Secretele Unei Minti Criminale(2)

PSIHOPATIA - INTRE “A CREA” SI “A DISTRUGE” -

Golumbeanu Valentina Ionescu Ana Irina Master psihodiagnostic si psihoterapie Anul I

Cuprins

1

Partea Intai: Profilul psihopatologic al psihopatului 1. Perspective teoretice asupra psihopatiei 1.

Perspectiva social - psihologica

2.

Perspectiva neurofiziologica

2. Portretul psihopatului modern 1. Cine este? 2. Unde-l gasim? 3. Cum il putem identifica? Partea A Doua: “A distruge” 3. Dimensiuni ale crimei. Mobilul crimei la psihopati 1.

Crima ca expresie a raului

2.

Crima si libido

3.

Crima si relatia cu moartea

4.

Crima si societate. Perceptia crimei in constiinta sociala

4. Forme ale crimei si Tipologii ale psihopatului criminal: 1.

Crima ca forma de epurare sociala. Vizionarii: 2.1.a.Psihopatul Justitiar 2.1.b. Psihopatul misionar – Crima ca misiune divina 2.1.c. Psihopatul misionar – Crima ca epurare rasiala

2.

Cei care ucid din voluptate. Hedonistii

2.3. Crima ca modalitate de a revendica drepturile. Psihopatul avar Partea a treia: “A crea” 5. Arta patologica 6. Functiile actului si ale produsului creator 7. Produsele artistice ale psihopatilor – caracteristici si analiza Bibliografie

2

Partea Intai. Profilul psihopatologic al psihopatului I. Perspective teoretice asupra psihopatiei 1.

Perspectiva social - psihologica

2.

Perspectiva neurofiziologica

Perspectiva socio-psihologica Psihopatia este considerata o tulburare de personalitate. Intr-un sens mai restrans, acest termen se aplica in special deviantelor

3

caracteriale care determina conduite antisociale, fara culpabilitate aparenta. Iata cum este definita psihopatia intr-un dictionar de psihologie1. Un alt aspect important mentionat este acela ca termenul de psihopatie, al lui Schenider (1923) este inrudit cu cel de "personalitate antisociala", a americanilor (DSM III, R-1989). De ce este important acest aspect? Deoarece in lucrarile scrise de autori americani se foloseste des si termenul de "sociopatie", care, intradevar, este o tulburare manifestata preponderent in raport cu dimensiunea sociala. Desi avem tendinta de a atribui aceasta tulburare exclusiv criminalilor foarte periculosi, ca de exemplu criminalilor in serie, trebuie sa cunoastem faptul ca o mare parte din delincventii violenti ai societatii manifesta o personalitate antisociala (pana la 25%). Aceasta deoarece atitudinea antisociala se manifesta intre anumite grade, limite, variand si determinand, astfel, o tulburare mai seriaosa sau nu. Totusi, cum se exprima personalitatea antisociala si cum poate fi ea studiata? Perspectiva constructivista afirma faptul ca personalitatea este o "constructie psiho-sociala", ca trasaturile de personalitate se manifesta si isi gasesc exprimarea in cadrul relatiilor interpersonale, altfel spus, "esenta" ei poate fi identificata in cadrul procesului interactional care se naste intre indivizi. Astfel, important este percepera comportametului antisocial, cu ceea ce presupune el, pentru a

intelege

personalitatea

antisociala.

Comportametul

antisocial

reprezinta, in mare, nerespectarea anumitor norme si legi sociale, impuse de societate. Aceste norme si legi acopera o paleta larga, de la normele de buna educatie date in cadrul familiei, norme morale, general umane, pana la legi ale statului. Ceea ce ii face pe psihopati sa fie atat de periculosi si sa fie considerati niste "oameni bolnavi" este faptul ca in cazul lor comportamentul antisocial capata valente

4

patologice iar incalcarea legilor (de orice natura) face parte din viata lor! Din studierea comportamnetului psihopat putem descoperi trasaturi definitorii ale acestora. DSM IV4, importantul manual folosit de psihologi si pihiatri, defineste tulburarea de personalitate antisociala ca fiind o tulburare cu multe caracteristici, ce pot fi usor recunoscute la indivizii bolnavi. In cadrul acestui manual este folosit termenul de sociopatie pentru a accentua si mai mult caracterul social al acestei tulburari si faptul ca actiunile lor criminale si comportamentul deviant afecteaza intr-o masura foarte mare latura sociala. 2. Perspectiva neurofiziologica Multe dintre caracteristicile personalitatii sociopate ar putea fi explicate prin deficiente emotionale. De exemplu, ei au putina afectiune fata de ceilalti, sunt incapabili de a iubi, nu se enerveaza usor, si nu manifesta mila sau rusine cand abuzeaza de alte persoane. Asadar, oamenii de stiinta au lansat de mult ipoteza ca psihopatii au deficiente in reactiile fata de stimuli evocatori de frica, aceasta fiind cauza insensibilitatii si, de asemenea, a incapacitatii de a invata din experienta. Multe experimente realizate pe indivizi sociopati au sugerat ca acest lucru este adevarat. Unul dintre aceste experimente a constat in punerea unor criminali cu nivel ridicat de personalitate antisociala sa vizioneze imagini proiecatte cu diferite continuturi emotionale. In timpul vizionarii, erau "bombardati" cu sunete puternice, neasteptate. La persoanele normale, cand se uita la imagini placute, clipitul este mai rar decat in cazul vizionarii unor imagini neplacute, care streseaza (sange, violenta, horror, etc.). la imaginile neutre se remarca un clipit de durata medie, intre cel manifestat la imaginile placute si cel

5

manifestat la imaginile deranjante. Ce s-a intamplat cu criminalii? Au avut niste reactii total opuse: au clipit mai putin ca raspuns la sunetele neplacute

din

momentul

vizionarii

materialului!

Totusi,

numai

sociopatii care au avut probleme emotionale severe au manifestat acest comportament. Acest fenomen ar putea fi explicat prin lipsa reactivitatii emotionale. Intr-un alt experiment, oamenii de stiinta au inregistrat raspunsul psihologic al criminalilor sociopati in timp ce vizionau imagini stresante, sau in timp ce proceseaza cuvinte cu un inalt continut afectiv. Parametrii psihologici inregistrati sunt aceeasi ca si in cazul in care este folosit poligraful sau "detectorul de minciuni": •

Pulsul (cate batai pe minut, in functie de timp). La indivizii normali se inregistreaza o crestere a pulsului la stimuli stresanti.

•

RED. Rezistenta electrica a pielii de pe anumite regiuni ale corpului

(palma,

mana,

de

exemplu)

este

influentata

de

transpiratia provocata de emotie (apare doar cand persoana este nervoasa si transpira, desi nu este deloc cald: spunem despre o persoana ca are palmele transpirate atunci cand minte) •

Respiratia - este, de asemenea, afectata de stimuli emotionali, devenind mai rapida si superficiala.

Psihopatii nu manifesta aproape nici o alterare a acestor parametrii in momentul in care sunt supusi unor stimuli stresanti. De asemenea, ei nu apar nici in momentul in care subiectii sunt atentionati cu o lumina atunci cand vor fi supusi unui stimul stresant (de exemplu, un vant puternic si enervant in fata). Acesta este motivul pentru care sociopatii sunt niste mincinosi atat de buni si de ce nu pot fi incriminati pe baza testelor poligrafice.

6

Totusi, toate aceste lucruri nu demonstreaza ca sociopatii nu au emotii! De fapt, acesti indivizi nu pot simti sentimente "sociale" ca empatia, recunostinta sau simpatia, etc. Acest lucru ar putea explica de ce sociopatii sunt atat de "binevoitori" in a provoca suferinta si durere unei alte fiinte umane, fara a clipi macar, fara a avea remuscari. Pentru ei, emotiile altor oameni nu au nici un sens, nici o semnificatie; sunt incapabili de a-si inchipui emotiile celorlti. Ce fel de emotii au, pana la urma, sociopatii? Sunt agresivi, iritabili sunt foarte sensibili la rusine si umilinta. De asemenea, isi procura placerea din dominarea celorlalti. Daca este sa ne referim la cauzele declansarii acestei tulburari de personalitate antisociala, ar trebui sa ne intoarcem in timp, pentru a descoperi eventuale abuzuri violente sau sexuale. Swifft (1977)5 afirma ca o mare parte dintre barbatii care sunt agresivi si abuzeaza de femei prin violenta au fost la randul lor abuzati in copilarie. O alta cauza este determinata de consumul de alcool si de substante stupefiante, ca LSD-ul, de exemplu. In incercarea de a intelege mai bine ce ii determina pe acesti oameni sa se transforme in niste dusmani ai propriilor lor semeni, neurologii au incercat descoperirea centrului anatomic al "psihopatiei". Din aceasta perspectiva au fost emise mai multe ipoteze, fiecare avand la baza anumite trasaturi caracteriale si comportamente aferente, care au fost corelate cu anumite regiuni si functii ale creierului. In ultimii 20 de ani, multe studii au aratat ca ucigasii si criminalii hiperviolenti manifesta o puternica imbolnavire a creierului. De exemplu, in unul dintre aceste studii, 20 din 31 din ucigasii care au marturisit sau au fost condamnati au avut diagnoze specifice

7

neurologice. Unul dintre ei avea mai mult de o boala, si nici unul nu era sanatos

din

toate

punctele

de

vedere.

Printre

diagnoze

s-au

numarat:schizofrenia; depresia; epilepsia; dementa alcoolica; retardare mentala;leziuni ale creierului. Desi acesta a fost mereu un subiect controversat, multi cercetatori cred ca exista suficiente dovezi pentru a demonstra implicarea creierului in poroblema criminalilor violenti; iar aceasta are consecinte foarte importante in multe domenii, de la lege pana la prevenirea eficienta si tratarea psihopatologiei. Din moment ce indivizii sociopati au marcat relatiile avute cu alte fiinite umane, este normal sa cautam sa vedem daca partea creierului responsabila de aceste manifestari prezinta anumite anormalitati. Multe dintre actele comportamentale ce fac posibila adecvarea si stabilirea relatiilor sunt controlate de o parte a creierului numita lobul frontal, ce este asezat in emisfera cea mai frontala a creierului. Toate primatele sociale au partea frontala a creierului foarte dezvoltata, iar oamenii o au cea mai proeminenta. Autocontrolul, planificarea, judecata-ratiunea, adaptarea individuala la nevoile sociale si multe alte functii esentiale care realizeaza in mod eficient relatii sociale, sunt mediate de structurile frontale ale creierului. De mult timp, neurologii cunosc fapotul ca leziunile produse in aceasta parte a creierului duc la tulburari ale comportamentului. Folosirea inadecvata de catre chirurgi a lobotomiei prefrontale ca o unealta terapeutica pentru bolile mentale in anii '40-'50 au furnizat cercetarilor destule informatii pentru a putea implica

creierul

frontal

in

nasterea

personalitatii

disociate

si

antisociale. De asemenea, sunt multe exemple de persoane care au dezvoltat o personalitate sociopata in urma leziunilor patologice ale creierului, ca tumorile. De exemplu, un raport din 1992 descria un pacient care a suferit schimbari puternice de personalitate ce semanau foarte mult cu 8

o tulburare de personalitate antisociala, dupa ce i s-a inlaturat chirurgical o tumora (pituitara) ceea ce a afectat o parte a lobului frontal, numit cortexul orbitofrontal stang. In acest caz, testarea neuropsihologica

si

de

personalitate

a

dezvaluit

deficiente

psihopatologice cognitive. Cercetarile realizate pe animale au aratat ca cortexul orbifrontal este implicat in conditionarea fricii. De exemplu, cand un sobolan este pedepsit cu un soc electric de fiecare data cand o lumina se aprinde in cusca sa, el isi dezvolta o asociere legata de frica, intre stimul si pedeapsa. Oamenii normali invata de foarte timpuriu sa evite comportamnetele antisociale deoarece sunt pedepsiti, iar aceasta este probabil datorata faptului ca au circuite cerebrale de asociere a fricii cu pedeapsa.

Acesta

pare

sa

fie

elementul

cheie

in

dezvoltarea

personalitatii. Atunci cand nu exista pedeapsa sau atunci cand o persoana nu poate fi conditionata prin frica, sau datorita unei leziuni in cortexul orbifrontal, de exemplu, sau datorita unei activitati neuronale scazute in acea regiune, atunci se dezvolta personalitatea sociala. In spiritul aceleiasi idei, doctorul Raine aduce in prim plan importanta hipocampului, care joaca rol in reglarea comportamentului agresiv si in invatarea situatiilor in care trebuie sa avem frica. Acest proces se numeste conditionare contextuala a fricii. Acest proces e important in invatarea a "ceea ce trebuie sa faci si ceea ce nu trebuie sa faci". S-a lansat ipoteza ca daca circuitul dintre hipocamp si cortexul prefrontal este intrerupt, duce la impulsivitate, lipsa controlului si probleme emotionale, toate aceste caracteristici fiind observate la psihopati. Cummings, vorbind despre factorii care determina agresivitatea caracteristica comportamnetului psihopat, afirma faptul ca printre multe cauze ale aparitiei psihopatiei, pe langa cele neurologice,

9

alcoolice, droguri, abuzuri sexuale, violente, se numara si sistemul limbic, cunoscut fiind ca sediul afectivitatii. II. Profilul psihopatului modern 3. 4. 5.

Cine este? Unde-l gasim? Cum il putem identifica?

Cine este? Sociopatii sunt caracterizati de o desconsiderare

fata de

obligatiile sociale si fata de sentimentele celorlalti. Manifesta un egocentrism patologic, emotii superficiale, lipsa autoanalizei, control scazut asupra impulsivitatii. De asemenea, sunt incluse si toleranta scazuta in fata frustrarilor, iresponsabilitate, lipsa empatiei pentru celelalte fiinte umane si, lipsa compasiunii, manifesta lipsa anxietatii lor si a vinei in legatura cu propriul comportament antisocial. De cele mai multe ori sunt indrazneti, manipulativi, incapabili de a stabili o relatie de prietenie si dragoste. Fara nici o jena ei mint, insala, fura, abuzeaza de rudele si membri familiei, si se pun pe ei insisi, cat si pe ceilalti la riscuri inutile. Hare

4

ii caracterizeaza ca fiind "predatori ai

propriei rase, ce se folosesc de sarm, manipulare, intimidare si violenta pentru a-i controla pe ceilalti si pentru a-si satisface propriile nevoi egoiste. Fiind lipsiti de constiinta si de sentimente fata de ceilalti, ei iau cu sange rece, orice au nevoie, violand/ incalcand normele sociale si asteptarile fara nici cel mai mic sentiment de regret sau vinovatie! Sociopatii sunt incapabili de a invata prin pedeapsa, si de a-si modela propriul comportament. Cand descopera ca felul lor de a se comporta nu este tolerat de societate, ei reactioneaza prin ascunderea lui si prin deghizarea intregii personalitati.

10

Pihopatul clasic a fost Donatien Alphonse Francois de Sade, un nobil francez ale carui preferinte perverse si nuvele (ca Justin) au dat nastere termenului de sadism. Ei manifesta, de obicei, un sarm superficial asupra altor persoane, si au un IQ normal sau peste normal, si uneori nu tradeaza simptome de tulburari mentale ca halucinatii, iluzii, gandire irationala sau psihoze. In unele cazuri, ei sunt liderii grupului din care fac parte. Foarte putine persoane, chiar si dupa un contact indelungat cu psihopatii, nusi pot inchipui "partea intunecata a acestora", pe care cei mai multi dintre acestia sunt capabili sa o ascunda cu success, in timpul intregii lor vieti, ducand o dubla existenta. Victimele criminalilor sociopati realizeaza adevarata lor natura doar in cele cateva clipe dinaintea mortii. Ei sunt considerati ca avand "personalitati indezirabile", chiar fiecare dintre noi cunoscand cel putin o persoana care se incadreaza in aceasta descriere. In cele ce urmeaza vom prezenta cateva caracteristici specifice “crimei in serie” si “criminalului in serie”: 1. Crimele se repetă („în serie”), petrecându-se cu frec venţă mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile ; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este ucis. 2.

La fel ca în cazul omuciderilor, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu-la-unu. Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e

11

omorâtă de o altă per- soană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii: -

„crima pasională” , comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;

-

crima înfăptuită „cu sânge rece” , care se distinge printr-o premeditare atent motivată adeseori de spe ranţa unui câştig personal.

Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un singur inci dent, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca si de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia. De

asemenea, mai exista si situatiile in care crimele in serie

sunt comise de mai multi agresori: a) Cuplurile ucigaşe - Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o relaţie sexuală, în care bărbatul e, în general, partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce ambii

parteneri

au,

ca

indivizi,

înclinaţii

degenerate,

„personalitatea lor combinată” se dovedeşte mortală doar când sunt împreună. Cu toate că tendinţa bărbaţilor de a domina reflectă un tipar social tradiţional, există şi cazuri în care partene rul feminin se dovedeşte cel dominant şi joacă rolul de conducător. Partenerii homosexuali împărtăşesc acelaşi stres emoţional şi acelaşi gen de legături afective ca şi cuplurile heterosexuale. Cu toate acestea, deşi nu există regulă fără excepţii, cuplurile homosexuale masculine tind să fie cele mai sadice din punct de vedere sexual. La ele se întâlneşte cel mai înalt grad de torturare fizică a victimelor.

12

b) Partenerii - Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale si, cel mai adesea impartasesc anumite grade de rudenie (frati, veri, tata si fiu etc) sau sunt prieteni din copilarie. c) Grupurile ucigaşe - Cu toate că nu există un model general, aşa cum s-ar putea desco peri printre cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu ca si cuplurilor: indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un lider, pot fi cuprinşi de un val de „nebunie” colectivă . 3. Nu există - sau e foarte redusă - o conexiune între ucigaşi si victimă, persoanele implicate având foarte rar re laţii directe

de

rudenie.

Una

dintre

cele

mai

alarmante

caracteristici ale tendinţelor recente în omucideri o constituie creşterea dra matică a crimelor cu autori necunoscuţi, în plus, deşi multe dintre ele sânt datorate unei alte infracţiuni (jaf, viol etc.), un număr important intră în categoria celor „ lipsite de mobil ”, în aceste cazuri, criminalii demonstrează, în general, o lipsă sociopatologică de îngrijorare sau regret în ceea ce priveşte violenţa cu care îşi trataseră victimele, iar în unele situaţii ei au chiar o mare satis facţie de pe urma suferinţelor pricinuite. 4. Cu toate că ar putea exista un „tipar”, sau un anume „tratament administrat victimei”, crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit.

13

5. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu, de la inventarea

automobilului

încoace,

dă

posibilitatea

crimina lului ca, la dorinţa lui, să se mute repede dintr-un loc într-altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima. 6. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau „exces de crimă”, în cadrul cărora victima e supusă u nor brutalităţi exagerate. Motivul acestei brutalităţi are din nou legătură cu problema complexă a mobilului. Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul crimei în sine constituie întreaga motivaţie a omorului; ea nu e un mijloc de a obţine un alt sfârşit, ca în cazul jafului, unde esenţa unui succes al operaţiei e dată de fugă, Apar multe situaţii în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. De exemplu, canibalul Albert Fish ajungea într-o stare pe care chiar el o descria ca pe un „constant extaz sexual”, ce se manifesta în timpul zilelor când gătea şi mânca trupurile copiilor care-i căzuseră victime . Există o legătură strânsă între fan teziile sado - sexuale şi crima în serie. Adeseori, acestea sânt asociate cu dorinţa de a domina. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenţei, mergând până la excese. 2. Unde-l gasim? Multi psihopati adaptati traiesc foarte bine printre noi; 4% din intreaga populatie este psihopata. Bineinteles , multi dintre acestia nu sunt criminali si sunt capabili sa controleze orice tulburare intre limitele tolerantei sociale. Ei sunt considerati ca avand "personalitati indezirabile", chiar fiecare dintre noi cunoscand cel putin o persoana care se incadreaza in aceasta descriere.

14

Din surse neoficiale s-a aflat că, în orice moment, există în libertate peste o sută de criminali în serie, ei fiind cei vinovaţi de majoritatea asasinatelor nerezolvate (unele estimări ajung si la 66%). Dacă se adaugă numărul de victime cunoscute ale criminalilor în serie, se ajunge la concluzia că ucigaşii în serie asasinează anual între 3.500 şi 5.000 de persoane. Date fiind aceste date alarmante, nu este surprinzător că a fost înfiinţată în cadrul FBI, Unitatea pentru Ştiinţe Comportamentale , cu scopul de a studia tehnicile asasinilor în serie şi a analiza, pornind de aici, modelele comportamentale ale ucigaşilor. În ansamblu se poate spune, însă, că efortul lor a dus dacă nu la nişte căi certe de identificare a criminalului în serie, atunci măcar la definirea unui set de elemente variabile pe care le deţine, parţial sau în întregime, un asemenea asasin şi care îl disting atât de criminalul accidental („ normal ”), cât si de alte categorii ale crimei, cum ar fi „ crima în masă ” sau „ crima teroristă ”. 3. Cum il putem identifica? Un studiu epidemiologic a dezvaluit ca doar 47% dintre cei care intrunesc criteriile pentru a fi suspectati de a fi psihopati au un cazier si aresturi multe la activ. Cele

mai

relevante

evenimente

se

desfasoara

in

aria

profesionala, la locul de munca, violenta domestica, ofense in public. Multi oameni evita contactul cu persoanele ce manifesta ocazional aceasta tulburare, deoarece sunt iritabili, argumentativi si intimidanti: comportamentul lor este de multe ori imprevizibil si arogant.

15

Partea A Doua: “A distruge” 3. Dimensiuni ale crimei. Mobilul crimei la psihopati 3.1. Crima ca expresie a raului “A crede in

“rau” ca forta supranaturala este inutil.

Oamenii insisi sunt capabili de a savarsi orice forma de rau.”Joseph Conrad Raul a existat dintotdeauna. Esenta raului, insa, la inceputuri, a fost atribuita unor forte exterioare omului, ca si cum constiinta ar fi expulzat in afara ei posibilitatea ca omul sa produca, prin insasi natura lui, raul in forma cea mai pura. Graitoare in acest sens sunt dogmele religioase, care pun omul fata in fata cu doua arhetipuri: ale Binelui si

16

ale Raului, fiecare avand o reprezentare specifica, in functie de cultura, societate si epoca. Marea schimbare care s-a produs in atitudinea omului fata de rau a avut loc odata cu nasterea filosofiei, ca forma de cunoastere a naturii umane. Acest moment a coincis cu nasterea constiintei, punct in care inconstientul s-a retras in matca lui, permitand vietii constiente sa se manifeste liber.

Din momentul in care si-a indreptat privirea catre

“Om”, initial supraevaluand natura umana, filosofia a continuat sa sondeze tenebrele sufletului sau. Astfel, omul a inceput sa se repozitioneze in raport cu ideea de “Rau Universal”, incorporandu-l ca facand parte din conditia sa. Pe masura ce omul a introiectat tot mai mult raul uman, el s-a transformat din victima a raului supranatural, in vehicul de proliferare a acestuia in lume. Astfel, s-a acceptat ideea ca omul este atat bun, cat si rau. “Sentimentul obscur de culpa, sub semnul caruia sta omenirea din timpurile ei originare, sentiment care in multe religii s-a condensat in conceptia unei culpe originare a unui pacat mostenit, este, de fapt, expresia unei omucideri cu care s-a incarcat omenirea primitva. “- Freud. Astfel a fost constiientizat faptul ca raul se naste intotdeauna intre oameni, iar forma de identificare al acestuia este actul criminal. Acesta a fost momentul in care au aparut primele cutume - legi nescrise, cu privire la ceea ce este permis si ceea ce nu este permis. Au laut nastere interdictia si pedeapsa, ca modalitati de limitare a expresiei raului. “Prima si cea mai importanta interdictie a constiintei trezite suna: Sa nu ucizi!” – Freud.

17

Nasterea acestei constiinte a raului si a efectelor sale a trezit nevoia de justitie. In toate mitologiile lumii exista o reprezentare a crimei originare, si in majoritatea cazurilor, crima originara este fie un fratricid, fie un paricid. In dogma crestina, este vorba despre cazul Cain-Abel, pentru a ilustra, extinzand limbajul simbolistic, ca orice crima impotriva omului este o crima impotriva umanitatii in sine. 3.2. Crima si libido Care este resortul primordial al crimei? Resursa cea mai puternica a omului a fost si este in continuare si sursa raului. “A dori”. Eu doresc, noi dorim, toti dorim. Ceva. Orice. Eventual totul. Doar pentru noi. Si asta pentru ca natura umana este in esenta sa egocentrica, iar gandirea magica ne-a facut sa credem ca putem obtine totul, fie prin invocarea fortelor supranaturale si imblanzirea lor, fie prin propriile puteri. Astfel, ceea ce poate fi un promotor al progresului la nivel social, poate fi si o slabiciune atunci cand sacrificam binele comun in favoarea binelui personal. Pentru a obtine ceea ce si-au dorit, oamenii mereu au fost dispusi sa plateasca un tribut, astfel incat nu au tagaduit nici macar in fata comiterii sacrificiului uman. “Inconstientul nostru ucide chiar si pentru nimicuri […], el nu cunoaste pentru infractiuni alta pedeapsa decat moartea si aceasta cu anumita consecventa, caci fiecare vatamare a Eului nostru atotputernic si autonom este in fond o crimen laesae majestatis”. – Freud Si toate acestea pe altarul unui Eu orgolios, care isi doreste sa posede, dincolo de limitele firesti ale lui “a avea”. A avea se 18

transforma in a devora. Astfel, descoperim nucleul pulsional, care isi revendica satisfacerea. Crima devine un vehicul de satisfacerre al libidolului, iar libidoul devine un mobil al crimei. Libidoul este in principal sursa vitala, exponent al Erosului, in esenta sa o energie constructiva si pozitiva. Si cu toate acestea, cand libidoul comite crima? Pe de o parte, cand Erosul este deposedat de ceea ce el considera ca ii apartine de drept- asfel se naste invidia, una dintre cele mai vechi tare ale umanitatii. Pe de alta parte, cand Erosul este pervertit si denaturat, iar descarcarea tensiunii libidinale nu se mai poate realiza pe cai firesti, creand premisele instaurarii unei personalitatii morbide. In acest context, descatusarea pulsiunii libidinale se obtine prin obtinerea placerii in urma provocarii durerii, ori crima ca fapt reprezinta modalitatea cea mai obiectiva de a induce durerea. Din moment ce ea este observabila, in primul rand devine blamabila si ca atare supusa pedepsei, iar in timp a devenit si obiect de studiu, pentru intelegerea motivatiei din spatele ei. “Din cele mai adanci dorinte, porneste adeseori cea mai apriga ura”- Socrate 3.3. Crima si relatia cu moartea Motivul

pentru

care “suntem

atat

de instrainati

in

aceasta lume, candva atat de frumoasa si de iubita” este “tulburarea relatiei noastre cu moartea” (Freud). Moartea este un mister, prin insusi faptul ca pentru a o cunoaste, trebuie sa o experimentam. In fata mortii, capatam atat teama cat si respect. Prin faptul ca alegem noi momentul mortii altei fiinte, de fapt ii rapim dreptul de a experimenta la timpul potrivit moartea. 19

Moartea a avut reprezentari diferite la nivelul incontientului personal, dar si la nivelul inconstientului colectiv. Daca inainte moartea era perceputa ca un fenomen de trasncendere a unei existente efemere catre o conditie eterna cu pretul dobandirii intelepciunii, in zilele de azi, ea este vulgarizata prin despiritualizare. S-au nascut angoase puternice in fata mortii, si am pierdut firescul acestei etape existentiale. Prin resursele media, care isi fac simtita prezenta intr-un mod agresiv si intruziv, moartea invadeaza tot mai mult taramul celor vii. Vorbim despre moarte cu frivolitate, cu usurinta, oricand, oridune, oricum; vorbim despre moartea altor oameni ca despre un fapt banal, spre deosebire de timpurile stravechi in care exsita un adevarat cult al mortilor. In ziua de azi, mortii i-a fost furata sacralitatea. Din acest motiv, in momentul in care ea survine, simtim ca loveste prea dur in noi, pentru ca i-am pierdut sensul. Iar unii dintre noi, au descoperit in acest context, noi modalitati de explorare si intelegere a femonemului mortii. Multi dintre noi cochetam cu ideea mortii, o mare parte din viata, gandidu-ne la propria moarte, la moartea celorlalti, si chiar la posibilitatea de a o produce noi insine: suicid sau omucidere. Fascinatia fata de moarte este un lucru natural si universal, ca in fata unui aspect al vietii total necunoscut, dar cu care toti suntem datori. Cu toate acestea, putini dintre noi dau curs acestor fantasme. Iar acest lucru face diferenta intre normalitate si patologic. Daca in plan intim, subiectiv, avem voie sa ne gandim la moarte, in plan obiectiv, nu avem dreptul sa o provocam. Astfel, crima poate avea un resort in experimentarea mortii prin moartea altora, in incercarea de a inlatura angoasa care ne curprinde in fata ei. Ne putem imagina ca daca stam suficient de mult in preajma ei si o controlam, ne putem obisnui cu ea, traind cu falsa impresie ca daca o putem observa, o vom putea integra si accepta la noi. Crima devine, astfel, o cale de cunoastere a mortii. In egala masura, pierzand sensul 20

mortii, nu mai suntem in contact cu ceea ce inseamna moartea: pierdere si ireversbilitate. Oamenii ucid pentru a vedea cum e, pentru ca nimic nu ne mai este de ajuns. Ce este mai complicat decat a fi? A fi constient. Ce este mai simlpu decat a fi? A nu fi deloc. 3.4. Crima si societate. Perceptia crimei in constiinta sociala “Crima

este

unica

prin

faptul

ca

aboleste

partea

vatamata, astfel incat intreaga societate ia rolul victimei, in numele careia cere dreptate”- W.H.Auden, poet. Atitudinea societatii fata de ceea ce a considerat a fi “crima” a suferit modificari majore de-a lungul secolelor. Daca, spre exemplu, in Sparta prinsa in plin razboi era considerat “acceptabil” uciderea sau abandonarea

bebelusilor

nascuti

cu

malformatii

sau

abandonarea/uciderea bebelusilor de sex feminin (fenomen des intalnit in timp de razboi atat in Roma antica, cat si in vechea Elada), ei bine acum pruncuciderea trezeste unele dintre cele mai puternice si intense reactii sociale. Putem observa ca perceptia actului criminal este diferita atat din perspectiva temporala cat si din perspectiva culturala. In ceea ce priveste diferentele interculturale, iata exemplul samurailor, pentru care sinuciderea prin harakiri sau seppuku era considerata o dovada de vitejie si de pastrare intacta a onoarei, spre deosebire de timpurile 21

noastre si de societatea occidentala, care vede in sinucidere o fuga de repsonsabilitate,

un

act

de

lasitate

si

o

modalitate

profund

disfunctionala si rezolvare a problemelor. In plus, ceea ce in cultura japoneza, timp de secole, era considerat chiar o datorie, iar in actul suicidar parea ca rezida insasi chinteseta conditei si demnitatii umane (atat la barbatii invinsi, cat si la femeile dezonorate), in cultura si dogma crestina este considerat si in prezent ca fiind cel mai mare pacat si cea mai mare crima ipotriva firii si a naturii umane. Chiar si cu aceste diferente notabile, societatea, din momentul in care s-a constituit ca atare, a impus anumite legi si reguli, a caror incalcare se soldeaza cu asumarea unei pedepse. In ceea ce priveste comiterea unui act criminal, prin insasi natura justitiei, societatea reactioneaza ca un adevarat organism, demarand o lupta solidara impotriva factorului ce a provocat dezechilibrul. Din acest motiv, in momentul in care inculpatul, criminalul, ajunge in fata justitiei, procesul sau se numeste in mod oficial “Statul vs. X”. Iata cum societatea se identifica cu victima, cerand dreptate, si se pune in postura

judecatorului,

infaptuind-o.

Problema

criminalitatii

si

a

tabloului criminalilor a devenit un punct central in preocuparile pentru mentinerea sigurantei individului.

22

4. Forme ale crimei si Tipologii ale psihopatului criminal

4.1. Crima

ca

forma

de

epurare

sociala.

Vizionarii:

Psihopatul Justitiar si Misionarul Adeseori criminalii justitiari si misionarii se confunda intre ei, posedand o serie de caracteristici comune, similare, precum: -

Scopul, care este, in linii mari, acelasi – de epurare, de “eradicare a raului social” si de pedepsire a celor care incalca normele sociale, ”legile firii” sau “legile divine”;

-

Tinta lor o reprezinta cei care sunt “impotriva firii” (homsexualii

si

lesbienele,

transexualii

etc),

cei

care

simbolizeaza valorile decadente - exponenti ai unor categorii sociale periferice (prostituatele si cersetorii), cei care comit crime impotriva umanitatii (violatorii, pedofilii, criminalii) sau a lui Dumnezeu (“blasfemiatorii”). Cu totii sunt perceputi de catre justitar sau de catre misionar ca reprezentand promotori ai raului in lume, proliferatori ai bolilor trupului (prostituatele, oamenii strazilor) sau “corupatori ai spiritului” – cei care aduc atingere bunelor moravuri, cei care poarta “virusul viciului” in ei (narcomanii, alcoolicii, persoanele frivole, sub incidenta legilor crude ale unui justitionar sau ale unui misionar putand cadea orice categorie de hedonisti); 23

-

viziunea asupra lumii, ambii crezand ca exista – sau trebuie sa existe o ordine predeterminata a lumii, un anumit pattern care trebuie respectat, un anumit echilibru care trebuie pastrat; este posibil ca aceste persoane sa fie dominate de un aprig complex al perfectionismului, actionand in virtutea unor legi care impun de la sine sa fie respectate, in virtutea unei matrici universale care trebuie pastrata intacta, prin retusarea abaterilor; in acest context ei considera ca exista “un dat al firii” sau “un dat divin” aprioric;

-

“simtul datoriei”: in acest “sistem axiologic”, propriu unei minti alienate, fascinata de fanatsma salvatorului mesianic, ei se considera responsabili cu restabilirea ordinii si echilibrului pierdute prin pacatele si crimele originare ale omenirii care se perpetueaza la infinit si carora ei se simt datori sa le puna capat prin suprimarea indivizilor care compromit bunul mers al societatii si, de ce nu, al intregii omeniri;

-

complexul de superioritate – acesti justitiari si misionari se pun pe ei insisi deasupra celorlalti oameni “de rand”, considera ca poseda un fel de “dar special” – darul de a vedea raul si decadenta si au convingerea ca, prin conditia lor superioara, le revine si datoria de a indrepta lucrurile si de a infaptui dreptatea pe care ceilalti, oamenii obisnuiti, nu au puterea de a o realiza;

-

trecutul traumatic – cei mai multi dintre ei au suferit in copilarie un sir lung de abuzuri si nedreptati, astfel incat, la varsta adulta ei, in mod aparent paradoxal, empatizeaza cu victimele agresiunilor, identificand-se cu acel segment social vulnerabil, permanent expus agresiunii si umilintei; astfel ei se convertesc in judecatori si legiuitori, in cei care impart dreptate intre oameni, platind astfel un tribut fie trecutului lor

24

traumtic, fie lui Dumnezeu, perceput drept un investitor, un protector divin care-si cauta si isi alege in lume profetii; Ceea ce ii diferentiaza pe justitiari de misionari sunt mobilul si motivatia. De-a lungul istoriei au existat minti criminale ce au incercat sa justifice, fata de sine si fata de societate, actele abominabile, imbracandu-le in mantia justitiei. Unul dintre exemplele care ne vine imediat in minte este cel al legendarului Jack Spintecatorul, a carui identitate ramane inca necunocuta, insa presupunerile duc catre o personalitate de vaza din acea perioada, cu cunostinte amantuntite de medicina - anatomie, si cu un statut material superior, care avea drept saga sociala aceea de a curata strazile Londrei de murdaria imprastiata de prostituatele care incercau sa isi castige existenta vanzandu-si singurul bun de care dispuneau - trupul. Ucigand trupul, Jack Spintecatorul ucidea sursa “cancerului social”- taia raul de la radacina. De cele mai multe ori psihopatul justitiar are un acut sentiment al dreptatii intransigente, extreme, este anacron cu timpurile istorice in care traieste, are un set de principii ce nu accepta diversitatea umana, isi plaseaza propriile judecati de valoare deasupra societatii si oamenilor si deasupra principiilor umaniste. Isi aroga dreptul ca, daca statul in sine nu se ocupa de bolile proprii, sa ia fraiele in maini si sa purceada singur la “vindecarea radicala” a lor. Justitiarii Resortul

interior

impart dreptatea intre oameni, pentru oameni. care

ii

motiveaza

este

restabilirea

binelui

si

echilibrului social. Astfel, cei care devin victime ai unui justitiar sunt “posesorii” unui anumit statut social sau exponentii unei anumite categorii sociale – plecand de la cateoriile periferice, decadente, pana 25

la cele mai inalte nivele din structura si ierarhia unei societati – oameni politici, oameni ai legii, oameni care, prin statutul lor social si prin functiile publice au anumite obligatii fata de societate. Prin urmare, pe de o parte vor fi pedepsiti, criminalii, si pe de alta parte va fi “sanctionat” statul, prin amputarea membrului inapt, impotent – cu alte cuvinte, vor fi sanctionati si aceia care i-au redat societatii pe indivizii alienati social, pe cei care comit acte antisociale (judecatori, avocati, politisti, functionari corupti, primitorii de mita, ignoratii, etc). Justitiarul va pedepsi astfel intregul sistem sau circuit disfunctional. Cei mai multi dintre acestia pedepsesc astfel un agresor din trecut sau o pierdere personala semnificativa (cand cineva din propria familie a cazut victima unei grave agresiuni si unui sistem alienat, incompetent si indiferent), o puternica motivatie pentru ei fiind, deci, razbunarea. Un alt segment al justitiarilor il constituie neintegratii social, cei care se simt nedreptatiti de catre stat, considerand ca acesta le incalca drepturile si le neaga valoare, care, intr-o cocietate ideal – utopica ar fi fost de necontestat. Astfel ei ii pedepsesc pe reprezentatii statului pentru injustitiile pe care acesta le realizeaza impotriva lor si a segmentelor sociale defavorizate. Acesti indivzi au, in general, probleme de relationare cu autoritatea, pozitionandu-se intr-un rol defensiv si, in mod clar, de inferioritate in raport cu acesta. Ei dezvolta adesea note paranoice, mania persecutiei si variate “teorii ale conspiratiei”. Misionarii impart dreptatea intre oameni si Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Acesti oameni sunt cel mai adesea fanatici religiosi sau psihotici care sustin ca Tatal Divin le indica o cale ce trebuie urmata. Evident ca aceasta justificare implica un mare grad de narcisisim, intrucat ei joaca rolul unor persoane meritoase, prin puritatea trupului si a mintii, prin claritatea si concizia gandului, prin determinarea si 26

putere vointei – calitati indispensabile care ii fac eligibili pentru rolul de alesi.

Spre

deosebire

de

justitiar,

care

are

o

responsabilitate

autoimpusa, misionarul a fost insarcinat cu o datorie sacra, pentru indeplinirea careia nu tagaduieste nimic. Chiar daca el este constient ca a ucide este, ca fapt in sine, un lucru rau, va considera crima drept un compromis care merita facut pentru atingerea scopului suprem. Aceasta reprezinta o importanta diferenta intre justitiar si misionar: daca justitiarul se poate opri la un moment dat (cand oboseste, cand considera ca si-a incheiat misiunea sau cand, pur si simplu ”coplesit” de raulu social, se resemneaza), misionarul nu se va opri decat atunci cand el insusi va muri. Pentru misionar misiunea sa se identifica practic cu propria existenta, cu propria identitate, fiind ceva impus din afara, “de sus” si deci, ceva care scapa controlului personal. In general, atat justitiarul cat si misionarul sunt fanatici singuratici, care desi condamna crimele impotriva umanitatii sau impotriva legilor divine, folosesc crima ca principal instrument pentru atingerea scopului. Chiar daca ei sunt constienti ca a ucide este un pacat sau un fapt reprobabil si in cea mai mare masura condamnabil ei si-ai devalorizat si şi-ai dezumanizat în minte ţinta atat de mult, încât, în final, crima i se pare justificată. O categorie aparte de misioanri sunt cei care au drept scop nu atat epurarea sociala, cat epurarea rasiala. In ceea ce priveste acest tip epurare, insusi regimul hitlerist se inscrie in acest tablou psihopatologic. Bineinteles, in cazul acesta, vorbim

despre

o

psihoza

colectiva,

insa

daca

ne

referim

la

personalitatea dictatorului nazist, putem regasi samanta psihopatului justitiar, in forma misiunii de epurare sociala. Ceea ce este interesant este ca Hitler s-a intors impotriva unui popor a carui identitate o continea el insusi, mostenire din partea mamei. Ne punem, atunci, 27

intrebarea, daca nu cumva aceasta forma de epurare sociala este doar o proiectie in exterior a dorintei de a se purifica pe sine. Negand propria “murdarie”, tindem sa o vedem peste tot in jur. Dorind sa ne “curatim”, dar nefiind constienti de acest aspect, purcedem catre “curatirea” celorlalti. In ceea ce priveste specificul crimei ca act justitiar, trebuie sa mentionam faptul ca modul in care ea se desfasoara este foarte brutal, denotand incrancenare, disperare si ura fata de victima, care in ochii agresorului reprezinta o serie de “valori” decadente. De cele mai multe ori, ranile mortale se afla in zona trupului ce exprima cel mai bine decadenta. In cazul lui Jack Spintecatorul, femeile erau ranite in zone intime, care erau, practic, “raspunzatoare” de proferarea maladiei sociale. Se remarca, insa un alt lucru interesant, un dualism. Daca ranile sunt violente si puternice, lucru ce ar indica o implicare a agresorului foarte mare, sunt slabe sanse ca acesti agresori sa fie usor de reperat intrucat sunt atenti sa nu se “contagieze”, astfel incat cruzimea,

violenta,

agresivitatea

se

impletesc

in

final

cu

meticulozitatea celui ce stie ca trebuie sa faca “pur si simplu curat”. 4.2. Crima ca forma de satisfacere a placerii. Cei care ucid din voluptate: Hedoniştii Este, probabil, cea mai largă subdiviziune a criminali lor în serie, pentru care recompensa sexuală este prima motivaţie şi ale căror crime demonstrează de obicei o mare doză de sadism. Spre deosebire de percepţia comună, greşită, despre criminalul care acţionează din voluptate (de fapt, a oricărui criminal în serie) si potrivit căreia este vorba de un psihopat cu privirea sălbatică, care profită de câte o ocazie, modalitatea de planificare si exe cutare a crimelor poate fi asociată unei personalităţi foarte bine organizate. Descrierile întocmite de autorităţi despre fazele omorului din voluptate diferă, dar următoa rele precizări pot fi extrem de folositoare: 28

1. Fantezia : prin intermediul ei se cultivă dorinţa de a ucide, ea fiind asociată adesea cu cărţile si filmele pornografice. În această fază asasinul creează si recepţionează permanent scenariul crimei în minte, durata fiind variabilă. Uneori trec chiar ani de zile până când ucigaşul păşeşte, ca şi cum s-ar acţiona un comutator, în a doua fază, în care fantasmele devin realitate. 2. Vânătoarea: e posibil ca, pe timpul căutărilor lui, asasinul săşi

formeze

o

imagine

foarte

limpede

asupra

victimei

„potrivite”. Ted Bundy, de exemplu, vâna numai femei cu părul drept si cu cărare pe mijloc. Criminalul poate avea, de asemenea, în vedere anumite locuri, cum ar fi străzile, pădurile, campusurile şcolare sau zonele comerciale. Ca şi în cazul „fanteziei”, vânătoarea poate dura oricât si se poate desfăşura pe o rază de sute de km. 3. Crima : pentru ucigaşul din voluptate, ea e un act intens şi personal - căci fapta în sine este unica lui motivaţie. Prin urmare, el are o grijă considerabilă să-şi momească victima potenţială, prezentându-i o situaţie de aparentă siguranţă. Rămas singur cu victima sa, criminalul din voluptate are ocazia să-şi pună în practică fantezia, în mod previzibil, lui îi place să se folosească de arme „personale”, cum ar fi mâinile proprii sau cuţite, iar gradul de „crimă în exces” este extrem de ridicat: sunt caracteristice tortura, mutilarea, necrofi lia, dezmembrările, chiar şi băutul sângelui şi canibalis mul. Acesta este momentul de extaz şi mulţi criminali în serie caută, prin diverse mijloace, să imortalizeze experienţa facand poze, filmand victimele, pastrand in formol sau prin congelare anumite segemente anatomice ale victimelor, etc. 4. Faza post-crimă: pentru jumătate din criminalii în serie, faza post-crimă se reduce la o senzaţie de pustiu si deprimare, 29

adeseori agravată de conştientizarea faptului că „defectul” iniţial al psihicului (o copilărie nefericită, respingerea din partea femeilor etc.) n-a fost reparat prin crima comisă, ba mai mult, criminalul va fi obligat să curme tot mai multe vieţi în căutarea unei uşurări tempo rare. Aceasta este faza în timpul căreia, dacă are intenţia să o facă, ucigaşul va scrie scrisori de mărturisire poliţiei si/sau ziarelor şi va telefona posturilor de radio. Dacă nu e prins pe această treaptă, cercul se va închide şi întreaga secvenţă, cu inevitabilul său sfârşit tragic, va fi luată de la capăt. 4.3.

Crima ca modalitate de a revendica drepturile.

Psihopatul avar Aceştia omoară dintr-un motiv mai rar întâlnit la criminalii în serie, si anume acela al acumulării personale, care, în majoritatea cazurilor, este de natură financiară. Pentru acest gen de criminali, actul crimei este o necesitate accidentală, adeseori enervantă, apărută în calea atingerii unui alt ţel. Din această categorie fac parte crimele întâlnite în interiorul unei familii sau în cadrul mai larg al prietenilor şi cunoştinţelor. Este evident că acest gen de ucigaş suferă de o deviere sociopatologică, pentru că el reduce umanitatea la o „mulţime de obiecte”. Este esenţial însă ca ucigaşul să se bucure de responsabili tate şi de încredere, calităţi care să înlăture orice suspi ciune teoretică. Deşi acest gen de cazuri s-a putut rezolva mai uşor în decursul tim pului, facilitatea tot mai mare cu care se poate obţine o armă de foc si uzul acesteia în jafuri si violenţe, asociate cu crima de stradă, vor duce, cu siguranţă, la o nouă generaţie de ucigaşi pentru cîstig. “Inconstientul nostru nu savarseste omorul; pur si simplu il gandeste si il doreste. […] In impulsurile noastre inconstiente,

30

ii inlaturam zi de zi, ora de ora, pe cei care ne stau in drum, care ne-au facut sa suferim sau ne-au vatamat. “ - Freud Partea a treia: “A crea”

Arta patologica Exista o legatura stransa intre actul de creatie sau personalitatea artistica si actul irational, izvorat din “nebunie” sau personalitatea nebunului. Pictori ca Dali sau Van Gogh au intruchipat genialul, cu un strop de nebunie, lucru ce a facut ca operele lor sa fascineze si sa socheze. Inca din momentul in care art-terapia si tehnicile proiective de diagnostic au castigat tot mai mult teren, specialistii s-au intrebat, si pe buna dreptate, care este natura creativitatii patologice? Cu ce difera ea de cea pe care o regasim la indivizii normali? Constantin Enachescu afirma in lucrarea sa destinata tocmai acestei tematici, “Arta si nebunia. Universul plastic al irationalului”, ca principala caracteristica a creativitatii in cazul persoanelor cu tulburari psihice este “reproductivitatea”. Astfel, bolnavul, nebunul, psihopatul, in cazul nostru, transpune in actul creator propriile conflicte si tensiuni intrapsihice cu o astringenta si incrancenare ce lipsesc unei persoane normale. Ei “reproduc”, pe scena “publica” la care asista “criticii de arta”, dramele si obsesiile. In acest punct al discutiei, sunt necesare cateva lamuriri cu privire la functiile actului artistic, ale produsului artistic, functii ce converg cu cele ale programului general de art-terapie dar care se si diferentiaza.

31

Functiile actului si ale produsului artistic Este important sa cunoastem aplicabilitatea si necesitatea exprimarii artistice a patologicului, intrucat in acest fel ne transformam din simplu spectatori la spectacolul nebuniei, in lianti intre normalitate si patologie. Astfel, descoperim functia catartica- terapeutica, de descarcare a pulsiunilor, tendintelor, frustrarilor, continuturilor obsedante care invadeaza viata interioara a indiviului, parazitand-o, sufocand-o. Functia diagnostica este deja consacrata, pictura si desenul fiind forme de expresie in cadrul testelor proiective. Tematica abordata si caracteristicile

stilului

artistic

sunt

indicatori

pentru

specificul

tulburarii. Expresia artistica este un instrument extraordinar de sondare a sufletului uman, iar acest lucru ne conduce catre o alta functie importanta, anume functia de comunicare intre lume si sine. De multe ori cuvintele sunt insuficiente, functiile cognitive “lucreaza” in detrimentul individului, astfel incat suferinta lui ramane neexprimata, sufletul lui ramane o enigma de nepatruns pentru cei din jurul lui. Produsul artistic devoaleaza, dezvaluie, inlatura o parte din mister, pentru a face loc altor intrebari. Prin desen, pictura, modelaj, colaj, orice produs artistic, individul comunica lumii intregi despre sine. Faptul de a fi valorificat, validat ca individ, cu un scop in mica societate restrans din cadrul unui spital psihiatric, ofera persoanei un sens, chiar daca pe jumatate constientizat, pe jumatate lasat in obscuritate. O alta functie importanta este cea functia predictiva. S-a observat ca produsul artistic surprinde si capteaza fidel sinusoida traseului terapeutic, si implicit a bolii. Astfel, in functie de cat de destructurata este compozitia, putem face predictii cu privire la masura in care individul va reusi “sa isi focalizeze sinele” intr-un mod mai coerent, si cu priza la realitate.

32

In

continuare

vom

intra

in

universul

ambivalent

si

halucinant al interioritatii sufletesti psihopatice.

Figura 1: “Barbat atacat”, barbat, 34 de ani, alcoolism cronic, personalitate psihopata, tendinte homosexuale In aceasta compozitie artistica, reactia de impresionare pe care o simtim este generata de socul cromatic nascut din culorile tari, puternice, calde si cele reci, metalice. Tabloul are o mare incarcatura emotionala,

agresiva,

pulsionala

(prin

simbolurile

animale

reprezentate). Bratul tumefiat, brazdat inca de rani proaspete, gura si ochii ce exprima teroarea atacului (un strigat dupa ajutor sau doar un strigat de eliberare a durerii), gearele animalelor infipte adanci in carnea inca moale, toate acestea

indica un nivel crescut de

agresivitate si o incarcatura afectiva negativa. Ceea ce surprinde, insa, este pozitia bratului, pe care se sprijina pisica pentru a ataca victima mai bine. Este un brat intins, relaxat, ce ofera suport, si strange in palma o floare. Antiteza dintre cele doua brate, reflecta perfect paradoxul “victimei care isi invita agresorul”. Un strop de adevar este

33

strecurat prin forta plastica si releva una dintre naturile crimei psihopatice: seductia in prealabil a victimei.

34

Figura 2

Figura 3

Figura 2: Autoportret, barbat, 39 de ani, psihopatie Figura 3: “Portret barbat”, barbat 29 de ani,

psihopatie impulsiva,

potential agresiv crescut In descrierea personalitatii psihopatice, se face referire deseori la capacitatea psihopatilor, sau sociopatilor, de a induce in eroare, de a fermeca prin carisma, sarm, nonsalanta. Asa cum am prezentat in prima parte a lucrarii, psihopatii pot fi persoane foarte bine instruite, cu o inteligenta superioara, integrati social si cu activitati intelectuale. Nu trebuie sa ne imaginam ca patologicul isi arata fata hidoasa inca de la primul contact cu el. Am prezentat in paralel aceste doua desene, realizate de doi barbati, unul diagnosticat cu personalitate psihopata si celelalt cu psihopatie impulsiva. Gandindu-ne la analiza tranzactionala si la scenariul de viata pe care ni-l construim pe parcursul existentei noastre, si pe care il modificam in functie de etapa de varsta si de evolutie in care ne aflam, suntem pusi fata in fata cu ceea ce Eric 35

Berne numeste “Tricoul cu dublu mesaj”. Pe fata tricoului, este scris un cuvant sau este aratata o imagine, iar pe spatele lui, este dat reversul sau, sau cum ii spune Berne cu simtul umorului, descoperim “poanta”. Privind cele doua desene, ne dam seama ca avem de-a face cu acest “dublu mesaj” pe care psihopatul ni-l comunica. In cazul nostru, pe fata tricoului avem “reprezentata” imaginea sociala a psihopatului, acest intelectual-tip, cu ochelari, care ne duce cu gandul la un profesor, un mentor, un functionar tipic, stereotip, pe care nu

l-am

putea

incadra

vreodata, poate,

la

categoria

“oameni

periculosi/straini de care sa ma tem”. Rigiditatea expresiei faciale, puloverul pe gat, ca si cand ar sugruma afectele puternice si pornirile agresive (psihosomatica ne dezvaluie intr-un mod ingenios centrul de exprimare sau inabusire al emotiilor- gatul ), ne indica, insa, o persoana hipervigilenta sau hipercontrolata in exterior. Genul de om pe langa care trecem, fara sa il observam, sau din contra, care ne atrage cu alura verticala si serioasa, castigandu-ne increderea. Privirea indreapta inainte, opaca, penetranta, un zambet, un rictus ce brazdeaza in mod sarcastic chipul ne releva "secretul" celui care mimeaza cu sarm normalitatea. Ascuns in spatele ochelarilor ce ingreuneaza privirea lui in ochi, tinut sub control de "haina" stransa, psihopatul iese in lume purtand de cele mai multe ori masca "normalitatii". W.H. Auden spune: "Evil is always unspectacular and alway human. And shares our bed...and eats at our table" (Raul nu este spectaculos, ci foarte uman. Cu el impartim patul... si mancarea). Iata, deci, ca reprezentarea grafica, picturala, artistica a imaginii psihopatului integrat, un sarlatan printre victime, ofera o ocazie de a "admira" coaja, invelisul, care ar putea parea chiar atragator. In cazul analizei produselor artistice ale persoanelor cu tulburari psihice, doua dimensiuni ne ofera informatii foarte importante, fapt ce transforma desenul sau pictura intr-un veritabil test proiectiv ale carui mesaje trebuie descifrate. Prima dimensiune o reprezinta cea formala, si se 36

refera la caracteristici obiective ale formei grafice, artistice (linii, presiune, directii de trasare, impresia globala asupra tehnicii artistice). Masura in care un individ patologic este capabil sa "reproduca" artistic tematica psihologica in jurul careia graviteaza sfera patologica, intr-un mod structurat, coerent, ofera informatii cu privire la starea bolii. De asemeneam urmarirea trasaeului expresiv-artistic in cadrul unui program de art-terapie poate dezvalui caracterul prognostic al acestei. Tematica abordata in cadrul operelor ne releva, bineinteles, sursa nucelului patologic, intrucat arta este cea mai inalta forma de sublimare, acceptata si validata social. Compozitia cromatica ne ofera detalii cu privire la starea afectiva a persoanei si poate surprinde momentele de depresie, manie, agresivitate. Ce se observa la tabloul "Autoportret" este alegerea unei palete cromatice inchise, sterse, ca si cand persoana nu ar dori sa atraga atentia asupra sa. Ca si cand ar fi un camelon, ce reflecta si isi insuseste culorile, formele contextului in care se afla, reusind, astfel, sa se camufleze. Intreaga pictura da impresia unei banalitati normale, unei imagini stereotipe si, ca atare, periculoase prin modul subtil in care reuseste sa ne dezarmeze in fata asa zisului "cunoscut", determinandu-ne

sa

devenim

vulnerabili.

In

lucrarea

"Partea

Diavolului", Denis de Rougemont face o afirmatie ce va deveni emblematica

atat

in

scrierile

filosofice

cat

si

in

transpuneri

cinematografice ale tematicii diabolesti: "Cea mai mare pacaleala pe care Diavolul i-o joaca omului este aceea de a-l convinge ca El, de fapt nu exista". Similar, psihopatul, ca orice predator, indiferent daca are puseuri criminale, le da curs sau nu, isi atrage victima, o ademeneste incercand sa o faca sa creada in inofensivitatea lui ("Priveste-ma, nu sunt decat un amarat de contabil. Inteligent, e drept, care pune intrebari si care te priveste in ochi mai insistent decat ti-ai fi putut inchipui, care te studiaza atunci cand nu este constienta de nimic in jurul tau"). 37

Ceea ce barbatul de 39 de ani a desenat ca fiind "portretul sau", nu este de fapt decat iluzia pe care o vinde celorlalti, o iluzie a unui model de normalitate ce se incadreaza perfect in media statistica, care nu se abate prea mult de la tipar, si care, tocmai datorita rigiditatii si caracterului ei static, cu frica miscarii ce ar putea dezvalui prea mult, starneste curiozitatea pentru a afla ce scrie "pe spatele tricoului". Sa ne uitam, atunci pe spatele portretului, si sa vedem ce surpriza ne rezerva personalitatea terifianta dar si fascinanta a psihopatului. Surpriza este pe masura. Daca in cazul primei lucrari avem de a face cu o imagine distorsionata prin prisma minciunii pe care psihopatul o vinde celor din jur, in cel de-al doilea caz descoperim imaginea distorsionata provocata de minciunea pe care psihopatul si-o vinde lui insusi. Al doilea desen este intitulat "Victima", si este realizat de un barbat de 29 de ani, cu psihopatie impulsiva, considerat ca fiind foarte agresiv. Mecanismul proiectiei, natura patologicului si tendinta individului de a se nega, respinge pe sine si de a-si gasi reflectia in ceilalti, ne surprind din nou si ne suscita interesul. Imaginea terifianta, distrusa, descompusa si faramitata a "victimei" este ceea ce gasim in interiorul psihopatului. De asemenea, ne este dezvaluit un alt adevar uman, acela ca agresorul, a fost si este in continuare, o victima. Se cunoaste faptul ca personalitatile criminale psihopate au in istoricul lor engramate episoade violente, de abuzuri fizice, sexuale, si psihologice. Aceste abuzuri sunt inregistrate in memoria sufleteasca asemeni unor cicatrici adanci, realizate de cutitul rece in scoarta unui copac. Referindu-se la experienta dramatica de a pierde un sot, un partener, Rose Kenedy spune: "It has been said that time heals all wounds. I do not agree. The wounds remain. In time, the mind, protecting its sanity, covers them with scar tissue, and the pain lessens, but it is never gone" (Se spune ca timpul vindeca toate ranile. Nu sunt de acord cu acest lucru. Ranile raman. In timp, insa, mintea, incercand sa 38

protejeze-si protejeze integritatea, le panseaza astfel incat durerea se diminueaza, dar ranile sunt in continuare acolo). Similar, si psihopatii au dezvoltat de-a lungul timpului propriile mecanisem de coping in fata traumelor. Unul dintre mecanisemel de aparare este negarea. A-i vedea pe ceilalti ca pe niste victime, presupune a nega propria conditie de

victima.

Un

altul

este

proiectia.

Refuzand

sa

confrunte

personalitatea si imaginea directa a agresorului, psihopatul ataseaza aceste etichete celor din jur, iar exercitarea fortei si puterii asupra victimelor pe care si le alege este o modalitate de a-si demonstra siesi ca este capabil sa infrunte fantomele trecutului sau. Astfel, privind pictura intitulata "Victima", luam cunostinta cu structura intima a psihopatului: un trup deformat ce exprima gandurile, ideile, trairile deformate, un trup abuzat ce releva o minte si un suflet abuzat,

o

vulnerabilitate

extrema,

exprimata

prin

aparenta

transparenta a pielii ce releva plamanii ca sursa a suflului vital, sau, in cazul lor, a suflului "agresivitatii" (este interesant dar nu si intamplator faptul ca acest psihopat a ales tocmai aceste organe pentru a le prezenta privitorului ca fiind vulnerabile. Sa ne gandim ce se intampla atunci cand suntem rapusi de un acces de furie, cand ura, tensiunea, impulsul ne sugruma, cand asteptarea, vanatoarea in sine si emotia actului savarsit se insinueaza in suflet? Pulsul se accelereaza, iar plamanii incep sa lucreze la capacitate maxima. Simtim ca nu avem destul de mult aer, precum un astmatic, care are ca trasatura definitorie temperamentul impulsiv-coleric, si atunci fortam plamanii sa se umfe precum velele unei corabii care supravietuieste pe o mare involburata, in plina furtuna). Gura insangerata, dintii ca niste zabrele ale unei inchisori ce tainuieste trauma, secretul, durerea (o gura ferecata in spatele unor gratii), ochii inspaimantati, intregul cap deformat sub forta loviturilor, a agresiunilor si a suferintei, sprancenele unite, negre si stufoase, potrivite pentru a ascunde privirea, care in traditia chineza de citire a caracterului pe chipul omului indica 39

informatii cu privire la latura sa emotionala, si care in acest caz releva omul necontrolat, impulsiv, instabil si vulcanic, rigid, lipsit de empatie, toate acestea

infatiseaza hidosul, macabrul, socantul patologic,

socanta distorsiune a realitatii despre sine, umitoarea rupere a contactului

cu

propria

personalitate.

Comparativ cu primul desen, al doilea ne da senzatia ca am privi pe gaura cheii, si am descoperi cele mai intime ritualuri, am dezgoli cele mai aprige secrete despre sine. Un agresor care agreseaza astfel incat sa nu mai fie victima... O victima ce doreste sa se comporte ca propriul

agresor

pentru

a-i

lua

puterea

(asemeni

ritualurilor

vanatoresti, cand vanatorul isi insuseste o parte din prada si o investeste cu rol de talisman). Este fascinant cum un individ in esenta slab, bolnav, schingiuit, faramitat in interior este capabil sa induca teroare, sa insele, sa ademeneasca, si sa distruga trupuri si suflete. Care este sursa fortei acestui individ? Care este sursa veninului din care se infrupta si care ii da putere? Am incercat sa raspundem la aceste intrebari in cadrul capitolului dedicat tipologiei crimei si a psihopatilor. Iata, deci, in final, cele doua laturi opuse, aparent neconcordante ale personalitatii psihopate, puse fata in fata. Asemeni unei carti cu doua coperti, fiecare cu o ilustratie diferita, psihopatul este un veritabil "Dr. Jekyl and Mr. Hyde". Pericolul poate veni in multe forme. Uneori se dezvaluie in forma lui brutala, neslefuita, alteori se deghizeaza cu atata maiestrie. Nimic, insa, nu este mai socant decat sa admiram expresia artistica, atat de dihotonica, a acestor doua laturi ale psihopatiei. Asa cum se spune, "o imagine face cat o mie de cuvinte". Prin intermediul produsul artistic, avem acces nemijlocit la mecanismele interioare ale unei persoane. Actul artistic are extraordinara capacite de a "ne fura", de a ne determina sa escaldam cenzura. Ne poarta, asemeni unei 40

calatorii, uneori chiar in centrul punctului nevralgic ce constituie suferinta, dorinta, fantezia, speranta noastra. Arta este o forma de catharsis, de sublimare, atat in cazul persoanelor normale cat si in cazul celor cu tulburari. De asemenea, este un limbaj de comunicare, aproape universal, prin simbolurile si tematicile ancestrale pe care le contine si prin caracteristici obiective prin care se exprima. Pictura si desenul, sau scrisul, ca parte a programului art-terapeutic, au fost folosite ca liant intre lumea misterioasa a bolnavului mintal, rupt de tot ce este in jurul lui, si lumea coerenta a celui in deplinatatea facultatilor sale mintale. De fapt, asa cum afirma Constantin Enachescu in lucrarea "Arta si Nebunie. Universul plastic al irationalului", nebunia este foarte greu de definit, daca avem dorinta de a fi cat mai exacti si completi. Ceea ce a facut ca ea sa reprezinte un obiect de studiu atat de fascinant, atat pentru specialisti cat si pentru profani, este faptul ca, desi

ne

simtim

securizati

in

preajma

normalitatii

statistice,

normalitatea individuala este cu mult mai interesanta. Nebunia, care stare "altfel" a persoanei, o stare organizata dupa propriile legi, cu o ordine proprie, si un sens profund personal. Din acest motiv se considera in gluma ca pentru a intelege nebunia, trebuie sa ne acceptam in egala masura propria nebunie. Nu putem explora in ceilalti ceea ce ne este frica sa descoperim in noi insine. In caz contrat, picam in capcana tanarului de 29 de ani, care, pictand "Victima" sa, s-a pictat, de fapt, pe sine!

41

Bibliografie: 1.

Constantin Enachescu, “Tratat de Psihopatologie”, editura Tehnica, 2005;

2.

Constantin Enachescu, “Tratat de psihologie morala”, editura Tehnica, 2005 3.

Constantin Enachescu, “Arta si nebunie. Universul plastic al irationalului”, editura Media Print, 2006;

4.

Janine Chasseuguet- Smirgel, “Psihanaliza artei si a creativitatii”, editura Trei, 2002;

5.

Sigmund Freud, “Studii despre societate si religie”, editura Trei, 2000;

6.

http://www.avoconsult.ro/criminali-in-seriecomportament-criminal-charles-manson-tacerea-mieilorjack-spintecatorul-grupurile-ucigase.html

42

Avea dreptate Freud cand a spus ca “istoria originara a omenirii este, deci, plina de crime. Si astazi ceea ce copiii nostri invata la scoala ca istorie a lumii este in esenta o serie de crime ale popoarelor”.

“Inconstientul nostru nu savarseste omorul; pur si simplu il gandeste si il doreste.

[…] In impulsurile noastre inconstiente, ii

inlaturam zi de zi, ora de ora, pe cei care ne stau in drum, care ne-au facut sa suferim sau ne-au vatamat. “ “Inconstientul nostru ucide chiar si pentru nimicuri […], el nu cunoaste pentru infractiuni alta pedeapsa decat moartea si aceasta cu anumita

consecventa,

caci

fiecare

vatamare

a

Eului

nostru

atotputernic si autonom este in fond o crimen laesae majestatis”. 43

“Este un noroc faptul ca toate aceste dorinte nu poseda forta cu care le creditau oamenii din timpurile originare, altfel, in focul incrucisat al blestemelor, jinduirilor opuse, omenirea ar fi disparut demult, cu cei mai buni si mai intelepti barbati si cele mai frumoase si mandre dintre femei.”

44