Scrisori către Lucilius-de Lucius Annaeus Seneca

Scrisori către Lucilius de Lucius Annaeus Seneca proză Scrisoarea 84

Seneca îl salută pe dragul său Lucilius,

Călătoriile acestea, care îmi scutură torpoarea, cred că îmi fac bine şi sănătăţii şi studiilor. De ce anume sunt bune pentru sănătatea mea, vezi şi tu: cum dragostea de studiu mă face leneş şi mă împinge să nu mă îngrijesc de trupul meu, ajung să mă antrenez prin intermediul altora. Îţi voi arăta şi în ce măsură sunt de folos studiilor: nu am părăsit niciodată lecturile. Căci acestea sunt, după cum judec eu, necesare, mai întâi ca să nu mă mulţumesc cu mine însumi, iar apoi pentru ca, ajungând să cunosc ceea ce au aflat alţii, să stau să judec cele descoperite şi să meditez la cele ce rămân să fie descoperite. Lectura hrăneşte spiritul; când este obosit de studiu, ea îl înviorează fără să îl oprească de la studiu. Însă nu se cuvine să ne mulţumim doar să scriem sau doar să citim: căci unul - vorbesc despre scris - face ca forţele să ne fie mohorâte şi să se stingă, iar celălalt face ca vigoarea să se

împrăştie şi să se topească. Să recurgem pe rând, când la unul, când la celălalt, şi să îl strunim pe unul cu ajutorul celuilalt, astfel încât tot ce s-a risipit prin citit să redevină unitar prin scris. Se cuvine, cum se spune, să facem întocmai ca albinele care zboară încolo şi încoace şi se aşează pe florile bune pentru miere, iar mai apoi depun în faguri şi împart ce au luat şi, cum zice Vergiliu al nostru, "mierea cea dulce o toarnă să curgă Fagurii stupului straşnic umplându-i, nectar şi nu alta"* Nu se ştie bine dacă albinele iau din flori un suc care este de-a dreptul miere, ori dacă transformă în această substanţă înmiresmată esenţele pe care le culeg, amestecându-le şi slujindu-se de o calitate anume a suflării lor. (...) Ca să nu mă îndepărtez însă de subiectul nostru, aş spune că se cuvine să imităm albinele şi să deosebim ce am adunat din diverse lecturi, pentru că lucrurile se păstrează mai bine atunci când sunt separate; apoi trebuie să amestecăm licorile acelea felurite într-o singură aromă, folosindu-ne de puterea şi strădania spiritului nostru, astfel încât, chiar dacă este limpede de unde provin, ele să fie diferite de sursa lor. Vedem că în corpul nostru digestia se desfăşoară în chip firesc,

fără să intervenim cu ceva (alimentele pe care le înghiţim sunt o povară doar atâta vreme cât îşi păstrează caracteristicile şi se află solide în stomac; când însă îşi schimbă starea de dinainte, devin sânge şi energie fizică); să facem acelaşi lucru cu hrana spiritului, iar când a pătruns în noi, să nu o lăsăm întreagă, ca să nu ne rămână străină. Să o mistuim cu totul, altminteri ne va hrăni memoria, nu spiritul. Să o îmbrăţişăm pe de-a-ntregul şi să ne-o facem a noastră: în felul acesta, din elemente felurite se va forma un tot, la fel cum numerele separate, atunci când se face adunarea unor sume mici şi felurite, dau un număr unic. Spiritul nostru să facă la fel: să ţină ascuns tot ce vine din afară şi să arate numai ce rezultă de aici. Chiar dacă în tine se va vădi vreo asemănare cu cineva pe care lai admirat şi care te-a marcat profund, aş vrea să-i semeni ca un fiu, nu ca un portret: portretul este lipsit de viaţă. "Cum aşa? Nu se va înţelege cine este autorul pe care îl imiţi în limbaj, în argumentare, în gândire?" După mine, uneori nu se poate nici măcar bănui, atunci când un om plin de talent îşi pune pecetea proprie asupra ideilor pe care le-a preluat de la modelul său şi cărora le dă unitate. Nu vezi din câte voci e alcătuit un cor? Cu toate acestea, din toate

se naşte o singură melodie. Sunt voci înalte, joase, medii; celor femeieşti li se alătură cele bărbăteşti, lor li se suprapun flautele: fiecare voce în parte se estompează şi se aud doar toate împreună. Vorbesc despre cor, aşa cum îl cunoşteau vechii filozofi: acum, în reprezentaţii, interpreţii sunt cu mult mai numeroşi decât erau odinioară spectatorii dintr-un teatru. Când şirurile de cântăreţi umplu toate culoarele de trecere, când băncile sunt înconjurate de trompetişti, iar de pe scenă răsună deodată flaute şi instrumente de tot soiul, atunci, din aceste sunete felurite, se naşte armonia. Aş vrea ca spiritul nostru să fie la fel: în el să fie belşug de măiestrie, să fie multe precepte, pilde din multe epoci, dar toate adunate într-un singur tot. "În ce fel se poate ajunge la aşa ceva?", întrebi tu. Cu o strădanie fără preget; dacă nu ne vom sprijini pe sfatul judecăţii, nu vom putea duce nimic la bun sfârşit şi nu ne vom putea feri de greşeli. Dacă voieşti să-i dai ascultare, ea îţi va spune: părăseşte pe dată bunurile acestea calpe după care umblă toţi; părăseşte bogăţiile sunt o primejdie ori o povară pentru cel ce le are în stăpânire; părăseşte plăcerile trupului şi ale spiritului - ele moleşesc şi sting vigoarea; părăseşte ambiţia - este ceva ce înfoaie fără temei, cu aer gol, fără de margini, îngrijindu-se deopotrivă să nu vadă pe nimeni înaintea sa şi pe nimeni alături, suferind de invidie şi chiar de una îndoită. Uite ce jalnic este ca acela care trezeşte invidie să

fie, în acelaşi timp, plin de invidie! Vezi palatele oamenilor de vază, porţile acelea prin care se înghesuie cei ce vor să fie cei dintâi când salută în prag? Se încaieră aprig care să fie primul la intrare şi încă şi mai şi după ce se văd înăuntru. Nu te opri dinaintea acestor scări pline de bogăţii şi a intrărilor construite pe terase întinse: aici te găseşti pe un teren care nu e doar abrupt, ci şi lunecos. Întoarce-te mai degrabă spre înţelepciune şi ţine-ţi privirile aţintite către starea aceea minunată de seninătate şi de mare cuprindere ce-i este proprie. Tot ce pare să iasă în evidenţă în treburile omeneşti e dobândit cu greu, pe căi aspre, deşi sunt lucruri mărunte, comparabile cu cele umile. Drumul care duce către calea cinstirii este bolovănos. Iar dacă vrei să ajungi pe culmile dinaintea cărora soarta însăşi se pleacă, vei vedea mai prejos de tine tot ceea ce oamenii socotesc că este de seamă: cu toate acestea, vei ajunge în vârf mergând pe o cărare netedă. Rămâi cu bine.

*Vergiliu, Eneida, 1, 432 sq.: lat. liquentia mella / stipant et dulci distendunt nectare cellas

(Seneca, Epistole către Lucilius II, Editura Polirom 2008)