Sfântul Francisc din Assisi (17 septembrie; 4 octombrie)

Sfântul Francisc din Assisi (17 septembrie; 4 octombrie)

Index Sfântul Francisc de Assisi ........................................................................................3 Primii ani ...............................................................................................................4 Convertirea şi intuiţia spirituală .........................................................................5 Apariţia Ordinului: misiunea şi tensiunile interne ...........................................7 Stigmatele ..............................................................................................................9 Scrierile ................................................................................................................10 Izvoare şi biografii ..............................................................................................11 Rugăciunea Sfântului Francisc de Assisi..........................................................12 Biografii în româneşte ........................................................................................12 Filmografie ..........................................................................................................13 Sărbători ..............................................................................................................13 Date importante ..................................................................................................14

Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226) .................................................................15 Înţelegea graiul animalelor şi păsărilor............................................................18 Fratele Foc ...........................................................................................................19 Îngerul..................................................................................................................20 Stigmatele ............................................................................................................20 Ioan Ploscaru – Predică despre Sfântul Francisc de Assisi ...............................22 Mihai Bujor – Despre Sfântul Francisc din Assisi ..............................................30 Sfântul Francisc din Assisi (1182-1226) - Fondatorul Ordinului Franciscan; patronul păsărilor, al animalelor şi al ecologiei ..................................................37 Vieţile sfinţilor - Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226) ...................................47 Vieţile sfinţilor - Sfânta Clara (1193-1253)..........................................................50 Francisc de Assisi - Predica adresatã pãsãrilor ..................................................56 Sfântul Francisc şi animalele ................................................................................58 Floricelele Sfântului Francisc ...............................................................................65 Bucuria desăvârşită, după Sf. Francisc din Assisi...........................................65 Despre smerenie, cu Sf. Francisc din Assisi .....................................................68 Francesco d’Assisi - supremaţia iubirii ...............................................................69 Extrase din “Scrisori către preoţi” ...................................................................70 Un război oprit cu un cântec .............................................................................71 Fratele meu, focul ...............................................................................................71 Vindecarea sufletească şi trupească a unui lepros ..........................................72 Dragoste şi sfinţenie ............................................................................................74 Sfântul Francisc de Assisi, sfântul care a dat sărăciei titlul de „sfântă soră” .76 Cum arată sărăcia? ................................................................................................78 Sfântul Francisc de Assisi – Salut virtuţilor ........................................................81 Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi ...........................................................83 Sfântul Francisc de Assisi - Cântarea fratelui soare sau a făpturilor...............85 Comparaţie între mistica lui Francisc de Assisi şi cea a Sfântului Serafim de Sarov ........................................................................................................................87 Basilica Sfântului Francisc ..................................................................................104

Sfântul Francisc de Assisi

Francisc din Assisi, pe numele său laic Giovanni Bernardone (ca. 1181/1182, Assisi, Italia - † 3 octombrie 1226, Portiuncula, lângă Assisi) (it: San Francesco d'Assisi), întemeietorul Ordinului Fraţilor Minori (Ordo Fratrum Minorum, OFM), ordin călugăresc cunoscut sub numele de Ordinul franciscan, diacon, patron al Italiei. Puţine sunt personajele anului 1000 care se pot prezenta cu o biografie atât de bogată ca Francisc de Assisi, a cărui viaţă cunoştea la începutul anului 1300 câteva decade de vieţi scrise de cei care l-au cunoscut nemijlocit sau într-un fel cumva mai mediat. Cu toate acestea cronologia sfântului nu este deloc clară. Iată pe scurt datele esenţiale ale vieţii sale, date tradiţional acceptate sau preferate (chiar în urma studiilor critice atente)

Francisc de Assisi, detaliu de frescă, Giovanni Cimabue, 1278

Primii ani Numele lui de botez era în realitate Ioan. Ioan-Francisc s-a născut în 1182, la Assisi, fiul lui Pietro Bernardone şi a donnei Pica. La botez donna Pica şi-a numit pruncul Ioan, tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă şi de bijuterii – renumeşte pruncul Francisc (foarte probabil, recunoştinţă pentru călătoria negustorească în Alsacia, Franţa). Anii tinereţii zvăpăiate i-a împărtăşit cu cei de-o vârstă cu el şi de aceeaşi treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale; astfel de ex. în 1202 cu ocazia războiului deschis între Perugia şi Assisi. Armatele rivale dau piept în piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor. Între assizienii luaţi prizoneri se numără şi Francisc, rănit. Va rămâne prizonier de război la Perugia mai bine de un an. Către sfârşitul anului 1203, datorită bolii care se înrăutăţea (considerat pe moarte?) şi probabil pentru o frumoasă sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungă (prin 1204/1205), Francisc pare că a rămas pradă unei profunde nelinişti interioare, mai ales cu privire la viitorul său. Al 24-lea an al vieţii sale (1205) înseamnă pentru Francisc şi începutul convertirii:  abandonarea prietenilor de mai înainte;  o viaţă de rugăciune mai intensă;  întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile;  vocea lui Christos care-i vorbeşte din Răstignitul din bisericuţa San Damiano;  pelerinajul la Roma şi  prima experienţă de sărăcie voluntară.

Poziţia geografică a locului natal al lui Francisc

Convertirea şi intuiţia spirituală

Renunţarea la ereditate; Giotto Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieţii. Izvoarele pun la originea acestei convertiri diferite evenimente: reevaluare a propriei vieţi ca urmare a bolii; un vis tainic în ajunul unei noi expediţii militare spre sud, împotriva împăratului (visul de la Spoleto, în care Iisus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujeşti Regele sau pe slujitorul regelui?); întâlnirea cu Răstignitul din bisericuţa San Damiano (sf. Damian), unde Cristos Domnul i-a zis: Francisc, mergi şi repară casa mea, care se ruinează; însuşi Francisc, în Testament, aminteşte cauza convertirii sale, doar că el numeşte alt eveniment: întâlnirea cu leproşii şi slujirea lor (Domnul mi-a dat mie, fratelui Francisc, să încep a face pocăinţă astfel: când eram în păcate mi se părea amar lucru să văd leproşii, şi Domnul însuşi m-a condus printre ei şi cu ei am fost milostiv. Şi îndepărtându-mă mai apoi de la ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţă a sufletului

şi a trupului. După aceea, am mai stat puţin şi am ieşit din lume (Testament, scris 1226: . 110). Urmează renunţarea la bunurile pământeşti şi autodezmoştenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri şi, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanţa), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este şi originea tonacai franciscane); renovarea a trei bisericuţe (San Damiano, San Pietro della Spina şi Porziuncola). După o scurtă şedere în mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găseşte ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga iar el personal se pune în slujirea leproşilor din lazaretul de la Vittorina. În mod cert, toate acestea se petrec în 1206.

Biserica Sfânta Maria a Îngerilor: Porţiuncula În 1208 Francisc este din nou la Assisi; în primăvară ascultă la Porţiuncola Evanghelia Liturghiei votive în cinstea Apostolilor. Auzirea acestui text evanghelic a cristalizat în el vocaţia apostolică şi evanghelică, drept care s-a dedicat unei vieţi de blândeţe,de smerenie şi de mărturisirea evanghelică directă („vivere secundum formam sancti Evangelii” = vieţuirea conform formei de viaţă a sfintei

Evanghelii); în chiar acelaşi an se adună în jurul său primii însoţitori ce au ales ca el şi cu el sărăcia radicală şi munca manuală ca mijloc de susţinere: cererea pomenii era concepută ca un mod de a beneficia din „masa Domnului” numai în cazul în care el sau fraţii săi nu găseau, din muncile umile, plată suficientă ca să supravieţuiască; în felul acesta s-a format nucleul Primului Ordin Franciscan. Prima regulă a cestei fraternităţi a fost aprobată oral în 1210 de papa Inocenţiu al III-lea, care după mai multe ezitări i-a îngăduit lui Francisc şi fraţilor săi posibilitatea de a predica (activitate de la care – în mod tradiţional – laicii erau excluşi). În 1212 grupului lor li s-a unit şi Clara de Assisi (avea pe atunci doar 18 ani), care a pus bazele unei experienţe feminine asemănătoare. Apariţia Ordinului: misiunea şi tensiunile interne

Confirmarea Regulei franciscane; Giotto După 1210 Francisc a accentuat tonul misionar al activităţii sale, dând naştere unei vaste opere de predicare itinerantă (mai întâi în Italia centrală), primind în Ordin un număr tot mai mare de fraţi, astfel încât – în 1219 – ajuns să plinească o misiune de mărturie evanghelico-profetică pe lângă Sultanul Abd al-Malik (o

misiune concepută în mod total divers şi opus logicii cruciadelor, care pe atunci erau în toi). Ascultarea şi sărăcia, simplitatea şi refuzul oricărui privilegiu, umilinţa şi egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit şi un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreţie şi el respectuos faţă de ierarhia bisericească, chiar şi atunci când îi simţea modelele stranii şi străine. Această perioadă a fost însă semnată şi de tensiuni puternice atât printre fraţii săi (care-l urmau) cât şi între ei şi curia romană, care, în ascultare, le cerea să preia una din formele de viaţă călugărească deja existente. Francisc dorea cu toată puterea sa să se ferească de tot ceea ce ar fi putut să-i confere un privilegiu oarecare, iar haina clericală şi cea călugărească erat în totală contradicţie cu idealul său de a fi cel mai mic dintre cei mici. Reticenţa curiei, pe de altă parte, provenea din prudenţă întrucât evoluţiile ne-ortodoxe (sau chiar eretice) a acestor mişcări pauperistice ale vremii erau reale şi puternice. Din ascultare, Francisc a acceptat o astfel de viaţă, deşi voia să păstreze cât mai mult revelaţia originară a vieţuirii evanghelice între cei mai neînsemnaţi. Din acest motiv nici n-a voit să primească călăuzirea directă a Ordinului, care – uşor-uşor – prindea viaţă ca urmare a aprobării regulei aşa-zise Regula bullata, scrisă cu consulenţa cardinalului Ugolino, în 1223.

Stigmatele

Francisc primind stigmatele: El Greco În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală şi aproape orb. Înainte de a muri, însă (pe 3/4 octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imne atât ale literaturii cât şi ale religiei: Cântarea fratelui soare, sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor. Simţind moartea foarte aproape şi-a exprimat două dorinţe: să fie anunţată doamna Iacoba (pe care de altfel o numea „fratelo Iacoba”) care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea şi care îi plăceau lui Francisc; a doua dorinţă a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi însă s-a răzgândit şi a cerut să fie pus gol-goluţ pe pământul gol.

Scrierile Francisc a lăsat vreo treizeci de scrieri, scurte de altfel. În afară de cele două Regului monastice (prima neaprobată de papă din cauza austerităţii prea mari, cea de-a doua aprobată şi care constituie şi azi baza Ordinului Franciscan), între scrierile sale sunt „Admonitiones”, 10 scrisori, „Salutatio virtutum” (Omagiul virtuţilor), Laudes, o Salutatio B. Virginis (Omagiul Preacuratei Fecioare) şi, în sfârşit, acea bijuterie a literaturii medievale şi universale: Cântarea fratelui soare, un minunat imn de laudă adresat lui Dumnezeu Creator. Pentru înţelegerea nealterată a mesajului şi carismei sale, textul fundamental este scurtul Testament, datat în 1226, în ultimele zile ale vieţii. Aşadar:  Regula non bullata - Regula aprobată verbal;  Regula bullata - Regula aprobată oficial;  Admonitiones - Îndemnurile;  Testament;  Scrisorile;  Salutatio virtutum - Lauda virtuţiilor;  Laudes - rugăciunea numită Laude (în Biserica romano-catolică se recită dimineaţa de către preoţi şi persoane consacrate; iar seara, vesperele);  Salutatio B. Virginis - Laudă în cinstea Sf. Fecioare Maria;  Cântarea fratelui soare Papa Grigore al IX-lea l-a proclamat pe Francisc sfânt în 1228, la numai doi ani după moartea sa, iar Pius al XII-lea l-a declarat patronul Italiei împreună cu Sf. Ecaterina de Siena în 1939.

Izvoare şi biografii

mormântul Sf. Francisc din Bazilica dedicată lui  Mira circa nos, bulla de canonizare a papei Grigore al IX-lea, 1228;  Vita prima, Tommaso da Celanno, 1228/1229;  Viaţa Sf. Francisc în versuri, de Giuliano da Spira, preot diecezan, în 1232/1235;  Vita secunda, Tommaso da Celano, 1248, la care se adaugă şi „Memoriale nel desiderio del anima” sau „Tratatul despre minuni”;

 Quasi stella matutina" – o viaţă scrisă de Giovanni, notar apostolic al Sfântului Scaun; scrierea lui s-a pierdut; astăzi mai sunt doar pasaje indirecte, prin citatele din alte opere;  Tre compagni: Leone, Rufino e Angelo, 1245-1250 (?), la care în timp au fost adăugate şi alte mărturii;  Anonimul perugin („Primordio fondazione dell’Ordine”), autor necunoscut; studioşii optează pentru un notar din Assisi, 1244 / 1246.  Analecta Francescana, vol al XII-lea publică multe alte vieţi considerate de mai mică importanţă. o Fonti Francescane, Padova 2004: ISBN 88-8135009-2. + În mod cu totul inexplicabil tot lui Francisc îi este atribuită şi minunata Rugăciune pentru pace adresată Inimii lui Isus. Cel mai vechi text al acestei rugăciuni nu depăşeşte nici 100 de ani, găsit într-o publicaţie pariziană din 1912. Cum în lume este zisă a lui Francisc iat-o prezentată cu nota de rigoare. Rugăciunea Sfântului Francisc de Assisi Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni: Unde este ură eu să aduc iubire, Unde este vină eu să aduc iertare, Unde este dezbinare, eu să aduc unire, Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul, Unde-i îndoială, eu să aduc credinţă, Unde-i disperare, eu să aduc speranţă, Unde-i întuneric, eu să aduc lumină, Unde-i suferinţă, eu să aduc bucurie. Doamne, ajută-mă ca mai curând eu să mângâi pe alţii decât să fiu mângâiat, Ca eu să-i înţeleg pe alţii decât eu să fiu înţeles, Ca eu să iubesc pe alţii decât eu să fiu iubit. Caci când mă uit pe mine însumi atunci mă găsesc, Când iert atunci găsesc iertare, Când mor pentru Tine, atunci înviu la viaţa de veci. Amin. Biografii în româneşte  Fratele Francisc (Francesco d'Assisi), Julien Green, traducere din limba franceză de Maria Ivănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.

 Vieţile sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.  Sfîntul Francisc din Assisi, Jacques Le Goff, din limba franceză de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Filmografie  Francis of Assisi, 1961, regizor Michael Curtiz  Fratello sole, sorella luna, 1972, regizor Franco Zeffirelli  Francesco, 1989, regizor Liliana Cavani, cu Mickey Rourke în rolul principal  Chiara e Francesco (2007) – Prietenie sfântă : http://www.filmepentrusuflet.net/2011/04/prietenie-sfanta-francisc-si-claradin-assisi/ Viaţa Sfântului Francisc de Assisi – imagini http://gloria.tv/?media=63978 Sărbători

Monumentul dedicat memoriei părinţilor lui Francisc  în calendarul romano-catolic: 4 octombrie  în calendarul lutheran: 3 octombrie

 în calendarul anglican: 4 octombrie

Date importante

Născut: 1181 sau 1182, Assisi, Italia Decedat: 3 octombrie 1226, Porțiuncula, lângă Assisi, Italia Venerat: în Biserica Catolică Canonizat: 16 iulie 1228, Assisi de Papa Grigore al IX-lea Resturi pământești: Mormântul din Sanctuarul de la Assisi Sărbătoare: 4 octombrie Însemne: Stigmate, păsări, pacea cu lupul, haina franciscană, crucea franciscană ș.a.. Patronaje: Italia, păsări, animale, negustori, ecologie Controverse: “Predicați Evanghelia și,dacă totuși va fi nevoie, folosiți și cuvintele" (Îndemnul Sf. Francisc către frații săi)

Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226)

Teolog şi poet italian, numele laic Giovanni Bernardone (1182-1226), fondatorul ordinelor franciscanilor, clariselor şi terţiarilor. Este sărbătorit de Biserica romano-catolică la 4 octombrie. Sfântul Francisc d'Assisi nu şi-a propus să devină un sfânt, dar şi-a stabilit ca ideal în viaţă să respecte strict Învăţăturile lui Iisus. El este un sfânt al sărăciei, al umilinţei, al iubirii. Viaţa lui Francisc d'Assisi este plină de miracole, de parcă Dumnezeu coborâse pe pământ. L-a ghidat clipă de clipă, iar la sfârşit i-a dăruit cea mai înaltă bucurie la care poate visa un om. În marea sa puritate, Francisc a ascultat întotdeauna de semnele pe care i le trimitea Dumnezeu în momentele de cumpănă, abandonându-se total Voinţei divine. Odată, plimbându-se cufundat în sine şi dialogând cu vocea interioară, nu auzi clopoţeii care desemnau leproşii. Conform legii, aceştia nu aveau voie să se apropie prea mult de un om sănătos. Supus vocii interioare, Francisc se auzi

spunând leprosului: Vrei să te descoperi? Rostise cu blândă hotărâre dorinţa, ca un medic care-i cere pacientului să-i arate rana. Surprins, omul zise: Ştii că e oprit să vorbesc cu tine! Cu o putere ce nu ştia de unde venea, Francisc a întins mâinile, simţind mirosul de boală, de stătut, de putreziciune şi nespălare. Încet, dezveli faţa necunoscutului. Ceea ce văzu depăşea cu mult închipuirea lui. Îşi înghiţi ţipătul de oroare în ultima clipă. Sunt frumos?, glumi dureros fiinţa nenorocită dinaintea lui. Într-un elan de milostivire, Francisc întinse braţele şi apropie obrazul frumos şi tânăr de faţa aceea cumplit de hidoasă şi o sărută. În momentul următor îl copleşi un miros de trandafiri şi o pace nesfârşită îi urcă în mărul lui Adam. Sunt fratele tău, nu te teme, i-a spus necunoscutului. Atunci, ochii bolnavului luciră adânc într-o căldură insuportabilă.

Francisc se desprinse parcă de pământ, plutind. Totul în jur se înlănţui într-un vârtej luminos, care luă forma unei spirale ce urca spre cer, ca o jertfă primită de Înalt. Îşi învinsese sila, se învinsese pe sine. Brusc, s-a trezit singur. Unde a dispărut omul, ca topit, ca o nălucă?

Francisc începea să se obişnuiască să trăiască într-o lume a miracolelor, o lume în care Cerul cobora pe Pământ pentru el, pentru a-l învăţa ce este iubirea pentru tot ce există.

Înţelegea graiul animalelor şi păsărilor

Marea lui umilinţă şi puritate l-au făcut să înţeleagă şi graiul animalelor, cărora le predica la fel ca şi oamenilor. Odată, a fost surprins vorbind unei mulţimi imense de păsări, de toate soiurile. Păsărelelor, le spunea el ca unor copii, voi sunteţi îndatorate Domnului nostru Creator şi oriunde trebuie să îi aduceţi laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Şi voi nu trebuie să ştiţi să toarceţi sau să coaseţi. El vă dă totul de-a gata. De aceea, surioarele mele, păziţi-vă de păcatul nerecunoştinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să-l iubiţi pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în linişte, cu ochişorii ţintă la el, iar acum, la sfârşit, şi-au plecat cu umilinţă capetele până la pământ şi prin gesturi şi triluri dovediră că omul sfânt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi din trupurile lor în zbor o cruce pe cer, după care s-au răspândit spre toate cele patru puncte cardinale, aşa cum se vor răspândi sărăcuţii, gândea Francisc. Dar nu doar blândele păsărele ascultau vrăjite cuvântul Sfântului Francisc.

Un lup care terorizase un ţinut întreg, omorând chiar şi oameni, fu îmblânzit imediat când Francisc îi vorbi: Vino aici, frate lup. Eu ştiu că eşti flămând şi de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atâtea necazuri omului creat după chipul şi asemănarea Stăpânului nostru, Creatorul. Lupul stătea smerit la picioarele omului sfânt. Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine, să nu duci lipsă de nimic... Lupul făcu semn că a înţeles şi s-a ţinut de cuvânt. A devenit răsfăţatul tuturor şi a murit de bătrâneţe. Oamenii au plâns după el ca după un prieten. Fratele Foc În timpul celei de-a patra cruciade, Francisc, pentru a împiedica vărsările de sânge, s-a dus să vorbească cu sultanul. S-a lăsat prins de inamic şi ajunse, bătut, în faţa sultanului. Pentru a-i verifica puterea credinţei în Dumnezeul lui, Sultanul l-a pus să treacă printr-un foc mare de lemne. Fără frică, Francisc se apropie, rugându-se în gând: Frate focule, să nu-mi faci nici un rău, doar ştii că am fost întotdeauna fierbinte pentru Christos şi, deci, îţi aparţin! Lasă-mă să trec printre valurile tale! Păşeşte apoi, fără să se ardă, face de trei ori în lungime drumul de la un capăt la altul.

Îngerul

Datorită purităţii sale sufleteşti şi a iubirii intense faţă de Dumnezeu, la un anumit moment, Sfântul a fost binecuvântat de un înger care a apărut alături de el ţinând în mână o vioară şi un arcuş. Îngerul i-a spus atunci Sfântului Francisc că va cânta pentru el la fel cum cântă îngerii în faţa Tronului de lumină pură al lui Dumnezeu. Apoi îngerul a trecut arcuşul peste o coardă a viorii, generând astfel numai un singur sunet, de o puritate şi de o complexitate extraordinare. Acest sunet unic a fost însă atât de suav şi copleşitor, încât i-a umplut întregul suflet cu bucurie. Sfântul Francisc a relatat ulterior că dacă acea sublimă armonie ar fi fost şi mai intensă, el ar fi murit chiar atunci de atâta armonie şi fericire. Stigmatele De Ziua Sfintei Cruci se afla, ca de obicei, cufundat în rugăciunile de dimineaţă, meditând asupra patimilor Mântuitorului. Ruga era atât de profundă, încât s-a identificat atunci perfect cu Iisus de pe cruce şi a simţit în fiinţa lui toate suferinţele Lui.

La ieşirea din meditaţie, avea semnul suferinţei lui Iisus în trupul lui. Stigmatele, cinci la număr, erau răni în care sângele gâlgâia. Mirosea a flori. Le ascunse cu grijă şi foarte puţini şi-au dat seama că existau. Abia la moartea lui, nu prea îndepărtată de acest eveniment, ele au fost cunoscute de cei mulţi.

Ioan Ploscaru – Predică despre Sfântul Francisc de Assisi

Astăzi voi vorbi despre Sfântul Francisc de Assisi care se sărbătoreşte în 4 octombrie. Acest sfânt a influenţat viaţa spirituală a Evului Mediu şi a rămas în continuare un exemplu deosebit pentru întreaga Biserică. Francisc s-a născut la Assisi, în anul 1182, într-o familie bogată. Tatăl său era comerciant înstărit, iar mama sa era născută în Franţa, lângă Marsilia. Era o fire veselă şi dorea să ajungă un mare cavaler.

Casa natală a Sf.Francesco Pe atunci erau războaie între provincii, cum am zice astăzi între oraşe, lupte fără rost. Într-un astfel de război, între Assisi şi Perugia, Francisc a căzut prizonier şi a stat în închisoare doi ani. Aici el a avut timp să mediteze la problemele de

credinţă şi să se apropie de Dumnezeu; foarte probabil, a făcut un vot că, dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu. Eliberat din închisoare, Francisc a început să ajute săracii. Lua din prăvălia tatălui său stofe şi le dădea celor săraci. Tatăl a început să se îngrijoreze de purtarea fiului său. În acest timp, Francisc s-a dus la biserica "Sfântul Damian" şi s-a împrietenit cu preotul de acolo care era sărac. Francisc a voit să-i dea bani, dar acesta nu a voit să primească. În această biserică, Francisc s-a rugat mult în faţa unui crucifix. Iisus de pe cruce i-a vorbit lui Francisc: "Mergi şi repară biserica Mea!". Francisc s-a uitat la biserică, dar a văzut că nu era deteriorată. A început a merge la alte biserici pentru a le repara.

Biserica Sfântul Damian – faţada

Biserica Sfântul Damian - interior

Tatăl său era foarte supărat că Francisc lua bani şi materiale din prăvălie. Într-o zi, s-a dus şi s-a plâns episcopului de purtarea fiului său. Episcopul l-a chemat pe Francisc de faţă cu tatăl său, pentru a se explica. Francisc a dat banii înapoi tatălui său, s-a dezbrăcat de haine, le-a aşezat la picioarele tatălui său, zicând: "De acum aşa mă voi ruga Tatăl nostru care eşti în ceruri...". Episcopul i-a dat o tunică cu care s-a îmbrăcat şi, din acel moment, Francisc nu mai avea pe nimeni, decât pe Iisus singur. Francisc trăia din cerşit. A luat un sac, la găurit pentru a-şi scoate capul şi mâinile şi s-a încins cu o funie. Mergea prin biserici, făcea curăţenie, vorbea lumii despre iubirea lui Dumnezeu şi dormea la biserica Sfântul Damian. Unii oameni l-au crezut nebun, dar au fost şi persoane care l-au urmat. Ei trăiau din cerşit, dar aceasta nu însemna că nu lucrau. Dacă vedeau o femeie săracă, cu mulţi copii, o ajutau, la fel un sărac ce nu-şi putea face munca în gospodărie, iar seara mergeau la cerşit. Erau unii oameni care-şi băteau joc de ei, le aruncau oase, îi scuipau, dar ei suportau cu răbdare, pentru Iisus Cristos.

Pentru Francisc, sărăcia a fost doamna şi sora lui. Toată viaţa a practicat sărăcia, îndemnând pe fraţii din jurul său să nu caute bunuri materiale, ci numai pe Iisus. *** Într-o zi, mergând cu un frate călugăr, au găsit pe drum o pungă cu bani. Însoţitorul a luat punga, dar când a deschis-o a ieşit un şarpe. Francisc i-a spus: "Să ştii că pentru un călugăr averea este un şarpe veninos". *** Episcopul din Assisi l-a întrebat pe Francisc cum poate trăi fără bani. El i-a răspuns: "Dacă am avea bani, aceştia trebuie păziţi, trebuie să ne ocupăm de ei; de la bani vin toate necazurile din lume". Francisc avea un suflet cosmic, adică iubea întreaga creaţie şi corpurile cereşti. La soare îi zicea "fratele soare", la lună - "sora lună", la moarte - "sora moarte", dar propriului trup îi spunea "fratele măgar". Papa Benedict XV îl numeşte pe Sfântul Francisc "cel mai apropiat suflet de Cristos, cel mai asemănător cu Mântuitorul nostru". Francisc nu a scris nimic, el spunea şi făcea, practicând o sărăcie totală. Când avea ispite de necurăţie, se biciuia până la sânge. Odată, în astfel de clipe, au venit diavolii şi au zis că-l vor bate ei. Francisc le spuse: "Eu voi suporta toate bătăile voastre, fiindcă nu mă bateţi pe mine, ci pe măgarul meu, care este cel mai mare duşman al meu". S-a dus la Roma să ceară Papei Inocenţiu III aprobarea pentru un ordin călugăresc cu sărăcie totală, dar Papa era neîncrezător şi i-a spus să vină altă dată. *** Noaptea, într-o viziune, a văzut un sărac ce susţinea cu umărul biserica "Sfântul Ioan" din Lateran, care era gata să se prăbuşească. Când Francisc s-a dus din nou la Roma pentru aprobarea ordinului, Papa şi-a zis: "Cum să fac din aceşti zdrenţuroşi un ordin religios?". Dar, în clipa următoare, i s-a părut că recunoaşte pe săracul din viziunea sa, cel care susţinea cu umărul biserica. Papa a dat aprobarea pentru Ordinul Franciscan.

Papa Inocenţiu III a văzut un sărac ce susţinea cu umărul biserica "Sfântul Ioan" din Lateran (attributed to Giotto)

Francisc se considera un mare păcătos; din acest motiv, cu gândul că nu este vrednic, a refuzat să devină preot. A rămas toată viaţa diacon. Francisc a trăit pe timpul cruciadelor, adică luptele creştinilor împotriva musulmanilor care au ocupat Locurile Sfinte. Armatele creştine plecau din cele două porturi maritime, Veneţia şi Genova, dar până la destinaţie mulţi se îmbolnăveau, aşa că toate aceste lupte nu au dat rezultate, căci musulmanii au reocupat teritoriile destul de repede. *** În acest timp, Francisc, plin de zel misionar, a voit să meargă şi el în Egipt, pentru a-l întâlni pe sultanul Melek-El-Kamel, a-i vorbi despre creştinism şi a-l converti. Sultanul l-a primit cu milă pe acest zdrenţăros, dar i-a spus că dacă ar accepta creştinismul, ar fi omorât imediat şi el şi călugărul. Sultanul i-a dat 20 de galbeni şi l-a trimis la armatele creştine, însoţit de o gardă de soldaţi egipteni.

Sf. Francis înaintea sultanului (Giotto ) Francisc a ajutat şi la convertiri printre femei. Aşa a fost Clara Scifi, o tânără de viţă nobilă, care a întemeiat, împreună cu Francisc, un ordin de călugăriţe, numit al Clariselor. Acestea au respectat la fel sărăcia. Clara a fost mare sfântă, iar corpul ei se află neputrezit într-un sicriu de cristal în Biserica din Assisi.

Sf. Clare Francisc era prieten şi cu păsările şi animalele. *** Se spune că un greier făcea mult zgomot când Francisc se ruga. Odată, a chemat greierul să stea pe degetul său şi i-a spus: "Acum tu să taci până eu mă rog, după aceea poţi să cânţi din nou". *** Este cunoscută întâmplarea cu lupul din Gubio, care făcea multă pagubă oamenilor, căci ataca turmele de oi. Francisc, auzind de necazul sătenilor, l-a chemat pe lup; acesta a venit liniştit, iar Francisc l-a certat cu blândeţe; apoi l-a chemat în oraş, unde a rămas până la moarte, căci locuitorii îi dădeau zilnic de mâncare şi lupul a devenit prietenul copiilor. *** Cu doi ani înainte de moarte, Francisc a primit stigmatele Mântuitorului, apoi treptat şi-a pierdut şi vederea. A avut dureri foarte mari şi a suportat o operaţie care s-a făcut printr-o tăietură de la ochi la ureche.

Fiind întrebat de fraţii săi călugări unde ar dori să fie înmormântat, el a spus că vrea să fie dus pe Colina Iadului, unde erau înmormântaţi cei osândiţi la moarte şi sinucigaşii. Când Francisc a simţit că se apropie moartea, a rugat să i se recite imnul "Fratelui soare", la care a adăugat strofa finală închinată "surorii moartea". Această poezie, imn de preamărire lui Dumnezeu adus de toate creaturile, a deschis drumul limbii italiene în literatură. Colina Iadului s-a transformat în Colina Paradisului, căci aici s-a ridicat marea bazilică a Sfântului Francisc, pe locul unde a fost înmormântat.

Francisc a fost numit apostol serafic al iubirii, a practicat în mod eroic toate virtuţile, dar mai cu seamă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, fiind frate cu toate creaturile. El a înţeles bine cuvintele Mântuitorului: "Ce va folosi omului de va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde, sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său!". Amin!

Mihai Bujor – Despre Sfântul Francisc din Assisi

Sfântul Francisc din Assisi - Jusepe de Ribera Într-o perioadă în care luxul, setea de putere şi decăderea morală a oamenilor Bisericii erau foarte mari, Dumnezeu a ridicat din rândul credincioşilor un mare sfânt care, prin viaţa sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi o adevărată căinţă de păcate şi o reînnoire profundă a vieţii lor. Acelaşi lucru continuă să-l facă şi astăzi, dovadă fiind mulţimea imensă de franciscani care îl urmează prin trăirea sfaturilor evanghelice: sărăcie, curăţie şi ascultare, prin care ei îşi exprimă ataşamentul absolut faţă de Cel care este mai presus de toate şi prin care dau lumii mărturie despre speranţa care se află în ei. Sfântul Francisc s-a născut la Assisi, în 1182, având ca mamă o femeie evlavioasă, pe nume Pica, iar ca tată un bogat negustor de stofe, Pietro Bernardone. Încă din copilărie a dovedit că are o fire blândă şi generoasă, ştiind să dea de pomană celor săraci. Ca tânăr a fost, însă, plin de orgoliu şi însetat de putere. Risipea foarte uşor banii tatălui său şi organiza petreceri pentru camarazii săi.

Pentru acest din urmă fapt a fost proclamat de tineri ca “rege al petrecerilor şi al tinerilor”. Dar soseşte şi clipa în care, atins de harul lui Dumnezeu, este copleşit de iubire faţă de Domnul şi, simultan, este dezgustat de toată această viaţă destrăbălată. Observându-i schimbarea, prietenii au crezut că avea de gând să se însoare. “Soţia pe care o voi alege – le-a răspuns el – este cea mai nobilă, cea mai bogată şi cea mai frumoasă femeie din câte s-au văzut vreodată, căci le depăşeşte pe toate în graţie şi înţelepciune”. Se referea la sărăcie.

În Biserica “Sfântul Damian” primeşte din partea Răstignitului o misiune deosebită: “Du-te, Francisc! Du-te şi repară-mi casa pe care o vezi cum cade în ruină!”. Înţelegând ad litteram această poruncă, munceşte la restaurarea acelei biserici, apoi a bisericii “Sfânta Maria a Îngerilor” din Porţiuncula, care va deveni curând leagănul Ordinului Fraţilor Minoriţi. Nu peste mult timp însă, va înţelege că Domnul îi cerea să lucreze la însănătoşirea creştinătăţii, trăind în umilinţă şi sărăcie şi cerşindu-şi pâinea.

El se bucură de sărăcia sa mai mult decât se bucura odinioară de bogăţiile sale. Înainte visa să devină un mare prinţ, acum este mai mândru că a devenit “heraldul Marelui Rege”, cum o va proclama într-o zi în faţa tâlharilor care-l atacaseră. Sărăcia era pentru el “această Doamnă a popoarelor”, care a ajuns ca o văduvă mizerabilă şi de toată lumea dispreţuită, când, de fapt, ea este Regina tuturor virtuţilor, “această adevărată Doamna Noastră Sărăcia care ni se înfăţişează plină de tristeţe, alungată dintre noi”. Ea face ca “sufletul reţinut încă pe pământ să stea de vorbă cu îngerii; ea l-a însoţit pe Cristos pe cruce, şi a fost schingiuită împreună cu Cristos, şi a înviat cu Cristos, şi împreună cu Cristos s-a înălţat la cer”. Într-o zi, auzind cuvintele evangheliei “nu luaţi nici aur, nici argint, nici monede de aramă…” (Mt 10,9), se dezbrăcă de hainele sale, îmbracă o rasă aspră şi, încins cu o funie, pleacă desculţ să dea mărturie că Domnul este mai presus de toate, să predice pocăinţa, dorind să-i salveze pe aceia care stăteau departe de iubirea lui Dumnezeu. Astfel, sfântul Francisc devine apostolul sfintei sărăcii. Roadele predicii şi exemplului său nu întârzie să apară: dispar duşmăniile, pomana dată săracilor este practicată cu generozitate; se formează în jurul lui un grup de ucenici, apoi o comunitate de fraţi care va lua numele de ordin şi care va duce peste veacuri lucrarea şi spiritul maestrului lor. La baza acestei mari virtuţi, aceea a sărăciei, se află o atitudine interioară de detaşare de tot ceea ce înseamnă lucru creat, o atitudine de încredere totală în Providenţă. Această deschidere fundamentală faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nu poartă alt nume decât umilinţa. Iată un exemplu în care el şi-a învins orgoliul. Se afla, nu departe de Assisi, o leprozerie pe lângă care, tânărul Francisc, când trecea, îşi închidea ochii şi îşi astupa nările, pentru că nu putea suporta vederea şi mirosul leproşilor. Plimbându-se călare prin apropiere, i s-a întâmplat ca una din aceste fiinţe sărmane să apară la cotitura unui drum ca să-i ceară de pomană. Împins de o forţă irezistibilă, dar şi cu spontaneitatea care-i era naturală, a descălecat, s-a apropiat de lepros şi i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile, lucru pe care l-a făcut imediat şi cu toţi ceilalţi bolnavi din leprozerie. “Când m-am retras din mijlocul lor – a spus el în ajunul morţii sale – ceea ce mi-a părut c până atunci era amar s-a schimbat, în ceea ce mă priveşte, în dulce mângâiere a sufletului”.

Pentru umilinţa de care a dat dovadă Sărăcuţul din Assisi, Dante Alighieri, el însuşi terţiar franciscan, îi plasează tronul în ceruri, foarte aproape de tronul lui Cristos. Asemănarea sfântului Francisc cu Iisus cel sărac şi umil până la moarte este desăvârşită prin purtarea stigmatelor, a rănilor preasfinte ale Domnului, pe care le-a primit pe muntele Alverna, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 1224, pe când medita la patima şi moartea lui Cristos. Începând din acea zi şi până la moarte, viaţa sa nu a fost decât o agonie luminoasă.

Sf. Francisc primind Stigmatele (Giotto) Din suferinţele sale, pe care le-a acceptat din iubire faţă de Dumnezeu şi pentru mântuirea oamenilor, compune imnuri de bucurie, dintre care cel mai cunoscut este “Cântarea creaturilor”. Şi ca o dovadă a trăiniciei vieţii sale spirituale, sfântul Francisc întâmpină moartea cu aceste cuvinte demne de un copil al lui Dumnezeu şi care merită să fie reţinute de fiecare creştin, de fiecare dintre noi: “Fii binevenită, sora mea moarte! Fii binevenită!”

Şi dacă fratele Francisc nu a acceptat în timpul vieţii să fie numit sfânt, conştient fiind de propriile-i slăbiciuni, la numai doi ani de la moartea sa, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îi recunoaşte meritele, ridicându-l la cinstea altarelor. Cea mai mare cinste pe care o poate aduce un creştin unui sfânt este, fără îndoială, imitarea virtuţilor lui. Deoarece sfântul Francisc din Assisi a practicat virtuţile creştine într-un mod eroic, sfinţenia vieţii sale este o provocare pentru toţi membrii poporului lui Dumnezeu. De fapt, Cristos însuşi, exemplul oricărei desăvârşiri, îi cheamă pe toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). Prin această sfinţenie, care înseamnă conformarea propriei voinţe cu voinţa lui Dumnezeu care îi iubeşte pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmani, se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească (LG 40). Este evident, totuşi, că creştinii care trăiesc în lume au un mod de a trăi viaţa de sfinţenie diferit de cel al sfântului Francisc şi al călugărilor. Trăim într-o lume care nu diferă mult de cea în care a trăit sărăcuţul din Assisi: o lume impregnată de materialism, consumism şi individualism, o lume a războaielor şi a urii şi, nu în ultimul rând, o lume în care căutarea şi satisfacerea plăcerii este cel mai important principiu de viaţă. Noi, creştinii, suntem invitaţi astăzi să ne

întrebăm în ce măsură purtăm în noi înşine mentalitatea lumii şi în ce măsură trăim în spiritul lui şi al evangheliei sale. A sosit timpul să alegem între Cristos şi lume. Dacă ne hotărâm să-l urmăm pe Cristos, să ne angajăm în mod personal şi existenţial în împlinirea acestei decizii. Concret, ce avem de făcut? Să renunţăm la orgoliu şi la tot ce înseamnă egoism; să ne deschidem iubirii faţă de ceilalţi, învăţând să iertăm, să ajutăm pe cei aflaţi în lipsuri şi nevoi, după propriile posibilităţi, să împărtăşim viaţa, bucuriile şi neliniştile celorlalţi oameni, participând la aceleaşi activităţi, promovând binele material şi spiritual al persoanelor şi comunităţilor. Conştienţi de chemarea pe care am primit-o, aceea de a fi “sarea pământului” şi “lumina lumii” (cf. Mt 5,13-14), dar conştienţi şi de slăbiciunile proprii şi de dificultăţile care vin din partea lumii, să cerem prin mijlocirea sfântului Francisc din Assisi ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea răspunde cu generozitate iubirii lui Cristos, care “nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28).

Sfântul Francisc din Assisi (1182-1226) - Fondatorul Ordinului Franciscan; patronul păsărilor, al animalelor şi al ecologiei

Francisc din Assisi este un sfânt din secolul al XIII-lea care i-a ajutat pe săraci şi bolnavi. De asemenea, este fondatorul Ordinului Franciscan, care a influenţat viaţa spirituală a Evului Mediu. Francisc s-a născut la Assisi (Italia), în anul 1182, în familia unui comerciant înstărit, pe nume Petru Bernardone. Francisc era o fire veselă şi dorea să ajungă cavaler. Pe atunci, provinciile Assisi şi Perugia se aflau în război. Plecat şi el la luptă, Francisc a fost luat prizonier. Stând doi ani în închisoare, a avut timp să reflecteze asupra vieţii sale, făcând probabil şi o făgăduinţă: dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu. După ce a fost eliberat, Francisc a început să-i ajute pe cei nevoiaşi; lua stofe din prăvălia tatălui său şi le împărţea săracilor. Petru Bernardone era foarte supărat că Francisc lua bani şi materiale din prăvălie. Într-o zi, s-a dus şi s-a plâns episcopului. Acesta l-a chemat pe Francisc de faţă cu tatăl său pentru a se justifica. Francisc i-a înapoiat tatălui său banii, s-a dezbrăcat de haine şi le-a aşezat la picioarele sale, zicând: „De acum aşa mă voi ruga: Tatăl nostru care eşti în ceruri…”. Episcopul i-a dat o tunică, iar el s-a acoperit. Din acel moment, Francisc

a fost liber să-l slujească pe Cristos în cei săraci şi bolnavi. În scurt timp, alţi tineri au îmbrăţişat modul său de viaţă. Dacă vedeau o femeie săracă având mulţi copii, o ajutau, la fel pe vreun om ce nuşi putea face munca în gospodărie. Seara mergeau la cerşit; unii îşi băteau joc de ei, aruncându-le oase sau scuipându-i, dar ei suportau totul cu răbdare. Pentru Francisc, sărăcia a fost doamna şi sora lui. Vizita spitalele, ajuta bolnavii, predica pe străzi şi îi considera fraţi pe toţi oamenii. Muncea cu propriile mâini, făcea curăţenie în biserici şi altele asemenea. Nu departe de Assisi, la Vittorina, era o leprozerie. Când trecea prin faţa ei, Francisc îşi închidea ochii şi îşi astupa nările, pentru că nu putea suporta priveliştea. Plimbându-se într-o zi prin apropiere, s-a întâmplat ca una dintre acele fiinţe sărmane să-i apară în cale şi să-i ceară de pomană. Împins de o forţă irezistibilă, Francisc s-a apropiat de lepros şi i-a dat de pomană, apoi i-a sărutat rănile. „Când m-am retras din mijlocul lor – a spus el în ajunul morţii, la 3 octombrie 1226 – ceea ce mi-a părut că până atunci era amar, s-a schimbat, în ceea ce mă priveşte, în dulcea mângâiere a sufletului”. A fost declarat sfânt la 16 iulie 1228 de către papa Grigore al IX-lea. Este considerat patronul păsărilor, al animalelor şi al ecologiei, precum şi protector al Italiei.

Este celebrat de Biserică în data de 4 octombrie. De asemenea, în data de 17 septembrie este celebrată primirea stigmatelor (urmele rănilor lui Iisus) de către Sf. Francisc. Maricel Bulai

Pr. Anton Dancă – Predicã despre Sfântul Francisc de Assisi (4 octombrie)

Binecuvântat să fie Dumnezeu în sfinţii săi! Îl sărbătorim astăzi pe sfântul Francisc de Assisi. Spre el se îndreaptă gândul nostru şi creştinii catolici din întreaga lume îl privesc cu veneraţie. De ce? Fiindcă, ne spune papa Benedict al XV-lea: El este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile. Cunoscându-l pe sfântul Francisc, îl vom cunoaşte mai bine pe Cristos, vom cunoaşte mai bine iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de Biserica sa, faţă de fiecare dintre noi, faţă de lumea întreagă, deoarece sfinţii sunt aceia care fac din Biserică "cetatea aşezată pe munte" spre care pot privi cu admiraţie şi interes toate neamurile pământului (cf. Mt 5,14).

Iisus însuşi i-l arată pe sfântul Francisc din slava cerească sfintei Margareta Maria Alacoque şi o îndeamnă să şi-l ia de patron şi protector spre a-şi duce la bun sfârşit opera ei de răspândire a cultului Inimii Preasfinte. Despre sfântul Francisc se poate vorbi la nesfârşit: tânăr ambiţios, caracterizat drept sufletul petrecerilor tinerilor cavaleri din Assisi, floarea tineretului vesel; tânăr cu caracter deschis, loial, visător al unui viitor strălucit bazat pe bogăţia tatălui său Bernardone; tânăr aventurier, imagine vie a fiului risipitor, fiindcă chiar mama sa, Ludovica, îl plângea cu strângere de inimă văzându-l păşind pe calea pierzării, dar nu a încetat să se roage pentru convertirea lui şi exemplul sfintei Monica, cea care aproape treizeci de ani a plâns şi s-a rugat pentru fiul ei Augustin, i-a dat certitudinea că şi Francisc se va converti, de aceea a profetizat: Azi trăieşte ca un prinţ, dar mâine va trăi ca un fiu al lui Dumnezeu. Avea dreptate scriitorul suedez Jorgenssen când a pus titlul unei cărţi La început a fost mama. Se poate vorbi foarte mult despre gestul său eroic sau "nebun", cum l-au calificat unii, când şi-a lepădat haina de pe sine în faţa episcopului şi a înapoiat-o tatălui său; şi câte nu se pot spune despre stigmatizarea lui. Se mai poate vorbi despre spiritul liric al sfântul Francisc, el fiind autorul minunatului poem Cântarea făpturilor, care l-a încântat şi pe cel mai mare poet al Italiei, pe Dante Alighieri, care spunea că: Viaţa lui Francisc, atât de minunată, s-ar putea cânta mai bine în cerescul cor (Paradisul XI,99), se pot spune multe despre Francisc ca autor şi organizator al celor trei ordine călugăreşti; se pot spune lucruri minunate despre suferinţele sale; se pot spune multe despre pasiunea lui faţă de natură şi este numit pe drept patronul ecologiştilor, deoarece privea cu atenţie pe unde călca, spre a nu strivi nici cea mai mică fiinţă, creatură a lui Dumnezeu. Dar, în situaţia actuală, când popoarele lumii sunt dezbinate între ele şi în ele înseşi, căutând să se strivească unele pe altele, când omul trece prin momente de criză în el însuşi, când natura este distrusă în mod sistematic prin experienţe nucleare, prin lăcomia de avere: despăduriri, poluare, când naţiunile adoptă legi draconice ca: adulterul, homosexualitatea, avortul şi altele, care subminează din temelie Biserica lui Cristos, se pune întrebarea: prin ce ar putea să se adreseze sfântul Francisc lumii, tuturor oamenilor şi fiecăruia dintre noi în particular? Noi avem multe de spus despre el, dar el ce ne poate spune? Cu ce ne poate ajuta? Prin ce este actual? La ce şi cum mai poate pune umărul?

Goethe, marele poet german, spunea: Dacă cineva vrea să lase într-adevăr ceva folositor posterităţii, atunci să-şi scrie confesiunile. În felul acesta el se prezintă posterităţii ca individ, iar urmaşii îşi vor putea extrage din ele ceea ce li se potriveşte. Sfântul Francisc nu şi-a scris confesiunile, ca sfântul Augustin sau ca sfânta Tereza a Pruncului Isus sau ca Ion Creangă, pe hârtie, Francisc şi le-a scris în inima milioanelor de oameni care s-au străduit şi se străduiesc să-l înţeleagă şi să-l urmeze cât mai fidel în trăirea sfaturilor evanghelice. Cred că în persoană sfântul Francisc un om a ajuns, în fine, să se realizeze prin harul lui Dumnezeu cu adevărat ca om nou şi să stăpânească întinderea lumii şi amploarea vieţii, fiindcă prin el lumea şi-a găsit omul capabil să o perceapă şi să o iubească fără rezerve. În acest sens a spus papa Benedict al XV-lea că: Francisc este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile; Cristos fiind, ca Fiu al Omului desăvârşit, model al perfecţiunii umane prin credinţă (cf. Evr 12,2), dar în acelaşi timp şi Fiu al lui Dumnezeu, pe când Francisc numai om şi totuşi asemenea lui Isus. Omul poate atinge această desăvârşire, deoarece Scriptura ne spune că la început Dumnezeu l-a creat cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-a încununat cu măreţie şi slavă. De aceea spune sfântul Irineu că: Omul viu este gloria lui Dumnezeu; dar nu numai el are cuvinte alese, ci chiar păgânul scriitor Sofocle ne-a lăsat această admirabilă definiţie a omului: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare este omul (Antigona). Francisc a privit lumea, dându-şi seama că merge pe un drum greşit... Atunci, ca şi azi, se împământenise concepţia că: "Ai bani, eşti om"; ceea ce înseamnă: ai maşină, ai vilă, ai bijuterii, ai aur, eşti cineva; ca şi cum valoarea omului ar sta în ceea ce are şi nu în ceea ce este. Sfântul Francisc a constatat cu durere că mulţi, nu numai că nu sunt creştini, dar nu sunt nici oameni. Cu toate acestea, Francisc n-a fugit şi s-a retras cu groază în disperare, dispreţ, resemnare sau melancolie; nu, el a pus umărul spre a aduce lumea pe calea cea bună. A înţeles că rezidă în firea sa forţa de a împlini chemarea Domnului, pe care a auzit-o în bisericuţa sfântul Damian: Francisc, repară-mi casa care se năruie! Şi-a pus în slujba vieţii întreaga sa făptură, a intrat total în viaţa lui Cristos, pentru a face prezent în el însuşi misterul mântuirii, aşa cum se ruga într-o bună zi şi un creştin chinez: Doamne, lumea este rea. Tu fă-o mai bună, începând cu mine!

Când Francisc a simţit că putregaiul din sine începe să fumege, ca nu cumva acest fum otrăvitor al iadului să-l înăbuşe pe el şi pe alţii, n-a ezitat să se arunce gol-goluţ în tufa spinoasă a unui trandafir sălbatic. Astfel Francisc supravieţuieşte pe vulcanul pasiunilor sale, tocmai pentru faptul că se luptă până la sânge, se înfrânează, şi tot ceea ce trăieşte curat în el, încearcă să traducă pe planul umanităţii; de aceea şi cerul intervine făcând ca trandafirul să rămână până azi cu pete de sânge pe frunze şi fără nici un spin. Fiinţarea umană cere violenţă. Ca omul să ajungă la starea omului desăvârşit în Cristos, Francisc înfiinţează în anul 1209 Ordinul I pentru bărbaţi şi în anul 1212 ordinul al II-lea pentru femei, în care să se retragă fiecare conform chemării, nu ca dispreţ faţă de lume, dar de unde să poată privi lumea numai spre a o iubi, fără ca totuşi să se întineze de răutatea ei. Înfiinţează Ordinul al III-lea pentru toţi cei doritori de perfecţiune, dar care sunt constrânşi să rămână în mijlocul lumii. El era sigur că prin această operă se va produce în istoria universală a mântuirii o cotitură decisivă, adică el vedea venind, nu peste mult timp, clipa când Dumnezeu nu va mai fi mulţumit de lumea pe care a creat-o şi o va reînnoi, după cum spune Scriptura: Noi aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou (2Pt 3,13) şi: Iată eu fac noi toate lucrurile (Ap 21,5). Sfântul Francisc a voit şi a dorit ca toţi oamenii să fie pregătiţi pentru a întâmpina această clipă măreaţă, pe care o aşteaptă şi îngerii lui Dumnezeu şi se bucură de convertirea oricărui păcătos, fiindcă orice convertire constituie un pas înainte spre victoria finală. Adevărata viaţă a omului, care este pe cale să se realizeze (Theilard de Chardin), care caută, dar nu posedă, este activitatea plină de zel faţă de mântuirea sufletelor. Această concepţie îl caracterizează pe sfântul Francisc şi acest lucru ni-l confirmă, nu numai călătoria sa misionară până în Egipt, la sultanul Melek-el Kamel, pe care vrea să-l convertească împreună cu toţi supuşii lui, dar şi cele mai mici fapte de fiecare zi ca: hrana, băutura, îmbrăcămintea şi odihna, suferinţa şi clipele de fericire. O altă trăsătură fundamentală a sfântului Francisc este şi aceasta: cu toată activitatea sa intensă, Francisc este un om al rugăciunii, cunoscut mai ales pentru orele petrecute în faţa Crucifixului din bisericuţa sfântul Damian, unde repeta de nenumărate ori: Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruieşte-mi o credinţă dreaptă, o speranţă neclintită şi

o dragoste desăvârşită! (Vieţile sfinţilor, vol 2, Ed. ARC Bucureşti, 1983, pag. 169). Rugăciunea l-a dus la o viaţă contemplativă profundă. La sfântul Francisc contemplaţia nu era o scufundare în afara lumii şi nici într-un act transcendent pur speculativ, fantezist, ci sesizarea prezenţei lui Dumnezeu în realitatea însăşi prin credinţa bazată pe umilinţă, prin acea aplecare continuă spre creaturi şi numai sesizarea acestei prezenţe l-a dus la acea identificare cu umilinţa însăşi, cu Cristos. A voit ca şi alţii să se împărtăşească de bucuria de a fi mic. De fapt Iisus însuşi a spus că de nu vom fi ca pruncii, nu vom intra în împărăţia cerurilor (cf. Mt 18,3). Spre a-i aduce pe oameni la sentimente nevinovate, de prunci, în luna decembrie 1223, cu ajutorul unui prieten, pregăteşte o sărbătoare a Naşterii Domnului mai puţin obişnuită în Valea Rieti, aproape de Greccio. Cere să se construiască un altar în mijlocul pădurii, sub un acoperiş improvizat, lângă altar să se aducă o iesle adevărată, cu paie, pe care să fie aşezată o statuetă reprezentându-l pe pruncul Isus; în apropiere să se afle un bou şi un măgar şi astfel sfânta Liturghie să fie celebrată într-un cadru cât mai asemănător cu noaptea sfântă a Naşterii Domnului. Efectul a fost minunat. Obiceiul a rămas şi oamenii împodobesc cu iesle, nu numai bisericile, ci şi casele; oamenii mari simt o bucurie deosebită să aranjeze o iesle cât de mică şi în casele lor, simt bucuria de a-şi vedea copiii admirând pruncuşorul şi tot ce îl înconjoară, simt bucuria de a face daruri celor săraci: oamenii se simt fericiţi mai aproape de oameni. Şi acest lucru este minunat. De la iesle la cruce l-a dus contemplaţia naturii înconjurătoare, capodoperă divină, pe care o invita să-l laude pe Creator cu aceste minunate cuvinte: Preaînalte, bune Doamne, ţie-ţi dau fără-ncetare orice laudă şi slavă, orice binecuvântare. Ţie singur se cuvine toată cinstea îngerească. Omul însă nu e vrednic sfântul Nume să rostească. Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare, ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare. Să te laude, Stăpâne, sora lună şi voi stele, ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase santinele. Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul nostru frate, ce când vrea, întreg pământul într-o clipă îl străbate.

Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină, ce-i curată şi plăcută, pe-nsetaţi ea îi alină. Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină; când e frig, ne dă căldură; când e noapte, dă lumină. Să te laude, Stăpâne, şi pământul, mama noastră, ce produce trandafirul, viorica cea albastră! Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească! Contemplaţia iubirii lui Dumnezeu în faţa naturii îl duce la primirea semnelor umilinţei supreme: semnele răstignirii, stigmatele, pe muntele Alvernia, în anul 1224, aproape de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, prin care Francisc va rămâne de-a pururi dăruit omenirii trup şi suflet ca un act mântuitor venit de sus, izvorât din iubirea eternă. În ziua de 4 octombrie 1673, pe când se ruga, Margareta Maria îl vede pe sfântul Francisc, pe care Domnul i-l arată în cer, înălţat la o slavă mult mai mare decât a celorlalţi sfinţi, înconjurat de lumină serafică. Iisus, întinzându-şi mâna spre sfântul Francisc, îi spune Margaretei Maria: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea şi cel mai unit cu dânsa. El se jertfeşte zilnic împreună cu inima mea dreptăţii dumnezeieşti spre a dobândi milă pentru păcătoşi şi mai ales pentru religioşii cei mai leneşi în observarea regulii. Lui i s-a dat o putere deosebită spre a dobândi orice har. De aceea ţi-l dau ca protector, ca să poţi duce la bun sfârşit misiunea pe care ţi-am încredinţat-o. Dacă o sfântă atât de mare ca Margareta Maria a avut trebuinţă, spre a-şi duce misiunea la bun sfârşit, de un ocrotitor ca sfântul Francisc, noi cu atât mai mult avem trebuinţă de mijlocirea lui pentru a ne converti, pentru a ne desăvârşi, pentru a face ca fiinţa noastră să vieţuiască veşnic în fericirea sfinţilor. Imaginea sfântului Francisc, precum şi conştiinţa simplului fapt că un astfel de om a existat într-adevăr, că el este al Bisericii noastre catolice, că el demonstrează din plin faptul că Biserica este sfântă, este o rază mângâietoare venită din cer. Ordinul lui Francisc de Assisi a dat Bisericii, pentru sfinţenia ei, şase papi, nenumăraţi patriarhi şi episcopi, mari învăţaţi (sfântul Bonaventura, Bernardin de Siena, sfântul Anton de Padova, fericitul Ieremia Valahul), legiuni de apostoli pentru misiuni, a dăruit cerului peste o mie de martiri, mai mult de 1600 de călugări şi călugăriţe au făcut minuni extraordinare, mai mult de 110 sunt declaraţi sfinţi; împăraţi şi regi, principi şi savanţi, mii şi mii de oameni şi-au găsit între

zidurile mănăstirilor sale apropierea cea mai intimă de Iisus, făcând pocăinţă; indulgenţa Porţiunculei este preţuită de milioane de oameni. Filozoful Bergson are, către sfârşitul cărţii Cele două izvoare ale moralei şi ale religiei, câteva cuvinte greu de înţeles. El invită tot neamul omenesc să se forţeze pentru ca şi planeta noastră, atât de refractară divinului, să împlinească funcţia esenţială a universului, care este "o maşină de fabricat zei". Francisc s-a forţat ca pământul să se încadreze în această funcţie esenţială a universului, a contemplat universul şi a devenit atât de asemănător cu Cristos, care la tot pasul găsea în natură urmele Tatălui. El şi azi se forţează în cer ca oamenii de pe pământ să devină zei, copii ai lui Dumnezeu. Pr. Anton Roccheti, scriind viaţa sfântului Francisc, face această justă remarcă: Opera lui Francisc va fi, fără îndoială, inelul cel mai puternic, care va uni popoare şi naţiuni cu înfăţişarea vestită de dulcele Iisus, când se ruga ca toţi să fie una. Când papa Ioan Paul al II-lea a mers la Assisi, s-a rugat la mormântul sfântului Francisc aşa: Sfinte Francisc, ajută-mi să aduc din nou pe Iisus în lume! Sfântul Părinte s-a rugat ca prin mijlocirea sfântului Francisc noi toţi să ajungem la starea omului desăvârşit, să alimentăm în noi forţa care ne va scoate din mormânt, iubirea, prin rugăciune şi contemplaţie. Se mai roagă lumea din zilele noastre? Mai are timp pentru contemplaţie?

Vieţile sfinţilor - Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226)

4 octombrie (calendarul latin) Despre Sfântul Francisc de Assisi, papa Benedict al XV-lea spunea: „Este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile”; iar pentru Dante Alighieri, este omul „a cărui viaţă minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor”. (Paradisul, XI, 95). Prin dragostea lui vie faţă de Tatăl Creatorul şi surorile creaturi, a exercitat o influenţă extraordinară asupra vieţii religioase a creştinismului apusean, cu ecouri binefăcătoare în manifestările sociale şi artistice. S-a născut în anul 1182, la Assisi. In timp ce se se îndreaptă spre Spoleto, pe drum, aude parcă un glas care l-a întrebat: „Francisc! ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului sau în slujba servitorului său?” A înţeles că era glasul lui Cristos care trăieşte în cei săraci şi suferinzi. Se întoarce la Assisi şi începe a se amesteca printre cei săraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în faţa unui Crucifix din Bisericuţa „Sf. Damian”. Odată, în timpul unei rugăciuni pline de fervoare, Răstignitul de pe cruce i-a spus: „Francisc, mergi şi repară biserica mea!” Gândindu-se la starea jalnică a multor lăcaşuri sfinte, oferă o mare sumă de bani pentru refacerea lor, şi el însuşi adună materialele şi contribuie la lucrările de renovare.

Neliniştit de noul fel de viaţă al lui Francisc, tatăl îşi cheamă fiul în faţa episcopului şi-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărţirii definitive de viaţa lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale episcopului şi ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, aşază pe ele banii şi le întinde tatălui său, spunând: „De acum voi putea zice cu adevărat: «Tatăl nostru, care eşti în ceruri»”. Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală cu dragostea faţă de bunurile materiale şi logodna solemnă cu „Domniţa Sărăcie”. De acum înainte, va trăi din munca braţelor sale sau din mila inimilor darnice. Mulţi locuitori din Assisi, în primul rând, tatăl şi fratele său, au considerat că şi-a pierdut minţile, în timp ce alţii, văzând bunătatea lui faţă de toţi oamenii, bucuria netulburată a inimii şi seninătatea feţei, dragostea faţă de lăcaşurile şi slujbele sfinte, au înţeles că în mijlocul lor a apărut un mare apostol al lui Cristos. În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetăţeni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic şi îndemnul lui, au dăruit averile lor săracilor şi au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propusă de el. Pentru aceştia a scris un regulament întitulat „Regula et vita fratrum minorum”, „Regula şi viaţa fraţilor minori. Cuvântul simplu, dar înflăcărat, al lui Francisc a trezit în multe suflete dorinţa de a se dărui lui Cristos, spre a-i sluji în totală sărăcie. Spre finalul vieţii, Francisc s-a retras în liniştea Muntelui Alvernia, iar aici a primit darul sfintelor stigmate şi, timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase şi glorioase ale lui Iisus. Sora moarte va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. După doi ani, în 1228, papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea sfintelor altare, iar în 1230, osemintele sale vor fi transferate în măreaţa bazilică din Assisi, în care se află şi astăzi, venerate de întreaga creştinătate. În anul 1939, Papa Pius al XII-lea l-a proclamat patron principal al Italiei, numindu-l „cel mai italian dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre italieni”. Francisc din Assisi a dovedit prin viaţa şi operele lui că adevărata sfinţenie alimentează adevărata iubire faţă de oameni, de ţară, de natură, de tot ce-i frumos şi bun în lumea creată de Bunul Dumnezeu.

*** Prenumele de Francisc provine din numele purtat de tribul germanic al francilor, care în secolele V şi VI au pus stăpânire pe Galia romanizată şi au dat naştere poporului şi regatului francez. Înţelesul originar al cuvântului franc este acela de "liber, curajos, cinstit, fără ascunzişuri", înţeles păstrat şi astăzi în multe expresii. Forma "francisc" se folosea ca adjectiv, arătând o persoană care făcea parte dintre francezi sau avea simpatie faţă de Franţa ori poporul francez; ulterior a fost folosită şi ca nume personal. Datorită renumelui Sfântului Francisc de Assisi, a devenit un prenume foarte îndrăgit, având şi femininul Francisca. Din onomastica românească veche s-a păstrat numele Frâncu, cu derivatele Frâncea, Francesa, Frangulea, Fradu, etc., toate având sensul numelui Francisc. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc şi formele: Franţ, Frenţe, Renţea, Ferenţ, Franţiska cu hipocoristicele Franzi, Fanny, Zissi. În lumina vieţii minunate a Sărăcuţului din Assisi, familia numelui Francisc evocă icoana vie a celui mai curat eroism. (adaptare după "Vieţile Sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti)

Vieţile sfinţilor - Sfânta Clara (1193-1253)

11 august (calendarul latin) Oraşul Assisi, în provincia Umbria, din centrul Italiei, este locul binecuvântat unde au văzut lumina zilei doi dintre cei mai mari îndrăgostiţi de Cristos cel răstignit şi sărac: Sfântul Francisc de Assisi şi Sfânta Clara.

Când, în toamna anului 1205, tânărul Francisc, fiul marelui negustor Bernardone, a renunţat la averea şi la moştenirea părinţilor săi, pentru a începe o viaţă de pocăinţă, de muncă şi rugăciune, mulţi locuitori ai oraşului l-au considerat "nebun", dar după doi ani de zile doisprezece dintre ei, unii cu averi

şi situaţii deosebite, îşi vânduseră averile, le împărţiseră săracilor şi împreună cu Francisc şi-au stabilit locuinţa lângă biserica Sfânta Maria a Îngerilor, de la marginea oraşului. Elanul, bunătatea şi seninătatea penitenţilor din Assisi au trezit în alte multe inimi dorinţa de a le urma exemplul: între acestea un loc cu totul aparte îl are tânăra Clara Offreduccio. Născută în anul 1193 într-o familie nobilă şi foarte bogată, Clara era înzestrată cu o frumuseţe şi o inteligenţă pe care toţi concetăţenii săi le admirau. Spre surprinderea tuturor, la vârsta de 19 ani destăinuie familiei gândul de a urma felul de viaţă aspră a lui Francisc şi a tovarăşilor săi. Familia a luat măsuri severe ca să o împiedice, dar în noaptea de 18 martie 1212, a doua zi după Duminica Floriilor, Clara împreună cu verişoara ei Pacifica fug la biserica Sfânta Maria a îngerilor, unde Francisc şi fraţii lui le aşteptau cu făclii aprinse. Fără întârziere, urmând ritualul intrării în viaţa călugărească, Francisc taie părul bogat al Clarei, îi dă o îmbrăcăminte aspră de culoare cenuşie, şi primeşte jurământul ei de ascultare, sărăcie şi castitate, având ca martor cerul înstelat. De acum, ori de câte ori va privi stelele cerului, Clara va mulţumi lui Dumnezeu pentru clipa solemnă când în sufletul ei a răsărit steaua păcii şi a bucuriei. Clara a fost condusă la mănăstirea benedictină din apropiere, până când Francisc şi fraţii lui au pregătit foarte săraca mănăstire de lângă bisericuţa Sf. Damian, bisericuţă nespus de dragă Sărăcuţului din Assisi, deoarece în ea se află Răstignitul care îi vorbise şi îi ceruse să repare biserica lui Dumnezeu. Între zidurile tăcute, Clara şi alte câteva tinere care i se alăturaseră au început o viaţă de pocăinţă, bucurie spirituală şi sărăcie absolută. Au renunţat la orice fel de proprietate şi venituri, mulţumindu-se cu ceea ce realizau prin munca lor şi darurile oferite de credincioşi. Când Papa Inocenţiu al IV-lea a propus să le uşureze jurământul de sărăcie, oferindu-le facultatea de a primi veniturile unor terenuri, proprietăţi ale Bisericii, Clara a răspuns: "Mulţumim Sfântului Părinte, dar îl rugăm să ne dezlege de păcate, nu de votul sărăciei". Trăiau într-o separare totală de lume, urmărind Sfânta Liturghie şi primind Sfânta Împărtăşanie printr-o deschizătură cu gratii în peretele altarului bisericuţei Sf. Damian. Din zi în zi, familia spirituală a Clarei se mărea; însăşi mama ei, Ortolana, şi sora ei Beatrice, au cerut să fie primite în rândul acestor suflete fericite în sărăcia şi dezlipirea lor de cele trecătoare. Clara iubea mult muzica, manierele delicate în vorbe şi atitudini, seninătatea. Deseori era auzită cum lăuda pe Dumnezeu că a făcut lumea atât de frumoasă; în timpul nopţii se scula şi învelea pe surorile care

poate se dezveliseră. Zilnic, de la amiază şi până la ora trei, citea şi medita despre suferinţele şi moartea lui Iisus, simţind dureri nespuse în trupul său şi uneori vărsând lacrimi cu sânge. Sfântul Francisc, cu un an înainte de moarte, bolnav şi aproape orb, a bătut la poarta mănăstirii Sfântului Damian, cerând să fie găzduit şi îngrijit de fiica sa spirituală. Pentru a respecta legea clauzurii, lege care opreşte intrarea în locuinţa călugăriţelor, a voit să fie adăpostit într-o colibă de paie, pe pământul gol. Aici, Trubadurul lui Dumnezeu şi-a destăinuit iubirea şi recunoştinţa inimii sale faţă de Domnul în "Cântecul Fratelui Soare", cel mai frumos imn al bucuriei sufleteşti: "Laudă, slavă să fie, Veşnice Părinte... Să-ţi mărească Sfântul Nume strălucitul Frate Soare, care dă tuturor lumină, florilor le dă culoare. Să-ţi mărească Sfântul Nume Sora Lună; şi voi stele ce sunteţi podoaba nopţii, credincioase sentinele...". La moartea Sfântului Francisc (1226), Clara a obţinut favorul ca sicriul cu trupul neînsufleţit al Sfântului să fie adus şi ridicat la gratiile din dreptul altarului, şi astfel ea împreună cu toate surorile "au putut să-l privească îndelung, pentru consolarea lor". Spre deosebire de surorile ei, Clara a primit de la Dumnezeu şi favorul de a vedea imaginea vie a Sfântului şi ceremoniile solemne ale înmormântării, derulându-se în chip minunat pe peretele celulei sale. După moartea Sfântului Francisc, Clara a mai trăit 27 de ani; cu bucurie a văzut cum iniţiativa ei, la început o inovaţie, a fost urmată de multe suflete curajoase nu numai în Italia, ci în toată Europa. Spre sfârşitul vieţii, fiind bolnavă, ruga pe surori să o ridice între perne, să-i dea în mână material şi instrumente, pentru a lucra şi ea alături de întreaga comunitate. Chiar înainte de a muri, a primit scrisoarea papală prin care se aproba solemn regula noului mod de viaţă călugărească şi instituirea Ordinului Doamnelor Sărace - Ordo Pauperum Dominarum Minorum. Copleşită de bucuria confirmării supreme a idealului urmat în viaţă, în dimineaţa zilei de 11 august 1253, sufletul Clarei părăseşte această lume şi trece pragul veşniciei, spre a se întâlni în bucuria deplină cu Seraficul ei Părinte. Peste doi ani, în 1255, a fost ridicată la cinstea sfintelor altare. Astăzi există circa zece mii de călugăriţe clarise, dar sunt nenumărate suflete care la lumina vieţii Sfintei Clara înţeleg mai bine şi îndrăgesc bucuria sărăciei evanghelice, a dezlipirii sincere de lucrurile trecătoare. ***

Numele personal Clara provine din adjectivul latin clarus (clara, clarum), clar, limpede, curat. Aşa se spune: lumină clară, voce clară, atitudine clară, înţelegânduse că nu sunt amestecate cu elemente străine, care să le degradeze limpezimea, puritatea, sinceritatea. Clara din Assisi ne arată că există o claritate, o limpezime a sufletului, a vieţii, a bucuriei autentice, claritate ce se poate dobândi prin dezlipirea inimii de cele trecătoare şi urmarea înţelepciunii divine "care este mai frumoasă decât soarele şi decât toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înţelepciunea o întrece, fiindcă după lumină urmează noaptea, pe când înţelepciunea rămâne nebiruită în faţa răutăţii" (Înţelepciunea lui Solomon 9,2930). (adaptare după "Vieţile Sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti)

Stigmatele Sf. Francisc de Assisi

La Verna În timp ce fericitul Francisc se ruga la poalele muntelui Verna, avu viziunea lui Cristos în chipul unui Serafim crucificat. Acesta îi întimpări semnele cuielor făcute prin răstignirea pe Cruce la mâini, la picioare și în partea dreaptă a coastelor: aceleași semne pe care le-a avut Domnul Iisus Cristos. (Legenda Maior XIII, 3; i Cel 94,95) Această scenă a inspirat nenumărate opere artistice de-a lungul secolelor. Muntele Verna (abreviere probabil de la Mons Cavernae) se află în regiunea Casentino. I-a fost oferită sfântului Francisc pe la 1213 de către contele Orlando Cattani da Chiusi della Verna. Adesea Francisc se regăsea aici și de multe ori s-au petrecut lucuri minunate. Dimineața foarte devreme în ziua de 15 septembrie 1224, în timp ce Francisc se ruga într-un loc retras al Muntelui văzu coborând din cer un Serafim care avea șase aripi foarte luminoase, două la spate, două la șolduri și două la picioare. Aripile lăsau să se vadă imaginea unui om crucificat. Francisc rămase uimit deoarece știa prea bine că durerile pătimirii nu se împacă deloc cu beatitudinea unui Serafim.

Mai târziu a înțeles că Dumnezeu îi dădea de veste transformarea totală de care va avea parte trupul său și care îl va face asemănător cu Cristos pironit pe cruce. Cele șase aripi ale Serafimului pot simboliza cele șase trepte care conduc mintea la iluminarea perfectă sau cele șase trepte ale tronului lui Solomon, adică drumul care duce la cea mai înaltă înțelepciune, la cea mai profundă pace a Duhului Sfânt. Această desăvârșire va avea loc atunci când, așa cum spune Sf. Bonaventura da Bagnoregio în cartea sa Itinerarium mentis in Deum, mintea va vedea „reuniți împreună Primul și Ultimul, mai marele și infinitul, circumferința și centrul, alfa și omega, cauza și cel cauzat, Creatorul și creatura”. Când viziunea dispăru începu să apară în mâinile și în picioarele sf. Francisc semnele cuielor. Chiar și în pieptul său avea o rană deschisă din care adesea curgea sânge care îi păta haina. Prin intermediul stigmatelor Francisc se identifică cu Cristos nu doar spiritual, dar și în mod fizic. Verna a fost pentru el muntele Tabor al schimbării la față, dar și Golgota suferinței. Dante Alighieri în cântul XI al Paradisului (vv. 106-108) va spune: pe unde-n munţi Cristos mântuitorul îi dărui stigmatele preasfinte şi pân' la moarte le simţi fiorul. Ar fi multe de spus despre fenomenul „stigmatelor”. Trebuie să spunem totuși că acelea ale Sf. Francisc au fost cele mai cunoscute în istoria creștinismului și primele deoarece se mai cunosc cel puțin 300 alte cazuri, nu toate dovedite. În cazul Sf. Francisc așa-zisul „Pergamentul de la Assisi” numește 16 martori care după moartea sa au văzut și atins stigmatele sale.

Francisc de Assisi - Predica adresatã pãsãrilor

Şi mergând mai departe cu aceeaşi înflăcărare, ridică ochii şi văzu câţiva copaci de-a lungul drumului, sub care era o mulţime nesfârşită de păsărele, lucru de care sfântul Francisc se minună si spuse însoţitorilor săi: „Mă veţi aştepta aici în drum, iar eu voi merge să predic surioarelor mele păsărele." Şi intră pe câmp, şi începu să predice păsărilor care erau pe ogor; şi pe loc cele care erau sus în copaci veniră la el cu toate, şi stătură nemişcate cât timp sfântul Francisc şi-a ţinut predica; şi nici pe urmă nu plecară până când el nu le dădu binecuvântarea sa. Şi după cum povestea sfântul Masseo fratelui Jacopo da Massa, mergând sfântul Francisc printre ele, şi atingându-le cu sutana, nici una nici măcar nu se mişca. Substanţa predicii sfântului Francisc fu asta: Surioarelor mele păsări , voi sunteţi foarte îndatorate Dumnezeului nostru creator , şi mereu şi oriunde trebuie să îi aduceţi laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc; şi v-a dat şi veşmânt dublu şi triplu; şi în plus, pentru că v-a păstrat neamul în arca lui Noe, în aşa fel încât seminţia voastră să nu se împuţineze în lume.

Şi mai mult decât atât, voi nu semănaţi şi nu seceraţi, şi Dumnezeu vă hrăneşte şi vă dă râurile şi fântânile ca să puteţi bea, vă dă munţii şi văile ca să aveţi unde să vă adăpostiţi, şi arbori înalţi ca să aveţi unde să vă faceţi cuiburile. Şi de asta voi nu trebuie să ştiţi să toarceţi sau să coaseţi. Dumnezeu vă îmbracă pe voi şi pe puii voştri. De unde se vede cât de mult vă iubeşte Creatorul, pentru că el vă dă atâtea lucruri; şi de aceea păziţi-vă, surioarele mele, de păcatul nerecunoştinţei, şi întotdeauna străduiţi-vă să-l iubiţi pe Dumnezeu." Spunându-le sfântul Francisc aceste cuvinte, toate acele păsări începură să-şi deschidă ciocurile şi să-şi întindă aripile, şi să-şi plece cu umilinţă capetele până la pământ, şi prin gesturi şi prin triluri dovediră că părintele sfânt le bucurase fără măsură. Şi sfântul Francisc cu ele împreună s-a veselit şi s-a bucurat, şi s-a minunat mult de aşa o mulţime de păsări şi de preafrumoasa lor varietate, şi de atenţia cu care lau urmărit şi de familiaritatea pe care i-o arătau, pentru care lucru el lăudă în purtarea lor pe Creator. Până la urmă fiind împlinită predica, sfântul Francisc le făcu semnul Crucii şi le dădu îngăduinţă să plece; şi atunci se ridicară toate păsările în aer cu cântece minunate, şi apoi, după crucea, pe care o făcuse sfântul Francisc, se împărţiră în patru părţi; şi o parte zbură spre răsărit şi alta spre apus, şi alta spre miazăzi, şi a patra parte spre nord, şi fiecare şi pleca cântând cântece minunate; semnificând prin asta că după cum sfântul Francisc, cavaler al Crucii lui Christos, le predicase şi făcuse asupra lor semnul crucii, după asta se împărţiră în cele patru părţi ale lumii; astfel predicarea Crucii lui Cristos reînnoită de către sfântul Francisc, trebuia ca prin el şi prin fraţii săi să fie purtată în întreaga lume; care fraţi, la fel ca şi păsările, neavând nici un lucru personal în această lume, îşi încredinţează viaţa numai singurei providenţe a lui Dumnezeu. Intru lauda lui Iisus Christos şi a sărăcuţului Francisc. Amin (din cartea: I fioretti di San Francesco sau Cununa Sfantului Francisc,Editura Crater,1996,trad. Elena Rusti)

Sfântul Francisc şi animalele

Sf. Francisc of Assisi (1182-1226) a uimit şi a inspirat biserica predicând, literalmente, nu într-un sens îngust, fundamentalist, ci urmând întocmai ceea ce Iisus a spus şi a făcut, cu bucurie şi fără nici o limitare. Artiştii îl înfăţişează adesea pe Sf. Francisc înconjurat de animale şi păsări.

Ultimii săi biografi ne vorbesc despre faptul că el le ţinea predici animalelor şi păsărilor şi despre întâlnirile lui cu o mare varietate de creaturi, cărora li se adresă cu: Sora Ciocârlie, Frate Licurici, Frate Iepure ş.a.m.d. Jack Wintz, un călugăr franciscan, ne împărtăşeşte câteva aspecte fascinante din viaţa acestul Sfânt extraordinar.

- Ne puteţi descrie relaţia pe care St. Francis o avea cu animalele? - Părintele Jack: Francis privea întreaga Creaţie ca pe o singură familie. El nu considera că oamenii sunt superiori sau inferiori altor creaturi. El credea întrun Creator bun şi iubitor şi că toate creaturile trebuie tratate cu bunătate şi iubire. Şi câtă vreme toate creaturile aveau acelaşi Tată în Ceruri, ei bine, acest lucru îl făcea frate cu stânjenelul şi cu vulpea. - Ne puteţi spune cum anume comunica St. Francis cu animalele? - Părintele Jack: Anumiţi călugări, cum a fost Thomas de Celano, care l-a cunoscut pe Sf. Francisc şi i-a scris prima biografie, l-a prezentat pe acesta vorbind cu animalele prin intermediul cuvintelor. Eu îmi imaginez că Sf. Francisc avea instincte empatice sau telepatice naturale, care îl ajutau să se apropie de animale în acest fel. - Ne puteţi spune o poveste despre acest lucru? - Părintele Jack: Poveştile pe care le avem sunt de la primul său biograf, Thomas de Celano. El spune că, într-o zi, un frate călugăr i-a adus lui Sf. Francisc un iepuraş care fusese prins într-o capcană.

Francisc l-a sfătuit pe iepuraş să fie mai atent în viitor, apoi l-a eliberat din capcană şi l-a pus pe iarbă, pentru că acesta să meargă înapoi în pădure. Însă, iepuraşul a sărit înapoi în poala lui Sf. Francisc. Francis a făcut câţiva paşi prin pădure şi l-a pus, din nou, jos. Dar, iepuraşul s-a întors după el şi i-a sărit din nou în poală! În cele din urmă, Francis l-a rugat pe unul dintre prietenii săi călugări să ducă iepuraşul departe, în pădure, şi să-i dea drumul să plece. De data aceea, iepuraşul şi-a văzut de drumul lui.

Acest gen de întâmplări aveau loc în mod obişnuit în prezenţa Sf. Francisc şi întotdeauna el considera că erau prilejuri de a slăvi Gloria lui Dumnezeu. Fiindcă, dacă cele mai simple creaturi pot fi atât de înzestrate cu minunile lui Dumnezeu, ce potenţial uriaş trebuie să avem noi, ca fiinţe umane! De asemenea, Thomas vorbeşte despre peşti care comunicau cu Francis. Ori de câte ori vreun peşte era prins, iar Francis se afla pe aproape, el îl arunca înapoi în apă, avertizându-l să nu se mai lase prins vreodată. Uneori, peştii înotau în jurul bărcii sale, ascultând predicile lui Francis, până când el le spunea să plece. Atunci, peştii se îndepărtau. - Ne-aţi putea spune mai multe despre predicile pe care le ţinea animalelor? - Părintele Jack: Pentru a exemplifica, am să vă împărtăşesc o altă poveste spusă de Thomas de Celano.

Francisc şi tovarăşii săi făceau o călătorie prin valea Spoleto, în apropierea oraşului Bevagna. Dintr-o dată, Francis a observat o mulţime de păsări de toate felurile. Plin de evlavie, el li s-a adresat: “Fraţi şi surori păsări, ar trebui să-l proslăviţi pe Creatorul vostru şi să-l iubiţi necontenit. El v-a dăruit pene ca să vă îmbrăcaţi, aripi ca să puteţi zbura şi tot ceea ce vă trebuie. Dumnezeu este cel ce v-a înnobilat în faţa tuturor celorlalte creaturi, făcându-vă sălaşul în aerul pur,

rarefiat. Fără a fi nevoiţi să sădiţi sau să culegeţi, aţi primit călăuzirea şi protecţia lui Dumnezeu”. La aceste cuvinte, păsările au început să-şi desfacă aripile, să-şi întindă aripile şi să se uite lung la Francisc, bucurându-se şi slăvindu-l pe Dumnezeu conform naturii lor. Apoi, Francisc s-a dus exact în mijlocul lor, s-a răsucit şi a venit înapoi, atingându-le cu tunica sa. După aceea, el le-a binecuvântat, iar ele au plecat în zbor.

Mai târziu, Francis se întrebă în faţa tovarăşilor săi de ce oare nu ţinuse niciodată predici păsărilor. Şi din acea zi, Celano relatează că Francis şi-a făcut un obicei din invocarea tuturor păsărilor, animalelor şi reptilelor care-i ieşeau în cale, cerându-le să-l proslăvească şi să-l iubească pe Creatorul lor. Pe parcursul vieţii sale, au existat multe asemenea momente speciale, în care Francis le ţinea predici animalelor. Odată, el chiar a redus la tăcere un stol de păsări gălăgioase, care întrerupseseră o ceremonie religioasă. Spre stupefacţia tuturor celor prezenţi, păsările au tăcut până când predica lui Francisc s-a încheiat. - Uau! Vă daţi seama ce respect profund şi câtă iubire avea el pentru întreaga Creaţie? - Părintele Jack: Eu cred că nu putem separa iubirea lui Francis pentru animale de iubirea lui pentru Dumnezeu. El numea Creaţia o “operă de artă” şi spunea că în

faţă oricărei opere de artă suntem inspiraţi să îl elogiem pe artist – în cazul nostru, pe iubitorul nostru Creator. Francis a fost un sfânt creştin, care credea cu putere că Scripturile iudaice şi creştine, ne învaţă despre Dumnezeu şi Creaţie. Eu văd în Francisc o empatie şi o iubire naturală faţă de creaturi, iar simţămintele sale naturale au fost amplificate de credinţa sa puternică în Dumnezeu, care a creat şi a dăruit o mare demnitate întregii lumi pe care a zămislit-o. Misiunea lui esenţială a fost să-şi trăiască viaţa cu multă compasiune, respect şi preţuire pentru întreaga viaţă, aşa cum a demonstrat Iisus prin întreaga Sa viaţă. - Ce anume v-a determinat să vă dedicaţi viaţa învăţăturilor St. Francis? - Parinele Jack: Am iubit dintotdeauna natura şi frumuseţile ei şi, astfel, am fost atras de Francisc, în mare parte datorită marii sale iubiri şi respectului său faţă de Creaţie. De asemenea, Francisc m-a învăţat că Dumnezeul Creaţiei era totodată Dumnezeul care a devenit om prin Iisus şi ne-a iubit atât de mult, fără să ceară nimic în schimb, dându-şi chiar şi viaţa din iubire pentru oameni. Noi, Franciscanii, nu îl considerăm pe Francisc ca fiind separat de Iisus şi de imensa Lui iubire pentru noi. Francis mă atrage atât de mult fiindcă el L-a urmat întocmai pe Iisus. - Ne mai puteţi spune o altă poveste despre Sf. Francisc? - Părintele Jack: Cu multă plăcere. Probabil că cea mai cunoscută relatare despre Sf. Francisc este cea a îmblânzirii unui lup care îi teroriza pe locuitorii din Gubbio. În timp ce vizita acel oraş, Francisc a auzit despre un lup atât de hămesit, încât ucidea şi mânca nu numai animale, dar şi oameni. Oamenii s-au înarmat şi au plecat să-l prindă, dar toţi cei care l-au întâlnit au pierit sfâşiaţi de colţii lui ascuţiţi. De atunci, oamenii se temeau să mai iasă dincolo de zidurile oraşului. Lui Francisc i s-a făcut milă de acei oameni şi s-a hotărât să meargă în afara oraşului şi să-l întâlnească pe lup. El a fost prevenit cu vehemenţă să nu facă acest lucru, dar a spus că Dumnezeu îi va purta de grijă. Aşadar, însoţit de un călugăr şi câţiva săteni, Francisc a ieşit pe poarta oraşului. Acolo, ţăranii au spus că le-a pierit curajul şi nu pot merge mai departe. Dar Francisc şi însoţitorul său, bravul călugăr, şi-au continuat drumul.

Lupul a ţâşnit brusc din pădure, arătându-şi colţii fioroşi. Francisc a făcut semnul crucii către lup, pe care puterea lui Dumnezeu l-a făcut să-şi ascundă colţii. Apoi, Francisc l-achemat la el: “Vino la mine, Frate Lup. În numele lui Christos, îţi ordon să nu răneşti pe nimeni”. În acel moment, lupul şi-a plecat capul şi s-a aşezat la picioarele lui Francisc, blând ca un miel. Sf. Francisc i-a explicat lupului că îi terorizase pe oameni, ucigând nu numai animalele, dar şi pe oameni, care erau creaţi în imaginea lui Dumnezeu. Sf. Francisc i-a mai spus: “Frate Lup, vreau să aduc pacea între tine şi locuitorii din Gubbio. Ei nu te vor mai hăitui, iar tu nu îi vei mai ataca. Toate uciderile din trecut vor fi iertate”.

Lupul şi-a exprimat consimţământul mişcându-şi corpul şi plecându-şi capul. Apoi, spre stupoarea mulţimii adunate, Francisc i-a cerut lupului să facă o promisiune. Când Sf. Francisc şi-a întins mâna pentru a primi dovada angajamentului lupului, acesta şi-a întins laba din faţă, pe care a pus-o în mâna întinsă a Sfântului. Apoi, Francisc i-a comandat lupului să intre în oraş şi să facă pace cu localnicii. Francisc s-a întors şi a mers prin oraş, urmat îndeaproape de lupul îmblânzit.

În timp ce străbăteau oraşul, întreaga suflare era acolo, pentru a lua parte la acel miracol. Cu lupul alături, Francisc a ţinut o slujbă dedicată oraşului, despre nemaipomenita iubire a lui Dumnezeu. Apoi, el le-a oferit oamenilor pace, în numele lupului. Locuitorii oraşului au promis, cu glas tare, că îl vor hrăni pe lup. Apoi, Francis l-a întrebat pe lup dacă ar fi putut trăi în pace în acele condiţii. Lupul şi-a aplecat capul şi şi-a răsucit corpul într-un fel care i-a convins pe toţi cei prezenţi că a acceptat pactul. Apoi, lupul şi-a aşezat din nou laba în mâna lui Francis, ca o parafare a acelei înţelegeri. De atunci încolo, oamenii au respectat înţelegerea făcută. Lupul a trăit timp de doi ani printre locuitorii oraşului, mergând din casă în casă pentru hrană. El nu a mai rănit pe nimeni şi nimeni nu l-a mai rănit pe el. Nici chiar câinii nu îl mai lătrau. Atunci când lupul a murit de bătrâneţe, oamenii din Gubbio s-au întristat. Blândeţea lupului reprezentase pentru ei o amintire vie a minunilor, răbdării, virtuţilor şi sfinţeniei lui Francisc. Ea a fost simbolul viu al puterii şi înţelepciunii prezenţei divine. - Mulţumesc, Părinte Jack, pentru că le-ai împărtăşit cititorilor noştri această măreaţă inspiraţie, pe care viaţa Sfântului Francis continuă să o dăruiască lumii.

Floricelele Sfântului Francisc

Bucuria desăvârşită, după Sf. Francisc din Assisi

El Greco, “Sf. Francisc şi fr. Leon meditând asupra morţii”, aprox. 1600

Într-o zi de iarnă, călătorind Sf. Francisc împreună cu fr. Leon dinspre Perugia către Santa Maria degli Angeli şi suferind aprig din cauza frigului, l-a chemat la el pe fr. Leon, care mergea înaintea lui şi i-a spus: “O, frate Leon, dacă ar fi pe placul lui Dumnezeu ca fraţii minori să ofere, pe toate meleagurile, mare pildă de sfinţenie şi învăţătură, ia seama că aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”. Ceva mai încolo, Sf. Francisc l-a chemat pentru a doua oară: “O, frate Leon, dacă şi dacă fraţii minori l-ar face pe olog să meargă, dacă l-ar îndrepta pe cel adus de spate, ar alunga duhurile rele, ar reda vederea orbului, auzul celui surd, dacă ar învia morţii după patru zile, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”. La scurt timp după aceasta, a strigat cu glas tare: “O, frate Leon, dacă fraţii minori ar cunoaşte toate limbile, dacă ar stăpâni fiecare ştiinţă, dacă ar putea tălmăci întreaga Scriptură, dacă ar avea darul profeţiei şi ar putea revela nu doar lucrurile viitoare, ci întocmai şi tainele tuturor conştiinţelor şi tuturor sufletelor, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”. După ce a mai făcut câţiva paşi, a spus iarăşi cu voce tare: “O, frate, Leon, mieluşel al Domnului! Dacă fraţii minori ar grăi în limba îngerilor, dacă ar putea explica traiectoria astrelor, dacă ar cunoaşte virtuţile tuturor plantelor, dacă toate comorile pământului le-ar fi descoperite, dacă li s-ar face cunoscute toate proprietăţile tuturor păsărilor, peştilor, animalelor, oamenilor, capacilor, pietrelor, rădăcinilor, apelor, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”. Imediat şi-a ridicat glasul din nou: “O, frate Leon, şi dacă fraţii minori ar avea darul predicării astfel încât să-i convertească pe toţi necredincioşii la credinţa în Cristos, ia seama că nici aceasta nu ar fi bucuria desăvârşită”. Cum acest de discurs durase preţ de două poşte, fratele Leon se mira şi întrebândul pe sfânt, îi zise: “Părinte, te rog să-mi spui atunci care este bucuria desăvârşită”. Sf. Francisc răspunse: “Dacă ajungem la Santa Maria degli Angeli, uzi până la piele şi tremurând de frig, plini de noroi şi sfârşiţi de foame, şi când batem la poarta mănăstirii, portarul vine la noi furios să ne întrebe cine suntem; dacă, după ce i-am spus: «Suntem doi dintre fraţi», el ne răspunde mânios: «Nu spuneţi adevărul, sunteţi nişte netrebnici care înşeală lumea şi iau pomana de la gura săracilor»; dacă după aceea refuză să ne deschidă şi ne lasă afară, în

zăpadă şi zloată, răbdând de frig şi foame până la căderea nopţii, atunci, dacă suferim o asemenea nedreptate şi asemenea dispreţ cu răbdare, fără a ne tulbura şi fără să cârtim, crezând cu smerenie şi dragoste că portarul ne cunoaşte cu adevărat şi că Dumnezeu îl face să grăiască astfel împotriva noastră, ia seama, o, frate Leon, aceasta este bucuria desăvârşită. Şi dacă batem la poartă iarăşi, iar portarul iese mânios să ne alunge, tunând şi fulgerând, ca şi cum am fi nişte şarlatani netrebnici, spunând: «Afară cu voi, tâlhari nenorociţi! La puşcărie cu voi, căci aici nici nu veţi mânca, nici nu veţi dormi» şi dacă primim aceasta cu răbdare, cu bucurie, cu iubire, o, frate Leon, ia seama că aceasta e cu adevărat bucuria desăvârşită. Şi dacă, mânaţi de frig şi foame, batem din nou la poartă, chemându-l pe portar şi implorându-l cu lacrimi să ne deschidă şi să ne ofere adăpost, pentru iubirea lui Dumnezeu, şi dacă el vine şi mai mânios ca înainte, strigând: «Aceştia sunt nişte pungaşi supărători, o să le dau ceea ce merită» şi luând un baston noduros, ne-ar înşfăca de glugă, aruncându-ne la pământ, rostogolindu-ne în zăpadă, şi ne-ar bate şi ne-ar răni cu nodurile bastonului, dacă suferim toate aceste ofense cu răbdare şi bucurie, gândindu-ne la suferinţele Preaslăvitului nostru Domn, pe care le împărtăşim din iubire pentru El, ia seama, o, frate Leon, că aici, în sfârşit, este bucuria desăvârşită. Şi acum, frate, ascultă încheierea. Mai presus de toate harurile şi toate darurile Duhului Sfânt pe care Cristos le acordă prietenilor săi, este harul de a te înfrânge pe tine însuţi şi de accepta de bunăvoie, din iubire faţă de Cristos, toate suferinţele, ofensele, lipsurile şi dispreţul; căci nu ne putem lăuda cu nici un alt har, văzând că nu vine de la noi, ci de la Domnul, după vorbele Apostolului: Ce ai ce nu ai primit de la Dumnezeu? Şi dacă ai primit, de ce te mândreşti ca şi cum nu ai fi primit? Dar în crucea Domnului ne putem lăuda, dupa cum spune în altă parte Apostolul: Nu mă voi lăuda cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Cristos. Amin”. (Din Floricelele Sf. Francisc, cap. VIII)

Despre smerenie, cu Sf. Francisc din Assisi Francisco de Zurbaran, "Sf. Francisc", 1660 Sf. Francisc locuia odată în conventul de la Porziuncola, împreună cu fr. Masseo da Marignano, om de mare sfinţenie şi cu judecată limpede, care se întreţinea adesea în rugăciune cu Dumnezeu; motiv pentru care Sf. Francisc îl iubea foarte mult. Într-una din zile, când Sf. Francisc se întorcea din pădure, unde fusese în rugăciune, fr. Masseo, dorind să pună la încercare smerenia sfântului, i-a ieşit în întâmpinare zicându-i: „De ce după tine? De ce după tine?” La care Sf. Francisc spuse: „Ce înseamnă asta? Ce vrei să spui?” Fr. Masseo răspunse: „Vreau să spun, cum se face că toată lumea vine după tine; de ce toţi oamenii vor să te vadă, să te audă şi să se supună cuvântului tău? Căci tu nu eşti atrăgător ca înfăţişare, nici învăţat; nici nu eşti de spiţă nobilă. Cum se face atunci, că toată lumea te urmează?” Sf. Francisc, auzind aceste cuvinte, mult s-a bucurat în inima sa si ridicându-şi ochii la cer, a rămas pentru vreme îndelungată cu mintea cufundată în Dumnezeu; apoi, revenindu-şi în fire, a îngenuncheat, aducând mulţumiri lui Dumnezeu cu multă înflăcărare spirituală şi adresându-i-se fr. Masseo, îi zise: „Vrei să ştii de ce toţi oamenii mă urmează? Află că este pentru că Domnul, care este în ceruri, care vede binele şi răul de peste tot, nu a văzut, cu ochii lui cei sfinţi, printre oameni niciunul mai netrebnic, mai nedesăvârşit sau mai mare pacătos ca mine; şi pentru a duce la îndeplinire minunata sa lucrare, nu a găsit pe întreg pamântul o creatură mai ticăloasă decât mine; de aceea m-a ales pe mine, pentru a face de ruşine toată puterea, frumuseţea, măreţia, spiţa nobilă şi toată ştiinţa lumii, pentru ca oamenii să afle că orice virtute şi orice lucru bun vin de la El, şi nu de la vreo creatură, că nimeni nu trebuie să se laude inaintea lui; dar cine se laudă, să se laude în Domnul, a căruia e toată slava în vecii vecilor”. După aceasta, fr. Masseo, la un asemenea răspuns smerit, dat cu atâta râvnă, a fost profund impresionat şi s-a încredinţat că Sf. Francisc stăpânea cu desăvârşire virtutea umilinţei. (Din Floricelele Sf. Francisc, cap. X)

Francesco d’Assisi - supremaţia iubirii

“Micul frate Francisc” – cum îşi spunea el însuşi cu umilinţă, s-a născut la începutul anului 1182 la Assisi, în provincia Umbria, în inima Italiei. El a trăit în spiritul Evangheliei şi a adus în creştinism o nouă lumină, un nou suflu al vieţii de zi cu zi trăită într-un mod divin, exemplar. Francisc a fost un apostol al renunţării: nu doar la renume, bogăţie, posesiuni fizice. El spunea că pentru a-L simţi deplin pe Dumnezeu este necesar să se renunţe la toate cunoştinţele teoretice: “odată ce va veni ziua de pe urmă, cărţile nu îţi vor sluji la nimic”; ştiinţa despre cele exterioare îi face adesea pe oameni neascultători, punând în ei ceva rigid, care îi împiedică să se supună Voinţei Divine. Despre Francisc, teologi de renume recunosc cu uimire: “teologia sfântului Francisc, întemeiată pe puritate şi contemplaţie, se înalţă ca un vultur, în timp ce ştiinţa noastră se târăşte pe pământ.” Cu o putere de acţiune irezistibilă, mereu plin de ardoarea iubirii de Dumnezeu, el predica oamenilor în pieţe, făcând inteligibil şi apropiat lor ceea ce părea inexprimabil. Emanând necontenit savoarea unei bucurii divine, sf. Francisc a organizat în interiorul bisericii creştine o grupare religioasă numită Ordinul Fraţilor Minoriţi. Francisc a fost un apostol al fericirii. El spunea că bucuria “izbucneşte din puritatea inimii şi din perseverenţa în rugăciune”. Când se ruga, uneori fraţii vedeau în jurul lui o lumină mare; chiar şi copleşit de suferinţe fizice, sufletul său era plin de voioşie, îndurând totul cu răbdare şi iubire. Viaţa lui pe pământ a fost un cântec de bucurie, mereu reînnoit de harul divin.

Extrase din “Scrisori către preoţi” Aici se arată cum trebuie să fie viaţa preotului şi în ce stare de spirit ar trebui ca preoţii să oficieze slujba religioasă pentru ca să nu-şi atragă mânia, ci binecuvântarea lui Dumnezeu. “Îi rog întru Domnul pe toţi fraţii mei preoţi, care sunt preoţii celui Înalt, ca ori de câte ori vor să oficieze o slujbă divină să fie curaţi şi, cu gânduri pure, să jertfească adevărata ofrandă, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cu veneraţie şi cu intenţie curată, nu pentru a plăcea oamenilor. Dacă Preafericita Fecioară este atât de onorată pentru că l-a purtat în braţe, dacă Botezătorul a tremurat şi nu a îndrăznit să atingă creştetul sfânt al lui Dumnezeu, dacă este venerat mormântul în care a zăcut un timp, cât de sfânt, vrednic şi drept trebuie să fie preotul care Îl va atinge cu mâinile, Îl primeşte în inimă şi Îl dă altora pe Acela, pe care “chiar şi îngerii doresc să-l privească”. (Petru 1,12) Tot omul să se înfioare, să se cutremure lumea, şi cerul să jubileze, când “Christos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Ioan 11,27) se află pe altar în mâinile preotului. O, ce minune! Ce graţie! O, ce smerenie sublimă şi nobilă! El, Domnul şi Stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu se coboară până acolo încât se ascunde, pentru mântuirea noastră, în forma simplă a pâinii! […] Nu păstraţi nimic pentru voi , ca să vă primească întregi Acela care vi se dăruie în întregime!” Nu este de mirare că Sf. Francisc cere preoţilor să devină sfinţi şi curaţi ca să nu-şi atragă mânia lui Dumnezeu, căci el însuşi a fost pe pământ ca un foc nestins al iubirii dumnezeieşti şi a împlinit cuvântul evangheliei într-un mod cutremurător; el este o dovadă deplină a supremaţiei iubirii, care, într-un mod aparent miraculos, supune toate celelalte forţe ale manifestării. Francisc, prin iubirea sa arzătoare, a oprit un război cu un cântec, a îmblânzit fiare sălbatice, a vindecat boli incurabile şi suflete rătăcite în întuneric care nu mai aveau speranţă.

Dăm în continuare câteva exemple din viaţa de zi cu zi a lui Francisc, pentru a ne umple de bucuria unei iubiri neomeneşti, care topea orice împotrivire, spulbera orice obstacol, aducea pacea acolo unde ura şi mânia păreau de neînvins: Un război oprit cu un cântec Între Assisi şi Perugia urma să reînceapă războiul civil. Sf. Francisc, fiind foarte bolnav, nu mai putea să vorbească oamenilor direct, aşa cum o făcea în prima perioadă, şi de aceea a trimis doi discipoli apropiaţi la taberele aflate în conflict ca să cheme în curtea interioară a Palatului episcopal, toate oficialităţile celor două oraşe. Acolo, cei doi discipoli trimişi de Francisc au cântat “Lauda creaţiei” – imnul de slavă compus de sfânt, la care el a adăugat chiar atunci o strofă: “Slăvit fii tu, Dumnezeul meu pentru cei care din dragoste de Tine iartă şi îndură rele şi vrăjmăşii, ferice de cei care le îndură în pace. Cu mâna ta vor fi încununaţi O, Prea Înălţate.” Deşi ura dintre cele două oraşe era foarte puternică, şi oamenii înverşunaţi unii împotriva celorlalţi, conflictul s-a stins în timp ce cântecul se înălţa; căci Francisc era numele iubirii şi inimile ascultătorilor s-au supus spontan, luminate de puterea dragostei. Fratele meu, focul Spre sfârşitul vieţii sale pe pământ, Francisc a fost foarte bolnav. Împotriva orbirii, medicii i-au recomandat la un moment dat arderea zonei tâmplelor cu un fier înroşit în foc. Fratele Elia, care îl iubea foarte mult, îl ţinea pe Francisc de mână, iar ceilalţi fraţi au ieşit din încăpere, înfricoşaţi de suferinţa pe care urma să o îndure sfântul. Cum toată creaţia vizibilă era cuprinsă de Francisc prin iubire, el simţea focul ca pe un frate drag şi s-a rugat astfel: “Fratele meu foc, cel Preînalt ţi-a dăruit o splendoare admirată de toată firea. Arată-te acum bun şi blând cu mine. Mă rog Domnului, în mărirea Lui, să domolească fierbinţeala ta şi mie să-mi dea forţa să îndur mângâierea ta arzătoare.”

Când fierul înroşit în foc s-a lipit de pielea sfântului, acesta nici măcar nu a tresărit, pentru că nu a simţit absolut nici o durere. Medicul era uluit. Fratele Elia nu s-a mirat, căci ştia că ţine mâna unui sfânt. Apoi, cu obişnuita sa veselie, Francisc s-a adresat medicului: “Dacă nu l-aţi fript îndeajuns, mai încercaţi odată!” Vindecarea sufletească şi trupească a unui lepros Sf. Francisc l-a urmat din toate puterile sale pe învăţătorul său desăvârşit, Hristos; el mergea bucuros să-i slujească pe leproşi din dragoste pentru Iisus, iar Mântuitorul înfăptuia adesea minuni prin copilul său drag, care se lăsa cuprins de Har. Iată ce s-a petrecut într-un spital cu bolnavi de lepră, unde slujeau fraţii din Ordinul lui Francisc. Printre bolnavi era unul atât de grav încât suferinţa îi secătuise de tot orice urmă de răbdare sau bunătate, sufletul său era chinuit de întuneric, iar trupul se afla deja în descompunere datorită stadiului avansat al bolii. El devenise insuportabil atât pentru el însuşi, cât şi pentru fraţii care îl îngrijeau, deoarece îi lovea cumplit pe cei care îl ajutau, folosea împotriva lor cuvinte dezgustătoare şi blestema pe Hristos. Deşi fraţii îndurau cu răbdare loviturile şi injuriile, totuşi nu-l puteau ajuta pe lepros, şi atunci l-au chemat pe Francisc, care locuia în apropierea spitalului. Astfel s-a apropiat Sf. Francisc de patul bolnavului şi l-a salutat: “Dumnezeu să te liniştească, preaiubitul meu frate!”. Iar leprosul a răspuns: “Ce pace pot să am eu de la Dumnezeu, când mi-a luat pacea şi orice bine, şi m-a făcut tot putred şi urât mirositor?” Sf. Francisc i-a răspuns leprosului: “Frăţiorule, să ai răbdare, deoarece bolile trupului sunt date în această lume pentru mântuirea sufletului, astfel încât ele sunt o binecuvântare, când ştii că le duci cu răbdare.” Iar bolnavul de lepră a răspuns: “Şi cum aş putea duce cu răbdare durerea continuă care mă chinuie zi şi noapte? Iar fraţii de veghe pe care mi i-ai trimis să mă servească mai rău îmi fac şi nu mă servesc cum trebuie.”

Atunci Sf. Francisc a cunoscut că leprosul era posedat de un spirit rău; şi cu iubirea lui arzătoare s-a îndreptat în interior către Mântuitorul, cerând vindecarea. Când un sfânt îngenunchează în faţa preaiubitului său Dumnezeu şi cere Harul, Dumnezeu răspunde întotdeauna, neputând rezista la chemarea şi rugăciunea care izvorăşte dintr-un suflet topit de iubire. Ceea ce însă prea puţini oameni ştiu, este că uneori, în acel moment de acordare a harului, se realizează adesea un transfer de suferinţă de la bolnav la sfântul care acceptă din iubire să ducă mai departe crucea celui murinbund. Repetând în mod sublim sacrificiul cristic al răstignirii, sfinţii care realizează vindecări miraculoase (fizice şi sufleteşti) prin puterea lui Dumnezeu, acumulează uneori suferinţe uriaşe pe care le duc în taină, cu răbdare, până la moarte. Deşi lipsiţi de păcat, ei acceptă prin sacrificiu divin să poarte păcatele celor care astfel se vindecă şi sfinţii ajung de aceea spre sfârşitul vieţii pământeşti să sufere boli teribile care le chinuie corpul fizic. Ei compensează astfel chiar şi suferinţele psihice şi mentale ale oamenilor. Dar să revenim la patul leprosului, lângă care se ruga Sf. Francisc. Odată împlinită rugăciunea s-a ridicat şi a spus: “ Fiule, vreau să te servesc eu, pentru că nu eşti mulţumit de ceilalţi.”. ”Mi-ar plăcea, a răspuns bolnavul, dar ce îmi poţi face tu mai mult decât ceilalţi?” Francisc a spus: “Ceea ce tu vei vrea, voi face.” Adeseori Dumnezeu vorbeşte într-un mod atât de adânc prin cei care Îl iubesc, încât oamenilor le scapă unele înţelesuri. De exemplu când sfântul a spus “Ceea ce tu vei vrea, voi face.”, prin el Dumnezeu a revelat pentru cei prezenţi două legi divine, două taine măreţe: legea liberului arbitru, a voinţei libere a omului, conform căreia omul nu este obligat de Dumnezeu ci are liberă alegere în tot ceea ce doreşte; dacă omul alege rău, este liber să-l dorească; dacă omul alege binele, este liber să-l dorească. A doua lege divină cuprinsă tainic în răspunsul sfântului este atotputerea lui Dumnezeu, care transcende orice alte determinări. Toate aparenţele miraculoase sunt de fapt apeluri frenetice şi pline de iubire ale atotputerii lui Dumnezeu, prin care toate determinismele planurilor inferioare sunt anulate, manifestându-se plenar puterea lui Dumnezeu în acţiune.

Înţelegând acum ceva mai bine modul divin în care se produce o astfel de vindecare, să ne întoarcem la discuţia cu leprosul: acesta a spus: “Vreau să mă speli din cap până în picioare, deoarece miros atât de urât încât eu însumi nu mă pot suporta.” Atunci imediat Sf. Francisc a amestecat în apă multe ierburi mirositoare şi a început să-l spele pe lepros chiar cu mâinile sale. Prin minune dumnezeiască, acolo unde Sf. Francisc îl atingea cu mâinile sale, lepra dispărea şi rămânea o carne perfect sănătoasă. Şi după cum trupul se însănătoşea, tot astfel şi sufletul său se umplea de lumină, plângând cu amărăciune pentru rătăcirea în care s-a aflat şi bucurându-se peste măsură de harul care îl mângâia acum. Dragoste şi sfinţenie În anul 1212, Clara, o tânără aparţinând celei mai înalte aristocraţii din Assisi s-a hotărât să abandoneze lumea şi să se alăture fraţilor franciscani. Inima Sf. Francisc a înflorit de iubire pentru ea, spunând că, deşi a trăit în lume, ea nu are nimic lumesc. Clara a fost înveşmântată călugăriţă, a devenit apoi stareţă. Avea un suflet atât de bun, încât se spune despre ea că a umplut Biserica de parfumul sufletului ei. Sf. Clara era îndrăgostită de Sf. Francisc şi l-a rugat o dată să mănânce împreună. Cu greu s-a hotărât Sfântul Francisc să accepte această intimitate – de a mânca împreună cu Clara, pentru că nu dorea ca ceva omenesc să umbrească iubirea lor. Au ales ca loc de întâlnire mănăstirea Santa Maria, iar masa s-a aşternut direct pe pământ. Împreună cu Francisc şi Clara erau prezenţi mai mulţi discipoli şi o însoţitoare a sfintei Clara. Ca prim fel de mâncare, sf. Francisc a început să vorbească despre Dumnezeu, atât de înălţător şi de minunat, încât peste toţi cei prezenţi a coborât harul ceresc şi au fost răpiţi în Dumnezeu. Oamenii din împrejurimi, din Sciesi şi Bettona, au văzut un foc uriaş care cuprinsese mănăstirea şi pădurea care o înconjura. Alergând în grabă să stingă focul, localnicii au intrat în pădure, apoi în mănăstire şi au fost uimiţi de priveliştea minunată a celor care meditau, mângâiaţi de Bunul Dumnezeu atât de mult, încât nu le-a mai trebuit altă mâncare.

Nevăzând nici un foc fizic, oamenii au înţeles că ei văzuseră un foc dumnezeiesc, în care sufletele a doi sfinţi s-au unit cu dragoste nesfârşită. Atunci, oamenii au plecat spre casele lor, luminaţi şi cu multă mângâiere în inimă. (citat din lucrarea "Cuvinte din lumină - nestemate ale misticii creştine" apărută la editura Kamala. )

Sfântul Francisc de Assisi, sfântul care a dat sărăciei titlul de „sfântă soră”

Sărăcuţul din Assisi este întemeietorul Ordinului ce-i poartă numele, ai cărui membri şi-au luat obligaţia, sub jurământ, de a practica cele trei sfaturi evanghelice ale ascultării, curăţiei şi sărăciei. Francisc propune pentru sine şi pentru ai săi dubla trăire religioasă: contemplativă şi activă, adică de reculegere în faţa lui Dumnezeu şi de activitate apostolică de dragul poporului lui Dumnezeu. În acest sens, grăitor rămâne îndemnul său: „Să privim fraţilor cu toţii la Bunul Păstor, care pentru aşi salva oile sale îndură chinuri. Oile Domnului îl urmează în tulburări, în persecuţii, în foame, în boală, în ispite şi în celelalte încercări. Şi de la Domnul vom primi ca răsplată viaţa eternă. Şi pentru noi, servi ai lui Dumnezeu e mare ruşine că sfinţii au înfăptuit acţiuni şi noi, doar recitând şi predicând, să avem onoare şi glorie”. În ale sale „Îndreptări” (Admonitio), arată şi rolul nefast al creştinilor care păcătuiesc, faptul că şi ei sunt într-un fel instrumentul chinurilor îndurate de Răscumpărător, adresându-se retoric: „nu diavolii, nu ei L-au răstignit, ci tu împreună cu ei şi-L mai răstigneşti încă, desfătându-te în vicii şi păcate”. Pentru cei care au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propuse de el, sfântul Francisc a scris un regulament intitulat „Regula et vita fratrum minorum” – Regula şi viaţa fraţilor minori. În vara anului 1209, acest nou fel de viaţă călugărească primeşte încuviinţarea, la Roma, din partea papei Inocenţiu al III- lea (iniţial acesta refuzase aprobarea, dar în urma unei viziuni se răzgândeşte). Sfântul Francisc de Assisi a întemeiat trei ordine:  unul pentru bărbaţi, Ordinul întâi franciscan sau Ordinul fraţilor minori;

 unul pentru femei: Ordinul al doilea franciscan sau Ordinul călugăriţelor Clarisse (după numele Sfintei Clara, cea mai fidelă discipolă a lui Francisc) şi  altul pentru laici: Ordinul al treilea franciscan ( al terţiarilor). Carisma specifică franciscanismului este exprimată şi definită chiar de la începutul Regulii: „Aceasta este viaţa fraţilor mei: să păstreze Evanghelia Domnului nostru Iisus Cristos”. În 1221, s-a format în rândul laicilor un al treilea ordin al Sfântului Francisc – terţiarii – care, deşi nu erau obligaţi să respecte regulamentul franciscan în totalitate, îşi doreau să îl respecte cât mai mult cu putinţă, trăind în continuare „în lume”, şi ajutând primul şi al doilea ordin, prin munca şi actele lor de caritate. Franciscanii abordau destul de puţin probleme de natură teologică; de asemenea, nu le cereau ascultătorilor lor să practice castitatea, sărăcia şi supunerea cu aceeaşi stricteţe cum o făceau ei înşişi prin jurământ.

Cum arată sărăcia? Biserica Catolică îl sărbătoreşte azi pe Sărăcuţul Francisc de Assisi, sfântul care i-a dat sărăciei titlul de „sfântă soră” şi care, aşa cum îndeamnă evanghelia de azi, luat asupra sa „jugul” lui Iisus (cf. Mt 11,29). Şi dacă ar trebui să asociez mental conceptul de sărăcie (atât exterioară cât şi interioară) unei imagini anume, atunci singura care mi s-ar părea potrivită ar fi Letto di San Francesco. În februarie 2008 am păşit pe urmele lui Francisc la Verna, acolo unde în sărbătoarea Sfintei Cruci a anului 1224, Domnul l-a învrednicit pe franciscanul pe atunci în vârstă de 43 de ani de darul stigmatelor.

Şi străbâtând acel convent vechi de secole şi încărcat de istorie franciscană, am intrat şi pe faimosul Coriddoio delle Stimate, un culoar ce traversează mănăstirea. Pe o latură a culoarului mai multe uşi care dau către diverse încăperi şi capele minuscule, zidite în stânca dură a muntelui. Şi, la un moment dat, plăcuţa de pe perete ne avertizează că dincolo de uşă vom vedea patul sfântului (iar popasul pelerinului în acest loc preţ de un Tatăl Nostru şi un Bucură-te, Marie este înzestrat cu darul indulgenţei).

Ne închipuim, desigur, o chilie sărăcăcioasă, de dimensiuni infime, lipsită de orice fel de confort elementar. Dar dincolo de uşă nu e e nici măcar o încăpere, e o ieşire care dă într-o chilie săpătă în stânca muntelui. Chilia lui Francis e o peşteră inundată, iar din mijlocul apei iese la iveală patul, cioplit şi el în piatră. Nimic în afara aceste imagini nu mi-a tulburat vreodată mai mult inima atunci când vine vorba de sărăcie.

Sărăcuţule Francisc, roagă-te pentru noi! PS: Şi un bonus pentru anti-ecumenişti: pictura Bisericii Drăgănescu, executată de pr. Arsenie Boca, care îl înfăţişează pe Francisc în cer, alături de mai mulţi sfinţi ai Bisericii Răsăritului.

Sfântul Francisc de Assisi – Salut virtuţilor

Sf. Francisc de Assisi numește în acest imn de laudă virtuțile „stăpânelor”. Într-o formă poetică vie, el le prezintă ca persoane, așa cum le-a reprezentat arta gotică în domurile ei de piatră. De aceea el le iubește ca pe niște ființe vii și le întâmpină cu toată evlavia. 1) Fii salutată regină înțelepciune, Domnul să te țină împreună cu sora ta, sfânta și curata simplitate. 2) Stăpână, sfântă sărăcie, Domnul să te țină împreună cu sora ta, sfânta smerenie. 3)Stăpână, sfântă dragoste, Domnul să te țină împreună cu sora ta, sfânta supunere. 4) Voi preasfinte virtuți, să vă țină pe toate Domnul de la care purcedeți. 5) Nu există nici un om pe pământ, care ar putea-o avea pe una din voi, dacă mai înainte nu se mortifică. 6) Cine are una și nu le știrbește pe celelalte, le are pe toate. 7) Iar cine știrbește una, nu are nici una și le știrbește pe toate (Iac 2, 10). 8) Fiecare virtute face de rușine viciul și păcatele. 9) Sfânta înțelepciune face de rușine pe Satana și răutățile lui. 10) Sfânta simplitate face de rușine toată înțelepciunea veacului acestuia (1 Cor 2, 6), și înțelepciunea trupului. 11) Sfânta sărăcie face de rușine lăcomia și zgârcenia, și grijile acestui veac. 12) Sfânta smerenie face de rușine mândria și pe toți oamenii care sunt pe lume, și de asemenea tot ce există în această lume. 13) Sfânta iubire face de rușine ispitele diavolești și trupești, și toată frica trupească (In 4, 18). 14) Sfânta supunere face de rușine toate lăcomiile trupești și carnale, 15) și mortifică trupul ca să fie ascultător spiritului și fratelui său; 16) și el (omul), este supus și subordonat oamenilor care sunt pe lume,

17) și nu numai oamenilor, ci și tuturor animalelor sălbatice și neîmblânzite, 18) ca ele să poată face cu el tot ce doresc, atât cât le este dat de la Domnul (In 19, 11).

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

Doamne, fă din mine unealta Păcii Tale Acolo unde este ură s-aduc iubire, Acolo unde este ofensă s-aduc iertare, Acolo unde este dezbinare s-aduc unire, Acolo unde este greşeală s-aduc adevăr, Acolo unde este neîncredere s-aduc credinţă, Acolo unde este disperare s-aduc speranţă, Acolo unde este întuneric s-aduc lumina Ta, Acolo unde este tristeţe s-aduc bucurie. O, Stăpâne, nu te-am căutat atât Spre a fi consolat… cât pentru a consola, Spre a fi inţeles… cât pentru a înţelege, Spre a fi iubit… cât pentru a iubi. Pentru că:

Dând… primeşti, Pierzând… găseşti, Iertând… eşti iertat, Murind… reînvii la viaţa eternă!

Sfântul Francisc de Assisi - Cântarea fratelui soare sau a făpturilor

Preaînalte, atotputernice şi bunule Doamne Ţie lauda, cinstirea şi toată binecuvântarea. Doar Ţie, Preaînalte, ţi se cuvin toate Şi nici un om nu-i vrednic să-ţi spună pe nume. Lăudat fii, Doamne al meu, cu întreaga ta facere, Întâi de toate fratele soare Cel care ne dăruie ziua şi prin el ne luminezi pe noi. Frumos este şi străluceşte în toată măreţia, pe tine, Preaînalte, întruchipându-te. Lăudat fii, Doamne, al meu, pentru sora lună şi pentru stele Pe ceruri Tu le-ai dat viaţă limpezi, preţioase şi frumoase. Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele vânt Şi pentru cer şi nori şi senin şi orice vreme Prin care ajutor eşti făpturilor Tale.

Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora apă De mult folos, umilă, preţioasă şi în neprihană. Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele foc, Prin care noaptea luminezi El este frumos şi vesel, puternic şi plin de viaţă. Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră maica ţărînă Care ne poartă şi ne hrăneşte Şi dă la iveală multe şi felurite fructe cu flori colorate şi iarbă. Lăudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iartă, Din dragoste pentru Tine şi care îndură boli şi încercări; Fericiţi cei care îndură în pace, Căci de tine, Preaînalte, vor fi încoronaţi. Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră moarte trupească De care nici un om viu nu poate scăpa; Nefericiţi cei care mor în păcatul de moarte, Fericiţi cei care sfârşesc îndeplinind preasfântă voinţă a Ta. Căci moartea a doua cu nimic nu le va dăuna. Lăudaţi şi binecuvântaţi pe Domnul pentru toate aducând mulţumire Şi cu mare umilinţă slujiţi-L. După Înălţarea Domnului, Îngerii spun apostolilor: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind spre cer? Întoarceţi-vă şi binecuvântaţi pământul, binecuvântaţi soarele, luna şi stelele, binecuvântaţi animalele, florile şi păsările, binecuvântaţi pe toţi oamenii şi pe fiecare în parte, binecuvântaţi chiar şi pe duşmanii voştri şi la venirea lui Iisus îl veţi vedea pe norii cerului venind cu mărire şi slavă şi veţi sta de-a dreapta lui şi apoi cu el de-a dreapta Tatălui! Cât de bine a înţeles,sfântul Francisc de Assisi, acest îndemn ceresc în minunatul Imn al făpturilor.

Comparaţie între mistica lui Francisc de Assisi şi cea a Sfântului Serafim de Sarov

În timpul rugăciunii, înaintea mea s-au ivit două lumini deosebite – într-una lam recunoscut pe Creator, în cealaltă m-am văzut pe mine. (Francisc vorbind despre rugăciunea sa) El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări şi, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât simţea mai mult o slăbire, o prefacere a luminii duhovniceşti a adevărului în sinea sa. (L.N. Tolstoi, “Părintele Serghie”) Cei cu adevărat curăţiţi se văd pe sine nevrednici de Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul) Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atenţie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea

Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferinţelor lui Hristos. Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât şi după el.  De pildă, Peter Damian vorbeşte despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci.  Cezar din Geisterbach povesteşte despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [Guerier, V., Francisc, pag. 312-313.] De asemenea, există multe informaţii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai multe stigmate care au fost cercetate de mai mulţi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor.  Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amănunt, aşa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [[Luisa Lato, în vârstă de 17 ani, având de obicei o sănătate bună, cădea în fiecare zi de vineri într-un extaz; îi curgea sânge din coastă şi pe palmele şi picioarele ei apăreau răni de felul celor de pe trupul Mântuitorului, aşa cum sunt ele reprezentate pe crucifixe.] şi al Madelainei N. (1910) descris de Janat. Guerier, pag. 314-315. În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire faţă de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinţeniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru creştinii ortodocşi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre aceştia fiind şi Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia. Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privinţă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viaţa lui Francisc şi îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat

să găsească o explicaţie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie şi fiziologie. [Ibid., pag. 308.] Înainte de a formula o explicaţie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informaţii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii “sfântului” romano-catolic. Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările ştiinţifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul apariţiei stigmatelor din punct de vedere psihosomatic. [Dumas, G., “La Stigmatisation chez les mystiques cretiens,” Revue des deux Mondes, 1 May 1907; în Guerier, pag. 315-317.] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:  Trebuie să recunoaştem sinceritatea stigmaticilor, precum şi faptul că stigmatele apar de la sine, adică nu sunt răni auto-pricinuite în timp ce persoana se află într-o stare de inconştienţă.  Rănile stigmaticilor sunt privite ca fenomene legate de sistemul circulator (vasele de sânge) şi reprezintă efecte ale sugestiei mintale asupra digestiei, circulaţiei sângelui şi secreţiei glandulare. Aceasta poate duce la răni la nivelul pielii.  Rănile stigmaticilor apar în timp ce ei sunt într-o stare extatică, care apare atunci când cineva este cuprins de un anume fel de imagine pe care o contemplă, cedându-i controlul.  Stigmatele apar nu numai ca rezultat al închipuirii pasive a unei răni pe propriul trup, dar, potrivit mărturiei acestora, şi atunci când închipuirea este însoţită de lucrarea activă a imaginii însăşi – cel mai adesea asemenea unei raze sau suliţe ascuţite care iese din rana contemplată şi care pătrunde în trupul stigmaticului. Deseori, aceasta se petrece treptat şi nu de la prima vedenie, până într-acolo încât imaginea contemplată în timpul răpirii mistice dobândeşte un control total asupra individului aflat în contemplaţie. Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru apariţia stigmatelor: toţi stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părţile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare şi coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, aşa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovaţi. [Guerier, pag. 315.] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învăţătură străină Bisericii Ortodoxe.) [Potrivit ortodocşilor, Crucea nu a fost o

necesitate impusă lui Dumnezeu şi nici sângele Fiului Său unul-născut un izvor de mulţumire pentru Dumnezeu Tatăl, aşa cum învaţă scolasticii latini. Ideea de “împlinire a dreptăţii divine a lui Dumnezeu” nu apare nicăieri în Scriptură şi nici în scrierile Sfinţilor Părinţi, ci este o născocire a lui Anselm de canterbury (pe la anul 1100), dezvoltată apoi de Toma d’Aquino pentru a deveni învăţătura soteriologică oficială în Apus (spre comparaţie, a se vedea Athanasie cel Mare, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu). ] Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul apariţiei stigmatelor, separat de starea emoţională produsă (o înălţare emoţională a inimii), un important rol este jucat şi de: a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferinţă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale şi voite în sensul preluării suferinţelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere şi, în fine, e) apariţia semnelor (a rănilor) – stigmatele. Observaţiile lui Dumas cuprind nişte factori mai mult decât emoţionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [Este evident din comparaţia făcută în această scriere că “mistica” din Biserica Ortodoxă se află dincolo de toate cele sufleteşti şi raţionale. În viaţa ascetică, norma pentru aceasta o reprezintă despătimirea sau desprinderea de toate nevoile, trăirile şi chiar gândurile, fie ele bune sau rele (vezi Avva Evagrie către Anatolie, citată mai sus, pag. 9).] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în apariţia stigmatelor. Aceştia pot fi ordonaţi astfel:    

O intensă muncă de închipuire mintală, Sugestie, Sentimente senzuale, Manifestări fiziologice.

Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu. Redăm mai jos o scurtă analiză ştiinţifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul şi vedeniile lui Francisc, aşa cum apar ele în lucrarea Fioretti, ceea ce ne va ajuta să înţelegem temeiul vedeniilor, precum şi o descriere a fenomenului. Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea

să simtă şi el patimile lui Hristos, în trupul şi în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinţe nu numai în sufletul său, ci şi în trupul său. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunţă la trup, ci cheamă asupră-i nişte simţăminte pământeşti, adică trupeşti – cu alte cuvinte o suferinţă fizică.Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci şi în trup; nu numai la nivelul simţămintelor duhovniceşti şi psihologice, ci şi la nivelul celor trupeşti. Cum se petrecea de fapt vedenia? Întâi de toate, într-un fel destul de neaşteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu şase aripi, asemenea celui înfăţişat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus şi simţindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni aşa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări desluşit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [Vezi viaţa Sfântului Isaac Zăvorâtul de la Peşterile Pecerska, God’s Fools. Synaxis Press, Chilliwack, B.C., Canada, 1976, pag. 21.] Atunci simţi patimile lui Hristos pe trupul său, dorinţa lui de a le simţi fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată şi stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei). Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogorî din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăşoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă şi neaşteptată, depăşea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit şi să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem înţelege cum a reuşit o concepţie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul şi Hristos – să-şi găsească loc în starea de conştienţă a lui Francisc. Experienţa lui Francisc din Assisi este deosebită şi de un mare interes pentru creştinii ortodocşi, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de

felul acesta în tradiţia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei şir de nevoitori, şi nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părinţii Bisericii! Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfăţişată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevoinţelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea desprinderii nu doar de cele trupeşti sau „simţitoare”, ci şi de gândurile „înţelegătoare”. Această desprindere este o înălţare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însuşi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu “suspinuri negrăite”. [Hiper-conştiinţa, pag. 292-293, ediţia a doua.] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în Îndrumările sale, spune că “sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, întru Dumnezeu şi numai întru Dânsul îşi află pacea. Slobozeşte-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după depărtarea de lume.” [Kadloubovsky, E. and Palmer, G., Early Fathers from the Philokalia, “St Isaac of Syria, Directions on Spiritual Training,” Faber and Faber, Londra, 1959. (menţionată mai departe ca Early Fathers).] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atenţia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. În Cuvânt despre rugăciune, el previne: “Să nu doreşti, nici să cauţi vreun chip sau înfăţişare la vremea rugăciunii. Să nu tânjeşti după vedenii ale simţurilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îţi vei pierde mintea, luând lupul drept păstor şi închinându-te vrăjmaşilor draci. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă, care face mintea să încerce şi să-şi închipuie Dumnezeirea în oareşcare chip sau înfăţişare” [Early Fathers, pag. 140, par. 114, 115, 116.] Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfinţilor Isaac şi Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar şi în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovniceşti şi mintale, ci şi la nivelul celor trupeşti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredinţat că fusese înălţat către Logosul dumnezeiesc, apariţia trăirilor trupeşti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceşte bună.

Trăirile trupeşti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii minţii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobişnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce sa simţit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de plani (înşelare sau rătăcire), ce-şi are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava deşartă. Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese şi mai limpede atunci când o asemănăm cu măreaţa vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [Sfântul Serafim de Sarov, pag. 61-62 (ediţia rusă), citată în notele traduse din rusă, vezi mai sus.] Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă “preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni şi nevoinţe. El se ruga simplu şi adânc, plângându-şi păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevoinţă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simţit-o şi nici n-a conştientizat-o. Aflându-se în faţa prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik “…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneşte cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul aşa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricoşate”, [Filocalia, Vol 3, pag. 322, par. 103 (ed. grecească).] Sf. Serafim s-a văzut deodată în faţa tainicei Puteri Dumnezeieşti. Sf. Serafim nu şi-a închipuit, nici n-a visat, nici nu şi-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-şi vină în fire. Mai târziu, a povestit însuşi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită şi înconjurat de puterile cereşti asemenea unui “roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în faţa amvonului şi, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau şi pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut. Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că şiar fi dorit vreun semn văzut al prezenţei dumnezeieşti. Cu atât mai puţin se gândea că ar fi fost vrednic de a se “preschimba în Iisus”, aşa cum se ruga Francisc.

Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoşeniei, urmată de o pocăinţă adâncă. Înţelesul acestui lucru, aşa cum au arătat în nenumărate rânduri Părinţii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeşte pe om să nu cadă în slavă deşartă. Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinţa lui, în rugăciune nu se mai găseşte nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăinţei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat uşor în înşelare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în Întâia Sută despre Dragoste, spune aşa: “Cel ce nu a dobândit încă cunoştinţa lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteşte şi el în inimă cuvintele strămoşului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18:27).” [Early Fathers, pag. 297, 47.] Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveşte în inima omului în afara sferelor mintale şi simţitoare, şi, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale Scrieri despre viaţa Făptuitoare – Către Anatolie, spune: Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumeşti şi zidite; şi nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeşte de patimile care o leagă de cele simţite şi de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârşiri şi de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovniceşti; dar le va goni până şi pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciuni, arată locul lui Dumnezeu. [Op. cit., pag. 105, par. 71.] De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, aşadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omeneşti. Se întâmplă totuşi ca acei oameni ce şi-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare şi se arată omului ascuns al inimii – ele vin dinlăuntru.

Sf. Isaac Sirul spune: “De eşti curat, cerul este întru tine; şi întru tine vei vedea îngeri, şi cu ei şi în ei, pe Domnul îngerilor.” [Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a treia, predica 8, pag. 37.] Părinţii Bisericii Ortodoxe învaţă că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice aşteptare a celui smerit, pentru că nevoinţa şi smerenia sa îl fac să se simtă nevrednic. Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:  Simplitate;  Pocăinţă;  Smerenie;  O vedenie neobişnuită, dincolo de cele simţite şi raţionale;  Înălţare sau cutremurare duhovnicească. Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de conştiinţă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeşte, dintr-odată şi pe neaşteptate; este descoperită şi arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [Filocalia, Vol 2, pag. 467, par. 49. Trebuie să menţionăm aici că acest cuvânt al lui Isaac Sirul – în sensul că o vedenie este neaşteptată – nu trebuie înţeles ca o regulă absolută pentru toate aceste vedenii. Ca excepţie, unii asceţi sfinţi au avut vedenii neobişnuite pe care însă le-au putut anticipa; au avut un fel de presentiment asemenea unei proorocii negândite, o proorocie despre un lucru iminent. Un asemenea lucru i s-a întâmplat Sfântului Serghie din Radonej la sfârsitul vieţii. Întâmplarea este descrisă în detaliu în lucrarea rusească Hiperconştiinţa, pag. 377 (Bibliografia nu i-a fost disponibilă autorului. Citatul provine din notele traduse din rusă, vezi mai sus.)] Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparaţie între cele două vedenii şi între ce au trăit Francisc şi Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălţare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovniceşti, ca o luminare de sus a minţii sale, [Vezi nota 13, cap. 1, pag. 13-22.] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa şi întunecată evident de propria închipuire şi propriile simţiri.

O altă deosebire între cei doi este relaţia diferită pe care şi-o exprimă faţă de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieşte puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa şi îl primeşte pe Hristos în inimă, Francisc primeşte în închipuirea sa în simţiri îndeosebi din viaţa pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.În acelaşi timp cu dorinţa lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există şi hotărârea sa de a imita şi alte aspecte pământeşti ale vieţii lui Iisus. Nu numai că şi-a trimis proprii “apostoli” în diferite părţi ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleaşi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [“Mergeţi câte doi în toate părţile pământului, propovăduind pacea oamenilor şi iertarea păcatelor.” Guerier, pag. 27 (conf. Marcu 6:7-12.)] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăşi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [Guerier, pag. 115.] Această faptă nu poate fi îndreptăţită de viaţa sa spirituală, oricât de de aspră a fost nevoinţa lui sau oricâte virtuţi ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severităţii căderii sale în înşelare duhovnicească. Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită plani. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, plani (prelest, în limba rusă) [înşelarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeşte pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeieşti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredinţându-l de închipuita sa sfinţenie, şi îi făgăduieşte puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperişul unei biserici, şi îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înşelat păşeşte înainte (primind închipuirea) şi se prăvăleşte în hău, fiind sortit pierii fără de pocăinţă. [Antonie Hrapovitki, Mărturisire: Lecturi despre taina pocăinţei. Holy Trinity Monastery Press, Jordanville, N.Y., 1975.] Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a înşelării este faptul că omul care trăieşte astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deşartă, de unde şi închipuirea că a ajuns la o aşa înălţime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc şi, prin definiţie, cel mai greu de dat în vileag – de unde şi importanţa şi stăruinţei neîncetate a scrierilor duhovniceşti

pe ascultarea şi smerenia în nevoinţă până în cea din urmă clipă a vieţii pământeşti. Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înşelării duhovniceşti. Ceea ce rămâne este, aşadar, o descriere a lucrării şi faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieţii lui Francisc şi comparându-le cu aspecte din viaţa Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi. Scrie în Fioretti că odată Francisc nu a reuşit să ţină un post aşa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască şi să se pedepsească singur. Cronicarul scrie: …a poruncit oamenilor să se strângă pe o uliţă din Assisi, pentru o predică. Când a încheiat predica, le-a spus acestora să nu plece nici unul, până ce nu se va întoarce; s-a dus în catedrală cu multi fraţi şi cu Petru din Catani, şi i-a spus lui Petru să facă ce-i va zice, potrivit votului ascultării şi fără împotrivire. Acesta din urmă i-a răspuns că nu poate şi că nu trebuie să dorească sau să facă nimic împotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc şi-a dat jos haina şi i-a poruncit lui Petru să-i pună o frânghie la gât şi să-l tragă afară, pe jumătate gol, înaintea mulţimii căreia îi predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate să umple o cupă cu ţărână şi, urcându-se în locul unde predicase, să-i verse ţărâna pe cap. Acesta însă nu l-a ascultat, fiindcă era foarte tulburat de aşa poruncă. Însă fratele Petru a apucat frânghia şi a început să-l tragă pe Francisc după el, aşa cum îi poruncise acesta. El însuşi plângea cu amar în timpul acesta, iar ceilalţi fraţi erau scăldaţi în lacrimi de milă şi durere. Când Francisc a ajuns astfel, pe jumătate gol, înaintea mulţimii din locul unde predicase, le-a spus: „Voi şi toţi cei ce aţi părăsit lumea după pilda mea şi urmaţi calea vieţii fraţilor, spuneţi despre mine că sunt sfânt, dar mă căiesc înaintea Domnului şi a voastră pentru că în vremea bolii mele am mâncat carne şi mâncare cu carne‟. [Guerier, pag. 127 (sublinierea noastră).] Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căinţă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar şi lucrarea de nevoinţă a pocăinţei. Idealizarea de către Francisc a faptelor creştine de nevoinţă se poate vedea şi din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerşetorii. În ochii lui, aceştia erau nişte făpturi de o foarte înaltă

ţinută, faţă de ceilalţi oameni. Potrivit învăţăturii mistice romano-catolice, un cerşetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman şi pribeag. De aceea, prin învăţăturile sale, Francisc îşi silea ucenicii să cerşească. [Op. cit., pag. 129.] În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea şi din retrăirile de către el a patimilor pământeşti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste şi milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Ţinând-o cu mâna stângă, îşi freca dreapta de ea, asemenea unui arcuş pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franţuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă faţă de patimile lui Hristos şi, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditaţie, privind în tăria cerului…” [Op. cit., pag. 103-104.] Nu este nici o îndoială, după cum şi biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăinţă, arătând destul de vădit că îi lipseşte şi cea mai elementară trezvie, necesară unei vieţi de nevoinţă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseşte niciodată presupunerea că îi vorbeşte Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [Brown, Raphael, The Little Flowers of St. Francisc. Image Books, Garden City, N.Y., 1958, pag. 60.] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele şi răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [Ibid., pag. 63.] Este adevărat că Francisc îşi înfăţişează răutatea şi păcătoşenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deşi vorbea adesea despre smerenie şi le dădea franciscanilor învăţături în această privinţă, el însuşi s-a smerit în foarte puţine momente din viaţa sa, deşi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar şi aşa, a existat întotdeauna un element de exagerare şi de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privinţă decât propriile cuvinte către fraţii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire şi pocăinţă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea desluşit în rugăciune cu ce i-am greşit sau plăcut.” [Guerier, pag. 124.] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulţumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameşul stătea umil într-un colţ, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [Cuvântul patimi, folosit aici, semnifică toate impulsurile contra-naturale ale omului (mândrie, deşertăciune, invidie, ură, lăcomie, gelozie s.a.) care provin din neascultarea şi din căderea strămoşilor Adam şi Eva.] Sf. Serafim striga cu cuvintele vameşului, iarăşi şi iarăşi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfăţişare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur şi simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică: a. recunoaşterea patimilor sale; b. căinţă pentru starea sa duhovnicească rea; c. nevoia de a birui patimile; d. conştientizarea neputinţei şi nevredniciei sale de a face singur aceasta; e. chemarea sinceră şi arzătoare a milei Domnului. Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experienţe duhovniceşti mai presus de fire precum şi de o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în mulţumirea de sine sau în îngăduinţă faţă de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discuţie cu N. Motovilov, [Motovilov, N.A., A Conversation of St. Serafim. St Nectarios Press, Seattle, 1973 (retipărită).] precum şi din discuţia cu monahul Ioan, atunci când aceştia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobişnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se ştie prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca şi pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărţi deschise, dar niciodată nu şi-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importanţe sau prin vreo îngăduinţă. Cuvintele şi faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că şi-a ispăşit păcatele şi că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învăţăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul: Cei cu adevărat curaţi cugetă întotdeauna în inima lor că sunt nevrednici de Dumnezeu. Şi că sunt cu adevărat curăţiţi se vede din faptul că se văd pe sine vrednici de plâns şi nevrednici de grija lui Dumnezeu, şi mărturisesc aceasta într-ascuns şi pe faţă, şi fac acestea prin Sfântul Duh, astfel că nu rămân fără de griji şi nevoinţă, care le sunt de folos cât timp petrec în această viaţă . [Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a 3-a, predica 36, pag. 155.]

Mişcările sufleteşti ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus şi care a avut loc în piaţa din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoaştere raţională a slabelor lui puteri în comparaţie cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede desluşit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când “două lumini deosebite” – după cum spune cronica – “s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Şi în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea Ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoaştere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeieşti şi prăpastia nimicniciei sale. Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini “deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esenţă, reprezintă o comparaţie foarte îndrăzneaţă. Apare deci o contradicţie gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie. Smerenia Sfântului Serafim, aşa cum am arătat, nu era o vedere raţională a păcatelor sale, ci o trăire profundă şi statornică. În învăţăturile sale, atât cele vorbite cât şi cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură mişcare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: “Domnul îl primeşte doar pe omul care se apropie de El cu un simţământ al păcătoşeniei. Astfel, El respinge pe toţi cei care se apropie de El cu un simţământ de curăţie.” [Collected Letters of Bishop Theophan, partea a doua, Scrisoarea 261, pag. 103.] Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învăţăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie creştină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, şi gândul curăţiei proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelaşi lucru şi despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, Părintele Serghie: “El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări şi, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simţea o slăbire,

o preschimbare a luminii duhovniceşti a adevărului într-însul.” [Posthumus Artistic Works of L. Tolstoy, Vol 2, pag. 30.] Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovniceşti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înşelare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că şi el a devenit un mare luminător. Astfel, gândul lui Francisc că şi el era tot o “lumină”, că a primit darul de a şti cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vieţii de nevoinţă, Antonie cel Mare, care învaţă că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul şi trupul său, atunci nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. [Filocalia, Vol 1, pag. 33.] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înălţarea de sine şi la mulţumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul şi sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învăţăturii nevoitorilor creştin ortodocşi, să-l mântuiască de legăturile pătimaşe ale cugetului mândru. Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu mişcările ei pătimaşe [Hiper-conştiinţa, Despre patimile minţii, ediţia a 2-a, pag. 65-74.], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru creşterea nestânjenită a minţii de sus [Vezi mai sus, Despre mintea de jos şi mintea de sus, pag. 6-23.] şi ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vieţii de nevoinţă – cunoaşterea lui Dumnezeu. “Omul înţelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, “este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [Works of St. Isaac the Syrian, pag. 37.] Încheiere Pricina de căpătâi care a nimicit viaţa ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut şi a fost învăţat acesta. Date fiind acele vremuri şi starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. “Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretenţii de autoritate duhovnicească şi temporală, era un reprezentant al mândriei duhovniceşti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilităţii (negreşelniciei) personale [Compară cu Dostoevsky, Marele Inchizitor în Fraţii Karamazov.]. Această cădere nu putea

să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc şi, în general, spiritualitatea romanocatolicilor. Asemenea Papei, şi Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărţire către franciscani, atunci când a rostit: “Acum mă cheamă Dumnezeu, şi vă iert pe toţi, fraţilor, atât pe cei de aproape, cât şi pe cei de departe, de toate greşelile şi răutăţile, şi vă şterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [Sabbatier, pag. 352.] Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însuşi se simţea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se ştie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, era un atribut exclusiv papal [În secolul 15 Luther a protestat împotriva acestei prerogative exprimată prin acordarea de indulgenţe.]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credinţei în sfinţenia proprie. Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu şi-au îngăduit niciodată să-şi atribuie dreptul de a ierta păcate. Toţi au murit cu gândul proprii păcătoşenii şi cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fraţii strânşi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fraţii l-au întrebat: “Părinte, spune-ne cu cine vorbeşti?” Sf. Sisoe a răspuns: “Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăinţă.” Atunci când fraţii, ştiind că Sisoe era desăvârşit în virtuţi, au răspuns “Tu nu ai nevoie de pocăinţă, părinte”, Sfântul le-a zis: “Adevărat vă spun, nici nu ştiu dacă am pus început pocăinţei.” [Lives of Saints, Book 11, pag. 119-120.] În sfârşit, aşa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor şi-a trăit viaţa într-o înşelare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romanocatolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, şi până în ceasul morţii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta şi el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste şi milă, şi care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal. Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovniceşti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputinţă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.

(Articolul de mai sus a fost publicat iniţial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology în the 20th Century, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Măcriş (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxis este publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.)

Basilica Sfântului Francisc

Basilica Sfântului Francisc – Assisi (în interiorul ei este mormântul Sfântului Francisc de Assisi)

Moaştele Sf.Francisc

Tunica Sf.Francisc

Cartea, tunica, cingulul Sf. Francisc

Capella del Transito, locul în care sfântul a trecut la Domnul Tradiţia spune că, orb, cu trupul ros de boală şi de nesfârşitele privaţiuni ale vieţii sale ascetice, simţindu-şi aproape sfârşitul (din această lume!), Francisc s-a retras în ceea ce odinioară era chilia destinată îngrijirii fraţilor bolnavi. Aici a compus ultimele versuri din Cântecul Creaturilor (cei care nu îl cunosc pe sfântul Francisc în dimensiunea sa mistică, spirituală, e posibil să fi auzit de numele lui măcar în relaţie cu acest poem, unanim recunoscut în istoria literaturii universale ca fiind prima scriere literară în limba italiană): „Lăudat să fii, Domnul meu, prin sora noastră, Moartea trupească, de care nici un om nu poate fugi. Vai de aceia care se găsesc în păcat de moarte! Fericiţi cei care se găsesc în voinţa ta preasfântă, căci a doua moarte nu-i va face să sufere”. A cerut fraţilor să-i citească Patima Domnului nostru Iisus Cristos după Sfântul Evanghelist Ioan şi să-i cânte Psalmul 141…

După aceea, a frânt pâinea şi a împărţit-o fraţilor săi, în amintirea gestului făcut de Cristos la Cină, s-a întins pe lespedea rece (venerată acum în capelă) şi a murit. Sancta simplicitas… Toate acestea se întâmplau în noaptea lui 3 spre 4 octombrie 1226, când Francisc avea 45 de ani… Astăzi, capela, de dimensiuni foarte reduse (care nu ar putea suporta traficul de vizitatori fără a distruge comoara din interior), este închisă cu un grilaj prin care zăresc cele două obiecte importante pe care ea le tezaurizează: mai întâi, cingulul (sfoara) cu trei noduri (semnificând cele trei voturi călugăreşti: sărăcie, ascultare, castitate) care a încins mijlocul Sărăcuţului şi care a fost dăruit Sanctuarului de papa Pius al IX-lea, în sec. al XIX-lea.

Statuia din teracotă smălţuită a sfântului Francisc, capodoperă a lui Andrea della Robbia (cca. 1490), care îl înfăţişează pe sfânt ţinând în mâini cele două repere fundamentale ale întregii sale vieţi: evanghelia şi crucea.

Accesul către grădina de trandafiri de lângă Bazilică este, momentan, restricţionat (nu ştim din ce considerente). De această grădină este legată relatarea conform căreia Francisc, în anul 1216, exact înaintea viziunii lui Cristos căreia el îi cere acordarea faimoasei Indulgenţe, pentru a scăpa de ispitele trupeşti care nu-i dădeau pace, s-a aruncat în spinii tufişurilor care creşteau în vecinătatea capelei; la contactul cu trupul sfântului, spinii s-au prefăcut în trandafiri fără spini, o specie care creşte numai la Porziuncola şi care se numeşte Rosa Canina Assisiensis.

Basilica Santa Maria degli Angeli - Assisi (în interiorul ei este bisericuţa originală)

Basilica Sfânta Clara – Assisi (în interiorul ei este crucea care i-a vorbit Sf. Francisc de Assisi)

(Raphael) Raffaello Santi - St. Francis of Assisi from the Colonna Altarpiece

Sfântul Francis din Assisi cu sultanul al-Kamil

Sfântul Francisc alungând demonii din Arezzo, 1290 (Giotto)

Binecuvântarea Sfântului Francisc: Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Să-ţi arate faţa sa şi să aibă milă de tine. Să-şi îndrepte privirea spre tine şi să-ţi dea pacea. Domnul să te binecuvânteze.