo şi încoace pe lângă coloana pregătită de plecare. Nu mai rămăsese nici o oră până la căderea întunericului. Toranaga scrisese mesajul plin de înflorituri şi-l semnase, trimiţându-l prin curier lui Zataki, fără să ţină seama de insistenţele lui Buntaro, Omi şi Yabu, la sfatul care avusese loc. Ascultase toate argumentele lor în tăcere şi când terminaseră, spusese: — Nu mai vreau să aud o vorbă. Am hotărât calea. Supuneţi-vă! Le spusese că se va întoarce la Anjiro deîndată, să adune şi restul oamenilor săi. Mâine avea să se îndrepte pe drumul de coastă de est către Atami sau Odawara şi de acolo, prin trecătorile munţilor, către Yedo. Buntaro va comanda escorta. A doua zi, Regimentul de Muschete trebuia să se îmbarce pe galere la Anjiro şi să pornească pe mare ca să-l aştepte la Yedo, cu Yabu la comandă. În ziua următoare lui Omi i se poruncise să se îndrepte către hotar, pe drumul principal, cu toţi războinicii din Izu. Trebuia să-l sprijine pe Hiro-matsu, care era la comanda tuturor şi să se asigura că duşmanul, Ikawa Jikkyu, nu făcea nimic care ar fi putut împiedica trecerea pe acest drum. Omi trebuia să se aşeze la Mishima deocamdată, ca să păzească acea parte a drumului Tokaido şi să pregătească palanchine şi cai destui pentru Toranaga şi importanta suită de care avea nevoie pentru o vizită oficială. — Anunţă toate staţiile de poştă de-a lungul drumului şi pregăteşte-i în aceeaşi măsură pe toţi. Înţelegi? — Da, Alteţă. — Ai grijă ca totul să fie perfect. — Da, Alteţă. Puteţi să vă bizuiţi pe mine. Chiar şi Omi îşi coborâse ochii sub privirea tăioasă. Când totul fusese pregătit pentru plecare, Toranaga ieşi pe verandă. Toţi i se înclinară. Apoi le făcu semn să-şi vadă de treabă şi trimise după hangiu. Omul sosi linguşindu-se şi îi prezentă nota în genunchi. Toranaga verifică socoteală cu socoteală. Totul era foarte cinstit. Încuviinţă din cap şi o aruncă trezorierului său, apoi o chemă pe Mariko şi pe Anjin-san. Îi îngădui lui Mariko să plece la Osaka. — Dar de aici vei pleca direct la Mishima. Dă-i acest mesaj în mână lui Hiro-matsu-san, apoi, continuă-ţi drumul până la Yedo cu Anjin-san. Răspunzi de el până când ajungi acolo. S-ar putea să pleci pe mare la Osaka. O să hotărăsc asta mai târziu. Anjin-san, ai primit dicţionarul de la preotul-san? — Vă rog, nu înţeleg. Mariko traduse. — Îmi pare rău. Da, eu carte primit. — Când ne întâlnim la Yedo, ai să vorbeşti japoneză mai bine ca acum. Wakarimasu ka? — Hai, gomen nasai. Deznădăjduit, Toranaga porni greoi către ieşire cu un samurai ţinând

asupra lui o umbrelă. Ca un singur om, toţi samuraii, toţi hamalii şi sătenii se înclinară din nou. Toranaga nu le dădu atenţie şi întră în palanchinul lui acoperit din capătul coloanei şi trase perdelele. Deîndată şase purtători de palanchin, pe jumătate goi, ridicară palanchinul şi porniră cu un pas săltat, tălpile lor goale, tăbăcite, plescăind prin băltoace. O escortă de samurai călare mergea în frunte şi altă gardă călare înconjura palanchinul. Hamali de schimb şi coloana de bagaje venea în urmă, toţi grăbiţi, toţi încordaţi şi plini de nemulţumire. Omi conducea căruţa. Buntaro trebuia să comande ariergarda. Yabu şi Naga porniseră deja către Regimentul de Muschete, care era încă în susul drumului, în ambuscadă, ca să-l aştepte pe Toranaga la trecerea crestei. Urma să se grupeze în spatele lor, ca să formeze altă ariergardă. — Ariergardă împotriva cui? pufnise Yabu către Omi, în cele câteva clipe de singurătate pe care le avuseseră înainte de a porni în galop. Buntaro se îndreptă înapoi, către poarta înaltă, arcuită, a hanului, nepăsător la revărsarea ploii. — Mariko-san! Ascultătoare, ea se grăbi către el, cu umbrela ei portocalie din hârtie îmbibată cu ulei, izbită de picături grele. — Da, Alteţă? Ochii lui alergară peste ea, până la marginea pălăriei de bambus, apoi se îndreptară către Blackthorne, care privea din verandă. — Spune-i... apoi se opri. — Alteţă? El o ţintui cu privirea. — Spune-i că-l fac răspunzător pentru tine. — Da, Alteţă, îi spuse ea, dar te rog să mă ierţi, eu răspund pentru mine însămi. Buntaro se întoarse şi măsură distanţa până la capătul coloanei. Când privi înapoi, chipul lui lăsă să se vadă o parte din furtuna din sufletul lui. — Acum n-o să mai vedem frunzele căzând, neh? — Asta e după cum vrea Dumnezeu, Alteţă. — Nu, asta e după cum vrea seniorul Taranaga, spuse dispreţuitor. Ea îşi ridică ochii către el, fără să şovăie sub privirea lui. Ploaia curgea peste ei. Picături cădeau de pe marginea umbrelei, ca o cortină de lacrimi. Noroiul stropise marginea chimonoului. Apoi el spuse: — Sayonara, până când o să ne întâlnim la Osaka. Ea era uimită. — Oh, îmi pare rău. N-am să te văd la Yedo? Desigur, ai să fii acolo cu seniorul Toranaga. O să ajungi aproape în acelaşi timp, neh? O să ne revedem atunci. — Da, dar la Osaka, când o să ne întâlnim acolo, sau când ai să te întorci de acolo, totul va începe din nou. Atunci am să te întâlnesc cu adevărat, neh? — Ah, am înţeles, îmi pare rău. — Sayonara, Mariko-san, spuse el. — Sayonara, stăpâne. Mariko se înclină, el îi răspunse ţeapăn şi păşi prin mocirlă către calul său. Sări în şa şi porni în galop fără să se uite înapoi. — Mergi cu Dumnezeu, spuse ea, privid în urma lui. *** Blackthorne o văzu urmărindu-l cu privirea pe Buntaro. Aşteptă la adăpostul acoperişului să se domolească ploaia. În curând capul coloanei dispăru în nori, apoi şi palanchinul lui Toranaga şi el răsuflă uşurat, încă zguduit de hotărârea lui Toranaga şi de întreaga zi ce se vestea nefastă. În dimineaţa aceea, vânătoarea cu şoimi începuse atât de bine. Alesese

un şoim micuţ, cu aripi lungi, şi îi dăduse drumul cu mult noroc asupra unei ciocârlii pe care o alungase din ce în ce mai iute către sud, către o perdea de copaci. În fruntea vânătorii, aşa cum era privilegiul lui, se strecurase prin pădure de-a lungul unei cărări bătătorite, împrăştiind negustorii şi ţăranii din cale. Doar un vânzător de ulei cu faţa bătută de vreme, cu un cal la fel de amărât, i se pusese în cale şi îi răspunsese răstit, fără să se mişte. În fierbinţeala vânătorii, Blackthorne strigase la om să se mişte, dar vânzătorul ambulant n-o făcuse, aşa că-l înjurase din belşug. Vânzătorul îi răspunsese obraznic şi strigase alte înjurături, apoi Toranaga sosise şi arătând către unul dintre străjeri îi spusese: "Anjin-san, dă-i te rog sabia dumitale, o clipă," şi încă alte cuvinte pe care nu le înţelesese. Blackthorne se supusese deîndată. Înainte de a înţelege ce se întâmplă, samuraiul sărise la negustorul ambulant. Lovitura lui fusese atât de sălbatică şi atât de perfectă că vânzătorul de ulei mai mersese câţiva paşi înainte de a cădea, despicat în două până la brâu. Toranaga izbise cu pumnul în oblâncul şeii, într-un moment de mulţumire, apoi căzuse înapoi în melancolie, în timp ce ceilalţi strigau bucuroşi. Străjerul curăţase lama grijuliu, folosindu-şi cingătoarea de mătase ca să protejeze oţelul. O băgase în teacă şi i-o înapoiase cu mulţumire, spunând ceva ce Mariko îi explicase mai târziu. — El a spus doar, Anjin-san, că a fost mândru că i s-a îngăduit să încerce o asemenea sabie. Seniorul Toranaga îţi propune să numeşti sabia "Vânzătorul de Ulei", pentru că o astfel de lovitură şi o asemenea ascuţime trebuie amintită cu cinste. Sabia dumitale a intrat acum în legendă, neh? Blackthorne îşi aminti cum dăduse din cap, ascunzându-şi nemulţumirea. Purta acum "Vânzătorul de Ulei" – "Vânzătorul de Ulei" i se va spune de acum înainte – aceeaşi sabie pe care Toranaga i-o dăruise. Aş vrea să nu-mi fi fost niciodată dăruită, îşi zise. Dar n-a fost numai vina lor, a fost şi a mea. Am strigat la acel om şi el a fost grosolan la rândul lui, iar cu samuraii nu trebuie să te porţi grosolan. Ce altceva putea să urmeze? Blackthorne ştia că nu se putea întâmpla altfel. Chiar şi aşa, omorul îi spulberase bucuria vânătorii, deşi el ascunsese asta cu grijă pentru că Toranaga fusese morocănos şi dificil toată ziua. Chiar înainte de amiază se întorseseră la Yokosé, apoi urmase întâlnirea lui Toranaga cu Zataki şi după aceea, o baie fierbinte şi masaj şi, dintr-o dată, părintele Alvito îi apăruse în cale ca un duh al răzbunării, cu doi dintre acoliţii săi în urmă, care-l priveau cu duşmănie. — Iisuse Cristoase, dă-te la o parte din calea mea! — – Nu-i nevoie să te temi, sau să blestemi, spusese Alvito. — Afurisit să fii, cu toţi popii laolaltă, spusese Blackthorne, încercând să se stăpânească, ştiind că era adânc pe teritoriul inamic. Mai devreme văzuse peste cincizeci de samurai catolici scurgându-se peste pod către liturghia despre care Mariko îi spusese că avea să fie ţinută în curtea din faţa hanului unde trăsese Alvito. Mâna lui căută mânerul săbiei, dar nu o purta peste halatul de baie sau în mână aşa cum era obiceiul şi îşi blestemă prostia, neplăcându-i să fie înarmat. — Să te ierte Dumnezeu pentru blasfemiile tale, pilotule. Da. Să te ierte şi să-ţi deschidă ochii. Nu-ţi port nici o ură. Am venit să-ţi aduc un dar. Uite, un dar de la Dumnezeu, pilotule. Blackthorne luase neîncrezător pachetul. Când îl deschise şi văzuse dicţionarul-gramatică portughez-latin-japonez, îl străbătuse un fior. Îi răsfoi câteva pagini. Tiparul era cu siguranţă cel mai bun pe care îl văzuse vreodată, iar calitatea şi amănunţimea informaţiilor, uluitoare. — Da, e într-adevăr un dar de la Dumnezeu. Dar seniorul Toranaga ţi-a poruncit să mi-l dai. — Noi ne supunem doar poruncilor Domnului. — Toranaga ţi-a cerut să mi-l dai? — Da. Am făcut-o la rugămintea lui. — Şi o rugăminte a lui Toranaga, nu e o poruncă?

— Asta depinde, căpitane pilot, de cine eşti, ce eşti şi cât de mare ţi-e credinţa. Alvito arătase către carte: — Trei dintre fraţii noştri şi-au petrecut douăzeci şi şapte de ani ca s-o întocmească. — Şi de ce mi-o dai mie? — Aşa mi s-a cerut. — Şi de ce nu aţi ocolit rugămintea seniorului Toranaga? Sunteţi mai mult decât meşteri la aşa ceva. Alvito ridicase din umeri. Blackthorne răsfoise repede toate paginile. Hârtie excelentă, tiparul foarte curat. Numerele paginilor se înşirau unul după celălalt. — E complet, spuse Alvito, amuzat. Noi nu facem jumătăţi de carte. — Asta este ceva mult prea preţios ca să fie un dar. Ce vrei schimb? — El a cerut să ţi-o dăm ţie. Părintele Inspector s-a învoit. Aşa că ţi s-a dat. A fost tipărită chiar anul ăsta, după multă muncă. E minunată, nu-i aşa? Te rugăm doar s-o îngrijeşti, să te porţi bine cu ea. Merită. — Merită s-o aperi cu viaţa. Aici sunt cunoştinţe nepreţuite, ca într-unul dintre rutterele noastre. Dar e mai bună. Ce vrei pentru ea? — Nu cerem nimic în schimb. — Nu te cred. Blackthorne o cântărise în mâini şi mai neîncrezător. — Trebuie să ştii că asta mă face egalul tău. Îmi dă toate cunoştinţele tale şi mă aduce mai aproape cu zece sau poate douăzeci de ani. Cu ea am să vorbesc curând la fel de bine ca tine. O dată ce pot să fac asta, pot să-i învăţ pe alţii. Asta este cheia Japoniei, neh? Limba este cheia oricărui loc străin, neh? În şase luni am să fiu în stare să vorbesc singur cu Toranagasan. — Da, poate ai să poţi. Dacă-ţi vor rămâne şase luni. — Ce înseamnă asta? — Nimic mai mult decât ceea ce ştii deja. Seniorul Toranaga va fi mort cu mult înainte de trecerea a şase luni. — De ce? Ce veşti i-ai adus? De când a vorbit cu tine e ca un taur furios. Ce i-ai spus? — Mesajul meu a fost doar pentru el, de la Eminenţa Sa către seniorul Toranaga. Îmi pare rău, eu sunt doar curier. Dar generalul Ishido controlează Osaka, aşa cum desigur ştii, şi când Toranaga-sama ajunge la Osaka, totul s-a terminat pentru el şi pentru tine. Blackthorne simţi un fior de gheaţă pe şira spinării. — De ce şi pentru mine? — Nu poţi scăpa de soartă, pilotule. L-ai ajutat pe Toranaga împotriva lui Ishido. Ai uitat? Ţi-ai pus mâinile cu brutalitate pe Ishido. Ai condus fuga din portul Osaka. Îmi pare rău, dar faptul că poţi să vorbeşti japoneză, sau săbiile şi statutul tău de samurai, n-o să te ajute deloc. Poate că-i mai rău acum, că eşti samurai. Acum ţi se va porunci să-ţi faci seppuku şi dacă refuzi..., adăugase Alvito cu aceeaşi voce blândă. Ţi-am spus dinainte că sunt un popor de oameni simpli. — Şi noi englezii suntem simpli, spuse, fără nici un fel de bravadă. Când murim, murim, dar înainte de asta ne punem încrederea în Dumnezeu şi păstrăm pulberea uscată. Mai am câteva şiretlicuri. Nu te temi? — Oh, nu mă tem, pilotule. Nu mă tem de nimic. Nici de tine, nici de erezia ta, nici de tunurile tale. Sunt toate hotărâte, atât în privinţa lor cât şi a ta. — Asta-i karma, sau voia Domnului, zi-i cum vrei, îi spusese Blackthorne cutremurat, dar, în numele Domnului, am să-mi iau corabia înapoi şi atunci, în câţiva ani, o s-aduc aici o escadră de corăbii engleze şi-o să te arunc dracului afară din Asia. Alvito vorbise din nou cu calmul lui desăvârşit, înnebunitor.

— Asta e în mâinile Domnului, pilotule, dar zarurile sunt aruncate şi nimic din cele ce spui nu se va întâmpla. Nimic. Preotul îl privise ca şi cum era deja mort. — Fie ca Domnul să se îndure de tine, o spun înaintea lui Dumnezeu, pilotule, sunt sigur că n-ai să pleci niciodată din aceste insule. Blackthorne fu străbătut de-un fior la amintirea deplinei convingeri cu care Alvito spusese asta. — Ţi-e frig, Anjin-san? Mariko stătea lângă el pe verandă, scuturându-şi umbrela în noapte. — Oh, iartă-mă, nu-mi este frig. Mă gândeam la ceva. Privi în sus, către trecătoare. Întreaga coloană dispăruse în nori. Ploaia se domolise puţin şi devenise măruntă şi blândă. Câţiva săteni şi servitori plescăiau prin băltoace, către casele lor. Curtea era goală şi grădina plină de apă. Lampioanele cu ulei se vedeau prin tot satul. Nu mai erau străji la poartă sau la cele două capete ale podului. Un pustiu imens părea că domină înserarea. — E mult mai frumos noaptea, nu-i aşa? spusese ea. — Da, îi răspunse, pe deplin conştient că erau singuri împreună şi în siguranţă, dacă erau prevăzători şi dacă ea vroia la fel de mult ca şi el. O slujnică veni şi-i luă umbrela, aducând şosete uscate. Fata îngenunche şi începu să usuce picioarele lui Mariko cu un ştergar. — Mâine în zori o să începem călătoria, Anjin-san. — Cât de mult o să dureze? — Multe zile, Anjin-san. Seniorul Toranaga a spus... Mariko privi într-o parte, la Gyoko, care se apropia dinspre han cu o faţă mieroasă. Gyoko se inclină adânc. — Bună seara, doamnă Toda. Vă rog să mă iertaţi că vă întrerup. — Ce mai faci, Gyoko-san? — Bine, mulţumesc, deşi aş vrea ca ploaia asta să se oprească. Nu-mi place umezeala. Deşi atunci când se vor opri ploile, o să vină căldura şi asta e mult mai rău, neh? Dar toamna nu e prea departe. Ah, suntem atât de norocoşi să ne putem gândi la toamnă. Şi la minunata primăvară, neh? Mariko nu-i răspunse. Slujnica îi trase în picioare şosetele şi se ridică. — Mulţumesc, îi spuse Mariko, făcându-i semn să plece. Deci, Gyoko-san, e ceva ce pot să fac pentru tine? — Kiku-san întreabă dacă aţi dori să vă servească la cină sau să danseze şi să cânte pentru domniile-voastre, diseară? Seniorul Toranaga i-a lăsat instrucţiuni ca să vă distreze dacă doriţi. — Da, mi-a spus, Gyoko-san, asta ar fi foarte frumos, dar poate nu în seara asta. Trebuie să plecăm în zori şi sunt foarte obosită. O să mai fie nopţi, neh? Te rog, spune-i să mă ierte şi oh, da, te rog spune-i că sunt încântată că mă veţi însoţi pe drum. Toranaga îi poruncise lui Mariko să ia cele două femei cu ea. Şi ea îi mulţumise, bucuroasă să le aibă ca însoţitoare oficiale. — Sunteţi prea bună, spuse Gyoko, cu miere în glas. Dar cinstea, este a noastră. Tot la Yedo trebuie să mergem? — Da, desigur, de ce? — Nimic, doamnă Toda, dar în acest caz poate ne-am putea opri în Mishima pentru o zi sau două. Kiku-san ar vrea să-şi ia câteva haine. Nu se simte îmbrăcată destul de potrivit pentru seniorul Toranaga şi am auzit că vara în Yedo este foarte înăbuşitor şi plin de ţânţari. Ar trebui să-i luăm toate lucrurile, oricât de sărace sunt ele. — Da, desigur, veţi avea amândouă timp deajuns. Gyoko nu privi la Blackthorne, deşi amândouă erau foarte conştiente de prezenţa lui. — E tragic ce se întâmplă cu stăpânul nostru, neh? — Karma, replică Mariko cu voce egală. Apoi adăugă cu dulcea răutate a femeii – dar nimic nu s-a schimbat, Gyoko-san. Ai să-ţi primeşti plata în ziua sosirii, în argint, aşa cum spune contractul.

— Oh, îmi pare rău, adăugă bătrâna, prefăcându-se surprinsă. Îmi pare rău, doamnă Toda, dar banii... Ăsta era ultimul lucru la care mă gândeam. Niciodată! Mă îngrijoram doar pentru viitorul stăpânului nostru. — El este stăpânul propriului său viitor, spuse Mariko nepăsătoare, fără să mai creadă. Dar viitorul tău e bun, nu-i aşa? Orice s-ar întâmplă. Eşti bogată acum. Toate grijile tale pământeşti s-au sfârşit. În curând vei fi o putere în Yedo, cu noua clasă a curtezanelor, oricine ar stăpâni Kwanto. În curând vei fi cea mai mare dintre toate mama-san şi, orice s-ar întâmpla, Kiku-san e încă pupila ta şi tinereţea ei e neatinsă, ca şi karma, neh? — Singura mea grijă este pentru seniorul Toranaga, răspunse Gyoko cu gravitate prefăcută, simţind un nod în stomac la gândul celor două mii cinci sute de koku atât de aproape de casa ei de bani. Dacă e vreo cale prin care aş putea să-l ajut, aş face-o. — Cât de generos din partea ta, Gyoko-san. Am să-i spun despre oferta ta. Da o mie de koku lăsaţi din preţ îl va ajuta foarte mult. Accept în numele lui. Gyoko îşi flutură evantaiul, îşi întinse un zâmbet graţios pe faţă şi abia se stăpâni să nu urle la prostia de a fi căzut în cursă ca o novice ameţită de saké. — Oh, nu, doamnă Toda, cum ar putea să ajute banii un stăpân atât de generos? Oh, nu, desigur, banii nu-i sunt de vreun folos, bolborosi ea, încercând să-şi revină. Banii n-ajută, mai bine informaţii, sau un serviciu, sau... — Te rog, iartă-mă, ce informaţii? — Nimic, nimic până acum, spuneam asta ca o figură de stil, îmi pare rău, dar banii... — Ah, iartă-mă, da. Ei bine, am să-i spun despre oferta ta. Şi despre generozitatea ta. În numele lui, îţi mulţumesc. Gyoko se înclină în faţă poruncii voalate de-a o lăsa în pace şi se grăbi înapoi către han. Mariko râse mărunt. — De ce râzi, Mariko-san? Ea îi spuse despre ce era vorba. — Aceste mama-san trebuie să fie în toată lumea la fel: fără altă grijă decât banii lor. O să-i plătească seniorul Toranaga, chiar dacă... Blackthorne se opri. Mariko aşteptă nevinovată. Apoi, sub privirea ei, el continuă: — Părintele Alvito mi-a spus că atunci când seniorul Toranaga ajunge la Osaka s-a terminat cu el. — Oh, da, da, Anjin-san. E mai mult decât adevărat, spuse Mariko cu o linişte pe care nu o simţea. Apoi puse Toranaga şi Osaka în locurile lor şi era din nou liniştită. — Dar Osaka e la multe mile distanţă şi nenumărate ceasuri în viitor şi până atunci, când ceea ce va fi să fie o să fie, Ishido nu ştie, bunul părinte nu ştie nici el şi nici noi şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla cu adevărat, neh? Poate doar bunul Dumnezeu. Dar, el n-o să ne spună, nu-i aşa? Până când aproape că se va întâmpla, neh? — Hai. El râse împreună cu ea. — Eşti atât de înţeleaptă! — Mulţumesc. Am o propunere, Anjin-san: hai să uităm toate celelalte necazuri în timpul călătoriei, toate. — Tu, spuse el în latină, e bine să te văd. — Şi tu. O prudenţă deosebită în faţa celor două femei în timpul călătoriei, e foarte potrivită, neh? — Te rog să ai încredere în mine, doamnă. — Am. Am într-adevăr foarte multă. — Acum suntem aproape singuri, neh? Tu şi cu mine. — Da. Dar asta n-a fost şi n-o să fie niciodată. — Adevărat. Da, ai din nou dreptate. Şi eşti frumoasă.

Un samurai trecu pe poartă şi o salută. Era un om de vârstă mijlocie, începând să încărunţească, cu faţa ciupită de vărsat şi şchiopăta uşor. — Vă rog să mă iertaţi, doamnă Toda, dar o să plecăm în zori, neh? — Da, Yoshinaka-san. Dar n-are importanţă dacă întârziem până la prânz, dacă doreşti. Avem destul timp. — Da, cum doriţi. Să plecăm la prânz. Bună seara, Anjin-san. Vă rog, îngăduiţi-mi să mă prezint. Sunt Akira Yoshinaka, căpitanul escortei voastre. — Bună seara, căpitane. Yoshinaka se întoarse către Mariko. — Eu răspund de dumneavoastră şi de el, doamnă, aşa că spuneţi-i că am poruncit ca doi oameni să doarmă în camera lui în fiecare noapte, ea gardă personală. Şi apoi vor fi zece sentinele de gardă în fiecare noapte. Vor fi peste tot în jur. Am o sută de oameni cu totul. — Foarte bine, căpitane. Dar, îmi pare rău, ar fi mai bine să nu pui pe nimeni în camera lui Anjin-san. E un obicei foarte înrădăcinat la ei să doarmă singuri, sau singuri cu o doamnă. Slujnica mea va fi probabil cu el, aşa c-o să fie apărat. Te rog, ţine străjile în apropiere, dar nu prea aproape, ca să nu fie stânjenit. Yoshinaka se scărpină în creştet şi se încruntă. — Foarte bine, doamnă. Aşa am să fac, deşi cum am zis, era mai bine. Atunci, îmi pare rău, vă rog rugaţi-l să nu iasă în niciuna din plimbările lui de noapte. Până când ajungem la Yedo răspund de el şi când răspund de persoane foarte importante, sunt foarte nervos. Se înclină ţeapăn şi se depărtă. — Căpitanul te roagă să nu mai ieşi singur noaptea, în timpul călătoriei. Dacă te trezeşti, ia întotdeauna un samurai cu dumneata, Anjin-san. Spune că asta l-ar ajuta tare mult. — Bine, da, am să fac aşa. Blackthorne îl privea depărtându-se. — Ce a mai spus? Am înţeles ceva despre dormit. N-am putut să înţeleg prea... se opri. Kiku ieşea din han. Purta un halat de baie şi un ştergar înfăşurat artistic în jurul părului. Trecea agale, desculţă, către casa de baie cu izvoare calde. Se înclină pe jumătate către ei şi le făcu semn veselă. Îi răspunseră la salut. Blackthorne îi admiră picioarele lungi şi unduirea mersului până când dispăru. Simţea ochii lui Mariko cercetători şi-şi întoarse spatele către ea. — Nu, spuse el, cu voce egală şi clătină din cap. Ea râse. — Credeam că o să fie greu. Că ar fi stânjenitor pentru dumneata s-o ai doar ca o însoţitoare de drum, după ce ai împărţit perna cu ea atât de deosebit. — Stânjenitor? Nu, dimpotrivă, foarte plăcut. Am amintiri foarte plăcute. Mă bucur că aparţine seniorului Toranaga, acum. Asta face totul mai simplu pentru ea şi pentru el. Şi pentru toată lumea. Era cât pe-aci să adauge:"pentru toţi, afară de Omi", dar se răzgândi. — În definitiv, pentru mine ea a fost doar un dar minunat, foarte deosebit, nimic mai mult, neh? A fost un dar. — Da. Ar fi vrut s-o atingă, dar n-o făcu. În loc de asta se întoarse şi privi în sus către trecătoare, nesigur de ceea ce citise în adâncul ochilor ei. Noaptea ascunsese trecătoarea. Şi norii. Apa picura plăcut de pe acoperiş. — Ce-a mai spus căpitanul? — Nimic important, Anjin-san.

CAPITOLUL 45

Drumul către Mishima le luă nouă zile şi în fiecare noapte, pentru o bună parte din ea, fură împreună, în taină. Fără să ştie, Yoshinaka le venise în ajutor. În fiecare han alegea, firesc, camerele alăturate pentru toţi. — Sper că nu vă împotriviţi, doamnă, dar asta va face paza mult mai uşoară, spunea el întotdeauna, iar Mariko încuviinţa şi lua camera din mijloc, Kiku şi Gyoko-san se instalau într-o parte, Blackthorne în cealaltă. Apoi, în întunericul nopţii, ea îşi părăsea slujnica, Chimmoko, şi se ducea la el. Gu camerele lipite una de cealaltă, cu sporovăiala obişnuită din han, cu sunetele nopţii şi cântecele şi zgomotele chefurilor celorlalţi călători, cu forfota nelipsitelor slujnice dornice să placă, atentele străji de afară nu auzeau nimic. Doar Chimmoko mai împărtăşea taina. Mariko înţelegea că, în cele din urmă, Gyoko, Kiku şi toate femeile din grupul lor puteau afla. Dar asta n-o îngrijora. Ea era samurai şi ele nu. Cuvântul ei avea greutate faţă de al lor, doar dacă nu era prinsă asupra faptului şi nici un samurai, nici chiar Yoshinaka, n-ar fi îndrăznit în mod obişnuit să deschidă uşa de la camera ei, noaptea, nechemat. Cât despre ceilalţi, toţi ştiau că Blackthorne împărţea patul cu Chimmoko, sau cu una dintre slujnicele de la han. Nu era treaba nimănui decât a lui. Aşa că doar o femeie ar fi putut s-o trădeze şi dacă s-ar fi întâmplat o asemenea dezgustătoare faptă, trădătoarea şi toate femeile din grup ar fi murit de o moarte mult mai urâtă şi mai chinuitoare decât a ei. Apoi, de asemenea, dacă ar fi vrut, înainte de a ajunge la Mishima sau la Yedo, putea să le dea morţii după bunul plac pe toate cele care ştiau ceva, pentru cea mai neînsemnată nesupunere, adevărată sau închipuită. Mariko era sigură că Toranaga n-ar fi avut nimic împotrivă. Cu siguranţă s-ar fi bucurat de moartea lui Gyoko, iar în adâncul inimii Mariko era sigură că nu s-ar fi împotrivit nici chiar celei a lui Kiku. Două mii cinci sute de koku puteau cumpăra multe curtezane de prim rang. Aşa că se simţea în siguranţă dinspre partea femeilor. Nu însă şi dinspre partea lui Blackthorne, oricât de mult îl iubea ea acum. Nu era japonez, nu fusese educat de la naştere să-şi ridice acele ziduri interioare, de nepătruns, în spatele cărora chipul, gesturile sau mândria l-ar fi trădat. Nu se temea pentru ea – doar pentru el. — În sfirşit, ştiu ce înseamnă dragostea, murmurase ea în prima noapte. Şi pentru că nu se mai împotrivea dulcei contopiri ci se deschisese pe deplin irezistibilului, groaza pentru siguranţa lui o măcina. — Te iubesc, aşa că-mi este teamă pentru tine, şoptise ea, îmbrăţişându-l, vorbind în latină, limba îndrăgostiţilor. — Te iubesc, oh, cât te iubesc! — Te-am distrus, dragostea mea, încă de la început. Suntem osândiţi acum. Te-am distrus, ăsta-i adevărul. — Nu, Mariko, cumva se va întâmpla ceva care va face totul să fie bine. — N-ar fi trebuit să încep niciodată. Greşeala e a mea. — Nu-ţi face griji, te implor. Karma e karma. În cele din urmă ea se prefăcu convinsă şi se topi în braţele lui. Dar era sigură că va fi propriul său călău. Pentru ea nu se temea. Nopţile erau o adevărată bucurie. Pline de tandreţe şi fiecare mai minunată decât cealaltă. Zilele erau uşoare pentru ea, grele pentru el. Era întotdeauna atent, hotărât, de dragul ei, să nu facă nici o greşeală. — Nu vor fi greşeli, spuse ea, în timp ce călăreau împreună, îndeajuns de departe de ceilalţi, cu un aer de deplină încredere pe chip după greşeala ei din prima noapte. Eşti puternic. Eşti samurai şi nu vor fi greşeli. — Şi când vom ajunge la Yedo? — Lasă Yedo să se îngrijească de Yedo. Te iubesc. — Da, şi eu te iubesc. — Atunci, de ce eşti trist? — Nu trist, doamnă, numai că tăcerea e dureroasă. Aş vrea să-mi strig

iubirea din vârful munţilor. Se bucurau de singurătatea lor şi de siguranţa că erau feriţi de ochi iscoditori. — Ce-o să se întâmple cu ei, Gyoko-san? întrebase Kiku încetişor, în palachinul lor, în prima zi a călătoriei. — Nenorocire, Kiku-san. Nu e nici o speranţă pentru viitorul lor. El o ascunde bine, dar ea...! Dragostea ei strigă prin ochi. Priveşte-o! Ca o fetişcană! Oh, cât de proastă este! — Dar, oh, cât e de frumos, neh? Cât de norocoasă să se împlinească astfel, neh? — Da. Dar chiar şi aşa, n-aş dori moartea lor nimănui. — Ce-o să facă Yoshinaka când o să descopere? întrebase Kiku. — Poate că n-o să-şi dea seama. Mă rog să nu-şi dea. Bărbaţii sunt atât de proşti şi de nătărăi. Nu pot să vadă nici cele mai simple lucruri în ceea ce priveşte femeile, mulţumită lui Buddha, binecuvântat fie-i numele! Să ne rugăm să nu fie descoperiţi înainte de a ne vedea noi de treburile noastre în Yedo. Să ne rugăm să nu fim găsite vinovate. Oh, foarte, da! Şi după-amiaza asta, când ne vom opri, hai să căutăm cel mai apropiat altar şi-am să aprind zece beţişoare aromate, ca ofrandă. Pe toţi zeii! Am să dăruise unui templu al tuturor zeilor trei koku pe an, pentru zece ani, dacă scăpăm de aici şi dacă-mi primesc banii. — Dar sunt atât de frumoşi împreună, neh? N-am văzut niciodată o femeie înflorind astfel. — Da, dar se va usca ca o camelie frântă când va fi acuzată în faţa lui Buntaro-san. Karma lor e karma lor şi nu putem face nimic pentru ei, sau pentru seniorul Toranaga, sau chiar Omi-san. Nu plânge, copilă. — Sărmanul Omi-san. Omi îi depăşise în cea de-a treia zi. Stătuse la hanul lor şi după masa de seară vorbise între patru ochi cu Kiku, cerându-i oficial să i se alăture pentru veşnicie. — Din tot sufletul, Omi-san, din tot sufletul, îi răspunsese ea deîndată, îngăduindu-şi să plângă, pentru că îl plăcea foarte mult. Dar datoria mea este către seniorul Toranaga, care mă onorează şi către Gyoko-san, care m-a crescut şi nu-mi îngăduie. — Dar seniorul Toranaga şi-a pierdut drepturile asupra ta. S-a predat. E terminat. — Dar contractul lui nu este terminat Omi-san, oricât de mult aş dori. Contractul e legal şi mă leagă. Te rog, iartă-mă. Trebuie să refuz... — Nu-mi răspunde acum, Kiku-san. Mai gândeşte-te, te rog. Dă-mi mâine răspunsul, spusese şi o lăsase. Dar răspunsul ei, plin de lacrimi, fusese acelaşi. — Nu pot să fiu atât de egoistă, Omi-san. Te rog, iartă-mă. Datoria mea faţă de seniorul Toranaga şi către Gyoko-san... Nu pot, oricât aş dori-o. Te rog, iartă-mă. El ridicase tonul. Alte lacrimi curseseră. Îşi juraseră dragoste eternă, apoi ea îl făcuse să plece cu o promisiune. — Dacă acest contract se desface, sau seniorul Toranaga moare şi eu sunt liberă, atunci am să fac orice doreşti, am să mă supun ţie, oricare ţi-ar fi porunca. Şi atunci el părăsise hanul şi călărise înainte către Mishima, plin de presimţiri negre. Iar ea îşi uscase lacrimile şi-şi refăcuse fardul. Gyoko o lăudase. — Eşti atât de înţeleaptă, copilă. Oh, cât aş vrea ca doamna Toda să aibă pe jumătate înţelepciunea ta. Yoshinaka îi conduse, fără să se grăbească, din han în han, de-a lungul râului Kano, care şerpuia către nord, către mare, fără să-i pese de timpul pierdut cu întârzierile ce păreau că se nasc ca din întâmplare. Toranaga îi spusese între patru ochi că nu era nevoie să se grăbească şi că era îndeajuns să sosească cu toţii la Mishima, teferi, până la prima lună

nouă. — Prefer să ajungeţi mai târziu decât mai devreme, Yoshmaka-san. Înţelegi? — Da, Alteţă, răspunsese el. Acum îşi binecuvânta kami-ul păzitor pentru acest răgaz. La Mishima, cu seniorul Hiro-matsu – ori la Yedo cu seniorul Toranaga – trebuia să-şi facă raportul obligatoriu, verbal sau în scris. Atunci va trebui să se hotărască dacă să spună ceea ce credea, nu şi ceea ce avusese atât de multă grijă să nu vadă. Ehei, îşi spuse înspăimântat, desigur că mă înşel. Doamna Toda? Ea, cu orice alt bărbat şi mai ales cu barbarul! Nu-i de datoria ta să vezi? se întrebă. Să găseşti dovezi? Să-i prinzi după o uşă închisă, în acelaşi pat? Ai să fii socotit complice dacă n-o faci, neh? Ar fi atât de uşor, chiar dacă sunt atât de atenţi. Da, dar numai un nerod ar face asemenea acuzaţie, gândi. Nu-i mai bine să faci pe prostul şi să te rogi ca nimeni să nu-i trădeze pe ei, şi deci şi pe tine? Viaţa ei s-a sfârşit. Suntem cu toţii osândiţi, aşa că ce mai contează? Uite-te în altă parte, lasă-i cu karma lor. Ce importanţă mai are? Dar, în adâncul sufletului, samuraiul ştia că are multă importanţă. *** — Ah, bună dimineaţa, Mariko-san. Ce zi frumoasă, spuse părintele Alvito, îndreptându-se către ei. Se aflau în afara hanului, gata să pornească la drum. Făcu semnul crucii asupra ei. — Domnul să te binecuvânteze şi să te aibă în pază pentru totdeauna. — Mulţumesc, părinte. — Bună dimineaţa, pilotule. Cum te simţi astăzi? — Bine, mulţumesc. Grupul lor şi al iezuiţilor se întâlnise deseori în timpul călătoriei, câteodată depăşindu-se. Uneori stăteau la acelaşi han, alteori călătoreau împreună. — N-ai vrea să călăresc alături de tine, pilotule? Aş fi bucuros să continuăm lecţiile de japoneză, dacă ai chef. — Mulţumesc, da, mi-ar place. În prima zi, Alvito se oferise să-l înveţe pe Blackthorne limba japoneză. — În schimbul a ce? întrebase prevăzător Blackthorne. — În schimbul a nimic. Ar ajuta să-mi treacă timpul mai uşor şi ca să-ţi spun adevărul, în clipa asta sunt nemulţumit de viaţă şi mă simt bătrân. Şi poate şi ca un fel de scuză pentru cuvintele mele aspre. — N-aştept nici un fel se scuză de la tine. Tu ai drumul tău, eu pe al meu. Nu ne putem întâlni. — Poate, dar în timpul călătoriei am putea schimba unele cunoştinţe, neh? Suntem nişte călători pe acelaşi drum. Mi-ar place să te ajut. — De ce? — Cunoştinţele aparţin Domnului, nu omului. Mi-ar place să te ajut ca un fel de dar, fără nimic în schimb. — Mulţumesc, dar n-am încredere. — Atunci, dacă insişti, spune-mi despre lumea ta: ce-ai văzut şi pe unde-ai fost. Orice vrei, dar numai ceea ce vrei. Adevărul adevărat. Crede-mă, mă fascinează şi ar fi un schimb cinstit. Am venit în Japonia când aveam treisprezece sau paisprezece ani şi n-am văzut nimic din lume. Am putea chiar să ajungem la un fel de armistiţiu, pe timpul călătoriei, dacă doreşti. — Da' fără religie sau politică şi fără doctrine papistaşe. — Sunt ceea ce sunt, pilotule, dar am să încerc. Aşa că începură să schimbe informaţii cu prudenţă. Lui Blackthorne i se părea un schimb necinstit. Erudiţia lui Alvito era uriaşă. Era un dascăl neîntrecut, pe când Blackthorne gândea că istorisea lucruri pe care orice

pilot le ştia. — Dar asta nu este adevărat, spusese Alvito, eşti un pilot unic. Ai făcut lucruri de necrezut. Unul din cei câţiva de pe pământ, neh? Cu timpul, armistiţiul chiar se stabilise între ei şi asta o bucurase pe Mariko. — Asta e prietenie, Anjin-san, sau începutul ei, spusese ea. — Nu, nu prietenie, n-am încredere în el, ca şi până acum. Şi nici el în mine. Suntem duşmani pe vecie. N-am uitat nimic şi nici el. E doar un repaos trecător, poate cu un scop foarte special pe care n-o să-l mărturisească niciodată dacă l-aş întreba. Îl înţeleg şi nu e nici un rău în asta, atâta vreme cât mă păzesc. În timp ce el îşi petrecea timpul cu Alvito, ea călărea la pas cu Kiku şi Gyoko şi vorbeau despre împărţitul pernei şi despre felurile de a place bărbaţilor şi despre Lumea Sălciilor. În schimb, ea le spuse despre lumea ei, împărtăşindu-le toate amintirile întâmplărilor la care fusese martoră, sau în care participase, sau despre care aflase. Despre dictatorul Goroda, despre Taikō şi chiar despre seniorul Toranaga, întâmplări cumpănit alese, despre faptele celor mari, întâmplări despre care un om de rând n-ar fi aflat niciodată. La câteva mile sud de Mishima râul se îndrepta către vest, ca să se reverse alene către coastă şi marele port Numazu, iar ei părăsiră ţinutul acela brăzdat de defileuri şi porniră peste câmpia întinsă, aşternută cu ogoare de orez, de-a lungul largului drum aglomerat ce se îndrepta către nord. Erau multe râuri cu afluenţii lor de trecut. Unele se treceau prin vad, altele erau adânci şi foarte late şi trebuiau trecute cu bacul. Foarte puţine erau traversate de poduri. De obicei, treceau pe umerii hamalilor care se adunau în număr mare în preajma vadurilor anume pentru aceasta şi care vociferau şi se tocmeau pentru slujbă. Era cea de-a şaptea zi de la plecarea din Yokosé. Drumul se despărţea şi aici părintele Alvito spuse că trebuia să-i părăsească. Va porni pe drumul dinspre vest, urmând să ajungă la corabia sa cam peste o zi, dar îi va ajunge din urmă şi li se va alătura din nou pe drumul de la Mishima la Yedo, dacă era îngăduit. Desigur, sunteţi amândoi bineveniţi, dacă vreţi să mă însoţiţi. — Îţi mulţumesc, dar, îmi pare rău, sunt lucruri pe care trebuie să le fac în Mishima. — Anjin-san, dacă doamna Mariko va fi atât de prinsă, ai fi binevenit singur. Bucătarul nostru este foarte priceput, iar vinul e bun. Şi jur în faţa lui Dumnezeu, ai să fii în siguranţă şi liber să vii sau să pleci, după dorinţă. Rodrigues e la bord. Mariko băgă de seamă că Blackthorne ar fi vrut s-o părăsească. Cum poate oare? se întrebă cu adâncă tristeţe. Cum poate să mă părăsească acum, când timpul este atât de scurt? — Te rog, du-te Anjin-san, spuse. Ar fi frumos pentru dumneata. Şi plăcut să-l întâlneşti pe Rodrigues, neh? Dar Blackthorne nu plecă, oricât ar fi vrut. N-avea încredere în preot. Nici pentru Rodrigues nu şi-ar fi băgat capul în laţ. Îi mulţumi lui Alvito şi îl priviră îndepărtându-se. — Hai să ne oprim acum, Anjin-san, spuse Mariko, deşi era doar amiaza. Nu e nici o grabă, neh? — Excelent. Da, mi-ar place. — Părintele e un om de treabă, dar mă bucur că a plecat. — Şi eu. Dar nu e un om de treabă, e popă. Ea fu surprinsă de îndârjirea din glasul lui. — Oh, îmi pare rău, Anjin-san. Te rog, iartă-mă pentru că... — N-are importanţă, Mariko-san. Ţi-am spus. Nimic nu s-a uitat şi el întotdeauna o să-mi vrea răul. Blackthorne porni să-l caute pe căpitanul Yoshinaka. Tulburată, ea privi către răscruce.

Caii celor din suita părintelui Alvito treceau fără grabă printre ceilalţi călători. Unii se înclinau către micul cortegiu, alţii îngenuncheau umili, alţii erau curioşi, iar alţii încruntaţi, dar toţi se dădeau politicoşi la o parte din drum. Nu şi samuraii, chiar şi cel mai neînsemnat. Când părintele Alvito întâlnea un samurai, se trăgea spre dreapta sau spre stânga, iar însoţitorii îl urmau. Era bucuros că o părăseşte pe Mariko şi pe Blackthorne, bucuros de schimbare. Avea misive grabnice de trimis Părintelui Inspector, pe care nu fusese în stare să le trimită din pricină că porumbeii fuseseră ucişi la Yokosé. Erau atâtea probleme de rezolvat:Toranaga, Uo pescarul, Mariko şi piratul. Şi Josef, care continua să-i urmărească paşii. — Ce caută aici, căpitane Yoshinaka? explodase în prima zi, când îl băgase de seamă pe Josef între gărzi, purtând un chimonou militar şi, stânjenit, săbii. — Seniorul Toranaga mi-a poruncit să-l duc la Mishima, Tsukku-san. Acolo trebuie să-l predau seniorului Hiro-matsu. Oh, îmi pare rău, vederea lui vă ofensează? — Nu, nu, spusese el, neconvingător. — Ah, vă uitaţi la săbiile lui? Nu trebuie să vă îngrijoraţi, sunt doar mânerele, nu au lame. Este porunca seniorului Toranaga. Se pare că omul a intrat în ordinul domniilor-voastre atât de tânăr că nu este limpede dacă ar trebui să aibă săbii adevărate sau nu, oricât ar fi el îndreptăţit să le poarte, sau oricât de mult le-ar dori. Se pare că s-a alăturat Ordinului de copil, Tsukku-san. Chiar şi aşa, desigur, nu putem să lăsăm un samurai fără săbii, neh? Uraga-noh-Tadamasa e desigur samurai, deşi a fost preot barbar mai bine de douăzeci de ani. Stăpânul nostru a hotărât acest înţelept compromis. — Ce-o să i se întâmple? — Trebuie să i-l predau seniorului Hiro-matsu. Poate c-o să fie trimis înapoi unchiului său, pentru a fi judecat; poate o să rămână cu noi. Eu doar ascult poruncile, Tsukku-san. Părintele Alvito se îndreptase spre Josef cu gând să-i vorbească, dar Yoshinaka îl oprise politicos. — Îmi pare rău, dar stăpânul meu a poruncit, de asemenea, să fie ţinut singur, departe de oricine. În mod deosebit de creştini. Până când seniorul Harima ia o hotărâre, a spus stăpânul meu. Uraga-san este vasalul seniorului Harima, neh? Seniorul Harima e creştin de asemenea şi el, neh? Seniorul Toranaga spune că un daimyo creştin trebuie să se ocupe de un creştin renegat. În definitiv, seniorul Harima e unchiul lui şi şeful casei şi el a poruncit să îi fie dat în grijă atunci. Deşi nu era îngăduit, Alvito încercase din nou în noaptea aceea să vorbească cu Josef între patru ochi, să-l roage să se răzgândească şi să îngenuncheze penitent în faţa Părintelui Inspector, dar tânărul îi întorsese spatele, îndepărtându-se rece, fără să-l asculte şi după asta Josef fusese întotdeauna trimis departe către capul coloanei. Cumva, Sfântă Fecioară, trebuie să-l aducem înapoi la mila Domnului, gândi Alvito, neliniştit. Ce pot să fac? Poate că Părintele Inspector va şti să se descurce cu Josef. Da, şi va şti ce-i de făcut după ce Toranaga s-a hotărât atât de neaşteptat să se supună, lucru pe care îl socotise fără putinţă de înfăptuit, la întâlnirea lor tainică. — Nu, asta este cu totul împotriva firii lui Toranaga, spusese Dell'Aqua. Va porni războiul când se vor opri ploile, poate chiar înainte dacă poate să-l convingă pe Zataki să reuunţe şi să-l trădeze pe Ishido. Previziunea mea e că o să aştepte atât de mult cât va putea şi va încerca să-l forţeze pe Ishido să facă prima mişcare. E jocul lui obişnuit. Orice s-ar întâmpla, atâta timp cât Kyama şi Onoshi îl sprijină pe Ishido şi Osaka, Kwanto va fi învins şi Toranaga distrus. — Şi Kyama şi Onoshi? Îşi vor ţine duşmănia îngropată pentru binele comun?

— Da. Sunt pe deplin convinşi că o victorie a lui Toranaga va fi condamnarea la moarte a Sfintei Biserici. Acum, că Harima a trecut de partea lui Ishido, mi-e teamă că Toranaga e un vis pierdut. Din nou război civil, gândi Alvito. Frate contra frate, tată contra fiu, sat contra sat. Anjiro, gata să se răscoale, înarmat cu muschete furate, aşa cum îi şoptise Uo, pescarul şi celelalte ştiri înspăimântătoare. Un regiment de muschete aproape gata! O unitate de cavalerie modernă, de model european, mai mare de două mii de muschete, adaptată războiului japonez. Oh, Sfântă Fecioară, apără-i pe credincioşi şi blesteamă-i pe eretici. Ce păcat că Blackthorne este atât de sucit. Ar putea fi un aliat atât de preţios! Nu m-am gândit niciodată aşa, dar e adevărat. E nebănuit de ager la minte în tot ceea ce priveşte marea şi lumea, curajos şi inteligent, cinstit chiar în erezia lui, drept şi lipsit de ascunzişuri. Nu trebuie niciodată să i se spună ceva de două ori, memoria lui este uluitoare. M-a învăţat atât de multe despre lume şi despre el. E asta oare o greşeală? se întrebă Alvito; trist, întorcându-se să-i facă semn lui Mariko, pentru ultima dată. E greşit să înveţi despre duşmanul tău şi în schimb să-l înveţi tu pe el ceva? Nu. E o greşeală să te faci că nu vezi un păcat de moarte? La trei zile de Yokosé fratele Michael făcuse o observaţie care îl zguduise. — Crezi că sunt amanţi? — Ce e Dumnezeu altceva decât dragoste? Nu este acesta cuvântul lui Iisus? îi răspunsese Michael. Eu doar am spus că le-am văzut privirile împletindu-se şi că era atât de minunat de privit. Despre trupurile lor nu ştiu, părinte. Şi într-adevăr, nu-mi pasă. Sufletele lor se atingeau şi mi se pare că-l înţeleg mai bine pe Dumnezeu din cauza asta. — Trebuie să te înşeli în privinţa lor. Ea n-ar face niciodată una ca asta. E împotriva întregii ei culturi, împotriva legilor lor şi împotriva lui Dumnezeu. Ea e o creştină adevărată. Ştie că adulterul este un păcat îngrozitor. — Da, asta este ceea ce spunem noi, dar căsătoria ei este shinto şi nu întărită în faţa bunului Dumnezeu, aşa că este ăsta adulter? — Pui cumva la îndoială şi Cuvântul? Te-a atins cumva şi pe tine erezia lui Josef? — Nu, părinte, te rog să mă ierţi. Niciodată Cuvântul, doar ce a făcut omul din el. De atunci înainte îi privise mult mai atent. Era limpede că bărbatul şi femeia se plăceau unul pe celălalt foarte mult. De ce n-ar fi fost aşa? Nu e nimic rău în asta. Întruna împreună, fiecare învăţând de la celălalt, femeii i se poruncise să dea la o parte religia, bărbatul neavând nici una, sau doar o urmă a ereziei lutherane, aşa cum Dell'Aqua spunea că era cu toţi englezii. Amândoi puternici, plini de viaţă, oricât de nepotriviţi unul faţă de celălalt. În timpul spovedaniei ea nu mărturisise nimic. El nu o forţase. Ochii ei nu spuseseră nimic şi spuneau totul. Dar nu exista ceva cu adevărat real, pe care să te sprijini. Se putea auzi explicându-i lui Dell'Aqua: "Michael trebuie să fi greşit, Eminenţă." "Dar este ea vinovată de adulter? Este vreo dovadă?" "Din fericire, nici una." Alvito trase de frâie şi se răsuci în şa ca să poată privi înapoi. O văzu stând pe o mică ridicătură, pilotul vorbindu-i lui Yoshinaka, bătrâna codoaşă şi târfa ei vopsită întinse în palanchinul lor. Era răscolit de zelul fanatic ce se ridica în sinea lui. Pentru prima dată îndrăzni să întrebe "Ai preacurvit cu pilotul, Mariko-san? Ţi-a osândit ereticul sufletul pe vecie? Tu, care ai fost aleasă să fii în viaţă călugăriţă şi probabil prima noastră stareţă dintre băştinaşi, trăieşti în păcatul murdar, nemărturisită, pângărită, ascunzând sacrilegiul de confesorul tău şi prin asta şi tu murdărită în faţa lui Dumnezeu?" O văzu făcându-i semn cu mâna. De data asta se făcu că n-o vede şi-i întoarse spatele, înfigându-şi pintenii în coastele calului şi porni grăbit

înainte. *** În noaptea aceea somnul lor a fost tulburat. — Ce s-a întâmplat, dragoste? — Nimic, Mariko-san, dormi. Dar ea nu putea să doarmă şi nici el. Cu mult înainte de a trebui să o facă, ea se strecură din camera lui, iar el se ridică şi se duse în curte, cercetând dicţionarul la lumina lumânării până în zori. Când soarele răsări şi ziua se încălzi, grijile nopţii dispărură şi-şi continuară, în pace, drumul. În curând, ajunseră la marele drum Tokaido şi călătorii deveniră mult mai numeroşi. Cei mai mulţi, mergeau ca de obicei, pe jos, cu tot avutul în spate. Se vedeau câţiva cai de povară şi nici o trăsură. — Oh, trăsură, asta e ceva cu roţi, neh? Nu-s de vreun folos în Japonia, Anjin-san. Drumurile noastre sunt prea abrupte şi întotdeauna întretăiate de râuri şi pâraie. Roţile ar strica de altfel şi faţa drumurilor, aşa că nu sunt îngăduite altcuiva decât Împăratului, iar el călătoreşte doar câţiva ri, cu ocazia ceremoniilor, în Kyoto, pe un drum special. N-avem nevoie de roţi. Cum poţi să treci vehicule peste un râu sau un torent? Iar aici sunt prea multe, mult prea multe ca să faci poduri. Sunt poate şaizeci de torente de trecut de aici până la Yedo, Anjin-san. Câte ore au trecut, deja? Zeci, neh? Nu, toţi mergem pe jos sau călărim. Desigur, caii sau palanchinele, în special, sunt îngăduite doar persoanelor importante, daimyo, sau samurai. Şi nici chiar tuturor samurailor. — Cum? Nici chiar dacă îţi dă mâna nu poţi să-l închiriezi? — Nu – dacă n-ai rangul potrivit, Anjin-san. Asta-i foarte înţelept, nu crezi? Doctorii şi cei foarte bătrâni pot călători cu calul sau în palanchin, sau cei foarte bolnavi, dacă primesc învoirea scrisă de la stăpânul lor de drept. Palanchinele sau caii n-ar fi potriviţi pentru ţărani sau oamenii de rând, Anjin-san. Ar putea să-i înveţe la lenevie, neh? E mult mai sănătos pentru ei să meargă pe jos. — Şi-i ţine la locul lor, neh? — O, da. Totul duce la pace, ordine şi wa. Doar negustorii au bani de aruncat şi ce sunt ei altceva decât paraziţi care nu produc nimic, nu cultivă nimic, nu fac altceva decât se hrănesc din munca altora? Fără îndoială ei trebuie neapărat să meargă pe jos, neh? În asta noi suntem foarte înţelepţi. — N-am văzut niciodată atât de multă lume pornită la drum, spuse Blackthorne. — Oh, asta-i nimic. Aşteaptă până o să ajungem mai aproape de Yedo. Nouă ne place să călătorim, Anjin-san, dar rareori singuri. Ne place să călătorim în grupuri. Dar mulţimea nu le stânjenea înaintarea. Semnul lui Toranaga pe care stindardele lor îl purtau, rangul lui Toda Mariko, eficienţa brutală a lui Akira Yoshinaka şi alergătorii pe care el îi trimitea înainte să anunţe cine venea, le asigurau cele mai bune camere, la cel mai bun han şi trecere nestânjenită. Toţi ceilalţi călători şi samurai se dădeau iute într-o parte şi se înclinau adânc, aşteptând până treceau. — Trebuie toţi să se oprească şi să îngenuncheze aşa, în faţa oricui? — Oh, nu, Anjin-san. Numai pentru daimyo şi persoane importante şi către cei mai mulţi samurai. Da. Asta ar fi un gest foarte înţelept pentru oamenii de rând. E politicos s-o faci, Anjin-san, şi necesar, neh? Dacă oamenii de rând nu i-ar respecta pe samurai şi nu s-ar respecta ei înşişi, cum ar putea să fie respectată legea şi cârmuită ţara? Apoi e la fel pentru toată lumea. Noi ne-am oprit şi ne-am înclinat şi-am îngăduit curierului imperial să treacă, nu-i aşa? Toţi trebuie să fie politicoşi, neh? Daimyo mai mărunţi trebuie să descalece şi să se încline în faţa celor mai importanţi. Ritualul ne conduce vieţile, dar ţara e supusă. — Să zicem că doi daimyo sunt egali şi se întâlnesc.

— Atunci amândoi vor descăleca şi se vor înclina la fel şi-şi vor vedea de drum. — Să zicem că seniorul Toranaga şi generalul Ishido s-ar întâlni. Mariko trecu la latină. — Cine sunt ei, Anjin-san? Numele astea nu le ştiu, nu astăzi şi nu între tine şi mine. — Tu ai dreptate, te rog să mă ierţi. — Ascultă, dragostea mea, hai să promitem că dacă Fecioara ne va zâmbi şi noi vom scăpa din Mishima, doar la Yedo, la primul pod, numai când va fi neapărată nevoie, vom părăsi lumea noastră anume. Te rog, da? — Ce primejdie deosebită e în Mishima? — Acolo căpitanul nostru trebuie să prezinte un raport seniorului Hiro-matsu. Acolo trebuie să-l văd şi eu. Este un om înţelept şi foarte atent. Ar fi uşor pentru noi să fim trădaţi. — Am fost foarte prevăzători. Hai să-l rugăm pe Dumnezeu ca temerile tale să fie fără rost. — Nu mi-e teamă pentru mine, doar pentru tine. — Iar mie, pentru tine. — Atunci promitem unul celuilalt să stăm numai în lumea noastră? — Da. — Hai să ne prefacem că e lumea adevărată – numai a noastră. *** — Iată Mishima, Anjin-san. Mariko arătă peste ultimul torent. Întinsul oraş-cetate, care găzduia aproape şaizeci de mii de oameni, era în mare parte ascuns de ceaţa dimineţii. Doar câteva acoperişuri de case şi castelul de piatră puteau fi zărite. În spate erau munţii, care coborau până la marea dinspre apus. Departe, către nord-vest, era gloriosul munte Fuji. La nord şi la răsărit, piscurile munţilor zgâriau cerul. — Şi acum? — Acum Yoshinaka a fost rugat să găsească cel mai plăcut han pe o distanţă de zece ri. Vom sta acolo două zile. O să îmi ia cel puţin atât să-mi termin treburile. Gyoko şi Kiku-san or să ne părăsească în timpul ăsta. — Apoi? — Apoi plecăm mai departe. Ce spune simţul tău în privinţa vremii de la Mishima? — Că e prietenoasă şi sigură, răspunse el. După Mishima, ce mai urmează? Îi arătă către nord-est, nehotărâtă. — Apoi pornim într-acolo. E o trecătoare care se răsuceşte printre munţi către Hakone. Este cea mai istovitoare parte a întregului drum Tokaido. După asta drumul coboară către oraşul Odawara, care este mai mare decât oraşul Mishima, Anjin-san. E pe coastă. De acolo până la Yedo mai avem puţin timp. — Cât de puţin? — Nu îndeajuns. — Greşeşti, dragostea mea, îmi pare rău, spuse el. Avem tot timpul din lume.

CAPITOLUL 46 Generalul Toda Hiro-matsu primi mesajul personal pe care i-l întinse Mariko. Rupse sigiile lui Toranaga. Cele scrise acolo istoriseau pe scurt ceea ce se întâmplase la Yokosé, îi confirma hotărârea lui Toranaga de a se supune, îi poruncea să ţină hotarele şi trecătorile către Kwanto împotriva

oricui ar fi încercat să pătrundă, până la sosirea lui, dar să lase să treacă orice mesager de la Ishido sau din est, şi dădea instrucţiuni în privinţa creştinului renegat şi a lui Anjin-san. Bătrânul soldat citi mesajul a doua oară, nemulţumit. — Acum, spune-mi tot ce ai văzut la Yokosé, sau ai auzit, şi care are legătură cu seniorul Toranaga. Mariko se supuse. — Acum, spune-mi ce crezi că s-a-ntâmplat. Din nou ea se supuse. — Ce s-a întâmplat la cha-no-yu între tine şi fiul meu? Îi spuse totul aşa cum se întâmplase. — Fiul meu a spus că stăpânul nostru o să fie înfrânt, înainte de cea de-a doua întâlnire cu seniorul Zataki? — Da, Alteţă. — Eşti sigură? — Oh, da, Alteţă. Urmă o lungă tăcere în camera aflată sus, în donjonul castelului ce domina oraşul. Hiro-matsu se ridică în picioare şi merse la ambrazura pentru arcaşi tăiată în peretele gros din piatră, cu spatele şi încheieturile înjunghiindu-l, cu sabia în mână. — Nu înţeleg. — Alteţă? — Nici pe fiul meu, nici pe stăpânul nostru. Suntem în stare să risipim orice armată poate să strângă Ishido. Cât despre hotărârea de a se supune... Ea se jucă cu evantaiul, privind cerul de seară, plin de stele şi încântător. Hiro-matsu o cerceta atent. — Arăţi foarte bine, Mariko-san. Mai tânără ca niciodată. Care-i taina ta? — N-am nici una, Alteţă, răspunse ea cu gâtul dintr-odată uscat. Aşteptă ca lumea ei să se sfărâme în bucăţele, dar clipa trecu şi bătrânul îşi întoarse ochii pătrunzători înapoi la oraşul de dedesubt. — Acum, spune-mi ce s-a-ntâmplat de cind ai părăsit Osaka. Tot ce-ai văzut sau ai auzit sau la care ai luat parte, spuse. Era târziu în noapte când ea isprăvi. Îi povestise totul, desluşit, în afară de întâmplările intime dintre ea şi Anjin-san. Chiar şi în privinţa asta avu grijă să nu ascundă faptul că îi plăcea de el, că îl respecta pentru inteligenţa şi curajul lui, sau că Toranaga îi admira valoarea. Pentru un timp, Hiro-matsu continuă să păşească în sus şi-n jos, mişcarea domolindu-i durerea. Totul se potrivea ca două picături de apă cu raportul lui Yoshinaka şi al lui Omi şi chiar cu tot ceea ce înşirase acest daimyo înainte de a porni ca o furtună către Shinano. Acum înţelegea multe dintre lucrurile care-i fuseseră tulburi şi avea destule informaţii ca să ia o hotărâre chibzuită. Unele dintre lucrurile pe care ea i le povestise îl dezgustau. Unele îl făceau să-şi urască chiar mai mult fiul. Putea să înţeleagă motivele sale, dar asta nu făcea lucrurile mai bune. Restul celor spuse de ea îl forţă să-i displacă barbarul şi, de câteva ori, să-l admire întrucâtva. — L-ai văzut trăgându-l pe stăpânul nostru către un loc sigur? — Da. Seniorul Toranaga ar fi fost mort acum, Alteţă, dacă n-ar fi fost el. Sunt foarte sigură. De trei ori i-a salvat viaţa stăpânului nostru: când au fugit din castelul Osaka, pe galeră, în portul Osaka şi, fără nici o îndoială, la cutremur. Am văzut săbiile pe care le-a scos din pământ Omi-san. Erau răsucite ca tăiţeii şi la fel de nefolositoare. — Crezi că Anjin-san chiar voia să-şi facă seppuku ? — Da. Pe Domnul-Dumnezeul creştin! Cred că luase hotărârea asta. Doar Omi-san l-a împiedicat. Şi, Alteţă, cred fără tăgadă că merită să fie samurai, merită să fie hatamoto.

— Nu ţi-am cerut părerea în privinţa asta. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă. Într-adevăr nu aţi făcut-o, dar întrebarea vă stătea pe buze. — Eşti cititor de gânduri, după cum eşti şi dascăl de barbari? — Oh, nu, vă rog să mă iertaţi, alteţă, sigur că nu, spuse cu cea mai plăcută voce a ei. Am vrut doar să răspund căpeteniei clanului meu cât de bine îmi îngăduie slaba mea pricepere. Interesele stăpânului nostru sunt pe primul loc în mintea mea. Interesele voastre sunt imediat după ele. — Aşa să fie? — Vă rog şă mă iertaţi, dar asta n-ar trebui să întrebaţi. Porunciţi-mi, alteţă, şi am să mă supun. — De ce eşti atât de mândră, Mariko-san, o întrebă iritat, şi ai întotdeauna dreptate? Ei? — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, am fost nepoliticoasă, nu merit... — Ştiu! Nici o femeie nu merită! spuse Hiro-matsu. şi totuşi, sunt vremuri când avem nevoie de înţelepciunea practică, ascuţită, rece, crudă, vicleană a unei femei. Sunt mult mai deştepte decât noi, neh? — Oh, nu Alteţă, spuse ea, întrebându-se ce era de fapt în mintea lui. — E foarte bine că suntem singuri. Dacă asta ar ajunge la urechile altora, s-ar spune că bătrânul Pumn-de-Fier s-a boşorogit, că i-a sosit vremea să pună sabia jos, să se radă în cap şi să înceapă să se roage lui Buddha pentru sufletele bărbaţilor pe care i-a trimis în Nemărginire şi-ar avea dreptate. — Nu, Alteţă. E aşa cum a spus stăpânul meu, fiul vostru. Până când soarta stăpânului nostru nu este hotărâtă nu vă puteţi da la o parte. Nici domnia-voastră, nici stăpânul, soţul meu, nici eu. — Da. Şi totuşi mi-ar face mare plăcere să pun săbiile jos şi să caut pacea lui Buddha pentru mine şi pentru cei pe care i-am ucis. Rămase un timp cu privirea aţintită în noapte, simţindu-se copleşit de ani, apoi se întoarse către ea. Femeia era frumoasă, mai frumoasă decât oricare altă femeie pe care o cunoscuse. — Alteţă? — Nimic, Mariko-san. Îmi aminteam de prima dată când te-am văzut. Asta fusese când Hiro-matsu îşi încredinţase în taină sufletul lui Goroda ca să obţină această aşchie de fată pentru fiul său, acelaşi fiu care-şi măcelărise propria mamă, singura femeie pe care Hiro-matsu o iubise cu adevărat. De ce am luat-o pe Mariko pentru el? Pentru că am vrut să-l umilesc pe Taikō, care o dorea şi el, să umilesc un rival, nimic mai mult. A fost într-adevăr necredincioasă concubina mea? se întrebă bătrânul redeschizând o neostoită rană. Oh, zei! Când am să vă privesc în faţă, o să vă cer un răspuns la această întrebare. Vreau un da, sau un nu! Pretind acest adevăr! Cred că-i o minciună, dar Buntaro a spus că era singură în încăpere cu acel bărbat, ciufulită şi cu chimonoul desfăcut şi s-a întâmplat cu luni înainte de-a mă întoarce eu. Putea fi o minciună, neh? Sau adevărul, neh? Trebuie să fi fost adevărul. Desigur, nici un fiu nu şi-ar decapita propria mamă, fără să fie sigur de asta. Mariko cerceta cutele de pe faţa lui Hiro-matsu, pielea lui încreţită şi brăzdată de vârstă şi puterea braţelor şi umerilor săi. La ce te gândeşti? se întrebă, plăcându-i bărbatul. Ai putut vedea în mine? Ai aflat despre mine şi despre Anjin-san, acum? Ştii că tremur din dragoste pentru el? Că atunci când o să am de ales între tine, Toranaga şi el, am să-l aleg pe el? Hiro-matsu stătea lângă ambrazură privind în jos, la oraşul de sub el, strângând în pumni teaca şi mânerul săbiei. Uitase de ea. Se gândea posomorât la Toranaga şi la ceea ce spusese Zataki cu câteva zile în urmă, cu o scârbă amară, scârbă pe care i-o împărtăşise. — Da, desigur că vreau să cuceresc Kwanto şi să-mi înfig stindardul pe zidurile castelului Yedo, acum, şi să îl iau în stăpânirea mea. Mai înainte n-am vrut, dar acum o vreau, îi spusese Zataki. Dar aşa? E dezonorant!

Pentru fratele meu, pentru tine, sau pentru mine! Sau pentru oricine altcineva! Afară de Ishido, şi ţăranul ăla nu ştie să se poarte, — Atunci sprijină-l pe seniorul Toranaga. Cu ajutorul domniei-tale... — Pentru ce? Ca fratele meu să devină shōgun şi să-l înlăture pe Moştenitor? — A spus de o sută de ori că-l sprijină pe Moştenitor. Eu cred că spune adevărul. Şi am avea un Minowara să ne conducă, nu un ţăran parvenit şi sălbăticiunea aia de Ochiba, neh? Nepricepuţii ăştia vor avea opt ani să conducă înainte ca Yaemon să devină major, dacă moare seniorul Toranaga. De ce să nu-i dăm seniorului Toranaga cei opt ani? E Minowara! A spus-o de mii de ori că o să-i dea puterea lui Yaemon. Gândeşti cu bucile? Toranaga nu este duşmanul lui Yaemon, sau al tău! — Nici un Minowara nu va îngenunchea în faţa ţăranului ăla! S-a şters la dos cu onoarea lui şi a noastră, a tuturor, a ta şi-a mea! Se certaseră şi se blestemaseră unul pe celălalt şi apoi, între patru ochi, ajunseseră aproape să se încaiere. — Hai! îl aţâţase el pe Zataki. Trage sabia, trădătorule! Eşti trădătorul fratelui tău, care este căpetenia clanului! — Sunt căpetenia propriului meu clan. Avem aceeaşi mamă, dar nu acelaşi tată. Tatăl lui Toranaga a trimis-o pe mama mea în dizgraţie. N-am să-l ajut pe Toranaga. Dar dacă abdică şi-şi despică burta, am să-l sprijin pe Sudara... Nu-i nevoie, spuse Hiro-matsu în noapte, încă înfuriat. Nu-i nevoie de asta câtă vreme eu sunt în viaţă şi nu va fi nevoie de o supunere umilitoare. Sunt comandant suprem. Este de datoria mea să apăr onoarea stăpânului meu şi casa lui, chiar de el însuşi, dacă e nevoie. Aşa că acum eu hotărăsc. Ascultă, Alteţă. Te rog să mă ierţi, dar de data asta nu mă voi supune. Cu mândrie. De data asta am să te trădez. Acum o să mă alătur fiului şi moştenitorului tău, seniorul Sudara şi soţiei lui, doamna Genjiko şi împreună o să poruncim "Cer de Purpură" când se vor opri ploile şi atunci o să înceapă războiul. Şi până când ultimul bărbat din Kwanto nu va muri cu faţa către duşman, am să te ţin în siguranţă în castelul Yedo, orice ai spune, cu orice preţ. *** Gyoko era fericită că se afla din nou acasă, în Mishima, printre fetele ei şi catastife şi poliţe de împrumuturi, să-şi încaseze datoriile, ipotecile şi dobânzile. — Te-ai descurcat destul de bine, îi spuse administratorului ei. Acesta, un om mărunt, cu faţa zbârcită, bâlbâi o mulţumire şi se depărtă şchiopătând. Mânioasă, ea se răsuci către bucătarul-şef. — Treisprezece chogini de argint şi două sute de momne de aramă, pentru hrana pe-o săptămână? — Oh, vă rog să mă iertaţi, stăpână, dar zvonurile de război au săltat preţurile până la cer, spuse bătăios bărbatul gras. Totul: peştele, şi orezul, şi legumele. Chiar şi sosul de soia şi-a dublat preţul de luna trecută, iar cu saké-ul e şi mai rău. Muncă, muncă, muncă în bucătăria aia încinsă, lipsită de aer, căreia, desigur, trebuie să i se aducă nişte îmbunătăţiri! Scump! Ha! Într-o săptămână am servit o sută şaptezeci şi doi de oaspeţi, am dat de mâncare la zece curtezane, unsprezece ucenice flamânde, patru bucătari, şaisprezece slujnice şi paisprezece servitori. Vă rog să mă iertaţi, stăpână, îmi pare rău, dar bunica mea e foarte bolnavă, aşa că trebuie să vă cer zece zile libere, ca să... Gyoko se trase de părul din cap îndeajuns ca să-l impresioneze, dar nu prea tare, ca să nu-şi strice coafura şi-l trimise de acolo, spunând că era ruinată, ruinată, că fără un asemenea bucătar desăvârşit va trebui să închidă cea mai faimoasă Casă de Ceai din Mishima şi că toate astea vor fi din pricina lui, vina lui va fi dacă ea va fi silită să-şi arunce în zăpadă toate

fetele ei devotate şi credincioase, dar lipsite de noroc. — Nu uita că vine iarna, se văicări ea la plecare, ca o ultimă lovitură. Apoi, mulţumită, singură, adună câştigul şi scăzu pierderile, iar câştigul era de două ori mai mare decât se aşteptase ea. Saké-ul ei avea un gust mai bun ca niciodată, iar dacă preţurile pentru mâncare crescuseră, acelaşi lucru se întâmplase şi cu cel al saké-ului. Îi scrise de îndată fiului ei în Odawara, unde se afla fabrica ei de saké, spunându-i să dubleze producţia. După asta descurcă nelipsitele certuri dintre slujnice, dădu afară trei, angajă alte patru, trimise după misitul ei de curtezane şi se tocmi îndârjită pentru contractele altor şapte curtezane pe care ea le admira. — Şi când aţi dori ca prea-onoratele doamne să sosească, Gyoko-san? zâmbi mieros bătrâna, ştiind că încasase un comision bun. — Deîndată. Deîndată. Du-te. Aleargă. După aceea îşi chemă tâmplarul şi puseră la cale planurile pentru mărirea Casei de Ceai, camerele în plus pentru doamnele care urmau să vină. — În sfârşit, locul de pe Strada a şasea e de vânzare, stăpână. Vreţi să închei actele acum? De luni de zile aşteptase locul acela, de pe colţ, dar acum scutură din cap şi-l trimise cu instrucţiuni să obţină patru hectare de pământ sterp, pe dealuri, la nordul oraşului, ca opţiune. — Dar nu face totul tu. Foloseşte intermediari şi nu fi lacom. Şi nu vreau să se afle că îl cumperi pentru mine. — Dar, patru hectare? Asta-i... — Cel puţin patru, poate chiar cinci, în următoarele cinci luni. Dar numai cu drept de opţiune, înţelegi? Să fie toate puse pe numele astea. Îi întinse lista oamenilor de încredere şi îl trimise la treabă, văzând cu ochii minţii oraşul în oraş, înconjurat de ziduri, deja plin de viaţă. Răsuflă mulţumită. Chemă apoi fiecare curtezană şi le felicită, sau glumi cu ele, sau strigă la ele, sau plânse împreună cu ele. Unele fură înaintate, altele coborâte în rang, preţurile lor ridicate sau scăzute. Atunci, în mijlocul întregii tevaturi, fu anunţat Omi. — Îmi pare rău, dar Kiku-san nu se simte bine. Nimic serios, schimbarea vremii, sărmana copilă. — Insist să o văd. — Îmi pare rău, Omi-san, dar desigur că nu insistaţi. Kiku-san aparţine stăpânului vostru, neh? — Ştiu cui aparţine, strigă Omi. Vreau doar s-o văd, atâta tot. — Oh, îmi pare rău. Desigur aveţi tot dreptul să strigaţi şi să blestemaţi, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi, dar, îmi pare rău, ea nu se simte bine. În seara asta – sau poate măi târziu, sau mâine – ce pot să fac, Omi-san? Dacă se face îndeajuns de bine, poate aş putea să vă trimit vorbă, dacă o să-mi spuneţi unde staţi... El îi spuse, ştiind că nu avea altceva de făcut şi ieşi ca o furtună, dorind să facă bucăţi toată Mishima. Gyoko se gândi îndelung la Omi, apoi trimise după Kiku şi-i spuse programul pe care-l pregătise pentru cele două nopţi din Mishima. — Poate am izbuti s-o convingem pe doamna Toda să mai întârzie patru, sau cinci nopţi, copilă. Ştiu pe-aici o jumătate de duzină de oameni care ar plăti o avere ca să îi distrezi la petrecerile lor. Acum, că marele daimyo te-a cumpărat, nimeni nu te poate atinge, niciodată, aşa că poţi să cânţi şi să dansezi şi să fii prima noastră gei-sha. — Şi sărmanul Omi-san, stăpână, nu l-am auzit niciodată atât de furios până acum. Îmi pare rău c-a strigat la dumneata. — Ha! Ce înseamnă un strigăt sau două când suntem, în sfârşit, concubine de daimyo şi ale celor mai bogaţi dintre bogaţii misiţi de orez şi mătase. În noaptea asta o să-i spun lui Omi-san unde ai să cânţi ultima dată, dar mult mai devreme, aşa că va trebui să aştepte. O să aranjez o

încăpere alăturată. Între timp o să aibă saké din belşug şi Akiko o să-l servească. N-o să strice nimănui dacă-i cânţi un cântec trist, sau chiar două, după aceea. Încă nu suntem sigure în privinţa lui Toranaga-san, neh? Încă n-am primit avansul, fără să mai vorbim de rest. — Te rog să mă ierţi, dar Choko n-ar fi o alegere mai potrivită? E mai drăguţă şi mai tânără şi mai dulce. Sunt sigură că o să-i placă mai mult. — Da, copilă, dar Akiko e puternică şi foarte pricepută şi când astfel de nebunii îi cuprind pe bărbaţi, ei pot deveni cu uşurinţă brutali, mai brutali decât poţi să-ţi închipui. Chiar şi Omi-san. Nu vreau să i se întâmple ceva lui Choko. Lui Akiko îi place primejdia şi are nevoie de puţină violenţă ca să facă totul bine. O să tocească ea Preaminunatul Spin. Aleargă acum. Cel mai frumos chimonou şi cele mai bune parfumuri. Gyoko o trimise pe Kiku de-acolo să se pregătească şi încă o dată se avântă în rezolvarea treburilor casei. Apoi, toate terminate, chiar şi invitaţiile oficiale la cha pentru a doua zi, ale celor opt mai importante mama-san din Mishima, pentru a discuta o problemă de mare importanţă, se cufundă mulţumită într-o baie. — Ahhhhhh! La vremea potrivită, un masaj desăvârşit. Parfum şi pudră şi fard şi coafura. Un chimonou uşor dintr-o mătase uşoară, spumoasă şi după aceea, la momentul potrivit, sosi favoritul ei. Avea optsprezece ani, era student, fiul unui samurai sărăcit şi se numea Inari. — Oh, cât de minunată eşti! Am alergat aici în clipa în care poemul tău a sosit, spuse el cu răsuflarea tăiată. Ai călătorit bine? Mă bucur atât de mult că pot să-ţi spun bun-sosit. Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru daruri! Sabia este desăvârşită şi chimonoul! Oh, cât de bună eşti cu mine! Da, sunt, îşi spuse, deşi o negă cu încăpăţânare faţă de el. În curând stătea întinsă lângă el, asudată şi languroasă. Ah, Inari, se gândi amuzată. Strălucitorul tău Pistil nu are mărimea celui al lui Anjin-san, dar ce-ţi lipseşte în mărime, neîndoielnic ai în vigoare nedomolită. — De ce râzi? o întrebă somnoros. — Pentru că mă faci fericită, oftă ea, încântată că avusese marele noroc de-a fi educată. Sporovăi cu uşurinţă, făcându-i complimente fără zgârcenie şi mângâindu-l ca să adoarmă, mâinile şi vocea ei găsind singure, dintr-o îndelungată obişnuinţă, fără greş, toate gesturile de care era nevoie. Mintea ei era departe. Se gândea la Mariko şi la dragostea ei, cântărind şi recântărind feluritele posibilităţi. Cât de mult să îndrăznească să insiste, sau cui ar trebui să-i spună? S-o ameninţe, oare, foarte delicat, desigur? Toranaga? Buntaro? Sau cine altcineva? Preotul creştin? Ar fi vreun câştig în asta? Sau seniorul Kiyama? Desigur, orice scandal legat de doamna Toda şi barbar va lovi în căsătoria fiului ei cu nepoata lui Kiyama. Oare ameninţarea asta ar face-o să se înduplece? Sau ar trebui să nu fac nimic? E mai mult de câştigat din asta? Păcat de Mariko. O doamnă atât de drăguţă! Oh, ar fi o curtezană nemaipomenită! Păcat de Anjin-san. Oh, dar este foarte deştept. Aş putea să câştig o avere de pe urma lui. Cum aş putea folosi mai bine această taină, cu mai mult câştig, înainte de a nu mai fi o taină, iar cei doi să se distrugă singuri? Ai grijă, Gyoko, se dojeni ea, nu ţi-a rămas prea mult timp să te hotărăşti în privinţa asta, sau a celorlalte taine noi: despre puştile şi armele ascunse de ţăranii din Anjiro, de pildă, sau despre noul regiment de muschete, numărul oamenilor, ofiţerilor şi al armelor şi organizarea lui. Sau despre Toranaga, care, noaptea trecută, la Yokosé, a împărţit perna cu Kiku, bine dispus, folosind un ritm clasic – şase uşoare şi cinci apăsate – pentru cele câteva sute de mişcări, cu puterea unui om de treizeci de ani şi a dormit până în zori ca un prunc. Nu aşa se poartă un om copleşit de griji, neh?

Sau de suferinţa preotului virgin, care, gol, în genunchi, s-a rugat mai întâi Dumnezeului său creştin, cerşind îndurare pentru păcatul pe care avea să-l comită cu fata şi pentru celălalt păcat, cel adevărat, pe care îl făcuse în Osaka, lucruri ciudate, tainice, ale spovedaniei, care-i fuseseră şoptite de un lepros şi pe care apoi, ca un netrebnic, le trecuse mai departe seniorului Kiyama. Ce-ar face Toranaga cu astea? Şiruri nesfârşite de cuvinte care-i fuseseră spuse şi pe care el le rostise altora, apoi rugăciunea, cu ochii închişi, înainte ca sărmanul nebun să desfacă larg picioarele fetei, fără nici un fel de delicateţe şi, mai târziu, să se furişeze afară, ca o sălbăticiune de noapte. Atât de multă ură şi suferinţă şi ruşine fără rost! Sau despre cel de-al doilea bucătar al lui Omi, care-i şoptise unei slujnice, care şoptise iubitului ei, care-i şoptise lui Akiko, că-l auzise pe Omi şi pe mama lui plănuind moartea lui Kasigi Yabu, stăpânul lor legiuit. Ha! Asemenea lucruri, ajunse la urechile tuturor, ar pune pe foc tot clanul Kasigi! La fel ar face şi oferta tainică făcută de Omi şi Yabu lui Zataki, dacă ar fi şoptită lui Toranaga. Sau cuvintele pe care Zataki le-a murmurat în somn, pe care cea cu care a împărţit perna le-a ţinut minte şi mi le-a vândut a doua zi pentru un chogin întreg de argint, cuvinte din care se înţelegea că generalul Ishido şi doamna Ochiba mâncau împreună, dormeau împreună şi că Zataki însuşi îi auzise icnind şi gemând şi strigând când Yang străpunsese Yin până sus, în Câmpiile Îndepărtate! Gyoko zâmbi Uluitor, neh? Lume atât de sus-pusă! Sau despre celelalte lucruri ciudate, cum că în clipa Norilor şi a Ploii şi de câteva ori înainte de asta, seniorul Zataki o numise pe fata cu care împărţea perna, fără să-şi dea seama, "Ochiba". Ciudat, neh? Oare s-ar purta Zataki, cel atât de necesar ambelor părţi, altfel, dacă Toranaga i-ar oferi-o pe Ochiba drept momeală? Gyoko chicoti, încălzită de toate aceste taine încântătoare, toate atât de folositoare, dacă erau spuse cui trebuie, pe care oamenii le scăpaseră odată cu Nectarul Fericirii. — O să se schimbe, murmură ea, încrezătoare. Oh, foarte. Da. — Cum? — Nimic, nimic, Inari-chan. Ai dormit bine? — Cum? Ea zâmbi şi-l lăsă să se cufunde din nou în somn. Apoi, când el fu gata, îşi puse din nou mâinile şi buzele pe el, pentru plăcerea ei – şi a lui. *** — Unde-i englezul acum, părinte? — Nu ştiu cu siguranţă, Rodrigues. Încă. S-ar putea să fie într-unul dintre hanurile de la sud de Mishima. Am lăsat un servitor să afle în care. Alvito strânse ultimile resturi de sos, cu o coajă de pâine proaspătă. — Când ai să ştii? — Mâine, fără îndoială. — Que va! Mi-ar place să-l văd din nou. S-a întremat? întrebă Rodrigues ca într-o doară. — Da. Clopotul corabiei sună de şase ori. Trei ceasuri după amiază. — Ţi-a spus ce i s-a întâmplat după ce a plecat din Osaka? — Ştiu o parte din întâmplare. De la el şi de la alţii. E-o poveste lungă şi sunt multe de istorisit. Mai întâi am să mă ocup de mesajele mele, apoi stăm de vorbă. Rodrigues se lăsă pe spate în scaunul său din cabina mică de la pupă. — Bine. Asta ar fi foarte bine. Văzu trăsăturile ascuţite ale iezuitului, ochii pătrunzători, căprui, cu mici puncte galbene. Ochi de pisică. — Ascultă, părinte, spuse. Englezul mi-a salvat corabia şi viaţa. Sigur că ne e vrăjmaş, sigur că e eretic, dar e pilot, unul dintre cei mai buni care-au existat vreodată. Nu-i greşit să-ţi respecţi duşmanul, ba chiar să-ţi

placă vreunul. — Domnul Iisus şi-a iertat duşmanii, dar ei tot L-au crucuficat. Alvito îl privea liniştit, fără să-şi plece ochii. Dar şi mie-mi place. Cel puţin eu îl înţeleg mai bine. Hai să-l lăsăm pentru un timp. Rodrigues încuviinţă binevoitor din cap. Băgă de seamă că farfuria preotului era goală, aşa că se întinse peste masă şi aduse mai aproape tava. — Uite, părinte, mai ia clapon. Pâine? — Mulţumesc. Da. O să mai iau. Nu mi-am dat seama cât de foame-mi era. Preotul rupse recunoscător încă un copan şi-şi mai puse salvie şi ceapă şi miez de pâine, şi turnă deasupra ce mai rămăsese din sosul gros. — Vin? — Da, mulţumesc. — Unde e restul oamenilor tăi, părinte? — I-am lăsat într-un han, lângă docuri. Rodrigues aruncă o privire afară prin hublourile care dădeau către Nimazu, către docuri şi port. Spre tribord se zăreau gurile râului Kano, unde apa era mai închisă decât cea a mării. Nenumărate bărci de pescuit veneau şi plecau. — Acest servitor pe care l-ai lăsat acolo, părinte, e de încredere? Eşti sigur c-o să ne găsească? — Oh, da. Cu siguranţă că n-o să plece de acolo cel puţin două zile. Alvito hotărâse deja să nu spună nimic de ceea ce el, sau, ca să fie cinstit, ceea ce fratele Michael bănuia, aşa că adăugă: — Nu uita că e o călătorie oficială. Cu rangul doamnei Toda Mariko şi cu stindardele lui Toranaga sunt foarte oficiali. Oricine, pe o distanţă de patru leghe, o să afle despre ei şi unde stau. Rodrigues râse. — Englezul în călătorie oficială? Cine ar fi crezut asta? Ca un daimyo împuţit! — Asta nu-i nici jumătate, pilotule. Toranaga l-a făcut samurai şi hatamoto. — Ce? — Acum pilotul Blackthorne poartă două săbii alături de pistoale. Şi este omul de încredere al lui Toranaga şi, într-o anumită măsură, protejatul lui. — Englezul? — Da. Alvito lăsă tăcerea să zăbovească în cabină se întoarse la mâncarea lui. — Ştii şi de ce s-a întâmplat asta? — Da, într-o oarecare măsură. Toate la vremea lor, pilotule. — Spune-mi doar de ce, pe scurt. Amănuntele mai târziu, te rog. — Anjin-san i-a salvat viaţa lui Toranaga pentru a treia oară. De două ori în timpul fugii din Osaka şi ultima dată în Anjiro, în timpul unui cutremur. Muşcă pofticios din copan. O dâră de grăsime i se scurse în barba neagră. Rodrigues aşteptă, dar preotul nu mai spuse nimic. Gânditori, ochii săi zăboviră pe carafa pe care-o ţinea în mâini. Suprafaţa vinului, de un roşu profund, reflecta lumina. După o pauză lungă spuse: — Nu-i prea bine pentru noi dacă ticălosul de englez e apropiatul lui Toranaga. Deloc. Neh? — Aşa-i. — Totuşi mi-ar place să-l văd. Preotul nu spuse nimic. Rodrigues îl lăsă să-şi golească farfuria în tăcere, apoi îi mai oferi. Bucuria îl părăsise. Ultimile rămăşiţe ale păsării dispărură însoţite de un alt pahar de vin. Apoi, ca să încheie, nişte coniac fin franţuzesc, pe care părintele Alvito îl scoase dintr-un dulap. — Rodrigues, nu vrei un pahar?

— Da. Mulţumesc. Marinarul îl urmări pe Alvito turnând lichidul de culoarea cojii de nucă în paharele de cristal. Vinul şi coniacul erau din rezerva personală a Părintelui Inspector, ca dar de plecare pentru prietenul său iezuit. — Desigur, Rodrigues, eşti binevenit să-l împărţi cu părintele, spusese Dell'Aqua. Mergi cu Domnul. Fie ca el să te aibă în pază şi să te ducă neatins în port şi acasă din nou. — Mulţumesc, Eminenţă. Da, mulţumesc, Eminenţă, dar nici o blestemată de mulţumire, îşi zise Rodrigues cu amărăciune, nici un fel de mulţumire că l-ai făcut pe Căpitanul General să-mi poruncească să vin la bordul acestei corăbii borţoase sub comandă iezuită şi să mă scoată din braţele Garciei mele, draga de ea. Madonna, viaţa e atât de scurtă, prea scurtă şi prea înşelătoare ca s-o iroseşti făcând pe dădaca pentru popi împuţiţi, chiar şi pentru Alvito, care e mai bărbat decât mulţi alţii şi, din cauza asta, mai primejdios. Madonna, ajută-mă cumva! — Oh! Tu plec, Rod-san? Plec, aşa curând? Oh, îmi pare aşa de rău! — Mă întorc curând, draga mea. — Oh, îmi pare rău... Noi dor, micuţul şi eu. Pentru o clipă se gândise s-o ia la bordul Santei Filipa, dar abandonase gândul imediat, şiind că ar fi fost primejdios şi pentru ea şi pentru el şi pentru corabie. — Îmi pare rău, întorc curând. — Noi aşteptăm, Rod-san. Te rog, iartă-mă, eu tristă, îmi pare atât de rău. Întotdeauna portugheza şovăitoare, cu accent puternic, pe care încerca atât de mult s-o vorbească, insistând să-i spună după numele ei de botez, Garcia, şi nu după atât de plăcutul la auz Nyan-nyan, care însemna "pisoi" şi care i se potrivea atât de bine şi-i plăcea mai mult. Pornise de la Nagasaki, fără chef, blestemând toţi preoţii şi căpitanii generali, dorind să se sfârşească odată vara şi iarna, ca să ridice ancora Corabiei Negre, cu calele ei pline cu lingouri de aur, şi s-o pornească în sfârşit către casă, bogat şi independent, şi după asta? Veşnica întrebare îl străfulgeră iarăşi. Ce-o să se-ntâmple cu ea şi cu copilul? Madonna, ajută-mă să găsesc un răspuns în linişte la asta! — O masă excelentă, Rodrigues, spuse Alvito, jucându-se cu o fărâmă de pâine pe masă. Îţi mulţumesc. — Bun. Rodrigues era serios acum. Care ţi-e planul, părinte? Ar trebui... se opri la jumătatea vorbei şi trase cu ochiul către hublouri. Apoi, nemulţumit, se ridică de la masă şi şchiopătă dureros către un hublou dinspre ţărm şi se uită afară. — Ce e, Rodrigues? — Cred că am simţit schimbarea fluxului. Vreau doar să verific locul nostru la ancoră. Deschise hubloul mai mult şi se aplecă în afară, dar încă tot nu putea să vadă ancora de la provă. — Te rog, iartă-mă o clipă, părinte. Urcă pe punte. Valurile izbeau lanţurile ancorei, care era coborâtă în apa mâloasă. Nici o mişcare. Apoi, o mică urmă înspumată se ivi şi corabia începu să se răsucească uşor, să-şi ocupe noua poziţie în curent. El îi verifică poziţia, apoi străjile. Totul era în regulă. Nici o altă barcă nu se afla în apropiere. După-amiaza era minunată şi ceaţa se ridicase de mult. Erau la un cablu, sau cam aşa, de ţărm, destul de departe ca să nu poată fi luat prin surprindere de cineva care ar fi vrut să urce pe neaşteptate la bord şi destul de departe de drumurile către docuri. Corabia lui era o lorca, o cocă japoneză adaptată velelor şi arboradei moderne, portugheze, suplă, cu două catarge şi bompres. Avea patru tunuri pe puntea din mijloc, două mai mici la pupă şi două mai mici la provă. Se numea Santa Filipa şi avea un echipaj de treizeci de oameni. Ochii îi

alunecară către oraş şi către dealurile din spatele lui. — Pesaro! — Da, senhor. — Pregăteşte barcazul. Mă duc la ţărm înainte de căderea întunericului. — Bine. O să fie pregătit. Când te întorci? — În zori. — Şi mai bine. Am să conduc grupul de oameni la ţărm. Zece oameni. — Nu se dau învoiri la ţărm, Pesaro. E kinjiru. Madonna! Te-ai prostit de tot? Rodrigues urcă pe dunetă şi se sprijini de parapet. — Nu-i drept ca să sufere toţi, spuse nostromul Pesaro, închizându-şi şi deschizându-şi pumnii bătătoriţi. Am să conduc eu grupul şi făgăduiesc că n-o să fie nici un necaz. Stau pe navă de mai bine de două săptămâni. — Autorităţile portului de aici au spus kinjiru. Şi-au cerut scuze dar tot kinjiru a rămas. Aminteşte-ţi că aici nu e Nagasaki! — Da, pe sângele lui Cristos, cu atât mai rău! spuse posomorât bărbatul mătăhălos. N-a fost înjunghiat decât un jappo. — Unul ciopârţit, doi răniţi grav şi o mulţime răniţi, printre ei şi o fată, înainte ca un samurai să oprească încăierarea. V-am prevenit pe toţi înainte de a coborî la ţărm. "Nimazu nu e Nagasaki – aşa că vedeţi cum vă purtaţi." Madonna! Am avut noroc să scăpăm doar cu un marinar mort. Ar fi avut dreptul, după lege, să vă facă bucăţele pe toţi cinci. — După legea lor, pilotule, nu a noastră. Maimuţe blestemate! A fost doar o încăierare de bordel. — Da, dar oamenii tăi au început-o, iar autorităţile mi-au pus corabia în carantină. Aşa că toată lumea rămâne la bord. Şi tu. Rodrigues îşi mişcă piciorul ca să-şi domolească durerea. — Ai răbdare, Pesaro. Acum, că s-a întors părintele, o să plecăm. — Cu fluxul, în zori? E ordin? — Nu, nu încă. Pregăteşte doar barcazul. Gomez o să vină cu mine. — Lasă-mă să vin şi eu, eh? Por favor, pilotule! Sunt sătul până în gât să mai stau în hârdăul ăsta împuţit! — Nu! şi-ar fi mai bine să nu te duci la ţărm la noapte, tu, sau oricare altul. — Şi dacă nu te-ntorci până în zori? — Putreziţi aici la ancoră până mă întorc. Limpede? Mohoreala nostromului se adânci. Şovăi, apoi dădu înapoi. — Da, da. E limpede, pentru Dumnezeu! — Bun. Rodrigues se duse sub punte. Alvito adormise, dar se trezi în clipa în care pilotul deschise uşa cabinei. — Ah, totul e-n regulă? întrebă, înviorat acum la minte şi la trup. — Da, s-a răsucit doar în jurul ancorei. Rodrigues înghiţi puţin vin ca să îndepărteze gustul amar din gură. Se simţea întotdeauna aşa după o împotrivire atât de îndârjită. Dacă Pesaro n-ar fi dat înapoi imediat, încă odată Rodrigues ar fi fost nevoit să tragă un glonţ în capul unui om, ori să-l pună în lanţuri, sau să poruncească cincizeci de bice, sau să-l treacă pe om pe sub chilă, sau să facă oricare dintre cele o sută de porcării importante, după legea mării, la menţinerea disciplinei. Fără disciplină orice corabie era pierdută. — Şi care-i planul acum, părinte? Plecăm în zori? — Ce-i cu porumbeii călători? — Sunt sănătoşi. Mai avem şase – patru pentru Nagasaki şi doi pentru Osaka. Preotul cercetă locul soarelui pe cer. Patru sau cinci ceasuri până la asfinţit. De ajuns timp ca să trimită păsările cu primul mesaj cifrat de mult plănuit: "Toranaga se predă regenţilor. Mă duc mai întâi la Yedo, apoi la Osaka. O să-l însoţesc pe Toranaga la Osaka. Spune că încă putem

construi catedrala la Yedo. Trimit mesaje amănunţite cu Rodrigues." — Vrei, te rog, să-i spui îngrijitorului să pregătească acum doi pentru Nagasaki şi unul pentru Osaka? spuse Alvito, apoi stăm de vorbă. Nu mă întorc cu tine. Plec la Yedo pe uscat. O să-mi ia cea mai mare parte a nopţii şi ziua de mâine să scriu un mesaj amănunţit, pe care ai să-l duci Părintelui Inspector şi ai să i-l dai numai lui. Ai să pleci deîndată ce termin. — În ordine. Dacă se înserează prea tare o să aştept până în zori. Sunt recifuri şi nisipuri mişcătoare până la zece leghe în larg. Alvito încuviinţă. Cele douăsprezece ore în plus nu mai aveau nici o importanţă. Ştia că ar fi fost mult mai bine dacă ar fi putut să-şi trimită veştile de la Yokosé. Blestemat fie diavolul păgân care mi-a ucis păsările acolo. Ai răbdare, îşi spuse. De ce atâta grabă? Nu-i asta o regulă vitală a ordinului nostru? Răbdarea. Răsplata e a celui ce are răbdare – şi munceşte. Ce mai contează douăsprezece ore, sau chiar opt zile? Asta n-o să schimbe cursul istoriei. Zarurile au fost aruncate la Yokosé. — O să călătoreşti cu englezul? întrebă Rodrigues. Ca înainte? — Da. De la Yedo am să mă întorc singur la Yokosé, la Osaka. Am să-l însoţesc pe Toranaga. Aş vrea să te opreşti la Osaka cu o copie a misivei mele, în caz că Părintele Inspector e acolo, sau a părăsit Nagasaki înainte de a ajunge tu şi e pe drum încoace. Poţi să i-l dai părintelui Soldi, secretarul său, dar numai lui. — În regulă. Mă bucur că plecăm, nu suntem iubiţi aici. — Cu mila Domnului putem schimba toate astea aici, Rodrigues. Cu bună-voinţa Domnului o să convertim toţi păgânii de aici. — Amin. Da. Bărbatul înalt îşi întinse piciorul şi durerea care pulsa în el se domoli pentru un timp. Privi o vreme afară prin hublouri, apoi se ridică nerăbdător. — Am să aduc eu porumbeii. Scrie-ţi mesajul şi după aia stăm de vorbă despre englez. Merse pe punte şi alese păsările din paner. Când se reîntoarse, preotul se folosise de pana specială cu vârful ascuţit ca un ac, ca să scrie acelaşi mesaj cifrat pe fâşiile subţiri de hârtie. Alvito închise micii cilindri, îi sigilă şi dădu drumul celor trei păsări. Acestea se rotiră o dată, apoi se îndreptară către vest, unul după celălalt, sub soarele după-amiezii. — Vorbim aici, sau sub punte? — Aici, e mai răcoare. Rodrigues făcu un semn către marinarul de veghe pe dunetă, trimiţându-l pe puntea din mijloc de unde nu putea auzi. Alvito se aşeză pe scaunul de punte. — Mai întâi despre Toranaga. Îi istorisi pilotului pe scurt ceea ce se întâmplase la Yokosé, sărind peste întâmplarea cu fratele Josef şi bănuielile sale despre Mariko şi Blackthorne. Rodrigues era la fel de uluit de cedarea lui Toranaga, aşa cum fusese şi el. — N-o să fie război? E-un miracol. Acum, chiar că suntem în siguranţă, noi şi Corabia noastră Neagră. Biserica este bogată, noi suntem bogaţi. Să mulţumim Domnului, sfinţilor şi Sfintei Fecioare! Asta-i cea mai bună veste pe care puteai s-o aduci, părinte. Sintem în siguranţă. — Dacă vrea Domnul. Un lucru pe care l-a spus Toranaga, m-a tulburat. A spus-o cam aşa; "Pot să poruncesc să i se dea drumul creştinului meu, lui Anjin-san, cu corabia lui şi cu tunurile." Rodrigues îşi pierdu buna dispoziţie. — Erasmus e încă la Yedo? E încă în mâna lui Toranaga? — Da. Ar fi grav dacă englezul e lăsat liber? — Grav? Ne-a luat dracu' dacă nava lui – cu el la bord, înarmată şi cu un echipaj doar pe jumătate din cât se cuvine – ne prinde Corabia Neagră undeva pe drumul către Macao. Avem doar mica fregată ca să-i stea în cale, iar ea nu se poate măsura cu Erasmus! Şi nici noi. Poate să danseze în

jurul nostru şi tot ce putem face noi e să coborâm steagul. — Eşti sigur? — Da. Pentru Dumnezeu! Am fi o pradă uşoară! Furios, Rodrigues strânse pumnul. — Aşteaptă o clipă. Englezul a spus că a sosit aici doar cu doisprezece oameni şi nu toţi marinari. Cei mai mulţi, negustori, şi cei mai mulţi bolnavi. Atât de puţini nu pot să o manevreze. Singurul loc unde ar putea să găsească un echipaj ar fi la Nagasaki. Sau la Macao. Ar putea găsi destui la Nagasaki! Sunt destui cei care... Ar fi bine dacă ar putea fi ţinut departe de acolo şi de Macao! — Să zicem că ar putea avea un echipaj de băştinaşi. — Vrei să spui, câţiva dintre cuţitarii lui Toranaga? Sau wako? Adică dacă Toranaga se predă, toţi oamenii lui devin ronini, neh? Dacă englezul are destul timp, ar putea să-i pregătească. Uşor. Iisuse Cristoase... Te rog să mă ierţi, părinte, da' dacă englezul face rost de samurai sau wako... Nu putem să riscăm asta. E prea bun. Am văzut cu toţii asta la Osaka. Cu el liber în Asia, cu scârboşenia aia şi cu un echipaj de samurai... Alvito îl privea, mult mai îngrijorat acum. — Cred că ar fi bine să-i trimit alt mesaj Părintelui Inspector. Ar trebui informat, dacă asta este urgent. El o să ştie ce să facă. — Eu ştiu ce să fac! Rodrigues lovi cu pumnul în parapet. Se ridică în picioare şi se întoarse cu spatele. — Ascultă, părinte, ascultă-mi spovedania. În prima noapte – prima dată, chiar la început, a stat aproape de mine, pe galeră, acolo, în largul mării, când plecam de la Anjiro – inima mi-a spus să-l ucid, şi apoi din nou în timpul furtunii. Domnul Iisus m-a ajutat. A fost atunci când l-am trimis la provă şi cu bună ştiinţă am virat în vânt, fără să-l previn – iar el n-avea saulă de siguranţă – ca să-l ucid, dar englezul n-a căzut peste bord, cum s-ar fi întâmplat cu oricine altul. M-am gândit că a fost mâna Domnului. Şi am fost sigur de asta mai târziu, când a trecut peste porunca mea şi mi-a salvat corabia şi apoi, când corabia mea era în siguranţă şi m-a luat valul şi mă înecam, ultimele mele gânduri au fost că a fost de asemenea pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că am încercat să-l ucid. Nu faci asta unui pilot. El nu mi-ar fi făcut asta niciodată. Am meritat-o atunci şi, după aceea, când m-am trezit viu şi cu el aplecat asupra mea, ajutându-mă să beau, mi-a fost ruşine şi i-am cerşit din nou îndurare Domnului şi am făcut jurământ sfânt că voi încerca să-l răsplătesc. Madonna, izbucni el răvăşit, omul ăsta m-a salvat, deşi ştia c-am încercat să-l ucid! Am văzut-o în ochii lui. M-a salvat şi m-a ajutat să trăiesc şi acum eu trebuie să-l ucid. — De ce? — Căpitanul General avea dreptate: Dumnezeu să ne ajute dacă englezul iese în larg cu Erasmus, înarmat şi cu un echipaj doar pe jumătate ca lumea. *** Blackthorne şi Mariko dormeau în liniştea nopţii, în mica lor casă, una din mulţimea care alcătuiau Hanul Cameliilor de pe Strada a Noua din Sud. Erau câte trei camere în fiecare. Mariko luase o cameră pentru ea şi Chimmoko, Blackthorne alta şi cea de-a treia, cea de la intrare, care dădea către verandă, fusese lăsată neocupată, pentru mâncat, stat de vorbă şi petrecut ziua. — Crezi că e sigur aşa? întrebase neliniştit Blackthorne. Să nu-l avem pe Yoshinaka, sau alte slujnice sau străji care să doarmă cu noi? — Nu, Anjin-san. Nimic nu e cu adevărat sigur, dar o să fie plăcut să fim singuri. Hanul acesta se spune că este cel mai frumos şi cel mai faimos din Izu. Este drăguţ, neh? Şi era. Fiecare căsuţă era aşezată pe piloni eleganţi şi era înconjurată

de o verandă la care duceau patru trepte făcute din cel mai bun lemn, totul lustruit şi strălucitor. Nu se aflau mai aproape de cincizeci de paşi una de cealaltă şi fiecare avea în jurul ei grădini îngrijite, în mijlocul grădinii celei mari, înconjurată de un zid înalt de bambus. Curgeau râuleţe şi sclipeau iazuri minuscule şi căderi de apă, iar peste tot se aflau nenumăraţi copaci înfloriţi, cu miresme pentru zi şi pentru noapte, plăcut mirositoare şi îmbelşugate. Cărări din piatră curată, cu acoperişuri delicate, duceau către băile din mijloc, reci, fierbinţi şi foarte fierbinţi, alimentate de izvoare naturale. Pretutindeni lanterne multicolore şi servitori veseli şi slujnice, şi nici un cuvânt rău ca să tulbure clopoţeii agăţaţi în copaci şi gâlgâitul apei şi cântecul păsărilor din coliviile lor. — Desigur că am cerut două case, Anjin-san, una pentru dumneata şi una pentru mine. Din nefericire numai una era liberă, îmi pare rău, dar Yoshinaka-san nu e nemulţumit, dimpotrivă, e uşurat că nu a fost nevoit să-şi împartă oamenii. A aşezat santinelele la fiecare cărare, aşa că suntem destul de în siguranţă şi n-am putea fi tulburaţi ca în alte locuri. De ce am fi tulburaţi? Ce ar putea fi în neregulă cu o cameră aici şi o cameră acolo şi Chimmoko, care doarme cu mine? — Nimic. N-am văzut niciodată un loc atât de frumos. Cât de deşteaptă eşti şi cât de frumoasă. — Ah, cât de bun eşti cu mine, Anjin-san. Mai întâi fă o baie, apoi masa de seară şi mult saké. — Bine, foarte bine. — Lasă jos dicţionarul, Anjin-san, te rog. — Dar m-ai încurajat întotdeauna. — Dacă pui jos cartea, am să-ţi spun un secret. — Care? — L-am invitat pe Yoshinaka-san să ia masa cu noi. Şi pe câteva doamne, ca să ne distreze. — Ah! — Da. Şi după ce am să plec, ai să-ţi alegi una, neh? — Dar asta s-ar putea să-ţi tulbure somnul, îmi pare rău. — Îţi făgăduiesc că am să dorm foarte adânc, dragostea mea. Serios, o schimbare ţi-ar putea face bine. — Da, dar anul viitor, nu acum. — Fii serios. — Sunt. — Ah, în acest caz, dacă din întâmplare, te răzgândeşti politicos şi o laşi să plece curând – după ce Yoshinaka-san va pleca cu partenera lui – ei, cine ştie ce ar putea vreun kami să găsească pentru tine în astă noapte? — Oh? — Am fost la cumpărături astăzi. — Oh? Şi ce-ai cumpărat? — Ah! Ea scosese la iveală câteva ustensile pentru împărţitul pernei, din cele pe care i le arătase Kiku şi, mult mai târziu, după ce Yoshinaka plecase şi Chimmoko stătea de strajă pe verandă, ea i le oferise cu o plecăciune adâncă. Pe jumătate în glumă, el le primise cu aceeaşi politeţe şi împreună aleseră un inel al plăcerii. — Pare foarte aspru, Anjin-san, neh? Eşti sigur că nu te deranjează? — Nu, dacă pe tine nu, dar nu mai râde, sau ai să strici totul. Stinge lumânarea. — O, nu, te rog. Vreau să mă uit. — Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai râde, Mariko! — Dar şi tu râzi. — Lasă asta, stinge lumina, sau... uite, uite ce-ai făcut. — Oh! — Nu mai râde! N-are rost să-ţi bagi capul în aşternuturi... Mai târziu, necazuri.

— Mariko? — Da, dragostea mea? — Nu-l găsesc. — Oh! Să te ajut. — Ah, e-n regulă. Aici e. Stăteam pe el. — Oh. Eşti sigur că nu te deranjează? — Nu, dar e puţin... cum să zic, nu e prea încurajator. Toată discuţia asta despre el şi aşteptatul, nu-i aşa? — O, pe mine nu mă deranjează. A fost vina mea că am râs atât de mult. Oh, Anjin-san, te iubesc atât de mult, te rog, iartă-mă. — Eşti iertată. — Îmi place să te ating. — N-am cunoscut niciodată ceva mai minunat ca atingerile tale. — Ce faci, — Mi-l pun. — E greu? — Da, nu mai râde! — Oh, îmi pare rău. Poate că... — Nu mai râde! — Te rog să mă ierţi... După aceea, ea adormise într-o clipă, complet istovită. El nu dormise. Pentru el fusese minunat, dar nu perfect. Se gândise prea mult la ea. Hotărâse că, de data asta, era pentru plăcerea ei şi nu a lui. Da, fusese pentru ea, îşi spuse, iubind-o, dar un lucru a fost perfect: ştiu că am satisfăcut-o, într-adevăr. Măcar acum sunt absolut sigur. Adormi. Mai târziu sunetul vocilor şi zgomot de ceartă şi, amestecată cu ea, portugheza, începu să se strecoare prin ceaţa somnului. Pentru moment se gândi că visa, apoi recunoscu vocea. — Rodrigues! Mariko murmură, încă cufundată în somn. Auzind zgomotul unor paşi pe cărare, el se ridică în genunchi, încercând să-şi stăpânească spaima. O ridică, ca şi cum ar fi fost o păpuşă, se îndreptă spre uşă, şi se opri înaintea ei chiar când panoul-shoji fu deschis din afară. Era Chimmoko. Capul ei era aplecat, iar ochii închişi discret. Alergă pe lângă ea cu Mariko în braţe şi o aşeză cu grijă în aşternuturile ei, încă pe jumătate adormită, apoi, alergă tăcut înapoi în camera lui, cu sudoarea rece pe el, deşi noaptea era caldă. Se înfăşură grăbit într-un chimonou şi ieşi iarăşi afară, pe verandă. Yoshinaka ajunsese la cea de-a doua treaptă. — Nan desu ka, Yoshinaka-san? — Gomen nasai, Anjin-san, spuse Yoshinaka. Arătă către torţele de la poarta hanului, adăugând multe cuvinte pe care Blackthorne nu le înţelese, dar sensul lor era că "acel bărbat de acolo, barbarul, vroia să vă vadă şi i-am spus să aştepte şi el a spus că n-o să aştepte, purtându-se ca un daimyo, ceea ce nu e, şi a încercat să-şi facă loc printre străji şi eu l-am oprit. El spune că e prietenul domniei-voastre. Aşa este?" — Hei, englezule! Sunt eu, Vasco Rodrigues! — Hei, Rodrigues! răspunse vesel Blackthorne. Vin imediat la tine. Hai, Yoshinaka-san. Kare wa watashi no ichi yujin desu. E prietenul meu. — Ah, so desu! — Hai, domo. Blackthorne alergă în jos pe trepte, către poartă. În spatele lui auzi vocea lui Mariko. — Nan ja, Chimmoko? O şoaptă, apoi ea spuse tare şi cu autoritate: — Yoshinaka-san! — Hai, Toda-sama! Blackthorne aruncă o privire înapoi. Samuraiul urcă treptele şi se

îndreptă către camera lui Mariko. Uşa ei era închisă. Chimmoko stătea dincolo de ea. Patul ei răvăşit era chiar lângă uşă, afară, unde dormea întotdeauna, dacă stăpâna ei nu dorea ca ea să stea în aceeaşi încăpere cu ea. Yoshinaka se înclină în faţa uşii şi îşi începu raportul. Blackthorne porni în lungul cărării, din ce în ce mai bucuros, cu picioarele goale, cu ochii aţintiţi asupra portughezului, care-l aştepta cu un zâmbet larg de bun-venit pe faţă, lumina torţelor jucându-i pe cercel şi pe catarama pălăriei de curtean. — Hei, Rodrigues! E grozav să te văd. Ce-ţi face piciorul? Cum m-ai găsit? — Madonna! Ai crescut, englezule, te-ai împlinit! Da, teafăr şi sănătos şi te porţi ca un scârbos de daimyo. Rodrigues îl strânse în braţe ca un urs şi el îi răspunse la fel. — Ce-ţi face piciorul? — Doare ca dracu', da' merge. Şi te-am găsit întrebând unde stă marele Anjin-san – ticălosul de bandit barbar, înalt şi cu ochi albaştri! Râseră împreună schimbând obscenităţi, nepăsători faţă de samuraii şi servitorii care-i înconjurau. Blackthorne trimise imediat un servitor după saké şi îl conduse pe portughez înapoi către casă. Amândoi păşeau cu pasul lor de marinari, Rodrigues după obiceiul lui, cu mâna dreaptă pe mânerul floretei şi degetul cel mare al celeilalte înfipt în centura lată, lângă pistol. Blackthorne era cu câţiva inci mai înalt decât portughezul, dar acesta avea umerii mai largi şi pieptul mai puternic. Yoshinaka îi aştepta pe verandă. — Domo arigato, Yoshinaka-san, spuse Blackthorne, mulţumindu-i din nou samuraiului şi-i făcu semn lui Rodrigues către una dintre perne. — Hai să stăm de vorbă aici. Rodrigues puse un picior pe trepte, dar se opri când Yoshinaka se propti în faţa lui arătând către floretă şi pistol şi-şi întinse mâna stângă cu palma în sus. — Dozo. Portughezul se încruntă la el. — Iyé, samurai-sama, domo ari... — Dozo. — Iyé, samurai-sama, iyé, repetă Rodrigues mai apăsat, watashi yujin Anjin-san, neh? Blackthorne înaintă un pas, încă uluit de îndârjirea înfruntării. — Yoshinaka-san, shigata ga nai, neh? spuse cu un zâmbet. Rodrigues yujin, wata... — Gomen nasai, Anjin-san. Kinjiru. Yoshinaka dădu o poruncă răstită. Îndată samuraii ţâşniră înainte, înconjurându-l ameninţători pe Rodrigues şi ridică din nou mâna. — Dozo. — Târfele astea spurcate sunt tare supărăcioase, englezule! spuse Rodrigues cu un zâmbet forţat. Cheamă-le înapoi! Ei? Pân-acum n-a trebuit să-mi las niciodată armele. — Stai, Rodrigues, spuse el repede, ghicind hotărârea prietenului său, apoi se întoarse către Yoshinaka. — Domo. Gomen nasai, Rodrigues yujin, watashi... — Gomen nasai, Anjin-san. Kinjiru. Apoi, aspru către portughez: — Ima! Rodrigues îi răspunse la fel de răstit: — Iyé! Wakarimasu ka? Blackthorne se aşeză grăbit între ei. — Hei, Rodrigues, ce mai contează, neh? Lasă-l într-ale lui pe Yoshinaka-san, dă-i armele. N-are nimic de-a face cu tine sau cu mine, e din pricina doamnei Toda Mariko-sama. E acolo, înăuntru. Ştii cât de nervoşi sunt ei când e vorba de arme în apropierea acestor daimyo, sau a soţiilor

lor. O să ne certăm toată noaptea. Ştii cum sunt. Ce mai contează? Portughezul se strădui să zâmbeasca din nou. — Desigur. De ce nu? Hai. Shigataga nai, samurai-sama. So desu! Se înclină ca un curtean, fără sinceritate, îşi trase floreta şi teaca din agăţătorile lor şi scoase pistolul şi i-l întinse. Yoshinaka făcu un semn către un samurai, care luă armele şi fugi către poartă unde le puse jos şi se aşeză de strajă lângă ele. Rodrigues începu să urce treptele, dar din nou Yoshinaka, politicos şi ferm, îi ceru să se oprească. Un alt samurai înaintă să-l caute. Furios, Rodrigues sări înapoi. — IYÉ! Kinjiru, pentru Dumnezeu! Ce... Samuraii săriră pe el, îl prinseră strâns de braţe şi-l căutară amănunţit. Găsiră două cuţite în carâmbul cizmelor, un altul legat de braţul stâng, două pistoale mici – unul ascuns în căptuşeala hainei şi altul sub cămaşă – şi o mică ploscă de cositor. Blackthorne cercetă pistoalele. Amândouă erau încărcate. — A fost şi celălalt încărcat? — Da, desigur. Ne aflăm printre vrăjmaşi, n-ai băgat de seamă, englezule? Spune-le să mă lase în pace. — Nu se prea obişnuieşte să-ţi vizitezi un prieten aşa, noaptea, neh? — Ţi-am spus că ne aflăm printre vrăjmaşi. Sunt întotdeauna înarmat aşa. Nu eşti în toate minţile? Madonna! Spune-le ticăloşilor ăstora să mă lase în pace. — Asta-? tot? Tot? — Sigur că da. Spune-le să mă lase în pace, englezule. Blackthorne dădu pistoalele samurailor şi păşi înainte. Degetele lui pipăiră atente împrejurul cingătorii late, de piele, a lui Rodrigues. Un stilet alunecă din teaca lui ascunsă, foarte subţire, foarte ascuţit, făcut din cel mai bun oţel de Damasc. Yoshinaka îşi blestemă samuraii care făcuseră cercetarea. Ei îşi cerură iertare, dar Blackthorne îl privea doar pe Rodrigues. — Mai e ceva? întrebă el cu stiletul în mână. Rodrigues îl privi în ochi, fără să se clintească. — Am să le spun unde să caute – şi cum să caute, Rodrigues. Cum ar face-o un spaniol – unii dintre ei, eh? — Me cago en la leche, che cabrón! — Que va, leche! Grăbeşte-te! Tot nici un răspuns. Blackthorne înaintă cu pumnalul. — Dozo, Yoshinaka-san, watashi... Rodrigues spuse răguşit: — În panglica pălăriei. Blackthorne se opri. — Bun, spuse şi se întinse după pălăria cu boruri largi. — N-ai fi făcut-o, nu i-ai fi învăţat, nu? — Dar tu? — Ai grijă de pană, englezule, ţin foarte mult la ea. Panglica era lată şi tare ca şi pălăria. Înăuntrul panglicii se afla un stilet subţire şi mic, anume făcut, oţelul fin îndoindu-se cu uşurinţă după curbura pălăriei. Furios, Yoshinaka se răsti din nou la samurai. — Jură că asta-i tot, Rodrigues! — Madonna, ţi-am spus! — Jură! Rodrigues se supuse. — Yoshinaka-san ima, ichi-ban, domo, spuse Blackthorne. E-n regulă acum, mulţumesc. Yoshinaka dădu o poruncă. Oamenii lui dădură drumul portughezului. Rodrigues îşi frecă braţele şi picioarele ca să-şi domolească durerea. — Pot să mă aşez, englezule? — Da. Rodrigues îşi şterse sudoarea de pe frunte cu o eşarfă roşie, apoi ridică

plosca de cositor şi se aşeză cu piciorele încrucişate pe una dintre perne. Yoshinaka rămase în apropiere, pe verandă. Toţi samuraii, în afară de patru, se întoarseră înapoi la posturile lor. — De ce sunt aşa de nervoşi? Tu de ce eşti aşa de nervos, englezule? N-a trebuit niciodată până acum să-mi las armele. Sunt eu un ucigaş? — Te-am întrebat dacă erau toate armele tale şi ai minţit. — Nu te-ascultam. Madonna! Tu – ţinut ca un criminal de rând! Adăugă amărât: ei, ce mai contează, englezule? Mai contează ceva? Noaptea s-a dus... Hei, dar aşteaptă, englezule! De ce să lăsăm ceva să ne strice o noapte ca asta? Îi iert. Şi te iert şi pe tine, englezule. Aveai dreptate şi eu am greşit. Îţi cer iertare. Mă bucur că te văd. Deşurubă dopul şi-i întinse plosca. — Uite aici nişte rachiu grozav. — Tu primul. Rodrigues deveni pământiu la faţă. — Madonna – crezi că ţi-aş aduce otravă? — Nu. Tu bei primul. Rodrigues bău. — Din nou. Portughezul se supuse, apoi îşi şterse gura cu dosul mâinii. Blackthorne primi plosca. — Salud! Duse plosca la gură şi se prefăcu că înghite, dar ţinu pe ascuns limba peste deschizătura ei, ca să împiedice băutura să-i pătrundă în gură, oricât de mult ar fi dorit să bea. — Ah, spuse. A fost bun. Ia! — Păstrează-l, englezule. E un dar. — De la bunul părinte? Sau de la tine? — De la mine. — Juri în faţa lui Dumnezeu? — A lui Dumnezeu şi a Fecioarei, lua-te-ar naiba cu jurămintele tale. A fost un dar de la mine şi de la părinte. El ţine toată băutura la bordul Santei Felipa, dar Eminenţa Sa mi-a spus că pot să iau şi eu, iar plosca e una dintr-o duzină de la bord. E un dar. Nu ştii să te porţi? Blackthorne se prefăcu iarăşi că bea şi i-o întinse din nou. — Uite, mai ia. Rodrigues simţi băutura până în călcâie şi era bucuros că, după ce primise plosca plină de la Alvito, o golise în taină, o spălase cu grijă şi o umpluse cu rachiu din propria sa sticlă. Sfintă Fecioară, iartă-mă, se rugă, iartă-mă că m-am îndoit de sfântul părinte. Oh, Sfintă Fecioară, Doamne Dumnezeule şi Iisuse Cristoase, pentru Dumnezeu, coborâţi din nou pe pământ şi schimbaţi lumea asta unde câteodată nu îndrăznim să avem încredere nici măcar în preoţi. — Ce s-a întâmplat? — Nimic, englezule. Mă gândeam doar că lumea asta e o cloacă scârboasă în care nu mai poţi avea încredere în nimeni zilele astea. Am venit prieteneşte şi acum e o prăpastie între noi. — Oare? — Da. — Înarmat aşa? — Sunt întotdeauna înarmat aşa. De asta sunt în viaţă. Salud! Omul cel voinic ridică întunecat plosca şi bău din nou. — Mă piş pe lumea asta! Mă piş pe tot şi toate! — Vrei să spui, şi pe mine? — Englezule, ăsta-s eu, Vasco Rodrigues, pilot al flotei portugheze, nu un samurai căcăcios. Am schimbat multe înjurături cu tine, toate prieteneşti. În noaptea asta am venit să-mi văd prietenul şi acum nu mai am nici un prieten. Trist. — Da.

— N-ar trebui să fiu trist, dar sunt. De când sunt prieten cu tine, viaţa mea a devenit foarte încâlcită. Rodrigues se ridică în picioare, îşi întinse spatele, apoi se aşeză din nou. — Nu-mi place deloc să stau pe afurisitele astea de perne! Scaunele-s mai bune. La bord... Ei, salud, englezule! — Când ai făcut volta-n vânt şi eu eram pe punte, asta ai făcut-o ca să mă arunci peste bord, nu-i aşa? — Da. Rodrigues răspunse deîndată. Se ridică în picioare. — Da. Mă bucur că m-ai întrebat, pentru că îmi stă groaznic pe conştiinţă. Mă bucur că pot să-mi cer iertare în viaţa asta, fiindcă n-am putut s-o fac cu de la mine putere: Da, englezule. Nu-ţi cer iertare, sau înţelegere, sau orice altceva, dar mă bucur să-mi mărturisesc ruşinea în faţa ta. — Crezi că eu ţi-aş face asta? — Nu, dar când vine o vreme... Nu ştii niciodată până când vine vremea judecăţii. — Ai venit să mă ucizi? — Nu, nu cred că asta mi-a stat în cap, deşi, pentru ai mei şi ţara mea, ştim amândoi că ar fi mai bine ca tu să fii mort. E trist dar adevărat. Cât de prostească-i viaţa, ei, englezule? — Nu vreau să te omor, pilotule. Vreau doar Corabia Neagră. — Ascultă, englezule, spuse Rodrigues fără mânie. Dacă ne întâlnim pe mare, tu în corabia ta, înarmat şi eu în a mea, ai grijă de viaţa ta. Asta-i tot ce-am venit să-ţi spun. Numai asta. Am crezut că ar fi cu putinţă să-ţi spun asta ca prieten şi să rămânem încă prieteni. Afară doar de întâlnirea pe mare, îţi sunt veşnic îndatorat. Salud! — Sper să-ţi prind Corabia Neagră pe mare. Salud, pilotule. Rodrigues porni clătinându-se. Yoshinaka şi samuraii îl urmară. La poartă, portughezul îşi strânse armele. În curând fu înghiţit de noapte. Yoshinaka aşteptă până când santinelele se aşezară. Când fu mulţumit că totul era sigur, porni şchiopătând către încăperile sale. Blackthorne se aşeză pe una dintre perne şi, într-o clipă, slujnica pe care o trimise după saké apăru veselă, păşind mărunt cu tava. Îi turnă o ceaşcă şi ar fi rămas să îl servească, dar el o trimise de acolo. Rămase singur. Zgomotele nopţii îl înconjurară din nou, foşnetele şi sunetul cascadei şi mişcările păsărilor de noapte. Totul era ca înainte, dar totul se schimbase. Trist, se aplecă să-şi reumple ceaşca, dar se auzi un foşnet de mătase şi mâna lui Mariko îi întinse carafa. Îi turnă şi-şi umplu cealaltă ceaşcă pentru ea. — Domo, Mariko-san. — Do itashimashité, Anjin-san. Se aşeză pe cealaltă pernă. Băură vinul fierbinte. — Venise să te ucidă, neh? — Nu ştiu. — Ce înseamnă "să cauţi ca un spaniol"? — Unii dintre ei îşi dezbracă la piele prizonierii, apoi îi caută prin locurile ascunse. Şi nu prea grijulii. Numesc asta a căuta con significa, cu amănunţime. Câteodată folosesc pumnale. — Oh. Ea sorbi şi ascultă zgomotul apei printre pietre. — E la fel aici, Anjin-san, câteodată. De aceea nu-i niciodată înţelept să te laşi prins. Dacă eşti prins, te-ai dezonorat tu însuţi atât de mult încât, orice-ţi face cel ce te are în mâna lui... e mai bine să nu te laşi prins, neh? El privi lampioanele ce se legănau în briza răcoroasă, plăcută. — Yoshinaka avea dreptate. Eu am greşit. Trebuia să-l caute. A fost ideea ta, neh ? I-ai spus lui Yoshinaka să-l caute. — Te rog să mă ierţi, Anjin-san. Cred că asta nu te-a deranjat. Dar

m-am temut pentru dumneata. — Îţi mulţumesc, spuse el folosind din nou latina, deşi îi părea rău că se ajunsese la o astfel de situaţie. Fără acel control amănunţit ar fi avut, încă, un prieten. Poate, îşi spuse prudent. — N-ai pentru ce, spuse ea, dar a fost doar datoria mea. Mariko purta un chimonou de noapte şi pe deasupra un altul, albastru, părul legat şi lăsat să cadă pe spate până la brâu. Privi înapoi către poarta îndepărtată a grădinii, care se putea vedea printre copaci. — Ai fost foarte înţelept în privinţa băuturii, Anjin-san. Aproape m-am ciupit de furie că am uitat să-l previn pe Yoshinaka. Ai fost foarte iscusit să-l faci să bea de două ori. Folosiţi otravă mult, în ţările voastre? — Câteodată. Unii o folosesc. E o cale murdară. — Da, dar foarte folositoare. Se întâmplă şi aici. — Groaznic, nu-i aşa, să nu poţi să te încrezi în nimeni? — Oh, nu, Anjin-san, îmi pare rău, îi răspunse ea. Asta este doar una dintre regulile cele mai importante ale vieţii. Nici mai mult, nici mai puţin.

CAPITOLUL 47 Legat la cheiul din Yedo, Erasmus sclipea în toată splendoarea, sub soarele după-amiezii. — Doamne Iisuse Cristoase din ceruri! Mariko, uite-te la ea. Ai mai văzut ceva asemănător? Uită-te la liniile ei! Corabia lui se afla în spatele barierelor închise care o înconjurau la o sută de paşi depărtare, amarată la chei cu saule noi. Toată zona era bine păzită, mai mulţi samurai se aflau pe punte şi semne aşezate peste tot avertizau că era un loc interzis, în care se putea pătrunde doar cu încuviinţarea personală a seniorului Toranaga. Erasmus fusese proaspăt vopsită şi călăfătuită, punţile ei erau fără pată, carena raşchetată şi velatura reparată. Chiar şi arborele trinchet, ce fusese luat de furtună, fusese înlocuit cu cel de rezervă din cală şi aşezat la unghiul potrivit. Toate capetele saulelor erau îngrijit făcute colac, toate tunurile sclipeau sub un strat protector de ulei în spatele sabordurilor lor. Iar zdrenţuitul Leu al Angliei flutura mândru deasupra tuturor. — Ahoi! strigă vesel de dincolo de bariere, dar nimeni nu-i răspunse la chemare. Una dintre santinele îi spuse că nu erau barbari la bord astăzi. — Shigata ga nai, spuse Blackthorne. Domo. Îşi stăpâni nerăbdarea crescândă de a se urca la bord deîndată şi se întoarse strălucind de fericire către Mariko. — Parcă ar fi ieşit din reparaţii din docurile de la Portsmouth, Mariko-san. Uită-te la tunurile ei – băieţii au muncit ca nişte câini. E minunată, neh? Abia aştept să-l văd pe Baccus şi pe Vinck şi pe ceilalţi. N-am crezut niciodată că am s-o găsesc aşa, Iisuse Cristoase! Arată atât de bine, neh? Mariko îl privea pe el şi nu corabia. Ştia că acum ea fusese uitată, şi înlocuită. Nu mai contează, îşi zise. Călătoria noastră s-a sfârşit. În acea dimineaţă ajunseseră la ultima barieră de la periferiile oraşului Yedo. Încă odată hârtiile lor de călătorie fuseseră cercetate, încă odată fuseseră lăsaţi să treacă cu politeţe, dar de data asta o nouă gardă de onoare îi aştepta. — Trebuie să ne ducă la castel, Anjin-san. Ai să rămâi acolo şi în seara asta trebuie să te întâlneşti cu seniorul Toranaga. — Bun. Atunci avem destul timp. Ascultă, Mariko-san, docurile nu-s la mai mult de-o milă de aici, neh? Corabia mea-i acolo, pe undeva. Nu vrei să-l rogi pe căpitanul Yoshinaka, poate am putea trece pe acolo, te rog?

— El spune, îmi pare rău, dar nu are poruncă să facă asta, Anjin-san. Trebuie să ne ducă la castel. — Te rog, spune-i... Poate ar fi mai bine să încerc eu. Taicho-san! Okashira, sukoshi no aida watakushi wa ikatai no desu. Watakushi no funega asoko ni arimasu. Căpitane, vreau să merg acolo, acum, pentru puţin timp. Corabia mea este acolo. — Iyé, Anjin-san. Gomen nasai. Ima... Mariko ascultase îngăduitoare şi amuzată cum Blackthorne stăruise politicos şi insistase ferm, după care, fără tragere de inimă, Yoshinaka le îngăduise ocolul, dar doar pentru o clipă, neh? Şi doar pentru că Anjin-san îşi afirmase statutul de hatamoto, care-i dădea neîndoios anumite drepturi şi arătase că o cercetare grăbită era importantă pentru seniorul Toranaga, că-l va ajuta cu siguranţă pe seniorul Toranaga să câştige mult timp preţios şi era nespus de importantă pentru întâlnirea din acea seară. — Da, Anjin-san poate să arunce o privire o clipă, dar, îmi pare rău, desigur nu-i e îngăduit să meargă pe corabie fără hârtii semnate personal de seniorul Toranaga şi trebuie să fie doar pentru o clipă, fiindcă suntem aşteptaţi, vă rog să mă iertaţi. — Domo, Taicho-san, spusese bucuros Blackthorne, foarte mulţmit de înţelegerea sa, tot mai bună, a căilor corecte de a învinge şi a iscusinţei sale în ale limbii japoneze. Noaptea care trecuse şi cea mai mare parte a zilei de ieri, o petrecuseră într-un han, la nici doi ri în josul drumului, Yoshinaka îngăduindu-le să lenevească, ca de obicei. Oh, dar fusese o noapte atât de minunată, îşi spuse ea. Fuseseră multe zile şi nopţi minunate. Toate desăvârşite, cu excepţia primei zile când plecaseră din Mishima, când părintele Tsukku-san îi ajunsese din nou din urmă şi fragilul armistiţiu dintre cei doi bărbaţi se spulberase. Cearta lor fusese bruscă, sălbatică, legată de întâmplarea cu Rodrigues şi de prea mult rachiu. Ameninţări şi contra-ameninţări şi blesteme, iar apoi părintele Alvito dăduse pinteni şi pornise înainte către Yedo, lăsând dezastru în urma lui, întreaga bucurie a zilei spulberată. — Nu trebuie să lăsăm să se întâmple asta, Anjin-san. — Dar omul ăsta n-avea nici un drept... — Oh, da, sunt de acord cu dumneata şi desigur că ai dreptate, dar, te rog, dacă laşi această întâmplare să-ţi distrugă armonia, vom fi amândoi pierduţi. Te rog, te implor, fii japonez. Pune întâmplarea asta deoparte. Asta este, de fapt, o întâmplare din alte zece mii. Nu trebuie să îngădui să ţi se tulbure armonia. Pune-o deoparte, într-un compartiment al ei. — Cum? Cum aş putea face asta? Uită-te la mâinile mele! Sunt al naibii de furios şi nu le pot opri din tremurat! — Priveşte această piatră, Anjin-san. Ascult-o cum creşte. — Ce? — Ascultă cum creşte piatra, Anjin-san. Îndreaptă-ţi atenţia către asta, către armonia pietrei. Ascultă, încearcă să auzi kami-ul pietrei. Ascultă, dragostea mea, pentru viaţa ta şi pentru a mea. Şi astfel el încercase şi reuşise puţin s-o înţeleagă. Şi în ziua următoare, din nou prieteni, din nou iubiţi, din nou în pace şi linişte, ea continuase să-l înveţe, încercând să-l modeleze – fără ca el să ştie că era modelat – către gardul de opt ori împrejmuitor, construind ziduri interioare de apărare, care erau singura lui cale către armonie şi către supravieţuire. — Mă bucur atât de mult că preotul a plecat şi n-o să se mai întoarcă, Anjin-san. — Da. — Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi fost nici o ceartă. Mă tem pentru tine. — Nu s-a schimbat nimic. A fost şi va fi întotdeauna duşmanul meu. Karma e karma. Dar nu uita că în afară de noi nu există altceva, nu încă. Nici el, nici altcineva, până ajungem la Yedo, neh? — Da. Eşti atât de înţelept şi ai din nou atâta dreptate. Sunt atât de

fericită că sunt cu tine... De la Mishima drumul părăsise câmpiile netezi şi începuse să se strecoare printre munţi către pasul Hakone. Se odihniseră acolo, pe vârful muntelui, două zile, fericiţi şi mulţumiţi, în splendoarea răsăriturilor şi apusurilor de pe muntele Fuji, al cărui vârf era acoperit de un caier de nori. — Întotdeauna e muntele aşa? — Da, Anjin-san. De cele mai multe ori vârful este învăluit în nori, dar asta face ca ocaziile în care Fuji-san se poate vedea limpede să fie cu atât mai deosebite, neh? Poţi să urci până în vârf dacă doreşti. — Hai! s-o facem acum. — Nu acum, Anjin-san. Într-o zi o s-o facem. Trebuie să lăsăm ceva şi pentru viitor, neh? O să urcăm Fuji-san la toamnă. Întotdeauna se găsau hanuri izolate, plăcute, pe câmpiile Kwanto şi întotdeauna râuri şi pâraie şi pârâiaşe de trecut, cu marea mereu în dreapta lor. Coloana lor şerpuise către nord de-a lungul aglomeratului drum Tokaido, peste cele mai mari câmpuri de orez ale împărăţiei. Câmpiile plate, aluvionare, erau bogate în apă şi fiecare petec din ele, cultivat. Aerul era fierbinte şi umed, încărcat de mirosul excrementelor umane, pe care ţăranii le amestecau cu apă şi le aşezau cu dragoste la rădăcina plantelor. — Orezul ne dă hrană, Anjin-san, rogojini pentru dormit, sandale cu care să umblăm, îmbrăcăminte ca să ne ferim de ploaie şi de frig, acoperişuri ca să ne ţinem casele calde, hârtie pentru scris. Fără orez n-am putea exista. — Dar mirosul, Mariko-san? — E un preţ prea mic de plătit pentru atâta bogăţie, neh? Fă aşa cum facem şi noi: deschideţi ochii şi urechile şi mintea. Ascultă vântul şi ploaia, gâzele şi păsările, ascultă creşterea plantelor şi, în mintea ta, închipuie-ţi generaţiile înşiruindu-se până la capătul timpului. Dacă faci asta, Anjin-san, în curând ai să miroşi numai ceea ce e plăcut în viaţă. E nevoie de puţin antrenament, dar devii foarte japonez, neh? — Ah, mulţumesc, doamna mea, dar trebuie într-adevăr să mărturisesc că începe să-mi placă orezul. Da. Cu siguranţă mai mult decât cartofii şi să ştii şi altceva, începe să nu-mi mai lipsească carnea atât de mult ca până acum. Nu e ciudat? Şi nu mai sunt atât de flămând ca până acum. — Sunt mai flămândă decât am fost vreodată. — Ah, eu vorbeam despre hrană. — Ah, şi eu. La trei zile distanţă de pasul Hakone, ei îi venise ciclul şi îl rugase să ia în pat una dintre slujnicele hanului. — Ar fi înţelept Anjin-san. — Aş prefera să n-o fac, te rog. — Eu te rog, eu îţi cer. E o măsură de prevedere. — Pentru că mi-o ceri tu, atunci da, dar mâine, nu în noaptea asta. În noaptea asta să dormim în linişte. — Da. Da, se gândi Mariko, în noaptea asta am dormit liniştiţi şi zorile care i-au urmat s-au arătat atât de minunate încât am părăsit căldura braţelor sale şi am stat pe verandă cu Chimmoko şi am privit naşterea unei alte zile. — Ah, bună dimineaţa, doamnă Toda! Gyoko stătea la intrarea din grădină înclinându-se către ea. — Grozavi nori, neh? — Da, minunaţi. — Vă rog, aş putea să vă întrerup? Aş putea să vă vorbesc între patru ochi, singură, despre o problemă de afaceri? — Desigur. Mariko părăsi veranda căci nu vroia să tulbure somnul lui Anjin-san. O trimise pe Chimmoko după cha şi porunci să se aducă pături ca să fie aşternute pe iarbă, lângă cascada cea mică. Când era potrivit să înceapă şi

rămaseră singure, Gyoko spuse: — Chibzuiam cum aş fi de mai mare ajutor lui Toranaga-sama. — Acea mie de koku va fi un gest mai mult decât generos. — Trei secrete s-ar putea să fie un gest şi mai generos. — Unul ar putea fi, Gyoko-san, dacă ar fi cel potrivit. — Anjin-san este un om bun, neh? Viitorul lui trebuie şi el sprijinit, neh? — Anjin-san are karma lui, răspunse ea, înţelegând că sosise vremea târguielilor, întrebându-se ce trebuia să cedeze, dacă îşi putea îngădui să cedeze ceva. Vorbeam despre seniorul Toranaga, neh? Sau unul dintre secrete este despre Anjin-san? — Oh, nu, doamnă. Anjin-san are propria lui karma. Aşa cum sunt sigură că are şi propriile sale taine. Mi-a dat doar prin cap că Anjin-san este unul dintre vasalii favoriţi ai seniorului Toranaga. Deci orice îl slujeşte stăpânului nostru, slujeşte într-un fel şi vasalilor săi, neh? — Aşa-i. Desigur, este de datoria vasalilor săi să-i spună orice informaţie care ar putea fi de folos stăpânului lor. — Adevărat doamnă, foarte adevărat. Ah, este o atât de mare onoare pentru mine să vă slujesc. Honto. Pot să vă spun cât de onorată mă simt că pot să călătoresc cu domnia-voastră, să vorbesc cu domnia-voastră, să mănânc şi să râd cu domnia-voastră? Şi, din când în când, să vă fiu un umil sfetnic, oricât de nepricepută aş fi în astfel de treburi, lucru pentru care îmi cer iertare şi, în sfârşit, să spun că înţelepciunea voastră este la fel de mare ca şi frumuseţea, iar curajul la fel înalt ca şi rangul. — Ah, Gyko-san, iartă-mă, eşti prea bună, prea îngăduitoare. Sunt doar soţia unuia dintre generalii stăpânului nostru. Ce spuneai? Patru secrete? — Trei, doamnă. Mă întrebam dacă aţi putea pune o vorbă bună pentru mine pe lângă seniorul Toranaga. Ar fi de negândit pentru mine să-i spun direct domniei-sale cele ce ştiu că sunt adevărate. Asta ar dovedi o foarte proastă creştere, pentru că n-aş şti ce cuvinte să aleg, sau cum să-i prezint cele ce ştiu şi, în orice caz, în orice problemă, oricât de importantă, obiceiul nostru de a folosi un intermediar este mult mai bun, neh? — Desigur, Kiku-san ar putea fi o alegere mai bună, n-am cum să ştiu când o să trimită după mine, sau cât de mult o să treacă până când o să mă primească la el, sau chiar dacă va fi interesat în a asculta ceva din ce aş vrea să-i spun eu. — Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar aţi fi cu mult mai bună, mai potrivită. Aţi putea judeca valoarea acestor informaţii – ea, nu. Către domnia-voastră el îşi pleacă urechea. Asupra ei, alte lucruri. — Nu sunt un sfetnic, Gyoko-san, nici nu pot să-mi dau seama de preţul acestor lucruri.' — Aş spune că valorează o mie de koku. — So desu ka? Gyoko se asigură grijulie că nimeni nu trăgea cu urechea, apoi îi repetă ce murmurase preotul renegat, precum că el istorisise unchiului său, seniorului Harima, ceea ce seniorul Onoshi îi spusese la spovedanie. Apoi, ce îi spusese cel de-al doilea bucătar al lui Omi că auzise despre complotul lui Omi şi al mamei sale împotriva lui Yabu. Şi în cele din urmă, tot ceee ce ştia despre Zataki, pofta lui pentru doamna Ochiba, şi despre Ishido şi doamna Ochiba. Mariko ascultă atentă, fără vorbă, deşi încălcarea tainei confesionalului o cutremurase foarte mult, mintea ei tresărind la nesfârşitele posibilităţi pe care cele auzite le făceau cu putinţă. O întrebă din nou, amănunţit, despre toate, ca să se asigure că înţelesese limpede ceea ce i se spusese şi ca să-şi întipărească foarte bine totul în minte. Când fu mulţumită şi sigură că pricepuse tot ceea ce Gyoko era pregătită să dezvăluie în acea clipă – pentru că, desigur, un negustor atât de abil va ţine întotdeauna multe lucruri în rezervă – trimise după cha

proaspăt. Îi turnă lui Gyoko în ceaşcă ea însăşi şi sorbiră pe îndelete, amândouă încordate, amândouă încrezătoare. — N-am cum să ştiu cât de preţioase sunt informaţiile acestea, Gyoko-san. — Desigur, Mariko-sama. — Îmi închipui că aceste informaţii şi mia de koku, îl vor mulţumi nespus pe seniorul Toranaga. Gyoko îşi înghiţi cuvântul urât care îi stătea pe buze. Se aşteptase la o reducere importantă la începutul tocmelii. — Îmi pare rău, dar banii nu au nici o importanţă pentru un asemenea daimyo, deşi înseamnă o avere pentru un ţăran ca mine. O mie de koku m-ar face neînchipuit de bogată, neh? Întotdeauna e bine să ştii ceea ce eşti, doamnă Toda, neh? Glasul ei era plin de tăioasă viclenie. — Da, e bine să ştii cine eşti şi ce eşti, Gyoko-san. E unul dintre puţinele daruri pe care o femeie le are faţă de bărbaţi. O femeie ştie întotdeauna. Din fericire, eu ştiu ceea ce sunt. Oh, foarte. Da. Te rog, spune ce doreşti? Gyoko nu clipi sub ameninţare, dar reînoi atacul cu impoliteţea potrivită clipei. — Adevărul este că amândouă cunoaştem viaţa şi înţelegem moartea şi amândouă ştim şi credem că aşa cum va fi în Iad, sau oriunde altundeva, depinde de bani. — Oare? — Da. Vă rog rog să mă iertaţi, cred că o mie de koku este prea mult. — Moartea e de preferat? — Mi-am scris deja poemul meu de moarte, doamnă. Când am să mor, să nu mă ardeţi, să nu mă îngropaţi, aruncaţi-mi doar trupul pe un câmp să îngraşe un câine flămând. — Asta poate fi făcut cu uşurinţă. — Da. Dar am urechi lungi şi o limbă ascuţită, care ar fi mult mai preţioasă. Mariko turnă cha. Doar pentru ea. — Îmi pare rău, aşa e? — Oh, da. Oh, foarte. Da. Vă rog să mă iertaţi, dar nu mă laud. Am fost bine pregătită, doamnă, în privinţa asta şi în multe alte lucruri. Nu mi-e frică de moarte. Mi-am scris testamentul şi instrucţiuni amănunţite pentru ai mei, în cazul unei morţi neaşteptate. Am făcut pace cu zeii de multă vreme şi, la patruzeci de zile după ce-oi muri, ştiu că am să renasc. Şi dacă nu – femeia ridică din umeri – atunci o să fiu kami. Evantaiul ei era nemişcat. Aşa că pot să-mi îngădui să-mi doresc luna, neh? Vă rog să mă iertaţi că am adus vorba despre asta, dar sunt şi eu ca domnia-voastră: nu mă tem de nimic, dar, spre deosebire de domnia-voastră, în viaţa asta n-am nimic de pierdut. — Atât de multă vorbărie despre lucruri urâte, Gyoko-san, într-o dimineaţă atât de plăcută? Este plăcută, neh? Mariko se pregăti să îşi ascundă ghearele. — Aş prefera mai mult să te văd vie, trăind până la adânci bătrâneţi, unul dintre stâlpii noii tale bresle. Ah, asta a fost o idee deosebită. O idee foarte bună, Gyoko-san. — Vă mulţumesc, doamnă. La fel de mult mi-ar place să vă ştiu în siguranţă, veselă şi în îmbelşugare, cu toate bucuriile şi cinstea pe care le meritaţi. — Bucurii? repetă Mariko ameninţătoare.

Gyoko era ca un câine dresat trimis pe urmele vânatului. — Sunt doar o ţărancă doamnă, aşa că nu pot să ştiu ce onoruri aţi dori şi ce distracţii v-ar place, vouă, sau fiului vostru. Nebăgat în seamă de niciuna dintre ele, mânerul subţire, de lemn, al evantaiului lui Mariko, trosni între degetele ei. Briza încetase. Aerul fierbinte şi umed atârna asupra grădinii care se deschidea către o mare fără valuri. Muştele roiau şi se aşezau, ca să se ridice din nou. — Ce... Ce onoruri sau distracţii ţi-ai dori pentru dumneata? Mariko îşi aţinti privirea cu o fascinaţie răutăcioasă asupra bătrânei femei, pe deplin conştientă acum că trebuia să o distrugă, sau altfel fiul ei avea să sufere. — Nimic pentru mine. Seniorul Toranaga mi-a dat onoruri şi bogăţii mai presus de visele mele, dar pentru fiul meu? Ah, da, lui i s-ar putea da o mână de ajutor. — Ce ajutor? — Două săbii. — Cu neputinţă. — Ştiu doamnă. Vă rog să mă iertaţi. E aşa de uşor să dai şi totuşi atât de imposibil. Vine războiul. Va fi nevoie de mulţi în luptă. — N-o să mai fie nici un război acum. Seniorul Toranaga se duce la Osaka. — Două săbii. Nu-i prea mult ceea ce cer. — E cu neputinţă. Îmi pare rău, dar eu nu pot să dau aşa ceva. — Vă rog să mă iertaţi, dar eu nu v-am cerut domniei-voastre nimic, dar este singurul lucru care mi-ar face plăcere. Da, nimic altceva. O picătură de sudoare căzu de pe obrazul lui Gyoko în poala ei. — Mi-ar place să-i ofer seniorului Toranaga cinci sute de koku din preţul contractului, ca o dovadă a stimei mele în aceste vremuri grele. Ceilalţi cinci sute vor fi pentru fiul meu. Un samurai are nevoie de un venit, neh? — Îţi condamni fiul la moarte. Toţi samuraii lui Toranaga vor muri sau vor deveni ronini foarte curând. — Karma. Fiul meu are deja fii, doamnă. Ei vor spune fiilor lor că o dată am fost samurai. Asta-i tot ceea ce contează, neh? — Eu nu am puterea să dau aşa ceva. — Adevărat. Îmi pare rău, dar asta e tot ceea ce m-ar mulţumi. *** Nervos, Toranaga scutură din cap. — Informaţiile ei sunt interesante, poate, dar nu merită să-i fac fiul samurai. Mariko răspunse: — Pare să fie un vasal credincios, Alteţă. A spus că ar fi onorată dacă aţi opri alţi cinci sute de koku din contract pentru vreun samurai aflat în nevoie. — Asta nu e generozitate. Nu, nici pe departe. Asta, mai degrabă, e o dovadă că se simte vinovată pentru preţul neruşinat de la început. — Poate că merită să vă gândiţi, alteţă. Ideea ei în privinţa breslei, în privinţa acestor gei-sha şi a noii clase de curtezane vor avea efecte îndelungate, neh? N-are să facă nimănui nici un rău, poate. — Nu sunt de aceeaşi părere. Nu, de ce ar fi răsplătită? Nu e nici o pricină pentru care să-i fac această onoare. Îmi vine să râd. Eşti sigură că nu ţi-a cerut-o ea însăşi? — Ar fi mai mult decât neobrăzare din parte ei s-o facă, Alteţă. Eu am făcut această propunere pentru că cred că v-ar fi de mare folos. — Ar face bine să-mi fie de mai mult folos. Tainele ei sunt probabil tot nişte minciuni. În zilele astea n-aud decât minciuni. Toranaga sună un mic clopoţel şi un slujitor apăru îndată la uşă.

— Alteţă? — Unde este curtezana Kiku? — În încăperile voastre, Alteţă. — E şi femeia Gyoko cu ea? — Da, Alteţă. — Dă-le pe amândouă afară din castel. Acum. Trimite-le înapoi la.... nu, găseşte-le un han, un han de mâna a treia şi spune-le să aştepte acolo până când trimit eu după ele, spuse Toranaga întărâtat. Dezgustător! Codoaşe care vor să fie samurai! Ţărani împuţiţi care nu-şi mai cunosc lungul, nasului! Mariko îl privea stând aşezat pe pernele lui, cu evantaiul mişcându-se agitat. Era tulburată de schimbarea pe care o vedea la el. Morocănos, nervos şi nehotărât, când înainte fusese întotdeauna doar încrezător şi mulţumit. O ascultase cu interes, dar nu cu entuziasmul pe care ea îl aşteptase. Bietul om, se gândi cu milă, s-a dat bătut. La ce-i mai folosesc orice informaţii? Poate că e înţelept că dă la o parte lucrurile lumeşti şi se pregăteşte pentru necunoscut. Poate ar trebui să o faci tu însăţi, îşi zise, mai murind înăuntrul ei încă puţin. Da, dar nu poţi, nu încă. Cumva trebuie să-ţi aperi fiul. Se aflau la al şaselea cat al donjonului înalt şi întărit, iar ferestrele dădeau deasupra oraşului, pe trei părţi ale orizontului. Apusul era mohorât în acea seară, cornul lunii subţire şi coborât la orizont, iar aerul umed, înăbuşitor, deşi acolo, la aproape o sută de picioare de la pământ şi deasupra zidurilor castelului, camera era deschisă oricărei adieri de vânt. Încăperea era joasă şi întărită şi ocupa jumătate din întregul etaj, alte încăperi înconjurând-o. Toranaga ridică mesajul pe care Hiro-matsu i-l trimise prin Mariko şi îl citi din nou. Ea băgă de seamă că mâna lui tremura. — Şi de ce vrea să vină la Yedo? Aruncă nemulţumit sulul de-o-parte. — Nu ştiu, Alteţă, vă rog să mă iertaţi. Mi-a cerut doar să vă dau acest mesaj. — Ai vorbit cu creştinul renegat? — Nu, Alteţă. Yoshinaka-san a spus că aţi dat porunci ca nimeni să nu facă asta. — Cum a fost Yoshinaka în timpul călătoriei? — Foarte priceput, Alteţă, spuse ea, răspunzând răbdătoare a doua oară întrebării. Ne-a păzit foarte bine şi ne-a adus la vreme. — De ce nu s-a întors preotul Tsukku-san cu voi? — Pe drumul de la Mishima, Alteţă, el şi Anjin-san s-au certat. Mariko îi povesti, fără să ştie că ce-i spusese deja părintele Alvito lui Toranaga, sau dacă, de fapt, Toranaga trimisese după el până atunci. — Părintele a hotărât să călătorească singur. — Din ce cauză s-au certat? — În parte din pricina mea, a sufletului meu, Alteţă. Şi mai mult din pricina duşmăniei dintre religiile lor şi a războiului dintre stăpânii lor. — Cine a început? — Amândoi sunt la fel de vinovaţi. A început de la o ploscă cu băutură. Mariko îi istorisi întâmplarea cu Rodrigues, apoi continuă: — Tsukku-san a adus o a doua ploscă în dar, dorind, după cum spunea, să pună o vorbă pentru Rodrigues-san, dar Anjin-san a răspuns, neaşteptat de brutal, că nu vrea nici un fel de "băutură papistaşă", că preferă saké şi că n-are încredere în popi. Sfântul părinte s-a înroşit tot, a fost la fel de neaşteptat de brutal spunând că nu s-a ocupat niciodată cu otrăvurile şi n-o s-o facă niciodată şi n-ar putea niciodată să încuviinţeze un asemenea lucru. — Ah, otravă? Folosesc otrava ca armă? — Anjin-san mi-a spus că unii dintre ei da, Alteţă. Asta a iscat alte

cuvinte urâte. S-au certat apoi cu privire la religie, la sufletul meu, la catolici şi protestanţi. Am plecat să-l aduc pe Yoshinaka-san cât de repede am putut şi el a oprit cearta. — Creştinii nu ne-aduc altceva decât necazuri, neh? Ea nu-i răspunse. Nervozitatea lui o descumpănea. Nu-i stătea deloc în fire asta şi părea să n-aibă nici un motiv pentru asemenea lipsă a legendarei sale stăpâniri de sine. Poate că şocul de a fi învins e prea mult pentru el, îşi zise. Fără el, suntem cu toţii terminaţi, fiul meu e pierdut şi Kwanto va trece curând în alte mâini. Mohoreala lui o molipsi şi pe ea. Băgase de seamă, pe străzi şi în castel, o umbră care părea că atârnă deasupra întregului oraş. Un oraş care era faimos pentru veselia lui, pentru umorul lui spumos şi pentru bucuria de a trăi. — M-am născut în anul în care a sosit primul creştin şi de atunci ei bântuie ţara neîncetat, spuse Toranaga. De cincizeci şi opt de ani n-aduc altceva decât necazuri, neh? — Îmi pare rău că v-am supărat, Alteţă. Mai este şi altceva? Cu îngăduinţa... — Stai jos. N-am isprăvit încă. Toranaga sună din nou din clopoţel. Uşa se deschise. — Trimite-l pe Buntaro-san aici. Buntaro păşi înăuntru. Întunecat la faţă, îngenunche şi se înclină. Ea se înclină către el, ţeapănă, dar el n-o băgă în seamă. Cu un timp în urmă Buntaro întâlnise convoiul lor la poarta castelului. După un scurt salut de bun-găsit, îi spusese că trebuia să se înfăţişeze deîndată seniorului Toranaga. După Anjin-san avea să trimită mai târziu. — Buntaro-san, m-ai rugat să mă vezi în prezenţa soţiei dumitale, cât de curând cu putinţă. — Da, Alteţă. — Şi ce doreşti? — Vă cer umil îngăduinţa să iau capul lui Anjin-san. — De ce? — Vă rog să mă iertaţi, dar mie nu-mi place felul în care se uită la soţia mea. Voiam s-o spun în faţa ei, prima dată de faţă cu domnia-voastră. Şi de asemenea, m-a insultat la Anjiro şi nu mai pot trăi cu ruşinea asta. Toranaga aruncă o privire scurtă către Mariko, care părea să fi îngheţat. — O acuzi că l-a încurajat? — Eu... eu vă cer îngăduinţa să-i iau capul. — O acuzi că l-a încurajat? Răspunde-mi la întrebare. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, dar am crezut că ar fi fost de datoria mea să-i iau capul în aceeaşi clipă, răspunse Buntaro rece, cu ochii pe tatami. Barbarul îmi tulbură într-una armonia. Cred că vă necăjeşte şi pe domnia-voastră. Lăsaţi-mă să-i iau capul, vă implor. Îşi ridică privirea. Avea fălcile grele nebărbierite şi ochii umbriţi de cearcăne adânci. — Sau lăsaţi-mă să plec cu soţia mea acum şi la noapte vom porni înaintea voastră, să vă pregătim calea. — Ce spui de asta, Mariko-san? — Este soţul meu. Orice hotărăşte el, am să mă supun, doar dacă nu hotărâţi altfel, Alteţă. E de datoria mea. Toranaga privi de la bărbat la femeie. Apoi vocea i se aspri şi pentru o clipă fu din nou Toranaga cel din trecut. — Mariko-san, ai să pleci în trei zile la Osaka. Ai să pregăteşti acest drum pentru mine şi ai să mă aştepţi acolo. Buntaro-san, ai să mă însoţeşti drept comandant al escortei mele, când am să plec. După ce ai să fii secondantul meu, tu, sau unul dintre oamenii tăi, poate să facă acelaşi lucru cu Anjin-san. Cu sau fără învoirea lui. Buntaro tuşi ca să-şi dreagă glasul

— Alteţă, vă rog porunciţi "Cer..." — Ţine-ţi gura! Uiţi cine eşti? ţi-am spus "nu" de trei ori! Data viitoare, când vei avea neobrăzarea să-mi dai sfaturi necerute, ai să-ţi tai pântecul într-o hazna din Yedo! Fruntea lui Buntaro era pe tatami. — Vă cer iertare, Alteţă. Vă cer iertare pentru neobrăzarea mea. Mariko era la fel de îngrozită de izbucnirea grosolană, ruşinoasă a lui Toranaga şi se înclină adânc şi ea, ca să-şi ascundă stânjeneala. După o clipă, Toranaga spuse: — Vă rog să iertaţi purtarea. Rugămintea ta este acceptată, Buntaro-san, dar numai după ce îmi vei fi secondant. — Vă mulţumesc, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat. — V-am poruncit amândorura să faceţi pace între voi. Aţi făcut aşa? Buntaro dădu scurt din cap. Mariko îl imită. — Bun. Mariko-san, te vei întoarce cu Anjin-san la noapte, la Ora Câinelui. Acum poţi să pleci. Ea se înclină şi îi părăsi. Toranaga se uită ţintă la Buntaro. — Ei, bine, o acuzi? — Nu e de crezut că ar putea să mă trădeze, Alteţă, răspunse morocănos Buntaro. — Şi eu sunt de aceeaşi părere. Toranaga izgoni o muscă cu evantaiul, părând foarte obosit. — Ei bine, o să ai în curând capul lui Anjin-san. Am nevoie de el pe umeri încă puţină vreme. — Vă mulţumesc, Alteţă. Din nou vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat. — Vremurile sunt tulburi. Toranaga se aplecă înainte. — Ascultă. Vreau să te duci la Mishima deîndată, ca să-l înlocuieşti pe tatăl tău pentru câteva zile. Mi-a cerut învoirea să vină aici ca să stea de vorbă cu mine. Nu ştiu de ce... Oricum, trebuie să am pe cineva în Mishima, în care să mă încred. N-ai vrea, te rog, să pleci în zori – pe drumul dinspre Takato? — Alteţă? Buntaro văzu că Toranaga îşi păstra liniştea cu un efort uriaş şi, în ciuda voinţei sale, vocea îi tremura. — Am un mesaj personal pentru mama mea, în Takato. Nu trebuie să spui nimănui că te duci acolo, dar odată ce ajungi destul de departe de oraş, tai-o spre nord. — Am înţeles. — Seniorul Zataki s-ar putea să te împiedice să i-l dai, s-ar putea să încerce. Trebuie să i-l dai doar în mâinile ei, înţelegi? Numai ei. Ia douăzeci de oameni şi galopaţi până acolo. Am să trimit un porumbel călător ca să cer permisul de liberă trecere de la el. — Mesajul vostru va fi verbal sau în scris, alteţă? — În scris. — Şi dacă nu pot să i-l dau? — Trebuie să poţi, desigur că trebuie. De aia te-am ales pe tine! Dar dacă eşti trădat... distruge-l înainte de a te omorî. În momentul în care voi auzi asemenea veşti rele, capul lui Anjin-san va pleca de pe umeri. Şi dacă... ce să fac cu Mariko-san? Ce să fac cu soţia ta, dacă ceva nu merge cum trebuie? — Vă rog să îi luaţi şi ei viaţa, Alteţă, înainte de a muri domnia-voastră. Aş fi onorat dacă... Merită un secondant pe măsură. — N-o să moară dezonorată. Ai făgăduiala mea. Am să mă-ngrijesc de asta personal. Acum, te rog, întoarce-te în zori pentru mesaj. Nu îmi înşela încrederea. Doar în mâinile mamei mele. Buntaro îi mulţumi din nou şi plecă, ruşinat de faptul că Toranaga îşi arătase atât de deschis teama. Rămas singur, Toranaga scoase o batistă de

hârtie şi-şi şterse sudoarea de pe faţă. Degetele îi tremurau. Încercă să şi le stăpânească, dar nu izbuti. Îi trebuise toată puterea să continue să facă pe prostul mohorât, să-şi ascundă înfierbântarea nedomolită, din pricina tainelor care, de neînchipuit, promiteau îndelung aşteptata şansă. — O posibilă şansă, doar posibilă – dacă sunt adevărate, spuse cu glas tare, abia în stare să gândească, uluitoarea informaţie atât de binevenită, pe care Mariko i-o adusese de la femeia Gyoko, încă răsunându-i în urechi. Ochiba, râdea el în sinea lui. Deci harpia aia este momeala ca să-mi aduc fratele de-a rostogolul din cuibul său de vultur. Fratele meu o doreşte pe Ochiba. Dar acum este la fel de limpede că vrea mai mult decât pe ea şi mai mult decât Kwanto. Vrea împărăţia. Îl urăşte pe Ishido, îi e scârbă de creştini şi acum e bolnav de gelozie din cauza cunoscutei pofte a lui Ishido pentru Ochiba. Aşa că o să se despartă de Ishido, Kiyama şi Onoshi. Fiindcă vicleanul meu frate vrea într-adevăr să fie shōgun. E Minowara, cu toată stirpea de care are nevoie, toată ambiţia, dar nu cu împuternicirea. Sau Kwanto. Ca să primească restul, mai întâi trebuie să ia Kwanto. Toranaga îşi frecă palmele fericit gândindu-se la toate minunatele noi posibilităţi de capcane, pe care cele aflate de curând i le îngăduiau împotriva fratelui său. Şi Onoshi, leprosul. O picătură de miere în urechea lui Kiyama, la vremea potrivită, se gândi, iar spusele preotului renegat răstălmăcite puţin, îmbunătăţite modest şi Kiyama s-ar putea să-şi strângă legiunile şi să se pornească să-l treacă pe Onoshi prin foc şi sabia. — Gyoko e destul de sigură, Alteţă. Fratele Josef, acolitul, i-a spus că seniorul Onoshi i-a şoptit în confesional că a făcut un tratat secret cu Ishido, împotriva unui daimyo creştin şi voia iertare. Prin tratat Ishido promitea solemn că, în schimbul sprijinului de acum, în ziua în care vei muri, acest creştin va fi acuzat de trădare şi invitat în Nemărginire pe loc, cu forţa dacă va fi nevoie, iar fiul şi moştenitorul lui Onoshi vor moşteni toate pământurile. Numele creştinului nu a fost rostit, Alteţă. Kiyama, sau Harima din Nagasaki? se întrebă Toranaga. Nu contează. Pentru mine trebuie să fie Kiyama. Se ridică tremurând, în ciuda bucuriei şi bâjbâi către una dintre ferestre, sprijinindu-se greoi de oblonul de lemn. Privi luna şi cerul. Stelele erau palide. Se adunau nori de ploaie. — Buddha şi voi zei, oricare dintre zei! Faceţi ca fratele meu să muşte momeala – şi ca toate vorbele acelei femei să fie adevărate! Nici o stea căzătoare nu apăru ca să arate că mesajul fusese primit de zei. Nici un vânt nu se iscă din senin, nici un nor nu apăru de nicăieri să acopere secera lunii. Şi dacă s-ar fi ivit un semn ceresc, el l-ar fi socotit o întâmplare. Ai răbdare. Pune la socoteală doar faptele. Stai şi gândeşte-te, îşi spuse. Ştia că oboseala începuse să-şi arate colţii, dar era vital ca nici unii dintre vasalii, sau apropiaţii lui şi deci nimeni dintre legiunile de gură-cască sau spioni din Yedo, să nu bănuiască nici o clipă că doar se prefăcea a se fi dat bătut şi juca rolul unui învins. La Yokosé înţelesese într-o clipă că dacă ar fi acceptat cel de-al doilea sul de la fratele său, însemna să-şi primească osânda la moarte. Hotărâse că singura sa şansă măruntă de supravieţuire era să-i convingă pe toţi, chiar şi pe el însuşi, că acceptase înfrângerea pe deplin, deşi în realitate era doar ca să câştige timp, continuând obişnuitul şir de tocmeli, întârzieri şi false retrageri, întotdeauna aşteptând răbdător pânâ apărea o crăpătură în armură, deasupra gâtului, ca apoi să-şi înfigă sabia adânc, sălbatic, fără şovăire. De la Yokosé petrecuse îndelungi nopţi şi zile de veghe, fiecare dintre ele mai greu de îndurat decât cealaltă. Nu vânase, nu râsese şi nu pusese la cale nimic, nu înotase, nu glumise şi nu dansase, nu cântase în piesele Noh, care îl desfătaseră de când se ştia. Numai acelaşi rol singuratic, cel mai greu din toată viaţa lui: posomorât, înfrânt, nehotărât, în aparenţă

neajutorat, aproape lăsându-se să moară de bunăvoie de foame. Ca să-şi mai treacă timpul, continuase să-şi îmbunătăţească testamentul. Acesta conţinea o serie de instrucţiuni secrete, personale, către urmaşii lui, pe care el le alcătuise de-a lungul anilor, arătându-le cum să conducă mai bine după el. Sudara jurase deja să se supună testamentului, aşa după cum fiecare moştenitor avea să facă la rându-l lui. În acest fel viitorul clanului va fi asigurat, îşi reaminti Toranaga în timp ce schimba un cuvânt, adăuga o propoziţie sau ştergea un paragraf, dacă o să scap din capcana de acum. Testamentul începea asfel: Datoria seniorului unei provincii constă în a asigura pacea şi siguranţa oamenilor şi nu în a se împăuna cu faptele strămoşilor, sau în a se strădui să adune averi pentru urmaşii săi... Una dintre maxime spunea: Norocul şi nenorocul trebuie lăsate în seama cerului şi a legilor firii. Nu trebuie cumpărate cu rugi sau cu orice altă întreprindere vicleană de vreun om oarecare, sau de cineva care îşi spune cu de la sine putere, sfânt. Şterse "cineva care îşi spune cu de la sine putere sfânt" şi schimbă propoziţia ca să se sfirşească cu "vreun om oarecare." De obicei, îi plăcea să-şi strunească mintea, astfel ca să scrie limpede şi scurt, dar în timpul îndelungilor zile şi nopţi îi trebuise întreaga sa stăpânire de sine ca să continue să joace un rol atât de străin. Că izbutise atât de bine îi făcea plăcere şi totuşi îl nemulţumea. Cum puteau oamenii să fie atât de creduli? Mulţumesc zeilor că sunt aşa, îşi spuse pentru a milioana oară. Acceptând "înfrângerea" ai ocolit de două ori războiul. Eşti încă încolţit, dar acum, în cele din urmă, răbdarea ta şi-a primit răsplata şi-ai o nouă şansă. Poate o nouă şansă, se corectă. Dacă secretele sunt false şi date de un duşman ca să te înfunde şi mai mult? Pieptul lui începu să-l doară. Se simţi slăbit şi ameţit, aşa că se aşeză jos şi respiră adânc, cum îl învăţaseră cu ani în urmă profesorii Zen. "Zece respiraţii adânci, zece uşoare, zece adânci, zece uşoare. Trimite-ţi mintea în Nemărginire: Nu există trecut, sau viitor, fierbinte sau rece, durere sau bucurie – din nimic în nimic." În curând începu din nou să gândească limpede. Apoi se duse la masă şi începu să scrie. O rugă pe mama sa să îi fie intermediar între el şi fratele său vitreg şi să-i prezinte propunerea lui pentru viitorul clanului lor. Mai întâi îşi rugă fratele să se gândească la o căsătorie cu doamna Ochiba. "Desigur că ar fi de neînchipuit să fac eu asta, frate. Prea mulţi daimyo ar fi înfuriaţi de ambiţia mea neruşinată. Dar o astfel de legătură cu tine va întări pacea în împărăţie şi va sprijini succesiunea lui Yaemon. Nimeni nu se îndoieşte de credinţa ta, deşi unii se înşală îndoindu-se de a mea. Ai putea, desigur, să găseşti o soţie mult mai potrivită, dar ea cu greu ar putea găsi un soţ mai bun. Odată ce trădătorii Alteţei Sale Imperiale, vor fi înlăturaţi şi eu îmi voi relua locul cuvenit, ca Preşedinte al Consiliului Regenţilor, voi invita pe Fiul Cerului să ceară această căsătorie, dacă vei primi să te încarci cu o astfel de sarcină grea. Simt cu adevărat că acest sacrificiu este singura cale prin care amândoi putem asigura succesiunea şi să ne facem datoria pentru care am jurat în faţa lui Taikō. Al doilea, ţi se oferă toate domeniile trădătorilor creştini Kiyama şi Onoshi, care acum urzesc împreună cu preoţii barbari un război mişelesc împotriva tuturor acelor daimyo necreştini, sprijiniţi de o invazie a barbarilor cu muschete, aşa cum au făcut mai înainte împotriva stăpânului nostru legiuit, Taikō. Mai departe, ţi se oferă toate pământurile oricărui alt creştin din Kyushu, care se alătură trădătorului Ishido împotriva mea în bătălia finală. (Ştiai că ţăranul ăsta parvenit a avut neobrăzarea să facă ştiut că, odată ce eu voi fi mort, iar el va conduce Consiliul, plănuieşte să-l dizolve şi el însuşi să se însoare cu mama Moştenitorului?) Iar în schimbul celor de mai sus, doar atât, frate: un tratat de alianţă

secret, acum, garantând trecere liberă armatelor mele prin munţii Shinano, un atac al forţelor noastre unite, sub conducerea mea, împotriva lui Ishido, la vremea şi felul ales de mine. În sfârşit, ca dovadă a încrederii mele, am să-ţi trimit deîndată pe fiul meu, Sudara, soţia lui, doamna Genjiko şi copiii lor, împreună cu singurul meu nepot, ţie, în Takato..." Nu aşa se poartă un om învins, îşi spuse Toranaga şi pecetlui sulul. Zataki o să înţeleagă asta imediat. Da, dar acum momeala e pusă în capcană. Shinano este singura mea cale şi Zataki este prima cheie către câmpiile Osakăi. E adevărat că Zataki o doreşte pe Ochiba? Risc atât de mult pentru presupusele şoapte ale unei slujnice încălecate şi ale unui bărbat în călduri. Ar putea Gyoko, lipitoarea asta neruşinată, să mintă ca să câştige de două ori? Samurai? Deci asta e adevărata cheie ca să-şi dezvăluie toate tainele. Trebuie să aibă dovezi în privinţa lui Mariko şi a lui Anjin-san. De ce oare altfel mi-ar înainta Mariko o astfel de cerere? Toda Mariko şi barbarul! Barbarul şi Buntaro! Ei, viaţa e ciudată. Un alt junghi deasupra inimii îl străbătu. După un timp scrise mesajul pentru un porumbel călător şi porni greoi pe scări către hulubăria de deasupra. Alese grijuliu un porumbel pentru Takato din unul dintre multele panere şi aşeză la locul lui micul cilindru. Apoi puse porumbelul pe stinghie, în cutia deschisă care îi va îngădui păsării să zboare la prima rază de lumină. Mesajul o ruga pe mama lui să ceară trecere liberă pentru Buntaro, care avea un mesaj important pentru ea şi fratele lui şi o semnase ca şi propunerea, Yoshi Toranaga-noh-Minowara, folosindu-şi pentru prima oară în viaţă întreg titlul. — Zbori teafără şi bine, mică pasăre, spuse el, mângâind-o cu o pană căzută. Porţi moştenirea a zece mii de ani. Încă o dată ochii i se îndreptară către oraşul de dedesubt. O minusculă geană de lumină apăru la orizont, spre răsărit. Jos, la docuri, putea să vadă flăcările cât un vârf de ac ale torţelor care înconjurau corabia barbară. Asta-i o altă cheie, se gândi şi începu să se gândească din nou la cele trei taine. Ştia că îi scăpase ceva. — Aş vrea să fie Kiri aici, îi spuse nopţii. *** Mariko era îngenuncheată în faţa oglinzii ei de metal lustruit. Se uită în altă parte ca să nu-şi mai vadă faţa. În mâini avea pumnalul care sclipea în lumina lămpii de ulei. — Ar trebui să te folosesc, spuse ea, plină de amărăciune. Ochii ei căutară Madonna cu Fiul în nişa de lângă minunata creangă cu flori şi ochii i se umplură de lacrimi. — Ştiu că sinuciderea este un păcat de moarte, dar ce-aş putea face? Cum să trăiesc cu ruşinea asta? E mai bine s-o fac înainte de-a fi trădată. Camera era la fel de tăcută ca întreaga casă. Era casa familiei lor, construită înlăuntrul inelului interior de apărare şi al şanţului larg, ce înconjura castelul, unde numai celor mai onoraţi şi de credinţă hatamoto li se îngăduia să trăiască. În jurul casei se găsea o grădină înconjurată cu un gard de bambus şi prin care trecea un pârâu mic, tras din belşugul de ape ce înconjurau castelul. Auzi paşi. Poarta din faţă se deschise şi se auzi zgomotul servitorilor alergând să-şi întâmpine stăpânul. Puse iute pumnalul deoparte în obi şi-şi uscă lacrimile. În curând se auziră paşi şi ea deschise uşa înclinându-se politicoasă. Prost dispus, Buntaro îi spuse că Toranaga se răzgândise din nou, că acum i se poruncise să plece la Mishima pentru un timp. — Am să plec în zori. Am vrut să îţi urez o călătorie plăcută.

Se opri şi se uită îndelung la ea. — De ce plângi? — Te rog să mă ierţi, Alteţă. E doar pentru că sunt femeie şi viaţa mi se pare atât de grea. Şi din pricina lui Toranaga-sama. — El e o ramură ruptă. Mi-e ruşine s-o spun. Groaznic, dar asta a devenit acum. Ar trebui să pornim războiul. Mai bine în luptă, decât să ştiu că singurul viitor pe care îl am e să văd faţa murdară a lui Ishido râzând de karma mea. — Da, îmi pare rău. Aş vrea să pot face ceva, să-ţi fiu de ajutor. Vrei saké sau cha? Buntaro se întoarse şi urlă la un servitor care aştepta în coridor. — Adu saké! Grăbeşte-te! Se întoarse şi intră în camera ei. Mariko închise uşa. El se aşeză lângă fereastră privind la zidurile castelului şi la donjonul de dincolo de ele. — Te rog, nu te-ngrijora, Alteţă, spuse ea. Baia e pregătită şi am trimis după concubina ta favorită. El nu-şi mişcă ochii de pe donjon, fierbând în sinea lui, apoi spuse: — Ar trebui să demisioneze în favoarea seniorului Sudara, dacă nu mai are snagă îndestul pentru a ne conduce. Seniorul Sudara este fiul său şi moştenitorul său legal, neh? Neh? — Da, Alteţă. Da. — Sau, şi mai bine, ar trebui să facă cum a spus Zataki. Să-şi facă seppuku. Atunci l-am avea pe Zataki şi armata lui de partea noastră. Cu ei şi cu muschetele am putea să străbatem până la Kyoto. Ştiu că putem. Chiar dacă dăm greş, e mai bine decât să ne predăm ca nişte laşi şi împuţiţi mâncători de usturoi. Stăpânul nostru şi-a pierdut toate drepturile, neh? Neh? Se răsuci către ea. — Te rog să mă ierţi, nu pot să spun asta. El e stăpânul nostru legiuit. Buntaro îi întoarse din nou spatele, posomorât, ca să privească donjonul. Luminile sclipeau la toate caturile, şi în mod deosebit, la cel de-al şaselea. — Sfatul meu pentru cei din consiliul său este să-l invite să se despartă de noi şi dacă nu, să-l ajutăm. S-a mai întâmplat asta de nenumărate ori. Sunt mulţi care-mi împărtăşesc părerile, dar nu şi seniorul Sudara. Nu încă. Poate c-o face în sinea lui, cine ştie ce crede oare cu adevărat? Când ai să te întâlneşti cu doamna Genjiko, vorbeşte-i, convinge-o. La rândul ei, ea o să-l convingă. Ea îl duce de nas, neh? Sunteţi prietene. Pe tine o să te asculte. Convinge-o. — Cred că ar fi un lucru rău, Alteţă. Asta-i trădare. — Îţi poruncesc să-i vorbeşti. — Am să mă supun. — Da, te vei supune unei porunci, nu-i aşa? pufni el. Supunere. De ce eşti întotdeauna atât de rece şi acră, neh? Ridică oglinda şi i-o vârî în faţă. — Priveşte-te! — Te rog să mă ierţi dacă nu-ţi plac, stăpâne. Vocea ei era egală şi-l privea peste oglindă drept în faţă. — Nu vreau să te supăr. O privi o clipă şi apoi aruncă brusc oglinda înapoi, pe masa lăcuită. — Nu te acuz pe tine. Dacă aş fi bănuit că... n-aş fi şovăit. Mariko se auzi aruncându-i: — N-ai fi ezitat să faci, ce? Să mă ucizi, Alteţă? Sau să mă laşi în viaţă ca să mă ruşinezi şi mai mult? — Nu te-am acuzat pe tine, numai pe el! urlă Buntaro. — Dar te acuz eu pe tine! ţipă ea drept răspuns, iar tu m-ai acuzat pe mine! — Ţine-ţi gura! — M-ai făcut de râs în faţa stăpânului nostru! M-ai învinovăţit şi nu

eşti în stare să-ţi faci datoria! ţi-e teamă! Eşti un laş! Un laş murdar, mâncător de usturoi! Sabia lui ieşi din teacă şi ea se bucură că cel puţin îndrăznise să-l împingă dincolo de marginea răbdării, dar sabia rămase ridicată în aer. — Am promisiunea ta în faţa zeului tău, la Osaka, înainte ca noi să păşim în moarte. Am promisiunea ta şi... Râsul ei muşcător era ascuţit şi răutăcios. — O, da, prea-puternice stăpân! Am să fiu perna ta încă o dată, dar primirea ta va fi uscată, amară şi silnică! El izbi orbeşte, cu toată puterea celor două mâini, într-un stâlp şi lama străbătu aproape în întregime lemnul vechi, gros de aproape un picior. Trase de sabie, dar aceasta se înţepenise. Înebunit de furie răsuci şi o smuci şi atunci lama plesni. Cu un ultim blestem, aruncă mânerul rupt prin peretele subţire şi plecă clătinându-se ca beat către uşă. Servitorul îl aştepta acolo tremurând, cu tava cu saké. Buntaro i-o smulse din mâini. Într-o clipă omul îngenunche, îşi puse fruntea la podea şi îngheţă aşa. Buntaro se sprijini de canatul uşii sfărâmate. — Aşteaptă... Aşteaptă până la Osaka. Se repezi orbeşte afară din casă. Un timp, Mariko rămase nemişcată, ca în transă. Apoi culorile începură să-i revină în obraji, ochii ei începură din nou să vadă. Se reîntoarse tăcută la oglindă. Îşi cercetă un timp imaginea, apoi, foarte liniştită, isprăvi de întins fardul. *** Blackthorne urca în goană scările, câte două deodată, urmat de gărzile sale. Se afla pe scara principală din donjon şi era bucuros că nu-l încurcau săbiile. Trebuise să le predea ceremonios, în curte, primelor gărzi, care-l căutaseră de asemenea politicos, dar amănunţit. Torţele luminau scările şi palierele de la fiecare etaj, Pe cel de-al cincilea palier se opri, aproape explodând de înfierbântare şi strigă: — Mariko-san, te simţi bine? — Da, da. Sunt bine, mulţumesc, Anjin-san. Începu să urce din nou, simţindu-se uşor şi foarte puternic, până când ajunse la ultimul cat, la cel de-al şaselea. Acest nivel era puternic păzit, ca toate celelalte. Samuraii care-l însoţeau se îndreptară către cei adunaţi în jurul uşii ferecate în fier şi se înclinară. Li se răspunse şi îi făcură semn lui Blackthorne să aştepte. Lucrătura în lemn şi fier din întregul castel era deosebită. Aici, în donjon, toate ferestrele, deşi delicate şi înalte, serveau şi ca puncte de tragere pentru arcaşi şi erau pregătite obloane grele, acoperite cu fier, gata de-a fi aşezate la locul lor, pentru o mai mare protecţie. Mariko dădu ultimul colţ al scării uşor de apărat şi ajunse lângă el. — Eşti bine? întrebă el. — Oh, da. Bine, mulţumesc, îi răspunse, gâfâind uşor. Dar încă era stăpânită de aceeaşi ciudată seninătate şi detaşare pe care el le băgase de seamă când o întâlnise în curte şi pe care nu le mai întâlnise la ea până atunci. Lasă asta, îşi spuse încrezător. E doar castelul şi Toranaga şi Buntaro şi faptul că e aici, în Yedo. Ştiu ce să fac acum. De când văzuse Erasmus era plin de o imensă bucurie. Nu se aşteptase, într-adevăr, să-şi găsească corabia atât de desăvârşită, atât de curată şi îngrijită şi pregătită. Cu greu mai putea găsi acum un motiv de-a mai rămâne în Yedo. O să arunc doar o privire scurtă sub punţi, să văd cala, o scufundare iute pe sub cocă, ca să cercetez chila, apoi tunurile, magazia de muniţii, încărcăturile şi velele. În timpul drumului către Yedo, plănuise cum să folosească mătase groasă sau pânza de bumbac pentru vele. Mariko îi spusese că pânză de cânepă nu exista în Japonia. Doar să

pun velele la punct, se bucură el şi orice alte rezerve avem nevoie, apoi ieşim spre Nagasaki ca un fulger. — Anjin-san! Samuraiul se întorsese. — Hai. — Dozo. Uşa ferecată se deschise tăcută. Toranaga era aşezat la capătul celălalt al încăperii pătrate, pe o porţiune înălţată, acoperită cu tatami. Singur. Blackthorne îngenunche şi se înclină adânc, cu palmele aşezate pe podea. — Konbanwa, Toranaga-sama. Ikaga desu ka? — Okagesana de genki desu. Anata wa? Toranaga părea mai bătrân, mai obosit şi mult mai slab ca înainte. Shigata ga nai, îşi spuse Blackthorne. Karma lui Toranaga n-o să atingă Erasmus – ea o să fie salvarea lui, jur pe Dumnezeu. Răspunse întrebărilor obişnuite ale lui Toranaga cu cuvinte simple, dar bine rostite, folosind un mod simplificat de vorbire, pe care îl pusese la punct cu ajutorul lui Alvito. Toranaga îl felicită pentru cât avansase în cunoaşterea limbii şi începu să vorbească mai iute. Blackthorne folosi una dintre frazele învăţate pe dinafară, pe care le alcătuise cu Alvito şi Mariko. — Vă rog să mă iertaţi, stăpâne, deoarece japoneza mea nu este atât de bună, vă rog să vorbiţi mai rar şi să folosiţi cuvinte mai simple, aşa cum şi eu voi folosi cuvinte simple. Vă rog să mă iertaţi că vă pricinuiesc atâtea neplăceri. — Foarte bine. Da, desigur. Spune-mi, te rog, cum ţi-a plăcut Yokosé? Blackthorne repetă, ţinând pasul cu Toranaga, deşi răspunsurile sale erau opintite, iar vocabularul său încă foarte limitat, până când Toranaga puse o întrebare ale cărei cuvinte îi scăpară în întregime. — Dozo? Gomen nasai, Toranaga-sama? spuse el cerându-şi iertare. Wakarimasen. Nu înţeleg. Toranaga repetă ce spusese în cuvinte mai simple. Blackthorne aruncă o privire lui Mariko. — Îmi pare rău, Mariko-san. Ce înseamnă "sonkei su beki urni"? — Dacă poate naviga, Anjin-san. — Ah! Domo. Blackthorne se întoarse. Toranaga întrebase dacă poate să se convingă iute, dacă nava sa era în stare să iasă în larg şi cât de mult i-ar fi luat. Răspunse: — Da, cu uşurinţă. În jumătate zi, stăpâne. Toranaga se gândi o clipă, apoi îi spuse s-o facă a doua zi şi să-i transmită rezultatul după amiază, în timpul Orei Caprei. — Wakarimasu? — Hai. — Apoi, îţi vei putea vedea oamenii. — Alteţă? — Vasalii. Am trimis după dumneata ca să-ţi spun că mâine ai să-ţi primeşti vasalii. — Ah, vă rog să mă iertaţi, înţeleg. Samurai-vasali. Două sute de oameni. — Da. Noapte bună, Anjin-san. Ne vedem mâine. — Vă rog să mă iertaţi, alteţă. Pot respectuos să vă întreb trei lucruri? — Care? — Mai întâi: cu putinţă văzut echipajul meu acum, vă rog? Câştig timp, vă rog. Toranaga încuviinţă şi dădu un ordin scurt unuia dintre samurai să-l conducă pe Blackthorne. — Ia o gardă de zece oameni cu tine. Ia-l pe Anjin-san de aici şi adu-l înapoi, la castel.

— Da, stăpâne. — Apoi, Anjin-san? — Vă rog, putem vorbi singuri? Puţin timp. Vă rog, iertaţi-mi obrăznicia. Blackthorne încercă să nu lase să i se vadă neliniştea când Toranaga o întrebă pe Mariko dspre ce era vorba. Ea răspunse cinstit că ştia doar că Anjin-san avea ceva foarte particular de spus, dar nu întrebase ce anume. — Eşti sigură că e bine să îl rog, Mariko-san? spusese Blackthorne în timp ce urcau scările. — Oh, da. Dacă aştepţi până termină el, dar să te asiguri că ştii exact ce vrei să spui, Anjin-san. El nu mai e atât de răbdător ca de obicei. Nu-l întrebase ce voia să ceară şi el nu spusese de la sine nimic. — Foarte bine, Anjin-san, spuse Toranaga. Te rog, aşteaptă afară, Mariko-san. Ea se înclină şi plecă. — Da? — Vă rog să mă iertaţi. Aud senior Harima din Nagasaki acum duşman. Toranaga era uluit pentru că aflase de hotărârea publică a lui Harima de a se alătura lui Ishido doar când el însuşi ajunsese la Yedo. — De unde ai primit informaţia asta? — Vă rog? Toranaga repetă întrebarea mai rar. — Ah! Înţeleg. Auzit de seniorul Harima la Hakone. Gyoko-san mi-a spus. Gyoko-san auzit în Mishima. — Femeia asta e bine informată. Poate prea bine. — Alteţă? — Nimic. Continuă. Ce-i cu seniorul Harima? — Alteţă, pot respectuos să spun, corabia mea, mare armă împotriva Corabiei Negre, neh? Dacă eu iau Corabia Neagră foarte repede, preoţii foarte furie pentru că nu bani lucrare creştină aici. Nu bani de asemenea portughezi în alte pământuri. Anul trecut nu Corabie Neagră aici, deci nu bani, neh? Dacă acum iau Corabie Neagră iute, foarte iute şi la fel anul viitor, toţi preoţii au mare teamă. Acesta-i adevărul, Alteţă. Cred, preoţii trebuie să se plece dacă ameninţaţi. Preoţii aşa pentru Toranaga-sama. Blackthorne îşi strânse pumnul ca să-şi sublinieze cuvintele. Toranaga ascultase atent, privindu-i buzele aşa cum făcea şi el. — Înţeleg. Dar care-ar fi scopul, Anjin-san? — Alteţă? Toranaga căzu în acelaşi joc de a folosi cuvinte puţine. — Să obţin ce? Să prindem, ce? Să avem ce? — Seniorul Onoshi, seniorul Kiyama şi seniorul Harima. — Deci vrei să te amesteci în politica noastră, ca şi preoţii. Crezi că ştii cum să ne conduci, Anjin-san? — Îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi, nu înţeleg. — Nu contează. Toranaga se gândi mult timp, apoi zise: — Preoţii spun că nu au putere să poruncească acelor daimyo care sunt creştini. — Nu adevărat, Alteţă, vă rog să mă iertaţi. Banii mare putere asupra preoţilor. E adevărul, Alteţă. Dacă nu Corabie Neagră anul acesta şi la fel anul următor nu Corabie Neagră, dezastru. Foarte rău pentru preoţi. Este adevărul, Alteţă. Banii sunt putere. Vă rog, gândiţi-vă. Dacă "Cer de Purpură" în acelaşi timp sau înainte, eu atac Nagasaki. Nagasaki duşman acum, neh? Eu iau Corabie Neagră şi atac căile pe mare între Kyushu şi Honshu. Poate ameninţare îndeajuns ca să facem duşmanul, prieten? — Nu, preoţii or să înceteze negoţul. Nu sunt în război cu preoţii, sau cu Nagasaki, sau cu altcineva. Mă duc la Osaka. N-are să fie nici un "Cer de Purpură". Wakarimasu?

— Hai. Blackthorne nu era tulburat. Ştia că acum, Toranaga înţelesese limpede că această tactică posibilă ar fi atras o mare parte din forţele Kiyama-Onoshi-Harima, care se aflau toate în Kyushu şi Erasmus putea să zădărnicească orice mişcare de trupe importantă pe mare, din acea insulă către insula principală. Ai răbdare, îşi spuse el. Lasă-l pe Toranaga să se gândească la asta. Poate o să fie aşa cum a spus Mariko. E o bucată bună de timp de aici la Osaka şi cine ştie ce s-ar mai putea întâmpla. Pregăteşte-te pentru ce-i mai bine, dar nu-ţi fie teamă de ce-i mai rău. — Anjin-san, de ce nu spui asta în faţa lui Mariko-sama? Ea o să spună preoţilor? Crezi asta? — Nu, Alteţă. Am vrut doar să vorbim direct. Nu treaba femeilor războiul. Una ultimă întrebare, Toranaga-sama. Blackthorne se aruncă pe drumul ales. — Obicei hatamoto cere favoare câteodată. Vă rog să mă iertaţi, Alteţă. Pot cu respect să spun dacă acum cu putinţă întrebat? Evantaiul lui Toranaga se opri. — Ce favoare? — Ştiu divorţ uşor dacă stăpân spune. Rog Toda soţie. Toranaga rămase prostit şi Blackthorne se temu că mersese prea departe. — Vă rog să mă iertaţi pentru obrăznicie, adăugă. Toranaga îşi reveni repede. — Mariko-san încuviinţează? — Nu, nu, Toranaga-sama. Taină meu. Niciodată spus ei. Nimănui. Taină meu numai. Nu spus Toda Mariko-san niciodată. Kinjiru, neh? Dar ştiu supărări între soţ, soţie. Divorţul uşor în Japonia. Acesta secret al meu numai. Rog senior Toranaga numai. Foarte secret. Niciodată Mariko-san. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am ofensat. — Aceasta este o cerere foarte îndrăzeaţă pentru un străin. Nemaiauzită. Pentru că eşti hatamoto, datoria mă leagă să ţin seama de ea, deşi ţi se întrezice să pomeneşti despre ea, orice ar fi, fie ei, fie soţului ei, e limpede? — Vă rog? întrebă Blackthorne fără să înţeleagă totul, abia în stare de-a gândi. — Foarte rea întrebare şi gând, Anjin-san. Înţelegi? — Da, Alteţă. Îmi pare... — Pentru că Anjin-san hatamoto, eu nu supărat. Mă voi gândi, înţelegi? — Da. Cred că da. Vă rog să-mi iertaţi japoneza proastă. Îmi pare rău. — Să nu vorbeşti cu ea, Anjin-san, despre divorţ. Mariko-san, sau Buntaro-san. Kinjiru, wakarimasu? — Da, stăpâne. Înţeleg. Doar secret eu, domnia-voastră. Secret. Mulţumesc. Vă rog iertaţi-mi grosolănia şi vă mulţumesc pentru răbdare. Blackthorne se înclină desăvârşit şi ca într-un vis, ieşi. Uşa se închise în spatele lui. Pe scări toţi îl priveau întrebători. Ar fi vrut să împartă victoria sa cu Mariko, dar îl opri seninătatea ei visătoare şi prezenţa gărzilor. — Iartă-mă că te-am făcut să aştepţi, fu tot ce spuse. — A fost plăcerea mea, îi răspunse ea la fel de neatentă. Coborâră din nou scările. Apoi, după câteva etaje, ea spuse: — Felul dumitale simplu de a vorbi e ciudat, deşi se înţelege destul de bine, Anjin-san. — M-am pierdut de prea multe ori. Ştiind că eşti aici, m-a ajutat nemăsurat. — N-am făcut nimic. În tăcere, păşiră mai departe, Mariko puţin în spatele lui aşa cum era corect după datină. La fiecare cat trecură printr-un şir de samurai, apoi dând un colţ al scărilor, poala chimonoului ei se prinse între scândurile

treptelor şi ea se împiedică. El o prinse şi atingerea neaşteptată le făcu plăcere amândoura. — Mulţumesc, spuse ea tulburată, în timp ce el o aşeza jos. Îşi continuară drumul, mult mai apropiaţi decât fuseseră în noaptea dinainte. Afară, în curtea luminată de facle, samuraii erau peste tot. Încă o dată permisele lor fură verificate şi trecură, însoţiţi de purtători de torţe, prin poarta principală a donjonului, de-a lungul unei treceri care şerpuia prin labirintul pereţilor înalţi de piatră ai întăriturilor către poarta următoare, care ducea la primul şanţ şi pod mobil de lemn. Cu toate, erau şapte inele de şanţuri în complexul castelului, Unele erau făcute de om, altele adaptate din pâraiele şi râurile care se găseau din belşug în împrejurimi. În timp ce se îndreptau către poarta principală, poarta de sud, Mariko îi spuse că, peste un an, când fortăreaţa va fi gata, va putea găzdui o sută de mii de samurai şi douăzeci de mii de cai cu toate proviziile trebuincioase pentru un an de zile. — Atunci va fi cea mai mare din lume, spuse Blackthorne. — Acesta a fost planul seniorului Toranaga. Vocea ei era gravă. — Shigata ga nai, neh? În cele din urmă, ajunseră la ultimul pod. — Uite, Anjin-san, poţi să vezi, că castelul este inima oraşului Yedo, neh? Se află în mijlocul unui păienjeniş de străzi, care se desprind din el ca să devină oraşul. Cu zece ani în urmă aici era doar un sat mic de pescari. Acum, cine ştie? Trei sute de mii? Două? Patru? Seniorul Toranaga nu şi-a numărat încă oamenii. Dar sunt toţi aici pentru un singur ţel: să slujească, castelul care apără portul şi câmpiile care hrănesc armata. — Nimic altceva? întrebă el. — Nu. N-ai de ce să te îngrijorezi atât, Mariko, şi să arăţi atât de solemnă, îşi spuse fericit. Am rezolvat toate astea. Toranaga o să-mi împlinească cererea. La capătul luminat de torţe al podului Ichi-bashi – Primul Pod – care ducea către oraşul propriu-zis, ea se opri. — Trebuie să te las acum, Anjin-san. — Când pot să te văd? — Mâine, la Ora Caprei. Am să te aştept în curtea interioară. — Nu pot să te văd diseară, dacă mă întorc devreme? — Nu, îmi pare rău, te rog să mă ierţi. Nu în noaptea asta. Apoi, se înclină politicoasă. — Konbanwa, Anjin-san. Se înclină şi el. Ca un samurai. O urmări cu privirea întorcându-se înapoi peste pod, luând cu ea câţiva dintre purtătorii de torţe, insectele roind în jurul făcliilor înfipte în suporturile lor de pe stâlpi. În curând fu înghiţită de mulţime şi noapte. Atunci, din ce în ce mai nerăbdător, întoarse spatele castelului şi porni după călăuza sa.

CAPITOLUL 48 — Barbarii stau acolo, Anjin-san. Samuraiul făcu un semn înainte. Neliniştit, Blackthorne cercetă cu ochii mijiţi întunericul, prin aerul irespirabil şi înăbuşitor. — Unde? Casa aceea, acolo? — Da, aşa-i, îmi pare rău. O vedeţi? La o sută de paşi în faţă, dincolo de petecul gol de pământ mlăştinos, se zărea o încâlceală de cocioabe şi alei şi deasupra lor, se înălţa o casă

mare, profilată nelămurit pe cerul întunecat. Blackthorne privi în jur un timp ca să se orienteze cât de cât, apărându-se cu evantaiul de gâzele care-l înconjurau. Foarte curând, îndată ce părăsise Primul Pod, se pierduse în labirint. Drumul lor trecuse prin nenumărate străzi şi alei, mai întâi către ţărm, ocolind apoi un timp către vest, peste poduri mai mari şi mai mici, apoi din nou către nord de-a lungul ţărmului unui alt pârâu ce se strecura printre casele de la periferie, pe un teren jos şi mocirlos. Cu cât te îndepărtai de castel, cu atât drumurile erau mai proaste şi locuinţele mai sărace, oamenii erau mai umili şi din ce în ce mai puţine licăriri de lumină se strecurau printre shoji. Yedo era o îngrămădire haotică de locuinţe ce se revărsa către câmpie, care i se părea alcătuită din cătunuri separate doar de străzi şi pâraie. Aici, la marginea de miazăzi a oraşului, drumul mustea puturos. De câtăva vreme duhoarea se întărise simţitor, o miasmă de alge marine, fecale şi mâl şi pe deasupra tuturor acestora, un miros dulce acrişor, pe care nu-l putea recunoaşte, dar care-i părea familiar. — Pute ca la Billingsgate pe vreme de reflux, murmură, omorând o altă gânganie de noapte care i se aşezase pe obraz. Întregul trup îi era lipicios din cauza sudorii. Apoi auzi melodia abia bănuită a unui cântec marinăresc, în olandeză, şi toată neplăcerea se şterse. — Să fie Vinck? Uşurat porni grăbit către locul de unde venea zgomotul, cu purtătorii de torţe luminându-i grijulii drumul şi urmat de samurai. Acum, mai aproape, băgă de seamă că construcţia cu un singur cat era în parte japoneză, în parte europeană. Era ridicată pe stâlpi şi înconjurată de un gard înalt şi şubred de bambus, puţin mai într-o parte faţă de celelalte case şi mai nouă decât cocioabele care se înghesuiau în apropiere. Nu era nici o poartă în gard, doar o gaură. Acoperişul era de trestie, uşa din faţă din lemn masiv, pereţii din scânduri grosolane, iar ferestrele acoperite cu obloane olandeze. Ici şi colo, prin crăpături, străbăteau raze de lumină. Cântecul şi râsetele se auzeau mai tare, dar încă nu putea să deosebească vocile. O cărare pietruită ducea drept către treptele verandei printr-o grădină neîngrijită. Un catarg scurt era legat cu funii de stâlpii porţii. Se opri şi se uită la el. Un steag olandez încropit atârna legat de el, moale şi fără viaţă, iar pulsul i se iuţi la vederea lui. Uşa din faţă era dată de perete. O pată de lumină se formase pe verandă. Baccus van Nekk se împletici beat către capătul acesteia, cu ochii pe jumătate închişi, îşi dădu la o parte legătura pentru prohab şi urină într-un jet înalt, arcuit. — Ah, murmură într-un geamăt extaziat. Nimic nu-i ca o pişare. — Aşa să fie? strigă tare Blackthorne în olandeză, de la poartă. De ce nu foloseşti o găleată? — Eh? Van Nekk clipi miop în întuneric către Blackthorne, care stătea cu samuraii în lumina torţelor. — IisuseCristoasedincerurisamurai! Se scutură cu un geamăt şi se înclină stângaci din mijloc. — Gomen nasai samurai-sama? Ichi-bon gomen nasai la toate maimuţele-sama. Se îndreptă, se strădui să zâmbească cu greu şi murmură pe jumătate către el: — 'S mai beat decât credeam. Am crezut că ticăloşii ăia blestemaţi vorbeau olandeză. Gomen nasai, neh? strigă iarăşi tare, îndreptându-se clătinat către spatele casei, scărpinându-se şi trăgând de legătura pentru prohab. — Hei, Baccus, altceva mai bun decât să-ţi împuţi propriul culcuş nu ştii? — Cum?

Van Nekk se răsuci brusc şi se holbă orb în lumina torţelor, încercând cu disperare să vadă limpede. — Pilotule? icni el. Tu eşti, pilotule? Afurisiţi de ochi! Nu pot să văd. Pilotule, pentru numele lui Dumnezeu, tu eşti? Blackthorne râse. Vechiul său prieten părea atât de gol şi tâmp aşa cum stătea acolo, cu penisul atârnând afară din pantaloni. — Da, eu sunt. Apoi, către samuraii care priveau cu dispreţ abia ascuns: — Matte curasai. Aşteptaţi-mă, vă rog. — Hai, Anjin-san. Blackthorne înaintă şi acum, în pata de lumină, putu să vadă gunoiul împrăştiat peste tot în grădină. Dezgustat, se descălţă de sandale şi urcă pe trepte. — Salut, Baccus, eşti mai gras de când am plecat din Rotterdam, neh? Îl bătu călduros pe umeri. — Iisuse Cristoase! Dumnezeule! Eşti chiar tu? Sfinte Iisuse! — Da, sigur că sunt eu. — Te credeam mort de mult. Van Nekk întinse mâna şi-l atinse pe Blackthorne ca să se convingă că nu visa. — Iisuse, rugile mele a fost ascultate. Pilotule, ce ţi s-a întâmplat? De unde vii? E un miracol. Tu eşti cu-adevărat? — Da. Acum, te rog, pune-ţi legătura la locul ei şi hai să intrăm, îi spuse Blackthorne, conştient de samuraii lui. — Cum? Oh, iartă-mă, eu... Grăbit, van Nekk se supuse şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. — Oh, Iisuse, pilotule. Am crezut că dracii din gin îşi băteau din nou joc de mine. Haide, dar lasă-mă pe mine să te anunţ, da? Porni înainte către intrare, clătinându-se puţin, mare parte din beţie risipindu-se din cauza bucuriei. Blackthorne îl urmă. Van Nekk îi deschise uşa, apoi strigă peste lălăiala celorlalţi: — Băieţi, ia uitaţi ce ne-a adus Moş Crăciun! Trânti uşa după el ca să mărească efectul. Se lăsă brusc tăcere. Ochilor lui Blackthorne le trebui ceva timp ca să se obişnuiască cu lumina. Aerul puturos aproape îl sufoca. Îi văzu pe toţi cu gurile căscate la el ca şi cum ar fi fost un duh. Apoi vraja se risipi şi începură strigăte de bun venit şi bucurie şi toată lumea trăgea de el şi-l înghiontea, vorbind toţi odată. — Pilotule, de unde vii? — Ia o înghiţitură... — Cristoase! E cu putinţă? — Lua-m-ar naiba! E grozav să te vedem! — Te credeam mort. — Nu, noi suntem bine. Aproape toţi. — Dă-te la o parte de pe scaun, târfă, pilotul-sama trebuie să stea în cel mai al dacului scaun! — Hei! Grog, neh? Mai repede, afurisitelor. Mai repede! — Afurisiţi de ochi! Daţi-vă la o parte. Vreau să-i strâng mâna... În cele din urmă, Vinck răcni: — Pe rând, băieţi, câte unul! Lăsaţi-l să-şi tragă sufletul! Daţi-i un scaun şi de băut, pentru Dumnezeu! Da, şi eu am crezut că-i samurai. Cineva împinse un pocal de lemn în mâinile lui Blackthorne. Se aşeză pe scaunul şubred şi toţi îşi ridicară cănile şi valul de întrebări se porni din nou. Blackthorne privi în jur. Încăperea era mobilată cu bănci, câteva scaune grosolane şi mese şi prost luminată de lumânări şi lămpi cu ulei. Un uriaş butoi cu saké era aşezat pe podeaua murdară. Una dintre mese era acoperită cu farfurii murdare şi o halcă de carne pe jumătate friptă,

năpădită de muşte. Şase femei şleampete, îngenuncheate umil, se înclinau către el înşirate pe lângă unul dintre pereţi. Oamenii lui, toţi strălucind de bucurie, îl aşteptau să înceapă: Sonk bucătarul, Johann Vinck, ajutorul nostromului şi tunar şef, Salamon mutul, Croocq musul, Ginsel velarul, Baccus van Nekk, starostele negustorilor şi trezorier şi în cele din urmă, Jan Roper, celălalt negustor, care stătea deoparte, ca întotdeauna, cu acelaşi zâmbet amar pe faţa lui subţire, smeadă. — Unde-i Căpitanul General? întrebă Blackthorne. — Mort, pilotule. A murit, îi răspunseră şase voci, încercând să se acopere una pe cealaltă, învălmăşindu-se în povestire, până când Blackthorne ridică în sus o mână. — Baccus, ce-a păţit căpitanul? — A murit, pilotule. N-a mai ieşit din groapă. Îţi aminteşti că era bolnav. Eh? După ce te-au luat... Ei bine, în noaptea aia l-am auzit înecându-se în întuneric. Nu-i aşa, băieţi? Un cor de "da"-uri şi van Nekk adăugă: — Stăteam lângă el, pilotule. Încerca să ajungă la apă, dar nu mai era şi se îneca şi gemea. Nu sunt prea sigur de timp. Eram toţi înspăimântaţi de moarte, dar până la urmă s-a sufocat şi apoi, ei bine, şi-a dat duhul. A fost rău, pilotule. Jan Roper adăugă: — A fost groaznic, da, dar a fost pedeapsa lui Dumnezeu. Blackthorne privi de la unul la celălalt. — L-a lovit cineva ca să-l facă să tacă? — Nu, nu. Oh, nu, îi răspunse van Nekk. A hârâit doar. A fost lăsat în groapă cu celălalt, cu japul. Îţi aminteşti? Ăla de-a-ncercat să se înece în găleata în care ne uşuram? După asta seniorul Omi i-a pus să-i scoată trupul lui Spillbergen afară şi l-au ars. Amărâtul ălălalt a rămas acolo. Seniorul Omi i-a dat doar un cuţit şi şi-a tăiat singur blestemata de burtă şi ei au umplut groapa. Îţi aminteşti de el, pilotule? — Da. Şi ce-i cu Maetsukker? — Mai bine spune-i tu asta, Vinck. — Micuţul Faţă-de-şobolan a putrezit, pilotule, începu Vinck şi ceilalţi se porniră să strige amănunte şi să spună povestea, până când Vinck mugi: — Baccus m-a rugat pe mine, pentru Dumnezeu! O să vă vie la toţi rândul! Vocile se domoliră, iar Sonk spuse binevoitor: — Spune tu, Johann. — Pilotule, braţul lui a început să putrezească. S-a ales c-o tăietură într-o încăierare. Îţi aminteşti încăierarea, când ai leşinat? Iisuse Cristoase, pare că a trecut atâta timp! Oricum, braţul i s-a obrintit. I-am luat sânge a doua zi şi încă o dată în ziua de după asta, apoi a început să se înnegrească. I-am zis c-ar fi mai bine să i-l ard, sau toată mâna o să trebuiască tăiată. I-am zis de nu ştiu câte ori. Toţi i-am spus, da' el n-a vrut. În a cincea zi rana a început să pută. L-am ţinut şi eu i-am tăiat cea mai mare parte a putreziciunii, dar n-a fost de nici un folos. Ştiam că n-o să ajute, dar unii dintre noi au zis că merită încercat. Ticălosul ăla de-doctor galben a venit de câteva ori, da' nici el n-a putut face nimic. Faţă-de-şobolan a mai ţinut-o o zi sau două, dar putreziciunea intrase prea adânc şi a aiurat o grămadă. A trebuit să-l legăm, către sfârşit. — Aşa-i pilotule, spuse Sonk, scărpinându-se mulţumit. A trebuit să-l legăm. — Ce s-a întâmplat cu trupul lui? întrebă Blackthorne. — L-au dus pe deal şi l-au ars şi pe el. Am vrut să-i facem şi lui şi Căpitanului General o îngropăciune creştină, cum se cade, dar nu ne-au lăsat, le-au dat foc. Se lăsă tăcerea.

— Nu te-ai atins de băutură, pilotule. Blackthorne o ridică la gură şi gustă. Cana era murdară şi îi veni să icnească. Alcoolul brut îi arse gâtlejul. Mirosul trupurilor nespălate şi râncede, al hainelor soioase, aproape îl dobora. — Cum e grogul, pilotule? îl întrebă van Nekk. — Grozav, grozav... — Spune-i despre el, Baccus, hai, zi-i! — Hei, am făcut un cazan, pilotule. Van Nekk era foarte mândru şi ceilalţi se împieptoşau şi ei. — Îl facem acum cu butoiul. Orez şi fructe şi apă şi-l lăsăm să fermenteze. Aşteptăm o săptămână, sau cam pe-acolo şi după aia, cu ajutorul unei mici vrăji... Bărbatul rotofei râse şi se scărpină fericit. Sigur c-ar fi mai bine să-l ţinem un an, sau mai mult, să se înmoaie, da'l bem mai repede decât... cuvintele i se pierdură. Nu-ţi place? — Oh, iartă-mă, e grozav. E straşnic. Blackthorne văzu păduchi în părul rar al lui van Nekk. Jan Roper spuse provocator: — Şi tu, pilotule? Arăţi tare grozav, nu? Ce-i cu tine? Un alt val de întrebări, care se domoli când Vinck strigă: — Lăsaţi-l să răsufle! Apoi bărbatul cu chipul tăbăcit izbucni fericit: — Iisuse! Când te-am văzut stând în uşă, am crezut că-i una din maimuţe, pe cinstea mea! Un alt cor de încuviinţări şi van Nekk îi întrerupse: — Aşa e. Afurisite chimonouri! Arăţi ca o femeie, pilotule – sau unul dintre jumătăţile astea de bărbaţi. Perverşi afurisiţi! Sodomiţi afurisiţi! Eh, o mulţime de japi sunt sodomiţi, pe Dumnezeul meu! Unu' umbla după Croocq... Urmară multe strigăte şi glume obscene, apoi Van Nekk continuă: — Poate vrei haine ca lumea. Pilotule, ascultă, ţi le-am adus aici. Am venit la Yedo cu Erasmus. Au remorcat-o pân' aci şi ni s-a îngăduit să ne-aducem hainele la ţărm, cu noi. Nimic altceva. Ne-au lăsat s-o facem, să le păstrăm pentru tine. Ţi-am adus un sac. Toate hainele tale de marinar. Sonk, adu-le încoace, da? — Sigur c-o să le aduc, da' mai încolo, nu, Baccus? Nu vreau să-mi scape ceva. — E-n regulă. Zâmbetul subţire al lui Jan Roper era batjocoritor. — Săbii şi chimonou. Ca un păgân adevărat. Poate că acum trăieşti ca păgânii, nu, pilotule? — Hainele sunt răcoroase. Sunt mai bune decât ale noastre, răspunse nesigur Blackthorne. Am uitat că sunt îmbrăcat altfel. S-au întâmplat atâtea... Astea sunt tot ceea ce am, aşa că m-am obişnuit să le port. Nu prea m-am gândit la ele. Sunt cu siguranţă mai comode. — Săbiile alea sunt adevărate? — Da. De ce? — Nouă nu ni se îngăduie să purtăm arme. Orice fel de arme! pufni batjocoritor Jan Roper. De ce te lasă să porţi, ca orice samurai păgân? Blackthorne râse scurt. — Nu te-ai schimbat Jan Roper, nu-i aşa? Tot sfântul-sfinţilor? Hei, toate la vremea lor, şi despre săbiile mele, dar mai întâi cea mai bună dintre veşti. Ascultaţi, cam într-o lună o să fim din nou în largul mării. — Doamne Iisuse! Nu minţi, pilotule? spuse Vinck. — Nu, chiar aşa. Urmă o avalanşă de strigăte vesele şi un alt val de întrebări şi răspunsuri. — Ţi-am spus c-o să plecăm. — Ţi-am spus că Dumnezeu o să aibă grijă de noi. Lăsaţi-l să vorbească!

— Lăsaţi-l pe pilot să vorbească. În cele din urmă Blackthorne îşi ridică mâna. Făcu un semn către femei, care încă stăteau îngenuncheate fără să se mişte, şi mai umile acum, sub privirea lui. — Cine-s astea? Sonk râse. — Astea-s pipiţele noastre, pilotule. Târfele noastre. Şi ieftine, Iisuse Cristoase! Abia ne costă o para pe săptămână. Avem o casă întreagă d-astea peste drum şi-s o grămadă altele în sat. — Se mişcă ca iepuroaicele, se amestecă Croocq, iar Sonk spuse; — Aşa-i, pilotule. Sigur că-s îndesate şi crăcănate, da' au multă vlagă şi n-au sifilis. Vrei una, pilotule? Avem paturile noastre, fiecare, nu ca maimuţele. Avem fiecare patul şi camera noastră. — Încearc-o pe Mary Bucă-mare, pilotule. Ea-i bună de tine, spuse Croocq. Vocea lui Jan Roper se ridică deasupra tuturor. — Pilotul n-are nevoie de nici una din târfele noastre. O are pe-a lui. Aşa-i, pilotule? Feţele lor se luminară. — E-adevărat, pilotule? Ai femei? Hai, spune-ne! Maimuţele astea-s cele mai starşnice dintre toate, neh? Spune-ne despre pipiţele tale, pilotule! Sonk se scărpină de păduchi. — Sunt multe de povestit, spuse Blackthorne, dar ar trebui să rămână între noi. Cu cât mai puţine urechi, cu atât mai bine, neh? Trimiteţi femeile de-aici, după aia putem vorbi liniştiţi. Vinck le făcu semn cu degetul. — Spălaţi putina! Hai! Femeile se înclinară, murmurară mulţumiri şi scuze şi dispărură închizând uşa fără zgomot. — Mai întâi, despre corabie. E de necrezut. Aş vrea să vă mulţumesc şi să vă felicit – pentru toată munca. Când o să ne întoarcem acasă, o să stăruiesc să primiţi de trei ori mai mult din toată prada, pentru toată munca – şi-o să mai fie şi ceva în plus. Îşi văzu oamenii uitându-se unul la celălalt, stânjeniţi. — Ce s-a întâmplat? Van Nekk spuse încurcat: — N-am fost noi, pilotule. Au fost oamenii regelui Toranaga. Ei au făcut-o. Vinck le-a arătat cum, da' noi n-am făcut nimica. — Ce? — Nouă nu ni s-a îngăduit să ne întoarcem pe bord. De atunci, de prima dată. Nici unul dintre noi n-a fost la bord, în afară de Vinck şi el se duce o dată la zece zile, sau cam aşa. Noi n-am făcut nimic. — El singur, spuse Sonk, Johann le-a arătat. — Dar cum vorbeşti cu ei, Johann? — Unul dintre samurai vorbeşte portugheza şi vorbim aşa. Destul să ne înţelegem unul pe ăl'lalt. Pe samuraiul ăsta îl cheamă Sato-sama, a fost pus mai-mare peste toţi când am venit aci. A întrebat care dintre noi erau ofiţeri, sau marinari şi-am spus c-ar fi Ginsel, da' el e tunar mai mult, eu şi Sonk... — Care-i cel mai prost bucătar, care... — Închide-ţi afurisita de gură, Croocq! — La naiba! Tu nu eşti în stare să găteşti pe uscat, da' pe apă! Pentru Dumnezeu! — Vă rog, tăceţi voi doi, spuse Blackthorne. Dă-i drumul Johann. Vinck continuă. — Sato-sama m-a întrebat ce nu era în regulă cu corabia şi i-am spus că trebuie să fie carenată şi raşchetată şi reparată peste tot. Ei bine, i-am spus tot ce ştiam şi ei s-au pus pe treabă. Au carenat-o straşnic şi i-au curăţat calele, le-au frecat de parcă ar fi palatul unui prinţ! Cel puţin,

samuraii porunceau şi alte maimuţe munceau ca diavolii, sute din amărâţii ăştia. La naiba, pilotule! N-ai văzut muncitori ca ăştia! — Asta aşa-i, spuse Sonk. Ca diavolii! — Am făcut tot ce-am putut mai bine pentru ziua când... Iisuse, pilotule! Chiar crezi că am putea pleca? — Da. Dacă avem răbdare şi dacă... — Dacă vrea Domnul, pilotule. Numai atunci. — Da, poate c-ai dreptate, îi răspunse Blackthorne, gândindu-se: "Ce dacă Roper eun fanatic? Am nevoie de el, de toţi. Şi de ajutorul lui Dumnezeu." Da, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, spuse şi se întoarse către Vinck. Cum e chila? — Curată şi zdravănă, pilotule. Au făcut-o mai bine decât am crezut că-i cu putinţă. Ticăloşii ăştia sunt la fel de deştepţi ca orice tâmplar, marangoz şi meşter de funii din Olanda. Arborada e perfectă – totul. — Velele? — Au făcut un rând din mătase, tare ca cânepa, cu altul de rezervă. Le-au dat pe ale noastre jos şi le-au copiat la fel, pilotule. Tunurile sunt cât de bune se poate. Toate înapoi la bord şi e pulbere şi ghiulele din belşug. E gata să iasă în larg la flux noaptea asta, dacă-i nevoie. Sigur că n-a ieşit în larg, aşa că nu ştim cum e cu velele până când nu nimerim într-o furtună, dar îmi pun gâtul că încheieturile ei sunt la fel de strânse ca atunci când a fost lăsată prima dată la apă, în Zuider Zee, ba mai ceva, fin'că lemnul e acu' mai vechi, slavă Domnului! Vinck se opri să-şi tragă sufletul. — Când plecăm? — Într-o lună. Îşi făcură semne unii altora, strălucind de bucurie şi închinară zgomotos în cinstea corabiei şi a pilotului. — Şi cum e cu corăbiile duşmane? E vreuna prin preajmă? Şi prada, pilotule? întrebă Ginsel. — Din belşug. Mai mult decât aţi visat. Suntem toţi bogaţi. O altă izbucnire de veselie. — Era timpul. — Bogaţi, ei? O să-mi cumpăr un castel. — Sfinte Dumnezeule Atotputernic! Când o să ajung acasă... — Bogaţi! Ura pentru pilot! — Papistaşi de ucis din belşug? Bun, şopti Jan Roper. Foarte bine. — Care-i planul, pilotule? întrebă van Nekk şi toţi tăcură. — Am să ajung la asta într-o clipă. Vă păzeşte cineva? Puteţi să vă mişcaţi prin jur după voia voastră, când vreţi? Cât de des? Vinck spuse iute: — Putem să ne mişcăm oriunde în sat, poate cale de o juma' de leghe împrejur, dar nu ni se îngăduie să intrăm în Yedo... — Şi nu dincolo de pod, îl întrerupse vesel Sonk. Spune despre pod, Johann. — Oh, pentru numele Iui Dumnezeu! Ajungeam şi la pod, Sonk. Pentru Dumnezeu! Nu mă mai întrerupe într-una. Pilotule, e un pod la aproape o juma' de milă către sud-vest. Sunt o mulţime de semne pe el. Pân' acolo ni se îngăduie să mergem. N-avem voie să trecem de asta. "Kinjiru", zău, aşa spune samuraiul. Înţelegi kinjiru, pilotule? Blackthorne dădu din cap şi nu spuse nimic. — În afară de asta putem să mergem pe oriunde vrem, da' numai până la bariere. Sunt bariere peste tot, cam la o juma' de leghe depărtare. Doamne Dumnezeule, poţi să crezi că curând ajungem acasă? — Spune-i despre felcer, ei, şi despre... — Samuraii trimit un felcer din când în când, pilotule, şi trebuie să ne scoatem hainele şi el se uită la noi. Da, îţi vine să borăşti când se uită ticăloasa aia de maimuţă păgână la tine, aşa gol. În afară de asta, pilotule, nu ne deranjează cu nimica, doar că...

— Hei, nu uita că felceru' ne dă nişte împuţite de ierburi pisate de "cea", pe care trebuie să le muiem în apă fierbinte, da' noi le-aruncăm. Când suntem bolnavi, bătrânul Johann ne lasă sânge şi ne facem bine. — Da, spuse Sonk, aruncăm "cea"-iul. — În afară de asta, doar că... — Mare noroc avem aici, pilotule, nu ca prima dată. — Aşa e. La-nceput... — Spune-i despre inspecţie, Baccus! — Ajungeam la asta. Ai răbdare. Pentru Dumnezeu, lăsaţi omu-n pace! Cum pot să-i spun ceva, dacă voi toţi flencăniţi? Daţi-mi de băut, spuse van Nekk, însetat şi continuă. La Fiecare zece zile, câţiva samurai vin aci şi noi ne înşirăm afară şi ei ne numără. După asta ne dă saci cu orez şi mărunţiş de aramă. E de ajuns pentru tot, pilotule. Schimbăm orezul pentru carne şi alte alea, fructe, sau orice ne trebuie. Sunt din belşug de toate şi femeile fac tot ce vrem. La început, noi... — Da' n-a fost aşa la început. Spune-i despre asta, Baccus! Van Nekk se aşeză pe podea. — Doamne, dă-mi putere! — Te simţi rău, bătrâne? întrebă binevoitor Sonk. Mai bine nu mai bea, c-or să te-apucc iar dracii. Îl apucă dracii, pilotule, o dată pe săptămână. Pe toţi ne-apucă. — Ai de gând să-ţi ţii gura cât timp îi povestesc pilotului? — Cine, eu? Eu n-am spus nimic. Eu nu te-mpiedic. Poftim, ia de bea! — Mulţumesc, Sonk. Ei bine, pilotule, la început ne-au pus într-o casă către vestul oraşului. — Cam prin preajma ogoarelor. — La dracu'! Atunci spune tu, Johann. — E-n regulă. Iisuse, pilotule! A fost cumplit. Nici haleală, nici băutură şi casele astea afurisite de hârtie! E ca şi cum ai trăi în câmp. Nu poate omul să se uşureze, sau să se scarpine în nas, nu poa' să facă nimica fără ca cineva să nu se uite la el. Da, şi la cel mai mic zgomot, veneau vecinii grămadă pe noi, cu samuraii în frunte, şi cine-i vrea pe ticăloşii ăştia prin jur? Îşi scuturau afurisitele de săbii, strigând şi urlând, spunându-ne să facem linişte. Ei bine, într-o noapte cineva a răsturnat o lumânare şi maimuţele s-au năpustit toate peste noi ca ieşite din minţi! Iisuse Cristoase! Să le fi auzit! Au dat năvală cu găleţi de apă, blestemând ca nebunii, urlând şi făcând plecăciuni şi blestemând... N-a luat foc decât un amărât de perete, da' sute din ei fojgăiau prin toată casa, ca gândacii. Ticăloşii! Dacă-ai fi... — Treci peste asta! — Vrei să spui tu? — Hai Johann, continuă, nu-i da atenţie. E doar un bucătar scârbos. — Ce? — Oh, taci din gură, pentru Dumnezeu! Van Nekk reîncepu să povestească grăbit: — A doua zi, pilotule, ne-au scos de-acolo şi ne-au dus într-o altă casă de pe chei. Acolo era la fel de rău. Şi după aia, câteva săptămâni mai încolo, Johann a dat peste locu' ăsta. El era singurul dintre noi căruia i se îngăduia să iasă, din cauza corabiei, pe vremea aia. Îl luau în fiecare zi şi-l aduceau înapoi la asfinţit. Ieşise să pescuiască – suntem numa' la câteva sute de iarzi în susul râului... Mai bine spune-i tu, Johann. Blackthorne simţi o înţepătură pe piciorul gol şi se frecă fără s-o bage în seamă. Mâncărimea crescu. Văzu umflătura roşcată a unei muşcături de purece. Vinck continuă mândru: — E-aşa cum a zis Baccus, pilotule. L-am întrebat pe Sato-sama dacă putem să ne mutăm aci şi-a zis da, de ce nu? De obicei mă lăsau să pescuiesc dintr-una din bărcuţele lor mici, ca să-mi treacă vremea. Nasul meu m-a adus aici, pilotule. Bătrânul meu nas spunea: sânge! Blackthorne spuse:

— Un abator! Un abator şi-o tăbăcărie! Asta-i... El se opri şi se albi. — Ce s-a întâmplat? Ce e? — Ăsta este un sat eta. lisuse Cristoase! Oamenii ăştia sunt eta. — Ce-i rău cu eţii? întrebă van Neklc. Sigur că sunt eţi. Blackthorne alungă ţânţarii care roiau prin aer, simţind că-l trec fiorii. — Afurisite de gângănii! O adevărată blestemăţie, nu-i aşa? Aici e o tăbăcărie, nu-i aşa? — Da, câţeva străzi mai sus. De ce? — Nimic. Nu recunoşteam mirosul, asta-i tot. — Ce-i cu eţii? — Nu mi-am dat seama, prostul de mine. Dacă aş fi văzut pe vreunul dintre bărbaţi, aş fi ştiut după tunsoarea lor scurtă. Cu femeile nu ştii niciodată. lartă-mă. Continuă cu povestea, Vinck. — Ei, şi atunci au spus... Jan Roper îl întrerupse: — Stai o clipă, Vinck. Ce e rău pilotule? Ce-i cu eţii? — Doar că japonezii cred că ei sunt diferiţi. Ei sunt călăii, lucrează pieile şi se ocupă de cadavre. Le simţi privirile, îndeosebi pe a lui Jan Roper. — Eta lucrează pieile, spuse, încercând să pară nepăsător şi omoară toţi caii bătrâni şi boii şi se ocupă de cadavre. — Da' ce-i rău cu asta, pilotule? Tu ai îngropat cu zecile şi i-ai pus în giulgiuri, i-ai spălat. Toţi am făcut asta, eh? Ne tăiem carnea noastră, ca întotdeauna. Ginsel aici a fost călău. Ce-i rău cu toate astea? — Nimic, spuse Blackthorne, ştiind că era adevărat, totuşi simţindu-se neplăcut. Vinck pufni: — Eţii sunt cei mai buni păgâni pe care i-am văzut aici. Sunt mai mult ca noi decât ticăloşii ăilalţi. Suntem afurisit de norocoşi să fim aici, pilotule. Carnea proaspătă nu-i o problemă, sau seul. Nu ne fac nici un fel de necaz. — Aşa-i. Dacă ai fi trăit cu eţii, pilotule... lisuse Cristoase, pilotul a trebuit să trăiască cu ticăloşii ăilalţi toată vremea! N-are cum să ştie! Ce-ar fi să i-o aducem pe Mary Bucă-mare, Sonk? — Sau pe Tremurici? — La naiba! Nu pe ea! Nu pe târfa aia bătrână! Pilotul o să vrea ceva deosebit. Hai s-o întrebăm pe mama-san... — Mă prind că i-e poftă de haleală adevărată! Hei, Sonk, taie-i o bucată de carne. — Mai ia nişte grog... — De trei ori ura pentru pilot! În veselia zgomotoasă, van Nekk îl bătu pe Blackthorne pe umeri. — Eşti acasă, bătrâne prieten. Acum te-ai întors, rugăciunile noastre au fost ascultate şi totul e bine în lume. Eşti acasă, prietene. Ascultă, ia patul meu. Zău... *** Vesel, Blackthorne făcu semn cu mâna pentru ultima oară. De dincolo de micul pod se auzi un strigăt de răspuns, apoi se întoarse şi bucuria lui forţată se spulberă şi dădu colţul înconjurat de garda de zece samurai. Pe drumul de întoarcere către castel, se simţea tare tulburat. Nimic nu era în neregulă cu eta şi totul era în neregulă cu ei. Ăsta e echipajul meu, oamenii mei, iar ăştilalţi sunt păgâni şi străini şi duşmani... Străzile, aleile şi podurile trecură ca în vis. Apoi băgă de seamă că mâna sa era înăuntrul chimonoului şi se scărpina şi se opri brusc locului. — Blestemate şi împuţite... Îşi desfăcu brâul şi îşi smulse chimonoul leoarcă de sudoare şi, ca şi cum ar fi fost spurcat, îl aruncă într-o groapă.

— Dozo, nan desu ka, Anjin-san? întrebă unul dintre samurai. — Nani mo! Nimic, pentru Dumnezeu! Blacklhorne porni mai departe ţinându-şi săbiile în mână. — Ah, eta! Wakarimasu! Gomen nasai! Samuraii pălăvrăgiră între ei, dar el nu-i băgă în seamă. Aşa-i mai bine, se gândi uşurat, fără să bage de seamă că era aproape gol, ci doar că pielea nu-l mai mânca acum, că scăpase de chimonoul plin de purici. Iisuse Cristoase! Ce-aş face o baie chiar acum! Istorisise echipajului întâmplările prin care trecuse, dar nu că era samurai şi hatamoto, sau că era unul dintre protejaţii lui Toranaga, sau despre Mariko. şi nu le spusese căaveau să debarce în forţă la Nagasaki şi să ia Corabia Neagră cu asalt, sau că el va fi în fruntea samurailor. O sa vină mai târziu şi restul, îşi spuse obosit. Aş fi putut oare să le spun despre Mariko-san? Sandalele de lemn tropăiau pe scândurile Primului Pod. Samuraii de santinelă, de asemeni pe jumătate goi, dormitau. Când îl zăriră, se înclinară politicoşi cât timp trecu pe lângă ei, privindu-l atenţi, pentru că acesta era nemaivăzutul barbar, care era uluitor de bine-văzut de seniorul Toranaga şi căruia Toranaga îi acordase, să nu-ţi vină să crezi, nemaiîntâlnita-până-atunci-pentru-un-barbar cinste, de a fi hatamoto şi samurai. La poarta cea mare, de sud, a castelului, aştepta o altă călăuză. Fu însoţit la încăperile sale din întăriturile interioare. I se dăduse o cameră într-una dintre casele de oaspeţi întărite, dar plăcute, dar el refuză politicos să se întoarcă acolo, atunci. — Mai întâi baie, vă rog, spuse samuraiului. — Ah, înţeleg. Asta este foarte chibzuit din partea voastră. Casa de baie este într-acolo, Anjin-san. Da, e o noapte fierbinte, neh? Şi am auzit c-aţi fost jos, la "cei murdari". Ceilalţi oaspeţi ai casei vor aprecia grija voastră. Vă mulţumesc în numele lor. Blackthorne nu înţelese toate cuvintele, dar prinse înţelesul "cei murdari". Acum e vorba de oamenii mei şi de mine – noi, nu ei, sărmanii. — Bună seara, Anjin-san, spuse mai-marele băieşilor. Era un bărbat între două vârste, voinic, cu un pântec uriaş şi cu muşchi enormi. O slujnică abia îl trezise ca să-l anunţe că sosea un client întârziat. Bătu din palme. Slujnicele de la baie sosiră. Blackthorne le urmă înăuntru şi ele îl curăţară şi îl săpuniră, iar el le ceru s-o mai facă încă odată. După aceea trecu în cadă, intră în apa fierbinte, luptându-se un timp cu căldura, apoi se lăsă în îmbrăţişarea ei adormitoare. La vremea potrivită, mâini puternice îl ajutară să iasă şi îi masară pielea cu uleiuri aromate şi-i deznodară muşchii şi gâtul, apoi îl duseră în camera de odihnă şi-i dădură un chimonou proaspăt spălat. Cu un oftat adânc de plăcere se lăsă pe spate. — Dozo gomen nasai? Cha, Anjin-san? — Hai, domo. Ceaiul sosi. Îi spuse slujnicei că va rămâne acolo în noaptea aceea şi nu se va mai osteni să se întoarcă în încăperile sale, apoi rămas singur îşi sorbi ceaiul în linişte, simţindu-se purificat; "... ierburi împuţite de cea... " se gândi dezgustat. — Ai răbdare. Nu-ţi lăsa armonia tulburată, spuse cu glas tare. Sunt nişte sărmani nerozi ignoranţi, care habar n-au de mai bine. Ai fost la fel cândva. Nu-ţi face griji. Acum poţi să le arăţi, neh? Poţi să-i înveţi. Şi-i scoase din minte şi se întinse după dicţionar. Dar în noaptea aceea, pentru prima dată de când primise cartea, o puse grijuliu de-o parte şi suflă în lumânare. Sunt prea obosit, îşi spuse. Dar nu prea obosit ca să răspund la o întrebare simplă. Sunt oare într-adevăr nişte nerozi ignoranţi, sau tu te prosteşti singur? O să răspund la asta mai târziu, când o să-i vină vremea. Acum răspunsul nu are importanţă. Acum ştiu doar că nu-i vreau prin preajma

mea. Se întoarse pe-o parte şi puse problema într-un compartiment al ei şi adormi. Se trezi reîmprospătat. Un chimonou curat şi o pânză de pus în jurul şoldurilor şi tabi se aflau aşezate lângă el. Tecile săbiilor sale fuseseră lustruite. Se îmbrăcă iute. Afară îl aşteptau samuraii. Se ridicară în picioare şi se înclinară. — Suntem straja voastră astăzi, Anjin-san. — Mulţumesc. Mergem corabie acum? — Da. Acesta e permisul. — Mulţumesc. Bine. Poţi să-mi spui numele, te rog? — Musashi Mitsutoki. — Mulţumesc, Mushashi-san. Mergem acum? Coborâră către docuri. Erasmus era ancorat bine, la trei stânjeni deasupra unui fund nisipos. Calele erau minunate. Se scufundă pe sub corabie şi înotă pe sub chilă. Erau doar câteva urme de alge şi doar câteva scoici. Pana cârmei era zdravănă. În magazii, care erau uscate şi sclipeau de curăţenie, găsi o cremene şi aprinse cu o scânteie o mică grămăjoară de pulbere. Luă foc imediat, aşa cum trebuia. La proră, lângă catarg, căută crăpături. Nici acolo şi nici pe grijele, sau pe vergile pe care le putea zări. Multe dintre fungi, saule şi parâme fuseseră legate greşit, dar asta i-ar fi luat doar un ceas sau două ca să le schimbe. Ajuns din nou pe dunetă îşi îngădui să zâmbească larg. — Eşti zdravănă ca o... ca o ce? Nu se putea gândi la un suficient de mare ce aşa că doar râse şi coborî din nou sub punţi. În cabină se simţi străin şi foarte singur. Săbiile lui erau pe cuşetă. Le atinse, apoi trase "Vânzătorul de ulei" afară din teacă. Lucrătura era minunată, iar tăişul desăvârşit. Îi făcea plăcere să privească sabia, pentru că era într-adevăr o lucrare de artă. Dar una ucigaşă, se gândi ca întotdeauna, răsucind-o în lumină. Oare câţi ai omorât în viaţa ta de două sute de ani şi câţi ai să mai omori, înainte de a muri tu însăţi? Oare unele săbii au o viaţă a lor, aşa cum spune Mariko? Mariko... ce-i cu ea? Privirile-i căzură pe cufărul său de marinar, care se reflecta în luciul săbiei şi asta îl scoase din melancolia sa neaşteptată. Puse în teacă "Vânzătorul de Ulei", grijuliu să nu atingă cu degetele lama, fiindcă datina spunea că chiar şi o singură atingere ar fi putut vătăma o astfel de perfecţiune. Se sprijini de cuşetă şi se uită la cufărul gol. — Unde-or fi cărţile-pilot şi instrumentele de navigaţie? îşi întrebă chipul reflectat în lampa de aramă, care fusese lustruită îndelung, ca toate celelalte. Se văzu pe sine însuşi, răspunzând: — Ai să cumperi altele la Nagasaki împreună cu echipajul. Şi-ai să-l răpeşti pe Rodrigues. Da, ai să-l răpeşti înaintea atacului, neh? Îşi privi zâmbetul din ce în ce mai larg. — Eşti atât de sigur că Toranaga o să te lase să pleci, nu-i aşa? Da, îşi răspunse cu încredere totală. Dacă se duce la Osaka sau nu, eu am să am ceea ce vreau. Şi pe Mariko. Mulţumit îşi puse săbiile în brâu şi ieşi pe punte, aşteptând până când uşile fură sigilate din nou. Când ajunse înapoi la castel nu era încă amiază, aşa că merse în încăperile sale ca să mănânce. Mâncă orez şi două porţii de peşte prăjit pe cărbuni, cu soia, pregătit de bucătarul său, aşa cum îl învăţase el însuşi. O carafă mică de saké, apoi cha. — Anjin-san? — Hai? Panoul – shoji se trase de-oparte. Fujiko zâmbi timidă şi se înclină.

CAPITOLUL 49 — Uitasem de tine, spuse el în engleză. Mi-era teamă c-ai murit. — Dozo goziemashita, Anjin-san. Nan desu ka. — Nani mo, Fujiko-san, îi spuse, ruşinat de el însuşi. Gomen nasai. Hai, gomen nasai. Ma-suware odoroita honto ni mata aete ureshi. Te rog să mă ierţi... O surpriză, neh? Mă bucur să te văd. Te rog, stai jos. — Domo arigato goziemashita, zise ea şi-i spuse cu vocea ei subţire şi ascuţită cât de bucuroasă era că-l vede, cât de mult se îmbunătăţise japoneza lui, cât de bine arăta şi cât de fericită era ea că se afla acolo. O privi îngenunchind greoi pe pernele din faţa lui. — Picioarele... Căută cuvântul arsuri, dar nu şi-l putu aminti, aşa că spuse în schimb: — Picioarele foc durere rău? — Nu, te rog să mă ierţi, dar încă doare puţin când mă aşez, spuse Fujiko atentă, privindu-i buzele. — Picioarele dor, îmi pare rău. Te rog, arată-mi. — Iartă-mă, te rog, Anjin-san. Nu vreau să te necăjesc. Ai alte probleme. Eu... — Nu înţeleg, prea repede. Iartă-mă. — Ah, iartă-mă, picioarele sunt foarte bine. Nu necazuri, zise ea rugător. — Necaz. Eşti concubină, neh? Nu ruşine. Arată acum. Ascultătoare se ridică. Era limpede că ceva o deranja, dar odată ce rămase în picioare, începu să-şi desfacă legăturile de la obi. — Te rog, cheamă slujnică, porunci el. Ea se supuse. De îndată panoul-shoji alunecă într-o parte şi o femeie pe care el n-o recunoscu se grăbi s-o ajute. Mai întâi fu desfăcut obi-ul tare. Apoi, slujnica puse pumnalul şi obi-ul deoparte. — Cum te cheamă? o întrebă brusc pe slujnică, aşa cum ar fi făcut-o un samurai. — Oh, vă rog să mă iertaţi, Alteţă. Numele meu este Hana Iki. El mormăi a încuviinţare. Domnişoara Primă Floare. Iată un nume drăguţ! Toate slujnicele, după tradiţie, se numeau domnişoara Perie, sau Peşte, sau Cocor, sau A Doua Mătură, sau A Patra Lună, sau Stea, sau Pom, sau Ramură şi tot aşa. Hana Iki era o femeie între două vârste şi foarte grijulie. Mă prind că e din familie, îşi spuse. Poate un vasal al ultimului soţ al lui Fujiko. Soţ. Uitasem despre el şi despre copilul care a fost ucis, aşa cum şi soţul a fost ucis de ticălosul de Toranaga, care nu e ticălos, ci daimyo şi un bun – poate mare – conducător. Da, poate că soţul a meritat soarta, dacă s-ar şti adevărul-adevărat, neh? Dar nu copilul, îşi zise. Pentru asta nu poate exista iertare. Fujiko îşi lăsă să cadă la picioare chimonoul cu desene verzi. Îşi desfăcu cu degete tremurătoare băierile subţiri de mătase ale chimonoului galben de dedesubt, şi-l lăsă şi pe acesta să cadă. Pielea ei era palidă şi partea din sâni care putea fi întrezărită printre cutele mătăsii, arăta că aceştia erau mici şi plaţi. Hana Iki îngenunchie şi desfăcu băierile jupei care cobora de la mijloc până la podea, ca să-i îngăduie stăpânei ei să păşească din ea. — Iyé, porunci el. Se apropie şi ridică poalele. Arsurile începeau din spatele gleznelor. — Gomen nasai, spuse el. Ea rămase nemişcată. O picătură de sudoare îi coborî pe obraz, stricându-i fardul. Ridică poalele mai sus. Pielea era arsă pe toată partea din spate a picioarelor, dar părea să se vindece perfect. Se formaseră deja cicatrici şi nu se vedea nici urmă de infecţie, sau supurare, doar un firişor

de sânge curat, acolo unde coaja rănii se crăpase când ea îngenunchease. Îi dădu chimonoul de-oparte şi slăbi jupa de dedesubt. Arsurile se opreau în susul picioarelor, lipseau de pe şolduri, unde grinda o prinsese şi o apărase, apoi începeau din nou de la mijloc în sus. O urmă de arsură de lăţimea unei palme îi încingea mijlocul. Acolo se formaseră cicatrici ca nişte dungi subţiri, care aveau să rămână pentru totdeauna. Se vindecau foarte bine. — Doctor foarte bun. Cel mai bun văzut vreodată. Lăsă chimonourile să cadă. — Cel mai bun, Fujiko-san. Urmele ce contează, neh? Nimic. Am văzut multe răni foc, înţelegi? Vreau văd, apoi sigur bine sau nu bine. Doctor foarte bun. Buddha veghează Fujiko-san. Îşi puse mâinile pe umerii ei şi o privi în ochi. — Nu grijă acum. Shigata ganai, neh? Înţelegi? O podidi plânsul. — Te rog să mă ierţi, Anjin-san. Sunt atât de stânjenită. Te rog să-mi ierţi prostia de-a fi acolo, şi a mă lăsa prinsă ca un eta nerod. Ar fi trebuit să fiu cu dumneata, să te priveghez, nu să mă înfund cu servitorii în casă. N-aveam nimic de făcut în casă. Nimic. Nici o pricină să mă aflu în casă. O lăsă să vorbească, deşi nu înţelegea aproape nimic din ceea ce spunea, îmbrăţişând-o înţelegător. Trebuie să aflu ce-a folosit doctorul, se gândi înfierbântat. Este cea mai iute şi perfectă vindecare pe care am văzut-o vreodată. Fiecare căpitan de pe corăbiile Majestăţii Sale trebuie să afle taina asta – da, într-adevăr, fiecare căpitan de pe orice corabie din Europa. Stai o clipă! N-ar da fiecare căpitan aur bun pentru taina asta? Ai putea să faci avere! Da, dar nu aşa. Niciodată aşa. Niciodată pe seama suferinţelor marinarilor. E norocoasă, deşi a fost doar spatele picioarelor şi mijlocul şi nu faţa. Îşi cobori privirile către chipul ei. Era la fel de pătrat şi turtit ca şi până atunci, cu dinţii la fel de ascuţiţi, ca ai unei nevăstuici, dar căldura care se revărsa din ochii ei compensa urâţenia. O îmbrăţişă din nou. — Gata acum. Fără plâns. Poruncă! Trimise slujnica după cha proaspăt şi saké şi multe perne şi o ajută să stea rezemată de ele, oricât de tare o stânjenea pe ea să se supună. — Cum ţi-aş putea mulţumi vreodată? spuse ea. — Fără mulţumiri. Dau înapoi... Blackthorne se gândi o clipă, dar nu-şi putu aminti cuvintele japoneze pentru "favoare", sau "amintire", aşa că scoase dicţionarul şi le căută. "Favoare: onegai... Aminti: omoi dasu. — Hai. Mondoso o-negai! Omi desu ka? Dau înapoi favoare. Aminteşti? Ridică mâna imitând pistoalele şi ţintind cu ele. — Omi-san, îţi aminteşti? — Oh, desigur, strigă ea. Apoi, minunându-se, ceru să privească cartea. Nu văzuse niciodată scriere latină până atunci şi coloanele de cuvinte japoneze, în latină şi-n portugheză şi invers, nu aveau nici un înţeles pentru ea, dar îi prinse repede rostul. — E o carte cu toate... Îmi pare rău. Carte de cuvinte, neh? — Hai. — Hombun? întrebă ea. El îi arătă cum să găsească cuvântul în latină şi în portugheză. — Hombun: datorie. Apoi adăugă în japoneză: înţeleg datorie. Datorie de samurai, neh? — Hai! Ea bătu din palme ca şi cum i s-ar fi arătat o jucărie fermecată. Dar este fermecată, nu-i aşa, îşi spuse, un dar de la Dumnezeu. Asta o să deschidă mintea ei şi a lui Toranaga, asta-i cheia şi în curând am să vorbesc perfect. Ea îi mai spuse şi alte cuvinte şi el i le spuse în engleză sau latină sau

portugheză, întotdeauna înţelegând cuvintele pe care ea le alese şi găsindu-le fără greş. Dicţionarul nu-l înşelă niciodată. Căută un cuvânt. — Majutsu desu, neh? E fermecată, nu? — Da, Anjin-san. Cartea e fermecată. Sorbi din cha. — Acum pot să-ţi vorbesc, într-adevăr pot să-ţi vorbesc. — Puţin. Numai rar, înţelegi? — Da. Te rog ai răbdare cu mine. Te rog să mă ierţi. Uriaşul clopot al donjonului sună Ora Caprei şi templele din Yedo îi răspunseră ca un ecou. — Acum plec. Merg senior Toranaga. Puse cartea în mânecă. — Am să te aştept aici, dacă îmi îngădui. — Unde stai? Ea îi arătă. — Oh, acolo. Camera mea e alături. Te rog să mă ierţi c-am dat buzna... — Rar, vorbeşte rar. Vorbeşte simplu! Ea repetă mai rar cu mai multe scuze. — Bine, spuse el. Bine. Ne vedem mai târziu. Ea încercă să se ridice, dar el scutură din cap şi ieşi în curte. Ziua era mohorâtă, aerul înăbuşitor. Străjile îl aşteptau. În curând se afla în curtea interioară a donjonului. Mariko era acolo, mai suplă ca niciodată, mai nepământeană, cu chipul ca de alabastru sub umbrela ei de culoarea aurului vechi. Era înveşmântată într-un maroniu sobru tivit eu verde. — Ohayo, Anjin-san. Ikaga desu ka? întrebă, înclinându-se politicoasă. Îi răspunse că se simţea minunat, păstrând bucuros obiceiul lor de a vorbi japoneză cât de mult putea, trecând la portugheză numai când era obosit sau când doreau să vorbească despre lucruri numai ale lor. — Tu, adăugă el prevăzător, în timp ce urcau scările donjonului. — Tu, îi răspunse Mariko ca un ecou şi trecu imediat la portugheză cu aceiaşi seriozitate ca noaptea trecută. Îmi pare rău, te rog, fără latină astăzi, Anjin-san. Astăzi latina nu e potrivită. Latina nu poate ajuta... Nu poate sluji scopului pentru care a fost făcută, neh? — Unde aş putea să-ţi vorbesc? — Asta este foarte greu, îmi pare rău. Am datorii de împlinit. — Nu s-a întâmplat nimic rău, nu? — O, nu, îi răspunse ea. Te rog să mă ierţi. Ce-ar putea să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic rău. Mai urcară un etaj în tăcere. La celălalt palier permisele lor fură verificate ca întotdeauna şi porniră cu gărzile înaintea şi în urma lor. Ploaia începu vijelioasă şi asta mai scăzu din umiditate. — O să plouă ore în şir, spuse el. — Da, dar fără ploaie nu e orez. Curând se vor opri ploile de tot, în două sau trei săptămâni, apoi o să fie cald şi umed până în toamnă. Privi afară pe fereastră la potopul care îi înghiţise. — O să-ţi placă toamna, Anjin-san. — Da. El privea în depărtare, lângă chei, la Erasmus. Apoi ploaia acoperi corabia şi el mai urcă puţin. — După ce vorbim cu seniorul Toranaga, va trebui să aşteptăm până când o să treacă asta. Poate că atunci o să găsim un loc unde-am putea sta de vorbă. — Asta s-ar putea să fie foarte greu, spuse ea vag şi lui i se păru ciudat. De obicei era hotărâtă şi îşi impunea sugestiile politicoase ca pe nişte porunci care ar fi trebuit urmate foarte firesc. — Te rog să mă ierţi, Anjin-san, dar pentru mine unele lucruri sunt foarte complicate acum şi sunt multe lucruri pe care le am de făcut.

Se opri puţin şi îşi trecu umbrela în cealaltă mână, ţinându-şi cu mâna poalele chimonoului. — Cum a fost seara? Cum au fost prietenii domniei-tale? Echipajul? — Grozav, totul a fost grozav, spuse. — Dar nu grozav? întrebă ea. — Grozav, dar foarte ciudat. O privi din nou. — Bagi de seamă totul, nu? — Nu, Anjin-san. Dar n-ai pomenit despre ei şi te-ai gândit foarte mult la ci in ultima săptămână. Nu sunt vrăjitoare, iartă-mă... După o pauză el spuse: — Sigur că toate sunt în regulă cu dumneata? Nu ai necazuri cu Buntaro-san, neh? Nu mai vorbise despre Buntaro cu ea şi nu-i mai pomenise numele de la Yokosé. Printr-o înţelegere, din prima clipă năluca asta nu fusese niciodată stârnită de nici unul dintre ei. — Asta-i singura mea rugăminte, Anjin-san, îi şoptise ea în prima noapte. Orice s-ar întâmpla în timpul călătoriei noastre către Mishima sau, cu voia Fecioarei, către Yedo, asta n-are nimic de a face decât cu noi, neh? Nimic din cele ce există în realitate nu trebuie pomenite între noi, neh? Nimic, te rog. — Mă învoiesc. Jur. — Şi eu la fel. Călătoria noastră o să se sfârşească la Primul Pod în Yedo. — Nu. — Trebuie să fie un sfârşit, dragul meu. La Primul Pod călătoria noastră se sfârşeşte. Te rog, sau am să mor de teamă pentru tine, din pricina primejdiei în care te-am pus... Cu o zi în urmă se oprise în capătul Primului Pod, simţind brusc o greutate pe suflet, în ciuda bucuriei pe care i-o pricinuise Erasmus. — Ar trebui să trecem podul acuma, Anjin-san, spusese ca. — Da, dar e doar un pod. Unul dintre multele. Vino, Mariko-san. Păşeşte lângă mine peste acest pod. Alături de mine, te rog. Hai să-l trecem împreună. Apoi adăugase în latină: şi închipuie-ţi că eşti purtată în braţe şi că trecem mână în mână într-un nou început. Ea ieşise din palanchinul ei şi mersese alături de el până ajunseseră în cealaltă parte. Acolo se întorsese înapoi în litiera ei acoperită şi porniseră în susul pantei uşoare. Buntaro îi aştepta la poarta castelului. — N-ai nici un necaz cu el, nu? întrebă din nou în timp ce se apropiau de ultimul palier. Ea clătină din cap. *** Toranaga spuse: — Corabia foarte gata, Anjin-san? Nu te înşeli? — Nu mă înşel, Alteţă. Corabie perfectă. — Cât mulţi în plus oameni... Cât de mai mulţi doreşti pentru corabie... Toranaga aruncă o privire iute către Mariko. Te rog întreabă-l ce echipaj are nevoie ca să poată naviga cu corabia în bună regulă. Vreau să fiu foarte sigur că înţelege ce vreau să ştiu. — Anjin-san spune, ca să navighez, cel puţin treizeci de marinari şi douăzeci de tunari. Echipajul lui de la început avea o sută şapte, cu bucătarul şi negustorii. Ca să navigheze şi să lupte în apele acestea, adăugirea de două sute de samurai va fi de ajuns. — Şi crede că ceilalţi oameni de care are nevoie pot fi angajaţi în Nagasaki? — Da, Alteţă. Toranaga spuse dispreţuitor:

— Eu nu m-aş încrede în mercenari. — Vă rog să mă iertaţi. Doriţi să-i traduc asta, alteţă? — Ce? O, nu, lasă asta. Toranaga se ridică în picioare, încă prefăcându-se morocănos, şi se uită pe fereastră la ploaie. Întregul oraş era acoperit de năvala apei. De-ar ploua cu lunile, se gândi. Toţi zeii, faceţi ca ploaia să ţină până la Anul Nou. Când o să se întâlnească Buntaro cu fratele meu? — Spune-i lui Anjin-san că am să-i dau vasalii mâine. Azi e o vreme groaznică. Ploaia asta o să ţină toată ziua. N-are rost să ne facem leoarcă. — Da, Alteţă, o auzi spunând-o şi zâmbi ironic în sinea sa. Niciodată în viaţa lui nu îl împiedicase vremea să facă ceva. Asta o să o convingă cu siguranţă, pe ea sau pe alţii care se mai indoiau, că m-am schimbat definitiv în rău, îşi zise, ştiind că încă nu se putea abate de la drumul ales. — Mâine sau poimâine, ce mai contează? Spune-i că o să trimit după el când o să fiu pregătit. Pâna atunci trebuie să aştepte în castel. O auzi tălmăcindu-i poruncile lui Anjin-san. — Da, Senior Toranaga, înţeleg, răspunse Blackthorne. Dar pot să vă întreb cu respect, pot merge Nagasaki iute? Cred important. Iertaţi-mă. — O să hotărăsc asta mai târziu, spuse Toranaga brutal, fără să-l cruţe. Îi făcu semn să plece. La revedere, Anjin-san. O să-ţi hotărăsc viitorul în curând. Văzu că omul ar fi vrut să stăruiască, dar din politeţe n-o făcu. Bun, se gândi, cel puţin învaţă buna-cuviinţă. — Spune-i lui Anjin-san că nu are rost să te aştepte, Mariko-san. La revedere, Anjin-san. Mariko făcu cum i se poruncise. Toranaga se întoarse cu spatele ca să privească oraşul şi potopul de afară. Ascultă sunetele ploii. Uşa se închise în urma lui Anjin-san. — De ce v-aţi certat? o întrebă Toranaga fără să o privească. — Alteţă? Urechile lui atente prinseseră uşorul tremur din vocea ei. — Desigur că e vorba de Buntaro şi de tine. Sau ai mai avut şi alte certuri care mă privesc, adăugă cu ironie muşcătoare, dorind să pornească totul repede. Cu Anjin-san, poate. Sau cu duşmanii mei creştini, sau cu Tsukku-san. — Nu, Alteţă, vă rog să mă iertaţi. A început ca întotdeauna, Alteţă, ca cele mai multe certuri dintre soţ şi soţie. Într-adevăr din nimic. Apoi, dintr-o dată, ca întotdeauna, tot trecutul se revarsă şi molipseşte bărbatul şi femeia, dacă ei nu se pot stăpâni. — Şi tu nu te-ai putut stăpâni? — Da, vă rog să mă iertaţi. Mi-am provocat soţul fără milă. A fost în întregime vina mea. Regret, Alteţă. În aceste vremuri, iertaţi-mă, oamenii spun lucruri urâte. — Haide, grăbeşte, ce lucruri urâte? Era ca o căprioară încolţită. Faţa ei părea de cretă. Ştia că iscoadele trebuiau să-i fi şoptit deja ceea ce se strigase în tăcerea casei lor. Îi înşiră tot ce se spusese, cât de bine îşi putu aminti. Apoi adăugă: — Cred că soţul meu a vorbit la mânie. Pe care eu i-am pricinuit-o. El e credincios. Ştiu că e credincios. Dacă cineva trebuie pedepsit, eu sunt aceea, Alteţă. Eu i-am iscat nebunia. Toranaga se aşeză din nou pe pernă, cu spatele drept şi faţa de granit. — Ce-a spus doamna Genjiko? — N-am vorbit cu ea, Alteţă. — Dar aveai de gând, nu? — Nu, Alteţă. Cu îngăduinţa domniei-voastre, aveam de gând să plec deîndată la Osaka. — Ai să pleci când spun eu şi nu mai înainte, iar trădarea este o fiară blestemată oriunde o întâlneşti. Ea se înclină sub şfichiul limbii sale.

— Da, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi. Greşeala e a mea. El sună un clopoţel. Uşa se deschise. Naga stătea acolo. — Da, Alteţă? — Porunceşte seniorului Sudara să vină aici cu doamna Genjiko. Îndată. — Da, Alteţă. Naga se întoarse să plece. — Aşteaptă! Apoi convoacă consiliul meu, Yabu şi toţi... şi toţi generalii. Să fie aici la miezul nopţii. Şi goleşte etajul ăsta. Toate gărzile! Te întorci cu Sudara! — Da, Alteţă. Cu chipul alb ca varul, Naga închise uşa după el. Toranaga auzi zgomot de paşi în josul scărilor. Se întoarse la uşă şi o deschise. Palierul scării era gol. Trânti uşa şi îi puse zăvorul. Ridică un alt clopoţel şi sună. La celălalt capăt al încăperii se deschise o uşă interioară. Uşa abia putea fi deosebită, atât de iscusit fusese îmbinată cu restul lemnăriei. O femeie voinică, între două vârste, stătea acolo. Purta o sutană de preot budist, cu glugă. — Da, mărite stăpân? — Cha, te rog, chano-san, spuse el. Uşa se închise. Ochii lui Toranaga se întoarseră la Mariko: — Deci crezi că mi-e credincios? — Ştiu asta, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi, a fost greşeala mea şi nu a lui, spuse ea, încercând disperată să-l mulţumească. Eu l-am provocat. — Da, aşa ai făcut. Dezgustător. Groaznic. De neiertat. Toranaga scoase o batistă de hârtie şi îşi şterse fruntea. — Din fericire, spuse el. — Alteţă? — Dacă nu l-ai fi provocat, poate că n-aş fi aflat niciodată de vreo trădare. Şi dacă el n-ar fi spus toate astea fără să fie provocat, atunci ar fi fost numai un singur lucru de făcut. Aşa, continuă el, îmi mai dai o cale. — Alteţă? El nu-i răspunse. Se gândea. Aş vrea ca Hiro-matsu să fie aici. Atunci, cel puţin, ar fi măcar un om în care aş putea avea încredere deplină. — Şi ce poţi să-mi spui de tine, despre credinţa ta? — Vă rog, Alteţă, trebuie să ştiţi că vă sunt credincioasă. El nu răspunse. Ochii lui erau necruţători. Uşa interioară se deschise şi chano, călugăriţa, intră fără să şovăie în cameră, fără să bată, cu o tavă în mâini. — Iartă-mă, mărite stăpân, era pregătit pentru tine. Îngenunche ca o ţărancă. Mâinile ei erau aspre ca ale unei ţărănci, dar siguranţa ei de sine era nemărginită şi mulţumirea ei interioară i se vedea limpede pe chip. — Fie ca Buddha să te binecuvânteze cu pacea lui. Apoi ea se întoarse către Mariko, se înclină ca o ţărancă şi se aşeză comod. — Poate că mi-ai face cinstea să torni, doamnă. O s-o faci cu multă graţie, fără să verşi, neh? Ochii ei străluciră de veselie ulterioară. — Cu plăcere, Oku-san, răspunse Mariko, folosind un cuvânt cu sensul religios de "mamă", ascunzându-şi surpriza. N-o văzuse până atunci pe mama lui Naga. Ştia pe cele mai multe dintre celelalte doamne ale lui Toranaga, căci le văzuse la ceremoniile oficiale, dar se înţelegea bine numai cu Kiritsubo şi cu doamna Sazuko. Toranaga spuse: — Chano-chan, aceasta este doamna Toda Mariko-noh-Buntaro. — Ah, so desu. Iartă-mă. Am crezut că eşti una dintre prea-onoratele doamne ale măritului stăpân. Te rog să mă ierţi, doamnă Toda. Fie ca binecuvântarea lui Buddha să coboare asupra ta. — Mulţumesc, spuse Mariko. Îi întinse ceaşca lui Toranaga. El o primi

şi sorbi. — Toarnă pentru chano-san şi pentru dumneata, spuse el. — Îmi pare rău, nu pentru mine, mărite stăpân, cu voia ta, dar sunt plină până la gât de atât cha şi până la găleată e un drum tare lung pentru oasele astea bătrâne. — Mişcarea o să-ţi facă bine, spuse Toranaga, bucuros că trimisese după ea când se întorsese la Yedo. — Da, mărite stăpân, ai dreptate, ca întotdeauna. Chano îşi îndreptă atenţia din nou către Mariko. Deci eşti fiica seniorului Akechi Jinsai. Ceaşca lui Mariko şovăi în aer. — Da, vă rog să mă iertaţi. — O, n-ai de ce să-ţi ceri iertare, copilă. Chano râse binevoitoare şi pântecul ei săltă în sus şi în jos. Nu reuşeam să fac legătura între tine şi numele tău. Te rog să mă ierţi, dar ultima dată când te-am văzut a fost la nunta ta. — Oh? — O, da. Te-am văzut la nuntă, dar tu nu m-ai văzut pe mine. Te-am iscodit din spatele unui paravan. Da, pe tine şi pe toate celelalte mărimi, Dictatorul şi Nakamura, viitorul Taikō şi toţi nobilii. O, eram mult prea ruşinoasă ca să mă amestec printre ei. Dar a fost o vreme minunată pentru mine. Cea mai bună din viaţa mea. Era în al doilea an când măritul meu stăpân mă cinsteaţi eram grea. Îi purtam copilul – deşi tot ţărancă, cum o să fiu întotdeauna, eram. La coada ochilor ei se formară cute şi adăugă: — Eşti foarte puţin schimbată faţă de acele zile. Încă una din cele alese de Buddha. — Ah, aş vrea să fie adevărat, Oku-san. — E adevărat. Ştii că eşti una din cele alese de Buddha? — Nu sunt, Oku-san, oricât de mult aş vrea să fiu. Toranaga spuse: — Ea e creştină. — Ah, creştină? Ce contează asta pentru o femeie, creştină sau Buddha, mărite, stăpân? Nu prea mult, câteodată. Deşi un zeu e tare de trebuinţă unei femei. Chano chicoti veselă. Noi, femeile, avem nevoie de un zeu, mărite stăpân, să ne ajute să ne descurcăm cu bărbaţii, neh? — Şi noi, bărbaţii, avem nevoie de răbdare zeiască ca să ne descurcăm cu femeile, neh? Femeia râse şi asta încălzi încăperea şi, pentru o clipă, îndepărtă o parte din presimţirile negre ale lui Mariko. — Da, mărite stăpân, continuă chano. Şi toate din cauza unui Pavilion Ceresc care n-are viitor, puţină căldură şi prea-deajuns iad. Toranaga mormăi: — Ce zici de asta Mariko-san? — Doamna chano este înţeleaptă mai presus de tinereţea ei, spuse Mariko. — Ah, doamnă, spuneţi lucruri drăguţe unei bătrâne proaste. Îmi amintesc atât de bine de tine. Chimonoul tău era albastru, cu cel mai minunat desen cu cocori pe care l-am văzut vreodată, în argint. Ochii ei se întoarseră către Toranaga. — Ei bine, mărite stăpân, am vrut doar să şed pentru o clipă. Te rog să mă ierţi acum. — Mai e încă timp. Stai cu noi. — Da, mărite stăpâne, spuse chano, ridicându-se greoi în picioare. M-aş supune ca întotdeauna, dar natura cheamă. Aşa că te rog, fii bun cu o bătrână ţărancă. Nu-mi place să te fac de râs. E vremea să plec. Totul e gata. E mâncare şi saké când vei dori, stăpâne. — Mulţumesc. Uşa se închise fără zgomot în urma ei. Mariko aşteptă până când ceaşca lui Toranaga fu goală, apoi o umplu din nou.

— La ce te gândeşti? — Aşteptam, Alteţă. — Ce, Mariko-san? — Stăpâne, sunt hatamoto. Nu v-am cerut niciodată o favoare până acum. Aş vrea să vă cer o favoare ca hata... — Nu vreau să-mi ceri nici o favoare ca hatamoto, spuse Toranaga. — Atunci o dorinţă de o viaţă. — Nu sunt soţ ca să-ţi împlinesc asta. — Uneori un vasal poate să ceară stăpân... — Da, uneori, dar nu acum! Acum ai să îţi ţii gura in privinţa oricărei dorinţe de o viaţă sau favoare sau cerere sau orice altceva. O dorinţă de viaţă era o rugăminte pe care, printr-o veche datină, o soţie putea să o ceară soţului ei, sau fiul tatălui şi câteodată soţul soţiei, fără să-şi piardă demnitatea, cu condiţia că, dacă dorinţa era împlinită, cel care o ceruse se lega ca niciodată în viaţă să nu mai ceară alta. După datină, nici o întrebare despre ceea ce se cerea nu putea fi pusă, şi nici nu mai trebuia pomenit vreodată. Se auzi o ciocănitură politicoasă în uşă. — Trage zăvorul, spuse Toranaga. Ea se supuse. Sudara intră urmat de soţia lui, doamna Genjiko şi de Naga. — Naga-san, coboară jos la cel de-al doilea cat de desubt, şi vezi să nu urce nimeni fără porunca mea. Naga porni grăbit. — Mariko-san, închide uşa şi stai aici. Toranaga arătă către un loc, puţin mai în faţa lui şi a celorlalţi. — V-am poruncit să veniţi amândoi aici pentru că sunt probleme personale, grabnice, de familie, de discutat. Ochii lui Sudara se îndreptară fără să vrea către Mariko, apoi înapoi către tatăl său. Doamna Genjiko nu mişcă. Toranaga spuse brutal: — Ea e aici, fiul meu, din două motive. Mai întâi pentru că vreau să fie aici, şi al doilea pentru că vreau să fie aici. — Da, tată, răspunse Sudara ruşinat de lipsa de politeţe a tatălui său faţă de toţi. Pot, te rog, să întreb cu ce te-am supărat? — E vreo pricină pentru care ar trebui să fiu supărat? — Nu, Alteţă, decât dacă zelul meu pentru siguranţa ta şi împotrivirea mea de a te lăsa să părăseşti acest pământ este o cauză de supărare. — Ce ai zice de trădare? Am auzit că ai îndrăznit să îmi iei locul de căpetenie a clanului nostru. Sudara se albi la faţă. La fel şi doamna Genjiko. — N-am făcut niciodată asta cu gândul sau cu vorba şi nici n-am dorit-o. Şi nici unul dintre membrii familiei mele sau altcineva de faţă cu mine. — Asta-i adevărat, alteţă, spuse doamna Genjiko cu aceeaşi hotărâre. Sudara era un bărbat suplu, mândru, cu ochi reci, înguşti şi buze subţiri, care nu zâmbeau niciodată. Avea douăzeci şi patru de ani, era un general minunat şi al doilea dintre cei cinci fii în viaţă ai lui Toranaga. Îşi adora copiii, nu avea concubine şi era devotat soţiei sale. Genjiko era scundă, cu trei ani mai în vârstă decât soţul ei şi deformată de cei patru copii pe care îi născuse deja. Dar îşi ţinea spatele drept şi avea toată mândria surorii ei, Ochiba. Îi apăra, înverşunată, pe ai ei, cu aceeaşi sălbăticie ascunsă, moştenită de la bunicul lor, Goroda. — Oricine l-ar fi acuzat pe soţul meu, e un mincinos, spuse ea. — Mariko-san, spuse Toranaga, spun-i doamnei Genjiko ce ţi-a poruncit soţul dumitale. — Stăpânul meu, Buntaro, mi-a cerut, mi-a poruncit să vă conving că a venit vremea ca seniorul Sudara să preia puterea, că ceilalţi din consiliu împărtăşesc părerile soţului meu şi că dacă stăpânul nostru Toranaga nu

acceptă să cedeze, atunci ar trebui să-i fie luată cu forţa. — Niciodată vreunul dintre noi nu s-a gândit la aşa ceva, tată, spuse Sudara. Îţi suntem credincioşi şi nu m-aş... — Dacă ţi-aş da puterea, ce ai face, întrebă Toranaga. Genjiko răspunse deîndată: — Cum poate seniorul Sudara să ştie, când nu s-a gândit niciodată la o asemenea blestemăţie? Iertaţi-mă, Alteţă, dar nu-i cu putinţă să vă răspundă, pentru că asta nu i-a trecut niciodată prin minte. Cum ar fi putut? Cât despre Buntaro-san, desigur că e stăpânit de vreun kami. — Buntaro susţine că şi alţii îi împărtăşesc părerile. — Cine, întrebă Sudara veninos. Spune-mi cine şi o să moară pe loc. — Tu să îmi spui. — Nu ştiu pe nimeni, Alteţă, sau ţi-aş fi spus îndată. — Nu i-ai fi ucis mai întâi? — Prima ta lege este să ai răbdare, iar a doua să ai răbdare. Ţi-am urmat întotdeauna poruncile. Aş fi aşteptat şi ţi-aş fi spus. Dacă te-am ofensat, porunceşte să-mi fac seppuku. Nu merit mânia ta, stăpâne. Nu sunt vinovat de trădare. Nu pot să îndur mânia ta revărsându-se asupra mea. Doamna Genjiko i se alătură: — Da, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi, dar, cu umilinţă, mă alătur soţului meu. E fără vină şi aşa suntem cu toţii. Îţi suntem credincioşi. Tot ce avem este al tău, tot ce suntem, suntem datorită ţie, tot ce porunceşti, noi vom face. — Aşa deci, voi sunteţi vasali credincioşi, supuşi? Întotdeauna vă supuneţi poruncilor? — Da, Alteţă. — Bine, atunci mergi şi ia viaţa copiilor tăi. Acum. Sudara îşi dezlipi ochii de pe tatăl său şi se întoarse către soţia lui. Capul ei se mişcă puţin şi ea încuviinţă. Sudara se înclină către Toranaga. Mâna lui se strânse pe mânerul sabiei şi se ridică. Închise tăcut uşa după el. Se lăsă o tăcere apăsătoare în urma lui. Genjiko privi o dată către Mariko, apoi îşi pironi privirile pe podea. Clopotele sunară mijlocul Orei Caprei. Aerul din încăpere părea să devină apăsător. Ploaia se opri pentru puţin timp, apoi începu din nou, mai năvalnică. Chiar după ce clopotele bătură ora următoare se auzi o bătaie în uşă. — Da. Uşa se deschise. Naga spuse: — Te rog să mă ierţi, Alteţă, fratele meu, seniorul Sudara, doreşte să vină din nou sus. — Dă-i drumul, apoi întoarce-te la postul tău. Sudara intră, îngenunche şi se înclină. Era ud leaoarcă şi cu părul încâlcit de ploaie. Umerii lui tremurau uşor. — Copiii... Copiii mei sunt... Mi-ai luat, deja, copiii, Alteţă. Genjiko se clătină şi aproape căzu. Dar îşi stăpâni slăbiciunea şi se holbă la soţul ei. — Nu... Nu i-ai ucis? Sudara scutură din cap şi Toranaga spuse întunecat: — Copiii tăi sunt în încăperile mele, la etajul de dedesubt. I-am poruncit lui chano-san să-i aducă după ce te-am chemat aici. Am nevoie să fiu sigur de voi amândoi. Vremurile cumplite cer încercări cumplite. Sună din clopoţel. — Îţi... Îţi retragi porunca, Alteţă? întrebă Genjiko, străduindu-se, disperată să-şi păstreze o demnitate rece. — Da, poruncile mele sunt retrase. De data asta. Era nevoie să vă cunosc. Pe voi şi pe moştenitorii mei. — Vă mulţumesc. Vă mulţumesc, Alteţă. Sudara îşi coborî capul umil.

Uşa interioară se deschise. — Chano-san, adu-mi nepoţii aici o clipă, spuse Toranaga. Curând, trei dădace îmbrăcate sobru şi o doică aduseră copiii. Fetele aveau patru, trei şi doi ani, iar sugarul câteva săptămâni şi dormea în braţele doicii sale. Fetele purtau chimonouri purpurii cu panglici de aceeaşi culoare în păr. Dădacele îngenuncheară şi se înclinară către Toranaga, iar copiii le imitară plini de importanţă şi-şi lipiră frunţile de tatami, cu excepţia celei mai mici dintre fete, al cărui cap trebui să fie ajutat de o mână blândă, dar fermă. Toranaga le răspunse cu gravitate. Apoi, cu datoria împlinită, copiii se aruncară în braţele lui, în afara celei mai mici care păşi mărunt către mama sa. *** La miezul nopţii Yabu păşi arogant de-a curmezişul curţii interioare a donjonului, luminată de torţe. Trupele de elită din garda lui Toranaga se aflau peste tot. Luna era palidă şi învăluită în ceaţă, iar stelele abia se vedeau. — Ah, Naga-san, care-i pricina pentru toate astea? — Nu ştiu, Alteţă, dar tuturor li s-a poruncit să vină în sala de consiliu. Vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să vă lăsaţi săbiile la mine. Yabu se roşi la această încălcare nemaiauzită a etichetei. — Eşti... Se răzgândi simţind încordarea rece a tânărului şi nervozitatea gărzilor din apropiere. — Din ale cui porunci, te rog, Naga-san? — Din ale tatălui meu, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi. Puteţi să faceţi cum doriţi, dacă nu vreţi să mergeţi la întâlnire, dar trebuie să vă sfătuiesc că poruncile sunt să intraţi fără săbii şi, iertaţi-mă, aşa vă veţi prezenta. Vă rog să mă iertaţi, dar nu am de ales. Yabu văzu grămada de săbii formată deja la adăpostul camerei de gardă de lângă uriaşa poartă de intrare. Cântări primejdia unui refuz şi o găsi copleşitoare. Fără tragere de inimă îi întinse armele. Naga se înclină politicos, la fel de stânjenit, şi le primi. Yabu intră. Încăperea uriaşă avea ambrazuri, podea de piatră şi tavan din bârne de lemn. În curând, cei cincizeci de generali erau adunaţi. Douăzeci şi trei de consilieri şi şapte daimyo apropiaţi lui Toranaga, din provincii mai puţin importante din nord. Toţi erau nervoşi şi stânjeniţi. — Despre ce e vorba? întrebă Yabu şi se aşeză acru la locul lui. Un general ridică din umeri. — Poate despre drumul către Osaka. Un altul privi în jur plin de speranţă. — Poate s-a schimbat ceva, neh? Poate că o să poruncească "Cer de Purpură." — Iartă-mă, dar eşti cu capul în nori. S-a hotărât. Stăpânul noastru s-a hotărât. E Osaka şi nimic altceva. Ei, Yabu-sama, când ai ajuns aici? — Ieri. M-am înfundat cu trupele mele într-un împuţit de sătuc de pescari, numit Yokohama, la sud de aici, mai mult de două săptămâni. Pprtul e grozav, dar gângăniile, ţânţari scârboşi şi ploşniţe, n-au fost niciodată aşa de răi în Izu. — Ai auzit toate ştirile? — Vrei să spui toate ştirile rele? Plecarea e tot în şase zile, neh? — Da. — Groaznic. Ruşinos. — Aşa e, dar în noaptea asta e şi mai rău, spuse întunecat un general. N-am mai fost până acum fără săbii, niciodată. — E o insultă, spuse Yabu cu bună ştiinţă, şi toţi cei din apropiere se uitară la el. — Aşa e, răspunse generalul Kiyoshio, întrerupând tăcerea. Serata Kiyoshio, un bărbat cărunt, dur, era comandantul celei de a

şaptea Armate. — N-am fost niciodată în public fără săbii. Mă face să mă simt ca un negustor împuţit. Cred... Ei, poruncile sunt porunci, dar unele porunci n-ar trebui date. — Asta cam aşa e, răspunse cineva. Ce ar fi spus bătrânul Pumn de Fier, ce ar fi făcut dacă ar fi fost aici? — Şi-ar fi despicat burta înainte de a-şi da săbiile. Ar fi făcut-o în noaptea asta, în curte, spuse un tânăr. Era Serata Tomo, cel mai mare fiu al generalului, al doilea la comandă în armata a şaptea. — Aş vrea ca Pumn de Fier să fie aici. Ar putea să... şi-ar fi tăiat mai întâi burta. — O să mă gândesc la asta. Generalul Kiyoshio îşi drese glasul cu putere. — Cineva trebuie să fie responsabil şi să-şi facă datoria! Cineva trebuie să arate că a fi senior însemnă responsabilitate şi datorie! — Iertaţi-mă, dar aveţi grijă ce spunsţi, dădu Yabu cu părerea. — La ce foloseşte limba în gura unui samurai, dacă lui nu i se îngăduie să fie samurai? — La nimic, spuse Isamu, un bătrân sfetnic. Aşa e. Mai bine mort. — Iertaţi-mă, Isamu-san, dar ăsta este viitorul nostru apropiat, spuse tânărul Serata Tomo. Suntem porumbei neajutoraţi, daţi pradă unui şoim dezonorat! — Te rog, ţine-ţi gura! spuse Yabu, ascunzându-şi propria lui satisfacţie. Apoi adăugă cu grijă: — Este stăpânul nostru legiuit şi până ce seniorul Sudara sau consiliul îşi va lua pe faţă responsabilitatea, rămâne stăpânul nostru legiuit şi trebuie să i ne supunem. Generalul Kiyosho îl cercetă cu privirea, căutând fără să vrea mânerul săbiei. — Ce ai auzit, Yabu-sama? — Nimic. — Buntaro-san..., începu sfetnicul. Generalul Kiyosho îl întrerupse: — Te rog să mă ierţi, Isamu-san, dar ce a spus generalul Buntaro, sau ce n-a spus, nu are importanţă. Ce spune Yabu-sama e adevărat. Un senior este un senior. Chiar şi aşa, un samurai are drepturi, un vasal are drepturi. Chiar şi un daimyo, neh? Yabu îi întoarse privirea, cântărind dedesubturile acestei invitaţii. — Izu este o provincie a seniorului Toranaga. Eu nu mai sunt daimyo de Izu. Doar stăpânesc în numele lui. Aruncă o privire în jurul încăperii. E toată lumea aici, neh? — În afară de seniorul Noboru, spuse un general, amintindu-l pe cel mai mare fiu al lui Toranaga, detestat de toţi. — Da. N-are a face, generale. Boala chinezească o să îl termine curând şi o să se sfârşească cu mohoreala lui pentru totdeauna, spuse cineva. — Şi cu mirosul. — Când se întoarce? — Cine ştie? Nu ştim nici măcar de ce l-a trimis în nord Toranaga-sama. Mai bine să rămână acolo, neh? — Dacă ai avea boala asta, ai fi la fel de mohorât ca şi el, neh? — Da, Yabu-san, da. Aşa aş fi. Păcat că a luat sifilis. E un general bun, mai bun decât Peşte Rece, adăugă generalul Kiyoshio, folosind porecla lui Sudara. — Ei, şuieră sfetnicul, în noaptea asta umblă diavolul prin aer de ţi-ai dat frâu liber limbii. Sau e saké? — Poate-i boala chinezească, răspunse generalul Kiyoshio cu un râs amar.

— Să mă apere Buddha de asta! spuse Yabu. De şi-ar schimba seniorul Toranaga în privinţa drumului la Osaka! — Mi-aş despica pântecul acum, dacă asta l-ar convinge, spuse tânărul. — Nu vreau să te jignesc, fiule, dar capul tău e în nori. N-o să se schimbe niciodată. — Da, tată, dar nu-l înţeleg... — Trebuie să mergem toţi cu el, în acelaşi grup? întrebă Yabu după un timp. Isamu, bătrânul sfetnic spuse: — Da. Trebuie să mergem ca escortă, cu două mii de oameni, cu toată ţinuta de ceremonie şi o să ne ia treizeci de zile ca să ajungem acolo. Ne-au mai rămas şase până la plecare. Generalul Kiyoshio spuse: — Nu-i prea mult timp. Nu-i aşa, Yabu-sama? Yabu nu-i răspunse. Nu era nevoie. Generalul nu avea nevoie de un răspuns. Se adânciră din nou fiecare în gândurile lui. O uşa laterală se deschise. Toranaga intră, urmat de Sudara. Toţi se înclinară, ţepeni. Toranaga le răspunse şi se aşeză cu faţa la ei. Sudara, ca moştenitor, puţin înaintea lui, deasemenea, cu faţa la ei. Naga se aşeză în faţa uşii principale şi o închise. Doar Toranaga purta săbii. — Mi-a ajuns la urechi că unii dintre voi umblă cu vorbe de trădare, se gândesc la trădare şi plănuiesc trădare, spuse rece. Nu-i răspunse nimeni şi nici nu mişcară. Încet, neînduplecat, Toranaga îşi plimbă privirea de la unul la altul. Nimeni nu mişcă, apoi generalul Kiyoshio vorbi: — Pot să vă întreb cu respect, Alteţă, ce înţelegeţi prin trădare? — Orice comentariu a unei porunci, hotărâre sau atitudine a unui stăpân de drept, oricând, e trădare, se răsti Toranaga. Generalul îşi îndreptă spatele. — Atunci, sunt vinovat de trădare. — Atunci ieşi afară şi fă-ţi seppuku deîndată. — Aşa voi face, Alteţă, spuse mândru oşteanul, dar mai întâi cer dreptul să vorbesc liber în faţa vasalilor tăi credincioşi, ofiţerilor, şi sfetnicilor şi... — Ţi-ai pierdut toate drepturile. — Foarte bine. Atunci v-o cer ca o dorinţă de moarte. O ultimă dorinţă. Ca hatamoto. Şi în schimbul a douăzeci şi opt de ani de serviciu credincios. — Să fie foarte scurt. — Da, Alteţă, răspunse rece generalul Kiyoshio. Vă rog să mă ascultaţi. Mai întâi, mergând la Osaka şi înclinându-vă ţăranului Ishido e trădare împotriva onoarei voastre, a clanului vostru, a onoarei vasalilor voştri credincioşi şi a moştenirii voastre deosebite şi întrutotul împotriva codului bushido. Al doilea, vă fac vinovat de această trădare şi spun că v-aţi pierdut astfel toate drepturile de a fi stăpânul nostru legiuit. Al treilea, vă rog ca, deîndată, să abdicaţi în favoarea seniorului Sudara şi să plecaţi onorabil din această viaţă, sau să vă radeţi capul şi să vă retrageţi într-o mănăstire, după cum doriţi. Generalul se înclină ţeapăn, apoi se aşeză din nou înapoi pe călcâie. Toţi aşteptau, abia răsuflând, acum că ceea ce era de neînchipuit devenise realitate. Brusc, Toranaga şuieră: — Ce mai aştepţi? Generalul Kiyoshio îl privi ţintă. — Nimic, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi. Fiul său începu să se ridice. — Nu. Ţi se porunceşte să rămâi aici, spuse el. Generalul se înclină pentru ultima dată spre Toranaga, se ridică în picioare şi ieşi cu nemăsurată demnitate. Câţiva se foiră nervoşi şi un

freamăt străbătu încăperea, dar Toranaga îi domină din nou neînduplecat. — Mai e cineva care îşi recunoaşte trădarea? Altcineva care îndrăzneşte să calce bushido? Cineva care îndrăzneşte să-şi acuze seniorul legiuit de trădare? — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, spuse liniştit bătrânul sfetnic Isamu, dar îmi pare rău că trebuie să spun că, dacă mergeţi la Osaka, e trădare împotriva moştenirii voastre. — În ziua în care eu o să plec la Osaka tu o să părăseşti această lume. Bătrânul cărunt se înclină politicos. — Da, Alteţă. Toranaga îi cuprinse cu privirea nemilos. Cineva se mişcă neliniştit şi el îşi aruncă ochii într-acolo. Samuraiul, un războinic care, cu ani în urmă, îşi pierduse tăria de a lupta şi îşi răsese capul ca să devină călugăr budist şi era acum unul dintre administratorii lui Toranaga, nu spuse nimic, îngălbenindu-se de o spaimă pe care încerca disperat să o ascundă. — De ce te temi, Numata-san? — De nimic, Alteţă, spuse bărbatul cu ochii plecaţi. — Bine. Atunci du-te şi fă-ţi seppuku pentru că eşti un mincinos şi frica ta duhneşte molipsitor. Bărbatul scânci şi ieşi împleticindu-se. Spaima îi cuprinse pe toţi. Toranaga îi privea. Şi aştepta. Aerul deveni apăsător, troznetele uşoare ale făcliilor păreau nefiresc de puternice. Apoi, ştiind că era datoria şi responsabilitatea sa, Sudara se întoarse şi se înclină. — Vă rog, Alteţă, aş putea, respectuos, să spun ceva? — Ce să spui? — Alteţă, cred că... Cred că nu mai există trădare aici! Şi că n-au să mai fie alte tră... — Nu-ţi împărtăşesc părerea. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă. Ştiţi că mă supun. Ne vom supune cu toţii. Nu dorim decât ce e mai bine pentru... — Cel mai bine este cum hotărăsc eu. Hotărârea mea este cea mai bună. Neajutorat, Sudara se înclină în semn de încuviinţare şi rămase tăcut. Neândurător, Toranaga nu-şi luă privirea străpungătoare de la el. — Nu mai eşti moştenitorul meu. Sudarăa păli. Atunci Toranaga sparse încordarea din încăpere. — Eu sunt stăpân legiuit aici! Aşteptă o clipă, apoi, în deplină tăcere, se ridică în picioare şi, arogant, ieşi. Uşa se închise în urma lui. Un oftat adânc trecu prin încăpere. Mâinile căutară neputincioase mânerele săbiilor. Dar nici unul nu-şi părăsi locul. — În... în dimineaţa asta am... Am auzit de la comandantul nostru suprem, începu Sudara în cele din urmă, că seniorul Hiro-matsu o să fie aici în câteva zile. Am să vorbesc cu el. Staţi liniştiţi, răbdători, fiţi credincioşi stăpânului nostru. Să mergem şi să îi aducem ultimul omagiu generalului Serata Kiyoshio... Toranaga urca scările cuprins de o nemăsurată singurătate, paşii lui stârnind ecouri în pustietatea turnului. Aproape de vârf se opri şi se sprijini un timp de perete, respirând greu. Durerea îi cuprinsese din nou pieptul şi încercă să o depărteze. — E doar lipsă de exerciţiu, mormăi, doar atât. Doar lipsă de exerciţiu. Continuă să urce. Ştia că era în mare primejdie. Trădarea şi teama erau molipsitoare şi amândouă trebuiau înlăturate fără milă din clipa în care se iveau. Nici chiar atunci nu puteai fi niciodată sigur că erau stârpite. Lupta în care se încleştase nu era un joc de copii. Cei slabi trebuiau să fie hrană pentru cei puternici, cei puternici păpuşi pentru cei foarte puternici. Dacă Sudara îşi afirma în public drepturile de moştenitor, n-avea nici o putere să-l împiedice. Până când Zataki răspundea, trebuia să aştepte. Toranaga închise uşa şi trase zăvorul şi merse la fereastră. Dedesubt putea să vadă generalii săi şi sfetnicii, înşiraţi tăcuţi pe drumul către casele

lor din afara împrejmuirii donjonului. Sub zidurile castelului oraşul zăcea aproape în întuneric deplin. Deasupra, luna era palidă şi înceţoşată. Era o noapte întunecoasă, mohorâtă şi se părea că nenorocirea plutea deasupra tuturor.

CAPITOLUL 50 Blackthorne stătea singur în soarele dimineţii, într-un colţ al grădinii din faţa casei sale de oaspeţi, visând cu ochii deschişi, cu dicţionarul în mână. Era o zi minunată, lipsită de nori, prima de multe săptămâni şi a cincea de când îl văzuse pentru ultima dată pe Toranaga. În tot acest timp fusese ţinut în castel fără să o poată vedea pe Mariko, sau să-şi viziteze corabia sau echipajul, sau să rătăcească prin oraş, sau să meargă la vânătoare, sau să călărească. O dată pe zi mergea să înoate cu alţi samurai într-unul din şanţurile de apărare şi, ca să-i treacă timpul, îi învăţă pe unii să înoate şi pe alţii să se scufunde. Dar asta nu făcea aşteptarea mai uşoară. — Îmi pare rău, Anjin-san, dar e la fel pentru toată lumea, spusese Mariko cu o zi în urmă când o întâlnise din întâmplare, în acea parte a castelului. Chiar şi seniorul Hiro-matsu e ţinut să aştepte. De două zile a ajuns şi încă nu l-a văzut pe seniorul Toranaga. Nimeni nu l-a văzut. — Dar asta e important, Mariko-chan. Am crezut că înţelege că fiecare zi e vitală. Nu e vreo cale prin care aş putea să-i trimit vreun mesaj? — O, da, Anjin-san. Asta e simplu. Scrie. Dacă îmi spui ce vrei să-i transmiţi, am să-i scriu pentru dumneata. Toată lumea trebuie să ceară în scris audienţa. Astea sunt poruncile lui de acum. Te rog, fii răbdător. Asta e tot ce putem să facem. — Atunci, te rog, cere o audienţă. M-aş bucura dacă... — Asta nu e greu. E plăcerea mea. — Unde ai fost? De patru zile nu te am văzut. — Te rog să mă ierţi, dar am avut de făcut atâtea lucruri... E puţin mai greu pentru mine. Sunt atâtea pregătiri... — Ce se întâmplă? Tot castelul e ca un stup gata să roiască peste o săptămână. — O, iartă-mă. Totul e în regulă, Anjin-san. — Zău? Te rog să mă ierţi, un general şi un administrator de seamă îşi fac seppuku în curtea donjonului – aşa e de obicei? Seniorul Toranaga se încuie în turnul de fildeş, ţinând oamenii să aştepte fără vreo pricină evidentă – şi ăsta-i un lucru obişnuit? Şi ce-i cu seniorul Hiro-matsu? — Seniorul Toranaga e stăpânul nostru. Orice face el e bine. — Şi dumneata, Mariko-san, de ce nu te-am văzut? — Te rog să mă ierţi. Îmi pare rău, dar seniorul Toranaga mi-a poruncit să te las să înveţi. Acum merg să-ţi vizitez concubina, Anjin-san, nu pe dumneata. — De ce ar avea ceva împotriva... — Mai degrabă cred că vrea să te oblige să vorbeşti limba noastră. Au fost doar câteva zile, neh? — Când pleci la Osaka? — Nu ştiu. Mă aşteptam să plec acum trei zile, dar seniorul Toranaga nu mi-a semnat permisul încă. Am pregătit totul, hamali şi cai, şi în fiecare zi înaintez documentele de călătorie secretarului său pentru a fi semnate, dar îmi sunt întotdeauna trimise inapoi. "Aduceţi-le mâine." — Dar am crezut că trebuia să te duc la Osaka cu corabia. N-a spus el că trebuie să te duc cu corabia? — Da. Da, a spus, dar, ei bine, Anjin-san, nu poţi fi niciodată sigur cu stăpânul nostru. Se răzgândeşte. — A fost întotdeauna aşa?

— Da şi nu. De la Yokosé e plin cu... Cum ai spune... melancolie, neh? Da, melancolie. Şi foarte deosebit. El... da, acum e altfel. Schimbat. — Şi dumneata eşti plină de melancolie şi foarte schimbată. Da eşti altfel acum. — Primul Pod a fost un început şi un sfârşit, Anjin-san. Şi promisiunea noastră, făgăduiala, neh? — Da, te rog să mă ierţi. Se înclinase tristă şi îl părăsise şi apoi, odată în siguranţă, departe, fără să se întoarcă, şoptise: — Tu. Cuvântul zăbovise îndelung în coridor, odată cu parfumul ei. La masa de seară încercase să o întrebe pe Fujiko, dar nici ea nu ştia nimic important, sau nu vroia, nu putea să-i explice ce nu era in regulă în castel. — Dozo gomen nasai, Anjin-san. Se duse la culcare fierbând de furie. Furios că nu putea face nimic împotriva amânărilor şi a nopţilor fără Mariko. Se simţea întotdeauna neplăcut să ştie că era atât de aproape, că Buntaro era plecat din oraş şi acum, din cauza acelui "Tu", că dorinţa ei era tot atât de puternică ca şi a sa. Cu câteva zile în urmă se dusese la casa ei sub motiv că avea nevoie de ajutor pentru japoneză. Samuraiul de strajă îi spusese: "Îmi pare rău, nu este acasă." El îi mulţumise şi apoi hoinărise fără odihnă pe lângă poarta de sud. Putea vedea oceanul. Din pricina că pământul era atât de plat, nu putea să vadă cheiurile sau docurile, deşi crezu că putea să desluşească catargele înalte ale corabiei sale în depărtare. Oceanul îl chema. Mai mult orizontul decât marea, nevoia de un vânt bun care să-l învăluie, să privească în zare cu ochii mijiţi din cauza rafalelor lui, să-i simtă gustul sărat pe limbă, puntea legănându-se sub picioare şi, deasupra, vergile şi parâmile şi fungile troznind şi gemând sub apăsarea velelor care, din timp în timp, pocnesc, bucuroase, când briza puternică îşi schimba direcţia cu un grad sau două. Şi mai mult decât orizontul, era libertatea. Libertatea de a se duce oriunde, pe orice vreme şi oricând dorea. Să stea pe dunetă, să hotărască, aşa cum aici singur Toranaga hotăra. Blackthorne privi în sus la cel mai înalt cat al donjonului. Soarele strălucea pe arcadele lui măiestrit acoperite cu ţigle. Nu văzuse niciodată vreo mişcare acolo, deşi ştia că fiecare fereastră de sub ultimul cat era păzită. Gongurile sunară schimbarea orei. Pentru prima dată mintea lui îi spuse că era mijlocul Orei Calului şi nu cartul de la opt clopote – amiaza. Îşi puse dicţionarul în mânecă, bucuros că sosise vremea pentru prima masă adevărată. Astăzi avea orez şi creveţi prăjiţi şi supă de peşte şi legume murate. — Mai doreşti, Anjin-san? — Mulţumesc, Fujiko. Da, orez, te rog, şi puţin peşte. Bun, foarte... Căută cuvântul "delicios"şi îl spuse de câteva ori ca să îl ţină minte. — Da, delicios, neh? Fujiko era încântată. — Mulţumesc. Acest peşte din nord. Apa mai rece în nord, înţelegi? Numele lui este kurima-ebi. Repetă numele şi încercă să îl ţină minte. Când isprăvi şi tăvile fură luate, ea îi mai turnă cha şi scoase un pachet din mânecă. — Aici bani, Anjin-san. Îi arătă monezile de aur. Cincizeci koban. Valorează o sută cincizeci de koku. Îi vrei, neh? Pentru marinari. Te rog, iartă-mă, înţelegi? — Da, mulţumesc. — N-ai pentru ce. De ajuns? — Da, cred că da. Unde găsit? — Căpetenie Toranaga-sama... Fujiko căută o cale mai simplă de a o

spune. Am fost om important Toranaga. Căpetenie. Ca Mura, neh? Nu samurai, numai zaraf. Semnat numele meu pentru dumneata. — Ah, înţeleg. Mulţumesc. Banii mei? Koku al meu? — O, da. — Casa asta. Mâncare. Servitori. Cine plăteşte? — O, eu plătesc. Din... Din koku pe un an. — E de ajuns, te rog? Îndeajuns koku? — O, da, da, cred că da, spuse ea. — De ce îngrijorată, îngrijorată pe faţă? — O, te rog să mă ierţi, Anjin-san, nu sunt îngrijorată. — Durere? Arsurile durere? — Nu durere. Uite. Fujiko se ridică grijulie de pe pernele groase pe care el stăruise să le folosească. Îngenuche direct pe tatami fără nici un semn de suferinţă, apoi se aşeză înapoi pe călcâie şi din nou pe perne. — Uite, totul mai bine. — Ei, foarte bine, spuse el mulţumit pentru ea. Arată, da? Se ridică din nou cu grijă şi-şi ridică poalele şi îl lăsă să-i privească picioarele. Cicatricile nu se mai crăpaseră şi nu se vedeau urme de supurare. — Foarte bine, spuse el. Da. Curând ca pielea de sugar, neh? — Mulţumesc, da, moale. Mulţumesc, Anjin-san. El băgă de seamă uşoara schimbare din vocea ei, dar nu insistă. În noaptea aceea nu o îndepărtă. Împărţitul pernei a fost mulţumitor, nu mai mult. După aceea nu simţise nici acea fericire invăluitoare, nici moleşeala plăcută. A fost doar o împreunare. Am greşit, îşi zise, şi totuşi n-am greşit, neh? Înainte de a pleca, ea îngenuchease şi se înclinase din nou şi-şi aşezase mâinile pe fruntea lui. — Îţi mulţumesc din toată inima. Te rog dormi acuma, Anjin-san. — Mulţumesc, Fujiko-san. Dorm mai târziu. — Te rog, dormi acum. Este datoria mea şi mi-ar face mare plăcere. Atingerea mâinii ei era caldă şi uscată şi deloc plăcută. Totuşi, se prefăcu că doarme. Ea îl mângâiase neîdemânatică, deşi cu mare răbdare. Apoi, în tăcere, se întorsese înapoi în camera ei. Din nou singur, bucuros să fie singur, Blackthorne îşi puse braţele sub cap şi rămase cu privirea aţintită în sus, în întuneric. Se hotărâse în privinţa lui Fujiko în timpul călătoriei de la Yokosé la Yedo. — E de datoria ta, îi spusese Mariko, stând întinsă în braţele lui. — Cred că ar fi o greşeală, neh? Dacă rămâne grea, ei bine, o să-mi ia patru ani să ajung acasă şi să mă întorc şi în timpul ăsta, Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla. Îşi aminti cum tremurase Mariko atunci. — O, Anjin-san, asta înseamnă foarte mult timp. — Trei, atunci. Dar tu ai să fii la bord cu mine. Am să te aduc înapoi cu... — Ţine-ţi promisiunea, dragul meu! Nimic din ceea ce este, neh? — Ai dreptate, da. Dar cu Fujiko s-ar putea întâmpla atât de multe lucruri rele... Nu cred că ar vrea copilul meu. — N-ai de unde să ştii asta. Nu te înţeleg, Anjin-san. Este datoria dumitale. Ea ar putea întotdeauna să împiedice să rămână grea, neh? Nu uita, este concubina dumitale. Şi, pe bună dreptate, o faci de ruşine dacă nu o primeşti să împărţiţi perna. În definitiv, însuşi Toranaga i-a poruncit să vină în casa dumitale. — De ce a făcut asta? — Nu ştiu. Nu contează. El a poruncit-o, deci e cel mai bun lucru pentru dumneata şi pentru ea. A fost bine, neh? Şi-a făcut datoria cât de bine a putut, neh? Te rog, iartă-mă, dar nu crezi că ar trebui să ţi-o faci şi

dumneata? — Gata cu lecţiile tale! Iubeşte-mă şi nu mai vorbi. — Cum să te iubesc? A, cum mi-a spus azi Kiku-san? — Cum e asta? — Uite aşa. — Aşa e foarte bine. Atât de bine... — Oh, am uitat. Te rog, aprinde lampa, Anjin-san. Am ceva să-ţi arăt. — Mai târziu. Acum cu... — Oh, te rog, iartă-mă. Trebuie să fie acum. Am cumpărat-o pentru tine. E o carte despre împărţitul pernei. Desenele sunt foarte nostime. — Nu vreau să mă uit acum la o carte despre împărţitul pernei. — Dar, iartă-mă, Anjin-san, poate unul dintre desene are să te înfierbânte. Cum poţi să înveţi despre împărţitul pernei fără o carte despre împărţitul pernei? — Sunt deja înfierbântat. — Dar Kiku-san a spus că este prima şi cea mai bună cale de a alege poziţii. Sunt patruzeci şi şapte. Unele dintre ele arată uluitor şi par foarte dificile, dar ea spune că e important să le încerci pe toate... De ce râzi? — Tu râzi. De ce n-aş râde şi eu? — Dar cu râdeam pentru că tu chicoteai şi ţi-am simţit pântecul săltând şi nu vrei să mă laşi să mă ridic. Te rog, lasă-mă să mă ridic, Anjin-san! — Ah, dar nu poţi fi păcălită, Mariko, draga mea. Nu există vreo femeie în lume care poate fi păcălită măcar puţin... — Dar, Anjin-san, te rog, trebuie să mă laşi să mă ridic. Vreau să-ţi arăt. — Bine, dacă asta... — O, nu, Anjin-san. Nu vroiam să... Nu trebuie... Nu vrei să te întinzi doar puţin... Te rog, nu încă... Te rog, nu mă lăsa... O, cum te iubesc aşa... Blackthorne îşi aminti acea noapte de dragoste. Mariko îl înfierbântase mai mult decât Kiku şi Fujiko era nimic pe lângă ele. Dar Felicity? Ah, Felicity, îşi zise, gândindu-se la această mare problemă a lui. Trebuie să fiu nebun s-o iubesc pe Mariko şi pe Kiku. Şi, totuşi, adevărul despre Felicity este că acum nu poate sta alături nici măcar cu Fujiko. Fujiko e curată. Sărmana Felicity. N-am să fiu niciodată în stare să-i spun. Dar imaginea ei şi a mea, împreunându-ne ca o pereche de viezuri, în fin sau sub pături slinoase, mă face să mă înfior. Acum ştiu cum e mai bine. Acum aş putea s-b învăţ. Dar va vrea să înveţe? Şi cum am putea oare să fim curaţi şi să rămânem curaţi şi să trăim în curăţenie? Acasă mormanele de gunoi se înalţă unele peste altele, dar acolo e locul unde e soţia mea şi unde sunt copiii mei şi acolo e locul meu. — Nu te gândi la casa aceea, Anjin-san, îi spusese Mariko odată când fusese copleşit de gânduri negre. Casa adevărată e aici. Cealaltă e de milioane şi milioane de ori mai departe. Aici e realitatea. Ai să-ţi ieşi din minţi dacă încerci să alături lucruri cu neputinţă de alăturat. Acultă. Dacă vrei pace, trebuie să înveţi să bei cha dintr-o ceaşcă goală. Îi arătase cum. — Îţi închipui că adevărul se află în ceaşcă. Îţi închipui că există cha acolo – băutura caldă, verde palid, a zeilor. Dacă te concentrezi tare... Ah, un profesor de Zen ar putea să-ţi arăte, Anjin-san. Este cel mai greu, dar e atâţ de uşor... Cât de mult aş vrea să fiu îndeajuns de deşteaptă ca să-ţi arăt, pentru că atunci toate lucrurile din lume ar fi ale tale, doar să le ceri. Chiar şi cel mai greu de obţinut dar – deplina linişte sufletească. Încercase de multe ori, dar nu putuse niciodată să bea băutura care nu era acolo. — Nu-ţi face griji, Anjin-san. Îţi trebuie multă vreme ca să înveţi, dar o să înveţi cândva. — Dumneata poţi? — Rareori. Doar în clipele de mare tristeţe sau singurătate. Dar gustul

acestui cha ireal pare să dea un înţeles vieţii. E greu de explicat. Am făcut-o o dată sau de două ori. Câteodată câştigi wa doar încercând. Acum, întins pe spate, în întunericul castelului, cu somnul care întârzia să se apropie, aprinse lumânarea cu amnarul şi se concentră asupra micii ceşti de porţelan pe care i-o dăduse Mariko şi pe care o avea întotdeauna lângă pat. Încercă timp de o oră. Dar nu reuşi să-şi limpezească mintea. Fără încetare, aceleaşi gânduri i se perindau prin minte: vreau să plec, vreau să rămân, mi-e teamă să rămân. Mi-e teamă să mă întorc. Le urăsc pe amândouă şi le vreau pe amândouă. Şi apoi mai sunt şi eţii. Dacă ar fi numai după mine, n-aş pleca. Nu încă. Dar mai sunt şi alţii şi el nu sunt eţi şi am semnat ca pilot: "Jur pe bunul Dumnezeu, să scot flota în larg şi, cu mila Domnului, s-o aduc înapoi acasă, din nou." O vreau pe Mariko. Vreau să văd pământul pe care Toranaga mi l-a dat şi simt nevoie să stau aici, să mă bucur de roadele marelui meu noroc pentru doar încă puţin timp. Da. Dar, de asemenea, mai e şi datoria şi asta e mai presus de orice, neh? La sosirea zorilor, Blackthorne ştia că, deşi se prefăcuse că amânase din nou hotărârea, de fapt se hotărâse definitiv. Dumnezeu să mă ierte. În primul şi în ultimul rând, sunt pilot. *** Toranaga desfăşură mica fâşie de hârtie care sosise la două ore după ivirea zorilor. Mesajul din partea mamei sale spunea simplu: "Fratele tău încuviinţează, fiule. Scrisorile sale de confirmare vor pleca astăzi, printr-un curier. Vizita oficială a seniorului Sudara şi a familiei sale trebuie să înceapă în zece zile." Toranaga se aşeză jos, slăbit. Porumbeii bătură din aripi în cuştile lor, apoi se liniştiră din nou. Soarele dimineţii se strecura plăcut în hulubărie, printre norii de ploaie care se adunaseră. Adunându-şi puterile, porni grăbit în jos, pe scări, către încăperile sale de dedesubt, ca să înceapă. — Naga-san! — Da, tată? — Trimite-l pe Hiro-matsu aici, şi, după el, pe secretarul meu. — Da, tată. Bătrânul general sosi iute, cu încheieturile troznind din cauza urcuşului. Se înclină adânc, cu sabia ţinută în mâini, ca întotdeauna, faţa lui mai încruntată şi mai bătrân ca niciodată, şi chiar mai hotărât. — Eşti bine-venit, bătrâne prieten. — Mulţumesc, stăpâne. Hiro-matsu îşi ridică privirea. Sunt întristat să văd grijile lumii pe faţa ţa. — Şi eu sunt întristat să văd şi să aud atâţa trădare. — Da, trădarea e un lucru groaznic. Toranaga văzu bătrânii ochi cercetându-l. — Poţi să vorbeşti liber. — Mă ştiţi să fi vorbit vreodată altfel, Alteţă? Bătrânul era grav. — Te rog, iarţă-mă că te-am făcut să aştepţi. — Te rog, iartă-mă că te necăjesc. Care ţi-e dorinţa, Alteţă? Te rog, spune-mi ce-ai hotărât în privinţa viitorului casei tale. E, în cele din urmă, Osaka? Te înclini în faţa grămezii ăleia de bălegar? — Mă ştii să fi luat vreodată vreo hotărâre definitivă în privinţa vreunui lucru? Hiro-matsu se încruntă apoi, gânditor, îşi îndreptă spatele ca să domolească durerea din umeri. — Te ştiu dintotdeauna ca un om răbdător şi hotărât şi ai câştigat întotdeauna. De asta nu te pot înţelege acum. Nu stă în firea ta să te dai bătut. — Nu e Împărăţia mai importantă decât viitorul meu?

— Nu. — Ishido şi ceilalţi regenţi sunt încă cârmuitori legali, după testamentul lui Taikō. — Eu sunt vasalul lui Yoshi Toranaga-noh-Minowara şi nu recunosc pe nimeni altcineva. — Bine. Poimâine este ziua pe care am ales-o pentru plecarea la Osaka. — Da, am auzit asta. — Ai să comanzi escorta. Buntaro are să fie al doilea la comandă. Bătrânul general oftă. — Ştiu şi asta, Alteţă. Dar, de când m-am întors, Alteţă, am vorbit cu sfetnicii tăi mai importanţi şi genera... — Da, ştiu. Şi care-i părerea lor? — Că n-ar trebui să părăseşti Yedo. Că poruncile tale ar trebui să fie, pentru un timp, anulate. — De cine? — De mine. De poruncile mele. — Asta-i ce vor ei? Sau ce ai hotărât tu? Hiro-matsu îşi puse sabia pe podea, în apropierea lui Toranaga şi acum, rămas fără apărarare, îl privi drept în faţă. — Te rog să mă ierţi, Alteţă. Vreau să te întreb ce ar trebui să fac? Datoria mea pare să-mi spună că ar trebui să preiau comanda şi să te împiedic să pleci. Asta o să-l forţeze imediat pe Ishido să pornească împotriva noastră. Da, desigur că o să fim înfrânţi, dar asta pare să fie singura cale onorabilă. — Dar prostească, neh? Sprâncenele cărunte ale generalului se adunară pe frunte. — Nu. Murim în luptă, cu cinste. Recâştigăm wa. Kwanto va fi pradă de război, dar n-o să trăim să apucăm noul stăpân în această viaţă. Shigata ga nai. — Nu mi-a plăcut niciodată să-mi irosesc oamnii fără rost. Nu am pierdut niciodată o bătălie, şi nu văd de ce ar trebui să o fac acum. — Să pierzi o bătălie nu e dezonorant, Alteţă. Să te dai bătut e mai onorabil? — V-aţi înţeles cu toţii să mă trădaţi? — Alteţă, te rog să mă ierţi. Am cerut fiecăruia o părere militară doar. Asta nu este trădare sau complot. — Totuşi, ai ascultat vorbe de trădare. — Te rog să mă ierţi, dar dacă eu încuviinţez, fiind comandantul tău suprem, atunci asta nu mai este trădare, ci politică legală de stat. — Să-ţi împiedici stăpânul legiuit să ia hotărâri e trădare. — Alteţă, s-a întâmplat de prea multe ori să fie înlăturat un senior. Tu ai făcut-o, Goroda a făcut-o, Taikō, toţi am făcut-o – ba chiar mai rău. Cel ce învinge nu e niciodată învinovăţit de trădare. — Ai hotărât să mă înlături? — Îţi cer ajutorul în hotărârea asta. — Eşti singura persoană în care am crezut că pot să mă încred. — Pe toţi zeii, nu vreau să-ţi fiu decât cel mai supus vasal. Sunt doar un soldat. Vreau să-mi fac doar datoria faţă de ţine. Nu mă gândesc decât la tine. Îţi merit încrederea. Dacă asta ţi-ar fi de ajutor, ia-mi capul. Dacă asta te va convinge să te lupţi, îţi dau bucuros viaţa mea, viaţa întregului meu clan, astăzi, în public, sau pe ascuns, sau oricum vei dori. Nu asta a făcut prietenul nostru, generalul Kiyoshiu? Îmi pare rău, dar eu nu înţeleg de ce ar trebui să-ţi îngădui să-ţi iroseşti o viaţă de eforturi. — Refuzi, deci, să te supui poruncilor mele şi să îmi conduci escorta care va porni către Osaka poimâine? Un nor trecu peste soare şi amândoi bărbaţii priviră afară, pe fereastră. — O să plouă din nou, în curând, spuse Toranaga.

— Da. Prea multă ploaie anul ăsta, neh? Ar trebui să se oprească curând, sau recolta o să se piardă. Priviră din nou unul la celălalt. — Ei bine? Pumn de Fier îi spuse simplu: — Te întreb oficial, Alteţă. Îmi porunceşti să te însoţesc poimâine ca să începem marşul către Osaka? — Deoarece se pare că toţi sfetnicii mei mă sfătuiesc împotrivă, am să primesc părerea lor – şi a ta – şi am să-mi întârzii plecarea. Hiro-matsu era total nepregătit pentru asta. — Ei? N-o să plecaţi? Toranaga râse, masca căzu şi fu din nou vechiul Toranaga. — N-am avut niciodată de gând să plec la Osaka. De ce aş fi atât de prost? — Cum? — Înţelegerea de la Yokosé n-a fost altceva decât o înşelătorie ca să câştig timp, spuse prieteneşte Toranaga. Ishido a înhăţat momeala. Prostul mă aşteaptă în Osaka peste câteva săptămâni. Zataki a muşcat şi el. Şi tu, şi toţi vasalii mei, bătăioşi şi neîncrezători, aţi muşcat momeala. Fără să dau de fapt nimic de la mine, am câştigat o lună şi i-am pus pe jar pe Ishido şi pe aliaţii lui împuţiţi. Am auzit că s-au încăierat deja pentru Kwanto. I s-a promis şi lui Kiyama şi lui Zataki. — N-ai avut niciodată de gând să pleci? Hiro-matsu îşi scutură capul, apoi limpezimea ideii îl izbi dintr-o dată. Faţa i se întinse într-un zâmbet de mulţumire. — Totul a fost o păcăleală? — Desigur. Ascultă, toată lumea trebuia să cadă în ea, neh? Zataki, toţi, chiar şi tu! Altfel iscoadele i-ar fi spus lui Ishido şi el ar fi pornit împotriva noastră deîndată şi nici un noroc de pe pământ sau zei din cer nu m-ar fi putu feri de nenorocire. — Asta aşa e... Ah, stăpâne, iartă-mă. Sunt atât de nerod. Merit să-mi pierd capul. Deci totul a fost o prostie. Dar... dar ce a fost cu generalul Kiyoshiu? — A spus că era vinovat de trădare. N-am nevoie de generali trădători. Numai de vasali supuşi. — Dar de ce te-ai năpustit asupra seniorului Sudara? De ce ţi-ai retras mâna de deasupra lui? — Pentru că mi-a plăcut mie, spuse Toranaga aspru. — Da, te rog să mă ierţi. Acesta este, într-adevăr, dreptul tău. Te rog să mă ierţi că m-am îndoit de tine. — De ce te-aş ierta pentru că ai fost tu, bătrâne prieten? Am avut nevoie de tine să faci ce ai făcut şi să spui ce ai spus. Acum am nevoie de tine mai mult ca niciodată. Am nevoie de cineva în care mă pot încrede. De asta îţi spun taina mea. Trebuie să rămână un secret între noi. — O, Alteţă, mă faci atât de fericit... — Da, spuse Toranaga. Ăsta e singurul lucru de care îmi e teamă. — Alteţă? — Eşti comandant suprem. Tu singur poţi să împiedici această neroadă răscoală care mocneşte cât timp aştept. Mă încred în tine, şi trebuie să mă încred în tine. Fiul meu nu poate să-mi ţină generalii în mână, deşi el nu şi-ar da niciodată pe faţă bucuria cunoaşterii tainei – dacă ar şti. Dar faţa ta este o poartă a sufletului tău, prietene. — Atunci îngăduie-mi să-mi iau viaţa, după ce mă voi ocupa de generali. — Asta nu-mi ajută. Tu trebuie să îi ţii în mână până la pretinsa mea plecare, neh? Trebuie doar să-ţi păzeşti chipul şi somnul ca niciodată până acum. Eşti singurul în lume care ştie. Eşti singurul în care trebuie să mă încred, neh? — Te rog să mă ierţi pentru prostia mea. N-am să te dezamăgesc.

Explică-mi ce trebuie să fac. — Spune generalilor mei adevărul. Că m-ai convins să-ţi ascult sfatul, care este, de asemenea, şi al lor, neh? O să poruncesc oficial amânarea plecării cu şapte zile. Mai târziu o s-o mai amân o dată. Boala, de data asta. Eşti singurul care o ştie. — Apoi? Apoi o să fie "Cer de Purpură"? — Nu aşa cum a fost plănuit de la început. "Cer de Purpură" a fost întotdeauna ultima soluţie, neh? — Da. Dar cum rămâne cu Regimentul de Muschete? Poate să-şi croiască cale prin munţi? — O parte a drumului, dar nu tot drumul până la Kyoto. — Pune să fie asasinat Zataki. — Asta ar fi cu putinţă. Dar Ishido şi aliaţii săi rămân de neînvins. Toranaga îi înşiră argumentele lui Omi, Yabu, Igurasiii şi Buntaro din ziua cutremurului. — În ziua aceea am poruncit "Cer de Purpură" ca o altă manevră ca să-l descumpănesc pe Ishido. Şi, de asemenea, am făcut ca acele părţi potrivite din discuţii să fie şoptite în urechile care trebuiau. Dar adevărul este că armata lui Ishido este, totuşi, de neînfrânt. — Cum am putea să-i dezbinăm? Ce-i cu Kiyama şi Onoshi? — Nu, ăştia doi sunt hotărât împotriva mea. Toţi creştinii vor fi împotriva mea – în afara creştinului meu, iar lui şi corabiei sale am să-i găsesc curând o întrebuinţare foarte bună. Timp e ceea ce-mi trebuie cel mai mult. Am aliaţi şi prieteni tainici în întreg Imperiului, dacă am timp... Fiecare zi pe care o câştig îl slăbeşte şi mai mult pe Ishido. Asta-i planul meu de bătălie. Fiecare zi de amânare e importantă. Ascultă, după oprirea ploilor, Ishido va porni spre Kwanto într-o mişcare de învăluire, cu Ikawa Jikkyu străpungând spre sud şi Zataki în nord. Îl vom opri pe Jikkyu la Mishima, apoi ne vom retrage prin pasul Hakone la Odawara, unde vom da ultima luptă. În nord îl vom ţine pe Zataki în munţi, de-a lungul drumului Hosho-kaido, undeva lângă Mikawa. E adevărat ce a spus Omi şi Igurashi. Putem să ţinem piept primului atac şi, după aceea, n-ar trebui să mai fie o mare invazie. O să ne luptăm şi o să aştaptăm în spatele munţilor noştri. O să luptăm şi o să tragem de timp şi o să aşteptăm şi apoi, când fructul va fi îndeajuns de copt, "Cer de Purpură". — Eeei, de-ar veni ziua asta cât mai curând. — Ascultă, bătrâne, doar tu poţi să-mi ţii generalii în frâu. Cu timp şi cu Kwanto în siguranţă, putem să înfruntăm primul atac, iar după asta alianţele lui Ishido vor începe să se sfărâme. Odată ce asta se întâmplă, viitorul lui Yaemon este asigurat şi testamentul lui Taikō neatins. — N-ai să iei singur puterea, Alteţă? — Pentru ultima dată: "Legea poate să tulbure buna-cuviinţă, dar buna-cuviinţă nu trebuie să tulbure niciodată legea, sau întreaga societate se va destrăma ca un tatami vechi. Legea poate pune la îndoială buna-cuviinţă, dar buna-cuviinţă nu trebuie, cu nici un chip, folosită ca să răstoarne legea." Testamentul lui Taikō este lege. Hiro-matsu se înclină a încuviinţare. — Foarte bine, Alteţă. N-am să mai pomenesc de asta niciodată. Te rog să mă ierţi. Acum... Lăsă să-i scape un zâmbet. Acum ce trebuie să fac? — Prefă-te că m-ai convins să amân plecarea. Ţine-i pe toţi în pumnul tău de fier. — Cât de mult trebuie să mă prefac? — Nu ştiu. — N-am încredere în mine, Alteţă. Aş putea face o greşeală, fără să vreau. Cred că aş putea să-mi ţin ascunsă bucuria pentru încă câteva zile. Cu îngăduinţa ta, "durerile" mele ar putea deveni atât de puternice, încât să cad la pat. Fără vizitatori, neh? — Bine. Fă asta patru zile. Lasă o parte a durerii să ţi se vadă pe faţă chiar azi. Asta n-o să fie prea greu, neh?

— Nu, Alteţă. Îmi pare rău. Mă bucur că bătălia va începe anul ăsta. Anul viitor s-ar putea să nu mai fiu în stare să dau ajutor. — Prostii. Dar o să fie anul ăsta, fie că eu zic da sau nu. În şaisprezece zile am să plec de la Yedo la Osaka. Până atunci îţi vei da, "fără tragere de inimă", încuviinţarea şi ai să conduci marşul. Numai tu şi cu mine ştim că o să mai fie şi alte amânări şi că, cu mult timp înainte de a ajunge la hotar, am să mă întorc înapoi la Yedo. — Te rog să mă ierţi că m-am îndoit de domnia-ta. Dacă n-ar trebui să rămân în viaţă să te sprijin în planurile tale, n-aş putea trăi în ruşinea asta. — N-ai de ce să te ruşinezi, prietene. Dacă tu n-ai fi fost convins, Ishido şi Zataki ar fi descoperit înşelătoria. Oh, că veni vorba, cum era Buntaro-san când l-ai văzut? — Fierbea de mânie, Alteţă. I-ar face bine o bătălie. — A propus să mă îndepărteze? — Dacă mi-ar fi spus asta, i-aş fi luat capul deîndată. — Am să trimit după tine peste trei zile. Cere să mă vezi în fiecare zi, dar eu am să refuz până atunci. — Da, Alteţă. Bătrânul general se înclină umil. Te rog, iartă pe prostul ăsta bătrân. Ai dat din nou un ţel vieţii mele. Mulţumesc. Plecă. Toranaga scoase micul petic de hârtie din mânecă şi reciti din nou mesajul mamei sale, cu neţărmurită satisfacţie. Dacă drumul din nord era deschis, şi Ishido ar fi putut fi trădat aici, şansele sale creşteau enorm. Dădu foc mesajului. Hârtia se răsuci şi se prefăcu în cenuşă. Mulţumit, mărunţi cenuşa, transformând-o în pulbere. Şi acum, cine ar trebui să fie noul comandant suprem? se întrebă. La amiază, Mariko traversă curtea donjonului printre rândurile tăcute de gărzi încruntate şi pătrunse înăuntru. Secretarul lui Toranaga o aştepta într-una din anticamerele de la parter. — Vă rog să mă iertaţi că am trimis după domnia-voastră, doamnă Toda, spuse el mai mult din politeţe. — A fost plăcerea mea, Kawanabi-san. Kawanabi era un samurai în vârstă, cu trăsături ascuţite şi cu capul ras. Odată, de mult, fusese preot budist. De ani de zile se ocupa de corespondenţa lui Toranaga. De obicei era voios şi plin de viaţă. Astăzi, ca cei mai mulţi din castel, era foarte tulburat. Îi întinse un sul mic. — Aici sunt documentele domniei-voastre pentru călătoria la Osaka, semnate după cuviinţă. Trebuie să plecaţi mâine şi să ajungeţi acolo cât de curând cu putinţă. — Mulţumesc. Propria ei voce îi părea fără vlagă. — Seniorul Toranaga spune că s-ar putea să aibă mesaje personale pe care să le daţi doamnei Kiritsubo şi doamnei Koto. De asemenea, pentru seniorul general Ishido şi doamna Ochiba. Vă vor fi înmânate mâine în zori, dacă... vă rog să mă iertaţi, dacă sunt gata. Am să mă îngrijesc să vă fie înmânate. — Mulţumesc. Dintr-o mulţime de suluri stivuite cu nespusă meticulozitate pe măsuţa sa joasă, Kawanabi alese un document oficial. — Mi s-a spus să vă dau asta. Este actul de mărire a veniturilor fiului domniei-voastre, făgăduită de seniorul Toranaga. Zece mii de koku anual. Poartă data ultimei zile de luna trecută şi... ei, iat-o. Ea o primi, o citi şi verifică peceţile. Totul era desăvârşit, dar nu-i făcu nici o plăcere. Amândoi credeau că era acum o hârtie goală. Dacă viaţa fiului ei avea să fie cruţată, avea să devenă ronin. — Mulţumesc. Te rog, mulţumeşte-i seniorului Toranaga pentru cinstea pe care mi-o face. Mi se poate îngădui să-l văd înainte de a pleca? — Oh, da. Când plecaţi de aici, acum, sunteţi rugată să mergeţi la corabia barbară. Vi se cere să-l aşteptaţi acolo.

— Trebuie să... trebuie să tălmăcesc? — Nu mi-a spus. Cred că da, doamnă Toda. Secretarul aruncă o privire pe o listă pe care o ţinea în mână. — Căpitanului Yoshinaka i s-a poruncit să conducă escorta voastră la Osaka, dacă vă face plăcere. — Aş fi onorată să fiu din nou în grija lui. Mulţumesc. Pot să întreb cum se simte seniorul Toranaga? — Pare îndeajuns de bine, dar pentru un bărbat plin de viaţă ca el, să stea închis zile întregi... Ce pot să spun? Îşi desfăcu neajutorat braţele. — Îmi pare rău. Cel puţin astăzi, l-a primit pe seniorul Hiro-matsu şi a acceptat o amânare. A dorit, de asemenea, să se ocupe şi de alte câteva lucruri... preţurile orezului trebuie fixate acum, în caz de recoltă proastă... Dar sunt atât de multe de făcut şi... Nu mai este deloc, doamnă Toda, cel de dinainte. Sunt vremuri groaznice, neh? Şi semne groaznice: prezicătorii spun că recolta o să fie proastă anul ăsta. — N-am să cred asta până la vremea recoltei. — Înţelept, foarte înţelept. Dar nu mulţi dintre noi vor apuca acea vreme. Trebuie să merg cu el la Osaka. Kawanabi se înfioră şi se aplecă înainte neliniştit. — Am auzit un zvon că ar fi izbucnit din nou molima între Kyoto şi Osaka. Buba neagră. O fi un alt semn ceresc că zeii şi-au întors faţa de la noi? — Nu-ţi stă în fire să crezi în zvonuri sau în semne cereşti, Kawanabi-san. Sau să vorbeşti despre asta. Ştii ce crede seniorul Toranaga despre aşa ceva. — Ştiu, iertaţi-mă. Dar totuşi... Ei, nimeni nu mai pare să fie normal în zilele astea, neh? Poate că zvonurile nu-s adevărate. Mă rog să nu fie. Ea îşi îndepărtă gândurile negre. — A fost stabilită noua dată pentru plecare? — Am înţeles că seniorul Hiro-matsu ar fi spus că a fost amânată cu şapte zile. Mă bucur că comandantul nostru suprem s-a reîntors şi sunt atât de bucuros că l-a convins... Aş vrea ca plecarea să fie amânată pentru totdeauna. Mai bine să ne batem aici, decât să fim făcuţi de ruşine acolo, heh? — Da, încuviinţă ea, ştiind că nu mai avea nici un rost să se prefacă că gândurile astea nu le treceau prin minte tuturor. Acum, că seniorul Hiro-matsu s-a întors, poate că stăpânul nostru o să înţeleagă că a te da bătut nu e cea mai bună cale. — Doamnă, numai pentru urechile voastre. Seniorul Hiro-matsu... El se opri, îşi ridică privirea şi-şi întinse un zâmbet pe faţă. Yabu păşi mândru în încăpere, cu săbiile zăngănind. — Ah, senior Kasigi Yabu! Cât mă bucur că vă văd! Se înclinară şi el şi Mariko şi urmară complimentele, apoi el spuse: — Seniorul Toranaga vă aşteaptă, Alteţă. Vă rog, urcaţi imediat. — Bine. De ce vrea să mă vadă? — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, nu mi-a spus. Doar că doreşte să vă vadă. — Cum se simte? Kawanabi şovăi. — Nici o schimbare, Alteţă. — Plecarea lui... A fost fixată o nouă dată? — Am înţeles c-o să fie peste şapte zile. — Poate că seniorul Hiro-matsu o s-o mai amâne, neh? — Asta e după voia stăpânului nostru, Alteţă. — Desigur. Yabu ieşi. — Ce spuneaţi despre seniorul Hiro-matsu? — Doar pentru urechile voastre, doamnă – cum Buntaro-san nu este

aici, şopti secretarul. Când bătrânul Pumn de Fier a ieşit de la întâlnirea cu seniorul Toranaga, a trebuit să se odihnească aproape un ceas. Avea mari dureri, doamnă. — Oh, ar fi groaznic să i se întâmple ceva acum. — Da. Fără el o să avem o răzmeriţă, neh? Întârzierea asta nu lămureşte lucrurile, nu? E doar o amânare. Adevărata problemă e că... Mă tem că de când seniorul Sudara a slujit de secondant oficial generalului de Kiyoshio, de fiecare dată când numele seniorului Sudara este pomenit în faţa stăpânului nostru, el devine foarte furios. Doar seniorul Hiro-matsu l-a convins să amâne şi ăsta-i singurul lucru care... Lacrimile începură să curgă pe obrajii secretarului. — Ce se petrece, doamnă. S-a pierdut cu firea, neh? — Nu, spuse ea hotărâtă, dar fără s-o creadă. Sunt sigură că totul va fi în ordine. Îţi mulţumesc că mi-ai spus. Am să încerc să îl vizitez pe seniorul Hiro-matsu înainte de a pleca. — Mergeţi cu Dumnezeu, doamnă. Ea se opri uluită. — Nu ştiam că eşti creştin, Kawanabi-san. — Nu sunt, doamnă, dar ştiu că este obiceiul vostru. Păşi afară, în soare, tare îngrijorată de cele auzite despre Hiro-matsu şi în acelaşi timp binecuvântându-l pe Dumnezeu că aşteptarea ei luase sfârşit şi a doua zi avea să scape. Porni către palanchinul şi escorta care o aştepta. — Ah, doamnă Toda, spuse Gyoko, păşind din umbră în calea ei. — Ah, bună dimineaţa, Gyoko-san. Mă bucur că te văd. Sper că eşti bine, spuse ea cu voce plăcută, simţindu-se străbătută de un fior rece. — Mă tem că nu prea bine. Iertaţi-mă. E atât de trist. Se pare că nu ne mai bucurăm de bunăvoinţa stăpânului nostru, Kiku-san şi cu mine. De când am venit aici, suntem ţinute într-un han împuţit, de mina a treia, unde n-aş pune nici un curtezan de ultima clasă. — Oh, iartă-mă. Sunt sigură că trebuie să fie o greşală. — Ah, da, o greşeală. Sper să fie aşa, doamnă. În cele din urmă, astăzi, mi s-a dat îngăduinţa să vin la castel, în cele din urmă există un răspuns la cererea mea de a-l vedea pe Măritul Stăpân, în cele din urmă mi se îngăduie iarăşi să mă înclin în faţa Măritului Stăpân, astăzi, pe seară. Gyoko zâmbi strâmb. — Am auzit că aţi venit la seniorul secretar. Aşa că m-am gândit să vă aştept şi să vă întâmpin. Sper că nu vă supără. — Mă bucur că te văd, Gyoko-san. V-aş fi vizitat, pe tine şi pe Kiku-san, sau v-aş fi chemat să mă vizitaţi amândouă, dar din nefericire asta n-a fost cu putinţă. — Da, foarte trist. Acestea sunt vremuri triste. Greu pentru nobili, greu pentru ţărani. Sărmana Kiku-san, e aproape bolnavă de grijă că nu se mai bucură de bunăvoinţa stăpânului nostru. — Sunt sigură că nu-i aşa, Gyoko-san. El... Seniorul Toranaga, are multe probleme grabnice, neh? — Adevărat, adevărat. Am putea lua puţin cha acum, doamnă Toda? Aş fi onorată dacă mi-ar fi îngăduit să vă vorbesc o clipă. — Ah, îmi pare rău, dar mi s-a poruncit să mă duc într-un loc anume. Altfel m-aş fi simţit onorată. — Ah, da. Trebuie să mergeţi la corabia lui Anjin-san. Am uitat, iertaţi-mă. Cum se simte Anjin-san? — Cred că bine, spuse Mariko, furioasă că Gyoko îi ştia treburile personale. L-am văzut doar o singură dată şi atunci doar pentru câteva clipe, când am sosit. — Un om interesant. Da, foarte. Trist să nu-ţi poţi vedea prietenii, neh? Amândouă femeile zâmbeau, vocile lor erau politicoase şi nepăsătoare, dar amândouă erau conştiente de samuraii nerăbdători, care priveau şi ascultau.

— Am auzit că Anjin-san şi-a vizitat prietenii – echipajul. Cum i s-a părut? — Nu mi-a spus, Gyoko-san. Aşa cum am mai spus, nu l-am văzut decât pentru o clipă. Iartă-mă, dar trebuie să plec. — E trist să nu-ţi poţi vedea prietenii. Poate aş putea să vă spun despre ei. De pildă, că locuiesc într-un saţ eta. — Cum? — Se pare că prietenii lui au cerut îngăduinţa să locuiască acolo, plăcându-le mai mult decât locurile civilizate. Curios, neh? Nu ca Anjin-san, care e altfel. Se zice că acolo se simt ca acasă – în satul eta. Ciudat, neh? Mariko îşi aminti cât de straniu se purtase Anjin-san pe scări în acea zi. Asta explică totul, îşi zise. Eta! Sfântă Fecioara, bietul om. Cât de ruşine trebuie să-i fi fost. — Iartă-mă, Gyoko-san, ce-ai spus? — Am spus doar că e ciudat că Anjin-san e atât de diferit de ceilalţi. — Cum sunt ei? I-ai văzut pe ceilalţi? — Nu, doamnă. N-aş merge acolo. Ce-aş avea eu de a face cu ei? Sau cu eta. Trebuie să mă gândesc la clienţii mei şi la Kiku-san şi la fiul meu. — Ah, da. Fiul tău. Faţa lui Gyoko se întristă sub umbrelă, dar ochii rămaseră ca două cremene cenuşii, aceeaşi culoare cu a chimonoului. — Vă rog să mă iertaţi, dar cred că nu ştiţi de ce nu ne mai bucurăm de îngăduinţa seniorului Toranaga? — Nu. Dar sunt sigură că te înşeli. Contractul a fost semnat, neh? După cum ne-am înţeles. — Oh, da. Mulţumesc. Am o scrisoare de credit pentru negustorii de orez din Mishima, plătibilă la cerere. Mai puţin decât ne-am înţeles. Dar banii sunt ultimul lucru la care mă gândesc. Ce înseamnă banii, când ai pierdut bunăvoinţa stăpânului tău, oricine ar fi el – sau ea, neh? — Sunt sigură că v-aţi păstrat bunăvoinţa lui. — Ah, bunăvoinţa! Mă îngrijorează şi bunăvoinţa voastră, doamnă Toda. — Vei avea întotdeauna sprijinul şi prietenia mea, Gyoko-san. Poate stăm de vorbă altădată. Acum chiar trebuie să plec, iartă-mă. — Ah, cât de bună sunteţi, adăugă Gyoko cu cea mai mieroasă voce când Mariko aproape că se întorsese cu spatele. Dar veţi avea oare timp? Plecaţi mâine la Osaka. Mariko simţi un ac de gheaţă în piept când capcana se închise. — S-a întâmplat ceva, doamnă? — Nu. Nu, Gyoka-san. Poate în timpul Orei Câinelui, la noapte. Ţi-ar conveni? — Sunteţi prea bună, doamnă. Oh, da. Şi dacă tot îl veţi întâlni pe stăpânul nostru acum, înaintea mea, nu vreţi să puneţi o vorbă bună pentru noi? Avem nevoie de un mic sprijin, neh? — Voi fi bucuroasă s-o fac. Mariko se gândi o clipă. — Unele favoruri pot fi cerute, dar totuşi nu pot fi promise. Gyoko se încordă uşor. — Ah, l-aţi rugat deja să-şi plece ochii asupra noastră? — Desigur, de ce n-aş fi făcut-o? îi spuse atentă Mariko. Nu este Kiku-san o favorită a lui? Nu eşti dumneata un vasal devotat? Nu v-aţi mai bucurat în trecut de bunăvoinţa lui? — Cererile mele sunt întotdeauna atât de umile... Tot ceea ce am spus stă în picioare, doamnă. Poate chiar mai mult. — Despre câinii cu pântece goale? — Despre urechi lungi şi limbi ascuţite. — Ah, da. Şi taine. — Ar fi atât de uşor să mă mulţumiţi. Bunăvoinţa stăpânului meu – şi a doamnei mele – nu e prea mult ceea ce cer, neh?

— Nu. Dacă se iveşte prilejul... Nu pot să făgăduiesc nimic. — Până în seara asta, doamnă. Se înclinară una către cealaltă şi nici unul dintre samurai nu pricepu nimic. Mariko intră în palanchin printre şiruri de plecăciuni, ascunzându-şi tremurul care o stăpânea. Coloana porni. Gyoko privi îndelung după ea. — Tu, femeie, spuse aspru un tânăr samurai ce trecea pe acolo, ce mai aştepţi? Vezi-ţi de treburile tale. — Ha! îi răspunse Gyoko batjocoritoare, spre veselia celorlalţi. Femeie, spui, băieţaş? Dacă m-aş ocupa de treaba ta, s-ar putea să-mi vină foarte greu s-o găsesc, nu? Deşi nu eşti încă bărbat cu tuleie! Ceilalţi râseră. Cu un zvâcnet al bărbiei ea porni înainte netemătoare. *** — Bună ziua, spuse Blackthorne. — Bună ziua, Anjin-san. Arăţi fericit! — Mulţumesc. E pentru că văd o doamnă atât de drăguţă, neh? — Ah, mulţumesc, răspunse Mariko. Cum e corabia? — Clasa întâi. Nu ţi-ar place să urci la bord? Aş vrea să ţi-o arăt. — E îngăduit? Mi s-a poruncit să vin aici ca să-l întâlnesc pe seniorul Toranaga. — Da. Toţi îl aşteptăm. Blackthorne se întoarse şi vorbi samuraiului celui mai mare în grad de pe chei. — Căpitane, o iau pe doamna Toda acolo. Arăt corabie. Când seniorul Toranaga soseşte, dumneata chemi, neh? — Cum doriţi, Anjin-san. Blackthorne porni înainte. Samuraii stăteau de strajă la toate barierele, iar pe punte paza era mai severă ca niciodată. Mai întâi urcă pe dunetă. — Aceasta este a mea, toată a mea, spuse el cu mândrie. — E cineva din echipajul dumitale aici? — Nu, nimeni. Nu astăzi, Mariko-san. Îi arătă toate cât de iute putu, apoi o conduse sub punte. — Aceasta e cabina principală. Ferestrele de la pupă dădeau către ţărm. Închise uşa. Acum erau singuri. — Este cabina dumitale? întrebă ea. Scutură din cap, privind-o îndelung. Ea se aruncă în braţele lui. El o strânse puternic. — Oh, cât de mult mi-ai lipsit! — Şi tu, mie. Am atât de multe să-ţi spun. Şi să te întreb, spuse el. — N-am nimic să-ţi spun, doar că te iubesc din toată inima. Ea se cutremură în braţele lui, încercând să-şi înlăture groaza că Gyoko sau altcineva i-ar putea pârî. — Mă tem atât pentru tine! — Nu-ţi fie teamă, Mariko, dragostea mea. Totul o să fie în regulă. — Asta îmi spun şi eu, dar astăzi este cu neputinţă să accept karma şi voia Domnului. — Ai fost foarte rece ultima dată. — Aici este Yedo, dragostea mea. Şi dincolo de Primul Pod. — A fost din pricina lui Buntaro-san, nu-i aşa? — Da, spuse ea simplu. Asta şi hotărârea lui Toranaga de a se preda. Este atât de dezonorant şi fără rost... N-am crezut niciodată că am să spun asta tare, dar trebuie s-o spun. Iartă-mă. Se cuibări mai aproape, la adăpostul umărului său. — Când el pleacă la Osaka, s-a terminat şi cu tine, aşa-i? — Da. Clanul Toda e prea puternic şi prea important. Orice s-ar întâmpla, n-am să fiu lăsată în viaţă.

— Atunci trebuie să vii cu mine. O să scăpăm. O să... — Iartă-mă, dar nu există scăpare. Doar dacă Toranaga o îngăduie, neh? De ce-ar îngădui-o? Iute, Blackthorne îi spuse ce vorbise cu Toranaga, dar nu şi că o ceruse de soţie. — Ştiu că pot să-i forţez pe popi să-i aducă pe Kiyama şi pe Onoshi de partea lui, dacă o să-mi îngăduie să iau Corabia Neagră de anul ăsta, isprăvi el înfierbântat, şi ştiu că pot să fac asta! — Da, spuse ea bucuroasă pentru Biserică, Blackthorne fiind ţinut în frâu de hotărârea lui Toranaga. Cumpăni încă odată logica planului său şi o găsi fără cusur. Ar trebui să meargă, Anjin-san. Acum, că Harima e împotriva noastră, nu văd de ce Toranaga-sama n-ar porunci un atac – dacă va porni la război şi nu se va preda. — Dacă seniorul Kiyama sau seniorul Onoshi, sau amândoi, i se alătură, n-ar apleca asta balanţa de partea lui? — Ba da, spuse ea. Cu Zataki şi cu ceva timp. Îi explicase deja importanţa strategică a controlului lui Zataki asupra drumului de nord. — Dar Zataki se împotriveşte lui Toranaga-sama. — Ascultă, eu pot să-i strâng cu uşa pe popi. Iartă-mă, dar ei sunt duşmanii mei, deşi sunt preoţii tăi. Pot să-i ţin în frâu în folosul lui – şi-al meu, de asemenea. O să mă ajuţi să-l ajut? Ea îşi aţinti privirile în ochii lui. — Cum? — Ajută-mă să-l conving să-mi dea şansa şi convinge-l să-şi întârzie plecarea la Osaka. De pe chei se făcu auzit tropotul unor cai şi al unor voci ridicate. Tulburaţi, se îndreptară către fereastră. Samuraii trăgeau la o parte una dintre bariere. Părintele Alvito dădu pinteni calului şi înaintă în locul rămas liber. — Ce-o vrea? murmură acru Blackthorne. Îl priviră pe preot, care descălecă şi scoase din mânecă un sul, dându-l samuraiului mai mare în grad. Bărbatul îl citi. Alvito privi în sus către corabie. — Orice-o fi, e oficial, spuse ea cu o voce pierdută. — Ascultă Mariko-san. Nu sunt împotriva Bisericii. Biserica nu e rea, popii sunt. Şi nu-s cu toţii răi. Alvito nu e, deşi e fanatic. Jur în faţa lui Dumnezeu, că eu cred că iezuiţii se vor pleca voinţei seniorului Toranaga, dacă le iau Corabia Neagră şi-o ameninţ pe cea de anul viitor, pentru că trebuie să aibă bani. Portugalia şi Spania trebuie să aibă bani. Toranaga e mai important. O să m-ajuţi? — Da. Da, am să te-ajut, Anjin-san, dar, te rog să mă ierţi, nu pot trăda Biserica. — Tot ce-ţi cer e să vorbeşti cu Toranaga. Sau să m-ajuţi să vorbesc cu el, dacă crezi că aşa e mai bine. Se auzi sunetul unei trâmbiţe. Priviră din nou pe fereastră. Toţi ochii erau îndreptaţi către vest. Capul unei coloane de samurai, înconjurând o litieră acoperită, se apropia din direcţia castelului. Uşa cabinei se deschise. — Anjin-san, vă rog veniţi acum, spuse samuraiul. Blackthorne porni înaintea lor, urcând pe punte şi coborând apoi pe chei. Dădu din cap către Alvito, cu o politeţe rece. Preotul fu la fel de rezervat. Faţă de Mariko, Alvito fu binevoitor. — Bună ziua, Mariko-san. Mă bucur că te văd. — Mulţumesc, părinte, spuse ea, plecându-se adânc. — Fie ca binecuvântarea Domnului să coboare asupra ta. Făcu semnul crucii deasupra ei. — In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti. — Mulţumesc, părinte. Alvito aruncă o privire scurtă către Blackthorne.

— Ei, pilotule, cum e corabia? — Sunt sigur că deja ştii. — Da, ştiu. Încordat, Alvito îşi plimbă privirea peste Erasmus. — Fie ca blestemul Domnului să coboare peste ea şi peste toţi cei care sunt în ea, dacă e folosită împotriva credinţei şi a Portugaliei. — De-asta ai venit aici, ca să împrăştii mai mult venin? — Nu, pilotule. Am fost chemat aici să mă întâlnesc cu seniorul Toranaga. Găsesc prezenţa ta la fel de naplăcută ca şi tu pe a mea. — Prezenţa ta nu-i neplăcută, părinte, doar răul pe care-l reprezinţi. Alvito se înroşi şi Mariko spuse repede: — Vă rog, e rău să vă certaţi aşa în public. Vă rog pe amândoi să aveţi mai multă grijă. — Da, te rog să mă ierţi. Îmi cer iertare, Mariko-san. Părintele Alvito se întoarse şi se uită către litiera acoperită, care trecea acum printre bariere, cu însemnele lui Toranaga fluturând şi samuraii în uniformă înainte şi în urma ei, înconjurând o adunătură pestriţă şi dezlânată de samurai. Palanchinul se opri. Perdelele se dădură într-o parte şi Yabu păşi afară din el. Toţi erau uluiţi, totuşi se înclinară. Yabu răspunse arogant la salut. — Ah, Anjin-san, spuse el, ce mai faci? — Bine, mulţumesc, Alteţă. Şi domnia-voastră? — Bine, mulţumesc. Seniorul Toranaga e bolnav. M-a rugat să vin în locul lui. Înţelegi? — Da, înţeleg, îi răspunse Blackthorne, încercând să-şi ascundă dezamăgirea. Îmi pare rău că seniorul Toranaga bolnav. Yabu ridică din umeri, clătină nepăsător din cap către Mariko, se prefăcu că nu-l observă pe Alvito şi cercetă cu privirea corabia. Zâmbea strâmb când se întoarse către Blackthorne. — So desu, Anjin-san. Corabia ta e schimbată de când am văzut-o ultima dată, neh? Da. Corabia s-a schimbat, tu te-ai schimbat, toate s-au schimbat. Chiar şi lumea noastră s-a schimbat, neh? — Iertaţi-mă, nu înţeleg, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi, dar cuvintele voastre foarte repede. Blackthorne începu fraza învăţată pe de rost, dar Yabu îl întrerupse răguşit: — Mariko-san, te rog, tălmăceşte pentru mine. Ea se supuse. Blackthorne dădu din cap şi spuse încet: — Da, schimbat, Yabu-sama. — Da, foarte schimbate. Tu nu mai eşti barbar ci samurai şi la fel şi corabia ta, neh? Blackthorne observă zâmbetul de pe buzele groase, ţinuta agresivă şi dintr-odată se văzu înapoi la Anjiro, înapoi pe plajă, în genunchi, Croocq în cazan, urletele lui Pieterzoon sunându-i în urechi, duhoarea gropii în nări şi mintea lui striga: "Atât de fără rost toate astea. Toată suferinţa şi spaima şi Pieterzoon şi Spillbergen şi Maetsukker şi închisoarea şi eta şi capcanele şi totul din vina ta!" — Te simţi bine, Anjin-san? întrebă Mariko, îngrijorată de privirea din ochii lui. — Ce? Oh, da. Da, mă simt bine. — Ce s-a întâmplat cu el? spuse Yabu. Blackthorne îşi scutură capul încercând să şi-l limpezească şi să înlăture ura de pe chipul lui. — Iertaţi-mă. Vă rog să mă iertaţi. Eu... Nu-i nimic. Capul rău. Nu somn. Ietaţi-mă. Privi drept în ochii lui Yabu, sperând că îşi putuse ascunde scăparea primejdioasă. — Îmi pare rău Toranaga-sama bolnav. Nădăjduiesc nu necazuri, Yabu-sama.

— Nu. Nu, necazuri. Dar Yabu gândea: "Da, necazuri. Nu eşti altceva decât un nesfârşit şir de necazuri. Şi eu n-am avut altceva decât necazuri de când tu şi corabia ta împuţită aţi ajuns pe ţărmurile mele. Am pierdut Izu, puştile, onoarea şi acum, capul mi-e primejduit din cauza unui laş." — Nu, necazuri, Anjin-san, spuse el cu o voce plăcută. Toranaga-sama m-a rugat să-ţi prezint vasalii, aşa cum ţi-a promis. Ochii lui căzură pe Alvito. — Deci, Tsukku-san, de ce eşti duşmanul lui Toranaga-sama? — Nu sunt, Kasigi Yabu-sama. — Acei daimyo creştini sunt, neh? — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, noi suntem numai preoţi. Nu putem fi învinovăţiţi de vederile politice ale celor care se închină Adevăratei Credinţe. Şi nici nu avem controlul asupra acelor daimyo care... — Adevărata Credinţă a acestui Pământ al Zeilor este Shinto, împreună cu Tao, calea lui Buddha. Alvito nu răspunse. Yabu se întoarse dispreţuitor şi strigă un ordin. Grupul de samurai zdrenţăroşi începu să se înşire în faţa corabiei. Nici unul nu purta arme. Câţiva aveau mâinile legate. Alvito înaintă şi se inclină. — Poate că mă veţi ierta, Alteţă. Trebuia să-l întâlnesc pe seniorul Toranaga. Cum el n-a venit... — Seniorul Toranaga a vrut să vii aici, ca să traduci pentru el şi Anjin-san, îl întrerupse Yabu cu proastă creştere bine studiată, aşa cum îi spusese Toranaga s-o facă. Da, ca să tălmăceşti aşa cum tu singur poţi s-o faci, vorbind direct şi dintr-odată, neh? Desigur că n-ai de ce te împotrivi ca, înainte de a pleca, să faci pentru mine ce ţi-a cerut seniorul Toranaga — Nu. Desigur că nu, Alteţă. — Bine. Mariko-san, seniorul Toranaga îţi cere să ai grijă ca răspunsurile lui Anjin-san să fie la fel de bine traduse. Alvito se înroşi, dar se stăpâni. — Da, Alteţă, spuse Mariko, simţind că-l urăşte pe Yabu. Yabu lătră un alt ordin. Doi samurai merseră la litieră şi se înapoiară cărând cu greu între ei caseta de bani a navei. — Tsukku-san, acum o să începi. Ascultă, Anjin-san. Mai întâi, seniorul Toranaga mi-a cerut să-ţi înapoiez asta. Este proprietatea ta, neh? Deschide-o, porunci el samuraiului. Cutia era plină vârf cu monezi de argint. — Este aşa cum a fost luată de pe corabie. — Mulţumesc. Lui Blackthorne nu-i venea să-şi creadă ochilor, pentru că asta îi dădea puterea să-şi cumpere cel mai bun echipaj, fără nici un fel de alte făgăduieli. — Trebuie pusă în camera tezaurului, pe corabie. — Da, desigur. Yabu le făcu semn celor doi samurai să urce la bord. După care, spre furia crescândă a lui Alvito, care continua să traducă aproape în acelaşi timp, spuse: — Apoi: Seniorul Toranaga spune că eşti liber să pleci, sau să rămâi. Cât eşti pe pământurile noastre, eşti samurai, hatamoto şi te supui legilor samurailor. Pe mare, în afara ţărmurilor noastre eşti aşa cum erai înainte de a veni aici şi te supui legilor barbare. Ţi se dă dreptul pe viaţă de a ancora în orice port aflat în stăpânirea seniorului Toranaga, fără a fi cercetat de autorităţile portului. Şi, în sfârşit, aceşti două sute de oameni sunt vasalii tăi. M-a rugat să ţi-i dau, oficial, cu arme, aşa cum ţi-a promis. — Pot să plec, când şi cum vreau? întrebă Blackthorne neîncrezător. — Da, Anjin-san. Poţi să pleci, aşa cum a încuviinţat seniorul Toranaga. Blackthorne privi lung la Mariko, dar ea îşi feri ochii, aşa că îşi

întoarse privirile către Yabu. — Aş putea să plec mâine? — Da, dacă doreşti. În privinţa acestor oameni: toţi sunt ronini, toţi din provinciile din nord. Toţi au fost de acord să-ţi jure supunere veşnică, ţie şi urmaşilor tăi. Toţi sunt buni războinici. Nici unul n-a comis o crimă care ar putea fi dovedită. Toţi au devenit ronini pentru că stăpânii lor legiuiţi au fost ucişi, au murit, sau au fost înlăturaţi. Mulţi au luptat pe corăbii împotriva wako. Yabu zâmbi în felul său răutăcios. — Unii s-ar putea să fi fost wako. Înţelegi wako? — Da, Alteţă. — Aceia care sunt legaţi sunt poate bandiţi sau wako. S-au oferit în grup, de bună voie, să te slujească fără teamă, în schimbul iertării pentru toate crimele trecute. Au jurat înaintea seniorului Noboru, care i-a ales el însuşi pe toţi aceşti oameni pentru tine, la porunca seniorului Toranaga, că n-au comis niciodată vreo crimă împotriva seniorului Toranaga sau a vreunuia dintre samuraii săi. Poţi să-i primeşti pe toţi, în grup, sau pe fiecare în parte, sau să îi respingi, înţelegi? — Pot să îl resping pe oricare dintre ei? — De ce-ai face asta? întrebă Yabu. Seniorul Noboru i-a ales cu grijă. — Desigur, iertaţi-mă, răspunse Blackthorne, obosit, simţind nemulţumirea crescândă a daimyo-ului. Înţeleg, dar aceia care sunt legaţi, ce se întâmplă cu ei dacă nu-i primesc? — O să li se taie capul, desigur, dar ce are asta de-a face cu celelalte? — Nimic, iertaţi-mă. — Vino după mine. Yabu porni cu paşi mari către litieră. Blackthorne aruncă o privire iute către Mariko. — Pot să plec. Ai auzit! — Da. — Asta înseamnă... Parcă visez. A zis că... — Anjin-san! Ascultător, Blackthorne se grăbi după Yabu. Acum litiera servea ca podium. Un sljbaş aşezase o măsuţă joasă, pe care se aflau suluri de hârtie. Ceva mai departe, samuraii păzeau o grămadă de săbii scurte şi lungi, suliţe, scuturi, topoare, arcuri şi săgeţi, pe care hamalii le descărcau de pe caii de povară. Yabu îi făcu semn lui Blackthorne să stea alături de el, Alvito chiar în faţa lor şi Mariko, de partea cealaltă. Slujbaşul începu să strige nume. Fiecare om înainta, se înclina cu mare ceremonie, îşi spunea numele şi spiţa, jura supunere, îşi semna sulul său şi îl pecetluia cu o picătură de sânge pe care slujbaşul i-l culegea ritual din deget. Fiecare îngenunchea, în cele din urmă, în faţa lui Blackthorne, apoi se ridica şi se grăbea către armurier. Mai întâi primea sabia cea lungă, apoi cea scurtă. Fiecare le primea cu respect şi le cerceta cu multă atenţie, amănunţit, exprimându-şi mândria faţă de calitatea lor şi şi le punea la brâu cu mulţumire sălbatică. Apoi i se dădeau celelalte arme şi un scut de luptă. Când oamenii îşi luară noile locuri, complet înarmaţi, din nou samurai şi nu ronini, erau mai puternici şi se ţineau mai drept şi arătau chiar şi mai sălbatic. Cei din urmă fură cei treizeci de ronini legaţi. Blackthorne insistă să taie el însuşi legăturile fiecăruia. Unul câte unul, jurară supunere, ca şi ceilalţi: "Pe cinstea mea de samurai, jur că duşmanii tăi sunt şi ai mei şi deplină supunere." După ce fiecare om jura, îşi primea armele. Yabu strigă: — Uraga-noh-Tadamasa. Bărbatul păşi înainte. Alvito simţi un junghi în inimă. Uraga – fratele Josef – stătuse nebăgat în seamă printre samuraii adunaţi în apropiere. Era neînarmat şi purta un chimonou simplu şi o pălărie de bambus. Yabu pufni

batjocoritor faţă de descumpănirea lui Alvito şi se întoarse către Blackthorne. — Anjin-san, acesta este Uraga-noh-Tadamasa, samurai, acum ronin. Îl recunoşti? Înţelegi "recunoşti"? — Da. Înţeleg. Da, recunosc. — Bun. Cândva, preot creştin, neh? — Da. — Acum, nu. Înţelegi? Acum ronin. — Înţeleg, Yabu-sama. Yabu îl privi pe Alvito. Alvito se uita nemişcat la apostat, care răspunse cu o căutătură plină de ură privirii lui. — Ah, Tsukku-san, îl recunoşti şi tu? — Da. Îl cunosc, Alteţă. — Eşti pregătit să tălmăceşti din nou? Sau nu te mai ţin băierile? — Vă rog, continuaţi, alteţă. — Bun. Yabu flutură o mână către Uraga. — Ascultă, Anjin-san: Seniorul Toranaga îţi dă acest om, dacă îl vrei. A fost preot creştin cândva. Un preot novice. Acum nu mai e. Acum a renunţat la zeul străin, mincinos, şi s-a întors la Adevărata Credinţă Shinto şi... Se opri, căci preotul se oprise şi el. Ai spus chiar aşa, Tsukku-san? Adevărata Credinţă Shinto? Preotul nu răspunse. Răsuflă adânc, apoi repetă întocmai, adăugând: — Aşa a spus el, Anjin-san. Să-l ierte Dumnezeu. Mariko lăsă să treacă asta, fără să spună ceva, urându-l şi mai mult pe Yabu, promiţindu-şi să se răzbune pe el cât de curând. Yabu îi privi, apoi continuă: — Deci, Uraga-san e un fost creştin. Acum e pregătit să te slujească. Poate să vorbească limba barbarilor şi a fost unul dintre cei patru tineri samurai trimişi pe pământurile voastre. L-a întâlnit chiar şi pe mai-marele tuturor creştinilor, aşa se zice. Dar acum îi urăşte pe toţi, ca şi tine, neh? Yabu îl privea pe Alvito muşcător şi ochii îi zburară iute către Mariko, care asculta la fel de atentă. — Urăşti creştinii, Anjin-san, neh? — Cei mai mulţi dintre catolici sunt duşmanii mei, da, răspunse el, simţind până în rărunchi prezenţa lui Mariko, care privea împietrită în depărtare. Spania şi Portugalia sunt duşmanii ţării mele. — Da. Creştinii sunt şi duşmanii noştri. Nu-i aşa, Tsukku-san? — Nu, Alteţă, iar creştinismul îţi dă cheia vieţii veşnice. — Aşa-i, Uraga-san? spuse Yabu. Uraga scutură capul. Vocea-i era răguşită. — Nu mai cred asta, Alteţă. Nu. — Spune-i lui Anjin-san. — Senhor Anjin-san, spuse Uraga cu accent puternic, dar rostind corect şi uşor de înţeles cuvintele portugheze, nu cred că catolicismul este lacătul... iertaţi-mă, este cheia către veşnicie. — Da, spuse Blackthorne. Şi eu cred la fel. — Bun, continuă Yabu. Deci seniorul Toranaga îţi oferă acest ronin, Anjin-san. E renegat, dar e dintr-o bună familie de samurai. Uraga jură, dacă-l primeşti, că o să-ţi fie secretar, translator şi-o să facă tot ce vrei. Va trebui să-i dai săbii. Ce altceva, Uraga? Spune-i. — Senhor, vă rog iertaţi-mă. Mai întâi... Uraga îşi scoase pălăria. Părul lui abia răsărise, creştetul era ras ca samuraii, dar nu avea încă coadă. — Mai întâi, mi-e ruşine că părul meu nu este aşa cum ar trebui şi nu am coadă aşa cum ar trebui să aibă un samurai. Dar părul îmi va creşte şi din pricina asta nu sunt mai puţin samurai. Îşi puse la loc pălăria pe cap. Îi spuse lui Yabu ce zisese, iar roninii care erau în apropiere şi putuseră să audă, ascultară de asemenea atenţi,

în timp ce el continua: — Al doilea, vă rog să mă iertaţi, dar nu pot folosi săbii, sau orice altă armă. Eu... eu n-am fost niciodată învăţat să le folosesc, dar am să învăţ, credeţi-mă că am să învăţ. Vă rog să îmi iertaţi ruşinea. Vă jur supunere deplină şi vă implor să mă primiţi. Sudoarea i se scurgea pe faţă şi pe spate. Blackthorne spuse înţelegător: — Shigata ga nai, neh? Ukeru anatawa desu, Uraga-san. Ce contează asta? Te primesc, Uraga-san. Uraga se înclină, apoi îi explică lui Yabu ce spusese. Nimeni nu râse în afară de Yabu, dar râsul său fu întrerupt brusc de începutul unei certe între ultimii doi ronini, care se certau pe săbiile rămase. — Voi doi, tăceţi din gură! strigă el. Amândoi bărbaţii se răsuciră brusc şi unul se răsti: — Nu eşti stăpânul meu! Unde-ţi este buna-cuviinţă? Spune "te rog" sau taci tu! În aceeaşi clipă Yabu ţâşni în picioare şi se repezi cu sabia ridicată la cel care-l jignise. Oamenii se împrăştiară, iar roninul o rupse la fugă. Lângă marginea cheiului, omul îşi smulse sabia şi se întoarse brusc la atac, cu un strigăt de bătălie sălbatic. Deîndată prietenii lui îi săriră în ajutorul lui cu săbiile, iar Yabu fu încercuit. Bărbatul atacă. Yabu se feri de o lovitură violentă de sabie, izbi la rândul lui şi greşi, iar gloata se aruncă asupra lui să-l ucidă. Prea târziu, samuraii lui Toranaga ţâşniră înainte, ştiind deja că Yabu era mort. — Opriţi! strigă Blackthorne în japoneză. Toţi îngheţară sub puterea vocii lui. — Duceţi-vă acolo! arătă el locul unde oamenii fuseseră aliniaţi mai înainte. Acum! Poruncă! Pentru o clipă, toţi bărbaţii de pe chei rămaseră neclintiţi. Apoi începură să se mişte. Vraja se destrămă. Yabu ţâşni asupra celui care-l insultase. Roninul sări înapoi, făcu un pas într-o parte, cu sabia ridicată mult deasupra capului, aşteptând netemător următorul atac. Prietenii lui şovăiră. — Duceţi-vă acolo! Acum, poruncă! Fără tragere de inimă, dar supuşi, restul bărbaţilor se dădură la o parte din calea lor şi îşi puseră săbiile în teacă. Yabu şi celălalt om îşi dădeau încet ocol. — Tu! strigă Blackthorne. Opreşte-te. Sabia jos! Eu poruncesc! Omul îşi păstră privirea furioasă pe Yabu, dar auzi porunca şi-şi umezi buzele. Se prefăcu că păşeşte la stânga, apoi la dreapta. Yabu se retrase şi omul se strecură pe lângă el, alergă către Blackthorne şi-şi puse sabia jos, în faţa lui. — Mă supun, Anjin-san. Nu am atacat eu. Când Yabu îl atacă el i se feri din cale şi se retrase netemător, mai tânăr decât Yabu, bătându-şi joc de el. — Yabu-san, strigă Blackthorne. Iartă-mă. Cred greşeală, neh? Poate... Dar Yabu lăsă să-i scape o revărsare de cuvinte japoneze şi o porni în fugă după ronin, care se feri din nou, fără teamă. Alvito se amuza rece. — Yabu-san a spus că nu e nici o greşeală, Anjin-san. Acest cabrón trebuie să moară, spune. Nici un samurai n-ar putea accepta o astfel de insultă. Blackthorne simţi toţi ochii lor aţintiţi asupra lui şi încercă cu disperare să se hotărască ce avea de făcut. Văzu cum Yabu sare asupra bărbatului, iar către stânga un samurai al lui Toranaga ridică arcul. Nu se auzea dccât zgomotul răsuflărilor celor doi şi al paşilor şi strigătelor lor. Roninul se trase înapoi, apoi se răsuci şi fugi din nou de jur împrejurul locului liber, sărind dintr-o parte în cealaltă, ocolind tot timpul, ferindu-se tot timpul, revărsând o înşiruire de injurii răguşite.

Alvito spuse: — Îşi bate joc de Yabu, Anjin-san. Spune: Eu sunt samurai – eu nu ucid oameni neînarmaţi, ca tine – tu nu eşti samurai, eşti un ţăran împuţit – Ah, deci asta e, nu eşti samurai, eşti eta, neh? Mama ta a fost eta, talăl tău a fost eta şi... Iezuitul se opri când Yabu lăsă să-i scape un muget de furie şi arătă către unul dintre bărbaţi strigând ceva. — Yabu spune: Tu! Dă-i sabia ta! Roninul şovăi şi se uită la Blackthorne, aşteptând o poruncă. Yabu se întoarse către Blackthorne şi strigă: — Dă-i sabia! Blackthorne ridică sabia. — Yabu-san. Rog nu luptă, spuse, dorindu-şi să-l vadă mort. Te rog, nu luptă. — Dă-i sabia! Un murmur de mânie trecu printre oamenii lui Blackthorne. El ridică mâna. — Linişte! Privi către vasalul său ronin. Vino aici, te rog! Acesta se uită la Yabu, se prefăcu că se duce spre stânga, apoi către dreapta şi de fiecare dată Yabu izbi spre cu cu furie sălbatică, dar omul reuşi să se strecoare din nou şi alergă către Blackthorne. De data asta Yabu nu-l urmări. Aşteptă şi privi, ca un taur furios, pregătindu-se de atac. Omul se înclină către Blackthorne şi-şi luă sabia. Apoi se întoarse către Yabu şi, cu un urlet prelung de bătălie, se aruncă la atac. Săbiile se izbiră o dată şi încă o dată. Acum, cei doi oameni îşi dădeau ocol în tăcere. Urmă un alt schimb furios de lovituri şi săbiile zăngăniră. Apoi Yabu se împiedică şi roninul atacă, aşteptându-se la o lovitură uşoară. Dar Yabu păşi iute într-o parte şi izbi. Mâinile bărbatului, încă ţinând sabia, fură retezate de la încheieturi. Pentru o clipă, roninul rămase aşa, urlând, privindu-şi cioturile, apoi Yabu îi reteză capul. Se lăsă tăcere. Apoi un tunet de aplauze îl înconjură pe daimyo. Acesta mai izbi încă o dată în trupul care se zbătea. După care, cu cinstea spălată, ridică din praf capul, ţinându-l de nodul din creştet, scuipă atent chipul şi-l aruncă deoparte. Se înapoie liniştit lângă Blackthorne şi se înclină. — Te rog, iartă-mi proastele purtări, Anjin-san. Îţi mulţumesc că i-ai dat sabia, spuse cu voce politicoasă. Alvito tălmăci. — Îţi cer iertare pentru strigăte. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai îngăduit să-mi însângerez onorabil sabia. Ochii îi coborâră către moştenirea pe care i-o dăduse Toranaga. Grijuliu, îi cercetă tăişul. Era încă desăvârşit. Îşi desfăcu brâul de mătase ca să cureţe sângele. — Niciodată să nu atingi lama cu degetele, Anjin-san. Altfel o strici. O lamă trebuie să simtă numai atingerea mătăsii, sau trupului duşmanului. Se opri şi îşi ridică ochii spre el. Pot să îţi sugerez politicos, să îngădui vasalilor tăi să-şi încerce săbiile? Ar fi de bun augur pentru ei. Blackthorne se întoarse către Uraga. — Spune-le! *** Yabu se întoarse târziu acasă în acea zi. Servitorii îi luară îmbrăcămintea leoarcă de sudoare şi-i dădură un chimonou proaspăt şi îi puseră în picioare tabi curate. Yuriko, soţia lui, îl aştepta în răcoarea verandei cu cha şi saké clocotit, aşa cum îi plăcea lui să-l bea. — Saké, Yabu-san? Yuriko era o femeia înaltă, cu părul înspicat cu cenuşiu. Chimonoul ei de culoare închisă era de proastă calitate, dar îi scotea în evidenţă, plăcut, pielea palidă. — Mulţumesc, Yuriko-san. Yabu bău recunoscător vinul, bucurân-

du-se de dulceaţa şi de asprimea lui pe gâtlejul uscat. — A mers bine, am auzit. — Da. — Cât de obraznic acel ronin! — Asta mi-a ajutat, doamnă, foarte mult. Mă simt grozav acum. Am însângerat sabia lui Toranaga şi am făcut-o, cu adevărat, a mea. Yabu isprăvi ceaşca şi ea o umplu din nou. Mâinile lui mângâiară teaca sabiei. — Dar nu ţi-ar fi plăcut lupta. A fost un copil. A căzut în prima capcană. Ea îl atinse drăgăstoasă. — Mă bucur că s-a întâmplat aşa, soţul meu. — Mulţumesc. Dar abia am avut timp să asud. Yabu râse. Ar fi trebuit să-l vezi pe preot atunci. Te-ar fi încălzit să vezi cum asuda barbarul. Nu l-am văzut niciodată aşa furios. Era atât de furios, încât aproape se îneca de mânie. Canibali! Sunt toţi canibali. Păcat că nu e vreo cale să îi zdrobim pe toţi înainte de a părăsi această lume. — Crezi că Anjin-san ar putea? — O să încerce. Cu zece dintre corăbiile sale şi zece ca el, aş putea controla mările de aici la Kyushu. Numai cu el aş putea să le fac mult rău lui Kiyama, Onoshi şi Harima, să-l zdrobesc pe Jikkyu şi să păstrez Izu! Ne trebuie doar puţin timp şi fiecare daimyo o să se bată cu duşmanul lui. Izu o să fie în siguranţă şi al meu, din nou. Nu înţeleg de ce Toranaga se pregăteşte să-l lase pe Anjin-san să plece. Asta-i altă risipă prostească! Îşi strânse pumnul şi izbi cu el în tatami. Slujnica tresări dar nu spuse nimic. Yuriko nu făcu nici cea mai mică mişcare. Un zâmbet trecu peste chipul ei. — Cum a primit Anjin-san eliberarea lui şi a vasalilor, întrebă ea. — Era tot atât de fericit ca un bătrân care a visat că a împărţit perna de patru ori. El... Oh, da. Yabu se încruntă, amintindu-şi. Dar s-a întâmplat un lucru pe care nu-l înţeleg. Când aceşti wako m-au înconjurat prima dată, eram un om mort. Nu mă îndoiesc de asta. Dar Anjin-san i-a oprit şi mi-a salvat astfel viaţa. N-avea nici un motiv s-o facă, neh? Chiar cu puţin înainte văzusem ură pe chipul lui. Atât de copilăresc să pretinzi altceva, de parcă m-aş fi încrezut în el. — Ţi-a salvat viaţa? — O, da. Ciudat, neh? — Da. Multe lucruri ciudate se întâmplă, bărbate. Ea făcu semn slujnicii să plece, apoi îl întrebă cu voce scăzută: — Ce vrea, de fapt, Toranaga? Yabu se aplecă înainte şi şopti: — Cred că vrea să devin comandant suprem. — De ce ar face asta? E pe moarte Pumn de Fier? Şi ce-i cu seniorul Sudara, sau Buntaro, sau seniorul Noboru? — Cine ştie, doamnă? Nu se mai bucură nici unul de favorurile lui, neh? Toranaga se răzgândeşte atât de des, încât nimeni nu poate să bănuiască ce-o să facă în clipa următoare. Mai întâi mi-a cerut să mă duc în locul lui pe ţărm şi mi-a spus cum vroia să fie totul spus şi făcut, apoi mi-a vorbit despre Hiro-matsu, cât de mult îmbătrânise, şi m-a întrebat ce credeam, de fapt, despre Regimentul de Muschete. — Ar putea, oare, să pregătească din nou "Cer de Purpură"? — Acesta-i întotdeauna pregătit. Dar nu are destulă snagă pentru asta. Pentru asta îţi trebuie iscusinţă şi putere de conducere. Odată le avea. Acuma nu le mai are. Acum este o umbră a acelui Minowara care a fost. Am fost uluit cum arăta. Iartă-mă, am făcut o greşeală. Ar fi trebuit să trec de partea lui Ishido. — Ba cred că ai ales cum trebuie. — Ce? — Mai întâi fă o baie, apoi cred că am un dar pentru tine.

— Ce dar? — Fratele tău, Mizuno, vine la noi după cină. — Ăsta-i dar? pufni Yabu. Ce să fac cu nerodul ăla? — Anume ştiri, sau cuvinte înţelepte, de la un nărod pot fi la fel de folositoare ca de la un sfetnic, neh? Câteodată chiar mai mult. — Ce ştiri? — Mai întâi fă baie. Şi mănâncă. O să ai nevoie de un cap limpede în noaptea asta, Yabu-chan. Yabu ar fi stăruit, dar baia îl îmbia şi, într-adevăr, se simţea cuprins de o lene plăcută, pe care n-o mai simţise de multe zile. Parte din ea se datora respectului pe care i-l arătase Toranaga în acea dimineaţă, partea respectului pe care i-l arătaseră generalii în ultimele zile. Dar, în cea mai mare parte, se datora omorului din acea zi, valului de bucurie care îl străbătuse pornind din lama săbiei, prin braţ, către creştet. Ah, să ucizi atât de curat. Bărbat la bărbat – în faţa bărbaţilor. Asta-i o bucurie dată atâtor de puţini şi atât de rar! Îndeajuns de rară ca să fie apreciaată şi gustată picătură cu picătură. Aşa că lăsă pe soţia sa şi se cufundă mai departe în bucuria sa. Îngădui mâinilor să-i îngrijească trupul şi apoi, împrospătat şi renăscut, merse către o cameră ce se deschidea pe verandă. Ultimele raze ale apusului înroşeau cerul. Luna abia răsărise, ca o seceră subţire. Una dintre slujnicele sale îi servi, delicată, masa de seară. Mâncă puţin şi în tăcere. Puţină supă şi peşte şi legume murate. Fata zâmbi îmbietor. — Să desfac acum aşternuturile, Alteţă? Yabu scutură din cap. — Mai târziu. Mai întâi, spune-i soţiei mele că vreau s-o văd. Yuriko sosi, purtând un chimonou îngrijit, dar vechi. — So desu ka? — Fratele tău te aşteaptă. Ar trebui să-l primeşti singur. Vorbeşte întâi cu el, Alteţă, apoi cu mine. Numai noi doi. Te rog să ai răbdare, neh? Kasigi Mizuno, cel mai tânăr frate al lui Yabu, şi tatăl lui Omi, era un bărbat mărunt, cu ochi bulbucaţi, frunte înaltă şi păr rar. Săbiile păreau să nu i se potrivească şi abia se putea descurca cu ele. Nici cu arcul şi săgeata nu se descurca mai bine. Mizuno se înclină şi-l felicită pentru îndemânarea arătată în acea după-amiază, fiindcă ştirile despre asta se răspândiseră iute prin tot castelul, întărind şi mai mult reputaţia de luptător a lui Yabu. Apoi, dornic să-i facă plăcere, se întoarse la subiect. — Am primit o scrisoare cifrată astăzi, de la fiul meu, Alteţă. Doamna Yuriko a crezut că ar fi mai bine să ţi-o dau eu însumi. Îi înmână sulul, împreună cu textul descifrat. Mesajul de la Omi spunea: " Tată, te rog spune-i seniorului Yabu, degrabă, şi între patru ochi. Mai întâi: seniorul Buntaro a venit la Mishima, în taina, prin Takato. Unul dintre oamenii lui a lăsat să-i scape asta în timpul unei seri de beţie pe care am pregătit-o în cinstea lor. Al doilea: în timpul acestei vizite tainice la Takato, care a ţinut trei zile, Buntaro s-a înlâlnit cu seniorul Zataki de două ori şi cu doamna, mama lui Zataki, de trei ori. Al treilea: înainte ca seniorul Hiro-matsu să părăsească Mishima, el i-a spus noii sale concubine, doamna Oko, să nu-şi facă griji pentru că, «atâta timp cât sunt în viaţă, seniorul Toranaga n-o să părăsească Kwanto.» Al patrulea...." Yabu îşi ridică privirile. — Cum e cu putinţă ca Omi-san să ştie ce a spus Pumn de Fier concubinei sale. N-avem iscoade în casa lui. — Acum avem, Alteţă. Te rog, citeşte mai departe. "Al patrulea: că Hiro-matsu este hotărât să trădeze, dacă e nevoie, şi să-l ţină închis pe Toranaga în Yedo, dacă e nevoie, şi va porunci «Cer de Purpură» peste capul lui Toranaga, cu sau fără încuviinţarea seniorului Toranaga, dacă e nevoie. Al cincilea: că acestea sunt adevăruri în care se

poate crede. Slujnica personală a doamnei Oko este fiica doicii soţiei mele şi a fost primită în slujba doamnei Oko, aici la Mishima, când, din păcate, slujnica ei a murit de o boală ciudată. Al şaselea: Buntaro-san e ca un nebun, întunecat şi furios. Astăzi a provocat şi a măcelărit un samurai cu bună ştiinţă, blestemând toată vremea numele lui Anjin-san. Şi, în cele din urmă, iscoadele ne-au rapotat că Ikawa Jikkyu a strâns zece mii de oameni la Suruga, gata să treacă hotarele noastre. Te rog, transmite-i salutări seniorului Toranaga." Restul mesajului nu avea importanţă. — Jikkyu, eh? Trebuie să trec în moarte fără să mă răzbun pe diavolul ăsta. — Te rog, ai răbdare, alteţă, spuse Yuriko. — Spune-mi, Mizuno-san. — Alteţă, începu omul mărunt, de luni de zile am încercat să-ţi punem planul în aplicare. Cel pe care l-aţi propus când a ajuns pentru prima oară barbarul aici. Îţi aminteşti, cu toate acele monede de argint, ai spus că o mie, sau chiar cinci sute în mâinile bucătarului potrivit, l-ar îndepărta pe Ikawa Jikkyu o dată pentru totdeauna. Ochii lui Mizuno păreau să semene şi mai mult cu cei ai unei broaşte. — Se pare că Mura, starostele din Anjiro, are un văr care are un văr al cărui frate este acum cel mai bun bucătar din Suruga. Am auzit că astăzi a fost primit în casa lui Jikkyu. I s-au dat două sute în avans şi întreg preţul e de cinci sute. — N-avem atâţia bani! Cu neputinţă! De unde să scot cinci sute? Sunt atât de îndatorat, că nu pot nici măcar să scot o sută! — Te rog să mă ierţi, Alteţă, îmi pare rău, dar banii sunt deja puşi deoparte. Nu toate monezile barbarului au rămas în cufăr. O mie de monezi s-au pierdut înainte de a fi numărate oficial. Ierţaţi-mă. Yabu rămase cu gura căscată. — Cum? — Se pare că lui Omi-san i s-a poruncit să facă asta în numele tău. Banii au fost aduşi aici, în taină, doamnei Yuriko, de la care s-a cerut îngăduinţă – şi am primit-o – înainte de a risca să vă nemulţumim. Yabu se gândi la asta multă vreme. — Cine a poruncit-o? — Eu. După ce am cerut îngăduinţă. — Îţi mulţumesc, Mizuno-san. Şi-ţi mulţumesc, Yuriko-san. Yabu se înclină către amândoi. – Deci, Jikkyu, eh? În sfârşit! Îşi bătu călduros fratele pe umăr şi omul cel mărunţel aproape leşină de plăcere. — Te-ai descurcat foarte bine, frate. Am să-ţi trimit câteva bucăţi de mătase din tezaur. Cum se simte doamna, soţia ţa? — Bine, Alteţă, foarte bine. M-a rugat să-ţi trimit cele mai bune urări. — Trebuie să mâncăm împreună. Bine, bine. Acum, despre restul raportului. Care-s părerile tale? — Nici unele, Alteţă. Aş fi foarte curios să ştiu ce credeţi că pot însemna? — Întâi şi-ntâi... Yabu se opri când întâlni privirea soţiei sale, şi schimbă Vorba. Întâi, al doilea şi ultimul lucru e că Omi-san, fiul tău este credincios şi un vasal de nădejde. Dacă aş controla viitorul l-aş înălţa în rang. Da, merită asta, neh? Mizuno se gudură bucuros. Răbdător, Yabu pălăvrăgi cu el, felicitându-l din nou şi, cât de curând fu politicos, îl lăsă să plece. Yuriko trimise după cha. Când fură din nou singuri, el spuse: — Ce înseamnă restul? Faţa ei oglindea înfierbântarea ce o cuprinsese. — Te rog iartă-mă, Alteţă, dar vreau să-ţi dau o nouă idee: Toranaga ne ia pe toţi de proşti şi n-are de gând, şi nici n-a avut vreodată, să plece la Osaka şi să se predea.

— Prostii! — Lasă-mă să-ţi arăt lucrurile aşa cum sunt... O, Alteţă, nu ştii ce norocos eşti că îl ai pe Omi vasal şi că nerodul ăla de frate al tău a furat o mie de monezi. Dovadă a celor ce am spus ar putea fi următoarele: Buntaro-san, un om de încredere, este trimis în taină la Zataki. De ce? E limpede că duce o nouă propunere. Ce ar putea să îl atragă pe Zataki? Kwanto, numai asta. Aşa că propunerea este Kwanto, în schimbul supunerii, odată ce Toranaga este din nou Preşedintele Consiliului Regenţilor – unul nou, cu împuternicire nouă. Poate să-şi îngăduie să o dea atunci, neh? Ea aşteptă, apoi continuă, stăruitoare. Dacă îl convinge pe Zataki să-l trădeze pe Ishido, a făcut deja un sfert din drumul către capitală. — Cum ar putea fi întărită înţelegerea cu fratele său? — Ostatici! Am auzit în dupăamiaza asta că seniorul Sudara, doamna Genjiko cu fiicele şi fiul lor se vor duce peste zece zile la Takato să-şi viziteze preaiubita bunică. — Toţi? — Da. După asta, Toranaga îi dă înapoi lui Anjin-san corabia, ca şi nouă, cu toate tunurile şi pulberea de puşcă, două sute de fanatici şi banii ăia, cu siguranţă îndeajuns să-şi cumpere alţi mercenari barbari, gunoaie wako, din Nagasaki. — De ce? — Ca să poată ataca şi lua Corabia Neagră a barbarilor. Numai că, fără Corabie Neagră, nu sunt bani. Şi nesfârşite necazuri pentru preoţii creştini care îi controlează pe Kiyama, Onoshi şi pe toţi trădătorii de daimyo creştini. — Toranaga n-ar îndrăzni niciodată să facă asta! Taikō a încercat şi n-a reuşit. Şi el era puternic. Barbarii or să se-nfurie şi or să plece. — Da. Dacă o facem noi. Dar de data asta vor fi barbari împotriva barbarilor, neh? N-are nimic de a face cu noi. Şi să zicem că Anjin-san atacă Nagasaki şi îi dă foc – nu ne sunt vrăjmaşi Harima şi Kiyama şi Onoshi şi, din pricina lor, cei mai mulţi daimyo din Kyushu? Să zicem că Anjin-san dă foc la câteva dintre celelalte porturi ale lor, le risipeşte corăbiile şi, în acelaşi timp... — În acelaşi timp Toranaga porneşte "Cer de Purpură", explodă Yabu. — Da. O, da, încuviinţă fericită Yuriko. Nu explică asta purtarea lui Toranaga? Nu se potriveşte toată sforăraia asta ca o mănuşă? Nu face ceea ce a făcut întotdeauna, aşteptând ca întotdeauna, trăgând de timp ca întotdeauna, o zi aici, o zi dincolo şi în curând a trecut o lună şi, din nou, are o forţă copleşitoare care poate mătura toată împotrivirea? A câştigat aproape o lună de când Zataki i-a adus invitaţia la Yokosé. Yabu îşi simţea pulsul bubuind în urechi. — Atunci suntem în siguranţă? — Nu, dar nu suntem pierduţi. Cred că n-o să fie nici un fel de predare. Ea şovăi. Dar toţi au fost păcăliţi. O, e atât de deştept, neh? Toţi s-au lăsat prostiţi ca noi, până în seara aceasta. Omi mi-a deschis ochii. Toţi am uitat că Toranaga e un mare actor Noh, care poate să îşi poarte chipul ca pe o mască dacă e nevoie, neh? Yabu încercă să-şi pună ordine în gânduri, dar nu reuşi. — Dar îshido are încă toată Japonia împotriva noastră. — Da, mai puţin Zataki. Şi trebuie să mai fie şi alte alianţe tainice. Toranaga şi cu tine puteţi ţine trecătorile cât vreţi. — Ishido are castelul Osaka şi pe Moştenitor şi bogăţia lui Taikō. — Da. Dar o să stea pitit înăuntru. Cineva o să-l trădeze. — Ce-ar trebui să fac? — Exact pe dos ce face Toranaga. Lasă-l pe el să aştepte. Tu trebuie să te grăbeşti. — Cum? — Primul lucru, Alteţă, este ăsta: Toranaga a uitat ceea ce tu ai băgat de seamă în dupăamiaza asta. Furia adâncă a lui Tsukku-san.

— De ce? — Pentru că Anjin-san ameninţă viitorul creştinilor, neh? Aşa că trebuie să-l iei sub aripa ta pe Anjin-san, deîndată, pentru că aceşti preoţi, sau oamnenii lor, or să-l ucidă în câteva ceasuri. Apoi, Anjin-san are nevoie de tine să-l aperi şi să-l îndrumi, să-l ajuţi să-şi ia echipajul cel nou la Nagasaki. Fără tine şi oamenii tăi, el e pierdut. Fără el şi corabia şi tunurile lui şi mai mulţi barbari, Nagasaki n-o să fie cuprins de flăcări şi asta trebuie să se întâmple, sau Kiyama, Onoshi şi Harima şi preoţii împuţiţi n-or să fie îndeajuns de stânjeniţi ca să-şi retragă, măcar pentru un timp, ajutorul dat lui Ishido. Între timp Toranaga, acum sprijinit ca prin minune de Zataki şi fanaticii lui, cu tine la conducerea Regimentului de Muschete, va năvăli prin pasul Shinano în câmpiile Kyoto. — Da. Da, ai dreptate, Yuriko-chan. Trebuie să fie aşa. O, eşti atât de deşteaptă, de înţeleaptă! — Înţelepciunea şi norocul nu fac doi bani fără mijloacele de-a pune planul în aplicare, Alteţă. Tu singur poţi face asta. Tu eşti conducătorul, războinicul, generalul pe care Toranaga trebuie să-l aibă. Trebuie să te întâlneşti cu el în noaptea asta. — Nu pot să mă duc la Toranaga şi să-i spun că i-am ghicit înşelătoria, neh? — Nu. Dar o să-l implori să-ţi îngăduie să te duci cu Anjin-san, căci trebuie să pleci deîndată. Trebuie să ne gândim la un motiv potrivit. — Dar dacă Anjin-san atacă Nagasaki şi Corabia Neagră, n-or să oprească ăştia negoţul şi or să ridice pânzele şi să plece? — Ba da, e cu putinţă. Însă asta o să fie anul viitor. Şi anul viitor Toranaga o să fie regent, Preşedinte al Regenţilor. Şi tu ai să fi comandant suprem. Yabu coborî din nori. — Nu, spuse hotărât. Odată ce va avea puterea, o să-mi poruncească să-mi fac seppuku. — Mult înainte de asta o să ai Kwanto. El clipi. — Cum? — Toranaga n-o să-i dea niciodată Kwanto fratelui său vitreg. Zataki este o ameninţare veşnică. Zataki e un om sălbatic, plin de mândrie, neh? Va fi foarte uşor pentru Toranaga să-l facă pe Zataki să ceară un loc în fruntea bătăliei. Dacă Zataki n-o să fie ucis, poate că un glonţ rătăcit, sau o săgeată... Poate un glonţ. Trebuie să conduci Regimentul de Muschete, Alteţă. — De ce n-aş primi şi eu un glonţ rătăcit? — S-ar putea, Alteţă. Dar tu nu eşti din familia lui Toranaga şi, deci, nu-i ameninţi puterea. Ai să devii cel mai devotat vasal. Are nevoie de generali războinici. Ai să meriţi Kwanto, ai să câştigi Kwanto şi asta trebuie să fie singurul tău ţel. O să ţi-l dea când Ishido va fi trădat, pentru că o să ia Osaka pentru el. — Vasal? Dar spuneai că să aştept şi, în curând... — Acum te sfătuiesc să-l sprijini cu toată puterea ta. Nu să-i urmezi poruncile orbeşte, ca bătrânul Pumn de Fier, ci cu înţelepciune. Nu uita, Yabu-chan, în timpul bătăliei, ca-n orice bătălie, soldaţii fac greşeli. Gloanţele rătăcite sunt numeroase. Aşa că, atâta vreme cât conduci Regimentul, poţi alege oricând, neh? — Da, spuse încântat de ea. — Aminteşte-ţi, Toranaga merită să fie urmat. E Minowara. Ishido e un ţăran. Ishido e prostul. Pot să văd asta acum. Ishido ar trebui acum să izbească în porţile de la Odawara. Chiar acum, fie că plouă sau nu. N-a spus asta Omi-san, cu luni în urmă? Nu a rămas Odawara cu o garnizoană prea mică? Nu este Toranaga izolat? Încântat, Yabu izbi cu pumnul în podea. — Atunci e război, în sfârşit! Cât de deşteaptă eşti să vezi prin el! Ah,

deci a făcut pe vulpea toată vremea, neh? — Da, spuse ea, foarte mulţumită. *** Mariko ajunsese şi ea la aceeaşi concluzie uluitoare, deşi nu pornind de la aceleaşi fapte. Toranaga trebuie că se preface, joacă un joc secret, chibzui ea. Asta e singura explicaţie posibilă pentru purtarea lui de necrezut – să-i dea lui Anjin-san corabia, banii, toate tunurile, şi libertatea în faţa lui Tsukku-san. Acum, Anjin-san o să pornească, fără îndoială, împotriva Corabiei Negre. O s-o ia şi o să o ameninţe pe cea de anul viitor şi, deci, o să lovească groaznic în Sfânta Biserică şi o să-i forţeze pe sfinţii părinţi să îi convingă pe Kiyama şi Onoshi să-l trădeze pe Ishido. Dar de ce? Dacă asta-i adevărat, se gândi ea descumpănită, iar Toranaga se gândeşte la un astfel de plan cu bătaie lungă, atunci desigur câ el nu se poate duce la Osaka să se închine în faţa lui Ishido, neh? Trebuie că... Ah! Astăzi, Hiro-matsu l-a convins pe Toranaga să amâne plecarea. Oh, Sfântă Fecioară din ceruri, Toranaga n-a avut niciodată de gând să se predea! Totul e o înşelăciune. De ce? Ca să câştige timp. Ca să obţină ce? Ca să aştepte şi să ţeasă o mie de alte vicleşuguri şi nu contează care, doar că Toranaga e încă o dată ceea ce a fost întotdeauna, atotputernicul maestru al urzelilor. Oare cât o să mai dureze până când Ishido o să-şi piardă răbdarea, o să-şi ridice stindardele de luptă şi o să pornească împotriva noastră? O lună, cel mult două, nu mai mult. Deci, după cea de-a Noua lună a acestui cel de-al Cincilea An al Keicho, bătălia pentru Kwanto va începe. Dar ce câştigă Toranaga în două luni? Nu ştiu. Ştiu doar că acum fiul meu are o şansă să moştenească cei zece mii de koku, să trăiască şi să aibă moştenitori şi că acum, poate, spiţa tatălui meu n-o să se şteargă de pe faţa pământului. Se desfătă cu noua sa descoperire, jucându-se cu ea, cercetând-o pe toate feţele, găsind-o fără cusur. Dar ce-i de făcut până atunci, se întrebă. Nimic altceva decât ce faci deja şi ce te-ai hotărât să faci, neh? — Stăpână? — Da, Chimmoko? — Gyoko-san e aici. Are o întâlnire, spune. — Ah, da. Am uitat să-ţi spun. Mai întâi încălzeşte saké, după aceea adu-l aici – şi pe ea. Mariko se gândi la după-amiaza aceea. Îşi aminti braţele înconjurând-o atât de ocrotitoare şi calde şi puternice. — Pot să te văd la noapte, întrebase el foarte prudent după ce Yabu şi Tsukku-san plecaseră. — Da, spusese ea fără să se poată stăpâni. Da, dragostea mea. Cu de fericită sunt pentru tine. Spune-i lui Fujiko-san... roag-o să trimită după mine după Ora Porcului. Simţi un nod în gât. Atât de multă prostie şi primejdii. Îşi cercetă chipul şi pieptănătura în oglindă şi încercă să se adune. Auzi apropiindu-se paşi. Panoul-shoji lunecă într-o parte. — Ah, doamnă, spuse Gyoko, înclinându-se adânc. Cât de bună sunteţi că mă primiţi. — Eşti binevenită, Gyoko-san. Băură saké, Chimmoko turnând fiecăreia. — O ceramică foarte drăguţă, doamnă. Atât de frumoasă. Discutară politicos, apoi Chimmoko fu lăsată să plece. — Iartă-mă, Gyoko-san, dar stăpânul nostru nu a sosit în după-amiaza aceasta. Nu l-am văzut, deşi nădăjduiesc să o fac înainte de a pleca. — Da, am auzit că Yabu-san a venit pe chei în locul lui. — Când am să mă întâlnesc cu Toranaga-sama, am să-l mai rog încă o

dată. Dar mă aştept ca răspunsul lui să fie acelaşi. Mariko turnă saké pentru amândouă. — Iartă-mă, nu cred că o să încuviinţeze cererea mea. — Da, vă cred. Nu până când nu-l obligă cineva. — Nu am cum să-l oblig. Iartă-mă, îmi pare rău. — Şi mie îmi pare rău, doamnă. Mariko puse jos ceaşca. — Atunci ai hotărât că unele limbi nu sunt sigure? Gyoko spuse aspru: — Dacă aveam de gând să dezvălui taine despre domnia-voastră v-aş spune-o pe faţă? Credeţi că aş fi atât de neroadă? — Poate că ar fi mai bine să pleci. Iartă-mă, dar am atâtea de făcut. — Da, doamnă, şi eu, îi răspunse Gyoko cu aceeaşi voce aspră. Seniorul Toranaga m-a întrebat, pe faţă, ce ştiu despre domnia-ta şi Anjin-san. După-amiaza aceasta. I-am spus că n-a fost nimic între voi. Am spus: "O, da, Alteţă, am auzit zvonuri murdare şi eu, dar nu e nici un adevăr în ele. Jur pe capul fiului meu, Alteţă, şi pe fiii săi. Dacă cineva ştie, desigur că aceea sunt eu. Puteţi fi sigur că totul e o minciună murdară. Bârfe. Bârfe pizmaşe, Alteţă..." O, da, doamnă, puteţi să mă credeţi că am fost cât trebuia de tulburată, jocul meu desăvârşit şi el a fost convins. Gyoko înghiţi saké-ui şi adăugă amar: — Acum suntem cu toţi ruinaţi – dacă el capătă dovezi. Ceea ce n-ar fi prea greu de făcut, neh? — Cum? — Să-l pună pe Anjin-san la încercare – cu metode chinezeşti. Pe Chimmoko – cu metode chinezeşti. Pe mine, pe Kiku-san, pe Yoshinaka, iertaţi-mă, chiar şi pe dumneavoastră, doamnă – cu metode chinezeşti. Mariko oftă adânc. — Pot să te întreb de ce ţi-ai luat un asemena risc? — Pentru că, în anumite situaţii, femeile trebuie să se apere una pe altă împotriva bărbaţilor. Pentru că, de fapt, n-am văzut nimic. Pentru că nu mi-aţi făcut nici un rău. Pentru că îmi plăceţi, ca şi Anjin-san, şi cred că amândoi aveţi karma domniilor-voastre. Şi pentru că mi-ar place să vă ştiu în viaţă şi să-mi fiţi prietenă, mai degrabă decât moartă şi este foarte plăcut să vă privesc – trei molii dând roată flăcării vieţii. — Nu te cred. Gyoko râse încetişor. — Mulţumesc, doamnă. Stăpânindu-se, spuse cu sinceritate: Foarte bine. Am să vă spun adevărata pricină. Am nevoie de ajutorul vostru. Da, Toranaga-sama n-o să încuviinţeze cererea mea, dar poate că aţi putea să vă gândiţi la o cale. Sunteţi singura şansă pe care am avut-o vreodată, pe care o s-o am în viaţa asta şi nu pot s-o scap uşor. Iată, acum ştiţi. Vă rog. Vă rog, umilă, să mă ajutaţi. Vă rog să mă iertaţi. Îşi puse amândouă palmele pe saltea şi se înclină adânc. Vă rog să-mi iertaţi neobrăzarea, doamnă Toda. Dar tot ceea ce am este de partea voastră dacă mă ajutaţi. Se aşeză înapoi pe călcâie, îşi aranjă cutele chimonoului şi-şi isprăvi saké-ul. Mariko încercă să gândească limpede. Intuiţia ei îi spunea să se încreadă în femeie, dar mintea îi era încă, în parte, înceţoşată de noua ei descoperire şi de uşurarea că Gyoko nu o trădase, aşa cum se aşteptase. Deci, se hotărî să pună deoparte hotărârea, pentru a o cântări mai târziu. — Da, am să încerc. Dar trebuie să-mi dai timp, te rog. — Pot să vă dau mai mult decât asta. Iată o întâmplare. Aţi auzit de Amida Tong, asasinii? — Ce-i cu ei? — Vă amintiţi de cel din castelul Osaka, doamnă? El a venit după Anjin-san, nu după Toranaga-sama. Şeful slujitorilor seniorului Kiyama a dat două mii de koku pentru încercarea aceea. — Kiyama? De ce?

— E creştin, neh? Anjin-san era duşmanul chiar şi atunci, neh? — Dacă a fost aşa, atunci cum o să fie acum? Acum că Anjin-san e samurai şi liber cu corabia lui? — Alt Amida aici? Gyoko ridică din umeri. — Cine ştie? Dar n-aş da o cârpă de-a unui eta pe viaţa lui Anjin-san dacă nu e prevăzător când iese din castel. — Unde-i acum? — În încăperile sale, doamnă. O să-l vedeţi în curând, neh? Poate că ar fi bine să îl preveniţi. — Se pare că ştii tot ce se întâmplă, Gyoko-san. — Îmi ţin ochii şi urechile deschise, doamnă. Mariko îşi stăpâni îngrijorarea în privinţa lui Blackthorne. — I-ai spus lui Toranaga-sama? — O, da, i-am spus şi asta. Colţurile ochilor lui Gyoko se umplură de cute şi ea sorbi din saké. De fapt, nu cred că a fost prea surprins. Asta-i interesant, nu credeţi? — Poate că te-ai înşelat. — Poate. În Mishima am auzit un zvon că cineva a încercat să-l otrăvească pe seniorul Kiyama. Groaznic, neh? — Ce încercare? Gyoko îi spuse amănuntele. — Cum e cu putinţă? Un daimyo creştin n-ar face niciodată aşa ceva altui daimyo creştin. Mariko umplu ceştile. Pot să te întreb ce se mai spune? Ce-aţi mai vorbit? — În parte, doamnă, a fost rugămintea mea de a căpăta înapoi bunăvoinţa domniei sale şi de a scăpa de acel han plin de purici şi cu asta a fost de acord. Acum avem încăperi cuviincioase în castel, lângă Anjin-san, într-una din casele de oaspeţi şi pot să vin şi să plec după pofta inimii. A rugat-o pe Kiku-san să îl distreze la noapte şi ăsta e un alt lucru bun, deşi nimic n-o să-l scoată din melancolia sa, neh? Gyoko o privea întrebătoare. Mariko îşi păstră faţa nemişcată şi doar încuviinţă uşor din cap. Cealaltă femeie oftă şi continuă: — Da, foarte trist. Păcat. Parte din vreme am petrecut-o vorbind despre cele trei taine. Mi-a cerut să repet ceea ce ştiam, ceeea ce v-am spus. Ah, gândi Mariko, căci asta mai lămurea ceva. Ochiba? Deci asta a fost momeala pentru Zataki. Şi Toranaga are, de asemenea, o sabie deasupra capului lui Omi dacă ar fi nevoie şi o armă de folosit împotriva lui Onoshi – cu Harima sau chiar Kiyama. — Zâmbiţi, doamnă? O, da, ar fi vrut Mariko să spună, dorind să-şi împartă uşurarea cu Gyoko. Cât de importante trebuie că au fost informaţiile tale pentru stăpânul nostru, ar fi vrut să-i spună lui Gyoko. Acum ar trebui să te răsplătească. Ar trebui tu însăţi să fii făcută daimyo. Şi cât de neînchipuit de abil poate fi Toranaga-sama ca să asculte atât de nepăsător, în aparenţă. Ce minunat este. Dar Toda Mariko-noh-Buntaro scutură doar din cap şi spuse liniştită: — Îmi pare rău că informaţiile tale nu l-au înveselit. — Nimic din ce i-am spus nu i-au schimbat proasta dispoziţie. A fost mereu posomorât şi abătut, trist, neh? — Da. Îmi pare rău. — Da. Gyoko suspină. — Altă informaţie înainte de a pleca, care ar putea să vă intereseze, doamnă, şi să întărească prietenia noastră. E cu putinţă ca Anjin-san să fie foarte fertil. — Ce? — Kiku-san a rămas grea. — Anjin-san?

— Da, sau seniorul Toranaga. Sau poate Omi-san. Toţi au fost la timpul potrivit. Desigur, ea şi-a luat precauţii după Omi-san, ca de obicei, dar, după cum ştiţi, nici o metodă nu e desăvârşită, nici nu-i vreodată garantată şi greşeli se întâmplă, neh? Ea crede că a uitat după Anjin-san, dar nu e sigură. Asta a fost în ziua în care a sosit curierul în Anjiro. Şi-n fierbinţeala aceea, graba de a pleca la Yokosé, a cumpărării contractului ei de către seniorul Toranaga, e de înţeles, neh? Gyoko îşi ridică mâinile, foarte tulburată. — După seniorul Toranaga, la sugestia mea, ea a făcut altfel. De asemenea, am aprins beţişoare aromate şi ne-am rugat pentru un băiat. Mariko cercetă atentă desenele de pe evantai. — Cine? Cine crezi că e? — Acesta-i necazul, doamnă. Nu ştiu. Aş fi recunoscătoare pentru un sfat. — Începutul ăsta trebuie oprit, desigur. Nu e nici un risc pentru ea. — Aşa-i. Din nefericire, Kiku-san nu vrea. — Ce? Sunt uluită, Gyoko-san. Desigur că trebuie. Sau trebuie să i se spună seniorului Toranaga. În definitiv, s-a întâmplat înainte ca el... — Poate s-a întâmplat înainte, doamnă. — Trebuie să i se spună seniorului Toranaga. De ce este Kiku-san atât de neascultătoare şi proastă? — Karma, doamnă. Vrea un copil. — Al cui copil? — Nu spune. Tot ce a spus e că fiecare dintre aceştia trei are avantaje. — Ar fi foarte înţeleaptă să scape de acesta şi să fie sigură data viitoare. — Sunt de acord. Am crezut că trebuie să ştiţi în caz că... Sunt multe, multe zile până când se va putea vedea ceva, sau până când pierderea copilului ar putea să-i primejduiască viaţa. Poate că se va răzgândi. Într-asta nu pot să o oblig. Ea nu mai este proprietatea mea deşi, pentru un timp, încerc să mă îngrijesc de ea. Ar fi minunat dacă copilul ar fi al seniorului Toranaga. Dar să zicem că are ochi albaştri... şi un ultim sfat, doamnă. Spuneţi-i lui Anjin-san să nu se încreadă prea mult în acest Uraga-noh-Tadamasa şi niciodată în Nagasaki. Niciodată acolo. Până la urmă acest om va fi devotat unchiului său, seniorul Harima. — Cum de afli lucrurile astea, Gyoko-san? — Bărbaţii simt nevoia să-şi spună tainele, doamnă. Asta ne face diferite de ei. Ei au nevoie să-şi împartă tainele cu cineva, dar noi, femeile, ni le dezvăluim ca să câştigăm un avantaj. Cu puţin argint şi-o ureche pregătită, şi eu le am pe amândouă, este atât de uşor. Da. Bărbaţii au nevoie să-şi împărtăşească tainele. De asta le suntem superioare şi de asta o să fie întotdeauna în puterea noastră.

CAPITOLUL 51 În întunericul dinaintea zorilor, grilajul cu ţepi al unei porţi laterale se ridică fără zgomot şi zece oameni trecură grăbiţi peste îngustul pod mobil lăsat peste şanţul cu apă din interiorul cetăţii. Grilajul de fier coborî în urma lor. La capătul celălalt al podului santinelele se întoarseră cu spatele şi îngăduiră oamenilor să treacă fără să-i cerceteze. Toţi purtau chimonouri închise şi pălării conice şi-şi ţineau săbiile în mână. Naga, Yabu, Blackthorne, Uraga-noh-Tadamasa şi şase samurai. Naga era în frunte şi-i duse fără şovăială printr-un labirint cu treceri înguste, scări care urcau şi coborau şi coridoare puţin folosite. De câte ori întâlneau patrule sau santinele, întotdeauna atente, Naga ridica un însemn de argint şi grupul era îngăduit să treacă fără vreo întrebare. Pe căi ocolite îi scoase la poarta principală din sud, care era singura

trecere peste primul mare şanţ cu apă al castelului. Aici îi aştepta o companie de samurai. Aceştia înconjurară în tăcere grupul lui Naga, ocrotindu-l şi trecură cu toţii în grabă peste pod. Nici aici nu fură opriţi. Coborâră mai departe în josul pantei uşoare, către primul pod, ţinându-se pe cât puteau departe de lumina numeroaselor torţe din jurul castelului. Odată trecut primul pod, o luară către sud, pierzându-se în labirintul de alei ce ducea către mare. Chiar înainte de cordonul de santinele ce înconjura cheiul lui Erasmus, samuraii care-i însoţeau se opriră şi le făcură semn celor zece să înainteze, apoi salutară, se răsuciră pe călcâie şi se topiră din nou în întuneric. Naga îi conduse printre bariere. I se îngădui să ajungă pe pasarelă fără vorbă. Acolo erau mai multe făclii şi gărzi ca înainte. — Totul e gata? întrebă Yabu, luând acum conducerea. — Da, Alteţă, spuse samuraiul mai în vârstă. — Bine. Anjin-san, ai înţeles? — Da, mulţumesc Yabu-san. — Bine. Ar fi bine să te grăbeşti. Blackthorne îşi văzu proprii samurai adunaţi de-o parte într-un careu nu foarte ordonat, şi îi făcu semn lui Uraga să treacă într-acolo, aşa cum fusese plănuit. Ochii lui alergară peste corabie, verificând şi reverificând, în timp ce se grăbea să urce la bord şi, fericit, se opri pe duneta lui. Cerul era încă întunecat, fără vreo rază de lumină. Toate semnele prevesteau o zi frumoasă, cu mare liniştită. Privi înapoi către chei. Yabu şi Naga erau adânciţi într-o discuţie. Uraga explica vasalilor săi ce se întâmpla. Apoi barierele se deschiseră din nou şi Baccus van Nekk şi restul echipajului, toţi vădit neliniştiţi, apărură împleticindu-se în locul rămas liber, înconjuraţi de gărzile ironice. Blackthorne se aplecă peste parapet şi strigă: — Hei, veniţi la bord! Când îl zăriră, oamenii lui părură mai puţin speriaţi şi începură să se grăbească, dar gărzile îi blestemară şi ei se opriră pe loc. — Uraga-san, spune-le să-mi lase oamenii la bord! Acum! Uraga se supuse îndatoritor. Samuraii ascultară şi se înclinară către navă şi eliberară echipajul. Vinck fu primul la bord, iar Baccus bâjbâia în urma tuturor. Oamenii erau încă înspăimântaţi, dar nici unul nu veni pe dunetă, care era doar locul lui Blackthorne. — Dumnezeule mare, pilotule! gâfâi Baccus acoperind vălmăşagul de întrebări. Ce se întâmplă? — Care-i necazul, pilotule? i se alătură Vinck şi ceilalţi, ca un ecou. Iisuse, acu' dormeam, apoi porţile iadului s-au deschis, uşa s-a lovit de perete şi maimuţele ne-au luat din urmă, mânându-ne către-ncoace! Blackthorne ridică mâna. — Ascultaţi! Când se făcu tăcere începu liniştit: — Îl ducem pe Erasmus, către un port sigur, dincolo de... — N-avem destui oameni, pilotule! îl întrerupse Vinck, neliniştit. O să... — Ascultă, Johann, o să fim remorcaţi. Cealaltă corabie o să ajungă aici din clipă în clipă. Ginsel, du-te la provă. O să arunci sonda. Vinck, treci la cârmă, Jan Roper şi Baccus, staţi lângă vinciul din prova. Salamon şi Croock, la pupă. Sonck, du-te jos şi verifică proviziile. Fă ceva grog, dacă găseşti. Şterge-o! — Aşteaptă o clipa, pilotule, spuse Jan Roper. Ce-i cu graba asta? Unde mergem şi de ce? Blackthorne simţi că-l încearcă un val de nemulţumire în faţa întrebărilor, dar îşi aminti că aveau dreptul să ştie, că nu erau vasali şi nici eta, ci echipajul lui, camarazii lui de punte şi într-o oarecare măsură, aproape tovarăşi de negoţ. — Acesta e începutul anotimpului furtunilor. Ei le numesc tai-fun-uri,

furtuni mari. Locul ăsta de ancorare nu e sigur. Dincolo de port, la câteva leghe către sud, este cel mai bun şi mai sigur loc de ancorare al lor. E lângă un sat numit Yokohama. Erasmus o să fie în siguranţă acolo şi poate să facă faţă la orice furtună. Acum, ştergeţi-o! Nimeni nu mişcă. Van Nekk spuse: — Doar câteva leghe, pilotule? — Da. — Şi după aia? Şi, ei bine, de ce ne grăbim? — Seniorul Toranaga a încuviinţat ca eu s-o fac acum, răspunse Blackthorne, spunând pe jumătate adevărul. Cu cât mai repede, cu-atât mai bine, m-am gândit. S-ar putea să se răzgândească din nou, neh? La Yokohama... privi într-o parte către Yabu, care urca tropotind pe punte cu cele şase gărzi. Oamenii i se feriră din cale. — Iisuse, se înecă Vinck, e el! E ticălosul Care i-a făcut-o lui Pieterzoon! Yabu ajunse lângă dunetă zâmbind larg, conştient de groaza care cuprinsese echipajul când îl recunoscuseră. Arătă către mare. — Anjin-san, priveşte acolo. Totul e-n ordine, neh? Ca o uriaşă omidă marină, o galeră vâslea tăcută către ei dinspre vest, din întuneric. — Bun, Yabu-sama. Vrei stai aici? — Mai târziu Anjin-san. Yabu se îndreptă către pasarelă. Blackthorne se întoarse către oamenii lui. — Treceţi la provă. Mai iute şi ţineţi-vă gura! Vorbiţi doar olandeza de acasă. E unul la bord care înţelege portugheza. O să vorbesc cu voi după ce-o să pornim la drum. Mişcaţi-vă! Oamenii se împrăştiară bucuroşi să se îndepărteze de Yabu. Uraga şi douăzeci dintre samuraii lui Blackthorne urcară la bord. Ceilalţi se aliniau pe chei ca să se urce şi ei la bordul galerei. Uraga spuse: — Acestea sunt gărzile voastre personale, dacă vă face plăcere, senhor. — Numele meu e Anjin-san, nu senhor, spuse Blackthorne. — Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san. Uraga începu să urce treptele. — Stai! Rămâi jos! Nimeni nu urcă pe dunetă fără îngăduinţa mea. Spune-le!. — Da, Anjin-san. Vă rog să mă iertaţi. Blackthorne se sprijini de copastie ca să privească galera trăgând la chei, chiar înspre apus. — Ginsel, du-te pe ţărm şi vezi să ne ia remorcile! Vezi să fie prinse ca lumea. Mai cu viaţă! Apoi, stăpânind corabia, Blackthorne cercetă atent cei douăzeci de oameni. — De ce sunt toţi aleşi din grupul celor legaţi, Uraga-san? — Sunt un clan, Anjin-san. Ca fraţii, Alteţă. Vă imploră să le daţi cinstea de a vă apăra. — Anatawa – anatawa – anatawa. Blackthorne arătă zece oameni la întâmplare şi le porunci să coboare pe ţărm, ca să fie înlocuiţi de ceilalţi vasali ai săi, de asemenea aleşi la întâmplare de Uraga. Şi-i spuse lui Uraga să-i facă să înţeleagă că toţi vasalii săi trebuiau să se aibă ca fraţii, sau puteau să-şi facă seppuku chiar atunci. — Wakarimasu? — Hai, Anjin-san.Gomen nasai. În curând remorcile de la provă fură trecute la bordul celeilalte corăbii. Blackthorne cercetă totul, verificând vântul cu toate simţurile sale de marinar, ştiind că, chiar în apele molcome ale marelui port Yedo, călătoria lor putea fi primejdioasă dacă începea din senin o vijelie.

— Mola! strigă. Ima, căpitan-san! Celălalt căpitan îşi flutură mâna şi îşi lăsă galera să se îndepărteze de ponton. Naga era la bordul ei, care era plin cu samurai şi restul vasalilor lui Blackthorne. Yabu stătea alături de Blackthorne, pe dunetă. Corabia se legăna uşor şi o vibraţie trecu prin ea când porni să înfrunte curentul. Blackthorne şi tot echipajul erau plini de bucurie, entuziasmul lor de a fi încă odată pe mare depăşind neliniştile. Ginsel se aplecase peste balustrada de funii a platformei de la tribord, coborând sonda şi strigând adâncimile. Debarcaderul rămase în urmă. — Ahoi în faţă, yukkuri sei! Mai încet! — Hai, Anjin-san! se auzi strigătul de răspurs. Cu luminile aprinse la catarg, cele două corăbii îşi croiau drum înfruntând împreună curentul din port. — Bine, Anjin-san, spuse Yabu, foarte bine! Aşteptă până când ieşiră de-a binelea în larg, apoi îl trase pe Blackthorne de-o parte. — Anjin-san, spuse rar, mi-ai salvat viaţa ieri. Înţelegi? Chemându-i înapoi pe acei ronini. Îţi aminteşti? — Da. Doar datoria mea. — Nu, nu datorie. La Anjiro, îţi aminteşti celălalt bărbat, marinarul? Îţi aminteşti? — Da, îmi amintesc. — Shigata ga nai, neh? Karma, neh? Asta a fost înainte de samurai sau hatamoto... Ochii lui Yabu străluceau în lumina felinarelor de pe corabie. Atinse sabia lui Blackthorne vorbind încet şi desluşit: — Înainte de "Vânzătorul de Ulei", neh? Ca de la samurai la samurai, rog uităm tot înainte. Început nou în noaptea asta. Te rog? Înţelegi? — Da, înţeleg. — Ai nevoie de mine, Anjin-san. Fără mine n-ai barbari wako. Nu poţi să faci rost de ei, singur. Nu de la Nagasaki. Niciodată. Eu pot să fac rost de ei, să te-ajut să-i ai. Acum luptăm de-aceeaşi parte. De partea lui Toranaga. De-aceeaşi parte. Fără mine nu wako, înţelegi? Blackthorne privi pentru un timp galera din faţa lor, aruncă altă privire cercetătoare pe punte şi la marinarii săi, apoi privi în jos către Yabu. — Da, înţeleg. — Înţelegi "ură"? Cuvântul "ură"? — Da. — Ura vine din teamă. Eu nu mă tem de tine. Tu nu trebuie să te temi de mine, niciodată. Vreau ce vrei şi tu: corăbiile tale cele noi, aici, tu aici, căpitan al acestor corăbii noi. Pot să te ajut foarte mult. Mai întâi Corabia Neagră... Ah, da, Anjin-san, spuse, văzând bucuria inundând chipul lui Blackthorne. Am să-l conving pe seniorul Toranaga. Ştii că sunt un războinic, neh? O să conduc atacul. Am să iau Corabia Neagră pentru tine, la ţărm. Împreună, tu şi cu mine, suntem mai puternici, neh? — Da. Pot avea mai mulţi oameni? Mai mult decât o sută de oameni? — Dacă ai nevoie de două mii de oameni, de cinci mii, nu-ţi face griji. Tu condu corabia, eu conduc lupta. De acord? — Da. Învoială cinstită. Mulţumesc. Mă-nvoiesc. — Foarte bine, Anjin-san, spuse Yabu mulţumit. Ştia că, oricât de mult l-ar fi urât barbarul, din această alianţă aveau să tragă amândoi foloase. Din nou logica lui Yuriko fusese fără greş. Mai devreme în acea seară, îl văzuse pe Toranaga şi-i ceruse îngăduinţa să plece de îndată la Osaka, să pregătească calea pentru el. — Te rog să mă ierţi, dar am crezut că problema e destul de urgentă. În definitiv, Alteţă, spusese Yabu grijuliu, aşa cum plănuise cu soţia, ar trebui să ai pe cineva mai de rang acolo, să se asigure că toate pregătirile sunt desăvârşite. Ishido e un ţăran şi nu înţelege ceremonialul, neh? Toate aranjamentele trebuie să fie perfecte, sau n-ar trebui să te duci, neh? Ar

dura săptămâni, neh? Fusese încântat de uşurinţa cu care Toranaga se lăsase convins. — Apoi, mai e de asemenea corabia barbarului, Alteţă. Mai bine s-o avem la Yokohama deîndată, în caz de tai-fun. Am să supraveghez asta eu însumi cu îngăduinţa ta, înainte de a pleca. Regimentul de Muschete poate să-i slujească de gardă. Le dăm ceva de făcut. După aceea mă duc direct la Osaka cu galera. Pe mare va fi mai bine şi mai iute, neh? — Foarte bine. Da. Dacă crezi că e înţelept, Yabu-sama, fă-o. Dar ia-l pe Naga-san cu dumneata. Lasă-l la comandă, la Yokohama. — Da, Alteţă. Apoi îi spusese lui Toranaga despre mânia lui Tsukku-san; că, dacă seniorul Toranaga dorea ca Anjin-san să trăiască îndeajuns ca să-şi poată face rost de oameni la Nagasaki, în caz că Toranaga dorea corabia să iasă în larg, atunci poate că asta ar trebui făcută îndată, fără şovăială. — Preotul a fost foarte mâniat. Destul ca să-şi trimită oamenii împotriva lui Anjin-san. — Eşti sigur? — Oh, da, Alteţă. Poate ar trebui să-l pun pe Anjin-san sub protecţia mea, pentru moment. Apoi, ca şi când i-ar fi trecut chiar atunci prin minte, Yabu adăugase: — Cel mai simplu lucru ar fi să-l iau pe Anjin-san cu mine. Pot să încep pregătirile la Osaka, să continui către Nagasaki, să-i iau pe noii barbari, apoi să continui toate pregătirile la întoarcere. — Fă tot ce crezi că e potrivit, spusese Toranaga. Am să te las pe tine să hotărăşti, prietene. Ce mai contează, neh? Mai contează ceva? Yabu fusese bucuros că în cele din urmă putea să treacă la fapte. Doar prezenţa lui Naga nu fusese plănuită, dar asta nu conta şi într-adevăr, ar fi fost înţelept să-l ia la Yokohama. Îl privi pe Anjin-san, înalt, cu ţinută mândră, cu picioarele uşor depărtate, legănându-se cu uşurinţă odată cu ruliul şi tangajul navei, părând a face parte din ea, atât de uriaş şi puternic şi deosebit. Atât de deosebit faţă de când era pe uscat. Cu bună ştiinţă Yabu începu şi el să ia aceeaşi ţinută, imitându-l cu grijă. — Vreau mai mult decât Kwanto, Yuriko-san, îi şoptise nevestei sale chiar înainte de a pleca de acasă. Dar, încă ceva: vreau să pot comada pe mare. Vreau să fiu Mare Amiral. O să sprijinim cu tot venitul provinciei Kwanto planul lui Omi de a-l însoţi pe barbar către casa lui, de-a mai cumpăra corăbii şi de ale aduce înapoi. Omi o să meargă cu el, neh? — Da, spusese ea foarte fericită. În el poţi să ai încredere. *** Cheiul de la Yedo era acum pustiu. Ultima dintre gărzi dispărea în aleile laterale care duceau către castel. Părintele Alvito ieşi din umbră, cu fratele Michael lângă el. Alvito privea către mare. — Fie ea afurisită, cu toţi cei care plutesc pe ea! — Cu o singură excepţie, părinte. Unul dintre oamenii noştri e acum pe corabie. Şi Naga-san. Naga-san a jurat să devină creştin în prima lună din anul următor. — Dacă o să mai fie anul următor pentru el, spuse Alvito plin de amărăciune. Nu ştiu ce-i cu Naga. Poate că spune adevărul, poate că nu. Corabia asta o să ne distrugă şi noi nu putem face nimic. — Dumnezeu o să ne ajute. — Da, dar între timp suntem soldaţii Domnului şi trebuie să-l ajutăm noi. Părintele Inspector trebuie prevenit deîndată, ca şi Căpitanul General. Ai găsit vreun porumbel călător pentru Osaka? — Nu, părinte, oricâţi bani aş fi dat. Nici măcar pentru Nagasaki. Cu luni în urmă Toranaga-sama a poruncit să fie daţi lui toţi. Nemulţumirea lui Alvito se adânci.

— Trebuie să mai aibă cineva vreunul. Plăteşte oricât e nevoie. Ereticul o să ne rănească adânc, Michael. — Poate că nu, părinte. — De ce şi-au luat corabia de acolo? Desigur pentru siguraţă, dar şi mai sigur ca s-o îndepărteze de noi. De ce i-a dat Toranaga ereticului două sute de wako şi toţi banii înapoi? Cu siguranţă ca să-i folosească ca un grup de asalt. Şi nemernicul o să cumpere şi mai mulţi piraţi, tunari şi marinari! De ce să-i dea lui Blackthorne libertatea? Ca să lovească-n noi, lovind în Corabia Neagră. Dumnezeu să ne ajute! Toranaga ne-a părăsit şi el! — Noi l-am părăsit, părinte. — Nu putem să facem nimic să-l ajutăm. Am încercat totul cu acei daimyo. Suntem neputincioşi. — Poate că dacă ne-am fi rugat mai tare, Dumnezeu ne-ar fi arătat o cale. — Ne-am rugat şi ne-am rugat, dar poate că Dumnezeu ne-a părăsit, Michael şi pe bună dreptate. Poate nu merităm mila Lui. Eu ştiu că n-o merit. — Poate că Anjin-san n-o să găsească tunari, sau marinari. Poate că n-o să ajungă vreodată la Nagasaki. — Argintul lui o să cumpere toţi oamenii de care are nevoie. Chiar şi catolici, chiar şi portughezi. Oamenii se gândesc prosteşte mai mult la lumea asta decât la cea viitoare. N-o să-şi deschidă ochii. Îşi vând sufletele mult prea uşor. Da. Mă rog ca Blackthorne să n-ajungă vreodată acolo, el sau trimişii lui. Nu uita, nu-i nevoie să ajungă chiar el acolo. Oamenii pot fi cumpăraţi şi aduşi la el. Haide, vino, să mergem acasă acum. Mihnit, Alvito porni către misiunea iezuită care se afla la o milă şi mai bine înspre apus, lângă docuri, în spatele unuia dintre marile depozite care de obicei găzduiau mătăsurile şi orezul şi alcătuiau o parte dintre casele de negoţ pe care iezuiţii le stăpâneau în folosul cumpărătorului şi vânzătorului. Merseră un timp pe lângă ţărm, apoi Alvito se opri şi se uită din nou către mare. Se crăpa de ziuă. Nu putea să vadă nimic din cele două corăbii. — Care ar fi şansa ca mesajul nostru să ajungă? Cu o zi în urmă, Michael descoperise că unul dintre noii vasali ai lui Blackthorne era creştin. Când vestea fulgerase prin reţeaua secretă din Yedo, noaptea trecută, că ceva avea să se întâmple cu Anjin-san şi corabia lui, Alvito mâzgălise în grabă un mesaj cifrat cu toate veştile noi pentru Dell'Aqua, şi-l rugase pe acel om să i-l înmâneze în taină dacă avea să ajungă vreodată la Osaka. — Mesajul va ajunge, adăugă în şoaptă fratele Michael. Omul nostru ştie că pluteşte cu duşmani. — Să-l apere Dumnezeu şi să-i dea putere şi blestemat fie Uraga. Alvito privi la bărbatul mai tânăr. — De ce? De ce-a devenit el apostat? — Ţi-am spus părinte, spuse fratele Michael. Vroia să fie preot hirotonisit în Ordin. Nu era prea mult ce-a cerut pentru un mândru slujitor al lui Dumnezeu. — Era prea mândru, frate. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, l-a ispitit şi el s-a arătat slab. — Da. Mă rog să nu mă arăt slab când îmi va veni rândul. Alvito trecu pe lângă misiune către marea parcelă de pământ oprită de Toranaga pentru catedrala ce urma să se înalţe curând din pământ, întru slava Domnului. Iezuitul o putea deja vedea cu ochii minţii, înaltă, maiestuoasă, deşi delicată, dominând oraşul, cu clopotele neasemuite, turnate în Macao sau Goa sau chiar în Portugalia, sunând orele, cu uşile uriaşe de bronz deschise şi mai mult nobilimii credicioase. Putea simţi mirosul tămâiei şi auzi sunetul cântecelor în latină. Dar războiul o să distrugă acest vis, îşi spuse. O să vină din nou

războiul să bântuie pământul ăsta şi-o să fie din nou ca înainte. — Părinte, şopti fratele Michael atrăgându-i atenţia. În faţa lor o femeie privea la fundaţiile începute, deja însemnate şi în parte săpate. Lângă ea erau două slujnice. Alvito aşteptă fără să facă vreun zgomot, încercând să străpungă cu privirea semi-întunericul. Femeia avea chipul acoperit cu un văl şi era îmbrăcată bogat. Apoi fratele Michael se mişcă uşor. Piciorul lui atinse o piatră şi o rostogoli zgomotos, lovind-o de o bucată de fier, nevăzută în penumbră. Femeia se întoarse surprinsă. Alvito o recunoscu. — Mariko-san? Sunt eu, părintele Alvito. — Părinte? Oh, eu... eu... veneam să vă văd. Plec curând, dar vroiam să vă vorbesc înainte de a pleca. Alvito se apropie de ea. — Sunt atât de bucuros că te văd, Mariko-san. Da, am auzit că pleci. Am încercat să te văd de câteva ori, dar pentru moment nu mi se îngăduie să intru în castel. Fără un cuvânt, Mariko privi înapoi la începutul de catedrală. Alvito aruncă o privire către fratele Michael, care era la fel de uluit că o doamnă atât de importantă se găsea acolo cu atât de puţini însoţitori, umblând atât de devreme şi fără să fie anunţată. — Ai venit doar ca să mă vezi, Mariko-san? — Da. Şi să văd corabia plecând. — Ce pot să fac pentru tine? — Aş vrea să mă spovedesc. — Atunci s-o facem aici, spuse. Fie ca mărturisirea ta să fie prima din acest loc, deşi pământul e de-abia săpat. — Vă rog să mă iertaţi, dar aţi putea spune slujba aici, părinte? — Nu e nici biserică şi nici altar şi n-am nici odăjdii, sau Sfintele Taine. Aş putea face asta în capela noastră, dacă mai... — Am putea bea cha dintr-o ceaşcă goală, părinte? Vă rog, îl rugă ca cu o voce subţire. Vă rog să mă iertaţi că vă cer asta. E-atât de puţin timp... — Da, încuviinţă el, înţelegând-o pe dată. Se îndreptă către locul în care altarul ar fi putut fi într-o zi, în mijlocul magnificului naos, sub un acoperiş arcuit. Astăzi cerul abia luminat era acoperişul şi păsările şi sunetul valurilor – Corul. Începu să rostească frumuseţea solemnă a liturghiei şi fratele Michael îl ajută şi, împreună, coborâră veşnicia pe pământ. Dar, înainte de a-i da Sfânta Cuminecătură, se opri şi spuse: — Acum trebuie să-ţi aud spovedania, Maria. Îl îndepărtă pe fratele Michael şi se aşeză pe un bolovan, într-un confesional închipuit şi-şi închise ochii. Ea îngenunche. — În faţa lui Dumnezeu, înainte de a începe, părinte, pot să-ţi cer o favoare? — Mie sau lui Dumnezeu, Maria? — Cer o favoare în faţa lui Dumnezeu. — Care să fie aceasta? — Viaţa lui Anjin-san, în schimbul unor veşti. — Viaţa lui nu-mi aparţine, ca să ţi-o pot da sau nu. — Da, îmi pare rău, dar o poruncă ar putea fi trimisă tuturor creştinilor, ca viaţa lui să nu fie luată, ca un sacrificiu închinat Domnului. — Anjin-san e duşman. Un duşman groaznic al credinţei noastre. Dar, chiar şi-aşa, mă rog pentru viaţa lui. — În schimb...ân schimb poate aş putea fi de mare ajutor. — Cum? — Mi se dă această favoare părinte, în faţa lui Dumnezeu? — Nu pot să-ţi dau o astfel de favoare. Nu stă în puterea mea să o dau sau nu. Nu te poţi tocmi cu Domnul. Mariko şovăi îngenunchind pe pământul tare din faţa lui. Apoi se închină şi începu să se ridice.

— Foarte bine. Atunci vă rog să mă iertaţi. Alvito spuse: — Am să inaintez cererea ta înaintea Părintelui Inspector. — Nu-i de ajuns, părinte. Vă rog să mă iertaţi. — Am să-i prezint cererea ta şi am să-l implor în numele Domului să încuviinţeze cererea ta. — Dacă ceea ce vă voi spune e foarte preţios, o să juraţi în faţa lui Dumnezeu că o să faceţi tot ce vă stă în putere, orice, să-l apăraţi şi să-l ajutaţi, dacă se va dovedi că nu e direct împotriva Bisericii? — Da, dacă nu e împotriva Bisericii. — Şi, vă rog să mă iertaţi, vă învoiţi să înaintaţi rugămintea mea Părintelui Inspector? — În faţa lui Dumnezeu, da. — Vă mulţumesc, părinte. Ascultaţi-mă, atunci. Şi-i spuse părerea ei despre Toranaga şi despre vicleniile sale. Dintr-o dată totul căpătă înţeles pentru Alvito. — Ai dreptate. Trebuie să ai dreptate. Dumnezeu să mă ierte, cum am putut fi atât de nerod? — Vă rog, ascultaţi-mă din nou părinte. Mai sunt şi alte lucruri. Îi şopti tainele despre Zataki şi Onoshi. — Nu e cu putinţă! — E de asemenea un zvon că seniorul Onoshi plănuieşte să-l otrăvească pe seniorul Kyama. — Imposibil! — Vă rog să mă iertaţi, este foarte posibil. Sunt duşmani vechi. — Cine ţi-a spus toate astea, Maria? — Zvonul zice că Onoshi o să-l otrăvească pe seniorul Kyama în timpul postului Sfântului Bernard de anul acesta, spuse Mariko obosită, ocolind cu bună ştiinţă întrebarea. Fiul lui Onoshi va fi noul senior, stăpân al pământurilor lui Kyama. Generalul Ishido a încuviinţat asta, dacă se dovedeşte că stăpânul meu a trecut deja în Nemărginire. — Dovezi, Mariko-san. Unde sunt dovezile? — Îmi pare rău, nu am nici una, dar seniorul Harima e parte la această înţelegere. — De unde ştii asta? Cum de ştie Harima? Spui că-i parte din complot? — Nu, părinte. Doar că ar cunoaşte taina. — Cu neputinţă! Onoshi e prea tăcut şi mult prea viclean. Dac-ar fi pus la cale asta, nimeni n-ar fi ştiut. Trebuie că te înşeli. Cine ţi-a dat aceste informaţii? — Nu pot să vă spun, vă rog să mă iertaţi. Dar cred că sunt adevărate. Alvito îşi lăsă mintea să zăbovească asupra tuturor posibilităţilor. — Uraga! Uraga a fost confesorul lui Onoshi! Oh, Sfântă Fecioară! Uraga a încălcat taina confesionalului şi a spus stăpânului său! — Poate că taina aceasta n-are vreun sâmbure de adevăr, părinte, dar cred că e adevărată, totuşi. Numai Dumnezeu cunoaşte adevărul adevărat, neh? Mariko nu-şi dăduse la o parte vălurile şi Alvito nu putea să vadă chipul ei. Deasupra zorii se întindeau pe cer. Privi spre mare. Acum putea vedea două corăbii, la orizont, îndreptându-se către sud-vest, vâslele galerei afundându-se la unison. Vântul era potrivit şi marea liniştită. Pieptul îl durea şi capul îi răsuna de grozăvia celor ce-i fuseseră spuse. Se rugă ca Dumnezeu să-i vină în ajutor şi încercă să dea la o parte adevărul de închipuire. În adâncul inimii ştia că toate tainele erau adevărate şi că ce-i spusese ea era fără cusur. — Spui că seniorul Toranaga o să-l păcălească pe Ishido? Că o să câştige? — Nu, părinte, dar fără ajutorul vostru seniorul Toranaga o să piardă. Nu te poţi bizui pe seniorul Zataki. Zataki trebuie să fie întotdeauna o

ameninţare pentru stăpânul meu. Zataki ştie asta şi că toate făgăduielile lui Toranaga sunt fără valoare, pentru că în cele din urmă Toranaga trebuie să încerce să scape de el. Dacă aş fi Zataki, l-aş distruge pe Sudara şi pe doamna Genjiko şi pe toţi copiii lor, în clipa în care mi-ar cădea în mână şi-n aceeaşi clipă aş porni împotriva întăriturilor lui Toranaga din nord. Aş arunca legiunile împotriva nordului, ceea ce-i va atrage pe Ishido, Ikawa Jikkyu şi toţi ceilalţi afară din prosteasca lor letargie. Toranaga poate fi înghiţit prea uşor, părinte. Alvito aşteptă o clipă, apoi spuse: — Ridică-ţi vălul, Maria. Văzu că faţa ei era împietrită. — De ce mi-ai spus toate astea? — Ca să îi scap viaţa lui Anjin-san. — Trădezi pentru el, Maria? Tu, Toda Mariko-noh-Buntaro, fiica generalului Akechi Jinsai, trădezi din cauza unui străin? Vrei ca eu să cred asta? — Nu, îmi pare rău, dar şi ca să apăr Biserica. Mai întâi ca să apăr Biserica, părinte... Nu ştiu ce să fac. Am crezut că aţi putea... Seniorul Toranaga este singura speranţă a Bisericii. Poate că puteţi cumva să-l ajutaţi. Ca să apăraţi Biserica, seniorul Toranaga trebuie să fie ajutat acum. E un bărbat bun şi înţelept, iar Biserica va înflori cu ajutorul lui. Ştiu că Ishido este adevăratul duşman. — Cei mai mulţi daimyo creştini cred că Toranaga va distruge Biserica şi pe Moştenitor dacă îl va învinge vreodată pe Ishido şi va căpăta puterea. — S-ar putea, dar eu mă îndoiesc. Se va purta bine cu Biserica. Întotdeauna a făcut-o. Ishido este anti-creştin, ca şi doamna Ochiba. — Toţi marii daimyo creştini sunt împotriva lui Toranaga. — Ishido e ţăran. Toranaga-sama e drept şi înţelept şi sprijină negoţul. — Trebuie să fie negoţ, oricine ar cârmui. — Seniorul Toranaga a fost întotdeauna prietenul vostru şi dacă sunteţi cinstiţi cu el, va fi întotdeauna cu voi. Arătă către fundaţie. — Nu e asta o dovadă a cinstei sale? V-a dat acest pământ de bună-voie, chiar dacă nu l-aţi sprijinit şi a pierdut totul, chiar şi prietenia voastră. — Poate. — Şi-n cele din urmă, părinte, doar Toranaga-sama poate să împiedice un război nesfirşit, trebuie să ştiţi asta. Ca femeie nu vreau să existe un război veşnic. — Da, Maria. E singurul care ar putea face asta, poate. Ochii lui alunecară pe deasupra ei. Fratele Michael plutea îngenuncheat în rugăciuni, cele două slujnice aşteptau răbdătoare lângă ţărm. Iezuitul se simţea copleşit şi totuşi înălţat. Istovit şi totuşi, plin de putere. — Mă bucur că ai venit aici şi mi-ai spus toate astea. Îţi mulţumesc, pentru Biserică şi pentru mine, un slujitor al Bisericii. Am să fac tot ceea ce am spus. Ea îşi înclină capul şi nu spuse nimic. — Mariko-san, vrei să duci un mesaj Părintelui Inspector? — Da, dacă e la Osaka. — Un mesaj personal. — Da. — Mesajul e prin viu grai. Spune-i tot ce mi-ai spus mie şi ce ţi-am spus eu. Totul. — Foarte bine. — Am făgăduiala ta, înaintea lui Dumnezeu? — Nu e nevoie să spuneţi asta pentru mine, părinte. Eu am primit. El o privi în ochi. Erau fermi, nemişcaţi şi hotărâţi. — Te rog să mă ierţi, Maria. Acum, haide să-ţi ascult confesiunea. Ea-şi coborî din nou vălurile.

— Vă rog să mă iertaţi, părinte. Nu merit nici măcar să mă spovedesc. — Toată lumea are câte-un merit în faţa Domnului. — În afară de mine. Eu nu-l merit, părinte. — Trebuie să te spovedeşti, Maria. Nu pot să continui cu liturghia, trebuie să ieşi înaintea Domnului curăţată. Ea îngenunche. — Vă rog să mă iertaţi, părinte, că am păcătuit, dar pot doar să mărturisesc că nu sunt vrednică să fiu spovedită, şopti ea cu vocea tremurătoare. Compătimitor, părintele Alvito îşi puse uşor mâna pe capul ei. — Fiica Domnului, voi cere iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele tale. În numele Domnului, te dezleg de păcate şi te înfăţişez neîntinată în faţa Lui. O binecuvântă, apoi continuă liturghia pentru ea, în catedrala închipuită, sub cerul care se lumina de ziuă. O slujbă mai adevărată şi mai minunată decât ar fi putut fi vreodată, pentru el şi pentru ea. *** Erasmus era ancorat în cel mai bun port adăpostit de furtuni pe care-l văzuse vreodată Blackthorne, destul de departe de ţărm ca să-i lase destul loc de balans şi totuşi îndeajuns de aproape ca să fie în siguranţă. Şase stânjeni de apă limpede deasupra unui fund de mare tare şi, în afară de îngusta gâtuitură a intrării, de jur împrejur era un ţărm înalt, care ar fi ţinut orice flotă la adăpost de mânia oceanului. Călătoria de la Yedo, lipsită de peripeţii, dar obositoare, durase o zi. Galera se afla ancorată lângă un debarcader la o jumătate de ri către nord, lângă satul de pescari Yokohama şi acum se aflau singuri la bord, Blackthorne şi toţi oamenii săi, olandezi şi japonezi. Yabu şi Naga erau pe ţărm, inspectând Regimentul de Muschete şi li se spusese să li se alăture cât de curând. Către vest soarele era jos, deasupra orizontului şi cerul roşu promitea o zi minunată, a doua zi. — De ce acum, Uraga-san? înteba Blackthorne de pe dunetă, cu ochii roşii din cauza lipsei de somn. Poruncise echipajului şi tuturor să se aşeze, iar Uraga îi ceruse să mai întârzie o clipă, ca să afle dacă era vreun creştin printre vasalii săi. — Nu am putea aştepta până mâine? — Nu, Alteţă, îmi pare rău. Uraga privea în sus către el, în faţa vasalilor săi adunaţi, iar echipajul său olandez se strânsese într-un ghem neliniştit lângă treptele dunetei. — Vă rog să mă iertaţi, dar este foarte important sa aflaţi asta numaidecât. Sunteţi cel mai mare duşman al lor, deci trebuie să ştiţi, pentru siguranţa voastră. Vreau doar să vă apăr. Nu durează mult, neh? — Sunt toţi pe punte? — Da, Alteţă. Blackthorne se apropie mai mult de balustradă şi strigă tare în japoneză: — E cineva creştin? Nu răspunse nimeni. — Poruncesc tuturor creştinilor să înainteze! Nu răspunse nimeni, aşa că se întoarse către Uraga: — Trimite zece gărzi pe punte, apoi dă-le drumul celorlalţi. — Cu îngăduinţa voastră, Anjin-san.... De sub chimonou Uraga scoase o mică icoană pictată pe care o adusese de la Yedo şi o aruncă cu faţa în sus pe punte. Apoi calcă cu hotărâre pe ea. Blackthorne şi echipajul se simţiră foarte tulburaţi din cauza profanării. Toţi, în afară de Jan Roper. — Vă rog, cereţi fiecărui vasal să facă fel, spuse Uraga. — De ce?

— Ştiu creştinii. Ochii lui Uraga erau pe jumătate ascunşi de borurile pălăriei sale. — Vă rog, Alteţă. Important ca fiecare om să facă la fel. Acum, în noaptea asta. — În regulă, încuviinţă Blackthorne fără tragere de inimă. Uraga se întoarse către vasali. — La sfatul meu, stăpânul nostru vă cere tuturor să faceţi asta. Samuraii începură să bombăne între ei şi unul îl întrerupse. — Am spus deja că nu suntem creştini, neh ? Ce mai dovedeşte dacă călcăm o pictură a unui zeu barbar? Nimic. — Creştinii sunt duşmanii stăpânului nostru. Creştinii sunt vicleni, dar creştinii sunt creştini. Vă rog să mă iertaţi, îi cunosc pe creştini, dar spre ruşinea mea mi-am părăsit adevăraţii zei, ai noştri. Îmi pare rău, dar cred că aceasta este necesar pentru siguranţa stăpânului nostru. Un samurai din primele rânduri zise de îndată: — Atunci nu mai e altceva de spus. Înaintă şi calcă pe icoană. — Nu mă închin nici unei religii barbare. Haideţi şi ceilalţi, faceţi ce vi s-a cerut. Înaintară unul câte unul. Blackthorne îi privea înciudat, neplăcându-i cele ce se întâmplau. Van Nekk spuse îngrijorat: — Nu mi se pare în regulă. Vinck privi către dunetă. — Ticăloşi împuţiţi! Ne-ar tăia beregata fără să stea pe gânduri. Eşti sigur că poţi să te-ncrezi în ei, pilotule? — Da. Ginsel spuse: — Nici un catolic n-ar face vreodată asta! Ei, Johann? — Uraga-sama ăsta e isteţ. Ce dacă nemernicii ăştia sunt papistaşi sau nu? Sunt tot nişte scârnăvii de samurai! — Da, spuse Croocq. — Chiar şi-aşa, nu-i drept ce fac, repetă van Nekk. Samuraii continuară să calce pe icoană unul câte unul, strângându-se apoi în grupuri. Era o treabă plicticoasă şi lui Blackthorne îi păru rău că încuviinţase, pentru că avea treburi mai importante de făcut până la căderea serii. Privi satul şi faleza. Sutele de adăposturi cu acoperişuri de paie ale taberei Regimentului de Muschete împestriţau poalele dealurilor. Atât de multe de făcut, se gândi, nerăbdător să ajungă pe ţărm, dornic să vadă pământul, bucurându-se de fieful pe care Toranaga i-l dăduse şi pe care se afla Yokohama. Dumnezeule din ceruri, îşi spuse, sunt stăpân peste unul din cele mai mari porturi din lume! Brusc, unul dintre bărbaţi trecu pe lângă icoană, îşi smulse sabia şi sări la Blackthorne. O duzină de samurai uluiţi săriră curajoşi în calea lui, aşezându-se între el şi dunetă, în timp ce Blackthorne se răsuci cu pistolul ridicat şi ţinti. Ceilalţi se împrăştiară, împingându-se, împiedâcându-se unul pe celălat. Samuraiul alunecă şi se opri urlând de furie, apoi îşi schimbă direcţia şi izbi în Uraga, care reuşi ca prin minune să se ferească de lovitură. Omul se răsuci, în timp ce alt samurai se repezi la el, se luptă sălbatic pentru o clipă, apoi alergă către copastie şi se aruncă peste bord. Patru dintre cei care ştiau să înoate îşi lăsară săbiile, îşi puseră pumnalele în gură şi săriră după el, iar ceilalţi şi olandezii se înghesuiră la parapet. Blackthorne se repezi către unul dintre bocaporţii tunurilor. Nu putea să vadă nimic dedesubt; apoi zări patru umbre zvârcolindu-se sub apă. Un om ieşi la suprafaţă după aer şi se scufundă din nou. În curând apărură la suprafaţă patru capete, iar între ele un cadavru cu un pumnal înfipt în gât. — Ne pare rău, Anjin-san. E pumnalul lui, strigă către el unul dintre samurai din apă, acoperind zgomotul făcut de ceilalţi. — Uraga-san, spune-i să-l caute, apoi lasă-l peştilor.

Cercetarea nu dezvălui nimic. Când toţi fură înapoi pe punte Blackthorne arătă cu pistolul către icoană. — Toţi samuraii, încă odată! Fu ascultat deîndată şi el se îngriji ca fiecare om să treacă proba. Apoi, din cauza lui Uraga şi ca să-l mulţumească, porunci echipajului să facă la fel. La început fură câteva proteste. — Haideţi, mârâi Blackthorne. Grăbiţi-vă, sau vă calc în picioare! — Nu-i nevoie să zici asta, pilotule, spuse van Nekk. Noi nu suntem împuţiţi de păgâni sodomiţi! — Ei nu sunt păgâni sodomiţi împuţiţi, sunt samurai, pentru Dumnezeu! Îl priviră îndelung cum stătea acolo sus, pe dunetă. Un val de mânie amestecată cu teamă trecu printre ei. Van Nekk începu să spună ceva, dar Ginsel îl repezi. — Samuraii sunt ticăloşi păgâni şi ei, sau alţii asemenea lor, l-au ucis pe Pieterzoon, pe Căpitanul nostru General şi pe Maetsukker. — Da, dar fără samuraii ăştia n-o să mai ajungem vreodată acasă, înţelegeţi? Toţi samuraii îi priveau. Ameninţători, se apropiară de Blackthorne ca pentru a-l apăra. Van Nekk spuse: — S-o lăsăm baltă, ei? Suntem cu toţii nervoşi şi obosiţi. A fost o noapte lungă. Nu suntem stăpâni pe vieţile noastre aici, nici unul dintre noi şi nici pilotul. Pilotul ştie ce face. El e mai-marele, el e Căpitanul General, acum. — Da, este, da' nu-i drept să treacă de partea lor şi, pentru Dumnezeu, nu e rege! Suntem toţi egali! şuieră Jan Roper. Doar pentru că e-narmat ca şi ei şi-mbrăcat ca ei şi poa' să vorbească cu sodomiţii, nu-nseamnă că-i rege peste noi! Avem drepturi şi asta-i legea noastră şi a lui, pentru numele lui Dumnezeu, chiar dacă el e englez. A făcut jurământ sfânt să se supună legilor, nu-i aşa, pilotule? — Da, spuse Blackthorne. Este legea noastră pe mările noastre, unde noi suntem stăpâni şi mai mulţi. Aici nu suntem, aşa că faceţi ce vă spun – şi repede. Mormăind, se supuseră. — Sonk, ai găsit ceva grog? — Nu, domnule, nici măcar o afurisită de picătură! — O să trimit saké la bord. Apoi adăugă în portugheză: Uraga-san, ai să vii la ţărm cu mine şi ai să iei câţiva oameni să vâslească. Voi patru, spuse în japoneză, arătând la cei care săriseră peste bord. Voi patru, acum căpitani, înţelegeţi? Luaţi cincizeci de oameni fiecare. — Hai, Anjin-san. — Care-i numele tău? îl întrebă pe unul dintre ei, un om tăcut, înalt, cu o cicatrice pe obraz. — Nawa Chisato, stăpâne. — Eşti căpitan astăzi. Toată corabia. Până mă-ntorc. — Da, stăpâne. Blackthorne se îndreptă către pasarelă. O barcă era legată dedesubt. — Un' te duci pilotule? întrebă van Nekk, neliniştit. — La ţărm. Mă întorc mai târziu. — Bine, mergem cu toţii! — Pentru Dumnezeu, vin şi eu... — Şi eu... — Iisuse Cristoase, nu mă lăsa... — Nu, mă duc singur. — Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cu noi cum rămâne? ţipă van Nekk. Noi ce-o să facem? Nu ne lăsa, pilotule! Ce o să se... — Voi o să aşteptaţi, le spuse Blackthorne. O să mă îngrijesc să vă trimit mâncare şi băutură la bord. Ginsel se repezi înainte.

— Am crezut că ne-ntoarcem înapoi la noapte. De ce nu ne-ntoarcem la noapte? Cât o să stăm aici, pilotule? Şi cât... — Pilotule, ce-i cu Yedo? întrebă Ginsel, tare. Cât de mult o să stăm aici, cu maimuţele astea afurisite? — Da, maimuţe, pentru Dumnezeu! spuse vesel Sonk. — Ce-o să se-ntâmple cu lucrurile noastre şi cu-ai noştri? — Da, ce-i cu eţii noştri, pilotule? Cu oamenii noştri şi cu puicuţele noastre? — O să fie aici mâine. Blackthorne îşi stăpâni furia. — Aveţi răbdare. Mă-ntorc de îndată ce pot. Baccus, ia comanda. Se întoarse să plece. — Merg cu tine! spuse Jan Roper, provocator, pornind după el. Suntem în port, aşa că facem ca-ntotdeauna şi vreau nişte arme. Blackthorne se întoarse către el şi o duzină de săbii îşi părăsiră tecile, gata să-l ucidă pe Jan Roper. — Încă un cuvânt dacă mai dai din tine şi eşti un om mort! Negustorul înalt şi suplu roşi şi îngheţă. — Stăpâneşte-ţi limba când eşti în preajma acestor samurai, fiindcă oricare dintre ei o să-ţi zboare capul înainte să-l pot împiedica, doar din cauza purtărilor tale, lăsând la o parte altele! Sunt foarte iuţi la mânie şi, lângă tine, mă-nfurii şi eu şi-o să primeşti arme când o să ai nevoie de ele! Ai înţeles? Jan Roper încuviinţă morocănos din cap şi dădu înapoi. Samuraii erau încă ameninţători, dar Blackthorne îi linişti şi le porunci, sub pedeapsa cu moartea, să-i lase echipajul în pace. — Mă-ntorc curând. Coborî pasarela şi urcă în barcă, cu Uraga şi alţi samurai urmându-l îndeaproape. Chisato, căpitanul, se apropie de Jan Roper, care se fâstâci sub privirea ameninţătoare, se înclină şi plecă. Când fură destul de departe de corabie, Blackthorne îi mulţumi lui Uraga pentru că-l prinsese pe trădător. — Vă rog, fără mulţumiri, a fost numai datoria. Blackthorne spuse în japoneză, astfel ca şi ceilalţi să poată înţelege: — Da, datorie, dar koku al tău schimbă acum. Acum nu douăzeci, acum, o sută pe an. — Oh, Alteţă, vă mulţumesc, n-o merit. Îmi făceam numai datoria şi trebuie... — Vorbeşte rar, nu înţeleg. Uraga îşi ceru iertare şi vorbi mai rar. Blackthorne îl lăudă din nou, apoi se aşeză în largul lui la prova bărcii, doborât de oboseală. Se forţă să-şi ţină ochii deschişi şi privi înapoi, la corabie, să se convingă din nou că era aşezată bine. Van Nekk şi ceilalţi erau la parapet şi îi păru rău că-i adusese la bord, deşi ştia că n-avusese de ales. Fără ei, călătoria n-ar fi putut fi sigură. Haimanale rebele! îşi zise. Ce dracu' să fac cu ei? Toţi vasalii mei ştiu despre satul eta şi sunt toţi la fel de dezgustaţi... Iisuse Cristoase, ce încurcătură! Karma, neh? Adormi. Când barca izbi cu prova în mal, în apropierea debarcaderului, se trezi. La început nu-şi putu aminti unde era. Visase că se afla înapoi la castel, în braţele lui Mariko, ca noaptea trecută. În noaptea ce trecuse, după ce făcuseră dragoste, rămăseseră pe jumătate adormiţi unul în braţele celuilalt, Fujiko împărtăşindu-le taina şi Chimmoko de pază, când Yabu şi samuraii săi bătuseră la uşă. Seara începuse atât de plăcut. Fujiko o invitase discret şi pe Kiku şi lui i se păruse că n-o văzuse niciodată mai frumoasă şi mai plină de viaţă. Când clopotele sunaseră sfârşitul Orei Porcului, Mariko sosise punctuală. Avuseseră gustări şi saké, dar curând Mariko spărsese vraja. — Îmi pare rău, dar eşti în mare primejdie, Anjin-san, îi explicase ea şi

când repetase ceea ce Gyoko îi spusese despre a nu avea încredere în Uraga, atât Kiku cât şi Fujiko fuseseră la fel de tulburate. — Vă rog, nu vă faceţi griji. Am să fiu cu ochii pe el, nu vă temeţi, le liniştise el. Mariko continuase: — Poate c-ar trebui să te păzeşti la fel şi de Yabu-sama, Anjin-san. — Cum? — În după-amiaza asta am văzut ura de pe chipul dumitale. Şi el a văzut-o. — N-are-a face, spusese. Shigata ganai, neh? — Nu, îmi pare rău, a fost o greşeală. De ce ţi-ai chemat oamenii la început, când îl înconjuraseră pe Yabu-sama? Cu siguranţă că şi asta a fost o mare greşeală. L-ar fi ucis iute şi duşmanul tău ar fi fost mort, fără nici un fel de pericol pentru dumneata. — Asta n-ar fi fost drept, Mariko-san. Atâţia oameni împotriva unuia singur. N-ar fi fost cinstit. Mariko explicase lui Kiku şi lui Fujiko ce spusese el. — Te rog să mă ierţi, Anjin-san, dar noi toate credem că este un fel de-a gândi foarte primejdios şi te implorăm să-l laşi de-o parte. E chiar foarte greşit şi chiar foarte naiv. Te rog să mă ierţi că am fost atât de directă. Yabu-san o să te distrugă. — Nu, nu încă. Sunt încă prea important pentru el şi pentru Omi-san. — Kiku-san, spune, te rog, spune-i lui Anjin-san să se ferească de Yabu şi de acest Uraga. Lui Anjin-san s-ar putea să-i vină greu să-nţeleagă ce înseamnă aici "important", neh? — Da, sunt de acord cu Kiku-san, spusese Fujiko. Mai târziu Kiku plecase ca să-l distreze pe Toranaga, apoi Mariko risipise din nou pacea încăperii. — În noaptea asta trebuie să-ţi spun sayonara, Anjin-san. Plec în zori. — Nu, acum nu mai e nevoie, spusese. Totul poate fi schimbat acum. Te iau la Osaka. O să iau o galeră, sau o corabie de coastă. La Nagasa... — Nu, Anjin-san, îmi pare rău. Trebuie să plec, aşa cum mi s-a poruncit. Nici un fel de insistenţă nu o convinsese. O simţise pe Fujiko privindu-l în tăcere, iar inima-l duruse la gândul plecării lui Mariko. Se uitase la Fujiko. Ea-şi ceruse iertare pentru o clipă. Trăsese panoul-shoji în urma ei şi rămăseseră singuri, ştiind că Fujiko nu se va întoarce, că erau în siguranţă pentru puţin timp. Se iubiseră în grabă şi cu furie. Apoi se auziseră voci şi paşi şi abia avuseseră timp să se-aranjeze înainte ca Fujiko să li se alăture prin uşa interioară şi Yabu să păşească înăuntru, aducând poruncile lui Toranaga pentru o plecare imediată şi tainică. — Yokohama, apoi Osaka, pentru o scurtă oprire, Anjin-san. Din nou la drum, către Nagasaki, din nou la Osaka şi din nou acasă, aici! Am trimis după echipajul dumitale să se prezinte la corabie. Îl năpădise bucuria în faţa acestei victorii trimise de ceruri. — Da, Yabu-san, dar Mariko-san? Mariko-san merge la fel Osaka, neh? Mai bine cu noi. Mai repede, mai sigur, neh? — Nu cu putinţă, îmi pare rău. Trebuie grăbit. Să mergem! Fluxul, înţelegi "fluxul", Anjin-san? — Hai, Yabu-san, dar Mariko-san merge Osaka... — Îmi pare rău, ea are porunci, aşa cum şi noi avem poruncile noastre. Mariko-san, te rog, explică-i. Spune-i să se grăbească. Yabu fusese de neclintit şi aşa de târziu în noapte era cu neputinţă să meargă la Toranaga să-i ceară retragerea ordinului. Nu fusese timp şi nu putuseră rămâne singuri ca să vorbească şi altele cu Mariko sau Fujiko şi nu putuseră decât să-şi ia la revedere politicos, dar aveau să se întâlnească în curând, în Osaka. — Foarte curând, Anjin-san, spusese Mariko.

— Sfinte Dumnezeule, ajută-mă să n-o pierd, spuse Blackthorne. Pescăruşii ţipau deasupra plajei, ţipetele lor întărindu-i singurătatea. — Pe cine, Alteţă? Blackthorne reveni la realitate. Arătă către corabia din depărtare. — Când vorbim despre corăbii, noi spunem ele. Ne gândim ca la persoane feminine, nu masculine. Wakarimasu ka? — Hai. Blackthorne putea încă să vadă micile siluete ale echipajului său şi din nou se găsi în faţa aceleiaşi dileme de nerezolvat. Trebuie să-i aduci la bord, îşi spuse şi încă alţii ca ei şi noii veniţi n-o să se împace nici ei prea bine cu samuraii şi-or să fie şi catolici, cei mai mulţi. Dumnezeule din ceruri, cum să-i stăpânesc pe toţi? Mariko avea dreptate. În preajma catolicilor sunt un om mort. — Chiar şi eu, Anjin-san, spusese ea noaptea trecută. — Nu, Mariko-chan, nu dumneata. — Spuneai că suntem duşmanii dumitale, în după-amiaza. — Am spus că cei mai mulţi dintre catolici sunt duşmanii mei. — Or să te ucidă dacă au să poată. — Da, dar tu... o să ne întâlnim într-adevăr la Osaka? — Da. Te iubesc. Anjin-san. Tine minte, fereşte-te de Yabu-san... A avut dreptate în ce-l priveşte pe Yabu, gândi Blackthorne, orice ar zice el, orice ar făgădui. Am făcut o mare greşeală chemând înapoi oamenii mei, când îl încolţiseră. Ticălosul ăla o să-mi taie gâtul de îndată ce n-o să mai aibă nevoie de mine. Oricât de mult se preface el că o să fie altfel. Şi, totuşi, am nevoie de el. N-am să pot ajunge niciodată în Nagasaki şi înapoi fără sprijinul cuiva. Şi desigur, o să-mi fie de-ajutor să-l convingă pe Toranaga. Cu el la conducerea a două mii de fanatici am putea face prăpăd în Nagasaki şi, poate, chiar la Macao. Sfântă Fecioară, singur sunt neputincios! Apoi îşi aminti ce-i spusese Gyoko lui Mariko, despre Uraga şi despre a nu avea încredere în el. Gyoko a greşit în privinţa lui, gândi. Unde-a mai greşit ea, oare?

CAPITOLUL 52 După o îndelungară călătorie cu galera, Blackthorne se afla din nou pe căile maritime aglomerate ale Osakăi, simţind aceeaşi greutate apăsătoare a oraşului ca şi atunci când îl văzuse pentru prima dată. Taifunul pustiise oraşul, lăsându-i răni adânci, iar unele zone erau încă înnegrite de foc, dar imensitatea lui părea aproape neatinsă şi încă dominată de castel. Chiar şi de la această distanţă, de mai mult de o leghe, putea să vadă centura colosală a primului zid, întăriturile ridicate mult deasupra pământului, dar toate strivite de ameninţarea trufaşă a donjonului. — Cristoase, spuse Vinck neliniştit, stând lângă el la provă, nu-i cu putinţă să fie atât de mare! Amsterdamul e-un spârc de muscă pe lângă el! — Da. Furtuna a lovit oraşul, da' nu aşa de rău. Nimic n-ar putea atinge castelul. Taifunul lovise cu putere dinspre sud-vest, cu două săptămâni în urmă. Fuseseră destule semne, norii joşi şi ameninţători şi rafale de vânt şi ploaie, aşa că se grăbiseră să ducă galera într-un port sigur, ca s-aştepte trecerea furtunii. Aşteptaseră cinci zile. În afara portului oceanul ridicase valuri înspumate, iar vântul fusese mai puternic şi mai violent decât orice întâlnise vreodată Blackthorne. — Cristoase! spuse din nou Vinck. Aş vrea să fim acasă. Ar fi trebuit să ajungem acasă de-acu' un an. Blackthorne îl adusese pe Vinck cu el de la Yokohama şi-i trimise pe ceilalţi înapoi la Yedo, lăsându-l pe Erasmus în siguranţă şi păzit, sub

comanda lui Naga. Echipajul său fusese bucuros să poată pleca, iar el se bucurase că putuse scăpa de ei. În noaptea aceea avuseseră o ceartă violentă în privinţa banilor navei. Banii erau ai Companiei, nu ai lui. Van Nekk era trezorierul expediţiei şi starostele negustorilor şi, împreună cu Căpitanul General, avea puterea asupra lor. După ce fuseseră număraţi şi renumăraţi şi văzuseră că erau toţi, mai puţin o mie de monezi, van Nekk, sprijinit de Jan Roper, se împotrivise ca el să poată lua suma pe care-o ceruse ca să angajeze alţi oameni. — Vrei mult prea mult, pilotule! Va trebui să le oferi mai puţin. — Iisuse Cristoase, trebuie să plătim oricât ne-ar costa. Trebuie să am marinari şi tunari! Lovise cu pumnul în masa din cabina cea mare. — Cum altfel o să ajungem acasă? În cele din urmă îi convinsese să ia îndeajuns, scârbit că îl făcuseră să-şi iasă din fire din pricina cărpănoşeniei lor. În ziua următoare îi trimisese înapoi la Yedo, cu o zecime din tezaur împărţită între ei, ca să acopere plăţile din urmă, iar ceilalţi bani rămăseseră sub pază pe corabie. — De unde ştim că aici vor fi în siguranţă? întrebase nemulţumit Jan Roper. — Rămâi şi păzeşte-i tu, atunci! Dar nici unul dintre ei nu voise să rămână la bord. Vinck se învoise să vină cu el. — De ce el, pilotule? întrebase van Nekk. — Pentru că e marinar şi-o să am nevoie de ajutor. Blackthorne fusese bucuros să-i vadă plecând. Odată ieşiţi pe mare, începuse să-l schimbe pe Vinck după felul japonez. Vinck era stoic în privinţa asta, având încredere în Blackthorne, căci navigase cu el prea mulţi ani ca să nu-l cunoască îndeajuns. — Pilotule, pentru tine o să mă îmbăiez şi-o să mă spăl în fiecare zi. Da' să fiu eu afurisit dac-o să-mbrac gioarsa aia de cămaşă de noapte! Peste zece zile, pe jumătate gol, Vinck legăna fericit sonda, cu centura sa lată strânsă pe burtă, cu un pumnal înfipt în teacă la spate şi unul dintre pistoalele lui Blackthorne strecurat în siguranţă în cămaşa lui zdrenţuită dar curată. — Nu trebuie să mergem la castel, nu-i aşa, pilotule? — Nu. — Iisuse Cristoase, mai bine să stăm cât mai departe de el. Ziua era minunată. Un soare cald sclipea deasupra mării liniştite. Vâslaşii erau încă plini de vlagă şi disciplinaţi. — Vinck, uite-acolo a fost ambuscada! — Iisuse Cristoase, ia uite-te la recifele alea! Blackthorne îi povestise despre evadarea lui la un pas de moarte, despre focurile de alarmă de pe creneluri, despre mormanele de morţi de pe ţărm şi despre fregata duşmană care se năpustise supra lui. — Ah, Anjin-san. Yabu veni să li se alăture. — Bine, neh? arătă la dezastrul de pe ţărm. — Rău, Yabu-sama. — E duşmanul, neh? — Oamenii nu sunt duşmani. Numai Ishido şi samuraii sunt duşmani, neh? — Castelul e duşman, răspunse Yabu, lăsând să se vadă îngrijorarea sa şi a tuturor celor de la bord. Aici totul e potrivnic. Blackthorne îl privi îndreptându-se către provă, vântul fluturându-i chimonoul de pe pieptul lat. Vinck îşi coborî vocea. — L-aş omorî pe ticălosul ăsta, pilotule! — Da. Nu l-am uitat nici eu pe bătrânul Pieterzoon, nu-ţi face griji. — Nici eu. Dumnezeu mi-e martor. Habar n-am cum poţi vorbi vorba lor. Ce-a zis?

— A fost doar politicos. — Care-i planul? — Ancorăm şi aşteptăm. El pleacă pentru o zi sau două şi noi ţinem capul la cutie şi-aşteptăm. Toranaga a spus c-o să trimită mesaje pentru scrisori de liberă trecere, de care avem nevoie, dar chiar şi-aşa o să stăm cuminţi la bord. Blackthorne cercetă cu privirea navele şi valurile din jur, în căutarea unui pericol, dar nu văzu nici unul. Totuşi, îi spuse lui Vinck: — Mai bine du-te să strigi adâncimea acum. Nu se ştie niciodată! — Aye! Yabu îl privi pe Vinck legănând sonda apoi porni înapoi către Blackthorne. — Anjin-san, poate ar trebui să iei galera şi să te duci la Nagasaki. Nu mai aştepta, ei? — În regulă, apuse binevoitor Blackthorne, fără să se lase momit. Yabu râse. — Îmi placi, Anjin-san, dar îmi pare rău, singur o să mori curând. Nagasaki foarte rău pentru tine. — Osaka rău, peste tot rău! — Karma. Yabu zâmbi din nou. Blackthorne se prefăcu că gustă gluma. Stătuseră de vorbă de multe ori despre acest lucru în timpul călătoriei. Blackthorne învăţase multe despre Yabu. Îl ura şi mai mult, se încredea şi mai puţin în el, îl respecta mai mult şi ştia că karma lui şi-a sa se împleteau. — Yabu-san are dreptate, Anjin-san, spusese Uraga. Poate să te apere la Nagasaki, eu nu. — Din cauza unchiului dumitale, seniorul Harima? — Da. Poate că sunt deja declarat proscris, neh? Unchiul meu e creştin, deşi cred că un creştin de orez. — Ce-nseamnă asta? — Nagasaki este feuda lui. Nagasaki are un mare port pe coasta Kyushu, dar nu cel mai bun. Aşa că el repede simte de unde bate vântul, neh? Devine creştin şi porunceşte tuturor vasalilor săi să se creştineze. Îmi porunceşte mie să mă creştinez şi mă bagă în şcoala iezuiţilor, apoi aranjează să fiu trimis ca unul dintre solii creştini, Papei. Dă pământ iezuiţilor şi, cum ai spune domnia-ta, se gudură în faţa lor, dar în inimă este totuşi japonez. — Iezuiţii ştiu ceea ce gândeşti? — Da, desigur. — Cred şi ei tot aşa despre creştinii de orez? — Ei nu ne spun nouă, convertiţilor, ceea ce cred cu-adevărat, Anjin-san. Şi nici între ei, de cele mai multe ori. Ei sunt educaţi să ţină taine, să folosească taine şi să afle taine, dar niciodată să nu le dezvăluie. În asta seamănă foarte tare cu japonezii. — Mai bine rămâi aici în Osaka, Uraga-san. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, sunt vasalul vostru. Dacă mergeţi la Nagasaki, merg şi eu. Blackthorne ştia că Uraga devenea un ajutor de nepreţuit. Omul îi dezvăluise atât de multe taine iezuite. O mulţime despre locul, motivele şi timpul negustoriei lor, treburile lor interne şi toate incredibilele lor manevre de pe tot cuprinsul pământului. Aşa cum îi spusese la fel de multe lucruri despre Harima şi Kyama şi despre cum gândeau acei daimyo creştini şi de ce, poate, erau de partea lui Ishido. Doamne, ştiu atât de multe încât acum n-aş avea preţ în Londra! Şi totuşi am atâtea de învăţat! Cum aş putea să fac să dăinuiască toate cunoştinţele astea? De pildă că negoţul cu China, care pentru Japonia înseamnă doar mătase, înseamnă zece milioane în aur în fiecare an şi că, chiar şi-acum, iezuiţii au unul dintre cei mai devotaţi preoţi la curtea

împăratului din China, în Beijing, onorat cu un rang înalt, un confident al celor puternici, vorbind desăvârşit chineza. Dacă aş putea să trimit măcar o scrisoare, dac-aş avea măcar un mesager! În schimbul tuturor acestor cunoştinţe, Blackthorne începu să-l înveţe pe Uraga tainele navigaţiei, despre marea schismă religioasă şi despre parlament. De asemenea, îl învăţă pe el şi pe Yabu cum să folosească un tun. Amândoi erau elevi sârguincioşi. Uraga e-un bărbat bun, gândi. Fără probleme, doar că se ruşinează de lipsa cozii de samurai. Asta o să crească curând. Se auzi un strigăt de avertisment de la omul de veghe. — Anjin-san! Căpitanul japonez arăta cu mâna înainte, către un cuter elegant, cu douăzeci de vâsle, care se apropia dinspre tribord. La catargul principal erau însemnele lui Ishido. Alături de ele se aflau cele ale Consiliului Regenţilor, aceleaşi sub care Nebara Jozen şi oamenii săi călătoriseră către Anjiro, către moarte. — Cine e? întrebă Blackthorne, simţind cum creşte încordarea în toată nava. Toţi ochii erau aţintiţi în depărtare. — Nu pot să văd, îmi pare rău, spuse căpitanul. — Yabu-san? Yabu ridică din umeri. — Un oficial. Pe măsură ce cuterul se apropia, Blackthorne văzu un bărbat în vârstă, aşezat sub un baldachin la pupă, purtând haine împodobite, de ceremonie şi pelerina cu umeri largi. Nu purta săbii. În jurul lui erau samuraii în uniforme gri ai lui Ishido. Toboşarul îşi opri bătăile ca să-i îngăduie cuterului să se lipească de galeră. Oamenii alergară să-l ajute pe acel personaj oficial să urce la bord. Ua pilot japonez sări după el şi, după nenumărate plecăciuni, preluă conducerea galerei. Yabu şi bărbatul în vârstă erau deosebit de ceremonioşi şi gravi. În cele din urmă se aşezară pe perne de ranguri diferite, personajul oficial luând cel mai bun loc, la pupă. Samuraii, atât ai lui Yabu cât şi cei în gri, se aşezară cu picioarele încrucişate sau în genunchi pe puntea principală, în jurul lor, pe locurile de cele mai mică importanţă. — Consiliul îţi urează bun-venit, Kasigi Yabu, în numele Înălţimii Sale Imperiale, spuse bărbatul. Era scund şi îndesat, cam trecut, un sfetnic de rang înalt al regenţilor la ceremonii, având de asemenea şi un rang la Curtea Imperială. Se numea Ogaki Takamoto şi era prinţ de al şaptelea rang, iar funcţia sa era aceea de intermediar între curtea Maiestăţii Sala Imperiale, Fiul Cerului, şi regenţi. Dinţii săi erau vopsiţi în negru, aşa cum prin tradiţia de secole îi aveau toţi curtenii din jurul împăratului. — Mulţumesc, prinţe Ogaki. E o cinste să fiu aici, în numele seniorului Toranaga, spuse Yabu, foarte impresionat de onoarea care i se făcea. — Da, sunt sigur. Bineînţeles eşti aici şi în folosul domniei-tale, neh? spuse Ogaki sec. — Desigur, răspunse Yabu. — Când va sosi seniorul Toranaga? — Îmi pare rău, dar tai-fun-ul m-a întârziat cinci zile şi n-am nici o ştire de când am plecat. — Ah, da, tai-fun-ul. Da, Consiliul a fost atât de bucuros să afle că furtuna nu te-a atins. Ogaki tuşi. — Cât despre stăpânul domniei-tale, îmi pare rău să-ţi spun că nici n-a ajuns măcar la Odawara. Au fost tot felul de nesfârşite întârzieri şi s-a vorbii despre boală. Regretabil, neh? — Oh, da. Foarte. Nimic serios, cred? întrebă Yabu imediat, nespus de bucuros de-a fi părtaş la taina lui Toranaga.

— Nu, din fericire nimic serios. Din nou tusea seacă. Seniorul Ishido a înţeles că stăpânul domniei-tale va ajunge mâine la Odawara. Yabu lăsă să se vadă surpriza cuvenită. — Când am plecat, acum douăzeci şi una de zile, totul era gata de plecare. Apoi s-a îmbolnăvit seniorul Hiro-matsu. Ştiu că seniorul Toranaga era foarte îngrijorat, dar şi nerăbdător să-şi înceapă călătoria, aşa cum sunt şi eu nerăbdător să-mi încep pregătirile pentru sosirea sa. — Totul e pregătit, spuse bărbatul mărunt. — Desigur că Consiliul n-ar avea nimic împotrivă dacă am să verific aranjamentele, neh? Yabu era foarte vorbăreţ. — Este esenţial ca ceremonia să fie pe măsura Consiliului şi ocaziei, neh? — Pe măsura Maiestăţii Sale Imperiale, Fiul Cerului. Este invitaţia lui, acum. — Desigur, dar.... Buna dispoziţie a lui Yabu dispăru. — Vreţi să spuneţi... vreţi să spuneţi că Majestatea Sa Imperială va fi aici? — Prealuminatul a încuviinţat umila rugăminte a regenţilor de-a primi personal legământul de supunere al noului Consiliu, al acelor daimyo mai importanţi, împreună cu seniorul Toranaga, cu familia sa şi vasalii. Sfetnicii mai de seamă ai Înălţimii Sale Imperiale au fost rugaţi să aleagă o zi norocoasă pentru – pentru un astfel de ritual. Aceasta va fi a douăzeci şi una zi din al cincilea an al erei Keicho. Yabu rămase uluit. — În nouăsprezece zile? — La amiază. Cu multă eleganţă, Ogaki scoase o batistă de hârtie din mânecă şi-şi suflă delicat nasul. — Te rog să mă ierţi. Da, la amiază. Semnele se arată perfecte. Seniorul Toranaga a fost informat acum paisprezece zile printr-un mesager imperial. Acordul său umil, exprimat imediat, a fost adus la cunoştinţa regenţilor acum trei zile. Ogaki scoase un sul subţire de hârtâe. — Iată şi invitaţia domniei-tale, senior Kasigi Yabu, la ceremonie. Yabu tresări la vederea sigiliului imperial, sub formă de crizantemă cu şaisprezece petale. Ştia că nimeni, nici chiar Toranaga n-ar fi putut refuza o astfel de invitaţie. Un refuz ar fi o insultă de neînchipuit la adresa divinităţii, o nesupunere făţişă şi, deoarece întreg pămintul aparţinea Împăratului, ar fi dus la pierderea imediată a tuturor proprietăţilor, la care s-ar fi adăugat imediat o invitaţie imperială de a-şi face pe dată seppuku, emisă în numele lui de către regenţi, pecetluită de asemenea cu Marele Sigiliu. O astfel de invitaţie ar fi fost definitivă şi ar fi trebuit urmată. Yabu se zbătea disperat să-şi recapete stăpânirea de sine. — Îmi pare rău, nu te simţi bine? întrebă Ogaki binevoitor. — Îmi pare rău, bolborosi Yabu, dar nici chiar în cele mai frumoase visuri ale mele... nimeni nu şi-ar fi putut imagina că Prealuminatul ar...ne-ar onora aşa de mult, neh? — Aşa-i, oh, da. Extraordinar! — Uluitor. Alteţa Sa Imperială va... se va gândi să părăsească Kyoto şi să vină la Osaka. — Aşa-i. Totuşi, în cea de-a douăzeci şi una zi, Luminăţia Sa şi Însemnele imperiale vor fi aici. Însemnele imperiale, fără de care nici o succesiune nu era legală, erau Cele Trei Comori Sacre, socotite divine, despre care se credea că fuseseră aduse pe pământ de către zeul Ninigi-noh-Mikoto şi încredinţate de către el însuşi nepotului său Jimmu Tenno, primul împărat pământean, iar de către acesta urmaşului său şi de la acesta mai departe, din urmaş în urmaş,

până astăzi, împăratului Go-Nijo: Sabia, Oglinda şi Nestemata. Sabia Sacră şi Nestemata îl însoţeau întotdeauna pe împărat în drumurile oficiale, când acesta trebuia să rămână peste noapte departe de palat. Oglinda era ţinută în sanctuarul interier de la marele altar Shinto din Izu. Sabia, Oglinda şi Nestemata aparţineau Fiului Cerului. Erau simboluri divine ale puterii legale, ale divinităţii sale şi dovedeau că atunci când el se mişca, tronul divin se mişca împreuna cu el. Şi astfel, puterea se mişca întotdeauna cu el. Yabu hârâi: — E aproape cu neputinţă să cred că pregătirile pentru sosirea Sa ar putea fi făcute în timp. — Generalul Ishido, în numele regenţilor, l-a rugat pe Prealuminat chiar în clipa în care a auzit de la seniorul Zataki că seniorul Toranaga a încuviinţat la Yokosé, spre uimirea tuturor, să vină la Osaka şi să se încline sorţii. Doar marea cinste pe care o face stăpânul domniei-tale, regenţilor, i-a făcut pe aceştia să-l roage pe Fiul Cerului să lumineze împrejurarea cu prezenţa Sa. Din nou tusea seacă. Te rog să mă ierţi. Ai dori, poate, să-mi dai încuviinţarea dumitale în scris, cât de curând cu putinţă? — Pot s-o fac chiar acum? întrebă Yabu, simţindu-se lipsit de puteri. — Sunt convins că regenţii vor aprecia aceasta. Fără vlagă, Yabu trimise după cele trebuitoare scrisului. Nouăsprezece auzea mereu în minte. Nouăsprezece zile! Toranaga poate să întârzie doar nouăsprezece zile şi apoi trebuie neapărat să fie aici. E timp îndeajuns ca s-ajung la Nagasaki şi-napoi la Osaka, dar nu îndeajuns să pornesc atacul de pe mare asupra Corabiei Negre şi s-o iau şi, deci, nu îndeajuns să-i încolţesc pe Harima, Kyama, sau Onoshi, sau pe preoţii creştini şi, deci, nu îndeajuns timp ca să pornesc "Cer de Purpură", aşa că întregul plan al lui Toranaga este doar un vis. Oh, oh, oh! Toranaga a dat greş. Trebuia să-mi închipui că aşa o să se întâmple. Răspunsul la toate întrebările mele e limpede: sau mă încred orbeşte în Toranaga, că o să reuşească să se strecoare din capcană şi-l ajut pe Anjin-san, aşa cum am plănuit, să-şi facă rost de oameni ca să ia Corabia Neagră cât mai iute, sau trebuie să mă duc la Ishido şi să-i spun tot ce ştiu şi să-ncerc să-i ofer toate astea în schimbul vieţii şi feudei mele. Care dintre ele? Îi fură aduse hârtie, pensulă şi cerneală. Dădu grijile de-o parte pentru moment şi se concentră, încercând să scrie cât mai desăvârşit şi mai frumos era în stare. Ar fi fost de neînchipuit să răspundă Fiului Cerului cu mintea tulburată. Când termină de scris răspunsul luase deja hotărârea definitivă: avea să urmeze până la capăt sfatul lui Yuriko. Deîndată greutatea care îi apăsa inima dispăru şi se simţi deosebit de uşurat. Îşi semnă numele cu o înfloritură mândră. Cum să fie cel mai bun vasal al lui Toranaga? Era simplu: Îndepărtează-l pe Ishido de pe acest pământ. Cum să o fac şi totuşi să-mi rămână îndeajuns timp să scap? Atunci îl auzi pe Ogaki spunând: — Mâine, domnia-ta eşti invitat la o recepţie oficială dată de generalul Ishido în cinstea zilei de naştere a doamnei Ochiba. *** Încă istovită de călătorie, Mariko o îmbrăţişă mai întâi pe Kiri, apoi pe doamna Sazuko, admiră sugarul şi-o îmbrăţişă din nou pe Kiri. Slujnicele se agitau pline de importanţă de colo-colo, împiedicându-se una de alta, aducând cha şi saké, luând tăvile, intrând şi ieşind grăbite, cu perne şi ierburi plăcut mirositoare, deschizând şi închizând panourile dinspre grădina interioară din acea aripă a castelului Osaka, agitând evantaie, sporovăind şi plângând. În cele din urmă Kiri bătu din palme, le dădu afară şi se îndreptă greoaie către perna ei specială, plină de nerăbdare şi fericire. Era foarte

aprinsă la faţă. Mariko şi doamna Sazuko îi făcură vânt, grăbite, cu evantaiul, înconjurând-o îndatoritoare şi abia după trei ceşti mari de saké ea îşi veni în cele din urmă în fire. — Oh, aşa-i mai bine, spuse. Da, mulţumesc, copilă. Da, aş mai vrea puţin. Oh, Mariko-chan. Eşti într-adevăr aici? — Da, da, chiar aici, Kiri-san. Sazuko, părând mult mai tânără decât cei şaisprezece ani ai săi, spuse: — Oh, eram atât de îngrijorate, auzind doar zvonuri şi... — Da, nimic decât zvonuri, Mariko-chan, o întrerupse Kiri, oh, sunt atât de multe pe care vreau să le ştiu, că-mi vine să leşin! — Sărmana Kiri-san! Uite, ia puţin saké, spuse Sazuko îndatoritoare. Poate ar trebui să-ţi slăbeşti obi-ul şi... — Acum mă simt foarte bine! Te rog, nu te-ngrijora, copilă. Kiri răsuflă adânc şi-şi încrucişă mâinile peste pântecul mare. — Oh, Mariko-chan, e-atât de bine să vezi din nou un chip de prieten din afara castelului Osaka. — Da, o îngână Sazuko, ca un ecou, cuibărindu-se mai aproape de Mariko şi, apoi, spuse într-o revărsare de cuvinte: — De câte ori ieşim dincolo de porţi, samuraii în gri mişună în jurul nostru ca un roi de albine în jurul reginei lor. Nu ni se îngăduie să părăsim castelul decât cu încuviinţarea Consiliului – nici uneia dintre doamne, nici chiar celei a seniorului Kiyama – iar Consiliul nu se întâlneşte aproape niciodată, iar regenţii nu prea se înghit unul pe celălalt, aşa că nu se dă niciodată o astfel de îngăduinţă, iar doctorul tot mai spune că n-am voie să călătoresc, dar eu mă simt bine şi copilul e bine şi... Dar mai întâi spune-ne... Kiri o întrerupse: — Mai întâi spune-ne cum se simte stăpânul nostru. Fata râse la fel de vioaie. — Chiar asta voiam să-ntreb, Kiri-san! Mariko răspunse aşa cum îi poruncise Toranaga. — A luat o hotărâre şi-o duce până la capăt. Este încrezător şi mulţumit de aceasta. În timpul călătoriei repetase în sinea ei de multe ori. Totuşi, mâhnirea adâncă pe care i-o produse o făcu să-şi dorească să strige adevărul. — Îmi pare rău, spuse. — Oh! Sazuko încercă să nu pară înspăimântată. Kiri se mişcă greoi, în căutarea unei poziţii mai comode. — Karma e karma, neh? Atunci... — Atunci, nu-i nici o schimbare, nici o speranţă? întrebă fata. Kiri o bătu uşor pe mână. — Grede copilă, karma este karma, iar seniorul Toranaga e cel mai mare şi mai înţelept bărbat din câţi trăiesc pe pământ. Asta-i îndeajuns, restul c doar vis. Mariko-chan, ai vreun mesaj pentru noi? — Oh, te rog să mă ierţi, da. Iată-l. Mariko scoase trei suluri de hârtie din mânecă. — Două pentru dumneata, Kiri-chan. Unul de la stăpânul nostru, unul de la seniorul Hiro-matsu. Acesta este pentru dumneata, Sazuko, de la stăpânul domniei-tale, dar el mi-a spus să îţi spun că îţi duce dorul şi ar vrea să-şi vadă fiul. Mi-a amintit asta de trei ori. Îi e foarte dor de domnia-ta şi, oh, atât de mult vrea să-şi vadă fiul. Îi este foarte dor de domnia-ta.... Lacrimile curgeau pe obrajii fetei. Îngăimă o scuză şi fugi afară din încăpere, ţinând la piept sulul de hârtie. — Sărmana copilă! E atât de greu pentru ea, aici. Kiri nu rupse sigiliile sulului ei. — Ştii de venirea Maiestăţii Sale Imperiale? — Da.

Mariko era la fel de gravă. — Un curier al seniorului Toranaga m-a ajuns din urmă acum o săptămână. Mesajul nu dădea alte amănunte în afară de acesta şi îmi spunea doar ziua în care va ajunge aici. — Ai veşti de la el? — Nu direct. Nimic personal. Nu mai proaspete de-o lună. — Cum se simte, de fapt? — Încrezător. Ea sorbi puţin saké. — Oh, pot să torn pentru dumneata? — Mulţumesc. — Nouăsprezece zile nu-i prea mult, nu-i aşa, Kiri-chan? — E de-ajuns timp să ajungi la Yedo şi-napoi, dacă te grăbeşti, de ajuns timp ca să trăieşti o viaţă, dacă vrei, mai mult decât de ajuns ca să porţi o bătălie, sau să pierzi un imperiu. E timp pentru un milion de lucruri, dar nu îndeajuns timp ca să guşti toate mâncărurile deosebite, sau să bei tot saké-ul... Kiri zâmbi uşor. — Poţi să fii sigură că n-am de gând să postesc următoarele douăzeci de zile. O să... Se opri. — Oh, te rog să mă ierţi. Asculţi la trăncăneala mea şi încă n-ai avut timp să te schimbi sau să faci o baie. O să avem destulă vreme să vorbim, după aceea. — Oh, te rog, nu te îngrijora, nu sunt obosită. — Ba trebuie să fii. Ai să stai la casa domniei-tale? — Da. Acolo îmi îngăduie permisul generalului Ishido să mă duc. Mariko zâmbi strâmb. — Primirea sa a fost foarte plină de amabilităţi. Kiri se încruntă. — Mă îndoiesc că ar fi bine primit, chiar şi-n iad! — Oh, îmi pare rău, ce mai e? — Nimic decât ce ştii dinainte. Ştiu c-a poruncit uciderea seniorului Sugiyama şi torturarea lui, deşi n-am nici o dovadă. Săptămâna trecută una dintre concubinele seniorului Oda a încercat să se strecoare de-aici cu copiii săi, deghizată în gunoier. Santinelele au tras în ei, "din greşeală". — Ce cumplit! — Desigur, nenumărate "scuze"! Ishido pretinde că paza e foarte importantă. Ar fi fost o încercare de asasinat asupra Moştenitorului, despre care s-a tot bătut toba peste tot, şi asta-i scuza lui. — Şi de ce nu pleacă doamnele direct? — Consiliul a poruncit soţiilor şi familiilor să aştepte soţii, care trebuie să se întoarcă pentru ceremonie. Marele General simte "apăsarea responsabilităţii pentru siguranţa lor prea tare ca să le îngăduie să cutreiere de colo-colo". Castelul e închis mai zdravăn decât o stridie bătrână. — Aşa e şi în afara lui, Kiri-san. Pe Tokaido sunt mai multe bariere decât înainte, iar gărzile lui Ishido sunt foarte numeroase pe cincizeci de ri. Patrulează peste tot. — Toţi sunt speriaţi de el, afară de noi şi câţiva dintre samuraii noştri, iar noi nu suntem pentru el mai mult decât o ciupitură de ţânţar pe cocoaşa unui dragon. — Chiar şi doctorii noştri? — Şi ei. Da, ei încă ne sfătuiesc să nu călătorim, chiar dacă ne-ar fi îngăduit, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. — S-a întremat doamna Sazuko, şi copilaşul, Kiri-san? — Da. Poţi să vezi asta domnia-ta însăţi. Şi eu mă simt bine, oftă Kiri lăsând să se vadă încordarea, iar Mariko băgă de seamă că-n părul său erau mai multe fire albe decât până atunci.

— Nimic nu s-a schimbat de când i-am scris seniorului Toranaga, la Anjiro. Suntem ostateci şi-o să rămânem ostateci alături de ceilalţi, până va sosi Ziua. Şi-atunci o să se hotărască totul. — Acum, că Înălţimea Sa Imperială soseşte... asta o să încheie totul, neh? — Da, aşa s-ar părea. Du-te şi te odihneşte, Mariko-chan, dar cinează cu noi deseară. Atunci stăm de vorbă, neh? Oh, că veni vorba, o ştire pentru dumneata. Faimosul dumitale barbar hatamoto, fie binecuvântat pentru că i-a salvat viaţa stăpânului nostru – am auzit despre asta – a ancorat în siguranţă azi dimineaţă, cu Kasigi Yabu-san. — Oh, eram atât de îngrijorată. Au plecat cu o zi înaintea mea, pe mare. Lângă Nagoya ne-a prins şi pe noi o parte a tai-fun-ului dar n-a fost aşa de rău. Mi-a fost teamă că pe mare... oh, mă simt foarte uşurată. — N-a fost prea rău aici, afară doar de focuri. Multe mii de case au ars, dar n-au fost mai mult de două mii de morţi. Am auzit astăzi că furtuna a lovit cu putere la Kyushu, pe coasta de est, şi-n parte la Shikoku. Zeci de mii au murit. Nimeni nu ştia încă cât de mari au fost pagubele... — Dar recolta? întrebă iute Mariko — Aici mare parte din ea e la pământ. Câmpuri după câmpuri. Ţăranii speră că o să se îndrepte, dar cine ştie? Dacă n-o să se întâmple nimic în Kwanto în vremea asta, anul ăsta şi următorul orezul, lor va trebui să ţină întregul imperiu. — Ar fi mult mai bine dacă seniorul Toranaga ar stăpâni recolta asta şi nu Ishido, neh? — Da, dar te rog să mă ierţi, nouăsprezece zile nu-i îndeajuns timp să culegi recolta, nici cu toate rugile din lume. Mariko îşi sfârşi saké-ul. — Da. Kiri spuse: — Dacă corabia lor a plecat cu o zi înaintea dumitale, trebuie c-ai mers foarte grăbită. — Am crezut că-i mai bine să nu pierd vremea, Kiri-chan. Nu-mi place să călătoresc. — Şi Buntaro-san? El e bine? — Da. E comandantul Mishimei şi întregului hotar, pentru moment. L-am văzut pentru puţin timp, venind încoace. Ştii unde este Kasigi Yabu-sama? Am un mesaj pentru el. — Într-una dintre casele de oaspeţi. O să aflu în care şi-o să-ţi trimit vorbă deîndată. Kiri mai acceptă vin. — Mulţumesc, Mariko-chan. Am auzit că Anjin-san e încă pe galeră. — E un om foarte interesant, Kiri-san. A devenit mai mult decât folositor stăpânului nostru. — Am auzit asta. Vreau s-aud totul în privinţa lui şi a cutremurului şi toate ştirile tale. Oh, da. O să fie o ceremonie oficială mâine seară, pentru ziua de naştere a doamnei Ochiba, dată de seniorul Ishido. Desigur c-ai să fii invitată. Am auzit că şi Anjin-san o să fie invitat. Doamna Ochiba vrea să vadă cum arată. Îţi aminteşti că Moştenitorul l-a întâlnit odată? N-a fost atunci prima dată, când l-ai văzut şi dumneata? — Da. Sărmanul! Va fi înfăţişat ca o balenă captiv? — Da, adăugă Kiri, moale. Şi noi suntem tot captivi, Mariko-chan, fie că ne place, fie că nu. *** Uraga se furişa grăbit pe alee, către ţărm, prin noaptea întunecoasă. Cerul era limpede şi spuzit de stele, iar aerul plăcut. Era îmbrăcat în sutana largă, portocalie, a preoţilor budişti, cu nelipsita pălărie şi cu sandale ieftine de paie. În spatele lui se găseau depozitele şi clădirea înaltă,

aproape europeană, a misiunii iezuite. Dădu colţul şi mări paşii. În jurul său se aflau puţini oameni. O companie de samurai în uniforme gri, purtând făclii, patrulau pe ţărm. Trecând pe lângă ei încetini paşii politicos, deşi păstră aroganţa unui preot. Samuraii abia îl băgară în seamă. Continuă să meargă fără şovăială de-a lungul plajei, pe lângă bărci de pescuit trase pe uscat, în mirosul greu al mării şi ţărmului purtat de briza uşoară. Fluxul era scăzut. Împrăştiaţi de-a lungul ţărmului şi a bancurilor de nisip, pescarii de noapte, ca tot atâţia licurici, vânau cu ostia privegheaţi de făcliile lor. La două sute de paşi în faţă se aflau cheiurile şi pontoanele încrustate cu cochilii. Ancorată la unul dintre ele era lorca iezuită cu steagurile Portugaliei şi ale Ordinului lui Isus fluturând, cu făclii şi mulţi samurai în gri postaţi lângă pasarelă. Îşi schimbă drumul ca să ocolească corabia, îndreptându-se înapoi către oraş, abătându-se cale de câteva străzi, apoi coborî pe strada a nouăsprezecea, dădu colţul în nişte alei întortocheate şi ieşi pe drumul care însoţea cheiurile. — Tu! Stai! Ordinul venise din întuneric. Uraga se opri cuprins dintr-odată de panică. Samurai în uniforme gri ieşiră în lumină şi-l înconjurară. — Unde te duci, preotule? — La răsărit de oraş, spuse Uraga, poticnit, cu gura uscată, altarul nostru din Nichiren. — Ah, eşti din Nichiren, neh? Un alt samurai spuse grosolan: — Eu nu-s dintr-ăştia! Sunt zen-budist, ca Generalul nostru. — Zen. Ah, da. Zen e cel mai bine, spuse altul. Aş vrea să pot înţelege asta. E prea greu pentru capul meu bătrân. — Asudă prea mult pentru un preot, nu-i aşa? De ce năduşeşti aşa? — Vrei să spui că preoţii nu asudă? Câţiva râseră şi cineva apropie o făclie. — De ce-ar năduşi? spuse bărbatul cel necioplit. Tot ce fac ăştia e să doarmă toată ziua şi să împartă perna, noaptea – cu călugăriţe, câini, băieţi, între ei, oricum nimeresc – şi tot timpul se îndoapă cu mâncarea pentru care n-au muncit. Preoţii sunt paraziţi, ca purecii. — Ei, lasă-l în pace. E doar.... — Scoate-ţi pălăria, preotule! Uraga înlemni. — De ce? De ce să necăjeşti un om care-l slujeşte pe Buddha? Buddha nu ţi-a făcut.... Samuraiul înaintă ameninţător. — Am spus scoate-ţi pălăria! Uraga se supuse. Capul lui era proaspăt ras, aşa cum ar fi trebuit să fie al unui preot şi el binecuvântă kami-ul, sau spiritul, sau gândul de la Buddha, sau orice altceva ar fi fost, care-l făcuse să ia această precauţie suplimentară, în caz că ar fi fost surprins mergând pe stradă după ora îngăduită. Tuturor samurailor lui Anjin-san li se poruncise de către autorităţile portului să rămână pe vas până ce vor fi primit instrucţiuni de la mai-marii acestora. — N-ai de ce să te porţi grosolan! explodă el fără să-şi dea seama, cu autoritatea iezuilă. Să-l serveşti pe Buddha înseamnă o viaţă onorabilă. Şi a deveni preot e ceea ce ar trebui să facă fiecare samurai la bătrâneţe, sau habar n-ai de bushido? Unde sunt bunele tale purtări? — Ce? Eşti samurai? — Desigur că sunt samurai! Cum aş îndrăzni altfel să vorbesc cu samuraii despre proaste purtări? Uraga îşi puse pălăria. — Ar fi mai bine dac-aţi patrula, de cât să vă legaţi şi să insultaţi preoţi nevinovaţi. Porni mai departe semeţ, simţind cum îi tremură genunchii. Samuraii

îl priviră pentru un timp, apoi unul scuipă. — Preoţi! — Avea dreptate, spuse morocănos samuraiul mai în vârstă. Unde sunt bunele tale purtări? — Îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi. Uraga porni pe drum foarte mândru de sine însuşi. Lângă galeră îl cuprinse iarăşi îngrijorarea şi aşteptă un timp la umbra unei clădiri. Apoi, adunându-se, intră în zona luminată. — Bună seara, spuse politicos către samuraii în gri care pierdeau vremea lângă pasarelă, apoi adăugă binecuvântarea: — Namu Amida Budsu – În numele lui Buddha Amida. — Mulţumesc. Namu Amida Budsu. Samuraii în gri îl lăsară să treacă fără să-l stânjenească. Poruncile lor erau că barbarilor şi tuturor samurailor nu le era îngăduit să coboare pe ţărm, în afară de Yabu şi garda sa de onoare. Nimeni nu spusese nimic despre preotul budist care călătorea cu corabia. Cumplit de obosit acum, Uraga ajunse pe puntea principală. — Uraga-san, chemă Blackthorne încetişor, de pe dunetă. Aici! Uraga îşi miji ochii ca să poată străpunge întunericul. Îl văzu pe Blackthorne şi simţi mirosul stătut, coclit, al unui trup nespălat şi ştiu că a doua umbră de acolo trebuia să fie celălalt barbar, cu nume de nerostit, care putea de asemenea vorbi portugheza. Aproape că uitase ce înseamnă să te afli departe de mirosul barbar care făcuse parte din viaţa lui. Anjin-san era singurul barbar întâlnit care nu puţea, ceea ce era unul dintre motivele pentru care el putea să-l slujească. — Ah, Anjin-san, şopti el şi-şi croi drum către dunetă, salutând scurt cele trei gărzi care se găseau răspândite de-a lungul punţii. Aşteptă la piciorul scărilor până când Blackthorne îi făcu semn să urce pe dunetă. — A mers foarte... — Aşteaptă, îi şopti prudent Blackthorne, la fel de încet, şi-i arătă cu degetul. Uite-te pe ţărm, acolo, depozitul acela. Mai la nord puţin, îl vezi? Acolo. Acum îl vezi? O umbră se mişcă puţin apoi se topi din nou în întuneric. — Cine era? Te urmăresc de când ai ajuns pe drum. S-a ţinut tot timpul după tine. Nu l-ai văzut? — Nu, Alteţă, răspunse Uraga şi presimţirile sumbre îi reveniră. N-am văzut pe nimeni, n-am simţit pe nimeni. — N-avea săbii, deci nu era samurai. Un iezuit? — Nu ştiu, nu cred. Am fost foarte atent acolo. Vă rog să mă iertaţi că nu l-am văzut. — N-are a face! Blackthorne aruncă o privire către Vinck. — Du-te acum jos, Johann. Termin eu cartul ăsta şi te trezesc în zori. Mulţumesc că ai aşteptat. Vinck îşi atinse cârlionţii de pe frunte şi coborî. Mirosul dispăru odată cu el. — Începusem să mă-ngrijorez, spusese Blackthorne. Ce s-a întâmplat? — Mesagerul lui Yabu-sama a ajuns greu, Anjin-san. Iată ce-am de spus: Am fost cu Yabu-sama şi-am aşteptat în afara castelului, de la amiază până după lăsarea întunericului, când... — Ce-ai făcut tot timpul ăsta? Amănunţit. — Amănunţit, Alteţă? Mi-am ales un loc liniştit lângă piaţă, cu Primul Pod la vedere şi am început să meditez – un obicei iezuit, Anjin-san, dar nu despre Dumnezeu. Numai despre domnia-voastră şi Yabu-sama şi viitorul vostru, Alteţă. Uraga zâmbi. Mulţi trecători au pus monezi în bolul meu de cerşit. Am lăsat trupul să se odihnească şi mintea să lucreze şi am privit Primul Pod toată vremea. Mesagerul lui Yabu-sama a sosit după lăsarea întunericului şi s-a prefăcut că se roagă cu mine, până când am rămas

singuri. Mesagerul mi-a şoptit asta: Yabu-sama spuse că o să stea în castel în noaptea asta şi că se va întoarce mâine dimineaţă. Mâine noapte la castel are să aibă loc o adunare oficială, la care o să fiţi invitat, organizată de generalul Ishido. În cele din urmă mi-a zis c-ar trebui să vă gândiţi la "şaptezeci". Uraga îl privi lung. — Samuraiul a repetat asta de două ori, aşa că eu cred că e un cod, Alteţă. Blackthorne dădu din cap, dar nu spuse nimic, căci acesta era unul dintre multele semnale aranjate dinainte între Yabu şi el. "Şaptezeci" însemna că trebuia să ţină corabia gata de o retragere imediată pe mare. Dar cu toţi samuraii, marinarii şi vâslaşii săi consemnaţi la bord, corabia era gata. Şi cum, pentru toată lumea, era limpede că se aflau în ape vrăjmaşe şi toţi erau nespus de tulburaţi, Blackthorne ştia că n-avea nevoie de nici un efort ca să îndrepte corabia în larg. — Continuă, Uraga-san. — Asta a fost tot. Doar că trebuie să spun că Toda Mariko-san a ajuns astăzi. — Ah, nu cumva este un timp foarte scurt pentru o călătorie pe uscat, de la Yedo până aici? — Da, Alteţă. De fapt, în timp ce aşteptam, am văzut escorta ei trecând podul. Era după-amiază, pe la mijlocul Orei Caprei. Caii erau acoperiţi de spumă şi plini de noroi, iar hamalii erau osteniţi. Yoshinaka-san îi conducea. — Te-a văzut vreunul dintre ei? — Nu, Alteţă. Nu, nu cred. — Cât de mulţi erau? — Cam două sute de samurai, cu hamali şi cai de povară. De două ori pe-atâţia samurai în gri îi însoţeau. Unul dintre caii de povară avea panere cu porumbei călători. — Bine. Mai departe? — De-ndată ce-am putut, am plecat. E o ospătărie care serveşte fierturi, lângă misiune, unde vin să mănânce mulţi negustori şi misiţi de orez şi mătase. Eu am intrat şi-am mâncat şi-am tras cu urechea. Părintele Inspector e din nou acolo. Mai mulţi convertiţi la Osaka. S-a primit îngăduinţa de-a se ţine peste douăzeci de zile o liturghie uriaşă în cinstea seniorilor Kiyama şi Onoshi. — E important? — Da. Şi e uluitor că s-a-ngăduit să se ţină ziua-n amiaza mare o astfel de slujbă. Va sărbători praznicul Sfântului Bernard. Peste douăzeci de zile – cade exact în ziua de după Ceremonia Supunerii înaintea Prealuminatului. Yabu îi susese lui Blackthorne despre împărat prin Uraga. Ştirea trecuse prin toată corabia, întărint presimţirile negre ale fiecăruia. — Şi altceva? — În piaţă, multe zvonuri. Cele mai multe, proaste. Yodoko-sama, văduva lui Taikō, e foarte bolnavă. Asta este rău, Anjin-san, pentru că sfatul ei e întotdeauna ascultat şi e întotdeauna potrivit. Unii spun că seniorul Toranaga e chiar lângă Nagoya, alţii spun că încă n-a ajuns la Odawara, aşa că nimeni nu ştie ce să creadă. Toţi sunt de acord că recolta va fi groaznică anul ăsta aici în Osaka, ceea ce înseamnă că Kwanto devine mult mai important. Cei mai mulţi cred că războiul civil va începe de îndată ce seniorul Toranaga o să fie mort, când marii daimyo vor începe să se încaiere între ei. Preţul aurului este foarte ridicat şi dobânzile au ajuns la şaptezeci de procente, deci... — E cu neputinţă să fie aşa de mult! Trebuie că te înşeli! Blackthorne se ridică şi-şi întinse spatele, apoi se aplecă obosit peste parapet. Politicos, Uraga şi toţi ceilalţi samuraii se ridicară şi ei. Ar fi fost lipsă de bună-cuviinţă dacă ar fi stat aşezaţi în timp ce stăpânul lor stătea

în picioare. — Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san, spuse Uraga. N-a fost niciodată mai puţin de cincizeci de procente şi, de obicei, şaizeci şi cinci la şaptezeci, chiar şi optzeci. Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Părintele Inspector l-a rugat pe Sfântul Pă... l-a rugat pe Papă să ne îngăduie... să îngăduie Ordinului să împrumute la zece procente. Avea dreptate că această propunere – a fost încuviinţată, Anjin-san – va aduce multă preţuire Creştinătăţii şi mulţi convertiţi, căci desigur, doar creştinii puteau obţine împrumuturi, care erau întotdeauna modeste. Nu plătiţi dobânzi atât de mari în ţara voastră? — Foarte rar. Asta este camătă. Înţelegi camătă? — Înţeleg cuvântul, dar camăta nu începe la noi sub sută la sută. Vroiam să vă spun că, la fel, orezul este foarte scump şi că asta este o prevestire proastă. E de două ori pe cât era când am fost aici acum câteva săptămâni. Pământu-i ieftin. Ar fi un moment potrivit să cumperi pământ aici, sau o casă. În timpul tai-fun-ului şi-al focului s-au dus poate două mii de case şi două-trei mii de oameni. Asta-i tot, Anjin-san. — E foarte bine. Te-ai descurcat foarte bine. Ţi-ai greşit adevărata meserie. — Alteţă? — Nimic, spuse Blackthorne, fără să ştie încă cât de mult ar fi putut să-l tachineze. Te-ai descurcat foarte bine. — Mulţumesc, Alteţă. Blackthorne se gândi o clipă, apoi îl întrebă despre ceremonia de a doua zi şi Uraga îl sfătui cât de bine se pricepu. În cele din urmă Uraga îi spuse despre felul în care scăpase de patrulă. — Te-ar fi dat de gol părul tău? — Oh, da. Îndeajuns ca să mă ia cu ei în postul de pază. Uraga îşi şterse sudoarea de pe frunte. — Vă rog să mă iertaţi, e foarte cald. — Foarte, încuviinţă Blackthorne, politicos, şi-şi lăsă mintea să macine cele aflate. Aruncă o privire către mare, eercetând fără să se gândească cerul şi marea şi vântul. Totul era bine şi în ordine, bărcile de pescari erau purtate domol de către flux, mai aproape şi mai departe, cu un om aşezat sub un felinar cu o ostie în mână la prova fiecăreia dintre ele, izbind din când în când şi de cele mai multe ori aducând la suprafaţă un barbun sau vreun alt peşte care se încovriga şi răsucea în ostie. — Un ultim lucru, Alteţă. Am fost la misiune. De jur-împrejurul ei. Gărzile erau foarte atente şi n-am putut intra înăuntru, cel puţin nu cred c-aş fi putut, decât dacă aş fi doborât vreuna dintre ele. Am privit un timp, dar înainte de-a pleca am văzut-o pe Chimmoko, slujnica doamnei Toda, intrând înăuntru. — Eşti sigur? — Da. Cu ea mai era încă o slujnică. Cred... — Doamna Mariko deghizată? — Nu, Alteţă, sunt sigur că nu era ea. Această a doua slujnică era prea înaltă. Blackthorne privi către mare şi murmură, pe jumătate către sine însuşi: — Ce-o fi însemnând asta? — Doamna Mariko e creş... E catolică, neh? Ea îl cunoaşte foarte bine pe Părintele Inspector. El a convertit-o. Doamna Mariko este cea mai importantă doamnă, cea mai faimoasă din întreaga împărăţie după cele trei doamne de cel mai înalt rang nobiliar: doamna Ochiba, doamna Genjiko şi Yodoko-sama, soţia lui Taikō. Mariko-san s-a dus poate să se spovedească, sau la liturghie, sau la o întâlnire, sau a trimis-o pe Chimmoko să pregătească ceva dintre toate astea. Oricare, sau toate, Anjin-san. Toate doamnele, soţii de daimyo, fie ele ale celor prieteni cu Generalul, fie ale

celor care s-ar putea să-i stea împotrivă, sunt oprite să iasă din castel, neh? Odată ce ajung acolo, rămân acolo ca nişte peştişori aurii într-un bol de sticlă, aşteptând să fie prinşi. — Lasă asta. De ajuns cu prevestirile rele. — Îmi pare rău, chiar şi-aşa, Anjin-san, cred acum că doamna Toda nu va mai ieşi de-acolo până în cea de-a nouăsprezecea zi. — Ţi-am spus să nu mai vorbim despre asta. Înţeleg ce-i cu ostaticii şi ultima zi. Se lăsă tăcere pe punte, toţi ceilalţi amuţind. Gărzile se odihneau, relaxate, aşteptând să li se sfârşească schimbul. Valuri mici izbeau coca, iar parâmele trosneau plăcut. După un timp, Uraga spuse: — Poate că Chimmoko a adus o cerere, o rugăminte ca Părintele Inspector să meargă la ea. Era cu siguranţă păzită când a trecut primul pod. Desigur că Toda Mariko-noh-Buntaro-noh-Jinsai a fost păzită din primele clipe când a trecut de hotarele seniorului Toranaga, neh? — Am putea şti dacă Părintele Inspector se duce la castel? — Da, asta e uşor. — Cum să aflăm ce s-a spus, sau ce s-a făcut? — Asta-i foarte greu. Îmi pare foarte rău, dar vor vorbi portugheza sau latina, neh? Şi cine le mai vorbeşte pe-amândouă, în afară de domnia-voastră şi de mine? Aş putea fi recunoscuţi amândoi. Uraga făcu un semn către castel şi oraş. — Sunt mulţi creştini acolo. Oricare dintre ei ar avea multe de câştigat dacă v-ar îndepărta pe domnia-voastră sau pe mine, neh? Blackthorne nu răspunse. Nu era nevoie de vreun răspuns. Privea donjonul proiectat pe cerul înstelat şi-şi aminti ce-i spusese Uraga despre legendara comoară fără margini pe care o adăpostea, adunată de Taikō cu japca din întreaga împărăţie. Dar acum mintea lui era îndreptată către ceea ce-ar fi putut face, gândi, sau plănui Toranaga şi despre unde ar fi putut fi Mariko şi care era rostul plecării la Nagasaki. — Deci, spui că cea de-a nouăsprezecea zi este ultima? O zi a morţii, Yabu-san? repetase el, ameţit de capcana care fusese închisă peste Toranaga şi deci peste el şi Erasmus. — Shigata ga nai! Noi mergem repede Nagasaki şi-napoi din nou. Repede, înţelegi? Numai patru zile să aducem oameni apoi întoarcem înapoi. — Dar de ce? Când Toranaga aici, toţi mor, neh? spusese el, dar Yabu coborâse la ţărm, spunându-i că a doua zi aveau să plece. Foarte tulburat îl privise depărtându-se, dorindu-şi să fi venit cu Erasmus şi nu cu galera. Dacă l-ar fi avut pe Erasmus ştia că ar fi putut cumva trece de Osaka îndreptându-se direct către Nagasaki, sau şi mai mult, poate ar fi trecut dincolo de orizont ca să găsească vreun port ascuns şi vreme îndeajuns să-şi pregătească vasalii să manevreze corabia. Eşti un prost, îşi spuse. Cu puţinul echipaj pe care-l ai acum n-ai fi putut s-o ancorezi aici, fără să mai vorbim de găsitul portului aceluia, în care ar fi trebuit s-aştepţi să scapi de furtună. Ai fi fost deja mort. — Nu vă faceţi griji, Alteţă. Karma, spunea Uraga. — Aye, karma. Atunci, Blackthorne simţi primejdia dinspre mare şi trupul său se mişcă înainte ca mintea să-i poruncească s-o facă, răsucindu-se, în timp ce săgeata şuieră pe lângă el la un fir de păr fără să-l lovească, ca să se înfigă vibrând în peretele cabinei. Se aruncă asupra lui Uraga, ca să-l trântească jos, în siguranţă, în timp ce altă săgeată din aceeaşi salvă şuieră înfigându-se în gâtul bărbatului, străpungându-l şi apoi fură amândoi culcaţi pe punte, la adăpost. Uraga ţipa şi samuraii urlau, holbându-se peste copastie, iar samuraii în gri din garda de pe ţărm năvăliră la bord. Un alt nor de săgeţi veni din noapte, dinspre mare şi toţi se împrăştiară căutând adăpost. Blackthorne se târî către parapet, privi grijuliu printr-un sabord şi văzu în apropiere o barcă de pescari stingându-şi torţa ca să dispară în

întuneric. Alte bărci făceau acelaşi lucru şi, pentru o fracţiune de secundă, văzu vâslaşii trăgând grăbiţi la rame şi lumina sclipind în săbii şi arcuri. Ţipetele lui Uraga scăzură până la un gâlgâit înfundat, samuraii în gri trecură pe lângă el către dunetă cu arcurile în mâini, întreaga navă fiind acum cuprinsă de vacarm. Vinck ajunse în grabă pe punte, cu un pistol pregătit, alergând aplecat. — Cristoase, ce se întâmplă? E-n regulă, pilotule? — Da. Ai grijă. Sunt în bărcile de pescuit. Blackthorne se târî înapoi către Uraga, care trăgea de săgeată cu sângele ţâşnindu-i din nas, gură şi urechi. — Iisuse! gâfâi Vinck. Blackthorne apucă cu o mână vârful săgeţii şi-o puse pe cealaltă pe carnea caldă, tresăltând şi trase cu toată puterea Săgeata ieşi afară uşor, dar în locul ei ţâşni sângele într-un şuvoi puternic. Uraga începu să se sufoce. Acum, samuraii în gri şi cei ai lui Blackthorne îi înconjurară. Câţiva aduseră scuturi şi-l acoperiră pe Blackthorne, nepăsători la propria lor siguranţă. Alţii stăteau pitiţi prin adăposturi, deşi primejdia trecuse, iar alţii strigau ameninţări în noapte, trăgând la întâmplare, poruncind bărcilor de pescari, care dispăruseră, să se întoarcă. Neputincios Blackthorne îl ţinea pe Uraga în braţele sale, ştiind că ar fi trebuit să facă ceva, dar fără să ştie ce, ştiind că nu putea să facă nimic, mirosul dulce greţos al morţii înnebunindu-i nările, mintea lui ţipând ca-ntotdeauna; "Iisuse Cristoase! Mulţumesc, Doamne, că nu este sângele meu, nu-i al meu! Mulţumesc, Doamne!" Văzu ochii rugători ai lui Uraga, gura mişcându-se fără să scoată un sunet, pieptul ridicându-se, apoi îşi văzu propriile degete mişcându-se singure şi făcând semnul crucii deasupra ochilor şi simţi trupul lui Uraga tremurând, zbătându-se, gura urlând fără sunet, amintindu-i de peştii străpunşi. După un timp îngrozitor de lung, Uraga muri.

CAPITOLUL 53 Blackthorne mergea prin castel cu garda sa de onoare de douăzeci de vasali, înconjurat de samurai în gri de zece ori mai numeroşi. Purta mândru o uniformă nouă, chimonou maro cu cele cinci însemne ale lui Toranaga şi, pentru prima dată, o mantie de ceremonie cu umeri largi ca nişte aripi. Părul său auriu, cârlionţat, era legat într-o coadă îngrijită. Săbiile pe care i le dăduse Toranaga erau înfipte în brâu, aşa cum se cuvenea. Picioarele erau încălţate în tabi noi şi sandale. Nenumăraţi samurai în gri se aflau la fiecare întretăiere de coridor, păzind fiecare întăritură, într-o nemăsurată paradă a puterii lui Ishido căci fiecare daimyo şi general şi fiecare samurai ofiţer cât de cât important, din Osaka, fusese invitat noaptea aceasta în marea sală pe care Taikō o construise înăuntrul inelului interior al fortificaţiilor. Soarele coborâse şi noaptea sosise repede. Ce ghinion cumplit să-l pierd pe Uraga, gândea Blackthorne, încă fără să ştie dacă atacul fusese împotriva lui sau a samuraiului. Am pierdut cea mai mare sursă de cunoştinţe pe care aş fi putut s-o am. — La amiază te duci la castel, Anjin-san, spusese Yabu în dimineaţa aceea, când se reîntorsese la galeră. Au să vină samuraii în gri după dumneata, înţelegi? — Da, Yabu-sama. — Acum eşti în siguranţă. Îmi pare rău că s-a întâmplat atacul. Shigata ga nai! Samuraii în gri te duc la loc sigur. În noaptea asta stai în castel, partea de castel Toranaga. De asemenea, ziua următoare noi mergem Nagasaki.

— Avem îngăduinţa? întrebase. Yabu îşi clătinase capul exasperat. — Prefacem mergem Mishima, să aducem senior Hiro-matsu. De asemenea senior Sudara şi familia, înţelegi? — Da. — Bine. Dormi acum, Anjin-san. Nu-ţi face griji în privinţa atacului. Acum toate bărcile poruncă stau departe de-aici. E kinjiru aici, acum. — Înţeleg. Te rog să mă ierţi, ce întâmplă la noapte? De ce eu la castel? Yabu zâmbise cu zâmbetul lui strâmb şi-i spusese că era ca un fel de prezentare, că Ishido era curios să-l vadă din nou. — Ca oaspete ai să fii în siguranţă. Şi plecase de pe galeră. Blackthorne se dusese sub punte, lăsându-l pe Vinck de cart, dar în clipa în care el căzuse în somn, Vinck îl zgâlţâise, trezindu-l, şi el se grăbise din nou pe punte. O fregată mică cu douăzeci de tunuri, portugheză, intra glonţ în port, aplecată sub apăsarea tuturor velelor întinse. — Ticăloşii se grăbesc, spuse Vinck cu voce spartă. — Trebuie să fie Rodrigues. Nimeni altcineva n-ar veni aşa, cu toate pânzele sus. — Dacă aş fi fost în locul tău, pilotule, aş fi plecat dracului de-aci, cu sau fără flux. Iisuse Cristoase, suntem ca muştele în sticla cu grog. Hai s-o ştergem! — Rămânem. Poate să-ţi intre-n cap? Stăm până ni se îngăduie să plecăm. Stăm până când Ishido spune că putem să plecăm, chiar dacă Papa şi regele Spaniei vin pe ţărm cu toată afurisita de Armada. Din nou se dusese sub punte, dar somnul îl ocolise. La prânz sosiseră samuraii în gri. Cu o escortă puternică, mersese la castel. Străbătuseră tot oraşul, trecând pe lângă terenul de execuţie cu cele cinci cruci încă acolo, de care încă se legau sau se dezlegau trupuri, fiecare cruce cu cei doi oameni înarmaţi cu suliţi şi cu gloata care privea. Retrăise acele chinuri şi groaza ambuscadei, iar mânerul sabiei şi chimonoul în care era îmbrăcat şi vasalii săi care-l înconjurau nu-l uşuraseră. Samuraii în uniforme gri îl duseseră în partea de castel rezervată lui Toranaga, cea pe care o vizitase prima dată şi unde încă se mai aflau consemnaţi Kiritsubo, doamna Sazuko cu copilul ei şi restul samurailor lui Toranaga. Acolo făcuse o baie şi găsise îmbrăcăminte nouă, pregătită anume pentru el. — E doamna Mariko aici? — Nu, Alteţă, îmi pare rău, spusese servitorul. — Atunci, unde pot s-o găsesc, te rog? Am un mesaj urgent. — Îmi pare rău, Anjin-san, nu ştiu. Vă rog să mă iertaţi. Nici unul dintre servitori nu-l ajutase. Toţi spuneau, "Îmi pare rău, nu ştiu." Se îmbrăcase, apoi răsfoise dicţionarul, amintindu-şi cuvinte-cheie de care putea să aibă nevoie şi se pregătise cât de bine putuse. După aceea mersese în grădină să privească pietrele crescând. Dar ele nu creşteau. Acum traversa şanţul interior. Peste tot erau aşezate făclii. Îşi îndepărtă îngrijorarea şi păşi pe podul de lemn. Numeroşi alţi oaspeţi însoţiţi de samurai în uniforma gri se aflau peste tot prin preajmă, îndreptându-se în aceeaşi direcţie. Îi putea simţi privindu-l pe ascuns. Picioarele îl purtară pe sub ultimul grilaj cu ţepi şi samuraii săi în gri îl conduseră prin labirintul de alei către uriaşa poartă. Aici îl lăsară. Oamenii săi rămaseră şi ei acolo, trăgându-se într-o parte împreună cu alţi samurai, ca să-l aştepte. El porni înainte simţind că pătrunde într-o uriaşă gură deschisă, luminată de torţe. Era o încăpere uriaşă, cu tavan înalt din grinzi, ornamentat cu aur. Coloane placate cu aur sprijineau grinzile din esenţe rare, bine şlefuite şi îngrijite ca şi desenele atârnate pe pereţi. Cinci sute de samurai cu doamnele lor se aflau acolo, purtând toate culorile curcubeului, parfumul lor amestecându-se cu aromele lemnului preţios ce fumega pe mici tăvi cu

jeratec prinse de pereţi. Ochii lui Blackthorne alergară prin mulţime încercând s-o descopere pe Mariko sau pe Yabu sau orice alt chip cunoscut, dar nu găsi pe nimeni. Într-o parte era un şir de oaspeţi care aştepta să se încline în faţa platformei ridicate la celălalt capăt al încăperii. Prinţul Ogaki Takamoto de la Curtea Regală stătea acolo. Blackthorne îl recunoscu alături de platformă pe Ishido – înalt, uscăţiv şi aspru – şi-şi aminti de forţa necruţătoare cu care-l izbise peste faţă şi apoi de propriile sale degete încleştate în gâtlejul lui. Pe podium, singură, era doamna Ochiba. Stătea comod pe o pernă. Chiar de la această distanţă îi putea vedea bogăţia deosebită a chimonoului, cusut cu fir de aur pe cea mai fină mătase de-un albastru închis. "Prea-Înalta" o numise Uraga, cu deosebit respect, istorisindu-i multe despre ea şi viaţa ei, în timpul călătoriei. Era subţiratică, aproape ca o fetişcană, iar pielea ei strălucea plăcut. Ochii ei, ca porumbele negre, erau mari, cu sprâncene arcuite, date cu vopsea, iar părul era aranjat ca o cască cu aripi. Procesiunea oaspeţilor se târa înainte. Blackthorne stătea de-o parte, într-o pată de lumină, cu un cap mai înalt decât cei din jur. Politicos, făcu un pas într-o parte ca să se ferească din calea unor oaspeţi ce încercau să treacă şi văzu ochii Ochibei întorcându-se către el. Acum îl privea şi Ishido. Îşi spuseră ceva unul altuia, iar evantaiul ei se mişcă. Ochii li se întoarseră către el. Încurcat, se îndreptă către un perete încercând să atragă mai puţin atenţia, dar un samurai în gri i se puse în cale. — Dozo, spuse politicos samuraiul, făcându-i semn către şirul de oaspeţi. — Hai, domo, răspunse Blackthorne şi li se alătură. Cei din faţa şi din spatele lui se Înclinară. Le întoarse plecăciunile. În curând toate discuţiile încetară. Toată lumea îl privea. Încurcaţi, bărbaţii şi femeile din faţa lui se dădeau la o parte. Acum, între el şi platformă nu se mai găsea nimeni. Stătu câteva clipe ţeapăn, apoi, în tăcerea adâncă, înainta. În faţa podiumului îngenunche şi se înclină ceremonios, odată către ea şi odată către Ishido, aşa cum îi văzuse făcând pe ceilalţi. Se ridică din nou, împietrit de spaimă că săbiile îi vor cădea, sau că el va aluneca şi se va face de râs, dar totul merse cum trebuie şi el începu să se tragă înapoi. — Te rog, aşteaptă, Anjin-san, spuse femeia. Aşteptă. Aura ei de lumină părea să fi sporit, ca şi feminitatea. Simţea extraordinara senzualitate ce o înconjura, fără vreun efort deosebit din partea ei. — Se spune că vorbeşti limba noastră. Vocea ei era fără tăgadă deosebită. — Vă rog să mă iertaţi, înălţimea voastră, începu Blackthorne, folosind frazele învăţate pe dinafară şi încercate de-atâtea ori, poticnindu-se uşor din cauza emoţiei. Îmi pare rău, dar trebuie să folosesc cuvinte scurte şi cu respect vă rog să folosiţi şi domnia-voastră cuvinte foarte scurte când vorbiţi cu mine, astfel ca să pot avea onoarea de-a vă înţelege. Ştia că, fără îndoială, viaţa lui putea uşor depinde de răspunsurile pe care avea să le dea. Toată atenţia din încăpere era îndreptată asupra lor. Apoi îl observă pe Yabu mişcându-se cu grijă printre oaspeţi, venind mai aproape. — Pot să-mi îngădui să vă felicit respectuos cu ocazia zilei voastre de naştere şi să mă rog să trăiţi într-atât ca să vă bucuraţi de încă alte o mie de aniversări. — Cu greu pot fi socotite acestea cuvinte simple, Anjin-san, spuse doamna Ochiba foarte impresionată. — Vă rog să mă iertaţi, Înălţimea voastră, le-am învăţat noaptea trecută. Sunt cuvintele potrivite, neh? — Cine te-a învăţat? . — Uraga-noh-Tadamasa, vasalul meu. Ea se încruntă, apoi aruncă o

privire către Ishido care se aplecă înainte şi-i vorbi, prea repede ca Blackthorne să poată înţelege ceva, afară de cuvântul "săgeţi". — Ah, preotul renegat care a fost ucis noaptea trecută pe corabia domniei-tale? — Înălţimea voastră? — Omul – samuraiul care-a fost ucis, neh? Noaptea trecută, pe corabie. Înţelegi? — Ah, îmi pare rău. Da, el. Blackthorne privi la Ishido, apoi din nou către ea. — Vă rog să mă iertaţi, Înălţimea voastră. Am îngăduinţa voastră să-l salut pe seniorul General? — Da, ai această îngăduinţă. — Bună seara, prea onorate General, spuse Blackthorne, cu politeţe studiată. Ultima dată întâlnit, eu foarte cumplit nebun. Îmi pare rău. Ishido îi întoarse plecăciunea la fel de ceremonios. — Da, aşa a fost. Şi foarte nepoliticos. Sper să nu te mai apuce nebunia în seara asta, sau în vreo altă seară. — Foarte nebun în noaptea aceea, vă rog să mă iertaţi. — Nebunia asta e obişnuită printre barbari, neh? O asemenea grosolănie în public, faţă de un oaspete, era foarte rea. Blackthorne îşi aruncă privirea pentru o clipă către doamna Ochiba şi băgă de seamă şi la ea aceeaşi surpriză, aşa că riscă. — Ah, prea onorate General, sunteţi foarte îndreptăţit să spuneţi asta. Barbarii întotdeauna aceeaşi nebunie, dar, îmi pare rău, acum sunt samurai – hatamoto – aceasta foarte mare, nespus de foarte mare onoare pentru mine. Nu mai sunt barbar. Folosise vocea sa de dunetă, care răsuna fără să trebuiască să strige şi umpluse toate colţurile încăperii. — Acum înţeleg purtările samurailor şi puţin bushido. Şi wa. Nu mai sunt barbar, vă rog să mă iertaţi, neh? Rosti ultimile cuvinte ca o provocare, fără teamă. Ştia că japonezii înţeleg bărbăţia şi mândria şi le cinstesc. Ishido râse. — Aşa, samurai Anjin-san, spuse el jovial. — Da. — Îţi accept scuzele. Zvonurile despre curajul domniei-tale sunt adevărate. Bine, foarte bine. Ar trebui, de asemenea, să-mi cer scuze. E groaznic că roninii aceia murdari au putut face asemenea lucruri, înţelegi? Atac noaptea? — Da, înţeleg, Alteţă. Foarte rău. Patru oameni morţi. Unul dintre ai mei, trei samurai în uniforme gri. — Ascultă, rău, foarte rău. Nu-ţi face griji, Anjin-san. Nu se mai întâmplă. Gânditor, Ishido cuprinse cu privirea încăperea. Toţi îl înţelegeau foarte bine. — Acum poruncesc gărzi. Gărzi foarte atente. Nu vor mai fi atacuri asasine. Nici unul. Vei fi păzit foarte atent acum. Foarte sigur în castel. — Mulţumesc. Îmi pare rău că vă tulbur. — Nu ne tulburi. Eşti important, neh? Eşti samurai. Ai un loc deosebit ca samurai lângă seniorul Toranaga. Eu nu uit, nu-ţi fie teamă. Blackthorne îi mulţumi din nou şi se întoarse către doamna Ochiba. — Alteţă, în ţara mea noi are regină – avem regină, vă rog, iertaţi-mi japoneza proastă... Da, ţara mea cârmuită de regină. În ţara mea avem obicei întotdeauna trebuie dat doamnei dar la aniversare, chiar şi reginei. Din buzunarul din mânecă scoase o floare roz de camelie, pe care o tăiase dintr-un copac, în grădină. O aşeză în faţa ei, temându-se că sărea peste cal. — Vă rog să mă iertaţi dacă nu bune maniere să dăruieşti. Ea privi floarea. Cinci sute de oameni aşteptau cu respiraţia tăiată să vadă cum va răspunde la îndrăzneala şi galanteria barbarului – şi capcanei

pe care el i-o întinsese, poate fără să vrea. — Eu nu sunt regină, Anjin-san, spuse ea blând. Doar mama Moştenitorului şi văduva seniorului Taikō. Nu pot să accept darul domniei-tale ca regină, pentru că nu sunt regină, n-aş putea vreodată fi regină, nu pretind că aş fi regină şi nu vreau să fiu regină. Apoi zâmbi către ceilalţi şi spuse tare ca să audă toţi: — Dar ca doamnă, de ziua ei de naştere, poate aş putea avea îngăduinţa domniilor voastre de a primi darul lui Anjin-san. Încăperea se umplu de aplauze. Blackthorne se înclină şi-i mulţumi, înţelegând doar că darul fusese primit. Când peste mulţime se aşternu din nou tăcerea, doamna Ochiba spuse cu glas tare: — Mariko-san, elevul domniei-tale îţi face cinste, neh? Mariko înaintă printre oaspeţi, cu un tânăr alături de ea. Lângă ei o recunoscu pe Kiritsubo şi pe doamna Sazuko. Îl Văzu pe tânăr zâmbind către o fată, apoi, pe nesimţite, apropiindu-se din nou de Mariko. — Bună seara, doamnă Toda, spuse Blackthorne, apoi adăugă în latină, primejduindu-se, ameţit de succes: Seara e mai frumoasă datorită sosirii tale. — Mulţumesc, Anjin-san, răspunse ea în japoneză, aprinzându-se în obraji. Înaintă către platformă, dar tânărul rămase în cercul privitorilor. Mariko se înclină către Ochiba. — Am făcut prea puţin, Ochiba-sama. Este totul munca lui Anjin-san şi cartea de cuvinte pe care preoţii creştini i-au dat-o. — Ah, da, cartea de cuvinte! Ochiba îi ceru lui Blackthorne să i-o arate şi, cu ajutorul lui Mariko, să-i explice amănunţit. Era fermecată. Ca şi Ishido. — Trebuie să avem şi noi copii, generale. Te rog, porunceşte-le să ne dea o sută de astfel de cărţi. Cu ele tinerii noştri vor putea în curând vorbi ca barbarii, neh? — Da. E o idee bună, doamnă. Cu cât vom avea mai curând tălmacii noştri, cu atât mai bine. Ishido râse. — Să-i facem pe creştini să-şi înlăture singuri monopolul lor, neh ? Un samurai cu părul cenuşiu, de aproape şaizeci de ani, care stătea în primele rânduri ale oaspeţilor, spuse: — Creştinii n-au nici un monopol, prea-cinstite general. Noi îi rugăm pe părinţii creştini, de fapt insistăm, ca ei să ne fie tălmaci şi misiţi, pentru că sunt singurii care pot vorbi cu ambele părţi şi se bucură de încrederea ambelor părţi. Seniorul Goroda a făcut începutul acestui obicei, neh? Şi mai pe urmă Taikō l-a continuat. — Desigur, senior Kiyama. N-am avut de gând să mă arăt nerespectuos faţă de vreunul dintre acei daimyo sau samurai care au devenit creştini. M-am referit doar la monopolul preoţilor creştini, spuse Ishido. Ar fi mai bine pentru noi dacă oamenii noştri şi nu preoţii străini – oricare preoţi, că veni vorba – să controleze negoţul nostru cu China. Kiyama spuse: — N-a fost niciodată vreo pricină de nemulţumire, prea cinstite general. Preţurile sunt drepte, negoţul e uşor şi bănos, iar părinţii îşi stăpânesc oamenii. Fără barbarii din sud nu e mătase şi nici negoţ cu China. Fără preoţi am putea avea destule necazuri, foarte multe necazuri, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi, că am spus-o. — Ah, senior Kiyama, spuse doamna Ochiba, sunt sigură că seniorul Ishido e onorat că l-ai corectat, nu-i aşa, prea cinstite general? Ce-ar face Consiliul fără sfaturile seniorului Kiyama? — Desigur, spuse Ishido. Kiyama se înclină ţeapăn, deloc nemulţumit. Ochiba aruncă o privire tânărului şi-şi flutură evantaiul. — Şi ce poţi să spui, Saruji-san, despre dumneata? Poate că ţi-ar place

să înveţi limba barbarilor? Băiatul roşi sub căutătura atentă. Era subţiratic şi arătos ş: încerca din toate puterile să pară mai bărbat decât cei aproape cincisprezece ani ai săi. — Oh, sper că nu va trebui să fac asta, Ochiba-sama, oh, nu, dar dacă mi se porunceşte, am să încerc. Da, am să încerc foarte tare. Râseră cu toţii la auzul răspunsului său chibzuit. Mariko spuse mândră în japoneză: — Anjin-san, acesta este fiul meu, Saruji. Blackthorne se concentrase asupra conversaţiei lor din care cea mai mare parte fusese prea iute şi prea complexă pentru ca el s-o înţeleagă. Dar auzise "Kiyama" şi simţise un semnal de alarmă. Se înclină către Saruji şi plecăciunea îi fu întoarsă ceremonios. — Este un bărbat grozav, neh? Noroc să ai un astfel de fiu, Mariko-sama. Privea printre gene mâna dreaptă a tânărului. Era răsucită din naştere. Atunci îşi aminti că Mariko îi spusese odată că naşterea fiului ei fusese lungă şi dificilă. Sărmanul flăcău, gândi, cum poate să folosească sabia? Îşi îndreptă ochii în altă parte. Nimeni nu băgase de seamă privirea lui, afară de Saruji. Putu citi stânjeneală şi suferinţă pe chipul tânărului. — Noroc să ai un fiu grozav, spuse către Mariko, dar desigur nu-i cu putinţă, Mariko-sama, să ai un fiu atât de mare. Nu îndeajuns ani, neh? Ochiba spuse: — Eşti întotdeauna atât de galant, Anjin-san? Spui întotdeauna lucruri atât de curtenitor inteligente? — Poftim? — Ah, întotdeauna atât de inteligent? Complimente, înţelegi? — Nu, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi. Blackthorne simţea că-i plesneşte capul din cauza concentrării. Chiar şi aşa, când Mariko îi spuse ceea ce se vorbise, replică cu gravitate prefăcută: — Ah, îmi pare rău Mariko-sama, dacă Saruji este într-adevăr fiul dumitale, te rog spune-i doamnei Ochiba că n-am ştiut că aici doamnele se căsătoresc la vârsta de zece ani. Ea traduse, apoi adăugă ceva care-i făcu să râdă. — Ce-ai spus? Mariko băgă de seamă privirea plină de dispreţ a lui Kiyama aţintită asupra lui Blackthorne. — Ah, te rog să mă ierţi, senior Kiyama, pot să ţi-l prezint pe Anjin-san? Kiyama răspunse la fel de politicos plecăciunii foarte corecte a lui Blackthorne. — Se spune că pretinzi că eşti creştin. — Poftim? Kiyama nu se obosi să repete, aşa că Mariko traduse. — Ah, îmi pare rău, senior Kiyama, spuse Blackthorne în japoneză. Da, sunt creştin, dar de o sectă diferită. — Secta ta nu e bine-venită pe pământurile mele şi nici în Nagasaki sau Kyushu, îmi închipui, sau în orice ţinut al oricărui daimyo creştin. Mariko îşi păstră zâmbetul pe faţă. Se întreba dacă Kiyama poruncise el însuşi asasinilor Amida şi, de asemeni, atacul din acea noapte. Tălmăci, încercând să se păstreze la limita impoliteţii lui Kiyama, iar toţi în încăpere ascultau încordaţi. — Nu sunt preot, Alteţă, spuse Blackthorne direct către Kiyama. Dacă eu pe pământul vostru, numai negoţ, fără vorbe preoţeşti, sau învăţături. Cu respect, rog negoţ numai. — Nu vreau negoţul tău! Nu te vreau pe tine pe pământurile mele. Ţi se interzice să calci pe pământurile mele sub pedeapsa cu moartea. Înţelegi? — Da, înţeleg, spuse Blackthorne. Îmi pare rău.

— Bine. Kiyama se întoarse arogant către Ishido. — Ar trebui să alungăm această sectă şi aceşti barbari definitiv din imperiu. Am să propun aceasta la următoarea întâlnire a Consiliului. Trebuie s-o spun de faţă cu toată lumea, eu cred că seniorul Toranaga a fost prost sfătuit când a făcut un străin, şi-n mod deosebit acest bărbat, samurai. Este un început foarte primejdios. — Desigur că asta nu are importanţă. Toate greşelile actualului senior de Kwanto vor fi îndreptate foarte curând, neh? — Toată lumea face greşeli, prea cinstite general, spuse Kiyama apăsat. Doar Dumnezeu este atoatevăzător şi desăvârşit. Singura greşeală adevărată pe care a făcut-o vreodată seniorul Toranaga este că a pus propriile sale interese înaintea celor ale Moştenitorului. — Da, spuse Ishido. — Vă rog să mă iertaţi, începu Mariko, dar asta nu este adevărat. Îmi pare rău, dar vă înşelaţi amândoi în privinţa stăpânului meu. Kiyama şe întoarse spre ea, politicos. — Este pe deplin îndreptăţit să spui asta, Mariko-san, dar te rog să nu vorbim despre asta în noaptea aceasta. Deci, prea cinstite general, unde este seniorul Toranaga acum? Care-s ultimele ştiri? — Cu un porumbel călător de ieri am aflat că era la Mishima. Acum primesc în fiecare zi rapoarte despre înaintarea sa. — Bine, deci în două zile o să-şi părăsească hotarele? — Da. Seniorul Ikawa Jikkyu este gata să-i ureze bun-venit cum se cuvine. — Bine. Kiyama zâmbi către Ochiba. O plăcea tare mult. — În acea zi, doamnă, în onoarea acestei ocazii, poate că l-aţi ruga pe Moştenitor să îngăduie regenţilor să se încline în faţa lui. — Moştenitorul ar fi onorat, Alteţă, răspunse ea în aplauzele tuturor. Şi după aceea, poate dumneata şi toţi cei de aici veţi fi oaspeţii săi la întrecerea de poezie. Poate că regenţii ar vrea să fie arbitri? Urmară alte aplauze. — Mulţumesc, dar vă rog, poate domnia-voastră şi prinţul Ogaki şi câteva dintre doamne vor fi arbitri. — Foarte bine, dacă aşa doriţi. — Acum, doamnă, care să fie tema şi primul vers al poemului? întrebă Kiyama foarte mulţumit, pentru că era recunoscut pentru poemele sale ca şi pentru priceperea în mânuirea sabiei şi sălbăticia în război. — Te rog, Mariko-san, n-ai vrea să-i răspunzi seniorului Kiyama? spuse Ochiba şi din nou mulţi dintre cei de faţă îi admirară dibăcia. Era prea puţin iscusită în ale poeziei, pe când Mariko era renumită. Mariko se bucură că-i venise vremea. Se gândi o clipă, apoi spuse: — Ar trebui să fie despre astăzi, doamnă Ochiba, iar primul vers să fie "pe o ramură desfrunzită". Ochiba şi toţi ceilalţi o felicitară pentru alegere, iar Kiyama, vesel, spuse: — Excelent, dar va trebui să fim foarte buni ca să ne întrecem cu dumneata, Mariko-san. — Sper că mă veţi ierta Alteţă, dar eu n-am să particip la întrecere. — Ba sigur că ai să participi, râse Kiyama. Eşti una dintre cele mai bune din împărăţie! N-ar mai avea nici un farmec, dacă n-ai face-o! — Îmi pare rău, Alteţă, vă rog să mă iertaţi, dar n-am să fiu aici. — Nu înţeleg. Ochiba spuse: — Ce vrei să spui, Mariko-chan? — Oh, vă rog să mă iertaţi, doamnă, spuse Mariko, dar plec mâine din Osaka cu doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko. Zâmbetul lui Ishido dispăru.

— Pleci? Unde? — Să-mi întâlnesc stăpânul, Alteţă. El, seniorul Toranaga, o să ajungă aici în câteva zile, neh? Sunt luni de când doamna Sazuko nu şi-a văzut soţul şi seniorul Toranaga n-a avut încă plăcerea să-şi vadă ultimul fiu. Desigur doamna Kiritsubo ne va însoţi. A trecut la fel de mult timp de când n-a văzut-o pe stăpâna doamnelor sale, neh? — Seniorul Toranaga va fi aici destul de curând, aşa că plecarea asta, ca să-l întâlneşti, nu este necesară. — Dar eu cred că este necesară, senior general. Ishido spuse aspru: — Doar ai ajuns şi noi încercăm să ne bucurăm de prezenţa domniei tale, Mariko-san. Doamna Ochiba, în special. Mă alătur din nou seniorului Kiyama, desigur ca trebuie să participi la întrecere. — Îmi pare rău, dar n-am să fiu aici. — Eşti desigur obosită, doamnă. De-abia ai ajuns. Cu siguranţă acesta este cel mai nepotrivit moment ca să discutăm astfel de probleme. Ishido se întoarse către Ochiba. — Poate, doamnă Ochiba, ar trebui să primiţi restul oaspeţilor. — Da, da, desigur, spuse Ochiba stânjenită. Şirul începu din nou să se alcătuiască şi conversaţii nesigure să se înfiripe, dar tăcerea se lăsă din nou când Mariko spuse: — Mulţumesc, senior general, aşa este, dar aceasta nu este o problemă particulară şi nu este nimic de discutat. Plec mâine ca să mă închin stăpânului meu alături de doamnele sale. Ishido spuse rece: — Eşti aici, doamnă, la invitaţia personală a Fiului Cerului, şi a regenţilor. Te rog, ai răbdare. Stăpânul tău va fi aici foarte curând. — Aşa e, Alteţă, dar invitaţia Majestăţii Sale Imperiale este pentru cea de-a douăzeci şi doua zi. Nu îmi porunceşte mie, sau oricui altcuiva, să rămân în Osaka până la acea dată, nu? — Uiţi de bunele maniere, doamnă Toda. — Vă rog să mă iertaţi, e ultimul lucru pe care l-aş dori. Îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi. Mariko se întoarse către Ogaki, sfetnicul de la curte. — Stăpâne, invitaţia Prealuminatului îmi cere să rămân aici până la sosirea sa? Ogaki avea pe faţa un zâmbet forţat. — Invitaţia este pentru cea de-a douăzeci şi doua zi a acestei luni, doamnă. Vă cere să fiţi atunci de faţă. — Vă mulţumesc, Alteţă. Mariko se înclină şi se întoarse din nou către podium. — Mi se cere să fiu atunci de faţă, generale, nu înainte, aşa că plec mâine. — Te rog, ai răbdare, doamnă. Regenţii s-au bucurat de sosirea dumitale şi sunt multe pregătiri în cursul cărora vor avea nevoie de ajutorul dumitaie, pentru sosirea Prealuminatului. Acum, doamnă Ochiba... — Îmi pare rău, Alteţă, dar poruncile stăpânului meu sunt deasupra acestora. Trebuie să plec mâine. — N-ai să pleci mâine şi ţi se cere... Nu, eşti rugată, Mariko-san, să iei parte la întrecerea doamnei Ochiba. Acum, doamnă... — Atunci sunt închisă aici împotriva voinţei mele? Ochiba spuse: — Mariko-san, hai să lăsăm asta acum, te rog? — Îmi pare rău, Ochiba-sama, dar eu sunt o persoană simplă. Am spus pe faţă că am porunci de la stăpânul meu. Dacă nu pot să mă supun lor, trebuie să ştiu de ce. Generale, sunt închisă aici până în cea de-a douăzeci şi doua zi? Dacă-i aşa, la porunca cui? — Eşti un oaspete de onoare, îi spuse Ishido cu grijă, dorind ca ea să se supună. Îţi repet, doamnă, stăpânul domniei tale va fi aici îndeajuns de

curând. Mariko îi simţi puterea şi se luptă să-i ţină piept. — Da, dar îmi pare rău, din nou întreb cu respect: sunt închisă în Osaka pentru următoarele optsprezece zile şi dacă da, din a cui poruncă? Ishido îşi păstră ochii aţintiţi asupra ei. — Nu, nu eşti închisă. — Vă mulţumesc, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi că am vorbit atât de direct, spuse Mariko. Multe dintre doamnele din încăpere se întoarseră către vecinele lor şi unele şoptiră ceea ce toţi cei ţinuţi în Osaka împotriva voinţei lor, gândeau: "Dacă ea poate să plece, pot şi eu, neh? Şi tu, neh? Plec mââne. Oh, ce minunat." Vocea lui Ishido întrerupse aceste şoapte. — Dar, doamnă Toda, de când v-aţi hotărât să vorbiţi în acest mod acuzator, simt de datoria mea să cer regenţilor o ordonanţă oficială, în caz că şi alţii ţi-ar împărtăşi felul greşit de a gândi. Zâmbi tăios în tăcerea îngheţată. — Până atunci ai să fii pregătită să răspunzi întrebărilor lor şi să le primeşti hotărârea. Mariko spuse: — Voi fi onorată, Alteţă, dar datoria mea este către stăpânul meu. — Desigur, dar asta va fi doar pentru câteva zile. — Îmi pare rău, Alteţă, dar datoria mea este către stăpânul meu pentru următoarele câteva zile. — Ai să te înarmezi cu răbdare, doamnă. N-o să-ţi ia decât puţin timp. Această discuţie este încheiată. Acum, senior Kiy... — Îmi pare rău, dar nu pot să întârzii plecarea mea nici măcar pentru puţin timp. Ishido mugi: — Refuzi să te supui Consiliului Regenţilor? — Nu, Alteţă, spuse Mariko, mândră. Nu, dacă ei nu încalcă datoria mea către stăpânul meu, care este datoria supremă a unui samurai. — Ai să rămâi răbdătoare la dispoziţia regenţilor. — Îmi pare rău, mi s-a poruncit de către stăpânul meu să-i însoţesc doamnele la întâlnirea cu el. De îndată. Scoase un sul din mânecă şi i-l întinse oficial lui Ishido. El îl desfăcu şi îşi aruncă ochii peste el, apoi îşi ridică privirile şi spuse: — Chiar şi aşa. Ai s-aştepţi o hotărâre a regenţilor. Mariko privi plină de speranţă către Ochiba, dar acolo găsi doar dezaprobare. Se întoarse către Kiyama. Acesta era la fel de tăcut, la fel de împietrit. — Vă rog să mă iertaţi, generale, dar nu e război, începu ea. Stăpânul meu se supune regenţilor, aşa că, pentru următoarele optsprezece... — Această problemă este închisă! — Această problemă va fi închisă, generale, când veţi avea politeţea să mă lăsaţi să termin. Nu sunt ţăran ca să fiu călcată în picioare. Sunt Toda Mariko-noh-Buntaro-noh-Hiro-matsu, fiica seniorului Akechi Jinsai, spiţa mea e Takashima şi-am fost samurai de-o mie de ani şi spun că n-am să fiu niciodată prizonieră, sau ostatică, sau închisă. Pentru următoarele optsprezece zile şi până atunci, prin hotărârea Prealuminatului, sunt liberă să plec aşa cum vreau, aşa cum e oricine altcineva. — Stăpânul nostru, Taikō, a fost odată ţăran. Mulţi samurai sunt ţărani, au fost ţărani. Orice daimyo a fost odată, în trecut, ţăran. Chiar şi primul Takashima. Toţi au fost ţărani, cândva. Ascultă cu atenţie: vei – aştepta – după – bunul – plac – al – regenţilor. — Nu, îmi pare rău. Prima mea datorie este să mă supun stăpânului meu. Înfuriat, Ishido porni către ea. Deşi Blackthorne nu înţelesese aproape nimic din ceea ce se spusese, mâna sa dreaptă alunecă nebăgată în seamă

în mâneca stângă, ca să-şi pregătească pumnalul pentru aruncat. Ishido privi în jos către ea. — Ai să... În acea clipă la uşă se produse o mişcare. O slujnică în lacrimi dădu buzna prin mulţime şi alergă către Ochiba. — Vă rog să mă iertaţi, Stăpână, scânci ea, dar Yodoko-sama vă cheamă. Ea... trebuie să vă grăbiţi. Moştenitorul e deja acolo. Îngrijorată, Ochiba privi înapoi către Mariko şi Ishido, apoi către feţele celor care priveau în sus, la ea. Se înclină pe jumătate către oaspeţii ei şi plecă grăbită. Ishido şovăi. — O să mă ocup de dumneata mai târziu, Mariko-san, spuse el şi porni după Ochiba cu paşi grei. În urma sa şoaptele începură din nou să-şi îndesească curgerea. Clopotele sunară schimbarea orei. Blackthorne înaintă către Mariko. — Mariko-san, întrebă, ce se întâmplă? Ea continuă să privească în gol. Kiyama îşi desfăcu pumnul de pe mânerul saăbiei închizându-l şi deschizându-l de câteva ori ca să şi-l dezmorţească. — Mariko-san. — Da? Da, Alteţă? — Pot să-ţi sugerez să te întorci înapoi la casa domniei tale. Poate mi s-ar îngădui să-ţi vorbesc mai târziu, să zicem la Ora Porcului? — Da, da, desigur. Vă rog... vă rog să mă iertaţi, dar a trebuit să... Cuvintele ei se pierdură. — Asta este o zi proastă, Mariko-san. Fie ca Dumnezeu să vă aibe în pază. Kiyama se întoarse cu spatele la ea şi vorbi autoritar către cei din încăpere. — Vă sugerez să ne întoarcem la casele noastre şi să aşteptăm. Să aşteptăm şi să ne rugăm ca Nesfârşitul să o ia pe doamna Yodoko repede, uşor şi onoarabil în pacea Sa, dacă i-a sosit vremea. Aruncă o privire către Saruji, care era încă pierdut. — Vii cu mine. Porni înainte. Saruji îl urmă fără să vrea să-şi părăsească mama, dar supus poruncii şi intimidat de atenţia îndreptată asupra lui. Mariko făcu o jumătate de plecăciune către cei din încăpere şi porni către uşă. Kiri îşi linse buzele uscate. Doamna Sazuko era alături de ea, tremurând toată. Kiri o luă de mână şi, împreună, cele două femei plecară în urma lui Mariko. Yabu păşi înainte cu Blackthorne alături şi porniră în spatele lor, foarte conştienţi că erau singurii samurai de acolo care purtau uniforma lui Toranaga. Afară îi aşteptau samuraii în uniforme gri. *** — Dar, pe toţi zeii, ce te-a apucat să faci aşa ceva? se năpusti Yabu la ea. — Îmi pare rău, spuse Mariko, ascunzând adevărata pricină, dorindu-şi ca Yabu s-o lase în pace, furioasă pe proastele lui purtări. S-a întâmplat, Alteţă. Era sărbătoarea unei zile de naştere şi apoi... nu ştiu. Vă rog să mă iertaţi, Yabu-sama. Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san. Din nou Blackthorne încercă să spună ceva, dar încă odată Yabu îl acoperi şi el se sprijini de canatul unei ferestre, istovit peste poate, cu capul bubuind de efortul de a încerca să înţeleagă. — Îmi pare rău, Yabu-sama, spuse Mariko şi gândi, ce obositori sunt bărbaţii. Trebuie să li se explice totul în amănunt. Nu pot să vadă nici măcar părul de pe pleoapele lor. — Ai început o furtună care o să ne înghită pe toţi. Prosteşte, neh? — Da, dar nu-i drept ca noi să fim închişi şi seniorul Toranaga ne-a dat porunci că...

— Acele porunci sunt nebuneşti. Diavolul trebuie să fi pus stăpânire pe capul lui. Va trebui să-ţi ceri scuze şi să dai înapoi. Acum paza va fi mai severă decât la sipetul împăratului. Ishido va anula, desigur, permisele noastre de plecare şi-ai stricat totul. Privi către Blackthorne. Acum ce facem? — Vă rog? Cei trei ajunseseră abia în camera de primire a casei lui Mariko, ce se afla în primul nivel de fortificaţii. Samuraii în gri îi escortaseră acolo şi în faţa porţii ei se aflau mult mai mulţi decât de obicei. Kiri şi doamna Sazuko plecaseră către încăperile lor, cu altă gardă de onoare din samurai în uniforme gri, iar Mariko le promisese să li se alăture după întâlnirea cu Kiyama. — Dar gărzile n-au să te lase, Mariko-san, spusese Sazuko tristă. — Nu-ţi face griji, îi spusese ea. Nu s-a schimbat nimic. Înăuntrul castelului putem să ne mişcăm libere, deşi cu escorte. — Or să te oprească. Oh, de ce ai... — Mariko-san are dreptate, copilă, spusese Kiri netemătoare. Nimic nu s-a schimbat. O să ne vedem curând, Mariko-chan. Apoi Kiri urmată de Sazuko, ajunse înăuntrul aripii lor de castel şi samuraii în gri închiseseră poarta fortificată, iar Mariko respirase din nou şi venise către propria ei casă cu Yabu şi Blackthorne. Îşi amintea cum, atunci când stătuse acolo, înfruntând singură duşmanul, îl văzuse pe Blackthorne strecurându-şi mâna dreaptă către cuţitul pe care îl putea arunca şi devenise mai puternică din cauza aceasta. Da, Anjin-san, se gândi, eşti singurul pe care ştiu că aş putea să mă bizui. Ai fost acolo când am avut nevoie de tine. Ochii ei se îndreptară către Yabu, care stătea cu picioarele încrucişate în faţa ei, scrâşnind din dinţi. O surprinsese faptul că Yabu luase poziţie în public în sprijinul ei, plecând după ea. Din cauza acestui sprijin şi din cauză că, pierzându-şi firea în faţa lui, n-ar fi câştigat nimic, îndepărtă ironia usturătoare şi începu să se joace cu el. — Vă rog să-mi iertaţi prostia, Yabu-sama, spuse ea cu vocea umilă şi plină de lacrimi. Desigur că ai dreptate. Îmi pare rău. Sunt doar o femeie proastă. — Aşa-i. E o prostie să i te împotriveşti lui Ishido în propriul lui cuib, neh? — Da, îmi pare rău. Vă rog să mă iertaţi. Pot să vă ofer saké sau cha? Mariko bătu din palme. De îndată uşa se deschise şi Chimmoko apăru cu părul desfăcut, cu faţa înspăimântată şi umflată de plâns. — Adu cha şi saké pentru oaspeţii mei. Şi mâncare. Şi aranjează-te. Cum îndrăzneşti să apari aşa? Ce crezi că-i aici? Coliba unui ţăran? Mă faci de ruşine în faţa seniorului Kasigi. Chimmoko dispăru în lacrimi. — Îmi pare rău, Alteţă. Vă rog să-i iertaţi neobrăzarea. — Ei, asta n-are importanţă, neh? Şi acum, ce-i cu Ishido? Ehei, doamnă, împunsătura domniei-tale despre "ţăran", asta a lovit unde trebuie. Asta l-a rănit pe puternicul general. Ţi-ai făcut un duşman acum. Ehei, parcă-l apucase cineva de poame şi i le-a stors în faţa tuturor! — Oh, crezi asta? Oh, te rog să mă ierţi, n-am vrut să-l insult. — Ei, el este ţăran. Întotdeauna a fost şi-ntotdeauna o să fie. Şi întotdeauna i-a urât pe cei ca noi, care suntem samurai adevăraţi. — Oh, cât de inteligent din partea domniei-voastre, Alteţă, să înţelegeţi asta. Oh, vă mulţumesc că mi-aţi spus. Mariko se înclină şi păru să-şi şteargă o lacrimă, adăugând: — Pot, vă rog, să spun că mă simt atât de apărată acum. Puterea voastră... dacă n-aţi fi fost domnia-voastră, senior Kasigi, cred că aş fi leşinat. — E o prostie să-l ataci pe Ishido în faţa tuturor, spuse Yabu uşor domolit.

— Da, aveţi dreptate. E păcat că nu toţi mai-marii noştri sunt atât de deştepţi şi puternici ca domnia-voatră, Alteţă. Atunci seniorul Toranaga n-ar mai avea astfel de necazuri. — Aşa e. Dar tot ne-ai vârât în rahat până peste urechi. — Vă rog să mă iertaţi. Da, e doar vina mea. Mariko se prefăcu că se ţine cu tărie să nu izbucnească în lacrimi. Privi în jos şi şopti: — Vă mulţumesc, Alteţă, că mi-aţi primit scuzele. Sunteţi atât de generos. Yabu încuviinţă din cap, crezând lauda meritată, supunerea necesară şi pe el însuşi, de nepreţuit. Ea îşi ceru din nou iertare şi-l domoli şi continuă să-l flateze. În curând el deveni înţelegător. — Pot, vă rog, să-i explic prostia mea lui Anjin-san? Poate ar putea să ne sugereze o cale de ieşire? Îşi lăsă cuvintele să se piardă, umile. — Da, foarte bine. Mariko se înclină exprimându-şi mulţumirea, se întoarse către Blackthorne şi vorbi în portugheză. — Te rog, ascultă, Anjin-san. Ascultă şi nu pune întrebări acum. Îmi pare rău, dar mai întâi trebuie să-l liniştesc pe tecalosul ăsta nemulţumit. Nu aşa spuneţi voi? Îi spuse iute ce se întâmplase şi de ce Ochiba plecase în grabă. — Asta-i rău, spuse el, cercetând-o cu privirea, heh? — Da. Seniorul Yabu îţi cere sfatul. Ce ar trebui făcut ca să trecem peste încurcătura în care v-a pus prostia mea? — Ce prostie? Blackthorne o privea şi neliniştea ei crescu. Căută în jos către rogojini. El vorbi direct către Yabu. — Nu ştiu încă, Alteţă. Acum înţeleg. Acum gândesc. Yabu replică acru. — Ce-i de gândit aici? Suntem prinşi în cursă. Mariko traduse fără să-şi ridice privirea. — Ăsta-i adevărul, nu-i aşa, Mariko-san? spuse Blackthorne. Ăsta a fost întotdeaua adevărul. — Da. Îmi pare rău. Se întoarse să privească în noapte. În pereţii de piatră care înconjurau grădina erau prinse în inele de fier torţe. Lumina se răsfrângea din frunze şi din plantele care fuseseră udate anume în acest scop. Către vest se vedea poarta ferecată în fier, păzită de câţiva samurai în uniforme gri. — Tu..., îl auzi rostind fără să se întoarcă. Trebuie să vorbesc cu tine între patru ochi. — Tu... Da, şi eu cu tine, îi răspunse ea păstrându-şi faţa întoarsă de la Yabu, neavând încredere în ea însăşi. În noaptea asta. Am să vin eu. Privi către Yabu. — Anjin-san e de acord cu domnia-voastră, Alteţă, în privinţa prostiei mele, îmi pare rău. — Dar la ce bun asta acum? — Anjin-san, spuse ea, păstrându-şi vocea egală, mai târziu, deseară, mă duc la Kiritsubo-san. Ştiu unde-ţi sunt încăperile şi am să vin la dumneata. — Da, mulţumesc. Rămăsese în continuare cu spatele către ea. — Yabu-sama, spuse ea umilă, în noaptea asta mă duc la Kiritsubosan. Ea e înţeleaptă. Poate c-o să găsească o cale. — E doar o singură cale, spuse Yabu cu o hotărâre care o enervă, cu ochii ca nişte cărbuni aprinşi. Mâine ai să-ţi ceri iertare. Şi ai să rămâi. ***

Kiyama sosi punctual. Saruji era cu el şi inima ei se strânse. După ce saluturile de politeţe se încheiară, Kiyama spuse grav: — Acum, te rog, explică-mi de ce, Mariko-chan? — Nu e război, Alteţă. N-ar trebui să stăm închişi, sau trataţi ca nişte ostateci. Deci pot să plec după cum mi-e voia. — Nu trebuie să fie război ca să ai ostateci. Ştii asta. Doamna Ochiba a fost ostatecă în Yedo petru ca stăpânul domniei-tale să fie în siguranţă aici şi nu era război. Seniorul Sudara şi familia lui sunt astăzi ostateci lafratele său, şi nu sunt în război unul cu celălalt, neh? Ea plecă ochii. — Sunt mulţi aici care sunt ostateci ca garanţie a supunerii stăpânilor lor faţă de Consiliul Regenţilor, conducătorii legiuiţi ai împărăţiei. Aşa-i înţelept. Este un obicei ca toate celelalte, neh? — Da, Alteţă. — Bun. Acum spune-mi adevăratul motiv. — Alteţă? Kyama spuse iscoditor: — Nu te juca cu mine. Nu sunt nici eu ţăran. Vreau să ştiu de ce-ai făcut ceea ce-ai făcut în seara asta. Mariko ridică ochii. — Îmi pare rău, dar seniorul general pur şi simplu m-a iritat cu aroganţa lui, Alteţă. Am primit într-adevăr porunci. Nu fac nici un rău dacă o iau pe Kiri şi pe doamna Sazuko pentru câteva zile, ca să-şi întâlnească stăpânul. — Ştii foarte bine că asta nu-i cu putinţă. Seniorul Toranaga trebuie că ştie asta la fel de bine. — Îmi pare rău, dar stăpânul meu mi-a poruncit. Un samurai nu pune la îndoială poruncile stăpânului său. — Da, dar eu le pun pentru că n-au sens. Stăpânul tău nu-şi pierde vremea cu prostii şi nu face greşeli, iar eu insist pentru că am dreptul să te întreb la fel de bine ca şi el. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, nu mai avem ce vorbi despre asta. — Ba da. Avem de vorbit despre Saruji şi de asemenea despre faptul că te-am cunoscut toata viaţa, te-am cinstit toată viaţa, Hiromatsu-sama este cel mai vechi prieten al meu în viaţă, iar tatăl tău a fost un prieten apropiat şi-un aliat onorat, până-n ultimele paisprezece zile ale vieţii sale. — Un samurai nu pune la îndoială poruncile stăpânului său. — Acum poţi să faci numai un lucru din două, Mariko-chan: îţi ceri scuze şi rămâi, sau încerci să pleci. Dacă încerci să pleci, ai să fii oprită. — Da, înţeleg. — Ai să-ţi ceri scuze mâine. Am să convoc o întâlnire a regenţilor şi o să se ia o hotărâre în privinţa acestei probleme. Apoi o să ţi se îngăduie să pleci cu doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko. — Vă rog să mă iertaţi, cât de mult va dura asta? — Nu ştiu, câteva zile. — Îmi pare rău, nu am câteva zile. Mi s-a poruncit să plec de-ndată. — Uită-te la mine! Ea se supuse. — Eu, Kyama Ukon-noh-Odanaga, din spiţa Fujimoto, senior de Higo, Satsuma şi Osumi, regent al Japoniei, cel mai important daimyo creştin din Japonia, îţi cer să rămâi. — Îmi pare rău, stăpânul meu legiuit nu-mi îngăduie să rămân. — Nu înţelegi ce-ţi spun? — Da, Alteţă, dar n-am de ales, vă rog să mă iertaţi. El făcu un semn către fiul ei. — Logodna dintre nepoata mea şi Saruji... Cu greu aş mai putea îngădui-o dacă ai să cazi în dizgraţie. — Da, da, Alteţă, replică Mariko cu durere în ochi, înţeleg asta. Văzu disperarea din privirea băiatului.

— Îmi pare rău, fiul meu, dar tebuie să-mi fac datoria. Saruji începu să spună ceva, dar se răzgândi şi după o clipă spuse: — Te rog să mă ierţi, mamă, dar nu-i datoria ta către Moştenitor mai importantă decât datoria ta către seniorul Toranaga? Moştenitorul este adevăratul nostru stăpân legiuit, neh? Ea se gândi la asta. — Da, fiule, şi nu. Seniorul Toranaga are drepturi asupra mea, Moştenitorul, nu. — Atunci asta nu înseamnă că seniorul Toranaga are şi drepturi asupra Moştenitorului? — Nu, îmi pare rău. — Te rog să mă ierţi, mamă, dar nu înţeleg. Îmi pare că dacă Moştenitorul dă o poruncă, ea trebuie să fie mai presus de cele ale seniorului Toranaga. Ea nu răspunse. — Răspunde-i, lătră Kyama. — Asta a fost gândul tău, fiule, sau ţi l-a strecurat cineva în cap? Saruji se încruntă, încercând să-şi amintească. — Noi... seniorul Kiyama şi... doamna sa... noi am vorbit despre asta. Şi Părintele Inspector. Nu-mi amintesc. Cred că m-am gândit la asta eu însumi. Părintele Inspector a spus că aveam dreptate, nu-i aşa, Alteţă? — A spus că Moştenitorul e mai important decât seniorul Toranaga în împărăţie, după lege. — Te rog răspunde-i direct, Mariko-san. Mariko spuse: — Dacă Moştenitorul ar fi fost bărbat, matur, kwampaku, conducătorul legiuit al imperiului, ca Taikō, tatăl său, atunci m-aş supune lui ca fiind mai presus de seniorul Toranaga, dar Yaemon e un copil în fapt şi după lege şi deci nu poate cere asta, după lege. Poate fi acesta un răspuns pentru tine? — Da, dar este totuşi Moştenitorul, neh? Regenţii îl ascultă. Seniorul Toranaga îl cinsteşte. Ce înseamnă un an, câţiva ani, ce înseamnă, mamă? Dacă nu-ţi ceri... te rog să mă ierţi, dar mă tem pentru tine. Buzele tânărului tremurau. Mariko ar fi vrut să se ridice şi să-l îmbrăţişeze şi să-l apere, dar n-o făcu. — Mie nu mi-e teamă, fiule. Nu mă tem de nimic pe acest pământ. Mă tem doar de judecata Domnului, spuse întorcându-se către Kiyama. — Da, spuse Kiyama, ştiu asta. Fie ca Sfânta Fecioară să te binecuvânteze pentru asta. Se opri. — Mariko-san, ai să-ţi ceri public iertare seniorului general? — Da, bucuroasă, dacă o să-şi retragă, în public, toate trupele din calea mea şi-mi dă mie, doamnei Kiritsubo şi doamnei Sazuko îngăduinţa scrisă să plecăm mâine. — Ai să te supui unui ordin din partea regenţilor? — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, în această problemă, nu. — Ai să dai ascultare unei cereri din partea lor? — Vă rog să mă iertaţi, în această problemă, nu. — Ai să încuviinţezi o rugăminte din partea Moştenitorului şi a doamnei Ochiba? — Vă rog să mă iertaţi, ce rugăminte? — Să le faci o vizită, să stai cu ei câteva zile, în timp ce noi rezolvăm această problemă. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, dar ce avem de rezolvat? Kiyama îşi pierdu stăpânirea de sine şi începu să strige: — Viitorul şi ordinea în împărăţie, în primul rând, viitorul Bisericii, în al doilea rând şi tu, în al treilea rând! E limpede că ai stat prea aproape de barbari şi te-ai molipsit de la ei, ţi-au sucit mintea, aşa cum ştiam că se va întâmpla.

Mariko nu spuse nimic dar se uită ţintă la el. Cu un efort, Kiyama se stăpâni din nou. — Te rog să-mi ierţi purtarea şi lipsa de bună-cuviinţă, spuse ţeapăn. Singura mea scuză este că sunt foarte îngrijorat. Se înclină demn. — Îmi cer iertare. A fost greşala mea, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat armonia şi v-am provocat neplăceri, dar nu am de ales. — Fiul tău ţi-a dat o soluţie, iar eu, câteva. Ea nu-i răspunse. Aerul din încăpere devenise sufocant pentru toţi, deşi noaptea era răcoroasă şi o briză făcea să pâlpâie torţele. — Eşti hotărâtă, atunci? — Nu am de ales, Alteţă. — Foarte bine, Mariko-san. Nu mai avem altceva de spus, decât să-ţi repet din nou că-ţi poruncesc să nu împingi lucrurile prea departe. Şi să te rog. Ea-şi înclină capul. — Saruji-san, te rog aşteaptă-mă afară, porunci Kiyama. Tânărul era tulburat, abia în stare să vorbească. — Da, Alteţă. Se înclină către Mariko. — Te rog să mă ierţi, mamă. Fie ca Domnul să te aibă veşnic în paza lui. — Şi pe tine. — Amin, spuse Kiyama. — Noapte bună, fiule. — Noapte bună, mamă. Când rămaseră singuri, Kiyama spuse: — Părintele Inspector este foarte îngrijorat. — În privinţa mea, Alteţă? — Da. Şi în privinţa Sfintei Biserici şi a barbarului. Şi în privinţa corabiei barbarului. Mai întâi spune-mi despre el. — E un om foarte deosebit. Foarte puternic şi foarte inteligent. Iar pe mare... El aparţine mării. E în elementul lui. Pare să devină parte din corabie şi mare şi, în larg, nu există bărbat care să se poată măsura cu el în curaj şi viclenie. — Nici chiar Rodrigues-san? — Anjin-san a fost mai presus ca el de două ori, o dată aici şi o dată pe drumul nostru către Yedo. Îi povesti despre sosirea lui Rodrigues în noaptea în care stătuseră lingă Mishima şi despre armele ascunse şi despre tot ceea ce auzise. — Dacă corăbiile lor ar fi egale ca putere, Anjin-san ar învinge; chiar şi dacă n-ar fi tot el ar învinge. — Spune-mi despre corabia lui. Ea se supuse. — Vorbeşte-mi despre vasalii lui. Îi spuse toate câte se întâmplaseră. — De ce să-i fi dat seniorul Toranaga corabia, banii, vasalii şi libertatea? — Stăpânul meu nu mi-a spus niciodată, Alteţă. — Te rog, spune-mi părerea ta.. — Astfel ca să-l poată asmuţi pe Anjin-san împotriva duşmanilor săi, spuse Mariko deîndată. Apoi adăugă fără să-şi ceară iertare: — Deoarece m-aţi întrebat... În acest caz anume, duşmanii lui Anjin-san sunt aceeaşi cu ai stăpânului meu: portughezii, sfinţii părinţi care-i ajută pe portughezi şi seniorii Harima, Onoshi şi domnia-voastră, Alteţă. — De ce ne-ar socoti Anjin-san pe noi duşmanii lui, în mod deosebit? — Nagasaki, negoţul şi controlul coastei Kyushu, Alteţă. Şi pentru că

sunteţi cel mai important daimyo catolic. — Biserica nu este duşmanul seniorului Toranaga şi nici sfinţii părinţi. — Îmi pare rău, dar eu cred că seniorul Toranaga crede că sfinţii părinţi îl sprijină pe seniorul general Ishido, ca şi domnia-voastră. — Eu îl sprijin pe Moştenitor. Sunt împotriva stăpânului tău pentru că el nu-l sprijină şi pentru că o să distrugă Biserica. — Îmi pare rău, dar asta nu-i adevărat, Alteţă. Stăpânul meu este mult superior seniorului general. Aţi luptat în mai bine de douăzeci de bătălii alături de el decât impotriva lui, aşa că ştiţi că poate fi un om de încredere. De ce să vă daţi de partea duşmanului său declarat? Seniorul Toranaga a dorit întotdeauna negoţ şi, pur şi simplu, nu este anti-creştin, ca seniorul general şi doamna Ochiba. — Te rog să mă ierţi, Mariko-san, dar jur că eu cred că seniorul Toranaga urăşte în taină religia noastră creştină, credinţa noastră creştină, dispreţuieşte Biserica noastră şi, în taină, este hotărât să-l distrugă şi să-l înlăture pe Moştenitor şi pe doamna Ochiba. Visul lui de căpătâi este shōgunatul. Numai asta. Vrea în taină să devină shōgun, plănuieşte să devină shōgun şi totul este îndreptat doar spre acest singur ţel. — Jur, Alteţă, eu nu cred asta. — Ştiu, dar asta nu înseamnă că ai dreptate. O privi un timp apoi spuse: — După cum singură ai recunoscut, acest Anjin-san şi corabia lui este foarte primejdios pentru Biserică, neh? Rodrigues e de aceeaşi părere cu tine, că dacă Anjin-san prinde în larg Corabia Neagră va fi foarte rău. — Da. Şi eu cred asta, Alteţă. Asta ar lovi în Biserică foarte mult. — Da. Şi totuşi n-ai s-ajuţi Biserica împotriva acestui om? — El nu e împotriva Bisericii, Alteţă. Nici cu adevărat împotriva sfinţilor părinţi, deşi n-are încredere în ei. E doar împotriva duşmanilor reginei sale. Iar Corabia Neagră e ţelul său pentru câştig. — Dar el se împotriveşte Adevăratei Credinţe şi este, deci, un eretic, neh? — Da, dar eu nu cred că tot ce ni s-a spus de către Sfinţii Părinţi este adevărat. Multe nu ni s-au spus. Tsukku-san a recunoscut multe. Stăpânul meu mi-a poruncit să devin prietena şi confidenta lui Anjin-san. Să-l învăţ limba noastră şi obiceiurile, să învăţ de la el tot ce-ar putea fi de preţ pentru noi. Şi-am descoperit... — Vrei să spui, de preţ pentru Toranaga, neh? — Alteţă, supunerea faţă de seniorul legiuit încununează viaţa samuraiului. Nu este supunerea ceea ce cereţi de la toţi vasalii voştri? — Da, dar erezia este cumplită şi se pare că te-ai aliat cu barbarul împotriva Bisericii tale şi te-ai molipsit de la el. Mă rog ca Domnul să-ţi deschidă ochii, Mariko-san, înainte de a-ţi pierde viaţa veşnică. Şi acum, în sfârşit, Părintele Inspector mi-a spus că ai nişte informaţii anume pentru mine. — Alteţă? Nu se aşteptase deloc la asta. — A spus că în urmă cu câteva zile a primit un mesaj de la Tsukku-san printr-un mesager special de la Yedo. Ai nişte informaţii despre... despre aliaţii mei. — Am cerut să-l văd pe Părintele Inspector mâine dimineaţă. — Da, mi-a spus. Ei, bine? — Vă rog să mă iertaţi. După ce-am să-l văd mâine dimineaţă... — Nu mâine, acum. Părintele Inspector a spus că e legat de seniorul Onoshi şi priveşte Biserica şi trebuie să-mi spui de-ndată. În faţa lui Dumnezeu, asta e ceea ce a spus. Ne-am murdărit într-atât că n-ai să ai încredere în mine? — Îmi pare rău, am făcut o înţelegere cu Tsukku-san. Mi-a cerut să vorbesc deschis Părintelui Inspector. Asta-i tot, Alteţă. — Părintele Inspector a spus că trebuie să-mi spui mie. Acum.

Mariko înţelese că n-avea de ales. Zarurile erau aruncate. Îi spuse despre complotul împotriva vieţii sale. Tot ceea ce ştia. El îşi bătu joc de zvonuri până când îi spuse de unde obţinuse informaţii. — Confesorul lui? El? — Da, îmi pare rău. — Regret că Uraga e mort, spuse Kiyama, încă şi mai dezamăgit că atacul de noapte împotriva lui Anjin-san dăduse greş asemeni celorlalte ambuscade şi că acum omorâse singurul om care i-ar fi putut dovedi că duşmanul său Onoshi era trădător. Uraga o să ardă de-a pururi în flăcările iadului pentru acest sacrilegiu. Ceea ce-a făcut e cumplit. Merită excomunicare şi flăcările iadului, dar chiar şi aşa, mi-a fost de folos spunând asta, dacă-i adevărat. Kiyama părea dintr-odată foarte bătrân. — Nu pot să cred că Onoshi va face asta, sau că seniorul Harima va fi părtaş. — Da. Aţi putea să-l întrebaţi pe seniorul Harima dacă e adevărat? — Desigur, dar n-are să mărturisească nimic. Eu n-aş face-o. Tu ai face-o? Atât de trist, neh? Atât de cumplite sunt căile omului. — Da. — N-am să cred asta, Mariko-san. Uraga e mort, aşa că niciodată n-o să avem dovezi. Am să-mi iau măsuri de siguranţă, dar nu pot să cred. — Da. Un lucru, Alteţă. Nu este foarte ciudat că seniorul general a pus gărzi în jurul lui Anjin-san? — De ce ciudat? — De ce să-l apere, când îl urăşte? Foarte ciudat, neh? Ar putea fi pentru că seniorul general a înţeles că Anjin-san ar putea fi o armă împotriva acelor daimyo care sunt catolici? — Nu înţeleg unde vrei s-ajungi? — Dacă, Doamne fereşte, domnia-voastră muriţi, Alteţă, seniorul Onoshi devine cel mai important în Kyushu, neh? Ce-ar putea face seniorul general ca să-l supună pe Onoshi? Nimic, afară doar să-l folosească pe Anjin-san. — E cu putinţă, spuse încet Kiyama. — Are doar un singur motiv să-l apere pe Anjin-san: să se folosească de el. — Unde? — Numai împotriva portughezilor. Şi astfel împotriva acelor daimyo creştini din Kyushu, neh? — E cu putinţă. — Cred ca Anjin-san este la fel de preţios pentru domnia-voastră ca şi pentru Onoshi, sau Ishido, sau stăpânul meu. În viaţă. Cunoştinţele lui sunt uriaşe. Doar cunoştinţele ne pot apăra de barbari, chiar şi de portughezi. Kiyama spuse batjocoritor: — Îi putem zdrobi, îi putem arunca afară oricând dorim. Sunt ca nişte tăuni pe un cal, nimic mai mult. — Dacă Sfânta Biserică învinge şi tot imperiul devine creştin, aşa cum ne rugăm cu toţii, ce-o să fie atunci? O să mai supravieţuiască legile noastre? Dar bushido? Împortiva Poruncilor Bibliei? Eu cred că nu. Ca peste tot în lumea catolică. Nu, când sfinţii părinţi sunt stăpânitori, nu, dacă nu ne pregătim. El nu-i răspunse. Apoi ea spuse: — Alteţă, vă implor întrebaţi-l pe Anjin-san ce s-a întâmplat oriunde altundeva, în lume. — N-am s-o fac. Cred că te-a vrăjit, Mariko-san. Îi cred pe sfinţii părinţi. Cred că Anjin-san al tău e stăpânit de Satana şi te implor să înţelegi erezia lui, care deja a pătruns în tine. De trei ori ai folosit "catolic", când ai vrut să spui creştin. Nu înseamnă asta că eşti de acord cu el că sunt două credinţe, două versiuni la fel de adevărate ale Adevăratei Credinţe? Nu este

ameninţarea ta din seara asta un cuţit în pântecul Moştenitorului şi împotriva intereselor Bisericii? Se ridică în picioare. — Mulţumesc pentru informaţiile domniei-tale. Mergi cu Domnul Mariko scoase din mânecă un mic sul subţire de hârtie, sigilat. — Seniorul Toranaga mi-a cerut să vă dau asta. Kiyama privi sigiliul neatins. — Ştii ce-i în el, Mariko-san? — Da, mi s-a poruncit să-l distrug şi să spun mesajul verbal dacă va fi nevoie. Kiyama rupse sigiliul. Mesajul relua dorinţa lui Toranaga pentru pace între ei, sprijinul lui deplin pentru Moştenitor şi succesiune şi dădea pe scurt informaţii despre Onoshi. Se încheia astfel: "Nu am dovezi despre seniorul Onoshi, dar Uraga-noh-Todamasa o să aibă şi cu bună ştiinţă a fost lăsat la îndemâna domniei-tale în Osaka ca să îl întrebi, dacă doreşti. Oricum, am dovezi că Ishido a trădat înţelegerea secretă dintre domnia-ta şi el, prin care dădea Kwanto urmaşilor domniei-tale după ce eu voi fi mort. Kwanto a fost promis în taină fratelui meu Zataki, în schimbul trădării lui faţă de mine, aşa cum a şi făcut-o deja. Te rog să mă ierţi, vechi camarad al meu, dar ai fost de asemenea trădat. De îndată ce voi muri, domnia-ta şi întreaga spiţă veţi fi izolaţi şi distruşi, ca şi întreaga Biserică creştină. Te implor să-ţi schimbi gândurile. Curând vei avea dovezi ale sincerităţii mele." Kiyama reciti mesajul şi ea-l privi aşa cum i se poruncise. "Urmăreşte-l foarte atentă, Mariko-san, îi spusese Toranaga. Nu sunt sigur de înţelegerea cu Ishido în privinţa provinciei Kwanto. Iscoadele mi-au spus despre ea, dar nu sunt sigur. Ai să ştii din cele ce face – sau nu face – dacă i-ai dat mesajul la momentul potrivit." Văzuse chipul lui Kiyama. Deci şi asta este de asemenea adevărat, gândi. Bătrânul daimyo privi în sus şi spuse cu voce egală: — Şi eşti dovada sincerităţii sale, neh? Ofranda pentru altar. Mielul sacrificat. — Nu, Alteţă. — Nu te cred. Şi nici pe el. Trădarea lui Onoshi, poate, dar restul... Seniorul Toranaga încearcă iar una dintre vicleniile sale, vechile sale viclenii, amestecând jumătăţi de adevăruri şi miere şi otravă. Mi-e teamă că tu eşti cea trădată, Mariko-san.

CAPITOLUL 54 — Plecăm la amiază. — Nu, Mariko-san... Doamnei Sazuko aproape că-i dăduseră lacrimile. — Da, spuse Kiri, da, o să plecăm când spui. — Dar o să ne împiedice! izbucni tânăra fată. E atât de fără rost. — Nu, îi spuse Mariko. Greşeşti, Sazuko-chan, e foarte necesar. Kiri spuse: — Mariko-san are dreptate. Avem poruncile noastre. Începu să sugereze amănunte ale plecării. — Am putea fi uşor gata până în zori, dacă doreşti. — Amiaza este momentul când trebuie să plecăm. Aşa a spus el, Kiri-chan, răspunse Mariko. — O să avem nevoie de foarte puţine lucruri, neh? — Da. Sazuko spuse: — Foarte puţine! îmi pare rău, dar e totul atât de prostesc, or să ne

oprească! — Poate că nu, copilă. Mariko zice că or să ne lase să plecăm. Seniorul Toranaga crede c-or să ne lase. Aşa că să ne închipuim c-o să ne lase. Du-te şi odihneşte-te. Du-te, trebuie să vorbesc cu Mariko-san. Fata plecă foarte tulburată. Kiri îşi împreună mâinile. — Da, Mariko-san? — Trimit un mesaj cifrat printr-un porumbel călător, ca să-i spună seniorului Toranaga ce s-a întâmplat în noaptea asta. O să plece la prima rază de lumină. Oamenii lui Ishido or să încerce bineînţeles să distrugă restul porumbeilor mâine, dacă se ivesc necazuri şi nu pot să-i aduc aici. Dacă e vreun mesaj pe care vrei să-l trimiţi... — Da. O să-l scriu chiar acum. Ce crezi c-o să se întâmple? — Seniorul Toranaga e sigur că o să ne lase să plecăm, dacă sunt de-ajuns de tare. — Nu cred şi, te rog să mă ierţi, cred că nici dumneata nu te încrezi prea mult în încercarea asta. — Greşeşti. Oh, desigur, s-ar putea să ne oprească mâine şi, dacă au s-o facă, o să iasă cel mai mare scandal şi multe ameninţări, dar toate astea nu înseamnă nimic. Mariko râse. Oh, să vezi ameninţări, Kiri-san şi au s-o ţină toată ziua şi toată noaptea, dar mâine la amiază o să ni se îngăduie să plecăm. Kiri clătină din cap. — Dacă ni s-ar îngădui să scăpăm, oricare alt ostatec din Osaka o să plece şi el. Puterea lui Ishido va fi tare slăbită şi o să-şi piardă din prestigiu. Nu-şi poate îngădui asta. — Da. Mariko era foarte mulţumită. — Şi totuşi e prins în cursă. Kiri o privi. — În optsprezece zile stăpânul nostru o să ajungă aici, neh? Trebuie să ajungă. — Da. — Te rog să mă ierţi, atunci de ce este atât de important ca noi să plecăm acum? — El crede că-i destul de important, Kiri-san. Îndeajuns ca să poruncească asta. — Ah, atunci are un plan? — Nu are întotdeauna o mulţime de planuri? — Odată ce Prealuminatul încuviinţează să fie aici, atunci stăpânul nostru e prins în cursă, neh? — Da. Kiri aruncă o privire către panoul-shoji al uşii. Era închis. Se aplecă înainte şi spuse şoptit: — Atunci de ce mi-a cerut în taină să-i strecor gândul ăsta doamnei Ochiba? Încrederea lui Mariko începu să scadă. — Ţi-a spus el să faci asta? — Da. De la Yokosé, după ce l-a văzut prima dată pe seniorul Zataki. De ce a deschis cursa el însuşi? — Nu ştiu. Kiri îşi muşcă buzele. — Aş vrea să ştiu. O să aflu în curând, dar nu cred că-mi spui tot ce ştii, Mariko-san. Mariko încerca să se stăpânească, iar Kiri o atinse atrăgându-i din nou atenţia să tacă şi-i şopti: — În mesajul lui către mine mi-a spus să am încredere în tine pe deplin, aşa că să nu mai spunem mai mult de atât. Am într-adevăr încredere în tine, Mariko-chan, dar asta nu-mi împiedică mintea să lucreze, neh?

— Te rog să mă ierţi. — Sunt atât de mândră de dumneata, spuse Kiri cu o voce obişnuită. Da. Să îl înfrunţi aşa pe Ishido şi pe toţi ceilalţi! Aş vrea să fi avut curajul tău. — E uşor pentru mine. Stăpânul meu a spus că trebuie să plecăm. — E foarte primejdios ce facem, cred eu. Oricum, cu ce pot să te ajut? — Dă-mi sprijinul tău. — Îl ai. L-ai avut întotdeauna. — Am să stau aici cu tine până în zori, Kiri, dar mai întâi trebuie să vorbesc cu Anjin-san. — Da. Cred că e mai bine să merg cu tine. Cele doua femei părăsiră încăperile lui Kiri cu o escortă de samurai în maro în jurul lor, trecând pe lângă alţii care se înclinară, toţi foarte vizibil mândri de Mariko. Kiri îi conduse pe coridoare, de-a curmezişul marii săli de audienţe, în coridorul de dincolo de ea. Alţi samurai în uniforme maro stăteau de gardă acolo şi, împreună cu ei, samurai în gri. Când o văzură pe Mariko se înclinară cu toţii, cinstind-o în egală măsură. Şi Kiri şi Mariko fură surprinse să vadă uniforme gri în încăperile lor. Îşi ascunseră nemulţumirea şi nu spuseră nimic. Kiri arătă către o uşă. — Anjin-san? strigă Mariko. — Hai? Uşa se deschise. Blackthorne era acolo. În spatele lui, în cameră, se mai aflau încă doi samurai în gri. — Salut, Mariko-san. — Salut. Mariko privi la samuraii în uniforme gri. — Trebuie să vorbesc cu Anjin-san între patru ochi. — Vă rog, vorbiţi doamnă, spuse căpitanul cu nespusă politeţe. Din nefericire ni s-a poruncit de către seniorul Ishido în persoană, sub pedeapsa cu moartea pe loc, să nu-l lăsăm singur. Yoshinaka, ofiţerul de schimb din acea noapte, păşi înainte. — Vă rog să mă iertaţi, doamnă Toda, a trebuit să încuviinţez aceste douăzeci de gărzi pentru Anjin-san. A fost cererea personală a seniorului Ishido, îmi pare rău. — Deoarece seniorul Ishido este îngrijorat doar de siguranţa lui Anjin-san, sunt bineveniţi, spuse ea, deloc mulţumită în sinea ei. Yoshinaka spuse căpitanului samurailor în gri: — Am să răspund eu pentru el, cât timp doamna Toda e cu el. Puteţi aştepta afară. — Îmi pare rău, spuse samuraiul ferm. Eu şi oamenii mei nu avem de ales decât să privim cu proprii noştri ochi. Kiri spuse: — O să fiu bucuroasă să rămân. Desigur că cineva e necesar. — Îmi pare rău, Kiri-san, trebuie să fim de faţă. Vă rog să mă iertaţi, doamnă Toda, spuse căpitanul stânjenit, dar nici unul dintre noi nu vorbeşte limba barbară. — Nimeni nu a încercat să spună că aţi fi atât de nepoliticoşi ca să ascultaţi, spuse Mariko, aproape furioasă. Dar obiceiurile barbare sunt diferite de ale noastre. Yoshinaka spuse: — Desigur că samuraii în gri trebuie să se supună stăpânului lor. Aţi avut pe deplin dreptate în noaptea asta, susţinând că prima datorie a unui samurai este către stăpânul său legiuit, doamnă Toda, şi aţi avut deplină dreptate să arătaţi aceasta în faţa tuturor. — Deplină dreptate, spuse căpitanul samurailor în uniforme gri cu aceeaşi mândrie. Un samurai nu are alt scop în viaţă, neh? — Mulţumesc, spuse ea, încălzită de respectul lor. — Ar trebui de asemenea să cinstim obiceiurile lui Anjin-san, dacă

putem, căpitane, spuse Yoshinaka. S-ar putea să am o soluţie. Te rog, vino cu mine. Îi conduse înapoi în sala de audienţe. — Vă rog, doamnă, vreţi să-l luaţi pe Anjin-san şi să vă aşezaţi aici? Arătă către podiumul ridicat într-o parte a încăperii. — Gărzile lui Anjin-san pot sta la uşi, aşa că-şi pot îndeplini datoria către stăpânul lor, noi putem să ne-o îndeplinim pe-a noastră şi domnia-voastră puteţi vorbi după cum doriţi, după obiceiurile lui Anjin-san, neh? Mariko îi explică lui Blackthorne ce-i spusese Yoshinaka, apoi continuă prudentă în latină. — N-or să te părăsească nici o clipă în noaptea asta. N-avem de ales. Pot doar să poruncesc să-i ucidă pe dată, dacă asta ţi-e dorinţa. — Dorinţa mea este să stau de vorbă cu tine, singur, dar nu cu preţul unor vieţi. — Îţi mulţumesc că mi-ai spus. Mariko se întoarse către Yoshinaka. — Foarte bine. Mulţumesc, Yoshinaka-san. Ai vrea, te rog, să trimiţi pe cineva după arome şi tăvi cu jeratec, ca să ţinem departe ţânţarii? — Desigur. Vă rog să mă iertaţi, doamnă, aveţi şi alte veşti de la doamna Yodoko? — Nu, Yoshinaka-san. Am auzit că încă se odihneşte, fără dureri. Mariko zâmbi către Blackthorne. — Mergem să stăm acolo, Anjin-san? El o urmă. Kiri se înapoie în încăperile ei, iar samuraii în gri se aşezară la uşile sălii de audienţe. Căpitanul samurailor în gri era aproape de Yoshinaka, câţiva paşi mai departe de ceilalţi. — Nu-mi place asta, şopti răguşit. — O să tragă doamna Toda sabia şi o să-l ucidă? Fără supărare, unde ţi-s minţile? Yoshinaka se îndepărtă şchiopătând ca să verifice şi celelalte posturi de pază. Căpitanul privi către podium. Mariko şi Anjin-san erau aşezaţi unul în faţa celuilalt, bine luminaţi de făclii. Nu putea să audă ce-şi spuneau. Încercă să se concentreze asupra buzelor lor, dar nici asta nu-i fu de mare ajutor, deşi ochii lui erau foarte buni şi putea vorbi portugheza. Cred că vorbesc din nou limba sfinţilor părinţi, îşi spuse. Groaznică limbă, cu neputinţă de învăţat! Totuşi, ce mai contează? De ce n-ar vorbi cu ereticul între patru ochi, dacă aşa îi face plăcere? Nici unul dintre ei nu mai rămâne mult pe acest pământ. Atât de trist. Oh, Sfântă Fecioară! Ia-o-n grija Ta pentru curajul ei! *** — Latina e mai sigură, Anjin-san. Evantaiul ei alungă un ţânţar care bâzâia prin jur. — Ne pot auzi de aici? — Nu. Nu cred asta, nu dacă vorbim încet şi aşa cum m-ai învăţat tu, mişcând foarte puţin buzele. — Bine. Cum s-a terminat cu Kiyama? — Te iubesc. — Tu... — Mi-ai lipsit. — Şi tu, mie. Cum am putea să ne-ntâlnim singuri? — În noaptea asta nu e cu putinţă. Mâine noapte o să fie, dragostea mea. Am un plan. — Mâine? Dar ce-i cu plecarea ta? — Mâine s-ar putea să mă oprească, Anjin-san. Te rog, nu te îngrijora. Ziua următoare vom fi liberi cu toţii să plecăm, aşa cum dorim. La noapte, dacă or să mă oprească, am să fiu cu tine.

— Cum? — Kiri o să m-ajute. Nu mă întreba cum, sau ce, sau de ce. O să fie uşor. Ea se opri când slujnicele aduseră micile tăvi cu jăratec. În curând fâşii spiralate de fum alungară gângăniile nopţii. Când fură din nou în siguranţă, vorbiră despre călătoria lor, mulţumiţi că erau împreună, iubindu-se fără să se atingă, întotdeauna ocolind gândul la Toranaga şi importanţa zilei ce urma. Apoi el spuse: — Ishido e duşmanul meu. De ce sunt atât de multe gărzi în jurul meu? — Ca să te apere. Şi, de asemenea, ca să te urmărească îndeaproape. Cred că Ishido ar vrea şi el să te folosească împotriva Corabiei Negre şi a portului Nagasaki şi a seniorului Kiyama – sau Onoshi. — Ah, da. M-am gândit şi eu la asta. Ea îi văzu ochii cercetând-o. — Ce-i Anjin-san? — Împotriva celor ce crede Yabu, eu cred că nu eşti proastă, că tot ce-ai spus în seara asta ai spus-o cu bună-ştiinţă şi ai făcut-o cu bună-ştiinţă, la porunca lui Toranaga. Ea-şi netezi o cută a chimonoului. — Mi-a dat porunci, da. Blackthorne se reîntoarse la portugheză. — Te înşală. Eşti o momeală, ştii asta? Eşti doar momeala pentru una dintre cursele sale. — De ce spui asta? — Tu eşti momeala. Aşa sunt şi eu. Se vede nu-i aşa? Şi Yabu e momeala. Toranaga ne-a trimis pe toţi aici ca să ne sacrifice. — Nu, greşeşti, Anjin-san, îmi pare rău, dar greşeşti. În latină spuse: — Îţi spun că eşti minunată şi că te iubesc, dar eşti o mincinoasă. — Nimeni nu mi-a spus asta până acum. — Ai spus de asemenea că nimeni nu ţi-a mai spus "te iubesc". Ea-şi privi evantaiul. — Să vorbim despre alte lucruri. — Ce câştigă Toranaga sacrificându-ne? Ea nu răspunse. — Mariko-san, am dreptul să te-ntreb. Nu mă tem. Vreau doar să ştiu ce câştigă. — Nu ştiu. — Tu! Jură pe dragostea ta şi pe Dumnezeul tău. — Şi tu? îi răspunse ea amar în latină. Şi tu spui "jură în faţa Domnului" şi pui întrebări după întrebări? — Este viaţa ta şi viaţa mea şi ţin la amândouă. Din nou, ce câştigă el? Vocea ei deveni mai puternică. — Ascultă, da, eu am ales momentul şi da, nu sunt o femeie proastă şi... — Ai grijă, Mariko-san. Te rog, nu-ţi ridica glasul, asta ar fi foarte prostesc. — Îmi pare rău. Da. A fost făcută cu bună-ştiinţă, de faţă cu toţi, după cum a dorit Toranaga. — De ce? — Pentru că Ishido e un ţăran si trebuie să ne lase să plecăm. Provocarea trebuia să fie aruncată în faţa nobililor săi. Doamna Ochiba e de acord cu plecarea noastră ca să-l întâlnim pe seniorul Toranaga. Am mai vorbit cu ea şi ea nu se împotriveşte. N-ai de ce să te îngrijorezi. — Nu-mi place să văd focul stârnit în tine. Sau veninul. Sau minciuna. Unde este liniştea ta şi unde sunt bunele tale purtări? Poate că ar trebui să înveţi să priveşti cum cresc pietrele, neh? Furia lui Mariko se topi şi ea râse.

— Ah, tu! Tu ai dreptate, te rog să mă ierţi. Se simţi reîmprospătată, din nou ea însăşi. — Oh, cât te iubesc, şi cât mă mândresc cu tine, şi-am fost atât de mândră de tine în seara asta, că aproape te-am sărutat acolo, în faţa tuturor, aşa cum este obiceiul tău. — Sfântă Fecioară! Asta i-ar fi pus pe toţi pe jar, neh? — Dacă aş fi singura cu tine, te-aş săruta până când strigătele tale de îndurare ar umple universul! — Îţi mulţumesc, doamnă, dar eşti aici şi eu sunt dincoace, iar lumea e-ntre noi. — Ah, dar nu e nicidecum lumea între noi. Viaţa mea e împlinită din cauza ta. După un timp el spuse: — Şi poruncile lui Yabu către tine – să-ţi ceri iertare şi să rămâi? — Ar putea să nu fie ascultate, îmi pare rău. — Din cauza poruncilor lui Toranaga? — Da. Dar nu sunt numai poruncile lui, este şi dorinţa mea. Şi toate astea s-au făcut la sfatul meu. Eu l-am rugat să-mi îngăduie să vin aici, dragostea mea. În faţa lui Dumnezeu, ăsta-i adevărul! — Ce-o să se întâmple mâine? Ea-i repetă ce-i spusese şi lui Kiri, adăugând: — Totul o să fie şi mai bine decât a fost plănuit. Nu este Ishido deja apărătorul tău? Jur că nu ştiu cum poate fi seniorul Toranaga atât de deştept. Înainte de a pleca mi-a spus că toate asta or să se întâmple, s-ar putea să se-ntâmple. Ştia că Yabu n-are nici o putere în Kyushu. Doar Ishido sau Kiyama puteau să te apere acolo. Nu suntem momeli, suntem sub protecţia lui. Suntem destul de în siguranţă. — Şi cum rămâne cu cele nouăsprezece zile, optsprezece acum? Toranaga trebuie să fie aici, neh? — Da. — Atunci nu e cum a spus Ishido, pierdere de vreme? — Cu-adevărat nu ştiu asta. Ştiu doar că nouăsprezece, optsprezece, sau chiar trei zile pot fi o eternitate. — Sau mâine? — Şi mâine, de asemenea. Sau ziua următoare. — Şi dacă Ishido nu te va lăsa să pleci mâine? — Asta e singura şansă pe care-o avem. Toţi. Ishido trebuie să fie umilit. — Eşti sigură? — Da. În faţa lui Dumnezeu, Anjin-san. *** Blackthorne ieşi din nou dintr-un coşmar, dar în clipa când se trezi pe deplin, visul dispăru. Uniformele în gri se holbau la el prin plasa împotriva ţânţarilor, în lumina unor zori timpurii. — Bună dimineaţa, le spuse, displăcându-i să fie privit în timp ce dormea. Ieşi de sub polog, trecu în coridor şi de acolo în jos pe scări până când ajunse la toaleta din grădină. Gărzile în uniforme maro şi gri îl însoţiră. Abia le băgă în seamă. Zorii erau ceţoşi. Către est cerul se limpezise deja. Aerul mirosea a sare şi umezeală dinspre mare. Muştele începuseră să roiască. O să fie zăpuşeală astăzi, se gândi. Auzi paşi apropiindu-se. Prin deschizătura din uşă o văzu pe Chimmoko. Ea aşteptă răbdătoare, sporovăind cu gărzile, şi când el ieşi, se îclină şi îl salută. — Unde-i Mariko-san? întrebă el. — Cu Kiritsubo-san, Anjin-san. — Mulţumesc. Când pleacă? — Curând, Alteţă.

— Spune-i lui Mariko-san place spune "bună dimineaţa" înainte plecat. O spusese din nou, deşi Mariko îi promisese deja că o să-l caute înainte de a se întoarce către locuinţa ei ca să-şi adune lucrurile. — Da, Anjin-san. El dădu din cap aşa cum ar fi făcut-o un samurai şi plecă să facă o baie. De obicei nu se făcea baie cu apă fierbinte dimineaţa, dar în fiecare dimineaţă el se ducea acolo şi îşi turna apă rece pe tot trupul. — Ehei, Anjin-san, spuneau întotdeauna gărzile sale, sau cei care se aflau din întâmplare prin jur, asta, desigur, este foarte bine pentru sănătatea domniei-tale. Se îmbrăcă şi merse pe crenelurile care dădeau în curtea acelei aripi a castelului. Purta un chimonou maro şi săbii, şi pistolul ascuns în brâu. Samuraii în uniforme maro care erau de santinelă îl salutară bucuroşi, ca pe unul dintre ai lor, deşi foarte stânjeniţi de însoţitorii săi în uniforme gri. Ceilalţi samurai în gri forfoteau pe crenelurile de peste drum, mai înalte decât ale lor, şi dincolo de poartă. — Foarte mulţi samurai în gri, mult mai mulţi decât de obicei. Înţelegeţi, Anjin-san? îi spuse Yoshinaka ieşind pe balcon. — Da. Căpitanul uniformelor gri se apropie de ei. — Vă rog, nu vă apropiaţi prea mult de margine, Anjin-san. Vă rog să mă iertaţi. Soarele era la orizont. Îi simţea căldura plăcută pe piele. Nu erau nori pe cer şi briza murea încet. Căpitanul samurailor în gri arătă către sabia lui Blackthorne. — Acesta este "Vânzătorul de Ulei", Anjin-san? — Da, căpitane. — Mi se poate îngădui să văd lama? Blackthorne trase o parte a săbiei din teacă. Datina hotăra că o sabie nu trebuia scoasă niciodată în întregime din teacă decât dacă trebuia folosită. — Ehei, frumoasă, neh? Ceilalţi samurai în uniforme maro sau gri se îngrămădiră în jur, la fel de impresionaţi. Blackthorne împinse sabia la loc, mulţumit. — Onorat să port "Vânzătorul de Ulei". — Puteţi folosi sabia, Anjin-san? întrebă căpitanul. — Nu, căpitane, nu ca un samurai, dar învăţ. — Ah, da. Asta-i foarte bine. În curtea interioară, aflată încă în umbră la două etaje mai jos, samuraii în maro făceau instrucţie. Blackthorne îi privi. — Câţi mulţi samurai acolo, Yoshinaka-san? — Patru sute trei, Anjin-san, cu cei două sute care au venit cu mine. — Şi afară? — Cei în gri? râse Yoshinaka. O mulţime, foarte mulţi. Căpitanul în gri îşi arătă dinţii într-un zâmbet. — Aproape o sută de mii. Înţelegeţi, Anjin-san, o sută de mii? — Da, mulţumesc. Priviră cu toţii la falanga formată din hamali, cai de povară şi trei palanchine care dădu colţul în depărtare şi se apropia de această fundătură, înconjurată de gărzi. Strada era încă cufundată în umbră şi întuneric între pereţii înalţi. Torţele mai ardeau în suporturile lor fixate în pereţi. Chiar şi de la distanţa aceasta puteau să vadă nervozitatea hamalilor. Samuraii în gri de peste drum păreau mai liniştiţi şi mai atenţi şi tot aşa păreau şi cei în uniforme maro aflaţi de gardă. Porţile înalte se deschiseră ca să lase să treacă coloana, în timp ce samuraii în gri din escortă rămaseră afară alături de ceilalţi camarazi ai lor, apoi se închiseră din nou. Marea bară de fier căzu cu zgomot în locaşurile ei săpate adânc în pereţii de granit. Nici un grilaj nu apăra poarta aceasta. Yoshinaka spuse:

— Anjin-san, vă rog să mă iertaţi. Trebuie să supraveghez şi asta. Totul e gata, neh? — Aştept aici. — Da. Yoshinaka plecă. Căpitanul uniformelor gri se apropie de parapet şi privi în jos. Iisuse Cristoase, se gândea Blackthorne, sper că ea are dreptate şi Toranaga la fel. Nu mai durează mult. Cercetă soarele şi mormăi încet către sine însuşi, în portugheză: — Nu mai e mult până la plecare. Fără să-şi dea seama, căpitanul mormăi o încuviinţare şi Blackthorne înţelese că omul înţelegea foarte bine portugheza, era deci catolic şi un alt posibil asasin. Mintea lui alergă înapoi către noaptea trecută şi-şi aminti că tot ceea ce-i spusese lui Mariko fusese în latină. Oare fusese totul în latină? Mamă Doamne, dar când a spus "aş putea să poruncesc să fie ucişi", asta o fi fost în latină? Vorbeşte el oare latina, ca celălalt căpitan, acela care a fost ucis în timpul primei evadări din Osaka? Soarele prindea putere şi Blackthorne îşi luă ochii de pe căpitan. Dacă nu m-ai ucis azi-noapte poate că n-ai s-o faci niciodată, îşi zise, punând acest catolic într-un compartiment. O văzu pe Kiri ieşind în curte. Supraveghea slujnicele care cărau coşuri şi sipete pentru caii de povară. Părea micuţă, stând acolo, pe scările principale, unde Sazuko se prefăcuse că alunecă, îngăduindu-i lui Toranaga să scape. Chiar către nord era grădina aceea plăcută şi mica locuinţă rustică unde o văzuse pentru prima dată pe Mariko şi pe Yaemon, Moştenitorul. Mintea lui călători cu cortegiul de amiază în afara castelului, şerpuind prin labirint, apoi, în siguranţă afară prin pădure, în jos către mare. Se rugă să ajungă teafără împreună cu ceilalţi. Odată ce avea să ajungă destul de departe, el şi Yabu aveau să plece pe galeră şi să iasă în larg. De acolo, de pe ziduri, marea părea atât de aproape. Marea îl chema. Şi orizontul. — Konbanwa, Anjin-san. — Mariko-san! Era mai strălucitoare ca niciodată. — Konbanwa, îi răspunse el. Apoi în latină, nepăsător: — Ai grijă de acest om în gri, el înţelege. Continuă imediat în portugheză ca să-i dea timp să se pregătească: — Da. Nu înţeleg cum poţi să fii atât de frumoasă după atât de puţin somn. O luă de braţ şi o întoarse către căpitan, conducând-o către parapet. — Uite, acolo-i Kiritsubo-san. — Mulţumesc. Da. Sunt... Mulţumesc. — De ce nu-i faci semn lui Kiritsubo-san? Ea făcu aşa cum i se ceruse şi strigă tare către ea. Kiri îi văzu şi le făcu semn la rândul ei. După o clipă, din nou relaxată şi putându-se controla, Mariko spuse: — Mulţumesc, Anjin-san. Eşti foarte deştept şi foarte înţelept. Ea îl salută pe căpitan politicoasă şi păşi către o muchie de piatră pe care se aşeză, având grijă mai întâi să se asigure că locul era curat. — O să fie o zi minunată, neh? — Da. Cum ai dormit? — N-am dormit, Anjin-san. Kiri şi cu mine am sporovăit până în ultima clipă, când s-au ivit zorii. Îmi plac zorii. Dumneata? — Somnul meu a fost tulburat, dar... — Oh, îmi pare rău. — Acum mi-e bine, crede-mă. Pleci acum? — Da, dar mă întorc la amiază ca s-o iau pe doamna Kiri-san şi pe doamna Sazuko.

Îşi întoarse faţa de la căpitan şi spuse în latină: — Tu. Îţi aminteşti Hanul Florilor? — Desigur. Cum aş putea să-l uit? — Dacă este vreo întârziere, noaptea aceasta va fi a noastră. La fel de desăvârşită şi plină de pace. — Ah, asta... asta ar putea fi cu putinţă, dar aş prefera să te ştiu în siguranţă pe drum. Ea continuă în portugheză: — Acum trebuie să plec, Anjin-san. Vrei, te rog, să mă ierţi? — Te conduc până la poartă. — Nu, te rog, priveşte de aici. Dumneata şi căpitanul puteţi privi de-aici, neh? — Desigur, spuse Blackthorne deîndată, înţelegând. Mergi cu Dumnezeu. — Şi tu. El rămase pe parapet. În timp ce aştepta, lumina soarelui învălui curtea alungând umbrele. Mariko apăru dedesubt. O văzu salutându-i pe Kiri şi pe Yoshinaka şi discutând împreună fără nici o uniformă gri, duşmană, în preajma lor. Apoi se înclinară. Ea privi în sus către el, umbrindu-şi ochii cu palma şi-i făcu veselă cu mâna. El îi răspunse la fel. Porţile fură date de-o parte şi, cu Chimmoko la câţiva paşi în urma ei, Mariko ieşi însoţită de escorta ei de zece samurai în chimonouri maro. Porţile se închiseră încă odată. Pentru un timp o pierdu din vedere. Când reapăru, cincizeci de samurai în gri, ieşiţi din mulţimea aflată în afara zidurilor lor, îi înconjuraseră ca o nouă gardă de onoare. Cortegiul porni în jos pe strada lipsită de lumină. Îi privi până când dădură colţul cel mai îndepărtat. Ea nu se uită nici o clipă înapoi. — Mergem mâncăm acum, căpitane, spuse el. — Da, desigur, Anjin-san. Blackthorne merse în încăperile lui şi mâncă orez, legume murate şi bucăţi de peşte fiert, urmate de fructe timpurii din Kyushu: mici mere acrişoare, piersici şi prune cu carnea tare. Savură o tartă de fructe şi cha. — Mai doriţi, Anjin-san? întrebă servitorul. — Nu, mulţumesc. Oferi gărzilor sale fructe şi ei le acceptară recunoscători, iar când terminară se întoarseră înapoi către crenelurile însorite. I-ar fi plăcut să cerceteze cremenea pistolului său ascuns, dar se gândi c-ar fi mai bine să nu atragă atenţia asupra lui. O încercase o dată în timpul nopţii, cât de bine putuse sub cearceaf şi sub pologul împotriva ţânţarilor, dar fără s-o vadă nu putea fi sigur de oţeluri sau piatră. Nu mai poţi face altceva, se gândi. Eşti o păpuşă. Ai răbdare, Anjin-san. Cartul tău se sfârşeşte la amiază. Măsură din ochi înălţimea soarelui. Începea perioada de două ceasuri a Şarpelui. După Şarpe urmează Calul. Şi la mijlocul Calului este amiaza. Clopotele templelor din întregul castel şi din oraş bătură începutul Orei Şarpelui şi el fu mulţumit de precizia lui. Băgă de seamă o piatră mică pe pardoseală. Merse până la ea şi-o ridică, aşezând-o cu grijă pe o margine a ambrazură, în lumina soarelui, apoi se lăsă pe spate proptindu-şi picioarele confortabil şi îşi aţinti privirea asupra ei. Samuraii în gri îi urmăreau fiecare mişcare. Căpitanul se încruntă. După un timp spuse; — Anjin-san, care este înţelesul pietrei? — Te rog? — Piatra. De ce piatra, Anjin-san? — Privesc piatra crescând. — Oh, îmi pare rău, înţeleg, răspunse căpitanul cerându-şi scuze. Vă rog, iertaţi-mă că v-am deranjat. Blackthorne râse în sinea lui şi se întoarse către piatră. — Creşti, ticăloaso, spuse.

Dar, ca şi în alte dăţi, oricât de mult o blestemă, îi porunci, sau rugă, ea nu crescu. Chiar te-aştepţi să vezi piatra crescând? se întrebă. Nu, desigur, dar ajută să treacă timpul şi să-ţi găseşti liniştea. Nu poţi avea îndeajuns wa, neh? Ehei, oare de unde-o să vină noul atac? Nu e nici o apărare împotriva unui asasin, dacă asasinul e pregătit să moară, nu-i aşa? *** Rodrigues verifică cremenea unei muschete pe care-o luase la întâmplare din rastelul de lângă tunul de la provă. Găsi cremenea tocită şi pătată şi deci primejdioasă. Fără nici o vorbă aruncă muscheta tunarului. Omul abia apucă s-o prindă, înainte ca patul armei să-l izbească în faţă. — Sfântă Fecioară, senhor pilot! ţipă omul, nu era nevoie să... — Ascultă, dobitocule! Data viitoare când găsesc ceva în neregulă cu o muschetă sau tun în timpul cartului tău, ai să primeşti cincizeci de bice şi ai să pierzi leafa pe trei luni. Nostrom! — Da, pilotule? Pesaro, nostromul, îşi mişcă mai aproape silueta masivă şi se încruntă mânios la tânărul tunar. — Scoate pe punte ambele carturi! Verifică fiecare muschetă şi tun. Totul. Numai Dumnezeu ştie când o să avem nevoie de ele! — O să mă-ngrijesc de asta, pilotule. Nostromul îşi împinse faţa către tunar. — O să mă piş în grogul tău la noapte, Gomez, pentru toată munca în plus şi-o să trebuiască să-l dai pe gât zâmbind. Treci la treabă. Erau opt tunuri mici pe puntea principală, patru la tribord şi patru la babord, şi unul la provă, îndeajuns să respingă orice pirat care nu avea tunuri pe corabie, dar nu îndeajuns ca să ducă la capăt un atac. Mica fregată era o corabie cu două catarge numită Santa Luz. Rodrigues aşteptă până când tot echipajul îşi luă în primire armele, apoi se întoarse şi se sprijini de parapet. Castelul strălucea mohorât în soare, de culoarea plumbului vechi, afară de donjon, ale cărui ziduri erau alb-albastre şi acoperişurile aurite. Scuipă în apă şi privi scuipatul să vadă dacă va ajunge până la stâlpii debarcaderului, cum spera, sau se va duce până în mare. Ajunse în mare. — La naiba, murmură, dorindu-şi să aibă propria lui fregată, Santa Maria, sub picioarele lui acum. Afurisit ghinion să fie în Macao tocmai atunci când avem nevoie de ea! — Care-i necazul, Căpitane General? întrebase în urmă cu câteva zile la Nagasaki, când fusese sculat din patul său cald, din casa ce se afla pe o ridicătură deasupra oraşului şi portului. — Trebuie să ajungem la Osaka deîndată, spusese Ferriera, dichisit şi arogant ca un păun chiar şi la acea oră a dimineţii. Am prmit un mesaj grabnic de la Dell'Aqua. — Ce s-a mai întâmplat acum? — Nu spune. Doar că e vital pentru viitorul Corabiei Negre. — Madonna! Ce mişelie mai pun la cale acum? Ce e atât de vital? Corabia noastră! e la fel de zdravănă ca orice corabie în stare să plutească, fundul ei e curat şi arborada în regulă. Negoţul mai bun decât ne-am închipuit şi la vreme. Maimuţele se poartă cum trebuie. Porcul de Harima e încrezător şi... şi se opri, căci un gând îi explodase în creier: Englezul! A ieşit în larg? — Nu ştiu, dar dacă-i aşa... Rodrigues privise îndelung ieşirea din marele port, aproape aşteptându-se să-l vadă pe Erasmus încrucişând acolo, arătându-şi detestatul steag al Angliei, aşteptând ca un câine flămând ziua în care trebuiau să iasă în larg către Macao şi casă.

— Iisuse, Sfântă Fecioară şi voi, toţi sfinţii! Faceţi să nu se-ntâmple asta! — Care-i cea mai iute cale? Lorca? — Santa Luz, Căpitane General. Putem ridica ancora într-o oră. Ascultă, englezul nu poate să facă nimic fără oameni, nu uita... — Madonna, poate să vorbească bolboroseala lor acum, nu? De ce n-ar putea folosi maimuţe, nu? Sunt de-ajuns piraţi japo ca să-i facă douăzeci de echipaje. — Da, dar nu tunari şi nu marinari pricepuţi, aşa cum are el nevoie. N-a avut timp să pregătească japo. Anul viitor s-ar putea, da' nu împotriva noastră. — De ce, în numele Fecioarei şi al sfinţilor, i-au dat preoţii unul dintre dicţionarele lor, n-am să pricep niciodată! Bastarzi cu două feţe! Trebuie să fi fost stăpâniţi de diavol. E ca şi cum englezul ar fi apărat de Satana! — Îţi spun că-i doar deştept. — Sunt destui care-s pe-aici de douăzeci de ani şi nu pot vorbi o iotă din bolboroseala japonezilor, dar englezul poate. Îţi spun că şi-a vândut sufletul lui Satan şi-n schimbul magiei negre Necuratul îl apără. Cum altfel îţi explici asta? De câţi ani încerci să vorbeşti limba lor şi chiar trăieşti cu una dintre ai lor? Leche, ar putea uşor folosi piraţi japo. — Nu, Căpitane General. Trebuie să facă rost de oameni de aici, iar noi îl aşteptăm şi deja ai pus pe toţi cei suspecţi în fiare. — Cu douăzeci de mii de cruzados în argint şi promisiunea Corabiei Negre poate să-i cumpere pe toţi oamenii de care are nevoie, cu temniceri cu tot şi cu blestemata de închisoare în care se află. Cabrón, poate că e-n stare să te cumpere şi pe tine. — Vezi ce vorbeşti! — Eşti un ticălos de spaniol nenorocit, Rodrigues! E vina ta că e-n viaţă. Tu eşti de vină. De două ori l-ai lăsat să-ţi scape! Căpitanul General se repezise la el, furios. — Trebuia să-l omori când l-ai avut în mână. — Poate. Asta o să mă urmărească toată viaţa, spusese Rodrigues amar. Am vrut să-l omor când s-a putut. — Aşa să fie? — Ţi-am spus de douăzeci de ori. N-auzi, sau ai scârnă spaniolă în urechi ca de obicei, aşa cum ai şi în gură? Pusese mâna pe pistol şi Căpitanul General îşi trăsese sabia, apoi fata japoneză se aşezase speriată între ei. — Roog, Rod-san, nu supărare, nu cerţi, roog! Creştin, roog! Furia oarbă îi părăsise pe amândoi şi Ferriera spusese: — Îţi spun, înaintea lui Dumnezeu, englezul trebuie să fie sub mâna diavolului. Aproape că era să te ucid, şi tu pe mine. Văd limpede asta acum. A fost o vrajă asupra noastră. Îndeosebi asupra ta! Acum, în soarele de la Osaka, Rodrigues atinse crucifixul pe care-l purta atârnat la gât şi se rugă cu disperare să fie apărat de toate vrăjile, iar sufletul său nemuritor ţinut departe de Satana. N-are dreptate Căpitanul General? Nu-i ăsta singurul răspuns? îşi zise din nou, plin de presimţiri negre. Viaţa englezului e ca sub o vrajă. Acum este apropiatul arhivrăjmaşului Toranaga. Acum şi-a primit corabia înapoi şi banii şi wako, în ciuda tuturor celor întâmplate şi vorbeşte ca unul dintre ei şi asta-i cu neputinţă atât de repede, chiar şi cu dicţionarul, dar el a primit şi dicţionarul şi ajutor de nepreţuit. Iisuse Cristoase şi Sfântă Fecioară, luaţi ochiul Necuratului deasupra mea. — De ce i-ai dat dicţionarul englezului, părinte? îl întrebase pe Alvito la Mishima. Desigur ar fi trebuit să mai întârzii asta. — Da, Rodrigues, îi spusese părintele Alvito în taină. Şi n-ar fi trebuit să-mi ies din fire ca să-l ajut, dar sunt sigur că există o şansă de a-l converti, sunt atât de sigur. Cu Toranaga s-a isprăvit de-acum... E doar un om şi-un suflet. Trebuie să încerc să-l salvez.

Preoţii, gândi Rodrigues. Leche pe toţi popii, dar nu pe Dell'Aqua şi Alvito. Oh, Madonna, îmi cer iertare pentru toate gândurile mele duşmănoase în privinţa lui şi a părintelui Alvito! Iartă-mă şi îngroapă-l pe englez undeva, înainte de-al avea în faţa ţevilor. Nu vreau să-l ucid din cauza jurământului meu sfânt, deşi ştiu că trebuie să moară degrabă. Timonierul de cart întoarse clepsidra şi sună clopotul de opt ori. Era amiază.

CAPITOLUL 55 Mariko păşea pe strada însorită şi plină de lume către porţile de la capătul ei. Era urmată de o gardă de zece samurai în uniforme maro. Purta un chimonou verde cu alb, mănuşi albe şi o pălărie de călătorie verde-închis, cu boruri largi, legată sub barbă cu o eşarfă împletită, aurie, şi se apăra de razele, soarelui cu o umbrelă translucidă. Porţile se deschiseră şi rămaseră deschise. Strada era foarte tăcută. Samurai în uniforme gri se aflau aliniaţi pe ambele părţi şi la toate crenelurile. Putea să-l vadă pe Anjin-san pe zidurile de deasupra curţii lor, cu Yabu alături şi, în curte, coloana cu Kiri şi doamna Sazuko. Toţi samuraii în maro purtau îmbrăcăminte de ceremonie, în afara celor douăzeci care stăteau pe ziduri cu Blackthorne şi a altora doi de la fiecare fereastră ce dădea spre curte. Spre deosebire de cei în uniforme gri, nici unul dintre samuraii în maro nu purta armură sau arcuri. Săbiile erau singurele lor arme. Multe femei, femei-samurai, se aflau de asemenea acolo privind, unele de la ferestrele altor case fortificate ce mărgineau strada, iar câteva de pe ziduri. Altele stăteau pe stradă în mijlocul uniformele gri, cu câţiva copii îmbrăcaţi în culori vesele printre ele. Toate femeile purtau umbrele, deşi unele purtau săbii de samurai aşa cum era dreptul lor, dacă doreau. Kiyama era lângă poartă cu cincizeci dintre oamenii săi, nici unul în gri. — Bună ziua, Alteţă, îi spuse Mariko şi se înclină. El îi răspunse, iar ea trecu prin arcadă. — Bună ziua, Kiri-chan, Sazuko-chan. Cât de bine arătaţi amândouă! E totul gata? — Da, răspunseră ele cu falsă bucurie. — Bun. Mariko se urcă în palanchinul ei descoperit şi se aşeză cu spatele drept. — Yoshinaka-san! Te rog, începe. De îndată căpitanul porni şchiopătând către fruntea coloanei şi strigă nişte ordine. Douăzeci de samurai în maro formară o avangardă şi porniră. Hamalii ridicară palanchinul deschis al lui Mariko şi-i urmară prin poartă, Kiri şi doamna Sazuko foarte aproape în urma lor, tânăra fată purtându-şi copilul în braţe. Când palanchinul lui Mariko apăru în plin soare în afara zidurilor, un căpitan al samurailor în gri păşi înainte între avangardă şi palanchine şi se aşeză în drumul ei. Avangarda se opri brusc, ca şi purtătorii de palanchine. — Vă rog să mă iertaţi, îi spuse el lui Yoshinaka, dar pot să vă văd documentele? — Îmi pare rău căpitane, dar nu avem nevoie de nici unul, spuse Yoshinaka în marea tăcere ce se lăsase. — Îmi pare rău, dar seniorul general Ishido, guvernator al castelului, căpitan al gărzilor Moştenitorului, cu îngăduinţa regenţilor a dat ordine în tot castelul, cărora trebuie să ne supunem. Mariko rosti pe un ton oficial: — Sunt Toda Mariko-noh-Buntaro şi mi s-a poruncit de către stăpânul

meu legiuit să-i însoţesc aceste doamne ca să-l întâlnească. Fii bun şi ne lasă să trecem. — Aş face-o bucuros doamnă, spuse mândru samuraiul, proptindu-se în picioare, dar fără hârtiile potrivite stăpânul nostru spune că nimeni nu poate părăsi castelul Osaka. Vă rog să mă iertaţi. Mariko spuse: — Căpitane, care este numele dumitale, te rog? — Sumiyori Danzenji, doamnă, căpitan al celei de-a patra legiuni şi spiţa mea este la fel de veche ca şi a voastră. — Îmi pare rău, căpitane Sumiyori, dar dacă n-ai să te dai la o parte am să poruncesc să fii ucis. — Nu veţi trece fără hârtii. — Te rog, ucide-l, Yoshinaka-san. Fără să şovăie, Yoshinaka ţâşni înainte, sabia sa descrise un arc strălucitor şi lovi în samuraiul descumpănit. Lama pătrunse adânc în coasta bărbatului şi fu trasă imediat afară, iar cea de-a doua lovitură, mai sălbatică, îi zbură capul, care se rostogoli în praf de câteva ori înainte de a se opri. Yoshinaka îşi şterse sabia şi o puse în teacă. — Porniţi, porunci avangardei, grăbiţi-vă! Avangarda se aranjă din nou şi porni mai departe cu paşi răsunători. Atunci, ca din senin, o săgeată izbi în pieptul lui Yoshinaka. Coloana se opri. Yoshinaka trase tăcut pentru câteva clipe de coada săgeţii, apoi ochii lui se întunecară şi se prăbuşi. Un geamăt uşor scăpă de pe buzele lui Kiri. O pală de vânt flutură capetele eşarfei transparente ale lui Mariko. Undeva pe stradă, ţipetele unui copil fură domolite. Toată lumea aştepta cu răsuflarea tăiată. — Miyai Kazuko-san, strigă Mariko. Te rog, ia comanda. Kazuko era tânăr şi înalt şi foarte mândru, proaspăt ras, cu obraji prelungi înaintă dintre rândurile samurailor în maro care stăteau alături de Kiyama, lângă poartă. Trecu pe lângă litierele lui Kiri şi Sazuko şi se înclină ceremonios. — Da, doamnă. Mulţumesc. Tu, strigă către un om din faţă, porniţi! Încordaţi, unii temători, toţi nervoşi, oamenii se supuseră de îndată şi coloana porni. Kazuko păşea alături de litiera lui Mariko. Apoi, la o sută de paşi în faţa lor, douăzeci de samurai în gri ieşiră din mulţimea samurailor şi se aşezară tăcuţi de-a curmezişul drumului. Cei douăzeci de samurai în maro ajunseră la ei. Atunci cineva şovăi şi avangarda se opri. — Înlăturaţi-i din drum, strigă Kazuko. Imediat un samurai în maro ţâşni înainte şi ceilalţi îl urmară şi măcelul începu la iuţeală, plin de cruzime. De fiecare dată când un samurai în gri cădea, altul păşea liniştit din mulţimea celor care aştepta şi se alătura camarazilor lui din luptă. Era întotdeauna cinstit, întotdeauna în număr egal, bărbat la bărbat, cincisprezece împotriva a cincisprezece, opt împotriva a opt, câţiva samurai în gri răniţi zvârcolindu-se în praf, acum trei contra trei şi un alt samurai în gri păşind în nefiinţă şi în curând rămase numai unul la unul, ultimul samurai în maro mânjit de sânge şi rănit, deja victorios în patru dueluri. Ultimul samurai în gri îl ucise cu uşurinţă şi rămase singur printre trupuri, privind la Miyai Kazuko. Toţi samuraii în uniformă maro erau morţi. Patru în gri zăceau răniţi, iar optprezece morţi. În tăcerea apăsătoare, Kazuko înaintă trăgându-şi sabia din teacă. — Aşteaptă, spuse Mariko. Te rog, aşteaptă, Kazuko-san. El se opri dar nu îşi desprinse ochii de pe samuraiul în gri, năzuind o luptă. Mariko ieşi din palanchin şi se întoarse la Kiyama. — Senior Kiyama, vă cer oficial să porunciţi acestor oameni să se dea la o parte din calea noastră. — Îmi pare rău, Toda-sama, poruncile din castel trebuie urmate. Ordinele sunt legale, dar dacă doriţi am să convoc o întâlnire a regenţilor şi

am să cer să se ia o hotărâre. — Sunt samurai. Poruncile mele sunt limpezi, legate de bushido şi sacre după codul nostru. Ele trebuie să fie îndeplinite şi sunt mai presus, după lege, de oricare poruncă dată de om. Legea poate să tulbure buna-cuviinţă, dar buna-cuviinţă nu trebuie să tulbure legea. Dacă nu mi se îngăduie să mă supun poruncilor primite n-am să fiu în stare să trăiesc cu această ruşine. — Am să convoc imediat Consiliul. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă. Ce faceţi domnia-voastră este treaba domniei-voastre. Pe mine mă priveşte numai porunca dată de seniorul meu şi ruşinea mea. Se întoarse şi merse în tăcere către capul coloanei. — Kazuko-san, îţi poruncesc să ne conduci afară din castel. El păşi înainte. — Sunt Miyai Kazuko, din spiţa Serata, căpitan în Armata a Treia a seniorului Toranaga. Vă rog, daţi-vă la o parte din drum. — Sunt Biwa Jiro, căpitan din garnizoana seniorului general Ishido. Viaţa mea este fără valoare, dar chiar şi aşa nu vei trece, spuse samuraiul în gri. Cu un asurzitor strigăt de bătălie: "Toranagaaaa!", Kazuko ţâşni înainte şi porni lupta. Săbiile lor zăngăniră izbindu-se. Cei doi bărbaţi se roteau unul în jurul celuilalt. Samuraiul în gri era bun, foarte bun, ca şi Kazuko. Săbiile lor se izbiră din nou. Nimeni altcineva nu mişca. Kazuko învinse, dar era rănit foarte grav şi rămase clătinându-se în picioare lângă duşmanul său şi cu braţul sănătos îşi agită sabia către cer, urlând din nou strigătul de bătălie, bucurându-se de victorie. "Toranagaaa!" Nici un strigăt de bucurie nu-i salută victoria. Toţi ştiau că ar fi nepotrivit cu ritualul care-i învăluise pe toţi acum. Kazuko îşi împinse cu greu un picior înainte, apoi pe celălalt şi clătinându-se, porunci cu vocea pierdută: — Urmaţi-mă! Nimeni nu văzu de unde veniră săgeţile, dar ele se înfipseră în trupul lui, iar atitudinea samurailor în maro se schimbă de la fatalism la sălbăticie în faţa acestei insulte adusă bărbăţiei lui Kazuko. Murea deja şi avea să cadă în curând, singur, încă făcându-şi datoria, încă conducându-i în afara castelului. Un alt ofiţer al samurailor în maro alergă înainte cu douăzeci de oameni, ca să formeze o altă avangardă, iar restul se adunară în jurul Mariko, Kiri şi doamnei Sazuko. — Înainte, se răsti ofiţerul. Porni şi douăzeci de samurai tăcuţi îl urmară. Ca somnambulii, purtătorii de palanchine îşi ridicară poverile şi porniră împleticindu-se după ei. Apoi alţi douăzeci de samurai în gri, conduşi de un ofiţer, apărură tăcuţi la o sută de paşi în faţa lor, dintre sutele care aşteptau. Hamalii se opriră. Avangarda îşi iuţi paşii. Ofiţerii se înclinară ceremonios unul către celălalt şi spuseră. — Vă rog, la o parte din drum — Vă rog, arătaţi-mi hârtiile. De data asta samuraii în maro ţâşniră înainte imediat cu strigăte de "Toranagaaaa!", cărora li se răspunse cu "Yaemoooonn!" şi măcelul reîncepu. De fiecare dată când un samurai în gri cădea, un altul îi lua locul liniştit, până când toţi samuraii în maro fură morţi. Ultimul samurai în uniformă gri îşi şterse lama sabiei şi o puse în teacă şi rămase singur în calea lor. Din grupul din spatele litierelor înaintă un alt ofiţer cu douăzeci de samurai în maro. — Aşteaptă, porunci Mariko. Întunecată la faţă, ea coborî din palanchin, îşi puse deoparte umbrela, ridică sabia lui Yoshinaka, o trase din teacă şi înaintă singură. — Ştii cine sunt. Te rog, dă-te la o parte din calea mea. — Sunt Kojima Harutomo din Legiunea a şasea, căpitan. Vă rog să mă

iertaţi, dar nu puteţi trece, doamnă, spuse samuraiul în gri cu mândrie. Ea ţâşni înainte, dar lovitura ei fu oprită. Samuraiul în gri se trase înapoi şi rămase într-o poziţie defensivă, deşi ar fi putut s-o ucidă fără efort. Se retrase încet în josul străzii şi ea-l urmă, dar el o făcu să se lupte pentru fiecare pas. Şovăitoare, coloana porni după ea. Din nou ea încercă să-l facă pe samurai să se lupte, lovind, împungând întotdeauna, atacând sălbatic, dar samuraiul o ocolea ferindu-i loviturile, ţinând-o la distanţă fără s-o atace, lăsând-o să se istovească. Dar o făcea cu gravitate, cu demnitate, cu multă politeţe, dându-i cinstirea ce i se cuvenea. Ea atacă din nou, dar el pară lovitura, care ar fi doborât un samurai mai puţin iscusit, şi se trase înapoi încă un pas. Sudoarea începuse să curgă pe ea. Un samurai în maro porni înainte să-i dea ajutor, dar ofiţerul lui îi porunci în şoaptă să se oprească, ştiind că nimeni nu s-ar fi putut amesteca. Samuraii din ambele părţi aşteptau semnalul, fiecare dornic să pornească încăierarea. În mulţime un copil îşi ascunse faţa în poalele mamei sale. Ea îl desprinse blând şi îngenunche. — Te rog, priveşte fiule, murmură ea. Eşti samurai. Mariko ştia că n-avea să mai reziste mult. Gâfâia acum din cauza istovirii şi putea să simtă ameninţarea ascunsă ce o înconjura. Deodată, înainte şi peste tot în jurul lor, samuraii în gri începură să se îndepărteze de ziduri şi laţul din jurul coloanei se strânse repede. Câţiva samurai în gri se apropiară, încercând s-o înconjoare şi ea îşi opri înaintarea, ştiind că ar fi putut mult prea uşor să fie prinsă şi dezarmată, ceea ce-ar fi distrus totul deîndată. Samuraii în maro înaintară ca s-o ajute, iar ceilalţi luară poziţii împrejurul litierelor. Atmosfera deveni ameninţătoare. Fiecare om era hotărât acum, mirosul dulce al sângelui le năvălise în nări. Coloana se întinse într-un şir subţire şi Mariko văzu cât de uşor ar fi fost pentru samuraii în gri să-i taie drumul înapoi către poartă, dacă ar fi dorit, şi să-i lase izolaţi în drum. — Aşteptaţi, strigă. Toţi se opriră. Se înclină pe jumătate către atacatorul ei, apoi, cu capul sus îi întoarse spatele şi se întoarse la Kiri. — Îmi..., îmi pare rău, dar nu e cu putinţă să ne croim drum printre oamenii ăştia acum, spuse ea respirând greu. Noi... noi trebuie să ne întoarcem înapoi pentru o vreme. Sudoarea îi şiroia pe faţă, în timp ce trecu în lungul coloanei de oameni. Când ajunse la Kiyama, se opri şi se înclină. — Aceşti oameni m-au împiedicat să-mi fac datoria, să mă supun stăpânului meu legiuit. Nu pot să trăiesc cu ruşinea asta, Alteţă. Am să-mi fac seppuku la apusul soarelui. Vă rog oficial să-mi fiţi secondant. — Nu, n-ai să faci asta. Ochii ei îl fulgerară şi vocea îi răsună netemătoare. — Dacă nu ni se îngăduie să ne supunem stăpânului nostru, aşa cum este dreptul nostru, o să-mi fac seppuku la apusul soarelui. Se înclină şi merse către poartă. Kiyama se înclină la rândul lui şi oamenii săi făcură la fel. Atunci toţi cei din stradă şi de pe ziduri şi de la ferestre, toţi se înclinară în cinstea ei. Trecu prin arcada porţii, de-a curmezişul curţii, în grădină. Paşii o purtară către Căsuţa de Ceai izolată, intră înăuntru şi, odată rămasă singură, începu să plângă în tăcere pentru toţi cei ce muriseră.

CAPITOLUL 56 — — — —

Minunat, neh? Yabu arătă către morţii de jos. Vă rog? întrebă Blackthorne. A fost un poem. Înţelegi poem? Da, înţeleg cuvânt.

— A fost un poem, Anjin-san, n-ai văzut? Dacă Blackthorne ar fi ştiut cuvintele ar fi spus: "Nu, Yabu-san, dar în schimb am văzut limpede pentru prima dată ce era de fapt în mintea ei, din clipa în care a dat primul ordin şi Yoshinaka a ucis primul om. Poem? A fost un ritual înspăimântător, plin de curaj, lipsit de îndurare şi extraordinar, unde moartea este la fel de oficială şi de neocolit ca şi inchiziţia spaniolă, iar toate aceste morţi abia un preludiu la cea a lui Mariko. Soarta tuturor e hotărâtă acum, Yabu-san, a ta, a mea, a castelului, a lui Kiri, Ochiba şi Ishido, a tuturor, şi totul pentru că ea a hotărât să facă ceea ce a crezut că era nevoie. Şi când a hotărât asta? Cu mult timp în urmă, neh? Sau, mai degrabă, Toranaga a luat această hotărâre pentru ea." — Îmi pare rău, Yabu-san. Nu cuvinte destul, spuse. Yabu abia îl auzi. Era linişte pe ziduri şi pe stradă, toţi stăteau nemişcaţi ca nişte statui. Apoi strada începu să prindă viaţă, voci şoptite, mişcări domolite, soarele începu să încălzească şi fiecare ieşi din transă. Yabu oftă plin de melancolie. — A fost un poem, Anjin-san, spuse din nou şi părăsi crenelurile. Când Mariko ridicase sabia şi pornise singură înainte, Blackthorne ar fi vrut să sară jos în arenă ca s-o apere şi să se arunce asupra atacatorului ei zburându-i capul de pe umeri înainte ca să fie măcelărită. Dar, ca toată lumea, nu făcuse nimic. Nu pentru că i-ar fi fost teamă, nu-i mai era de mult teamă de moarte, curajul ei îi arătase inutilitatea fricii, iar el ajunsese la o înţelegere cu el însuşi de mult timp, în noaptea aceea, în sat. Am vrut într-adevăr să-mi înfig pumnalul în inimă în noaptea aceea. De atunci teama mea de moarte s-a topit, aşa cum a spus şi ea c-o să se întâmple. "Doar trăind la porţile morţii poţi înţelege bucuria de nedescris de a trăi". Nu-mi amintesc când a oprit Omi lovitura, doar că m-am simţit renăscut când m-am trezit a doua zi în zori. Ochii lui alunecară peste morţii din stradă. Aş fi putut să-l ucid pe acel samurai în gri pentru ea, se gândi. Şi poate încă unul sau poate mai mulţi, dar ar fi fost întotdeauna încă unul şi moartea mea nu ar fi aplecat în nici un fel balanţa. Nu mi-e teamă de moarte, îşi spuse, sunt doar tulburat că nu pot să fac nimic ca s-o apăr. Samuraii în uniforme gri ridicau acum trupurile, uniforme maro şi uniforme gri, toate tratate cu aceeaşi demnitate. Ceilalţi se îndepărtau, Kiyama şi oamenii lui printre ei laolaltă cu copii, femei şi slujnice, toţi depărtându-se, praful din stradă ridicându-se sub picioarele lor. Simţi mirosul acru al morţii amestecat cu briza sărată, mintea lui stăpânită încă de ea, de curajul ei, de căldura fără seamăn pe care curajul ei nemărginit i-l dăduse. Privi în sus la soare şi socoti ora. Mai avea şase ceasuri până la apus. Se îndreptă către treptele care duceau jos. — Anjin-san, unde mergeţi, vă rog? Se întoarse înapoi căci uitase de proprii lui străjeri în gri. Căpitanul îl privea atent. — Ah, îmi pare rău. Mă duc jos, şi arătă către curte. Căpitanul se gândi o clipă, apoi fără prea mare tragere de inimă încuviinţă. — În regulă. Vă rog, urmaţi-mă. În curte Blackthorne simţi duşmănia samuailor în maro faţă de cei în uniforme gri. Yabu stătea lângă porţi privind oamenii întorcându-se. Kiri şi doamna Sazuko îşi făceau vânt cu evantaiele şi doica alăpta sugarul. Stăteau pe perne şi aşternuturi întinse în grabă la umbră, pe o verandă. Purtătorii de palanchine se îngrămădiseră de-o parte, aşezaţi pe vine într-un grup mic, înspăimântat, în jurul bagajelor şi cailor de povară. Se îndreptă către grădină, dar gărzile scuturară din cap. — Îmi pare rău, deocamdată acolo nu se poate merge, Anjin-san. — Da, desigur, spuse el întorcându-se din drum. Strada se golea acum, deşi cam cinci sute de samurai în gri încă

rămăseseră, aşezaţi pe vine sau cu picioarele încrucişate, într-un semicerc larg, cu faţa către porţi. Ultimul dintre samuraii în maro trecu şchiopătând pe sub arcadă. Yabu strigă: — Închide-ţi porţile şi coborâţi bara. — Vă rog să mă iertaţi, Yabu-san, spuse ofiţerul, dar doamna Toda a spus că trebuie să fie lăsate deschise. Trebuie să le păzim împotriva tuturor bărbaţilor, dar porţile trebuie să fie deschise. — Eşti sigur? Ofiţerul încercă să-şi stăpânească mânia. Era un bărbat de treizeci de ani, îngrijit, cu chipul sever, cu bărbia întinsă înainte, cu mustaţă şi barbă. — Vă rog să mă iertaţi, bineînţeles că sunt sigur. — Mulţumesc. N-am vrut să te ofensez, neh? Eşti ofiţerul cel mai mare în grad? — Doamna Toda m-a onorat cu încrederea ei, da. Desigur sunteţi mai mare în grad ca mine. — Eu sunt la comandă, dar dumneata eşti ofiţerul de gardă. — Vă mulţumesc, Yabu-san, dar doamna Toda e cea care comandă aici. Sunteţi cel mai mare ofiţer în grad. Aş fi onorat să fiu al doilea după dumneavoastră, dacă îmi veţi îngădui. Yabu spuse morocănos: — Îţi îngădui, căpitane. Ştiu foarte bine cine ne comandă. Numele dumitale, te rog? — Sumiyori Tabito. — N-a fost primul samurai în gri tot un Sumiyori? — Ba da, Yabu-san, era vărul meu. — Când eşti gata, căpitane Sumiyori, te rog, convoacă o adunare a tuturor ofiţerilor. — Desigur, Alteţă, cu îngăduinţa ei. Amândoi bărbaţii îşi întoarseră privirile către o doamnă care intră în curte păşind greoi. Era în vârstă şi samurai şi se lăsa greu pe un baston. Părul ei era alb dar îşi ţinea spatele drept şi se îndreptă către Kiritsubo, urmată de slujnica ce ţinea o umbrelă deasupra ei. — Ah, Kiritsubo-san, spuse ea politicoasă, sunt Maeda Etsu, mama seniorului Maeda, şi împărtăşesc vederile doamnei Toda. Cu îngăduinţa ei mi-ar place să aştept împreună cu ea. — Vă rog luaţi, loc. Sunteţi binevenită, spuse Kiri. O slujincă aduse altă pernă şi amândouă o ajutară pe bătrâna doamnă să se aşeze. — Ah, aşa-i mai bine. Mult mai bine, spuse doamna Etsu înăbuşindu-şi un geamăt de durere. Pe zi ce trece, încheieturile mele mă supără din ce în ce mai rău. Ah, ce uşurare. Mulţumesc. — Aţi dori cha? — Mai întâi cha, apoi saké, Kiritsubo-san. Mult saké. Asemenea întâmplări îţi fac sete, neh? Alte femei samurai se desprindeau din mulţimea care pleca şi se întorceau printre rândurile samurailor în gri către umbra plăcută. Câteva ezitară şi trei se răzgândiră, dar în curând pe verandă se aflau paisprezece doamne şi două îşi aduseseră copiii cu ele. — Vă rog să mă iertaţi, dar eu sunt Achiko, soţia lui Kiyama Nagamasa şi vreau şi eu să plec acasă, rosti timidă o tânără fată ce îşi ţinea fiul de mână. Vreau să mă întorc acasă la soţul meu. Pot să cer îngăduinţa să aştept şi eu, vă rog? — Dar seniorul Kiyama va fi furios pe dumneata, doamnă, dacă rămâi aici. — Oh, îmi pare rău, dar bunicul abia mă ştie. Sunt doar soţia unui foarte neînsemnat nepot. Sunt sigură că n-o să-i pese şi nu mi-am văzut soţul de luni de zile şi nu-mi pasă nici mie ce spun ei. Doamna noastră are dreptate, neh?

— Chiar aşa, Achiko-san, spuse bătrâna doamnă Etsu, luând fermă comanda. Desigur că eşti bine primită, copilă, vino şi stai lângă mine. Care-i numele fiului tău? Ce băiat minunat ai! Doamnele îşi uniră vocile ca să sprijine această părere şi un alt băieţel de patru ani spuse rugător cu glas piţigăiat: — Vă rog, şi eu sunt un băiat minunat, neh? Cineva râse şi toate doamnele i se alăturară. — Eşti într-adevăr, spuse doamna Etsu şi râseră din nou. Kiri îşi şterse o lacrimă. — Iată, aşa-i mai bine. Eram mult prea serioasă, neh? chicoti. Ah, doamnelor, sunt atât de onorată că mi se îngăduie să vă întâmpin în numele ei. Trebuie să fiţi cu toatele flămânde şi aveţi atâta dreptate, doamnă Etsu, treaba asta îţi face sete! Trimise slujnicele după mâncare şi băutură şi prezentă pe acele doamne care aveau nevoie de asta, admirând un chimonou al uneia sau o umbrelă deosebită a alteia. În curând sporovăiau cu toatele, fericite şi guralive ca tot atâţia papagali. — Cum ar putea înţelege un bărbat femeile? spuse Sumiyori. — Cu neputinţă, încuviinţă Yabu. Acum sunt speriate şi înlăcrimate şi-n clipa următoare... Când am văzut-o pe doamna Mariko ridicând sabia lui Yoshinaka am crezut c-am să mor de mândrie. — Da, păcat că acel ultim samurai în gri a fost atât de bun. Mi-ar fi plăcut s-o văd ucigându-l. Ar fi ucis un bărbat mai puţin iscusit. Sumiyori îşi frecă bărbia unde sudoarea care se uscase îl irita. — Ce-aţi fi făcut în locul lui? — Aş fi ucis-o şi apoi aş fi atacat chmnourile în maro. Prea mult sânge aici. Abia m-am putut ţine să nu măcelăresc toţi samuraii în gri din jurul meu, de pe zid. — E bine să ucizi câteodată. Foarte bine. Câteodată e deosebit şi e mai bine decât să-ţi doreşti o femeie. Se auzi o izbucnire de râsete în grupul femeilor care-i priveau pe cei doi băieţei tropăind în sus şi-n jos cu importanţă, fluturându-şi chimonourile purpurii. — E bine să avem copii aici din nou. Mulţumesc tuturor zeilor că ai mei sunt la Yedo. — Da. Yabu privea cercetător femeile. — Mă gândeam la acelaşi lucru, spuse încetişor Sumiyori. — Şi care-i răspunsul tău? — E doar unul acum. Dacă Ishido ne lasă să plecăm, e minunat. Dacă seppuku-l doamnei Mariko e irosit, atunci o să le ajutăm pe aceste doamne să treacă în Nemărginire şi o să începem omorul. Ele n-or să vrea să trăiască. — Unele s-ar putea să vrea. — Puteţi hotărî asta mai târziu, Yabu-san. I-ar fi de mare ajutor stăpânului nostru dacă şi-ar face toate seppuku aici. Şi copiii. — Da. — După aceea o să urcăm la creneluri şi-n zori o să deschidem porţile. O să luptăm până la amiază. Asta o să fie de ajuns. Apoi cei care vor rămâne or să se întoarcă înăuntru şi or să pună foc acestei părţi a castelului. Dacă am să mai trăiesc atunci aş fi onorat dacă mi-aţi fi secondant. — Desigur. Sumiyori rânji. — Asta o să sfâşie împărăţia, neh? Vestea despre toate aceste omoruri şi seppuku-l ei o să se împrăştie ca focul. O să înghită Osaka, neh? Credeţi că asta o să-l întârzie pe Prealuminat? Să fie acesta planul stăpânului nostru? — Nu ştiu. Ascultă, Sumiyori-san, mă-ntorc acasă la mine pentru o

clipă. Dă-mi de ştire de îndată ce doamna se întoarce. Se îndreptă către Blackthorne care stătea morocănos pe treptele intrării principale. — Ascultă, Anjin-san, îi spuse în treacăt, poate am un plan. Tainic, neh? Tainic, înţelegi? — Da, înţeleg. Clopotele sunară schimbarea orei. Sunară în mintea lor începutul Orei Maimuţei, cartul de la şase bătăi de clopot de după-amiază, trei ceasuri ale amiezii. Mulţi se întoarseră către soare şi, fără să se gândească anume, îi măsurară poziţia. — Ce plan? întrebă Blackthorne. — Vorbim mai târziu. Stai prin preajmă. Nu spui nimic, înţelegi? — Da. Yabu păşi mândru pe poartă însoţit de trei samurai în uniforme maro. Douăzeci de samurai în gri li se alăturară şi împreună porniră în josul străzii. Casa lui de oaspeţi nu era prea departe, după primul colţ. Samuraii în gri se opriră la poartă. Yabu le făcu semn samurailor săi să aştepte în grădină şi intră singur în casă. *** — E cu neputinţă, generale, spuse Ochiba. Nu poţi să îngădui unei doamne de rangul ei să-şi facă seppuku. — Îmi pare rău, dar eşti prins în cursă, aşa-i, spuse seniorul Kiyama apăsat. — Cu umilinţa potrivită, doamnă, spuse Ishido, orice-am zis sau n-am zis nu contează nici cât dosul unui eta pentru ea. S-a hotărât deja, sau cel puţin Toranaga a hotărât. — Desigur că el e în spatele acestei manevre, spuse Kiyama în timp ce Ochiba tresări din pricina proastei creşteri a lui Ishido. — Îmi pare rău, dar te-a întrecut iarăşi în viclenie. Dar chiar şi-aşa, nu poţi s-o laşi să-şi facă seppuku. — De ce? — Te rog să mă ierţi, generale, trebuie să vorbim cu glas coborât, spuse Ochiba. Aşteptau în anticamera spaţioasă a încăperii în care zăcea doamna Yodoko, în încăperile interioare ale donjonului, la al doilea etaj. — Sunt sigură că n-a fost greşeala domniei-tale şi deci trebuie să fie o cale. Kiyama spuse încetişor: — Nu poţi să o laşi să-şi continue planul, generale, fiindcă asta o să pună pe jar fiecare doamnă din castel. Ishido se holbă la el fără să clipească. — Cred că ai uitat că câteva au fost ucise din greşeală şi asta n-a făcut valuri printre ele, doar c-a oprit alte încercări de evadare. — Asta a fost o greşeală groaznică, generale, spuse Ochiba. — Sunt de acord, dar suntem în război şi Toranaga nu e încă în mâinile noastre şi până când n-o să fie mort, dumneata şi Moştenitorul sunteţi în mare primejdie. — Te rog să mă ierţi, nu mă tem pentru mine, ci pentru fiul meu, spuse Ochiba. Trebuie să fie toţi înapoi aici în optsprezece zile. Te sfătuiesc să-i laşi pe toţi să plece. — Acesta e un risc inutil, îmi pare rău. Nu suntem siguri că are de gând să facă ce-a spus. — O s-o facă, îi spuse Kiyama dispreţuitor, neplăcându-i prezenţa arogantă a lui Ishido în încăperile opulente, pline de bogăţie, care-i aminteau atât de limpede de Taikō, prietenul şi stăpânul său venerat. E samurai. — Da, spuse Ochiba. Îmi pare rău, dar sunt de acord cu seniorul

Kiyama. Mariko o să facă ce-a spus. Şi mai e şi cotoroanţa aia, Etsu! Maeda ăştia sunt un soi mândru, neh? Ishido se îndreptă către fereastă şi privi afară. — Din partea mea pot să ardă toţi! Femeia Toda e creştină, neh? Nu e sinuciderea împotriva religiei ei? Un păcat deosebit? — Da, dar o să aibă un secondant, aşa că n-o să fie sinucidere. — Şi dacă n-are? — Cum? — Să zicem că e dezarmată şi n-are secondant? — Cum ai putea face asta? — O iau prizonieră. O închid undeva cu slujnice alese cu grijă, până când Toranaga trece de fruntariile noastre. Ishido zâmbi. Apoi poate să facă ce vrea. Aş fi chiar încântat s-o ajut. — Cum ai putea s-o prinzi? întrebă Kiyama. Ar avea oricum timp să-şi facă seppuku sau să-şi folosească pumnalul. — Poate, dar să zicem c-ar putea fi prinsă şi dezarmată şi ţinută închisă câteva zile. Nu sunt aceste câteva zile vitale? Nu de asta insistă ea să plece astăzi, înainte ca Toranaga să treacă hotarele noastre şi să se castreze singur? — S-ar putea face asta? întrebă doamna Ochiba. — Ar fi cu putinţă, spuse Ishido. Kiyama cugetă la cele spuse. — În optsprezece zile Toranaga trebuie să fie aici. Ar putea să mai întârzie la hotar pentru cel mult încă patru zile. Va trebui să fie ţinută o săptămână cel mult. — Sau pentru totdeauna, spuse Ochiba. Toranaga întârzie atât de mult încât uneori cred că n-o să sosească niciodată. — Trebuie să fie aici în cea de-a douăzeci şi doua zi, spuse Ishido. Ah, doamnă, asta a fost o idee strălucită, strălucită! — Desigur că a fost ideea domniei-tale, generale. Vocea lui Ochiba era liniştitoare, deşi era foarte obosită după o noapte de nesomn. — Şi cum rămâne cu seniorul Sudara şi sora mea? Sunt oare acum cu Toranaga? — Nu, doamnă. Nu încă. Or să vină aici pe mare. — Ea nu trebuie atinsă, spuse Ochiba. Sau copilul ei. — Copilul ei este moştenitor direct al lui Toranaga, care este moştenitorul spiţei Minowara. Datoria mea către Moştenitor mă face să arăt asta din nou, doamnă. — Sora mea nu trebuie atinsă. Nici fiul ei. — Cum doreşti. Ea se întoarse către Kiyama: — Alteţă, cât de bună creştină este Mariko-san? — Foarte bună, replică Kiyama de îndată. Vrei să spui despre sinucidere ca păcat? Eu... eu cred că o să ţină seama de asta, sau sufletul ei e pierdut pentru totdeauna, doamnă, dar eu nu ştiu dacă... — Atunci e o soluţie mai simplă, spuse Ishido fără să stea pe gânduri. Porunceşte Marelui Preot al creştinilor să-i poruncească ei să nu mai hărţuiască conducătorii legiuiţi ai împărăţiei! — N-are puterea asta, spuse Kiyama. Apoi adăugă cu vocea şi mai înţepătoare: — Asta-i amestec în politica noastră. Ceva la care ai fost întotdeauna hotărât împotrivă – şi pe bună dreptate. — Se pare că creştinii se amestecă doar atunci când le convine, spuse Ishido. A fost doar o sugestie. Uşa interioară se deschise şi în cadrul ei stătea un doctor. Faţa-i era gravă şi îmbătrânită de oboseală. — Vă rog să mă iertaţi, doamnă, întreabă de domnia-voastră. — E pe moarte? întrebă Ishido.

— Aproape de moarte, generale, da, dar când... nu ştiu. Ochiba se grăbi de-a curmezişul marii încăperi şi trecu printr-o uşă interioară cu chimonoul albastru fluturând graţios. Amândoi bărbaţii o priviră. Uşa se închise. Pentru un timp cei doi bărbaţi îşi feriră ochii unul de celălalt, apoi Myama spuse: — Chiar crezi că doamna Toda ar putea fi capturată? — Da, îi spuse Ishido privind uşa. Ochiba traversă camera deosebit de opulentă şi îngenunchie Ungă aşternuturi. Slujnice şi doctori erau peste tot împrejur. Soarele se strecura printre obloanele de bambus, înveselind intarsiile roşii şi aurii de pe grinzi, stâlpii şi canaturile uşilor. Patul lui Yodoko era înconjurat de paravane decorative pictate. Părea că doarme, faţa ei cu obrajii lipsiţi de sânge odihnindu-se între gluga rasei budiste, cu încheieturile subţiri, cu vene noduroase. Ochiba se gândi ce trist e să devii bătrân. Vârsta era atât de nedreaptă cu femeile. Nu cu bărbaţii, doar cu femeile. Zeii să mă apere de bătrâneţe, se rugă ea. Buddha să-mi apere fiul şi să-l aducă în siguranţă la putere şi să mă apere doar atâta vreme cât sunt în stare să-l apăr şi să-l ajut. Luă mâna lui Yodoko. — Doamnă? — O-chan? şopti Yodoko folosind numele ei de alintare. — Da, doamnă? — Ah, cât de drăguţă eşti, atât de drăguţă, întotdeauna ai fost. Mâna i se ridică şi-i mângâie părul minunat, iar Ochiba nu se simţi ofensată de atingere, ci bucuroasă, ca întotdeauna, pentru că-i plăcea tare mult bătrâna. — Atât de tânără şi frumoasă şi plăcut mirositoare. Ce norocos a fost Taikō. — Ai dureri, doamnă? Pot să-ţi aduc ceva? — Nimic, nimic. Voiam doar să vorbesc. Ochii bătrâni erau cufundaţi în orbite, dar nu-şi pierduseră nimic din agerime. — Trimite-i pe ceilalţi de aici. Ochiba le făcu semn să plece şi când rămaseră singure spuse: — Da, doamnă. — Ascultă, draga mea, fă-l pe general s-o lase să plece. — Nu poate, doamnă, sau toţi ceilalţi ostateci or să plece şi-o să pierdem puterea. Regenţii au fost cu toţii de acord, spuse Ochiba. — Regenţii! Yodoko o spuse cu o urmă de dispreţ. — Tu eşti de acord? — Da, doamnă, iar noaptea trecută ai spus că ea nu trebuie să plece. — Acum trebuie s-o laşi să plece sau alţii or să-i urmeze exemplul, iar tu şi fiul tău veţi fi mânjiţi din cauza greşelii lui Ishido. — Seniorul general e credincios, doamnă. Toranaga nu e. Îmi pare rău. — Poţi să ai încredere în Toranaga, nu în el. Ochiba scutură din cap. — Îmi pare rău, dar sunt convinsă că Toranaga e hotărât să devină shōgun şi-o să ne distrugă fiul. — Greşeşti! A spus asta de o mie de ori. Alţi daimyo încearcă să-l folosească pentru ambiţiile lor personale. Întotdeauna au făcut-o. Toranaga a fost favoritul lui Taikō. Toranaga l-a cinstit întotdeauna pe Moştenitor. Toranaga e un Minowara. Nu te lăsa dusă de Ishido sau de regenţi. Au karma lor, tainele lor, O-chan. De ce să n-o laşi să plece? E totul aşa de simplu. Nu-i îngădui să plece pe mare şi atunci poate fi întotdeauna întârziată undeva între hotarele noastre. E încă în plasa generalului tău, cu Kiri şi toate celelalte, neh? O să fie înconjurate de samurai în gri. Gândeşte cum ar fi gândit Taikō, sau Toranaga. Tu şi fiul nostru sunteţi traşi în... Cuvintele se pierdură şi pleoapele începură să-i fluture. Bătrâna îşi

adună puterile ce-i mai rămăseseră şi continuă: — Mariko-san nu s-ar putea niciodată împotrivi străjilor. Ştiu c-o să facă ce spune. Las-o să plece. — Desigur că şi la asta ne-am gândit, doamnă, spuse Ochiba cu vocea blândă şi răbdătoare, dar în afara castelului, Toranaga are grupuri tainice de samurai, ascunse de jur împrejur prin Osaka şi nu ştiu cât de mulţi sunt şi are aliaţi şi nu suntem siguri cine sunt aceştia. Ar putea să scape. Odată ce ea scapă, toţi ceilalţi or s-o urmeze deîndată şi-o să pierdem mult din puterea noastră. Ai încuviinţat, Yodoko-chan, nu-ţi aminteşti? Îmi pare rău, dar te-am întrebat noaptea trecută. Nu-ţi aminteşti? — Da, îmi amintesc copilă, răspunse Yodoko, cu mintea rătăcind aiurea. Oh, cum aş vrea ca seniorul Taikō să fie din nou aici să te îndrume! Respiraţia bătrânei doamne începea să devină greoaie. — Să-ţi dau puţin cha, sau saké? — Cha, da, te rog. Puţin cha. O ajută să bea. — Mulţumesc, copilă. Vocea era mai slabă acum, efortul conversaţiei grăbind moartea. — Ascultă, copilă, trebuie să ai încredere în Toranaga. Căsătoreşte-te cu el. Tocmeşte-te cu el pentru succesiune. — Nu, nu, spuse Ochiba cutremurată. — Yaemon poate să domnească după el, apoi fructul noii tale căsătorii după fiul nostru. Fii fiului nostru vor jura fidelitate veşnică acestei noi linii Toranaga. — Toranaga l-a urât întotdeauna pe Taikō. Ştii asta, doamnă. Toranaga este izvorul tuturor necazurilor. De atâţia ani, neh? El! — Şi tu? Cum rămâne cu mândria ta, copilă? — El e duşmanul, duşmanul nostru. — Ai doi duşmani, copilă. Mândria ta şi nevoia de-a avea un bărbat pe măsura soţului nostru. Te rog, ai răbdare cu mine, eşti tânără ş frumoasă şi rodnică şi meriţi un soţ. Toranaga e demn de tine, tu de el. Toranaga e singura şansă pe care o are Yaemon. — Nu, el e duşmanul. — A fost cel mai mare prieten şi cel mai credincios vasal al soţului nostru. Fără... fără Toranaga... nu vezi? Toranaga l-a ajutat... nu vezi? Tu poţi... poţi să te descurci cu el. — Îmi pare rău, dar îl urăsc, mă dezgustă, Yodoko-chan. — Multe femei... ce spuneam? Oh, da, multe femei se mărită cu bărbaţi care le dezgustă. Mulţumesc lui Buddha că n-a trebuit niciodată să îndur asta. Bătrâna zâmbi scurt, apoi oftă. Fu un oftat lung, adânc şi ţinu prea mult timp, iar Ochiba crezu că venise sfârşitul, dar ochii se deschiseră puţin şi un zâmbet uşor apăru din nou. — Neh? — Da. — Vrei? Te rog? — Am să mă gândesc la asta. Degetele bătrânei încercară să se strângă. — Te implor, promite-mi că ai să te căsătoreşti cu Toranaga şi am să mă duc la Buddha ştiind că stirpea lui Taikō va dăinui pentru totdeauna, ca şi numele lui... Numele lui va trăi... Lacrimile începură să curgă pe obrajii lui Ochiba în timp ce ţinea la piept mâna lipsită de viaţă. Mai târziu pleoapele tremurară şi bătrâna şopti: — Trebuie s-o laşi pe Akechi Mariko să plece. Nu... n-o lăsa să încerce să se răzbune pe noi pentru ceea ce a făcut Taikō... Ce i-a făcut... ce i-a făcut tatălui ei... Ochiba fu luată prin surprindere. — Cum? Nu urmă nici un răspuns. Mai târziu Yodoko începu să bolborosească:

— Dragă Yaemon, dragul meu fiu, cum... Eşti un băiat atât de minunat, dar ai atât de mulţi duşmani, atât de prostesc... Nu eşti şi tu doar o închipuire, nu eşti... Un spasm o scutură. Ochiba îi luă mâna şi o mângâie. — Namu Amida Butsu, şopti ea. Urmă un alt spasm, apoi bătrâna spuse limpede: — Iartă-mă, O-chan. — N-am de ce să te iert, doamnă. — Ai atât de multe de iertat... Vocea deveni mai slabă şi lumina începu să se şteargă de pe faţa ei. — Ascultă. Prom... Promite-mi despre... despre Toranaga, Ochiba-sama... important... te rog... poţi să ai încredere în el. Ochii bătrâni o căutau rugători. Ochiba nu voia să se supună, totuşi ştia că trebuia să o facă. Mintea ei era răscolită de ceea ce fusese spus despre Akechi Mariko şi încă răsuna cu cuvintele lui Taikō, repetate de zeci de mii de ori. — Poţi să ai încredere în Yodoko-sama, O-chan. E Cea Înţeleaptă, nu uita asta. Are dreptate de cele mai multe ori şi poţi întotdeauna să-i încredinţezi viaţa ta şi-a fiului meu şi a mea. Ochiba se hotărî. — Îţi prom... Se opri brusc. Lumina din ochii bătrânei sclipi o ultimă dată şi dispăru. — Namu Amida Butsu. Ochiba îi duse mâna la buze, se înclină şi aşeză mâna la loc pe cuvertură şi-i închise ochii gândindu-se la moartea lui Taikō, singura moarte pe care o mai urmărise atât de aproape. Atunci doamna Yodoko îi închisese ochii după cum era privilegiul unei soţii, iar întâmplarea se petrecuse în aceeaşi cameră, cu Toranaga aşteptând afară aşa cum acum erau afară Ishido şi Kiyama, continuând o veghe care începuse cu o zi înainte. — Dar de ce să trimit după Toranaga, stăpâne, întrebase ea. Ar trebui să te odihneşti. — O să mă odihnesc când o să mor, O-chan, spusese Taikō. Trebuie să stabilesc succesiunea cât mai am putere. Aşa că Toranaga sosise, puternic, plin de viaţă, radiind forţă. Ei patru erau singuri: Ochiba, Yodoko, Toranaga şi Nakamura – Taikō, stăpânul Japoniei, zăcând pe patul său de moarte – toţi aşteptând poruncile care aveau să fie urmate. — Deci, Tora-san, spusese Taikō întâmpinându-l cu porecla pe care Goroda i-o dăduse lui Toranaga cu mult în urmă, ochii mult adânciţi în cap privindu-l scrutători de pe faţa mică, smochinită, ca de maimuţă, aşezată pe un trup la fel de mărunt, un trup care avusese puterea oţelului până în urmă cu câteva luni când începuse sfârşitul. Mor. Din nimic în nimic, dar tu ai să trăieşti, iar fiul meu are să fie neajutorat. — Nu neajutorat, Alteţă. Toţi daimyo îl vor cinsti pe fiul vostru, aşa cum vă cinstesc pe domnia-voastră. Taikō râsese. — Da, aşa o să facă. Azi, cât sunt in viaţă. Ah, da! Dar cum aş putea fi sigur că Yaemon va conduce după mine? — Numiţi un Consiliu al Regenţilor, Alteţă. — Regenţi..., spusese Taikō batjocoritor. Poate ar trebui să te numesc moştenitorul meu şi să te las pe tine să judeci dacă Yaemon merită să-ţi urmeze. — Eu n-aş merita asta. Fiul vostru trebuie să vă urmeze. — Da. Şi fii lui Goroda ar fi trebuit să-l urmeze. — Nu, ei au încălcat pacea. — Şi tu i-ai zdrobit la ordinele mele. — Aveaţi mandatul Împăratului. Ei s-au răsculat împotriva man-

datului vostru legiuit, Alteţă. Daţi-mi poruncile voastre acum şi eu am să mă supun lor. — De asta te-am chemat aici. Apoi Taikō spusese: — E un lucru rar să ai un fiu la cincizeci şi şapte de ani şi rău să mori la şaizeci şi trei, dacă e singurul tău fiu şi n-ai nici o rudă şi eşti stăpânul Japoniei, neh? — Da, spusese Toranaga. — Poate că ar fi fost mai bine dacă n-aş fi avut vreodată un fiu. Atunci aş fi putut să-ţi trec ţie împărăţia, aşa cum ne-am înţeles. Ai mai mulţi fii decât păduchi pe un portughez. — Karma. Taikō râsese şi un fir de salivă pătată de sânge se scurse din gura lui. Cu mare grijă Yodoko îi ştersese scuipatul şi el zâmbise către soţia lui. — Mulţumesc, Yo-chan, mulţumesc. Apoi ochii i se întorseseră către Ochiba, iar Ochiba zâmbise, dar ochii lui nu mai zâmbeau acum, ci doar cercetau întrebători, cântărind acea întrebare – pe – care – nimeni – nu – îndrăznise – să – o – pună şi de care ea era sigură că fusese întotdeauna în mintea lui. "Este într-adevăr Yaemon fiul meu? " — Karma, O-chan, neh? O rostise blând, dar pe Ochiba o răscolise teama că o s-o întrebe de-a dreptul şi lacrimile îi sclipiseră în ochi. — Nu-i nevoie de lacrimi, O-chan. Viaţa este doar un vis într-un vis, spusese bătrânul. Stătuse pentru o clipă, cugetând, apoi privise din nou la Toranaga şi cu o căldură neaşteptată, bruscă, pentru care era faimos, spusese: — Ehei, bătrâne prieten, ce viaţă am dus, neh? Toate bătăliile, luptând umăr la umăr, de neînvins împreună. Am făcut ceea ce era cu neputinţă, neh? Împreună am umilit pe cei puternici şi am scuipat pe bucile lor răsturnate, în timp ce ei grohăiau, cerşind mai mult. Noi, noi am făcut-o. Un ţăran şi un Minowara! Bătrânul chicotise. — Ascultă, încă câţiva ani şi aş fi zdrobit cum trebuie pe Mâncătorii de Usturoi. Apoi, cu legiunile coreene şi cu legiunile noastre japoneze, o izbitură zdravănă către Beijing şi eu pe tronul Dragonului, în China. Atunci ţi-aş fi dat ţie Japonia, după cum vrei, şi aş fi avut ceea ce doream. Vocea era puternică, acoperind slăbiciunea interioară. — Un ţăran poate să încalece pe tronul Dragonului cu fruntea sus şi plin de onoruri, nu ca aici, neh? — China şi Japonia sunt diferite. Da, Alteţă. — Da. Sunt înţelepţi cei din în China. Acolo primul dintr-o dinastie e întotdeauna ţăran, sau fiu de ţăran şi tronul e întotdeauna luat cu forţa, cu mâinile însângerate. Nu există castele ereditare acolo. Nu-i asta puterea Chinei? Din nou, râsul. — Forţa şi mâinile însângerate şi ţăranii. Ăsta-s eu, neh? — Da, dar sunteţi de-asemenea samurai. Aţi schimbat legile aici. Sunteţi primul dintr-o dinastie. — Întotdauna mi-ai plăcut, Tora-san. Bătrânul sorbise mulţumit din cha. — Da, gândeşte-te la asta, eu pe tronul Dragonului. Gândeşte-te! Eu împărat al Chinei, Yodoko împărăteasă şi după ea Ochiba Cea Minunată şi după mine Yaemon, şi China şi Japonia unite pentru totdeauna, aşa cum ar trebui să fie. Ah, ar fi fost atât de uşor! Apoi, cu legiunile noastre şi cu hoardele chineze, aş fi izbit spre nord-vest şi spre sud şi, ca nişte târfe de-a zecea mână, imperiile de pe întreg pământul ar fi zăcut gâfâind în ţărână, cu picioarele larg desfăcute ca noi să putem lua ceea ce vrem. Suntem de neînvins – tu şi cu mine suntem de neînvins – Japonezii sunt de neînvins,

desigur, căci ştim care e rostul vieţii, neh? — Da. Ochii lui sclipiseră ciudat. — Care este? — Datoria, disciplina şi moartea, răspunsese Toranaga. Din nou un chicotit, bătrânul părând mai subţire ca niciodată, mai înţelept ca niciodată şi apoi, cu o bruscheţe pentru care era de asemenea faimos, toată căldura îl părăsise. — Regenţii, întrebase el cu glasul veninos şi tare. Pe cine alegi? — Seniorii Kiyama, Ishido, Onoshi, Toda Hiro-matsu şi Sugiyama. Faţa lui Tayko se strâmbase de un rânjet răutăcios. — Eşti cel mai înţelept om din imperiu, după mine. Explică-le doamnelor mele de ce i-ai ales pe aceştia cinci. — Pentru că toţi se urăsc unul pe celălalt, dar împreună ei pot să conducă bine şi să înlăture orice împotrivire. — Chiar şi pe tine? — Nu, nu pe mine Alteţă. Atunci Toranaga privise la Ochiba şi-i vorbise direct ei. — Ca Yaemon să moştenească puterea trebuie să rezistaţi încă nouă ani. Ca să faceţi asta trebuie să menţineţi pacea lui Taikō mai presus de orice. L-am ales pe Kiyama pentru că este şeful creştinilor daimyo, un mare general şi un vasal foarte credincios. Mai apoi Sugiyama, pentru că este cel mai bogat daimyo din ţară, familia lui e străveche şi urăşte creştinii din toată inima şi are cel mai mult de câştigat dacă Yaemon ia puterea. Onoshi, pentru că-l urăşte pe Kiyama, încearcă să-i înlăture puterea, este de asemenea creştin, dar un lepros care se agaţă de viaţă, care va trăi douăzeci de ani şi-i urăşte pe toţi ceilalţi cu o violenţă cumplită, pe Ishido îndeosebi. Ishido pentru că o să miroasă comploturile, pentru că-i un ţăran, urăşte pe samuraii ereditari şi este împotriva creştinilor. Toda Hiro-matsu, pentru că este supus, cinstit şi credincios, constant ca soarele şi ca sabia cea mai bună a unui meşter făurar. Ar trebui să fie Preşedintele Consiliului. — Şi tu? — Eu am să-mi fac seppuku, împreună cu fiul meu cel mai mare, Noboru. Fiul meu Sudara este căsătorit cu sora doamnei Ochiba, aşa că el nu e nici o ameninţare, n-ar putea fi niciodată. O să moştenească Kwanto, dacă o să vă facă plăcere, dacă o să jure supunere veşnică casei voastre. Nimeni nu fusese surprins că Toranaga se oferise să facă ceea ce era limpede în mintea lui Taikō, pentru că Toranaga singur dintre toţi daimyo era adevărata primejdie. Atunci îşi auzise soţul spunând: — O-chan, care este sfatul tău? — Tot ce-a spus seniorul Toranaga, Alteţă, răspunsese ea deîndată, doar că ar trebui să-i porunceşti surorii mele să divorţeze de Sudara, care ar trebui să-şi facă seppuku. Seniorul Noboru ar trebui să fie moştenitorul seniorului Toranaga şi ar trebui să moştenească cele două provincii, Musashi şi Shimoosa şi restul din Kwanto ar trebui să meargă către moştenitorul vostru, Yaemon. Şi vă sfătuiesc s-o porunciţi astăzi. — Yodoko-sama? Spre surprinderea ei Yodoko spusese: — Ah, Tokichi, ştii cât te iubesc din toată inima şi pe O-chan şi pe Yaemon, ca pe propriul meu fiu. Eu zic să-l faci pe Toranaga singur regent. — Cum? — Dacă-i porunceşti să moară, cred că ai să-l ucizi pe fiul nostru. Doar seniorul Toranaga are destulă iscusinţă, destul prestigiu şi isteţime ca să moştenească acum. Dă-l pe Yaemon în grija lui până când va ajunge la vârsta potrivită. Porunceşte-i seniorului Toranaga să-l adopte pe fiul nostru oficial. Fă-l pe seniorul Toranaga dascălul lui Yaemon şi lasă-l pe acesta să moştenească, după Toranaga. — Nu. Asta nu trebuie făcut, protestase Ochiba. — Ce spui de asta, Tora-san? întrebase Taikō.

— Cu umilinţă trebuie să refuz, Alteţă. Nu pot să accept asta şi vă implor să-mi îngăduiţi să-mi fac seppuku şi să plec înaintea voastră. — Vei fi singur regent. — N-am refuzat niciodată să mă supun de când am făcut înţelegerea noastră, dar această propunere o refuz. Ochiba îşi amintise cum încercase să-l convingă pe Taikō să-l lase pe Toranaga să se omoare şi ştia că Taikō hotărâse deja, dar Taikō îşi schimbase gândurile şi, în cele din urmă, acceptase o parte din ce îl sfătuise Yodoko şi făcuse compromisul ca Toranaga să fie unul dintre regenţi şi Preşedinte al Regenţilor. Toranaga îi jurase credinţă eternă lui Yaemon, dar acum încă ţesea pânza care-i înfăşura, pe toţi ca această tulburare pe care o stârnise Mariko. — Ştiu că a fost la porunca lui, mormăi Ochiba. Doamna Yodoko vroise ca ea să i se supună pe deplin. Să mă mărit cu Toranaga? Buddha să mă apere de ruşinea asta, de ruşinea de a trebui să-l primesc şi să-i simt greutatea şi izvorul vieţii. Ruşine? Ochiba, care-i adevărul? se întrebă. Adevărul este că l-ai dorit odată, înainte de Taikō, neh? Chiar şi-n timpul lui. De multe ori, în adâncul inimii, neh? Cea Înţeleaptă avea dreptate din nou în privinţa mândriei, care este propriul tău duşman şi în privinţa nevoii de a avea un bărbat, un soţ. De ce să nu-l accepţi pe Ishido? El te cinsteşte şi te doreşte şi-o să câştige. Ar fi uşor de mânuit, neh? Nu, nu pe necioplitul ăsta din mlaştini. Oh, ştiu zvonurile murdare împrăştiate de duşmani, obrăznicii scârboase. Jur mai degrabă că m-aş culca cu slujnicele mele şi mi-aş pune încrederea în harigata pentru încă o mie de vieţi decât să necinstesc cu Ishido amintirea stăpânului meu. Fii cinstită, Ochiba. Gândeşte-te la Toranaga. Nu-l urăşti într-adevăr doar pentru că ar fi putut să te vadă în acea zi a visului? Se întâmplase cu mai mult de şase ani în urmă, în Kyushu, când ea şi doamnele ei ieşiseră să vâneze cu şoimi, împreună cu Taikō şi Toranaga. Grupul lor se întinsese peste o mare porţiune de teren şi ea galopa după unul din şoimii ei, despărţită de ceilalţi. Era pe deal, în pădure şi dintr-o dată dăduse peste acest ţăran care strângea fructe de pădure lângă o cărare singuratică. Primul ei fiu, bolnăvicios, murise de aproape doi ani şi nu mai fuseseră mişcări în pântecele ei, deşi ea încercase orice poziţie, sau mişcare sau mâncare, fiecare superstiţie, licoare, sau rugă, în disperarea de a satisface obsesia stăpânului ei de a avea un moştenitor. Întâlnirea cu ţăranul fusese atât de bruscă. El rămăsese cu gura căscată ca şi cum ea ar fi fost un kami şi ea se holbase la el pentru că era imaginea lui Taikō, mărunt ca o maimuţă, dar era tânăr. Mintea ei strigase că acesta era darul zeilor pentru care se rugase, şi descălecase şi-l luase de mână şi împreună merseseră câţiva paşi în pădure, iar ea devenise ca o căţea în călduri. Totul fusese ca un vis, frenezie şi dorinţă şi brutalitate zăcând acolo, pe pământ, şi chiar şi astăzi ea îi putea simţi izbucnirea focului lichid, dulceaţa răsuflării lui, mâinile lui strângând-o minunat. Apoi îi simţise întreaga greutate şi dintr-o dată răsuflarea lui devenise putredă şi toată fiinţa lui de neîndurat, aşa că ea-l îndepărtase. El o mai vrusese, dar ea îl lovise şi-l blestemase şi-i spusese să mulţumească zeilor că nu-l transformase într-un copac pentru obrăznicia lui, iar bietul nerod superstiţios se prăbuşise în genunchi, cerşind îndurarea ei – desigur că era o kami, de ce altfel s-ar fi tăvălit o asemenea frumuseţe în ţărână cu unul ca el? Slăbită, ea se urcase în şa şi pornise ameţită, pierzând în curând din vedere bărbatul şi luminişul, aproape întrebându-se dacă nu fusese un vis, iar ţăranul, adevăratul kami, rugându-se să fi fost un kami şi elixirul lui trimis de zei să-i facă un alt fiu întru slava stăpânului ei şi să-i dea pacea pe care-o merita. Şi atunci, chiar de cealaltă parte a pădurii, Toranaga o aştepta. O văzuse? se întrebase ea în panică.

— Eram îngrijorat în privinţa voastră doamnă, spusese el. — Eu sunt bine, foarte bine, mulţumesc, — Dar chimonoul vostru este rupt tot. Aveţi bucăţi de ferigă pe spate şi în păr... — M-a trântit calul. N-am nimic. Apoi ea îl provocase la o întrecere către casă, ca să-i dovedească că nu se întâmplasc nimic rău şi pornise ca un vânt sălbatic, cu spatele încă usturând-o de la rugii de mure, usturime pe care uleiurile aromate o domoliseră curând şi-n acea noapte împărţise perna cu stăpânui ei şi nouă luni mai târziu îi dăduse naştere lui Yaemon, spre veşnica lui fericire. Şi a ei. — Desigur că soţul nostru este tatăl lui Yaemon, spuse Ochiba cu deplină siguranţă către stafia lui Yodoko. El e tatăl celor doi copii ai mei – celălalt a fost un vis. De ce te minţi? N-a fost un vis, îşi zise. S-a întâmplat. Omul n-a fost un kami. Te-ai împerecheat cu un ţăran în ţărână ca să zămisleşti un fiu, de care tu aveai nevoie la fel de mult ca şi Taikō, ca să-l lege de tine. Şi-ar fi luat o altă concubină, neh? Şi ce-i cu primul tău născut? — Karma, spuse Ochiba, înlăturând şi acea îndelungată durere. "Bea asta copilă", îi spusese Yodoko pe când avea şaisprezece ani, un an după ce devenise concubina oficială a lui Taikō. Şi băuse ceaiul straniu care o încălzise şi se simţise somnoroasă şi în a doua seară, când se trezise din nou, îşi amintise doar visuri ciudate, erotice, şi culori neobişnuite şi o nefirească trecere a timpului. Yodoko fusese acolo când se trezise ca şi atunci când adormise, grijulie şi la fel de atentă cu armonia stăpânului lor ca întotdeauna. Nouă luni mai târziu născuse, prima dintre toate femeile lui Taikō care făcuse asta, dar copilul era bolnăvicios şi murise de mic. Karma, gândi. Nimic nu fusese spus între ea şi Yodoko despre ce se întâmplase sau despre ce s-ar fi putut întâmpla în acel somn adânc. Nimic, doar "iartă-mă" acum câteva clipe şi "n-am ce să-ţi iert". N-ai nici o vină, Yodoko-sama, şi nu s-a-ntâmplat nimic, nimic tainic sau orice altceva, iar dacă a fost, odihneşte-te în pace, bătrâno, acum secretul zace îngropat cu tine. Ochii ei rămăseseră aţintiţi pe faţa atât de fragilă şi de patetică acum, aşa cum Taikō fusese fragil şi patetic spre sfârşitul său şi nici întrebarea lui nu avusese răspuns vreodată. Karma era că murise, se gândi fără să simtă nimic. Dacă ar fi trăit încă zece ani aş fi fost împărăteasa Chinei, dar acum... acum sunt singură. — Ciudat că ai murit înainte să-ţi pot promite, doamnă, spuse, mirosul lemnelor parfumate şi al morţii înconjurând-o. Ţi-aş fi promis, dar ai murit înainte s-o fac. Şi asta să fie karma mea? Să mă supun unei rugăminţi şi unei promisiuni nerostite? Ce-ar trebui să fac? Fiule, fiule, mă simt atât de neajutorată. Îşi aminti ceva spus de Cea Înţeleaptă: "Gândeşte-te cum ar fi făcut Taikō, sau Toranaga." Ochiba simţi că-şi recapătă noi puteri. Se aşeză pe călcâe şi nemişcată, rece, începu să se supună. *** În tăcerea ce se lăsă brusc, Chimmoko ieşi prin micile porţi ale grădinii, înaintă către Blackthorne şi se înclină. — Anjin-san, vă rog să mă iertaţi, stăpâna mea doreşte să vă vadă. Dacă aşteptaţi o clipă, am să vă însoţesc. — Bine, mulţumesc. Blackthorne se ridică, încă cufundat în gândurile sale şi copleşit de presimţiri negre. Umbrele se lungiseră acum, deja o parte a curţii interioare

era lipsită de lumina soarelui. Samuraii în uniforme gri se pregătiră să meargă cu el. Chimmoko se opri lângă Sumiyori. — Vă rog să mă iertaţi, căpitane, dar doamna mea vă roagă să pregătiţi totul. — Unde vrea să se întâmple? Slujnica arătă un loc în faţa arcadei porţii. — Acolo, Alteţă. Sumiyori era uluit. — O să fie în public? Nu în taină, doar cu câteva martore? O face ca să vadă toată lumea? — Da. — Dar... Bine, dacă e să fie acolo... Cine... cine o să-i fie secondant? — Crede că seniorul Kiyama o să îi facă cinstea. — Şi dacă nu? — Nu ştiu, căpitane. Nu mi-a spus. Chimmoko se înclină şi porni către verandă ca să se încline din nou. — Kiritsubo-san, stăpâna mea spune, îmi pare rău, o să se întoarcă curând. — Se simte bine? — Oh, da, spuse mândră Chimmoko. Kiri şi celelalte se pregătiseră. Când auziseră cele spuse căpitanului, fuseseră la fel de tulburate. — Ştie că şi alte doamne aşteaptă să o întâmpine? — Oh, da, Kiritsubo-san. Eu... eu m-am uitat şi i-am spus. Ea a spus că este atât de tulburată de prezenţa lor şi că o să le mulţumească ea însăşi curând. Vă rog să mă iertaţi. O priviră toţi întorcându-se către poartă şi chemându-l pe Blackthorne. Samuraii în gri porniră după el, dar Chimmoko clătină din cap şi spuse că stăpâna sa nu i-a chemat şi pe ei. Căpitanul îi îngădui lui Blackthorne să plece. Dincolo de porţile grădinii era o lume diferită, proaspătă şi tihnită, soarele luminând vârfurile copacilor, păsările ciripind şi insectele mişunând după hrană, pârâul curgând plăcut într-un minuscul heleşteu, dar nu putu să-şi îndepărteze tristeţea. Chimmoko se opri şi arătă către casa de cha-no-yu: Înaintă singur. Îşi trase picioarele din sandale şi urcă cele trei trepte. Trebui să se lase aproape în genunchi ca să treacă prin mărunta uşă. Apoi fu înăuntru. — Tu, spuse ea. — Tu, spuse el. Stătea îngenuncheată cu faţa la uşă, proaspăt machiată, cu buzele purpurii, coafată desăvârşit, purtând un chimonou nou de un albastru sobru, mărginit cu verde, cu un obi de un verde mai deschis şi o panglică subţire, verde, în păr. — Tu eşti minunată. — Şi tu. O încercare de zâmbet. — Îmi pare rău că a trebuit să priveşti. — A fost datoria mea. — Nu datorie, spuse ea. Nu m-am aşteptat şi nici nu m-am gândit la un asemenea măcel. — Karma. Blackthorne se smulse din transă şi nu mai vorbi latineşte. — Ai plănuit toate astea de mult timp – sinuciderea ta, neh? — Viaţa mea n-a fost niciodată a mea, Anjin-san. A aparţinut întotdeauna seniorului meu legiuit şi, după el, stăpânului meu. Asta-i legea noastră. — E o lege proastă. — Da. Şi nu.

Îşi ridică privirea de pe rogojini. — O să ne certăm pe lucrurile acestea ce nu pot fi schimbate? — Nu, te rog să mă ierţi. — Te iubesc, spuse ea în latină. — Da, ştiu asta acum. Şi eu te iubesc, dar moartea este ţelul tău, Mariko-san. — Greşeşti, dragostea mea. Viaţa stăpânului meu este ţelul meu. Şi viaţa ta. Şi crede-mă, Sfânta Fecioară să mă ierte sau să mă binecuvânteze pentru asta, sunt vremuri când viaţa ta e mult mai importantă. — Nu mai are nimeni scăpare acum. Nimeni. — Ai răbdare. Soarele încă n-a apus. — N-am încredere în soarele ăsta, Mariko-san. Întinse mâna şi-i atinse faţa. — Gomen nasai. — Îţi făgăduiesc că la noapte are să fie ca la Hanul Florilor. Ai răbdare. Îi cunosc pe Ishido şi pe Ochiba şi pe ceilalţi. — Que va ceilalţi, îi spuse în portugheză, nemulţumit. Vrei să spui că te bizui pe faptul că Toranaga ştie ce face, neh? — Que va pentru mohoreala ta, răspunse ea blând. Ziua asta e prea scurtă. — Iartă-mă, ai din nou dreptate. Astăzi nu e vreme pentru proastă dispoziţie. O privi. Faţa ei era brăzdată de umbrele aruncate de soare prin obloanele de bambus. Umbrele se ridicau şi dispăreau pe măsură ce soarele se cufunda în spatele meterezelor. — Ce pot să fac ca să te ajut? întrebă. — Crede că există un mâine. Pentru o clipă prinse o fărâmă din groaza ei. Braţele lui se întinseră către ea şi aşteptarea nu mai fu atât de îngrozitoare. Se apropiau paşi. — Da, Chimmoko? — E timpul, stăpână. — E totul pregătit? — Da, stăpână. — Aşteaptă-mă lângă iaz. Paşii se depărtară. Mariko se întoarse către Blackthorne şi-l sărută blând. — Te iubesc, spuse ea. — Te iubesc, spuse el. Se înclină în faţa lui şi ieşi pe uşă. El o urmă. Mariko se opri lângă heleşteu şi îşi desfăcu obi-ul, lăsându-l să cadă. Chimmoko o ajută să-şi scoată chimonoul albastru. Sub el, Mariko purta cel mai strălucitor obi şi chimonou pe care Blackthorne îl văzuse vreodată. Era un chimonou ceremonial de moarte. Îşi desfăcu panglica verde din păr şi-o aruncă de-o parie, apoi, toată în alb, porni fără să se uite la Blackthorne. Dincolo de grădină toţi samuraii în maro erau aşezaţi într-un careu mărginit din trei părţi, în jurul a opt tatami ce fuseseră aşezate în centrul porţii principale. Yabu şi Kiri şi celelalte doamne erau aşezaţi în şir pe locurile de onoare, cu faţa către sud. Pe stradă, samurai în gri îmbrăcaţi de asemenea de ceremonie, erau aşezaţi printre alţi samurai şi femei samurai. La un semn din partea lui Sumiyori se înclinară cu toţii. Ea le răspunse. Patru samurai înaintară şi întinseră un aşternut purpuriu deasupra rogojinilor. Mariko merse către Kiritsubo şi o salută pe ea şi pe Sazuko şi pe celelalte doamne. Îi întoarseră plecăciunile şi-i vorbiră cât mai ceremonios cu putinţă. Blacklhorne aşteptă la porţi. O privi îndepărtându-se de doamne şi îndreptându-se către pătratul sângeriu, îngenunchind în mijlocul lui în faţa unei mici perne albe. Mâna dreaptă scoase din brâul alb micul pumnal ascuţit şi-l aşeză pe pernă în faţa ei. Chimmoko înaintă şi,

îngenunchind la rândul ei, îi oferi o mică pătură de un alb pur, cu şnururi. Mariko îşi aranjă poalele chimonoului ajutată de slujnică, apoi legă pătura împrejurul taliei cu şnururile. Blackthorne ştia că asta se făcea ca să împiedice poalele chimonoului să se păteze de sânge şi să fie deranjate de spasmele morţii. Apoi, senină şi pregătită, Mariko privi în sus, către donjonul castelului. Soarele încă lumina ultimul cat, strălucind pe ţiglele aurii. Iute, lumina strălucitoare urcă turnul, apoi dispăru. *** Părea atât de micuţă stând acolo nemişcată, un strop de alb pe pătratul purpuriu. Deja strada era întunecată şi servitorii aprindeau torţe. Când isprăviră, dispărură la fel de iute şi de tăcuţi cum sosiseră. Se întinse înainte şi atinse pumnalul, îndreptându-l. Apoi privi încă odată spre poartă, către capătul străzii, dar aceasta era la fel de liniştită şi goală ca şi până atunci. Privi înapoi la pumnal. — Kasigi Yabu-sama. — Da, Toda-sama. — Se pare că seniorul Kiyama a refuzat să mă asiste. Te rog, aş fi onorată dacă mi-aţi fi secondant. — Onoarea este a mea, spuse Yabu. Se înclină, se ridică în picioare şi se aşeză în spatele ei, către stânga. Sabia lui cântă când o trase din teacă. Se propti bine pe picioare şi ridică sabia cu ambele mâini. — Eu sunt gata, doamnă, spuse. — Te rog, aşteaptă până când fac a doua tăietură. Ochii ei erau pe pumnal. Cu mâna dreaptă îşi făcu semnul crucii peste sâni, apoi se aplecă înainte şi ridică pumnalul fără să tremure, îl atinse de buze ca şi cum ar fi vrut să guste oţelul lustruit. Apoi îşi schimbă poziţia palmelor pe pumnal, ţinându-l ferm cu mâna dreaptă în stânga gâtului. În acea clipă torţe dădură colţul la capătul străzii. O coloană se apropie. În fruntea ei se afla Ishido. Ea nu mişcă pumnalul. Yabu era încă un arc încordat concentrându-se asupra gestului. — Doamnă, spuse, aştepţi sau continui? Vreau să fie desăvârşit pentru dumneata. Mariko se forţă să se întoarcă in lume. — Eu... noi aşteptăm. Noi... eu... Mâna ei coborî pumnalul. Tremura. La fel de încet Yabu se destinse. Sabia lui şuieră din nou în teacă şi îşi şterse mâinile pe şolduri. Ishido stătea în poartă. — Soarele încă n-a apus, doamnă. E încă la orizont. Eşti atât de grăbită să mori? — Nu, generale, doar să mă supun stăpânului meu... Îşi prinse mâinile una de cealaltă ca să le oprească tremurul. Un murmur de mânie trecu printre samuraii în uniforme gri, în faţa grosolăniei arogante a lui Ishido şi Yabu se pregăti să sară la el, dar se opri, căci Ishido spunea cu voce puternică: — Doamna Ochiba i-a rugat pe regenţi în numele Moştenitorului să facă o excepţie în cazul dumitale. Am încuviinţat cererea ei. Aici sunt permisele cu care poţi pleca mâine în zori. Le împinse în mâinile lui Sumiyori, care era alături. — Alteţă? spuse Mariko fără să înţeleagă, cu vocea abia auzită. — Eşti liberă să pleci în zori. — Şi... şi Kiritsubo-san şi doamna Sazuko? — Nu este şi asta o parte a "datoriei" tale? Şi permisele lor sunt acolo. Mariko încercă să se concentreze.

— Şi... şi fiul ei? — Şi el, doamnă, râse batjocoritor şi răsunător Ishido. Şi toţi oamenii voştri. Yabu rosti cu greu: — Toţi au permise de liberă trecere? — Da, Kasigi Yabu-san, spuse Ishido. Eşti ofiţerul cel mai mare în grad, neh? Te rog, du-te deîndată la secretarul meu. El completează permisele voastre, deşi nu ştiu de ce-ar dori preaonoraţii oaspeţi să plece. Nici nu merită pentru şaptesprezece zile, neh? — Şi eu, senior general? întrebă bătrâna doamnă Etsu cu voce slabă şi inima galopând dureros, îndrăznind să pună la încercare deplinătatea victoriei lui Mariko. Pot, vă rog, să plec şi eu? — Desigur, doamnă Maeda. De ce-am ţine pe cineva împotriva voinţei lui? Suntem oare temniceri? Desigur că nu! Dacă primirea Moştenitorului este atât de jignitoare încât doriţi să plecaţi, atunci plecaţi. Deşi cum aţi dori să călătoriţi patru sute de ri către casă şi alţi patru sute de ri înapoi în şaptesprezece zile, nu înţeleg. — Vă rog să mă iertaţi. Primirea Moştenitorului nu este... Ishido o întrerupse rece. — Dacă doriţi să plecaţi, cereţi un permis aşa cum se obişnuieşte. O să ia o zi, sau cam aşa, dar o să avem grijă să porniţi în siguranţă. Se adresă celorlalţi. — Oricare dintre doamne poate să ceară asta, sau dintre samurai. Am mai spus-o înainte. E o prostie să plecaţi pentru şaptesprezece zile. E jignitor să ocoliţi întâmpinarea Moştenitorului, primirea doamnei Ochiba şi a regenţilor. Privirea lui necruţătoare se întoarse către Mariko. — Sau să ameninţaţi cu seppuku, care pentru o doamnă ar trebui făcut între patru pereţi şi nu ca un arognt spectacol public, neh? Nu caut moartea femeilor, ci doar a duşmanilor Moştenitorului, dar dacă femeile sunt pe faţă duşmanii lui, atunci am să scuip şi pe cadavrele lor. Ishido se-ntoarse pe călcâie, dădu un ordin către samuraii în uniforme în gri şi plecă. Deîndată căpitanii îi repetară porunca şi toţi samuraii lui începură să se încoloneze şi să se depărteze de poartă, în afară de câţiva care rămaseră în cinstea celor în maro. — Doamnă, spuse Yabu şoptit, ştergându-şi mâinile asudate din nou, cu un gust amar în gură din lipsa împlinirii, doamnă, totul e gata. Aţi... aţi învins. Aţi învins. — Da, da, spuse ea. Mâinile sale lipsite de putere căutară nodurile şnurului alb. Chimmoko înaintă şi desfăcu nodurile şi dădu la o parte pătura albă, apoi păşi într-o parte de pe pătratul purpuriu. Toţi priveau la Mariko, aşteptând să vadă dacă se poate ridica şi merge singură. Mariko încercă să se proptească în picioare. Nu reuşi. Încercă a doua oară. Din nou nu reuşi. Kiri se mişcă s-o ajute, dar Yabu clătină din cap şi spuse: — Nu, e privilegiul ei. Aşa că Kiri rămase pe loc, abia suflând. Lângă poartă Blackthorne era încă răscolit de neţărmurita bucurie în faţa victoriei ei şi-şi aminti cum voinţa lui fusese pusă la încercare în acea noapte a seppuku-lui său, când trebuise să se ridice ca un bărbat şi să meargă spre casă ca un bărbat, fără a fi sprijinit, ca să devină samurai şi o privi, dispreţuind nevoia pentru un astfel de curaj şi înţelegând-o totuşi, ba chiar cinstind-o. Îi văzu mâinile sprijinindu-se din nou de aşternutul purpuriu şi de data asta reuşi să se ridice. Se clătină şi aproape căzu, apoi picioarele i se mişcară şi păşi încet peste pata purpurie şi porni clătinându-se neajutorată către uşa principală. Blackthorne hotărî că fusese îndeajuns, îndurase îndeajuns, dovedise îndeajuns, aşa că înaintă şi o prinse în braţe,

ridicând-o chiar în clipa în care voinţa o părăsi. Pentru o'clipă rămase singur acolo în acea arenă, mândru că era singur şi că el se hotărâse. Ea zăcea în braţele sale ca o păpuşă dezmembrată Apoi o purtă înăuntru şi nimeni nu mişcă sau nu i se aşeză în cale.

CAPITOLUL 57 Atacul împotriva fortăreţei samurailor în maro începu în cea mai întunecată parte a nopţii, la două sau trei ore înaintea zorilor. Primul val de zece ninja – "nevăzuţii" – trecu peste acoperişurile întăriturilor de peste drum, acum nepăzite de samurai în gri. Aruncară peste celălalt acoperiş căngi îmbrăcate în pânză de care erau legate funii şi trecură peste golul dintre clădiri ca tot atâţia păianjeni. Purtau îmbrăcăminte de culoare neagră strânsă pe corp, şosete şi măşti negre. Mâinile şi feţele le erau de asemenea înnegrite. Aveau arme uşoare: cuţite legate cu lanţuri de mâner şi shuriken – lame mici pentru aruncat, de forma unei stele, cu vârfurile ascuţite ca nişte ace şi înmuiate în otravă şi discuri cu muchii tăioase, de dimensiunea unei palme. De spatele lor atârnau raniţe şi prăjini subţiri. Ninja erau mercenari. Erau artişti în a se strecura nevăzuţi, specialişti în tot ce nu era onorabil – spionaj, furişare, ucidere fulgerătoare. Cei zece oameni atinseră pământul fără zgomot. Îşi strânseră colac funiile cârligelor şi o parte dintre ei le aruncară din nou pe o ieşitură a zidului şi din nou săriră jos pe o verandă, douăzeci de picioare sub ei. Odată ajunşi acolo, la fel de tăcuţi, tovarăşii lor desfăcură cârligele, le lăsară să cadă şi porniră peste ţigle ca să se strecoare în altă parte. O ţiglă trosni sub talpa unui om şi toţi îngheţară. În curtea inferioară, trei etaje şi douăzeci de picioare mai jos, Sumiyori se opri din rondul său şi privi în sus. Ochii săi scrutară întunericul. Aşteptă fără să mişte, cu gura deschisă puţin ca să audă mai bine, plimbându-şi privirea încet dintr-o parte în alta. Acoperişul pe care se aflau ninja se găsea în umbră. Luna era în scădere, stelele străluceau în aerul umed. Oamenii stăteau absolut nemişcaţi, ţinându-şi chiar răsuflarea, părând la fel de lipsiţi de viaţa că şi ţiglele pe care stăteau. Sumiyori mai privi o dată de jur împrejur ascultând atent, şi încă odată şi apoi încă nesigur, porni prin curte ca să vadă mai limpede. Acum cei patru ninja de pe verandă erau deja în câmpul său de vedere, dar stăteau la, fel de nemişcaţi ca şi ceilalţi şi nu-i băgă nici pe ei în seamă. — Hei! strigă către gărzile de la poarta puternic barată acum. Aţi văzut ceva? Aţi auzit ceva? — Nu, căpitane, spuseră străjile atente. Ţiglele acoperişului trosnesc întotdeauna. Se mişcă puţin din pricina umezelii sau a căldurii, poate. Sumiyori zise către unul dintre samurai: — Du-te acolo sus şi aruncă o privire, sau şi mai bine, spune gărzilor de la ultimul cat să arunce o privire, să fim siguri. Soldatul porni grăbit. Sumiyori privi din nou atent în sus, apoi ridică puţin din umeri şi, liniştit, îşi continuă rondul. Ceilalţi samurai se duseră către posturile lor, privind în afara grădinii. Pe acoperiş şi pe verandă ninja aşteptau în poziţiile lor, nemişcaţi. Nici chiar ochii nu li se clinteau. Fuseseră educaţi să rămână nemişcaţi ore întregi dacă ar fi fost nevoie, ca o parte a nesfârşitului lor antrenament. Apoi conducătorul le făcu semn şi de îndată îşi continuară atacul. Căngile şi funiile îi aduseră în linişte pe o altă verandă, de unde se putură strecura către ferestrele înguste din pereţii de granit. Sub acest etaj, toate celelalte ferestre – poziţii de apărare pentru arcaşi – erau atât de înguste încât nu se putea intra prin ele din afară. La un alt semnal cele două grupuri pătrunseră prin ele în acelaşi timp.

Amândouă încăperile se aflau în întuneric şi în fiecare dintre ele dormeau în şiruri ordonate câte zece samurai de-ai lui Toranaga. Fură ucişi iute şi aproape fără zgomot cu câte o singură lovitură de pumnal în gât la cei mai mulţi, simţurile antrenate ale atacatorilor ducându-i fără şovăială către ţintele lor, şi în câteva clipe ultimul dintre samurai se zvârcolea cu disperare, strigătul său de alarmă gâtuit chiar în clipa în care se năştea. Odată aflaţi în siguranţă în încăperi, cu uşile bine închise, căpetenia scoase o cremene şi un amnar şi aprinse o lumânare pe care-o duse, acoperindu-i cu grijă flacăra cu palmele, către fereastră, semnalizând de trei ori în noapte. În spatele lui oamenii săi se asigurau din nou că fiecare samurai era mort. Căpetenia lor repetă semnalul, apoi se depărtă de fereastră şi începu să le spună ceva prin semne. De îndată atacatorii îşi desfăcură raniţele şi-şi pregătiră armele de atac: cuţite scurte, ca nişte seceri cu două tăişuri, cu un lanţ cu o greutate la celălalt capăt prins de mâner, suriken şi cuţite pentru aruncat. La o altă poruncă, o parte dintre bărbaţi îşi scoaseră prăjinile subţiri. Acestea erau suliţe telescopice şi ţevi de suflat care se întinseră la întreaga lungime cu o viteză uluitoare. Şi imediat ce fiecare om îşi termină pregătirile, îngenunchea aşezându-se cu faţa la uşă şi, în aparenţă fără nici un fel de efort conştient, devenea nemişcat. Ultimul bărbat era gata. Căpetenia suflă în lumânare. Când clopotele oraşului bătură mijlocul Orei Tigrului – patru din noapte, un ceas înaintea zoriilor – al doilea val de ninja atacă. Douăzeci se strecurară tăcuţi dintr-un canal mare de scurgere nefolosit, care slujise cândva la scurgerea apelor râuleţelor din grădină. Toţi aceşti bărbaţi purtau săbii. Ca tot atâtea umbre ei se împrăştiară printre tufişuri şi boschete, rămânând nemişcat şi aproape nevăzuţi. În acelaşi timp un alt grup de douăzeci porni la escaladarea crenelurilor care străjuiau curtea şi grădina, cu cârlige şi frânghii. Doi samurai în maro se aflau pe ziduri privind atenţi acoperişurile goale de peste drum. Apoi unul dintre ei aruncă o privire în jur, văzu ghearele de pisică din spatele lui şi începu să arate cu degetul alarmat. Camaradul său deschise gura să strige, când primul ninja trecu peste ambrazură şi, cu un zvâcnet scurt al încheieturii, aruncă un shuriken ascuţit care pătrunse răsucindu-se în gură, împiedicindu-l să strige, şi se aruncă asupra celuilalt samurai cu mâna întinsă, arătătorul şi degetul mare întinse ca o armă ucigaşă, izbind în jugulară. Lovitura îl paraliză pe samurai, o altă lovitură sălbatică îi rupse gâtul cu un plesnet sec şi ninja sări la primul samurai ce agoniza, trăgând de cârligele pătrunse adânc în gură şi obraji şi a căror otravă deja începuse să-şi facă efectul. Cu un ultim efort samuraiul muribund îşi smulse sabia scurtă şi izbi. Lovitura lui pătrunse adânc şi ninja icni, dar asta nu îi opri saltul şi mâna lui izbi în gâtlejul samuraiului, împingându-i capul pe spate şi dislocându-i coloana vertebrală. Samuraiul muri în picioare. Ninja sângera rău, dar nu scoase nici un sunet şi îl sprijinea pe samuraiul mort, coborându-l atent pe pardoseală, alunecând încet alături de el. Toţi ceilalţi ninja urcaseră acum pe frânghii şi ajunseseră pe ziduri. Trecură de camaradul lor rănit asigurându-se că crenelurile sunt în afară de orice primejdie. Rănitul era încă în genunchi lângă samuraii morţi, ţinându-se de rană. Căpetenia cercetă rana. Sângele ţâşnea într-un şuvoi continuu. Scutură din cap şi spuse ceva făcând semne cu degetele, iar celălalt încuviinţă din cap şi se târî cu greu într-un colţ, lăsând în urma lui o dâră lată de sânge. Se aşeză mai bine, sprijinindu-se de piatră şi scoase un shuriken. Îşi zgârie de câteva ori dosul uneia dintre palme cu cârligele ascuţite, apoi îşi scoase pumnalul, puse vârful la baza gâtului şi cu ambele mâini, împinse în sus cu toată puterea. Căpetenia se asigură că omul murise, apoi se întoarse înapoi, către uşa ferecată ce ducea în interior. În acea clipă auziră paşi apropiindu-se şi de îndată se proptiră în poziţii de atac.

Pe coridorul acestei aripi se apropia Sumiyori cu samuraii săi. Lăsă doi lângă uşa care dădea către creneluri şi, fără să se oprească, păşi mai departe. Cei doi ieşiră pe ziduri în timp ce Sumiyori dădu colţul, coborâră câteva trepte ale unei scări în spirală. La capătul ei se afla un alt post de pază. Cei doi samurai obosiţi salutară şi fură înlocuiţi. — Luaţi-i pe ceilalţi şi înapoiaţi-vă în încăperile voastre. O să fiţi treziţi în zori, spuse Sumiyori. — Da, căpitane. Cei doi samurai urcară scările bucuroşi că ieşiseră din schimb. Sumiyori îşi continuă drumul în josul celuilalt coridor, înlocuind sentinelele. Însoţit de ultimile două gărzi se opri în cele din urmă în faţa unei uşi şi ciocăni. — Yabu-san? — Da. Vocea era somnoroasă. — Îmi pare rău, e schimbarea gărzii. — Ah, mulţumesc. Intră, te rog. Sumiyori deschise uşa, dar rămase grijuliu la intrare. Răvăşit de somn, Yabu stătea proptit într-un cot în aşternuturi, cu mâna cealaltă pe mânerul sabiei. Când fu sigur că era Sumiyori, se relaxă şi căscă. — Ceva nou, căpitane? Sumiyori se destinse şi el scutură din cap, intră şi închise uşa. Camera era mare şi ordonată şi un alt pat cu saltele era aşterut şi desfăcut îmbietor. Ferestre înguste pentru arcaşi se deschideau asupra străzii şi oraşului, aflate la poalele zidului drept de treizeci de picioare. — Totul e liniştit. Ea doarme acum. Cel puţin aşa mi-a spus Chimmoko, slujnica ei. Se duse către măsuţa scundă pe care ardea trosnind o lampă cu ulei şi îşi turnă ceai rece dintr-o cană. Alături erau permisele lor, cu peceţile oficiale, pe care Yabu le adusese de la cancelarii lui Ishido. Yabu căscă din nou şi se întinse în voie. — Şi Anjin-san? — Era treaz ultima oară când am făcut rondul. Asta a fost la miezul nopţii. Mi-a cerut să nu mai trec pe-acolo până înaintea zorilor. Ceva despre obiceiurile sale. N-am înţeles limpede tot ce-a spus, dar nu e nici un rău în asta. Paza e foarte severă peste tot, neh? Kiritsubo-san şi celelalte doamne sunt liniştite, deşi ea a stat trează cea mai mare parte a nopţii. Yab ieşi din pat. Purta doar o pânză în jurul şoldurilor. — Făcând, ce — Stătea la o fereastră şi privea afară. Nimic de văzut acolo. I-am sugerat că ar fi mai bine să doarmă puţin. Mi-a mulţumit politicoasă, a fost de acord şi a rămas unde era. Femeile, neh? Yabu îşi mişcă umerii şi şoldurile şi se scărpină apăsat ca să pună sângele în mişcare. Începuse să se îngraşe. — Ar trebui să se odihnească Are drum lung de făcut astăzi. Sumiyori aşeză ceaşca jos. — Cred că totul e o înşelătorie. — Cum? — Nu cred că Ishido are de gând să facă ceva. — Avem permise semnate. Uite-le aici. Fiecare bărbat este trecut. Am verificat numele. Cum poate să îşi retragă o hotărâre publică? E cu neputinţă, neh? — Nu ştiu. Îmi cer iertare, Yabu-san, dar tot mai cred că e o înşelătorie la mijloc. Yabu îşi înnodă brâul încet. — Ce fel de înşelătoiie? — O să ne-aştepte o ambuscadă. — În afara castelului?

Sumiyori dădu din cap. — Da. Aşa cred. — N-o să-ndrăznească. — O să-ndrăznească. O să ne pregătească o ambuscadă sau o să ne-ntârzie. Nu pot să cred c-o s-o lase să plece. Pe ea sau pe doamna Kiritsubo, sau doamna Sazuko, sau copilul. Chiar şi pe bătrâna aoamnă Etsu şi ceilalţi. — Nu, te înşeli. Sumyiori scutură trist din cap. — Cred că ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi împlântat pumnalul şi domnia-voastră a-ţi fi izbit! Aşa, nimic nu s-a rezolvat. Yabu îşi ridică săbiile şi le puse la cingătoare. Da, se gândea. Sunt de acord cu tine. Nimic nu s-a schimbat şi ea nu şi-a împlinit datoria, ştii asta ca şi mine şi o ştie şi Ishido. Dezgustător. Dacă ar fi înfipt pumnalul, am fi trăit cu toţii. Dar după cum stau lucrurile acum... şi-a schimbat hotărârea şi ne-a dezonorat pe noi şi pe ea însăşi. Shigata ga nai, neh? Femeie neroadă! Dar lui Sumyiori îi spuse: — Cred că greşeşti. Ea l-a învins pe lshido. Doamna Toda a câştigat. Ishido nu va îndrăzni să ne întindă vreo cursă. Du-te şi te culcă. O să te trezesc în zori. Sumyiori scutură din nou din cap. — Nu, mulţumesc, Yatu-san. Cred că am să mai fac un rond. Merse până la fereastră şi privi atent afară. — Ceva nu e in regulă! — Totul e în regulă. Du-te şi... aşteaptă o clipă... ce-a fost asta? Ai auzit ceva? Yabu se apropie de Sumyiori şi se prefăcu că scrutează întunericul şi apoi, fără veste, îşi smulse sabia scurtă şi cu aceeaşi mişcare fulgerătoare şi bruscă înfipse lama în spatele lui, acoperind cu cealaltă mână gura bărbatului ca să înăbuşe strigătul. Căpitanul muri pe loc. Yabu îl sprijini grijuliu cu toată puterea sa neobişnuită, cu braţele întinse, în aşa fel încât nici o picătură de sânge să nu-l atingă şi-i purtă trupul către aşternut, aşezându-l astfel încât să pară că doarme. Apoi îşi trase sabia din trupul lui şi începu să şi-o curele, furios că intuiţia lui Sumyiori îl forţase la acest neplănuit omor. Totuşi, îşi zise, nu puteam să-l las să-şi bage nasul peste tot acum. Mai devreme, pe când se întorcea de la cancelaria lui Ishido cu permisele de liberă trecere, fusese tras de-o parte de un samurai pe care nu-l mai văzuse până atunci. — E nevoie de sprijinul vostru, Yabu-san. — La ce şi pentru cine? — Pentru cineva care v-a făcut o ofertă ieri. — Ce ofertă? — În schimbul permiselor de liberă trecere pentru domnia-voastră şi Anjin-san, veţi avea grijă ca ea să fie dezarmată în timpul ambuscadei ce se va petrece pe drumul de întoarcere. Vă rog, nu puneţi mâna pe sabie, Yabu-san, sunt patru arcaşi care aşteaptă doar un semn. — Cum îndrăzneşti să mă înfrunţi? Ce ambuscadă? minţise el, simţind că i se înmoaie genunchii, pentru că nu era nici o îndoială acum că bărbatul era omul lui Ishido. Cu o zi în urmă, după-amiază, îi făcuse în taină propunerea prin oamenii săi, într-o încercare disperată de a mai salva ceva de la dezastrul în care Mariko îi adusese planurile cu Corabia Neagră şi viitorul. Şi la acea vreme ştia că era o idee nebunească. Ar fi fost foarte greu, dacă nu cu neputinţă, să o dezarmezi şi să rămâi în viaţă şi deci ameninţat de primejdii din ambele părţi, iar când Ishido îl refuzase, prin alţi intermediari, nu fusese surprins. — Nu ştiu nimic despre nici o ambuscadă, spusese din nou, dorindu-şi ca Yuriko să fie acolo să-l ajute să iasă din încurcătură.

— Totuşi vi se propune să sprijiniţi una, deşi nu în felul în care aţi plănuit-o. — Cine eşti? — În schimb, primiţi Izu, barbarul şi corabia lui, în clipa în care capul duşmanului e în ţărână. Desigur dacă ea rămâne în viaţă şi rămâneţi în Osaka până în ziua aceea şi juraţi supunere. — Al cui cap? spusese Yabu, încercând să-şi facă mintea să lucreze, înţelegând doar atunci că Ishido folosise cererea ca el să ia permisele de liberă trecere mai mult ca un pretext, astfel ca această propunere să fie făcută în siguranţă şi negociată. — Este da sau nu? întrebase samuraiul. — Cine eşti şi despre ce vorbeşti? Îi ridicase sulurile în dreptul ochilor. — Aici sunt permisele seniorului Ishido. Nici chiar seniorul general nu poate să le retragă după tot ce s-a întâmplat. — Aşa spun mulţi, dar, vă rog să mă iertaţi, mai degrabă se poate bălega un bivol aur, decât domnia-voastră sau altcineva să-l insulte pe seniorul Yaemon... Vă rog, luaţi mâna de pe sabie. — Atunci ai grijă ce vorbeşti! — Desigur, îmi pare rău. Primiţi? — Acum stăpânesc Izu şi mi s-a promis Totomi şi Suruga, spusese Yabu, începând să se tocmească. Ştia că deşi fusese prins în cursă, ca şi Mariko, tot aşa era şi Ishido, din pricină ca dilema pe care-o produsese Mariko încă mai exista. — Da, aşa este, spusese samuraiul, dar nu mi s-a îngăduit să negociez nimic. Acestea sunt condiţiile. Este da sau nu? Yabu isprăvi de curăţat sabia şi aranjă aşternuturile peste trupul lui Sumyiori, ce părea că doarme. Apoi îşi şterse cu un prosop sudoarea de pe faţă şi mâini, îşi stăpâni mânia, suflă în lumânare şi deschise uşa. Cei doi samurai în gri aşteptau la câţiva paşi mai jos pe coridor. Se înclinară. — O să te trezesc în zori, Sumyiori-san, spuse privind către camera întunecată. Apoi către unul dintre samurai: — Stai de strajă aici. Nu trebuie să intre nimeni, nimeni. Ai grijă să nu fie deranjat căpitanul. Are nevoie de odihnă. — Da, Alteţă. Samuraii îşi luară în primire noile posturi şi Yabu porni în josul coridorului cu cealaltă strajă, urcă câteva trepte către partea centrală a etajului şi o străbătu îndreptându-se către sala de audienţe şi încăperile interioare care se aflau în aripa de est. Curând ajunse în coridorul îngust al sălii de audienţe. Străjile se înclinară şi-i îngăduiră să intre. Alt samurai deschise uşa către condor şi mulţimea de încăperi despărţite de el. Bătu la uşă. — Anjin-san, spuse în şoaptă. Nu răspunse nimeni. Trase panoul-shoji. Camera era goală şi uşa interioară dată în lături. Se încruntă, apoi făcu semn către însoţitorul său să aştepte şi se grăbi de-a curmezişul camerei către coridorul interior abia luminat. Chimmoko îi ieşi în cale cu un pumnal în mână. Patul ei răvăşit se afla în această trecere dintre încăperi. — Oh, iertaţi-mă, Alteţă, aţipisem, spuse cerându-şi iertare şi coborî pumnalul, dar nu se dădu la o parte din calea lui. — Îl căutam pe Anjin-san. — El şi stăpâna mea stau de vorbă cu Kiritsubo-san şi doamna Achiko. — Te rog, întreabă-l dacă pot să-l văd o clipă. — Desigur, Alteţă. Chimmoko îi făcu politicoasă semn să se întoarcă în cealaltă cameră, aşteptă până ce el ajunse acolo, după care închise panoul interior. Straja din coridorul principal privea întrebătoare. După o clipă uşa se deschise din

nou şi Blackthorne intră. Era îmbrăcat şi purta o sabie scurtă. — Bună seara, Yabu-san, spuse. — Îmi pare rău că te deranjez, Anjin-san. Voiam să văd... asigur totul în regulă, înţelegi? — Da, mulţumesc. Fără grijă. — Doamna Toda e-n regulă? Nu bolnavă? — Bine acum. Foarte obosită, dar bine. În curând zori, neh? Yabu dădu din cap. — Da. Vrut doar verificat totul în regulă, înţelegi? — Da. În după-amiaza asta spus "plan", Yabu-san. Aminteşti? Te rog, ce plan secret? — Nu secret, Anjin-san, spuse Yabu, regretând că fusese atât de deschis atunci. N-ai înţeles. Spus doar trebuie avut plan... Foarte greu scăpăm Osaka, neh? Trebuie să scăpăm, sau... Yabu îşi trecu pumnalul de-a curmezişul gâtului. — Înţelegi? — Da. Dar acum avem permis, neh? Acum siguranţă ieşim Osaka, neh? — Da. Curând plecăm. Pe corabie foarte bine. Curând aducem oameni la Nagasaki. Înţelegi? — Da. Yabu se depărtă foarte prietenos. Blackthorne închise uşa după el şi se întoarse în coridorul interior, lăsând uşa aceea deschisă. Trecu de Chimmoko şi intră în cealaltă camera. Mariko stătea sprijinită de perne, părând mai măruntă, mai delicată şi mai frumoasă ca oricând. Kiri era îngenuncheată pe o altă pernă. Achiko dormea ghemuită într-un colţ. — Ce-a vrut, Anjin-san? spusese Mariko. — Doar să vadă dacă totul e în regulă. Mariko tălmăci pentru Kiri. — Kiri spune, l-ai întrebt despre plan? — Da, dar a ocolit întrebarea. Poate că s-a răzgândit, nu ştiu. Poate că m-am înşelat eu, dar am crezut că în după-amiaza asta avea ceva în gând, sau pregătea ceva. — Să ne trădeze? — Desigur, dar nu ştiu cum. Mariko îi zâmbi. — Poate te-ai înşelat. Acum suntem în siguranţă. Tânăra Achiko murmură în somn şi ei o priviră. Îi rugase să rămână cu Mariko, ca şi bătrâna doamnă Etsu, care dormea adânc într-o încăpere alăturată. Celelalte doamne îi părăsiseră la apusul soarelui, ducându-se către casele lor. Toate trimiseseră cereri oficiale pentru permise de plecare. Odată cu lăsarea întunericului prin castel trecuse zvonul că a doua zi aproape o sută cinci vor depune de asemenea cereri. Kiyama trimisese după Achiko, nora sa, dar ea refuzase s-o părăsească pe Mariko. De îndată daimyo o repudiase şi ceruse copilul. Ea i-l dăduse. Acum fata era cufundată într-un coşmar, dar acesta trecu şi adormi liniştită din nou. Mariko se uită la Blackthorne. — E minunat să ai linişte, neh? — Da, spuse el. De când se trezise şi îşi dăduse seama că e în viaţă şi nu moartă, sufletul ei se agăţase de al lui. În prima oră fuseseră singuri, iar ea stătuse în braţele lui. — Sunt atât de bucuros că eşti în viaţă, Mariko. Te-am văzut moartă. — Am crezut că sunt. Încă nu pot să cred că Ishido s-a dat bătut, nici în douăzeci de vieţi. Oh, cât îţi iubesc braţele când sunt în jurul meu, şi puterea ta. — Mă gândeam în după-amiaza asta că din prima clipă a provocării lui Yoshinaka n-am văzut nimic altceva decât moarte – a mea, a ta, a tuturor. Am văzut planul tău, de atâta vreme pregătit, neh?

— Da. Din ziua cutremurului, Anjin-san. Te rog să mă ierţi, dar eu n-am vrut să te înspăimânt. Mi-a fost teamă că n-ai să înţelegi. Da. Din acea zi am ştiut că e karma mea să scot ostatecii din Osaka. Doar eu puteam să fac asta pentru seniorul Toranaga. Şi acum, s-a făcut. Dar cu ce preţ. Sfânta Fecioară să mă ierte! Atunci sosise Kiri şi trebuiseră să stea despărţiţi, dar asta nu conta pentru nici unul dintre ei. Un zâmbet sau o privire sau un cuvânt erau de ajuns. Kiri se ridică şi se îndreptă către ferestrele înguste. În largul mării se vedeau sclipiri de lumină de la bărcile care pescuiau pe lângă ţărm. — Se luminează în curând, spuse ea. — Da, zise Mariko. Pot să mă ridic acum. — În curând. Nu încă, Mariko-sama, îi spuse Kiri, trebuie să prinzi puteri. — Aş vrea ca seniorul Toranaga să fie aici. — Da. Ai pregătit alt mesaj despre plecarea noastră. — Da, Mariko-sama. Un alt porumbel va pleca odată cu zorii. — Seniorul Toranaga.va afla de victoria ta de azi, spuse Kiri. O să fie atât de mândru. — Mă bucur că ai avut dreptate. — Da, spuse Kiri. Iartă-mă că m-am îndoit de tine şi de el. — În adâncul inimii mele m-am îndoit şi eu, te rog să mă ierţi. Kiri se întoarse către fereastră şi privi afară, peste oraş. Toranaga se înşală! ar fi vrut să ţipe. N-o să plecăm niciodată din Osaka, oricât de mult ne prefacem. Karma noastră e să rămânem, iar karma lui e să piardă. *** În aripa de vest, Yabu se opri la camera gărzilor. Străjile de schimb erau gata. — O să fac o scurtă inspecţie. — Da, Alteţă. — Restul aşteptaţi-mă aici. Tu, vino cu mine. Coborî pe scara principală urmat de străjer. La piciorul scării, în holul principal, erau alte străji, iar dincolo, afară, era curtea şi grădina. O cercetare fugară arăta că toate erau în ordine. Se întoarse înapoi în fortăreaţă şi după o clipă schimbă direcţia. Spre surpriza gărzii sale coborî pe trepte în încăperile servitorilor. Servitorii se trezeau din somn, punându-şi grăbiţi frunţile pe lespezile de piatră. Yabu abia-i băgă în seamă. Coborî şi mai jos, în adâncurile fortăreţei, de-a lungul coridoarelor boltite, puţin folosite, cu pereţii de piatră umezi şi mirosind a mucegai, deşi bine luminaţi. Nu erau străji acolo, în pivniţă, pentru că nu era nimic de apărat. Începură din nou să urce, apropiindu-se de zidurile exterioare. Yabu se opri brusc. — Ce-a fost asta? Samuraiul în uniformă maro se opri, ascultă şi muri. Yabu îşi curăţă sabia şi trase trupul ghemuit într-un colţ întunecos, apoi se repezi la o mică uşă puternic ferecată cu bare de fier, ce abia se zărea într-unul dintre pereţii de piatră, despre care omul lui Ishido îi spusese. Se luptă cu zăvoarele ruginite. Ultimul dintre ele se deschise zăngănind. Uşa se izbi de perete. Un val de aer rece de afară, apoi o suliţă se propti în gâtlejul lui, oprindu-se chiar la timp. Aproape paralizat, Yabu nu mişcă. Din întunericul de cerneală din spatele uşii ninja îl privea fără să clipească cu armele pregătite. Yabu ridică o mână tremurătoare şi făcu semnul care i se spusese să-l facă. — Sunt Kasigi Yabu, rosti. Căpetenia, îmbrăcată în negru, cu faţa acoperită de glugă, aproape nevăzut în întuneric, încuviinţă din cap, dar îşi ţinu suliţa pregătită pentru

lovitură. Îi făcu un semn. Ascultător, Yabu se dădu înapoi un pas. Atunci căpetenia înaintă cu multă grijă până în mijlocul coridorului. Era înalt şi voinic, cu ochii mari în spatele măştii. Văzu trupul samuraiului mort şi cu un zvâcnet din încheietură îşi trimise suliţa în cadavru, apoi o readuse înapoi cu ajutorul lanţului uşor, agăţat de capătul ei. Îl încolăci în tăcere. Aşteptând, atent la orice semn de primejdie. În cele din urmă, mulţumit, făcu un semn în întuneric. În aceeaşi clipa douăzeci de oameni se revărsară prin uşă şi năvăliră pe trepte prin trecerea de mult uitată către coridoarele de deasupra. Aceşti bărbaţi purtau unelte de asalt. Erau înarmaţi cu cuţite prinse cu lanţuri, săbii şi shuriken, iar în mijlocul frunţii, pe glugile lor negre se afla o pată roşie. Căpetenia nu îi privi depărtându-se, ci rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Yabu şi începu să numere încet cu degetele de la mâna stângă. Unu... doi... trei... Yabu simţea multe priviri urmărindu-l din coridorul din spatele uşii, dar nu putea vedea pe nimeni acolo. Atacatorii cu pată roşie urcară scările câte două de-odată şi se opriră la capătul lor. O uşă le tăia calea. Aşteptară o clipă şi apoi, cu grijă, încercară s-o deschidă. Era înţepenită. Un bărbat cu o unealtă specială, o bară scurtă de oţel cu un cârlig la unul dintre capete şi lăţită la celălalt, ieşi din mijlocul lor şi o făcu să sară din balamale. Dincolo de ea era alt pasaj mirosind a mucegai şi ei porniră tăcuţi de-a lungul lui. La colţul următor se opriră. Primul dintre ei aruncă prevăzător o privire după colţ, apoi le făcu celorlalţi semn să pătrundă în alt coridor. La capătul lui, printr-o gaură într-un perete de lemn gros, care acoperea o uşă secretă, se întrezărea strălucirea argintie a unei luminiţe. Bărbatul îşi lipi ochiul de ea. Putea vedea în întregime sala de audienţe, cu doi samurai în uniforme maro şi doi în gri, atenţi, făcând de strajă, păzind uşa către întregul grup de încăperi din interior. Aruncă o privire în jur făcând un semn din cap către ceilalţi. Unul dintre ei număra încă cu degetele, în acelaşi ritm cu numărătoarea căpeteniei aflate la două etaje dedesubt. Toţi ochii lor erau aţintiţi asupra acestei numărători. Jos în pivniţă căpetenia continua încă în acelaşi ritm, măsurând timpul cu degetele, fără să-l părăsească din ochi o clipă pe Yabu. Yabu privea şi aştepta simţindu-şi în nări sudoarea mirosind a frică. Degetele se opriră şi pumnul căpeteniei se închise brusc. Arătă în josul coridorului. Yabu dădu din cap, se răsuci şi făcu cale întoarsă pe drumul pe care venise, mergând încet. În spatele lui, necruţătoarea numărătoare începu din nou. Un... doi... trei... Yabu ştia cumplitul risc pe care şi-l asumase, dar nu avusese de ales şi-o blestemă pe Mariko încă o dată pentru că-l forţase să treacă de partea lui Ishido. Parte din înţelegere fusese că trebuia să deschidă această uşă tainică. — Ce-i în spatele ei, întrebase bănuitor. — Prieteni. Acesta este semnul, iar parola este să vă spuneţi numele. — Or să mă ucidă, neh? — Nu, sunteţi prea preţios, Yabu-san. Trebuie să vă asiguraţi că pătrunderea se poate face în siguranţă... Fusese de acord, dar nu i se spusese de ninja, detestaţii şi temuţii mercenari semi-legendari, care datorau credinţă numai grupurilor lor închise, alcătuite în jurul câte unei familii, care-şi treceau tainele numai celor de acelaşi sânge – cum să înoate distanţe lungi pe sub apă şi să se caţere pe pereţi aproape netezi, cum să se facă nevăzuţi şi să stea nemişcaţi o zi şi-o noapte, sau cum să ucidă cu mâinile sau picioarele, sau cu orice altă armă, la care se adăugau otrava, focul şi explozivele. Pentru ninja moartea brutală pentru bani era singurul ţel în viaţă. Yabu reuşi să-şi păstreze pasul măsurat în timp ce se depărta în lungul coridorului, pieptul încă durându-l de descoperirea că grupul de atacatori era ninja şi nu ronini. Ishido trebuie c-a-nnebunit, îşi spuse cu toată fiinţa lui încordată, aşţeptând o săgeată sau o suliţă sau un laţ în

orice clipă. Ajunsese aproape la colţ. Trecu de el şi, odată în siguranţă, o rupse la fugă, urcând scările câte trei dc-odată. La capătul lor alergă de-a lungul coridorului arcuit, apoi dădu colţul îndreptându-se către încăperile servitorilor. Degetele căpeteniei încă măsurau clipele, apoi numărătoarea se opri. Făcu un semn grabnic în întuneric şi porni alergând după Yabu. Douăzeci de ninja îl urmară, ieşind din întuneric şi alţi cincisprezece ocupară poziţii la cele două capete ale coridorului ca să apere această cale de scăpare ce ducea, printr-un labirint de pivniţe uitate şi treceri care sfredeleau castelul, către una dintre ieşirile tainice ale lui Ishido, pe sub şanţul împrejmuitor şi deci către oraş. Yabu alerga iute şi se împiedică într-unul dintre ganguri, abia reuşind să-şi păstreze echilibrul. Dădu buzna în încăperile servitorilor, rrăsturnând oale, crătiţi şi ciubere. — Ninjaaaaa! urlă, ceea ce nu era parte din înţelegerea sa, ci doar propria-i manevră pentru a se apăra în caz că ar fi fost trădat. Înnebuniţi, bărbaţi şi femei se împrăştiară reluând strigătul, încercând să dispară sub bănci şi mese, în timp ce el goni prin încăpere, ieşind pe partea cealaltă, în susul altor trepte, în coridorul principal, unde întâlni pe primul străjer în uniformă maro, care deja îşi trăsese sabia. — Dă alarma! strigă Yabu. Ninja! Sunt ninja printre servitori! Unul dintre samurai dispăru pe scara principală, cel de-al doilea ţâşni înainte vitejeşte, aşezându-se cu sabia ridicată în capătul scării care se răsucea către catul de dedesubt ca să facă faţă singur năvalei. Văzându-l, servitorii se opriră, apoi se înghesuiră orbeşte în pereţi cu braţele deasupra capetelor, scâncind înspăimântaţi. Yabu alergă mai departe către uşa principală şi prin ea se opri pe trepte. — Sunaţi alarma, suntem atacaţi! strigă, după cum se înţelesese să facă, dând semnalul de diversiune celor de afară, care trebuiau să acopere atacul principal prin intrarea secretă din sala de audienţe, ce urma s-o răpească pe Mariko şi s-o poarte de acolo, înainte ca cineva să înţeleagă ce se întâmplă. Samuraii de la porţi şi din curte se răsuciră nedumeriţi fără să ştie încotro să-şi îndrepte atenţia şi-n acea clipă atacatorii din grădină se năpustiră afară din ascunzătorile lor, copleşindu-i. Yabu se retrase în hol şi ceilalţi samurai din camera străjilor de deasupra sosiră în goană ca să-i sprijine pe cei de afară. Un căpitan alergă către el. — Ce se-ntâmplă? — Ninja! Afară şi printre servitori! Unde-i Sumyiori? — Nu ştiu. În camera lui. Yabu sări pe trepte, în timp ce alţi oameni coborau. În acea clipă, primul dintre ninja din pivniţă trecu ca un fulger pe lângă servitori, pornind atacul. Shuriken ascuţite îl înlăturară pe apărătorul solitar şi suliţele uciseră servitorii. Apoi grupul de atacatori ajunse în coridorul principal, pornind o puternică diversiune însoţită de strigăte, samuraii în maro alergând de colo colo, înnebuniţi, fără să ştie de unde se va isca viitorul atac. La etajul de deasupra cei câţiva ninja, care aşteptau, sfâşiaseră panourile uşilor la primul strigăt de alarmă şi se năpustiseră asupra ultimilor samurai ce coborau pe scări, ucigându-i. Cu săgeţi otrăvite şi shuriken, ninja îşi desăvârşiră masacrul. Samuraii fură repede copleşiţi, iar atacatorii săriră peste cadavre ca să ajungă în coridorul principal de la catul de dedesubt. Respinseră un atac furibund al întăriturilor samurailor în maro, aruncându-şi lanţurile lor cu greutăţi la capăt asupra lor, strangulându-i sau încurcându-le săbiile, putând astfel să-şi împlânte mai uşor în trupurile lor pumnalele cu două tăişuri. Prin aer străfulgerau shuriken şi samuraii fură decimaţi. Câţiva ninja fură loviţi, dar se târau ca animalele turbate şi-şi opreau atacul doar atunci când moartea îi lua de tot în stăpâhirea ei.

În grădină, primul asalt al apărătorilor fu respins cu uşurinţă în timp ce samuraii năvăleau pe uşa principală, dar un alt val în uniforme maro porni curajos un al doilea atac şi mătură invadatorii prin forţa numărului copleşitor. La o poruncă atacatorii se retraseră, hainele lor complet întunecate făcându-i ţinte greu de zărit. Înfierbântaţi, samuraii în maro năvăliră după ei, căzură în ambuscadă şi fură măcelăriţi. Atacatorii cu semnul roşu stăteau încă în aşteptare în afara sălii de audienţe, în timp ce căpetenia lor privea prin gaura din perete. Putea vedea samuraii în uniforme gri şi maro, neliniştiţi, păzind uşa întărită ce dădea spre coridor, ascultând zgomotele măcelului de afară. Uşa se deschise şi alte străji în maro şi gri se îngrămădiră în deschiderea ei şi atunci, nemaifiind în stare să îndure aşteptarea, ofiţerii ambelor grupuri porunciră tuturor oamenilor lor să iasă din încăpere şi să ocupe poziţii de apărare la capătul coridorului. Acum drumul era, liber, uşa din coridorul interior deschisă, doar căpitanul uniformelor gri aflându-se în faţa ei, pregătindu-se de asemenea de plecare. Căpetenia grupului cu semne roşii văzu o femeie grăbindu-se către trecere cu barbarul cel înalt alături de ea, în timp ce alte femei se adunau în spatele lor, şi-şi recunoscu prada. Nerăbdător să-şi termine misiunea şi astfel să uşureze apăsarea asupra membrilor clanului său aflaţi la caturile de dedesubt şi împins de doriinţa de a ucide, căpetenia dădu semnalul şi ţâşni prin uşă o clipă prea devreme. Blackthorne îl văzu venind şi, fără să stea pe gânduri, îşi scoase pistolul de sub chimonou şi trase. Oasele cefei căpeteniei dispărură şi acesta fu oprit din asaltul său. În aceeaşi clipă căpitanul în uniformă gri se repezi înapoi şi atacă cu o sălbăticie nebunească, retezând unul dintre ninja. Apoi haita se repezi asupra lui şi el muri, dar aceste câteva clipe îi îngăduiră lui Blackthorne s-o tragă pe Mariko în siguranţă şi să închidă uşa. Înşfăcă grăbit bara de fier şi o împinse la locul ei chiar în momentul în care ninja se aruncară asupra uşii, iar alţii se împrăştiară ca să ţină sub supraveghere uşa principală. — Iisuse Cristoase! Ce se întâmplă? — Ninjaaaa! strigă Mariko, în timp ce Kiri, doamna Sazuko, doamna Etsu, Chimmoko şi Achiko şi toate celelalte slujnice se revărsară isterice din încăperile lor, iar loviturile începură să răsune în uşă. — Iute, pe-aici! ţipă Kiri, acoperind zgomotul şi dispăru într-o încăpere din interior. Femeile o urmară, dând buzna una peste cealaltă, două dintre ele sprijinind-o pe bătrâna doamnă Etsu. Blackthorhe văzu uşa zguduindu-se sub izbiturile furioase ale răngilor atacatorilor. Din lemn începură să sară aşchii. Alergă înapoi în camera lui după cornul cu praf de puşcă şi săbii. În sala de audienţe ninja îi uciseseră deja pe cei şase samurai de la uşa principală şi îi covârşiseră pe ceilalţi din coridorul din spatele ei, dar pierduseră doi dintre ei, acum morţi, iar alţi doi erau răniţi, înainte ca lupta să se încheie, uşile exterioare să fie închise şi proptite cu bare şi întreaga această parte a clădirii, asigurată. — Grăbiţi-vă! se răsti noua căpetenie. Oamenii cu răngi n-aveau nevoie să fie îndemnaţi. Căpetenia se aplecă o clipă asupra cadavrului fratelui său, apoi îl izbi furios cu piciorul, ştiind că nerăbdarea acestuia năruise atacul lor surpriză. Se alătură oamenilor săi care înconjurseră uşa. În coridor, lângă uşa care gemea sub lovituri, Blackthorne încărca grăbit. Mai întâi pulberea, îndeas-o bine... una dintre scândurile uşii crăpă... pe urmă dopul de hârtie ca să ţină apăsată încărcătura şi după el bila de plumb şi un alt dop... una dintre balamalele uşii plesni şi vârful unei răngi apăru la iveală... după aceea suflă praful cu grijă de pe cremene... — Anjin-san, ţipă Mariko de undeva din încăperile interioare. Grăbeşte-te! Blackthorne nu-i dădu atenţie. Merse la uşă, puse gura ţevii într-o

crăpătură adâncă şi, cu sufletul la gură, apăsă pe trăgaci. De cealaltă parte se auzi un ţipăt şi atacul asupra uşii încetă. Se retrase şi începu să reîncarce. Mai întâi, pulberea, îndeas-o cu grijă... din nou întreaga uşă începu să se cutremure, căci de partea cealaltă atacatorii izbeau în ea cu umerii, cu pumnii, cu picioarele şi cu armele... apoi dopul de hârtie şi după aceea glonţul şi din nou altă hârtie... uşa gemea şi se cutremura şi unul dintre zăvoare sări zdrăngănind pe podea. Kiri alerga gâfiind în lungul unei treceri interioare, celelalte femei pe jumătate târând-o pe doamna Etsu cu ele, în timp ce Sazuko plângea. — Ce rost are? N-avem unde ne duce... Dar Kiri alergă mai departe împleticindu-se, dădu buzna într-o altă cameră, o străbătu şi trase într-o parte o bucată din panoul peretelui. În peretele de piatră ieşi la iveală o uşă ascunsă, ferecată în fier. O deschise. Balamalele erau bine unse. — Aceasta este ascunzătoarea secretă a stăpânului meu, gâfâi ea şi se pregăti să intre înăuntru, dar se opri. Unde e Mariko? Chimmoko se întoarse şi alergă înapoi. În primul coridor, Blackthorne suflă grijuliu praful de pe cremene şi înaintă din nou. Uşa sta gata să se prăbuşească, dar încă îi oferea adăpost. Din nou apăsă pe trăgaci, din nou un ţipăt şi o clipă de răgaz, apoi izbiturile reîncepură, un alt zăvor sări şi întreaga uşă se clătină. Începu să reîncarce. — Anjin-san! Mariko era acolo, la capătul celălalt, făcându-i semne frenetice, aşa că-şi înşfăcă armele şi alergă către ea. Ea se întoarse şi porni în goană înaintea lui. Uşa sări în ţăndări şi ninja se repeziră după ei. Mariko alerga repede, iar Blackthorne o urma îndeaproape. Tâşni de-a curmezişul unei camere, se împiedică în poalele chimonoului şi căzu. El o înşfăcă şi trecură printr-o altă cameră. Chimmoko le alergă în întâmpinare. — Grăbiţi-vă! ţipă ea, aşteptându-i să treacă. Îi urmă, apoi, după o clipă, se întoarse înapoi nebăgată în seamă şi rămase în drum cu pumnalul în mână. Ninja năvăliră în încăpere. Chimmoko se aruncă înainte cu pumnalul întins către primul bărbat. El pară lovitura şi-o aruncă într-o parte ca pe o jucărie, ţâşnind după Blackthorne şi Mariko. Ultimul ninja frânse gâtul fetei cu piciorul şi alergă după ceilalţi. Mariko alerga repede, dar nu îndeajuns de repede, poalele chimonoului încurcând-o. Traversară o încăpere, apoi se întoarseră la dreapta într-alta şi atunci văzu uşa unde Kiri şi Sazuko îi aşteptau îngrozite. Achiko şi slujnicele încercau s-o tragă pe bătrână în camera din spatele lor. Blackthorne o împinse pe Mariko la adăpost, apoi se întoarse pregătit cu pistolul neîncărcat într-o mână, cu sabia în cealaltă, aşteptând-o pe Chimmoko. Pentru că n-apăru deîndată, porni înapoi, dar auzind apropiindu-se zgomotul făcut de grupul de ninja, se opri şi sări înapoi în cameră în clipa în care apăru primul ninja. Trânti uşa şi auzi săgeţi şi shuriken izbindu-se de fier. Din nou abia avu timp să tragă zăvoarele înainte ca atacatorii să se arunce asupra uşii. Ameţit, mulţumi lui Dumnezeu pentru scăparea lor şi când văzu tăria uşii şi înţelese că răngile de fier nu puteau trece uşor prin ea şi că erau în siguranţă pentru un timp, mulţumi din nou lui Dumnezeu. Încercă să-şi recapete suflarea şi privi în jur. Mariko stătea în genunchi, gâfâind, mai erau cele şase slujnice, Achiko, Kiri şi Sazuko şi bătrâna doamnă, pământie la faţă, aproape leşinată. Camera era mică, cu pereţi de piatră şi o altă uşă laterală dădea pe o mică terasă a crenelurilor. Bâjbâi către o fereastră şi privi afară. Colţul acesta de întărituri atârna deasupra străzii şi curţii interioare şi putea să audă zgomotele luptei înălţându-se de undeva de dedesubt, ţipete şi urlete şi câteva strigăte isterice de luptă. Câţiva samurai în uniforme gri şi alţii, fără uniformă, începuseră deja să se adune în stradă şi pe zidurile din faţă. Porţile de jos erau închise şi păzite de ninja. — Ce dracu se-ntâmplă? spuse Blackthorne, simţind înţepături în

piept. Nimeni nu-i răspunse şi el se întoarse înapoi şi îngenunche lângă Mariko, scuturând-o uşor. — Ce se-ntâmplă? Dar ea nu-i putea încă răspunde. *** Yabu alerga în lungul unui coridor larg, în aripa de vest, către camerele sale. Dădu colţul şi se opri brusc. În faţa lui un mare număr de samurai erau împinşi înapoi de un contraatac sălbatic al invadatorilor coborâţi de pe acoperiş. — Ce se întâmplă? strigă Yabu pe deasupra tuturor zgomotelor, pentru că nu trebuia să găsească acolo atacatorii, ci doar dedesubt. — Sunt peste tot! strigă cu răsuflarea întretăiată un samurai. Ăştia au venit de sus... Yabu blestemă, înţelegând că fusese prostit şi nu i se spusese pe de-a-ntregul tot planul de atac. — Unde-i Sumiyori? — Trebuie să fie mort. Au năpădit partea aceea, Alteţă. Aţi fost norocos că aţi scăpat. Trebuie că au atacat puţin după ce aţi plecat. De ce atacă ninja, oare? O mulţime de strigăte îi atraseră atenţia. La celălalt capăt, samurai în uniforme maro porniră un alt contraatac pe după un colţ, acoperind samuraii care luptau cu suliţe. Suliţaşii îi împinseră pe ninja înapoi şi samuraii în maro porniră în urmărire, dar un nor de shuriken îi învălui şi în curând toţi urlau şi mureau, închizând trecerea, otrava făcându-i să se zbată în convulsii. Imediat ceilalţi samurai se retraseră la distanţă pentru a se regrupa. Yabu, fără să se primejduiască, strigă: — Aduceţi arcaşi! Oamenii alergară să se supună ordinului. — De ce tot atacul ăsta? De ce atât de mulţi? întrebă din nou samuraiul, cu sângele şiroind pe faţă dintr-o rană de la obraz. De obicei detestaţii ninja atacau singuri sau în grupuri mici, ca să dispară la fel de repede cum apăreau, odată ce misiunea lor era împlinită. — Nu ştiu, spuse Yabu. Toată acea parte a castelului era răscolită de vacarm, samuraii erau dezorganizaţi şi încă descumpăniţi de înspăimântătoarea iuţeală cu care se desfăşurase masacrul. — Dacă... dacă Toranaga-sama ar fi aici, aş putea înţelege ca Ishido să poruncească un atac pe neaşteptate, dar... dar de ce acum? spuse samuraiul. Nu e nimeni şi nici... Se opri când înţelese. — Doamna Toda! Yabu încercă să-l acopere, dar omul urlă: — După ea au venit, Yabu-san! Sigur c-au venit după doamna Toda! Porni în goană către aripa de est. Yabu şovăi, apoi îl urmă. Ca să ajungă în aripa de est trebuiau să străbată curtea interioară pe care o stăpâneau acum ninja. Samurai morţi zăceau peste tot. Întăriţi de faptul că stăpâna lor se afla în primejdie, primul asalt impetuos străpunse rândurile atacatorilor, dar cei ce trecură fură culcaţi la pământ deîndată. Alţii dintre camarazii lor preluară strigătul şi vestea se împrăştie ca fulgerul şi samuraii îşi reînnoiră eforturile. Yabu se grăbi să conducă lupta, stând la adăpost cât de mult îndrăznea. Un ninja îşi desfăcu raniţa, scoase o tigvă cu pulbere şi o aprinse de la o făclie prinsă de zid, aruncând-o peste samuraii în uniforme maro. Aceasta se lovi de un perete şi explodă, împrăştiind flăcări şi fum şi de îndată ninja porniră un contraatac care îi aruncă pe samurai într-o retragere dezordonată. Sub adăpostul fumului, de la catul de jos se strecurară întăriri.

— Retrageţi-vă şi regrupaţi-vă! strigă Yabu într-unul din coridoarele ce duceau către scara centrală, dorind să întârzie cât de mult se putea. Presupunea că Mariko era deja captivă şi dusă către trecerea din pivniţa de dedesubt, aşteptându-se în fiecare clipă să audă sunetul de trâmbiţă, care întârzia şi care avea să fie semnalul reuşitei, poruncind tuturor ninja să oprească atacul şi să se retragă. Chiar atunci, un grup mare de samurai de la etajul de deasupra se aruncă într-un atac sinucigaş şi rupse din nou rândurile. Muriră, dar alţii le urmară nesupunerea şi atacară. Mai multe bombe fură aruncate, aprinzând draperille de pe pereţi. Flăriiriie începură să lingă zidurile, scânteile aprinseră rogojinile de pe jos. O izbucnire bruscă de flăcări îl învălui pe unul dintre ninja, transformându-l într-o urlătoare torţă umană. Apoi chimonoul unui samarai se aprinse şi el se aruncă asupra altui ninja, arzând împreună cu acesta. Un samurai în flăcări îşi folosea sabia ca un topor ca să-şi croiască drum printre atacatori. Zece samurai îl urmară şi deşi doi muriră şi trei căzură răniţi mortal, restul reuşi să treacă şi alergară către aripa de est. În curând alţi zece îi urmară. Yabu conduse următorul atac în siguranţă şi ultimii ninja organizară o retragere ordonată către etajul de jos şi către ieşirea de dedesubt. Bătălia pentru ocuparea culoarului din aripa de vest începuse. *** În mica încăpere toţi priveau uşa. Puteau să-i audă pe atacatori zgâriind balamalele şi podeaua. Apoi afară se auzi o izbitură bruscă şi o voce aspră, înfundată. Două dintre slujnice începură să suspine. — Ce-a spus? întrebă Blackthorne. Mariko îşi linse buzele uscate. — A zis... a zis să deschidem uşa şi să ne predăm, sau... sau o s-o arunce în aer. — Pot să facă asta, Mariko-san? — Nu ştiu. Pot să folosească pulbere de puşcă, desigur..., şi mâna lui Mariko se îndreptă către cingătoare, dar rămase goală. Unde mi-e pumnalul? Toate femeile şi le căutară pe ale lor. Kiri nu avea, Sazuko nu avea. Nici Achiko, sau doamna Etsu. Blackthorne îşi încărcase pistolul şi avea sabia lungă. Sabia scurtă îi căzuse în timp ce alerga să se pună la adăpost. Vocea înfundată începu din nou, mai furioasă şi mai poruncitoare şi toţi ochii din încăpere priviră la Blackthorne, dar Mariko ştia că fusese trădată şi-i venise vremea. — A spus că dacă deschidem uşa şi ne predăm, toţi vor fi liberi, în afară de dumneata. Mariko îşi îndepărtă o şuviţă de păr din ochi. — Spune că te vrea ostatic, Anjin-san. Asta-i tot ce vor. Blackthorne înaintă ca să deschidă uşa, dar Mariko îi rămase rugătoare în cale. — Nu, Anjin-san, e o minciună, spuse. Îmi pare rău, nu te vor pe dumneata; pe mine mă vor. Nu-i crede, eu nu-i cred. El îi zâmbi şi-o atinse uşor, apoi se întinse către unul din zăvoare. — Nu pe dumneata, pe mine. E o păcăleala! Jur! Nu-i crede, te rog, spuse ea şi se apucă de sabia lui. O trase pe jumătate afară din teacă înainte ca el să priceapă ce făcea şi s-o prindă de mână. — Nu, porunci el, opreşte-te. — Nu mă da în mâinile lor! N-am pumnal! Te rog, Anjin-san! Ea încercă să se smulgă din strânsoarea lui, dar el o ridică, dând-o la o parte din cale şi-şi puse mâna pe zăvorul de sus. — Dozo, spuse către celelalte, în tmp ce Mariko încerca disperată să-l oprească. Achiko înaintă rugătoare şi Mariko încercă s-o împingă de-o parte strigând:

— Te rog, Anjin-san! E o minciună! Pentru larmele lui Dumnezeu! Mâna lui trase zăvorul de deasupra. — Mă vor în viaţă, ţipă Mariko sălbatic, nu vezi? Să mă ia prizonieră, nu vezi? Mă vor în viaţă şi atunci totul a fost degeaba – mâine Toranaga trebuie să treacă hotarul – te implor, e o minciună! În numele lui Dumnezeu! Achiko o cuprinse cu braţele, trăgând-o de-o parte şi îi făcu semn lui Blackthorne să deschidă uşa. — Isogi! Isogi, Anjin-san! Blackthorne deschise zăvorul din mijloc. — Pentru numele lui Dumnezeu! Nu face sa fie degeaba atâtea morţi. Ajută-mă! Aminteşte-ţi jurământul! Acum adevărul celor spuse de ea îl pătrunse şi înspăimântat împinse la loc zăvoarele. — De ce ar... Îl întrerupseră izbituri sălbatice în uşă, fierul lovea în fier, apoi vocea reîncepu într-un crescendo scurt şi violent. Toate sunetele de afară încetară. Femeile fugiră către cel mai îndepărtat perete şi se lipiră de el. — Dă-te la o parte din uşă! strigă Mariko, fugind după ele. O să arunce în aer uşa. — Întârzie-l, Mariko-san! spuse Blackthorne, repezindu-se la uşa laterală care ducea către creneluri. Oamenii noştri o să ajungă aici în curând. Trage de zăvoare. Spune că s-au înţepenit. Spune-le orice. Trase de zăvorul de sus al uşii laterale, dar era înţepenit de rugină. Ascultătoare, Mariko fugi la uşă şi se prefăcu că încearcă fără putere să tragă zăvorul din mijloc, cerând înţelegere de la ninja de afară. Apoi începu să zdrăngăne zăvorul de jos. Din nou vocea insistentă şi Mariko îşi reînteţi rugăminţile plângăreţe. Blackthorne izbi cu pumnul mânerul de sus o dată şi încă o dată, dar acesta nu se clinti. Femeile îl priveau neajutorate. În cele din urmă zăvorul trosni, deschizându-se cu zgomot. Mariko încercă să acopere zgomotul şi Blackthorne atacă ultimul zăvor. Mâinile îi erau pline de sânge şi julite. Căpetenia de afară îşi reînnoi ameninţările. Disperat, Blackthorne înşfăcă sabia şi folosi mânerul ca pe un mai, fără să-i pese de zgomot. Mariko acoperea zgomotele cât de bine putea. Zăvorul părea înţepenit pe vecie. Dincolo de uşă, căpetenia grupului cu pată roşie era aproape nebun de furie. Acest refugiu tainic era cu totul neaşteptat. Poruncile lui de la conducătorul clanului erau să o prindă pe Toda Mariko în viaţă, să se încredinţeze că nu avea nici o armă şi să o dea samurailor în uniforme gri, care aşteptau la capătul tunelului din pivniţă. Ştia că timpul se scurgea, putea să audă zgomotul sălbatic al luptei din coridorul din faţa sălii de audienţe şi ştia, dezgustat, că s-ar fi aflat acum în siguranţă, dedesubt, cu misiunea împlinită, dacă n-ar fi fost această ascunsă gaură de şobolan şi fratele său, nerodul grăbit care începuse atacul prea devreme. Karma e să ai un astfel de frate! Ţinea în mână o lumânare aprinsă şi aşternuse o dâră de pulbere până la săculeţii pe care-i aduseseră în spate ca să arunce în aer intrarea secretă din adâncurile clădirii, să-şi acopere retragerea. Dar acum se găsea într-o dilemă: să arunce uşa în aer era singura cale de a trece dincolo, dar femeia Toda era chiar de partea cealaltă a uşii, iar explozia îi va omorî, cu siguranţă, pe toţi cei dinăuntru, zădărnicindu-le misiunea, făcând toate pierderile lor fără rost. Auzi paşi alergând către el. Era unul dintre oamenii săi. — Mai iute! şopti omul. Nu putem să-i mai ţinem mult! Căpetenia se hotărî. Făcu semn oamenilor săi să se adăpostească şi strigă prin uşă: — Îndepărtaţi-vă! Arunc uşa în aer! Apropie lumânarea de dâra de pulbere şi sări la adăpost. Praful de puşcă trosni, se aprinse şi flacăra şerpui către săculeţi.

Blackthorne deschise uşa laterală. Aerul dulce al nopţii năvăli înăuntru. Femeile se strecurară pe balcon. Bătrâna doamnă Etsu căzu, dar el o prinse şi o trase. Se întoarse către Mariko, dar ea se lipise cu spatele de uşa de fier şi striga cu voce fermă: — Eu, Toda Mariko, protestez faţă de acest atac ruşinos şi, prin moartea mea... Se întinse după ea, dar explozia îl suflă într-o parte odată cu uşa, care se smulse din balamale şi se prăvăli în încăpere izbindu-se cu zgomot ascuţit de unul dintre pereţi. Explozia o doborî pe Kiri şi pe celelalte femei aflate afară lângă creneluri, dar nu fură aproape deloc rănite. Fumul năvăli în încăpere, odată cu ninja. Uşa de fier, răsucită, rămase nemişcată într-un colţ. Căpetenia ninja se lăsă în genunchi lângă Mariko, în timp ce ceilalţi îl înconjurară, apărându-l. Văzu deîndată că era zdrobită şi murea. Katma, îşi spuse şi sări din nou în picioare. Blackthorne zăcea ameţit, cu o dâră de sânge curgându-i din urechi şi nas, zbătându-se să se întoarcă înapoi la viaţă. Pistolul lui, îndoit şi nefolositor, zăcea într-un colţ. Căpetenia înaintă un pas şi se opri. Achiko se mişcă în uşă. Ninja o văzu şi o recunoscu. Apoi privi în jos la Blackthorne, dispreţuindu-i pentru pistol şi laşitatea de a trage orbeşte prin uşă, omorându-i unul dintre oameni şi rănindu-l pe altul. Privi înapoi către Achiko şi se întinse după cuţit. Ea atacă orbeşte. Pumnalul lui o atinse în sânul stâng. Ea muri în clipa în care atinse podeaua şi el înaintă fără mânie, scoţându-l din trupul care se zgârcea, împlinindu-şi ultima parte a poruncilor de la mai-marii săi – se gândea că de la Ishido, deşi n-ar fi putut niciodată să dovedească asta – că dacă dădeau greş şi doamna Toda izbutea să se omoare, trebuia să o lase neatinsă şi să nu-i ia capul. Trebuia să-l apere pe barbar şi să lase toate celelalte femei neatinse, afară doar de Kiyama Achiko. Nu ştia de ce i se poruncise s-o omoare, dar i se poruncise şi i se plătise, deci şi ea era moartă. Făcu semn de retragere. Unul dintre oamenii săi duse la buze un corn curbat şi sună o chemare stridentă, care răsună prin castel şi în noapte. Căpetenia făcu o ultimă cercetare asupra lui Mariko, o ultimă privire asupra fetei şi o ultimă privire asupra barbarului, pe care l-ar fi vrut atât de mult mort. Apoi se răsuci pe călcâie şi conduse retragerea prin încăperi şi culoare către sala de audienţe. Ninja care apărau uşa principală aşteptară până când toţi atacatorii ce purtau punctul roşu pe frunte trecură către calea de ieşire, apoi aruncară mai multe bombe în coridor şi alergară după ei. Căpetenia îi acoperi. Aşteptă până când toţi fură în siguraţă, apoi împrăştie pe jos câţiva pumni de bile mici cu ţepi otrăviţi. O porni în fugă în clipa în care samuraii în maro năvăliră prin fum în sala audienţe. Câţiva porniră după el şi o altă falangă se repezi în coridor. Urmăritorii lui urlară când acele otrăvite pătrunseră în tălpile picioarelor şi începură să moară unul câte unul. În mica încăpere singurul zgomot îl făceau plămânii lui Blackthorne, care luptau pentru aer. Pe ziduri, Kiri se ridică clătinându-se în picioare, cu chimonoul rupt şi palmele şi braţele brăzdate de zgârieturi. Porni împleticit înapoi, o văzu pe Achiko şi ţipă, apoi se îndreptă către Mariko şi se lăsă în genunchi Ungă ea. O altă explozie, undeva în castel, ridică puţin praful şi se auziră alte urlete şi strigăte îndepărtate de "foc". Rotocoale de fum pătrunseră în încăpere. Sazuko şi câteva dintre slujnice se ridicară în picioare. Sazuko era zgâriată pe faţă şi umeri, iar încheietura mâinii era frântă. O văzu pe Achiko cu ochii şi gura căscate de groaza morţii şi scânci. Încă ameţită, Kiri privi la ea şi făcu un semn către Blackthorne. Tânăra fată porni şovăitoare către Kiri şi o văzu pe Mariko. Începu să plângă, apoi se stăpâni, întorcându-se la Blackthorne, încercând să-l ajute să se ridice în picioare. Slujnicele se repeziră să-i dea o mână de ajutor. El se agăţă de ele şi se strădui să se ridice, apoi se clătină şi căzu, tuşind şi scuipând, icnind, cu sângele încă şiroindu-i din urechi. Samuraii în maro năvăliră în

încăpere. Priviră în jur uluiţi. Kiri rămase în genunchi Ungă Mariko. Un samurai o ridică. Ceilalţi se îngrămădiră în jurul lor. Se despărţiră făcându-i loc lui Yabu, care intrase în cameră pământiu la chip. Când văzu că Blackthorne era încă în viaţă, mare parte din neliniştea lui dispăru. — Aduce-ţi un doctor! Iute! porunci, îngenunchind lângă Mariko. Era încă în viaţă, dar se pierdea repede. Faţa ei era abia atinsă, dar trupul era cumplit de mutilat. Yabu îşi smulse chimonoul şi-o acoperi până la gât. — Grăbiţi-vă cu doctorul, spuse răguşit, apoi merse către Blackthorne. Îl ajută să se aşeze sprijinit de perete. — Anjin-san! Anjin-san! Blackthorne era încă năucit. Urechile îi ţiuiau, ochii abia vedeau, faţa lui era un amestec de julituri şi arsuri de la praful de puşcă. Apoi ochii i se limpeziră şi-l văzu pe Yabu, dar imaginea se răsucea ca beată, mirosul prafului de puşcă îl îneca şi nu ştia unde era sau cine era, doar că era la bordul corabiei, în mijlocul luptei, iar corabia era lovită şi avea nevoie de el. Apoi o văzu pe Mariko şi-şi aminti. Se ridică clătinat. Yabu îl sprijini şi porniră încet către ea. Părea că doarme liniştită. Îngenunchie greoi şi-i dădu la o parte chimonoul, apoi îl puse la loc. Pulsul ei aproape că nu se simţea, după care încetă. Rămase privind la ea, clătinându-se gata să cadă, apoi se ivi doctorul şi spuse ceva, dar Blackthorne nu putu să audă sau să înţeleagă. Ştia doar că moartea venise asupra ei şi că şi el era mort. Făcu semnul crucii asupra ei şi spuse cuvintele sacre în latină, după cum se cerea, binecuvântând-o şi se rugă pentru ea, deşi nici un sunet nu-i ieşi din gură. Ceilalţi îl priveau. Când isprăvi ceea ce trebuia să facă, se luptă din nou să se ridice în picioare şi rămase drept. Capul păru că-i explodează cu lumini roşii şi purpurii şi se prăbuşi. Mâini grijulii îl prinseră şi îl aşezară pe podea, lăsându-l să se odihnească. — E mort? întrebă Yabu. — Aproape. Nu ştiu ce-i cu urechile lui, Yabu-sama, spuse doctorul. S-ar putea să sângereze pe dinăuntru. Un samurai spuse nervos: — Ar fi bine să ne grăbim să-i scoatem de aici. Focul s-ar putea să se întindă şi să fim prinşi în cursă. — Da, spuse Yabu. Un alt samurai îl chemă de pe creneluri şi el ieşi pe balcon. Bătrâna doamnă Etsu stătea sprijinită de creneluri, îmbrăţişată de slujnica ei, cu faţa cenuşie şi cu ochii inflamaţi. Îl privi mijindu-şi pleaopele, concentrându-se cu greu. — Kasigi Yabu-san? — Da, doamnă. — Eşti ofiţerul cel mai mare în grad aici? — Da, doamnă. Bătrâna spuse slujnicei: — Te rog, ajută-mă să mă ridic. — Dar ar trebui să aşteptaţi. Doctorul... — Ajută-mă să mă ridic! Samuraii de pe balconul crenelat o priviră ridicându-se în picioare, sprijinită de slujnică. — Ascultaţi, spuse ea cu vocea răguşită şi slabă, în tăcerea care se lăsase. Eu, Maeda Etsu, soţia lui Maeda Arinoshi, senior de Nagato, Iwami şi Aki, depun mărturie că Toda Mariko-sama şi-a dat viaţa ca să nu cadă dezonorată în mâinile acestor oameni îngrozitori şi fără ruşine. Depun mărturie... că Kiyama Achiko a ales să se arunce asupra acelui ninja, dându-şi viaţa, decât să se lase prinsă şi să fi astfel dezonorată... că fără curajul barbarului doamna Toda ar fi fost prinsă şi dezonorată, şi noi toate

la fel, şi noi toţi care suntem în viaţă îi datorăm recunoştinţă şi, de asemenea, stăpânii noştri îi datorează recunoştinţă, pentru că ne-a apărat de ruşine... Îl acuz pe seniorul general Ishido că a pregătit acest atac dezonorant... şi că a trădat pe Moştenitor şi pe doamna Ochiba. Bătrâna doamnă se clătină şi aproape căzu, iar slujnica suspină şi o sprijini din toate puterile. — Şi... şi seniorul Ishido i-a trădat pe ei şi Consiliul Regenţilor. Vă cer vouă, tuturor, să fiţi martori că nu mai pot trăi cu astfel de ruşine. — Nu, nu stăpână, începu să plângă slujnica, n-am să vă las! — Pleacă! Kasigi Yabu-san, te rog, ajută-mă. Pleacă, femeie! Yabu preluă neînsemnata greutate a doamnei Etsu, şi porunci slujnicei să se îndepărteze. Aceasta se supuse. Doamna Etsu avea dureri mari şi respira greu. — Fac dovada adevărului celor spuse cu propria mea moarte, rosti ea cu voce scăzută şi privi în sus la Yabu. Aş fi onorată dacă... dacă mi-ai fi secondant. Te rog, ajută-mă să urc pe creneluri. — Nu, doamnă, nu e nevoie să muriţi. Ea-şi întoarse faţa de la ceilalţi şi-i şopti: — Mor deja, Yabu-sama. Sângerez înăuntru, ceva s-a rupt acolo. Explozia... Ajută-mă să-mi fac datoria... Sunt bătrână şi nefolositoare, iar durerea mi-e tovarăşă de douăzeci de ani. Lasă ca moartea mea să-l ajute pe stăpânul nostru, neh? În ochii bătrâni apăru o sclipire. — Neh? Yabu o ridică cu grijă şi rămase mândru în spatele ei pe creneluri deasupra curţii aflate departe, sub ei. O ajută să stea dreaptă. Toţi se înclinară. — Am spus adevărul şi dovedesc asta cu moartea mea, spuse ea cu voce tremurătoare când rămase singură. Apoi închise ochii mulţumită şi se lăsă să cadă în întâmpinarea morţii.

CAPITOLUL 58 Regenţii se întâlniseră în marea cameră de la al doilea cat al donjonului. Ishido, Kiyama, Zataki, Ito şi Onoshi. Soarele zorilor arunca umbre lungi şi mirosul focului încă atârna greu în aer. Doamna Ochiba se afla de faţă şi ea, nespus de tulburată. — Îmi pare nespus de rău, senior general, nu sunt de acord, spunea Kiyama cu vocea lui ascuţită şi răstită. Nu-i cu putinţă să treci cu vederea seppuku-l doamnei Toda şi curajul nepoatei mele şi mărturia întărită prin moarte a doamnei Maeda, alăturate morţii a o sută patruzeci şi şapte dintre oamenii lui Toranaga şi o aripă a castelului aproape în ruine. Toate astea pur şi simplu nu pot fi trecute cu vederea. — Aşa e, spuse Zataki. Ajunsese cu o zi în urmă, venind din Takato şi când aflase amănuntele înfruntării lui Mariko cu Ishido, fusese în sinea lui plin de mulţumire. — Dacă i s-ar fi îngăduit să plece ieri, aşa cum am sfătuit eu, n-am fi acum în cumpăna asta. — Nu-i atât de grav pe cât crezi. Gura lui Ishido era o linie subţire şi Ochiba îl dispreţuia în acea clipă pentru că dăduse greş şi pentru că îi târâse pe toţi în această încurcătură. — Ninja au venit doar după pradă, spusese Ishido. — Barbarul e pradă? spuse batjocoritor Kiyama. Au pregătit un atac atât de puternic pentru un barbar? — De ce nu? Ar fi putut fi răscumpărat, neh? Ishido privi fără să clipească către daimyo, care stătea între Ito Teruzumi şi Zataki.

— Creştinii din Nagasaki ar plăti mult pentru el, mort sau viu, neh? — Asta ar fi cu putinţă, încuviinţă Zataki. Ăsta-i felul în care luptă barbarii. Kiyama spuse provocator: — Vrei să spui că creştinii au plănuit şi au plătit atacul ăsta murdar? — Am spus că ar fi cu putinţă. Şi este cu putinţă. — Da, dar puţin probabil, se amestecă Ishido, nedorind ca echilibrul plăpând dintre regenţi să fie primejduit de-o ceartă deschisă. Era încă mânios că iscoadele nu-l avertizaseră dinainte despre tainiţa lui Toranaga şi încă nu înţelegea cum putuse fi construită într-o asemenea taină încât nu auzise măcar urma unui zvon în privinţa ei. — Eu aş spune că ninja au venit după pradă. Asta este de foarte bun simţ şi adevărat, spuse Ishido cu o sclipire răutăcioasă în ochi. Era un bărbat mărunt, de vârstă mijlocie, îmbrăcat strălucitor şi împodobit cu două săbii de paradă, trezit pe neaşteptate din somn ca toţi ceilalţi. Avea forme feminine şi dinţii înegriţi. — Da, generale, dar poate că ninja n-au vrut să ceară răscumpărarea barbarului în Nagasaki, ci la Yedo, seniorului Toranaga. Nu este el încă supusul lui? Fruntea lui Ishido se întunecă la auzul numelui. — Sunt de acord că ar trebui să ne petrecem vremea vorbind despre seniorul Toranaga şi nu despre ninja. Poate că el a poruncit atacul, neh? E destul de viclean ca s-o facă. — Nu, n-ar folosi niciodată ninja, spuse Zataki. Felurite viclenii – da, dar nu s-ar murdări într-atât. Negustorii ar face asta, sau barbarii, nu seniorul Toranaga. Kiyama îl privi pe Zataki, urându-l. — Prietenii noştri portughezi n-ar putea şi n-ar încerca să se amestece astfel în treburile noastre. Niciodată. — Ai crede că ei sau preoţii lor s-ar înţelege cu unul dintre acei daimyo creştini din Kyushu să pornească război împotriva necreştinilor, un război sprijinit de-o invazie străină? — Cine spune asta? Ai dovezi? — Nu încă, senior Kiyama, dar zvonurile există şi într-o zi am să am şi dovezile. Zataki se întoarse către Ishido. — Ce-am putea face împotriva acestui atac? Care-i calea de-a ieşi din încurcătură, întrebă, apoi aruncă o privire scurtă către Ochiba. Îl privea pe Kiyama, apoi ochii ei se îndreptară către Ishido, şi din nou înapoi la Kiyama. Niciodată nu i se păruse atât de atrăgătoare. Kiyama spuse: — Am fost cu toţii de acord că e limpede că seniorul Toranaga a plănuit să fim prinşi în cursă de Toda Mariko-sama, oricât de curajoasă a fost ea, oricât de legată în datoria ei şi onoare. Dumnezeu să se îndure de ea. Ito îşi îndreptă o cută la poalele chimonoului său impecabil. — Dar nu crezi că asta ar fi putut fi o viclenie a seniorului Toranaga, să-şi atace astfel proprii vasali? — Oh, senior Zataki, ştiu că el n-ar folosi niciodată ninja. Dar este foarte isteţ în a-i face pe alţii să-i ia ideile şi să creadă că sunt ale lor, neh? Totul e cu putinţă. Dar ninja, asta nu-i este în obicei. Este prea înţelept ca să-i folosească. Şi de ce s-o forţeze pe Mariko-sama? Ar fi fost mult mai bine să fi aşteptat şi să ne lase pe noi să greşim. Noi eram în cursă, neh? — Da. Şi încă suntem. Kiyama privi la Ishido. — Şi oricine a poruncit atacul a fost un prost şi nu ne-a făcut nici un serviciu. — Poate că seniorul general are dreptate că nu-i atât de grav pe cât credem, spuse Ito, dar e atât de trist. Nu-i o moarte elegantă pentru ea,

sărmana doamna. — Asta a fost karma ei şi noi nu suntem în nici o cursă. Ishido îl privi în faţă pe Kiyama. — A fost un noroc că a avut acea ascunzătoare în care să se ascundă, altfel viermii ăia ar fi capturat-o. — Dar n-au făcut-o, generale, şi ea şi-a făcut un fel de seppuku şi aşa au făcut şi ceilalţi şi acum, dacă nu-i lăsăm pe toţi să plece, vor urma şi alte morţi în semn de protest şi nu ne putem îngădui asta, spuse Kiyama. — Nu cred. Toată lumea ar trebui să stea aici, cel puţin până când Toranaga-sama trece pe domeniile noastre. Ito zâmbi. — Asta ar fi o zi memorabilă. — Nu crezi c-o s-o facă? întrebă Zataki. — Ce cred eu n-are valoare, senior Zataki. În curând o să aflăm ce-o să facă şi oricare va fi acest lucru, nu are nici o importanţă. Toranaga trebuie să moară, dacă Moştenitorul trebuie să primească moştenirea. Ito privi către Ishido. — A murit barbarul, generale? Ishido scutură din cap şi se uită la Kiyama. — Ar fi ghinionul lui să moară acum, sau să fie schilodit. Un bărbat viteaz ca el, neh? — Cred că-i un blestem şi cu cât moare mai repede e cu atât mai bine, ai uitat? — Ne-ar putea fi de folos. Spun şi eu ca şi seniorul Zataki şi ca dumneata: Toranaga nu-i prost. Trebuie să aibă un motiv serios ca să-l înconjoare cu atâta grijă, neh? — Da, ai din nou dreptate, spuse Ito. Anjin-san s-a purtat bine pentru un barbar. Toranaga a avut dreptate să-l facă samurai. Privi către Ochiba. — Când ţi-a dat floarea, doamnă, m-am gândit că acesta a fost un gest plin de poezie, demn de un curtean. Încuviinţară cu toţii. — Şi cum rămâne cu întrecerea de poezie, doamnă? întrebă Ito. — Îmi pare rău, ar trebui amânată, spuse Ochiba. — Da, încuviinţă Kiyama. — Aţi hotărât asupra versurilor voastre, Alteţă? întrebă ea. — Nu, răspunse el, dar acum aş putea spune... Pe o ramură desfrunzită S-a prăvălit furtuna... Lacrimi întunecate de vară. — Să fie epitaful ei. A fost samurai, spuse Ito grav. Împărtăşesc cu ea aceste lacrimi de vară. — Eu, spuse Ochiba, eu aş fi preferat un sfârşit diferit: Pe o ramură desfrunzită Zăpada ascultă... Tăcerea iernii. ...Dar sunt de acord, senior Ito, şi eu cred că ar trebui să ne alăturăm acestor lacrimi întunecate ale verii. — Nu, îmi pare rău, doamnă, dar greşiţi, spuse Ishido. Or să fie într-adevăr lacrimi, dar ale lui Toranaga şi ale aliaţilor săi. Se pregăti să încheie întâlnirea. — O să poruncesc o cercetare asupra atacului ninja, de îndată. Mă îndoiesc că vom descoperi vreodată adevărul. Între timp, pentru motive de siguranţă, toate permisele vor fi, cu părere de rău, retrase şi tuturor li se va interzice, cu părere de rău, să plece până în cea de-a douăzeci şi una zi.

— Nu. Spuse din locul său singuratic, din cealaltă parte a încăperii, unde stătea nevăzut în spatele perdelelor dese ale litierei sale, Onoshi, leprosul, ultimul dintre regenţi. — Nu, îmi pare rău, dar asta este exact ceea ce nu poţi face. Acum trebuie să-i laşi pe toţi să plece, pe toată lumea. — De ce? Vocea lui Onoshi era rea şi netemătoare. — Dacă n-o faci, dezonorezi pe cea mai curajoasă doamnă din întregul regat. O dezonorezi pe doamna Kiyama Achiko şi pe doamna Maeda, Dumnezeu să se îndure de sufletele lor. Când murdăria asta o să ajungă la urechile tuturor, doar Dumnezeu-Tatăl ştie ce rău i-ar putea pricinui Moştenitorului – şi nouă tuturor, dacă nu suntem prevăzători. Ochiba simţi străbătând-o un fior. Cu un an în urmă, când Onoshi venise să se închine înaintea muribundului Taikō, gărzile insistaseră ca perdelele litierei să fie date la o parte pentru cazul în care Onoshi ar fi avut ascunse arme şi văzuse acea jumătate de faţă schilodită, fără nas, fără urechi, acoperită de plăgi, ochii arzători, fanatici şi ciotul braţului stâng şi mâna dreaptă, cea zdravănă, strângând sabia scurtă. Doamna Ochiba se rugă ca nici ea, nici Yaemon să nu ia vreodată lepra. Şi ea dorea ca această adunare să ia sfârşit, pentru că acum avea să hotărască ce avea de făcut – în ceea ce-l privea pe Toranaga şi în ceea ce-l privea pe Ishido. — Al doilea, spuse Onoshi, dacă foloseşti atacul ăsta murdar ca o scuză să-i ţii pe toţi aici, dai de înţeles că n-ai avut niciodată de gând să-i laşi să plece, deşi ţi-ai dat cuvântul solemn în scris. Al treilea... Ishido îl întrerupse. — Întregul Consiliu a fost de acord să eliberăm permisele de liberă trecere. — Te rog să mă ierţi, întregul Consiliu a încuviinţat sugestia înţeleaptă a doamnei Ochiba de a da permise de liberă trecere, crezând, ca şi domnia-sa, că puţini vor profita de ocazia de a pleca şi chiar dacă o vor face, vor apare întârzieri. — Vrei să spui că femeile lui Toranaga şi Toda Mariko n-ar fi plecat, că alţii nu le-ar fi urmat? — Ceea ce s-a întâmplat cu acele femei nu l-ar fi abătut câtuşi de puţin pe seniorul Toranaga de la ţelul său. Trebuie să ne facem griji pentru aliaţii noştri. Fără atacul ninja şi aceste trei seppuku toată această aiureală s-ar fi născut moartă! — Nu sunt de aceeaşi părere! — Al treilea şi ultimul lucru. Dacă nu-i laşi pe toţi să plece acum, după ce-a spus în public doamna Etsu, ai să fii acuzat de cei mai mulţi dintre daimyo că ai poruncit atacul, deşi n-au s-o facă public, şi cu toţii riscăm aceeaşi soartă şi atunci or să curgă o mulţime de lacrimi. — N-am nevoie să mă folosesc de ninja. — Desigur, încuviinţă Onoshi, cu voce otrăvită. Şi desigur că nici eu şi nici altcineva dintre cei de aici. Dar simt că e de datoria mea să-ţi amintesc că sunt două sute şaizeci şi patru de daimyo, că puterea Moştenitorului stă într-o coaliţie a poate două sute dintre ei şi că Moştenitorul nu-şi poate îngădui ca dumneata, cel mai credincios purtător de stindard şi comandant suprem al său, să fii învinovăţit de asemenea metode murdare şi de asemenea nepricepere, căci atacul a dat greş. — Vrei să spui că am poruncit atacul? — Desigur că nu, te rog să mă ierţi. Am spus doar că ai să fii învinovăţit, de la sine înţeles, dacă nu-i laşi pe toţi să plece. — E cineva aici care crede că am poruncit eu atacul? Nimeni nu-l înfruntă pe Ishido pe faţă. Într-adevăr nu-i întrebase şi vorbise doar în şarade vagi, chiar cu Kiyama şi Ochiba. Dar toţi ştiau şi toţi erau la fel de furioşi că avusese prostia să dea greş. Toţi, în afară de Zataki. Totuşi Ishido era încă stăpânul în Osaka şi guvernatorul tezaurului lui

Taikō, aşa că nu putea fi atins sau îndepărtat. — Bun, spuse Ishido cu hotărâre. Ninja au venit după pradă. O să votăm în privinţa permiselor de liberă trecere. Eu sunt ca ele să fie anulate. — Eu sunt împotrivă, spuse Zataki. — Îmi pare rău, şi eu mă împortivesc, spuse Onoshi. Ito roşi sub privirile lor scrutătoare. — Trebuie să fiu de acord cu seniorul Onoshi. În acelaşi timp... ei bine, totul e foarte greu, neh? — Votează, spuse întunecat Ishido. — Sunt de acord cu domnia-ta, generale. Kiyama spuse: — Îmi pare rău, eu nu. — Bine, spuse Onoshi. Atunci e hotărât, dar eu sunt de acord cu dumneata, generale, că avem alte probleme mai apăsătoare. Trebuie să ştim ce-o să facă acum seniorul Toranaga? Care este părerea voastră? Ishido se uita ţintă la Kiyama, cu faţa împietrită. Apoi spuse: — Care-i răspunsul tău la asta? Kiyama încerca să-şi limpezească mintea de toată ura şi temerile şi grijile, ca să facă o ultimă alegere – Ishido sau Toranaga. Aceasta trebuia să fie clipa. Şi-o aminti foarte limpede pe Mariko vorbindu-i despre presupusa trădare a lui Onoshi, despre presupusa trădare a lui Ishido şi despre presupusele dovezi ale lui Toranaga despre acea trădare şi despre barbar şi corabia lui. Şi despre ce s-ar putea întâmpla cu Moştenitorul şi cu Biserica dacă Toranaga va stăpâni ţara, şi despre ce s-ar putea întâmpla cu legile lor, dacă sfinţii părinţi vor stăpâni ţara. Şi deasupra tuturor era nemulţumirea Părintelui Inspector în privinţa ereticului şi a corăbiei sale şi a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă Corabia Neagră ar fi pierdută, şi la jurământul Căpitanului General că Anjin-san era slujitorul Satanei, iar Mariko şi Rodrigues erau stăpâniţi de-o vrajă. Sărmama Mariko, gândi trist, să moară astfel, după atât de multă suferinţă, fără iertarea păcatelor, fără împărtăşanie, fără un preot, să-şi petreacă viaţa veşnică departe de slava Domnului... Sfânta Fecioară să aibă milă de ea. Atât de multe lacrimi în vară... Şi cum rămâne cu Achiko? Oare căpetenia ninja a avut porunci în privinţa ei, sau a fost un omor printre atâtea altele? Cât de curajoasă a fost sărmana copilă, să atace şi să nu se târască. De ce e barbarul încă în viaţă? De ce nu l-au ucis ninja? Ar fi trebuit să li se poruncească asta, dacă atacul ăsta scârnav a fost pus la cale de Ishido, aşa cum desigur trebuie să fi fost. Ruşinos din partea lui să dea greş. Dezgustător! Ah, dar ce curaj a avut Mariko, cât de înţeleaptă a fost ca să ne învăluie pe toţi în curajoasa ei plasă! Şi barbarul. În locul lui n-aş fi fost niciodată în stare să lupt cu atât curaj, sau s-o apăr pe Mariko de acea îngrozitoare ruşine a capturării – şi pe Kiritsubo, şi Sazuko, şi doamna Etsu, da, chiar şi pe Achiko. Fără el şi fără acea ieşire ascunsă, doamna Mariko şi toţi ceilalţi ar fi fost capturaţi. E datoria mea de samurai să-l cinstesc pe Anjin-san pentru că e samurai, neh? Dumnezeu să mă ierte, nu m-am dus la Mariko-san să-i fiu secondant, după cum era datoria mea de creştin. Ereticul a ajutat-o şi a ridicat-o aşa cum Iisus Cristos i-a ajutat pe ceilalţi şi i-a înălţat, iar eu... eu i-am întors spatele. Cine-i creştin? Nu ştiu. Şi totuşi el trebuie să moară. — Cum rămâne cu Toranaga, senior Kiyama? spuse din nou Ishido. Cum rămâne cu duşmanul? — Cum rămâne cu Kwanto, întrebă Kiyama, privindu-l. — Când Toranaga va fi doborât, propun ca întreg Kwanto să fie dat unuia dintre regenţi. — Cărui regent? — Domniei-tale, răspunse cu voce egală Ishido, apoi adăugă: sau poate lui Zataki, senior de Shinano.

Kiyama se gândi că era o hotărî înţeleaptă, fiindcă Zataki era foarte necesar cât timp Toranaga era în viaţă, iar Ishido îi spusese deja cu o lună în urmă că Zataki ceruse Kwanto ca răsplată pentru a-l înfrunta pe Toranaga. Hotărâseră împreună ca Ishido să-i făgăduiască, ştiind amândoi că avea să fie doar o promisiune goală. Amândoi căzuseră de acord că Zataki trebuia să-şi piardă viaţa şi provincia pentru o astfel de obrăznicie; cu cât mai curând, cu atât mai bine. — Desigur sunt cea mai proastă alegere pentru o astfel de cinste, spuse Kiyama, cântărind grijuliu cine din încăpere era în favoarea lui şi cine împotrivă. Onoshi încercă să-şi ascundă nemulţumirea. — Sugestia asta este într-adevăr una preţioasă, care merită să fie discutată, neh? Dar asta-i pentru viitor. Ce-o să facă seniorul de acum al provinciei Kwanto? Ishido privea încă la Kiyama. — Ei bine? Kiyama simţi duşmănia lui Zataki, deşi nimic nu se arătă pe faţa vrăjmaşului său. Doi împotriva mea, gândi, şi Ochiba, dar ea nu votează. Ito o să voteze întotdeauna cu Ishido, aşa că eu o să câştig dacă Ishido chiar vrea ceea ce spune. Oare? se întrebă, cercetând chipul împietrit din faţa lui, căutând adevărul. Apoi se hotărî şi spuse deschis ceea ce gândise. — Seniorul Toranaga n-o să vină niciodată la Osaka. — Bine, spuse Ishido. Atunci este izolat şi scos în afara legii şi invitaţia imperială de a-şi face seppuku este deja pregătită pentru semnătura Prealuminatului. Şi ăsta este sfârşitul lui Toranaga şi-al întregii sale spiţe, pentru totdeauna. — Da, dacă Fiul Cerului vine la Osaka. — Cum? — Sunt de aceeaşi părere cu seniorul Ito, continuă Kiyama, dorindu-l mai degrabă aliat decât duşman. Seniorul Toranaga este cel mai viclean dintre oameni. Cred că este îndeajuns de şiret ca să împiedice sosirea Prealuminatului. — Cu neputinţă! — Şi dacă vizita este amânată? întrebă Kiyama, bucurându-se dintr-o dată de stânjeneala lui Ishido, detestându-l pentru nereuşita lui. — Fiul Cerului o să fie aici după cum e plănuit! — Şi dacă Fiul Cerului nu este? — Îţi spun că o să fie! — Şi dacă nu este? Doamna Ochiba întrebă: — Şi cum ar putea seniorul Toranaga să facă asta? — Nu ştiu. Dar dacă Prealuminatul vrea să-şi întârzie vizita o lună... noi nu putem face nimic. Nu este seniorul Toranaga un neîntrecut maestru al vicleniilor? N-aş spune că există ceva ce el nu poate face. Nici chiar influenţarea Fiului Cerului. În încăpere se lăsă o tăcere grea. Cutremurătorul gând şi urmările lui îi luase în stăpânire pe toţi. — Vă rog să mă iertaţi, dar... dar care-i atunci răspunsul? Ochiba vorbise pentru ei toţi. — Război, răspunse Kiyama. Mobilizăm astăzi în taină. Aşteptăm până când vizita este amânată, aşa cum o să fie. Acesta este semnalul nostru că Toranaga l-a influenţat pe Cel Preaînalt. În acea zi pornim împotriva provinciei Kwanto, în timpul sezonului ploios. Dintr-o dată podeaua începu să tremure. Primul cutremur fu uşor şi dură doar câteva clipe, dar făcu lemnăria să geamă. Apoi urmă o altă zguduire mai puternică. O crăpătură porni să sfâşie un perete, dar se opri. Praful curse de pe grinzi. Grinzile şi ţiglele ţipară, iar câteva ţigle se desprinseră de pe un acoperiş, căzând în curtea de dedesubt.

Ochiba se simţi ameţită şi îngreţoşată şi se întrebă dacă karma ei era să fie îngropată astăzi între dărâmături. Se agăţă de podeaua care tremura şi aşteptă alături de ceilalţi din castel şi din întreg oraşul, de pe corăbiile din port, sosirea adevăratei unde de şoc. Dar aceasta nu veni. Cutremurul luă sfârşit. Viaţa îşi reluă cursul. Bucuria de a trăi îi invadă din nou şi râsul lor răsună prin castel. Fiecare părea să ştie că de data asta – această oră, această zi – moartea trecuse pe lângă ei. — Shigata ga nai, spuse Ishido, încă scuturat de fiori, neh? — Da, spuse Ochiba, fericită. — Să votăm, spuse Ishido, reîncepând să trăiască. Votez pentru război. — Şi eu. — Şi eu. — Şi eu. *** Când Blackthorne îşi recăpătă cunoştinţa, ştia că Mariko era moartă şi ştia cum murise şi de ce murise. Zăcea pe saltele străjuit de samuraii în gri, cu un tavan de bârne deasupra, iar raze strălucitoare de soare îi răneau ochii, înconjurat de tăcere ciudată. Un doctor îl privea cercetător. Prima dintre marile sale spaime îl părăsi. N-am orbit. Doctorul zâmbi şi spuse ceva, dar Blackthorne nu-l auzi. Încercă să se ridice, dar o durere cumplită îi întunecă vederea şi urechile începură să-i ţiuie. Încă mai simţea în gură gustul acru al pulberii de puşcă şi întregul trup îl durea. Pentru o clipă îşi pierdu din nou cunoştinţa, apoi simţi mâini blânde ridicându-i capul şi punându-i la buze o ceaşcă şi gustul dulce-amărui al ceaiului de iasomie îndepărtă gustul prafului de puşcă. Se forţă să-şi deschidă ochii. Din nou doctorul spuse ceva şi din nou nu-l auzi şi groaza începu să se ridice în el, dar o stăpâni, amintindu-şi explozia şi văzând-o moartă pe ea şi înainte ca ea să moară, văzându-se pe el dându-i iertarea pe care nu era îndreptăţit s-o dea. Cu bună-ştiinţă îndepărtă această amintire şi-şi lasă gândurile să-i rătăcească asupra altei explozii, atunci când fusese aruncat peste bord, după ce bătrânul Alban Caradoc îşi pierduse picioarele. Atunci simţise aceeaşi durere şi acelaşi ţiuit în urechi şi aceeaşi tăcere, dar auzul îi revenise după câteva zile. N-are rost să te îngrijorezi, îşi spuse. Nu încă. Putea să vadă lungimea umbrelor şi culorile luminii. E puţin după răsărit, gândi şi-l binecuvântă pe Dumnezeu din nou că vederea îi era neatinsă. Văzu buzele doctorului mişcându-se, dar nici un sunet nu pătrunse prin ţiuitul răscolitor care-i răsuna în urechi. Îşi pipăi cu grijă faţa, gura şi obrajii. Nu simţi nici o durere şi nici o rană. După aceea gâtul, braţele şi pieptul. Nici o rană. Îşi coborî mâinile mai jos, către bărbăţie. Dar nu era mutilat, aşa cum fusese Alban Caradoc şi-l binecuvântă pe Domnul că nu fusese rănit şi lăsat în viaţă, aşa cum fusese sărmanul Alban Caradoc. Se odihni un timp, capul durându-l îngrozitor. Apoi îşi pipăi picioarele şi tălpile. Totul părea în regulă. Îşi duse grijuliu mâinile la urechi şi apăsă, apoi îşi deschise gura şi înghiţi şi căscă, încercând să-şi destupe urechile. Dar asta doar întări durerea. Ai să aştepţi o zi şi încă o juma' de zi, îşi porunci. Şi de zece ori pe-atât, dacă o să fie nevoie şi până atunci n-ai să te temi. Doctorul îl atinse şi-i văzu buzele mişcându-se. — Nu aud, îmi pare rău, spuse Blackthorne, auzindu-şi cuvintele doar în cap. Doctorul dădu din cap şi vorbi din nou. Acum Blackthorne citi pe

buzele omului. — Înţeleg, te rog, dormi acum. Dar Blackthorne ştia că nu va dormi. Trebuia să se gândească. Trebuia să se scoale şi să părăsească Osaka şi să se ducă la Nagasaki, să facă rost de tunari şi marinari ca să ia Corabia Neagră. N-avea altceva la ce să se mai gândească. N-avea ce să-şi mai amintească. Nu mai avea rost să se joace de-a fi samurai sau japonez. Acum se eliberase, toate datoriile şi prieteniile erau şterse, pentru că ea nu mai era. Din nou îşi săltă capul şi, din nou, durerea orbitoare. O stăpâni şi rămase aşezat. Încăperea se roti şi-şi aminti înceţoşat că se visase la Anjiro, în timpul cutremurului, când pământul se zvârcolise şi el sărise în adâncurile lui ca să-l salveze pe Toranaga şi pe ea de la a fi înghiţiţi de pământ. Putea încă să simtă umezeala rece şi cleioasă şi duhoarea morţii venind din crevasă şi pe Toranaga, uriaş şi monstruos, râzând în visul lui. Îşi forţă ochii să vadă. Camera îşi opri răsucirile şi ameţeala trecu. — Cha, dozo, spuse, simţind din nou gustul prafului de puşcă. Mâini îl ajutară să bea şi apoi îşi întinse braţele şi îl ajutară să se ridice. Fără ajutorul lor ar fi căzut. Trupul său era o singură mare durere, dar acum era sigur că nimic nu era rupt înăuntru sau afară, dacă nu punea la socoteală urechile şi că odihna şi masajul şi timpul aveau să-l vindece. Îi mulţumi din nou lui Dumnezeu că nu orbise sau că nu era mutilat şi lăsat în viaţă. Samuraii în gri îl ajutară să se aşeze din nou şi el se întinse pe spate un timp. Nu băgă de seamă că soarele se mişcase un sfert de cerc pe boltă din clipa în care se întinsese pe spate până când deschise din nou ochii. Ciudat, îşi spuse, măsurând umbrele soarelui, fără să-şi dea seama că dormise. Aş fi putut jura că era chiar la revărsatul zorilor. Ochii mei îmi joacă feste. E aproape de mijlocul amiezii acum. Asta îi aminti de Alban Caradoc şi mâinile se mişcară din nou peste trup, ca să se încredinţeze că nu visase că era întreg. Cineva îl atinse şi el îşi ridică privirea. Yabu se uita în jos la el şi vorbea. — Îmi pare rău, spuse încet Blackthorne, nu pot încă să aud, Yabu-san. Curând, totul în regulă. Urechile dor, înţelegi? Îl văzu pe Yabu dând din cap şi încruntându-se. Yabu şi doctorul vorbiră împreună şi apoi, prin semne, Yabu îl făcu pe Blackthorne să înţeleagă că se va întoarce în curând, iar până atunci să se odihnească. Plecă. — Baie, vă rog şi masaj, spuse Blackthorne. Mâini îl ridicară şi-l duseră acolo. Dormi sub degetele odihnitoare, cu trupul în extaz din cauza căldurii şi atingerilor plăcute şi uleiurilor plăcut mirositoare, care îi erau masate în piele. Şi în tot acest timp, mintea lui plănuia. În timp ce dormea, samuraii în gri sosiră şi ridicară patul-litieră ducându-l în încăperile interioare din donjon, dar el nu se trezi, zdrobit de oboseală şi de ceaiul întremător, adormitor. — O să fie la adăpost acum, doamnă, spuse Ishido. — Şi Kiyama? întrebă Ochiba. — De el şi de toţi creştinii. Ishido făcu semn gărzilor să fie foarte atente şi ieşiră din încăpere în hol şi de acolo spre grădina scăldată în soare. — De aceea a fost ucisă doamna Achiko, pentru că a fost creştină? Ishido poruncise asta, în caz că ea era un asasin pus de bunicul ei, Kiyama, să-l ucidă pe Blackthorne. — Habar n-am, spuse. Se ţin unul de altul ca albinele în roi. — Cum poate cineva să creadă în toate neroziile lor religioase? — Nu ştiu, dar o să fie zdrobiţi în curând. — Cum, senior general? Cum ai să faci asta când atât de multe depind de bunăvoinţa lor?

— Făgăduieli, până când moare Toranaga. Apoi o să sară unul la celălalt. O să-i învrăjbim şi-o să îi conducem. Nu e asta ce face Toranaga? Ce a făcut Taikō? Kiyama vrea Kwanto, neh? Pentru Kwanto se va supune. Aşa că i s-a făgăduit, pentru viitor. Onoshi? Cine ştie ce vrea nebunul ăsta? Doar să scuipe pe capul lui Toranaga şi al lui Kiyama înainte de a muri. — Şi dacă Kiyama află despre promisiunea domniei-tale către Onoshi, că toate pământurile lui Kiyama sunt ale sale? Sau că ai de gând să-ţi ţii făgăduiala făcută lui Zataki şi nu cea făcută lui? — Minciuni, doamnă. Minciuni răspândite de vrăjmaşi. Onoshi vrea capul lui Kiyama. Kiyama vrea Kwanto. Asta vrea şi Zataki. — Şi dumneata, senior general, ce doreşti? — Mai întâi să-l ştiu pe Moştenitor în siguranţă la şaptsprezece ani. Apoi, stăpânul imperiului, în siguranţă. Pe dumneata şi pe el în siguranţă şi apăraţi până atunci. Nimic mai mult. — Nimic? — Nu, doamnă. Mincinosule, gândi Ochiba. Rupse o floare înmiresmată, îi mirosi parfumul şi mulţumită, i-o oferi. — Minunată, neh? — Da, minunată, spuse Ishido, luând-o. Mulţumesc. — Funerariile lui Yodoko-sama au fost foarte frumoase. Trebuie să te felicit, senior general. — Îmi pare rău c-a murit, spuse politicos Ishido. Sfaturile ei au fost întotdeauna de mare preţ. Păşiră un timp alături. — Au plecat Kiritsubo-san şi doamna Sazuko cu fiul ei? întrebă Ochiba. — Nu, au să plece mâine, după funerariile doamnei Toda. Mulţi vor pleca mâine, ceea ce e rău. — Îmi pare rău, dar ce mai contează, acum că toţi ne-am înţeles că Toranaga-sama n-o să vină aici? — Aşa cred, dar asta nu e important. Nu cât timp stăpânim castelul Osaka. Nu, doamnă, trebuie să avem răbdare, aşa cum a spus Kiyama. O să aşteptăm până atunci. Apoi pornim. — De ce să aşteptăm? Nu putem porni acum? — O să ne ia timp să strângem toate forţele. — Cât de mulţi i se vor împotrivi lui Toranaga? — Trei sute de mii de oameni. Cel puţin de trei ori mai mult decât are el. — Şi garnizoana mea? — O să las optzeci de mii de trupe în castel şi alte cincizeci de mii la trecători. — Şi Zataki? — O să-l trădeze pe Toranaga. Până la urmă o să-l trădeze. — Nu găseşti curios că seniorul Sudara, sora mea şi toţi copiii ei vizitează Takato? — Nu. Desigur, Zataki se preface că are vreun aranjament tainic cu fratele lui vitreg, dar e doar o prefăcătorie, nimic mai mult. O să-l trădeze. — Are acelaşi sânge stricat, spuse cu dezgust ea, dar aş fi foarte nemulţumită dacă i s-ar întâmpla ceva surorii mele şi copiilor ei. — Nu li se va întâmpla nimic, doamnă. Sunt sigur. — Dacă Zataki a fost gata să-şi omoare propria mamă, eşti sigur că n-o să te trădeze? — Nu. Nu până la urmă. Pentru că-l urăşte pe Toranaga mai mult decât pe mine, doamnă, şi pentru că vă cinsteşte şi doreşte Kwanto mai mult decât orice altceva. Ishido zâmbi zidurilor care se ridicau deasupra lui. — Cât timp castelul este al nostru şi Kwanto există ca să fie dăruit, n-avem de ce ne teme.

— În dimineaţa asta mi-a fost teamă, spuse ea, ducând la nas o floare, bucurându-se de parfum, dorind să înlăture gustul spaimei care încă mai zăbovea. Am vrut să fug, dar atunci mi-am amintit de prezicere. — Ah, eu uitasem de prezicător, spuse Ishido cu veselie răutăcioasă. Prezicătorul fusese un trimis chinez, care prevestise că Taikō va muri în pat, lăsând după el un fiu voinic, că Toranaga va muri de sabie pe la mijlocul vieţii, că Ishido va muri foarte bătrân, cel mai faimos general din împărăţie, cu picioarele bine proptite în pământ şi că doamna Ochiba îşi va sfârşi zilele în castelul Osaka, înconjurată de cei mai mari nobili din Împărăţie. — Da, spuse Ishido din nou. Toranaga e pe la mijlocul vieţii, neh? — Da. Din nou Ochiba îi simţi privirea pătrunzând-o şi simţi o moleşală fierbinte în coapse la gândul unui bărbat adevărat deasupra ei, în ea, înconjurând-o, luând-o, dându-i o viaţă nouă, de data aceasta o naştere onorabilă, nu ca cea din urmă, când se întrebase îngrozită cum avea să arate copilul şi cum avea să fie făcut. Cât de proastă eşti, Ochiba, îşi spuse în timp ce mergeau pe cărările umbrite şi pline de miresme. Îndepărtează coşmarurile astea prosteşti, căci nu sunt altceva. Te gândeai la un bărbat. Dintr-o dată Ochiba îşi dori ca Toranaga să fie acolo lângă ea şi nu Ishido, ca Toranaga să fie stăpânul castelului Osaka şi stăpânul tezaurului lui Taikō, Protector al Moştenitorului şi General Suprem al Armatelor Vestului, şi nu Ishido. Atunci n-ar mai fi nici un fel de probleme. Împreună, ei ar stăpâni împărăţia în întregime şi, acum, astăzi, în această clipă, l-ar chema în pat, sau într-un crâng îmbietor şi mâine, sau în ziua care avea să urmeze după aceasta, s-ar fi căsătorit şi orice s-ar fi întâmplat în viitor, astăzi ea s-ar fi dat şi ar fi luat şi ar fi fost liniştită. Întinse mâna şi trase o crenguţă către ea, inspirând parfumul dulce şi bogat de gardenie. Îndepărtează visele, Ochiba, îşi spuse. Fii realistă ca Taikō – sau Toranaga. — Ce-ai să faci cu Anjin-san? întrebă. Ishido rise. — O să-l ţin în siguranţă. Am să-l las să ia Corabia Neagră, poate, sau am să-l folosesc ca o ameninţare împotriva lui Kiyama şi Onoshi. Amândoi îl urăsc, neh? Oh, da, e ca o sabie în gâtlejurile lor şi a Bisericii lor împuţite. — În jocul acesta de şah al Moştenitorului împotriva lui Toranaga, cum ai socoti valoarea lui Anjin-san, generale? Un pion? Un nebun, poate? — Ah, doamnă, în Marele Joc abia un pion, dar în jocul Moştenitorului împotriva creştinilor, o tură. Fără-ndoială o tură, poate chiar două. — Nu crezi că jocurile sunt legate între ele? — Da, legate, dar Marele Joc va fi hotărât de daimyo împotriva daimyo, samurai împotriva samurai şi sabie împotriva sabie. Desigur, în ambele jocuri dumneata eşti regina. — Nu, senior general, te rog să mă ierţi, nu regina, spuse bucuroasă că el înţelesese. Ca să fie sigură schimbă subiectul. — Zvonurile spun că Anjin-san şi Mariko-san au împărţit perna. — Da, da, am auzit şi asta. Ai vrea să afli adevărul în privinţa asta? Ochiba clătină din cap. — Ar fi de necrezut ca aşa ceva să se fi întâmplat. Ishido o privea cu atenţie. — Crezi că ar fi ceva de câştigat dacă-i distrugem onoarea acum şi, odată cu ei, pe-a lui Buntaro-san? — N-am vrut să spun nimic, senior general, nimic din toate astea. Mă întrebam doar. O prostie femeiască. Dar e aşa cum a spus seniorul Kiyama în dimineaţa asta: lacrimi întunecate de vară. Trist, atât de trist, neh? — Eu am preferat poemul domniei-tale, doamnă. Vă făgăduiesc că cei ce sunt de partea lui Toranaga or să rămână cu lacrimile.

— Cât despre Buntaro-san, poate nici el, nici seniorul Hiro-matsu n-or să lupte pentru Toranaga în acea bătălie. — E sigur? — Nu, generale, nu e sigur, dar e cu putinţă. — Dar poţi face ceva? — Nimic, doar să cer, lor şi tuturor generalilor lui Toranaga, sprijin pentru Moştenitor, odată ce bătălia e hotărâtă. — E hotărâtă acum. O mişcare de învăluire de la nord la sud şi măcelul final la Odawara. — Da, dar nu tocmai. Nu până când armatele se vor înfrunta pe câmpul de bătălie. Apoi ea întrebă: — Te rog să mă ierţi, eşti sigur că e înţelept ca Moştenitorul să conducă armata? — Eu am să conduc armata, dar Moştenitorul trebuie să fie de faţă. Atunci Toranaga nu va putea învinge. Nici chiar Toranaga nu va ataca vreodată stindardul Moştenitorului. — N-ar fi mai sigur pentru Moştenitor să stea aici, din pricina asasinilor Amida? Nu putem să-i primejduim viaţa. Toranaga are un braţ lung, neh? — Da, dar nu atât de lung, iar stindardul Moştenitorului face ca de partea noastră să fie legea şi nu de partea lui Toranaga. Îl cunosc pe Toranaga. În cele din urmă o să respecte legea, şi numai asta o să-i aşeze capul într-o ţeapă. Odată mort, am să sfărâm Biserica Creştină în întregime. Atunci dumneata şi Moştenitorul veţi fi în siguranţă. Ochiba privi în sus către el, cu o promisiune nerostită în ochi. — Am să mă rog pentru succes şi pentru întoarcerea dumitale. Pieptul lui se strânse. Aşteptase atât de mult! — Mulţumesc doamnă, mulţumesc, spuse, înţelegând. N-am să-ţi înşel aşteptările. Ea se înclină şi plecă. Câtă obrăznicie, se gândea. Ca şi cum aş putea lua de soţ un ţăran. Ar trebui într-adevăr să-l dau la o parte pe Toranaga? *** Dell'Aqua se ruga îngenuncheat în faţa altarului, în ruinele micii capele. Cea mai mare parte a acoperişului era spart, ca şi o parte dintr-un perete, dar cutremurul nu stricase naosul şi nimic nu atinsese frumoasele ferestre cu vitralii, sau Fecioara sculptată care era mândria sa. Soarele după-amiezii se strecura printre grinzile rupte, afară sosiseră deja meşteri care începuseră să care molozul din grădină, reparând şi sporovăind şi, amestecate cu vorbăria lor, Dell'Aqua putea auzi ţipetele pescăruşilor venind dinspre ţărm şi simţi izul brizei, în parte sare şi în parte fum, alge şi noroi. Mirosul îi purtă gândurile către casă, către domeniile sale din afara Neapolelui, unde, amestecate cu mirosurile mării, ar fi simţit mireasma lămâilor şi portocalilor şi a pâinii calde, proaspete, abia coapte şi de pasta, de usturoi şi de abbacchio, de acel miel fript pe cărbuni şi, în marea vilă, glasurile mamei şi fraţilor săi şi ale surorilor şi copiilor lor, toţi fericiţi şi veseli şi în viaţă, scăldaţi în soarele auriu. Oh, Sfântă Fecioară, fă să mă întorc acasă curând, se rugă. Am stat prea mult departe de casă. De casă şi de Vatican. Sfântă Fecioară, ia această povară de pe mine. Iartă-mă, dar m-am săturat de japonezi şi de Ishido şi de omoruri şi de peşte crud şi de Toranaga şi Kiyama şi creştinii de orez şi de a încerca să-ţi ţin Biserica Ta întreagă. Dă-mi puterea Ta. Şi apără-mă de episcopii spanioli. Spaniolii nu înţeleg Japonia, sau japonezii. Or să distrugă ce-am început spre slava Ta. Şi iartă-o pe roaba Ta, doamna Maria şi ia-o în grija Ta. Veghează... Auzi pe cineva intrând. Când îşi sfârşi rugăciunile se ridică şi se întoarse.

— Îmi pare rău că vă întrerup, Eminenţă, îi spuse părintele Soldi, dar aţi vrut să aflaţi imediat. Este o scrisoare cifrată, urgentă, de la părintele Alvito, din Mishima. Porumbelul abia a sosit. — Şi? — Spune că o să se întâlnească cu Toranaga abia astăzi. Noaptea trecută nu a fost cu putinţă, pentru că Toranaga a fost plecat din Mishima, dar e aşteptat să se întoarcă astăzi la prânz. Scrisoarea poartă data de azi dimineaţă. Dell'Aqua încercă să-şi ascundă dezamăgirea, apoi privi norii, cercetând vremea, căutând linişte. Ştiri despre atacul ninja şi moartea lui Mariko îi fuseseră trimise lui Alvito în zori, acelaşi mesaj cu doi porumbei pentru mai multă siguranţă. — Ştirile or fi ajuns până acum, spuse Soldi. — Da. Da. Sper să fie aşa. DelI'Aqua ieşi din capelă, şi porni pe sub arcadele mănăstirii spre încăperile sale. Soldi, mic, semănând cu o pasăre, trebuia să se grăbească ca să ţină pasul cu călcătura largă a Părintelui Inspector. — Mai e şi altceva, de o deosebită importanţă, Eminenţă, spuse Soldi. Iscoadele noastre spun că, imediat după răsăritul soarelui, regenţii au votat pentru război. DelI'Aqua se opri. — Război? — Se pare că sunt convinşi acum că Toranaga n-o să vină vreodată la Osaka şi nici împăratul, aşa că s-au hotărât să pornească împreună împotriva provinciei Kwanto. — Nu e vreo greşeală? — Nu, Eminenţă. E război. Kiyama a trimis vorbă prin fratele Michael şi asta confirmă cealaltă sursă a noastră. Michael abia s-a întors de la castel. Votul a fost unanim. — Cât de curând? — Din clipa în care o să afle cu siguranţă că împăratul nu vine. — Războiul n-o să se sfârşească vreodată. Dumnezeu să aibă milă de noi şi s-o binecuvânteze pe Mariko. Cel puţin Kiyama şi Onoshi au fost preveniţi de perfidia lui Toranaga. — Cum rămâne cu Onoshi, Eminenţă? Cu perfidia lui faţă de Kiyama? — N-avem nici o dovadă în privinţa asta, Soldi. E prea ascuns. Nu pot să cred că Onoshi ar face asta. — Dar dacă o face, Eminenţă? — Nu-i cu putinţă chiar acum, chiar dacă a fost plănuită. Nu, când au nevoie unul de celălalt. — Până la demisia seniorului Toranaga... — Nu-i nevoie să-mi aminteşti despre duşmănia acestora doi, sau cât de departe ar putea merge – Dumnezeu să-i ierte pe amândoi. Porni din nou. Soldi îl ajunse din urmă. — Să trimit informaţia asta părintelui Alvito? — Nu. Nu încă. Mai întâi trebuie să hotărâm ce-i de făcut. Toranaga o să afle destul de curând din propriile sale surse. Dumnezeu să ia acest pământ în paza Sa şi să se îndure de noi toţi. Soldi deschise uşa pentru Părintele Inspector. — O altă problemă importantă este că regenţii au refuzat oficial să ne încredinţeze trupul doamnei Maria. Trebuie să i se facă funeralii oficiale mâine şi noi nu suntem invitaţi. — Asta era de aşteptat, dar e minunat că vor s-o cinstească astfel. Trimite pe careva dintre oamenii noştri să ia o parte din cenuşa ei. Asta o să ni se îngăduie. Cenuşa o să fie îngropată în pământ sfinţit la Nagasaki. Îndreptă absent o pictură şi se aşeză în spatele biroului său. — Am să rostesc un recviem pentru ea, aici. Recviemul complet, cu tot fastul şi ceremonia de care suntem în stare – când rămăşiţele ei vor fi înhumate. O să fie îngropată pe pământul catedralei, ca cea mai iubită fiică

a Bisericii. Pregăteşte o placă, angajează cei mai desăvârşiţi artişti, caligrafi, totul trebuie să fie desăvârşit. Binecuvântatul ei curaj şi sacrificiul de sine va fi o încurajare neţărmurită pentru turma noastră. Foarte important, Soldi. — Şi nepoata lui Kiyama, Alteţă? Autorităţile ne vor da trupul ei. El a insistat. — Bun. Atunci rămăşiţele ei vor fi trimise la Nagasaki de îndată. Am să mă sfătuiesc cu Kiyama să vedem cât de importante doreşte să fie funeraliile ei. — O să rostiţi slujba, Eminenţă? — Da. Dacă se dovedeşte că e cu putinţă să plec de aici. — Seniorul Kiyama va fi foarte încântat de această cinste. — Da. Dar trebuie să ne asigurăm ca slujba pentru ea să nu o facă mai puţin importantă pe cea a doamnei Maria. Maria este, politic, foarte, foarte importantă. — Desigur, Eminenţă, înţeleg destul de bine. Dell'Aqua îşi cântări din priviri secretarul. — De ce n-ai încredere în Onoshi? — Îmi pare rău, Eminenţă, poate pentru că e lepros şi mă înspăimântă. Îmi cer iertare. — Cere-i iertare, Soldi. Nu e vinovat pentru boala lui, spuse Dell'Aqua. N-avem nici o dovadă în privinţa complotului. — Celelalte lucruri pe care le-a spus doamna au fost adevărate. De ce nu şi asta? — N-avem nici o dovadă. Sunt toate numai presupuneri. — Da. Presupuneri. Dell'Aqua schimbă poziţia carafei de sticlă, privind lumina care se reflecta în ea. — În timpul rugăciunilor mele am simţit mirosul florilor de portocal şi al pâinii proaspete şi, oh, cât mi-am dorit să plec acasă! Soldi oftă. — Visez abbacchio, Eminenţă, şi pizzaiola cu carne şi un clondir de Lacrima Cristi şi... Domnul să mă apere de foamea flămânzilor! În curând putem pleca acasă Eminenţă. Anul viitor. Până anul viitor totul va fi în regulă aici. — Nimic nu va fi în regulă anul viitor. Războiul ăsta o să ne lovească. O să lovească Biserica şi credincioşii groaznic. — Nu, Eminenţă. Kyushu o să rămână creştină, oricine ar învinge, spuse Soldi încrezător, dorind să-şi înveselească superiorul. Insula asta poate să aştepte până la sfârşitul timpurilor. E destul de făcut în Kyushu, Eminenţă, nu-i aşa? Trei milioane de suflete de convertit, o jumătate de milion de credincioşi de păstorit, apoi e Nagasaki şi negoţul. Trebuie să aibă negoţ. Ishido şi Toranaga o să se sfâşie în bucăţi. Ce contează asta? Sunt amândoi anticrişti. Păgâni şi ucigaşi. — Da, dar, din nefericire, ce se întâmplă la Yedo se răsfrânge şi la Kyushu. Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Dell'Aqua îşi îndepărtă melancolia. — Ce-i cu englezul? Unde-i acum? — Încă păzit în donjon. — Lasă-mă un timp singur, bătrâne prieten. Trebuie să mă gândesc. Trebuie să mă hotărăsc ce-i de făcut. Biserica e în mare primejdie. Dell'Aqua privi afară pe fereastră, în curtea interioară. Îl văzu pe Fratele Perez apropiindu-se. Soldi se îndreptă către uşă ca să-l oprească pe călugăr. — Nu, spuse Părintele Inspector. Trebuie să-l văd acum. — Ah, Eminenţă, bună ziua, spuse Fratele Perez, scărpinându-se fără să-şi dea seama. Ai dorit să mă vezi. — Da. Te rog, adu scrisoarea, Soldi. — Am auzit că a fost distrusă capela voastră, spuse călugărul.

— Unele stricăciuni. Te rog, ia loc. Dell'Aqua se aşeză în scaunul cu spătar înalt din spatele biroului cu călugărul în faţa lui. — Nimeni n-a fost rănit, mulţumim Domnului. În câteva zile o să fie ca nouă, din nou. — Şi Misiunea voastră? — Neatinsă, răspunse călugărul cu o satisfacţie vizibilă. Au fost incendii peste tot în jurul nostru, după cutremur, dar noi n-am fost atinşi. Domnul a vegheat asupra noastră. Apoi adăugă criptic: — Am auzit că păgânii au ucis alţi păgâni în castel, noaptea trecută. — Da, unul dintre cei mai importanţi convertiţi de-ai noştri, doamna Maria, a fost ucisă în învălmăşală. — Ah, da. Am primit şi eu ştiri. "Ucide-l, Yoshinaka", a spus doamna Maria şi-a pornit baia de sânge. Am auzit că a încercat chiar ea să ucidă câţiva, înainte să se sinucidă. Dell'Aqua roşi. — Nu înţelegi nimic despre japonezi după atâta timp şi vorbeşti totuşi puţin limba lor. — Înţeleg erezia, prostia, omorul şi amestecul în treburile politice şi vorbesc limba păgânilor foarte bine. Înţeleg o mulţime despre aceşti păgâni. — Dar nu şi purtările lor. — Cuvântul Domnului nu cere asta. El este Cuvântul. Ah, da. Înţeleg şi adulterul. Ce crezi despre adulter şi despre târfe, Eminenţă? Uşa se deschise şi Soldi îi întinse lui Dell'Aqua scrisoarea Papei, apoi îi lăsă singuri. Părintele Inspector îi dădu hârtia călugărului, gustându-şi victoria. — Acesta este de la Sfinţia Sa. A sosit ieri printr-un mesager special din Macao. Călugărul luă ordinul papal şi-l citi. Acesta hotăra, cu încuviinţarea specială a regelui Spaniei, că toţi preoţii de toate ordinele religioase, trebuiau ca în viitor să călătorească spre Japonia numai via Lisabona, Goa şi Macao şi că tuturor le era oprit, sub pedeapsa cu excomuniarea imediată, să plece de la Manilla direct în Japonia şi, în cele din urmă, că toţi preoţii, alţii decât cei iezuiţi, trebuiau să părăsească Japonia de îndată, mergând la Manilla, de unde puteau să se întoarcă în Japonia dacă supriorii lor doreau, dar numai via Lisabona, Goa şi Macao. Fratele Perez cercetă sigiliul, semnătura şi data, reciti atent ordinul, apoi râse batjocoritor şi aruncă scrisoarea pe masă. — Nu cred. — Este un ordin de la Sfinţia Sa... — Este o altă erezie împotriva Frăţiei Domnului, împotriva noastră, sau a altor propovăduitori care poartă cuvântul Domnului printre păgâni. Cu ajutorul ăstuia ni se închide Japonia pentru totdeauna, pentru că portughezii, sprijiniţi de anumiţi oameni, vor amâna la nesfârşit şi nu ne vor da niciodată permise de trecere. Dacă documentul ăsta este adevărat, nu face decât să dovedească ce spun de ani de zile: iezuiţii pot fi mai presus chiar şi decât Vicarul lui Iisus din Roma! Dell'Aqua îşi stăpâni mânia. — Ţi se porunceşte să pleci, sau ai să fii excomunicat. — Ameninţările iezuite sunt fără rost, Eminenţă. Nu vorbiţi cu limba Domnului. Niciodată n-aţi făcut-o şi niciodată n-o s-o faceţi. Nu sunteţi oştenii lui Cristos. Serviţi un Papă, Eminenţă, un om. Sunteţi politicieni, oameni ai pământului, oameni ai cărnii, cu mătăsurile voastre păgâne şi pământuri şi putere şi bogăţii şi influenţă. Domnul Iisus Cristos a venit pe pământ sub înfăţişarea unui om simplu, care se scărpina şi umbla desculţ şi puţea. N-am să plec niciodată şi nici Fraţii mei. De când se ştia, Dell'Aqua nu fusese niciodată atât de furios. — Ai – să – părăseşti – Japonia!

— Jur pe Dumnezeu că n-am s-o fac, dar aceasta este ultima dată când vin aici. Dacă vrei să vorbeşti cu mine în viitor, vino la sfânta noastră Misiune. Vino şi slujeşte-le săracilor şi bolnavilor şi bătuţilor de soartă, aşa cum a făcut Cristos. Spală-le picioarele aşa cum a făcut El şi salvează-ţi sufletul înainte de a fi prea târziu. — Ţi se porunceşte sub pedeapsa cu excomunicarea să părăseşti Japonia de îndată. — Hai, Eminenţă, nu sunt excomunicat şi n-am să fiu niciodată. Desigur că primesc documentul, numai să nu fie expirat. E datat "septembrie 16, 1598", aproape doi ani în urmă. Trebuie să fie verificat. E mult prea important ca să fie primit aşa, de îndată. Asta o să ia cel puţin patru ani. — Desigur că nu e expirat! — Greşeşti. Dumnezeu mi-e martor, eu cred că este. În câteva săptămâni, cel mult luni, o să avem în sfârşit un arhiepiscop al Japoniei. Un episcop spaniol! Scrisorile pe care le-am primit din Manilla, spun că mandatul regal este aşteptat din clipă în clipă. — Cu neputinţă! Acesta este teritoriu portughez şi provincia noastră. — A fost portughez. A fost iezuit. Dar asta s-a schimbat acum. Cu ajutorul Fraţilor şi sprijin sfânt, regele Spaniei l-a răsturnat pe Generalul vostru din Roma. — Asta-i o prostie. Minciuni şi zvonuri. Pe sufletul tău nemuritor! Supune-te poruncilor vicarului lui Cristos! — Am s-o fac. Am să-i scriu astăzi. Îţi făgăduiesc. Între timp aşteaptă un episcop spaniol, un vicerege spaniol şi-un nou căpitan al Corabiei Negre, tot un spaniol. Şi asta e parte din mandatul regal. Şi noi avem prieteni în locuri sus-puse care i-au înfrânt, în cele din urmă, pe iezuiţi odată pentru totdeauna. Mergi cu Dumnezeu, Eminenţă. Fratele Perez se ridică în picioare, deschise uşa şi plecă. În încăperea cealaltă părintele Soldi îl privi depărtându-se, apoi intră grăbit înapoi în cameră. Înspăimântat de culoarea chipului lui Dell'Aqua, se grăbi către carafă şi turnă puţin coniac. — Eminenţă? Dell'Aqua scutură din cap şi continuă să privească fără să vadă, în depărtare. În ultimii trei ani veniseră întruna veşti neliniştitoare de la trimişii lor la curtea lui Filip al Spaniei, la Madrid, despre influenţa crescândă a duşmanilor Ordinului lui Iisus. — Nu-i adevărat, Eminenţă. Spaniolii nu pot veni aici. Nu poate fi adevărat. — Poate fi. Uşor, prea uşor. Dell'Aqua atinse ordinul papal. — Acest Papă poate să fie mort acum, Generalul nostru, mort, chiar şi regele Spaniei... Între timp... Se ridică în picioare în toată înălţimea sa. — Între timp ne pregătim pentru cei mai rău şi ne vom ruga pentru ajutor şi vom face tot ce suntem în stare. Trimite-l pe Fratele Michael să-l aducă pe Kiyama aici, de îndată. — Da, Eminenţă, dar Kiyama n-a fost niciodată aici până acum. E puţin probabil să vină acum. — Spune-i lui Michael să folosească orice cuvânt pe care-l crede de cuviinţă. Dar trebuie să-l aducă pe Kiyama aici înainte de apusul soarelui. După aceea trimite ştirile despre război lui Martin, de îndată, să fie, tot de îndată, înştiinţat Toranaga. Scrie-i tu amănuntele, dar vreau să-i trimit şi eu o scrisoare cifrată odată cu ele. Apoi trimite pe cineva să-l aducă pe Ferriera aici. — Da, Eminenţă. Cât despre Kiyama, desigur că Michael n-o să fie în stare... — Spune-i lui Michael să-i poruncească să vină aici în numele lui Dumnezeu, dacă e necesar. Suntem oşteni ai lui Cristos şi pornim la război,

la războiul Domnului. Grăbeşte-te.

CAPITOLUL 59 — Anjin-san? Blackthorne îşi auzi numele în vis. Venea de foarte departe, cu ecouri nesfârşite. — Hai, răspunse. Apoi îşi auzi numele repetat şi o mână îl atinse, ochii i se deschiseră şi izbutiră să vadă în lumina slabă a zorilor. Simţurile i se deşteptară şi se ridică. Doctorul era din nou îngenuncheat lângă patul său. Kiritsubo şi Ochiba stăteau în apropiere, privind ţintă la el. Samurai în gri erau peste tot în încăperea largă. Felinare cu ulei licăreau cald. Doctorul îi vorbi din nou. Urechile încă îi mai ţiuiau, şi vocea pe care o auzea era slabă, dar nu se înşela, putea să audă din nou. Fără să vrea mâinile i se ridicară către urechi şi le apăsă. De îndată durerea explodă în capul său iscând scântei şi lumini colorate şi o durere violentă. — Îmi pare rău, mormăi şi aşteptă ca suferinţa să înceteze, dorind să înceteze. Îmi pare rău, urechile dor, neh? Dar, acum aud, înţelegi, doctor-san? Aud acum puţin. Iartă-mă, ce-ai spus? Privi buzele omului, ca să-şi ajute auzul. — Doamna Ochiba şi Kiritsubo-sama vor să ştie cum te simţi. — Ah! Blackthorne le privi. Băgă de seamă că erau îmbrăcate oficial. Kiritsubo purta un veşmânt complet alb cu excepţia unei eşarfe verzi, pe cap. Chimonoul lui Ochiba era verde întunecat, fără desene sau ornamente, iar eşarfa ei albă ca laptele. — Mai bine, mulţumesc, spuse cu sufletul tulburat de atât alb. Apoi văzu lumina de afară şi înţelese că era aproape ziuă şi nu seară. — Doctor-san, te rog, dormit o zi şi-o noapte? — Da, Anjin-san. O zi şi-o noapte. Te rog întinde-te. Doctorul luă încheietura mâinii lui Blackthorne între degetele sale lungi şi apăsă ca să simtă pulsul, ascultând cu vârful degetelor cele nouă pulsuri, trei la suprafaţă, trei la mijloc şi trei adânc, după cum cerea medicina chineză din timpuri imemoriale. Toţi din încăpere aşteptau diagnosticul. Doctorul dădu din cap mulţumit. — Totul pare bine, Anjin-san. Nu dureri rele, înţelegi? Multă durere cap, neh? Se întoarse şi explică mai amănunţit doamnelor Ochiba şi Kiritsubo. — Anjin-san, spuse Ochiba, astăzi funeraliile Mariko-sama. Înţelegi "funeralii"? — Da, doamnă. — Bine. Funeraliile ei, îndată după răsărit. Este privilegiul domniei-tale să mergi, dacă doreşti, înţelegi? — Da. Cred că da. Da, vă rog, merg şi eu. — Foarte bine. Ochiba vorbi doctorului, cerându-i să aibă mare grijă de pacientul său, după care, cu o plecăciune politicoasă către Kiritsubo şi un zâmbet către Blackthorne, plecă. Kiri aşteptă până ea se îndepărtă. — E bine, Anjin-san? — Capul rău, doamnă. Îmi pare rău. — Te rog să mă ierţi. Voiam să-ţi mulţumesc, înţelegi? — Datoria, numai datoria. N-am izbutit. Mariko-sama, moartă, neh? Kiri se înclină în faţa lui în semn de cinstire. — Ai izbutit! Oh, da, ai izbutit, îţi mulţumesc, Anjin-san. Pentru ea şi pentru mine şi pentru ceilalţi. Spun multe mai târziu, îţi mulţumesc. Apoi şi ea plecă.

Blackthorne încercă să-şi adune puterile şi se ridică în picioare. Capul îl durea cumplit, făcându-l să vrea să ţipe. Îşi strânse buzele într-o linie subţire, cu pieptul străpuns de dureri îngrozitoare, cu stomacul arzând. După un timp, ameţeala trecu, dar îi făsă un gust scârbos în gură. Îşi mişcă picioarele înainte şi păşi până la fereastră, apucându-se de pervaz, luptându-se să nu verse. Aşteptă, apoi începu să păşească în sus şi-n jos, dar asta nu îndepărtă durerea din cap, sau ameţeala. — Eu, bine, mulţumesc, spuse şi se aşeză din nou, recunoscător. — Uite, bea asta. Face mai bine. Întăreşte hara. Doctorul avea un zâmbet nevinovat. Blackthorne bău şi icni, căci fiertura mirosea ca găinaţul de pasăre amestecat cu alge mucegăite şi frunze putrezite într-o zi fierbinte de vară. Gustul era şi mai rău. — Bea, curând mai bine, te rog să mă ierţi. Blackthorne icni din nou, dar se strădui să bea. — Curând mai bine, te rog să mă ierţi. Slujinice sosiră şi-l pieptănară şi-i aranjară părul. Un bărbier îl bărbieri. Prosoape calde fură aduse pentru mâini şi faţă şi se simţi mult mai bine, dar durerea din cap rămase. Alţi servitori îl ajutară să se îmbrace în chimonoul oficial şi tunica cu umeri largi ca nişte aripi şi îi întinseră o sabie nouă, scurtă. — Dar, stăpâne. Dar de la Kiritsubo-sama, spuse o slujnică. Blackthorne o primi şi o înfipse în cingătoare împreună cu sabia cea lungă, cea pe care i-o dăduse Toranaga, cu mânerul numai aşchii şi aproape fărâmat unde izbise cu el în zăvoare. Îşi aminti cum Mariko stătuse cu spatele lipit de uşă, apoi nimic până în clipă în care se găsise îngenuncheat deasupra ei, privind-o cum moare. După aceea nimic până acum. — Îmi pare rău, acesta este donjonul, neh? spuse căpitanului uniformelor gri. — Da, Anjin-san. Căpitanul se înclină politicos, îndesat ca o maimuţă şi la fel de primejdios. — De ce sunt aici, te rog? Căpitanul zâmbi şi îşi ţinu politicos respiraţia. — Seniorul General a poruncit. — Dar de ce aici? Samuraiul spuse: — Au fost poruncile seniorului General. Vă rog să mă iertaţi, înţelegeţi? — Da, mulţumesc, spuse obosit Blackthorne. Când fu în sfârşit gata, se simţea îngrozitor. Puţin cha îl ajută pentru un timp, dar greaţa îl învălui din nou şi el vărsă într-un vas pe care un servitor îl ţinu pentru el, simţindu-şi pieptul şi capul străpuns de ace înroşite la fiecare spasm. — Îmi pare rău, spuse doctorul răbdător. Iată, vă rog, beţi. Mai bău din acel amestec, dar asta nu îl ajută. Zorile se întindeau pe cer. Slujnicele îl înconjurară ajutându-l să se ridice, şi ieşi din încăperea mare cu străjile înaintea lui şi ceilalţi urmându-i. Coborâră pe scări până în curtea interioară. Alte străji aşteptau lângă un palanchin. Se urcă în el, recunoscător. La o poruncă din partea căpitanului samurailor în uniforme gri, hamalii ridicară palanchinul şi, cu străjile înconjurindu-l protectoare, se alăturară procesiunii de litiere, samurai şi doamne, care şerpuia afară din castel. Toţi erau îmbrăcaţi cât putuseră de bine. Unele dintre femei purtau chimonouri sobre, cu eşarfe albe, altele îmbrăcăminte albă, cu excepţia unei eşarfe colorate. Blackthorne era conştient că era privit. Se prefăcu că nu bagă de seamă şi încercă să-şi ţină spatele drept şi să nu i se citească nimic pe faţă, rugându-se ca greaţa să nu-l învăluie iar şi să-l facă de ruşine. Durerea se înteţi.

Cortegiul se strecură printre întăriturile castelului, pe lângă mii de samurai aşezaţi în şiruri tăcute. Nimeni nu fu oprit, nici un fel de hârtie nu fu cerută. Cortegiul trecu pe lângă fiecare punct de pază, pe lângă grilaje ridicate şi de-a curmezişul celor cinci şanţuri, fără să fie oprit. Odată trecuţi de poarta principală, în afara fortificaţiilor, băgă de seamă că samuraii săi deveniră mult mai îngrijoraţi, ochii lor cercetând fiecare trecător, ţinându-se mai aproape de el, păzindu-l cu foarte mare grijă. Asta îi mai potoli neliniştea. Nu uitase că era un om însemnat. Procesiunea se încolăci peste un platou, trecu peste un pod, apoi se opri în piaţa de pe malul râului. Locul era cam de trei sute de paşi pe cinci sute. În centrul lui era o groapă pătrată cu latura de cincisprezece paşi şi adâncă de cinci, plină cu lemne. Deasupra gropii era ridicat un acoperiş înalt, îmbrăcat în mătase albă şi de jur împrejurul lui erau pereţi din pânză albă, atârnată de beţe de bambus care erau îndreptate drept către răsărit, apus, miazănoapte şi miazăzi, cu o poartă mică de lemn în mijlocul fiecărui perete. — Porţile sunt pentru suflet, ca să treacă prin ele, Anjin-san, în zborul lui către ceruri, îi spusese Mariko la Hakoné. — Hai să mergem să înotăm, sau să vorbim despre altele, despre lucruri fericite. — Da, desigur, dar mai întâi, te rog, lasă-mă să termin, deoarece acesta este un lucru foarte fericit. Funeraliile noastre sunt mult prea importante pentru noi şi trebuie să înveţi despre ele Anjin-san, neh? Te rog. — În regulă. Dar de ce patru porţi? De ce nu doar una? — Sufletul trebuie să poată alege. Asta-i înţelept – oh, suntem foarte înţelepţi, neh? Nu ţi-am spus astăzi că te iubesc? Suntem un popor foarte înţelept, căci îngăduim sufletului să aleagă. Cele mai multe suflete aleg poarta dinspre miazăzi, Anjin-san. Asta-i cea importantă, unde se află mese cu smochine uscate, rodii proaspete şi alte fructe, ridichi şi alte legume şi mănunchiuri de lăstari de orez, dacă anotimpul e cei potrivit. Şi întotdeauna un bol cu orez proaspăt gătit, Anjin-san. Asta-i foarte important. Vezi, sufletul s-ar putea să dorească să mănânce înainte de plecare. — Dacă o să fiu eu, pune un fazan fript, sau... — Îmi pare rău, fără carne. Nici măcar peşte. Suntem foarte serioşi în privinţa asta, Anjin-san. Şi, de asemenea, pe masă o să se afle un mic vas cu cărbuni, arzând frumos lemn preţios şi uleiuri scumpe, ca să facă totul să miroasă plăcut. Blackthorne simţi ochii umplându-i-se de lacrimi. — Vreau ca funeraliile mele să fie în zori, spusese întotdeauna atât de senină. Îmi plac zorii cel mai mult. Şi dacă ar putea fi, de asemenea, toamna... Dragostea mea, se gândi, ai ştiut întotdeauna că nu va mai fi o toamnă. Litiera lui se opri pe locul de onoare, în primele rânduri din centru şi se afla destul de aproape ca să zărească stropi pe fructele udate cu apă. Totul era acolo după cum îi spusese ea. De jur împrejur erau sute de palanchine şi piaţa era plină cu mii de samurai şi doamnele lor, sosiţi pe jos, toţi tăcuţi şi nemişcaţi. Îl recunoscu pe Ishido şi alături de el, pe Ochiba. Nici unul nu se uită la el. Stăteau în litierele lor somptuoase şi priveau la pereţii albi de pânză care ondulau în adierea blândă. Kiyama stătea de partea cealaltă, lângă Ochiba, Zataki în apropiere, cu Ito. Litiera închisă a lui Onoshi se afla, de asemenea, acolo. Toţi aveau rânduri de străji. Samuraii lui Kiyama purtau cruci. Şi ai lui Onoshi. Blackthorne privi în jur, căutându-l pe Yabu, dar nu-l putu găsi nicăieri, după cum nu era de găsit nici un samurai în uniformă maro, sau o faţă prietenoasă. Kiyama se uită la el, cu un chip de piatră şi când Blackthorne îi văzu ochii, se bucură că avea străji. Totuşi se înclină uşor, dar privirea nemişcată a lui Kiyama nu se schimbă şi nici nu i se răspunse la gestul său politicos. După o clipă Kiyama se uită în altă parte şi

Blackthorne răsuflă mai uşurat. Sunetul tobelor şi clopotelor, al metalului lovit de metal, sfâşia aerul. Discordant. Pătrunzător. Toţi ochii se îndreptară către poarta principală a castelului. De sub arcada ei, ca o gură larg căscată, ieşi un palanchin împodobit, purtat de opt preoţi shinto, un preot de rang înalt stând în el ca un Buddha sobru. În faţa şi înapoia acestei litiere alţi preoţi izbeau tobe de metal şi după ei urmau două sute de preoţi budişti în tunici portocalii şi alţi preoţi shinto îmbrăcaţi în alb şi apoi catafalcul ei. Catafalcul era bogat şi acoperit, în întregime alb, iar ea era îmbrăcată în alb şi sprijinită şezând cu capul uşor înainte, cu faţa fardată şi părul meticulos aranjat. Zece samurai în uniforme maro îl purtau. Înaintea catafalcului doi preoţi tineri aruncau mici petale de trandafir din hârtie, pe care vântul le lua şi le împrăştia, însemnând că viaţa era la fel de efemeră ca o floare, iar în urma lor doi preoţi trăgeau două suliţe cu vârful în ţărână, arătând că ea fusese samurai şi la fel de tare în împlinirea datoriei ei ca şi lamele de oţel. După ei veneau patru preoţi cu torţe neaprinse. Urma Saruji, fiul ei, cu faţa la fel de albă ca şi chimonoul, apoi Kiritsubo şi doamna Sazuko, amândouă în alb, cu părul lăsat liber, înfăşurat doar în văluri transparente, verzi. Părul fetei cobora dincolo de brâu, al lui Kiri era şi mat lung. După aceea era un loc gol şi apoi veneau rămăşiţele garnizoanei lui Toranaga. Unii dintre samuraii în uniforme maro erau răniţi şi mulţi şchiopătau. Blackthorne o vedea doar pe ea. Părea adâncită în rugăciuni şi nu se vedea nici un semn pe chipul ei. Se ţinu cât putu de drept, ştiind câtă cinstire însemna pentru ea această ceremonie publică, cu Ishido şi Ochiba ca participanţi de onoare, dar asta nu-i uşură suferinţa. Timp de mai bine de o oră marele preot rosti incantaţii şi tobele răsunară. Apoi, în tăcerea bruscă, Saruji înaintă, luă o torţă stinsă şi merse către toate cele patru porţi, la răsărit, apus, miazănoapte şi miazăzi, ca să se încredinţeze că nu exista nici o piedică în calea sufletului. Blackthorne băgă de seamă că băiatul tremura şi îşi ţinea ochii plecaţi în timp ce se îndrepta către catafalc. Ridică şnurul alb legat de el şi îi conduse pe purtători prin poarta de la miazăzi. Litiera fu aşezată cu grijă pe lemne. O altă incantaţie solemnă, apoi Saruji atinse torţa îmbibată în ulei de cărbunii din vas. Flăcările izbucniră deîndată. El şovăi, se întoarse singur prin poarta dinspre miazăzi şi aruncă torţa pe rug. Lemnul îmbibat cu ulei se aprinse. Deveni iute o vâlvătaie. Curând, flăcările se ridicară la zece picioare înăţime. Saruji fu nevoit să se tragă înapoi din cauza căldurii, apoi aduse lemne aromate şi uleiuri şi le aruncă pe foc. Acoperişul uscat iască explodă. Pereţii de pânză luară foc. Acum, întreaga groapă era un amestec de flăcări tunătoare, răsucindu-se, trosnind nedomolite. Stâlpii acoperişului se prăbuşiră. Un oftat trecu printre privitori. Preoţii înaintară şi mai puseră lemn pe rug şi flăcările se ridicară mai înalte, fumul răsucindu-se în valuri. Acum doar cele patru mici porţi rămaseră în picioare. Blackthorne văzu căldura încingându-le. Apoi şi ele izbucniră în flăcări. Ishido, cel mai de seamă dintre privitori, ieşi din palanchin şi păşi înainte făcând ofranda rituală de lemn preţios. Se înclină cu multă politeţe şi se aşeză din nou în litieră. La porunca sa hamalii îl ridicară şi se îndreptă înapoi către castel. Ochiba îl urmă. Alţii începură să plece. Saruji se înclină către flăcări pentru o ultimă dată. Se întoarse şi se îndreptă către Blackthorne. Se opri în faţa lui şi se înclină din nou. — Mulţumesc, Anjin-san, spuse el. Apoi se depărtă cu Kiri şi doamna Sazuko. — Totul s-a terminat, Anjin-san, spuse căpitanul uniformelor gri cu un zâmbet. Kami în siguranţă acum. Mergem la castel. — Aşteaptă, te rog. — Îmi pare rău, poruncă, neh? spuse căpitanul neliniştit, ceilalţi strângându-se mai aproape.

— Te rog, aşteaptă. Nepăsător la neliniştea lor, Blackthorne ieşi din litieră, aproape orb de durere. Samuraii se împrăştiară acoperindu-l. Înaintă către masă şi culese câteva dintre micile bucăţi de lemn de camfor şi le aruncă în vâlvătaie. Nu putea vedea nimic prin perdeaua de flăcări. — In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti, murmură binecuvântarea, făcând un mic semn al crucii. Apoi se întoarse şi se depărtă de foc. *** Când se trezi, capul său era mult mai bine, dar se simţea golit. Durerea surdă încă pulsa in spatele tâmplelor şi de-a curmezişul frunţii. — Cum te simţi, Anjin-san? spuse doctorul cu zâmbetul său care-i dezgolea dinţii, cu vocea încă slabă pentru bolnav. Dormit multă vreme. Blackthorne se ridică într-un cot şi se holbă somnoros la umbrele soarelui. Trebuie să fie aproape cinci după-amiază, se gândi. Am dormit mai bine de şase ore. — Dormit toată ziua, neh? Doctorul zâmbi. — Toată ziua de ieri şi noaptea şi toată ziua de astăzi, înţelegi? — Înţeleg, da. Blackthorne se întinse pe spate cu o urmă de sudoare pe piele. Bine, îşi spuse. Cel mai bun lucru pe care îl puteam face. Nu-i de mirare că mă simt mai bine. Patul său cu saltele moi era acum pe trei laturi ascuns vederii de paravane scumpe, panouri pictate cu peisaje şi imagini marine şi încrustate cu fildeş. Razele soarelui pătrundeau prin ferestrele din faţă şi muştele roiau, camera era largă, plăcută şi liniştită. Afară se auzeau sunetele castelului, amestecate cu tropotele cailor cu copitele nepotcovite, cu zornăitul zăbalelor. Briza uşoară aducea mirosul fumului. Nu ştiu dacă aş vrea să fiu ars, se gândi. Dar, ia stai, nu-i asta mai bine decât să fii pus într-o cutie şi îngropat şi apoi, viermii... Opreşte-te! îşi porunci, simţindu-se alunecând în jos. N-ai de ce să-ţi faci griji. Karma e karma şi când ai să mori, ai să mori şi n-ai să mai ştii nimic atunci şi nimic e mai bine decât să te îneci, umplându-te de apă, cu trupul umflându-se şi crabii... Opreşte-te! — Beţi, vă rog. Doctorul îi mai dădu din amestecul scârbos. El icni, dar îl bău. — Cha, vă rog. Slujinica îi turnă şi el mulţumi. Era o femeie cu faţă rotundă, de vârstă mijlocie, cu ochii ca două crăpături şi un zâmbet gol, nemişcat. După trei ceşti, gura sa începuse să fie suportabilă. — Vă rog, Anjin-san, cum urechile? — La fel. Încă departe, departe, înţelegi? Foarte departe. — Înţeleg. Mâncaţi, Anjin-san? O tavă mică era pregătită cu orez şi supă şi peşte prăjit pe cărbune. Încă îi era greaţă, dar îşi aminti că nu mâncase nimic de două zile, aşa că se strădui să înghită puţin orez şi bău supa de peşte. Asta îi făcu bine la stomac şi el mai mâncă şi, termină totul, folosind beţişoarele ca o prelungire a degetelor, fără un efort vizibil. — Mulţumesc. Foame. — Da, spuse doctorul. Puse un săculeţ cu ierburi pe masa joasă de lângă pat. — Faceţi cha cu astea, Anjin-san. O dată pe zi până când se termină, înţelegeţi? — Da, mulţumesc. — A fost o mare cinste să vă slujesc. Făcu un semn slujnicei, care luă tava goală şi după altă plecăciune, porni în urma ei ieşind pe aceeaşi uşă interioară. Blackthorne rămase

singur. Se întinse la loc în aşternut, simţindu-se mult mai bine. — Mi-a fost doar foame, spuse cu voce tare. Purta doar o pânză în jurul şoldurilor. Hainele sale de ceremonie erau într-o grămadă dezordonată, cum le lăsase şi asta îl surprinse, deşi un chimonou curat, de culoare maro, se afla alături de săbii. Se lăsă pradă gândurilor, apoi dintr-o dată simţi o prezenţă străină. Nesigur, se săltă şi privi în jur, apoi se ridică în genunchi şi se uită pe deasupra paravanului şi înainte să-şi dea seama, era în picioare, cu capul crăpându-i de durere din cauza mişcării bruşte, de panică, căci îl văzuse pe iezuitul japonez cu tonsură privindu-l, îngenunchiat nemişcat lângă uşa principală, cu un crucifix şi un şirag de mătănii în mână. — Cine eşti? întrebă prin valul de durere. — Sunt Fratele Michael, senhor. Ochii negri-cărbune nu clipiră. Blackthorne se depărtă de paravane şi se apropie de săbii. — Ce vrei de la mine? — Am fost trimis să vă întreb cum vă simţiţi, zise Michael liniştit, într-o portugheză limpede, deşi cu accent. — De cine? — De seniorul Kiyama. — Dintr-o dată Blackthorne îşi dădu seama că erau complet singuri. — Unde sunt gărzile mele? — Nu mai aveţi, senhor. — Desigur că am. Am douăzeci de samurai în gri. Unde sunt samuraii mei? — Nu era nici unul aici când am ajuns, senhor. Îmi pare rău, încă dormeaţi atunci. Michael făcu semn grav către uşă. — Poate i-aţi putea întreba pe samuraii aceia. Blackthorne îşi ridică sabia. — Te rog, dă-te la o parte din uşă. — Nu sunt înarmat, Anjin-san: — Totuşi nu te apropia de mine. Popii mă fac nervos. Ascultător, Mchael se ridică în picioare şi se depărtă cu acelaşi calm enervant. Afară doi samurai în gri îşi treceau timpul aplecaţi peste balustrada scărilor. — Bună ziua, spuse Blackthorne politios, nerecunoscând pe nici unul dintre ei. Nici unul nu se înclină. — Bună ziua, Anjin-san, răspunse unul. — Vă rog, unde sunt celelalte gărzi? — Toate gărzile luate la Ora Iepurelui, în dimineaţa asta. Înţelegi "Ora Iepurelui"? Nu suntem gărzile tale, Anjin-san. Acesta este postul nostru obişnuit. Blackthorne simţi sudoarea rece scurgându-i-se de-a lungul spatelui. — Gărzile luate? Cine poruncit? Amândoi samuraii râseră. Cel mai înalt spuse: — Aici, în donjon, Anjin-san, numai seniorul General dă porunci, sau doamna Ochiba. Cum te simţi acum? — Mai bine, mulţumesc. Celălalt samurai strigă ceva. În câteva clipe, dintr-o încăpere ieşi un ofiţer urmat de patru samurai. Era tânăr şi mândru. Văzându-l pe Blackthorne, ochii i se luminară. — Ah, Anjin-san, cum te simţi? — Mai bine, mulţumesc. Te rog să mă ierţi, dar unde sunt gărzile? — Mi s-a poruncit să-ţi spun, când te vei trezi, că trebuie să te întorci la corabia dumitale. Aici este permisul. Căpitanul scoase o hârtie din mânecă şi i-o dădu şi arată batjocoritor cu degetul către Michael.

— Ăsta trebuie să-ţi fie călăuză. Blackthorne încercă să-şi pună mintea la lucru, ceva striga acolo "primejdie". — Da, mulţumesc. Dar mai întâi trebuie văzut senior Ishido. Foarte important. — Îmi pare rău, poruncile sunt să te întorci la corabie de îndată ce te trezeşti, înţelegi? — Da. Te rog să mă ierţi, dar foarte important eu văd senior Ishido. Te rog, spune-i căpitanului dumitale. Acum. Trebuie văd senior Ishido înainte plecat. Foarte important. Îmi pare rău. Samuraiul se scărpină la semnele de vărsat din bărbie. — Am să întreb. Te rog, îmbracă-te. Porni plin de importanţă, spre uşurarea lui Blackthorne. Cei patru samurai rămaseră. Blackthorne se întoarse şi se îmbrăcă iute. Ei îl păziră. Preotul aşteptă pe coridor. Ai răbdare, îşi spuse. Nu te gândi şi nu-ţi face griji. E o greşeală, nimic nu s-a schimbat. Ai încă toată puterea pe care ai avut-o. Îşi puse amândouă săbiile în brâu şi bău restul ceaiului. Apoi văzu permisul. Hârtia avea pecete şi era acoperită cu simboluri mărunte. Nu te poţi înşela în privinţa asta, îşi spuse, chimonoul cel nou era deja asudat. — Hei, Anjin-san, spuse unul dintre samurai, am auzit că ai ucis cinci ninja. Foarte, foarte bine, neh? — Îmi pare rău, numai doi, poate trei. Blackthorne îşi răsuci capul dintr-o parte în cealaltă ca să scape de durere şi ameţeală. — Am auzit că au murit cincizeci şi şapte de ninja, o sută şi şaptesprezece samurai în uniforme maro, aşa e? — Nu ştiu, îmi pare rău. Căpitanul se întoarse. — Poruncile domniei-tale sunt să mergi la corabie, Anjin-san. Acest preot îţi va fi călăuză. — Da, mulţumesc, dar mai întâi, te rog să mă ierţi, trebuie văzut doamna Ochiba. Foarte, foarte important. Te rog, cere-i căpitanului... Căpitanul se răsuci către Michael şi vorbi răguşit şi foarte repede. — Neh? Michael se înclină netulburat şi se întoarse către Blackthorne. — Îmi pare rău, senhor. El spune că superiorul său îl va întreba pe superiorul său, dar între timp domnia-voastră trebuie să plecaţi de îndată şi să mă urmaţi la galeră. — Ima! adăugă căpitanul plin de importanţă. Blackthorne ştia că era mort. Se auzi spunând: — Mulţumesc, căpitane. Unde străjile mele, te rog? — Nu ai nici un fel de străji. — Te rog, trimite de pe corabie. Te rog, adu-mi vasalii mei de la... — Poruncă mergi corabie acum! Înţelegi, neh? Cuvintele erau nepoliticoase şi foarte ferme. — Pleacă corabie, adăugă căpitanul cu un zâmbet strâmb, aşteptând ca Blackthorne să se încline primul. Blackthorne băgă de seamă şi totul deveni un coşmar, totul se mişca încet şi înceţoşat şi el dorea cu disperare să se golească şi să şteargă sudoarea de pe chip şi să se încline, dar era sigur că acest căpitan abia îi va răspunde, poate nici chiar cu politeţea trebuincioasă şi nicidecum ca unui egal, aşa că el va fi ruşinat în faţa tuturor. Era limpede că fusese trădat şi vândut vrăjmaşilor creştini, că Kiyama şi Ishido şi preoţii erau parte din trădare şi pentru vreun motiv oarecare, oricare ar fi fost preţul, nu mai avea acum altceva de făcut decât să-şi şteargă sudoarea şi să se încline şi să plece, iar ei îl aşteptau. Apoi Mariko fu lângă el şi-şi aminti groaza ei şi tot ceea ce-i spusese şi tot ceea ce făcuse şi tot ceea ce-l învăţase. Îşi forţă mâna să se aşeze pe

mânerul sfărâmat al sabiei, îşi depărtă provocator picioarele, ştiind că soarta-i era hotărâtă, karma era statornicită şi că dacă avea să moară, mai bine să moară acum, cu mândrie, decât mai târziu. — Sunt John Blackthorne, Anjin-san, spuse el, neclintit in hotărârea luată, aceasta dându-i o putere stranie şi grosolănia de care era nevoie, general al corăbiilor seniorului Toranaga. Toate corăbiile. Samurai şi hatamoto. Cine eşti tu? Căpitanul roşi. — Saigo Massakatsu din Kaga, căpitan din garnizoana seniorului Ishido. — Sunt hatamoto. Tu eşti hatamoto? întrebă Blackthorne şi mai grosolan, fără ca măcar să ia în seamă numele potrivnicului său, văzându-l doar cu limpezime nemăsurată, ireală, desluşind fiecare por, fiecare fir de păr, fiecare pată de culoare din ochii duşmănoşi, negri, fiecare păr de pe dosul mâinii ce ţinea mânerul sabiei. — Nu, nu hatamoto. — Eşti samurai, sau ronin? Ultimul cuvânt şuieră şi Blackthorne simţi bărbaţii din spatele lui, dar nu-i păsa. Îl privea doar pe căpitan, aşteptând pentru lovitura neaşteptată, mortală, care aduna toată hara-gei, toată energia interioară şi se pregăti să întoarcă lovitura cu o forţă la fel de zdrobitoare, pentru o moarte onorabilă şi astfel să-şi învingă duşmanul. Spre uluirea lui văzu ochii căpitanului schimbându-se şi omul se înfioră şi se înclină adânc şi umil. Rămase aplecat, fără apărare. — Vă rog... vă rog să-mi iertaţi proastele purtări. Eu... eu am fost ronin, dar seniorul General mi-a mai dat o şansă. Vă rog, iertaţi-mi proastele purtări, Anjin-san! Vocea-i era plină de ruşine. Era totul ireal şi Blackthorne era încă pregătit să lovească, aşteptându-se să trebuiască să lovească, aşteptând moartea şi nu victoria. Privi la ceilalţi samurai. Ca un singur om, ei se înclinară şi rămaseră aşa, alături de căpitanul lor, dovedindu-i victoria. După o clipă Blackthorne se înclină ţeapăn, dar nu ca un egal. Ei rămaseră plecaţi până când el se întoarse şi porni pe coridor, cu Michael în urma lui, spre treptele principale, în josul lor şi în curtea interioară. Nu mai simţea nici o durere acum. Era înconjurat de o uriaşă aură. Samuraii în gri îl priveau şi grupul de samurai, care îl escorta pe el şi pe Michael către primul punct de control, se ţinu grijuliu departe de sabia lui. Un om fu trimis grabnic înainte. La următorul punct de control noul ofiţer se înclină politicos ca de la egal la egal şi Blackthorne se înclină la rândul său. Permisul lui fiind examinat cu grijă, o altă escortă îl luă până la următorul punct de control, unde totul se repetă. De acolo, peste şanţul interior şi peste următorul. Nimeni nu se amestecă în treburile lui. Samuraii abia dacă-i dădeau atenţie. Treptat băgă de seamă că durerea slăbise mult. Sudoarea se uscase. Îşi desfăcu degetele de pe mânerul sabiei şi le mişcă un timp. Se opri la o fântână construită într-un perete şi bău şi se stropi cu apă pe cap. Samuraii care-l însoţeau se opriră şi-l aşteptară politicoşi şi în tot acest timp el încerca să înţeleagă de ce pierduse bunăvoinţa lui Ishido şi a doamnei Ochiba. Nimic nu s-a schimbat, se gândi agitat. Privi în sus şi-l văzu pe Michael privindu-l. — Ce doreşti? — Nimic, senhor, spuse acesta politicos. Apoi un zâmbet plin de căldură se întinse pe faţa lui. — Ah, senhor, mi-aţi făcut un mare bine acolo, făcându-l pe acel cabrón prost-crescut să-şi bea propria urină. Oh, a fost atât de plăcut de privit. Îţi mulţumesc, adăugă în latină. — N-am făcut nimic pentru dumneata, răspunse Blackthorne în portugheză, nedorind să vorbească latina.

— Da. Dar fie ca pacea Domnului să fie asupra domniei-voastre. Aflaţi că Dumnezeu lucrează în nebănuite feluri. A fost un serviciu făcut tuturor bărbaţilor. Acel ronin a fost umplut de ruşine şi a meritat. Este un lucru murdar să batjocoreşti bushido. — Eşti samurai? — Da, senhor, am această cinste, spuse Michael. Tatăl meu este vărul seniorului Kiyama şi clanul meu este din provincia Hizen din Kyushu. Cum aţi ştiut că era ronin? Blackthorne încercă să-şi amintească. — Nu sunt sigur. Poate pentru că a spus că era din Kaga, iar asta este foarte departe de aici. Şi Mariko... doamna Toda a spus că provincia Kaga este departe, în nord. Nu ştiu, nu-mi amintesc prea bine ce am spus. Ofiţerul care îi escorta se apropie. — Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san, dar acest om vă supără? — Nu, nu, mulţumesc. Blackthorne porni din nou. Permisul îi fu verificat din nou, cu politeţe şi îşi continuară drumul. Soarele cobora spre apus, deşi până atunci mai erau câteva ceasuri. Vârtejuri de praf se răsuceau în spirale subţiri în curenţii fierbinţi de aer. Trecură pe lângă multe grajduri, toţi caii legaţi cu capul în afară, lăncii şi suliţe şi şei gata pentru o plecare imediată, samuraii îngrijind caii şi curăţind echipamentul. Blackthorne fu uluit de numărul lor. — Cât mult cal, căpitane? întrebă. — Mii, Anjin-san. Zece, douăzeci, treizeci de mii aici şi prin alte părţi din castel. Când trecură către ultimul şanţ, Blackthorne îi făcu semn lui Michael. — Mă duci la galeră? — Da. Asta mi s-a spus să fac, senhor. — Nicăieri altundeva? — Nu, senhor. — De către cine? — Seniorul Kiyama şi Părintele Inspector, senhor. — Ah, el. Prefer Anjin-san, nu senhor, părinte. — Vă rog să mă iertaţi, Anjin-san, dar nu sunt încă preot, nu sunt hirotonisit. — Când se va întâmpla asta? — Când o să vrea Domnul, spuse încrezător Michael. — Unde-i Yabu-san? — Nu ştiu, îmi pare rău. — Mă duci doar la corabie? Nicăieri altundeva? — Da, Anjin-san. — Şi după aceea sunt liber? Liber să plec unde vreau? — Mi s-a spus să întreb unde staţi şi apoi să vă călăuzesc până la corabie, nimic mai mult. Sunt doar un mesager, o călăuză. — Juri pe Dumnezeu? — Sunt doar o călăuză, Anjin-san. — Unde-ai învăţat să vorbeşti portugheza şi latina atât de bine? — Am fost unul dintre cei patru acoliţi trimişi de Părintele Inspector la Roma. Aveam treisprezece ani, Uraga-noh-Tadamasa doisprezece. — Ah, acum îmi amintesc. Uraga-san mi-a spus că ai fost unul dintre ei. Ştii că e mort? — Da. Mi-a părut rău când am auzit. — Creştinii au făcut asta. — Ucigaşii au făcut asta, Anjin-san. Asasinii. Or să fie judecaţi, n-avea grijă. După un timp, Blackthorne spuse: — Cum ţi-a plăcut la Roma? — Am urât-o. Toţi am simţit acelaşi lucru. Tot ce ţinea de ea – hrana şi murdăria şi urâţenia. Acolo toţi sunt eta. De necrezut! Ne-a luat opt ani ca

să ajungem acolo şi înapoi şi, oh, cât am binecuvântat Sfânta Fecioară, când în cele din urmă ne-am întors! — Şi biserica? Preoţii? — Îngrozitori, cei mai mulţi dintre ei, spuse liniştit Michael. Am fost cutremurat de morala lor şi ţiitoarele şi lăcomia şi fastul şi ipocrizia şi lipsa de bune purtări şi cele două feluri de-a se purta, una pentru turmă şi alta pentru păstori. Am urât totul şi totuşi l-am găsit pe Dumnezeu printre unii dintre ei, Anjin-san. Atât de ciudat! Am descoperit adevărul în catedrale şi prin mânăstiri şi printre preoţi. Michael îl privi nevinovat, străbătut de un val de blândeţe. — A fost ceva rar, Anjin-san, foarte rar când am găsit câte-o sclipire, e adevărat, dar am găsit totuşi Adevărul şi pe Dumnezeu şi ştiu totuşi că creştinismul este singura cale către viaţa veşnică... Te rog să mă ierţi, creştinismul catolic. — Ai văzut autodafeurile, inchiziţia, închisorile, sau judecata vrăjitoarelor? — Am văzut multe lucruri îngrozitoare. Foarte puţini oameni sunt înţelepţi. Cei mai mulţi sunt păcătoşi şi mari răutăţi se întâmplă pe pământ în numele Domnului, dar nu de la Domnul. Această lume este o vale a plângerii şi doar un Purgatoriu al Păcii Veşnice. Se rugă în tăcere un timp, apoi reîmprospătat privi în sus. — Chiar câţiva eretici pot fi buni, neh? — Poate, răspunse Blackthorne, începând să-i placă de el. Ultimul şanţ şi ultima poartă, poarta principală de sud. Ultimul punct de control şi hârtiile îi fură luate. Michael trecu pe sub ultimul grilaj. Blackthorne îl urmă. În afara castelului îi aşteptau o sută de samurai. Oamenii lui Kiyama. Revăzu crucifixele şi duşmănia şi se opri. Michael, nu. Ofiţerul îi făcu semn lui Blackthorne să înainteze. El se supuse. Samuraii îl înconjurară prinzându-l în mijlocul lor. Hamalii şi negustorii de pe drum se împrăştiară şi se înclinară sau se aşezară în genunchi până ce ei trecură. Câţiva ridicară cruci şi Michael îi binecuvântă, conducând drumul în josul pantei uşoare, pe lângă locul pentru funeralii, unde groapa nu mai fumega, peste un pod, spre oraş, îndreptându-se către mare. Samurai în gri şi alţii, fără uniforme, veneau din oraş printre trecători. Când îl vedeau pe Michael pufneau batjocoritor şi l-ar fi împins într-o parte dacă n-ar fi fost mulţimea de samurai ai lui Kiyama. Blackthorne îl urma pe Michael. Era mai presus de teamă, deşi nu dincolo de dorinţa de a scăpa. Dar n-avea unde să fugă, sau să se ascundă, pe pământ. Singurul lui loc sigur era pe Erasmus, ieşind în largul mării, cu un echipaj complet alături de el, cu provizii şi arme. — Ce se întâmplă la galeră, Frate? — Nu ştiu, Anjin-san. Ajunseseră acum pe străzile oraşului, apropiindu-se de mare. Michael dădu colţul şi intră într-o piaţă de peşte. Slujnice drăguţe sau grase şi doamne bătrâne sau tinere şi bărbaţi, şi cumpărători, şi vânzători, şi copii, toţi se holbară la el cu gurile căscate, apoi începură să se plece grăbiţi. Blackthorne îi urmă pe samurai printre tejghele şi panere şi tăvi de bambus cu tot felul de peşti, unii lucind de prospeţime, întinşi, bine curăţaţi, unii înotând în vase, homari şi languste, crabi şi raci şi creveţi. Nu erau nicidecum atât de curaţi în Londra, se gândi fără să vrea, nici peştii şi nici cei care-i vindeau. Apoi văzu un rând cu tarabe cu mâncare, fiecare cu câte un mic vas cu jăratec într-o parte şi simţi întreaga aromă a racilor care se frigeau. — Iisuse! Fără să se gândească schimbă direcţia. De îndată samuraii i se aşezară în cale. — Gomen nasai kinjiru, spuse unul dintre ei. — Iyé, răspunse Blackthorne la fel de brutal. Watashi tabetai desu, neh? Watashi, Anjin-san, neh? Mi-e foame. Sunt Anjin-san!

Blackthorne trecu printre ei. Ofiţerul se grăbi să intervină. De îndată, Michael păşi înapoi şi începu să vorbească împăciuitor, deşi cu autoritate, şi-i ceru învoirea, iar aceasta, deşi fără tragere de inimă, îi fu acordată. — Vă rog, Anjin-san, spuse el. Ofiţerul spune, mâncaţi dacă doriţi. Ce v-ar place? — Câţiva dintre aceia, te rog? Blackthorne arătă către nişte creveţi uriaşi, fără cap, despicaţi pe întreaga lor lungime, cu carnea roz şi albă, cu cochiile prăjite desăvârşit. — Câţiva dintre aceştia. Nu-şi putu dezlipi ochii de pe ei. — Te rog, spune-i ofiţerului că n-am mâncat de aproape două zile şi mi s-a făcut brusc foame, îmi pare rău. Vânzătorul era un bătrân cu trei dinţi în gură şi piele tăbăcită şi purta numai o fâşie de pânză în jurul şoldurilor. Era plin de mândrie că fusese aleasă tejgheaua sa şi, cu beţişoarele tremurându-i între degete, alese cinci dintre cei mai buni creveţi, îi aşeză ordonat pe o tavă de bambus, punând alţii la prăjit. — Dozo, Anjin-sama. — Domo. Blackthorne îşi simţi stomacul chiorăind. Ar fi vrut să-i înghită dintr-o dată. În loc de asta, îşi alese unul cu beţişoarele noi de lemn, îl cufundă în sos şi îl mâncă cu plăcere. Era delicios. — Frate Michael? întrebă oferindu-i tava. Michael luă unul, dar numai din bună-cuviinţă. Ofiţerul refuză, deşi îi mulţumi. Blackthorne isprăvi tava şi mai mâncă încă două. Ar mai fi mâncat încă două, dar hotărî să n-o facă, pentru buna-cuviinţă şi de asemenea pentru că nu voia să-şi încarce stomacul. — Mulţumesc, spuse, aşezând jos tava cu politicoasa râgâială obligatorie. Bimi desu. Delicios. Omul se lumină la faţă, se înclină şi toţi vânzătorii din jurul lor se înclinară, iar Blackthorne descoperi, spre groaza lui, că nu avea bani. Se înroşi. — Ce s-a întâmplat? întrebă Michael. — Eu... eu n-am nici un fel de bani la mine, sau, mă rog, ceva ca să-i dau omului. Eu... n-ai putea să îmi împrumuţi, te rog? — N-am bani, Anjin-san. Noi nu purtăm bani. Urmă o tăcere stânjenitoare. Vânzătorul rânjea, aşteptând răbdător. Apoi, la fel de stânjenit, Michael se întoarse către ofiţer şi îi ceru în şoaptă bani. Ofiţerul deveni brusc furios pe Blackthorne. Se răsti către unul dintre oamenii săi, care înaintă şi plăti generos, primind mii de mulţumiri, în timp ce roşu la faţă şi asudat, Michael se întoarse şi porni din nou. Blackthorne îl ajunse din urmă. — Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat, dar... dar nu mi-a dat prin cap. E pentru prima dată când am cumpărat ceva aici. N-am avut niciodată bani, oricât de prostesc sună asta şi nu m-am gândit niciodată... n-am folosit niciodată bani. — Vă rog, lăsaţi asta, Anjin-san. Nu s-a întâmplat nimic. — Te rog, spune-i ofiţerului că o să-i plătesc când vom ajunge la corabie. Michael făcu ce i se spusese. Merseră în tăcere pentru un timp, Blackthorne începând să-şi vină în fire. La capătul străzii era plaja, marea liniştită şi leneşă sub razele soarelui. Înţelese unde se aflau şi arătă către stânga, către o stradă largă care ducea de la est la vest. — Hai să mergem pe acolo. — Pe aici e mai iute, Anjin-san. — Da, dar pe drumul ăsta trebuie să trecem pe lângă misiunea iezuită şi pe lângă lorca portugheză. Aş face mai degrabă un ocol şi aş lua-o pe drumul cel mai lung.

— Mi s-a spus s-o iau pe aici. — Hai să mergem pe dincolo. Blackthorne se opri. Ofiţerul întrebă ce se întâmplase şi Michael îi explică. Ofiţerul îi făcu semn, înainte, pe drumul lui Michael. Blackthorne cântări rezultatele unui refuz. Avea să fie dus cu forţa, sau legat şi târât, sau purtat pe sus. Nici una dintre acestea nu-i convenea, aşa că ridică din umeri şi porni. Ieşiră de pe drumul larg care ocolea plaja. La o jumătate de ri în faţa lor se aflau depozitele iezuite şi magaziile şi la o sută de paşi mai departe putea să vadă corabia portugheză. Dincolo de ea, la alţi două sute de paşi, se găsea galera sa. Era încă prea departe ca să poată deosebi oamenii de la bord. Ridică o piatră şi o aruncă în mare. — Să mergem de-a lungul plajei, un timp. — Desigur, Anjin-san. Michael coborî pe nisip. Bâackthorne merse printre valurile mici, bucurându-se de răcoarea apei şi de plescăitul valurilor mărunte. — E o parte minunată a zilei, neh? — Ah, Anjin-san, spuse Michael cu prietenie bruscă. Sunt multe momente, Sfânta Fecioară să mă ierte, când aş vrea să nu fiu preot, ci doar fiul tatălui meu, şi acesta este unul dintre... — De ce? — Mi-ar place să te răpesc pe dumneata, pe dumneata şi corabia dumitale ciudată de la Yokohama, să te duc la Hizen, în marele nostru port de la Sasebo. Apoi, ţi-aş cere să te tocmeşti cu mine. Ţi-aş cere să-mi arăţi mie şi căpitanilor noştri tot ce ştii despre corabia dumitale şi despre felul vostru de a naviga. În schimb ţi-aş oferi cei mai buni dascăli din împărăţie, profesori de bushido, cha-no-yu, hara-gei, ki, meditaţie za-zen, aranjatul florilor şi toate cunoştinţele speciale, unice, pe care noi le avem. — Mi-ar place asta. De ce n-o facem acum? — Azi nu e cu putinţă. Dar ştii deja atât de multe şi în atât de puţin timp, neh? Mariko-sama a fost un mare dascăl. Eşti un samurai pe cinste. Şi ai o calitate care e rară aici: nimeni nu poate spune ce ai să faci în clipa următoare. Taikō era aşa, Toranaga-sama la fel. Vezi, de obicei noi suntem un popor ale cărui fapte poţi să le prevezi cu uşurinţă. — Aşa să fie? — Da. — Atunci, găseşte-mi o cale să scap de capcana în care mă aflu. — Îmi pare rău, nu e nici una, Anjin-san. — Nu cred asta. De unde ştii că corabia mea e la Yokohama? — Asta ştie toată lumea. — Aşa? — Aproape totul despre dumneata şi despre cum l-ai apărat pe seniorul Toranaga şi pe doamna Maria – doamna Toda, este bine ştiut şi ţinut la mare cinste. — Nu cred nici asta. Blackthorne ridică o altă piatră lată şi o făcu să salte pe deasupra valurilor. Înaintară, Blackthorne îngânând un cântec vesel marinăresc, plăcându-l foarte mult pe Michael. În curând calea lor fu tăiată de un dig. Trecură peste el şi ajunseră din nou în drum. Depozitele iezuite şi Misiunea se înălţau ameninţătoare sub cerul care începuse să se înroşească. Văzu slujitorii mireni ai mânăstirii străjuind arcada de piatră a porţii şi simţi duşmănia lor, dar asta nu-l atinse. Capul începu să-l doară. Aşa cum se aşteptase, Michael se îndreptă către poarta Misiunii. Se pregăti, hotărât să se bată cu ei până când va cădea în nesimţire, înainte de a intra înăuntru şi de a fi forţat să-şi predea armele. — Mă duci numai până la galeră, eh? — Da, Anjin-san. Spre uluirea sa Michael îi făcu semn să se oprească în afara porţii.

— Nu s-a schimbat nimic, mi s-a spus doar să-l înştiinţez pe Părintele Inspector când trecem pe aici. Îmi pare rău, dar va trebui să aşteptaţi o clipă. Descumpănit, Blackthorne îl privi intrând singur. Se aşteptase ca Misiunea să fie sfârşitul călătoriei. Mai întâi Inchiziţia, apoi tribunalul cu tortura, apoi avea să fie predat Căpitanului General. Privi la lorca aflată la câţiva paşi mai încolo. Ferriera şi Rodrigues erau la pupă şi marinari înarmaţi împânzeau puntea principală. Dincolo de corabie, ţărmul se arcuia uşor şi putea vedea doar galera sa. Oamenii priveau de la parapet şi crezu că-l recunoaşte pe Yabu şi pe Vinck printre ei, dar nu putea fi sigur. Păreau să fie şi câteva femei la bord, dar cine erau nu ştia. Samurai în uniforme gri înconjurau galera. Multe uniforme gri. Ochii lui se reîntoarseră către Ferriera şi Rodrigues. Amândoi erau bine înarmaţi, ca şi marinarii. Echipe de tunari pierdeau timpul pe lângă cele două tunuri mici din bordul dinspre ţărm, dar de fapt se aflau acolo ca să le manevreze. Recunoscu silueta mătăhăloasă a lui Pesaro, nostromul, coborând pasarela către ţărm cu un grup de oameni. Îi urmări din ochi, apoi sângele îi îngheţă în vine. O ţeapă înaltă era înfiptă în pământ de partea cealaltă. De jur împrejurul ei se aflau îngrămădite lemne. — Ah, căpitane-pilot, ce mai faci? Dell'Aqua ieşea pe poartă dominându-l pe Michael cu silueta-i înaltă. Astăzi, Părintele Inspector purta o robă iezuită, înălţimea lui şi barba bogată, alb-argintie, dându-i ţinuta regească a unui patriarh biblic. Fiecare palmă din el e un inchizitor, nevinovat în aparenţă, gândi Blackthorne. Privi ţintă în ochii căprui, găsind că e ciudat să privească în sus către un bărbat şi, şi mai ciudat, să vadă milă în acei ochi. Dar ştia că nu era îndurare în spatele lor şi nici nu aştepta asta. — Ah, Părinte Inspector, ce mai faci, spuse, simţind acum creveţii ca de plumb în stomac şi greaţă. — Pornim? — De ce nu? Aşa că Inchiziţia o să fie la bord, gândi Blackthorne înspăimântat, dorindu-şi să aibă pistoalele la brâu. Ai fi primul care-ai muri, Eminenţă. — Stai aici, Michael, spuse Dell'Aqua. Apoi aruncă o privire către fregata portugheză. Faţa lui se întunecă şi porni. Blackthorne şovăi. Michael şi samuraii care-l înconjurau îl priveau ciudat. — Sayonara, Anjin-san, spuse Michael. Mergi cu Domnul. Blackthorne dădu din cap scurt şi porni printre samurai, aşteptându-se ca aceştia să se arunce asupra lui şi să-i ia săbiile, dar ei îl lăsară să treacă neatins. Se opri şi privi înapoi cu inima bătându-i nebuneşte. Pentru o clipă fu tentat să scoată sabia şi să atace. Dar nu era scăpare în asta. Nu s-ar fi luptat cu el. Mulţi aveau suliţe şi l-ar fi prins, l-ar fi legat şi l-ar fi predat aşa. N-am să merg legat, îşi făgădui. Singura sa cale era înainte şi acolo săbiile nu erau de ajutor împotriva puştilor. Ar fi înfruntat şi puştile, dar l-ar fi rănit doar în genunchi şi după aceea l-ar fi prins. — Căpitane Blackthorne, vino lângă mine, îl chemă Dell'Aqua. — Da, doar o clipă, vă rog. Se întoarse către Michael. — Ascultă, Frate. Jos pe plajă ai spus că sunt un samurai pe cinste. Chiar crezi asta? — Da, Anjin-san. Asta şi toate celelalte. — Atunci îţi cer o favoare ca un samurai, spuse încetişor, dar grăbit. — Ce favoare? — Să mor ca samuraii. — Moartea domniei-voastre nu e în mâinile mele. E în mâinile Domnului, Anjin-san. — Da, dar îţi cer favoarea asta dumitale. Blackthorne făcu un semn către ţeapa din depărtare.

— Aceea nu-i o cale. Acela e un lucru murdar. Uluit, Michael privi atent către lorca, apoi văzu ţeapa pentru prima dată. — Sfântă Fecioară... — Căpitane Blackthorne, te rog vino lângă mine, îl chemă din nou Dell'Aqua. Blackthorne spuse cu mai multă insistenţă. — Explică-i ofiţerului. Are destui samurai aici ca să insiste, neh? Explică-i. Ai fost în Europa. Ştii cum e acolo. Nu e prea mult ceea ce-ţi cer, neh? Te rog, sunt samurai. Unul dintre ei ar putea să-mi fie secondant. — Eu... o să le spun. Michael se înapoie lângă ofiţer şi începu să vorbească încet şi grăbit. Blackthorne se întoarse şi îşi îndreptă atenţia asupra corabiei. Porni înainte, Dell'Aqua îl aşteptă până ajunse lângă el şi porni din nou. Blackthorne îl zări pe Ferriera coborând de la pupă de-a lungul punţii principale, cu pistoalele la centură şi floreta la şold. Rodrigues îl privea, cu mâna dreaptă pe mânerul unui pistol cu ţeavă lungă, pentru duel. Pesaro şi zece marinari erau deja pe chei, sprijiniţi în muschete cu baioneta pusă şi umbra lungă a ţepii se întindea către el. Oh, Doamne, o pereche de pistoale şi zece marinari şi-un tun, se gândi, în timp ce distanţa se micşora neîndurător. Oh, Doamne, fă să nu mă fac de râs! — Bună dimineaţa, Eminenţă, spuse Ferriera, privindu-l numai pe Blackthorne. Deci, engle... — Bună dimineaţa, Căpitane General. Dell'Aqua arătă furios cu degetul către ţeapă. — Asta-i ideea dumitale? — Da, Eminenţă. — Întoarce-te pe corabia dumitale! — Aceasta este o hotărâre militară. — Întoarce-te pe corabia dumitale. — Nu! Pesaro! De îndată nostromul şi echipa înarmată de pe ţărm deveniră atenţi şi înaintară către Blackthorne. Ferriera trase pistolul. — Deci, englezule, ne-am întâlnit din nou. — Asta e ceva ce nu-mi face deloc plăcere. Sabia lui Blackthorne ieşi din teacă. O ţinea neîndemânatic, cu două mâini, stânjenit de mânerul spart. — În seara asta ai să fii primit cu plăcere în iad, spuse Ferriera grosolan. — Dacă ai avea vreo urmă de curaj, te-ai bate ca-ntre bărbaţi, om la om, dar nu eşti bărbat, eşti un laş, un laş spaniol fără bărbăţie. — Dezarmaţi-l, porunci Ferriera. De îndată cei zece oameni înaintară cu baionetele coborâte. Blackthorne se trase înapoi, dar era înconjurat. Încercară să-l lovească cu baionetele la picioare, iar el lovi cu sabia un atacator, dar în timp ce acesta se retrase un altul îl atacă din spate. Apoi Dell'Aqua îşi veni în fire şi strigă: — Lăsaţi jos armele! În numele Domnului, vă poruncesc să vă opriţi! Marinarii se opriră descumpăniţi. Toate muschetele erau îndreptate către Blackthorne, care stătea neajutorat, încolţit, cu sabia ridicată. — Înapoi, toţi! strigă Dell'Aqua. Daţi-vă înapoi! Pentru Dumnezeu, daţi-vă înapoi! Sunteţi animale? Ferriera spuse: — Îl vreau pe acest om! — Ştiu! Şi ţi-am spus deja că nu se poate. Şi ieri şi azi. Eşti surd? Doamne, dă-mi răbdare! Porunceşte oamenilor tăi să se întoarcă la bord. — Îţi poruncesc să te întorci şi să pleci. — Tu îmi porunceşti mie? — Da. Îţi poruncesc. Sunt Căpitan General, Guvernator de Macao,

Ofiţerul-şef al Portugaliei în Asia şi acest om este o ameninţare pentru Stat, Biserică, Corabia Neagră şi Macao. — În numele Domnului, te excomunic pe tine şi tot echipajul tău dacă i se va face vreun rău acestui om, auzi? Dell'Aqua se răsuci către marinarii cu muschete care se dădură înapoi înspăimântaţi. Afară de Pesaro. Pesaro rămase locului, sfidător, cu pistolul în mână, aşteptând ordinul lui Ferriera. — Întoarceţi-vă pe corabie şi daţi-vă la o parte din drum! — Faci o greşeală, spuse Ferriera. El e primejdios! Sunt comandant militar în Asia şi spun... — Aceasta este o problemă a Bisericii, nu militară. Blackthorne era ameţit, abia în stare să gândească sau să vadă, capul din nou explodându-i de durere. Totul se întâmplase prea repede. Acum era apărat, în clipa următoare, nu, o clipă trădat Inchiziţiei, în următoarea, lăsat liber, apoi din nou trădat şi din nou apărat de către Marele Inchizitor. Nimic n-avea sens. Ferriera strigă: — Te previn din nou! Dumnezeu mi-e martor. Faci o greşeală şi am să informez Lisabona. — Între timp porunceşte oamenilor tăi să se întoarcă la bord, sau am să te destitui din postul de Căpitan General al Corabiei Negre. — N-ai puterea asta! — Dacă nu porunceşti oamenilor tăi să se întoarcă la bord şi să-l lase în pace pe englez de îndată, te declar excomunicat pe tine şi pe orice alt om care serveşte în subordinea ta, oriunde, şi te blestem pe tine şi pe toţi cei care te ajută, în numele Domnului. — Pe Sfânta Fecioară... Ferriera se opri. Nu-i era teamă pentru el, dar acum Corabia Neagră era în pericol şi ştia că cea mai mare parte a echipajului avea să-l părăsească dacă nu se supunea. Pentru o clipă se gândi să-l împuşte pe preot, dar asta n-ar fi înlăturat blestemul, aşa că cedă. — Foarte bine! Înapoi la bord, toată lumea! Lăsaţi armele! Ascultători, oamenii se împrăştiară bucuroşi să se îndepărteze de blestmul preotului. Blackthorne era încă uluit, minunându-se în parte de nu cumva Capul îi juca vreo festă. Apoi, în învălmăşeală, ura lui Pesaro izbucni. Dell'Aqua văzu mişcarea furişă şi sări înainte ca să-l apere pe Blackthorne cu propriul său trup. Pesaro apăsă pe trăgaci, dar în acea clipă câteva săgeţi pătrunseră în trupul lui, pistolul se descarcă fără să atingă pe nimeni şi el se prăbuşi urlând. Blackthorne se răsuci şi văzu şase arcaşi dintre soldaţii lui Kiyama cu alte săgeţi deja în arcuri. În apropierea lor era Michael. Ofiţerul vorbi aspru. Pesaro mai scoase un ultim strigăt, braţele şi picioarele i se zgârciră apoi muri. Tremurind, Michael sparse tăcerea. — Ofiţerul spune, vă rog să mă iertaţi, dar i-a fost teamă pentru viaţa Părintelui Inspector. Michael se ruga Domnului să fie iertat pentru că dăduse semnalul de tragere, dar Pesaro fusese prevenit, hotărî el şi e de datoria mea ca să mă îngrijesc ca ordinele Părintelui Inspector să fie urmate, ca viaţa lui să fie apărată, ca asasinii să fie înlăturaţi şi nimeni excomunicat. Dell'Aqua se lăsase în genunchi lângă trupul lui Pesaro. Făcu semnul crucii şi rosti cuvintele sfinte. Portughezii din jurul său îi priveau pe samurai, jinduind după ordinul de-ai omorî pe ucigaşi. Restul oamenilor lui Kiyama se grăbeau dinspre poarta Misiunii, unde rămăseseră, iar un număr de samurai în uniforme gri porniseră în şir dinspre galeră ca să afle ce se întâmplase. Prin furia care aproape îl orbea, Ferriera văzu că nu-şi putea permite o luptă acolo şi atunci. — Toată lumea înapoi la bord! Aduceţi trupul lui Pesaro! Mohorâţi, oamenii din echipa de pe ţărm porniră să-i îndeplinească ordinul.

Blackthorne cobori sabia, dar nu o băgă în teacă. Stătea prostit, gândindu-se la o înşelăciune, aşteptându-se să fie luat prizonier şi târât la bord. Pe dunetă, Rodrigues spuse încet: — Pregătiţi-vă să respingeţi un atac, dar aveţi grijă, pentru Dumnezeu! De îndată oamenii se strecurară către posturile lor. — Acoperiţi-l pe Căpitanul General. Pregătiţi barcazul. Dell'Aqua se ridică şi se întoarse către Ferriera, care rămăsese arogant pe pasarelă, pregătindu-se să-şi apere corabia. — Eşti răspunzător de moartea acestui om, şuieră Părintele Inspector. Pofta ta fanatică de răzbunare şi... — Înainte de a spune în public ceva ce s-ar putea să regreţi mai târziu, Eminenţă, ar fi bine să te gândeşti, îl întrerupse Ferriera. M-am supus poruncilor tale, deşi ştiam, martor mi-e Dumnezeu, că faci o greşeală îngrozitoare. M-ai auzit spunându-le oamenilor mei să se întoarcă! Pesaro nu ţi s-a supus dumitale, nu mie şi adevărul este că eşti vinovat dumneata, dacă e vorba de adevăr. Ne-ai împiedicat, pe el şi pe noi, să ne facem datoria! Acel englez este duşmanul! A fost o hotărâre militară, pentru Dumnezeu! Am să informez Lisabona. Cercetă din ochi pregătirea de luptă a corabiei şi samuraii care se apropiau. Rodrigues se îndreptase către puntea principală. — Căpitane General, nu pot ieşi în larg cu vântul ăsta şi pe flux. — Pregăteşte un barcaz ca să ne remorcheze, dacă va fi nevoie. — S-a făcut asta. Ferriera strigă la marinarii care-l cărau pe Pesaro, spunându-le să se grăbească. Iute, toţi fură înapoi la bord. Tunurile fură manevrate, deşi pe ascuns, şi fiecare avea câte două muschete în apropiere. În stânga şi în dreapta samuraii se adunau pe chei, dar nu făcură nici o mişcare vizibilă de a interveni. Încă pe punte, Ferriera spuse poruncitor către Michael: — Spune-le tuturor să se împrăştie. Nu-i nimic aici, nimic de făcut pentru ei. A fost o greşeală, o greşeală urâtă, dar au avut dreptate să tragă în nostrom. Zi-le să se împrăştie. Nu-i plăcea s-o spună şi ar fi vrut să-i ucidă pe toţi, dar putea aproape să miroasă primejdia de pe dig şi nu avea altă cale de urmat decât retragerea. Michael făcu ce i se spuse. Ofiţerii nu se mişcară. — Ar fi mai bine să plecaţi Eminenţă, spuse acru Ferriera, dar ăsta nu e ultimul cuvânt. O să regretaţi că l-aţi salvat. Dell'Aqua simţea şi el situaţia explozivă care-l înconjura, dar asta nu-l afectă. Făcu semnul crucii şi spuse o scurtă binecuvântare, apoi se întoarse. — Haide, pilotule! — De ce mă laşi să plec? întrebă Blackthorne neîncrezător, cu capul plesnindu-i de durere. — Hai cu mine, pilotule! — Dar de ce mă laşi liber, nu înţeleg? — Nici eu, spuse Ferriera. Aş vrea să ştiu adevăratul motiv, Eminenţă. Nu-i încă o ameninţare pentru noi şi Biserică? Dell'Aqua îl privi lung. Da, ar fi vrut să spună, să şteargă aroganţa de pe figura neroadă din faţa lui. Dar o ameninţare şi mai mare este războiul şi cum să câştigăm timp pentru tine şi cincizeci de ani pentru Corabia Neagră şi pe cine să alegem, Toranaga sau Ishido. Nu înţelegi nimic din problemele noastre, Ferriera, sau despre ceea ce e în joc, sau despre fragilitatea poziţiei noastre aici, sau despre primejdii. — Vă rog, senior Kiyama, mai gândiţi-vă. Vă sugerez că ar trebui să-l alegeţi pe seniorul Toranaga, îi spusese acestui daimyo cu o zi în urmă, avându-l pe Michael ca interpret, neîncrezându-se în japoneza lui, care era doar mulţumitoare. — Acesta este un amestec nepermis în problemele japoneze şi în afara

jurisdicţiei voastre şi, de asemenea, barbarul trebuie să moară. Dell'Aqua îşi folosise întreaga pricepere diplomatică, dar Kiyama fusese neînduplecat şi refuzase să se hotărască, sau să-şi schimbe poziţia. Apoi, în acea dimineaţă, când mersese la Kiyama să-i spună că prin voia Domnului englezul fusese făcut neprimejdios, se ivise o rază de speranţă. — Am chibzuit la cele ce mi-ai spus, îi spusese Kiyama. N-am să mă alătur acum lui Toranaga. De acum şi până în ziua bătăliei am să-i urmăresc pe cei doi adversari foarte atent. La vremea potrivită am să aleg. Iar acum sunt de acord să-l las pe barbar să plece... Nu pentru ceea ce mi-ai spus, dar din pricina doamnei Mariko, în cinstea ei... şi pentru că Anjin-san e samurai. Ferriera încă îi privea. — E încă englezul o primejdie? — Călătorie plăcută, Căpitane General şi mergi cu Domnul. Pilotule, te duc la galeră acum. Te simţi bine? — E... capul meu e... cred că explozia. Mă laşi într-advăr să plec? De ce? — Din pricina doamnei Maria – a doamnei Mariko. Ne-a rugat să te apărăm. Dell'Aqua porni din nou. — Dar ăsta nu-i un motiv! N-aţi face-o doar pentru că v-a cerut ea. — Aşa-i, spuse Ferriera, apoi strigă: Eminenţă, de ce să nu-i spui întregul adevăr? Dell'Aqua nu se opri. Blackthorne porni în urma lui, dar nu-şi întoarse spatele către corabie, încă aşteptându-se la o cursă. — Nu are rost. Ştii că am să te distrug. Am să iau Corabia Neagră. Ferriera râse batjocoritor. — Cu ce, englezule? N-ai nici o corabie. — Ce vrei să spui? — N-ai nici o corabie. S-a dus. Dacă nu era aşa, nu te-aş fi lăsat niciodată să pleci, oricum ne-ar fi ameninţat Eminenţa Sa. — Nu-i adevărat. Prin ceaţa din capul său Blackthorne îl auzi pe Ferriera spunând-o din nou şi râzând mai tare şi adăugând ceva despre un accident şi despre Mâna Domnului şi "corabia ta e arsă din temelii, aşa că n-o să mai poţi lovi corabia mea acum, deşi tot eretic şi duşman rămâi şi tot o ameninţare pentru Credinţă". Apoi îl văzu limpede pe Rodrigues cu mila aşternută pe chip şi buzele sale se mişcară alcătuind, "da, e adevărat, englezule". — Nu e adevărat! Nu poate fi adevărat! Atunci, preotul Inchiziţiei spuse de la un milion de leghe depărtare: — Am primit un mesaj în dimineaţa asta de la părintele Alvito. Pare că un cutremur a produs un val uriaş şi valul... Dar Blackthorne nu ascultă. Mintea lui ţipa: Corabia ta s-a dus! Ai lăsat să se întâmple asta! Corabia ta e distrusă! N-ai corabie! N-ai corabie! N-ai corabie! — Nu-i adevărat! Minţi! Corabia mea este într-un port sigur şi păzită de patru mii de oameni! E bine păzită! Cineva spuse: — Dar nu de Mâna Domnului. Apoi Inchizitorul vorbi din nou: — Valul ţi-a aplecat corabia. Ei spun că lămpile de ulei de pe punte au fost răsturnate şi focul s-a întins. Corabia e distrusă. — Minciuni! Ce-a făcut cartul de pe punte? E întotdeauna cineva pe punte. E cu neputinţă, strigă el, dar ştia că, într-un fel, preţul pentru viaţa sa fusese corabia. — Te-ai ars, englezule, îl zgândări Ferriera. Eşti pierdut. Eşti aici pe vecie. N-o să te primească nimeni niciodată la bordul uneia dintre corăbiile noastre. Eşti la uscat pe vecie. Şi-o ţinu aşa într-una, iar el simţi că se scufundă. Apoi ochii i se

limpeziră. Auzi strigătul pescăruşilor şi mirosi mirosul ţărmului şi-l văzu pe Ferriera, îşi văzu duşmanul şi ştiu că era totul o minciună ca să-l scoată din minţi. Ştiu cu siguranţă că şi preoţii erau parte din complot. — Domnul să te ducă în iad, strigă şi se repezi la Ferriera cu sabia ridicată. Dar alerga numai în vis. Îl prinseră uşor şi-i luară sabia şi îl duseră între doi samurai în uniforme gri printre ceilalţi, până când ajunse pe pasarela galerei, unde-i dădură înapoi săbiile şi-l lăsară în pace. Era greu să vadă şi să audă, mintea sa abia judeca, cufundată în durere, dar era sigur că totul nu era decât o păcăleală ca să-l scoată din minţi şi vor reuşi dacă nu făcea un mare efort. — Ajutaţi-mă, se rugă, să mă ajute cineva, apoi Yabu fu alături de el şi Vinck şi vasalii lui şi el nu mai putu deosebi limbile. Îl ajutară să urce la bord, Kiri era şi ea pe undeva prin jur cu Sazuko, un copil plângea în braţele unei slujnice, resturile garnizoanei samurailor în maro se înghesuiau pe punte printre vâslaşi şi marinari. Miros de sudoare, sudoare de teamă. Yabu îi vorbea. Şi Vinck. Îi trebui multă vreme să se poată concentra. — Pilotule! De ce, în numele lui Iisus, ţi-au dat drumul? — Eu... ei... Nu putu alcătui cuvintele. Apoi, cumva se regăsi pe dunetă şi Yabu poruncea căpitanului să iasă în larg înainte ca Ishido să se răzgândească şi înainte ca samuraii în gri de pe chei să se răzgândească, spunându-i să pornească cu toată viteza către Nagasaki. Kiri spuse: — Îmi pare rău, Yabu-sama, vă rog, mai întâi la Yedo, mai întâi trebuie să mergem la Yedo. Vâslele îndepărtară galera de chei, împingând-o împotriva fluxului şi a vântului şi ieşi în mijlocul curentului, cu pescăruşii ţipând în calea ei si Blackthorne se adună, smulgându-se din ameţeală, îndeajuns pentru a spune: — Nu, îmi pare rău. Mergem Yokohama. Trebuie Yokohama. — Mai întâi luăm oameni la Nagasaki, Anjin-san, înţelegi? Important. Mai întâi, oameni. Avem plan, spuse Yabu. — Nu, mergem Yokohama. Corabia mea primejdie. — Ce primejdie? întrebă Yabu. — Creştinii spun... spun foc. — Pentru numele lui Cristos, pilotule! Ce s-a întâmplat? ţipă Vinck. Blackthorne arătă cu mâna tremurândă către lorcă. — Aceia mi-au spus... mi-au spus că Erasmus e pierdut, Johann. Corabia noastră s-a dus. A ars. Apoi izbucni: — Oh, Doamne, fă să fie totul o minciună!

CAPITOLUL 60 Stătea în apa puţin adâncă şi privea scheletul carbonizat al corabiei sale, aruncat pe ţărm şi răsturnat, spălat din când în când de valuri mici, la şaptezeci de iarzi în mare, fără catarge, fără punţi, totul dus, afară de chilă şi de coastele copastiei care înţepau cerul. — Maimuţele au încercat s-o arunce pe ţărm, spuse mohorât Vinck. — Nu, fluxul a dus-o până aici. — Pentru numele lui Dumnezeu, de ce spui asta, pilotule? Dacă te prinde un afurisit de foc şi eşti lâng-un blestemat de ţărm, te pui pe uscat ca să te lupţi cu focul acolo. Iisuse, chiar şi scârboşeniile astea ticăloase ştiu asta! Vinck scuipă în nisip.

— Maimuţe! N-ar fi trebuit să le-o laşi niciodată pe mână. Ce-o să facem acu? Cum o să ajungem acasă? Trebuia s-o fi lăsat în siguranţă la Yedo şi pe noi tot acolo, cu eţii noştri. Vocea plângăreaţă a lui Vinck îl irită pe Blackthorne. Tot ce venea de la Vinck îl irita acum. De trei ori în ultima săptămână, când nu-i mai putuse îndura scâncetele şi acuzaţiile şi plânsetele, fusese gata să le poruncească vasalilor săi să-l înjunghie pe tăcute pe Vinck şi să-l arunce peste bord, ca să-l scape de suferinţa lui. Dar îşi stăpânise de fiecare dată mânia şi se dusese sub punţi, sau pe dunetă, ca să-l caute pe Yabu. Lângă Yabu, Vinck nu scotea nici un sunet, îngheţat de spaimă şi pe bună dreptate. Pe bord îi fusese uşor să se stăpânească. Aici, ruşinat de goliciunea corabiei sale, nu era uşor. — Poate că au pus-o pe ţărm, Johann, spuse obosit de moarte. — Mă prind că scârboşeniile au pus-o pe uscat, da' n-au stins focul. Dumnezeu să-i blesteme pe toţi, vedea-i-aş în iad. N-ar fi trebuit să lăsăm jappii pe ea! Împuţite, scârboase maimuţe! Blackthorne îşi astupă urechile şi se concentră asupra galerei. Era ancorată în vânt, la chei, la câteva sute de paşi mai jos, lângă satul Yokohama. Adăposturile Regimentului de Muschete erau încă împrăştiate pe ţărm şi la poalele dealurilor, oamenii făcând instrucţie grăbiţi, cu o urmă de îngrijorare plutind deasupra tuturor. Era o zi însorită, caldă şi adia un vânt plăcut. Nasul lui prinse o urmă de parfum de mimoze. Le putea vedea pe Kiri şi pe doamna Sazuko stând de vorbă pe puntea de la pupă sub umbrele de soare portocalii şi se întrebă dacă parfumul venea de la ele. Îi zări pe Yabu şi pe Naga păşind în sus şi în jos pe chei. Naga vorbea şi Yabu asculta, amândoi foarte încordaţi. Apoi îi văzu privind către el. Simţi neliniştea lor. Când galera dublase capul, în urmă cu două ore, Yabu spusese: — De ce să te uiţi mai de aproape, Anjin-san? Corabia moartă, neh? Totul terminat, mergem Yedo. Pregătim război. Nu mai e timp acum. — Îmi pare rău, oprim aici. Trebuie privit îndeaproape, vă rog. — Mergem Yedo. Corabia moartă, terminată, neh? — Dumneata vrei, dumneata pleci. Eu înot. — Aşteaptă. Corabia moartă, neh? — Îmi pare rău, te rog, opreşte. Puţin timp, apoi Yedo. În cele din urmă Yabu se învoise şi ei trăseseră la ţărm şi-l întâlniseră pe Naga. — Îmi pare rău, Anjin-san, neh? spusese Naga cu ochii înroşiţi de nesomn. — Da. Îmi pare rău. Ce s-a întâmplat? — Îmi pare rău, nu ştiu. Nu honto. Nu am fost aici, înţelegi? Mi s-a poruncit Mishima câteva zile. Când întors, oamenii spus cutremur noaptea, totul întâmplat noaptea, înţelegi? Înţelegi "cutremur", Anjin-san? — Înţeleg, da. Te rog, continuă. — Aşa că mic cutremur noaptea. Câţiva oameni spus val înalt sosit, unii spun nu val înalt, ci doar un singur val mare, val de furtună. A fost o furtună în noaptea aia, neh? Un tai-fun mic. Înţelegi "tai-fun"? — Da. — Ah, îmi pare rău. Noapte foarte întunecoasă. Ei au spus sosit val mare, au spus lămpile cu uiei pe punte spart. Corabia prins foc, neh? Totul în flăcări, iute foarte. — Dar străjile, Naga-san? Unde oamenii punte? — Foarte întuneric. Foc foarte iute, înţelegi? Îmi pare rău, shigata ga nai, neh? adăugă încurajator. — Unde oamenii punte, Naga-san? Am lăsat străji, neh? — Când m-am întors o zi mai târziu, foarte necăjit, neh? Corabia terminată, încă arând acolo în apă mică, lângă ţărm. Corabia terminată. Am luat toţi oamenii de pe corabie şi toate patrulele de ţărm din noaptea aceea. Le-am cerut raport. Nimeni nu e sigur ce s-a întâmplat.

Faţa lui Naga se întunecă. — Le-am poruncit să salveze – să adune tot ce se putea, înţelegi, totul. Toate acum, aici în tabără. Arătă către platou. — Sub pază. Străjile mele. Apoi i-am ucis şi m-am întors la Mishima să îi spun seniorului Toranaga. — Pe toţi? Toţi morţi? — Da. Nu şi-au îndeplinit datoria. — Ce-a spus seniorul Toranaga? — Foarte furios. Foarte pe drept să fie furios, neh? Am oferit seppuku. Seniorul Toranaga a refuzat încuviinţeze. Ehei, seniorul Toranaga foarte furios, Anjin-san. Naga flutură o mână nervos către faleză. — Întregul regiment pedepsit, Anjin-san. Toţi. Toţi ofiţerii de aici, pedepsiţi, Anjin-san. Trimişi la Mishima. Cincizeci şi opt deja seppuku. Blackthorne se gândise la numărul acesta şi ar fi vrut să ţipe: "Cinci mii sau cincizeci de mii nu pot să acopere pierderea corabiei mele!" — Rău, rosti gura lui, da, foarte rău. — Da. Mai bine mergi Yedo astăzi. Război azi, mâine, poimâine. Îmi pare rău. Apoi, Naga vorbise îndelung cu Yabu şi Blackthorne posomorât, urând sunetele greoaie, urându-l pe Naga şi pe Yabu şi pe toţi ceilalţi, abia putuse să înţeleagă, deşi văzuse neliniştea lui Yabu crescând. Naga se întorsese din nou către el, cu o hotărâre stânjenită în priviri. — Îmi pare rău, Anjin-san, nimic mai mult putut face. Honto, neh? Blackthorne se forţase să dea din cap. — Honto. Domo, Naga-san. Shigata ga nai. Îşi ceruse iertare şi-i părăsise ducându-se la corabie să fie singur, nemaiavând încredere în el, în furia lui înnebunitoare, ştiind că nu era nimic de făcut, că n-ar fi aflat niciodată mai mult din adevăr, oricare ar fi fost adevărul, el îşi pierduse oricum corabia, că preoţii făcuseră cumva ca să plătească oameni, sau să convingă oameni, sau să-i ameninţe, să facă această murdărie. Fugise de Yabu şi Naga mergând încet şi drept, dar înainte de a putea scăpa, Vinck alergase după el şi îl rugase să nu-l lase singur. Văzând spaima care-l stăpânea, încuviinţase şi-i îngăduise să-l urmeze. Dar îl îndepărtase din minte. Apoi, dintr-odată, acolo pe ţărm, dăduseră peste rămăşiţele sinistre ale capetelor, mai mult de o sută, ascunse vederii de pe chei de către dune şi înfipte în ţepi. Păsări de mare se ridicară într-un nor alb, ţipător, în timp ce ei se apropiară, după care se aşezară din nou ca să continue să le răscolească, certându-se pe pradă, odată ce ei se îndepărtaseră. Acum cerceta corpul navei stăpânit de un gând. Mariko văzuse adevărul şi îl şoptise lui Kiyama, sau preoţilor. "Fără corabia sa, Anjin-san este neputincios împotriva Bisericii. Vă cer să-l lăsaţi în viaţă. Distrugeţi-i doar corabia..." Îi putea auzi glasul şi avusese dreptate. Era o soluţie atât de simplă la problema catolicilor. Da, dar oricare dintre ei s-ar fi gândit la acelaşi lucru şi cum au trecut oare printre cei patru mii de oameni? Pe cine au mituit? Cum? Nu contează cum, sau de ce. Au câştigat. Dumnezeu să mă ajute. Fără corabia mea sunt mort. Nu pot să-l ajut pe Toranaga, iar războiul ăsta o să ne înghită pe toţi. — Sărmană corabie, spuse, iartă-mă, e atât de trist să mori fără rost. După atâtea leghe străbătute — Ha? spuse Vinck — Nimic. Sărmană corabie, iartă-mă. Nu m-am înţeles niciodată cu ea, sau cu altcineva în privinţa asta. Sărmana Mariko. Iart-o şi pe ea. — Ce-ai spus, pilotule? — Nimic. Gândeam cu glas tare.

— Ai spus ceva. Te-am auzit spunând ceva, pentru Dumnezeu! — Pentru Dumnezeu, taci din gură! — Aşa, să-mi tacă gura, nu? Suntem osândiţi aici alături de scârboşeniile astea pentru restul vieţii noastre, eh? — Da! — Trebuie să ne gudurăm pe lângă afurisitele astea de capete pline cu bălegar păgân, pentru tot restul vieţii noastre împuţite şi cât timp asta o să mai dureze, tot ce-or să vorbească o să fie război, război, război, nu? — Da. — Da, nu-i aşa? Întregul trup al lui Vinck tremura şi Blackthorne se pregăti. — E greşeala ta. Tu ai spus să venim în Japonii şi am venit şi câţi au murit pe drum încoace? Tu eşti de vină. — Da. Îmi pare rău, dar ai dreptate! — Îţi pare rău, pilotule? Şi cum o să ajungem acasă? Asta-i blestemata ta de slujbă, să ne duci acasă. Cum o să faci asta, eh? — Nu ştiu. Vreo altă corabie de-a noastră o să ajungă aici, Johann. Trebuie doar să aşteptăm. — Să aşteptăm? Cât s-aşteptăm? Cinci ani scârboşi? Douăzeci? Iisuse Cristoase, singur ai spus că ăştia, capetele astea pline de bălegar, se războiesc acum! Vinck îşi ieşi din minţi. — Or să ne ia capul dintre umeri şi o să-l înfigă ca pe cele de colo şi păsările or să ne mănânce... Un râs nesănătos, puternic, îl scutură şi băgă mâna în cămaşă. Blackthorne văzu mânerul pistolului şi i-ar fi fost foarte uşor să-l culce pe Vinck la pământ şi să-i ia arma, dar nu făcu nimic ca să se apere. Vinck îi flutură pistolul în faţă, ţopăind de jur împrejur cu o sclipire nebunească în ochi. Blackthorne aşteptă netemător, sperând sosirea glonţului, apoi Vinck o rupse la fugă în josul plajei, speriind păsările care se ridicară în calea lui chirăind şi croncănind. Alergă nebuneşte încă o sută de paşi sau mai mult, apoi se prăbuşi, rostogolindu-se pe spate, cu picioarele şi mâinile fluturând, strigând obscenităţi. După un moment se întoarse pe burtă cu un ultim ţipăt, cu faţa la Blackthorne şi îngheţă. Se aşternu tăcerea. Când Blackthorne ajunse lângă Vinck, pistolul era îndreptat către el, ochii se holbau la el cu duşmănie nebunească, iar buzele dezveleau dinţii rânjiţi. Vinck era mort. Blackthorne îi închise ochii, îl săltă pe umăr şi porni înapoi. Câţiva samurai alergau către el, cu Naga şi Yabu în frunte. — Ce s-a întâmplat, Anjin-san? — A înnebunit. — Aşa? E mort? — Da. Mai întâi îngropăm, apoi Yedo. În regulă? — Hai. Blackthorne trimise după o cazma şi îi rugă să-l lase singur pentru un timp şi-l îngropă pe Vinck deasupra liniei fluxului, pe creasta unei ridicături care domina epava. Spuse o rugăciune deasupra gropii şi înfipse o cruce încropită din două bucăţi de lemn adus de apă. Fusese foarte uşor să spună rugăciunile. Le rostise de prea multe ori. Numai în această călătorie de peste o sută de ori pentru propriul său echipaj, de când părăsiseră Olanda. Doar Baccus van Nekk şi musul Croocq mai trăiau acum, ceilalţi erau de pe celelalte nave. Salamon mutul, Jan Roper, Sonic bucătarul, Ginsel velarul. Cinci corăbii şi patru sute nouăzeci şi şase de oameni. Şi acum, Vinck. S-au dus toţi acum. Am mai rămas doar şapte. Şi pentru ce? Ca să înconjurăm globul? Să fim primii? — Nu ştiu, spuse el vorbind mormântului, dar asta nu se va mai întâmpla acum. Făcu totul cum se cuvenea. — Sayonara, Johann.

Coborî către mare şi înotă gol către epavă ca să se purifice. Le spusese lui Naga şi lui Yabu că acesta era obiceiul lor, după ce îngropau pe unul dintre ai lor în pământ. Căpitanul trebuia s-o facă singur, dacă nu era altcineva şi marea era cea care purifica înaintea Dumnezeului lor, care era Dumnezeul creştin, dar nu chiar acelaşi ca cel iezuit. Se agăţă de una dintre coastele corăbiei şi văzu că cochiliile începuseră deja să se adune şi nisipul să se aşeze peste chilă, la trei stânjeni sub apă. În curând marea o va lua în stăpânire şi corabia va dispare. Privi în jur fără ţintă. Nimic de salvat, îşi spuse, fără să se aştepte de fapt la ceva. Înotă către ţărm. O parte din vasalii săi îl aşteptau cu haine curate. Se îmbrăcă, îşi puse săbiile în brâu şi porni înapoi. În apropierea ţărmului, unul din vasali arătă cu mâna: — Anjin-san! Un porumbel călător urmărit de un şoim bătea furtunos din aripi, încercând să scape către hulubăria din sat. Hulubăria era în podul celei mai înalte clădiri, ridicate pe ţărm pe o mică movilă. Când mai avea încă o sută de iarzi până acolo, şoimul se înălţă deasupra prăzii sale, îşi strânse aripile şi plonjă. Îşi atinse prada într-o izbucnire de pene, dar lovitura nu fu perfectă. Porumbelul căzu ţipând ca şi cum ar fi fost lovit de moarte, apoi, aproape de pământ, îşi reveni şi zbură către casă. Se strecură printr-o gaură a hulubăriei, iar şoimul ţipă ik, ik, ik de furie la câţiva paşi în urmă şi toată lumea strigă veselă, în afară de Blackthorne. Nici măcar isteţimea şi curajul porumbelului nu-l atinseră. Nimic nu-l mai putea atinge. — Bine, neh? spuse unul dintre vasalii săi, stânjenit de împietrirea stăpânului său. — Da. Blackthorne porni înapoi către galeră. Yabu era acolo cu doamna Kiri, Sazuko şi căpitanul. Totul era gata. — Yabu-san, ima Yedo ka? întrebă el. Dar Yabu nu-i răspunse şi nimeni nu-l băgă în seamă. Toţi ochii erau îndreptaţi către Naga care pornise către sat. Un îngrijitor de porumbei îi ieşi în cale din clădire. Naga rupse sigiliul şi citi fâşia de hârtie. "Galera şi toţi cei de la bord să stea la Yokohama până când sosesc." Era semnat: "Toranaga". *** Călăreţii trecură în goană peste buza dealului odată cu soarele dimineţii. Mai întâi cincizeci de cercetaşi din avangardă, conduşi de Buntaro. Apoi purtătorii de stindarde, apoi Toranaga. După el urma restul de războinici sub comanda lui Omi. În urma lor venea părintele Alvito Tsukku-san cu zece acoliţi într-un grup strâns şi după ei o mică ariergardă, printre ei vânători cu şoimi pe mănuşile lor, toţi cu capişoane, în afară de un mare şoim cu ochii galbeni. Toţi samuraii erau bine înarmaţi şi purtau cămăşi de zale şi armura de bătălie a cavaleriei. Toranaga călărea cu uşurinţă, sufletul său eliberat acum, un om nou şi mai puternic şi era bucuros că se află la capătul călătoriei. Trecuseră două zile şi jumătate de când îi trimisese poruncă lui Naga să ţină galera la Yokohama şi părăsise Mishima în acest marş forţat. Veniseră foarte iute, luând cai proaspeţi la fiecare douăzeci de ri. La una dintre staţiile de poştă, unde caii nu fuseseră pregătiţi, samuraiul responsabil fusese îndepărtat, veniturile lui date altuia şi fusese invitat deîndată să-şi facă seppuku, sau să-şi radă capul şi să devină preot. Samuraiul alesese moartea. Prostul fusese prevenit, gândi Toranaga. Întreg Kwanto e mobilizat şi pe picior de război. Totuşi, acel om n-a însemnat pe de-a-ntregul o pierdere, îşi spuse. Cel puţin ştirea acestui exemplu o să fulgere de-a lungul domeniilor mele şi n-o să mai fie întârzieri inutile. Atât de multe încă de făcut, se gândi, mintea umblându-i frenetic printre fapte şi planuri. În patru zile va veni ziua. Cea de-a douăzeci şi una

zi a celei de-a optsprezecea luni, Luna Pentru Privitul Cerului. Astăzi la Osaka, Ogaki Takamoto, curtean al suitei imperiale, va merge oficial la Ishido şi va anunţa cu părere de rău că vizita Fiului Cerului la Osaka va trebui amânată pentru câteva zile, datorită sănătăţii şubrede a acestuia. Fusese atât de uşor ca să aranjeze întârzierea. Deşi Ogaki era Prinţ de al şaptelea Rang şi descendent din împăratul Go-Shoko, al nouăzeci şi cincilea din dinastie, era sărac ca toţi ceilalţi membrii ai Curţii Imperiale. Curtea nu avea nici un venit al său, doar samuraii aveau venit şi, de sute de ani, trebuia să trăiască din subsidii, întotdeauna grijuliu controlate şi destul de scăzute, puse la dispoziţia ei de shōguni, kwampaku, sau junta militară care era la putere. Aşa că Toranaga, umil şi foarte prevăzător, îi pusese la dispoziţie lui Ogaki, prin intermediari, zece mii de koku anual spre a fi daţi rudelor nevoiaşe, după cum hotăra Ogaki însuşi, spunând cu smerenia cuvenită că, fiind un Minowara şi, ca atare, şi el descendent din Go-Shoko, era încântat să-i fie de ajutor şi nădăjduia că Înălţimea Sa va avea grijă de preţioasa-i sănătate în clima atât de înşelătoare de la Osaka, mai cu seamă în jurul zilei de douăzeci şi doi. Bineînţeles, n-avea nici o garanţie că Ogaki îl putea convinge sau nu pe Înălţimea Sa, dar Toranaga presupusese că sfetnicii Fiului Cerului – sau Fiul Cerului însuşi – ar fi fost bucuroşi de o asemenea scuză pentru o amânare, sperând ca, în cele din urmă, vizita să fie anulată. Doar o singură dată în trei secole îşi părăsise un împărat aflat pe tron sanctuarul din Kyoto. Aceasta fusese în urmă cu patru ani, la invitaţia lui Taikō de a privi florile de cireş din preajma castelului Osaka, ceea ce avea să coincidă cu cedarea titlului său de kwampaku în favoarea lui Yaemon şi astfel, de la sine înţeles, se pusese pecetea imperială pe succesiune. De obicei nici un daimyo, nici chiar Toranaga, n-ar fi îndrăznit să facă o asemenea propunere unui membru al curţii, pentru că era o insultă şi uzurpa drepturile unui superior – în acest caz Consiliul – şi ar fi fost socotită de îndată trădare; aşa cum, de fapt, şi era. Dar Toranaga ştia că fusuese deja acuzat de trădare. Mâine Ishido şi aliaţii săi vor porni împotriva mea. Cât timp mi-a mai rămas? Unde ar trebui să fie bătălia? La Odawara? Victoria depinde doar de timp şi loc, nu de numărul oamenilor. Ei vor fi mai mulţi la număr, vor fi cel puţin trei contra unul. N-are a face, gândi, Ishido iese din castelul Osaka! Mariko l-a forţat să iasă. În partida de şah pentru putere mi-am sacrificat regina, dar Ishido a pierdut două ture. Da, dar în ultima partidă tu ai pierdut mai mult decât o regină. Ai pierdut o corabie. Un pion poate deveni o regină, dar nu o corabie! Coborau dealul în trap săltat. Jos era marea. Trecură de o cotitură a drumului, zăriră satul Yokohama, cu epava chiar lângă ţărm. Vedea platoul unde Regimentul de Muschete era aliniat pentru trecere în revistă, cu caii şi tot echipamentul, cu muschetele în coburi, iar ceilalţi samurai, la fel de bine înarmaţi, erau aliniaţi de-a lulgul drumului lângă ţărm, ca gardă de onoare. La marginea satului ţăranii erau îngenuncheaţi în şiruri ordonate, aşteptând să-l întâmpine cu toată cinstea. Dincolo de el se găsea galera pe care aşteptau marinarii şi căpitanii lor. De-o parte şi de alta a digului, bărcile pescăreşti fuseseră trase la mal şi aliniate cu grijă, iar el îşi pusese în minte să-l dojenească pe Naga. Poruncise ca regimentul să fie gata pentru plecare imediată, dar să opreşti ţăranii de la pescuit ori munca câmpului era o nechibzuinţă. Se răsuci în şa şi chemă un samurai, poruncindu-i să-i spună lui Buntaro să se ducă înainte să vadă dacă totul era pregătit şi în siguranţă. — Apoi du-te în sat şi trimite toţi ţăranii la treburile lor, în afară de starostele satului. — Da, Alteţă. Omul dădu pinteni calului şi plecă în galop. Acum Toranaga se găsea destul de aproape de platou ca să deosebească chipurile: iată-l pe Anjin-san şi pe Yabu, apoi pe Kiri şi pe

doamna Sazuko. Inima începu să-i bată mai repede. *** Buntaro galopa de-a lungul drumului, cu arcul uriaş şi cu două tolbe pline cu săgeţi în spate, urmat îndeaproape de o jumătate de duzină de samurai. Părăsiră drumul şi ieşiră pe platou. Imediat îl văzu pe Blackthorne şi chipul i se întunecă şi mai tare. Trase de frâu şi privi cercetător în jur. Un podium acoperit, cu o singură pernă, era ridicat cu faţa spre regiment. Alături se afla altul, mai mic şi mai scund. La adăpostul lui aşteptau Kiri şi doamna Sazuko. Yabu se afla în fruntea regimentului, ca ofiţerul cel mai mare în grad, cu Naga în dreapta lui şi Anjin-san în stânga. Totul părea în ordine şi Buntaro făcu semn corpului principal al coloanei să înainteze. Avangarda sosi la trap, descălecă şi se răspândi în jurul podiumului principal. Atunci Toranaga înaintă călare pe platou. Naga înălţă steagul de luptă. Imediat cei patru mii de oameni strigară: "Toranagaaaa!" şi se înclinară. Toranaga nu le răspunse la salut. Într-o tăcere desăvârşită îi cercetă cu privirea. Băgă de seamă că Buntaro se uita pe furiş la Anjin-san. Yabu purta sabia pe care i-o dăruise, dar părea foarte neliniştit. Plecăciunea lui Anjin-san era corectă şi neşovăielnică, iar mânerul sabiei sale, rupt. Kiri şi cea mai tânără concubină a lui erau în genunchi, cu palmele lipite pe tatami şi feţele plecate adânc. Pentru o clipă privirea i se îmblânzi, apoi îşi aţinti nemulţumit ochii spre regiment. Toţi oamenii stăteau în continuare plecaţi. Nu le răspunse la plecăciune, dădu doar scurt din capşi simţi fiorul ce străbătu samuraii când îşi îndreptară din nou spatele. Bun, gândi el, descălecând vioi, bucuros că se temeau de mânia lui. Un samurai îi luă frâul şi se îndepărtă cu calul, iar el se întoarse cu spatele spre regiment şi, scăldat de sudoare din pricina umezelii, ca toţi ceilalţi, se îndreptă către doamnele lui. — Kiri-san, bine-ai venit acasă! Ea se înclină din nou, fericită. — Mulţumesc, Alteţă. N-am crezut că o să mai am plăcerea de a te mai vedea vreodată. — Nici eu, doamnă. Toranaga lăsă să-i scape o sclipire de bucurie. Îşi aruncă privirile către tânăra fată. Deci, Sazuko-san, unde mi-e fiul? — Cu doica, Alteţă, răspunse ea cu sufletul la gură, cu sufletul încălzit de bunăvoinţa lui neascunsă. — Te rog, trimite pe cineva să ne aducă deîndată copilul. — Oh, vă rog, Alteţă, cu îngăduinţa voastră, pot să-l aduc chiar eu? — Da, da, dacă vrei. Toranaga zâmbi şi o urmări cu privirea o clipă pe când se îndepărta, căci ţinea la ea foarte mult. Se întoarse din nou către Kiri. — Cu tine totul e bine? o întrebă astfel încât s-audă doar ea. — Da, stăpâne. O, da, şi când te văd atât de puternic mi se umple sufletul de fericire. — Ai slăbit, Kiri-chan, şi eşti mai tânără ca oricând. — O, îmi pare rău, Alteţă, nu este adevărat. Dar îţi mulţumesc, îţi mulţumesc. El îi zâmbi. — Orice-ar fi, arăţi bine. Nefericire... Singurătate... părăsire... Mă bucur că te văd, Kiri-chan. — Mulţumesc, Alteţă. Sunt atât de fericită că supunerea şi sacrificiul ei au deschis porţile castelului Osaka. Ea ar fi nespus de fericită, Alteţă, să ştie că a izbutit. — Mai întâi trebuie să mă ocup de netrebnicii ăştia, dar mai târziu o să stăm de vorbă. Sunt multe de vorbit, neh? — Da. O, da! Ochii îi străluciră. Vizita Fiului Cerului o să fie amânată, neh? — Aşa ar fi înţelept. Neh?

— Am un mesaj de la doamna Ochiba. — Da? Bine! Dar va trebui să aştepte. Făcu o pauză. Doamna Mariko a murit cu cinste? Din voia ei, nu din accident sau greşeală? — Mariko-sama a ales moartea. A fost seppuku. Dacă n-ar fi făcut asta ar fi fost prinsă. O, Alteţă, a fost atât de minunată în toate acele zile întunecate. Atât de curajoasă. Şi Anjin-san. Dacă n-ar fi fost el, ea ar fi fost capturată şi dezonorată. Şi noi toate am fi avut aceeaşi soartă. — Ah, da, ninja. Toranaga răsuflă adânc, iar ochii începură să-i scapere, şi ea se cutremură fără să vrea. — Ishido are de dat socoteală pentru multe, Kiri-san. Te rog, iartă-mă. Se îndreptă către podiumul principal şi se aşeză, din nou aspru şi ameninţător. Gărzile îl înconjurară. — Omi-san! — Da, Alteţă? Omi păşi în faţă şi se înclină, părând mai în vârstă şi mai suplu ca în trecut. — O însoţeşti pe doamna Kiritsubo la încăperile ei şi încredinţează-te că ale mele sunt aşa cum trebuie. Am să rămân aici la noapte. Omi salută şi se îndepărtă, iar Toranaga fubucuros să vadă că schimbarea neşteptată a planului nu iscase nici măcar o tresărire în ochii lui. Bun, gândi el, Omi învaţă repede, sau iscoadele lui i-au spus că am poruncit în taină lui Sudara şi Hiro-matsu să vină aici, aşa că nu era cu putinţă să plec până mâine. Îşi concentră toată atenţia asupra regimentului. La semnul lui, Yabu păşi înainte şi salută. Îi întoarse politicos salutul. — Deci, Yabu-san! Bine ai venit înapoi! — Mulţumesc, Alteţă. Pot să spun cât sunt de fericit că ai izbutit să ocoleşti vicleniile lui Ishido? — Mulţumesc. Ca şi dumneata. Lucrurile n-au mers bine la Osaka. Neh? — Nu. Armonia mea este distrusă, Alteţă. Nădăjduiam să conduc retragerea din Osaka şi să-ţi aduc amândouă doamnele şi fiul în siguranţă, ca şi pe doamna Toda, pe Anjin-san şi marinarii pentru nava lui. Din nefericire, îmi pare rău, amândoi am fost trădaţi – acolo şi aici. — Da. Toranaga priviri în jos către epava spălată de mare. O undă de mânie îi străbătu chipul şi toţi aşteptau să izbucnească, dar nu se întâmplă nimic. — Karma, spuse el. Da, karma, Yabu-san. Ce poţi face împotriva naturii? Nimic. Neglijenţa este altceva. Acum, în legătură cu Osaka, vreau să aud tot ce s-a întâmplat, cu de-amănuntul, îndată ce vei da liber regimentului, iar eu voi fi făcut o baie. — Am pregătit un raport în scris, Alteţă. — Bun. Mulţumesc, dar mai întâi aş vrea să-mi povesteşti dumneata. — Este adevărat că Prealuminatul n-o să meargă la Osaka? — Ce hotărăşte Prealuminatul este treaba Prealuminatului. — Vrei să treci în revistă regimentul înainte de a-i da liber? — De ce le-aş acorda această cinste? Nu ştii că sunt în dizgraţie, căci furtuna nu poate fi o scuză? adăugă el scurt. — Da, Alteţă. Îmi pare rău. Groaznic. Yabu încerca, fără să reuşească, să vadă ce este în mintea lui Toranaga. M-am cutremurat când am auzit ce s-a întâmplat. Pare aproape cu neputinţă. — Aşa-i. Chipul lui Toranaga se întunecă şi privi spre Naga şi dincolo de el, la rândurile dese de soldaţi. — Încă nu izbutesc să înţeleg cum a fost cu putinţă o asemenea nepricepere. Aveam nevoie de corabia aceea! Naga era agitat. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, doriţi să fac o nouă cercetare?

— Ce poţi face acum în plus faţă de ceea ce ai făcut deja? — Nu ştiu, Alteţă. Nimic, Alteţă, vă rog să mă iertaţi. — Cercetarea ta a fost amănunţită, neh? — Da, Alteţă. Vă rog să-mi iertaţi prostia. — N-a fost vina ta. Tu n-ai fost aici. Nici la comandă. Iritat, Toranaga se întoarse către Yabu. E curios, chiar îngrijorător, că patrula de coastă, patrula din tabără, straja de pe punte şi comandantul din noaptea aceea, toţi au fost din Izu – în afară de cei câţiva ronini ai lui Anjin-san. — Da, Alteţă. Curios, dar nu îngrijorător, îmi pare rău. Domnia-ta ai procedat foarte corect făcându-i pe ofiţeri răspunzători, după cum şi Naga-san a fost, pedepsindu-i pe ceilalţi. Îmi cer iertare, şi eu am făcut cercetări de îndată ce am sosit, dar n-am aflat nimic mai mult, nimic de adăugat. Şi eu zic că e karma – karma ajutată, cumva, de scârbele de creştini. Chiar şi aşa, îmi cer iertare. — A, crezi c-a fost mâna cuiva? — Nu există nici o dovadă, Alteţă, dar un val mare şi un simplu incendiu nu prea fac o explicaţie pe care să te bizui. Cu siguranţă orice foc ar fi putut fi stins. Din nou îmi cer iertare. — Îţi primesc scuzele, dar, între timp, spune-mi, te rog, cum să înlocuiesc corabia aceea. Am nevoie de nava aceea! Yabu simţea înţepături în pântece. — Da, Alteţă, ştiu. Îmi pare rău, nu poate fi înlocuită, dar Anjin-san ne-a spus în timpul călătoriei că-n curând au să vină aici alte nave de război din ţara lui. — Cât de curând? — Nu ştie, Alteţă. — Un an? Zece? Eu abia dacă am zece zile. — Îmi pare rău, şi eu aş vrea să ştiu. Poate că ar trebui să-l întrebaţi pe el, Alteţă. Pentru prima oară de când sosise, Toranaga privi la Blackthorne. Bărbatul înalt stătea în picioare, deoparte, cu chipul întunecat. — Anjin-san! — Da, Alteţă? — Rău, neh? Foarte rău. Toranaga arătă spre epavă. Neh? — Da, foarte rău, Alteţă. — Cât de curând sosesc alte corăbii? — Corăbiile mele, Alteţă? — Da. — Când... Când o vrea Buddha. — În seara asta stăm de vorbă. Acum du-te. Mulţumesc pentru Osaka. Du-te la galeră, sau în sat. Vorbim diseară. Înţelegi? — Vorbim diseară, da, înţeleg, Alteţă. Mulţumesc. Când diseară, vă rog? — Am să trimit un om. Mulţumesc pentru Osaka. — Datoria mea, neh? Dar eu făcut puţin. Toda Mariko-sama dat tot. Tot pentru Toranaga-sama. — Da. Toranaga îi întoarse plecăciunea cu gravitate. Anjin-san porni înapoi, dar se opri. Toranaga privi spre celălalt capăt al platoului. Tsukku-san şi acoliţii săi tocmai sosiseră şi descălecau. El nu-l primise pe preot la Mishima – cu toate că acesta îi trimisese vorbă de îndată despre distrugerea navei – şi îl lăsase cu bună-ştiinţă să aştepte până ce aflase că oamenii săi plecaseră din Osaka şi galera ajunsese în siguranţă la Anjiro. Abia atunci se hotărâse să-l aducă pe preot cu el aici şi să îngăduie întâlnirea la momentul potrivit. Blackthorne porni spre preot. — Nu, Anjin-san. Mai târziu, nu acum. Acum du-te în sat! porunci el. — Dar, Alteţă, omul acela mi-a ucis corabia. El e duşmanul! — Ai să te duci acolo! Toranaga arătă în jos, spre sat. Ai să aştepţi

acolo, te rog. Astă seară stăm de vorbă. — Alteţă, vă rog, omul acela... — Nu. Te duci la galeră, spuse Toranaga. Vei pleca acum. Te rog. Este mai grozav decât să îmblânzeşti un şoim, îşi zise încălzit, abătut pentru o clipă de la gândurile sale, străduindu-se doar să-l domine pe Blackthorne cu voinţa sa. E mai grozav fiindcă Anjin-san e la fel de sălbatic, periculos, plin de neprevăzut, cu neputinţă de pătruns, unic, deosebit de orice om pe care l-am cunoscut vreodată. Văzu cu coada ochiului că Buntaro se aşezase în calea lui Anjin-san, pregătit şi nerăbdător să-l facă să se supună. Ce prostie, gândi Toranaga, şi fără rost. Rămase cu privirea aţintită asupra lui Blackthorne. Şi îl domină. — Da, plec acum, senior Toranaga. Îmi pare rău. Plec, spuse Blackthorne. Îşi şterse sudoarea de pe faţă şi se îndreptă către sat. — Mulţumesc, Anjin-san, spuse Toranaga. Nu lăsă să i se citească victoria pe chip. Îl privi pe Blackthorne cum se îndepărta supus – violent, puternic, primejdios, dar supus acum de voinţa lui Toranaga. Apoi se răzgândi. — Anjin-san! strigă. Hotărâse că sosise timpul să dezlege cureluşa de la piciorul şoimului şi să lase pasărea de pradă să zboare liberă. Ultima încercare. — Ascultă, du-te acolo, dacă vrei. Eu cred că e mai bine să nu-l ucizi pe Tsukku-san. Dar, dacă vrei să-l ucizi, ucide-l. Mai bine nu-l ucide. O spuse rar şi cu grijă şi o repetă. — Wakarimasu ka? — Hai. Toranaga privi în ochii incredibil de albaştri, plini de o neînchipuită duşmănie, şi se întrebă dacă această pasăre sălbatică, asmuţită asupra prăzii, avea să ucidă sau nu la porunca sa şi dacă se va întoarce pe pumn, fără să mănânce. — Wakarimasu ka? — Hai. Toranaga îi făcu semn cu mâna să plece. Blackthorne se întoarse şi porni cu paşi mari spre nord, către Tsukku-san. Buntaro se dădu la o parte din calea lui. Blackthorne părea că nu vede pe nimeni în afară de preot. Ziua devenise parcă şi mai înăbuşitoare. — Ce zici, Yabu-san? Ce o să facă? întrebă Toranaga. — Va ucide. Bineînţeles c-o să-l omoare, dacă poate pune mâna pe el. Preotul merită să moară, neh? Toţi creştinii. Sunt sigur că e mâna lor aici – preoţii şi Kiyama, deşi nu pot s-o dovedesc. — Pui prinsoare pe viaţa ta c-o să-l omoare pe Tsukku-san? — Nu, Alteţă, spuse Yabu grăbit. Nu pun. Îmi pare rău, dar e barbar, amândoi sunt barbari. — Naga-san? — Dac-aş fi în locul lui, l-aş omorî pe preot şi pe toţi ceilalţi, acum că am îngăduinţa voastră. N-am întâlnit pe nimeni care să-şi arate ura atât de mult. În ultimele două zile Anjin-san parcă-şi ieşise din minţi, umblând încoace şi-ncolo, mormăind într-una, stând cu ochii ţintă la epavă, dormind acolo, ghemuit pe nisip, abia mâncând câte ceva... Naga se uită din nou după Blackthorne. Şi eu zic că n-a fost furtuna cea care i-a distrus nava. Îi ştiu pe preoţi, cumva sunt în spatele întâmplării ăsteia – nici eu nu pot s-o dovedesc, dar... Nu cred că s-a întâmplat din pricina furtunii. — Alege! — O să izbucnească. Uitaţi-vă la mersul lui... Cred c-o să ucidă – nădăjduiesc să ucidă. — Buntaro-san? Buntaro se întoarse. Fălcile grele îi erau nebărbierite, picioarele vânjoase bine proptite în pământ şi degetele pe arc.

— L-aţi sfătuit să nu-l omoare pe Tsukku-san, deci nu-l vreţi pe preot mort. Dacă Anjin-san ucide sau nu, mie nu-mi pasă, Alteţă. Mie îmi pasă doar dacă vă frământă pe domnia-voastră. Să-l opresc, dacă încearcă să nu vă dea ascultare? O pot face cu uşurinţă de la distanţa asta. — Poţi să-mi garantezi că-l răneşti doar? — Nu, alteţă. Toranaga râse blând şi rupse vraja. — Anjin-san n-o să-l ucidă. O să strige şi o să răcnească sau o să şuiere ca un şarpe şi o să-şi zdrăngăne sabia, iar pe Tsukku-san o să-l cuprindă zelul lui "sfânt" şi o să-i răspundă fără pic de teamă, zicându-i: "A fost voia Domnului. Eu nu m-am atins niciodată de corabia ta." Apoi Anjin-san o să-l facă mincinos, iar Tsukku-san va fi cuprins de şi mai mult zel, va repeta totul şi se va jura în numele Dumnezeului său, iar celălalt poate că o să-l blesteme şi ei se vor urî unul pe celălalt încă douăzeci de vieţi. Nici unul n-o să moară. Cel puţin nu acum... — Cum de ştii toate astea, tată?! exclamă Naga. — Nu sunt sigur de ele, fiule, dar aşa cred că se va întâmpla. Întotdeauna e bine să-ţi faci timp să cugeţi la purtările oamenilor importanţi, prieteni sau duşmani, să încerci să-i înţelegi. Eu i-am urmărit pe amândoi. Amândoi sunt foarte importanţi pentru mine. Neh, Yabu-san? — Da, alteţă, spuse Yabu, dintr-odată neliniştit. Naga aruncă o privire iute după Blackthorne. Anjin-san mergea cu aceiaşi paşi mari, cumpăniţi, fiind acum la şaptesprezece paşi de Tsukku-san, care aştepta în fruntea acoliţilor săi, cu briza fluturându-le sutanele portocalii. — Dar, tată, nici unul dintre ei nu e laş, neh? Cum pot să dea acum înapoi fără să-şi piardă onoarea? — N-o să ucidă din trei motive: mai întâi, pentru că Tsukku-san e neînarmat şi n-o să se apere, nici măcar cu mâinile. E împotriva obiceiurilor lor să ucidă un om neînarmat. Asta este o dezonoare, un păcat în faţa Dumnezeului lor creştin. Al doilea, pentru că e creştin. Al treilea, pentru că eu am hotărât că nu e timpul. Buntaro spuse: — Vă rog să mă iertaţi, dar pot să înţeleg pe cea de-a treia, ba chiar şi prima pricină, dar nu este adevărata cauză a urii lor faptul că amândoi cred că celălalt nu este creştin, ci un trimis al răului, un slujitor al Satanei? Nu spun ei asta? — Ba da, dar acest Dumnezeu-Iisus al lor i-a învăţat, sau se zice că i-a învăţat, că trebuie să-ţi ierţi duşmanul. Asta înseamnă să fii creştin. — E o nerozie, neh? spuse Naga. Să-ţi ierţi duşmanul e o prostie. — Aşa zic şi eu. Toranaga privi la Yabu. — E o prostie să-ţi ierţi duşmanul, neh, Yabu-san? — Da, încuviinţă Yabu. Toranaga se uită către nord. Cele două siluete erau foarte apropiate şi acum, în sinea lui, Toranaga îşi blestema avântul. Avea încă foarte multă nevoie de amândoi bărbaţii şi n-avea de ce să rişte viaţa vreunuia dintre ei. Îi dăduse mână liberă lui Anjin-san doar ca un fel de distracţie, nu să ucidă şi acum îşi regreta prostia. Aşteptă, prins de vrajă ca toţi ceilalţi, dar se întâmplă aşa cum prevăzuse el şi înfruntarea fu scurtă, violentă şi plină de ură, simţindu-se chiar şi de la această distanţă şi el îşi făcu vânt cu evantaiul foarte uşurat. I-ar fi plăcut tare mult să înţeleagă ce se spusese de fapt. Ştia că avusese dreptate. În curând îl văzură pe Anjin-san îndepărtându-se. În spatele lui, Tsukku-san îşi şterse fruntea cu o batistă colorată din hârtie. — Ehei, murmură Naga plin de admiraţie. Cum am putea pierde cu tine la comandă? — Prea uşor fiule, dacă asta e karma mea. Apoi dispoziţia lui se schimbă.

— Naga-san, porunceşte tuturor samurailor care s-au întors cu galera de la Osaka să vină la încăperile mele. Naga se depărtă grăbit. — Yabu-san, mă bucur să te văd venit înapoi, teafăr. Dă liber regimentului. Vorbim după masa de seară. Pot să trimit după dumneata? — Desigur, mulţumesc, Alteţă. Yabu salută şi plecă. Singur, doar cu gărzile pe care le trimise la o distanţă de la care nu puteau auzi, Toranaga îl cercetă pe Buntaro cu privirea, atent. Buntaro era stânjenit ca un câine la care te uiţi ţintă. Când nu mai putu îndura spuse: — Alteţă? — Odată mi-ai cerut capul lui, neh? neh? — Da... Da, Alteţă. — Ei? — El... el m-a insultat la Anjiro. Mă simt... mă simt încă acoperit de ruşine. — Îţi poruncesc să uiţi această ruşine. — Atunci e uitată, Alteţă. Dar ea m-a trădat cu el şi asta nu poate fi uitat. Nu câtă vreme e-n viaţă. Am dovezi. Îl vreau mort. Acum. El... vă rog, corabia lui s-a dus, deci nu vă mai este de nici un folos acum, Alteţă. V-o cer ca pe-o favoare de-o viaţă. — Ce dovadă ai? — Toată lumea ştie. Pe drumul de la Yokosé. Am vorbit cu Yoshinaka. Toată lumea ştie, adăugă mohorât. — Yoshinaka i-a văzut, pe el şi pe ea, împreună? A acuzat-o? — Nu. Dar ce-a spus... Buntaro îşi ridică privirile chinuite. Ştiu, şi asta-i de ajuns. Vă rog. Vă implor, o favoare de-o viaţă. Nu v-am cerut niciodată nimic, neh? — Am nevoie de el viu. Dacă n-ar fi fost el, ninja ar fi prins-o vie şi ar fi acoperit-o de ruşine. Şi deci, şi pe tine. — O dorinţă de-o viaţă, spuse Buntaro. O cer. Corabia lui s-a dus. El... el a făcut tot ce-aţi vrut. Vă rog. — Am dovezi că ea... Nu te-a-nşelat. — Iertaţi-mă, ce dovezi? — Ascultă, asta-i doar pentru urechile tale – aşa cum m-am înţeles cu ea. Eu i-am poruncit să se împrietenească cu el. Toranaga se aplecă către el. — Au fost prieteni, da. Anjin-san o adora, dar niciodată nu te-a-nşelat cu ea, sau ea cu el. La Anjiro, chiar înainte de cutremur, când mi-a propus prima dată să plece la Osaka ca să elibereze toţi ostaticii – provocându-l pe Ishido în public şi apoi să provoace o criză, încercând să-şi facă seppuku, orice ar fi făcut el – în acea zi eu i-am... — Deci a fost plănuit? — Desigur. N-ai să înveţi niciodată? În ziua aceea i-am poruncit să divorţeze de tine. — Alteţă? — Să divorţeze. Nu este cuvântul destul de limpede? — Da, dar... — Să divorţeze. Ea te scoate din minţi de ani de zile şi tu te-ai purtat cu ea ca un nebun de tot atâta vreme. Şi ce mai spui de felul în care te-ai purtat cu mama ei vitregă şi cu doamnele ei? Trebuie să-ţi mai spun ca aveam nevoie de ea ca să-mi traducă ce spunea Anjin-san şi totuşi ţi-ai pierdut firea şi ai bătut-o? Adevărul e că aproape ai ucis-o atunci, neh? neh? — Da, vă rog să mă iertaţi. — Venise vremea să isprăvim cu această căsătorie şi i-am poruncit-o atunci. — Ea a cerut divorţul? — Nu. Eu am hotărât şi l-am poruncit. Dar soţia ta m-a implorat să-mi

retrag porunca. Eu am refuzat şi atunci soţia ta a spus că are să-şi facă seppuku deîndată, fără îngăduinţa mea, ca să nu-ţi pricinuiască ţie vreo ruşine astfel. I-am cerut să se supună şi ea a refuzat. Toranaga continuă mânios: — Soţia ta m-a forţat pe mine, stăpânul ei legiuit, să-mi retrag o poruncă îndreptăţită după lege şi m-a făcut să încuviinţez ca porunca mea să intre în vigoare abia după Osaka. Amândoi ştim că, pentru ea, Osaka însemna moartea. Înţelegi? — Da, da, înţeleg asta. — La Osaka, Anjin-san i-a salvat cinstea – a ei, a doamnelor mele şi a fiului meu cel mai mic. Dacă nu era el, ei şi toţi ostaticii din Osaka ar fi fost încă în Osaka, eu aş fi mort, sau în mâinile lui Ikawa Jikkyu, poate chiar în lanţuri, ca un criminal de rând! — Vă rog să mă iertaţi... Dar de ce-a făcut ea asta? Ea mă ura. De ce-a întârziat divorţul? Din cauza lui Saruji? — Pentru cinstea ta. Ea înţelegea datoria. Soţia ta se îngrijea de asemenea de onoarea ta – chiar după moartea ei – căci parte din înţelegerea noastră a fost că toate aceste lucruri trebuiau să rămână numai între mine şi ea şi tine. Nimeni altcineva nu trebuia să ştie vreodată, nici Anjin-san, nici fiul ei, nimeni, nici chiar confesorul ei creştin. — Cum? Toranaga îi explică din nou. În cele din urmă Buntaro înţelese limpede, iar Toranaga îl trimise de acolo şi, după aceea, în sfârşit singur, se ridică şi se întinse, istovit de toată această muncă nântreruptă de când sosise. Soarele era încă sus, pe cer, deşi era târziu după-amiază. Îi era foarte sete. Primi cha rece de la garda sa personală, apoi coborî către ţărm. Îşi scoase chimonoul leoarcă de sudoare şi înotă, marea părându-i minunată, reîmprospătătoare. Înotă sub apă, dar nu stătu cufundat prea mult timp, fiindcă gărzile sale puteau să se neliniştească. Ieşi la suprafaţă şi pluti pe spate privind la cer, strângând puteri pentru noaptea lungă ce urma. Ah, Mariko, se gândi, ce doamnă minunată eşti. Da, eşti, pentru că, desigur, vei trăi veşnic. Eşti oare cu Dumnezeul tău creştin, în cerul tău creştin? Sper că nu. Ar fi o risipă groaznică. Sper că spiritul tău aşteaptă doar cele patruzeci de zile ale lui Buddha ca să renască altundeva. Mă rog ca sufletul tău să intre în familia mea. Te rog. Dar tot ca femeie, nu ca bărbat. Nu ne putem îngădui să te avem ca bărbat. Eşti mult prea deosebită ca să te risipim ca bărbat. Zâmbi. La Anjiro se întâmplase chiar aşa cum îi spusese lui Buntaro, deşi ea nu-l forţase niciodată să-şi retragă porunca. — Cum m-ar fi putut ea forţa pe mine să fac ceva ce nu voiam? spuse el cerului. Îl rugase, supusă, să nu facă cunoscut divorţul decât după Osaka, dar era încredinţat în sinea lui că şi-ar fi făcut seppuku dacă ar fi refuzat-o. Ar fi insistat, neh? Desigur că ar fi insistat şi asta ar fi stricat totul. Dar, acceptând dinainte, am ocolit o ruşine inutilă şi o ceartă şi necazuri fără rost. Şi păstrând toate astea ascunse acum, aşa cum sunt sigur că ar fi vrut-o ea, toată lumea cu are decât de câştigat. Mă bucur că am încuviinţat, gândi liniştit, apoi râse tare. Un val uşor trecu peste el şi înghiţi o gură de apă de mare şi se înecă. — Sunteţi teafăr, Alteţă? strigă plin de nelinişte un străjer ce înota prin apropiere. — Da, desigur că da. Toranaga scuipă, icni, călcând apa şi se gândi: Asta să te înveţe să fii mai atent. Asta e a doua greşeală astăzi. Apoi, văzu epava. — Haide, să ne întrecem până acolo, strigă către străjer. O întrecere cu Toranaga era într-adevăr o întrecere. Odată, unul dintre generalii săi îl lăsase cu bună-ştiinţă să câştige, sperând să capete anumite favoruri. Această greşeală îl costase pe om totul. Straja câştigă. Toranaga îl felicită şi se agăţă de una dintre coastele

corăbiei, aşteptând până îşi recăpătă răsuflarea, apoi privi în jur cu o curiozitate nestăvilită. Înotă în jos şi în sus, cercetând chila corăbiei. Când fu mulţumit, merse la ţărm şi se reîntoarse în tabără, proaspăt şi gata de lucru. Un adăpost temporar fusese ridicat pentru el, într-un loc bun, sub un acoperiş mare de trestie sprijinit pe stâlpi puternici de bambus. Pereţi de shoji şi paravane fuseseră aşezaţi pe o podea înălţată din lemn, acoperită cu tatami. Santinelele erau deja instalate, şi erau locuinţe şi pentru Kiri, Sazuko, slugi şi bucătari, legate de o ţesătură de cărări. Îşi văzu copilul pentru prima dată. Era limpede că doamna Sazuko nu ar fi fost atât de lipsită de politeţe încât să-şi aducă fiul pe platou imediat, temându-se că ar putea tulbura probleme mai importante, aşa cum s-ar fi întâmplat de altfel, chiar dacă el i-ar fi dat bucuros această posibilitate. Copilul îi făcu mare plăcere. — E un băiat minunat, spuse, ţinând sugarul cu mâini sigure. Şi Sazuko, tu eşti mai tânără şi mai atrăgătoare ca niciodată. Trebuie să mai avem şi alţi copii. Imediat. Ţi se potriveşte să fii mamă. — Oh, Alteţă, spuse ea, mi-a fost teamă că n-am să te mai văd niciodată şi n-am să mai pot să-ţi arăt copilul. Cum o să ieşim din capcana asta... Armatele lui Ishido... — Uite ce băiat grozav este! Săptămâna viitoare am să fac un altar în cinstea lui şi am să-l dăruiesc cu... Se opri şi înjumătăţi cifra la care se gândise prima dată, apoi o mai înjumătăţi încă odată. — ... cu douăzeci de koku pe an. — Oh, Alteţă, ce generos eşti! Zâmbetul ei era sincer. — Da, spuse el. E de-ajuns ca un trântor împuţit de preot să spună câteva Namu Amida Butsu, neh? — Oh, da, Alteţă. O să fie în apropiere de castelul din Yedo? Oh, n-ar fi minunat dacă ar fi pe un râu, sau pârâu? Încuviinţă fără tragere de inimă, deşi un asemenea loc ar fi costat mai mult decât dorise să cheltuiască pe asemenea fleacuri. Dar băiatul e minunat, pot să-mi îngădui să fiu generos anul ăsta, se gândi. — Oh, mulţumesc Alteţă... Doamna Sazuko se opri. Naga venea grăbit către locul în care se aflau – o verandă umbrită. — Te rog să mă ierţi, tată. Dar samuraii tăi, de la Osaka? Cum vrei să-i vezi, câte unul, sau toţi laolaltă? — Câte unul. — Da, Alteţă. Preotul Tsukku-san ar vrea să te vadă când o să socoteşti potrivit. — Spune-i că o să trimit după el cât de curând va fi cu putinţă. Din nou, Toranaga începu să vorbească cu concubina lui, dar imediat ea se rugă politicoasă să fie iertată, ştiind că el dorea să se ocupe de samurai pe loc. El o rugă să rămână, dar ea ceru îngăduinţa să plece şi el încuviinţă. Stătu de vorbă cu oamenii, atent, comparându-le istorisirile, chemând înapoi pe câte unul dintre samurai, reverificând. La apus ştia limpede ce se întâmplase, sau ce credeau toţi că se întâmplase. Apoi mâncă puţin şi repede, prima sa masă din acea zi şi o chemă pe Kiri, trimiţând gărzile la o distanţă la care nu puteau auzi. — Mai întâi spune-mi ce-ai făcut, ce-ai văzut şi la ce-ai fost martoră Kiri-chan? Noaptea se lăsă înainte ca el să fie mulţumit, deşi ea se pregătise foarte bine. — Ei, spuse, a fost prea aproape, Kiri-chan. Mult prea aproape. — Da, replică ea, cu mâinile împreunate în poalele ei largi. Apoi adăugă cu multă tandreţe:

— Te apărau toţi zeii, mari şi mici, Alteţă. Şi pe noi. Te rog să mă ierţi că m-am îndoit de ce avea să urmeze. M-am îndoit de tine. Zeii privegheau asupra noastră. — Se pare că aşa a fost. Da, aşa se pare. Toranaga îşi aţinti privirile în noapte. Briza uşoară dinspre mare flutura flăcările torţelor şi îndepărta gâzele nopţii, făcând seara mai plăcută. O lună minunată călătorea pe cer şi putea să vadă urmele întunecate de pe faţa ei şi se întrebă, într-o doară, dacă ce era întunecat era pământ, iar restul, gheaţă şi zăpadă şi de ce era luna acolo şi cine trăia acolo. Oh, sunt atât de multe lucruri pe care aş vrea să le ştiu, se gândi. — Pot să pun o întrebare, Tora-chan? — Ce întrebare, doamnă? — De ce ne-a lăsat Ishido să plecăm? Motivul adevărat. N-ar fi trebuit s-o facă, neh? Dacă aş fi fost în locul lui, n-aş fi făcut-o niciodată. De ce? — Mai întâi spune-mi mesajul doamnei Ochiba. — Doamna Ochiba a zis: Spune-i seniorului Toranaga că aş dori, cu respect, să fie vreo cale prin care neînţelegerile dintre el şi Moştenitor să poată fi înlăturate. Ca o dovadă a afecţiunii Moştenitorului, mi-ar place să-i spun lui Toranaga-sama că Moştenitorul a spus de multe ori că nu vrea să conducă nici o armată împotriva unchiului său, seniorului de Kwa... — A spus ea asta? — Da, oh, da. — Desigur că ea ştie – ca şi Ishido – că dacă Yaemon ridică steagurile împotriva mea, eu voi fi înfrânt. — Asta-i ceea ce a spus ea, Alteţă. — Ehei! Toranaga îşi strânse pumnul său mare, bătătorit, şi izbi cu el în tatami. — Dacă asta a fost într-adevăr o propunere şi nu o păcăleală, sunt pe jumătate pe drumul spre Kyoto şi un pas dincolo de el. — Da, spuse Kiri. — Şi care-i preţul? — Nu ştiu. N-a spus nimic mai mult, Alteţă. Asta a fost întregul mesaj. În afară de salutările către sora ei. — Ce aş putea eu să-i dau Ochibei, ceva ce ea nu are deja? Osaka e a ei, tezaurul e al ei, Yaemon a fost întotdeauna Moştenitorul Împărăţiei. Războiul ăsta e fără rost. Orice s-ar întâmpla, în opt ani Yaemon devine Kampaku şi moşteneşte pământul, pământul ăsta. N-a mai rămas nimic pe care să i-l dăm. — Poate că vrea să se mărite? Toranaga scutură cu putere din cap. — Nu, nu ea. Femeia asta niciodată n-o să se mărite cu mine. — E soluţia desăvârşită, Alteţă, pentru ea. — Nu s-ar gândi niciodată la asta. Ochiba, soţia mea? De patru ori ea l-a implorat pe Taikō să mă invite înainte. — Da, dar asta când el era în viaţă. — Aş face orice care ar putea întări împărăţia, păstra pacea şi face pe Yaemon Kampaku. Asta ar vrea ea? — Ar confirma succesiunea. Este ţelul ei. Toranaga privi iarăşi îndelung la lună, dar acum mintea lui era concentrată asupra dezlegării acestei şarade, amintindu-şi din nou ce spusese doamna Yodoko la Osaka. Cum nici un răspuns nu venea, lăsă la o parte aceasta ca să continue cu ceea ce era mult mai important atunci, în prezent. — Cred că încearcă din nou una dintre urzelile ei. Ţi-a spus Kiyama că i s-a pus foc corăbiei barbare? — Nu, Alteţă. Toranaga se încruntă. — Asta mă surprinde, pentru că trebuia să ştie deja atunci. I-am spus

lui Tsukku-san cât de curând am auzit şi el şi-a dat toată osteneala să trimită un porumbel călător de îndată, deşi asta doar ar fi confirmat ceea ce ştiau deja. — Trădarea lor ar trebui să fie pedepsită, neh? Toţi cei care au pus-o la cale, ca şi proştii care au îngăduit-o. — Cu răbdare, o să-şi primească toţi răsplata, Kiri-san. — Am auzit că preoţii creştini pretind că ar fi "Voia Domnului". — Asta-i ipocrizie! Ce prostie, neh? — Da. Foarte prosteşte într-un anume fel, gândi Toranaga, nu în celălalt. — Ei, mulţumesc Kiri-san. Din nou mă bucur că eşti teafără. O să stăm aici în noaptea asta. Acum, te rog să mă ierţi. Trimite după Yabu-san şi, când soseşte, adu cha şi saké şi după aceea lasă-ne singuri. — Da, Alteţă. Pot să pun o întrebare acum? — Aceeaşi întrebare? — Da, Alteţă. De ce ne-a lăsat Ishido să plecăm? — Răspunsul este, Kiri-san, că nu ştiu. A făcut o greşeală. Ea se înclină şi plecă mulţumită. *** Era aproape miezul nopţii când Yabu plecă. Toranaga i se înclină ca unui egal şi-i mulţumi din nou pentru tot. Îl invitase la consiliul tainic de război de a doua zi, îl întărise în rangul de general al Regimentului de Muschete şi la stăpânirea feudelor Totomi şi Suruga, în scris, de îndată ce aveau să fie cucerite. — Acum regimentul este absolut vital, Yabu-san. Vei fi singurul responsabil pentru pregătirea lui. Omi-san poate să ţină legătura între noi. Foloseşte tot ceea ce ştie Anjin-san. Totul, neh? — Da. O să fie perfect, Alteţă. Pot să îţi mulţumesc umil? — Mi-ai făcut un mare serviciu aducându-mi doamnele, fiul şi pe Anjin-san înapoi, în siguranţă. — E groaznic ce s-a întâmplat cu corabia. — Karma. Poate că va mai sosi una în curând. Noapte bună, prietene. Toranaga sorbi din cha. Se simţea foarte obosit acum. — Naga-san! — Alteţă? — Unde-i Anjin-san? — Lângă corabie, cu câţiva dintre vasalii săi. — Şi ce face acolo? — Se uită doar la ea. Naga deveni neliniştit sub privirea străpungătoare a tatălui său. — Te rog să mă ierţi. N-ar trebui să se afle acolo, Alteţă? — Ce? Oh, nu. Nu mai contează. Unde-i Tsukku-san? — Într-una dintre casele de oaspeţi, Alteţă. — I-ai spus că vrei să devii creştin anul viitor? — Da, Alteţă. — Bun. Adu-l încoace. În câteva clipe, Toranaga îl văzu pe preotul înalt şi subţire apropiindu-se pe sub torţe, faţa lui smeadă, brăzdată adânc, părul său negru cu tonsură, fără un fir alb şi îşi aduse aminte de Yokosé. — Răbdarea este foarte importantă, Tsukku-san, neh? — Da, întotdeauna. Dar de ce spuneţi asta, Alteţă? — Oh, mă gândeam la Yokosé. Cât de diferit a fost totul atunci, cu atât de puţin timp în urmă. — Ah, da. Voia Domnului e de multe ori ciudată, Alteţă. Sunt atât de mulţumit că sunteţi încă între hotarele voastre. — Ai dorit să mă vezi? întrebă Toranaga, făcându-şi vânt cu evantaiul, invidiindu-l în taină pe preot pentru supleţea lui şi pentru darul său de a

şti mai multe limbi. — Doar ca să-mi cer iertare pentru ceea ce s-a întâmplat. — Şi ce-a spus Anjin-san? — Multe cuvinte furioase şi acuzaţii că i-aş fi ars corabia. — Ai făcut-o? — Nu, Alteţă. — Cine a făcut-o? — A fost voia Domnului. Furtuna a venit şi corabia a luat foc. — N-a fost voia Domnului. Spui că n-ai dat o mână de ajutor, tu, sau oricare alt preot, sau oricare alt creştin? — Oh, am ajutat, Alteţă. M-am rugat, cu toţii ne-am rugat. În faţa lui Dumnezeu, cred că corabia era o unealtă a Diavolului. V-am spus-o de multe ori. Ştiu că nu a fost şi părerea voastră şi din nou vă cer iertare pentru că mă opun domniei-voastre în privinţa asta, dar poate că voinţa Domnului a ajutat la înlăturarea piedicilor. — Ah, cum? — Părintele Inspector nu mai e tulburat, Alteţă. Acum poate să se concentreze asupra seniorilor Kiyama şi Onoshi. Toranaga spuse brusc: — Am auzit astea şi mai înainte, Tsukku-san. Ce ajutor adevărat poate să-mi dea mai marele preot al creştinilor? — Alteţă, puneţi-vă încrederea în... Alvito se opri, apoi spuse deschis: — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, dar cred din toată inima că dacă vă puneţi încrederea în Dumnezeu, El o să vă ajute. — O fac, dar mă încred mai mult în Toranaga. Între timp aud că Ishido, Kiyama, Onoshi şi Zataki şi-au strâns legiunile. Ishido o să aibă trei sau patru sute de mii de oameni pe câmpul de luptă, împotriva mea. — Părintele Inspector se ţine de înţelegerea pe care a avut-o cu înălţimea voastră, Alteţă. La Yokosé eu v-am spus că n-am reuşit. Acum cred că există speranţă. — Nu pot să folosesc speranţă împotriva săbiilor. — Da, dar Dumnezeu poate să învingă împotriva oricăror oprelişti. — Da, dacă Dumnezeu există, el poate învinge împotriva oricăror oprelişti. Apoi vocea lui Toranaga se aspri şi mai mult: — Despre ce speranţă vorbeşti? — Nu ştiu de fapt, Alteţă, dar Ishido n-a pornit împotriva voastră? N-a ieşit din castelul Osaka? Nu este şi aceasta o altă dovadă a voinţei Domnului? — Nu. Dar înţelegi importanţa acestei hotărâri? — Oh, da, foarte limpede. Sunt sigur că Părintele Inspector o înţelege şi el. — Spui că este sprijinul lui? — Oh, nu Alteţă, dar se întâmplă. — Poate că Ishido o să-şi schimbe gândurile şi o să-l facă pe seniorul Kiyama comandant suprem şi-o să stea ascuns în Osaka şi o să-l lase pe Kiyama şi pe Moştenitor să mă înfrunte. — Nu pot da un răspuns la asta, Alteţă, dar dacă Ishido părăseşte Osaka, ar fi un miracol. — Vrei să spui serios că asta ar fi încă o dovadă a voinţei Dumnezeului tău creştin? — Nu, dar ar putea fi. Cred că nimic nu se întâmplă fără voia Lui. — Chiar şi după ce vom muri, s-ar putea să nu aflăm nimic despre Dumnezeu. Apoi, Toranaga spuse dintr-odată: — Am auzit că Părintele Inspector a plecat din Osaka, şi fu mulţumit să vadă o umbră trecând peste chipul lui Tsukku-san. Ştirea îi sosise în ziua în care plecaseră din Mishima.

— Da, spuse preotul, cu nelinişte crescândă. A plecat la Nagasaki, Alteţă. — Ca să ţină slujba pentru Toda Mariko-sama? — Da. Ah, Alteţă, ştiţi atât de multe. Suntem toţi în mâinile voastre ca lutul în mâinile olarului. — Nu-i adevărat şi nu îmi plac complimentele fără rost. Ai uitat? — Nu, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi. Nu vroiam să spun asta. Alvito deveni şi mai atent. — Vă opuneţi acestei slujbe, Alteţă? — Pentru mine nu contează. A fost o persoană foarte deosebită şi exemplul ei merită cinstit. — Da, alteţă, mulţumesc. Părintele Inspector va fi foarte mulţumit. Dar el crede că contează foarte mult. — Desigur. Pentru că ea a fost vasalul meu şi creştină, exemplul ei nu va trece nebăgat în seamă de ceilalţi creştini. Sau de cei care se gândesc la convertire, neh? — Aş spune că nu va trece nebăgat în seamă. De ce ar fi altfel? Dimpotrivă, merită foarte multă cinstire pentru sacrificiul ei. — Pentru că şi-a dat viaţa ca alţii să poată trăi? întrebă Toranaga pe ocolite, fără să rostească "seppuku" sau "sinucidere". — Da. Toranaga zâmbi în sinea lui, băgând de seamă că Tsukku-san nu pomenise nici o clipă de cealaltă fată, Kiyama Achiko, curajul ei, sau moartea, sau de slujba făcută de asemenea cu mare fast şi ceremonial. Îşi înăspri vocea: — Şi nu ştii de nimeni care să fi poruncit, sau să fi sprijinit distrugerea corabiei mele? — Nu, Alteţă, altfel decât prin rugi. — Am auzit că construcţia bisericii voastre din Yedo merge bine. — Da, Alteţă. Din nou vă mulţumim. — Ei bine, Tsukku-san, sper că eforturile Marelui Preot al creştinilor vor da în curând roade. Am nevoie de ceva mai mult decât speranţă şi uit foarte greu. Acum, te rog, aş avea nevoie de serviciile dumitale ca tălmaci. De îndată simţi împotrivirea preotului. — N-ai de ce te teme. — Oh, Alteţă. Nu mi-e teamă de el, vă rog să mă iertaţi, doar că nu vreau să fiu în apropierea lui. Toranaga se ridică. — Îţi cer să-l respecţi pe Anjin-san. Curajul său e de netăgăduit şi a salvat viaţa lui Mariko-sama de multe ori. De asemenea, e de înţeles de ce-i ca ieşit din minţi în aceste clipe – pierderea corăbiei sale, neh? — Da, da, îmi pare rău. Toranaga o porni către ţărm, iar gărzile cu torţe îi luminară drumul. — Când am să primesc raportul Marelui vostru Preot despre acea întâmplare cu armele ascunse? — De îndată ce primeşte toate informaţiile din Macao. — Te rog, cere-i să-şi grăbească cercetările. — Da, Alteţă. — Cine au fost acei daimyo creştini amestecaţi în treaba aceasta? — Nu ştiu, vă rog să mă iertaţi, nici măcar dacă a fost vreunul amestecat. — Păcat că nu ştii, Tsukku-san. Aş câştiga o mulţime de timp. Sunt destui daimyo care ar dori să ştie adevărul în privinţa asta. Ah, Tsukku-san, gândi Toranaga, desigur că ştii şi aş putea să te înghesui cumva şi în timp ce te-ai zvârcoli ca un şarpe încolţit, în cele din urmă te-aş pune să juri pe Dumnezeul tău creştin şi atunci, după ce ai face-o, va trebui să spui: "Kiyama, Onoshi şi, poate, Harima". Dar n-a venit încă vremea. Încă. Nici ca să-ţi spun că te cred că creştinii tăi n-au nimic de-a face cu distrugerea corăbiei mele. Nici Kiyama, sau Harima, sau chiar

Onoshi. De fapt, sunt sigur. De fapt, n-a fost voia Domnului. A fost voia lui Toranaga. Da. Dar de ce, ai putea să mă întrebi. Kiyama a refuzat cu înţelepciune oferta din scrisoarea mea, pe care i-a dat-o Mariko. Trebuia să i se dea o dovadă a sincerităţii mele. Ce altceva puteam să-i dau decât corabia – şi barbarul – care vă teroriza atât pe voi, creştinii? Mă aşteptam să-i pierd pe amândoi şi i-am dat doar unul. Astăzi, la Osaka, oamenii mei îi vor spune lui Kiyama şi mai-marelui preoţilor voştri, că asta a fost ca un dar din partea mea către ei, dovada sincerităţii mele. Că nu mă împotrivesc Bisericii, ci doar lui Ishido. E o dovadă, nu? Da, dar poţi să te încrezi vreodată în Kiyama, ai să mă întrebi şi pe bună dreptate? Nu, dar Kiyama e japonez mai întâi şi după aceea creştin. Uiţi asta întotdeauna. Kiyama va înţelege gestul meu. Darul corăbiei a fost absolut, ca dăruirea lui Mariko şi curajul lui Anjin-san. Şi cum am distrus eu corabia, ai vrea poate să ştii? Ce mai contează asta pentru tine, Tsukku-san? E de-ajuns că am făcut-o. Şi nimeni nu ştie în afara de mine, câţiva oameni de încredere şi cel care a dat foc. Acela? Ishido a folosit ninja. De ce n-aş face-o şi eu? Dar eu am plătit un singur om şi-am reuşit. Ishido, nu. — E prosteşte când dai greş, spuse cu voce tare. — Alteţă? întrebă Alvito. — E prosteşte să dai greş în a ascunde o taină atât de aprigă ca aceste arme aduse pe furiş, spuse morocănos, şi să îndemni pe unii daimyo creştini la răscoală împotriva stăpânului lor legiuit, Taikō, neh? — Da, alteţă. Dacă e adevărat. — Oh, sunt sigur că e adevărat, Tsukku-san. Toranaga lăsă discuţia să lâncezească, acum că Tsukku-san era vizibil neliniştit şi gata de-a fi un tălmaci desăvârşit. Ajunseseră jos, pe ţărm, şi Toranaga o porni cu paşi siguri înainte, prin întuneric, îndepărtându-şi oboseala. În timp ce treceau pe lângă capetele înfipte în ţepe, îl văzu pe Tsukku-san, făcându-şi cruce înspăimântat şi se gândi cât de prostesc e să fii atât de superstiţios şi să-ţi fie teamă de ceva ce nu există. Vasalii lui Anjin-san erau deja în picioare, înclinându-se, cu mult înainte ca ei să ajungă. Anjin-san nu se mişcase. Anjin-san stătea încă aşezat, privind dus în largul mării. — Anjin-san, chemă blând Toranaga. — Da, alteţă? Blackthorne ieşi din visul său şi se ridică în picioare. — Vă rog să mă iertaţi. Doriţi vorbim acum? — Da, te rog. L-am adus pe Tsukku-san pentru că doresc să vorbim limpede, înţelegi? Repede şi limpede. — Da. La lumina torţelor Toranaga desluşi privirea fixă din ochii bărbatului şi cumplita lui istovire. Aruncă o privire către Tsukku-san. — Înţelege ce-i spun? Îl urmări pe preot vorbind şi ascultă sunetul urât al limbii. Anjin-san dădu din cap, fără să părăsească nici o clipă acea privire acuzatoare. — Da, Alteţă, spuse preotul. — Acum, te rog, tălmăceşte pentru mine, Tsukku-san, ca înainte. Totul exact. Ascultă, Anjin-san, l-am adus pe Tsukku-san ca să putem vorbi direct şi repede, fără să pierdem înţelesul vreunui cuvânt. Este atât de important pentru mine, că îţi cer să ai răbdare. Cred că e mai bine în acest fel. — Da, Alteţă. — Tsukku-san, mai întâi jură înaintea Dumnezeului tău creştin că nimic din ce spune el nu va părăsi vreodată buzele tale pentru altcineva. Ca

la spovedanie, neh? La fel de sfânt. Către mine şi către el. — Dar, Alteţă, asta nu este... — Ai să faci asta. Acum. Sau îmi retrag întregul meu sprijin, pentru totdeauna, pentru tine şi pentru Biserica ta. — Foarte bine, Alteţă. Sunt de acord, jur. — Bun. Mulţumesc. Te rog, explică-i înţelegerea noastră. Alvito se supuse, apoi Toranaga se aşeză pe dunele de nisip şi îşi flutură evantaiul ca să alunge gângăniile nopţii, care-l înconjurau. — Acum, te rog să-mi spui, Anjin-san, ce s-a întâmplat la Osaka? Blackthorne începu opintit, dar încet mintea lui dezvălui totul şi cuvintele se revărsară, iar părintele Alvito se străduia să ţină pasul. Toranaga asculta în tăcere, fără să întrerupă năvala cuvintelor, doar adăugând grijuliu îndemnuri, când era nevoie, ca un ascultător desvârşit. Blackthorne isprăvi în zori. Atunci Toranaga ştia totul, tot ce putuse fi spus – tot ce Anjin-san era pregătit să spună, se corectă el. Preotul o ştia şi el, dar Toranaga era sigur că în cele spuse nu se afla nici un lucru pe care catolicii sau Kiyama să-l poată folosi împotriva lui, a lui Mariko sau a lui Anjin-san, care acum abia îl băga în seamă pe preot. — Eşti sigur că Ferriera te-ar fi ars pe rug, Anjin-san? întrebă din nou. — Oh, da. Dacă n-ar fi fost iezuitul. Sunt un eretic în ochii lui. Focul se presupune că îţi purifică trupul, cumva. — De ce te-a salvat Părintele Inspector? — Nu ştiu. A fost ceva în legătură cu Mariko-sama. Fără corabia mea nu mă pot atinge de ei. Oh, s-ar fi gândit la asta ei înşişi, dar ea le-a dat ideea. — Ce idee? Ce-ar fi putut şti ea despre incendierea corăbiilor? — Nu ştiu. Ninja au intrat în castel. Poate că tot ninja au trecut printre oamenii de aici. Corabiei mele i s-a pus foc. Mariko-san s-a întâlnit cu Părintele Inspector la castel, în ziua în care a murit. Cred că i-a spus cum să-l aprindă pe Erasmus, în schimbul vieţii mele, dar eu nu trăiesc fără corabia mea, Alteţă. — Greşeşti, Anjin-san. Mulţumesc Tsukku-san, spuse Toranaga în semn de despărţire. Da, îţi apreciez munca. Te rog, acum odihneşte-te. — Da, Alteţă, mulţumesc. Alvito şovăi. Cer iertare pentru Căpitanul General. Oamenii sunt născuţi în păcat, mulţi rămân în păcat, deşi sunt creştini. — Creştinii sunt născuţi în păcat, nu noi. Noi suntem un popor civilizat, care înţelege ce înseamnă într-adevăr păcatul, nu ţărani neciopliţi care habar n-au pe ce lume sunt. Şi totuşi, Tsukku-san, dacă-aş fi Căpitanul vostru General, nu l-aş fi lăsat pe Anjin-san să plece cât timp l-aş fi avut în mână. A fost o hotărâre militară, una bună. Cred că o să ajungă să regrete că n-a stăruit, şi la fel şi Părintele Inspector. — Doriţi să traduc şi asta, Alteţă? — Asta a fost pentru dumneata. Mulţumesc pentru ajutor. Toranaga răspunse la salutul preotului şi trimise oameni să-l însoţească până la casa lui, apoi se întoarse către Blackthorne. — Anjin-san, mai întâi înotăm. — Alteţă? — Înotăm. Toranaga se dezbrăcă şi intră în apă în lumina ce începea să crească. Blackthorne şi gărzile îl urmară. Toranaga înotă voiniceşte în larg, apoi se întoarse şi înconjură epava. Blackthorne îl urmă întărit de răceala apei. În curând, Toranaga se întoarse pe ţărm. Servitorii aveau prosoape pregătite, chimonouri noi şi cha, saké şi mâncare. — Mănâncă, Anjin-san. — Îmi pare rău, nu foame. — Mănâncă. Blackthorne luă câteva înghiţituri, apoi icni. — Iertaţi-mă.

— Prost. Şi slab. Slab ca un mâncător-de-usturoi, nu ca un hatamoto, neh? — Alteţă? Toranaga îi repetă din nou, brutal. Apoi arătă către epavă ştiind că acum are toată atenţia lui Blackthorne. — Asta nu-i nimic. Shigata ga nai. N-are importanţă. Ascultă: Anjin-san e hatamoto, neh? Nu mâncător-de-usturoi, înţelegi? — Da, vă rog să mă iertaţi. Toranaga îşi chemă garda care îi întinse sulul sigilat. — Ascultă, Anjin-san, înainte ca Mariko-sama să plece la Yedo, mi-a dat asta. Mariko-sama mi-a zis că dacă trăieşti după Osaka – dacă trăieşti, înţelegi – m-a rugat să-ţi dau asta. Blackthorne luă sulul întins şi după un moment îi rupse pecetea. — Ce spune mesajul Anjin-san? întrebă Toranaga. Mariko îi scrisese în latină: "Tu. Te iubesc. Dacă citeşti asta, atunci înseamnă că am murit la Osaka şi, poate, din pricina mea şi corabia ta e distrusă. S-ar putea să sacrific această cea mai preţuită parte a vieţii tale din cauza credinţei mele, ca să îmi apăr Biserica, dar mai mult ca să-ţi salvez viaţa, care este mai preţioasă pentru mine decât orice – chiar decât credinţa mea faţă de seniorul Toranaga. S-ar putea să trebuiască să aleg, dragostea mea: tu sau corabia ta. Te rog să mă ierţi, dar am ales viaţa pentru tine. Această corabie este condamnată oricum, cu sau fără tine. Am să dau corabia ta duşmanului tău în aşa fel încât tu să poţi trăi. Această corabie nu înseamnă nimic. Construieşte alta. Asta poţi s-o faci. Nu ai fost pregătit să fii un constructor de corăbii la fel de bun ca şi căpitan de corăbii? Cred că seniorul Toranaga o să-ţi dea toţi meşteşugarii, tâmplarii şi fierarii de care ai nevoie. Are nevoie de tine şi de corăbiile tale. Şi din venitul meu personal ţi-am pus deoparte toţi banii de care ai nevoie. Construieşte o altă corabie şi o altă viaţă, dragostea mea. Ia Corabia Neagră de anul viitor şi trăieşte veşnic. Ascultă, dragul meu, sufletul meu creştin se roagă să te întâlnească din nou în cerurile creştine. Partea mea japoneză, hara, se roagă ca în viaţa viitoare să fiu orice ar trebui ca să-ţi aduc fericire şi să fiu cu tine oriunde vei fi. Iartă-mă, dar viaţa ta este tot ceea ce contează. Te iubesc." — Ce spune mesajul, Anjin-san? — Îmi pare rău, Alteţă. Mariko-sama spune că această corabie nu necesară. Spune construiesc corabie nouă. Spune.... " — Ah, e cu putinţă? E cu putinţă, Anjin-san? Blackthorne văzu sclipirea de interes din ochii lui. — Da. Dacă primesc... Nu-şi putea aminti cuvântul pentru "tâmplar". — Dacă Toranaga-sama dă oameni, oameni care fac corăbii, neh? Da, eu pot. În mintea lui noua corabie începuse să capete formă. Mai mică, mult mai mică decât Erasmus, în jur de nouăzeci până la o sută de tone ar fi tot ceea ce putea să facă, pentru că până atunci niciodată nu supraveghease sau proiectase o corabie întreagă de unul singur, deşi Alban Caradoc îl pregătise, desigur, ca meşter de corăbii la fel de bine ca şi pilot. Domnul să te binecuvânteze, Alban, gândi el fericit. Da, nouăzeci de tone pentru început. Golden Hind a lui Drake era cam tot aşa şi, aminteşte-ţi, prin câte a putut să treacă. Aş putea să-i pun douăzeci de tunuri la bord şi asta ar fi de ajuns ca să... — Iisuse Cristoase! Tunurile! Se răsuci şi se uită la epavă, apoi îl văzu pe Toranaga şi pe toţi ceilalţi holbându-se la el şi înţelese că vorbise englezeşte. — Ah, îmi pare rău, Alteţă. Gândit prea repede. Puştile mari. Acolo, în mare, neh? Trebuie scos repede. Toranaga vorbi oamenilor săi, apoi se întoarse către Blackthorne din nou:

— Samuraii spun, totul din corabie, în tabără. Unele lucruri pescuite din mare, apă mică la reflux, neh? Acum în tabără. De ce? Blackthorne simţea că pluteşte. — Pot face corabia. Dacă am puşti mari, pot lupt duşmanul. Poate Toranaga-sama găsească pulbere de puşcă? — Da. Câţi tâmplari? Mulţi nevoie? — Patruzeci tâmplari, fierari, stejar pentru lemnărie. Aveţi stejar aici? Apoi o să am nevoie de fier, oţel, am să construiesc o forjă şi aş avea nevoie de un meşter... Blackthorne înţelese că vorbea din nou în engleză. — Iertaţi-mă, eu scriu pe hârtie. Cu grijă. Şi gândesc cu grijă. Vă rog, daţi oameni să ajute? — Toţi oamenii, toţi banii. Îndată. Îmi trebuie corabia. De îndată. Cât de repede poţi s-o construieşti? — Şase luni din ziua în care punem chila. — Oh, nu mai repede? — Nu. Îmi pare rău. — Mai târziu vorbim mai mult, Anjin-san. Ce altceva a mai spus Mariko-sama? — Puţin, Alteţă. Spune dă bani ca să ajute corabia, banii ei. Spune, de asemenea, îmi pare rău dacă... dacă mi-a ajutat duşmanul distrugă corabia. — Ce duşman? În ce fel distrugă corabia? — Nu spune cine, sau cum, Alteţă. Nimic limpede, doar pare rău dacă Mariko-sama spune sayonara. Speră seppuku slujeşte senior Toranaga. — Ah, da, m-a slujit nemăsurat, neh? — Da. Toranaga îi zâmbi. — Bucuros toate bune acum, Anjin-san. Ei, Mariko-sama avea dreptate. Nu-ţi face griji în privinţa asta. Toranaga arătă către epavă. — Construieşte corabie nouă îndată. Corabie de război, înţelegi? — Înţeleg foarte mult. — Corabia nouă... Ar putea corabia asta nouă să lupte cu Corabia Neagră? — Da. — Ah! Corabia Neagră de anul viitor? — Cu putinţă. — Şi cu ce echipaj? — Vă rog? — Marinari, tunari? — Ah! Până anul viitor pot pregăti vasalii mei ca tunari, nu marinari. — Poţi să alegi dintre toţi marinarii din Kwanto. — Anul viitor cu putinţă. Blackţhorne zâmbi. E anul viitor cu putinţă? Război? Ce-i cu războiul? Toranaga ridică din umeri. — Război sau nu, tot încercăm, neh? Asta e prada ta, înţelegi "pradă"? Şi taina noastră. Între tine şi mine doar, neh? Corabia Neagră. — Preoţii înţelege curând. — Poate. Dar de data asta, nici un val sau tai-fun, prietene. Tu vei veghea şi eu voi veghea. Da, mai întâi Corabia Neagră, apoi duci acasă. Îmi aduci înapoi o flotă. Înţelegi? — Oh, da. — Dacă am să fiu învins, karma, dacă nu, atunci totul, Anjin-san. Totul după cum ai spus. Totul, Corabia Neagră, ambasadori, tratate, corăbii, înţelegi? — Da. Oh, da! Mulţumesc. — Mulţumeşte Mariko-sama. Fără ea... Toranaga îşi luă un bun-rămas călduros, pentru prima dată ca de la

egal la egal, apoi plecă cu gărzile sale. Vasalii lui Blackthorne se înclinară, adânc impresionaţi de onoarea făcută stăpânului lor. Blackthorne îl privi pe Toranaga plecând, beat de fericire, apoi văzu mâncarea. Servitorii începuseră să strângă resturile. — Aşteaptă. Acum mâncare, vă rog. Mâncă cu grijă, încet şi cu bună-cuviinţă, oamenii săi certându-se pentru privilegiul de a-l servi, mintea lui răscolind toate nenumăratele posibilităţi pe care Toranaga le deschisese în faţa lui. Ai învins, îşi spuse, dorindu-şi să poată dansa un dans marinăresc, plin de fericire, dar n-o făcu. Mai citi scrisoarea ei încă o dată şi-o binecuvântă din nou. — Urmaţi-mă, porunci, şi o porni în fruntea lor către tabără, mintea lui construind deja corabia şi sabordurile pentru tunuri. Dumnezeule din ceruri! Ajută-i pe Toranaga să-l ţină pe Ishido departe de Kwanto şi de Izu şi, te rog, binecuvânteaz-o pe Mariko, oriunde ar fi ea şi fă ca tunurile să nu fi ruginit prea mult. Mariko avea dreptate. Erasmus era condamnat, cu sau fără mine. Mi-a dat înapoi viaţa. Pot să construiesc o altă viaţă şi o altă corabie. Nouăzeci de tone. Corabia mea va avea o provă ascuţită, va fi o platformă de luptă plutitoare, la fel de suplă ca un ogar, mai bună decât Erasmus, iar bompresul ei se va ridica elegant cu o figură drăguţă dedesubt şi faţa ei va arăta aidoma cu a ei, cu ochii ei prelungi, frumoşi şi pomeţii înalţi. Corabia mea... Iisuse Cristoase! E o tonă de lucruri pe care aş putea să le salvez de pe epavă. Pot folosi o parte a chilei, o parte a coastelor şi trebuie să fie o mie de cuie prin jur. Şi din restul chilei am să fac legături şi proptele şi tot ceea ce am nevoie... dacă am timp. Da, corabia mea va fi ca ea, îşi promise. O să fie suplă şi minusculă şi desăvârşită ca o lamă Yoshitomo. Şi astea-s cele mai bune din lume şi la fel de primejdioase. Anul viitor o să ia o pradă de douăzeci de ori greutatea ei, cum a făcut Mariko la Osaka, şi o să arunce duşmanul afară din Asia. Şi apoi, în anul următor, sau în celălalt de după el, am s-o duc în susul Tamisei către Londra, cu calele pline de aur şi cu cele şapte mări în urma ei. — Se va numi The Lady – Doamna – spuse cu voce tare.

CAPITOLUL 61 Două zile mai târziu, în zori, Toranaga cerceta chingile de la şa. Îşi propti cu dibăcie genunchiul în burta calului, acesta îşi relaxă muşchii şi el putut să strângă chinga cu încă două găuri. Nenorocit animal, gândi, dispreţuind caii pentru firea lor viclenă, înşelătoare şi nărăvaşă. Eu sunt Yoshi Toranaga-noh-Chikitada-noh-Minowara, nu un copilandru nerod. Aşteptă o clipă şi împinse iar, din răsputeri, genunchiul în burta calului. Animalul fornăi şi-şi zornăi zăbala, iar el strânse chingile până la capăt. — Bine, Alteţă! Foarte bine, spuse cu admiraţie maestrul de vânătoare. Era un bătrân cu un trup la fel de noduros, tare şi bătucit de vreme ca un stejar bătrân. — Mulţi s-ar fi mulţumit doar cu prima strânsoare. — Atunci şaua ar fi alunecat şi, până la amiază, nerodul ar fi fost aruncat jos şi poate că şi-ar fi frânt şi spinarea, neh? Samuraiul râse. — Da, şi o merita, Alteţă! În jurul lor, cât ţineau grajdurile, forfoteau străji şi purtători de şoimi purtându-şi păsările cu capetele acoperite de capişoane. Tetsu-ko, şoimiţa, se afla la loc de cinste şi, lângă ea, făcând-o să pară şi mai mică, era uliul Kogo, singurul fără capişon, cu ochii lui galbeni, neîndurători, scrutând totul în jur. Naga îşi aduse calul. — Bună dimineaţa, tată.

— Bună dimineaţa, fiule. Unde e fratele tău? — Seniorul Sudara aşteaptă în tabără, Alteţă. — Bine. Toranaga zâmbi tânărului. Apoi, pentru că ţinea la el, îl trase deoparte. Ascultă, fiule, în loc să mergi la vânătoare, scrie-mi ordinele de luptă, ca să le semnez la întoarcere, diseară. — O, tată, spuse. Naga nespus de mândru pentru cinstea ce i se făcea de a scrie cu propria mână răspunsul la provocarea lui Ishido, îndeplinind hotărârea luată cu o zi în urmă de Consiliului de Război de a trimite trupele în trecători. Mulţumesc, îţi mulţumesc. — După asta: Regimentul de Muschete pleacă mâine în zori la Hakoné. Apoi: convoiul de bagaje din Yedo va sosi în după-amiaza asta. Ai grijă ca totul să fie pregătit. — Da, desigur. Cât de repede începem lupta? — Curând. Aseară am primit veşti că Ishido şi Moştenitorul au plecat din Osaka spre a trece în revistă trupele. — Te rog să mă ierţi că nu pot să zbor ca Tetsu-ko până la Osaka, să-i ucid, pe el, pe Kiyama şi pe Onoshi, ca să pun capăt necazului ăsta fără să te mai tulbur. — Mulţumesc, fiule. Toranaga nu se mai obosi să-i vorbească despre înspăimântător de dificilele probleme ce trebuiau rezolvate înainte ca aceste omoruri să devină realitate. Aruncă o privire în jur. Toţi şoimarii erau gata. La fel şi străjile sale. Îl chemă la el pe maestrul de vânătoare: — Întâi mă duc în tabără, apoi o luăm pe drumul de coastă cale de patru ri către nord. — Dar hăitaşii sunt deja pe dealuri... Maestrul de vânătoare îşi înghiţi restul protestului şi încercă să schimbe vorba. Vă rog să mă iertaţi... hâm... cred că am mâncat ceva stricat, Alteţă. — Aşa se pare. Poate c-ar trebui să treci altuia îndatoririle tale. Îmi pare rău, dar pare-se că hemoroizii ţi-au tulburat minţile, spuse Toranaga. Dacă n-ar fi folosit vânătoarea ca acoperire, l-ar fi înlocuit. Ei? — Da, iertaţi-mă, Alteţă, spuse bătrânul samurai. Pot să vă întreb... eh... doriţi să vânaţi în locurile pe care le-aţi ales aseară, sau v-ar... eh... plăcea să vânaţi pe coastă? — Pe coastă. — Desigur, Alteţă. Vă rog să mă iertaţi o clipă ca să pot face schimbările trebuitoare. Omul plecă alergând. Toranaga îl urmări cu privirea. E timpul să lase slujba, gândi fără răutate. Apoi îl văzu pe Omi pătrunzând printre grajduri însoţit de un tânăr samurai care şchiopăta apăsat şi avea de-a curmezişul obrazului o cumplită rană de pumnal, încă nevindecată, căpătată în lupta de la Osaka. — A, Omi-san! Le răspunse la salut. Acesta este omul? — Da, Alteţă. Toranaga îi luă pe cei doi deoparte şi, cu multă pricepere, îi puse samuraiului o mulţime de întrebări. O făcea din politeţe pentru Omi, pentru că el ajunsese deja la aceeaşi concluzie când stătuse de vorbă cu samuraiul în prima noapte, tot aşa cum fusese politicos şi cu Anjin-san, întrebându-l ce scria în scrisoarea lui Mariko, deşi cunoştea deja acest lucru. — Dar, te rog, fă-o cu propriile dumitale cuvinte, Mariko-san, îi spusese el, înaintea plecării ei din Yedo către Osaka. — Trebuie să-i dau nava duşmanului său, Alteţă? — Nu, doamnă, zisese el, în timp ce ochii ei se umpleau de lacrimi. Nu. Îţi repet: trebuie să-i spui Tsukku-san de îndată, aici, la Yedo, tainele pe care mi le-ai dezvăluit mie şi apoi Marelui Preot şi lui Kiyama în Osaka, şi să le mai spui că, fără corabia sa, Anjin-san nu mai este o ameninţare pentru ei. Iar acum o să-i scrii o scrisoare lui Anjin-san după cum am să-ţi spun eu. — Atunci ei îi vor distruge corabia.

— Au să încerce. Bineînţeles că au să se gândească chiar ei la calea asta, aşa că, de fapt, nu le dai nimic, neh? — Puteţi să-i apăraţi nava, Alteţă? — Va fi păzită de patru mii de samurai. — Dar dacă ei izbutesc... Anjin-san nu va mai avea nici o valoare fără corabia lui. Vă implor să-l lăsaţi în viaţă. — Nu e nevoie s-o faci, Mariko-san. Te asigur că îmi este de folos cu sau fără corabie. Îţi făgăduiesc. Mai spune în scrisoare că, dacă nava lui e distrusă, te rog construieşte alta. — Cum? — Mi-ai spus că poate s-o facă, neh? Eşti sigură? Dacă-i dau toţi dulgherii şi fierarii? — Oh, da. Oh, cât sunteţi de înţelept! Da, el a spus de nenumărate ori că a fost şcolit şi ca să construiască nave... — Eşti îndeajuns de sigură, Mariko-san? — Da, Alteţă. — Bine. — Atunci credeţi că preoţii creştini or să izbutească, chiar şi în ciuda a patru mii de oameni? — Da. Îmi pare rău, dar creştinii n-or să lase corabia întreagă, sau pe el în viaţă, atâta vreme cât ea poate pluti şi e gata oricând de ieşit în larg. E o ameninţare mult prea mare pentru ei. Această navă e condamnată, aşa că nu e nici un rău dacă le-o dăm. Dar numai tu şi cu mine o ştim şi mai ştim că singura lui speranţă e să construiască alta. Eu sunt singurul om care-l poate ajuta s-o facă. Du la bun sfârşit treburile mele de la Osaka şi eu o să mă-ngrijesc ca el să-şi construiască nava. I-am spus adevărul, gândi Toranaga, acolo, în zorii Yokohamei, în mirosul de cai, bălegar şi sudoare, abia ascultându-l pe samuraiul rănit şi pe Omi, întreaga lui fiinţă fiind cuprinsă de mâhnire pentru Mariko. Viaţa e atât de trstă, îşi spuse, sătul de oameni, de Osaka şi de comploturile care aduc suferinţă celor vii, oricât de înalt ar fi ţelul. — Mulţumesc că mi-ai spus, Kosami, zise el când samuraiul isprăvi. Ai făcut foarte bine. Vă rog veniţi cu mine. Amândoi. Toranaga se întoarse la calul său şi îl împinse cu genunchiul în burtă pentru ultima oară. De data asta calul necheză, dar chinga era strânsă până la capăt. — Caii sunt mult mai vicleni decât oamenii, spuse el fără să vorbească cuiva anume, şi sărind în şa porni în galop urmat de străji, de Omi şi de Kosami. Se opri în tabără, pe platou. Acolo se aflau Buntaro, cu un şoim călător pe mână, şi lângă el, Yabu, Hiro-matsu şi Sudara. Îl salutară toţi trei. — Bună dimineaţa, le răspuse vesel, făcându-i semn lui Omi să ia parte la discuţie, dar îndepărtând pe oricine altcineva. — Eşti gata, fiule? — Da, tată, spuse Sudara. Am trimis câţiva dintre oamenii mei în munţi să se asigure că hăitaşii sunt aşezaţi cum se cuvine. — Mulţumesc, dar am hotărât să vânez pe coastă. De îndată Sudara îşi strigă una dintre străji şi-l trimise călare să retragă oamenii de pe dealuri şi să-i îndrepte către coastă. — Iartă-mă, Alteţă, ar fi trebuit să mă gândesc la asta şi să fiu pregătit. Tă rog să mă ierţi. — Da. Ei, Hiro-matsu-san, cum merge instrucţia? Hiro-matsu, purtându-şi ca întotdeauna sabia în mână, se încruntă nemulţumit. — Eu tot mai cred că toate astea sunt dezonorante şi fără folos. Curând o să le putem da uitării. O să-l călcăm în picioare pe Ishido şi fără blestemăţiile astea. Yabu spuse:

— Te rog să mă ierţi, Hiro-matsu-san, dar fără puşti şi fără această strategie o să pierdem. Acesta e un război modern, în felul ăsta avem şansa să învingem. Privi înapoi spre Toranaga, care încă nu descălecase. Am auzit azi-noapte că Jikkyu a murit. — Eşti sigur? Toranaga se prefăcu surprins. El primise în taină vestea în ziua când plecase din Mishima. — Da, Alteţă. Se pare că era bolnav de câtăva vreme. Iscoada mea spune că a murit acum două zile, spuse Yabu cu vădită încântare. Moştenitor e fiul său, Hikoju. — Blegul ăla? rosti Buntaro cu dispreţ. — Da... şi eu aş zice la fel, spuse Yabu. Alteţă, asta nu îţi deschide drumul de sud? De ce să nu atacăm îndată de-a lungul drumului Tokaido? Cu bătrânul vulpoi mort, Izu e acum în siguranţă, iar Suruga şi Totomi sunt tot atât de neputincioase ca peştele pe uscat. Neh? Toranaga descălecă gânditor. — Ei? îl întrebă pe Hiro-matsu încet. Bătrânul general răspunse îndată: — Dac-am putea să punem mâna pe tot drumul, până la pasul Utsunoya, şi pe toate podurile şi să trecem iute peste Tenryu – având toate drumurile de legătură asigurate – i-am da o lovitură zdravănă lui Ishido. L-am putea ţine pe Zataki în munţi, şi-am aduce întăriri pentru atacul de pe drumul Tokaido şi am ţâşni spre Osaka. Am fi de neînfrânt. Sudara spuse: — Atâta vreme cât Moştenitorul e în fruntea armatele lui Ishido, putem fi înfrânţi. — Nu sunt de acord, spuse Hiro-matsu. — Nici eu, îmi pare rău, spuse Yabu. — Dar eu sunt, spuse Toranaga, tot atât de sec şi grav ca Sudara. Încă nu le spusese că ar fi fost cu putinţă ca Zataki să primească să-l trădeze pe Ishido la vremea potrivită. De ce le-aş spune? gândi. Nu e un lucru împlinit. Încă Dar cum crezi c-ai să-ţi ţii făgăduiala făcută fratelui tău vitreg, de a-l căsători cu Ochiba dacă te va sprijini, şi în acelaşi timp să o iei tu de soţie, dacă asta-ţi va cere ea drept preţ pentru ajutorul ei? Asta e într-adevăr o întrebare, îşi zise. Dar e greu de crezut că Ochiba o să-l trădeze pe Ishido. Însă dacă o va face şi acesta e preţul, atunci răspunsul e simplu: fratele meu va trebui să se plece în faţa sorţii. Toţi se uitau la el. — Ce-i? După un timp de tăcere Buntaro spuse: — Ce-o să se-ntâmple, Alteţă, când o să ne găsim în faţa steagurilor Moştenitorului? Până atunci nici unul dintre ei nu pusese niciodată această întrebare oficial, pe faţă şi în public. — Dacă se întâmplă asta, eu pierd, spuse Toranaga. Eu îmi voi face seppuku şi acei care cinstesc testamentul lui Taikō şi-l socotesc pe Moştenitor drept urmaş legiuit, vor trebui îndată să se plece cu umilinţă îndurării sale. Acei care n-o vor face n-au nici o onoare. Neh? Toţi încuviinţară din cap, apoi el se întoarse spre Yabu ca să termine cu toate cele ce se cereau rezolvate acum şi se lumina din nou la faţă. — Totuşi nu suntem pe câmpul de luptă, aşa că o să continuam după cum am hotărât. Da, Yabu-san, acum putem folosi drumul de sud. De ce a murit Jikkyu? — De boală, Alteţă. — O boală de cinci sute de koku? Yabu râse, dar în sinea lui turba de furie că Toranaga îi aflase taina. — Da, zise el. Aşa aş crede, Alteţă. Fratele meu ţi-a spus? Toranaga dădu din cap şi-i ceru să le explice şi celorlalţi. Yabu se

supuse bucuros, căci era o stratagemă vicleană şi plină de iscusinţă, şi le istorisi cum fratele său, Mizuno, dăduse banii luaţi de la Anjin-san unui ajutor de bucătar care fusese strecurat printre slugile de la bucătăria lui Jikkyu. — Ieftin, neh? spuse Yabu fericit. Cinci sute de koku pentru drumul de sud? Hiro-matsu spuse sec lui Toranaga: — Te rog să mă ierţi, dar eu găsesc povestea asta dezgustătoare. Toranaga zâmbi. — Trădarea e o armă de luptă, neh? — Da, dar nu pentru un samurai. Yabu era indignat. — Iartă-mă, senior Hiro-matsu, dar cred că n-ai de gând să mă insulţi? — N-a vrut să te insulte. Ai vrut, Hiro-matsu? întebă Toranaga. — Nu, Alteţă, răspunse bătrânul general. Te rog să mă ierţi. — Otrava, vicleniile, trădarea, omorul au fost întotdeauna arme de luptă, bătrâne prieten, spuse Toranaga. Jikkyu a fost un duşman şi un prost. Cinci sute de koku pentru drumul de sud sunt o nimica toată! Yabu-sama m-a slujit bine. Aici şi în Osaka. Neh, Yabu-san? — Eu întotdeauna am încercat să vă slujesc cu credinţă, Alteţă. — Da, aşa că, te rog, explică-ne de ce l-ai ucis pe căpitanul Sumiyori înainte de atacul ninja, spuse Toranaga. Chipul lui Yabu rămase neschimbat. Purta sabia Yoshitomo, cu mâna, ca de obicei, pe mâner. — Cine mă acuză de aşa ceva, Alteţă? Toranaga arătă către grupul samurailor în uniforme maro, aflaţi la patruzeci de paşi mai departe. — Omul acela! Te rog, vino aici, Kosami-san. Tânărul samurai descălecă, înaintă şchiopătând şi se înclină. Yabu îl ţintui cu privirea. — Cine eşti, omule? — Sokura Kosami, din Legiunea a Zecea, alteţă, trimis ca gardă personală a doamnei Kiritsubo, în Osaka, spuse tânărul. M-aţi pus de strajă în faţa încăperilor domniei-voastre – şi ale lui Sumiyori-san – în noaptea în care au atacat ninja. — Nu-mi amintesc de tine. Îndrăzneşti să spui că l-am ucis pe Sumiyori? Tânărul şovăi. Toranaga zise: — Spune-i! Tânărul răspunse grăbit: — Eu abia am avut timp să deschid uşa şi să-l strig pe Sumiyori-san înainte ca ninja să năvălească asupra noastră, Alteţă, dar el nu s-a mişcat deloc, iertaţi-mă, alteţă. Se întoarse spre Toranaga, ezitând în faţa privirile tuturor. El... Avea somnul foarte uşor, Alteţă, şi nu trecuse decât o clipă după... Asta e tot, Alteţă. — Ai intrat în cameră? L-ai zgâlţâit? stărui Yabu. — Nu, Alteţă, o, nu, Alteţă, ninja au venit atât de repede că noi ne-am retras imediat şi am contraatacat de îndată ce am putut, a fost aşa cum am spus... Yabu privi spre Toranaga. — Sumiyori-san făcuse de strajă două zile. Era istovit, toţi eram. Ce dovedeşte asta? se adresă el tuturor. — Nimic, încuviinţă Toranaga, încă prietenos. Dar, mai târziu, Kosami-san s-a întors în cameră. Neh? — Da, Alteţă, Sumiyori-san zăcea tot în aşternuturi, aşa cum îl văzusem ultima oară iar... iar camera nu fusese deranjată deloc, iar el fusese înjunghiat, Alteţă, înjunghiat în spate, o singură lovitură. Atunci am cezut că a fost un ninja şi nu m-am mai gândit la asta până când nu m-a întrebat Omi-san.

— Aha! Yabu îşi întoarse ochii spre nepot şi îşi concentră toată hara asupra trădătorului său, măsurând distanţa dintre ei. Deci tu l-ai întrebat? — Da, Alteţă, răspunse Omi, Seniorul Toranaga mi-a cerut să verific din nou tot ce îşi aminteau oamenii. Asta a fost una dintre ciudăţeniile pe care am crezut că trebuie s-o aduc la cunoştnţă stăpânului nostru. — Una dintre ciudăţenii? Mai e vreuna? — Urmând poruncile Seniorului Toranaga, i-am luat la întrebări pe slujitorii care au scăpat cu viaţă din atac, Alteţă. Sunt doi. Iertaţi-mă, dar amândoi au spus că aţi trecut prin faţa lor însoţit de un samurai şi v-aţi întors la puţin timp după aceea, singur, strigând "Ninja!" Apoi ei... — Ei s-au aruncat asupra noastră şi l-au omorât pe bietul om cu o lovituri de suliţă şi sabie. Eu a trebuit să mă retrag să dau alarma. Yabu se întoarse spre Toranaga, aşezându-şi cu grijă picioarele într-o poziţie mai bună de atac. V-am spus deja toate astea, Alteţă, atât eu însumi cât şi în raportul scris. Ce legătură au servitorii cu mine? — Ei, Omi-san? întrebă Toranaga. — Îmi pare rău, Yabu-sama, zise Omi, dar amândoi v-au văzut trăgând zăvoarele unei uşi ascunse într-o hrubă şi v-au auzit spunându-le acelor ninja: "Eu sunt Kasigi Yabu". Numai asta le-a dat lor timp să se ascundă şi să scape de masacru. Mâna lui Yabu se mişcă uşor. Îndată Sudara sări în faţa lui Toranaga ca să-l apere şi în aceeaşi clipă sabia lui Hiro-matsu fulgeră către gâtul lui Yabu. — Staţi! porunci Toranaga. Sabia lui Hiro-matsu se opri ca prin minune. Yabu nu făcuse nici o mişcare. Se uită la ei, apoi râse batjocoritor. — Sunt eu un împuţit de ronin care şi-ar ataca stăpânul legiuit? Acesta este Kasigi Yabu, senior de Izu, Suruga şi Totomi. Neh? Privi ţintă spre Toranaga. De ce sunt învinovăţit, Alteţă? Că i-am ajutat pe ninja? Aiureli! Ce legătură au cu mine închipuirile slugilor? Sunt nişte mincinoşi! Sau ce legătură are cu mine omul ăsta, care lasă să se înţeleagă ceva ce nu poate fi dovedit şi de care eu nu mă pot apăra? — Nu e nici o dovadă, Yabu-sama; spuse Toranaga. Sunt întru totul de acord. Nu există absolut nici o dovadă. — Yabu-sama, ai făcut toate astea? întrebă Hiro-matsu. — Bineînţeles că nu! Toranaga spuse: — Dar eu cred că le-ai făcut, aşa că toate pământurile tale sunt confiscate. Te rog să-ţi spinteci pântecul astăzi. Până la amiază. Sentinţa era definitivă. Acesta era momentul suprem pentru care Yabu se pregătise toată viaţa. Karma, gândi, mintea lucrându-i acum cu o repeziciune nebunească. Nu pot face nimic, ordinul este legal, Toranaga este seniorul meu legiuit, ei pot să-mi ia capul, sau pot să mor cu demnitate. Sunt mort oricum. Omi m-a trădat, dar asta este karma mea. După plan, toţi servitorii urmau să fie omorâţi, dar doi au scăpat şi asta e karma mea. Fii demn, îşi spuse el, încercând să-şi adune curajul. Gândşte limpede şi nu te pierde cu firea. — Alteţă, începu el cu multă îndrăzneală, mai întâi nu sunt vinovat de acele crime, Kosami se înşeală, iar servitorii sunt nişte mincinoşi. Al doilea, sunt cel mai bun general pe care-l aveţi. Vă rog să-mi acordaţi cinstea de a conduce atacul de-a lungul drumului Tokaido, sau un loc în primele rânduri în prima bătălie, astfel ca moartea mea să vă fie de folos. Toranaga spuse amabil: — Este o idee bună, Yabu-san, şi sunt de acord din toată inima că eşti cel mai bun general pentru Regimentul de Muschete, dar, îmi pare rău, n-am încredere în domnia-ta. Te rog, despică-ţi pântecul până la amiază. Yabu îşi stăpâni furia oarbă şi îşi împlini îndatoririle de onoare ca un adevărat samurai şi căpetenie de clan, cu un deplin sacrificiu de sine. — În mod oficial îl absolv pe nepotul meu, Kasigi Omi-san, de orice

responsabilitate în trădarea mea şi îl numesc moştenitorul meu legiuit. Toranaga fu la fel de surprins ca toţi ceilalţi. — Foarte bine, spuse. Da, cred că este foarte înţelept. Sunt de acord. — Izu este feuda ereditară a familiei Kasigi. I-o las lui. — Izu nu-ţi mai aparţine ca s-o poţi da. Eşti vasalul meu, neh? Izu este una dintre provinciile mele şi pot s-o dau cui vreau, neh? Yabu ridică din umeri. — I-o las lui, chiar dacă... Râse. Este o favoare într-o viaţă. Neh? — Eşti îndreptăţit s-o ceri. Cererea îţi este refuzată. Şi, Yabu-san, toate ultimele tale porunci sunt supuse încuviinţării mele. Buntaro-san, ai să fii martorul oficial. Acum, Yabu-san, pe cine doreşti ca secondant? — Kasigi Omi-san. Toranaga privi spre Omi. Omi se înclină, alb la faţă. — Voi fi onorat, spuse. — Bun. Atunci totul e stabilit. Hiro-matsu spuse: — Şi atacul de-a lungul drumului Tokaido? — Suntem mai în siguranţă în spatele munţilor noştri. Toranaga le răspunse prietenos la salut, încălecă şi plecă la trap. Sudara înclină politicos din cap şi-l urmă. Când Toranaga şi Sudara se îndepărtară, Buntaro şi Hiro-matsu se relaxară, nu însă şi Omi şi nici unul nu-şi desprinse ochii de pe braţul înarmat al lui Yabu. Buntaro spuse: — Unde doreşti s-o faci, Yabu-sama? — Aici, acolo, jos pe ţărm sau pe o grămadă de bălegar, mi-e totuna. Nu am nevoie de haine de ceremonie. Dar, Omi-san, n-ai să loveşti până n-am să fac cele două tăieturi. — Da, Alteţă. — Cu permisiunea domniei-tale, Yabu-san, am să fiu şi eu martor, spuse Hiro-matsu. — Te ţin hemoroizii? Generalul se sţăpâni şi-i spuse lui Buntaro: — Te rog, trimite după mine când e gata. Yabu scuipă. — Eu sunt gata. Tu eşti? Hiro-matsu se răsuci pe călcâie şi plecă. Yabu se gândi o clipă, apoi îşi scoase sabia Yoshitomo, cu tot cu teacă, din cingătoare. — Buntaro-san, poate ai vrea să-mi faci o favoare. Dă-i asta lui Anjin-san. Îi întinse sabia, apoi se încruntă. Dacă mă gândesc mai bine şi, dacă nu te încurc prea mult, vrei să trimiţi după el, ca să i-o pot da eu însumi? — Desigur. — Te rog, adu-l şi pe preotul ăla împuţit, ca să pot vorbi direct cu Anjin-san. — Bun. Ce pregătiri doreşti să se facă? — Doar nişte hârtie, cerneală, o pensulă pentru testament şi pentru poemul meu de moarte şi două tatami – n-am de ce să-mi julesc genunchii sau să îngenunchez în ţărână ca un ţăran împuţit, neh? adăugă Yabu, cu curaj forţat. Buntaro se îndreptă către ceilalţi samurai care se mişcau de pe un picior pe celălalt cu o emoţie stăpânită. Nepăsător, Yabu se aşeză cu picioarele încrucişate şi se scobi în dinţi cu un fir de iarbă. Omi se aşeză pe vine în apropiere, prudent, mai departe de o lungime de sabie. — Ei, spuse Yabu, eram atât de aproape de izbândă! Apoi îşi întinse picioarle şi le izbi de pământ într-o izbucnire bruscă de furie. Ei, atât de aproape! Eh, karma, neh? Karma! Apoi râse în hohote, tuşi şi scuipă, mândru că mai avea totuşi salivă în gură. Asta pentru toţi zeii, vii sau

morţi, sau încă nenăscuţi! Dar, Omi-san, mor fericit. Jikkyu e mort şi când o să trec Ultimul Râu şi-o să-l văd acolo aşteptând şi scrâşnind din dinţi, am să pot să-l scuip în ochi pentru totdeauna. Omi spuse, fără viclenie, deşi îl urmărea cu ochi atent: — Alteţă, i-aţi făcut seniorului Toranaga un mare serviciu. Drumul de coastă este acum deschis. Aţi avut dreptate, Alteţă, iar Pumn de Fier se înşeală, ca şi Sudara. Ar trebui să atacăm imediat – muschetele or să ne ajute să răzbim. — Mormanul ăla bătrân de bălegar! Nerodul! Yabu râse iar. L-ai văzut cum s-a-nroşit când i-am zis de hemoroizi? Ha! Am crezut c-o să-i plesnească atunci, pe loc! Samurai? Eu sunt mai samurai decât el! O să-i arăt eu lui! Nu loveşti până nu-ţi poruncesc eu. — Pot să vă mulţumesc cu umilinţă pentru că mi-aţi acordat această cinste şi pentru că m-aţi făcut moştenitorul vostru? Jur solemn că onoarea familiei Kasigi va fi în siguranţă în mâinle mele. — Dacă n-aş fi crezut asta, n-aş fi făcut-o. Yabu îşi coborî vocea. Ai avut dreptate să mă trădezi lui Toranaga. Aş fi făcut la fel dacă eram în locul tău, deşi toate nu sunt decât minciuni. Toranaga a găsit o pricină în asta. Întotdeauna m-a pizmuit pentru faptele mele de arme şi pentru că am înţeles ce-nseamnă armele de foc şi cât preţuieşte corabia. Toate au fost ideile mele. — Da, Alteţă, îmi amintesc. — Tu ai să salvezi familia noastră. Eşti la fel de viclean ca un bătrân şobolan râios. O să capeţi înapoi Izu şi chiar mai mult – asta-i tot ce contează acum – şi ai să-l ţii pentru fiii tăi. Tu înţelegi importanţa armelor de foc. Şi Toranaga. Neh? — Jur că am să încerc, Alteţă. Ochii lui Yabu se opriră pe mâna lui Omi, încleştată pe sabie, şi băgă de seamă poziţia gata de apărare. — Crezi c-o să te atac? — Iertaţi-mă, bineînţeles că nu, Alteţă. — Mă bucur că eşti mereu pregătit. Tatăl meu era ca tine. Da, tu îi semeni mult. Fără să facă vreo mişcare bruscă, îşi puse cele două săbii pe pământ destul de departe ca să nu poate ajunge la ele. Iată! Acum sunt lipsit de apărare. Cu câteva clipe în urmă îţi voiam capul, dar acum nu-l mai vreau. Acum nu mai ai de ce te teme de mine. — Întotdeauna trebuie să mă tem de domnia-voastră, Alteţă. Yabu chicoti încet şi mai strivi un fir de iarbă în dinţi. Apoi îl aruncă. — Ascultă, Omi-san, acestea sunt ultimele mele porunci ca senior al clanului Kasigi. Ai să-l iei pe fiul meu în casa ta şi să-l foloseşti, dacă merită să fie folosit. Apoi găseşte soţi buni pentru soţia şi concubina mea şi mulţumeşte-le din inimă că m-au slujit atât de bine. Cât despre tatăl tău, Mizuno: i se porunceşte să-şi facă seppuku îndată. — Pot să vă cer să i se dea învoirea să se radă în cap şi să se facă preot? — Nu. Este prea prost, niciodată n-o să poţi avea încredere în el – cum de-a îndrăznit să-i spună lui Toranaga tainele mele! – şi ţi-ar sta tot timpul în cale. Iar mama ta... Îşi dezgoli dinţii. I se porunceşte să se radă în cap şi să devină călugăriţă, într-o mânăstire din afara domeniului Izu şi să-şi petreacă restul vieţii spunând rugăciuni pentru viitorul clanului Kasigi. Călugăriţa budistă sau shinto – după mine mai bine shinto. Eşti de acord cu shinto? — Da, alteţă. — În felul ăsta, adăugă Yabu cu o plăcere răutăcioasă, n-o să te mai abată cu neîncetatele-i văicăreli de la problemele clanului Kasigi. — Aşa se va face. — Ţi se porunceşte să răzbuni minciunile aruncate asupra mea de Kosami şi de slugile alea ticăloase. Mai curând sau mai târziu, nu-mi pasă, câtă vreme ai s-o faci până la sfârşitul vieţii.

— Mă voi supune. — Mai este ceva ce-am uitat? Omi se încredinţă cu grija că nu-i auzea nimeni. — Cum rămâne cu Moştenitorul? întrebă el precaut. Dacă iese împotriva noastră pe câmpul de luptă, noi o să pierdem, neh? — Ia Regimentul de Muschete, croieşte-ţi drum printre ei şi omoară-i, orice ar zice Toranaga. Yaemon este prima ta ţintă. — Aşa am gândit şi eu. Mulţumesc. — Bun. Dar decât să aştepţi atâta vreme, mai bine pune în taină o răsplată pentru capul lui, acum, prin ninja... Sau Amida Tong. — Cum să-i găsesc? întrebă Omi cu un tremur în glas. — Cotoroanţa bătrână, Gyoko, mama-san, ea e dintre cei care ştiu cum. — Ea? — Da, dar păzeşte-te de ea şi de cei din Amida. Nu-i folosi cu uşurinţă, Omi-san. De ea să nu te-atingi niciodată, s-o aperi întotdeauna. Ştie prea multe taine şi scrisul e o armă care loveşte de dincolo de moarte. A fost concubina neoficială a tatălui meu timp de un an... Se poate chiar ca fiul ei să-mi fie frate vitreg. Eh, păzeşte-te de ea, ştie prea multe taine. — De unde să fac rost de bani? — Asta te priveşte. Dar fă rost. De oriunde şi oricum. — Da. Mulţumesc. Mă voi supune. Yabu se trase mai aproape. Imediat Omi se încordă bănuitor, cu sabia aproape ieşită din teacă. Yabu era mulţumit că, chiar şi cu mâinile goale, era încă un om de temut. — Îngroapă taina asta foarte adânc. Şi ascultă, nepoate, rămâi foarte bun prieten cu Anjin-san. Încearcă să preiei controlul flotei pe care o va aduce într-o zi. Toranaga nu înţelege adevărata valoare a lui Anjin-san, dar el are dreptate să rămână în spatele munţilor. Asta-i dă timp – şi lui şi ţie. Noi trebuie să părăsim uscatul şi să ieşim pe mare – cu echipajele noastre pe navele lor – cu clanul Kasigi la comanda lor. Clanul Kasigi trebuie să iasă pe mare, să stăpânească marea. O poruncesc. — Da... o, da, spuse Omi. Bizuiţi-vă pe mine. Aşa va fi. — Bun. Ultimul lucru: să nu te-ncrezi niciodată în Toranaga. Omi spuse din adâncul fiinţei sale: — Nu am, Alteţă. N-am avut niciodată. Şi nici n-o să am. — Bine. Şi mincinoşii ăia împuţiţi, nu uita, ocupă-te de ei. Şi de Kosami. Yabu răsuflă adânc, împăcat cu sine însuşi. Acum te rog să mă ierţi, trebuie să cuget la poemul meu de moarte. Omi se ridică şi se trase înapoi şi, când fu destul de departe, se înclină şi mai făcu douăzeci de paşi. Odată aflat în siguranţă între gărzile sale, se aşeză din nou şi începu să aştepte. *** Toranaga şi oamenii lui călăreau la trap pe drumul de coastă care înconjura marele golf, cu marea în dreapta, aproape scăldând drumul. Aici terenul era jos şi mlăştinos, cu multe porţiuni noroioase. La câţiva ri către nord drumul se unea cu artera principală a Drumului Tokaido. Alţi douăzeci de ri mai departe spre nord, se afla Yedo. Avea cu el o sută de samurai şi zece purtători de şoimi cu zece păsări pe pumnii înmănuşaţi. Sudara avea douăzeci de străji, trei şoimi şi călărea ca avangardă. — Sudara, strigă Toranaga de parcă abia atunci i-ar fi dat prin minte gândul, opreşte-te la hanul următor! Vreau să mănânc. Sudara făcu semn cu mâna că a înţeles şi plecă în galop. Când Toranaga sosi călare, slujnicele se plecau zâmbitoare iar hangiul cu toţi ai săi se înclinau fără încetare ca nişte jucării caraghioase. Străjile înconjurară hanul dinspre nord şi sud, cu steagurile lui Toranaga înălţate semeţ.

— Bună dimineaţa, Alteţă, ce pot să vă aduc de mâncare? întrebă hangiul. Vă mulţumesc pentru cinstea ce-o faceţi umilului meu han. — Cha... şi tăiţei cu soia, te rog. — Da, Alteţă. Mâncarea fu adusă aproape imediat într-un bol frumos, pregătită aşa cum îi plăcea lui, hangiul fiind prevenit de Sudara. Fără nici o ceremonie, Toranaga se aşeză pe vine în verandă şi mâncă cu poftă mâncarea simplă, ţărănească, urmărind cu privirea drumul din faţă. Ceilalţi oaspeţi se înclinau şi-şi vedeau mulţumiţi de treburile lor, mândri că stăteau în acelaşi han cu marele daimyo. Sudara trecu pe la toate posturilor de gardă, asigurându-se că totul era în ordine. — Unde sunt hăitaşii? îl întrebă pe maestrul de vânătoare. — Câţiva către nord, câţiva către sud şi în plus am alţi oameni pe dealurile de colo. Bătrânul samurai arătă înapoi spre Yokohama, copleşit de umilinţă şi asudat. Vă rog să mă ierţi, dar bănuiţi cumva pe unde ar dori stăpânul nostru să meargă? — Deloc. Dar azi să nu mai faci alte greşeli. — Nu, Alteţă. Sudara îşi termină rondul, apoi îi raportă lui Toranaga. — Este totul în ordine, Alteţă? Aş mai putea face ceva pentru tine? — Nu, mulţumesc. Toranaga îşi termină bolul şi bău ultimele înghiţituri de supă. Apoi spuse cu voce plată: Ai avut dreptate când ai vorbit aşa despre Moştenitor. — Te rog să mă ierţi, mi-a fost teamă că te-aş fi putut jigni fără să vreau. — Ai avut dreptate, aşa că de ce m-aş fi simţit jignit? Când Moştenitorul va porni împotriva mea – ce-ai să faci atunci? — Am să mă supun poruncilor tale. — Te rog trimite-mi secretarul aici şi vino şi tu cu el. Sudara se supuse, Kawanabi, secretarul – cândva samurai şi preot – care călătorea întotdeauna cu Toranaga, sosi iute cu cutia sa de călătorie cu hârtie, cerneluri, ceară de sigiliu şi pensule, şi pe care o ţinea într-un paner pe şa. — Alteţă? — Scrie aşa: "Eu, Yoshi Toranaga-noh-Minowara îl repun în drepturi pe fiul meu, Yoshi Sudara-noh-Minowara, ca moştenitor, cu toate veniturile şi titlurile cuvenite". Sudara se înclină. — Mulţumesc, tată, spuse el cu o voce hotărâtă, dar întrebându-se în sinea lui de ce? — Jură solemn că ai să te supui tuturor ordinelor şi hotărârilor mele precum şi testamentului. Sudara se supuse. Toranaga aşteptă tăcut până ce Kawanabi isprăvi de scris, apoi semnă şi-i puse sigiliul său. Aceasta era o mică piesă pătrată din fildeş, cu numele lui încrustat la unul dintre capete. Apăsă sigiluil pe cerneala purpurie, aproape solidă, apoi în partea de jos a hârtiei. Se imprimă perfect. — Mulţumesc, Kawanabi-san, pune-i data de ieri. Deocamdată asta e tot. — Vă rog să mă iertaţi, dar vă mai trebuie cinci copii, Alteţă, ca succesiunea să fie de neatacat: una pentru seniorul Sudara, una pentru Consiliul Regenţilor, una pentru Casa Registrelor, una pentru domnia-voastră personal şi una pentru arhivă. — Fă-le îndată. Iar mie să-mi dai încă o copie. — Da, Alteţă. Secretarul plecă. Toranaga îşi aruncă privirea spre Sudara şi-i cercetă faţa îngustă, fără nici o expresie. Când, cu bunăştiinţă, făcuse pe neaşteptate anunţul, chipul şi mâinile lui Sudara nu trădaseră nimic. Nici bucurie, nici mulţumire, nici mândrie – nici măcar surpriză, şi asta îl întristă. Dar

apoi îşi zise: De ce să te întristezi, ai alţi fii care zâmbesc, râd, fac greşeli, strigă, se zbuciumă, împart perna şi au multe femei. Fii normali. Fiul acesta trebuie să-ţi urmeze, să conducă după moartea ta, să ţină strâns clanul Minowara şi să treacă Kwanto şi puterea altor Minowara. Să fie rece şi chibzuit, ca tine. Nu, nu ca mine, îşi spuse, şi avea dreptate. Eu pot uneori să râd, să fiu înţelegător, îmi place să mă uşurez, să împart perna, să mă înfurii, să dansez, să joc şah şi piese Noh, iar unii oameni mă bucură, ca Naga, Kiri, Chano şi Anjin-san. Şi îmi place să vânez şi să înving, să înving, să înving. Pe tine, Sudara, te rog să mă ierţi, dar nimic nu te bucură. Nimic. În afară de soţia ta, doamna Genjiko. Doamna Genjiko e singurul tău punct slab. — Alteţă? întrebă Sudara. — Încercam să-mi auc aminte când te-am văzut ultima dată râzând. — Doreşti să râd, Alteţă? Toranaga clătină din cap, ştiind că îl crescuse pe Sudara să fie fiul desăvâşit pentru ceea ce trebuia făcut. — Cât ţi-ar trebui să te asiguri că Jikkyu este într-adevăr mort? — Înainte de a pleca din tabără am trimis un mesaj cifrat, foarte grabnic, la Mishima, în caz că nu ştii încă dacă este adevărat sau nu, tată. O să am răspuns peste trei zile. Toranaga binecuvântă zeii că aflase dinainte, de la Kasigi Mizuno, despre complotul pus la cale împotriva lui Jikkyu, şi primise cu câteva zile înainte ştirea despre moartea acestui duşman. Mai cugetă o clipă asupra planului său şi nu-i găsi nici o lipsă. Apoi, cuprins de o uşoara ameţeală, se hotărî. — Pune regimentele unsprezece, şaisprezece, nouăzeci şi patru şi nouăzeci şi cinci, din Mishima, în stare de alarmă. În patru zile le porneşti de-a lungul drumului Tokaido. — "Cer de Purpură"? întrebă Sudara descumpănit. Ataci, Alteţă? — Da, n-aştept să vină ei asupra mea. — Atunci Jikkyu e mort? — Da. — Bine, spuse Sudara. Pot să te sfătuiesc să adaugi regimentele douăzeci şi douăzeci şi trei? — Nu. Zece mii de oameni ar trebui să ajungă, dacă atacăm prin surprindere. Mai trebuie totuşi să apăr toate hotarele, în caz că nu izbândim sau se iveşte vreo capcană, trebuie să-i mai ţinem piept şi lui Zataki. — Da, spuse Sudara. — Cine ar trebui să conducă atacul? — Seniorul Hiro-matsu. E campania potrivită pentru el. — De ce? — E directă, simplă, de modă veche şi ordinele sunt limpezi, tată. El va fi cel mai potrivit. — Nu mai e bun de comandant suprem? — Iartă-mă, Yabu-san a avut dreptate – armele de foc au schimbat lumea. Pumn de Fier e învechit. — Cine atunci? — Numai domnia-ta, Alteţă. Până după această bătălia, sfatul meu e să nu ai pe nimeni între tine şi bătălie. — Am să mă mai gândesc la asta, spuse Toranaga. Acum te duci la Mishima. Ai să pregăteşti totul. Forţa de asalt a lui Hiro-matsu are douăzeci de zile ca să ajungă dincolo de râul Tenryu şi să asigure drumul Tokaido. — Te rog să mă ierţi, pot să sugerez ca ţinta lor să fie puţin mai departe, creasta culmii Shiomi? Dă-le cu totul treizeci de zile. — Nu. Dacă poruncesc asta, unii o să ajungă pe creastă. Dar cei mai mulţi vor fi morţi şi nu vom mai fi în stare să respingem contraatacul sau să hărţuim inamicul, când grosul armatei noastre se va retrage. — Dar, bineînţeles, le vei trimite îndată întăriri.

— Atacul nostru principal va fi prin munţii lui Zataki. Acesta nu e decât o manevră înşelătoare. Toranaga îşi cercetă fiul atent, dar Sudara nu lăsa se se vadă nici surpriză, nici aprobare, nici dezaprobare. — Ah, te rog să mă ierţi, alteţă. — Cine să comande muschetele, acum că Yabu s-a dus? — Kasigi Omi. — De ce? — El le înţelege. Mai mult decât atât, e un om modern, foarte curajos, foarte inteligent, foarte răbdător, şi foarte primejdios, mult mai primejdios decât unchiul său. Sfatul meu este că, dacă ai să învingi şi dacă el supravieţuieşte, găseşte un motiv oarecare şi pofteşte-l înainte. — Dacă înving? — "Cer de Purpură" a fost întotdeauna ultima cale. Ai spus-o de sute de ori. Dacă suntem zdrobiţi pe drumul Tokaido, Zataki o să năvălească în câmpie. Atunci muschetele n-au să ne fie de ajutor. Aceasta era ultima soluţie. Niciodată nu ţi-au plăcut soluţiile disperate. — Şi Anjin-san? Ce mă sfătuieşti în privinţa lui? — Sunt de aceeaşi părere cu Omi-san şi cu Naga-san. Ar trebui ţinut strâns. Restul oamenilor lui nu însemnă nimic, sunt eta şi se vor mânca între ei în curând, deci nu contează. Sfatul meu e ca toţi străinii să fie închişi sau aruncaţi din ţară. Sunt o pacoste şi trebuie pe potrivă. — Atunci s-a terminat cu negoţul de mătase. Neh? — Dacă acesta ar fi preţul, atunci l-aş plăti. Sunt o pacoste. — Dar trebuie să avem mătase nu ne putem lipsi şi, ca să ne apărăm, trebuie să ştim mai multe despre ei, să învăţăm ce ştiu ei, neh? — Ar trebui îngrădiţi în Nagasaki, sub pază bună iar numărul lor strict limitat. Ar putea face negoţ o dată pe an. Nu banii sunt ţelul vieţii lor? Nu spune asta Anjin-san? — A, atunci el e folositor? — Da. Foarte. El ne-a arătat înţelepciunea Edictelor de Expulzare. — Anjin-san e foarte deştept, foarte curajos, dar e o jucărie. Vă amuză, Alteţă, ca şi Tetsu-ko, aşa că e folositor, dar totuşi o jucărie. Toranaga spuse: — Mulţumesc pentru păreri. Odată pornit atacul, te vei întoarce la Yedo şi vei aştepta noi porunci. O spuse anume cu glas apăsat. Zataki încă-i ţinea ostateci în capitala sa, Takato, pe doamna Genjiko, pe fiul şi pe cele trei fiice ale lor. La cererea lui Toranaga, Zataki îi îngăduise lui Sudara să lipsească un timp, dar numai zece zile, iar Sudara jurase solemn să respecte învoiala şi să se întoarcă la timp. Zataki era renumit pentru rigiditatea ideeilor lui în privinţa onoarei. După lege, Zataki avea dreptul – şi ar fi făcut-o – să omoare toţi ostaticii numai pentru această încălcare a onoarei, indiferent de orice tratat sau înţelegere făţişă sau ascunsă. Atât Toranaga cât şi Sudara ştiau, fără nici o îndoială, că Zataki avea s-o facă dacă Sudara nu se întorcea, aşa cum făgăduise. — Ai să aştepţi la Yedo noi ordine. — Da, Alteţă. — Ai să pleci la Mishima îndată. — Am să câştig timp dacă o iau pe acolo. Sudara arătă către răscrucea din faţă. — Da. Mâine am să-ţi trimit un mesaj. Sudara se înclină, încălecă şi porni la trap însoţit de cele douăzeci de străji. Toranaga ridică bolul şi mâncă restul de tăiţei, acum reci. — O, Alteţă, iertaţi-mă, mai doriţi? spuse cu răsuflarea tăiată tânăra slujnică care sosi în fugă. Avea o faţă rotundă şi nu era drăguţă, dar era iute şi atentă, aşa cum îi plăcea lui să-i fie slujnicele şi femeile.

— Nu, mulţumesc. Cum te cheamă? — Yuki, alteţă. — Yuki, spune-i stăpânului tău că face tăiţei buni. — Da, Alteţă, mulţumesc. Mulţumesc, Alteţă, pentru cinstea ce o faceţi casei noastre. Dacă doriţi ceva, ridicaţi doar degetul mic şi vi se va aduce îndată. El îi făcu cu ochiul şi ea râse, luă tava şi plecă grăbită. Stăpânindu-şi nerăbdarea, cercetă cu privirea cotul îndepărtat al drumului, apoi împrejurimile. Hanul era în stare bună, împrejmuirea de ţiglă a fântânii curate şi pământul măturat. Afară, în curte şi peste tot primprejur, oamenii lui aşteptau răbdători, dar simţi neliniştea maestrului de vânătoare şi hotărî că astăzi era ultima lui zi de slujbă. Dacă Toranaga ar fi fost interesat doar de vânătoare, i-ar fi spus să se întoarcă la Yedo acum, dându-i o pensie generoasă, şi ar fi numit pe altul în locul lui. Asta e diferenţa între mine şi Sudara, gândi el fără răutate. Sudara n-ar şovăi. Sudara i-ar porunci omului să-şi facă seppuku acum, ceea ce ar scuti pensia şi de toate celelate necazuri şi ar spori priceperea celui care-i ia locul. Da, fiule, te cunosc foarte bine. Tu eşti foarte important pentru mine. Cum rămâne cu doamna Genjiko şi copiii? se întrebă, reluând această întrebare vitală. Dacă doamna Genjiko n-ar fi sora Ochibei – sora ei favorită şi iubită – cu părere de rău l-aş lăsa pe Zataki să-i omoare pe toţi acum şi aşa l-aş scuti pe Sudara de un mare pericol în viitor, dacă am să mor curând, pentru că ei sunt singura lui verigă slabă. Dar din fericire Genjiko este sora Ochibei şi, deci, o piesă importantă în Marele Joc şi nu trebuie să las să se întâmple una ca asta. Ar trebui, dar n-am s-o fac. De data asta trebuie să risc. Aşa că am să-mi amintesc că Genjiko îmi este de folos în alte feluri – are o minte ascuţită ca o aripioară de rechin, face copii grozavi şi-şi apără cuibul cu tot atâta fanatică neîndurare ca Ochiba, cu o singură şi enormă diferenţă: Genjiko îmi este credincioasă mie, iar Ochiba Moştenitorului. Aşa că treaba asta e hotărâtă. Înainte de cea de-a zecea zi, Sudara trebuie să fie înapoi în mâinile lui Zataki. Să mai cer o amânare? Nu, asta l-ar putea face pe Zataki şi mai bănuitor decât este şi el e ultimul om pe care l-aş vrea bănuitor acum. De care parte o să treacă Zataki? Ai fost înţelept să-l alegi pe Sudara. Dacă există un viitor, acesta va fi în siguranţă în mâinile lui şi ale lui Genjiko, dacă testamentul meu va fi pentru ei literă de lege. Iar hotărârea de a-l repune în drepturi a fost corectă şi va fi pe placul Ochibei. În dimineaţa aceea scrisese deja scrisoarea pe care avea să i-o trimită pe seară, cu o copie a documentului. Da, asta avea să-i ia de pe suflet greutatea care-i răpise tihna şi care fusese iscată acolo cu bună ştiinţă cu mult timp în urmă, tocmai în acest scop. E bine de ştiut că Genjiko este una din verigile slabe ale Ochibei, pesemne singura ei verigă slabă. Care e slăbiciunea lui Genjiko? Nici una. Cel puţin eu încă n-am găsit-o, dar dacă există vreuna, am s-o aflu. Îşi privea scrutător şoimii. Unii chirăiau, alţii îşi curăţau penele, toţi arătoşi şi ageri, toţi au capişoanele pe cap, în afară de Kogo, ochii ei mari, nestăpâniţi, urmărind tot ce se petrecea în jur cu tot atâta interes ca şi el. Ce ai zice, frumuseţea mea,o întrebă în sinea lui, ce ai zice dacă ţi-aş spune că trebuie să las răbdarea deoparte şi să izbucnesc şi că lovitura mea principală va fi de-a lungul drumului Tokaido şi nu prin munţii lui Zataki, aşa cum i-am spus lui Sudara? Poate că m-ai întreba: De ce? Atunci ţi-aş răspunde – pentru că n-am încredere în Zataki atâta vreme cât nu ştiu să zbor. Apoi văzu ochii păsării fulgerând spre drum. Privi în depărtare mijindu-şi ochii şi zâmbi la vederea palanchinelor şi a cailor de povară apropiindu-se de după cotul drumului. — Deci, Fujiko-san? Ce mai faci? — Bine, mulţumesc, Alteţă, foarte bine.

Ea se înclină din nou şi el băgă de seamă că nu mai suferea din pricina rănilor. Acum picioarele îi erau la fel de suple ca înainte şi avea o roşeaţă plăcută în obraji. — Pot să vă-ntreb ce face Anjin-san? spuse ea. Am auzit că a fost foarte grea călătoria, Alteţă. — E sănătos acum, foarte sănătos. — O, Alteţă, este cea mai bună veste pe care mi-aţi fi putut-o da. — Bine. El se întoarse spre palanchinul următor s-o întâmpine pe Kiku care-i zâmbi fericită şi-l salută cu multă tandreţe, spunându-i cât era de încântată că-l vede şi cât de mult îi dusese dorul. — A trecut atâta vreme, Alteţă. — Da, te rog, să mă ierţi, îmi pare rău, spuse el încălzit de uluitoarea ei frumuseţe şi veselie molipsitoare, în ciuda neliniştilor care îl copleşeau. Mă bucur mult că te văd. Apoi ochii lui se îndreptară spre ultima litieră. — Ah, Gyoko-san, a trecut atât timp..., adăugă el cu glas uscat ca iasca. — Mulţumesc, stăpâne, da, şi mă simt renăscută acum, când aceşti ochi bătrâni au avut cinstea să vă revadă. Plecăciunea femeii era fără cusur, chipul ei lăsa să se vadă o strălucire atent cumpănită şi, privirea lui prinse o abia bănuită sclipire purpurie sub chimonoul din cea mai scumpă mătase. O, cât sunteţi de puternic, Alteţă, un uriaş printre oameni, murmură ea. — Mulţumesc. Şi tu arăţi minunat. Kiku bătu din palme la auzul complimentului şi toţi râseră odată cu ea. — Ascultă, spuse el fericit din pricina ei, am aranjat ca să rămâi aici pentru o vreme. Acum, Fujiko-san, te rog, vino cu mine. O luă pe Fujiko pe verandă şi, după ce-i oferi cha şi gustări şi după ce schimbară cuvinte fără importanţă, el trecu la subiect. — Ai fost de acord cu o jumătate de an şi eu am încuviinţat o jumătate de an. Te rog să mă ierţi, dar trebuie să ştiu astăzi dacă vrei să-ţi schimbi înţelegerea aceea. Mica faţă pătrată se urâţi când bucuria o părăsi. Îşi trecu iute vârful limbii peste dinţii ascuţiţi. — Cum pot să schimb înţelegerea aceea, Alteţă? — Foarte uşor. S-a terminat. Eu o poruncesc. — Vă rog să mă iertaţi, Alteţă, spuse Fujiko cu o voce lipsită de intonaţie, n-am vrut să înţelegeţi asta. Am făcut acel legământ solemn nesilită, în faţa lui Buddha, cu spiritele soţului şi fiului meu. Nu poate fi schimbat. — Îţi poruncesc să-l schimbi. — Îmi pare rău, Alteţă, vă rog să mă iertaţi, dar atunci bushido mă eliberează de supunerea faţă de domnia-voastră. Legământul vostru a fost la fel de solemn şi de puternic şi orice schimbare trebuie să fie încuviinţată de amândouă părţile, fără silnicii. — Te mulţumeşte Anjin-san? — Eu sunt concubina lui. Eu trebuie să-l mulţumesc. — Ai putea să continui să trăieşti alături de el dacă n-ar exista celălat legământ? — Traiul cu el e foarte, foarte greu, Alteţă. Buna-cuviinţă, mai tot ce ţine de politeţe, datinile care dau preţ vieţii, o împlinesc, o fac sigură şi uşor de îndurat, trebuie îndepărtate sau ocolite, drept care casa lui nu este liniştită, nu are wa – n-are nici o armonie pentru mine, E aproape cu neputinţă să-i faci pe servitori să priceapă şi chiar pentru mine e greu să înţeleg... dar, da, aş putea să-mi fac mai departe datoria faţă de el. — Îţi cer să punem capăt acelei învoieli. — Prima mea datorie este către alteţa voastră. A doua mea datorie este

către soţul meu. — Mă gândeam, Fujiko-san, ca Anjin-san să se însoare cu dumneata. Atunci n-ai mai fi concubină. — Un samurai nu poate sluji doi stăpâni şi nici o nevastă doi bărbaţi. Datoria mea este către soţul meu mort. Vă rog să mă iertaţi, nu pot schimba asta. — Cu răbdare totul se schimbă. În curând Anjin-san o să ştie mai multe despre felul nostru de-a fi şi casa lui o să aibă wa. A învăţat neînchipuit de multe de când... — O, vă rog, Alteţă, nu mă înţelegeţi greşit, Anjin-san este cel mai extraordinar om pe care l-am cunoscut vreodată, fără îndoială cel mai de treabă. El mi-a făcut o mare cinste şi, oh, da, ştiu că-n curând casa lui o să fie o casă adevărată, dar... dar vă rog să mă iertaţi, eu trebuie să-mi fac datoria. Datoria mea este către soţul meu, singurul meu soţ... Lupta să se stăpânească. Trebuie să fie, neh? Trebuie să fie, Alteţă, altfel toată... toată ruşinea, suferinţa şi dezonoarea sunt fără rost, neh? Moartea lui, a copilului meu, săbiile lui rupte şi îngropate în satul eta... Dacă nu-mi fac datoria faţă de el, nu pare oare bushido o glumă fără sfârşit? — Acum trebuie să-mi răspunzi la o întrebare Fujiko-san: oare datoria ta faţă de o dorinţă a mea, seniorul tău legiuit, şi faţă de un om uluitor de curajos, care devine unul dintre noi şi care este stăpânul tău şi – adăugă el, crezând că zăreşte o roşeaţă în obrajii ei – şi datoria ta faţă de copilul lui nenăscut, oare toate astea nu sunt mai presus de datoria cealaltă? — Eu... eu nu port copilul lui, Alteţă. — Eşti sigură? — Nu, nu sunt. — Ţi-a întârziat? — Da... dar numai puţin şi asta ar putea fi... Toranaga privea şi aştepta. Răbdător. Mai erau încă multe de făcut înainte de a putea să plece călare şi să o înalţe pe Tetsu-ko sau pe Kogo, şi era însetat după această plăcere, dar ea ar fi fost numai pentru el şi deci fără însemnătate. Fujiko era importantă şi el îşi promisese ca, cel puţin azi, să se prefacă a avea timp, că poate să aibă răbdare şi să orânduiască treburi care erau de datoria lui. — Ei? — Iertaţi-mă, Alteţă, nu. — Atunci rămâne nu, Fujiko-san. Te rog să mă ierţi că ţi-am cerut-o, dar tebuia. Toranaga nu era nici nemulţumit, nici încântat. Fata nu făcea decât ce era onorabil să facă şi el ştiuse, când căzuse la învoială cu ea, că n-avea să se schimbe vreodată ceva. Asta ne face pe noi unici pe pământ, gândi cu satisfacţie. O învoială cu moartea e sfântă. Se înclină spre ea ceremonios. — Te încredinţez soţului tău pentru cinstea ta şi pentru simţul datoriei, Usagi Fujiko, spuse el pomenind numele care încetase să mai existe. — O, mulţumesc, Alteţă, spuse ea recunoscătoare pentru cinstea ce i-o făcea, cu lacrimile şiroind pe obraji din pricina fericirii copleşitoare ce o stăpânea, ştiind că acest simplu gest înlătura stigmatul de pe singurul ei soţ în această viaţă. — Ascultă, Fujiko, cu douăzeci de zile înaintea ultimei zile ai să pleci la Yedo, orice mi s-ar întâmpla. Moartea ta trebuie să aibă loc în timpul călătoriei şi trebuie să pară un accident. Neh? — Da, da, Alteţa. — Acesta o să fie secretul nostru. Doar al tău şi al meu. — Da, alteţă. — Până atunci rămâi capul gospodăriei lui. — Da, alteţă. — Acum, te rog, spune-i lui Gyoko să vină aici. Am să te chem iar înainte de a pleca. Mai am câte ceva de vorbit cu dumneata.

— Da, Alteţă. Fujiko se înclină adânc şi spuse: fiţi binecuvântat că m-aţi eliberat de această viaţă. Plecă. Ciudat, gândi Toranaga, cum se pot schimba femeile ca nişte cameleoni, acum urâte, iar în clipa următoare atrăgătoare, câteodată chiar frumoase, deşi în realitate nu sunt. — M-aţi chemat, Alteţă? — Da, Gyoko-san. Ce veşti ai pentru mine? — Tot felul de lucruri, Alteţă, spuse Gyoko cu ochii şi fără urmă de teamă pe chipul bine fardat, dar simţind un nod în stomac. Ştia că nu fusese chemată întâmplător şi instinctul îi spunea că Toranaga era mai primejdios ca de obicei. — Pregătirile pentru breasla curtezanelor înaintează mulţumitor, legile şi regulamentele sunt alcătuite spre a fi supuse încuviinţării voastre. Este un loc grozav în partea de nord a oraşului, care ar... — Locul pe care l-am ales deja este lângă coastă. Yoshiwara. Ea-l felicită pentru alegere, gemând în sinea ei. Yoshiwara – Mlaştina cu Păpuriş – era de fapt un smârc bântuit de ţânţari, care trebuia secat şi înregistrat înainte de a putea fi împrejmuit pentru a se construi ceva pe el. — Excelent, Alteţă. Mai departe, legile şi regulamentele pentru gei-sha, sunt de asemenea pregătite pentru ca domnia-voastră să le poată cerceta. — Să fie scurte şi concise. Ce vrei să scrii deasupra porţii în Yoshiwara? — "Pofta trupului e trecătoare, ceva trebuie făcut." El râse şi ea zâmbi, dar rămase atentă, deşi adăugă serioasă: — Alteţă, pot să vă mulţumesc din nou în numele generaţiilor viitoare? — N-am încuviinţat asta nici pentru tine, nici pentru ele, îi spuse Toranaga şi cită unul dintre comentariile din testamentul său: "De-a lungul istoriei, oamenii virtuoşi au condamnat întotdeauna casele de plăceri, dar bărbaţii nu sunt virtuoşi, şi dacă un conducător scoate în afara legii aceste locuri sau împărţitul pernei, este un prost, pentru că rele şi mai mari vor izbucni în curând, ca o molimă". — Cât de înţelept sunteţi! — Dacă vei pune toate casele de curtezane într-un singur loc, toţi desfrânaţii vor putea fi văzuţi, taxaţi şi serviţi în acelaşi timp. Din nou ai dreptate, Gyoko-san, "Pofta trupului e trecătoare". Se iroseşte repede. Mai departe? — Kiku-san s-a însănătoşit, Alteţă. Pe deplin. — Da, am văzut. Cât este de încântătoare! Îmi pare rău, Yedo este desigur un loc prea înăbuşitor şi greu de îndurat în timpul verii. Eşti sigură că se simte bine acum? — Da, o da, dar v-a dus dorul, Alteţă. O să vă însoţim la Mishima? — Ce alte zvonuri ai mai auzit? — Doar că Ishido a plecat din castelul Osaka. Regenţii v-au declarat, oficial, în afara legii. Ce neobrăzare, Alteţă! — Pe ce drum are de gând să mă atace? — Nu ştiu, Alteţă, spuse ea prudent, dar îmi închipui că o să fie un atac din două părţi, de-a lungul drumului Tokaido, cu Ikawa Hikoju, acum că tatăl lui, seniorul Jikkyu, e mort, şi de-a lungul drumului Koshukaido, din Shinano, fiindcă seniorul Zataki a trecut prosteşte de partea seniorului Ishido, împotriva voastră. Dar în spatele munţilor voştri, Alteţă, sunteţi în siguranţă. O, da, sunt convinsă c-o să trăiţi până la adânci bătrâneţi. Cu îngăduinţa voastră o să-mi mut toate afacerile în Yedo. — Desigur. Între timp vezi dacă poţi să afli unde se va da lovitura principală. — Am să încerc, oh, da, Alteţă. Vin vremuri cumplite, Alteţă, când fratele o să se ridice împotriva fratelui şi fiul împotriva tatălui. Ochii lui Toranaga priveau în gol, dar îşi spuse să uite să fie cu ochii în patru în privinţa lui Noboru, fiul lui cel mai mare, a cărui credinţă era până

la urmă către Taikō. — Da, încuviinţă el. Vremuri cumplite. Vremuri de mari schimbări. Unele rele, altele bane. Tu şi fiul tău, de pildă, sunteţi bogaţi acum. Nu conduce el distileria ta de saké din Odawara? — Da, Alteţă. Gyoko se făcu pământie la chip sub stratul de fard. — Câştigă bine, neh? — E fără-ndoială cel mai bun administrator din Odawara, Alteţă. — Aşa am auzit şi eu. Am o slujbă pentru el. Anjin-san o să construiască o nouă corabie. Eu îi dau toţi meşterii şi toate materialele, aşa că vreau ca partea de afaceri să fie mânuită cu. foarte mare grijă. Gyoko aproape leşină de uşurare. Îşi închipuise că Toranaga avea de gând să-i omoare pe toţi înainte de a pleca la război sau s-o aducă la sapă de lemn, pentru că aflase că îl minţise în privinţa lui Anjin-san şi a doamnei Toda, sau a lui Kiku şi pierderea copilului, care nu se petrecuse din întâmplare, aşa cum îi spusese ea cu o lună de zile în urmă, scăldată în lacrimi, ci provocată cu grijă, la stăruinţele ei şi cu înuviinţarea supusă lui Kiku. — Oh ko, Alteţă, când doriţi ca fiul meu să vină la Yokohama? El o să se îngrijească să fie cea mai ieftină corabie construită vreodată. — Nu vreau să fie ieftină. Vreau să fie cea mai bună, la preţul cel mai cuviincios. El va fi supraveghetor şi răspunzător de toate astea, la porunca lui Anjin-san. — Alteţă, vă jur pe viitorul meu, pe speranţa viitorului meu, că va fi aşa cum doriţi. — Dacă nava este bine construită, exact cum vrea Anjin-san, peste şase luni din ziua cind începe lucrul, am să-l fac pe fiul tău samurai. Ea se plecă adânc şi pentru o clipă, îi fu cu neputinţă să vorbească. — Vă rog s-o iertaţi pe o biată proastă, Alteţă. Vă mulţumesc, vă mulţumesc. — El trebuie să înveţe tot ce ştie Anjin-san despre construirea corăbiilor, ca să-i poată învăţa pe alţii când el o să plece. Neh? — Aşa o să facă. — După asta: Kiku-san. Talentele ei merită un viitor mai bun decât să fie singură într-o cameră, una dintre multe alte femei. Gyoko îşi ridică ochii, aşteptându-se din nou la ce putea fi mai rău. — O să-i vindeţi contractul? — Nu, ea nu mai trebuie să fie curtezană, şi nici chiar una dintre aceste gei-she ale tale. Ea merită o gospodărie, să fie una dintre foarte puţinele doamne. — Dar, Alteţă, văzându-vă doar din când în când, cum ar putea să aibă o viaţă mai bună? El o lăsă să-l laude, o lăudă la rândul lui şi pe ea şi pe Kiku, apoi spuse: — De fapt, Gyoko-san, încep să ţin prea mult la ea şi nu-mi pot îngădui să mă las abătut de la gândurile mele. Ca sa fiu drept, ea este mult prea frumoasă pentru mine... mult prea desăvârşită. Te rog să mă ierţi, dar acesta trebuie să rămână încă una dintre tainele noastre. — Aşa va fi, Alteţă, desigur, orice doriţi, zise Gyoko pe nerăsuflate, necrezând nimic din toate câte îi fuseseră spuse, storcându-şi mintea să ghicească adevăratul motiv. Dacă persoana ar fi cineva pe care Kiku să-l poată admira, aş muri liniştită. — Dar numai peste şase luni, după ce voi vedea plutind nava lui Anjin-san, spuse el sec. — Da... oh, da. Gyoko îşi agită evantaiul, căci soarele era fierbinte acum, şi aerul umed, înăbuşitor, încercând să înţeleagă de ce Toranaga era atât de generos cu ele amândouă, ştiind că preţul avea să fie mare, foarte mare. — Kiku-san va fi tare nefericită când va părăsi casa voastră.

— Da, bineînţles. Cred c-ar trebui să existe o răsplată pentru supunerea ei faţă de mine, stăpânul ei legiuit. Lasă asta în seama mea – şi nu-i spune nimic deocamdată. — Da, Alteţă. Şi când doriţi să vină fiul meu la Yokohama? — Am să-ţi spun înainte de a pleca. Ea se înclină şi se îndepărtă clătinându-se. Toranaga se duse să înoate. Spre nord cerul era foarte întunecat şi el ştia că acolo ploua zdravăn. Când văzu micul grup de călăreţi venind dinspre Yokohama, se întoarse. Omi descălecă şi dezveli capul. — Seniorul Kasigi Yabu s-a supus, Alteţă, chiar înainte de prânz. Capul fusese proaspăt spălat, părul aranjat şi era înfipt într-o ţeapă, pe un mic piedestal, după cum era obiceiul, ca să poată fi privit. Toranaga îşi cercetă duşmanul, aşa cum o făcuse de mii de ori în viaţa sa, întrebându-se, ca întotdeauna, cum avea să arate propriul lui cap după moarte, privit de învingătorul lui, şi dacă va arăta groază, suferinţă, mânie, spaimă, sau toate la un loc, sau nici una. Sau demnitate? Chipul încremenit în moarte al lui Yabu nu arăta decât furie nestăpânită, iar buzele erau rânjite într-o sfidare sălbatică. — Cum a murit? — Cel mai bine dintre câţi am văzut vreodată, Alteţă. Seniorul Hiro-matsu a spus le fel. Cele două tăieturi, apoi a treia la gât. Fără ajutor şi fără un sunet. Iată testamentul lui. — I-ai luat capul dintr-o singură lovitură? — Da, Alteţă. I-am cerut lui Anjin-san învoirea să folosesc sabia seniorului Yabu. — Sabia Yoshitomo? Cea pe care i-am dat-o eu? El i-a dăruit-o lui Anjin-san? — Da, Alteţă. I-a vorbit cu ajutorul lui Tsukku-san. I-a spus: "Anjin-san, îţi dăruiesc aceasta în amintirea sosirii tale la Anjiro şi ca mulţumită pentru plăcerea pe care mi-a dat-o micul barbar". La început Anjin-san n-a vrut s-o ia, dar Yabu l-a rugat şi i-a spus: "Nici unul dintre gunoaiele astea nu merită o asemenea sabie". În cele din urmă a primit-o. Curios, gândi Toranaga. Mă aşteptam ca Yabu să-i dea sabia lui Omi. — Care au fost ultimele lui porunci? întrebă. Om îi spuse. Întocmai. Dacă n-ar fi fost scrise şi în testamentul care fusese înmânat public martorului oficial, Buntaro, le-ar fi păstrat pentru el şi ar fi născocit altele. Yabu avea dreptate, gândi el furios, hotărât să nu uite niciodată că scrisul e o armă de dincolo de moarte. — Spre a cinsti curajul în moarte al unchiului tău, am să încuviinţez ultimele lui dorinţe. Toate, fără nici o schimbare, neh? spuse Toranaga punându-l la încercare. — Da, Alteţă. — Yuki? — Da, Alteţă, spuse slujnica. — Adu cha, te rog. Fata plecă in grabă şi Toranaga îşi lăsă mintea să cântărească ultimele dorinţe ale lui Yabu. Toate erau înţelepte. Mizuno era un prost şi stătea, întru totul, în calea lui Omi. Mama, o hoaşcă bătrână, sâcâitoare, era şi ea o piedică pentru el. — Foarte bine şi, fiindcă eşti de acord, le încuviinţez. Pe toate. Şi vreau, deasemenea, să-mi supui spre încuviinţare şi dorinţele de pe urmă ale tatălui tău. Ca răsplată pentru devotamentul arătat, eşti numit comandant al Regimentului de Muschete. — Mulţumesc, Alteţă, dar nu merit această cinste, spuse Omi beat de bucurie. — Naga va fi înlocuitor la comandă. Apoi: eşti numit căpetenie a clanului Kasigi iar noua ta feudă va cuprinde hotarele provinciei Izu, de la Atami, la răsărit, până la Nimazu, la apus, cu capitala Mishima şi un venit

anual de treizeci de mii de koku. — Da, Alteţă, mulţumesc. Vă rog... Nu ştiu cum să vă mulţumesc. Nu merit o asemenea cinste. — Fă aşa fel ca să le meriţi, Omi-sama, spuse Toranaga prietenos. Iei în stăpânire castelul Mishima imediat. Pleci azi din Yokohama. Înfăţişează-te seniorului Sudara la Mishima. Regimentul de Muschete va fi trimis la Hakoné şi va ajunge acolo în patru zile. Mai departe, doar pentru urechile tale: îl trimit pe Anjin-san înapoi în Anjiro. O să construiască o altă navă acolo. Ai să-i dai lui feuda ta de acum. Deîndată. — Da, Alteţă. Pot să-i dau casa mea? — Da, poţi, spuse Toranaga, deşi, bineînţles, o feudă însemna tot ce cuprindea ea, case, proprietăţi, ţărani, pescari, bărci. Amândoi bărbaţii îşi ridicară privirile când râsul cristalin al lui Kiku ajunse până la ei şi o văzură în curte jucându-se cu evantaiul împreună cu slujnica ei, Suisen, al cărei contract Toranaga îl cumpărase pentru Kiku, ca un dar care să o mângâie după nefericita pierderea copilului. Adoraţia lui Omi era scrisă pe chip lui, oricât de mult încerca s-o ascundă, atât de bruscă şi neaşteptată fusese ivirea ei. Apoi o văzură privind către ei. Un zâmbet încântător îi lumină faţa şi-şi flutură veselă mâna, iar Toranaga îi răspunse la fel, şi ea se întoarse la jocul ei. — E frumoasă, neh? Omi simţi că i se aprind urechile. — Da. Toranaga îi cumpărase contractul cu gâdul de a-l îndepărta pe Omi de ea, căci era una dintre slăbiciunile lui Omi şi, desigur, o răsplată de oferit sau de retras, până ce Omi avea să-şi declare şi dovedească cu adevărat credinţa şi supunerea, sprijinind sau nu îndepărtarea lui Yabu. Şi printr-un miracol el îl sprijinise şi-şi dovedise credinţa de multe ori. Cercetarea servitorilor fusese ideea lui Omi. Multe, dacă nu toate, dintre ideile bune ale lui Yabu veniseră de la Omi. În urmă cu o lună Omi descoperise amănunte dspre complotul pus la cale de Yabu cu câţiva dintre ofiţerii din Izu ai Regimentului de Muschete, ca să-l asasineze pe Naga şi pe alţi ofiţeri ai lui Toranaga în timpul bătăliei. — Nu te-nşeli, Omi-san? îl întrebase când Omi îi raportase în taină la Mishima, în timp ce el aştepta rezultatul provocării lui Mariko. — Nu, Alteţă. Kiwami Matano din Regimentul Trei din Izu este afară. Ofiţerul din Izu, un bărbat de vârstă mijlocie, greoi, cu fălci mari, dezvăluise întreg planul, dăduse parolele şi explicase cum trebuia să se desfăşoare. — N-aş mai putea să trăiesc cu ruşinea de a şti toate astea, Alteţă. Dumneavoastră sunteţi seniorul nostru legiuit. Desigur, ca să fiu drept trebuie să mărturisesc că planul era doar la nevoie. Cred că asta înseamnă dacă Yabu-sama se hotăra dintr-odată, în timpul luptelor, să treacă de partea celaltă. Iertaţi-mă, Alteţa voastră urma să fie prima ţintă, apoi Naga-san. Apoi seniorul Sudara. — Când a fost ordonat acest plan prima oară şi cine ştie de el? — Scurt timp după ce s-a format regimentul. Cinzeci şi patru dintre noi ştim – i-am dat toate numele în scris lui Omi-sama. Planul, cu numele de "Prunul", a fost aprobat personal de Kasigi Yabu-sama înainte de a pleca la Osaka ultima dată. — Mulţumesc. Preţuiesc credinţa ta. Păstrezi această taină până ce-ţi voi spune eu. Apoi ai să primeşti o feudă de cinci mii de koku. — Vă rog să mă iertaţi, nu merit nimic, Alteţă. Vă cer îngăduinţa să-mi fac seppuku, pentru că n-am dezvăluit această taină ruşinoasă atâta vreme. — Asta nu. Va fi cum am poruncit. — Vă rog să mă iertaţi, nu merit asemenea răsplată. Cel puţin, lăsaţi-mă să rămân cum sunt. Aceasta e datoria mea şi nu merit nici o răsplată. După dreptate, ar trebui să fiu pedepsit.

— Care este venitul tău acum? — Patru sute de koku, alteţă. E destul. — Am să mă gândesc la cele ce-ai spus, Kiwami-san. După ce ofiţerul plecase, el spusese: — Ce i-ai promis, Omi-san? — Nimc, Alteţă. A venit la mine ieri, nesilit de nimeni. — Un om cinstit? Vrei să-mi spui că e un om cinstit? — Nu ştiu, Alteţă, dar el a venit la mine ieri şi eu am alergat încoace să vă spun. — Atunci va fi răsplătit pe bună dreptate. O asemenea credinţă e mai importantă decât orice, neh? — Da, Alteţă. — Nu spune nimic nimănui despre asta. Omi plecase şi Toranaga se întrebase dacă Mizuno şi Omi nu puseseră totul la cale ca să-l doboare pe Yabu. Imediat îşi pusese iscoadele să afle adevărul. Dar complotul exista într-adevăr şi incendierea corabiei fusese un motiv desăvârşit pentru a-i înlătura pe cei cinzeci şi trei de trădători, toţi fiind puşi de pază în noaptea aceea, printre străjile din Izu. Kiwami Matano fusese trimis departe, în nord, dândui-se o feudă bună, deşi modestă. — Cu siguranţă acest Kiwami este cel mai primejdios dintre toţi, spusese Sudara, singurul căruia i se dezvăluise complotul. — Da, el o să fie supravegheat şi bănuit toată viaţa. Dar, în general, există destule lucruri bune la oamenii răi şi destule lucruri rele la oamenii buni. Trebuie să alegi ce-i bun şi să scapi de ce-i rău, fără să sacrifici partea bună. Printre ce e al meu nu există ceva ce poate fi aruncat cu uşurinţă. Da, gândi Toranaga cu mare satisfacţie, tu fără îndoială meriţi o răsplată, Omi. — Ascultă, Omi-san, bătălia o să înceapă în câteva zile. M-ai slujit cu credinţă. Pe ultimul câmp de luptă, după victoria mea, am să te numesc senior de Izu şi am să-i fac pe toţi cei din spiţa ta daimyo din tată-n fiu. — Îmi pare rău, Alteţă, vă rog să mă iertaţi, dar nu merit o asemenea cinste, spuse Omi. — Eşti tânăr, dar promiţi, în pofida anilor tăi. Bunicul tău era ca tine, foarte deştept, dar n-avea deloc răbdare. Din nou se auzi râsul femeilor, iar Toranaga o privi pe Kiku, încercând să ia o hotărâre în privinţa ei, lăsând deoparte planul de ia început. — Pot să vă întreb ce înţelegeţi prin răbdare, Alteţă? întrebă Omi simţind că Toranaga vroia ca întrebarea să fie pusă. Toranaga încă privea fata, încălzit de prezenţa ei. — Răbdare înseamnă să te stăpâneşti. Sunt şapte emoţii, neh? Bucuria, mânia, neliniştea, dragostea, tristeţea, teama şi ura. Dacă un om nu se lasă în voia lor înseamnă că e un om răbdător. Eu nu sunt atât de tare pe cât aş putea fi, dar am răbdare. Înţelegi? — Da, Alteţă. Foarte limpede. — Răbdarea este foarte necesară la un conducător. — Da. — Doamna aceea, de pildă. Ea îmi tulbură mintea, e prea frumoasă, prea desăvârşitâ pentru mine. Sunt prea simplu pentru o fiinţă atât de deosebită. Aşa că am hotărât că locul ci este în altă parte. — Dar, Alteţă, chiar şi numai ca una dintre doamnele voastre mai puţin importante... Omi rosti politeţea despre care amândoi ştiau că era o măgulire făţarnică, deşi obligatorie, şi începu să se roage în sinea lui cum nu se rugase niciodată, ştiind că era cu putinţă, dar că n-ar fi putut cere vreodată aşa ceva. — Aşa este, spuse Toranaga, dar marile talente merită sacrificii. O urmări cu privirea cum îşi arunca evantaiul şi îl prindea în schimb pe cel al slujnicei ei, plăcându-i veselia ei molipsitoare. Apoi amândouâ

femeile nu se mai zăriră din privina cailor. Îmi pare rău, Kiku-san, gândi, dar trebuie să te dau altuia, să te aşez undeva departe de atingerea mea. Adevărul e că-mi place tot mai mult de tine, deşi Gyoko n-ar crede niciodată că i-am spus adevărul, nici Omi, şi nici chiar tu însăţi. — Kiku-san merită o casă a ei. Cu un soţ al ei. — Mai bine concubina celui mai de jos samurai decât nevasta unui ţăran sau negustor, oricât de bogat ar fi. — Nu sunt de aceeaşi părere. Pentru Omi, aceste cuvinte puseră pentru totdeauna capăt gândului său. Karma, îşi spuse, copleşit de amărăciune. Alungă-ţi tristeţea, prostule. Seniorul tău a hotărât, aşa că acesta e sfârşitul. Midori e o soţie desăyârşită. Mama ta o să fie călugăriţă, aşa că acum casa ta o să aibă armonie. Atâta tristeţe azi. Şi fericire: viitor daimyo de Izu; comandant de regiment; Anjin-san urmează să rămână în Izu, deci prima navă va fi construită in Izu – pe feuda mea. Alungă-ţi tristeţea. Viaţa este toată numai tristeţe. Kiku-san îşi are karma ei, eu o am pe a mea, Toranaga pe a lui şi Yabu, stăpânul meu, stă de mărturie a cât de prostesc e să îţi faci griji pentru una sau alta. Pentru orice. Omi îşi ridică privirile spre Toranaga, cu mintea limpede şi toate puse în compartimentele lor. — Vă rog să mă scuzaţi, Alteţă, vă cer iertare. Nu gândeam îndeajuns de limpede. — Poţi să-ţi iei rămas bun, dacă doreşti, înainte de a pleca. — Mulţumesc, Alteţă. Omi acoperi capul lui Yabu. Doriţi să-l îngrop – sau să-l expun? — Pune-l într-o suliţă, cu faţa la epava. — Da, Alteţa. — Care a fost poemul lui de moarte? Omi spuse: Ce-s norii Decât un pretext pentru cer? Ce-i viaţa Decât o scăpare din moarte? Toranaga zâmbi. — Interesant. Omi se înclină şi dădu capul acoperit unuia dintre oamenii săi şi se îndrepta, printre cai şi samurai, spre capătul curţii. — Ah, doamnă, spuse el cu politeţe caldă, mă bucur atit de mult că te vad sănătoasă şi fericită. — Sunt cu stapânul meu, Omi-san, şi el e puternic şi mulţumit. Cum aş putea să fiu altfel decât fericită? — Sayonara, doamnă. — Sayonara, Omi-san. Ea se înclină, înţelegând că ajunsese la un adevărat capăt de drum de a cărui existenţă nu-şi dăduse cu adevărat seama niciodată până atunci. Din ochi i se strânse la coada ochiului şi ea o şterse şi se înclină din nou în timp ce el se îndepărta. Îi privi paşii apăsaţi şi şi-ar fi dat frâu liber lacrimilor, cu inima gata să se frângă, dar apoi, ca întotdeauna, auzi în minte cuvintele spuse – de – atâtea – ori, rostite blând, cu înţelepciune: "De ce plângi, copilă? Noi, cele din Lumea Plutitoare, trăim doar pentru clipa aceasta şi ne dăruim tot timpul bucuriei florilor de cireş, zăpezii, frunzelor de arţar, chemării unui greier, frumuseţii lunii, ne trecem, creştem şi renaştem, cântându-ne cântecele, bând cha şi saké, cunoscând parfumurile şi atingerea mătăsii, dăruind mângâieri plăcute şi plutind, plutind întruna. Ascultă, copilă: niciodată să nu fii tristă, întotdeauna să pluteşti ca un crin dus de şuvoiul

vieţii. Cât de norocoasă eşti, Kiku-san, tu eşti prinţesa de Ukiyo, Lumea Plutitoare, pluteşte, trăieşte pentru prezent..." Kiku îşi şterse a doua lacrimă. Doar fetele proaste plâng! Nu mai plânge! îşi porunci ea. Eşti neînchipuit de norocoasă! Eşti concubina celui mai mare daimyo, chiar dacă una de rang foarte mic şi neoficială, dar ce contează – fiii tăi se vor naşte samurai. Nu e aceasta cel mai neînchipuit dar de pe lume? Nu ţi s-a prezis un noroc atât de neînchipuit încât e cu neputinţă de crezut? Dar acum s-a adeverit, neh? Dacă chiar trebuie să plângi, sunt alte lucruri mult mai însemnate pentru care să plângi. Pentru sămânţa din pântecele tău, pe care ceaiul cu gust ciudat a smuls-o din tine. Dar de ce să plângi pentru asta? A fost doar "ceva" nu un copil, şi cine i-a fost tatăl? Poţi spune? — Nu ştiu, nu cu siguranţă, Gyoko-san, îmi pare rău, dar cred că e al stăpânului meu, spusese ea în cele din urmă, dorind atât de mult să fie copilul lui, pentru a se împlini prezicerea. — Dar să zicem că copilul se naşte cu ochii albaştri şi piele palidă? S-ar putea, neh? Numără zilele. — Le-am numărat şi le-am răsnumărat, oh, cum le-am mai numărat! — Atunci fii cinstită cu tine însăţi. Iartă-mă, dar viitorul nostru, al amândurora, depinde acum de tine. Ai destui ani înaintea ta în care să mai poţi face copii. N-ai decât optsprezece acum, copilă, neh? Mai bine să fii sigură, neh? Da, gândi ea iar, cât de înţeleaptă eşti, Gyoko-san, şi cât de proastă am fost eu, parcă fermecată. N-a fost decât un fel de "ceva" şi cât de înţelepţi suntem noi, japonezii, să ştim că un copil nu este un copil adevărat decât după treizeci de zile de la naştere, când sufletul lui este bine prins în trup şi karma lui hotărâtă. O, cât sunt de norocoasă, şi îmi doresc un fiu şi încă unul şi încă unul şi niciodată o fată. Bietele fete! O, zei, binecuvântaţi-l pe prezicător şi vă mulţumesc, vă mulţumesc pentru karma mea, căci sunt ocrotită de marele daimyo, că fiii mei au să fie samurai şi, o, vă rog, faceţi să merit o asemenea minunăţie... — Ce e, stăpână? întrebă micuţa Suisen, uimită de fericirea ce părea să se reverse din fiinţa lui Kiku. Kiku oftă mulţumită. — Mă gândeam la prezicător, la stăpânul meu şi la kanna mea, pluteam doar, pluteam... Porni prin curte ferindu-se de soare sub umbrela-i purpurie, ca să-l caute pe Toranaga. Acesta aproape că nu se zărea din pricina cailor, samurailor şi purtătorilor de şoimi din curte, dar îl văzu, tot în verandă, sorbind cha, Fujiko înclinându-se din nou în faţa lui. Curând o să fie rândul meu, gândi ea, Poate că la noapte putem pune sămânţa unui alt "ceva"... O, te rog... Apoi, foarte fericită, se întoarse la jocul ei. Dincolo de poartă, Omi încălecă şi plecă în galop, urmat de străji, mai repede, din ce în ce mai repede, goana înviorându-l, purificându-l, desfătându-se cu mirosul înţepător al sudorii calului. Nu privi înapoi către ea, căci nu mai avea de ce. Ştia că lăsase toată pasiunea vieţii lui şi tot ce adorase la picioarele ei. Era sigur că n-o să mai cunoască niciodată pasiunea, acel extaz contopitor de suflete care aprinde bărbatul şi femeia, dar asta nu-l nemulţumea. Dimpotrivă, îşi zise, cu o nou descoperită limpezime de gheaţă a gândurilor, îl binecuvântez pe Toranaga că m-a eliberat. Acum nimic nu mă mai leagă. Nici tata, nici mama, nici Kiku. Acum pot să am şi eu răbdare. Am douăzeci şi unu de ani, sunt aproape daimyo de Izu şi am o lume de cucerii. *** — Da, alteţă, spunea Fujiko. — Ai să pleci de aici direct la Anjiro. Am hotărât să schimb feuda lui Anjin-san de la Yokohama, la Anjiro. Pe o întindere de douăzeci de ri de jur

împrejurul satului, cu un venit anual de patru mii de koku. Ai să iei casa lui Omi-san. — Pot să vă mulţumesc în numele lui, Alteţă? Înţeleg că el încă nu ştie nimic despre asta? — Nu. Am să-i spun astăzi. I-am poruncit să construiască o altă corabie în locul celei distruse, Fujiko-san, iar Anjiro va fi un şantier perfect, mult mai bun decât Yokohama. Am aranjat cu Gyoko ca fiul ei cel mai mare să supravegheze afacerile lui Anji-san, iar toate materialele şi toţi meşterii vor fi plătiţi din trezoreria mea. Va trebui să-l ajut să pună pe picioare o oarecare administrare. — Oh ko, Alteţă, spuse ea îngândurată dintr-odată. Timpul ce mi-a rămas să-l petrec cu Anjin-san va fi atât de scurt. — Da. Va trebui să-i găsesc o altă concubină... Sau soţie. Neh? Fujiko îşi ridică fruntea, mijindu-şi ochii. Apoi zise: — Vă rog, cum vă pot fi de folos? — Pe cine ai propune? Vreau ca Anjin-san să fie mulţumit. Oamenii mulţumiţi muncesc mai bine, neh? — Da. Fujiko îşi scormoni mintea. Cine s-ar putea asemui cu Mariko-sama? Apoi zâmbi. — Alteţă, soţia de-acum a lui Omi-san, Midori-san. Mama lui o urăşte, după cum ştiţi, şi-l vrea pe Omi divorţat, iertaţi-mă, dar a avut neînchipuit de proasta creştere să o spună de faţa cu mine. Midori-san este o doamnă atât de drăguţă şi oh, atât de deşteaptă! — Crezi că Omi vrea să divorţeze? — O, nu, Alteţă, sunt sigură că nu vrea. Care bărbat doreşte cu adevărat să-şi asculte mama? Dar asta e legea noastră, aşa că el ar fi trebuit să divorţeze de ea de prima dată când părinţii au pomenit de asta, neh? Chiar dacă mama lui e o fire ţâfnoasă, ea ştie cu siguranţă ce e mai bine pentru el, bineînţeles. Iertaţi-mă, trebuie să vorbesc deschis, pentru că aceasta e o treabă foarte importantă. Bineînţeles, nu vreau să ofensez pe nimeni, alteţă, dar datoria filială este piatra de temelie a legii noastre. — Aşa-i, spuse Toranaga cugetând la acest nou gând. Crezi că Anjin-san ar găsi că Midori-san este o soţie bună? — Nu, Alteţă, nu dacă-i porunciţi domnia-voastră să se căsătorească... dar, vă rog să mă iertaţi, nu trbuie să i-o porunciţi. — Oh? — Aţi izbuti, poate, găsi o cale de a-l face pe el însuşi să se gândească la asta. Cu siguranţă, aşa ar fi cel mai bine. Lui Omi-san, bineînţeles, e deajuns să-i porunciţi. — Fireşte. Tu ai fi de acord cu Midori-san? — O, da. Fiul ei este sănătos, ea are şaptesprezece ani, se trage dintr-o bună stirpe de samurai, aşa că o să-i dăruiască lui Anjin-san nişte feciori grozavi. Gândesc că părinţii lui Omi vor stărui ca Midori să-i dea fiul lui Omi-san, dar dacă n-or să ceară asta, Anjin-san ar putea să-l înfieze. Ştiu că stăpânul meu o place, fiindcă Mariko-sama mi-a spus că-l tachina, în privinţa ei. Midori este dintr-o stirpe foarte bună de samurai, foarte chibzuită, foarte deşteaptă. O, da, cu ea, Anjin-san ar fi în siguranţă. De asemeni, părinţii ei sunt amândoi morţi, aşa că n-ar fi nici o nemulţumire din partea lor pentru că ea s-a căsătorit cu un... Cu Anjin-san. Toranaga se jucă puţin cu ideea. Fără îndoială, trebuie să am cu ce să-l tulbur din când în când pe Omi, îşi spuse. Tânărul Omi poate, mult prea uşor, să ajungă stânjenitor. Ei bine, nu va trebui să fac nimic ca să obţin divorţul lui Midori. Fără îndoială că tatăl lui Omi va avea unele dorinţe înainte de a-şi face seppuku, şi nu mă-ndoiesc că soţia lui va stărui ca cel din urmă şi cel mai important lucru pe care îl are de făcut pe acest pământ este să-şi însoare fiul aşa cum trebuie. Aşa că, oricum, Midori va fi divorţată în câteva zile. Da, ea o să fie o soţie foarte bună. — Dacă nu ea, Fujiko-san, ce ai zice de Kiku? De Kiku-san?

Fujiko rămase cu gura căscată. — O, îmi pare rău, Alteţă, aveţi de gând să renunţaţi la ea? — S-ar putea. Ei bine? — Kiku-san ar fi o concubină neoficială desăvârşită, Alteţă. Ea e atât de strălucitoare şi minunată! Deşi pot să-mi închipui că ar putea tulbura tare mult un bărbat obişnuit, şi, iertaţi-mă, vor trece ani până ce Anjin-san să poată aprecia calitatea deosebită a cântecului, a dansului sau a isteţimii ei. Ca soţie? întrebă ea cu destulă neîncredere în glas ca să-şi arate adânca dezaprobare. Doamnele din Lumea Sălciilor, de obicei, nu sunt instruite... la fel cu celelalte, Alteţă. Talentele lor sunt cu totul altele... Să răspunzi de veniturile şi de treburile casei unui samurai este altceva decât ce se întimplă în Lumea Plutitoare... — Ar putea să înveţe? Fujiko şovăi îndelung. — Lucrul cel mai bun pentru Anjin-san ar fi Midori-san ca soţie şi Kiku-san, concubină. — S-ar putea ele obişnui cu – him – obiceiurile lui diferite? — Midori-san e samurai, Alteţă. Va fi datoria ei. Îi veţi porunci. La fel şi lui Kiku-san. — Dar lui Anjin-san nu? — Îl cunoaşteţi mai bine decât mine, Alteţă. Dar, în ce priveşte împărţitul pernei şi... Ar fi mai bine să, ei bine, să hotărască el însuşi. — Toda Mariko-sama ar fi fost o soţie desăvârşită pentru el. Neh? — E o idee extraordinară, Alteţă, răspunse Fujiko fără să clipească. Fără îndoială, amândoi aveau un enorm respect unul pentru celălalt. — Da, spuse el sec. Ei bine, îţi mulţumesc, Fujiko-san. Am să mă gândesc la ce mi-ai spus. O să ajungă la Anjiro cam în zece zile. — Mulţumesc, Alteţă. Dacă-mi îngăduiţi, pot să vă sugerez ca portul Ito şi Băile Yokosé, să fie tot în feuda lui Anjin-san? — De ce? — Ito doar în cazul că Anjiro n-ar fi îndeajuns de mare. S-ar putea să fie nevoie de un loc de lăsat la apă mai mare, pentru o navă atât de mare. Poate că s-ar găsi acolo. Yokosé pe... — Aşa? — Da, Alteţă. — Ai fost acolo? — Nu, Alteţă, dar pe Anjin-san îl interesează marea, ca şi pe domnia-voastră. Era de datoria mea să încerc să învăţ despre corăbii şi navigaţie, iar când am auzit că nava lui Anjin-san a ars, m-am întrebat dacă n-ar putea să construiască alta şi, dacă da, unde şi cum. Izu este o alegere perfectă, Alteţă. Va fi uşor să ţineţi piept armatelor lui Ishido. — Şi de ce Yokosé? — Şi Yokosé pentru că un hatamolo trebuie să aibă un loc în munţi unde să puteţi fi primit aşa după cum pe bună dreptate vă aşteptaţi. Toranaga o privea atent. Fujiko părea atât de supusă şi aşezată, dar el ştia că era tot atât de hotărâtă ca şi el şi n-ar fi renunţat la nici una dintre aceste două păreri sub nici o formă decât dacă i-ar fi poruncit. — Sunt de acord. Şi-am să mă gândesc la ce mi-ai spus despre Midori-san şi Kiku-san. — Mulţumesc, Alteţă, spuse ea umilă, bucuroasă că-şi făcuse datoria faţă de stăpânul ei şi îşi plătise datoria faţă de Mariko. Ito era pentru locul de lăsare la apă a corăbiei iar Yokosé era locul unde Mariko spusese că începuse, de fapt, "dragostea" lor. — Sunt atât de norocoasă, Fujiko-chan, zisese Mariko la Yedo. Călătoria noastră până aici mi-a adus mai multă bucurie decât am dreptul să mă aştept în douăzeci de vieţi. — Te implor să veghezi asupra lui la Osaka, Mariko-san. Îmi pare rău, bietul om, el nu e ca noi, nu e civilizat ca noi. Nirvana lui este viaţa, nu moartea.

Asta e încă adevărat, gândi Fujiko, binecuvântând amintirea lui Mariko. Mariko îl salvase pe Anjin-san şi nimeni altcineva – nu Dumnezeul creştin sau alţi zei, nu Anjin-san însuşi, nici chiar Toranaga, nimeni – doar Mariko, singura. Toda Mariko-noh-Akechi Jinsai îl salvase. Înainte de muri am să ridic un altar la Yokosé şi am să înzestrez un altul în Osaka şi altul în Yedo. Asta o să fie una dintre ultimele mele dorinţe înainte de moarte, Toranaga-sama, îşi promise ea, ridicându-şi răbdătoare privirile spre el, simţindu-şi sufletul încălzit de gândul la toate celelalte lucruri minunate ce mai erau încă de făcut în folosul lui Anjin-san. Desigur, Midori drept soţie, nici gând Kiku, ea doar concubină, şi nu neapărat ce mai importantă, iar feuda să fie mărită până la Shimoda, pe coasta de sud a provinciei Izu. — Doriţi să plec îndată, Alteţă? — Rămâi aici peste noapte şi pleacă mâine drept acolo. Nu prin Yokohama. — Da, înţeleg. Iertaţi-mă, pot să iau în sţăpânire noua feudă a stăpânului meu, în numele său – cu tot ce conţine – în clipa în care ajung acolo? — Kawanabi-san îţi va da toate hârtiile necesare înainte de a pleca. Acum, te rog, trimite-o pe Kiku-san la mine. Fujiko se înclină şi plecă. Toranaga mormăi. Păcat că această femeie o să se omoare. Aproape că e prea de preţ ca s-o pierd şi e mult prea deşteaptă. Ito şi Yokosé? Ito e de înţeles. Dar de ce Yokosé? Şi ce altceva mai era în mintea ei? O văzu pe Kiku apropiindu-se prin curtea arsă de soare, cu picioarele mici în şosete albe, aproape dansând, atât de drăguţă şi elegantă în mătăsurile ei şi sub umbrela-i purpurie, umplând de invidie bărbaţii care o zăreau. Ah, Kiku, gândi el, îmi pare rău, nu-mi pot permite această invidie. Nu-mi pot permite să le am în această viaţă, îmi pare rău. Tu trebuia să fi rămas acolo unde erai, în Lumea Sălciilor, curtezană de primă clasă. Sau şi mai bine, gei-sha. Cu ce idee minunată a venit hoaşca aia bătrână! Atunci ai fi în siguranţă, ai fi a tuturor, adorată de toţi, izvor de tragice sinucideri, certuri violente sau fapte minunate, linguşită şi temută, acoperită cu banii pe care îi dispreţuieşti, o legendă – cât timp va dăinui frumuseţea ţa. Dar acum? Acum nu te pot păstra, îmi pare rău. Orice samurai căruia i te-aş da concubină îşi ia în pat un cuţit cu două tăişuri: va avea veşnic gândurile tulburate şi invidia oricărui alt bărbat. Neh? Puţini au să primească să se căsătorească cu tine, îmi pare rău, dar acesta este adevărul şi azi este ziua adevărurilor. Fujiko a avut dreptate. Tu nu eşti pregătită să conduci casa unui samurai, îmi pare rău. Când frumuseţea ţi se va duce – îţi vei păstra vocea, copilă, şi isteţimea – ai să fii curând aruncată la grămada de gunoi a lumii. Iartă-mă, dar şi acesta e un adevăr. Altul este că cele mai de rang doamne din Lumea Plutitoare, chiar şi cele mai vestite, este mai bine să rămână în Lumea lor Plutitoare, să conducă alte case de curtezane şi să-şi înece amarul iubirilor şi tinereţii pierdute în butoaie cu saké, udate cu lacrimi, când vârsta îşi spune cuvântul. Cel mai neînsemnate, ajung, în cel mai bun caz, neveste de ţărani, pescari, negustori, meşteşugari, din care loc te tragi şi tu – floare rară, care apare fără veste în sălbăticie, fără altă pricină decât karma, spre a înflori repede şi a se trece tot atât de repede. E atât de trist, nespus de trist. Cum să-ţi dau eu ţie copii de samurai? O păstrezi pentru timpul ce-ţi mai ramâne, îi spunea inima. Ea merită asta. Nu te prosti pe tine aşa cum îi prosteşti pe alţii. Adevărul e că ai putea s-o păstrezi cu uşurinţă, chemând-o la tine rar, lăsând-o în voia ei mult, aşa cum faci cu favorita ta, Tstsu-ko, ori cu Kogo. Nu este Kiku şi ea ca un şoim pentru tine? De preţ, da, dar numai un şoim, pe care să-l hrăneşti din palmă, să-l asmuţi asupra prăzii, şi-i chemi înapoi cu o momeală, apoi, după un sezon sau două, să-l laşi in voia lui, să se piardă pentru totdeauna? Nu te minţi singur, aşa ceva e fatal. De ce să n-o păstrezi? Ea nu este decât un alt şoim, deşi foarte deosebit, care zboară foarte sus,

minunat de privit, dar nimic mai mult, neîndoielnic unică, deosebită şi, oh, atât de iscusită la împărţit perna... — De ce rideţi? De ce sunteţi atât de fericit, Alteţă? — Pentru că-mi bucuri privirea, doamnă. *** Blackthornc se lăsă cu toată greutatea pe una dintre cele trei parâme prinse de chila epavei. — Hipparuuuu! strigă. Traaaageţi! De fiecare parâmă trăgeau din răsputeri câte o sută de samurai, doar cu fâşia de pânză din jurul şoldurilor pe ei. Era după-amiază şi mareea era joasă, iar Blackthorne spera să poată mişca epava ca s-o tragă la ţărm, spre a salva totul. Îşi modificase planul de la început când descoperise, spre marea sa mulţumire, că toate tunurile fuseseră pescuite din mare îndată după dezastru şi erau aproape tot atât de bune ca-n ziua când părăsiseră turnătoria de lângă Chatham, din ţinutul lui de baştină, Kent. De asemenea, fuseseră recuperate aproape o mie de ghiulele, nişte mitralii, lanţuri şi multe lucruri de metal. Multe dintre ele erau răsucite şi purtau urme de lovituri, dar avea din toate pentru o corabie, mai bine decât visase c-ar fi cu putinţă. — Minunat, Naga-san! Minunat! îl felicitase el pe Naga când descoperise mulţimea lucrurilor salvate. — O, mulţumesc, Anjin-san. Încercat mult. Îmi pare rău. — Acum nu pare rău. Acum totul bine! Da, se bucurase el. Acum Doamna poate fi chiar ceva mai lungă şi ceva mai lată, dar tot o să arate ca un ogar, şi o să bage spaima în oasele tuturor ticăloşilor. Ah, Rodrigues, gândise el fără pică, mă bucur că eşti în siguranţă, departe, anul ăsta şi că anul viitor va fi un altul pe care să-l scufund. Ar fi un dar ceresc să fie Ferriera iarăşi Căpitan General, dar nu prea m-aştept la asta şi mă bucur că ai plecat teafăr. Îţi datorez viaţa şi eşti un pilot straşnic. — Hipparuuuu! strigă el din nou şi parâmele se smuciră, cu stropi de apa căzând de pe ele ca picăturile de sudoare, dar epava nu se clinti. Din zorii aceia de pe plajă, cu Toranaga alături şi scrisoarea lui Mariko în mâini, descoperind curând după aceea tunurile, ziua nu mai avuse destule ceasuri pentru el. Întocmise schiţe, făcuse şi refăcuse liste, modificase planuri şi dăduse liste de oameni şi materiale necesare, chibzuit alcătuite, căci nu vroia greşeli. La sfârşitul fiecărei zile lucra cu dicţionarul până târziu în noapte, ca să înveţe noile cuvinte de care avea să aibă nevoie ca să le spună meşterilor ce vroia, sau ca să afle de la ei ce făcuseră sau ce puteau să facă. De multe ori, disperat, vroise să-l roage pe preot să-l ajute, dar ştia că de-acolo nu putea primi acum ajutor că duşmănia lor era penlru totdeauna hotărâtă. Karma, işi spusese fără mâhnire, compătimindu-l pe preot pentru fanatismul lui. — Hippanmuuu! Din nou samuraii se luptară cu împotrivirea mării şi a nisipului apoi se închegă un cântec şi ei se opintiră ca un singur om. Epava se clinti puţin şi ei îşi dublară eforturile, apoi aceasta se eliberă cu o smucitură şi căzură grămadă pe nisip. Se ridicară râzând, felicitându-se între ei şi se atârnară din nou de parâme. Dar epava se înţepenise din nou. Blackthorne le arătă cum să schimbe parâmele, trăgând când într-o parte, când în cealaltă, încercând să o mişte spre babord sau tribord. — Va trebui să-i încropesc nişte chesoane, apoi o să vină fluxul şi o s-o salte, spuse el tare, în engleză. — Dozo? întrebă Naga nedumerit. — Ah, gomen nasai, Naga-san.

Blestemându-şi puţinătatea cuvintelor japoneze, le explică prin semne şi desene pe nisip cum să facă o plută şi s-o lege de coaste la reflux; apoi fluxul următor avea să facă epava să plutească şi ei vor putea s-o tragă până pe plajă. La următorul reflux avea să se descurce uşor, pentru că o vor trage pe butuci. — Ah so desu! spuse Naga impresionat. Când le explică şi celorlalţi ofiţeri, aceştia fură şi ei cuprinşi de admiraţie, iar samuraii lui Blackthorne se împăunară, plini de importanţă. Blackthorne băgă de seamă şi-şi îndreptă arătătorul către unul dintre ei. — Unde-ţi e buna-cuviinţă? — Cum? O, iertaţi-mă, Alteţă, vă rog să mă iertaţi că v-am supărat. — Astăzi te iert, mâine nu. Înoată până la corabie... dezleagă parâma asta. Roninul-samurai tresări şi privirile începură să-i alerge în toate părţile. — Îmi pare rău, Alteţă, nu ştiu să înot. Peste plajă se lăsă tăcerea şi Blackthorne ştia că toţi aşteptau să vadă ce avea să se-ntâmple. Era furios pe el însuşi, căci o poruncă era o poruncă şi, fără să vrea, el condamnase pe cineva la moarte fără rost, de data asta. — Porunca lui Toranaga-sama, toţi oamenii învaţă înoate. Neh? Toţi vasalii mei înoată peste treizeci de zile. Luaţi aminte, înotaţi peste treizeci de zile. Tu, în apă – iei prima lecţie acum. Temător, samuraiul intră în apă ştiind căera un om mort. Blackthorne îl însoţi şi, de fiecare dată când capul omului intra sub apă, îl trăgea în sus fără prea multă blândeţe. Îl făcu să înoate astfel până la epavă, lăsându-l din când în când să mai înghită apă, dar fără să-i primejduiască viaţa, şi, tuşind şi gâfâind, omul o scoase la capăt. Apoi îl aduse iar la ţărm şi, când mai aveau douăzeci de iarzi până la plajă, îi dădu brânci înainte. — Înoată! Omul ajunse la ţărm ca o pisică pe jumătate înecată. Niciodată n-avea să-şi mai dea atâta importanţă în faţa stăpânului său. Camarazii răcneau plini de voie-bună, iar pe plajă oamenii se tăvăleau pe jos de râs – cei care ştiau să înoate. — Foarte bine, Anjin-san, spuse Naga. Foarte înţelept. Râse din nou, apoi spuse: — Trimit oameni după bambus, dacă doreşti. Pentru plută, neh? Mâine încercăm avem totul aici. — Mulţumesc. — Mai tragem azi? — Nu, nu, mulţu... Blackthorne se opri şi-şi puse palma streaşină la ochi. Părintele Alvito stătea pe o dună, privindu-i. — Nu, mulţumesc, Naga-san, spuse Blackthorne. Totul terminat aici azi. Te rog, scuză-mă o clipă. Porni să-şi ia hainele şi săbiile, dar oamenii lui i le aduseră iute. Se îmbrăcă fără grabă şi-şi puse săbiile la brâu. — Bună ziua, spuse el când ajunse lângă Alvito. Preotul părea istovit, dar chipul îi era prietenos, aşa cum fusese înainte de cearta lor violentă de lângă Mishima. Blackthorne deveni şi mai prevăzător. — Bună ziua, căpitane-pilot. Plec mâine dimineaţă. Nu voiam decât să stăm puţin de vorbă. Te superi? — Nu, chiar deloc. — Ce ai de gând să faci, încerci să salţi carena? — Da. — Mă tem că n-o să izbuteşti. — N-are importanţă. O să încerc. — Chiar crezi c-ai să poţi construi altă corabie? — Oh, da, spuse liniştit Blackthorne, întrebându-se ce era în mintea

lui Alvito. — Ai de gând să-ţi aduci aici restul echipajului ca să te-ajute? — Nu, spuse Blackthorne după un timp. Mai bine să rămână în Yedo. Când nava o să fie aproape gata... e destul timp ca să-i aduc aici. — Locuiesc laolaltă cu eta, nu? — Da. — Din pricina asta nu-i vrei aici? — Una dintre ele. — Nu te-nvinuiesc pentru asta. Am auzit că sunt mereu puşi pe certă şi beau mai tot timpul. Ştiai că acum vreo săptămână a fost o mică încăierare între ei şi le-a ars casa? Aşa umblă vorba. — Nu. A fost cineva rănit? — Nu, din mila Domnului. Data viitoare... Se pare că unul dintre ei a făcut un cazan de distilat. Groaznic ce face băutura din om! — Da. Păcat de casă. O să-şi construiască alta. Alvito încuviinţă din cap şi privi către coastele navei spălate de valuri. — Înainte de a pleca, voiam să-ţi spun că ştiu ce pierdere înseamnă pentru dumneata Mariko-sama. Am fost foarte mâhnit de cele ce s-au petrecut la Osaka, dar, într-un fel, înălţat. Îmi dau seama ce înseamnă sacrificiul ei... ţi-a povestit despre tatăl ei, despre cealaltă tragedie? — Da, în parte. — Ah. Atunci înţelegi şi dumneata. L-am cunoscut destul de bine pe Ju-san-Kubo. — Poftim? Vrei să zici Akechi Jinsai? — O, iartă-mă, da. Acesta e numele sub care este cunoscut acum. Nu ţi-a spus Mariko-sama? — Nu. — Taikō l-a poreclit în bătaie de joc aşa: Ju-san Kubo, Shōgun-ul celor Treisprezece Zile. Răzvrătirea lui – de când şi-a strâns oamenii şi până la marele seppuku – a durat doar treisprezece zile. A fost un om grozav, dar pe noi ne-a urât, nu pentru că eram creştini, ci pentru că eram străini. Deseori m-am întrebat dacă Mariko n-a devenit creştină doar ca să afle căile noastre, ca să ne distrugă. Deseori tatăl ei mi-a spus că l-am aţâţat pe Goroda împotriva lui. — Ai făcut-o? — Nu. — Ce fel de om era? — Scund, chel, foarte mândru, bun general şi mare poet. E atât de trist că a sfârşit aşa – cu toţi din neamul Akechi. Şi acum ultimul dintre ei. Biata Mariko... dar ea l-a salvat pe Toranaga, dac-o să vrea Dumnezeu. Degetele lui Alvito atinseră mătăniile. După un timp, spuse: — De asemeni, pilotule, înainte de a pleca, vreau să-mi cer iertare pentru... ei, bine, sunt bucuros că Părintele Inspector a fost acolo ca să te salveze. — Îţi ceri iertare şi pentru corabia mea? — Nu pentru Erasmus, deşi n-am avut de-a face cu asta. Îmi cer iertare doar pentru oamenii aceia, Pesaro şi Căpitanul General. Mă bucur că nava ta e distrusă. — Shigata ga nai, părinte. Curând o să am alta. — Ce fel de navă o să-ncerci să construieşti? — Una destul de mare şi destul de puternică. — Ca să ataci Corabia Neagră? — Ca să navighez spre casă, spre Anglia... şi să mă apăr împotriva oricui. — Iroseşti atâta muncă în zadar. — O să mai fie iar "voia Domnului"? — Da. Sau mâna omului. — Dacă se mai întâmplă şi-mi pierd şi nava asta, o să construiesc alta şi dacă şi o pierd şi pe asta, atunci alta. Am de gând să-mi construiesc o

corabie sau să mă-mbarc pe una şi când o să ajung în Anglia am să cer, ori am să împrumut, ori am să fur o navă de corsari şi-am să mă-ntorc. — Da. ştiu. De-asta n-o să pleci niciodată, ştii prea multe, Anjin-san. Ţi-am spus-o mai-nainte şi ţi-o spun din nou, dar fără răutate. Sincer. Eşti un bărbat curajos, un adversar deosebit, unul demn de respect, iar eu te respect, şi ar trebui să fie pace între noi. O să ne tot întâlnim de-a lungul anilor, dacă supravieţuim războiului. — Oare? — Da. Eşti mult prea bun la japoneză. Curând o să fi tălmaciul lui Toranaga. N-ar trebui să ne certăm, dumneata şi cu mine. Mă tem că destinele noastre se întrepătrund. Ţi-a spus şi asta Mariko-san? Mie mi-a spus-o. — Nu. N-a pomenit niciodată de asta. Ce altceva ţi-a mai spus? — M-a rugat să-ţi fiu prieten, să te apăr, dacă pot. Anjin-san, n-am venit aici să te stârnesc sau să mă cert cu dumneata, ci doar să-ţi cer să facem pace înainte de a pleca. — Unde te duci? — Mai întâi la Nagasaki, pe mare, din Mishima. Sunt de încheiat unele tocmeli de negoţ. Apoi ori încotro se va afla Toranaga, oriunde va lupta. — Te vor lăsa să călătoreşti nestânjenit, în ciuda războiului? — O, da. Au nevoie de noi, oricine cine câştigă. Nu mă îndoiesc că noi putem fi oameni cu judecată şi putem face pace între noi. Ţi-o cer pentru Mariko-sama. Un timp Blackthorne nu spuse nimic. — Cândva am avut un armistiţiu, pentru că ea l-a vrut. Îţi ofer acelaşi lucru. Un armistiţiu, nu pace, dacă te-nvoieşti să nu te apropii la mai puţin de cinzeci de mile de locul unde-o să fie şantierul meu naval. — Mă învoiesc, pilotule, sigur că mă învoiesc dar n-ai de ce te teme de mine. Un armistiţiu, deci, in amintirea ei. Îi întinse mâna. — Mulţumesc. Blackthorne i-o sţrânse bărbăteşte. Apoi Alvito spuse: — Curând o să aibă loc funeraliile ei în Nagasaki. În catedrală. Însuşi Părintele Inspector va oficia slujba, Anjin-san. O parte din cenuşa ei urmează să fie înhumată acolo. — Asta i-ar fi făcut plăcere. Blackthorne privi o vreme epava, apoi se întoarse către Alvito. — Un lucru nu... Nu i l-am spus lui Toranaga: chiar înainte ca ea să moară, am binecuvântat-o aşa cum ar fi făcut-o un preot, şi am rostit ultimele rugăciuni, pe cât am putut de bine. N-avea cine altcineva şi ea era catolică. Nu cred că m-a auzit. Nu ştiu dacă nu-şi pierduse cunoştinţa. Am făcut acelaşi lucru la incinerare. O să fie... Sunt la fel de bune? Am încercat s-o fac în faţa lui Dumnezeu, nu al meu, nici al vostru, doar Dumnezeu. — Nu, Anjin-san. Învăţătura noastră susţine că nu sânţ bune, dar cu două zile înainte de a muri ea a cerut şi a primit dezlegarea de păcate de la Părintele Inspector. — Atunci... Atunci ea a ştiut tot timpul că avea să moară... orice s-ar fi întâmplat, ea se sacrifica. — Da, Dumnezeu s-o binecuvânteze şi s-o aibă în grija Sa! — Mulţumesc că mi-ai spus, zise Blackthorne. Am... Am fost tot timpul îngrijorat că ceea ce-am făcut nu e de folos, deşi eu... Mulţumesc că mi-ai spus. — Sayonara, Anjin-san, spuse Alvito, întinzindu-i din nou mâna. — Sayonara, Tsukku-san. Te rog aprinde o lumânare pentru ea... din partea mea. — Desigur. Blackthorne îi strânse mâna şi-l urmări cu privirea îndepărtându-se, înalt şi puternic, un adversar demn de respect. Întotdeauna vom fi duşmani, gândi el. Amândoi o ştim, cu sau fără armistiţiu. Ce ai spune

dacă ai şti planul lui Toranaga şi al meu? Nimic mai mult decât vorbele de ameninţare pe care le-ai mai rostit, neh? Bine. Noi ne înţelegem unul pe celălalt. Un armistiţiu n-o sa strice nimănui. Dar noi n-o sa ne vedem prea des, Tsukku-san. În timp ce se construieşte nava mea, eu o să-ţi iau locul ca tălmaci pe lânga Toranaga şi regenţi şi, în curând, ai să fii îndepărtat de la tocmelile de negoţ chiar dacă corăbiile portugheze încă vor mai aduce mătasea. Iar toate astea se vor schimba şi ele. Flota mea va fi doar începutul. În zece ani Leul Angliei o să stapânească aceste ape. Dar mai întâi Doamna, apoi toate celelalte... Mulţumit, Blackthorne se întoarse la Naga şi hotărî planurile pentru a doua zi, apoi urcă panta spre locuinţa-i provizorie, lângă Toranaga. Mâncă orez şi felii de peşte crud, pe care unul dintre bucătarii lui le pregătise pentru el şi le găsi delicioase. Mai ceru o porţie şi începu să râdă. — Alteţă? — Nimic. Dar în mintea lui o vedea pe Mariko şi o auzea spunând: — O, Anjin-san, poate că într-o zi o să reuşim să te facem să-ţi placă chiar şi peştele crud şi atunci ai să fii pe drumul spre Nirvana – Locul Desăvârşitei Păci. Ah, Mariko, gândi, sunt atât de bucuros pentru adevărata dezlegare de păcate. Şi îţi mulţumesc. Pentru ce, Anjin-san? o auzea spunând. Pentru viaţă, Mariko, draga mea. Tu... De multe ori în zilele şi noapţile ce aveau să vină, vorbea cu ea în închipuirea lui, redeşteptând amintiri din viaţa lor împreună şi povestindu-i despre întâmplările de peste zi, simţindu-i prezenţa foarte aproape, întotdeauna atât de aproape, că o dată sau de două privise peste umăr aştepţând s-o vadă acolo. Aşa am făcut în dimineaţa asta, Mariko, dar în locul tău era Buntaro, şi, lângă el, Tsukku-san, amândoi holbându-se la mine. Eu aveam sabia, dar el avea arcul acela uriaş în mâini. Ehei, dragostea mea, mi-a trebuit tot curajul să merg spre ei şi să-i întâmpin cum se cuvine. Priveai şi tu? Ai fi fost mândră de mine, eram atât de calm, de samurai, de neclintit. El mi-a spus, foarte ţeapăn, folosindu-l pe Tsukku-san ca tălmaci: — Doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko mi-au spus cum ai apărat onoarea soţiei mele şi pe a lor. Cum ai ferit-o de batjocură. Pe ea şi pe ele. Îţi mulţumesc, Anjin-san. Te rog, iartă-mi purtarea josnică de mai-înainte. Îmi cer scuze şi îţi mulţumesc. Apoi s-a înclinat spre mine şi a plecat, iar eu aş fi vrut atât de mult ca tu să fii acolo, să ştii că taina noastră e apărată şi nimeni nu va afla nimic. De multe ori Blackthorne privise peste umăr aşteptându-se s-o vadă acolo, dar nu era niciodată şi n-avea să fie vreodată, însă asta nu-l tulbura. Era alături de el pentru totdeauna şi ştia c-avea s-o iubească la bine şi la rău, până la adânci bătrâneţi. Ea se afla mereu la hotarul viselor lui. Acum visele acelea erau bune, foarte bune şi, întrepătrunzându-se cu chipul ei, se iscau desene, planuri, galionul sculptat de sub bompres, vele, aşezarea chilei, construcţia corăbiei, şi apoi, câtă bucurie, Doamna în întreaga ei alcătuire, cu toate pânzele sus, umflate de un vânt puternic din sud-vest, zburând ca o nălucă pe Canalul Mânecii cu vergile şi fungile zbârnâind sub volta la babord şi apoi "Toate pânzele sus! Gabierii, velele mari, rândunica şi zburătorii!" Va slăbi legăturile puţin câte puţin, canonada velelor schimbate pentru noua voltă şi "Drept aşa! " şi fiecare bucăţică de pânză îi va răspunde strigătului său, ca apoi, în cele din urmă, corabia sa, o doamnă de neasemuită frumuseţe, să vireze puternic la babord pe lângă Beachy Head, spre Londra... ***

Toranaga ajunse pe colina din apropierea taberei, înconjurat de oamenii săi. Vânase de-a lungul coastei şi acum mergea către dealurile de deasupra satului, cu Kogo aşezat pe mănuşă. Mai erau încă două ceasuri până la apusul soarelui şi nu voia să piardă vremea însorită, neştiind când avea să mai aibă din nou timp pentru vânătoare. Ziua de azi a fost pentru mine, gândi. Mâine plec la război, dar ziua de azi mi-a folosit ca să-mi pun casa în ordine, prefăcându-mă că Kwanto şi Izu sunt în siguranţă, ca şi succesiunea mea, şi că am să mai apuc încă o iarnă iar la primăvară am să vânez în voie. Ah, azi a fost o zi foarte bună. O ridicase în zbor de două ori pe Tetsu-ko şi zborul ei fusese un vis, mai desăvârşit ca niciodată, nici chiar atunci când vânase cu Naga lângă Anjiro, acel plonjeu minunat de neuitat, cu care doborâse bătrânul fazan. Astăzi ea doborâse un cocor de câteva ori mai mare ca ea şi se întorsese fără greş la momeală. Câinii găsiseră un fazan şi el trimisese şoimiţa să se rotească în înălţimi, gata de atac. Apoi fazanul fusese stârnit şi începuseră înălţările şi coborârile, ce păruseră a ţine o veşnicie, iar izbitura fusese o minunăţie. Din nou Tetsu-ko venise la momeală şi mâncase mândră pe pumnul lui. Acum căuta un iepure. Îi trecuse prin cap că lui Anjin-san i-ar face plăcere nişte carne. Deci, în loc să iprăvească mulţumit vânătoarea din ziua aceea, Toranaga hotărâse să vâneze pentru frigarea lui Anjin-san. Îşi iuţi pasul, nevoind să dea greş. Ariergarda lui îl duse pe lângă tabără, pe drumul ce se răsucea către creastă şi el se simţea nespus de mulţumit de întâmplările zilei. Îşi plimbă privirea cercetătoare peste tabără, căutând primejdii, dar nu găsi nimic. Oamenii făceau instrucţie cu arma – instrucţia pe regimente şi tragerile fuseseră oprite câtă vreme Tsukku-san se afla în preajmă – şi asta îi plăcu. Cele douăzeci de tunuri salvate cu atâta grijă, zăceau deoparte, strălucind în soare, şi-l zări în apropiere pe Blackthorne, aşezat pe pământ cu picioarele încrucişate, aşa cu ar fi stat aşezat orice om normal, aplecat atent asupra unei mese joase. Dincolo de el se zărea epava şi băgă de seamă că încă nu fusese clintită din loc şi se întrebă cum avea s-o aducă Anjin-san pe ţărm, dacă nu putea fi trasă. Pentru că, Anjin-san, ai s-o aduci la ţărm, îşi spuse Toranaga foarte sigur de asta. O, da. Şi ai să-ţi construieşti navă, iar eu am s-o distrug aşa cum am distrus-o şi pe cealaltă, sau am s-o dau creştinilor, ca pe-o trufanda, căci ei sunt mai importanţi pentru mine decât corăbiile tale, prietene, iartă-mă, şi decât celelalte corăbii care aşteaptă în ţara ta. Compatrioţii tăi or să mi le aducă, pe ele şi tratatul cu regina ta, nu tu. Eu am nevoie de tine aici. La vremea potrivită, Anjin-san, am să-ţi spun de ce a trebuit să-ţi ard corabia şi atunci n-o să-ţi mai pese, pentru că atunci ai să fii ocupat cu altele şi ai să înţelegi că ceea ce ţi-am spus a fost totuşi adevărul; aveam de ales între corabie şi viaţa ta. Am ales viaţa ta. A fost corect, neh? După aceea o să râdem împreună de "Voia Domnului". Oh, a fost uşor să pun în noaptea hotărâtă anume străji pe navă, oameni de încredere, cu poruncă să împrăştie din belşug pe punte, în taină, praf de puşcă, după ce-i spusesem mai-nainte lui Naga – atunci când Omi îmi adusese ştirea despre complotul lui Yabu – să aşeze altfel schimburile, astfel ca straja următoare, de pe punte şi de la ţărm, să fie alcătuită doar din oameni din Izu, anume cei cinzeci şi trei de trădători. Apoi un singur ninja cu un amnar a ieşit din întunericul nopţii, şi nava ta a devenit o torţă. Bineînţeles, nici Naga, nici Omi n-au cunoscut planul. Atât de neplăcut, dar era atât de necesar, Anjin-san. Ţi-am salvai viaţa la care ţineai mai mult decât la corabie. De cincizeci de ori, sau poate mai mult, a trebuit să stau în cumpănă dacă să renunţ la viaţa ta, dar, până acum, de fiecare dată am izbutit să ocolesc asta. Nădăjduiesc să pot face mereu asta. De ce? Azi este ziua adevărurilor, neh? Răspunsul e: fiindcă mă faci să râd şi am nevoie de un prieten. Nu îndrăznesc să-mi fac prieteni

printre oamenii mei sau printre portughezi. Da, am să şoptesc în adâncurile unei fântâni la amiază – dar numai după ce m-am încredinţat că sunt singur – că am nevoie de un prieten. Şi de cunoştinţele tale. Mariko-sama a avut din nou dreptate. Înainte să pleci vreau să ştiu tot ce ştii tu. Ţi-am spus că amândoi avem timp deajuns. Vreau să ştiu cum navighează o corabie în jurul pământului şi să înţeleg cum o insulă mică poate să înfrângă un imperiu uriaş. S-ar putea ca răspunsul să ne folosească în lupta cu China, neh? Oh, da, Taikō a avut dreptate în unele privinţe. Prima oară când te-am văzut, am spus: "Nu există nici o scuză pentru răzvrătire" şi tu ai răspuns: "Există una – dacă învingi!" Ah, Anjin-san, atunci ţi-am legat soarta de a mea. Aşa e. Totul e socotit drept, dacă învingi. E o prostie să pierzi. De neiertat. Tu n-ai să pierzi şi ai să fii în siguranţă şi fericit pe întinsa ta feudă de la Anjiro, unde Mura, pescarul, o să vegheze asupra ta, ferindu-te de creştini şi o să le dea mai departe informaţii false, după cum poruncesc eu. Cât de naiv e Tsukku-san să creadă că unul dintre oamenii mei, fie el şi creştin, putea să-ţi fure cărţile-pilot şi să le dea în taină preoţilor fără ştirea sau încuviinţarea. Ah, Mura, mi-ai fost credincios treizeci de ani şi mai bine, curând o să-ţi primeşti răsplata! Ce-ar zice preoţii dacă ar şti că numele tău adevărat e Akira Tonomoto, samurai, iscoadă la porunca mea, şi totodată pescar, starostele satului şi creştin? S-ar scăpa pe ei, neh? Aşa că nu-ţi face griji, Anjin-san, mă îngrijesc eu de viitorul tău. Eşti în mâini bune, puternice şi, o, ce viitor ţi-am pregătit! — Am să fiu concubina barbarului, oh oh oh? se văită Kiku cu voce tare. — Da, peste o lună. Fujiko a încuviinţat oficial. O mai spusese încă o dată lui Kiku şi Gyoko, dându-i răbdător timp nefericitei fete să-şi vină în fire. Şi vei primi o mie de koku pe an după naşterea primului fiu al lui Anjin-san. — Ah, o mie... Ce-aţi spus? El repetase promisiunea şi adăugase mieros: — În definitiv, samuraiul e samurai şi două săbii sunt două săbii, iar fiii lui vor fi samurai. El este hatamoto, unul dintre cei mai importanţi vasali ai mei, amiral al tuturor navelor mele, un sfetnic apropiat, ba chiar prieten. Neh? — Iertaţi-mă, dar Alteţă... — Mai întâi vei fi concubina lui. — Iertaţi-mă, "mai întâi", Alteţă? — Poate c-ar trebui să fii soţia lui. Fujiko-san mi-a spus că ea nu mai are de gând să se căsătorească niciodată, dar cred că el ar trebui să aibă o nevastă. De ce nu tu? Dacă îi placi îndeajuns, şi dacă îl poţi face să se ţină de construcţia corăbiei... Neh? Da, cred că ar trebui să fii soţia lui. — Oh da oh da oh da! Se aruncase de gâtul lui şi-l binecuvântase, cerându-şi iertare pentru nestăpânita lipsă de bună-cuviinţă, pentru că-l întrerupsese şi nu-l ascultase supusă şi-l părăsise plutind la patru paşi desupra pământului când cu o clipă în urmă era gata să se arunce în cea mai apropiată prăpastie. Ah, femeile, îşi zise Toranaga amuzat şi foarte mulţumit. Acum are tot ce şi-a dorit, Ghioko la fel – dacă nava va fi construită la timp şi va fi – la fel şi preoţii, la fel şi... — Alteţă! Unul dintre hăitaşi arăta către un pâlc de tufişuri din marginea drumului. Trase de frâu şi-l pregăti pe Kogo, slăbind cureluşa care-l ţinea legat de pumn. — Acum, porunci cu voce scăzută. Asmuţiră câinele.

Iepurele ţâşni de sub tufiş spre alt adăpost şi în aceeaşi clipă el slobozi pasărea. Cu puternice fâlfâiri de aripi aceasta se avântă în urmărire, ca o săgeată, ajungând din urmă animalul înspăimântat. Înaintea lor la o sută de paşi peste vâlceaua vălurită era un lăstăriş încâlcit şi iepurele sărea cu iuţeală nebunească încolo şi încoace încercând să-şi afle scăparea acolo, cu Kogo pe urmele lui, tot mai aproape, cu gherele tăioase doar la câteva picioare deasupra pământului. Pasărea ajunse deasupra prăzii şi izbi iar iepurele ţipă se răsuci şi ţâşni înapoi cu Kogo încă pe urmele lui, scăpând un ik-ik-ik mânios pentru că dăduse greş. Iepurele se răsuci încă odată într-o ultimă cursă pentru adăpost şi ţipă când Kogo îl izbi din nou înşfăcându-l zdravăn cu ghearele de gât şi cap ca apoi, netemătoare, să-şi închise aripile şi nestânjenită de zvârcolirile şi răsucirile înebunite ale animalului, îi frânse fără efort gâtul. Un ultim ţipăt. Kogo îi dădu drumul şi se înălţă în aer pentru o clipă, scuturându-şi penele, aranjându-şi-le cu o fluturare violentă a aripilor, apoi se aşeză din nou pe trupul cald, tresăltând încă, înfigându-şi încă odată ghearele în el. Abia atunci lăsă să-i scape strigătul ei de victorie şi sâsâi de plăcere. Ochii ei se îndreptară către Toranaga. Toranaga sosi la trap şi descălecă, întinzându-i momeala. Ascultător, uliul îşi părăsi prada şi, când omul ascunse cu iscusinţă momeala, se aşeză pe pumnul înmănuşat. Toranaga apucă cureluşa, simţind, prin pielea întărită cu oţel a mănuşii, strânsoarea ghearelor pe degetul arătător. — Eiiii, bine făcut, frumoasa mea, spuse el, rasplătitnd-o cu o bucată din urechea iepurelui, pe care un hăitaş o tăiase pentru el. Ia, desfată-te cu asta, dar nu prea mult, mai ai încă treabă de făcut. Rânjind, hăitaşul ridică iepurele. — Stăpâne! Trebuie să aibă de trei-patru ori greutatea ei. Cel mai frumos de câteva săptămâni încoace, neh? — Da. Trimite-l în tabără, lui Anjin-san. Toranaga sări iarăşi în şa şi le făcu semn celorlalţi să-l urmeze mai departe după un alt vânat. Da, lovitura ucigaşă a fost bine dată, dar n-a avut nimic din înflăcărarea unei vânători cu un şoim peregrin. Un uliu este ceea ce este, o pasăre de pradă, un ucigaş, născut să ucidă orice mişcă, tot ce mişcă. Ca şi tine, Anjin-san, neh? Da, tu eşti un uliu cu aripi scurte. Ah, dar Mariko a fost un peregrin. Şi-o amintea atât de limpede şi îşi dorea mai presus de orice să nu fi trebuit ca ea să pornească spre Osaka şi în Nemărginire. Dar a trebuit, îşi spuse răbdător. Ostaticii trebuiau eliberaţi. Nu numai cei din casa mea, ci toţi ceilalţi. Acum am încă cincizeci de aliaţi care au trecut de partea mea în taină. Curajul şi sacrificiul de sine, al tău şi al doamnei Etsu, i-au unit i-au adus pe ei şi pe cei din clanul Maeda de partea mea, iar prin ei, toată coasta de vest. Ishido trebuia făcut să-şi scoată nasul din bârlogul lui de necucerit, regenţii dezbinaţi, iar Ochiba şi Kiyama aduşi la mâna mea. Tu ai făcut toate astea, ba mai mult: mi-ai dat timp. Doar timpul făureşte capcanele şi oferă momeala. O, Mariko-chan, cine s-ar fi gândit că o aşchie de femeie ca tine, fiica lui Ju-san Kubo, vechiul meu rival, trădătorul trădătorilor, Akechi Jinsai, ar putea să facă atât de multe şi să se răzbune atât de frumos şi cu atâta demnitate pe Taikō, duşmanul şi ucigaşul tatălui tău. O singură izbitură înspăimântătoare, la fel ca Tetsu-ko, şi ţi-ai ucis prada, care era şi prada mea. Este atât de trist că nu mai exişti. O asemenea credinţă merită o favoare specială. Toranaga ajunsese pe creastă. Se opri şi strigă să îi fie adusă Tetsu-ko. Îngrijitorul i-o luă pe Kogo şi Toranaga mângâie femela de şoim peregrin, care se afla pentru ultima oară pe pumnul său, apoi îi scoase capişonul şi-i dădu drumul în înaltul cerului. O privi cum urcă în spirală, sus, tot mai sus, căutând o pradă pe care el n-avea să i-o mai stârnească niciodată.

Libertatea lui Tetsu-ko este darul meu pentru tine, Mariko-san, îi vorbi în gând spiritului ei, privind şoimul ce se rotea mai sus, tot mai sus. Spre a-ţi cinsti credinţa ta faţă de mine şi supunerea-ţi filială faţa de cea mai importantă lege a noastră: "Un fiu, sau o fiică, ce-şi înţelege datoria nu-şi poate afla odihna sub acelaşi cer cu ucigaşul tatălui său, cât timp acesta e în viaţă". — O, atât de înţelept, Alteţă, spuse îngrijitorul de şoimi. — Ce? — Să-i daţi drumul lui Tetsu-ko, s-o eliberaţi. Ultima oară când aţi slobozit-o am crezut că n-o să se mai întoarcă, dar nu eram sigur. Ah, Alteţă, sunteţi cel mai mare şoimar din împărăţie, cel mai bun, pentru că ştiţi, fără îndoială, când să redaţi pasărea cerului. Toranaga îşi îngădui o încruntare. Şoimarul, neînţelegând ce se întâmplase, păli, i-l dădu iute înapoi pe Kogo şi se retrase în grabă. Da, pentru Tetsu-ko venise vremea, gândi Toranaga posomorât, dar chiar şi aşa, ea era totuşi un dar simbolic pentru spiritul lui Mariko şi pentru calitatea răzbunării ei. Dar cum rămâne cu toţi fiii tuturor bărbaţilor pe care i-ai ucis? Aste este altceva, toţi bărbaţii aceia meritau să moară, îşi răspunse. Chiar şi aşa, tu eşti întotdeauna precaut cu cel ce vine mai aproape de o bătaie de săgeată – e un lucru obişnuit. Observaţia îi plăcu lui Toranaga şi hotărî s-o adauge în testamentul său. Îşi miji încă odată ochii către cer şi zări şoimiţa, care nu mai era a lui. Era o creatură de o imensă frumuseţe, acolo sus, liberă, mai presus de toate lacrimile, înălţându-se fără efort. Apoi, o putere pe care el n-o mai putea controla o luă, o întoarse către nord şi ea dispăru. — O, Tetsu-ko, îţi mulţumesc. Să ai multe fiice, spuse el şi-şi întoarse atenţia către pământ. Satul arăta îngrijit în soarele care cobora, Anjin-san era tot la masa lui, samuraii la instrucţie, fumul se înălţa din vetre. Dincolo de golf, cam la vreo douăzeci de ri, se află Yedo. La patruzeci de ri spre sud-est se găsea Anjiro. La două sute nouăzeci de ri spre vest era Osaka şi, la nici treizeci de ri spre nord de ea, era Kyoto. Acolo trebuie să se dea bătălia hotărâtoare, gândi el. Lângă capitală. Spre nord, prin apropiere de Gifu, sau Ogaki, sau Hashima, de-a curmezişul Marelui Drum de Nord, Nakasendo. Poate acolo unde drumul se-ntoarce spre sud, către capitală, lângă micul sat Sekigahara, în munţi. Undeva pe acolo. O, eu aş fi în siguranţă ani de zile în spatele munţilor mei, dar asta e şansa pe care am aşteptat-o: Ishido şi-a descoperit gâtlejul. Principala mea lovitură va fi de-a lungul Drumului de Nord şi nu pe Tokaido, drumul de coastă, deşi până atunci am să mă prefac că-mi schimb planul de cinzeci de ori. Fratele meu o să mi se alăture. O, da, cred că Zataki o să se convingă singur că Ishido l-a trădat pentru Kiyama. Fratele meu nu-i prost. Şi-am să-mi ţin jurământul solemn, s-o cer pe Ochiba pentru el. În timpul acestei bătălii, Kiyama o să treacă de partea mea, cred că aşa o să facă, şi, când o s-o facă, dacă o face, o să se arunce asupra duşmanului său de moarte, Onoshi. Ăsta va fi semnalul de atac pentru muschete; am să le întorc flancurile şi am să înving, pentru că Ochiba, înţeleaptă, n-o să-l lase niciodată pe Moştenitor să iasă pe câmpul de luptă împotriva mea. Ştie că, dac-ar face-o, aş fi forţat să-l omor, din păcate. Toranaga începu să zâmbească doar pentru el. Când am să câştig, am să-i dau lui Kiyama toate pământurile lui Onoshi şi am să-i propun să-l numească pe Saruji moştenitorul său. În clipa când am să fiu Preşedintele noului Consiliu al Regenţilor, am să înfăţişez propunerea de căsătorie a lui Zataki, doamnei Ochiba, care se va aprinde atât de tare din pricina neobrăzării lui, încât, spre a potoli pe Prima Doamnă a ţării şi pe Moştenitor, regenţii vor trebui, cu regret, să-l invite pe fratele meu în Nemărginire. Cine să-i ia locul ca regent? Kasigi Omi. Kiyama va fi prada lui Omi... da, aşa este înţelept şi este atât de uşor, pentru că, fără îndoială că până atunci

Kiyama, senior al tuturor creştinilor, o să se împăuneze cu religia lui. Edictele de Expulzare ale lui Taikō sunt încă legale, neh? Desigur că Omi şi ceilalţi au să spună: "Votez ca Edictele să fie aplicate". Şi odată ce Kiyama s-a dus, n-o să mai fie nici un regent creştin, niciodată, şi, cu răbdare, o să strângem tot mai tare laţul în jurul neroadei, dar primejdioasei dogme străine, care este o ameninţare pentru Pământul Zeilor şi pentru wa-ul nostru... prin urmare trebuie înlăturată. Noi, regenţii, o să-i încurajăm pe compatrioţii lui Anjin-san să preia negoţul de la portughezi. Cât de curând cu putinţă, regenţii vor porunci ca tot negoţul şi toţi străinii să se mărginească la Nagasaki, la o mică parte din Nagasaki, sub o pază foarte severă. Şi o să ne închidem ţara pentru totdeauna... pentru ei, şi pentru muschetele lor şi pentru otrăvurile lor. Sunt atât de multe şi minunate lucruri de făcut, o dată ce voi învinge, dacă voi învinge, când voi învinge. Noi suntem un popor foarte uşor de înţeles. O să fie o epocă de aur. Ochiba şi Moştenitorul au să ţină o curte măreaţă în Osaka, iar, din când în când, noi o să ne închinăm în faţa lor şi-o să continuăm să ocârmuim în numele lui în afara castelului Osaka. Peste vreo trei ani Fiul Cerului o să mă invite să dizolv Consiliul şi să devin shōgun, până la majoratul nepotul meu. Regenţii au să stăruie să primesc şi, cu greu, am să primesc. Într-un an sau doi, am să mă retrag fără mare ceremonie în favoarea lui Sudara şi am să păstrez puterea, ca de obicei, fără să-mi dezlipesc privirea de pe castelul Osaka, iar, într-o zi, cei doi uzurpatori vor face o greşeală şi atunci s-a isprăvit cu ei, şi cumva se va isprăvi şi cu castelului Osaka, un vis într-un alt vis, iar adevăratul ţel al Marelui Joc, care a început de îndată ce am putut gândi, care a devenit cu putinţă în clipa în care a murit Taikō, adevăratul ţel va fi atins: Shōgunat-ul. Pentru asta am luptat şi asta am plănuit toată viaţa. Eu singur sunt moştenitorul împărăţiei. Voi fi shōgun. Eu am întemeiat o dinastie. Acum totul este cu putinţă mulţumită lui Mariko-san şi străinului barbar ivit din marea de la răsărit. Mariko-san, a fost karma ta să mori acoperită de glorie şi să trăieşti veşnic. Anjin-san, prietene, e karma ta să nu părăseşti niciodată acest pământ. A mea este să fiu shōgun. Kogo, uliul, îşi fâlfâi aripile pe-ncheietura mâinii lui, se aşeză mai bine şi-l privi. Toranaga îi zâmbi. Nu eu am ales să fiu ceea ce sunt. E karma mea. În acel an, în zorii celei de a douăzeci şi una zile a celei de a zecea luni, Luna Fără de Zei, marile armate se izbiră. S-a întâmplat în munţi, lângă Sekigahara, pe Drumul de Nord, pe o vreme urâtă – ceaţă apoi lapoviţă. Spre sfârşitul după-amiezii, Toranaga câştigase bătălia şi începu măcelul. Au fost luate patruzeci de mii de capete. Trei zile mai târziu Ishido fu prins viu iar Toranaga, amuzat, îşi aminti prezicerea şi îl trimise în lanţuri la Osaka pentru a fi arătat mulţimii, poruncind unor eta să îngroape picioarele generalului Ishido adânc în pământ, lăsându-i numai capul afară, şi să poftească trecătorii să taie cel mai faimos cap din împărăţie cu un fierăstrău de bambus. Ishido agoniză trei zile şi muri foarte bătrân.

CÂTEVA NOŢIUNI DESPRE ISTORIA JAPONIEI ÎN JURUL ANULUI 1600 Deşi romanul de faţă nu este o lucrare cu caracter strict istoric, el se

bazează pe fapte, personalităţi şi date reale din istoria Japoniei, a căror cunoaştere – chiar şi superficială – poate duce mult mai uşor la formarea unei imagini despre această parte a lumii şi timpului. În 1549 Oda Nobunaga1, fiul unui mic daimyo care profitase de luptele interne dintre seniorii feudali pentru a-şi mări domeniile, moşteneşte la numai 15 ani averea tatălui său. Doar câţiva ani i-au fost suficienţi pentru a deveni stăpânul a numeroase provincii, iar faima lui de om curajos şi energic a crescut atât de mult, încât Împăratul Ogimachi trimite un mesager, invitându-l să restabilească ordinea în Imperiu. Nobunaga a acceptat această sarcină dificilă. După ce îi învinge pe cei mai turbulenţi dintre daimyo şi ia în stăpânire posesiunile altora, îl învinge şi pe ultimul, Shōgunul Akihaga, şi ia frâiele conducerii, începând să reconstruiască ţara din ruinele la care ajunsese în urma atâtor războaie interne. Numai că, în 1582, un vasal trădător – Akechi Jinsai – care îi datora multe, îl asasinează, întrerupând astfel munca pe care acesta o începuse. Puterea cade în mâinile unui soldat – Hideyoshi2 – care, prin inteligenţă şi victoriile sale, se ridicase la cel mai înalt rang, de general, în armata lui Nobunaga. Hideyoshi i-a îndepărtat pe fiii fostului său stăpân şi, simţind că nu va putea să ceară pentru el titlul de Shōgun din cauza originii modeste, îl forţează pe Împărat să-i confere cel mai înalt titlu al ierarhiei civile – cel de Kwampaku. El a continuat munca de pacificare începută de Nobunaga şi a triumfat asupra tuturor rebelilor daimyo. Ajungând la apogeul onoarei şi puterii, este atât de orbit de mărire încât se gândi să-şi întindă puterea în Coreea şi China. Campania lui, deşi plină de succese la început, nu a întârziat să se dovedească a fi un dezastru. În ultimele sale clipe de viaţă şi-a dat seama de greşeală. În 1598, pe patul de moarte, ultimele sale gânduri au fost îndreptate către trupele decimate în lupte şi la suferinţele de tot felul pe care acestea le înduraseră. Hideyoshi l-a încredinţat pe fiul său – Hideyori – celor cinci cei mai mari daimyo din Imperiu, reuniţi sub forma unui consiliu de tutori. Printre aceştia era şi unul pentru care o poziţie secundă nu era de ajuns: Tokugawa Ieyasu3 (1542-l616) un descendent al familiei Minamoto4. Când în 1590 i se încredinţează conducerae celor opt mari provincii din Kwanto, el alege micul port Edo5, în provincia Mushashi, pentru a-şi construi noul său castel. După moartea lui Hideyoshi, el se separă foarte curând de ceilalţi membri ai consiliului tutorilor, rămaşi credincioşi jurământului făcut pentru a nu amesteca istoria cu literatura şi începe lupta împotriva lor. Estul era la un pas de a porni lupta împotriva vestului; şi, din nou, Estul învinge, când, pe câmpiile din jurul localităţii Sekigahara (Mino), câştigă supremaţia ce urma să dureze două secole şi jumătate. Ieyasu obţine titlul de Shōgun la trei ani după victoria sa (1603) şi astfel a început linia Tokugawa care ajunge să posede o autoritate nemaicunoscută de nimeni până atunci. Doi ani mai târziu, el cedează Shōgunatul în favoarea fiului său, se retrage la Sumpu, iar înainte de moarte are consolarea de a vedea dezvoltându-se în Osaka linia Hideyoshi (1615). Din acel moment puterea se afla în siguranţă în mâinile familiei lui. Succesorii lui imediaţi – Hidetaka (1605-l623) şi Iemitsu (1623-l651) îi continuă opera şi întăresc regulile de fier pe care el le impusese în Imperiu: ruperea relaţiilor cu ţările străine, închiderea tuturor porturilor pentru comerţul cu străinii, cu excepţia olandezilor şi chinezilor, care aveau acces doar în portul Yokohama în apropiere de Edo (actualul Tokyo), persecuţiile atroce împotriva creştinilor, legi aspre faţă de învăţăturile confucianiste. Personajul Goroda Personajul Nakamura-Taikō 3 Personajul Toranaga 4 Minowara 5 Yedo 1 2

Timp de două sute de ani fiecare daimyo, samurai sau om de rând a dus această povară fără să comenteze, ceea ce a stabilizat situaţia în Imperiu şi pacea pentru mulţi ani. Ultimul Shōgun Tokugawa, aflat într-o situaţie critică, este obligat să cedeze puterea Împăratului care, în 1868 a început restauraţia Meiji. WILL ADAMS6 ( + 1620). Pilot englez pe nava olandeză "Erasmus" care a eşuat pe ţărmurile din Bunyo în aprilie 1600. Este luat prizonier şi dus la Osaka, unde îl întâlneşte pe Ieyasu, în luna următoare, şi este angajat să construiască mai multe vase mici (schooners) dintre care unul – "Santa Bonaventura" – va face o călătorie până în Mexic în 1620. Se implică, de asemenea, în numeroase tranzacţii comerciale cu olandezii şi englezii în ceea ce priveşte fabricile pe care aceştia le aveau la Hirado. Nu i s-a permis niciodată să se întoarcă în ţara sa natală. Se căsătoreşte cu o japoneză şi moare la Hemi, în apropiere de actualul port Yokosuka. Japonezii i-au dat numele de Anjin (pilotul), iar mormântul său se numeşte Anjin-zuka. O stradă din Edo (Tokyo) îi poartă numele (Anjin-cho). -------------

6

Personajul John Blackthorne