Saracia Si Excluziunea Sociala - Suport Curs

SĂRĂCIA ŞI EXCLUZIUNEA SOCIALĂ

Conf.univ.dr Anca TOMPEA

CUPRINS I. Sărăcia I.1. Sărăcia-concepte la nivel mondial I.2. Definirea sărăciei în România II. Tipuri de sărăcie II.1. Sărăcia relativă ΙΙ II.2. Sărăcia absolută ΙΙ Ι II.3. Sărăcia extremă II.4. Sărăcia structurală II.5. Sărăcia distribuţională Ι ς II.6. Sărăcia subiectivă ς II.7. Sărăcia de lungă durată ς Ι II.8. Sărăcia socială ςΙ Ι II.9. Sărăcia severă II.10. Sărăcia consensuală II.11.Sărăcia comunitară II.12.Tipuri noi de sărăcie III. Metode de evaluare a sărăciei III.1. Metode directe şi indirecte ςΙ Ι Ι III.2. Metoda TFR Ι Ξ III.3. Metoda normativă Ξ III.4. Pragul de sărăcie Leyden III.5. Indicele subiectiv de sărăcie (ISS) III.6. Metoda CSP III.7. Metoda cetăţeanului reprezentativ III.8. Metoda Orshansky IV. Cauze ale apariţiei sărăciei IV.1. Cauzalitatea individual-psihologică IV.2. Cauzalitatea economică şi socială IV.3. Cauzalitatea politică V. Cultura sărăciei

VI. Sărăcie sau excludere socială VI.1. Sursele excluziunii VI.2. Forme de manifestare a excluziunii sociale VII.Sărăcia în România Bibliografie

I. Sărăcia Dezvoltarea societăţilor umane la nivel mondial depinde de gradul de implicare a celor ce sunt în măsură să răspundă uneia dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă omenirea, cea a eradicării sărăciei. Oportunitatea abordării acestei tematici rezultă dintr-o simplă evaluare globală: una din cinci persoane trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi, iar una din şapte suferă de foame cronică. Femeile, copiii şi bătrânii sunt categoriile sociale cele mai vulnerabile, iar politicile sociale trebuie să-şi îndrepte prioritar atenţia către acestea. Sărăcia nu semnifică doar lipsa veniturilor. Ea atrage după sine o serie de consecinţe grave, uneori ireversibile în plan social. Creşterea populaţiei globului a determinat şi creşterea numărului celor săraci, aspecte specifice colectivităţilor caracterizate de un slab sau inexistent progres economic şi social. Cele mai multe persoane sărace trăiesc în zone rurale, dar fenomenul este din ce în ce mai mult prezent şi în spaţiul urban. La nivel mondial peste 800 de milioane de persoane se confruntă cu foametea, mai mult de 200 milioane de copii nu merg la şcoală, iar răspândirea infecţiei cu HIV/ SIDA ameninţă sistemele sociale şi medicale peste tot în lume. Extinderea sărăciei şi lipsa de control asupra fenomenului va determina crize ale umanităţii şi deteriorarea condiţiilor de viaţă în special pentru cei mai săraci. Diferenţierile între nivelul veniturilor şi bunăstare s-au accentuat tot mai mult, determinând accentuarea inegalităţilor dintre cei săraci şi cei bogaţi. Sărăcia nu este un fenomen nou, ci se repetă sau capătă alte forme ori conotaţii în cursul istoriei. La intervale variabile apar tendinţe sau fenomene diverse, care determină tipuri noi de sărăcie ce se constituie într-o piedică în calea dezvoltării. Sărăcia, ca fenomen social, are o deosebită importanţă, datorită faptului că ea caracterizează o anumită stare la nivelul unei comunităţi, prin modificarea celei existente anterior sau prin amplificarea şi agravarea celei prezente. Dacă acest fenomen rezultă ca o consecinţă a unor antecedente sociale, cu evidente influenţe pentru societatea contemporană, atunci se impune analiza sa de-a lungul timpului, precum şi formele ei specifice. În prezent, studiul sărăciei este de actualitate în programele şi proiectele internaţionale, deşi începuturile s-au conturat cu mult timp în urmă.

Cele mai multe definiţii care s-au dat sărăciei au avut în vedere fie formele de manifestare, fie consecinţele, existând în prezent numeroase preocupări în sensul aprofundării şi detalierii conceptelor, identificării cauzelor, tipurilor specifice, dar şi a efectelor determinate, generate într-un context sau altul. Definirea sărăciei din punct de vedere social poate arăta că aceasta reprezintă expresia unui dezechilibru accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor sociale supuse acestui proces şi nu numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi indirecte, respectiv asupra categoriilor sociale mai puţin sau deloc sărace, dar care intervin în această problemă. I.1. Concepte la nivel mondial Seebohm Rowntree conturează în 1901 definirea sărăciei, deşi acesta făcea trimitere doar la “insuficienţa veniturilor pentru a obţine necesarul minim de menţinere a randamentului fizic”, iar conceptul de subzistenţă ca fiind “starea în care o familie obţine (cel puţin) veniturile minime necesare pentru ca membrii ei să-şi menţină sănătatea şi eficienţa fizică” aşa cum susţine Marian Preda în “Dicţionarul de Politici Sociale”, coordonator Luana Pop. B. Abel Smith şi P. Townsend au avut în vedere, încă din 1965, măsurarea sărăciei cu ajutorul volumului cheltuielilor totale ale unei familii. Acesta din urmă vorbeşte mai târziu, respectiv în 1979 de faptul că săracii au resurse atât de joase faţă de cele de care dispune individul mediu sau familia medie, încât ei sunt excluşi de la modelele, obiceiurile şi activităţile vieţii obişnuite. De fapt, despre modul aparte, specific în care trăiesc săracii, mediul social tipic pe care aceştia îl promovează, prin dezvoltarea sistemului propriu de valori şi comportament a notificat Oscar Lewis în 1961. Autorul atrage atenţia asupra faptului că acest fenomen este cu atât mai grav, cu cât se perpetuează din generaţie în generaţie, reprezentând clar un fenomen dinamic cu repercursiuni de natură să agraveze şi nicidecum să atenueze consecinţele. Este de apreciat faptul că încercările de a delimita teoretic sărăcia nu se opresc numai la aspecte de ordin economic, ele trecând barierele cauzelor financiare, spre cele spirituale. In acest sens Amartya Sen, în 1987 punea în discuţie “incapacitatea de a realiza anumite condiţii de existenţă apreciate de către ceilalţi ca fiind absolut necesare şi deziderabile” a categoriilor sociale, legate de absenţa confortului, a belşugului şi a satisfacţiilor.

Definirea sărăciei atât din perspectiva economică, cât şi din cea socioculturală se regăseşte şi în documentele Uniunii Europene, precizată încă din 1984 “ vor fi considerate sărace persoanele, familiile sau grupurile de persoane ale căror resurse materiale, culturale şi sociale sunt atât de limitate încât le exclud de la modul de viaţă minim acceptabil în ţara în care trăiesc” (după Townsend 1987, citat de Maria Molnar) In acest context, regăsim abordarea efectuată de către UNICEF şi INS ce limitează oarecum explicaţia doar la “ lipsa mijloacelor necesare unui trai corespunzător anumitor standarde sociale de viaţă a populaţiei”. Aşadar, se impune delimitarea a ceea ce semnifică “trai corespunzător”, în special dacă ne referim la anumite standarde sociale. Acestea se modifică în sensul creşterii nivelului de trai al categoriilor supuse evaluării, care atrage după sine actualizarea unui trai corespunzător, dar şi a standardelor specifice unei anumite etape de dezvoltare, diferite de la o societate la alta. Încă din 1975 la nivel european preocupările de combatere a sărăciei au prins contur, semnificative în acest sens fiind cel de-al doilea Program Antisărăcie-1988, precum şi cel de-al treilea Program Antisărăcie pentru perioada 1990-1994. În acest context, Bergham oferă o abordare complexă a fenomenelor care decurg din existenţa sărăciei, arătând că societatea se confruntă de fapt cu noua sărăcie, denumită şi definită de către acesta, excluziune socială. Aprofundarea definirii conceptului a atras numeroşi cercetători care şi-au îndreptat atenţia fie asupra unor aspecte particulare, caracteristice anumitor comunităţi, dar care pot să fie reprezentative şi la scară largă, fie au elaborat metode de evaluare sau măsurare, prezentate pe larg în capitolele ce vor urma. Obiectivul prioritar al ONU, încă din 1990 la nivel mondial, este de a eradica sărăcia şi foametea până în anul 2015, iar ca primă măsură impusă în acest sens este reducerea la jumătate a ponderii persoanelor care trăiesc cu mai puţin de 1 USD/zi. Perioada 1997-2006 este declarată First United Nations Decade for Eradication of Poverty de către Organizaţia Naţiunilor Unite, care a stabilit o serie de priorităţi şi a creat programe internaţionale, ce au ca obiectiv îmbunătăţirea calităţii vieţii la nivel global.

I.2. Definirea sărăciei în România Abordarea conceptului de sărăcie în România a conturat opinii distincte. Evaluarea sărăciei absolute vs cea relativă de către Elena Zamfir în 1989 evidenţia un aspect nu prea lesne de acceptat în acele vremuri, mai ales în România, spre deosebire de prezent. Modalitatea de apreciere a sărăciei, în special a celei absolute rezultă din constatarea că “săracul american dispune de o cantitate de bunuri, resurse economice mult mai mare decât săracul indian…deci calitatea vieţii celor mai săraci americani va fi de 10 ori mai ridicată decât a celor mai săraci indieni”. Pe de altă parte “săracii indieni sunt mai bogaţi decât săracii americani, ei se simt datorită aspiraţiilor de două ori mai puţin săraci decât se simt săracii americani” Elena Zamfir 1989. Aceste studii au reprezentat de fapt o provocare şi pentru cercetătorii din ţara noastră, de a analiza unul dintre cele mai importante aspecte ale progresului social, cel al sărăciei. Cătălin Zamfir subliniază faptul că “sărăcia nu reprezintă doar lipsa veniturilor, acestea fiind de fapt cauza ei…Sărăcia este un complex socialpsihologic-cultural” (2000, în “Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară”, coordonator Elena Zamfir). Înţelegem că trebuie să ne îndreptăm mai mult atenţia asupra tuturor factorilor care o determină, nu numai asupra celui financiar. În acelaşi context definirea sărăciei dată de Elena Zamfir în 1997 sublinia faptul că accentul cădea pe lipsa resurselor pentru că “sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viaţă considerat decent, acceptabil la nivelul colectivităţii date”. De fapt, ca şi în primul caz, evaluarea ţine de aprecierea comunităţii şi apoi de faptul în sine. O precizare esenţial necesară este aceea că o societate normală poate fi percepută diferit şi că este mult mai important ca în interiorul acesteia fiecare persoană să aibă posibilitatea de a funcţiona. Maria Moldovenu considera, în 1997, factorul economic nu numai o cauză a sărăciei, ci şi o consecinţă a acesteia, contribuind la o lărgire a sferei de abordare a conceptului, prin completări, abordări referitoare la sărăcia spirituală, cea morală, sufletească, pe care le include într-un nou concept, cel al sărăciei cumulative. Maria Molnar arată că sărăcia este definită, în general, din perspectiva bunăstării, fiind considerată o stare de lipsă a acesteia, o privare de atributele bunăstării (1999). Cu toate acestea autoarea nu susţine

importanţa exclusivă a factorului economic, conceptul de bunăstare fiind abordat, înţeles într-un sens extrem de larg, care-i conferă de fapt sărăciei diferite dimensiuni. Ca şi alţi autori, Maria Molnar susţine trecerea de la abordarea unidimensională a sărăciei la cea multidimensională, ceea ce presupune toate aspectele ce ţin de participarea, implicarea oamenilor, indivizilor la viaţa socială. II. Tipuri de sărăcie II.1. Sărăcia relativă Sărăcia relativă poate caracteriza o colectivitate, datorită faptului că aceasta urmăreşte îndeaproape şi din interiorul ei starea ce profilează un anumit nivel de trai. Un aspect ce se impune a fi precizat este acela că, deşi se referă la un standard de viaţă în parametrii decenţei, raportat la aspiraţiile colective de viaţă, sărăcia, nu numai cea relativă creează disconfort, frustrare. Sărăcia definită de Townsend în 1979 nu se rezuma numai la cauze economice, financiare, ci sublinia o serie de consecinţe care se regăsesc mai târziu în diferite forme de excluziune socială, pentru că de fapt se refereau la deprivare relativă “oamenii sunt deprivaţi relativ dacă ei nu pot obţine, deloc sau în mod suficient condiţiile de viaţă, adică alimentaţia, bunurile şi serviciile care le permit să îndeplinească rolurile, să participe la relaţiile cu ceilalţi, să îndeplinească obiceiurile care sunt aşteptate de la ei în virtutea faptului că sunt membri ai colectivităţii” Există o corelaţie directă între un anumit nivel de dezvoltare şi sărăcie, în sensul că o stare economică mai bună, prosperă nu face altceva decât să ridice şi pragul relativ al sărăciei. Pentru a elimina o astfel de situaţie, soluţia menţionată de Elena Zamfir în 1995 este de a ne îndrepta eforturile către o mai bună distribuţie a veniturilor, respectiv “ nu de creştere economică şi nici sprijinul focalizat al celor mai săraci, ci schimbarea distribuţiei veniturilor în sensul egalizării lor”. Aprecierea specialiştilor asupra sărăciei relative conturează concluzia că, deşi persoana supravieţuieşte biologic, aceasta nu poate partcipa la viaţa comunităţii din care face parte. În acest caz persoana poate fi ori marginalizată, ori exclusă ? Vom încerca să răspundem la această întrebare în capitolele ce vor urma. Cătălin Zamfir explică situarea într-o stare de sărăcie în legătură cu ceea ce impune colectivitatea, repectiv cu coordonatele pe care aceasta le

stabileşte şi faţă de care membrii acesteia sunt sau nu săraci. În 2000 autorul susţine afirmaţia anterioară: …este relativă în sensul că se defineşte în raport cu standardele social-culturale ale unei societăţi şi cu complexul de nevoi specific vieţii în contextul social-economic dat.

II.2. Sărăcia absolută Studiile pe care le-a întreprins S. Rowntree în 1899 evaluau de fapt sărăcia absolută, raportarea făcându-se faţă de nivelul minim necesar supravieţuirii, rezultate pe care le-a publicat doi ani mai târziu, în 1901. Elena Zamfir defineşte sărăcia absolută în 1997 ca “lipsă a mijloacelor necesare menţinerii vieţii umane”. De fapt, ne referim de asigurarea în exclusivitate a coşului zilnic, respectiv a unor condiţii minime de viaţă necesare supravieţuirii. În acest caz caracterizarea unei persoane ţine de raportarea faţă de un standard, atât pentru necesităţile umane de bază, cât şi pentru cele culturale. Acest model a fost preferat specialiştilor din România, chiar dacă nu s-a conturat o concluzie clară cu privire la avantajele folosirii acestui tip, în favoarea sau defavoarea sa. Pe de altă parte un standard absolut de evaluare a sărăciei atunci când avem în vedere evoluţia în timp este determinat de fapt de cât de constant este de-a lungul timpului, aşa cum susţinea şi Maria Molnar în 1999. Relaţia dintre sărăcia absolută şi cea relativă poate fi de suprapunere sau de identificare, aşa cum susţinea şi Cătălin Zamfir în 2000. Astfel, contopirea celor două tipuri de sărăcie este specifică societăţilor mai puţin dezvoltate, faţă de cele prospere unde segmentul sărac este puţin reprezentativ, se încadrează în tipul de sărăcie absolută cu posibilitatea identificării cu cea relativă. Cu toate acestea avantajul ce rezultă din alegerea evaluării sărăciei absolute, datorită clarităţii în evaluarea progresului social, poate reprezenta un suport solid în susţinerea unor politici sociale eficiente de combatere a sărăciei. II.3. Sărăcia extremă

O lipsă atât de gravă a resurselor financiare încât condiţiile de viaţă ale respectivei persoane sunt absolut inacceptabile pentru o societate civilizată alterează grav demnitatea fiinţei umane, producând degradări rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de funcţionare socială normală. Consecinţele asupra copiilor sunt dintre cele mai grave, din care menţionăm blocarea dezvoltării normale a personalităţii, reducând spre zero şansele unei evoluţii adulte normale. Sărăcia extremă tinde să se fixeze cronic în marginalizare şi excluziune socială, şansele de ieşire din situaţia de sărăcie devenind nesemnificative din perspectiva accesibilităţii. II.4. Sărăcia structurală În acelaşi timp cu identificarea diversităţii tipurilor de sărăcie apărute, studiile întreprinse au urmărit un aspect deosebit de important şi anume cel al cauzelor care determină apariţia acestora. Un fenomen se produce sau nu, dacă există ceva care generează sau favorizează, sau pur şi simplu nu împiedică acel lucru. În abordarea oricărei probleme importante, cu efecte negative asupra mai multor persoane sau a unei întregi colectivităţi poate apărea întrebarea: cum a fost posibil ? sau de ce ? Necesitatea identificării cauzelor apariţei sărăciei a dat naştere la explicaţii referitoare atât la categoriile sociale vulnerabile, dar mai ales asupra proceselor sociale specifice într-o societate. Holman argumentează în studiul publicat în 1978 legătura directă dintre categoriile sociale şi starea lor de sărăcie. În ceea ce priveşte inexistenţa resurselor financiare autorul subliniază că sunt alte motive care se impun a fi evaluate. Sărăcia nu va „fi eliminată din societate nici dacă ar exista suficientă bogăţie pentru atingerea acestui scop, pentru că ea există din alte motive decât lipsa de resurse” Mălina Voicu arată cele trei funcţii îndeplinite de sărăcie prin care aceasta susţine diferenţele şi inegalitatea existente în societate, identificate de Holman. O primă funcţie este cea de legitimare a structurii sociale existente. În acest sens fiecare categorie socială este responsabilă de situaţia sau poziţia socială „dacă sărăcia justifică existenţa unui strat de jos al societăţii, atunci înseamnă că şi poziţia straturilor superioare este legitimată”

Cea de-a doua funcţie îndeplinită de sărăcie este cea de a scădea dorinţa de schimbare socială. Autorul arată că indivizii tind să îşi aleagă drept grup de referinţă acele grupuri constituite din persoane similare lor, astfel că existenţa unei minorităţi sărace furnizează un cadru de referinţă pentru clasa muncitoare majoritară. Prin raportare la minoritatea săracă membrii clasei muncitoare se consideră ca având un statut superior acesteia în societate, vor fi mulţumiţi cu poziţia lor şi nu vor dori să schimbe această ordine socială. Lipsa unei astfel de minorităţi ar conduce la raportarea clasei muncitoare la grupuri care au o poziţie superioară lor în societate, fapt care ar putea determina apariţia dorinţei de schimbare a structurii sociale. Explicaţia oferită de Holman vine în contradicţie cu abordările lui Tocquiville, Davies, Gurr cu privire la relaţia dintre schimbare socială şi deprivare relativă. De altfel, teoriile cu privire la selecţia grupurilor de referinţă ale lui Merton şi Patchen nu susţin ipoteza lui Holman privind raportarea clasei muncitoare la minoritatea săracă, adică grupul cel mai defavorizat (Mălina Voicu) O a treia funcţie pe care o îndeplineşte existenţa sărăciei constă în faptul că existenţa unui grup de persoane sărace furnizează forţă de muncă pentru „munci murdare”. În acest sens se consideră că săracii sunt necesari pentru societate deoarece acceptă munci murdare, dezonorante, nesănătoase şi salarii foarte mici, pe care nici o altă categorie nu le-ar putea accepta. Un aspect deosebit de important pe care Holman îl precizează, util în clarificarea mecanismului de perpetuare a sărăciei, este cel al instituţiilor responsabile şi implicate, respectiv: învăţământul, mass-media şi serviciile sociale. S-a demonstrat mai târziu că există această relaţie directă între anumite instituţii şi tipul sau gradul de sărăcie, astfel încât politicile sociale îşi pot exercita funcţiile prin intermediul lor. Educaţia stă la baza formării individului şi implicit a categoriilor sociale din care acesta face parte. Evitarea stării de sărăcie se poate face prin mecanisme educative. Aceste argumente sunt criticate de Holman care demonstrează că uneori chiar instituţiile de învăţământ sunt cele care favorizează un individ sau un grup, tocmai prin propriul sistem de funcţionare. Este exemplul accesului la instituţii de învăţământ de elită, cum sunt Oxford, Cambridge, datorită faptului că acestea au criterii de selecţie care favorizează tinerii din straturile superioare ale societăţii. În acest caz trebuie să subliniem că este vorba despre excluziune socială şi mai puţin de sărăcie. Rolul mass-mediei în această situaţie este foarte important datorită faptului că imaginea prezentată are influenţă atât asupra persoanelor sărace, cât şi asupra celorlalte categorii existente în societatea respectivă.

Rolul serviciilor sociale este de a elimina deprivarea de orice tip din societate. Cu toate acestea Holman argumentează că de fapt lucrurile se desfăşoară exact invers, datorită faptului că ele contribuie la perpetuarea acesteia prin trei mecanisme: „furnizarea de beneficii şi servicii la un nivel atât de scăzut încât problemele sunt controlate, dar nu şi rezolvate”; „funcţionarea serviciilor într-un mod care reflectă şi întăreşte poziţia dezavantajoasă în care societatea i-a plasat pe cei săraci”; „furnizarea de servicii şi beneficii este însoţită de practici şi atitudini care implică blamarea şi condamnarea celor săraci” (Mălina Voicu) II.5. Sărăcia distribuţională Cătălin Zamfir se referea în 2000 la sărăcia distribuţională ca provenind din mecanismele de distribuţie şi redistribuţie a bogăţiei produse. Întâlnim în acest caz o evaluare a sărăciei corelată cu nivelul de dezvoltare economică şi implicit cu distribuţia corespunzătoare de resurse ale bunăstării. Corelaţia este una directă şi simplă: dacă o economie este prosperă, atunci distribuţia de resurse va fi mai numeroasă, de calitate, menită să asigure standardul dorit de colectivitate membrilor ei, diminuând sau eliminând sărăcia. În situaţia opusă, resursele sunt scăzute, insuficiente, iar nivelul de viaţă propus de colectivitate, din lipsă de oportunităţi, poate fi chiar unul scăzut. În acest caz nu numai individul se face responsabil de starea de sărăcie, ci întreaga comunitate. II.6. Sărăcia subiectivă Abordarea subiectivă a sărăciei a fost efectuată cu mult timp în urmă, ea fiind determinată atât de persoanele în cauză, care se simt mai mult sau mai puţin sărace, cât şi de membrii colectivităţii din care aceştia fac parte. Cu alte cuvinte individul este cel care apreciază în cea mai mare măsură cât de sărac este, în funcţie de ceea ce acesta simte faţă de resursele pe care le are la dispoziţie, astfel încât necesităţile sale să fie satisfăcute. De-a lungul timpului, estimarea efectuată doar la nivel individual s-a considerat a fi insuficientă, astfel încât s-a creat necesitatea evaluării şi de către alte persoane decât cele în cauză, fără de care concluziile nu ar fi complete şi relevante. Această modalitate este considerată mult mai firească, chiar şi de către specialişti, ea punând accentul pe aprecierile celor din jur, care au în vedere

un anumit standard, nivel de trai, pe care ceilalţi să-l accepte şi să-l urmărească. Pornind de la acest obiectiv, efectele subiectivităţii sărăciei pot avea consecinţe favorabile, care să înceapă chiar cu scoaterea din starea de sărăcie a membrilor societăţii, până la diminuarea sau eradicarea sărăciei. Libertatea membrilor colectivităţilor de a stabili care este standardul considerat optim pune în valoarea dorinţa acestora de progres, bunăstare şi implicit de diminuare a stării de sărăcie de toate tipurile, mult mai bine estimat din interiorul societăţii decât de către specialişti, care nu sunt afectaţi direct de consecinţele ce decurg din aceasta.

II.7. Sărăcia de lungă durată Sărăcia de lungă durată reprezintă “starea de nesatisfacere a nevoilor de bază ale unei persoane pe o durată lungă de timp, fapt care are repercursiuni asupra stării fizice şi psihice a persoanei, împiedicând participarea deplină a acesteia la societate”( Mălina Voicu). Spre deosebire de aceasta, sărăcia temporară reprezintă o stare de nesatisfacere a nevoilor de bază care se întinde pe o perioadă scurtă de timp, afectând într-o mică măsură capacităţile fizice, intelectuale ale persoanei, precum şi participarea socială a acesteia. Nu există însă un consens în literatura de specialitate cu privire la momentul în care se sfârşeşte sărăcia temporară şi începe cea de lungă durată. Hans – Jürgen Andreß şi Katia Schulte în 1998 arată că studiile despre sărăcie lansează trei tipuri de ipoteze cu privire la căile de intrare şi ieşire din această situaţie: ipoteza persistenţei, ipoteza ciclurilor vieţii şi ipoteza individualizării. Ipoteza persistenţei afirmă caracterul de durată al sărăciei şi este ilustrată de teoria cu privire la cultura sărăciei. Conform acestei teorii, viaţa în sărăcie creează o cultură independentă ale cărei caracteristici sunt transferate de la o generaţie la alta prin procesul de socializare în cadrul familiei. Ipoteza ciclurilor vieţii susţine faptul că riscul de intrare şi ieşire din sărăcie nu este egal pe tot parcursul vieţii, ci se schimbă ciclic, în anumite perioade ale vieţii acesta fiind mai ridicat. De exemplu, apariţia copiilor în gospodărie creşte semnificativ riscul sărăciei, care va scădea apoi odată cu dobândirea independenţei financiare a acestora.

Ipoteza individualizării afirmă faptul că profilurile sărăciei variază de la un individ la altul, cunoscând manifestări diferite care nu pot fi descrise de variabile socio-demografice clasice (Mălina Voicu). Studiile efectuate de experţii de la Banca Mondială relevă faptul că sunt săraci cei care, pentru o anumită perioadă de timp, nu au scăpat din groapa sărăciei. Alte estimări, cum sunt cele ale lui Sen din 2000 arată:” cei permanent săraci sunt acei indivizi care nu au capacitatea de a se adapta şi a se extrage din groapa sărăciei, indiferent de faptul că această presupusă capacitate a fost exercitată sau nu”. Durata sărăciei a fost corelată cu dimensiunea populaţiei care rămâne în această stare, care a arătat că doar o mică parte a celor aflaţi în această situaţie nu reuşesc să iasă din starea de sărăcie. Cercetătorii germani precum Buhr şi Weber în 1998, apoi Leisering şi Leibfried în 1999 reliefează faptul că sărăcia de lungă durată nu este atât de răspândită pe cât se credea. Chiar dacă rezultatele prezentate anterior sunt argumentate şi destul de recente nu putem neglija faptul că pot apărea particularităţi a căror explicaţie este demnă de luat în considerare. Este cazul afirmaţiilor elaborate de Bane şi Ellwood în 1996 care ne oferă explicaţia faptului că persoanele care se confruntă cu sărace pentru o perioadă lungă de timp, nici nu intenţionează să iasă din această stare, datorită beneficiilor sociale de care se bucură şi la care nu pot, sau nu doresc să renunţe. Un aspect important de precizat este acela că de fapt numărul acestora nu este mare, dar datorită duratei mari sau din lipsa propriilor eforturi, se produce perpetuarea din generaţie în generaţie a acestei stări şi chiar se poate spune că este vorba de cronicizare. Aşa cum precizam anterior, nu putem neglija evaluările făcute cu mai mult timp în urmă. Este şi cazul lui Walker care în 1994 semnalează că în aceste cazuri este posibilă apariţia unei sub-clase a săracilor, precum şi a lui Stevens, în acelaşi an, care stabileşte că probabilitatea ieşirii din sărăcie descreşte odată cu creşterea perioadei de sărăcie, respectiv cu cât o persoană a fost săracă pentru mai mult timp cu atât este mai mică probabilitatea ca ea să scape din situaţia respectivă. Legătura dintre durata fenomenului şi riscul reintrării în sărăcie a reprezentat preocuparea în studiile efectuate de Stevens şi Walker în 19941995, apoi de Okrasa în 1999, care au permis elaborarea concluziilor referitoare la faptul că sărăcia de lungă durată expune persoanele la riscul reintrării în sărăcie. De fapt, intervin o serie de factori ce ţin de categoria socială, nivelul de educaţie şi tipul de familie.

În toate aceste situaţii trebuie să ţinem cont de faptul că, nu numai că nu este obligatoriu ca aceste rezultate să se regăsească sau să se aplice pentru toate tipurile de societăţi, dar şi în interiorul acestora pot apărea modificări ce ţin de un număr variabil de factori. Indiferent de măsura în care diverşi factori îşi aduc sau nu contribuţia este hotărâtoare eficienţa politicilor sociale care se aplică în scopul rezolvării situaţiilor specifice. Nu numai simpla existenţă a acestor politici poate fi utilă, ea trebuie să se regăsească în modul în care ele au determinat îmbunătăţirea situaţiei pe măsura pentru care ele au fost elaborate. În acest sens este remarcabilă analiza efectuată în 1999 de Leisering şi Leibfried, ce a permis definirea sărăciei secundară, în acest caz principalii răspunzători fiind serviciile de securitate socială. Mălina Voicu abordează pe larg toţi acei factori cu influenţe remarcabile pe care autorii citaţi de aceasta le menţionează, cum ar fi: motivul intrării în sărăcie, modificările survenite în structura gospodăriei, naşterea unui copil, ciclurile vieţii, dimensiunea crescută a gospodăriei, capitalul uman, capitalul social, originea etnică şi rasială, zona în care se află localizată gospodăria. Efectele sărăciei de lungă durată nu sunt deloc de neglijat, aspect demonstrat în cazul mai multor situaţii, de-a lungul timpului şi la mai multe tipuri de societăţi, influenţate de un număr variabil de factori. Ceea ce este de remarcat se referă la perpetuarea efectelor în lanţ, a multiplicării efectelor, atragerii şi a altor consecinţe, mai numeroase sau cu consecinţe mai îngrijorătoare. Mai mult decât atât, Walker arată în 1995, dar şi în 1998, rolul suportului social, nu neapărat încurajator, asupra persoanelor sărace care primesc sprijin pe o durată mai mare de timp. În acest sens se poate crea dependenţă, apare o anumită stare psihică, deprimare, iar lipsa de implicare poate determina ceea ce numim din ce în ce mai mult astăzi excluziune socială, aşa cum întrevedea şi Friedrichs în 1998. În elaborarea programelor de politici de combatere a sărăciei este foarte importantă cunoaşterea duratei sărăciei şi a grupurilor expuse sărăciei de lungă durată deoarece sărăcia temporară şi cea pe termen lung necesită măsuri de tip diferit arată Jalan şi Ravallion (1998). Pentru combaterea sărăciei de lungă durată sunt necesare investiţii pe termen lung, cum ar fi cele în capitalul uman sau în infrastructură, în timp ce pentru combaterea sărăciei temporare este necesară dezvoltarea sistemelor de asigurări şi a schemelor de stabilizare a veniturilor care să asigure protecţia indivizilor în faţa şocurilor economice (Mălina Voicu)

II.8. Sărăcia socială Sărăcia socială se raportează diferit de la o societate la alta. Aceasta este dată de ce anume îşi propune societatea să aibă în vedere atunci când se referă la necesităţi. Pe de altă parte în cadrul aceleaşi societăţi putem asista la o schimbare a nevoilor sau la modificări de ordin calitativ, pe parcursul timpului. Dacă asistăm la o evoluţie a societăţii cu siguranţă vom distinge dincolo de asigurarea unui minim de trai decent şi o facilitare a participării indivizilor la viaţa socială. Townsend formulează în 1979 definiţia socială a sărăciei: „Indivizii, familiile şi grupurile într-o populaţie, pot fi caracterizaţi ca fiind în sărăcie atunci când le lipsesc resursele necesare pentru a obţine tipuri de dietă, pentru a participa în activităţi şi a avea condiţiile de viaţă şi facilităţile care sunt obişnuite sau cel puţin larg răspândite sau încurajate în societăţile cărora le aparţin“ Definiţia lui Townsend presupune existenţa a două standarde de viaţă: unul care se dovedeşte a fi larg răspândit în populaţie şi un altul - social acceptat sau instituţionalizat („desirabilitatea de moment“). Dincolo de aceste praguri ale sărăciei, Townsend distinge un altul - cel al deprivării subiective: „oamenii pot să nu se situeze sub standardul de viaţă larg răspândit sau sub cel instituţionalizat, dar ei pot cădea sub un standard care poate fi răspândit, dată fiind o reorganizare a instituţiilor şi o redistribuire a mijloacelor disponibile într-o societate“. Deprivarea subiectivă este legată mai ales de stilul personal de viaţă, de propriile aspiraţii. Individul este deprivat subiectiv dacă el se simte deprivat.(Mălina Voicu) Sărăcia socială reflectă nesatisfacerea nevoilor percepute social. Ea se constituie astfel într-o sărăcie recunoscută şi acceptată convenţional, într-o expresie aproximativă a stării reale, obiective, de sărăcie. Măsurarea sărăciei obiective este practic imposibilă, ea fiind dificil de operaţionalizat tocmai datorită condiţionărilor sociale la care este supusă. De aceea, Townsend recomandă deprivarea relativă ca singura metodă de a operaţionaliza şi măsura sărăcia, căutând să obiectivizeze metoda prin raportarea la cel mai mare grup de referinţă semnificativ pe care îl identifică: întreaga societate. Astfel, autorul britanic pune accentul nu pe măsurarea sentimentelor de sărăcie, ci pe utilizarea opiniei publice în aprecierea condiţiilor care determină un trai decent.

II.9. Sărăcia severă Sărăcia severă este dată de un nivel atât de scăzut al resurselor, încât oferă condiţii extrem de modeste de viaţă, pline de lipsuri şi restricţii. Chiar dacă împiedică o funcţionare socială normală, acest tip nu blochează nici efortul de a ieşi din sărăcie şi nici redresarea, în situaţia în care resursele revin la normal. Există o evidentă dependenţă de existenţa resurselor, care pot determina sau nu ieşirea din sărăcie. Evaluările care se efectuează raportează situarea individului sau a populaţiei cu un consum care să se situeze sub pragul de 1$ SUA la PPC paritatea puterii de cumpărare, denumită de Lucian Pop şi sărăcie lucie. II.10. Sărăcia consensuală Sărăcia consensuală reprezintă o formă subiectivă de sărăcie, care are la bază modul colectiv de evaluare. În acest sens, la nivelul societăţii se stabileşte ce anume reprezintă condiţii decente de trai, pentru a contura condiţiile care determină starea de sărăcie. Putem să-l considerăm pe Townsend autorul moral al definirii acestui tip de sărăcie datorită faptului că a lansat o provocare în rândul specialiştilor. Mack şi Lansley în 1985 preiau concluziile elaborate de Townsend, iar după o perioadă destul de lungă de timp aceasta revine în actualitate prin abordările lui Nolan şi Whelan în 1996, precum şi Halleröd, 1996-1997. Contribuţia acestora este totuşi distinctă, profundă şi explicită chiar dacă se bazează pe subiectivitate. Cu toate acestea, se bazează destul de mult pe aprecierile individuale, încadrate în context global cu privire la ce semnifică la nivel de societate un trai decent. Sărăcia consensuală reprezintă acel tip de abordare în care accentul cade pe „ceea ce gândeşte publicul despre sărăcie” afirmă Piachaud. Remarcabilă este contribuţia autorului de a face distincţie dintre ceea ce se doreşte şi ceea ce se poate realiza. Viet-Wilson atrage atenţia în 1987 asupra celor două tipuri de consensualitate care sunt fie indirecte, bazate pe aprecierea subiectivă a unor nivele de venit (income proxy method), fie directe, care are în vedere aprecierea satisfacerii nevoilor (deprivation indicator approach). (Bogdan Voicu)

Interesant este faptul că Piachaud se referă la aprecierile lui Townsend şi cele ulterioare ale lui Desai în cadrul abordărilor comportamentale ale sărăciei, ca distincte de sărăcia consensuală, în ciuda faptului că şi ele fac apel la judecăţile de valoare ale populaţiei în stabilirea standardelor de sărăcie. Opţiunea este justificată de faptul că acestea nu sunt metode subiecte „pure”, ci caută să relaţioneze metodele subiective cu cele axate pe înregistrarea veniturilor. Abordările comportamentale constituiau astfel pentru Piachaud un fel cale de mijloc între metodele consensuale şi cele tradiţionale de definire şi măsurare a sărăciei. Pe aceeaşi linie de mijloc se înscriu şi metoda cetăţeanului reprezentativ, ca şi versiunea acesteia propusă de Walker (1987). Abordările de după 1990 din sfera deprivării relative pe direcţia iniţiată de Townsend şi continuată de Mack şi Lansley reprezintă şi ele modalităţi subiective de estimare a sărăciei, fiind în general etichetate ca măsuri ale sărăciei consensuale (Bogdan Voicu) Studiile efectuate asupra nivelului de trai de către David Piachaud în 1987 au permis trei tipuri de abordări ale sărăciei: consensuală, a bugetelor standard şi comportamentală. De fapt acestea au reprezentat puncte de referinţă pentru analiza satisfacţiei cu veniturile şi a autoetichetării ca sărac, de către specialiştii Universităţii din Antwerp. Ulterior regăsim şi în România aceste puncte de vedere, care reprezintă opinia specailiştilor de la ICCV Bucureşti, prin elaborarea standardului subiectiv de viaţă şi a indicelui sărăciei subiective. S-ar putea adăuga o altă metodă, dezvoltată ulterior articolului lui Piachaud, şi anume cea a analizei. Să notăm totuşi, că o astfel de metodă, deşi subiectivă, nu poate fi etichetată drept consensuală, fiind axată pe identificarea sentimentelor şi nu a condiţiilor de deprivare/sărăcie. Astfel, măsurile subiective ale sărăciei care etichetează indivizii drept sărăci doar pe baza propriei lor declaraţii pot fi denumite măsuri subiective neconsensuale. Karel Van der Bosch face o observaţie similară în 1993, arătând că eticheta de subiectiv în cazul metodelor consensuale „nu trebuie interpretată în sensul că propria sa evaluare decide dacă o gospodărie este săracă sau nu”, ci comparaţia cu pragurile de sărăciei calculate ca medie a pragurilor indicate de toate gospodăriile. De aceea, o etichetă mai adecvată ar putea fi cea dată de „standarde intersubiective”(Bogdan Voicu) II.11. Sărăcia comunitară

Sărăcia comunitară este definită de către experţii Băncii Mondiale în 2002 ca “disponibilitatea unui serviciu public în cadrul comunităţii”. Este important să precizăm că un serviciu public poate fi apreciat ca disponibil doar dacă cel puţin 80% dintre gospodării declară acest lucru. Referitor la categoriile de disponibilităţi, acestea se referă atât la servicii publice esenţiale, cât şi la percepţiile în ceea ce priveşte siguranţa acelei zone, precum şi calitatea infrastructurii de transport. O concluzie semnificativă a aceloraşi studii reliefează că sărăcia comunitară are cea mai scăzută corelaţie cu sărăcia în consum. Cu toate acestea, comparaţiile nu au încetat să apară, atât pentru diferite medii, cât şi referitor la estimările subiective. Rezultatele studiilor efectuate arată că incidenţa sărăciei comunitare este mai scăzută decât cea a sărăciei în consum. Explicaţia este aceea că predomină individualismul, precupările nu se extind la nivel comunitar, ci ele rămân la nivel de individ. Un alt aspect care trebuie luat în considerare este şi al calităţii, nu numai al cantităţii rezultate prin simpla însumare. Nu este lipsită de interes accesibilitatea populaţiei la aceste servicii, care pot exista ca atare fără ca ele să fie accesibile în mod practic din motive de distanţă, resurse financiare sau necunoaştere. Referitor la tipurile de sărăcie comunitară din diferite zone de locuit este evident faptul că zonele rurale sunt mult mai afectate decât cele urbane, în ceea ce privesc serviciile şi infrastructura, spre deosebire de o accentuată lipsă de securitate specifice zonelor urbane.

II.12.Tipuri noi de sărăcie În ultima perioadă sunt specificate, în vederea evaluării cât mai corecte a fenomenului în ansamblu, a altor tipuri de sărăcie, cum sunt: sărăcia în consum, sărăcia nutriţională, sărăcia condiţiilor locative, sărăcia bunurilor esenţiale de folosinţă îndelungată, sărăcia educaţională, sărăcia în sănătate, sărăcia ocupaţională. Acestea au permis specialiştilor români, susţinuţi de Banca Mondială să aprofundeze şi să concretizeze pe cazul României toate aceste tipuri, care să se constituie suport în elaborarea politicilor sociale specifice ţării noastre.

III. Metode de evaluare a sărăciei III.1. Metode directe şi indirecte Stein Ringen (1987) face distincţia dintre cele două modalităţi de evaluare a sărăciei, respectiv cea directă şi cea indirectă. În acest sens autorul notează faptul că sărăcia poate fi definită direct, în termeni de deprivare şi nesatisfacerea necesităţilor definite social, sau indirect, în termeni de subzistenţă ca lipsa resurselor necesare asigurării consumului. Aceste specificări îi dau posibilitatea lui Ringen să amplifice şi să completeze tipurile de definire specificate anterior, în urma cărora au rezultat patru combinaţii posibile, din care doar trei s-au dovedit a fi viabile, în opin: definire şi măsurare indirectă; definire directă şi măsurare indirectă; definire şi măsurare directă, iar cel de-al patrulea tip posibil, măsurare directă pentru o definiţie indirectă, este considerat un non-sens. Definirea indirectă a sărăcie şi măsurarea ei indirectă, prin intermediul veniturilor reprezintă în opinia lui Reigen o opţiune ideologică, dată de interesul pentru măsurarea inegalităţii de venit. Măsurarea indirectă a sărăciei definite direct, în termeni de deprivare reprezintă o alegere dictată de numărul redus de oportunităţi şi de costurile ridicate ale măsurării directe. Estimările obţinute sunt valide, însă prezintă riscul clasificării eronate a celor aflaţi la graniţa dintre sărăcie şi bunăstare sau având nevoi diferite de majoritatea populaţiei. Definirea şi măsurarea directă a sărăciei este opţiunea susţinută de Ringen, dată de deprivarea relativă. (Bogdan Voicu) În aceeaşi perioadă de timp, respectiv începând cu 1996, Jürgen Kohl susţine că deosebirea dintre sărăcia indirectă şi cea directă este dictată de „provenienţa celor două din concepţii diferite asupra bunăstării: primul se referă la resursele aflate la dispoziţia indivizilor sau gospodăriilor, iar al doilea la condiţiile de viaţă ale indivizilor sau gospodăriilor”. Kohl sistematizează diferenţele dintre cele două tipuri de concepte, operaţionalizând implicaţiile lor asupra metodelor de investigare a sărăciei şi formelor de combatere a acesteia. Opinii asemănătoare celor formulate anterior elaborează Mojca Novak în 1996 care argumentează faptul că sărăcia indirectă este una legată conceptual de cauzele acesteia, implicit lipsa de resurse, faţă de sărăcia directă ce îşi propune să măsoare efectele sărăciei în termeni de condiţii de trai, mod de viaţă, obiceiuri şi atitudini faţă de sărăcie.

Ca şi Ringen, în 1998 Kangas şi Ritakallio remarcă faptul că sărăcia poate fi definită simultan prin nesatisfacerea nevoilor şi lipsa resurselor economice, cele două aspecte determinându-se reciproc. De fapt aceştia susţin utilizarea unor metode de estimare a sărăciei care să aibă la bază criterii duale: pe de o parte directe, în termeni de satisfacere a nevoilor, iar pe de altă parte indirecte, a veniturilor reduse. Whelan susţine diferenţa dintre indicatorii monetari şi cei nemonetari ai sărăciei, pornind de la faptul că indicatorii sărăciei sunt definiţi ca indicatori sociali, pe care de fapt îi propune prin avantajele pe care le oferă.

III.2. Metoda TFR (Totally Fuzzy and Relative) Aşa cum relatează Manuela Stănculescu, metoda TFR face parte din familia metodologiilor de estimare multidimensională a sărăciei, orientare iniţiată de către P. Townsend prin metoda deprivării relative (1979). Autorii acestei metode sunt constituiţi dintr-o echipă de cercetători italieni de la Universitatea din Siena - B. Cheli, G. Ghellini, A. Lemmi, N. Pannuzi. Autorii au încercat să elaboreze o metodă de estimare a sărăciei în ţările în tranziţie, prin utilizarea unui set multidimensional de indicatori care vizează “sărăcia economică şi socială” şi nu doar “sărăcia economică” raportată la cheltuieli sau venituri, cu aplicaţie pe cazul Poloniei, pe baza datelor din bugetele de familie, într-o perioadă destul de redusă de timp, 1990-1991, dar reprezentativă pentru această ţară. Caracterul “total vag” al metodei TFR, afirmă Manuela Stănculescu, provine din faptul că identificarea populaţiei aflate în situaţia de sărăcie nu utilizează praguri de sărăcie. Aşa cum subliniază autorii metodei TFR, împărţirea populaţiei în săraci şi non-săraci prin trasarea unui prag de sărăcie (oricare ar fi acesta) semnifică definirea sărăciei drept atribut ce caracterizează situaţia unui individ în termeni de prezenţă sau absenţă. În realitate, sărăcia nu este un atribut prezent sau absent, căci sărăcia se manifestă în diferite sfere ale vieţii (sărăcia capitalului uman, sărăcia economică, excludere socială, etc.) iar orice individ este mai mult sau mai puţin sărac în una sau mai multe sfere ale vieţii. Deci, sărăcia trebuie concepută ca un predicat “vag” care să arate gradele de manifestare ale fenomenului multidimensional de sărăcie. Concluziile arată că mulţimea săracilor nu poate fi clar delimitată, iar a studia sărăcia presupune a stabili gradul de apartenenţă a oricărei unităţi statistice la mulţimea săracilor.

Ceea ce este important de reţinut, pentru ca metoda să fie preluată şi în practică, datorită eficienţei acesteia, este că metoda TFR indică măsura în care diferitele caracteristici ale sărăciei sunt răspândite la nivelul unei populaţii, sau la nivelul unui anume segment al acesteia. În România, estimări ale sărăciei prin metoda TFR au fost realizate de către specialiştii CNS, cu sprijinul cercetătorilor Wagner Pavel, Chircă Constantin, Zamfir Cătălin, Molnar Maria, Pârciog Speranţa, menţionaţi de Manuela Stănculescu, iar concluziile ne arată că sărăcia se ameliorează uşor între 1995 şi 1996, urmată de un declin semnificativ după 1997.

III.3. Metoda normativă de estimare a sărăciei Studiile întreprinse de S. Rowntree în 1901 în comitatul York, Marea Britanie au avut la bază metoda normativă de estimare a sărăciei luând în calcul bugetele de familie. Acelaşi autor spune mai târziu, în 1951 că persoanele sărace sunt cele “ale căror venituri totale sunt insuficiente pentru obţinerea bunurilor esenţiale care le permit menţinerea sănătăţii pur fizice” Metoda normativă se bazează pe conceptul de sărăcie absolută şi are la bază construirea unui coş de bunuri şi servicii care să permită acoperirea nevoilor umane fundamentale. Criticile sau doar observaţiile pertinente formulate aici sunt doar cele ce ţin de adaptarea a ceea ce reprezintă asigurarea nevoilor umane, schimbătoare de altfel atât la nivelul a diferite societăţi, cât şi în interiorul acesteia. Toate aceste aspecte determină necesitatea de adaptare la ritmul de evoluţie sau progres care dinamizează societăţile. În lucrarea sa “Dimensiuni ale sărăciei”, Cătălin Zamfir aplică pentru România în 1994, prima evaluare a sărăciei prin metoda normativă, prin stabilirea a două coşuri de produse şi servicii ce corespund Minimului de trai Decent-MD şi Minimului de Subzistenţă MS, care se raportează la Minimul Subiectiv de Viaţă-MSV, luate în considerare atât pentru mediul urban, dar şi separat pentru cel rural. Minimul de subzistenţă şi minimul de decenţă reprezintă expresia monetară a câte unui coş de bunuri şi servicii construite astfel încât să răspundă nevoilor specifice ale persoanelor din România. Coşurile se bazează pe normele de consum elaborate de către cercetători din România şi includ bunurile şi serviciile necesare menţinerii sănătăţii, precum şi

participării sociale a tuturor membrilor familiei. Minimul de subzistenţă reprezintă venitul care asigură strict supravieţuirea şi nu permite decât o participare socială minimală. Minimul de decenţă este construit prin referire la definiţia socială a traiului decent. “Aspiraţiile în ceea ce priveşte modul de viaţă în ţara noastră, ... s-au cristalizat sub influenţa standardului de viaţă atins la sfârşitul anilor 70, cât şi a modelelor de viaţă europene, al căror impact este indiscutabil”. (C.Zamfir, 1995) În urma aplicării metodei normative, specialiştii ICCV au estimat că ponderea gospodăriilor aflate în sărăcie absolută (sub MS) a scăzut de la 27.3% în 1989 la 18.5% în 1990, datorită politicii sociale reparatorii din 1990. Începând cu 1991, sărăcia absolută a crescut îngrijorător, afectând 51.2% din gospodării în 1992, 49.0% în martie 1993, respectiv 34.9% în iunie 1994. Aceste estimări sunt apropiate de cele realizate prin alte metode de către cercetătorii Centrului Internaţional MONEE (1993), Cornia (1994) şi Janos Kornai (1996)(Manuela Stănculescu).

III.4. Pragul de sărăcie Leyden Pragul de sărăcie Leyden (Leyden Poverty Line – LPL) constituie una dintre metodele subiective de estimare a pragului sărăciei. Studiile au fost efectuate de către un colectiv de la Institutul de Economie al Universităţii Leyden (Olanda), sub îndrumarea profesorului Bernard van Praag, în anul 1968. Particularitatea acestei metode rezultă din faptul că la baza acesteia, raportările nu s-au făcut faţă de un standard al coşului de produse, accentul fiind pus pe funcţia de bunăstare individuală a venitului. În acest caz intervine subiectivismul persoanelor în evaluarea propriei lor bunăstări. Recomandarea de a fi folosit LPL în estimarea sărăciei este susţinută şi de faptul că rezultatele pot fi apoi utilizate în cadrul oricărei populaţii la intervale de timp rezonabil de mici şi în culturi relativ similare, astfel încât structura veniturilor şi consumurilor să nu se modifice semnificativ. Metoda se dovedeşte astfel fiabilă, fiind utilă în estimarea unor praguri de sărăciei pornind de la definirea acesteia în termeni subiectivi. Pragurile astfel calculate s-au dovedit a se corela extrem de puternic cu cele estimate prin metodele tradiţionale. Avantajele sunt cele asociate metodei subiective de estimare a sărăciei. Se adaugă în plus, faptul că LPL evită eroarea de a ignora tendinţa

de substituire de către indivizi a unor bunuri cu altele (aşa cum o fac metodele bazate pe estimarea de praguri alimentare), „fundamentarea sa teoretică clară”, „simplitudinea” (van Praag, Spit, van der Stadt – 1982). Comparând LPL cu SPL şi cu metoda CSP, Karel Van der Bosch (1993) remarca faptul că metoda LPL este mai potrivită pentru comparaţii internaţionale, fiind mai puţin sensibilă la fluctuaţiile de traducere, scala utilizată pentru întrebarea de evaluare a venitului fiind mai lungă.(Bogdan Voicu) Principalul dezavantaj rezidă totuşi în atribuirea opiniilor capului de familie întregii familii / gospodării, ca şi în riscurile impuse de eventualele erori de eşantionare, cu efecte directe asupra estimării parametrilor utilizaţi în calculul venitului de prag. Pe de altă parte intervine şi subiectivitatea stabilirii nivelului de utilitate ce determină acest prag. Kapteyn, Kooreman şi Willemse (1988) sesizau şi dificultăţile legate de non-răspunsuri, acestea reducând numărul de cazuri la aproape 70% şi diminuând fidelitatea estimărilor asupra pragurilor de sărăcie. O critică adusă metodei şi şcolii de la Leyden în general este cea legată de ambiguitatea unităţii de analiză utilizate, individul, familia şi gospodăria fiind adeseori confundate, fără a se oferi vreo justificare teoretică sau empirică (Hartog, 1988). Exceptând dezvoltările pentru Europa ale şcolii de la Leyden, metoda este folosită arareori, probabil şi datorită complexităţii sale. Doar Colosanto, Kapteyn şi van der Gaag (1984) raportează utilizarea cu rezultate similare pentru statul Wisconsin, SUA. În România, metoda nu a fost încă utilizată (Bogdan Voicu)

III.5. Indicele subiectiv de sărăcie (ISS) Folosit pentru măsurarea sărăciei subiective, indicele subiectiv de sărăcie a fost elaborat în cadrul ICCV, de către Cătălin Zamfir şi colaboratorii săi. Indicele îşi propune să ofere un mod de ordonare al indivizilor în funcţie de modul în care aceştia se definesc ca săraci sau nu. “Am construit un indicator mai puternic al sărăciei subiective” publică Cătălin Zamfir(1995) în lucrarea “Dimensiuni ale sărăciei.1994”

În acelaşi timp autorul propune un indicator nou gradul de sărăcie GS şi unul complementar cu el rata sărăcirii RS, cu scopul evaluării amplorii sărăciei.

III.6. Metoda CSP Metoda CSP este recomandată şi utilizată pentru estimarea tipului de sărăcie subiectivă, denumirea sa fiind asociată cu Centrul de Politici Sociale (CSP) a Universităţii din Antwerp, unde aceasta a fost elaborată de către Herman Deleek şi colaboratorii săi. Ea reprezintă o combinaţie între aprecierea „securităţii subiective a subzistenţei” şi autoestimarea venitului minim propusă la Universitatea din Leyden (LPL), subliniază Bogdan Voicu. Deleek şi colaboratorii săi (1992) au evaluat situaţia sărăciei pentru un grup de ţări ale Uniunii Europene: Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda, Franţa şi Grecia. Pragurile raportate pe tipuri de gospodării sunt similare celor produse prin metoda autoestimării venitului minim necesar (SPL) şi mai ridicate decât pragurile relative. În acelaşi sens s-au conturat evaluări asemănătoare de către Steffan Dubnoff în 1985 şi Cătălin Zamfir în 1995.

III.7. Metoda cetăţeanului reprezentativ Lee Rainwater propune, în 1974, interogarea persoanelor cu privire la modul în care îşi stabilesc necesităţilor unor familii ipotetice, iar mai târziu, în 1987 Robert Walker susţine şi de fapt propune: „definirea consensuală ar trebui derivată din discuţii de grup”, stabilind condiţiile care ar trebui respectate, astfel încât concluziile să fie relevante. Fără să se utilizeze practic această metodă, în SUA pe o perioadă de zeci de ani s-au aplicat principiile amintite, astfel încât în 1993 Vaughan reuşeşte să coreleze gradul de sărăcie cu ceea ce reprezintă „a se descurca” Criticile aduse acestei metode ţin de subiectivitatea persoanelor care se presupune că nu ar fi capabile să estimeze corect minimul necesar. Astfel,

Goethals şi colegii săi în 1977 atrag atenţia asupra faptului că doar indivizii proveniţi din familii aflate la limita sărăciei, între sărăcie şi relativă bunăstare pot face estimări corecte asupra coşului de produse sau a venitului care caracterizează pragul de sărăcie, aceştia fiind practic singurii „cetăţeni reprezentativi” în acest sens.

III.8. Metoda Orshansky Mollie Orshansky a propus în perioada 1963-1965 un prag de sărăcie standard care are la bază estimarea nevoilor minime de consum ale unei familii, considerate constante. De fapt acestea aveau în vedere nevoile alimentare de bază, primare ale unei familii, pe baza evaluărilor ştiinţifice, dar pe modelul american. Aşa cum mai este denumit, pragul Orshansky (adoptat de către Administraţia Securităţii Sociale din SUA sub numele de Indexul Sărăciei – Zamfir E., 1995) avea la bază “bunurile şi serviciile care asigură un nivel de subzistenţă”, pornind de la structura determinantă a consumului la un moment dat. Pragul se baza pe standardele minime de consum alimentar ale unor familii de diferite tipuri şi pe observaţia empirică potrivit căreia o familie medie/ tipică, cheltuie pentru necesarul alimentar lunar aproximativ o treime din bugetul familiei. Drept urmare, pragul de sărăcie reprezintă nivelul cheltuielilor alimentare multiplicate cu 3. După cum arată Zamfir Elena în 1995 “cheltuielile alimentare sunt determinate nu pe baza unei reţete elaborate de nutriţionişti […] ci pe baza unor anchete cu privire la ‘petternurile’ culturale de consum”. Avantajul metodei rezultă din faptul că ea a permis identificarea diferenţelor înregistrate pe tipul de familie ce se regăseşte în rândul celor săraci. Dezavantajele apărute la nivelul metodei s-au conturat în critici referitoare la pragul stabilit, respectiv: cei care susţineau că pragul stabilit este prea ridicat; Rose Friedman (1965) a arătat că, de fapt, coeficientul de multiplicare al lui Orshansky este nerealist, deoarece săracii cheltuie circa 60% pe alimente şi deci coeficientul de multiplicare trebuie să fie semnificativ mai mic.

Printre cei care susţineau că pragul este prea scăzut se numără şi Alan Haber (1966) care a arătat că pragul Orshansky a fost construit având la bază date vechi, din cercetări asupra consumului din 1955. M. Harrington a argumentat în 1969 că sărăcia are ramificaţii mult mai numeroase şi mult situate în spatele unei simple insuficienţe a venitului, argumente care îşi găsesc în mare parte originea în teoria culturală asupra sărăciei lui Oscar Lewis din 1966.

IV. Cauze ale apariţiei sărăciei Pe măsură ce fenomenul sărăciei s-a extins sau a luat amploare, a apărut necesitatea identificării cauzelor care au determinat existenţa sa la nivelul a mai multor comunităţi şi nu numai atât. Gravitatea cu care este apreciată sărăcia de către specialişti este dată şi de numeroasele piedici în eradicarea ei pe de o parte, dar şi durata extrem de mare pe care o presupune ieşirea din această stare, sau cauzalităţi de percepţie individuală ori colectivă.

IV.1. Cauzalitatea individual-psihologică Comportamentul individual deviant, sau pur şi simplu pasiv, de refuz sau de lipsă de interes de a ieşi din starea de sărăcie poate fi considerat una din principalele cauze ale sărăciei. Cu alte cuvinte, în cazul persoanelor alcoolice, a şomerilor care refuză orice solicitare de ocupare a unui loc de muncă, a celor ce refuză să meargă la şcoală, etc., pot fi considerate pe deplin vinovate de starea lor de sărăcie. Gradul de vinovăţie se poate diminua sau agrava în funcţie de eforturile proprii ale persoanelor în a depăşi această situaţie, iniţial temporară dar care se poate destul de uşor croniciza. Politicile sociale au în vedere sprijinirea sărăcilor în acelaşi timp cu aplicarea unor pedepse, stigmatizări tocmai datorită faptului că vina nu este a societăţii. In această situaţie individul dispune de două oportunităţi: fie îşi accentuează eforturile de a ieşi din starea de sărăcie, fie acceptă eticheta de sărac. Criticile apărute în acest sens sunt pertinente datorită faptului că pedepsele sau stigmatizarea pot avea efecte de descurajare ceea ce nu ar face

altceva decât să agraveze mult mai mult situaţia, decât să incite la atitudine sau acţiune. Practica a demonstrat că ajutoarele acordate nu au avut efectul scontat, în sensul că au creat pe de o parte dependenţă, iar pe de altă parte au fost folosite în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate. Acest aspect presupune regândirea modalităţilor sau formelor de acordare de ajutoare sociale. Specialiştii de la ICCV susţin că pot fi şi cauze de natură patologică, respectiv indolenţă şi nepăsare, resemnare, fatalism; cauze genetice - status social dependent de inteligenţă; cauze psihologie - neadaptare datorită personalităţii şi presupun blamarea victimei. IV.2. Cauzalitatea economică şi socială Existenţa societăţilor dezvoltate, prospere a determinat apariţia întrebărilor de genul: de ce nu sunt atât de mulţi săraci ? sau a intervenit societatea implicându-se în viaţa săracilor ? O perspectivă opusă celei prezentate anterior consideră sărăcia ca având cauzalitatea în societate, indivizii cu venituri reduse fiind consideraţi victime şi nu vinovaţi. Conform acestei abordări se presupune că sărăcia ar putea fi eliminată prin programe şi acţiuni la nivelul general al societăţii, iar atitudinea de blamare a săracului în poziţie de victimă conduce la o orientare greşită a programelor sociale. Astfel, trăsăturile distinctive “de clasă” ale săracilor, despre care se vorbeşte în societate, ar fi în realitate condiţii externe impuse săracilor chiar de către societate care sunt de fapt cauze cum ar fi şomajul, locuinţă necorespunzătoare, lipsa educaţiei, comportamente deviante. Această perspectivă care consideră societatea răspunzătoare de starea de sărăcie a unora dintre membrii ei, apreciază că săracii ar fi caracterizaţi de multe valori pozitive şi modele de comportament similare clasei medii, dar situaţia lor concretă, de viaţă, îi obligă să dezvolte anumite trăsături “subculturale” pentru a putea supravieţui. O abordarea oarecum complementară este oferită de cauzalitatea economică a sărăciei, care consideră că aceasta provine din sistemul de organizare economică bazată pe mecanismul pieţei libere. Veniturile primare nu sunt egal distribuite, anumite segmente ale populaţiei realizând multe câştiguri, în timp ce alte segmente nu au acces la asemenea facilităţi ceea ce determină necesitatea intervenţiei statului în favoarea celor defavorizaţi pentru o redistribuţie secundară a veniturilor.

IV.3. Cauzalitatea politică Abordarea funcţionalistă pune accent pe disfuncţiile instituţionale ale societăţii, care s-ar constitui drept cauză a sărăciei. În acest sens se conturează două puncte de vedere. În primul rând ar fi vorba despre sfera şi natura sărăciei care ar depinde de schimbările sociale rapide înregistrate în secolul XX, ceea ce a generat vulnerabilitate mai ales în rândul clasei de jos. În al doilea rând se consideră oarecum ca un rău necesar, tocmai pentru a stimula munca şi implicit ieşirea din sărăcie. Plata muncii prestate diferă în funcţie de gradul de recunoaştere de către societate a acesteia şi se constituie într-un stimulent care să-i determine pe cei săraci să iasă din starea în care se află prin atitudinea lor de căutare a unui loc de muncă mai bine plătit. Este vorba de conştientizarea faptului că munca este cea care oferă nu numai suport financiar, ci şi social, prin faptul că aceasta determină un anumit sistem al stratificărilor sociale. V. Cultura sărăciei Conceptul de cultură a sărăciei a fost lansat de Oscar Lewis în 1966, care a efectuat unele studii asupra comportamentului populaţiei sărace din Puerto-Rico, cultură care, în sens antropologic, apare ca fiind determinată de o serie de patternuri sedimentate social, ce modelează felul în care oamenii gândesc, simt şi acţionează. În cadrul acestei culturi a sărăciei, familia biparentală este dominantă şi este centrată îndeosebi pe mamă, tatăl având un rol foarte scăzut în cadrul vieţii de familie, din motive mai mult sau mai puţin obiective. Consecinţele nu întârzie să apară în special cele care ţin de sfera socială prin apariţia fertilităţii precoce, a creşterii numărului de copii abandonaţi sau a celor aflaţi în centrele de plasament, iar familia are la bază valori care induc instabilitate şi comportamente specifice, toate acestea fiind în măsură să pună piedici în calea unui ciclu social normal. Analiza stilurilor de viaţă ale celor săraci a scos în evidenţă faptul că aceştia au multe elemente în comun, determinate la rândul lor de factori comuni care duc la ceea ce a definit Oscar Lewis ca fiind cultura sărăciei. Reprezentative sunt caracteristicile specificate de autor, respectiv permanentizarea unei subculturi, crearea de către săraci a unei lumi proprii în care se complace şi faţă de care nu face nici un efort de schimbare a

situaţiei, instituirea unui comportament specific în măsură să agraveze situaţia şi să o perpetueze din generaţie în generaţie. Oscar Lewis a analizat modul de viaţă al săracilor şi a constatat că în comunităţile sărace există: a) un puternic sentiment al marginalităţii şi al neajutorării; b) un puternic sentiment al dependenţei şi inferiorităţii, şi lipsa unei personalităţi sociale; c) resemnare şi fatalism. (Zamfir Elena, 1995) Cultura sărăciei nu este numai un mod de viaţă, ci şi o reacţie (negativă) la starea de sărăcie, un comportament care afundă şi mai mult în sărăcie şi care tinde să formeze adevărate pungi cronice, stabile de sărăcie care odată formate sunt greu tratabile. Cea mai mare barieră în depăşirea acestei probleme nu o constituie, după cum s-ar crede, lipsa mijloacelor financiare, ci lipsa de motivaţie şi speranţă, stările apatice şi atitudinile fataliste care generează abandonul luptei săracilor împotriva propriei stări de sărăcie. Criticile aduse modelului cultural al sărăciei au avut la bază evaluările unor cazuri atipice, respectiv de reacţii mai degrabă opuse, evoluţia celor aflaţi în această stare fiind de natură să diminueze sau chiar să reuşească într-o anumită măsură să le modifice stilul. De asemenea, considerarea şi acceptarea existenţei unei culturi a sărăciei conduce la spargerea colectivităţilor umane moderne în două: cei standard şi underclass (clasa de jos, clasă inferioară) situaţie contraproductivă cu efecte negative asupra posibilităţii de ameliorare şi reducere a fenomenului sărăciei. Criticii culturii sărăciei au arătat că există numeroase semne de întrebare cu privire la faptul că săracii ar avea o structură a personalităţii diferită de a celor nonsăraci (standard). Foarte mulţi consideră că, în general, comportamentul săracilor nu este explicabil prin patternurile considerate de cultura sărăciei, ci prin situaţia efectivă de viaţă: schimbarea situaţiei determină schimbarea personalităţii, orientărilor şi comportamentelor. În acest sens se poate pune întrebarea legitimă dacă se poate vorbi de patternuri culturale stabile şi anume - modul colectiv, generic, de comportare provine din patternuri sau din situaţia actuală de sărac? Concluzia trasă de criticii culturii sărăciei este că modul de viaţă al săracilor provine mai degrabă din situaţia în care trăiesc decât din patternuri. Tânăra generaţie nu este neapărat prizoniera culturii mediului social din care provine, ci a situaţiei în care se află, schimbarea situaţiei conducând la adoptarea altor comportamente care pot conduce la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă (Adrian Dan)

VI. Sărăcie sau excludere socială Excluziunea socială reprezintă un concept care se utilizează tot mai des ca o extensie a explicării fenomenului de sărăcie, fără a-şi propune să-l înlocuiască. Existenţa sărăciei presupune deficitul de resurse financiare, spre deosebire de excluziunea socială care este un concept larg, specific la nivelul fiecărei societăţi ce încearcă să ne explice care sunt consecinţele în plan social în ceea ce priveşte participarea indivizilor la viaţa colectivităţii. Care este legătura dintre sărăcie şi excluziune socială ? Poate exista sărăcie fără excluziune ? Sau excluziunea socială apare şi în lipsa sărăciei ? Răspunsurile nu sunt simple, ci ele necesită o serie de explicaţii, menite să clarifice modul în care aceste fenomene apar şi influenţează dezvoltarea atât la nivel individual, dar şi la nivel comunitar. Excluziunea socială reprezintă un concept care, deşi a apărut în 1975 în documentele Consiliului de Miniştri al Comunităţii Europene, este considerat a fi mai recent decât cel al sărăciei. Promovarea practic s-a dovedit a fi necesară odată cu Programele Europene Antisărăcie, atunci când excluziunea era definită ca “lipsă a oportunităţilor de mai multe tipuri decât cele de consum sau câştig”, iar în 1989 se menţiona în Carta Europeană a Drepturilor Muncitorilor publicată de Comisia Europeană că se impune combaterea excluziunii sociale. Mai târziu, respectiv în 1994 Consiliul Europei definea excluşii drept “ grupuri întregi de persoane care se găsesc, parţial sau total, în afara câmpului efectiv de aplicare a drepturilor omului” Importanţa majoră acordată combaterii sărăciei şi excluziunii sociale a impus la nivel european pentru statele membre să-şi stabilească Planuri Naţionale de …..combatere a sărăciei şi excluziunii sociale. Perioada 1990-1994 a fost deosebit de importantă pentru a înţelege legătura dintre sărăcie şi excluziune socială odată cu lansarea celui de-al treilea program anti-sărăcie de către Comisia Europeană. Acesta a reprezentat un moment decisiv de acceptare a excluziunii sociale ca termen mult mai cuprinzător decât cel al sărăciei, datorită ariei mult mai largi de cuprindere. În toată această perioadă, începând cu 1975, au fost lansate numeroase variante de definire a excluziunii sociale ce a impus ulterior alegerea celei care a fost considerată completă. Bergham subliniază că “excluziunea trebuie definită ca incapacitate sau eşec de integrare a unei persoane sau grup în unul sau mai multe sisteme: sistemul democratic şi legal care

presupune integrare civică, piaţa muncii care promovează integrare economică, sistemul statului bunăstării care promovează ceea ce poate fi numit integrare socială şi sistemul familiei şi comunităţii care promovează integrarea interpersonală” VI.1. Sursele excluziunii Identificarea surselor excluziunii constituie o problematică prezentă permanent în atenţia specialiştilor. Chiar dacă nu se poate spune că este un proces finalizat, considerăm că sunt conturate trei tipuri semnificative ale surselor excluziunii şi anume: excluziunea structurală, produsă de configuraţia sistemului social, apartenenţa teritorială, comunitară a individului sau grupului şi autoexcluziunea. Excluziunea structurală este rezultatul unor procese structurale sau efectul unui deficit al politicii sociale ori a unor opţiuni de politică socială neadecvate. În acelaşi timp poate să constituie lipsa unui răspuns adecvat al sistemului social la o anumită nevoie. În acest sens explicaţia se referă în mod deosebit la grupurile cu risc crescut de a fi excluse pentru care sistemul nu a avut suficiente măsuri de prevenţie faţă de resursele financiare disponibile la acel moment sau pentru acest scop. Acesta este motivul pentru care se consideră că excuziunea structurală este produsă de configuraţia sistemului social, cel mai relevant exemplu care susţine afirmaţia, fiind cel al tinerilor majori care părăsesc instituţiile de plasament şi care nu sunt susţinuţi decât ocazional. Apartenenţa teritorială reprezintă o sursă a excluziunii asupra căreia individul are puţine mijloace de influenţă. Deficitul de resurse din comunitate reprezintă principala cauză pentru care atât individul, dar şi grupul din care acesta face parte nu –şi pot satisface o anumită nevoie. Din păcate această sursă de excluziune poate fi diminuată doar cu ajutorul implicării majore, dacă nu chiar exclusive a comunităţii. În acelaşi timp trebuie să avem în vedere că la nivel teoretic, formal soluţiile pot exista,dar cu puţine şanse de aplicare, de funcţionalitate concretă. Cel mai des acest caz este prezent ca diferenţiere în ceea ce privesc oportunităţile pentru medii diferite, în defavoarea mediului rural. Autoexcluziunea este preponderent pusă pe seama opţiunii individuale, fiind opusă sursei menţionate anterior. Menţionăm că în acest caz alegerea individului ţine totuşi de modul în care acesta este integrat sau nu în comunitate, care practic îl influenţează în luarea deciziei. Cele mai frecvente explicaţii ţin de modelul cultural, dezinteres, nepăsare, respingerea de a participa la viaţa socială sau pur şi simplu neimplicarea socială.

VI.2. Forme de manifestare a excluziunii sociale Strategia de combatere a excluziunii şi promovare a incluziunii sociale în România are la bază identificarea tipurilor şi formelor de manifestare, precum şi a grupurilor sociale cu risc crescut de marginalizare şi implicit cu şanse reduse de reinserţie socială. Elena Zamfir propune studiului o serie de forme ale excluziunii, cum sunt: ♦ Excluziunea economică ♦ Excluziunea de la educaţie ♦ Excluziunea de la serviciile de sănătate ♦ Excluziunea de la seviciile de asistenţă socială ♦ Excluziunea de la serviciile ocupaţionale ♦ Excluziunea de la locuire ♦ Excluziunea de la participare la viaţa politică ♦ Excluziunea determinată de săvârşirea de infracţiuni ♦ Excluziunea determinată de consumul şi dependenţa de alcool şi de droguri ♦ Excluziunea determinată de deformările de funcţionare ale justiţiei, poliţiei ♦ Excluziunea de la oportunităţi specifice unor zone, cu referire la transport, comunicaţii ♦ Excluziunea datorată abandonuluide către familie sau lipsa acesteia ♦ Excluziunea direnţiată determinată de gen ♦ Excluziunea specifică populaţiei de rromi ♦ Excluziunea specifică a copiilor abandonaţi, neglijaţi sever sau maltrataţi

VII. Sărăcia în România Profilul sărăciei în România caracterizează un fenomen care a luat amploare în decursul timpului în sensul agravării acestuia, cu elemente comune şi altor state aflate în tranziţie, dar şi particularităţi distincte, efectele fiind sesizabile în accentuarea degradării nivelului de trai din ultima decadă de timp şi nu numai.

O perioadă critică, din acest punct de vedere, în ţara noastră a fost cea dintre anii 1940-1950 determinată de consecinţele războiului, la care s-a adăugat în perioada următoare politica specifică programului socialist. Cu toate că aceasta avea în vedere grija faţă de fiecare membru al societăţii prin asigurarea unui minim de venit, măsurile nu au fost în măsură să diminueze gradul de sărăcie, ci au limitat doar incidenţa sărăciei severe. Redresarea economiei în perioada anilor 70 a creat condiţii favorabile îmbunătăţirii situaţiei, dar din păcate pentru o perioadă scurtă de timp, pentru că după 1980 starea s-a agravat destul de mult. O caracteristică aparte este subliniată de Cătălin Zamfir (1994) în ceea ce priveşte sărăcia de după 1990, determinată de trei factori decisivi: erodarea puterii de cumpărare a marii majorităţi a veniturilor, creşterea rapidă a diferenţierii veniturilor şi scăderea transferului social. Consecinţele au fost şi sunt dezastruoase pentru marea majoritatea populaţiei ţării noastre, datorită faptului că o largă categorie a intrat în sărăcie, iar cei deja săraci au devenit şi mai săraci. Sărăcia / anul 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

Sărăcia % 25 20 30 31 31 33 36 31 25,1

Sărăcia severă % 9 6 11 11 13 14 11 11 8,6

Este facil de remarcat că în anul 2000 sărăcia a atins un punct maxim, consecinţă a cel puţin trei cauze. În primul rând, se consideră de către specialişti, că au fost sezizate erori în strategia de restructurare a economiei, consecinţă a unei ineficienţe a privatizării şi creerii de noi instituţii ale economiei de piaţă, dar şi a politicilor de macro-finaţare. În al doilea rând, dar poate mai important decât cel anterior o reprezintă atitudinea de suport social compensatoriu la un nivel minim, absolut insuficient şi ineficient faţă de respectiva stare a celor aflaţi în sărăcie. În al treilea rând, sărăcia se datorează dezagregării sociale care influenţează ritmul relansării economice şi implicit ieşirea celor afectaţi din această stare.

“România ar putea fi caracterizată printr-o stare de sărăcie relativă de masă” susţine Cătălin Zamfir în 2000. În acest sens, practic sau conturat predominant două clase sociale: cea prosperă, redusă la număr şi cea a săracilor, majoritară. Inexistenţa clasei de mijloc sau mai corect, ponderea extrem de redusă a acesteia, influenţează rolul politicilor sociale în sensul sprijinului moral şi financiar în redresarea pe plan economic, dar şi social. Sărăcia a cuprins societatea românească din ce în ce mai mult, iar diminuarea sau eliminarea acesteia reprezintă un proces mult mai complicat şi mai costisitor, atât financiar, cât şi din punct de vedere uman, decât ar fi presupus măsurile de prevenire a apariţiei sau a extinderii acesteia. Eforturile în plan politic sunt de natură să atenueze pentru o anumită perioadă de timp şi din păcate pentru categorii sociale restrânse consecinţele sărăciei sau, mai grav, ale perpetuării acesteia. Există în continuare grupuri de persoane care fie se află la limita legalităţii pentru ajutoare sociale, fie pentru acestea nu este constituit nici un sprijin. Bibliografie 1. 2.

3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

Badea Victor, Mitrofan Laurenţiu, 2004, ‘Dimensiuni ale excluderii sociale’, Sper, Bucureşti. Barry Brian, 2001, ‘Social exclusion, social isolation, and the distribution of income’ în ‘Understanding social exclusion’, coord. Hills John, Le Grand Julian, Piachaud David, Oxford University Press, Oxford. Burke Sara, 2001, ‘Setting health targets for poverty strategies’, The Institute for Public Health, Ireland. Blaga E., 2005-Configuraţia socială a asigurărilor de sănătate, Ed. Pinguin Book, Bocancea S., 2004-Instituţii şi politici publice în Uniunea Europeană, Ed. Cantes, Giddens A., 2001-A treia cale. Renaşterea social-democraţiei; A treia cale şi criticii ei, Ed. Polirom, Janvry Alain, Kanbur Ravi, 2005, ‘Poverty, Inequality and Development: Essays in Honor of Eric Thorbecke’ , Spinger Science Business Media, New York. Mărginean, I., coord.,- 2001- Analiza comparativă a finanţării politicilor sociale din România, alte ţări în tranziţie şi ţările UE, Revista „Calitatea Vieţii” nr.1–4, Neculau A., Ferreol G., 1999-Aspecte psihosociale ale sărăciei, Ed. Polirom, Pâslaru E., coord., Tompea Anca, 2004-Sistemul de indicatori de incluziune socială la nivel judeţean, CASPIS, Bucureşti Pop Luana Miruna, coord., 2002-Dicţionar de politici sociale, Ed. Expert, Preda M., 2002- Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Ed. Polirom,

Rădulescu Ana, 2002, Prevederile planurilor statelor membre ale Uniunii Europene privind combaterea sărăciei şi excluziunii sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr.6, 14. Zamfir C., 2002-Excluziunea şi incluziunea socială, concepte cheie ale politicilor sociale, Revista de Asistenţă Socială, nr.6, 15. Zamfir Elena (coord), 2000-Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed. Expert, 16. Zamfir Elena, Preda Marian, Dan Adrian, 2004, Surse ale excluziunii sociale’, Revista de Asistenţă Socială, nr.2-3, Bucureşti. 17. *** Legea nr.116/ 2002 privind Prevenirea şi Combaterea Marginalizării Sociale 18. *** Legea nr.47/ 2006 privind Sistemul Naţional de Asistenţă Socială 19. www.caspis.ro-Comisia Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, Planul naţional anti-sărăcie şi promovare a incluziunii sociale, Guvernul României, revizuit, pentru perioada 2006 - 2008 20. www.mmssf.ro -Carta socială europeană, ‘Memorandumul comun în domeniul incluziunii sociale’, Bucureşti. 13.