Shirley Conran - Lace v 1.0

Shirley Conran Lace Miron 1993

Preludiu Paris, 1963 HRAȘT… HRAȘT… HRAȘT… Metalul rece și dur rupea adânc în trupul fetiței. Își duse pumnul la gură și mușcă cât putu de tare pentru a lupta cu durerea, cu durerea. Nu îndrăznea să țipe. Murmura doar, „Isuse, Isuse, Isuse” și-și mușca mâna. Lacrimile îi curgeau pe obraji și se rostogoleau pe perna de hârtie. Trupul ei tremura, scăldat într-o sudoare rece. Auzea de afară zgomotul vesel al străzilor Parisului, dar în această cameră întunecată nu era niciun zgomot, cu excepția scrâșnetului chiuretei și al clinchetului ocazionat de lovirea instrumentelor de metal. Va număra până la zece și apoi va țipa! Nu putea să meargă mai departe, nu avea unde să mai înainteze obiectul acela forțat în trupul ei. Era ca un pumnal, insistent, rece, nemilos. Îi venea să vomite, să leșine, își dorea să moară. Nu mai suporta să rupă, să rupă… Bărbatul era concentrat la ceea ce făcea, în timp ce ea stătea neputincioasă pe masa plată, cu genunchii desfăcuți pe brațele de metal. A fost îngrozită din momentul în care a intrat în acest loc, o cameră mohorâtă și întunecoasă cu o masă cenușie în mijloc. Un șir de instrumente argintii și câteva vase se aflau pe o altă masă; mai era și un pat metalic și un fel de paravan într-un colț de cameră. O femeie cu șorțul alb i-a arătat paravanul și i-a spus: — Acolo te dezbraci. Stătea goală și tremura în spatele paravanului, dar nu dorea să

părăsească bruma de cârpă care o proteja, iar femeia a luat-o cu duritate de mână și a tras-o spre masa din mijlocul camerei. A aranjat-o pe spate, așa încât șoldurile ei nedezvoltate să ajungă la marginea mesei, apoi femeia i-a ridicat câte un picior pe brațele reci și metalice ale mesei. Copila care tremura s-a simțit înfiorător de umilită, apoi a privit lumina puternică din tavan. Nu au anesteziat-o. Bărbatul avea un halat de operație verde, șifonat, i-a șoptit câteva instrucțiuni femeii, apoi a introdus două degete în canalul vaginal al copilului; a prins între degete colul uterin iar cu cealaltă mână a început să-i apese abdomenul, pentru a vedea mărimea și poziția uterului. Apoi a fost spălată cu antiseptic și el i-a introdus în corp o spatulă rece care i-a desprins pereții vaginali și l-au ajutat să deschidă uterul. Nu durea dar era rece și amenințătoare înăuntrul corpului ei nedezvoltat. Pe masă erau și alte instrumente. Durerea a început în timp ce colul uterin era dilatat cu un instrument metalic, până când a fost destul de mare pentru a începe operația. Bărbatul a luat chiureta – un fel de linguriță metalică cu mâner foarte lung – și a început să rupă. Chiureta se mișca tot mai adânc în jurul uterului, rupea viața din ea; a durat doar două minute, dar acestui copil în suferință i se părea că nu se mai termină. Bărbatul lucra repede; din când în când îi șoptea ceva femeii care îl ajuta. Oricât era de tare în fața suferinței, evita să privească fața copilului picioarele ei micuțe. Erau ca un reproș pentru el. Își termină repede treaba și îndepărtă instrumentele pline de sânge. Odată lăsat în pace, uterul a revenit treptat la forma inițială, dar trupul fetiței era scuturat de spasme agonizante, până când contracțiile s-au oprit. Acum gemea ca un animal, la fiecare gheară de durere. Bărbatul părăsi brusc camera; femeia o spălă; un miros înțepător de antiseptic invadă camera. — Nu mai face gălăgie, șuieră femeia. Peste o oră n-o să mai ai

nimic. Altele nu fac așa o problemă din asta. Ar trebui să fii recunoscătoare că ți-a făcut-o un doctor. Ești curată și nu ești în pericol de infectare; știe el ce face și lucrează repede. Nici nu știi ce noroc ai avut. O ajută pe fetița de treisprezece ani să coboare de pe masă și o duse în patul metalic. Chipul copilului era cenușiu și tremura spasmodic, necontrolat, sub pătură. Femeia îi dădu niște pastile, apoi începu să citească un roman de dragoste. Timp de o jumătate de oră, în cameră nu a fost niciun zgomot cu excepția hohotelor înăbușite ale fetiței. — Poți să pleci. O ajută să se îmbrace, îi dădu două tampoane să le pună între picioare și o sticluță cu antibiotic. Orice s-ar întâmpla, să nu mai vii aici. Nu sunt motive pentru hemoragie, dar dacă începe cheamă imediat un doctor. Acum mergi acasă și stai în pat douăzeci și patru de ore. Timp de un moment duritatea controlată și impersonală a femeii se topi. — Pauvre petite!1 Nu-l lăsa să se mai atingă de tine câteva luni. Mângâie stângaci umărul fetiței și o conduse spre ușă. Copilul se opri pe treptele de piatră, orbit de soarele strălucitor. Încet, sfâșiată de durere, Lili se îndreptă spre bulevard, se opri la o cafenea unde ceru ceva fierbinte. Gusta încet din ceașcă lăsând căldura soarelui să îi mângâie fața, în timp ce la radio se transmitea un nou succes al Beatleșilor, „Ea te iubește”.

1

Pauvre petite (fr.) – Biata micuță.

Partea întâi 1 Era o seară plăcută de octombrie, în 1978. Zgârie-norii străluceau în amurg. Maxine privea pe fereastra mașinii familiarul și îndrăgitul New York. Intenționat a ales această rută. Îi plăcea priveliștea. Acum, în confortul mașinii Lincoln Continental, erau blocați în circulația strangulată pe Podul Triboro. Nu-i nimic, își spuse în gând, era timp suficient până la întâlnire. Priveliștea era minunată – parcă vedea diamante strălucind pe cerul frumos al amurgului. Își împachetă cu grijă haina și o așeză lângă caseta de bijuterii din piele de crocodil. Cele două valize de piele maron – toate marcate cu o coroniță aurie și inițialele M. de Ce. – erau aranjate lângă șofer și în portbagaj. Maxine nu agita lumea când pleca în călătorie, cheltuia enorm, de obicei pe socoteala altora. Nu-și drămuia niciodată bagajele; ridicând din umeri, spunea că îi place confortul; într-o valiză avea cearceafurile de mătase roz, perna ei specială umplută cu pene și șalul, o dantelă delicată de culoare crem, pe care o îmbrăca în loc de cămașă de noapte. Deși în cele mai multe valize avea haine (frumoase, bine împachetate în hârtie de mătase) una din valize era un diplomat de serviciu; alta avea medicamente, pilule, creme, fiole, seringi cu utilizare unică pentru injecțiile cu vitamine, tot felul de anexe care pentru o franțuzoaică erau normale, dar care aduceau o cută între sprâncenele anglo-saxonilor. Odată Maxine a încercat să cumpere o seringă într-un magazin din Detroit – mon Dieu, oare chiar nu-și

dădeau seama de diferența dintre un toxicoman și o contesă franceză? Trebuia să ai grijă de trupul tău, altul nu aveai și trebuia să-l îngrijești. Maxine nu mânca foarte mult, își proteja stomacul, mai ales pentru că se afla suspendată la treizeci și cinci de mii de picioare deasupra nivelului mării; toți ceilalți pasageri din avionul plecat de la Paris au molfăit conștiincios șase feluri de mâncare, dar Maxine nu a cerut decât puțin caviar (fără pâine prăjită) și un singur pahar de șampanie (observând cu plăcere că este din soiul Moet). Dintr-o geantă de voiaj a scos o mică cutiuță de plastic, în care era o lingură de argint, un borcan de iaurt de casă și o piersică zemoasă din sera ei personală. După aceea, în timp ce ceilalți pasageri citeau sau moțăiau, Maxine a scos casetofonul miniatural, un minuscul creion de aur și o agendă mare de birou, în care copia informații de serviciu. Casetofonul era pentru instrucțiuni date secretarei, agenda pentru a dubla anumite informații, numere de telefon și sumare ale conversațiilor telefonice; Maxine trimitea actele dar păstra întotdeauna o copie, apoi când se întorcea în Franța, secretara ei le îndosaria. Maxine era bine organizată, fără să facă un caz din asta; nu-i credea pe oamenii care se lăudau că sunt perfect organizați, dar nici nu suporta agitația și neglijența, putea lucra numai când lucrurile erau ordonate; îi plăcea ordinea mai mult decât confortul personal. Când Madame la Comtesse făcea o rezervare pentru o călătorie de afaceri, Plaza îi angaja imediat o secretară care vorbea două limbi curente. Uneori călătorea împreună cu secretara ei personală, dar nu era întotdeauna plăcut să o simtă atârnându-i de gât ca o pereche de patine. Apoi, pentru că fata lucrase la Maxine aproape douăzeci și cinci de ani, acum putea avea grijă de casă în lipsa Maxinei; se îngrijea de fiii ei, de struguri, observa când vine acasă Domnul Conte, și cu cine. Mademoiselle Janine îi raporta totul cu un devotament zelos. Din

1956 Mademoiselle Janine a muncit foarte mult și conștiincios pentru Chateau de Chazalle și s-a bucurat cu sinceritate de succesele Maxinei. A venit la Chazalles acum douăzeci și doi de ani, când Maxine avea douăzeci și cinci și a deschis Castelul sub formă de hotel, muzeu istoric și parc de distracție înainte ca oamenii să audă de șampania Chazalle. Domnișoara Janine a avut grijă de Maxine de când cei trei copii ai ei erau mici și ar fi considerat că viața este intolerabilă și plicticoasă fără această femeie. A locuit cu ei la Chazalles atât de multă vreme, încât se simțea membru al familiei. Dar nu era chiar așa. Ei erau – și vor fi întotdeauna – separați de ea prin firele invizibile și indestructibile ale barierelor sociale. Ca și New York-ul, Maxine era strălucitor de inteligentă și eficientă și de aceea îi plăcea ritmul alert al orașului, felul tranșant în care munceau new-yorkezii, rapiditatea cu care se mișcau fie că mâncau un hamburger, fie că măturau gunoiul, sau serveau un suc de oranjadă la o mașină dintr-un colț de stradă. Aprecia foarte mult rapiditatea gândirii acestor oameni, umorul lor nerafinat, glumele fără perdea și în sinea ei se gândea că new-yorkezii aveau aceeași joie de vivre a francezilor, nefiind nici pe departe la fel de nepoliticoși ca aceștia. Se simțea bine și cu femeile din New York. Îi plăcea să le studieze, de parcă erau o altă specie, pe aceste femei reci, politicoase, impecabile, adevărate executante, operând într-o tensiune necruțătoare a luptei pentru putere, a dorinței de bani, a invidiei pentru slujba celuilalt. Autodisciplina Maxinei, ca și a lor, era colosală – dar la vârsta de patruzeci și șapte de ani intuiția față de oameni era mai mare ca a lor. Dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi plecat acum să o întâlnească pe Lili. Târfulița asta cu luciri metalice aurii! Dar Maxine a fost evident intrigată de oferta lui Lili și în parte a străbătut Atlanticul și din pricina curiozității. Se tot întreba dacă va accepta propunerea. Nu-i venea să creadă că Lili – care avea vreo

douăzeci și opt de ani acum – dorea să o mai vadă pe Maxine. Își amintea expresia de durere din ochii castanii ai celei care aducea numai necazuri și pe care presa o poreclise „Tigroaica Lili”. A fost uluită când a ridicat receptorul și a auzit vocea profundă și senzuală sunând atât de umil, rugând-o pe Maxine să vină la New York pentru a decora noua casă a lui Lili din Central Park South. Lili dorea ca această nouă locuință să fie o lovitură de teatru, o vitrină și știa că Maxine putea să aducă în proporții egale eleganța erudită și stilul spiritual. Banii puși la dispoziție erau nelimitați și, desigur, toate cheltuielile pentru călătoria Maxinei erau plătite, fie că va accepta sau nu să facă ceea ce o ruga. A urmat o pauză, apoi Lili a adăugat la fel de umil: — Aș vrea foarte mult să știu că ai uitat amintirile dureroase. Atât de mulți ani am fost nefericită și am avut mustrări de conștiință, iar acum doresc din suflet să fac tot ce este posibil pentru a mă împăca cu tine. După această scuză a urmat o pauză de gândire și conversația a revenit la ocupația Maxinei. — Am auzit că tocmai ai terminat de decorat Castelul Shawborough. Știu că ai făcut ceva uluitor pentru Dominique Fresanges. Trebuie să fie minunat să ai un asemenea talent. Să salvezi de la decadență locuri istorice, să faci atât de multe case frumoase și confortabile dar le păstrezi în același timp ca moștenire pentru omenire… De multă vreme nu s-a mai bucurat Maxine de o vacanță de una singură la New York. A acceptat călătoria. Lili a rugat-o să nu spună nimănui de întâlnirea lor, decât după aceea. — Știi că presa nu ne lasă în pace, a explicat ea. Într-adevăr. De la Greta Garbo încoace nu a mai existat un star internațional care să intrige publicul în asemenea măsură, cum o făcea Lili. Mașina a început să înainteze în aglomerație. Maxine își privi ceasul cu diamante – era timp suficient înainte de întâlnirea de la

6,30, la Pierre. Maxine era nerăbdătoare; nu-i plăcea să întârzie, dar știa că ceilalți vor întârzia. Așa era viața astăzi – imprevizibilă. Dacă o situație putea fi îmbunătățită, în general Maxine o făcea cu un zâmbet ascuns, cu o privire care îmbina farmecul conspirativ cu o undă de amenințare. Dacă o situație nu putea fi îmbunătățită, își împreuna mâinile în poala rochiei și imperturbabilă, accepta Legile lui Murphy. Își văzu reflecția în oglinda mașinii și se aplecă studiindu-se din toate părțile. Abia trei săptămâni au trecut de la operația estetică dar cicatricile de la urechi erau invizibile. Domnul Wilson a făcut o treabă excelentă care a costat doar câteva mii de lire într-o clinică din Londra. Nu mai avea pungi la ochi, arăta sănătos și cu cincisprezece ani mai tânără, cu siguranță nu-i dădea nimeni patruzeci și șapte de ani. Astfel de lucruri se făceau când mai erai încă tânăr, să nu observe nimeni diferența; în zilele noastre, nu vedeai nicio actriță peste treizeci de ani, niciun actor cu riduri sau cu pungi la ochi, să fim rezonabili. Nu i-a observat nimeni absența; după patru zile părăsea clinica, apoi următoarele zece zile și le-a petrecut în Tunisia, unde a slăbit câteva kilograme, ceea ce era satisfăcător. Nu înțelegea de ce mergeau unii tocmai în Brazilia și plăteau saci de bani pentru astfel de operații estetice. Maxine credea cu convingere în conservarea trupului, mai ales pe cale chirurgicală. Nu numai că ești dator față de tine, se justifica ea; dinții, ochii, nasul, bărbia și sânii, totul a fost modelat până când Maxine a devenit o adunătură de copci invizibile. Chiar după aceea nu arăta ca o frumusețe excepțională, dar când se gândea la copilăria ei, când își amintea nasul butucănos, dinții ca de cal și suferințele pricinuite de înfățișare, era mulțumită că a făcut ceva în privința aceasta. Numai picioarele nu au suferit operații. Erau frumoase; întinse un picior lung și își roti glezna elegantă, își netezi fusta de mătase bleu a costumului, apoi deschise fereastra mașinii și inspiră aerul de

Manhattan. Reacționa la New York așa cum reacționa față de șampania de pe moșia ei, încântată și fericită. Ochii îi străluceau și era exuberantă. Ce bine era că a venit; în ciuda traficului îngrozitor, în fiecare zi simțeai că este ziua ta. Judy Jordan arăta ca o blondă mignonă, deși se apropia de patruzeci și cinci de ani. Era îmbrăcată într-un costum de catifea maron, cu o bluză delicată din mătase crem și stătea în autobuzul aglomerat care abia se târa pe Madison Avenue. Nerăbdătoare din fire, întotdeauna lua ce venea mai repede, un autobuz sau un taxi. Recent reporterii de la „People” au fotografiat-o în momentul în care urca într-un autobuz, i-au provocat o bucurie enormă pentru că au fost îndelungate perioade în existența ei în care nu putea călători decât cu autobuzul. Dintr-odată se întristă. Atingând parcă un talisman, mângâie un inel pe care îl purta pe degetul mijlociu. Nu prea o interesau bijuteriile – avea pasiune pentru pantofi. Dulapul ei de pantofi avea șiruri întregi de botine și pantofi eleganți. Judy hotărî că ar trebui să sărbătorească mâine la Maud Frizon. De ce nu? Partenerul ei tocmai a spus astăzi de dimineață că anul acesta câștigau mai mult de două milioane de dolari. Îi era greu să-și amintească viața pe care a dus-o în studioul din East 11th Street, din care a fost evacuată pentru că nu a plătit chiria. Dar Judy își impunea să nu uite niciodată. Acele zile făceau prezentul mai plăcut prin contrast. Mai era un motiv pentru care Judy nu dorea să uite niciodată ce înseamnă să nu ai bani într-un oraș mare. Așa simțeau cea mai mare parte a cititorilor ei. Ei cumpărau „Verve!” pentru optimismul, încurajările și senzualitatea ei, considerau revista un prieten. Adevărul era că Judy călătorea cu autobuzul pentru că dorea să fie în contact permanent cu cititorii ei. Reconcilierea contrastelor în ochiul public era un lucru greu de

făcut. Pe de altă parte, își dorea să fie privită ca o femeie muncitoare, directă și calmă care a știut să mănânce un hot dog la colțul străzii, a muncit la fel ca și cititorii ei. Tot timpul avea ceva de făcut, călătorea mereu. Ca și New York-ul, își impunea un ritm alert, optimist. Uneori, când era cuprinsă de singurătate, scrâșnea din dinți dar o suporta. Singurătatea era din când în când prețul libertății, iar libertatea era ceea ce doreai să faci, neimpus. Ușile se deschiseră, aspirară pasageri apoi se închiseră. O femeie de vârstă mijlocie se prăbuși pe scaunul din fața lui Judy, își puse sacoșa pe genunchi și gemu, „Aș vrea să ardă în flăcări clădirile astea, atunci nu vor mai fi probleme”. Repetă cele spuse, apoi începu să strige. Niciun pasager nu o luă în seamă, apoi, după ce femeia coborî, se simți un oftat general de ușurare – un alt nebun căruia nu-i păsa de ce gândește lumea. Da, acesta era un semn de maturitate, gândi Judy. Devii adult atunci când nu te mai interesează ce gândesc oamenii despre tine, ci te preocupă ceea ce crezi tu despre ei. Se gândi la posibile celebrități pe care să le intervieveze, „Sunteți matur?” Nu era un titlu neinspirat, nici întrebarea nu era neinspirată. Chiar ea nu era în stare să răspundă la întrebare. Încă se simțea copilăroasă, deși nimeni nu avea să știe asta. În afaceri nu trebuia să fii vulnerabil. Judy prefera reputația de enfant terrible, micuța doamnă editor care venea de foarte departe și mai avea drum lung de făcut. Imaginea pe care o proiecta Judy era aceea a unei femei iuți, cu slăbiciuni pentru pantofi drăguți. Recupera timpul pierdut. Până la cincisprezece ani, Judy a purtat numai pantofi negri. În spatele perdelelor de dantelă, familia ei suferea de sărăcie. Părinții ei erau baptiști, preocupați să evite păcatul. Din această pricină, Judy și fratele ei mai mic, Peter, nu aveau voie să facă nimic duminica. Cântau la biserică, dar acasă nu făceau nimic, nu ascultau radio, pentru că era un păcat. Duminica singurul zgomot din casă

era bâzâitul frigiderului. Sigur fumatul și băutura erau păcătoase. Cu toate acestea, bunicul care locuia cu ei dispărea din când în când în pivniță și lua pe furiș câte un gât din sticla ascunsă după boiler; poate că se justifica că-i face bine ca un medicament. După băutura de duminică, bunicul se furișa în grădină în balansoar și privea încântat merii din jurul lui. Părinții lui Judy probabil că știau despre whisky, se simțea; mama strângea din buze și clătina dezaprobator din cap, dar nu spunea nimic. Bunicul era autoritar. Bărbatul care stătea în fața ei se foi stingherit și își privi pe furiș fermoarul pantalonilor. Repede, ea privi în altă parte – probabil că iar a privit fix. Când se pierdea în gânduri, ochii de un albastru închis priveau alarmant de fix, deși neintenționat. Se întrebă din nou care era scopul întâlnirii cu Lili și de ce atâta mister? La început a fost un ton plin de remușcări – numai Dumnezeu știe că Lili avea toate motivele să fie chinuită de remușcări. În ultimă instanță, legătura cu Lili a fost bună pentru Judy, dar nu aceasta a fost intenția lui Lili în noaptea aceea la Chicago… — Dacă ai reuși în inima ta să mă ierți pentru felul urât în care mam purtat… o ruga Lili cu puțin accent continental… Am fost atât de nerecunoscătoare… atât de neprofesionistă… mi-e și rușine când mă gândesc la asta… În ciuda rațiunii, Judy începu să se înmoaie; nu din pricina magnetismului și renumelui lui Lili, ci pentru că lui Judy i-a făcut pur și simplu plăcere să lucreze cu ea. Au fost un cuplu minunat până în noaptea aceea, la Chicago. Lili a continuat anunțându-i că dorește să-i spună ceva deosebit. — Ceva de natură confidențială ce aș dori să analizez cu tine, foarte personal. Judy nu pierdea timpul cu oricine. În fiecare săptămână primea sute de propuneri ciudate și de cele mai multe ori acestea nu plecau

din secretariat. Dar acum era vorba de Lili, al cărei nume era legat de cele mai mari celebrități. Lili a cărei frumusețe devenise legenda secolului douăzeci. Lili care niciodată nu dădea interviuri. Acest ultim argument înclină balanța. Lili merita cel puțin o mie de cuvinte în „Verve!”. Dornică și încântătoare precum un copil. Lili i-a mulțumit și a rugat-o să păstreze secretul. Judy oricum nu intenționa să spună nimănui. Dar a fost intrigată; ca și ea, Lili a reușit în viață repede și misterios împotriva tuturor pronosticurilor. Trebuia să aibă cam douăzeci și opt de ani, deși nu-i arăta. Telefonul a fost urmat de o scrisoare pe care era scris un singur cuvânt – Lili; din motive obscure, Lili nu avea nume de familie. Oare ce avea în cap? se întreba Judy. Ajutor? Cu siguranță, nu. Articol? Nu prea. Publicitate? Nu mai era necesară. Era 6,30 și circulația era încremenită. Judy sări din autobuz și merse restul drumului pe jos. Îi plăcea să ajungă întotdeauna la timp. Taxiul era îmbibat de tutun. Era prins în strangularea de pe Madison Avenue, dar șoferul, un portorican, era foarte tăcut. Îl auzi deodată lătrând: — De unde ești? — Din Cornwall, spuse Pagan care nu accepta ideea că este englezoaică. Zona cea mai caldă din Anglia. Paloarea de pe fața ei se datora proastei circulații a sângelui. A suferit întotdeauna la frig, care la ea acasă dura unsprezece luni pe an. Când era copil, nu suporta să iasă din pat cu picioarele goale. Prima ei dragoste frenetică s-a manifestat față de hainele groase și incomode de iarnă; jacheta de lână țepoasă, care o acoperea din gât până la gleznă. Mereu avea ciorapi groși de lână. Când era Pagan copil, în fiecare dimineață la șapte, o menajeră venea la Trelawney și aprindea focurile. Sobe cilindrice de ulei erau în băi și în dormitoare, iar în camerele mai mari casa avea sobe în care ardeau adevărați butuci. Și totuși, mâncarea de la fermă abia

dacă se încălzea, holul și băile erau mereu înghețate. Dalele de piatră din sufragerie erau întotdeauna reci, chiar și vara le simțea prin pantofi. Când era convinsă că nu o vede nimeni, Pagan își strângea picioarele sub șezut, fugea de dușumeaua înghețată, dar o vedeau întotdeauna și îi spuneau răspicat „Stai ca o domnișoară educată”. Cea mai urâtă parte a iernii era când trebuia să se așeze între cearceafurile reci. Oasele lui Pagan se topeau de durere și corpul îi paraliza până venea somnul care îi anestezia durerea. Amintindu-și aceste lucruri, deși era cald pentru luna octombrie, Pagan, femeia de patruzeci și șase de ani, se înfioră în haina de lână Jean Muir. Ca de obicei, Pagan stătea la Algonquin, unde se simțea ca acasă. Clădirea avea aerul unui club londonez, fotolii îmbrăcate în piele și lumini difuze. Camera ei era mică dar surprinzător de plăcută. Un fotoliu îmbrăcat în catifea roz stătea pe un covor verde. Multe perne aranjate discret, câteva fotografii de păsări, se vedea că erau aranjate de un decorator îndemânatec. Patul demodat îi amintea lui Pagan de camera de la Trelawney, iar tapetul de atmosfera conservatoare a camerei în care bunicul citea în fiecare dimineață Times, înconjurat de câini. În această cameră i se părea că există toată căldura din casă, mai ales când bătea vântul. Aici se ascundea de mama; cu o carte și un măr, Pagan stătea uitată de lume. Nu și-l amintea pe tatăl său care a murit într-un accident de mașină, avea atunci doar trei ani. Singurele urme că tatăl său a existat erau trofeele de argint din birou primite la competițiile din școală. După moartea lui, până când a trebuit să plece la școală la Londra, Pagan și mama ei au stat cu bunicul la fermă, unde Pagan a fost și alintată dar și călită. La trei ani, bunicul a învățat-o să înoate. La un an și o lună a încălecat primul ponei, la opt ani a plecat cu bunicul la vânătoare.

Bunicul a învățat-o pe Pagan să fie politicoasă. El asculta pe toată lumea, cu politețe, se arăta interesat, fie că erau oamenii de la fermă, vecinii sau poștașul. Bunicul nu se uita niciodată la notele de plată, le trimitea agentului. Pagan a fost întotdeauna înconjurată de servitori, mulți dintre ei păstrați pentru că bunicul nu suporta să îi dea afară. Cineva îi punea mănușile, altcineva îi trăgea cizmele, altcineva o pieptăna și altcineva îi strângea hainele. De aceea, fetița a crescut foarte dezordonată. Pagan își amintea mereu foșnetul fustelor menajerei care îi aducea micul dejun dimineața. Rareori o vedea pe mama ei, iar când o vedea, aceasta era plictisită. Nu-i plăcea să stea la țară; dar nu aveau unde merge. În 1930, Cornwall nu era sofisticat, dar mama ei era. Părul scurt, machiaj aproape alb, o gură roșie ca focul care lăsa urme pe pahare, pe cești și pe prosoape, pe nenumăratele mucuri de țigară. Acum, în 1978, Pagan simțea că îi este dor de bunicul ei și regreta că soțul ei nu l-a întâlnit niciodată, nu a stat niciodată la Trelawney. Nu pentru că bunicul ei ar fi avut ceva în comun cu soțul ei, pe care îl interesau doar cărțile și munca lui. Nu îl interesa deloc munca lui Pagan, deși uneori ea câștiga banii fără de care el nu și-ar fi putut continua cercetarea. Exasperată, îl certa uneori. Dar el o îmbrățișa și îi spunea: „Draga mea, șoarecii albi sunt atât de scumpi”. Pagan știa că el este mândru de munca ei, deși metodele pe care le folosea la început l-au alarmat. Nu-i plăcea să-și lase soțul singur, dar, după atacul de cord, nu era potrivită o călătorie pentru el; era mai bine acasă, cu ajutor la îndemână, deși era semi-invalid, totuși era cel mai inteligent, spiritual și distins bărbat din lume. Nu au vorbit niciodată despre asta, dar ultimii șaisprezece ani au fost o adevărată fericire – șaisprezece ani de grijă constantă pentru a-l menține în viață, pentru a putea lucra, meritau efortul. Întrebarea pe care nu și-au pus-o niciodată era dacă el va mai rezista. De aceea, lui Pagan nu-i plăcea

să îl lase acasă singur. Nu îndrăznea să discute problema unei donații substanțiale pentru institut. Pe domeniul de la Trelawney a sunat telefonul, Pagan a răspuns și a auzit vocea profundă a lui Lili. Sugerând parcă o simplă întâlnire în satul vecin, Lili a rugat-o pe Pagan să vină în America pentru a discuta o problemă urgentă și confidențială. A fost uluită de telefon. Stelele internaționale de film nu aveau obiceiul de a-i telefona din senin, iar ea nu a întâlnit-o niciodată pe Lili, deși auzise despre ea. Nu se putea să nu auzi despre această tristă, romantică și talentată creatură. La telefon i-a vorbit calm, dar serios. — Am auzit atât de multe despre proiectele tale. Sunt fascinată de munca minunată a soțului tău și aș dori să discutăm o modalitate prin care aș putea fi de ajutor. Când Pagan a insistat politicos ca Lili să îi dea detalii, aceasta i-a explicat că avocatul ei i-a sugerat mai multe posibilități prin care Lili ar putea contribui timp de mai mulți ani cu un ajutor, dar i-a spus că o întâlnire preliminară era necesară. Totul suna de parcă avea de gând să facă o donație substanțială. Lucru întărit și de cecul generos trimis lui Pagan pentru cheltuielile de călătorie. Acum stătea în taxi și îl auzea pe șofer înjurând în spaniolă, dorindu-și să nu se simtă atât de îngrozitor. Părul negru care îi cădea pe umeri era frumos, dar fața îi era umflată, ochii albaștri îi erau cețoși și arăta mai bătrână de patruzeci și șase de ani. New York-ul era cu cinci ore înaintea Londrei. Pagan sosise cu o seară înainte și s-a sculat la ora două dimineața, dar la ea acasă era ora micului dejun. Nu s-a mai putut concentra să doarmă, nici să citească. Nu mai lua demult pilule pentru somn, nici măcar aspirine. Era înspăimântată să nu devină din nou dependentă de ele. Siluetele negre ale zgârie-norilor se proiectau ca niște fantome pe cerul întunecat. Nu știi câte nuanțe de negru există, până când nu lucrezi în domeniul tipăriturilor, gândi Kate, grăbindu-se spre West

58th Street, aflată ca de obicei în întârziere. Când a plecat de la birou la 6,10, cerul a fost albastru închis, dar acum 6,30, cerul era întunecat. O clipă Kate se acum, gândi cu nostalgie la amurgurile toamnei englezești. Se opri în fața magazinului Van Cleef & Arples. Diamantul coroanei împărătesei Josephine era în vitrină, cea mai impresionantă diademă a Imperiului Rus. Kate se întrebă de ce nu la lăsat pe Tom să o tragă în magazin lunea trecută. Cei mai mulți dintre bărbați nici măcar nu știau de existenta acestui magazin. — Hai să cumpărăm diadema Josephinei, i-a spus Tom trăgând-o de mână, dar ea a clătinat din cap motivând că smaraldele nu se potrivesc. De ce nu a acceptat cadoul acesta scump de la el? La urma urmei săptămâna viitoare era ziua ei – va împlini patruzeci și șase de ani, dar nu își făcea nicio problemă. Nu avea nevoie de cadouri scumpe; a avut tot ce și-a dorit vreodată – un bărbat minunat și o muncă frumoasă. Acum, că era o renumită editoare de reviste, nimeni nu ghicea că timp de mulți ani Kate nu a știut ce vrea, unde merge, nu avea niciun control asupra vieții, se mișca precum o păpușă mecanică. Simțea că este alungată de colo-colo, dar nu știa încotro s-o ia. „Fata mea, i-a spus tatăl ei, amintește-ți că ești fel de bună ca oricine, amintește-ți că tatăl tău poate asigura un trai și asta contează. Nimic nu te poate opri să ajungi în vârful piramidei și asta așteaptă tata de la tine, la asta să te gândești”. „Cele necesare traiului” erau de fapt profituri realizate de tatăl ei din construcția caselor de cărămidă în toată Anglia. Acestea au plătit haine mai bune, mașini mai bune, vacanțe mai frumoase și o casă mai bună decât au avut colegele ei, dar nu aceasta a contat. Aceste venituri au fost vinovate pentru resentimentele fetelor, când a fost la școală în Anglia. Niciodată nu a simțit că a fost la fel de bună ca oricine, niciodată nu a fost în vârful piramidei. Întotdeauna i-a fost frică de rezultatele de la sfârșitul trimestrului, de furiile tatălui său și de pedepse. Dar cel mai mult i-a fost frică de disprețul lui.

A fost o fată supusă, închisă. Mânia pe care n-a îndrăznit niciodată să o arate s-a construit încet în stratul de resentimente tăcute. Știa că a fost lașă din punct de vedere moral, dar era înspăimântată să se certe cu tatăl ei. De aceea, ca și mama ei, Kate vorbea foarte puțin sau dispărea fără urmă. Imediat ce bărbații îi aflau slăbiciunile, surprinși să descopere că reușeau să facă ce doresc din ea, iar Kate se executa fără să scoată un cuvânt, profitau. Dar când ei întindeau coarda prea mult, Kate dispărea pur și simplu fără nicio explicație. Pentru că nu l-a suportat niciodată pe tatăl său cât a trăit, nu a înțeles de ce ori de câte ori o carte de a ei ajungea bestseller, în mintea ei se năștea teama și resentimentul. „Aș dori ca afurisitul să vadă asta”, gândea ea. Nu înțelegea de ce îți dorea ca tatăl său să fi văzut și să fie mândru de ea. Nu înțelegea de ce era dezamăgită că tata a murit înainte să vadă că ea a ajuns în vârf, înainte de a-i striga în față, „Tată, tată ticălos, am reușit! Kate nu le acorda prea mare atenție nici succeselor, nici prietenilor, nici reclamelor din ziar. Era sigură că această nouă carte era un potențial succes. Povestea vieții lui Lili – adevărată sau falsă – va ajunge în vârf. Era frumoasă, romantică, fascinantă și publicul va înghiți pe nerăsuflate fiecare detaliu al vieții ei, de exemplu, de câte ori nu a citit ea că Lili se îmbracă numai în alb? Acesta era un amănunt. Lili era o femeie cu trecut bogat – și ce trecut! Înainte ca Lili să ajungă recunoscută internațional, când încă era o actriță continentală de mâna a doua, care se dezbrăca în fiecare film, Kate a pierdut multă vreme și a scris povestea extraordinară a unui star în devenire. Nu a auzit de Lili de la interviu, dar acesta a fost difuzat în toată lumea și Kate bănuia că acesta este motivul întâlnirii de la Pierre. Astăzi toate starurile își doreau o biografie. Și totuși a fost surprinsă când Lili i-a telefonat personal și a rugat-o să se întâlnească în secret. Kate se grăbi, se opri la semafor, lângă el era o mașină a poliției

în care moțăiau doi polițiști cheli. Traversă strada. Îl salută pe portarul în uniformă bleu și intră prin ușa rotativă a hotelului Pierre în holul ornat în crem. La recepție s-a asigurat că este așteptată. Oaspeții de lângă ea murmurau o conversație în italiană, alte grupuri vorbeau în arabă și franceză. Kate nu auzea niciun cuvânt englezesc. Își aminti de Cairo. Luă liftul și urcă la etajul șaptesprezece, apoi pe coridor se îndreptă spre camera 1701 și dezbrăcă jacheta. Înainte de a ajunge ea, ușa a fost deschisă de o femeie cu părul alb. Prin ușa deschisă, Kate a văzut o cameră spațioasă cu vedere spre Central Park. Un chelner aranja gheața, cleștii pentru gheață și gustările. Kate rămase cu gura căscată. — Dumnezeule! spuse Judy. — Iar am greșit, spuse Kate. Uluită, rămase nemișcată încercând să ghicească despre ce este vorba. Judy și Pagan stăteau pe niște canapele îmbrăcate în catifea de culoarea piersicii; la fiecare capăt al canapelelor erau vase enorme cu liliac și o măsuță de sticlă fumurie. În dreapta, într-un alt fotoliu de catifea, stătea Maxine. — Ce înseamnă asta, o întâlnire surpriză? întrebă Kate. Pagan își mângâie fluturașul fin de pe lanțul de aur de la gât. Maxine spuse cu o voce profundă, secretoasă: — Ar trebui să avem grijă ce vorbim. Atmosfera era încordată. Kate nu mai avut timp să se apropie de celelalte femei pentru că ușile duble se deschiseră și o tânără cu piele aurie, îmbrăcată într-o rochie de mătase albă, ca o tunică antică grecească, intră în cameră. Lili radia calități de star. Un nor vaporos de păr negru i se revărsa pe umeri, încadrând-i fața ovală cu pomeți înalți. Nasul mic avea un aer de pasăre de pradă, buza de jos era puțin prea plină, dar, când te uitai la ea, te fascinau ochii. Erau mari, castanii, strălucitori, acoperiți de gene bogate care luceau ca o lacrimă de cristal.

Și totuși, în seara aceea, ochii lui Lili nu străluceau. Ei aruncau flăcări. Era evidentă furia. Timp de câteva clipe, starul de cinema le privi în tăcere pe cele patru femei mai în vârstă: Kate, în costumul de culoarea murei, rămasă lângă ușă; Pagan, îmbrăcată în roz, pe catifeaua de culoarea piersicii; Maxine, rămasă cu ceașca de porțelan în mână, sprijinită pe mătasea bleu a fustei; Judy, în catifea maron, la marginea canapelei, cu umerii lăsați, coatele pe genunchi și palmele sub bărbie, studiind-o intens pe Lili. Într-un târziu Lili vorbi. — Ei bine, ticăloaselor, spuse ea, care dintre voi este mama mea?

2 — Mi-e rău, murmură Kate rezemându-se de dulap, în timp ce își punea sutienul pe sânii de adolescentă. — Merită, spuse Pagan lingându-și degetele. Era îmbrăcată în pantaloni scurți de satin oranj cu un tricou roz și stătea cu picioarele încrucișate în patul lui Kate, privind cu regret cutia de carton dintre picioare. Mai rămânea un ecler de ciocolată. — Îl păstrăm pentru după cină. Acum am să-ți dau lac pe unghii ca să nu îți mai vină să vomiți. Elevele își cheltuiau întotdeauna primii bani în fiecare săptămână pe prăjituri, ruj de buze și lac de unghii. Plecaseră de la școlile cu regulamente stricte la aceasta școală elvețiană care le va transforma în tinere domnișoare elevate. După ani de lipsuri, urmate de o perioadă de după război în care chiar și pâinea și cartofii erau raționalizați, fetele se gândeau că Elveția anului 1948 era un paradis, în comparație cu obosita Anglie – paradis al prăjiturilor cu frișcă, ciocolată, paradis plin de zăpadă și romantism. Pagan se apropie de piciorul stâng al lui Kate. Era o frumusețe rafaelită, mioapă și de obicei își lăsa umerii pentru a masca faptul că era prea înaltă. Își punea foarte rar ochelarii, în parte pentru că nu-i stăteau bine, în parte pentru că îi uita mereu. Sprijinită de pat, Kate privi peste capul lui Pagan. Vedea zăpada pe vârful munților Gstaad, încadrată de perdeaua de dantelă a dormitorului său. — Hai să mergem în pădure înainte de ceai, sugeră Kate. — Nu te mișca, proasto, spuse Pagan. Ni s-a spus să rămânem să o întâmpinăm pe colega cea nouă. Dacă nu a venit, plecăm după ceai. Biata de ea, ai luat dulapul cel mai bun, chiar și în al ei nu mai este loc, va trebui să-și țină lucrurile sub pat. Cele mai multe dormitoare de la școala L’Hirondelle erau pentru

trei fete, dar la etajul de sus camerele erau mai mici. De la dormitorul lui Kate, care era minuscul, pleca podul cu acoperiș din lemn de pin în care nu mai era loc decât pentru un pat îngust, o măsuță și un scrin. Pagan a pus stăpânire pe el și era atât de neglijentă încât nicio cameră nu i-ar fi ajuns. Pentru nimic în lume Pagan nu putea să fie ordonată. A fost botezată Jennifer, dar pentru că doica era mereu în urma ei și striga „Ridică asta, păgână mică ce ești”, sau „Nu vei lua ceaiul până nu faci ordine în cameră, păgână ce ești”, Jennifer a ajuns să fie numită Pagan – păgâna, iar porecla a rezistat mult timp. — N-am de gând să pierd așa o după-amiază frumoasă! Kate sări din pat, își trase pe ea un pulover de cașmir și o fustă. Pagan îmbrăcă o pereche de pantaloni peste șortul de satin și intră într-un pulover enorm pe care îl prinse în talie cu o centură bărbătească de piele. Coborâră tropăind scările de lemn, ieșiră în fugă pe ușa din față și porniră pe poteca îngustă care ducea din spatele școlii spre pădure. După ce au urcat cam o milă, au găsit o pancartă în mijlocul potecii, „Atenție! Interzis!” — Probabil că vrea să ne avertizeze că dăm de paznici, spuse Pagan a cărei franceză era atroce. Continuară să înainteze spre potecă până când au ajuns într-un luminiș care se termina brusc la marginea unei stânci. În vale se vedeau cabanele maronii ale localității Gstaad, încercuite de pădurea de un verde închis. Dincolo de ele, se vedea amfiteatrul -spectaculos al munților cu vârfuri acoperite de zăpadă, chiar dacă era mijlocul verii. — Huuu… Huuu, strigă Pagan cu mâinile la gură. În timp ce sunetul se întorcea de dincolo de vale, îi spuse lui Kate: — Când o să ne întoarcem acasă or să vrea să le cântăm ca tirolezii. Se opriră brusc. Auziră un strigăt, se pare de sub picioarele lor. Cineva striga, „Au secours!”

— Asta înseamnă „ajutor”, spuse Kate. — Și vine de sub stâncă. De ce „secours”? strigă Pagan. Vocea răspunse: — Pentru că… am să cad. — Ești englezoaică? strigă Pagan încercând să se aplece, dar Kate o prinse de centură și o opri. Se aflau cam zece picioare deasupra și nu erau în siguranță. — Nu, sunt americancă. Aveți grijă. Stânca nu mai rezistă. Când am venit noi, nici nu ne-am apropiat de margine… și s-a rupt brusc. — Câți sunteți? Numai eu am căzut. Nick a reușit să sară înapoi și a plecat după ajutor… aaaah! Fetele auziră pietre căzând. — Mai ești acolo? — Da, dar nu prea mai am pe ce sta. Dumnezeule, sunt atât de speriată! — Nu te uita în jos! strigă Pagan lăsându-se pe burtă și apropiindu-se de margine. Și nu mai striga… Kate, eu am să mă târăsc la margine, tu te așezi în spatele meu și mă ții de glezne. Încet, Pagan se târî spre marginea stâncii. Aplecă cu grijă capul peste margine. Cam la șase picioare dedesubt, întâlni doi ochi albaștri încadrați de un păr blond rebel. Fata stătea pe o muchie îngustă și se ținea cu mâinile de un colț de stâncă. — Nick nu a ajuns la mine. A încercat. Și-a rupt cămașa și a încercat să mă tragă, dar cămașa nu a rezistat, apoi marginea a început să se rupă și el a fugit să aducă o scară. Dar de aici pietrele tot cad și n-o să mai am unde sta. Sunt atât de înspăimântată! Cam la o sută de picioare mai jos pământul se surpa. Lui Pagan i se făcu rău. — Oh, se surpă. Dumnezeule, nu privi în jos! Încercă să prindă mâinile fetei, dar nu reuși. — Uite, mai așteaptă puțin, îi spuse Pagan încurajator. Se

întoarse spre Kate. Își dădu jos pantalonii. — Pantalonii sunt mai rezistenți decât cămașa, explică ea, în timp ce își lega picioarele cu centura. — Pentru Dumnezeu, să mă ții strâns de glezne! Auzi și alte pietre căzând și simți că amețește în timp ce întindea pantalonii spre fată. — Pune-ți bretelele pe după cap și pe sub brațe. Nu privi în jos. Prinde-te cu amândouă mâinile și… încet, încet… Pagan prinse celălalt capăt al curelei. Tot timpul auzea cum alunecă pământul, lovindu-se în vale de rădăcinile pinilor. — Acum prinde cureaua, spuse ea încercând să fie autoritară. Încet, încearcă să urci pe stâncă. — Nu pot. Nu pot! O altă piatră căzu chiar de sub piciorul stâng al fetei. — Dacă ai să cazi, nu cred că o să te pot ține. Probabil că o să-mi rupi mâna sau o să mă tragi și pe mine. Nu te gândi la ce spun eu, să faci ce spun eu când număr până la trei. Kate stătea în spatele lui Pagan și o ținea de talie. Acum: unu, doi, trei! Ascultătoare, fetița slăbuță începu să urce peretele stâncii. În timp ce cureaua se întindea, Pagan simțea o durere agonizantă în umăr și încheietura mâinii. Parcă îi disloca umărul. Centimetru cu centimetru fata începu să înainteze. Centura de piele începu să alunece în palma transpirată a lui Pagan. Abia mai respira și simțea cum o sprijină Kate din spate. Două mâini murdare apărură la marginea stâncii, apoi o față albă înspăimântată. — Încet, șopti Pagan, încet! I se păru că aude pământul mișcându-se dedesubt și trecu printrun moment de panică îngrozitoare. Apoi fetița cea firavă se prăbuși peste marginea stâncii și Kate o trase repede spre un loc în siguranță, în timp ce degetele sângerânde ale lui Pagan dădeau drumul centurii. Înainte ca Pagan să se ridice în picioare, pământul

de dedesubt căzu și ea se întoarse din nou la marginea stâncii. Muchia pe care a stat fata dispăruse. Kate o prinse pe Pagan și împreună se târâră plângând spre un loc de siguranță. Pagan nu s-a simțit sigură decât la marginea pădurii. Acolo nu au mai ținut-o genunchii și s-a prăbușit. Îngrijorată, Kate se aplecă spre ea. O privire îngrijorată trecu peste chipul fetei pe care a salvat-o Pagan. — Doamne, spuse ea ducându-și amândouă mâinile la tâmplă. Iar am să întârzii. Nu mai îndrăznesc. Trebuie să plec. O, doamne, mulțumesc foarte mult pentru ce ați făcut. Știți Chesa? Puteți veni acolo odată ca să pot… vreau să spun că nu am cuvinte să vă mulțumesc… Trebuie să plec! Se întoarse și începu să fugă, dispărând în pădure. — Ce proastă! spuse Kate. I-ai salvat viața și a fugit. Dragă Pagan, ce mâini ai! Erau sângerânde. Pentru că pantalonii rămăseseră la marginea stâncii, era îmbrăcată doar cu puloverul și pantalonii oranj, acum murdari. Deodată la capătul celălalt al luminișului apăru un grup de muncitori cu o frânghie și o scară. Un tânăr înalt și slăbuț, dezbrăcat până la brâu, fugea în fața lor, dar se opri brusc și strigă speriat: — Isuse, a căzut! — Fata nu are nimic, am tras-o noi, strigă Pagan. Tu ești Nick? Tânărul veni în fugă spre ele. Nasul puțin încovoiat era murdar de pământ și ochii de un albastru închis erau hăituiți. — Nu are nimic? Judy nu are nimic? Ce s-a întâmplat? Cum?… Sunteți sigure că nu are nimic? Unde este?… Doamne, prin ce iad am trecut… — Și Pagan, spuse Kate indignată. S-a aplecat peste stâncă și a tras-o pe fata asta, și ea ce a făcut? A fugit, a spus că nu vrea să întârzie! — Știți, dacă întârzie din nou își pierde slujba. A primit deja avertisment de două ori, era întreagă? Vreau să spun, nu era rănită?

— Ea probabil că nu a avut nimic dacă a reușit să mai și fugă, spuse Kate disprețuitor. Dar Pagan este rănită. Privește ce mâini are! — Nu mai face atâta agitație, Kate. Pagan se ridică în picioare. Era înaltă cât tânărul care se repezi să o ajute. Am să mă simt perfect după o baie. — Numai să-i spun echipei de salvare că nu mai sunt probleme și să vă conduc acasă, spuse Nick suflându-și părul din ochi și vorbind repede în germană cu oamenii din spatele lui. Apoi se întoarse și o luă pe Pagan de talie. — Sunt perfect întreagă, spuse Pagan tresărind când acesta îi atinse mâna. Hai să plecăm de aici până nu mai dispar și alți munți. — Nu o să se mai întâmple, spuse Nick. Oamenii mi-au spus că au dinamitat partea aceasta de munte pentru că iarna trecută au fost avalanșe periculoase. Au rămas capete de stânci și, din nefericire, pe una din ele ne plimbam și noi. — Cine este fata asta care întârzia? Vocea lui Kate suna sarcastic. — Este o studentă venită cu bursă din America, nu are bani și lucrează ca chelneriță la Chesa, explică Nick. Nici nu știu cum se descurcă, muncește atât de mult și nu pare niciodată obosită, întotdeauna este… foarte veselă. Kate observă că băiatul se înroșise. — Ești…? — Nu, dar aș dori să fiu. Are un prieten în Virginia, Jim. Urmă o pauză. Fetele îl priveau pe Nick cu coada ochiului și hotărâră că Jim acesta trebuia să fie senzațional dacă ea îl refuza pe Nick. — Și tu ești student? Nick era englez. — Într-un fel. Eu sunt stagiar. Adică chelner venit în schimb de experiență la Imperial. — Ce înseamnă schimb de experiență? — Păi, familia mea este în circuitul cu afaceri hoteliere, iar eu învăț problemele de management. Am părăsit școala și am făcut doi

ani la Westminster Tech, apoi am fost chelner la Savoy. Am venit aici la schimb; unul din chelnerii de la Imperial a plecat în Anglia în locul meu. — Cum este la Savoy? întrebă Kate minunându-se de mediul sofisticat în care trăia băiatul. — Muncă multă. Căldură. Bucătăria restaurantului este la subsol, dar avem ferestre, însă băiatul de la grătar lucrează într-un loc unde nu vede lumina soarelui. Peste tot este numai praf de cărbune și untură. Transpiri atât de mult încât bei ce-ți vine la mână – apă și lapte, bere dacă apuci. — De ce ai plecat de la Savoy? întrebă Pagan când s-au oprit pentru un moment. O durea brațul îngrozitor, dar din cauza lui Nick nu se mai gândea la durere. — Îmi continui cursurile, spuse Nick gâfâind. Pagan nu era prea ușoară. Voi sta aici până la sfârșitul iernii, atunci voi împlini optsprezece ani și va trebui să plec în armată. Urăsc ideea de a face armata, dar nu am de ales. Oricum, tata îmi spune că măcar acolo voi învăța să conduc. Ține foarte mult la ideea de a ști să conduci. — Doamne, dar ce, chelnerii au nevoie să știe să conducă? — Nu, dar directorii de hoteluri trebuie să știe. — Uite școala noastră, spuse Kate arătând în depărtare. Aproape că am ajuns, Pagan, doar câțiva pași mai avem. Ea și Nick o susțineau acum în întregime pe Pagan. Când au ajuns în fața ușii, Nick a roșit apoi a spus: — Eu știu că voi credeți că Judy v-a fost nerecunoscătoare, dar nu aveți idee cât de greu muncește. Este singură și nu are decât cincisprezece ani. Ce-ați zice să ne întâlnim duminică la Chesa să luăm ceaiul? Atunci o să vă poată și ea mulțumi, pentru că eu sunt sigur că vrea asta. Și mi-ar face plăcere să veniți. Pagan acceptă dând din cap, se desprinse ușor de el și își luară rămas bun. Așteptă până când el dispăru din raza vizuală, gemu și se prăbuși.

Pagan era proptită între perne cu eclerul de ciocolată în mâna dreaptă; mâna stângă era bandajată, iar Kate îi dădea cu lac unghiile de la picioare. — Nu mai pot, nu mai pot suporta, gemu Pagan. Kate o privi neliniștită. — Tot așa tare te doare? — Nu simt nimic după injecția aia. Ceea ce nu pot suporta este faptul că Paul m-a dus în brațe și eu nici n-am știut! Nu mă minți, Kate, chiar m-a dus în brațele lui puternice și m-a ținut la pieptul lui…? — …Nu, nu te-a dus, niciun om întreg nu te poate duce pe tine în brațe pe scări. S-a străduit să te ducă în brațe. Mi-era teamă că o să cadă peste mine și Matron. Pagan scoase un oftat voluptuos. Paul era șoferul directorului și în mod neoficial frumosul fetelor din școală. Toate erau fascinate de pielea lui măslinie, de ochii negri, de părul drept și de coapsele de luptător. — Mai spune-mi o dată cum s-a întâmplat, o rugă Pagan pe Kate. — Erai prea grea să te pot duce singură, așa că am fugit după ajutor. Paul era la masa din hol, așteptându-l pe bătrânul Chardin. După ce i-am explicat ce s-a întâmplat, a venit afară și și-a aruncat haina pe pietrele din curte, și-a trecut brațele în jurul tău – l-ai murdărit grozav – te-a ridicat pe umărul stâng, ți-a trecut o mână pe spate și una peste fund și te-a dus direct la biroul lui Chardin fără să bată la ușă. Te-a lăsat pe canapea, a îngenuncheat lângă tine, ți-a ridicat o pleoapă… dar ți-am mai spus asta. — Mai spune. — Apoi a băgat mâna pe sub pulover, ți-a luat pulsul și a strigat la mine să o chem pe Matron să telefoneze după un doctor, dar eu nu m-am putut mișca. Cred că a vrut să vadă dacă îți mai bate inima; nu l-a deranjat că nu ai sutien. Oricum, după ce m-am întors

eu puloverul era la locul lui, iar tu șopteai, „unde sunt?”, așa cum ar fi trebuit să faci… Deodată ușa se deschise și supraveghetoarea suedeză intră urmată de portarul școlii care ducea niște valize de piele. În spatele lui era o fată grăsuță, îmbrăcată în pardesiu bleumarin. Le zâmbi neliniștită. Avea dinții mari. Matron le certă. — Este interzis să stați în paturi. Este interzis să mâncați în camere. Este interzis să vă dați cu lac de unghii în altă parte decât în baie. Se răsuci pe călcâie și plecă. — Afurisita, spuse Pagan. Parlez vous anglais? — Puțin, dar sunt franțuzoaică și am venit aici să învăț englezește, spuse nou-venita. Eu sunt Maxine Pascale. — Nimeni nu învață englezește aici. Nici franțuzește, exclamă Pagan. Ai să vezi. Englezoaicele și americancele vorbesc în engleză, sud-americancele vorbesc în spaniolă, italiencele măcăne în italiană și nemțoaicele latră în germană. Nimeni nu vorbește franțuzește, doar grecoaica, și asta numai pentru că nimeni nu știe grecește. Mais nous pouvons practiquer sur vous. Franceza lui Pagan era atroce. — Nu, eu voi fi aceea care voi vorbi cu voi numai în engleză, spuse fata ferm, zâmbindu-le. Își puse valiza pe pat și începu să despacheteze aranjând cu grijă hârtia de mătase care stătea sub fiecare rând de haine. Parcă scotea un trusou, nu haine de școală. În timp ce Maxine își punea hainele în șifonier fetele au văzut că toate au etichete Christian Dior. — Ia te uită, trebuie să fii bogată! exclamă Pagan. Sunt extraordinare! — Nu, nu sunt bogată, spuse Maxine. Dar sunt norocoasă. Am o mătușă. Într-adevăr, mătușa Ortense care se căsătorise foarte bine, dar nu avea copii, era o realistă. După părerea sa, nu avea niciun rost să cheltui banii pe un trusou după ce ajungi la un bărbat. Hainele șic

erau necesare pentru a propulsa o fată spre cea mai bună căsătorie. Erau o investiție în viitorul unei fete. Așa că le-a luat pe Maxine și pe mama ei la salonul Dior și au hotărât în locul ei să-i cumpere o haină de lână bleumarin cu nasturi strălucitori, o rochie de cocktail de satin bleu acoperit cu dantelă neagră și un costum de lână cu o fustă bleu pentru weekend. Au mai luat o rochie de lână de culoarea caisei și la sfârșit o rochie lungă din tafta de mătase. Toate arătau excelent, inclusiv lenjeria de corp. Maxine a simțit că leșină când a auzit prețul. Costau 750.000 de franci și s-a gândit că n-o să le poarte niciodată. Fetele au pierdut ceaiul pentru că – gândindu-se că le va împrumuta vreodată – Kate a probat toate hainele Maxinei. Chiar dacă Pagan nu le-a putut îmbrăca din cauza mâinii, ea a rămas cu ele privind nesățioasă frumusețea hainelor. Maxine a fost impresionată de înălțimea lui Pagan, de părul ei și de inteligența ei exuberantă. — Uite, Kate, pantofi cu toc înalt argintii! Oh, Maxine, ai un număr mai mic. Uite, Kate, o bluză de crepe de chine adevărat și cămașă de noapte de dantelă! Maxine, tu știi că la noi, în Anglia, hainele sunt raționalizate? Nici nu am văzut haine atât de frumoase! Oh, cât îmi doresc și eu așa ceva! Maxine, care nu se lăsă intimidată, văzu că Pagan ora obișnuită să obțină tot ce își dorea. I se părea ciudat că este prietenă cu Kate care părea atât de liniștită și tăcută. Era evident că fetele se iubeau și Maxine descoperi foarte repede că au fost colege la Londra de când aveau zece ani. Acesta nu era singurul motiv pentru care Kate și Pagan erau prietene. Ceea ce le apropiase a fost faptul că amândouă și fiecare în felul ei se simțeau niște străine. Kate pentru că tatăl ei era atât de bogat, iar Pagan pentru că a fost educată să trăiască o viață care acum nu mai exista. Lumea ei de privilegii a dispărut pentru totdeauna împreună cu porțile groase de fier ale conacului care s-au topit pentru a face puști în 1940.

Pentru că felul de a vorbi și mediul din care proveneau erau atât de diferite de ale celorlalte fete, Pagan părea arogantă fără să dorească acest lucru. Chiar și respectând uniforma școlii, pe ea hainele arătau diferit. În niciun magazin nu se găseau haine potrivite pentru Pagan, care era foarte înaltă și băiețoasă. În timpul războiului, când hainele erau raționalizate, oamenii din Anglia purtau hainele până se zdrențuiau și își făceau altele din fețe de masă, cearceafuri și perdele. Inspirată de exemplul general, Pagan a urcat în pod și a despachetat hainele tatălui ei mort. A îmbrăcat puloverele lui de cașmir și eșarfele lui de mătase, pantalonii lui, apoi a trecut la cămășile de mătase pe care le strângea în talie cu o centură și le purta ca rochii. A mai cotrobăit prin pod, dar nu a reușit niciodată să intre în hainele înguste ale bunicii sale. În schimb, i-a purtat bluzele de dantelă vechi de o sută de ani și fustele de catifea verde închis sau de mătase albastră. Foarte curând, a căpătat reputația de a fi excentrică și din pricina hainelor și din pricina părului de culoarea mahonului care la Pagan arăta încântător de neglijent. Gongul pentru cină la Pensionul L’Hirondelle suna la ora 7,30. Nu doreau să se desprindă de minunata garderobă a Maxinei, dar fiind înfometate cele trei fete s-au alăturat grupului care cobora treptele cu părul în vânt și sânii ațâțați, adunându-se în sufragerie unde luminile obtuze străluceau pe mesele de stejar. În zgomotul vesel, Maxine ceru informații despre rutina școlii. — Deșteptarea la șapte, micul dejun la șapte treizeci, lecții de la opt la douăsprezece, molfăia Pagan, în timp ce Kate îi tăia carnea. Sport de voie de la două la patru treizeci și după aceea studiu până la șase treizeci. Apoi cina și stingerea. Nu se lucrează în weekend. Biserica este opțională. Ce zici de mâncarea de aici? — Revoltătoare, spuse Maxine sinceră, ca și franceza ta. — Nu contează. Domnul Ghardin i-a spus mamei că am un

accent excelent, spuse Pagan veselă. L-ai întâlnit pe director? Nu? Ei bine, este o creatură comună. Viclean și alunecos, ai să vezi. La Londra a stat la Claridge și l-am vizitat cu mama. Avea niște haine că niciun englez nu le-ar îmbrăca nici mort. Am observat că nici nu mi-a citit fișa școlară. Mult mai bine pentru că rezultatele erau îngrozitoare. Am avut sentimentul că Chardin pescuia eleve. Cu siguranță că o face numai pentru bani. Tu ce zici, Kate? Kate aprobă din cap. Mânca încet un biscuit de ciocolată. Ronțăia precum un șobolan. Pagan continuă: — Sunt destul de surprinsă că mama m-a trimis aici, dar cred că singurul motiv a fost că se crede că este cea mai bună școală din Elveția și banii îi dă bunicul. Și pe urmă, sunt convinsă că am nevoie de ceva rafinament. Nu mă pricep să fiu ordonată, să port haine, să vorbesc cu oamenii la petreceri, nimic din ce fac fetele de societate. — Suntem aici de o săptămână și abia dacă l-am văzut pe Chardin, spuse Kate. Apartamentul lui este în aripa cealaltă a clădirii, separat. Pare să trăiască o viață total separată de viața școlii. Sunt sigură că mănâncă mai bine decât noi pentru că uneori vin arome diferite de la bucătărie. Nu așa cred eu că se poartă un director. Câteva fete braziliene sunt aici de un an. Ele ne-au spus că are un temperament absolut înfiorător, continuă Pagan. Dar dacă explodează într-adevăr la ceva, aceasta este dacă ieși noaptea din școală. Îl apucă isteriile și te exmatriculează. Tăcură o vreme. Exmatricularea era mai rea decât moartea. Te urmărea toată viața rușinea. După cină, jumătate de școală a venit în dormitorul lui Kate să vadă garderoba lui Maxine. Imediat după inspecție, când Matron verifica dacă toate fetele sunt în dormitoare, luminile s-au stins și Pagan s-a strecurat în patul lui Kate și cele trei fete au șușotit până după miezul nopții. Maxine le-a povestit despre cei trei frați mai mici de la Paris. Kate care ca și Pagan era singură la părinți a spus că o familie mare este extrem de plăcută, dar auzind despre școala

pe care a făcut-o Maxine la Paris, nu i s-a părut a fi grozavă. — Și noi făceam ore și ore la St. Paul, spuse Pagan. Fiecare temă trebuia să dureze douăzeci de minute și după ce o terminai trebuia să spui în cât timp ai făcut-o și toată lumea mințea ca să nu pară prost. Dacă eseul despre arhitectura greacă îți lua trei ore, tu scriai douăzeci și cinci de minute. Toți eram niște mincinoși și aveam ochii umflați pentru că ne făceam temele în pat la lumânare. — Mama s-a plâns odată directoarei, a spus Kate, și ea a așezat-o pe un scaun și i-a vorbit cu severitate, „sigur că Kate nu trebuie să muncească în pat, și trebuie să renunțe când nu ține pasul”. — Directoarea asta avea o figură de bărbat. Se mișca parcă era un vapor de luptă. Nu-ți venea să crezi că are picioare, spuse Pagan. Avea ochelari, părul strâns în coc, se îmbrăca cu haine demodate, nu purta sutien, vedeai, dar nu îndrăzneai să vezi. Tuna la noi ca nebuna. Eu odată am ieșit pe locul doi într-un concurs pentru că am imitat-o. Mi-a fost frică să nu mă dea afară pentru insolență, dar nimeni nu a văzut. Toți mi-au spus că am un talent promițător. — De ce te-a trimis mama ta dacă era înspăimântată de directoare? întrebă Maxine. — Pentru că tata întotdeauna a vrut ce-i mai bun. Tatăl lui Kate a dorit ca fata lui să primească educația pe care el nu a avut-o. A trimis-o la St. Paul pentru că a citit el undeva că acolo merg copiii familiei regale. Așa se întâmpla întotdeauna. Când mama ei cumpăra prune întreba „care sunt cele mai bune?”. Când cumpăra scaune, întreba „Care sunt cele mai bune?”. Când își cumpăra haine și nu se hotăra, întreba „Care este cea mai bună?” și, bineînțeles, toți vânzătorii alegeau ce era mai scump. Și mama ei era sub vraja reginei și se îmbrăca aproape ca ea. Hainele scumpe ale lui Kate erau cumpărate la magazinul de unde se îmbrăca Prințesa, și așa scria pe toate cutiile. Kate nu suporta locul acela cu stâlpi de marmură, cu dale de marmură și vânzători

politicoși. Prefera magazinele ieftine de unde se îmbrăcau celelalte fete. Și casa lor era decorată cu ce era mai scump. Antichități scumpe, scaune sculptate, canapele îmbrăcate în mătase, ferestre cu perdele de satin și totuși nu arăta eleganța pe care ar fi dorit-o mama sa. Kate ura perfecțiunea casei lor. Când pleca la școală, era dusă de Rolls-Royce. Faptul că avea mașină cu șofer o izola de celelalte fete. Ele nu aveau în fiecare zi altă rochie, ele veneau la școală cu autobuzul și cu metroul. Kate îl oprea întotdeauna pe șofer la capătul străzii și mergea pe jos la școală. Era un subterfugiu, dar era știut de toate fetele și considerat corect pentru că ea nu dorea să-și dea aere; era o crimă să-ți dai aere. Din nefericire, tatăl ei era mereu îngâmfat. Când colegele ei veneau acasă, el le arăta câte mașini are, spunea câți bani a câștigat săptămâna trecută. După aceea, când plecau îi spunea lui Kate care fată i-a plăcut mai mult. Cu timpul, Kate nu le-a mai invitat acasă. Și-a petrecut vremea cu Pagan care era la fel de singuratică și ciudată printre celelalte fete. Era neobișnuit pentru o fată ca Pagan, venită dintr-o familie decentă, să fie atât de neglijentă și să nu-i pese ce crede lumea despre ea. Tatăl lui Kate le-a invitat pe Pagan și mama ei de multe ori. Kate știa de ce le arată atâta afecțiune. Tatăl ei dorea să-i facă o căsătorie avantajoasă, poate cu un titlu de noblețe, dar nu știa cum să o facă. A văzut că mama lui Pagan cunoștea oameni cu titlu de noblețe și știa „cum se fac astfel de treburi”. Motivul pentru care Kate a fost trimisă la Pensionul L’Hirondelle a fost pentru că și Pagan a fost trimisă acolo. Dacă așa trebuia, Kate trebuia să o facă. Pagan o tachina mereu pe Kate pentru speranțele ascunse ale tatălui ei. — Ce contează atâta vreme cât eu voi face ceea ce voi dori? întrebă Kate supărată. Uneori Kate rămânea peste noapte la Pagan. Își amintea cu vinovăție de acel noiembrie.

Pagan locuia într-un apartament, într-o casă la Ennismore Gardens. Jucaseră hockey toată după-amiaza și Kate a hotărât să facă o baie, în timp ce Pagan făcea un comision pentru mama ei. Kate era goală și se pregătea să intre în baie când ușa s-a deschis și a intrat mama lui Pagan. Nici ea nu știa de ce, dar era convinsă că nu a venit din întâmplare și s-a agitat. În loc să-și ceară scuze, doamna Trelawney a luat un prosop și s-a apropiat de Kate atât de mult încât fata a simțit mirosul de gin. — Ce sâni frumoși. Trupul unei fete este cu mult mai delicat decât al unui băiat, nu crezi? Cei mai mulți dintre bărbați nu știu să aprecieze asta. Ei nu apreciază tandrețea acestor sâni. Înfășurându-se în prosop, Kate s-a dat înapoi până a rămas lipită de perete. — Cred că ai observat… și deodată femeia i-a prins un sân în mână. Kate a înghețat de groază. Spre uluirea și rușinea ei, a trecut-o un fior prin pântec. Vedea porii nasului doamnei Trelawney, pungile umflate din jurul ochilor, încărcate de fard. Deodată, doamna Trelawney s-a apropiat mai tare de ea, a prins-o pe Kate cu o mână, iar cu cealaltă a încercat să-i scoată prosopul din jurul corpului. Era atât de aproape, încât Kate vedea linia dreaptă și albă a cărării care-i despica părul. Limba ei se mișca repede pe sânul fetei, în timp ce mâna îi mângâia persuasiv pulpa piciorului, cu o forță care era în același timp dureroasă și excitantă. Pentru câteva momente, fata a rămas fascinată erotic, hipnotizată, apoi au părăsit-o puterile și a căzut pe dalele băii, împingând femeia. Respirând agitat, a ridicat un genunchi, pregătindu-se să o lovească, dar doamna Trelawney avea de gând să se apropie din nou de ea. Kate nu spunea nimic, dar ochii îi străluceau de teamă și furie. Doamna a primit mesajul. Foarte rar făcea greșeli, dar atunci când le făcea știa cum să se retragă. Așadar, în această situație, doamna Trelawney făcu un pas înapoi.

— Te las să-ți continui liniștită baia, spuse ea cu o voce dulceagă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi părăsi baia. Kate intră în cadă tremurând. Se simțea în siguranță acolo și nu ieși din apă decât atunci când apa era rece. Petrecu restul weekendului încercând să o evite pe mama lui Pagan și numai după multe luni de insistentă se lăsă convinsă să le viziteze din nou. Când a făcut-o, doamna Trelawney s-a comportat cât se poate de normal. Kate a început să se gândească dacă nu cumva a visat scena prin care a trecut. Oare s-a înșelat ea? Acele câteva nefericite momente vor avea efecte de lungă durată asupra vieții intime a lui Kate, ori de câte ori în brațele unui bărbat fiind simțea o pasiune și o emoție de nesuportat, urmate imediat de teamă, repulsie și rușine.

3 Zumzetul continuu din Salonul Mare al Hotelului Imperial era din când în când acoperit de acordurile pianului, clinchetul veselei și hohotele clienților. Oamenii umpleau salonul începând cu ora patru, venind aici să-și ia ceaiul și cocktailul; sub privirea senină a Madonei pictată în ulei, începeau să zornăie primele zaruri ale jocului de noroc. Într-un colț, Prințul Aly Khan șoptea foarte convingător ceva în urechea unei sud-americane. Dincolo de el, tânăra și supla Elizabeth Taylor se servea cu a patra felie de tort. Înconjurat de un grup de sicofanți aroganți, Aristotel Onassis intră prin ușa rotativă, împreună cu o femeie care ducea sub braț niște cărți. Era o intrare fatală pentru o tânără care dorea să intre discret în local, pentru că patronul, șeful chelnerilor, majordomul și toți angajații au început să se agite, pentru ca bărbatul cel mai bogat din lume să fie bine primit în restaurantul lor. Între cei care-l înconjurau pe Aristotel Onassis, Judy Jordan își dădu toată silința să pară o clientă al hotelului. Grăbită, se îndreptă spre lift, încercând să se strecoare neobservată pe lângă portar. Era îmbrăcată cu o fustă în carouri, un pulover alb care se încheia cu nasturi la spate, șosete albe până la genunchi și pantofi fără toc, care se afundau în plușul moale al covorului. Gata, aproape a ajuns. Încă cincisprezece pași… zece… cinci… la naiba! Un grup de arabi, pază de corp, apărură pe ambele părți ale liftului. Judy îl văzu pe tânărul cu piele măslinie care intră în lift, însoțit de paza de corp. Din motive de securitate, nimeni nu avea voie să urce în lift împreună cu Prințul Abdullah, nici cu vreun alt membru al Familiei Regale Sidoniene, care avea permanent rezervate la Imperial două apartamente, pe toată perioada în care Prințul, în vârstă de optsprezece ani, stătea la Le Mornay.

Judy schimbă direcția și se îndreptă spre scări, dar simți o mână pe umeri. — Fraulein, șuieră portarul, dumneata nu ai ce căuta aici; dumneata trebuie să intri pe intrarea angajaților, nici măcar nu ești angajară permanent. Este ultimul avertisment pe care-l primești, înainte de a fi dată afară. — Îmi pare rău, dar ne-a ținut mai mult profesorul de la laboratorul de limbi străine și trebuie să mă schimb înainte de a pleca la Chesa. Încercam doar să câștig ceva timp. — Nicio scuză nu este suficientă la Imperial. Mergi la intrarea de serviciu. Așadar, în loc să ia liftul spre etajul șase, Judy începu să urce în fugă cele o sută douăzeci și două de trepte, apoi ultimele două etaje până în pod, unde erau cămăruțele înghesuite ale angajaților. Aruncă maldărul de cărți pe pătura gri și îmbrăcă repede costumul chelnerițelor de la Chesa, cafeneaua anexă a hotelului. Încă trei zile până la ziua liberă de duminică, se gândi ea, îmbrăcând bluza albă de dantelă, fusta roșie cu corset negru strâns în șireturi. Trăgând de șireturi, ieși în fugă pe culoar și bătu la ușă, apoi intră fără să mai aștepte răspuns. Nick stătea pe patul metalic. Cămașa albă avea mânecile suflecate, stătea picior peste picior, iar printr-o șosetă îi ieșea un deget. — Anul 1928 a fost la fel de bun ca anul 1945, spuse el. O producție excepțională de struguri pentru viile Medoc, Graves, St. Emilion și Pomerol; nu tocmai bună pentru vinurile albe de Bordeaux, dar excelentă pentru Sauternes. Azvârli cartea din mână. — Examenul e marțea viitoare. Ai timp să mă asculți, Judy? — Nicio speranță, Nick. Am întârziat deja. Am trecut doar să te rog să furi ceva de la bucătărie, în cazul în care nu mai apuc să mănânc.

— Ești prea tânără să mori de foame, spuse el, răsucindu-se și ridicându-se în picioare. Dacă-mi promiți să-ți petreci duminica împreună cu mine, buzunarele mele de chelner îți vor aduce mâncare pentru trei zile. — S-a făcut. Am să te ascult atunci la materia pentru examen. — Bine. Vin și eu pe la Chesa, mai târziu, să beau o cafea înainte de a intra de serviciu. Măcar așa să te mai văd și pe tine. Fata îi aruncă în grabă o bezea și fugi spre cele o sută douăzeci și două de trepte, apoi spre cafenea. În ciuda nestăvilitei ei energii fizice, Judy se simțea acum epuizată – de fapt, ar fi preferat ca duminică să stea în pat. Era a patra lună de când venise în Elveția și tot timpul era obosită. Orele la laboratorul de limbi străine Gstaad erau de la opt dimineața până la trei și jumătate după-amiaza. Își făcea tema în ora disponibilă pentru prânz. Până la ora unu dimineața lucra pe post de chelneriță la Chesa, șase zile pe săptămână, unde avea doar o pauză foarte scurtă pentru gustare. În Elveția nu erau sindicate, dar nici probleme cu obținerea unui permis de muncă. A fost norocoasă să obțină slujba. A ajutat-o pastorul Hentzen, la începutul sezonului turistic, pentru că industria hotelieră avea mare nevoie de forță de muncă. A fost primită doar pentru câteva luni, apoi a rămas în continuare, dar cu un salariu mult mai mic decât celelalte chelnerițe. Abia dacă îi ajungea să-și plătească spălatul rufelor, dar avea asigurată casa și masa, ceea ce era lucrul cel mai important. Maxine, Kate și Pagan erau deja așezate la o masă la Chesa, însoțite de o a patra fată, care fusese invitată doar pentru că avea un frate la Le Mornay. Pagan hotărâse deja, de o jumătate de oră, că dacă Nigel semăna cu proasta de soră-sa, nu avea niciun rost să facă cunoștință cu el. — Tati spune că Nigel s-a schimbat grozav, a reușit să-și facă relații de necrezut, turuia întruna Francesca. Tati spune că

închirierile sunt investiții bune, pentru că vrea ca Nigel să aibă relații internaționale. La Le Mornay întâlnești foarte mulți oameni cu bani și renume. Toți tinerii vin aici. Nu seamănă cu o școală. Este un castel vechi, pe malul lacului Leman. Apoi fata mușcă dintr-o prăjitură cu cremă. De acolo tinerii pot pleca la Geneva sau Lausanne, în serile libere și li se permite să plece chiar în weekend, dacă părinții sunt de acord. Francesca mai luă o gură din prăjitură. Au foarte mult de muncă, dar nu dau în brânci, ca noi la L’Hirondelle. Și, bineînțeles, că băieții vin la dans, sâmbăta seara. În fiecare sâmbătă seara se organizează dansuri la hoteluri, dar Nigel le alege numai pe cele mai șic, la Imperial sau la Palace. — Noi nu am fost niciodată la un dans, spuse Kate. De fapt, nici nu știm să dansăm. — Ba știm polka și dansuri scoțiene, am învățat la școală, o corectă Pagan. Băieți, dansuri, hoteluri de lux, te înfiora numai când te gândeai. Ce norocoasă era Francesca să aibă un frate mai mare, gândiră fetele în acel moment. — Când vin aici băieții de la Le Mornay? — Sunt la Gstaad pentru trei luni. Din ianuarie până-n martie. Mami spune că sunt atât de bine planificați! După vacanța de Crăciun, cufărul lui Nigel va fi trimis direct la Gstaad. — Că veni vorba, spuse Pagan, mințind cu obrăznicie, Matron mi-a spus să te anunț să mergi la poștă, ai un pachet, trebuie să plătești trei franci. Francesca scoase un chiot de bucurie, plăti și plecă imediat. — Nu o mai puteam suporta, spuse Pagan. — Nici eu, zise chelnerița din spatele ei. Pagan se întoarse și își dădu seama că fata îmbrăcată în tradiționalul costum popular elvețian era fata pe care a salvat-o pe munte. Părul blond și scurt arăta de parcă a fost ciuntit cu o foarfecă, ceea ce era perfect adevărat.

— Mi-ai salvat viața, spuse fata cu gravitate. — …mă bucur că, în sfârșit, ai înțeles asta, interveni Kate supărată. — …și ți-ai rupt mâna! — Nu, mi-am luxat doar umărul, spuse Pagan. Dar tu, te simți bine? — Nicio zgârietură, dar am tras o spaimă! Ore în șir mi-au tremurat genunchii. Nu știu ce să spun altceva, decât mulțumesc. Știu că nu trebuia să fug atunci, dar… — Nu-i nimic, ne-a explicat Nick. — Poate că tu ești bine, o certă Kate, dar Pagan nu a fost deloc bine. A leșinat și au durut-o îngrozitor mâna și umărul. Două zile a stat la pat. — Taci din gură, Kate, ce rost are să o faci să se simtă vinovată? Doar nu a căzut intenționat acolo! — Nu am căzut, s-a surpat o limbă de pământ. Dar atunci am fost mai îngrijorată că ajung târziu, decât că puteam să mor. — Gata, hai să terminăm, spuse Pagan stingherită. Hei, ia te uită cine vine! Îi făcu cu mâna lui Nick, care tocmai deschidea ușa masivă de stejar. El le răspunse și se aplecă să poată intra pe sub arcada cenușie, înnegrită de fum de țigară de sute de ani. Chesa era mai veche decât toate restaurantele și hotelurile din stațiune. În secolul șaptesprezece fusese o renumită fermă de animale, cu pereți groși cât un braț de om. — Nu mai pot sta, spuse Judy, dar Nick și eu suntem liberi dumineca și ne-ar face plăcere să ne întâlnim cu voi în liniște – și să îți mulțumim cum se cuvine. Am ceva pentru ține. Umplu în grabă ceștile cu ciocolată fierbinte și plecă, sub privirile descumpănite ale lui Nick. În următoarea duminică după-amiază, ușile cafenelei Chesa se

deschiseră brusc și un val de aer rece pătrunse înăuntru, împreună cu Judy și Nick. Judy era îmbrăcată cu uniforma de duminică – blue jeans suflecați, botine, ciorapi albi și o jachetă marinărească americană. Privi în jur și se lumină când le văzu pe fete. — Salut! strigă ea. Îi dădu lui Pagan un pachet frumos ambalat și legat cu o panglică de mătase. Înăuntru era o pereche de ciorapi de lână împletiți, lungi până la genunchi și cu talpă de piele. Pagan era încântată. — Se asortează cu puloverul meu roșu. — De ce te-au trimis părinții aici să studiezi limbile? întrebă Maxine. De ce nu te-au trimis la pension? — Părinții mei nu m-au trimis nicăieri. Nu le-am spus că merg la schimb de bursă, pentru, că nu m-am gândit niciodată că voi lua concursul pentru această bursă – când le-am spus, mama a fost furioasă pe mine. S-a gândit că la cincisprezece ani este prea devreme să plec de acasă. Oricum, nu înțelege nici acum de ce am vrut eu să învăț limbi străine, dar a convins-o pastorul nostru să mă lase să-mi educ talentul pe care mi l-a dat Domnul, spuse Judy râzând. Pastorul de la biserica luterană de aici trebuie să mă supravegheze. El crede că voi fi misionară prin Africa și de aceea am nevoie de franceză și germană – să-i convertesc pe cei din Congo belgian și Africa de Est. — Și nu asta ai să faci? continuă Maxine, netezindu-și fusta, pentru că, la urma urmei, Nick era douăzeci și cinci la sută și prietenul ei. — Nu, voi pleca la Paris, spuse Judy hotărât. — Singură? Te lasă părinții? — Ei nu vor ști. O să le spun după ce voi ajunge acolo și voi găsi de lucru. Altfel, s-ar putea să nu fie de acord. Urmă o tăcere profundă, pentru că cele trei fete din jurul mesei nu se gândiseră până acum la viitor, nu plănuiseră nimic altceva decât vacanța ce urma. Ca în cartea de colorat a copiilor, totul în

tabloul vieții lor viitoare era clar și limpede, și, în mod categoric, era responsabilitatea celorlalți. Le aștepta mierea și laptele, mai lipsea Făt-Frumos. Pentru fetele de pension, munca lui Judy era extraordinar de reală, în comparație cu ce făcea bucătăreasa, sau secretara care termina o scrisoare de afaceri cu „Vă asigur de cele mai bune sentimente…” etc. Curioasă, Kate o întrebă pe Judy despre munca din laboratorul fonetic. — Da, cursurile sunt extrem de încărcate, spuse Judy. Dar este foarte bine, pentru că eu nu am decât un an pentru a învăța fluent franceza și germana. Toți ceilalți sunt la fel de grăbiți ca și mine. Dar ei sunt mai bătrâni decât mine, unii chiar foarte bătrâni, peste treizeci de ani. Vin din toată lumea, dacă au nevoie de o limbă străină să se descurce în afaceri. Stau toată ziua cu casca la urechi. Germana mea lasă de dorit. Cred că ar trebui să vorbesc mai mult cu Nick. Nick o privi cu afecțiune. — Tu nu vezi că nu avem timp să vorbim? Abia ajungem în dormitor și ne prăbușim morți de oboseală. Eu încep la șapte cu aranjatul meselor pentru micul dejun, apoi stau în restaurant până la trei după-amiază. Am pauză până la ora șase seara și iar sunt în restaurant până la unsprezece. Dar dacă este ceva deosebit, lucrăm până la două noaptea și tot la șapte dimineața începem treaba. — Avem noroc de cămăruțele astea, spuse Judy. Cei veniți în schimb de experiență de la Lausanne Palace stau câte cinci în cameră, iar personalul de la Saint Moritz stă la subsolul clădirii. — Dumnezeule, înseamnă că noi la L’Hirondelle suntem ca în stațiune, spuse Pagan, căreia îi plăcea rutina școlii, spre deosebire de Kate, care era exasperată de lecții. După prima lor întâlnire, Judy a rezervat mereu o masă pentru fete, miercurea după-amiază, când aveau liber două ore și își puteau permite o cană cu ciocolată fierbinte; Nick le invita duminica după-

amiaza la ceai și atunci mâncau pe săturate. Independența lui Judy le fascină imediat pe cele trei fete, care îi invidiau energia și veselia înnăscute, nerealizând că de fapt Judy abia se târa din pat dimineața și supraviețuia cu greu muncii din timpul zilei. Fetele abia făceau față programului școlii, dar Judy își fixase singură programul și ținea cu dinții de el. Fetele au mai fost impresionate și de felul convingător în care vorbea Judy. Spunea exact ce gândea, pe când cele trei privilegiate fuseseră crescute să-și ascundă sentimentele, să nu-și exprime niciodată limpede dorințele sau părerile. Fetele au înțeles repede că Nick era sub vraja lui Judy, dar pentru ele devenise fratele mai mare pe care și l-au dorit întotdeauna. Le admira, le proteja, le făcea cunoștință cu băieții, le plătea uneori nota. Nick era punctul lor de sprijin. Nu făcea parte din cuceririle sexuale, nici din jocul colecției de băieți. Instinctiv, fetele de la L’Hirondelle și-au făcut un anume fel de a flirta cu Nick. Puteau fi scandalos de provocatoare cu Nick, fără teama consecințelor – adică practicau totul în limita centurii de siguranță. Nick era flatat și încântat de noul său rol de escortă a trei domnișoare atrăgătoare. Crescut între zidurile severe ale unei școli britanice, copil timid, care locuia la țară, nu prea a avut șansa să întâlnească fete, atrăgătoare sau nu. Dar se comporta exemplar și, după ce scăpa de roșeața din obraz, era mândru ca un pașă între patru fete. Jocul acestui rol atât de important în ceea ce fetele de la L’Hirondelle au numit cu invidie „Grupul”, însemna pentru Nick și trecerea agonizantă de la copilărie la maturitate. Fetele știau că vor întâlni și alți băieți, imediat ce vor începe dansurile săptămânale, la jumătatea lui noiembrie, dar erau deja neliniștite și dornice de aventuri. — Poate că putem să ne strecurăm pe ușa din spate într-o noapte și să mergem într-un bar divin pe lângă Gringo, spuse Pagan, leneș, într-o duminică după-amiază.

Nick o privi sever și își suflă din ochi o buclă de păr. — Știi ceva? Să fiți atente. Dacă vă prinde cineva, veți fi exmatriculate… și mai este ceva… roși puternic… îl cunoașteți pe șoferul bătrânului Chardin? Paul? — Da, șoferul, spuse Kate. — Fii atentă, o corectă Pagan, dacă vorbești franțuzește, chauffeur înseamnă o persoană angajată numai pentru o noapte. — Bine, bine, cum vreți voi să-i ziceți; ei bine, Chardin este… ăăă… este… homosexual și ăăă… prietenul lui este Paul. Știu că este adevărat, pentru că Paul mai are o aventură amoroasă și cu unul dintre șefii de la Imperial. Deveni stacojiu la față. Ce vă voi spune mai departe este doar un zvon pe care l-am auzit de mai multe ori. Toate știți că lui Chardin îi plac banii. Fetele aprobară din cap. — Ei bine, în oraș se bârfește că, dacă o fată este prinsă în afara școlii cu un băiat, este imediat exmatriculată, dacă părinții nu plătesc sume considerabile de bani, pentru a evita scandalul. Poate că fata nu a fost decât la o plimbare, dar Chardin exagerează când vorbește cu părinții. Se pune problema dacă îl cred pe el sau pe ea, iar fata trebuie să recunoască faptul că a ieșit, chiar dacă nu a fost nimic serios. Părinții de obicei cred ce-i mai rău și plătesc o groază de bani. — Nu-mi vine să cred! — Tu de unde știi? — Oamenii știu că este homosexual? — Toți chelnerii de aici știu că Chardin este un vesel, spuse Nick. Ani de zile și-a angajat numai șoferi frumoși, când de fapt nici nu are nevoie de șoferi. În capătul orașului este un bar numit Le Cous Cous, un loc în care și mie îmi este frică să merg – sunt niște tipi foarte ciudați acolo. — Dar nu-i este frică de șantaj? întrebă Pagan. — Dacă poveștile cu șantaje sunt adevărate, înseamnă că Chardin

joacă un joc foarte periculos. Își alege cu multă grijă victimele. Și are de unde alege. Cred că nu vă imaginați că nu ar putea opri fetele să iasă din școală noaptea, dacă ar vrea? Părinții fetelor sunt departe, în alte țări și sunt bogați. Chardin nu cere niciodată sume pe care nu și le pot permite. Cred că cea mai mică sumă este egală cu plata pensionului pe un an. În concluzie, părinții plătesc ușor pentru a evita un scandal, plătesc pentru că sunt din țări diferite și nu iau niciodată legătura unul cu altul, așa încât nu este niciun pericol că sar întâlni. Fetele rămaseră gânditoare, cântărind nimicnicia situației. — De aceea spun, pentru Dumnezeu, fiți atente, continuă Nick. Dacă din întâmplare aceste zvonuri sunt adevărate, fiți atente. Eu știu că așa se bârfește, dar prea aud același lucru mereu. Și asta nu e tot. Unii spun că Paul este bisexual. Urmă o pauză, după care Nick le explică ce înseamnă bisexual. Era roșu ca para și își dorea să nu fi început discuția, dar, în același timp, îl flata atenția cu care îl ascultau fetele. — Se spune că, dacă o fată foarte bogată iese noaptea și este prinsă de Chardin, atunci… ăăă… este sedusă în mod deliberat de Paul și fotografiată în… ăăă… poziții compromițătoare. Barmanul de la Imperial mi-a povestit că anul trecut tatăl unei brazilience a băut un pahar în plus și a început să-l înjure pe Chardin. A spus că a venit până aici numai pentru că directorul îl șantaja și nu putea merge la poliție, pentru că fiica sa era implicată într-un scandal, de care, dacă se va afla, soția lui nu-l va ierta niciodată… Trebuia să protejeze numele familiei și reputația fiicei sale, care, altfel, nu va face niciodată o căsătorie convenabilă… A mai spus că nu o va ierta niciodată pe fiica sa, pentru că l-a pus într-o asemenea situație în care nu putea risca să-l înfrunte pe Chardin și să-l acuze că minte. Existau fotografii compromițătoare cu Paul. Nick zâmbi. — Probabil că erau neobișnuite. I-a spus barmanului că a plătit

treizeci și șase de mii de franci elvețieni pentru ele. Bani gheață. Pentru Pagan, Kate și Maxine viața la L’Hirondelle trecea într-o dulce naivitate sentimentală. Deși se străduiau să arate femei, elevele erau doar niște copii. Erau exuberante și pline de energie, chicoteau și se înghionteau, alergau și țipau, erau, cu alte cuvinte, destul de caraghioase. Lecțiile le plictiseau, dragostea le fascina, nu doreau să studieze decât pasiunea și singura lor dorință era să se îndrăgostească. Exaltau de emoție făcând pregătiri pentru a deveni femei. Orele treceau cu instrucțiuni cosmetice într-o mână și cu tot felul de tuburi de fard, în cealaltă, încercând să ghicească dacă au fața ovală sau rotundă. Foarte mult timp se irosea probând haine când la una, când la alta. Toate își prindeau talia cu centuri de elastic, strânse la maximum; purtau papuci de balet, fuste largi și bluze roz sau bleu. Sutienele americancelor le ridicau sânii ca două conuri de înghețată. A doua duminică, toate fetele care nu erau americance au dat fuga și și-au cumpărat sutiene franțuzești de dantelă. Apoi, fetele au stat la nesfârșit în fața oglinzilor, comparându-și și măsurându-și sânii, făcându-și probleme. „Eu îl am unul mai mare și unul mai mic…”, „De ce sunt ai mei mai joși decât ai tăi? „Serena are păr pe sfârcuri…!”, „Aș fi vrut să fie mai mari”, „Aș fi vrut să fie mai mici”. Maxine se străduia să-și acopere mărimea sânilor. Ai ei erau destul de mari și lăsați și încă nu se obișnuise cu ei. O stânjeneau, de aceea se străduia să-i ascundă sub braț, și din cauza aceasta făcuse o mică cocoașă. Nimic din ce-i spuneau fetele nu o convingea pe Maxine că are o adevărată bogăție. Imediat ce vedea un grup de muncitori, roșea ca para, știind că ochii bărbaților se vor lipi de sânii ei. Pentru a o consola, mama i-a spus că se vor diminua după ce va alăpta primul copil, dar gândul că va trebui să ducă după sine acele mingii de fotbal, ani de zile, până la primul copil, o teroriza pe Maxine. Când nu purta haine costisitoare, marca Dior, se ascundea

sub enorme tricouri și pulovere fără formă. Niciuna din fete nu avusese o întâlnire cu un băiat și nu ar fi știut ce să vorbească cu el, dacă l-ar fi întâlnit. Le invidiau cu disperare pe fetele care aveau frați mai mari și se întrebau la nesfârșit unde se ține nasul în timpul unui sărut. În fiecare noapte vorbeau despre astfel de lucruri. După ce se dădea stingerea, Pagan se strecura din camera ei, înfășurată în pătură și se așeza cu picioarele încrucișate pe patul strâmt al lui Kate, întorcând pe toate fețele marea problemă de a deveni femeie. Întotdeauna, la unison, erau de acord că vor îndrăzni totul pentru o dragoste adevărată, dacă o recunoșteau la prima vedere. Apoi schița fiecare bărbatul cu care se va căsători, hotărând cum trebuie să fie Făt-Frumos. Au povestit cum își doreau să arate rochia de mireasă și cum vor petrece luna de miere, în intimitatea și la adăpostul întunericului, oftau adânc și își imaginau fascinantul mister pe care niciuna din ele nu-l întâlnise… sexul. Subiectul era invariabil romantic. Niciuna nu și-l imagina pe Făt-Frumos cu o erecție sau cu un prezervativ de cauciuc. Golul universal în privința educației sexuale în școală era surprinzător, dar fetele de la L’Hirondelle mințeau de înghețau apele despre experiențele lor sexuale, numai pentru a nu arăta cât sunt de naive. Maxine, franțuzoaică, fiind și cu un an mai mare decât Kate și Pagan, era autoritatea respectată și de necontrazis în materie de sex, mai ales că ea fusese bine instruită. Băieții erau toți la fel, după cum îi spusese preotul, ca niște motani în călduri. Aveau în minte un singur lucru, iar tu nu trebuia să li-l dai, pentru că, odată ce l-au primit, te disprețuiesc tocmai pentru că le-ai permis să îl obțină. Chiar dacă un băiat îți jură că te iubește, după ce va obține ce dorește, te va disprețui și în intimitate și în public și nu te va mai respecta. Într-un fel foarte misterios, un bărbat nu se poate abține și din această cauză vina este doar a ta, pentru că ești atrăgătoare, sau,

cum se spune, îl ațâți. Astfel poți ușor ajunge la dezastru, pentru că ce scuză îi poți tu oferi soțului tău, în noaptea nunții? Doar este de datoria ta să te păstrezi pentru viitorul tău soț, altfel căsnicia va fi un dezastru chiar din start, prin urmare viața ta va fi ruinată chiar înainte de a începe. Pentru că bărbatul te va avea la mână și va putea oricând povesti totul tuturor. Ciudat mai era și faptul că niciuna din fete nu accepta dublul standard al vieții sexuale. Acceptau fără discuție faptul că un băiat putea fi necontrolat în pasiunea lui, dar nu le trecea niciodată prin cap că și o fată putea simți același lucru. Acceptau ideea că fixarea unei limite sexuale aparținea întotdeauna fetei, nu băiatului; sarcina ei era să controleze lascivitatea lui. Așa învățau fetele să-și mutileze propriile nevoi erotice și după câțiva ani de mutilare a sentimentelor naturale, cele mai multe din aceste fete nu reușeau să depășească aceste limite auto impuse. Erau private de sexualitatea normală și necesară. Maxine insista că italiencele reușeau întotdeauna să se păstreze și pentru viitorii lor soți, dar și să parcurgă pe o cale ocolită alternativa erotică, dar ea, Maxine, nu știa cum reușesc. — Uf! Inventezi totul, creatură revoltătoare ce ești, se răsti Pagan. Cum poate un bărbat ști? — Păi, dacă nu reușește să intre, aceasta este dovada că ești virgină, spuse Maxine. Chiar dacă aveai un prieten permanent pe care-l și vedeai logodnic posibil, existau reguli stricte ale etichetei sexuale. Din fericire, Maxine le cunoștea și le împărtășea prietenelor sale, după ce se stingeau luminile. — Nimic, la prima întâlnire, spunea ea cu autoritate. Decât o privire semnificativă de rămas bun. La a doua întâlnire îi vei permite să te sărute pe obraz. Data următoare îl vei lăsa să te sărute cu-adevărat, la despărțire. — Sărut franțuzesc, cu limba? întrebă Kate.

— Nu, asta numai la a patra întâlnire. Maxine trebui să recunoască că s-a grăbit, – iar la a cincea întâlnire a trecut direct la mâna pe după talie, care are și ea două modalități – peste haine și pe sub haine. Ea, Maxine, nu ar fi permis așa ceva. Avea intenția să fie prudentă până la căsătorie, deși, din curiozitate… Numai anumite fete le permit bărbaților să le mângâie mai jos de talie; dar și aici sunt două diviziuni (1) deasupra, (2) și dedesubtul șoldului. — Dar ce se petrece sub haine? — Ei, băiatul te mângâie. Urmă o tăcere semnificativă, timp în care, pe întuneric, toate se mângâiară, dar nu simțiră nimic. Al șaptesprezecelea stadiu de viciere era să lași băiatul să meargă până la capăt. Bine, asta însemna extaz total, dar era și extrem de periculos. Toate fetele de la L’Hirondelle erau îngrozite de ideea de a rămâne însărcinate. Surprinzător, când venea vorba de asta, toate erau foarte ferme, aproape religios convinse că o sarcină nu le putea veni pe cap chiar de prima dată. Nu lăsa Dumnezeu să ți se întâmple așa ceva, oricum, așa spuneau toate statisticile. Bine, asta numai dacă nu cumva atingeai… obiectul acela. Toate erau îngrozite de ideea de spermă. Auzi, doar un ouț microscopic din atâtea milioane și rămâneai însărcinată. Și afurisitul trăia chiar patru zile, se putea strecura pe sub chiloți. Nu, mai bine nu riscai, era absolut, vital să te ferești. Da, dar era revoltător să-l vezi cu prezervativul de cauciuc. — Se numește marolă franțuzească, spuse Pagan convingător. — Nu, se numește capot anglais, corectă Maxine. Oricum s-ar fi numit, acesta ducea la o altă problemă de etichetă. Te uitai în altă parte când și-l punea? Te prefăceai că nu observi? Ori și-l punea înainte de a veni? Oricum ar fi stat lucrurile, nu putea decât să-ți dovedească faptul că nu frumusețea ta l-a atras, ci numai

gândul de a o face, ceea ce nu era deloc flatant. Oricum, cum se punea chestia asta? — Eu cred că se netezește încet, în timp ce… obiectul stă în față, spuse Pagan. Ca o mănușă pe deget. Nu era deloc romantic, se gândiră toate. Dar trebuiau să recunoască faptul că în orice caz era mai bine decât să rămâi însărcinată. Așa ceva era de neconceput. Orice nefericită de copilă spre care soarta a arătat cu degetul trebuia să stea în baie fierbinte și să bea o întreagă sticlă de gin. O prietenă adevărată trebuia să stea lângă ea, să o încurajeze, să aibă grijă să nu leșine, sau să nu scoată sughițuri de bețivă și să audă Matron. Mai era o alternativă – să găsești o sumă mare de bani și să vizitezi o anumită bătrână, la periferia orașului, care te întindea pe un pat, îți desfăcea picioarele, apoi, fără să se spele pe mâini, îți băga înăuntru un ac mare, sau o andrea de croșetat, și toată lumea s-ar preface că de fapt ți-ai scos apendicele. Kate se trezi înainte să sune clopoțelul și înțelese imediat că s-a petrecut ceva ciudat peste noapte. Sunetele străzii erau înfundate și camera era neobișnuit de luminoasă. Se repezi la fereastră și dădu deoparte perdeaua de dantelă. Gerul desenase flori albe pe sticlă. Copacii erau pudrați cu nea, acoperișurile cabanelor erau acoperite cu o pătură groasă de zăpadă, care strălucea în primele raze de soare ale dimineții. Turnulețele hotelului Imperial străluceau ca tortul aniversar al unui copil. Dincolo de oraș, pădurea de brazi era fantomatică, parcă era o dantelă. După aceea zăpada a căzut timp de mai multe zile și micul orășel s-a transformat uluitor. Magazinul pentru închirieri nu se mai închidea; peste tot erau schiori; copiii, înfofoliți ca niște pachete de Crăciun, trăgeau săniuțe frumos colorate; laptele venea cu sania cu câini, iar grajdurile locale au scos imediat la iveală cei mai frumoși

cai, înhămați la sănii de vis. În sfârșit, începea sezonul. Peste noapte apăru elita. Orice bărbat care știa să schieze bine era atrăgător, și orice bărbat care nu știa nu era atrăgător. Oamenii care pe timpul verii au trăit în anonimat, ca muncitori de fermă, peste noapte au devenit instructori de schi. Fiecare disperat visa în timpul iernii să se poată însura cu o moștenitoare bogată, de aceea fetele de la pension se bucurau de un tratament special, mult mai mult decât meritau. Instructori bronzați, cu căciuli roșii de lână, cu pulovere atrăgătoare, se străduiau să capteze inimile tinerelor, mișcându-se cu o grație pe care toate o invidiau, pentru că, știți, schiul este ultima marcă a distincției pe care trebuie să o ai. Venerați erau de la mare distanță și cei patru membri ai echipei de schi a Elveției, care se antrenau la Gstaad. Locuiau într-o cabană la marginea orașului și erau scumpi la vedere. Ceea ce, bineînțeles, că îi făcea și mai atrăgători. Într-o dimineață, la micul dejun, Pagan întrerupse neceremonios speculațiile care nu se mai terminau, referitoare la balul de duminica viitoare. — Ia auziți aici, spuse ea citind din scrisoarea mamei sale. Mama mea îl cunoaște pe tatăl lui Nick. I-am povestit despre el în ultima mea scrisoare și mi-a spus că s-ar putea să fi urmat la Eton, împreună cu vărul meu Toby. Spune că dacă prenumele lui este Cliffe, cu „e”, înseamnă că este fiul lui Sir Walter Cliffe și va moșteni o avere enormă în industria hotelieră. — Nu se poate să fie aceeași persoană, doar ne-ar fi spus, exclamă Kate. — Dacă este fiul lui Sir Walter Cliffe, să știi că nu ne spune, zise Pagan adăugând apoi pentru ca Maxine să înțeleagă mai bine: așa este la noi, în Marea Britanie, lucrurile acestea se subînțeleg. Mai târziu, la garderoba de la Chesa, i-au spus și lui Judy. — Nu mai spuneți! Mie nu mi-a spus niciodată nimic. Eu am

crezut că învață să fie chelner, pentru că asta vrea să devină. S-au așezat la masa lor și mai târziu l-au văzut și pe Nick făcându-și loc printre mesele aglomerate. Spre stinghereala celorlalte fete, Judy l-a întrebat imediat: — Este adevărat că tu vei moșteni hotelurile Cliffe? Nick se roși până-n vârful urechilor. Pentru a câștiga timp, își dădu părul din ochi, apoi murmură: — Ei bine… da… va trebui să le conduc într-o zi, dar nu vor fi efectiv ale mele; fac parte din trustul familiei. Sarcina mea va fi să le conduc… în numele familiei. — Asta înseamnă că ești bogat? întrebă Judy. — Nu sunt chiar sărac, recunoscu Nick nefericit, dar voi avea o mulțime de responsabilități. Apoi, cu o fermitate neobișnuită la el, adăugă: vă supărați dacă nu mai vorbim despre asta? Mai târziu, tot la garderobă; Maxine spuse, radiind spre Judy: — Acum, după ce știi despre Nick, cred că vei întrerupe cu Jim din Virginia? — De ce? întrebă Judy uluită. — Păi, se vede cât de colo că Nick este nebun după tine. Și ar fi o propunere foarte bună de cerere în căsătorie, nu? întrebă Macine. Judy râse. — Nici nu am împlinit șaisprezece ani. Nu intenționez să mă căsătoresc cu nimeni acum, mai ales cu un tip pe care nu-l iubesc. Iam promis mamei că nici măcar nu voi ieși cu un băiat, cât timp voi sta aici, și numai din această cauză a fost de acord să mă lase să vin. Cred că a fost o promisiune rezonabilă și am de gând să mă țin de cuvânt. Știu că vouă, copii bogați și nebuni, vă par smucită, dar eu trebuie să-mi câștig existența. Este foarte greu să țin pasul cu orele, iar slujba de chelneriță nu-i deloc ușoară. Dar eu nu am decât această șansă unică, așa că mă agăț cu disperare de ea. Vor fi și bărbați, am toată viața în față. Dar ei pot să aștepte. Judy ezită, apoi recunoscu:

— Dacă vreți să știți adevărul, nu am niciun prieten acasă. Jim din Virginia nu există. Este doar un pretext ca să-i țin la distanță pe ceilalți băieți. Bărbaților nu le place să li se spună nu în față. — Dar dacă vei face o căsătorie bună, nu va fi nevoie să mai muncești! exclamă Maxine uluită. — Punem pariu? În seara aceea, la cină, fetele discutau aprins și cu emoție. Hotărau ce să îmbrace la dans. Orice ar fi spus, nu se rezolva problema lui Pagan. — Nu are rost. Nu pot merge. Nu am o rochie lungă, spuse ea supărată. — Dar ai o fustă lungă de tafta neagră, spuse Maxine. Și ai bluza albă de mătase a bunicii. Uite, modificăm ceva – luăm câțiva metri de tafta roz și facem o fundă enormă la spate, desfacem ultimul nasture de la bluză, ca să-i dăm puțin decolteu, ce zici? Pagan se înveseli. Într-un fel ciudat Maxine a vorbit exact ca doamna Hocken și lui Pagan nu-i plăcea nimic mai mult decât să transforme o toaletă făcută pentru o anumită ocazie în ceva cu totul diferit. Seara, Maxine a cumpărat mătase crem, Kate a închis ochii, a făcut cruce și a tăiat. Apoi, stând în genunchi, Maxine a început să se miște în jurul lui Pagan improvizând toaleta. În toată școala fetele probau rochiile de bal. Unele dintre fetele de pe continent își cumpăraseră lenjerie de corp numită „Văduva veselă”, din satin și dantelă neagră. Fără excepție, toate fetele din școală au scris acasă cerând bani… Imperialul cu turnulețele de povești este unul dintre cele mai frumoase hoteluri din lume. Minibusul școlii gară în fața intrării de sticlă și elevele își scoaseră în grabă hainele de iarnă, pentru că era mai bine să îngheți decât să arăți caraghios. Escortate de două

domnișoare bătrâne, intrară în grup pe covorul roșu pufos, sub candelabrele de cristal, spre sala de bal unde oamenii erau deja așezați la măsuțe albe luminate de lumânări. Fetele s-au așezat pe șirul de banchete îmbrăcate cu pluș roșu rezervate pentru școala lor și au comandat gin slab – ele trebuiau să-și plătească băutura și toate aveau de gând să ia doar câte o gură din pahare. Politicos și formal, Nick a fost unul din chelnerii care le-a luat comanda. Toate erau nervoase; le era teamă să fie invitate la dans, le era teamă că nu vor fi invitate la dans, le era teamă că nu vor dansa bine sau că își vor călca partenerul pe picior. Pagan era bucuroasă să stea jos pentru că nu dorea ca băieții să vadă cât este de înaltă. Era prea înaltă pentru jumătate din tinerii din sală, deși nu-și imagina de ce ei s-ar simți stânjeniți – pe ea nu o deranja să danseze cu tineri scunzi. — Cred că voi merge la toaletă, spuse Kate. — Nu, strigă Pagan. Un lucru este sigur, nimeni nu te invită la dans dacă stai la toaletă. Nu fi proastă! Uită-te la mine – mi-e o frică de mor că am să calc pe afurisita aia de panglică și o să stric toată funda. Orchestra a început să cânte „La Vie en rose” și în sală se simți o ușoară agitație. Deodată masa lor a fost înconjurată de băieți – toți doreau să danseze cu… Kate! Uluită, Kate acceptă invitația celui care era mai aproape și, în timp ce acesta o prindea ușor de talie, ea îi mulțumi în gând lui Maxine care o învățase să danseze. Nu trecu mult timp și toate fetele erau pe ringul de dans, respirând ușurate că nu au rămas să rezeme pereții, cea mai îngrozitoare soartă a unei fete la bal. La sfârșitul dansului au fost însoțite înapoi la masă, partenerii lor s-au aplecat ceremonios au salutat și au plecat. Orchestra începu o samba și situația se repetă. Toți doreau să danseze cu Kate. Nu-i venea să creadă că alunecă pe parchetul de dans în brațele celui mai frumos student de la Le Mornay, François.

François era conform prescripțiilor, brunet și frumos. În brațele lui, Kate plutea într-un val de fericire în timp ce ei o strângea la piept iar inima ei bătea umplând-o de o căldură care nu-i era deloc familiară. Următorul dans a fost o rumba pe care François a dansato cu multă îndemânare. Înainte să se termine dansul, Kate era roșie ca para focului. Era prea cald în cameră, dar trecea printr-o stare total necunoscută – o amețeală în cap, tresăriri în stomac și slăbiciune în genunchi. Cred că am să leșin, se gândi ea. Deodată se lumină brusc înțelegând ce se întâmplă. Asta trebuie să fie, se bucură ea confundând starea de moment cu ideea de dragoste. François avea o conversație elegantă. În timp ce pluteau pe ringul de dans ținând-o din ce în ce mai aproape de el, îi vorbea politicos de parcă lua ceaiul în familie. Kate descoperi erotismul de a fi lipită de trupul lui sau poate își imagina numai, pentru că, evident, el nu dădea semne să observe. Kate a vorbit foarte puțin. Ochii ei verzi îl priveau cu ardoare în timp ce François îi explica cum se procedează la dansurile de sâmbătă. După ce se termina dansul, fetele de la L’Hirondelle nu aveau voie să vorbească cu băieții cu care au dansat. Dansai ca în vis dar trebuia să te întâlnești cu el pe stradă și, chiar în astfel de momente, trebuia să te prefaci că îl ignori, și uite așa treceai pe lângă presupusa dragoste a vieții tale. Din punctul de vedere al directorului, fetele trebuiau să danseze perfect când erau înmânate familiilor lor. François îi explica cât este de greșit acest lucru, pentru că unele fete pur și simplu nu aveau talent, altele erau leneșe. Un alt procedeu ieftin folosit de director era faptul că mergând la dans, fetele practicau limba franceză, învățau mai repede, dar pe socoteala lor, nu prin strădania școlii. Singura modalitate prin care domnul Chardin își asigura liniștea nopții era să închidă fetele peste noapte în dormitoare, ca pe niște pui neajutorați. Era sămânță de scandal.

La miezul nopții, Kate se simțea deja ca Cenușăreasa. De fapt era prea amețită să observe că niciuna din fete nu vorbea cu ea. Nu erau numai geloase pe succesul lui Kate. Ceea ce înfuria cel mai mult era faptul că nu înțelegeau. Kate era atât de nesemnificativă. — Nu văd ce găsesc toți la ea, în rochia aceea demodată, spuse o fată țâfnoasă. Dar nici măcar nu este drăguță. Părul nici măcar nu este lung și are niște ochi de-a dreptul învechiți. Kate a simțit primul gust amar al geloziei, îl va suporta din partea femeilor și în următorii treizeci de ani. Pentru că ele nu înțelegeau de ce bărbații erau atrași de ea, toate credeau că ea îi atrage în cursă, că niciun bărbat nu este în siguranță lângă ea. De fapt, toate greșeau; Kate nu era în siguranță lângă niciun bărbat. Cu surle și trâmbițe, șeful orchestrei anunță că după următorul dans va începe competiția „Miss Gstaad”. Voturile vor fi adunate de la fiecare masă, de la fiecare masă va participa o persoană. — Mie mi se pare limpede cine va intra în concurs de la masa noastră, spuse Pagan radiind. Kate este frumoasa balului; are toate șansele să fie Miss Gstaad. — Nu fi ridicolă, spuse Kate. Eu nu urc acolo pe scenă să mă fac de râs. — Cum să nu, spuse Maxine. Doar nu este concurs internațional, este doar o distracție într-un sătuc. Nu fi atât de puritană. Kate se ridică. Fără tragere de inimă, intră pe ringul de dans și fu așezată în linie de conducătorul concursului care îi înmână un carton cu numărul șaptesprezece. Veniseră fete și de la alte pensioane, iar acum pe ring erau cam treizeci. Printre ele o italiancă frumoasă, îmbrăcată într-o rochie neagră de catifea. Kate știa că nu are nicio șansă să câștige, dar era prea târziu să dea înapoi. Fără Nick nu ar fi făcut nimic. El era cel care aduna voturile. Își strecură un pumn de voturi în buzunar, fugi la toaletă și scrise pe toate șaptesprezece. Se întoarse și colectă și restul de voturi. Simplu.

Camera era luminată discret și un reflector trecea de la o candidată la alta. Toate erau stânjenite. În furtuna de aplauze și fluierături, înainte de a se aprinde lumina, Nick strecură voturile din buzunar în pălărie; Toate fetele erau emoționate deși se străduiau să nu arate. Fiecare dintre ele simțea gustul competiției și abia mai puteau respira. Conducătorul concursului ieși în față și anunță doamnele, domnii și lorzii din sală că numărul șaptesprezece era câștigătorul. Kate privea uluită, Maxine o îmbrățișa exuberant, Pagan sărea în sus de bucurie, în timp ce conducătorul îi punea lui Kate panglica „Miss Gstaad 1948”. — O să avem necazuri cu asta, murmură o domnișoară bătrână care însoțise fetele. Lucrurile se repetau.

4 Până la sfârșitul lui noiembrie, aproape toate fetele din școală aveau prieteni și descopereau că micul orășel de munte era plin de locuri secrete pentru întâlniri. Se întâlneau în spatele bisericii, în hambare și grajduri, se strecurau în mașini, în spatele magazinelor, pe pârtiile de schi. După o sâmbătă noaptea, petrecută cu părul pus pe bigudiuri de hârtie și cu fața acoperită de cremă, fetele de la L’Hirondelle invariabil plecau spre Chesa. Își dădeau aere dar reușeau cu greu săși ascundă neliniștea. O remarcă oarecare reușea să le aducă roșeață în obraji, care pentru toate era umilitoare. Flirtau și îi ignorau pe tinerii așezați la mesele din apropiere, erau nerăbdătoare dar jucau teatru. Pe neașteptate, pentru prima dată în viața lor, descopereau că posedă puteri ascunse. Imediat ce înțelegeau asta, simțeau un fel de mândrie ciudată pentru că știau că pot subjuga un băiat, doi sau trei. Niciuna nu realiza totuși puterea și pericolul acestei influențe sexuale; nu înțelegeau că este magie neagră sau albă, după cum te hotărai să o folosești. În 1948, sex appeal-ul era puterea, singura pe care o aveau aceste fete și se străduiau să o folosească. O foloseau în mod natural dar nici uneia nu-i trecea prin cap că unui bărbat îi este greu să închidă robinetul pasiunii la comandă, după cheful lor. Nu le trecea prin cap că ceea ce stârneau ele nu era numai pasiune, putea fi dorința de a le viola, chiar de a ucide. Nimeni nu le explicase vreodată ce reacții poate avea un bărbat frustrat. Judy era curierul pentru toți adolescenții îndrăgostiți. Pentru prima dată de la începerea trimestrului, se deschideau dicționarele și se consulta gramatica, iar Maxine era translatoare. Din când în când, fetele erau prinse vorbind cu băieții de

personalul școlii și erau pedepsite fiind închise în școală pentru un weekend: Kate era însă descoperită în mod regulat, mai ales pentru că era amețită de François și nu era obișnuită să se ascundă. De fiecare dată recunoștea totul. Unele dintre ele o pârau. Era din ce în ce mai nerăbdătoare și mai neliniștită, până când la un sfârșit de săptămână François i-a spus că a închiriat o cămăruță la marginea orașului. Dorea să fie singur cu ea, să nu se mai ascundă în zăpadă sau în fân. Dorea să vorbească cu ea între patru ochi, pentru că avea ceva important să-i spună. Mă cere de nevastă, se gândi Kate. Așadar, l-a urmat în cabana închiriată, pe o scară de lemn întunecoasă. François a încuiat ușa și Kate a rămas înmărmurită, când a văzut patul dublu de lemn din mijlocul camerei. François a tras-o blând spre un fotoliu și a început să o sărute. Înmuiată, Kate s-a gândit că poate el nu a văzut patul. Poate că a fost o greșeală, poate că nu a găsit o cameră fără pat. — Cherié, vom avea o viață minunată împreună, îi șopti François descheindu-i încet nasturii bluzei de dantelă. Kate simțea că înoată sub apă. Cu mișcări blânde, el îi scoase bluza, îi desfăcu sutienul și începu să o sărute. Goală de la talie în sus, stătea întinsă languros sub pătura de pe pat. Simțindu-i mâna sub fustă, încercă să se ridice din pat. Dar François o împinse înapoi aproape cu duritate. Ea încercă să se elibereze de el. — Eu nu știu, nu am făcut niciodată, te rog nu face asta. Oh, Dumnezeule, se gândi Kate, văzându-l cum își dezbracă pantalonii. François o privea ca pe o necunoscută, cu ochii acoperiți de ceață. — Am să fiu atent, murmură el spre ușurarea lui Kate. Nici nu realiza că fata îi vedea goliciunea trupului. Ce urât este, se gândi Kate. Încercă să se ridice din nou, dar el o împinse înapoi. Era uluită, indignată, nu-i venea să creadă. Nici nu putea să respire din pricina

greutății corpului lui. Băiatul se freca de ea oftând răgușit. Apoi, deodată, se relaxă și Kate simți ceva ud. Știa că asta trebuie să fie și nu îndrăznea să se miște. Era îngrozită. — Vezi, ți-am spus că o să fiu atent, draga mea, murmură François. Kate nu credea același lucru. Nu a fost deloc atent. Cum îndrăznea să-i mai spună draga lui? Dar nu asta și-a dorit ea acum o jumătate de oră? Să fie draga lui? Probabil că pasiunea lui pentru ea a fost de necontrolat. Da, asta trebuia să fie. El o iubea și de aceea s-a întâmplat așa ceva. Nu a fost cum s-a așteptat, nu a fost romantic, nici minunat, a fost incomod și murdar. Dar poate că așa trebuia să fie… Oricum, acum că l-a lăsat să îi umble pe sub haine, era evident că el trebuia să fie dragostea vieții lui. Ciudat, îi venea să plângă. Două zile mai târziu, Kate descoperi că nicio fată din școală nu vorbea cu ea. O ostracizau. Teatral și ironic, îi arătau în public că o disprețuiau. — Ce s-a întâmplat? Ce am făcut? o întrebă Kate pe Pagan care era supărată. — Oh, toate cred că ai mers cu François până la capăt. Nu le lua în seamă, sunt geloase. — Dar nu am mers! spuse Kate, întrebându-se de fapt dacă a făcut-o sau nu. Evident, fetele credeau acest lucru. Kate era uluită de ipocrizia acestei lumi care condamna anumite fapte în public, dar le practica în intimitate. Ea a încălcat a unsprezecea poruncă: să nu fii descoperită. Era acum pedepsită pentru că a fost aleasă Miss Gstaad. Duminica următoare, Judy o aștepta pe Kate în fața cafenelei cu brațele încrucișate.

— Ascultă, Kate, nenorocitul ăla cu care ești tu a povestit în gura mare că s-a culcat cu Miss Gstaad. Barmanul de la Imperial i-a spus lui Nick și Nick mi-a spus imediat. Credeam că trebuie să știi și tu. — Nu-mi vine să cred, exclamă Kate înțelegând deodată de unde știau fetele. Fugi spre cabană să-l întâlnească pe François, care negă elegant totul. Kate îl crezu pentru că așa a vrut, să îl creadă. Fără energie, se agăță de el și îl lăsă să o dezbrace. El începu să o pipăie. Dar ea rămase pasivă pentru că nu știa ce trebuie să facă. La urma urmei, dacă tot era condamnată, putea să o facă. După un al doilea suspans, scoase un strigăt de durere. În curând însă descoperi că se mișcau amândoi odată. Înainte însă de a simți ceva frumos îl văzu pe François încordându-se și apoi oftând. Părea mulțumit de el, dar Kate se simțea dezamăgită. Poate că ea nu era normală? Poate că era frigidă? Nici prin cap nu-i trecea că François putea greși. Era convinsă că băieții știu să facă astfel de lucruri. Poate că în timp va învăța și ea. — Încă două. Cele negre le punem în față. Va trebui să port și un sutien, le spuse Maxine în seara aceea. — Ei, acum să-ți facem părul, spuse Pagan în lumina lunii. Este prea lung pentru fruntea ta. Parcă ești femeia de Neanderthal. O să tai puțin cu foarfecă de unghii. Dacă nu-ți place, îl poți aranja întrun fel. Sări din pat și luă lama lui Kate. Față în față cu o asemenea siguranță, Maxine acceptă să i se taie părul. După ce o făcu, Pagan o privi pe Maxine îngrijorată. Arăta groaznic, parcă era pregătită pentru o lobotomie. — Poate că ar trebui să-i faci și sprâncenele, sugeră Kate și Pagan trecu imediat la atac. Din nefericire, le smulse prea mult în stânga și încercând să îndrepte, le subție până când Maxine rămase cu două linii orizontale în formă de semnul întrebării. Când se privi în

oglindă, Maxine izbucni în plâns. A doua zi Matron o trimise repede la coafor. Când se întoarse era fericită. Coaforul o îndreptase, dar a și convins-o să își vopsească părul. — Și acum să avem grijă de greutate, spuse Judy ferm. Zece kilograme jos. Nicio prăjitură. De fapt, mereu ai spus că nu-ți place mâncarea la școală. Poți cumpăra șapte ouă fierte pe săptămână. Dacă slăbești și mingile de fotbal din dreptul sânilor vor dispărea. Nu au dispărut, dar persoana Maxinei a scăzut cu un kilogram în fiecare săptămână. Fascinate, fetele îi urmăreau transformarea. Unele încercau să o imite dar nu aveau hotărârea și tenacitatea Maxinei în fața pâinii calde și a prăjiturilor cu frișcă. Când Maxine a coborât de la măsura 16 la 14 și apoi la 12, Judy a examinat-o ca la licitație. — Și acum nasul. Maxine era îngrijorată că părea prea slabă, că mama ei o va certa că era un sacrilegiu să transformi nasul pe care ți l-a dat Dumnezeu. — Dumnezeu nu a avut intenția ca tu să porți sutien. Este de datoria ta să-l ajuți și tu pe Dumnezeu puțin. După Crăciun, Maxine s-a întors la școală cu zece zile întârziere, dar cu doi ochi negri frumoși și un nas perfect. — Câtă artă! Am plâns și am strigat că nu vreau să mă vadă nimeni și am rugat-o pe mătușa Hortense să-mi dea bani și să-i convingă pe părinții mei. Le-am spus mereu că nu pot fi atât de cruzi să mă refuze. Tot Crăciunul am plâns întruna. Până la urmă, au fost de acord. Totul a durat numai patru zile. Noua înfățișare a Maxinei îi dădea un aer de încredere. Dorea să mai slăbească. Trebuie să suferi dacă vrei să fii frumoasă. — Doar nu vrei să ieși la schi. Este o zi îngrozitoare. — Nu am slăbit decât o jumătate de kilogram săptămâna trecută. Mai trebuie să dau jos cinci. Maxine schia doar de câteva luni, dar se gândi că pârtia abruptă

nu părea chiar atât de grea. Îi era teamă să nu se piardă printre copaci, dar se gândi că poate pista va fi liberă. Se îndreptă spre pantă și căzu lovindu-se la șold. Deși avea două mănuși de lână în mănușile de schi, simțea că are mâinile amorțite. Se ridică și în următoarele zece minute reuși să schieze încet. Dar începu să ningă și nu mai avea vizibilitate decât la câțiva metri. Deodată, un schior cu căciulă portocalie trecu pe lângă ea. Îi făcu semn și strigă după el, dar el nu se opri. Maxine plecă în aceeași direcție. Foarte curând se trezi singură în fața unei piste abrupte pe care nu îndrăzni să o coboare direct, așa că începu să o traverseze încet. Îi tremurau genunchii de efort. Era aproape de capăt, când bărbatul cu căciulă portocalie trecu din nou pe lângă ea. — Ajutor! Ajutor! Dar bărbatul nu se opri și Maxine o luă din nou în urma lui. Se trezi în fața celei mai abrupte pârtii. Era îngrozită. Se gândi dacă nu cumva ar trebui să urce înapoi. Avea sentimentul că a greșit drumul. Trecuseră trei ore de când plecase din vârful muntelui. Era udă și nu-și mai simțea picioarele. Înghețată și părăsită, se așeză să se odihnească. De data aceasta, pentru că nu schia, îl auzi pe bărbatul care o depășise și strigă după el: — Stai, stai, te rog să mă ajuți. El se întoarse lângă ea. — Vrei, te rog, să îmi arăți care este cel mai ușor drum în jos? El o privi prin ochelarii galbeni și îi răspunse în franceză: — Nu este un drum ușor în jos. Aici ești pe panta cea mare. De ce ai venit pe aici? De ce nu te-ai dus la cele mai ușoare? Bărbatul părea exasperat. Uite, mai bine vii după mine, altfel n-o să ajungi niciodată jos. Pune-ți schiurile. Încet, Maxine bâjbâi în urma lui. El cobora, apoi se oprea și o aștepta. Deodată genunchii îi cedară și se prăbuși în zăpadă. Începu să plângă.

— Nu mai pot continua. Trebuie să mă odihnesc. Îmi pare rău, dar nu mă mai pot mișca. Vocea bărbatului deveni blândă și încurajatoare — Hai, te descurci minunat, aproape ca am ajuns. Încet, au început să se miște, dar Maxine căzu din nou. O durea tot corpul. — Nu mai pot merge, murmură ea. Schiorul oftă, își desfăcu schiurile și le împlântă în zăpadă. —O să te frec pentru că trebuie să te încălzești. Îi masă fiecare mână și apoi spatele, apoi picioarele până le simți din nou. Încet, începură să coboare. Abia după o oră au văzut cabana. Maxine s-a îndreptat târându-se spre ea. Schiorul i-a propus să se întâlnească în barul de la poalele muntelui. Maxine începea să-și revină. Se duse la toaletă. Își scoase căciulă, fularul și puloverele și se spălă cu apă caldă. Se aranjă puțin, apoi se îndreptă nesigur spre bar. Pentru că nimeni nu era atât de nebun să schieze pe o astfel de vreme, barul era gol. — Cred că e bine să bei un rom fierbinte, iar eu o să iau un ceai, spuse bărbatul. Trebuie să recunosc că nu m-am așteptat să găsesc o fată frumoasă sub grămada de haine cu care erai îmbrăcată. Fața bronzată a băiatului, părul blond creț, o privire în ochii lui albaștri și Maxine se îndrăgosti pe loc de el. Bomba cea mare, care avea să o facă de invidiat între fete, era că salvatorul ei făcea parte din echipa de schi a Elveției. Oricare dintre fete ar da orice numai să-l întâlnească pe unul dintre ei. Să vezi când o să le spun! se gândi Maxine. Dar nu le-a spus pentru că Pierre Boursal a stat cu ea în barul pustiu până a trebuit să plece la școală, a însoțit-o ducându-i schiurile în timp ce ea se ruga din suflet ca el să-i propună o întâlnire. Devenise mult prea important ca să se laude cu el. Nici lui Kate și lui Pagan nu le-a spus. De atunci, Maxine s-a întâlnit cu Pierre când a putut. El nu a avut

intenția să se încurce cu fete. Își lua în serios antrenamentele. Nu fuma, nu bea și nu dorea să fie tulburat de femei. Virtutea Maxinei era într-o splendidă siguranță în preajma lui. Când se agățau unul de altul pe ringul de dans, Maxine înțelegea pentru prima dată cât de ușor este să devii imorală. Dacă ar avea vreodată șansa… Cursa de slalom trebuia să înceapă la ora zece dimineața. Grăbite de Maxine, fetele erau toate pe pârtia de schi. Au reușit să urce la o poziție avantajoasă. Din când în când brazii de un verde închis tremurau și scuturau zăpada de pe crengi. Deși era devreme, fetele au luat câte o cană de vin fiert imediat ce au ajuns la restaurantul din vârf, pentru că știau că vor îngheța foarte repede. Instructorul sportiv le-a explicat din nou că această cursă era o combinație de tehnică, antrenament fizic și echipament, bineînțeles, în condiții de vreme favorabilă. Într-o zi nepotrivită, cu vizibilitate redusă, un schior se descurca greu. Când fetele au plecat din Gstaad dimineața, pârtia înghețată strălucea sub primele raze de soare din acea săptămână. Dar până au ajuns în vârf, soarele a dispărut și a început să ningă. Oficialii au hotărât să înceapă cu douăzeci de minute mai devreme. Pe fiecare parte a pârtiei erau panouri de protecție. Cincizeci de perechi de porți colorate erau înfipte în zăpadă, la distanță de cinci metri. Timpul cel mai rapid va hotărî câștigătorul. Pierre Boursal nu credea că are șanse. Erau treizeci și șapte la start. Pierre hotărî că nu trebuie să aștepte, putea schia. Luă telefericul și porni pe pârtie. Îi plăcea foarte mult să schieze singur, să sfideze gravitația. Acum se mișca pe pârtie cu eleganță și cu o viteză uimitoare. Evita cu grijă zăpada pufoasă care se așternea abundent. Nu simțea decât plăcerea fizică extremă a corpului care plutea. Încerca să memoreze parcursul. Era pe o pârtie secundară. Pe pârtia de

concurs nu avea voie să intre. Așteptă să-i vină rândul, privindu-i pe schiorii din fața sa. Încerca să ghicească parcursul după mișcările trupurilor lor. Esențială era acum concentrarea totală. Nu părea dificil. Era doar o turnantă bruscă în formă de V care era aproape imediat urmărită de un zigzag scurt. Aici trebuia să fii atent. Se așeză la rând și așteptă. Avea numărul opt, un număr bun pentru că pârtia avea să fie netezită de cei șapte dinaintea sa. Acum venea rândul lui. Își verifică panglica roșie care îi ținea părul. Încordat, se mișca nerăbdător pe schiuri așteptând startul. Acum! În timp ce înainta cu viteză, Pierre era conștient de zidul întunecat făcut de spectatori pe marginile pistei. Urma curba strânsă spre stânga. Trebuia să se pregătească pentru prima poartă. De la începutul antrenamentului, instructorul i-a spus mereu „Gândește cu două porți înainte”; a fost pregătit să pornească precaut, să simtă parcursul și apoi să se miște repede fără a pierde controlul. După ce a intrat pe a opta poartă, corpul lui a început să se adapteze ritmului. Simțea că nu mai este încordat. Respira ușurat. Deodată, înainte de poarta paisprezece, simți că îi tremură schiurile. Luptă să-și recapete controlul. Schiurile tremurau din cauza gheții. Uită că trebuie să gândească cu două porți înainte. Făcu un efort dureros de voință, își recăpătă siguranța de sine și intră pe poarta următoare. Ajungea la poarta dificilă. Simți că a atins o poartă, aproape că nu reuși să intre prin poarta treizeci și patru, dar se concentră. Ar fi vrut să încetinească, dar hotărârea și tenacitatea îl încurajau. Încă una? Aș vrea să i întâlnesc pe ticălosul care a făcut acest parcurs, gândi el… probabil că este ultima. Deodată auzi strigătele încurajatoare ale mulțimii. Știa că oamenii strigă mai ales atunci când mergi bine. Trebuie să mă concentrez. După ce toți concurenții au terminat prima coborâre, Pierre conducea cu un avans de 1,50 secunde.

Începu al doilea slalom. De data aceasta, la sfârșitul coborârii, nu mai simțea euforie, ci numai oboseală. Timpul era bun, dar oare era suficient de bun? Numărul 8 apăru pe tabel cu un timp de 1,56. Maxine își făcu loc prin zăpadă, i se aruncă de gât strigând: — Pierre, ai câștigat, ai câștigat! Spre surprinderea ei și a lui, o sărută cu o pasiune care îi tăie respirația. — Trebuie să plec cu echipa, dragă. Ne întâlnim la Chesa peste o jumătate de oră. Apoi s-a lăsat înconjurat de instructor, prieteni și colegii de concurs. Maxine l-a așteptat la Chesa. Amândoi erau prea emoționați să poată mânca, deși au băut puțin din tradiționala sticlă de șampanie. După o jumătate de oră, Pierre o prinse de talie și îi spuse: — Și acum mergem în camera mea, ce zici? — Acum? întrebă Maxine între teamă și dorință. — Acum. Pe stradă toată lumea îl felicita pe Pierre. Cabana echipei era goală. Au urcat scările de lemn. În camera lui Pierre erau două paturi înguste. El luă scrumiera și o puse în fața ușii, înainte de a o închide și de a o încuia. Era semnalul pentru colegul lui de cameră. Maxine ar fi vrut să plece, ar fi vrut să stea. Pierre începu să o dezbrace repede și o săruta de fiecare dată când ea începea să spună ceva. Ar fi vrut să îl oprească, să nu-l oprească. Să-i spună oare că până acum nu a avut pe nimeni? El îi zâmbi desfăcându-i expert sutienul. — Nu-ți face probleme, am trecut prin asta de sute de ori. — Sute? întrebă Maxine șocată. Avu probleme cu pantalonii de schi. Se agăța de ei cu disperare, așa încât Pierre începu să se dezbrace. Când își dezbrăcă pantalonii, Maxine închise ochii. Apoi îi deschise, sări în pat și se acoperi cu pătura.

— Pierre, este ziuă, mi-e rușine. Ne poate vedea cineva pe fereastră. — Suntem la etajul trei, râse el, dar ca să-i facă plăcere trase perdeaua de dantelă. Se trezi cu el în pat lângă ea, trăgând cu blândețe de mâinile cu care își acoperea fața și ochii. Începu să o sărute. Sfâșiată, între stânjeneală și dorință, se lipi de el și-și ascunse fata la pieptul lui. Simțea și altceva, nu numai corpul lui atletic. Era îngrozită că nu știe ce trebuie să facă. Ce trebuia să facă? Se prefăcu că mâna pe care Pierre i-o trăgea în jos nu este mâna ei. Ce trebuia să facă? Se auzi o bătaie la ușă. — Domnule Boursal! Au venit fotografii. Au înghețat amândoi. Pierre a înjurat și a strigat supărat: — Spune-le… spune-l e că dorm. Sunt obosit. Mai târziu. O vreme nu auziră nimic, apoi pașii celui care cobora treptele. Pierre reveni la problema cu mâna. Maxine era uimită că aceasta putea să fie o problemă atât de importantă. — Hai să scoatem pantalonii, șopti Pierre. În timp ce el arunca de sub pătură câte o bluză, Maxine riscă o privire în jos. Îngheță. Ce mare e! — Mi-e frică. Cred că trebuie să ne oprim. — Ai dreptate, ești prea tânără, drept pentru care Maxine se apucă furioasă de treabă. Nu vreau să-ți fac rău, îi șopti Pierre. — Dar eu fac bine ce fac? întrebă ea îngrijorată. I se părea că jucau samba pe orizontală. Dar ea cum trebuia să se miște, odată cu el sau în direcția opusă? — Nu te mai gândi, nu-ți face probleme. O treceau valuri de căldură. Simțea că instinctiv vrea să îi răspundă. Deodată el oftă și se prăbuși lângă ea. O secundă a avut impresia că a leșinat. Oare era bine sau nu? Simți că îi pare bine că sa terminat. Dar în același timp se simțea ciudat. Pierre adormise, iar ea era încordată și nu se simțea bine. Nu îndrăznea să se miște ca să

nu-l trezească. Era singură. Închise ochii și îi veni să plângă. Asta era tot? Și ele care și-au făcut atâtea vise și speranțe! Își dorea să fie curată, în patul din camera ei. Ce-și dorea mai mult acum era o baie. Probabil că nu s-a descurcat bine. Pierre se mișcă și îi spuse somnoros: — O, Maxine, ce sâni frumoși ai! Se simțea și ea mai veselă. Bătaia din ușă era din ce în ce mai insistentă. Maxine se trezi speriată: — Maxine! Maxine! Recunoscu vocea neliniștită a lui Pagan. Ieși din pat și pe bâjbâite ajunse la ușă pe care o deschise doar puțin. Pagan era ascunsă într-o haină enormă. — Îți dai seama că este aproape miezul nopții? Ai spus că Pierre te aduce la cină. — Dumnezeule, spuse Maxine speriată. Adică știu că nu sunt în internat? — Nu, când Matron a strigat înainte de stingere, Kate i-a spus că ești la baie. Pe urmă s-a strecurat în birou și a furat cheia de la ușa din spate. Ne așteaptă. Patru bătăi în geamul de la bucătărie, acestai semnalul. Pentru Dumnezeu, grăbește-te! Tremurând, Maxine își adună halele încercând să nu îl trezească pe Pierre. Amândouă plecară în vârful degetelor pe scara de lemn și apoi în stradă. Fără să-și vorbească, fugeau prin zăpadă cât puteau de repede. În timp ce se apropiau de școală, drumul fu luminat brusc de farurile unei mașini. Spre groaza lor, luminile erau îndreptate spre ele. — Măi, măi, măi, spuse o voce veselă. Ați fost pe la barurile de noapte? Era Paul, șoferul directorului.

— Intrați, spuse el dur. Au intrat în mașină tremurând. Paul s-a întors și a început să râdă răutăcios spre cele două fete care știau că le așteaptă exmatricularea. — De ce să mergeți acum acasă? De ce nu veniți cu mine la un bar de noapte adevărat? Știu unul unde nu veți fi recunoscute și, oricum, cu mine sunteți în siguranță. — Nu, o să încurcăm și mai tare lucrurile, murmură Maxine amintindu-și ce le-a spus Nick. Dar Pagan se gândi că dacă vor merge cu Paul el nu va putea să-i spună lui Chardin. Nu vor fi exmatriculate. Își adună tot curajul. — Mai bine o lăsăm pe Maxine să plece. Vin eu cu tine, dar cum mă întorc? — Am eu cheie. Cu o privire neliniștită, Maxine ieși din mașină și se îndreptă spre ușa din spate. Jaguarul albastru plecă prin zăpadă. Dar Paul nu a plecat spre un bar de noapte. A traversat orașul și s-a oprit în fața unei clădiri. — Hei! Ăsta nu este un bar de noapte! — Nu, este casa mea, spuse Paul, mai sigură decât un bar de noapte. Bem ceva și te duc înapoi la școală. Pagan privi în urma mașinii. Nu se mai vedeau luminile de la Gstaad și nu avea nici cea mai mică idee unde se află. Cuminte, îl urmă pe Paul și se trezi într-o sufragerie foarte modernă. Erau scaune grupate în fața unor măsuțe, picturi abstracte pe pereți, o statuie de mărimea unui om, un candelabru. Stătea tăcută în mijlocul camerei, în timp ce Paul pregătea un cocktail. Bărbatul turnă în pahare și îi întinse și ei unul. Miroase a săpun, deși Paul i-a spus că este coniac cu vodcă. Nu avea de ales, decât să închidă ochii și să îl bea pe nerăsuflate. Așa făcu. Simți că o lasă picioarele, apoi leșină.

Pagan își dorea să nu-i mai tremure stomacul. Își simțea capul greu. Deschise cu grijă ochii. O orbi lumina. Îi închise. Era amețită, îi era rău. Părea să nu aibă control asupra membrelor. Simți ceva metalic la încheietura mâinii… Ce crede omul ăsta că face? Paul o prinsese cu cătușe de marginea patului. — Și acum cealaltă mână. Asta ca să nu faci nimic imprudent, domnișoară. Era prea slăbită ca să se poată gândi. Închise din nou ochii. Nu știa dacă e mai bine cu ochii închiși sau deschiși. Îi era foarte frig. Era dezbrăcată? Ar fi vrut să înțeleagă ce se întâmplă cu ea… să o lase în pace… ce naiba dorea să facă afurisitul? — Nu vreau decât să te mângâi, atât și apoi te duc la școală. De fapt, nici nu vrei să te scoli acum, nu-i așa? Nu vrei să mă opresc, nu? Îți place, nu? Da, lui Pagan îi plăcea mângâierea moale ca de pisică pe sâni, pe stomac. Încercă să deschidă din nou ochii și văzu că Paul este lângă ea dezbrăcat. Avea un zâmbet detașat pe față. De fapt, o gâdila cu o pană. Îl simți și mai aproape de ea. Deschise ochii și se îngrozi. Nu, nu era posibil! — Nu ai de ales, trebuie să faci exact cum spun eu. Închise din nou ochii. Era prea mult. O durea capul. Simți o lumină ca un fulger și înțelese brusc. O fotografia. După toate câte i le-a făcut, nu mai era deloc dureros. Revoltător da, dar nu dureros. Apoi el se așeză pe marginea patului fumând o țigară. O ignoră, dar apoi, chicotind, aruncă brusc țigara aprinsă pe cearceaf. Pagan tresări speriată. Nu știa cât este ceasul, dar trebuie să scape de cătușe, să-și găsească hainele și să ajungă la școală înainte ca nebunul ăsta să dea foc casei. — Paul, dragul meu, te rog să-mi dai drumul. Vreau să merg la baie. El se întinse și îi desfăcu cătușele. Pagan intră pe furiș în salon și

începu să-și culeagă hainele. Trecu prin fața unei oglinzi și văzu cât este de umflată. Aproape că nu i se mai vedeau ochii. Probabil că a plâns. Văzu sertarul deschis al biroului. Rămase uluită. Repede luă ceea ce era înăuntru. Se luminase bine când Pagan se strecură în camera ei. — Arăți îngrozitor. Este târziu. — Miroși groaznic, unde ai fost? — Ce s-a întâmplat? — Am fost la un bar și am băut prea mult. Mai terminați odată, gaițelor, se răsti Pagan. Își dăți gura cu dezinfectant, își spălă fața și se târî în pat. Dimineața refuză să meargă la micul dejun. Când Matron îi văzu fața umflată și ochii roșii, îi puse imediat termometrul. Deși nu avea temperatură, avea totuși ceva, așa că o trimise imediat pentru două zile la infirmerie.

5 Zece zile mai târziu, tinerețea a învins. Pagan a reușit să se convingă că și-a scos definitiv din minte revoltătorul incident. Se putea preface că nu s-a întâmplat niciodată. Curios totuși, episodul nu a deprimat-o. Deborda de energie. Ieșise cu fetele la săniuș. Stăteau înfășurate într-o blană de vulpe și le făceau din mână trecătorilor în drum spre Saanen. După ce s-au oprit, fetele s-au așezat pe rând în locul vizitiului, cu hățurile în mână și Pagan le-a fotografiat. Fără să se gândească, Judy care nu știa să călărească, a ridicat biciul și a strigat „Dii!” Din nefericire, vârful biciului a atins o ureche a calului. Speriat, calul a tresărit, Judy a scăpat biciul de frică, în timp ce calul a pornit-o la goană. Pentru prima dată după zece zile, Pagan a uitat cu adevărat ce i sa întâmplat. A aruncat aparatul de fotografiat în zăpadă și a început să fugă după sanie, în timp ce sania a trecut pe lângă un grup de schiori, unul din bărbați a prins frâul și, fugind pe lângă cal, a reușit să îl oprească. Tocmai ajungea din urmă și Pagan. — Cum îndrăznești! urla Pagan spre Judy care era albă ca varul. Cum îndrăznești să lovești calul? Să îl obligi la galop pe gheață, proasto! Urcă în spate imediat! Părea că scoate flăcări de furie. Preocupată de condiția calului, luă frâul din mâna străinului, îi mulțumi și îl conduse înapoi spre vizitiul său. În fața grajdului îi aștepta cineva. Un bărbat cu piele măslinie, îmbrăcat în haine de schi și cu un aer arogant, ca un servitor privilegiat. Se apropie de Pagan și se înclină. — Stăpânul meu, înălțimea sa Regală, Prințul Coroanei, Abdullah, dorește să vă invite la Hotelul Imperial.

— Spune-i Prințului că eu sunt împărăteasa Chinei, spuse Pagan, încă furioasă, refuzând să asculte scuzele lui Kate. — Să știi că Abdullah stă la Hotelul Imperial, interveni Judy. Are două apartamente rezervate acolo pe toată perioada cursurilor. Eu nu l-am văzut, dar individul ăsta arată cu siguranță ca una din gărzile personale ale Prințului. Judy își legă mai bine eșarfa sub bărbie. — Uite, eu trebuie să plec, intru de serviciu la Chesa, dar dacă aș fi în locul tău, nu aș da cu piciorul la o asemenea invitație. Cât de des ți se întâmplă să te invite la ceai familiile regale? Apoi Judy plecă în fugă, abia târându-și cizmele grele. Amintindu-și întâmplarea dureroasă cu Paul, Pagan rămase descumpănită. Nu mai dorea alte experiențe, mai ales cu străini. — Dar ce rău poate fi dacă mergi? insistară celelalte două fete. Oh, Pagan, familia regală! exclamau în timp ce-l urmau pe omul cu pielea măslinie spre Imperial. Într-un colț al salonului, îmbrăcat în costum de schi alb, mândru și nerăbdător, stătea Prințul Abdullah. Sub sprâncenele frumos conturate, avea o privire de vultur, ochii unui om obișnuit să fie ascultat. Fără să miște capul, urmări cu coada ochiului apropierea fetelor, apoi se ridică politicos. — E atât de drăguț din partea dumneavoastră că ați acceptat să veniți! Frumoasă vreme, ce ziceți? Engleza Prințului era perfectă, doar cu un ușor accent străin. Prințul făcu un semn ca fetele să se așeze pe scaunele îmbrăcate în catifea din jurul mesei. Au vorbit despre vreme, hotel, pârtii de schi. Tot timpul Prințul a stat foarte drept, într-o ținută arogantă ca și cum ar fi dorit să-și proclame apartenența regală. Pagan se gândi că probabil ar arăta mai bine pe un cal arab decât pe scaunele acestea de catifea. Ea îndreptă conversația spre cai și pentru prima dată Prințul zâmbi. Din acel moment celelalte două fete nu mai existau.

— La naiba! strigă Pagan așezată pe burtă pe blana de urs polar din fața focului. Trase grămada de cărți de joc spre ea, în timp ce Abdullah îi zâmbea. Prințul Abdullah a refuzat să meargă la Chesa. A spus că nu-i place ca oamenii să îl studieze, nu-i plac nici paparazzii de reporteri și aparatele de fotografiat. Deși nu a spus-o, considera salonul aglomerat al hotelului un risc inutil pentru securitatea persoanei sale. La început, Pagan a refuzat să meargă în apartamentul Prințului, dar după ce el i-a promis „că va fi cuminte” ea a fost de acord să-și petreacă după-amiaza de duminică împreună cu el, vorbind despre cai și învățându-l să joace cărți. În intimitate, Abdullah își abandona masca invizibilă a majestății regale. Aceasta dispărea imediat ce le făcea semn să plece băieților din garda personală. — Încep să cred că trișezi, spuse Abdullah care știa să trișeze. Zâmbetul lui se lărgi într-un râs deschis care-i dezvălui dinții albi regulați. În timp ce Abdullah se răsucea de pe o parte pe cealaltă cu mișcări languroase de motan, într-un anume fel destul de periculoase, din camera alăturată se auzi un zgomot. Dintr-o singură mișcare Abdullah sări în picioare și Pagan – care era ocupată cu cărțile de joc – îl văzu scoțând un pistol de sub puloverul purpuriu. Se repezi la ușă și o deschise cu o lovitură de picior. În afară de pocnetul lemnelor din sobă, în cameră nu era nimeni. Cu o altă mișcare de felină, Abdullah intră în cameră cu spatele lipit de ușă. — Nicio problemă, strigă după câteva secunde, îmi pare rău, Pagan, te-am speriat. Pagan se ridică și fugi în camera alăturată. În contrast cu luxul salonului personal, dormitorul lui Abdullah era de o austeritate uimitoare. Nici măcar nu avea perdea la geam. În cameră era un pat

dublu și o măsuță pe care se afla o cană pentru apă, o sticluță de pilule și un alt pistol. Abdullah stătea lângă fereastră și privea afară. — Cred că a căzut un copac. Îmi pare rău că te-am alarmat, dar trebuie să fiu foarte atent. — Dar ai gardă de corp… șopti Pagan. Abdullah ridică din umeri. — Salariul lor este foarte mic. În regatul meu sunt la fel de sărac ca un cerșetor. Dacă nu am eu grijă de mine, nu are nimeni. — Ce cameră ciudată! spuse Pagan privind în jurul ei. — Arabii au idei ciudate în privința confortului și luxului. Luxul lenevește omul, iar eu, dacă vreau să supraviețuiesc, nu-mi pot permite să fiu leneș. Părând că nu este tulburat, o privi cu aerul unui superb animal încrezător în puterile sale. Puse pistolul în toc și trase puloverul peste el. — Să continuăm jocul, spuse Pagan privind încă uimită în jurul ei. De ce ți-a fost frică? Ce ai crezut că se va întâmpla? — Poate un complot ca să fiu răpit, poate asasinarea mea. Ușor stânjenit, Prințul ridică din nou din umeri. Nu vrei niște ceai? o întrebă apăsând butonul soneriei. — Doar nu crezi că poți fi răpit? — Prima încercare de răpire a fost înainte ca eu să împlinesc un an. Doica mea, care făcea parte din complot a fost trasă pe roată. Următorul atentat a fost când aveam șapte ani. Aveam o gardă de corp care m-a împins sub un pat, dar m-au eliberat și pe el l-au înjunghiat. Privi expresia uluită de pe fața lui Pagan. Următorul atentat a fost când aveam paisprezece ani. Ne întorceam de la vânătoare. Eu eram în prima mașină. A fost o ambuscadă și am fost rănit în braț și în piept. Am reușit totuși să-l omor pe unul din atacatori. De atunci nu mai am încredere în nimeni. Nu a fost greu. Parcă am prins curaj peste noapte. Riști să ai încredere, riști să mori, atât de simplu este totul. Tot de atunci am purtat și pistol, am

dormit cu el sub pernă și l-am avut la îndemână în mașină. Se auzi o bătaie discretă în ușă. Nick, în uniformă de chelner, deschise ușa. Atitudinea respectuoasă căzu imediat ce o văzu pe Pagan. Abdullah comandă limonadă și ceai. Era nervos, se mișca neliniștit prin cameră. — Mai termină foiala, se răsti Pagan. — Am o fire neliniștită; dacă niciodată nu te simți în siguranță, este normal să fii neliniștit. Nick se întoarse cu o tavă plină, se aplecă servil, dar insolent în fața lui Abdullah și puse tava pe masă. Pagan îi făcu din ochi, dar Nick o ignoră. Nu-l suferă pe Abdullah, gândi ea. Dar de ce oare? Pe fața lui Abdullah nu se clinti niciun mușchi care să arate că îl recunoaște pe Nick, dar îl știa foarte bine. Pentru o secundă, Abdullah revăzu momentul cel mai umilitor din viața lui. Pe un panou imens, așezat pe casa scărilor, era trecut programul activităților de școală; informații despre orele speciale, activitatea în aer liber, capela și programul sportiv. Abdullah își aminti exaltarea copilărească pe care a avut-o într-o dimineață când, după micul dejun, și-a văzut numele pe lista echipei de fotbal de la Eton. Abdullah, fără alt nume. Era singurul băiat din școală care nu avea prieteni. Abdullah nu a înțeles niciodată de ce toți băieții, inclusiv el, erau considerați egali între zidurile de piatră ale Colegiului. Școala britanică i se părea o lume de neînțeles, ostilă. Ignorând convențiile rigide, Abdullah făcea întotdeauna ceea ce nu trebuia – conform etichetei de la Eton – spunea întotdeauna ceea ce nu trebuia. Dar acum probabil că a fost iertat. Era în echipa de fotbal! Sări emoționat și se pregăti pentru ora următoare. Fiecare elev avea camera sa, cu o masă de lemn, două scaune și un pat de metal. Hainele sportive se țineau într-un cufăr. Camera lui Abdullah era ca și celelalte, cu o singură excepție: pe perete atârna fotografia tatălui său, în uniformă de ceremonie, a mamei sale în

haine de curte, o fotografie a sa la treisprezece ani, când primea onorul gărzilor Palatului sidonian. Mai era și o fotografie de a lui când îl săruta Rita Hayworth. În timp ce învăța pentru ora de latină, auzi pe culoar voci cunoscute. — Poți să crezi? Urangutanul este în echipă. — Nu mai spune!!! Și eu care gândeam că nici nu ar fi trebuit să-l primim aici. De ce naiba l-au luat? — Cred că nu este rău la dribling, dar scapă mereu mingea afară. — Și data viitoare o să-i găsească altceva… îi venim noi de hac… negroidul, ha, ha, ha! Oare ce culoare are chestia aia a unui urangutan? Crezi că e albastru regal? Se auziră hohote de râs. Abdullah nu îndrăzni să le arate că i-a auzit. Toți trei erau membri în echipă și în consiliu, era de neconceput să facă o plângere împotriva lor. Se făcea de râs. Începu să tremure de o furie neputincioasă. De ce să-i pese de ce spun aceste gunoaie? Ei vor deveni fermieri, soldați, politicieni, pe când el va fi Rege, va conduce un popor, va fi iubit de femei și bărbați. Inspiră adânc… femei! Non entitățile acestea arogante nu au fost instruite de Hakim la Cairo… stătea tremurând de furie cu cartea de gramatică latină în brațe și o dulce răzbunare îl calma. Hotărî atunci că le va lua femeile. Pagan plecă de la Abdullah mai devreme ca de obicei, însă în loc să iasă din hotel, luă liftul până la ultimul etaj. Se îndreptă spre camera lui Nick. A avut noroc, Nick tocmai ieșise din schimb. Deschise ușa. — În vizită? întrebă el cu răceală. — Nu, am venit să te întreb de ce nu-l suporți pe Abdullah. Doar nu crezi că noi toate o să ne dăm în vânt după tine, mai ales că știm că ești îndrăgostit de Judy. Nick părea nefericit.

— Viața voastră intimă nu mă privește. — Dar care este problema, Nick? Are Abdi vreo fată? — N-am nicio idee. Oricum, nu e treaba mea și chiar dacă aș ști nu ți-aș spune… Dar… am fost împreună la școală și pot să-ți spun că ticălosul acesta nu este ce pare a fi. Sigur, femeile cred că este irezistibil. Este frumușel. — Nu numai atât, chicoti Pagan, totul în jurul lui este nostim. Garda de corp, hainele regale, mustața și… ăăă… toate precauțiile. Îi trecu prin minte că nu l-a întrebat pe Abdullah dacă oficialii îi permit să poarte armă de foc în Elveția. Probabil că avea pașaport diplomatic și putea face orice. Oftă. — Nu știu de ce nu m-am îndrăgostit de el, dar – uite că nu m-am îndrăgostit. Este fascinant și totuși nu mă vrăjește. — Să știi că ești al naibii de norocoasă, pentru că Abdullah nu tratează femeile ca un gentleman, le folosește. Adică, vreau să spun că nu are pic de respect pentru femei. Nici pentru menajere, nici pentru surorile colegilor, nici chiar pentru mamele băieților. — Nick! Doar nu vrei să spui…? — Ceea ce vreau să spun este că… individul este… tratează femeile ca pe niște obiecte. Nick nu știa cum să-i spună lui Pagan că Abdullah avea o atitudine deliberată, calculată, numai față de femeile de pe continent. Le folosea. Învăța de la ele. Făcea dragoste cu ele numai pentru a-și demonstra puterea asupra lor. — Oh, Nick, el este atent cu toți cei din jurul lui, îi este teamă să nu fie șantajat, asasinat, adică viață de Prinț, spuse Pagan gândinduse că Nick este de fapt gelos. — Și această combinație de amenințare și farmec este ceea ce femeile găsesc irezistibil la el, spuse Nick cu amărăciune. — Ar trebui să înțeleg că tu ești convins că Abdi se joacă cu mine de-a șoarecele cu pisica? Vrea să-mi facă vreun rău? — Pagan, termină cu prostioarele astea despre sex. Eu țin foarte

mult la toate patru și știi foarte bine cât o iubesc pe Judy. Dar sunt prietenul vostru și nu v-aș folosi pentru nimic în lume, așa cum o face Abdullah. El nu are pic de respect, nici înțelegere, nu este… nu este un gentleman. — Dragul de tine, Nick, râse Pagan. Parcă ești o domnișoară bătrână! Am să am grijă să port ciorapi cu chilot, în loc de jartiere. Ceea ce își dorea Pagan mai mult, și toate fetele din școală, era să afle dacă Abdullah o va invita la balul de Ziua Valentinelor. Abdullah nu era văzut în public, mai ales pentru că într-o zi niște fotografi îndrăzneți i-au făcut o poză cu Pagan, care a apărut în Paris Match. În douăzeci și patru de ore poza a fost duplicată în toată lumea. La fiecare două zile un buchet mare de trandafiri roșii venea la Pagan. — Parcă spuneai că nu-ți plac trandafirii roșii, îi spuse Kate vesel. După o vreme, Pagan a fost chemată la director și i s-a spus că nu mai are voie să primească flori. Domnul Chardin era agitat. Bârfa Europei îl supăra. Publicitatea era bună pentru școală, dar nu în felul acesta. Câteva seri mai târziu, Pagan a fost chemată din nou la director. Se întoarse uluită în camera ei. — Ce s-a întâmplat? întrebă Kate din pat. — Un telefon. — Cine? Un telefon era întotdeauna un eveniment deosebit. — Vărul meu, Caspar. Este ambasador în Emirate. Mi-a spus că a auzit că sunt văzută foarte des în compania Prințului Abdullah și ar trebui să fiu extrem de prudentă. Chicoti nervos. Caspar mi-a mai spus că în Sidon femeile sunt privite ca niște posesiuni și imediat ce nu mai sunt bune, sunt abandonate. De fapt, uneori sunt trase pe roată. Vă imaginați așa ceva? Așa că l-am întrebat ce am eu în comun cu femeile arabe? Mi-a mai spus Caspar că Abdi a primit puterea mult prea devreme, pentru că tatăl său este cam religios și

puțin nebun și trăiește într-o izolare totală. Deși Abdi pare foarte dur, nu este nici pe departe ceea ce crede el și nici nu știe cum să se poarte în secolul douăzeci. Iar dacă este umilit, este de-a dreptul fioros. Și tot mi-a spus, și mi-a spus despre reguli de educație și diplomație și puterea conducătorilor arabi în lume și instincte violente și medievale. Mi-a mai spus că este logodit și trebuie să se însoare. — Poftim? întrebă Maxine uluită. Cu cine? — Cu o prințesă arabă de numai zece ani. Vă vine să credeți? Se vor căsători când ea va împlini cincisprezece ani. Pagan încerca să pară nepăsătoare. Până la urmă cedă și spuse nesigur: am hohotit de râs și Caspar s-a supărat și a zis că o să mă spună mamei. Luminile se stinseră, ca de obicei, în apartamentul directorului, iar razele lunii pătrunseră în dormitor prin perdelele de dantelă. Maxine se apropie și o îmbrățișă pe Pagan. — Draga de tine! Se vede treaba că este un ticălos necioplit. — Dacă este adevărat, sună cam medieval, exclamă Kate. — Așa crede și Caspar. Abdi nu este un occidental bogat, un om educat. Este un fel de… puternic Prinț al Deșertului, lipsit de scrupule. Eu cred că asta este fascinant la el. — Cu siguranță, nu trebuie să ai încredere în el, spuse Maxine. Bine, dar nu trebuie să ai încredere în niciun bărbat. — Mai termină cu sofisticăriile! spuse Kate. Atunci în cine să ai încredere? — În noi, trebuie să avem încredere una în alta, declamă Maxine ferm. Fetele se priviră solemn în lumina lunii promițându-și în tăcere prietenie eternă. — Până la moarte, exclamă Pagan întrerupând tăcerea. În dimineața următoare, Pagan a fost scoasă din sala de clasă în timp ce profesoara vorbea despre Lamartine, iar fetele se gândeau la toaletele de bal. Lecțiile sunt o farsă, se gândea Kate. Toată școala

era cuprinsă de letargie. Pagan se întoarse râzând. — Ce s-a întâmplat? întrebă profesoara enervată, în timp ce Pagan îi strecura un bilețel lui Kate, „Primesc rochie de bal, ura!” După ce se termină ora, Pagan le povesti: — Mama era foarte agitată. M-a făcut să-i promit că n-o să-l mai văd pe Abdullah singur. Am rugat-o să-mi trimită niște haine decente, explicându-i că el s-ar putea să mă invite la Balul Valentinelor. După aceea, ca să o conving, l-am sunat pe bunicul și l-am rugat să-mi trimită o rochie de bal. Mi-a spus că o să fie fericit să-mi cumpere una, dar m-a rugat să-i promit că nu voi primi cadouri de la Abdullah. După câteva zile, Pagan primi o cutie enormă prin curier special. Toată școala era curioasă. Când o văzură, fetele oftară invidioase. După următoarea întâlnire cu Abdullah, Pagan se întoarse în camera ei puțin schimbată. — L-am întrebat dacă are o logodnică de zece ani. Nu i-a făcut plăcere, dar a recunoscut. Mi-a spus că este o problemă de diplomație și nu are nimic de-a face cu noi. Cam zece minute s-a comportat ciudat. Apoi a intrat în dormitor și a dat un telefon. După douăzeci de minute cineva a bătut la ușă. Era un curier de la magazin. Abdi s-a întors și mi-a dat cutiuța asta de catifea, care înăuntru, pe satin alb, avea un colier divin cu diamante. Dacă nu iaș fi promis bunicului meu că nu voi primi cadouri, i-aș fi luat imediat. Dar i-am spus că nu pot primi nimic de la el și mi-am dat seama că nu este obișnuit să fie refuzat. De încă patru ori Abdullah a încercat să îi dea cadouri lui Pagan. Mereu bijuterii. Dar Pagan nici măcar nu le-a probat. Până la urmă a acceptat doar să se învelească cu pătura lui, în sania care o ducea la bal, și asta ca pedeapsă că nu a primit niciun cadou de la el. În noaptea următoare a fost un bal mai mic. Fetele de la școală sau îngrămădit în autobuzul scolii. Ca de obicei, însoțitoarea le-a

numărat ca să știe câte trebuie să aducă înapoi. Pagan a împrumutat o rochie de la Maxine. Nu a trecut mult și un băiat din garda de corp a lui Abdullah a bătut-o pe umăr. — Stăpânul meu, Prințul Coroanei, Abdullah, dorește să danseze cu tine. — Ei, va trebui să aștepte, spuse studentul care dansa cu Pagan. Garda de corp se repezi și într-o secundă studentul era pe parchet. Pagan se întoarse indignată și îl văzu pe Abdullah în cadrul ușii. Împinsă de la spate, se îndreptă zâmbind spre el. — Aș ruga-o pe înălțimea Voastră Regală să spună oamenilor săi să nu mă mai atingă niciodată. Aș mai ruga-o să-și amintească faptul că eu nu sunt supusul său. Nu sunt proprietatea Voastră, așadar voi dansa cu cine doresc. Puțin mai calm, Pagan continuă după câteva minute. — Oh, Abdi, de ce a trebuit să-l umilești pe Hans și să atragi toată atenția asupra mea? — Regret incidentul, răspunse Abdullah țeapăn. Uneori servitorii mei sunt prea zeloși. — Nu mai vorbi ca un rajah indian, se răsti Pagan. Vreau să fiu cu tine dar nu poți bate pe toată lumea după bunul tău plac, nu le poți pretinde să te placă. Nu pot suferi să te văd atât de arogant. Suntem la un bal și trebuie să ne comportăm normal, altfel nu trebuia să vii. Cu răutate în glas, Pagan adăugă – sper să nu fii la fel de arogant și cu micuța ta logodnică de zece ani. Abdullah își strânse buzele furios aruncând flăcări de furie din priviri. O secundă Pagan a crezut că o va lovi, dar el s-a stăpânit, șia pus mâna în jurul taliei ei și au dansat în tăcere. Fără să o vadă Abdullah, Pagan îi trimise o bezea lui Hans care o privi supărat. Realiză că tremură în timp ce se sprijinea de trupul musculos al lui Abdullah, mai aproape de el decât a fost vreodată. Se simțea altfel acum, când o încălzea respirația lui. Tot restul serii Pagan a fost într-o transă erotică.

— Vino cu mine și am să-ți arăt ce înseamnă dragostea. O să te simți așa cum nu te-ai simțit niciodată. — Mmmm! Cum poți să fii atât de sigur? — Am petrecut trei săptămâni la Cairo cu Hakim Khair al Saad care m-a învățat să fac dragoste. — Ai luat lecții de dragoste? Adică vrei să spui că ai învățat așa cum înveți geografia? Pagan era uluită, impresionată, intrigată. Ar fi vrut să întrebe ce a învățat. — Vino cu mine la Imperial și am să îți arăt. Fascinată, Pagan nu își putea desprinde privirea din ochii lui negri. Se trezi că îl urmează pe Abdullah. Apoi se opri, amintindu-și de vărul, mama și logodnica… — Pur și simplu nu pot. Uite, ne cheamă domnișoara. Plin de dorințe, Abdullah o trase spre el în timp ce Pagan încerca să se elibereze. — Ce ar trebui să facă un bărbat? M-ai stârnit și acum te pierzi în noapte. În țara mea noi avem un nume pentru asemenea femei. — Da, și în țara mea, spuse Pagan, apoi adăugă, dar la urma urmei ești logodit. Încercă să o tragă din nou spre el. Prinț sau nu, ea își dorea să ajungă la ea acasă. Furios, Abdullah se întoarse pe călcâie și părăsi sala. Kate intră în dormitor furioasă. — Pagan, dezordonato, nu ai curățat baia. — Doamne, dar baia este pentru curățenie. Nu eu trebuie să o curăț pe ea. — Ba va trebui să o faci! Ești cea mai dezordonată din școală. — M-am săturat de voi. Kate mereu mă critică și Maxine nu-și ține promisiunile. — Ba mi le țin, afurisito. — Mi-ai promis că îmi împrumuți zece franci.

— La naiba, de ce nu ceri zece franci de la prințul tău bogat? El își poate permite. — Tu nu poți pentru că îți cheltui banii ca să faci cură de slăbire pentru schiorul tău, care iubește schiul mai mult decât pe tine. — Afurisito, afurisito.. — Terminați odată, strigă Kate. Nu mai suport. Pagan nu a vrut să fie rea cu tine. Sigur că te iubește. — Sigur, știu și eu, spuse Maxine cu demnitate. — Știți, spuse Kate timid, simt că m-am îndepărtat de François. — Și eu, care mă simt atât de aproape de Pierre. Poate că ar trebui să fii mai relaxată, Kate. Poate că te gândești prea mult la ce trebuie să faci în loc de ceea ce simți. — Tu simți altfel pentru că ești franțuzoaică. — Nu fi caraghioasă, interveni Pagan. Poate că François nu prea știe multe. Abdullah a luat lecții de dragoste. Pentru că fetele tăcură, ea adăugă – dacă vă gândiți la prostii, să știți că greșiți. Nu am avut relații din astea. — De unde știm noi că povestea nu este decât o glumă? După o pauză foarte lungă, Pagan spuse: — Nu a fost cu Abdi, a fost cu Paul și dacă spuneți la cineva un cuvânt, vă omor. — Așa s-a întâmplat? — Da, spuse Pagan supărată, a fost animalic. Se auzi o bătaie în ușă. Portarul îi dădu lui Pagan o cutie imensă. În cutie era un șal persan. Pagan îl puse pe umeri, apoi îl aruncă. — Dumnezeule, cred că nu asta așteaptă mama de la mine. Trebuie să fiu atentă. Nu pot să îl port. Dar dacă nu-l voi purta, va părea nepoliticos. — Ei, o să-ți țină de cald noaptea.

6 Maxine îl văzu imediat pe Pierre. Kate nu-l vedea nicăieri pe François. Nu-l văzuse de mai mult de o săptămână. Judy i-a adus un bilețel prin care el amâna toate întâlnirile pentru că tatăl său îi făcuse un anumit program. Deodată, François intră în sală. Kate îi făcu din mână dar el nu o văzu. Cineva o invită la dans. Trecând în dans pe lângă masa lui François, îi făcu din nou semn, dar el tot nu o văzu. La sfârșitul dansului, Judy veni lângă ea. — Ce s-a întâmplat, Kate? Kate îi explică. — Ai două picioare și o limbă. Nu sta aici ca proasta, du-te la el și vorbește-i. Kate se îndreptă spre masa lui. El o privi puțin încruntat. — Ah, bună seara, Kate. Îți fac cunoștință cu Anna și Helena Stiarkoz. Kate le zâmbi fetelor, dar acestea abia dacă înclinară din cap. Una din ele scoase o țigară și François se repezi să o aprindă, — Eu stau acolo, la masa aceea, François. — Am văzut. Poate dansăm mai târziu. Uluită, Kate recunoscu tonul ușor disprețuitor. Mai târziu?… Poate… Dar era Balul Valentinelor! — Ce s-a întâmplat? o întrebă Maxine. Kate nu putea vorbi. Îi venea să plângă. Maxine o luă de mână și o duse la garderobă. Odată ajunse, Kate izbucni în plâns. — Poate exagerezi, spuse Maxine. Poate că sunt prietene de familie. Am să merg și eu la masa lor. Așteaptă aici. Maxine se îndreptă spre masa lui François. Din nou el le prezentă cele două fete și îi arătă clar lui Maxine că nu dorește să vorbească cu ea. Biata Kate, se gândi Maxine îndreptându-se spre prietena ei.

După câteva minute le găsi și Judy. — Draga mea, termină cu plânsul. Trebuie să existe o explicație pentru comportamentul lui. În sinea ei, Maxine știa că erau două explicații. Este un ticălos și ai scăpat de el. Poți face două lucruri, ori îi faci o scenă – ceea ce nu e prea plăcut, ori îi arăți că nu te afectează comportarea lui. Nu trebuie să vadă că te-a jignit. — François a luat masa la Chesa cu urâtele alea, toată săptămâna trecută, spuse Judy. Sunt moștenitoarele unui armator grec, și François știe asta. Din nefericire, conversația lor a fost auzită de o fată de la L’Hirondelle. Imediat aceasta a dat fuga să anunțe noutățile. Miss Gstaad a primit papucii. Imediat ce Kate și-a făcut apariția în sală șia dat seama că toate fetele știau. S-a trezit irlandeza din ea. — Nick, adu-mi unul dublu. Nick care știa de cele două grecoaice gemene, se grăbi să-i aducă ceva tare. Îi făcea plăcere să o încurajeze pe Kate. Știa ce simte pentru că și el simțea pentru Judy același lucru. De ce refuza Judy să-l trateze altfel decât ca pe un prieten? — Uite, în colțul acela, sunt o grămadă de băieți de la Le Mornay, și toți așteaptă să se îndrăgostească de tine. În grupul respectiv era și Prințul Saddrudin, fiul cel mic al lui Aga Khan. Kate însă prefera să flirteze cu Nick, cu care se simțea în siguranță. Nick care băuse destul îi șopti: — Suntem amândoi nefericiți. Judy nu mă privește decât ca pe un prieten. În seara aceasta nu am vorbit cu nimeni. Sunt atât de singur, Kate, am nevoie de tine. Să mergem la mine în cameră. Kate rămase descumpănită. — Nu știu, spuse, cum o să ne descurcăm? — Așază-te să fii numărată printre primele. Aranjează cu Pagan să te aștepte mai târziu. — Bine, am să încerc, dar nu-ți promit. Depinde de Pagan.

Discută toate posibilitățile cu Maxine, care era invitata lui Pierre. — Crezi că Pagan vrea să rămână și ea? — Nu cred că îndrăznește. Tocmai atunci Pagan veni lângă ele. — Să rămân! exclamă Pagan. Nu e posibil, ar ști toată lumea. Vă aștept la cinci. Dar, pentru Dumnezeu, nu întârziați. Maxine se întâlni cu Kate și mână în mână fugiră spre ușa din spate. Ușa se deschise și Matron, furioasă le întâmpină: — Frumoasă pereche, ar trebui să vă fie rușine. Imediat în birou la director. Într-un halat de mătase maron, domnul Chardin măsura camera furios. Pagan, înfășurată în șalul de lână, tremura palidă pe un fotoliu. Era nefericită. A venit Matron la ora trei dimineața să o cheme la telefon. Era mama ei. Bunicul a avut un atac de cord și a murit puțin după miezul nopții. Pagan trebuia să vină în Anglia imediat. Matron a văzut imediat că nici Kate, nici Maxine nu erau în paturile lor. Uluită de vestea primită, Pagan nu a reacționat. — Unde ați fost? La bărbați? Kate și Maxine vedeau pentru prima dată realitatea în față. Tremurau în fața lui Chardin, îngrozite că vor afla părinții lor. Chardin exploda, le arunca în față tot felul de insulte. — Tu, tu, pui de târfă, îi spunea el lui Kate, vânezi toți pantalonii din oraș! Kate, în care se ridicase mânia irlandeză, îi răspunse: — Și dumneavoastră, domnule! Urmă o tăcere copleșitoare. Apoi Chardin spuse veninos: — Veți fi exmatriculate mâine, amândouă. — Nu vor fi, spuse Pagan într-o atitudine ciudată. — Cine te crezi, domnișoară, să-mi spui mie ce să fac? — Sunt prietenă cu prietenul dumneavoastră, Paul. M-a invitat la

el acasă și mi-a arătat multe fotografii. Am luat și eu câteva și le-am lăsat la un prieten în oraș. Iată una. Din buzunarul halatului scoase o fotografie în care Paul era cu două sud-africane. Pagan arătă fotografia mai întâi lui Matron, apoi lui Chardin, apoi o puse în buzunar și scoase alta. Domnul Chardin, durduliu și gol, era peste Paul. — Homosexuali, spuse Pagan neutru. Mă gândesc acum la schemele pe care le folosești cu părinții. Dacă părinții ar vedea fotografii cu mai multe fete, s-ar lăsa șantajați, ceea ce, domnule Chardin, ai făcut în înțelegere cu Paul. De la el știu. Cred că primești cam trei mii de franci la trei luni. Nu am ce face cu aceste fotografii, dar dacă faci ceva împotriva fetelor, mă voi duce direct la poliție cu toate fotografiile. Hotărăște, domnule Chardin. Chardin rămase tăcut pentru câteva clipe. Zâmbi. Cu o voce reținută, spuse: — Domnișoară, trebuie să fii copleșită de durere din cauza morții bunicului dumitale. De aceea nu voi lua în considerație aceste acuzații ridicole. Și pentru că nu doresc să aduc dizgrația asupra școlii mele, nu le voi pedepsi pe aceste proaste. Continuă încercând să pară autoritar. Aș dori însă ca ele să înțeleagă seriozitatea faptelor lor. Este un noroc că niciuna nu este însărcinată. Acum mergeți la culcare. Epuizate, speriate, dar ușurate, fetele s-au prăbușit în paturile lor. Credeau că nu mai au motive de neliniște. Dar greșeau. Greșea și directorul. Pentru că una dintre ele însărcinată!

Partea a doua 7 Conștientă de pardesiul ponosit, Judy se simți dintr-odată singură. Își dorea din suflet hainele frumoase din vitrinele Parisului, pe care i le arăta Maxine, care vorbea necontenit. Se opriră în fața unui magazin și intrară timid pe ușa de sticlă, dar Maxine își reveni imediat, își aruncă nasul în vânt și luă o poză arogantă, începând să examineze eșarfele scumpe de mătase și poșetele. Intoxicată de mirosul de piele scumpă, Judy cumpără o agendă cu copertă de piele. O făcea să se simtă mai franțuzoaică, mai matură. De fapt, acum avea șaptesprezece ani și era la Paris de două zile. Era complet fascinată de oraș, de superbele bulevarde străjuite de castani bătrâni, de magazinele strălucitoare și femeile elegante, de restaurantele îmbietoare și de vesela familie gălăgioasă a Maxinei, unde va locui până va găsi o slujbă și un apartament. Deocamdată nu se gândea la asta; astăzi se va preface că avea o existență ușoară, protejată de Maxine. Într-o zi, și-a promis Judy, va trăi așa, nu numai pentru o zi sau două, ci mereu. — Și acum să mergem în Cartierul Latin, spuse Maxine. Coborâră în fugă șirul de scări. Trecură pe lângă un parfum de gauloise. — Am întârziat. I-am spus lui Guy că ne întâlnim la douăsprezece. Nu că s-ar strădui să ajungă la timp. Nu se străduie el pentru mine. Încă din copilărie și-a dat aere că este cu trei ani mai mare. Ne-am jucat împreună pentru că mamele noastre au fost

prietene. Se grăbi pe Bulevardul St. Germain, trăgând-o pe Judy după ea. Americanca încerca să privească și în jurul ei. — Ce fel de haine face Guy? o întrebă Judy. — Costume, bluze, pardesie. — Le coase singur? — Nu. Are muncitori. Ei muncesc într-o cameră și el doarme alături. Dar în curând va putea să-și cumpere un atelier. Acum nu prea are bani. — Și cum îi plătește pe muncitori? — Tatăl lui a refuzat să-l ajute pentru că consideră moda o ocupație pentru pederaști, Guy a împrumutat bani de la câțiva clienți. Chiar și de la mătușa Hortense. Judy era uluită pentru că această mătușă nu semăna cu imaginea pe care o avea ea. Cu o seară înainte, mătușa Hortense le-a invitat la un restaurant elegant. A văzut dansând fete acoperite doar cu pene. Toate erau frumoase și bine făcute. Dar deodată a remarcat că bicepșii și umerii erau prea musculoși. Nu-și credea ochilor. A ciupit-o pe Maxine și a întrebat-o: — Fetele alea… ăăă, sunt bărbați? — Da, chicoti Maxine. — Sunt uimită că mătușa ta ne-a adus într-un asemenea loc. — A vrut ca tu să vezi ceva, oo-la-la! râse Maxine. Ăsta este ultimul local șic. Mătușii Hortense îi place să epateze. — N-o să vă înțeleg niciodată pe voi, europenii. — Ah, dar noi vă înțelegem pe voi și știm că vă șochează. Grăbindu-se pe străzile înguste, cele două fete ajunseră, în sfârșit, în fața ușii de sticlă a cafenelei Deux Magots, unde s-au așezat la o masă și au comandat două punchiuri fierbinți. — Doamne, ce diferență… fața ta, Maxine… abia să te recunosc. Și ești mai suplă, spuse un băiat apropiindu-se. Își desfăcu eșarfa de mătase neagră și comandă trei croque-mosieur, șuncă prăjită și

sandvișuri cu brânză, meniul obișnuit pentru tinerii francezi. — Ce-ai mai făcut? îl întrebă Maxine. — De un an, locuiesc la Hotel de Londre, pe malul stâng al Senei, și sunt creator de modele, dar se pare că nu m-a remarcat nimeni. — Cum ai devenit creator de modele? îl întrebă Judy, trecând direct la subiect. Cum ai reușit să scapi de serviciul militar? — Am avut TBC la paisprezece ani și armata nu m-a vrut. Desigur, tata a fost furios și mama fericită. S-a bucurat când am plecat la Jacques Fath, se săturase să o înțep cu bolduri, când făceam probe pe ea, glumi el. — Dar cum ai reușit să sari din școală direct în atelierul unui modist renumit? — Ca să fiu sincer, am ajuns la Jacques Fath pentru că mama o cunoștea pe vânzătoarea șefă de la magazinul lui. Fără lipsă de modestie, să știi că am talent la desen. După al doilea an am fost avansat desenator șef, desigur, nu asistent al lui Fath, ci al unuia dintre adjuncții săi. — Dar cum ai învățat să faci haine? insistă Judy, care dorea să știe totul. — Oh, nu știu, pur și simplu le-am făcut. Adevăratul secret al lui Guy Saint Simon era că petrecuse fiecare clipă pe lângă Jacques Fath, printre croitori, furându-le meseria învățată de-a lungul multor generații. — Nu este posibil doar atât, adică nu poți să spui încep și să începi, comentă Judy. — Ei, am făcut niște costume reușite pentru mama mea. Ea le-a îmbrăcat ca să-mi facă plăcere, apoi prietenele ei au dorit să le fac și lor și, iată, am început afacerea.. Dar acum spune-mi, ce vrei tu să faci? — Eu, spuse Maxine, vreau să fiu decoratoare de interioare. Vreau să studiez la Londra, dar nu îndrăznesc să-i spun lui papa. Am să încerc întâi cu mătușa Hortense.

— Iar eu vreau să lucrez aici, la Paris, ca interpretă, spuse Judy. Nu prea vorbea convingător. Știa că lupta pentru slujbă la Paris era aproape la fel de strânsă, ca și aglomerarea circulației. — Apoi va pleca la New York, spuse Maxine veselă, unde își va lua o slujbă într-o mare companie și se va mărita cu șeful ei. — Putem să vedem și noi modelele tale? îl întrebă Judy, care nu dorea să schimbe subiectul. — Sigur că da. Amândouă vă puteți căsători cu milionari și puteți deveni clientele mele permanente. Dar nu astăzi, astăzi mă întâlnesc cu creatorul de nasturi. Ne vedem mâine, după ce-mi termin treaba, la ora șase, la mine la hotel, pentru că mâine este Ziua Valentinelor și toți studenții fac o petrecere grozavă… Ce s-a întâmplat?… De ce mă priviți așa?… Am spus ceva ce nu trebuia? — Nu, nu, se grăbi să-l liniștească Maxine. Ne-am adus aminte de o întâmplare nefericită de anul trecut, la școală, de Ziua Valentinelor… știi, am ajuns mai târziu la internat, veneam de la un bal… — Ce copilării, exclamă Guy, văzând totuși că tăcerea fetelor era plină de semnificații. Tânărul ceru nota de plată, apoi se despărțiră. Cele două fete ieșiră în aerul înghețat de iarnă și plecară de-a lungul cheiurilor Senei. — Lui Guy îi plac fetele? întrebă Judy. I se păruse că băiatul a avut un aer ciudat, un comportament neobișnuit. — Poate că nu. Nu știu, nu am nicio idee. Dar este mai bine să nu te dai în vânt după el. Eu vreau să te las cu cineva care să aibă grijă de tine, cineva care să-l înlocuiască pe Nick – ca un frate, nu ca un amant. Nu vreau să te simți singură la Paris. — Oare nu i-aș putea avea pe amândoi? — Sigur. Oricum, nu vei putea evita acest lucru la Paris. Ai să vezi tu, la primăvară, când înfloresc castanii, când înfloresc florile din Grădina Tuileries.

Fetele începură să se grăbească, devenind din ce în ce mai nerăbdătoare, pe măsură ce se apropiau de cel mai renumit magazin din lume, Christian Dior. Un nor de parfum le ameți, când intrară în magazin.; Mătușa Hortense, cu care trebuiau să se întâlnească, nu era acolo, așa că începură să cutreiere de la un raion la altul, mângâind discret bluzele de mătase. Spre; ușurarea ei, Judy era total ignorată de vânzătoare; dar aceasta se agita în jurul Maxinei, care era îmbrăcată cu un articol cumpărat din magazinul lor. Îndrăzneață, Maxine începu să probeze haine! Dacă mătușa Hortense nu ar fi fost clienta permanentă a firmei, fata ar fi fost refuzată politicos, i s-ar fi cerut numele, adresa, numărul de telefon, pentru a fi trecută în dosarul cu coperte de piele, pe lista clienților. Spionii comerciali nu aveau ce căuta aici, pentru că de obicei aveau toate informațiile imediat după prezentarea colecției, dar, uneori, cliente elegant îmbrăcate (cum era Helena Rubinstein) veneau adesea însoțite de „prietene”, care erau de fapt croitorese, de obicei de mâna a doua. — Este atât de comod aici, o auziră ele pe mătușa Hortense. Nu înțeleg de ce bărbații sunt atât de obtuzi și nu pricep nevoia femeilor de a face cumpărături. Se așezară în salonul bleu deschis, pe niște scaune comode. — Este mai ușor să vii la Dior. Plătești mai mult, dar nu este o pierdere de bani, ești întotdeauna elegantă. Iată, vine primul model. Asistența se concentră, precum cumpărătorii de la o licitație de cai. Fiecare model era de o eleganță rafinată. — Cum este posibil să fie atât de subțiri în talie? se întrebă Judy. Unde naiba merge mâncarea? — Dacă le dai jos centurile, ai să vezi că nu au lenjerie de corp. De aceea par atât de subțiri. Ca de obicei, ultimul model din colecție era o rochie de mireasă superbă, cu o trenă lungă de opt picioare. — Excelentă, comentă mătușa Hortense. O mireasă trebuie să

aleagă întotdeauna ceva interesant pentru oaspeții ei. Mai ales în fața altarului. Serviciul religios este atât de plictisitor. Acum mergem să fac probele. Se îndreptară spre o cameră de probă, unde aștepta o croitoreasă, tăcută, pentru că avea gura plină de bolduri. — Trei probe pentru fiecare toaletă, dar asta înseamnă o probă bună și ținuta îți vine perfect, spuse mătușa Hortense. — Gulerul acela în V nu este la fel de adânc cum era cel de pe manechin, comentă critic Maxine. — Nu, domnul Dior a fost de acord ca gulerul să fie mai înalt. Între treizeci și șase și patruzeci și cinci de ani, nu trebuie să mai dezvălui niciun centimetru de piele. — Este foarte șic, interveni Judy conciliant, dar fu imediat contrazisă. — Foarte elegantă, nu șic. Schiaparelli a inventat cuvântul „șic” pentru ceea ce înseamnă excentric sau original. Nu poți fi șic din când în când. Ori ești, ori nu ești. Eu nu sunt spuse Hortense. Dar mătușa Hortense era o perfecționistă. Suficient de energică și dură ca să știe ce vrea și să obțină ce dorea. Mereu politicoasă, returna rochia sau pălăria, din nou și din nou, până ajungea aproape perfectă. Niciodată nimic nu era decât „satisfăcător” pentru ea. Nu avea multe haine, dar toate erau cele mai elegante. După parada modei, mătușa Hortense le duse pe fete la Plaza Athenee. — Ce ziceți de parada modei? le întrebă ea pe fete. — A fost splendidă, spuse Judy relaxată. Era servită la masă, ce putea fi mai frumos pentru cineva care a făcut asta destul de mult timp. Foarte frumoase, dar eu consider că hainele trebuie să fie practice și cele pe care le-am văzut nu erau. Chiar dacă mi-aș putea permite, tot nu le-aș cumpăra. Maxine, nu mă privi de parcă aș insulta-o pe Fecioara Maria! Cum poți spăla o rochie cu cinci kilometri de ștrasuri în ea? Cum poți curăța o rochie

de bal din crepe? Și cum poți păstra curată o haină din suede crem? — Modiștii voștri americani nu ne ajung nici pe departe, spuse Maxine indignată. De aceea vin aici să cumpere haine. — Maxine, am spus că spectacolul a fost frumos, dar sunt convinsă că pentru majoritatea femeilor, care nu au menajeră, hainele nu sunt practice. Mătușa ta m-a întrebat ce cred. Am spus ce gândesc eu. Sper că voi fi un om ocupat, să nu am timp de pierdut la asemenea spectacole de modă sau căutându-mi haine. — Judy are dreptate să spună exact ce gândește, interveni mătușa Hortense. Și eu fac la fel. Când eram de vârsta voastră, eram un șoricel timid – ei, nu chiar așa, dar aproape – îmi era groază să deschid gura. Înainte de primul război mondial, copiii se vedeau, nu se ascultau. — Dar eu spun ceea ce gândesc pentru că nu știu să vorbesc altfel. Știu că europenii mă cred prost educată, dar nu înțeleg de ce. — Nu ai tact și strigi când vorbești, spuse Maxine, supărată că Judy a criticat casa Dior. – Strig, uneori, când sunt înfierbântată. Când eram mică trebuia să strig, altfel nu mă auzeau copiii cu care mă jucam. — Să nu te schimbi, o sfătui mătușa Hortense. Gândește pentru tine, nu repeta părerile altor oameni. Poate că felul tău de a fi pare puțin necioplit oamenilor care nu te cunosc, poate că îi și irită, dar vei reuși să-ți formezi o anume grație socială, acum ai mai crescut puțin. Personal, eu te găsesc proaspătă și directă. Ai o naivitate încântătoare, o inocență directă care sunt foarte atrăgătoare. Știi, pierderea inocenței nu are nicio legătură cu pierderea virginității. Îți pierzi inocența atunci când te trezești singură în fața lumii și trebuie să te descurci, când înveți că prima lege în viață este „Ucide sau vei fi ucis”. Nu mai-seamănă cu poveștile copilăriei. Eu am înțeles aceste lucruri destul de repede, în timpul războiului. Abia atunci, la patruzeci și doi de ani, am învățat ce înseamnă viața. Nu trebuie să stai să aștepți ce-ți rezervă viața.

— Nu, interveni Judy agitată, trebuie să acționezi pentru ca lucrurile să se întâmple. — Exact! — Unde ați învățat toate aceste lucruri? — Oh, nu mi s-au spus niciodată. Dar înveți foarte repede, atunci când nu ai de ales. Ai să descoperi singură că ești o altă persoană acum, la șaptesprezece ani și cu totul alta la douăzeci și cinci. După zece ani vei descoperi că te-ai schimbat din nou – și tot așa. Până la urmă, când ajungi de vârsta mea, ești, cum se spune, în matca ta. Dar acesta este începutul egoismului bătrâneții. Voi două, mie mi se pare că sunteți foarte maturizate pentru vârsta voastră. La șaisprezece ani, eu credeam că nu știu nimic, la optsprezece ani aveam impresia că știu totul, apoi, la treizeci de ani, am înțeles că de fapt nu știu nimic. Descoperirea m-a deprimat, dar am văzut că nici ceilalți nu știu mai multe. Părerea mea este că nu este obligatoriu să fii mai matură, pe măsură ce ești mai bătrână. La început, Judy a crezut că mătușa Hortense este o snoabă. A înțeles însă foarte repede că era franțuzoaică, femeie cu multă experiență, pe care merita să o asculți. Până la urmă Judy a fost fascinată de ea. După ce a descusut-o îndelung asupra meseriei pe care dorea să o practice, mătușa Hortense i-a spus gânditoare: — Tu nu ai pe nimeni care să aibă grijă de tine, te rog să ții minte că eu nu am pe nimeni de care să am grijă. Nu sunt atât de rea pe cât par și îmi amintesc foarte bine cum eram la șaptesprezece ani. Te rog să mă suni dacă vei avea vreodată nevoie de ajutor. De fapt, vreau să te rog să-mi telefonezi oricând. Maurice le ducea pe fete acasă la Neuilly. Judy privea umerii largi ai bărbatului. — Crezi, îi șopti ea Maxinei, crezi că intimitatea a fost vreodată pusă la stâlpul infamiei? — Cu mătușa Hortense, cine știe? șopti Maxine.

Pe când bătrânul Mercedes străbătea centrul Parisului, Judy se simțea plutind în paradis. La fel ca mulți americani, înaintea ei, era deja îndrăgostită de Paris.

8 Holul prăfuit al hotelului de Londres dădea impresia că fiecare își vede de treaba lui. Tapetul spălăcit cădea de pe pereți. — Unde este liftul? întrebă Maxine la recepție. — La Ritz. Le făcu semn spre casa scărilor din capătul holului. Au urcat treptele care scârțâiau până la etajul cinci, unde, la capătul culoarului, au găsit atelierul improvizat al lui Guy. Mic, cu mult mai curat decât restul hotelului, dădea spre o mică grădină interioară. Lângă fereastră o femeie se apleca deasupra unui fier de călcat. Un bărbat, cu mânecile suflecate și un șort alb în față, tăia dintr-un material de lână mov, la o masă care ocupa cea mai mare parte a camerei. Cupoane de materiale erau înșirate după ușă, iar pe două cuiere pe roți erau atârnate haine îmbrăcate în hârtie albă de mătase. După ce Guy făcu prezentările, le spuse: — Am să vă arăt totul acum. Una câte una, Guy lua hainele de pe umerașe și le scotea cu grijă de sub hârtie. Erau mai multe costume, bluze de mătase, jachete, costume de catifea. Erau simple, dar îndrăznețe. — Ar trebui purtate cu bijuterii foarte moderne, le explică Guy, în timp ce fetele probau și se admirau în oglindă; — Îmi place aproape totul, exclamă Judy entuziasmată, mai ales după ce au probat lenjeria intimă. Este atât de comod totul, ușor de purtat. Nici nu simți că ești îmbrăcată. — Asta încerc și eu, să fac niște haine șic, care să dea femeii sentimentul de lejeritate. Ați observat că toate fustele mele au elastic în talie? Hainele lui Guy erau cu totul diferite de cele văzute de Judy la salonul Dior. Deși păreau modeste, aveau o anume eleganță, o linie

modernă și erau făcute din materiale deosebite. — Cum le vinzi? întrebă Judy. Cine te ajută? Guy o privi îngrijorat. — Deocamdată sunt studiat ca o nouă descoperire, sper. — Oh, cât este de frumoasă rochia asta! — Când voi fi bogat, vom vedea. Dar acum fiecare bănuț este important. Acum veniți să vă servesc un aperitiv. Deschise ușa camerei alăturate, în contrast puternic cu atelierul. Obiectele personale ale lui Guy – cărți, lenjerie, șosete – erau aruncate peste tot. Guy împinse sub pat ce putu și toți trei se așezară pe pat. Începu să le dezvăluie planurile de viitor. — Pari atât de sigur! spuse Judy gânditoare. — Eu? Eu trăiesc într-o îndoială continuă și o panică secretă în privința talentului meu. Până când îmi voi putea permite să angajez un asistent, nu pot discuta nimic cu nimeni. Credeți-mă, ești foarte singur, când ești la început. — Eu te înțeleg, spuse Judy. O să-mi fie îngrozitor de dor de Maxine. Nu voi mai avea pe nimeni. Nu am nici măcar unde locui. — De ce nu te muți aici? Este cel mai ieftin hotel din Paris. Îți pot găsi o cameră cu cinci sute de franci pe noapte – asta înseamnă cam doi dolari. Malul stâng este plin de camere ieftine, dar aici este curat, se servește micul dejun și în cameră, ai și telefon, poți transmite și mesaje. — Ce idee! exclamă Maxine. Guy poate avea grijă de tine, iar tu poți să-i dai sfaturi. Când au plecat, Maxine s-a oprit la recepție, a negociat ratele lunare și a reușit să scadă prețul cu cincisprezece procente. Apoi sau oprit la restaurantul Beaux Arts. Cu paharul de vin în mână, Judy se gândea și se simțea mult mai bine. Mai avea nevoie de o slujbă. Judy nu mai era la fel de sigură pe ea, după două zile de

vânătoare de slujbă. Înarmată cu diplomele ei elvețiene, intra la toate birourile de șomaj, se așeza cuminte la coadă, până când i se striga numele. În ciuda atmosferei încărcate, care te intimida, Judy a trecut un test. O femeie care o privea neîncrezătoare, a dat patru telefoane, apoi i-a dat patru cărți de vizită și a trimis-o la primul ei interviu. După ce, în sfârșit, a localizat clădirea, Judy a luat liftul și a intrat într-un birou lipsit de aer, unde stătea un omuleț gras, care își freca mecanic mâneca stângă, în timp ce o asalta cu întrebări. Acesta a respins-o și Judy a plecat la următorul interviu. Timp de o săptămână, a vizitat birouri asemănătoare. Toate aveau pereții gri sau bej, erau pline de praf, aveau un aer stătut și birourile pline de dosare rufoase. Într-un târziu, Judy a fost angajată ca secretară, temporar, de un importator de stofe, un bărbat de vârstă mijlocie, cu fața ca un ou pe care erau pictate parcă două sprâncene și o mustață neagră. Îi dicta în franceză, dar când era necesar, Judy traducea în engleză sau germană, apoi bătea scrisorile la mașină. Se lupta cu nenumăratele formalități de vamă pentru tweedul din Scoția, și sifonul din Dublin, ori pentru a trimite mătase din Lyon și dantelă din Valencienne, la New York. Șeful său o considera o mașină care merge, vorbește, scrie la mașina de scris și nimic mai mult. Nu făcea niciun efort să-i spună un cuvânt în plus, în afară de b’jour, mademoiselle. — Am îmbrăcat rochia de mătase de la tine, aseară, și am dansat fiecare dans cu un alt băiat și m-am plictisit de moarte, îi povestea Maxine mohorâtă mătușii sale Hortense, în birouașul apartamentului de la Paris al mătușii. Maxine, care dorise această întâlnire, era încordată, agitată, dar hotărâtă. — Nu pot vorbi așa cu părinții mei, fără să ne certăm. Parcă am trăi în 1850, nu în 1950. Mama nu poate înțelege de ce nu vreau să

merg la petrecerile de sezon, să dansez cu tinerii recomandați, apoi să mă mărit conform sfatului dat. Nu vreau să mă mărit cu Pierre, zeul pârtiilor de schi și apoi să am o viață duplicat perfect al vieții comode și confortabile dusă de mama. Sub borurile enorme ale pălăriei de pai, mătușa Hortense își ridică sprâncenele stufoase, întrebător. Spre deosebire de Judy, Maxine se temea de mătușa ei, care acum aproba dând din cap, fără să scoată un cuvânt, încercând să câștige timp. Încurajată de tăcerea ei, Maxine continuă. — Sigur că-mi iubesc familia, dar nu vreau să am o viață de eprubetă. Vreau să plec de la ei. Vreau să am viața mea. Mama spune mereu, „O vei avea, dacă te măriți cu tânărul Boursal”, spuse fata imitându-și mama, exasperată. Pierre a vorbit deja cu papa, dar când am fost la el acasă, pe Avenue George V, nu știam cum să plec mai repede. Simțeam că sunt prinsă în cursă. Deși este mult mai mare decât apartamentul nostru, mama lui are exact aceeași viață ca și mama mea, cu excepția faptului că își duce viața îmbrăcată mult mai elegant. Eu nu vreau să mă mărit cu Pierre, pentru că nu vreau să am o asemenea viață. Furioasă, Maxine își mușca unghiile, deși nu prea mai avea ce. — Și mai este un motiv extrem de important. Știi, Pierre este interesat doar de schi. Știu că sună ridicol. O să-mi spui că este doar pentru moment. Dar eu cred că atunci când o să-i treacă, el nu va ști să facă nimic altceva. Este bogat și îi place să schieze, nu-i place să muncească și de altfel nu are niciun motiv să o facă. Fata își privi rugător mătușa. Dar eu nu suport să fiu măritată cu un schior, mai ales unul care îmbătrânește schior și este bogat. Vreau să știi că îl voi refuza pe Pierre și voi pleca din Paris pentru un timp. Parisul îl cunosc. Vreau să cunosc și alte locuri – Londra și Roma. Mătușa aprobă din nou, fără să scoată un cuvânt. La vârsta aceasta multe fete gândesc la fel ca Maxine, dar copila aceasta pare neobișnuit de nerăbdătoare în încercările ei de a obține ceea ce

dorește. Cu timpul, Maxine va învăța să schimbe ritmul. Va învăța asta, indiferent cu cine se va mărita. — Dar tu ce dorești, concret? — Vreau să merg la Londra, să învăț să fac decorațiuni interioare, apoi să mă întorc la Paris și să-mi fac o firmă. Tu mi-ai făcut educația gustului. Cu tine am făcut cumpărături, am ales antichități, am mers prin muzee. Tu ai stilul tău. Acum, eu vreau să-mi fac stilul meu. Decoratorii francezi fac ceea ce au făcut și înainte de război. Interioare încărcate, aglomerate. Eu nu vreau asta. O să-l rog pe papa să mă lase să plec la Londra, la studii, pentru doi ani. Vreau să mă ajuți și tu să-l conving, pentru că singură nu pot, dar știu că tu poți. Prietena mea, Pagan, mi-a spus că cel mai bun decorator din Londra este domnul James Partridge, care tocmai a terminat de decorat casa mamei ei. Spune că știe perfect să îmbine culorile și are un simț artistic deosebit. Pagan a vorbit deja cu el și l-a întrebat dacă nu are o slujbă și pentru mine. Mătușa clătină din nou din cap. Nu era o idee chiar rea. Era chiar folositoare, dacă făceai o călătorie reușită. Era bine ca o fată să câștige bani, îi va cheltui mult mai cumpătat. Așadar, mătușa Hortense i-a invitat pe părinții Maxinei la o mică petrecere. L-a așezat pe tatăl Maxinei între o actriță îndrăzneață și o contesă drăguță. Tatăl fetei s-a distrat de minune. Când au ajuns la cafea, sora lui l-a tras deoparte: — Vreau să vorbim ceva, Louis, despre nepoata mea. Simt că Maxine nu mai trebuie să-și piardă timpul cu viața de societate din Paris. Cred că ar trebui să-și continue educația. — Păi, noi presupunem că se va mărita cu tânărul Boursal… — Nu, nu pot să cred așa ceva. Nu este posibil să dorești așa ceva, pentru fiica ta, care este atât de inteligentă. Încuiatul acela? Dar fiica ta abia a ieșit din școală și tu vrei să o măriți cu un cretin! Nu, cred că Maxine seamănă cu tine. Este isteață și are un talent deosebit pentru opere de artă. Ar fi o idee bună dacă ai lăsa-o să le

studieze foarte serios. — Poate că ai dreptate, Hortense, spuse bărbatul care nu considera important ce făcea Maxine înainte de căsătorie, atâta vreme cât nu îl costa bani. Voi vorbi cu mama ei și vom vedea ce cursuri sunt libere la arte plastice. — Este bine, Louis. Și mai trebuie să avem grijă de un amănunt. Engleza ei nu este bună. Vorbește englezește tot atât de prost ca Winston Churchill franțuzește. Mi-ar plăcea foarte mult să plece doi ani la Londra și să studieze la un bun decorator de interioare. Se învață mult mai repede practica decât teoria. Tu ce zici? — La Londra? Doi ani? Ai înnebunit, Hortense. Mama ei nu va fi de acord. Fata abia a împlinit nouăsprezece ani. — Tocmai mi-ai spus că este destul de mare pentru măritiș. La Londra are prieteni. Oh, Louis, gândește-te ce tinerețe lipsită de bucurii am avut noi. Maxine este atât de talentată! Sunt convinsă că o vei lăsa să zboare puțin înainte de a fi prinsă în cursa plicticoasă a căsniciei. Bărbatul tăcu. După o vreme spuse: — Și dacă îi dau voie să plece la Londra, la cine va studia? — La cel mai bun decorator din Londra, spuse Hortense hotărât. Iar acesta este domnul Partridge. Nu știu dacă are locuri libere și nu știu câți bani va cere, dar îi pot da un telefon mâine. Nu! Nu! Pentru mine este o plăcere să îți îndeplinesc dorințele. Se alăturară grupului de invitați, Hortense fiind foarte mulțumită de ea. Era uimitor cât de ușor se lăsau flatați oamenii mari. Când a venit vremea, după ce s-a despărțit de Judy… Maxine s-a îmbarcat în Săgeata de Aur spre Londra. Kate și Pagan au așteptat-o la Gara Victoria. Kate a închiriat un apartament în Chelsea pentru ea și Maxine. Erau doar două camere dar se găsea pe o stradă liniștită cu case din secolul XIX. În fiecare seară, la ora șase, Judy pleca în fugă de la birou și se

îndrepta grăbită spre camera de hotel la fel de deprimantă. Ferestrele dădeau spre curtea interioară. Parcă era la spectacol. Nimeni nu trăgea draperiile la geamuri și vedeai tot, cum se băteau, cum făceau dragoste, simțeai mirosul de mâncare gătită. Pe măsură ce colecția lui Guy creștea, camerele lui deveneau neîncăpătoare. Când termina munca, băiatul urca două etaje în camera lui Judy. Ascultându-l, Judy învăța aproape totul despre moda franceză. — O zi întreagă de probe, oftă Guy într-o seară, aruncându-se epuizat pe pat. Doamne, cât îmi doresc că creez modele pentru vânzare. — Care este diferența? — Producție în serie, ma chére. O ținută de ocazie implică multă muncă, dar producția de serie este standard și se vinde repede. Depinde de client, dacă vrea să o modifice. — Eu credeam că ție îți place moda unicat. — Numai pentru că nu am de ales. Foarte puține femei își pot permite. Iar acestea sunt alintate și cu toane. Clienții celebri vin și împrumută ținute de gală și apoi le returnează murdare, uneori rupte, fără un cuvânt de mulțumire. La naiba! Nu vreau să îmi petrec restul vieții la mâna bogătașelor care nu fac altceva decât să se îmbrace pentru petreceri. Se ridică brusc din pat. Pentru Dumnezeu, ce ai acolo? Pe o folie de linoleum era un coș de gunoi, iar înăuntru, într-o folie de aluminiu, un reșou electric. — Este soba mea. Am cumpărat o crăticioară și vreau să gătesc. Pot să fierb ouă și să prăjesc pâine. Gay ridică ochii în tavan exasperat. — Pericol de incendiu! Ai noroc că mai trăiești! Știi că nu ți se permite să gătești în hotel. Dacă te prind te dau afară. — Nu-mi pot permite să mănânc la restaurant mereu. Am sub pat o valiză în care țin mâncarea.

— O să te umpli de șoareci și gândaci. — Nu, o țin într-o cutie. Vrei să-ți fierb un ou? — Nu, mulțumesc. Guy era intrigat. Voi, americanii, sunteți foarte ingenioși. Chiar și în industria de modă – sunteți cu zece ani înaintea noastră, specializați pe profile. Acolo la voi o firmă nu produce toată gama de îmbrăcăminte, ca aici, în Franța. O firmă care face fuste nu mai face și altceva, dar aduce bani. — Trebuie să fie o satisfacție grozavă să fii modist, spuse Judy oftând. — Nu chiar. Îmi pare rău că sunt indispus. Sunt obosit și îngrijorat. În loc să-mi văd de treabă, să fac lucruri importante, toată ziua fac probe. — Ești doar deprimat și tensionat. Mâine ai să fii din nou îndrăgostit de ceea ce faci. — Da, dar tot nu doresc să-mi risipesc viața pe lângă femei bogate. Vreau să fac haine care să facă fericite mii de femei. Astăzi femeile doresc să aibă personalitate, iar eu am să le ajut. — Hai să-ți fac un masaj. O să te mai relaxezi. El se ridică și începu să-și descheie cămașa. — Un alt dezavantaj este că desenele sunt întotdeauna furate de cei care lucrează în serie. Înseamnă că lucrezi pentru ei gratuit. Judy luă pernele de pe pat, întinse un prosop curat și își suflecă mânecile. — …dar în producția de serie nu-ți faci renume. O faci numai cu modelele de exclusivitate. — Să-ți spun ce plan am? spuse Guy în șoaptă. Vreau să fac ceva foarte nou, să mă specializez în producție de serie, foarte elegantă. Hainele mele nu vor fi foarte scumpe. Vreau să îmbin unicatele cu producția de serie… mmm, ce bine este. Hainele vor fi proiectate cu grijă pentru a fi ușor modificate. Încep cu o colecție de piese separate. — Întoarce-te, nu pot ajunge la umărul stâng din cauza patului.

— Primele eșantioane vor fi gata în iulie. Voi închiria un apartament de hotel și le voi prezenta proprietarilor de magazine. Ei vor face comenzi și eu o voi lucra la făbricuța din Fauchon. Judy îl bătu ușor pe spate. — O să te simți bine. — Mulțumesc. Să știi că îmi pare foarte rău că te-am indispus. Jose a fost bolnavă și am rămas în urmă. – Te invit la cină, spuse Judy. — Judy, ești un înger, dar nu pot. Trebuie să fac calcule pentru că mâine dau salariile. Socotelile astea mă omoară. Durează cam o oră pe săptămână, dar nu știu cum mie îmi ia mai mult de o oră. — Dacă vrei, și dacă într-adevăr este doar o oră pe săptămână, o să le fac eu, se oferi Judy. O să-mi plătești când vei avea bani. Acum lucrez tot la astfel de lucruri. Aș putea să lucrez joia. — Îngeraș! Vrei să-ți plătesc cu un costum? Acela de mătase bleu cu guler în V? îl poți purta seara. Ai, nevoie doar de niște perle.

9 — Stai liniștită și inspiră, spuse Judy imperativ trăgând de fermoar. Pentru Dumnezeu, ține aerul în piept. Una dintre modele i-a lăsat fără să-i anunțe și Guy trebuia să-și prezinte colecția cu numai patru fete. Perdelele de voal fluturau în briza ușoară, dar căldura de iulie era aproape de nesuportat. Guy verifica accesoriile, în apartamentul închiriat pentru o zi. Au fost trimise trei sute de invitații, dar așteptau doar treizeci de oameni. În ultimele patru luni, Guy a muncit enorm și acum era epuizat și bântuit de emoții. Judy care a luat o săptămână de vacanță, trebuia să primească oaspeții și să prezinte modelele. Cele mai mari case de modă își prezentaseră colecțiile, dar toate erau foarte incomode. Hainele lui Guy erau simple și confortabile. Prima care a intrat în apartament a fost mama lui Guy cu un grup de prietene. Mătușa Hortense îi făcu conspirativ din ochi lui Judy. — Poți să scoți carnetul pentru comenzi, eu voi cumpăra oricum două costume, indiferent cum arată. Apărură și câțiva prieteni de ai lui Guy, dar niciun reporter, deși au invitat mai mulți, și doar trei patroni de magazine. Arătară primul model. Aflându-se parcă în fața a mii de oameni, fata zâmbi radios și începu să facă piruete. Trebuiau să tragă de timp pentru că le lipsea o fată. La sfârșitul prezentării au primit aplauze politicoase, apoi au servit șampanie celor prezenți. În camera cealaltă, Guy a plătit, fetele. Toți clienții au făcut comenzi. Mama lui Guy a așteptat să vadă ce nu s-a cerut și apoi a comandat. Toți au încercat să-l încurajeze. Imediat ce au plecat, Guy s-a prăbușit într-un fotoliu. — Niciuna, nicio comandă, decât de la prieteni.

S-au întors la Hotel de Londres. — Întinde-te și eu îți fac un ceai, spuse Judy blând. Dar până să fiarbă apa, Guy dormea tun. Și ea era obosită. Nu va fi prea mult de lucru… A doua zi i-a trezit telefonul. Era Jose, suna de la magazinul de jos. Galeriile Lafayette doreau să cumpere și întrebau când îl pot vedea pe Guy. Cinci săptămâni mai târziu, Guy intră de-a valma în camera lui Judy, scoțând strigăte de indian. — Prima mea problemă a fost eșecul, acum este succesul, strigă el vesel. Am vândut complet colecția de iarnă și am refuzat comenzi de două milioane de franci. Comenzile curg gârlă. Este înspăimântător pentru că nu am bani să finanțez o afacere mare. Nu vreau să mă trezesc în lipsă de lichidități. — De când cuprinde vocabularul tău expresii ca „lipsă de lichidități”? Și, te rog, nu mai sări pe pat. Camerista nu a anunțat cutia de mâncare, dar nu-mi pot permite să raporteze un pat rupt. — Tata și-a schimbat atitudinea. Este chiar îndatoritor. Am trecut în revistă actele și a rămas surprins că am fler în afaceri – bineînțeles datorită ție. Oricum, m-a sfătuit să nu fac decât un număr redus de piese la fiecare model. Întârziaților trebuie să le spun că am contractat totul. Și așa este! Îmbracă costumul. Te invit la Ritz la un pahar de șampanie. — Nu există o modalitate mai blândă de a refuza? întrebă Judy îmbrăcându-se. Nu există un fel de a te purta ca să nu exasperezi clienții și să-i faci să comande printre primii data viitoare? Ce-ai zice dacă ai da câteva toalete unor celebrități, care să spună la toată lumea că sunt extrem de supărați că nu au putut comanda mai mult de două? Colecția ta ar părea mai selectă. — Dar ce celebrități cunosc eu? Și nu-mi pot permite să renunț la haine. Ani de zile am trudit să fac cadouri străinilor.

— Guy, trebuie să plătești pentru publicitate. Europenii nu înțeleg asta! Nimeni nu te laudă gratuit. La naiba! Aș dori să-ți poți permite să mă angajezi cu normă întreagă. — Am s-o fac, dar când voi avea bani. În acest moment vreau să dau bani la Ritz. În ciuda prieteniei cu Guy, lui Judy îi era dor de Nick, mai mult decât recunoștea. Deși îi scria în fiecare săptămână, scrisorile lui Nick ajungeau greu. Uneori niciuna într-o lună. Răspunsurile lui Judy erau rare pentru că ea scria numai când avea ceva de scris. La fel le scria și Maxinei, lui Pagan și Kate. Singura persoană căreia îi scria regulat, o dată pe săptămână, era mama ei. Nu-i plăcea să o facă. Nu putea să scrie totul, mai ales despre modă, pentru că mama ar fi fost disperată. La sfârșitul lui august, străzile Parisului se topeau de căldură. Probabil că în Malayezia era și mai cald, se gândi Judy văzând un plic albastru. Fugi sub un palmier din holul hotelului, îl deschise repede, apoi rămase îngrozită. Era de la Maxine. „Dragă Judy, am o veste foarte proastă. Am sperat din suflet să nu fie adevărată, dar am verificat la Ministerul de Război și este adevărat. Nici nu știu cum să-ți spun. Nick a fost ucis în timpul unei operații… o ambuscadă comunistă.” Restul scrisorii nu mai conta. Împietrită, urcă mecanic cele șapte etaje spre camera ei, încuie ușa, dădu drumul la apă și vomită. Se spălă, își scoase pantofii și se așeză, în mijlocul patului tremurând de frisoane, în ciuda căldurii. Portarul, camerista și Guy se certau în hol. — Este adevărat că n-am reușit să intru în cameră de două zile; are lanțul la ușă, spuse camerista. Ar trebui să spargem camera. — Nu răspunde nici la telefon, recunoscu portarul. Dar ușa este blocată în interior și dacă o spargem nu răspund eu pentru pagubă.

— Plătesc eu ușa, spuse Guy nerăbdător. Știm că este înăuntru. Nu se aude nimic, ori este bolnavă, ori… Strig la ea de câteva ore. Am să sparg eu ușa dacă tu nu vrei. Furios, se aruncă asupra ușii. Judy! Mă auzi? — Poate că trebuie să chemăm o ambulantă, sugeră camerista. — Trebuia să o fac ieri. De unde știm că trăiește, dacă este încuiată de două zile și nu se aude nimic înăuntru? Deodată, spre ușurarea lui, auziră lanțul de la ușă. Și apoi o văzură deschizându-se ușor. Judy era în ciorapi și cu hainele șifonate. Era palidă și dezorientată. — Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă? De ce te-ai încuiat? întrebă Guy furios, acum că vedea că este întreagă și nu are venele tăiate. Intrară cu toții în cameră, dar Guy îi scoase afară pe portar și cameristă. Judy îl privi împietrită. Deodată simți că-i curg lacrimile și după două zile reuși să plângă. Guy o îmbrățișă. Ea întinse mâna spre noptieră și îi arătă scrisoarea Maxinei. Guy o citi peste umărul ei, mângâind-o ca să o calmeze. — Dezbracă-te și intră în pat, spuse blând. Eu mă duc în camera mea, dar să nu cumva să îndrăznești să mai încui ușa. Se întoarse în câteva minute cu o sticlă de lapte. — Mă simt atât de vinovată, îngrozitor de vinovată. Nu l-am iubit pe Nick, dar el m-a iubit și acum este prea târziu. — Nu poți iubi la comandă. — Dar eu nu pot iubi niciun bărbat. Am ieșit cu câțiva băieți, dar nu mă pot îndrăgosti. — Judy, ai numai optsprezece ani și mi-ai spus că nu vrei să te încurci cu un francez. Ai spus că nu vrei să-ți complici existența. Îi mângâie părul până adormi. În întuneric, Guy își strecură plicul în bluza hainei. Îi venea să o strângă de gât pe Maxine. De ce a trebuit să-i scrie? De ce nu i-a telefonat lui? În timpul nopții, Judy s-a trezit plângând de două ori. El a

mângâiat-o până a adormit. Dimineața a comandat la telefon cafea cu lapte pentru doi, spre marea surpriză a cameristei, care îl credea un tip ciudat.

10 În sâmbăta de după moartea lui Nick, mătușa Hortense a sunat-o pe Judy și a simțit imediat că este schimbată. — Ești bolnavă, copila mea? Pari extenuată. Eu speram să te aduc până la Versailles. — Nu cred că pot, mulțumesc, spuse Judy. Am de făcut niște hârtii pentru Guy.. Mătușa Hortense l-a sunat imediat pe Guy și a aflat adevăratul motiv al apatiei lui. Judy. A sunat-o din nou pe Judy. — Trimit imediat mașina să te ia. Vreau să te văd doar o jumătate de oră, dacă nu ți se pare prea mult. Am un cadou pentru tine. A închis telefonul, înainte ca Judy să aibă timp să refuze. De obicei, lui Judy îi plăcea să o viziteze pe mătușa Hortense. Îi plăcea casa bătrână, cu balconașe sculptate în piatră, în mijlocul lui L’Isle de la Cite, de pe Sena. Micul și originalul orășel al Parisului. Dar astăzi stătea împietrită în Mercedesul care o ducea pe străzile aglomerate ale orașului. Când mașina trecu pe lângă un magazin de pompe funebre, prin ferestrele căruia Judy văzu fetele lucrând la coroane de flori, fata nu se mai putu abține și începu să plângă în hohote. Asfințitul soarelui arunca raze jucăușe pe pereții salonului mătușii Hortense. Bătrâna îi întinse o cutie de catifea verde. Înăuntru era un șirag de perle. — Dar de ce? întrebă fata. Nu este ziua mea. Nu pot primi… — Ba da, spuse bătrâna. Eu le-am primit când eram de vârsta ta, pentru motive mult mai puțin ortodoxe și vreau ca tu să le porți. Ce să mai fac eu cu ele acum? Sunt pentru gâtul unei tinere. Hai să-ți arăt cum se prind. Dacă nu-ți place siguranța, o poți schimba la

Cartier. Judy prinse încet șiragul de perle și se apropie de oglindă. Pe suprafața argintie, văzu strălucirea perlelor pe pielea ei albă. — De ce mi le dai, mătușă Hortense? — Ca să fiu sinceră, pentru că suferi, pentru că ai pierdut un prieten și nu-ți place munca pe care o faci. Poate că ar trebui să-ți căutăm altceva de lucru. — Știi, orice altfel de muncă mi s-ar părea mai bună, toate birourile seamănă foarte mult între ele. — Eu nu mă gândeam la o muncă de birou. Mă gândeam că poate ți-ar plăcea să fii ajutor de vânzătoare la Christian Dior. Știi, fetele de acolo sunt foarte tinere. Bătrâna își flutură genele deasupra ochilor de smarald. Nu-ți pot promite încă nimic, dar am vorbit cu directoarea și este dispusă să te vadă. Sigur, salariul va fi foarte mic – dacă vei primi slujba – pentru că este o concurență acerbă. Știu că nu-ți place linia Dior, dar acolo am eu… cum să spun… — Cunoștințe? — Exact. Te așteaptă pentru că mă cunosc… Dar te rog foarte mult, nu-ți exprima direct părerile despre domnul Dior. Și nu uita să intri pe ușa de serviciu, draga mea. — Mătușă Hortense, ești atât de bună! — Mi se pare că este ceva rezonabil. Trebuie să facem ceva. — Știi, Maxine și cu mine te numeam mătușa Horse-sense2. — Știu, ma chére, mi s-a spus și mai rău la viața mea. Așa a ajuns Judy la Christian Dior, pentru a doua oară, de data aceasta pe intrarea de serviciu, care era bine păzită. Se îmbrăcase cu costumul de mătase și se străduia să nu pară copleșită de emoții. Femeia vicleană cu care a vorbit era îmbrăcată într-o ținută impecabilă.

2

Horse-sense - sensibilitate de cal (engl.)

— Așadar, vorbești franceza, germana și engleza? — Și puțin spaniola. — Și te-ai ocupat de exporturi și muncă de secretariat? De ce nu mai vrei muncă de birou? — Pentru că vreau să învăț să vând marfă și vreau să fiu printre oameni. Am lucrat singură în cameră, aproape un an. Știți, aș face orice, numai să lucrez la Dior. — Toate fetele care vin la noi spun asta. Vor o slujbă pentru că le place moda, dar nu-și dau seama ce muncă grea este aceasta. Fizic, este foarte obositoare. Pe măsură ce discutau, directoarea era din ce în ce mai uimită de amănuntele tehnice pe care le cunoștea Judy. Până când aceasta menționă numele lui Guy Saint Simon. — Aha, acum înțeleg. Un tânăr care trebuie urmărit. Sigur, la vârsta lui nu este greu să-ți faci puțină publicitate, dar dacă i se urcă la cap, dacă nu se extinde acum, dacă păstrează încrederea clienților, abilitatea și calitatea, va ajunge departe într-o zi. — Așa vrea și el… La Dior nu erau posturi libere, dar i s-a luat numele și, la începutul lui decembrie, directorul de personal a sunat-o, pentru că una din fete avea hepatită. Putea veni ea? Temporar, până în februarie? Judy acceptă imediat. Când Judy intră timid în sala vânzătoarelor, toate se opriră din vorbă. I se părea că retrăiește prima zi de liceu. Îngrozitoare. Ca și celelalte vânzătoare, și ea purta o rochie de flanel, primită gratuit. Prima ei haină Dior! Șefa ei a prezentat-o repede tuturor. Annie vorbea neîncetat despre vânzările ei: — Dacă contesa o aduce înapoi… Dacă soția ambasadorului o va considera prea transparentă… Dacă Zizi Jeanmaire cere pene roșii… Cele mai multe dintre fete erau mai în vârstă decât Judy și nu primeau procent din vânzări, doar un salariu foarte mic. Treceau

doi ani de probă, înainte de a primi serviciul. Judy rămase surprinsă să constate ce mult personal este necesar în saloanele elegante, de un gri-pal. Nu trecu mult și își pierdu respectul pentru rafinatele vânzătoare, care în spatele scenei le bârfeau pe cliente. În schimb, începu să le respecte și să le vadă cu alți ochi pe cele care făceau probele, cum era doamna Suzanne. Aceste femei stăteau toată ziua în picioare sau în genunchi, uneori munceau până la nouă seara. Ele nu aveau timp de bârfă. Pe măsură ce se apropia februarie, momentul prezentării colecției de iarnă, la Dior atmosfera devenea agitată. Fetele, modelele, se grăbeau spre cabine, cu rochiile bine împachetate, atente să nu le vadă nimeni până la momentul prezentării. Domnul Dior a cerut ca toate lucrătoarele să poarte mănuși albe, pentru a nu murdări creațiile. În camera sa, domnul Dior era înconjurat de desene, creioane, fotografii, eșantioane de material. Desenatorii lucrau într-o cameră alăturată, concentrați asupra planșetelor, dar și asupra mesei din mijlocul camerei, unde croiau materialul. Pe pereți erau rafturi cu materiale, centuri, nasturi, pantofi, poșete, bijuterii, toate înfășurate într-o mostră de material. Așa câștigau cei de la țesătorii, pentru că, dacă Dior dorea un material, toată lumea îl dorea. Ploua mărunt când Judy se îndrepta grăbită spre serviciu. La opt dimineața, la ușa principală, erau deja o mulțime de oameni. Fotografi, echipe de filmare. Aglomerată era și intrarea personalului. Paznicii controlau minuțios pe toată lumea. Înăuntru nu se vorbea prea mult, toată lumea se grăbea, toate fețele exprimau neliniște. Când s-a deschis ușa principală, lumea a invadat salonul în haos. Se fluturau invitațiile, care erau verificate cu aceeași atenție.

Oamenii de pază făceau un cordon, pentru a ține mulțimea. De fiecare dată când apărea o personalitate, mulțimea ovaționa: prințesa Aly Khan, Rita Hayworth, Gene Tierney, ca întotdeauna strălucitoare, și ducesa de Windsor, arătând ca o guvernantă. Oaspeții admiși au fost invitați în salonul mare, unde fiecare scaun era numerotat. Cu toate acestea, reporterii au intrat peste numărul de locuri. Nimeni atunci nu-și dădea seama de relativa importanță a reporterilor străini. Mergeau mii de kilometri și erau tratați ca hoții de buzunare din metroul new-yorkez. Întotdeauna se certau reporterii locali, care rezervau locuri cu multe săptămâni înainte, cu cei străini, care veneau în ultimul moment. Toți erau pregătiți să se lupte cu dinții pentru locurile lor. În primul rând, lucrurile stăteau altfel, pentru că locurile erau întotdeauna rezervate celor de la Vogue, Harper’s Bazaar, Women’s Wear Daily, și vedetelor de cinema. — Cine este blonda de colo? o întrebă cineva pe Judy. Cum a intrat aici? — Este împărăteasa Miller, adică reportera care ține rubrica de modă la New York Clarion. Judy o întâlnise la una din recepțiile mătușii Hortense. Lumea începea să se liniștească. Carnețelele erau pregătite. Miresmele zecilor de parfumuri deveneau înăbușitoare. Era din ce în ce mai cald și, în momentul în care s-au aprins reflectoarele, atmosfera devenise de nerespirat. S-au aprins luminile și s-a lăsat o liniște mormântală. În spatele scenei Judy trăia pentru prima oară o experiență unică. Un caleidoscop de culori, ochi neliniștiți, fețe încordate, un haos general, în timp ce fetele se îmbrăcau agitate. Stăteau în fața oglinzilor, goale până în talie, niciuna nu purta chiloți pentru că se vedeau prin rochii. Peste tot erau borcănașe cu fard de toate culorile. Coaforii erau ocupați. În sfârșit, s-au îmbrăcat, s-au tras

fermoare, s-au încheiat nasturi, au pocnit butoni. Croitorul șef a verificat accesoriile, a verificat dacă hainele erau călcate impecabil. Ajutând la accesorii, Judy privea fascinată primele modele ieșind din cabină. Totul era calculat cu o minuție militărească, totul planificat în contraste și contrapuncte de culoare, pentru a se distinge bine croiala și linia noii colecții. Se știa totul foarte exact de la ultima repetiție. Acum, instrucțiunile erau în cabină – șiruri de cifre pentru toate ținutele, numărul fetei model și numărul de toalete prezentate. Numerele au fost hotărâte cu luni de zile în urmă, când au fost de fapt proiectate. Fetele erau nervoase precum câinii de vânătoare. Se dezbrăcau cu minuție și precizie, iar Judy le dădea accesoriile ținutei următoare. Erau șase prezentatoare ale casei Dior și opt angajate temporar. Unele, venite și de peste Ocean, erau chiar mai slabe decât cele permanente. Pentru ele era esențial să poată intra în orice fel de haină. Trăiau cu Dexedrină și iaurt și de cele mai multe ori se prăbușeau epuizate, după prezentarea colecției, de malnutriție sau stres. A fost anunțat primul model. Fata avea machiaj oriental, ochii de căprioară erau conturați cu negru. O jachetă lejeră de bumbac alb, o fustă neagră dreaptă, o pălăriuță de pai – toate calculate minuțios pe tema întregii colecții – influența chineză. Creioanele zburau, publicul se concentra. Ziariștii aveau voie să noteze, dar nu descrierea completă, nici schița modelului. Era din ce în ce mai cald. O fată îmbrăcată în haină de lynx a leșinat. O alta în ținută de zi a observat un ziarist făcând schița; modelul s-a oprit exact în fața jurnalistului, a dus mâna stângă la lobul urechii, i-a zâmbit direct. Annie a sărit imediat. Schițele și notele se confiscau, iar numele era trecut pe lista neagră. Mai târziu au fost scoși alți doi ziariști. Nici furia, nici rugămințile, nici lacrimile nu le-au fost de folos.

După o oră, din cabina fetelor, Judy a auzit un ropot de aplauze. Domnul Christian Dior, într-un imaculat costum gri deschis, cu fața lucind de căldură și oboseală, ieșise în scenă pentru a mulțumi. Croitorul șef se relaxă vizibil: „Nu sunt la fel cu aplauzele din ’47, dar mult mai furtunoase ca în iulie”. Râdeau toți relaxați, când domnul Dior își făcu apariția în cabină și începu o orgie de sărutări. — Mă simt smulsă din rădăcină, spuse Judy, cinci zile mai târziu. — Fruntea sus, o încurajă Guy, care stătea pe pat. Ai știut de la început că slujba de la Dior este temporară. — Da, dar am sperat să mă țină. — Fii bucuroasă că mai ai de muncă până la sfârșitul lui februarie, când se întoarce asistenta lui Annie. Pe urmă, rămâi cu rochia de flanel Dior, care te-ar fi costat salariul pe opt luni de muncă. Dacă vrei să lucrezi oriunde și să faci orice pentru același salariu pe care l-ai primit de la Dior, poți lucra pentru mine. Șeful hotelului mi-a spus că nu mai pot continua aici, mi-au spus că ei nu sunt atelier. Așadar, prima ta sarcină este să găsești două camere pentru atelier, pe undeva pe-aproape. Nu, stai, nu mă săruta când beau vin. Judy a găsit un studio cu lumină naturală, numai la două străzi depărtare de hotel. Răspundea de toate celelalte probleme, care nu aveau legătură cu producția – se întâlnea cu clienții, răspundea la telefon, ținea socotelile și se ocupa de livrarea mărfii. Guy desena, cumpăra materiale și supraveghea lucrătorii. Credincioasa Jose era acum ajutată de o altă croitoreasă – mama ei era lucrătoare permanentă la Nina Ricci, astfel încât Marie știa din copilărie să coasă la standarde de calitate. Judy era mai ocupată decât fusese vreodată, și tot atât de fericită. Clienții o îndrăgeau pentru că nu era neutră, ci le vorbea în

permanență și făcea glume cu ei. Avea un acut simț al ridicolului și îi plăcea să-i distreze pe oameni. Mulți considerau obositoare această exuberanță, iar unii nu suportau atitudinea ei nesofisticată, pentru că ea era un om direct și spunea exact ceea ce gândea. După ce a surprins-o făcând morală unui cumpărător pentru că a refuzat să cumpere o jachetă. Guy i-a spus într-o zi: — Ai putea folosi și ceva tact, Judy. De ce naiba nu te poți purta cu clienții așa cum te porți cu invitații mătușii Hortense? Vreau să spun, cu puțin mai mult respect. Se citea pe față că era îngrijorat. Știu că ești un om direct, dar francezii nu înțeleg acest lucru. Te consideră altfel, iar tu nu ești așa. — Foarte rău, răspunse Judy, privind facturile pe care le avea în mână, uite, eu de aici încep. Pe facturile acelea scria „depășire de termen la plată”. Aici încep, am să fiu dură în privința plăților. Tu nu-ți poți permite să dai marfă pe credit. Pe viitor, vor trebui să plătească în momentul în care semnează comanda. Nu vom livra până când cecul nu a ajuns în bancă. — Vânzarea cu bani gheață este bună, sună frumos, dar nu o face nimeni din industria modei. Îmi voi pierde toți clienții. — Dar și o mulțime de datornici. Așa ai început, cu bani gheață, ori nu-ți mai amintești? Mama ta și toate prietenele ei ți-au plătit în avans. Dacă oamenii vor să cumpere de la tine, pentru că le place, de ce să nu plătească atunci când fac comanda? A sosit momentul să vezi ce priză ai – să vezi dacă te vor cu adevărat – înainte de a da faliment. Judy se străduia să pară mai matură decât vârsta ei. Ea și Guy au descoperit că tinerețea este un mare dezavantaj în afaceri, pentru că nimeni nu-i lua pe tineri în serios. „Presupun că este o pacoste pe care trebuie să o suportăm”, se plângea mereu Guy, „o să treacă în timp, ca și răgușeala”. De aceea, Judy nu purta haine de adolescentă, își lăsase părul să crească și îl purta strâns la spate, întrun coc nereușit, nu se despărțea de rochia Dior și avea ochelari,

sperând din suflet să proiecteze o imagine de matură respectabilă. — Ma chére, mă înspăimânți, îi spuse Maxine. Venise de la Londra de câteva zile și își povesteau noutățile la un mic dejun în cafeneaua Deux Magots. Maxine plănuia să-l roage pe tatăl ei să-i dea un împrumut pentru a-și porni afacerea. Oarecum invidioasă, Judy îi spuse: — Ești al naibii de norocoasă că ai un tată bogat! Maxine înmuia un biscuit în ceașca de cafea cu lapte. — Papa nu este bogat. Nu aș fi putut merge în Elveția, dacă nu ar fi fost mătușa Hortense. Papa trăiește confortabil. Sper să-mi garanteze un împrumut la bancă. Nu cred că-și poate permite să-mi dea el banii, dar va trebui să-și asume un risc cu mine. Mușcă din biscuit, apoi, molfăind, spuse – Guy este cel cu tată bogat. Judy lăsă ceașca din mână. Era uluită. — Și atunci, de ce este Guy mereu în criză de bani? — În primul rând, pentru că vrea să reușească singur, fără ajutor; în al doilea rând, pentru că, după cum știi, tatăl său nu este de acord cu creația de modă. I-a spus foarte clar lui Guy că nu-l va ajuta. De aceea, Guy vrea să-i arate bătrânului că se va descurca fără el. Când s-a întors la hotel, Judy a urcat direct la Guy și i-a cerut o mărire de salariu. Apoi a început să muncească pe brânci pentru colecția din iulie. Doreau să scoată o serie de articole separate – jachete, fuste, pantaloni și costume – fiecare în trei culori alternative. Lui Judy îi plăceau la nebunie culorile acestei colecții, erau subtile, seducătoare, palide, perlate. Pantalonii strâmți, de toreador, erau purtați cu o bluză de tafta luxuriantă. Judy iubea mai ales taftaua de culoarea geraniului. Cu acest spectacol Guy spera să se afirme definitiv în domeniu, nu doar ca un tânăr ambițios care se joacă de-a moda. De data aceasta au plănuit să prezinte totul foarte rafinat, la Plazza Athenee, dar cu un director de scenă calificat. Era foarte scump, dar merita. Pentru Guy această colecție însemna trambulina sau eșecul.

11 Cu cinci zile înainte de prezentarea colecției, Guy a dat buzna în camera lui Judy. Prea obosită să mai stea în picioare chiar și un minut, Judy hotărâse să se odihnească, știind foarte bine ce o aștepta a doua zi. Stătea cu coatele pe fereastră și simțea briza caldă de iulie prin perdelele de dantelă. Vis à vis o familie se bătea. — Au fost furate! A dispărut totul! Toate accesoriile. Au curățat toate rafturile, au luat totul, munca de șase luni a dispărut! întreaga mea colecție a dispărut din atelier! — Ai chemat poliția? l-a întrebat Judy, după ce și-a dat seama că nu glumește. — Sigur, imediat. Sunt dezinteresați. Apoi te-am sunat pe tine, dar telefonul hotelului este deranjat, – așa că am venit. Totul a dispărut, dar numai hainele. Ciudat este că hoții nu s-au atins de serviciul de cafea de argint, nici de mașina de scris, nici de valurile de material, de nimic altceva de valoare. Numai colecția au luat-o! Au plecat împreună la magazinul pustiu. — Va trebui să reparăm ușa în noaptea asta, spuse Judy. Nu putem lăsa așa materialele. — Am să dorm aici în noaptea asta, spuse Guy nenorocit. Chiar în acel moment a sunat telefonul și au sărit amândoi. O voce de bărbat a cerut-o pe Judy la telefon. Surprinsă Judy a luat receptorul. — Da, eu sunt Judy Jordan. — Dacă vreți hainele înapoi până vineri, tăticul lui va trebui să dea opt milioane de franci, bani gheață, spuse vocea în franceză. Convorbirea s-a întrerupt și Judy l-a privit mâhnită pe Guy. — Șantaj. Repetă exact cuvintele bărbatului, apoi adăugă disperată:

— Aproape douăzeci și nouă de mii de dolari. — De unde știe de prezentarea de vineri? — Mulți oameni știu de prezentarea de vineri. De fapt știu toți cei pe care i-am invitat. Mai bine suni din nou la poliție. Restul serii l-au petrecut cu polițiștii. Numai poliția pariziană poate aprecia dezastrul produs pentru un creator de modă prin dispariția celor patruzeci și două de piese de colecție, așa cum avea Guy. Dacă nu le prezenta atunci când cumpărătorii veneau la Paris, nu primea nicio comandă. Mai era și problema prestigiului lui Guy. Erau convinși că toată presa și toți cumpărătorii importanți aveau de gând să vină la această prezentare. Guy va părea un neserios, un neglijent. Dar mai important decât orice era garanția pe care o mai oferea Guy. Dacă nici colecția nu se prezenta la timp, cum să riște cumpărătorii să-i dea comenzi? Vestea că nu prezintă garanții, va însemna dispariția lui Guy din competiție. Poliția a interogat-o de nenumărate ori pe Judy. Era mademoiselle sigură că a auzit bine? Nu ar putea mademoiselle să descrie vocea? Aveau vreun dușman? Care era valoarea de afaceri a colecției? Într-un târziu Judy și Guy s-au întors la hotel. Pe mânerul ușii atârna o sacoșă de cumpărături; înăuntru era bluza de tafta de culoarea geraniului, sfâșiată bucăți. Judy ținea îngrozită în mâini fâșiile de material, când sună telefonul. — Ai primit bluza? Bine. Să fii la cafeneaua Rubis, lângă hala de carne, mâine după amiază la ora patru. Ai să primești un pachet. Două etaje mai jos și Guy găsea o sacoșă pe mânerul ușii. Erau o pereche de pantaloni, tot sfâșiați. — Spunem poliției? întrebă Guy. — Nu încă. Ne vor da alte sute de formulare de completat. Oricum, cred că eu sunt considerată suspectul principal. Hai să încercăm singuri să obținem niște informații, înainte de a merge din nou la ei. Hai să analizăm puținele lucruri pe care le știm. Iluminată brusc de un gând, spuse:

— Ambele telefoane au fost pentru mine. De ce nu pentru tine? Toată lumea te cunoaște și știe când îți prezinți colecția, dar foarte puțini știu unde locuiesc eu, mulți nici nu au auzit de mine. Eu sunt străină, nu pot descrie o voce la telefon, nu pot spune decât că era de bărbat. Deci trebuie să fie cineva pe care noi îi cunoaștem. Cineva din atelier, sau un client, sau un jurnalist, sau poate un furnizor… Hai să facem o listă cu toți cei din carnetul de comenzi și adresele acreditaților de presă. În dimineața următoare în fața magazinului era un pachet, pe care scria „Judy”. Conținea o bluză de mătase topaz, tăiată pe spate. Guy era disperat. — Vor să ne arate că sunt duri, încercă Judy să-l liniștească. Nu vor tăia întreaga colecție, pentru că nu vor mai avea ce ne vinde. Au distrus două bluze și un pantalon, niciun sacou. Poate vom avea timp să le refacem. Sunt făcute de Marie, nu? Judy se opri o clipă – Asta este chiar interesant. Niciuna din piesele distruse nu a fost lucrată de Jose. Poate că cineva care coase atât de bine ca Jose nu suportă să facă bucăți propria muncă. Guy refuză să creadă că Jose, care a fost lângă el atâta timp, ar încerca să-l fure. — Dar croitorul? Însă Guy refuza să accepte că vreunul din angajații săi l-ar fura; doar au văzut toți cât de mult a muncit și câtă grijă a avut să nu-i obosească. Dar, deodată, își aminti brusc: — Soțul lui Jose este hamal în hala de carne, iar cafeneaua Rubis este lângă hala de carne! Am dus-o odată pe Jose acolo să se întâlnească cu el. — Când ai de ales, din întreg Parisul, mi se pare greu de crezut că poate fi o coincidență. La ora patru după-amiază intrau amândoi în cafeneaua Rubis. Când au deschis ușa, i-a izbit un val de nădușeală și zgomot; din tavan îi inunda o lumină puternică de neon. La tejgheaua din zinc,

târfe de tot felul își ofereau serviciile, amestecate printre măcelari cu șorturile albe murdare de sânge și hamali. Fără a fi întrebați li s-a adus un platou cu gustări – bucăți groase de cârnați afumați, felii de șuncă proaspătă și cuburi de aspic cu limbă afumată. Următoarele trei ore abia au trecut, amândoi stând tăcuți cu câte o ceașcă de cafea în față, dar nu s-a întâmplat nimic, nu li s-a adus niciun pachet. Deveneau din ce în ce mai nerăbdători și deprimați. — Am să-i telefonez mătușii Hortense și o să-i cer sfatul, spuse Judy. Din fericire mătușa Hortense era acasă. Judy i-a povestit totul pe nerăsuflate, apoi mătușa Hortense i-a spus: — Așteaptă până la ora zece, apoi sună-mă din nou. Dacă nu aveți niciun semn, vino până la mine. Dar la ora nouă un chelner s-a apropiat de ei. — Vous êtes americaine? Mademoiselle Jordan? Telephone3. Judy s-a îndreptat repede spre cabina telefonică din spatele barului, o cutie înghesuită din lemn, ca un sicriu, care mirosea a transpirație și a fum de țigară. A luat receptorul învechit și a spus încordată: — Judy Jordan. Concentrează-te, își spunea în gând. Ascultă bine vocea, scrie tot ce spune. Dar nu avea unde să scrie, iar cu o singură mână nu reușea să țină carnețelul pe peretele cabinei. — Adu banii mâine dimineață, într-un plic alb. Apoi așteaptă în biroul tău. Ai grijă ca banii să nu fie marcați, pentru că îi vom verifica. Dacă încerci șmecherii cu polițiștii nu vei mai auzi de noi până joi, pentru că vom fi ocupați cu forfecarea hainelor. După ce a plecat din cabina telefonică, Judy i-a repetat mesajul

3

Sunteți americană? Domnișoara Jordan? La telefon (fr.)

lui Guy. Era o voce profundă de bărbat, un fel de lătrat răgușit. Nu a putut spune mai mult. Nu și-a dat seama nici măcar dacă vocea era prefăcută. — A spus „forfecare”, nu „tăiere”? Ești sigură? Numai croitorii folosesc termenul acesta, spuse Guy îngândurat. S-au grăbit să ajungă la mătușa Hortense. Îi aștepta în bibliotecă și spre surprinderea lor, Maurice, șoferul, stătea așezat comod întrun fotoliu și savura un pahar de whisky. Judy și Guy au refuzat să bea. — Atunci să luăm câte o cafea pentru a ne limpezi, spuse mătușa Hortense. Personalul este liber astă seară, am s-o pregătesc singură – nessul este atât de practic. — O fac eu, se oferi Judy și se îndreptă spre bucătărie. După ce s-a întors cu cafeaua, Judy a trebuit să repete cuvânt cu cuvânt toată povestea, în căutarea vreunei chei care le-ar fi putut scăpa. Mătușa Hortense a vorbit numai după ce a gândit profund. — Știi unde locuiesc lucrătorii tăi? Ai numerele de telefon? Da? Asta este foarte bine. Mergem imediat la tânăra Marie. Guy se poate preface că este agitat și că dorește să știe în cât timp poate ea reface două bluze și pantalonii pe care le-ați primit sfâșiate. Orice scuză este bună. Toată problema va fi să o luăm prin surprindere. Marie, într-un capot de bumbac și părul pe bigudiuri din hârtie, a fost într-adevăr uluită să-l vadă pe Guy la ora aceea târzie. L-a invitat imediat înăuntru și i-a spus că poate coase nonstop, toată noaptea pentru a reface lucrurile stricate… — Taie-o de pe listă, spuse Guy urcând în mașină. Acum mergem la croitor. Îl voi întreba dacă poate veni mâine la atelier și dacă va putea rămâne toată noaptea. Deși era aproape miezul nopții, Guy a fost din nou invitat în casă și omul a fost imediat de acord să muncească noaptea următoare. — Taie-l și pe el de pe listă. Acum mergem la Jose. Femeia era evident speriată când a scos capul prin ușa abia

crăpată. Guy a întrebat-o dacă poate intra, dar ea l-a refuzat încurcată și agitată. La ora aceasta, era imposibil, nu era îmbrăcată, soțul ei dormea și nu dorea să-l deranjeze, mâine dimineață trebuia să se trezească devreme și să meargă la hala de carne. Guy a rugat-o să-și amintească dacă vreun străin a venit la atelier în ultima săptămână. Jose i-a spus că poliția a întrebat-o deja de două ori acest lucru. Curierii și cumpărătorii erau mereu într-un permanent du-te vino la atelier. Guy a întrebat-o din nou dacă poate intra în casă, dar Jose a refuzat panicată. — Mâine la atelier putem discuta orice, dar nu acum, domnule Guy, nu îndrăznesc să-l trezesc. Guy și-a luat rămas bun și a plecat, apoi s-a întors în vârful picioarelor și a lipit urechea de ușă. Auzea slab vocea ei agitată. S-a înfuriat. Era sigur că hainele lui erau în apartament și îi venea să spargă ușa. Tremurând de furie s-a îndreptat spre Mercedesul care aștepta la câteva blocuri și a povestit totul. — Tu ce crezi Maurice? a întrebat mătușa Hortense. — Mi se pare nepotrivit pentru un client permanent să facă așa ceva, doamnă. Nu merită pentru opt milioane de franci, riscul este prea mare. Cred că trebuie să ne gândim la cineva care are un venit mic – un curier, un vânzător de materiale, sau un lucrător. Ezită puțin, apoi continuă. — Odată am dus-o pe Jose cu mașina la cafeneaua Rubis. Soțul ei lucrează la hala de carne. Dacă am fost chemați să negociem la această cafenea, nu mi se pare nepotrivit, pentru că el este o figură cunoscută acolo. Chiar dacă l-ar vedea cineva, mă îndoiesc de faptul că va spune ceva polițiștilor; este un local cu renume negru. — Dar dacă soțul ei știe că ai dus-o pe Jose acolo, nu cred că ar fi folosit același loc. — Am lăsat-o în apropiere; poate că nu i-a spus, poate că a uitat. Nu are prea multă minte, ați văzut doar și în seara aceasta, era înspăimântată. A spus ce i-a trecut prin cap, nu l-a lăsat să intre și a

mințit, a spus că soțul ei doarme, dar vorbeau după ce a plecat Guy. Ce motive avea să mintă? — Faptul că a mințit, că nu l-a lăsat pe Guy înăuntru și că frecventează cafeneaua Rubis, care este cafeneaua halei de carne, iar soțul său este hamal în această hală, sunt indicii evidente că Jose este vinovată, spuse Judy ferm. În afară de aceasta mai este și o coincidență ciudată, niciuna din piesele lucrate de Jose nu a fost stricată. Ea știe cum mă numesc eu, știe că sunt străină, probabil că știe că tatăl lui Guy este bogat și cu siguranță ea poate spune „forfecat” și nu „tăiat”. — Voi nu știți, dar eu am văzut cât era de îngrozită la gândul că pot intra în casă. Tremura de frică. Cred că îi era frică de mine, dar mai mult îi este frică de soțul ei. Și de ce i-ar fi frică, dacă nu ar fi vinovată? Au rămas cu toții duși pe gânduri. — Dacă am intra în apartamentul lor când ei nu sunt acasă, ce am putea păți, dacă ei sunt nevinovați? Poliția nu va face nimic decât dacă Jose va face plângere, dar în aceste condiții speciale sunt sigură că Jose va prefera o ușă nouă și o sumă frumoasă de bani drept recompensă, gândi cu voce tare mătușa Hortense. Tu ce spui Maurice? — Eu înclin să cred că este vinovată, doamnă. Vă sugerez un atac surpriză în apartamentul lor exact la ora fixată pentru predarea banilor. Trebuie să o facem noi doamnă, poliția nu se mișcă suficient de repede. — Exact așa gândesc și eu. Oh, este ca pe vremuri! Eu voi conduce mașina, tu și Guy intrați în casă; tu te descurci dacă veți fi atacați, iar Guy va deschide fereastra și va arunca hainele. Judy va aștepta pe trotuarul celălalt pregătită cu saci de plastic, va pune totul în saci și îi va arunca în mașină. Dacă se ivesc complicații, eu voi pleca și voi vă veți descurca. Judy să-ți iei pantofi fără toc, să poți fugi dacă va fi nevoie. Bătrâna se întoarse spre Guy – Maurice

este foarte bun la astfel de lucruri, dar va trebui să te miști foarte repede. Nu ai la dispoziție decât cinci minute. Vei fi uimit să descoperi cât de multe se pot face în cinci minute. În dimineața următoare Guy și Judy s-au dus la atelier ca de obicei. Guy a jucat rolul omului distrus și personalul a început imediat munca. Jose, care arăta într-adevăr îngrozită, și-a cerut din nou scuze că nu l-a lăsat să intre în casă. — Nu-i nimic, nu trebuia să vin la ora aceea. Băusem ceva, este vina mea. Guy a plecat apoi la bancă de unde a luat câteva bancnote, pe care le-a așezat în plicul plin cu hârtie albă. La atelier toate mașinile de cusut se opreau și toți înghețau de fiecare dată când suna telefonul. Telefonul așteptat a venit la mijlocul zilei. — Să fii în fața cinematografului Odeon, pe Champs Elysée, în seara asta, la cinci și cinci. Să vii singură, altfel nu ne arătăm. Să stai cu fața la fotografiile din vitrina cinematografului, pe partea dreaptă a intrării. Să ții plicul în mâna stângă, pe lângă corp. Să nu întorci capul. O să ia cineva plicul. După aceea rămâi nemișcată timp de cinci minute. — De unde știm că vom primi hainele înapoi? — Noi nu avem ce face cu hainele. După ce numărăm banii vă vom spune unde le veți găsi. Bineînțeles că i-au raportat totul mătușii Hortense. — Inteligent, comentă aceasta. Filmul se termină probabil la ora cinci și locul va fi aglomerat. Judy nu va avea timp să identifice persoana care îi va lua plicul. Sunt convinsă că nu au nicio intenție să ne dea hainele. Presupun că au planificat deja să le arunce în Sena. Da, cel mai bine este să-i luăm prin surprindere. În aceeași seară, la ora cinci fără un sfert, Maurice oprea Mercedesul la două străzi depărtare de apartamentul lui Jose și îi

încredința volanul mătușii Hortense, care era îmbrăcată într-un pardesiu bleumarin și purta niște ochelari de soare imenși, ca în filmele polițiste. Bătrâna îl privi pe Guy, care era alb ca varul și-i spuse: — Dreptatea depinde foarte mult de cine aruncă zarurile. Dragul meu, la trei lucruri trebuie să te gândești. Mai întâi, dacă vei fi prins de poliție, să nu spui nimic, nici măcar numele, să ceri doar prezența avocatului meu. Al doilea, să faci exact ceea ce-ți spune Maurice – el răspunde la toate. Dacă Maurice nu-ți spune nimic, fă ce ai de făcut și ieși de acolo în cinci minute. Nu te gândi la răzbunări. Cu puțin noroc vei auzi când voi fluiera de trei ori, atunci când cele cinci minute au expirat. Și în ultimul rând, adăugă ea încurajator, amintește-ți mereu că nu faci decât să iei ceea ce este al tău. Bătrâna porni motorul, iar Maurice completă: — Atacăm la cinci fără zece, când vor fi nervoși, când se vor concentra doar pe întâlnirea de la Odeon. Când au ajuns la blocul lui Jose, Judy, care purta și ea ochelari de soare, a sărit din mașină și s-a oprit pe trotuar cu sacii de plastic în mână. Guy l-a urmat pe Maurice prin gangul întunecos, care ducea în curtea interioară, apoi pe scările de piatră și apoi pe culoarul întunecos spre ușa apartamentului. Maurice a cercetat încruntat ușa soioasă, apoi și-a lipit urechea de ea. A pipăit broasca, s-a lipit de zidul opus, a ridicat piciorul stâng și a lovit cu putere. Jaluzelele erau lăsate și camera era întunecată și răvășită. Nu se auzea decât zgomotul traficului din stradă. Era foarte puțină mobilă înăuntru, o saltea veche și două fotolii, un lampadar cu abajur destrămat, un dulap și pe pereți poze de sfinți în agonie. Maurice a scos capul pe ușă și i-a făcut semn lui Guy să intre. — Tu intri în camera din stânga și eu în cea din dreapta. Ușa din dreapta ducea într-o mică bucătărie, aproape goală și spre baie. Ușa din stânga ducea într-un dormitor cu pat dublu

deasupra căruia atârna un crucifix. Mai avea un dulap, o măsuță de toaletă cu trei oglinzi și un alt lampadar. Din dormitor se intra într-o cameră mai mică. În întunericul camerei, Guy văzu că și aici exista un dulap, un scaun de bucătărie și un pat pentru o singură persoană – pe acest pat se afla grămadă toată colecția lui de haine. Guy scoase un strigăt de bucurie și ridică jaluzelele, în timp ce Maurice intră grăbit să vadă ce s-a întâmplat. Privind pe fereastră, Guy o văzu pe Judy uitându-se neliniștită spre fereastră. Nu se putu abține și o strigă. Fata se repezi imediat sub fereastră. Mătușa Hortense dădu drumul la motor și mașina o urmă pe Judy la mică distanță, apoi rămase în așteptare cu motorul pornit. Cei doi bărbați au început să arunce în grabă hainele. Judy nu reușea să le prindă pe toate și să le bage în saci. Deschise ușa mașinii și începu să le arunce de-a valma în mașină, culegând totul de pe trotuar. Cei câțiva trecători priveau curioși și uimiți. Mătușa Hortense suflă de trei ori în fluier. Judy sări în mașină pe grămada de haine, cei doi bărbați apărură prin gang și se aruncară pe locurile din față. Mătușa Hortense acceleră și lăsă în urmă un pantof de satin roz și o eșarfă verde. — Calm, doamnă, calm! îi spuse Maurice. Nu avem nevoie de amendă pentru depășirea vitezei legale. Dar bătrâna se distra de minune. Cu toată viteza se îndrepta spre curățătoria lui Guy, unde o lăsară pe Judy cu toate hainele. Fata era emoționată cum nu se mai simțise vreodată – știa acum ce înseamnă emoțiile aventurii. Se așteptase să fie speriată și iată că în schimb îi plăcuse. Câștigaseră. — Nu lipsește nimic, îi spuse Guy mătușii Hortense, când aceasta opri în fața atelierului. S-au stricat puțin doar borurile pălăriilor. Fără tragere de inimă bătrâna îi dădu volanul lui Maurice. — Nu trebuie să spunem nimic poliției, zise ea distrat. Nu le plac spargerile de apartamente. Și poate că le-ar trece prin cap să țină

hainele ca probă de acuzare. Este mai bine să le lăsăm încă un caz nerezolvat pe listă, printre celelalte mistere ale Parisului. Guy aprobă scurt și începu să urce scările în fugă, câte două odată, pentru a o prinde pe Jose înainte de a pleca de la muncă. Ceilalți doi lucrători plecaseră deja, iar Jose își încheia pardesiul bej. Dintr-o privire și-a dat seama că a fost descoperită. El traversă camera din doi pași și o prinse de mână, trăgând-o spre telefon. — Dacă nu vrei să sun la poliție, îmi spui imediat de ce ai făcut-o și cine te-a ajutat, îi zise cu respirația tăiată și spumegând de furie. — Dă-mi drumul! Ai înnebunit, domnule Guy? Dă-mi drumul! Am să țip! — N-ai decât. Țipă și va chema cineva poliția. Încerca să-și elibereze mâna, apoi se repezi disperată spre fereastră, dar Guy o ținea bine. — N-am să te las să te arunci pe fereastră, Jose, la ce ne-ar folosi? Nu vreau să-ți fac niciun rău, nu vreau decât să știu ce s-a întâmplat. Știu că nu a fost ideea ta. Știu că nu tu ai vrut să o faci. Am luat înapoi toate hainele. Erau pe patul din camera mică, în apartamentul tău. Uluită, femeia împietri și îl privi îngrijorată. — La ce mi-ar folosi să te trimit la închisoare, Jose? Am luat înapoi toate hainele. Dar vreau să știu ce s-a întâmplat? Dacă îmi spui ce vreau să aflu, aș putea să nu spun nimic poliției. Dar dacă nu-mi spui, îi chem imediat și asta înseamnă închisoare sigură. Deci, spune-mi adevărul Jose. A fost ideea soțului tău, nu? — Nu știu ce vreți să spuneți. — Am găsit hainele în apartamentul tău. Femeia izbucni: — Nu a făcut-o bărbatul meu. Văzând că se oprește, Guy mai făcu un pas spre telefon. — Nu! A fost ideea prietenului lui, Andre – este un hoț de

buzunare. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Bărbatul meu nu ar fi făcut niciodată așa ceva. Oh, Sfântă Fecioară, ce se va întâmpla cu noi acum? — Și cine v-a mai ajutat? — Nimeni! Puneți receptorul jos, domnule Guy! Am să vă spun tot! Nu a mai fost nimeni. — Acest Andre a dat telefon? — Da, da, Andre a dat telefon. — Mincinoaso! O strânse de încheietura mâinii până se albi, dar nu voia să vorbească. Andre nu ar fi știut să spună „forfecare”, cum spunem noi. Încă o minciună și chem poliția. Femeia izbucni din nou în plâns. Guy o scutură de umeri, dar ea hohoti și mai tare. Totuși, când îl văzu ridicând receptorul, se opri și-i spuse toată povestea. Era simplă. La ora cinci soțul ei trebuia să fie la cinematograf, pentru că nu avea încredere în prietenul lui, hoțul de buzunare. Planul lor era ca după ce vor lua banii să intre în metrou și să ia un tren la întâmplare. Apoi să coboare și să găsească un parc. Să aștepte acolo până se întunecă și sunt puțini oameni. Să împartă banii. Soțul ei hotărâse că va depune banii lui la poștă, post restant. Când se va simți în siguranță, va ridica banii. Guy nu mai avea grai. Era furios. — Ieși, strigă el, și niciodată, dar niciodată, să nu te mai prind peaici pentru că voi chema imediat poliția. Jose izbucni din nou în plâns și fugi. În douăzeci și patru de ore povestea furtului colecției de haine și a returnării ei era cunoscută de toată lumea modei din Paris. Deși el a negat totul în fața ziariștilor, intriganta bârfă a atras ziariștii mai mult ca oricând la prezentarea colecției. După prezentare, Guy și-a căpătat renumele de tânăr creator care trebuie supravegheat, nu doar o odraslă bogată cu toane de creator.

Peste noapte Judy a descoperit că munca cu presa nu este deloc o treabă ușoară. Îți cerea foarte mult timp. Singura care a publica o poveste completă a aventurii colecției, a fost împărăteasa Miller, care a scris atât de curat și dezarmant, încât a fost la un pas de adevăr. De aceea lui Judy îi era frică de ea. Afla întotdeauna adevărul.

12 Următorii doi ani au fost extrem de aglomerați, dar plini de mulțumiri. Succesul aducea invariabil după el și problema banilor, dar Guy a obținut pe neașteptate un ajutor – de la directorul băncii sale. După ce a studiat evoluția financiară a lui Guy, profitul și proiectele, directorul băncii – fără să i se ceară acest lucru – l-a sunat pe tatăl lui Guy și i-a spus că este păcat să întoarcă spatele unei potențiale surse de venituri, doar pentru motivul că a fost ideea fiului său. Rezultatul a fost că banca a acceptat să-i acorde un împrumut, iar tatăl lui Guy, bucuros să renunțe la prejudecăți, a garantat pentru împrumut. Cu toate acestea Guy a rămas ferm pe poziție în privința extinderii afacerii, numai pentru că așa îi spuneau alții. — Nu mă interesează loviturile pe termen scurt, ci stabilitatea în timp, i-a explicat el împărătesei Miller când aceasta i-a cerut un interviu. Se aflau în noul birou, foarte modern, cu o sală de recepții, luminat de ferestre imense, prin care se vedeau acoperișurile Parisului, sub zăpada de ianuarie. Judy se ocupa de cafea, în timp ce Guy răspundea la întrebări. — Ceea ce aș dori eu, ar fi o colecție restrânsă de haine de serie. Nu există acum așa ceva în Europa, numai în Statele Unite. Aici avem doar piese separate, la prețuri accesibile. Pe de altă parte, în Statele Unite nu există niciun creator de renume – de aceea se cumpără mult din Europa. Eu aș vrea să combin cele două operații. — Da, este o idee destul de bună, Guy. Împărăteasa Miller, împărăteasa modei, lăuda întotdeauna cu foarte multă precauție, deși nu ezita să critice cu asprime, pe tonuri care variau de la ironie, până la caustic. Însă era întotdeauna foarte

corectă și dacă îi plăcea ceva, spunea foarte clar de ce îi place. Capul blond, elegant aranjat, se aplecă peste carnetul de notițe. — Cum te simți acum, știind că ai succes și ești atât de tânăr? Știind că ai ajuns atât de departe numai în doi ani? Guy se balansă în fotoliul de piele neagră cu cadru metalic. — Aceasta este întrebarea care mi se pune mereu. Ar fi același lucru dacă m-ați întreba cum este când ești câine, student său poștaș. Eu sunt eu și de asta nu scap. Nu știu cum este să fii altfel. Sunt creator de modă, așa cum alții sunt funcționari sau altceva. Am început de tânăr pentru că așa a fost să fie și pentru că nu m-a interesat nimic altceva. Privi în tavan gânditor. Dacă vrei să faci ceva cu adevărat bun, cred că trebuie să excluzi de la început orice altceva. Iar eu nu am fost un succes peste noapte. Am douăzeci și șase de ani și am muncit din greu timp de zece ani. Doar oamenii cred că minunile se petrec peste noapte. Dar eu bănuiesc că toate reușitele se petrec în timp, ca și a mea. — Și totuși, Wool International te-a susținut în întregime pentru ultima colecție. — Și eu pe ei. Întreaga mea colecție este din lână. Nu fără valurile făcute de mine, gândi Judy, care insistase să îi atragă pentru publicitate. Împărăteasa ridică întrebător sprânceana și Guy îi explică. — Jerseul de lână cade frumos și se mulează pe trup. Este flatant. Materialul sintetic este ori prea țeapăn, ori prea moale. Se ridică din scaun și luă de pe raft un cupon de jerse verde închis, înfășurându-l pe lângă Judy. Era trucul lui preferat pentru ași susține punctul de vedere. — Vedeți acum ce vreau să spun? Și priviți puțin culoarea – are profunzime, pentru că firul natural absoarbe întotdeauna mai bine culoarea, decât firul sintetic. — Au! Mai încet cu boldurile, exclamă Judy. Guy termină și făcu un pas înapoi să admire.

— Vedeți cum curge materialul în timp ce fata merge? Materialul prins în bolduri luase forma unei haine elegante. Semăna cu cea făcută pentru Maxine, așezată acum pe umeraș, gata să fie livrată în seara aceea. Judy abia aștepta să evadeze câteva, zile la țară, să cutreiere la întâmplare prin pădure și să stea seara lângă focul de lemne. — Ce spune Pierre Mouton despre materialele tale de lână? îl întrebă brusc împărăteasa, privindu-l fix în ochi. De unde naiba știe, se întrebă Guy. Producătorul belgian nu ar fi dezvăluit nimănui planul lor, iar a doua persoană care știa era Judy. Poate că era o scurgere de informații la fabrică. Nu puteai să păstrezi niciun secret în afurisita asta de meserie. Toată lumea afla totul în cinci minute. — Se spune că pregătești o nouă colecție de lână, care este lucrată la Bruxelles, de către Pierre Mouton. Vei prezenta colecția aceasta împreună cu colecția de vară și vei începe vânzările imediat, așa încât vei vinde totul înainte ca toți cumpărătorii de haine să aibă timp să se dezmeticească. Împărăteasa vorbea și nu-l slăbea din priviri. Sigur, aceasta ar putea să însemne și o sinucidere din partea ta, pentru că toți cumpărătorii cu amănuntul vor fi furioși, dar eu înțeleg că aceasta ar putea fi și o modalitate de a îmbina producția de serie cu exclusivitatea. Guy o privea fix. De unde naiba știa? Nicio altă fabrică nu trebuia să știe acest lucru. Au calculat în așa fel, încât clienții permanenți să nu se înfurie, dacă vor avea șansa de a alege primii. A desenat două colecții, să ajungă la toți, nu una care să se copieze de la unul la altul. — Pierre Mouton a cumpărat întotdeauna de la mine, spuse Guy pretinzând că este calm, dar știți foarte bine că fabricile lui nu sunt dotate pentru a produce haine de calitate. Împărăteasa îl privi dur. — Nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Dacă ceea ce ați spus este adevărat, atunci știți foarte bine că nu vă voi putea răspunde. Pierre Mouton este unul dintre cei mai buni clienți ai mei. Doar atât pot să vă spun. — Ei bine, este suficient, spuse împărăteasa vesel, închizând carnețelul și întorcându-se spre Judy. Acum o să fie o adevărată plăcere să mai beau o ceașcă de cafea bună la Paris. Uneori am impresia că o fac din secară, ca în timpul războiului. — Pentru că francezii sunt atât de zgârciți și nu pun suficientă cafea. Secretul este simplu, să folosești de două ori mai multă cafea decât ei, spuse Judy. Era bucuroasă să vorbească despre orice altceva pentru a devia conversația de la Pierre Mouton. — Dar cu vacile francezilor nu ai ce face, continuă împărăteasa. Uneori cred că nu au sânge în vene. Câteodată îmi este atât de dor de un pahar cu lapte american. Știți, am momente când îmi este dor de lucruri mărunte, ridicole, ca acesta, deși sunt plecată de șase ani. Și lui Judy i se făcea dor de lucruri mult mai importante decât acesta. Oricât de mult trecuse de când locuia la Paris, oricât de mult îi plăcea, era convinsă că avea un caracter mult prea profund american pentru a fi în stare să se stabilească vreodată în Europa. Uneori se întreba dacă nu cumva acesta era motivul pentru care nu era în stare să se îndrăgostească așa cum făceau toate femeile din Paris. Pentru nimic în lume nu dorea să se căsătorească cu un european. Se întâlnea cu tineri francezi pe care i-i prezenta mătușa Hortense, dar nu se simțea niciodată bine în preajma lor, cu excepția lui Guy. Ceilalți erau atât de suavi și plini de dulcegării. Dar asta era o cu totul altă problemă. Se simțea foarte bine, dar nu avea de gând să rămână toată viața mâna a doua pentru Guy. Ce se întâmplase cu propria ei carieră? După ce împărăteasa plecă, Judy încercă să scuture amintirile și dorul de America aduse de ziaristă. Se întoarse spre Guy și îi arătă pumnul. — Eu nu am spus niciun cuvânt! Tu i-ai spus totul. Nu a trebuit

decât să adune doi cu doi și a obținut informația. Probabil că a auzit ceva. Tu trebuie să fi spus cuiva, să fi făcut vreo aluzie. Știam eu că n-o să fii în stare să-ți ții gura. Bârfă în miez de noapte. — Jur că nu am spus niciun cuvânt. Tu ești aceea care pălăvrăgește cu ziariștii tot timpul. O prinse de încheietura mâinii, s-au dezechilibrat amândoi și au căzut pe canapeaua purpurie luptându-se în joacă, strigând și râzând aruncând cu perne – o reacție copilărească în urma încordării cauzate de interviu. — Ce-o să spună menajera când o să vină diseară la curățenie? chicoti Judy privindu-l pe Guy. — O să fie confuză și o să creadă că bârfa auzită despre mine este o minciună murdară, apoi o să-și cumpere o pereche de ciorapi negri foarte eleganți și o să-mi facă avansuri. Doar știi că este în sângele francezului amestecul continuu între romantic și practic. Probabil că n-o să am timp nici să respir. Continuau să râdă amuzați gândindu-se la femeia enormă de șaizeci de ani, făcându-i avansuri lui Guy. Sună telefonul. Judy se târî să răspundă. Ciudat, cine putea să sune la birou la aproape ora nouă seara. Dar la Rossville era abia ora trei după amiază. Auzi vocea tatălui ei și deveni dintr-odată sobră. Putea să fie doar un mare necaz; tatăl ei nu ar fi sunat decât în caz extrem de urgent. — Tu ești Judy? Pe linie se auzeau multe voci. Am o veste foarte proastă. Este vorba de mama. Mă auzi Judy? Ar fi bine să vii acasă. La ora două dimineața se aflau încă în biblioteca înghețată a mătușii Hortense, Judy îmbrăcată într-o rochie de lână roșie și mătușa Hortense într-un negligée de dantelă verde peste care avea o haină groasă. La miezul nopții se oprise căldura. — Este posibil ca mama ta să-și revină. Un anevrism cerebral este îngrozitor, dar nu este întotdeauna fatal.

— Nu este vorba numai despre acest lucru. Mă simt atât de vinovată. Sunt plecată de acasă de atât de mulți ani. — Dar mi-ai spus că le-ai scris în fiecare săptămână. Aici ai muncit foarte mult. Ai făcut ceva de care mama ta ar fi mândră. — Oh, nu mi-a spus niciodată nimic, niciodată nu s-a plâns, niciodată nu m-a chemat acasă, a primit scuzele mele și a înțeles că eu nu doream să merg acasă. Parisul este mult mai excitant decât Rossville. Săptămânile s-au dizolvat pur și simplu una în alta, totul a fost palpitant și am avut mereu ideea că dacă mă apropii măcar de Rossville, intru în capcană. Mi-a fost teamă că odată ajunsă acolo mama mă va ruga să rămân și eram sigură că nu voi fi în stare să o refuz. — Judy, poate că tu și mama ta nu ați avut multe lucruri în comun, dar din câte mi-ai povestit ea a înțeles bine totul. Nu cred că ar fi încercat să te oprească din drumul tău. Este clar că te iubește așa cum și tu o iubești în felul tău. Și această întâmplare nefericită o dovedește – nu te gândești la nimic altceva decât să mergi să o vezi. — Cu sentimente de vinovăție.. Știind că timp de șase ani nici nu m-am gândit la asta. — Din nefericire eu nu știu cum este să fii mamă, dar dacă ai fi copilul meu te-aș scutura bine. Sentimentele de vinovăție nu au niciun rost. Pleci acasă să o vezi pe mama ta care este bolnavă. Te rog să nu dramatizezi situația. Vei fi fericită lângă ea, apoi te vei întoarce la Paris cu binecuvântarea ei. Dar Judy nu s-a mai întors. După douăsprezece săptămâni agonizante, timp în care mama sa a oscilat între viață și moarte, în cele din urmă și-a revenit, a deschis ochii și și-a văzut fiica lângă ea. A încercat să zâmbească și cu un efort de voință a reușit să șoptească: — Asta este tot ce mi-am dorit. Să te mai văd o dată. — Oh, mamă, mulțumesc lui Dumnezeu. A îmbrățișat-o strâns,

apoi a îngenuncheat lângă pat. Ce să fac, mamă? Ce să fac să fii fericită? Ce vrei tu? Ce pot eu să-ți dăruiesc? A urmat un moment de liniște, apoi o șoaptă abia auzită: — Întotdeauna m-am gândit cât ai fost de curajoasă și ce frumos a fost că ai reușit să pleci să vezi locuri noi… Eu nu aș fi reușit niciodată să fac asta… Mie mi-a fost întotdeauna frică… Tu ești altfel. Vreau să reușesc să te cunosc, sunt atât de mândră de tine… vreau să te cunosc înainte să mor… Vreau să petrecem puțin timp împreună… Te rog. Stai în apropierea mea. Știu că nu trebuie să te țin cu forța în Rossville, dar te rog… stai în America. Fără niciun moment de ezitare, Judy a promis.

13 Cele mai multe birouri ale agențiilor de publicitate nu arată perfect aranjate, în așteptarea unui fotograf, iar acesta nu face excepție, gândi Judy – de fapt era la fel de înghesuit ca și biroul în care a lucrat ea prima dată la Paris. Dincolo de fereastra îngustă, fete în rochii înflorate se plimbau pe trotuarele New York-ului primind cu încântare fluierăturile admirative ale băieților; înăuntru, era un rând de mese modeste pe care se aflau tot felul de reviste în grămezi uriașe. Peretele din fața ei era acoperit cu fotografii de oameni, celebrități de acum cinci sau zece ani. Într-un colt atârna calendarul anului trecut. Cineva uitase să mai rupă foile după 5 aprilie 1954. În fața lui era un birou de metal ocupat cu ziare vechi, alte reviste și cutii metalice pline cu comunicate de presă. O femeie blondă și deșirată, îmbrăcată într-un costum roșu aprins și pantofi negri cu toc foarte înalt stătea într-un colț. Parcă era decupată dintr-o poveste polițistă. — Eu cred că foarte puțini oameni hotărăsc în mod conștient să devină agenți publicitari și să studieze în acest scop, spuse blonda. În mod obișnuit te trezești pur și simplu în branșă. Eu am fost reporter până a dat faliment ziarul. Eram șomeră când un prieten mi-a spus că Ice Follies caută un agent de publicitate. Am întrebat „Ce este un agent?” și în săptămâna următoare m-am trezit la Philadelphia, eu însămi agent. Trase din țigară. Tu de ce vrei să fii agent? — Am lucrat puțin în domeniu în Franța. Apoi am lucrat cu Wool International și ei mi-au sugerat că am aptitudini. Au sugerat? Oare copila aceasta nu știa că chiar șeful de la WI din Paris a dat telefon la Lee & Sheldon să vadă dacă nu ar putea găsi un

loc pentru ea la New York? Și când agenția a ezitat li s-a sugerat foarte subtil că WI ar fi încântați să știe că această necunoscută domnișoară Jordan va putea lucra în numele lor. Imediat președintele agenției a primit un telefon chiar de la împărăteasa Miller care le-a spus că a lucrat foarte mult cu domnișoara Jordan a cărei pricepere în domeniul modei era mult mai mare decât vârsta ei. Împărăteasa nu spunea niciodată lucrurilor pe nume, dar a sugerat subtil că fetița aceasta are prieteni. Deși era foarte tânără, un lucru era cert, avea experiență. Așadar, de ce își dorea doar o funcție de asistent? De ce s-au făcut acele mutări exasperante doar pentru ai face loc domnișoarei Jordan? Dar Judy știa că avea nevoie de experiențe colaterale înainte de a se ocupa singură de o problemă. Nu dorea să fie secretar executiv; dorea să-și acorde timpul necesar pentru a-și contacta cunoștințele de pe Seventh Avenue și să vadă dacă mai are vreo șansă să obțină o muncă similară cu aceea pe care a făcut-o pentru Guy. Munca de agent era bună pentru a câștiga timp. A stat la Rossville timp de șapte săptămâni până și-a revenit mama sa – atât cât a fost posibil, niciodată nu va mai putea folosi brațul drept, iar gura îi era pe jumătate paralizată. Deși Judy se simțea vinovată că a plecat de acasă, acum se împăcase cu mama, reușise să se apropie de tata care o trata înduioșător după ce Judy a luat primul avion de la Paris, a doua zi după ce a vorbit cu ea. Prezența unui copil într-un moment de criză era apreciată de localnici, mai ales că acel copil străbătuse o distanță apreciabilă. Pentru Judy orașul natal era la fel de sufocant. Îi cunoștea pe toți, nu numai chipurile, familiile, ci și concepțiile de viață. Bărbații nu erau interesanți, femeile se învârteau de ici-colo îmbrăcate în haine de iarnă fără formă, ca niște umbre. Nu vorbeau decât despre rețete de mâncare, vreme, copii, ultima sarcină, prieteni. Oamenii despre care vorbeau, rar aveau un nume. Erau identificați după numele

părinților și după locul de proveniență cam așa: „Aud că Tom – băiatul lui Steven – se va căsători cu fata lui Joan MacDaniel”, sau „Este fata lui MacDaniel care se mărită cu tipul acela din Quantico”. Judy se sufoca și simțea nevoia să plece – de data aceasta nu numai pentru a se proteja pe ea. Trebuia să câștige suficienți bani pentru a acoperi enormele cheltuieli medicale pentru mama. I-a scris lui Guy și celorlalți prieteni din Franța, explicându-le de ce nu se putea întoarce la Paris și a trimis un bilețel în care o ruga pe împărăteasa Miller să o ajute să obțină o slujbă la New York. Guy a răspuns imediat printr-o telegramă extravagantă: Dezolat că mi-am pierdut mâna dreaptă stop înțeleg motivele stop Refuz să întrerup legătura cu tine stop Sper ca noile contacte să te ajute să mă ajuți să ajung în America stop Grăbește-te stop Un milion de sărutări stop Guy Imediat ce a ajuns la New York, Judy a închiriat un studio pe East 11th Street, a trimis trei sute de articole și a luat interviuri telefonice la șaptesprezece oameni, dintre care numai trei au dorit să o cunoască atunci când le-a spus sincer că nu are experiență în America. Uneori amintindu-și de munca palpitantă și de prietenii de la Paris, Judy se înnegura; se simțea singură, simțea că a aruncat pe apa sâmbetei un viitor promițător. Apoi a primit o scrisorică de la împărăteasa Miller care o trimitea la Lee & Sheldon și o scrisoare care îi sugera același lucru, venită de la Wool International. — Îți dai seama cred că va trebui să călătorești foarte mult? întrebă blonda în costum roșu aprins. Practic tu mă vei asista în numele lui WI. Noi facem publicitate curentelor modei în presă, aducem ultimele noutăți, pregătim fotografii, eșantioane și schițe de două ori pe an, după prezentarea colecțiilor de la Paris, coordonăm modelele de lână pe care WI le contractează de la creatorii francezi. Facem publicitate tuturor produselor americane și în general

infuzăm mesajul că hainele de lână sunt minunate și ar trebui cumpărate. Femeia își ridică un picior îmbrăcat într-un ciorap elegant și o sprânceană întrebătoare. — M-am ocupat de astfel de lucruri, spuse Judy. Desigur la o scară mult mai redusă. — Avem și emisiuni televizate în care vorbim despre hainele de lână și le ilustrăm cu fotografii și schițe. Niciun produs nu este atât de strălucitor cum îl prezentăm noi, nici chiar dacă invităm la masă editorii revistelor de modă. — Sunt obișnuită cu asemenea lucruri, spuse Judy mai încrezătoare. Blonda își schimbă poziția și își ridică celălalt picior. — Agenții publicitari își petrec toată viața explicând de ce clienții lor nu sunt niște naivi. Deși ei sunt. Femeia își aprinse altă țigară. Dacă vei lucra pentru noi te vei ocupa de prezentările itinerante. Modelele pe care noi le cumpărăm de la Paris, pleacă imediat în turneu și sunt prezentate în toate orașele americane importante. Tu va trebui să te ocupi de prezentare, să găsești fetele și apoi să călătorești împreună cu ele având grijă și de fete și de haine, să faci materiale publicitare, fotografii, mostre de material și să găsești soluții ieftine. În fiecare zi a săptămânii vom fi în alt oraș. Crezi că vei rezista? — Încercați-mă. — Atunci hai să încercăm un martini. Niciodată în viața ei nu a lucrat Judy atât de mult. Șefa ei, Pat Rogers era nemiloasă. Fusese ziaristă și era foarte severă; dorea ca toată lumea să lucreze la fel de repede ca și ea și era un excelent profesor. Judy a înțeles foarte repede că dacă un lucru nu era perfect bun, era greșit – aproape bun nu însemna destul de bun. — Cel mai ușor mod de a deveni un bun agent publicitar, i-a spus Pat, este să înțelegi că nu poți face lucruri bune invitând lumea

la masă. Un articol bun trebuie să aibă o primire bună. Fetițo, aici nu suntem la Paris. Trebuie să lupți pentru fiecare centimetru de articol pentru că aici competiția este nemiloasă. Se rezemă de scaun și își încrucișă picioarele pe birou. Ceea ce faci tu înseamnă servicii. Ceea ce dorește un ziarist înseamnă fapte rapide și poate că în schimb el îți va face publicitate produselor tale; practic acesta este târgul. Există foarte puțini agenți publicitari cu adevărat buni și sunt în cea mai mare parte foști ziariști, de aceea ei știu bine ce dorește un ziarist. Un astfel de om știe bine ce înseamnă noutatea. Noutatea este ceea ce nu a știut nimeni ieri, dacă o poveste nu înseamnă în esență noutate atunci ea nu va genera un articol bun, oricât ar fi de interesant. Într-o zi, Pat i-a spus: — Fetițo, a venit vremea să înveți să scrii. Nu-ți mai pierde timpul cu cursuri prin corespondență. Lipește-te de un ziarist și dormi cu el câteva luni. Nu? Ei, atunci pregătește-te pentru duminică, vino la mine și am să te învăț eu. Eu predau la școala de duminică a ziariștilor, cursuri condensate, cele mai scurte din lume. După două duminici de hârtii mototolite și insulte Pat i-a spus: — Tu ai ideea brută, fetițo. Oamenii ori o înțeleg repede, ori n-o înțeleg deloc. Cei mai mulți nu o înțeleg. Ești nerăbdătoare, lucru folositor de altfel; te plictisești repede, la fel de folositor; n-ai să fii niciodată Ernest Hemingway, dar pentru faptele directe nu ai nevoie decât de puțină practică. Hai să bem un martini. În acel septembrie, Judy a plecat în primul ei turneu, călătorind cu două zile înaintea caravanei pentru a face toate aranjamentele și publicitatea, exact cum se întâmpla cu circul cu mulți ani în urmă. Încărca valize întregi cu materiale publicitare, făcea toate aranjamentele și potolea furiile, flata, lăuda, îi îndulcea pe recalcitranții din sală și din momentul în care ieșea din pat dimineața până cădea în patul din orașul următor, noaptea, nu se

gândea decât la lână. Era o viață dură și singuratică, în timpul zilei era prea obosită săși facă probleme, iar noaptea adormea imediat. Își trecea viața fugind de la aeroport la hoteluri ieftine, în anumite birouri și studiouri TV, apoi iar la aeroport și la următorul aeroport. Bugetul ei modest nu-i permitea să stea la hoteluri bune. Oricât ar fi încercat nu reușea să acopere satisfăcător și cazarea și masa; iar pentru moment nici nu se gândea să discute problema la departament. Nu avea altă soluție decât să cheltuiască din banii ei, până când Pat i-a spus că vice-președintele executiv a anunțat-o că nota de telefon era mai mare decât a lui, abia atunci a explodat Judy. Îi plăcea să mănânce; sumele alocate de departament nici măcar nu-i dădeau timpul necesar de a plăti călătoria dintr-un oraș în altul, nici vorbă de devieri de la rutina teoretică. Le-a sugerat că în următoarea călătorie de lucrurile acestea să se ocupe altcineva și atunci vor vedea singuri cum se va descurca acesta. — După cum văd îți place să strigi, spuse Pat, dar nu așa câștigi o luptă. După aceea Pat a plecat și s-a repezit la șeful direct și cheltuielile lui Judy au fost acceptate. Cu toate acestea viața ei era foarte dezordonată, obositoare și singuratică. Măcar avea voie să mănânce. Și dădea randament. Numai la șase luni după ce a început munca, Judy a reușit să o convingă pe Pat să-l cheme pe Guy la New York și să discute cu el următorul turneu, împreună cu el a venit și Pierre Mouton pentru a testa piața Statelor Unite. Noua colecție a lui Guy, piese separate în nuanțe de bleu până la purpuriu era grozavă. Erau haine lejere, un stil modern în care te simțeai bine, care dădeau femeilor senzația că nu aveau nimic pe ele și le făceau să arate bine chiar dacă nu erau conștiente de acest lucru. Guy folosise materiale luxuriante și a respins categoric ideea hainelor ieftine.

— Un costum bun este o investiție mult mai bună pentru o femeie decât trei costume ieftine, i-a spus el lui Judy când s-au întâlnit. Wall Street arăta ca un spațiu străpuns pe verticală de blocurile care se îndreptau cu semeție spre cer. — Acesta este punctul obligatoriu din care trebuie să pornească orice turist, îi explică Judy, excursia pe râul Hudson, pe lângă Statuia Libertății, apoi pe East River spre Manhattan. După aceea am să te plimb prin oraș. Nici nu știi cât de mult îl iubesc. — Mai mult decât Parisul? — O altfel de dragoste. După o săptămână de când sosise la New York, Judy a fost convinsă că acest oraș strălucitor, obositor, dar minunat era locul pe care nu-l va părăsi niciodată. Avea un sentiment posesiv față de acest oraș, pe care nu l-a avut niciodată față de Paris. — Iubesc New York-ul și începe să îmi placă meseria pe care o fac; viața nu-i chiar atât de urâtă și este mult mai comodă acum când nu mai plec înaintea caravanei. Știi, Pat dorește să ne întâlnim la cină pentru a discuta turneul următoarei colecții. Te previn, ea vrea ca tu să mergi împreună cu noi – un francez adevărat dă culoare. Or să fie nebuni după tine, mai ales în Cleveland. — Nu-mi displace o călătorie gratuită prin America. — Să-ți iasă din cap că vei avea vacanță. Astfel de călătorii sunt minunate când vezi modelele întâmpinate la aeroport cu buchete de trandafiri în celofan și când ți se pune la dispoziție o limuzină. Dar acest lucru este ca un balon de săpun. Ceea ce se întâmplă în realitate este că sosim cu un avion de noapte – șase oameni cu treizeci și opt de valize – ne așteaptă un camion, abia le scot pe fete din pat dimineața, pe una o trimit la emisiunea TV de dimineață, iar celelalte se pregătesc pentru prezentare deși întreaga audiență are pantaloni șifonați. Apoi avem interviuri cu toți ziariștii din oraș, apoi încă un spectacol de prezentare, apoi iar TV, și în sfârșit

aeroport. Călătorind seara abia avem timp să mâncăm pentru că ajungem foarte târziu. Noroc de pliculețele cu ness. Crede-mă, după un astfel de turneu stai două zile în pat cu telefonul deconectat, cu nervii la pământ, încercând să-ți remediezi măcar stomacul. Se opri și privi pescărușii din port. — Este o rutină non-stop, împachetezi, despachetezi. Biata croitoreasă trebuie să calce totul înainte de fiecare spectacol. Este o adevărată martiră. Dar fetele sunt ca niște diavolițe. Complicațiile sexuale nu se mai termină. Ultima dată am avut două lesbiene care nu puteau să nu se mângâie. Apoi mai este și problema hranei. Modelele sunt îngrozite să nu se îngrașe. Toate au diete, ceea ce așteaptă și de la hotelurile unde stăm. Dacă nu este mâncare comandă șampanie și caviar. Noi întotdeauna le spunem că nu plătim sumele în plus, fetele știu. Și pe urmă avem probleme când descoperă că ori își vor plăti caviarul, ori trebuie să renunțe la el. — Ia mai povestește-mi despre fetele astea cu complicații sexuale! Doar nu vrei să spui că sunt de-a dreptul plictisitoare. — Unele sunt foarte dulci, dar au o viață foarte nesigură. Sunt în totalitate orientate spre exterior – nici măcar nu se bucură de formele lor frumoase, pentru că sunt mereu îngrijorate să nu le piardă. Niciuna dintre ele nu se gândește că arată bine. Nu este surprinzător. În permanență trec prin selecții chiar și cele mai renumite dintre modele. Din douăzeci numai una este acceptată. Sunt obișnuite cu refuzurile și de aceea sunt foarte vulnerabile. Își trase gluga ca să-și acopere urechile. — Pentru că nu mănâncă suficient sunt suspicioase și nervoase. Nici nu dorm destul pentru că sunt pe drumuri și atunci folosesc pilule. De aceea nu le pot scula dimineața. Sigur, uneori nu le pot scula pentru că nu sunt acolo. Culeg tipi de prin baruri și dispar. Nici nu-ți imaginezi câtă bătaie de cap avem să-i ținem pe fotografi departe de ele. — Tot nu mă sperii, spuse Guy prinzând-o jucăuș de nas. Sigur

că am să plec în acest turneu. Mergem împreună. M-ai ajutat să am succes în Franța. De data aceasta, Judy, voi avea grijă ca tu să fii partea permanentă a succesului! Nu te mai las să-mi aluneci printre degete… doar dacă nu vei renunța la aceste pălării ridicole. Îi desfăcu gluga și i-o aruncă în râu. — În astfel de lucruri își ținea bunica ouăle fierte pentru a le păstra calde. Mâine dimineață primul lucru va fi să-ți cumpărăm o frumoasă căciulă de vulpe de la Saks. Numai copilașii mai poartă ce ai avut tu pe cap. Spre totala lui uluire, Judy izbucni în plâns.

Partea a treia 14 Gerul desenase flori dantelate pe sticla ferestrei. Lui Elizabeth nu-i plăcea deloc să iasă din pat în diminețile înghețate de iarnă. Cerul era cenușiu și rece, o dungă strălucitoare de zăpadă contura ramurile merilor și vârfurile gardului din jurul grădinii. Nu-și dorea decât să rămână la căldură sub pilota de puf, dar îi auzi pe ai ei. — Ai să întârzii, Elizabeth, îi strigă mama din capătul scărilor. Cu ochii închiși, fetița își puse piciorul gol pe covorul rece și se rostogoli din pat spre locul unde își aranjase cu grijă hăinuțele. Somnoroasă îmbrăcă pantalonii groși negri, hainele de lână, pe deasupra își puse rochia albastră și șorțul, apoi, așezată pe covor, își încheie șireturile ghetelor. În 1955 aceasta era uniforma școlară de iarnă a copiilor elvețieni. Se urcă pe scaunul de lângă fereastră, șterse un ochi de geam și privi afară. Astăzi nu era zăpadă. Dincolo de valea dintre culmile Alpilor se vedeau balcoanele încrustate în lemn, acoperite cu dantela de zăpadă. Sub fereastra ei balconul primului etaj înconjura casa de jur-împrejur. Imediat sub acoperiș era sculptat un motto, ca o rugăciune: Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei ce vor locui aici. 1751. Copilul sări de pe scaun stingherit de ghetele grosolane și tropăind plecă pe coridorul cu podeaua de lemn. Cămăruța fratelui

ei vitreg dădea spre munte și o geană de lumină se strecura printre obloane. — Scoală-te, scoală-te, leneșule. Fetița începu să râdă. Se aruncă pe grămada din pat în timp ce un căpșor furios se ivea de sub pilotă. N-ai adus pâinea de la brutărie. — Felix a spus că o aduce el, mormăi Roger somnoros. — Nu te cred. Felix are program prelungit săptămâna asta. Felix era recepționerul șef de la hotelul Rosat din Chateau d’Oex. În 1939, Felix a fost luat cu forța de la ferma tatălui său și înrolat în armata ungară, apoi a fost obligat să intre în armata germană și să lupte cu nemții împotriva rușilor pe frontul din est. După căderea Budapestei divizia lui Felix s-a retras în Germania de unde el a reușit să fugă în Elveția. Felix a făcut sculpturi în lemn, a tăiat lemn din pădure și a făcut multe, multe altele, care erau lucruri grele pentru o femeie; în schimb mama i-a spălat și i-a cusut lucrurile. — Îți spun eu că vine devreme, a promis. Elizabeth a plecat în grabă de lângă fratele ei tropăind pe scările de lemn spre bucătărie, unde mâncau întotdeauna iarna ca să facă economie de lemne. Mama încălzea ciocolată într-un vas mare pe soba de metal. — Roger nu a adus pâinea pentru micul dejun. — Nu contează, Elizabeth, am umezit puțin pâinea de ieri și o încălzesc în cuptor. Nici n-o să vezi diferența domnișoară Știe-tot. Părul negru al mamei ei vitrege, de obicei strâns într-un coc pe vârful capului, atârna acum pe cămașa de noapte din flanel alb. Mâinile ei roșii cu pielea crăpată i-au pus în față o ceașcă de ciocolată fierbinte. Soțul mamei a fost omorât într-o avalanșă acum opt ani. Era ghid pentru schiori și conducea un grup spre ghețar când s-a schimbat vremea. Tot grupul s-a pierdut. Angelina Dassin a rămas cu un copil care nu i-a permis să muncească la hotel ca menajeră, cum o făcuse înainte de căsătorie. Neavând niciun ban a acceptat tot ce i s-a oferit. La început a șters dușumelele la spital.

Seara și la sfârșitul săptămânii croșeta dantele pe bluze albe pentru magazinele turistice. În ultimii trei ani viața a fost foarte grea. Apoi a fost rugată să adopte o fetiță născută la spital. Primea bani și aceștia o scoteau din munca grea pe care o făcea și îi permiteau să stea acasă și să se ocupe de cei doi copii și de broderie. Elizabeth a fost crescută ca membru al familiei Dassin, dar Angelina i-a spus întotdeauna că mai are o mamă, o mamă adevărată și că într-o zi – când va crește mare – mama ei va veni și o va lua acasă. Acestea erau gândurile copilei în fiecare noapte când Angelina îi cânta și o legăna ca să adoarmă. De fapt, Angelina nu știa decât puțin mai mult despre această mamă mitică. Un cec venea într-un plic anonim în fiecare lună, trimis de la o bancă din Gstaad. De fiecare dată Angelina își începea scrisorile cu „Chère Madame”, sperând în sufletul ei că tânăra se va căsători, dar răspunsurile nu-i dădeau nicio informație despre aceea care le trimitea. Erau întrebări obișnuite despre evoluția copilului la care ea răspundea monoton în fiecare scrisoare. La început Elizabeth și-a imaginat-o pe mama ei adevărată ca pe un înger bun, îmbrăcat în cămașă de noapte de dantelă. În fiecare noapte după ce-și spunea rugăciunea în genunchi pe covorașul de lângă pat, fetița șoptea: „Noapte bună, mămica mea, cea adevărată”. Mai târziu și-a dorit din suflet ca mama ei să fie o prințesă și că nu putea veni să o vadă pentru că nu venea prințul să o trezească cu un sărut. Cât și-a dorit ca prințul să se grăbească! Spera din suflet ca pădurea să nu fie prea umedă și furnicile să nu o necăjească pe mămica. Roger o tachina spunându-i că mama ei adevărată era o vrăjitoare cu gheare, fără dinți și fără păr, dar Elizabeth refuza să îl creadă și când a auzit Angelina pentru primă dată l-a bătut pe Roger. Cum să fie atât de rău cu sora lui când știa bine că dacă nu erau cei cinci sute de franci pe lună, Angelina ar fi fost și acum în genunchi frecând dușumelele.

— Roger spune că Felix vine devreme, o informă Elizabeth sorbind lacom din ciocolată. — Atunci să te îmbrac repede – grăbește-te, micuțo. Aproape dintr-o singură mișcare o înfășură pe fetiță în haina roșie, îi puse mănușile legate cu șnur, îi trase căciulița de lână roșie, îi legă fularul la gât și o sărută. Afară Elizabeth rămase în capătul treptelor așteptându-l pe Felix. Tremura, respirația îi îngheța marginea fularului, ochii îi lăcrimau de frig și în foarte scurt timp îngheță toată. Auzi fluieratul strident al trenului albastru care mergea la Montreux, cu locomotiva plină de zăpadă, semn clar că în vale a nins. Elizabeth auzi și clopotele de la gâtul vacilor și zgomotele de la ferma vecină. În afară de această fermă, cabana Dassin era ultima în marginea orașului. Dincolo de ea și deasupra ei se întindeau pădurile de pin până în vârful munților, acum acoperiți cu zăpadă. În vale grădina casei ajungea până la râul înghețat care despărțea valea în două. Pătura albă era întreruptă numai de dunga neagră șerpuitoare a șinelor de cale ferată. Uitându-se pe poteca dinspre sat, i se contură silueta lui Felix care ducea un coș mare într-o mână. Începu să strige și apoi fugi în întâmpinarea lui. — Felix, mai ești aici când mă întorc de la școală? O să-mi spui povești? O să-mi repari păpușa, i s-a rupt un braț! — Da. Da, da, dacă nu întârzii la scoală. — Îți promit. Fetița se îndreptă pe poteca bătătorită; exact când intra pe ușile școlii Tante Gina sună de intrare. Era șapte și jumătate când Elizabeth se așeză în banca de lemn și ziuă începea să se scurgă greu, din ce în ce mai greu, până când copiii începeau să se foiască. După rugăciune toată școala, spunea tabla înmulțirii, „Unu ori doi, doi. Doi ori doi, patru”. După aceea Elizabeth urca treptele la Tante Simone pentru ora specială de engleză, pentru că era miercuri. Avea și oră specială de franceză, dar abia vineri.

Camera lui Tante Simone mirosea a firimituri de biscuiți și apă de colonie. Tapetul închis era punctat de fotografii monocromatice ale copiilor din seriile anterioare. Sub aceste fotografii era un pian vechi, iar centrul camerei era dominat de o masă rotundă acoperită cu o față de masă pătată de cerneală, înconjurată de scaune îmbrăcate în catifea uzată pe spătarele cărora atârna câte un șervețel brodat. Pe cel mai frumos dintre aceste scaune stătea persoana pe care Elizabeth o iubea cel mai mult. Domnișoara Sherwood-Smith a învățat-o pe Elizabeth să cânte, să spună poezioare, i-a adus cărți de povesti cu un iepuraș numit Peter și un ursuleț numit Rupert și povești despre regii și reginele Angliei. A ajutat-o să descifreze ceva ce se numea harta Angliei și sa jucat cu ea până a învățat-o să numere și să facă exerciții în engleză. Lui Elizabeth nici pe departe nu-i plăceau la fel demult lecțiile de franceză. A învățat o franceză cu accent de canton, cu accentul care cădea întotdeauna în mijlocul propoziției. Mademoiselle Pachoud era mult mai bătrână decât domnișoara de engleză și mergea cu baston. Era franțuzoaică și se străduia să o învețe franceza clasică, nu dialectul elvețian cu care se obișnuise. Dar după ce a învățat puțin, ceilalți copii au observat și au început să o necăjească. La prânz când se pregăteau să plece acasă, una din fetele mai mari i-a luat căciulița și o ținea mult prea sus pentru micuța Elizabeth care era roșie de plâns și obosită de atâtea sărituri. — Vezi, uscato, nu ești chiar deșteaptă cu toate lecțiile tale speciale; nu-i de mirare că nimeni nu vrea să fie prietenul tău de suflet. Elizabeth continua să sară pentru a-și recupera căciulița. — Crezi că ești mai bună decât noi, dar nu ești. Am auzit-o pe mama spunând că ești bastardă. Slăbătură mică de bastardă ce ești. Alte două fete au preluat refrenul și au început să danseze și să strige în jurul fetiței, trăgând-o de codițe, până când copilul

exasperat s-a repezit cu capul în stomacul uneia dintre fete. Prinsă pe picior greșit, fata a căzut și a început să urle până când a venit domnișoara Gina. — Ea m-a împins, Elizabeth m-a împins, domnișoară. Domnișoara a privit-o pe Elizabeth care era roșie la față, scrâșnea din dinți și era gata să mai lovească o dată. — Să-ți fie rușine, Elizabeth, pleacă imediat acasă. Mai târziu, la masă, domnișoara Gina i-a povestit surorii ei: — Iar am necazuri cu Elizabeth. S-a bătut din nou. — Draga mea, nu crezi că și ei o necăjesc? — Chiar dacă este așa, eu nu am nevoie de violențe. Când se joacă toți copiii se necăjesc, dar Elizabeth este singura care își folosește pumnii. Se bate ca un băiat. — Eu cred că fratele ei vitreg, Roger, îi este mai bun prieten decât oricare dintre fetele de aici. Presupun că a învățat-o câte ceva. Păcat că nu seamănă cu celelalte fetițe, are aerul unei intruse. Toate sunt suspicioase și nu se simt bine în preajma ei, de aceea este un copil dificil și nu are prietene. — Eu nu-i găsesc nicio scuză Simone, fetița este sălbatică, gata să găsească o insultă în orice cuvânt și pregătită să se răzbune. Nu ar trebui să reacționeze atât de violent. — Își pierde controlul numai atunci când crede că ceilalți nu sunt corecți cu ea. Atunci are nevoie de acțiune pentru a scăpa de resentimente. După cinci minute este din nou calmă. Doar este o elevă foarte liniștită și conștiincioasă. — Da, dar nu-i permit un astfel de temperament, indiferent de motive. Viața nu va fi ușoară pentru acest copil… În timp ce fugea spre casă prin zăpadă, frigul i-a potolit furiile. Ținându-se de balustrada de metal a urcat greu treptele de piatră din fața casei. S-a ridicat pe vârfuri și a bătut cu mânerul de metal. Din casă venea miros de cartofi prăjiți cu șuncă și cu ceapă. Cum

ajungea acasă se simțea în siguranță. Angelina deschise ușa având grijă să nu intre zăpada în casă. Ca de obicei era îmbrăcată într-o rochie albastră cu șorț bleu și cu ghete negre; nu avea alte bijuterii în afară de verighetă. Nu se machia niciodată. — Maman, ce este un bastard? Așa mi-au spus copiii astăzi la școală. Angelina o privi îngrijorată. — Este o poreclă caraghioasă pentru cei care nu au tată. — Dar Roger nu are tată și el este bastard? — Amândoi puteți avea un tată dacă vreți. Elizabeth o privi uluită și Angelina o trase ușurel în cealaltă cameră și închise ușa. — Sșșș! Este un mare secret. Dar tu, cine ai vrea să-ți fie tată? — Prințul din poveste. — Nu, dintre cei pe care tu îi cunoști. — Pe Roger nu, este mic... din care știu eu – Felix! — Vezi? Cu părul lung atârnând, Elizabeth stătea cu capul în jos, îmbrăcată într-un costum de baie galben, cu picioarele împletite pe frânghiile trapezului. — Acum leagănă-te și ridică-te pe bară, spuse Felix. Acum din nou, Lili, cât de mult poți… Bine. De când s-a căsătorit cu Angelina, acum optsprezece luni, Felix ia învățat pe cei doi copii trucuri pe care le făcea el cu fratele său cu mult timp în urmă, în Ungaria. — Și acum puțină trambulină, Lili, ordonă el trăgând trambulina pe iarbă. Angelina era pe balcon și îi striga la masă. În fața ei un nor de fluturi colorați împânzeau copacii și un parfum dulce de trandafiri venea de la tufele de lângă balcon. O văzu pe Elizabeth apucând

mâinile bărbatului, picioarele ei slăbuțe se agățară de el, apoi îl sări pe umeri. Acolo se dezechilibră puțin, dar când își recăpătă echilibrul îi dădu drumul mâinilor și se ridică în picioare cu genunchii puțin îndoiți. — Pot să pornesc? strigă Felix. — Încă nu, nu sunt pregătită… au, Felix, ești o brută. — Nu mai vorbi, concentrează-te, Lili. Vreau să văd o săritură frumoasă de pe umerii mei pe trambulina aceea și cu o execuție corectă. Ascultătoare, fetița zbură în aer, balansă de două ori pe trambulină, apoi ateriză pe iarbă. Aterizase cu picioarele puțin depărtate. Iar! O văzu pe Angelina și îi făcu cu mâna, apoi, în așteptarea lor, femeia se așeză pe balansoarul de lemn bucurânduse de aromele verii. Vara avea un miros cald de miere, toamna mirosea a fum, a jeleu de fructe și a castane. Felix duse trambulina în pivniță, apoi împreună cu Elizabeth urcă scările și intrară în bucătărie la masă. Roger era deja la masă. În drum spre casă a înotat în pârâu și a adus o șapcă plină de fragi. — Aproape la fel de bune ca în Ungaria, spuse Felix gustând din fragi după masa copioasă cu păstrăvi de munte. Această remarcă era întotdeauna primită cu strigăte de veselie, dar în seara aceea Felix adăugă: înainte de 1939, înainte de război, fiecare restaurant din Ungaria era obligat să pregătească un meniu de un pengo, adică un franc elvețian. Teoretic orice vagabond putea să mănânce indiferent cât de murdar era, legea obliga restaurantul să îl servească. Elizabeth se ghemui în brațele lui ca o pisică, așa cum făcea după fiecare cină. — Povestește-ne despre Gundel, îl ruga fetița căreia îi plăceau poveștile ungurești. — Ei, Lili, eram doar un chelner foarte tânăr atunci, dar ce mâncare vedeam! Cap de mistreț în aspic, păstrăv cu sos și salată de

castraveți, ouă umplute, cârnați afumați, gulaș, gâscă transilvăneană și clătite umplute cu gem de portocale, prăjituri cu sos de ciocolată. — Nu ne mai vorbi despre mâncare, spune-ne despre copii și despre petrecerile din parc, îi ceru Elizabeth lovind imperios pieptul bărbatului. — Tu știi, Lili, că familia Gundel avea zece copii obraznici și locuiau lângă restaurant, iar restaurantul era înconjurat de copaci și avea două uși masive de fier. — Treci la distracțiile din parc. — Primele cincizeci de mese erau pentru grădină, pentru bere, deși de obicei se bea vin alb. Următoarele cincizeci de mese erau pentru meniuri costisitoare și apoi urmau mesele de sub acoperiș unde venea aristocrația. Părea că toată Ungaria ia masa în această grădină unde cânta muzica și dansa un grup romantic de țigani. — Arată-ne cum dansau țiganii, Felix, strigă copilul emoționat. — Erau îmbrăcați în costume ungurești strălucitoare. Bărbatul se ridică, o lăsă cu grijă pe scaun, își legă șervețelul la gât și atârnă cireșe la urechi. Apoi luă șervețelul de la gât, îl legă pe cap și începu să sară în jurul mesei ca un urs mare prefăcându-se că dansează. Elizabeth râdea în hohote. — Putem să ne jucăm în continuare, Felix? Te rog. Felix îi ceru din privire permisiunea Angelinei. Femeia râdea și acceptă, după care fetița fugi repede, se înfășură într-un cearceaf alb și se legă cu o eșarfă roșie. — Începe, Felix, hai începe, strigă ea emoționată în timp ce Angelina îi lega cearceaful pe umeri. — Cea mai frumoasă noapte, spuse Felix mângâindu-și mustața, a fost într-o noapte catifelată în 1938 când regele Zog al Albaniei s-a logodit cu o aristocrată ungară. Era o brunetă frumoasă și trebuia să devină regina Albaniei. Pe această terasă a fost o petrecere uriașă unde s-a mâncat de la șapte seara până la șapte dimineața.

Angelina luă trandafirii din vaza de pe masă și începu să îi prindă în părul fetiței ca o coroniță în timp ce Felix continuă: — A fost muzică, dar nu s-a dansat, toți au fost veseli și au ținut discursuri. Elizabeth se ridică și îi privi conștientă că și ei o priveau încântați. — Și mica regină nu era speriată, Felix? — Poate era puțin uimită. Dar era uluitor de frumoasă într-o rochie albă de dantelă cu diamante strălucindu-i în păr. Sub coronița de trandafiri, ochii negri ai fetiței începeau să viseze. Senină și încrezătoare își înălță căpșorul și mimă un salut regal. — Și ce am mâncat eu atunci, Felix? — Cremă de ouă, creier de vițel cu ciuperci și prăjitură, spuse Felix aplecându-se ca și chelnerul care oferea un platou imaginar. Nici nu mai respiram, nu-mi puteam lua ochii de pe femeia aceea frumoasă și ea abia dacă atingea mâncarea, nu ca arhiducesa Augusta, fiica împăratului Franz Joseph, și fuma, puf, puf, țigări foarte lungi. Deodată fetița își scoase trandafirii din păr, își strânse părul la spate cu mâna stângă, se aruncă în scaun și se prefăcu că fumează. — Puf, puf, așa, Felix? — Perfect, înălțimea voastră. — Prea mult o alinți, spuse Angelina râzând. Dar el îi alinta pe toți. Au avut o viață atât de liniștită și obișnuită până a venit Felix cu exuberanta și zgomotul. — La culcare, anunță Angelina desfăcând cearceaful de pe fetiță. — Maman, poți să-mi faci o rochie albă adevărată în loc de cearceaf? — Nu, pentru că ai s-o murdărești, micuța mea acrobată. Când ai să fii mare am să-ți fac o rochie albă dacă ai să fii cuminte. — Sunt bună cum erai tu când erai copil, Felix? — La trapez da, Lili, dar nu ești la fel de bună și la trambulină. Când vom ajunge în Ungaria în septembrie ai să te antrenezi cu

unchiul Sandor, așa cum făceam și noi când eram copii, dar eu aștept de la tine să faci dublu salt și să aterizezi cu picioarele apropiate.

15 Elizabeth stătea la fereastră și le făcea cu mâna oamenilor. Fermierii îi răspundeau, fluturând fie buchete de grâu, frunze de tutun sau floarea soarelui. Ca o mașină a timpului, trenul șerpuia pe câmpiile ungare care nu se schimbaseră de cel puțin două sute de ani. Totul era atât de frumos încât Elizabeth nu înțelegea de ce Felix este posomorât. El stătea cu capul plecat mușcându-și buza și tremurând. Deși privea pe fereastră nu părea să vadă câmpurile aurii de grâu sau lacurile cu pescari. Angelina o trase de rochia de bumbac. — Aproape ajungem, hai să te pieptăn… La Sopron, unchiul Sandor îi aștepta pe peron fluturând din bici în semn de recunoaștere. Era brunet și inimos, ca un țigan, cu mustăți chiar mai lungi decât ale fratelui său Felix. După îmbrățișări și urări de bun venit au urcat cu toții într-o căruță de fermă. Aveau de mers o oră pe drumuri de țară mărginite de plopi, printre șirurile ordonate de viță de vie. Au ajuns la fermă la căderea întunericului. Aromă de vanilie venea dinspre tufișurile de oleandru. Pe pereții albi atârnau sfori cu ardei uscați, câinii lătrau. Bunica Kovago le-a ieșit în întâmpinare ștergându-și mâinile de șorțul alb, apoi i-a luat în bucătărie unde aștepta să îi primească bunicul Kovago, îmbătrânit și adus de spate. Pe un perete al bucătăriei atârna o tamburină, trei puști de vânătoare și mai multe fotografii înrămate. Când femeile pregăteau copiii de culcare și pentru prima dată Felix s-a trezit singur cu tatăl său, bătrânul a lăsat brusc bunăvoința. — De ce te-ai întors Felix? Cum ai putut să-ți asumi un asemenea risc – nu numai pentru tine, dar și pentru soția și copiii tăi!

Felix tăcu. A fost o hotărâre grea. Trei luni după ce a primit mesajul de la mama sa a transpirat la gândul pericolului prin care va trece. Ca refugiat de război, lui Felix nu i s-a dat cetățenie elvețiană și nu putea cere pașaport ungar. Era un risc nebun chiar numai să se ducă la consulatul maghiar de la Berna sau să întrebe despre posibilitățile de a-și vizita țara. Felix a luptat împotriva rușilor și în armata ungară și în cea germană. Când s-a sfătuit cu grupul de exilați maghiari anticomuniști, toți i-au spus că poate fi arestat la graniță și trimis la muncă silnică pentru douăzeci de ani – dacă avea noroc. După câteva aranjamente, grupul i-a promis și i-a dat acte false, dar trebuia să plece împreună cu soția și copiii săi elvețieni, pentru a face credibilă ideea unei vizite de familie. Deși i-a fost frică până acum, totul a reușit. În lumina lămpii își ridică privirea și vorbi cu tatăl său bărbătește, nu ca un fiu politicos. — Știi de ce am venit tată. Pentru că mama a trimis după mine. Pentru că tu… tu n-ai să trăiești o veșnicie… știm cu toții asta. Am venit să te văd, să vă văd pe amândoi, pentru… încă o dată… Am venit pentru că mama vrea să-l ajut pe Sandor să fugă. De aceea am venit și asta voi face. — Angelina știe? — Nu. Este în siguranță dacă nu știe. — Sandor știe? — Încă nu, din aceleași motive. O vreme tăcură amândoi, apoi bătrânul oftă. — Ești un băiat curajos, sunt mândru de tine, dar vrei lucruri riscante și asta mă înfurie pentru că înseamnă pericol. În următoarele două săptămâni, copiii au trăit o frumoasă viață pastorală, cu obiceiuri medievale. Au călărit, au înotat în lac, au adunat fragi pentru dulceață. În pământul gras și mustos al pădurii au găsit ciuperci cărnoase cu pălăria cât palma unui copil.

Au făcut acrobație la trambulina pe care unchiul Sandor a scos-o din grajd, sub directa lui supraveghere. Micuța Lili asculta întocmai fiecare comandă a lui Sandor, ajungând să plutească în aer mult după ce Roger ateriza. Roger se plictisea repede. Cei doi copii făceau plimbări scurte cu bunicul Kovago, sau lungi cu unchiul Sandor, care lua întotdeauna cu el coșul cu mâncare. Într-o zi au ajuns chiar la granița cu Austria care era în nord-vestul fermei lor. Au urcat pe un vârf de deal mâncând cârnați afumați, dar Lili a rămas dezamăgită. Se așteptase să vadă o linie groasă și roșie cât vedeai cu ochii, dar nu exista. Oriunde priveai în jurul fermei vedeai rânduri de viță de vie până la orizont. Nu erau până la talie cum le văzuse în Elveția, erau înșirate pe stâlpi înalți, ca niște aripi verzi uriașe. Când a început culesul, Angelina a plecat la câmp cu toți ceilalți, ducând după ea o scăriță pentru a ajunge la vârfuri. Supraveghetorul morocănos trecea pe lângă fiecare femeie și aștepta ca ea să noteze numărul coșului pe care îl umplea. Când acesta era plin, îl răsturnau într-o căruță. Într-o seară, Elizabeth sări bucuroasă în brațele lui Felix. — M-am antrenat toată ziua! Pot să fac dublu salt înapoi de pe trambulină peste gardul fermei! — Poți? — Aproape. — Ori poți ori nu poți, Lili. Limitează-te la da sau nu. Toată lumea știe cum este negrul și cum este albul, dar griul are diverse nuanțe între cele două. Hai să vedem ce știi. În seara aceea cei doi frați au plecat la două mile depărtare să întâlnească prieteni din copilărie. La întoarcere, în lumina lunii, după mult vin Sandor spuse: — Felix, trebuie să admit că o vreme am crezut că ești nebun să-ți asumi riscul de a pleca din Ungaria și apoi de a te întoarce, dar mai

ales să-mi lași mie ferma. Acum nu mai sunt atât de sigur. — De ce nu? întrebă Felix precaut. Totul arată foarte bine aici. — Felix, niciodată nu ai văzut mai departe de vârful nasului. Aici nu e vorba de necazurile lui Dumnezeu ci de necazurile oamenilor. Dincolo de suprafață, în Ungaria lucrurile se înrăutățesc. Tu nu ai simțit teamă, nu ai observat că toți ezită, nu ai văzut că oamenii părăsesc fermele pentru a lucra în fabrici? Sandor se clătină amețit de băutură. — Agricultura trece pe locul doi, după industria cărbunelui și cea chimică. Dar dacă nu este suficientă mâncare, un fermier se poate trezi în închisoare. — Dar cine să știe Sandor că vinzi un porc sau o gâscă? — Dacă ești prins că vinzi o gâscă primești șapte ani. Dacă nu ar fi bătrânii aș pleca cu tine după Ziua Recoltei. Felix își păstră planurile încă secrete. Remarcă doar simplu: — Fermierii nu mor niciodată de foame dacă știu să-și țină gura. Vânzători de tot felul îi îmbiau pe țărani cu șiraguri de cârnați de porc, prăjituri și alte bunătăți. Era sărbătoarea Csarda. Țărani frumos îmbrăcați cu pălării cu boruri mari sărbătoreau ziua recoltei. Foarte devreme în dimineața aceea femeile au împletit un mănunchi de struguri și flori și l-au legat cu panglici colorate. Această podoabă a fost dusă de la vii în sat, urmată de o orchestră de țigani care cântau veseli. Amestecați în veselie, Eliza, Lili și Roger se bucurau la fel ca ceilalți. — Nicio altă nație nu poate dansa ca ungurii, strigă unchiul Sandor, trăgând-o pe Angelina la dans. Avem dansul în sânge și nimic nu ne poate opri. Mult mai diferit decât liniștitele dansuri elvețiene, gândi Elizabeth privind îmbujorată și cu ochi strălucitori dansatorii înfocați. — Hai Lili, am să te învăț să dansezi, strigă Felix trăgând-o de

mână. Apoi se opri brusc. Să mă ia naiba, nu pot. Mă doare piciorul. Va trebui să-l aștept pe Sandor. Așa că Lili a așteptat, apoi a început să se învârtă cum o învăța unchiul Sandor, în timp ce Felix era examinat de Angelina. — A fost o mușcătură de țânțar pe care am scărpinat-o și acum sa infectat. Nu-i nicio problemă. Nu voia să strice petrecerea din cauza unei mușcături de țânțar. Își trase cizma dar se mulțumi să îi privească doar pe dansatori. Seara, Angelina i-a spălat piciorul și bunica Kovago i-a pregătit un leac. Bunicul a râs când Angelina a cerut un doctor. — Pentru o mușcătură de țânțar? A doua zi Felix stătea în ușa bucătăriei cu piciorul sprijinit pe un scaun. Până seara, piciorul s-a umflat și în dimineața următoare Felix abia mai putea merge. Angelina a insistat să cheme un doctor. Când a sosit seara doctorul, Felix avea temperatură și nu se putea mișca. — Infecție, spuse doctorul. Are nevoie de penicilină, nu de leacuri băbești. Ai să stai în pat cel puțin câteva săptămâni, dacă ai noroc. Așa că, Angelina i-a scris o scrisoare lui Herr Pangioss, directorul hotelului Rosat, anunțându-l că Felix nu se poate întoarce până la sfârșitul lui octombrie. La urma urmei nu era decât o mușcătură de țânțar. În seara de 24 octombrie 1956, Elizabeth și Roger trebuiau să fie la școală de trei săptămâni, unchiul Sandor a plecat în sat la obișnuita lui plimbare de seară. Acum serile erau reci și el îmbrăcase o bundă. Când s-a făcut ora zece și nu a apărut, bunicul a început să mormăie: — Politică, mereu politică și prea mult vin. La unsprezece au renunțat să-i mai aștepte și se pregăteau de culcare când Sandor a intrat val-vârtej pe ușă.

— A început revoluția! La Budapesta! Deschideți radioul! Trezită de zgomot, Elizabeth a ieșit din pat și a intrat în bucătărie. Pentru prima dată Felix nu a băgat-o în seară. — Sandor stai jos și spune tot ce știi. La afurisitul ăsta de radio nu auzim decât muzică. — Poate că ar trebui să ne întoarcem în Elveția, sugeră Angelina îngrijorată. — Nu puteți, frontierele sunt închise. Îngrozită, Angelina îl privi pe Felix. — Nu te speria, suntem în siguranță. Culc-o pe Lili, culcă-te și tu mamă. Războiul este pentru bărbați. După ce plecară femeile Sandor spuse: — Până te faci bine Felix, stai aici și ai grijă de ele. Îți las o pușcă și pe celelalte două le iau cu mine la Budapesta. Au nevoie de hrană acolo. Eu am să le-o duc. La 1 noiembrie au primit vestea că sute de tancuri sovietice treceau granița în Ungaria. Budapesta era înconjurată. Bunicul mergea în sat dimineața și seara așteptând vești de la Sandor. — Nicio veste încă mamă, spunea când se întorcea, decât că refugiații din orașe curg spre granița cu Austria, dar sunt întorși din drum și împușcați. — Pentru Dumnezeu, Angelina, ia copiii și du-i undeva în siguranță. Fără grai, bunica nu-și putea lua ochii de la Felix. Îi era teamă că îl vede pentru ultima dată. Luna strălucea din când în când printre nori. Micul grup se grăbea pe o potecă croită în zăpadă. Aveau haine groase iar copiii purtau la gât tăblițe de identificare în cazul în care ar fi fost separați de adulți. Mâna dreaptă a lui Sandor atârna într-un bandaj legat de gât. Felix mergea ajutat de un cioban. Era ora două dimineața și se

apropiau de frontieră. Drumul nu a fost greu. De două ori au trecut peste râu, iar Elizabeth a fost așezată pe umerii lui Felix. Căutau o potecă ascunsă spre frontieră de care Sandor știa că nu este supravegheată, nici înconjurată de gard cu sârmă ghimpată. Dincolo de aceste garduri era o jumătate de kilometru apoi urma un alt gard, iar pe lângă ele erau patrule ale poliției de frontieră. Paradoxal cele mai sigure locuri de trecut granița erau acelea unde se construiau turnulețele de lemn pentru grăniceri. Uneori aceste turnuri erau goale, dar însemna să spere prea mult acum. Planul lor era să aștepte până trecea patrula cu câini și apoi să fugă. Au așteptat până când luna a intrat în nori. S-a întunecat. Erau aproape de fâșia neutră. Vedeau ce este de partea cealaltă. Sandor își atinse fratele și îi arătă spre stânga. Erau aproape de un turn de lemn. Părea că este ocupat de un singur om care cerceta zona cu o lanternă. Trebuiau să stea la adăpost de câini și totuși destul de aproape. După ce va trece patrula vor tăia sârma și se vor strecura în întuneric. Roger se va ține de Sandor și Elizabeth de Felix. Sandor nu-și mai simțea picioarele înghețate. Totuși durerea lui era mai suportabilă decât durerea din piciorul lui Felix. Se îndreptă singur și se ascunse sub un brad. De departe auzi scârțâitul zăpezii și respirația animalelor. Fugi înapoi la ceilalți. Privi la ceas. Două și douăzeci. Au stat acolo în gerul cumplit până s-a întors patrula pentru că trebuiau să cronometreze timpul. Angelina masa încet fețele copiilor pentru a-i încălzi. Au auzit din nou voci, patrula se întorcea. Vântul bătea din spatele lor. Soldații aveau pistoale automate. Cincizeci de minute între ronduri era timp suficient. Luna era acum ascunsă în nori, abia dacă îl vedeau pe Sandor. Angelina și copiii au așteptat, în timp ce cei doi frați s-au târât spre gardul de sârmă și au început să taie firele. Cleștii păreau să nu aibă nicio influență asupra sârmelor. Bărbații

lucrau înfrigurați, știind că viața lor depinde de viteza cu care se mișcă. Când lumina lanternei s-a apropiat de ei au fugit sub protecția copacilor. Apoi au fugit din nou la sârme blestemându-le duritatea. Cei doi bărbați s-au ascuns din nou din raza lanternei. Lumina se apropia. Angelina era atât de înspăimântată încât încerca să-și impună o singură voință – să-l urmeze pe Felix. După ce lumina a trecut cei doi bărbați au desprins firele și le-au făcut loc să treacă. Uzi și înghețați, copiii și ea au început să fugă împiedicat. Sandor număra. Douăzeci de metri… zece metri… urma Felix… cinci metri… Au început să coboare dealul respirând ușurați. Dar distanța până la următorul gard de sârmă era mult mai mare decât s-au așteptat. Micul grup s-a separat încercând să se ascundă în câteva secunde de lumina lanternei de supraveghere. Pentru prima dată Felix își permitea să spere că vor reuși. S-au ridicat din nou în picioare și au început să fugă. Deodată, Felix a amețit. Simțind-o pe Elizabeth agățată de el, încercă să-și impună voința de a continua. Spre groaza lui a auzit câinii în depărtare. Adunându-și tot curajul, Felix trase fetița. Nu mai știa unde sunt ceilalți. Singurul lui gând era să ajungă la al doilea gard înainte de a-l lăsa puterile și de a-i simți câinii. Când au ajuns, a descoperit că era mult mai înalt decât primul și cu mai multe fire. Nu-l vedea foarte bine pentru că nu mai era lună. Îl atinse și tresări înspăimântat. Gardul era electrificat. Tremurând de durere și încordare, Felix aruncă bastonul, puse cu grijă pușca pe pământ, se aplecă și îi șopti lui Elizabeth. — Dragă Lili, tu știi că un acrobat trebuie să asculte tot ce i se spune. Uite, vreau să urci pe umerii mei și să-mi arăți cea mai bună săritură pe care ai făcut-o tu vreodată, peste gardul acesta. Să nu aterizezi ca pe trambulină. Încearcă să aterizezi ghemuit. De data aceasta Felix te roagă să faci o aterizare proastă. Ai înțeles, draga mea? O săritură foarte, foarte înaltă și o aterizare ghemuită. Apoi ridică-te imediat și fugi în munte până la prima casă. Nu mă aștepta

și mai ales nu privi înapoi! Scoase mănușile copilului pentru o priză bună. Fără să înțeleagă, dar foarte ascultătoare, Lili urcă pe umerii lui. Încet, concentrânduse, ea se îndreptă, inspiră adânc, își îndoi genunchii și sări peste gard de parcă acesta nu ar fi existat. Ateriză dureros pe mâini și pe picioare în zăpada de dincolo. În timp ce se ridica, Lili auzi câinii lătrând și ezită. — Ascultă, Lili! îi strigă Felix. Fugi! Fugi! Începu să fugă, un ghemotoc întunecos proiectat pe albul zăpezii. În spatele gardului electric Felix luă pușca și se ghemui. Auzi mârâitul unui alsacian, înainte să îl vadă. Când animalul se repezi la Felix, acesta apăsă pe trăgaci. L-a nimerit în omoplat dar nu i-a putut evita lovitura care l-a trimis la pământ. Cu un urlet sălbatic, animalul rănit atacă nebunește. Felix a rămas țintuit la pământ de corpul masiv al câinelui. Simțea respirația fatidică a animalului, apoi îndură agonia când alsacianul îl prinse de gât și îl sfâșie.

Partea a patra 16 La vârsta de șaptesprezece ani, Maxine și-a început cariera la Londra, ca ucenică la Partridge, în agitația unui studio situat deasupra liniștitului magazin din Bond Street. Domnul Partridge se îmbrăca mai mult ca un agent de bursă, decât ca un renumit decorator arhitect. Avea în jurul său un aer de om neajutorat, care-i convingea pe oameni că ei trebuie să facă munca, pentru că el nu era în stare de așa ceva. Acest lucru dădea personalului său sentimentul că sunt oameni necesari, doriți, nu doar simpli angajați. Era un om blând, educat, dar foarte sever în privința muncii sale. Virtuțile sale supreme erau un deosebit simt al culorii și o combinație de discreție și tact. După ce s-a familiarizat cu biblioteca și colecția de mostre, Maxine nu avea altceva de făcut decât să se plimbe de la unul la altul. Strângea mostre de ici, de colo, potrivea nuanțele de galben. Era extraordinar, gândea ea, existau atât de multe materiale, texturi și 99% din ele erau nepotrivite. Foarte repede a fost promovată la pregătirea pastelor, asta însemna că urma să pregătească pânze impregnate pe care trebuia să lipească țesături ori finisaje, împreună cu modele de alte țesături care se puteau folosi pentru decorațiuni interioare. Îi plăcea foarte mult această muncă, care combina simțul culorii cu impecabilul ei simț al calității. Era foarte bună și la specificații. Mintea Maxinei era ordonată ca o agendă de birou, iar viclenia ei practică era de

neprețuit în momentele de criză, ceea ce se întâmpla de multe ori. După câteva luni, domnul Partridge i-a descoperit pasiunea pentru mobilierul vechi și a trimis-o să cerceteze cele mai îndepărtate magazine de antichități și casele de licitație pentru antichități. Cu toate acestea magazinul preferat de Maxine era unul mic, în apropierea impunătorului magazin al Lordului Raglan. Acela era foarte mic și întunecat, iar proprietarul era un bătrânel încântător, Jack Reffold, care avea un deosebit discernământ pentru calitate și un extraordinar simț al proporțiilor. În acest magazin Maxine găsea piese de negăsit în altele: serviciul de mic dejun de pe iahtul Reginei Victoria, porțelan fin cu pene bleu; trusoul miniatural al unei păpuși; tabloul în ulei al luptei de la Trafalgar. Cele mai multe dintre piesele lui cele mai valoroase erau trimise direct la New York, dar Maxine a ajuns clienta lui permanentă, mai ales pentru mobila bunicii dată cadou servitorilor, pe care ea o căuta mereu cu înfrigurare. Într-o seară de iulie, obosită de muncă, Maxine ieși în soarele blând al Londrei. Porni spre Pont Street, pe un drum ocolit, pentru a lua aer. La Reffold se lucra până târziu și Maxine se opri să bea un pahar de sherry împreună cu Jack și trei asistente mai în vârstă. Acum Maxine știa o mulțime de lucruri despre mobilierul francez și prețurile pe care le ofereau americanii pentru a-l obține. Jack Reffold i-a educat gustul și a învățat-o ce să caute, fie că era un scaun Sheraton, ori un bol de fructe Meissen. În seara aceea Jack se agita în jurul unei vaze Rockingham care era prea încărcată cu ornamente. — Privește puțin această oroare, Maxine. Să nu uiți niciodată, caută forma de bază – aceasta trebuie să fie bună. Nicio decorațiune, oricât de încărcată, nu va rezolva problema proporției, spunea el cu voce tremurândă. Și uite, aceasta este enormă! Niciodată să nu cumperi ceva, draga mea, în speranța că vei putea retușa, pentru că

aceste lucruri se vând atât de greu! Îi umplu din nou paharul și continuă. Oamenii din zilele noastre au camere mici, de aceea își doresc obiecte mici, nu vor piese supradimensionate, mult prea încărcate, pentru că se întrețin foarte greu. Sir Hugh Casson spune că dacă un lucru merită cumpărat, atunci merită și șters de praf, dar eu nu cred că el este acela care șterge praful. După ce plecă de la el, Maxine se îndreptă spre casă, gândindu-se ce frumoasă este viața. Când deschise ușa, auzi hohote de plâns în dormitor. Fugi spre cameră. Kate stătea pe un pat îngust, cu capul în poala rochiei lui Pagan și plângeau amândouă. Pagan o privi cu fața umflată de plâns și, fără un cuvânt, îi întinse ziarul de seară. Pe ultima pagină, Maxine citi: „Consiliul de Război anunță că subalternul lui Green Howards, ucis săptămâna trecută în ambuscada teroriștilor comuniști din Panang, Malaya, se numește Nicholas Cliffe, fiul lui Sir Walter Cliffe din Court, Barton Shopshire.” Nu-i venea să-și creadă ochilor. Moartea nu a avut loc în existența ei de până atunci. Au dispărut rude bătrâne, pisici bătrâne, dar nu era ceva ce ți se putea întâmpla ție, sau prietenilor tăi. Izbucni și ea în plâns. — Judy știe? le întrebă Maxine. Urmă o tăcere îngrozită – abia atunci înțelegeau că sentimentele lor erau minore fată de ce va simți Judy când va primi vestea. În noaptea aceea au plâns până au adormit și apoi au plâns și în următoarele două zile. Aproape orice, de la cești de cafea, până la perne, părea să le aducă aminte de Nick. Surprinzător, cel care le-a oprit a fost tatăl lui Kate. În sufrageria slab luminată, le-a încurajat să vorbească despre Nick. După ce a ascultat răbdător, le-a spus: — Și cum credeți voi că ar dori acest tânăr educat să vă purtați în această situație? Ar vrea să vă vadă plângând? Nu, sigur că nu. Ar vrea să vă continuați viața, să vă amintiți momentele fericite petrecute împreună. Dacă mi s-ar fi întâmplat mie Kate, eu aș fi vrut ca tu și mama să trageți un plâns bun și apoi niciodată să nu vă mai

amintiți de mine cu lacrimi în ochi. Mi-aș dori să fiți fericite când vă amintiți de mine. A reușit până la urmă să le scoată din casă pentru masă, după care s-au simțit toate mult mai bine. Nu l-au uitat pe Nick, dar nici nu au mai plâns când și-au amintit de el sau când îi pronunțau numele. Pagan și Kate, care erau în plină etichetă a sezonului britanic, i-au prezentat lui Maxine o mulțime de tineri cu care mergeau ele la cursele de la Windsor, la tenis la Wimbledon sau curse de cai la Ascot. Când nu muncea, Maxine cutreiera ore în șir galeriile de artă sau privea ore la rând imposibilul joc de cricket. Mergea în casele englezești de țară, unde studia impresionată extraordinarul fel în care se îmbrăcau femeile engleze: basmaua de pe cap se lega sub bărbie, ca Regina Elisabeta, eșarfa cădea mereu inegal pe umeri și colțurile veneau până pe piept, ciorapii se adunau în jurul gleznei, fusta era invariabil din tweed și era permanent plină de păr de câine. Hainele curate și bine călcate erau semnul clar al străinilor, al intrușilor. Uneori, Maxine mergea la dans, dar nu foarte des, pentru că a doua zi la nouă trebuia să fie la muncă. Nenorocirea cu dansurile englezești era că un tânăr englez se aștepta să-ți petreci toată noaptea cu el, să-i excluzi pe ceilalți tineri. Obișnuită cu petrecerile franțuzești și elvețiene, unde toată lumea se distra doar schimbând partenerii, Maxine se gândea că este plictisitor să vorbești și să dansezi toată noaptea cu un singur om. Nu o interesau deloc acești tineri cu pălării cu boruri largi, costume edwardiene sau jachete de tweed – se îmbrăcau, se purtau, vorbeau identic, chiar gândeau după tipare identice. Pagan și Kate erau nebune după viața societății londoneze, dar Maxine s-a plictisit foarte repede de ea. Era deja une serieuse. Ea prefera munca, în locul distracției. După ce se va întoarce la Paris, Maxine era hotărâtă să își convingă tatăl să-i cumpere din zestrea ei

un mic magazin de antichități de pe Rue Jacob. Va vopsi pereții în verde dulce și va importa direct în Franța mobila pe care o cumpăra acum de la Jack Reffold – piese care nu erau destul de bune pentru a rezista unei călătorii peste Atlantic. Se va specializa în ceea ce francezii numesc „le style anglais”, decorații interioare bazate pe interpretările engleze ale operelor de artă din secolul optsprezece. Până a terminat Maxine cei doi ani de specializare la Londra, era în stare să reproducă peste noapte stilul englezesc, dar era foarte prudentă și nu-și lăsa clienții să suspecteze acest lucru. Clienții supraevaluau timpul și subevaluau talentul și experiența, iar Maxine știa foarte bine acest lucru. James Partridge i-a oferit o slujbă permanentă la Londra, dar Maxine a preferat să se întoarcă la Paris și să-și facă o carieră, speranța ei secretă. — Diferența între o slujbă și o carieră este că slujba nu te duce la nimic, i-a spus odată Judy. Dacă ai de gând să faci carieră, atunci o slujbă este pasul necesar spre un scop precis. Când accepți o slujbă trebuie să știi exact când ai de gând să o lași. — Prostii, i-a spus atunci Maxine. De ce nu scrii tu o carte de auto-propulsare? Dar nu știa că nu era un sfat rău, de fapt cu el în minte și-a părăsit slujba de la Londra și s-a întors la Paris. Aici a descoperit că Judy, în loc să-și vadă de cariera ei, era ocupată de zor cu cariera lui Guy. Tatăl Maxinei a fost încântat că e a s-a întors acasă, era mândru de engleza ei, dar și mai mândru era de noile ei cunoștințe practice. A descoperit foarte curând că îi plăcea să facă planuri împreună cu ea, pentru simplul motiv că ea avea foarte mare grijă ca lui să-i placă aceste planuri. Îl trata ca pe un client de seamă. Tatăl era impresionat de seriozitatea ei, dar uimit de ignoranța ei în stabilirea priorităților.

— Nu înțeleg de ce ai insistat să stai șase luni în plus în Elveția pentru examenele de afaceri, spuse el. Nu-i de mirare că nu le-ai luat! O pierdere totală de bani! După ce ai să începi timp de un an ai să mă suni în fiecare dimineață și ai să-mi spui tot ce a fost mai important cu o zi înainte. Ține minte nu vreau să aud mai mult de o singură problemă pe zi dar nici mai puțin. Asta te va învăța să îți aranjezi prioritățile. Și voi dori ca în fiecare sâmbătă dimineața să îți văd calculele. Spre surprinderea tatălui său, Maxine a dovedit că are un fler deosebit pentru afaceri. După o lună a reușit să închirieze un magazin pe strada Jacob 391. Nu a fost greu să găsească un magazin pe această stradă printre toate celelalte magazine de antichități deja prăfuite, urât zugrăvire și înghesuite, vizitate mai mult de afaceriști decât de turiști. Cel închiriat de ea era strâmt și întunecat dar era destul de lung și în cadrul chiriei era și un apartament deasupra magazinului. Pentru început Maxine l-a închiriat unui profesor polonez. Și-a numit magazinul Paradis și imediat a angajat un vânzător pentru că altfel nu putea pleca decât dacă închidea. După aceea a găsit un student la arte care în spatele magazinului făcea ceea ce a făcut ea la Londra. Tatăl ei i-a găsit contabilul, o femeieurâtă numită Christina. Amândouă erau la magazin la 7,30 dimineața și Maxine aranjase în bucătărioară un fotoliu în care se puteau odihni dacă aveau mult de lucru. Sâmbăta, tatăl său a învățat-o cum să-și planifice bugetul și lichiditățile, i-a arătat cum să citească o balanță, ceea ce i s-a părut foarte ușor și extrem de interesant. Spre surprinderea lui și a ei, Maxine a dovedit că are un deosebit instinct pentru afaceri. După ce a lucrat șase luni la Maxine, Christina i-a făcut o cerere de parteneriat aducând bani serioși. Și ea avea un tată pe care l-a convins să-și investească bine banii. După un an de activitate Paradis s-a orientat spre o afacere mai extinsă. Au început să decoreze apartamente, birouri și chiar case de

țară. Lucrau foarte amănunțit, de la mânerele ușilor, la tocurile ferestrelor, foloseau culori moderne și luminoase deși Maxine era specialistă în design tradițional. Aveau deja doi decoratori angajați și asistenți de renovare. În fiecare luni, Maxine și Christina făceau planuri pentru săptămâna următoare. În fiecare luni seara țineau o mică ședință cu tot personalul. Bineînțeles după ce se închidea magazinul, plecau cu toții la masă la restaurantul Beaux Arts, întotdeauna plin de veselii studenți de la arte. Se distrau de minune luni seara pentru că atunci simțeau camaraderia care îi lega și scăpau de neliniștea problemelor, se relaxau și bârfeau. În 1953, când Maxine avea douăzeci și doi de ani, se stabilise în mod categoric în afaceri și avea succes – magazinul aducea profit. Tatăl ei era încântat dar mama era îngrijorată pentru că fata nu se căsătorise și părea să considere că toți tinerii sunt nepotriviți. — Nu este normal, se plângea mama mătușii Hortense. Copila nu este interesată de niciun bărbat decât dacă este desenator, arhitect sau client sau potențial client, sau vreun protejat cu barbă pe care să îl ajute în viitor. — Am să încerc să fac ceva, spuse mătușa Hortense cu înțelepciune. La câteva luni după această conversație, mătușa Hortense i-a telefonat lui Maxine. — Maxine, draga mea, am un client pentru tine. Nepotul unui prieten de al meu. Băiatul a moștenit castelul acela ruinat de lângă Epermay. Se pare că este un haos, nu a locuit nimeni acolo de la război iar băiatul nu are timp să se ocupe de el – el trebuie să preia o altă moștenire la fel de neglijată în ultimii cincisprezece ani. M-am gândit că ar fi interesant pentru tine. Așadar, draga mea, dacă ești interesată, mâine dimineață la ora nouă. Vin să te iau cu mașina și vom merge împreună la Chazalie. Din câte știu lângă castel sunt

cam șapte sute de acri de vită de vie, la fel de neglijată. Dimineața următoare, mătușa Hortense a luat-o pe Maxine care era îmbrăcată într-un costum extrem de elegant de culoarea piersicii și pantofi doar o nuanță mai închiși. Părul care îi era destul de lung pe umeri era prins la spate cu o eșarfă de mătase tot de culoarea piersicii legată cu fundă. Chazalie era la treisprezece kilometri în zona Cote des Blancs. Imediat ce se termina pădurea de la poalele dealului până în vârf totul era acoperit de viță de vie. Mercedesul a trecut printr-o poartă de fier solidă care scârțâia din balamale și a pornit-o pe un drum de țară încă o jumătate de kilometru. Proiectat pe cerul senin, vedeau acum silueta splendidului castel părăsit. După ce s-au apropiat au văzut în ce stare era. Câteva vârfuri de turele se prăbușiseră în curte. Au urcat treptele de piatră și în fața ușii metalice au bătut cu mânerul de fier. Spre surprinderea lor sunetul s-a propagat în interior ca un ecou. Ușa a fost deschisă de un tânăr înalt și subțire îmbrăcat într-un pulover maron. Avea o față cu trăsături rafinate, ochii albaștri cu luminițe vesele în privire. A părut surprins și încântat de parcă i se făcuse un cadou neașteptat. S-a aplecat și le-a sărutat mâinile apoi le-a invitat înăuntru. — Totul aici este plin de praf și eu strănut întruna. Dar am reușit să curăț un salon și o femeie din sat vine și îl întreține. Totul este într-o stare jalnică aici, soldații germani au distrus totul. Cea mai mare parte a mobilierului a fost folosită ca lemn de foc, doar câteva piese au fost salvate și ascunse în pod de către Herr Kommandant care sperase să le trimită acasă la el. Holul întunecat era deprimant de gol. Varul cădea de pe pereți, una din uși era pe dușumea, sculpturile mobilierului din lemn erau ciopârțite și transmiteau mesaje obscene. — În afară de aceasta, în zonă mai sunt alte patru castele, destul de bune. Montmort este excelent, la fel și Brugny dar Mareuil este

mai puțin impresionant și Louvrois nu-mi place deloc. Contele avea gâtul lung și era puțin adus de spate. Din când în când arunca priviri furișe spre Maxine. Se aștepta să fiu mai bătrână, se gândi ea, nu vrea să încredințeze o asemenea muncă unei persoane atât de tinere, străduiește-te să arăți eficientă. Începu să noteze tot felul de amănunte. Modest și plăcut, Charles de Chazaile era un bărbat atrăgător. Un bărbat agresiv ar fi considerat-o pe Maxine prea arogantă, dar ea era exact omul de care avea el nevoie și pe măsură ce trecea timpul o admira din ce în ce mai mult. La sfârșitul după-amiezii Maxine a venit cu o soluție simplă dar eficientă pentru a rezolva haosul din castel. Nu a fost surprinsă când a primit comanda. După aceea aproape în fiecare după-amiază venea la castel însoțită de tot felul de experți. Un arhitect, un anticar, un expert în acoperișuri, un restaurator de mobilă și un expert în pictură. Toți și-au făcut rapoartele și abia după aceea Maxine și Charles au discutat proiectul de reconstituire într-un han din Epernay. Maxine era atât de preocupată încât nici nu știa ce mănâncă, nu se gândea decât cum să facă pentru a-l încânta pe Charles. Charles mânca puțin. Îi plăcea viața liniștită de la țară și nu avea intenția de a străluci la Paris prin petreceri mondene. În timpul zilei muncea foarte mult pentru a reface vița de vie. În general, prefera să-și petreacă serile singur lângă foc citind sau ascultând muzică. Maxine îl amuza și îl intriga în același timp pentru că i se părea prea serioasă. — Sunt foarte multe de făcut, oftă el într-o vineri seara după ce au terminat masa. De exemplu, în acest moment via nu este suficient de productivă. De pe fiecare hectar ar trebui să scoatem 5600 de litri de șampanie. În teorie știu totul despre șampanie, familia mea a locuit aici de secole. Dar abia dacă reușesc să pun teoria în practică de la moartea tatălui meu. Cei mai mulți dintre

francezi își doresc ca fiii lor să se alăture firmelor pe care le conduc, dar tatăl meu a dorit întotdeauna să-și demonstreze independența și nu m-a lăsat nici măcar să mă apropii de afacerile lui. Dar nici nu ma lăsat să lucrez pentru alte firme. Am fost frustrat pentru că era un încăpățânat și s-a opus întotdeauna metodelor moderne. Am știut că nu va trăi mult, a fost torturat de Gestapo – de aceea nu l-am contrazis niciodată. Ezită privind-o pe Maxine. — Șampania noastră nu mai este considerată între cele mai bine dar eu sunt hotărât să schimb această stare de lucruri. Nu este o ambiție chiar nebunească; Lanson a fost la început o firmă foarte mică, fiii lor au călătorit în toată lumea, au primit comenzi și succesul a fost enorm. La țară restaurantele se închideau devreme. Chelnerul a început să stingă luminile și Charles a înțeles. — Mergem? Maxine nu ar fi plecat, dar nu avea de ales. — Cred că și eu ar trebui să încerc ce a făcut Lanson. În sufletul lor fiecare aștepta cu nerăbdare seara de vineri după care Maxine se întorcea la Paris din ce în ce mai târziu. Nu îi venea să mai plece. Charles o tachina, o înveselea și se simțea bine cu el, cum nu se simțise de multă vreme. Altora li se părea taciturn dar nu și lui Maxine. Puterea de a înveseli o femeie nu o avea oricine și Maxine aștepta cu nerăbdare serile de vineri. Întotdeauna era emoționată încă de dimineață, își schimba hainele cel puțin de trei ori. Mama ei și-a luat o greutate de pe suflet când a remarcat aceste semne neobișnuite. Nehotărârea în privința toaletelor unei femei nu însemna decât un singur lucru, existența unui bărbat. Iar seara, stând intim la cafea, își dorea din suflet ca Charles să o atingă. Dar el nu o făcea. Într-o vineri conversația lor începu să treneze fiind parcă oprită

de stânjeneala dintre ei. Maxine era profund conștientă de atmosferă. Charles nu mai era doar un client. La sfârșitul săptămânii următoare, Maxine era atât de agitată încât nu mai suporta să stea lângă Charles. În seara aceasta îi arătase câteva tablouri luate din casă și împachetate pe coridor – semănau foarte mult cu cele pe care Jack Reffold le vindea în America. Din pricina lor au întârziat la masă dar ea a dorit neapărat să i le arate întrebându-se dacă nu ar fi trebuit să-i trimită câteva lui Jack. — Mă întreb de ce nu te-ai întoarce la castel după cină? spuse Charles. Am putea trimite câteva la Londra, le putem alege împreună. — Aș fi prea obosită și aș ajunge la Paris foarte târziu, probabil că nu aș mai prinde decât autobuzul. — Te pot duce eu cu mașina, se oferi Charles. — Este prea departe, ai ajunge înapoi spre dimineață În sinea ei, se gândi că Charles ar putea să nu se întoarcă – singurul lucru care nu-i plăcea la el era neglijența în conducerea mașinii. Au continuat masa. După ce chelnerul le-a adus cafeaua, Charles s-a aplecat peste masă și a început să îi mângâie părul. Maxine simțea șocuri electrice în tot trupul. Nici nu mai putea respira. — Călătoriile acestea sunt foarte obositoare pentru tine, spuse el. De ce nu te muți la castel? — Pentru că părinții mei ar înnebuni. — Nu și dacă ne căsătorim, spuse Charles neluându-și ochii de la ea dar ridicându-i mâna și sărutându-i-o cu pasiune. Maxine, care era întotdeauna stăpână pe orice situație, care știa exact ce dorește, era acum fără grai. Nu mai putea respira. Nu îndrăznea să se miște. Era atât de amețită încât nu știa dacă se va ține pe picioare. Nu-și putea lua ochii de la el. De data aceasta Charles nu mai zâmbea. După ce au plecat de la restaurant, Charles s-a îndreptat spre

castel fără să scoată un cuvânt, cu o viteză amețitoare. A luat-o de mână și tot fără să-i spună nimic a tras-o spre intrarea în casă. Era conștient doar de tensiunea electrizantă care se scurgea de la unul la altul prin palmele încleștate. Odată intrați în casă, Charles a îmbrățișat-o și a început să o sărute. Încet a început să o mângâie, deși cu cealaltă mână o strângea de îi tăia răsuflarea. Maxine tremura. Îl dorea cum nu a dorit pe nimeni niciodată. Îi tremurau genunchii și știa că nu va rezista multă vreme. Cu destulă greutate, Charles s-a desprins de ea, a luat-o în brațe, a început să urce scara interioară de lemn și a intrat într-un dormitor plin de praf dar decorat într-un albastru luxuriant. Lumina lunii inunda camera în valuri argintii, el a așezato încet pe patul îmbrăcat în mătase, apoi a început să o dezbrace cu nerăbdare. Maxine era uluită. Nu se așteptase ca blândul, politicosul și amuzantul Charles să fie atât de îndemânatec și plin de pasiune. În următoarele patru ore, Maxine a simțit că nu mai este deloc stăpâna propriului ei trup. După aceea nu mai dorea să plece. — Nu vreau să plec, șopti ea cu lacrimi în ochi încercând să reziste insistențelor lui blânde de a o scoate din pat și de a o îmbrăca. — Părinții tăi trebuie să fie îngrijorați, spuse el. Acum te duc la Paris, iar mâine dimineață voi vorbi cu tatăl tău. În hol s-a oprit doar pentru a recupera eșarfa ei de dantelă, apoi au pornit spre Paris. Peisajul nopții era misterios. Li se părea ciudat de tăcut. Norii acoperiseră luna și noaptea s-a îmbrăcat din nou în catifeaua ei neagră. Trecând printre plopi au auzit sunetele nearticulate ale animalelor, atât de asemănătoare cu sunetele neajutorate din dormitorul îmbrăcat în bleu.

17 Pagan nu a putut veni la nuntă pentru că era în Egipt, dar au venit Judy și Kate. Kate i-a dăruit o trusă de ametist pentru biroul ei, iar Judy a adus un încântător Steinberg primit cu încântare de mireasa cu ochii negri. Pagan a trimis un scrin de Damasc încrustat cu scoici. Maxine și Charles s-au cununat la primăria din Epernay aproape la un an după ce s-au cunoscut. Maxine era îmbrăcată cu o rochie de mătase roz pal pe care erau prinse petale de trandafir și pe cap avea o elegantă pălărie de pai. Așteptau liniștiți ca primarul purtând eșarfa de ceremonie să termine ritualul. Apoi au semnat în registrul civil. Erau acum oficial căsătoriți și împreună cu întreaga familie sau oprit la restaurantul Royale Champagne, apoi Maxine s-a întors cu părinții săi la Paris așa cum era obiceiul. Ceremonia religioasă a avut loc a doua zi la biserica de piatră din Epernay. O mireasă franceză de obicei nu are domnișoare de onoare dar Maxine a ales două micuțe verișoare care să o însoțească în lăcașul religios. A rugat-o pe Kate să o ajute să se îmbrace. În camera de hotel, Kate o privea pe Maxine și râdea – rochia era simplă, din satin și voal. — Doamne, Maxine, până și rochia ta este practică. — Este cea mai drăguță rochie pe care am avut-o vreodată, spuse Maxine rațional. Pentru că nu vreau să o îmbrac doar acum, o voi adapta. În timpul ceremoniei, pentru prima dată în viață, Maxine nu mai părea eficientă; plutea printre arcadele solemne de piatră. Trecând pe lângă Kate, Maxine îi făcu din ochi cu subînțeles.

Imediat ce s-au întors din călătoria de nuntă, Maxine a fost prezentată tuturor familiilor distinse din ținut. Christina continua să conducă afacerile la Paris, în timp ce Maxine profita la maximum de noile ei cunoștințe. Cel mai mult i-a plăcut să viziteze casa Moet & Chandon, care data din timpul lui Napoleon. — Pe toată suprafața din Epernay sunt săpate optzeci de mile de pivnițe. Vezi tu, această regiune în care se face șampania este o zonă calcaroasă; numai în acest pământ se pot produce strugurii care dau acea calitate unică a șampaniei. Niciun alt loc din lume nu seamănă cu acesta. La sfârșitul vizitei, Maxine a hotărât că a auzit destul despre șampanie. Citindu-i parcă gândurile, Charles spuse: — Nu trebuie să-ți faci probleme, nu am de gând să te plictisesc. Afacerile mele sunt în parte moștenirea dar și viața mea. Însă eu nu sunt un orășean, sunt un om de țară. Îmi place să-mi admir pământul, să mă plimb seara, apoi să citesc și să ascult muzică – îmi place viața liniștită. — Și noaptea să faci dragoste. — Tot timpul îmi place să fac dragoste, o corectă Charles cu hotărâre. A doua zi, Charles i-a sugerat să viziteze puțin centrul de producție și să se acomodeze cu amănuntele din producția de șampanie. — Ești soția proprietarului și trebuie să știi aceste lucruri. Am să încerc să nu te plictisești prea mult. Au intrat într-o curte pietruită și apoi într-o clădire foarte veche. În holul întunecat, în drum spre laborator, Charles i-a explicat: — Principala problemă a unui producător de șampanie care se respectă este să producă un vin care să aibă întotdeauna același gust și aceeași calitate. Vremea este mereu alta, producția este mereu alta, nu reușești această consistență decât prin amestec. Îl vei întâlni acum pe omul cel mai important al firmei mele – cel care face

amestecul. Niciodată nu reușești să faci acest lucru cu o mașină. Un producător care se respectă trebuie să aibă o astfel de persoană. Reputația firmei depinde de papilele lui gustative, de ochii și de nasul lui. Au intrat într-un laborator foarte curat. În mijlocul unei mese erau câteva sticle. Până aici este îngrozitor de plictisitor, gândi Maxine. Cu solemnitate șeful de pivniță le-a oferit un pahar de șampanie. Din noua ei poziție, Maxine i-a mulțumit cu grație și demnitate, apoi au pornit spre pivnițe. Deodată Charles a prins-o de mână, a tras-o în întunericul de sub scară, i-a desfăcut jacheta și a început să o sărute. Maxine era neajutorată, dar la fel de rapid Charles s-a retras și a îmbrăcat-o cu îndemânarea unei cameriste. Abia vorbind, Maxine șopti: — Nu trebuie… nu trebuie să mai faci astfel de lucruri. Dar nu suna deloc convingător. — Of! murmură el. — Charles! Trebuie să fii nebun, ne poate vedea cineva. — Nu am de gând să te las să te transformi într-o mică contesă care își face probleme despre ce spun oamenii, draga mea, zise el. Auzind pași apropiindu-se, Charles i-a dat drumul și a îndreptato spre scări, spunând cu voce cât se poate de normală: — Sper să nu răcești. Ieri te-am prevenit că este foarte frig în pivniță. Să-ți aduc haina din mașină? Un tânăr în halat alb se apropie de ei și se repezi să le deschidă ușile: încercând să păstreze același ton normal pentru urechile respectuosului băiat, Maxine interveni: — Nu-ți mai face atâtea probleme, Charles. Ținând-o cu mâna de după umăr, Charles continua să-i explice procesul de fabricare al șampaniei. Dumnezeule, ea nu se gândea decât la degetele lui. Încerca să-și aranjeze fusta continuând drumul printre miile de sticle aranjate pe rafturi cu gâtul în jos. O picătură de apă îi udă obrazul. În următoarea nișă întunecată, Charles o

înghesui din nou și îi desfăcu bluza. De data aceasta nu a mai protestat. Apoi a îmbrăcat-o la fel de repede și au intrat într-o pivniță principală în care munceau o mulțime de oameni. Spre dezamăgirea ei, Charles se purta ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. — După ce se scoate dopul, sedimentele se ridică la suprafață. Vinul este mirosit pentru că este important să nu-și schimbe aroma. Oamenii aceștia completează cantitățile, adaugă un lichid dulce obținut din vin vechi și trestie de zahăr. Nu trebuie să pui prea mult, doar atât cât să îndulcești după cum dorești să fie, sec, demisec, demidulce, dulce. Este dezgustător cel dulce, nu-l voi avea niciodată la masa mea. — La masa noastră, îl întrerupse Maxine. Cred că pot să ridic această pretenție acum. Au intrat din nou într-un tunel boltit; de o parte și de alta erau sticle de șampanie. Din nou Charles a tras-o într-o nișă întunecată. A țintuit-o de peretele calcaros într-un loc unde puteau fi văzuți de toți cei care treceau, dar Maxine nu se mai gândea la nimic decât la tensiunea lor sexuală care creștea urgent în climatul exploziilor dopurilor de la sticlele de șampanie.

18 La trei luni după căsătorie, Maxine a descoperit fericită că este însărcinată. Din nefericire i-a fost rău tot timpul sarcinii așa încât a trebuit să amâne munca de restaurare a castelului. Și pentru magazinul din Paris făcea foarte puțin. Mulțumea stelei ei norocoase pentru rezistenta Christina care se ocupa de afacerile de la Paris. Pe măsură ce se rotunjea, Maxine devenea mofturoasă și somnoroasă. — Eu credeam că voi avea un ten nepătat și un aer vesel și senin, îi strigă lui Charles din baie. Uite ce sunt, arăt ca un animal letargic. Nu, să nu îndrăznești să vii aici. Cred că voi renunța la haine și-mi voi duce veacul într-un neglige pentru următoarele luni. A avut o naștere ușoară și i-a dăruit lui Charles un fiu – Gerard. Fericiți, ea și Charles i-au numărat degetele, i-au analizat trăsăturile. — Are nasul tău, spuse Charles cu dragoste. — Și gura ta, adăugă Maxine. — Și părul meu, deși este cam chel, spuse Charles mângâind căpșorul mătăsos. — Nu mi-am imaginat că a fi tată mă va face atât de fericit, recunoscu Charles patru luni mai târziu. Dădu deoparte neglige-ul de dantelă și o sărută pe gât. — Atunci ai să fii de două ori fericit, Charles. El sări în picioare și o privi întrebător. — Dumnezeule! Nu vrei să spui… dar Gerard nu are decât patru luni! — Dumnezeu nu are nicio legătură cu asta, spuse Maxine citândo pe Mae West. De data aceasta nașterea a fost extrem de dificilă. La sfârșitul a

trei zile agonizante, Maxine a născut un alt fiu pe care l-au botezat Oliver. Era epuizată și deprimată. Plângea din orice și se răstea tot timpul la Charles. Pentru că era perfect conștientă de norocul ei, de faptul că nu avea niciun motiv să-și plângă de milă, se întreba neliniștită dacă nu are ceva. Charles a povestit doctorului această situație. După nașterea primului copil nu s-a purtat așa. Doctorul i-a spus că probabil vor trece câteva luni până să își revină. Ar fi fost bine dacă o soră, mamă sau o prietenă ar putea veni să stea cu ea. Nu avea pe nimeni cu care să se simtă bine? După ce a plecat doctorul, Charles a pus imediat mâna pe telefon. Pagan era încă în Egipt, Kate nu răspundea, dar a găsit-o pe Judy. Ia explicat situația. — Nu pot lăsa totul baltă să vin imediat, spuse Judy. Eu sunt angajată, știi? Dar sunt programată pentru vacanță și oricum voi veni la Paris după o colecție peste două luni. Aș putea veni cu câteva săptămâni mai devreme dacă vrei. Maxine izbucni în plâns când auzi de vizita lui Judy. Nu dorea să vadă pe nimeni. Enervat, Charles și-a luat cei doi câini și a plecat în ploaie. Femei! Totuși pe măsură ce treceau săptămânile soția sa se întrema și se înveselea și când ziua sosirii lui Judy s-a apropiat, Maxine a descoperit că aștepta cu nerăbdare să o vadă. În fiecare dimineață, Judy lua micul dejun în dormitorul bleu al Maxinei, iar Maxine stătea relaxată pe pernele îmbrăcate în dantelă. Apoi plecau la o plimbare scurtă fiecare cu câte un copil, iar după amiaza sporovăiau în camera copiilor. Din momentul în care sosise Judy, Maxine își revenise complet, îi plăcea felul direct în care Judy spunea lucrurilor pe nume. — Mi-ai ascuțit spiritul Judy, spuse Maxine cu admirație dar și cu o umbră de regret. M-ai făcut să mă concentrez pe ce este important, nu pe ce este urgent. Și o faci atât de firesc tu, pe când eu trebuie sămi adun toată voința. În fiecare zi mă găsesc îngropată în tot felul

de probleme. Sunt tentată să le evit pe cele mari și de aceea mă încurc în cele mici. — Asta pentru că te-ai îngrășat, ești leneșă și ai un soț înțelegător, spuse Judy. — Sunt total în favoarea căsătoriei. Tu de ce nu încerci? — Pentru că nu-mi plac bărbații foarte tineri nici cei foarte bătrâni. Îmi plac cei de vârstă mijlocie dar niciunul nu admite această vârstă. — Vorbesc serios, Judy. Nu ai pe nimeni? Nu mi-ai spus niciodată, dar… — Cunosc o mulțime de bărbați, Maxine, dar se pare că nu mă interesează niciunul în mod deosebit. Nu sunt în stare să mă îndrăgostesc. Le văd pe celelalte femei dar mie nu mi se întâmplă. Oricum sunt atât de mult pe drumuri încât ar fi imposibil. — Nu cumva îți este teamă să te încredințezi unui bărbat? — Oh, termină Maxine. Știi, mai sunt și alte lucruri în viață… nu am decât douăzeci și doi de ani. La vârstă mea bărbații sunt cu capul în nori și se întreabă dacă nu se îndrăgostesc prea des. Presupun că femeile sunt cele care supradimensionează această problemă. — Asta numai pentru că tu nu te-ai îndrăgostit. — Dacă nu taci am să-ți arunc cu paharul de șampanie în cap. A propos, cum de nu ai niște pahare de șampanie potrivite? — Acestea sunt paharele potrivite. Paharul tradițional nu este acela cu gura largă, pentru că împiedică concentrarea buchetului și vinul își pierde aciditatea repede. Maxine căscă și se întinse leneș. Vezi, acum cunosc toate afurisitele de amănunte în legătură cu șampania. — Le-ai învățat, spuse Judy râzând. — Numai Dumnezeu știe cât mai am de învățat! Maxine păru deodată încordată. Este foarte greu să conduci o casă, indiferent dacă este mare sau mică. Eu sunt convinsă că este mai ușor să faci o

afacere, pentru că de acolo ai rezultate. Nimeni nu observă munca din casă decât atunci când nu o faci și toți încep să se plângă. Pentru o afacere muncești doar opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână, dar pentru o casă muncești șaisprezece ore pe zi în fiecare zi a anului. Cel puțin nu mă simt vinovată că sunt o mamă care muncește în afaceri, deși sora lui Charles mereu comentează asta. Îți amintești, după ce l-am avut pe Gerard am fost puțin deprimată, aproape fără motiv. Charles muncea mult, casa nu mai era o noutate, eu nu mai eram mireasă… mă simțeam vinovată pentru că eram deprimată. M-am gândit că poate eram o mamă rea, ar fi trebuit să fiu fericită cu copilul meu. Un zâmbet ironic umbri fața Maxinei. Așa că am început să mă înveselesc singură cu câte un păhărel între mese. Nu a fost chiar secret, dar le luam când nu era nimeni în preajmă. Tu știi că ciocolata este marea mea slăbiciune. Am început să mănânc ciocolată. După ce m-am îngrășat pur și simplu nu m-a mai interesat. Apoi am rămas însărcinată iar și aceasta a fost o scuză bună să mă îngraș. Într-o zi, plimbându-mă pe stradă m-am văzut în vitrina unui magazin – și nu m-am recunoscut! A fost un adevărat soc și în acel moment am hotărât că o să slăbesc așa cum eram în Elveția. După doi copii, doctorul m-a avertizat că nu va fi atât de ușor. Ca să nu mă mai gândesc la cura de slăbire, am plecat la Paris la magazin. Am muncit zi de zi timp de o lună și la sfârșit spre surprinderea mea am descoperit că sunt fericită. Nu mai aveam timp să mă plictisesc, să mănânc sau să îmi plâng de milă. Acum, după ce îl înțarc pe Oliver, am să încep din nou munca. Am discutat problema și cu doctorul și am ajuns la concluzia că băieții nu au nevoie de o mamă grasă și arțăgoasă timp de douăzeci și patru de ore pe zi. Șaisprezece ore sunt suficiente acasă. — Ești ingrată, spuse Judy. Ai douăzeci și patru de ani, un soț minunat, doi copii adorabili, o afacere prosperă, un titlu și un castel. Ce ți-ai putea dori mai mult? — Bani, răspunse Maxine simplu.

— Dar eu știam că ești bogată! — Este unul din motivele pentru care m-am apucat de muncă. Paradis plătește toate cheltuielile noastre personale în loc să folosească profitul pentru afaceri. Christina este furioasă și nu o condamn. Ce pot să fac? Suntem săraci. Este singurul nostru venit. Ca să spun drept, probabil că nici aici nu vom mai putea locui multă vreme. Charles este încăpățânat ca un catâr, refuză să vândă castelul deși se poate prăbuși în orice moment. Îmi tot spune că via va aduce profit, dar producția este îngrozitoare. Tata vrea să discute aceste probleme cu Charles. El este exportator și ne poate ajuta, dar în industria șampaniei este competiție. — Șase servitori în casă nu prea seamănă a sărăcie, spuse Judy gânditoare. — Da, dar două nu fac altceva decât să curețe această enormitate de casă. Charles are nevoie de o secretară, iar copiii de o doică. Toți patru au nevoie de bucătar, iar cinci servitori au nevoie de un supraveghetor. Judy ridică sceptic din sprâncene, se rezemă de scaun și privi fix flăcările din cămin. — Maxie, știu că stai pe o mină de aur. Simt. Nu-mi dau seama cum poți face bani dar m-am simțit atât de bine aici încât m-am întrebat dacă nu aș prefera să stau aici decât la cele mai mari hoteluri. A fost ca un vis. Niciodată nu m-am simțit atât de bine, atât de confortabil și de fericită. Tu ești o gazdă perfectă, Maxine. Oare nu ai putea transforma castelul acesta într-un fel de hotel? Vreau să spun nu exact ca un hotel dar sunt și oameni care ar dori să trăiască experiența unei vieți la castel să zicem pentru șaizeci de dolari pe weekend. Le-ai putea oferi o experiență extraordinară. Maxine sări drept în picioare. Era o idee strălucită! Cum de nu s-a gândit la asta? De fapt semăna cu ceea ce făcea la scară redusă. Surorile lui Charles foloseau deja castelul ca loc de odihnă. Poate că ar trebui să deschidă și un magazin de antichități în grajduri.

— Te-aș putea ajuta cu publicitatea în America, se oferi Judy. Nu ai nevoie decât de un flux continuu de oaspeți americani. Poate că ar trebui să inviți câteva personalități pentru un sejur gratuit. — Și eu care credeam că ideea este să scot bani. — Da, dar dacă inviți câteva stele renumite de la Hollywood îți faci o reclamă extraordinară în ziarele americane. Toată lumea va vorbi de tine. Reclama este foarte importantă. Nu trebuie să te gândești că o poți obține pe gratis. Ai face aceeași greșeală ca și compatrioții tăi. Trebuie să o plătești, așa cum se plătește totul. — Trebuie să vorbesc cu tata, înainte ca el să vorbească cu Charles la sfârșitul săptămânii. Charles a fost uluit de ideea lui Judy și a spus foarte răspicat că nu este de acord cu ea. Era dezgustător să aduci străini în sânul familiei tale. Știa că trebuie să facă ceva pentru a salva castelul, dar muncea din răsputeri cu șampania. După multe argumente a fost copleșit de insistența lui Judy și hotărârea Maxinei. Vulnerabil din cauza oboselii, știind că trebuie să facă ceva, în cele din urmă, a fost de acord ca Maxine să înceapă, cu condiția să nu folosească niciun ban din capitalul pentru modernizarea producției de șampanie. Când a fost consultat, tatăl Maxinei a fost foarte precaut. Ideea era bună, dar el nu se încumeta să o finanțeze. Mai rămânea ajutorul bancar. Imediat ce au început calculele și-au dat seama că sumele sunt mult mai mari. Maxine auzise că unele din castelele englezești au fost transformate în muzee sau parcuri de distracție. S-a gândit că ar fi o idee dar nu îndrăznea să i-o spună lui Charles. După ce a plecat Judy, Maxine a vizitat castelele de pe Valea Loirei care au fost deschise publicului. Apoi a mers în Anglia și le-a vizitat și pe acelea. S-a întors la Epernay cu idei foarte precise – va evoca istoria folosind tehnici moderne.

Împreună cu tatăl său au început să muncească la proiect. Erau disperați când au ajuns la suma finală. Maxine a sunat-o pe Judy. — Avem nevoie de 177.000 de dolari. Nu cred că va fi posibil. — Atâta timp cât nu se dovedește a fi imposibil, totul este posibil. Au adunat toți banii disponibili și mai aveau nevoie de 33 milioane de franci de la bancă cu condiția ca ideea să producă 39 de milioane de franci pe an pentru a acoperi cheltuielile și a aduce profit. În cincisprezece ani, cu puțin noroc, scăpau de datorie. Dacă nu aveau noroc rămâneau fără casă. Charles era împotrivă și lupta mereu cu ei. – Am spus că sunt de acord în principiu, cu condiția să nu vă atingeți de capitalul meu! — Acesta nu este capitalul tău. Folosim moștenirea pentru a gira împrumutul. — Și dacă nu reușiți, falimentăm. — Și dacă reușim vei putea păstra casa familiei tale, iar fiii tăi vor crește aici așa cum ai dorit. Maxine a câștigat. Au luat împrumutul de la bancă și nu au mai pierdut niciun moment. A angajat o secretară, o fată competentă. Din acel moment a fost greu de știut dacă Maxine o conducea pe Mademoiselle Janine, sau invers. Charles se cutremura la gândul că nu vor reuși. Maxine se gândea doar la ce trebuie să facă. Judy a făcut deja începutul – scriere tradițională, conținut simplu, dar publicitar: LE CHATEAU de CHAZALLE. EPERNAY. FRANȚA. În următoarele luni, Maxine nu a mai petrecut prea mult timp cu copiii săi. Muncea în fiecare noapte și își asumase responsabilitatea castelului continuând și afacerile de la Paris. Familia folosea o zonă foarte restrânsă. Celelalte camere erau încă într-un haos de nedescris. Comori ascunse și neprețuite lăsate de

mătușile și strămoșii lui Charles, totul părea murdar și deteriorat. Paradis a proiectat toată munca de reconstrucție și redecorare. Maxine a angajat doar un tânăr arhitect parizian. Nu-i plăceau mulțimile în aceste camere frumoase. — Vreau ca oaspeții noștri să fie încântați și uluiți. Nu a trecut mult și întreaga familie s-a mutat într-o casă închiriată din Epernay. Castelul era închis pentru șase luni. Înainte de a pleca la restaurare, fiecare piesă era catalogată și fotografiată. Maxine hotărâse să nu vândă aproape nimic deși aceste piese de secolul XIX se vindeau foarte bine în America. Pe toate le-a examinat, toate au trecut prin mâinile ei și a descoperit uluită mânere, rozete de os asemănătoare cu cele de la Louvre, folosite de Mazarin, din 1709. Singura piesă vândută a fost un birou cu încrustații florale din 1765 pe care Maxine nu a putut-o suferi de la prima vedere. A vândut-o Muzeului Metropolitan din Londra pentru cinci milioane de franci spre uimirea și admirația soțului său. Au venit constructorii. Charles nu mai înțelegea dacă se renovează sau se construiește. — Nu mai suport acest haos, strigă el la Maxine într-o dimineață. Maxine era obișnuită, cu o astfel de muncă. Îl prinse ușor de braț și îl conduse în aripa alăturată unde totul era aproape gata. Dar și aici zgomotul era de nesuportat din cauza mașinilor de lustruit marmură. Charles se repezi la prima ușă și fugi să se ascundă în grajd, locul lui preferat, dar și acesta era invadat de o armată de muncitori. Interiorul grajdului era refăcut în arcade, pentru mici magazinașe, o cafenea, un restaurant și o cramă pentru degustarea șampaniei. Charles ridică mâinile disperat. Maxine îl ajunse din urmă și îl prinse de mânecă. — Dragă Charles, ai fost atât de răbdător… mai sunt doar câteva

săptămâni… dragul meu, lasă-mă să-ți arăt ceea ce am terminat – „aleea strămoșilor” – au terminat-o ieri. „Aleea strămoșilor” era de fapt o glumă între ei, era denumirea primului etaj – călătorie în istorie. Totul era operat electronic. Maxine nu era încă sigură cât se poate baza pe ajutorul omului. Unele dintre camere erau mobilate cu piese de muzeu acoperite de sticlă, luminate de câte o rază așa încât păreau tezaure de familie plutind în spațiu. Pe coridor se afla galeria portretelor strămoșilor lui Charles. Când le văzu, Charles se calmă. — Bieții de ei. Toți au fost alungați în poduri și au stat prăfuiți. Maxine spera să deschidă pentru public pe 1 Iulie, dar avea mereu probleme cu muncitorii și au prelungit până la jumătatea lui august. În ziua deschiderii, toți erau încordați. Dacă nu venea nimeni? Așteptau cu toții, fiecare la locul desemnat, era nouă dimineața și nu venea nimeni. În curtea interioară a fost ridicat un încântător carusel de secol XIX. Căluți, delfini, lebede și sirene, sculptate în lemn pentru copii. Aveau și ponei, o trăsurică și o barcă pe râu. Nu s-a întâmplat nimic până la zece și jumătate. Apoi când s-au apropiat primele mașini, Charles s-a gândit imediat că vor trebui să întărească drumui. Au fost întâmpinați cu veselie. Într-un gest fără precedent, mătușa Hortense și-a smuls pălăria de pe cap și a aruncat-o în aer. Ea a fost mai îngrijorată decât ei toți. Numai ea știa că a fost aceea care l-a convins pe tatăl Maxinei. Dacă nu reușea, nu o va ierta niciodată.

19 De la bun început Judy nu a avut nicio problemă în publicitatea castelului și aproape toți oaspeții de la deschidere au venit din Statele Unite. Maxine a invitat și câteva celebrități franceze, inclusiv pe Guy Saint Simon care acum era un renumit creator de modă, în ideea că americanii trebuiau convinși că banii dați merită sejurul. — Este evident că se distrează extraordinar, comentă Guy după prima vizită. — Da, da, câțiva dintre ei au și rezervat un alt sejur, spuse Maxine fericită. Spre surprinderea ei a descoperit că îi face foarte mare plăcere să îi întrețină pe acești străini, iar bucuria lor era contagioasă. Reușise să adune firimiturile din casa familiei lui Charles și să o trezească din nou la viață. Sigur, nu a putut mulțumi pe toată lumea. Surorile lui Charles erau mereu critice, aveau mereu o remarcă usturătoare de făcut. Considerau vulgară ideea ca Chazalle să fie pus la dispoziția străinilor. — Așa-i trebuie lui Charles pentru că s-a însurat cu o burgheză. Numai Dumnezeu știe ce o să-i mai treacă prin cap. Poate striptis în sufragerie, ori grădină zoologică în parc. Ambele surori refuzau cu încăpățânare realitatea că dacă nu era Maxine nici castelul nu mai exista, iar Charles fără încurajările ei permanente nu ar fi reușit să-și refacă statutul social. Cel mai mult însă surorile disprețuiau vulgaritatea prietenei americane, singura care a venit de la New York la deschidere, tânăra aceea Judy care vorbea tare și discuta despre afaceri la masă. Înainte ca Judy să se întoarcă în America, Guy a venit la castel. Luând o felie de șuncă, Judy a simțit în aer o atmosferă de

conspirație, chicote pe înfundate, parcă i se ascundea un secret. Oare voiau să-i dea un cadou? La urma urmei transformarea castelului a fost ideea ei… Și-a luat farfuria și s-a așezat pe un scăunel în fața focului la picioarele mătușii Hortense. Nu era chiar atât de frig dar Maxine făcea întotdeauna focul în micuța bibliotecă. — Puneți ceva la cale. Ce se întâmplă? Ce-mi ascundeți? întrebă Judy suspicios. Mătușa Hortense scoase un râs înfundat și aproape scăpă farfuria din mână. Guy îl privi pe Charles, care râdea – lui Charles îi plăcea foarte mult compania lui Guy deși la început nu l-a putut suferi. — Vrem să îți facem o propunere de afaceri, Judy, spuse Guy foarte serios. Vrem să-ți sugerăm să-ți deschizi un birou de publicitate în America pentru firmele noastre. Judy rămase împietrită. — Este foarte… este minunat, foarte generos din partea voastră. — Deloc, ne protejăm interesele, spuse Guy. Eu am nevoie de publicitate în State și am lucrat atât de mult timp cu tine la Paris. Îmi știi afacerile. — Iar noi, evident ne vom baza foarte mult pe vizitatorii din America, adăugă Maxine. Avem nevoie de cineva de încredere care să ne ajute în America. — Să nu credeți că nu mi-a trecut prin minte! Dar sunt prea tânără și nu am capital. Tu știi Maxine că am nevoie de fiecare bănuț pentru medicamentele mamei. Nu am bani. — În acest moment noi plătim alte firme pentru această muncă, interveni Charles. La fel de bine te putem plăti și pe tine. Să-ți spun drept și eu m-am gândit că ești tânără, dar toți am început de tineri. Ai aproape douăzeci și trei de ani, Judy. La această vârstă o femeie nu este prea tânără pentru a-și asuma responsabilitatea copiilor. Este valabil și pentru afaceri. Nu trebuie să începi imediat. Ne putem lăsa un răgaz de șase luni. — Asta aveai în minte când ai venit la New York? îl întrebă Judy

pe Guy. La asta făceai tu aluzii? — Sigur. Tu ne-ai ajutat pe toți să începem. Acum noi intenționăm să te ajutăm. Guy se sculă în picioare și ridică paharul de șampanie – Pentru Judy! Repetară toți toastul și Judy începu să plângă. Charles aloca aproape tot bugetul pentru publicitate. În scurt timp rămase intrigat de ideile lui Judy, de felul ei direct de abordare a problemelor și de rezultatele impresionante. I s-a părut greu la început să lucreze cu o femeie care avea o atitudine atât de tranșantă. Charles era obișnuit cu conversații șerpuitoare și flatante dar a înțeles foarte repede că pentru a supraviețui ai nevoie de idei noi. La fel de repede a înțeles că Judy va trebui să lucreze și pentru ei, pentru publicitatea șampaniei, ceea ce a și făcut. Nu era ușor să lucreze cu el. Dar s-a descurcat cu trei cuvinte simple: ParisChampagne-Maxine. Folosise numele Maxinei pentru că lui Charles nu-i plăcea publicitatea, iar Maxine o înțelegea mult mai bine decât el. Îi plăcea să fie o celebritate. Mai ales că „Maxine” semăna foarte mult cu „Maxim’s”, numele renumitului restaurant parizian. Maxine a devenit foarte cunoscută. Știa întotdeauna să facă o glumă sau un comentariu subtil. Judy a avertizat-o să nu vorbească niciodată public despre bani, politică sau religie, să nu se plângă niciodată ziariștilor. Dacă citea vreun articol ironic trebuia să-l ignore. — Da, știu că sunt tot felul de ziariști, spuse Maxine tristă. Din nefericire nu poți să nu-i remarci pe cei afurisiți – ei sunt cei care mă necăjesc. — Va trebui să înveți să trăiești în preajma lor. Nu mă deranjează cât de ferm îți exprimi sentimentele în particular atâta timp cât nu vei încerca niciodată să aștepți scuze de la un ziarist. Dă-i în judecată și uită-i. Judy a insistat de asemenea ca Maxine să fie întotdeauna elegant

îmbrăcată, ceea ce era de altfel foarte plăcut. Vizita din ce în ce mai des casa Dior. Maxine avea nevoie de multă lenjerie intimă, dintr-un motiv numai de ea știut. Charles era un soț afectuos și indulgent. După o perioadă de inițiere a lăsat-o pe Maxine să preia organizarea vieții familiei lor și era mândru și amuzat de felul în care o făcea ea. Din când în când punea piciorul în prag dar aceasta se întâmpla foarte rar. De cele mai multe ori ea făcea ceea ce dorea, dar Charles ținea foarte mult la un singur lucru – să știe că el era acela care o lăsa să facă ce-i trece prin cap. Îl amintea soției sale acest lucru într-un fel foarte deosebit. Uneori o făcea să roșească în grupuri de prietene. Reușea asta doar cu o privire semnificativă. Era o putere pe care o avea asupra ei și se distra grozav de capacitatea lui de a distruge aura de calm pe care și-o construia Maxine. Și Maxine știa exact ce înseamnă privirea lui. Într-o noapte, la scurt timp după căsătorie, Charles i-a spus: — Nu vreau să pui nimic pe sub rochie la balul Fresange. Vreau să știu că dacă eu am chef să te pipăi ești pregătită pentru asta. Maxine a crezut că glumește, dar în timpul serii el a scos-o din sala de dans și a înghesuit-o într-un colț pe terasă. Avea chiloți. Charles s-a înfuriat și i-a smuls. Era îngrozită că-i poate vedea cineva. Și-a desfăcut hainele și a făcut dragoste cu ea. După aceea a sărutat-o și i-a spus ferm: — Draga mea, sunt câteva probleme în care insist să fiu ascultat fără drept de apel. După aceea îi mai spunea din când în când să nu îmbrace lenjerie mai ales dacă mergeau la petreceri formale. De fiecare dată îi dădea liber șoferului. În mașină îi ridica fusta și controla să vadă dacă a fost ascultat. Când nu îl asculta (pentru că Maxine voia să vadă ce va face el), oprea mașina și îi spunea să coboare. Acolo, pe marginea

drumului, îi scotea chiloții, o arunca pe scaunul din spate al mașinii și o bătea la fund. Nu glumea. Altădată au mâncat acasă deux. A luat-o de mână și a dus-o în birou. S-a aruncat pe fotoliul de la birou. — Dezbracă-te, i-a spus blând. Acum. Vreau să te văd goală. — Dar nu s-au culcat servitorii! Nu putem merge în dormitor? — Acum! Aici! Privea zâmbind cum se dezbracă. Apoi o trase de mână și o obligă să îl privească. Vedea că este nervoasă, uimită și puțin îngrijorată. A început să o sărute până când a simțit-o relaxată. — Îți mai pasă dacă te văd servitorii? — Nu, nu te opri! — Nu-ți pasă că ne vede cineva? — Nu! Pe măsură ce Maxine devenea din ce în ce mai renumită în Franța, devenea și curtată și alintată de fotografi apărând alături de toate celebritățile zilei. Charles era încântat că îi poate strica pozele cu o singură privire. Privea dur la ea în camera plină de oameni importanți îmbrăcați impecabil și vedea cu satisfacție că imediat Maxine tresare și roșește. Într-o seară i-a sfâșiat cămașa de noapte. — Asta dorea să-ți facă Generalul, nu? Sau îi prindea sânii și îi săruta murmurând: — Asta doreai să-ți facă bărbatul acela Newman? Nici nu i-a trecut prin cap Maxinei că viața de familie putea fi ca pânza de dantelă plină de hazard și surprize. O încânta fiecare moment periculos. Cei mai mulți dintre prietenii Maxinei, deși căsătoriți, aveau aventuri. Dar Maxine hotărâse cu mulți ani în urmă că va fi credincioasă soțului ei – destul de neașteptat pentru o franțuzoaică

de clasa ei. În ciuda înțelegerii de care dădea dovadă, Charles s-a dovedit a fi un soț extrem de gelos, dar numai dacă vedea că vreun bărbat frumos era interesat de Maxine. Nu era genul de soț care să o verifice în fiecare moment. Cu o excepție. În iarna lui 1956, fără să spună ce intenții are, lăsând doar un mesaj scurt la secretara lui Charles, Maxine a plecat pentru o săptămână. În budoarul camerei sale au fost multe telefoane intime în ultima vreme. După șapte zile, Maxine s-a întors albă, agitată, cu lacrimi în ochi. Unui soț îngrijorat și furios i-a spus că a hotărât pe neașteptate să-și viziteze o colegă de școală la Bordeaux, dar aceasta s-a îmbolnăvit. Soțul ei a explodat cu o furie geloasă. Nu trebuia să îl mintă cu eficiență. Nu-i venea să creadă că o prietenă pe care o vedea atât de rar avea brusc nevoie de prezența Maxinei. Care era numărul de telefon al doamnei Joyaux? De ce a plecat Maxine fără să-i spună, doar cu o valiză? De ce a împachetat ea și nu menajera? De ce nu a dat telefon, măcar o dată când știa că îl poate găsi acasă? Maxine a încercat să răspundă acestor întrebări furioase dar stângaci a trecut de la o minciună la alta. Atunci s-a încăpățânat și a refuzat categoric să mai dea vreo explicație a absenței ei. Era palidă și bolnavă, Charles nu a văzut-o niciodată atât de tristă. Părea să nu o intereseze deloc ce spune sau ce simte Charles. Nici măcar nu s-a deranjat să-și ascundă indiferența. Deși fizic era prezentă, Charles vedea că psihic era la mii de mile depărtare, cu altcineva. A ieșit furios din camera ei, s-a aruncat în mașină și a plecat la Paris, iar Maxine nu a știut nimic de el timp de o săptămână. După ce a plecat el, Maxine a găsit două fotografii ale lui Pierre Boursal, scoase din amintirile ei de școală și uitate pe măsuța de toaletă. Când Charles s-a întors într-o seară, foarte întunecat și furios s-au

certat ca niciodată dar au sfârșit fericiți în pat. Nu au mai vorbit niciodată despre acest episod. Charles știa când trebuie să lase lucrurile în voia sorții.

20 Imediat ce Elizabeth a văzut luminile din vale și a simțit siguranța Austriei s-a simțit și foarte singură și părăsită. Aproape că nu mai dorea să ajungă la acele luminițe. Copilul obosit, cu respirația tăiată își freca mâinile înghețate și abia înota prin zăpadă. O oră mai târziu urca cu greutate treptele primei case care i-a ieșit în cale. Abia a mai avut putere să bată în ușă. A văzut o dungă de lumină, silueta unui bărbat, apoi a auzit pe cineva spunând „mai multă supă, Helga, a mai venit unul”. Copilul amețit abia își dădea seama de cei care se agitau în jurul ei. A adormit ghemuită într-un fotoliu și înfășurată într-o pătură. A doua zi a fost dusă la tabăra de refugiați de la Eisenstadt, în care curgeau șuvoi oamenii, cam o sută cincizeci de mii de refugiați unguri care trecuseră granița în 1956. O femeie nerăbdătoare cu pielea uleioasă și un carnet în mână a întrebat-o pe Elizabeth cum se numește. La început i-a vorbit în germană, dar fetița nu a înțeles-o până când nu i-a vorbit în franceză. „Vorbește, copilo! Aveai în jurul gâtului o tăbliță cu numele. Unde este? Trebuie să știu cum te numești înainte de vizita medicală”. Fără vlagă fetița a șoptit: — Lili. — Lili și mai cum? — Nu înțeleg, doamnă. — Numele familiei tale? — Da… da… Nu se mai numea Dassin. Hohotind continuă – Ko… Ko… vago. Femeia notă „Lili Yago – vorbitoare de limbă franceză – născută 1949”, în capătul unei foi de hârtie și astfel Lili la vârsta de șapte ani a primit al patrulea nume pe certificatul de naștere. I s-a dat apoi o

bucată de săpun și o felie de pâine neagră și s-a așezat în șirul de adulți care așteptau vizita medicală. Lili simți un fluierat în urechi în timp ce capătul rece al stetoscopului i se plimba pe piept. — Pare pneumonie. Este epuizată și în stare de șoc. Duceți-o la spital. Următorul. Imediat ce fetița a fost în stare să călătorească, o comisie pentru refugiați i-a spus că va fi trimisă la o familie din Paris. — Ai noroc, micuță Lili. Nu am putut găsi casă nici măcar pentru jumătate din oamenii de aici. În timpul călătoriei lungi și triste, copilul nu a scos niciun cuvânt. În gara cu miros acru au fost întâmpinați de o altă comisie pentru refugiați. Au fost duși într-o sală de așteptare. — Lili… Lili Vago, iat-o, acolo este, doamnă Sardeau. Ridică-te în picioare, Lili, și spune frumos bună ziua doamnei Sardeau care a fost atât de generoasă și ți-a oferit un cămin. Perechea care stătea în fața lui Lili nu arăta deloc a fi generoasă. Aveau nasul ascuțit și gurile arcuite cu severitate. Ciudat de formal, cuplul de vârstă mijlocie a dat mâna cu fetița. Apoi femeia a spus ascuțit: — Dar noi așteptam o fetiță cu mult mai mare. Am cerut o fată de doisprezece sau paisprezece ani! La fel de ascuțit, bărbatul din comisia pentru refugiați a răspuns: — Doamnă, aceasta este situația. Apreciem ospitalitatea și grija, dar nu putem comanda copii ca la magazin. — Nu are bagaje? Nici pașaport? — Astă seară nu vă dăm hârtii, spuse oficialul obosit. Vă rog să semnați aici, aici și acolo. Vă așteptăm mâine la birou pentru celelalte formalități. Fetița a plecat din gară spre noua ei casă, spre noua ei viață împreună cu familia Sardeau. A simțit că ceva nu este în regulă, că i-a dezamăgit cu ceva. S-au oprit în fața unei uși, apoi domnul

Sardeau a scos cheile; abia au intrat și fetița s-a prăbușit. — Henri, doar nu ne-au dat una bolnavă? spuse neliniștită doamna Sardeau. Nu am fost de acord să luăm o invalidă, nu avem nevoie de bani aruncați pe doctori, vrem o fată sănătoasă pentru munca din casă. — Cu toate acestea, mai bine chemăm un doctor în seara aceasta, spuse domnul Sardeau și ridică trupul fragil al fetiței. Du-o tu în pat, eu îl chem pe Dutheil. Doctorul era compătimitor. — Nu pare să fie nimic rău cu ea. Suferă doar de oboseală și din câte spune a avut recent pneumonie și nu s-a vindecat încă. A avut și un șoc emoțional foarte puternic despre care nu vrea să vorbească. Este normal și trebuie să o înțelegem. Lăsați-o în pat, dați-i mâncare bună, lapte fierbinte și să nu se miște o vreme. O privi nesigur pe doamna Sardeau pentru că nu și-o imagina în postură caritabilă. Își scoase ochelarii, îi șterse cu batista, apoi spuse cu viclenie: — Sunteți o eroină, madame! Sunteți un sfânt care a salvat acest copil nenorocit! Voi veni să o văd și mâine, până când se va face bine, și nu vă voi lua bani de consultații. Vă rog să-mi permiteți această mică contribuție la nobila dumneavoastră hotărâre. În dimineața următoare madame Sardeau a îmbrăcat un pardesiu negru, și-a legat o eșarfă în jurul gâtului, și-a prins pălăria cu două ace și a plecat la comisia pentru refugiați. Oamenii intrau și ieșeau, toți erau voluntari. După o așteptare interminabilă a fost condusă într-un mic birou plin cu dosare. — Unde este cel de aseară de la gară? spuse madame Sardeau spre o femeie din fața sa. — Nu e, el vorbește ungurește și a trebuit să plece la gară pentru un lot neașteptat. Îmi pare rău, doamnă, nu este în intenția noastră să vă facem neplăceri, dar avem și noi foarte multe probleme Unde este copilul?

— Bolnavă, în pat. Este îngrijită de un doctor care va veni zilnic și care spune că va trebui să o ținem în pat cel puțin două săptămâni. Imaginați-vă ce cheltuială! Frumos început! — Doamne, dar noi trebuie să aflăm de la ea toate detaliile pentru că trebuie să-i găsim părinții. Vom face tot ce putem, dar când se va face bine trebuie să o aduceți să ne răspundă la întrebări. Acum să completăm documentele. Au scris, au ștampilat, au îndosariat foile și au pus dosarul la litera V. Când s-a simțit destul de bine, Lili s-a ridicat pe pernă înfășurată într-un șal. Neliniștită a întrebat unde sunt Angelina și Felix și fratele ei vitreg Roger. — Comisia pentru refugiați face tot ce poate. Când ai să te simți bine vom merge la ei și îți vor spune ce pot face mai departe. — Și știe mama mea adevărată unde sunt? — Domnul și doamna Vago nu sunt părinții tăi adevărați? — Nu. Angelina are grijă de mine până o să vină mama mea să mă ducă departe, iar Felix are grijă de ea și de Roger, deși nu este tăticul adevărat a lui Roger. Și pe mine mă cheamă Elizabeth, dar prefer să mi se spună Lili pentru că așa îmi spune Felix. Pe Felix îl cheamă Kovago. În Ungaria toată lumea mi-a spus Lili. Îmi place mai mult pentru că îmi place mai mult Ungaria decât Elveția. Aș vrea să știu să vorbesc ungurește, dar nu știu decât câteva cuvinte. — Delirează copilul ăsta? se întrebă madame Sardeau. Mai bine să așteptăm până mâine când vine doctorul. A doua zi doamna Sardeau a luat un carnețel și un creion și a recompus povestea lui Lili. — Așadar, ești copilul vitreg al doamnei Kovago și ai locuit în Elveția. Erai în vizită în Ungaria când a izbucnit revoluția. Știi ceva despre mama ta adevărată? — Da, da, da, nu. Pot să dorm acum?

Seara la masă doamna Sardeau a discutat totul cu soțul ei. — Nu este treaba noastră să-i găsim familia. Este a comisiei pentru refugiați. Oricum eu nu cred povestea asta încurcată. Doctorul spune că ar putea fi o lume imaginară pentru că vrea să evadeze din lumea reală. Spune că numai așa poate suporta pierderea familiei. — Între timp, draga mea, poate că ar trebui să scriu în Elveția la Chateau d’Oex să văd dacă a existat vreo familie Vago sau Kovago. La urma urmei dacă au scăpat și s-au întors acasă le putem da copilul și le putem cere niște bani. Dacă nu au scăpat sau au murit atunci copilul poate moștenește ceva – poate o casă. Mâine scriu scrisoarea. În iarna lui 1956–57 era extraordinar de rece la Paris. Doctorul Dutheil nu a lăsat-o pe Lili să iasă până la jumătatea lui februarie. Abia atunci s-a dus doamna Sardeau la comisia pentru refugiați, însoțită de Lili. Au așteptat din nou într-o cameră înghețată. Până la urmă a fost primită de un alt voluntar. — Cum te numești, micuțo? — Lili Kovago. Timp de o oră au căutat prin toate dosarele care; umpleau biroul până când doamna Sardeau s-a gândit să spună: — Poate că dosarul este la V. A fost o greșeală inițială, nu a mea. Au găsit într-adevăr dosarul, dar doamna Sardeau și-a pierdut răbdarea. — Este intolerabil să pierd atâta timp. — Nu ne-a întrebat nimeni despre un copil cu acest nume. — Idiotule! se răsti doamna Sardeau. Poate că au întrebat despre un copil Kovago sau Dassin, numele anterior al mamei și atunci găsești la K sau D. Bărbatul începu să caute din nou, dar nu găsi niciun dosar Kovago sau Dassin.

— Îmi pierd timpul în haosul ăsta, se stropși; doamna. Și voi vă pierdeți timpul în haosul ăsta. Este evident, sunteți niște imbecili. O luă pe Lili și o târî după ea. Voluntarul închise dosarul și îl puse înapoi la litera V. Nimeni nu ar fi căutat acolo dosarul lui Lili dacă ar fi avut nevoie de el. Lili era acum literalmente pierdută întro mare de hârtii. Dimineața următoare, după ce a auzit ce s-a întâmplat, domnul Sardeau a dictat o altă scrisoare prin care se plângea președintelui comisiei pentru refugiați. A primit o notă cu scuze și atât. La șase săptămâni a primit o scrisoare de la primăria Chateau d’Oex prin care li se spunea că nu există nicio familie Vago, dar un chelner de origine maghiară numit Kovago a locuit într-o casă închiriată. Din nefericire familia era în vizită în Ungaria când a izbucnit revoluția și se părea că au murit cu toții în încercarea de a ieși din țară. Arhivele orașului nu dețineau alte detalii. — Nu-ți imagina că suntem bogați se stropși doamna Sardeau intrând pe ușă cu sacoșele cu cumpărături. Apartamentul este închiriat. „Nu-ți imagina că suntem bogați” era expresia lor favorită. Dacă Lili lua o gură de pâine în plus sau uita să stingă lumina sau făcea ceva din neatenție, fraza aceasta le venea automat pe buze. Nu aveau copii. Niciun copil nu le-a deranjat somnul. Niciodată nu au avut mai mult de o pisică și foarte repede și-au dat seama că nu doresc să-și asume responsabilitatea acestei fetițe. Singurul motiv pentru care s-au oferit să adopte un orfan a fost de ordin practic – nu aveau pe nimeni la bătrânețe, nu avea cine să-i îngrijească. Doamna avea nevoie de ajutor în casă și sigur de puțină conversație. Deși fetița era mică și slabă, deși nu era puternică, mânca la fel de

mult ca o menajeră. Ba, mai rău, nu tocmai ca o menajeră, nu era de găsit când aveau nevoie de ea pentru că ori era la școală, ori își făcea temele. Până acum nu justifica cheltuielile. Nu puteai avea încredere în ea, mințea. Era evident că îi curgea sânge rău în vene. Docilă, palidă și firavă, micuța Lili începuse într-adevăr să mintă pentru a se apăra. Avea nevoie de timp să viseze. Mințea în privința timpului pierdut de când pleca de la școală și până acasă. Nu avea voie să meargă în parc, mințea că a mers la biserică, mințea că a șters praful. Pe măsură ce familia Sardeau o obliga la acest sistem de autoapărare, fetița a devenit foarte tăcută și a început să trăiască într-o fantezie intimă, imaginându-și că este o eroină adorată. A transformat ideile despre mama sa într-un mister romantic, pentru că alternativa reală era că mama sa o respingea. Apartamentul de la etajul șapte era mic, întunecat, incomod, dar foarte curat. Fiecare mărunțiș își avea locul său și asta a descoperit Lili ștergând praful. Deși viața la școală era grea, Lili și-a dat repede seama că o preferă atmosferei claustrofobice din casa Sardeau. Sigur, la școală trebuia să muncească mult mai mult. Doamna Sardeau nu avea de gând să-i lase timp liber. În vacanță muncea la bucătărie, curăța legume, servea la masă, călca, cosea. Madame Sardeau a descoperit că este îndemânatecă și a pus-o din ce în ce mai mult la muncă. La urma urmei, gândi ea, diavolul a făcut munca pentru mâinile leneșe. După doi ani Lili a înțeles, mai bine decât ei, că nu a fost o investiție bună, că nu aducea nimic profitabil. Nu erau foarte răi cu copilul – era îmbrăcată, avea ce mânca, i se dădeau daruri de aniversare dar atât. Înainte de a noua aniversare, doamna Sardeau ia arătat fotografia unui orfan african cu ochi mari și subnutrit. — Vezi de la ce te-am salvat? Lili a tăcut multă vreme apoi a spus: — Mama mea nu m-ar fi lăsat niciodată flămândă.

— Știi foarte bine că mama ta a murit. — Cealaltă mamă ar fi venit după mine. Doamna Sardeau și-a pierdut răbdarea. — Mincinoasă ce ești. Tu și poveștile tale despre cealaltă mamă! Sunt doar fantezii. Mi-a spus preotul că sunt fantezii, mulți copii le au mai ales dacă i-au bătut părinții pentru că au fost obraznici. Ai face bine să fii mai îndatoritoare față de noi. Ne ești datoare. Noi team hrănit, noi te-am adăpostit și noi am cheltuit bani cu tine. Mama și tatăl tău sunt morți! Ține minte asta! — Dar nu și bunicii mei Kovago. Ei nu au venit cu noi atunci. Când am să fiu mare am să merg la ei. — Nerecunoscătoare mică ce ești! Chiar dacă mai trăiesc, ei sunt acum după cortina de fier. Niciodată nu o să-i mai vezi. Lili lupta cu emoțiile și lacrimile. Apoi dădu drumul unei priviri încărcate de ură și scuipă spre madame Sardeau. A urmat un moment de tăcere îngrozitoare. Șocată, femeia a început să urle: — Asemenea gesturi de mahala nu fac decât să-ți dovedească originea! Îi voi spune soțului meu astă seară și o să te disciplineze el. Acum treci în camera ta! Lili a fugit cu lacrimi în ochi. S-a așezat cu fața în jos pe patul șubred sfâșiată de dor după Angelina, Felix și Roger. Nu mai avea nimic. Nici frate, nici bunică, nici bunic, nici unchi, nici tată. În loc de două mame nu mai avea niciuna. Cum ar putea afla vreodată mama ei adevărată că ea este la Paris? De unde să știe unde să o caute? Lili simțea că un spirit nevăzut, dar vindicativ o pedepsește, o strivește în acest apartament lipsit de bucurii. Deși nu avea decât nouă ani știa că i-a trecut copilăria și va trebui să numere de acum încolo zilele cenușii care trebuiau să treacă până va fi destul de mare să poată fugi.

21 Maxine a lucrat aproape fără încetare timp de trei ani după ce s-a deschis castelul. A descoperit că afacerile pot progresa și în zigzag: trei pași înainte și unul înapoi. Personalul angajat la castel învăța ce are de făcut, iar Maxine care răspundea și de ei nu mai făcea față. În primul an au avut 92.000 de vizitatori și un venit de 30,8 milioane de franci. Cu alte cuvinte mergeau în pierdere. În al doilea an au avut 121.000 de vizitatori și un venit de 48,4 milioane de franci. Succes! Dar cât va dura? În al treilea an peste 174.000 de vizitatori și în al patrulea an au depășit 250.000. În sfârșit mergea. Dar rezista Maxine? Guy era îngrijorat și i-a spus lui Charles că o vede alunecând prea repede la vale și nu se va putea opri la timp. Charles a fost de acord și a repetat instrucțiunile secretarei lui Maxine. Mademoiselle Janine trebuia să o țină pe Madame la Comtesse cât mai departe de muncă. Secretara a reușit foarte eficient să facă asta așa încât Maxine îi lăsa pe umeri întreaga muncă. Nu mai stătea la birou până la miezul nopții. În loc să se trezească la șase, lua micul dejun în pat și mergea la nouă la birou. Spre marea ei ușurare avea timp acum și pentru copii. Maxine nu sa așteptat ca băieții să-i aducă atâta fericire și, privindu-i uneori, o năpădea un sentiment de vinovăție. Simțea că nu-i merită, că erau prea buni pentru a fi adevărați. Se cutremura la gândul că poate Soarta îi va cere să plătească într-un fel îngrozitor succesul de care se bucura acum. În parte, din cauza succesului enorm al castelului, magazinul Paradis căpăta și el reputație, mai ales pentru că se ocupa de

transformarea caselor cu trecut istoric. După ce s-a deschis Chateau de Chazalle au fost cuprinși de un val de publicitate favorabilă care a scos la iveală calitățile Paradisului și potențialii clienți au început să curgă cu oferte. Maxine a restaurat cu succes douăzeci și șase de clădiri. Transformau clădiri istorice în locuri de distracție pentru public, în hoteluri sau mici apartamente care să primească mai multe familii. Aveau acum patru proiectanți arhitecți permanenți. Deși Maxine se aștepta ca toată lumea să muncească mult avea și foarte mare grijă să facă o atmosferă plăcută pentru angajații săi, să îi distreze; însă nicio schiță, niciun proiect nu trecea la execuție decât dacă îl vedea ea și apoi îl prezenta clientului. Nimic, niciun detaliu minor nu scăpa ochiului ei atent. Maxine era de neînlocuit. Uneori investițiile necesare se ridicau și la cincizeci de milioane de franci. Renumele Maxinei consta în faptul că era în stare oricând să găsească surse de finanțare. Pentru Maxine munca era o adevărată plăcere, dar aceasta se întâmpla numai pentru că nu a avut niciodată un eșec major. În cele din urmă, deși știa că Charles va fi furios, Maxine a făcut un lucru pe care și-l dorea în secret de foarte multă vreme. Ani de zile nu i-au plăcut sânii ei. Erau tot mari, nu au scăzut deloc după ce a născut băieții, așa că, într-o zi, fără să-i spună lui Charles, s-a internat la spital pentru operație. Maxine spera că va ieși cu silueta lui Audrey Hepburn, dar deși sânii i-au fost micșorați, tot mari au rămas. Operația a fost foarte dureroasă și a lăsat-o cu o cicatrice rotundă sub fiecare sân. Erau urâte cicatricile, nu vor dispărea niciodată. Charles era furios. I-au plăcut în mod deosebit sânii ei. — De ce naiba nu mi-ai spus ce vrei să faci? Știi că sunt pericole mai ales la anestezia totală. — Pentru că știam că o să mă oprești.

— La naiba, sigur că da! Nu sunt sânii tăi, sunt ai noștri. Ție cum ți-ar plăcea dacă mi-aș tăia un centimetru de unde știu eu? În general viața Maxinei trecea printr-o agitație continuă și plină de succes. Asta până la treizeci de ani când s-au petrecut două evenimente – Maxine a rămas din nou însărcinată, iar Charles s-a îndrăgostit de altă femeie. La început Maxine nu a știut. Nu-i făcea plăcere că este din nou însărcinată. Doi băieți erau de ajuns Era în vârful piramidei în profesie și se bucura enorm de situația ei. Se simțea stăpână pe situație, se organizase foarte eficient, și plătea datoriile pentru castel. Într-o dimineață, aducându-i Maxinei un plic, mademoiselle Janine i-a spus: — Am observat că madame de Fortuny a fost din nou aici ieri. Am înțeles că sprijină un scriitor și este foarte devotată acestui scop. Vorbește mereu la telefon cu Monsieur la Comte și am văzut că este pe lista de oaspeți la masa de astăzi. Pe mine dacă mă întrebați aș spune că emană senzații carnale. Prea mult parfum este periculos uneori. Era un discurs neobișnuit de lung pentru mademoisella Janice la care Maxine se uită cu surprindere. Despre ce naiba vorbește fata asta? Scriitor? Parfum? Femeia aceea Fortuny, nu ea lucra la etichetele pentru șampanie? Aceste întrebări îi trecură vag prin minte, dar le alungă și începu să sorteze corespondența. Cu toate acestea la masă o observă atent pe micuța doamnă Fortuny. Purta un costum Chanel nou – un Chanel adevărat, nu o copie total nepractic și extravagant. Și mademoiselle Janine avea dreptate, femeia emana sex. Și totuși, era un oaspete inteligent și amuzant, spunea tot felul de povești drăguțe și în general încânta pe toată lumea. Atenția Maxinei a fost întreruptă brusc de apariția lui Sir Walter și Lady Cliffe. După înmormântarea lui Nick, Maxine și Kate le-au

făcut părinților lui câteva vizite; mama lui Nick le-a îmbrățișat cu tristețe pe prietenele băiatului, mai ales pe Kate, cunoscând legătura dintre cei doi. După ce oaspeții au plecat să viziteze crama de șampanie, Lady Cliffe a rugat-o pe Maxine să-i arate copiii. — Pentru mine cel mai trist lucru acum este că nu voi avea nepoți. Sigur Walter este îngrijorat că nu avem moștenitor pentru titlu și numele nostru se pierde, dar s-a obișnuit cu acest gând cu multă vreme înainte de a muri Nick. Maxine o privi uluită. — Da, când Nick avea paisprezece ani a făcut pojar complicat mai târziu de otită. Ni s-a spus că nu va trăi, dar și-a revenit și medicii ne-au comunicat că Nick nu va putea avea niciodată copii. — Nick știa? întrebă Maxine uluită. — Sigur, a trebuit să-i spunem, dar nu cred că a acceptat vreodată ideea – cred că în secret a sperat întotdeauna că se va vindeca. — Bietul Nick. Și Judy care nu dorea să se mărite cu el, este același lucru acum, îi spuse Maxine lui Charles în aceeași seară, îmbrăcându-se pentru cină. Deși, adăugă brusc, nu mă mai interesează prea mult problema copiilor acum. Se mângâie pe pântecul însărcinat. — Răbdare, râse Charles. Nu mai durează mult. Se aplecă și o sărută pe gât ca de obicei și Maxine simți fără urmă de îndoială parfumul străin. Alungă gândul. La urma urmei, Charles a fost cu femeia aceea toată ziua în vizită la crame. Două săptămâni mai târziu, Christina îi spune Maxinei cu un aer nonșalant: — L-am văzut pe monsieur Charles aseară la Le Grand Véfour. Trebuie să-ți spun, Maxine, că pe an ce trece arată din ce în ce mai bine. — Le Grand Véfour? Ești sigură?

— Da, cu femeia aceea de la firma lui. A venit Jack Reffold cu un nou transport și m-am gândit să-l duc undeva într-o atmosferă plăcută. Charles era în capătul celălalt de restaurant, i-am făcut cu mâna dar nu cred că m-a observat. Se concentră asupra hârtiilor și continuă să vorbească despre tot felul de lucruri mărunte. Maxine simți că a primit un pahar de apă rece în față. Nu mai putea respira și o furnica în vârful degetelor. Știa ce i-a transmis Christina. Putea să ignore sau nu subiectul. Aseară Maxine a stat acasă și a privit un spectacol de balet la televizor pentru că Charles avea treabă cu un grup de canadieni, i-a spus că trebuie să îi invite la restaurant, probabil la Folies Bergères și apoi la un bar de noapte și desigur Maxine s-ar fi plictisit… Christina o privi. — Nu te simți bine, dragă? Poate că ar trebui să te odihnești. A mișcat copilul? Draga de tine. Toți vrem să te vedem purtându-te ca și cum nimic nu se întâmplă cu tine. Nu ne imaginăm că poți fi altfel. Hai, vino în cealaltă cameră să te întinzi puțin. — Nu, nu, spuse Maxine abia auzit. Trebuia să vorbească cu cineva. O să-i telefoneze mătușii Hortense. După tonul vocii mătușa a înțeles imediat că era vorba despre ceva serios. — Vino imediat, copila mea. Știi că sunt întotdeauna aici. Nici nu a închis bine ușa și Maxine a izbucnit în plâns. Mătușa Hortense a condus-o la un fotoliu și i-a luat amândouă mâinile între palmele ei. — Ce s-a întâmplat? Charles? — Da, șopti Maxine. De unde știi? — Draga mea, este simplu, ești la al treilea copil și ești căsătorită de opt ani. Nu știu să-ți spun ce trebuie să faci, copila mea, pentru că nu știu amănunte, nici nu doresc să le aflu. Încearcă Charles să te înșele?… Da?… Bine! În cazul acesta aș dori să te văd că ignori total

situația până te calmezi. Nu este momentul să faci o scenă. Fără îndoială că Charles este sub vraja vreunei femei și sigur că nu gândește logic. Tu, fetița mea, ești suspicioasă și geloasă, deci nici tu nu vezi bine lucrurile. Așadar, cu orice risc, trebuie să te abții să generezi o ceartă atâta timp cât nu vei fi calmă și rațională. Maxine o privea posomorâtă, dar mătușa Hortense vorbea categoric de parcă Charles ar fi fost o mașină al cărei motor trebuia reglat. — Doar nu vrei să te înfrunți cu Charles. Nu știi ce pot bărbații. Ar putea pleca cu această doamnă numai pentru a te sfida. Evident, Charles te iubește pentru că încearcă să-ți ascundă această legătură. Bărbații care nu-și iubesc nevestele nu-și dau osteneala să le ascundă așa ceva. — Este frumoasă și suplă, spuse Maxine tristă. — Dragul meu copil, ar fi mult mai rău pentru tine dacă nu ai fi tu frumoasă. Te-ai gândi atunci ce vrăji ai putea face ca să te transformi. Mătușa Hortense îi eliberă mâinile și sună menajera pentru cafea. — Pentru moment este evident că îl atrage frumusețea combinată cu noutatea unei legături ascunse. Bătrâna ridică din umeri. Oricât de mult te-ar iubi Charles s-a obișnuit cu tine. Ce păcat că miresele nu sunt pregătite niciodată cu ideea că se mai pot îndrăgosti și de alți bărbați, la fel ca și soții lor. Uneau viața este foarte greu de explicat tinerilor și chiar dacă reușești ei nu te vor crede niciodată. Așadar, lasă-l pe Charles în pace, draga mea, și să nu vezi nimic. Draga mea copilă, trebuie să te porți ca un înger. Trebuie să te gândești la un singur lucru, spuse mătușa cu blândețe. Un soț bun este mult mai important decât orice afacere. Nu vreau să spun că afacerile tale nu sunt importante. Spun doar că un soț bun este mult, mult, mult mai important. Așadar Maxine s-a purtat ca un înger, dar i s-a părut extrem de

greu pentru că în fiecare zi devenea tot mai tensionată și stângace. Charles pleca foarte dos de la castel, iar când stătea acasă părea preocupat. Uneori Maxine îl surprindea privind-o acuzator și tresărea. Era îngrozitor de geloasă. Știa cu exactitate programul lui Charles, deși nu îndrăznea să-i pună întrebări. Încerca să nu îl sâcâie, ca să nu-l alunge. Uneori o cuprindea o furie violentă, văzându-l că minte cu atâta ușurință – zi de zi, lună de lună – fără probleme de conștiință. Maxine suferea îngrozitor pentru că trebuia să-și ascundă durerea față de soțul ei și să îl mintă așa cum o mințea el. Când s-a născut al treilea fiu Charles trebuia să fie în Lyon și a venit la o săptămână după ce a născut. A fost o naștere mult mai ușoară decât s-a așteptat ea. Își strângea copilul la piept ar fi vrut să îl aibă lângă ea tot timpul. Micuțul Alexandre era speranța ei. Legătura cu soțul ei. De data aceasta, timp de patru luni nu mai era niciun pericol de a rămâne însărcinată. Au trecut patru luni și Charles tot nu a venit la ea în pat. În 1963 Charles și Maxine erau înstrăinați de trei ani și Maxine continua să ignore lipsa de fidelitate a lui Charles. Nu reușea să facă acest lucru decât reprimându-și instinctele naturale și refugiindu-se în manierele formale ale educației sale strict burgheze. Din când în când mergea la mătușa Hortense pentru încurajare. Maxine se purta tot ca un înger, dar rolul era extrem de dificil. Nu mai dormea bine, era trasă la față și chiar când își afișa zâmbetul ei încrezător, privirea îi trăda neliniștea. Uneori se răzbuna pe copii sau pe personal pentru că singura alternativă ar fi fost de a izbucni în lacrimi sau de a țipa. Suferea îngrozitor agonia unei vieți false sau a unui rol fals, aștepta, aștepta și-și dorea să întoarcă timpul înapoi. „Dacă” a devenit cuvântul ei preferat.

Dacă ar întoarce secundele înapoi la vara aceea minunată înainte de a rămâne însărcinată. Dacă ar fi ales altă persoană pentru compania lui Charles. Dacă ar fi fost și ea mai înaltă, mai suplă, mai tânără, mai plăcută. Dacă Charles ar mai vedea în ea ce a văzut prima dată. Nu mai avea încredere în ea. Se îmbrăca cu haine demodate. Vânzătoarea o bătea mereu la cap: „Dacă madame de Chazalle nu rezistă competiției nu trebuia să se mărite cu un bărbat atrăgător; este rușinos să văd că una din clientele mele își pierde demnitatea în văzul Parisului. Doamna ar trebui să-l trateze cu aceeași monedă. Sunt o mulțime de tineri frumoși la Paris.” În mai 1963, Judy a venit la castel. Văzând zâmbetul trist și mecanic al Maxinei, gândindu-se la viața ei singuratică, Judy a luat o hotărâre bruscă. Charles era clientul ei, dar Maxine era prietena ei. A ales cu grijă momentul când Charles o ducea la firma lui. — Nu ești fericit că amândouă firmele voastre se descurcă atât de bine? Charles aprobă absent. — Și nu ești mândru că ai trei băieți atât de frumoși? Din nou el aprobă. — Și nu este Maxine un om minunat? Nu o cunoaște întreaga Franță? O nouă aprobare mecanică. — Atunci cât crezi că va mai putea suporta această situație, Charles? Eu am impresia că este în pragul colapsului. Știu că divorțul este un lucru inexistent în Franța, că soții și soțiile au aventuri discrete și căsniciile nu sunt în pericol. Dar Maxine te iubește pe tine, nu are nevoie de alt bărbat. Știu că nu va mai putea suporta duplicitatea vieții pe care o duce – probabil că te va lăsa aici și se va muta la Paris, preferând să accepte absența, decât durerea. Gândește-te, Charles, ce vei pierde. Îți vei pierde viața comodă,

copiii, omul de fier care conduce afacerile castelului de care ești atât de mândru și care ți-a salvat moștenirea. Și ce vei câștiga? Un animăluț sexy și niște scandaluri în presă. Judy îl privi fără menajamente. Tăcut, dar furios, Charles se concentra la condus. Judy continuă: — Oh, Charles, nimeni nu poate avea tot ce-și dorește. Riști prea multă nefericire pentru un motiv stupid. Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat cu scara valorilor tale, despre familie, confort, bani? Mâinile lui se încleștară pe volan, dar continuă să tacă. Primul sentiment a fost un șoc. Cum putea Judy să discute cu el o problemă atât de personală? Al doilea sentiment a fost de furie, pentru că ea a îndrăznit așa ceva. Dar până au ajuns la firmă, Charles a început deja să se gândească la cuvintele ei și să-și imagineze viața fără Maxine. La o săptămână după plecarea lui Judy, Maxine stătea la măsuța de fier încrustat acoperită cu dantelă albă, pe terasă. Îl supraveghea pe Gerard, care acum avea opt ani și se juca construind o fortificație de pământ pentru micuțul Alexandre care avea doi ani. Maxine consulta listele de oaspeți pentru petrecerea dată în cinstea modernizării firmei pentru șampanie. Charles apăru neanunțat pe terasă. Maxine îl privi. Era ciudat să îl vadă în mijlocul zilei. Văzându-l că se îndreaptă spre ea, Maxine simți că totul se petrece cu încetinitorul. Avea o privire expresivă. Așteptă cu inima bătând să-i spargă pieptul. Ajuns lângă soția sa, Charles se aplecă și îi sărută urechea. Cum făcea altădată. Maxine se întoarse și îl privi direct în ochi. Văzând expresia din ochii lui, se înmuie de speranță și bucurie, apoi sări direct în brațele lui răsturnând scaunul. Charles o îmbrățișă cu pasiune. Apoi se aplecă peste umărul ei, luă stiloul și tăie numele Fortuny de pe lista de invitați. Maxine îi

luă mâna și i-o sărută. Nu le putea desprinde de el. Puțin timp după aceea stătea în patul ei cu părul blond, bogat împrăștiat pe perna de mătase. Nu a fost aceeași pasiune frenetică și nebunească așa cum a fost când au făcut dragoste prima dată – a fost mai bine, o experiență senzuală, încărcată, împărtășită de amândoi, prin care Charles, fără să spună un cuvânt i-a cerut iertare, iar Maxine, tot fără cuvinte, i-a comunicat că nimic nu mai avea nicio importanță acum. — Caută sub pernă, îi șopti Charles. Maxine căută sub învelișul de dantelă și scoase o cutie roșie. — Este de la Cartier! Dar nu este ziua mea. — Nu este pentru ziua ta. Este pentru totdeauna, apuse Charles vinovat. În cutiuța de catifea era un inel cu diamante. — Este exact mărimea mea, strigă Maxine. Charles o luă în brațe și îi murmură cu dragoste la ureche: — Nu ești singura persoană eficientă din familie, spuse el și îi zâmbi – așa cum i-a zâmbit când au făcut dragoste prima dată.

Partea a cincea 22 Curând după moartea bunicului său, Pagan – care s-a întors imediat la Londra – a înțeles că nepăsarea mamei sale nu era pentru că bunicul murise, ci pentru că bunicul murise sărac. Afacerile lui erau un haos. Moșia de la Cornish era în ordine, dar se pare că nu le aparținuse. Aparținea bunicii pentru că totul fusese girat. Când a căutat în biroul său nu a găsit decât o coadă de iepuraș și un inel anonim, ascunse într-un sertar secret; celelalte sertare conțineau tăieturi de ziare, o cutie din trabucuri cu scrisorile tatălui lui Pagan, câteva ziare vechi Horse & Hound și o grămadă de scrisori și documente îngălbenite. Nu erau note de plată pentru că acestea mergeau automat la agent și apoi la bancă, și aceasta le plătea pentru că se girase conacul. A durat mult până a făcut ordine în haos. Înainte de Crăciunul lui 1949, Pagan și mama sa s-au văzut cu avocații din St. Austell. Veștile proaste le-au fost date fără menajamente – nu erau bani. Nu ar fi putut ele să vândă casa unei instituții, poate o școală? — Imposibil, a spus mama lui Pagan. Nu avem decât douăzeci și trei de dormitoare. Ajunsă acasă, mama lui Pagan a vorbit cu Londra. Pagan, de șaptesprezece ani atunci, cutreiera prin casă de parcă o vânduseră deja. Toată casa era plină de ceasuri, toate ticăiau în alt ritm, fuseseră colecționate de bunica pe care nu a cunoscut-o niciodată – ceasuri de marmură, de bronz, chinezești, ceasuri de alamă și un

ceas cu email indigo dăruit bunicii lui Pagan de regina Alexandra. Timp de o săptămână cele două femei au jelit. Pagan nu plângea niciodată în casă, numai în adăpostul pădurii sau pe vârful stâncii de granit. Apoi a venit Selma în vizită. Mama lui Pagan locuia deja la Londra cu Selma (”sunt atât de singură când tu ești plecată, draga mea”). Selma era o femeie cu înfățișare severă de vreo cincizeci de ani și trăia dintr-o pensie de la fostul ei soț. Era osoasă, avea pomeții proeminenți și o gură rectangulară. Nu era tocmai femeia pe care ar fi dorit-o Pagan pentru mama ei; nu ți-o puteai imagina pe Selma într-o rochie neagră cu perle. Nu era șic, nu-și găsea locul în societatea londoneză. Într-o seară, după ce a plecat Selma, când vântul scutura obloanele ferestrelor, Pagan stătea la birou, amintindu-și cu duioșie degetele care l-au atins. Doamna Trelawney stătea lângă foc cu un pahar de sherry. — Termină cu nostalgiile, Pagan, vreau să vorbesc ceva serios cu tine. Despre bani. Selma crede că putem transforma domeniul întrun stabiliment pentru îngrijirea sănătății. — Ce? — De exemplu, un loc unde oamenii vin să slăbească. Selma a lucrat la New Forest într-o astfel de instituție. De fapt acolo erau specializați în dezalcoolizarea alcoolicilor. Selma spune că nu va fi prea costisitor să începem o asemenea afacere. — Mamă, trebuie să fii nebună dacă plănuiești să întreții o adunătură de alcoolici la marginea unei prăpăstii, a spus Pagan. La puțin timp după aceea, doamna Trelawney a trimis-o pe Pagan în vizită la Kate – ca să se înveselească puțin. — Și n-o să-ți stau în cale, îi spuse Pagan lui Kate. Pun pariu că în urma mea a venit Selma și vor începe ca nebunele să-și pună în practică ideea.

Dar tatăl lui Kate nu o considera o idee atât de nebunească. — Ar putea avea rezultate, spuse el gânditor. Eu întrevăd deja avantajele. — Singurul avantaj pe care îl văd eu, spuse Pagan, este că nu am bani și nu voi putea participa la sezonul estival londonez. Te costă cam două mii de lire să participi la viața de societate, dacă vrei. Să inviți și tu lumea la distracții. Mulțumesc cerului că mama nu are bani pentru asta. Nu mă văd umblând nebună prin Londra de seara până dimineața în rochii de bal. Tatăl lui Kate nu a spus nimic, dar i-a telefonat doamnei Trelawney și s-a oferit să finanțeze pentru Pagan sezonul londonez dacă doamna era dispusă să o lanseze și pe Kate în înalta societate. Intenționa să-i ofere fiicei sale cea mai bună ocazie de a găsi bărbatul potrivit, adică bogat și, cine știe, poate cu un… titlu. Mama lui Pagan a fost încântată de idee. — Ceea ce nu înțelege tatăl tău, îi spuse Pagan lui Kate într-o seară, este că noi nu suntem aristocrate. Noi suntem burgheze de țară și nici de asta nu sunt prea sigură. Poate că n-o să mai avem nici pământ. — Nici nu-i pasă, dacă reușește să mă mărite. Și acum, ia hai să ne gândim de câte rochii de bal avem nevoie! Anul 1950 le-a binecuvântat cu o vară britanică idilică. Până să vină Maxine la Londra, Pagan și Kate se învârteau deja în caruselul scânteietor al societății britanice. Au fost prezentate și la curte. Puteai fi prezentată Reginei și Regelui numai de către o Lady (în cazul lor, mama lui Pagan). Cele trei femei, purtând mănuși albe până la cot și rochii de mătase cu obligatoriul guler înalt, au stat ore în șir în mașina pe care era o etichetă specială, între celelalte mașini care aveau înăuntru tot debutante care trebuiau prezentate la Palatul Buckingham. Odată trecute printre impresionantele coloane de piatră de la intrare, s-au așezat la rând în anticamera îmbrăcată

în roșu și au așteptat să fie strigate. Pagan parcă își aștepta ceaiul, era foarte nepăsătoare, dar Kate era atât de nervoasă încât repeta în gând fiecare gest din reverența pe care trebuia să o facă în fața Reginei, împreună cu alte zece fete luaseră lecții pentru a învăța să facă reverențele. Kate sări în picioare când își auzi numele. A fost introdusă într-o altă anticameră cu covoare roșii în care se găsea perechea regală. Un pas înainte cu piciorul drept, un pas înainte cu piciorul stâng, piciorul drept lateral, piciorul stâng se leagănă înainte, înapoi și capul jos aplecat în fața Maiestății sale Regele George Al Șaselea. Te îndrepți, piciorul drept într-o parte, piciorul stâng în față, piciorul drept în față și te întorci spre Regina Elizabeth, repeți reverența și te îndrepți spre dreapta… Apoi Kate s-a trezit într-o cameră luminată de candelabre în care fetele serveau sandvișuri, beau ceai și vorbeau cu voce scăzută. A urmat fiecare zi cu altă distracție. Cu luni înainte fuseseră fixate toate în „Jurnalul lui Jennifer”. Toată lumea dorea să apară în acest Jurnal. Kate și Pagan au pregătit mese pentru celelalte debutante, au luat ceaiul la Günter, Ritz, Breve. Mergeau la cocktailuri, la dineuri, baluri mai ales că mama lui Pagan era extrem de agitată. După o vreme aveau pungi sub ochi pentru că dormeau puțin și trebuiau să țină acest ritm, mai ales că niciuna din ele nu avea să mai vadă șampanie, parmezan, castraveți armenești precum și tot felul de înghețate de vanilie sau căpșuni. Au mers la cursele de cai la Ascot, la yachting la Cowes și cricket la Lord. În niciuna dintre ocazii nu le-a interesat sportul, erau interesate doar de competiția pentru eleganță a debutantelor. La sfârșitul săptămânii, fetele plecau la țară. Tatăl lui Kate a pregătit totul, iar mama ei a avut grijă să nu se arate pentru a nu face vreo gafă. Ambele fete aveau escorte bine alese – tineri ofițeri, bancheri,

agenți de bursă și de asigurări de la Lloyd – toți învățau să se poarte în societate, să se descurce cu bani puțini. Cele mai drăguțe fete aveau foarte mare grijă să nu comande mese costisitoare. La fel ca în Elveția, naivitatea era o calitate. Toate debutantele țineau la etichetă, dar toate se sărutau prin taxiuri și prin locuri umbroase. Totuși știau foarte bine că prea multă pasiune le poate strica numele și erau foarte atente. În timpul verii 1950 numele lui Kate a apărut în „Tatler” de două ori, iar al lui Pagan de șapte ori, pentru că a ieșit cu Prințul Abdullah. Abdullah venise la Londra și Pagan era extrem de agitată. Deși le jurase lui Kate și lui Maxine că este îndrăgostită de el, ele știau că se preface. Abdullah era obsedat de gândul că poate fi asasinat și a ieși cu el la cină însemna să intri într-o mașină și apoi iute să sari în alta, să iei brusc o curbă și să te pierzi pe străzi lăturalnice, să spui că mergi la un restaurant și să aterizezi în separeul întunecat al altuia. — Nu crezi că Abdi este cam paranoic? întrebă Kate. Nu crezi că este cam melodramatic cu toate pistoalele alea după el? Două zile mai târziu, garda lui Abdullah a urcat în mașină, a întors cheia în contact și mașina a explodat. S-au împrăștiat bucăți în Kensington Square în fața casei închiriată de el. După acest eveniment Maxine și Kate nu s-au mai dat în vânt să o însoțească pe Pagan la întâlnirile cu înălțimea Sa Regală. Împreună cu alți trei sute de oaspeți Abdullah a venit la petrecerea dată de Pagan și Kate la Hotelul Hyde Park. Kate și Pagan străluceau de emoție. Pagan în rochie de satin alb brodată cu verde pal, Kate într-o rochie de culoarea primulei. Natural, ele erau stelele serii și dansau sub privirea mândră a tatălui lui Kate, privirea înfricoșată a mamei sale și privirea înțelegătoare a doamnei Trelawney. În timpul unui vals, Kate s-a împiedicat deodată – într-o fracțiune de secundă l-a văzut intrând în sala de bal pe François, seducătorul

ei din Elveția, însoțit acum de o fată îmbrăcată în rochie albă de dantelă. Apoi Kate și-a dat seama că nu era François, deși semăna bine cu el. Nu și-a putut lua ochii de la el, dar în același timp ar fi vrut să fugă cât mai departe de el. A întrebat cine este tânărul și i s-a spus că este fiul unui bancher, se numește Robert Salter și studiază la Cambridge. Pentru tot restul serii, Kate s-a simțit irezistibil atrasă de băiat, dar nici nu avea curajul să se prezinte. În dimineața următoare în Walton Street a venit un curier aducând un mic portocal cu un bilețel în care scria că steaua de necontestat a serii precedente se numea Kate. Era semnat Robert Salter. Deși nu a avut ocazia să danseze cu Kate, însoțitoarea lui i-a spus că Kate era singură la părinți, tatăl ei era foarte bogat și locuiau într-un castel în Cornwall. Robert a început să trimită daruri. Știa că va trebui să muncească la banca tatălui său și să cunoască toate fetele de măritat din oraș. În Anglia era bine să-ți alegi mireasa, se gândi el privind-o pe Kate dansând și se hotărî să încerce cu ea. Deși de la prima întâlnire a descoperit că nu există niciun castel, a simțit totuși o atracție irezistibilă față de Kate deși nu arăta la fel de bine ca fosta lui prietenă. Totuși el pe Kate o dorea, Kate îi umplea visele. Kate nu a spus nimănui despre întâlnirile ei secrete, decât mamei sale. Era amețită de frumusețea lui Robert și de eleganța lui. — Nu-i nimic deosebit să iei masa la Savoy, îi spuse Kate mamei sale, dar când mergi cu Robert toți chelnerii încep să se agite. Cu Robert ai întotdeauna limuzine la intrare și flori pe masă și cutii trimise prin curier cu tot felul de daruri. Deschise poșeta și dădu la iveală o mică tabacheră de aur, o brichetă, o pudrieră, un ruj încrustat cu platină, un creion cu pietre prețioase și un carnețel îmbrăcat în piele de crocodil. — Nu că tata nu mi-ar fi cumpărat aceste lucruri, dar când mă văd copleșită de atâtea daruri mi se pare că în fiecare zi este

Crăciun. — Sper că te porți rezonabil, spuse mama ei, dorind de fapt să spună „prudent”. — Ah, da, minți Kate, închizând poșeta.

23 După Crăciun, Pagan a refuzat invitația tatălui lui Kate de a merge la schi la Saint Moritz. — Mai bine îmi rup piciorul căzând de pe cal. Pe urmă nu cred că există bărbat care să mă aprecieze văzându-mă pe schiuri. Ea a rămas la Cornwall. Kate nu a vrut să-l lase pe Robert și a stat în apartamentul din Walton Street vorbind la telefon toată ziua. Maxine a rămas surprinsă de schimbarea prietenei ei. Când nu vorbea la telefon și nu cutreiera muzeele de artă, Kate asculta muzică sau stătea ore în șir în pat fără să facă nimic. Maxine nu înțelegea cum poate un om să stea toată săptămâna și să nu facă nimic. În fiecare vineri Kate pleca la Cambridge și se întorcea luni, ori foarte fericită, ori cu lacrimi în ochi. Oricâte întrebări îi punea, Kate refuza să povestească, dar evident era un bărbat la mijloc. Prin urmare Maxine hotărî că trebuie să fie ceva serios. Primăvara târziu, viața socială a început din nou și Kate s-a mai animat puțin. La începutul verii Kate a început din nou călătoriile la Cambridge și deodată, în iulie, și-a pierdut interesul față de respectivul oraș istoric și a început să primească de două ori pe săptămână scrisori de la Cairo. — Dacă nu-mi povestești despre el, îți deschid scrisorile, o amenință Maxine. De ce nu ne povestești nimic despre el? Știu eu de ce, pentru că vrei să te măriți cu el și crezi că dacă ne spui și nouă, no să te mai ceară de nevastă. — Afurisito! Apoi într-o dimineață de septembrie o Kate fericită și radioasă a intrat în camera ei cu o scrisoare în mână. — Vrea, vrea, vrea să se însoare cu mine. Robert… Kate Salter… Doamna Robert Salter… Doamna Salter.

— Vrei să spui că de data asta e adevărat? Eu știu că te-ai logodit cu vreo paisprezece tineri, spuse Pagan care era în vizită în Walton Street în timp ce Maxine era în Wiltshire. — Numai pentru că regimentele lor plecau în Malaya și numai pentru că era o datorie patriotică. — Da, și uite câte cufere de brocart ai primit din Singapore. — Oh, mai taci din gură. O să mă sune diseară. Robert o să mă sune. Sigur că o să spun da. Acum pot să-ți spun și ție. A studiat finanțele la Cambridge, dar tatăl său este bancher la Cairo și el va lucra acolo. Imaginează-ți! Să trăiești în Egipt! Piramide, apă de trandafiri, luna mare a deșertului peste apele Nilului! Abia atunci a scos Kate o fotografie a tânărului în cauză. Nu zâmbea, arăta de parcă tocmai avea de gând să spună ceva important. — Minunat, spuse Pagan politicoasă. În sinea ei se întreba de ce a fost Kate atât de discretă când Robert, fără să fie prea frumos, afișa atâta importanță. Kate nu s-a dezlipit de telefon de la ora șase seara până la două dimineața când a sunat-o în sfârșit Robert. Abia se auzea. Din camera alăturată, Pagan a auzit „Da, și eu te iubesc, oh, dragul meu Robert, da, da…”. Și chestia asta a continuat cam douăzeci de minute. Noroc că taică-său este bancher, gândi Pagan. Când intră în camera lui Kate o găsi plângând. — Sus fruntea, ești prima dintre noi care se logodește, nu-i motiv de plâns. Ai uitat de piramide și de luna de deasupra Nilului? Când este nunta? — Tocmai la vară. Robert abia a început munca la bancă și nu-și poate permite un voiaj de nuntă. Spune că ar fi exemplu negativ, dar nu putem aștepta nouă luni. Vrea să mă duc acolo. Mi-a spus că aș putea să merg cu mama, dar nu cred că e prea nostim. Niciuna nu și-o putea imagina pe mama lui Kate printre piramide sau pe Nil.

— Vino tu cu mine, Pagan! Dacă plătește tata, vii? — Un lucru este sigur, n-o să te lase să pleci singură la Cairo. Veselă, deși nu dormise toată noaptea, Kate le-a telefonat părinților săi la șapte dimineața. — M-am gândit eu că se petrece ceva, spuse tata, n-ai fost acasă de câteva săptămâni. Kate a hotărât să plece la Cairo imediat după Crăciun. Înainte de plecare, venind de la cumpărături, a găsit-o pe Pagan stând inertă pe covor încercând să nu plângă. Știa motivul. A văzut în ziarele de dimineață: „Abdullah și Marilyn – faimoasa stea s-a îndrăgostit de prinț Marilyn spune că se vor logodi”. — Este adevărat, Pagan? — Nu știam despre logodnă, dar despre aventură știu de câtva timp. M-am gândit că o să treacă. Marilyn este doar mai renumită decât noi. Știu că acum este la Dorchester. Fericita pereche a fost fotografiată în fața fântânii și am telefonat toată după-amiaza, pe firul secret, dar nu vrea să vorbească cu mine. Să-l ia dracu’! — Fii rezonabilă, Pagan, poate că este ocupat – comandă un vas de război sau ia ceaiul la Palatul Buckingham. — Nu, Kate, mi-am dat seama după vocea secretarei – avea ceva alunecos. Știu după tonul vocii că sunt trecută pe lista neagră. Este mai ușor pentru Abdi să nu-mi dea explicații, deci refuză să vorbească cu mine. Este al naibii de bine să fii sămânță regală. După patru zile, Pagan stătea nemișcată la fereastra apartamentului mamei sale. Nu plângea, nu dorea să vadă pe nimeni, nu dorea să meargă în Cornwall, nu ieșea din dormitor. Liniștea ei era zguduită de comportarea lui Abdullah. În mod deliberat el a distrus legătura aceea specială dintre ei. Se sfârșise. Pagan a ieșit din letargie doar când a venit vremea să împacheteze pentru Egipt. Robert le-a întâmpinat la aeroportul din Cairo, iar Kate a zburat

în brațele lui. Urcând în Cadillacul negru, Pagan l-a studiat. Arăta bine, dar parcă era puțin plicticos. În schimb, Cairo nu era deloc plicticos, era plin de praf, sufocant, tumultuos, dar frumos. Căruțe trase de cămile și măgari se amestecau cu tramvaie și automobile. Bărbații erau înfășurați din cap până în picioare în cearceafuri albe; femeile erau mereu grăbite, acoperite până la ochi în negru. La unele magazine se aflau reclame luminoase, dar pe fiecare centimetru liber se găseau pozele generalului Naguib, noul guvernator militar al Egiptului. Apartamentul tatălui lui Robert era în afara orașului. Camere înalte, albe și răcoroase dădeau în alte camere înalte, albe și răcoroase. Servitorii, toți bărbați, purtau uniforme albe cu șireturi roșii și stăteau aici cu familia lor de foarte mulți ani. Din grădina de pe acoperiș fetele vedeau Nilul șerpuind prin deșert în drumul său spre mare. Abia ajungeau până la ele zgomotele orașului. În scurtă vreme Kate a primit un inel de logodnă cu diamante. Îl asculta pe Robert supusă, făcea tot ce-i spunea el, îl urma pretutindeni ca un câine credincios, nu juca bridge de frică să nu câștige. Pagan nu credea că este bine, mai ales că Robert era mulțumit de evoluția lucrurilor. În fiecare noapte Kate se strecura în camera lui Robert, unde spre tristețea ei nu se întâmplau prea multe. Robert era mai mult plecat. Cu toate acestea Kate iubea viața leneșă de la Cairo. Dupăamiaza fetele jucau tenis la un club unde se adunau englezii, înotau, jucau bridge până la ora cinci. Aproape în fiecare noapte erau dineuri și petreceri. Odată au fost la un bal la Ambasada britanică, între colonei, diplomați cheli și doamne țâfnoase îmbrăcate în rochii negre de tafta. Uneori plecau la picnic în deșert. Au vizitat piramidele, s-au fotografiat pe cămile. Aflând că sunt cai de închiriat, Pagan a luat unul și a galopat în deșert. Când s-a întors, Robert era furios și le-a

spus că nu au voie, niciodată să mai plece singure. Când au mers la bazar le-a avertizat sever să nu se îndepărteze de el. Străduțele înguste ale bazarului semănau între ele. Robert le conducea, iar șoferul venea în spatele lor. Fetele își croiau cu greu drum printre tarabe și magazinașe care erau mai mici decât o baie europeană. Au admirat covoarele persane, frumoasele sculpturi în lemn, delicatele cutii pentru ceai, lucrate în fildeș. Spre stânjeneala lor, Robert nu a cumpărat nimic fără să se târguiască. Robert nu vorbea despre bani, dar se gândea mult la ei. Era un materialist, tot ce făcea și cheltuia era gândit și calculat în așa fel încât să aducă profit. Avea un carnețel, neștiut de Kate, în care notase fiecare bănuț cheltuit pentru ea, fiecare bacșiș dat la restaurant. Pagan avea foarte mulți admiratori. Făcea eforturi disperate să nu se mai gândească la Abdullah. Într-un impuls frenetic de energie a hotărât că ar trebui sa învețe limba arabă. O poți învăța în optsprezece lecții, îi spuse ea lui Kate, iar tu o poți practica cu servitorii. Dacă ajungem târziu putem spune kulli shayy fi yid allah (totul este în mâinile lui Dumnezeu)… ai auzit? Pagan avea grijă să-și ocupe timpul de dimineața până noaptea, deși de multe ori noaptea îi curgeau lacrimi mari din colțul ochilor. Încă nu suporta singurătatea. Când Robert și, Kate plecau, ea lua imediat telefonul și organiza o petrecere pe terasă. La întoarcere, cuplul îndrăgostit o găsea în clinchete de pahare și râsete. Deveni foarte repede una dintre cele mai căutate fete din Cairo. Tatăl lui Robert era intrigat de exuberanța ei. Nu avea stil cât toate femeile la un loc, hotărî el. În contrast cu ea, Kate îl urma ca o somnambulă pe Robert, era mereu de acord cu el, părea insipidă. Se hotărî și îl luă pe Robert deoparte. — Am făcut câteva cercetări în Anglia. Nu știu dacă tu realizezi, dar Pagan ar fi o soție mult mai potrivită pentru tine, decât Kate. Are o familie mult mai bună, deși nu are bani, are o casă în

Cornwall. Robert o privi uluit. — Este a mamei ei, nu? Este un institut de sănătate. — Nu, este a lui Pagan. Bunicul ei i-a lăsat-o moștenire, iar mama plătește o chirie simbolică. Există și mult pământ. Biata Kate nu poate străluci în societate, așa cum ar trebui să strălucească soția ta. Mai gândește-te. Când tatăl lui Robert spunea „mai gândește-te”, dădea un ordin și Robert înțelegea. Niciunul dintre colegii săi nu ar fi acceptat amestecul părinților în viața intimă, dar Robert nu a fost deloc surprins. Dacă tatăl său simțea că trebuie să intervină, probabil că era necesar; amândoi gândeau la fel. Viitorul lui Robert depindea de tatăl său. Câteva seri mai târziu, sub palmierii verzi din grădina suspendată, cei doi bărbați stăteau din nou de vorbă. — M-am gândit la ce ai spus, tată. Poate că ai dreptate, zise Robert privind orașul citadelă. Poate că nu am gândit bine. Tatăl era încântat. Nu va trebui să întrerupă alocația de bani pentru Robert și nu va trebui să trimită fetele în Anglia. — Desigur, una din ele va trece prin momente stânjenitoare, dar am un plan. La sfârșitul săptămânii, fetele au fost invitate la un levantin văduv și bogat, cu reputație. În ultimul moment Robert a anunțat că nu va putea merge. — Am foarte mult de lucru, explică el. De asemenea a fost foarte explicit spunând că dorește să o țină pe Kate cu el, așa că Pagan a plecat singură la Alexandria. În seara aceea Robert a dus-o pe Kate la masă la Hanul Piramidelor. Au privit dansurile populare, apoi Robert a sugerat o plimbare la piramide sub clar de lună, cum era obiceiul îndrăgostiților. Când mașina a ajuns la renumitele monumente, luna era ascunsă

în nori. Robert se gândea să termine cât mai repede. Cu un aer de suferință îi spuse: — Draga mea, m-am gândit foarte mult la noi – și sper că nu vei suferi foarte mult – dar cred că nu este o idee foarte bună. — Ce nu este o idee foarte bună? întrebă Kate neînțelegând. — Să ne căsătorim. Ești aici de două luni și am simțit de când ai venit că am făcut o greșeală. Deși la început am avut intenția să merg până la capăt. Kate era împietrită. — Vrei să spui că trebuie să mai așteptăm? Încet, dar hotărât, Robert clătină din cap. — Vreau să spun că trebuie să renunțăm. Kate era uluită. — Ce am făcut? Ce s-a schimbat? Ce s-a întâmplat? — Nu ai făcut nimic, nici tu nici eu, doar ca sentimentul nu mai există. Kate se simțea umilită. Nu știa ce să spună sau ce să facă. — Am vorbit deja cu tatăl meu, continuă Robert, și mi-a sugerat să aștept, să fiu sigur înainte de a vorbi cu tine. Știu că este greu pentru o fată când un băiat se răzgândește, dar este mai bine înainte de căsătorie. Tata mi-a spus că va face tot ce îi stă în putere. A spus că s-ar putea să te simți umilită la Cairo unde toată lumea știe că noi… că eu… că nu mai vreau… că nu mai putem… Nu mai era nevoie să continue. — Vreau să merg acasă, șopti Kate. Vreau să merg acasă imediat. Deodată Kate își dori să fie lângă mama ei simplă, dar iubitoare. Se simțea murdărită. În dimineața următoare Robert veni la Kate în cameră. Era palidă și lipsită de vlagă. Robert era calm, dar preocupat. Nici nu s-a gândit că va fi așa ușor. Încă o dată tatăl său a avut dreptate. — Tata a apelat la niște cunoștințe și a găsit un loc la avion, dacă vrei să pleci. Dar nu este decât un loc, așa că Pagan poate rămâne

până la sfârșitul săptămânii. La urma urmei, ea nu are nicio vină… Știe, se gândi Kate, știe că sunt frigidă. — Nici nu va fi foarte ciudat dacă veți pleca pe rând. Nu vrem ca lumea să bârfească. Pagan poate explica la toată lumea că a trebuit să pleci într-o problemă personală. Acasă. Doamne, cât îi era de frică să-i spună tatălui ei. Îl și auzea: „Iar ai stricat totul! L-ai lăsat să te facă de râs? Cred că știi că toată lumea te va crede o proastă?” Și Kate avea dreptate. Părinții săi o așteptau la aeroport – mama era tristă, tatăl furios. Nici nu a vorbit cu Kate până nu a urcat în mașină și au închis gemulețul care îi despărțea de șofer. — Cred că știi că toată lumea te va crede o proastă? Te-ai făcut de râs! Pentru prima dată în viață, mama se trezi: — Să nu îndrăznești să-i mai spui un cuvânt copilului! spuse ea cu voce ridicată înfruntându-l. Pentru prima dată după ce a vorbit cu Robert, Kate a izbucnit în plâns.

24 Spre surprinderea ei când s-a întors de la Alexandria, Pagan nu numai că nu a găsit-o pe Kate, dar nu a găsit niciun mesaj de la ea. Robert părea dezolat. — M-a refuzat, i-a spus el. Desfăcu pumnul și îi arătă inelul cu diamante. A insistat chiar să-mi dea inelul înapoi. Pagan era uluită. — Nu pot să cred că a făcut așa ceva, nu seamănă cu ea, nu este genul de om nepoliticos și repezit. V-ați certat? — Nu, și pentru mine a fost o surpriză totală. Cu o voce rece mi-a spus că totul este o greșeală și vrea să plece imediat. — Și nu a lăsat nicio scrisoare pentru mine? — Nu (oftat), deși sunt profund jignit, mă gândesc totuși că dacă așa se poartă de obicei, atunci este mai bine că am descoperit înainte de căsătorie, decât după aceea. De fapt Kate a lăsat o scrisoare pentru Pagan, dar Robert a deschis-o și a citit povestea nefericită dar foarte amănunțită a celor petrecute, așa că a rupt-o. — Și nu a vrut să plec cu ea la Londra? — Nu. A spus că îi pare rău că mă rănește, dar nu vrea să-ți strice vacanța. Mi-a spus că a așteptat intenționat să fim numai noi doi. Robert își prinse capul în mâini și umerii începură să îi tremure. Pagan era foarte stânjenită. Nu suporta bărbații care plângeau. Tatăl lui Robert s-a gândit că este mai bine dacă Pagan nu telefonează în Anglia; va suna Kate când va crede de cuviință. Poate că era mai bine să i se respecte dorința și să fie lăsată în pace. Tot el se gândea că Pagan ar trebui să aștepte o scrisoare de la Kate și să nu scrie ea prima, dar nicio scrisoare nu a venit.

La sfârșitul săptămânii, Pagan i-a scris lui Kate, povestindu-i cu mult tact cât era Robert de supărat și rugând-o să se mai gândească la ce a făcut. Robert s-a oferit să pună scrisoarea la poștă. După un timp, Pagan a scris mai multe scrisori și mai ales una îngrijorată pentru mama lui Kate. Nici prin cap nu-t trecea că scrisorile sunt distruse. Lipsit de scrupule, Robert intercepta și scrisorile lui Kate către Pagan și le rupea. Era pur și simplu o problemă ușoară, se scula dimineața înaintea lui Pagan. La început Pagan a fost uimită de refuzul lui Kate de a-i scrie. Nici măcar o carte poștală pentru a-i spune că primește scrisorile? Apoi a început să sufere din pricina lui Kate și în cele din urmă s-a îngrijorat foarte tare. Cum Pagan era un om deschis și cinstit nu și-a imaginat că Robert o prinde cu grijă într-o plasă de minciuni. Când Pagan a întrebat dacă nu ar fi bine să sune să vadă dacă nu cumva Kate este bolnavă, Robert a privit-o supărat și a întrebat-o dacă nu se gândește că lui Kate ar putea să-i fie rușine? Altfel sigur că ar fi răspuns măcar la o scrisoare. Din momentul în care Kate a plecat, Robert s-a aruncat cu toată voința asupra lui Pagan, susținut din umbră de tatăl său. Oriunde mergeau li se acorda atenție, primeau cele mai bune servicii, o sufocau cu flori și orice și-ar fi dorit Pagan, Pagan avea. Ea aprecia aceste atenții în încercarea disperată de a-l uita pe Abdullah. Cairo era un oraș romantic, precum floarea de magnolie, iar ea era foarte alintată. Pentru că se gândea că n-ar avea altceva mai bun de făcut în Anglia, nu se grăbea să plece. Nu numai că era vrăjită de luxurianta viață din Cairo, dar și Robert-din-Cairo era mult mai plăcut decât Robert-din-Londra. În Cairo nu erau prea mulți tineri, iar cei puțini se luptau cu dinții pentru fiecare fată. Fetele din Cairo erau cu ochii pe Robert, și atunci Pagan a început să-l privească altfel. Robert și-a acordat suficient timp până într-o seară după ce au fost la o petrecere de Crăciun la Semiramis. Luna lăptoasă era ca un

lotus pe cer. El i-a turnat un pahar de șampanie și a avut grijă să nu se golească niciodată. În drum spre casă era deja amețită. Robert și-a pus protector o mână pe umerii ei. — Crăciun fericit, murmură Pagan și, de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume, l-a sărutat. Apoi a intrat în camera ei, s-a dezbrăcat, s-a aruncat în pat și a adormit imediat. La capătul celălalt al coridorului, Robert a îmbrăcat un chimono japonez și s-a îndreptat spre camera ei. În dimineața următoare Pagan s-a trezit și s-a întrebat, ca multe altele înaintea ei, „ce am făcut?” Apoi Robert a început să-i facă curte, susținut binevoitor de tatăl său. Îi cumpăra tot felul de cadouri – cercei, ametiste – i-a luat și o maimuțică de care Pagan s-a îndrăgostit imediat. Spre surprinderea ei, două luni mai târziu, Robert și Pagan se căsătoreau la Ambasada Britanică și primeau în dar un Rolls-Royce de la tatăl lui. Aproape imediat după căsătorie, mariajul lor a început să alunece spre prăpastie. Pagan nu a fost niciodată prea interesată de sex, așa că nu se gândea decât că Robert are nevoi fizice și atât. Greșea. La câteva luni după căsătorie, îl ademeni într-o seară: — Nu ai putea să fii atât de drăguț încât să mă aștepți și pe mine? El se înfoie imediat, îi spuse că nu înțelege ce vrea să spună și o acuză că este frigidă. Fără să-i pese, Pagan recunoscu că ar putea fi posibil. Pagan își dorea foarte mult să spună cuiva aceste lucruri, dar îi era rușine. Ar fi dorit să i le spună lui Kate, să o întrebe dacă și cu ea s-a purtat la fel. Era prea disperată să mai fie stânjenită. Dar Kate nu-i răspunsese la nicio scrisoare. De fapt, Kate i-a scris scrisori violente și acuzatoare când a aflat de căsătoria ei cu Robert, dar Robert le-a găsit și le-a rupt. Într-o seară, cu o privire tristă, i-a spus lui Pagan că a primit o

scrisoare de la Kate în care îi scria că spera să poată fi iertată și că este acum îndrăgostită de Jocelyn Ricketts și spera să devină soție de ofițer. Pagan a cerut repede scrisoarea. Robert a căutat în buzunare și s-a prefăcut că a uitat-o la birou. A doua seară a spus că a uitat un lucru atât de neînsemnat pentru că avea altele mult mai importante pe cap. Pagan nu a mai cerut scrisoarea, dar după câteva zile – deși Robert i-a interzis cu strășnicie – s-a încuiat în baie imediat ce Robert a plecat și a dat un telefon în Walton Street. A primit legătura după patru ore, dar nu răspundea nimeni. A sunat din nou dar tot nu a răspuns nimeni. În a treia zi, Pagan a sunat-o pe mama lui Kate. De data aceasta numai după două ore mama lui Kate i-a răspuns. Foarte formal aceasta i-a spus că fiica sa este în Scoția cu niște prieteni. — Credeți că ați putea-o convinge pe Kate să îmi scrie sau să mă sune? întrebă Pagan. — Nu cred că dorește să mai audă de tine sau de Robert. Vă rog să o lăsați în pace. Apoi doamna Ryan închise telefonul fără intenția de a-i spune vreodată lui Kate că Pagan a sunat să-și ceară iertare. Ce tupeu avea fata asta! Aproape de aniversarea unui an de la căsătorie, Pagan s-a gândit că ar fi bine să vadă dacă nu cumva este frigidă. A avut o aventură cu antrenorul de tenis, un italian vesel și voluptuos. Pentru Pagan a fost ceva ciudat, impersonal și stânjenitor. Dar Alfonso era un amant de renume. După o vreme Alfonso devenise de negăsit și trei luni mai târziu Pagan a descoperit motivul – o bogată văduvă armeană, grăsuță și languroasă care se îmbrăca la Paris. Alfonso a fost acceptat ca soț. Deși i-a sugerat lui Pagan să continue legătura lor, Pagan s-a gândit că este mult prea complicat. După aceea a mai avut câteva aventuri cu tineri diplomați de la Ambasada Britanică, dar niciunul din el nu a mai fost ca Alfonso și

de fapt toți erau foarte diferiți de Robert. Robert a început să se plângă că era nu numai frigidă, dar și sterilă. Judecând după ostilitatea cu care o trata, Pagan era surprinsă că el mai dorește să facă dragoste cu ea. Împinsă de la spate de Robert care dorea mulți copii, Pagan a acceptat să consulte un medic, nu pentru că ar fi crezut că are ea ceva, ci pentru că după ce făcea dragoste cu Robert avea o îngrozitoare durere de spate. Durerile durau și câteva ore, timp în care Pagan era nervoasă, plângea, spărgea pahare. A început să sufere și de insomnie. Neștiind că acestea sunt simptomele clasice ale femeii frustrate sexual, Pagan se trezea la patru dimineața și se amăgea că o să doarmă după o sticlă de vodcă. Doctorul i-a spus că nu sunt motive pentru care nu ar putea rămâne însărcinată. Când Pagan i-a sugerat lui Robert să facă și el un control, acesta a început sa pufnească de furie și a refuzat să facă testul. În exterior, Pagan părea exact omul de care avea Robert nevoie. O femeie bună, încântătoare, cu avere. Dar imediat ce și-a schimbat garderoba a început sa frecventeze lumea bună și petrecerile, Pagan a început să sufere de dorul pădurilor din Cornwall. Era deprimată de viața ei fără sens la Cairo, de soțul ei nesărat. Total lipsit de loialitate, tatăl lui Robert l-a acuzat că a făcut o căsătorie nefericită și amândoi o acuzau pe ea pentru că nu are copii și nu are bani. — Alte necazuri cu afurisitul tău de conac, mârâi Robert într-o seară venind de la birou. Tatăl meu a cheltuit mii de lire pe avocați și totuși nu o poate scoate pe mama ta de acolo. Ține cu dinții și cu unghiile. Conacul acela este al tău! Pagan căscă și spuse neglijent: — Ce importanță are, dragul meu? La urma urmei noi nu vrem să locuim acolo acum și mama are ceva de făcut, își câștigă existența, nu cere bani de la tine. — …Tipic pentru tine! urlă Robert. Exact cum spune tata, total

dezinteresată de bani… — …Tu ești sub papucul tatălui tău… — …Măcar tatăl meu nu mă exploatează… Se certară din nou. În sfârșit Pagan a înțeles ca Robert nu o iubește. Nu scăpa niciun moment să o umilească. Robert termina ceea ce începuse Abdullah – distrugerea echilibrului moral al lui Pagan. Robert era interesat doar de imaginea propriei sale persoane, nu ezita să folosească orice armă. În ochii lui Robert, Robert nu greșea niciodată. Dacă faptele arătau altfel, atunci faptele trebuiau remodelate. Niciodată nu va recunoaște că este un prefăcut, se gândi Pagan. Într-o noapte, după ce Robert și-a făcut datoria maritală de trei minute, Pagan i-a spus ce gândește. Robert a aprins veioza și a privit-o cu ură. — Ce vrei să spui cu asta – un prefăcut lipsit de onestitate? Pagan a înțeles că i-a dat pe tavă motivul de ceartă, dar dintrodată nu o mai interesă. — Vreau să spun că ești un amant egoist, dar te prefaci că nu ești. Ești prefăcut și necinstit când adormi liniștit știind că eu sunt nesatisfăcută, dar te prefaci că nu știi. De fapt dacă te-ai fi purtat ca la începutul căsniciei nu ți-aș fi spus niciodată, dar ești din ce în ce mai rău. Robert roși. — La început am crezut că ești obosit. M-am gândit că este oboseala serviciului, dar am văzut că este lenevie și egoism. Și mai este ceva, mult mai murdar. Nu vrei să te implici cu mine. Dacă ai putea apăsa un buton ca să dispar eu, l-ai apăsa. — Ești singura femeie care s-a plâns vreodată de mine – și asta pentru că ești imposibil de nesățioasă. Pagan oftă adânc. — Robert, dacă eu mă masturbez, mă montez în cinci minute. Am verificat. Atât durează pentru mine. Dar tu nici nu te deranjezi

să te gândești la mine. Ți-am sugerat de mai multe ori, dar acum sunt bucuroasă că ți-o pot arunca în față. Te prefaci că nu știi. — Afurisită de cățea. — Nu, nu eu sunt aceea. Atâta doar că eu nu sunt o imagine fantezistă. Ai prefera să faci dragoste în imaginație pentru că așa nu ai avea dureri de cap și femeia ar dispărea la comandă. Dar eu nu pot trăi invizibil. Eu vreau realitate și cinste. Eu vreau o relație corectă cu un bărbat adevărat. — Ești o târfă. — Iar tu ai o minte murdară de băiat nedezvoltat. Generația mamei mele ar spune altfel, dar eu îți spun direct și clar pentru că nu vreau să fie dubii. Nu sunt dispusă să exist așa cum dorești tu. Nu vreau să exist numai pentru sex. Nu vreau să fiu folosită. Vreau să fiu iubită, vreau intimitate, senzualitate și acceptare reciprocă. Mulțumesc pentru serviciul de trei minute! A avut impresia că o va lovi, dar el nu a făcut-o. A rânjit doar la ea și a plecat val-vârtej în alt dormitor. Timp de trei zile a afișat un aer de om ofensat și nu a vorbit cu soția lui. Apoi s-a întors în patul ei și s-a comportat de parcă discuția lor nu a existat. Pagan a plâns. Sperase că dacă îl va zgudui îl va putea transforma. Dar el nu s-a schimbat. Iar ea nu a mai încercat niciodată.

25 Ușile de sticlă ale somptuosului apartament din Dorchester erau larg deschise. Deși era începutul lui iunie, era o zi caldă pentru Londra. În dormitorul bleu, într-un pat pe care cearceafurile de dantelă erau mototolite, Abdullah, acum de douăzeci și trei de ani, stătea gol lângă o femeie pe jumătate dezbrăcată. Își strecurase mâna pe sub bluza șifonată de mătase și îi mângâia sânii. Se aplecă și începu să o sărute, apoi se îndepărtă brusc. — Nu te opri, te rog continuă. Delicat, continuă să se joace cu sânii. Se opri iar. Din nou un strigăt. — Oh, este de nesuportat, continuă, dragul meu. Încet, începu să o muște. Și iar se jucă cu sfârcurile sânilor. — Nu mai suport. Se opri brusc și încercă să plece, dar femeia se agăță frustrată de el. — Nu mă poți atinge, murmură el blând. Mă vezi, poți vedea la mine ce dorești dar nu ți se permite să atingi, nu poți să ai… până când nu-ți permit eu. Își schimbă poziția, îi prinse încheieturile mâinilor cu o mână și i le țintui deasupra capului pe pernă. Apoi, cealaltă mână începu să-i alunece pe corp și îi descoperi coapsa fierbinte. Trupul de sub mâna lui tremura spasmodic neluând în seamă nimic decât mâinile și gura lui. — Acum am să te dezbrac, spuse el senzual, foarte, foarte încet. Abdullah întotdeauna vorbea cu femeile lui, întotdeauna le spunea senzual ce avea de gând să facă, exact înainte de a o face. Era mult mai ușor. Nu mai avea timp să-și amintească de soț ori să

se simtă stânjenită că este dezbrăcată. Îi plăcea reacția femeilor pe jumătate dezbrăcate, îi plăcea să simtă mângâierea mătăsoasă a satinului și a dantelelor, fragilitatea de sub degetele sale, dar mai ales îi plăcea să simtă cum le sfâșie. Femeia de sub el gemu: — Cum poți… cum faci… cum suporți? Dar Abdullah a fost instruit în tehnica vieții sexuale orientale și lecțiile acelea i-au arătat că un bărbat nu poate avea satisfacție dacă nu-și poate controla pasiunile. Pentru o clipă mintea Prințului Abdullah alunecă în urmă cu șapte ani, în 1947, în interiorul răcoros al casei doctorului din Cairo cu tufe de lămâi și o fântână în mijlocul arcurilor boltite care înconjurau curtea. Acolo a stat el în mijlocul unui divan, între perne de mătase și a fost instruit în artele amoroase, mai ales în subtilele practici sexuale ale arabilor. Își amintea atingerea ușoară a coapselor primei fete pe care a avut-o, rotunjimea genunchiului, ondulația fascinantă a spatelui în dreptul taliei și râsul conspirativ al fetei când a făcut dragoste cu frenezie. I s-a permis acest lucru numai o dată, doar pentru a face cunoștință cu fata care trebuia să-i fie parteneră în prima săptămână. Grav și serios, la o ceașcă de cafea, bătrânul Hakim i-a explicat că viața sexuală regulată era necesară unui bărbat pentru a-l menține în formă și sănătos, dar actul sexual era fie unul simplu pentru reproducere – fără complicație, așa cum făceau animalele – sau putea fi unul subtil, o practică ce putea fi învățată și care odată acumulată trebuia apreciată ca cel mai sublim dar al lui Allah. Abdullah își amintea cu plăcere atmosfera sexuală electrizantă din casa aceea, ondulațiile muzicii arabe acompaniate de flaut. Își amintea aromele acelor camere, amestecul de fum și scorțișoară, aburul de cafea, parfumul emanat, de părul negru al femeii, amestec de trandafiri și iasomie împreună cu aroma de vanilie răspândită de tufele de oleandru din curtea interioară. Prima săptămână a fost una de dorință exasperantă în care a fost

învățat să practice imsak, un cuvânt greu de tradus, dar care însemna în general „a te abține”. Abdullah a fost învățat că întregul scop al lecțiilor era de a-l pregăti să-și mențină în permanență controlul asupra trupului pentru că scopul final era îndeplinit numai concentrându-și în întregime mintea asupra femeii. După cum arătau studiile obiective, prelungirea actului plăcerii partenerei ducea și la controlul propriului flux de plăcere până când ea ajungea la punctul culminant al pasiunii, era amețită și nu știa ce se mai află în jurul ei. Băiatului de șaisprezece ani atunci i se permitea să simtă plăcerea doar o singură dată pe zi. La sfârșitul primei săptămâni îl durea tot trupul din cauza vânătăilor provocate de fată – dar după regretul din privirea ei aruncată pe sub genele groase își dădea seama că îi părea rău, că trebuie să-l ciupească pentru a-i tăia avântul, pentru a-l învăța să se abțină și să prelungească momentele, așa cum va trebui să facă cu femeile cu experiență pe care avea să le întâlnească în a doua săptămână – în timp ce ele îi conduceau mâinile cu blândețe, îl învățau, îi sugerau cum să continue sau îl zgâriau cu mâinile pe spate atunci când trebuia corectat. La baia de seară când eunucii turnau arome în apă, venea întotdeauna o maseuză care se apleca spre locurile dureroase ale lui Abdullah, îl masa și-l împrospăta, stimulându-i fiecare fibră din corp. Din pricina acelor săptămâni de învățăminte bine dirijate știa el acum să facă trupul creaturii blonde de lângă el să ajungă în culmile plăcerii, așa cum nu știa un occidental. Foarte puține femei din Occident au beneficiat de experiența acestor practici ale lui Abdullah care știa să treacă de la blândețea pasiunii la abandonul sălbatic și apoi la blândețe. Lui Abdullah îi plăcea mirosul primitiv al femeilor și le cunoștea trupurile și nevoile ca pe propriul său trup; era extrem de versat în a ghici gândurile femeii și știa exact, în orice moment, ce-și dorea aceasta. Abdullah era complet lipsit de inhibiție, iar femeile simțeau același lucru lângă el, ceea ce în

general era diferența esențială între ce simțeau cu el și ce simțeau cu soții lor britanici. El știa foarte bine că vorbele sunt o componentă esențială a procesului de seducție. Lui Abdullah nu i-a fost deloc greu să folosească femeile din Occident ca armă răzbunătoare împotriva bărbaților din Occident; el iubea femeile așa cum unii bărbați își iubesc caii. În aproape fiecare femeie știa să găsească ceva de admirat și de dorit – îi plăcea moliciunea lor. Îi plăceau fetele mari și mici, cele voluptuoase, trupurile suple, dar și cele rotunde, părul negru mătăsos, dar și cel blond și drept. Îi plăceau sânii mici, tari și ațâțați, dar și cei lăsați și voluptuoși ca pepenii, talia subțire, dar și rotundă, șoldurile rotunde fi moi ca pernele. Îi plăcea excitarea pe care numai el o genera, acea căldură delicioasă și senzuală a cărnii, îi plăcea să vadă frumusețea în controlul mâinilor sale răspunzând cu frenezie la atingerea lui, când prin contrast el, Abdullah, era complet rece și stăpân pe sine și putea rămâne așa ore în șir. Multor femei le-a transmis el această vrajă romantică, le-a dat această pasiune nestăvilită la care nu au îndrăznit niciodată să se gândească. Le atrăgea pe femei cu chipul său mândru și arogant, cu trupul său bine proporționat și aura de sexualitate sălbatică pe care o emana. Din această cauză Abdullah lăsa impresia unui bărbat mult mai bătrân și experimentat decât era în realitate Și totuși, a fi iubită de Abdullah nu însemna întotdeauna un pat de roze, deși el avea obiceiul de a trimite trandafiri femeii sale de trei ori pe zi. Abdullah se făcea foarte explicit femeilor sale, lăsându-le să înțeleagă că ele nu aveau loc în viața lui viitoare. Le șoptea asta plin de regret de ți se rupea inima, parcă abia mai putea vorbi, dar simțea că trebuie să o spună înainte de a continua. Așadar, nicio femeie nu-l putea acuza că a mințit-o deși el reușea cu ușurință să le exaspereze, să le jignească sau să le înfurie, dispărând brusc din viața lor. Nicio femeie nu putea spune că a mințit-o sau a părăsit-o pentru că nu era adevărat. Nu-i plăcea să-și ia rămas bun

de la ele, îi plăcea să creadă că este legat de ele cu fire de mătase și le va putea revedea trăgând simplu de acel fir invizibil. După ce a făcut dragoste cu Abdullah nicio femeie nu se gândea la el cu mânie sau cu remușcare – numai cu nostalgie și un oftat de regret la amintirile farmecului magic. Li se părea că a apărut ca o secundă luminoasă și a dispărut apoi, la fel de subit, iar când el nu mai era, dispărea și misterul nopților. Amintirile nu se puteau uita, pentru că era evident că nu se vor repeta niciodată. Abdullah murmurând cuvinte de dragoste încuraja femeile să se poarte cu manierele cele mai agile, la care nici ele nu se gândeau, apoi le conducea subtil prin tunetele erotice spre punctul culminant și aceasta era piesa lui de rezistență. Celor mai aventuroase dintre ele le lega încheieturile mâinilor cu fire de mătase, apoi le explora atotcunoscător. Uneori scotea câte un pește din bolul de sticlă și îl punea la lucru în locul său. În acel moment, femeia în general se trezea la realitate, dar Abdullah o țintuia cu puterea trupului său până când ea se relaxa din nou și era în stare să se bucure de ciudata senzație erotică pe care i-o dădea mica creatură, imediat ce vedea că se relaxează, Abdullah începea cu dexteritate alte practici orientale. Acum, în timp ce blonda de lângă el scotea sunete de plăcere, ordonanța lui intră prin una din ușile ornate. — Înălțimea Voastră, Sire. Aveți un telefon. Primul Ministru, Sire. Abdullah aruncă capul pe spate și mormăi. Siliman trebuia să aibă grijă ca niciun telefon să nu-i deranjeze, mai ales după-amiaza. — O problemă urgentă, înălțimea Voastră. Agil ca o pisică, Abdullah sări din pat și cu un gest reflex luă arma înainte ca femeia să înțeleagă ce se petrece. În timp ce Abdullah se îndrepta spre telefon, ridica receptorul și vorbea într-o arabă guturală, ea îl privea incapabilă de a înțelege ce se întâmplă. Abdullah puse receptorul în furcă. În lumina difuză a amurgului

privea agitat și foarte îngrijorat. Deodată femeia din pat înțelese că deși privea tăios spre ea, el uitase de fapt că există. — Înălțimea Voastră, spuse ea cu nesiguranță. Nu fusese suficient timp pentru a ajunge la intimitatea de a-și spune pe nume. El clipi și privi gânditor. — Nu Înălțimea Voastră, spuse, ci Majestatea Voastră. La naiba, gândi blonda în timp ce Abdullah se îndrepta gol spre ușă. La naiba, la naiba, la naiba!

26 Pagan stătea în pat și lua sucul de mango de dimineață când Robert îi aruncă ziarul și-i spuse: — Ciudatul ăla de prieten al tău este pe un loc fierbinte acum. Titlul din ziar era „Tânărul rege războinic urcă pe tron”. Pagan nu a spus nimic până când Robert a plecat la bancă, apoi sa dat jos din pat, a luat o sticlă de vodcă și a urcat din nou în pat. În 1954, după trei ani de căsnicie, legătura ei cu soțul devenise una politicoasă, o ură rece. Pagan nu mai reprezenta o investiție atât de bună. De fapt în ultima vreme începuse să bea destul de mult. În dimineața următoare, Pagan s-a trezit și l-a surprins pe Robert studiind-o sprijinit într-un braț – privirea lui avea atâta venin încât a înspăimântat-o. A înțeles brusc că de fapt întotdeauna i-a fost frică de el. Privea adevărul în față – a făcut o greșeală îngrozitoare: s-a căsătorit cu un prost arogant, cu exterior impunător. Preocupat de propria sa importanță Robert era gol pe dinăuntru ca un balon de bâlci. — Ca de obicei, te gândești la bastardul negru, nu-i așa? întrebă Robert aruncând cearceafurile de pe pat furios, privind-o cu ură, prinzând-o cu brutalitate de umărul îmbrăcat în cămașă de noapte de mătase topaz. Pagan încercă să se ferească, Robert șuieră, rupse mătasea de pe ea și o violă. Ea striga încercând să-l îndepărteze dar degetele lui rămâneau încă nemișcate pe carnea ei. După aceea a văzut o privire de satisfacție pe fața lui, una de cruzime. A înțeles atunci că lui îi face plăcere să o rănească și o va mai face și altădată. Devenise dușmanul ei intim. După ce a plecat din cameră pe terasă pentru impecabilul mic dejun, Pagan s-a îndreptat clătinându-se spre baie. Fâșii de mătase

fluturau pe lângă ea și văzu în oglindă vânătăile de pe corp. Înfiorându-se dădu drumul la apă și se strecură în căldura ei. Cu mâna udă ridică încet telefonul și sună la aeroport Lăsând în urmă mașina albastră, Pagan luă primul avion spre Londra. Mama lui Pagan a fost uimită dar nu total surprinsă să-și vadă fiica. Cu o zi înainte sosise o telegramă pentru Pagan și doamna Trelawney a deschis-o crezând că fiica sa este în Egipt. Intenționez divorț imediat stop Motive părăsire de domiciliu stop Nu ai dreptul la pensie din partea mea din pricina comportamentului scandalos stop Anunță primirea stop Robert Salter. Pagan se înfuria citind. — Sună de parcă am fost dată afară pe motive de incompetență. — Îmi explici și mie ce s-a întâmplat? — Dragă mamă, n-am putea bea un păhărel mai întâi? Călătoresc de opt ore cu trenul. Mama lui Pagan mirosi, făcu un pas mai aproape și apoi mirosi din nou. — Da, știu, am băut ceva pe tren. Ca medicament și ca mijloc de consolare. Este atât de rece aici după Cairo. Și am fost puțin dezamăgită că nu m-ai așteptat la aeroport. Nu ai primit telegrama mea? — Da, draga mea, dar nu puteam să dispar pur și simplu și să o las pe Selma singură două zile – trebuie să-ți asumi responsabilitățile. La urma urmei nu mai ești un copil, nu trebuia decât să iei un taxi de la aeroport la gara Paddington. Cât timp crezi că vei sta aici? — Dragă, am venit acasă. Aici. Trelawney este casa mea. Voi sta aici în minunatul Cornwall. Urmă o scurtă tăcere apoi mama se îndreptă spre un dulap. — Cred că amândouă avem nevoie de un pahar.

Turnă două pahare de sherry. — În acest moment toate camerele sunt ocupate, spuse după un alt moment de tăcere. Nu mai este liber niciun dormitor, doar o cameră a servitorilor la ultimul etaj în aripa de est. — Vrei să spui în pod? — Trebuie să recunoști dragă că sosirea ta este neașteptată. Nu am avut de unde să știu că vei veni și am făcut rezervările cu trei luni înainte. Ne descurcăm foarte bine cu noua instalație de hidroterapie. Dumnezeule, ai terminat cam repede băutura, ești sigură că vrei altul? Pagan era intrigată de schimbarea mamei sale. Ea și Selma erau severe în uniforme albe scrobite și își spuneau Director Executiv și Consultant Dietetic. Vorbeau moale și șușoteau una cu alta numai atunci când nu era și altcineva de față. Doamna Trelawney nu mai avea machiaj, purta ochelari și începuse exerciții de yoga. După patru nopți, timp în care Pagan a dormit în camera servitorilor, doamna Trelawney i-a spus: — Am discutat cu Selma și atunci când se va elibera îți vom da una din camerele de oaspeți – eu m-am gândit la camera menajerei. Dar va trebui să fii cuminte. Știi ce vreau să spun. Fără băutură dragă. Nicio sticlă, oricât de mică. Știi că nu-mi pot permite acest risc. Dintr-odată Pagan nu mai dorea să locuiască la Trelawney unde toate colțurile erau pline de străini în halate și unde căldura era de nesuportat. A hotărât să se mute într-o căsuță abandonată cam la o milă depărtare. Era în mijlocul pădurii înconjurată de tufe de azalee aurii. Doamna Trelawney intenționase să transforme această căsuță într-o anexă elegantă dar când a spus, „Mi-e teamă că este imposibil să te muți acolo dragă”, Pagan a privit-o atât de rece încât a țintuito, apoi i-a spus, „Dragă nu uita că domeniul Trelawney este al meu.”

Căsuța din piatră cenușie era mobilată cu câteva piese răzlețe aduse din casa mare și doamna Hocken venea o dată pe săptămână să facă curățenie. — Domnișoară Pagan, eu cred că aveți nevoie de cineva care să vă țină companie, îi spuse ea într-o dimineață sprijinindu-se de mătură. O pisică sau un cățel. Doamna Tregerick mi-a spus că de când a murit Jim nu a fost nimeni care să mai aibă grijă de cățelul lor și eu cred că nu ar strica să îl vedeți. Buster era un câine negru cu pete albe, slab, de mărimea unui fotoliu. Reușeau împreună să întoarcă totul cu sus-n jos. În fiecare zi Buster o lua pe Pagan la plimbare trăgând-o de mână, de șosetă, agitându-se în lesă. Ceea ce voia să-i transmită Buster era că ea nu trebuia să stea singură în casă, îngrămădită pe sofa înconjurată de sticle de vodcă. Era înspăimântată și simțea amărăciunea că a devenit o epavă. Cum și unde a greșit? Ar fi reușit altcineva să-l facă fericit pe Robert? Ar fi trebuit oare să mai încerce? Simțea că de câte ori se gândește la asta i se scurge energia din corp. Oricum s-ar fi terminat prost. Mai bine să stea acasă cu dragul de Buster și sticla de vodcă și să uite încercarea eșuată de a iubi. Într-o dimineață, doamna Trelawney veni la ea și o găsi pe Pagan pe dușumeaua din bucătărie, îmbrăcată cu cizme de cauciuc și nimic altceva. Mânca mazăre stropită cu vodcă din farfuria câinelui și abia reușea să ducă lingura la gură. Aruncă cu lingura spre mama ei. — Pagan! Vino-ți în fire! — Oamenii spun asta numai când te văd că nu mai poți. Mama i-a sugerat că ar trebui să stea de vorbă cu doctorul clinicii care îi putea ajuta pe oameni în astfel de situații. — Nu crezi că este cam târziu să te preocupi de persoana mea? urlă Pagan.

Pagan sosise acasă doar cu o sută cincizeci și șase de lire bani lichizi și asta era tot ce avea de la Banca Ottoman. După două luni a rămas cu șaptesprezece șilingi și patru penny și s-a hotărât să vorbească cu mama ei despre bani. A așteptat să vină seara pentru a merge la Trelawney. După ora șase, mama nu mai avea niciun motiv să mormăie nemulțumită. Doamna Trelawney verifica listele de regim de pe birou. — Termin în cinci minute draga mea, murmură ea aruncând o privire peste rama ochelarilor. Servește… Dar Pagan își turna deja gin. — Dragă, tu nu ai rochii? De când ai sosit te-am văzut doar în jeanși și cizme de cauciuc. — Față de Cairo mămico, schimbarea este divină. Acolo îmbrăcarea hainelor însemna o adevărată ocupație, mereu trebuia să te schimbi. Îngrozitor de plictisitor. Oricum, nu am bani de cheltuit pe haine și despre acest lucru vreau să vorbesc cu tine. — Vrei să spui că eu trebuie să te susțin material? — Nu văd cum altfel aș putea fi susținută pentru moment. — Păcat că nu te-ai gândit la asta înainte de a-ți părăsi soțul. — Scumpa mea mămică, vrei într-adevăr să știi de ce am plecat atât de brusc? — Aceasta este o problemă personală între tine și Robert. — Și nu vrei să știi? — Nu. Doamna Trelawney nu dorea să se amestece pentru că nu se implica niciodată în nimic. — Dar trebuie să am un mijloc de existență și acesta este Trelawney. — Nu-i nevoie să mi-o servești de fiecare dată, dragă. Dacă nu era Selma ar fi trebuit să îl vindem. — Și acum, că te descurci atât de bine, nu crezi că ar trebui să-mi faci o rentă? La urma urmei va trebui să plătești cuiva chirie. Sunt

pregătită pentru că ce altceva aș putea face? Nu am alte calități. Nu m-ai învățat niciodată să-mi câștig existența. Sunt nefolositoare. — Nu cred că ar trebui să mai bei, dragă. Dacă te-ai opri poate că ți-am găsi o slujbă la hidroterapie. — Și ce să fac, să-i gâdil pe bărbații bătrâni și grași? — Uneori ești incredibil de vulgară. — Care este exact situația averii mele? Sau ar trebui să-l întreb pe avocatul din St. Austell? — Chiar te rog, dar pot să-ți spun și eu. Ca tutore al tău am închiriat domeniul acestei clinici de recuperare pentru cincizeci de ani la un preț care să asigure securitatea domeniului. Lucrul acesta l-am explicat deja avocaților soțului tău. Luni de zile m-au hăituit după ce te-ai măritat. — Poftim? Nu vrei, te rog, să repeți?… Mama îi repetă. — Asta înseamnă că eu voi avea legate de gât ca un pietroi datoriile bunicului până la șaizeci și opt de ani în timp ce tu vei lua profitul? Ce se întâmplă dacă tu mori mâine? Mama privi flăcările din cămin. — Selma și cu mine am făcut testamente identice. Avem fiecare jumătate din acțiunile în clinică, iar la moartea uneia dintre noi supraviețuitorul poate vinde acțiunile la valoarea momentului. Nu am considerat necesar să spun asta avocaților lui Robert – au fost atât de neplăcut agresivi – dar cred că tu ar trebui să știi acum acest lucru. — Vrei să spui că dacă tu mori, Selma poate obține chiria de la Trelawney? — Dragă, nici eu nu am fost educată să-mi câștig existența. Când bunicul a murit a trebuit să accept propunerea Selmei. Sigur, acum, după cinci ani de experiență, aș putea conduce singură dar nu-ți amintești în ce stare eram atunci? Pe urmă contractul presupune reparații capitale. Vei primi castelul în condiții perfecte, ceea ce îi va

crește valoarea. — Mi se pare deplasat. Bunicul l-a menținut întotdeauna în stare perfectă. — Te rog să nu ridici vocea, ne pot auzi pacienții. Ca să fiu cinstită, ceilalți directori și cu mine am discutat deja posibilitatea de a-ți plăti o rentă. — Cine sunt ceilalți directori? — Selma și contabilul ei. Contabilul nostru. — Și ce au spus? — Domnul Hillshaw a spus că ne-am putea permite trei lire pe săptămână. — Patru. Plus cheltuielile curente și întreținerea casei din pădure. — Cu siguranță nu cheltuielile curente. — Atunci mâine voi merge la St. Austell. — Bine, bine. Dar fără nota de plată a telefonului. — Fără telefon, mamă scumpă.

27 Cei doi bărbați transpirau în căldura sufocantă din cabina elicopterului. Dedesubt la o mie de picioare își vedeau proiectate umbrele pe deșertul sydonian. Dacă zburai deasupra Sydonului vedeai în depărtare câmpia verde ca o fâșie îngustă tăiată de panglicile argintii și sinuoase ale râurilor care se îndreptau spre Marea Roșie, izvorând din munții magnifici din estul tării. Dincolo de munți, mult mai departe în est, monotonia galbenă și implacabilă a deșertului era destrămată numai de acoperișurile din Fenza. Abdullah înălță elicopterul. Întotdeauna în aer, se simțea fericit, neamenințat, eliberat de frică, așa cum nu se simțea niciodată pe pământ. Și el și Suliman au învățat să piloteze când erau la Sandhurst. Mai târziu Abdullah a luat licența de pilot de elicopter. Un elicopter era mijlocul ideal de a te deplasa rapid în toată țara, relativ secret. Zburau spre sud, se îndepărtau de Semira. Bătrânul oraș se ridica în partea de nord și pe cea mai înaltă culme a sa se găsea Palatul Regal care domina uimitor cu turnurile albe, pajiștile înguste dintre corpurile de clădire și micul souk din mijlocul său. Toată săptămâna a fost un sentiment de agitație în souk; fețele erau îngrijorate, toată lumea era pusă pe ceartă. Instigatorii munceau din nou folosind sloganurile lor obișnuite. Abdullah se gândi în sinea sa că probabil era o binecuvântare să trimiți tinerii în străinătate pentru a fi educați în școli. Dar era cu două tăișuri. Se puteau întoarce cu idei radicale, puteau fi „progresiști” și discutau despre o așa-zisă republică a oamenilor în care nimeni să nu mai simtă teamă. Cu o seară înainte Regele a acceptat o cerere grăbită de audiență a ambasadorului Statelor Unite. S-au pierdut amândoi sub ramurile verzi care îmbrățișau aleile unde nu puteau fi auziți de nicio ureche

omenească. Ambasadorul l-a prevenit pe Rege că se aștepta un alt atentat la viața sa în aproximativ două zile și că tot complotul părea să fie organizat la nivel foarte înalt. Niciunul dintre ei nu era surprins. Cu un an înainte, tânărul conducător al Sydonului își exprimase foarte clar intenția de a face schimbări, de a dezrădăcina corupția cinică și letargia cu care era condusă țara sa. Din nefericire, politicienii bătrâni nu doreau să schimbe vechiul mod de viață iar studenții educați în Occident doreau schimbări radicale, inclusiv detronarea Regelui. Nu era de mirare că se așteptau la necazuri. Elicopterul zbura spre sud, spre linia alburie a mării, la granița de sud a regatului spre Palatul de pe malul mării, reședința Dinada, o frumoasă clădire de sticlă și oțel proiectată de Philip Johnson pentru tatăl lui Abdullah. Deodată elicopterul făcu o curbă de șaptezeci de grade est îndreptându-se spre inima deșertului care cuprindea șaptezeci la sută din Sydon. După zece minute au văzut în nisip forma întunecată a unui cort din piele de capră și a unui grup de cămile. Elicopterul a aterizat la o sută de metri de animale ca să nu le sperie. Unul din tinerii ofițeri din Patrula Deșertului și alții doi din Regimentul Unu Cavalerie au fugit spre elicopter și au rămas în poziție de salut în semicerc cu spadele trase. Cu arma pregătită, Suliman a așteptat până când săbiile au fost puse în teacă și apoi a sărit din elicopter. — Salam alaikum. — Alakum a salam. După salutul tradițional, bărbații s-au înclinat în fața Regelui lor care a intrat în cort, s-a așezat cu picioarele încrucișate și le-a făcut semn și celorlalți să se așeze. A urmat o pauză, apoi obișnuitele schimburi de complimente extravagante și declarații de devotament. — Majestate, se spune că viața Majestății Voastre Sacre este în

pericol. Cunoaștem acest lucru pentru că unul dintre noi a fost racolat de unul dintre ofițerii bătrâni și i s-a promis un grad mare în schimbul unei supuneri oarbe în următoarele câteva zile. Bărbatul tăcu așteptând parcă o confirmare de la ceilalți doi colegi. — Armatei i se oferă recompense fabuloase, lucru de asemenea cunoscut. Și am fost avertizați că Regimentul Unu Cavalerie va trebui să plece într-un marș lung, ca exercițiu de noapte secret. Bărbatul tăcu din nou așteptând confirmarea tovarășilor săi. Majestatea Voastră, ne temem că ni se va ordona să încercuim capitala și să o asediem. — Dacă se va permite un asemenea lucru, în confuzia generală se va produce fie un război civil intern fie vom da posibilitatea unei puteri externe, cum ar fi Arabia Saudită, să se repeadă asupra noastră ca jivinele și să preia controlul Semirei, iar prin stațiile de radio să controleze întreaga țară. Bărbatul inspiră adânc. Suspiciunea noastră este că sunt trădători la toate nivelele armatei. Ne îndoim chiar și de loialitatea celor care ne comandă și dorim să primim ordine direct de la Majestatea Voastră. În tăcerea care coborî asupra lor, cei patru bărbați așteptau cu înfrigurare ca Abdullah să vorbească. Conștient de riscul la care sau supus acești bărbați cerându-i lui Suliman să fixeze această întâlnire, Abdullah ridică bărbia. Chiar și când stătea cu picioarele încrucișate avea o prezență impunătoare și radia o energie puternică. Spuse ferm: — O, frați ai mei, amintiți-vă că eu sunt numitul lui Allah pentru a vă conduce! Ridică mâna stângă și arătă pe fiecare dintre ei. Fiecare dintre voi să-și amintească jurământul de credință pe care lați depus în fața mea. Întreaga națiune vă va venera când va auzi acest lucru. Își încrucișă mâinile pe piept și ridică vocea. Dreptatea este de, partea noastră! Ne vom mișca repede, fără milă, vom alunga amenințarea care planează asupra țării noastre!

Urmă o altă tăcere, apoi fiecare bărbat își reafirmă loialitatea față de Rege și în cele din urmă începură să discute despre comploturi, suspecți și date posibile. Se hotărî că toți cei trei ofițeri vor primi orice ofertă din partea complotiștilor dar vor încerca să ia legătura cu Suliman fie personal, fie prin telefon. Întâlnirea a durat mai puțin de un sfert de oră. În întuneric valuri mici loveau corpul vasului de șaizeci de picioare ancorat la trei mile depărtare de portul Semirei. Aplecându-se peste bord și încordându-și auzul, căpitanul grec reuși să audă zgomotul ritmic și înfundat al vâslelor celor două bărci. Apoi observă licărul întrerupt al luminii fosforescente și în cele din urmă văzu cele două bărci ancorând legănate de valuri lângă scara de frânghie de la puntea principală. Chiar atât de departe de port nu au îndrăznit să pornească motoarele. Din fericire luna era în nori. La adăpostul întunericului, nevăzute și neauzite, bărcile se puteau reîntoarce în port amestecându-se cu bărcile pescarilor la cheiul nordic. Trebuiau să ajungă înainte de zorii zilei. Căpitanul scrută prin ochelari luminile orașului. Părea liniștit și pașnic. Erau doar câteva lumini în jurul portului. Bărcile aduseseră destul exploziv să arunce în aer portul. Mulțumea lui Dumnezeu că acum era în siguranță. De ieri după-amiază lucrurile păreau liniștite la Palatul din Dinada. Majestatea sa urcase pe neașteptate la bord însoțit de garda de corp și îi ordonase să pornească cu viteză maximă spre nord-vest cu destinația finală Cairo. Imediat ce au ieșit din raza vizuală a țărmului și a căzut întunericul, ei au schimbat cursul pornind spre nord în noapte spre Semira. Opt din oamenii înarmați care îl păzeau pe Abdullah erau acum în barcă. Cei mai buni soldați ai Majestății sale erau în a doua barcă.

Nimeni nu știa cine, cât de mulți, sau dacă îi aștepta cineva în portul de întâlnire. În după-amiaza precedentă unul din ofițeri i-a telefonat lui Suliman la Palatul Dinada și i-a sugerat să facă o vânătoare de potârnichi în deșert; s-a oferit de asemenea să pornească imediat cu mașina spre Dinada însoțit de câțiva prieteni. Suliman avea răspunsul pregătit – prefera să meargă la pescuit. Îi va întâlni pe prietenii săi înainte de revărsatul zilei în portul Semira. — Îmi este imposibil, am fost deja de acord cu vânătoarea. — Atunci fă în așa fel ca ceilalți prieteni ai noștri să-i întâlnească pe prietenii pescari. După aceea Suliman i-a raportat totul lui Abdullah în așa fel încât părea că o forță de mașini blindate tocmai se pregătea să calce în picioare Semira, să se îndrepte spre Palatul Dinada pentru a-l omorî. Nici Regele Abdullah, nici Suliman nu aveau de unde ști dacă tânărul ofițer a avut timp să pregătească „partida de pescuit” sau dacă îi va aștepta un grup de oameni devotați în port, dar amândoi bărbații știau că după fuga de la Dinada nu aveau cum să-l facă responsabil pe tânărul ofițer. Telefonul ar fi putut fi interceptat iar el ar fi putut fi omorât ca informator. Erau acum aproape de țărm – numai la două sute de metri. Simțeau deja aromele specifice portului – ulei diesel, miros de frânghii ude, pește putrezit, urină, iod. Un fluierat ușor în întuneric și vâslele s-au ridicat. Bărcile au alunecat spre port și s-au amestecat printre bărcile pescarilor. După ce au ancorat, din fiecare barcă a sărit câte un pescar pe cheiul de piatră și a legat barca de pilonul metalic. Un alt fluierat ușor și pescarii i-au ajutat pe soldați să urce pe chei după care oamenii și echipamentul au fost înghițiți în noapte. La puțină depărtare, printre barăci se aflau două mașini blindate, fiecare având un șofer și un ofițer. Soldații s-au înghesuit în cele

două mașini lăsând de pază altul cu toate puștile și muniția care nu au încăput în mașini. — Spre oraș, a ordonat Abdullah. Încordat și tăcut, grupul îngrijorat s-a îndepărtat de port luând drumul străzilor întortocheate și întunecate care duceau la porțile nordice ale orașului Porțile masive de fier de zece picioare înălțime erau fixate în ziduri groase de șase picioare, ziduri care înconjurau orașul. Ca de obicei noaptea aici se afla o santinelă și când ei s-au apropiat acesta a ridicat pușca și i-a somat. Ofițerul a scos capul pe geamul mașinii. — Dorim să deschidem porțile pentru Majestatea Sa Regele Abdullah. — În noaptea aceasta avem ordin să nu deschidem poarta, spuse soldatul cu nesiguranță în glas. — Soldat, tună Abdullah, sunt eu, Regele tău. Înaintează să vezi că într-adevăr Regele vrea să intre. Încet și șovăitor santinela înaintă și privi în mașină. Îngheță repede pentru a-și saluta Regele pe care îl recunoscuse, privindu-l fix, apoi fugi să deschidă poarta strigând spre santinela de pe partea cealaltă a zidului. După ce au împins porțile grele și le-au legat de zid, doi dintre oamenii lui Abdullah au luat locul santinelelor, care au fost împinse în a doua mașină. Ambele vehicule au pornit în viteză spre Palatul Semirei. Se crăpa de ziuă când cele două mașini erau la intrarea clădirii de cărămidă roșie. Mașinile s-au oprit la prima poartă. Toate ușile s-au deschis și ocupanții mașinilor cu excepția lui Abdullah și a unui șofer au ieșit în fugă cu armele pregătite. Cei doi ofițeri s-au îndreptat spre santinele pentru a le lua prin surprindere și au oprit șuvoiul de camioane care ieșea pentru a permite mașinii lui Abdullah să intre în curte. Mașina s-a oprit lângă zidul interior și garda l-a înconjurat pe Rege care a urcat pe capota mașinii. Purtând uniforma

impresionantă kaffiyeh, arăta ca un bărbat viteaz în timp ce anunța oamenii că Regele ales a venit să îi conducă împotriva trădătorilor. A urmat un ropot de strigăte și soldații au venit și i-au înconjurat mașina. Fețe brunete, hotărâte, cu nas de vultur strigau entuziasmate și abia după cinci minute a reușit Abdullah să oprească strigătele de bucurie. — Tot personalul Armatei mele va respecta ordinele date numai de mine, nu va asculta niciun ofițer din trupele NCO. Nimeni nu va părăsi orașul până când nu vor fi arestați ofițerii trădători! Declar acum starea de urgență în care armata mea – condusă de mine – va prelua controlul asupra țării. După câteva strigăte de acceptare Abdullah continuă – Parlamentul va fi dizolvat și Constituția suspendată până la instaurarea ordinii în țara noastră! Toate întrunirile politice sunt interzise. Niciun orator politic nu va avea voie să vorbească la radio. Alte strigăte de aprobare după care Abdullah tună – orice grup rebel va fi imediat dispersat de trupe călări cu gaz lacrimogen și oricine va încerca să ridice baricade sau va ataca trupele mele va fi împușcat imediat. După o jumătate de oră Abdullah ținea o ședință cu tot personalul, iar trupele știau că trebuie să aștepte inspecția Regelui. Aproape toți complotiștii erau ofițeri bătrâni, foarte puțini dintre ceilalți au fost implicați. Spre marea amărăciune a lui Abdullah complotul a fost plănuit de Comandantul Șef al Armatei și de trei membri, din cinci, ai Consiliului de război, inclusiv Primul Ministru. Aceasta a fost o lovitură la care nu s-a așteptat. În după-amiaza aceea, la Palatul Regal din Semira, Regele s-a întâlnit cu ceilalți doi membri din Consiliul de Război și cu toți ofițerii de armată de rang mediu. Vocile din holul răcoros au fost amuțite de bătaia tobelor, iar bătaia tobelor se auzea de afară. Regele Abdullah apăru sub arcadă. Era altfel decât silueta soldățească ce vorbise de pe capota mașinii. Era îmbrăcat în imaculat de alba uniformă de ceremonie cu epoleții de aur și înainta

încet ca un conducător de țară, nu de armată. Cei doi bărbați se aflau pe cea mai înaltă terasă a Palatului privind acoperișurile albe ale Sydonului. Soarele, un ghem roșu sângeriu trecea dincolo de linia orizontului; deasupra mării întunecate cerul era împroșcat în galben portocaliu. Suliman riscă un zâmbet respectuos. — A mers bine, Sire. — Da, și eu cred că a mers. Te rog să ai grijă ca fostul Prim Ministru să fie executat în trei zile, la fel și ceilalți complotiști care nu au reușit să fugă în Siria, unde fără îndoială vor continua să conspire împotriva mea. — Este bine să luăm toate precauțiile, Sire. Abdullah privea soarele dispărând de pe cer. Se hotărî. — Că veni vorba, vrei te rog să-l inviți aici pe El Gawali, cât de curând posibil? Vreau să programăm căsătoria. Nu mai pot amâna. Am nevoie de fii.

28 Dumnezeule, ce gălăgie! N-o să răspundă la ușă!… Pagan se hotărî să ignore persoana care bătea la ușă indiferent cine ar fi fost. Tocmai își băga capul sub pernă când auzi o voce de femeie cântând, „La mulți ani! La mulți ani!” Bătaia din ușă se întețea în ritmul cântecului. Dumnezeule, o durea capul… sigur nu… oare era vocea lui Kate? Pagan deschise ochii, se ridică, închise din nou ochii, se târî afară din pat, deschise iarăși ochii, luă capotul de pe dușumea, încercă să îl îmbrace dar nu-i găsi mânecile, îl aruncă iar, trase pătura de pe pat în jurul ei și păși cu grijă să deschidă ușa. Dincolo de petalele aurii de crin văzu fața zâmbitoare a lui Kate. Zâmbetul lui Kate se evaporă când văzu ochii încercănați ai lui Pagan, fața buhăită și părul dezordonat. Se aruncă spre ea și o îmbrățișă cât putu de tare. Dumnezeule, ce mirosea… — Intră repede, este frig. De ce cântai? — Pentru că aproape că este ziua ta. — Este? întrebă Pagan indiferent. Când este 27? Dumnezeule mare, am să împlinesc treizeci de ani… Cred că treizeci; dacă suntem în 1962 înseamnă că împlinesc treizeci de ani. O conduse pe Kate prin holul cu dale de piatră spre sufragerie. Asta înseamnă că sunt aici de peste opt ani. Parcă ieri m-am mutat… Mulțumesc, am să-i pun într-o vază… De unde ai știut că sunt aici? Nu era deloc sigură că dorea să o vadă pe Kate care acum se dezbrăca de jacheta elegantă. Kate privi spre canapeaua plină cu păr de câine și se așeză pe scaunul de lemn. — Am întâlnit-o pe femeia aceea, Phillippa, săptămâna trecută. Îți amintești, tipa aceea impunătoare cu părul roșu cu care jucam bridge la Cairo? Mi-a povestit despre divorțul tău și am sunat-o pe

mama ta imediat. Ani de zile Kate a condamnat-o pe Pagan că i-a furat logodnicul. Dar Phillippa i-a povestit lui Kate bârfa societății din Cairo, care știa de ani de zile ceea ce credea că știe și Kate – subterfugiul prin care Robert le-a despărțit pe cele două prietene. Robert era trădătorul, nu Pagan. Acum Kate era căsătorită, fericită și s-a umplut de remușcări la gândul că și-a pierdut prietena din copilărie din pricina unei viclenii. — Am văzut-o pe Phillippa acum o săptămână și am venit cât am putut de repede, draga mea. M-am gândit să-ți fac o surpriză. Ai făcut bine că ai divorțat de Robert. Am avut și eu bănuieli că este un prefăcut. — Ai fi putut să-mi spui. A urmat o liniște stânjenitoare apoi Kate a izbucnit în plâns. — Nu suport să te văd așa. — Să nu începi și tu. Spuse Pagan. Sunt perfect fericită… bine, eu nu împroșc cu lacrimi ca tine și Maxine… Îți amintești? Nu știu de ce femeile plâng atât de mult… să văd dacă mai am ceai. Plecă în bucătărie, luă repede un gât de vodcă, scoase o tavă pe care puse un serviciu de ceai incomplet, biscuiți și gem. Au vorbit foarte general timp de zece minute, apoi Kate a întrebat-o blând: — De ce te-ai ascuns așa, Pagan? De ce niciuna dintre prietenele tale nu știe că ești aici? — Pentru că nu am spus, draga mea… Pur și simplu nu am vrut să mai văd pe nimeni după viața de petreceri de la Paris. Pagan râse trist. Mi-a fost atât de rușine de mine, iar mama ere atât de evident stânjenită… nimeni dintre cunoștințe nu a mai divorțat. Turnă ceai în cești dintr-un ibric albastru. Am vrut să mă ascund de oameni… Câteva prietene au contactat-o pe mama sau mi-au scris invitândumă la ele, dar n-am răspuns la nicio scrisoare… adevărul este că nu știam cum voi reacționa față de oameni, oftă ea. Pe dinafară arătam

bine, dar înăuntru clocoteau sentimentele. Dacă îmi vorbea cineva cu blândețe mă ghemuiam și începeam să plâng. Idioată, nu?… Aveam tot timpul un nod în gât. Așa am evitat să vorbesc cu oamenii. Am vorbit doar cu sătenii atunci când nu-i mai puteam evita și m-am ascuns de fiecare dată când auzeam poștașul. Adăugă lapte în ceai cu o mână tremurândă. Kate era uluită de transformarea lui Pagan. Cum a fost posibil ca o ființă vibrantă și atât de încrezătoare să ajungă o epavă nervoasă atât de confuză? Vorbea la întâmplare fără logică. — Tu nu vezi pe nimeni Pagan? o întrebă ea. Pagan ridică din umeri. — Am devenit o termită, din când în când o văd pe mama… întro zi am auzit-o pe mama explicându-i unei paciente că sunt pustnică și de aceea vorbesc singură. M-am umflat de râs. La drept vorbind nu am înțeles niciodată de ce ar fi rău să vorbești cu tine însăți; are cine râde de glumele tale… câștigi întotdeauna contrazicerile… demonstrezi un nivel suficient de auto acceptare. N-ar trebui să mănânci biscuitul, este de șase luni… Să nu crezi că am fost nefericită. L-am avut pe Buster în fiecare zi timp de șase luni și de fiecare dată când mă sculam dimineața eram mulțumită că nu îl văd pe Robert. Mă simt destul de bine aici. Citesc, ascult radioul. Mă tem că acum nu prea este curățenie, pentru că doamna Hocken și-a rupt un picior și nu a mai făcut curățenie. — Nu mai călărești? — Tot am vrut să-mi cumpăr un cal, dar am amânat mereu pentru săptămâna viitoare, așa cum am amânat totul. Mama a vândut toți caii și grajdurile sunt acum cabine de masaj și săli de gimnastică… Mai vrei ceai? Îl întinse un biscuit lui Buster, dar câinele îl scăpă. Tăcură un moment. Apoi Pagan spuse: — O, doamne, de ce nu suntem trimise pe lume cu un manual de educație? Necazul meu este că nu învăț nimic din greșeli. Nu numai

că le repet, dar fac și altele noi… Când privesc înapoi am impresia că totul a pornit rău din Elveția. De atunci începând, orice am făcut a părut minunat la început și s-a terminat dezastruos… Acum sunt obosită iremediabil. Obosită de tot. Obosită de a mai greși. Obosită de a trăi. Așa că m-am retras. Își duse mâinile sub cap și privi în tavan. Kate strecură repede biscuitul în poșetă. După o scurtă pauză Pagan spuse: — Gata cu mine. Ai auzit tot ce am făcut în ultimii opt ani. Nimic… Spre deosebire de draga de Maxine. Uneori văd fotografii de-ale ei în ziare – nu le citesc prea des, se întâmplă să ascult știrile și îi mulțumesc lui Dumnezeu niciuna nu este despre mine… Uluitor cum draga noastră Maxine s-a transformat într-o Stea. Gândește-te numai cum ar fi fost dacă noi toate am fi putut fi descrise ca niște Stele. Pagan se întinse și căscă. — Dar cu tine ce s-a întâmplat în ultimii zece ani, Kate? — Am fost distrusă după Robert, deși acum pare caraghios. După care am început din nou să mă întâlnesc cu toți cei care îmi propuneau – făceam orice decât să stau în casă. Am fost la petreceri, petreceri, petreceri, până când l-am întâlnit pe dragul meu Toby. Apoi după ce ne-am căsătorit am avut o viață foarte liniștită. Kate luă o gură de ceai. Dar hai să nu vorbim despre mine în seara aceasta. Ce ar fi să facem o plimbare până la castel? Este o zi atât de frumoasă. Pădurea e plină de clopoței. — Nu te grăbi, spuse Pagan luând tava. Dacă stai destul, ai să vezi că nu ai timp să-ți speli mașina, mereu plouă. Duse tava la bucătărie și ascunse sticla de vodcă. Oricine ar fi fost soțul lui Kate, aceasta își putea permite pantofi Gucci și poșetă Hermes, observase Pagan. În timp ce Pagan trăgea de timp în bucătărie, Kate cerceta salonul – cărți grămadă pe dușumea, ziare vechi pe scaune, cești nespălate, o masă arsă de mucuri de țigară, scrumiere pline, păr de câine peste

tot. Primul ei gând a fost să o spele pe Pagan și să facă curățenie în casă, era o căsuță plăcută. Al doilea gând a fost că înainte de orice trebuia să vorbească cu mama lui Pagan. De ce nu a făcut nimic? Afurisita aceea se ocupa de toți bețivii, nu? Au pornit-o prin pădure admirând clopoțeii. Au trecut pe lângă Rododendron, au sărit gardul de sârmă care oprea căprioarele să ajungă în drumul principal, au urcat dealul și apoi au traversat pajiștea îngrijită care înconjura casa. La picioarele dealului se vedea o clădire cu acoperiș de plastic. — Este noul bazin de înot încălzit, explică Pagan. Au intrat în curte, printre biciclete medicale și centuri de cauciuc pentru masaj. După ce au trecut printre oaspeții care făceau gimnastică, au intrat în hol și apoi au urcat scara îmbrăcată în covor roșu care ducea, spre biroul mamei lui Pagan. Doamna Trelawney ridică privirea peste ochelari. — Îmi pare bine că te văd Kate, spuse ea de parcă se despărțiseră abia ieri. Nu te-ai schimbat deloc. Cu mișcări deliberate își luă ochelarii și îi puse în tocul din piele de crocodil. Dădu mâna cu fata. Răceala doamnei se transmise prin mână în salutul de întâmpinare. A sunat și au băut un ceai dintr-un serviciu frumos decorat. Apoi Kate a vizitat casa. După vizită, Kate a reușit să o tragă pe doamna Trelawney într-un colț. — Nu pot să stau decât o săptămână, șopti ea încercând să-și ascundă furia. Vreau să fac ordine în viața lui Pagan și în casă. Sunt sigură că îmi puteți da mâine niște femei; mai vreau să știu ce tratament propuneți pentru Pagan. V-aș ruga să faceți o notă de plată pe care o vom plăti amândouă. — Îngrozitor de drăguț din partea ta, spuse doamna cu o voce politicoasă de parcă admira peisajul. La aparate ești invitata mea. Mă tem că tratamentele vor fi însă greu de programat din cauza agendei foarte încărcate. — Ei bine, amânați câțiva pacienți, spuse Kate cu răceală și apoi i

se alătură lui Pagan în piscină. Au plecat la St. Austell cu mașina lui Kate. Întâi de toate Kate a cumpărat mâncare: carne, brânză, fructe, biscuiți, ceapă, două cutii de pate, o cutie de gem de casă, de căpșuni, pâine. A cumpărat de asemenea oale, cratițe, tigăi, prosoape, cearceafuri și săpun parfumat pentru baie. Pagan a protestat dar Kate i-a spus hotărât, „cadouri de ziua ta”. Într-un târziu a reușit să o ducă pe Pagan să-i cumpere un pulover de cașmir și o fustă, apoi un alt pulover și o altă fustă de mătase verde. Pagan începea să se agite de la ora deschiderii barurilor, de la unsprezece dimineața, dar Kate nu și-a scăpat nicio secundă prietena din ochi. Tot pentru a evita alcoolul, Kate a hotărât că nu vor lua masa la restaurant. Pagan era deja în frisoane. — De ce nu porți o haină ca lumea, nu un trenci? întrebă Kate. Doar știi foarte bine că vremea este capricioasă aici… presupun că ai un pardesiu. — Aveam unul, spuse Pagan dar nu știu unde l-am lăsat. La Cairo nu era nevoie de haine groase. — Azi dimineață mama ta era îmbrăcată cu o haină de nurcă. — Păi, dacă mi-ar da mie așa ceva aș pierde-o, spuse Pagan. Doar știi cât sunt de neglijentă. Nu rostise cuvintele destul de convingător. Brusc, Kate își aminti de ceva. — Ce s-a întâmplat cu pelerina lui Abdullah? — Dumnezeule, trebuie să fie prin pod. Știi, nu m-a lăsat niciodată să o îmbrac, spuse Pagan luminându-se. Nu dorea mama să-mi stric reputația! Începu să râdă în hohote și se înveseli. S-au întors la Trelawney. — Dacă mai este aici, spuse mama lui Pagan evaziv, probabil că este prin vreo cutie în podul din aripa de est. Sunt cam patruzeci de cutii pe care scrie „haine”. După ce au căutat prin jumătate din cutiile prăfuite, Pagan a scos

un strigăt triumfător și a scos pelerina căptușită cu blăniță neagră de miel persan. — Dumnezeule! Molii. Într-adevăr faldurile moi erau găurite. — Dar se mai poate purta, spuse Kate. Este călduroasă și la vară am să o duc la croitorie. Va fi următorul cadou de ziua ta. În seara aceea au stat pe covorașul din fața focului și au vorbit așa cum obișnuiau când erau eleve. — Acum privind înapoi, spuse Kate, nici nu-mi imaginez ce am găsit amândouă la Robert. Sub masca aceea de artist era de fapt ca o cămașă șifonată. Adică vreau să spun că nu ți-l poți imagina pe Robert vorbind urât în public, nu? Pagan se gândi că are dreptate. — Nu-mi dau seama cum te-ai îndrăgostit tu de el Kate. Eu de fapt m-am îndrăgostit de Egipt, nu de Robert, spuse ea visător. Era atât de cald, antic și misterios. Știi că mie de fapt nu îmi plac petrecerile dar mi-a plăcut atenția care mi s-a acordat, faptul că eram considerată frumoasa din Cairo, m-a reconfortat după suferință… m-a ajutat să nu mă mai gândesc la Abdi. — Într-un anume fel, Robert semăna cu Abdi, spuse Kate gânditoare. Ca și el, Robert era foarte bun să-ți aducă tot ce-ți doreai și când te obișnuiai cu lucrul acesta dispărea la Cairo, nu-ți mai aducea nimic și începeai să simți lipsa. Și un alt lucru, Robert nu încerca să te aducă în patul lui la fel ca toți ceilalți, întotdeauna se oprea când doreai tu să te oprești. — Din motive foarte întemeiate! hohoti Pagan și începură amândouă să râdă cu lacrimi ca în copilărie. — Și viața sexuală? întrebă Kate curioasă. Ce-ai făcut în ultimii ani? Pagan oftă. — Odată am avut o aventură cu unul din pacienți… am fost s-o văd pe mama și el m-a urmărit până acasă. Ne-am distrat bine

câteva zile. Dar a început să vorbească și mama a fost atât de furioasă încât a început cu amenințări. După câteva luni, am importat un autostopist. A durat cam patru zile și când a crezut că am ieșit, la plimbare l-am prins căutându-mi prin sertarele biroului. Am știut că bani caută, dar eu țineam banii în cizmele de cauciuc, așa că am ieșit ușurel din casă. Apoi i-am spus că mama vine să stea cu mine câteva zile și a trebuit să plece. Mi-a cerut bani de tren și s-a purtat urât când nu am vrut să-i dau… Oricum m-am gândit că dacă mai agăț vreunul am șansa să mă strângă de gât sau să mă taie cu cuțitul de bucătărie, să mă pună într-o valiză și să mă lase la gara din St. Austell, oricum nu mi-ar fi dus nimeni lipsa. Așa că am hotărât să renunț la plăcere. Știi că sexul nu a fost important pentru mine. Nu m-a deranjat. Se pare că nu am avut nevoie. În dimineața următoare, când au arătat ca două femei sănătoase, Kate a trimis-o pe Pagan la plimbare cu câinele. Patru ore mai târziu casa era curată, mâncarea era la locul ei, focul ardea în salon și Kate plantase câteva ghivece de flori. Epuizată, Kate s-a gândit să desfacă o cutie de pate când se va întoarce Pagan. Dar Pagan venise deja. Kate a găsit-o după ce au plecat femeile, când s-a dus după lemne de foc. Era pe dușumeaua din magazia de lemne cu două sticle goale lângă ea și alta în mână. Înghețată de groază, Kate a început să o scuture. — Draga mea, ai să mori aici. Vino să faci o baie fierbinte. A ajutat-o pe Pagan și i-a pregătit baia. Pagan stătea cu ochii pe jumătate deschiși și se plângea „Nanny, Nanny, să nu-mi intre săpun în ochi”, în timp ce Kate o spăla pe față. Era clar că Pagan era alcoolică. Când a ajuns să se culce, Kate se simțea deja epuizată și foarte îngrijorată. Abia atunci a mâncat ceva și i-a dus o ceașcă de cafea lui Pagan. — De ce bei? izbucni ea furioasă. Când ai început? Pagan se răsti la ea. O durea capul, era nesigură, nu avea energie.

Oricum a simțit că se petrece ceva – acum sau niciodată. Niciodată nu a recunoscut în sinea ei sau în fața altcuiva că era alcoolică. Dar acum a făcut-o. — La Cairo, răspunse, acolo a început. Câteva guri de băutură făceau nopțile acelea cu oameni țepeni mai suportabile. Băutura îndulcea realitatea de a-l întâlni pe Robert acasă. Lui Robert îi plăcea să înceapă dimineața cu o ceartă – îi plăcea așa cum unora le place tenisul. Orice făceam, o făceam pentru că eram leneșă, nefolositoare și proastă. Era foarte convingător. Stăteam în pat până pleca el la birou… apoi încercam să uit cu un pahar de vodcă. Întinse mâna și o prinse pe Kate. Niciodată nu am intenționat să mă îmbăt când am băut. Nici acuma nu vreau. Niciodată nu am simțit că am nevoie de băutură. Am gândit doar, de ce nu aș face-o? După care mai luam un pahar și altul, și altul până nu mi-am mai amintit câte. O strânse de mână pe Kate. La Cairo nu s-a spus nimic despre asta, dar eu știu că Robert știa că beau. Nu avea cum să nu știe. Se cutremură. Știi tu, soțiilor normale nu le este rău noaptea. Iar mie nu îmi era rău ziua când știam că am sticla la îndemână. Știam de ce Robert evita să discute problema cu mine. Nu dorea să se simtă vinovat. — Dar au trecut trei ani de când l-ai părăsit pe Robert! — Înseamnă că sunt o neadaptată de opt ani… Am crezut că am să mă simt mai bine după ce plec, dar imediat ce am ajuns în Anglia m-a cuprins deprimarea. Stupid, mă așteptam ca mama să mă aștepte la aeroport… Nu o văzusem de doi ani, dar îi scriam în fiecare săptămână și i-am trimis o telegramă că voi veni. Tăcu, aranjând pătura. — Dar nu m-a așteptat. Kate a prins-o cu simpatie de mână. Și am așteptat și am așteptat până când acolo, în mijlocul sălii de așteptare m-am pierdut. Este dificil să-ți explic, dar am simțit deodată că nu mai sunt sigură de nimic. Nu mi se mai întâmplase de multa vreme. Atunci mi-a fost groază să trăiesc pe picioarele

mele. Ciudat, pentru că niciodată nu am fost apropiată de mama. De ce să-mi cadă tavanul în cap pentru că nu m-a așteptat la aeroport? Cred că atunci am înțeles pentru prima dată că sunt foarte singură și am fost terorizată. Ca soție am eșuat, ca fiică nu meritam să fiu așteptată la aeroport, iar ca mamă nu am început… Dacă mă mai strângi de mână dragă, mă învinețești. Apoi am descoperit că nu am niciun ban și că afurisita de Selma o domină total pe mama. Știi că o adoră pe bovina aia? M-a durut. Timp de o secundă Kate a crezut că Pagan va izbucni în plâns. Am avut atunci sentimentul goliciunii absolute, nimic, nimic nu mă aștepta. Apoi sentimentul a devenit din ce în ce mai profund și am început să alunec până nu mam mai oprit. Era o gaură neagră. Din ce în ce mai rău. Se agăță disperată de mâinile lui Kate. — Am intrat în panică și când eram în panică preferam să beau. Nu aveam nevoie de o scuză ca să mor, aveam nevoie de o scuză ca să trăiesc și nu mai aveam scuze. Dacă mă trezeam noaptea doream să mă sinucid, dar dacă beam nu mă mai trezeam noaptea. Așa că beam. Băutura îmi alunga deprimarea, mă făcea să mă simt reală. Când eram beată nu mă simțeam ca o epavă. — Mai încet, mai încet, spuse Kate alarmată de agitația subită a prietenei sale. Pagan nu o luă în seamă. Continuă să vorbească de parcă vorbea cu ea însăși. — Când eram mică mă ascundeam de doică și mă refugiam într-o lume fantastică unde se aflau prietenii mei – animale care vorbeau și purtau șorțulețe și papuci de casă. Viața mea a devenit asemănătoare cu această fantezie. Realitatea era prea îngrozitoare așa că încercam să o șterg din existență. Odată am căzut în cadă. Mam trezit în cadă îmbrăcată și cu o durere îngrozitoare de mână. Noroc că nu era apă. M-aș fi înecat. — O, Pagan, spuse Kate. Nu pot sta cu tine decât câteva zile. Nu ai putea să încerci? Te rog, te rog. Este foarte periculos să trăiești

singură aici. — De acord. Odată mi-am pierdut cunoștința pe sofa cu țigara în mână și a luat foc o carte. Din fericire a ars numai cartea. Oricum am reușit să renunț la fumat. Totuși nu îndrăznesc să conduc o mașină, iar pe bicicletă e periculos. — Pagan, trebuie să existe cineva. Nu este nimeni care te poate ajuta? Doctorul? Vicarul? Cu siguranță că și ei știu că ești aici… că bei. — Nu știe nimeni. Sunt foarte atentă. Îngrop sticlele. Sunt atentă când merg în sat… Oh, ai dreptate Kate, nu cred că am prostit pe cineva, nu sunt alcoolică. Să nu mai spui niciodată asta. Alcoolici sunt târfele care dorm pe străzi noaptea. Mie îmi place să mă îmbăt. Este o diferență. — Pagan, cum poți spune așa prostii? Nu contează cum îi spui. Îți distrugi viața. Nu ai putea merge la un doctor la Londra? — Îți spun eu ce o să fac, Kate. Cât timp vei fi aici voi încerca sincer să nu mai beau. Și dacă mint sau trișez am să îți spun mai târziu. Mai mult de atât nu pot face. Tot restul serii Pagan a fost agitată și a băut nenumărate cești de ceai, a mâncat chiar o omletă. A doua zi au plecat la Trelawney unde Pagan nu numai că a făcut un masaj, dar și-a făcut și manichiura și s-a coafat. Spre seară au început să-i tremure mâinile. Apoi dinții, apoi tot corpul i se scutura de frisoane. Kate a dus-o în pat, i-a făcut o supă de pui și a îngrijit-o ca pe un copil bolnav. — Pentru Dumnezeu, murmură Pagan slab, nu te mai purta ca o cloșcă în jurul meu. Asta ai vrut, nu? Înfășurată într-o pătură, Kate și-a petrecut restul serii într-un fotoliu în camera lui Pagan. Niciuna nu a dormit prea mult. Kate ar fi vrut să vorbească cu un doctor, dar Pagan a făcut-o să-i promită că nu va vorbi cu nimeni. — Toți cei de aici l-au cunoscut pe bunicul. Știu că sunt o rușine la Trelawney dar nu vreau să știe nimeni.

A doua zi dimineață Kate s-a dus să o vadă pe mama lui Pagan. A fost directă. — Trebuie să știți că Pagan este alcoolică. De ce nu ați dus-o la un specialist sau la un spital să o ajutați? — Știu doar că starea lui Pagan nu este treaba ta, Kate, nici a mea. Pagan este matură. Are treizeci de ani. De fapt când i-am sugerat să vadă un terapist m-a respins. — De ce nu ați insistat? — Pentru că nu are nimic. Atâta doar că bea prea mult. Nu i-a afectat mintea. Nu are nevoie decât de autodisciplină. În familia noastră nu au fost bolnavi psihici. — Vreți să spuneți că refuzați să acceptați posibilitatea unei boli psihice în familia dumneavoastră? — Dacă ar fi trebuit să fac ceva, fii sigură că aș fi făcut, spuse ea candid. La urma urmei este o reclamă proastă pentru clinică. Am vorbit cu doctorul nostru de mai multe ori și chiar a consultat-o. Dar se pare că Pagan vrea să se autodistrugă și nu pot face altceva. — Nu ați încercat niciodată! strigă Kate și ieși vijelios din cameră. După a doua noapte de nesomn, lui Pagan îi clănțăneau dinții și trupul îi era scuturat de spasme. Kate își imagina că are nevoie de somn. Timp de trei zile Pagan a tremurat și nu a fost în stare să doarmă. Nu se putea ridica, nu putea merge fără ajutor. În a patra noapte Pagan tot nu dormea și arăta îngrozitor, dar în zorii zilei s-a liniștit deodată și a adormit. — Sunt foarte mândră de tine, îi spuse Kate blând înmuind firimituri de pâine în ou moale și hrănind-o. — Draga mea, dacă ai ști, și eu sunt. Nu, nu mai pot mânca. Niciodată nu mi-am imaginat că dacă mă voi opri voi trece prin acest iad. Nu mi-a trecut prin cap că sunt atât de dependentă de băutură.

Kate era îngrijorată că după plecarea ei Pagan va relua băutura. Pagan nu era deloc îngrijorată. — Vezi? Pentru prima dată vreau și eu să mă opresc. La urma urmei ce alternativă am? Să beau pahar după pahar în următorii douăzeci de ani. — O să punem telefon și o să te sun în fiecare zi. Măcar ai să poți să mă suni dacă intri în panică. Dar vreau să-mi promiți ceva. Să-mi promiți că nu-ți va fi rușine să îmi spui dacă… dacă nu reușești. — Nu, ți-am spus deja că dacă te voi minți îți voi spune după aceea. Kate plecă fără tragere de inimă și cu puține speranțe. Până s-a instalat telefonul a trimis în fiecare zi o scrisoare și o telegramă. A sunat și la Asociația Anonimilor Antialcoolici, dar i s-a spus că ei nu pot face nimic până când Pagan nu va hotărî singură să ia legătura cu ei.

29 Deși Pagan a continuat să se simtă epuizată, curățenia din casă a mai înveselit-o. Doamna Hocken curăța casa de două ori pe săptămână. Pagan a început să se ocupe de grădină pentru a-și găsi de lucru pe afară și a stat departe de casă. În fiecare zi făcea plimbări lungi până când s-a simțit destul de bine să poată călări. A fost de acord ca atunci când se va simți în stare să-și găsească o slujbă. Înfășurată în mantia de miel persan, Pagan pleca cu Buster în pădure și se așeza pe o bancă de lemn în vârful unei stânci. Stătea acolo la soare și se calma. Dar într-o dimineață, în timp ce vântul de primăvară îi flutura mantia, a văzut că pe bancă mai stătea cineva. Apropiindu-se a deslușit silueta unui bărbat. Era o umbră neagră proiectată pe cerul deschis. Când a ajuns în vârful stâncii Pagan a murmurat „bună dimineața”, s-a înfășurat în mantie și s-a așezat pe capătul celălalt al băncii. Simțea că vântul îi biciuiește fața. Apa era gri deschis la orizont și cenușie acolo unde se lovea de stânci, dar în rest marea era neagră. — Veniți des aici? întrebă vecinul politicos. — Da, spuse ea scurt. Alte zece minute au tăcut. Când vântul aducea apa la poalele stâncii, Pagan o simțea tremurând. Cerul era învolburat, aștepta parcă o furtună. — Frumoasă zi, spuse străinul. Ea se întoarse și îl privi. — Este ziua mea. — Să te felicit? — Nu.

— Atunci ia un sandviș. Scoase o pungă de hârtie din buzunar și i-o oferi. Nu l-a văzut niciodată. Nu era localnic și niciun pacient de la clinică. — Pot să-ți ofer un pahar de șampanie de ziua ta? Urmă o lungă tăcere, apoi Pagan nu mai rezistă. — Vrei să spui că ai o sticlă aici? — Nu, dar stau la Golden Lion în sat și cred că ei au. Stai în sat? — Nu chiar. Pagan ezită. Nu-i plăcea să-i atragă atenția că se afla pe pământul ei. Au plecat prin pădure la barul hanului. — ’neața domnișoară Pagan, o salută barmanul. Nu te prea vedem. Camera scundă mirosea a bere și țigări. În spatele barului un șir de sticle așteptau doar un cuvânt de la Pagan. În pivniță se găsea doar o sticlă de șampanie. Era foarte veche și mult prea dulce și au băut-o stând pe buturugă lângă foc, în timp ce Pagan simțea cum i se relaxează trupul. Numele străinului era Christopher Swann și stătea la han pentru a termina o carte. — Nu este o carte pentru toată lumea, de citit în weekend. Sunt biochimist, cartea este relatarea unui experiment. Un grup dintre noi încercăm să prevenim cancerul – încercăm să descoperim un vaccin. Laboratorul meu lucrează la un vaccin contra hepatitei B care este puternic legată de cancerul de ficat. — Vaccin? Ca injecție împotriva pojarului? — A fost cea mai importantă descoperire. — A inventat-o un biochimist? — Nu, un medic de țară numit Edward Jenner. Era pe punctul de a termina al doilea pahar de șampanie, după ce ascultase povestea fascinantă a străinului, când s-a gândit să-l invite la cină. — Nu va fi o masă foarte elegantă, îl preveni ea, știind foarte bine

că nu are nimic în dulap, decât o cutie de pate și un borcan de struguri glasați. El s-a oferit să o conducă acasă, dar ea l-a refuzat. — Ne întâlnim aici la ora șase și vom merge la mine acasă. Înviorată, dintr-odată zbură la doamna Hocken. — Dragă doamnă Hocken, vă rog, vă rog foarte mult să mă ajutați. Haideți să facem curățenie astăzi, în loc de vineri. Am un musafir! De când a plecat Kate de la ea, nu s-a făcut prea multă mâncare în casa lui Pagan și în frigider nu se găsea decât un borcan de maioneză și o cutie de vitamine. Pagan trecu mai întâi prin sat și cumpără carne, cartofi, salată și brânză Cheddar. Mai cumpără și două sticle cu vin. Cât timp a stat cu vizitatorul ei, Pagan a fost foarte atentă; în paharul ei nu punea mai mult de un centimetru de vin, aștepta ca paharul lui să se golească, înainte de a turna și în paharul ei și nu a mai deschis a doua sticlă de vin, pentru că acesta nu părea să mai dorească. Dar, după ce a plecat el, Pagan a băut pe nerăsuflate a doua sticlă și s-a trezit dimineața la patru, tot în fotoliu, înghețată și cu o îngrozitoare durere de cap. A izbucnit în plâns și a izbit sticla de piatra căminului. A doua zi, a suferit îngrozitor de sentimentul de vinovăție, care o obseda, dar avea capul limpede. Stând în baia fierbinte, se gândea ce să facă cu sticlele din magazie, pe care le ascunsese de Kate. Îi veni în gând că le-ar putea arunca de pe stâncă. Ieși din cadă hotărâtă. Se îmbrăcă, aruncă sticlele în coșul pe care-l folosea la cumpărături, se afundă în pădure și, în ultimul moment, hotărî să le îngroape. Se întoarse acasă și căută în dicționar „biochimie”. Christopher lucra dimineața foarte devreme și după-amiaza. În următoarele trei zile, Pagan l-a întâlnit la stâncă, în momentele lui

de odihnă. S-au plimbat prin pădure, pe plajă, au urcat pe stâncile de granit scăldate de valurile mării. S-au lăsat împroșcați de apa sărată a mării și s-au trezit uneori mai departe decât se așteptau, apoi se întorceau la Golden Lion și beau câte o halbă de bere. În fiecare seară, Christopher venea să ia cina la Pagan. Doamna Hocken a fost rugată, flatată și mituită să joace rolul bucătarului cu secrete în arta culinară. Și s-a străduit să fie așa. Făcea supe, fripturi, prăjituri, a făcut chiar o budincă de rinichi ornată cu paste care scriau numele lui Christopher. În fiecare seară, Pagan avea grijă să facă un foc sănătos în cămin, punea muzică clasică și stăteau de vorbă până noaptea târziu. Pagan descoperi spre surprinderea ei că, deși nu înțelegea mare lucru, era fascinată de ce îi spunea el despre munca lui. Privind licărul flăcărilor jucându-i pe față, a uitat complet de budinca specială din cuptor și a scos-o scrum. Diminețile, Pagan încerca să nu bea mai mult de un pahar cu bere, iar seara se limita doar la un pahar cu vin, turnând restul cât putea de repede în paharul lui Christopher. — Nu cumva încerci să mă îmbeți și să mă violezi? o întrebă el în a patra seară, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. — Mie nu-mi place să beau prea mult, murmură ea stânjenită. Dar în dimineața următoare, Pagan era în pădure scormonind disperată pentru că uitase unde a îngropat sticlele. Văzând că nu le găsește, izbucni în plâns. Căută iar, cu înfrigurare, descoperi comoara iadului, scoase dopurile și nu se trezi decât foarte târziu, țeapănă de frig. Nu era prima dată când își pierdea cunoștința din cauza alcoolului, dar era prima dată când acest lucru o punea pe gânduri. Christopher se întorcea la Londra peste paisprezece zile și numai atât avea și ea la dispoziție. Clătinându-se, s-a întors acasă, a făcut un duș rece și apoi a plecat la clinică să dea două telefoane. Întâi a sunat la Golden Lion și a lăsat un mesaj pentru Christopher – deși nu s-au văzut de

dimineață, îl aștepta totuși, ca de obicei, la cină. Apoi a sunat-o pe Kate și i-a mărturisit totul. — Dar nu te poți întâlni cu el dacă nu bei? întrebă Kate. Mulți oameni se văd fără a avea nevoie de băutură. — Nu pot, Kate, nu mă pot opri. Este atât de rușinos. Ar trebui să explic… nu pot, nu pot. Pagan plângea disperată. Te rog să nu mă părăsești, trimite în continuare telegrame, iar eu am să încerc să mă abțin. Dar nu pot să nu cumpăr băutură, i s-ar părea curios. — I s-ar părea și mai curios, dacă nu te oprești la timp. În a șaptea seară, Pagan și Christopher s-au plimbat în pădure prin ploaie și au fost udați până la piele. Pagan era convinsă că-i stă bine când are părul ud. Era o șmecherie pe care o folosea din copilărie și de aceea a sugerat plimbarea prin ploaie. Dar mai era ceva, lui Pagan îi plăcea în mod deosebit senzația pe care i-o dădea ploaia care-i pătrundea prin haine până la piele. Odată ajunși în bucătărie, și-au dat repede jos ghetele ude și jachetele îmbibate cu apă. În salon focul era stins și Christopher a început repede să-l aprindă, în timp ce Pagan își freca mâinile înroșite de frig, — N-o să mă încălzesc, decât dacă fac o baie fierbinte. Fugi pe scări, dădu drumul la apa fierbinte și turnă la întâmplare din șamponul de baie adus de Kate. Imediat baia se umplu de un abur parfumat. — Avem nevoie de ajutor, nu pot aprinde focul ăsta, strigă Christopher din salon. Pagan scoase capul pe ușă și strigă: — Este lemnul ud. Încearcă să-l aprinzi cu toate chibritele din cutie. Sunt în dulap, la dreapta sobei. Tocmai intrase în apa binefăcătoare, când îl auzi strigând din nou: — Nu mai sunt bețe în cutie.

— Mai este o cutie în bucătărie, este pe… nu mai știu unde… stai puțin, vin eu să le caut. Smulse din cui halatul nou cumpărat de Kate, coborî treptele și căută până găsi cutia cu chibrite, sub chiuvetă. Știi ceva, hai să-l aprindem cât sunt aici, am auzit că chestia cu focul are legătură cu țiganii, cu temperamentul. Se lăsă în genunchi, aruncă gaz peste lemne, îngrămădi niște hârtii și aprinse un chibrit. Halatul de baie se desfăcu și-i dădu la iveală sânii fermi și ațâțați. Christopher se aplecă încet și îi prinse cu blândețe. Pentru un moment, Pagan împietri, incapabilă să se miște, în cămin lemnele fâsâiau, dar hârtia se aprinse și focul începu să prindă viață. Pagan întoarse capul, picături de apă îi curgeau pe piele. Îl privi pe Christopher și halatul îi alunecă de pe umeri. Gurile lor s-au întâlnit și amândoi s-au lăsat ușor pe covorașul din fața căminului. Christopher îi mângâia sânii, îi explora corpul cu blândețe infinită și o simți dăruindu-se orbește, când trupurile lor s-au atins. Pagan simțea că plutește, abandonându-se supusă puterii masculine care o domina. Mintea îi era plină de imagini de pescăruși, simți mișcarea ritmică a valurilor și muzica mării în senzația de împlinire care o invada. După aceea au rămas îmbrățișați, simțind că nu se pot desprinde unul de altul, că vorbele nu au rost. Într-un târziu, Christopher murmură: — S-a stins focul. Ce zici de o baie? Lăsând halatul și hainele lui ude împrăștiate prin cameră, au urcat în transă scara spre baie. A luat-o în brațe și a lăsat-o ușor în apa fierbinte, a săpunit-o cu mișcări senzuale, mângâindu-i trupul, dorind să-i cunoască fiecare colțișor vrăjit, apoi a luat dușul și Pagan a fost cuprinsă în ploaia de stropi, pentru prima dată a simțit că începe să trăiască. Apoi a intrat și Christopher în cadă și au început să se legene languros în apa parfumată. Îl simțea prin fiecare por, prin fiecare

fibră a corpului și ar fi vrut să-l păstreze pentru totdeauna. Îi simțea și-i absorbea energia masculină, i se părea că apa are puteri miraculoase asupra ei. În fața focului din dormitor el a înfășurat-o în prosoapele moi cumpărate de Kate și în lumina difuză împrăștiată de flăcări a îmbrățișat-o din nou, iar Pagan s-a lipit de el simțind că trăiește un vis prea frumos pentru a fi adevărat. Apoi el a luat-o în brațe și a așezat-o pe pat. — Vreau să te cunosc, i-a spus și a îngenuncheat lângă pat. Cu vârful degetelor a început să-i mângâie degetele, pulpele, coapsele. Pagan era într-o stare de semiconștiență, păstrând în memorie doar marea de senzații noi care o învăluiau. — Piciorul meu drept intră în grevă, murmură ea ca prin vis. — Spuneai că avem toată noaptea. Continuând să o mângâie cu vârful degetelor, parcă făcea dragoste cu fiecare picior, cu fiecare braț. Când lui Pagan îi fu imposibil să mai reziste, încercă să îl tragă spre ea, dar el o împinse la loc: — Mai târziu. Trecu parcă o veșnicie până când îi simți atingerea buzelor fierbinți; Pagan nu mai era conștientă decât de răspunsurile agonizante ale trupului ei, la atingerea degetelor lui. Începu și ea săl mângâie și mai făcu o încercare de a-l apropia. — Te rog să nu mă întrerupi, studiez. Timpul se oprise. Când s-au pulverizat unul în celălalt, Pagan a simțit că patul a trecut încet prin tavan și a început să zboare. Apoi i-a auzit gemetele de plăcere și s-a abandonat. Multă vreme au rămas în acea fierbinte încleștare mută.

30 Doamnei Trelawney nu-i venea să-și creadă urechilor. — Cum adică te căsătorești? Cu cine? O privea uluită pe fiica sa, care era exuberantă și radia o lumină pe care numai fericirea ți-o dă. Rămase și mai uluită când auzi că avea să devină soacra lui Sir Christopher Swann, distinsul savant de la Institutul Anglo-American pentru Cercetarea Cancerului. Kate, în schimb, nu era la fel de bucuroasă ca prietena ei. — Ai de gând să-i spui, sau nu? o întrebă ea pe Pagan, când s-au întâlnit într-un mic restaurant din Wall Street — Încă nu, răspunse Pagan. — Crezi că-i cinstit? — Nu-mi pasă dacă-i cinstit sau nu. — Este mult mai bătrân decât tine, comentă Kate gânditoare. Și-i așa de chel! La naiba, Pagan, este un om bătrân! Cum să te măriți cu un bătrân? — Draga mea, nu are decât patruzeci și nouă de ani. Bătrân înseamnă nouăzeci. A chelit de la treizeci de ani, dar să știi că este chiar sexy. Gândește-te ce simți tu când te mângâie pe spate, așa simt eu când îi mângâi chelia. Și nu ai dreptate, este un bărbat masiv, dar nu-i deloc gras. Să știi că sunt obiectivă, l-am văzut așa cum l-a făcut natura. Privi în oglinda de pe peretele opus și începu să se rujeze. — Vrei să încerci și tu nuanța asta? Mie îmi place. Trebuie să recunoști că seamănă puțin cu Peter Lawford, cu excepția cheliei, vreau să spun. Și nu ai văzut luminița aceea amuzantă din privire, care-ți citește toate gândurile? Pe mine mă topește. — Îmi dau seama că ești îndrăgostită de el, spuse Kate, hotărând că nuanța de roz a rujului nu o prinde. Cred că trebuie să recunosc

că nu contează ceea ce nu văd ceilalți oameni la el. — Vreau să-ți mai spun ceva. Este cel mai grozav iubit pe care lam avut vreodată. Poate că ar fi o explicație la asta, dragă, poate că acesta este avantajul experienței pe care i-o dă vârsta. Nu pot decât să-ți mărturisesc că în ultimele două săptămâni abia am ieșit din pat. Nu mai am timp să mă gândesc la băutură. Acum mă cunoaște atât de bine, că mă poate ține în mreje ore și ore în șir. Kate era impresionată. Întotdeauna și-a dorit în secret să știe ce face un iubit experimentat. — Christopher mi-a spus că nu a întâlnit până acum două femei care să semene în reacții. Mi-a spus că fiecăreia îi place altceva și că fiecare răspundem diferit; mi-a mai spus că cel mai important lucru pentru un bărbat este să afle, prin mijloace proprii, ce îi place mai mult femeii cu care face dragoste. — Dar eu aș muri de rușine! exclamă Kate. Dacă Toby m-ar întreba cum îmi place mai mult, i-aș spune totul, numai să scap de rușine. — Christopher spune că întotdeauna femeile spun așa – totul – dar trebuie să ai tact. Mi-a spus că unui bărbat îi este greu să le facă să vorbească, pentru că sunt înfiorător de timide și le e teamă să nu pară vulgare, cum spunea Maxine. Eu mă simt minunat, să știi. Nu numai pentru că reușim șaptezeci și nouă de poziții și că mă ține încordată ore în șir, dar pentru că totul este atât de intim. Odată, am reușit să-mi înfrâng timiditatea, am închis ochii și am roșit în întuneric și am discutat despre lucrurile acestea. M-am simțit mult mai bine după aceea. Ani de zile m-am mințit, mi-am spus că vraja dragostei mă ocolește și mă lasă rece pentru că sunt frigidă, dar acum Christopher mi-a dovedit că nu este așa, mi-a demonstrat că nu sunt frigidă… Hai să-ți spun cum face. — Termină, nu suntem singure. Nu poți vorbi despre asemenea lucruri în public! — Bine. Atunci am să-ți povestesc după ce ne întoarcem din

voiajul de nuntă. Doar în scopul de a te educa. Ne căsătorim peste trei săptămâni, la capela din Trelawney. Vii, nu? Nici nu ghicești unde plecăm în luna de miere. La Indianapolis! Christopher trebuie să țină un curs undeva, parcă la St. Vincent. Mi-a spus că eu voi sta în pat să mă refac, până când va termina el orele. După aceea, vom pleca în California și apoi la New York. Am să te sun. Detaliile ți le spun când o să ne întoarcem, la sfârșitul lui iunie. — Ce să-ți spun?! Ai grijă ce comanzi de la room-service, spuse Kate îngrijorată. — Am de gând să mă limitez la bere, numai la bere, și am să beau din pahare mici pentru vin. Ai să vezi, până mă întorc termin definitiv cu băutura. Numai Kate și doamna Trelawney au fost prezente la ceremonia oficiată la capela veche de șaisprezece secole a conacului. Pagan era îmbrăcată într-un costum Chanel, din lână roz, cu nasturi în formă de cap de leu, o bluză de mătase bleumarin și o pălărie de pai bretonă. Părea electrizant de fericită, de parcă abia reușise să iasă din pat pentru ceremonie și abia aștepta să intre la loc. Ceremonia a decurs conform tradiției , pe muzică de Mendelssohn, cântată la orgă de sora doamnei Hocken. Trecuse vara, era sfârșitul lui septembrie și Kate tot nu știa nimic despre Pagan. A primit un telefon abia la jumătatea lui octombrie. —Cam lung voiaj de nuntă! — Știi, s-a întâmplat ceva. Ceva oribil. În prima noapte, la New York, m-am trezit în toiul nopții în gemetele și horcăielile lui Christopher. Când am aprins lumina, Christopher era vânăt la față, privea în gol și mâinile îi erau inerte. Am chemat un doctor, care a venit atât de repede de parcă aștepta la room-service. I s-a făcut o injecție în piept, a chemat o ambulanță și l-au dus la spital. Suferise un serios atac de cord. A stat trei luni în spital – mulțumesc lui Dumnezeu că am avut asigurare medicală.

— Nu-mi vine să cred, exclamă Kate, uluită. Unde ești acum? — În apartamentul lui – adică al nostru. Este în Onslow Gardens, poți să vii la mine, draga mea? Am ajuns aseară. Astăzi am despachetat și mă simt îngrozitor de deprimată. Christopher este în pat, iar eu am obosit să fiu mereu veselă pentru el. Mă simt îngrozitor. Kate amână întâlnirea pe care o avea pentru masa de prânz și plecă direct în Onslow Gardens. Salonul enorm în care a primit-o Pagan arăta ca o bibliotecă publică. Pereții erau acoperiți cu rafturi de cărți, din dușumea până în tavan. Camera era îmbrăcată în covoare persane, avea multe fotolii de piele și o fereastră cât un perete, care dădea spre Grădina Onslow. — Ei bine, cât mai durează până se însănătoșește Christopher? întrebă Kate stânjenită. — Știi, doctorii nu pun astfel problema, spuse Pagan sorbind mohorâtă din ceașca de cafea. Atacul de cord se tratează prin corectarea dezechilibrului dintre ritmul de circulație și presiunea sângelui, încercând să elimine tot excesul de fluid din trupul bolnavului. — Poftim? Ce înseamnă toate acestea, Pagan? întrebă Kate rușinată că nu a înțeles nimic. — Înseamnă că Christopher trebuie să se odihnească mult – fizic și psihic. Multă vreme nu va mai avea voie să muncească. Trebuie să țină regim din cauza tensiunii cardio-vasculare. Nu trebuie să mănânce sărat, pentru că sarea acumulează lichide și ia pilule diuretice. Toată ziua intră și iese din baie. A trebuit să renunțe la fumat. Dar ceea ce este cel mai îngrozitor, este interdicția totală la sex. — Pentru cât timp? — Pentru tot restul vieții. — Înfiorător! Dar presupun că măcar puțin poate… cu tine. — Nu, i-ar periclita inima.

— Nu pot fi serioși doctorii ăștia! Christopher ce spune? — Este cam egoist. Nu vrea să moară. De fapt și eu mă simt la fel. Acum, gândi Kate, nu voi descoperi niciodată cum este un iubit adevărat. Nu este momentul să întreb. La naiba! În secunda următoare, Kate înțelese imediat pericolul pe care îl putea genera deprimarea lui Pagan. — Dacă este nevoie să ai grijă de el, pur și simplu trebuie să încetezi cu băutura. Nici măcar bere în pahare mici de vin. Dacă el are un atac și tu ești amețită? — M-am gândit și la asta, spuse Pagan mohorâtă. Știu că trebuie să mă opresc și știu că nu va fi ușor. Am locuit aici cu Christopher o lună înainte de căsătorie și nu-ți dai seama câte amintiri îmi provoacă. Am încercat să lupt cu ele, dar am renunțat în câteva zile. Oftă amărâtă. Imediat ce Christopher pleca la laborator, puneam ceasul să sune la ora patru, luam sticla de sherry și beam până mi se făcea rău. Mă trezea ceasul și aveam câteva ore la dispoziție să îmi revin cu un duș rece, apă de colonie și aspirină. Era înfiorător. Nu o făceam decât când eram singură, niciodată la sfârșitul săptămânii. Sâmbăta intram în bucătărie ca să beau o gură, dar nu eram la fel de convinsă ca în timpul săptămânii și renunțam. Știi, am nevoie de adresa aceea, am pierdut-o. Asociațiile acelea antialcoolice. — Nu-ți va fi de folos dacă nu-i spui lui Christopher. Vrei să-i spun eu? — Nu. Am să-i spun imediat ce își revine după călătorie. În joia următoare, s-a prezentat la prima întâlnire cu Societatea Anonimilor Antialcoolici, lăsând-o pe Kate cu Christopher și cu două foi de instrucțiuni, în caz de urgență. — A fost îngrozitor, i-a povestit Pagan. Foarte dur. Am avut sentimentul că toți de acolo erau disperat de serioși, toți erau acolo pentru un scop. Aveam în comun un scop fatal. Ne-am întâlnit la biserica St. Martin’s-in-the-Fields, în Piața Trafalgar, am băut ceai și am mâncat biscuiți. Toți fumau foarte mult și după câteva ore eram

în ceață. Erau mult mai mulți bărbați decât femei, toți tremurau de parcă ieșiseră din închisoare. — Și ce s-a întâmplat? întrebă Kate. — Cineva a început să vorbească și ne-a spus că puterea voinței este la fel de eficientă în cazul alcoolului ca și în cazul cancerului. Dacă sistemul organic îți tolerează alcoolul etilic, alcoolul simplu îți dă plăceri nevinovate, așa cum se întâmplă cu tine când bei rar. Dar când începi să nu-i mai tolerezi (alcoolul etilic), devii treptat dependent de alcool. La drept vorbind, să știi că m-a înveselit ideea că sunt doar dependentă și nu o bețivă ordinară. Este uluitor cum ar permite Guvernul reclamele TV când știe că băutura este al treilea mare pericol care ridică rata mortalității în țară. — A vorbit cineva cu tine? — Nimeni nu m-a întrebat nimic. Am stat, am privit și am ascultat. Am învățat un singur lucru – să încerc să nu beau o zi întreagă, din când în când. Pentru prima dată Pagan era încrezătoare. Știi, nu te vindeci niciodată. Dacă ești alcoolic, vei fi întotdeauna așa cum diabeticii nu se vindecă de diabet deși își controlează boala prin insulină. Pagan părea chiar bine dispusă. Pagan, prea ești entuziastă, spuse Kate. Sunt îngrijorată. Să nu vorbești cu Christopher, până nu te calmezi. Altfel el nu va înțelege că ești serioasă. — Dar Christopher a înțeles. — Oh, am bănuit chiar înainte de a ne căsători, i-a spus el. Vedeam cu câtă grijă îți clăteai gura seara venind acasă și am numărat sticlele. Nu cele din bar, știam că vei fi prea atentă ca să bei de acolo, le-am însemnat pe cele din bucătărie. Am așteptat să îmi spui. Speram să te pot ajuta. Când a avut voie să se întoarcă la muncă, Christopher a luat-o pe Pagan la laborator și i-a făcut cunoștință cu asociații. — Le-am spus să îți explice lucrurile ca unui începător, i-a zis el

sărutând-o înainte de a coborî din mașină. A fost condusă prin laborator, de parcă era o eminență regală, dar oamenii de știință ar fi putut vorbi la fel de bine Swahili pentru că ea tot nu înțelegea nimic. Privea mașinile, computerele și șirurile de pahare de sticlă unde se conservau celule canceroase și din care se preparau vaccinurile împotriva cancerului. Atunci s-a hotărât să-l invite pe tehnicianul care i s-a părut cel mai puțin enervant să ia masa împreună pentru că era hotărâtă să înțeleagă munca lui Christopher. O să-l facă pe bărbosul ăsta de Peter să îi explice. În drum spre casă, Christopher i-a spus: — Uite ce, Pagan, dacă într-adevăr te interesează, de ce nu ne-ai ajuta să strângem fonduri? Cred că te-ai descurca foarte bine. Te-ar putea ajuta și Kate. — Kate nu, spuse Pagan gânditoare, dar Judy ar putea. Câteva luni mai târziu, Christopher a plecat la New York să țină un curs la Sloan-Kettering Institute și Pagan l-a însoțit. După treisprezece ani o revedea pe Judy. Când s-au văzut, au fugit una în întâmpinarea celeilalte și s-au îmbrățișat îndelung. — Pagan, arăți extraordinar, nu te-ai schimbat deloc, doar că nu mai porți ochelari. Lentile de contact? — Da, dar tu, draga mea, te-ai schimbat mult, într-un altfel. Mereu ai arătat ca un copil, iar acum arăți ca un copil bogat. Pagan privi tunsoarea geometrică care îi acoperea un ochi și costumul lejer din mătase crem. — Este una din costumațiile mele de lucru – de la Guy, desigur. Dacă vrei să fii un succes, trebuie să arăți ca un succes. Pagan, acesta este primul lucru pe care trebuie să-l înveți după ce te voi introduce în secretele muncii de relații cu publicul, despre care am vorbit la telefon. — Am rugat-o pe Kate să vă spună, ție și lui Maxine, adevărul despre mine. E în regulă, nu trebuie să comanzi coca-cola numai

pentru că sunt eu aici… Kate mi-a salvat viața. Imediat ce i-a spus lui Maxine unde sunt, Max m-a sunat și a insistat ca eu și Christopher să mergem să stăm la ei. A fost extraordinară. Parcă nu ne despărțisem decât de o săptămână. Și acum, iată, tu te oferi să mă înveți să fac publicitate institutului de Cercetare. Toate sunteți niște prietene extraordinare – pur și simplu nu vă merit pentru că v-am ignorat atât de mulți ani. Îmi este rușine. — Ascultă, spuse Judy, sentimentul de vinovăție este bagajul cel mai nefolositor unui om. Nu trebuie să te lași abandonată lui. Nu-ți face niciun bine. Dimpotrivă. Îi oferi o măslină și Pagan începu să râdă. Prietenii adevărați nu sunt oamenii cu care glumești la un pahar de băutură. Nu este nevoie să îi vezi pe adevărații prieteni, știi doar că ei există și vor fi lângă tine când ai nevoie de ei. Noi neam format sistemul secret de a ne ajuta, îți amintești, la Gstaad. Prin foc și pară, cum spunea Maxine. Judy își încleștă degetele. Uite așa, așa suntem noi legate, aceasta este plasa noastră de siguranță, să nu uiți asta. Și acum deschide bine urechile, treci la învățat. Ca de obicei, Judy era plină de idei. Pagan își nota totul sperând că va reuși să își facă ordine în minte. I se învârtea capul. Odată întoarsă la Londra, Pagan se puse pe treabă. La început a fost atât de stânjenită de ideea de a vorbi la telefon cu străinii, încât se încuia în dormitor și roșea înainte de a forma numerele. Dar instructajul a fost bun – informațiile ei erau atât de proaspete și interesante, hotărârea era atât de formidabilă încât descoperi că reușise să atragă câțiva oameni bogați și destul de mulți oameni influenți. Își forma propria sa rețea. O persoană ducea la alta. Pagan descoperi repede răsplata și farmecul muncii. La două săptămâni, îi trimitea lui Judy un raport și primea înapoi două pagini bătute la mașină de critici și sugestii. Pagan începu să scrie un articol pentru revista școlii la care a învățat cerând bani tuturor celor care o puteau ajuta. Timp de patru

zile, s-a străduit și a transpirat scriindu-i și multe săptămâni după aceea a așteptat îngrijorată. Însă a fost încântată când a sosit un răspuns pozitiv. S-a trezit cu patruzeci și trei de lire și două persoane care se ofereau să o ajute. Pentru că era nevoie să aducă în atenție Institutul de Cercetare, Pagan a început să scrie în piramidă, „Vă rog să trimiteți două lire și să înmânați o copie a acestei scrisori la doi prieteni. Nu rupeți lanțul, de dumneavoastră depinde salvarea vieții”. Aceasta i-a adus patru mii șaizeci și opt de lire – mult mai mult decât s-a așteptat. Câteva luni mai târziu, Pagan se afla într-o cămăruță intimă la Savoy sperând că verdele palid al costumului de catifea și ceasul de argint de la mână nu erau prea formale pentru cina la care invitase vreo douăzeci de ziariști influenți. Era un fel foarte costisitor de a începe, dar dorea să reușească de la prima întâlnire cu presa. Era agitată. Ar fi vrut să fie în stare să dea informații fiecărui ziarist în parte, nu să vorbească în fața tuturor. Nu a invitat ziariști de la revistele medicale, pentru că ei cunoșteau subiectul. Fiecare din cei prezenți scria pentru milioane de cititori. Spre marea ei ușurare, femeile nu păreau agresive. Cele mai multe dintre ele se cunoșteau și dialogau liniștit. Când Christopher a început să vorbească, și-au scos cu toții carnetele și au început să pună întrebări, unele care mergeau direct la țintă. — Soția mea m-a rugat în mod deosebit să folosesc un limbaj foarte simplu, începu Christopher, pentru că atunci când i-am explicat prima dată în ce constă munca mea nu a înțeles niciun cuvânt. Sper că nu voi simplifica prea mult lucrurile – poate după aceea voi putea folosi termeni tehnici. Vă voi da la început câteva fapte, apoi voi răspunde la întrebări, la cât mai multe posibil. Sunt aici pentru a vă vorbi despre munca pe care o facem noi la Institutul Anglo-American pentru Cercetarea Cancerului. Sunt aici pentru că vreau să vă rog să ne ajutați să strângem fonduri cu care să ne

putem continua munca. Deja unul din trei cazuri de cancer se vindecă; dorim să îmbunătățim această cifră. Mica adunare îl privi politicos până când, la sfârșitul scurtului său discurs, Christopher anunță: — În laboratorul nostru din Londra am produs o formă inițială de vaccin căruia o să-i spun Vaccin X; îmi pare rău dacă ceea ce vă spun vi se pare puțin deplasat. Nu vom putea vorbi cu siguranță până când cercetările nu vor da rezultate concrete, dar acest Vaccin X pare să stimuleze forțele de apărare ale organismului, atacă virușii și previn formarea acelor celule deosebite care generează cancerul. Toți erau în picioare și scriau. — Într-un recent experiment, am avut două grupuri de șoareci din care i-am injectat unuia Vaccin X. Apoi am implantat celule tumorale, produse de virus la toți șoarecii. După două luni tumorile canceroase la șoarecii tratați cu vaccin, fie că nu s-au dezvoltat, fie că au dispărut complet, în timp ce șoarecii netratați aveau tumori considerabil de mari. Au izbucnit deodată într-o ploaie de întrebări și foșneau grăbiți paginile carnetelor. Pagan a simțit că a pornit cu dreptul.

Partea a șasea 31 Lili privea melancolic cerul albastru al Atlantei. În vitrină Vivien Leigh împușca un soldat care venise să o violeze pe Olivia de Havilland, îmbrăcată într-o rochie de crinolină. Deși nu avea decât treisprezece ani, Lili nu a fost la film decât de două ori. Își mușcă buza de jos, își adânci mâinile în buzunare întrebându-se cum să facă să intre. — L-ai văzut? Se întoarse și văzu un tânăr zâmbindu-i. Era blond, înalt, cam de douăzeci și patru de ani. — Nu, nu-i așa că-i frumos? Tu l-ai văzut? — Nu, minți el. Știi ce, hai să-l vedem împreună. Eu sunt singur la Paris. Lili ezită. În după-amiaza aceea, nu trebuia să fie nici măcar pe Champs-Elysees, dar madame Sardeau era în vizita pe care o făcea anual mamei ei din Normandia și Lili a inventat o oră în plus de matematică în fața domnului Sardeau, care, oricum, nu i-ar fi observat absența, pentru că era la birou. Domnul Sardeau era un pedagog plicticos, dar renunțase de multă vreme să o corecteze sau să-i facă morală lui Lili sau chiar să o observe, pentru că sânii în formare ai fetiței îi stârneau reacții fizice și îi era teamă că soția lui va observa. Odată s-a trezit șoptindu-i numele lui Lili puțin mai tare, visând cu ochii închiși că mângâie coapsele în formare, când de fapt mângâia trupul osos al soției sale. A reușit să o convingă că nu a spus nimic, că a fost doar un geamăt de plăcere, dar nu putea să

riște un asemenea scandal. Conștient de pericol, o evita cu prudență pe Lili, ori de câte ori putea. Lili îl privi pe tânărul care îi vorbea. Semăna puțin cu Leslie Howard, care îi privea din fotografie: aceeași privire mieroasă. Părea că are accent străin. Dar nu va mai avea o asemenea ocazie. — Ba da, te rog. Totul a fost atât de simplu. Au trecut pe lângă casa de bilete, apoi, prin întunericul sălii, au ajuns în secolul precedent, în timpul Războiului Civil. Când s-au aprins luminile în pauză, Lili era într-o stare de extaz romantic. — Nu-i așa că-i frumoasă Scarlett? — Nu este mai frumoasă decât tine, spuse tânărul. Fața lui Lili nu mai era copilăroasă. Părul îi era prins cu o panglică de catifea, avea ochii mari, căprui, care păreau să radieze o senzualitate de adult. Dar ceea ce dădea calitate chipului său era nasul arcuit elegant deasupra buzelor voluptoase, care păreau sculptate de Michelangelo. La treisprezece ani, avea deja siluetă elegantă. Picioarele îi erau puțin cam subțiri, dar corpul ei era conturat și sânii bine dezvoltați – poate puțin prea dezvoltați. Câteodată i se părea că domnul Sardeau îi privește pe furiș iar duminica, atunci când plecau la biserică, o prindea întotdeauna de partea de sus a brațului și i se părea că o apasă neplăcut de tare. Prietenul îi aduse o înghețată și atunci află Lili că băiatul se numește Alastair și locuiește la New York. Era limpede că nu-și imaginează vârsta lui Lili pentru că nu o trata ca pe o școlăriță. Luminile s-au stins din nou și Alastair a prins-o de mână. Îl simțea ferm și cald și atingerea lui îi provoca o senzație grozav de plăcută care nu semăna deloc cu atingerea domnului Sardeau care o înfricoșa. Respira întretăiat, era emoționată de parcă mângâia în palme blana unei pisici. Deodată își dori să simtă mângâierea aceea nu numai în palme.

Amestecându-se în mulțimea care ieșea din sală, Alastair a întrebat-o: — Vrei să mâncăm ceva? Lili își dădu părul pe spate, își adună tot curajul de care se simțea în stare și spuse da. Prin ploaia măruntă, fugiră la primul restaurant și până la sfârșitul mesei Alastair știa totul despre Lili, deși ea nu aflase nimic despre el. Deodată, Lili deveni neliniștită. Era aproape ora unsprezece, niciodată nu a întârziat atât, îi explică ea. Fără să comenteze, el o mângâie pe obraz și o conduse afară. În timp ce taxiul se îndrepta spre casă Alastair, îi puse un deget sub bărbie și-i întoarse fața îmbujorată spre el. Apoi, exact ca Rhett Butler, se aplecă și o sărută. Tremurând de noile senzații, însetată de dragoste și căldură, Lili își trecu mâinile pe după gâtul lui și îl sărută. Când s-a oprit taxiul, era deja îndrăgostită. Strecurându-se pe trepte spre apartament, tremura din cu totul alte motive. Îi era teamă că nu va reuși să ajungă în camera ei neauzită. Dar domnul Sardeau nu venise încă acasă; nu avea nicio intenție să își piardă timpul acasă, când soția lui lipsea pentru două săptămâni. Lili se trezea acum la cinci dimineața pentru a face treburile pe care trebuia să le facă după-amiaza, pentru că după-amiezile îi erau acum ocupate de Alastair. Nu a mai îndrăznit niciodată să întârzie atât de mult seara, dar munca lui era atât de elastică încât Lili îl putea întâlni întotdeauna la prânz, după care mână în mână se plimbau printre copacii din Bois de Boulogne sau în Parc Monceau, ori cu vaporașul pe Sena. — De ce nu mă lași să-ți cumpăr o rochie ca lumea? Nu te-am văzut decât cu o bluză și un pulover și în aceeași fustă bleumarin. — Dar nu pot! Madame ar vedea imediat. — Dar uite, ți-aș putea lua pantofii aceia. — Nu, nu aș putea să-i ascund și m-ar întreba de unde am bani.

Dar sub arcada de piatră din strada Rivoli, Alastair i-a cumpărat totuși un medalion în formă de inimă și un lanț de aur, pe care le putea ascunde sub bluză. Niciodată nu întâlnise o asemenea fată – era afectuoasă, avea încredere, nu cerea nimic; chiar și cele mai mici pe care le întâlnise până la ea îi cereau câte ceva, mai ales după ce aflau cine este. Atunci începeau cererile – bijuterii, bani, uneori chiar și cereri în căsătorie. Skinner, avocatul mamei sale, se ocupa de fete numai atunci când lucrurile deveneau delicate sau dacă vreun tată începea să facă scandal. Lili îi plăcea grozav, mai ales că foarte puțini oameni îl cunoșteau la Paris. În taxi Lili l-a îmbrățișat și i-a mulțumit pentru medalion, gudurându-se ca o pisică. Dar când s-au oprit în umbra turnului Eiffel, l-a întrebat surprinsă: — Unde mergem? — Să bem ceva, pisicuțo, în acest hotel. Eu vin des aici. La recepție o funcționară plictisită împletea ceva care putea fi ciorap sau mânecă. Alastair îi întinse un bilet și ea îi aruncă o cheie. — Numărul nouăsprezece, etajul unu. Va trebui să plătești mai mult, dacă stai mai mult de două ore. Lili îl urmă pe trepte; de obicei, o ducea în locuri mult mai drăguțe. — Este vreun spectacol? De ce a trebuit să plătești? îl întrebă ea. Numărul 19 era o cameră umbroasă cu un pat mare, tapet uzat, un lavoar și un bideu. Lili îl privi neliniștită. — Pentru că vreau să fiu singur cu tine, pisicuțo. — Dar uite, aici este un pat. — Este greu să găsești o cameră de hotel fără pat, pisicuțo. Acum, hai să-ți prind la gât lanțul cu inimioară. Îi ridică părul și o sărută pe ceafă, apoi își strecură mâinile pe sub brațele ei, peste sâni și începu să-i desfacă încet nasturii bluzei. La adăpostul inocenței sale și al noii pasiuni care o tulbura, Lili a opus puțină rezistență. Spre surprinderea ei, foarte curând se trezi

goală în mijlocul patului, vrăjită de aerul de siguranță a lui Alastair, de mâinile lui experimentate. — Și acum să-mi spui, pisicuțo, câți ani ai cu adevărat, hmm? Să ne prefacem că tu nu ai decât zece ani și eu îți sunt profesor, iar tu trebuie să faci tot ce-ți spun eu. Se aplecă și o sărută pe un sân. — Pentru că dacă nu faci, vei fi pedepsită. Va trebui să o sun pe madame Sardeau și să-i spun ce fetiță obraznică ai fost și cred că nu vrei, nu? Lili îngheță de frică. — Nu te speria, am glumit, pisicuțo. Acum relaxează-te pentru că am să te fac să te simți minunat. Se întinse lângă ea pe pat și începu să-i deseneze pe abdomen cercuri insistente și din ce în ce mai mari. O sărută pe gură, apoi brusc se aruncă asupra ei și în timp ce trupul ei se convulsiona de durere, al lui tremura în extaz. — Taci din gură, prostuțo, îi șopti. O fac pentru că te iubesc, Lili. Așa fac dragoste oamenii mari, pisicuțo. — Dar mă doare, se plânse ea. — O să-ți treacă. Uluită de emoțiile ei conflictuale, Lili nici nu știa ce se întâmplă cu ea. Știa doar că o doare, o durere de nesuportat, până când Alastair se prăbuși lângă ea epuizat. — A fost minunat, pisicuțo, data viitoare o vom face cu tine îmbrăcată în uniformă. Începu să o mângâie până când fata încetă să mai tremure. Îi șoptea încet cuvinte de dragoste. Nu a fost ea aceea care a vrut ca el să o iubească? Încet, cu răbdare – gândindu-se numai la ziua următoare – reuși să recapete încrederea fetei, o calmă, o hipnotiză cu aerul de superioritate, o îngrozi strecurând între cuvinte de dragoste amenințări că o va suna pe madame Sardeau. Apoi se îmbrăcă și plecă din cameră. Lili rămase singură gândind

că dacă el o iubea cu adevărat, nu o aducea aici. Dar dacă nu ar fi iubit-o, el nu ar fi vrut-o, nu? A făcut-o pentru că o iubea. După câteva minute, Alastair se întoarse și se așeză pe marginea patului. O luă în brațe și îi dădu o sticlă cu pilule. — Uite, vreau să iei câte una în fiecare dimineață. Citește instrucțiunile de pe etichetă. — De ce? — Ca să nu faci copii. Sunt niște pastile noi. Promite-mi că o să le iei. — De ce nu ne putem căsători și să facem un copil? — Pentru că ești prea mică, de aceea, pisicuțo. Mai târziu, dacă ai să fii bună și ai să treci examenele, vom mai vedea. După ziua aceea, s-a terminat cu plimbările pe râu și prin parcuri. Aproape în fiecare zi, în timpul acelei veri fierbinți, începând cu ora trei până la cinci, o Lili timidă și speriată îl întâlnea pe Alastair la hotel. Când s-a întors doamna Sardeau, Lili i-a explicat că era atât de cald în casă încât prefera să-și ia coșul de cusut și să coasă la umbra copacilor din parc. Cămășile de noapte ale doamnei Sardeau erau foarte bine lucrate, iar fetița arăta albă ca laptele, așa încât i se păru că ideea cu parcul este bună, numai să se întoarcă la timp pentru a pregăti masa de seară. Soarele de septembrie era la linia orizontului și Lili intra în a cincea zi de rău fizic. Intrată în panică, se târî înapoi în pat. Nu avea idee ce înseamnă ginecologia, dar știa ce înseamnă răul de dimineață. Era prea epuizată ca să mai aibă chef de cusut și o auzi pe madame Sardeau strigând: — Lili, Lili, când are de gând copila asta să se scoale? De ce nu-i gata cafeaua? Este șapte și ea este încă în pat. Dar fetița nu arăta deloc bine, abia putea înălța capul și cercurile vineții din jurul ochilor se înnegreau cu fiecare zi. Poate că ar trebui să cheme un doctor, deși sigur că pentru asta va trebui să plătească.

Se gândi să vadă dacă nu o să-i facă bine o zi în pat, înainte de a chema doctorul. Nu avea rost să-l cheme dacă nu era bolnavă. Valurile de greață au trecut și la jumătatea zilei Lili nu mai era bolnavă. Era doar înfricoșată. După ce a luat pilulele aduse de Alastair timp de trei zile, s-a oprit pentru că îi dădeau o stare proastă. Nu i-a mai spus lui pentru că i-a fost frică. Trebuia să iasă din pat. Alastair o aștepta la cafeneaua Pam-Pam. Din fericire, în după-amiaza aceea madame Sardeau pleca la un joc de bridge. Când îi mărturisi temerile ei lui Alastair, fața de obicei senină se înăspri. Nu mai semăna deloc cu Leslie Howard. — Ar fi trebuit să știu! Proasto, proasto, sunteți toate la fel!… Ești sigură? — Nu am văzut un doctor, dar mi-a fost rău toată săptămâna. — Este numai greșeala ta. Pe mine n-ai să mă legi. Nu știi unde stau, nu ne-a văzut nimeni împreună și din câte știu eu, te-ai culcat cu jumătate din bărbații Parisului… Dumnezeule, să nu începi să plângi! Tăcu un moment și se gândi; era mai bine să nu o sperie. Nu știa câți ani are, dar sigur era minoră. Skinner ar putea să nu reușească să rezolve asta cu poliția franceză. Deși în general francezii erau destul de toleranți cu astfel de lucruri… — Nu mergem la hotel? — Nu putem. Pentru Dumnezeu, nu mai smiorcăi și lasă-mă să mă gândesc. A fost deștept. Nu-i cunoștea numele adevărat. Trebuie să fi fost nebun că s-a încurcat cu ea! Acum era prea târziu. Trebuia să dispară urgent înainte de a-l acuza cineva. Mai era recepționera de la hotel, dar pentru câteva mii de franci ea nu va vorbi. Îi trecu prin minte o idee. Băgă mâna în buzunarul pantalonului și scoase cincizeci de mii de franci, nu prea mult, cam o sută optzeci de dolari. Însă numai atât avea.

— Pentru Dumnezeu, nu mai plânge, Lili, sau am să plec imediat. Uite asta trebuie să faci: ia banii ăștia și mergi la un doctor ca să fii sigură dacă ești însărcinată sau nu. N-am idee cât o să te coste, dar cred că o să-ți ajungă. Dacă nu ești însărcinată, înseamnă că a fost mult zgomot pentru nimic. Dacă ești, mergi imediat la recepționera de la hotel și o să te trimită la cineva să te aranjeze. Am eu grijă să plătesc totul. Fă asta cât poți de repede și nu spune nimic nimănui. Aruncă pe masă o bancnotă pentru consumație și se ridică. — Nu pleca, Alastair, te rog nu mă părăsi. Te iubesc atât de mult. — Dacă mă iubești, ai să faci exact ce ți-am spus. Ori faci așa, ori n-o să mă mai vezi niciodată. — Când te mai văd? Când? Acum era prea speriată ca să mai plângă. — Ne vedem aici peste două săptămâni. O bătu încurajator pe umăr. Fruntea sus! Dacă ești fetiță cuminte și ascultătoare, putem uita această întâmplare neplăcută. Îmi promiți să faci exact ce ți-am spus? — Da, îți promit, dar o să ne mai vedem, nu-i așa? — Sigur, pisicuțo, spuse el dulceag, se aplecă și sărută obrazul ud de lacrimi, cu hotărârea clară de a nu o mai vedea niciodată. Plecă înainte ca Lili să se gândească să-l întrebe la ce fel de doctor ar trebui să meargă. Împietrită, privea grămada de bani. Îi băgă în buzunarul hainei și plecă spre hotel. Multă vreme s-a învârtit la ușă, nedorind să intre, dar în cele din urmă își luă inima în dinți și se apropie de grasa care împletea la recepție. — Mi s-a spus că mă puteți ajuta. Ochii femeii căzură imediat pe stomacul lui Lili. — Cât ai? Lili se înroși și privi insistent podeaua. — Nu știu. — Când trebuia să ai ciclul? — Acum trei săptămâni. Dar nu am văzut încă un doctor.

— Foarte bine. Stai pe scaunul acela și așteaptă. Cu picioarele goale, păși pe covorul tocit și se închise în cabina telefonică din capătul holului. Lili nu a auzit nimic din conversație. Apoi femeia s-a întors și i-a spus: — Ți-a dat bani? — Da! Băgă mâna tremurândă în buzunar și scoase ghemotocul de bani pe tejgheaua recepției. Femeia își trecu degetele groase printre ei, numărând. — N-o să ajungi departe cu ei. Îți mai trebuie o sută de mii de franci, așa să-i spui. — Dar numai atât mi-a dat. Nu am de unde lua alții. Mi-a spus că o să aibă el grijă de plată. — Așa spun toți, dar adevărul este că treburile de felul acesta se plătesc cu bani gheață înainte. Nu te poate ajuta familia? Fața lui Lili arăta îngrozită. Dar de la un prieten nu poți împrumuta? continuă femeia privind-o. Nicio colegă de a lui Lili nu a văzut vreodată o sută de mii de franci, darmite să-i aibă? Clătină din cap înspăimântată. — Să-ți spun ceva, zise recepționera viclean. Știu un fotograf care te-ar plăti dacă ai poza pentru el. Trei mii de franci pe oră minus comisionul meu. Ce zici, vrei? Lili acceptă văzând un licăr de speranță. Ar fi fost de acord cu orice. Bătrâna porni înapoi la cabina telefonică și după ce se întoarse mâzgăli o adresă pe o foaie de hârtie. — Serge te primește imediat, dragă. Asta este adresa. Este aici aproape, la capătul străzii, într-un pod.

32 Serge, altădată renumit fotograf de modă, se îngrășase, se plictisise, se lenevise și îmbătrânise exact în această ordine. A avut succes în lumea tradițională a modei și nu a înțeles curentele neconvenționale care au urmat în anii șaizeci. Revistele de modă lau dat afară iar fotografia pentru reclamă a lâncezit atât de mult încât s-a trezit fără muncă și a început să vândă fotografii de nuduri. Nu erau genul de modele cu care a fost el obișnuit la viața lui. N-o să mai găsești niciodată o Bettina sau Ali, sau Fiona, sau Suzy. Cele mai multe dintre fete nici nu aveau chemare dar le foloseai pentru că trebuia să le scoți din costumele de baie. Fetele astea moderne nu aveau rușine, nici stil. Fotografia femei goale pentru că îi făcea plăcere. Nu i-a trecut prin cap să vândă fotografiile, până când nu ia sugerat o târfuliță, spunându-i că deodată femeile goale erau la modă. La prima vedere, îți dădeai seama pe ce parte a corpului se concentra imaginea, dar trebuia să fie erotică. Oricum pozele se vindeau. Privind-o pe Lili, Serge își îngustă ochii speculativ apoi îi zâmbi. — Intră. Nu te jena de costumul meu de judo, îl port mereu în studio. Vrei un pahar de vin? Nu, atunci mergi în camera cealaltă și scoate-le. — Ce să scot? — Hainele, dragă! Pe ce altceva aș putea plăti trei mii de franci pe oră? Și din câte am auzit, dragă, nu o faci pentru prima dată. Dar nu te rușina. Nu-mi arăți nimic nou. Privește, dovada este în jurul tău. Arătă cu mâna spre un perete negru acoperit cu fotografii de nuduri – unele chiar foarte bune pentru că Serge iubea femeile și era un fotograf excelent. Lili păși încet pe lângă ceea ce i se păru o umbrelă argintie,

reflectorul studioului foto. Intră în cămăruța alăturată unde văzu cu uimire bureți, hârtie igienică, perii murdare, eșarfe șifonate de șifon și bigudiuri deasupra cărora strălucea un șir de becuri aprinse. Rămase în picioare incapabilă să se miște sau să se gândească, împietrită. — Nu am toată ziua la dispoziție, îngeraș. Vocea era veselă, dar transmise o ușoară umbră de amenințare. Se dezbrăcă repede. Serge trase cortina de catifea și o privi. — Ești gata? Bine, vino aici. Pregătise aparatul și luminile în fața unui paravan negru. — În ultimul timp, nu am prea lucrat cu asistenți, pentru că nu am avut contracte. Acum, uite ce te rog eu, îngeraș, – stai cu spatele la aparat. Clic! — Întoarce-te într-o parte. Clic! — Ridică bărbia – clic! clic! Acum întoarce-te cu fața la mine, da, foarte bine – clic! clic! Gata, am terminat. Nu a fost rău deloc, nu! Am să le developez și am să-ți spun mâine dacă te pot folosi. Lili era ușurată, i-a fost frică de parcă a făcut fotografii la poliție. Serge se gândea în schimb că demult nu a mai văzut o târfuliță atât de dulce. Ai grijă, își spuse în sinea lui, are nevoie de niște lecții, dar o să arate excelent. Între timp, nu trebuia să o sperie. Dacă își planifica bine totul, avea să-i aducă o avere. După prima ședință de fotografie cu Serge, Lili descoperi foarte repede că se aștepta mai mult de la ea decât să se întoarcă goală în fața aparatului de fotografiat. Prima lecție i-a arătat că el studia toate posibilitățile. A stat în fața probelor privind printr-o lupă și înconjurând cu roșu părțile pe care dorea să le mărească. Serge a înțeles imediat că fetița era mai bună decât a crezut el. Avea un aer de naivitate rar întâlnită, combinată cu un erotism care îți tăia

respirația, de care nu era conștientă. Fața ei avea o puritate imposibil de disimulat și totuși gura arăta ceva mai mult decât senzualitate. Era o fată de vis. Știa bine că trebuie să se poarte cu grijă. Primul lucru era bunătatea – bunătate părintească pentru a-i da încredere micuței creaturi. Apoi va adăuga și puțină autoritate. O va conduce în miezul problemei foarte blând, îi va da de făcut ceva ca să nu aibă timp să se gândească. O să-i plătească un avans considerabil și o să-i pună sub nas un contract iar dacă nu-l va semna o va amenința cu pozele. Trebuia neapărat să aibă grijă pentru că era cam slabă și avea picioare lungi – ar fi preferat niște coapse mai rotunjite – dar sânii erau perfecți. Era găina cu ouă de aur. Când Lili a venit în a doua după-amiază, Serge era îmbrăcat în jeanși și pulover negru, i-a dat o prăjitură de ciocolată iar el a băut un pahar cu vin negrăbindu-se să înceapă. Abia după aceea și-a luat aparatul de fotografiat. — Știi ceva, îngeraș? Mi-ar plăcea să încep cu câteva fotografii obișnuite, îmbrăcată, pe scaun. Pregătise dinainte de a veni ea luminile, iar acum dădu drumul la o muzică ritmică. — Mai ia o bucată de prăjitură, dragă, este pentru tine… stai… întoarce capul spre mine… nu numai capul, îngeraș… acum zâmbește… Grozav fetițo. Ai să fii bună. Acum hai să descheiem niște nasturi… te deranjează?… Grozav… te uiți direct în aparatul de fotografiat. Și acum încă doi nasturi… acum apleacă-te spre stânga și ia o bucată mare de prăjitură. Încet și cu grijă, Lili se aplecă spre stânga și tocmai când să muște bucata de ciocolată îi căzu din mână. Izbucni în hohote de râs și întoarse capul spre Serge și… clic! Serge lucra cu două aparate. După ce a terminat amândouă filmele, a intrat în camera obscură, a schimbat filmele și a ieșit vorbindu-i ca un dentist:

— Și acum, hai să te vedem în bikini. Îi găsești în sertarul de sus din dulapul de dincolo. Alege ce-ți place. Lili și-a dorit dintotdeauna un bikini și nu așteptă să fie rugată. Apăru într-un târziu îmbrăcată cu unul din dantelă albă, care-i tăie respirația lui Serge. Se concentră asupra aparatului de fotografiat. — Acum, floare frumoasă, vreau să stai cu picioarele desfăcute, cu părul dat pe spate și să duci sticla asta la gură, o ții sus și zâmbești… Așa, fetițo, înveți repede. După o jumătate de oră, Lili nu mai era nervoasă. — Acum, să încercăm și fără sutien, spuse Serge cu un ton neutru, făcându-și de lucru cu altceva… Lili îl privi neliniștită. — Trebuie neapărat? — Sigur, scumpo, dacă vrei banii. Oricum, nu știe nimeni, decât noi doi. — Dar pentru ce sunt fotografiile astea? Pentru vreo revistă? — Nu, de ce te-ai gândit la asta? Ce facem noi este artă. Fii cuminte și dezbracă sutienul, dragă. Lili șovăia, dar nu dorea să concretizeze în cuvinte suspiciunea pe care Serge i-o alungase atât de viclean din subconștient. Se dezbrăcă și rămase în așteptare, neliniștită, acoperindu-și sânii cu mâinile. — Foarte frumos, floare frumoasă. Nu, nu zâmbi, rămâi așa. Clic! Herp Albert continua să cânte vesel și plăcut, în surdină. Acum, stai pe scaun și ridică genunchii la… Grozav, îngerașule. Acum în genunchi, cu mâinile prinse deasupra capului. Acum, vreau să îmbraci o pereche de ciorapi. Scoase dintr-un sertar o pereche de ciorapi groși, negri și niște pantofi de școlăriță. Lui Lili nu i se părură deloc artistici, dar îi îmbrăcă ascultătoare. În contrast cu bikinii albi de dantelă, i se accentua vulnerabilitatea și gingășia, iar inocenta chipului era puternic contrastată de sânii mari și plini.

În ziua următoare, Serge a dus-o pe acoperiș și a fotografiat-o în rochia ei de bumbac, pe fundalul șemineurilor Parisului, până când a văzut că se relaxează, până când a știut exact că ea are încredere în el. O să arunce filmul acesta, nu va avea ce face cu el, nici nu se va deranja să-l developeze. Apoi, i-a aruncat un negligee elegant de culoarea piersicii și i-a spus: — Să încercăm cu ăsta. După ce se îmbrăcă, el o studie cu capul înclinat, se încruntă dezaprobator și-i spuse autoritar: — Bikinii strică totul. Scoate-i, comoara mea. Așa, copil bun ce ești. Se întoarse la aparatul de fotografiat și privi în jur. Scoate-i, am spus. Amenințarea din tonul vocii nu lăsa nicio alternativă. Tremurând ușor în soarele blând de septembrie, Lili îl ascultă și Serge reuși câteva fotografii excelente cu sânii aceia mari, dominând trupul de copil, zărindu-se doar prin vălul de culoarea piersicii, care aluneca uneori bătut de vânt, fără ca Lili să realizeze. Serge era mulțumit. — Mâine vom merge într-un locșor liniștit și plăcut din Bois de Boulogne. Vom poza cu iarbă, flori și copaci. Lili nu mai dorea să continue. Imediat ce Serge nu mai era lângă ea să o încurajeze, îi era rușine de ceea ce făcea. Roșea și gemea tot drumul spre casă. N-o să mai meargă niciodată la studio! Dar în fiecare dimineață se trezea cu amețeli, dureri de cap și greață și, în timp ce fugea la baie, știa că va trebui să continue. Pentru a o încuraja, Serge i-a dat cadou câteva fotografii de la prima ședință. Le-a ascuns sub saltea, împreună cu inimioara pe lănțișor de aur. Ar fi vrut să le rupă, dar și să le păstreze. Era chiar foarte drăguță în fotografiile acelea. Din când în când, madame Sardeau țipa la ea. — Trebuie să-mi termini cămășile de noapte pentru iarnă, înainte să începi școala, dar nu-i acorda prea mare atenție lui Lili, pentru că

o preocupau altfel de lucruri acum – soțul ei lucra până târziu, a primit câteva telefoane ciudate, când a răspuns linia s-a închis, el se comporta foarte straniu și de când s-a întors din Normandia nu a deranjat-o niciodată noaptea. Era ciudat. Lili nu a văzut niciun ban pentru munca ei. Serge îi plătea direct recepționerei, dar pentru ca Lili să capete încredere nu a înșelat-o nici cu un bănuț. Totuși recepționera nu aranjase nimic, pentru că dorea toți banii. Așadar, Lili continuă să pozeze, până când sarcina ei avu trei luni. Stătea în cafeneaua aglomerată, incapabilă să se ridice și să plece mai departe. Nu o țineau picioarele, iar corpul îi era plin de durerea care îi invadase și gândurile. Cafeneaua aceasta era la jumătatea drumului spre casă și întotdeauna i s-a părut veselă și animată, până la experiența oribilă din această după-amiază și la deprimarea care o otrăvea acum, când se apropia de ușa apartamentului familiei Sardeau. Nu era în stare să uite durerea umilitoare a operației, dar mai ales umilința dureroasă a dispariției lui Alastair. Crezuse că o iubește. A greșit atât de mult că nu a vrut să ia pilulele acelea? Ar fi fost chiar atât de îngrozitor dacă aveau un copil, în loc de un avort? Se ridică dureros de pe scaun, cu aceeași durere în tot trupul urcă târându-se cele șapte etaje și sună la ușă – nu i-au dat o cheie. Ușa se deschise și madame Sardeau apăru în cadrul ei, ca o cioară prevestitoare de rele. Avea în mână lănțișorul de aur și fotografiile ascunse de ea sub saltea. — Ce sunt porcăriile astea? Așadar asta făceai tu când eu credeam că ești în parc? Asta faci tu pe la spatele meu? Astfel îți arăți recunoștința, pui de târfă ce ești! Lili înmărmuri și începu să se retragă pe scări, coborând cu spatele câte o treaptă, dar femeia continua să urle la ea. De undeva, de la un etaj inferior, o voce strigă, „Hei, mai puțină gălăgie!”. Lili

se împiedică și ar fi căzut, dacă nu se prindea de balustradă. — Pui de cățea ce ești, se vede de unde vii – dintre lepădături! Exact cum am ghicit noi, pui de târfă! După tot ce am făcut pentru tine… Lili se întoarse și plecă în fugă; fugea să nu mai audă cuvintele acelea, unde să meargă, la Serge, la studio! Ajunsă acolo, se aruncă plângând în brațele lui Serge. — Hmm, vasăzică, bătrâna a aflat, da? spuse el calm. Ei bine, să știi că nu mă miră, dar este păcat, floricica mea. Nu era surprins pentru că el a fost acela care a sunat-o pe doamna Sardeau și i-a sugerat să caute sub salteaua lui Lili… Doar nu dorea să o piardă chiar acum, după ce a terminat cu avortul. O înfășură într-o pătură, o duse pe canapea și îi încălzi niște lapte. — Astăzi l-ai făcut, nu? Ghemuită în pătură, Lili dădu din cap, plângând. — Ei bine, stai acolo liniștită, până când o să te simți mai bine, apoi vom hotărî ce avem de făcut. Îi mângâie blând părul negru, moale, până când adormi. Din câte-i povestise Lili, Serge știa acum destul de multe lucruri despre familia Sardeau. Nu se va mai întoarce la ei. O avea numai pentru el! Acum nu mai exista niciun risc de a o pierde, mai ales acum, după ce au aflat atât de brusc adevărul. Nu era ea prima adolescentă din Paris, care dispărea de acasă; nu era niciun pericol pentru el, dacă o căutau și nu o găseau. O ținea la el și o va ascunde o vreme – nu locuia acum cu nimeni, deci lucrurile nu se complicau. Lili avea aproape paisprezece ani; cu puțin machiaj putea să arate de optsprezece. Dă-i părul de pe frunte, pune-i puțin ruj pe buze, haine noi și tocuri înalte, și nu va semăna deloc cu nicio fotografie de la poliție. Și chiar dacă o găseau, el nu a molestat-o, nu i-a făcut nimic, nu? Serge tocmai venea de la o agenție pentru reclame comerciale. Mapa cu fotografii avea numai poze cu Lili. Lili îmbujorată și

somnoroasă într-un pat dezordonat, ascunsă pe jumătate de un șal din dantelă; Lili cu părul împletit codițe, alergând goală prin iarbă; Lili cu pălărie de soare și pantaloni scurți senzuali, pe lângă o bicicletă pe o potecă de pădure; Lili fotografiată din spate, în timp ce-și prindea flori de iasomie în păr și se admira în oglinda care-i reflecta sânii. Editorul ridică pe nas ochelarii grei cu rame de metal, ieși brusc din plictiseală și apucă telefonul. — Scuză-mă că te deranjez, TJ, spuse, dar știi calendarul acela plicticos la care ne gândim pentru Crăciun? Ei bine, cred că am ceva aici, în fața mea. Un tip îmbrăcat oficial și convențional intră grăbit, lua mapa cu fotografii și privi tăcut. Apoi le mai privi o dată, cu mai multă atenție. — Sunt bune, spuse el, dar au numai o fată. — Sigur că putem avea și alte fete, dar pe mine mă interesează expresivitatea, vreau ceva diferit de sânii și coapsele de până acum; iată, inocența, sentimentul acesta de vară eternă, nostalgia în contrapunct cu exuberanța joie de vivre. — Da, da, sigur, sunt foarte sexy. Poate începe să fotografieze. Dar le vreau repede și ne trebuie cel puțin două fete. Una să fie neapărat blondă. Serge o acoperi cu cealaltă pătură, ieși încet din studio, intră în camera alăturată, unde locuia de fapt, mâncă și se masturbă. După aceea, scoase agenda cu adrese, se aruncă în pat și ridică telefonul. — Tu ești, Teresa? Am ceva frumos pentru tine, floricico. Toată săptămâna Lili a stat ascunsă în studioul lui Serge, s-a refăcut și și-a recăpătat buna dispoziție. Serge a plecat la cumpărături și s-a întors cu un braț de flori, două discuri cu Beatles, o cămașă de noapte în stil victorian, o bonetă cu șuvițe de satin, o vestă transparentă, încheiată cu șireturi, carne pentru friptură și o

sacoșă de dulciuri. După două zile, Lili începu să-și piardă teama de Sardeau și Serge o încuraja ferm să considere acea parte a vieții sale ca fiind încheiată. Mititica fugise de acasă, nu? Ei, acum va fi tratată ca un adult și se va distra puțin. Nu era nimic rău în asta. — Săptămâna viitoare, Teresa te va lua cu ea la cumpărături și-ți va cumpăra niște haine drăguțe, i-a promis Serge. În timp ce Lili se odihnea, Serge lucra din greu cu Teresa, un model de douăzeci și patru de ani, cu părul blond drept, care se străduia din răsputeri să arate de paisprezece ani. În timpul zilei poza pentru reclame de margarină și supă, iar seara mergea la restaurante luxoase cu bărbați mult mai bătrâni decât ea. Tinerii o plictiseau; îi plăceau bătrâneii cu care se putea alinta. Teresa era o fată cu clasă. După o vizită la Galeriile Lafayette, Lili s-a întors cu o pereche de pantaloni scurți Jules-et-Jim, la care se asorta de minune o șapcă de golf Jackie Coogan; o capă albă cu broderie anglaise, care îi curgea în falduri de umeri până aproape de genunchi; trei rochii de culoarea alunelor glasate, fiecare asortată cu câte o pereche de pantofi, prima poșetă din viața ei și o haină albă din blană de iepure. Și-a schimbat pieptănătura, și-a dat părul pe spate în stil Bardot, foarte sexy. Toate gândurile de a se întoarce la școală, toate gândurile la familia Sardeau, toate gândurile la trecut, i-au zburat din minte și Lili nu făcea altceva decât să-și trăiască voluptuos prezentul. Avea noi prietene, cu care râdea și sporovăia când poza, fie goală, fie pe jumătate ascunsă în haina de blană, apoi se odihnea cu Teresa pe canapeaua din studio, amândouă îmbrăcate în lenjerie sumară de dantelă, fără niciun gând de jenă. Uneori, seara, mergeau împreună cu prietenul de moment al Teresei, un om de afaceri din industria metalului, și o vedea pe Teresa copilărindu-se și alintându-se, vorbind la persoana a treia, „Teresa vrea să meargă la Fouquet”, „Albert este un băiețel îngrozitor de nu vrea să o ducă pe Teresa într-un loc drăguț, iar

Teresa o să se supere și n-o să mai vorbească cu Albert”. Teresa avea un fel al ei de a se purta și întotdeauna obținea ceea ce dorea, după care venea răsplata, „Oh, Albert este atât de bun cu micuța Teresa; iar ea o să stea toată noaptea pe genunchii lui și o săl iubească”. — Dumnezeule, nu din nou la Fouquet, se răsti Serge. Să nu cumva să pui ceva pe dedesubt. Când Teresa lucra cu Lili, fata mai în vârstă nu mai era copilăroasa din compania bărbaților, dar era prietenoasă, vicleană și interesată să îi transmită înțelepciunea camerelor de hotel. I-a oferit lui Lili avantajul experienței sale – sfaturi viclene și diverse modalități triste de a evita umilințele. — Niciodată să nu întâlnești un bărbat într-un bar, Lili, fă-o într-o cafenea sau restaurant. Ascultătoare, poza pentru Serge cu un picior pe ușa bucătăriei, cu fusta ridicată, așa cum i se spunea. — Întotdeauna să ai bani la tine, în caz că el nu vine la întâlnire, ca să-ți plătești singură consumația, să nu pleci imediat, mai bea un pahar și mănâncă. Omleta este ieftină la toate restaurantele. Serge își continua instrucțiunile, Teresa se întindea pe masa de lemn a bucătăriei, iar Lili îi desfăcea nasturii de la bluză. — E bine așa, Serge? Dacă nu apare să nu te simți umilită, iar dacă întârzie, poartă-te ca și cum ai fi obișnuită cu localurile costisitoare. Au, mă doare, Lili, fii mai atentă. Serge le mută pe un scaun de bucătărie. Teresa stătea în picioare, iar Lili în genunchi, îi desfăcea chimonoul. Fata își continua sfaturile. — Întotdeauna încearcă să mergi la restaurante unde ai mai fost, ca să te cunoască și întotdeauna să dai bacșiș la garderobă. Lui Serge nu-i plăcu poza și renunță. Înapoi, la masa de bucătărie. Un picior sus, de data asta din față. — …Și niciodată să nu ieși seara cu mai mulți bani la tine decât ai

nevoie pentru o masă și un taxi, pentru că așa nimeni nu-ți poate cere bani împrumut. Fetele au fost dirijate să stea față în față… mai aproape… mai aproape… să se atingă. Lili trebuia să-și lase chimonoul să alunece. — Când mergi la St. Tropez, continuă Teresa, niciodată să nu-ți dai aere că stai la un hotel scump, pentru că se află foarte repede că nu este adevărat, întâlnirile să le faci întotdeauna la Senequier și dacă te întreabă cineva unde stai, să spui că este un hotel liniștit și ieftin. Bărbații bogați apreciază întotdeauna lucrul acesta și nu au de unde ști că tu stai în cameră cu patru fete. — Mai terminați cu vorba și treceți la muncă. Vreau ca Lili să-și perie părul din spate iar tu să te apleci pe spate de pe scaun, Teresa. Când a fost convins că Lili nu era căutată în mod oficial, Serge a trecut la al doilea punct din plan, s-o ademenească în patul său. Într-o seară, după ce au lucrat până târziu îmbrăcate în cămăși de noapte pe patul din studio, Serge, aplecându-se spre ea să fixeze lumina, a sărutat-o părintește pe frunte ceea ce, de obicei, însemna că munca din ziua respectivă s-a terminat. Dar de data aceasta el s-a strecurat lângă ea și a murmurat. — Serge vrea legănat. Lili s-a încordat deodată. Însă nu a trecut mult și auzindu-i respirația regulată, a adormit și ea. Atunci Serge s-a ridicat repede, s-a dezbrăcat și a intrat sub cearceaf. În toiul nopții, Lili s-a trezit simțind că se mișcă cineva lângă ea în ritm constant. Pe jumătate adormită, s-a întins languros, apoi corpul ei a început să tremure. Pentru prima dată simțea ceva, altfel. Respira agitat uluită, vinovată, înspăimântată văzându-l pe Serge sărutându-i ochii și mângâind-o. Docilă și lipsită de experiență, lui Lili nici nu-i trecea prin cap cât de viclean era exploatată. Teresa și Serge păreau atât de siguri de ei,

atât de sofisticați. Teresei, Lili i se părea grozav de sexy și abia aștepta ca fata să o atingă, deși aceasta nu realiza concret acest lucru. — Niciodată nu am avut o prietenă, îi spuse Lili serios. N-am avut pe cineva care să mă iubească. Când eram la școală în Elveția, celelalte fete îmi spuneau îngâmfata pentru că luam lecții de limbi străine. Mamele lor nu le lăsau să se joace cu mine pentru că eu nu aveam tată. După aceea, când eram la școală la Neuilly, nu am avut foarte mult timp să le cunosc pe fete. Nu aveam voie să văd pe nimeni în afara orelor de școală, pentru că madame Sardeau spunea că am de muncă… adică gospodăria din casă… așa că, vezi tu, este minunat să ai o prietenă adevărată, mai mare ca tine. Teresa se simți stânjenită. — N-o să treacă mult și o să ai o mulțime de bărbați prieteni, judecând după felul cum se uită la tine pe stradă. — Știu ce vrei să spui, dar nu înțeleg de ce se uită la mine așa. — Ai ceva în privire, murmură Teresa. În seara aceea, Lili s-a încuiat în baie și a petrecut două ore privindu-și ochii în oglindă, încercând să vadă ceva în ei. Nu vedea decât ochi. Era norocoasă că avea gene lungi, dar foarte multe fete aveau ochii mari, negri și gene lungi, mătăsoase, fără să producă reacția extraordinară pe care o producea Lili omului normal de pe stradă. Nu, pur și simplu nu înțelegea ce era în ochii ei. În schimb a încercat. A ieșit la plimbare îmbrăcată într-un costum de catifea vișinie, încinsă în talie cu o centură, tot timpul a clipit din ochi întrun fel languros și a zâmbit inocent. A văzut imediat că atitudinea ei normală și de fiecare zi s-a transformat în fascinație. Ochii sunt, gândea Lili, bucuroasă. Nu știa de ce, dar ei lucrau pentru ea ca o magie. Serge o alinta, o răsfăța și o încânta. Era exuberant și foarte plăcut când Lili era ascultătoare, dur și amenințător dacă nu făcea ceea ce îi

spunea. — Vrei să afle poliția unde ești? Vrei să afle că ai făcut un avort ilegal? Vrei să intri la închisoare? Vrei să pleci înapoi la Sardeau? se răsti ei la ea într-o după-amiază de primăvară, la puțin timp după ce au terminat contractul pentru calendar. — Oh, nu, Serge, te rog. Nu mai fac. — Atunci, intră în pat cu Teresa, dragă, și să terminăm odată cu mofturile. Lili nu se mai simțea demult rușinată și umilită când poza goală. Ceilalți doi se purtau atât de normal, la fel și celelalte fete care pozau pentru Serge, din când în când. Mentalitatea lor era acum că dacă îți dai hainele jos este la fel ca atunci când descalți o pereche de pantofi. Toate fetele se culcau cu bărbați. Teresa i-a spus că ăsta este un semn de maturitate, arătai că nu mai ești școlăriță. Dar ce făceau ei acolo era ceva deosebit. Făceau un film. Era un aparat de filmat și în tot studioul erau bărbați pe care Lili nu i-a cunoscut niciodată. După o ceartă bună, Lili a dat jos șalul de pe ea și a sărit în mijlocul patului, scăldată în lumini. Serge a dat drumul la muzică, a fixat camerele din tavan și a început să o dirijeze pe Lili. Ea era îngrozită și se purta stângaci. Din când în când Serge spunea, „Gata, luăm o pauză”, și se așeza lângă Lili pe pat. — Ești prea încordată, fetițo. Știi ce, învelește-te și eu am să-ți aduc lapte cald cu o gură de rom. O să te relaxeze. Intră în bucătărie, strivi trei pastile sedative, le amestecă în laptele fierbinte, apoi turnă rom și zahăr. Radiind de bunătate, i-l aduse lui Lili. — Și dacă nu te simți bine după asta, floricica mea, o să ne oprim, îi spuse el blând; După ce a băut laptele, Lili s-a simțit amețită și incapabilă de a mai gândi. — Teresa, ciupește-o, n-o lăsa să adoarmă. Acum hai la treabă, voi doi. Bine, Teresa, începi tu cu sânii.

Lili stătea inconștientă pe pat. Teresa lucra direcționată de Serge. Aproape inconștientă, Lili încerca să o împingă dar nu avea putere și Teresa o ținea bine țintuită în pat. — Foarte bine. Acum vii tu aici, Carl. Un bărbat mătăhălos care stătea rezemat de perete, își desfăcu centura și dezbrăcă pantalonii îndreptându-se spre pat. — Încet, Carl, încet. Vreau să filmez de parcă am lucra cu încetinitorul. Întinde-te în spatele Teresei, gândește-te la ceva ca să te montezi și începe. Bine, acum începi să o mângâi. Serge era transpirat, nu se așteptase să fie invadat de sentimente. La naiba, dacă n-ar fi fost ceilalți care costau enorm, ar fi și el acolo în pat să-și ia partea lui. — Acum hai să facem altfel. Teresa, mută-l pe Carl lângă ea. O să-ți vină și rândul tău, mai avem douăzeci de minute de filmare. Te miști încet în spatele lui Carl. Iar tu, Carl, să nu îndrăznești să-ți dai drumul. Bine, bine. Acum te întorci încet spre Teresa, bine și acum la Lili. Lili țipa îngrozită și își acoperea fața. — Foarte bine, o să-i topească pe toți. După acest început, în filmele făcute de Lili se vedea o anumită amărăciune, o conștiință a răului, o oboseală cu care îl accepta. La urma urmei, ce putea face? Ce putea face? Serge îi amintea la nesfârșit că nu avea altă calificare, că era numai bună să fie prostituată, o altă slujbă nu-și putea lua pentru că nu avea experiență. Ea asculta mușcându-și degetele știind că ceea ce îi spunea Serge era adevărat. Dar când el nu o obliga să facă aceste lucruri umilitoare, era bun cu ea, îi dădea tot ce-și dorea inima – bomboane, reviste de film, discuri, pantofi cu toc, haine noi. O ducea la cinematograf, la restaurante și petreceri, deși pe ea nu o interesau petrecerile. Nu-i plăceau privirile disprețuitoare lungi și cu subînțeles pe care i le aruncau bărbații; era bucuroasă că Serge

nu o lăsa niciodată singură. Avea el grijă să nu plece de lângă ea – nu se purta urât cu ea și cel puțin nu se mai scula la cinci dimineața să coasă cămăși de noapte. Lili nu s-a mai gândit niciodată la trecutul ei, pentru că se bucura din plin de confortul prezentului și încerca din răsputeri să nu se gândească la viitor. Acum era bucuroasă că mama ei adevărată nu o mai putea găsi. Când i se întâmpla să viseze cu ochii deschiși amintindu-și copilăria, pe Angelina sau pe Felix, trebuia să facă față adevărului că îi era rușine de viața ei prezentă. Dar cum altfel ar putea trăi? Începu să-și construiască un paravan protector, prefăcându-se că nu-i pasă, că nu o deranjează să facă aceste filme dezgustătoare. Numai așa putea suporta să stea goală între cearceafuri de satin lângă tot felul de bărbați, între femei ciudate de toate vârstele și de toate culorile, în fața altor străini care îi priveau. Era deprimată dar pregătită să accepte orice degradare, deși a trecut odată printr-o criză de isterie când Serge a adus în studio un câine alsacian. Încă o dată atunci, Lili și-a amintit călătoria sumbră prin zăpada înghețată, lătratul îngrozitor al câinilor și țipătul oamenilor prinși de câini. Atunci s-a agățat îngrozită de Serge și a început să urle, „Nu! nu! Felix, Felix, ajută-mă”. Tremura toată, îi clănțăneau dinții și nu a mai fost bună de nimic toată ziua. Cu regret, Serge a hotărât că nu putea introduce până la capăt animale în filmele lui. Trebuia să se mulțumească cu Lili prinsă în lanțuri de pereți, cu Lili biciuită de vreun boxer chel ori vreo parodie de englez cu monoclu, Lili în genunchi în fața vreunui musculos ales de Serge. Niciodată Serge nu a avut vreun sentiment de milă față de fată. O privea ca pe o maimuță isteață și aruncată – ea făcea ce-i spunea el, iar el avea grijă să-i facă viața confortabilă. A reușit să o convingă să semneze un contract pe cinci ani cu Sergio Productions – nu că ar fi fost legal, pentru că ea era minoră, dar ea oricum nu ar fi aflat

niciodată lucrul acesta. Sergio Productions își vindea filmele profesionale porno cu prețuri uriașe, dar Lili nu a văzut niciodată bani. Pe hârtie era plătită cu 400.000 de franci pe an, mai puțin decât o secretară, din care Serge lua cincisprezece procente ca agent, treizeci de procente salariu de impresar și treizeci de procente pentru haine și alte cadouri, ceea ce pentru Lili nu însemna mult rest de plată. În întunericul profund și catifelat dintr-un cinematograf de pe Champs Elysees, un bărbat îi șopti altuia: — Cine este bruneta? E nouă, nu? Fata lui Serge? E prea bună pentru astfel de porcării. Merită ceva mai bun. Am să-i dau un telefon mâine. Săptămâna următoare, Teresa a fost chemată de Serge în studioul spațios pe care acesta îl avea acum. Mai mult ca de obicei, Serge a avut grijă de aranjarea decorului; punctul focal era profund și se fixa pe o cadă albă de email, de modă veche, între palmieri de cameră. Cada se umplea încet cu apă caldă și cu șampon, până a fost numai spumă. S-au aprins luminile. — Liniște, acțiune. Lili a început să lucreze gândind cum gândea de obicei. Încerca să se disocieze de corpul ei. Își impunea voința să simtă că pielea ei nu există, că ea nu există, că nu este decât o carapace. Adevărata Lili plutea departe de mizeria aceasta, de mâinile străine care o atingeau. De acolo de sus, de unde se afla, privea scenele pe care le filma, plină de dezgust.. Reușea astfel să-și ascundă umilința și să se protejeze împotriva disprețului față de persoana ei imaginându-și pur și simplu că ea nu este acolo, că este în altă parte și face altceva. După astfel de filmări, Lili rămânea tăcută și distantă, abia dacă scotea un cuvânt până se întorcea acasă și făcea o baie fierbinte pe întuneric, unde încerca să-și reunească sufletul cu trupul. Lili a

crezut întotdeauna cu fermitate în viitorul ei, a fost sigură de o rezolvare fericită pentru că citise cu lăcomie revistele romantice pe care madame Sardeau le primea în fiecare săptămână. Știa sfârșitul tradițional al acestor povești. Și ea era orfană, nu? Și ea era exploatată, nu? Și ea trecea prin greutăți ca toate acele eroine, nu? Asta însemna că se afla cam la capitolul patru al vieții ei și cam la șase capitole de a-l întâlni pe bărbatul visurilor sale, spre fericirea eternă, între timp, trebuia să accepte mizeria pe care o făcea. — Filmare! spuse Serge neliniștit. Încet, Lili își dezbrăcă haina de blană albă și intră goală în spuma din cadă. Se săpunea încet, trecându-și degetele peste pielea alunecoasă. Apoi, Teresa se apropia de ea îmbrăcată într-o cămașă bărbătească descheiată. Se aplecă peste cadă și începu să-i săpunească trupul lui Lili cu mișcări senzuale. — Bine, Teresa, acum stai pe marginea căzii, acum, Lili, tu o împroști pe Teresa și îi uzi cămașa, vreau să văd sânii. Acum, Teresa, alunecă în spatele ei. Doamne, ați udat totul aici. Acum, dragelor, vreau acțiune normală, da, da, este foarte bine. Pentru Dumnezeu, Lili, arată și tu că îți place ceea ce faci, știi doar că o să filmăm până o să fie bine. Acum, Ben, te miști încet până la cadă, intri și stai în picioare. Un negru musculos, cu pielea strălucind, apăru dintre palmieri. — Ieși din cadă, te rog, vreau să stai în spatele lui. Acum, Ben, te apleci și o prinzi pe Lili de sub braț și încet, încet, exprimi prin mișcări ce ai de gând să faci. Lili, n-ai putea și tu, te rog, să arăți puțin interes? Bine… acum, Lili, te ridici în genunchi în cadă. Pentru Dumnezeu, cățea mică ce ești, încearcă să arăți mai dispusă. Au filmat scena de trei ori până când Ben nu a mai arătat cum trebuia. Nu era la fel de picantă ca de obicei, dar asta din motive bine calculate. Serge dorea să focalizeze atenția pe Lili și nu pe acțiune. De data asta nu dorea murdării. A filmat exact ce a dorit, de parcă a băut un whisky de rutină într-o reclamă comercială, însă a

lăsat totul pe seama imaginației și a interpretărilor. Știa că nu era în stare să filmeze o probă de test, dar mai știa că îi va interesa pe băieți, mai ales după ce l-a sunat Zimmer. De data asta, se gândea la o lovitură. Dorea să facă din Lili un star. Vadim a făcut-o star pe Bardot, așa că el, Serge, va face tot ce-i stă în putință să o lanseze pe Lili. Deja aranjase pentru ea o întâlnire cu producătorii unui film cu Christopher Lee, care se filma la Versailles. Nu va fi decât un rol foarte mărunt, dar ea va avea sentimentul că va fi pregătită când i se va oferi marea șansă, dacă i se va oferi. Când, își spuse Serge în sinea lui. Cu puțin timp înainte de a împlini cincisprezece ani, Lili și-a făcut apariția pe celuloid într-un film anonim, turnat de Leichner, cu părul ascuns sub un coif argintiu. Autobuzul care a luat-o la cinci dimineața era plin de siluete tăcute, pe jumătate adormite, înghesuite în pardesie. Au ieșit din Paris, au trecut de Versailles și au intrat în pădure. Autobuzul a ieșit din drumul principal, a intrat pe un drum forestier și s-a oprit întrun luminiș unde erau deja alte mașini și camioane. Pasagerii au coborât tăcuți din autobuz și au rămas în așteptare lângă un camion. În timp ce Lili ezita pe treptele autobuzului, un tânăr slăbuț, cu șapcă albă, i-a strigat: — Mai bine să bei cafeaua acum, cât mai ai timp. — Dar unde găsești cafea? — Este prima zi? Vino cu mine. Băiatul își afundă mâinile în buzunar și se îndreptară spre camion prin iarba udă. Chiar înainte de a ajunge, o ușă s-a deschis și un alt tânăr a început să împartă cafea și biscuiți. — Asta o să te trezească, îi spuse tânărul dându-i un pahar de hârtie. Dintr-un motiv necunoscut nouă, cafeaua este totuși bună. Mai vrei una? Ai rol secundar? Eu joc rolul țiganului care vede nava

spațială prăbușindu-se în luminiș. Ai primit replicile? — Nu, eu nu trebuie să spun nimic.. — Eu am trei replici. Un rol! primul din viața mea și de aceea sunt atât de vesel. Băiatul radia. Știi, mie îmi place să fiu treaz când toată lumea este pe jumătate adormită, zgribulită, când răsare soarele și păsările cântă. — Mie nu-mi place deloc să mă trezesc devreme dimineața. De ce trebuie să ne trezim atât de devreme, dacă filmările încep la opt și jumătate? — Toți oamenii de film se trezesc devreme. Toți trebuie să fie pregătiți pentru opt și jumătate și, crezi sau nu, asta durează cam trei ore. — Ai un accent străin. — Nu sunt francez. Mama mea era din Los Angeles și amândoi părinții mi-au murit într-un accident de mașină când eu aveam cinci ani. Am fost crescut de bunica mea franțuzoaică. Mă numesc Simon Pont. — Eu sunt Lili, mi-am pierdut părinții când aveam șapte ani. — Destul de greu, nu? Lili și mai cum? — Lili și atât. Lili. Nu i-a explicat că după ce a avut patru nume de familie până la vârsta de șapte arii a hotărât să nu-și mai spună altfel decât Lili. — Dar unde sunt starurile? Unde sunt Christopher Lee și mademoiselle Collins? întrebă Lili mestecând ultimul colț de biscuit și îndreptându-se spre locul unde era afișat programul zilei, pentru a face prezența. — Starurile sunt în rulote, iar rulotele sunt sacre. Nimeni nu are voie să intre în rulotă dacă nu este trimis special. Sunt rulote pentru directori, garderobă, machiaj și pentru staruri. Ceilalți trebuie să se descurce fiecare cum poate. — Unde este directorul? — În rulota lui, până vom începe munca. Scenaristul, regizorul și

agentul publicitar nu vor veni decât puțin înainte de opt și jumătate, norocoșii. — Acum știu tot ce trebuie să știu despre un platou de filmare. — Totul, cu excepția locului unde se află rulota de machiaj, unde ar trebui să fii tu în acest moment. Uite, pe program este numele tău – „machiaj la șase treizeci”. Fugi repede, nu pot să-ți spun decât că femeile de acolo sunt niște afurisite. Nu vrei să îți picteze ochii cu pungi sub ei, nu? L-a mai văzut pe Simon la pauza de prânz, când el i-a adus niște sandvișuri. Și-a întins jacheta pe iarbă și s-au așezat amândoi. Mușca cu poftă din chiflă, cu niște dinți mici, albi și rari, ca ai unui copil. — La privește-l pe idiotul acela care conduce Mercedesul cu viteza asta. — Este Serge, impresarul meu – bărbatul cu care trăiesc. — Ah, păi ar fi bine să plec. Nu părea nici surprins, nici dezamăgit. În luna următoare s-a publicat calendarul. Calendarul în sine era un eveniment anual întotdeauna costisitor, făcut de fotografi renumiți și de un proeminent director artistic; edițiile erau adunate în colecții de anticariat. Calendarul din 1964 care o lansa pe Lili a fost o surpriză de senzație. Fiecare editor artistic dorea să aibă unul, fiecare șofer de camion o privea languros pe Lili, fiecare școlar o visa la fel ca și tații lor. În două săptămâni calendarul s-a vândut complet și copiile au început să se vândă de la unul la altul cu prețuri mari. Comanda de tipografie pentru a doua ediție a fost de un sfert de milion și a dispărut la fel de repede ca și prima. Aproape peste noapte, Lili a devenit faimoasă, o notorietate. Nu mai putea ieși din casă fără a fi recunoscută. Lili a descoperit că unul din avantajele de a te disprețui era că te făcea mai ușor să

ignori imaginea publică de sex simbol. Serge o învăța să spună ziariștilor în șoaptă că este orfană; orfanii făceau o impresie bună. Erau întotdeauna triști. Lili trebuia să termine cu trăsnaia de mamă misterioasă pentru că își strica imaginea și el nu avea de gând să suporte invazia nebunelor care vor apărea pretinzând că sunt mama lui Lili, cu intenția de a profita de banii ei. Cele mai multe dintre filmele de început ale lui Lili s-au vândut bine, iar cele porno au crescut enorm câștigurile lui Serge. Acum se învârtea între avocați și contabili discutând avantajele impozitelor la Andorra, Jersey sau Monaco; sau poate că era mai bine să plece pe plaja insulelor Cayman sau Bahamas; sau să pornească o companie în Panama sau Mexico; sau să plătească niște avocați olandezi care să-i deschidă conturi în Elveția, sau avocați elvețieni care să îl asimileze grupurilor care susțineau marile stele de cinema. Discuțiile pro și contra și procentele acestor variante nu erau niciodată purtate cu Lili pentru că ea nu era proprietara banilor. Ea avea contract cu Sergio Productions, așadar ea era proprietatea lui Serge. Toate acestea Lili le afla din informații disparate, din priviri compătimitoare și din mici bârfe. Nu știa cum să se comporte, așa că saluta pe toată lumea cu privire suspicioasă. Ce altceva putea face?

33 La puțin timp după aniversarea celui de al treilea an de căsătorie, într-o frumoasă zi de primăvară, în 1965, Kate și Pagan jucau cărți în grădină. — Lui Buster nu-i place deloc la Londra, spuse Pagan amestecând cărțile. Îi este dor de Cornwall, dragul de el. Câteodată și mie. Au început să joace. Ți-am spus că relațiile dintre Christopher și mama s-au înrăutățit? Au stat de vorbă odată în bibliotecă, politicos dar dur, apoi am plecat cu toții in corpore la St. Austell – te-am bătut – Christopher a spus că nu va mai permite închirierea proprietății. A avut impresia că ea conduce afacerile în numele meu și nu știa de testamentul ei. L-a făcut cu un tip isteț de la Londra. Așa că nu am avut de ales decât să cumpăr acțiunile mamei, după moartea ei, și așa am semnat actul. Apoi am aranjat cu avocații să cumpăr acțiunile Selmei, după moartea ei. Iar ai pierdut. Ai înțeles? Asta înseamnă că Selma n-o să poată pune mâna pe Trelawney, dacă mama dă ortul popii și că până la urmă eu o să-l recapăt, dacă trăiesc mai mult decât ele. — Foarte bine – snap, strigă Kate. — Oh, ai câștigat, proasto! spuse Pagan. Bine, poate că o să ai dispoziție pentru că vreau să mă ajuți într-o problemă foarte delicată. — Ce mai este de data asta? întrebă Kate. — Mă gândesc la două lucruri, explică Pagan, și pentru amândouă am nevoie de ajutorul tău. Primul, îl iubesc pe Christopher mai mult decât băutura; și al doilea, îl iubesc atât de mult, încât nu suport gândul că el poate muri. Știi că se poate întâmpla în orice moment. S-ar putea să nu rămân cu nimic de la el. Așa că vreau un copil de la el. Chiar dacă asta îl omoară, eu vreau

copilul lui. — Nu ai putea… ăăă… face o implantare artificială? — Doamne, nu! Nu suport ideea lucrurilor nenaturale. Vreau ca acest copil al nostru să fie conceput într-un act de dragoste, chiar dacă acesta va fi ultimul. Kate a rămas uluită de duritatea și lipsa de scrupule ale lui Pagan. — În ciuda a tot ce spun doctorii? — În ciuda a tot ce spun doctorii, dragă. Așadar, vreau să mă ajuți să, îl seduc pe Christopher pentru că știu că el nu va fi niciodată cu mine. Kate a rămas uluită, incapabilă să vorbească. Ceea ce vreau de la tine este exact opusul anticoncepționalelor. Vreau să mă ajuți să fac graficul perioadelor total fertile. Să mă verifici pentru că matematica mea este îngrozitoare și pentru ceea ce vreau eu să fac nu am decât o șansă. — S-ar putea ca o singură șansă să nu fie suficientă. La asta nu te gândești? — Altădată a fost, îți amintești? O singură dată în Elveția a fost suficientă pentru a o concepe pe mititica aceea drăguță. — Să nu mai vorbim despre asta că încep iar să plâng. Au oftat amândouă. — M-am obișnuit cu graficele de planificare de la clinică, continuă Pagan. Am o schemă și un termometru special pentru temperatura de dimineață, dar vreau să faci tu graficul ca să nu afle Christopher din întâmplare; deja eu trebuie să am grijă să nu uit termometrul pe undeva. Când temperatura începe să crească ușor, înseamnă că mă apropii de ovulație. După ovulație mai crește puțin și rămâne așa o vreme, iar când începe să scadă, trebuie să acționez. Oamenii de la clinică mi-au spus că ar fi bine să mă verific cu câteva luni înainte. Deși Kate era scandalizată de idee, Pagan a reușit să o convingă până la urmă. În fiecare dimineață, după ce Christopher pleca la

laborator, Pagan îi telefona și îi spunea temperatura. Primele două luni nu părea să fie nimic diferit, dar în a treia lună, fără nicio îndoială, temperatura a început să crească. În ziua cu pricina a celei de a patra luni, când luna se afla în al treilea pătrar și termometrul a scăzut o linie, Pagan, calculând și hotărâtă ca un tigru, a început să-l seducă pe soțul ei legal. În dimineața următoare îi raporta lui Kate: — Draga mea, am fost la Fortnum, am cumpărat somon afumat, budincă și mure. Am încălzit casa și când s-a întors el acasă, stăteam pe blăniță în fața focului, cu un negligee foarte subțire pe mine. Am deschis o sticlă de Haut Brion’59 și imediat ce s-a așezat i-am întins și lui un pahar. Avea o aromă divină. „Crezi că este destul de tare?” l-am întrebat. „Pentru că știi foarte bine că eu nu pot să beau”. A băut șase pahare. Restul a fost ușor. Cam repede ca distracție, dar nu pot să-ți spun cât de livid era după aceea, desigur neîndrăznind să se mai enerveze ca să nu-i crească tensiunea. Uluitor, dar era însărcinată. După ce a trecut de furia inițială și s-a obișnuit cu ideea, Christopher era încântat la culme. Pagan spunea că vrea o fetiță, „o micuță cu ochii mari, negri”, zicea ea ghemuindu-se în brațele lui, deși era prea mare pentru el. Întotdeauna soțul ei râdea. — Ei bine, draga mea, nu cred că o vei avea. — De ce nu? — Pentru că noi doi avem ochii albaștri și din punct de vedere genetic este imposibil ca doi părinți cu ochii albaștri să conceapă un copil cu ochii negri. — Adică cum, imposibil genetic? El a tras-o mai aproape și a început să-i mângâie părul de culoarea mahonului. — În nucleul fiecărei celule umane sunt două seturi de gene – câte unul pentru fiecare părinte – iar în embrion, acestea formează caracteristica generală care dă copilului moștenirea genetică.

Cu un deget mângâie sprâncenele femeii. — Când este vorba de gene pentru culoarea ochilor, obții gene de ochi albaștri la un copil dacă genele ambilor părinți sunt albastre. Genele pentru ochi albaștri sunt ceea ce noi numim „recesive”, ceea ce înseamnă că o persoană cu o genă pentru ochi negri și o genă pentru ochi albaștri va avea întotdeauna ochii negri și nu albaștri. Dar mai înseamnă că doi părinți cu ochi albaștri nu pot face decât un copil cu ochi albaștri. Înțelegând deci, că doi părinți cu ochi albaștri nu pot face un copil cu ochi negri. — Dar cu ochi căprui? — Sunt diverse grade de culoare a ochilor. Poți obține ochi verzialbaștri sau căprui spre negru, sau mai este o posibilitate de a moșteni un alt membru al familiei, deși sunt cazuri rare. Dar acest lucru nu se întâmplă niciodată când culoarea este clară la ambii părinți. Așa că te rog să aștepți pentru odrasla ta doi ochi mari, albaștri, limpezi, pentru că altfel genetic este imposibil. Pagan închise ochii și se ghemui la pieptul lui. — Așadar, pentru că amândoi avem ochi albaștri, avem gene albastre și pe acestea le vom transmite copilului nostru. Dragul meu, tu vei avea un copil cu ochi albaștri. Și sper să-ți semene perfect. Copilul, Sophia, s-a născut în vara lui 1966. În mod surprinzător, Pagan s a dovedit a fi o mamă perfectă. Aiureala și neglijența ei proverbiale au dispărut peste noapte. Acest lucru a uluit-o grozav pe Kate până într-o zi, când o privea pe Pagan jucându-se pe dușumea cu Sophia și când și-a dat seama că de fapt Pagan își trata fiica așa cum își trata animalele de casă – cu mult mai multă grijă decât se purta cu adulții. Normal, Kate a fost rugată să fie nașă. — Ascultă, draga mea, îi spuse Pagan, de data asta este serios. Nu mai doresc și alte dezastre în viața mea. Vreau să fii nașa de care are nevoie, la care să fugă când are nevoie. Vreau să te vadă ca pe

un aliat al ei, întotdeauna de partea ei, fie că merită sau nu. Să-ți spun drept, vreau ca ea să aibă ceea ce eu nu am avut în copilărie. Kate a aprobat cu gravitate. I-a dat cadou Sophiei un șirag de perle iridescente. Cu grijă, Pagan i-a spus: — Mai bine le port eu pentru că dacă nu sunt purtate pe căldura trupului își pierd luciul. Nu trebuie să le ținem la bancă. Deși faza de alcoolism acum i se părea un coșmar imposibil, Pagan încă mai mergea săptămânal la întâlnirile alcoolicilor anonimi. Înțelegea că aceștia trebuiau să facă parte din viața ei pentru totdeauna – dacă dorea să evite producerea unei alte greșeli, fatale.

Partea a șaptea 34 În primăvara lui 1956 se împlineau patru ani de când Kate a fugit de la Cairo. După ce s-a întors, în prima săptămână a plâns conștientă de dezamăgirea tatălui său, indignată și furioasă. Simțea că trebuie să plece de acasă, să nu mai stea în calea lui. Trebuia să găsească o scuză pentru a se muta în Walton Street. Nu dorea să se lege de o slujbă pentru că asta însemna program strict, așa că s-a hotărât să devină traducător ocazional. Franceza lui Kate nu era foarte bună – nici ea, nici Pagan și niciun alt elev nu a învățat multă franceză la L’Hirondelle – de aceea s-a înscris la un curs intensiv la Școala Berlitz din Oxford Street, și a fugit din opulenta casă de cărămidă georgiană în modestul ei apartament din Londra. I se părea ușoară munca. Lucra iute și corect și accepta doar atâtea traduceri câte putea face de la un agent de literatură franceză din Motcomb Street și avea suficient timp pentru viața ei intimă. Deși tatăl ei i-a fixat o rentă după șase luni de muncă, Kate avea suficienți bani să se descurce fără ea. A încercat să și-l scoată din minte pe Robert. A început din nou să-și viziteze vechii prieteni și a învățat foarte repede că dacă se simte deprimată nu trebuie niciodată să stea singură închisă în casă. Așa că ieșea la plimbare, vizita Londra singură, așa cum nu i s-a permis niciodată când a fost copil. Se amesteca în mulțimile de tineri străini care se învârteau admirativ sau stăteau pe soclul statuii din Piccadilly Circus. Îi plăcea să se așeze între leii de piatră sau

lângă fântânile arteziene din Piața Trafalgar, să viziteze Galeriile Naționale, unde se pierdea ore întregi în liniștea împrăștiată de Monet. De când a plecat de la Cairo, Kate a simțit că o parte din ființa ei a fost anulată pentru totdeauna. Din cauză că era copil unic și în parte ca rezultat al violenței verbale a tatălui său, ea a fost întotdeauna timidă și s-a simțit singură. Dar acum avea sentimentul că a pierdut ceva și nu înțelegea ce. Ce a pierdut? Nu virginitatea; pe aceasta o pierduse cu mult timp înainte de a-l întâlni pe Robert – și oricum acesta nu a fost evenimentul dramatic la care se aștepta. Acum nu mai plângea după Robert, deși a durut-o când a auzit că el s-a căsătorit cu Pagan. Acum se terminase – și i se părea că nu mai erau bărbați care să o aprecieze. Kate cunoștea o mulțime de tineri drăguți și multă vreme a trecut de la unul la altul, convinsă că s-a îndrăgostit – o săptămână aici, o jumătate de oră acolo, o fulgerătoare pasiune de cinci minute pentru un bărbat dintr-un autobuz. Știa că era senzuală, știa că îi plăcea atingerea unui bărbat. Uneori i se părea că dorește să o atingă fiecare bărbat pe care îl întâlnea. Ceea ce nu știa, dar dorea cu disperare să știe, era, de ce singurii doi bărbați pe care i-a iubit cu adevărat au părăsit-o. De ce? Își spunea în sine că a fost supusă, credincioasă, loială și sinceră. Aproape întotdeauna. Și atunci, ce nu era bine cu ea? De ce a primit palmele direct în față? — De ce? o întrebă pe Maxine care venise la Londra pentru cumpărături. Stăteau pe un covoraș roșu în fața căminului, cu un pahar de cacao în mână. — Poate că te oferi prea repede! sugeră Maxine. Nu, nu vreau să spun că-ți dai corpul prea repede, proasto. Dar poate că ești prea avidă de dragoste, de afecțiune, te lipești de ei și îi sufoci. Suflă în băutură să o răcească. Kate, mai mult ca oricine altcineva, tu ai

nevoie de dragoste. Se vede cât de colo. Și atunci, când crezi că ai găsit-o te lipești de bărbați și îi urmezi ca un cățeluș. Poate că ar trebui să fii mai distantă, mai rece. Bărbații apreciază, ceea ce le este greu să obțină. Îmi aduc aminte cu François, te-ai aruncat asupra lui, ca un preș pe care îl pui la intrare, în față, pe care scrie „bun venit, șterge-te”. Și așa cum spunem noi în Franța, el și-a șters pantofii de tine. — Dar din punct de vedere emoțional, eu am fost întotdeauna cinstită, spuse Kate. — Și ai plătit din greu această lipsă de autodisciplină și de respect pentru tine, spuse Maxine cu cinism galic. Dacă ești greu de obținut, dacă faci un bărbat să gândească, să-și facă probleme și îi ocupi timp pentru a face eforturi de a te cuceri, atunci el își va justifica aceste eforturi hotărând că meriți să fii dorită. — Cum adică, să-mi dau aere și să fac un joc psihologic murdar? Maxine ridică din umeri. — Atunci spune-i altfel. Să zicem că îți lipsește puterea de a alege. — Nici asta nu explică sentimentul de pierdere pe care îl am. Vreau să-ți spun că nu mă mai gândesc la cei doi ticăloși care m-au părăsit. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, nu-l mai vreau pe niciunul dintre ei. Dar vreau să identific și să concretizez acest sentiment de pierdere. Dacă nu sunt ei, atunci ce este? Maxine bău gânditoare. — Kate, ai putea să râzi, dar eu cred că tu ți-ai pierdut încrederea. Tu nu mai crezi în oameni. Nu, în mine crezi; poate că în bărbați nu mai ai încredere. Kate a avut neșansa să se îndrăgostească de niște ticăloși. Fără să știe, sau să-și dea seama de asta, ea a repetat la scară de viață adultă ceea ce a învățat în copilărie pe genunchii tatălui său; era obsedată de refuzuri. Când bărbații începeau să o critice, ea se îndrăgostea imediat de ei, iar când se îndrăgostea de ei ajungea imediat și în

patul lor. Dar când era în patul lor, nu mai simțea nimic. Niciodată nu îndrăznea să le spună. Și atunci Kate se prefăcea, simula plăcerea. Dar îi era întotdeauna teamă că bărbatul va ghici, îi era teamă că el va afla adevărul și va ști că este frigidă. Cum îi era groază că va fi respinsă, Kate nu a avut niciodată o legătură onestă cu un bărbat. Era suspicioasă și nervoasă, căuta obsesiv răul, nu se simțea în siguranță gândindu-se că întotdeauna există o posibilitate ca el să o abandoneze și atunci îl părăsea ea imediat, sau îl scotea definitiv din viața ei. Deși era încordată și mereu în apărare, chiar în cele mai intime legături, acest lucru nu îl vedeau decât atunci când erau cu ea în pat. Când era îmbrăcată, avea o aură de sexualitate intensă care atrăgea hoarde de admiratori. Și Kate nu se considera chiar atât de atrăgătoare – pentru că a văzut clar că nu i-a atras pe bărbații pe care i-a iubit. A căpătat sentimentul obsesiv că era nefolositoare și că nu va fi niciodată iubită de un bărbat. Dar trebuia să se convingă. Bărbatul clasic, de o noapte, dorește să se implice dacă este convins că femeia nu dorește acest lucru; femeia clasică, de o noapte, îl caută la nesfârșit pe Făt-Frumos și se simte mereu vinovată. Multe femei își imaginează că promiscuitatea aduce plăceri. Poate că așa este la bărbați – la acei bărbați care vor să muște din toți biscuiții deodată – dar spre deosebire de un bărbat, o femeie nu se compromite în promiscuitate dacă acasă i se oferă o dragoste curată. Un bărbat promiscuu se teme că ar putea pierde ceva. O femeie promiscuă caută mereu ceva și cu tristețe descoperă că nu găsește. Așadar, Kate era un caz clasic de nimfomanie potențială și așa a fost până în ajunul anului nou, 1956 la balul de la Chelsea, unde printre baloane și pictori buni sau slabi, Kate l-a întâlnit prima dată pe omul căutat. Toby era un arhitect de douăzeci și opt de ani,

specializat în proiecte pentru spitale, care tocmai devenise tânăr partener în firma proprie. Toby a introdus-o pe Kate în cercurile boeme în care se mișca el și Kate a descoperit că lumea aceasta nu seamănă deloc cu cea a ofițerilor și a agenților de bursă. De fapt, era fascinată de lumea proiectanților. Erau atât de severi în judecată. Atât de enervați când nu se respectau proporțiile. Chiar și când erau la o petrecere studiau proporțiile paharului, înainte de a sorbi băutura și nu mâncau decât din farfurii albe, perfect rotunde. — În prima noapte când m-am culcat cu Toby, îi povestea Kate fericită Maxinei, el a luat două perne, o pătură și le-a pus pe un fotoliu. Kate povestea visătoare în fața căminului, cu genunchii la bărbie. Nu era altă mobilă în cameră. După aceea s-a urcat pe un scăunel, a mai scos două pături dintr-un dulap și două perne și le-a așezat pe dușumea. Apoi și-a scos jeanșii și a început să citească „Design” la lumina unei plafoniere. Într-un târziu, s-a uitat la mine și mi-a criticat lenjeria. — Super, spuse Maxine politicos, dar în sinea ei gândi, „Doamne, alt ticălos”. Kate s-a trezit neajutorată, total în puterea lui Toby care îi spunea cum să se îmbrace, cum să arate, cum să gândească, cum să simtă, cum să se poarte. Când o critica în fața Maxinei că este stângace și ineficientă, Kate nu numai că îl credea cu toată convingerea, dar spre surprinderea Maxinei, îi promitea că se va strădui să se schimbe. Kate adora aerul de încredere în sine pe care îl avea Toby și îi împărtășea părerile extrem de bune despre persoana ei. Tot un covoraș de ușă este, gândi Maxine, deși trebuia să recunoască faptul că Toby era plăcut, chiar dacă nu era foarte frumos; era inteligent și pasionat de munca lui; de fiecare dată când venea Maxine, stăteau pe dușumea și încerca să i-o descifreze. — Nenorocirea pentru constructorul de spital este că el se simte mereu frustrat, îi spunea Toby Maxinei, amestecând un pahar de

Campari. Nu ai numai un client – ai o grămadă. Doctori care nici nu știu să citească un proiect, asistente, conducerea regională și Ministerul Sănătății. Ridică paharul în lumină. Minunată culoare! Consiliile de Conducere și Ministerele sunt învechite. Toți au idei preconcepute și nu sunt receptivi la cele noi. Îmi spun mie să fac economie, când de fapt sugestiile lor complică cheltuielile. — Pare grozav de complexă munca asta, spuse Maxine politicoasă. În sfârșit are și Kate o prietenă cu bun simț, se gândi Toby. Kate asculta vrăjită. Îi plăcea să-l audă pe Toby vorbind despre munca lui, îi plăcea să viziteze biroul alb și calm cu planșete mari. Spre deosebire de doctori, ea a învățat foarte repede să citească proiectele. Dar Kate nu îndrăznea să-l lase pe Toby să se mute în Walton Street pentru că tatăl său ar fi urlat de furie. — Atunci presupun că va trebui să ne căsătorim, spuse Toby nepoliticos, și ochii lui Kate străluciră. Kate Harrington. Doamna Toby Harrington. Doamna Harrington. Deodată acesta nu a mai un fost inel cu diamante – de fapt Kate abia dacă a obținut o verighetă pentru că Toby i-a spus că acestea sunt idei burgheze, talismane primitive. În cele din urmă, s-a lăsat convins să cumpere o verighetă, la mâna a doua. Era purtată și tocită, încrustată cu inimioare care abia se mai vedeau. Probabil că precedenta proprietară a fost o femeie nervoasă și l-a învârtit tot timpul pe deget, până s-au tocit inimioarele. Mama lui Toby, o bătrână văduvă, a venit din Essex la nuntă. Văduva maiorului Hartley Harrington era o femeie cu trăsături colțuroase, picioare solide și nasul acvilin. Deși era îmbrăcată în mătase, o purta de parcă era o bucată de pânză și nu se gândea decât ce vor face câinii fără ea. A vorbit extrem de puțin și în timpul

ceremoniei a strănutat continuu, a pufnit de după blana pe care o purta pe umeri, evident neavând nicio iluzie că are o fiică de acum încolo. Foarte puțin s-a înmuiat la masa de după ceremonie, dar asta numai datorită vinului, nu afecțiunii pentru nora ei. După primul fel de mâncare, tatăl lui Kate care a făcut eforturi uriașe timp de o jumătate de oră să vorbească ceva cu mama lui Toby, și-a dat seama că este încuiată ca o nucă și s-a întors în partea cealaltă, lovind cuțitul de pahar și anunțând pe toată lumea că viața tinerilor este treaba lor, că lucrurile s-au schimbat în prezent – ceea ce nu însemna că s-au schimbat în bine – dar că doi tineri nu puteau să trăiască într-o văgăună, așa că el le-a cumpărat și le face cadou de nuntă casa din Walton Street. Kate a sărit în sus de bucurie și a plâns de fericire. După acest anunț, toată lumea s-a relaxat, s-au distrat copios și iau condus pe tinerii care au plecat în voiaj de nuntă la Milano, unde tocmai se deschisese Expoziția Trienală. Toby era în stare să critice orice proiect care primise un premiu internațional, dacă acesta nu se ridica la nivelul standardelor lui. La început au fost fericiți. Bătrâna casă a lui Kate a fost renovată și vopsită în alb, acoperită cu lemn și transformată în biroul lui Toby. Era tot timpul plină cu prietenii lui; veneau să mănânce, de cele mai multe ori neanunțați, și tot timpul vorbeau despre munca lor, și înainte, și după mese. Lui Kate îi plăcea grozav atmosfera aceasta. Primul etaj al casei a fost de asemenea renovat. Toți pereții, tavanul și tocurile ferestrelor au fost vopsite în ciocolatiu, dușumeaua a fost acoperită cu plăci de vinilin – pe care se vedeau toate urmele – iar balustrada scării a fost desființată. Pe o parte a „aripii rezidențiale” a casei a fost instalată mobilă de bucătărie, ascunsă după un paravan de pin, ca să ajungi repede dacă doreai

să-ți faci o cană cu ceai. Pe peretele opus bucătăriei improvizate au aranjat rafturi pentru cărți, băutură și pentru vaze de flori, iar o parte însemnată a fost ocupată de colecția cu jucării victoriene a lui Toby. Toby însuși a proiectat scaune de metal. Unele păreau ca banchetele tractoarelor, altele erau ornate cu înflorituri de metal subțire. „Parcă sunt capcane pentru animale”, murmură tatăl lui Kate gândindu-se că locul arăta îngrozitor. Când au venit părinții ei în vizită, Kate a ascuns sculpturile africane care lor li s-ar fi părut revoltătoare. Seara, Kate muncea mult și își juca fericită rolul de gazdă a clienților lui Toby, întreținându-i și pe prietenii săi arhitecți, și pe ziariști, și pe proiectanții cu care lucra Toby la proiecte. I-a făcut mare plăcere să învețe să gătească pentru ei. După câteva dineuri terminate catastrofal (o mâncare arsă, o șuncă foarte sărată din care a uitat să scoată sarea peste noapte) a descoperit cartea de bucate a lui Elizabeth David și din acel moment numai ouăle fierte au fost servite fără usturoi în casa lor. De Crăciun, i-a cerut lui Toby să-i dea cadou o mașină de măcinat sare și un borcan de dulceață de la Fortnum. A pregătit gâsca, așa cum se pregătea la ea acasă. Părinții erau în vizită. Este prea grasă, gândi mama ei, dar o să-i treacă nebunia asta cu gătitul dacă va avea un copil. În timp ce o săruta la plecare, tatăl îi spuse: — De obicei nu prea îmi place mâncarea conservată, dar ce ai făcut tu a fost foarte bun, fetițo. Au fost ultimele lui cuvinte.

35 În ziua următoare, tatăl lui Kate a reușit să se electrocuteze, în timp ce schimba un bec în salon s-a dezechilibrat, a căzut de pe scară pe dalele de piatră și și-a rupt gâtul. Când l-a găsit mama lui Kate, el era deja mort. Kate a plâns o săptămână întreagă, deși nu știa de ce îl plânge – tot timpul o terorizaseră furiile lui tiranice. N-o să uite niciodată frica din copilărie și mâncatul unghiilor. A fost tăcută și încordată după înmormântare, până la sfârșitul lunii când, spre ușurarea lui Toby, Maxine a venit la ei. Kate își turna Campari, se așeza cu picioarele încrucișate pe covorașul din fața căminului și izbucnea în plâns. — Este ultimul lucru la care mă așteptam, Maxine, – să fiu deprimată că a murit bătrânul. Dar mă simt îngrozitor de obosită și nu am deloc încredere în mine. Parcă aș fi din nou școlăriță! Moartea lui a fost un amestec oribil de farsă cu tragedie. Când am ajuns la Greenways, l-am văzut în mijlocul holului, de parcă dormea. Cineva l-a machiat și avea obrajii rozalii, cu o batistă îi legaseră bărbia înainte de a se instala rigor mortis. Kate mai luă o gură de băutură, nu-i plăcu și se ridică să-și toarne un scotch. Dacă s-ar fi putut vedea, ar fi murit de rușine și abia atunci am realizat că tata murise. Acela a fost momentul când nervii mamei au cedat. În afară de acel moment, ea a fost extraordinară, exact așa cum i-ar fi plăcut lui să se poarte. Kate începu să plângă, tristă. Mama mi-a spus că dacă l-ar fi omorât o bombă în timpul războiului el ar fi vrut ca noi să fim fericite când ne gândim la el. Dar cred că nu se aștepta să moară la cincizeci și cinci de ani. Toate actele erau în dezordine și mi-a trebuit o zi întreagă să-i găsesc fișa medicală. — Draga de tine, spuse Maxine, îmbrățișând-o. Ai să-ți revii.

Dar chiar a doua zi, Kate s-a certat cu avocatul tatălui ei. — Ține minte, mamă, o avertiză ea înainte de a intra în birou, nu te lăsa impresionată de ei, pentru nimic în lume. Cele două femei au fost conduse într-un birou plin cu rafturi de cărți îmbrăcate în piele și, spre surprinderea ei, chiar timida Kate – simțind că trebuie să fie furioasă în amintirea tatălui său – a cercetat atent situația financiară. — Luna trecută, domnule Stiggins, o zi după ce a murit tata, păreai să știi foarte puține lucruri despre proprietățile tatălui meu. I-ai spus mamei că multă vreme nu va putea obține niciun ban. Stiggins aprobă din cap. — Doamne, dar nu trebuie să fiți neliniștită. După cum ați văzut din testament, domnul Ryan a lăsat toată averea văduvei sale care va fi moștenită la moartea ei de doamna Harrington. Este doar o problemă de așteptare. Bătea nervos cu degetele în masă. — Răposatul domn Ryan m-a numit pe mine tutorele administrării averii. În consecință, eu sunt responsabil pentru toate investițiile Ryan și după ce am discutat îndelung cu agenții de bursă ai firmei am hotărât să vând toate acțiunile. După ce vor fi plătite cheltuielile de înmormântare, banii rămași vor fi investiți în Fondul Văduvelor, un trust foarte sigur. — Ce înseamnă exact un trust foarte sigur? întrebă Kate furioasă că astfel de decizii puteau fi luate fără consimțământul mamei ei. — O companie cu experți care investesc fondurile, la bursă. Aș putea spune că este o companie foarte atentă. Sigur; nu pot permite riscuri… Kate nu a înțeles mult din explicațiile care au urmat, dar s-a hotărât să se pună la punct cu mecanismul bursei. Primul lucru pe care l-a descoperit a fost că Fondul Văduvelor era atât de „grijuliu”, încât nu se ocupa deloc de problemele văduvelor. — Nu-mi iese din cap că Stiggins pune la cale ceva, murmură

Kate hotărâtă să-și continue munca de informare. Și-a cumpărat o carte și a început să învețe ca la școală. Două luni mai târziu, Kate avea cu totul alte preocupări. Era însărcinată. Era încântată. A plecat imediat și a cumpărat un pătuț și un leagăn, unul din acelea tradiționale. Lui Toby nu i-a plăcut deloc, mai ales că le bloca holul deja îngust. Mama sa a făcut o adevărată expediție în Bond Street și s-a întors cu un munte de hăinuțe dantelate, cusute de mână de călugărițe franceze. Doamna Ryan trăia foarte bine dintr-un fond de bancă. A hotărât să vândă Greinways. Era o casă prea mare pentru ea. Avea de gând să cumpere o căsuță de țară la Cotswolds și să locuiască acolo împreună cu sora sa. Kate era, încă sub vraja muncii lui Toby, fascinată de teoriile și, de zelul lui. La vizita următoare, Maxine a privit-o uimită pe Kate balansându-se într-un scaun. În dimineața aceea, timp de două ore, Maxine o ascultase pe Kate care nu mai contenea cu speranțele și bucuriile ei. Părea o cu totul altă persoană, o persoană care își acorda importanță. Nu mai era tăcută și mereu îngrijorată. Avea pe față un zâmbet încrezător și un aer de fericire a maternității. În dimineața aceea cumpărase lenjerie și mobilă de la Harrolds, dar nu-i mărturisise lui Toby, pentru că astfel de magazine nu îl interesau. Maxine a admirat fiecare hăinuță mătăsoasă și a ascultat cu răbdare toate planurile lui Kate stând amândouă în camera pregătită pentru copil în briza vântului de pe fereastra deschisă. În timp ce Kate continua să vorbească, Maxine înțelese deodată că prietena ei tânjea după o dragoste total lipsită de griji. Maxine știa din experiență că farmecul copiilor este acela că mama este autoritatea și ea răspunde de tot. În sfârșit, i se întâmplase și lui Kate.

În următoarele șase ore, Kate a întrebat-o pe Maxine tot felul de lucruri despre sarcină, Maxine fiind cu un pas înaintea ei. Au discutat la nesfârșit despre cât de mult doare, dacă le spui dureri sau contracții, cum se întâmplă în realitate. Toate celelalte mame pe care le-a cunoscut când a fost însărcinată au evitat acest aspect, și Maxine încă mai era supărată pe ele. Au discutat dacă Kate trebuie să urmeze un curs pentru tinere mame, cât de mari creșteau sânii, dacă se lăsau după aceea, cât de mult timp trecea până reveneai la forma normală, dacă mai ajungeai vreodată la aceeași circumferință în talie și dacă rămâneau urme. Tocmai atunci a sosit Toby și le-a oferit un pahar de băutură. Coborau cu grijă treptele care nu mai aveau balustradă și Maxine a înțeles pentru prima dată, că mai mult decât orice femeie însărcinată, Kate avea nevoie de acest lucru. Toby nu părea nici pe jumătate interesat de copil și ori de câte ori Kate menționa nume de spitale, Toby începea imediat să vorbească despre tot felul de infecții pe care le putea căpăta acolo. El era total devotat ideii de moașă și vorbea de parcă renumita Florence din secolul al XIX-lea mai trăia. — Avea atâta dreptate, spunea Toby. Prima grijă a unui spital trebuie să fie pacientul, iar a doua trebuie să fie rutina medicală. Te trezesc și îți dau o pilulă, te culcă la amiază pentru că este mai convenabil pentru programul asistentelor. Toți doctorii nu par să vadă că pacientul nu este un cobai de experiență sau un corp de disecție. Nici nu văd că pacientul este o ființă umană înspăimântată. — Fii atentă acum. Va continua cu problema gărzilor din spitale. Oare unde am pus castanele? îl întrerupse Kate. A, le mănânci tu, dă-mi-le! Își întinse mâinile frumoase spre Toby. Când vorbea, Kate își folosea foarte des mâinile. Le flutura ca un evantai, făcea mișcări largi și grațioase. Acum făcu spre Toby o mișcare glumeață de amenințare, dar Toby continuă fără să înțeleagă ironia.

— Ei bine, garda este foarte importantă într-o boală. Sigur, asistentelor nu le place, decât dacă sunt ele bolnave, pentru că știu că trebuie să supravegheze pe toată lumea. — Toby, Maxine a venit la cină, nu la un curs. Kate a început să facă un cocktail și conversația s-a stins pentru câteva minute. A gustat băutura, a adăugat sare și piper. — Tsatsiki, băutură grecească, ca să facem o schimbare. Gustă, dragă. Îi întinse o lingură lui Toby, dar acesta o îndepărtă și continuă săi vorbească lui Maxine, care gustă din lingură și făcu semn că este bună (gândind că are totuși prea mult usturoi) și continuă să asculte stupefiată înțelegând că Toby nu avea de gând să termine. Kate era în a șaptea lună de sarcină, când asociatul avocatului tatălui său a murit și Stiggins a rămas singur pe averea mamei sale. Kate și-a consultat cartea și a descoperit că deși în precedentele șase luni Fondul Văduvelor a scăzut cu opt procente și jumătate mai mult decât restul pieței, trebuia să îl plătească pe acest avocat. Kate a telefonat la Societatea Experților și a descoperit că nu se poate face nimic cu banii lui Ryan, că nu puteau fi scoși din Fondul Văduvelor, decât dacă mama lui Kate îl acuza pe avocat de neglijență. Această plângere trebuia făcută printr-un alt avocat și era greu de găsit unul disponibil, pentru că acesta ar fi trebuit să-și dea în judecată un coleg. — Oh, draga mea, dar cum să-mi schimb avocatul?! exclamă mama sa, uimită. Nu l-aș mai putea privi niciodată în ochi. În noaptea aceea, Kate s-a trezit cu dureri foarte mari și a descoperit că cearceaful este ud de sânge. Toby a fugit la spitalul St. George, unde după patru ore, i s-a spus că soția sa a pierdut copilul. Puțin mai târziu, Toby era lângă soția lui și o încuraja pentru că fusese sfătuit de doctori să facă tot posibilul să rămână din nou

însărcinată. A făcut-o. Din nou Kate a pierdut copilul. Trei ani mai târziu, la 6 mai 1960, Anthony Armstrong-Jones se căsătorea cu Majestatea Sa Regală, Prințesa Margareta. Toby a mers la Catedrala Westminster să vadă ceremonia – mirele regal mergea grav pe culoarul dintre bănci printre rochii de satin, iar mireasa purta pe față o expresie exuberantă. Kate nu a mers pentru că era din nou în spital recuperându-se după un al treilea avort. Trecând prin Londra, venind de la New York, Maxine a vizitat-o. Kate era singură într-o cămăruță. Un nod de țevi împânzeau pereții. — Biata de tine. Maxine a înțeles imediat că a spus ce nu trebuia. Ce nu merge bine, draga mea? Kate oftă și nu răspunse. Îi explică după o vreme. — Primele două au fost avorturi spontane în săptămâna 27 și 28, dar aceasta avea 32 de săptămâni și copilul s-a născut mort. Încerca să se abțină să nu plângă. Nu pot să-ți explic cât este de greu și de deprimant. Treci prin contracții, ai dureri îngrozitoare, simți durerile facerii și când colo micuțul este mort. — Dar nu se poate face nimic? — Prima dată am început să sângerez prin somn și abia atunci au început durerile și am pierdut copilul. La spital mi s-a spus „Se întâmplă des, mai încearcă”. Dar eu știam că ei mă mint… privi florile aduse de Maxine. Am cerut azi-dimineață o vază. Nu au niciuna în afurisitele astea de spitale. — Am uitat, trebuia să-ți aduc un ghiveci. Maxine luă florile și le puse în chiuvetă. — A doua oară a fost și mai rău. Nici măcar nu am avut timp să ajung la spital. Știi că dacă ai un avort spontan trebuie să păstrezi totul ca să poată fi dus la analiză, pentru a se constata cauza

avortului? Nici eu nu am știut. Am avut noroc că a ajuns doctorul la timp. — Bine, dar de ce nu ții sarcinile? — Nu cred că am întrebat. Prima dată mi-au spus că fătul s-a rupt de placentă, iar a doua oară, că am avut o dilatație prematură. Am făcut tratament. Dar de data aceasta, am pățit la fel. Acum vor să îmi curețe uterul. De data asta, doctorii mi-au sugerat politicos că nu trebuie să mai încercăm. Stătea cu mâinile încrucișate pe cearceaf și părea indiferentă, dar de fapt Kate primise vestea îngrozită – mai rău decât cea mai mare parte din femei. Doctorii i-au sugerat să se gândească la adopție și Kate a făcut o criză de isterie, spunându-le că niciodată, niciodată, niciodată să nu mai sugereze așa ceva. — Exagerezi, îi spuse Toby. Asta pentru că nu te-ai gândit niciodată la adopție. — Ba da, m-am gândit, Dumnezeule, m-am gândit, repeta Kate disperată, și a ținut-o așa până a venit o soră, i-a făcut o injecție și l-a scos pe Toby din cameră. Kate a venit acasă slăbită, epuizată și extrem de tristă. Toby nu putea înțelege de ce avea un asemenea sentiment al pierderii, de ce era atât de descurajată. Simțea că a fost pe punctul de a ține în brațe copilul și l-a pierdut. Nu putea vorbi cu nimeni, dorea să fie singură, dar, în același timp, nu dorea să fie singură și plângea zile în șir. Toby o reconforta, dar nu putea sta prea mult în preajma ei, pentru că avea un contract important lângă Swindon – ironie, un sanatoriu pentru copii. Kate se întristă și mai mult când văzu că sânii îi revin la normal și stomacul i se lipește de spate. Atunci simți din nou ce a simțit la înmormântarea tatălui său – un ciudat sentiment de pierdere și uimire. Ce nu făcea ea bine?

Probabil că greșea undeva! De unde atâta dezamăgire când ea nu a dorit decât o viață normală și fericită? Alți oameni o aveau, de ce era ea pedepsită? De ce nu putea ea să aibă nici măcar un moment sentimentul femeii împlinite? Încerca să-și ia gândul de la această goliciune din sufletul ei și se hotărî să iasă din casă. Stătea la numai cinci minute de King’s Road. Cel puțin trei seri pe săptămână Kate și Toby ieșeau să bea un pahar într-un restaurant în stil edwardian, apoi făceau cumpărături la Bazar. Bazar era un magazin non-stop în care cele mai frumoase fete din Londra își aduceau soții și amanții. Pentru că locul era foarte îngust și cabina de probă era minusculă, toate fetele își probau hainele în mijlocul magazinului, iar trecătorii vedeau totul prin geamurile mari. Deodată, Chelsea părea să se alinieze modei din San Francisco. La subsol erau cafe-baruri, se făcea publicitate și locul a încetat peste noapte să mai fie anonim. Lui Kate îi plăcea animația pe care o găsea acolo, adora hainele noi și începu să se îmbrace cu tunici de flanel, fuste până la genunchi și cizme de vinilin. Când o priveai, semăna perfect cu fetele din Chelsea, încrezătoare, tânără, subliniind și prin persoana ei că secolul al XX-lea aparține tinerelor. Kate a fost puțin uimită de Mary Quant, o roșcată măruntă care avea un magazin, dar era îngrozitor de tăcută în aglomerația aceea. Fetele din Chelsea ciripeau ca păsările și pe lângă ele Kate părea lipsită de strălucire și de talent. Oh, dacă ar fi urmat o școală de artă! Dacă ar fi în stare să poarte hainele ca Mary! A încercat. Și-a tăiat părul, s-a machiat, s-a rujat, dar după ce s-a privit i s-a părut că este teribil de neatrăgătoare. S-a gândit atunci să urmeze Școala de Artă din Chelsea și a încercat timid să-i spună lui Toby într-o seară. Toby și-a afundat mâinile în buzunar și s-a încruntat, spunând, destul de politicos totuși, că nu credea că ea are talent. Apoi Kate a auzit că Pagan s-a întors în Anglia. Kate și Maxine au auzit zvonuri cum că mariajul lui Pagan se stricase, i-au scris

amândouă la Cairo, apoi la Trelawney, dar niciuna nu a primit răspuns. Kate a auzit că Pagan locuia la Beirut. Maxine era mult prea absorbită de căsnicia și munca sa, pentru a încerca să dea de Pagan, mai ales că Pagan nu dăduse niciun semn de viață. Ei bine, dacă Pagan dorea să o vadă, știa unde să o găsească. Într-o seară, la deschiderea unei galerii de artă, Kate a întâlnit-o pe Phillippa, partenera de bridge pe care nu o mai văzuse de la Cairo. Phillippa era genul de om care ținea legătura cu toată lumea, nu lăsa pe nimeni să respire, l-a povestit lui Kate că Robert divorțase de Pagan de multă vreme și că Pagan venise în Anglia și se îngropase undeva, la țară. — Nimeni nu a fost surprins că s-au despărțit, continuă Phillippa. Robert a fost întotdeauna imposibil – viclenia aia pe care a folosit-o cu voi este, de fapt, modul de comportare a bătrânului Robert. — Ce viclenie? întrebă Kate, uimită. — Dar nu se poate să nu știi…? Surpriza lui Kate s-a transformat încet în indignare, apoi în furie, pe măsură ce Phillippa îi povestea cum a reușit Robert să o despartă de Pagan cu mulți ani în urmă. Tot Cairo știa, nu puteai ține secrete, dacă aveai servitori din țara de la est de Gibraltar. Kate a ghicit că Pagan este la Trelawney și a simțit imediat dorința să-și revadă prietena. Îi era dor de compania confortabilă a lui Pagan. Ghemuită pe fotoliile pe care Toby le proiectase pentru galeria de artă, Kate se gândi că preferă alinarea prietenei, în locul balonului de săpun în care trăia. Va telefona mâine la Trelawney Kate s-a întors din prima vizită la Pagan, simțind că, în sfârșit, cineva are nevoie de ea, că găsise pe cine să concentreze toate instinctele materne care clocoteau în ea. A început să cheltuiască o avere cu telegramele și era neliniștită și îngrijorată ca o mamă în

privința bolii lui Pagan. După ce s-a căsătorit și Pagan a venit să locuiască la Londra, Kate a descoperit, spre fericirea ei, că prietenia lor era la fel de puternică și că anii de despărțire și amărăciune nu au reușit să o strice. Au reluat imediat felul de a fi pe care îl practicau la școală – jumătăți de propoziții, fără verb, un singur cuvânt, conversație stenografiată, de neînțeles pentru soții lor și pentru toți ceilalți care nu le cunoscuseră în ultimii douăzeci de ani.

36 Telefonul lui Judy sună la trei dimineața. Bâjbâi prin somn să ridice receptorul. — Te-am trezit? auzi o voce masculină foarte plăcută. — Da. — Bine! Pentru că trebuie să fii trează. Sunt Tom Schwartz, de la Studiourile Empire. Tocmai ai avut tupeul să faci un anunț despre o vânzare importantă de film pentru 1963, fără să consulți măcar studiourile. Da, mă refer la afacerea Joe Sawy. Nu ți-a trecut prin cap că un studio important ca al nostru ar trebui să facă publică știrea fără alt ajutor? Sau poate că te aștepți să-ți mulțumim că ne-ai salvat și nu trebuie să ne mai dăm osteneală? Poate că îți subapreciez influența? Oare Walter Winchell te consultă mai întâi pe tine? — Ascultă, tipule, spus Judy somnoroasă, dacă vrei să ne certăm, eu nu am nimic împotrivă. Cel mai enervant mod de a termina o ceartă este să închizi telefonul în nas cuiva, ceea ce voi face eu imediat. Mâine pe la zece, am să trec pe la tine și am să te las să urli exact șaptesprezece minute și jumătate pentru că într-adevăr a fost o lipsă de respect din partea mea. Am să-mi pun în cap un sac, ai grijă să aduci cenușă. Trânti telefonul, îl scoase din priză și se culcă. — Aș fi deranjat eu în mod intenționat pe cineva atât de important ca dumneavoastră, domnule Schwartz? Timp de șaptesprezece minute, au țipat unul la altul în biroul elegant ai lui Tom, până la urmă făcându-le chiar plăcere să se certe. — După cum ți-am spus, nu mă interesează. Dar dacă vrei să repari ceva, pune-ți te rog ochelarii înapoi pe nas ca să poți vedea

măcar marginea biroului. Am văzul poze cu tine lângă francezul acela, și în toate purtai ochelari. O femeie care își pune ochelarii în fața unui fotograf nu vede. — Judy își pescui ochelarii enormi cu rame negre din poșetă, îi aruncă pe nas și îi zâmbi încântător. Dacă în mod deliberat se arăta vulnerabilă în fața oamenilor, aceștia o iertau. Dar Tom era obișnuit să fie curtat de staruri, de ambele sexe. — Termină, îi spuse el. Hai să nu ne mai pierdem vremea. După ce au lucrat împreună două luni, Tom a invitat-o la masă, la Cote Basque și i-a spus: — Ești bună. — Știu. — Și eu sunt bun. — Știu. Împreună facem o echipă grozavă. — Atunci de ce să n-o facem? Tom se aplecă peste masă și îi luă mâinile în mâinile sale. — Dacă vrei asta, ia mâinile de pe mine. Dacă ești serios, vei fi singurul bărbat cu care nu mă voi culca niciodată. — Ce importanță poate avea o mână, comentă Tom acru. Așa le spui tuturor bărbaților care te invită la masă? — Sigur că da. Vreau să le fie foarte clar că nu le sunt recunoscătoare pentru un hamburger. Sunt directă, dar politicoasă. — În cazul ăsta, voi renunța și voi trece direct la subiect. Îți pot spune ce putem face împreună. Vreau să îmi părăsesc actualul loc de muncă, să lucrez cu tine și să îți extind aria de afaceri în domeniul publicității, să facem o mică rețea dintr-un capăt în altul al tării. — Ai spus mică? — Da. Cartierul general la New York și firme în toate orașele mari din țară. — Și ei ce vor obține?

— Bani. Un birou afiliat la New York. Cei mai buni ani din viața mea i-am petrecut călătorind dintr-un oraș în altul, cu tot felul de actori năzuroși, pentru Empire – știu cum trebuie să fac asta. Biroul local se va întâlni cu personalități locale. Tom făcu semn să li se mai aducă o sticlă. Am în intenție și comenzile unice, și clienții permanenți. Vreau ca oamenii să ne conecteze pe noi, atunci când departamentul lor publicitar este supraaglomerat sau când o personalitate are nevoie de atenție deosebită. Empire poate face contract cu noi, dacă nu îmi vor purta ranchiună că plec de la ei. — De ce ar fi de acord, de exemplu, un star să se lase pe mâna noastră? — Dacă încerci să faci un turneu și îl programezi la New York, este o întreagă pierdere de timp, pentru că este imposibil ca cineva să fie pus la curent cu noutățile din întreaga Americă. Dar birourile locale știu. Ei știu și cine din oraș are mai multă influență. — De ce eu? întrebă Judy. — De multă vreme caut pe cineva. Tu o poți face. — Va trebui să renunț la vreunul din clienții mei? — Nu. Ei vor fi baza pe care vom construi restul. — Trebuie să aduc bani? — Sigur, puțini. Avem nevoie de bani pentru personal și pentru niște birouri decente. — Atunci, răspunsul meu este nu, pentru că eu nu am bani. — Aș putea garanta pentru tine, pentru un împrumut la bancă. Probabil că citește onestitatea pe fața mea, gândi Judy. — Dar tu, tu de unde iei banii? — Am învestit la bursă 10 procente din venit, încă de când aveam 19 ani. — Și totuși, răspunsul trebuie să fie nu. Abia am ieșit dintr-o datorie cu banca și îmi place să dorm bine noaptea. Trei ani de afaceri personale au însemnat pentru Judy trei ani de neliniște financiară. Sigur că se descurca de minune în afacerile

publicitare, dar pe lângă popularizarea lui Guy, Judy nu a avut nimic în comun cu lumea afacerilor și pentru ea a fost un adevărat șoc să afle că mai sunt oameni pe lume care nu-și plătesc datoriile – pentru că nu pot sau nu vor, sau de la bun început nu au avut intenția să plătească. De două ori Judy a fost evacuată din studioul închiriat pentru că nu a plătit chiria. Cu prima ocazie, datoria a fost plătită, ajutată fiind și de Pat Rogers, care a rămas o prietenă devotată. A doua oară, Pat a fost cea care a insistat ca Judy să ia un împrumut de la bancă, garantând pentru ea, după care a făcut și câteva mici cheltuieli pe cont propriu. După aceea, a rugat-o să-i facă publicitate unui cântăreț talentat, Joe Savvy. — Nimeni nu mă poate acuza de lipsă de loialitate, o asigura Pat, pentru că, iată, mi s-a oferit un post la Harper’s și mă întorc la jurnalism cu viteza luminii. Amintindu-și cât de mult a muncit să plătească împrumutul garantat de Pat, Judy repetă: — Nu, Tom, nu putem lucra împreună. Pur și simplu, nu am capital. — Știi ceva, aș putea să te împrumut eu cu bani, Judy. — Nu înțeleg de ce trebuie să aduc și eu jumătate de capital, când eu am clienți și tu nu ai? îl fulgeră pe Tom cu privirea-i albastră. De ce n-ai putea tu să-mi cumperi bunăvoința, să zicem, cu douăzeci de mii de dolari? — Glumești. Se rezemă de scaun și văzu că nu glumește. Dar va accepta. Au discutat așa, s-au jucat de-a șoarecele și pisica și până la urmă au căzut de acord că Tom putea să-i cumpere bunăvoința cu șapte mii de dolari și să investească alți patru mii în noua afacere. — Dar nu vei reuși să continui afacerea numai sub numele tău, o avertiză Tom. — Tu ce idee ai?

— Să-i spunem Local American Creative Entreprises. — Este cam mult… — Nu și dacă folosim inițialele. — L-A-C-E. Curat, nu? Chiar înainte de a începe organizarea rețelei naționale, LACE s-a dovedit profitabilă. — Nu înțeleg de ce! se plângea Judy într-o seară la birou, în timp ce Tom trecea în revistă cifrele de afaceri. Tocmai revenise dintr-un turneu prin țară de treisprezece săptămâni, în care hotărâse cu care birouri locale va lucra. Acum își mușca gânditoare un deget. — Am aceiași clienți, cheltuielile curente au crescut, dar deodată a crescut și profitul. De ce? — Să zicem logic că ne-au ajutat cei doisprezece ani de experiență pe care îi am eu în industria cinematografică. Este aproape ora zece, hai să plecăm acasă. — Sper că ți-ai învestit bine banii câștigați din copilărie, spuse Judy luând de pe mormanul de dosare nota de telefon și întinzându-i-o. Asta nu prea seamănă a logică. Tom căscă obosit. — Nimeni nu operează prea mult cu logica, mai ales femeile. Logica pentru o femeie este mai degrabă abilitatea de a raționa, ceea ce va face ea în general. — Și pentru un bărbat? — Bărbatul nu este o ființă controlată de rațiune, este în mod irațional controlat de teamă. — De aceea avem noi succes? Pentru că tu terorizezi oamenii? — Pentru că sunt pregătit să fiu dur. Dacă oamenii nu văd acest lucru, profită de tine. Tu i-ai lăsat să profite dar eu nu le permit. Aceasta este diferența. — Și pe urmă, sistemul de investiție bugetară este foarte bun. — Tom insista ca toate facturile să fie plătite cu un avans substanțial și apoi lichiditate într-un termen de treizeci de zile. Un

telefon nu se ridica până când contractul nu era semnat și banii ajunși în cont la bancă; iar după ce terminau contractul, nu munceau nici măcar două minute în plus. Responsabilitatea lui Tom era de a asigura plata facturilor, de a conduce problemele curente ale agenției. Responsabilitatea lui Judy era să se ocupe direct de afacere, de publicitate și să supravegheze agențiile locale. Tot Judy se ocupa și de munca de creativitate, planifica toate campaniile publicitare, lucra cu scriitorii și designerii și aceasta îi plăcea cel mai mult. Imediat ce campania era programată în linii mari și obținea un design, Judy le propunea planul directorilor locali care se apucau de treabă, la rândul lor. Telefonul era indispensabil între LACE și directorii locali – douăzeci și cinci de orașe, cam șase sute de telefoane în timpul unei campanii. Dar clientul suna doar o dată la LACE. Era o idee extrem de simplă și tocmai din această cauză uluitoare.

37 Când era în pat, Kate continua să se prefacă. Nu întotdeauna, pentru că avea momente și când se simțea foarte bine, dar de cele mai multe ori juca teatru, după care fugea repede în baie și-și găsea singură satisfacțiile. La șase ani după ce s-a căsătorit cu Toby, s-a întâmplat ceva îngrozitor – și a continuat să se întâmple o vreme. Într-o noapte fierbinte de august, Kate stătea în pat și citea întrun ziar trista poveste a morții lui Marilyn Monroe. — Oh, Doamne, era atât de drăguță și simpatică. Două lacrimi de simpatie i-au atras atenția lui Toby. — Și frumoasă… Ce gene lungi ai, Kate. — Da, Toby, dar lipsite de culoare. Dacă nu aș pune rimel, nici nu le-ai vedea. — Și genele mele ar fi mai lungi dacă pun rimel pe ele? — Presupun că da, dragule… Se spune aici că Marilyn avea picioarele murdare și unghiile de la picioare rupte. Ce trist! Toby a dispărut în baie și s-a întors după două minute. Din întâmplare, Kate l-a privit. A rămas îngrozită. — Toby! Toby era machiat îngrozitor. Îi zâmbea ciudat și îi vorbi cu o voce pițigăiată (parcă era mama lui Pagan). — Știi ce, vreau să facem dragoste așa. Și au făcut. A doua zi, Kate nu a reluat incidentul dar seara Toby, care a băut cam mult, i-a spus sarcastic: — Nu cred că tarta cu spanac este punctul tău forte, dragă, și a urcat în dormitor. Când Kate a urcat după el, cu o frică nedefinită în suflet, l-a găsit întins în mijlocul patului, privind în tavan. Era din nou machiat și

îmbrăcase cămașa ei de noapte, din dantelă albă. — Termină, Toby, ai întins coarda. Te rog să te ștergi imediat. Dar Toby se ridică și începu să se maimuțărească cu voce de fetiță. — De ce nu poate Toby să se joace frumos cu tine? Întinse mâna și o trase lângă el pe pat. Tui Toby îi place la nebunie să fie drăguț, îi place la nebunie să se îmbrace așa, dar promite-mi că rămâne secretul nostru, între două fete de treabă. Este un secret foarte important. Lui nu i-a trebuit mult, totul s-a terminat în zece minute, dar Kate nu și-a revenit nici în următoarele douăzeci și patru de ore. Apoi s-a întâmplat din nou și Kate a început să tremure de groază. Inexorabil, noapte de noapte, Toby „se juca”, cum îi plăcea lui să spună. După două săptămâni, Kate era albă ca varul, bântuită de neliniști, dar Toby era înfloritor. Într-o miercuri, a cumpărat de la Harrods un negligee tivit cu pene de lebădă și o cămașă de noapte străvezie. — I-am spus vânzătorului că este pentru mama, îi spuse îmbrăcând-o cu plăcere. Vineri noaptea, și-a pus ciorapi de mătase negri cu jartiere și sutien. Sâmbătă noaptea, a îmbrăcat un corset de satin roșu și papuci de casă cu toc și pompon. Pentru Kate situația era macabră și ireală, ca și înmormântarea tatălui său. Obrajii pudrați păreau simbolul morții. Din nou venea uluirea; nu înțelegea bruschețea transformării lui Toby. Niciodată nu a avut nici cea mai mică îndoială, întotdeauna s-a purtat sever și practic. Nici măcar la petreceri nu îmbrăca cămăși cu jabou și în niciun fel nu a arătat că preferă lenjeriile de dantelă. Prin absolut nimic nu a arătat că era un heterosexual normal. Iar Kate nici nu se gândea măcar la acest lucru, decât ca la o farsă macabră. Într-o săptămână, soțul ei s-a transformat în această oroare.

Nu putea înțelege ce se petrece în mintea lui, prin ce stare trecea el când îmbrăca haine de femeie. Ceea ce era și mai confuz, era faptul că Toby prefera doar două feluri de haine, pretinzând că reprezintă două tipuri de femeie; iar biata Kate nu știa niciodată, de la o noapte la alta, dacă se va trezi în pat cu o curtezană lascivă din anii ’30, îmbrăcată în satin negru, sau cu o școlăriță inocentă și virgină. Când Toby își punea ciorapi de mătase și pantofi cu tocuri înalte, pulpele musculoase erau ciudate, dar și mai ciudat era că gamba arăta ca un picior de femeie. În noaptea aceea, Kate a avut senzația de coșmar, că persoana care face dragoste cu ea este soacra sa, văduva maiorului Hartley Harrington. Toby refuza în mod categoric să discute cu ea această situație și în timpul zilei părea o cu totul altă persoană – eul său normal. Dar noaptea, abia aștepta să urce scările, uneori târând-o pe Kate după el. Ochii îi străluceau ciudat sub masca de machiaj, parcă era întruchiparea răului. „Ai citit prea multe cărți de Barbara Cartland”, își spuse în sinea ei. Dar în niciun fel nu-și putea explica expresia aceea sticloasă și excitată de pe fața lui Toby. Nici nu înțelegea ce se întâmplă, nici nu știa ce să facă.

Unde a greșit? De ce s-a întâmplat atât de brusc acest lucru îngrozitor? Era Toby homosexual? Dacă era, de ce făcea dragoste cu ea? De ce îi era atât de frică de el, dacă el se transformase în homosexual? Foarte mulți dintre prietenii lor erau „glumeți”’ dar nu o terorizau cum o teroriza Toby. Ceea ce era oribil nu era machiajul, sutienul de dantelă, corsetul monstruos de satin roșu sau felul în care încerca el să-și ascundă sexul între picioare. Ceea ce era oribil era sinceritatea totală cu care Toby imita felul de a fi și glasul femeilor – era transpus. Acest travesti era o insultă adusă sexului ei, deși Kate nu auzise niciodată cuvântul „travesti”. A forjat o discuție între ei și Toby a amenințat că pleacă. A

renunțat. A forțat o altă scenă, și Toby i-a amintit cu un glas tăios ca briciul că era o cățea stearpă de treizeci de ani și ar trebui să renunțe la sex. „Oh, îmi pale atât de lău, draga mea, nu mai plânge, ’ai să ne sălutăm și să ne împăcăm. Dă-mi un pupic”, i-a spus mai târziu ridicându-i bărbia spre buzele îngroșate de ruj. Fiecare por de pe fața lui părea mărit cu lupa. Își aminti de scena oribilă pe care a avut-o cu doamna Trelawney, când era copil. Acum i se întâmpla același lucru, fiecare detaliu oribil se mărea de zece ori sub ochii ei. Toby era înfiorător. Pe măsură ce-i creștea spaima și rușinea, încerca să-și adune speranța că în seara următoare nu se va mai repeta, că fixațiile lui Toby vor dispărea la fel de repede cum au venit. Avea nevoie să mărturisească cuiva, să-i explice cineva purtarea lui Toby, să capete încredere, să audă de la cineva că astfel de lucruri se întâmplă, că fac parte din evoluția normală a unui bărbat. Dar știa că nu este adevărat și nu avea pe nimeni căruia să-i mărturisească stânjenitoarea poveste. Când a sugerat odată că ar trebui să vorbească cu doctorul lor, Toby s-a albit, a privit-o fix, a strâns buzele într-o grimasă disprețuitoare, apoi a sărit la ea și i-a răsucit mâna la spate, până a început să plângă de durere. Apoi a tras-o violent pe scările spre baie. A aruncat-o pe faianță, s-a aruncat asupra ei cu ochii strălucind neomenește și a chinuit-o până când i-a promis că nu va spune nici doctorului, nici altcuiva. Oricum, cine o va crede? se întreba singură, lipsită de speranță. — Dacă spui, continuă Toby amenințător, pur și simplu voi nega totul. Nimic nu dovedește că aceste haine sunt purtate de mine; și pe urmă, ele sunt în dulapul tău. Poate că-i place dantela neagră, încerca să se amăgească ea. Știa că nu va mai rezista. Trebuia să plece din Londra, departe de Toby. Era din ce în ce mai deprimată de comportarea lui Toby care

o dezgusta și o uluia. Nu i-a povestit nimic lui Pagan, pentru că aceasta avea, evident, prea multe probleme. Dar după ce Pagan s-a întors din luna de miere și a început să vorbească admirativ despre New York, și după ce a primit o invitație de la Judy, Kate s-a hotărât să plece pentru o lună. Dorea să fugă și să-și uite mizeria pentru câteva săptămâni. În timpul războiului, când avea doar șapte ani, a găsit în pomul de Crăciun o portocală, atunci când nimeni nu mai văzuse de mulți ani portocale. Tatăl ei a cumpărat-o de la un marinar cu o sumă imensă. Kate nu-și mai amintea nici ce gust au portocalele, dar Moș Crăciun i-a amintit de ea. Avea dubii în privința lui Moș Crăciun, dar portocala a convins-o definitiv. A decojit-o cu multă atenție și ia desfăcut feliile mâncând fiecare bucățică cu foarte multă grijă, să nu o termine. Apoi a păstrat cojile multă vreme. Pentru Kate, acum, New York-ul era minunata portocală. Cunoștea Londra, Parisul și Cairo și se aștepta ca New York-ul să arate aproape ca ele. Dar era cum nu și-a imaginat ea vreodată. De la fereastra camerei, ca un copil încântat, arunca bezele orașului. Judy s-a agitat foarte mult în jurul ei, a dat o petrecere, a alintato, a spus tuturor ce minunată este Kate și dintr-odată aceasta a simțit că revine la viață. Strălucirea orașului și emoțiile au început să-i vindece rănile. Acum, toate i se păreau departe, avea impresia că este în stare să facă orice și chiar își dorea să facă ceva. Cu o noapte înainte de a pleca la Londra, Kate s-a hotărât să-i povestească lui Judy despre ciudățeniile lui Toby. La sfârșit, țipa isteric. — Nu mai suport. Ce pot face? — Tot mai faci asta? Iar plângi tot timpul? întrebă Judy încercând să câștige timp. — Este o f… f… f… formă de exprimare. Îmi pl… l… place să plâng. Astfel află oamenii ce simt și eu mă simt mult mai bine. — Ei bine, fetițo, termină ședința de plâns și hai să ne concentrăm

că am impresia că la Londra va trebui să te duci direct la un psihiatru. — Crezi că-i ceva rău cu mine? — Nu, relaxează-te! Pur și simplu cred că trebuie să discuți situația cu cineva capabil să găsească o soluție. Pentru că tu nu știi ce să faci, eu nu știu și se pare că nici Toby nu știe. Când s-a întors la Londra, Kate s-a dus la un psihiatru. O primea de două ori pe săptămână și o asculta stând pe un scaun, îmbrăcat în catifea, lângă sobă, cu bărbia sprijinită în mâini. La început, doctorul i-a spus să îl anunțe pe Toby în mod categoric că nu-i plac deghizările lui. Când a făcut-o, Kate a simțit din nou faianța băii. Doctorul i-a scris lui Toby și l-a rugat să vină „pentru că soția lui are o problemă deosebită”. Toby a făcut spume la gură. —I-ai spus secretul. Știu că i-ai spus. Am crezut că ești în stare să ții un secret. — Nu este secretul meu, este al tău. Într-un târziu, Toby a fost de acord să meargă la doctor. Acesta ia spus lui Kate mai târziu: — Normal, nu vă pot spune ce am discutat cu soțul dumneavoastră, dar este recalcitrant. Prognoza mea nu este deloc optimistă, dimpotrivă. — Ce înseamnă asta, doctore? — Cred că va continua dedublarea și va ajunge chiar să riște. Nu va trece mult și va îmbrăca haine de damă chiar în afara casei. Își va lua sutienul la birou, în geantă și va îmbrăca lenjerie de damă pe sub pantaloni. — Ce fac alte soții în această situație? — Cele mai multe nu acceptă situația și soții lor merg la prostituate cu bagajul de care au nevoie pentru scenariu. Este unul din motivele pentru care sunt acceptate prostituatele. Doctorul tăcu un moment, apoi spuse blând: cred că va trebui să hotărâți. Ori acceptați, ori îl părăsiți.

A avut nevoie de o altă lună de certuri continue și de capitulări forțate, de gesturile lui bruște, de priviri languroase și maimuțăreli, până când s-a hotărât, în sfârșit, că nu va suporta așa ceva pentru tot restul vieții. Chiar dacă el ar fi renunțat, ea tot ar fi știut că numai la asta se gândește. După o bătaie prin toată casa, Toby a părăsit-o luând cu el argintăria, sculpturile, scaunele de metal și cele mai valoroase lucruri. Când Kate s-a prezentat, nenorocită, la un avocat și i-a povestit totul, spunând că vrea să divorțeze, spre uluirea ei, acesta ia răspuns că nu va putea obține divorțul din motive foarte clare. — Mi-ați spus că el nu s-a îmbrăcat așa în fața nimănui, cu excepția dumneavoastră. — Nu, din câte știu eu. Nici nu era posibil, nu? — Atunci, din nefericire, nu avem dovada concretă a acestui comportament. Dacă am avea-o, am putea ridica problema torturii psihice, dar acesta este un lucru extrem de dificil de demonstrat. Cred că va trebui să încercăm problema adulterului. — Dar eu nu cred că m-a înșelat. — Astfel de lucruri se pot aranja. Toby a fost de acord să aducă dovada adulterului cu condiția ca soția sa să nu mai aibă pretenții asupra persoanei lui. — Să spun drept, nu cred că putem avea pretenții asupra dumitale, spuse avocatul, oftând. Este un caz atât de complicat. — Ce, vă rog, este atât de complicat? — Păi, casa este cumpărată pe numele dumitale. Povestindu-i lui Pagan, Kate remarcă: — Te costă șapte șilingi certificatul de căsătorie și un pumn de lire divorțul. Oare căsătoria a fost inventată de avocați? După ce s-au despărțit, Kate a avut o reacție violentă la obiectele fragile și culorile stridente. A transformat toată casa și a închiriat o parte din ea. S-a trezit, dintr-odată, fără bani și a început să caute de lucru.

Toți prietenii lor nu au înțeles de ce s-au despărțit. Toby era stânjenit, dar, la naiba, cine nu era în asemenea situație? Avea un rafinat simț al proporțiilor și, cu siguranță, un viitor strălucit. Tocmai fusese numit șef de comisie. Pentru că nu le putea spune adevărul, Kate și-a revărsat toată indignarea într-o scrisoare pe care i-a trimis-o lui Judy. Din scrisori, Judy a simțit deprimarea lui Kate și, subtil, i-a transmis că munca de traducere era prea singuratică, iar ea avea nevoie acum să trăiască între oameni. — De ce nu încerci să scrii ceva? i-a sugerat Judy. De ani de zile traduci cărți și articole. Tu și Toby aveați mulți prieteni ziariști. De ce nu îl rogi pe unul din ei să te ajute? Scrie câteva articole despre designeri și du-le cuiva. Inspiră adânc, ia-ți inima în dinți și intră la editorii din Fleet Street. Nu te mănâncă nimeni, pot doar să te refuze. Kate și-a luat inima în dinți și a pus mâna pe telefon. — Ce idei aveți? — Când? — Acum. — Acum? — Puneți câteva idei pe hârtie, aduceți-le și vom lua noi legătura cu dumneavoastră. — Așa a făcut, dar nimeni nu părea interesat de ideile ei. Apoi, sa întâmplat ca la o petrecere să-l întâlnească pe editorul revistei „House Beautiful” și a început să scrie mici articole pentru această revistă. Primea foarte puțini bani, dar era bucuroasă că a avut șansa să se formeze ca ziarist. După câteva luni, a mai trimis câteva articole în Fleet Styreet și i s-a cerut să cizeleze două dintre ele – unul despre arta pop și altul despre cum a reușit o firmă să reproducă statui „antice”, folosind vopsele care imitau perfect piatra. După această mică reușită, încercă să se țină la curent cu tot ce era nou. Tot ce se citea deja, nu mai era noutate, oricât de interesant ar fi fost punctul de vedere. A luat interviuri câtorva

designeri și din nou i-au fost publicate articolele. A prins curaj și a mai trimis câteva idei – trei rânduri pe o foaie de hârtie, semnată. Apoi, într-o seară, Judy i-a telefonat și i-a spus că a aranjat cu un client de-al ei să-i dea un interviu. O renumită balerină, acum în America, dar pregătindu-se să facă un turneu la Londra. — Ce ai spus? Doar nu ai îndrăznit…? — De ce să nu încerci? New York-ui părea extrem de departe. Se auzeau sunete pe circuit. După un timp, Judy i-a strigat: — Te omor dacă nu încerci să-l faci, după ce m-am străduit să-l fixez! — Te omor eu pe tine, dacă îl aranjezi, strigă la rândul ei Kate, iar ea o să ne omoare pe amândouă. — N-o să ne omoare. Joujou nu știe nimic despre Londra, nu cunoaște pe nimeni acolo. Nu știe nimic. Și pentru cunoașterea ta personală, să știi că este foarte amuzantă. — Dar eu cum o să mă descurc? Ce o să fac? — Simplu, suni la Ritz și fixezi o întâlnire prin secretara ei. I-am spus că lucrezi la „Globe”. — Dar eu nu lucrez pentru „Globe”! — Atunci evită elegant să spui unde lucrezi. Să știi că ele așteaptă telefonul tău și, pentru Dumnezeu, păstrează-ți calmul. Nu o lăsa pe Joujou să suspecteze că ești la primul tău interviu. Ea știe că ești o renumită reporteră la un ziar renumit și, între paranteze fie spus, eu am văzut suficienți reporteri renumiți, ca să știu exact că și tu poți fi bună. — Dar nu pot! — Unde este proverbialul tău curaj britanic? Spiritul de la Dunkirk? Flagelul atomic pe care noi, americanii, vi l-am pus în spate și v-am obligat să-l purtați împreună cu noi? Termină cu prostiile, Kate, și fă o treabă bună. Și, oricum, nu poți decât să nu reușești, nu e nimic îngrozitor. Dar nu se va întâmpla așa ceva, dacă

tu vrei, Kate. Vocea lui Judy abia se auzea, dar Kate reuși să înțeleagă că va fi infinit mai greu pentru Judy să o întâlnească pe Joujou, dacă ea nu va reuși. După o pauză în telefon, destul de costisitoare, Kate capitulă. Îmbrăcată într-o rochie cu tunică de culoare roz pal, cu cizme albe lucioase din vinilin, Kate stătea pe marginea patului lui Joujou cu carnețelul deschis în mână. Simțea că nu are aer, era amețită și era convinsă că se va da de gol. Acum, mai mult o personalitate de televiziune, decât renumită balerină, Joujou avea un frumos păr blond, drept și un ten excepțional. De douăzeci de ani arăta tot de treizeci și cinci. Cu o figură domestică, stătea într-un fotoliu îmbrăcat în brocard, cu ochelarii pe nas și cosea cu atenție ceva, împungând din când în când acul în coșul de cusut. Repara niște paiete de pe rochie, stricate cu o seară în urmă. Patul strălucea de diamante și fotografii de bijuterii. — A trebuit să fac fotografii, pentru că este o lege în State că trebuie să dovedești la întoarcere că le-ai scos din țară îi explică Joujou; intră în baie, se întoarse cu un prosop pe cap, îi împinse lui Kate toate diamantele și fotografiile și se întinse pe pat. O maseuză începu masajul. Fără a fi întrebată, Joujou dezvălui singură secretul vieții; nu trebuia să pari prea slabă, sau mereu tânără, dar nu trebuie niciodată să plictisești pe cineva. — Fiecare bărbat pe care l-am întâlnit și care a vrut să se însoare cu mine, mi-a spus, „Joujou, îmi iubeam soția, dar mă plictisește și după oboseala de la serviciu, pur și simplu nu mai suport”. Al doilea lucru care le place bărbaților este să se bucure de mese. De aceea, nu suportă femeile care țin cură de slăbire sub ochii lor. Și o femeie nu-și permite să fie prea slabă, dacă vrea să arate bine la față, așa că, are de ales. Eu mănânc, dar aleg bine ce. Când o întreba câte ceva, Joujou părea să-și amintească numai de

rochia pe care a purtat-o în acea ocazie. Ce s-a întâmplat când l-a întâlnit pe Generalul de Gaulle? — Oh, atunci? Purtam o rochie de dantelă maron. Cum îi place să-și petreacă ziua? — La cumpărături. Întotdeauna. Eu și hainele, spuse Joujou sărind din pat și luând-o pe Kate la șifonier. Nu iau multe când călătoresc, prefer să fiu șic dar nu să exagerez. Îmi cumpăr totul de la Christian Dior, preferatul meu. Ce mărime? Opt, dragă. Ei, poate că chiar nouă, nu, că să fiu cinstită, zece. Luă o rochie de chinchilla verde pal. Eu am cele mai frumoase rochii din lume. De aceea muncesc, trebuie să am cu ce le plăti. Dar din cauza muncii nu am suficient timp pentru cumpărături. Nu am timp să le probez. Îi aruncă lui Kate o privire speculativă. Știi, nu ar trebui să mergi singură la cumpărături. Reușesc să te convingă să-ți cumperi lucruri care nu se potrivesc cu silueta ta – eu am șoldurile mari, dar să știi că și tu, drăguțo; nu-i nimic, bărbaților le place așa. O privi din nou speculativ. Ai noroc, porți mărimea mea. Kate o privi surprinsă. — Eu port doisprezece la haine, și asta numai dacă-mi dau silința. Joujou o privi atent. — Poți să încerci câteva dintre hainele mele. A avut dreptate, purtau aceeași mărime. — Acum, vom putea cumpăra niște haine pentru mine, iar tu o să le probezi. A sunat imediat la magazinul Christian Dior și le-a cerut să trimită o colecție de haine „de ocazie”. Kate s-a luptat cu ele, a intrat și a ieșit din ele, a transpirat în dormitorul încălzit, în timp ce Joujou a stat comod în pat și și-a continuat masajul. Le-a cumpărat pe toate. Apoi a sunat telefonul și Joujou, după ce a ascultat cu o privire severă pe față, a răspuns cu a ton înghețat: — Eu nu fac niciodată operații estetice. Am dat-o în judecată pe

ziarista aceea, Suzy, pentru daune de un milion de dolari, pentru că eu nu fac întinderi de ten, dar cine naiba are timp pentru procese? Trânti telefonul în furcă și scoase un sunet de nemulțumire. Kate găsi momentul și închise carnețelul. Judy a avertizat-o să nu stea prea mult. I-a mulțumit lui Joujou, a trecut printre două coafeze și a ieșit la aer, în Piccadilly. Zgomotul traficului londonez era nevinovat pe lângă zarva din dormitorul lui Joujou.

38 Lili stătea aruncată pe stânca acoperită cu iarbă de mare. Îi sângerau mâinile și picioarele, din păr apa îi curgea șuvoi pe umeri și ceea ce mai rămăsese din rochia ei roz reușea să ascundă prea puțin din trupul ei de șaptesprezece ani. Era proiectată pe fundalul Mării Egee și arăta epuizată, dar nu suficient de epuizată. — Stop! spuse Zimmer. Și, fii, te rog, atentă la ochiul acela, Lili. Ochiul ei stâng tresărea involuntar, când era obosită. Vreau să mai turnăm o probă, înainte de a fi prea cald, continuă Zimmer. Amintește-ți că ești aproape moartă, abia te poți mișca, ai supraviețuit unui naufragiu. Te rog. Aceasta rezuma concis diferența dintre Serge și Zimmer, gândi ea. Zimmer nu te trata ca pe o grămadă de carne. Era întotdeauna politicos, te încuraja, atent indiferent ce se întâmpla pe platoul de filmare. Și, uneori, sigur că nu mergea bine. Dacă Zimmer s-ar fi oprit să cerceteze a cui este vina, s-ar fi certat cu toții și nu ar mai fi terminat treaba, dar el le zâmbea, zâmbetul care era semnalul lui de „pericol”, și dădea calm din cap, de parcă ar fi spus o rugăciune în gând, „Doamne, dă-mi puterea să rezolv situația”. Atitudinea de respect calm a lui Zimmer era acumulată în ani de muncă și îi era deosebit de folositoare, mai ales când lucra cu femeile. Chiar el cunoștea foarte puțini bărbați amabili cu femeile, decât dacă politețea făcea parte din munca lor. Dar cel mai sigur mod de a obține performanțe deosebite de la o femeie, fie că era în bucătărie, în pat sau pe platoul de filmare, era să o lauzi și să o încurajezi, păstrând în același timp tonul autoritar. Era important să nu uiți că o actriță are foarte puțină încredere în forțele sale, oricât de compusă și de rece pare, prin urmare, trebuia să-i redai încrederea în ea. Într-un cuvânt, trebuia să-i acorzi

maximum de atenție. Femeia medie are nevoie de atenție douăzeci și cinci de ore pe zi și dacă poate da ceva bun din ea, va încerca să dea; astfel obții cele mai bune rezultate chiar și de la o femeie cu calități mediocre. Exista în această muncă o foarte mare diferență între felul în care abordai un bărbat și modul în care te purtai cu o femeie. Femeile se străduiesc mai mult decât bărbații. Zimmer a văzut femei epuizate, pentru că se trezeau la cinci dimineața, lucrau până la opt seara și își adunau toate resursele pentru că erau în fața aparatului de filmat și trebuiau să trăiască un rol. Și o făceau – deși nu aveau resursele și rezistența bărbaților, o făceau pentru că aveau mult mai multă ambiție. Actrițele care se lansau, găseau succesul numai pentru că au avut un dram mai mult noroc și puțin mai multă ambiție decât media. Dar, bietele animăluțe, nu aveau încredere în ele și toate aveau nevoie să fie încurajate. Zimmer se îndoia serios că exista pe lume vreo actriță cu adevărat fericită. Responsabilitățile și munca fizică epuizante le terminau repede. Imediat ce ajungeau în vârf și realizau lipsa de stabilitate a situației lor, nu le venea să creadă că au reușit, erau terorizate de ideea că-și vor pierde frumusețea. Întotdeauna simțeau, pe bună dreptate, că trăiesc în echilibru instabil, pe firul de sârmă al acrobatului. Lili era o fată hotărâtă, muncea enorm, era frumoasă, dar va sfârși ca toate celelalte. Știa sigur acest lucru. — Stop! Gata, la developare. Asta este tot, copii, până la ora trei. După ce te răcorești puțin, Lili, vino, te rog, la rulota mea, te rog. Vreau să discutăm scena de pe plajă. De aproape două săptămâni, actorii și echipa de filmare campau la zece kilometri de Atena și Lili filma îmbrăcată în rochii decente. Era totuși o schimbare să fii îmbrăcată. Își legă cordonul chimonoului albastru de bumbac, își aruncă pe spate șuvițele de păr ud și se prăbuși pe scaunul de pânză de sub un măslin argintiu.

Privi plaja îngustă. Apa mării, în culoarea ei unică, scălda stâncile neregulate ale țărmului. Undeva, ceva mai departe, acolo unde nisipul se amesteca cu scoicile sfărâmate, cam cincizeci de oameni stăteau în jurul camioanelor și rulotelor. Cu scenarii în mână ori cu plăcuțe de probe, sub pălării de soare și ochelari imenși, cu pielea strălucind de ulei de plajă, se mișcau cu toții la treburile lor. Lili îl văzu pe Stan Valance discutând aprins cu Zimmer. Fața bătrânului actor american era suptă și purta urmele timpului. Nu a întâlnit niciodată pe cineva care să respecte cu atâta strictețe regimul alimentar. Omul ăsta nu mânca nimic altceva, decât biltong – carne de vită uscată, importată din Africa de Sud. O mesteca precum frunzele de tutun. Era distant și nu-și consuma niciun atom de energie discutând cu cei de pe platou, cu excepția lui Zimmer. La ora trei au filmat scena de pe plajă. Lili juca rolul unei pasagere pe un vapor de croazieră de la sfârșitul secolului, femeie bogată și capricioasă, iar Valance, rolul salvatorului ei, după naufragiu. — Ia mâinile de pe mine! scuipă ea cuvintele, în timp ce el o trăgea cu greutate din apă. Se zbătu, își eliberă mâinile și rămase epuizată în spuma mării. Știu să înot foarte bine. M-aș fi descurcat foarte bine singură! Încercă să se ridice pe picioare, apoi pe chip i se ivi o privire surprinsă descoperind că membrele ei tremurânde nu îi susțin corpul, apoi se prăbuși pe nisipul ud. Tăcut, încercând să inspire adânc, Stan o prinse de mâini și încercă să o tragă din apa de la malul plajei. Cu greutate, Lili își ridică fața din nisip și spuse scrâșnind din dinți: — Să nu îndrăznești să mă atingi! Din intonație, reieșea clar că Stan era servitor, iar din imagine se vedea că ea era acoperită doar cu fâșii din cămașa de noapte, iar Stan era bărbat. Numai din aceste șase cuvinte, Lili a reușit să

transmită simultan epuizare, mândrie, aroganță, șoc și modestie virginală. Arăta extrem de sexy. — Stop! Mai târziu, în întuneric, Zimmer și Stan Valance priveau probele. Deodată Stan se aplecă spre Zimmer și spuse: — Să fiu al naibii dacă fata asta nu joacă teatru – și bine! În dimineața următoare, Valance a așteptat ca Serge să dispară și s-a îndreptat apoi spre măslinul unde Lili stătea la umbră. De obicei, vorbea cu economie. — Eu am cunoscut-o pe Marilyn, fetițo, și am lucrat cu toate, cu Joan Crawford, Vivien, Liz, și nu-ți trece prin cap cât de multe altele. Ascultă-mă bine, nu te vinde ieftin. Ai toate calitățile… așa cum am avut și eu în tinerețe. — Chiar crezi asta? îl privea ea cu ochii strălucind de bucurie. — Categoric. Ceea ce faci, faci bine. Nu lăsa pe nimeni să te schimbe. Și nu accepta porcării. Se gândește la Serge, își spuse Lili în timp ce Valance se îndepărta. Serge nu o părăsea niciun moment când nu era pe platoul de filmare. Deocamdată era bine pentru că Lili avea nevoie de Serge. Avea nevoie de el din pricina notorietății ei și a reacțiilor pe care le avea la această notorietate. Succesul a făcut-o pe Lili să se simtă de parcă ar fi proprietatea oricui ar dori să o exploateze. Succesul a făcut-o să se simtă umilită. Nu se mai putea ascunde sub scutul protector al anonimatului; uneori simțea că toată lumea a văzut renumitul calendar și filmele acelea oribile. Oamenii o priveau cu nervozitate – femeile cu invidie nedisimulată, bărbații cu priviri care o cântăreau. Devenea paranoică. Nu mai putea cumpăra un buchet de flori de la un vânzător de stradă, fără să se întrebe dacă nu cumva a văzut și el calendarul, dacă nu știe și el cum arată ea goală, dacă nu cumva a recunoscut-o, dacă i-a stârnit vise erotice.

De câte ori putea, evita astfel de contacte umane; foarte rar ieșea pe stradă. Tot ce dorea, comanda prin telefon sau prin noua secretară a lui Serge. Siguranța insolentă pe care o afișa era doar poza care îi ascundea nesiguranța. Când era cu oameni pe care nu-i cunoștea, se purta aspru, stângaci și chiar nepoliticos. De multe ori spunea cuvinte negândite pe care le regreta imediat, iar uneori, pentru a-și acoperi stânjeneala, spunea alte cuvinte și făcea situația și mai penibilă. Greșelile ei erau repetate cu venin de tot Parisul, tipărite în coloana de scandal ale ziarelor – de cele mai multe ori incorect – ceea ce nu făcea decât să-i sporească și mai mult frica de oameni. Nu o dată încrederea investită în cineva s-a dovedit o greșeală; oamenii erau drăguți cu ea numai pentru că doreau ceva – și deodată atât de mulți oameni au început să dorească ceva! Autograf, fotografie, număr de telefon, nasturi de la haine, fire de păr, interviuri… străinii îi șopteau că au pentru ea idei minunate; femei încântătoare și elegant îmbrăcate o invitau să cumpere pulovere, deodorante, vibratoare pentru masaj. Oameni care îi vorbeau repede și încurcat încercau să o facă să semneze hârtii fără să le citească sau să o convingă să se culce cu ei, convinși că ea va accepta. (”Ei, dragă, ce contează unul în plus?”) Serge, foarte sigur pe el, o descoperise pe Lili ca o ființă ușor de exploatat și, evident, făcea tot ce-i stătea în putință să crească confuzia ei asupra propriei identități și prin urmare dependența de el. Noua secretară a lui Serge deschidea corespondența lui Lili și răspundea la telefon. Iar Lili stătea singură ziua întreagă într-un apartament elegant pe care Serge i l-a cumpărat în Rue François I. Stătea singură. Serge nu-i dădea voie să ia nicio pisică pentru că el avea alergie. Acum se îmbrăca în costume elegante și era mereu pe drumuri, prea ocupat să-i acorde importanță lui Lili, se întâlnea cu oameni pentru publicitate, directori și avocați – oameni cu priviri

înghețate, costume închise și genți diplomat, care o priveau pe Lili cu zâmbete strânse, dar rămâneau la fel de reci în atitudini. Pentru ei, ea nu era o persoană. Ea era un târg, o afacere pe care trebuiau să o mânuiască cu grijă, „momeala din capcană”, cum a spus un agent. Deci mânuirea lui Lili era o treabă foarte importantă. Serge nu mai era indulgent cu ea, nici dulceag. Lili era acum bine legată de el și nu mai trebuia să-și bată capul cu problemele și nevoile ei. Secretara lui îi aducea tot ce avea nevoie, în limitele unui buget foarte strict (Serge nu dorea să cheltuiască o avere pe Yves Saint Laurent) și la drept vorbind Lili acum îl plictisea. Avea aproape optsprezece ani, dar era total ignorantă. Un bărbat se putea plictisi chiar și de cea mai frumoasă pereche de sâni, mai ales când aceștia aparțineau unei fete needucate și nesofisticate, care tânjea după atenție ca un copil. Încet, Lili a simțit scăderea interesului lui Serge față de ea. Nu a înțeles motivele – adică nu a vrut să înțeleagă, dar era evident, îl exaspera și se ferea din calea ei. Pe de altă parte, nici nu o lăsa să scoată nasul din casă, decât în prezența lui. Lili era uimită și neliniștită. Dacă nici lui Serge nu-i aparținea, atunci locul ei nu era nicăieri pe lume. Timp de aproape cinci ani, Serge a fost acela care i-a spus ce să facă, ce să spună, ce să îmbrace, cum să se poarte. Lili era îngrozită că ar putea într-o zi să-i spună să plece, așa cum o amenința uneori, dacă ea nu-l asculta. — Amintește-ți doar că erai un nimic, spunea Serge sforăitor, pocnindu-și degetele sub nasul ei. Nimic, înainte de a te găsi eu. Și, fără mine, tot un nimic ai să fii! „Q” a avut premiera la Paris, înainte ca Lili să împlinească optsprezece ani și, în ciuda faptului că a fost film cu buget redus și publicitate ștearsă, a avut un succes imediat. La premieră, Lili zâmbea triumfător blițurilor, ținea capul sus și poza într-un costum de mătase crem, cu bluză de voal transparent, demonstrând noul ei

statut de star, neîncercând să ascundă motivele pentru care a ajuns star. După ce au trecut cu greu prin mulțime, îndreptându-se spre limuzină, actorii, directorul, producătorul, bancherii, agenții de presă și toată suita s-au deplasat la Chez Lipp; așa cum cerea tradiția, acolo se așteptau, printre oglinzi cu rame încrustate și canapele în catifea roșie, primele ediții de a doua zi dimineața – recenziile de presă. Pentru că bugetul nu le permitea, Stan Valance a cerut să asiste la premieră, iar Lili a primit toată atenția celorlalți. Escortată de Zimmer, purtându-și pe față zâmbetul încordat ca o grimasă, Lili a reușit să treacă prin cordonul de poliție și să intre în mașină. — Trebuie să exersezi cum se urcă și se coboară încet din mașină, comentă Zimmer. În public, să te miști întotdeauna încet. Dacă vrei să fii o mare stea de cinema, ai nevoie nu numai de frumusețe și talent, ci și de stil și clasă; în public, trebuie să arăți că tocmai ai coborât dintr-un Rolls, nu ca și cum ai fugi după un autobuz. Limuzina porni prin mulțime, iar Zimmer se întoarse spre fața lui Lili care se lumina și se umbrea alternativ. — Lili, vreau să-ți spun două lucruri, dintre care unul nu mă privește personal. Am fost surprins să constat cât de bună ești. Ai un instinct natural care te ajută în fața aparatului de filmat. Răspunzi de parcă ai fi îndrăgostită de el. Asculți sfaturile și chiar asculți ce-ți spun eu. Nu aștepți să termin și să-mi spui ce crezi tu că ar trebui să fac. Ai în tine aluat de mare actriță, Lili. Cu condiția să lucrezi cu un regizor bun. Întinse mâna stângă și o sprijini pe bancheta mașinii, apoi continuă: — Mă tot întreb dacă bietul Serge știe diferența dintre un regizor bun și unul de mâna a doua. Un regizor de mâna a doua va vedea la tine calitățile evidente dar probabil că nu va observa hotărârea, farmecul fragil, încrederea pe care o radiezi tu. Și acestea sunt

calitățile magice care te vor propulsa ca star. În timp ce mașina traversa Podul Concorde, Zimmer oftă. Acum vin la problema care nu mă privește personal. Dumnezeu știe de ce ți-am spus toate aceste lucruri, pentru că eu sunt întotdeauna atent să nu mă amestec în viețile personale ale oamenilor, dar știi tu că noi am plătit douăzeci de mii de dolari pentru tine într-un cont de bancă la Zürich? Sigur a trebuit să plătim mult mai mult pentru Valance, dar el este un nume. Acum stau și mă tot întreb câți din banii aceia îi vei vedea tu, Lili? Dumnezeule, Lili, de ce nu te rupi de el? Tu nu ai nevoie de acest ticălos. — Ba da, am, spuse Lili dintr-odată foarte tristă. Îmi este frică fără el. De aceea am nevoie de el. El este singurul… singurul om apropiat pe care îl am. — Și de aceea te agăți de el – pentru siguranță! Dar de la Serge nu vei obține niciodată siguranță, spuse Zimmer. Știi ceva, frica este un sentiment natural, normal. Tu ai ieșit din copilărie. Ai trăit foarte greu. Dar nu te vei transforma în altceva decât dacă te rupi de el. El vrea să te mențină dependentă de el, pentru că numai așa îți va fi frică să îl părăsești. O bătu ușor pe umăr și oftă. Se opreau în fața restaurantului Lipp. Îi așteptau o mulțime de blițuri, fotografi, și au fost întâmpinați de aplauze spontane de la ceilalți clienți ai restaurantului. Pe masa lor era un buchet enorm de liliac înconjurat de telegrame. Cu o înclinare respectuoasă, Zimmer îi întinse lui Lili buchetul spunându-i: — Începând de astă-seară, Lili, vei fi renumită. — Aș vrea să mă simt așa și în sufletul meu, spuse ea cu voce nesigură, îmbrățișând florile. Însă în suflet sunt îngrijorată. — Este de înțeles, după toată tensiunea, încercă Zimmer să o încurajeze. Și ești neliniștită în privința articolelor din presă. Dar o să treacă. Ascultă ce-ți spun eu, vei fi un star. Nu trebuie să văd articolele, eu știu asta. Nu trebuie să-ți pună cineva sub nas poza lui

Elizabeth Brenner, ca să știi că are un farmec fragil. Când o vezi pe ecran, mică și vulnerabilă, ți se taie respirația. Are cea mai dulce tristețe de trandafir, iar tu ai aceeași calitate delicată, Lili. — Eu nu sunt petală de trandafir, spuse Lili. În ultimele trei luni, Lili a ascultat cu foarte multă atenție ce i-a spus Zimmer – de fapt a ajuns încet să aibă încredere în el. Deci, după petrecere, Lili a început să se gândească la sfatul lui. Douăzeci de mii de dolari erau o avere – își putea cumpăra o casă a ei, poate chiar și o mașină. Putea învăța să conducă mașina. Serge nu-i dădea voie să conducă noul lui Mercedes. În răcoarea zorilor de zi, întorși acasă, în timp ce se dezbrăcau, ea l-a întrebat absentă pe Serge: — Câți bani au plătit pentru mine în „Q”? — Isuse Cristoase! Ce întrebare de pus la o astfel de oră! Vei fi crema Parisului, după toate articolele bune și tu nu te gândești decât la bani! — Da, dar cât? — Totul depinde de cum privești problema, de net sau impozat, și tu nici nu știi ce înseamnă aceste cuvinte, Lili. — Ceea ce vreau să știu este suma totală pe care ți-a dat-o Zimmer ție? Asta înseamnă brut, nu? — Doamnă, Lili, este șase dimineața! Nu ai tot ce-ți trebuie? Nu fac eu totul pentru tine? Acum nu mai am voie nici să dorm? Treci la culcare, dacă nu vrei să iei bătaie. Mâine trebuie să fim în avionul de Londra și peste două zile începi filmările, așa că dormi acum cât mai poți. Tu te ocupi de treburile tale, iar eu de ale mele; — Serge, vreau să știu. Ți-au dat douăzeci de mii de dolari? Palma a pornit fulgerător. Serge a lovit-o sistematic, ca să nu-i lase vânătăi, dar nu s-a mai abținut. A lovit cu toată puterea. Lili a căzut în genunchi. Văzând-o ghemuită și hohotind de frică și umilință, Serge nu a rezistat și a început să o lovească cu

picioarele în coaste. — Tot ce ai primit în luna asta, ai primit de la mine și filmele mele. Dacă mă pierzi ești un nimeni. Când a deschis ochii, era amiază și se afla în pat. Capul o durea să-i plesnească. Dincolo de ușă îl auzea pe Serge vorbind cu secretara. Nu avea rost, nu putea face nimic. Acum îi era frică și să trăiască cu el, la fel demult dacă nu trăia cu el. Nu se întrevedea decât o soluție. Ieși clătinându-se din pat și se îndreptă spre perdeaua de dantelă a ferestrei deschise.

39 Interviul cu Joujou a fost primul articol pe care l-a vândut Kate la „Globe”. Nu depășea o jumătate de pagină, dar „Globe” i-a cerut imediat și alte articole. Kate a renunțat la celelalte articole la care lucra, conștientă că dacă Scotty, editorul, o suna pentru un subiect, ea trebuia să fie liberă și să se prezinte imediat. Când Scotty îi cerea idei, aștepta șase idei bune în jumătate de oră, și dacă îi cerea să trateze una – asta însemna să lucreze toată noaptea, ceea ce și făcea. Ceea ce gândea Kate că este o atmosferă neprietenoasă în vastul spațiu al ziarului „Globe”, nu era decât concentrare, zgomotul constant al mașinilor de scris, țăcănitul neîntrerupt al telexurilor, sunetul telefoanelor și tensiunea muncii. Cum Kate nu avea nici instruire, nici experiență, viața din Fleet Street a fost foarte dură pentru ea. Toată lumea lucra în luptă cu timpul și nimeni nu avea timp să-i explice ceva unei începătoare; ori erai bună, ori plecai, oricum începătorii nu porneau chiar din Fleet Street. Kate a învățat ascultându-i pe alții, și-a cultivat vocea pentru telefon, a învățat că trebuie să aibă mereu la îndemână carnețelul, că nu trebuie să schimbe niciun cuvânt din citate, că trebuie să verifice și iar să verifice totul. Scotty era neobișnuit de bun dar iute, nostim și extrem de serios. Kate îi era devotată. Odată, când a găsit-o rescriind un articol pentru a noua oară, a bătut-o prietenește pe umăr. — Niciun articol nu este niciodată perfect, încearcă doar să-l faci cât poți de bun în situația dată. Și amintește-ți, nu este articolul tău – este o muncă de grup și tu ești prima verigă din lanț. Kate știa că a avut noroc. În primul an de muncă în Fleet Street, lucra adesea de la opt dimineața la unsprezece noaptea, pentru că încă nu învățase să chiulească. Iubea lumea agitată și totuși calmă a

cotidianelor, viața palpitantă, întâmplările pe muchie de cuțit și mai ales îi plăcea să lucreze -pentru amuzantul Scotty, care o proteja, o încuraja dar o și certa și îi rupea fără scrupule articolele. Într-o dimineață de primăvară, în 1966, Kate a fost chemată în biroul lui Scotty. Pe peretele din dreapta, la nivelul pieptului, se afla un raft lung pe care se puneau semnalele de ziar. Scotty nu stătea niciodată la impresionantul birou de mahon, întotdeauna se învârtea pe lângă raft, scria, corecta și vorbea. Un val de scriitori se foiau în permanență pe ușă, întotdeauna era coadă în fața biroului lui. În dimineața aceea, „Globe” publicase un interviu luat de Kate unui comandant de tanc israelian, generalul Nakte Nir. Vorbind cu acest erou în holul unui modest hotel din Londra, Kate a înțeles imediat că cineva i-a pus din greșeală numele pe lista presei. Totuși, articolul a ieșit satisfăcător – se descurca destul de bine. — Stai jos o secundă, Kate, îi spuse Scotty. Editorului i-a plăcut articolul tău de astăzi dimineață. Îi aruncă o privire ciudată. Tu leșini când vezi sânge? Ai dormit vreodată în aer liber? Ai putea pleca de acasă pentru o lună? Ai vrea o muncă permanentă la „Globe”? Ne gândim să te trimitem la Sydon. — Dar acolo este război! — Isteață fată, știe de toate. Deja avem acolo câțiva reporteri, dar vrem ceva diferit de ce ne trimit ei. Ce scriu ei, putem primi prin telefon, dar noi vrem niște articole neobișnuite. — Dar eu niciodată… da Scotty, sigur că da. Când? — Este un avion în seara asta. Cinci după-amiază, la aeroportul Heathrow. Schimbare la Roma. Nu lua prea mult bagaj, doar creioane și hârtie. Ține minte că nu vrem chestii sentimentale de femeie. Nu te trimitem să vezi punctul de vedere al femeii. Te trimitem pentru că vrem materiale complete de la cineva proaspăt, care vede totul cu alți ochi. Și nu uita să ne trimiți decontările corect.

M-am săturat să ți le tot scriu eu. Kate s-a grăbit la Gamage’s și a cumpărat o pereche de pantaloni, hârtie, o sticlă care se putea purta la cureaua pantalonului. Nu era timp pentru alte cumpărături, de fapt abia avu timp să o sune pe mama sa. A urmat așteptarea vizei la Consulatul Sydon. Din fericire, acesta era la numai cinci minute de casa ei; în zece minute a împachetat, a luat un taxi și a plecat la aeroport. Avionul a aterizat cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui, apoi a urmat o călătorie de șase ore într-un autobuz mic și înghesuit spre Fenza, unde Kate avea o cameră rezervată. Nu era foarte curată, nu avea apă caldă. Nu o mai interesa, s-a prăbușit pe patul tare și a dormit până la amiază, apoi, urmând direcția indicată de portar, s-a îndreptat spre centrul de presă în barul Hotelului Majestic. Era prima dată când Kate se afla într-o zonă de război, în afara perioadei când Londra a fost bombardată, dar atunci ea era la țară. Dar Fenza, lângă frontieră, era deja un oraș sfâșiat. Era aproape pustiu – mulți erau împușcați pe loc, iar cei care au putut fugi, au fugit. Era imposibil să mergi cu mașina din cauza dărâmăturilor care blocau străzile; era periculos să mergi pe jos, pentru că în orice moment se putea prăbuși un zid peste tine. Kate se grăbi prin orașul înnegrit de fum și epuizat. Sfidând gravitatea, clădiri distruse, stăteau parcă aninate deasupra străzilor. Un pat stătea în echilibru instabil la un etaj și în mod lugubru era frumos aranjat și curat. Fâșii de tapet atârnau din pereții distruși. Kate simțea mirosul puternic de cărbune al lemnului ars și se deplasa cu greu printre grămezi dezordonate de cărămizi, bagaje părăsite în grabă, tot felul de obiecte și fragmente de mobile, mașini arse și în sfârșit ajunse în fața Hotelului Majestic. A doua zi s-a trezit la ora patru dimineața, pentru că autobuzul pleca la cinci. Spre uluirea lui Kate, autobuze spațioase veneau și

luau corespondenții de presă pentru a-i duce pe front, de parcă plecau la biserică. Sub cerul albastru și limpede, aerul ardea în inima deșertului. Nisipul intra repede peste tot. Kate îl simțea în cap, în păr, în ochi, sub pleoape, sub sutien, peste tot; avea mâncărime. Vecinul lui Kate fuma. — Ceea ce se petrece aici nu este doar o luptă între un grup de arabi cu alt grup de arabi; în realitate, este jocul americanilor care susțin Sydonul și al rușilor care susțin arabii saudiți; tot echipamentul capturat a fost făcut în Rusia. Bărbatul obosit din partea cealaltă a lui Kate explică: — Sydon nu este decât o țară foarte mică, dar are pământ bogat în petrol și asta vrea toată lumea, deci orice scuză este bună pentru a invada țara. Oficial, Moscova a refuzat să se amestece în lupta pentru terenurile petrolifere, dar asta este numai o scuză – Kremlinul nu vrea să le ofere pretext americanilor de a prelua inițiativa în zonă. Bărbatul care stătea în fața lui Kate i-a spus clar că „Globe” a făcut o nebunie că a trimis-o acolo. — Cred că nu i-au trimis cu tine și pe cei care țin editorialele de modă și de grădinărit? Războiul nu este un joc, cum cred ei… bang, bang, ai murit, apoi te ridici să servești ceaiul. O privi intens pe Kate. Este murdar, sângeros și dezgustător. Cineva ar fi trebuit să-i spună editorului tău că bărbații Sydonului nu-și lasă femeile la război pentru că sunt violate și mutilate. Cred că nu vrei să te trezești cu o grenadă în… în… sau să vezi cum ți se crestează sânii. Ca un corespondent de presă, nu ți se oferă nicio protecție. Niciun corespondent nu poartă armă. Au tăcut cu toții. Tunetul îndepărtat s-a transformat într-un zăngănit necontenit, în timp ce autobuzul se apropia din ce în ce mai mult de linia frontului. Luptele grele au lăsat în deșert tancuri distruse, grămezi

de mașini arse, înfundate acum în nisipul care se afla într-o continuă mișcare. Zgomotul armelor de foc era dureros. În timp ce cobora din autobuz, o bombă a lovit un tun sydonian, iar alta un camion care părea să aibă muniție, pentru că a explodat într-un șuvoi de artificii. Peste tot, deasupra lor, erau avioane, pământul se cutremura convulsionat. Linia frontului se strangula, se ascundea, nu se mai vedea. Mișcându-se, un grup îmbrăcat în uniforme kaki trăgea asupra unui alt grup care încerca să îi oprească. Oamenii se târau, se ascundeau, fugeau din tufiș în tufiș, înaintau metru cu metru. Peste tot erau cadavre întinse, parcă făceau plajă îmbrăcate. Era un miros îngrozitor de carne intrată în putrefacție. Deși sydonienii își luau morții în fiecare seară, lăsau cadavrele inamice acolo unde se găseau. Mirosul ascuțit și sufocant îi agresa nările și gâtul. Flăcările și strigătele neomenești îi înspăimântau urechile și ochii. Era greu să privești. Kate se târa pe mâini și genunchi privind printre crengile vreunui tufiș spre zona împânzită de fum negru de la tancurile care ardeau. Era îngrozită. Două săptămâni mai târziu, Kate era cu totul alt om. În loc să fie nervoasă și încordată, era prea ocupată pentru a-și permite temeri nevrotice. Pentru prima dată în viață era pe picioarele ei. Nu era nimeni lângă ea care să-i spună ce să facă, nimeni să o critice, nimeni să o laude. Numai ea trebuia să hotărască ce va face, cum va face, cum să supraviețuiască, moartea sau succesul depindeau doar de hotărârile ei. În mod ciudat, situația aceasta i se părea extraordinară. Avea treizeci și patru de ani, se simțea de cincizeci, dar concentrarea de care avea nevoie pentru a-și duce la bun sfârșit munca îi anula toate sentimentele, chiar și oboseala. Acum înțelegea de ce fotografii acceptau ceea ce civilii numeau „riscuri nebunești”. Probabil că ei

nu vedeau aceste riscuri, nu aveau timp. Corespondenții de presă nu erau așa cum se așteptase ea. Pe toți îi învăluia un aer de seriozitate, toți erau obosiți, încordați, niciunul nu se îmbăta. Pur și simplu nu aveau timp. Niciunul nu-i făcea avansuri; erau toți foarte ocupați și prea obosiți pentru asta. Ca și ei, Kate a devenit obosită, lipsită de încredere, căutând cu înfrigurare orice fir care ducea spre comoara ascunsă. Ca și ei, mintea sa nu contenea să gândească, să speculeze, să intervieveze, să traducă, să scrie și să trimită articole. Începea la răsăritul zorilor și nu știa niciodată dacă va avea ce să scrie, se considera norocoasă dacă descoperea un subiect și scria articolul până la zece noaptea. Se concentra pe efectele războiului asupra oamenilor, asupra orașelor bombardate, raporta de pe câmpul de luptă folosindu-l pe interpretul Ali, un băiețel de doisprezece ani care se prefăcea că este mult mai mare și știe mult mai multe, care se agita în spatele femeii albe ca un cățel devotat. — Unde Rege, Ali? îl întreba ea într-o seară în fața Majesticului. Mulți, mulți bani Ali dacă doamna vede Rege. Ceea ce dorea Kate era să facă un interviu cu Abdullah și nu înțelegea că vrea un lucru imposibil, pentru că nimeni nu i-a spus că Regele nu acorda interviuri în exclusivitate, ci doar conferințe de presă. Timp de două zile, luptele au fost mai calme. După ce, inițial, a fost luată prin surprindere, armata sydoniană i-a respins pe saudiți și i-a împins spre Est spre frontierele dintre țările lor. Ei s-au regrupat în spatele unor dealuri, între linia de frontieră și la treizeci de kilometri Est de Fenza. De două zile nimeni nu știa unde este Regele Abdullah. El a fost în prima linie conducându-și armata, dar acum părea că se evaporase. — Rege în Deal la Est cu trib Hakem, radie Ali. Acum banii doamna, vă rog. — Dar dealurile de Est sunt dincolo de linia inamicului.

— Da doamnă, dar inamic este la Sydon. — De unde știi, Ali? Nu-ți dau bani până nu știu că ce spui este adevărat. Erau zvonuri care circulau dar pe Kate nu o interesau zvonurile. — Eu duc doamna acolo, se oferi Ali. — Cum poți? Nu avem mașină și chiar cu mașină nu putem depăși linia frontului saudit! — Mașină până la front, atunci cămila de la văr, spuse Ali inocent. Cămile, gândi Kate. Este posibil să nu tragă asupra unei femei și unui copil aflați pe cămile… dar gândindu-se la cheltuială, începu să tocmească prețul cu Ali. A doua zi a durat două ore de drum printre avioane doborâte, camioane părăsite, canistre goale, printr-o căldură îngrozitoare, ca să ajungă unde doreau. Kate se ținea de volan cu amândouă mâinile, cu binoclul atârnat de gât. De când a venit, o durea stomacul și acum simțea că o să-i fie rău trecând printre cadavre arse. Au trecut pe lângă o colibă în care se adunau morții, apoi au ajuns la spital. Un doctor și două asistente stăteau în genunchi și pansau bolnavii, iar muștele în roi acopereau oamenii pe jumătate morți, țipând în dureri agonizante. Peste tot era un miros de sânge care te îmbolnăvea. Într-un târziu, Ali arătă spre ceea ce a fost odată o colibă din care nu mai era decât o grămadă de frunze. Din mijlocul lor se ridica steagul Sydonului. — Aici? întrebă Kate neîncrezătoare. Doamna nu vede cămile aici! — Aici aștept vărul, spuse Ali ferm, și Kate opri mașina. Pentru moment nu a îndrăznit să se miște, atât de mare i-a fost ușurarea, apoi a coborât și s-a îndreptat spre colibă, urmată de Ali. Doi soldați sydonieni fumau rezemați de intrarea distrusă. Ea le-a făcut cu mâna și ei au rânjit unul la altul. Apoi Kate a observat un al

treilea soldat, întins pe burtă, făcând de pază printr-un zid al colibei care mai stătea în picioare. Deodată, Kate simți că trebuie să se descarce. Oh, ce umilință! Era din pricina apei; udă de transpirație, nu se mai gândi că Ali era în spatele ei, încercă să urce o dună pe care să o folosească de paravan și apoi să se descarce. Apoi a văzut nisipul din jurul ei ridicându-se. Ceva lovi în cască și se aruncă la pământ să se ascundă. Stătea ghemuită cu mâinile pe cap. Coliba din fața ei începu să cadă cu totul spre dreapta. Kate trase repede fermoarul, uită de toate și începu să fugă spre ceea ce a mai rămas din colibă. Cei trei soldați cărora le făcuse cu mâna, erau cadavre. Înghețată de groază, Kate a auzit zgomote și strigăte din spatele colibei. Îi era frică dar din instinct se ghemui și apucă o pușcă de la unul din soldații morți. Trebui să i-o desfacă de pe umăr. Ia pușca, ține capul jos și târăște-te la adăpost, își spunea în sinea ei. Doamne, sper ca ceea ce a mai rămas din pereții ăștia să nu se dărâme încă. A cercetat cu grijă să vadă dacă arma era asigurată. Zgomotele se apropiau. Se simțea vulnerabilă. Dacă venea cineva de la spate? Acum auzea respirația grea a cuiva, undeva în fața ei, după o dună. Încet, se ivi vârful kaki al unei căști. Se ridica câte o fracțiune de centimetru, apoi apăru o frunte deasupra zidului. Kate văzu două sprâncene, doi ochi negri surprinși și apăsă pe trăgaci. Fața explodă și dispăru. Auzi din nou zgomote. Oh, Dumnezeule, sunt mai mulți? Așteptă încordată, pregătită să tragă din nou. Dar inamicul nu se așteptase să găsească pe cineva între acele ruine. S-au speriat și au fugit spre linia frontului lor. Kate nu mai auzea nimic. Aștepta și nu-și putea desprinde ochii de marginea ruinei, inconștientă de faptul că stătea pe un cadavru. Apoi, din spatele ei auzi: — Doamna, doamna! Oameni rău au fugit toți! Ali cânta cu vocea lui catifelată și fugea spre ea împiedicându-se. Kate tremura. Ochii. A privit-o direct în ochi și ea l-a împușcat.

Mama lui l-a dus în pântec timp de nouă luni, ani de zile a avut grijă de el și l-a iubit și acum în zece secunde Kate a distrus o viață, a omorât fiul unei femei. Ochii aceia surprinși au privit-o direct și ea a tras. Fără îndoială că el ar fi tras primul, dacă ar fi avut timp, dar Kate știa că tocmai luase viața unui om și se simțea îngrozitor. Privea în gol rușinată de ce a făcut, își repeta cu încăpățânare „Fii rezonabilă, trebuia să alegi între tine și el”, apoi începu să plângă gândindu-se la familia lui și la Nick. Ali se foia în jurul ei neînțelegând de ce este atât de agitată. — Ea bună doamna, ea omorât soldați saudi! Două ore mai târziu, spre surprinderea lui Kate, au văzut la linia orizontului trei umbre care, pe măsură ce se apropiau, se transformau într-un bătrân pe o cămilă, după care veneau alte două cămile. Banii schimbau oamenii – trei sute douăzeci de dinari ajungeau să cumperi cămile, nu să le închiriezi. Bătrânul a primit banii dar a refuzat să îi însoțească. A ajutat-o pe Kate să urce într-o șa acoperită cu un covoraș, apoi a ridicat cămilele pe picioare, i-a dat lui Ali o creangă cu spini, a salutat, a urcat pe cămila lui și a plecat spre Sud. — Ce a spus? l-a întrebat Kate pe Ali. — Spus cămile înapoi aici o zi sau doamna bani mulți. Spus mașini nu bun pentru deșert, cămila cea mai bun. Cămila mănâncă puțin, puțin bea, la cinci zile, duce greutate mare. — Ești sigur că știi unde mergem, Ali? — Da, da, spre deal, doamnă. Au pornit-o în căldura toridă. La început, Kate a avut impresia că o să-i fie rău. Niciodată nu a suportat legănatul cămilelor, dar după zece minute s-a obișnuit imaginându-și că este într-un balansoar. Era din ce în ce mai cald și ei se târau prin nisipuri, tufișuri rare, iarbă arsă de soare și într-un târziu au văzut dealurile la orizont. Se lăsa seara când au ajuns la poalele dealurilor.

— Acum doamna este la deal, radia Ali. Acum doamna găsește Rege. — Nu. Ali duce doamna la Rege, spuse Kate tăios. Ali nu mai zâmbea, era înfricoșat. — Ali știe Rege este la deal, dar Ali nu știe unde la deal. — Ali, mi-ai spus că mă duci în tabăra Regelui. — Nu, nu. Ali spus duce doamna la dealuri. Kate era enervată. Călătoria a durat mai mult decât s-a așteptat, era prea târziu să se întoarcă, Ali nu știa unde se află și erau chiar în spatele liniei inamice. — Culcă, te rog, cămila mea, Ali. Mai bine ne oprim aici peste noapte. Este atât de întuneric că nici pe tine nu te văd. Ali încerca să se ocupe de cămilă, dar aceasta nici nu-l băga în seamă, continua să meargă pe urcușul stâncos. — Ali, oprește afurisita asta de cămilă. Deodată se auzi un clic și umbre ieșiră din întuneric. O umbră luă hățurile cămilei și Kate se trezi cu o țeavă de pușcă în piept. Printre hohote înfricoșate de plâns, Ali răspundea în arabă la întrebările care veneau din întuneric. Avea mâinile legate la spate și cu o frânghie era legat de Kate. A urmat o discuție murmurată și apoi au fost împinși spre panta dealului, pe poteca îngustă, apoi au coborât până când Kate și-a pierdut simțul de orientare. Deodată a ajuns la un platou pe care erau ridicate corturi din piele de capră. După o altă discuție șoptită, Kate și Ali au fost împinși cu brutalitate într-un cort și, spre surprinderea ei, Kate s-a trezit în genunchi în fața unui om pe care îl cunoștea. Deși nu l-a văzut niciodată îmbrăcat în roba albă a oamenilor deșertului, Kate nu putea confunda chipul acela dur. — Suliman Hakem! exclamă ea uluită. Primul sentiment a fost acela de ușurare că nu se află în mâinile inamice, apoi a urmat înțelegerea fulgerătoare a faptului că Suliman

era întotdeauna la doi pași de Abdullah. — Ce faci aici? a întrebat Suliman, cu duritate. Și el a recunoscuto, gândi Kate. — Sunt corespondent de presă. Îl caut pe Regele Abdullah pentru că… am un mesaj pentru el. — De unde știm că nu sunteți spioană? — Dacă îmi dezlegi mâinile, îți arăt permisul de acreditare. Nu au dezlegat-o, dar un bărbat i-a golit buzunarele și Suliman Hakem i-a cercetat actele. — De unde știu că nu este un fals? — Dacă ai la îndemână un „Globe”, vei vedea articolele lângă fotografia mea, spuse Kate, gândindu-se că era aproape imposibil să-i ceară asta. Suliman scoase câteva cuvinte guturale. Au fost dezlegați și ridicați în picioare. — Te vei întoarce mâine dimineață la Fenza, sub escortă, îi spuse el scurt. Vom avea noi grijă de băiat și de cămile. Consideră că ai avut noroc că nu te-a împușcat vreo santinelă. Văzându-l că iese din cort urmat de faldurile robei, lui Kate îi veni greu să creadă că acest bărbat a însoțit un tânăr la una dintre cele mai elevate școli și că a fost educat la Sandhurst. Un moment mai târziu, Suliman intră din nou în cort. — Vei fi păzită tot timpul cât vei sta aici. Acum te vei spăla și vei mânca. Kate a fost condusă la un cort mai mic care avea un soldat la intrare. I s-a adus apă și un prosop și o tavă pe care se afla orez și carne de miel. Abia atunci și-a dat seama cât îi era de foame. S-a așezat cu picioarele încrucișate și a început să mănânce cu mâna. Prin deschizătura cortului, vedea nisipul argintiu sub razele lunii și puțin mai departe licărul unui foc de tabără, vedea umbrele unui grup de cămile. După ce a terminat de mâncat, au apărut deodată alți doi soldați

îmbrăcați în robe albe cu turbane roșii. Fiecare bărbat avea în mână o pușcă și o sabie curbată în talie. Nu i-au spus nimic, scuturând din cap, i-au arătat ieșirea din cort. Kate s-a ridicat și i-a urmat. A fost condusă la un cort de vreo treizeci de picioare lungime. Covoare cu modele frumoase erau așternute direct pe nisip la intrare, la fel și înăuntru, peste tot erau împrăștiate perne, iar în capătul cortului, atent și mândru, stătea Regele Abdullah. A făcut semn gărzilor și acestea s-au retras, lăsându-l pe Abdullah singur cu Kate. Sigur de el ca întotdeauna, ochii lui Abdullah erau alerți, vioi și aroganți. Pielea bronzată era întinsă, sprâncenele se arcuiau deasupra unui nas care semăna cu un cioc de șoim deasupra gurii senzuale. O privi și-i spuse cu o voce profundă: — Cum naiba ai ajuns tu aici, Kate? Îi povesti foarte repede comentând în sinea ei că pare mai bătrân, are fire de păr alb și este obosit, ceea ce nu era surprinzător. — Ești un om foarte norocos, spuse Abdullah scurt, după ce își termină ea povestea. Și, ca să-ți spun adevărul, și eu sunt norocos. Saudiții nu au făcut nicio mișcare în ultimele zile și noi nu putem face altceva decât să îi așteptăm. Este foarte plictisitor. Un vizitator surpriză este extrem de binevenit… deși, Kate, nu mai ai nimic din obișnuita ta ținută îngrijită. O privi și măsură râzând jacheta kaki murdară, pantalonii udați, pantofii scâlciații și părul dezordonat. — Desigur, trebuie să înțelegi că te afli într-o vizită personală și particulară, continuă Abdullah. Nu pot discuta probleme de război sau politică pentru că risc să-mi ridic toți corespondenții de presă în cap. Poți să descrii locul acesta, fără amănunte și să spui că eu sunt ferm încrezător în victorie. Și vom învinge, desigur. Apoi își luă ochii de la ea și privi în noapte. Ce mai face Pagan? Kate îi povesti totul inclusiv faptul că Pagan așteaptă un copil, peste câteva luni. Abdullah râse cu o grimasă ciudată. — Da, știam.

A urmat o liniște penibilă. — Câți ani au copiii tăi? întrebă Kate. — Mustapha are patru ani și seamănă cu mine. Este un drăcușor obraznic, mereu se gândește la o poznă. Sigur, îmi pare foarte rău că nu am mai mulți fii. Se corectă – fii legitimi. La urma urmei, sunt căsătorit de zece ani. Dar sunt norocos că îl am pe Mustapha. Soția mea a avut un avort la scurt timp după ce ne-am căsătorit. În anul următor, o fetiță s-a născut moartă. Apoi, în 1957, a avut o naștere prematură, un fiu care a murit la două săptămâni. Kate îl privea fix, amintindu-și de avorturile ei. — Apoi nu s-a mai întâmplat nimic timp de patru ani. De fapt, m-am gândit să-mi iau o a doua soție – ca musulman, știi că am voie să-mi iau patru neveste. Mi-am dat seama că în Vest acest lucru va părea barbar; bărbații voștri preferă mai multe neveste succesiv nu simultan. Oricum, mi-am dus soția la o clinică din Lausanne, unde au descoperit că este bolnavă și i-au făcut o operație. După cincisprezece luni mi-a dăruit un fiu și un moștenitor. Abdullah și-a reamintit momentul acela – când a primit copilul în brațe a scos un strigăt inundat de bucurie, sufocat de fericire. Instinctiv, în acel moment a știut că va face orice pentru minuscula creatură imperioasă. Râdea fericit și-l strângea pe micuț la piept, îl săruta ușor pe capul fragil și simțea pentru prima dată în viața sa dragostea. — Acum mă rog lui Allah să-mi trimită mai mulți fii. Vizitez apartamentul lui Serah în mod regulat. A mai fost o dată la clinică și nu sunt motive să nu facă și alți copii. Până acum nu am mai făcut… dar ce facem noi, bârfim ca nevestele de cartier! Așadar, Mustapha este singurul om de pe pământ pe care îl iubește Abdullah cu adevărat. — Ce faci tu aici, Abdullah? îl întrebă Kate. — Ar fi bine să scrii în articol că sunt într-o vizită de rutină la tribul Hakem. Nu-ți voi spune nimic important din cauza

dușmanului. Dar eu obișnuiesc să fac vizite de felul acesta. Ne recrutăm cei mai buni soldați nu din orașe, ci din triburile deșertului. Astă-seară, oamenii aceia – făcu un gest spre afară – vor dormi pe nisip protejați numai de robele lor. Beduinii sunt oameni rezistenți, disprețuiesc confortul, îi sfidează pe ceilalți și se înțeleg cu natura, sfidează lumea dar sunt uluiți de mașini. — Sfidează lumea, comentă Kate, dar apreciază pistoalele, puștile și tranzistoarele. — De acord cu tine, dar ei trăiesc cu un minimum de nevoi. O familie poate avea câteva cămile, câteva capre, un cort, un covor, cuțite și frânghii. Numai de atât au nevoie pentru a trăi. Te asigur, Kate, că mi-am dorit foarte des să-mi petrec întreaga viață printre acești oameni ai deșertului. O privi zâmbind. Ar fi bine să te întorci în cortul tău. Știi ce reputație îngrozitoare am eu, iar tu mâine vei avea o zi grea. Kate nu a înțeles imediat că reușise imposibilul – inclusiv călăritul unei cămile în deșert. Abia în seara următoare, după ce s-a întors la Fenza, și-a dat seama de asta. Când a intrat în barul Majestic, unul din ziariști a bătut încet din palme. Privindu-i, Kate se gândi, „Nimeni nu mi-a spus că este imposibil, nimeni nu a încercat să o facă”. A început articolul „O zi de război” cu o descriere a câmpului de luptă, după ce s-a terminat bătălia. „O mare de alb flutura peste nisipul ars. Chiar înainte de a ajunge vulturii, hoții arabi prădaseră cadavrele, furaseră ceasurile și banii. Toate documentele erau împrăștiate de vânt, amestecate cu nisip. Scrisorile de dragoste care ieri erau prețioase, fotografiile fetelor, ale soțiilor, copiilor și părinților, zâmbeau spre cer, spre nicăieri”. Scotty era încântat. — Am știut eu că de la ea vom putea obține ceva deosebit și iată că ne bagă sub nas un exclusiv cu Regele. Se întoarse spre secretara

lui. — Trimite o telegramă imediat: „Felicitări pentru Abdullah. Un pupic mare de la Scotty și de la Globe”. Continuă să citească înflăcărat articolul lui Kate. — Isuse! Eu nu i-am spus să omoare pe nimeni! Rescrie asta la persoana a treia. Corespondenții nu poartă arme. Poate că ar fi bine să o chemăm până nu intră în alte încurcături. Articolul a făcut înconjurul lumii. Spunea unui public receptiv, în cuvinte foarte simple, că războiul înseamnă să omori oameni.

40 Când s-a întors în Anglia, Kate s-a trezit în mod ciudat un fel de celebritate. Doamne, arată îngrozitor, a slăbit enorm, gândi Scotty, și îi dădu o vacanță de două săptămâni. Kate hotărî să și le petreacă la New York împreună cu Judy. Judy începuse să scrie cărți despre oameni celebri și prosperase în ultimii ani. Kate privea în jurul ei, în sufrageria aerisită a noului apartament al lui Judy. Covorul Bukhara trebuie să fi costat șapte mii de dolari. În fața ei, Judy stătea rezemată cu mâinile sub cap, într-un balansoar cu brațele în formă de șarpe și încrustații de fildeș. — Următorul lucru pe care trebuie să-l faci, Kate, este să scrii o carte. Acum ești cunoscută, dar nu va dura mult celebritatea dacă nu o menții. O carte este întotdeauna bună măcar pentru prestigiul personal, dacă nu pentru un cont în bancă. În timpul războiului ai avut un jurnal? Ai notițe? Ei bine, transformă-le într-o carte – ceva scurt să zicem de șaizeci de mii de cuvinte. Mâine stai în pat și scrii sinopsa; când mă întorc, o discutăm… Știi să scrii o sinopsă, nu? Uite, acum așază-te la masă și scrie trei propoziții simple despre subiectul cărții. După câteva momente de gândire, Kate pescui un carnețel din geantă, scrise cele trei propoziții, rupse pagina și i-o dădu lui Judy. Judy se lumină la față. — Extraordinar. Acum extinde aceste trei propoziții într-o sinopsă și împarte-le în capitole. Cât vei sta aici, te voi învăța să te porți ca un scriitor renumit. Kate avea talent, se gândi Judy, dar nu era în stare să se descurce singură. Avea nevoie de cineva care s-o împingă înainte, în locul acelor bărbați din viața ei care au tras-o înapoi. Deși Judy trebuia să recunoască faptul că Kate și-a făcut-o cu mâna ei. Oricum, arăta

mult mai bine decât la vizita precedentă. În seara următoare, Judy a început să studieze paginile și să modifice. — De minune. Asta putem publica. O să-i spunem „Războiul unei femei”. Scoase un pachețel din poșetă și i-l întinse lui Kate. Un cadou, se gândi aceasta. Deschise cutia și găsi o casetă îmbrăcată în piele bleumarin, în care se afla un ceas deșteptător minuscul, din aur. — Astă ca să te trezești dimineața și imediat ce ajungi la Londra să începi să scrii cartea. — Dar nu am timp, protestă Kate. Munca nu-mi lasă niciun strop de energie. — Fixează obiectul acela la cinci dimineața, fă-ți o ceașcă de cafea și bate la mașină două ore, înainte de a pleca la redacție, în fiecare zi… nu, nu seara, când te întorci, pentru că atunci ești obosită… bine, bine, te poți odihni dimineața. Dar dacă reușești să scrii o mie de cuvinte pe zi, o vei termina, cu tot cu corectură, cam într-o lună. Nu era ușor să începi să scrii o carte pentru că la întoarcere Scotty a pus-o la muncă. Într-o dimineață, a fost chemată din nou la birou. L-a găsit, ca de obicei, în fața raftului citind și corectând. Avea ochelarii cu rame groase. Nu-i purta la citit, dar fără ei nu putea gândi. Când îl vedea pe Scotty luându-și ochelarii de pe nas, pescuind din buzunar batista enormă și încercând să-și șteargă lentilele, știai că îți va spune ceva ce te va cutremura. — Vreau să încetezi să te mai porți ca o celebritate și să treci din nou la interviuri. Nu mai vreau articole în jachetă kaki. Mergi și vorbește cu femeia aceea care a fost declarată nevinovată de jurați în cazul de omor al soțului ei travestit. Șapte sute de cuvinte. Înghețată, Kate îl privi pe Scotty. — Nu pot. — De ce nu?

Scotty nu o mai privea, își vedea de lucru cu pagina din fața lui. Kate se gândi că de fapt nu avea niciun motiv să nu facă articole – poate că astfel o putea ajuta să și-l scoată din minte. Cartea lui Kate s-a publicat în iunie 1967. Au fost ediții simultane în Anglia și Statele Unite, unde Judy se ocupa de popularizare. Într-o noapte, Kate a ajuns târziu în apartamentul lui Judy din New York. S-a dus direct la baie și a intrat în apa caldă, murmurând: — Proștii de la aeroport! Când le-am spus că s-a pierdut garderoba specială pentru televiziune, mi-au dat să completez un formular și mi-au făcut cadou o periuță de dinți. Nu-mi ajunge pentru emisiunea „Astăzi”. — Oh, nu mai știu ce să spun, zise Judy scoțând din buzunarul pantalonului un carnețel, în timp ce Kate se scufunda cu totul în cadă. În loc să ne mai plângem și să ne stricăm dispoziția cu incompetența celor de la aeroportul Kennedy, hai să cumpărăm ceva. Mâine mergem la cumpărături și ține minte, cât mai puține lucruri. Câteva rochii ușoare pentru Sud și de seară. Un costum bun și cel puțin șapte bluze pentru că nu vei avea timp să le speli. Ai grijă să fie de poliester, nu de mătase, pentru că se usucă imediat și nu trebuie călcate. Cumpără-ți câteva bijuterii și eșarfe. Margot Fonteyn călătorește cu foarte puține bagaje. Între interviuri se schimbă în mașină. Dinspre cadă se auzi un strigăt neliniștit. — Încerci să mă faci să mă simt prost înainte de a începe? Nu sunt o primă balerină. Sunt aici să vorbesc despre război. Oamenii nu se așteaptă să arăt ca din revista de modă. — Ba da, îi spuse Judy cu sinceritate. Toate femeile își vor aminti cu ce ai fost îmbrăcată. Dacă nu fac un tot din tine, de ce să te mai asculte? Cât despre sentimentul de inferioritate, așteaptă numai să ajungi în Vest – zâmbete cu danturi perfecte, coafuri imaculate. Nu

avem nevoie acum de sentimente de inferioritate, nu? Kate ieși de sub apă și își întinse mâna după șampon. Judy se repezi la ea. — Prinde-ți părul la spate încă o dată. Măcar acum, când ești udă, putem și noi vedea cum arăți. Kenneth te poate tunde mâine. Spune-i să îți dea părul de pe față, să-ți putem vedea ochii de tigroaică. Începu să o săpunească. Doamne, parcă suntem din nou la școală. Ai grijă, în turneul acesta să ai grijă de picioare ca un infanterist. — Și altceva? — Vitamine, picături pentru ochi, dacă nu vrei să-i ai mereu injectați de la luminile reflectoarelor și un deodorant solid. Studiourile de televiziune sunt întotdeauna sufocante. — Știi ceva, poate că n-ar trebui să te mai deranjezi să-mi aduci valiza de la Mombasa, sau de pe unde s-o fi rătăcit, spuse Kate ieșind din cadă, pentru, că nu am nimic din toate acestea. Am adus doar haine comode și sobre. Îmi pare bine că le-am pierdut. — Ar trebui să înțelegi că trebuie să faci un efort permanent ca în fiecare minut al acestui turneu să arăți bine. Kate se strâmbă la ea și Judy începu să strige: — Ne costă două sute de dolari pe zi, așa că fă bine și fă-i să creadă că valorezi un milion. La 5 iunie, Kate a plecat în turneu. Acasă, Judy a uitat de cafea și de mâncare și a deschis radioul. „Atacul surpriză al israelienilor a produs serioase pagube arabilor și ocuparea de teritorii, mai ales în Egipt și Iordania”. Era prima știre din ceea ce se va transforma în războiul de șase zile israeliano-egiptean. Judy și-a dat seama imediat că „Războiul unei femei” avea să devină un bestseller. — Coboară, te rog, cu picioarele pe pământ, o certă Scotty, după

ce Kate s-a întors la Londra. Ia hai să vedem dacă mai știi să scrii articole. Kate a fost trimisă să facă un interviu cu o starletă adolescentă care turna un film în Anglia, în New Forest. La revărsatul zorilor, Kate era deja prezentă pe platoul de filmare, o poieniță rece și umedă din pădure, înconjurată de frunzele copacilor. O rulotă galbenă era parcată sub copaci și deodată în ușa acesteia se ivi cea mai încântătoare creatură pe care a văzut-o Kate vreodată. Lili ieși cu mâinile în buzunarul hainei de blană ascunzându-se sub gulerul enorm. Lui Kate i se tăie respirația – Lili era într-adevăr deosebită. Avea pielea măslinie, ochii negri mari, un profil aproape perfect. Chiar și de la spate era grațioasă. Când își dădu de o parte haina de blană, gata de filmare, o pădure de păr negru, mătăsos i se revărsă pe umeri până la talie. Formele delicate se conturau prin satinul rochiei. O inocență nedisimulată emana din toată ființa ei, părea gata să se evapore în orice moment în ceața pădurii. Pe platou, Kate nu se aștepta decât la frig, dar a rămas uluită de magia care părea să radieze din Lili, cum se mișca în picioarele goale prin pădure. Erau aproape de sfârșitul filmului, care depășise deja timpul și bugetul. Toată lumea, cu excepția lui Lili, era încordată și nervoasă. Directorul vorbea cu cameramanul prin asistent și cei din grup nu vorbeau unul cu altul. Între filmări, garderobierele fugeau cu un lighean de apă fierbinte în care Lili își încălzea picioarele înghețate. Interviul s-a desfășurat în rulota lui Lili, care vorbea bine englezește. Serge a insistat ca ea să învețe bine engleza și să călărească, considerându-le pe amândouă importante pentru o actriță. Lili era liniștită și răspundea calm la întrebări. — Cum a fost cu primul rol? întrebă Kate. — Am citit rolul din nou și din nou, până când am știut exact cum m-aș purta dacă aș fi acel personaj. Așa fac mereu. Trebuie să

aflu de la început cum se comportă personajul și deodată simt că sunt acel personaj și atunci personajul devine real chiar și pentru mine. Chiar de când eram copil, am jucat teatru ca să mă ascund, deci nu a fost prea greu. Când Kate a început să întrebe despre succes, Lili a privit-o neliniștită. A întrebat-o dacă îi place să apară în lumina reflectoarelor. — Sigur că nu-mi place, dar face parte din munca mea și trebuie să o fac, îi răspunse Lili vorbind corect, dar cu puternic accent franțuzesc. Urăsc acele lucruri neplăcute care se scriu despre mine. Nu suport când ziarele scriu că întotdeauna sunt în pat cu un bărbat, sau cu altul. Scriu numai minciuni. Dacă m-aș fi culcat cu toți bărbații aceia, nu aș fi reușit să dorm deloc în viața mea. — Vrei să spui că nu îți place să fii o celebritate? Nu-ți place să vezi capetele întorcându-se după tine în restaurante, să fii recunoscută în aeroporturi, să ți se ceară autografe și toate celelalte? — Dacă tu crezi că este plăcut, asta se întâmplă numai pentru că nu ai trecut prin această experiență, îi spuse Lili onest. Deveni puțin agitată, când Kate începu să o întrebe despre viața ei intimă și despre primele apariții publice. Kate găsise dosarul lui Lili în biblioteca ziarului precum și primele ei fotografii. — Nu poți aștepta să faci astfel de lucruri și să ai publicitate bună. — Fotografiile acelea le-am făcut la treisprezece ani; făceam ceea ce mi se spunea să fac. Presupun că și tu făceai la fel la treisprezece ani. — Dar de ce au acceptat părinții tăi așa ceva? — Sunt orfană, am fugit de la părinții adoptivi pentru că… mă băteau, răspunse Lili, exact cum o învățase Serge. Apoi adăugă – de fapt eu am fost manipulată în acele lucruri… Pentru prima dată se trezi descriind din proprie voință ședințele de fotografiat din biroul lui Serge, de la Paris. În timp ce Lili vorbea,

Kate descoperea în ea fetița neajutorată, înțelegea cât a fost de ușor pentru alții să exploateze vulnerabilitatea ei timidă. Simțea că deși era înconjurată de grijă și atenție, acest lucru se datora faptului că oamenii scoteau bani cu ea. — Și nu ai prieteni? — Cine, eu? Nu am timp. Lili era resemnată. Dar Serge cunoaște o mulțime de oameni. Ultimul lucru la care se aștepta Kate era sentimentul de afecțiune și milă pentru această starletă sexy, sentiment care o invadă. — Rupe-ți oasele, vreau reportajul până la ora cinci, spuse Scotty. Kate se așeză, scoase stiloul și începu să scrie. Îl termină în jumătate de oră. Scotty citi repede, apoi scoase un oftat exasperat. — Nu-l pot folosi! Siropelul ăsta pentru inimioare nu vinde ziare. Citi cu voce tare: „Ciudat de nesigură pe ea… tremurând ca o căprioară care dorește să se piardă în anonimatul pădurii…”. Pentru Dumnezeu, Kate! Vreau să-ți văd notițele. Le luă și le citi încruntat. — Dă-i chestia asta lui Bruce. Are timp să rescrie. Și în somn face treburi din astea! Articolul începea: „Întotdeauna sunt în pat cu un bărbat sau cu altul, spune domnișoara, cunoscută în lumea porno sub numele de Lili”. Era un atac nemilos, arogant și mai mult sau mai puțin corect. Din nefericire, a fost scris sub numele lui Kate. — Frumos, comentă Scotty. Ucigător. Kate sări drept în tavan. — De ce a fost semnat cu numele meu? Scotty ridică din umeri. — Doar știi că astfel de lucruri se petrec zilnic. — Vezi ce se întâmplă când dai interviuri fără mine? mârâi Serge

furios. Afurisita asta de englezoaică te-a prins în cursă! Nu poți face nimic bun de una singură, nici să dai un interviu, nici să sari pe fereastră. — Nu am sărit! — Nu, dar aveai de gând la Paris, dacă nu intram din întâmplare să te văd. Serge aruncă ziarul pe dușumea și își turnă un whisky. — De ce dracu’ nu au ăștia gheață? Nici măcar la Dorchester! Se ridică, se apropie de fereastră și privi copacii din Hyde Park, circulația aglomerată luminată ușor, conturându-se fantomatic în ceața londoneză. — Știi care e problema cu tine, Lili? Ești al naibii de proastă. Nici măcar nu știi cine ești, dacă nu sunt lângă tine să-ți amintesc. — Nu, spuse Lili, trist, gândindu-se la minunata ei vraie maman. Nu știu cine sunt. — Niciodată nu vei fi în stare să trăiești pe propriile tale picioare, dacă nu vei afla cine ești. Și până atunci, fetițo, ai nevoie de mine! Între timp, încearcă să nu uiți că ești în curs de a deveni o mare actriță și poartă-te în consecință. Ridică de pe podea ziarul „Globe”. Probabil că ai spus ceva, de fapt nu mă miră. „Întotdeauna sunt în pat cu un bărbat sau cu altul”. Proastă ce poți să fii! — A sărit intenționat peste alte lucruri spuse de mine. Eu nu am spus nimic în sensul acesta. Vorbeam de peste o oră, era seară, și deodată m-am simțit obosită să tot vorbesc englezește. — Bine, și povestea aceea cu primele poze! Arăți ca o târfuliță. — Și nu sunt? îl întrebă Lili exasperată. — Ce rost are să te aduc în cele mai bune hoteluri, să-ți cumpăr cele mai bune haine, să-ți fac publicitate, dacă tu îi permiți oricărei ziariste viclene să insinueze astfel de lucruri? Serge privi dezgustat paharul gol. Chiar dacă este adevărat, continuă el, strică afacerile. La începutul lui 1968, „Londra agitată” era în plină agitație.

Deodată, moda a invadat totul. Era ca o petrecere continuă. Minijupele transformau în realitate cele mai lascive vise. Femei îmbrăcate ca țigăncile, sau ca indiencele, legate cu o fâșie de piele pe frunte și părul drept, femei îmbrăcate cowboy, cu veste și pantaloni de piele, femei îmbrăcate ca lăptăresele, cu pălării de pai. Laura Ashley s-a îmbogățit. Strada Carnaby părea un tărâm al fanteziei, unde rigizii businessmeni englezi își cumpărau centuri cu paftale, costume de catifea, cămăși înflorate, pulovere în culorile curcubeului, cizme cu tocuri, medalioane, chiar borsete. Londra era un clopot. Kate a reușit să-l convingă pe avocatul mamei sale să schimbe acțiunile și să investească în altceva, argumentând cu cifrele scăzute din ultimii zece ani, acuzându-l de neglijență. Pentru că a studiat multă vreme aceste cifre, Kate s-a obișnuit cu cursul bursei și a hotărât că putea foarte bine să investească și ea. A făcut un împrumut la bancă garantând cu casa, a învestit rapid în nichel australian și a câștigat într-o singură lună salariul pe doi ani. După aceea, Kate nu a mai avut timp să se gândească la bursă pentru că Scotty i-a găsit o slujbă nouă. Conform teoriei că nimeni nu face multe lucruri duminica și prin urmare nu prea sunt noutăți pentru zilele de luni – ceea ce însemna un ziar plicticos – Scotty a însărcinat-o pe Kate să deschidă o revistă nouă numită Life+Style. Intenționa să acopere toată gama noii scene sociale cu frenezia ei și oamenii care aduceau această frenezie. Kate știa foarte puține lucruri despre editoriale, dar lucra cu Scotty de cinci ani și învăța repede, muncind mult noaptea, certându-se cu Scotty în privința conținuturilor, fotografiilor și articolelor. Nu mai avea timp să se ridice de la birou. Stătea într-o nișă fără lumină, la un birou enorm, cu cinci telefoane în față. Secretara și cei trei asistenți ai ei erau undeva, într-o altă nișă, care dădea spre coridor. Kate planifica materialul, se certa cu cine trebuia, asculta și informa. Reușea să descurce crizele și restul problemelor.

Life+Style a fost un succes din prima zi în care a apărut. Agenții publicitari stăteau la coadă și femeile scriau din toate părțile. — Ai găsit lozul câștigător, i-a spus Scotty într-o seară. Cred că meriți o invitație în oraș. Și eu. Băgă mâna în buzunarul jachetei. Hunter Baggs a cumpărat o casă imensă în Campden Hill și în seara asta dă o recepție. N-o găsesc, dar invitația promite o distracție fantastică. De ce nu te-aș lua cu mine? Au luat cina la San Freddiano și au ajuns la recepție în jurul orei unsprezece seara. Casa era luminată feeric, mașinile curgeau șuvoi în fața peronului de primire și era un zgomot ca pe câmpul de luptă. Imediat ce intră pe ușă, Kate clipi orbită de lumină. Nu era o petrecere fantastică, era un carnaval cu costume – dar unul bizar. Fete de companie erau îmbrăcate în costume de gimnastică, cu cozi de pene, chiloței de dantelă și ciorapi de mătase negri cu jartiere. O călugăriță era îmbrăcată cu roba neagră atât de strânsă pe corp, încât i se vedea dunga jartierei și dansa cu un tânăr care avea prinsă în păr o coroniță de lauri. Un cocktail din șampanie caldă se servea dintr-un bol imens de pe mijlocul mesei de gazda în persoană, costumat în Contele Dracula, cu pelerină roșie și dinți de vampir. Îi salută. — Bine ați venit, dragilor. — Hunter, ce este asta? întrebă Scotty. — Nu ai citit invitația? Scrie acolo „Îmbrăcați-vă conform fanteziei sexuale”. Vezi și tu, toată lumea s-a conformat. Arătă cu mâna în jurul său. Kate privi uimită. Două doamne în costume de ofițer SS, cu pălării cu pene pe cap, cămăși negre, pantaloni mulați pe corp și cizme, dansau împreună. Părea să fie multă risipă de accesorii de piele. Câțiva bărbați purtau pardesie Sherlock Holmes, erau încălțați cu pantofi, fără șosete, și aruncau priviri fugitive. Câțiva diavoli dansau cu negrese. — De ce nu urcați? sugeră Baggs. Sus este o cameră pentru poker,

o ruletă și o sală pentru filme erotice. O figură înaltă și familiară, în costum de școlăriță, trecu val-vârtej pe lângă Kate. I se făcu rău – Kate îl recunoscu pe fostul ei soț, Toby. Se întoarse spre Scotty. — Cred că voi renunța. Am să mă culc devreme. Se îndreptă spre ieșire și se lovi întâmplător de o fată frumoasă, îmbrăcată în costum de pisică din dantelă albă, care îi spunea furioasă însoțitorului ei, „Nu, îmi pare rău, trebuie să mă obișnuiesc cu asemenea lucruri în munca mea, dar să mă ia naiba dacă le voi face în timpul meu liber!” Își aruncă pe spate părul negru luxuriant care scăpa de sub boneta de dantelă legată sub bărbie cu panglică de satin. „Este Lili!” Șoapta a făcut înconjurul sălii imense. „Lili, este Lili!”. Fata îmbrăcată în alb s-a pierdut în catifeaua neagră a nopții.

Partea a opta 41 — M-ar surprinde să ademenești vreodată un bărbat în dormitorul acesta, pufni Maxine. Și chiar dacă reușești, nu cred că bietul om ar reuși să mai iasă din dezordinea asta. Ești ca un anticariat ambulant, Judy! Niciodată nu ai fost în stare să arunci nimic. Ești ca un hârciog bătrân de treizeci și cinci de ani, care adună tot timpul, asta ești! — Cred că prea multă vreme nu am avut ce arunca și acum nu mă obișnuiesc cu ideea. Te rog însă să-ți amintești că dormitorul meu este și locul meu de muncă. Aici citesc, gândesc, planific și dorm. Aici îmi fac eu banii, Maxine! — Judy, tu ai fost singura dintre noi care a înțeles că banii sunt importanți. Nouă ne-a trebuit foarte mult timp să aflăm asta. Maxine se ridică și deschise ușa dublă a garderobei care separa dormitorul de salon. Într-un dulap erau numai pantofi, parcă era o cutie cu bijuterii. — Protecția nu ți-o oferă un bărbat, ci banii! Ei îți dau puterea de a fi bun, puterea de a fi rău, puterea de a sta sau de a pleca. Maxine studie rafturile de pantofi înveliți în tafta moire. — Cele mai multe femei preferă să nu se gândească la bani. Consideră că este plictisitor să te ocupi numai de bani. — Nu atât de plictisitor ca atunci când nu-i ai deloc. Oricum, asta se întâmplă numai dacă nu ai învățat cum să-i manevrezi. Noi toate trebuia să fim educate să câștigăm banii, să-i înmulțim și să îi

păstrăm! Dar femeile sunt învățate doar să cheltuiască bani. Și când sunt necazuri, foarte puține au bani. Atâta lucru am remarcat și eu în jurul meu. — Când un cuplu se desparte, femeia primește copiii, iar bărbatul banii. Desigur, acesta este și momentul când ea înțelege cât sunt de importanți afurisiții de bani. Maxine examina cu atenție rafturile – toate modelele, pentru fuste scurte, pantofi cu tocuri înalte, sandale delicate, cizme cu tocul jos, cizme cu tocul înalt, fiecare având lângă ele mănușile asortate. — A avea bani nu este un lucru important, dar a nu avea este un lucru vital, adăugă Judy. — Poate că știi multe lucruri despre bani, ma chére, dar nu știi câte capcane îți poate întinde bogăția. Maxine privi din nou în cameră. Nimeni nu avea voie să intre, să aranjeze dezordinea din dormitorul lui Judy, și acesta era într-o permanentă stare de haos. Cele două noptiere erau acoperite cu teancuri de reviste, ziare îngălbenite, cărți și legi. Restul colțișoarelor din cameră erau ocupate de suveniruri, scrumiere, fotografii neînrămate și flori din hârtie mexicană. — Invitații mei nu trec niciodată dincolo de salon, se scuză Judy. Maxine pufni, ridică o revistă și o așeză pe marginea patului. — Este nevoie totuși de puțină ordine, ma chére. Nu, îți promit că nu voi arunca nimic, dar le vom aranja într-o oarecare ordine. Doar nu ai nevoie de trei dormitoare, nu? — Cred că da. Acesta este, poate, unul din motivele pentru care Tom m-a rugat să-mi iau un apartament mai mare; aici este baza noastră de distracție, de aici sunăm o mulțime de oameni din celelalte orașe. — De ce nu ți-ai face tu două dormitoare și un birou cumsecade, cu un pat convertibil? Uite, acum am să fac o listă și mâine mergem la Bloomingdale. Măcar sunt mulțumită că șifonierele sunt ordonate și ai grijă de haine.

— Da, Francetta nu prea spală pe jos, dar este o cameristă excelentă. Munca mai grea o face soțul ei, în ziua liberă. Maxine ridică un pantof de mătase garnisit cu o pană. — Din câte văd, „lucrat de mână la Florența”. Se pare că te descurci în afaceri la fel de bine ca și noi. Nu-i așa că-i minunat să poți dormi noaptea? Producția noastră de vie a fost mai bună decât anul trecut și asta ne pune pe picioare. — O, să știi că banii aceștia nu vin de la LACE, sunt rezultatul speculațiilor lui Tom. De fapt, să știi că eu am crize de neliniște din pricina lor și nu pot dormi noaptea. Pentru Tom este altfel – el poate fi obiectiv, dar eu nu pot. Am încercat, și iar am încercat să mă obișnuiesc. Tom pare să aibă nevoie de suspans și de emoțiile pe care ți le dau speculațiile, așa cum unii au nevoie de partidele de schi. El spune că are nevoie de tensiune cu adrenalină. — Dumnezeule, vrei să spui că Tom este speculant? — Eu spun că este, iar el spune că nu. El spune că fiecare afacere se desfășoară cu o marjă de risc, iar jocul de noroc este pentru naivii care cred în noroc. O, nu, el nu este un ahtiat al jocurilor de noroc. — Atunci în ce fel speculează el atât de periculos? Întotdeauna a făcut așa? — Nu, pentru că soția lui nu suporta. Doamne, să știi, Maxine, că foarte mulți oameni investesc în Wall Street. Poate că nu este periculos, dar eu nu-mi dau seama. Însă ceea ce face el este împotriva tuturor principiilor în care am crescut eu. — Să nu fii dator, întotdeauna să faci economii… mama mea crede că singurele cuvinte obscene din limba engleză sunt „credit”, „datorie” și „carte de credit”. — Dar eu nu mă puteam mișca în toată Europa dacă nu aveam o carte de credit! — Mama mea nu se plimbă prin Europa. Judy se apropie de fereastră și privi spre parc. Dacă vrei să știi adevărul, sunt îngrozitor de speriată.

— …Îți amintești tablourile de Renoire pe care le-a adus Edward G. Robinson? o întrebase Tom în liniștea biroului, cu o seară înainte. Nu, eu nu cumpăr pictură impresionistă, pentru că este cam târziu, dar problema se pune așa – dacă le cumperi pe cele mai bune, se va găsi întotdeauna cineva care să ți le cumpere, dacă vei avea nevoie să le vinzi. Ce este mai bun pe lumea asta se găsește întotdeauna în cantitate mică. Oricum, așa sper eu, pentru că tocmai am cumpărat un T’ang. Da, un cal chinezesc de ceramică din secolul al optsprezecelea… Nu, nu se poate, este în seiful de la bancă… L-am depus gaj pentru un împrumut. Pentru Dumnezeu, care crezi tu că este diferența de principiu între a cumpăra un cal și a pune garanție o casă sau un pământ? Atâta doar că nu vom putea să-l ducem la păscut. Din câte vedea Judy, LACE era baza care suporta pe umerii săi toate împrumuturile și oricât i-ar fi arătat Tom cifrele de afaceri, ea nu putea lupta împotriva deprinderilor din copilărie, nu-și putea imagina că este reală bogăția lor. Ceea ce făcea LACE era realitate, restul erau doar speculații pe hârtie. Își aminti cum s-au certat când Tom a împrumutat de la bancă, în numele lui LACE, o jumătate de milion de dolari. Ea era îngrozită, iar el i-a spus calm: — De ce nu vrei să crești, Judy? Nicio afacere și nicio avere nu încep astăzi decât cu o datorie – mai greu este să faci primul împrumut. Însă ceea ce o îngrijora mai mult pe Judy erau celelalte speculații ale lui Tom. În ultimii câțiva ani, a învestit tot profitul câștigat prin atâta muncă, în cacao și apoi în zahăr. Iar Judy nu dormea noaptea la gândul că nu se vor mai putea mișca în casă de atâta cacao și zahăr. De fapt, uneori, nici Tom nu dormea noaptea, pentru că începuse să cumpere acțiunile la limită și acest lucru era mult mai puțin sigur decât investițiile precaute făcute până atunci. Dar a avut noroc, prețurile au urcat – la cacao cu douăsprezece procente, la

zahăr cu nouăsprezece. Din acest profit, a cumpărat imediat bumbac și din nou cacao. A pierdut la cacao, dar a dat lovitura la bumbac. Apoi s-a lansat în soia. Nici nu mai băga în seamă ceea ce el numea „temerile ei raționale” și a reușit un profit de treisprezece procente în șase săptămâni. După aceea a continuat să speculeze tot cu zahăr și cacao și în general a câștigat. Judy îi explica toate acestea Maxinei. — La început nu a fost așa. De câteva ori nu am reușit să ne plătim chiria și Tom a stat pe capul proprietarului, i-a arătat cifrele de afaceri, reușind până la urmă să-l convingă să nu ne dea afară. Pe mine întotdeauna m-au dat afară. Asta nu am reușit să înțeleg, dar la sfârșitul celui de-al doilea an știi ce-a făcut? A cumpărat clădirea în care avea birourile, folosind drept garanție profitul obținut din cacao. Din acel moment, m-am simțit strangulată de datorii. Judy oftă. Cel mai rău lucru este că nu pot discuta cu nimeni asta. Tot ce ți-am spus este secret, Maxine. — Odată ce spui un secret altei persoane, acesta nu mai este secret, sublinie Maxine. Apartamentul este plătit? — Da, eu am insistat și, spre surprinderea mea, Tom nu a făcut caz. A pufnit doar și mi-a spus că principiile mele etice sunt cam costisitoare. Nu pot înțelege cum acest bărbat perfect rațional, atât de bun în munca pe care o face devine atât de nebun când ajunge la bani. Sau de ce este atât de exasperat când eu îi spun aceste lucruri, mai ales când mii de dolari dispar peste noapte. După ultima noastră ceartă m-am gândit că ar fi bine să nu mai lucrăm împreună. Gânditoare, Maxine mângâia mătasea pantofului. — Ai treizeci și cinci de ani, ai un apartament drăguț și o slujbă plăcută și bine plătită. Eu, să fiu în locul tău, aș uita restul și l-aș lăsa pe Tom să facă ce vrea. Judy a tăcut, dar a continuat să fie îngrijorată. Trei săptămâni mai târziu, Maxine se întorcea din călătorie.

— Un prieten adevărat este acela care îți spune că te-ai îngrășat, spuse Judy cântărind-o pe Maxine din priviri. — Cum este posibil să mă îngraș cu cinci kilograme în trei săptămâni? se plânse Maxine. — Oamenii ori se îngrașă ori slăbesc. Îmbracă halatul și vino în salon. Ți-am adus clipurile publicitare. S-au mutat în salonașul cu tapet crem. În jurul unei măsuțe de marmură erau trei fotolii foarte joase. Peste tot erau blănuri de zebră și, într-un colț, un covor persan. Două oglinzi Louis XV stăteau de o parte și de alta a căminului de marmură, iar pe peretele opus se afla o colecție de desene Steinberg. Maxine se repezi la mapa roz, se așeză comod între pernele de mătase mov și începu să răsfoiască clipurile. Nu le văzuse pentru că plecase din fiecare oraș înainte de a i se publica interviurile. — Nu-i rău, nu-i rău deloc. Articolul din „Time” este chiar măgulitor. Ai fost atât de drăguță că m-ai sunat în fiecare seară, Judy. Tot timpul am fost încordată și singură, nu știam dacă voi reuși. Aproape că mi-am dorit să-mi fi luat și secretara cu mine. — După ce termini de admirat laudele din presă, vino să-ți arăt cum am transformat dormitoarele, l-am spus decoratorului să facă exact ce ai spus tu. Dormitorul lui Judy era acum spațios, luxuriant și liniștit. La ferestre erau draperii din mătase violetă, iar pe pat, peste catifea, erau aruncate câteva blănițe de vulpe roșie. În cameră nu era decât un tablou, un Manchu, tablou chinezesc de mătase, din secolul al XVII-lea. Patul era singurul mobilier din cameră și lângă el se găsea un balansoar. Pereții erau complet acoperiți de rafturi pentru cărți vopsite în culoarea zmeurei. Colecția de obiecte ciudate era acum împrăștiată pe toate rafturile. În fața ferestrei era un birou victorian. — Îmi place roșul acesta închis, spuse Judy. — L-am folosit și în birourile lui Guy. Acum are o concurență grozavă de când a început firma Saint Laurent.

Cele două femei s-au întors în dormitor și au început să se schimbe repede pentru masa de seară. — Guy nu trebuie să-și facă probleme în privința competiției. Nimeni nu-i poate concura costumele, comentă Judy. Când l-ai văzut ultima dată? — Oh, nu l-am văzut de multe luni, dar acest lucru nu schimbă prietenia dintre noi. La fel se întâmplă cu Pagan și Kate. Nu-și scriu, nu se văd luni de zile, dar când se văd înnoadă firul acolo unde l-au lăsat. — Prietenia, se pare că umple spațiile libere dintre oameni. — Într-un fel, da. Prietenia poate căpăta patină, poate dispărea ca luna, apoi apare din nou, mai târziu. Își prinse mâinile sub cap. Vreau să spun prietenia adevărată. — Ideea pe care o am eu despre prietenie ca întruchipare a ei este mătușa Hortense. Judy arătă spre ciorapul pe care și-l prindea. Știi ceva, nu mi-o imaginez îmbrăcând astfel de lucruri, nu? — Dimpotrivă, ar fi arătat minunat într-un costum cu pantalon. O, Doamne, ultima dată când am văzut-o, înainte de criză, era pe plajă cu Alexandre și jucau cărți – cred că băiatul avea doi ani atunci. Ea era îmbrăcată cu o bluză de șifon, copilul reușise să-i descheie doi nasturi la bluză și îi îngrămădea solemn margarete în sân. Arăta neobișnuit de dezordonată și neobișnuit de fericită. Așa îmi place să-mi amintesc de ea. Cele două femei tăcură și își încheiară reciproc rochiile. — Ma chére, arăți de parcă nu ai avea nimic pe dedesubt. Moda asta mini ne transformă în fete de consum. Nu-i de mirare că le place bărbaților. Nu cumva pentru un bărbat anume vrei tu să arăți sexy? — Nu. Nu un bărbat anume. Cinăm cu Tom și un editor de la „Newsweek”. Știi că nu mă pot îndrăgosti ca celelalte femei. — Grăbește-te! îi strigă Tom din salon, câteva zile mai târziu.

Mișcă-te, Judy. Își băgă capul pe ușa dormitorului. Nu putem întârzia la propria noastră recepție, mai ales când familia Nixon este invitată de onoare. — Îmi pare rău. Avionul Maxinei spre Tokyo a plecat mai târziu. Se ștergea viguros pe păr, apoi trase de fermoarul rochiei de catifea neagră și își perie părul. — De ce naiba nu te machiezi niciodată? Tom intră în dormitor cu mâinile în buzunar. — Pentru că, ori arăt ca un clovn, ori ca o copilă de doisprezece ani, chiar după ce am luat lecții de la Way Bandy. — Paza este excelentă și personalul lor a umplut tot salonul. Anul acesta l-am pierdut pe Martin Luther King și pe Bobby Kennedy, venirea lui Nixon în seara asta mă face nervos. Sigur, este un lucru bun, iar prietena ta, Pagan, ne-a ajutat. Nu ar trebui să ne facem probleme. Însă toată seara Judy a fost nervoasă, mai ales după ce și-a dat seama că era atent studiată de un bărbat înalt, brunet. Acesta se apropie de ea cu mâinile în buzunar. — Arăți periculos de frumoasă. — Și muntele Everest este la fel. Îi zâmbi încordată. Categoric, nu făcea parte din serviciul de pază. L-a ignorat tot restul serii, dar tot timpul i-a simțit ochii lipiți de ea și de câte ori se întorcea, era nemișcat și o privea calm pe sub genele dese. Spre propria-i uimire, Judy roși. Încercă să privească în altă parte. Își privi vârful pantofilor. Pentru că picioarele îi tremurau, își adună curajul și își ridică iarăși privirea. Bărbatul o studia la fel, de parcă ar fi fost goală în fața lui. Intră în panică, nu mai avea aer, era roșie ca focul. Cu un efort aproape dureros, se întoarse furioasă pe ea… Era ceva cunoscut pe chipul acela și nu știa ce. Fruntea boltită cu o încruntare ușoară, gura atrăgătoare, zâmbetul… acum vorbea cu un alt bărbat făcând mișcări rapide, dând din cap, dându-și părul din ochi, împungând aerul cu degetul

arătător. Știu! Era Griffin Lowe de la Orbit Publishing. Nu era trecut pe lista de invitați, dar probabil că l-a invitat unul din oaspeți. Se îndreptă hotărâtă spre el. — Sunteți domnul Lowe, nu-i așa? Să vă prezint celorlalți? — Nu, mulțumesc. Am venit cu Javitse, dar nu cred că voi rămâne. Port lentile de contact de două zile și nu mă acomodez. De ce n-am pleca noi doi de aici să luăm masa împreună? — Pentru că eu sunt în timpul serviciului. — Nu și dacă spun eu că nu ești. — Îmi pare rău, dar nu pot. Judy se îndepărtă de el puțin nepoliticos. Nu avea nevoie de puterea unui om bogat și nici nu o aprecia. A fost ultima care a plecat. După ce a discutat toate detaliile cu Luigi, a coborât și tocmai se pregătea să cheme un taxi, când un Rolls-Royce s-a apropiat. — O ofertă pe care nu o poți refuza. Te conduc acasă. Știu adresa. Începu să râdă și urcă în mașină descoperind că era un mic salonaș pe roți. Când au ajuns, nu l-a invitat în casă. Mașina s-a pierdut pur și simplu în noapte și Judy s-a oprit în cada cu apă fierbinte, părându-i rău că nu a avut ocazia să-l refuze și a doua oară pe Griffin Lowe.

42 Timp de șase săptămâni, nu a mai auzit nimic despre el. Atunci ia telefonat într-o luni dimineața, la șapte și jumătate, invitând-o să ia masa împreună. — Trebuie să fii nebun! Mă suni într-o problemă de afaceri? Pentru că, să știi, nu e deloc plăcut să te trezești cu noaptea în cap. — Ascultă, știu că te trezești devreme dimineața. Ia-o cum dorești. Eu fac și afaceri cu firma ta. — Bine. Ne vedem diseară, la șapte, la restaurantul Le Chantilly. Nu a fost deloc surprinsă să descopere că Griffin Lowe era un om foarte plăcut și interesant. Sigur că în dimineața aceea i-a cerut secretarei dosarul lui, dar Griffin era un om destul de cunoscut în mass-media. Imperiul lui jurnalistic includea și presa de scandal, de altfel foarte profitabilă, dar și una sau două reviste dintre cele mai bune din America. Toată lumea știa că Griffin este un tip isteț căruia nu-i păsa deloc ce cred oamenii despre el; era în stare să dea niște lovituri strălucite. Toți știau că nu are simț propriu al justiției, destul de dur și că la patruzeci și cinci de ani era foarte cunoscut între femei. Ah, da, toate știau că este căsătorit și are trei copii – sau patru. Griffin Lowe stătea în fața lui Judy și mânca stridii, pulpă de miel și salată de portocale glasate. Când au ajuns la cafea, Griffin i-a luat ușor mâna pe sub masă și Judy era cât pe ce să moară de rușine. Semăna parcă a racolare standard „Salut, nu vrei să faci dragoste cu mine?” Și, la urma urmei, nu era ea o femeie ștearsă, de treizeci și cinci de ani? Dar de ce simțea nervișorii aceia în stomac, cum i-a simțit numai atunci, demult, la școală? Au stat așa mai mult de o oră, ținându-se de mână. Când au ieșit din restaurant, Judy plutea. După ce șoferul a ajutat-o să urce în

mașină, Griffin a murmurat: — Probabil că ai impresia că aceasta este racolarea standard. Dar să știi că îmi place să te țin de mână. Vrei să continuăm sau nu? — Poate până la cot. S-a aplecat luând-o în brațe și Judy i-a simțit degetele în păr, s-a simțit strivită de trupul lui, s-a topit sub căldura buzelor lui. Nu și-a amintit când a coborât din mașină și cum a urcat în apartament. Și-a revenit doar când a simțit că îi tremură mâinile, în timp ce Griffin îi descheia rochia de catifea. Tremurând de plăcere, s-a lăsat dominată de atingerea lui, de gura lui. El a luat-o în brațe și a așezat-o pe cearceafurile de mătase, apoi, savurând fiecare moment, s-au abandonat și au făcut dragoste. El a început să îi cerceteze corpul, dar Judy s-a îndepărtat îngrozită – nu suporta dulcegăriile de felul acesta. Până la urmă, a capitulat în fața plăcerii și a puterii lui masculine. S-a trezit devreme, fericită și calmă. Amintindu-și deodată noaptea trecută a întors brusc capul și l-a văzut. Trăia senzații cu totul noi. Nu dorea să se trezească. Dacă se trezea, pleca. Imediat se îngrijoră de această nouă situație care o făcea vulnerabilă. Simți un fel de posesiune. Amintindu-și că bărbatul de lângă ea era adoratul femeilor, Judy se strecură ușurel afară din pat, îmbrăcă halatul și plecă să pregătească micul dejun. Griffin Lowe deschise un ochi, întinse mâna și o prinse de halatul de dantelă roz. O trase înapoi în pat, șoptindu-i cum i-ar plăcea lui să înceapă ziua – nici într-un caz cu micul dejun. Și din nou ea a capitulat și din nou s-au topit unul în brațele celuilalt. Într-un târziu, el zise: — I-am spus lui Carter să aducă mașina în jur de opt. Va trebui să plec, dar o să mă întorc. A făcut un duș și deodată a dispărut lăsând-o amețită, incapabilă să gândească, incapabilă să muncească, incapabilă să facă altceva

decât să retrăiască fiecare minut de când l-a întâlnit. Îi trecu prin minte că acest nou sentiment pe care-l avea nu era doar pasiune și dorință carnală. Pentru prima dată, la vârsta de treizeci și cinci de ani, bănui că s-a îndrăgostit. Fără să fie chemat, Griffin îi bântuia gândurile, când se aștepta mai puțin. Pierdea o groază de timp privind în gol, visătoare, gândindu-se la gâtul lui, la umerii lui, la părul lui, la căldura trupului. Griffin știa și cum să dezbrace o femeie în mod erotic. Știa cum să se dezbrace pentru a nu părea caraghios. Într-un sertar de lângă pat ținea o cămașă de-a lui și când nu era lângă ea îmbrățișa cămașa pentru a-i simți trupul. Griffin a angajat imediat LACE pentru una din noile sale companii spunându-i că vor avea astfel un motiv de a fi împreună. Judy a rămas surprinsă de felul relaxat în care muncea el. Nu-și pierdea energia ca să arate dinamic, uneori arăta chiar leneș. La toate ședințele avea un aer blând, deși punea întrebări, comenta și încuraja oamenii. Apoi, în trei minute, concluziona o ședință de câteva ore. Părea să gândească cu cincisprezece la sută mai bine și mai repede decât ceilalți. Acest lucru îl aveau ei în comun. Se întâlneau de trei ori pe săptămână. La început discret, apoi din ce în ce mai neglijent. Probabil că a aflat și soția sa, se gândea Judy. La fel se gândea și Griffin. — N-o să spună nimic, niciodată nu se plânge. Dar când Judy a auzit acest lucru, a impresionat-o. Nu-i plăcea să se gândească la ea ca la o aventură amoroasă oarecare a lui Griffin. — Ai spus un lucru foarte urât, îi spuse pe jumătate în glumă. Ar fi vrut să îl umilească așa cum au umilit-o pe ea acele cuvinte, „Niciodată nu se plânge”. — Foarte urât… repetă Judy privindu-l cu răutate. Am să te pedepsesc ca să nu mă mai jignești și să nu mă mai umilești

niciodată. Griffin a înțeles, îi venea să-și dea palme. Judy l-a prins de mână și l-a tras spre patul dezordonat. Cu un zâmbet forțat, Griffin s-a gândit că va întârzia la întâlnirea următoare. A încercat s-o îmbrățișeze, dar ea l-a prins de încheietura mâinii și i-a spus mieros: — Am să te leg de pat și am să te pedepsesc ca să ții minte, niciodată, niciodată să nu mai gândești murdar despre mine. L-a mușcat de deget, destul de tare ca să tresară de durere. Apoi l-a legat de mâna dreaptă. El a încercat să protesteze în glumă, acceptând totuși jocul. Vedea sau înțelegea durerea adevărată de dincolo de vorbele ei. Știa că nu va ajunge la întâlnire. Ea îl prinse și de cealaltă mână și îl legă cu o eșarfă roșie de grilajul patului. — Nu ai de gând să mă dezbraci mai întâi? — Am să-ți scot pantofii. Îi scoase pantofii, apoi îi legă fiecare gleznă de colțul patului. — Nu, nu, strigă Griffin jucăuș, dar fals. Nu vreau în stil gestapo… nici cu bici, nici cu tortură, nici cu centura de piele. — Mai rău, spuse Judy dispărând în bucătărie și revenind apoi în dormitor goală, cu o foarfecă în mână. În timp ce se apropia de pat, cu aceeași privire răutăcioasă în ochi, Griffin îi spuse nervos: — Gata, Judy, îmi pare rău. Acum hai să terminăm cu prostiile. Este ridicol și am mers prea departe. — Dar nici nu am început, nici nu-mi trece prin cap să mă opresc. Înainte ca Griffin să înțeleagă ce face ea, Judy tăia cu o plăcere diabolică o bucată din haina costumului. — Judy! Încercă să se ridice, dar descoperi cu surprindere că nu se putea mișca, era legat. Judy continuă cu cămașa de mătase, cumpărată doar de o lună de la Londra – având grijă ca el să simtă răceala metalului. — Judy! Ce joc este ăsta? Tu mi-ai dat cămașa, nu mai ții minte? — Am făcut o greșeală, spuse Judy calm, concentrându-se atent asupra pantalonilor. Să știi că într-adevăr m-ai jignit și va trebui, îmi

pare rău, să te deranjez și eu, să-ți bulversez viața, așa cum ai făcuto tu. Griffin începu să transpire. Nu l-ar fi deranjat dacă ar fi fost sâmbătă, dar îl aștepta o după-amiază foarte încărcată și, la urma urmei, au… — Doar tu ai vrut, nu? — Taci din gură! Să știi că chiar în acest moment mă gândesc să fac ceva ca să nu poți vorbi. Lăsă foarfecă, luă ciorapii ei și îl legă la gură, apoi îi strânse cravata. Cu multă grijă, ridică ceea ce mai rămăsese dintr-un pantalon. Timp de o secundă, Griffin a văzut luciul lamei în aer, înainte ca aceasta să se repeadă spre slip. Începu să scoată sunete dezarticulate, cerând îndurare. Orice joc ar fi făcut ea acum, i se părea singurul mod de a reacționa. — Te voi pedepsi, spuse Judy blând, ca să nu mai faci niciodată. Am să te fac să-ți pară rău! Am să te fac să suferi! Există și o lege împotriva a ceea ce aș vrea eu cu adevărat să-ți fac. Văzând că se apleacă spre sexul lui, Griffin încremeni. Îl mângâie până când Griffin începu să geamă de plăcere. După aceea, coborî iute din pat, plecă la bucătărie și reveni cu o sticlă de ulei de măsline. Îi spuse cu un ton foarte convențional: — Griffin, ar trebui să arăți mai mult respect. Îngenunche lângă pat și turnă pe tot corpul ulei de măsline. Judy s-a mutat la capătul patului și a început să-i maseze piciorul stâng; încet, cu grijă, a început cu degetul mare și apoi pe tot piciorul. Până la urmă o să facă dragoste cu mine, gândi el, la asta duceau gesturile ei. Dar ea nu a făcut. S-a oprit foarte aproape de zona sensibilă și a început masajul piciorului drept. Apoi i-a masat tot corpul cu mișcări experte. Din când în când îl atingea cu vârful sânilor. — Acum probabil că ești topit, îi spuse ea gânditoare. Abia atunci i-a trecut prin cap lui Griffin că îl trata ca pe un obiect sexual pentru propria-i plăcere. Era legat și nu putea face nimic. Când l-a văzut

aproape de orgasm, a sărit repede de pe el. Griffin a scos un geamăt de furie frustrată. — Și acum cred că vreau să beau ceva! Îl lăsă pe Griffin zbătându-se în legături și se întoarse cu o sticlă de scotch și un pahar cu gheață. Turnă băutură în pahar, gustă senzual, apoi se întinse lângă Griffin, luă în gură două cuburi de gheață și se aplecă din nou spre el. El scoase un alt geamăt, uluit, pentru că senzația era cu totul alta; gheața era rece. Îl chinui așa, până când Griffin își pierdu erecția. Apoi se ridică și îi turnă în cap paharul de băutură cu cuburi de gheață. Patul arăta îngrozitor – era un amestec revoltător de ulei de măsline și gheață topită. — Știi, asta în filme arată foarte amuzant. Plecă la frigider și reveni cu o budincă de heringi cu lămâie, pe care o strivi cu foarte multă grijă de fața lui Griffin. Apoi se ridică și privi scena. — Dumnezeule, ce harababură! spuse disprețuitor, se întoarse pe călcâie și plecă să facă un duș. Zece minute mai târziu reapăru îmbrăcată imaculat. — Am o întâlnire, Griffin, și trebuie să plec, îi spuse foarte politicos. Luă foarfeca de pe dușumea și o așeză pe pat, la capul lui. El încercă să strige ceva, indignat, dar nu se auziră decât câteva sunete dezarticulate. — Tu ai imaginație, Griffin, așa că descurcă-te, îi spuse și ieși din casă. Lui Griffin nu-i venea să creadă. Nu-i venea să creadă că chiar a plecat. Nu-i venea să creadă că nu se putea elibera. Se zbătea și se lupta cu legăturile ridicole de mătase și îi era din ce în ce mai rece, se simțea neplăcut în patul lipicios și ud. Foarte târziu reuși să prindă capătul foarfecii. Îi trebui încă jumătate de oră, dar reuși să se elibereze, îi telefonă lui Carter să-i aducă haine curate. Era de-a dreptul furios.

Dar era și impresionat. El, Griffin Lowe, marele afacerist, marele amant și cel care dispărea, cel care își ținea femeile într-un anume sistem emoțional, nederanjându-și niciodată orele de program, el a fost pus în fața unui fapt pe care nici puterea și nici farmecele lui nu l-au putut rezolva. Dincolo de ceea ce a făcut Judy a fost mânia adevărată – și niciun moment ea nu a cedat sentimentelor. A reușit să-și demonstreze puterea fizică pe care o avea asupra lui Griffin. Îi cunoștea atât de bine corpul, încât a reușit să-l mențină la punctul de orgasm timp de oră și jumătate, supunându-l unor chinuri îngrozitoare. Nervii îi erau la pământ. A fost umilit și a simțit-o din plin. Din acel moment, legătura lor s-a transformat total și Griffin a tratat-o pe Judy cu mult mai mult respect, nu pentru că îi era teamă de ea, ci pentru că a făcut exact ceea ce i-a spus că va face – l-a pedepsit! Dar Griffin știa că va trebui să mai riște o dată această furie dureroasă. Știa că va trebui să-i arate clar care va fi viitorul lor. Așa era cinstit. Într-o seară, la o săptămână după ce l-a legat și i-a tăiat hainele, erau amândoi în pat, învăluiți de razele blânde ale asfințitului. Erau cuprinși de o oboseală voluptuoasă, după ce au făcut, dragoste, iar Griffin nu prea avea chef de vorbă, dar știa că va trebui să înceapă. O ținea strâns de mână, știind că va trebui să fie foarte ferm, știind că o va face să sufere. Spuse brusc: — Delia știe că nu o voi părăsi niciodată, nici pe ea, nici pe copii, Judy. Am luptat prea mult pentru ceea ce am, pentru a-mi părăsi acum familia. Tăceau amândoi. Era stânjenit. Judy părea atât de închisă și distantă! Ieși din pat și aduse de la bucătărie o sticlă de Don Perignon. — Nu știu cum de te acceptă așa, spuse Judy. — Delia știe că un bărbat care se îndrăgostește mereu prezintă un

fel de siguranță ciudată. Judy dădea semne de furie, în timp ce el scotea dopul șampaniei. Trebuia să fie foarte direct cu ea. — Faptul numărul unu, Judy – eu întâlnesc o mulțime de femei frumoase și îmi place compania lor. Faptul numărul doi – am de asemenea o familie. Pentru mine acestea sunt două zone de interes complet diferite și sper ca tu să înțelegi lucrul acesta. Judy întinse mâna și luă paharul de șampanie pe care i-l oferi. — Judy, vreau să subliniez lucrul acesta. Nu vreau să te jignesc și nu vreau să-ți faci altfel de gânduri, dar trebuie să înțelegi că nu-mi voi părăsi niciodată soția. Ar durea-o prea mult și nu m-aș mai putea privi în ochi după aceea. Urmă o altă tăcere profundă: — Așa spun toți, zise Judy și îi răsturnă încet paharul peste cap. Oricum, cine ți-a cerut să o părăsești? Cu mult, mult timp în urmă, am hotărât că nu mă voi căsători niciodată. Nu înțelegeam de ce aș face promisiuni nerealiste, pe care nu știam dacă le voi putea îndeplini. Griffin lăsă sticla de șampanie și plecă la baie. Bine că nu i-a azvârlit-o în cap. În sfârșit, reușise să-i spună. Judy continua să vorbească visător: — Mi-am spus încontinuu că nu vreau să mă căsătoresc cu tine și nu sunt convinsă că vreau. Sunt doar geloasă pe faptul că ești căsătorit cu altcineva. Ridică vocea, sperând să o audă el din baie. Nu vreau să fiu dependentă de cineva pentru propria mea fericire. Griffin apăru în ușa băii și ea nu se putu abține să nu îi admire frumusețea. El îi zâmbi tentant. — Pentru Dumnezeu, Griffin, ascultă-mă. Întotdeauna am pus mare preț pe independența mea, dar acum m-am trezit deodată dorindu-mi să-ți spun totul, Griffin, toate secretele vieții mele. Ridică exasperată ochii în tavan. Acum știu că tu nu simți la fel pentru mine, pentru că bărbații nu simt. Deodată îmi doresc să fiu

cu tine mereu. Dar rațional, nu îmi doresc acest lucru. Începu să lovească cu pumnii în saltea. Se ridică brusc și el nu se putu abține să nu-i admire sânii. Aruncă prosopul și se apropie de ea să o sărute, dar ea îl respinse. — Griffin, vreau să-mi mențin intimitatea. Dacă glumești, în acest moment te omor. Vreau să fiu singură și mi se întâmplă foarte des. Alunecă și se ascunse sub cearceafuri. — Chiar dacă tu nu te gândești decât la sânii mei. El se așeză pe marginea patului și o întrebă serios: — De ce? De ce vrei să fii singură? — Pentru că atât de mulți oameni se tem de singurătate, în loc să o aprecieze. Odată am fost și eu la fel – nu mai vreau să fiu așa. El o privi sceptic. Sigur, ai un sentiment de goliciune – vii târziu acasă, după o zi grea și ce găsești, o casă goală. Dar prefer să trec prin momente de deprimare, decât să accept să fiu legată de cineva cu care nu doresc să fiu. Nici nu vreau să joc acest rol în viața unui bărbat. Își duse mâinile sub cap și din nou i se văzură sânii prin cearceaf. Tu mă asculți? Demult, cu foarte mult timp în urmă, dacă un bărbat îmi spunea că este singur, mă topeam de milă și simpatie. Acum, când aud, fug cât mă țin picioarele. — Da, ai o prăjitură și vrei să o mănânci singură. — Corect – o prăjitură. Râzând, el se aruncă asupra ei. La următoarea vizită în New York, Maxine a fost fermecată de Griffin. — Bine măcar că viețile noastre au căpătat direcție, îi spunea ea lui Judy, aranjând un imens buchet de liliac și trandafiri. Nu, mulțumesc, Francetta, îmi place să mă ocup de flori. Pagan și cu mine suntem căsătorite și fericite, avem și copii și ce munci. Kate a reușit, din fericire, să divorțeze și este o scriitoare renumită. Și, în sfârșit, tu ai reușit să te îndrăgostești. Noi toate am sperat că va fi

Nick, mai târziu toate am sperat că va fi un bărbat drăguț. Termină de aranjat vaza și se îndepărtă admirativ. După o vreme, nu ne-a mai interesat cine era, dacă te făcea fericită. Dragă, ce-i cu atâta Don Perignon la tine, în frigider?… Știi ceva? Spune-i lui Griffin că preferi șampania noastră. Acum ascultă, pentru că am o mică surpriză pentru tine.

43 Viața londoneză și traficul de după-amiază erau total blocate, iar Pagan și Judy erau prezente în această aglomerație. În fața Palatului Buckingham, femei elegante, cu pălării de soare înflorate, bărbați cu joben și frac, stăteau cuminți, așteptând la o coadă ordonată. Erau invitații de onoare ai Majestății Sale Regina, la recepția anuală Royal Garden Party. Pagan o văzu pe Kate și flutură spre ea plicul crem în care primise invitația, pe spatele căruia se afla sigiliul regal. Kate a fost nominalizată de curând ca „femeia anului”, de către Asociația Femeilor Profesioniste. Pe invitație era trecut timpul desfășurării recepției, de la patru la șase după-amiază, dar intrarea prin porțile magice se putea face începând cu ora trei și un sfert. Toți cei prezenți acolo doreau să intre. Kate era îmbrăcată într-un costum de crepe Tuffin and Foale, iar Pagan, într-o rochie strâmtă de mătase, cu mânecile garnisite cu blăniță de miel. Judy părea neobișnuit de fragilă într-un costum din ultima colecție de vară a lui Guy, la care asortase o pălărie de pai cu boruri largi. Cel mai greu era să treci de garda în uniformă roșie, de dincolo de bariera care stăvilea turiștii străini. Odată intrate, cele trei prietene au trecut pe sub arcada elegantă a fațadei, pe o alee pietruită. Au intrat într-o curte interioară, apoi au urcat scările îmbrăcate în pluș roșu, spre sala de primire a Reginei. — A fost o surpriză extraordinară, Pagan. Încă nu-mi vine să cred că sunt în interiorul Palatului Buckingham, spuse Judy. Nu înțeleg cum de ai aranjat. — Nimeni nu poate aranja o intrare la Palatul Buckingham, răspunse Pagan. Acum un an, Christopher a sugerat că ai putea fi invitată, pentru popularizarea voluntară a cercetării științifice în domeniul cancerului.

Au găsit-o și pe Maxine. Era invitata de onoare a ambasadorului Franței. Se găseau în salonul principal, decorat în roșu-auriu, la fel ca și holul de la intrare și era plin de mese pe care se găseau servicii din porțelan rafinat, pentru ceai. Arătând ca o pariziancă de neconfundat, într-o rochie ușoară de șifon, Maxine le făcu din ochi și se apropie de ele. Cele patru prietene s-au salutat cu mai puțină efuziune ca de obicei, dat fiind locul unde se găseau. — Să mergem afară, sugeră Kate, și au ieșit pe terasa care ducea în grădina interioară a Palatului. Dincolo de pajiștea impecabilă era un lac, iar dincolo de lac era pădurea. Nu-ți venea să crezi că în mijlocul Londrei se afla o asemenea grădină. Într-un foișor rotund, o fanfară a Marinei Regale cânta o bucată selectată din „Oklahoma”, așa cum se întâmpla în ultimii douăzeci de ani. La stânga terasei, era ridicat cortul din pânză albă cu dungi verzi, pregătit pentru servirea ceaiului. La dreapta terasei, se afla cortul regal, aranjat cu scaune somptuoase și un samovar de aur pentru ceai, pe mijlocul mesei. Toți cei care se plimbau pe pajiște erau fericiți. Se simțeau ca invitații de onoare la nunta verișoarei preferate, fără unchi, amețiți. Jumătate din femei erau îmbrăcate în stilul Reginei, cealaltă jumătate, în stilul Prințesei Anne. Gândind că anul 1969 era anul balurilor mascate, ți se părea curios să nu vezi pe nimeni costumat în floare, țigan, indian, sau afgan, sau alte costume romantice desenate de Laura Ashley. La ora patru, toți cei prezenți s-au apropiat de terasă, în timp ce fanfara intona imnul. O siluetă îmbrăcată în turquoise ieșea în evidență, din grupul restrâns care a apărut pe terasă, în timp ce un grup de gardă proteja aleea regală. Regina nu era îmbrăcată în turquoise – silueta era doar o doamnă de companie din suită. Majestatea Sa purta o rochie de mătase roșie, de sub care, în bătaia vântului, se vedea căptușeala crem. Regina și Pagan erau singurele femei care purtau pantofi fără toc. Sub o

pălărie roșie de pai, cu boruri mari, fața Majestății Sale era palidă și calmă, deși vorbea animat cu oaspeții pe lângă care trecea, în drum spre cortul pentru ceai. Valeți în livrea roșie au servit-o cu ceai pe Majestatea Sa, în timp ce aceasta se întreținea cu membrii corpului diplomatic. A fost un ceai tipic edwardian: prăjituri cu portocale, înghețată, prăjituri cu ciocolată, felii străvezii de pâine cu unt, rondele de castraveți cu brânză. Nu s-au servit băuturi, dar s-a servit din abundență ceai, cafea și suc de portocale. — Frumos loc de întâlnire, spuse Judy de sub borurile pălăriei uriașe. Niciuna dintre noi nu se aștepta la așa ceva acum douăzeci de ani. — Nu ne-am așteptat la niciunul din lucrurile care ni s-au întâmplat, interveni Kate, așezându-se și netezindu-și rochia. Și nici nu am primit nimic din ce am așteptat. De exemplu pe Făt-Frumos. Au vorbit tot timpul cu o veselie molipsitoare despre soți, copii, amanți, case, prieteni, dușmani, adică despre tot ce înseamnă viața unui om. Apoi, cu melancolie, și-au amintit nopțile copilăriei, în care vorbeau după ce se dădea stingerea, mărturisind ce ar fi dorit fiecare să știe înainte de a intra în viață. — Să-mi câștig existența, spuse Pagan, ferm. — Să-mi rezolv singură problemele financiare, spuse Kate cu gândul la averea tatălui său. — Să fiu conștientă că mă pot aștepta și necazuri, spuse Maxine, înțelept. Nu poți trece prin viață cu o atitudine de prințesă, sperând că nu ți se va întâmpla nimic într-un pat. Patul este întotdeauna înșelător. — Eu aș fi dorit, spuse Judy, să nu mi se bage în cap ideea că ești o epavă dacă nu găsești un bărbat, pentru că numai un bărbat îți oferă statut social și protecție. — Părinții noștri ne-au îndoctrinat cu asta, sublinie Kate. Mamele ne-au crescut să fim dependente și leneșe.

— Nu cred că ne putem acuza părinții că nu ne-au învățat lucruri pe care nici ei nu le știau, gândi Maxine cu voce tare. Ei au făcut cum au știut mai bine. — Tocmai aici este problema, raționă Judy. Nu știu nici eu cum, dar am avut în cap ideea că o femeie dependentă este feminină, iar una liberă nu este. Adică, nu este feminin să fii responsabilă pentru propria ta existență. Kate a fost prima de acord cu ideea. — Cred că aș fi evitat multe din necazurile prin care am trecut, dacă aș fi avut încredere în mine, în loc să mă bizui mereu pe sfaturile celorlalți. S-au ridicat de la masa de sub cort și au pornit spre lac, în timp ce Kate a continuat: — Încă de la naștere, noi am fost înfășurate într-o țesătură de dantelă și, când simți delicatețea dantelei pe trup, ești tentată să nu lupți să ieși din ea. Te doare sufletul să rupi păienjenișul de fire delicate și atunci lași pe altcineva să hotărască în locul tău. Dar aceste scutece de dantelă sunt pânze de păianjen care oferă o falsă siguranță… — Și este mult mai rău, chiar ca atunci când nu ai deloc siguranță, pentru că te fac extrem de vulnerabilă, mai ales atunci când descoperi că dantela protectoare a fost sfâșiată de soartă și te-a lăsat descoperită și lipsită de apărare. Judy aprobă, gândindu-se că ar fi frumos să rupă un trandafir și să i-l trimită mamei sale. Dar grădina avea foarte puțini trandafiri.

44 La puțin timp după ce Judy s-a întors din Anglia, Tom a intrat la ea în birou într-o dimineață. — Am importat primul film porno. Studiourile Empire au cumpărat filmul acela franțuzesc „Q”. Titlul este simbolic. Știi ce înseamnă în franceză, nu? Lili joacă rolul principal și noi va trebui să-i organizăm turneul de popularizare. Va trebui să ne gândim la o soluție, pentru că engleza ei nu este grozavă. Te poți ocupa tu de asta? — Sigur. Poate că putem atrage și Federația Bijutierilor să-și lanseze colecția de smaralde. Cum i-ar plăcea lui Lili să călătorească cu două milioane pe ea? Este ceva deosebit! Judy a programat turneul pentru începutul lui ianuarie, întotdeauna sezon mort – nimic important nu se petrecea, toată lumea era acasă, în fața televizorului. A hotărât să călătorească împreună cu Lili, pentru că Lili era categoric un om dificil și bijuteriile puteau foarte ușor aduce necazuri. Oricum, Judy trebuia să-și viziteze agențiile. După întârzieri pricinuite de Liga Decenților și nenumărate organizații biblice, „Q” a rulat, cu puțin înainte ca Lili să împlinească douăzeci de ani. După Crăciun, Lili a plecat în America, pentru a-i face reclamă. Serge venise înaintea ei. Avea de discutat cu câteva personalități. În mod surprinzător, nu a așteptato pe Lili, când a venit și ea. Agentul care a așteptat-o la aeroport i-a spus că Serge nu se simte bine și se vor întâlni la hotel. Lili și-a arătat fățiș nemulțumirea. Minciună, probabil că are o aventură. A străbătut aproape jumătate de lume să-l întâlnească și el nu se deranjează nici măcar să o aștepte la aeroport. A fost supărată până a ajuns la Beverly Hills.

Lili l-a găsit pe Serge întins la soare, lângă piscină. Câțiva copii săreau la trambulină, dar în afară de ei nimeni nu părea că venise ca să înoate – părul femeilor nu era ud, dimpotrivă, era perfect coafat, în stiluri demodate, unele purtau chiar bijuterii la costumul de baie. Serge o salută molatec: — Dumnezeule, mă simt îngrozitor. Ea făcu un efort să pară îngrijorată. — Ce s-a întâmplat, Serge? El gemu din nou, își mângâie abdomenul și ridică ochelarii. — Ficatul. Doctorul hotelului spune că am nevoie de odihnă. Nici nu-ți imaginezi ce rău îmi este. — Și atunci de ce nu ești în pat? Nu-l credea; nu credea că a consultat un doctor. Era al naibii de confortabil să stai la soare. Probabil că are o femeie. — Ce bei? — Ce crezi? Suc de portocale – ordinul doctorului. — Pot să gust? Luă o gură din pahar. Era într-adevăr suc de portocale. Poate că chiar era bolnav. — Nu vrei și tu un suc, Lili? — Nu, mulțumesc, dar parcă aș mânca ceva. Doctorul ăsta ți-a dat medicamente? Cât ai să fii bolnav? Știi că trebuie să plecăm marți. — Da sunt foarte îngrijorat. În timp ce Serge se ghemuia în șezlong, Lili privea curioasă în jurul ei. Bărbați de vârstă mijlocie, cu ochelari de soare, citeau „Variety”. Câțiva foarte bronzați, cu lanțuri groase de aur, fumau, jucau cărți sau vorbeau la telefon. — Nu mă așteptam să fie așa la Hollywood. Oamenii ăștia sunt atât de comuni, parcă sunt în stațiune. Ce fel de hotel a ales Serge? Unde erau renumitele staruri? Lili era dezamăgită. În timp ce ea și Serge se îndreptau spre mesele de la marginea

piscinei, o creatură frumoasă își făcu apariția. Cu atenție de parcă ar fi îngrijit un copil bolnav, începu să dea cu ulei de soare, pieptul bărbatului care o însoțea. — Ea nu este starletă. Este prostituată, spuse Serge citindu-i gândurile. Sunt foarte frumoase aici. Ea, de exemplu, a văzut mai multe camere de hotel decât un comis-voiajor. Adevărul este, Lili, că doctorul mi-a interzis să plec în turneu cu tine. Poate trebuie să mă internez și să fac niște analize. — Nu te cred! Furculița îi căzu din mână și ea se aplecă spre el cu o privire furioasă. După articolul de la Londra, Lili era îngrozită să vadă ziariști, dacă Serge nu era cu ea. — Am să vorbesc și eu cu doctorul ăsta. Era convinsă că nu are rost. Probabil că Serge l-a mituit. A ghicit bine. Avea vreo femeie. — Ai o fată pe aici, pe undeva! spuse ea cu o voce profundă, furioasă și insinuantă. Serge își dădea seama că este în pragul unei explozii. — Asta mai lipsea, să nu fiu protejată în turneu pentru că așazisul meu impresar se odihnește la Hollywood, renumita stațiune pentru refacerea sănătății. Mă împingi singură în turneu pentru că ți-ai găsit o cățea, în confortul pe care ți-l oferă banii mei. — Pentru Dumnezeu, Lili, trebuie să-mi faci o scenă la numai cinci minute după sosire? Chiar dacă nu înțeleg franțuzește, oamenii își dau seama că ne certăm. Vorbește încet și folosește-ți creierul. Gândește. Niciodată nu te-am lăsat singură după articolul ăla scris de englezoaică. De ce te-aș lăsa așa, deodată, singură întrun turneu costisitor de patru săptămâni? Și viitorul meu financiar va suferi. — Poate că ai dreptate, dar nu-mi spui totul. Ceva nu este în regulă. Vorbești evaziv. Simt. — Dragă Lili, dacă vom ajunge în micuțul tău bungalow roz, îți

dau un pumn să-ți sară dinții. Mă simt îngrozitor, aș putea să mor și tu îmi faci scene. Nu prea sunt fete de companie aici și chiar dacă ar fi, nu le-aș putea face nimic. Mă simt atât de al naibii de rău. Poți vorbi cu doctorul mâine. Apropos, l-am rugat să-ți facă și ție un control. Poate că este bine înainte de turneu. Și nu îți mai face probleme, nu mergi singură. Președintele Agenției Publicitare va merge cu tine, iar eu te voi suna în fiecare seară… Acum, te rog, vrei să-mi arăți și mie puțină simpatie? Nu arăta deloc bine, era adevărat. De fapt, arăta groaznic. Lili îl bătu prietenește pe mână. Serge era bolnav. Adevărul era că avea sifilis. Remarcase cu câteva zile înainte și a chemat doctorul pentru că nu se glumea cu astfel de lucruri. Îți afecta creierul, paralizai, îți mânca nasul, poate chiar mureai. Doctorul i-a prescris imediat penicilină și de aceea Serge nu putea pleca în turneu. Îi mulțumea lui Dumnezeu că nu s-a atins de Lili de multă vreme. Dar doctorul i-a spus că totuși ar trebui consultată. Va fi surprinsă, dar doctorul trebuia să se descurce, la urma urmei, îl plătea destul. Dacă Lili era curată, nu îi va spune nimic. Nu dorea să o înspăimânte. Dar Serge era îngrijorat. Nu-i plăcea că nu-și poate mânui singur contul din bancă. Lili a ajuns la aeroportul Kennedy înfășurată într-o haină de blană, lungă până la gleznă, și un nimb de păr negru care îi încadra fața de felină. Obosită după o noapte de zbor, abia dacă i-a vorbit lui Judy. Toată lumea o privea. La toți li s-a tăiat respirația. În birou, într-o cutie de catifea verde închis, se afla o magnifică brățară de smaralde încrustată cu diamante, o broșă, o pereche de cercei și două inele asemănătoare. Dar piesa de rezistență era un colier extraordinar. Acesta era setul pentru Anul Smaraldelor. Încet, cu amândouă mâinile, Lili îl puse la gât. Oboseala i-a

dispărut în momentul în care s-a privit în oglindă. — Hai să-ți arăt ceva, spuse Judy. Luă o diademă de argint, trecu colierul printre capetele filigranate și puse diadema pe capul lui Lili. Lili se transformă deodată în Regina Zăpezii. — O să fie frumos. Așa o să te fotografiem, după ce te odihnești puțin. Te așteaptă o coafeză în apartament. În seara aceea, la ora cinci, marea sală de recepție era înecată în fum-de țigară, plină de ziariști nerăbdători. Tăcerea se lăsă când Judy anunță prezența lui Lili. Lili numără încet până la zece și intră în sală. Avea o ținută majestuoasă – capul ridicat, bărbia sus, rochia de satin alb, totul îi punea în valoare smaraldele cu care era împodobită. Zâmbi blând și se apropie de Judy. Are clasă, gândi Judy, cu satisfacție. Arată ca o prințesă, nu ca o fată de doi bani, cum s-au așteptat toți. Ce contrast între ea și cea din film. Judy aranjase ca toată garderoba ei pentru turneu să fie desenată de Guy Saint Simon. În toată America, la toate hotelurile, îi așteptau detectivi particulari și poliția era alertată. O echipă de televiziune i-a însoțit la Seattle, Houston, Dallas, Atlanta, Philadelphya, Boston, Cleveland, Baltimore și Detroit, apoi la Los Angeles, Cinncinati și Pittsburgh. Lui Lili toate orașele i s-au părut uluitoare. Se deplasa în mașini bine păzite. Trebuia să se concentreze pentru a înțelege vorbele iuți și cu accent ciudat. Uneori era exasperată de propriile răspunsuri. Dar presa era blândă. Merv Griffin a fost plăcut, Phil Donahue a fost încântat. Mike Douglas a făcut o poveste înduioșătoare despre cum se simțea o biată orfană împodobită cu diamante de două milioane. Johnny Carson a reușit o povestire simpatică a carierei sale, transformând perioadele sordide din viața lui Lili în adevărate obstacole de

netrecut. Cu toate acestea, Lili simțea că se repetă pentru că i se puneau din nou și din nou aceleași întrebări și ea încerca disperată să dea răspunsuri diferite. În ciuda luxului și a grijii cu care era înconjurată, în a patra săptămână avea ochii roșii, era deprimată și epuizată, răcise în frigul mușcător de la Chicago. — Capul sus, ai ajuns în ultima săptămână, o consola Judy. Fata nu i-a făcut necazuri. A fost cuminte, deși aproape lipsită de personalitate. Era uluitor cum revenea la viață în fața camerelor de luat vederi. Până acum te-ai descurcat foarte bine. Toată lumea este epuizată și dezorientată într-un astfel de turneu. Toți au spus aceleași lucruri. Știi ceva, dacă nu te simți în stare, amână întâlnirea de după-amiază. Este totuși important să te întâlnești cu Soapy Finnegan. După aceea, îți dau o aspirină și te culci. Soapy Finnegan zâmbea – era un irlandez cu opinii foarte personale, cu o înfățișare care impresiona audiența. Soapy cunoștea toate reacțiile umane, înțelegea toate gesturile. Nimeni nu știa că purta o vestă de protecție sub costum, că făcuse a doua operație estetică și că era obsedat de conspirații. Lili încercă să nu se așeze pe scaunul oferit. Dacă se așeza, nu se mai ridica. Dacă termina acest mic spectacol, putea să se arunce în pat și să o vadă un doctor. O durea capul, îi ardea fruntea, urechile îi erau înfundate. Cu siguranță că nu va putea continua mâine. Mai târziu avea să își dorească să nu fi luptat cu ea pentru a-l primi pe nemilosul Soapy Finnegan. A crucificat-o pe altarul respectabilității. Lili nu a fost deloc pregătită pentru atacul surprinzător și întrebările dure la care răspundea singur, nelăsându-i nicio șansă să vorbească. După o tiradă lungă, s-a întors brusc din fața camerei spre Lili, care era uluită. — Cum vă descrieți dumneavoastră? — Cum altfel decât actriță?

— De ce nu v-ați descrie ca pe o femeie care s-a expus, când abia ieșise din școală, oricărui bărbat care plătea această plăcere? Vocea lui devenea tot mai agitată. În cabina în care se afla, Judy sări în picioare. Vocea continua să o acuze pe Lili – „V-ați vândut corpul pentru un șirag de smaralde!” Judy fugea spre studio. Lili nu se va descurca singură. Dar s-a descurcat. Uluită la început de potopul de acuzații, încercând să-și găsească cuvintele în engleză, lui Lili i-a fost teamă la început că va izbucni în plâns. Dar plângea destul când era singură. Până acum reușise să ascundă adevăratele ei sentimente. Aceasta era mândria ei secretă. De ce ar plânge în fața acestui ticălos? Aproape fără să se gândească, își ascunse emoțiile și furia, sări în picioare și își smulse smaraldele de la urechi. — Nu sunt ale mele, spuse ea cu furie mocnită. M-am săturat de ele și de tine. Am știut că nu aduc noroc. Smaraldele nu aduc niciodată noroc. Smulse brățara de pe mână, apoi cu amândouă mâinile smulse colierul. — Păstrează-le tu, strigă aruncându-i-le în față lui Soapy Finnegan. Poate ai să simți cum este când ești arătat ca un animal de paradă. Neștiind exact ce face, simțind doar că trebuie să scape, Lili trecu în fugă pe lângă garda personală și, ieșind din studio, se lovi de Judy. — Te rog, Lili, întoarce-te, mergem împreună. Te rog, te rog! Lili o privi furioasă. — Lili, eu sunt de partea ta. Nu-ți poți permite accese de furie. Pentru că Lili continua să mocnească, Judy se enervă. — De ce ar trebui oamenii să fie mereu drăguți cu tine? Trebuia să taci, să zâmbești sau să privești demn, și atunci ai fi cucerit simpatia. Acum te-ai purtat ca o prostituată de stradă și este exact descrierea pe care ți-a făcut-o el. Și ai spus că smaraldele nu aduc

noroc? De două ori! În două ore va afla toată America. Hai să mergem în cabină. Dumnezeule, nici nu știu ce să fac, să sun la Federația Bijutierilor sau să-mi tai frumos gâtul cu o lamă? Sau pe al tău, se gândi ea împingând-o pe Lili pe coridorul plin de oameni. — Nu pot să cred că l-ai lăsat să te prindă atât de ușor. Este un lucru atât de neprofesional, Lili. Ți-o imaginezi pe Jane Fonda sau Liza Minnelli făcând așa ceva? Sau vreo altă actriță de renume? Doamne, unde găsesc eu un bijutier la ora asta să repar colierul? — Plec acum, spuse Lili, surprinzător, intrând în cabină. Gata cu turneul. — Nu poți pleca la jumătatea turneului, exclamă Judy, surprinsă. — Ba da, pot. Ah, am uitat astea, spuse și scoase inelele de pe degete. La hotel, Lili aruncă câteva haine într-o valiză și îl sună pe Serge. Nu era acasă. Îl sună din nou mai târziu, dar tot nu i-a răspuns nimeni. O durea capul și a așteptat două ore un avion de Los Angeles. Serge a împietrit când a văzut-o pe Lili, disperată, intrând în camera sa la miezul nopții. Se ridică în pat. Era singur. — Ce naiba se întâmplă? Trebuia să faci încă o săptămână. Unde este femeia aceea care răspundea de tine? Nu mai plânge, îngeraș, hai la tăticu’. Lili se aruncă în brațele lui. Serge o îngrozea, o deprima, a abuzat fizic de ea și, cu toate acestea, Lili se simțea în siguranță cu el. — Es… st… este la Chicago. Te-am sunat de la ho… ho… hotel și pe urmă de la ae… roport, dar nu… erai. Am aș… șș… teptat avionul. Izbucni din nou în plâns. — Gata, gata, îngeraș, orice s-ar fi întâmplat, va aranja Serge. Începu să o mângâie până o calmă. Acum spune-i totul lui Serge.

— Prima parte a fost bine, chiar ușor pentru mine. Femeia de la agenție a fost drăguță și prietenoasă. Dar aveam un program atât de încărcat și engleza mea este atât de stângace. Este o ușurare să-ți vorbesc în franceză. Să vorbesc fără să fiu păzită. Lili strănută, apoi tuși. Tot timpul au vorbit în engleză, foarte repede. Apoi m-am îmbolnăvit și doctorul de la hotel mi-a dat pilule, dar mi-au făcut somn. Îmi simțeam capul umflat ca un balon plin cu vată. Lili luă o altă batistă și începu din nou să strănute. Ieri seară aveam iar o durere de cap și am luat alte pastile, altfel îți jur că nu mă mai puteam mișca. Își scoase pantofii și hainele. După aceea, porcul acela a spus lucruri revoltătoare despre mine în fața a mii de oameni – ce târfă murdară sunt și ce exemplu urât pentru tinerii americani. Parcă eram interogată într-un caz de crimă. — Gata, gata, îngeraș, o mângâie Serge. Serge îi telefonă lui Judy, la Chicago și o anunță că Lili are febră și temperatură și este sub supraveghere medicală. Poate că nu ar trebui să mai continue turneul. Dar Lili nu și-a revenit mai multe zile. Două săptămâni mai târziu, era tot în pat. Nu părea să-l audă pe Serge, plângea mereu în tăcere, nu mânca, nu bea nimic, nu citea și nu privea la televizor. Stătea inertă în pat ca o păpușă stricată. — Poate ar trebui să o ducem într-o clinică particulară, spuse doctorul. Suferă de ceea ce noi numim depresie clinică. Acesta este termenul folosit când cel în suferință este o celebritate. Dar mă tem că se îndreaptă cu pași mari spre un colaps nervos. Serge îl privi îngrijorat. — Când va putea munci din nou? întrebă el.

45 Cap Camerat este o peninsulă pe Riviera franceză, la o jumătate de oră de St. Tropez. Un far pe un vârf de stâncă anunță vapoarele că trebuie să ocolească locul. Dincolo de el, agățându-se cu tenacitate de panta abruptă a muntelui, se află un mănunchi de vile construite din cărămidă și lemn. Aceste locuințe sunt mobilate în ceea ce francezii numesc „stil contemporan”. În primăvara lui 1970, Serge a închiriat una din aceste vile pentru ca Lili să se refacă în aerul cald mediteraneean. Era bucuros să scape de ea o lună. Părea să nu aibă niciun dram de energie și se topea în lacrimi de fiecare dată când îi sugera să înceapă munca. De când a făcut criza de nervi, la douăzeci și unu de ani, era inertă. Îi era frică de străini și îngrozită să rămână singură. Lui Serge îi era ușor să o manipuleze, dar știa că și-a pierdut vitalitatea în fața camerei de luat vederi. Pentru moment, magica Lili dispăruse. Fața era aceeași, corpul același, dar nu avea viață în ea. Nu avea nimic comun cu oamenii normali. Genul de succes pe care l-a avut ea atrăgea în mod inevitabil bărbații cu probleme sexuale. Femeile erau întotdeauna dure cu ea, nu aveau încredere în ea, erau geloase pe vraja în care îi prindea pe bărbați. Nu avea nicio prietenă apropiată. Serge a făcut totul. A mângâiat-o, a flatat-o, a făcut dragoste cu ea, ba chiar a înspăimântat-o de câteva ori. Au fost amânate două filme. În ultimele șase luni, nu i-a adus niciun bănuț și îngrijirea medicală îl costa o avere. Doctorii i-au recomandat soare și viață liniștită – nu distracții, nu nopți târzii, nu Serge. A angajat o soră să aibă grijă de ea. I-a dat o grămadă de bani ca să nu o scape din ochi. Lili a simțit că este spionată, dar îi era indiferent. Nu dorea decât

să fie singură. S-a înveselit numai când a ajuns în minunatul Paradis. Din casă, vederea spre mare era aproape blocată de o masă vegetală imensă. Lumina se filtra prin frunzele verzi și dese. Pe verandă, soarele provensal lumina jungla deasă și reflecta albastrul închis al mării, proiectând totul pe cerul senin. În sfârșit, era singură, liniștită, fără tensiune. Foarte puține vile din jur erau ocupate și Lili putea cutreiera fără a fi recunoscută. Într-o dimineață, urcând o potecă abruptă, simți că o umbră o acoperă. Deschizând ochii, a văzut o față bronzată deasupra ei. — Lili! Mi-am imaginat că tu ești, spuse Zimmer care venea de la pescuit. Lili a fost încântată să-l întâlnească, la fel a fost și el. — Stau puțin mai încolo. M-am izolat să scriu un scenariu. Ești prima femeie pe care o văd în ultimele săptămâni. Plec luni, ceea ce înseamnă că mai avem puțin timp. O privi intens. Auzise că a fost bolnavă și a amânat niște filmări, dar acum părea să se simtă mai bine. — Mâine sunt invitat la familia Fourier. Mesele lor sunt grozave. Nu vrei să vii cu mine? — Nu vreau să văd oameni. — Îți pui o mască și vorbești numai cu mine. Serge nu poate avea nimic împotrivă. Lili nu a mai văzut niciodată un loc atât de exotic, ca vila familiei Fourier. Monsieur Fourier era un belgian bogat. Făcea afaceri în transport. Pentru a îmblânzi duritatea muncii, se înconjura de un lux opulent, care includea și o colecție de nuduri. Pornografia lui era acoperită de un văl de respectabilitate. Nimfe de piatră în mărime naturală mărgineau aleea de la casă la piscină. Dincolo de piscină era un templu grecesc cu coloane corintiene. Cea mai ciudată petrecere era în curs de desfășurare: servitori cu turbane

indiene ofereau băuturi. Când Lili apăru printre coloanele grecești, îmbrăcată într-un bikini de culoarea pielii, conversația s-a oprit pentru moment. S-a așezat pe o canapea tapetată în roșu. Un indian cu turban, roz i-a oferit caviar, stridii și crabi. Deodată Lili a simțit că îi este foame. Zimmer s-a rezemat într-un cot murmurând: — Ia privește cine vine. Stiarkoz cu La Divina, târziu, ca de obicei. Toii ochii s-au îndreptat spre aleea pe care se apropia un bărbat cu părul argintiu. Lângă el, La Divine, arătând exact ca pe ultimul album. Ochii mari de căprioară, machiați abundent, străluceau. A fost timp de mulți ani o primadonă de necontestat. Acum era amanta lui Jo Stiarkoz. Se mișca încet tremurându-și sânii sub rochia subțire. Nu mai cânta la operă, dar vocea ei era încă superbă. În întreaga lume, oamenii au așteptat toată noaptea să intre la concertele ei. Impresarii tremurau la gândul mulțimilor pe care le aduna. Gazdele le-au ieșit grăbite în întâmpinare. La puțin timp după sosirea lor, madame Fourier a bătut din palme și i-a invitat pe toți la masă. — Am crezut că am luat deja prânzul, gemu Zimmer. Deja am mâncat prea mult. Vrei să-l cunoști pe Stiarkoz? Este un armator grec incredibil de bogat și are o colecție de artă extraordinară. E băiat bun, bătrânul.

46 Legănându-se în hamacul instalat pe veranda plină de geranii, Lili o auzea pe soră vorbind la ușa din față. O văzu apoi venind cu o colivie în care se afla un papagal alb. — Nu știu unde să mai punem și asta – numai Dumnezeu știe ce mănâncă! Frumoasa pasăre o privea pe Lili cu ochi de topaz. Încântată, Lili sări din hamac. — Nicio carte de vizită? — Nu, iar băiatul care a adus-o nu știe de la cine este. După o jumătate de oră, în timp ce Lili se juca cu papagalul, a sosit un om cu un arbust de camelie. Pe o rămurică atârna un pachet învelit în mătase albastră, legat cu un lănțișor de aur. — Cântărește numai să vezi cât poate fi de greu lănțișorul ăsta subțire, spuse sora. Crezi că este aur adevărat? În cutia de mătase albastră se găsea o scoică albă în care se cuibărea un pandantiv acvamarin imens, legat pe un lanț de aur aproape invizibil. — Este culoarea Mării Egee, strigă Lili fugind la oglindă să îl prindă. În lumina verzuie văzu razele bleu-pal radiindu-i pe piept. Atunci sună telefonul. — Alo, Zimmer. Tu mi-ai trimis papagalul și altceva astăzi?… Așteaptă puțin, sună la ușă. De data aceasta, o trăsurică aștepta ca ea să semneze de primire. Pe locul vizitiului era un plic crem pe care, scria simplu „Lili”. Înăuntru, o foaie de hârtie pe care scria îngrijit, „Să spunem la Senequier, astă seară, la opt?” Lili se întoarse la telefon. — Nu, nu eu le-am trimis, spuse Zimmer. Ori Fourier, ori Jo

Stiarkoz. Eu pun pariu pe Stiarkoz. Fourier s-ar fi mulțumit cu o broșă cu diamante. Acum că mă gândesc mai bine, mă întreb de ce nu ți-a trimis Fourier ceva? Poate că ți-ai pierdut vraja, Lili. — Poate crede că între noi doi este ceva? Zimmer chicoti. — Nu cu mine, dragă, ei știu asta. Te conduc eu diseară la St. Tropez, să se spună că ai fost cu mine, dacă aude Serge. Lili se cutremură. Serge o va bate nemilos dacă va bănui că flirtează cu altcineva. Odată, aproape că i-a rupt o coastă. În seara respectivă, Zimmer conducea trăsurică spre St. Tropez. Lili s-a îmbrăcat cu o grijă neobișnuită. St. Tropezul părea un platou de filmare de vis. Bărci elegante, ancorate în port, yachturi scumpe își primeau oaspeții. Exact la ora opt, Zimmer i-a făcut din ochi lui Lili. — Am avut dreptate. Uite-l pe Stiarkoz coborând din RollsRoyce. Mă întreb ce pune la cale? Se ridică și-i făcu cu mâna, iar Stiarkoz se înclină ușor în semn de salut și se îndreptă spre masa lor. Era un bărbat de șaizeci de ani, bine îngrijit, cu sprâncene stufoase, argintii, care îi acopereau ochii ageri. Stiarkoz era un om atent. El nu semna niciodată o hârtie, fie că era cec sau scrisoare de dragoste, pentru că nu dorea să se lege de nimeni și de nimic. Dar când dorea ceva, se hotăra repede. Și acum o dorea pe Lili. Deși Lili nu a remarcat imediat seriozitatea interesului său, Zimmer a văzut-o din prima clipă. Stiarkoz nu a părut surprins de prezența lui Zimmer și nu a făcut niciun efort să scape de el; evident, nu dorea să o sperie pe Lili. Erau doar la prima întâlnire exploratorie. Nu i-a pus întrebări personale, dar i-a cerut părerea despre multe lucruri, a ascultat-o cu atenție. În timp ce Zimmer descria filmările la „Q”, Lili începu să se simtă sigură de ea, ba chiar să se distreze. Stiarkoz părea încântat că ei doi i-au vizitat țara și le-a plăcut.

— Toți grecii iubesc Grecia, mai ales cei care locuiesc la Paris, New York și Monte Carlo. Următorul film al lui Zimmer trebuia turnat lângă Atena. — Nu este un sex-epic, explica acesta. Este o tragedie greacă modernă care se desfășoară pe fundalul lumii armatorilor, între doi oameni bogați care doresc să se însoare cu aceeași frumoasă fată. Tatăl ei o obligă să îl aleagă pe cel mai bogat dintre ei, și nu pe tânărul care este la început și nu are decât un cargou. — Brută ce ești, spuse Lili. — Ba, deloc, comentă Stiarkoz. Multe căsătorii grecești sunt astfel aranjate. Căsătoria este o prea serioasă problemă de familie, pentru a fi hotărâtă de dragoste. La fel sunt și banii. — Toți proprietarii de vapoare sunt greci? întrebă Lili. — Cea mai mare parte a acestei afaceri este controlată de greci. Dintr-un total de 52 de milioane de tone, Onassis controlează patru milioane, Nirachos 5 milioane. Restul de 43 de milioane de tone aparțin unui grup de oameni despre care nu vei citi nimic în coloanele de scandal ale ziarelor. De obicei, copiii acestora se căsătoresc între ei. Asta a aparținut bunicului meu, spuse Stiarkoz arătându-i un cuțit mic de aur pentru trabucuri. — Și el avea vapoare? — Da, dar a început ca marinar. — Marinar simplu? — Armatorii greci bogați nu sunt niciodată simpli. Sunt oameni foarte complecși și egocentrici. De obicei, ceilalți oameni nu-i suportă. Două tinere elegant îmbrăcate s-au apropiat de masa lor. Stiarkoz a lăsat țigara, s-a ridicat politicos și le-a salutat, dar nu le-a făcut cunoștință cu însoțitorii săi. După ce acestea au plecat, el le-a explicat: — Soțul doamnei în verde face comerț cu arme și suntem vecini la Monte Carlo. În acel moment, un chelner s-a apropiat de el cu un

telefon în mână. S-a scuzat și a ridicat receptorul. „Care este prețul bauxitei? Nu, nu, la bursa din Chicago… află…”. Apoi a format un alt număr de telefon: „Sună la Amsterdam și vezi care este prețul bauxitei”. Se întoarse spre Lili și se scuză: — Termin imediat. „Bine, cumpără șase sute acolo și cincizeci de mii de la Chicago”. — Să ne întoarcem la ale noastre. Dacă i-ai întreba pe acești oameni de ce adună aceste averi uriașe și ce vor să facă cu ele, pur și simplu nu ar fi în stare să-ți răspundă. Rămâi surprins cât de modest trăiesc, mai ales femeile. — Și dragostea? întrebă Lili. — Sigur, sunt interesați de sex, dar în felul lor special. Dacă un armator grec întâlnește o femeie și vrea sex cu ea, vrea să o facă imediat. Imediat! Așa cum nu pot să își facă prieteni, se apropie greu și de o femeie și după aceea nu știu cum să procedeze cu acea femeie. — Nu par a fi amanți de rasă. — Sigur, sunt multe divorțuri în familiile lor, dar de cele mai multe ori pentru că femeile cred că s-au căsătorit cu un soț și când deschid ochii descoperă că s-au căsătorit cu o afacere. — Nu se gândesc la nimic altceva? — După a cincizecea aniversare, reflectă Stiarkoz, parcă se trezesc și deodată își dau seama că nu mai au multă vreme de trăit. Exact în acest moment intră în panică și de aici toate încurcăturile, amante, divorțuri și recăsătorii. Așa încep să arate patetic. Sfârșesc tragic pentru că înțeleg foarte târziu că afacerile nu sunt singurul lucru important în viață. Târziu înțeleg cât de multe au pierdut. A doua zi, Lili s-a plimbat pe plajă și s-a jucat cu papagalul. Deși era îngrijorată, era și emoționată. Sora i-a pus nenumărate întrebări despre darurile primite și nu s-a obosit să-și ascundă suspiciunea când Lili a plecat cu Zimmer.

După ce a înotat, spre seară a făcut un duș și s-a îmbrăcat cu o rochie de mătase albă, lungă până la glezne, fără nimic pe dedesubt. La ora opt a venit Rollsul. Sora a privit-o surprinsă. — Unde mergi? Trebuie să știu unde mergi. Ești bolnavă, nu trebuie să pleci singură, insista ea ținând-o de mână. Lili și-a smuls mâna și a urcat în mașină. Încântată de aroma pădurii, Lili simțea emoția copilului cuminte care se hotărăște să facă o poznă. De data aceasta, Jo Stiarkoz o aștepta la o masă discretă. Fizic, Lili nu se simțea atrasă de acest grec, dar simțea plăcerea că îi sfidează pe gardienii săi. Sigur că el ar fi putut să-i facă avansuri, dar dacă iar arăta clar că nu o interesează, ar lăsa-o în pace. Spre surpriza lui Lili, Stiarkoz nu a încercat nici măcar să o atingă. Nici nu a încercat să o rețină după ce au terminat masa, deși nu trecuse de ora unsprezece. — Știu că ai fost bolnavă și cred că nu vrei să stai până mai târziu. Au plecat cu mașina lui, prin pădurea tăcută și luxuriantă, spre Cap Camerat. Stiarkoz știa că nu mai este tânăr, iar frumos nu fusese niciodată. Dar un bărbat care are miliarde este un om interesant, cu condiția să discute numai despre domeniile pe care le cunoaște. Jo dorea ca Lili să se simtă bine în compania lui. Știa că toți bărbații pe care i-a întâlnit ea i-au făcut avansuri și de aceea s-a hotărât ca el să nu-i facă. Dorea s-o lasă să se întrebe de ce nu-i face curte: Și mai dorea ca ea să se întrebe cum ar fi dacă i-ar face curte. În dimineața următoare, la ora zece, Lili era pe plajă; a înotat zece metri spre o barcă cu motor care avea să o ducă pe Minerva. Golful nu era destul de adânc și yachtul nu se putea apropia de țărm. Urcând la bordul vasului, Lili s-a simțit deodată liberă ca un pescăruș. Când Stiarkoz a început să-i arate vasul, s-a trezit cântând

din nou Marseillaise. Din câte îi spunea Stiarkoz, erau pe un vapor mic, fără piscină, numai cu un elicopter. Și totuși Minerva putea traversa Atlanticul, dacă dorea Lili. O putea duce în orice colț de lume. Pregătise o cabină special pentru ea. Era lambrisată cu lemn de trandafir, puțin mai mare decât dormitorul ei de la vilă; avea două băi cu bușoanele din aur, în formă de cap de delfin; erau pline cu articole de toaletă foarte scumpe, parfumuri Christian Dior și o trusă completă de machiaj Estee Lauder. În dulapul de haine, erau cele mai costisitoare toalete, șase costume de baie, șase rochii de seară. Pe mijlocul patului, era o cutie enormă cu eticheta Christian Dior – înăuntru un negligee de mătase crem tivit cu dantelă. — Dacă dorești să te schimbi sau să te odihnești, îi explică Stiarkoz. Au stat pe punte sorbind din șampanie, sub cerul albastru și limpede. Nu erau singuri – o secretară și doi marinari se mișcau discret, iar în cabina de comandă se auzea impersonal țăcănitul telexului. Un marinar tăcut îl urma pe Stiarkoz pretutindeni. — Socrates, garda mea de corp, explică Stiarkox. Au stat toată ziua pe mare. Jo nu i-a pus nicio întrebare despre munca ei, de unde venea, de fapt sporovăia cu un scop anume. O simțea instinctiv și dirija conversația așa cum dorea ea. Ar putea sămi fie nepoată, dar nu mă interesează. Aș putea să mă fac de râs, dar nu mă interesează. Îmi este teamă de un singur lucru, că își va bate joc de mine și dacă o va face, atunci viața nu merită trăită. Jo știa că nu este prudent; se întreba și el de ce risca, dar prezența lui Lili îi alunga toate gândurile urâte din minte. Într-un bikini sexy, ea stătea pe marginea unui scaun cu un picior ridicat pe alt scaun și își mânca unghiile. Părea naturală și neafectată ca un animal. Este frumoasă, senzuală, ignorantă, necultivată, o mică sălbatecă, gândi el. Aș putea foarte bine să o invit la cină, să ne luăm frumos rămas bun, să o trimit acasă cu

mașina și să n-o mai văd niciodată. În schimb, spuse: — Mai vrei, Lili? În crepuscul vedeau luminile portului Monaco. Turnurile Palatului dominau portul. În spate se întindea orașul, pe culmea muntelui. În timp ce intrau în port, cerul își schimbă culoarea în violet, apoi purpuriu și negru catifelat. Jo a întrebat-o nepăsător dacă nu ar dori să-și petreacă noaptea la bordul Minervei. Imediat Lili a tresărit îngrijorată. Îi explică – trebuia să doarmă la vilă pentru că Serge telefona în fiecare dimineață. Jo îi spuse că putea să plece cu mașina imediat. Nu a făcut nicio încercare să o rețină. Stăteau pe puntea Minervei și ascultau clipocitul apei. Mirosul de apă marină, alge și port se împletea cu aroma fumului de țigară. Deodată, Lili își auzi numele strigat de o voce pe care o știa foarte bine. Tresări speriată. Stiarkoz se îndreptă calm, deloc surprins. Îi puse mâna pe umăr, atingând-o pentru prima dată. — Să nu-ți fie frică. — Lili, Lili! Știu că ești acolo, cățea afurisită, te văd! Jo își strânse mâna în jurul umărului ei. — Socrates, nu-i rupe degetele, imobilizează-l puțin. Socrates se mișcă uluitor de repede spre chei și în câteva secunde Serge era cu mâinile la spate. Pufăind din țigară, coborî și Stiarkoz. — Dragă prietene, regret lipsa mea de ospitalitate. De ce ești aici? — Pentru că mi-ai luat femeia, grec ticălos. Când am auzit că este cu tine, m-am urcat într-un avion. Țap bătrân ce ești, ce-ți imaginezi că faci? Dar tu, proasto? urlă el spre Lili. Jo se întoarse spre Lili. — Ești femeia lui? — Da… Nu. Nu știu, și Lili izbucni în plâns. — Vrei să fii femeia lui? — Oh, nu, nu, nu! Dar el mă protejează. Nu am pe nimeni, decât pe Serge.

Stiarkoz se întoarse spre Serge: — Mă tem că ea preferă țapul bătrân. Așa că vrei, te rog, să pleci înainte de a pune să fii arestat? Îi spuse ceva în grecește lui Socrates și acesta îl strânse mai tare, până ce Serge urlă. — Aaaah! Ticălosule! Ticălos de grec! Aaaah! Socrates l-a prins de pantaloni, l-a ridicat și a început să-l ducă pe chei. Stiarkoz îi întoarse spatele bărbatului care se zbătea, o prinse pe Lili de umeri și o conduse spre salon. — Cred că ne vom petrece noaptea pe mare. Apăsă butonul de fildeș al interfonului. După miezul nopții Minerva ieșea încet din port. Stând pe punte, Lili și Jo priveau contururile turnurilor proiectate pe cerul întunecat. Când orașul dispăru, Jo își aruncă țigara în mare. — Nu trebuie să-ți faci probleme, spuse el. Nu trebuie să te simți prinsă în cursă. Nu vreau să ai sentimentul că te-ai mutat dintr-o colivie în alta. Pentru moment, ești oaspetele meu. Mai târziu, când te vei simți bine, vom discuta și despre viitorul tău. Dacă ai semnat contracte, le putem renegocia. Pentru asta există pe lume avocați. Nu trebuie să-ți faci nicio grijă. Tăcu un moment gânditor, apoi rupse tăcerea. Lili, ești o tânără foarte frumoasă și ai toată viața în fața ta. Îți poți câștiga existența, poți trăi singură, poți face numai ceea ce vrei. Dar nu te gândi la asta până mâine dimineață. Îi ridică încet bărbia și Lili simți presiunea buzelor lui. Aroma de țigară îi năpădi simțurile și se rezemă de el, plăcut surprinsă de puterea brațelor lui. Serge intră val-vârtej la Senequier, bău o sticlă de brandy, apoi conduse sălbatic până la Cap Camerat unde îl strangulă pe papagalul alb.

47 De pe terasa cu miros de iasomie, priveliștea era ca un tablou de Cezanne. Rânduri de măslini argintii urcau voinicește panta dealului pentru a se întâlni cu cerul din sudul Franței. Lămâi cuminți străjuiau drumul care se arcuia printre casele de cărămidă înconjurate de portocali. — Nu este ceva obișnuit pentru Jo să întârzie atât, fără să ne anunțe, se scuză Lili spre Zimmer. De obicei, șoferul telefonează din mașină. Ești sigur, Constantine, că a spus trei și jumătate? — Da, sunt sigur că a spus trei și jumătate, dar nu este important. Contractele nu trebuie semnate neapărat astăzi. Bărbatul îi zâmbi, dar era un zâmbet sever. Ochii nu exprimau nimic. Nasul, ca un cioc de pasăre, îi domina mustața și bărbia. Umerii lați și părul argintiu care îi cădea până pe umeri îl făceau pe Constantine Demetrios să arate patriarhal, mai mult ca un preot ortodox grec, decât ca avocat. În spatele lor era vila decorată ca un tort de nuntă. Terasa de marmură unde se afla Lili era mare ca o sală de bal și mărginită de o balustradă din piatră pe care se aflau urne de piatră sculptată cu flori de geranium. — Ei bine, am să le spun să amâne ceaiul cu o jumătate de oră, spuse Lili. Nu vreți să facem o plimbare prin grădină? Demetrios clătină din cap, dar Zimmer se ridică. — Este prea frumos să pară adevărat, Lili. Mă duc să văd de aproape, spuse arătând la statuile de marmură care înconjurau o minunată fântână barocă din grădină. Lili îl prinse spontan de mână și începură să coboare treptele de marmură. — Aici ne cultivăm singuri legumele și fructele – tot ce ai mâncat la prânz vine din grădina noastră. Creștem pui, curcani și porci. Ne

facem singuri uleiul de măsline și vinul rose. Zimmer începu să râdă. — Ai aerul unei mici țărăncuțe, dar eu cred că aceasta este cea mai splendidă proprietate din sudul Franței, de pe Riviera franceză. Cu totul altfel, decât vila pustie în care te-am găsit acum trei ani. De fapt, nu-l interesa prea mult casa și ce făceau ei, deși trebuia să recunoască că peisajul era minunat. Niciun El Greco, Rembrandt, niciun Degas, nici Salvador Dali. — Da, nu seamănă cu niciunul din locurile în care am trăit până acum. Și eu m-am schimbat. Mulțumesc lui Dumnezeu, nu mai sunt cea de acum trei ani. Avem o viață foarte liniștită, nu mai filmez, tot timpul mi-l petrec aici. Primul lucru pe care l-am făcut, Jo, a fost să mă eliberez de contractul cu Serge. Constantine s-a ocupat de asta. Îl vedem foarte des. Dacă există o scăpare într-un aranjament, Con o găsește imediat. Nu semnează nimic dacă nu înțelege perfect. Ți-am spus că studiez istoria cu un profesor din Vence? În general, dupăamiaza pictez. Nu sunt foarte bună, dar îmi place să pictez. Am un profesor care vine de două ori pe săptămână. Jo a ales unul foarte sever, pentru că vrea să învăț structurile, nu numai să aplic culorile. Colecția lui este fantastică. Lili ezită un moment, apoi spuse: Nu este colecția lui. Toate picturile sunt ale mele. Mi le-a făcut cadou de ziua mea. Zimmer rămase cu gura căscată. — Toate? Și Van Gogh, și Matisse? — Da, toate, toată colecția. Nu le-ai văzut pe cele de sus? Își aminti ziua ei de naștere. Deși era octombrie, dormitorul era plin de liliac și trandafiri. Pe o masă rotundă de marmură, se afla o cutie cu capac sculptat de fildeș. A deschis cutia, așteptând să găsească o bijuterie. A găsit, în schimb, un teanc de documente. Jo ia explicat că documentele sunt dovezile că fiecare pictură este autentică și că ea, Lili, era acum proprietara lor legitimă. Cadoul a fost uluitor și i-a fost făcut în mod discret. Muzeele lumii vânau cu

ardoare cele mai multe dintre aceste tablouri. Dacă își dorea o casă la Paris sau un apartament la New York, nu trebuia decât să vândă un tablou. Zimmer fluieră admirativ. — Cine spune că prietenele fetelor sunt colierele? — Oh, am și diamante, și multe șiraguri de perle. Lui Jo îi place să mă vadă în perle și diamante. Spune că cel mai bine îmi stă în alb, cu steluțe la mâini, la gât și în păr. Zimmer fluieră din nou. Stiarkoz era cu siguranță vrăjit. — Asta vrei, Lili? Viața aceasta liniștită? Nu este puțin cam plicticoasă pentru o fată de douăzeci și patru de ani? — Cred că vrei să mă întrebi cum pot fi fericită cu un bărbat mai bătrân decât mine cu patruzeci de ani, nu? Mereu mă întreabă oamenii. Sigur, Jo nu este tânăr. Nu poate juca tenis ore întregi și va muri desigur înaintea mea. Am discutat toate aceste lucruri. Dar acesta este singurul dezavantaj și nu mă afectează prea mult. De fapt, eu sunt aceea care mă simt dezavantajată în fața lui, și asta pentru că sunt atât de ignorantă. — Pentru un bătrân este un lucru excitant, spuse Zimmer. Să deschizi ochii unei fete, să o uimești, să fii Dumnezeul ei… până când întâlnește pe altcineva și spune „Nu acesta este Dumnezeu, este doar un bătrân cu bani”. — Mi se pare ciudat că ceilalți bărbați consideră că Jo nu mă atrage cu nimic altceva decât cu banii. Să știi că are mult mai multe calități decât un tânăr. Și-a făcut singur un drum în viață, este spiritual și acesta este un lucru plăcut la un bărbat, indiferent ce vârstă are. Pentru un om inteligent, vârsta nu contează, el nu se sprijină pe calități fizice ca să atragă o femeie. Zdrobi între degete câteva petale de trandafir. Mie îmi place să îl aud pe Jo vorbind. Sigur, nu neg că Jo îmi oferă ceea ce caută femeile în mod tradițional – protecție și siguranță. Vocea lui Lili tremură. Jo reprezenta toți bărbații la un loc, a căror

lipsă de protecție a simțit-o în viața ei. Și pentru asta îl iubea cu pasiune și recunoștință. — De fapt, eu nici nu mă gândesc că vârsta lui Jo este un handicap. Fără această vârstă ar fi lipsit de înțelepciune și experiență. O legătură trainică nu se bazează numai pe nebunie sexuală și sex non-stop, ci pe… înțelegere și toleranță. — Așadar, fără nebunii sexuale? — Nu am fost niciodată nemulțumită de Jo, Zimmer. Niciodată. Și asta înseamnă mai mult decât pot să spun despre toți bărbații din viața mea. — Vă căsătoriți? — De ce? Eu nu vreau în mod deosebit să mă mărit cu Jo. Știi, atât de multe femei au încercat să îl oblige la asta. Eu nu vreau căsătorie. Zimmer ridică din sprâncene uimit. Nu, Zimmer, eu îl vreau pe Jo, nu vreau căsătorie. Astfel știe și el că nu sunt… cum îi spun copiii lui… o căutătoare de aur. Oricum, Jo nu mi-a sugerat niciodată această posibilitate, deși sunt convinsă că s-a gândit la ea. Zimmer, nu ai observat că acești bătrâni foarte bogați nu se însoară niciodată cu amantele lor? Se tem să nu se facă de râs, mai ales când căsnicia nu durează. Urcau treptele de marmură. Un servitor cu mănuși albe punea o tavă pentru ceai pe masa de pe terasă. — Nu este treaba mea, Lili, dar nu văd cum poate dura această legătură. Ești abia la începutul vieții și te-ai legat de un bărbat a cărui viață este pe sfârșite. Tot nefericită ești – nu nega, eu am lucrat cu tine și te cunosc! Încă te lași dominată, dar în altfel. Te prefaci că îți place viața asta. Ești o actriță strălucită și nu vei ajunge nicăieri dacă nu continui. Publicul uită dacă nu i se aduce aminte. Personalitatea ta este sub papuc. Stiarkoz domină tot în jurul lui, ești în pericol de a-ți pierde identitatea. Dacă îți abandonezi identitatea, te trădezi pe tine. Te vei transforma în ecoul lui Jo, Lili! Lili îl privi exasperată.

— Niciodată nu am simțit că am identitate. Cum să pierd ceea ce nu am? — Stiarkoz îți poate cumpăra jucării scumpe, dar nu vezi că nici măcar o clipă nu ți-a oferit ceea ce ai tu cu adevărat nevoie? — Taci, Zimmer! Tu nu știi ce îmi dă mie Jo. Îmi dă demnitate, mă educă și îmi cere foarte puțin în schimb. — Dar nu încearcă să-ți ofere viața după care tânjești pentru că intuiește foarte bine pericolul. Este foarte posesiv – îi place să depinzi de el, pentru că altfel l-ai putea părăsi. — Cum îndrăznești să spui asemenea lucruri despre Jo?! spuse Lili privindu-l furioasă. — Lili, eu sunt unul dintre puținii bărbați care îți apreciază valoarea și nu vor să le aparții ca proprietate. Știu că nu te vei simți reală până când nu vei simți că ai încredere în tine. În prezent ai încredere într-o persoană imaginară, nu în adevărata Lili. În lumina soarelui, Lili l-a privit extenuată și distantă. — Zimmer, cred că ar fi mai bine să pleci. — Tocmai mă gândeam și eu, draga mea. Spune-i lui Jo că îmi pare rău că nu ne-am întâlnit. Lili l-a condus la mașină, apoi s-a întors abătută spre casă. Demetrios ieșea agitat pe ușă. A început să fugă spre ea într-un fel curios. Privindu-l, i se părea că se mișcă cu încetinitorul. Era atât de ciudat să-l vezi fugind. Intui imediat că s-a întâmplat ceva îngrozitor cu Jo.

48 — Au avut un accident de mașină, îi spuse Demetrios, gâfâind. Lau dus pe Jo și pe șofer la spitalul din Nice. Ne-a sunat poliția. Nu au putut să-mi spună decât că se întorceau de la Monte Carlo și mașina a pierdut direcția și a plonjat prin zidul autostrăzii. Nu i-a spus că poliția a cerut ca cineva să vină la spital să-l identifice pe Jo. Și el și șoferul erau morți. Au trebuit să-i taie ca să-i scoată din mașina zdrobită. Picături reci îi lunecau pe gât și pe coloană. Deschise ochii. Probabil că a leșinat. Menajera, tăcută și înspăimântată, stătea în genunchi lângă canapea și îi uda fața. Demetrios intră în cameră și se îndreptă spre ea. — Lili, draga mea, nu te mișca. Vine doctorul. Nu era doctorul Jamais, era un bărbat mic și slab, cu ochelari fără rame, pe care nu l-a mai văzut niciodată. — Unde este doctorul Jamais? murmură ea dar nimeni nu o băgă în seamă. Îi luă pulsul, îi spuse ceva menajerei, apoi se îndreptă spre masă unde deschise trusa medicală. După câteva minute se întoarse cu o seringă în mână. — Pentru ce este asta? — Pentru șoc, madame. Treceți printr-o stare de șoc. Nu vă îngrijorați. O să simțiți doar o înțepătură. Gata, am terminat. A durut? — Nu înțeleg, nu sunt bolnavă, am amețit doar. Am leșinat... Nu înțeleg. Pleoapele îi căzură și adormi.

Cineva o ținea de mână. Se afla într-un pat, într-o cămăruță pe care nu o cunoștea. Întoarse capul și-l văzu pe Demetrios ținând-o de mână. Era prea slăbită să vorbească. Lacrimi tăcute îi udau obrajii. Demetrios o bătea blând pe mână. — Cum te simți, draga mea? — Îngrozitor. Mă doare capul, dar trebuie să merg la spital. Trebuie să îl văd pe Jo. Unde este? — Într-o clinică, la Nice. Crezi că te poți îmbrăca? Pot chema pe cineva să te ajute, apoi te duc la spital. Dar mai întâi sunt câteva formalități. Vrei, te rog, să semnezi aici? — Nu pot semna nimic acum. Orice ar fi mai poate aștepta, Con, nu? — Mi-e teamă că nu, draga mea. Este autorizația pentru ca spitalul să-l… ăăă… elibereze pe Jo. Dragul meu copil, îmi pare rău că trebuie să treci prin toate astea, dar birocrația este epuizantă. Îi puse stiloul în mână și îi îndreptă mâna spre pagină. — Și aici. Și aici, aici, asta este ultima… Oh, nu, mai este una. O bătu pe umeri, apoi îi luă repede din față documentele și imediat le închise în servietă. — Acum am să chem o asistentă să te ajute. — Dar, Con, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. — Șoferul. A avut un atac de cord. Avea doar treizeci și cinci de ani și părea foarte sănătos. Poliția crede că a căzut peste volan și s-a sprijinit cu piciorul în accelerație. Au trecut prin zidul de protecție, dincolo de autostradă. — Con, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat cu Jo. — Jo a fost incinerat acum trei zile, spuse el încet. Lili scoase un strigăt agonizant și încercă să se ridice. Asistenta o opri și Demetrios ridică receptorul. — Spune-i doctorului că pacienta de aici are nevoie de o injecție, șopti el. Are o criză.

După ce își reveni, îi trebui o jumătate de oră să-și simtă capul limpede. Încercă să coboare din pat. Era foarte slăbită. Se clătină spre dulap, deschise ușa și își găsi hainele. Le duse la pat, se așeză din nou și începu încet să se îmbrace. Apoi se îndreptă spre chiuvetă și se privi în oglindă. Era trasă la față. Se spălă cu apă rece și privi pe fereastră. Soarele era sus pe cer. Ușa camerei se deschise și o asistentă scrobită intră. — Dumnezeule, nu trebuia să vă ridicați. Lili se întoarse cu paharul de apă în mână, era singura ei armă. Privea fața surprinsă a fetei de vârsta ei. — Mai bine o chem pe sora șefă. — Nu încă. De când sunt aici? — Zece zile. — Dar de ce? — Ați fost adusă în stare de inconștiență; ați avut o reacție la un șoc și ați fost sedată. Doamne, ați fost o pacientă dificilă! Doctorul a insistat să se ocupe personal de dumneavoastră. — Ei bine, acum vreau să plec. Vrei, te rog, să chemi un taxi? — Dar nu puteți pleca așa, madame. — Cheamă-l pe doctor, te rog. — Pentru moment, nu este. Este sora șefă. — Atunci cheam-o pe sora șefă, te rog. Lili se urca în taxi. I-au trebuit douăzeci de minute să o convingă pe sora șefă, dar în cele din urmă i-au dat să semneze o hârtie și a plecat. Sigur că trebuia să fie un motiv pentru care a fost adusă aici. Jo îi va explica… Nu, nu putea. Dacă nu ar fi leșinat când a auzit că Jo a murit! Patruzeci de minute mai târziu, era la porțile de metal ale vilei. Când taxiul a claxonat, nu a venit nimeni să le deschidă. Lili a coborât și a intrat pe poarta mică, cea care era întotdeauna deschisă. A urcat pe alea cu pietriș alb spre casă și a sunat. A sunat din nou.

Mai tare. Ce Dumnezeu făceau? Apoi a auzit pași pe dalele de marmură, cineva a tras zăvorul și ușa s-a deschis. Lili s-a trezit fată în față cu Socrates, garda de corp a lui Jo. — Bună, Socrates. Unde sunt ceilalți? Marinarul, cu față pământie, își frecă barba. — Personalul a fost eliberat, madame, la o zi după înmormântare. Nu sunt decât eu și femeia de serviciu și avem instrucțiuni stricte de la domnul Demetrios să nu lăsăm pe nimeni aici. Sigur, cred, nu despre dumneavoastră este vorba, madame, dar fotografii au fost curioși. Noi toți am crezut că ați fost înțeleaptă să plecați până se termină totul. — Așa ți-a spus domnul Demetrios? Că de aceea am plecat? — Da, madame. — Crezi că ai putea-o ruga pe menajeră să-mi aducă o cafea în dormitor? Cred că am să mă odihnesc puțin, dar mai întâi vreau să vorbesc cu ea. — Dar, doamnă, mobila a fost luată, a fost dusă într-o magazie. Camerele sunt goale. Așa ne-a spus domnul Demetrios. Noi am presupus că dumneavoastră știți. Lili privi în jurul ei, într-adevăr, nu era mobilă, nici covoare, nici perdele. Cu picioarele tremurând, urcă scara circulară. Camera ei era goală. De fapt, singurul lucru care mai exista era safeul din perete, ascuns de obicei de o draperie de tafta. Se apropie. Ușa micului safe era deschisă. Dar numai ea și Jo aveau cheie la acest safe! Nu că ar fi păstrat acolo bijuteriile ei de valoare, acestea erau la bancă! Deschise ușa și cercetă interiorul. Îi atrase privirea o rază aurie. Întinse degetul și trase obiectul mai aproape – era o copie miniaturală a Minervei, pe care o folosea la o brățară. Nu, nu visa. Apoi înțelese că toate tablourile lipseau. Privi în jurul său. Pe

pereți erau urmele rectangulare lăsate de tablouri. Fugi la garderobă și deschise ușile. Chiar și hainele îi dispăruseră. Fugi la fereastră și o deschise larg. Grădina arăta ca de obicei în razele asfințitului. Fugi înapoi în dormitor, îngenunche lângă telefonul de fildeș și luă receptorul. Era mort. Demetrios probabil că a înnebunit. Atunci își aminti că a semnat niște hârtii. Aproape o oră a rămas nemișcată în genunchi, lângă telefon. Apoi auzi pași apropiindu-se și Demetrios intră pe ușă. — M-au sunat de la spital și mi-au spus că ai plecat. Ai făcut o prostie, Lili. Demetrios arăta la fel ca întotdeauna, dar în loc să pară calm și apropiat, statura lui masivă părea sinistră. Hainele negre păreau amenințătoare, nasul era ca de pasăre de pradă, iar ochii erau reci ca gheața. — Unde sunt hainele mele, Con? — Au fost împachetate și așteaptă instrucțiunile tale. — Ai luat de la Jo cheia de la safe, nu-i așa? Sau ți-a dat-o poliția? Da, presupun că da, la urma urmei tu ești avocatul. Unde voi dormi în noaptea asta? Nu am nici măcar un schimb de haine. — Ai peste cincizeci și trei de mii de franci în contul din bancă. — De unde știi tu ce am eu în cont? — Știu că ai foarte mulți bani, suficienți să stai la un hotel. Și ai mașină personală. — Și tablourile mele, Con? Unde sunt tablourile? Demetrios privi direct chipul furios din fața sa, mângâindu-și barba. — Care tablouri? întrebă el moale. Jo a avut dreptate. Con era cel mai rapid și cel mai deștept, a legat repede toate firele, dar Lili știa că lui Jo i-ar fi plăcut să o vadă încercând să-și recapete tablourile și bijuteriile. A consultat un avocat. Acesta a ascultat toată povestea, apoi i-a spus cu o urmă de

regret în glas că nu se poate face nimic. Conform legii franceze, Lili nu avea niciun drept asupra proprietății domnului Stiarkoz. După o lungă tăcere, a adăugat: — Se pare că domnul Demetrios a mituit un doctor de mâna a treia să vă țină în stare de sedație. Probabil că apoi a făcut un târg cu copiii domnului Stiarkoz. Este posibil să fi pus semnătura dumneavoastră pe un document de vânzare – poate zece milioane de franci, poate mai mult; este a zecea parte din valoarea tablourilor. Era un lucru bine cunoscut că toată colecția de artă era proprietatea domnului Stiarkoz și nimeni nu știa că devenise proprietatea domnișoarei Lili. Iar ea nu avea niciun document pentru a-și apăra cauza. Demetrios i-a luat fără îndoială și cutia cu bijuterii din bancă, dacă a avut semnătura ei. Nimeni din bancă nu știa ce conține acea cutie, când a fost luată și când a fost înapoiată. Când mademoiselle Lili a deschis cutia, a găsit înăuntru copii ale vechilor contracte, nici urmă de bijuterii, nici urmă de documente privind tablourile. Și cum mademoiselle Lili nu știa unde ar putea fi bijuteriile și colecția sa de artă, de la cine să le ceară? Lili stătea tăcută gândindu-se că nu numai bijuterii și tablouri a primit ea de la Jo. El i-a dat ceva cu mult mai valoros – încrederea în ea. În loc să o mute dintr-o colivie în alta, Jo a încurajat-o să descopere ce talente are. A insistat ca ea să facă cel puțin un film pe an și așa a rămas în ochii publicului, deci nu era distrusă. Va vinde mașina Rolls-Royce Corniche și va cumpăra un apartament modest la Paris. Apoi îl va ruga pe Zimmer să-i găsească un impresar și va începe munca, imediat.

Partea a noua 49 În timpul anului 1969, Life+Style, ziarul colateral editat de Kate, a continuat să fie ceea ce Kate spunea „bere neacidulată”. După multe discuții i s-a permis să deschidă o rubrică pentru scrisori pe care ea a numit-o „Dragă Abby”, în care trata cele mai dificile probleme ale cititorilor. După ce a împlinit treizeci și șapte de ani, a început să scrie a doua carte „Pericol! Muncesc femeile!”. Deși era bazată pe experiența sa și pe interviurile luate femeilor, cartea s-a dovedit greu de scris. Pentru lansare, revista „Globe” a aranjat să plece într-un turneu de publicitate prin Anglia. Imediat ce a părăsit Londra, Kate și-a dat seama că nu mai era interesată de Life+Style, o revistă fără nimic interesant. O preocupau mai mult femeile adevărate, cu problemele lor adevărate. Părea să fie ceea ce le interesa și pe femeile din Mișcarea de Eliberare a Femeilor. Ar fi vrut să le găsească dar nu aveau telefon, aproape nimeni nu auzise de ele. Când, într-un târziu, a găsit un număr de telefon, acesta era fals, era al unui magazin din Leicester Square. Ceea ce intuise Kate în legătură cu eliberarea femeii era starea de stres în care trăiau acestea. Le-a găsit în cele din urmă și a participat la câteva ședințe. A rămas dezamăgită. Protestau, dar nu se făcea nimic concret. Surorile nu discutau niciodată aspectele practice. Teoretizau aproape tot. Kate începu să se întrebe ce se putea face pentru femeile care îi trimiteau saci de scrisori în fiecare săptămână? În general, ele erau

dependente de bărbați, dar îi iubeau. Dacă nu aveau un bărbat, și-l doreau. Conștiința ei era deja formată după confruntarea cu avocații tatălui său și cu divorțul. Știa că societatea nu este corectă față de femei. Totuși, nu se putea schimba peste noapte. Femeile trebuiau să abordeze problema, nedreptății, încet, fără agresiune. Kate se tot întreba cum ar putea face să le ajute. La ședințe nu a mai participat, nu vedea rostul. Două săptămâni a frământat ideea în minte, înainte de a o suna pe Judy. — Judy, vreau să lansez revista mea proprie pentru femeia de tip nou. Vrei să mă ajuți? — Nu ai tu destule probleme? se răsti Judy. Ce femeie de tip nou? — Pentru Dumnezeu, și tu ești una dintre ele! exclamă Kate. Suntem în 1970 și Prințesa Adormită se trezește. Are o slujbă, are banii ei, își trăiește viața după regulile proprii. În acest moment bâjbâie cu timiditate, dar a început și are putere, pentru că este prima generație. Pe circuit nu se mai auzi nimic și Kate începu să strige: — Vreau să scriu o revistă care să acorde o atenție specială nevoilor psihologice ale femeii, una care să o ajute să-și înțeleagă propriile emoții. Nicio revistă nu se ocupă de așa ceva. Este clar un subiect neacoperit pe piață. — Cum este la noi Cosmos sau MS4? — Da, noi nu avem asemenea reviste în Anglia. — Descrie-mi-le încă o dată pe cititoarele tale. Kate își repetă ideile. — Cred că nu aștepți să-ți scot asul din mânecă, spuse Judy. Voi

4

MS - doamnă (engl., prescurtare).

vorbi cu Tom și te voi suna. — Ne interesează, îi spuse Judy lui Kate. De ce nu vii pentru câteva zile aici? Ai putea discuta cu câțiva oameni pe care îi cunoști deja. Griffin Lowe, editorul meu preferat, și Pat Rogers, fosta mea șefă, care este acum editor la o revistă de succes. Gândește aproximativ ca și tine. Dar noi ne gândim să începem aici, în America, nu în Anglia. Kate își rezervă un loc la zborul de joi noaptea și plecă. Cele patru zile au fost petrecute în apartamentul lui Judy, împreună cu Judy și Pat, care vorbea cel mai mult, Griffin și Tom care nu spunea nimic dar scria mereu. Pentru prima dată, Kate îi întâlnea pe cei doi bărbați. La prima vizită, Tom era plecat la o filială LACE pe coasta de Vest. Griffin a pus întrebări până când a știut exact care sunt cititoarele pentru care doreau să scrie Pat și Kate. Apoi s-a retras cu Tom la un capăt de masă și au lucrat la un calculator, în timp ce femeile au continuat să vorbească, să argumenteze, să ghicească, să spere. După ce Kate s-a întors la Londra, Griffin și Judy au invitat-o la masă pe doamna Lauder, specialistă în publicații pentru femei, pentru a vedea ce părere are despre idee. Era o doamnă micuță, liniștită dar extrem de vicleană. Masa a fost foarte costisitoare, dar niciunul nu a mâncat. Doamna Lauder a considerat că ideea este plauzibilă. La a doua întâlnire a căzut de acord că dacă revista va fi exact așa cum era descrisă și dacă ajungea la inima cititoarelor, atunci și ea ar putea participa. A fost de acord cu faptul că subiectul nu era acoperit pe piață. Judy a sunat-o pe Kate. — Supraveghem piața, dacă va fi bine o vom face. Judy nu i-a mai spus că nu era de acord cu propunerea lui

Griffin. — Nu pot fi de acord cu șaptezeci de procente pentru „Orbit”. — Judy, eu trebuie să mă justific în fața celor care au acțiuni. Legătura noastră nu este chiar un secret. — Iar eu vreau ca personalul meu să participe, să lucreze. — O idee bună, dar nu cred că va merge. Toți încep munca întrun entuziasm debordant și se topesc imediat ce intră în probleme. Limitează-te numai la profit. Judy a sunat-o din nou pe Kate. — Îți ofer șansa de a lucra ca editor asociat și doi la sută din profit, dacă garantezi un împrumut de 170.000 de dolari. Tom te poate ajuta să începi o revistă colaterală în Anglia, după aceea. Kate fugi imediat la bancă. Chiar dacă vindea toate acțiunile ei tot îi mai trebuiau 5000 de lire, dar mama ei a ajutat-o și i-a dat restul de bani. După o altă scurtă călătorie la New York, i-a spus lui Scotty că vrea să plece de la ziar. — Afurisito, cum îmi poți face așa ceva, după opt ani de muncă împreună? Ce ai vrea să-ți spun? Doar să te felicit. Dar te rog să numi stai în cale câteva zile, sunt prea furios pe tine. Kate a închiriat casa din Walton Street unui executiv de la General Motors, a strâns mobila, a depus-o într-o magazie și a plecat la New York, unde Tom a găsit un apartament nu prea scump pe 53rd Street. Nenumărate nopți s-au scurs în apartamentul lui Judy, încercând să hotărască numele viitoarei reviste. Până la urmă, au hotărât să o numească Verve! cu semnul exclamării. Cele două prietene trăiau emoțiile acțiunii, emoția de a sta pe picioarele tale. Verve! dădea prima recepție la the Four Seasons. Tom, îmbrăcat ca manechinele suave și dulci de pe revistele de modă, a ținut discursul inaugural. Apoi Judy a prezentat echipa care va lucra la revistă și a prezentat programul editorial. Toată

prezentarea a durat aproape patruzeci de minute. Kate se simțea ciudat de detașată, parcă era desprinsă de corpul fizic, plutea undeva în tavan și se putea privi de sus. „Cheia puterii de auto exprimare este stilul și fiecare femeie trebuie să-și găsească un stil personal. Trebuie să învețe acest lucru dacă nu-l știe. Fiecare cititoare este importantă, pentru că ea este o individualitate, iar noi dorim să încurajăm aceste individualități. Dar, fiecare cititoare face parte dintr-un puternic sistem economic. Cine sunt ferocii cheltuitori ai acestei națiuni? Nu Jackie, nici Zsa Zsa, nici Liz. Masa colectivă a femeii americane constituie probabil și cea mai mare forță care cheltuiește banii. Verve! le va învăța nu numai cum să cheltuiască banii, ci și cum să-i obțină, să îi multiplice. A venit vremea ca femeia să se gândească la bani – și mai ales să câștige singură bani. Vrem să spunem foarte răspicat acest lucru”. Judy spera ca cititoarele să găsească în Kate sprijinul pe care l-a găsit ea în Kate, Maxine și Pagan. Împreună, ele patru, au reușit să scoată ce era mai bun din ele. Unde ar fi ajuns una, dacă nu se găseau lângă ea celelalte trei? Kate era singura care avea cu adevărat talent, dar era tăcută și speriată. Fără sprijinul lui Judy, ar fi rămas, probabil, o divorțată nefericită. Fără Kate, Pagan ar fi rămas o neadaptată, trăind într-o lume privilegiată în care nu ar fi știut niciodată ce înseamnă „acasă”. Maxine a ajuns departe cu încăpățânarea-i caracteristică, dar nu ar fi fost cunoscută în întreaga lume, fără Judy. Iar Judy, deși a fost singura obișnuită cu munca, nu ar fi ajuns aici, dacă nu ar fi împins-o de la spate Maxine. Dacă ar fi fost singure, fiecare cu sensibilitatea ei, s-ar fi lăsat copleșite. Împreună au avut forță, viteză de reacție și stil – și asta înseamnă în esență Verve! – să mergi cât de departe poți merge.

50 — Vreți să știți ce găsește atrăgător o femeie la un bărbat? întrebă Kate. Am primit rezultatele parțiale ale sondajului. Privi chipurile curioase din fața ei; erau la ședința de luni, ora unsprezece. Trecuseră treisprezece săptămâni de la recepția inaugurală și mai aveau trei săptămâni până la publicarea primului număr. — Ceea ce găsesc femeile atrăgător la un bărbat și ceea ce cred bărbații că femeile găsesc atrăgător la ei, s-au dovedit a fi două lucruri total diferite. Douăzeci și doi la sută din bărbați au recunoscut că ei își imaginează că femeile doresc de la ei un organ deosebit. Însă numai trei la sută din femei gândesc astfel. Au început toate să râdă. Verve! a început să bătătorească un drum. — Bărbații nu cred că silueta este importantă pentru un bărbat, dar cele mai multe dintre femei consideră că este vitală, continuă Judy. Viața este distractivă, se gândi Kate, după ședință, dar nu distracția la care se gândeau majoritatea cititoarelor sale. Nu era o joacă, o existență imaginară dusă de la o recepție la alta. Verve! era muncă. Aceasta era cea mai grozavă distracție. Stând cu șase telefoane în față, cu oameni așteptând înăuntru și în afara biroului, Kate se gândi că cele mai multe dintre cititoare ar urî o asemenea muncă, dar în ceea ce o privea, ea a plătit pentru a o avea. Lansarea lui Verve! era cel mai palpitant moment din viața sa, oricât ar fi fost de epuizant, nu s-ar fi oprit pentru nimic în lume. Aceasta era doar o parte a problemei. Kate nu se obișnuia cu stilul lui Tom. El a crescut pe coasta de vest, a lucrat în industria cinematografică și, inevitabil, avea o atitudine colorată față de

femei. Pentru Tom, Judy era o proprietate foarte valoroasă. Dar Kate, ei bine, Kate nu și-a dovedit încă valoarea. Sigur, ea a scris o carte, era o mică celebritate, dar asta nu însemna neapărat că îi va aduce bani și lui. Așa încât Tom și Kate au continuat să se încleșteze până când Judy și-a asumat sarcina de a o potoli pe Kate. — Știi, Kate, toți finanțiștii sunt dificili. Unul din motivele pentru care Tom rezistă și profitul nostru este îmbucurător este că el reușește să-și asume riscurile. Ceea ce facem noi este un mare, mare joc de noroc și, cu siguranță, nu l-am putea face fără Tom. Dezavantajele pe care le prezintă persoana sa, pentru afaceri sunt avantaje. El se ocupă de ce este mai greu, iar noi de ce este mai frumos. Ține minte, responsabilitatea ta este de a publica o revistă din bugetul lui. Responsabilitatea lui este de a scoate profit și el este foarte, foarte bun la asta. Pe măsură ce se apropia data publicării primului număr, accesele de furie ale lui Tom erau din ce în ce mai dese. — Îți dai seama cât de mult costă… Își dă cineva seama cât costă o pagină?… Îi pasă cuiva din biroul ăsta? Kate a fost întotdeauna îngrozită de violențe – fizice și verbale. În copilărie nu și-a manifestat niciodată propria ei furie în fața mâniilor tatălui său. Ca adult, de câte ori auzea țipete, se închidea în sine. Dar Kate nu a iertat și nu a uitat nimic. În loc să-și descarce resentimentele, le acumula până când într-o zi vor exploda. Un curier intră grăbit în birou. Era zece seara și liniștea camerei era spartă doar de mitraliatul unei mașini de scris. Numai trei oameni mai lucrau. Kate și editorul artistic studiau niște probe. Curierul s-a apropiat și le-a dat un plic. Înăuntru era semnalul primei lor ediții. Radiind de încredere, Lauren Hutton le-a zâmbit. Kate a ridicat paginile și a fugit spre biroul lui Judy. — Privește! Suntem în afaceri!

51 La recepția de lansare a primului număr din Verve! au venit toate celebritățile. Aproape cinci sute de oameni. Reporteri de la toate cotidienele erau prezenți. Nu a venit televiziunea, dar acesta nu era un lucru important, pentru că Pat și Kate au apărut într-o emisiune TV de dimineață. Se discuta în surdină, se ciocneau pahare, fumul de țigară se împletea cu parfumuri scumpe și aroma de șampanie. Deși neașteptat, petrecerea pe care Kate a dorit-o luni de zile a fost deprimantă pentru ea. Ar fi preferat ca toți acei bani să fie cheltuiți pentru revistă. Probabil că părea bolnavă pentru că Tom s-a apropiat de ea, foarte binevoitor. — Fruntea sus, i-a spus, tocmai am avut o lansare reușită, iar tu, probabil, ai o reacție normală, de înțeles, de altfel. Treci prin deprimarea care te cuprinde când ești epuizat. Probabil că așa s-a simțit și Shakespeare când a terminat „Hamlet”. — Știu că îți par anormală și plicticoasă. Nu te-ai gândit la nimic altceva în ultimele trei luni. Cunosc atitudinea plictisiților cu expresie opacă. Vor să arate că sunt concentrați. Fiecare invitat din seara aceasta a fost bine ales. Sunt potențiali finanțatori și mulți dintre ei vor susține revista. Dar sunt obosită, mi-e dor de acasă și mă simt singură. Mi-e dor de Londra și de Scotty. — Știi, este treabă grea să fii om mare. Vino, te conduc acasă. Au luat un taxi și au urcat împreună în apartamentul lui Kate. — Am să-mi prepar o băutură pe cinste, nu suport licoarea care face bule. Tu culcă-te și când ai să te simți mai bine, îți aduc ceva de mâncare. — Nu cred că aș putea mânca ceva, dar dacă tu vrei ceva, găsești în frigider.

Când era deja în pat, rezemată de perne, Tom a intrat în dormitor cu o cafea, un bol de supă și niște fulgi. — Promit că data viitoare am să mă descurc mai bine. Se întreba în sinea lui cum să o înveselească. — Îți dai seama, Kate, că în ultimele trei luni am petrecut împreună mai mult timp decât un cuplu căsătorit? Un alt lucru de care nu-ți dai seama, probabil, este că din pricina ta unele din ideile mele mi se par învechite. Poate că nu este momentul, dar vreau sămi cer scuze. Te-am subestimat, ți-am subestimat ideile, originalitatea și experiența. Te-am privit doar ca pe prietena englezoaică a lui Judy. Dar acum te-am văzut la muncă și sunt foarte impresionat, îmi pare rău că m-am purtat ca un ticălos. — Îmi plac ticăloșii și din cauza asta am avut multe probleme. — Știi, problemele mele sunt altfel – eu nu obțin rezultate dacă nu mă port ca un ticălos. Acum dormi și ne vedem mâine. O clipă numai, Kate a avut impresia că el îi va face avansuri. În ultimele luni viața ei intimă a fost inexistentă. Renunțase de mult să spere că va întâlni un bărbat cu care să simtă ceva când făceau dragoste. Nu a simțit acest lucru cu niciunul. A doua zi s-a trezit mult mai bine dispusă, când a sunat interfonul: — Este un tip aici, cu un buchet de flori. — Trimite-l sus. Kate se aștepta la un băiat care făcea comisioane, dar, spre surprinderea ei, în ușă s-a ivit Tom, în spatele unui buchet imens de mimoze. — Bună. Micul dejun și apoi în pat, spuse întinzându-i ziarele de dimineață. Toate cotidienele au vorbit despre lansare. Kate s-a simțit imediat mai bine. — Mi-e rușine pentru cum m-am purtat aseară. Când sunt

obosită, îmi vine să plâng. — Asta mă intrigă la tine – ești o curioasă combinație de forță și vulnerabilitate. Ești dură dar feminină, muncești mult și totuși ești fragilă. Chiar dacă nu vrei, ar trebui să aibă cineva grijă de tine. — Dar am eu grijă de mine. Din fericire, este sâmbătă. — Știi, trebuie să merg la birou. — Și eu. Era palidă, dar mulțumită de ea. Privind-o, lui Tom îi trecu prin cap că va face dragoste cu ea. Scăpă tava cu cafea din mână. După un moment de uimire, Kate i-a simțit mâinile, gura și parfumul masculin. Nici nu a avut timp să conștientizeze. — Nu cred că este o idee bună, șopti ea. — Eu cred că este o idee excelentă, murmură Tom în părul ei. — Parcă spuneai că nu ești de acord cu combinațiile între angajați. — Da, este o prostie. Acum ce faci, te dezbraci sau rup eu cămașa asta de noapte? Kate se simțea ciudat de liniștită. Era convinsă că trupul ei a fost făcut pentru Tom. Dragoste? Au început să se aprindă semnalele de alarmă. — Ce s-a întâmplat? — Știi, nu cred că vreau… — Sigur că nu, murmură el și continuă să o mângâie. O săruta blând și o mângâia. Kate simți că se relaxează și o cuprinde extazul, apoi s-a topit în brațele lui puternice. S-a întâmplat! S-a trezit simțindu-i buzele pe buzele ei. — Ce frumos este să te trezești așa dimineața. Au scos telefonul din priză, au făcut un duș și din nou au făcut dragoste în cadă până au hotărât că nu este tocmai comod. Kate, care nu a cunoscut niciodată asemenea sentimente, a

întrebat timid: — Ce le place bărbaților? — Bineînțeles, că nu pot vorbi în numele sexului pe care îl reprezint, dar când sunt în culmea plăcerii, cum m-ai făcut tu să simt acum, nu vreau să știu și nu-mi pasă ce le place celorlalți. Era ora șase, luni dimineața. — Ești nemaipomenită, spuse Tom. Nu mai vreau pe nimeni și nu mai vreau nimic altceva, dar te rog, hai să ținem acest lucru departe de birou. A fost imposibil. Kate era o ființă cu totul diferită, strălucitoare, departe de ștearsa și palida Kate de vineri. Tom nu a fost acasă și Judy i-a lăsat o grămadă de mesaje. De fapt, nu i-a putut găsi pe niciunul. Așadar, niciunul nu a fost de găsit în weekend, concluzionă Judy. Înainte de a se termina ziua de luni, Kate a întrebat-o evaziv pe Judy cum a fost soția lui Tom. — Tipul de americancă comună. Douăzeci și trei de ani, blondă, subțire în talie, radioasă și toate celelalte… Nu, să știi că nu glumesc. Avea multe calități, trebuia numai să o vezi. De fapt, s-au despărțit înainte ca Tom să se înroleze. Era o fată de treabă, doar că se purta ca o prințesă. Îi plăcea confortul. Băieții lor sunt frumoși. Tom nu vorbește mult despre copii, dar îi vede foarte des. Când au rămas din nou singuri, Kate a simțit că îi iubește pe Tom în mod ireversibil. Nu semăna nici cu ceea ce a simțit pentru Robert, nici pentru Toby. Era o dragoste tandră și profundă. Nu avea sentimente de inferioritate, nici dorința aceea obsesivă de a-i face pe plac bărbatului. În ochii celorlalți, Kate s-a schimbat brusc. Costumele severe, în culori închise au dispărut și în locul lor a apărut colecția Yves Saint Laurent. Nimănui nu trebuia să i se spună că, în sfârșit, Kate era îndrăgostită, Tom a suferit aceeași schimbare bruscă. A devenit mai plăcut,

mai puțin dur, zâmbea mai des, renunțase parcă și la sarcasm. Față de Kate era surprinzător de blând și generos. Conștient de reputația pe care și-o făcuse, încerca să se schimbe și Kate îl iubea pentru asta. Ea nu avea nevoie de diamante, nici de smaralde – nu și-l dorea decât pe Tom. Prima ediție Verve! a fost bună, dar nu a fost bine tipărită. Cu toate acestea, cu toții trăiau un sentiment de bucurie secretă când vedeau femeile în autobuz citind Verve! sau când vedeau că o cumpără la chioșcurile de ziare. Al doilea număr a avut texte mai bune, fotografii mai bune și cronici-de cotidian mult mai bune, dar din nou a fost prost tipărit. Al treilea număr însemna întotdeauna testul înainte de a stinge curiozitatea oamenilor. Trebuiau să facă ceva deosebit. Pat lucra în disperare, contactând ziariștii de la alte publicații care doreau să facă un ban în plus. Nici în al treilea număr, capitolul publicitar nu a fost complet pentru că marile agenții aveau deja spațiu tipografic în altă revistă. Acum așteptau să vadă de ce va fi în stare Verve! Dar al treilea număr a avut, în exclusivitate, un interviu cu Jane Fonda, cu titlul „Cum îți place să fie un bărbat în pat?”, și au dat lovitura. Comenzile agențiilor publicitare au început să curgă. Kate era speriată de noua ei fericire. Totul mergea bine, prea bine. Îi era teamă că va fi din nou vulnerabilă. Știa foarte bine ce înseamnă umilința refuzului. Știa că imediat cum se îndrăgostește de un bărbat, se transformă în covorașul de la ușă și îl invită să-și șteargă picioarele de ea. O îngrozea faptul că era într-adevăr îndrăgostită de el. Pentru a pune la încercare rezistența sentimentelor față de Tom, a început să se întâlnească și cu alți bărbați. Nu i-a fost greu să găsească alți bărbați, pentru că succesul are o putere afrodiziacă. Apoi, Kate radia și arăta mult mai bine decât la șaptesprezece ani. Amâna

întâlnirile cu Tom în ultimul moment și dacă se întâmpla ca el să rămână într-o noapte la ea, îi era imposibil să nu vadă alte cămăși și truse de bărbierit. Tom a hotărât să ignore această comportare ciudată. Părea să fie singurul om care o iubea și de care Kate se simțea irezistibil atrasă. O iubea pentru ceea ce era ea și nu-i cerea ceea ce nu era pregătită să îi dea – încrederea. Înțelegea mai bine decât ea lipsa de siguranță a vieții, pentru că și el a trăit ceva asemănător. Într-o sâmbătă după-amiază, după ce Kate l-a întrebat ce-i face familia, Tom a început să vorbească. — Într-o anumită măsură, eu înțeleg ce ai simțit tu pentru tatăl tău, pentru că și eu-am simțit la fel în fața mamei mele. Era o femeie dominantă, autocrată. Dacă-i ceream ceva tatei el îmi spunea „Cerei mamei”. Îmi amintesc cu groază certurile din casă. Nu ierta nimic. Nimic nu era bun pentru femeia aceea. Mă simțeam vinovat pentru că nu eram destul de bun. — Așa m-am simțit și eu. Ce ai făcut? — Am să-ți arăt. Sări din pat, căută în buzunarul hainei și se întoarse cu portmoneul în mână. Privește aici! Scoase o carte de vizită pe care scria cu litere de tipar „La dracu’ cu vinovăția!” M-am educat să accept vina și apoi să o uit. Uneori, trebuie să spun că îmi pare rău, uneori trebuie să compensez un lucru revoltător pe care lam făcut. Dar viața mea merge înainte. Pe reversul cărții de vizită scria: „Să îi ia dracu’ pe toți!” — Mă ajută să fiu calm și să nu acord prea multă atenție părerilor celorlalți. Uite, trebuie să mai discutăm ceva. Mi-ar plăcea foarte mult dacă ai scăpa de obsesia orgasmului. Femeile se prefac, nu știu de ce îl simulează. — Din politețe, dintr-un sentiment de inferioritate. Presupun că eu o fac de teamă că nu mă ridic la nivelul așteptărilor. — Nu înțeleg. Unde-ai să ajungi? De ce nu mă ajuți să te fac să te simți minunat? Te prefaci și sabotezi legătura dintre noi, când ai

putea foarte bine să-mi spui când și cum te simți bine. Kate a început să-i spună puțin, apoi puțin mai mult. Au încercat amândoi. — Cred că ne plăcem suficient să nu ne jucăm unul cu altul. Deodată nu i-a mai fost frică. Nu a mai simțit că trebuie să-l impresioneze sau să aștepte aprecierile lui. Nu a mai trebuit să facă eforturi supraomenești. — Îți promit că următorul weekend va fi minunat. — …pe malul mării? — La Connecticut. Vineri seara au sosit la cabana închiriată pe malul mării. Sâmbătă fugeau pe plajă și gustau sarea dulce a buzelor. Duminică Tom a încercat, fără succes, un telefon la New York. Au închiriat un cal. Era o iapă încăpățânată care nici nu-i băga în seamă. — Ia frâul și folosește-ți picioarele, îl sfătui Kate. În acel moment, iapa a pornit în galop de parcă i-a dat cineva foc. Nici el nu știa cum, dar a reușit să rămână în șa. Kate îi striga ce să facă. — Lasă-te pe spate și trage încet de frâu. Drept pentru care iapa s-a oprit brusc și l-a aruncat pe Tom din șa. În seara aceea, au stat în fața focului și au privit catifeaua mării, străpunsă din când în când de razele de lumină ale farului. Tom continua să o mângâie. Deodată, prin ceața oboselii, Kate simți că avea să i se întâmple. Simțea exact cum a citit în cărți. Valuri intense și blânde de căldură. Fără îndoială, că i se întâmpla. Era fecunda, indescriptibila femelă și mamă pământeană. Era fericită și, în sfârșit, completă. O pătrundea măreția momentului. Se agăță de Tom și îl strânse în brațe. Niciodată, niciodată nu îl va lăsa să plece. — Am reușit, am reușit! strigă ea. — Nu, eu am reușit. — Ei bine, noi am reușit.

— Când am văzut că te relaxezi, am știut, că în sfârșit s-a întâmplat, îi spuse Tom cu o satisfacție de nedescris.

52 Kate și Judy îl așteptau pe Tom din ce în ce mai iritate. Erau deja în întârziere, vor pierde primul act din „La Boheme”. — Dumnezeule, de ce nu sună? La urma urmei, am hotărât că este cadoul de ziua ta, Kate, pufnea Judy. — Aștepta și el la fel demult ca și noi să mergem. Dar nu știa cât va dura conferința și știi doar că avea programată o discuție particulară cu un medic. Kate se rezemă calmă de spătarul canapelei. Erau la ea acasă. Peste tot erau împrăștiate piei de leopard și de tigru, perne de toate culorile. Pe perete era o colecție de tablouri cu tigri și leoparzi – unele în ulei, altele, pictură naivă. Pe altul era toată aparatura media iar pe celălalt, de sus până jos, rafturi cu cărți – colecția de statuete antice și o altă colecție de statuete grecești din lut. În timp ce îl așteptau pe Tom, Judy avu sentimentul că ceva îi mușcă sufletul – spre surprinderea ei, recunoscu imediat – gelozia. Era geloasă pe Kate! Apartamentul ei era la fel de luxos ca și acesta, Judy avea tot atât de mult succes ca și Kate, era la fel de atrăgătoare ca și Kate, avea un bărbat pe care-l iubea la fel de mult ca și ea. Dar Kate trăia cu Tom; se culcau împreună, chiar dacă nu făceau dragoste, și se trezeau împreună dimineața; Kate știa când are Tom gripă, iar Tom știa când are Kate ciclul. Judy își dorea să trăiască această intimitate împreună cu Griffin. Kate avea bărbatul ei, Maxine era fericită, la fel și Pagan, dar Judy nu avea ce aveau celelalte femei. Îi era rușine de ea că simte așa față de Kate, dar nu se putea abține. Ușa se lovi de perete și Tom intră grăbit. Le sărută pe amândouă și fugi să se schimbe. — Știți ce rău îmi pare că am întârziat, nu? Apăru în cadrul ușii –

Kate, vrei te rog să-mi aranjezi cravata? S-a făcut, Judy, am hotărât să vând acțiunile Hoffmann – La Roche, nu pentru că mi-am schimbat părerile, dar voi obține profit din ele. Și cred că îl voi depune într-o bancă în Elveția. Unde-mi sunt butonii, Kate? Unde este Griffin, Judy? — Nu a reușit să vină. Afurisita de nevastă și afurisitele de întâlniri filantropice. Cât își dorea Judy să-i aranjeze cravata lui Griffin, sau să-i caute butonii! Tânjea după această intimitate dintre Kate și Tom. Griffin și Judy erau împreună de patru ani. În această perioadă sau certat de două ori și s-au despărțit. Prima dată, după primul an, din pricina geloziei lui Griffin. A doua oară, din pricina soției lui, care i-a cerut să se despartă de Judy. Delia, soția lui, nu a fost niciodată deranjată de aventurile lui Griffin cu fete de consum. Dar s-a simțit umilită din pricina acestei legături cu o femeie renumită, pe care nu făcea niciun efort să o ascundă. Copiii lui au fost educați să aibă resentimente față de el. Fiul mai mare îl trata cu dispreț, fiica îl făcea să plângă. Griffin și soția lui au încercat să înnoade firele, dar știau că cenușa răcită nu se mai aprinde. Și atunci Griffin a cerut un divorț, acceptând toate condițiile Deliei. Deși s-au separat, ea l-a rugat să locuiască în continuare în casa lor, de dragul copiilor. Dorea să păstreze familia unită. Când Griffin i-a spus că fiul lor avea cincisprezece ani și va pleca foarte curând de acasă, Delia a amenințat cu sinuciderea. De atunci trăiau separat, sub același acoperiș. Nu au divorțat. Oare nu făceau dragoste? se întreba Judy uneori. Bărbații se lăudau întotdeauna că nu fac dragoste cu soțiile, dar o făceau. Însă ce puteau spune? Cortina căzu pentru ultima dată și Judy se simți inundată de vechea tristețe, de sentimentalism, tânjind după o viață comună cu

Griffin. Tom devenea neliniștit pentru că niciuna nu reacționase favorabil la vestea pe care le-a dat-o, deși până la urmă, acceptase soluția lui Judy. După spectacol, au luat masa la un restaurant. — Sigur, nu mă așteptam să-mi mulțumiți cu efuziune. — Mulțumesc pentru anumite lucruri și nu-ți mulțumesc pentru altele, spuse Judy privind în gol. Sunt bucuroasă că nu mai sunt săracă, dar facem afaceri de nouă ani și te cunosc. Nu te interesează nici LACE, nici Verve!, te interesează doar banii. Iar pe mine mă interesează să nu mai am datorii și să pot dormi bine noaptea. — De nouă ani îți spun întruna că virtuțile tale învechite sunt o capcană a sărăciei. Trebuie să aștepți prețul, apoi să cumperi acțiuni, niciodată să nu împrumuți bani și când prinzi momentul favorabil să vinzi. Asta este schema. Eu te fac bogată și tu nu faci altceva decât să te plângi. Unde-ți este curajul? — Lasă-mi în pace curajul. Știu eu unde-ți este gândul. La cutia aceea care face bani și se numește Wall Street. — Este trist când o fată săracă și nesigură se transformă sub ochii tăi într-una bogată, la fel de nesigură. La început aveai scopuri mărețe, îți amintești? Nu te lăsa impresionată numai pentru că ai atins primele ținte. Tom începu să se enerveze. — Dacă vrei cu adevărat să ne separăm, am să-ți vând acțiunile mele LACE contra acțiunilor tale la Verve! Sau invers. — Judy nu renunță la nimic și nici tu nu renunți, Tom, interveni Kate. Poate că Judy ar fi mai fericită dacă ar fi mai puțin bogată. Iar tu, Tom, deși îmi plac loviturile tale spectaculoase, te transformi într-o companie de speculații. Crezi că Judy este nerecunoscătoare, dar nu este, îți este chiar foarte recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru ea. Însă ei îi place un anumit gen de tensiune și nu suportă un alt gen de tensiune. Cu siguranță, din această tensiune ai scos tu profiturile lui LACE, oftă și spuse supărată – nu știu ce naiba s-a

întâmplat în seara asta, dar aș vrea să nu ne mai certăm din pricina banilor și să-i spunem lui Judy vestea cea mare. Tom se jucă puțin cu paharul de vin, ridică sprâncenele, deschise gura să spună ceva, apoi o închise. Într-un târziu, se hotărî: — Nu știu cum să spun, dar Kate și cu mine ne căsătorim. Cu acte în regulă. Judy se repezi la el și îl sărută. — Tom, afurisitule! Dar este extraordinar. Știu exact ce o să vă dau cadou de nuntă. Lui Kate o să-i placă la nebunie, iar tu n-o să-l suporți pentru că îți pun o condiție. Fericitul cuplu o privea uimit. Cu condiția să-l țineți în sufragerie, o să vă dau jumătate din calul meu T’ang. Kate tresări surprinsă de bucurie, iar Tom o privi stânjenit — Este minunat, Judy, dar… — Calul acesta ne aparține, încă, nu? — Da, dar încă mai există pericolul să îl sparg; este piesă de muzeu; este prea valoros să-l scoți din casetă. — Nu cred că individul care l-a făcut s-a gândit că va sta neapărat într-o vitrină de sticlă. Cred că și lui i-ar fi plăcut să i-l dea lui Kate. Tom privi chipul emoționat al lui Kate. — Da, recunoscu el, cred că i-ar fi plăcut. Într-o dimineață caldă de octombrie, în 1978, la micul dejun, soția lui Griffin a hotărât brusc să-și elibereze soțul din ghearele vinovăției cu care îl ținuse legat de ea. Mâncau într-o sufragerie enormă, la o masă care putea găzdui patruzeci de persoane și, ca de obicei, Griffin răsfoia ziarele de dimineață. Părând deodată triumfătoare și bine dispusă, Delia spuse: — Griffin, este pentru ultima oară când mai am nefericirea să stau aici și să ascult cum îți mesteci micul dejun. Griffin lăsă lingura, murmură niște scuze, mai citi două cuvinte

din ziar, apoi înțelese brusc vorbele, și tresări. — Ce înseamnă „pentru ultima oară”? — Te părăsesc. Asta înseamnă! Delia era de-a dreptul exuberantă. Asta vrei și tu, nu? Ei bine, va fi cadoul tău de Crăciun. Se împlinesc doi ani, Griffin, de când am un amant și tu nici nu ai observat. Griffin își răscoli repede memoria – nu, nu a observat… doar că… — Tipul care mi-a pus mie lentile de contact, Greenburg, Granheim sau cam așa ceva… Oftalmologul? — Greenheimer. Corect, ca de obicei. Griffin nu comentă dar pentru prima dată îi acordă toată atenția. — Plecăm în Israel să începem o viață nouă, înainte de a fi prea târziu. Griffin lăsă ziarul pe masă și o privi îngrijorat. Nu o vedea pe Delia muncind la câmp și gătind mâncare. Se gândea la o cursă. — Dar copiii? — Fred nu mai este demult copil. Când este acasă, practic nu există; întotdeauna are întâlniri. Are o fată, cred că se va muta la ea. Desigur, va avea nevoie de puțin ajutor financiar de la tine, ca și mine, de altfel. Dar eu știu că mă pot bizui pe tine ca să mă ajuți. De fapt, am și discutat problema cu Marvin. Griffin aruncă ziarul și începu să urle: — Ai fost deja la un avocat fără să te obosești măcar să-ți anunți soțul că îl părăsești? — Tu mă crezi proastă? În seara aceea, când intră în casă, Judy îl găsi pe Griffin în sufragerie, rezemat de un perete, jucându-se cu un pahar. Avea o înfățișare ciudat de stângace. Imediat ce auzi cheia în ușă, el se repezi spre ea, nu o mai sărută cum făcea de obicei, o prinse înfrigurat de mână. De parcă nu mai era în stare să o țină în el, necrezând nici el că era adevărată, prăvăli peste Judy vestea cea mare. Judy rămase împietrită.

— Vrei să spui că ea vrea să divorțeze? Cu adevărat? Crezi? Nu este un joc de-a șoarecele și pisica? — Nu, de data asta o cred. Niciodată nu s-a purtat așa, exulta, radia răzbunare. — Griffin, să fiu sinceră, nici nu o condamn. — Aceste lucruri nu au nicio legătură cu tine, Judy. Eu și Delia am avut o căsnicie care nu a mers și ea nu a dorit divorțul. Așa că ne-am regrupat forțele. O prinse de umăr. Știi ce, nu am venit aici să discut din nou problema vinovăției. Am venit aici să te întreb, acum, că este posibil – vrei să te căsătorești cu mine? Spre surprinderea ei, auzind cuvintele pe care le-a așteptat timp de zece ani, Judy a descoperit că nu poate spune da. Pur și simplu nu știa.

Partea a zecea 53 Dincolo de portocali și straturile de gălbenele ale grădinii palatului, aștepta un Kiowa roșu, pe helidrom. Două gărzi înarmate, îmbrăcate în uniforme kaki, stăteau încordate, în timp ce perechea regală se apropia. Deși în 1972 multe femei educate purtau haine occidentale, Regina Serah era întotdeauna îmbrăcată în costumul tradițional al Sydonului. Acum, își ridică veșmântul alb Burka și se lăsă ajutată să urce în elicopter. Ciripind vesel la perspectiva unei călătorii cu elicopterul, Prințul Mustapha, în vârstă de zece ani, și servitorul său, îmbrăcat în alb, urcară pe scaunele din spate, sub carapacea transparentă. Om al amănuntelor, Abdullah făcu ocolul aparatului și verifică dacă toate ușile sunt bine etanșate. Termină inspecția la ușa din dreapta, urcă și se așeză pe scaunul din dreapta al cabinei elegante. Călătoria de la Palatul Dinada până la locul de vânătoare, în munții din est, care ar fi durat aproape opt ore cu mașina, avea să se termine după numai douăzeci de minute de zbor cu elicopterul. Nisipul dogorea de căldură, în timp ce Abdullah își lega centura de siguranță. Pregăti comenzile preliminare și deodată, în zgomotul turbinei, nisipul începu să fie spulberat. Abdullah fixă casca și microfoanele, deschise ADF-ul și căută frecvența munților din est. Acele aparatelor de bord se legănară și se fixară imediat pe direcția rutei pe care aveau să o urmeze. Zgomotul era îngrozitor, parcă un uriaș ciocan pneumatic le agresa urechile. Pilotul regal mai aruncă o

ultimă privire aparatelor de bord, așteptă să se stabilizeze temperatura și presiunea, apoi ridică ușor în aer aparatul. Imediat ce s-au ridicat, zgomotul nu a mai fost atât de asurzitor, semăna mai mult cu tremurul înfundat al unui submarin. Privind pe hublou, băiețelul își luă rămas bun de la silueta albă a Palatului Dinada, care devenea din ce în ce mai mică. Apoi libelula magică se întoarse spre est și își începu călătoria în linie dreaptă. Dedesubt, gărzile și suita au rămas multă vreme nemișcate, până când aparatul a dispărut la orizont. Un spasm neașteptat al aparatului i-a distras atenția și Abdullah nu a observat cum tremură acul manometrului pentru presiunea uleiului și cum coboară spre zero. La trei sute de metri deasupra deșertului, Abdullah hotărî să ridice mai sus aparatul. Aștepta cu nerăbdare cele câteva zile de liniște în compania fiului său. În după-amiaza precedentă, un mecanic a observat că este distrusă garnitura la baia de ulei și a înlocuit-o. În hangarul unde lucra, era înăbușitor. Tocmai când a început să strângă șuruburile a auzit un țiuit în urechi și l-au lăsat picioarele. Cu mâinile slăbite, s-a agățat de marginea uleioasă a motorului, a coborât de pe scară și a luat o gură de apă din sticla de lângă el. Când s-a simțit mai bine, a urcat din nou scara, a verificat legăturile și a semnat în jurnal că aparatul este pregătit de zbor. Dar a uitat că șuruburile de la garnitura de ulei erau strânse doar cu mâna. Deodată s-a auzit un zgomot. Cu fiecare simț alert, Abdullah a verificat iute manometrele din fața lui. Adrenalina i-a inundat trupul și Abdullah a înghețat ca un alergător care așteaptă semnalul de start. Nu era normal! Nu avea nicio logică și totuși se întâmpla! Apoi s-a auzit geamătul motorului care se oprea. Toate indicatoarele zburau spre zero. Șuieratul continuu de afară însemna că elicea se rotește din ce în ce mai încet. Totul se petrecea extrem de repede, dar lui Abdullah i se părea că percepe cu încetinitorul. Orele lungi de antrenament l-au obișnuit cu mișcări rapide și automate.

Nu mai avea timp de spaimă și nu trebuia să-i fie teamă. În eventualitatea unui accident, un elicopter nu cade ca o piatră, alunecă spre pământ. Ahdullah coborî maneta din stânga și fixă comanda elicopterului pe glisare. Reuși să-i imprime o mișcare regulată de auto rotație. Acum știa, după orele lungi de antrenament, că aparatul va ateriza fără probleme. În timp ce jucăriile se împrăștiau prin cabină și un ursuleț o lovi violent pe Regină, pasagerii se simțiră scuturați în centurile de siguranță. Servitorul începu să țipe de frică. Elicopterul își continua alunecarea. Regina se sprijini instinctiv de bordul aparatului și începu să țipe: — Încetează cu jocul acesta stupid, sperii copilul! Întoarse capul și își privi soțul. Chipul lui purta o mască tensionată, iar mâinile și picioarele lucrau într-o sincronizare perfectă, luptând să recapete controlul aparatului. Regina nu l-a văzut niciodată așa și a intrat în panică. — N-o să-l lași să se prăbușească, se sperie. Mustapha! urlă ea necontrolat, trăgându-l de umăr. Oprește-l, Abdullah, oprește-l! Abdullah nu auzea nici urletele soției, nici țipetele servitorului. Toată puterea de concentrare și voința lui se focalizau acum pe aparat. Înțelese cu ușurare că mișcarea de glisare era sub control. Aparatul răspundea ca la orele de antrenament, când instructorul se găsea pe scaunul din stânga. Încrezător, începu să treacă în revistă, cu rapiditate, reacțiile pilotului, în caz de urgență. Putea ateriza oriunde în nisip. — Oprește-l! Oprește-l imediat! continua să țipe Regina, isteric. Era prima oară când ridica vocea la soțul ei. Începu să-l lovească cu pumni, urlând, se repezi la maneta neagră de control, dintre genunchii lui Abdullah. Elicopterul se cutremură. Regina se repezi din nou la el. Abdullah o lovi cu putere. Lovitura îi despică buza și îi dislocă doi dinți. Forța loviturii o

trimise în ușa aparatului. Duse mâinile la gura plină de sânge, continuând să țipe. Abdullah întoarse privirea spre panoul de control. Viteza era sub douăzeci de mile la oră, ceea ce însemna mult prea puțin. Va trebui să ridice viteza la cel puțin șaizeci la oră, dacă dorea să nu se zdrobească la impactul cu pământul. Împinse maneta înainte pentru a mări viteza. Deodată, simți că îi este frică; șiroaie de transpirație îi curgeau în ochi. Acul vitezometrului nu urca suficient de repede. Aparatul cădea. La cincizeci de picioare deasupra pământului, Abdullah știu că va trebui să facă o aterizare forțată. Eliberă maneta de control, încercând să oprească motorul, înainte de a lovi pământul. Ascultător, motorul încetini și începu căderea liberă. Abdullah realiză că era pentru prima oară când făcea o aterizare forțată. Se pregăti să ridice puțin elicopterul, înainte de a avea primul impact cu pământul. În acest moment, când impactul cu pământul era iminent, Regina strânse pumnii și începu să-l lovească, urlând sălbatic: — Copilul meu! Copilul meu! Nu-ți pasă de copilul meu! Se repezi la el cu ambele mâini, apucă maneta de control și o trase spre ea cu o forță surprinzătoare. Aparatul, ascultător, se rostogoli spre stânga. Se auzi un scrâșnet îngrozitor și elicea se afundă în nisip. Axul elicei cedă, dar ea continua să se rotească. O lamelă lovi fulgerător parbrizul de deasupra panoului de comandă și reteză capul Reginei de pe trup. Capul însângerat zbură în brațele copilului. Micuțul Mustapha începu să țipe, aruncând de pe genunchi oroarea, care ateriză printre jucării. Cu o forță enormă, lama lovi nisipul, mușcă adânc, se afundă și aparatul se opri. O fântână de sânge izvora din trupul fără cap al fostei Regine, împroșcându-l pe Abdullah, îmbibându-se în haine, încleindu-i

mâinile, părul și ochii. Încercă să se șteargă, dar și degetele îi erau pline de sânge. Timp de câteva secunde, Abdullah rămase paralizat fizic și psihic. Aruncă o ultimă privire la masa informă de carne, dar mintea antrenată a pilotului îi transmise că ea nu mai are nevoie de ajutor. Prioritatea acum era să scoată copilul și servitorul din cabină, pentru că simțise două mirosuri distincte – fumul de la scurtcircuitul electric și mirosul voalat de benzină, care se scurgea acum în cabină din rezervorul de sub scaune. Acționă cu repeziciune. Smulse centura de siguranță și casca. Trecu prin geamul spart. Atunci, la mai puțin de șaizeci de secunde de când elicopterul a atins pământul, se auzi un tunet înspăimântător. Abdullah se simți parcă ridicat de o mână uriașă și aruncat în aer, apoi în nisipul deșertului. Ateriză, încercând cu disperare să respire. Nu simți panica, nici durerea, deși a avut o fractură dublă la un picior și câteva coaste rupte. Un moment a rămas amețit, apoi, adunându-și toată voința, ridică privirea. Încet, înnebunitor, privi dar nu văzu decât linia orizontului. Tremurând de încordare, șiroind de sânge, Abdullah se întoarse cu fața la elicopter. Aparatul se transformase într-o minge de foc. Neputincios, Abdullah privea limbile uriașe de foc. Încercă să se târască spre ghemul de foc, dar căzu inconștient în nisip. În afară de șuierul flăcărilor, nimic nu mai tulbura liniștea impersonală a deșertului. Trecuseră exact șapte minute de la decolare.

54 În razele târzii ale unei seri de iunie, Jaguarul roșu al lui Lili alerga cu toată viteza pe autostradă spre estul Parisului. La cinci kilometri după Epernay, întoarse de pe N51 spre Le Mesuil-surOger. La dreapta străluceau în soare câmpiile verzi presărate cu flori de muștar și spice de grâu din care ieșeau, ici și colo, cupe roșii de mac, albăstrele și margarete. La stânga, se întindea pădurea întunecată care mărginea Palatul Chazalle. Lili viră spre stânga și intră prin porțile mari de oțel. Copacii și gardul viu arătau foarte curat, iarba era proaspăt tunsă. La o jumătate de milă, la capătul aleii cu pietriș, se ridica impunător castelul francez din secolul al XVIII-lea, o clădire de piatră perfect dimensionată, cu șiruri regulate de ferestre care străluceau în soare. Zimmer avea dreptate. Trebuia să iasă singură în lume. S-a ascuns sub protecția lui timp de opt luni. În acele luni Lili a trăit singură cu durerea pentru pierderea lui Stiarkoz, refuzând să discute chiar cu Zimmer, cu care Lili prefera să vorbească despre munca ei. Apoi, într-o zi, Zimmer a intrat în cabina ei, unde Lili, îmbrăcată într-un capot înflorat mov, își ștergea machiajul în fața unei oglinzi puternic luminate. Fără să o întrebe, Zimmer a încuiat ușa. A rămas în spatele ei, cu mâinile pe umerii ei, privind-o prin oglindă. — Lili, am încercat să-ți sugerez, dar refuzi să asculți, așa că trebuie să-ți spun direct. Faptul că te izolezi de lume nu este bun pentru meseria ta. Draga mea, Jo a murit și tu trăiești. Trebuie să faci un efort conștient pentru a-ți recăpăta interesul pentru toate lucrurile, pe care le-ai învățat de la Jo – și mai trebuie să faci un efort să-ți găsești prieteni și să te distrezi. Distracția este un medicament bun.

Lili privi în oglindă la Zimmer – știa că izolarea nu-i face bine. De aceea a acceptat invitația de la Madame de Chazalle. Lili opri Jaguarul în fața scărilor impunătoare, urcă și sună la ușă. Nimic deosebit nu se întâmplă. Se așteptase ca cel puțin doi valeți în livrea să sară să-i ia bagajele. Privi prin sticla fumurie a ușii și văzu un hol imens, pavat cu dale de piatră, întrerupt de stâlpi de susținere între care atârnau portrete în rame aurite. Niciun zgomot. Uimită, Lili sună din nou. În spatele ei, o voce masculină spuse: — Probabil că este iar criză în bucătărie. Te ajut eu la bagaje. Se întoarse spre un tânăr îmbrăcat în pulover bleumarin și jeanși atât de strâmți, încât păreau că se vor rupe din moment în moment. Părul bucălat și rebel cădea peste ochii căprui și fața suplă, bronzată. Gura puțin cam mare se lărgi într-un zâmbet de bun venit. — Nu trebuie să te întreb cine ești. La vârsta de douăzeci și patru de ani, Lili era renumită. Băiatul luă valizele de piele bleumarin, împinse ușa cu piciorul, se dădu într-o parte și o lăsă pe Lili să intre. În timp ce se găseau la jumătatea drumului pe scara spiralată de marmură, s-au întâlnit cu Maxine care cobora. Pentru zece secunde, Lili o privi și o găsi formidabilă. — Așadar, ai făcut deja cunoștință cu fiul meu cel mai mic, Alexandre. Îmi pare bine că te văd din nou. Nu mi se întâmplă des să întâlnesc oameni încântători în acțiunile de binefacere. Am fost acolo numai pentru publicitate și prezența ta mi-a făcut timpul mai plăcut. O prinse de mână și începură să coboare amândouă. — După cum ți-am scris în scrisoare, la acest sfârșit de săptămână avem o aniversare. Au trecut optsprezece ani de când s-a deschis castelul pentru public. — Unde sunt ceilalți, maman?

— Tot personalul este pe terasă și pregătește focul de artificii. Și tu ar trebui să-i ajuți, Alexandre. Zburli părul buclat al băiatului. Dar fiul său care nu avea nicio intenție să se despartă de Lili, urcă scările în fugă, lăsă valizele la capătul lor și tot în fugă coborî urmându-le pe cele două femei în salon. Dincolo de terasă se vedea dreptunghiul de apă în care împroșcau blând două fântâni arteziene. Camera de șaizeci de picioare lungime, lambrisată în lemn alb reflecta lumina lacului de afară prin oglinzile enorme care acopereau un perete întreg. Pe măsuțe mici de sticlă se găseau obiecte din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pe dușumea erau covoare levantine moi. Un câine Weimaramer se ghemuia pe o sofa îmbrăcată în brocart. — Sheba dă locului acesta impresia că trăiește aici de când lumea, observă Maxine. Întotdeauna mi se reproșează că sunt prea ordonată. Întreaga casă ar arăta ca un muzeu dacă nu ar fi fiii și câinii mei. — Întreaga casă este un muzeu, îi explică Alexandre lui Lili, dar nu este plictisitor, nici plin de praf. Maman a făcut-o să arate fascinant. Vei vedea când vom vizita camerele pentru public. Iluminarea lor se face prin telecomandă, camerele sunt pline de flori și sala în care a locuit Diaghilev este zilnic spreiată cu Mitsouko, pentru că acesta era parfumul lui preferat. Camera lui Lili avea vederea spre parc. Pereții dormitorului erau tapetați cu mătase galben-pal, la fel ca și canapeaua din fața căminului de marmură sculptată. Patul uriaș se afla sub un alcov de catifea topaz. Pe fiecare latură a patului se găsea câte un raft pe care stăteau ordonat cele mai noi bestsellers și o istorie a castelului „Castelul de Chazalle – un loc pentru prieteni”. Tot pe aceste rafturi se găsea câte un sfeșnic de argint, un telefon de fildeș și carnețele cu creioane, o cutie îmbrăcată în catifea, o cutie în care se găseau

biscuiți și câteva cupe chinezești cu alune glasate și bomboane cu mentă. Pe o tavă de argint erau aranjate diverse sticle de băuturi scumpe, apă și pahare de whisky și brandy. Lângă telefon era o listă a oaspeților, cu numărul camerelor lor și numerele interioare de telefon. Lili luă hârtia crem cu inițialele Castelului Chazalle și emblema – un leu cu un trandafir în gheare. La data de 21 iunie 1974, citi numele oaspeților: doi ambasadori, un producător și soția sa, o balerină renumită, un director de film de la Hollywood, un armator grec pe care îl cunoștea de la Stiarkoz, trei alți bărbați foarte bogați, un campion de curse de formula unu și frumoasa lui soție, un designer de la Paris cu al șaselea ei soț, un prinț italian, un duce britanic și… aha… Andi Cherno de la Paris Match. Așadar, petrecerea va fi ilustrată și cu fotografii. Nu era de mirare că oaspeții erau atât de renumiți. Lili își trecu în revistă hainele. Erau deja despachetate și aranjate în garderobă, de menajera portugheză. Aceeași menajeră i-a pregătit baia și i-a spus să o sune dacă va avea nevoie de ajutor la îmbrăcat și la pieptănat, apoi a dispărut. De obicei, vineri seara Maxine făcea o reuniune cu bufet rece, dându-le oaspeților posibilitatea de a se cunoaște și de a vizita împrejurimile. Deși erau destui valeți în livrele verzi, cu șireturi aurii, Charles de Chazalle se mișca prin salon aducând sticle de șampanie produsă pe moșie. Monsieur le Comte nu avea abilitatea soției sale de a conversa animat timp de zece minute și de a se rupe grațios de un grup pentru a întreține un alt grup de oaspeți. Charles folosea șampania ca o scuză de a intra și de a ieși din salon. Trecea de la un grup la altul întrebând, „Toată lumea are paharul plin?”, apoi se îndepărta spunând „Ei bine, să-i întreb și pe ceilalți”, și se îndepărta salutând cu sticla și continuându-și obligațiile de gazdă. Era înalt și suplu, puțin adus de spate, de parcă un vânt rece îi sufla permanent în ceafă. Părul blond albise și începuse să-i cadă

lăsând loc unui început de chelie, dar acest lucru îl făcea să pară foarte distins. Fața lui reflecta bunăvoință și o ușoară uimire la felul în care soția lui reușise să-i schimbe viața. Personal, ar fi preferat ca palatul să rămână așa cum era, deși în paragină. Dar dacă nu ar fi fost această transformare uluitoare, locul ar fi fost de nelocuit și nu știa dacă ar fi suportat așa ceva. Așa că Charles privea celebritățile strălucitoare și mulțimile ca pe un fel de pedeapsă pe care trebuia să o suporte, până când se putea evapora în bibliotecă. Pentru că femeile o suspectau pe Lili că le va vrăji soții, la fiecare petrecere Lili își făcuse obiceiul de a vorbi mai întâi cu ele. Linda, designerul, o femeie roșcată, mereu îmbrăcată sport, era surprinzător de amuzantă și discutau acum de dificultatea cu care o femeie se strecura în hainele pe care le cumpăra întotdeauna cu un număr mai mic. — Jeanșii sunt varianta modernă a corsetelor; te strecori în ei și ei te obligă la o anumită formă a trupului, spunea desenatoarea. Dacă ar trăi astăzi Scarlett O’Hara, ea nu s-ar mai lăsa strânsă în corsete. S-ar tăvăli pe dușumea luptându-se cu fermoarul blugilor prea strânși. Andi Cherno îndreptă spre ele aparatul de fotografiat și cele două femei tăcură imediat, pozând că vorbesc. Amândouă erau obișnuite cu fotografii și știau că dacă în acel moment vorbesc, fotografia te arată fie cu ochii închiși, fie cu gura deschisă. — Ecco Belle! zâmbi Andi și le rugă să se așeze lângă fereastră, unde discutau directorul de la Hollywood și armatorul grec, ai căror ochi străluciră imediat ce Lili se apropie de ei. — Bună, Steni. Ultima dată ne-am văzut la Creole. — Da, am avut nevoie de două săptămâni să nu mi se mai jupoaie nasul și de alte zece săptămâni să îmi refac ficatul. Maxine muncea foarte mult pentru ca petrecerile ei să pară lejere. Se trezea la șase dimineața, consulta agenda și sublinia problemele

importante, apoi vorbea cu grădinarul șef și cu majordomul. A verificat acum focul de artificii de pe marginea lacului și cel de pe terasă, apoi a văzut mâncarea, vinul, sala de bal, garderoba, camera de prim ajutor, toaleta și apoi platforma pe care va cânta orchestra. La nouă dimineața, s-a întâlnit cu mademoiselle Janine care până atunci îndepărtase toate micile obiecte de valoare din camerele deschise pentru public. Și acum, Maxine se mișca pretutindeni în castel, munci programat până la ora unsprezece, când făcu o baie, mulțumită că palatul era pregătit pentru cei patru sute de invitați la balul din seara aceea. Maxine ura formalitățile petrecerilor de țară. Ea le-a oferit întotdeauna oaspeților săi foarte multe distracții, dar le-a spus foarte limpede că dacă preferau să rămână în camere sau să cutreiere prin parc, pe ea nu o deranja. Pentru ziua aceea, Maxine organizase o ședință de călărie, una de mini-golf și tenis american. Dar, probabil, că bărbații vor lenevi pe lângă piscină, iar femeile se vor odihni și se vor coafa – a avut grijă să aducă două coafeze de la Paris. Nu apăru nimeni pe verandă până la ora prânzului. Masa se servea la mese mici. Fântânile arteziene păreau ca două pene moi, argintii în lumina soarelui. Gheața clipocea în pahare, râsetele și conversația pe ton scăzut erau singurele sunete care se auzeau în timpul mesei. Alexandre a ieșit pe terasă înaintea celorlalți și a schimbat cărțile de vizită aranjând ca Lili să stea în fața lui. Nu-și putea lua ochii de la ea, așa cum remarcase și mama lui, cu exasperare. Ea nu le-a permis niciodată fiilor săi să se poarte cu familiaritate față de oaspeți. Nu aveau voie să discute cu ziariștii sau să fie fotografiați cu celebrități, nici să ceară autografe. Diseară îl va chema pe Alexandre și îi va aminti bunele maniere. Sânii lui Lili erau abia ascunși de rochia albă de tafta primită

cadou la aniversarea celor douăzeci și patru de ani, de la Zandra Rhodes. Mânecile foarte largi îi puneau în valoare talia subțire, strânsă într-o centură delicată. Avea o pereche de cercei cu diamante, tot ce i-a rămas de la Stiarkoz (erau la reparat în ziua în care a murit Jo). Lili părea delicată ca o prințesă spaniolă din secolul al XVIII-lea. Parfumul de iasomie și iarbă proaspătă care intra pe ferestre se împletea cu aromele sofisticate care învăluiau femeile. Zumzetul scăzut al conversației era uneori întrerupt de un hohot de râs, în timp ce orchestra cânta „Ne vom mai vedea”. În salonul de lângă sala de bal, era aranjat un bufet rece elegant un repas rose. Totul era roz. Fețe de mese roz, ornate cu frunze de lauri verde închis, vaze de cristal în care erau aranjați delicați boboci de trandafir. Chelneri îmbrăcați în alb tăiau felii de șuncă York. Peste tot erau farfurii translucide roz, boluri de argint cu sos aurore, un platou mare cu stridii, crabi, somon afumat și salată de alge. O altă masă lungă era aranjată cu tot felul de salate. Tacâmurile erau de argint, spuma de căpșuni Romanoff era tot roz și, natural, șampania era roz. Maxine știa foarte bine că surorile lui Charles vor considera totul extrem de vulgar, dar presa va fi încântată. În contrast cu eleganta sală de bal, câteva crame din cealaltă aripă a castelului au fost transformate în discoteci obscur luminate, unde vibra muzică rock. Nimeni nu a plecat până la șase dimineața, atunci s-a pierdut în rouă dimineții de vară prima mașină. Lili dormea de trei ore. S-a strecurat în patul încălzit, gândindu-se că totul a fost perfect. Ea s-a comportat excelent, a dansat cu toți bărbații și a pozat nenumăraților fotografi. Ca de obicei, a fost asaltată de bărbați, a flirtat cu câțiva, dar a avut grijă să nu danseze cu nimeni în mod deosebit. Încă nu-și revenise după moartea lui Jo.

Niciun oaspete nu a ieșit din cameră până duminică la prânz, când toți au fost extrem de liniștiți și somnoroși. După ce Alexandre i-a dus lui Lili o cafea, a întrebat-o dacă nu ar vrea să îi arate pădurea și iazul unde înota el cu frații săi. În ultimele două zile, și-a stors mintea cum să facă să o rupă pe Lili de ceilalți invitați. Lili nu era neplăcut surprinsă de această ardoare copilărească. După ce și-a băut cafeaua, amândoi au plocat pe pajiștea presărată cu margarete și s-au pierdut în pădure. Lui Alexandre nu-i venea să creadă ce noroc are. Dacă l-ar vedea colegii de clasă! Se simțea ușor ca și câinele care mergea pe alee în fața lor. Lili era relaxată și se simțea ciudat de tânără. Naturalețea, naivitatea și exuberanța lui copilărească contrastau puternic cu oaspeții sofisticați și țepeni. Când poteca a început să fie năpădită de arbuști, Alexandre a ținut ramurile și a ajutat-o să treacă, pentru a nu-și rupe rochia albă de voal. Iazul era adânc și era înconjurat de trestii înalte și arbuști de apă. Sălcii pletoase se aplecau și mângâiau apa în soarele de amiază. Șiau scos amândoi pantofii și s-au așezat pe mal cu picioarele în apă, privind cerculețele lăsate de picioarele lor. Deodată, Alexandre simți că nu mai suportă. Trebuia să o atingă. Cu o hotărâre stângace, luă mâna lui Lili din iarbă și îi sărută degetul mic, ceremonios și sobru. Respirând agitat, prinse ușor degetul între dinți, gustând dulceața moliciunii lui. Lili nici nu se aștepta la așa ceva, dar mai ales nu se aștepta la violența reacțiilor ei. Gândi că ar trebui să-l îndepărteze cu blândețe. Era prea tânăr. Dar atingerea lui îi trimitea un fior pe șira spinării, și alți fiori invizibili în tot corpul. Pentru câteva momente, nu se mișcă, dar tremurul din corp o obliga să-i răspundă. Incapabilă de a se stăpâni, își trecu degetele tremurânde prin părul rebel și îl mângâie. Niciunul nu vorbea. Ea privea uimită obrajii de copil și nasul aristocrat.

Ochii căprui, împăienjeniți continuau să o privească în timp ce gura îi săruta în fugă obrazul, apoi coborî pe buze și ceea ce simți ea erau buze de mătase. Îmbrățișați, s-au lăsat ușor în iarbă. Alexandre, cu ochii închiși, o săruta languros. Stomacul lui Lili – tresărea și trupul ei se încorda sub mâinile blânde ale băiatului. Deodată își aminti mâinile noduroase ale lui Jo Stiarkoz. Simți un fior de lipsă de loialitate, dar continuă să absoarbă aroma erotică și proaspătă a trupului tânăr de lângă ea. Acest parfum dulce se amesteca în mireasma de iarbă strivită de sub ei. Brațele lui suple se înfășurau în jurul ei. Corpul delicat se târî încet spre ea până o făcu prizonieră, imobilizând-o. Parcă posedate, mâinile ei alergară frenetic pe sub hainele lui. Oh, Dumnezeule, gândi, trup tânăr și ferm. O fracțiune de secundă își aminti din nou, vinovată, carnea moale a lui Stiarkoz. Se agăță cu disperare de Alexandre. Mâinile lui coborâră încet pe trupul ei, în timp ce buzele îi sărutau stângaci sânii. Cu o mișcare bruscă, îi ridică fusta și Lili simți căldura palmei lui pe pielea ei. Blând și ezitant, el o atingea neajutorat. Începu încet să aibă încredere și își strecură mâna în părul negru, mătăsos. Câteva minute Lili nu a mai fost conștientă decât de soarele care se strecura printre frunze și de cerul albastru de deasupra capului. Apoi îl simți desfăcându-i cu mâna tremurătoare centura din talie. Îl ajută să îi scoată rochia, apoi îi scoase pantalonii. Stăteau goi, unul lângă altul, în iarba înaltă. Mai mult decât orice pe lume, își dorea să îl simtă acum. El șoptea la nesfârșit numele care i-a posedat mintea în ultimele trei zile – „Lili, Lili, Lili!”. Se agăță de ea cu ochii închiși, cu fața umbrită doar de genele lungi. Ea îl învălui în brațele bronzate și șopti „Este minunat”. Și Alexandre a făcut dragoste cu ea. Lili simțea din nou că trăiește. Era exaltată. Pădurea de păr negru îi acoperea fața, ca o mătase. Alexandre nu se putea desprinde de

ea. Simțea că ține în brațe ceva fragil și extrem de prețios. Mână în mână, au coborât malul și au intrat în apă. S-au jucat și s-au stropit timp de câteva minute. Apoi Alexandre a luat-o cu blândețe în brațe și a așezat-o din nou în iarbă și a început să o privească. O mângâia cu ochii catifelați. Exulta. Nu se putea opri. Îi simțea respirația fierbinte, căldura emanată de trupul tânăr și se abandonă nepăsătoare plăcerii oferite de băiat. După aceea, au așteptat în pădure până când Alexandre a văzut că toată lumea s-a adunat în salon. S-au strecurat apoi printre copaci spre sera de portocali. Alexandre părea o sălbăticiune. Era încântat de el și nu se putea dezlipi de Lili, al cărei păr era încurcat și a cărei rochie era pătată de iarbă. În seră au fost întâmpinați de parfumul cameliilor și al florilor de geraniu. Arbuști de portocali și lămâi se ridicau în spatele băncilor de piatră așezate la cinci metri una de alta. Pe ultima bancă, dreaptă, severă, stătea Maxine. La începutul după-amiezii, mademoiselle Janine privea pe fereastră și îi văzu pe Lili și pe Alexandre intrând în pădure. Nu era singura care i-a observat, dar a fost singura care s-a apropiat de masa unde se servea cafeaua și a șoptit vestea în urechea Doamnei Contese. Maxine a fost imediat cuprinsă de un tremur violent de gelozie care i-a paralizat rațiunea. La fel ca toți ceilalți, Maxine observase infatuarea fiului său, dar nici prin cap nu i-a trecut că renumitul star va lua în seamă un copil de cincisprezece ani, mai ales că erau atât de mulți bărbați potriviți la îndemână. Oricât ar fi încercat Maxine, nu putea ignora situația. Tremura de furie și indignare. A ghicit că nu se vor întoarce înainte de apusul soarelui (Alexandre era fiul tatălui său) și, fără îndoială, vor intra prin ușa de la sere, unde pădurea era aproape de castel. În timp ce se schimbau pentru masa de seară, Maxine l-a rugat pe Charles să întrețină oaspeții pentru câteva minute. El a privit-o

îngrijorat; se petrecea ceva dacă Maxine folosea un ton neutru și rece, dar avu înțelepciunea să nu spună nimic și să facă ce i-a cerut soția sa. Ușa serei s-a deschis încet și ei s-au strecurat înăuntru. Alexandre a tras-o imediat pe Lili spre el și a început să o sărute. Ea râdea încet. — Nu trebuie niciodată să mă atingi când ne poate vedea cineva. — Atunci, pot să vin la noapte în camera ta? — Vei merge acum în camera ta, Alexandre. Era vocea mamei sale. Luat prin surprindere, băiatul o privi vinovat ca un copil de șase ani care a fost prins făcând o poznă. Ezită. Lili îl împinse încet spre coridor și el începu să fugă. Maxine o privi pe Lili cu dispreț amestecat cu ură. — Nu ai putut să-mi lași fiul în pace? Trebuia să seduci un copil de cincisprezece ani? Aveai nevoie de asta? Nu poți lăsa niciun bărbat în pace? — Nu fi ridicolă. El m-a sedus pe mine… Chiar nu are decât cincisprezece ani?… Eu credeam că optsprezece sau șaptesprezece. — Nu suport nici gândul că te-a atins. — Dar ce este atât de îngrozitor? Mi-a fost foarte clar că nu o făcea pentru prima dată. — El trebuie să iubească pe cineva de vârsta lui și de statutul lui social. — Eu nu am decât douăzeci și patru de ani. — Nu mă interesează câți ani ai tu. Nu ești decât o târfă. Maxine a mers prea departe. Lili s-a înfuriat. — Ești geloasă pentru că eu l-am avut și tu nu poți! Făcând un pas înainte, Maxine lovi fața creaturii care l-a vrăjit pe cel mai mic dintre copiii ei, fiul ei preferat. Cu iuțeala fulgerului, Lili își năpusti mâna și lovi fața femeii mai în vârstă. Trei picături de sânge au curs de pe fața Maxinei.

Plângând indignată, Lili se aruncă cu totul asupra ei cu o dorință nebună de răzbunare. Uluită, Maxine ridică mâinile să se apere și o lovi cu un picior pe Lili. Dar Lili se repezi din nou asupra ei privind-o cu ochii îngustați și cu buzele supte. Maxinei îi era rușine, intră în panică. În viața ei nu a lovit pe nimeni, nici măcar pe copiii ei. Și acum s-a purtat la fel de urât ca această prostituată. Se rupse din încleștare și fugi în camera ei, cu părul dezordonat, obrazul sângerând și rochia sfâșiată. Se aruncă pe mătasea albastră a patului, luă telefonul de fildeș și sună la menajeră. Cu mare dificultate, reuși să spună cu o voce calmă: — Te rog împachetează hainele domnișoarei Lili imediat și spune-i lui Antoine să-i aducă mașina la scară. Pleacă imediat. Apoi sună majordomul și îl chemă la ea în cameră. Se schimbă repede în halatul de baie, își pieptănă părul, își spălă obrazul care mai sângera și acoperi rana cu fond de ten. Când majordomul veni, Maxine îi spuse simplu: — Miss Lili pleacă. Vreau să ai grijă să părăsească castelul în jumătate de oră. Și, Lamartine… ar fi bine ca masa să se servească numai după ce a plecat ea. Nu trebuie să-i deranjăm pe oaspeți și nu vreau scene. Servește mai multă șampanie la masă, te rog. Lili își aruncă hainele în valize și părăsi conacul cu capul sus, sub privirea rece și expresivă a lui Lamartine. În amurgul serii, silueta castelului dispăru din oglinda retrovizoare, în timp ce Jaguarul alerga nebunește pe autostradă. Imediat ce nu mai văzu castelul, Lili opri la marginea drumului și începu să plângă. Dar episodul nu s-a terminat aici. În numărul următor al „Paris Match”-ului nu era nicio fotografie a străluciților oaspeți invitați de Maxine la balul aniversar. Era o singură fotografie color sub titlul „Chateau de Chazalle – un loc pentru prieteni”. Era prima dintr-o serie de fotografii idilice ale unui cuplu care

făcea dragoste într-un luminiș de pădure. Fără nicio urmă de îndoială, în iarbă era Lili și peste, ea era Alexandre. A urmat alta, un cadru mărit. Apoi alta, cu ei doi alergând, apoi jucându-se în apă. Fotografiile erau relativ discrete – nu sâni, nu organe sexuale –, dar erau fără îndoială erotice. Lentilele aparatului lui Andi Cherno și-au mai atins un scop. Când le-a văzut, Maxine a sărit din pat și a izbucnit în lacrimi de rușine. Era mortificată. Și Lili. Și Alexandre. A fost umilit în mod dureros. Lili a plecat fără un cuvânt, iar el a fost pedepsit feroce de părinții săi. Cu toate acestea, băiatul a simțit admirația uluită și nerostită a tatălui și fraților săi, iar, mai târziu, respectul și uimirea colegilor de clasă. Dar ar fi preferat-o pe Lili!

55 lama aceea era neobișnuit de rece pentru Paris și Jaguarul roșu al lui Lili derapă ușor, condus cu viteză cam mare. — Mai încet, sugeră Zimmer, după ce au atins parapetul de susținere. Lili a îndreptat mașina și a continuat cu aceeași viteză. — Nu știu ce te-a apucat, Lili, dar știu că se întâmplă ceva. Ce? Am făcut aproape o duzină de filme împreună, iar în ultimul an ai avut două roluri excelente. Ai douăzeci și cinci de ani și ai câștigat toate premiile europene. Ce te consumă pe dinăuntru? Lili tăcea. După moartea lui Stiarkoz s-a simțit ca o intrusă printre cei bogați. Și-a îngropat durerea în singura distracție care o putea solicita în întregime – munca ei. A muncit cu pasiune și disciplină, de parcă întreaga ei viață depindea numai de asta. Ceea ce era adevărat. Chiar și Zimmer a fost surprins de tenacitatea cu care muncea. El i-a știut de prima dată calitățile de star, dar acestea au fost dominate de lipsa de ambiție, lipsa de autodisciplină și de scop. Acum, la douăzeci și cinci de ani, Lili părea să știe ce vrea și încotro se îndreaptă. Nu mai era dominată. Zimmer a fost întotdeauna contrapunctul ei. Știa, cu o înțelepciune cinică, egomania lui, dar aceasta nu era suficientă pentru a fi mare director de film și nu putea fi destul de sever cu el însuși și cu ceilalți, dar munca lui cu Lili a fost remarcabilă, la fel ca și munca ei. Avea totală încredere în el, părea că știe instinctiv ce dorea el și reușea roluri de excepție. Până acum. — De ce ți se pare rolul acesta atât de greu? întrebă Zimmer, deși știa răspunsul. Ai unul dintre cele mai bune roluri feminine scrise vreodată. O privi din profil. Gândește-te la toate celelalte femei care au jucat deja rolul Sadie – Gloria Swanson, Joan Crawford, Rita

Hayworth – este un rol clasic. Dar pentru prima dată de când lucrez cu tine, Lili, joci forțat. Strici totul. Ce se întâmplă? Lili pufni și apăsă pe accelerație. — Ai nevoie de un bărbat, spuse Zimmer, iritat, știind că era singurul lucru care enerva o femeie, mai ales când era adevărat. Dorea să scoată o reacție de la ea. — Poate că tu ai găsit răspunsul, dar nu eu. Termină cu morala! Ia-l pe Schenk de pe capul meu. — Nu ești prea sofisticată în afaceri, Lili, spuse Zimmer ridicând din umeri. La urma urmei, Schenk este cel care dă patruzeci la sută din bani pentru „Rain”. De ce a trebuit să respingi un om atât de puternic, și mai ales să o faci public? — Pentru că și el a făcut-o public! Și mi-a arătat foarte clar ce am de câștigat din asta. Ai văzut unde m-a adus acest lucru, înainte de a-l întâlni pe Jo. Nu vreau să mai fac niciodată ceva de care să-mi fie rușine. Mi-au ajuns fotografiile din „Paris Match”. Mașina roșie viră cu un scrâșnet de roți și Zimmer se sprijini de bord. — Oh, draga mea, este o aroganță exasperantă din partea ta să îl ignori pe Schenk. Ești o egoistă căreia i s-a spus să nu calce pe coaja de banană și ea susține sus și tare că are dreptul să-și rupă piciorul. — Oh, Dumnezeule! întreaga lume se învârte numai în jurul sexului și al banilor? — Da. — Eu nu trebuie să mă aplec în fața lui Schenk. Ce este el? Ce-mi poate face? Să-mi ruineze cariera? — Draga mea, i-ar fi ușor să o facă. Nimeni nu obține un rol băgându-se într-un așternut, dar oricine îl poate pierde dacă refuză să intre în așternut. Sigur, refuzul nu va fi legat direct de acest lucru, dar va fi „lipsă de cooperare” sau „stare nevrotică”. Zimmer îi povesti pe scurt cum s-a dizolvat peste noapte un mare star de la Hollywood.

— Am auzit povestea asta de sute de ori, spuse Lili, de fiecare dată despre altă actriță. Este uluitor cum cred oamenii tot ce este murdar. Uite, și bârfele astea despre mine, deși nu m-am culcat cu un bărbat de luni de zile. Zimmer tăcu. Umilitorul episod de la Chateau de Chazalle a avut efectul lui asupra lui Lili – a făcut-o să se retragă în cochilia pe care o construise cu grijă după moartea lui Stiarkoz. Atunci reputația ei de actriță serioasă a suferit din cauza acelor fotografii care aminteau oamenilor de notorietatea începuturilor ei. Lovi cu piciorul în accelerație. — Oh, ce rost are să muncesc atât de mult, când fiecare mișcare a mea este interpretată greșit de imaginația lor murdară, care îi face pe ei să se simtă bine. Tu știi cât de mult mă străduiesc, Zimmer. Știa rutina autoimpusă pe care o urma cu strictețe când nu lucra. Exerciții, lecții de dans, de dramă, educarea vocii, somn complet și regim. La un moment dat, lui Zimmer i-a fost teamă că se află în pericolul de a lua locul lui Stiarkoz, dar a înțeles repede că Lili nu avea nevoie să se mai sprijine pe nimeni, dorea să trăiască pe propriile ei picioare. Era hotărâtă să reușească. Să-și făurească propriul drum în viață. Lui Lili nu-i plăcea să se gândească prea mult la Jo, pentru că sentimentul era foarte dureros. În schimb, descoperi uimită – înainte de a adormi – că toate gândurile ei se întorceau din nou, și din nou, copilărește, la mama ei necunoscută. Lili începu să vadă această umbră maternă ca pe îngerul ei păzitor. Tânjind după căldură, Lili începu să viseze cu ochii deschiși, să se întrebe cine era mama ei, dacă mai trăia. Jaguarul derapă periculos, când Lili își aminti de acea dupăamiază de duminică, în care i-a telefonat Serge – cu vocea lui mieroasă, de parcă nu se văzuseră de ieri: — Dragă Lili, parcă am vrut să-l sun pe președinte, atât de greu am obținut numărul tău de telefon. Mi-a fost dor de tine, fetiță mică

și rea. Ce-ai zice să luăm masa împreună, de dragul timpurilor trecute?… Cu grijă, Lili lăsă receptorul în furcă și se îndepărtă de el. Acum, când își aminti, se neliniști atât de tare încât frână în ultimul moment și aproape că se lovi de mașina din față. Așteptă neliniștită schimbarea culorii semaforului. — Spune-mi ce ai, Lili? insistă din nou Zimmer. Spune-mi înainte de a ne omorî. Pentru că fata tăcu, se gândi că e mai bine să-i spună el. Continuă: Când un actor lucrează la un rol care îi este foarte apropiat, de cele mai multe ori nu-l privește obiectiv și atunci se simte frustrat și furios, pentru că simte că nu are control asupra rolului. Ceea ce nu înțelege acel actor este că nu trebuie să facă nimic. Jaguarul depăși periculos un camion. Tu știi ce înseamnă umilința, Lili, tu știi ce înseamnă să te simți umilit de valoare, tu înțelegi exact ce simte Sadie, așa că tu nu trebuie să faci nimic pentru acest rol – lasă-l să curgă. — Taci din gură, Zimmer! Mașina alunecă din nou, se întoarse la o sută optzeci de grade și apoi alunecă în parapet. Lili și Zimmer au fost aruncați înainte, apoi înșurubați în scaun de centurile de siguranță și mașina se opri. Partea din față era scofâlcită ca o cutie de pastă de tomate. — Uite ce am făcut din cauza ta! strigă Lili. Dacă doreai să-mi analizezi rolul și caracterul, trebuia să alegi alt moment! Un grup de oameni se adunară repede în jurul mașinii. Lili nu-i luă în seamă și continuă furioasă: — Sigur că o înțeleg pe Sadie. În profunzime, ea este o târfuliță veselă și drăguță care se distrează pentru că vrea să uite că viața ei adevărată este o porcărie și nu are destulă imaginație să vadă că lucrurile pot fi și altfel. Dar șobolanul cu care stă îi spune întruna că este lipsită de valoare, până ajunge să creadă. Apoi îi promite că o salvează și ea începe să spere… și atunci ticălosul o violează… și-i distruge speranța și sufletul.

Un jandarm în uniformă albastră se grăbea spre mașină, dar Lili nu-l luă în seamă. — Așa ceva nu se va întâmpla cu mine, Zimmer. Eu nu sunt Sadie – și niciun bărbat nu îmi va face așa ceva. Eu sunt actriță și imaginația este sufletul meu. A trebuit să o dezvolt pentru a putea supraviețui acelor ani crânceni. De aceea mă transpun imediat într-o altă persoană. Oh, știu că sunt calmă și eficientă pe platou. Asta pentru că știu exact ce trebuie să fac și cum să fac. Dar în afara platoului trebuie să fiu eu însămi și nu cunosc acțiunea, nu am rolul, nu știu în cine pot avea încredere. Pe platou sunt un star, dincolo de platou simt că toată lumea rânjește la mine… și mă simt atât de singură. Își ascunse fața în palme și izbucni în plâns. Zimmer deschise ușa și vorbi cu jandarmul. — Domnule ofițer, pot să vă spun două vorbe?… Imediat ce s-a menționat numele lui Lili, fața ofițerului s-a luminat și mulțimea s-a dublat ca prin minune. În câteva minute, trecătorii au deplasat mașina și Lili, zâmbind ca un înger, a împrăștiat autografe pentru toți. Apoi a plecat pierzându-se în fulgii de zăpadă lăsându-l pe polițist cu un autograf în plus pentru mama lui. — Am avut noroc. Dacă nu te recunoștea, eram și acum la poliție. — Eu pot trăi și fără atâta faimă! spuse Lili, înnegurată. Au ajuns în apartamentul ei și au văzut mișcându-se perdelele de dantelă de la ușa portăresei. Așteptând liftul, Lili a început să scuture zăpada de pe blana de vulpe argintie. — Poate nu îți place faima, dar ți-ar lipsi dacă ar dispărea deodată. Oamenii aceia din stradă nu erau amenințători, doreau numai să știe cum arăți. — Eu știu cum arăt, Zimmer. Vreau să știu însă cine sunt cu adevărat. Vreau să mă întâlnesc cu propriul meu eu! — Eu a trebuit să-mi ascund propriul eu timp de mulți ani, ca să nu fiu arestat. Toți trebuie să ne împăcăm cu ceea ce suntem, nu cu

ceea ce am dori să fim. Până la urmă, trebuie să ne mulțumim cu ce avem – iar tu ai atât de multe, Lili! — Da, cu excepția a ceea ce are toată lumea – o familie. Întradevăr, nu știu cine sunt. — Și ce-i cu asta! Cine știe cine este el cu adevărat? Nu crezi că folosești această idee că nu ai familie drept scuză perfectă pentru ceea ce nu merge în viața ta? Lili nu-l mai auzi pentru că intră în sufragerie și turnă whisky în pahare. Zimmer aruncă niște lemne pe foc, luă paharul și se întoarse spre polița de deasupra căminului. — Ce este asta? Ridică un plic mare, alb, acoperit cu sigilii exotice. Întorcându-l, începu să râdă, recunoscând emblema. — Doamne, ce mai spui acum despre faima ta? Îi întinse plicul lui Lili care îl rupse repede și scoase din el o hârtie cu margini aurii, „Majestatea Sa, Regele Abdullah, mi-a cerut…” — Este o invitație la Sydon, pentru o aniversare. Dar eu nu-l cunosc pe acest bărbat! — Ei, însă el te cunoaște! Asta este faima! strigă Zimmer gândindu-se imediat să alerteze departamentul de publicitate. Pentru tine va fi o publicitate extraordinară! Acum nu mai poți spune că nu te interesează renumele tău! Lili se întoarse și îl privi. — Știi tu ce mult înseamnă asta pentru mine? întrebă fluturând invitația pe sub nasul lui. Nimic! Într-un minut Serge îmi spune să mișc frumos din sâni în fața aparatului de filmat, în minutul următor un Rege oarecare mă invită în cealaltă parte a lumii. Cine dracu’ mă cred? Chiar aș vrea să știu! Lipsește ceva din mine și nici măcar nu știu ce. Știu numai că simt goliciunea din mine și nicio invitație nu poate fi importantă în comparație cu acest sentiment. — Invitațiile oamenilor puternici sunt întotdeauna importante,

Lili. Mai ales atunci când nu le primești! Zimmer puse paharul pe polița de deasupra căminului și o privi amuzat, ceea ce o înfurie și mai mult. — Știi ce mult înseamnă asta pentru mine? repetă Lili și aruncă hârtia în foc. — Oh, Lili, exclamă Zimmer, nu știi cât de mult însemni tu pentru mine?! Băgă mâna în foc și pescui invitația din flăcări.

56 Semnal de trompete și ușile duble de la capătul intrării în sala mare se deschiseră. Bărbații se aplecau și femeile făceau reverențe, în timp de Majestatea Sa, Regele Abdullah III, pășea încet pe covorul roșu spre tronul de aur al statului său, oprindu-se din când în când să-și salute oaspeții. Lili se gândi că Regele pare mult mai viu decât în fotografiile oficiale, care îl prezentau numai în haine de luptă sau uniformă de ceremonie. În seara aceea, știind că multe femei vor purta rochii albe cu diamante, Lili a ales o rochie de mătase verde argintiu, cu un decolteu mare pe spate și broderie de liliac. Când Abdullah a ajuns în dreptul ei, Lili a aplecat capul și a făcut o reverență, lăsând perdeaua de păr negru să îi acopere fața. Ridică ochii și îl privi direct – privirea senzuală a lui Abdullah se încleștă de una cu putere egală cu a lui. Uită cele câteva cuvinte formale de salut și rămaseră așa, privindu-se în tăcere, simțind amândoi tensiunea electrizantă dintre ei. În timpul celor trei ani de când i-a murit familia, Abdullah a apărut foarte rar în public. Sfâșiat de durere și vinovăție, nu și-a putut mărturisi nimănui sentimentele. Săptămâni întregi după prăbușirea elicopterului, Abdullah nu a vorbit cu nimeni și nimeni nu a îndrăznit să îi vorbească. Din când în când, pleca în deșert unde nisipurile tăcute îi alinau durerea, dar nu îi ștergeau nimic din memorie. În inima lui, Abdullah știa că va avea și alți fii, dar niciun alt copil nu-l va putea înlocui vreodată pe Mustapha, singura persoană pentru care Abdullah a simțit dragoste. În timp ce stăpânul său regesc era din ce în ce mai iritat și posac, Suliman își storcea creierii să-i abată atenția de la durere. Abdullah părea incapabil să se concentreze asupra unor probleme care înainte

de accident au constituit principalul său interes. Nu putea munci. Abrupt, a anulat toate planurile pentru festivitățile din 1973, când trebuia să sărbătorească douăzeci de ani de domnie. Nu se mai trezea de dimineață și lâncezea toată ziua, până seara, când privea filme vechi și apoi se culca foarte devreme. Într-o seară, a tresărit brusc privind un film, apoi s-a concentrat și l-a mai văzut o dată. — Simt că o cunosc pe femeia aceasta, spuse uimit, deși sunt sigur că nu ne-am întâlnit niciodată și nu am văzut filmul acesta „Q”. Ciudat! Se aplecă spre Suliman. Cheam-o! — Oh, Sire, actrița aceasta este foarte cunoscută în Europa. Ce motiv aș putea invoca pentru a o invita în țara noastră? Și pentru cât timp? — Invit-o împreună cu un grup mic. Nu unul mare. Oh, nu știu. Fă cum știi, numai adu-o! Suliman întrevăzu speranța. — O recepție, Sire. Așa cum am plănuit pentru a douăzecea aniversare? — Cred că da. Scurtează cele două săptămâni de festivități la câteva zile, dar ai grijă ca această femeie să vină aici. — Ca și făcut, Sire. Acum, când Lili se apleca în fața lui într-o reverență verde ca marea, privindu-l cu ochii negri până în străfunduri, Abdullah inspiră adânc și deodată în sfârșit – simți că a înviat. O gratulă cu un zâmbet neobișnuit și apoi cu regret mai făcu un pas spre reverența următoare. Lili se sprijini de mâna vecinului. Zborul lung de la Paris, primirea de la aeroport au fost foarte obositoare, la fel ca și cavalcada de mașini care au însoțit-o spre palat. Totul a epuizat-o. Trompetele aurii îi anunțară pe cei două sute de invitați că sunt serviți. Mesele acoperite cu damasc alb aveau pe ele tacâmuri de

argint și erau luminate de lumânări. Meniul a fost pregătit de o echipă special chemată de la Paris, de la Grand Vefour. S-a servit caviar Beluga, apoi felii proaspete de portocale în sos vinegretă, apoi friptură de rață împănată cu porumbel, orez și alune. După salată, s-au servit curmale și struguri. Abdullah era așezat între oaspeții cei mai importanți, departe de Lili. După ce s-a terminat masa, s-a ridicat, a ținut un mic discurs de bun venit și a anunțat că fiecare oaspete era invitat să facă ce-i poftește inima; le-a mai spus că dată fiind împrejurarea pentru care au fost invitați, vor primi un mic dar din partea Majestății Sale. Servitori în robe albe au pus în fața fiecăruia o cutie mică de lemn. Fiecare bărbat a primit o pereche de butoni pentru cămăși, făcuți din monede romane de aur, și fiecare femeie a primit o pereche de cercei; niciuna din bijuterii nu semăna cu cealaltă. Cerceii lui Lili aveau o piatră turcoaz înconjurată de diamante și safire mici, toate montate în aur. Toată sala a fost cuprinsă de încântare. Discursurile de felicitări extravagante din partea corpului diplomatic au durat până după miezul nopții. Apoi oaspeții au început dansul. Maiestatea Sa și-a oferit brațul soției ambasadorului american și Lili s-a trezit cu Suliman lângă ea, iar în momentul următor se învârtea sub lumina candelabrelor. La sfârșitul dansului, Suliman a tras-o repede spre Regele Abdullah care i-a cerut blând să-i acorde dansul următor. Îi simțea palma pe spatele gol. Simțea respirația lui Abdullah. Îl privi. Niciunul nu vorbea, se mișcau ca un tot, fiecare conștient doar de ritmul respirației celuilalt. Când muzica se opri, Abdullah murmură: — Din nefericire, trebuie să dansez cu toate doamnele, dar aș dori să vorbim mai târziu. Să zicem, peste o jumătate de oră, în grădina cu iasomie. Te conduce colonelul Hakem. Imediat ce Regele plecă, Suliman apăru lângă ea și o salută ceremonios. — Nu cred că vreau să mai dansez, spuse Lili, îmbujorată, cu

tâmplele zvâcnind. — Poate doriți să vă odihniți în grădina cu iasomie? O conduse pe coridoarele de marmură și apoi sub cerul presărat de stele. Luna plutea efemer și lumina difuz grădina. Pete de flori albe împroșcau un perete înalt înmiresmând aerul. Colonelul bătu ușor din mână și imediat apăru un servitor cu o tavă de argint din care îi servi cafeaua. Lili se întoarse spre colonel, dar acesta se evaporase și în locul lui stătea Abdullah, de o frumusețe ireală în lumina lunii. Ridică la buze degetele ei subțiri și Lili simți mângâierea blândă și mătăsoasă. — Simt că te cunosc deja, că te-am cunoscut dintotdeauna, șopti ea. — Exact așa simt și eu, murmură el, parcă ne cunoaștem de o viață. Din acel moment, Lili nu mai știu nimic – era conștientă doar de caleidoscopul razelor de lună, catifeaua nopții, iasomia, irealul de vis și de brațele lui puternice. Era aproape miezul zilei, când Lili deschise ochii și văzu tavanul neobișnuit, vopsit în albastru, presărat cu stele. Se ridică brusc și trase cearceafurile pe trupul gol. Era singură. Dar nu a fost singură! Se lăsă ușor pe perne amintindu-și senzația trupului lui. Memoria vizuală era tulbure. În grădină a fost întuneric, mai târziu, când el a condus-o spre apartamentul ei, ea nu-și amintea decât conturul unei siluete întunecate. Dar nu va uita niciodată ce s-a întâmplat între florile de iasomie, își va aminti pentru tot restul vieții acel dulce parfum erotic, magia care a transportat-o într-o secundă la mii de mile în timp, în acea grădină argintie, unde pentru prima dată în viață Lili a simțit pasiunea. Un servitor a intrat în cameră și a salutat-o aplecându-se. I-a oferit în tăcere o tavă de argint pe care erau fructe, ceai și cutiuța cu

cercei pe care Lili o uitase în grădina cu iasomie. Servitorul se aplecă și dispăru. Lili privi ceasul de mână și luă programul oficial. Mai era o oră până la prânzul doamnelor, după care soția comandantului le va însoți pe doamne prin bazar, iar bărbații vor lua prânzul cu Majestatea Sa, vor vizita fortificațiile din deșert. Seara devreme, oaspeții s-au întâlnit în curtea exterioară unde îi aștepta o flotilă de Land Rovere să îi ducă de la Djnada în deșert, pentru o serbare la lumina lunii. Bărbații erau îmbrăcați în haine obișnuite, femeile în rochii de mătase și fiecare oaspete a primit în dar o burka din lână roșie, în caz că era rece seara. Garda a prezentat onorul, în timp ce Regele Abdullah cobora încet treptele de marmură ale palatului. Când era în public, se mișca încet, era drept, cu capul dat pe spate, se ținea departe de ceilalți bărbați; distanța era impusă de rangul său. Nimănui, niciodată nu i se permitea să îl trateze pe Abdullah în public ca pe egalul său și foarte puțini erau acei nebuni care încercau acest lucru, chiar și în particular. Acum, în timp ce oaspeții salutau curtenitor, Abdullah o privi pe Lili și nu dădu niciun semn de recunoaștere. Dar când oaspeții au fost conduși la șirul de mașini, ea s-a trezit în mașină cu el. A simțit atingerea pe brațul ei stâng și imediat fiorul pe șira spinării, tăindu-i respirația. Ochii lor s-au întâlnit. Privirea neagră, lichefiată s-a încleștat de ea și ea a simțit exaltarea nebună a pasiunii. Se lăsa întunericul și ei înaintau în deșert. Douăzeci de minute mai târziu, trecând pe lângă conturul întunecat al unor stânci, s-a ridicat și luna, luminând nemărginirea de nisip argintiu. — Cum reușește șoferul să vadă pe unde merge? exclamă Lili. — Deșertul pare uniform pentru occidentali. Însă un beduin își găsește calea tot atât de ușor cum ajungi tu din Place Vendome în strada Rivoli. La orizont au apărut ruinele unui amfiteatru roman. Fiecare arc părea magic în lumina lunii, de parcă amfiteatrul a fost construit

ieri. În vechea arenă, o mână nevăzută a așezat covoare. Acolo se luptau gladiatorii, acolo sclavii fugiți au întâmpinat privirile feroce de lei și leoparzi, în timp ce mulțimile așteptau să vadă sângele. În noaptea aceea, Lili s-a grăbit din nou spre căldura tăcută a grădinii cu iasomie. Abdullah a ieșit dintr-o tufă și a prins-o în brațe. Nu trecuse o oră și Lili știa că pentru a doua oară în viața ei iubea un bărbat, dar de data aceasta cu pasiune violentă și cu un abandon pe care nu le-a simțit niciodată. — Rămâi aici? Lili nu știa că Abdullah nu a adus niciodată o femeie europeană în regatul său, că acum plutea împotriva vântului și că pasiunea pentru ea era periculoasă din punct de vedere politic. Ezită. Inima și trupul ei îi șopteau să spună da, dar rațiunea și memoria îi reaminteau că se află în brațele unui bărbat cu reputație de amant. Categoric, nu dorea să apară în ochii lumii ca ultima cucerire a lui Abdullah. De când a terminat „Rain”, a simțit un fel de stimă pentru persoana ei. Încă nu a avut loc premiera filmului, dar toată lumea știa că rolul Sadie Thompson era superb – iar pentru Lili însemna o victorie personală. Era hotărâtă să nu lase nimic să îi spulbere sentimentul de încredere, respect, pe care l-a căpătat și pentru care a muncit atât de mult. Însă viața era făcută pentru a fi trăită și niciodată nu s-a simțit Lili atât de vie și atât de liniștită. Premiera era peste cinci săptămâni. O săptămână sau două la Sydon nu contau; aveau vreo importanță?

57 Trecuse un an și Lili era tot la Sydon. Cele douăsprezece luni idilice au părut cât o eternitate și totuși au trecut repede. Abdullah se devota cu pasiune lui Lili. Când era cu ea, nefericirea lui trecută nu mai exista și nu se gândea decât la acel moment. Spre surprinderea ei, Lili descoperi că fascinația amețitoare de la început s-a transformat într-o inexplicabilă fericire. Simțea o liniște extraordinară când era cu Abdullah, cu totul diferită de calmul pe care l-a simțit cu Stiarkoz. Lili avea de asemenea și un mare respect pentru Abdullah, după ce a văzut cât era de dedicat poporului său și cât de totală era puterea sa asupra oamenilor. Un singur cuvânt al lui Abdullah putea însemna moartea unui om. O simplă tresărire din cap spre Suliman și servitorul care a fost prins în garajul din Dinada, unde nu avea ce căuta, a început să urle de groază știind că soarta lui era pecetluită. — Nu ai nicio dovadă – nici otravă, nici bombă, nici cuțit! Omul acela nu a putut nici măcar să se apere. De unde știi că a vrut să te omoare? Cum poți fi atât de crud? Erau pe terasa de deasupra mării. Abdullah o privea gânditor. — Greșești, nu sunt crud. Cruzimea înseamnă să găsești plăcerea producând durere. Eu produc durere numai când este necesar și nu găsesc nicio plăcere în asta. Privi spre cer pierdut. Totuși, am o oarecare duritate. Dacă nu o aveam, aș fi murit înainte de paisprezece ani. Unii oameni, după un șoc, albesc peste noapte. După prima încercare de asasinat asupra mea, când aveam paisprezece ani, eu m-am trezit dimineața și am știut că voi fi dur. Vezi tu, alternativa era moartea. Acceptase până la urmă realitatea cruntă de dincolo de viața luxoasă. Îi plăcea să locuiască la Palatul Dinada. Construit într-un

golf, la adăpost de mare, Palatul se ridica pe stânci. Fiecare din cele cinci nivele avea grădină proprie. Lili privi în jos și văzu grădinarii îngrijind tufele de trandafiri și iasomie care se întindeau pe zidul grădinii. Înconjurat de ienuperi și copaci pitici de măslin, Palatul Dinada era liniștit și foarte retras, în comparație cu vechiul Palat de ceremonii de la Semira. La Semira, Abdullah își ordona hârtiile, făcea consiliile, își consulta comandanții și primea în audiență diplomații străini sau șefii de triburi. La Dinada se relaxau, înotau în mare sau în bazinul cu apă încălzită, săpat într-o stâncă. Zimmer i-a vizitat de două ori și trebuia să revină peste câteva zile ca el și Lili să se întoarcă la Paris. Lili nu a turnat niciun film în ultimul an, dar Zimmer a tentat-o cu „Bijuterii” scris după povestea lui Maupassant. Lili trebuia să joace rolul soției virtuoase și modeste a unui funcționar guvernamental care o adoră, deși dezaprobă pasiunea ei pentru teatru și pentru imitații de bijuterii. „Draga mea, când o femeie nu-și poate permite să cumpere bijuterii adevărate, spunea funcționarul, ar trebuie să se lase împodobită de grația și frumusețea personală”. — Nu-și permite oricine numai să fie frumoasă; murmură Zimmer într-o seară când se aflau pe terasă. O tânără are nevoie de statut social, mai ales dacă nu este căsătorită și este încurcată cu un bărbat foarte bogat. Atât înțeleg oamenii să respecte – statutul social. O privi pe Lili direct în ochi, cu multă seriozitate. Statutul este ceea ce-i aduce unei fete admirația maselor. Uneori, fata aceea poate rămâne la statutul de a fi proprietatea unui bărbat norocos – și câți nu ar invidia acest lucru. Lili îl privi bătăioasă pe Zimmer, dar acesta era hotărât să termine ce avea de spus. — Poate că nu ar fi rău să îți amintesc, draga mea, că deși ești mai frumoasă ca de obicei, Majestatea Sa nu este renumit pentru fidelitate.

Deși nu dorea, cuvintele lui Zimmer i-au sunat ca un ecou în minte, în timp ce se îndrepta încet spre dormitorul ei. Lili se gândise deja că Abdullah s-ar putea plictisi de ea. Dar hotărâse că se va gândi la asta numai atunci când se va întâmpla. Dar când era singură, timp de mai multe zile, cum se întâmpla acum, o teamă inexplicabilă i se strecura în suflet. Se dezbrăcă încet și intră în camera alăturată unde dormea numai când afară era foarte cald. Se aruncă pe pat și încercă să-și analizeze situația. Luxul acesta lipsit de griji era greu de acceptat, fără să te gândești la viitor. Avea douăzeci și șase de ani și trebuia să se gândească la viitor. Lili a fost smulsă de sub protecția copilăriei ei și aruncată în viața aspră cu familia Sardeau. A trăit trădarea. A supraviețuit disprețului oamenilor, atunci când era renumită pentru filme porno, a supraviețuit chiar șocului provocat de moartea lui Jo și hoției avocatului acestuia. A luptat și a început să-și recapete încrederea. A muncit din greu în profesia ei sperând că va fi mândră de ea. A încercat să-și conducă singură viața, să-și urmeze propriul drum, să nu se mai lase târâtă de nimeni. Știa că Zimmer are dreptate. Nu-și putea abandona cariera acum, în culmea succesului atât de greu dobândit. Această viață de dragoste și lux nu putea continua la infinit, iar Lili nu era sigură nici dacă și-o dorește. Femeile arabe nu o înțelegeau, erau tot atât de disprețuitoare pe cât erau de geloase. Bărbații lor le țineau departe de ea pentru că ea avea idei periculoase despre libertatea femeilor – locul unei femei era între femei, adică în harem. Prudent, și bărbații se țineau departe de Lili. Nu doreau ca o conversație întâmplătoare cu ea să fie interpretată greșit de Regele lor. Foarte puțini dintre ei vorbeau bine în engleză sau franceză. Zilele lui Abdullah erau pline de probleme. Lili nu știa niciodată când îl va vedea; deși nopțile erau excitante, zilele ei erau însingurate. O îmboldea dorința de a începe munca, de a duce o viață normală, nu această viață de

amantă a Regelui. Singura atracție care nu și-a pierdut farmecul și puterea asupra ei era Abdullah. Uneori el îi prindea fața în palme și o privea în ochi, apoi cu vârful degetului îi contura sprâncenele, fruntea, nasul, de parcă încerca să și le întipărească în memorie pentru totdeauna. Atunci Lili știa fără nicio umbră de îndoială că el o iubește. Dar erau și momente când el era preocupat și o trata ca pe un cățeluș plicticos care îl exaspera. Nu i-a povestit niciodată despre soția și copilul lui. Înțelegând cât a fost de îngrozitoare pierderea, cât de profundă era durerea, Lili nu a îndrăznit niciodată să întrebe. Dar știa că nu exista nicio posibilitate ca Abdullah să se căsătorească cu ea. Ea era o intrusă. Datoria lui față de poporul său era să aleagă o regină cu sânge nobil care să îi dea moștenitor la tron. Cel mai dureros lucru pentru Lili era faptul că tânjea să îi dea un fiu, tânjea să simtă copilul lui Abdullah în pântecul ei. Mai mult ca niciodată, Lili tânjea după o permanență în viața ei, să se căsătorească, să aibă un copil pe care să-l adore și să-i dea toată dragostea adunată în ea. Mai exista un motiv pentru care Lili nu se putea niciodată căsători cu Abdullah. Pe acest pământ unde o fată risca să i se taie gâtul dacă tatăl său o suspecta că a rămas singură cu un bărbat, Lili era privită drept concubina Regelui și simțea disprețul politicos al curtenilor. Era târfa Regelui. Și mai era un motiv – unul care aducea și dovada de necontestat a dragostei lui. Ea era occidentală, prin urmare era dușman. Cu o săptămână înainte, când gherila arabă a lansat un atac asupra Tel Avivului, Abdullah a fost preocupat și după multă vreme abia l-a primit în audiență pe ambasadorul american. După micul dejun, Lili, îmbrăcată în costum de călărie, traversa curtea Palatului Semira îndreptându-se spre grajduri. Se auzi strigată și se întoarse.

— Doamne, Bill Sheridan, ce bine îmi pare că te văd! Este și Linda cu tine? Marele texan se rostogoli din mașină și o îmbrățișă pe Lili sărutând-o pe obraz. — Sigur că Linda este cu mine – își exersează rolul de ambasadoare și aranjează mobila. Am auzit că ești aici, dar nu mam așteptat să dau de tine atât de repede. Când vii să ne vezi? Îți amintești petrecerile în aer liber date de Linda? Sunt nimic pe lângă ce are de gând să facă la Sydon! Vor afla ei ce înseamnă ospitalitatea texană! Dar tu nu trebuie să aștepți până așezăm covoarele. Pun pariu că de luni de zile n-ai mai mâncat o friptură bună. Le-am primit cu avionul direct de la fermă. Când să trimit mașina după tine? Lili se gândi. Abdullah trebuia să plece în sudul Sydonului. Va lipsi cel puțin trei zile. — Să zicem, joi? — Bine, Lili, în jur de șase. Te așteptăm neapărat. Acum trebuie să plec. După ce s-a întors de la partida de călărie, a găsit un servitor așteptând-o. — Regele dorește să vă vadă imediat. Se grăbi spre Palat, trecu printre curtenii care îi aruncară priviri de ură. Ce a făcut? se întreba Lili. Abdullah se plimba prin cameră ca un tigru furios. — Ce înseamnă intimitatea ta cu noul ambasador american? — Bill Sheridan este un vechi prieten. Pe el și pe soția lui îi cunosc de ani de zile. — Este un avocat milionar necultivat, care a reușit să învețe suficiente lucruri despre petrol, ca să-și cumpere un loc de republican. Dacă nu ar fi ambasadorul Statelor Unite, nu aș sta cu el la masă. Categoric nu te vei întâlni cu el și soția lui. — Cu siguranță, Abdi, îmi voi întâlni prietenii..

— Nu-ți pot permite să vizitezi Ambasada și să fii spionată de acel agent CIA care își spune atașat cultural. Noi știm că tu nu ai văzut și nu ai auzit nimic de importanță strategică, dar ei nu știu! Mi s-a spus că ai fost îmbrățișată de porcul de american. Lili înțelese brusc semnificația furiei lui Abdullah. — Vrei să spui că ai pus să mă spioneze? Nu ai încredere în mine, Abdullah? Abdullah îi întoarse spatele. — Trebuie să înțelegi poziția mea. Sfetnicii nu privesc cu ochi buni… conviețuirea… mea cu o femeie occidentală, și nu îmi pot permite să am încredere în tine. Lili îl privi tăcută și furioasă, se întoarse pe călcâie și ieși furtunos din cameră trecând disprețuitoare printre oamenii din fața ușii. Niciodată nu s-a simțit atât de umilită. Se întrebă deodată ce caută ea în grămada aceea de nisip, unde nu avea voie nici măcar să se întâlnească cu doi vechi prieteni. Dar seara Lili era din nou calmă și asculta discursul înfierbântat al lui Abdullah împotriva politicii americane față de Israel. — Cât va mai dura această luptă fără sens? De ce nu pot arabii face pace cu Israelul? Abdullah tresări și o prinse de mână. — Pentru ultima dată, femeie, îți voi spune de ce acest război va continua în Palestina. În 1917, englezii neloiali au hotărât să facă din Palestina casa evreilor. Dar se pare că nu au observat că nouăzeci la sută din palestinieni erau musulmani. Și arabii s-au trezit fără casă. Abdullah o vedea pe Lili în acel moment ca și pe ceilalți dușmani occidentali. Știa că are slăbiciune pentru ea. Era alarmat de intensitatea sentimentelor lui, înfricoșat că simte pentru o altă ființă ceea ce a simțit pentru fiul său. Exasperat de amestecul de sentimente, se întoarse și o scutură de umeri. Deodată, Lili simți că a obosit să nu fie la locul potrivit, să fie mereu de partea greșită a lucrurilor.

— Așa ceva n-o să meargă. Constant mi se amintește că eu sunt nepotrivită pentru tine, dar tu realizezi că există un motiv pentru care tu ești nepotrivit pentru mine? Oricât de pasionat ne-am iubi, tu nu-mi poți da dragostea ta fără rezervă. Știm amândoi că poziția ta face imposibil acest lucru, dar nu sunt sigură că este singurul motiv. Abdi, tu nu poți avea încredere în nimeni, nici în mine, și nu poți iubi pe cineva dacă nu ai încredere. — Este greu să ai încredere când știi că oricât de bine îți faci munca, sunt mulți oameni care vor să te ucidă numai pentru că tu trebuie să faci munca aceea. — Eu te-aș fi putut omorî de o mie de ori dacă aș fi vrut. Te-ai ascuns de mine și acest lucru este umilitor. O parte din tine mă neagă, îmi este rușine că nu sunt bună pentru tine, pentru niște motive care nu au nicio legătură cu mine. — Furia și durerea nu sunt din pricina mea. Sunt, așa cum mi-ai spus atât de des, pentru că nu știi cine ești și te bazezi pe dragoste, ca să dai valoare vieții tale. Lili văzu disprețul amuzat din ochii lui. — Ai dreptate, spuse Lili, așa am făcut. Rămase uluită că a folosit timpul trecut. Abdullah era disprețuitor. — Voi, occidentalii, în permanentă căutare a identității! Niciodată nu știți cine sunteți. Dacă vrei cu adevărat să știi, de ce nu încerci să descoperi, în loc să vorbești și să te plângi mereu? — Așa voi face! Își smulse mâna din încleștarea lui și fugi spre marea întunecată.

Partea a unsprezecea 58 Imediat ce presa află că Lili este la Paris, începu să o urmărească cu tenacitate. În camera de vis-à-vis de dormitorul ei, la toate ferestrele erau instalate lentile telefoto și telefonul era de nesuportat. Trăia într-o stare de asediu, căreia reușea cu greu să-i facă față în starea de umilință în care se găsea, dar de data aceasta Lili simțea și ce este mânia și indignarea. — Știu că am făcut ceea ce trebuia să fac, îi spuse ea lui Zimmer, stând în fața focului. Mi-am dat seama că țara și oamenii mă privesc ostil și o despărțire de Abdullah era inevitabilă. Cu cât stăteam mai mult, cu atât mai grea avea să fie despărțirea. Am simțit, că pentru prima dată hotărâm singură pentru viața mea. Oh, Zimmer, nu știi ce disperată și ce nenorocită am fost fără Abdullah, și încă mai sunt. Am simit că mi-am sfâșiat o parte din mine și uneori, îți jur, simt o durere fizică. Ciudățenia însă este că nici măcar o dată nu am regretat ce am făcut. Sunt mândră că am avut puterea să o fac. Pentru prima oară în viață sunt mândră de mine. Mă așteptam să am un sentiment de distrugere fizică, dar în schimb, am simțit hotărârea de a nu mă mai lăsa niciodată umilită. — Nu ai de gând să primești reporterii? L-ai părăsit de șase săptămâni pe Abdullah și tot te așteaptă pe la uși… ca o haită de lupi înfometați. — …da, o haită de lupi! Pentru prima oară, viața mea particulară va rămâne particulară. Nu voi vorbi nimănui despre asta, Zimmer.

Vreau să mă întorc la muncă, cât de repede posibil. Și atât. Este singura care nu m-a lăsat niciodată pradă durerii. Scânteind de pietre false, Lili tremura ușor. Era îmbrăcată într-o rochie de satin, acoperită cu dantelă, și răcise venind de la operă. Mai avea o săptămână și trebuia să moară de pneumonie. Bărbatul cu monoclu exclamă „La dracu!”. — Stop! strigă Zimmer, în timp ce întreaga echipă de filmare râdea de bărbatul cu monoclu. Actorul avea bărbia ascuțită, acoperită de barbă, machiaj cerut de scenariu. Cu toate acestea, Lili a recunoscut figura suplă și ochii cu luciri metalice de sub machiaj. — Te-am mai întâlnit, nu-i așa? l-a întrebat imediat când s-au văzut. De multă, multă vreme, în primul meu film – îmi explicai ce făceau oamenii de pe platou. Ești… Simon… nu-i așa? Simon o privi uimit și neliniștit. — Simon Pont, completă el. Nu credeam că îți vei aminti. Hotărâse deja să păstreze distanța, să se țină departe de Lili. Nu dorea complicații, nici fotografi, nici povești romanțate, nu-și dorea decât un rol spumos, bine jucat și bine plătit în filmul lui Zimmer și, pentru Dumnezeu, nicio încurcătură cu Tigresa Lili. Totuși, în următoarele câteva săptămâni, Simon descoperi, spre marea lui uimire, că Lili nu era nici pe departe alintata prezentată de presă. Era surprinzător de tăcută, aproape timidă. Rar se aventura dincolo de cabina de machiaj și dacă, din întâmplare, ușa rulotei se deschidea, era văzută sub niște ochelari imenși de soare, citind o carte și luând notițe. — Nu este o poză, i-a spus Zimmer lui Simon. Aceasta este adevărata Lili; nu m-am încurcat să-ți spun mai devreme, pentru că știam că n-o să mă crezi. — Și cine citește notițele? — Oh, întotdeauna iese un profesor din apartamentul ei. Știi, ea

este relativ needucată și este foarte conștientă de asta. Eu consider programul ei de autoeducație foarte emoționant. — Este profesionistă în ceea ce face, comentă Simon, și nu am văzut nimic din renumitul temperament trâmbițat de ziare. — La drept vorbind, nu este deloc temperamentală. Dar dacă este atrasă de cineva, are tendința de a supralicita. În principiu, când nu lucrează, vrea o viață liniștită. Este încă nefericită după despărțirea de Abdullah și asaltată de ziare, știi, care vor să afle de ce s-au despărțit. De aceea pare puțin visătoare. Știe foarte bine că orice cuvânt aruncat la întâmplare poate fi interpretat greșit și repetat în coloanele de scandal mondene. — Cum este Lili între prieteni? întrebă Simon. — Nu are mulți prieteni, spuse Zimmer împingând farfuria. Știi ce, nu am acceptat să iau masa cu tine ca să ți-o explic pe Lili. Vreau să discutăm scena de mâine – când ea moare, tu mori de foame și încerci să vinzi bijuteriile false. Aș vrea să te gândești cum să fii expresiv, când bijutierul îți spune că pietrele sunt reale. Sunt atât de multe implicații și vreau să le văd pe fața ta pe toate… — Tu ce-mi sugerezi? Speranță… eliberare… uluire… înțelegerea faptului că soția pe care ai adorat-o a avut ani de zile un amant bogat? Dar, în același timp, sentimentul că ești bogat și liber… La urma urmei, sărbătorește evenimentul într-un bordel, nu? Tu ce vrei, Zimmer? Vrei ca oamenii să plângă sau să râdă? Simon era deja un consacrat actor de comedie. — Amândouă, spuse Zimmer, hotărât. — N-aș putea să mă agăț de candelabrul din bordel? Aș scoate o scenă. — Putem încerca. Simon era agil, atletic și filma singur absolut toate scenele de cascadorie. — Face filmul numai pentru bani, i-a explicat Zimmer lui Lili. S-a însurat de mult cu o afurisită alintată care îl stoarce de bani. Și acum

suferă. — De cât timp este însurat? — De unde vrei să știu eu, Lili? Fetița lui să tot aibă șapte ani. Te rog, evită subiectul, dragă. — Nu-ți face probleme. Intenționez să evit toate subiectele. De altfel, nu e greu. Abia dacă vorbește cu mine pe platou. În a doua săptămână de filmări, Lili și-a agățat brățara de clanța ușii și i-a rupt siguranța. — Ți-o repar eu, spuse Simon, și scoase briceagul elvețian. Lili privea îngrozită. Dar după cinci minute, brățara era la locul ei, pe mână. — Mai repede decât la Cartier’s. — Și mai ieftin. Două zile mai târziu, Lili a venit cu un deget bandajat. — Întotdeauna ard pâinea, se explică ea. Sunt îngrozitoare la bucătărie. În ziua următoare, în cabină o aștepta o cutie enormă. Ascuns în hârtii, era un mic prăjitor de pâine. I-a mulțumit, râzând lui Simon. — Poate că nu spune multe, dar cu siguranță aude tot, comentă Lili față de Zimmer. Acum, va trebui să-i cumpăr și eu un cadou. La sfârșit de săptămână, Lili, însoțită de Simon, s-au pierdut în bazar. Era îmbrăcată într-un trenci cu gulerul ridicat, o eșarfă pe cap, ascunzându-se de curioși. Îi plăcea să se plimbe prin bazare. Pentru Simon a găsit o cutie de ceai din lemn de tei, sculptată elegant, apoi a văzut câteva miniaturi sculptate în lemn – girafe, elefanți, maimuțe și lei. — O, ce cadou perfect pentru un copil, strigă ea. Simon, le-ai prefera pe astea? I le-ai putea dărui fetiței tale! — Nu am nicio fetiță, se răsti el și-i întoarse spatele. Abia în mașină a rupt tăcerea. — Uite, am fost nepoliticos, îmi pare rău. Încercă să vorbească,

dar efortul era vizibil. Am avut o fetiță care a murit acum doi ani. Meningită. Avea numai patru ani. Nu trebuia neapărat să moară, meningita nu mai este fatală. Dar eu eram la filmări, în Egipt, și au dus-o la un spital de mâna a treia. Totul s-a întâmplat atât de repede. Era atât de mică în patul acela de spital, convulsionată de dureri și noi nu puteam face nimic pentru ea. Jean și cu mine am stat strânși unul în altul, deși nu mai aveam nimic de împărțit de mulți ani, și am privit-o neajutorați. Apoi ne-au spus că o să-și revină. Dar în aceeași noapte a avut o criză. Am fugit disperat la spital. A murit aproape imediat ce am ajuns. Nu s-a mișcat, nu a dat niciun semn, dar am știut că a murit. Acum o secundă trăia și în secunda următoare nu mai era… Lili îi prinse mâna cu simpatie mută. Duminica următoare, au mers la grădina zoologică. Lili era bine dispusă și hrănea niște animale, când auzi clicul de neconfundat al aparatului de fotografiat. Simon sări imediat spre cei doi bărbați. — Vă rog, nu fotografiați, este o vizită particulară, este viața ei intimă. — Pentru mine este afacere, răspunse fotograful bădăran, așa că mai las-o baltă. În mod deliberat, bărbatul ridică aparatul spre fața lui Simon. Furios, Simon se repezi la mâna care ținea aparatul, bărbatul îl împinse cu brutalitate și Simon se trezi pe jos. — Mai pot să-ți dau dacă vrei, spuse fotograful, în timp ce paznicul grădinii se grăbea spre ei. Lili îl ajută pe Simon să se ridice. — Hai să plecăm. Ai un ochi învinețit. Cu cât plecăm mai repede, cu atât mai puține vor avea de spus. Acasă, Lili i-a făcut o compresă, dar i-a dat-o prea îmbibată și apa începuse să-i curgă șiroaie pe cămașă. — Ce proastă sunt! Scoate cămașa și ia halatul de baie. O usuc imediat. De fapt, cred că am s-o cos chiar, acolo unde s-a rupt. Sunt

foarte mândră de mine, știi, cos foarte bine. Menajera aduse tava cu cafea. Lili începu să repare cămașa, în timp ce Simon examina cărțile de pe birou. Ridică Encyclopedie Larousse. — Zimmer mi-a spus că înveți. Citești și filosofie? — Dumnezeule, nu, râse ea. Nu sunt o intelectuală. — Filosofia nu este pentru intelectuali. Filosofii sunt cei care vor să înțeleagă de ce există lumea în forma aceasta și cum este mai bine să trăiești în ea. — Să știi că mă interesează. Lili se aplecă și rupse ața cu dinții. Gata cămașa, este ca nouă. — Am să-ți aduc ceva amuzant mâine. Ai dreptate, nici nu se vede unde a fost ruptă. — Am fost învățată să cos când eram foarte mică, spuse Lili și se întristă brusc. Luni dimineața, Simon i-a povestit lui Zimmer tot incidentul. — Cine ar fi crezut că Tigressa Lili știe să țină acul în mână? — Întotdeauna și-a dorit o viață domestică, de familie. Copilul din ea duce dorul dragostei de familie, dar mai există și o altă latură a ei. Lili este o actriță înnăscută. Un asemenea talent cere împlinire; dacă talentul este frustrat, și personalitatea este frustrată. Nu va fi niciodată fericită dacă nu va lucra în fața aparatului de filmat, oricât de bine știe să repare cămășile. — Este uluitoare la filmări. Parcă nu ar fi nimeni în jurul ei și ea face dragoste cu lentilele aparatului. Știu că eu nu am această magie în mine. — Ție nici măcar nu-ți place să faci filme, Simon. — Corect, de aceea nu le fac prea des. Am avut primul succes acum nouă ani, dar știam de atunci că sunt zeci de actori mai buni decât mine, care nu au ajuns atât de repede ca mine la faimă. — Dar tu nu ți-ai dorit faimă, tu ți-ai dorit succes.

— Eu i-aș spune împlinire. Încă mai învăț, dar nu în fața aparatului de filmat. Publicul te educă. Mai târziu, Simon îi citea lui Lili din „Portretul unui intelectual eșuat”. Zimmer a observat și a zâmbit în sinea lui. Poate că după doi oameni cu puteri destructive în viața ei, tânărul acesta inteligent avea să-i dea siguranța de care avea ea nevoie. Simon nu va fi niciodată gelos pe cariera ei artistică. El va înțelege că ea are nevoie de mai multă atenție și protecție, decât sunt bărbații în stare să ofere unei femei. Mai târziu, Simon i-a făcut cadou o cutie muzicală. Ascultau clinchetul de cristal „Au clair de la lune, Mon ami, Pierrot…”. Lili avea lacrimi în ochi. — Ce s-a întâmplat, nu-ți place? — O, Simon, este minunată, dar îmi amintește de… Îi amintea de Angelina, legănând-o în lumina lunii, în timp ce ea vedea pe fereastră brazii și asculta foșnetul nopții. Făcu o grimasă de durere. — Ce s-a întâmplat? întrebă Simon, alarmat. — Nimic… Nu prea am dormit azi-noapte. Mă doare un dinte. O rezolv cu aspirină, — De ce nu mergi la dentist? — Urăsc dentiștii. O să-mi treacă. — Nu, nu trece, se infectează. Simon puse mâna pe telefon. Cunosc un dentist excelent. Îți promit că n-o să te doară deloc. Era târziu, după-amiază, în Place Saint Suplice, iar mica piață pariziană cu copaci îngrijiți reflecta umbrele amurgului. De la grevele studențești din 1968, încântătorul loc liniștit devenise locul de parcare a camioanelor poliției. Uluită, Lili stătea pe scări, în fața ușii dentistului. Cu o oră înainte, zăpada acoperise toată piața care acum era plină de o masă

de studenți care purtau pancarte. După pancarte îți dădeai seama că studenții protestează împotriva destituirii forțate a unui profesor cu vederi de stângă. „Îl vrem pe Boulin!” Nimeni nu o băgă în seamă pe Lili. Poate și pentru faptul că ea semăna foarte bine cu ei. Când nu filma, Lili nu se machia și reușea să se descotorosească de aură și să se piardă în anonimatul străzii.. Injecția cu novocaină i-a paralizat falca. Era amețită și ochii îi lăcrimau din pricina vântului. Se trezi izbită de zidul de piatră, în timp ce un student striga lozinci într-un megafon. Lili încercă să se elibereze și să-și continue drumul, dar îi era imposibil să treacă prin mulțime. Poliția înconjură piața și Lili se trezi în mijlocul studenților care strigau „A bas les flics!… Sale vache… Salope…”. Neajutorată, Lili se simți deodată înspăimântată. Se trezi, fără voia ei, în fața unui pichet. Mulțimea se mișca în masă compactă, înainte înapoi și ea se trezi din nou aruncată de un stâlp. Încercă să-și mențină echilibrul și se ținu de o pancartă. A început să ningă ușor. Politia a început să acționeze. Mulțimea furioasă a răspuns și Lili s-a trezit luptându-se cu un polițist. Mai mult indignată decât înspăimântată, s-a trezit vorbind. — Ce naiba credeți că faceți aici? Nu-i mai loviți pe copiii aceștia! — Gura! Se trezi târâtă spre un camion. Se amestecă printre ceilalți studenți. Continuă să se lupte. „Faceți o greșeală, eu nu sunt studentă”. — Nu-mi pasă cine ești! Te-ai amestecat cu târâturile astea. — Ia-ți mâinile murdare de pe mine! strigă ea. — Merde! Ticăloaso! strigă polițistul și o prinse de părul bogat, scoțând cătușele. Simon își descheia paltonul și privea pe fereastra apartamentului.

Studenții i-au provocat în mod deliberat pe polițiști, iar polițiștii au reacționat așa cum reacționa întotdeauna poliția franceză. Ce mai voiau copiii aceștia?… Stai puțin… Femeia aceea… Când ea întoarse capul spre polițist, Simon realiză că era Lili. Se repezi la ușă, coborî în grabă scările și încercă să traverseze piața spre Lili. Încercând disperat să acopere zgomotul mulțimii, Simon strigă: — Așteaptă, domnule ofițer, este o greșeală. — Ah, non alors! Lasă-mă în pace sau te iau și pe tine. Simon știa că polițiștii francezi sunt rezonabili dacă procedezi cu tact și nu-i provoci. — Sper că înțelegeți ce faceți, domnule ofițer, înțelegeți, desigur că dânsa este Lili, actrița. — Pe dracu’, Lili! — Da, domnule ofițer, priviți-o din nou. Polițistul îl privi pieziș pe Simon și apoi pe Lili care era cu paltonul rupt, părul dezordonat, și falca umflată. Seamănă cu ceilalți, gândi omul. Ce naiba să facă o actriță renumită între neisprăviții aceștia? Și totuși, trebuia să se mai gândească. Mai bine să fie sigur înainte de a-i pune cătușele, pentru că după aceea nu se va mai putea răzgândi. — Vă pot însoți împreună cu doamna la secția de poliție, spuse Simon, sigur de el. Își dezbrăcă haina și o puse pe umerii lui Lili. „Zâmbește”, reuși să-i șoptească. Aflându-se parcă în fața lui Zimmer, Lili se îndreptă de spate și îl gratulă pe ofițer cu renumitul ei zâmbet. Simon continuă să se poarte, de parcă toți trei se aflau în foyer la Ritz. Scoase cartea de vizită și i-o întinse polițistului. Da, gândi acesta, seamănă cu Simon Pont. Mai bine să nu riște nimic. Îi dădu drumul lui Lili și murmură: — Mai bine plecați repede de aici. Simon își croi drum prin mulțime protejând-o pe Lili, lăsând în urma lor un polițist uluit, cu cătușele într-o mână și cartea de vizită

în cealaltă. — Dumnezeule, Simon, a fost îngrozitor! Lili tremura și nu putea vorbi din cauza gurii umflate. — Ce naiba făceai acolo? — Veneam de la dentist. Am stat mai bine de o oră până să-mi dau seama ce se petrece. M-am trezit prinsă în mulțime… Eram neajutorată… nu înțelegeam ce se petrece. Și m-a atacat polițistul. În timp ce vorbea, se privi întâmplător în oglindă. Nu-i de mirare că nu m-a recunoscut, arăt groaznic. — Pentru mine ești minunată. — Cred că am un ochi vânăt. Mă omoară Zimmer… Cum poți să spui că sunt minunată? — Îmi place să te văd fără machiaj. Îmi place să te văd pe tine, cea adevărată. Hai să bem un ceai. Bucătăria strălucea de vase de aramă și răspândea miresme de condimente exotice. Simon trase un balansoar. — Stai jos și lasă-mă să te spăl pe față. Lili se prăbuși în scaun. — Mă simt îngrozitor. Era foarte vulnerabilă și atrăgătoare. Lui Simon îi plăcu ideea că foarte puțini oameni au văzut-o atât de lipsită de apărare. — Nu beau cu zahăr. — Astăzi ai să bei. Face bine la umflături. Cu puțină tragere de inimă, Lili puse zahăr în ceașcă. Din întâmplare, mâinile lor s-au atins. Lili aproape tresări la senzația caldă și neașteptată transmisă de această atingere. Îl privea nevenindu-i să creadă. Simon o privea cu aceeași expresie de surpriză. Apoi Lili își reveni, adusă la realitate de temerile ei în fața bărbaților. Sări în picioare. Nu dorea alte complicații. Începu să își încheie stângaci haina. — Știi, ar trebui să plec… Simon se întoarse spre fereastră și privi în gol, cu mâinile în

buzunar. — Sigur că trebuie să pleci. Lili se așeză. Apoi se ridică iar. Când se întoarse el de la fereastră, ea făcu un pas înainte cu mâna întinsă într-un gest automat de rămas bun. Simon îi luă mâna dar nu-i dădu drumul. Agitată, Lili încerca să se elibereze. Încercă să glumească. — Nu pot pleca fără mână, Simon. — Poți pleca fără ea, sau poți rămâne cu ea, ai de ales.

59 Gerul a împletit o pânză de dantelă pe sticla geamului și pe toate acoperișurile Parisului de dedesubt. A început să ningă. În dormitorul lui Simon, Lili primea liniștită, împăcată cu ea, mângâierile lui. Trăiau de doi ani împreună, în liniște și pace. Niciodată nu a cunoscut Simon atâta liniște. Citeau, ascultau muzică, Lili picta și, spre surprinderea lui, era o femeie care nu cerea aproape nimic. Puțin mai târziu, el aduse o tavă cu cafea. Lili se ridică și în acel moment tabloul mic în ulei, atârnat deasupra patului, căzu. Reprezenta un râu sinuos de munte. Îl cumpărase de o săptămână din Rue Jacob. — Nu sunt sigură că ar trebui să stea aici. Este prea mic și nu se vede de la distanță, dar este atât de drăguț. Îmi amintește de râul din copilărie, pe care-l vedeam din camera mea. Mergeam cu Roger și prindeam păstrăvi. Rămase cu ceașca de cafea în mână, cu ochii ațintiți la tablou, continuă să vorbească pe un ton înduioșător. — Peste el trecea o punte; la mijloc apa era foarte adâncă; rece ca gheața și foarte limpede; se rostogolea năbădăios la vale, mai ales primăvara, după ce se topea zăpada. Era foarte liniștit vara. Parcă era gata să se metamorfozeze sub ochii mei. — Mă întreb dacă îți dai seama cât de constant te întorci la trecut, spuse Simon iritat. De ce nu te gândești la un viitor alături de mine? Și noi ne-am putea face o casă în Elveția. Ți-ai putea face o familie, în loc să o tot jelești pe aceea pe care ai pierdut-o. Suntem împreună de aproape doi ani și să mă ia naiba dacă înțeleg de ce nu te măriți cu mine. — Ce idee demodată!

— Ba chiar foarte bună. Vreau o legătură stabilă, Lili. Suntem în 1978, am treizeci și cinci de ani și vreau copii. Sunt uimit că nu iei o hotărâre pentru că știu că și tu vrei copii. Nu mă iubești? Nu crezi că te iubesc? Îți este teamă de căsătorie? Ți-e teamă că am să te folosesc așa cum te-au folosit Serge, Stiarkoz și nenorocitul acela de Abdullah? — Nu, nu este asta. Poate ți se pare o prostie, dar eu încă nu mă simt așezată. Nu știu unde este locul meu. Toate femeile își doresc un copil de la bărbatul iubit, Simon, iar eu nu sunt o excepție. Îl privi cu tristețe infinită. Un copil ar însemna o nouă viață, renașterea mea, anularea durerii trecutului, un început nou. Crezi că eu nu vreau asta? Tânjesc după asta! Dar cum pot avea un copil, cum îmi pot asuma o asemenea responsabilitate, când eu nu sunt sigură de mine, când nu știu cine sunt? Copilul meu trebuie să-și cunoască rădăcinile. Trebuie să aștept până îmi trece această neliniște. Uneori mi-e teamă că nu va trece. Nu cred că va trece până nu voi afla cine sunt părinții mei. Deși îmi doresc cu disperare să știu, simt că mi-e teamă să aflu. S-ar putea să fie oameni murdari, la urma urmei, m-au abandonat. Oftă. Oricum, probabil că este imposibil să îi găsesc. Nu am nicio speranță. Simon o privi gânditor. — Nu, sunt sigur că te pot ajuta – oricum vom încerca… măcar dacă îți vei găsi părinții vei înceta să mai cauți înlocuitori pentru ei. De aceea ești atât de vulnerabilă și de aceea ai fost exploatată. Un bărbat nu trebuie decât să-ți spună ceva înduioșător și gata, îl crezi Moș Crăciun. Dar Moș Crăciun nu există, nu mai căuta, Lili. — Nu pot să nu tânjesc… Mă arde. — Atunci, pentru Dumnezeu, hai să încercăm să-i găsim pe părinții tăi. Vom angaja detectivi. Ne poate ajuta avocatul tău. Mă gândesc de multă vreme la asta. Dar trebuie să înțelegi că s-ar putea să nu-ți placă ce vei găsi. Lili se foi neliniștită și tava cu cești se dezechilibră pe marginea

patului. — Eu cred că mama ta a fost probabil o tânără necăsătorită venită la oraș, dintr-o familie de țărani. Tu știi cât sunt de practici elvețienii – probabil că o familie mic burgheză ar fi aranjat un avort pentru fată, deși era ilegal și împotriva religiei lor. Este posibil ca tatăl tău să fi fost căsătorit cu altcineva. Nu-mi iese din cap că dacă mama ta ar trăi nu te-ar căuta. Teoria mea este că fata a coborât din munți săși câștige banii, a făcut un copil cu un bărbat căsătorit, s-a măritat cu un țăran și nu a îndrăznit să-i mărturisească despre copil. — O, nu-mi pasă, nu vreau decât să știu! A doua zi, un detectiv numit Sartor s-a prezentat la ea acasă. Avea părul alb și purta ochelari fără rame, care îl făceau să pară aproape invizibil. Era politicos, chipul lui era lipsit de orice expresie. Avocatul ei a recomandat Agenția Sartor, pentru că aveau legături internaționale. Sartor asculta și lua notițe. Nu, nu știa nimic despre locul nașterii, decât că era posibil să fie Gstaad sau Chateau d’Oex, Elveția, 15 octombrie 1949. A fost fiica adoptivă a Angelinei, văduva lui Albert Dassin, salvamontist în Chateau d’Oex, în Elveția. Nu, nu avea nicio dovadă că doamna Dassin a adoptat-o. Da, era o posibilitate, dar doamna Dassin nu-și putea ascunde sarcina într-un sat atât de mic. Pentru tot satul, mama ei adevărată a fost un mister total. Și colegii de la școală o necăjeau. Doamna Dassin a fost acceptată ca mamă vitregă, deși la școală era înregistrată ca Elizabeth Dassin. Da, madame Dassin s-a recăsătorit în 1955, cu un chelner ungur, Felix Kovago, iar băiatul, Roger Dassin, a fost împușcat la granița ungară, în 1956. Da, s-a stabilit fără urmă de îndoială de către Consulatul helvet, că ambii Kovago și copilul au fost uciși. Sigur că ar dori ca domnul Sartor să verifice. Nu, nu credea că mai știa și alte detalii, decât că doamna Dassin a avut grijă ca ea să ia ore particulare de engleză și franceză, iar Lili crede că nu i se potrivea acest lucru,

pentru că avea foarte puțini bani. Nu, fiul ei, Roger Dassin, nu a primit astfel de ore, de altfel niciunul din copiii din sat. Nu, madame Kovago nu i-a dat nicio fotografie, nici vreo altă bijuterie pe care ar fi putut-o găsi asupra ei la naștere. — Vom verifica certificatul de naștere imediat, spuse domnul Sartor, punând carnețelul în buzunarul de la piept. Simon l-a condus și l-a ajutat să îmbrace pardesiul bej, încă ud de zăpadă. Trei zile mai târziu, Sartor a telefonat. Simon era într-un turneu. — Omul nostru din Elveția a verificat la oficiul stării civile. Gstaad este în zona Saanen, care are o populație de 6000 de oameni. La 15 octombrie 1949, s-au născut două fetițe, care au fost botezate Elizabeth. Am vorbit deja cu una din aceste tinere care este necăsătorită și locuiește la Gerignoz, împreună cu tatăl său. Cealaltă fetiță s-a născut la spitalul din Chateau d’Oex, fiica unei femei, numită Post-Emily Post. Certificatul de naștere elvețian menționează întotdeauna și doctorul obstetrician. În acest caz, a fost doctorul Alphonse Geneste, care, din nefericire pentru noi, a murit la 4 noiembrie anul trecut, dar legătura noastră din Elveția a vorbit la telefon cu văduva sa, care locuiește la Gstaad, strada Siedenstrasse, numărul 9, și a fixat o întâlnire pentru mâine. — Dumnezeule, exclamă Lili, Emily Post, sună englezește, nu? Nu franțuzește, nici elvețiană, nici germană, nici italiană – ceea ce se așteaptă exact de la o femeie care face un copil nelegitim. — Mai există, desigur, și posibilitatea ca femeia să fie elvețiancă, italiancă sau franțuzoaică și să fi folosit un nume fals – poate un nume străin, poate numele tatălui copilului. Bărbatul tuși sec. Pe certificatul de naștere la rubrica tatălui este trecut „necunoscut”. Dar dacă numele este adevărat, atunci înseamnă că mama este englezoaică, scoțiancă, galeză sau irlandeză. Ar putea fi canadiancă, americancă, africancă sau australiană. Sau poate a venit din alte țări ale Imperiului Britanic – de exemplu Kenya – sau dintr-o așezare

filo-engleză – cum ar fi Hong Kong. Vă voi telefona când voi avea noutăți. — Sunteți polițist, nu-i așa? Bărbatul dădu din cap, neîncrezător, în fața bătrânei care a deschis ușa de la numărul 9, strada Siedenstrasse, din Gstaad. Părul rar coafat era vopsit într-o nuanță nenaturală de bleu. Era machiată cu albastru și era rujată strident. Gâtul slab și nesigur era încercuit cu o panglică subțire de catifea roșie pe care era prinsă o bijuterie roșie. Arăta îngrozitor de bătrână, era încovoiată de spate și înainta încet în camera prea aglomerată de mobilă. — Nu știu dacă te pot ajuta, tinere, dar din ceea ce ai spus la telefon, un singur lucru este norocos. După cum știi, legea elvețiană impune păstrarea registrelor timp de zece ani. Soțul meu a fost ordonat și le-a păstrat pe toate din primul an de practică, din 1927. Le țin în pod și nu mi-am bătut capul să le arunc. Ochii albaștri ai femeii clipiră. Știi, eu am scris registrele; așa ne-am întâlnit. M-am căsătorit cu șeful meu! Le pot da jos din pod, dacă vrei, dar nu astăzi, astăzi este una din zilele mele proaste. Spui că vrei să dai de urma unei persoane dispărute – un copil care s-a născut într-o operație făcută de soțul meu. Ai spus 15 octombrie 1949? O fetiță? Și fetița a fost dată unei femei, madame Dassin? Pleoapele zbârcite acoperiră ochii și deodată când se ridicară dădură la iveală surprinzător ochi negri. — Ei bine, nu trebuie să consult registrele pentru asta. Fata care a născut era foarte tânără – era încă elevă – și pentru că nu a plătit comisionul… — Nu a plătit comisionul? — Nu, l-au plătit alte patru fete. Cred că erau toate eleve la L’Hirondelle, o școală care s-a închis acum zece ani, când a murit directorul. Toate aceste detalii le vei găsi în registru. Mi se pare că una din fete a plătit cu bani lichizi. Fetele acelea s-au purtat foarte

frumos cu tânăra mamă și soțul meu a ajutat-o foarte mult… prea mult. Dar era un om bun la suflet și îi plăceau fetele drăguțe. Oricum, plata și toate amănuntele sunt trecute în registru. Nu, nu poți urca astăzi în pod – și mâine este duminică – dar poate că luni? Dimineața mă simt mult mai bine. Luni dimineața, detectivul se afla din nou pe treptele acoperite de zăpadă. Bătrâna l-a invitat în casă, și după câteva minute de conversație, l-a condus în pod; unde toate dosarele erau aranjate, dar pline de praf. — Eu nu reușesc performanța, tinere, dar tu ai să poți urca. Îți trebuie lanternă. Vei găsi totul în dosarul al treisprezecelea de pe rândul din stânga, chiar în capăt. Ai spus 1949? Da, ei bine, treci la treabă. Pregătit pentru o muncă dificilă și prăfuită, agentul a urcat în podul neîncălzit, găsindu-și cu greu drumul în întunericul podului. Spre surprinderea lui, a găsit aproape imediat, exact acolo unde a spus bătrâna. A suflat praful de pe el și a coborât încet scara șubredă. Bătrâna a întors paginile până a găsit-o pe cea potrivită. — Uite aici, tinere. Prima însemnare este la jumătatea lui iunie, sub numele de Post. Acesta era numele fetei. Și aici sunt datele când s-a făcut plata. La început au fost trei cecuri semnate Trelawney și Ryan – destul de substanțială – apoi o mică sumă de bani făcută de mademoiselle Pascale. Erau înregistrate o serie de plăți făcute la intervale neregulate – de către J.Jordan, P.Trelawney, M.Pascale și K.Ryan, dar conform înregistrărilor imaculate, niciun ban nu a venit de la Miss Post, tânăra mamă. Ciudat. Madame Geneste nu-și amintea cum arăta Miss Post. Nu a văzuto niciodată. Marți, agentul i-a telefonat domnului Sartor, la Paris, care l-a

delegat imediat pe asistentul său să caute arhivele școlii din Gstaad. A dorit de asemenea certificatul de naștere al Maxinei Pascale, născută, probabil, între 1928 și 1932, posibil în Elveția, Belgia sau Franța; Sartor a sunat după aceea la toate agențiile de detectivi cu care lucra din Londra, Washington, Montreal, Canberra, Johannesburg, Auckland. Asta numai pentru început. Dorea o verificare de rutină a certificatelor de naștere ale lui Emily Post, Pagan Trelawney, Kate sau Catherine, sau Kathleen Ryan, Judith Jordan – născute probabil între 1930 și 1935. Miercuri dimineața, pe biroul lui Sartor se afla o telegramă venită de la Washington. Judith Jordan Easy stop Născută Rossville Virginia 1933 stop Bogată femeie de afaceri la New York urmează dosar poștă stop Emily Post glumești născută Baltimore Maryland 1873 părinți Bruce Josephine Lee Price căsătorită Edwin Post 1892 doi fii divorțați 1906 a scris articole de ziar apoi carte despre politețe publicată august 1922 imediat bestseller retipărită 99 de ori în 47 ani Emily renumită legendă americană a murit de pneumonie în 1960 stop Nu are rost urmărirea datelor stop. Așadar, în 1949 doamna Post avea șaptezeci și șase de ani, era imposibil să rămână însărcinată. Dar poate că acesta a fost primul nume care a venit în mintea unei tinere speriate că era însărcinată și dorea să-și ascundă identitatea. Dacă alegi un nume fals, încerci să-l alegi pe acela care nu are nicio legătură cu tine și totuși este ușor de ținut minte. Până vineri s-a găsit și certificatul de naștere al Maxinei Pascale, iar până marți a sosit și o fotocopie a certificatului de căsătorie. Tot marți după-amiază, domnul Sartor a primit un telefon de la Londra. Pagan Trelawney (botezată Jennifer) s-a născut la spitalul St. George din Londra 1932. Căsătorită de două ori, în prezent Lady Swann, locuiește la Londra, a făcut fotocopii ale certificatului de naștere, al doilea certificat de căsătorie și adresa curentă, trimise deja

prin poștă. Prima ei căsătorie s-a făcut undeva, în Middle East. Erau zeci de Katherine și Kathleene Ryan născute la Londra și sute în Irlanda. Agenția lucra pentru a găsi datele cele mai apropiate de cifra indicată. Agențiile din Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Canada și America adunau liste de copii Ryan, dar Washingtonul a trimis telegramă: Jurnalistă la New York Kate Ryan născută în Anglia se potrivește cu data stop Nu există certif în USA stop Să continuăm? Miercurea următoare, Sartor a sunat din nou la Washington și a rugat să se verifice dacă Jordan și Ryan au fost colege în Elveția în 1949 și dacă da, unde anume? A evitat cu grijă să sugereze numele localității, pentru că dorea să verifice acuratețea informațiilor primite. Până vineri, a primit și alte informații despre Emily Post. Se pare că renumita scriitoare nu numai că era cunoscută, dar era foarte admirată în orice colț de lume vorbitor de limbă engleză. Era de așteptat ca numele să fie folosit în mod deliberat – mulți copii au fost botezați după numele ei – șaptesprezece în Statele Unite, unul în Canada, șase în Anglia, doi în Australia, niciunul în Noua Zeelandă și Africa de Sud. În lunea următoare, la trei săptămâni după ce a primit cazul, Sartor a primit o altă telegramă de la Washington: Judy Jordan Kate Ryan acum lucrează împreună stop Amândouă Gstaad Elveția 1949 stop. Sartor a sunat-o pe Lili și a cerut să o vadă imediat. La ora șase seara, Simon a deschis ușa și toți trei s-au așezat în fotoliile din fața focului. — Sunt de părere că mama a fost una din cele patru fete localizate de noi și dacă avem dreptate, ele nu au nicio legătură cu Emily Post. Sartor tuși sec. Dar mai este o posibilitate. Dacă Emily Post există, toate cele patru femei trebuie să o cunoască. Doriți ca agenții mei să ia legătura cu ele?

— Nu! Lili sări direct în picioare. Era îmbujorată de căldura focului și avea părul dezordonat. — Nu! repetă ea violent. Își aminti cearta pe care a avut-o cu Judy Jordan; articolul scris despre ea de Kate Ryan; scena oribilă din sera de portocali a Maxinei. Nu știa nimic despre această femeie, Pagan, dar nu dorea să aibă nimic de-a face cu celelalte trei. Simon îi prinse blând mâinile tremurânde. — Draga mea, trebuie să înțelegi că una din aceste femei ar putea fi mama ta. — Nu! Tot dorul de mama ei adevărată, de doamna aceea blândă și liniștită din visele ei s-a transformat într-o furie tumultuoasă. Era clar că Lili nu a fost abandonată din motive patetice de o țărăncuță umilă. Se pare că a fost părăsită de o ticăloasă bogată care nu a putut face un avort. Lili își înghiți furia. — Le cunosc pe trei din aceste femei și știu că dacă au ceva de ascuns nu îți vor spune și pentru nimic în lume nu îi vor primi pe agenții dumitale. Chiar dacă îi vor primi, mă îndoiesc serios că vor dezvălui ceva. Rămase gânditoare un moment. Mi-ar plăcea foarte mult să întocmiți un dosar pentru fiecare din ele. — Nu este nicio problemă, doamnă. Va fi foarte ușor. — Voi hotărî ce am de făcut după ce voi citi dosarele. Lili a citit cu atenție dosarele făcute de domnul Sartor lui Pagan, Kate, Maxine și Judy. Mama ei era mai mult ca sigur una din cele patru femei. Spera să fie Pagan, pentru că nu s-a certat niciodată cu ea. Dar indiferent de ce s-ar fi întâmplat, Lili era hotărâtă să descopere care dintre ele era mama ei. Dintr-un motiv necunoscut, aceste patru femei au ascuns nașterea lui Lili, au ținut-o secretă. Dacă încerca să discute cu una

din ele, probabil că aceasta își anunța imediat prietenele și ele se uneau ca întotdeauna. Niciuna din ele nu era proastă; toate aveau cariere strălucite. Lili se gândi că singura șansă de a descoperi adevărul era să le Confrunte, să le surprindă și să le șocheze în așa fel, încât ele să spună adevărul. Le va studia atent chipul, ochii și reacțiile. Surpriza era singura ei șansă de a scoate ceva de la ele.

Partea a douăsprezecea 60 Afară, copacii din Central Park foșneau ușor în briza caldă de octombrie. Înăuntru, în opulența tăcută a apartamentului lui Pierre, Lili repetă răgușit întrebarea: — Care din voi, ticăloaselor, este mama mea? Pagan, Judy și Maxine și-au revenit foarte repede din surpriza de a se întâlni acolo. Totuși, Kate, rămasă încă în ușa holului, la intrarea în cameră, era uluită și nu înțelegea ce se petrece. Nu reușea să facă nicio legătură între renumita actriță Lili, aflată în fața ei în rochie de mătase albă, și incidentul acela îndepărtat din Elveția, sau micuța care a fost ucisă în timp ce încerca să scape din Ungaria, în 1956. Lili încercă din nou. — Care din voi, ticăloaselor, este Emily Post? De data aceasta, aruncă o privire rapidă spre Pagan. Niciuna dintre ele nu o privi pe Judy, observă Lili. „Numai dacă vei reuși să le iei total prin surprindere, ele fie că vor nega totul, fie vor spune că este Judy”, profețise Simon. „Este singura necăsătorită. Este singura care nu are nimic de explicat unui soț. Este singura a cărei viață nu se va complica prin descoperirea

unei fiice adulte care este o celebritate”. Lili făcu doi pași spre canapeaua de catifea de culoarea piersicii, își încleștă pumnii și șuieră: — Care dintre voi a născut un copil la doctorul Geneste? Se întoarse spre Kate, care era tot în cadrul ușii. Amintirea disprețuitorului articol scris de Kate îi fulgeră prin memorie. — Tu ai avut copilul? Kate își feri ochii și privi spre grupul așezat în fotolii. Gândind rapid, încercă să echilibreze atacul verbal ai lui Lili cu unul la fel de agresiv. — De ce ne-ai adus aici? Ce încerci să faci? Ce joc pui la cale? Ce te face să crezi că una din noi este mama ta? — Știu că una din voi este mama mea. Știu că una din voi a născut un copil la 15 octombrie 1949. Lili se întoarse iute spre Maxine. Tu l-ai născut? Tu ai născut copilul la spitalul din Chateau d’Oex? Tu m-ai aruncat în brațele Angelinei Dassin? Ceașca de cafea tremură ușor în mâinile Maxinei și câteva picături căzură pe mătasea albastră a rochiei, dar fața ei rămase impasibilă și nu spuse nimic. Nu se va lăsa intimidată de orice îi va spune Lili. Apoi, totul era imposibil. Bietul copil a fost ucis. Au existat dovezi oficiale – scrisoarea aceea de la Consulatul elvețian. Cum îndrăznea ticăloasa asta mică să încerce să le intimideze! Nu, această infamă căutătoare de aur, această seducătoare de copii nu putea fi micuța pe care ele au dat-o în grija Angelinei. — Lili este numele tău adevărat? întrebă Pagan deodată. La urma urmei, Lili a menționat numele Emily Post. De unde știa ea de Emily Post? Cunoștea data corectă, locui corect și numele corect al mamei adoptive. — Nu, numele meu adevărat este Elizabeth, dar Felix îmi spunea Lili. Felix s-a căsătorit cu mama mea vitregă și el m-a salvat de grănicerii unguri. M-a aruncat peste gardul de sârmă ghimpată și mi-a spus să fug.

— Ce s-a întâmplat cu tine după aceea? întrebă Pagan blând. — Am fost dusă într-un lagăr de refugiați din Austria, apoi cu trenul la Paris, unde am fost adoptată. Nu-mi amintesc multe lucruri, eram bolnavă și nu aveam decât șapte ani. Spera din suflet să fie Pagan! Cu disperare, nu dorea să descopere că mama ei era Maxine, mama lui Alexandre. Posibilitatea că a făcut un incest era foarte dureroasă. Lili se apropie repede de Pagan, se ghemui și o prinse de mână. O privi înduioșător și murmură cu o voce tremurândă și plină de speranță: — Tu ești mama mea? Pagan privi disperată la celelalte trei femei din cameră. Lili avea tot dreptul să știe. Oare ele nu înțelegeau că era foarte posibil ca Lili să fie micuța Elizabeth? Pagan privi înapoi spre fața ridicată a lui Lili. Toată sofisticarea dispăruse. Lili părea dornică să afle, încrezătoare și foarte vulnerabilă. Vorbi Judy. — Nu, Pagan nu este mama ta. Eu sunt. Toate capetele se întoarseră spre Judy. — Am născut o fetiță la Chateau d’Oex. La data aceea. Dacă tu ești, într-adevăr, fetița aceea, Lili, atunci presupun… că eu sunt mama ta. Judy era confuză și epuizată. A crezut că fetița ei a murit. Aproape că reușise să și-o scoată din memorie. Și totuși, acum această actriță notorie pretindea că este fiica ei! Îi era imposibil să se gândească la Lili ca la micuța drăgălașă pe care Judy o îmbrățișa cu gândul de fiecare dată când primea scrisorile Angelinei, pe care le mai avea și acum. Auzind răspunsul la întrebarea care a tulburat-o de când era copil și până acum, durerea și furia clădite și acumulate timp de douăzeci și nouă de ani ieșiră la suprafață. — De ce nu ți-ai ținut lângă tine copilul? strigă Lili. Sărise în

picioare lovindu-se furioasă cu pumnii. De ce m-ai dat altcuiva? De ce nu ai venit niciodată să mă vezi? De ce m-ai abandonat? Se repezi la Judy și, în acel moment, Maxine aruncă ceașca de cafea și Kate îi sări și ea în ajutor. Dar Pagan a fost aceea care s-a interpus cu repeziciune între Lili și Judy – care stătea, golită de sentimente, pe canapeaua portocalie. — Draga mea, spuse Pagan, trebuie să ne lași să îți explicăm ce sa întâmplat – nu trebuie să tragi concluzii pripite. Toate ne dăm seama ce simți tu acum, dar te rog, ascultă-ne, pentru că, vezi tu, ai fost extraordinar de importantă pentru noi toate. Se putea întâmpla cu oricare dintre noi. Oricare dintre noi putea fi mama ta și atunci am hotărât că toate trebuie să fim responsabile pentru tine. Într-un fel, ai avut trei moașe, Kate, Maxine și eu. Toate te-am dorit, toate ne-am făcut probleme în privința ta, toate am sperat pentru tine și toate te-am iubit. — Și toate am plătit pentru tine, spuse Maxine. Am simțit noi că trebuie să facem orice, pentru că erai responsabilitatea noastră comună. — Și atunci, de ce nu m-ai ținut lângă tine? se repezi Lili spre Judy, cu dinții încleștați. — Draga mea, încercă Pagan să explice. Tu nu-ți poți imagina care era climatul moral în vremea aceea. Lucrurile s-au schimbat radical în ultimii treizeci de ani. Dar atunci nimeni nicicum nu admitea ca o tânără să facă dragoste cu un bărbat înainte de căsătorie – chiar dacă erau logodiți – și de fapt, foarte puține fete o făceau. Trebuie să înțelegi că mama ta nu avea decât cincisprezece ani și ea era un copil. Te rog încearcă să-ți imaginezi ce am simțit noi. Eram la capătul puterilor, nu știam ce să facem. Categoric, mama ta nu se putea întoarce în America cu un copil. A refuzat să te abandoneze și așa am găsit-o pe mama ta vitregă, gândindu-se că Judy îți putea oferi un cămin mai târziu – dar toate știam că vor trece mulți ani până va reuși să facă asta. Pagan își puse mâinile pe

umerii lui Lili și vocea ei se îmblânzi. Dar nu te-am abandonat, am făcut ce am crezut că este mai bine. Tu nu vezi că a fost încercarea disperată a patru eleve de a o salva pe una din noi de la dezastru? Niciodată, niciodată, nu am intenționat să te abandonăm! Pagan îi mângâia ușor umerii, surprinsă și ea de sentimentul matern pe care îl avea față de această creatură renumită și intempestivă. A simțit un junghi de gelozie când ziarele au început să povestească aventura amoroasă a lui Abdi cu Lili, când vedea fotografie după fotografie cu ei doi. Trebuia să recunoască în sinea ei că unul din motivele pentru care a dorit să o întâlnească pe Lili a fost să o vadă cu ochii ei pe singura femeie europeană pe care Abdi a dus-o vreodată la Sydon, singura femeie albă cu care el a trăit deschis, fără să se ascundă. — O altă alternativă ar fi fost adopția, interveni Kate, dar Judy nici nu a vrut să audă. Nu suporta să-l dea altcuiva pe copilul ei. Ea te-a iubit. Toate te-am iubit. Trebuie să crezi asta, Lili. Interveni și Maxine. — Dacă s-ar fi petrecut în zilele noastre, lucrurile ar fi fost altfel. Mama ta ar fi putut avorta, dar o asemenea alternativă nu era posibilă în acele zile. Și dacă mama ta făcea un avort, tu nu existai. Îi datorezi viața, știi asta? Te-a purtat în pântece timp de nouă luni și în tot acest timp a muncit foarte mult. Lili avu deodată un sentiment de vinovăție, amintindu-și că și ea a fost însărcinată când era încă un copil. Dar ea a făcut un avort, iau smuls din corp firul de viață și până în acest moment nu a simțit nicio secundă că este vinovată. De fapt, ceea ce a simțit mereu a fost bucuria că a scăpat; îi era proaspătă în memorie cafeneaua unde s-a așezat, a ascultat muzică și a băut lapte gândindu-se că necazurile ei au luat sfârșit. Dar Judy nu a făcut avortul. Judy a născut copilul. Pagan o strânse mai tare la piept. — Toate te-am vrut și suntem toate fericite că, în sfârșit, te-am

întâlnit, continuă ea neștiind nimic despre dezastruoasele întâlniri pe care Lili le-a avut cu celelalte trei femei. Dar cele trei își aminteau foarte bine nefericitele înfruntări. După un moment de tăcere, Kate se apropie de Lili și spuse cu onestitate: — Lili, îmi pare într-adevăr rău că am fost rea cu tine, chiar și acum. Nu am nicio scuză și nu pot să spun altceva decât că regret profund. Inspiră adânc. Dar Pagan are dreptate, nu trebuie să o condamni pe mama ta. Nu ai putea să încerci să-i admiri hotărârea, așa cum am făcut și noi? Era tânără și singură, iar noi am fost foarte mândre de ea. Încă mai suntem. A scos ce a avut mai bun în ea. De fapt, noi toate am reușit asta. — Și atunci, de ce nu m-ați căutat, după revoluție? strigă Lili. Era încă nervoasă și agitată, deși durerea se diminuase. Începea să înțeleagă ce se întâmplase și nu mai avea resentimente. — Te-am căutat, spuse Maxine. De ce nu stai tu jos și eu am să-ți povestesc! Lili se așeză cu spatele la fereastră, lângă Kate, iar Pagan se așeză lângă Judy. — Judy mi-a telefonat imediat ce a auzit știrea la radio, începu Maxine. Știa că ați plecat în vacanță, în Ungaria, și știa că trebuia să te întorci la școală, dar dorea să fie sigură că te-ai întors. Angelina nu avea telefon și Judy a telefonat directorului hotelului Rosat care i-a spus că Felix s-a infectat la un picior, în Ungaria, și nu venise încă. Eram sigure că ești dincolo de Cortina de Fier și Judy a luat primul avion spre Paris, iar eu am așteptat-o la Orly. Am plecat direct în Austria cu trenul de noapte. Când am ajuns la graniță, am descoperit că totul era haotic. Mii de refugiați fugeau din Ungaria – peste o sută cincizeci de mii, după cum știi, au scăpat – și cei mai mulți dintre ei erau primiți în lagăre temporare. Vremea era îngrozitoare, taberele erau dezorganizate și totul era îngrozitor. Maxine se înfioră. Am vizitat absolut toate lagărele. Am verificat

absolut toate listele, am vorbit cu toți cei care ne-ar fi putut spune ceva, am verificat fiecare copil. Dar nimeni nu știa nimic de Elizabeth Dassin. În fiecare noapte, în timpul acelor căutări la granița austriacă, Maxinei îi era aproape imposibil să o convingă pe Judy să se culce. Judy simțea că dacă pleca, chiar pentru un moment, pierdea o informație. Maxine își amintea frenezia lui Judy, acuzațiile pe care și le aducea când stăteau în zăpadă așteptând informații de la Comisia Oficială pentru refugiați. — Dacă nu o părăseam, Maxine… — Nu aveai unde să o duci. — Nu trebuia să o las. — Nu puteai face altceva, Judy. Nu te mai învinovăți. Ceea ce s-a întâmplat este îngrozitor, dar nu este vina ta. La câteva luni după aceea, Judy a primit o scrisoare oficială de la Consulatul elvețian, răspuns la scrisoarea ei, care o informa că familia de origine helvetă numită Kovago, inițial Dassin, a fost ucisă la granița ungară, în timp ce încerca să treacă ilegal, aproape de Sopron. Îndurerată, Judy nu a încetat niciodată să se învinovățească pentru moartea Elizabethei. Reușea să-și controleze rațiunea, dar în inima ei Judy simțea adesea durerea înghețată, pierderea, dorul pentru copil și regretul constant că ar fi putut fi altfel. Nesigură, Judy încercă să explice aceste sentimente în tăcerea neobișnuită a luxosului hotel. Nu găsea cuvinte. Siguranța ei obișnuită o părăsise și trecea printr-o stare neobișnuită de autoapărare. Lili asculta. Ceea ce era important pentru ea era nu să se lase convinsă, ci, în sfârșit, să știe adevărul. Lili știa că trebuie să judece obiectiv răspunsurile date de Judy –

și știa exact cum le va verifica. Spre care dintre ele priveau aceste femei, aceea era mamă ei adevărată. — În cazul acesta, spuse Lili, cine este tatăl meu?

61 Afară ningea abundent. Dacă nu se va opri, nu mai avea rost să meargă Nick la Saanenmoser, gândi Judy. Campionatele de schi din 1949 vor fi probabil amânate, așa că vor rămâne la Gstaad. Era trecut de miezul nopții. Oficial, era 7 februarie, ziua mamei ei. Judy i-a trimis o carte poștală și o frumoasă bluză de dantelă crem. Trebuie să fie îngrozitor să împlinești treizeci și cinci de ani, gândi ea, treizeci și cinci de ani și să fii îngropată pentru totdeauna la Rossville. „La mulți ani!”, murmură Judy, și se grăbi prin holul întunecos al Hotelului Imperial. După o oră și jumătate va putea merge la culcare. Dormea în picioare; niciodată nu s-a simțit atât de obosită. De opt luni dormea prea puțin, muncea îngrozitor și efortul de a învăța limbile străine începea să își pună amprenta pe rezistența ei tinerească. Se gândi cu nostalgie la patul de fier din cămăruța din pod. Era norocoasă să aibă o cameră. Inspiră adânc, expiră și își îndreptă spatele. Grăbindu-se prin hol, spre scara de serviciu, ușa de metal a liftului se deschise brusc și se lovi de perete. Judy se lovi de ea și căzu. Scrumierele pline, ceștile de cafea, farfuriile care se aflau pe tava din mâna ei căzură pe covorul plușat. Bluza cu broderie și fusta roșie s-au umplut de pete maron. — La naiba, spuse ea și izbucni în lacrimi. Bărbatul care ieși din lift o privi nesigur în lumina obscură. — Îmi pare extrem de rău. Tremurând de epuizare, Judy îl ignoră și se aplecă să ridice porțelanurile. — Eu am fost stângace. Eu îmi cer scuze, spuse ea și întoarse spre

bărbat o față albă, pătată de lacrimi, încercând să se ridice în picioare, ținând tava. — Să n-o scapi din nou, spuse el luând tava din mâna ei. Hai să te speli puțin. Camera mea este a doua din stânga. Ținând tava într-o mână, el descuie ușa și îi făcu semn să intre. Judy îl urmă. Este unul dintre cele mai bune apartamente, se gândi Judy privind în jurul ei. Probabil că este un oaspete important. Lumina sa aprins și flăcări leneșe pâlpâiau în cămin. Pe o măsuță erau pahare și o cană cu suc de portocale. — Stai pe canapea, spuse străinul. Lăsă tava din mână și plecă în cealaltă cameră. Când se întoarse, avea în mână un pahar cu apă, un burete și un prosop. — Știi, nu am nicio idee cum se spală petele de cafea. Poate cu astea… Amețită și epuizată, cu bluza udă lipită de sâni, Judy se prăbuși pe canapeaua din fața focului, dorindu-și să fie în pat, să nu aibă probleme. Luă buretele de la bărbat și pentru prima dată acesta văzu fața palidă și fragilă. Își lăsă capul în jos și el nu mai văzu decât părul blond al fetei. Judy își spuse că probabil era frumos, dacă îți plăceau străinii cu piele măslinie. Apoi tresări. Bărbatul se așezase pe canapea lângă ea și o mângâia încet pe gât. Apoi străinul o trase lângă el, îi rezemă capul de piept și începu să-i mângâie încet părul. Judy îl lăsă, surprinsă și ea de lipsa ei de rezistență. Mângâierea aceea blândă o adormea. Era foarte plăcută. I se tăie respirația când simți gura caldă pe gâtul ei. Încet, Judy simți că trupul ei se relaxează. Epuizarea dispăru fiind înlocuită de o transă erotică. Străinul îi murmura blând la ureche și ea simțea ceva ciudat, mătăsos, cum nu a simțit niciodată, de parcă fiecare mișcare era predestinată și ea nu avea de ales decât să răspundă. Scoase un suspin de satisfacție, îi căzu în brațe la adăpostul căldurii reconfortante. Se simțea în siguranță, înconjurată numai de tăcerea

și căldura camerei, în timp ce el o așeza ușor pe covorașul din fața focului. Simțea numai mirosul lemnelor arse și parfumul tulburător al acestui bărbat, a cărui gură hotărâtă o săruta. Judy simți deodată că nu mai are niciun control asupra corpului ei. Dorința lupta cu rușinea, apoi se abandonă. Puțin mai târziu, stătea goală lângă el și îl lăsa să o sărute. Parcă înota în apă caldă într-un vis încântător. Când îi simți mâna pe picioare, tresări. Vraja s-a rupt. Judy reveni brusc la realitate. Nu putea crede că așa ceva i se întâmpla ei. Că ea stătea pe jumătate goală lângă un străin, că răspundea mângâierilor lui, că se topea în pasiune și frenezie. Trebuia să se oprească. Încercă să se miște, dar trupul lui o imobiliza. Luptă să se elibereze. Dar îi simți respirația și când el îi găsi punctul sensibil, trecu din nou printr-un moment de extaz. Simți că această pasiune inexplicabilă se strivește de educația ei puritană. — Încetează, încetează. Te rog. Te rog! Lupta să se elibereze. Nu, te rog, încetează! Era mult mai puternic decât ea și o imobiliza. — Te rog, nu știi ce faci! Începu să plângă, dar el continuă să o sărute și ea nu se putea elibera. Trebuia să îl oprească! Întoarse brusc capul și scoase un strigăt sălbatec, dar străinul îi acoperi gura cu mâna. Nu mai putea plânge. Nu mai putea respira. O sufoca. Poate că avea de gând să o omoare! Judy a fost alarmată când a simțit că trupul ei îi răspunde acestui străin. Dar când mâna i-a acoperit gura s-a înfricoșat. Incapabilă să mai lupte, Judy nu mai simțea decât comportarea lui animalică și gustul lacrimilor amare care îi udau obrajii. Plângea în tăcere cu ochii mari deschiși. Oh, durerea, durerea aceea îngrozitoare!

Nu avea putere, era lipsită de speranță și apoi invadată de rușinea care o sufoca. — Nu plânge, mititico, murmură el. De ce plângi? Întotdeauna doare prima dată. La fel ca majoritatea bărbaților el nu privea violul ca fiind viol dacă nu se petrecea pe o alee întunecată și dacă nu erau vânătăi. Străinul se întinse pe spate lângă ea. Mulțumesc lui Dumnezeu, gândi ea. La început nu credea că este liberă, stătea acolo ghemuită, rușinată că îi vede goliciunea și umilința. Apoi se ridică încet și se clătină spre ușă, strângând în jurul ei costumul tradițional elvețian, deschise ușa și începu să fugă pe coridor, cu gândul numai să ajungă la camera ei din pod. Toată noaptea a încercat să se spele de el. Era dezgustată de purtarea lui animalică, de ea. Se spălă frenetic urând faptul că trebuia să se atingă. Nimeni nu trebuia să știe. Nimeni nu mai ieșea cu o fată care a fost violată. Va fi disprețuită. Trebuia să sufere această mizerie de una singură. Stând în pat, simți din nou umilința. Nu se gândea la boli sexuale pentru că nu știa de existența lor și destul de ciudat, nici măcar o secundă nu i-a trecut prin cap că ar putea rămâne însărcinată. Așa ceva nu se întâmplă de prima dată. Nu, când numai Dumnezeu știe că ea a fost violată. Un lucru totuși o îngrijora. A fost… adică… cât a fost… în ce fel a fost acest incident greșeala ei? În ce măsură era vinovată? Două zile Judy a refuzat să iasă din cameră. Absentă și palidă, a mințit că este bolnavă. Știind că muncește foarte mult, toți au crezut-o. Nick bătea neliniștit la ușă, îi aducea lapte cald, ciorbă, suc de portocale și aspirine. În a treia dimineață, Judy privea soarele roșiatic de iarnă împrăștiind diamante pe zăpada de sub fereastra ei. Trebuie să

alung din mine acest incident. Nu trebuie să îl las să-mi ruineze viața. Hotărâtă, își îngropă în ea rușinea, ridică bărbia și ieși din cameră să înfrunte lumea. În noaptea Sfântului Valentin, în sala de bal era agitație – fete drăguțe și tineri atletici forfoteau în ritm de foxtrot. Deodată muzica se opri. Toată lumea simți acea liniște care precede întotdeauna intrarea unui membru al familiei regale și orchestra începu să cânte imnul național. În cadrul ușii își făcură apariția două persoane. Fata era Pagan ținându-l de braț pe Prințul Abdullah. Judy era cât pe ce să scape o altă tavă. Bărbatul de lângă Pagan era cel care o violase cu o săptămână înainte. Străinul cu piele măslinie era Prințul Sydonului. Zâmbind pe jumătate, acesta se întoarse și murmură ceva la urechea lui Pagan, iar în acel moment Judy înțelese ceva care o ului. Străinul era în mod evident îndrăgostit de Pagan. Simți un val de indignare și durere. Umilința și neliniștea din noaptea aceea reveniră. Nu mai putea respira, avea nevoie de aer. Lăsă cu grijă tava pe masă, deschise ușa și începu să fugă departe, în noapte. Tremurând, văzu umbra întunecată a unei urme de câine lăsată pe zăpadă. Nu conta cine era el sau de ce s-a purtat așa. Dacă era iubitul lui Pagan, ea trebuia să tacă. Nu va scoate niciun cuvânt și, pentru Dumnezeu, așa trebuia să facă și el. Își frecă mâinile înghețate și se întoarse în bucătărie. Nu servea la mesele lor și deși Pagan i-a făcut cu ochiul, când Judy trecea pe lângă ei, Prințul Abdullah nici nu a luat-o în seamă. Probabil că nu-l interesa o chelneriță nesemnificativă. Era obișnuit să fie înconjurat de servitori – pe el nu-l interesau sentimentele oamenilor. În seara în care Abdullah s-a lovit atât de neașteptat de Judy,

tocmai plecase de lângă Pagan, care stârnise în el pasiuni de care el nu se credea în stare. Însă ea era foarte alunecoasă. Deși știa tot ce trebuie să știe, învățase arta dragostei, fata aceasta îi rezista. Acum avea impresia că o are și în secunda următoare simțea că i-a scăpat. Dorea să o domine – nu numai trupul, ci și mintea. O dorea pe Pagan cu putere de neimaginat. Dar nu o avea. Ea nu-i permitea. Așa că plecase de lângă ea cu sângele pulsând, frustrat de dorință și se îndrepta cu bruschețe spre camera lui. A auzit zgomot de porțelan și apoi a văzut o fată blondă plângând pe dușumea. Ceea ce s-a întâmplat după aceea trebuia să fie considerată o adevărată onoare pentru o servitoare din țara aceasta. Abdullah a rămas surprins că Judy a dispărut, înainte ca el să-i dea niște bani. După aceea el nici nu s-a mai gândit la incident.

62 Până în aprilie, Judy nu a avut ciclu și se scula dimineața cu o stare îngrozitoare. Se simțea mai obosită ca de obicei și tot timpul fugea la baie. Bineînțeles că a ghicit de ce. Prima reacție a fost frica – nu de a da naștere unui copil, ci frica de mama și de tatăl ei. În familia ei nu s-a petrecut niciodată un lucru atât de rușinos. Orice se întâmpla, nu se putea întoarce în America înainte de a rezolva această problemă. În afară de frica de familie, Judy era înspăimântată și la gândul că este responsabilă pentru o altă viață. Deși nu recunoștea, știa foarte bine că este și ea un copil. Ar fi vrut să nu se simtă atât de singură. Nu era cinstit să se simtă vinovată. Dar era vinovată, nu? La urma urmei, s-a dus după străin în camera lui. Atunci nici nu s-a gândit. Dar apoi, în fața căldurii seducătoare… Era vinovată, nu? O, Doamne, totul s-a întâmplat atât de repede. În cele din urmă, Judy se hotărî să ceară ajutorul fetelor, dar își jură că nu va scoate niciun cuvânt despre persoana care era responsabilă de starea ei, bărbatul pe care Pagan îl iubea. Însă ea avea nevoie de sfaturi, de bani, de ajutor moral, și fetele erau singurele de la care le putea obține. În jurul feței de masă roșii, trei perechi de ochi se măriră de uimire și trei guri se deschiseră fără vorbe. Era lucrul de care se temea fiecare din ele. — Cine a fost? — Era Nick? — Știți, eu n-o să vă spun cine a fost, vă rog nu mă mai întrebați. Am un motiv foarte serios pentru care nu vă spun, dar nici n-o să vă povestesc cum a fost. Tot ce pot să spun este că nu am nicio

speranță să obțin bani de la el sau ajutor. — Nick știe? — Nu, iar voi n-o să-i spuneți. Vă omor dacă spuneți cuiva. — Și ce ai să faci? — Vreau să fac avort. Se lăsă tăcerea. Băi fierbinți și gin, la astea se gândiră imediat toate. Au hotărât că în următoarea sâmbătă, după-amiază, Maxine va sta lângă Judy până când Judy va bea o sticlă de gin, în cada cu apă fierbinte. Judy oftă. Cu mare greutate reușise să bea toată sticla și acum îi era rău. — Te rog nu vomita, o implora Maxine. Te rog! Ginul ăsta a fost atât de scump, va trebui să cumpărăm altă sticlă. Te rog n-o irosi. Încearcă. Niciuna dintre ele nu se aștepta ca Judy să vomite. Deși gândind bine, toate fetele se așteptau ca ea să se îmbete. Să spargă lucruri prin casă, să fugă goală prin holul hotelului, să cânte cântece soldățești. Datoria Maxinei era să prevină astfel de lucruri și avea în poșetă o eșarfă cu care să o lege la gură pe Judy. În schimb, Judy adormi în cadă. Maxine o scutura de umeri. Nu văzuse niciodată o altă femeie goală și mai ales nu atinsese una. Era stânjenitor. Alarmată, o prinse de amândoi umerii și începu să o scuture mai tare. Capul lui Judy căzu pe o parte și ea alunecă în apă. Repede, Maxine o prinse și o ridică deasupra apei. — Judy, ieși afară, șuiera Maxine la urechea ei. Dumnezeule, oare cum reușesc criminalii? Se hotărî. Își scoase pantofii, ciorapii și fusta, intră în cadă, o prinse pe Judy de sub brațe, apoi o ridică peste marginea căzii. O împinse până când Judy alunecă pe linoleumul verde. Maxine o înfășură în halatul de baie și o târî spre patul din cameră. O acoperi cu pătura, îi șterse părul și se așeză lângă ea veghind-o până la șapte dimineața. Apoi plecă.

Nu s-a întâmplat nimic. — Am auzit că sunt niște pilule, spuse Kate. Era deja 1 mai. Verișoara mea, Tessa, este la o școală de surori medicale. Este o afurisită, nu cred că o să ne ajute; dar am să-i scriu să-i spun că este urgent. Îi scrise verișoarei care imediat crezu că cea însărcinată este Kate și îi trimise prin poștă o cutie de ciocolată Black Magic. Într-un pachețel erau niște capsule roz. Verișoara îi scrise că nu știe dacă vor fi bune, dar să încerce să le ia timp de două zile. Și Judy așa a făcut, dar tot nu s-a întâmplat nimic decât că i-a fost rău două zile întregi. Pagan se gândi în sinea ei că dacă nu se întâmplă nimic până la 1 iunie, îi va cere lui Paul să le ajute. Era convinsă că el a mai avut astfel de probleme. Natural, el va presupune că Pagan are nevoie de ajutor. Avea sentimentul îngrozitor că dacă îi va cere lui Paul un mic favor, el îi va cere în schimb unul mare. Dar va trebui să încerce. Între timp, Maxine le sugeră că ar trebui să facă un lucru evident – să-l întrebe pe farmacist. Fiind singura care vorbea bine franceza, Maxine s-a învârtit prin fața farmaciei mai bine de o oră, până să intre. Privea înspăimântată și aștepta ca magazinul să se golească de clienți. Roșie ca focul, intră. Întrebă dacă farmacistul nu-i putea da un medicament care să provoace ciclul. — Cât a întârziat? — Patru luni. Fața farmacistului se goli de expresie. — Nu pe mine trebuie să mă consulți, ci un doctor, încearcă la doctorul Geneste, el este ginecolog. Este un om înțelegător. Regret, dar eu nu am nimic. Scrise adresa pe o hârtie și i-o înmână Maxinei care plecă val-vârtej. Imediat ce dădu colțul, se rezemă de peretele de piatră ca să se

liniștească. Apoi întrebă unde era adresa ginecologului. Ajunse la o casă demodată pe o stradă liniștită. Maxine privi îndelung ușa de la intrare, ridică încet mâna și sună. O soră cu pantofi albi, uniformă albă și față severă deschise ușa. Maxine ceru o programare la medic. — Vorbește tare, nu te aud. Cum te cheamă? Maxine continuă să șoptească. — Nu este pentru mine, este pentru o prietenă. Se grăbi să spună numele fals sugerat de Judy. În sâmbăta următoare, Judy și Maxine erau din nou în fața ușii. Au așteptat tăcute în antecameră până când sora le-a făcut semn să intre. Camera de consultații era albă, avea două scaune metalice în fața unu birou de lemn. Pe birou era un telefon, un clopoțel, un jurnal mare și o cană cu flori. Într-un colț era un paravan verde și o chiuvetă albă la care se spăla doctorul. Omul se întoarse spre ele. Nu era bărbatul urâcios de care se temuseră. Era înalt, suplu, relativ tânăr și plăcut. Le trată ca pe niște adulți. Cu o voce blândă, întrebă: — Când ai avut ultimul ciclu? — Cred că în a treia săptămână din ianuarie, spuse Judy. Niciodată nu țin minte. — Mai bine să verificăm. Aș vrea să te examinez, cred că prietena ta nu se supără dacă va aștepta afară. Judy se dezbrăcă după paravan, îmbrăcă halatul care era la îndemână și se îndreptă spre masă. — Trebuie să știi că vreau să te ajut. Nu trebuie să-ți fie frică. Trebuie să te examinez. Sunt medic și trebuie să mă privești ca pe un prieten, nu ca pe un bărbat. Va veni și sora. Acum mă lași să te examinez? Judy acceptă și el sună clopoțelul. Te rog să te întinzi și să ridici picioarele pe brațele mesei. Simți mănușa de cauciuc. Auzi niște sunete înfundate. Apoi el o ajută să coboare, asistenta plecă, Judy se îmbrăcă și Maxine se

întoarse în cameră. Doctorul le privea cu seriozitate. — Voi face și analize, dar nu am nevoie de analize pentru a ști că domnișoara are o sarcină de patru luni. Judy simți o disperare cruntă. Nicio speranță. Era prinsă în capcană. Îi venea să urle. Va refuza. Nu se putea întâmpla așa ceva. Nu cu ea. De ce? De ce? De ce? Doctorul le spuse că avortul este ilegal. Oricum, era prea târziu. Problema se punea nu cum să scape de copil, ci unde și cum să se nască. Urmă o altă tăcere, apoi doctorul întrebă dacă tatăl o nu putea ajuta. — Nu. — Ah. Doctorul le asigură că nu era singura și că era obișnuit cu discreția în astfel de probleme. Va fi posibil chiar să păstreze secretul. Dar vârsta era o problemă, vor trebui anunțați părinții ei. — Nu este posibil, părinții mei au murit, se trezi Judy vorbind. — Atunci cine sunt tutorii? întrebă el sceptic. — Sora mea mai mare – Judy- Judy Jordan, spuse într-un moment de inspirație. — Îi voi scrie surorii tale, o voi informa și îi voi cere permisiunea să am grijă de tine. Mai este și problema banilor. Locul în care vei naște depinde de câți bani ai. — Nu vor fi probleme cu banii, spuse Maxine repede. Judy deschise gura, apoi o închise. Vorbeau de parcă existența unui copil semăna cu cumpărarea unei perechi de schiuri. Însă deja se simțea mai calmă. Poate dacă părinții ei nu vor afla, nu va fi chiar atât de îngrozitor. Poate că nu era sfârșitul lumii. Și pe urmă, mai erau senzațiile – nu le putea descrie, dar erau ciudate. Simțea un fel de tremurat, o atingere ca o aripă de fluture. De fapt, a avut impresia că a mișcat. Deodată, își dădu seama că acesta era un copil adevărat. Era copilul ei. După primele momente de panică, o cuprinse un

sentiment de irealitate. — După ce se va naște copilul, vei avea de ales. Îl păstrezi, îl dai spre adopție, sau poate fi îngrijit de un părinte adoptiv până îți găsești tu un drum în viață. Dacă dai copilul spre adopție, va trebui să-ți iei rămas bun de la el pentru totdeauna. Avantajul este că nu va trebui să plătești nimic. Dar dacă îi găsești un părinte, va trebui să îl plătești, însă copilul va fi al tău. O privi cu blândețe pe Judy. Astfel de lucruri nu se pot hotărî imediat. Va trebui să o consulți pe sora ta. — Știți, eu vă pot spune imediat ce vreau, spuse Judy. Simțise deodată că acest copil nu era un lucru de care scăpai. Avea un năsuc, o guriță, degețele. Era carne din carnea ei. Nu îl putea da cuiva ca pe un pachet. Vreau să îl păstrez. Nu vreau să-mi dau copilul. Aș vrea să îl crească cineva până când voi reuși să îi ofer un cămin. — Acesta este un lucru care trebuie discutat cu multă grijă. Îl putem aranja la următoarea vizită. După aceea fetele au plecat și s-au oprit într-un loc retras să bea un ceai. — De ce ai spus că banii nu sunt o problemă? întrebă Judy. — Pentru că nu sunt. Am să vorbesc cu fetele diseară. Toate trei vom reuși noi să strângem niște bani să plătim onorariul. Era miezul nopții. La fereastră erau perdele albe de dantelă. Trei siluete întunecate șușoteau în patul Maxinei. — Doctorul Geneste a spus că onorariul este de o mie de franci elvețieni. Noi trei reușim aproape sigur să-i strângem. A spus că dacă vom da cuiva copilul să-l crească, ne costă cinci sute de franci pe lună. Șase mii de franci pe an. Problema este, ne putem permite? — De două ori cât costă un pariu la Londra pentru cursele de cai. Fetele tratau sarcina lui Judy cu mirare, respect și groază. Toate trei au scăpat ca prin urechile acului de o soartă asemănătoare. Dar

o priveau și ca pe o aventură din anii de școală. Prietenele ei strângeau rândurile în jurul lui Judy. Cu un idealism copilăresc, care nu-și avea locul în fața unei situații serioase, toate au fost de acord să ajute la susținerea copilului. — Va trebui să mă gândesc la o minciună gogonată, spuse Kate, gânditoare. Ele toate spuneau minciuni acasă, un păcat era numai dacă se mințeau una pe alta. Sunt sigură că dacă găsesc una mare, tata îmi dă bani. Doar să nu îmi pună întrebări. — Mătușa Hortense mi-a promis o rentă pentru haine, când mă întorc la Paris. Nu este prea mult, dar voi avea una și de la tata. Sunt sigură că reușesc să fac treizeci de franci pe săptămână. După mult complot și multă aritmetică, Kate scrise acasă și îi ceru tatălui său o contribuție la fondul sportiv al școlii. Ca Miss Gstaad, dorea să facă un lucru deosebit. Veni răspunsul – tatăl lui Kate scria că-i va cere directorului școlii să îi dea patru sute de lire și era încântat că fetița lui era o celebritate locală. În aceeași seară, Pagan intră triumfătoare în dormitor. — Contribuția mea – trei mii șase sute de franci. — Câtă generozitate la mama ta! exclamă Maxine. — A, nu de la ea am cerut. De la ea nu capăt un ban. Am dus colierul de perle la Cartier… nu-mi plac bijuteriile. Cartier nu a vrut să îl cumpere dar a fost foarte drăguț și m-a trimis la alt bijutier care mi-a oferit două mii, însă un altul l-a devansat. Nu mai aveam altceva de vânzare decât inelul bunicului meu și ar fi fost dureros. Dar acum nu mai este necesar. Numai cu banii aceștia, copilul era asigurat pentru doi ani. Mai târziu, se vor gândi ce vor face. Maxine a reușit să scoată doar trei sute de franci elvețieni. În schimb, l-a rugat pe papa să o lase să stea un an în plus la L’Hirondelle. Astfel a putut rămâne la Gstaad până la Crăciun și a avut grijă de Judy până s-a născut copilul.

Următoarea vizită la doctor a fost calmă și încurajatoare. Nimic nu este mai important pe lume decât nașterea și moartea și oamenii care stăteau în acea cameră de consultații se gândeau cu speranță și fericire doar la naștere. Alte probleme – bani, pericole – păreau departe și ireale. Ceea ce era important pentru doctorul Geneste era ca nimic să nu tulbure mamele și copiii. La a treia vizită, doctorul Geneste primise deja o scrisoare de la sora domnișoarei Post. I se spunea că în aceste condiții doctorul face ceea ce este corect pentru sora ei, Emily. Ea era căsătorită de curând și pentru moment nu putea lua copilul, dar Emily va fi ajutată când se va întoarce în America. — Nu prea scrie multe scrisori, spuse Judy, dar știam că mă pot bizui pe ea. Părinții ei au trimis scrisoarea trimisă de Judy, fără să o deschidă, informați fiind că este o scrisoare pentru un dentist pe care Judy a trimis-o din greșeală în America. Scrisoarea a fost, la rugămintea ei, reexpediată în Elveția. La a patra vizită, doctorul Geneste i-a spus că a găsit o mamă potrivită pentru copil. În satul Chateau d’Oex era un spital unde lucra din când în când și el. O tânără văduvă a spus că ar putea crește un copil. Cei de la spital l-au asigurat că este liniștită și un om de încredere. Ar dori domnișoara Post să o viziteze? În sâmbăta următoare, Maxine și Judy au urcat în autobuzul care ducea în sat. Era la jumătatea verii și animalele se împrăștiaseră pe culmea munților, la păscut. Autobuzul a trecut pe un drum de țară, printre câmpii pline de flori, sub un cer de culoarea florilor de numă-uita. Luni de zile, Judy a fost nenorocită. Era calmă doar în camera de consultații a doctorului. Acum, deodată, s-a simțit incredibil de fericită. Pentru prima dată își dorea ca acest copil să crească. Angelina Dassin le aștepta lângă fântână. O femeie tânără, cu părul negru strâns în coc pe spate, cu o față rumenă, tipică pentru

zona aceea. Avea în brațe un băiețel. Și-au strâns mâinile. Au intrat în casa cu acoperiș de lemn. Doamna Dassin cunoștea situația și simți simpatie pentru acest copil blond. În timp ce le-a adus câte un pahar de lapte, Maxine și Judy au admirat priveliștea spectaculoasă pe care o oferea valea de dedesubt. Amândouă au avut sentimentul că este o scenă rustică ideală. Atmosfera era senină, băiețelul era vioi, doamna Dassin părea să fie exact cum au spus cei de la spital. Au hotărât ca Judy să se mute acolo cu două săptămâni înainte de a se naște copilul. După naștere, se va odihni o lună și va alăpta copilul. Amândouă fetele au subliniat cu agitație că atunci când Judy va mai crește și va reuși să aibă un cămin, își va lua copilul înapoi. Doamna Dassin a acceptat. Maxine a subliniat că la sugestia doctorului Geneste, Judy dorea ca doamna Dassin să nu dea amănunte copilului, decât să îi spună că într-o zi mama va veni și îl va lua acasă. Să nu înșele copilul spunând că doamna Dassin este mama lui. — Cum doriți să se numească acest copil? le întrebă femeia. Rezemată de spatele fotoliului, Judy întoarse privirea spre culmile abrupte ale Alpilor. — Dacă este fetiță, Elizabeth, ca pe mama mea. Dacă este băiat, Nicholas. Pentru Maxine, numele nu era o surpriză. La sfârșitul lui septembrie, burta lui Judy era enormă. Situația ei era foarte limpede pentru tot personalul hotelului, care, compătimitor, nu-i făcu nicio aluzie. Mergea legănat și nu dormea noaptea pentru că copilul era agitat. Stătea trează, luminată de razele lunii și se gândea cât este de minunat să-și simtă copilul dansând la un centimetru de inimă. Pe 7 octombrie, cu două săptămâni înainte de a se naște copilul, Judy își luă rămas bun de la colegii de la Imperial și urcă în autobuzul de Chateau d’Oex, încărcată de cadouri: un șal împletit,

două cutii pline cu hăinuțe pentru copil, un borcan de gem de caise, o bucată enormă de șuncă, de la bucătarul șef. Pe 13 octombrie s-a trezit la cinci dimineața. „Aauu!!” Nu, nu erau loviturile obișnuite ale copilului, era o durere în spate.. Se ridică între perne, șiroind emoția fierbinte a împlinirii. Abia aștepta să-i spună Angelinei. Coborî greoi din pat, înfășurată în șalul de dantelă și se opri în salon, jucându-se cu inelul pe care i l-a dat Nick, chiar înainte de a pleca din Elveția. — Știu că nu vei accepta un inel pe degetul pe care vreau eu să țil pun, i-a spus el, între sălciile de pe malul râului, dar vreau să-ți dau un inel, pentru că într-un fel, un inel este întotdeauna legat de o promisiune. Prin acest inel îți promit că te voi iubi întotdeauna. — Stai puțin. Ce înseamnă exact acest inel? — Că te voi ajuta întotdeauna. Te poți bizui pe mine. Angelina apăru brusc în salon și o certă pe Judy. — Înapoi în pat! Nici tu, nici copilul nu aveți nevoie de răceală. Tresăririle din abdomenul lui Judy au continuat toată ziua. A fost înștiințat doctorul Geneste, care a venit și a încurajat-o. — Încă nu așteptăm nimic. Douăzeci și patru de orei mai târziu Judy a simțit contracțiile bine definite. La ora opt seara, contracțiile reveneau la o jumătate de oră și Angelina hotărî să o ducă la spital. L-au lăsat pe Roger cu soția fermierului vecin și au plecat la stația de autobuz. Odată ajunsă la spital, povestea romantică din mintea lui Judy s-a topit. Angelinei nu i s-a permis să asiste. Judy s-a dezbrăcat, a făcut o baie, a primit un halat de la o soră neprietenoasă și s-a trezit așteptând într-un pat de spital, foarte asemănător cu cel din cămăruța de la Imperial. Nu a stat nimeni cu ea. Sora cea urâcioasă venea la fiecare jumătate de oră și o verifica. — Hmmm, încă nu a venit timpul. La ora unsprezece, aceeași soră a spus:

— Hmmm, șase centimetri dilatație. Dar contracțiile se repetau la cinci minute. Nu mai face atâta zgomot, o certă sora. Nu știi ce te așteaptă. Judy era iritată și îi era rău. Îi era. Frig și tremura. La unsprezece patruzeci și cinci a fost chemat doctorul Geneste. Era cu mult mai dureros decât se așteptase. Judy simți că ceva din corpul ei trebuia imediat și violent expulzat. Un alt spasm și tot trupul i se convulsionă. Prima șoaptă se transformă în strigăt. De ce nu i-a spus nimeni ce se va întâmpla? De ce nu au avertizat-o? — Nu împinge! comandă o soră. Nu împinge! — Dar vreau să împing, corpul meu împinge, nu-l pot controla, mi-e teamă! — Cervixul nu este complet dilatat, nu trebuie să împingi, poți răni capul copilului! — Dă-mi oxigenul, spuse cealaltă soră. — Când durerea este prea mare, inspiră adânc. Prin ceață, Judy auzi completarea – continuă cu contracțiile, dar nu forța. Femeia părea la mile depărtare. — Gata, ai zece centimetri, poți forța, dar numai în timpul contracțiilor. Între ele încearcă să te relaxezi. Una din asistente șopti „Ar fi cazul să vină doctorul”. Deodată, Judy văzu capul doctorului Geneste deasupra ei. Tocmai terminase a patra naștere; nu mâncase ca lumea de dimineață. Sosise prietenul ei. — Acum, trebuie să fii curajoasă, pentru că foarte curând va sosi pe lume copilul tău. Și foarte curând vei fi mamă. Suntem aici să te ajutăm. Ținea ochii închiși, era udă de sudoare, nu simțea decât imensa durere. Sfinte Dumnezeule! Niciodată, niciodată nu și-a imaginat că va fi atât de groaznic. — Încet, încet, te rog încearcă să nu forțezi, copilul nu trebuie să se nască prea repede. Judy încercă să se controleze.

— Inspiră adânc, expiră încet, acum inspiră din nou. Ceața roșie se transformă în pâclă, la durerea sfâșietoare. Doctorul și sora erau aplecați înainte, absorbiți de munca lor. Coronița micuță a căpșorului crescu mai mare, apoi se văzu fața mică și zbârcită. Urmă o pauză, apoi i-au spus să mai împingă o dată ușor și în mâinile înmănușate ale doctorului au apărut umerii copilului. Un copil perfect format ieșise din corpul ei. Cu un țipăt, Elizabeth își făcu intrarea în lume.

63 În liniștea apartamentului luxos, Lili le privea cu resentiment pe cele patru femei. Ascultând explicația lui Pagan despre nașterea sa, începuse deja să se înmoaie. Începea să înțeleagă ce se petrecuse acum treizeci de ani cu cele patru prietene și resentimentele ei începură să se topească. În fața ei, Pagan stătea într-o poză elegantă pe canapeaua îmbrăcată în catifea. Pe cealaltă canapea, Kate stătea dreaptă și foarte alertă, chiar lângă Lili. În fața lor, Maxine își pipăia nervoasă gulerul de mătase al bluzei. Lili tocmai lansase a doua întrebare bombă – a doua întrebare pentru care așteptase răspunsul toată viața. „În cazul acesta, cine este tatăl meu?” Imediat, cele trei capete s-au întors spre Judy și atunci Lili se gândi, este adevărat, ea este „ma vraie maman”. Ea este mama mea, ea este! Niciodată în viața ei nu a gândit Judy atât de repede. Nu-și revenise din șocul de a-și fi regăsit mult iubita fiică și iată, fetița se metamorfoza spectaculos în tigresa Lili. Era într-o stare incredibilă de nesiguranță. Și ea a văzut fotografiile lui Lili cu Abdullah și povestea lor de dragoste. Fără să vrea neapărat, Judy a citit totuși ce spuneau ziarele despre Abdullah, nu se putea abține să nu citească despre Sydon și despre arabi. Nu putea, pur și simplu, să șteargă din memorie pe cineva care i-a schimbat atât de radical viața, care ia pricinuit atât de multă durere fizică și psihică. Dar era incest! Cuvântul îi fulgeră creierul atât de sonor, încât a rămas surprinsă că celelalte nu au auzit. Nu putea evita răspunsul la întrebarea lui Lili. Dar cum era posibil să-i spună lui Lili cine este tatăl ei?

În ultimele câteva minute, Judy înțelese secretul personalității lui Lili. Temperamentul acela fierbinte și volatil, mândria rebelă erau, evident moștenite de la tatăl ei. La fel era și tupeul ei. În ciuda trecutului ei, Lili avea un succes enorm la public. Era fără nicio îndoială o femeie cu tupeu. Darul ei înnăscut pentru teatru i-a fost cu greu recunoscut de critici. A muncit mult, s-a dovedit o ambițioasă și a acceptat numai acele roluri care să-i formeze reputația de actriță serioasă. Ce efect, se întreba Judy, va avea asupra ei aflarea adevărului? Ce efect va avea asupra ei și a carierei sale, dacă i s-ar spune că este fiica nelegitimă a unui rege care a violat-o pe mama ei? Și nu ar fi la fel de îngrozită, dacă s-ar gândi la legătura cu tatăl său? Cu siguranță, nu avea să ridice din umeri și să accepte aceste dezvăluiri. Ce rău psihologic îi puteau ele produce? Lili nu era omul care să accepte liniștită micile ciudățenii ale sorții. În timp ce aceste gânduri îi treceau prin cap, Judy era deja hotărâtă, jucându-se încet cu micul inel de coral. Nick a spus că va putea oricând conta pe ajutorul lui, că o va ajuta întotdeauna. Hotărârea fu rapidă. Povestea ei trebuie să sune plauzibil și înduioșător. Se ridică, le aruncă o privire prietenelor sale și spuse încet, alegându-și cu grijă cuvintele: — Numele tatălui tău este Nicholas Cliffe și noi ne-am iubit foarte mult. De fapt, cu o anumită ocazie ne-am iubit prea mult. Era în seara Valentinelor. Dorea să ne căsătorim înainte de a se înrola în Forțele Naționale, dar nu se putea pentru că eu nu aveam decât cincisprezece ani și ar fi fost ilegal, așa că am hotărât să așteptăm. Când eu am aflat că sunt însărcinată, el era deja plecat în Malaya, iar apoi, imediat ce te-ai născut tu, a fost ucis. Judy oftă adânc, amintindu-și, de Nick. Dar nu-l voi uita niciodată, sfârși ea ferm. Deodată, Lili păru suficient de fericită ca să fie în stare să plângă. Da, a înghițit-o. Se îneca ușor, în timp ce se apleca spre Judy. — Toată viața mea am așteptat acest moment. Mi l-am imaginat

adesea, dar acum totul mi se dezvăluie ca o surpriză totală. În scena întâlnirii, la care Lili a visat toată viața ei, ea se arunca în brațele ei, „vraie maman”. Acum, se ridică încet și făcu un pas șovăielnic spre Judy. Mama ei nu era cea la care se aștepta ea, dar a reușit să o găsească. Și, spre marea ei surprindere, deja simțea afecțiune pentru Judy. Judy a purtat-o în pântec timp de nouă luni, i-a dat naștere și apoi a plătit pentru îngrijirea ei. De fapt, timp de șapte ani aceste patru femei au plătit pentru îngrijirea ei și poate că nu le-a fost întotdeauna ușor. Ea a simțit căldura grijii lor, apropierea dintre ele și legătura invizibilă care a existat cu certitudine între ele. Păreau chiar că reușesc să comunice între ele, fără să vorbească, doar din priviri. Lili nu-și dădea seama cât erau de rapide invizibilele mesaje care zburau între cele patru prietene cu iuțeala fulgerului. Făcu un alt pas șovăitor spre Judy. — Știi, nici nu-mi vine să cred că este adevărat. Celelalte trei femei o priveau pe Judy. Ele au știut de prima dată că a mințit. Lili nu vedea expresia de uluire și neîncredere care le strălucea în ochi, pentru că Lili o privea pe Judy. Dar Judy a văzut. Și-a ținut respirația și cu o singură privire le-a impus celorlalte să tacă. Știau Pagan și Kate? Sau ghiceau? Va spune ceva vreuna dintre ele? De ce naiba a spus de noaptea Valentinelor! Pentru ca povestea ei să sune mai romantic, încântătoare și să poată fi acceptată de Lili, mult mai ușor decât urâtul și brutalul adevăr. Lili trebuia protejată, se gândi Judy, privindu-le pe Maxine, Pagan și Kate, care stăteau cu gura deschisă într-o expresie de uluire. Kate își amintea bine noaptea Valentinelor, în noaptea aceea a rămas cu Nicholas când s-au agățat unul de altul cu disperarea tristeții. Își amintea foarte bine că Judy nu l-a vrut pe Nick. Oricum, Kate nu ar fi dorit ca Judy să știe că ea și Nick au fost… de fapt nu au fost… pentru că oricât ar fi încercat, cu afecțiune și încurajări, Nick nu a reușit să o facă să simtă. Stânjeniți, nu au vorbit despre

asta, dar ea știa că pentru ea era imposibil. Nu era posibil ca Judy să-și fi petrecut noaptea cu Nick, pentru că în patul lui s-a aflat Kate. Și atunci, de ce a mințit Judy? De ce a menționat acea dată și nu alta? Era posibil ca Judy să se fi culcat cu Nick într-una din nopțile următoare? Kate nu credea. Deși după aceea Nick numai a sărutat-o și atât, deși Kate știa că Nick se simțea vinovat, deși niciunul din ei nu a mai amintit de acea noapte, din acel moment Kate a devenit confidenta lui Nick. El își descărca sufletul cu ea, speranțele și dorința ca Judy să fie mai rezonabilă, să îl ia în serios. Kate nu avea nici cea mai mică idee în privința amantului lui Judy, dar era sigură că nu Nick a fost acela. Și ochii Maxinei s-au mărit de uimire când a auzit-o pe Judy. Și ea știa că Judy a mințit și nu înțelegea de ce ar fi trebuit să o facă, într-o problemă de o asemenea importanță. Maxine și-a amintit după-amiaza aceea de vară, la Chateau de Chazalle, când mama lui Nick i-a spus limpede că după ce a avut otită, Nick a făcut o complicație și nu mai putea avea copii. Oh, nu, cu siguranță că nu a fost Nick, se gândi Maxine. Totuși, Maxine nu a lăsat-o să vadă că ea nu o crede. La urma urmei, Judy a fost prietena Maxinei mai bine de un sfert de secol. A fost ideea lui Judy ca ea să transforme castelul și tot Judy a organizat publicitatea din America. Ar fi indiscret și prostește, hotărî Maxine, să o lase pe Judy să înțeleagă că nu a crezut-o. Maxine mai știa că, oricât ar fi încercat, nu o putea îndrăgi pe Lili. Nu va putea niciodată. Uita episodul acela oribil. Dar, de dragul lui Judy, era hotărâtă să nu-și arate niciodată sentimentele ei adevărate, așa că, mințind cu nerușinare, Maxine se întoarse spre Lili și-i spuse blând: — Ma chére, nu numai că ai găsit o mamă, ai găsit o întreagă familie. Suntem desigur surprinse, dar suntem și foarte, foarte fericite că te-am regăsit.

Lili rămase surprinsă. Simți deodată căldura fericirii totale. Uluitor. În douăzeci de minute s-a petrecut ceva ce nu și-a imaginat timp de douăzeci de ani. Lili înțelese brusc adevărul adânc al spuselor Maxinei și se simți o părticică din acest strâns unit grup de femei. Cu douăzeci de minute în urmă, Lili nu avea mamă, iar acum simțea că, pentru prima dată în viață, a găsit patru prietene de nădejde. Judy se simțea lipsită de vlagă. Numai în douăzeci și patru de ore viața ei s-a schimbat în mod dramatic. Încă nu-i venea să creadă că fetița după care a plâns atât de mult era regăsită și ea avea întradevăr o fiică. Ani de zile, Judy a fost suficient de norocoasă, a avut bani, renume, succes, dragoste, dar până astăzi i-a lipsit ceea ce au majoritatea femeilor – un soț și un copil. Și acum, deodată, și-a dat seama că putea avea totul – Griffin era liber să se căsătorească și dorea să o facă – acesta era lucrul cel mai important pentru Judy. Cu toate acestea, o voce din profunzimea rațiunii ei îi șoptea întruna, „Ce ai de câștigat căsătorindu-te cu Griffin? Griffin și-a înșelat în permanență soția. Griffin și-a format obiceiul de a-și înșela soția. De ce să riști să te transformi în soția lui Griffin? De ce să nu continui legătura voastră, care a fost stabilă până acum?” Ieri, poate că Judy s-ar fi agățat de tradiționalele legi ale societății. Dar astăzi… atât de neașteptat… Judy a descoperit că există o legătură mult mai strânsă în viață – i s-a redat copilul. Se ridică și se îndreptă spre fiica ei, încă încordată, dar zâmbind. — Dar… dar… murmură Pagan. Este imposibil, imposibil… Se opri la jumătatea frazei, în timp ce Lili se întorcea uluită, iar Judy îi aruncă o privire furioasă. Pagan își amintea ochii albastrumarin ai lui Nick. Se întoarse și o privi pe Lili – ochi mari, negri și catifelați. Își aminti ce i-a spus soțul ei, cu ani în urmă, când a descoperit că este însărcinată. I-a spus lui Christopher că dorește o fetiță cu ochii mari, negri, iar el i-a spus, „Nu o vei avea, draga mea”. I-a explicat

apoi cum culoarea ochilor depinde de gruparea genelor. Doi indivizi cu ochi albaștri nu puteau concepe un copil cu ochii negri sau căprui. A fost foarte categoric în privința aceasta. Pagan întoarse capul și o privi pe Judy – ochi albastru închis, apoi pe Lili – ochi negri, catifelați. De ce naiba minte Judy? Ce motiv plauzibil ar putea avea? Pagan a tăcut doar două secunde, cât toate aceste gânduri i-au trecut prin cap, dar în acest timp, Maxine a sărit în picioare și a spus tăios: — Păcat și pedeapsă, Pagan, îți amintești? — Dar… dar… murmură Pagan, înțelegând brusc faptul că i se cerea să o susțină pe Judy, acum și întotdeauna. Ce naiba începuse să spună? Ah, da! zâmbi radioasă spre Lili și continuă: — …Este imposibil să îl uităm pe tatăl tău, Lili. Și acest lucru era adevărat. SFÂRȘIT

€pilog LACE – DANTELĂ: Țesătură decorativă delicată, lucrată cu ochiuri largi, în diverse modele și forme: un fir sau o funie trasă printr-un ochi: a croșeta: a strânge: a adăuga o undă de spirit: a întrepătrunde: a uni (degetele, modelele): a țese încrucișat: a amesteca într-un mod profund: a împrăștia, a diversifica, a schimba modele.