Romania Intre Orient Si Occident

CUPRINS Orient si Occident 1. Umanismul si cultura occidentala 2. Cultura moderna.Afirmarea latinitati • Neagu Djuvara 3. Iluminismul romanesc 4. Popularizarea literaturii si a stiintelor 5. Etapele influentei occidentale 6. Adaptarea structurilor sociale 7. Pasoptismul. Modernizarea literaturii Intre autohtonism si europenism

Antichitatea este marcata de extinderea Imperiului Roman la nord si sud de Dunare, in Evul Mediu, Bizantul devine principalul model politic, cultural si religios pentru ca, incepand din secolul al XIX-lea, romanii au inceput sa descopere Occidentul. Pasoptitii aleg modelul francez, iar junimistii incearca sa-l impuna pe cel german. Intre cele doua razboaie, modernistii, adepti ai sincronizarii cu spiritul veacului, orientati spre cultura apuseana, intra in disputa cu traditionalistii autohtonisti, care doreau intoarcerea spre valorile romanesti traditionale si, prin ortodoxism, spre Orient. Este perioada cea mai dezvoltata a culturii romane. In ceea ce priveste religia, romanii s-au scindat intre Orient si Occident. Orientarea unei parti a romanilor transilvaneni spre Apusul catolic, la inceputul secolului al XVIII-lea, a fost interpretata fie ca un gest de salvare a credintei si individualitatii elementului romanesc si o ingenunchere in fata habsburgilor. In perioada comunista, Biserica Romana Unita cu Roma si cultul geco-catolic au fost interzise, clericii care au refuzat sa treaca la ortodoxism au fost inchisi, iar lacasurile de cult au fost preluate de ordodocsi. Dupa 1990, incercarile de reconciliere dintre cele doua biserici raman mai mult la nivelul declaratiilor. Perioada comunista a insemnat insa o reorientare a Romaniei, de data aceasta spre blocul tarilor care au intrat in sfera politica sovietica.Contactele de orice fel cu Occidentul sunt intrerupte.Dupa caderea comunismulu , Romania reinoada relatiile cu Occidentul si nazuieste spre integrarea in Uniunea Europeana. Situata geografic intr-o zona de frontiera, intre Europa Rasariteana, Balcani si Europa Centrala, Romania de azi este rezultatul unor influente venite ,de-a lungul istoriei, din toate cele trei arii de civilizatie. Romania este asadar, in acelesi timp, balcanica, rasariteana si centraleuropeana, fara sa apartida pe deplin niciuneia dintre aceste diviziuni

In filozofia culturii, Orientul semnifica zona de est a Europei, care cuprinde tarile foste componente ale Imperiului Roman de Rasarit, iar la polul opus se situeaza Occidentul, alcatuit din statele Europei Occidentale ce alcatuiau candva Imperiul Roman de Apus. Situarea tarii noastre intre Orient si Occident defineste principalele caracteristici care particularizeaza cultura romana, individualizeaza mentalitatea poporului si determina specificul national.

Unul dintre sensurile acestor concepte culturale decurge din rolul lor de a concentra experienţa relaţiei cu altă cultură, cu Celălalt. Un citat celebru a fost: „Orientul nu este numai adiacent Europei, el este, de asemenea, locul celor mai mari, mai bogate, mai vechi colonii ale Europei, sursa civilizaţiilor şi a limbilor ei, concurentul ei cultural şi una dintre cele mai profunde şi mai recurente imagini a Celuilalt. în plus, Orientul a ajutat la definirea Europei (sau a Vestului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalităţi, experienţe."Apartenenta Romaniei la Orient sau Occident poate fi discutata din mai multe puncte de vedere: geografic, istoric, politic, religios si cultural. Din puct de vedere geografic, cuvintele”occident” si “orient “desemneaza spatiul situat la apus si, respectiv, la rasarit fata de un punct de referinta. Din punct de vedere cultural, cei doi termeni denumesc spatiile europene caracterizate prin mai multe cupluri de opozitii. Cea mai importanta opozitie este de natura religioasa: Occidentul este catolic, Orientul este ortodox. De aici porneste o suma de polaritati asociate, de obicei, spiritualitati religioase: Occidentul este pragmatic, rational si profund individualist, iar Orientul este contemplativ, orientat spre sacralitate si un climat care promoveaza grupul in defavoarea individului. Daca dupa scindarea Imperiului Roman, in 395, in Europa au continuat sa se dezvolte doua lumi, cu “un adevarat clivaj intre culturi, intarit statornic de nesfarsite dispute religioase”, iar realitatea istorica a plasat evolutia poporului roman in aria Imperiului Roman de Rasarit, in sfera de influenta bizantina; procesul de occidentalizare s-a produs mai rapid si spontan aici, ca urmare s-a intensificat constiinta originii latine incepand cu umanismul, continuat de iluminism si pasoptism. In masura in care astazi acceptam ideea ca ambele tipuri de civilizatie, orientala si occidentala, au avut rolul lor in dezvoltarea culturii romane si ca este mai interesant sa intelegem cum textul, cauzele si defectele acestor influente decat sa cantarim proportia in care ele sau manifestat sau se manifesta in spatiul romanesc, o discutie despre raportarea fata de Orient sau Occident este mai curand menita sa ne ajute sa intelegem profilul spiritual al romanilor sau mantalitatile acestora. Romania a ales sa se alature Europei occidentale, insa acest lucru nu reprezinta negarea influentelor orientale, ci impune un exercitiu de reflexie de tip maiorescian, si-anume masura in care formele institutionale europene si valorile occidentale pot fi asimilate la noi sau pot schimba mentalitatea balcanica.

In perioada interbelica, s-a pus aproape semnul egalitatii: Oriental inseamna defapt izolare, iar Occidental simboliza dialogul.Ca urmare a traumelor suferite in timpul comunismului, Rasaritul inseamna iarasi trecut, i vreama ce Apusul este asociat simbolic viitorului. Toată civilizaţia occidentală stă într-un singur cuvânt: aptitudine creatoare. Ridicat deasupra mediului, dominându-1 prin stăpânire de sine, prin curaj, prin răbdare şi iniţiativă, occidentalul e spirit activ mai înainte de toate. Se remarcă, aşadar, drept caracteristici esenţiale ale spiritului occidental, activismul (activitatea), aptitudinea creatoare, voluntarismul, credinţa că totul e posibil, încrederea în forţele proprii, afirmarea individualităţii. În privinţa spiritului oriental, se remarcă, dimpotrivă, resemnarea pasivă, fatalismul, supunerea, masa anonimă. Între aceste tendinţe contradictorii, se situează mentalitatea românească, dominată de structura sufletească pe care criticul o numeşte adaptabilitate. Aşa cum o sugerează şi Vasile Alecsandri, în Balta Albă, amestecul ciudat şi pitoresc oferit de civilizatia românească provoca uimire. Este adevărat că românii au receptat influenţe atât de diverse de-a lungul timpului, încât ne putem întreba care este, în fond, specificul naţional al culturii şi civilizaţiei româneşti. După unii, acesta ţine exclusiv de fondul autohton (substratul antic, ortodoxismul, civilizaţia rurală şi folclorul), iar după alţii acesta este tocmai rezultatul feluritelor îmbinări ale influenţelor străine cu acest filon autohton. Occidentul are aceasta dorinta de a schimba, de a face perfecte toate lucrurile; de aici urmeaza o agitatie perpetua, o neliniste permanenta care incarca sufletul europeanului cu un dinamism bizar, sursa tuturor solutiilor depline, pe care le construieste pentru a le abandona si asa, la nesfarsit. Inrauririle orientale in mentalitatea romanilor si, implicit, in cultura lor au fost foarte puternice si au lasat urme de nesters.

Cultura României: este ansamblul de valori materiale şi spirituale produse pe teritoriul Romaniei. Romania are o cultură unică, care este produsul geografiei şi evoluţiei sale istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrala, Europa de Est şiEuropa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice si romane, cu multe alte influenţe. În antichitate şi în evul mediu, cele mai importante influenţe au fost din partea popoarelor slave care au migrat în spaţiul carpato-dunărean şi care s-au format în vecinătatea ei - înBulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia şi Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin şi mai apoi, sub protecţie turca, din Fanar, a

Imperiului Otoman, de la maghiari, precum şi de la germanii care trăiesc în Transilvania.Cultura si civilizatia romaneasca se dezvolta ca efect al intalnirii in acelasi spatiu geografic a doua tipuri de civilizatie: orientala si occidentala. Cultura si civilizatia romaneasca descopera Occidentul in etape diferite, insa comunicarea cu civilizatia occidentala este permanenta, chiar daca influenta curentelor culturale din Europa apuseana se manifesta la noi mai tarziu. Cultura modernă română a apărut şi s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influenţă din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceza şi germana. In plus, sub influenţa tradiţiei bizantine şi slavone, romanii sunt, de asemenea, singurul popor crestin ortodox dintre popoarele latine. O contribuţie la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade şi alte comunităţi etnice, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, cumanii, mai târziu romii, evreii ,armenii etc. Aproape ca s-ar putea spune ca intreaga cultura moderna nu a fost decat cautarea unei noi unitati care sa reconcilieze modelele socio-economice, ideologice si artistice divergente. În contra direcţiei de astăzi în cultura română este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a conştientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face şi un istoric al crizei respective descriind progresul şovăitor al culturii române care, până la începutul secolului al XX-lea, înseamnă "barbarie orientală", după care vine "trezirea" din epoca paşoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorşi de la studii din Franţa şi Germania, aduc idei noi dar şi forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural": "În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii poseda astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc". Maiorescu observă de fapt acea abundenţă de forme culturale străine care nu se potriveşte deloc fondului naţional. Povestirea lui Vasile Alecsandri, "Balta-Alba", evidentiaza amestecul bizar si pitoresc al civilizatiei romanesti din prima jumatate a secolului al XlX-lea, aspect care nu s-a schimbat niciodata.

DEFINITIE: Într-un sens istoric şi filosofic, prin umanism se înţelege o mişcare spirituală amplă, care s-a extins în toată Europa Occidentală, o mişcare ce pune în centrul preocupărilor sale omul şi condiţia umană. Este o orientare ce glorifică puterea de cunoaştere şi de creaţie a omului, capacitatea sa de autoperfecţionare culturală şi moral. Umanismul romanesc are ca sursa cultura renascentista de tip occidental sau oriental si, mai ales, umanismul popular. Obiectivele principale au fost: reconstituirea istoriei, afirmarea latinitatii limbii si romanitatii poporului roman in spatiul carpato-danubian-pontic, lupta pentru independenta de sub ocupatia otomana, pretuirea naturii ca model al artei. Lectura textelor cronicarilor, ca si biografia lor spirituala dovedesc faptul ca influentele culturii apusene sunt vizibile inca din secolul al XVII-lea cand apare o elita intelectuala formata atat in Occident, la scolile din Polonia, Ungaria, Italia, cat si in Orient, la Constantinopol. Carturarii umanisti apartin in cea mai mare parte unor familii boieresti, ce le faciliteaza accesul la o formare intelectuala de nivel european: Nicolae Milescu, Grigore Ureche, Miron Costin, Fratii Greceanu, Dimitrie Cantemir. Desi umanismul romanesc apare mai tarziu decat umanismul european, se poate vorbii despre o comuniune de idei, ca si despre trasaturi distincte.In studiul “Asupra caracterelor specifice ale literaturii romane”, Tudor Vianu afirma ca printre trasaturile cele mai importante ale umanismului romanesc se numara folosirea scrierilor vechi ca principal izvor de cultura si intensificarea constiinetei romanice, adica accentul pus pe latinitate. Marturie a preocuparilor constante legate de originea romanilor si de consemnarea istoriei lor stau scrierile umanistilor: “Letopisetul Tarii Moldovei de cand s-au descalecat tara” de Grigore Ureche,”Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron-Voda incoace” si “De neamul moldovenilor” de Miron Costin, “Letopisetul Tarii Moldovei” de Ion Neculce, “Hornicul vechimii a romanomoldo-vlahilor” de Dimitrie Cantemir. Ele se inscriu in paradigma umanista prin afirmarea apartenentei la cultura si civilizatia Imperiului Roman, prin afirmarea continuitatii romanilor in Dacia si mai ales prin conceptia despre rolul educativ si moralizator al istoriei in dezvoltarea unei natii. Pentru ca lucrariile cu caracter istoric trebuie sa slujeasca adevarul, carturarii umanisti se preocupa de cercetarea critica a izvoarelor si a documentelor provenite atat din surse autohtone( scrieri, dovezi de ordin lingvistic, istoric, folcloric), cat si a

textelor istorice occidentale(autori anitici si umanisti, in special cronicile poloneze). In “”Letopisetul Tarii Moldovei”, cronicarii moldoveni reconstituie istoria neamului de la origini, continuand scrierea de unde a parasit-o predecesorul, intr-un act de responsabilitate. Grigore Ureche isi incepe cronica din anul 1359, adica de la “descalecatul” lui Dragos Voda. Miron Costin va continua cronica de la domnia lui Aron-voda, adica de unde a lasat-o Grigore Ureche, iar Ion Neculce va duce istoria scrisa pana in anul 1743. Pentru cronicari, istoria este nu numai un sir de evenimente, dramatice, ci si un model pentru urmasi, astfel incat sa urmeze exemplele bune si sa nu repete erorile inaintasilor: “...sa ramaie feciorilor si nepotilor, sa le fie de invatatura, despre cele rele, sa se fereasca si sa sa socoteasca, iar de pre cele bune sa urmeze si sa invete si sa indirepteze” (Grigore Ureche, Predoslovie).

Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti într-o familie de origină aromana, aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Tatăl său, Marcel Djuvara, şef de promoţie la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în1906, a murit capitan de Geniu în armata română în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918 Tinca Gradişteanu, mama sa, aparţinea ultimei generaţii dintr-un neam de mari boieri munteni. Neagu Djuvara şi-a făcut studiile la Paris, licenţiat în litere la Sorbona (istorie,1937) şi doctor în drept (Paris,1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie – noiembrie 1941) rănit aproape de Odessa.Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944 , în legătură cu negocierile de pace ca Uniunea Sovietica. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, cănd comuniştii preiau şi Externele.Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii al exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţa Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică;Radio Europa Libera; secretar general al Fundaţiei Universitare "Carol I").În 1961, pleacă în Africa, în Republica unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept

internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey.Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat (docenţa) la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.).Din 1984, secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991 în 1998, profesor - asociat la Universitatea din Bucureşti. E membru de onoare al Institutului de Istorie "A.D. Xenopol" din Iasi şi a Institutului de Istorie "N. Iorga" din Bucuresti.A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul naţional "Serviciul Credincios". Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas 1995 OPERE PUBLICATE: 

Aromânii: istorie, limbă, destin, ed. Fundaţiei Culturale Române,

1996

 O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999  Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001  Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001  De la Vlad Ţepeş la Dracula vampirul, Humanitas, 2003  Scrisorile spătarului Nicolae Milescu, roman, Humanitas, 2004….etc.

Cel dintai nucleu iluminist din cultura romana l-a constituit Scoala Ardeleana, miscarea intelectualitatii din Transilvania de la sfarsitul secolului XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, aparuta ca urmare a excluderii romanilor de la viata socialpolitica conform actului cunoscut sub numele de "Unio trium nationum" (1437). Iluminismul caracterizeaza pe plan ideologic si cultural secolul al XVIII-lea. Adeptii sai pun un accent deosebit pe cunoasterea stiintifica, iar miscarea isi manifesta un puternic accent laic, anticlerical. Iluminismul preconizeaza emanciparea poporului prin cultura, si acorda un interese deosebit ei prin scoli si lucrari de popularizare. Se pun in circulatie concepte ca: egalitatea si dreptul natural, suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin republica. In aceeasi paradigma a comunicarii culturale si spirituale cu Occidentul se inscrie si miscarea iluminista din Transilvania (1780-1830). Invatatii ardeleni descpera spiritualitatea apuseana prin intermediul studiilor facute in Occident (la Viena

sau Roma) gratie apartenentei la Biserica Unita (greco-catolica, aparuta in 1697). In scrierile reprezantantilor Scolii Ardelene, Samuil Micu-Klein (17451806), Gheorghe Sincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821), Ion BudaiDeleanu (1760-1820) – latinitatea este instrumentata ideologic, iar apartenenta la romanitate este o modalitate de afirmare nationala. Fata de manifestarile iluminismuluidin alte tari, Iluminismul Scolii Ardelene are ca trasatura imbinarea luptei antifeudale cu lupta pentru emancipare nationala a romanilor din Transilvania. Pe plan cultural , s-au constituit doua directi de activitate : emancipare poporului prin cultura , concretizata in sprijinirea accesului la educatie si popularizare stiintelor vremii (Gheorghe Sincai initiaza infintarea a 300 de scoli in limba romana,se scriu abecedare,aritmetice, catehisme, carti de popularizare stiintifica s.a ) si directia erudita ,care cuprinde tratatele de istorie ,filologie , teologie filozofie. Majoritatea fiind clerici, au si crieri religioase. Carturarii iluministi urmareau, in primul rand, sa dovedeasca cu argumente stiintifice latinitatea limbii romane, continuitatea elementului roman in Dacia si unitatea poprului roman. Au continuat astfel ideile cronicarilor, dar le-au fundamentat stiintific, in lucrari de factura istorica si filozofica precum: Istoria si lururilor si intamplarile romanilor de Samuil Micu-Klein, Hronica romanilor si a mai multor nemuri de Gheorghe Sincai, Istoria prntru inceputul romanilor in Dachia si Istoria biserici romanilor de Petru Maior. In domeniul lingvistic, aduc contributile importante la cercetarea stiintifica a limbi romane : in anul 1780 , Samuil Micu-Klein si Gheoghe Sincai scriu in limba latina prima gramatica a limbii roman , Elementa linguae daco- romanae sive valachicae, iar in 1825 ,Samuil Micu-Klein si Petru Maior publica primul dictionar etimologic in limba romana , Lexiconul de la Buda. Exagerarile (puritatea etnica si puritatea lingvistica) sunt explicabile in contextul social-politic. Literatura este reprezentata de prima noastra epopee, Tiganiada de Ion Budai-Deleanu,subinutitulata Poemation eroi-comico-satiric, ce reprezinta o sinteza a ideilor iluministe.

Scoala Ardeleana Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în

sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Şcoala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut în plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice. O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda. Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş. Reprezentanţii cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu. Reprezentantii Scolii Ardelene au fost mai ales istorici si filologi, ei nu pot fi insa socotiti scriitori. Totusi, Scoala Ardeleana are marele merit de a fi creat un mediu favorabil literaturii, in mijlocu caruia Ion Budai-Deleanu, cel dintai mare poet roman de talie europeana, a creat "Tiganiada". Opera este o sinteza artistica a ideilor iluministe ale epocii, si reprezinta prima demonstratie de valoare a posibilitatilor poetice ale limbii romane, fiind sub acest aspect o neasteptata capodopera. Iluminismul Scolii Ardelene reprezinta prima etapa de modernizare a culturii noastre, inscriindu-se in felul acesta, prin aspectele lui specifice, in iluminismul european.

Infuzia de europenism si contemporaneizarea cu paradigma culturala europeana s-a produs prin contactul direct ai oamenilor de cultura din epoca, care au facut studii in Occident in secolul al XIX-lea , mai intai in Franta,apoi in Germania. Influenta culturii si a spiritualitatii occidentale cunoaste trei etape.Primul moment, cel al pasoptismului.sta sub semnul culturii franceze si germane (Herder), prin promovarea etnicului ca valoare de diferentiere si ca semn al identitatii culturale. A doua perioada -cea clasica, a junimismului sta sub semnul predominant al culturii germane (Hegel-estetica). A treia perioada, interbelica, sta sub semnul interferentei intre traditionalism si modernism, dar trebuie notat faptul ca traditionalismul acestei perioade este preponderent spiritualizat si se manifesta ca o revigorare a ortodoxismului.

Secolul al XIX-lea reprezinta epoca moderna a istoriei noastre.Influenta occidentala se manifesta la nivelul structurilor societatii romanesti (sociale,economice,culturale),datorita evenimentelor politice care marcheaza constituirea statului national unitar :instaurarea domniilor pamantene,Regulamentele Organice (adoptarea primelor constitutii de tip occidental),Revolutia democrata de la 1848, Unirea Principatelor ,reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (organizarea armatei nationale ,dezvoltarea scolii taranesti,introducerea alfabetului latin in locul celui chirilic,accelerarea laicizarii culturii si razboiul de independenta.

Pasoptismul este o ideologie literara niciodata sintetizata intr-un program particular si supusa unor comandamente exterioare: mesianism cultural si revolutionar,spirit critic,deschidere spre Occident si lupta pentru impunerea unui specific national,constiinta civica si patriotica,constiinta pionieratului in mai toate domeniile vietii,o retorica a entuziasmului si a trezirii la actiune. Afirmarea unei generatii de scriitori, gazetari ,istorici si oameni politici,numita de posteritate "Generatia pasoptista",determina inceputul modernitatii noastre culturale,o perioada de tranzitie si de prefaceri palpitante. Perioada pasoptista (1830-1860) Este o epoca de afirmare a literaturii nationale ,in preajma Revolutiei de la 1848.Perioada se caracterizeaza printr-o orientare culturala si literara cu trasaturi specifice epocii de avant revolutionar,de emancipare sociala si nationala,de militare pentru realizarea Unirii. Este perioada in care se incearca "arderea" unor etape care nu fusesera parcurse de literatura noastra si care se desfasurasera succesiv in literaturile occidentale, in decursul a mai bine de un secol si jumatate.

Cuvantul « autohton » ar trebui sa induca fiecaruia dintre noi stari si imagini legate de traditie si folclor. Totusi, in Romania din prezent aceste stari si imagini sunt traite de din ce in ce mai putini romani. Conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, autohtonismul este ansamblul de trasaturi autohtone sau exagerarea trasaturilor specifice unei colectivitati nationale. Pe de alta parte, europenismul sau occidentalismul (denumire care mai este folosita in loc de « europenism ») este tendinta de a prefera valorile politice si intelectuale ale Occidentului -potrivit aceluiasi Dictionar.

ÎNTRE OCCIDENTALISM SI AUTOHTONISM “A fi si a ramane roman este marea tema a unei culturi care a trebuit intodeauna sa gandeasca pe sine in termenii, uneori constrangatori, ai supravietuiri. Acest mit al identitatii a ramas in mod constant prioritar faca de oricare alta problema culturala sau ideologica. Singurul loc ravnit de integrare era unul imposibil: Latinitatea occidentala. Dorinta de a reveni aici adus la o cautare sau intoarcere in vatra mitica ale carei rezultate au fost adeseori dezamagitoare, permisiunea de a patrunde in acest teritoriu nefiind totuna cu cea de a se stabili acolo.In secolele XVII, si XVIII, Italia ii fascineaaza pe umanistii muntetni sau moldoveni iar in secolul XVIII si al ineputul secolului XIX, pe latinisti transilvanen. Literatura romana a aparut in momentul in care literaturile occidentale trecusera deja printro”epca de aur”. Descoperirea, redescoperirea occidentului a pus-o de la inceput in fata unui decalaj considerabil de timp solidificat in opere.Aceste literatura ii lipsea o traditie care sa o stimuleze si sa o autorizeze, dupa cum ii va lipsi o liba de circulatie si de notorietate. Fie ca ipostazele noi tind sa descopere in cultura romana o continuitate europeana de mai lunga durata, fie ca, pe urmele lui Iorga, atribuie acestei culturi un regim special prin sublinierea apartenetei la tiparul bizantin, la un spatiu de confluenta fecunda intre Orient si Occident fie ca in sfarsit redefinesc termenii insisi de “literatura”- “cultura” , ele un pot decat sa reduca, dimensiunile si importante unui evident decalaj. Apusul a fost si corupator, un doar stimulator, dupa cum rasaritul a reprezentat un pur si simplu un model de imobilism, ci si un focar insemnat al unora din noile idei.Fapt este cae lita Intelectuala de la Bucuresti sau Iasi, in pragul secolului XIX si in primele lui decenio, poate fi inteleassa prin cea ce are in ea hibrid si insociabil, mai profund decat prin infatisarea teatrului ei de contraste.

Cel mai activ ferment al orientalizari a fost insa ortodoxismul.El ne-a aruncat in primejdia contopirii in marea masa a slavilor de sud si apon de est. In dosel cruci, spunea Cervantes, se ascunde diavolul; in dosel cruci bizantine se ascundea rusul. Orodoxismul ne-a impus o limita liturgica si un alfabet strain (gand latin exprimat in slove cu cerdacuri), fara a ne ajuta a crearea unei culturi si alte nationale. Aceasta permanentna situatie de frontiera a avut doua efecte complemantare si contradoctorii. Pe de o parte, un anume grad de izolare, receptarea atenuata a diverselor modele, perpetuarea structurilor traditionale si o mentalitate atasata de valorile autohtone. Pe de alta parte, din portiva extraordinara combiantie de infuzi etnice si culturale venid din toate directile.Romania este o tara carea a asimilat de la o epoca la alta, sau a diferentiat in functie de regiuni, elemente turcesti si franceze, maghiare si ruse, grecesti si germane …. Romanul incerca in acelasi timp sa se apere salvandu-si fondul autohton .Unii romani privesc spre Europa, alti un vor sa priveasca in afara. Europenismul si autohtonismul ilustreaza o polarizare intelectuala tipica societati romanesti (Lucian Boia, Romania, Tara de frontiera a Europei, Bucuresti) Este vorba de cultura inregistrata in cultura romana la inceputul si sfarsitul secolului XIX, cand romania se orienteaza definitiv spre Vest, negand, si, mai tarziu, ignorand vechiile sale raporturi cu humea balcanica…..Statul si cultura burgheze apar in urma unei negatii violente a lumii feudale si balcanice.Revolutia se produce in limbaj, in viata de zi cu zi, inainte de a patrunde in structuriile socio-culturale, dar ea un are un ritm egal.sper safrsitul secolului XIX decalajul devine dramatic:accelerareaschimbarilor politice ale tarii este franta de critica tenace a Junimii….( Sorin Alexandrescu, ibidem) Atunci când vorbim de identitate culturală ne gândim îndeosebi la limbă, cultură, patrimoniul cultural, la tradiţii şi la religie. Nici unul dintre acestea nu a căpătat, însă, un caracter de uniformitate. Aceste orientari circumscriu criza de identitate a elitelor culturale romanesti, care este similara cu insasi emergenta modernitatii. Incepand cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, calatorind in Europa apuseana, elitele locale nu se mai regasesc in patrimoniul european, ai carui aparatori orientali se considerau a fi pana atunci. Ei realizeaza ca exista un handicap intre "barbaria" locala si "civilizatiunea" apuseana si considera ca singurul mod al iesirii din izolare il reprezinta adaptarea, prin imitatie si accentuarea similaritatii, a realizarilor culturii si civilizatiei occidentale. Odata cu romantismul apusean este "redescoperit" folclorul local, prin Vasile Alecsandri sau Alecu Russo, lectura romanelor frantuzesti devine o moda in saloane, iar trecutul, mitologizat, prilej de mandrie nationala. Aceasta criza se produce intrun dublu sens: atat in raport cu Occidentul, de la a carui mostenire culturala

initiala se revendica, dar in a carui zestre de civilizatie nu se mai regasesc, cat si in raport cu Orientul, care nu mai corespundea propriilor aspiratii de renastere culturala. Aceasta ambivalenta, cu cortegiul ei de dorinte, neimpliniri, realizari singulare sau complexe identitare, va marca intreaga evolutie moderna a culturii romane. Pe de alta parte, occidentalismul si autohtonismul, ca orientari culturale, prezinta o serie de trasaturi comune. In primul rand, ambele orientari sunt inspirate din teoriile occidentale asupra modernitatii. Nici chiar cei mai patimasi autohtonisti, interbelicii nu au fost capabili sa creeze, folosind strict referinte indigene, o teorie care sa se opuna orientarii occidentalizante. In al doilea rand, ambele orientari se influenteaza reciproc in diferite formule si nuante, incat ele au devenit practic interdependente. Occidentalistii se raporteaza in mod critic la paseismul autohtonist, in timp ce autohtonistii le reproseaza occidentalizantilor alienarea fata de imemorialismul valorilor culturale nationale. In fine, dar nu in ultimul rand, nici una dintre orientari nu este inocenta; ele se afla intr-o permanenta competitie pentru putere, prestigiu si control privind resursele politice si simbolice. Miza "razboaielor culturale" de la noi este situata, cel mai adesea, in afara culturii. Nu e nici un semn de autodenigrare în constatarea că, printre culturile europene, cea română este o apariţie relativ recentă. În limba proprie a început a se manifesta doar din secolul al XVI-lea. Producţia ei a constat în literatură şi arte religioase, într-un număr nu prea ridicat de lucrări istorice, cărora în secolul al XVIII-lea li s-au adăugat şi opere filologice. Datorită acestor origini recente, precum şi condiţiilor sociale care au prezidat formarea unei intelectualităţi, cultura română a rămas apropiată surselor populare, aşa cum au fost, de una-două generaţii, şi cei dintâi reprezentanţi ai ei. Păstrarea, firească în aceste condiţii, a filonului mentalităţii şi sensibilităţii populare explică şi persistenţa sentimentului religiozităţii, provenit fie din structurile culte ale confesiunii ortodoxe, fie din aprocrifele cu caracter religios, în folclor. Pentru un segment însemnat al poporului nostru, religiozitatea n-a fost numai o chestiune de dogmă, de convingere, de rit, ci a reprezentat o trăire întrun spaţiu mental în care se realiza o fuziune intimă între imanent şi transcendent, între mundan şi divin. Literatura noastră estetică – scria Eugen Lovinescu – nu începe decât în veacul al XIX-lea, aşa încât, din lipsa unei continuităţi seculare şi a unei epoci clasiciste, nu am putut avea un tradiţionalism în sens teoretic, de reabilitare a unor curente din trecut, sau de instituire ca permanenţe a valorilor estetice create în trecut.

Nu am putut avea decât un conformism etnic, însemnând identificarea unui specific naţional, al unui autohtonism care a menţinut ideologia şi mişcarea literară în cadrele vechiului regim şi le-a făcut inadaptabile la noile forme de viaţă socială ... A rezultat un „misticism rural” care făcea din ţăran şi, adiacent, din ortodoxism, singura realitate a poporului român. În perioada dintre cele două războaie mondiale contopirea, în trăiri şi expresie, dintre sacru şi profan, dintre nivelul doctrinar al religiozitţii şi cel spontan, al credinţelor populare a produs, într-o parte a culturii, o „ideologie” care se caracterizează prin postularea prezenţei divinului în cotidian, cu precădere în spaţiul uman românesc, privilegiat din acest punct de vedere. Această viziune asupra existenţei a fost cultivată mai ales de reprezentanţii curentelor de dreapta, dar împărtăşită, chiar dacă mai puţin strident, şi de exponenţi ai altor convingeri. În 1923 o „Ligă a Apărării Naţional-Creştine” – sintagmă ce se va regăsi, nu peste mulţi ani, în numele unui partid politic – înscria în programul ei educaţia naţională şi creştină a cetăţenilor, creşterea rolului bisericii ortodoxe în viaţa statului.Această ideologie s-a transpus şi întro expresie artistică, marcată de trăirea profundă a sentimentului religios, de aspiraţia intuirii Divinităţii în manifestările ei concrete, de contopire spirituală cu ea. O contopire crezută a se realiza din iniţiativa frecventă a Divinităţii înseşi, faţă cu care sufletul se comporta ca un receptacol, ca un potir în care venea să se aşeze sfinţenia. Este tipul de cunoaştere aşa-numită „catafatică” a lui Dumnezeu În opera lui Lucian Blaga întâlnim următoarea argumentare a specificului raportului uman-divin în spiritualitatea românească, raport considerat ca o amprentă asupra stilului creativităţii ei artistice. „Goticul – scria Blaga – cu frenezia verticalului pierdut în înfinit, înseamnă ... un elan spiritual de jos în sus, o transformare a vieţii în sensul transcendenţei. Încercarea de a stabili identitatea dintre specificul naţional românesc şi ortodoxism a condus eseistica filosofico-politică astfel inspirată către teza negării latinităţii poporului şi a limbii române, a respingerii valorilor civilizaţiei şi culturii occidentale şi a afirmării, în replică, a afinităţilor noastre cu lumea slavă. Pentru Nichifor Crainic, adeziunea la o confesiune era un semn al originalităţii şi al contopirii instinctive a unui popor cu un stil al culturii. „Dacă instinctele noastre profunde – scria el în 1923 – şi-ar fi avut rădăcinile în latinitate, ar fi trebuit să alegem catolicismul, pentru că latinitatea este catolică. Alegând ortodoxia, înseamnă că instinctele noastre profunde îşi au rădăcinile în

slavism, ortodoxia fiind mai ales religia rasei slave. Tot Crainic mai scria, polemizând cu un grup de tineri critici literari: „Intelectualiştii ... îşi fac din legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc europenism nu e decât franţuzism, ceea ce ei numesc intelectualism şi raţionalism nu e decât abdicarea de la autohtonism”

Scriitorii care ilustreaza aproape perfect autohtonismul : •

Mihail Kogalniceanu (1817 - 1891) OM POLITIC, ISTORIC, SCRIITOR, ZIARIST Sl ORATOR

Mihail Kogalniceanu a avut o insemnata contributie la orientarea vietii culturale si stiintifice romanesti, in literatura a abordat divers e genuri: corespondenta, insemnarile de calatorie, schita de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul (fragmentar), teatrul. A tiparit operele a o serie intreaga de scriitori ai epocii, intre care Grigore Alexandrescu, N. Balcescu, Al. Donici, C. Stamati, V. Alecsandri, C. Caragiale s.a. impreuna cu V. Alecsandri si C Negruzzi,. a fost numit, in 1840, la conducerea Teatrului National din Iasi, unde rolul lui de organizator raminede prim ordin in ceea ce priveste fixarea repertoriului ce trebuia jucat in limba romana, constituirea trupelor de actori, costumele, decorurile etc.

•

Vaslie Alecsandri (1821-1890)

•

Costache Negruzzi (1808-1868)

BIBLIOGRAFIE • Eseul. Teme pentru bacalaureat : studii de caz si dezbateri,

Editura Art ; • Manual pentru clasa a XI a, Limba si literatura romana, Ed

Humanitas ; • Wikipedia