Roma Antica

Universitatea din Bucureşti Facultatea de istorie Disciplina ROMA ANTICĂ Învăţământ ID Profesor Lect dr. Florica (Bohîlţea) Mihuţ Cuprins Introducere – p.2 I. Epoca regală şi republicană (sec. VIII-I a. Chr.)- p. 3 A. Periodizare şi surse - p. 3 B. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale. Epoca regală a Romei- p. 4 B.1. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale- p. 4 B.2. Epoca regală a Romei- p. 8 C. Epoca republicană –p. 11 C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane- p. 11 C.2.Instituţii republicane- p. 15 C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe – p. 18 C.3.2.Principalele conflicte militare- p. 19 3.2.1 Cucerirea Italiei- p. 19 3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean- p. 20 3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean- p. 21 3.2.4.Alte conflicte- p. 21 C.3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei- p. 21 II.Criza Republicii şi instaurarea Principatului- p. 33 A.Criza republicii romane- p. 33 A.1. Epoca lui L. Cornelius Sylla- p. 33 A.2. Epoca lui C. Iulius Caesar- p. 35 B. Instaurarea Principatului- p. 38 III. Epoca Principatului (sec I-III p. Chr) –p 45 A. Surse istorice, evoluţia cronologică şi militară- p. 45 B. Structuri ale lumii romane în epoca Principatului- p. 50 B.1. Evoluţii economice şi fiscale- p. 50 B.2. Structuri sociale în Epoca Principatului- p. 52 B. 3. Structuri administrative- p. 55 B. 4. Instituţiile politice ale Principatului- p. 57 B.5. Armata romană în timpul Principatului- p. 60 IV Lumea romană în Antichitatea Târzie (284-476)- p. 67 A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii- p. 67 B. Structuri ale lumii romane târzii- p. 68 B.1. Aspecte politico-militare- p. 68 B. 2. Aspecte economico-fiscale- p. 72 B.3. Structuri sociale- p. 73 B.4. Instituţiile politice- p. 75 C. Aspecte de civilizaţie romană- p. 77 C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul- p. 77 C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei- p. 78 C.3.Religii ale lumii romane- p. 81 1

Introducere

Lucrarea de faţă prezintă aspectele generale de istorie romană, parcurgând în patru mari secţiuni, evoluţia comunităţilor locuitoare din spaţiul celor şapte coline de la mărturiile primelor locuiri şi întemeierea cetăţii, la extinderea italică apoi, circum-mediteraneană şi european-orientală, schimbarea formulei politice prin instaurarea imperiului şi căderea Romei sub atacurile barbare. Dincolo de sinteza asupra problematicii complexe şi vaste ce caracterizează istoria antică a Romei, intenţia noastră principală, a fost evidenţierea noilor lecturi istoriografice ale evenimentelor şi proceselor istorice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ilustrarea comentariului expozitiv şi analitic cu texte antice, redate în traducere românească. De aceea am preferat, în locul unei prezentări factologice, o expunere problematică, cu indicarea unora dintre principalele lucrări de referinţă moderne şi contemporane, pentru a deschide noi direcţii de studiu acelora care doresc să se familiarizeze cu problemele legate de începuturile şi evoluţia ulterioară a statului roman. Totuşi, criteriul cronologic nu a fost neglijat, prin urmare, cele patru secţiuni principale se raportează la: 1. ultima parte a epocii metalelor legată de epoca regală şi cea republicană până în veacul I a. Chr.; 2. ultimul secol republican şi venirea la putere a împăratului Augustus; 3. epoca Principatului; 4. antichitatea târzie însoţită de o prezentare generală a trăsăturilor de civilizaţie spirituală romană, cu un mai mare accent asupra problemelor religioase. Extrem de important este, în opinia noastră, identificarea principalelor categorii de surse pe baza cărora să se poată reconstrui elementele de civilizaţie romană, materială şi spirituală. Tocmai de aceea, la începutul fiecărei secţiuni am indicat o parte dintre aceste izvoare- uneori corpora de surse antice, mai cu seamă pentru cele epigrafice, sunt plasate în notele critice. Pentru o mai bună înţelegere a analizei prezentate, pentru studiul individual pe problemele ridicate de această prezenatre, fiecare capitol are, la sfârşitul lui, un dosar de surse antice. Timpul estimat pentru studiu individual este de cca 3 ore pentru cap. II, III, IV şi de cca 4 ore pentru primul capitol. Evaluarea finală se va adauga evaluarii de parcurs pe baza unor teme de control: „Compararea structurii instituţionale republican şi imperial” şi “Compararea structurii militare republicane şi imperiale-studii de caz Polybios, Istorii, VI, Flavius Iosephus, Ist. Răzb. iudeilor cu romanii, III şi VIII”.

2

I. Epoca regală şi republicană (sec. VIII-I a. Chr.) Obiective Cursul îşi propune transmiterea cunoştiinţelor de bază (încadrare cronologică, definiri conceptuale, trăsături generale) ale evoluţiei spaţiului laţial unde se va dezvolta cetatea romanilor, sub aspectele: economico-social, politico-militar, cultural-religios. Prin urmare avem în vedere: -identificarea principalelor categorii de izvoare pe baza cărora se poate studia istoria Romei de la primele secole de existenţă la finele sec. I a. Chr.; -compararea ponderii influenţelor etrusce şi greceşti asupra dezvoltării cetăţii celor şapte coline, -definirea concepţiei romane despre stat, despre statutul de cetăţean, analizarea principalelor instituţii regale şi republicane. -analiza caracterului procesual şi complex al cuceririlor romane, identificarea cauzelor generale şi specifice ale conflictelor militare pe care Roma le-a purtat timp de cca. cinci secole, precum şi identificarea consecinţelor multiple ale acestor campanii. A. Periodizare şi surse. B. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale. Epoca regală a Romei B.1. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale B.2. Epoca regală a Romei C. Epoca republicană C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane. C.2.Instituţii republicane C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe C.3.2.Principalele conflicte militare 3.2.1 Cucerirea Italiei 3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean 3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean 3.2.4.Alte conflicte C.3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei A. Periodizare Proto-istoria Romei-cultura Laţială cu două etape importante: faza Protovillanova (sfârşitul epocii bronzului-începutul epocii fierului: cca 1000-900 a. Chr.) şi faza Villanova (începutul epocii fierului: din cca. 900 a. Chr.) Epoca arhaică-regală (organizarea urban-statală): 754/3 a. Chr.-509/6 a. Chr. Epoca republicană: 509/6 a. Chr-27 a. Chr. Epoca imperială: Principatul: 27 a. Chr.-284 p. Chr. şi Antichitatea Târzie: 284-476. Sursele istorice. Studierea îndelungatei perioade cuprinse între începuturile epocii fierului în Latium (şi-n Italia) şi ascensiunea primului împărat al Romei (Imperator Caesar Augustus-27 a.Chr.) se bazează pe o mare cantitate de informaţie arheologică, fiind chiar principala categorie de izvoare, mai cu seamă pentru prima parte a acestei perioade, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pe o sumă de izvoare scrise, care nu urcă mai devreme de secolul al III-lea a. Chr. În ultima categorie se disting lucrările unor autori de expresie greacă, precum: Timaios din Tauromenium-Sicilia (sec. IVIII a. Chr.), Q. Fabius Pictor (sfârşitul sec. al III-lea a. Chr.), Polybios din Megalopolis (sec. al II-lea a. Chr.), Dionysios din Halicarnas şi Diodor din Sicilia (sfîrşitul sec. I a. Chr.), Plutarh din 3

Cheroneea (sec. I-II p. Chr.), Appian din Alexandria (sec. al II-lea p. Chr.) dar şi ale unor autori de limbă latină, ca: Cn. Naevius (sec. al III-lea a. Chr.), M. Porcius Cato- numit şi Cato Maior sau Cato Cenzorul (sec. III-II a. Chr.), C. Sallustius Crispus, C. Iulius Caesar, M. Tullius Cicero (sec. I. a. Chr.), T. Livius (sfîrşitul sec. I a. Chr.- începutul sec I p. Chr.). La aceste texte istorico-literare se pot adăuga, printre altele, operele de teatru ale lui T. Maccius Plautus sau P.Terentius Afer (sec. IIIII a. Chr), cele ale poeţilor din ultimul secol precreştin: P. Vergilius Maro, Q. Horatius Flaccus, P. Ovidius Naso, fragmentele din opera de anticar a lui M. Terentius Varro (sec. II-I a. Chr), precum şi texte juridice redactate în epoca imperială care au recuperat legislaţia timpurie a Romei sau rezumate ale surselor mai sus menţionate redactate în epoca imperială. Aspectul tardiv al redactării izvoarelor scrise generează o consistentă dificultate în încercarea de reconstituire a începuturilor istoriei Romei, ceea ce impune o atentă coroborare a informaţiei arheologice cu informaţia scrisă. De asemenea se cuvine precizat faptul că informaţia epigrafică este extrem de modestă pentru aceste secole (printre altele, CIL, vol. I, II, VI,ed. Th. Mommsen, începând cu 1863; A. Degrassi, ILLRP, 1957-1991). B. 1.Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale. Stabilirea în Italia a primilor vorbitori de limbi indo-europene (din categoria cărora fac parte şi latinii) care au înaintat în peninsulă pe direcţia principală nord-sud este de plasat în epoca bronzului. Aceasta din urmă este caracterizată printr-o mare uniformitate culturală judecând după ceramica cu incizii geometrice (prezentă în toată Italia) şi marea varietate de artefacte (unelte din bronz şi arme). Aşezările din această arie culturală (numită şi cultura apeninică) sunt în general de mici dimensiuni, amplasate în zonele montane şi au aspect sedentar, agrar-pastoral, cum apar în sudul Etruriei, în Apulia şi Latium. Cercetările recenteînclină spre afirmarea caracterului sedentar al acestor sate de mici dimensiuni, care practicau păstoritul transhumant. Sporadicele descoperiri de ceramică apeninică din zona de mai târziu a Romei mărturisesc o slabă locuire a regiunii colinare, poate chiar deloc. Cu bronzul târziu întreaga peninsulă italică va cunoaşte importante modificări decelabile la nivelul ceramicii, la nivelul potenţialului demografic- semnul creşterii numerice a populaţiei fiind amplificarea dimensiunilor asezărilor umane cu implicaţii în ceea ce priveşte activitatea agrară-sugerate de creşterea numărului de unelte descoperite; la nivelul riturilor funerarecremaţia înlocuieşte sau dublează înhumaţia, apar aşa numitele câmpuri de urne- asemănătoare celor din centrul Europei (de unde şi susţinerea deplasării unor grupuri de populaţie peste Alpi către Italia). Toate aceste modificări duc la apariţia diferenţierilor culturale care se vor accentua în secolele următoare. Epoca fierului (începând cu anii 1100-900 a. Chr) debutează, aşadar, cu o mare varietate de aspecte culturale, a căror clasificare foloseşte drept criteriu fundamental informaţia funerară. Astfel, se pot distinge două mari zone culturale, începând cu sec. al X-lea: cea de înhumaţie (cu aspecte de continuitate din cultura apenină) şi cea de cremaţie (specifică nordului Italiei şi zonelor joase de pe coasta tireniană (Etruria, Campania, Latium, în mod excepţional în Picenum, la Ferno, în plină arie culturală de înhumaţie). Prima zonă funerară, cea de înhumare a trupului defuncţilor, poate fi întâlnită în Campania şi Calabria unde apar mormintele tip fosă, cu puternice influenţe dinspre coloniile greceşti; în Apulia, caracterizată şi prin ceramică cu motive geometrice şi cu mânere, într-o mare varietate de forme; în zona Piceniană (Adriatică), reprezentative fiind, în acest caz, stelele de piatră cu scene de vânătoare şi de război. Ultimele două arii culturale sunt influenţate de contactul cu ilirii. Abundenţa armelor din aceste morminte de înhumaţie denotă existenţa unui segment social de vârf cu preocupări militare. Cât priveşte zona funerară în care există obiceiul arderii defuncţilor, ea prezintă, la rândul ei, particularităţi: este vorba despre cultura Golasecca (în nordul extrem al Italiei-Lombardia, Piemont- unde mormintele sunt bogate în arme, armuri, car cu patru roţi-semn al unei elite aristocratice militare); cultura Atestină (în nord-estul peninsulei-Padova, Vicenza, Este-cu 4

morminte tip situle); în fine, cea mai importantă cultură a fierului este cultura Villanova (numită astfel după aşezarea de lângă Bologna cercetată încă din 1853, dar răspândită şi dincolo de valea fluviului Pad, în Latium, Picenum, Campania, Etruria). Înmormântările din această ultimă zonă de cremaţie se fac fie în urne bitronconice cu capac, aşezate sub lespezi, fie, ca în Latium (aspectul Latial al c. Villanova) în urne tip colibă. În Etruria, cultura Villanova are trăsături distincte faţă de perioada anterioară: multe dintre aşezările de epoca bronzului sunt părăsite, înfiinţându-se altele noi, din care o bună parte au evoluat spre aşezări de tip urban în secolele IX-VIII a. Chr. Din punct de vedere etno-lingvistic situaţia peninsulei este extrem de complexă, sursele antice vorbesc despre existenţa unor populaţii băştinaşe, anterioare sosirii primilor colonişti greci, pe care unii autori greci îi numesc viteloi/italoi, ausoni, sicani/siculi (pentru Sicilia). Înainte ca latina să se impună, devenind limba „oficială”, existau cca. 40 de limbi sau dialecte pe care specialiştii le-au grupat în graiuri ne-indoeuropene (dialectul raetic, cel luguric şi etrusca) şi graiuri indoeuropene. Ultimele cuprind aşa numitul grup vest italic, mai timpuriu (latina, faliscaîn Latium, sicula-în Sicilia, veneta-în nord-estul peninsulei), apoi grupul est-italic (incluzând toate dialectele oscoumbrice vorbite în Umbria, Samnium, Lucania, Bruttium, Campania, Picenum, zona centralapeninică), celtica (răspândită pe o arie largă între Pad-Alpi-Adriatica, încă din sec. VI-V a. Chr.); dialectul mesapic vorbit în „tocul cizmei italice” (poate o ramură occidentală a ilirilor) şi greaca (mai consistent din sec. al VIII-lea a. Chr., adusă de coloniştii greci stabiliţi în sudul Italiei şi în Sicilia). Primele contacte ale populaţiilor din Italia cu civilizaţia grecilor urcă, însă, până la finele epocii bronzului, când obiecte miceniene apar în Apulia, Sicilia sau centrul Italiei. Faptul că aceste contacte au rămas în memoria colectivă este de necontestat chiar dacă tabloul oferit de unele surse greceşti tardive le prezintă de o manieră mult amplificată. Dionysios din Halicarnas, de exemplu, admite chiar o migrare a unui prim val de arcadieni, cu 17 generaţii anterior războiului troian (ceea ce ar însemna sec. al XVIII-lea a. Chr. când izvoarele arheologice nu susţin o astfel de invazie dinspre Grecia spre Italia), urmată de alte patru valuri de mişcări demografice (thesalieni, un al doilea val de arcadieni conduşi de Evandru care ajung în Latium, apoi dorieni lăsaţi de Herakles pe Capitoliu, în fine, troienii lui Aeneas). Trebuie subliniat că pătrunderea consistentă a grecilor în Italia (după sec. al VIII-lea a. Chr.) şi a celţilor dinspre nord (începând cu veacurile VI-V a. Chr.) au dus la mişcări demografice în interiorul peninsulei cu modificări ale hărţii lingvistice. De asemenea, prezenţa ceramicii pictate în stil egeo-cipriot (în Sicilia), obiecte de factură cretană şi orientală, pun în lumină vechimea relaţiilor acestor regiuni cu estul Mediteranei, la care se poate adăuga şi cazul etrusc, popor căruia istoricii încă îi mai gândesc origini orientale. Toate aceste aspecte atestă situarea Italiei în vasta arie de circulaţie demografică încă din epoca bronzului şi continuată în epoca hallstatiană. În ceea ce priveşte strict evoluţia istorică a Latium-ului, regiunea unde ulterior s-a dezvoltat cetatea Romei, primele locuiri permanente datează din jurul anului 1000 a. Chr. după cum o dovedesc câteva morminte de incineraţie din spaţiul viitorului for roman, din zona M-ţilor Albani, din Lavinium, din ţinutul sabin (Palombara Sabina şi Campo Reatino), aparţinând primei faze a aşanumitei culturi Laţiale (faza protovillanova din Latium, cca 1000-900 a. Chr.). Simbolismul funerar descoperit aici este unul coerent, în sensul că cenuşa defuncţilor este asociată cu instrumentar din viaţa cotidiană, ceea ce presupune existenţa unor forme de organizare evoluată, deşi nu au fost identificate pentru această perioadă locuinţe de suprafaţă. Mai bine documentată este faza următoare a culturii Laţiale, cea corespunzătoarea începuturilor propriu-zise ale epocii Hallstat (cca. 900-700 a.Chr.), în care materialul arheologic din zona Laţiumului mărturiseşte deopotrivă continuitatea faţă de perioada anterioară dar şi o creştere demografică substanţială. În această perioadă se dezvoltă aşezările de la Antemnae, Fidenae, Crustumerium, Tibur, Corniculum. Spre exemplificare, reţinem cazul descoperirilor din anii ’70 ai secolului al XX-lea, efectuate în marea necropolă de pe malul Lacului Castiglione- Osteria dell’Osa, unde coexistă ambele rituri de înmormântare dar unde se 5

poate urmări şi existenţa celor două faze de evoluţie. Studiul acestor morminte a pus în evidenţă faptul că, în prima fază, incineraţia este folosită selectiv-doar pentru un grup privilegiat de bărbaţi adulţi. Cum cremaţia presupune un efort mai mare decât simpla îngropare a defunctului, datorită arderii corpului şi a artefactelor (nu mai puţin de trei obiecte) care însoţesc urna funerară, s-a presupus că numai un grup cu un anumit standard de viaţă îşi poate permite incinerarea şi depunerea acelor obiecte cu o valoare socială specială. Şi aceasta deoarece printre obiectele asociate cu urnele funerare se numără ceşti, boluri, farfurii, arme, de regulă lăncii şi săbii, subliniindu-se dubla calitate a defunctului de războinic dar şi de conducător al unui grup domestic/clan (se mai pot adăuga şi roluri sacerdotale din pricina prezenţei cuţitelor sacrificiale în unele morminte). Spre deosebire de acestea, celelalte mormintele de înhumaţie de femei şi bărbaţi sunt mult mai simple, mormintele de bărbaţi neavând arme. În acelaşi cimitir, în faza a doua a culturii Laţiale dispare primul tip de morminte de incineraţie, cel mai probabil datorită simplificării ritului de înmormântare. Acestei realităţi funerare îi corespunde o situaţie arheologică particulară a aşezării, în sensul că la suprafaţă nimic din informaţia descoperită nu asigură existenţa acelui grup privilegiat masculin, sau existenţa vreunei urme de stratificări sociale. Locuinţele par a găzdui sedentar o populaţie agrar pastorală, care practică meşteşugul casnic, împărţită în mici sate separatece se vor unifica spre finele celei de-a doua faze a culturii Laţiale. Zona colinară a Romei pare, începând cu ultima parte a secolului al IX-lea a. Chr., să cunoască o dezvoltare demografică mai semnificativă, centrul locuirii constituindu-l colina Palatin. Trebuie făcută, însă, precizarea că dintre cele şapte coline (Palatin, Capitoliu, Esquilin, Quirinal, Viminal, Caelius, Aventin), Aventinul şi Muntele Caelius nu au fost cercetate din punct de vedere arheologic, iar ceea ce s-a reuşit să se studieze până în acest moment nu oferă o imagine de ansamblu asupra întregii cetăţi romane din vremuri arhaice. Materialul scos la iveală mărturiseşte existenţa unor mici comunităţi rurale care, la cumpăna dintre secolele IX-VIII, par a fi pe cale să se unifice cu aşezarea cea mai veche de pe Palatin, locuinţele având un inventar modest, fără urme de diferenţiere socială, cu practicarea ambelor rituri de înmormântare. Spre finele secolului al VIII-lea a. Chr., comunităţile din Latium, deci şi cele din Roma, cunosc o serie de schimbări importante: creşterea demografică este dublată de o stratificare socială importantă şi de o anume organizare politică. Acestea sunt sugerate, într-o primă fază (mijlocul sec. al VIII-lea- mijlocul sec. al VII-lea) de: multiplicarea numărului de aşezări şi a dimensiunilor lor; de bogăţia şi varietatea inventarului funerar (luxul unora dintre morminte determinând introducerea sintagmei de „morminte princiare”, în care printre artefacte se găsesc obiecte de import sau produse locale de influenţă orientală şi greacă, este aşa numită perioadă orientalizantă); de apariţia mormintelor tip cameră (nu numai în Etruria prorpiu-zisă ci şi diverse puncte din Latium- Decima, Praeneste, inclusiv la Romamormântul 125 din cimitirul descoperit pe colina Esquilin) legate de o anume simbolistică a relaţiilor de familie şi de clan precum şi de afişajul lor public. Într-o a doua fază (mijlocul sec. al VII-lea- începutul sec. al V-lea) avem de a face cu amenajări de tip proto-urban şi urban- construirea unor spaţii de comerţ şi de dezbateri politice- paralel cu modificări în practica funerară. În Forum (spaţiul dintre colinele Palatin, Capitoliu şi Velia) sunt construite primele stabilimente publice (Curia Hostilia-locul de întrunire a senatului şi Comitium- spaţiul de adunare a poporului), precum şi un sanctuar închinat lui Volcanus, unde s-a descoperit aşa numita piatră neagră a lui Iupiter (Lapis Niger) a cărei inscripţie conţine cuvântul recei (rex-regi în latină). Ceramica grecească figurată (krater) din depozitul votiv al acestui sanctuar oferă imaginea zeului Hephaistos (corespondentul grec la lui Vulcanus) reîntorcându-se în Olimp. De asemenea, în Târgul de vite (Forum Boarium)situat între colina Palatin, colina Capitoliu şi malul stâng al Tibrului- sunt construite lăcaşe de cult, cum ar fi templul decorat cu teracote şi statui acroteriale ale lui Hercule şi Athena, iar pe Capitoliu avem atestată (prin fragmente de teracotă şi fundament) ridicarea complexului cultual al triadei 6

capitoline formată din Iupiter, Iunona şi Minerva. Din 650 a. Chr. pe colinele Quirinal, Viminal şi Capitoliu există locuri de cult, judecând după depozitele votive existente, aşa-numitele fauissae. Aceste dovezi pun în lumină transformarea Romei într-o aşezare de tip urban, în care ierarhiile sociale au şi o funcţionare politică (sugerată de sistematizările edilitare a spaţiului civic şi utilizarea scrisului ca instrument de stocare a informaţiei şi de conducere), transformare mai evidentă, deci, din a doua jumătate a veacului al VII-lea şi prima jumătate a celui următor. În această fază constatăm, însă, că mormintele sunt din ce în ce mai sărace în inventar, morţii sunt depuşi direct în groapă, fără preocuparea de a marca în vreun fel, dincolo de moarte, statutul social avut de defunct. Lipsa inventarului funerar a condus, iniţial, la aprecierea unui recul demografic, a unei inexistenţe a cimitirelor dincolo de începutul sec. al VI-lea; astăzi istoricii iau în calcul o nouă interpretare potrivit căreia după anii 580 a. Chr. dispunem de necropole dar sunt extrem de greu decelabile din cauza materialului funerar sărac. Această modificare de comportament funerar a fost explicată (T. Cornell, G. Colonna prin modificări de mentalitate pe fondul evoluţiei spre o organizare de tip urban şi politică. Altfel spus, devine mai important efortul de evidenţiere la suprafaţă, în ochii contemporanilor, a unor statute sociale privilegiate (prin ridicarea de lăcaşe de cult sau prin edificare unor locuinţe somptuoase- aşa cum o dovedeşte cartierul rezidenţial de pe Palatin), decât acela de a marca prin inventar funerar distincţiile sociale din timpul vieţii. Probabil astfel se explică de ce ulterior, la mijlocul sec. al V-lea, în legislaţia scrisă a Romei (legea celor 12 Table, tabla a X-a 2-6) se introduc restricţii în acest sens, de limitare a luxului funerar. Încă trebuie subliniat încă un aspect, şi anume o dublă activitate de amenajare a unor lăcaşe de cult: simple altare în aer liber sau complexe mai elaborate cu altare şi temple, uneori ridicate pe mai vechile lăcaşe din perioada proto-urbană, a căror funcţionare este atestată până târziu în ultimele secole ale erei precreştine. Ridicarea de edificii cultuale este observabilă atât în interiorul noilor centre urbane organizate politic (cazul mai sus amintit al Romei nu este singular, la fel avem atestat efortul edilitar cultual la Veii, Caere, Lanuvium, Ardea, Satricum) cât şi în zonele extraurbane (sanctuare extrapomeriale-dincolo de pomoerium-zidul de incintă al aşezării) de pildă: sanctuarul, din mijlocul sec. al VI-lea a. Chr., al Dianei de pe colina Aventin (colină care la data ridicării lăcaşului nu făcea parte din oraşul Roma), sanctuarul de la începutul veacului al VI-lea a. Chr., închinat triadei Afrodita, Hera, Demetra de la Gravisca, portul oraşului Tarquinium, cel de la Pyrgi (cu două temple dintre care unul este peripter, încercuit de un rând de coloane, în stil grec) din sec. al VI-lea. Ridicarea acestor din urmă sanctuare nu este străină de activitatea comercială şi de existenţa unor raporturi politice de tip federativ.

Roma şi civilizaţiile vecine 7

B.2.Epoca regală Tradiţia antică susţine legenda de întemeiere propriu-zisă a oraşului de către Romulus, fiul vestalei Rhea-Sylvia şi al zeului Marte (în jurul anilor 754-3 a. Chr), coborâtor din casa domnitoare a lui Ascaniu de la Alba Longa. După naştere, Romulus împreună cu fratele său geamăn Remus, sunt înlăturaţi din Alba Longa, de unchiul uzurpator al mamei lor (Amulius), aruncaţi în Tibru, dar, salvaţi miraculos de o lupoaică, reuşesc să supravieţuiască, crescuţi fiind apoi de păstorul Faustulus şi de soţia acestuia Acca Laurenţia/Larenţia. La maturitate cei doi reuşesc să îndepărtăze pe Amulius, redându-i bunicului lor matern (Numitor) domnia, iar ei se vor întrece pentru a câştiga statutul de întemeietor al unei noi cetăţi pe colina Palatinului. Romulus îşi va adjudeca rolul de conditor, mai mult, îşi ucide fratele (care îi ia în derâdere actul fondator), şi va ctitori viitoarea cetate Roma. Există peste 25 de variante ale acestei legende, transmise de autorul de epocă imperială Aurelius Victor în a sa Origine a neamului roman (Origo gentis Romanae). Deşi, într-o variantă extinsă primele aşezări pe Palatin sunt atribuite, cu mult înainte de Romulus, lui Evandru, arcadianul sosit în Italia, faptele care au urmat actului fondator al fiului Rheei-Sylvia (atât pe Palatin cât şi pe Capitoliu, apoi unirea cu sabinii şi coregenţa cu regele sabin Titus Tatius), denotă caracterul modest al mai vechii aşezării greceşti. Destinul deosebit al lui Romulus, activitatea sa ca monarh ca şi sfârşitul său (el dispare miraculos în timpul unei inspecţii militare, răpit fiind de zei, devenind Quirinus) au o încărcătură mitică, pe de o parte, dar, pe de altă parte, fac dovada caracterului procesual al întemeierii cetăţii. Organizarea viitoare a Romei va cădea în sarcina următorilor regi (sabini, romani şi etrusci): sabinului Numa Pompilius (mai ales religios), romanului Tullus Hostilius (mai ales militar), sabinului Ancus Marcius (mai cu seamă economic), etruscilor Tarquinus Priscus, Servius Tullius (căruia i se atribuie definitivarea organizării socio-civice şi militare), Tarquinius Superbus (asociat cu abuzuri regale dar şi cu dedicarea templului Triadei Capitoline). De altfel, către finele Republicii romanii se mândreau cu acest caracter complex al ctitoririi, cu contribuţia tuturor regilor şi a comunităţilor implicate la desăvârşirea oraşului. Printre alţii, Cato Maior susţine superioritatae romanilor, faţă de greci, dat fiind caracterul colectiv al fondării. Discursul tradiţional asupra perioadei regale surprinde domnia celor 7 regi cu funcţii politico-sacerdotale, administrativ –juridice şi militare, ale căror atribuţii sunt secondate de existenţa unui sfat (senatus, potrivit tradiţiei format în trei etape: Romulus, Numa Pompilius şi Tarquinius Superbus) şi a unei adunări a poporului (comitia curiata, ale cărei atribuţii au o mare conotaţie religioasă căreia ulterior i se adaugă formula de adunare pe baza centuriilor alcătuite cenzitarcomitia centuriata-în care criteriile fiscale şi militare prevalează faţă de origine). Instituţia regalităţii (termenul de rex desemnând-o) este foarte veche, atestată în întreaga arie indo-europeană, la care se adaugă rolul charismatic al persoanei suveranului. Principiul de accedere la putere este asocierea (prin căsătorie cu o fiică, cel mai probabil) şi electivitatea, cu intervenţia interregnum-ului (asigurat de un interrex dintre senatori) pentru perioadele dintre doi regi. Perioada regală se caracterizează printr-un amplu proces de organizare internă a Romei, momentul cel mai important, dar şi cel mai discutabil (fiind probabil antedatat) reprezentându-l reforma serviană, a penultimului rege etrusc, care, pe baza principiilor cenzitare, împarte populaţia statului în categorii cenzitare şi centurii (cu drepturi civice totale, 5 dintre cele 6 categorii având inclusiv obligaţia mobilizării militare). În interiorul acestei tradiţii legendare se pot distinge câteva elemente deosebit de relevante pentru intenţia cu care a fost închegat mitul fondator coborât în istorie. Mai întâi, este vorba despre relaţiile Romei cu populaţiile vecine, cu precădere sabinii, care sunt integraţi corpului social al noii cetăţi, ca semn al unui proces de unificare care se va fi petrecut în jurul Palatinului. Apoi, este vorba despre relaţiile cu grecii, complex redate prin episodul prezenţei lui Evandru în chiar inima Romei timpurii dar şi prin aparatul lingvistic utilizat pentru scenariul de fondare (descrierea actul de întemeiere este similiară cu cea a întemeierilor elenistice de poleis). În al treilea rând, în economia discursului, Aeneas şi descendenţii săi joacă un rol extrem de important, ceea ce leagă Roma de estul Mediteranei. În sfârşit, legăturile mai mult sau mai puţin obediente faţă de zona etruscă de civilizaţie politică mărturisesc influenţele pe care Roma le-a suferit din partea etruscilor dar şi dorinţa romanilor de a-şi sublinia diferenţele faţă de acest popor, prin accentuarea caracterului agrar pastoral, rural şi auster al civilizaţiei romane. Toate aceste aspecte dau seamă de condiţiile

8

de redactare post factum a legendei, sfîrşitul epocii republicane, când Roma încearcă să „egaleze” în vechime şi importanţă lumea greacă, când Roma îşi creează propria identitate. Cu toate acestea, fabricarea începuturilor nu este pe de-a-ntregul una dictată de evenimente târzii de vreme ce un ansamblu de dovezi arheologice susţin discursul întemeierii. Este vorba despre faptul, amintit deja mai sus, şi anume că, spre mijlocul secolului al VII-lea a. Chr., se pot constata amenajări ale spaţiului public de tip urban, începând cu cca 650-625 a. Chr.: pavarea Forum-ului, ridicarea altarului lui Marte şi Ops Consiua–Regia, amenajarea spaţiului de discuţie politică a poporului-Comitium şi a Curiei Hostilia, primul edificiu al Senatului (în asociere cu mormântul cenotaf- heroon- al cărui material ceramic attic este datat la începutul sec. al VI-lea a. Chr.). Pe de altă parte, caracterul în plină dezvoltare al noii aşezări (pre- şi protourban) este mărturisit de descoperirile de locuinţe „rezidenţiale” case de tipul standard (ca la Pompei) cu un atrium destrul de larg, cu o dispunere a camerelor în jurul unui spaţiu central deschis (compluuium). Se poate, astfel, conchide că procesul de fondare şi transformare a Romei dintr-o aşezare rurală într-o cetate organizată politic şi pe principii urbane, proces petrecut între sec. VIII-VI a. Chr., nu poate fi rupt de doi factori culturali majori: elementul etrusc şi cel grec.

Civilizaţia etruscă s-a dezvoltat în perioada secolelor IX/VIII-III, având ca nucleu geografic zona Toscanei de azi. Tradiţia antică de expresie greacă ne-a transmis două teorii referitoare la originea neamurilor etrusce. Prima, aparţinând lui Herodot (Istorii, I, 94), preluată apoi de majoritatea scriitorilor vechi, îi aduce pe etrusci din Lydia, undeva prin sec. al XIII-lea a. Chr., explicând expatrierea unei jumătăţi din populaţia condusă de Atys, fiul lui Manes, prin cauze naturale care prilejuiesc „o mare foamete”. O flotă condusă de însuşi fiul regelui, Tyrrhenos, îi va purta pe emigranţi spre Occident până în zona central vestică a Italiei, unde iau numele de tyrrhenieni sau tyrsenoi, de la comandantul lor. În scrierile latine vor fi numiţi ulterior tusci. Stela de la Kaminia- 1885, membrii Şcolii de la Athena descoperă în preajma aşezării rurale Kaminia (I-la Lemnos) stela funerară cu imaginea din profil a unui războinic înspţit de lancea sa. Inscripţia din jurul personajului şi de pe faţa laterală urcă până în veacul al VIII lea, prezentând trăsături morfologice şi lexicografice cu lb. etruscă. Aceleaşi trăsături lingvistice apar pe o serie de texte scurte, scrise pe vasele din aceeaşi perioadă descoperite în insulă. O a doua teorie, emisă de Dionysios din Halicarnas (Antichităţi romane, I, 30) susţine autohtonia etruscilor (numiţi de autor rassena). La acestea s-a adaugat efemer opinia istoricilor moderni care, interpretând abuziv un pasaj din T. Livius (De la Fondarea Romei, V, 33), dorea identificarea patriei de origine a etruscilor cu zonele nord italice de unde aceştia ar fi coborât înspre Toscana. Dezbaterile cercetării moderne au fost extrem de ample în jurul celor două teorii transmise de Antichitate, cu dosare de argumentare mai mult sau mai puţin consistente, ocupând cea mai mare parte a primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Ulterior, istorici precum M. Pallottino, F. Altheim sau R. Bloch au canalizat atenţia asupra civilizaţiei dezvoltate, pe un fond villanovian, de către etrusci în spaţiul italic, care prezintă aspecte complexe încă puţin studiateÎncă trebuie făcute câteva menţiuni: anumite aspecte legate de religia etruscă, arta divinaţiei, haruspicarea pot fi explicate numai în acord cu similitudinile din lumea egeo-cretană, anatoliană (ficat hittit identic cu cel de la Piacenza) şi babiloniană (calendarele brontoscopice), o anumită poziţie importantă a femeii etrusce este comparabilă cu realităţi lydiene, plastica şi orfevrăria atestă legături cu Anatolia, şi îndeosebi cu Lydia. Deşi cunoscătoare a scrisului (alfabetul etrusc fiind, cel mai probabil, o preluare a celui grec), lumea etruscă ne apare astăzi mărturisită mai ales de propria documentaţie arheologică funerară - necropole de tip cameră cu importante decoraţii şi inventar- decât de documentaţia scrisă. În ultima categorie intră o serie de mărturii epigrafice, cele mai multe funerare, fiind aşadar de mică 9

întindere şi complexitate (numărul acestor documente epigrafice ridicându-se la cca. 10 000 de inscripţii, dintre care trei inscripţii sunt de mai mare întindere: ţigla de la Capua, placa funerară de la Perusia şi cele trei tăbliţe votive de aur descoperite la Pyrgi -două sunt în etruscă, una este în feniciană- la care adăugăm mai lungul text de epocă elenistică realizat pe bandajul unei mumii din Alexandria -păstrate azi la Muzeul din Zagreb-cuprinzând cam 1500 de cuvinte în neo-etruscă). Cu toate acestea limba estruscă este încă necunoscută, progrese importante s-au făcut mai mult în morfologie (verbul, substantivul, numeralul) şi mai puţin în domeniul sintaxei. La acestea se adaugă izvoare greceşti şi latineşti, provenind aşadar mai cu seamă din partea celor care au distrus şi cucerit oraşele toscane şi care, cu puţine excepţii, nu sunt dintre cele mai favorabile. Civilizaţia etruscilor ia naştere la începutul epocii fierului, în strânsă legătură cu aspectele culturale de tip Villanova, cu elemente de discontinuitate faţă de epoca bronzului, ajungând ca spre veacurile VIII-VII a. Chr. să cunoască forme urbane de organizare, cu o viaţă economică extrem de prosperă, dovedită de numărul mare şi varietatea obiectelor de import sau de factură locală după modele de import (cretano-orientale pe filieră cartagineză sau greacă), de raporturile politicomilitare pe care Etruria le stabileşte cu Carthagina pentru controlul mării Tireniene şi echilibrarea balanţei de forţe contra grecilor care încep în număr mare colonizările lor italice. Aceste aspecte economico-politice permit etruscilor extinderea controlului lor înspre nordul peninsulei, până în zonele Galliei Cisalpine de mai târziu –aşezarea de la Marzabotto fiind datată, de pildă, încă din veacul al VII-lea (iar produsele etrusce trec Alpii), şi înspre sud, până în regiunea laţio-campaniană (cu întemeierea cetăţii Capua şi exercitarea controlului asupra coloniei greceşti de la Cumae). În a doua jumătate a secolului al VII-lea etruscii îşi instalează dominaţia asupra Romei sub formula monarhilor etrusci, nefiind exclusă nici ipoteza unor expediţii individuale ale unor condottieri etrusci(ştiut fiind faptul că regii etrusci de la Roma provin din două oraşe diferite -Tarquinia şi Vulci-, că au o relaţie specială cu suita care-i propulsează şi că, ulterior alungării monarhilor etrusci din cetatea celor şapte coline, tradiţia consemnează o nouă încercare eşuată de reluare a controlului provenită de data aceasta din Chiusi-regele Lars Porsenna). Această putere nu s-a putut menţine -în condiţiile inexistenţei unei reale forţe federale de colaborare militară, astfel că din sec. V-IV teritoriul controlat de etrusci scade continuu sub presiunea celtă (în nord), greacă şi romană (în centru şi vest). În perioada de maximă extindere, etruscii par a funcţiona sub formula cetăţilor organizate federal doar pe criterii religioase (sanctuarul federal este amplasat în cetatea Volsini), forma de conducere iniţială fiind cea monarhică (regele era numit lucumon), înlocuită apoi de regimuri oligarhice la finele sec. al VI-lea (ca peste tot în Italia). Cunoaştem puţine aspecte de organizare internă, ni s-au păstrat titlurile unor magistraţi de epocă republicană: zilath şi maru, avem atestată puterea militară terestră şi navală a etruscilor; ştim, însă, mai multe elemente legate de politica externă dezvoltată de cetăţile etrusce în raport cu Carthagina şi apoi cu Roma. După o primă poziţie predominantă în centrul peninsulei, asigurată în zona de coastă a mării Tireniene prin tratate cu Carthagina şi prin alungarea grecilor din Corsica- sec. VII-VI, lumea cetăţilor etrusce întră în declin, concomitent cu ridicarea militară a Romei. Aceasta din urmă va oscila campaniile de cucerire cu perioade de stagnare militară, până când teritoriul etrusc va fi integrat definitiv puterii romane la mijlocul sec. al IV-leaa. Chr. Influenţa civilizaţiei etrusce asupra Romei este considerabilă în materie de tehnică de construcţii, artă religioasă, unele însemne ale puterii politice (fasciile), chiar dacă, faţă de deceniile trecute, rolul etruscilor este astăzi reconsiderat. Sosirea grecilor în Italia este astăzi văzută ca o „revoluţie culturală” Primele colonizări începute în jurul anilor 770 a. Chr., în nordul golfului Neapole, la Pithecusai apoi Cumae şi zona siciliană, duc la apariţia unor cetăţi de tipul apoikiilor şi emporiilor. Impactul social este unul de amploare, se petrece elenizarea Etruriei, Latium-ului, Campaniei, decelabilă la nivelul artefactelor (pătrunderea stilului orientalizant în Italia este datorată grecilor, în principal), a stilului de organizare socială (banchetul aristocratic - symposion), a religiei. Unii dintre istoricii contemporani (Torelli, 10

Cornell) leagă urbanizarea timpurie a Etruriei (la Tarquinia, Caere, Veii) şi a Romei (începând din sec. al VII-lea) de sosirea coloniştilor greci. Un aspect deosebit de important pentru influenţa greacă asupra comunităţilor latine, aşadar şi asupra romanilor, priveşte elenizarea panteonului vechi indoeuropean. Începutul acestui proces a fost cândva legat de epoca republicană, cel mult sfârşitul epocii regale. Există, însă, dovezi numeroase care atestă intruziuni ale divinităţilor greceşti şi ale formulelor lor cultuale în plină epocă regalăAceste mărturii privesc practicarea oraculară (cărţile sybiline prin Cumae), adorarea zeilor Herakles şi Athena, heroon-ul din Forum, cu aşa numita Lapis Niger, dovedind elenizarea zeului local Volcanus, sub domnia Tarquinilor, prezenţa Herei ca partener de cuplu a lui Zeus în palatul de la Murlo din Etruria septentrională (cca. 580), ridicarea templului Triadei Capitoline (cu podium-ul de 55x61 m început de primul rege etrusc şi dedicat de ultimul Tarquin – depozitul votiv fiind datat în ultima decadă a sec. al VI-lea). Cazul poate cel mai revelator este sărbătoarea Matraliei (din 11 iunie), închinată zeiţei Mater Matuta care pune în lumină asocierea vechiului rit solar indo-european al Aurorei cu ritul lunar grecizat prezent în republica târzie şi în timpul imperiului. Adorarea zeiţei Mater-Matuta în sanctuarul de la Satricum poate fi urmărită secvenţial: aici s-au descoperit trei faze de construcţie, cea mai veche fiind din sec. al VIIIlea a. Chr. (cercetată încă din anii 1896-98), o fază mijlocie -din sec. IV-II a. Chr. (fiind descoperită în 1981), cea mai recentă-din sec al II-lea a. Chr. (săpată în aceeaşi perioadă cu prima fază). Depozitele de statui votive din bronz atestă caracteristicile solare şi courotrophice ale zeiţei pentru perioada arhaică: figurinelor feminine de bronz, grosier lucrate, din sec. al VI-lea a. Chr., cu discuri solare pe cap (de influenţă indo-europeană), li se adaugă reprezentări feminine mai evoluate, de tipul grec Kore (ultima parte a veacului al VI-lea a. Chr.), apoi teracotele în care sunt însoţite de copii, pe genunchi sau ţinuţi la sân (sec. IV-II a. Chr., când caracterul solar se estompează, locul său fiind luat de interpretarea grecească a mitului). Temă de auto-evaluare Analizaţi începuturile Romei comparând legenda de întemeiere cu informaţiile furnizate de cercetările arheologice. C. Epoca republicană. Secolele V-I a. Chr, cunoscute îndeobşte ca secolele republicane, marchează decisiv nu doar evoluţia ulterioară a Romei imperiale şi a Italiei ci şi a bazinului mediteraneean şi a Europei. Cele mai importante procese istorice care se petrec în interiorul statului roman vizează: 1.conturarea unei structuri socio-economice clare şi introducerea economiei monetare; 2.organizarea instutiţională a statului, sub aspect politico-juridic şi militar; 3.cucerirea Italiei şi apoi a bazinului mediteraneean de către Roma, cu dezvoltarea unor tehnici de control al spaţiilor integrate militar şi politic, cu închegarea unor norme de diplomaţie internaţională; 4.pulverizarea valorilor republicane din sec. I a. Chr, traversat într-un ansamblu de tulburări civice violente cunoscute sub numele de războaiele civile şi care a cunoscut instalarea unor regimuri personale. C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane. Cea mai importantă activitate economică a romanilor este agricultura. Cereale, plante textile, legume, zarzavaturi apar în sursele antice bine evidenţiate, cu o tehnică de lucru a pământului, folosindu-se plugul cu brăzdar (îmbunătăţit prin adăugarea urechilor ce răsturnau brazda la dreapta şi la stânga), atestată încă din epoca neolitică. Acest procedeu avea un randament destul de slab şi rămâne aproape neschimbat în întreaga perioadă de existenţă a statului roman. Inovaţiile sunt puţine, ele se referă mai mult la alternarea culturilor şi la sistemul de irigaţii (la mai vechile canale şi mori de apă se adaugă, în veacurile II-I a. Chr., morile de vânt). Cultura viţei de vie, cunoscută de timpuriu ca şi cea a măslinului (venită pe filieră greacă din Orient-Asia Mică, măslinul, atestat în 11

opera lui Plinius cel Bătrân, pătrunde în Latium la începutul republicii: după bătălia de la Lacul Regillus, latinii intră în Roma cu o ramură de măslin) întregesc tabloul agricol roman. Importanţa proprietăţii funciare este mărturisită de sursele antice prin asigurarea funcţionării esenţiale a statutului civic (armamentul centuriilor este procurat individual, din veniturile proprii), prin asocierea tradiţională a elitelor politice cu lucrul pământului (vezi cazul lui Cincinnatus dar şi impunerea normativă a menţinerii în câmpul activităţilor agrare a senatorilor, prin legea Claudia, din 218 a. Chr.), prin comportamentul militar al Romei (cucerirea noilor pământuri şi transformarea lor în ager publicus, concedate, spre folosinţă, sub formă de loturi cetăţenilor romaniCreşterea animalelor este amplu argumentată în textele antice, mai cu seamă în cele de factură religioasă, în care sunt pomenite sacrificii de porci (ritul feţialilor, dar şi în legenda ce-l călăuzeşte pe Aeneas, de pildă), capre (care apar şi în legende şi toponime), bovine, cai, cornute mici. Meşteşugurile, a căror organizare urcă în epoca regală (Plutarh îi atribuie regelui Numa Pompilius gruparea meşteşugarilor în corporaţii: trâmbiţaşii, aurarii, zidarii, vopsitorii, tăbăcarii, cizmarii, bronzarii, olarii şi pe ceilalţi într-o secţiune aparte- Numa, 17), sunt deopotrivă casnice şi publice. Din veacul al II-lea a. Chr. apar şi atelierele specializate în prelucrarea lânii şi a veşmintelor: Canusium, Luceria, Tarentum, Parma, Padua, Modena, Aquileia. Alături de produsele italice circulă importurile (spre pildă, lâna din Tyr). La producţia internă de in (atestată la Plinius cel Bătrân, pentru fabricarea pânzelor de corăbii) se vor adăuga importurile din Spania, Gallia şi Egipt. Din veacul al II-lea î. Hr., se aducea mătasea din Cos. Pielăria este un meşteşug cunoscut încă din epoca regală, sandalele din piele, purtate de senatori, fiind un semn de distincţie socială. În producţia ceramicii, Roma rămâne mult în urma Campaniei, Etruriei sau a cetăţii Arettium. Extracţia metaliferă din zonele peninsulare (Campiglia, Val Cecina- cupru; Campiglia şi Montierii- argintul) sau insulare (Sardinia şi Elba- fier şi cupru), va fi dublată de resursele extra-italice, după cuceririle militare (din Spania- fier, cupru, aur, argint, din Britannia- cositor).Transporturile se realizau atât pe uscat (drumurile fiind construite prin împrumuturi de tehnici etrusce şi greceşti, perfecţiuonate ulterior) cât şi pe apă (căile fluviale, prin amenajările de pe cursul Tibrului, sau maririme, abia după cucerirea Italiei). Multiplicarea relaţiilor politice şi comerciale cu lumea est-mediteraneeană determină o scurgere de produse către Roma, inclusiv de produse agricole, cu importante consecinţe pentru economia Italiei. Pe fondul diminuării atenţiei acordate valorificării pământurilor de acasă, se instalează (în urma campaniilor militare romane) o criză profundă a micii proprietăţi ţărăneşti, în condiţiile creşterii concurenţei produselor meşteşugăreşti extra-italice pe pieţele din Roma. Statul roman aprovizionează populaţia urbană cu grâne extra-italice (mai întâi din Sicilia, apoi, din Egipt), fară o preocupare pentru investiţii în interior sau pentru inovaţii în domeniul tehnicii agrare. Relaţia dintre bunurile materiale ale unui cetăţean roman şi cetate se regăseşte în conceptul de cens (census) prin care indivizii sunt plasaţi în justa lor categorie socială ţinându-se cont şi de locul naşterii (locus), origine (origo) şi comportamentul lor moral (tradiţiile sau moravurile mores). În funcţie de acest plasament se gândeşte regimul fiscal cu o dublă aplicabilitate: impozitele directe (tributa) şi cele indirecte (percepute pe utilizarea unui teren în posesie, pentru dreptul de păşunat, vămi). Impozitarea directă a cetăţenilor romani în epoca Republicii este una extraordinarăea intervine numai în momentele dificile ale statului sau cu ocazia echipării unei armate şi are titlul de împrumut acordat statului de catre cetăţeni, urmând ca, după rezolvarea crizei sau terminarea războiului, statul să returneze cetăţenilor sumele acordate. De aceea, participarea la distribuţiile veniturilor statului şi a prăzii de război (pământ şi alte resurse, inclusiv umane) este direct proporţională cu cuantumul tributului (“împrumutului”) acordat. Această justeţe (aequitas) dă posibilitate celor cu averi mari să beneficieze de o poziţie publică importantă; Roma nu şi-a plătit niciodată cetăţenii pentru ca aceştia să participe la organizarea şi conducerea cetăţii ci le-a permis să 12

o facă dacă ei acţionau în interesul colectiv punându-şi resursele şi energia în slujba Republicii, a colectivităţii. La începuturile republicii două categorii sociale importante alcătuiesc poporul romanpatricienii şi plebeii. Integrarea acestora din urmă în rândul cetăţenilor este atribuită, potrivit tradiţiei, reformei serviene. Totuşi distincţia mai clară dintre cele două statute socio-juridice apare după editarea primei legislaţii scrise de la Roma (legea celor XII Table, 451-449 a. Chr.). Ceea ce le deosebea era, în principal, raportarea lor la actul fondator al Romei. Patricienii sunt vechii cetăţeni, al căror destin se leagă de întemeierea cetăţii, în vreme ce plebeii sunt cetăţenii „adăugaţi” în timpul procesului de constituire a oraşului şi de unire a spaţiilor colinare şi apoi a unor regiuni din Latium. Mai trebuie adăugat că numărul ginţilor patriciene, deci fondatoare ale Romei (la început alcătuite doar din Tities, Ramnes şi Luceres), se va mări prin cooptarea a şase ginţi albane (Cloelii, Curiati, Geganii, Iulii, Quintilii, Servilii) şi a gintei sabine Claudia. Plebeii reprezintă, la origine, categoria numeroasă a clienţilor pe care treptat, în cadrul epocii regale, cetatea îi acceptă ca cetăţeni. Ei alcătuiesc, iniţial, aşa-numitele gentes minores, locuitoare ale colinelor de pe Quirinal şi Viminal. În interiorul fiecărui grup exista, aşadar, o repartiţie pe ginţi (gentes), care nu reprezintă decât grupuri socio-juridice şi religioase şi nicidecum entităţi politico-militare. Aşadar, un complex de factori, religie, tradiţii proprii şi rol politic, reprezintă fundamentala deosebire dintre cele două grupuri socio-juridice. Dar, ca urmare a evoluţiei instituţiilor şi a societăţii în ansamblul ei, distincţiile fundamentale (adică politice, juridice şi religioase) dintre patricieni şi plebei se micşorează vizibil. Ceea ce literatura de specialitate numeşte drept „conflictele dintre patricieni şi plebei” reprezintă tocmai acest proces de estompare a diferenţierilor juridice. Debutul se plasează în 494-493 a. Chr., când plebeii se retrag pe Aventin (după altă versiune, pe Muntele Sacru), cu scopul de a întemeia propria comunitate şi ameninţând cu „greva politică şi militară” (T. Livius, II, 27-33). În urma acestei situaţii se acceptă înfiinţarea tribunilor plebei (la început 2, apoi 5, în final numărul lor ajungând la 10) care au o sferă de competenţă exclusiv urbană (numai în interiorul Romei), au drept de iniţiativă legislativă (în faţa poporului întrunit pe triburi), pot participa în picioare la şedinţele senatului, unde îşi pot exprima opoziţia (dreptul de veto), oridecâte ori consideră lezate interesele plebei, persoana lor fiind considerată sacră. Tribunii plebei sunt aleşi de adunările plebei, apoi de comiţiile tribute şi au în subordinea lor edili şi cvestori, asemenea consulilor. Următoarele etape ale conflictelor dintre patricieni şi plebei se referă la necesitatea fixării scrise a cutumelor juridice după care funcţiona cetatea Romei (legea celor XII Table), la accesul plebei în magistratura consulară (367 a. Chr.- prin legile Licinio-Sextiae) şi în colegiile pontificale (legea Ogulnia din jurul anului 300 a. Chr.). Cum legile votate de adunarea specifică a plebeilor (plebiscita) aveau nevoie de aprobarea expresă a senatului pentru a deveni legi obligatorii pentru întreg poporul roman, ultima cerinţă a plebeilor a fost eliminarea acestui control patriciano-senatorial (Legea Hortensia, 287/6 a. Chr.). Totuşi rămân unele deosebiri, chiar până la finele republicii, un patrician nu are dreptul de a fi ales ca tribun al plebei decât printr-un artificiu juridic (adopţia într-o familie plebee- transitio ad plebem), doar un patrician putea fi numit interrex şi princeps senatus. În anumite posturi sacerdotale (flaminii majori, regele sacrificiilor, colegiul preoţilor salieni) se admit doar patricieni. În interiorul acestor două categorii sociale, care alcătuiau poporul roman, fiind, deci, beneficiare de dreptul de cetăţenie, există anumite raporturi de dependenţă personală arhaicăcare alcătuiesc instituţia clientelei. Mecanismul clientelar este definitoriu pentru relaţiile sociale romane, el însemna punerea cuiva „fără mijloace substanţiale” economice şi politice sub protecţia altui personaj, mai influent, în schimbul anumitor servicii reciproce, în plan electoral-politic, în instanţe (acuzarea reciprocă sau mărturia potrivnică nu sunt permise), în materie de nevoi financiare. De regulă, însă, zilnic, clienţii sunt cei care se deplasau în faţa casei patronului, pentru salutul cotidian, purtând coşuleţul numit sportula, ce urma a fi umplut de darurile patronului (numărul clienţilor din faţa locuinţei unui aristocrat dădea măsura puterii sale reale în cetate). Relaţiile clientelare, cu marea 13

lor doză de reciprocitate, se transmit şi moştenitorilor, aşa încât fiul unui patron important dobândeşte la moartea tatălui său întreaga reţea clientelară. În cursul republicii târzii, schimbările dese de alianţe politice determină şi numeroase modificări ale relaţiilor de dependenţă, fără ca aceasta să ducă la o afectare a instituţiei clientelare. În această perioadă, mai cu seamă după reforma militară a lui C. Marius (107 a. Chr.), clientela se întăreşte, căpătând un caracter tot mai militarAlături de cetăţenii romani, la Roma locuiesc străini şi sclavi (al căror număr va creşte o dată cu cuceririle romane). Cât priveşte categoria juridică de ciuitas ea apare definită ca un cumul de drepturi (ius conubii, ius commercii, ius suffragii, ius honorum) şi obligaţii cu implicaţii economice, fiscale, militare, politice, militare şi religioase. Relaţia specială dintre calitatea de cetăţean şi cea de proprietar funciar este, în lumea romană, diferită faţă de lumea greacă, în sensul că deşi iniţial (epoca regală şi începutul republicii) deţinerea unui lot propriu de pământ este esenţială pentru furnizarea proprie a echipamentului militar, spre finele republicii resursele proprii pot proveni şi din alte tipuri de activităţi decât cele agrare; în plus, statul intervine în echiparea armatei, începând de la reforma militară a lui C. Marius. Acestea au avut ca rezultat păstrarea calităţii de cetăţean chiar şi fără rezolvarea problemei funciare, una dintre marile probleme cu care se va confunta Roma la finele sec. al II-lea a. Chr. Trebuie adăugat faptul că extinderea cetăţeniei romane - de cele mai multe ori colectivă, în veacurile republicane, este un proces extrem de neuniform în timp şi spaţiu, istoricii moderni calificând concedarea calităţii de cetăţean de către romani ca moderată, chiar „zgârcită”. Această extindere de statut juridic este de înţeles în cadrul sistemului de relaţii politicomilitare pe care Roma le stabileşte cu vecinii din Latium şi apoi din întreaga peninsulă italică. Rezultatul concret este un ansamblu de cetăţi al căror statut juridic cu calificări diferite: 1.vechile comunităţi latine (municipia) îşi pot păstra cetăţenia latină (ius latini), având obligaţii militare şi fiscale faţă de Roma, urmând ca ele să dobândească cetăţenia romană în urma apropierii, în dezvoltarea lor, de modelul roman de organizare; 2.cetăţile nou infiinţate, populate cu colonişti romani (colonia) au drept de cetăţenie romană şi au iniţial rol de apărare militară a structurile Romei în zona geografică în care sunt ctitorite. Ulterior, cu acelaşi statut juridic ca al vechilor municipii latine se vor găsi şi un alt tip de colonii înfiinţate de Roma, cele de drept latin. Un moment important în organizarea internă a corpului civic roman îl reprezintă mijlocul sec. al V-lea a. Chr., când este elaborată legislaţia scrisă. Evenimentele sunt prezentate în principal de T. Livius care face referire la alcătuirea unei comisii decemvirale, în anul 451 a. Chr., al cărei scop era redactarea scrisă a legilor. Comisia era formată din 10 magistraţi, reprezentanţi ai patricienilor, care a preluat conducerea Romei, şi, după consultarea realităţilor greceşti (o ambasadă vizitează acum Atena lui Periclesva redacta, iniţial, un număr de 10 legi. Nemulţumirile din rândul plebeilor duc la refacerea componenţei comisiei un an mai târziu, din 5 patricieni şi 5 plebei, şi adăugarea a încă două legi. Dar această a doua comisie refuză să predea mandatul său anual, abuzurile patricianului Appius Claudius, deţinăror al mandatului decemviral în ambele comisii ducând la tulburări interne. Ordinea va fi restabilită de consulii anului 449 a. Chr., L. Valerius Potius şi M. Horatius Barbatus. Problemele de interpretare istorică a acestor evenimente se leagă de rolul şi definirea decemviratului (este oare o instituţie permanentă? poate înlocui magistraturile statului? sau este doar o comisie de alcătuire a unui „cod de legi”?), de componenţa ambelor comisiide rezultatul activităţii ei. Cât priveşte ultimul aspect, cu toate că sursele antice vorbesc despre precizările legate de domeniul politic, plebeii ar fi cerut precizarea în scris a puterii consulare (T. Livius, III, 9, 5), legea celor XII Table nu este o „constituţie”, în sens modern, şi nu conţine norme de organizare a puterii politice a statului roman. Cele 12 legi se referă la familie (drept de căsătorie, divorţ, moşteniri, regimul proprietăţii, posesiune, transfer), regimul datoriilor, sclavie, reguli de jurisprudenţă, înmormântări. Este vorba, mai degrabă, despre recuperarea unor cutume iar editarea lor mărturiseşte intenţia de limitare a unor abuzuri patriciene (în acest context capătă înţeles 14

interpretarea episodului Verginiei, copila plebee asupra căreia patricianul Ap. Claudius încearcă săşi manifeste abuziv dominaţia, pe când aceasta se deplasa la şcoală), poate chiar din acest moment putem vorbi cu adevărat de definirea clară a celor două ordine sociale (cel patrician şi cel plebeu) dacă observăm că dreptul de căsătorie legitimă (ius conubium) stă ca un criteriu major şi în elaborarea ordinului senatorial de mai târziu, în vremea lui Augustus. C.2.Instituţii republicane Exerciţiul politic al corpului civic roman se efectua, numai la Roma, printr-un ansamblu de instituţii a căror funcţionare est mai bine cunoscută pentru ultimele trei secole republicane (mai ales în ceea ce priveşte adunarea poporului şi sistemul electoral) aşa încât împingerea acestor caracteristici spre epoca republicană timpurie are o valoare ipotetică. Principalele instituţii politice ale statului roman republican, care se vor perpetua (cu modificări) şi în epoca imperială, sunt adunarea poporului, senatul şi magistraturile. Descrierirea acestor instituţii de către Polybios (în cartea a VI-a a Istoriilor sale) şi, apoi, de către T. Livius (în lucrarea De la Fundarea Romei) şi Dionysios din Halicarnas (Antichităţi romane) reliefează faptul că cele trei categorii instituţionale funcţionează de o manieră interdependentă, exprimată plastic prin sintagma „Senatul şi poporul roman” (Senatus Populusque Romanus- prescurtat SPQR, siglă care apare frecvent pe edificiile publice). a. Adunarea poporului este alcătuită din toţi bărbaţii-cetăţeni şi are ca atribuţii principale votarea legilor (propuse de senat sau de anumiţi magistraţi), alegerea magistraţilor, unele sarcini administrative, juridice şi religioase. Hotărârile poporului erau luate prin vot, iar calcularea rezultatului votului se făcea în funcţie de grupuri (curii, triburi, centurii) şi nu în funcţie de indivizi. Adunările în care se dezbat anumite probleme se deosebesc de comiţii (tipurile de adunări populare) şi se numesc contiones. Există trei tipuri de adunări ale poporului: comiţiile curiate (comitia curiata), comiţiile tribute (comitia tributa) şi comiţiile centuriate (comitia centuriata), care nu reprezintă trei segmente diferite ale ansamblului de cetăţeni ci trei modalităţi de adunare a aceluiaşi popor în funcţie de anumite criterii. Comiţiile curiate sunt cele mai vechi, instituite după tradiţie de regele legendar Romulus (Dionysios din Halicarnas, II, 14; T. Livius, I, 3), şi cuprind bărbaţii adulţi din cetate organizaţi pe curii (la origine fiecare dintre cele trei ginţi fondatoare ale Romei, Tities, Ramnes şi Luceres, aveau câte 10 curii, aşadar existau în total 30 de curii). Aveau un caracter religios şi aristocratic şi reprezentau instanţa care vota principalele legi ale statului, până la reformele regelui Servius Tullius. În epoca republicană se deschide accesul plebei în această adunare convocată în Forum, de către un lictor curiat, cu scopul de a oferi investitura solemnă anumitor magistraţi imediat după alegerea lor, de a declara războiul şi de a consimţi la semnarea tratatelor de pace. Cu atribuţii strict religioase, curiile sunt convocate pe Capitoliu, unde, la fiecare început de lună, în prezenţa lui Pontifex Maximus, se aduc la cunoştinţă sărbătorile din luna respectivă. Tot în faţa acestei adunări se oficializează adopţiile. La finele republicii (secolul I a. Chr.) curiile erau reprezentate doar de 30 de lictori. După reforma militaro-fiscală atribuită lui Servius Tullius, poporul este organizat în 5 clase cenzitare plătitoare de tributum (impozit direct) şi o clasă cenzitară scutită de obligaţii fiscale dar şi fără drepturi militare şi politice. Cele cinci clase cenzitare alcătuite din assidui erau organizate, pe criterii de vârstă şi de avere, în centurii, unităţi militare şi electorale. Adunarea acestora (comiţiile centuriate), adică a poporului înarmat (la adunare se vine cu echipamentul militar propriu) se face în afara incintei sacre (pomoerium) a Romei, pe Câmpul lui Marte iar convocarea nu putea fi iniţiată şi condusă decât de un magistrat care are imperium (drept de comandă militară). Atribuţiile centuriilor erau votarea legilor şi alegerea magistraţilor principali ai statului. Apelul la adunare este, în mod teoretic, publicat înainte cu 30 de zile şi afişat în For, existând anumite zile din an când se putea întruni astfel poporul (dies comitiales, în număr de 150 anual). 15

Comiţiile tribute îşi au, cel mai probabil, originea în adunările mai vechi ale plebeilor, care aleg propriii magistraţi ai plebei şi hotărăsc legile valabile pentru plebei. Aceste legi pot fi extinse şi la nivelul patricienilor dacă erau votate de senat. Din 287 a. Chr. (lex Hortensia) deciziile plebeilor (plebiscita) au valoare legală recunoscută şi fără acordul senatorial. Din acest moment, comiţiile tribute apar mai bine individualizate, ele având rolul de a alege magistraţii inferiori (cei care nu au imperium), din 104 a. Chr. (lex Domitia) un număr de 27 de triburi trase la sorţi aleg pe Marele Pontif (lege abolită de Sylla, în anii 82-81 a. Chr., dar restabilită în 69 a. Chr.). De asemenea, până în secolul al II-lea a. Chr. adunările pe triburi aveau şi roluri juridice, pe care le păstrează în ultimele secole republicane doar pentru probleme private. Convocarea triburilortrebuia anunţată cu cel puţin 17 zile înainte (intreval calculat ca fiind cuprins între trei zile de târg- la fiecare săptămână, care dura 8 zile, a noua zi era zi de târg, aşadar după cu cca. două săptămâni înainte). b. În ceea ce priveşte senatul, sursele ne asigură că reprezintă principalul organism de conducere reală a statului. În virtutea autorităţii sale, senatul pregătea şedinţele adunărilor poporului, examina proiectele de legi, administra viaţa religioasă din stat (stabilea calendarul religios, jocurile, supraveghea activitatea preoţilor, structura panteonului, ridicarea lăcaşelor de cult, raporturile dintre Roma şi cultele străine). Sub aspect juridic, senatul sancţionează crimele grave şi împarte jurisdicţia civilă a Romei, Italiei şi provinciilor senatoriale cu pretorul urban şi peregrin şi cu promagistraţii. În materie legislativă, senatul poate decide anumite hotărâri cu valoare de legi (senatus consulta). Fiscalitatea şi regimul financiar intrau în atribuţiile senatoriale ca şi orice problemă de politică externă. Locurile de adunare ale senatului sunt pe Capitoliu (în Curia Calabra), în Forum (în Comitium), uneori chiar în temple sau teatre (mai ales la primirea ambasadelor străine). Şedinţele senatului ţineau de regulă o zi întreagă (cu posibilitatea prelungirii discuţiilor, în funcţie de gravitatea problemei dezbătute) şi erau precedate de luarea auspiciilor. Senatorii erau convocaţi fie prin afişare publică a datei şedinţei fie prin (cel mai adesea) anunţarea fiecărui senator la domiciliu. Componenţa senatului republican este numeric stabilită la 300 de membri, acest număr rămânând în general neschimbat (mai puţin în timpul războiului cu Hannibal, când o mare parte dintre senatori sunt ucişi pe câmpul de luptă) până în veacul I a. Chr. Sylla creşte numărul senatorilor la 600 (prin adăugarea unui număr de 300 de senatori dintre cavaleri) iar Caesar îl ridică la 900. Augustus va fixa definitiv numărul senatorilor la 600. Accederea la statutul de senator (statut teoretic viager, deşi există posibilitatea ca recenzările, care presupuneau şi verificarea moravurilor, să ducă la scoaterea din senat a anumitor persoane cu un comportament deplorabil) era asigurată (cel puţin la finele republicii) de îndeplinirea magistraturilor, începând cu cvestura. De aceea, din 180 (lex Villia annalis) vârsta minimă a unui senator putea fi 28 de ani (vârstă la care se putea candida pentru cvestură). În timpul republicii nu există un prag cenzitar pentru senatori, el tinde să se instituie în ultimul secol republican, iar primul împărat stabileşte valoarea materială minimă a unui membru al ordinului senatorial (ordin înfiinţat prin legislaţia lui Augustus) la 1 000 000 de sesterţi. Lista senatorilor (lectio senatus) era întocmită periodic (de regulă la fiecare cinci ani) de către cenzori. Aspectul exterior al demnităţii senatoriale este dat de toga albă cu tiv lat de purpură, sandale speciale, inel de aur masiv. De asemenea, senatorii aveau rezervate locuri speciale la spectacolele de teatru şi circ şi la ceremoniile religioase. c. Magistraturile nu sunt complet necunoscute romanilor în momentul instaurării republicii. În epocă regală există, ca magistrat, un personaj, numit de senat, care asigură conducerea cetăţii şi conduce procesul de desemnare a unui nou rege, numit interrex. În timpul republicii magistratul este ales prin votul poporului (spre deosebire de funcţionari, care sunt numiţi şi de preoţi care sunt, de regulă, cooptaţi). Se pot deosebi mai multe tipuri de magistarturi. 1. După caracterul lor, sunt ordinare (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi extraodinare (dictatura şi comanda cavaleriei subordonată acesteia). 2. După natura organismelor de vot : există magistraturi superioare (obţinute în urma votului centuriilor) şi inferioare (datorate votului poporului adunat pe triburi). 3. După 16

durata lor, magistraturile sunt anuale (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi cu o durată bine definită (cenzura- 18 luni, dictatura şi comanda cavaleriei- 6 luni). 4. În funcţie de competenţele magistratului, există magistraturi cu imperium- calitate a cărei esenţă este dată de dreptul de comandă militară (dictatura, consulatul, pretura, promagistarturile) sau doar cu potestas. Instaurarea republicii a însemnat stabilirea a trei principii de bază pentru funcţionarea magistraturilor: anualitatea (mai puţin excepţiile deja menţionate) şi colegialitatea, cel puţin doi (în afară de dictatură şi comanda cavaleriei) şi gratuitatea. La acestea se adaugă imposibilitatea ocupării aceleiaşi magistraturi doi ani succesivi (principiu care este frecvent încălcat în epoca de criză a republicii). Nici un magistrat nu poate fi demis, înainte de a i se termina perioada mandatului (demiterea este echivalentă cu criza instituţională). Magistraţii care au imperium pot lua auspiciile şi pot convoca adunarea poporului. După înfiinţarea tribunatului plebei, tribunii plebei puteau convoca adunările plebei şi mai târziu, comiţiile tribute. Condiţiile de a candida ca magistrat sunt deplina cetăţenie romană şi prezenţa la Roma în momentul depunerii candidaturii. În cursul epocii republicane se stabilesc şi pragurile de vârstă pentru accederea în diferite magistraturi precum şi succesiunea ascensiunii politice. Rezultatul acestei preocupări este definitivarea unei ierarhii stricte de avansare publică- cursus honorum- pe care grecii nu au cunoscut-o niciodată. Astfel, în 180, prin legea Villia, un cvestor trebuia să aibă cel puţin 28 de ani, iar pentru a putea candida în vederea ocupării unei alte magistraturi trebuia să se fi scurs un interval de cel puţin 2 ani plini. Sylla ia măsura ca nimeni să nu poată candida la consulat dacă nu a îndeplinit pretura, la pretură dacă nu a fost edil, şi ca edil trebuia să fi fost mai înainte cvestor. Totodată, se măreşte intervalul necesar dintre candidaturi şi alegeri, astfel încât, teoretic, se putea candida pentru edilitate la 34 de ani, pentru pretor la 38 de ani şi pentru consul la 43 de ani. Aceste precizări nu sunt respectate, mai ales spre finele republicii. Se ajunge la prelungiri nelegale de mandate, la scoaterea timpurie din funcţie, la nerespectarea limitelor de vârstă. Numărul şi competenţele magistraturilor se definitivează de-a lungul unui proces care a durat cel puţin două secole şi sunt intrinsec legate de încercările plebei de a egaliza poziţiile politice ale patricinienilor. Din anul 509 întreaga putere în statul roman, altădată deţinută de rege, era încredinţată unei perechi de consuli care îşi împărţeau colegial dreptul de comandă militară (de regulă doar unul din consuli pleca din cetate în fruntea trupelor, celălalt rămânea în Roma pentru a asigura continuitatea puterii), de iniţiativă legislativă, conducerea proceselor criminale. Consulii aveau dreptul de a lua auspiciile şi de a convoca adunarea poporului, aveau dreptul de a pune în aplicare legile şi de a coordona activitatea fiscală. În probleme edilitare erau ajutaţi de doi edili iar în materie financiară de doi cvestori. Consulii şi subalternii lor îşi încep mandatul la începutul fiecărui an calendaristic (1 martie apoi, din 153 a. Chr., 1 ianuarie). Competentenţele juridice sunt oarecum separate de puterea consulară şi conferite pretorului (în anul 367 a.Chr.). Consulii aveau dreptul de a participa la şedinţele senatului aşezaţi pe sella curulis (scaunul curul), erau însoţiţi de câte 12 lictori purtători de fascii, atunci când se deplasau în cetate. Cenzorii (apar după 443 a. Chr.) erau aleşi o dată la cinci ani, pe o perioadă de un an şi jumătate şi efectuau recesământul populaţiei, întocmeau listele senatoriale şi stabileau regimul fiscal. În calitate de cenzori erau aleşi doar cei care fuseseră consuli. În situaţii de criză, ameninţări cu invazie externă, era desemnat de către senat un conducător cu puteri extraordinare, dictatorul, pentru 6 luni, cumulând puterile consulare. El era ajutat de comandantul cavaleriei (magister equitum). Dreptul de a lua auspiciile, de a comanda armata, de a conduce practic cetatea în chip cvasi-regal (el avea lictori purtători de fascii) conferă dictatorului un statut deosebit. Pe perioada dictaturii toate celelalte magistraturi (în afară de tribunatul plebei) erau suspendate. În veacul I a. Chr., dictatura devine o formă de conducere arbitrară, fiind extinsă pe perioade mai mari de 6 luni, chiar pe viaţă (Sylla, Caesar). În anul 43 a. Chr., la propunerea lui Marcus Antonius, dictatura este desfiinţată. 17

Alte magistarturi importante sunt pretorul peregrin instituit pentru problemele juridice care interesau aliaţii italici ai Romei, tribunii militari cu competenţe similare consulilor şi decemvirii constituţionali. d. Instituţiile religioase ale Romei erau sub comanda regelui sacrificiilor, apoi a marelui Pontif dar supravegheate în permanenţă de senat. Exista o serie de colegii de preoţi : flaminii, colegiul pontifilor, al vestalelor, salienii care celebrau sărbătorile în cinstea zeului Marte, feţialii care săvârşeau ceremonia religioasă a « declaraţiei de război » al cărei act central era aruncarea lăncii în terenul duşmanului, lupercii care anual pe 15 februarie conduceau o ceremonie de purificare şi de fertilizare a cetăţii în faţa grotei de pe Palatin, unde fuseseră, potrivit tradiţiei, crescuţi gemenii. La aceste colegii se adaugă colegiul augurilor cu atribuţia principală de a studia semnele cereşti şi zborul păsărilor (augurii puteau întrerupe orice activitate, inclusiv şedinţele politice sau alegerile, dacă apreciau că zeii sunt defavorabili) şi cel al haruspicilor (care interpretau organele interne, mai ales ficatul, victimelor sacrificiale). Gratuite, viagere şi ocupate prin cooptare (cu mici excepţii), sacerdoţiile sunt iniţial ocupate doar de către patricieni.

e. Armata reprezintă o instituţie fundamentală a RomeiSistemul moştenit de la reformele lui Servius Tullius (deşi organizarea armatei depăşeşte pragul cronologic dintre monarhie şi republică) avea în centrul său centuria (alcătuită din 100 de pedestraşi) condusă de un centurion. Şase centurii alcătuiau o cohortă (din două centurii se încheagă un manipul), iar o legiune are 10 cohorte. Cavalerii sunt organizaţi în turmae. Fiecare clasă cenzitară avea un nume propriu de centurii pedestre (existau în total 193 de centurii) la care se adaugau 18 centurii de cavaleri (iniţial) şi 4 centurii de meşteşugari şi instrumentişti. Acestea intrau în alcătuirea unei legiuni (se acceptă că numărul soldaţilor dintr-o legiune era de cca. 6000) condusă de un consul (sau pretor sau, după caz, dictator). Alături de legiunea de cetăţeni, Roma va înrola în trupe auxiliare trupe de italici, iar după secolul al III-lea a. Chr. va beneficia de o relativ puternică flotă militară. Înrolarea cetăţenilor se făcea pe Câmpul lui Marte, fiecare soldat ocupându-se personal, din veniturile proprii de echipamentul său. Abia în anul 107 a. Chr., prin reforma militară a lui C. Marius se renunţă la principiul claselor cenzitare în favoarea voluntariatului, statul ocupându-se şi de echiparea militarilor şi de plata soldelor (din prada de război). Sistemul electoral roman este censitar, se numărau voturile fiecărei unităţi de organizare a poporului (curie, centurie, trib). La finele republicii votul cel mai bine cunoscut este cel dat de comiţiile centuriate pe Câmpul lui Marte. Se vota pe rând, începând cu prima clasă cenzitară (care avea 80 de centurii de pedestraşi) şi cu cavalerii (18 centurii), urmau, apoi, în ordine, celelalte clase Temă de autoevaluare 1. Definiţi principalele categorii socio-juridice romane republicane. 2. Cum era împărţită conducerea Republicii romane între palierele intituţionale? C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe Transformarea Romei dintr-o cetate laţială în hegemon al Italiei şi, apoi, al bazinului mediteraneean este un proces îndelungat cu cauze şi consecinţe extrem de variante şi de bogate în conţinut. S-a vorbit mult despre existenţa unui plan de cucerire, dar relatarea evenimentelor, îndeosebi de către Polybios şi T. Livius (având în vedere faptul că aceste surse nu sunt ostile romanilor) şi durata de mai bine de patru secole de conflicte militare nu îngăduie o asemenea interpretare. De asemenea, trebuie subliniat faptul că nu de puţine ori situaţiile militare ale Romei au fost dificile, amintim aici, măcar, de complicatele conflicte cu samniţii sau, mai târziu, de războaiele punice, după cum trebuie spus că meritele militare ale Romei în estul Mediteranei nu trebuie separate analitic de criza lumii elenistice. Se pot stabili mai multe etape cronologice şi istorice în urma cărora Roma ajunge să controleze durabil Italia şi, apoi, Mediterana, dar despre o expansiune propriu-zisă putem vorbi abia începând cu secolul al IV-lea a. Chr., când cetatea romanilor începe să se exprime militar de o manieră specifică şi anume cu urmărirea mai clară o unor obiective politicomilitare imediate sau pe termen mediu. În acest sens, raporturile stabilite cu oraşele latine după mijlocul sec. al IV-lea, când Liga Latină este desfiinţată, sunt elocvente. 18

În primele secole republicane, Roma reuşeşte să supună populaţiile italice (etrusc, latini, samniţi) şi grecii din coloniile sud-italice cu închegarea unor sisteme de alianţe bazate pe obligaţiile fiscale şi militare din partea aliaţilor şi pe dreptul şi obligaţia Romei de a interveni în ajutorul oricărui aliat atacat. De aici dezvoltarea unei concepţii a aşa-numitului „război just” (bellum iustum) pe care cetatea celor şapte coline avea grijă, ne asigură T. Livius (I, 34 şi urm.), să-l declare potrivit normelor sacre şi civile. Aliaţii, care îşi păstrau propriile instituţii şi obiceiuri dar politica lor externă este îndeaproape subordonată Romei, aveau de cele mai multe ori statutul socio-juridic latin şi alcătuiau contingente militare separate de centuriile legionarilor romani (cetăţenii de drept roman). Comunităţile politice urmau aceleaşi statut, aşadar pe lângă cetăţi de drept latin, existau cetăţi de drept roman (coloniile) întemeiate ex-nihilo de către Roma şi populate cu proprii cetăţeni-soldaţi. Supunerea Italiei nu este un proces liniar, lipsit de momente de recul militar. Însă, începutul sec. al III-lea a. Chr. va găsi Roma în postura de stăpân al unor resurse (terenuri agricole, păşuni, zone miniere, pieţe de desfacere, rute comerciale) care-i permit concentrarea atenţiei dincolo de peninsulă. De aici conflictul de interese economico-politice în bazinul tirenian şi, apoi în cel estmediteraneean. Consecinţa directă a acestei realităţi va fi antrenarea Romei în războaiele pentru stăpânirea Siciliei, a insulelor Corsica, Sardinia şi a coastelor hispanice, principalul rival fiind aici cetatea Carthagina, colonie feniciană de pe litoralul nordic al Africii. Timpul militar, chiar şi cel istoric, al Republicii romane avea să fie marcat în mod accentuat de aceste lupte (desfăşurate în trei etape), mai cu seamă de cel de-al doilea război dus împotriva lui Hannibal. Măsurarea ritmului politic al Romei se va realiza după victoria de la Zama în funcţie de acest duşman, şi nu poate surprinde existenţa invariabilă a clauzei de a-l preda pe Hannibal din tratatele pe care Roma le va încheia cu statele elenistice ale bazinului est-mediteranean care-l găzduiesc pe comandantul cartaginez exilat, pâna la moartea sa survenită în anul183 a. Chr. După deschiderea militară spre răsărit, Roma intră în contact militar cu lumea elenistică, o zonă culturală care de altfel nu-i era deloc străină, apoi în competiţie cu ea. Profitând de creşterea numelui şi a puterii sale, Roma dezvoltă noţiunea de război preventiv, duce o politică de echilibru combinată cu arbitrajul internaţional (după pacea de la Apameea, 188 a. Chr.), apoi cu cea de cucerire făţişă (după 148 a. Chr.). Unirea malurilor Mediteranei, prin clarificarea stăpânirii în Hispania, apoi în Gallia (prin campaniile lui C. Iulius Caesar) şi în Egipt (Iulius Caesar şi C. Iulius Caesar Octavianus) pune probleme de organizare şi de restructurare a statului în ansamblul său. 3.2.Principalele conflicte militare 3.2.1 Cucerirea Italiei 1.Conflictele cu etruscii: 507-396 2.Conflictele în Latium: 496/493 (Foedus Cassianum)-338 3.Conflictele cu galli /celţii: 390 4.Cucerirea Campaniei: 343-290 5.Conflictul cu Tarentul 282-272 Consecinţele imediate: -impunerea controlului roman în peninsulă, în zona dintre Pisa şi Rimini, un control economic dublat şi asigurat de un sistem de alianţe nu întotdeauna funcţional -instalarea de colonii de cetăţeni romani în oraşele de drept roman (şi, prin urmare, multiplicarea modelului urban propriu), -deschiderea economică şi politico-militară spre Mediterana. 19

3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean - Primul război punic (264-241) şi anexări ulterioare -Al doilea război punic (218202) -Al treilea război ounic (148146) Consecinţe -controlul economic al resurselor şi rutelor comerciale

Controlul roman după bătălia de la Zama

3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean

20

-cucerirea Illyriei: 229-219 -cucerirea Macedoniei (4 războaie): 215205; 199-197; 169-168; 149-148 -cucerirea Greciei: protectoratul din 197195 se schimbă cu hegemonie în 146 -integrarea Pergamului: 133/129 -cucerirea Siriei(4 campanii): 198-197; 191-188/ pacea de la Apameea; 170-168; 64-63 -integrarea şi cucerirea Egiptului: protectorat din 188, apoi, sec I a. Chr., conflict deschis:31-30 a. Chr. Consecinţe -controlul economic al estului Mediteranei -schimbarea atitudinii politice internaţionale, intervenţia în lumea elenistică (militar şi diplomatic) -mari mutaţii de mentalitate 3.2.4.Alte conflicte au vizat raporturile cu gallii din nordul peninsulei şi din Gallia propriu-zisă, cu illyrii, cu hispanicii, cu numizii şi cu regatul Pontului. În sec I a. Chr. sunt cucerite sau este consolidată poziţia romană în: -Nordul peninsulei Italia-Gallia Cisalpină sf. Sec II-încep. Sec I -Hispania- cu înfrîngerea revoltelor localnicilor şi, respectiv, a partidei sertoriene: 195; 154; 143-133 -Numidia, războiul contra lui Iugurtha 111-105 -Pontul- 4 războaie: 89-84; 83-81; 74-63; 47 -Gallia de peste Alpi : 58-51 -prima campanie în Britannia 55-54 Până la reforma militară şi administrativă a lui Augustus, SENATUL controlează prin guvernatori şi staff-ul acestora, teritoriul provincial. De la Augustus, controlul teritoriului provincial este împărţit între senat şi împărat 3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei Rezultatul pe termen mediu şi îndelungat al acestor expediţii militare a fost o redefinire a Romei ca stat antic. Sub aspect economic se produc mari mutaţii la nivelul regimului proprietăţii agrare, având loc pe de o parte o creştere a acelui domeniu public (ager publicus), rezultat din cuceriri, pe măsură ce mica proprietate ţărănească decade (ca urmare a ineficienţei exploatării pământului, fie datorită 21

lipsei unor tenici agrare îmbunătăţite, fie datorită duratei mari a campaniilor militare la care participau din datorie civică ţăranii-soldaţi romani). Măsurile luate în secolele IV-III nu îmbunătăţesc vizibil situaţia agrară: în 367- lex Licinia-Sextia preciza limita de 500 de iugera pentru o familie care întreţinea 100 de boi şi 500 de oi (cifre transmise de sursele latineşti care sunt exagerate), în 232-228 prin lex Flaminia au loc parcelări în Picentum iar, în 218, Lex Claudia interzicea senatorilor romani activităţile comerciale, prin impunerea unui număr fix al corăbiilor proprii şi admiterea unei capacităţi maxime pentru transportul maritim (măsură care dorea menţinerea aristocarţiei senatoriale în câmpul ocupaţiilor agrare). Încercările de reformă ale fraţilor Tiberius şi Caius Gracchus, (134-133 şi respectiv 124-123), deşi reluau mai vechile legi liciniene şi stabileau distribuirea de loturi inalienabile de câte 30 de iugera (Caius Gracchus susţinând şi un program colonizator în interiorul Italiei-Capua, Tarent- şi, în afara ei- Carthagina), nu reuşesc să scoată masa soldaţilor romani din situaţia lor precară. Asasinarea celor doi lideri ai plebei va fi urmată de măsuri de limitare a programului reformator: printr-o serie de legi se permite vânzarea loturilor primite, se sistează distribuţiile de pământ, păstrându-se într-o primă fază impozitul pe posesiunile din ager publicus ca sursă de distribuţii în bani către cei cu probleme sociale, ulterior şi aceste distribuţii vor înceta (Appian, Războaiele civile, I, 27). Rămâne ca prin măsura lui C. Marius, deşi cu o conotaţie militară declarată, să se rezolve şi problema agrară, voluntarii înrolaţi în armata romană vor primi la lăsarea lor la vatră loturi agrare. Totodată se modifică raporturile între diferitele culturi (grâne, viţă de vie, măslini şi pomi fructiferi), între ponderea economică a diferitelor zone agricole ale statului roman (Sicilia devansează Italia, apoi va fi rândul Egiptului să constituie sursa principală de grânar al statului). Introducerea monedeipe piaţa romană nu va avea consecinţe economice legate de o reală dezvoltare a comerţului, balanţa comercială va fi în permanenţă favorabil înclinată spre importuri, aşa încât metalul preţios adus la Roma prin cuceriri ia înapoi drumul provinciilor, mai cu seamă al celor orientale. Sub aspect social, cuceririle romane aduc cu ele o restructurare a corpului civic, totuşi, gândit în continuare pe criterii censitare. Pe lângă o polarizare din ce în ce mai accentuată a cetăţenilor, asistăm la tendinţa structurării elitelor sociale în categoria senatorială şi cea ecvestră. Se poate distinge un produs social al expansiunii: oameni de afaceri prosperi (publicani), practicanţi ai tranzacţiilor monetare, zarafii (faeneratores sau argentarii), comercianţi (negotiatores), care vor alcătui noul grup social ecvestru alături de un alt element nou reprezentat de elitele noilor comunităţi italice, element închegat în urma evoluţiei sociale care a însoţit marile cuceriri. Cavaleriitind să imite comportamentul civic şi politic al vechilor aristocraţi, de aceea vor evolua spre un veritabil ordo cu un statut simbolizat de calul public, inel de aur, togă cu tivul de purpură îngust şi locuri rezervate, prin legea Roscia din 67 a. Chr., la spectacole. Bariera de avere pentru cavaleri se impune în ultimul secol republican la 400 000 de sesterţi. Dintre cavaleri, cei care vor ajunge să controleze îndeaproape finanţele statului sunt publicanii, organizaţi în adevărate companii (societates publicanorum) cărora li se concesionau prin contracte publice aprovizionarea armatei, strângerea taxelor şi impozitelor din teritoriul provincial, supravegherea activităţilor miniere. Abuzurile fiscale din teritoriu au fost nu o dată obiectul unor dispute şi procese publice, uneori măsurile împotriva acestora mergeau până la anularea contractelor stabilite (de exemplu, în 167 a. Chr., minele din Macedonia sunt închise tocmai pentru a le scoate de sub controlul publicanilor; în 60-59 a. Chr., publicanilor din Asia li se refuză revizuirea contractelor). Cât priveşte elita senatorială, această aristocraţie în bună măsură funciară, începe să fie tot mai mult preocupată de activităţile ne-agrare (lucrative şi comerciale), fapt sancţionat imediat de autorităţile politice prin celebra lege Claudia din 218, care interzice senatorilor comerţul maritim, în încercarea de a păstra această categorie socială cât mai aproape de preocupări agricole. Aşadar, proprietara celei mai mari părţi din ager publicus, pe lângă mai vechile domenii, această aristocraţie controla sectorul agrar, aprovizionarea cu grâne, inclusiv după dobândirea marilor grânare extraitalice, datorită funcţiilor politice pe care le deţinea. 22

În unele cazuri, averile senatorilor erau considerabile, spre pildă Cn. Manlius Vulso rămâne proverbial prin dorinţa sa de înavuţire, P. Cornelius Scipio Africanul îi putea lăsa fiicei sale o dotă de 300 000 de denari, iar averea învingătorului de la Pydna, L. Paulus Aemilius, se ridica la nu mai puţin de 370 000 de denari. Spre finele Republicii se conturează existenţa tot mai clară a unui ordin senatorial, în sensul că apartenenţa la acest statut juridico-social este bine reglementată în plan public. Senatorii au insemne vestimentare proprii: toga cu tivul lat de purpură, inelul de aur, încălţăminte specială, de asemenea au locuri rezervate la teatre şi la alte spectacole publice. În ultimii ani ai republicii practica impune o limită minimă de avere, care se ridica, pentru membrii acestui ordin, la un milion de sesterţi. Cetăţenii de condiţie medie şi joasă constituiau marea masă a plebei rurale (cu o condiţie economică din ce în ce mai precară) şi urbane. Cea din urmă, provenită foarte probabil ca urmare a stabilirii la oraş a unora dintre rezidenţii sărăciţi ai triburilor rurale, va fi integrată juridic în cele patru triburi urbane şi va constitui principalul segment de manevră politică şi electorală. Restul locuitorilor Romei şi ai zonelor controlate de aceasta erau impărţiţi după criterii socio-juridice în liberi şi servili. Primii sunt supuşi normelor romane din ius ciuile şi ius gentium rezultând grupuri distincte din punct de vedere juridic, fiscal şi militar: străinii rezidenţi la Roma sau oriunde în zona provincială (supuşii extra-italici) care aveau obligaţii fiscale clar stabilite (impozite directe regulate-tributa, plătind preţul păcii oferite de romani imediat după cucerire-tributum soli şi impozite indirecte), fără drepturi politice sau obligaţii militare; supuşii italici cu obligaţii faţă de Roma de ordin fiscal-stipendia şi de ordin militar, participarea la înrolare-formula togatorum- (ei alcătuiau trupele auxiliare ale legiunilor romane), o mare parte dintre aceştia erau beneficiari ai primelor elemente constitutive ale cetăţeniei romane (dreptul căsătoriei-conubium, şi dreptul libertăţii comerciale-commercium) dar nu deţin drepturi politice (neputând vota, ei se numeau cetăţeni fără acest drept-ciues sine suffragio) decât după acordarea cetăţeniei complete în urma violentului război cu Roma din anii 90-89 a. Chr. Pe lângă aceştia există o importantă categorie de sclavi folosiţi în agriculturăîn principal, dar şi în cadrul atelierelor meşteşugăreşti (Etruria), minerit, în educaţie (cei mai renumiţi pedagogi erau, de altfel, grecii) sau ca servitori domestici. În secolul al II-lea a.Chr. mâna de lucru servilă este preferată de marii proprietari în locul lucrătorilor zilieri de condiţie liberă, blocându-le acestora din urmă calea spre dobândirea mijloacelor de subzistenţă. Abuzurile proprietarilor dar şi deficienţele de organizare a administraţiei romane vor prilejui, la finele sec. al II-lea şi în prima jumătate a celui următor, o serie de revolte ale sclavilor de pe domeniile agricole sau din şcolile de gladiatori. Fără ca aceste evenimente să aibă influenţe asupra existenţei şi organizării statului roman, ele au demonstrat punctele nevralgice ale administraţiei noilor cuceritori în mintea cărora, totuşi, va fi rămas puternic imprimată imaginea sclavului înarmat contra cetăţeanului de vreme ce, în anul 63 a. Chr., doar zvonul că Sergius Catilina va apela la sclavi a fost suficient consulului M. Tullius Cicero să mobilizeze eficient senatul şi poporul împotriva complotiştilor. Sub aspect militar, expansiunea romană a creat un nou tip de armatămai mobilă, mai uşor de manevrat, cu echipamente mai eficiente, cu dotări tehnice preluate în mare parte de la greci (aşa cum ne asigură, printre alţii, Vitruvius, în tratatul său Despre Arhitectură, atunci când prezintă, de pildă, maşinile de asediu). Dar prelungirea sistematică a campaniilor militare a modificat fundamental condiţia soldatului la Roma. Mai întâi este vorba de schimbarea raporturilor dintre statutele economice şi cele militare. Armata de centurii organizată cenzitar va fi substituită de armata de voluntari (aşa numiţii capite censi) prin reforma militară a lui C. Marius, operată între 107 şi 104. Această măsură asigura echipamentul militar şi solda de la stat, introducea acvila ca steag de legiune, la început realizată din argint apoi din aur, şi trecea la organizarea pe cohorte. Fiecare cohortă cuprindea câte un manipul de hastati, unul de principes şi unul de triarii. Zece cohorte alcătuiau o legiune (armatei de cetăţeni i se adaugau trupe auxiliare formate din contingentele 23

popoarelor supuse care vin cu tehnica de luptă şi armamentul lor specifice). La finele campaniei militare demobilizaţii urmau să fie înscrişi pe listele de împroprietăriri în calitate de veterani. Pentru soldatul roman de rând războiul reprezenta acum principala sursă de venituri, aşa se face că, la finele republicii, consulii să ajungă în situaţia de a refuza înrolarea unora care doreau să-şi continue cariera militară (în pofida regulii de exceptare de la serviciul militar după un numar de 10 campanii îndeplinite, Polyb., VI, 19). Apoi este vorba despre importante schimbări de mentalitate: crearea sentimentului superiorităţii militare faţă de ceilalţi, accentuat prin procesiunile „populare” ale triumfului generalilor victorioşi, îndepărtarea de valorile agrare-civice tradiţionale, gustul pentru ideile şi luxul venite din afară şi mai ales ataşamentul deosebit faţă de comandantul propriu. Aceasta din urmă va duce la înlocuirea fidelităţii datorate de soldaţi valorilor civice ale Romei cu o fidelitate acordată unui individ- comandantul militar. Din veacul I a. Chr., trupele recrutate în general din regiunile de baştină ale generalilor, unde aceştia îşi aveau reţelele de clientelă, vor fi folosite ca factor de manevră electorală şi presiune politică. În consecinţă, schimbarea comportamentului conducătorului militar se va resimţi în domeniul politicului unde se petrece un adevărat proces de individualizare care va spulbera definitiv valorile republicane. Sub aspect politic se petrec mari schimbări în funcţionarea instituţională a statului: adaptarea structurilor de conducere la noua hartă politică a Mediteranei, uzura caracterului lor republican care vor produce mari disfuncţionalităţi (de pildă, unele dintre principiile de bază ale constituţiei republicane nu mai sunt respectate: imposibilitatea realegerii în aceeaşi magistraturăcazul lui C. Marius, imunitatea tribunilor plebei-destituirea tribunului Octavius, colegul lui Ti. Gracchus, uciderea acestuia din urmă şi a fratelui său, prelungirea dictaturii-cazurile lui Sylla şi Iulius Caesar, nerespectarea principiului colegialităţii- Cn.Pompeius este consul sine collega în 52 a. Chr.). Totuşi se cuvine făcută precizarea că abia la finele secolului al II-lea aceste semne ale crizei statului roman devin evidente, în prima parte a secolului consensul elitei conducătoare a făcut funcţional sistemul republican în aşa măsură încât în Fastele consulare nu apar înscrişi dictatorii pentru o perioadă de mai bine de 50 de ani, începând cu înfrângerea lui Hannibal. În acelaşi timp, se poate remarca faptul că, după primele două războaie punice, gloria militară se conjugă determinant cu cariera politică de o factură mult mai accentuată decât până atunci, atât cât putem observa din mărturiile antice. Spre finele secolului al II-lea a. Chr., comportamentul politic se modifică simţitor pe fondul mutaţiilor socio-militare, ceea ce duce la împărţirea poporului roman în două tabere: optimates şi populares, primii adepţii unei guvernări tradiţionale prin Senat şi popor, cei din urmă promotorii unor metode demagogice, individualiste- partizani ai unei formule în care tribunul plebei este vârful de lance pentru spargerea barierelor de acces la viaţa publică. Mutaţiile fiscale şi administrative sunt deosebite. Condiţia de cetăţean de drept deplin îşi va sublinia superioritatea prin exceptarea impozitării directe(după acapararea imesului tezaur al lui Perseus, regele macedonean înfrânt în 168 la Pydna, perceperea tributului este suspendată), păstrându-se sistemul fiscal indirect. Cuceriţii plătesc impozite directe pe cap de locuitor şi proprietatea funciară la care se adugă o serie de taxe indirecte. Modificarea de atitudine a cuceritorilor romani începând cu secolul al II-lea va impune cuceriţilor plata unui tribut special datorat Romei pentru returnarea către locuitorii provinciilor a pământului cucerit (tributum soli), care trece drept o răscumpărare a păcii. Câtă vreme Roma a avut sub control propriu doar spaţiul peninsular italic, ea a apelat la o reţea de alianţe de tip foedus, care reprezentau acorduri bilaterale de asistenţă militară şi de recunoaştere a supremaţiei de facto a Romei. În baza acestor tratate, locuitorii cetăţilor aliate îşi conservau instituţiile şi obiceiurile dar contribuiau cu trupe şi fonduri la războaiele romanilor. Cum iniţial acest tip de relaţii este început în interiorul Latium-ului, unde cetăţile vor fi considerate municipii, se dezvoltă conceptul de drept latin care traduce juridic aceste raporturi cu Roma. Ulterior statutul de cetate/municipiu de drept latin este aplicat şi în afara spaţiului laţial. Rezultatul acestui comportament politico-diplomatic a fost crearea unui număr considerabil de cetăţi 24

„latine” alături de care romanii şi-au întemeiat propriile lor cetăţi-colonii militare, locuite de cetăţeni de optimo iure, aceste oraşe fiind considerate centre urbane de drept roman. Pentru soluţionarea relaţiilor dintre cetăţenii romani şi ceilaţi italici se crează magistratura pretorului peregrin. După ieşirea militară a Romei din Italia, apare necesitatea de a controla un vast teritoriu dobândit prin cuceriri, ceea ce duce la adaptarea structurilor de tip polis/ciuitas la noua realitate teritorială. Astfel se creează promagistraturile (ocupate de foşti consuli sau foşti pretori care au în subordinea lor un aparat administrativ asemănător cu cel existent la Roma: edili, cvestori, funcţionari inferiori). Totalitatea competenţelor şi sarcinilor unui guvernator de provincie erau conţinute într-o lex prouinciaeîn virtutea căreia promagistratul avea drept de comandă militară, drept de organizare şi supraveghere a întregii activităţi economice, financiaro-fiscale, juridice, edilitare, religioase din provincia sa. El trebuia să dea seamă în faţa senatului de modul în care şi-a exercitat atribuţiile şi tot senatul primea ambasadele supuşilor care aveau de făcut o plângere. Cum abuzurile guvernatorilor se înmulţesc, în anul 149 a. Chr. (lex Calpurnia) se crează tribunale speciale permanentequaestiones- menite să judece toate cazurile de extorcare de fonduri sau alte abuzuri. Organizarea sistemului de control provincial republican se definitivează în epoca lui L. Cornelius Sylla (lex Cornelia 82 a. Cr.) o dată cu sistematizări ale carierei publice interne. Astfel, durata unei promagistarturi era de cel puţin 2 ani, începând cu anul imediat îndeplinirii magistraturii consulare sau pretoriene(ulterior această durată va fi ridicată la cca. 3 ani, în mod practic), postul nu putea fi părăsit decât după sosirea în provincie a înlocuitorului, dar nici zăbovirea după sosirea acestuia nu este permisă. La finele expansiunii romane republicane un vast teritoriu era controlat de un aparat administrativ roman: Sicilia (luată în stăpânire între 241-227, dar abia în 227 este atestat un pretor pentru această zonă-T. Livius, Per., 20), Sardinia şi Corsica (integrate între 234-227, în 227 este amintit un pretor pentru aceste insule-T. Livius, Per., 20); Hispania, împărţită în două (supusă începând din 206, cu atestarea a doi pretori pentru cele două provincii hispanice din 197-T. Livius, XXXII, 28); Macedonia (organizată ca provincie romană în 146-T.Livius, Per., 45), Ahaia, Africa (provincie din 146, Appian, Pun., 135); Pergamul transformat în provincia romană Asia (133-129Strabon, Geogr., XIV, 646); Gallia Cisalpina (din 89); Cyrenaica (atestată ca provincie romană condusă de un proquaestor în 75), Bithynia (lăsată Romei de regele Nicomede al IV-lea în 74-T. Livius, Per., 93; anexată regatului Pont la cucerirea acestuia de către Cn. Pompeius, rezultând provincia Pont-Bithynia, în 65-63), Creta (din 68), Siria (din 63), Cipru-Cilicia (din 56-Cic., Fam., 13,48), Gallia lui Iulius Caesar (53-50) şi Egiptul (după cucerirea sa din 31-30). Din acest vast teritoriu doar 10 provincii vor fi organizate şi vor rămâne în „custodia” senatului, ca provincii de rang senatorial, în epoca imperială: Sicilia (cu Sardinia), Baetica, Gallia Cisalpina (înlocuită, ulterior, cu Gallia Narbonensis), Africa proconsulară, Ahaia, Macedonia, Creta- Cirenaica, Cipru, Pont-Bithynia (din 162 p. Chr, devenită imperială, înlocuită în lista provinciilor senatoriale cu Lycia-Pamphylia), Asia. Consecinţe culturale şi religioase. Implementarea de către Roma a modelelor juridice şi politico-militare în teritoriile cucerite a marcat începutul procesului de romanizare soldată cu răspândirea limbii latine şi a elementelor de cultură materială romană. Dar Roma are o cultură bilingvă, cel puţin la nivelul elitelor folosindu-se şi limba greacă. Influenţa culturii greceşti este concretizată prin împrumuturi la nivelul mentalităţii, prin pătrunderea unor curente filozofice (epicureismul, stoicismul, academismul, scepticismul), dintre care unele sunt adaptate pragmatic, devenind mai compatibile cu morala tradiţională romană. Este cazul stoicismului, transformat în artă politică de adepţii cercului Scipionilor (grup literar al acestei familii care adunase oameni de cultură greci şi care a existat la Roma în sec. al II-lea a. Chr.). Totodată pătrund în lumea romană stiluri artistice şi arhitecturale din lumea elenistico-orientală, teme cultural-artistice, elemente educaţionale greceşti (romanii îşi vor forma propria structură educaţională în jurul conceptului de humanitas), anumite modele retorice de sorginte elenă. 25

Dezvoltarea, pe temeiul mai vechiului drept al poporarelor/ginţilor- ius gentium, a unor relaţii clientelare externe se concretizează prin raporturi speciale stabilite între statul roman şi alte comunităţi sau între comunităţi supuse şi personaje politice romane (spre pildă patronajul lui Cicero acordat, în 70 a. Chr., sicilienilor în timpul procesului contra lui Verres). Deschiderea Romei către „ceilalţi” se va realiza gradual şi cu destule momente de „respingere”, ajungându-se la dezvoltarea unei veritale diplomaţii „a porţilor deschise” în care superioritatea civilizaţiei romane este abil exploatată ca temă de propagandă de către elitele politice romane. Este deosebit de important să se sublinieze că hegemonia unui asemenea teritoriu a impus măsuri concrete de măsurare (de unde şi înflorirea ştiinţelor agricole, a topografiei şi cartografiei), de departajare a unor limite interne şi a graniţelor externe ale statului pentru a eficientiza exploatarea economico-fiscală a provinciilor. Se ajunge, astfel, la luarea în stăpânire politică şi juridică a unei geografii, pe care Roma o moştenea înspre est, în bună parte de la lumea elenistică, la elaborarea unor sintagme cu încărcătură politică: „patria comună”-patria communis sau, la începutul imperiului, Roma capitala lumii –Roma caput mundi. Pe tărâm religios Roma practică o politică tolerantă şi deschisă, totuşi cu destule limite în ceea ce priveşte organizarea (financiară şi rituală) a unor culte venite din afară la care vor adera cetăţenii romani. După cuceririle militare se desăvârşeşte procesul de elenizare a panteonului roman tradiţional paralel cu adoptarea de noi zei în panteon (veniţi din mediul oriental). În plus (v. infra), are loc o valorizare politică a unor divinităţi sau culte spre beneficiul unor generali şi oameni politici de seamă din ultimul secol republican (dictatorul Sylla şi Venus Fortuna; Cn. Pompeius şi Hercules; Iulius Caesar şi Venus; M. Antonius şi Hercules sau Dionysos). Teme de verificare 1. Cum explicaţi schimbarea de atitudine politico-militară a Romei în Balcani în prima jumătate a sec. al II-lea a. Chr.? 2. Pornind de la textul lui Appian din dosarul de texte, analizaţi situaţia agrar-militară a Romei în ultimele două secole republicane. Evoluţia cetăţii romanilor de la o aglomerare de aşezări rurale la o aşezare de tip urbanstatal se consumă în perioada secolelor IX-V a. Chr. Şi are loc sub influenţa culturilor italică, etruscă şi greacă. Primul mod de organizare este cel regal asupra căruia avem două tipuri de discuri-cel literar şi cel arheologic, azi privite ca discursuri compatibile. Epoca republicană (sec V-I a. Chr.) cuprinde definitivarea modelului mixt de organizare statală cu colaborarea dintre senat-magistraţi şi popor, a sstatutului socio-juridic de cetăţean, a definirii ordinelor sociale interne. În plan militar Roma ajunge, nu fără dificultăţi, la o mare putere militară, trecând de la războiul just la cel de supunere totală a foştilor inamici. Totodată practică o abilă politică de extensie prin sistemul regatelor clientelare. Dosar de texte-EPOCA REPUBLICANĂ: Realităţi socio-juridice şi instituţionale: Dionysios din Halicarnas, Antichitaţi romane, IV, 15-aşa-numita constituţie serviană: „El (Servius Tullius) a poruncit ca numele tuturor romanilor să fie înregistrat, iar averile lor să fie preţuite pe temeiul unui jurământ cerut de lege şi pe care trebuia să-l facă declaranţii, jurând cum vor face preţuirea potrivit adevărului şi cât se poate mai cinstit. Romanii trebuiau să treacă în registre numele tatălui, să-şi arate vârsta, să-şi declare soţia şi copii, să spună în ce trib al Romei sau în care sat din regiune locuieşte fiecare. Se hotăra ca cel ale cărui declaraţii nu ar fi avut loc în condiţiile cerute de legi să fie pedepsit prin confiscarea bunurilor, biciuit şi vândut ca sclav. Această lege a dăinuit la romani multă vreme.

26

Şi, făcându-se recensământul tuturor, Tullius strânse respectivele înregistrări, cu ajutorul cărora îşi dădu seama de numărul romanilor şi de mărimea averii lor. Astfel, el a întocmit cea mai înţeleaptă dintre constituţiile, aducătoare de foarte mari foloase pentru romani, precum faptele au dovedit-o. Iată cum era Constituţia lui Servius Tullius. Prima clasă stabilită de el trebuia să aibă censul cel mai mare: nu mai puţin decât o sută de mine (unitate greacă, echivalentă cu 437 g.). Pe oamenii din această categorie el i-a împărţit în 80 de centurii, poruncindu-le să poarte scuturi argiene, lăncii şi coifuri de aramă, precum şi platoşe, cnemide şi săbii. Cele 80 de centurii el le-a împărţit în două: 40 alcătuite din tineri, pe care-i punea să lupte pe câmpul de bătaie, iar 40, din oameni mai în vărstă, care aveau datoria- în vreme ce tineretul părăsea cetatea pentru a se duce la război- să rămână la Roma, păzind cele ce se aflau înlăuntrul zidurilor. Aceasta a fost cea dintâi clasă. Tineretul ei lupta în primele rânduri ale primei falange. Apoi, dintre cetăţenii care au rămas, Tullius a ales a doua clasă, a bărbaţilor care aveau un cens sub 10 000 de drahme nu mai mic însă de 65 de mine. Orânduindu-i pe aceştia în douăzeci de centurii, le-a poruncit să poarte aceleaşi arme ca şi cetăţenii din prima clasă, dar nu le-a dat voie să aibă platoşe, iar în locul scuturilor rotunde le-a rânduit scuturi lunguieţe. Pe cei care aveau mai mult de 45 de ani i-a împărţit în tineri apţi să lupte, făcând zece centurii de tineret, care să poarte războaie pentru Roma, şi zece centurii de bătrâni, cărora le-a încredinţat paza oraşului. Aceasta a fost cea de-a doua clasă, rânduită, în bătălii, după oamenii care luptau în primele rânduri. Din cei rămaşi, regele a făcut a treia clasă, cuprizându-i pe cetăţenii cu censul mai mic decât 7500 de drahme, fără să coboare sub 50 de mine. El strânse armamentul acestora, luîndu-le nu numai platoşele, ca cetăţenilor din a doua clasă, dar şi armura ocrotitoare a coapselor. Din ei Tullius a alcătuit 20 de centurii, împărţindu-i în acelaşi fel ca şi pe bărbaţii de mai sus, adică după vârstă: formă 10 centurii de tineri şi 10 de bătrâni. Locul centuriilor de care vorbesc era în spatele primelor linii de luptători. Dintre cetăţenii rămaşi, separându-i pe cei cu avere mai mică de 5000 de drahme, dar cu cel puţin 25 de mine, el a format o a patra clasă. Pe oamenii aceştia i-a împărţit, de asemenea, în 20 de centurii, dintre care 10 alcătuite din bărbaţi în floarea vârstei şi 10 din bărbaţi care trecuseră de vârsta războinică- împărţire aidoma cu aceea a bărbaţilor din primele categorii. Le-a poruncit să fie înarmaţi cu scuturi lunguieţe, săbii şi lăncii, iar locul lor pe câmpul de luptă să fie în urma tuturora. Partea a cincea, alcătuită din cei cu averi sub 25 de mine, dar mai mari de 12,5 mine, el a rânduit-o în 30 de centurii, oamenii fiind împărţiţi tot după vârstă. Dintre ele, 15 centurii cuprindeau pe cei mai bătrâni, iar 15 erau alcătuite din tineret. Tullius le-a poruncit să lupte în afara ordinii de bătaie, cu suliţi şi cu praştii. Regele a alcătuit şi 4 centurii fără nici o armă, cărora le-a dat poruncă să-i urmeze pe cei înarmaţi. Două din aceste 4 centurii le formau armurierii, tâmplarii şi alţi meseriaşi pricepuţi să facă lucruri folositoare la război; iar două erau alcătuite din trâmbiţaşi- a căror îndatorire era de a suna din cornuri ciobăneşti- şi, totodată, din oameni care, prin alte instrumente tot de felul acesta, dau semnalul începerii luptelor. Meşteşugarii mergeau împreună cu bărbaţii din cel de-al doilea cens, împărţiţi după vârstă: o centurie îi urma pe cei bătrâni, iar cealaltă pe cei tineri. Iar trâmbiţaşii şi cei care sunau din cornuri erau rânduiţi alături de cei dintr-a patra clasă. Şi aici o centurie era formată din bătrâni şi una din tineri. Ostaşii cei mai viteji din toate clasele erau aleşi centurioni, cei de sub comanda lor trebuiau să le asculte poruncile. Aceasta era rânduiala claselor care alcătuiau pedestrimea, atât a falangei cât şi a oştirii uşor înarmate. Tullius a făcut o alegere a călăreţilor dintre cei care aveau cel mai mare cens şi care se trăgeau dintr-un neam vestit. I-a împărţit în 18 centurii şi i-a pus pe lângă cele 80 de centurii de luptători din prima clasă. Comandanţii lor erau centurionii cei mai de vază. Iar pe ceilalţi cetăţeni, cu censul mai mic de 12, 5 mine,- erau mai mulţi la număr decât cei dinaintea lorrânduindu-i pe toţi într-o singură centurie, i-a scutit de serviciul militar şi de orice contribuţie. Au fost, aşadar, şase clase şi 193 de centurii. Prima clasă era formată din 98 de centurii socotindu-i şi pe călăreţi. A doua clasă avea 22 de centurii, împreună cu meşeteşugarii, a treia -20, a patra -tot 22, punându-i la socoteală pe trâmbiţaşi şi pe cei care sunau din corn, a cincea- 30. Ultima, care veneau după celelalte, o alcătuiau nevoiaşii.” T. Livius, IV, 8: „(În timpul consulilor M. Geganius şi T. Quinctius Capitolinus, n.n.) a fost creată cenzura, la început modestă, pentru ca ulterior să capete o importanţă atât de covârşitoare, încât în sarcina cenzurii au căzut îndatoririle păstrării neştirbite a moralei cetăţenilor şi a severei discipline romane. Censura avea jurisdicţie asupra senatului şi cavalerilor. Cenzurii îi reveneau şi starea dreptului privat şi public, precum şi strîngerea veniturilor poporului roman/ale statului. Originea acestei dregătorii a fost dorinţa ca să nu mai rămână neînfăptuit, cum se întâmplase de atâţia ani, recensământul populaţiei, care fusese amânat din pricină că cei doi consuli fuseseră ocupaţi cu probleme diferite (...) Senatul a motivat înfiinţarea acestei dregătorii astfel: „Deoarece recensământul este o operaţie extrem de grea şi nu se potriveşte cu rostul şi importanţa consulatului este nevoie de o magistratură specială, anume creată, care să aibă în subordinea sa pe toţi funcţionarii speciali ai recenzării, numiţi recenzori, însărcinaţi cu păstrarea registrelor şi arhivelor statului, precum şi cu organizarea şi executarea înregistrărilor populaţiei” Şi patricienii au primit cu bucurie înfiinţarea

27

unei noi demnităţi, deşi li se părea a fi o funcţie neînsemnată, fiindcă nădăjduiau că tot lor le va reveni şi această dregătorie, cum de altfel s-a şi întâmplat, şi doreau ca din rândurile lor să se găsească cei mai mulţi la cârma statului”. T. Livius. III, 55: (Leges Valeriae-Horatiae) „Apoi au fost aleşi (în anul 449 a. Chr. n.n.) consulii L. Valerius şi M. Horatius, prin mijlocirea interregnului. (...) Cei doi consuli au socotit de cuviinţă că trebuie să se străduiască din răsputeri ca să apere libertatea poporului, pe orice cale. Mai întâi de toate au făcut o lege care s-a votat de către comiţiile centuriate, fiindcă într-o bună măsură făcea parte dintre problemele de drept controversate, şi anume dacă senatorii erau obligaţi să respecte hotărârile poporului: „Ceea ce va hotărî poporul prin vot în adunarea comiţiilor tribute trebuie respectat cu stricteţe de întreaga obşte a poporului” Această lege a ajuns cea mai puternică armă de care s-au folosit tribunii plebei în propunerile proiectelor lor. Mai mult cei doi consuli dau încă o lege în legătură cu dreptul de apel la adunarea poporului, care este singurul scut al libertăţii. (...) „Nici un cetăţean nu trebuie să aleagă vreo autoritate a statului fără drept de apel la adunarea poporului; cine o va face va fi ucis, potrivit dreptului divin şi omenesc (ius fasque) iar acest omor nu trebuie privit ca o greşeală capitală” Şi după ce poporul şi-a reîntărit poziţiile, pe de o parte prin dreptul la apel, pe de altă parte, prin puterea tribuniciană, s-a reînnoit legea inviolabilităţii tribunilor (...) care au devenit inviolabili nu prin mijlocirea religiei, ci printr-o lege care dispunea următoarele: „ Acela care face rău vreunul tribun al poporului, vreunui edil, judecător decemvir, capul lui să fie jertfit lui Iuppiter, bunurile sale să fie vândute în folosul templului zeiţei Ceres, al lui Liber şi al zeiţei Libera” (...) Aceşti consuli au mai dat dispoziţia ca decretele senatoriale să fie raportate mai întâi edililor, căci decretele consulare fuseseră până acum sau înlăturate sau tălmăcite tendenţios după bunul plac al consulilor”. Polybios, Istorii, VI: „13. Senatul are mai întâi deplina putere asupra tezaurului public. Căci el dispune de toate veniturile ca şi de toate cheltuielile. Quaestorii nu pot să facă nici o cheltuială pentru diferitele nevoi ale statului fără un decret al senatului, cu excepţia celor cerute de consuli. Cheltuielile cele mai importante şi cele mai mari, pe care cenzorii le fac din cinci în cinci ani pentru repararea şi construcţia clădirilor publice, depind de senat şi el dă cenzorilor îngăduinţa să le facă. De asemenea de crimele săvârşite în Italia care cer o cercetare publică, ca: trădări, conjuraţii, otrăviri, asasinate, tot senatul se ocupă. Pe lângă acestea, dacă vreun particular sau vreun oraş din Italia are nevoie de o împăcare sau, mai ales, de o sancţiune sau de un ajutor ori protecţie, senatul are grijă de toate acestea. De asemenea, dacă trebuie să trimită la careva din afara Italiei vreo delegaţie pentru a împăca pe vreunii, pentru a transmite vreun sfat sau, se înţelege, un ordin pentru a primi în supunere sau pentru a declara război, el poartă de grijă. De asemenea când vin delegaţii la Roma, prin mijlocirea senatului se stabileşte cum să se trateze cu fiecare şi cum trebuie să se răspundă. Poporul n-are deloc de-a face cu nimic din toate acestea. De aceea când un străin stă la Roma, în timpul lipsei consulului, constituţia îi pare cu totul aristocratică. Şi de aceasta sunt încredinţaţi mulţi dintre eleni şi dintre regi, pentru că aproape toate treburile le tratează cu senatul. (...) 15. Apoi de senat depinde ca hotărârile şi planurile comandanţilor să se împlinească sau nu. Într-adevăr el are puterea de a trimite un alt general când a trecut timpul de un an sau să-i prelungească dreptul de comandă. Senatul are puterea de a exagera şi de a mări succesele comandanţilor ori de a le considera neînsemnate şi de a le micşora (...)”. Drept intern şi elemente de „drept internaţional” Legea celor XII Table-451-449 a. Chr. (extrase din P.F.Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937). Tabla I (...) 4:celui avut să-i fie garant unul avut, celui sărac oricine.(...) 6.dacă s-au împăcat, împricinaţii să o declare. 7. dacă nu s-au împăcat, să aducă în comiţii sau în for cauza respectivă, înainte de amiază, apoi, ambii prezenţi să o expună. 8 după amiază să se judece cauza celui prezent. Tabla a II-a (...) 3.dacă cineva comite ziua un furt şi este prins în flagrant delict, să fie biciuit şi să fie dat pe mâna celui pe care l-a păgubit; dacă este sclav-să fie biciuit cu vergi şi aruncat de pe stâncă; dacă este minor, să fie biciuit după judecata pretorului şi să se despăgubească partea vătămată (...) 6.dacă cineva taie arbori care nu-i aparţin, să plătească pentru fiecare 25 de aşi. Tabula a IV-a (...)2.tatălui să i se dea dreptul de viaţă şi de moarte asupra fiului şi dreptul de a-l vinde de trei ori; dacă tatăl îşi va vinde fiul de trei ori, fiul să fie declarat liber faţă de autoritatea paternă. 3.dacă cineva se naşte în (răstimpul de) 10 luni de la moartea tatălui să fie considerat (urmaş) legitim. Tabla a V-a 1.cei vechi au hotărât ca femeile, chiar dacă sunt majore, să fie mereu sub tutela (masculină), cu excepţia fecioarelor vestale cărora le-au dat libertatea. 2.femeile care sunt sub tutela agnaţilor (rudele pe linie masculină, n.n.) nu pot moşteni şi dobândi lucruri decât prin voinţa tutorelui. 4.dacă cineva moare fără testament bunurile lui să revină urmaşilor direcţi, dacă aceştia nu există, să aibă bunurile familiei cel mai apropiat agnat, dacă acest agnat nu există, să aibă bunurile familiei gentilii. 6.aceluia care nu a primit un tutor prin testament îi sunt tutori agnaţii.

28

7.a.nu i se permite unuia cu minţile rătăcite (furiosus) să-şi administreze bunurile ci agnaţilor sau gentililor sub tutela cărora se află acesta; 7.b. nu i se permite administrarea bunurilor proprii unuia care s-a dovedit a fi risipitor (prodigus), ele vor fi administrate de agnaţi. 8a. moştenirea liberţilor cetăţenilor romani nelăsată prin testament se întoarce la patron. 9.moştenirile legale (fără existenţa unei voinţe testamentare, n.n.) sunt împărţite în mod proporţional între urmaşi. Tabla a VI-a (...)4.dacă aceea (femeie care locuia cu partenerul ei de viaţă) nu vroia să intre sub puterea soţului prin acest mod [prin usus], ea trebuia să [apeleze] la trinoctium, (adică să lipsească de acasă, din an în an, timp de trei nopţi consecutive, n.n.), întrerupând astfel usus-ul din fiecare an. Tabla a VII-a (...)15.dacă patronul îşi fură clientul să fie sacrificat. Tabla a VIII-a (...)3. să fie veşnic obiceiul celor cinci picioare (1 picior=cca 30 cm., n.n.) între proprietăţi. 6.dacă un fruct cade pe terenul vecinului, dreptul de a-l culege să fie al stăpânului. Tabla a IX-a (...) 1.să nu se dea legi privind doar unele persoane (priuilegia) 2.dacă un judecător sau un arbitru numit va primi bani să fie pedepsit cu moartea (...) 7.dacă cineva care comite noaptea un furt va fi ucis în acest incident să fie considerat că a fost ucis pe drept Tabla a X-a 1.nici un mort să nu fie îngropat sau ars în oraş (...) Tabla a XI-a 2. este interzis dreptul de căsătorie al patricienilor cu plebeii. Polybios, Istorii, XXII, 13 (): „După hotărârea Senatului (roman) a urmat ratificarea din partea Aduării poporului (roman). Tratatul a fost prin urmare definitiv încheiat. Iată care erau punctele tratatului (dintre Roma şi Liga Aetoliană – în anul 189 a. Chr., n.n.): „poporul aetolienilor are obligaţia de a recunoaşte stăpânirea şi suveranitatea poporului roman; prin teritoriul şi oraşele aetoliene n-au voie să treacă duşmanii Romei, nici duşmanii aliaţilor şi ai prietenilor ei; aetolienii nu au dreptul să ajute la aprovizionarea acestor trupe nici printr-o decizie a Adunării Poporului nici printr-o decizie a Senatului lor (...) în caz că romanii se află în război cu mai anumiţi adversari, populaţia Aetoliei să lupte împotriva acestora; aetolienii au obligaţia să înapoieze Romei dezertorii, transfugii, prizonierii luaţi din rândurile romanilor şi a aliaţilor lor, cu excepţia acelora care, capturaţi fiind în cursul războiului, au fost trimişi în ţara lor de baştină, şi apoi au fost din nou luaţi prizonieri; exceptaţi erau şi acei duşmani ai Romei din perioada când aetolienii erau aliaţii Romei; aceşti oameni urmau să fie predaţi guvernatorului Corcyrei într-un interval de 100 de zile de la semnarea păcii; cei care nu vor fi găsiţi în acest timp, vor trebui predaţi fără nici un fel de tertipuri de îndată ce vor ieşi la iveală; acestora, după încheierea tratatului de pace, le va fi interzisă intrarea în Aetolia. Aetolienii sunt obligaţi să plătească deîndată consulului roman aflat în Grecia 200 de talanţi euboici în argint, cu nimic inferior talantului attic, sau dacă doresc pot plăti în aur a treia parte a acestei sume, la echivalentul o mină aur pentru 10 mine de argint. În următorii 6 ani după încheierea păcii, sunt datori să plătească anual 50 de talanţi; vărsămintele urmau să fie efectuate la Roma. Aetolienii urmau să încredinţeze consulului roman 40 de ostatici în vîrstă de cel puţin 12 ani şi până la 40 de ani; ostatecii aleşi pentru 6 ani aveau să fie aleşi de către romani sub rezerva că în această categorie nu intrau nici strategul, nici hipparchul, nici secretarul Adunării poporului, nici aceia care mai fuseseră ostatici la Roma. Ostatecii aveau să fie aduşi la Roma de către aetolieni, în caz de deces defunctul avea să fie înlocuit. Aetolienilor li se lua orice drept de control asupra ţinuturilor, oraşelor şi populaţiilor care, deşi odinioară ţineau de ei, le fuseseră luate în timpul sau după consulatul lui L. Quintius şi Cnaeus Domitius sau cele care se aliaseră Romei. Oraşul şi teritoriul Oeniadelor revenea acarnanilor”. După pronunţarea jurămintelor de rigoare pacea s-a încheiat.” Polybios, Istorii, XXII- Tratatul de la Apameea-188 a. Chr. „22. ...cei 10 senatori trimişi în misiune specială de Senat şi regele Eumenes debarcară la Efes spre începutul verii. După 2 zile de odihnă în urma călătoriei pe mare se îndreptară spre Apameea. Comandantul trupelor din Asia Cneius Domitius Ahenobarbus (...) [a discutat cu această delegaţie] şi s-a hotărât să se înceapă prin ratificarea tratatului de pace şi a jurămintelor încheiate cu Antiochos, mai rămânea să se discute condiţiile de aducere la îndeplinirea a punctelor din tratat care urmau să fie respectate conform celor stipulate. 23.Iată care erau punct cu punct prevederile tratatului: „prietenia” poporului roman era asigurată pentru Antiochos pe toată durata cât regele respectă clauzele tratatului. Regele Antiochos şi cei care îi sunt supuşi nu vor îngădui trecerea pe teritoriul lor sau aprovizionarea duşmanilor Romei şi a aliaţilor lor. La rândul lor romanii şi aliaţii lor îşi iau aceleaşi angajamente faţă de Antiochos şi supuşii lui. Antiochos nu are dreptul de a purta război împotriva locuitorilor din insule, nici împotriva acelora din Europa, este obligat să iasă din oraşele şi teritoriul [acestora] Nu va lua cu sine nimic altceva decât armele pe care le poartă soldaţii; în cazul în care soldaţii vor lua cu ei indiferent ce altceva, sunt datori să le restituie oraşelor de unde le-au luat. Regele Antiochos nu are dreptul să acorde azil soldaţilor lui Eumenes şi nici oricărui alt soldat; dacă are în armata sa cetăţeni din oraşele pe care romanii le cuceriseră, pe aceştia să-i trimită îndărăt la Apameea; dacă romanii şi aliaţii lor au în rândul trupelor supuşi ai lui Antiochos, acestora li se dă libertatea să rămână dacă vor, sau să plece. Antiochos este obligat, ca şi supuşii lui, să restituie romanilor şi aliaţilor acestora sclavii, prizonierii de război, dezertorii şi orice alt captiv căzut în puterea lor. Dacă va fi cu putinţă Antiochos are datoria să predea romanilor pe cartaginezul Hannibal, fiul lui Hamilcar, pe acarnianul Mnasilochos, pe etolianul Thoas, pe calcidienii Eubulidas şi Philon şi pe toţi etolienii care au deţinut funcţii

29

politice, precum şi toţi elefanţii care se află în zona Apameei. Nu-i este îngăduit să-şi procure alţi elefanţi. De asemenea, are obligaţia să predea vasele de război cu catargele şi cu pânzele lor cu tot. Pe mare nu va avea decât 30 de oameni care trag la rame şi nu în vederea unui război pe care regele îl începe; aceste corăbii nu au dreptul să treacă de promontoriul Sarpedon şi de gura fluviului Calycadnos afară dacă transportă contribuţii, misiuni diplomatice sau ostateci. Lui Antiochos îi este intrezis să ridice trupe de mercenari din regiunile supuse romanilor sau să primască transfugi. Toate proprietăţile imobiliare aparţinând rhodienilor şi aliaţilor acestora aflate pe teritoriul stăpânit de regele Antiochos, toate acestea revin rhodienilor aşa cum era situaţia înainte de război. Dacă acestor persoane li se datorează bani, vor avea dreptul să-i ceară înapoi. Domeniile aparţinând rhodienilor vor fi scutite de dări întocmai ca înainte de război. Dacă Antiochos a dăruit altora unele din oraşele pe care trebuie să le predea romanilor să evacueze şi din aceste localităţi garnizoanele şi oamenii pe care îi are; dacă cumva pe viitor unele dintre aceste aşezări vor dori să iasă de sub supravegherea romanilor, să nu le primească. Antiochos va plăti romanilor 12.000 talanţi din cel mai pur argint attic în rate de 1.000 de talanţi pe an (...). Regelui Eumenes va trebui să-i verse 350 de talanţi în următorii 5 ani şi anume câte 70 de talanţi pe an; plăţile urmau să fie făcute în acelaşi loc şi la aceeaşi dată ca şi pentru romani; cât priveşte grâul, regele Antiochos, după propriile sale socoteli, urma să-i plătească lui Eumenes 127 de talanţi şi 1208 drahme, pe care Eumenes declara că acceptă să le primească, considerând despăgubirea mulţumitoare. Antiochos trebuia să predea romanilor 20 de ostatici în vârstă de cel puţin 18 ani şi cel mult 45 de ani, la fiecare trei ani lotul ostatecilor va fi reînnoit. (...) Dacă unele din oraşele sau populaţiile împotriva cărora este consemnat că Antiochos nu are dreptul să poarte război, dacă unele din acestea vor începe război, regele are dreptul să se apere, cu rezerva ca să nu supună dominaţiei sale nici una dintre acestea, nici să le silească să intre în alianţă cu el. Contestaţiile care se vor ivi în urma unor nedreptăţi săvârşite indiferent de care parte vor face obiectul unui arbitraj. Dacă ambele părţi contractante vor dori să adauge sau să şteargă unele clauze din tratat au dreptul să o fcaă prinbună înţelegere. 24.După încheierea jurămintelor de rigoare consulul îi trimite îndată în Syria pe Q. Minucius Thermus şi pe fratele său, Lucius, care tocmai se reîntoarseră cu bani de la oroandieni, cu însărcinarea de a lua jurământul regelui Antiochos şi de a ratifica unul câte unul punctele tratatului (...) La Apameea cei 10 senatori romani şi consului Cnaeus audiară toate delegaţiile care se aflau aici; celor care aveau litigii pentru teritorii, pentru bani sau indiferent pentru orice altceva, de acord cu ambele părţi le fixară oraşele unde diferendele lor aveau să fie judecate. Cât priveşte problemele de ordin general iată care a fost părerea la care s-a ajuns.: toate oraşele independente care mai înainte vreme plăteau tribut lui Antiochos şi care acum trecuseră de partea romanilor, intrând sub protecţia lor, au fost scutite de impozite; cele care plăteau o contribiţie lui Atallos aveau so plătească de acum înainte lui Eumenes; dacă unele dintre aceste cetăţi trădaseră cauza Romei, aliindu-se cu Antiochos, erau acum obligate să-i plătească tribututurile stabilite odinioară de către Antiochos lui Eumenes. Erau scutiţi de orice dare colofonienii din Notion, Cyme, Mylassa. Locuitorii din Klazomenai preiau în dar aşa numita insulă Drymussa, milesienii primeau înapoi incinta sacră ce le fusese răpită în timpul războaielor. Chios, Smyrna şi Erythreea s-au bucurat de mari avantaje: printre altele fiecare obţinuseră anumite teritorii pe care le doreau, asupra cărora pretindeau că au anumite drepturi. Aceasta era recompensa primită pentru bunăvoinţa şi zelul arătate faţă de romani în tot cursul războiului. Romanii îngăduiră foceenilor să revină în constituţia lor strămoşească şi le restituiră tot ţinutul pe care-l avuseseră mai înainte. Rhodienii căpătară de la romani: Lycia şi Caria până la fluviul Maiandros, cu excepţia localităţii Telmessos. Cât priveşte pe regele Eumenes şi pe fraţii săi, în convenţiile încheiate cu Antiochos romanii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i satisfacă. Din teritoriul european Eumenes primea Chersonesul, Lysimacheia precum şi fortăreţele şi teritoriile învecinate acestora pe care le stăpânea Antiochos, în Asia regele căpăta Frigia Hellespontică, Frigia Mare, o parte din Mysia, pe care mai înainte vreme o stăpânise, Lycaonia, Milyada, Lydia, Tralles, Efessul şi Telmessos-ul; toate acestea fură date în dar lui Eumenes; cât priveşte Pamphylia, Eumenes singur recunoştea că se află dincoace de M-ţii Taurus în vreme ce trimişii lui Antiochos susţineau că se află dincolo. Neştiind cum să tranşeze această contestaţie, delegaţii deciseră să trimită litigiul în faţa Senatului.” Polybios, Istorii, XXIX, 11:«Antiochos, în campania dusă împotriva lui Ptolemaios (în anul 167a Chr., n.n.), înainta împotriva Pelusionului când îl văzu pe generalul roman Popillius Laenas. Regele îl salută de departe şi-i întinse mâna dreaptă. Popillius care ţinea tăbliţele pe care fusese înscris decretul senatului se mărgini să i le întindă, rugându-l să ia cunoştiinţă de conţinutul lor. Antiochos citi decretul şi răspunse că dorea să se consulte asupra problemei cu consilierii săi. Popillius luă atunci o hotărâre care trădează cât era de aspru şi de arogant. Cu un bastonaş făcut din cârcei de viţă de vie, pe care îl ţinea în mînă, desenă în jurul lui Antiochos un cerc şi ceru regelui să dea răspunsul cuvenit înainte de a ieşi din acest cerc. Regele, foarte mirat de o asemenea îndrăzneală, ezită pe moment, pentru ca apoi să declare că se închină în faţa voinţei poporului roman. Atunci Popillius şi cei care îl întovărăşeau îi întinseră mâinile şi salutară curtenitor. Conţinutul decretului senatorial prevedea ca Antiochos să înceteze imediat ostilităţile contra lui Ptolemaios. Într-adevăr, în răstimpul care i s-a fixat, regele îşi retrase armata în Siria. Această umilinţă l-a costat mult dar nu a avut încotro. Popillius, întors la Alexandria, aduse ordine în situaţia pe care o găsi aici, îi îndemnă pe cei doi tineri regi ai Egiptului să rămână în bună înţelegere, le recomandă să trimită pe Polyarathos la Roma şi apoi se îmbarcă pe o corabie pentru a merge în Cipru, de unde avea intenţia să-şi retragă cât mai repede trupele cu care ocupa insula. Când debarcă aici, îi găsi pe generalii lui Ptolemaios înfrânţi şi ţinutul supus unor jafuri neînchipuite. De îndată porunci soldaţilor lui

30

Antiochos să părăsească insula şi el a rămas aici până la plecarea ultimului soldat sirian. Aşa salvară romanii dinastia Ptolemeilor în clipe grele când era cât pe aici să fie răsturnată. (…) Dacă regele macedonean (este vorba despre Perseu, învins de curând la Pydna, n.n.) n-ar fi fost învins şi înfrângerea sa n-ar fi fost cunoscută, sunt convins că Antiochos n-ar fi cedat niciodată cererilor venite de la Roma ». Polybios, XXXVI, 2 „(...)Cei care se pun la dispoziţia romanilor (acţiunea de deditio, n.n.) înseamnă că predau mai întâi de toate teritoriul lor şi aşezările urbane care se află pe acest teritoriu; urmează predarea întregii populaţii masculine şi feminine din oraşe şi a aşezărilor rurale; cursurile de apă, instalaţiile portuare, templele, mormintele. Pe scurt, romanii devin stăpânii absoluţi a tot ceea ce se găseşte şi cei care se pun la dispoziţia lor nu mai posedă nimic.” Problema agrar-militară : Appian, Războaiele civile, I, 7: ”Poporul şi senatul roman au ajuns adeseori în conflict unul cu altul, fie cu privire la instituirea de legi, la iertarea datoriilor, fie la împărţirea pământului şi la alegerea de magistraţi. Totuşi, în aceste împrejurări, nu se ajungea la încăierări, ci aveau loc numai neînţelegeri şi certuri în marginea legilor; şi chiar şi astfel de ciocniri erau rezolvate prin bună înţelegere, pornind din amândouă părţile (...).2.(...) Tiberius Gracchus a fost cel dintâi care, propunând anumite legi în calitate de tribun al plebei, a fost ucis în timpul unei răscoale şi, o dată cu el, mulţi alţii retraşi în jurul templului de pe Capitoliu, au fost răpuşi. După această nelegiuire răscoalele nu au mai contenit. (...)8. (...). În fine, o dată şi anevoie, la propunerea tribunilor (în 367 a. Chr., n.n.) s-a luat hotărârea ca nimeni să nu mai stăpânească mai mult de cinci sute de iugăre (1 iuger-2500 m2,, n.n.) de pământ arabil şi să nu ducă în izlaz la păscut mai mult de o sută de capete de vite mari şi cinci sute de capete mici. Pentru respectarea acestor măsuri, tribunii au hotărât să fie numiţi un număr de oameni liberi care aveau rolul de a păzi aceste măsuri şi a opri orice încălcare. După ce au luat aceste hotărâri pe bază de lege, au jurat pe lege şi au fixat amenzi în caz de încălcare, în speranţa că peste puţină vreme loturile de pământ rămase vor fi vândute săracilor. Dar nimeni nu avea grijă să fie respectate aceste legi şi jurăminte iar cei ce păreau că se preocupă de acestea au împărţit din loturi în mod ipocrit prietenilor lor iar cei mai mulţi nesocoteau cu totul dispoziţiile legale. 9. Această situaţie a durat până când Ti. Gracchus, bărbat ilustru şi strălucit prin ambiţia lui, foarte talentat vorbitor şi foarte cunoscut tuturor prin aceste însuşiri, a rostit în calitate de tribun al plebei, un discurs solemn despre neamul italic, spunând că este foarte războinic şi înrudit cu romanii, dar că puţin câte puţin piere în sărăcie şi se împuţinează, fără speranţa de îndreptare a aestei situaţii. Nemulţumit că sclavii sunt scutiţi de obligaţii militare şi nu sunt deloc devotaţi stăpânilor lor, el a dat în vileag ceea ce nu demult timp suferiseră stăpânii din Sicilia din partea sclavilor, al căror număr crescuse datorită agriculturii. El a mai amintit de războiul romanilor împotriva acestor sclavi, război care nu fusese nici uşor, nici de scurtă durată (...). Spunând acestea, Tiberius Sempronius Gracchus a reînnoit legea agrară, care prevedea ca nimeni să nu deţină mai mult de 500 de iugăre. Dar copiilor acestora le-a lăsat numai jumătate din această suprafaţă, trecând peste prevederile vechii legi. El a mai hotărât ca restul pământului să fie împărţit celor săraci, de trei bărbaţi, care se vor schimba pe rând, câte unul în fiecare an.(...) 11... ţelul lui Gracchus nu era să asigure bunăstarea cetăţenilor ci să dobândească oameni capabili să lupte. (...) 18.După asasinarea lui Tiberius Gracchus şi după moartea lui Appius Claudius, sunt însărcinaţi în locul lor să împartă pământul, împreună cu Gracchus cel tânăr, Fulvius Flaccus şi Papirius Carbo. Întrucât proprietarii nu se îngrijeau deloc de înscrierea pământului în registre aceşti trei bărbaţi au adus la cunoştiinţă prin crainic că îi vor trage în judecată pe cei nesupuşi legii. Şi, îndată după această proclamaţie, s-au iscat numeroase procese complicate. Căci toate celelalte terenuri învecinate cu cel în litigiu, care fuseseră vândute sau împărţite aliaţilor de război, trebuiau cercetate pentru măsurarea celui litigios, pentru a se vedea în ce mod au fost vândute sau împărţite. Mai ales că nu toţi aveau contracte scrise de cumpărare sau loturi de colonişti, iar cele care existau erau nelămuritoare. Cu prilejul noii măsurători a pământului unii au fost mutaţi de pe un teren cu plantaţii şi cu acareturi pe unul necultivat, iar alţii dintr-o ţarină roditoare pe un teren neproductiv sau acoperit de bălţi sau de mlaştini. De altminteri, împărţirile de pământ nu au fost făcute cu exactitate, fiind vorba de terenuri dobândite prin război. (...) Ceea ce s-a întâmplat n-a fost numic altceva decât o tulburare generală a tuturor acelora care au fost duşi şi strămutaţi pe pământ străin. (...) 21....După ce a fost ales tribun al poporului el (Caius Gracchus, n.n.) a uneltit împotriva senatului şi a fixat pentru fiecare om din popor o alocaţie lunară de grâu din avutul obştesc deşi mai înainte vreme nu exista acest obicei .... 22 (...) El luă judecătoriile, defăimate prin mituirea lor, de sub jurisdicţia senatorilor şi le dădu cavalerilor.... 23. ...a pornit la construirea unor şosele lungi care străbăteau dintr-un cap în altul Italia (...) a mai fost şi iniţiatorul a numeroase acţiuni de colonizare (...) 24 (...) se votase trimiterea unei colonii în Libia, vestită pentru fertilitatea ei (...) drept teritoriu de colonizat a fost desemnat locul pe care odinioară era Carthagina. (...) 27 (...) (după moartea lui Caius Gracchus, n.n.) a fost dată o lege prin care se îngăduia ca ogoarele în litigiu, să poată să fie vândute de cei care le aveau în posesie. Primul Gracchus interzisese acest lucru. Şi îndată cetăţenii bogaţi au început să cumpere pământ de la cei nevoiaşi şi săvârşească acte de violenţă sub acest pretext. Situaţia celor săraci s-a înrăutăţit şi mai mult până când Spurius Borius, în calitate de tribun al plebei, a propus o lege conform căreia să nu se mai împartă ogoarele, ci acestea să aparţină acelora care le stăpâneau în prezent. Aceşti posesori să plătească poporului impozite pentru terenurile stăpânite, iar banii să fie împărţiţi la cei săraci. Această ultimă dispoziţie a legii a constituit o consolare pentru săraci (...) O dată ce prin asemenea sforării, a fost suprimată legea lui Gracchus, lege care ar fi putut fi cea mai

31

bună şi mai de folos, dacă ar fi putut fi pusă în aplicare, celălalt tribun al plebei a abrogat, nu mult mai târziu, şi impozitele. Acum poporul pierduse mai toate avantajele.(...) Şi astfel, cam în 15 ani după legiuirile lui Gracchus, procesele cu privire la terenuri au ajuns să fie îngropate.”

32

II.Criza Republicii şi instaurarea Principatului

Obiective -identificarea trăsăturilor generale ale crizei republicii romane din ultimul secol precreştin şi a mijloacelor prin care primul împărat roman, Augustus, reorganizează statul sub formulă imperială. -analiza disoluţiei instituţiilor republicane, -identificarea noilor metode de conducere politică, care se conturează în decursul secolului I a. Chr., -comparea dictaturii lui L. Cornelius Sylla cu aceea a lui C. Iulius Caesar, -analizarea contextului ascensiunii politice a lui C. Iulius Caesar Octavianus, -precizarea conţinutul puterii imperiale, ţinând cont de interpretările moderne ale surselor. A. Criza republicii romane A.1. Epoca lui L. Cornelius Sylla A.2. Epoca lui C. Iulius Caesar B. Instaurarea Principatului Studierea secolului I a. Chr., caracterizat printr-o criză majoră a regimului republican, rezultat direct al expansiunii romane, apelează la o sumă de izvoare scrise redactate în această perioadă sau post factum. Este vorba, în primul rând, de operele cu caracter istoric ale lui Sallustius sau Iulius Caesar, de ultima parte (păstrată în rezumate) a lucrării lui Titus Livius, de discursurile juridice, corespondenţa şi tratatele de filozofice, retorice sau politice ale lui Cicero, de lucrările cu spirit enciclopedist ale lui Varro, de operele literare ale unor poeţi ca Tibulus, Catullus, Horatius, Vergilius sau Ovidius. La aceste surse redactate într-o perioadă cuprinsă între debutul veacului I a. Chr. şi primele două decenii ale erei creştine, se pot adăuga lucrări ale unor autori din perioada imperială care s-au aplecat asupra problemelor legate de sfârşitul Republicii romane. Dintre aceştia din urmă amintim pe Appian mai ales cu Războaiele Civile, pe Cassius Dio, pe Plutarh şi Suetonius (pentru viaţa lui Iulius Caesar şi a lui Augustus) -cu analize de tip biografic. Se adaugă mărturiile epigrafice(decrete onorifice, decretele, diplomele militare, tratate, etc.), numismatice. Un dosar consistent este cel al mărturiilor arheologice: edificii publice sau private, drumuri, poduri, apeducte, opere de artă, etc. A.

Criza Republicii romane. A.1. Epoca lui L. Cornelius Sylla Expansiunea militară romană a ridicat o serie de probleme privind organizarea controlului acestui vast spaţiu, privind ajustarea aparatului instituţional republican la o nouă realitate socioeconomică şi politică. Soluţiile la care s-a apelat şi anume: înfiinţarea promagistraturilor, redefinirea instituţiilor şi a carierei politice, multiplicarea aparatului funcţionăresc, nu s-au dovedit a fi viabile pe termen lung. Cum am mai spus, unele dintre principiile republicane de funcţionare a magistraturilor se golesc acum de conţinut: de pildă, principiul anualităţii, al colegialităţii; de asemenea, se schimbă esenţa unor instituţii, de exemplu, se renunţă, în veacul I a. Chr., la caracterul de instituţie extraordinară pentru dictatură. La acestea s-a adăugat modificarea de fundament a aparatului militar roman, o dată cu reforma militară a lui C. Marius care înlocuieşte sistemul cenzitar de recrutare cu cel voluntar, generând schimbări la nivelul relaţiei dintre un general şi armata sa. Dispariţia consensului public şi conturarea, pe principii de amiciţie şi clientelă, a unor facţiuni politice (optimaţii şi popularii) paralel cu o tot mai mare individualizare a exerciţiului politic 33

provoacă o serie de conflicte civile desfăşurate în trei mari etape: perioada războaielor dintre partizanii lui L. Cornelius Sylla şi cei ai lui C. Marius, perioada confruntărilor dintre C. Iulius Caesar şi Cn. Pompeius şi, în sfârşit, conflictele dintre C. Iulius Caesar Octavianus şi M. Antonius. Conflictele dintre C. Marius şi L. Cornelius Sylla izbucnesc pe fondul unor grave probleme socio-juridice şi economice. După proiectul eşuat al Gracchilor de a soluţiona criza micii proprietăţi funciare a cetăţenilor romani, nevoia de refacere a puterii economice a ţăranilor-militari este stringentă, de aceea, în contextul unor atacuri ale populaţiilor celtice, C. Marius iniţiază reforma sa militară cu consecinţe greu apreciabile la acea dată de chiar autorul ei. Faptul că soluţionarea problemei agrare era condiţionată de îndeplinirea serviciului militar, fiind legată, apoi, de gestul generalului de a supraveghea împroprietăririle propriilor lui veterani, duce la crearea unei legături de clientelă politică ce va fi exploatată frecvent în spaţiul public roman. După pretura din 115 a. Chr, propretura în Hispania Ulterior şi consulatul din 107 a. Chr., C. Marius monopolizează timp de cinci mandate (între 104-101 a. Chr) magistratura consulară, ceea ce era o premieră politică în cadrul republicii. În anul 100 a. Chr, manevrele de culise duc la înţelegerea lui C. Marius cu C. Servilius Glaucia şi L. Appuleius Saturninus în legătură cu sprijinul electoral reciproc pentru ocuparea magistraturilor importante ale Romei: consulatul (pentru C. Marius), pretura (pentru Glaucia) şi tribunatul plebei (vizat şi ocupat de Saturninus). Scandalul fraudelor electorale, la care se adaugă opoziţia senatorială la proiectele de distribuţii arbitrare de pământ în colonii şi scăderile preţului grâului, conduc la violenţe de stradă, uciderea lui Saturninus şi a lui Glaucia, stoparea şi casarea proiectelor lor legislative. La acest tablou intern propriu-zis se adaugă problema aliaţilor, deja stârniţi prin promisiunile Gracchilor de acordare a cetăţeniei romane, ca răsplată pentru atitudinea şi activitatea lor (mai ales militară) în favoarea republicii. Lucrurile se precipită când tribunul anului 91 a. Chr., M. Livius Drusus, este ucis în urma promovării proiectului de extindere a cetăţeniei în rândul aliaţilor. După războiul social (90-89 a. Chr.), soldat cu extinderea sistemului civic roman în toate regiunile de la sud de Po (Pad), Roma nu reuşeşte să-şi găsească echilibrul intern, mai ales în urma măsurilor tribunului P. Sulpicius Rufus (88 a. Chr.) care vizau scoaterea din Senat a senatorilor datornici şi înlocuirea lui Sylla cu C. Marius la comanda legiunilor mobilizate împotriva regelui Pontului (Mithridates al VI-lea Eupator). Gestul lui Cornelius Sylla de a-şi întoarce legiunile, dar nu pentru a preda comanda lor ci pentru a conduce o luptă contra adversarilor săi politici pe străzile Romei, inaugurează seria conflictelor civile republicane. Victoria de lângă Esquilin a lui Sylla (fost locotenent al lui Marius în războiul din Africa împotriva lui Iugurtha, apoi pretor în 93 a. Chr. şi consul pentru acest an 88 a. Chr) provoacă exilul lui C. Marius, anularea legislaţiei lui Rufus, arestarea şi executarea imediată, fără proces, a simpatizanţilor acestuia. Aceste măsuri precum şi primenirea Senatului cu 300 de noi membri instalează un calm relativ la începutul perioadei privind campania din Pont (desfăşurată sub comanda lui Sylla între 88-83 a. Chr). Dar consulul din 87 a. Chr., L. Cornelius Cinna, marianist de convingere, provoacă, mai ales după moartea lui C. Marius din acest an, noi lupte de stradă, proclamând egalitatea civică între vechii şi noii cetăţeni ai statului, chemând din exil răsculaţii, instaurând un regim de teroare în cetate prin uciderea opozanţilor. Întoarcerea lui L. Cornelius Sylla din Orient, în anul 83 a. Chr., regrupează partida optimată şi duce la instaurarea, în 82 a. Chr., a unui regim de conducere personală-dictatura pe viaţă. Măsurile îi vizează direct pe adversarii săi politici: proscripţiile acestora soldate cu asasinarea lor şi confiscarea averilor acestora (vândute apoi la licitaţie), introducerea unor legi de reglementare a sistemului instituţional (interzicerea reocupării aceleaşi magistraturi sub un interval de 10 ani, restabilirea acelui cursus honorum, limitarea competenţelor magistraturilor, mai cu seamă a tribunatului plebei), ridicarea la 600 a numărului de senatori prin acceptarea cavalerilor în schimbul scoaterii acestora din urmă din tribunalele permanente. Totodată Sylla eliberează sclavii proscrişilor, alcătuind acel grup de Cornelieni- o masă clientelară importantă pentru dictator, procedează distribuiri şi redistribuiri de bunuri funciare. Capitalizarea politică a cultului zeiţei 34

Venus, valorizarea relaţiei speciale dintre el şi această divinitate (Sylla este supranumit „Norocosul”), pe fondul lichidării fizice a adversarilor, îi asigură un regim personal până în anul 79 a. Chr., când, spre stupefacţia tuturor, Sylla abdică de bună voie, retrăgându-se pe proprietatea sa privată de la Cumae (murind un an mai târziu). Deceniul al III-lea al ultimului secol republican se caracterizează prin efortul Romei de a-şi reface cadrele republicane (reîntoarcerea exilaţilor, recuperarea statutelor civice pentru fiii proscrişilor, reabilitarea instituţiilor), pe fondul reizbucnirii conflictelor dintre optimaţi şi populari, al tensiunilor dintre vechii şi noii cetăţeni, al unor conflicte cu aspect social-răscoala lui Spartacus73-71 a. Chr. Spaţiul provincial ridică şi el probleme de organizare şi control-este cazul Hispaniei, unde acţiona opoziţia lui Q. Sertorius-lichidată abia spre finele acestui deceniu; al Siciliei, unde regimul versatil al lui Verres dezvăluie problema raportului dintre guvernanţi şi supuşi; este, de asemenea, cazul zonei micro-asiatice unde atitudinea antiromană a Pontului nu fusese lichidată. A.2. Epoca lui C. Iulius Caesar Anii ’60 ai ultimului secol vor cunoaşte ascensiunea politică a lui C. Iulius Caesar şi Cn. Pompeius, pe fondul unor tensiuni interne neresorbite, a unor impulsuri spre conduceri de tip personal după modelul lui Sylla-complotul lui L. Sergius Catilina-63 a. Chr. Înţelegerea privată dintre Caesar, Pompei şi cel mai bogat om al timpului-M. Licinius Crassus, din anul 60 a. Chr., asigurată şi prin stabilirea unei relaţii de rudenie între Caesar şi Pompei, dau măsura modului în care ajunseseră să funcţioneze structurile instituţionale ale Romei. Consulatul obţinut de Iulius Caesar pentru anul 59 a. Chr. permite luarea unor măsuri importante: diminuarea cuantumurilor pe care publicanii trebuiau să le aducă-n tezaurul statului din provincii (atrăgând de partea lui Caesar acest segment social ecvestru), o lege agrară care viza deopotrivă civilii săraci (dar cu trei copii) şi veteranii, ratificarea acţiunii orientale a lui Cn. Pompeius. Ca proconsul, Caesar va obţine guvernarea Illyriei, a Galliilor-cu obligaţia de pacificare a Galliei Transalpine. O nouă reînnoire a înţelegerii dintre cele trei personalităţi politice de la Luca, în anul 56 a. Chr., prelungeşte mandatul gallic al lui Caesar, permite acordarea comandei militare pentru luptele contra parţilor lui Crassus, în condiţiile rămânerii la Roma a lui Pompei. Acesta din urmă se apropie de Senat, popularitatea sa crescând în mod continuu, mai cu seama după moartea de la Carrhae, din anul 53 a. Chr., a lui Crassus. Elocvent în acest sens este obţinerea consulatului singular (consul sine collega) de către Pompei pentru anul 52, ceea ce a constituit semnul cel mai clar al disparităţii valorice dintre membrii rămaşi în viaţă ai aşa numitului prim triumvirat. Încercând să recupereze capitalul de imagine, Iulius Caesar forţează presiunile pentru obţinerea consulatului anului 49 a. Chr., dar nereuşind, porneşte direct, în fruntea legiunilor sale, contra lui Pompei, devenit acum adversar politic. După trecerea Rubiconului, Iulius Caesar se asigură (inclusiv prin cucerire) de alianţa şi fidelitatea cetăţilor italice în condiţiile în care Cn. Pompeius se refugiază în Grecia. Ulterior lichidării nucleului pompeian din Hispania (bătălia de la Ilerda), Iulius Caesar debarcă-n Balcani şi se confruntă direct cu trupele lui Pompei la Dyrrachium (49 a. Chr.). Victoria relativă a lui Pompei nu va fi, însă, fructificată de către acesta iar confruntarea de la Pharsalos (august acelaşi an) răstoarnă situaţia în favoarea lui Caesar. Pompei se retrage în Egipt şi este asasinat din poruncă regală. Lui Caesar îi rămâne să se asigure de buna funcţionare a controlului roman la graniţele orientale-măsurile de sprijinire a reginei Cleopatra a VII-a, de impunere în faţa Pontului (bătălia de la Zela- 47 a. Chr.)-apoi anihilează ultimele zone opozante din interior-partida republicană a lui Cato Minor, prin bătălia de la Thapsus, 46 a. Chr., şi partida pompeiană condusă de Sextus Pompeius, prin bătălia de la Munda, 45 a. Chr. (anihilare efemeră, însă). Triplul triumf, sărbătorit anterior confruntării hispanice de la Munda, celebrând înfrângerea gallilor, a africanilor lui Iuba şi a Pontului, va fi urmat de obţinerea prin voinţa senatului a unor onoruri deosebite: dictatura pe 10 ani, 35

cenzura pe 3 ani, dreptul de a lua primul cuvântul la şedinţele senatului. Din anul 45 a. Chr., Iulius Caesar deţine dictatura pe viaţă, consulatul pe 10 ani, puteri cenzoriale care-i permit controlul accesului în senat, ridicarea la 900 a membrilor acestui corp politic, recomandarea a unei jumătăţi din totalul candidaturilor pentru magistraturi (lăsând restul la discreţia comiţiilor), înregistrarea cenzorială a cetăţenilor. Acţiunea sa ca dictator vizează toate domeniile republicii romane. Sub aspect financiar, fiscal şi juridic: favorizează răspândirea normelor de drept roman (extinde cetăţenia romană în Gallia Cisalpină), reorganizează strângerea impozitelor din provincii (luând publicanilor acest drept în favoarea autorităţilor locale), descentralizează censul. Sub aspect militar, Caesar se preocupă de structura armatei de legionari (numărul legiunilor sunt micşorate, de la 39 la 26), de solda ostaşilor (ridicând-o de la 125 la 225 de denari anual). Din punct de vedere cultural-religios, Iulius Caesar este preocupat de organizarea unei prime biblioteci, de reformarea calendarului (recuperarea decalajului faţă de calendarul astronomic, numirea lunii Quintilis cu numele său- Iuliis, introducerea de noi sărbători publice în peisajul liturgic republican), de recuperarea tradiţiilor romane (îl însărcinează pe anticarul Varro „să adune” trecutul tradiţional roman în lucrarea Antichităţi romane). În debutul anului 44 a. Chr., când a deţinut alături de M. Antonius consulatul, Iulius Caesar cumula mai toate puterile statului direct (pe lângă atribuţiile amintite, se cuvine subliniat şi sacerdoţiul de mare pontif-Pontifex Maximus) sau prin oamenii săi. Comportamentul său monarhic dar cu resorturi tradiţionale este sancţionat de complotul pus la cale, printre alţii, de pretorii M. Iunius Brutus şi Quintus Cassius. În şedinţa din 15 martie a anului 44 a. Chr., Iulius Caesar este asasinat prin lovituri de pumnal, aruncându-se, astfel din nou, cetatea în haos. Imediat după moartea lui Caesar, Roma este divizată în partida apărătorilor defunctului dictator şi cea a tiranoctonilor. Tensiunile sunt atât de grave, încât corpul lui Caesar este ars în For, într-o atmosferă de „delir” iar complotiştii sunt nevoiţi să părăsească cetatea în speranţa potolirii spiritelor. Consulul M. Antonius reuşeşte să impună un compromis general dar care s-a dovedit efemer. Capii complotului contra lui Caesar, Cassius şi Brutus (trimişi iniţial în Syria şi, respectiv, Macedonia) sunt redistribuiţi în zone de mai mică importanţă fără ca aceştia să accepte. La Roma atmosfera rămâne încinsă, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre senat şi M. Antonius şi al ascensiunii fiului adoptiv al dictatorului ucis, nepotul de soră, Caius Iulius Caesar Octavianus. Se creează, în final, o apropiere între Octavian, M. Antonius şi M. Aemilius Lepidus, la Bononia, 43 a. Chr., parafată ulterior prin legea Titia votată de popor (23 nov.43 a. Chr). Celor trei, numiţi acum tresuiri rei publicae constituendae, li se dă pe 5 ani, prin lege sarcina de a reface stabilitatea republicii romane. Sub aspectul legalităţii instituţionale doar acest colegiu triumviral este legal şi recunoscut normativ, deşi el apare în literatura de specialitate cu numele de „al doilea” triumvirat, datorită numirii oarecum abuzive cu titlu de „triumvirat” a înţelegerii private din anul 60 a. Chr. Prima măsură a triumvirilor a fost înlăturarea „asasinilor lui Caesar”- proscrierea oponenţilor lui Iulius Caesar, înfrângerea lui Cassius şi a lui Brutus de la Phillippi (42. a. Chr.). În paralel, Iulius Caesar este declarat diuus şi i se ridică un templu în For, pe locul unde a fost incinerat în 44 a. Chr. Au urmat apoi împărţirea sferelor de influenţă între triumviri: M. Antonius a primit Orientul iar Octavian- Occidentul şi au loc împroprietăriri ale veteranilor. Acestea din urmă sunt prilej de disensiuni între rudele triumvirului M. Antonius şi Octavian în anul 41-40 a. Chr. Dar noua relaţie de rudenie stabilită între Octavian şi M. Antonius (deveniţi cumnaţi prin căsătoria lui Antonius cu Octavia, sora colegului de triumvirat, în anul 39 a. Chr.) ca şi reînnoirea triumviratului, la Tarent, în 37 a. Chr, pentru încă 5 ani, duc la un nou echilibru de forţe politice în stat. M. Antonius primeşte grija administrării Orientului şi sarcina asigurării graniţei răsăritene romane, prilej cu care prinde gustul conduitei militaro-politice de factură orientală, spre dezamăgirea propriilor soldaţi ce nu simpatizau cu decizia triumvirului de a dedica Cleopatrei şi Egiptului victoriile romane contra parţilor. Octavian reuşeşte să lichideze rezistenţa pe mare a lui Sextus Pompeius şi, aflat la Roma, să convingă senatul şi poporul roman de răul pe care-l reprezenta Egiptul pentru republică, în condiţiile 36

în care făcea presiuni pe lângă M. Antonius să depună puterile triumvirale (care legal s-ar fi încheiat la finele anului 32 a. Chr.). După ruptura definitivă din anul 33 a. Chr., intervine războiul declarat Cleopatrei, care aduce fiului adoptiv al lui Iulius Caesar victoria atât pe mare-contra lui M. Antonius, la Actium, 31 a. Chr., cât şi pe uscat-bătălia contra Cleopatrei - Alexandria- 30 a. Chr. Învinşii se sinucid, iar Octavian păstrează puterile triumvirale până spre finele anului 28 a. Chr. *** Ultimul secol al republicii, atât de bogat în evenimente, dezvăluie câteva aspecte care reliefează schimbările din formulele de conducere a statului gândite pe principii republicane. Mai întâi, este vorba despre o criză majoră a instituţiilor republicane care nu pot gestiona noul teritoriu cucerit militar. În plan intern, se produce o alterare a raporturilor inter-instituţionale (între senat şi magistraţi, mai ales), o modificare a conţinutului unor instituţii (dictatura, tribunatul, promagistraturile), a modalităţii de ocupare a lor (încercarea de depunere a unei candidaturi în contumacie, delegarea de către popor a comandei militare, fraudele electorale). Se cuvine a fi subliniată profunzimea acestei crize, ce provoacă o redefinire a relaţiilor din domeniile politic şi religios, unele instituţii (ca auguratul sau marele pontificat) fiind valorificate, mai mult sau mai puţin arbitrar, în domeniul politicului. Trebuie precizat, însă, faptul că această criză a sistemului politic republican nu înseamnă şi un declin al păgânismului roman, evenimentele ulterioare au dovedit vigoarea cu care riturile şi ritualurile păgâne au funcţionat cel puţin încă două secole. În al doilea rând, este vorba despre modificări de comportament politic şi de mentalitate la nivelul elitei conducătoare. În acest sens personalizarea puterii, disoluţia consensului în interiorul corpului civic duc la nefuncţionalitatea constituţiei republicane, lăudată cândva de Polybios din pricina mixturii şi interdependenţei de roluri între senat, magistraţi şi poporul roman. Ambele aspecte subliniate ţin de nevoia unor noi formule politice prin care Roma să conducă teritoriul achiziţionat militar şi să restabilească ordinea interioară. Dincolo de comportamente private (legate de uzanţe greceşti sau orientale, modă vestimentară, lux, tendinţe culturale şi religioase, etc) se constată, în plan public, difuziunea a cel puţin două seturi de idei. Primul set se referă la soluţiile de guvernare a statului. Ele au fost fie de esenţă monarhică, experimentate deja prin deformarea instituţiei republicane a dictaturii de către Sylla şi Iulius Caesar; fie de natură mixtă, o soluţie monarhico-republicană, rămasă la nivel teoretic în operele lui Cicero, unde distingem ideea necesităţii unui Princeps care să medieze dialogul dintre senat şi popor. Încă la nivelul persoanei conducătorului se apelează la valorizarea unor relaţii speciale cu lumea divină (este cazul, deja amintit, al lui Sylla, la care se adaugă cazul şi mai clar al dictatorului Iulius Caesar, care-şi fabrică o genealogie fictivă din zeiţa Venus). Al doilea set de idei se referă la modalitatea proprie a romanilor de a se defini pe ei înşişi în raport cu ceilalţi. Vorbind despre acest aspect, Cicero nu uită să sublinieze alteritatea romanilor faţă de popoarele cu care au venit în contact, alteritate care, uneori şi mai ales sub aspect religioseste înţeleasă în termeni de superioritate. În limbajul diplomatic- cel al tratatelor de pace- se utilizase, încă din sec al II-lea a. Chr., formule care subliniau ideea superiorităţii stăpânirii romane - imperium maiestasque populi romani. Dobândirea controlului asupra unor zone depărtate, uneori puţin cunoscute în detaliile ei topografice, provoacă necesitatea unor delimitări cvasiprecise sau chiar generalizante ale sferelor geografice de competenţă, pe fondul unei individualizări tot mai accentuate a puterii. În acest context, sintagme de aproximare geografică dobândesc şi un conţinut politic De pildă, competenţele nelimitate ale lui Pompei apar, în legea Gabinia, desemnate prin sintagma terra marique, sintagmă pe care o regăsim în legenda emisiunilor monetare din ultimul secol republicanalături de imaginea globului terestru şi a legendei Genius Populi Romani. Capătă contur şi forţă ideea că puterea romanilor se întinde peste lumea locuită, 37

oicumena, lume pe care, în timpul lui AugustusTrogus Pompeius o vedea împărţită de romani cu parţii. În al treilea rând, gravele conflicte interne, uciderea oponenţilor politici, confiscările de avere şi de statute juridice provoacă o atmosferă de nesiguranţă socială, civicăchiar privată pentru perioada proscrierilor. Sistemul solidarităţilor domestice şi clientelare este serios tulburat iar, în condiţiile unei decimări a elitei politice, ce gândea politicul în termeni republicani şi ale unui contact permanent cu o lume, nu de puţine ori, exotică pentru romanul de rând, societatea romană se vede nevoită să-şi caute resorturile coezive. Una din soluţii a fost recuperarea unui trecut în care păreau reale şi bogate în conţinut stabilitatea de „odinioară” a grupurilor domestice şi cea a ierarhiilor sociale funcţionale. Roma era pregătită sau, mai corect, doritoare de o reîntemeiere. B. Instaurarea Principatului lui Augustus Ascensiunea politică a lui C. Octavius, nepot de soră al dictatorului Iulius Caesar, debutează în săptămânile extrem de tensionate de la Roma care au urmat asasinării lui Caesar şi poate fi structurată în două mari etape: perioada anilor 44-30 /27 a. Chr şi cea cuprinsă între 27 a. Chr.-14 p. Chr. În anul 44 a. Chr., la nici 20 de ani, C. Octavius, devenit, după legiferarea adopţiei, C. Iulius Caesar Octavianus, pătrunde în viaţa politică romană pretinzând că-şi îndeplineşte o datorie filială: răzbunarea tatălui adoptiv ucis. Pe fondul tulburărilor interne, face iniţial jocul politic al senatului, care îi aprobă un imperium propretorian însoţit de însemne consulare, dreptul de participa la şedinţele senatului printre cvestori, dreptul de a candida la consulat, prin derogarea de la legislaţia în vigoare privind cursus honorum (T. Livius, Per., 118; Appian, Războaiele civile, III, 51; Cassius Dio, 46, 29). În august 43 a. Chr., devine consul, primul său act politic fiind crearea unui tribunal extraordinar, în virtutea legii Pedia, pentru anchetarea morţii dictatorului Caesar (Appian, Războaiele civile, III,94 şi IV, 7-8; Velleius Paterculus, II, 69, 5). Îndepărtarea de senat şi apropierea de M. Antonius se consumă în toamna anului 43, fiind urmată de crearea triumviratului alături de M. Aemilius Lepidus (Appian, loc. cit, IV, 7 sq.). Timp de 10 ani, încluzând şi reînnoirea triumviratului din 37 a. Chr., Octavian deţine o poziţie politică paritară cu M. Antonius, câştigând popularitate şi experienţă politică. I se încredinţează iniţial (în 43 a. Chr.) provinciile Africa, Sicilia cu Sardinia, apoi (după Philippi) Hispaniile, Sicilia cu Sardinia, plus dreptul de a supraveghea împroprietăririle veteranilor; este aclamat ca imperator. După aplanarea conflictelor cu M. Antonius, cauzate de războiul perusin (41-40 a. Chr.), Octavian păstrează Occidentul latin, mai puţin Africa (Appian, loc. cit., V, 65; Cassius Dio, 48, 28) şi primeşte sarcina de a anihila acţiunile piratereşti ale lui Sextus Pompeius. Deja epigrafic el poartă titulatura: Imperator Caesar, diui filius (CIL I, p. 50). Reînnoirea triumviratului la Tarent (Appian, loc. cit., V, 94; Cassius Dio, 48, 54) îi reconfirmă competenţele de la Brundisium şi, după anihilarea lui Sex. Pompeius, proclamă sfârşitul războaielor civile, intrând în triumf la Roma şi primind dreptul de a purta permanent coroana de laur (Appian, loc. cit., V, 130 sq.; Cassius Dio, 49, 15). Urmează acordarea prin plebiscit a unor segmente de putere tribunicianăprotecţia persoanei sale contra insultelor publiceşi primirea dreptului de a sta la şedinţele senatului alături de ceilalţi tribuni ai plebei (Appian, loc. cit., V, 130 sq.; Cassius Dio, 49, 15). În această primă perioadă C. Octavianus colaborează militar cel mai bine cu M. Vipsanius Agrippa, dobândeşte abilitatea gestului şi cuvântului politic în cetate. Urcuşul politic continuă. După victoriile de la Actium (2 sept. 31 a. Chr.) şi Alexandria (1 aug. 30 a. Chr.) Octavian va beneficia, prin adeziunea tuturor, de înalte onoruri publice. Este vorba despre triumful asupra Cleopatrei, ridicarea de monumente triumfale la Brundisium şi la Roma, jocuri votive onorifice şi trei sărbători publice introduse în calendarul liturgic al statului (aniversarea sa, celebrările bătăliilor de la Actium şi Alexandria), onoruri speciale la fiecare deschidere prin libaţii a banchetelor publice sau private; numele său este înscris în imnurile salice, poate propune 38

candidaţi în sacerdoţii. În plus, s-a hotărât decorarea templului divinului Iulius cu rostrele de la Actium. Dincolo de aceste aspecte de factură religioasă, dar nu numai, lui Octavian i se dă dreptul de a ridica grupuri domestice la rang patrician, dreptul de graţiere exprimat până la rostirea definitivă a sentinţei, drept de auxilium (asistarea în instanţă a unui concetăţean) de tip tribuniciancu titlu viager, dreptul de a purta ca prenume titlul de imperator. Cu ocazia deschiderii anului religios 29 a. Chr., ceremonia din 11 ianuarie, închinată zeului Ianus este transformată în zi simbolică a păcii prin închiderea uşilor acestui lăcaş (Res Gestae, 13). După anul 29 a. Chr., Octavian începe procedura de predare a excepţionalelor puteri triumvirale, este ales consul pentru anul 28, alături de Vipsanius Agrippa, locotenentul său cel mai capabil, apoi începe o amplă activitate de refacere a listelor civice, a listelor senatoriale, prilej cu care primeşte titlul de princeps senatus. În şedinţa din 13 ianuarie 27 a. Chr., în calitate de consul reales, Octavian predă puterile triumvirale. Senatul îl onorează cu acordarea coroanei civice din frunze de stejar (simbol al salvării cetăţenilor), coroană care a fost pusă la intrarea casei sale. În următoarele zile a fost emis un senatus-consultum care conţinea partajul puterii între el şi Senat. Noul Princeps primea guvernarea Hispaniei, a Baeticii, a Galliilor, a Syriei (înţelegând aici şi Cipru şi Cilicia), a Egiptului şi comanda trupelor din aceste zone, un tip particular de imperium proconsular pe 10 ani. Senatul păstra un număr de 10 provincii, numite de acum de rang senatorial, trase la sorţi după proceduri tradiţionale. Sunt reluate de asemenea practica alegerilor magistraţilor, viaţa politică republicană, cel puţin la nivel declarativ. La finele dezbaterilor din ianuarie 27 a. Chr., Octavian primeşte titlul de Augustus, cognomen care îi conferă noului Princeps o auctoritas cu totul excepţională. El se va numi oficial Imperator Caesar Augustus care va deveni parte a titulaturii oficiale a împăraţilor timp de trei secole. Laurii victoriei sunt aşezaţi în Curie alături de statuia sa iar altarul Victoriei (ridicat în august 29 a. Chr) este împodobit cu faimosul scut al virtuţii, având pe el gravate conceptele: uirtus, clementia, iustitia, pietas. La toate acestea se adaugă dreptul de a recomanda candidaţi la alegerile electorale. În anul 23 a. Chr., puterile sale se completează (la propunerea senatului) prin acordarea completă şi cu titlu viager a puterii tribuniciene-tribunicia potestas. Această putere era reînnoită automat anual şi putea fi utilizată şi dincolo de zidul de incintă al Romei. Totodată imperium-ul proconsular se lărgeşte, devenind superior şi neîngrădit de limitele interne ale provinciilor statului şi va fi reînnoit în 8 a. Chr., în 3 şi 13 p. Chr. Renunţarea la limitele spaţiale ale celor două pârghii de putere, imperium-ul proconsular şi puterea tribuniciană, au reprezentat bazele politice ale instituţiei imperiale. În urma dificultăţilor provocate de foametea din 22 a. Chr., Augustus primeşte sarcina de a supraveghea aprovizionarea Romei (cura annonae); în 19 a. Chr., ca urmare a dificultăţilor electorale de a alege cenzorii, primeşte cura legum et morum pentru 5 ani pentru a restabili moravurile şi legile cetăţii. Aceasta are drept consecinţă un ansamblu de legi de reorganizare civică şi socială: sunt definite cadrele de existenţă ale ordinelor senatorial şi ecvestru; sunt refăcute listele senatoriale (scăzându-se la doar 600 numărul lor); sunt precizate cadrele legale ale funcţionării instituţiei căsătoriei legale (conubium sau matrimonium), ale familiei în general. Legislaţia augustană încuraja, prin privilegii sau aplicare de sancţiuni, o creştere demografică, mai cu seamă la nivelul elitei senatoriale. Tot în anul 19 a. Chr., i se permit privilegii onorifice consulare, dreptul de a fi escortat permanent de 12 lictori. După moartea marelui pontif, fostul triumvir M. Aemilius Lepidus, este ales Pontifex Maximus, iar în anul 2 a. Chr., este salutat ca părinte al Patriei (Pater Patriae).

39

Augustus- statuia de la Prima Porta

Problema transmiterii acestor competenţe pentru menţinerea stabilităţii statului (conştientizată mai ales după criza de sănătate pe care o traversează Augustus în anul 23) se complică după moartea ginerelui său, Marcellus- în oct. 23 a. Chr., apoi cea a celui de-al doilea ginere al său, Agrippa- în 12 a. Chr., şi apoi a lui Drusus, fiul mezin al LivieiÎn anul 8 a. Cr., fiul său vitreg, Tiberius, deşi primeşte un imperium proconsular pe 5 ani, completat cu puterea tribuniciană (în anul 6 a. Chr.) rămâne doar cu rolul de a supraveghea ascensiunea copiilor Iuliei, căci era evident că Augustus intenţionează să-i propulseze, acum, pe scena politică pe nepoţii de fiică, Lucius şi Caius. Moartea acestora- survenită în 2 şi respectiv, 4 p. Chr.- îl determină să revină la fiul vitreg: Tiberius este adoptat în anul 4 p. Chr., reînnoindu-se puterile acordate în anii precedenţi, care nu mai fuseseră reactualizate. Încercarea de a-l introduce în scena politică pe Agrippa Posthumus eşuază, ca de altfel şi efortul lui Augustus de a menţine puterea pe care o construise cu migală în sânul familiei Iulia. La moartea sa din 17 sau 19 august anul 14 p. Chr, Tiberiu, descendent din

familia Claudia, îl va înlocui fără multă dificultate, oricum fără o opoziţie senatorială sau populară. Dincolo de aceste aspecte, se cuvin amintite inovaţiile de natură instituţională: apare acum un consiliu al principelui, care mediază dialogul cu senatul, mai ales în perioadele de şubrezire a sănătăţii sale (care au fost destul de dese). Apoi, sunt reorganizate aparatul militar de comandă şi structura legiunilor, sistemul administrativ-fiscal, sunt infiinţate noi posturi de conducere şi miliţiile urbane. Cele mai multe probleme de interpretare istorică a acestor evenimente au fost ridicate în legătură cu caracterul noului aşezământ politic al lui Augustus. În literatura de specialitate dezbaterile au fost purtate pornindu-se deopotrivă de la structura instituţional-politică a noului stat şi de la funcţionarea concretă, reală a instituţiilor romane. Trei serii de interpretări au fost elaborate de-a lungul a mai bine de o sută de ani de cercetare istorică. Prima teorieeste fundamentată de Th. Mommsen, în monumentala sa lucrare despre Dreptul public roman, şi susţine caracterul compozit al statului după 27 a. Chr., precizându-se că avem de a face cu o diarhie, puterea fiind împărţită între senat şi noul principe care nu este altceva decât un magistrat extraordinar învestit cu puteri deosebite prin voinţa poporului. Treptat, echilibrul dintre senat şi principe se deteriorirează, susţine Mommsen, ajungându-se la preeminenţa împăratului, după criza statului roman din veacul al III-lea al erei creştine. A doua teorie,mai atentă la conţinutul real al puterii imperiale, susţine caracterul monarhic al statului de la Augustus încolo, mai mult considerând că monarhia romană are un caracter militar. Adepţii acestei teorii, printre alţii, amintim: A. von Premerstein, R. Syme, M. Grant, Chr. Meyer, acordă o mare importanţă conţinutului ideologic al puterii imperiale, subliniind, în argumentarea lor, faţa republicană a instituţiilor revigorate după anul 27 a. Chr. dar conţinutul lor modificat substanţial în sens monarhic. În fine, o a treia teorie, recuperând teza lui Mommsen, accentuează caracterul de continuitate dintre republică şi principat. Argumentele se regăsesc în domeniul realităţilor juridice publice şi al cutumelor, altfel spus, restaurarea lui Augustus este, prin structura sa juridică şi instituţională, o veritabilă restabilire a republicii, mai ales a valorilor republicane târzii-această accepţie o întâlnim la autori precum H. F. Pelham, W. Kolbe, W. Kunkel. Oricare ar fi interpretarea căreia îi acordăm mai mult credit, trebuie reţinute câteva elemente, şi anume: caracterul procesual al noului fundament politic al imperiului roman, impus de 40

lectura însăşi a izvoarelor istorice; natura mixtă în conţinut (republicană şi monarhică) a suprastructurii instituţionale în timpul epocii lui Augustus şi a urmaşilor lui; legătura interdependentă dintre contextul intern şi cel extern, de-alungul ultimei jumătăţi a veacului I a. Chr. Totodată se cuvine remarcat faptul că o parte din măsurile lui Augustus de organizare sau reorganizare a diverselor compartimente ale vieţii publice romane sunt de fapt o continuare, o instituţionalizare a unor proiecte iniţiate cândva de C. Iulius Caesar. Ne referim aici la descentralizarea înregistrării cenzitare a cetăţenilor restructurarea raporturilor administrativ-fiscale ale Romei- ca centru şi teritoriile provinciale, restructurarea armatei. Teme de verificare 1.Caracterizaţi aspectele instituţional-politice ale crizei republicii. 2.Analizaţi conţinutul puterii imperiale stabilite de Augustus. Dosar de texte -SECOLUL I. a. Chr.-I p. Chr. Realităţi economico-sociale: Appian, Războaiele civile, I, 54: „(imediat după războiul social-în anul 88 a. Chr., n.n.) La Roma, în acest timp, creditorii şi datornicii ajunseseră în conflict unii cu alţii. Unii din ei extorcau dobânzi la datorii, deşi o străveche lege interzicea împrumuturile de bani pe dobândă şi prevedea ca cel care încalcă legea să plătească o amendă. Căci, după cât cred eu, vechilor romani, ca şi grecilor, le era silă de împrumuturile cu dobândă, ca fiind ceva negustoresc, împovărător pentru cei săraci şi aducător de certuri şi duşmănii. Pentru acelaşi motiv perşii considerau împrumutul de bani ca ceva înşelător şi mincinos. Deoarece o practică veche statornicea încasarea dobânzilor, creditorii reclamau plata datoriei în conformitate cu datoria, pe când datornicii refuzau plata, profitând de războaiele şi revoltele care au avut loc. Unii chiar ameninţau pe creditori că vor avea de plătit amendă. Iar pretorul Asellio, în atribuţiile căruia intrau aceste chestiuni, nereuşind să-i convingă să pună capăt certurilor, le-a dat voie a se adresa justiţiei unii împotriva altora, trecând astfel judecătorilor rezolvarea conflictului dintre obicei şi lege. Iar creditorii, fiind supăraţi pe Asellio, fiindcă pusese în vigoare o lege căzută din uz, l-au ucis în următoarele împrejurări: Asellio aducea o jertfă în templul Dioscurilor, în for, în văzul mulţimii, care asista la sacrificiu. Unul din mulţime aruncă o piatră împotriva lui iar el aruncă cupa şi o rupse la fugă înspre templul Vestei. Ceilalţi, însă, luându-i-o înainte, i-au tăiat calea spre templu. Asellio încercă să se refugieze într-un han dar fu înjunghiat. Mulţi dintre urmăritorii lui crezând că acesta s-a refugiat la vestale, au năvălit în templu, deşi era oprită intrarea bărbaţilor. Şi astfel a fost ucis Asellio în calitate de pretor şi în timp ce era îmbrăcat cu mantie sacră şi aurită, aşa cum se obişnuia la un sacrificiu. Senatul a dat următoarea proclamaţie: dacă cineva va aduce o acuzaţie în faţa sa privind asasinarea lui Asellio, el va fi recompensat în bani, dacă este cetăţean liber, şi va căpăta libertatea dacă este sclav, iar acuzatorului i se garantează imunitatea. Nimeni însă n-a denunţat pe criminali, în timp ce creditorii îi tăinuiau pe aceştia.” Appian, Războaiele civile, II, 10: „(...) (Caesar) propuse în senat legi în favoarea celor săraci şi le distribui pământ, iar pe cel mai fertil- şi anume pe cel din jurul oraşului Capua- pe care-l exploata statul, îl dădu în arendă oamenilor care aveau trei copii. În chipul acesta el şi-a obligat, prin recunoştiinţă, foarte mulţi oameni. Şi într-adevăr deodată s-au prezentat douăzeci de mii, numai din cei ce aveau trei copii. Cum un mare număr de senatori se opuneau părerilor sale, Caesar se prefăcu că este supărat de nedreptăţile pe care, zicea el, i le fac aceştia şi părăsi în grabă senatul. El nu-l mai convocă în tot cursul anului, ci îşi ţinu cuvântările suit pe tribunele populare. Acolo, în public, Caesar îi întreba pe Pompei şi pe Crassus cu privire la legile propuse de el. Aceştia le aprobau isr poporul mergea la vot cu pumnale ascunse. 13 (...) Caesar propuse noi legi, pentru a câştiga poporul de partea sa şi ratifică măsurile luate de Pompei. Ocupând un rang intermediar între plebei şi senat, aşa-numiţii cavaleri erau influenţi în toate, datorită averii lor şi câştigului scos din taxe şi din încasările birurilor, luate în arendă de la popoarele supuse Romei şi, de asemenea, datorită numărului ridicat de slujitori de mare încredere pe care îi foloseau la strângerea lor. Cavalerii cereau de multă vreme o scădere a preţului de arendare a dărilor dar acesta îi tot amâna. Caesar, însă, care pe atunci nu mai recurgea în nici o chestiune la senat, ci se folosea numai de popor, a scăzut preţul la o treime. (...) Şi astfel Caesar, prin acest singur act politic, a câştigat de partea sa o altă masă de oameni, mai puternică decât plebea.” Cicero, Ad Atticus, II, 16, 1 (începutul lui mai 59):1.În ajunul Kalendelor lui Mai, după ce abia cinasem şi mă pregăteam să mă culc, mi-a fost înmânată epistola ta în care-mi scrii despre problema pământului agricol din Campania (este vorba despre legea agrară a lui Iulius Caesar, n.n.). (...) Mai întâi, după cele mi-ai scris în scrisoarea anterioară, că ai auzit de

41

la un apropiat de al tău, că s-ar propune o lege împotriva căreia nimeni să nu aibă ceva de obiectat, m-am temut că este ceva mai grav (...) Apoi, pentru a mă consola pe mine, iată ca noua lege de repartiţie agrară pare să se orienteze la Campania (ager Campanus), ţară care, împărţită în loturi de câte 10 iugera, nu poate suporta mai mult de 5000 de oameni, şi, fireşte, mulţimea celor rămaşi pe din afară va deveni în mod necesar ostilă iniţiatorilor acestui proiect. Realităţi politice Appian, Războaiele civile, I, 95-96: „95 (...) Sylla a proscris, pentru a fi executaţi imediat patruzeci de senatori şi cam vreo mie şase sute de aşa-numiţi cavaleri. Căci, după cum se pare, Sylla a fost primul care a proscris pe cei pe care i-a pedepsit cu moartea şi a promis daruri asasinilor celor proscrişi, recompense pentru denunţători şi pedepse pentru tăinuitori. Dintre aceştia cei prinşi pe neaşteptate erau ucişi pe loc, în case, pe uliţe în temple. Alţii erau duşi în faţa lui Sylla şi aruncaţi la picioarele lor. Alţii erau târâţi şi călcaţi în picioare, fără ca spectatorii să îndrăznească să scoată vreun cuvânt de protest la vederea acestor orori, într-atât erau de înspăimântaţi. Alţii erau exilaţi iar altora li se confisca averea. Pe urmele fugarilor din cetate alergau emisari care îi căutau peste tot şi pe câţi îi prindeau îi omorau. 96. Numeroase au fost osândirile, exilările şi confiscările de bunuri ale italicilor, şi anume ale acelora care au slujit într-o măsură oarecare pe Carbo, pe Norbanus, pe Marius sau pe vreunul dintre cei care comandau armatele acestora. Capetele de acuzaţie erau de tot soiul: pentru pretură, pentru campania militară, pentru încasare de impozite sau pentru orice alt servicu sau conspiraţie făcută împotriva lui Sylla. Acuzaţii grave mai erau: găzduirea cuiva, prietenie cu cineva şi împrumutul cu dobândă, fie că cineva lua sau dădea bani. Se obişnuia ca cineva să fie socotit vinovat numai pentru bunăvoinţa arătată cuiva sau numai dacă a călătorit în tovărăşie cu cineva suspectat. Aceste osândiri erau date mai ales împotriva celor bogaţi. Când începu să fie lipsă de pricini de osândă împotriva unor persoane izolate, Sylla porni împotriva unor cetăţi întregi, pedepsindu-le şi pe acestea. Unora dintre ele le distruse până în temelii acropola, le doborî zidurile sau le impuse amenzi colective, storcându-le biruri foarte grele. În multe din aceste cetăţi Sylla a aşezat, în calitate de colonişti, pe cetăţenii care făcuseră serviciul militar sub comanda sa; aceasta în scopul de a avea posturi de pază în întreaga Italie. Iar pământurile ca şi casele locuitorilor, le trecu în stăpânirea coloniştilor şi le împărţi acestora, lucru care a făcut ca ei să fie deosebit de binevoitori faţă de dânsul, chiar şi după moartea lui. Căci, gândindu-se că ei nu vor mai avea asigurate posesiunile lor, dacă hotărârile luate de Sylla nu vor rămânea în vigoare, au luptat pentru dânsul chiar şi după ce dânsul şi-a schimbat părerea.” Appian, Războaiele civile, I, 100 şi 105: „100. Pentru a amăgi poporul că el a guvernat după constituţia strămoşească, Sylla îl puse să aleagă consuli. Şi astfel, au fost aleşi consulii Marcus Tullius şi Cornelius Dolabella. Cât despre Sylla, ca un adevărat monarh, era dictator peste consuli. (...) El se mai înconjură de o puternică gardă personală, desfiinţă legile de până atunci şi făcu altele în locul lor. De asemenea, a interzis ca cineva să îndeplinească funcţia de pretor mai înainte de a o fi îndeplinit pe cea de cvestor, şi pe cea de consul mai înainte de a fi îndeplinit pe cea de pretor. El a mai interzis ca cineva să fie ales pentru a doua oară în aceeaşi funcţie, înainte de a fi trecut un răstimp de 10 ani. Aproape că desfiinţă funcţia de tribun al plebei, după ce o aduse în situaţia de a fi cu totul lipsită de rost. El a oprit prin lege ca un tribun al plebei să mai îndeplinească orice altă magistratură. De aceea toţi ce care se pretindeau de neam ilustru s-au abţinut de la a mai exercita această magistratură. (...) La lista senatorilor, al căror număr se împuţinase din pricina răscoalelor şi războaielor, el a mai adăugat încă 300 dintre cei mai de vază cavaleri (...). El a mai înscris, în rândurile plebei, pe sclavii celor asasinaţi, alegând pe cei mai tineri şi mai robuşti, în număr de 10.000 şi proclamându-i cetăţeni romani. El le-a dat numele de „Cornelieni”, după numele lui propriu, pentru a avea la dispoziţia sa zece mii de oameni din rândurile plebei gata să-i asculte orbeşte poruncile. Urmărind acelaşi scop de a-şi procura partizani în Italia, împărţi numeroase loturi de pământ, prin oraşe, soldaţilor din legiunile care luptaseră pentru dânsul, după cum am mai spus, unele din aceste loturi fiind neîmpărţite încă, altele luându-le ca pedeapsă de la cetăţile cucerite. (...) 105 (...)El pare a fi fost omul cel mai norocos, atât cu privire la sfârşitul său, cât şi în celelalte privinţe. El a şi fost numit Norocosul. Şi acest lucru este adevărat dacă cineva socoteşte că a fi norocos înseamnă a obţine tot ce doreşti. ” Sallustius, Conjuraţia lui Catilina, V, 26-29:”Lucius Catilina, care se trăgea dintr-o familie ilustră, avea şi minte multă şi un trup vânjos, dar un suflet rău şi stricat. De tânăr încă i-au plăcut luptele civile, omorurile, jafurile şi neînţelegerile interne; toată tinereţea s-a îndeletnicit cu aceste lucruri. Trupul lui înfrunta frigul, foamea şi nesomnul mai mult decât îşi poate cineva închipui. Sufletul îi era bărbătesc, viclean, nestatornic; îşi risipea averea, avea porniri violente, destulă elocinţă, dar prea puţină înţelepciune. Spiritul lui nu ştia ce-i măsura, râvnea totdeauna lucruri neobişnuite, nemaiauzite, din cale afară de mari. După dictatura lui Sylla, l-a cuprins dorinţa de a pune mâna pe putere şi îl interesau prea puţin mijloacele care trebuiau folosite, cu condiţia să reuşească. Pe zi ce trecea, firea lui crudă era tot mai tulburată de ruina averii şi de conştiinţa nelegiurilor sale, ambele fiind agravate de scăderile firii lui despre care am vorbit mai sus. Afară de aceasta, îl mai îmboldeau şi moravurile corupte ale unui oraş; mai era ros şi de două cusururi foarte mari şi care se bat cap în cap: era risipitor şi setos de îmbogăţire (…) Îndată ce s-au aflat aceste lucruri la Roma, senatul i-a declarat duşmani pe Catilina şi pe Manlius, iar celorlalţi le-a dat un termen până când să poată depună armele, fără nici o pedeapsă, cu excepţia celor condamnaţi pentru crime

42

capitale. Apoi s-a dat ordin consulilor să recruteze soldaţi; Antoniu să urmărească cu armata sa, cât mai grabnic, pe Catilina, iar Cicero să apere oraşul. În vremea aceea, mi s-a părut că statul era de-a dreptul vrednic de milă. Căci, deşi tot ce se întinde de la răsărit până la apus fusese supus cu armele, iar acasă se găseau bogăţii din belşug şi destule clipe de tihnă- iar aceste lucruri sunt cele mai preţuite de oameni- erau totuşi cetăţeni care urmăreau cu încăpăţânare pieirea statului şi însăşi pieirea lor. Într-adevăr, în ciuda celor două decrete ale senatului, dintre atâţia părtaşi ai complotului nu s-a găsit nici unul care- atras de răsplată- să-l dea pe faţă şi nimeni n-a plecat din tabăra lui Catilina; atât de mare era puterea răului care cuprinsese ca o molimă sufletele multor cetăţeni. Dar nu numai părtaşii la complot erau cu mintea rătăcită, ci în general toată plebea, dornică de schimbări, aproba acţiunea lui Catlina. Ea proceda după cum îi e firea, căci, întotdeauna, într-un stat, cei care nu posedă nimic îi invidiază pe cei cu stare, îi ridică în slăvi pe cei răi, urăsc vechea orânduire şi doresc una nouă, voind să răstoarne totul din cauza situaţiei lor insuportabile; căci mizeria în care se găsesc le permite să trăiască fără teamă în mijlocul tulburărilor şi al revoltelor. După aceea plebea romană era foarte înclinată spre acestea. În primul rând, cei ce se făcuseră cunoscuţi prin ticăloşiile şi neruşinarea lor, apoi cei ce îşi risipiseră averile părinteşti într-un mod scandalos şi, în sfârşit, toţi aceia pe care fărădelegile şi crimele îi goniseră de acasă s-au scurs la Roma, ca într-o cloacă. Apoi erau mulţi care au ajuns senatori, iar alţii atât de bogaţi, încât trăiau ca nişte regi, nădăjduiau şi ei să se bucure de asemenea schimbări în cazul unei victorii. În sfârşit, tineretul, care de bine de rău trăise până atunci la ţară, hrănindu-se cu munca braţelor, atras la Roma de împărţirile gratuite de alimente oferite de stat şi de particulari, prefera trândăvia din oraş unei munci aspre. Şi unii şi ceilalţi trăiau de pe urma relelor de care era bântuit statul. Ce să ne mai mirăm că nişte oameni nevoiaşi, cu apucături rele, dar cu speranţe mari au dovedit aceeaşi grijă faţă de stat ca şi faţă de propria lor persoană! Afară de aceasta, cei ai căror părinţi fuseseră proscrişi şi ale căror averi le fuseseră luate în urma victoriei lui Sylla, de bună seamă că aşteptau sfârşitul luptei cu aceeaşi stare de spirit ca şi cei pomeniţi. Pe lângă aceştia, toţi duşmanii partidei senatoriale preferau să se prăbuşească statul decât să le scadă lor influenţa. Răul acesta atât de mare revenise din nou, după mulţi ani, şi cuprinsese întregul stat. Căci după ce puterea tribuniciană fusese restabilită, în timpul consulatul lui Cn. Pompeius şi M. Crassus (70 a. Chr.), tinerii care ocupaseră funcţii foarte mari, dar nu aveau destulă minte din pricina vârstei lor crude, au început să agite plebea, prin atacuri contra senatului, aţâţând-o tot mai mult prin darurile mărinimoase şi promisiunile pe care le făceau; astfel deveniră cunoscuţi şi începură să se bucure de o mare trecere. Împotriva lor se luptau din răsputeri cei mai mulţi aristocraţi, apărând, chipurile, interesele senatului, dar în realitate, luptându-se pentru însăşi situaţia lor. Căci să spun pe scurt adevărul, cei care de atunci încoace au dezlănţuit tulburări în stat sub felurite pretexte onorabile, unii spunând că o făceau ca să apere drepturile poporului, alţii pentru a întări, chipurile autoritatea senatului, în fapt însă se luptau cu toţii- sub masca binelui public- doar pentru puterea personală. Nici unii nici alţii n-au dat dovadă de cumpătare şi simţ al măsurii; amândouă taberele procedau cu cruzime după ce obţineau victoria. Dar după ce Cn. Pompeius a fost trimis în războiul cu piraţii şi contra lui Mithridate, puterea plebei a scăzut, iar cea a oligarhiei a crescut. Reprezentanţii ei deţineau magistraturile, provinciile şi toate celelalte, fără ca cineva să-i poată atinge. Având o situaţie strălucită, ei trăiau fără frică şi îi ţineau pe ceilalţi sub teroare cu ajutorul tribunalelor, ca nu cumva să aţâţe plebea, când vor ocupa şi ei vreo magistratură. Dar îndată ce, din cauza împrejurărilor nesigure, s-a ivit speranţa unei schimbări, vechea duşmănie s-a trezit din nou în sufletele lor.” Appian, Războaiele civile, II, 9 şi 13-14: „ 9.Pompei care câştigase multă faimă şi trecere mulţumită victoriei împotriva lui Mithridates, cerea de la senat aprobarea numeroaselor sale concesiuni făcute de dânsul regilor, unor potentaţi şi cetăţilor. Mulţi dintre senatori i se opuneau din invidie, şi mai ales Lucullus; acesta, deoarece îi precedase în conducerea războiului contra lui Mithridates, susţinea că regele Pontului fusese lăsat de el foarte slăbit, şi făcu să vadă astfel pretenţia sa asupra înfrângerii lui Mithridates. Lucullus era ajutat de Crassus. Din pricina acestor nemulţumiri, Pompei se împrieteni cu Caesar, făgăduindu-i acestuia prin jurământ că-l va sprijini să obţină consulatul. Iar Caesar câştigă de partea lui Pompei pe Crassus. Aceşti trei oameni, care aveau pe atunci cea mai mare putere, îşi veneau unul altuia în ajutor. Despre înţelegerea acestora, un scriitor, Varro, a scris o cartea întreagă, pe care a numit-o „Tricefalul” (cu aluzie la cerber). Fiindcă senatul îi vedea cu ochi răi fu ales al doilea consul Lucius Bibulus, pentru a fi opus lui Caesar. (...) 13 (...)El (Caesar) oferi în fine spectacole şi lupte de animale, făcând datorii peste măsură, dar întrecând toate spectacolele dinaintea sa prin fastul şi cheltuielile de împodobire şi prin darurile strălucite pe care le-a făcut. De aceea a fost ales guvermator al Galliei Cisalpine şi Transalpine pe timp de cinci ani şi a primit sub comanda sa patru legiuni de soldaţi. 14. Prevăzând că lipsa lui va fi îndelungată şi dându-şi seamă că invidia creşte pe măsura favorurilor acordate de popor, Caesar mărită pe fiica sa cu Pompei, deşi era logodită cu Caepio. Cu toate că Pompei îi era prieten, el se temea ca acesta să nu-l pizmuiească pentru marile sale succese. Pe cei mai îndrăzneţi dintre partizanii săi, Caesar i-a făcut să înainteze în demnităţi, pentru anul următor. L-a desemnat consul pe un prieten al său, Aulus Gabinius. Pe Calpurnia, fiica lui Lucius Piso care urma să fie colegul lui Gabinius la consulat, Caesar a luat-o el însuşi în căsătorie. Atunci Cato a strigat că posturile de conducere sunt terfelite, fiind obţinute prin nunţi.”

43

Suetonius, Augustus, 10: „ îndată după întoarcerea sa din Apollonia, hotărî să atace pe neşteptate pe Brutus şi pe Cassius; dar ei prevăzând pericolul fugiseră. Atunci înnarmându-se cu legi, îi acuză în lipsă de moartea lui Caesar” Cicero, Filipica a III-a (rostită în şedinţa senatului din 20 dec. 44 a. Chr.): „II.Când furia lui Antonius ardea mai înflăcărat, tânărul Octavius, pe atunci aproape un copil (avea doar 19 ani, n.n.) dar dând dovadă de o maturitate, de o gândire şi o cutezanţă de neînchipuit, fără să i-o cerem, fără să ne treacă măcar prin gând, fără să ne exprimăm dorinţa, deoarece părea irealizabilă, a pregătit o puternică şi invincibilă armată, alcătuită din veterani, tocmai când Roma se temea mai mult de întoarcerea nefastă a lui Antonius de la Brundisium. Pentru atingerea acestui nobil ţel, el şi-a risipitdar ce zic, n-am întrebuinţat cuvântul potrivit- nu şi-a risipit ci şi-a cheltuit întregul avut pentru salvarea statului. Dacă nu i se poate aduce atâta mulţumire câtă merită, trebuie să i-o păstrăm în inimile noastre, atâta cât pot ele cuprinde (…). Numai datorită iscusinţei lui Octavius republica a fost ferită de această primejdie, altfel nu aveam nici o scăpare. Dacă el nu s-ar fi născut în acest stat, fapta criminală a lui Antonius ne-ar fi desfiinţat republica. Căci oricum aş socoti nu pot să nu-mi dau seama că dacă acest tânăr n-ar fi înăbuşit crudele porniri şi atacuri ale smintitului, republica ar fi pierit definitiv. De aceea acestui tânăr trebuie să-i acordăm azi, cu toată încrederea, o, senatori, autoritatea de a lua asupră-şi conducerea statului, pentru apărarea căruia îi vom da sprijinul nostru- căci de-abia acum în această adunare ne exprimăm pentru prima dată ceea ce simţim, şi aceasta datorită faptei lui binefăcătoare.” Appian, Războaiele civile, IV, 2-11(anul 43.a. Chr.): „2.Trecând de la duşmănie la prietenie, Octavius şi Antoniusavând fiecare cu sine cinci legiuni de pedestraşi-s-au întâlnit în preajma oraşului Mutina (...) După discuţii care au durat două zile, de dimineaţă până seara, s-au luat următoarele hotărâri: Octavius să renunţe la puterea consulară şi să o transmită, pentru tot restul anului lui Vetidius; să se instituie un nou triumvirat care să pună capăt războaielor civile şi care să fie încredinţat pe termen de cinci ani lui Lepidus, lui Antonius şi lui Octavius. Puterea acestui triumvirat era egală cu cea a consulilor. Au hotărât să numească această putere „triumvirat” pentru a înlătura numele de dictatură, poate din pricina legii lui Antonius care interzisese dictatura. Triumvirii au mai hotărât ca magistraţii oraşului, să fie numiţi pe cinci ani, nu ca până acum pe un an, iar provinciile să fie împărţite în felul următor: lui Antonius să-i revină întreaga Gallie, în afară de regiunea din vecinătatea munţilor Pirinei, regiune numită Vechea Gallie. Aceasta din urmă, împreună cu Spania să revină lui Lepidus, iar Octavius să ia Libia, Sardinia, Sicilia şi toate insulele din regiunea aceasta. 3. În acest chip, cu de la sine putere, triumvirii au împărţit împeriul roman, amânând numai împărţirea teritoriilor aflate dincolo de Marea Ionică, pe care le stăpâneau încă Brutus şi Cassius. Au convenit ca Antonius şi Octavius să continue lupta împotriva lui Cassius şi Brutus, Lepidus să fie consul în anul următor şi să aibă reşedinţa la Roma, pentru a sengriji de nevoile oraşului, iar asupra Spaniei să-şi exercite puterea prin înlocuitori. (...) O altă măsură a triumvirilor a fost aceea de a ucide pe vrăjmaşii lor, ca să înlăture orice obstacol care le-ar fi stat în cale pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor luate, mai ales în timp ce purtau un război dincolo de graniţele Italiei.(...) 5. Cei tei bărbaţi- deveniţi atotputernici-proscriau pe vrăjmaşii lor şi condamnau mai ales persoane influente sau acelea împotriva cărora aveau duşmănie personală (...) cei osândiţi la moarte şi la confiscarea averilor erau în număr de trei sute de senatori şi cam două mii de cavaleri romani. În numărul celor proscrişi erau fraţi şi unchi ai triumvirilor şi chiar ofiţeri de ai lor care intraseră în conflict cu ei într-un fel oarecare, când erau sub ordinele lor sau cu alţi tovarăşi ai lor de arme. 6. După conferinţă, în drum spre Roma aveau de gând să treacă în listele de proscrişi numele unui mare număr de cetăţeni. Ei hotărâră să fie ucişi în prealabil doisprezece cetăţeni, după spusele unora şaptesprezece şi trimiseră în acest scop oameni să-i ucidă. Printre cei ucişi urma să fie şi Cicero. Patru dintre aceştia au fost omorâţi pe loc, cu prilejul unor ospeţe sau al unor întruniri. În timp ce ceilalţi erau urmăriţi, în timp ce templele, altarele erau scotocite, pe neaşteptate se auziră în tot timpul nopţii gălăgie, strigăte, un du-te-vino însoţit de vaiete, ca într-un oraş căzut pradă duşmanului. Când s-a aflat că au loc arestări masive şi că nimeni dintre cei acuzaţi nu fusese trecut mai înainte pe listele de proscriere, aceasta făcea ca fiecare să aibă sentimentul că el este cel căutat de cei care cutreierau oraşul. (...) 7.Triumvirii îşi făcură intarea în oraş în trei zile consecutive, fiecare rezervându-şi câte o zi: Octavius intră primul, Antonius al doilea iar Lepidus-al treilea, însoţiţi de cohortele lor pretoriene şi de câte o legiune de pedestrime. O dată cu venirea lor oraşul era plin de armată şi de stindarde (...) În mijlocul acestor armate a fost convocată adunarea comiţiilor, iar Publius Titius, tribunul poporului, a decretat ca în împrejurările de faţă, o nouă putere urma să fie încredinţată pe timp de cinci ani celor trei. (...) Legea a fost votată imediat, fără să se mai acorde un interval de timp pentru examinarea proiectului şi fără ca să se anunţe dinainte ziua hotărâtă pentru convocarea adunării. În timpul nopţii pe lista celor 17 cetăţeni proscrişi au mai fost adăugaţi alţi 130 de cetăţeni, ale căror nume puteau fi citite în mai multe părţi ale oraşului, şi puţin după aceea alţi 150. Pe listele de proscrişi apăreau necontenit numele altor cetăţeni condamnaţi dinainte sau ucişi din eroare, căutându-se a se justifica în acest mod sfârşitul lor tragic. Capetele celor ucişi urmau să fie aduse în faţa celor trei bărbaţi şi primeau în schimb o răsplată în bani, dacă ucigaşul era un om liber, în bani şi eliberarea lui, dacă era sclav. Toţi erau obligaţi să consimtă la percheziţionarea locuinţelor, sau, care nu primea percheziţia, vina îi va fi la fel de mare ca cea a proscrişilor şi oricine îi denunţa pe aceştia va primi aceleaşi răsplătiri. 8 Decretul de proscriere avea următorul conţinut: „Marcus Lepidus, Marcus Antonius şi Caesar Ocatvianus, aleşi să orânduiască şi să îndrepte treburile publice, dau următoarea proclamaţie: Dacă cei ticăloşi, din pricina nesincerităţii firii

44

lor, n-ar fi căutat în ceas de restrişte pentru ei să obţină mila prin rugăminţi, iar după obţinerea salvării să devină duşmanii binefăcătorului lor, Caius Iulius Caesar n-ar fi pierit ucis de aceia cărora le-a cruţat viaţa, după ce-i luase prizonieri în luptă, sau de aceia pe care-i copleşise cu daruri şi onoruri, acordându-le în acelaşi timp preţuirea, iar noi înşine n-am fi siliţi să tratăm cu asprime pe aceia care ne-au împroşcat cu insulte şi ne-au declarat duşmani ai patriei. (...) Aceia pe care Caesar însuşi îi făcuse prizoniei şi cărora le dăruise viaţa, desemnând pe unii dintre ei chiar succesori ai săi prin testament, tocmai aceia i-au luat viaţa, atunci când a fost învestit cu magistratura supremă. Măcar că fusese ales Pontifex Maximus, cu toate că subjugase stăpânirii romanilor naţiunile cele mai puternice, cu toate că el a fost cel dintâi muritor care a trecut coloanele lui Hercule, cu toate că el străbătuse o mare ce până la el nu văzuse nici un navigator, cu toate că descoperise o regiune până atunci necunoscută romanilor, a căzut în plin senat , în faţa altarelor zeilor, străpuns de 23 de lovituri de pumnal.(...) 9. Pe unii dintre ei (proscrişi) noi i-am şi pedepsit, iar ceilalţi, cu vrerea zeilor, îşi vor primi pedeapsa cuvenită. 11. Aşadar, nimeni să nu dea adăpost, să nu tăinuiască şi să nu ajute să fugă pe cetăţenii trecuţi în aceste liste şi să nu se lase corupt de ei. Acela care se va dovedi că a salvat un proscris, că a dat sprijin sau că l-a ascuns va fi trecut şi el pe lista proscrişilor. Cei care vor ucide pe cei proscrişi au obligaţia de a ne aduce nouă capetele ucişilor, în schimbul următoarelor răsplătiri: 25.000 de drahme attice-dacă aducătorul este cetăţean liber; dacă este sclav, 10.000 de drahme, eliberarea lui şi acordarea aceloraşi drepturi civile de care se bucura stăpânul lui. Aceleaşi răsplătiri se stabilesc şi pentru denunţători. Numele celor răsplătiţi va fi tăinuit pentru a-i feri de publicitate.” Acesta a fost conţinutul decretului triumvirilor (...)” Cassius Dio, Istoria romană, 52, 42: „(...) (Augustus) ales cenzor laolaltă cu Agrippa (în 29 a. Chr., n.n.), printre alte reforme porunci să se cerceteze componenţa senatului. Mulţi cavaleri, mulţi alţi oameni care luptau în rândul pedestraşilor, lipsiţi de orice merite, pătrunseseră în senat în urma războaielor civile. Aşa că cifra adunării ajunsese până la 1000. Deşi Caesar dorea să înlăture o parte dintre senatori, cu de la sine putere, nu şterse de pe tabule nici un nume ci, după îndemnul ca ei înşişi să-şi facă un examen de conştiinţă devenind judecătorii propriei lor origini şi al propriului lor mod de viaţă, convinse mai întâi un număr de 50 să se retragă de bună voie din senat apoi constrânse pe încă alţi 140 să le imite gestul (...) Completă de asemenea ordinul patricienilor, după ce avu încuviinţarea senatului, deoarece cea mai mare parte a acestui ordin pierise (căci nimic altceva nu răreşte rândurile nobilimii ca războaiele civile) ţinând seamă şi de faptul că patricienii sunt consideraţi necesari pentru îndeplinirea riturilor de cult religios. (...) Mai mult încă, interzise oricărui membru al Senatului să părăsească teritoriul Italiei fără un ordin special din partea lui sau fără a-i da permisiunea.” Cassius Dio, Istoria romană, 53, 12-13 (în şedinţa din 13 ianuarie 27 a. Chr., împărţirea provinciilor, n.n.): „12 (...) Încredinţă în schimb pe cele mai puţin importante (provincii) Senatului, sub cuvânt că erau paşnice şi lipsite de pericolul războiului. Pe cele mai puternice le păstra pentru sine, justificând hotărârea prin pericolul iminent pe care îl prezentau, fie că aveau în vecinătate duşmani, fie că ele înşile aveau forţa necesară să pună la cale răscoale. În aparenţă, măsura înlesnea Senatului să culeagă, fără nici un risc, cele mai frumoase roade, în vreme ce el personal îşi asuma numai greutăţi şi primejdii; în fapt, însă, Caesar Octavianus urmărea ca sub acest pretext Senatul să fie lipsit de armată, incapabil de a duce lupta, în timp ce el singur avea să fie în posesia forţelor armate şi să aibă dreptul de a întreţine trupe. Din aceste motive s-a decretat ca Africa, Numidia, Asia şi Grecia, împreună cu Epirul, Dalmaţia, Macedonia, Sicilia, Creta, împreună cu Libya Cyrenaică, Bithynia împreună cu Pontul, cu care se învecinează, Sardinia şi Baetica să fie atribuite Adunării poporului şi Senatului. Caesar Octavianus urma să primească sub jurisdicţia sa restul Hispaniei, Tarracona şi Lusitania, toată Gallia, adică cea Narbonensis, Lugdunensis, Acquitania şi Celtica, precum şi coloniile aferente. Câteva neamuri celtice pe care-i denumim germani, care deţin toată regiunea celtică din preajma Rinului au făcut ca să primească numele de Germania întreg ţinutul, atât partea superioară, adică partea care se întinde de la izvoarele fluviului, cât şi cea care se prelungeşte înspre Oceanul britannic. Aşadar aceste provincii, în plus Syria, cea numită Koilè, Fenicia şi Cilicia, Cyprul, Egiptul ajunseseră în acea împrejurare în lotul provinciilor atribuite lui Caesar Octavianus; mai târziu, în timp, el restitui Adunării poporului Cyprul şi Gallia Narbonensis şi în schimb luă Dalmaţia. Acest transfer s-a repetat apoi şi pentru alte câteva provincii. (...) 13. (...) În continuare, cea dintâi măsură a fost să numească numai membri din corpul senatului în calitate de guvernatori ai provinciilor din ambele categorii, cu excepţia Egiptului; unii dintre aceşti guvernatori urmau să-şi exercite funcţia pe o durată de un an şi să fie traşi la sorţi, afară dacă n-ar fi avut prioritate faţă de alţii datorită unui număr mai mare de copii sau căsătoriei contractate; voinţa lui Caesar Octavianus a fost ca aceşti guvernatori să fie trimuşi în provincii după o selecţie prealabilă, aleşi din ordinul senatorial, fără să aibă dreptul de a încinge spada, nici pe acela de a purta haina militară; titulatura de proconsuli nu era acordată numai foştilor doi consuli ci şi acelora care fuseseră pretori; mai mult chiar acelora care candidaseră pentru această magistratură; de asemenea a hotărât ca guvernatorii celor două categorii de provincii să aibă dreptul de a fi însoţiţi de un număr egal de lictori, acelaşi cu cel hotărât pentru magistraţii de la Roma; de datoria lor era să fie învestiţi cu insignele demnităţii lor de îndată ce s-ar fi aflat în afara pomoerium-ului şi să le poarte neîntrerupt, pe toată durata magistraturii, până la întoarcerea în ţară. Cât priveşte pe ceilalţi guvernatori- a hotărât ca ei să fie aleşi de el personal, să fie denumiţi legati şi propraetores, chiar dacă erau bărbaţi consulari.(...) De asemenea, hotărâ ca cei desemnaţi de el cu titlu de

45

propretor să guverneze pe o durată de mai bine de un an, atâta vreme cât va fi crezut el de cuviinţă; aceştia erau autorizaţi să poarte haina militară şi sabie, ca unii care aveau dreptul să judece şi să condamne pe soldaţi. (...) Toţi propretorii, fără excepţie, au dreptul să fie însoţi de şase lictori (...) preiau insignele ornamentale ale magistraturii lor de îndată ce intră-n funcţie în provincia care li s-a încredinţat şi, de îndată ce termenul magistraturii a expirat, le depun fără întârziere.” Res Gestae, 34, 2-3: „Datorită meritului meu am fost numit Augustus printr-un senatus consultum şi au fost puse cununa de lauri şi coroana civică deasupra uşii casei mele. Şi scutul aurit, aşezat în curia Iulia prin voinţa senatului şi poporului roman, este, prin inscripţiile de pe el, dovada virtuţii, a clemenţei, a iustiţiei şi a pietăţii mele. După aceasta, am excelat în autoritate faţă de toţi deşi nu avusesem o putere mai mare decât aceea a colegilor mei de magistraturi.” Tacitus, Anale, I, 8 şi 11: „8.(după moartea lui Augustus, n.n.) În prima şedinţă a senatului el [Tiberius] n-a îngăduit să se discute altceva decât ultimele dorinţe ale lui Augustus, în al cărui testament, adus de fecioarele vestale, erau desemnaţi ca moştenitori Tiberius şi Livia; Livia fusese adoptată în familia Iulia şi primise numele de Augusta. În al doilea rând îi înşiruise pe nepoţi şi pe strănepoţi şi în al treilea rând pe fruntaşii statului (...) Legatele testamentare nu erau mai mari decât ale unui simplu cetăţean, atât doar că lăsa tezaurului public şi plebei 43.500.000 sesterţi, celor din cohortele urbane câte 500, ostaşilor din legiuni sau din cohortele alcătuite din cetăţeni romani câte 300 de sesterţi de fiecare. Senatorii au chibzuit apoi asupra onorurilor înmormântării; părerile cele mai vrednice de luat în considerare au fost ale lui Gallus Asinius, care a propus trecerea cortegiului funerar prin poarta triumfală, şi ale lui Lucius Arruntius, ca în fruntea alaiului să fie purtate titlurile legilor date, precum şi numele popoarelor învinse [de Augustus]. La acestea Messala Valerius adăugă propunerea ca în fiecare an să se reînnoiască jurământul de credinţă faţă de Tiberius. (...) În aclamaţiile tuturor, senatul propune ca trupul lui Augustus să fie dus de senatori pe umeri până la rug; Tiberius încuviinţă aceasta cu trufaşă modestie şi printr-un edict atrase poporului atenţia să nu stăruie ca trupul lui Augustus să fie ars în for, ci în Câmpul lui Marte, într-un loc anume hărăzit, pentru ca să nu se mai tulbure ceremonia, aşa cum s-a întâmplat cândva cu prilejul înmormântării divinului Iulius din prea marele zel de a-i arăta dragostea. În ziua înmormântării, trupele au stat sub arme gata să intervină, prilej de numeroase glume între cei care văzuseră sau auziseră de la părinţii lor întâmplarea din acea faimoasă zi de cruntă robie, proaspătă încă, şi de libertate dobândită fără folos, când uciderea dictatorului Caesar păruse unora cea mai cumplită fărădelege, iar altora cea mai frumoasă faptă. „Iatăziceau ei-un împărat bătrân, după ce a domnit atâta amar de vreme, după ce a asigurat, în dispreţul intereselor poporului, situaţia moştenitorilor săi, are nevoie, pasămite, de trupe de pază pentru ca înmormântarea sa să se desfăşoare în linişte”. (...) 11. Cu toate acestea, după ce înmormântarea a fost săvârşită potrivit datinilor, lui Augustus i se decernă un templu şi onoruri divine.”

46

III. Epoca Principatului (sec. I-III) Obiective -analiza structurilor statului roman (economico-sociale, politico-militare, administrativ-juridice) şi evoluţia lor în prima perioadă imperială, secolele I-III p. Chr. -definirea procesului de urbanizare romană şi a procesului de romanizare este reliefat, mai cu seamă, prin factorii administrativ şi militar. -definirea concepţiei despre cetăţenia romană, despre stat, precum şi relaţia dintre stăpâni şi stăpâniţi. A. Surse istorice, evoluţia cronologică şi militară B. Structuri ale lumii romane în epoca Principatului B.1. Evoluţii economice şi fiscale B.2. Structuri sociale în Epoca Principatului B. 3. Structuri administrative B. 4. Instituţiile politice ale Principatului B.5. Armata romană în timpul Principatului A. Surse istorice, evoluţia cronologică şi militară Din multitudinea de surse utilizate pentru studierea epocii Principatului amintim pe cele literare (cu caracter istoric sau literar, aparţinând diverselor genuri: biografii, tratate, etc) din rândul cărora operele lui Tacitus sau Cassius Dio rămân fundamentale într-o lectură critică, ca şi scrisorile lui Pliniu cel Tânăr; pe cele juridice şi anume corpora de legi şi tratatele întocmite în epocile Antonină şi cea a Severilor- republicate în codurile imperiale târzii (din vremea împăraţilor Teodosiu al II-lea şi Iustinian), pe cele numismatice, epigrafice extrem de importante şi cele arheologice. Parcursul temporal dintre moartea lui Augustus (14 p. Chr.) şi venirea la putere a lui Diocleţian (284) a cunoscut 4 dinastii şi două perioade de „criză”: cea care a urmat morţii lui Nero din 68 şi s-a prelungit în anul următor, anul 69-când se vorbeşte şi de „anul celor patru împăraţi” şi mai lunga „criză militară şi politică” din sec. al III-lea, dintre anii 235-284. Prima dinastie imperială, cea a Iulio-Claudienilor, aduce la conducerea Romei, prin respectarea relativă a dorinţelor primului împărat şi a încă cvasi-operantelor norme republicane, un număr de 4 împăraţi Tiberius (14-37), Caligula (37-41), Claudius (41-54) şi Nero (54-68) sub domnia cărora statul îşi redefineşte raportul între instituţia imperială şi celelalte instituţii, cu o continuă scădere a forţei politice a senatului şi o creştere a rolului gărzii pretoriene. Sub aspect militar linia germană a Dunării este stabilizată, se constituie provincia Moesia (inclusă de Traian în imperiu şi organizată de Claudius în 46, ocazia cu care Tracia clientelară devine teritoriu roman), Britannia este transformată în provincie romană (Claudius), o serie de regate clientelare orientale sunt transformate în provincii (Cappadocia şi Commagene sub Tiberius, Licia şi regatul Iudeei sub Claudius, Pontul clientelar este unit cu Galatia romană sub Nero), alte zone orientale se recunosc cliente ale Romei (Armenia, în timpul lui Nero). Stabilitatea politică a conducerii romane din provincii este uneori ameninţată, reţinem câteva evenimente mai importante: sub Tiberius- răscoala lui Tacfarinas, din nordul Africii şi a treverilor lui Florus, din Gallia; sub Nero- răscoala din Britannia. Roma nu este ferită nici de comploturi în interior: conspiraţia lui Seian (Tiberius) sau a lui Piso (Nero). Totuşi, abia după sinuciderea lui Nero statul va cunoaşte prima criză de amploare de la stabilirea ordinii interne de către împăratul Augustus (principala sursă a acestor evenimente o 47

reprezintă Istoriile lui Tacitus). Este vorba de vidul de putere, datorat lipsei unui principiu clar de transmitere a puterii imperiale pe fondul neînţelegerilor din sânul elitei politice şi militare romane. În decurs de mai bine de un an devin împăraţi Servius Sulpicius Galba (9 iunie 68-15 ian. 69) ucis în for, urmat de Otto Marcus Salvius (15 ian.-14 apr. 69) care se sinucide la Bedriacum după ce este înfrânt de armatele lui Vittelius. Acesta din urmă fusese proclamat încă de la începutul anului respectiv de către armatele din Occident dar nu se poate menţine la putere fiind înfrânt de armatele lui Vespasianus, conduse de Antoninus Primus, în bătălia de la Cremona, din 24 oct. 69. Confruntarea dintre trupele lui Vittelius şi ale lui Vespasian se petrecea în condiţiile contestării autorităţii primului în vreme ce ultimul fusese proclamat ca împărat în Orient de trupele proprii (la 1 iulie) şi acceptat de Roma. Rămas singur pe scena politică, Titus Flavius Vespasianus (69-79) pune bazele dinastiei Flavia. Este primul împărat ca nu s-a născut la Roma, ci la Reate şi cel care se menţine la putere fiind proclamat de trupele militare. Va fi urmat de fiii săi, mai întâi Titus (79-81), ridicat la rang de Caesar şi coregent al tatălui său multă vreme, apoi Domiţian (81-96). Această a doua dinastie imperială reconstruieşte finanţele statului, falimentate de Nero, prin extravaganţele sale; reechilibrează relaţia împăraţilor cu senatul; reface militar statul- linia Dunării; readuce controlul roman în Iudeea (principalul izvor este Istoria războiul iudeilor contra Romei al lui Flavius Iosephus). Următoarea dinastie Antonină- este considerată drept perioada cea mai stabilă (principiul adopţiunii este dublat de cel al asocierii la domnie pentru o mai clară transmitere a puterii politice) şi mai fertilă cultural din toată perioada Principatului. Dinastia Antonină. După asasinarea lui Domiţian este proclamat ca împărat bătrânul senator Marcus Cocceius Nerva (96-98), provenit dintr-o familie senatorială din Umbria. Acesta îl adoptă pe Ulpius Traianus şi-l ia ca şi coregent în oct. 97. Marcus Ulpius Traianus (98-117), primul împărat al Romei de origine provincială, se remarcă printr-o politică militară ofensivă (cucereşte Dacia, Armenia, Mesopotamia, Parthia), consolidează graniţa Rinului, păstrând bune relaţii cu senatul de la Roma. Urmează împăratul „călător” Publius Aelius Hadrianus (117-138) a cărui opţiune militară este oarecum defensivă. În Orient renunţă la Mesopotamia, dar are de înfruntat puternica ridicare a evreilor lui Bar-Kochba, 133-134, prilej cu care distruge Ierusalimul pe temelia căruia construieşte colonia Aelia-Capitolina. Filoelen, Hadrian încurajează revigorarea culturii greceşti şi se preocupă, cu meticulozitate, de reorganizarea aparatului juridic al statului (în vremea sa este publicat aşanumitul Edictum Perpetuum-o culegere de legi valabile şi operante la momentul respectiv, care fuseseră în mod constituţional editate anual de pretorii anteriori). Ultimii trei împăraţi antonini, Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180) şi Lucius Antoninus Commodus (180-192) reuşesc să păstreze frontiere stabile, cu destule eforturi, Antoninus Pius mai mult prin generalii săi, Marcus Aurelius având de înfruntat presiunea cvazilor şi marcomanilor, readuce Armenia sub ascultare, chiar cucereşte noi teritorii: Seleucia şi Ctesiphonul, în timp ce Commodus renunţă la orice ofensivă (încheie pacea cu popoarele germanice), preocupat fiind de evoluţile sale ca împăratgladiator, personificare a lui Hercules. După uciderea lui Commodus, senatul îi condamnă actele şi memoria (damnatio memoriae) iar pentru câteva luni este proclamat ca împărat fiul unui libert, Publius Helvius Pertinax, prefect al oraşului în acel moment, cu o lungă carieră pornită de la cele mai de jos posturi. Asasinat şi el după numai 87 de zile, instituţia imperială este scoasă la licitaţie. Cel care are câştig de cauză, oferind sume mari de bani gărzilor pretoriene, este M. Didius Severus Iulianus dar trupele de la Dunăre îl proclamă ca împărat pe Lucius Septimius Severus (193211), întemeietorul dinastiei Severilor. Născut într-o familie de rang ecvestru în Tripolitania (la Leptis Magna), Septimius Severus îndepărtează rapid pe ceilalţi pretendenţi (Niger şi Albinus) şi restabileşte ordinea în stat. În timpul său, în instituţiile centrale pătrund consistent membri ai familiilor provenite din Africa sa natală şi zona siriană (locul de baştină al soţiei sale, Iulia Domna, cu care era căsătorit din 185). Se remarcă militar în zona Orientală prin recucerirea Mesopotamiei, 48

iar din 205 este antrenat în războaiele din Britannia (unde, de altfel, îşi va găsi sfârşitul în castrul de la Eboracum-York, în 211). Îi urmează cei doi fii ai acestuia (coîmpăraţi până în 212) apoi, după asasinarea lui Geta, rămâne singur împărat Septimius Basianus, cunoscut şi sub denumirea de Caracalla (211/212-217). În timpul acestuia, cetăţenia romană se extinde pe întreg cuprinsul statului, dediticii (populaţii cucerite care nu beneficiau de nici un fel de autonomie proprie, prin urmare nu-şi putuseră păstra, după cucerirea romană, propriile instituţii) nebeneficiind de aceast edict (212), au loc dificile confruntări cu alamanii, carpii şi parţii. În anul 217, Carcalla este ucis de prefectul pretoriului, Macrinus, devenit pentru scurtă vreme conducătorul Romei (este primul împărat de rang ecvestru), pentru ca din 218 şef al statului să fie Marcus Aurelius Heliogabalus (218-222), apărător al cultului lui Sol Inuictus, promotor al unei ideologii impregnată de influenţe orientale. Ultimul reprezentant al severilor, Severus Alexander (222-235) va opri înaintarea sasanidă şi va respinge pe alamanii care pătrunseseră în Gallia, fiind totodată adept al unei politici de bună colaborare cu senatul. Cu toate acestea, asasinarea sa va arunca statul într-o lungă criză- cunoscută şi ca „anarhia militară”: în 50 de ani la conducerea statului se perindă nu mai puţin de 25 de împăraţi, dintre care doar 2 nu sunt asasinaţi. În această perioadă, statul roman se confruntă cu grave probleme de apărare atât pe graniţele din Europa (acum se desfăşoară primul atac al goţilor contra Romei-238, urmat de cel al goţilor lui Kniva-249/150, alte atacuri gotice sunt cele din 267 şi 269; se consumă invazia carpică-245/7) cât şi în Orient; au loc uzurpări în interior (a lui Posthumus-259 sau Victorinus-268270, în Gallia sau a Zenobiei, Palmyra-266/7); sunt părăsite zonele nord-dunărene dacice (sub Aurelian). Principatul va cunoaşte, spre finele secolului al III-lea şi-n veacul următor, o îndepărtare vizibilă faţă de formula ideologică promovată de Augustus, în ceea ce priveşte echilibrul dintre instituţiile centrale, promovarea candidaţilor pentru conducerea statului, raportul dintre cele două ordine sociale-senatorial şi ecvestru. Mari mutaţii se petrec în cadrul sistemului de idei care susţin instituţia imperială în sensul unor infiltrări orientale de consistenţă autocratică şi despotică. Extinderea Statului roman în epoca Principatului

49

B. Structuri ale lumii romane în epoca Principatului B.1. Evoluţii economice şi fiscale S-a vorbit în studiile de specialitate despre decadenţa economică a Italiei, deşi pentru anumite produse, de ex. vin, Italia rămâne un spaţiu important de producţie, cel puţin în prima parte a sec. I p. Cr. De la sfârşitul acestui secol, însă, peninsula cunoaşte o dezvoltare neomogenă, în părţile sale centrale fiind evidentă modificarea de peisaj rural în sensul declinului, vizibil pe toată durata următoarelor două secole . În ceea ce priveşte agricultura din unele regiuni ale imperiului, se constată orientarea ei către export: în Gallia Narbonensis, Baetica, Africa, zonele orientale, cu consecinţe importante la nivel local (beneficii pentru marii proprietari funciari din aceste zone sau pentru deţinătorii de plantaţii) şi „central” (alături de armată, principalul consumator al statului este capitala, fără a se uita aici şi consumul de importuri din alte metropole). Chiar din prima parte a sec. I p. Cr. produsele agricole din Gallia (vin) şi zona hispanică (vin din Catalonia, ulei de măsline şi conserve-Baetica) sunt abundent întâlnite pe piaţa italică. Pentru menţinerea primatului economic al Italiei au fost luate „măsuri protecţioniste”, fără un rezultat durabil sau eficient, de către Domiţian (care interzice plantarea viţei de vie în provincii) sau Traian (în legătură cu prohibiţia emigrării din Italia spre provincii, decizia ca senatorii să deţină un sfert din bunurile lor în Italia, legată de menţinerea caracterului italic al senatului). Marginile imperiului cunosc o mai mare activitate mesteşugărească, producţia artizanală din Gallia- mai ales ceramica- ajunge curând s-o egaleze pe cea italică şi s-o devanseze. Cele mai importante ateliere meşteşugăreşti se găsesc la Arezzo (Toscana)- ceramică, la Canusium (Apulia)textile, concurate de producţiile gallice (Lugdunum, mai ales din deceniul al III-lea al primului secol creştin) şi respectiv asiatice (mai ales textilele din Laodiceea). Din epoca iulio-claudienilor împăraţii acordă o mare atenţie minelor de piatră şi marmură, renumite sunt exploatările din Italia (LunaCarrare) dar şi din Tunisia (Simithus) sau Grecia şi Insulele din Egeea precum şi Asia Mică. În domeniul meşteşugurilor se infiinţează asociaţiile de lucrători –collegia- cu o organizare similară colegiilor religioase, sportive, familiale sau funerare. Rutele comerciale leagă Germania de Panonnia, Gallia de Italia, Gallia de Panonniasau pe mare- Alexandria de Italia, Asia Mica de Occident. Dinamismul economico-comercial impus de politica de integrare a provinciilor în « patria comună » va duce în final la devansarea Italiei de către zonele provinciale, mai ales Gallia şi Spania. Epoca Severilor provoacă ridicarea importanţei Africii şi Asiei în plan public, datorită originii împăraţilor acestei dinastii şi a soţiilor lor. Din punct de vedere monetar, împăraţii caută să controleze emisiunile monetare (în special cele din metal preţios), chiar dacă senatul îşi menţine din vechile atribuţii republicane privind statutul în acest domeniu (controlul financiar al Romei şi emisiunile de bronz), cu toate acestea nu lipsesc fenomenele inflaţioniste, chiar după reforma monetară a lui Nero sau chiar în vremea Antoninilor. Din punct de vedere economico-fiscal, noua împărţire pe ordine (ordines) a lui Augustus exaltă vocaţia individului care lucrează pentru stat (Suetoniu, Augustus, 37, 1: quoque plures partem administrandae rei publicae caperent), particularii scăpând greu de obligaţiile către stat. Inovaţia lui Augustus constă în acordarea, cu titlu de privilegiu pentru cetăţenii din Italia, a scutirii de impozite directe, evitând utilizarea acelui “tributum ex censu”. În schimb, primul Princeps introduce un abil sistem de impozitare indirectă cuprinzând taxe pentru transmiterea proprietăţii- uicesima hereditatium, taxe pe vânzarea de sclavi, pentru vânzările la licitaţie, care ating indirect proprietăţile individuale şi mişcarea acestora. Măsurile lui Augustus vizează deopotrivă dispersia rapidă a proprietăţilor de familie şi controlul sistematic al statului în domeniul dreptului privat (prin legislaţia 50

privind constituirea şi apartenenţa la ordine, căsătoria acestora, transmiterea bunurilor prin testamente). Veniturile statului sunt realizate, în cea mai mare parte, din provincii, interpretatrea oficială a perceperii impozitelor directe este plata preţului păcii restabilite de Roma în aceste teritorii (Cassius Dio, 59, 29, 1-2)- provincialilor li se impun două tipuri de impozite: tributum soli sau stipendium- impozit funciar, tributum capitis sau capitatio- impozit individual, al tuturor persoanelor apte de muncă- la care se adauga impozitarea indirectă. La nivel mental, statutul de cetăţean echivalează cu privilegiile fiscale iar statul roman (Pliniu, Hist. Nat., III, 39) este cel aducător de pace şi securitate (pax et securitas), este statul care oferă o patrie comună tuturor. Astfel apare ideea de centru: Roma caput mundi iar modelul urban al Romei este multiplicat în teritoriul provincial. Criza secolului al III-lea, care a cuprins instituţiile statului roman, atinge inevitabil structurile economice şi fiscale. Atacurile barbarilor provoacă o depopulare a marginilor mai cu seamă occidentale ale statului, mai ales după 250, se instalează o insecuritate care va modifica modelul de habitat mai ales în ceea ce priveşte spaţiul urban ce devine acum fortificat. Pământul reprezintă principalul “plasament de capital” şi o nouă atitudine a statului faţă de proprietatea funciară se încheagă. Se produc colonizări sistematice în jurul limes-ului cu veterani, soldaţi activi sau barbari stabiliţi pe terenurile golite pentru a păstra imaginea şi realitatea stăpânirii Romei asupra « oicumenei », în zona mediteraneeană se păstrează latifundiile cu sclavi, se practică o nouă distribuire a pământurilor vacante către cei avuţi pentru a menţine o evidenţă fiscală clară (măcar în intenţie). De asemenea, apare tendinţa materializării dependenţei de proprietatea funciară prin interzicerea părăsirii acesteia, în final legarea de pământ. Imaginea transmisă de autorii antici privind veacul al III-lea este una negativă, astfel Sf. Ciprian vorbea de epuizarea minelor de aur şi de argint, de micşorarea fertilităţii solului, de irigaţiile neglijate, mai ales în Egipt. Ceramica gallică scade atât cantitativ cât şi calitativ, exportul de vin italic în Egipt şi apoi în India încetează, în vremea lui Probus se iau măsuri de replantări de viţă în Gallia, Panonnia şi Moesia pentru a suplini scăderea producţiei italice (SHA, Probus, 18, 8; Eutropius, Breuiarum ab Urbe condita, 37, 3). Transporturile de uscat şi cele pe apă sunt serios afectate, practic legăturile dintre Occident şi Orient sunt drastic reduse, comerţul este paralizat datorită insecurităţii drumurilor, reapare fenomenul pirateriei în Mediterana, grâul din Africa şi Egipt vine cu mai puţină regularitate în Ostia (port al Romei) motiv pentru care statul se concentrează asupra rechiziţiilor locale pentru obţinerea resurselor necesare aprovizionării oraşelor şi armatei. Din punct de vedere monetar, împăraţii practică emisiuni succesive fără a se putea opri devalorizareadenarul de argint al lui Caracalla ajunge la jumătatea sec. al III-lea să conţină doar 3,5 gr de metal preţios fată de 5 gr. la momentul emiterii- 215. Sub Gallienus circulă moneda de cupru şi bronz cu o fină peliculă de argint; fenomenul este pus în legătură cu dificultăţile de aprovizionare cu metal preţios din monele din Spania şi Britannia ca urmare a uzurpării lui Posthumius din Gallia (care de altfel îşi emite propriile monede, practică întâlnită la toţi uzurpatorii) dar şi cu tendinţa de tezaurizare a aurului şi argintului. Monedele de bronz emise de Senat se păstrează dar şi acestea sunt afectate de tezaurizare. Oraşele orientale emit propriile monezi cu o circulaţie mai ales locală (uneori întâlnite şi în spaţiul european) dar după 260 activitatea este întreruptă aproape complet. Pluralismul monetar şi inflaţia au consecinţe serioase asupra plăţii salariilor şi a soldelor asupra perceperii fiscale, astfel spre finele veacului plăţile în natură devin o realitate larg răspândită (aşa cum o dovedeşte evidenţa epigrafică). La acestea se adaugă problema tot mai acută a aprovizionării armatei care cade în sarcina regiunilor de staţionare a legiunilor, practic Probus şi Aurelian instituie annona pentru soldaţi cu titlu de impozit general. Din punct de vedere fiscal se constată o nouă distribuţie de sarcini ca urmare a edictului lui Caracalla care generaliza cetăţenia romană în imperiu- 212. Scutirea anterioară de tribut cade în desuetudine, cetăţenii sunt chemaţi solidar să contribuie la satisfacerea nevoilor celor doi 51

consumatori de bază ai statului: Roma şi armata. Se menţin cele două tipuri de impozite pentru provinciali (tributum pe proprietatea de pământ şi capitatio) dar acestea pot fi acum plătite atât în bani cât şi în natură, mai ales impozitul funciar. Temă de autoevaluare Cum va explicaţi pierderea primatului economic al Italiei în epoca Principatului? B.2. Structuri sociale în Epoca Principatului Încă de la finele Republicii, societatea romană tinde să se structureze pe ordine sociale în care statutele civice joacă rolul definitoriu. Augustus preia acest model şi-l dezvoltă pe baze juridice mai clare. La nivelul întregii societăţidouă mari criterii se desprind de la început: cetăţenia romană şi libertatea juridică. Din perspectiva primului criteriu lumea romană se împarte în cetăţeni şi necetăţeni (simpli peregrini sau locuitori ai imperiului şi sclavii). O categorie aparte o formează sclavii eliberaţi (fie prin gestul stăpânilor lor fie prin favoare imperială) care devin liberţi (liberti). Cetăţenii romani sunt ierarhizaţi censitar pe ordine, în funcţie de poziţia şi statutul lor juridic: aristocraţia, alcătuită din senatori şi cavaleri, aristocraţia municipală, plebea urbană şi segmentul social al producătorilor agricoli şi meşteşugari, liberţii (ai particularilor sau ai familiei imperiale). Ordinul senatorial presupunea un cens minim de 1 000 000 sesterţi (Cassius Dio, 54, 17 şi 54, 26). Transmiterea titlului de senator este ereditară, mergând până la trei generaţii inclusiv femeile (Suetonius, Augustus, 38, 2; Digestae, 23.2.44), orice membru al acestui ordin este calificat cu adjectivul de clarissimus (clarissima pentru fiice şi soţii-se cuvine, însă, făcută precizarea ca aceste calificative, amintite de surse încă de la finele republicii pentru personaje masculine-Ciceroşi începutul epocii imperiale pentru ambele categorii de gen, apar epigrafic mult mai târziu : sfârşitul sec. I p. Chr- pentru bărbaţi şi sec. al II-lea pentru femeiSenatorii dispuneau de inelul de aur plin, tivul lat de purpură care le mărginea toga şi aveau un cursus honorum bine precizat prin decizie imperială: se începea cu o perioadă de “ucenicie” prin îndeplinirea uneia dintre atribuţiile cuprinse de uigintiuirat se putea continua cu funcţiile moştenite din epoca republicană: cvestura, tribunatul plebei, edilitatea, pretura, consulatul. Urma apoi continuarea carierei prin curatele şi/sau prefecturiVârful carierei senatoriale este marcat de prefectura urbană. Pe lângă privilegiile stabilite de Augustus (scutiri fiscale în oraşul lor de origine, implicarea în problemele politice şi juridice ale statului, scutiri de a primi şi deci de a suporta ambasadele pe domeniile lor, locuri rezervate la teatru şi circ) existau şi restricţii (prohibiţia de a se căsători cu persoane nedemne- liberţi- sau care depun activităţi infame- actori, mimi; interdicţia de practica activităţi josnice: lupta gladiatorilor, actoria, prostituţia). Ordinul ecvestru, cu censul minim de 400 000 de sesterţi, este lipsit de posibilitatea de a lăsa moştenire titlul de cavaler (care se primea într-o procesiune publică, împreună cu calul public şi dreptul de a purta inelul de cavaler din aur, dar gol pe dinăuntru şi toga cu tivul îngust de purpură), deci copiii şi femeile nu pot beneficia de acest rang, calificat cu atributul de egregius, dar este mai deschis simplilor soldaţi şi liberţilor. Cavalerii beneficiază de o gamă însemnată de oportunităţi pentru cariera lor politică- carieră care începe şi, cel mai adesea, continuă, în domeniul militar, au locuri rezervate la spectacole, dar nu sunt scutiţi în oraşul lor natal de nici o obligaţie. Restricţiile senatoriale sunt valabile şi pentru cavaleri (mai puţin interdicţia privind căsătoria cu persoane liberte). Ordinul decurionilor, foarte neomogen, este reprezentat de elitele locale din oraşele romane care ocupau posturi de conducere la nivel local. Acest ordin tinde să devină ereditar, fiind cel mai adesea reprezentat de câteva familii nobile locale. Magistraturile anuale, colegiale şi ierarhizate existau în majoritatea cetăţilor, perechi de cvestori, edili şi duumviri în coloniile romane şi municipiile 52

provinciale, colegiul de quattuorviri în municipiile italice (doi cu puteri edilitare şi doi cu atribuţii juridice). Cariera unui decurion începe cu edilitatea, apoi duumuir-atul (sau quattuouir-atul), quaestura. Vârful carierei municipale, calculat în termeni de onoare, este dat de sacerdoţiul cultului imperial. Trecerea dintr-un ordin la altul, în sensul urcării spre rangul de senator, depinde de decizia imperială. Aranjamentul social al lui Augustus este menţinut până în vremea Antoninilor. În general, recrutarea senatorilor este strâns legată de politica împăraţilor de acordare a cetăţeniei romane. În tot cursul Principatului există o destul de consistentă disparitate socială între categoriile stabilite de Augustus în funcţie de dignitas şi de auctoritas; astfel, putem întâlni liberţi imperiali cu o averea personală ce depăşeşte rangul lor socio-juridic (Pallas şi Narcis aveau sub Nero 300 şi 400 milioane de sesterţi, un libert din Assisi, de profesie medic, lasă moştenire 500 000 de sesterţi- ILS, 7812). O mare masă de liberţi, salariaţi şi de mici proprietari asigurau viaţa economică a statului. Aceştia din urmă sunt caracterizaţi prin diferite grade de dependenţă faţă de marii proprietari cărora le cedau în parte sau total drepturile de proprietate asupra domeniilor proprii. Cât priveşte sclavii, deşi s-a susţinut, pe fundamente marxiste, caracterul sclavagist al statului roman, realităţile sociale din imperiu sunt departe de a oferi un tablou atât de clar. Întradevăr, există un mare număr de sclavi utilizaţi ca forţă de muncă în agricultură sau meşteşuguri dar alături de ei, în acelaşi spaţiu geografic şi timp istoric avem o mare cantitate de mână de lucru liberă. Câteva exemple pot fi edificatoare pentru gradul de dificultate (sau imposibilitate) legat de încercarea postulării unor afirmaţii generale: în Africa sunt atestate ferme în care este folosită mâna de lucru liberă dar domeniul agrar al soţiei lui Apuleius este lucrat de cca 100 de sclavi; în Egipt populaţia servilă nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei şi nu este folosită predominant în agricultură; în Asia Mică domenii agricole întinse folosesc muncitori liberi dar în unele dintre marile oraşe producţia meşteşugărească este asigurată prin utilizarea sclavilor (de pildă, Pergam). Nici deţinerea sclavilor nu este uşor de estimat, dacă Tacitus vorbea de Pedanius Secundus care avea în anul 61 p. Chr., cca. 400 de sclavi (Anale, XIV, 43) acest exemplu nu poate fi generalizat. Cifrele avansate de cercetarea modernă sunt departe de a putea fi dovedite. Sursele sclaviei erau mai ales naşterea, vânzarea, pirateria, iar domeniile de activitae rămân extrem de diverse: agricultură, meşteşuguri, construcţii, marină, activităţi administrative, comerciale, medicale, educaţie. În legătură cu raporturile sociale, trebuie spus că în epoca imperială avem de a face cu o pluralitate de comunităţi neuniformizate, în care raporturi de dependenţă socială sunt decelabile mai ales pe verticală. Se menţine sistemul patronajului romanca relaţii de reciprocitate asimetricăcompletând relaţiile familiare şi de amiciţie, iar favorurile şi serviciile au un rol deosebit (aşa cum se poate distinge măcar din corespondenţa lui Plinius cel Tânăr sau din documentaţia juridică). Violenţele sociale sunt mai de grabă punctuale (unele ţin, spre pildă, de factori de natură politică -revolta evreilor), având ca explicaţie tratatamentul excesiv aplicat lucrătorilor sclavi de către stăpâni (cazul senatorului Larcius Macedo -Plinius cel Tânăr, Ep., 3, 14) sau sunt de asociat unor situaţii de criză economică- de aprovizionare (cazul lui Dion din Prusa şi relatarea acestuia referitoare la situaţia din Cilicia în vremea apostolului Pavel) O importanţă aparte o are evergetismul, fenomen de sorginte elenă, ale cărui dimensiuni civice rămân fundamentaleDefinit ca o formă de binefacere pentru o colectivitate, evergetismul a căpătat o mare amploare în primele două secole imperiale, mai ales în zonele centrale şi vestice ale statului. Orice important personaj local sau individ cu posibilităţi materiale poate contribui la bunăstarea localnicilor (dintr-o cetate sau chiar cartier) prin ridicarea unor edificii noi, construcţia de drumuri, viaducte sau repararea unora mai vechi, poate prelua anumite sarcini financiare ale comunităţii locale, poate organiza banchete sau festivităţi publice, poate susţine aprovizionarea. Legislaţia romană prevedea şi situaţia unor binefaceri „obligatorii” pentru a dobândi un anumit statut vizat (este vorba despre acel evergetism ob honorem). Intrinsec legat de viaţa urbană, 53

evergetismul nu este străin de ambiţiile personale (mai cu seamă electoral- politice) ale iniţiatorilor acestor daruri. Sub aspect cronologic, evergetismul cunoaşte cea mai mare dezvoltare în epoca antonină, iar din punct de vedere spaţial, în epoca iulio-claudienilor Italia este mai bine reprezentată decât provinciile în vreme ce abia de la începutul sec. al II-lea-cu apogeul în epoca severilor- Africa să intre în acest circuit. Cetăţenia romană, aspecte ale universului urban Caracteristicile de bază ale statutului juridic de cetăţean roman sau cetăţean de drept latin sunt moştenite din epoca republicană. Astfel, un cetăţean roman de drept deplin este înregistrat oficial prin cele trei nume (tria nomina-praenomen, nomen gentile şi cognomen/cognomina) la care se adaugă filiaţia şi tribul electoral (din sec. al II-lea această menţiune cade în desuetudine). Un alt element de continuitate cu perioada republicană este accepţia celor două patrii pentru orice cetăţean (Dig. 50.1.33): cea în care s-a născut şi cea în care trăieşte, aceasta din urmă- statul roman- fiind superioară primeia pe care, de altfel, o înglobează (Cicero, De leg., II, 2, dar şi Pro Balbo, 28, Pro Caec., 100). Ceea ce se modifică în Principat este ponderea politică a cetăţenei romane dar acest lucru este suplinit prin prestarea serviciului militar iar la nivelul provinciilor carierele municipale din cetăţile latine constituie una din principala rampă de lansare pentru cariera politică de la Roma (senatul, cu deosebire). De la Vespasian provincialii pătrund fără restricţii în cadrul senatului. Romanitatea, ca patrie a cetăţenilor, reprezintă un cadru juridic dar şi administrativ şi o civilizaţie de tip roman pentru partea occidentală a statului, în vreme ce pentru Orient, existând deja structurile poliade, ataşamentul la valorile civice se manifestă mai degrabă doar la segmentul social legat politic de Roma. Dincolo de privilegii fiscale- deşi naturalizarea ca cetăţean roman nu era întotdeauna însoţită de scutirea impozitelor datorate statului (v. Tabula de la Banasa), cetăţenia romană reprezenta în mod tradiţional privilegii în materie de jurisdicţie penală, arestarea abuzivă şi instrumentarea ilegală a proceselor romanilor fiind, în teorie cel puţin, interzisa. Accesul la cetăţenia romană se făcea prin mai multe moduri. Primul dintre ele cuprinde acordarea statutul civic roman automat prin naştere (dacă tatăl are ius conubii), prin eliberarea unui sclav de către un stăpân cetăţean, cvasi-automat prin serviciul militar şi ocuparea notabilităţilor unei cetăţi de drept latin. Al doilea mod este concesiunea viritană, pentru membrii unei comunităţi peregrine, acordată cu titlu personal de către împărat. Aceasta presupune o operaţiune extrem de complexă, constituindu-se un adevărat dosar al solicitantului, din care nu trebuie să lipsească recomandarea unui personaj din anturajul imperial (de ex. cazul medicului Harpocrates, recomandat de Plinius-Ep., 10, 5, 7). Al treilea mod este acordarea colectivă a cetăţeniei de către împărat. O dată primit acest statut (mai ales când este vorba despre persoane sau grupuri familiale restrânse- cum este cazul familiei aristocratice maure atestată prin inscripţia de la Banasa, aparţinând tribului Zegrenses din Mauretania Tingitană-în 168/9 şi 177) el este sau poate fi urmărit în evoluţia şi transmiterea ereditară de către autorităţile romane. Procesul de extindere a cetăţeniei romane nu este unul liniar, nici măcar uniform în timp şi spaţiu, de-a lungul Principatului. Pe ansamblu, se poate vorbi de o răspândire sistematică dar cu destulă reticenţă a statutului civic roman, deşi există destule perioade de pauză (domniile lui Tiberius, Nero, Antoninus Pius). Sub iulio-claudieni, vor primi cetăţenia Galliile dar şi Britannia şi locuitori ai Hispaniei, mai ales în vremea lui Claudius (aşa cum o dovedeşte onomastica epigrafică ce conţine abundent numele Claudius). Sub Flavieni, perioadă care cunoaşte ultimele aşezări consistente de veterani, se dezvoltă o coerentă politică de promovare a municipiilor, mai ales italice, la rangul de colonia, iar dreptul latin se răspândeşte în pen. Iberică. Spaniile continuă ascensiunea spre corpul civic roman sub Antonini care, însă, acordă o mare atenţie Orientului. Hadrian preferă să multiplice municipiile (cunoaştem 14 municipii Aelia în Africa şi 8 în Panonia). O politică mai sistematizată privind extinderea cetăţeniei romane se poate observa în acţiunile lui Marcus Antonius şi Commodus. Sub Severi rolul cel mai important, ca teritorii pe care se dezvoltă structurile urbane 54

romane, îl vor avea Africa şi Syria, fapt reliefat şi de introducerea în Senat de noi senatori de origine africană şi siriană. Măsura împăratului Caracalla din 212 de extindere a cetăţeniei romane (sursele principale ale textului fiind: Modestin în Dig., 50, 1; Gaius, Instit., 1, 13-15; papirusul Giessen 40) viza persoane (toţi peregrini exceptând dediticii) şi nu anume colectivităţi mai mult sau mai puţin închegate urban. Amploarea ei este măsurată epigrafic prin răspândirea gentiliciului Aurelius (numele oficial al lui Caracalla fiind Marcus Aurelius Antoninus) în importante zone ale Egiptului şi în zonele rurale ale Asiei, unde cetăţenia romană fusese mai puţin răspândită până atunci. Consecinţele acestui edict imperial pot fi catalogate ca fiind de ordin fiscal şi militar, dar şi ca o dorinţă de a extinde cultul imperial, de a mări numărul adoratorilor zeilor romani. În ceea ce priveşte tipul de comunităţi urbane care se dezvoltă pe teritoriul imperiului roman, câteva caracteristici se impun a fi precizate: ele preiau în bună măsură vechile modele urbane republicane care practic tindeau să copieze modelul Romei. De altfel în literatura de specialitate se vorbeşte despre imperiul roman ca despre un „spaţiul celular” în care modelul Romei este multiplicat în teritoriul provincial Acest model se forja pe cel grec şi italic cu influenţe etrusce în primele secole de existenţă a cetăţii romane. Gradul de apropiere juridică de acest model urban este dat de statutul de colonia în vreme ce municipia au o structură ceva mai îndepărtată de capitală; atât municipiile cât şi coloniile pot fi de drept: roman, italic sau latin. De menţionat faptul că întemeierea unor colonii (ex nihilo) este înlocuită cu ridicarea unor municipii la rang de colonie ca urmare a procesului romanizării. Pe lângă aceste structuri urbane legate într-un fel sau altul de sistemul juridic roman, mai există cetăţi peregrine (străine) care au diverse raporturi fiscale cu Roma- ele pot fi cetăţi : libere, libere şi federate şi stipendiare. După trei secole de integrare, de promovare colectivă şi individuală a raporturilor juridice de factură romano-latină, de la Augustus la Severus Alexander, totuşi Orientul şi Occidentul prezintă structuri urbane specifice. Criza veacului al III-lea După dinastia Severilor, tulburările politice şi instabilitatea internă vor accentua mutaţiile sociale, începute la cumpăna secoleleor II-III. Faţă de aspectele menţionate, care se menţin, intervin câteva modificări importante: raportul între cetăţeni şi necetăţeni se modifică în favoarea primilor (ca urmare a edictului lui Caracalla); cetăţenia romană încetează de a mai fi un deziderat al peregrinilor şi începe a fi considerată o povară, în primul rând fiscală şi militară. Din a doua jumătate a perioadei, apar, mai ales la graniţe, grupuri de barbari infiltraţi care vor fi apoi împământeniţi şi vor forma în veacul următor adevărate enclave (treptat, vor primi mai întâi statutul de foederati, apoi de cetăţeni romani); în teritoriu apar regionalisme în dezvoltarea socială, mult mai pronunţate decât anterior, precum şi mici centre de putere politică (concretizate cel mai adesea prin uzurpări). La nivelul eşalonului superior al lumii romane, perioada marchează un oarecare recul al ordinului senatorial, practic senatorilor li se interzice comanda legiunilor militare, iar cavalerii tind să joace un rol din ce în ce mai important atât în viaţa militară cât şi în cea politică (reforma lui Gallienus: 253-268). Climatul este în genere unul de insecuritate, exagerat poate de unele surse, mai ales de cele creştine (vezi dosarul de texte) Temă de autoevaluare Comparaţi mărturia lui Plius cel Tânăr cu cea a Sf Ciprian (din dosarul de texte). Ce deosebiri observaţi între cele două epoci descrise de cei doi autori?. B. 3. Structuri administrative Organizarea întinsului teritoriu cucerit vizează delimitări spaţiale locale şi regionale şi construirea unui amplu aparat de control. Cadastrarea spaţială, care însoţea de regulă recenzarea 55

populaţiei, are la bază concepţia potrivit căreia pământul aparţine de drept poporului roman sau împăratului (Gaius, Instit., II, 7), operaţia desfăşurându-se în numele acestuia din urmă chiar şi în provinciile senatoriale. Dincolo de acest aspect, pământuri întinse, cariere sau zone forestiere alcătuiesc domeniul imperial (din epoca Antonină-Antoninus Pius se va face distincţia între domeniul împăratului ce căpătase la finele primei dinastii un caracter public şi lucrurile sale personale-res priuata). Construirea unui oraş (de tipul coloniilor) este realizată de-a lungul a două axe principale: cardo (sud-nord) şi decumanus (est-vest), teritoriul fiind ulterior parcelat, mai mult sau mai puţin ortogonal, acţiune de revine acelor tehnicieni topometri-agrimensores. Uneori au loc recadastrări succesive, cu uşoare modificări ale planurilor iniţiale. Cercetări recente, bazate pe studiul fotografiilor aeriene, au dovedit că unele zone limitrofe ale marilor oraşe erau cadastrate chiar dincolo de limita teritoriilor fertile (este cazul tunisianmăsurat sistematic de la finele republicii până sub Tiberiu, unde axa nord-sud se întinde pe mai mult de 200 km, bornele înglobând cetăţi stipendiare, cetăţi libere şi cetăţi libere şi federate, inclusiv deşerturi nisipoase), ceea ce pare să dovedească intenţia romană de organizare a spaţiului după un model universal. La nivelul întregului stat, pământul este împărţit în provincii senatoriale şi imperiale. Prima categorie includea un număr de 10 provincii, de la epoca flavienilor: Africa proconsulară, Baetica, Gallia Narbonenssis, Sicilia şi Sardinia, Macedonia, Achaia, Creta-Cirenaica, Cipru, Asia, PontBithynia (schimbată în 162 cu Lycia-Pamphylia). Aparatul de conducere avea în frunte un guvernator de rang senatorial (fost consul sau fost pretor), pe o durată de 1 an, cu posibilitatea prelungirii mandatului. Guvernatorul îşi numea delegaţii (unul pentru proconsulii pretorieni şi 3 pentru proconsuli), fiind însoţiţi de un cvestor. Guvernatorii şi cvestorii erau în mod tradiţional traşi la sorţi dintr-o listă de candidaţi pe care o aproba şi împăratul. Acesta din urmă îşi putea trimite propriii delegaţi în provincii, putând interveni direct la cererea expresă a comunităţilor. Provinciile imperiale sunt zonele insuficient pacificate sau refăcute după cucerire. Conducerea lor este încredinţată unor guvernatori de rang consular sau pretorian, cu titlul de legatus Augusti pro praetore; începând cu epoca lui Tiberius, noile provincii imperiale sunt conduse de procuratori. Durata unui mandat de guvernator al unei provincii imperiale este în mod regulat de 3 ani, dar excepţiile sunt destul de numeroase (sub Augustus perioada era nedeterminată, sub Tiberius avem cazuri de menţinere în funcţie chiar pentru 24 de ani –Tacitus, Anale, VI, 39,3- uneori prin voinţa împăratului intervalul de 3 ani putea fi micşorat). Delegaţii unui guvernator din aceste zone erau numiţi direct de împărat. Cazul Egiptului este unul aparte-considerat iniţial posesiune personală a lui princeps era administrat prin persoane de rang ecvestru. Guvernatorii ecveştri purtau titlu de prefecţi (cu o conotaţie militară mai accentuată) sau de procuratori (mai mult cu înţelesul de funcţionari imperiali). Raportarea statului roman la spaţiul provincial este diferită în partea vestică faţă cea estică. Roma moştenea administraţia statelor elenistice, pe care o păstrează (de ex. în Egipt unitatea de bază rămâne noma, abia sub Diocleţian putem vorbi despre o coerentă politică de încurajare a construirii unui mediu urban, ceea ce duce la împărţirea competenţelor cu funcţionarii din nome). Sarcinile administrative sunt încredinţate şi aristocraţiei locale, menţinându-se totodată şi adunările locale şi regionale. Spre deosebire de Orient unde nu schimbă mult nici din structurile etnice sau dimensiunea comunităţilor înglobate, în Occident Roma sparge vechile solidarităţi (de ex. cazul Aquitaniei şi Belgicae unde sunt alăturaţi celţi şi non-celţi, sau tracii scordisci împărţiţi între Pannonia, Moesia şi Dalmaţia), ducând o politică mai dură. În ambele tipuri de provincii se adaugă un aparat de tip birocratic important însărcinat cu răspunderi financiare-fiscale (dacă cvestorul este supus direct proconsulului, procuratorii imperiali sunt independenţi de legati), juridice (guvernatorii sunt instanţa de apel faţă de magistraţii cetăţilor din provinciile lor), edilitare. În pofida menţiunii unor contestări a abuzurilor funcţionarilor romani 56

pe care împăraţii trebuie să le soluţioneze (atestate de un Tacitus sau un Suetonius) administraţia romană se caracterizează prin stabilitate. Dar controlul roman nu se limitează la spaţiul provincial propriu-zis. Regiunile aflate sub influenţa Romei, populate de amici et socii populi romani- cuprind state clientelare, mai numeroase în partea estică a imperiului, al căror statut nu este clar definit de sursele antice dar constanta comportamentală a acestor state este de a recunoaşte superioritatea romană, de a duce o politică favorabilă Romei. De acest din urmă aspect depinde, cel mai adesea, menţinerea la putere a dinaştilor locali din aceste state, mai mult, împăraţii sunt aceia care le precizează propriile domenii de autoritate, relativ precară (Herod Antipa este rege în Iudeea dar şi procurator al Syriei; tetrarhii din Syria, preoţii din Commagene care sunt autonomi în Galatia până în 34 p. Chr). Uneori aceşti dinaşti sunt de fapt reprezentanţi ai împăratului în statul lor (cazul lui Eurycles din Sparta). Integrarea graduală a acestor state vasale în zona de control roman direct- aşadar organizarea lor ca provincii- este explicată atât prin dorinţa romană dar şi prin existenţa unor grave tulburări politice în interior. În general, procesul nu produce mari tensiuni sociale la nivel local, uneori aristocraţia locală beneficiază politic de noul context administrativ-politic. Temă de auro-evaluare Observaţi pe hartă graniţele imperiului roman: zonele fortificate artificial şi zonele apărate prin elemente naturale. Ce opţiuni defensive pare sa aibe Roma? B. 4. Instituţiile politice ale Principatului Analiza instituţiei imperiale în epoca Principatului reliefează trei pârghii importante ale puterii împăraţilor: un imperium proconsular, puterea tribuniciană, calitatea de mare pontif. Puterea proconsulară, deşi reînnoită periodic, este pentru împărat acordată cu titlu viager şi oferă: luarea auspiciilor asociate cu domeniul militar, comanda armatei, controlul trupelor, luarea deciziilor militare, numirea cadrelor militare, permisiunea de a i se decerna triumful. Legate de această putere proconsulară sunt competenţe juridice şi legislative. Puterea tribuniciană conferă: sacrosanctitate persoanei imperiale, dreptul de a bloca (ius intercessionis) deciziile senatoriale sau ale magistraţilor, drept de a asista în instanţă poporul (ius auxilii), dreptul de a convoca senatul şi de a propune legi. În registrul religios, calitatea de mare pontif dă dreptul de a numi şi propune candidaţi la diferite sacerdoţii, de a supravehea ceremoniile publice şi de a corecta ceremoniile private. În plus, în acelaşi sector religios, împăratul este cooptat în toate colegiile pontificale, are drept de a lua auspiciile pentru poporul roman, precum şi drept de a celebra ceremonii reliioase publice, de a dedica ofrande, de a sesiza senatul în legătură cu anumite aspecte religioase. Dezbaterile care au avut loc în literatura de specialitate modernă şi contemporană, dezbateri care încă mai continuă, au fost purtate pe marginea mecanismelor de învestitură a noilor împăraţi cu toate aceste puteri. Două teorii mai importante au fost elaborate relativ la învestitură: este vorba despre teoria lui Th. Mommsen şi de completarea făcută de J. Kromayer Pentru Mommsen puterea împăratului se sprijină pe acest imperium proconsular-rezultat al aclamării şi acordării titlului de imperator de către trupe şi senat şi pe puterea tribuniciană (tribunicia potestas) conferită ulterior de comiţii (reprezentând aspectele civile ale puterii imperiale). Pentru Kromayer aclamarea trupelor şi a senatului sunt cauzatoare de aptitudinea de a purta însemanele triumfale dar capacitatea reală de comandă militară nu o poate da decât comiţiile ca în cazul ultimilor mari generali republicani: Gn. Pompeius şi Iulius Caesar. Oricare ar fi relaţia dintre calitatea de imperator şi aceea de deţinător de imperium rămâne un fapt cert şi anume rolul senatului în scenariu de învestitură privind aceste aspecte la care se adaugă rolul poporului privind puterea tribuniciană. Cei mai mulţi dintre istorici sunt de acord cu un scenariu desfăşurat timp de mai bine de o lună, în care etapele ar putea fi 57

următoarele: aclamarea de armată a viitorului principe (adoptat sau asociat de către împăratul predecesor); aprobarea acestei aclamaţii de către senat, acordându-i-se titlul de imperator; convocarea poporului pentru acordarea imperium-ului proconsular şi a puterii tribuniciene, pentru numirea împăratului ca şi consul, pentru cooptarea sa în toate colegiile sacerdotale şi acordarea funcţiei sacerdotale de mare pontif. Abia după ce poporul aprobă toate aceste măsuri iniţiate de senat, noul împărat este pe deplin învestit. Recunoaşterea autorităţii noului împărat este făcută şi de celelalte comunităţi din afara Romei într-o manieră asemănătoare jurământului vechi militar republican. Toate aceste etape de definire a puterii unui nou împărat par să dea câştig de cauză interpretării conform căreia statul roman este mai degrabă o mixtură între republică şi imperiu decât o monarhie. Acest sistem de puteri şi prerogative imperiale s-a fundamentat în timp (vezi dosarul de texte) şi a evoluat; treptat poporul este din ce în ce mai rar chemat să-şi exprime votul. Cât priveşte aspectul „privat” al puterii imperiale el ţine de adopţia succesorului (potrivit gesturilor lui Augustus) în virtutea raţiunii de stat (Suetonius, Tib, 21), pe de o parte şi, pe de altă parte, de moştenirea (cum firesc este tradiţional pentru romani) a unei reţele clientelareşi a unui ansamblu de bunuri. De aceea, de regulă testamentele împăraţilor defuncţi sunt folosite ca acte deopotrivă private şi publice pentru a legitima succesiunea poziţiei imperiale, pentru a legitima virtutea şi autoritatea noului împărat (excepţiile sunt destul de rare, Nero, de pildă). Alături de aceste aspecte regăsim în puterea imperială, cum am subliniat deja în capitolul despre instaurarea Principatului de către Augustus, atribuţii censoriale şi titluri onorifice precum cel de pater patriae sau Princeps, pe care titulatura imperială le dezvăluie- de la Augustus, orice împărat este denumit Imperator Caesar Augustus, titlu urmat de toate funcţiile şi titlurile deţinute. Îşi arogă dreptul de a bate monedă de metal preţios, lăsând senatului doar privilegiul baterii monedelor de bronz. Are drept de a recomanda candidaţii pentru ocuparea magistraturilor şi numeşte direct funcţionarii şi conducerea provinciilor imperiale. Beneficiază de un tezaur- fiscusseparat faţă de cel al statului roman, aerarium precum şi de onoruri deosebite, atât el cât şi familia imperială, în timpul vieţii dar mai ales după apoteozarea sa. În secolul al III-lea, accesul la puterea imperială este tot mai adesea hotărâtă de către armată, fără o acceptare din partea senatului. Nu de puţine ori candidatul propus de armată era departe de a fi unul merituos. Pentru a putea controla mai bine statul, puterea imperială se va sprijini pe un ansamblu de funcţionari imperiali (prieteni, sclavi sau liberţi imperiali) care activau la Roma (în consiliul principelui şi biroururile centrale, cărora li se se adauă prefecturile din oraş şi curatelele) şi în provincii. Cu toate acestea ar fi simplificatoriu să privim imperiul roman ca pe un imperiu birocratic. Senatul din primele două secole imperiale îşi pierde preeminenţa republicană fără să dispară definitiv din peisajul politic roman (poate cu excepţia domniilor împăraţilor tirani). Această instituţie este acum alcătuită din 600 de membrii (foşti magistraţi şi adlecti-adăugaţi prin favoarea imperială), se întruneşte cu acordul şi participarea împăratului de două ori pe lună (la kalende şi la ide) în şedinţe ordinare sau oridecâte ori este nevoie în sesiuni extraordinare. Locul de adunare poate fi: printre altele, sanctuarul lui Iuppiter de pe Capitoliu, templul lui Mars Ultor din Forum-ul lui Augustus, biblioteca din aria sacră a templului lui Apollo de pe Palatin. Pentru a menţine numărul suficient de senatori prezenţi la şedinţe, necesar întrunirii quorum-ului (numărul minim cerut este de 400 de senatori), împăraţii, de la Augustus la Severi, iau măsuri de restricţionare a părăsirii de către senatori a Romei sau Italiei fără aprobarea imperială. Listele senatului sunt revizuite de împărat în virtutea puterilor lui cenzoriale. Atribuţiile senatului privesc organizarea administrativ-financiară (monedele de bronz, dar şi vechiul tezaur public din templul lui Saturn), fiscală şi juridică (domeniu unde se tinde să fie secondat deîmpărat sau alţi magistraţi). Unele dintre vechile sarcini administrativ-edilitare ale senatului sunt transferate unor magistraţi şi curatori, senatul doar aprobă candidaţii imperiali în aceste posturi. Sub aspect religios, senatul este încă din abundenţă chemat să 58

se implice, alături de împărat, în legătură cu calendarul religios al statului, cu noile sărbători instituite. Raporturile de echilibru între puterea senatului şi cea a împăratului caracterizează perioadele de stabilitate şi prosperitate ale statului roman (Tacitus, Annales, I, 72-74; III, 68-70, XII, 58 şi 62). Cele două nivele instituţionale colaborează, în condiţii de funcţionare normală, pentru rezolvarea dificultăţilor privind administrarea provinciilor (Tacitus, Annales, I, 80; Plinius cel Tânăr, Corespondenţa cu Traian), privind situaţia juridică din Imperiu (SHA, Hadrian, 18 şi 22-23; Marcus Aurelius, 10 şi 24). Comiţiile (centuriate, tribute şi curiate) nu sunt desfiinţate dar rolul lor este unul mai mult formal. Adunarea cetăţenilor înarmaţi îşi păstrează rolul electoral (deplasat acum spre baza piramidei magistraturilor) şi au un rol legislativ formal. Comiţiile curiate rămân cu grija învestirii magistraţilor, cu rezolvarea unor cazuri civile privind adopţiile şi testamentele, fiind acum înlocuite de o comisie de 30 de membri. Magistraturile republicane- ocupate după îndeplinirea unuia dintre posturile vigintivirale- se menţin, dar rolul lor este sensibil diminuat. Cvestorii sunt acum în număr de 20 şi au în grijă (începând cu debutul mandatului lor de la 5 decembrie) jocurile de gladiatori, pavarea drumurilor din Roma, sarcini fiscale, grija tezaurului statului-aerarium-până în 56 p. Chr. când este preluată de prefecţi de rang pretorian. Doi dintre cvestori sunt asociaţi casei imperiale, doi cvestori erau urbani, existau câte doi cvestori pentru fiecare consul principal, 10 (uneori 11 datorită Siciliei unde existau 2 cvestori) erau cvestori provinciali începându-şi mandatul la 1 iulie. Edilii- aleşi dintre cvestorieni în număr de 6: 3 plebei şi 3 curuli, ajutaţi de quattuoruiri- supraveghează sistemul de măsuri utilizat în activitatea comercială, regimul preţurilor, procesele comerciale, lucrările de refacere sau construcţie de drumuri, edificii publice, inclusiv băile publice. În domeniul religios organizează şi supraveghează jocurile publice din 15 septembrie în onoarea lui Iuppiter (edilii curuli) şi cele din 15 noiembrie, dedicate triadei plebeiene (edilii plebei). Tribunii plebei rămân în număr de 10 dar îşi pierd din vechile atribuţii, cea mai mare parte a sarcinilor lor se raportează la domeniul religios (înmormântările şi, pentru o scurtă perioadă, sărbătoarea Augustalia). Pretorii (urban şi pererin fiind cei mai importanţi, alături de care regăsim un număr de alţi pretori care a variat de la 8/16 pentru epoca lui Augustus la 17/18 în epoca Antonină) îşi păstrează atribuţiile juridice (prezidează şi supraveghează organizarea, desfăşurarea, judecarea de către tribunale speciale a proceselor). Pretorul urban are obligaţia de a publica albumul de legi operante în cadrul statului roman. Se păstrează competenţele religioase vechi (suplinirea lipsei consulilor pentru ceremoniile publice, fixarea datei anuale şi celebrarea Compitaliei, ceremoniile lui Hercules din Ara Maxima). Pretorienii (vechii pretori) pot ocupa funcţii civile (legat al unui proconsul, asistent juridic - iuridicus-al unui legat imperial, prefect al distribuţiei de grâu-praefectus frumenti dandi ex senatus consulto, prefect al tezaurului militar sau al statului) sau civil-militare (prefect al flotei, delegat imperial-legatus augusti propraetore, legat de legiune, comandant al gărzii pretoriene). Se conturează o adevărată carieră pretoriană care cuprinde o gamă de funcţii juridiciare sau finaciare (curatelele) cărora se adaugă cariera militară de la reforma lui Gallienus. Consulii- variind ca număr între 6 şi 10 în total, dintre care 2 ordinarii (unul dintre el fiind chiar împăratul) şi 8 suffecti- intrau în funcţie la 1 ianuarie. Vechile lor competenţe sunt treptat diminuate, păstrându-şi doar unele sarcini administrativ-financiare, dreptul de a asista la şedinţele senatului şi ale poporului, dreptul de intercesiune împotriva pretorilor în materie de procese civile sau împotriva tribunilor plebei în materie de procese penale şi dreptul de apel. Primesc, în plus, sarcina de a rezolva litigiile ordinelor senatorial şi ecvestru, procesele de infracţiuni politice sau rezultate din greşelile magistraţilor. Sub aspect religios, consulii prezidează ceremoniile religioase publice (care nu cad explicit în sarcina altor magistraţi). Consularii -foştii consuli - pot ocupa una dintre curatele, funcţii de comandă în conducerea provinciilor, la cca 10-15 ani de la îndeplinirea magistraturii consulare. Vârful carierei lor o reprezintă prefectura oraşului Roma. 59

Se cuvine subliniat faptul că pierderea autonomiei reale, controlul imperial şi multiplicarea numărului acestor magistraturi evoluează până la finele Principatului spre o îndepărtare de modelul republican de la care se pornise, chiar dacă numai formal, în epoca lui Augustus. Temă de autoevaluare Care instituţii politice, moştenite din republică, pierd teren în faţa celei instituţiei imperiale? B.5. Armata romană în timpul Principatului Instituţie majoră a statului roman, armata reprezintă unul din pilonii de bază ai Romei, despre care sursele antice (scrise: printre alţii, Flavius Iosephus, Tacitus; epigrafice) oferă din abundenţă informaţii. Rolul fundamental al armatei romane este cel de susţinere a extinderii statului şi de apărare a lui dar are şi importante ingerinţe în domeniul politicului. Efortul lui Augustus de a restabili ordinea în stat atinge şi sectorul militar, primele sale acţiuni în acest sens sunt de limitare a numărului de legiuni (de la 60 la 18 iniţial, apoi numărul lor se ridică, la moartea primului împărat, la 25). Acest număr va creşte ulterior la 30 de legiuni-pentru sec. al II-lea, apoi la 33-la începutul sec. al III-lea. O altă direcţie urmată de Augustus, continuată de succesorii săi, este de reorganizare a tuturor unităţilor militare (terestre sau marine) şi de reaşezare a raportului dintre armata de cetăţeni şi cea compusă din aliaţi, clienţi, cuceriţi. În general, armata romană terestră este alcătuită din legiuni şi trupe auxiliare. Legiunile, întotdeauna formate din cetăţeni romani, au în compunerea lor 10 cohorte (60 de centurii) de pedestraşi (un număr total de soldaţi variind între 5500 şi 6400) şi una de cavalerie (redusă acum la numai 120 de călăreţi). Trupele auxiliare-necetăţenii- alcătuite din unităţi pedestre-cohorte de cca. 500 de soldaţi şi unităţi de cavalerie (alae, repartizate în turmae), conduse de căpeteniile proprii, au un nume distinctiv. Alături de cohortele de peregrini, în aceste trupe auxiliare se întâlnesc cohortele alcătuite din proapseţii cetăţeni, cohorte de specialişti care acţionează pe lângă unităţile de cavalerie şi unităţi speciale, constituite pe criterii etnice- numeri- care-şi păstrează armamentul tradiţional. Dincolo de acestea, Roma beneficiază de armatele statelor clientelare, mai ales în Orient, cărora le sunt încredinţate controlul şi apărarea unor sectoare frontaliere (de ex. trupele din Commagene acţionau între Cappadocia şi Syria). În general, există o relativă paritate între totalitatea soldaţilor legionari şi cea din trupele auxiliare sau a regatelor clientelare. Forţele navale ale Romei sunt reorganizate imediat după Actium, pentru flotă sunt alese două porturi importante: Misenum şi Ravenna. Capitala beneficia, de la Augustus, de trupe proprii - garnizoana Romei, alcătuită din 9 cohorte pretoriene (apoi, de la Domitian, 10) - cu rol de gardă imperială, din 3 cohorte urbaneresponsabile cu paza şi ordinea pe timp de zi, şi din 7 cohorte de vigili- al căror rol era paza de noapte şi stingerea incendiilor. Comanda acest vast aparat militar, condus în principiu de împărat, este încredinţată unei reţele ierarhizate de ofiţeri superiori şi inferiori. Legiunile sunt conduse de senatori magistraţi sau foşti magistraţi (de regulă deţinând doar un singur comandament de legiune), legaţii imperiali guvernatori de provincii sunt comandanţii trupelor staţionate în acele provincii, ei cumulând şi sarcinile administrative în provinciile cu o singură legiune. Legaţii de legiuni sunt secondaţi de 6 tribuni (1 de rang senatorial, 5 de rang ecvestru mai experimentaţi). Prefecţii comandă cohortele şi aripile iar tribunii- cohortele de cetăţeni. De la Vespasian este stabilită cariera militară a cavalerilor: prefect de cohortă, tribun de legiune sau de cohortă, prefect de aripă. Trupele oraşului sunt încredinţate ordinului ecvestru, ofiţerii lor purtând numele de tribuni. Amiralii flotelor provin, de asemenea, din ordinul ecvestru. Armata Egiptului are un statut particular, legiunile sunt comandate de prefecţi ecveştri. 60

Durata oficiului de comandă pentru ofiţerii superiori din ordinul ecvestru era, de regulă, de 15 ani, urmând apoi alţi aproximativ 10 ani de comandamente superioare. Aşezarea în fruntea legiunilor a unor prefecţi de rang ecvestru, atestată şi la Septimius Severus (pentru legiunile din Mesopotamia şi din Roma), va fi introdusă într-o amplă reformă în anul 262, de către împăratul Gallienus, ordinul senatorial fiind îndepărtat de cariera militară. Ofiţerii inferiori comandau unităţile mici ale armatei; ei sunt centurioni de ranguri diferite şi prefecţi de tabără. Temă de autoevaluare Realizaţi o comparaţie între castrul roman imperial şi cel republican. Ce observaţi? Scoaterea statului Roman din criza instituţională de la finele Republicii s-a realizat prin modificarea de drept a structurilor de organizare: administrative, sociale dar mai ales politicomilitare. Instituţia imperială se va impune treptat imprimând statului un caracter monarhic. Expansiunea romană romană continuă dar în cadre mai reduse acum, principala preocupare a împăraţilor fiind organizarea internă a teritoriului cucerit. Modelul urban este multiplicat în provincii dar vorbim despre romanizare deplină abia când civilizaţia romană pătrunde deplin în mediul rural. Teme de verificare 1.Care sunt principalele categorii sociale ale Principatului? 3.Pornind de la textul lui Tacitus, Istorii, I, 12 sqq., (v. şi dosarul de texte), caracterizaţi aspectele învestiturii imperiale. 3.Analizaţi instituţia militară. Dosar de texte –realităţi economice, sociale, politice şi cultural-religioase: C. Plinius către împăratul Traian, XLVII: Când am voit, stăpâne, să inspectez pe debitorii publici din Apameea, veniturile şi cheltuielile lor, mi-au răspuns că doresc cu toţii să fie discutate socotelile coloniei, dar totuşi, nici un proconsul n-a mai făcut aceasta înainte de mine, căci au avut privilegiul şi obiceiul foarte vechi de a-şi administra, după bunul plac, afacerile publice. Am cerut să să expună într-un memoriu cele ce susţineau şi cele ce reclamau; acestea ţi lam trimis ţie, precum le-am primit, cu toate că multe lucruri erau străine de problemă. Te rog să binevoieşti a mă povăţui cum trebuie să procedez. Căci mă tem să nu fi depăşit limita sau să nu par că nu mi-am îndeplinit toată datoria. Traian către Plinius, XLVIII: Petiţia Apameenilor pe care mi-ai alăturat-o, pe lângă scrisoarea ta, m-a scutit de obligaţia de a examina motivele, pentru care ei vroiau ca proconsulii ce au condus această provincie să se abţină de la cercetarea socotelilor lor, în vreme ce pe tine nu te-au refuzat să le cercetezi. Doresc să fie răsplătită cinstea lor şi să se ia la cunoştiinţă că, din ordinul meu, controlul pe care îl vei face, le va lăsa neatinse privilegiile. C. Plinius către împăratul Traian, X, 114 „(Acordarea cetăţeniei romane şi a funcţiilor publice, n.n.): Prin legea Pompeia s-a dat voie oraşelor din Bithynia, stăpîne, să acorde cetăţenia oricui vor, dar unuia dintr-un oraş care este Bithynia. Prin aceeaşi lege se stabileşte pentru ce motive poate fi cineva exclus din senat de căter censori. Drept care unii censori au găsit de cuviinţă să-mi ceară părerea dacă ar trebui să excludă din senat pe acela care este din alt oraş. Aşa cum legea interzicea să se acorde cetăţenia unuia din alt oraş, tot aşa ea nu prevedea excluderea din senat pentru acest motiv; şi-apoi mi se spunea că în orice oraş există foarte mulţi senatori din alte oraşe şi s-ar putea întâmpla ca mulţi oameni şi multe oraşe să fie prejudiciaţi de această prevedere a legii care, printr-o înţelegere tacită, este de multă vreme scoasă din uz. Pentru toate acestea am considerat că e necesar să mă sfătuieşti cum gîndeşti că trebuie să procedez. Anexez scrisorii articolele din respectiva lege.” Traian către C. Plinius, X, 115: „Pe bună dreptate ai şovăit, dragul meu Secundus, în privinţa răspunsului pe care trebuie să-l dai cenzorilor, care-ţi ceruseră părerea dacă pot să rămână senatori cetăţenii din alte oraşe dar din aceeaşi provincie. Căci autoritatea legii, pe de o parte, pe de alta, o obişnuinţă înrădăcinată de încălcare a legii te-ar fi putut deruta. Eu sunt pentru o cale de mijloc şi anume să nu schimbăm nimic din trecut, ci să rămână senatori cetăţenii oricărui oraş, chiar dacă au fost admişi împotriva legii; pe viitor însă, legea Pompeia să fie respectată; dacă ar fi să aplicăm prevederile ei retroactiv s-ar produce fără doar şi poate multe perturbări.”

61

Ciprian, Scrisoare către Donatus, 6, 10, 12: „Gândeşte-te numai la drumurile de nestrăbătut din pricina tâlharilor, la mările ocupate de piraţi şi la războaiele cu grozăviile sângeroase ale vieţii militare, răspândite peste tot locul. Pământul e plin de sângele potrivnicilor din amândouă părţile, iar omorul când e săvârşit de unul singur e numit crimă; dar se numeşte vitejie când se face în numele statului. Nu dovada nevinovăţiei asigură iertarea crimelor, ci mărimea celor înfăptuite. Dar, după drumurile pline de piedici, după luptele nenumărate care au loc pe tot întinsul pământului, după atâtea privelişti sângeroase sau ruşinoase… poate forul ţi se pare curat, deoarece e lipsit de fărădelegile celor care se atacă unii pe alţii şi el nu se mânjeşte prin atingerea cu ticăloşiile. Într-acolo întoarceţi privirile: şi vei găsi acolo multe lucruri care să te dezguste; şi atunci mai vârtos îţi vei întoarce privirile de acolo. Căci, deşi legile sunt săpate pe cele douăsprezece table şi dreptatea este scrisă pe plăci de aramă în văzul tuturor, se săvârşesc totuşi fărădelegi sub ocrotirea legilor, se păcătuieşte de faţă cu dreptul şi nevinovăţia nu este respectată nici chiar acolo unde ar trebui să i se ia apărarea… Cine să-ţi vină în ajutor? Avocatul? Doar el este înţeles cu potrivnicul tău şi te înseală. Judecătorul? Păi, el vinde hotărârile. Tocmai el, care e pus să pedepsească fărădelegile, le săvârşeşte şi face ca un pârât fără vină să moară, păcătuind grav în felul acesta… Nu există nici o frică de legi şi nici o teamă de cercetări sau de judecător; ceea ce poate fi cumpărat nu insuflă nimănui teamă. Dar şi pe cei pe care îi crezi bogaţi, ale căror păşuni se ţin lanţ şi ale căror ogoare se întind la nesfârşit, în paguba vecinilor săraci, alungaţi de pe ogoare, pe cei ce au cantităţi nemăsurate de argint şi de aur şi banii le sunt strânşi în grămezi mari sau sunt îngropaţi în pământ, chiar şi pe aceştia, care tremură în mijlocul bogăţiilor lor, îi chinuie nesiguranţa şi grija ca nu cumva să-i jefuiască vreun tâlhar sau să-i calce vreun ucigaş.” Tacitus, Anale, II, 60: „Claudius era auzit tot mai des spunând că va trebui ca sentinţele date de procuratorii săi să aibă aceeaşi putere ca şi când ar fi fost date de el însuşi. Şi, spre a nu se crede că i-a scăpat vorba la întâmplare, printr-o hotărâre a senatului s-au luat măsuri ca privilegiile procuratorilor să fie mai întărite şi mai cuprinzătoare ca înainte. Întradevăr divinul Augustus dăduse cavalerilor guvernatori ai Egiptului atribuţii judecătoreşti, hotărând ca ceea ce vor decreta ei să fie socotit ca fiind decretat de magistraţii romani. Curând după aceea, şi în alte provincii şi chiar şi la Roma fură date cavalerilor un număr de pricini care altă dată erau judecate de pretori. Acum însă Claudius acordă cavalerilor toate drepturile judecătoreşti, care dăduseră naştere de atâtea ori la răscoale şi războaie civile, când prin legile semproniene ordinului cavalerilor îi fusese acordat dreptul de a judeca sau, când din nou legile serviene dăduseră senatului acest drept care odinioară fusese principala cauză a războaielor dintre Marius şi Sylla...” Tacitus, Istorii, I, :12. “Câteva zile după calendele lui Ianuarie, a sosit scrisoarea lui Pompeius Propinquius, procuratorul Galliei Belgice, anunţând că legiunile din Germania Superior au rupt legătura jurământului lor şi cer un alt împărat; ele lasă senatului şi poporului roman voia liberă de a-l alege, pentru ca răzvrătirea lor să aibă mai multă îngăduinţă. Această ştire grăbi hotărârea lui Galba şi pe care o dezbătea cu cei din jurul lui de a adopta pe cineva. (…) 15. Galba, aşadar, luându-l pe Piso de mână, îi vorbi, după cum se spune, astfel: “Dacă te-aş adopta ca simplu particular, după datină, înaintea pontifilor, potrivit cu legea curiată, ar fi pentru mine o cinste să primesc în casa mea un vlăstar al lui Cnaeus Pompeius şi al lui Marcus Crassus, iar pentru tine un lucru mare de a adăuga la fala ta strălucirea familiilor Sulpicia şi Lutatia. Dar acum pe mine, chemat la domnie din vrerea zeilor şi a oamenilor, făptura ta aleasă şi iubirea de patrie mă îndeamnă să-ţi ofer ţie, pe când te afli în pace, domnia pentru care înaintaşii noştri se băteau cu armele, iar eu am câştigat-o cu război; fac aceasta după pilda fericitului August, care a aşezat alături de măreţia lui pe Marcellus, fiul surorii sale, apoi, pe ginerele său Agrippa, după aceea pe nepoţii săi şi, în cele din urmă, pe Tiberius Nero, fiul său vitreg. August şi-a căutat un urmaş în sânul familiei, iar eu în sânul statului, nu pentru că nu aş avea rude sau soţi de arme, ci pentru că nici eu însumi n-am primit domnia din dorinţa de mărire deşartă: mărturie a judecăţii mele nepărtinitoare să fie nu numai rudele mele, pe care le-am pus mai prejos decât tine, ci şi ale tale. (…) 16. Sub Tiberius, Caius şi Claudius noi am fost, aşa zicând, moştenirea unei singure familii; va fi o rază de libertate că noi am fost aleşi, iar după căderea familiilor Iuliilor şi Claudiilor adopţiunea va găsi pe cel mai bun”. (…) 17. (…) S-a ţinut apoi sfat dacă adopţiunea să se vestească de la tribună sau în senat sau în castru. S-a găsit a fi mai cu cale să se vestească în castru: acest lucru va fi semn de cinstire adus oştenilor, a căror favoare, greu de dobândit prin daruri sau făgăduieli, nu trebuia să fie nesocotită pe căi cinstite. Într-aceea mulţimea înconjurase palatul, aşteptând cu nerăbdare dezvăluirea unei taine mari; iar cei care căutau zadarnic să înăbuşe zvonurile le împrăştiau şi mai mult. (…) 18. În faţa adunării numeroase a oştenilor, Galba anunţă cu concizia potrivită pentru un comandant că l-a adoptat pe Piso, urmând pilda fericitului Augustus şi datina de război, ca un viteaz să-l aleagă pe celălalt. Iar, pentru ca să nu lase părerea că răzvrătirea este cu mult mai mare dacă nu ar pomeni-o, el a mărturisit cel dintâi că legiunile a doua şi a douăzeci şi doua, împinse de câţiva aţâţatori, au păcătuit, dar n-au mers dincolo de vorbe şi strigăte, şi că în scurtă vreme se vor întoarce la datorie. (…) 19. Apoi Galba ţinu o cuvântare în senat, nu mai înfloritoare, nici mai lungă decât aceea către ostaşi; a lui Piso a fost îndatoritoare.(…) 29. (…) (dar tulburările interne nu lasă loc acestui plan să fie dus la îndeplinire şi după proclamarea lui Otho ca împărat de către pretorieni Tacitus continuă, n.n.) Adunându-se sfatul, se găsi cu cale să fie pusă la încercare credinţa cohortei care făcea de strajă la palat, dar nu de către Galba, a cărui autoritate ers păstrată pentru alte nevoi mai

62

mari. Piso vorbi în acest chip soldaţilor chemaţi la adunare în faţa palatului:”Tovarăşi de arme, se împlinesc cinci zile de când, fără să ştiu ce avea să-mi aducă viitorul şi dacă acest titlu este de dorit sau de temut, am fost chemat să fiu cezar. Soarta casei mele şi a statului este în mâinile voastre…30. (…) Galba a ajuns împărat prin vrerea întregului neam omenesc, iar pe mine m-a ales Galba, cu învoirea voastră. Dacă statul, senatul şi poporul nu sunt numai nişte vorbe goale, este în folosul vostru, tovarăşi de arme, ca pe împărat să nu-l aleagă nişte nemernici… (după asasinarea lui Galba, Piso şi a susţinătorilor lor de către trupele lui Otho, n.n.) 47. …pretorul urban chemă senatul la adunare, ceilalţi magistraţi se întreceau între ei în linguşiri, iar senatorii se adunau în grabă: lui Otho i se dădu puterea de tribun, numele de Augustus şi toate celelalte onoruri împărăteşti…” Flavius Iosephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, III, 5,7: „Prin exerciţiile lor militare romanii îşi călesc nu numai trupurile ci şi tăria lor sufletească, întrucât la educaţia lor ostăşească îşi aduce contribuţie chiar şi frica. Căci regulamentele lor prevăd pedeapsa cu moartea nu numai pentru dezertare ci până şi pentru delăsări mărunte. Mai teribilă decât regulamentele este autoritatea comandantului lor suprem; doar prin recompensele aduse soldaţilor destoinici poate să şteargă el impresia de cruzime lăsată de pedepsele date celor vinovaţi. (...)”. „ 7, 8: Vespasian s-a ambiţionat să înfrunte natura potrivnică a locului şi cutezanţa cu care luptau iudeii; el a recunoscut că trebuie să continue cu şi mai mare ardoare asediul, chemându-şi comandanţii spre a se sfătui cu ei asupra desfăşurării atacurilor. Împreună au găsit de cuviinţă să înalţe în porţiunea accesibilă a zidului metereze de pământ. Vespasian a trimis aşadar întreaga lui oaste să procure lemnul necesar şi, după ce au despădurit înălţimile din preajma oraşului, soldaţii au adus împreună cu trunchiurilede copaci şi o uriaşă grămadă de pietroaie. Spre a se feri de obiectele aruncate de pe creneluri, ei au întins deasupra unor pari nişte împletituri şi, la adăpostul lor, au lucrat la ridicarea valului de pământ, fără a suferi deloc sau în mică măsură pierderi datorate săgeţilor zvârlite de pe ziduri. Alţii făceau săpături pe înălţimile învecinate şi de acolo aduceau necontenit pământ camarazilor lor de la dig şi, împărţiţi astfel în trei grupe, nici unul nu stătea degeaba. La rândul lor, iudeii aruncau bucăţi mari de stâncă sau tot felul de proiectile deasupra acoperişurilor împletite şi, chiar dacă nu le străpungeau, stârneau zgomote puternice, înspăimântând şi stânjenind munca lucrătorilor.” Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 3. (...)...Nerva, văzându-se neluat în seamă din cauza vârstei înaintate, se urcă pe Capitoliu şi ajuns acolo, grăi cu voce tare: „Numai bine şi fericire pentru Senatul şi Poporul roman! Îl adopt pe Marcus Ulpius Nerva Traianus”. După aceea îl declară pe Traianus Caesar... 7. Pentru campaniile militare [Traian] cheltuia mult, mult şi pentru lucrările publice în timp de pace. Cea mai mare şi cea mai necesară parte a fondurilor era repartizată construirii de şosele, porturi şi edificii publice, fără ca pentru aceste realizări să fie vărsat sângele cuiva. În firea lui se afla atâta măreţie de cuget şi atâta mărinimie sufletească, încât după ce-a reconstruit Circul, distrus odonioară, făcându-l mai încăpător şi înfrumuseţat faţă de ce fusese, a pus o inscripţie prin care atesta că l-a făcut astfel ca să cuprindă populaţia Romei. (...) 23. Printre multe alte onoruri decretate lui Traian de către Senat, a fost numit şi Optimus, adică „cel mai bun”. Scriptores Historiae Augustae, Hadrian, 6: (Hadrian) a cerut senatului, prin scrisori insistente să fie decretate onoruri divine lui Traian şi cererea lui de a câştiga bunăvoinţa tuturora, astfel încât senatul a decretat de la sine memoriei lui Traian multe onoruri pe care Hadrian nu le ceruse. Într-o scrisoare către senat şi-a cerut iertare că nu aşteptase decizia acestuia denumire la domnie, fiind salutat prea repede de soldaţi ca împărat, pentru că republica nu putea să stea fără cârmuitor. Când senatul i-a oferit lui triumful care era datorat lui Traian, el a refuzat şi a dus el însuşi în carul triumfal portretul lui Traian, pentru ca prea bunul împărat nici după moarte să nu piardă demnitatea triumfului. Numele de părinte al patriei (pater patriae) ce i s-a propus l-a amânat şi la început şi după aceea, deoarece spunea el şi Augustus abia mai târziu s-a socotit demn de acest titlu. (...) 7 (...) după ce a încredinţat guvernarea Daciei lui Turbo (...) a venit la Roma, unde a făcut poporului, el însuşi fiind de faţă, daruri duble de alimente, după ce în absenţa sa se împărţiseră câte trei monezi de aur de persoană. Scuzându-se şi în senat de faptele care se petrecuseră (este vorba de condamnarea şi executarea imediată a unor aristocraţi care complotaseră contra sa, n.n.), s-a jurat că nu va pedepsi niciodată pe un senator fără consultarea senatului. A fixat şi sarcini fiscale, în aşa fel ca senatorii să nu fie încărcaţi cu aceste sarcini. Netrecând cu vederea nimic din ceea ce-i putea atrage simpatia poporului, a scutit pe debitorii particulari din Roma din Italia şi chiar din provincii de sumele mari restante pe care le datorau fiscului, ca să întărească tuturor siguranţa economică. A ordonat să nu mai fie trecute în vistieria sa personală bunurile confiscate ale celor condamnaţi ci în tezaurul public. Sclavilor şi sclavelor subvenţionaţi de Tarian le-a mărit raţia. Senatorilor care nu scăpătaseră din vina lor le-a completat averea după numărul copiilor şi al funcţiei, astfel că cei mai mulţi au primit până la moarte subvenţii. În acordarea onorurilor a fost generos nu numai cu prietenii ci şi cu mulţi alţii. (...) 8. Celor mai mulţi dintre senatori le-a dat dreptul de a parte din suita împăratului. N-a îngăduit să i se organizeze serbări cu jocuri de circ, în afară de cele în cinstea zilei de naştere, şi a spus adesea în adunări şi în senat că va conduce statul în aşa fel încât să se ştie că acesta este un bun al poporului, nu al său personal (...) 22 (...) A păstrat disciplina civilă întocmai ca pe cea militară. A cerut senatorilor şi consulilor să fie întotdeauna îmbrăcaţi în togă atunci când apar în public, exceptând situaţia când se

63

întorceau de la vreo masă.(...) 23 Cutreierând toate regiunile cu capul descoperit, adesea prin ploi torenţiale, a căzut bolnav la pat. Îngrijindu-se de succesor (...) s-a hotărât în sfârşit să adopte pe (...) Ceionius Commodus Verus, împotriva voinţei tuturor şi l-a numit Aelius Verus Caesar. Cu prilejul adoptării acestuia a dat jocuri de circ şi a făcut daruri poporului şi armatei. L-a ridicat la rang de pretor şi l-a trimis guvernator în Pannonia, decernându-i şi consulatul (dar murind acest personaj) 24. Hadrian , văzând că starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte, a adoptat pe Arrius Antoninus, numit mai târziu Pius, cu condiţia ca el să adopte pe Annius Verus şi pe Marcus Antoninus... Cassius Dio, Istoria Romană, LXXI, 31-32, 34: (...) [Marcus Aurelius] odată sosit la Atena, după ce se iniţie în misterele [de la Eleusis], acordă atenienilor multe cinstiri. De asemenea dădu tuturor oamenilor din lumea întreagă, dreptul de a studia la Atena, în orice ramură ar dori să se perfecţioneze, în schimbul unei remuneraţii anuale. Întorcându-se la Roma, într-o cuvântare ţinută în faţa poporului, între altele, menţionă că a lipsit mulţi ani, şi atunci cetăţenii strigară în cor: „opt!”, ridicând în acelaşi timp opt degete, cu speranţa că aveau să primească opt galbeni de la împărat pentru cină. Acesta însă se mulţumi să surâdă şi spuse: „da, opt!” ca apoi să le distribuie cam la 200 de denari, sumă care depăşea cu mult pe cele primite de ei până atunci. Iată, deci, cum se purta Marcus Antoninus cu poporul. În plus, iertă toate datoriile către fisc, fie că era vorba de tezaurul imperial sau de cel al Senatului, începând cu 46 de ani în urmă, cu excepţia celor 16 ani fixaţi de Hadrian. Tot cu acest prilej ordonă să fie arse în For toate poliţele datornicilor. Către oraşele imperiului făcu multe donaţii în bani. Printre ele se numără şi Smyrna, ruinată îngrozitor de pe urma unui cutremur de pământ... Înainte de a muri, Marcus Antoninus îl recomandă soldaţilor pe Commodus şi spuse tribunalului care-i cerea cuvântul de ordine: „Du-te spre soare răsare; eu mă apropii de apusul meu”. După ce a murit i s-au adus nenumărate cinstiri spre amintire şi în incinta senatului i s-a ridicat o statuie de aur. Scriptores Historiae Augustae, Pertinax, 2: Câştigând merite prin faptele sale în războiul cu parţii, a fost transferat în Britannia şi menţinut acolo un timp. Apoi a comandat o unitate de cavalerie în Moesia. De aici i s-a dat intendenţa aprovizionării pe calea Aemilia (regiune în Italia) şi după aceea comanda flotei germanice. Mama sa l-a urmat în Germania unde a şi murit. (...) Mutat în Dacia cu soldă de 200 000 sesterţi şi suspectat de Marcus Aurelius din cauza unor intrigi a fost îndepărtat din funcţie dar ajutat de Claudius Pompeianus, ginerele lui Marcus, a fost numit comandantul stegarilor cu perspectiva de a deveni aghiotant al lui Pompeianus. Prin merite deosebite în activitatea sa a fost ales senator. Ducându-şi mai departe bine sarcinile şi fiind descoperită uneltirea organizată împotriva lui, împăratul Marcus, ca să-i recompenseze nedreptatea a fost făcut pretorian şi i-a dat comanda primei legiuni în fruntea căreia el îndată a eliberat Raetia şi Norricum de duşmani. (...) Marcus regreta în plublic că Pertinax fiind senator nu putea fi făcut prefect al pretoriului (...) 4 (...) Pertinax a fost proclamat împărat mai întâi de câţiva. A ajuns împărat în vârstă de peste 60 de ani, înainte de kalendele lui ianuarie. A venit noaptea din tabără la senat şi a cerut să i se deschidă capela clădirii, dar negăsind pe intendent, s-a dus în templul Concordiei. Aici a venit la el Claudius Pompeianus, ginerele lui Marcus, şi cum acesta era îndurerat de vestea morţii lui Commodus, Pertinax l-a îndemnat să i-a el domnia: Acesta însă a refuzat, fiindcă-l vedea pe Pertinax de acum împărat. Îndată au sosit la senat toţi magistraţii cu consulii, şi, în momentul când a intrat Pertinax, atunci noaptea, a fost salutat ca împărat.” Scriptores Historiae Augustae, V. Regilliani: „S-ar părea de mirare, dacă v-aş spune care este originea conducerii sale imperiale, căci a obţinut domnia dintr-o glumă a soldaţilor. Împreună cu ofiţerii aflaţi cu el la masă, era şi un locţiitor de tribun, care a zis”De unde credeţi că i s-a tras numele de Regillianus?”, altul a răspuns “Cred că de la domnie”; atunci cel care era de faţă şi care urmase cursurile şcolare, a început să decline ca la gramatică: “Rex, regis, regi, de unde vine cuvântul Regillianus”, iar soldaţii, cum sunt un gen de oameni gata să execute ceea ce gândesc, au sărit cu vorba “Deci poate să fie rege”, iar un altul “Aşadar, poate fi conducătorul nostru”, şi încă unul “Zeii ţi-au pus acest nume de rege”. Ce să spun mai multe, a fost salutat împărat de toţi ofiţerii. Şi astfel, ceea ce alţii au dobândit prin îndrăzneală sau judecată, lui i-a oferit o glumă inteligentă. Sigur este că Regillianus a fost un bărbat renumit în arta militară, dar de mult suspectat de Gallienus, fiindcă i se părea potrivit pentru conducere; se trăgea din poporul dac şi după cum se crede, era rudă cu Decebalus însuşi. S-a păstrat o scrisoare a divului Claudius, pe atunci particular, în care felicită pe Regillianus, comandantul Illyricului, pentru readucerea la supunere a Illyricului, în vreme ce toate mergeau spre pieire...” Seneca, Despre Clemenţă, I, 13: „Unui rege blând şi liniştit ajutoarele îi sunt credincioase, întrucât le foloseşte pentru binele comun, iar un ostaş doritor de glorie- căci simte că-şi dă osteneala pentru siguranţa obştii- rabdă bucuros orice suferinţă ca apărător al Părintelui Patriei (...) Un asemenea principipe [unul blând şi bun], apărat de propriile sale fapte, n-are deloc nevoie de gărzi. El poartă arme doar de podoabă. 14. Care-i este, aşadar, datoria? E cea a părinţilor buni, care-şi dojenesc copiii uneori cu blândeţe, alteori cu ameninţări iar alteori îi pedepsesc chiar cu bătaia. (...) Ce are de făcut un tată are de făcut şi un Principe, pe care l-am numit „Părintele Patriei”, nu dintr-o linguşire deşartă. Căci celelalte nume sunt date în semn de cinstire; pe unii i-am numit „cel Mare”, „cel Fericit” sau ”Augustus” şi, ca să le facem pe plac doritorilor de mărire, am adunat la un loc câte titluri am putut, punenându-le pe seama lor. Dar titlul de „Părinte al

64

Patriei” i l-am dat ca să ştie că i s-a încredinţat puterea părintească, adică cea mai cumpătată dintre toate, întrucât se îngrijeşte de copii şi-şi pune propriul său interes în urma acelora.” CIL XII, 4333= Dessau ILS 112: „[altar] consacrat spre perpetuarea divinităţii lui Augustus de poporul din Narbonna, îndeplinind o promisiune făcută sub consulatul lui T. Statilius Taurus şi L. Casius Longinus [11 p. Chr., n.n.], cu 12 zile înainte de Kalendele lui octombrie, care aduce fericire, prosperitate şi noroc Împăratului Caesar Augustus, fiul Divinului [Iulius Caesar], părinte al patriei, mare pontif, înnobilat pentru a 34-a oară cu puterea tribuniciană, soţiei sale, copiilor săi, familiei sale, senatului şi poporului roman, colonilor şi altor locuitori ai coloniei Iulia Paterna Narbo Martius, care sau angajat să ofere un cult perpetuu divinităţii sale. Poporul din Narbonna a ridicat acest altar în Forum, ca în fiecare an, pe acest altar, cu 9 zile înainte de calendele lui octombrie (23 sept.), zi în care pentru fericirea epocii, acest princeps a venit pe lume pentru a conduce, trei cavaleri desemnaţi de popor şi trei descendenţi din liberţi să sacrifice o victimă şi să furnizeze pe cheltuiala lor colonilor şi altor locuitori tămâia şi vinul necesare cultului divinităţii sale…” Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva Romei, II, 9, 2-3; 10, 3-4: Trimis de Tiberius în Iudeea ca guvernator de provincie, Pilatus a adus la Ierusalim, sub obrocul nopţii învăluitoare, nişte portrete ale lui Caesar numite de romani “signa”: aceasta a stârnit mari tulburări încă din zorii zilei. La vederea portretelor, au rămas încremeniţi, deoarece credeau că fuseseră calcate în picioare datinile lor care interziceau cu stricteţe amplasarea în oraş al orişicărui portret. Treptat indignarea celor din oraş a atras în grupuri compacte şi pe locuitorii de la ţară. Împreună s-au îndreptat spre Caesareea, la Pilatus, rugându-l să îndepărteze din Ierusalim portretele, spre a nu zdruncina legile strămoşeşti. (…) Pilatus i-a ameninţat că-i va măcelări dacă nu vor accepta portretele lui Caesar. (…) Înduplecat de numărul copleşitor şi de rugăminţile lor, Petronius (guvernator în vremea lui Caligula, n.n.) a lăsat în Ptolemais şi statuile şi oastea însoţitoare şi a mers până în Galileea şi a convocat la Tiberias mulţimea şi pe toţi oamenii de vază; acolo le-a înfăţişat pe larg puterea romană şi ameninţările lui Caesar, căutând să-i convingă cât de nechibzuite sunt pretenţiile lor: căci toate popoarele supuse instalaseră deja în oraşele lor, alături de statuile celorlalţi zei, şi pe aceea a lui Caesar; ei fiind singurii care se împotrivesc, fapt care reprezintă o răzvrătire, însoţită de intenţii jignitoare. (…) Iudeii i-au răspuns astfel: “Pentru Caesar şi pentru poporul roman noi aducem jertfe de două ori pe zi (instituite în timpul lui Augustus, n.n.), dar dacă stăruie să-ţi instaleze propriile statui, atunci va trebui să jertfească întregul popor iudeu: suntem dispuşi să ne lăsăm măcelăriţi laolaltă cu copiii şi femeile noastre!”. C .Plinius către Traian, X, 96: “E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine ori de câte ori stau în cumpănă. Căci cine ar putea mai bine decât tine să mă îndrume atunci când şovăi, sau să mă sfătiuască arunci când nu ştiu cum să procedez? N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce măsură sunt de obicei pedepsite sau urmărite. De aceea am şovăit mult dacă trebuie făcută vreo deosebire de vârstă, sau să nu fac nici o diferenţă între cei foarte tineri şi cei în puterea vârstei, dacă trebuie iertat cel ce se căieşte, sau dacă aceluia care a fost odată creştin nu-i foloseşte la nimic că tăgăduieşte, dacă trebuie pedepsit numai numele de creştin, sau crimele care sunt legate de numele de creştin. Deocamdată, cu aceia care mi-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau, i-am întrebat a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea: pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte. Căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuia pedepsită încăpăţânarea şi îndărătnicia lor neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie, pe care fiindcă erau cetăţeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întîmplă de obicei, a dus la înmulţirea crimelor şi au apărur cazuri diferite. A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele multor persoane. Erau unii care negau că sunt, sau că au fost creştini, invocând zeii după formula rostită de mine şi aducând ofrande de vin şi tămâie satuii tale, care poruncisem să fie adusă în acest scop împreună cu statuile divinităţilor, dacă pe lângă acestea au hulit pe Cristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliţi cu nici un chip să facă cei ce sunt cu adevărat creştini şi după aceea au tăgăduit, zicând că într-adevăr fuseseră, dar nu mai erau, unii de vreo trei ani, alţii de mai mulţi ani, de mai bine de douăzeci de ani. Şi aceştia s-au închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Cristos. Afirmau însă că singura lor vină sau greşeală era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalţe pe rând cântare lui Cristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-şi calce cuvîntul dat, să nu tăgăduiască în faţa justiţiei dacă au primit ceva spre păstrare. După toate acestea obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată; nici aceasta nau mai făcut-o prin edictul meu prin care, conform instrucţiunilor tale, interzisesem eteriile. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave despre care se spune că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată, exagerată. De aceea suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci împrejurarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi; sunt oameni mulţi de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol. Şi molima acestei superstiţii s-a răspândit nu numai la oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare; cred că poate fi oprită în loc şi împiedicată.

65

În orice caz, templele care erau aproape părăsite, încep să fie căutate, ceremoniile solemne, multă vreme întrerupte, sunt reluate; peste tot se vinde carnea provenind de la jertfe, carne care până acum găsea cu greu cumpărători. De unde se poate deduce cu uşurinţă câţi oameni ar putea să se îndrepte, dacă li s-ar da posibilitatea de căinţă.” Traian către Plinius: X.97: „Ai procedat aşa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor care-ţi fuseseră denunţaţi drept creştini. Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valabil. Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt denunţaţi şi dovediţi vinovaţi, trebuie pedepsiţi, dar în aşa fel încât acela care tăgăduieşte că este creştin şi face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noştri, să fie iertat pentru că se căieşte, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunţurile anonime nu trebuie luate în seamă în nici o acuzaţie, căci ar constitui un exemplu reprobabil şi nepotrivit cu vremurile noastre”

66

IV Lumea romană în Antichitatea Târzie (284-476) Obiective -Identificarea cadrelor principale de evoluţie a Lumii Romane Târzii, -evidenţierea unora dintre accepţiile antice şi moderne asupra perioadei secolelor III-V, -precizarea modificărilor care se petrec la nivelul instituţiei imperiale, la cel al structurilor socioeconomice. -analiza principalelor trăsături ale civilizaţiei romane şi, mai ales, relaţia dintre religiile păgâne şi creştinism, modalitatea concretă prin care se realizează dialogul dintre sfera politică şi cea religioasă. A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii B. Structuri ale lumii romane târzii B.1. Aspecte politico-militare B. 2. Aspecte economico-fiscale B.3. Structuri sociale B.4. Instituţiile politice C. Aspecte de civilizaţie romană C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul. C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei C.3.Religii ale lumii romane. A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii Dincolo de numeroasele date arheologice (castre, reşedinţe imperiale sau aristocratice, edificii urbane, opere de artă, etc.) şi epigrafice, o categorie importantă de surse pe baza cărora se pot analiza ultimele secole ale lumii romane propriu-zise o constituie cele literare. Printre acestea amintim operele unor autori creştini de expresie latină- Lactanţius, creştinat înainte de 303, cu lucrarea Despre morţile persecutorilor; Rufinus din Aquileea- sau de expresie greacă-Eusebios din Caesareea, născut într-o familie creştină din Palestina, cu a sa Istorie ecleziastică sau cu Tricenalele adresate lui Constantin cel Mare; Sozomenos, Theodoret din Cyr. Lista trebuie completată cu autorii patristici, printre ei sunt de menţionat Anastasios, episcop arian din Alexandria, Sf. Augustin cu importanta sa lucrare redactată în latină Despre Cetatea lui Dumnezeu. Se pot adăuga lucrările unor autori păgâni, precum Ammianus Marcelinus (acoperind prin cărţile păstrate ale Istoriei romane doar intervalul 353-378), Aurelius Victor (Vieţile Cezarilor-operă cu caracter biografic), Eutropius (cu Breuiarul de la formarea Romei) mai târziu - sec. al VI-lea - Zosimos cu a sa Istorie Nouă (redactată în greceşte); lucrări ale unor retori şi profesori ca Themistios sau Libanios. La acestea se adaugă documentaţia juridică (Codurile de legi redactate după venirea la putere a lui Diocleţian; apoi, cele din vremea lui Theodosiu al II-lea, 438 şi Iustinian, 529) şi administrativă (Notitia dignitatum, sec. al V-lea). Perioada dintre anii 284-476 reprezintă, în viziunea autorilor antici, o consecinţă a declinului Romei pricinuit de criza secolului al III-lea, moment de ruptură care primeşte fie explicaţii de natură religioasă (la Sf. Ciprian, Ep. 55, a Demetr., 3-11, unde sunt adăugaţi factori climatologici, epuizarea pământurilor, declinul economic şi moral; sau la Ambrosius); fie explicaţii de natură politică (la Herodian, de pildă, întâlnim ideea alterării puterii politice, transformarea 67

monarhiei în tiranie având ca rezultat masacrul elitelor şi sărăcirea oraşelor). Declinul lumii romane este uneori pus şi pe seama pătrunderii masive a barbarilor (Synesios din Cyrene era convins că răul din imperiu este adus de barbari-Despre regalitate, 14-15; Salvianus îi vede drept o pedeapsă a lui Dumnezeu; în vreme ce Rutilius Namatianus considera că Stilicho a trădat imperiul). Pentru unii dintre autorii creştini imperiul roman nu poate să dispară căci este salvat de creştinism (Orosius, Sf. Augustin-pentru care ceea ce contează este salvarea lumii creştine). Istoricii moderni au privit această perioadă ca un continuu declin al lumii romane. Analizată mai întâi lingvistic în vremea Renaşterii, epoca de după Diocleţian este numită, începând cu veacul al XVIII-lea, ca o lungă epocă de decadenţă, provocată de triumful barbarilor şi al creştinismului la autori precum Montesquieu sau Ed. Gibbon (pentru Voltaire istoria romană se oprea chiar la Tacitus). La finele sec. al XIX-lea şi în prima jumătate a sec. al XX-lea, ultimele două veacuri de existenţă ale statului roman sunt percepute drept secolele de declin continuu care urmează stabilităţii din timpul Principatului (pentru A. Piganiol, S. Mazzarino, urmaţi de M. Rostovtzeff). Istoricul H. I. Marrou atrăgea, însă, atenţia încă din 1954 (De la connaissance historique) asupra generalizării periculoase a unor termeni folosiţi, mai ales a celui de decadenţă. Din anii postbelici „criza” din veacul al III-lea nu mai este văzută ca o ruptură totală iar structurile lumii romane din secolele IV-V sunt privite mai degrabă drept structuri ale unei perioade de tranziţie către epoca medievală, cu un reviriment real în perioada constantinienilor. Actualmente se preferă conceptul de „antichitate târzie” celui de „dominat” (prea legat de o titulatură imperială pe care o întâlnim şi înainte de anul 284). Pentru evoluţia de ansamblu a lumii romane încep să fie oferite seturi explicative care trec dincolo de simpla concluzie (preferată de Piganiol sau Mazzarino) potrivit căreia imperiul a fost asasinat de barbari. Recentul demers istoric reliefează rapiditatea cu care au fost săvârşite cuceririle romane, uneori aducătoare de resurse economice consistente, cuceriri care nu au putut fi dublate la timp de structuri de organizare eficientă. Alături de acest aspect se aminteşte promovarea unei politici iraţionale asupra teritoriului cucerit, eşecul modelului urban, mai ales în spaţiul apusean, practic subliniindu-se faptul că ultimele două secole au însemnat de fapt corectarea erorilor Principatului. Este acceptată ideea că cele două parţi ale statului roman (Occidentul şi Orientul) sunt diferite economico-social şi evoluează distinct militar şi economico-social, neavând aceleaşi condiţii privind presiunile barbarilor (P. Petit, P. Lemerle). Însă, asupra acestor diferenţe R. Remondonrevine şi precizează că ele nu sunt o cauză a unui eventual declin ci mai degrabă un efect al unei evoluţii ale cărei începuturi coboară nu doar până în anii 235-284 ci chiar în timpul antoninilor (în ceea ce priveşte dificultăţile monetare, cele legate de transporturi, de deplasarea axelor comerciale şi a centrelor meşteşuăreşti, de orientalizarea ideologiei şi a ceremonialului imperial). Acelaşi autor atrage atenţia asupra faptului că dinastia Severă va iniţia provincializarea Italiei, modificări în componeţa senatului, nivelări socio-juridice. Cât priveşte schimbarea structurilor militare ea este anterioară epocii lui Diocleţian, având ca punct decisiv domnia lui Gallienus, apoi continuând cu măsurile lui Aurelian şi Probus. B. Structuri ale lumii romane târzii B.1. Aspecte politico-militare Diocleţian şi modelul tetrarhic (284-305). Proclamat de soldaţi în Orient, la 20 nov. 284, Diocleţian se pune sub patronajul lui Iuppiter Conservatorul, îl elimină pe Carinus în 285, care renunţase la acceptul din partea senatului pentru statutul său imperial. Apoi are de înfruntat noi ameninţări: pe Rhin - barbarii, în Gallia –mişcarea bagauzilor (populaţii rurale care se rdică împotriva sistemului fiscal roman) şi în Britannia- uzurparea lui Carausius. În dec. 285 îl ia pe Maximian ca şi coleg, cu titlu de Caesar iar în apr. 286 îl acceptă ca August (etapa diarhiei-până în 293), împărţindu-şi sferele de influenţă: Maximian în Occident iar Diocleţian în Orient. Acum sunt 68

elaborate bazele noii puteri imperiale şi succesiunea prin delegarea succesorilor ca Cezari de către Auguşti şi proclamarea Cezarilor de către armată. În plus, din punct de vedere religios noua putere politică face apel la două divinităţi importante Iuppiter şi fiul şi subalternul acestuia Hercule. Astfel, Diocleţian şi-l asociază pe Iovius (Iuppiter) iar Maximian pe Herculius. Pentru a stabiliza situaţia din Britannia, cei doi Auguşti (Diocleţian îşi rezervase titlul de August superior) îşi proclamă simultan succesorii în 293 (debutul tetrarhiei): Maximian pe Constantius Chlorus (soţul nepoatei sale, Theodora) iar Diocleţian pe Galerius (căsătorit cu fiica sa, Valeria), cei doi Cezari fiind subordonaţi politic şi religios Auguştilor. Constantius Chlorus primeşte sarcina de a anihila mişcarea din Britannia (de a-l înfrânge pe cel care se substituise lui Carausius, pe Alectus) de care se achită onorabil în 296. Succesul lui naşte invidie în mintea lui Maximian care porneşte împotriva berberilor din Mauretania (297/8). În acest timp Diocleţian revine cu controlul în Egipt (lichidând uzurparea lui Domitius Domitianus) iar Galerius reuşeşte să se impună cu succes în faţa perşilor cu care încheie o pace avantajoasă în 298, cu anexarea a 5 satrapii transtigritane în Mesopotamia de Nord. Până în 303 statul beneficiază de o perioadă de calm şi pace, dar în 303 cu ocazia celebrării a 20 de ani de domnie (uicennalia) Diocleţian îl forţeză pe Maximian să accepte retragerea simultană a Auguştilor şi avansarea la acest titlu a Cezarilor. Se fixează ca dată ziua de 1 mai 305 cînd Diocleţian renunţă la purpura imperială la Nicomedia iar Maximian la Milano, fiecare în prezenţa succesorilor lor. Noii Caesares care sunt prezentaţi armatei sunt Maximin Daia pentru Orient şi Valerius Severus pentru Occident. “Auguştii demisionari” trebuiau să devină simple persoane particulare. Din păcate postul deţinut odinioară de Diocleţian, acela de August superior rămâne vacant prin moartea lui Constantius Chlorus la 25 iulie 306 iar Galerius, ca August al Orientului, îl proclamă August pentru Occident pe Severus. Constantin cel Mare, unul din fiii lui Constantius Chlorus (ce fusese proclamat la York, în ziua morţii tatălui său, ca August) se mulţumeşte cu titlul de Caesar dat de Galerius în sept. 306 şi va rămâne în Britannia şi Gallia, stabilindu-şi cartierul general la Augusta Treverorum. Situaţia din Apus este dezechilibrată ca urmare a acţiunii lui Maxentius, sprijinit de către tatăl său, fostul August Maximian, îndreptată împotriva lui Severus (ce este chiar înlăturat în 307). Un an mai tîrziu, 308, la Carnuntum, în urma discuţiilor purtate între Diocleţian, Maximian şi Galerius, se stabileşte o nouă structură tetrarhică: cei doi Augusti urmau să fie Galerius (Orient) şi Licinius (Occident) iar cei doi Caesares: Constantin (Occ.) şi Maximin Daia (Or.). Occidentul însă va mai cunoşte tulburări provocate de Maximian şi fiul său Maxentius care sprijină chiar şi uzurparea lui Dominus Afer din Africa. Constantin cel Mare îi anihilează: mai întâi pe Maximian (309-310) şi apoi pe Maxentius (312, Pons Miluius). În 309 el denunţă tetrarhia şi se întoarce la principiul unitar de conducere politică protejată de divinitatea Sol Inuictus (prezent şi pe emisiunile sale monetare pînă în 324 când, rămas singurul stăpân al statului, Inuictus este înlocuit cu Victor). Constantin cel Mare (306-309 - membru al tetrarhiei, 309-324 - diarhia cu Licinius). După înfrângerea lui Maxentius se stabileşte un echilibru de putere în 313 între el şi Licinius cu care se înţelege să ducă o politică unică. Neînţelegerile intervin în 316, iar la Serdica în 317 sunt stabiliţi succesorii: ai lui Constantin -Crispus şi Constantin al II-lea abia născut, al lui Licinius- fiul său cu 69

acelaşi nume, de numai un an şi 8 luni. În 324 Constantin îl înlătură definitiv pe Licinius, la Chrysopolis şi restabileşte unitatea imperiului, înlocuindu-şi treptat doctrina: mai întâi adoptă simbolurile lui Victor în locul celor solare, apoi după 325 cochetează cu creştinismul. În 324, pe locul viitoarei sale capitale, este proclamat succesor al doilea fiu al său Constantius al II-lea. În 326, după moartea lui Crispus, sunt declaraţi moştenitori Constantius al II-lea şi Constantin al II-lea iar în 336 apare un al treilea: Constant. Un al patrulea moştenitor este Dalmatius, nepotul lui Constantin cel Mare. În programul său imperial de refacere economico-monetară, militară şi religioasă a statului include şi un nou centru administrativ, Constantinopolul, inaugurat în mai 330. Din punct de vedere ideologic, fiul său mai mare Constantin al II-lea trebuia să îndeplinească un rol predominant iar instituţia imperială, ramasă unitară, să reprezinte puterea lui Dumnezeu pe Pămînt. Urmaşii lui Constantin. Pe fondul redeschiderii conflictului cu perşii, Constant se răscoală împotriva fratelui său Constantin al II-lea rămas să guverneze Occidentul. Deşi învingător (340), acesta din urmă este ucis la Aquileia iar Constant rămâne singur stăpân al Apusului, trebuind să înfrunte (ca urmare a unei politici abuzive faţă de armată) uzurparea lui Magnentius- primul uzurpator de origine barbară (350). Pe fondul crizei de autoritate politică, barbarii alamani şi franci pătrund în Gallia. Constantius al II-lea, ce guverna în Orient, intervine şi-l înfrânge pe Magnentius la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353) provocându-i sinuciderea. Rămas unicul stăpân al statului, Constantius al II-lea şi-l asociază drept Caesar pe Iulian, în 360. Domnia acestuia din urmă de numai cca. doi ani (361-363) se remarcă printr-o reîntoarcere la cultele păgâne şi la vechiul cult imperial de adorare a statuilor imperiale în cadrul procesiunilor solemne, prin opţiunea prntru o educaţie de tip clasic. Campania împotriva perşilor pe care o începe în martie 363 îi este fatală, moare rănit în bătălia de la Maranga din iunie. Trupele îl proclamă împărat pe Flavius Iovianus, care, prin politica sa defensivă, pierde cea mai mare parte a posesiunilor câştigate în detrimentul persan în Mesopotamia încă de la Galerius, iar prin convingerile sale religioase se reîntoarce la o politică favorabilă creştinismului. Epoca Valentiniană cuprinde domniile lui Valentinian I, proclamat de trupe în 364 şi a fratelui său Valens, pe care şi-l asociază pentru guvernarea Orientului. Cele mai serioase probleme pe care le au de înfruntat sunt comasate la graniţa de nord a statului unde se fac simţite presiunile gotice, mai ales pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării. De altfel, vizigoţii, împinşi de mişcările hunice, vor provoca tulburări importante lui Valens, ce moare în bătălia de la Adrianopol în 378. În 375 fratele său Valentinian se stingea la Brigetio lăsându-şi fiul, pe Graţian, drept moştenitor al Occidentului. Pătrunderea masivă a elementului gotic în interiorul statului este concretizată prin schimbarea de optică politică a împăraţilor ce vor urma. Barbarii nu vor fi străini de uzurpările ce se petrec în stat. Theodosiu şi Theodosienii. Numit co-împărat de către Graţian, Theodosiu I (379-395) se preocupă de trei probleme principale: rezolvarea conflictului cu perşii (cu stabilirea frontierei comune pe Caucaz, prin partajul Armeniei), rezolvarea situaţiei create de pătrunderea goţilor în imperiu (încheierea primului foedus de stabilizare a barbarilor în interiorul statului, între Dunăre şi Balcani-382), stabilirea unui nou echilibru între puterea politică (împăratul) şi Biserică (Dumnezeu şi cler). În anul 388 interzice închisorile private şi între 386-393 ia măsuri de extindere a colonatului prin dependenţa faţă de pământul de origine. Urmaşii săi îi vor continua proiectele fiscale, respectiv, obligativitatea supunerii faţă de regimul fiscal instituit, obligativitate impusă, sub pedepse pecuniare sau în natură, tuturor patronilor şi colonilor. Urmaşii lui Theososiu în Imperiul Roman de Răsărit. Domnia lui Arcadius, căruia îi revine Orientul din 395 până în 408, este dominată de facţiunile de la Constantinopol, în special de eunuci. În afacerile interne de la Constantinopol rolul generalilor barbari capătă amploare, astfel că, fiul lui Arcadius, Theodosius al II-lea (408-450), este practic tutelat de Ardabur Aspar, fiul unui got şi al unei principese alane. Reacţia antigermanică creşte continuu şi este amplificată şi de presiunile 70

hunilor asupra limes-ului nordic. Totuşi următorul împărat, Marcian (450-457), va relua seria tratatelor cu barbarii (ostrogoţii şi gepizii). În 474, partida antigermanică de la Constantinopol va reuşi să-l impună pe Zenon ca împărat, sub a cărui domnie ostrogotul Theodoric Amalul primeşte sarcina de a prelua comanda Occidentului în numele împăratului de la Constantinopol, fiind numit, în anul 488, magister militum per Italiam. Pentru Orient se deschid însă noi probleme: pericolul arab, persan şi slav la frontiere iar în interior dezvoltarea puternică a unor regionalisme forjate pe doctrinele religioase ale nestorianismului şi monofizitismului. Urmaşii lui Theodosiu în Imperiul Roman de Apus. Fiul primului împărat care declară biserica creştină drept unica admisă în stat, desemnat stăpân al Occidentului, Honorius, îşi va desfăşura domnia (395-423) în condiţiile unei barbarizări puternice a aparatului de stat, în special la nivel militar (el însuşi fiind tutelat de generali ca Stilichon, Olympios sau Constantius III) dar şi pe fondul unei intensificări a pătrunderii masive a barbarilor în imperiu şi fragmentarea puterii imperiale. Începând cu 404 şi până în 410 factorul got (vizigoţii lui Alaric: 401-403 şi ostrogoţii lui Radagaisus: 405-406) oferă multiple îngrijorări lui Stilichon care reuşeşte cu destulă dificultate să calmeze situaţia, pe fondul pierderii controlului din Britannia (încă din 406) şi a pătrunderii şi traversării statului de către vanadali în drumul lor înspre Africa. Succesele militare ale lui Stilichon în Apus l-au făcut să creadă ca poate să instituie împăraţi în Răsărit, fie şi în persoana fiului său. Este înlăturat în 408, provocînd deschiderea drumului lui Alaric spre Roma, devastată în 410. Pentru o scurtă perioadă (până în 409) este rândul lui Alaric să dicteze politica cetăţii, urmaşul său, Athaulf, se arată, însă, mai obedient faţă de puterea imperială, succesorul său, Wallia, acordând chiar ajutor lui Honorius pentru menţinerea autorităţii romane în Spania împotriva alanilor şi vandalilor. Instalaţi în nordul Spaniilor şi în sud-vestul Galliei ca foederati, vizigoţii îşi vor proclama independenţa regatului lor încă din 438, extinzându-şi controlul asupra unor zone limitrofe extinse. Relativ lunga domnie a lui Valentinian al III-lea (425-455) este marcată de influenţa mamei sale, Galla Placidia, şi de deciziile generalilor, dintre care cel mai important este Aetius. Sub aspectul relaţiilor cu barbarii, Valentinian al III-lea are de suportat secesiunea vandalilor care rupe Africa de teritoriul controlat al Romei, prin proclamarea regatului vandal încă din 429, atacul căilor comerciale din Mediterana de către vandali, creşterea pericolului hun, căruia Aetius încearcă cu succes să-i facă faţă în 451. După asasinarea împăratului, vandalii lui Genseric atacă direct Roma şi o devastează, în 455. Din 456 generalul Flavius Ricimer, sueb după tată şi vizigot după mamă, exercită adevărata putere în stat, impunând regi pe tronul Occidentului (Maiorian, Libius Severus, Anthemius, Olybrius) până în 472 când este urmat de nepotul său de sorginte burgundă, Gondebaud. Este momentul când Orientul prezintă un riviriment al intersului său pentru Apus, susţinându-l pe Iulius Nepos drept contracandidat la cel propus de Gondebaud. Ultimul împărat al Romei, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru la 23 august 476. Însemnele puterii imperiale sunt trimise la Constantinopol, dar, cu toate acestea, Theodoric Amalul va primi în 488 ordinul de a restabili, în favoarea Orientului, controlul asupra Occidentului. Temă de auto-evaluare Numiţi trei măsuri de redresare a Imperiului Roman, luate după anul 286. Cum vi le explicaţi ?

71

B. 2. Aspecte economico-fiscale După venirea lui Diocleţian la conducerea statului atenţia imperială în domeniul economic vizează refacerea agricolă şi a situaţiei monetare. Se încearcă o creştere a dependenţei dintre indivizi şi ocupaţiile pe care le depun atât în sectorul agrar-meşteşugăresc cât şi în cel administrativ (de ex. curialii sunt legaţi de serviciile lor, v. dosarul de texte). Sub aspect monetar, Diocleţian încearcă să deţină un control asupra preţurilor (dar eşuează) şi asupra emisiunilor monetare (dacă în 294 existau numai 9 ateliere de emisiuni, în 302 numărul lor creşte la 15, iar tendinţa este de descentralizare). Se emite o nouă monedă din aur- aureus ce cântărea 60 de livre, o nouă monedă de argint-argenteus- şi una de bronz-follis- cu unităţi subdivizionare, dar creşterea preţurilor va duce în curând la devalorizarea monetară. Este meritul lui Constantin de a restabiliza moneda de aur- solidus, care rămâne cu aceeaşi valoare pentru tot sec. al IV-lea. Dacă până atunci Senatul avea drept de a emite monede de bronz, Diocleţian instituie un control imperial şi în acest domeniu, cel mai des întâlnite monede de bronz fiind “neo-antoninianul” cu o valoare de doi denari de argint şi follis-ul echivalând cu 5 denari. Se observă că Imperiul Roman Târziu va promova o economie centrată pe moneda de aur. Cu toate acestea, nesiguranţa drumurilor, dificultăţile de circulaţie comercială, cele legate de valorificarea eficientă a terenurilor agricole (în pofida tuturor măsurilor de a reglementa situaţia agrar-militară a statului), la care se adaugă o nevoie acută de produse în Occident, mai afectat de atacurile barbarilor (situaţie care va genera un accentuat comerţ cu Orientul pentru aprovizionarea oraşelor şi a armatei, însoţit firesc de o scurgere de metal preţios spre răsărit) va provoca un dublu fenomen financiar: tendinţa de tezaurizare a monedei încă existente şi decăderea economiei monetare (naturalizarea economică este atestată şi de regimul fiscal care acceptă plăţi în natură). Axele comerciale se modifică simţitor, cu reculul zonelor sudice-maritime, cu accentuarea 72

importanţei axei fluviale Rhin-Dunăre, unele centre urbane sunt excluse de pe rutele principale de comerţ şi din competiţia economică, unele oraşe din Gallia-Belgica, în est Tarsul, Antiochia. Raporturile economice dintre mediul rural şi cel urban se modifică în favoarea primului şi datorită modificărilor fiscale şi a dificultăţilor financiare. Regimul fiscal din Antichitatea romană târzie nu mai cunoaşte imunităţile fiscale din epocile trecute: impozitele directe sunt de două tipuri: capitatio (plătit anual în bani apoi, în natură de toţi micii proprietari între 12 şi 60 de ani, de zilieri, de soldaţi şi de alţi locuitori ai statului) şi impozitul funciar sau annona, cunoscut, în Syria drept iugatio, în Italia de nord. Aceste obligaţii erau stabilite din cinci în cinci ani o dată cu recensământul populaţiei, Constantin măreşte această perioadă la 15 ani. Impozitele indirecte vizau diferite activităţi economice, altele decât cele agricole, şi activităţile comerciale: crysargyros (impozit perceput în metal preţios pentru activităţile comerciale), portorium (pentru vamă, în general, dar şi pentru vămile interne). Fiscalitatea excesivă caracterizează sec. IV-V iar reacţia socială poate fi diferită: răscoale interne (cea a bagauzilor din Gallia cu nuanţe politice) sau fuga de pe domenii. Temă de auto-evaluare Care este politica economico-monetară a împăraţilor Diocleţian şi Constantin cel Mare? B.3. Structuri sociale Tabloul social este unul foarte complex, cuprinzând atât populaţia cu cetăţenie romană (divizaţi, de regulă, în honestiores şi humiliores) cât şi străini de cetăţenia romană (barbarii foederaţi şi cei pătrunşi cu forţa). Faţă de epocile anterioare criteriile de distincţie socială se modifică, aşa cum rezultă din surse. Astfel, discursurile juridice apelează la o serie de concepte care acoperă categorii sociale relativ individualizate în funcţie de noi criterii printre care se află proprietatea funciară proprietatea funciară (potentes şi tenuiores), funcţiile politico-administrative deţinute, originea sau meritul personal. Cetăţenia sau libertatea juridică (în mercurialul lui Diocleţian nu există nici o indicaţie de preţuri pentru sclavi) par să-şi piardă din forţa pe care o aveau altădată, ca repere de structurări sociale. Cele două mari grupuri sociale, cu care operează astăzi istoriografia modernă, nu au aceleaşi caracteristici, de exemplu grupul elitelor sociale-honestiores- au o componenţă extrem de heterogenă în comparaţie cu humiliores. În plus, sistemul social roman târziu este o consecinţă a evoluţiilor din acest sector de la finele sec. al II-lea şi continuate în sec. al III-lea. Honestiores sunt alcătuiţi mai cu seamă din senatori şi cavaleri. Aceştia din urmă, având o dublă carieră civilă şi militară, ajung să dispară ca şi ordin social, prin pătrunderea masivă în rândul senatorilor şi mai cu seamă în urma măsurilor lui Constantin cel Mare care transformă posturile înalte ale ordinului ecvestru în posturi senatoriale (între 312-326), aşadar deplasându-le în sectorul civil al funcţiilor publice. O dată cu creşterea componenţei senatului (de la cca 600 la 2000) şi cu dublarea senatului roman prin crearea celui de la Constantinopol, se estimează un nunăr total de membrii „activi” ai ordinului senatorial de cca 4000. Accesul se face în două moduri: fie prin urcuşul tradiţional în carierele senatoriale, fie prin adlectio, după ocuparea unui înalt post militar. Vechile privilegii fiscale şi penale sunt ridicate, constatându-se o mai accentuată diferenţiere zonală în ceea ce priveşte averea şi prestigiul acestor familii senatoriale (la care se adaugă deosebiri între senatorii de la Roma-legaţi de vechile criterii de avere funciară- şi senatorii de la Constantinopolecantonaţi în activităţi meşteşugăreşti sau comerciale). Încă în unele provincii apusene (Spania, Gallia) aristocraţia senatorială va primi în rândurile sale membrii proveniţi din mediile barbare, ceea ce sporeşte neomogenitatea ordinului (mai ales sub aspectul axiologiei la care se fac raportările comportamental-educaţionale şi religioase). Către finele sec. al IV-lea ordinul senatorial cuprindea grupuri relativ bine individualizate: illustres, spectabiles şi clarissimi. 73

Lor li se adaugă decurionii (elitele municipale-deţinători de proprietăţi funciare, cel puţin 25 de iugera, într-o lege din 342, Cod Theod., 12.1.33) care suportau următoarele sarcini: munera- ce cuprind impozite şi alte sarcini financiare, supravegherea bunului mers al poştei, susţinerea cheltuielilor pentru transportul trupelor, pentru repararea drumurilor, pentru lucrările privind edificiile publice, recrutau soldaţi, controlau regimul preţurilor, organizau activităţile de divinizare a împăratului. Aceleaşi elite aveau obligaţia de a organiza şi supravegea jocurile şi spectacolele precum şi distribuţiile frumentare. Sursele (cele juridice, mai ales) amintesc de situaţia împovărătoare a curialilor şi de încercarea lor (sancţionată) de a se refugia în domeniul militar. La nivelul elitelor se constată o relativă îndreptare a lor spre zonele periferice urbane, o încercare de a se integra în lumea rurală (de pildă, sub aspectul habitatului sau al intereselor economice). Humiliores au o compoziţie mai omogenă decât cei din prima categorie, cuprinzând populaţia săracă din mediul rural şi urban: ţăranii, sărăcimea oraşelor, colonii şi sclavii. În ceea ce priveşte plebea, domiciliul defineşte şi situaţia fiscală, astfel, plebs rustica locuieşte dincolo de area urbana şi prin urmare plăteşte annona şi capitatio, în vreme ce plebs urbana era exceptată de la capitaţie (măsură introdusă de Diocleţian, reluată de Constantin în 313 -Cod Theod.,11, 55.1 şi 13, 10,2). În plus, în mediul rural exista obligaţia de a contribui la întreţinerea armatei, astfel că, mulţi dintre plebeii rurali preferau renunţarea la statutul lor de deţinători de pământuri, punându-se sub protecţia marilor proprietari. Locuitorii săraci sau de condiţie relativ bună, din mediul urban, se ocupau cu activităţi lucrativ-meşteşugăreşti (atestate în multe oraşe ale imperiului şi organizate după modelul vechilor collegia) ale căror statute sociojuridice par să se degradeze în timp. Astfel, o măsură a împăratului Theodosius I împiedica meşteşugarii din partea vestică a imperiului să ocupe posturi civice, să intre în domeniul militar sau să se mute pe domenii rurale. Pauperizarea treptată a locuitorilor din oraşe multiplică problemele socio-economice ale statului, chiar şi-n partea estică a lui. Colonii reprezentau o populaţie agrară cu pământuri proprii cu ius conubii, dar care aveau restriscţionată mobilitatea în spaţiu. Legislaţia împăraţilor Diocleţian şi Constantin cel Mare îi leagă de domeniile pe care le lucrează, prevăzându-se aspre pedepse pentru fuga de pe pământuri sau ajutor dat fugarilor (o lege din anul 419 preciza obligaţia de a returna un colon fugit chiar şi după 30 de ani de la fuga lui –Cod. Theod., 5.18.1). Acestor coloni li se interzice părăsirea ocupaţiei agrare şi, deci, ocuparea unor alte posturi. Deşi iniţial se puteau distinge două categorii de coloni (inquilinicu drept de liberă mişcare, până la Valentinian I şi adscripticii-fără acest drept), treptat situaţia ambelor categorii se apropie de cea servilă, fiind uneori mai deteriorată din punct de vedere material. Sclavii reprezintă o categorie care nu dispare în texte, fiind atestaţi consistent în sectorul domestic; pe lângă naştere, prizonieratul de război aduce o mare cantitate de sclavi de origine barbară în imperiu. Distincţia dintre coloni şi sclavi tinde să se estompeze ca urmare a degradării situaţiei juridice şi economice a primilor. Sclavii care deţin o mică avere se numesc servi cassati. Cu toată degradarea condiţiei materiale a „poporului mărunt” şi limitările legislative, mişcarea pe verticală, în sensul accesului în alte statute socio-juridice, nu lipseşte cu desăvîrşire. Se cuvine subliniat, totodată, faptul că tulburările din mediile urban sau rural care au loc în veacurile IV-V nu au doar cauze sociale, ele îmbracă veşminte religioase (de ex. în Numidia-în legătură cu donatismul; revolta Caesareei din Cappadoccia împotriva episcopului Basilius sprijinit de Valens), militar-politice (Gallia şi Spania, Grecia). Din veacul al IV-lea se adaugă la acest peisaj social locuitori federaţi de origine barbară. Adesea presiunea socială şi mai ales militară, prin liderii acestora, exercitată asupra autorităţii imperiale, determină o mobilitate socială destabilizatorie la scară macro-socială (de ex. deplasări de goţi din Balcani înspre Italia, de vizigoţi înspre Spanii, de vandali prin sudul Galliei şi Spanii spre Africa). Pătrunderea barbarilor în sectorul militar sau locuirea lor efectivă în interiorul statului nu 74

trebuie înţeleasă ca generatoare de neînţelegeri absolute între vechii locuitori şi barbari. În plus, diminuarea autorităţii centrale produce, pe de o parte, o ruptură între populaţia imperiului şi centrul/centrele de decizie politică, ceea ce sporeşte instabilitatea statului în faţa unor pericole externe/barbare. Pe de altă parte, politica defectuoasă a unora dintre împăraţi şi evoluţia de ansamblu a societăţii duc la apariţia unor reţele de dependenţă regionale, de tip patronal, legiferate la începutul veacului al V-lea, atât în mediul rural cât şi în cel urban, ceea ce are drept consecinţă naşterea unor centre locale de putere şi relativa scădere a adeziunii la imperiu din partea locuitorilor lui (mai ales în părţile apusene). Suplinirea acestor resorturi coezive, diminuate acum, este oferită, în bună măsură, de creştinism. Temă de auto-evaluare Explicaţi conceptele de honestiores, humiliores, coloni. B.4. Instituţiile politice Instituţia imperială. Numit Dominus Noster, dar şi Pius şi Felix, Inuictus, apoi Victor, uneori Aeternus, Perpetuus, Triumphator, la care se adaugă cognomina alcătuite din etnonimele celor supuşi, împăratul ultimelor două secole imperiale păstrează toate funcţiile din vremea Principatului (cel puţin până la Theodosieni, când în anul 379 se renunţă la marele pontificat din titulatura imperială). Împăratul deţine maiestas secunda (după Dumnezeu, începând cu Theodosiu) şi impune ritualul oriental de curte care cuprinde adorarea mantalei roşii a Împăratului- adoratio purpurae (vechea manta de triumf- paludamentum devine acum haina imperială obişnuită la care se adaugă un alt accesoriu sacru-diadema) şi ritualul de îngenunchiere în faţa persoanei imperiale-proskynesis. Palatul este sacru- sacrum palatium ca şi dormitorul său care primeşte acelaşi atribut de sacrusacrum cubiculum, condus de praepositus sacri cubiculi- împuternicitul cu dormitorul sacru sau marele şambelan. În ceea ce priveşte aspectele învestiturii, aceasta se deosebeşte de cea din vremea Principatului prin trecerea pe plan secundar a deciziei senatoriale privind candidatul la purpura imperială şi a confirmării noului împărat de către comiţii (în general poporul adunat în teatru sau la circ se putea manifesta de regulă aprobator în legătură cu noul învestit). Noua ideologie privind puterea imperială şi delegarea acesteia are ca puncte principale doi actori: de o parte auguştii care îşi numesc predecesorii, pe de altă parte armata care aclamă propunerile auguştilor. Cei proclamaţi doar de soldaţi sunt numiţi uzurpatori. Scenariul de aclamare imperială se desfăşoară într-o ceremonie somptuoasă, în faţa adunării soldaţilor (contio militum), cu înalţii funcţionari şi ofiţerii superiori suiţi pe tribună în faţa armatei. Noul împărat rosteşte, după aclamare, un dicurs conţinând intenţiile sale politice şi anunţă sumele recompenselor (donatiua) ce urmează a fi distribuite militarilor. Considerat reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, cel puţin din a doua parte a sec. al IV-lea, împăratul este sursa ordinii legislativeeste comandantul armatei, reprezintă statul în raporturile externe, numeşte funcţionarii, emite monedă. Deţine o avere personală - res priuata, dar gestionează şi patrimoniul poporului roman. Singura contrapondere reală (deşi armata este formal consultată, păstrând reminiscenţe ale consultării comiţiale din trecut) o reprezintă biserica şi conducătorii ei (cu ascendente relativ mari asupra politicului, de pildă, cazul lui Theodosiu I). Consiliul Principelui–sacrum consistorium, ai cărui membrii săi stau în picioare în faţa împăratului aşezat pe tron- are sarcini care vizează pregătirea noilor măsuri legislative, primirea ambasadelor şi exercitarea competenţelor juridice. Cancelaria imperială cuprinde 4 birouri ocupate de cavaleri, apoi de senatori, care se ocupă de corespondenţa împăratului, de punerea acestuia la curent cu treburile din imperiu şi de redactare a răspunsurilor imperiale. Un mare număr de funcţionari (agentes in rebus şi notarii) întregesc aparatul birocratic. Şefii birourilor imperiale urmau o carieră paralelă cu cea a senatorilor. 75

Senatul ( după crearea Constantinopolului, senatul de la Roma este dublat de un al doilea corp cu aceleaşi trăsături ca şi cel vechi), este alcătuit din 2000 de membri (pentru un minim quorum este necesară prezenţa a cel puţin 50 de senatori) aleşi prin favoare imperială. Acest organism funcţionează ca şi consiliile municipale, competenţele senatoriale fiind reduse la jurisdicţia Romei/respectiv a Constantinopolului. Restricţii severe intervin în competenţele ordinare în materie legislativă, în sensul că actele senatului nu mai au putere de lege decât după acordul imperial. Cariera senatorială este deschisă, la Roma, prin cvestură, pretură (existau trei posturi de pretori: urban, tutelar şi triumfal), consulatul suffect. Urma conducerea unei provincii, apoi prefectura annonei, succedată de un vicariat, apoi de una dintre curatelele oraşului, prefectura pretoriului, cea a oraşului şi consulatul ordinar. Pentru Constantinopol se pare că este suficient ocuparea magistraturii de tribun al plebei urmată de pretură, guvernarea provincială, un vicariat, prefectura oraşului constantinopol, prefectura pretoriană, consulatul. Se putea continua ca guvernatori de provincie, iar vârful carierei senatoriale îl reprezenta prefectura (pretoriului şi cea urbană). Magistraturile cuprind un ansamblu de posturi cu competenţe preponderend civile. Vechile magistraturi, se păstrează, dar cu atribuţii extrem de diminuate (de pildă orice edict al unui magistrat sau promagistrat trebuie contasemnat de împărat pentru a fi aplicat). Sunt create alte posturi noi, un adevărat aparat birocratic care răspunde la o evoluţie complexă a statutului-centralizare dublată de regionalizareApar cei patru însoţitori ai împăratului- comites: din care 2 dregători financiari dirijau: unul - trezoreria imperială anterior numită fiscus, celălalt- vistieria particulară a suveranului şi 2 comites administratori, unul fiind magister officiorum-comandând birourile imperiale, celălaltcvestorul palatului sacru. Este pus la punct un sistem ierarhizat de conducere a spaţiului provincial: personalul de conducere şi administrare a prefecturilor, a diocezelor (uicarii) şi a provinciilor (duces). Armata. Antichitatea târzie moşteneşte structurile militare reformate încă din timpul lui Gallienus (din anul 261), prin înlocuirea în posturile de comandă a senatorilor cu cavalerii şi restructurarea distribuţiei trupelor: a) pe limes- legiuni, trupe auxiliare şi numeri, b) în interior, ca trupe de manevră- uexillationes. Politica lui Gallienus faţă de barbari (de ex. fată de heruli şi marcomani) fusese una de integrare a factorului barbar în structurile militar-agrare: grupuri omogene de barbari aşezate pe domeniul public, lăsate să lucreze pământurile şi chemate la nevoie sub arme (în baza unui foedus deja existent) şi grupuri compacte - gentiles- care recunosc autoritatea romană dar au o organizare proprie. Diocleţian fracţionează legiunile, lasându-le cca. 1000 de oameni, mărind şi numărul legiunilor de la 39 la cca. 60. Păstrează armata de frontieră, cu o infrastructură care cuprinde atât forturile cât şi rutele strategice, pe care o încredinţează comenzii unui dux ce nu mai are şi puteri civile. Armata de interior se prezintă ca o gardă imperială şi provine din uexillationes reformate. Cu toate aceste modificări, nu se poate vorbi de o creştere de circa 4 ori a efectivelor militare ale imperiului cum afirma exagerat Lactantius. Constantin cel Mare menţine structura militară a predecesorului său, dar o parte din trupele de interior le mută pe graniţă, fiind alcătuite din soldaţi care trebuiau să cultive şi să apere totodată pământurile de graniţă. Armata de graniţă este alcătuită din soldaţi legionari- ripenses, soldaţi coloni, auxiliari- ţărani (doar această din urmă grupă forma la început aşa numiţii limitanei, termen care se extinde la toate trupele de granită). În cariera militară se disting două noi posturi de vârf: magister equitum, comandantul cavaleriei, şi magister peditum, cel al trupelor pedestre. În ceea ce priveşte garda imperială, în 312 se desfiinţează cohortele pretoriene şi equites singulares şi se înfiinţează 5 scholae palatinae. Măsurile celor doi împăraţi stabilizează temporar situaţia militară a statutului. Această apărare în profunzime, dublată uneori de măsuri fiscale (unele scutiri de taxe) şi socio-economice (plasarea spre graniţă a unor soldaţi-ţărani) sau de luarea sub control roman a unor 76

teritorii dincolo de limes-ul propriu-zis („Brazda lui Novac”, frontiera sarmatică) nu rezolvă, însă, problema presiunii tot mai accentuate a migraţiilor barbare. Caracterul ereditar al acestei instituţii se generalizează paralel cu o provincializare tot mai mare a ei. Pătrunderea factorului barbar, mai cu seamă, în partea occidentală, este marcată de apariţia unor contingente barbare aflate sub o dublă comandă (a unui şef propriu şi a unui prefect roman) şi a unor şefi militari de sorginte barbară care ocupă înalte posturi militare, îndeplinind roluri politice prin plasarea lor în anturajul imperial (Stilicho, Theodoric cel Mare, Aspar). Importanţa flotei se diminuează, cel puţin cea marină, la începutul veacului al IV-lea, cu un reviriment din cea de-a doua jumătate a acestuia; mai eficientă rămâne, însă, flota fluvială. Cât priveşte fronturile importante ale statului, trebuie subliniat că Orientul nu este cu totul calm datorită presiunii persane, dar cele mai solicitate sunt frontierele occidentale din pricina populaţiilor gotice, hunice, vandale, burgunde, alamane. Din punct de vedere administrativ, prin reformele lui Diocleţian şi Constantin, cele 47 de provincii existente la finele Principatului sunt reorganizate în cca. 100 (101) de provincii, grupate în 12 dioceze (dieceze), câte şase pentru fiecare parte a statului, Orient şi Occident, şi 4 prefecturi (Gallia care cuprinde şi Spaniile şi Britannia, Illyria, Orientul şi Italia cu Africa). Trăsătura dominantă a administraţiei târzii este fragmentarea teritorială şi încercarea de subordonare centralizată faţă de puterea imperială. Italia este împărţită în unităţi administrative mai mici, aflate sub jurisdicţia unor correctores. Comanda militară a acelor duces este separată total de competenţele civile îndeplinite de guvernatorii de provincii, dioceze sau prefecturi, pentru domeniul juridic şi financiar există funcţionari speciali (praesides, iuridici). Structura ierarhică de vârf plasează în frunte împăratul, apoi prefectul, vicarul, guvernatorul. Temă de autoevaluare Analizaţi sistemul tetrarhic, utilizând şi dosarul de surse. C. Aspecte de civilizaţie romană C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul. Creaţia scrisă de expresie latină apare relativ târziu (sec. al III-lea a. Chr.), abia după ce primele produse greceşti vorbesc despre comunitatea celor şapte coline. În domeniul dramaturgiei, Livius Andronicus traduce Odiseea în latină şi scrie primele piese de teatru, îi urmează Naevius apoi, Ennius, Plautus şi Terenţius. Istoria debutează în limba greacă (Fabius Pictor) apoi continuă în latină (Cassius Hemina, Calpurnius Piso) utilizând stilul analelor. Din veacul al II-lea a. Chr. şi în cel următor lucrările cu caracter istoric tratează subiecte sociale, instituţii şi aspecte ştiinţifice (agronomie); este vorba despre operele lui Cato cel Bătrân, apoi cele ale lui Sallustius, Iulius Caesar. Nu lipsesc preocupări enciclopedice şi lingvistice (Varro). O constantă a acestor opere este caracterul uneori militant şi patriotic dublat de efortul intelectualităţii romane de a se defini comparativ cu lumea greacă. Cât despre autorii de limbă greacă, printre alţii, importante contribuţii la cunoaşterea lumii republicane romane au lucrările lui Dionysios din Halicarnas, Strabon (amândoi pentru finele sec. Ia. Chr). Literatura din epoca lui Augustus este şi ea, în general, una angajată patriotic şi politic. Operele lui Horatius (Ode, Carmen Saeculare), Vergilius (Bucolicele, Georgicele, Eneida) proclamă superioritatea poporului roman şi statutul de om al Providenţei pentru primul împărat. La acestea se adaugă monumentala lucrare, analistic redactată, a lui T. Livius (De la fundarea Romei), în care prezentarea faptelor de arme se combină cu prezentarea evoluţiilor socioeconomice şi politice într-un spirit de respect faţă de zei. De aici rezultă multitudinea de exempla în jurul cărora autorul îşi construieşte discursul. Fericirea epocii lui Augustus apare deopotrivă în poezia lirică a vremii (Tibulus, Propertius, Catullus, Ovidiu) ca semn al unei epoci în care spiritul uman îşi atinge, măcar în parte, unele din năzuinţe. În secolele post-augustane, pe fondul existenţei 77

celor două curente de exprimare (asianismul şi atticismul, apoi neo-atticismul) apar creaţii literare de mai mică întindere, unele puternic imprimate de filozofia stoică. Istoria este reprezentată prin autori ca Tacitus, Suetonius (stilul biografic). Informaţii de natură administrativ-fiscală, juridică, politică, religioasă, de o importanţă aparte, regăsim în Corespondenţa lui Plinius cel Tânăr cu Traian ca şi în Panegiricul adresat acestui împărat în primii ani ai sec. al II-lea. Ca urmare a revigorării pe care o cunoaşte cultura elenă începând, mai ales, cu sec. al II-lea, înfloreşte o literatură (istorică şi moral-filozofică) de expresie greacă, în cadrul căreia se cuvin amintite opera cu caracter biografic ale lui Plutarh sau lucrările cu un pronunţat conţinut militar şi politic aparţinând lui Appian, Cassius Dio, Herodian. Creaţiile satirice (Marţial, Iuvenal) completează, ca adevărate fresce sociale, proza literar-istorică. La finele republicii, cu deosebire în mediile elitelor politice, s-au difuzat curente de gândire filozofică din spaţiul grec. Este vorba despre epicureism (concepţia despre mişcarea rectilinie şi devianţa atomilor o regăsim la Lucreţiu) care dezvoltă seria conceptuală libertate-necesitate-destin; este vorba despre stoicism care propune raţiunea ca salvare a cauzalităţii implacabile ce înlănţuie elementele componente ale lumii (cazul lui Cicero-impregnat de aceste idei dar şi de influenţa platonismului); este, de asemenea, vorba despre epicureism care contestă existenţa de sine-stătătoare a cauzei, independent de efectul ei. Cel mai apropiat de modelul roman de comportament s-a dovedit a fi curentul stoic, de altfel el se va prelungi şi-n epoca imperială, prin gândirea lui Seneca, Marcus Arelius, de pildă, reluând dezbaterea în jurul raţiunii şi a condiţiei umane. În domeniul ştiinţelor naturii mai vechile preocupări enciclopedice şi agronomice republicane sunt continuate în opera lui Plinius cel Bâtrân sau Columella, în vreme ce ştiinţele exacte par domeniul predilect al grecilor: Xenarchos din Seleucia, o serie de matematicieni proveniţi din centrul egiptean al Alexandriei: Menelaos, Diophantes, Theon, Nicomachos din Gerasa. Medicina excelează prin contribuţia lui Celsus, Galenus şi Soranos. În ceea ce priveşte dreptul, importanţa acestuia pentru lumea romană s-a dovedit a fi covârşitoare de unde dezvoltarea sa deosebită. Desprins ca un domeniu distinct din religios şi politic, dreptul roman îşi precizează principiile în timpul republicii. Domeniile fundamentale care reglementau viaţa romanilor erau fas (dreptul sacru), mos (dreptul cutumiar) şi ius (normele elaborate de cetăţeni). Pentru reglementarea relaţilor cu non-romanii cetatea îşi dezvoltă un set de legi cuprinse în aşa numitul drept al popoarelor (ius gentium). Pentru că ceea ce interesa, îndeobşte, era statutul şi relaţiile cetăţeneşti, abia târziu în timpul imperiului, pot fi desprinse, şi nu total individualizat, domenii ca drept administrativ, drept penal, drept civil sau drept internaţional. Pragmatismul şi meticulozitatea romanilor au dus la elaborarea minuţioasă a unor categorii juridice, pe care Europa le-a moştenit, precum cele de proprietate, posesiune, servitute, succesiune, libertate. Primele preocupări de fixare în scris a normelor juridice sunt plasate la mijlocul sec. al V-lea a. Chr., când sunt redactate Legile celor 12 Table. Au urmat editări anuale de legi funcţionale, de către pretori, iar din perioada imperială efortul de a întocmi coduri de legi operante (prin recuperarea normelor vechi şi introducerea mai noilor reglementări imperiale). Sub aspect evolutiv, dreptul roman tinde spre noi raporturi faţă de puterea politică, în sensul de subordonare, o dată cu domnia lui Augustus. De altfel, ingerinţa împăraţilor în domeniul juridic decurge şi din competenţele cu care aceştia sunt învestiţi dar şi din fenomenul cumulului de funcţii. Pentru Antichitatea târzie împăratul devine o sursă a dreptului uman şi reprezentant al lui Dumnezeu pentru menţinerea ordinii. C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei Arta şi arhitectura republicană se caracterizează printr-un profund realism, gravitate, sobrietate, fără a lipsi gustul pentru ornament, pentru rafinament. Pentru epoca republicană se poate vorbi despre două mari perioade în dezvoltarea arhitecturală şi artistică: prima este aşa numita perioadă de puternică influenţă etruscă (până în sec III-II a. Chr) iar cea de-a doua reprezintă 78

perioada de influenţă majoră elenă şi elenistică. De semnalat că inclusiv pentru cea dintâi perioadă este de amintit elenizarea artei şi arhitecturii etrusce. Cât priveşte epoca imperială, elementele greceşti sunt complex transformate într-un stil clasic greco-roman caracterizat prin armonia formelor şi printr-o mare diversitate tematică. Din veacul al II-lea apare o puternică tendinţă spre expresionism, spre fluidizarea scenelor redate şi mai marea mobilitate a lor. Relativul recul din perioada anarhiei militare este urmat de o revigorare clasicizantă (epoca lui Diocleţian şi Constantin) apoi de creare a unei arte şi a unei arhitecturi puternic subordonată religiei şi simbolurilor creştine. Sub aspect istoriografic, analiza artei dar şi a arhitecturii romane a parcurs mai multe etape, începând cu sfârşitul veacului al XIX-lea. Refuzându-i-se iniţial statutul de domeniu distict arta romană antică câştigă dreptul la „autonomie” prin studiile lui Fr. Von Duhn, F. Wickhoff şi A. Riegel. Cercetările de la începutul secolului al XX-lea ale lui B. Bandinelli au fundamentat aşanumita teorie bipolară asupra artei, potrivit căreia există două curente artistice predominante: unul oficial, cult, puternic influenţat de elenism şi altul popular, mai grosolan. În plus, veritabila artă romană ia naştere în epoca lui Traian. În a doua parte a secolului trecut, conceptul de „artă populară” capătă conotaţii sociale dar şi politice. Modelul bipolar a fost corectat şi substituit apoi de modelul policentric (Otto Brendel). Astăzi, luându-se în calcul o serie de aspecte altă dată insuficient analizate, cum este cel al raportului dintre comanditarul lucrării şi publicul căruia i se adresează, specialiştii preferă să vorbească despre arta romană ca o „artă la plural” , ca un „sistem global de comunicare”. Arhitectura. Pentru epoca republicană, cele mai importante edificii de inspiraţie etruscă sunt cele religioase, templul etrusc fiind caracterizat prin planul său cvadrat, cu un larg vestibul, existenţa unei fundaţii de piatră supra-înălţată ceea ce dă naştere la apariţia aşa-numitului podium, peste care se ridică structura din lemn şi lut ars a clădirii (conţinând pronaos şi cella-camera zeului). De altfel, folosirea acestor din urmă materiale de construcţie este specifică pentru întreaga arhitectură romană de până în sec. al II-lea a. Chr. Împodobirea templelor se realizează cu ajutorul teracotelor colorate iar motivele sunt, cel mai adesea, preluate din tematica elenă: scene mitologice, religioase. Stilul predominant este cel doric (mai puţin) şi cel ionic (pentru că însăşi arta şi arhitectura etruscă se elenizează, se simte influenţa greacă şi-n arhitectura romană-de pildă, templul lui Aesculap, templul zeiţei Spes - ambele au colonade ionice). De subliniat faptul că se poate remarca un conservatorism în ceea ce priveşte redarea colonadelor, în sensul unei austerităţi, pe de o parte, şi a unei reduceri a colonadei, chiar şi în cazul edificiilor periptere, la care colonada laterală este uneori minimalizată pâna la a fi redată cu coloane semi-angajate sau chiar cu pilaştri. O dată cu creşterea influenţei elenismului în lumea romană, pătrund elemente arhitecturale specifice: planul rectangular pentru temple (păstrându-se caracteriscul podium şi scara de acces monumentală din faţă, precum şi structura internă), capitelul corintic, apoi o nouă tehnică de lucrare a pietrei. Este vorba despre aşa numita tehnică a „blocajului”, care presupune înlocuirea suprapunerii blocurilor din piatră cu o tehnică mai rapidă şi mai economică-acoperirea cu un parament subţire (lespede de marmură sau stucatură zugrăvită) a unui nucleu central (format dintrun amestec de piatră, cărămidă, var şi nisip). Pentru modelarea acestui nucleu central se realizau cofrage ingenioase ce permit mai uşor construirea bolţilor sau cupolelor. O dată cu introducerea acestei tehnici rolul coloanelor, al arhitravelor şi al frizelor se va reduce la unul ornamental (zidul jucând rolul de structură de rezistenţă, preluând toate forţele de apăsare, de rupere ale construcţiei). Mai mult, de la începutul sec. al II-lea a. Chr., decoraţia de teracotă tinde să se restrângă datorită noii concepţii de afişare a timpului militar al Romei, teracota fiind înlocuită, în final, cu marmura triumfală, care redă scene militare inspirate din campaniile romane (templul lui Hercule şi al Muzelor-anii 187-180-Fulvius Nobilior; templele închinate lui Iuppiter Stator şi Iunonei Regina de pe Câmpul lui Marte, din 146, din iniţiativa lui Caecilius Metellus dar construite de arhitectul grec Hermodoros din Salamina). Din veacul al II-lea a. Chr. romanii vor excela în ridicarea de: basilici79

edificii monumentale cu destinaţie publică (activitate comercială şi juridică, mai cu seamă, prima de acest fel-Basilica Porcia-ridicată de Cato Maior în timpul cenzurii sale din 185 a. Chr., apoi Basilica Aemilia-179); altare publice (de ex. „altarul” lui Domitius Ahenobarbus, cu scene religioase trimitând la o simbolistică greacă) şi, din veacul I a. Chr, teatre (ingeniozitatea romanilor constă în construirea artificială a pantei pe care se ridicau locurile spectatorilor - de aici ridicarea teatrelor independent de structura formelor de relief; primul teatru din piatră este ridicat prin contribuţia lui Cn. Pompeius în anul 55 a. Chr.). În epoca imperială, arhitectura publică este puternic impregnată de un simbolism politic accentuat, scenele militare şi religioase având un conţinut ideologic extrem de consistent. Cele mai semnificative edificii, în acest sens, sunt monumentele ce exaltă triumfurile militare ale împăraţilor şi faptele lor politice, pieţele publice, teatrele şi amfiteatrelebasilicile şi băile publice la care se adaugă o vastă reţea de poduri şi apeducte. În ceea ce priveşte prima categorie de monumente, acelea legate direct de ideologia imperială, monumentele triumfale (unele dintre ele păstrate şi astăzi la Roma şi în Europa) sunt de cele mai mari dimensiuni. Fie că au o singură trecere (ca-n cazul arcelor lui Titus şi Traian) fie că au trei treceri (arcul lui Septimius Severus şi al lui Canstantin cel Mare), ele au evoluat de o decoraţie simplă la una extrem de elaborată, în care abundă scene militare şi politico-religioase, distribuite după un scenariu recurent. Unele dintre arcele împăraţilor târzii folosesc reliefuri şi materiale de la monumentele predecesorilor lor (cazul arcului lui Constantin care apelează abundent la reliefuri de prizonieri daci din vremea lui Traian, de exemplu). Seria altarele publice este inaugurată de către primul împărat prin monumentalul Ara Pacis, ridicat din marmură pe Câmpul lui Marte şi consacrat în anul 9 a. Chr., altar care conţine reliefuri ce trimit la efortul de reîntemeiere a statului, recuperând începuturile fondatoare într-o reprezentare iconografică de excepţie şi combinându-le cu măsurile de restabilire a ordinii (politice, sociale, religioase). Reproducerea stilului şi a programului acestui altar se întâlneşte în relieful claudian din vila Medici de la Roma, cunoscut sub numele de Ara Pietatis, fără să preia, însă, caracteristicile vizuale ale modelului precum şi în relieful de la Ravenna, tot de epocă claudiană, unde cortegiul ceremonial este dominat atât în compoziţie cât şi în fapt de figurile imperiale ale Liviei şi a lui Augustus. Artele plastice cunosc o evoluţie asemănătoare. Primele creaţii, caracterizate printr-un realism extraordinar, aparţin atelierelor etrusce (de ex. statuia din argilă din templul capitolin, creaţie a artistului Vulca din Veii, statuia din bronz a lupoaicei cu gemenii aşezată pe colina Capitoliului; dacă dăm crezare lui Plinius cel Bătrân, după cucerirea oraşului etrusc Volsinii, în 264centru spiritual religios al etruscilor, ar fi fost aduse la Roma 2000 de statui de bronz etrusce). Urmează epoci de mai mare influenţă greacă, cu apogeul în veacul al II-lea a. Chr. (fără a se pierde trăsătura realistă, ea este dublată, în tematică, de mitologia greacă), mai întâi din coloniile greceşti ale Italiei, din Cumae (de unde ar fi pătruns la Roma şi divinaţia cu ajutorul cărţilor sibylline), Tarent, Siracuza, apoi din spaţiul grec balcanic şi micro-asiatic. Arta funerară demonstrează îmbinarea elementelor elene-celebrul sarcofag cu aspectul de altar al lui L. Cornelius Barbatus, cenzor în anul 290 a. Chr., combină uniunea de triglife şi metope dorice cu ornamentaţia ionică. Cât priveşte portretistica, a cărei dezvoltare în epoca republicană nu este străină de arta funerară şi de spectacolul funerar aristocratic al expunerii imaginilor strămoşilor (v. Polyb., VI, 53-54), fără a se putea totuşi stabili o relaţie cauzală între cele două domenii, trebuie subliniat faptul că finele Republicii cunosc răspândirea tiparelor elenistice. Chipul oval, gura conturată, ochii cu privirea către un punct depărtat, uneori înclinarea capului într-o parte, sunt tot atâtea caracteristici ale reprezentărilor umane elenistice (v. reprezentările lui Alexandru Macedon sau ale Ptolemeilor). Remarcabilă este intenţia de a reda trăsături specifice ale chipului uman: riduri pe frunte, o anume tehnică de redare a şuviţelor de păr sau a cârlionţilor, subţierea buzelor, redarea nasului, cârn, turtit, uneori accentuarea aspectului acvilin, redarea muşchilor gâtului (portretele lui Sylla, Pompei sau Cicero), ceea ce a determinat caracterizarea redării portretului prin aşa-numitul verism. Transportul 80

masiv al obiectelor de artă din cetăţile cucerite şi prădate explică marea abundenţă, din ultimele două secole precreştine, de realizări artistice elenistice prezente în plan public şi privat la Roma (uneori ele ajung şi în provincii, în Hispania, de pildă). În cortegiile triumfale ale generalilor regăsim căruţe întregi cu obiecte de artă prădate: Marcellus de la Syracusa, în 212; Fabius Maximus de la Tarent, în 209; Quintius Flamininus din Macedonia, în 197; L. Scipio din Asia, în 167; Paulus Aemilius din Macedonia (lui îi sunt necesare nu mai puţin de 250 de căruţe pentru transportul prăzii), în 146. Pentru epoca imperială, de la verismul republican se trece la un clasicism de factură elenistică, la o nouă estetică a eroului, redat mai degrabă tânăr, decât bătrân, calm, cu priviri senine şi chip frumos (v. reprezentările lui Augustus, de la Prima Porta sau cele în care apare ca sacerdot). Sfârşitul primului secol imperial cunoaşte accentuarea mobilităţii trăsăturilor, pentru ca în următorul secol să se revină la forme şi tehnici de redare ordonate, la un „neoclasicism” din care, totuşi, nu lipsesc expresivitatea ochilor, a frunţii, a gurii, contrastul, mişcarea (sprâncenelor sau a şuviţelor de păr). Portretul veacului în care Roma trece prin anarhie militară accentuează expresia personajului redat până la impresionism (v. bustul lui Filip Arabul sau cel al lui Decius). Pentru antichitatea târzie dominantele sunt abstractizarea, accentuarea unora dintre trăsăturile celui redat dar şi, mai cu seamă după epoca lui Constantin, redarea unui calm şi echilibru corespondent al liniştii politice instaurate de împărat. Din veacul al IV-lea portretul care redă mai mult o stare sufletească decât nişte trăsături fizice, este asociat cu însemne creştine. Acest portret al eroului se va regăsi mai târziu în arta bizantină şi medievală în cel al sfântului. Pictura lumii romane este puternic inspirată din mediul etrusc, elen şi elenistic, atât prin tehnici de execuţie cât şi prin tematică şi stil. Fără a intra în detalii privind stilurile picturale identificate de specalişti, se cuvine făcută sublinierea că nu poate fi trasată o clară linie de demarcaţie cronologică între cele 4 stiluri analizate, mai cu seamă, pe baza mărturiilor din oraşul Pompei. De la redarea arhitecturală pe panou a scenelor (mitologice sau naturaliste) se trece la efectul de perspectivă, apoi la execuţia de fineţe cu jocuri cromatice în cadre, mai întâi, strict delimitate şi, ulterior, scenografice (picturile murale de la Pompei sau Herculanaeum, villa Hadriana, casa din Roma de pe Via dei Cerchi, la care se adaugă pictura funerară din mormintele de pe Via Latina sau de la Ostia-unde decoraţia liniară este preferată scenelor realiste împinse spre boltă). Mozaicul roman apărut din lumea elenistică este unul pavimentar iniţial (cu un motiv central-un medalion - emblemata, care tinde să dispară sau oricum este tot mai rar folosit după veacul al III-lea p. Chr.) apoi unul parietal (incluzând şi decorarea coloanelor a bolţilor, a fântânilor, zidurilor şi grădinilor). Tehnicile de execuţie preluate de la greci (meşterii greci sunt deopotrivă întâlniţi alături de cei romani) apelează atât la bicromie (alb-negru) cât şi la policromie. C.3.Religii ale lumii romane. Dificultatea de a sintetiza în câteva paragrafe multitudinea de practici şi credinţe religioase practicate de-a lungul timpului pe teritoriul statului roman rezultă mai întâi de toate din caracterul extrem de compozit al acestora. Din punct de vedere structural-compoziţional trebuie spus că principala atitudine a romanilor era de a venera zeii (a căror existenţă este coborâtă în concretul cotidian, religia romană neposedând mituri), într-un cadru colectiv în prezenţa reprezentanţilor învestiţi de cetate pentru a stabili dialogul cu divinitatea (magistraţii care aveau drept de a lua auspiciile şi preoţii). De modificările de ritual sau de introducerea unor inovaţii în spaţiul sacru răspunde Senatul şi mai târziu împăratul care, în calitatea sa de mare pontif, conduce religios atât cetatea cât şi colegiile de preoţi. A fi un bun roman, a fi un cetăţean pios era echivalent cu participarea la ceremoniile organizate de corpul civic sau de părţi ale acestuia, cu respectul faţă de părinţi şi faţă de conducătorii cetăţii. Nu în ultimul rând, sacrificarea pentru sănătatea statului şi a împăratului, participarea la cultul imperial corespundeau tot 81

atâtor atitudini de pioşenie. Aceste manifestări sunt în primul rând ritualiste, ele trebuiau să fie îndeplinite corect, iar repetarea gesturilor, până la îndeplinirea conform regulilor stabilite, nu este rar întâlnită. Religiile din statul roman nu permiteau o stabilire a unui contact direct între participantul la ceremonie şi zeu, această legătură era realizată prin intermediul preoţilor. Nu sufletului i se adresează un răspuns divin ci cetăţii în ansamblul ei, de aceea doctrina mântuirii este străină de spaţiul sacru roman până la apariţia creştinismului (conotaţii salvatoare pot fi întâlnite, însă, în cadrul religiilor cu mistere). Soluţii de rezolvare a unor nelinişti interne erau oferite de doctrinele (morala) filizofice: epicureismul şi stoicismul care căutau rezolvări concrete în cotidianul imediat al frămîntărilor umane cu împăcarea condiţiei dobândită prin naştere sau moştenită. Modificările de structură socială din timpul Principatului, răspândirea unor curente religioase care propunea salvarea sufletului (mithraismul sau creştinismul) se petrec pe fondul unei crize morale a societăţii romane, mai ales după epoca Antonină. Mentalitatea păgână cunoscuse „măsura” şi ideea de nemurire a sufletului datorită gândirii filosofice greceşti (mai cu seamă Platon) precum şi ideea de autocontrol tradusă în ascetism. Din punct de vedere evolutiv, vechiul fond indo-european, sistematic analizat de specialişti (printre cei mai reputaţi amintim pe G. Dumézil) suferă, în primele secole de existenţă a statului, o puternică influenţă etruscă şi elenă. Spre mijlocul perioadei republicane, elenizarea panteonului de la Roma se accentuează, paralel cu pătrunderea din mediul oriental a unor divinităţi, fie la comandă politică (cazul Cybelei), fie datorită purtătorilor acestor credinţe care vin şi se stabilesc în mediul roman. Aceste procese de intruziune duc la o oarecare uzură a fondului vechi indo-european, la o cosmicizare a religiei romane, la apariţia unor elemente de iraţional (de ex. cultul zeiţei TycheFortuna), a unor interpretări privind timpul şi spaţiul care pun filosofic şi religios problema începuturilor şi a sfârşiturilor, a marginilor de timp şi spaţiu, care conduc la creşterea rolului oracolelor şi astrologiei în viaţa cotidiană. Nu lipsesc reacţii conservatoare, de pildă expulzarea de la Roma a astrologilor caldeeni, a unor filosofi, în mai multe rânduri, sau distrugerea, din sec. I a. Chr., a lăcaşelor de cult isiace de la Roma. Mutaţii majore în domeniul religiosului se petrec la finele republicii şi-n vremea lui Augustus (deja subliniate mai sus) când se combină obedienţa faţă de zei cu cea faţă de comandantul militar. Unele dintre divinităţi vor avea, în funcţie de opţiunea imperială, un destin aparte. Este cazul zeităţilor: Venus, Apolo, Marte, dar şi a unor zei veniţi dinspre Orient. În vremea Principatului, evoluţia religioasă ţine, în bună măsură, de testamentul lui Augustus, adică de o întoarcere spre origini, o individualizare a ceea ce este roman, o mai bună organizarea internă a moştenirii pe care o lasă urmaşilor. Cu toate acestea, îndepărtări vizibile de la litera acelei grauitas şi disciplina romanae promovate de primul împărat apar încă din timpul primei dinastii, când unii împăraţi acordă o mai mare atenţie comportamentului religios din spaţiul elenistico-oriental (de pildă, Claudius organizează cultul lui Attis cu un calendar oficial - Hilaria), uneori comportându-se ca monarhi orientali sau chiar ca fiinţe divine (Caligula se crede pe rând Dionysos, Neptun, Iuppiter, îşi impune statuia în templul de la Ierusalim; Nero este asemenea Soarelui, se proclamă Apollon dar şi Hercules). La fel, Domitian sau Commodus (acesta din urmă mărturiseşte a fi iniţiat al lui Mithra, adorator al Cybelei şi al cultelor alexandrine, simpatizant al astrologiei) au pretenţia de a fi numiţi dominus et deus împotriva oricăror precepte augustane. În provincii are loc o dublă mişcare: de asimilare de către provinciali a panteonului roman prin interpretatio romana, care provoacă ceea ce specialiştii numesc “dilatare funcţională” a zeităţilor locale, fără pierderea competenţelor anterioare, şi de integrare a zeilor romani în panteonul local prin interpretationes gallica, africana, iberica. De asemenea, toleranţa religioasă tradiţională a Romei permite infiltrarea cultelor elenistico-orientale şi a unor noi idei şi sentimente religioase (de ex. ideea salvării). Secolul al III-lea al erei creştine marchează victoria pătrunderii divinităţilor orientale în imperiu, mai întâi prin răspândirea pe scară largă a zeităţilor siriene (în vremea dinastiei Severilor, 82

193-235), apoi, prin instalarea în mediul militar a lui Mithra şi în cel politic a zeului Sol Inuictus. Vechile comportamente religioase cad în desuetudine, de pildă jocurile seculare, în onoarea întemeierii Romei, sunt pentru ultima dată celebrate în vremea lui Septimius Severus, în anul 204; colegiul Fraţilor Arvali nu-şi mai poate redacta Acta după anul 241 din motive, se pare, financiare (chiar şi celelalte manifestări care ţin de tradiţiile antice par a nu mai avea vigoarea de altă dată- de ex jocurile olimpice, deşi mult mai târziu interzise, în vremea lui Theodosius I, nu mai au aceeaşi popularitate de vreme ce ultima inscripţie a unui învingător olimpic datează din anul 261). Sistemul tetrarhic instituit de Diocleţian construieşte o nouă putere politică născută din fundamente religioase. Funcţia imperială capătă aspect divin ca şi tot ceea ce îl înconjoară pe împărat. Recuperarea autorităţii politice prin intermediul bisericii creştine (care va cunoaşte o dezvoltare pe scară largă în sec. II-III) ţine de eforturile de reorganizare a statului roman de către Constantin cel Mare (încă din 309 acesta revenise la o ideologie imperială axată pe relaţia cu Sol Iuuictus, apoi se va apropia de creştinism) şi urmaşii săi. Păgânismul va trebui să accepte coexistenţa cu religia creştină, decretată licită în 311 şi 313, prin măsurile lui Galerius şi ale lui Constantin de la Serdica şi respectiv Mediolanum. Dar confruntarea dintre păgânism şi creştinism este anterioară secolului al IV-lea. Până la începutul sec al III-lea (203), nici unul din cele două sisteme religioase nu sunt pe deplin închegate pentru o confruntare teoretică. Din punctul de vedere al autorităţii imperiale, măsurile romane anticreştine sunt, în general, drămuite şi gândite (mai puţin în vremea lui Nero şi Domiţian când au loc persecuţii creştine), preferându-se acordarea unei mari toleranţe (de ex. în corespondenţa dintre Plinius cel Tânăr, guvernator al Bithyniei şi Traian, acesta din urmă îl sfătuia pe Plinius cel Tânăr să acţioneze cu prudenţă potrivit fiecărui caz în parte). Edictul din anul 202, aplicat parţial şi neuniform, prevede, mai degrabă, interzicerea convertirii la creştinism decât instituirea unei reale persecuţii, totuşi nu lipsesc martirii (Perpetua şi Felicitas la Carthagina, dar şi reperezentanţi ai Şcolii catehistă din Alexandria). Între 203-248 este de amintit activitatea lui Origenes în Alexandria, când publică şi lucrarea “Contra lui Celsus”. Acum lumea romană cunoaşte o creştere a insecurităţii şi a sărăciei şi o stopare a persecuţiilor. Creştinismul se prezintă ca o filosofie a celor nevolnici şi începe adevăratul dialog cu lumea păgână. Clementus din Alexandria susţinea că dacă se doreşte mai mult decât o religie, atunci creştinismul trebuie tradus în termeni greceşti (ştiinţă şi filosofie). Origenes a colaborat cu filosoful păgân Annonius Saccas, care va fi profesorul lui Plotin. Propriii săi elevi sunt educaţi pe baze platonice în filosofie, matematici, ştiinţe. În acelaşi timp, păgânismul dorea o integrare a creştinismului ca o absorţie normală. Între persecuţiile lui Decius (249) şi cele ale lui Diocleţian (din 303-304, prin nu mai puţin de patru edicte), confruntarea păgânism-creştinism porneşte de la argumente logice, istorice şi filosofice. În general, creştinii sunt făcuţi răspunzători pentru toate calamităţile naturale şi relele sociale. La rândul lor creştinii se considerau depozitarii unei noi etici, posesori a patru virtuţii principale: curajul afişat, autocontrol, justeţe, inteligenţă, aşadar purtătorii ideii de comunitate revigorată. Edictul dat publicităţii la Nicomedia, din 311, proclama pentru prima dată libertatea de cult a creştininilor şi restituirea bunurilor confiscate, acest edict este reînnoit în 313 (în urma discuţiilor dintre Licinius şi Constantin, la Milano), în condiţiile în care în Asia încă au loc persecuţii. Între 318- 320 Constantin indică cu stricteţe tipurile de sacrificii (doar cele diurne mai sunt acceptate) şi procedurile permise, interzicând sacrificiile nocturne şi private. De asemenea, permite doar divinaţia şi magia legate de terapia umană şi de activităţile agrare. Conciliul de la Niceea din 325 precizează doctrinar creştinismul (Crezul-Credo-ul) şi se conturează primele discuţii religioase în jurul naturii lui Isus: creştinismul susţinând dubla natură a lui Isus Cristos- umană şi divină, în vreme ce arianismul recunoaşte doar natura umană a fiului lui Dumnezeu. Prezenţa lui Constantin în acest eveniment marchează implicarea puterii politice în probleme de doctrină religioasă şi dorinţa 83

autorităţii centrale de a controla viaţa religioasă a statului. În 331, împăratul procedează la inventarierea generală a bunurilor templelor, închide sanctuarele unde se desfăşoară „rituri imorale”. Sub Constantinieni, reactivarea de scurtă durată a păgânismului în vremea uzurpării lui Magnentius, în 350, produce măsurile lui Constanţius al II-lea din 353 şi 356 de interzicere a tuturor sacrificiilor (inclusiv diurne) şi solicită închiderea templelor, ameninţă cu pedeapsa capitală toate formele de divinaţie şi magie. După anul 357, politica împăraţilor devine mai tolerantă dar divinaţia (arta ghicirii viitorului) şi haruspicarea (citirea măruntaielor animalelor sacrificate) rămân sub interdicţie. O nouă şi ultimă revenire la sprijinirea oficială a vecilor credinţe păgâne se consumă în timpul domniei lui Iulian (361-363), zis şi Apostatul. Perioada valentinienilor (363-381) se caracterizează prin redeschiderea şi refacerea lăcaşurilor de cult creştine, reluarea politicii de interzicerea a practicilor magice. Toleranţi, în general, Valentinian şi Valens sunt adepţii unui echilibru între cele două doctrine, deşi ei sunt creştini de rit arian. Către anul 378, Valens interzice sacrificiul sângeros, chiar şi intrarea în temple. Sub Iulian şi Valentinieni se remarcă ultima perioadă de reacţie a aristocraţiei romane rămasă fidelă păgânismului (seria altarelor taurobolice ridicate în cadrul cultului de la Roma al Zeiţei Marea Mamă a zeilor -Cybele). În anul 376 Graţian vizitează Roma şi are loc întrevederea cu episcopul Damasius în urma căreia templele păgâne sunt din nou închise sau distruse. După 381 religia creştină tinde să devină instrumentul ideologic al puterii imperiale. Sub diverse pedepse, mergând de la sancţiuni pecuniare până la restricţiile de drepturi civile, sunt redactate o serie de edicte (sub Theodosiu, dar de care episcopul Ambrosie nu este străin) prin care păgânismul este declarat religie ilicită. Sub influenţa aceluiaşi Ambrosie, în anul 382 este scos altarul Victoriei din curia senatului de la Roma, iar prefectul oraşului primeşte ordin de a construi basilica lui Sf. Petru. În ceea ce priveşte raportarea la templele păgâne, Theodosiu continuă politica lui Graţian, retrage donaţiile şi privilegiile către templele păgâne (este perioada când Libanius îşi redactează discursurile de apărare a păgânismului). Ultima reacţie păgână este asociată de uzurparea lui Eugenius în anul 394. În 393 jocurile olimpice sunt suprimate, iar trei ani mai târziu misterele eleusine. Începând cu secolul I creştinismul se organizează sub aspect instituţional. La finele acestui secol, comunităţile de creştini apar deja conduse de presbiteri, coordonaţi de un episcop ale cărui competeneţe sunt create prin delegare din partea comunităţii. Către finele sec. al II-lea, la Roma exista un episcop cu o putere aproape monarhică. Apar filialele în teritoriu şi diaconii care se ocupau de aspectul disciplinar şi de distribuţiile faţă de săraci. În această perioadă sinodurile sunt reuniuni de episcopi prezidate de unul dintre episcopi; până în sec. al III-lea episcopul din Roma nu are nici o supremaţie în faţa celorlalţi. Primul act care dă autoritate episcopilor de la Roma este decizia împăratului Aurelian, din anul 272, decizie care îl transformă pe episcopul din cetatea eternă în primul episcop adevărat al bisericii. În sec. al IV-lea se desăvârşeşte organizarea internă a bisericii creştine, împăratul este cel care poate convoca sinoduri ecumenice. Cele mai importante decizii privind statutul Bisericii creştine în cadrul lumii romane au vizat: precizarea obligativităţii serviciului militar pentru cler- Sinodul de la Arles din 314, obligativitatea frecventării bisericii pentru cei declaraţi creştini - Conciliul de la Ancyra din 314, stabilirea statutului juridic al episcopilor şi bunurile bisericii - Conciliul de la Antiochia din 341, acordarea puterii de control şi instanţă de apel papei, în 343. Conciliul de la Constantinopol, din 381, reluând problema raporturilor între puterea imperială şi cea bisericească, adaugă un plus de forţă acesteia din urmă. *** Prin păstrarea latinei ca limbă oficială şi de predare, prin persistenţa unora dintre normele juridice romane în legislaţia barbară (Breviarul lui Alaric, Legile vizigoţilor şi ale burgunzilor, de 84

pildă), precum şi prin preluarea unor tradiţii artististice şi arhitecturale se poate vorbi de continuitate romană, la nivel cultural până în secolele de început ale epocii feudale, chiar dacă structurile politice romane se modifică. Teme de autoevaluare 1. Numiţi trei creaţii literar artistice şi analizaţi-le! 2. Caracterizaţi raporturile între creştinism şi păgânism în veacul al IV-lea. Formulele politice de tipul diarhiei sau tetrarhiei, propuse de Diocleţian eşuează în intenţia de a restabilii securitatea in interior şi la graniţe. Constantin cel Mare va relua practica monoguvernării, dar statul se îndreaptă iremediabil spre sciziune ca urmarea diefrenţelor de evoluţie dintre Occident şi Orient şi datorită problemelor cauzate de invaziile barbare. Sub aspect economico-social au loc mari mutaţii care împing statul spre o economie de tip natural şi spre o rurarlizare. Totuşi marile centre urbane îşi continuă existenţa, mai ales în Orient, acesta din urmă nefiind pe direcţiile principale ale jafurilor barbare. Cultura romană, deşi puternic influenţată de cea greacă, are un caracter original şi a influenţat covârşitor cultura Europei. Dosar de texte Aspecte economico-fiscale: Codul lui Teodosiu (publicat în 438, în vremea lui Theodosiu al II-lea, cuprinde legislaţia imperială de la Constantin încoace, va fi sursă pentru codul lui Iustinian, n.n) V, 9, 1:“Acela la care va fi găsit un colon străin trebuie nu numai să-l aducă la locul lui de origine, dar să şi plătească impozitele datorate de el pentru intervalul respectiv. Iar colonii care ar încerca să fugă, se cuvine să fie puşi în lanţuri ca sclavii şi siliţi, drept pedeapsă, să îndeplinească munci de care sunt scutiţi oamenii liberi. Dat la 30 octombrie, consuli fiind Hilarianus şi Pacatianus (332).” Codul lui Iustinian (parte a culegerii de texte normative strânse la comanda lui Iustinian, Corpus Iuris Civilis, codicele cuprinde normele de la împăratul Hadrian până în perioada sa, n.n.) IX, 48, 2: “Împăratul Constantius Augustus către Dulcitius, consularul provinciei Aemilia (Italia). Dacă cineva vrea să vândă sau să doneze un domeniu, nu poate printr-o simplă înţelegere între doi particulari să-şi păstreze colonii ca să-i mute în altă parte. Căci cei care-i socot folositori pe coloni, trebuie sau să-i păstreze cu domeniile respective, sau să-i lase spre a fi altora de folos, dacă ei singuri au pierdut nădejdea de a mai scoate un câştig de pe urma domeniilor. Dat la 29 apr. (în anul 357), la Milano, în timpul celui de-al noulea consulat al lui Constantius şi al celui de-al doilea consulat al lui Iulian (nepotul lui Constantin şi viitorul împărat, n.n.).” Codul lui Iustinian IX, 45, 23: “Împăratul Iustinian Augustus către prefectul pretoriului (la acea dată un simplu funcţionar civil, n.n.), Ioan. Deoarece este nedrept ca pământul care a avut de la început coloni legaţi de glie să fie lipsiţ, ca să spunem aşa, de mădularele sale, şi întrucât colonii care se află pe alte pământuri pricinuiesc cele mai mari pagube stăpânilor lor, am hotărît ca, după cum nimeni nu poate să scape de condiţia sa de curial (dependenţă fixată tot de Constantin) prin scurgerea timpului, tot aşa şi cel care este legat de pământ să nu-şi poată revendica libertatea prin trecerea timpului, ci să rămână colon fixat şi legat de glie, oricât de multă vreme ar fi trecut sau chiar dacă a exercitat timp îndelungat o meserie. Iar dacă a încercat să se ascundă sau să plece, să fie considerat ca un sclav care se fură pe sine însuşi, prin manevre frauduloase, şi să rămână legat de situaţia sa de colon, împreună cu urmaşii săi, plătind şi impozitele respective, fără a avea vreodată dreptul de a deveni liber (lege din anii 531-534, n.n.).” Salvianus, Despre conducerea lumii de către Dumnezeu, V, VI-VIII (a trăit în sec. al V-lea, la Marsilia, unde era preot. Dintre scrierile sale, deosebit de importantă ca izvor istoric este De gubernatione Dei, în care autorul zugrăveşte modul de viaţă al cetăţenilor romani în comparaţie cu cel al barbarilor, n.n.): “Aşa se întâmplă cu toţi oamenii de jos… cei puternici hotărăsc ce trebuie să plătească cei săraci, bunăvoinţa celor bogaţi stabileşte ce trebuie să piardă mulţimea nenorociţilor. Bogaţii însă nu suferă de loc de pe urma hotărârilor luate de ei. Dar nu se poate, vei spune, ca trimişii autorităţilor să nu fie cinstiţi şi bine primiţi. Atunci bogaţilor, fiţi primii la plată, voi care luaţi cei dintâi hotărîrile; fiţi primii în dărnicie, voi care îi întreceţi pe toţi în vorbe frumoase. Căci ce poate fi mai nedrept şi mai revoltător decât

85

faptul că singuri voi sunteţi scutiţi de a plăti, dar în schimb îi obligaţi pe toţi ceilalţi s-o facă? Câţiva trebuie să plătească? …doi sau trei hotărăsc pieirea multora. Câţiva puternici dau hotărîri pe care trebuie să le îndeplinească mulţi nenorociţi. Dar unde sau la cine mai există aceste rele? Doar la romani! Unde mai este nedreptatea atât de mare ca la noi? Francii nu cunosc această nelegiuire; hunii sunt liberi de acest păcat; aşa ceva nu întâlneşti nici la vandali şi nici la goţi. E atât de străină pentru barbarii care trăiesc în mijlocul goţilor putinţa de a răbda asemenea lucruri, încât nici romanii care trăiesc cu ei nu le-ar putea îndura. De aceea, singura dorinţă a tuturor romanilor de acolo este de a nu fi nevoiţi să devină cetăţeni romani. Toţi romanii, oamenii de rând, aflători acolo se roagă într-un singur glas să poată trăi mai departe cu barbarii. Şi ne mirăm că nu-i putem învinge pe goţi, când oameni de-ai noştri preferă să stea acolo mai curând decât la noi. De aceea fraţii noştri nu numai că refuză în ruptul capului să treacă de la ei la noi, dar adesea ne părăsec pe noi ca să fugă la ei… Căci preferă să trăiască într-o aparentă situaţie de prizonieri decât să fie sclavi sub aparenţa libertăţii. Şi astfel, cetăţenia romană, care odinioară era foarte preţuită şi căutată chiar cu mari sacrificii, acum e refuzată de oameni şi toţi fug de ea, socotind-o un lucru de mică însemnătate şi chiar ceva de care trebuie să te fereşti… Le sunt mai plăcuţi duşmanii decât perceptorii. Lucru cu totul firesc, căci ei fug la duşmani ca să scape de urmărirea fiscului… Şi chiar mă mir că toţi săracii şi nenorociţii care plătesc dări nu fac la fel; o singură cauză îi reţine, şi anume imposibilitatea de a lua cu ei lucrurile, coliba şi familia. Întrucât cei mai mulţi dintre ei îşi părăsesc peticul de ogor şi căsuţele, numai ca să scape de urmărirea fiscului, cum să nu vrea să ducă cu ei- dacă le-ar fi cu putinţă- ceea ce sunt nevoiţi să părăsească? Şi astfel, nefiind ei în stare să facă acest lucru, pe care l-ar dori foarte mult, fac ceea ce se poate. Se dau pe ei înşişi în grija celor mari, punându-se sub ocrotirea lor şi devenind supuşi ai bogaţilor, sub a căror autoritate cad în întregime.” Aspecte politice şi militare: Eutropius, Breviarul de la întemeierea Romei, X, 1-3: „...au fost proclamaţi auguşti Constanţius şi Galerius şi lumea romană a fost divizată în aşa fel încât, luându-şi fiecare dintre ei câte un Caesar, Constanţius să guverneze Gallia, Italia şi Africa iar Galerius-Illyricum, Asia şi Orientul. Totuşi, Constanţius, mulţumit cu demnitatea de August, a refuzat sarcina de a guverna Italia şi Africa; era un bărbat fără egal şi de o extraordinară conduită civică, preocupat de averile provincialilor şi ale particularilor, nesocotind interesele fiscului şi afirmând că este preferabil ca bogăţiile publice să fie păstrate mai bine de particulari decât să fie ţinute într-un singur tezaur; ducea o viaţă atât de modestă încât, în zilele de sărbătoare, dacă trebuia să ia masa cu prieteni prea numeroşi, era folosită argintăria cerută din casă în casă, de la particulari. Acesta n-a fost doar iubit de galli ci chiar venerat, mai ales pentru că sub ocârmuirea sa au scăpat de prudenţa bănuitoare a lui Diocleţian şi de nebunia sângeroasă a lui Maximianus. A murit în Britannia, la Eboracum, în al 13-lea an al domniei sale şi a fost trecut în rândul zeilor. Galerius, om cu obiceiuri cinstite şi fără egal în arta militară, deoarece îşi dădea seama că prin renunţarea lui Constanţius a revenit şi Italia sub administraţia sa, şi-a ales doi Caesares: pe Maximianus, pe care l-a aşezat în fruntea Orientului şi pe Severus, căruia i-a încredinţat Italia. El personal a rămas în Illyricum. Într-adevăr, murind Constanţius, a fost ales împărat în Britannia fiul acestuia, Constantinus, provenit dintr-o căsătorie cu o femeie de condiţie joasă, care trecu în locul tatălui lui drept conducătorul mult aşteptat. Între timp, la Roma, în urma declanşării unei revolte, pretorienii l-au proclamat august pe Maxentius, fiul lui Maximian Herculius care, (...) la această veste, încurajat de speranţa reluării domniei la care renunţase fără voia sa, a „zburat” la Roma venind din Lucania- pe care şi-o alesese drept reşedinţă ca simplu particular, (...) şi prin scrisori pe care le-a expediat fără succes, l-a îndemnat şi pe Diocleţian să reia puterea la care renunţase. Dar împotriva revoltei pretorienilor şi a lui Maxenţius a fost trimis la Roma, de către Galerius, cezarul Severus. Acesta, venind aici cu o armată şi asediind oraşul, căzu victima criminalului abandaon al propriilor lui soldaţi. Lui Maxenţius îi sporiră forţele şi autoritatea sa deveni mai puternică. Pus pe fugă, Severus a fost asasinat la Ravenna. În urma acestor întâmplări, Maximianus încercă totuşi, printr-o cuvântare către soldaţi să-l înlăture de la domnie pe fiul său Maxentius, dar a stârnit revolta soldaţilor şi a fost împroşcat cu vorbe de ocară. Apoi, lăsând cu viclenie impresia că ar fi fost alungat de fiul său, a plecat în Gallia ca să se alieze cu ginerele său, Constantinus, care în acel moment, spre marea satisfacţie a soldaţilor şi provincialilor, era guvernator în Gallia, după ce francii şi alamanii fuseseră nimiciţi şi după ce regii lor capturaţi fuseseră aruncaţi la fiare în timpul unui spectacol plin de măreţie, oferit pentru câştigarea simpatiei poporului. Aşadar, cum prin intermediul fiicei sale, Fausta, care-i dezvăluise soţului său tot vicleşugul, i-au fost date pe faţă toate înşelătoriile, Herculius a fugit la Marsilia şi acolo, împresurat fără scăpare (căci de aici se pregătea să fugă înapoi la fiul său cu o navă) a suferit pedeapsa morţii celei mai juste, el bărbatul înclinat spre orice fel de cruzime şi sălbăticie, perfid, primejdios şi total lipsit de omenie.” Aurelius Victor, Despre împăraţi, XL, 23-28: „28. Iar Maxenţius, tot mai îndârjit de la o zi la alta, înaintând în sfârşit până la Stânca Roşie, respectiv la cca. 9 000 de paşi de Roma, după ce i-a fost măcelărită armata iar el se retrăgea în fugă spre Roma, a fost capturat în momentul traversării Tibrului, chiar în cursele pe care el le întinsese duşmanului său

86

la Podul Mulvius; aşa îşi găsise el sfârşitul în cel de-al şaselea an de tiranie. 24. La moartea lui senatul şi poporul de rând au dat frâu liber sentimentelor lor de bucurie şi de veselie, într-un mod pe atât de incredibil pe cât şi el îi maltratase pe toţi, deoarece el odinioară, încuviinţase masacrarea poporului de către gărzile pretoriene şi fusese primul care, printr-un decret lipsit total de omenie, îi constrânsese atât pe senatori cât şi pe ţărani să-i furnizeze sub pretextul unor îndatoriri publice, anumite sume de bani pe care el le cheltuise fără socoteală. 25. Din ură faţă de aceste abuzuri, fură desfiinţate cohortele pretoriene şi trupele auxiliare înclinate mai curând spre conspiraţii militare decât pentru paza oraşului Roma. Şi, totodată, le-au fost consfiscate atât armele cât şi obiectele de îmbrăcăminte militară. 26. Mai mult decât atât, toate monumentele pe care Maxenţius le construise cu tot fastul, cum ar fi de pildă templul în onoarea Romei şi o bazilică, au fost trecute de senatori pe seama meritelor lui Flavius [Constantin]. 27. Tot de către Constantinus a fost împodobit cu toată strălucirea cuvenită Circul Mare, iar pentru îmbăiere a fost ridicată o altă mare lucrare, termele, cu nimic mai prejos decât celelalte. 28. Au fost de asemenea înălţate statui, în cele mai frecventate locuri, între care multe din aur sau împodobite cu argint; apoi a fost înfiinţat un colegiu sacerdotal pentru familia Flavia (familia lui Constantin cel Mare, n.n.) şi pentru oraşul Cirta, care se prăbuşise în urma asediului lui Alexander, acestui oraş reconstruit şi înfrumuseţat i sa dat numele de Constantina”. Ammianus Marcellinus, Istoria roamană, XV, 8 (asocierea lui Iulianus, în calitate de Caesar, de către Constantius al IIlea, n.n.): 1. …dar pe Constantius îl nelinişteau veşti care veneau una după alta, arătând că situaţia din Gallia este deplorabilă, fiindcă nimeni nu mai poate rezista barbarilor care năvălesc şi devastează totul. Frământându-se îndelung prin ce mijloace să înlăture flagelul fără să plece din Italia, aşa precum dorea- căci socotea primejdios să se deplaseze prea departe- i-a răsărit în minte, până la urmă, o idee înţeleaptă, aceea de a-şi asocia la domnie pe Iulianus, văr al său din fraţi, care fusese de curând chemat din Ahaia şi încă mai purta haine greceşti.(…) 4. Acesta a fost chemat şi, în ziua fixată în acest scop, toată armata prezentă în Mediolanum a fost convocată în adunare. Împăratul, cu Iulianus de mână, după ce s-a urcat la tribună, care era împodobită cu steaguri şi mai înaltă ca de obicei, pe un ton binevoitor, a ţinut această cuvântare: 5. “Ne găsim în faţa voastră, bravi apărători a statului, pentru a judeca împreună situaţia generală a patriei şi pentru a lua hotărâri aprobate de voi toţi. Vă voi înfăţişa, pe scurt, ca unor judecători drepţi, ceea ce mă gândesc să fac. 6. După suprimarea tiranilor rebeli, pe care furia lor nebună i-a împins la încercări nesăbuite, barbarii ca şi cum le-ar comemora moartea prin vărsare de sânge roman, călcând tratatele de pace, au pătruns în Gallia, însufleţiţi de încrederea că pe noi ne reţin necesităţi imperioase departe de ţinuturile pe care ei le jefuiesc. 7. Dacă voinţa voastră şi a noastră va stăvili la timp răul care se întinde, grumazul neamurilor trufaşe va fi înfrânt şi fruntariile imperiului vor fi în siguranţă….8. Iată, doresc să iau alături de mine, cu demnitatea de Caesar pe Iulianus, acest văr al meu din fraţi, pe care-l cunoaşteţi, respectat pe drept, cu stima meritată, ca rudă şi tânăr capabil prin însuşirile sale strălucite. Urmează ca voi, dacă socotiţi potrivită alegerea făcută de mine, s-o ratificaţi prin asentimentul vostru.“ 9. Adunarea prin aclamaţii i-a întrerupt şirul vorbirii, toţi cei prezenţi socotind propunerea ca expresie nu a unei minţi omeneşti ci a voinţei divine cunoscătoare a viitorului. 10. Stând nemişcat până s-a făcut linişte, împăratul a continuat cu încredere: “Fiindcă freamătul vostru de bucurie arată că împărtăşiţi sentimentele mele, să se ridice la înalta onoare tânărul energic şi ponderat, a cărui conduită exemplară n-are nevoie de laude. Caracterul lui format, printr-o cultură aleasă, este o recomandaţie pentru alegerea făcută. Deci, cu voia domnului din cer, îi voi încredinţa insignele imperiale.” 11. A zis, şi după ce a îmbrăcat pe Iulianus cu purpura străbunilor şi în aplauzele armatei l-a declarat Caesar, cu aceste cuvinte s-a adresat noului principe, care avea o înfăţişare oarecum îngrijorată: 12 “Ai primit în floarea vârstei, frate prea iubit, demnitatea strălucitoare a neamului tău. Mărturisesc că mă simt înalţat în glorie şi putere avându-te alături de mine. 13. Fii aşadar părtaş cu mine la osteneală şi primejdii, ia-ţi asupra sarcina administrării Galliei, pentru a uşura prin binefacerile tale situaţia grea a acestei provincii. Iar dacă va fi nevoie să lupţi cu duşmanii, ţine-ţi pasul sprinten între stegari, îndemnând, când cere momentul, la acte de bravură, mergând în primele rânduri pentru a îmbărbăta pe luptători, sprijinind cu ajutoare pe cei ce au nevoie, mustrând pe cei ce dau înapoi, pentru a cunoaşte direct şi foarte bine pe cei buni, ca şi pe cei laşi. 14. Acum când situaţia nu îngăduie nici o întârziere, mergi ca un bărbat viteaz, ducând cu tine bărbaţi la fel de viteji. Vom fi alături de voi cu puterea dragostei noastre statornice, vom lupta împreună pentru a conduce în pace cu moderaţie şi devotament, -numai să ne împlinească zeul dorinţele- lumea supusă nouă. Vei fi cu mine pretutindeni şi eu voi fi cu tine la orice acţiune. În puţine cuvinte, du-te repede, însoţit de bune urări din partea noastră a tuturor, pentru a apăra cu grijă neadormită postul pe care ţi-l încredinţează imperiul!” 15. La sfârşitul acestei cuvântări nimeni n-a tăcut, ci toţi ostaşii, cu zgomote formidabile lovindu-şi scuturile de genunchi (aceasta ei o fac în semn de mulţumire deplină; căci dimpotrivă, cînd îşi izbesc scuturile de suliţe îşi exprimă mânia şi durerea), este de neînchipuit cu câtă bucurie au aprobat toţi, în afară de câţiva, alegerea făcută de Augustus”. Ammianus Marcellinus, Istoria Romană, XXXI, 3.8: (...) zvonul despre sosirea hunilor s-a răspândit până departe printre celelalte neamuri ale goţilor (...) o mare parte dintre ei părăsiră pe Athanaric şi se gândea la un loc de aşezare departe de orice ameninţare barbară. Chibzuind îndelung încotro să pribegească, aceştia au socotit că Thracia le poate

87

oferi loc de refugiu dintr-un motiv dublu: întâi că are pământul foarte fertil şi al doilea, că Istrul, cu albia lui largă şi adâncă îi fereşte de năvălirile barbarilor din nord. Această hotărâre a fost împărtăşită de toţi. 4.1: Astfel, sub comanda lui Alavivus (vizigoţii) au ocupat malul stâng al Danubiului şi printr-o delegaţie la împăratul Valens cereau, cu rugăminţi umile, să fie primiţi la sud de fluviu, promiţând că vor trăi acolo liniştiţi şi că, dacă va fi nevoie, vor da şi ajutoare pentru apărarea imperiului (376 p. Chr.). 2. Pe când în afară se petreceau aceste evenimente, în interior s-au răspândit zvonuri înspăimântătoare, că seminţiile nordice se zbat în convulsii noi şi mai mari decât cele obişnuite, că pe tot spaţiul care se întinde de la marcomani şi cvazi la Pontul Euxinus mulţimea barbară a fost alungată din sălaşurile ei de alte neamuri venite pe neaşteptate de departe... 3. La început ai noştri nu au dat atenţie acestor zvonuri, fiindcă de obicei despre războaiele din acele ţinuturi se aude târziu, după ce se termină sau se potolesc. 4.Dar ştirile au fost confirmate de venirea solilor, care transmitaeu prin rugăminţi şi angajamente cererea neamurilor invadate de a li se îngădui să treacă fluviul. Mişcarea din nord a produs mai degrabă bucurie decăt teamă, adulatorii pricepuţi în linguşiri ridicînd în slăvi norocul principelui că-i vin de bună voie din cele mai îndepărtate ţinuturi ale pămîntului atîţi recruţi, fără măcar să-i fi cerut el, şi că va avea o armată neînvinsă, întrucât la forţele ei se vor adăuga altele străine, iar prin tributul plătit anual de privincii tezaurul statului se va îmbogăţi cu noi grămezi de aur. 5. Cu aceste iluzii au fost trimişi tot felul de cărăuşi care să transporte mulţimile primejdioase. Se depunea toată silinţa ca nimeni să nu mai rămână pe malul de nord al fluviului, chiar dacă era bolnav de moarte. Astfel, cu permisiunea împăratului, care le dădea permisiunea să treacă peste Danubius şi să se stabilească în Thracia, mulţimile erau transportate cu bărci, luntrii şi albii făcute din trunchiuri de copaci. Şi fluviul fiind foarte greu de trecut, mai ales că tocmai atunci venise mare din cauza ploilor, mulţi s-au înecat (...) 6.Dar toată această învălmăşeală a transferului de populaţie aducea mari dezastre statului. Drept este să recunoaştem să nenorociţii funcţionari însărcinaţi cu operaţia de a aduce populaţia barbară în Thracia, au încercat de multe ori să ţină socoteala celor trecuţi, dar au fost nevoiţi să renunţe (...) 8.(...) Cei dintâi care au trecut în sud au fost Fritrigern şi Alavivus, cărora împăratul le-a dat alimente pentru un timp limitat şi pământ pentru a-l cultiva. 9.În tot timpul acesta barierele de la graniţă au fost ridicate şi puhoaie de barbari înarmaţi s-au revărsat ca lava Etnei peste teritoriile noastre. Sozomenos, Istoria ecleziastică, IV: Constantin (cel Mare, n.n.) admirând prorocirile ce-i explicaseră preoţii despre Isus Christos, porunci celor mai buni meşteşugari să facă steagul crucii şi să-l împodobească cu aur şi cu mărgăritar. El era mai frumos decât celelalte steaguri, pentru că trebuia să fie totdeauna purtat înaintea împăratului şi să fie adorat de soldaţi. Eu cred că acest Principe făcu din trofeul religiei noastre steagul armatei sale, pentru ca romanii, avându-l mereu înaintea ochilor, să renunţe puţin câte puţin la superstiţiile părinţilor lor… Politică şi religie: Lactanţiu, Despre morţile persecutorilor, 48: „Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, când ne-am reunit în chip fericit la Milano şi am luat în discuţie toate aspectele privind binele şi siguranţa publică, am socotit de cuviinţă că trebuie să reglementăm în primul rând –printre alte dispoziţii menite să asigure viitorul majorităţii cetăţenilor- pe acelea care se referă la respectul faţă de Divinitate, astfel încât să oferim şi creştinilor, ca şi tuturor celorlaţi oameni, libera posibilitate de a urma fiecare credinţa pe care o alege, pentru ca orice natură divină există în sălaşurile cereşti să se poată îndupleca şi manifesta în chip favorabil faţă de noi şi faţă de toţi aflaţi sub oblăduirea noastră: (...) am acordat numiţilor creştini îngăduinţa deplină şi absolută de a-şi practica religia (...) aceeaşi posibilitate de a-şi cinsti religia şi credinţa este garantată şi pentru ceilalţi cetăţeni. (...) Mai mult, în ceea ce priveşte comunitatea creştinilor am crezut nimerit să statornicim următoarele: după cum locurile unde obişnuiau ei să se adune (...) se pare că au fost cumpărate de anumiţi indivizi, fie de la tezaurul nostru [imperial], fie printr-un oarecare intermediar, tot aşa trebuie să li se returneze aceloraşi creştini fără plată şi fără nicio revendicare de fonduri- orice înşelăciune şi orice obstrucţie fiind excluse; de asemenea, chiar şi cei care le-au primit ca donaţie sunt obligaţi să le restituie cât mai curând, în mod similar, aceloraşi creştini. În plus, dacă persoanele ce au achiziţionat clădirile sau beneficiarii donaţiilor reclamă vreo despăgubire (...) să se adresese [în acest sens] locţiitoriului [din teritoriu], încât la rândul lor, potrivit cu dărnicia noastră să fie mulţumiţi. Toate proprietăţile să fie înapoiate de îndată şi fără întârziere comunităţii creştinilor. (...) Şi deoarece este lucru ştiut că numiţii creştini aveau în stăpânire nu doar lăcaşurile unde obişnuiau să se adune ci şi altele, aparţinând de drept comunităţii lor-adică bisericilor, iar nu persoanelor particulare-vei dispune să fie returnate creştinilor-mai exact comunităţii şi adunării lor- respectivele posesiuni, desigur în condiţiile legale enunţate mai sus (...)” Codul lui Theodosius, IX, 16,1- 2 : „(…) Cei care vor să practice superstiţia haruspicării s-o facă în public (...)Interzicem haruspicilor, preoţilor şi altora care au obiceiul de a practica acest ritual să intre-n case private chiar sub pretextul relaţiilor de prietenie, se pedepsesc cei care nesocotesc această lege. Dar ceea ce se hotărăşte a fi util statului, să fie încredinţat altarelor publice, templelor şi celebrate conform uzanţelor, nu împiedicăm celebrarea diurnă a riturilor consacrate prin săvârşirea lor îndelungată. Dat la idele lui mai, sub al cincilea consulat al lui Constantin şi Licinius. (15 mai 319, n.n.)”.

88

Codul lui Theodosius, II, 8,1.“Este o mare nelegiuire de a se ocupa în ziua venerării Soarelui, cu pledoariile juridice, civile sau criminale, este de dorit a se întreprinde în această zi activităţi plăcute. Totuşi, actele de emancipare şi eliberare a sclavilor, făcute în această zi, rămân valabile. Dat cu cinci zile înainte de nonele lui Iulie, sub consulatele Cezarilor Crispus şi Constantin (al II-lea). (3 iul. 321, n.n.)” Codul lui Iustinian, III, 12, 2:“În ziua venerării Soarelui toţi judecătorii, plebea urbană, funcţionarii statului trebuie să se odihnească. La ţară, totuşi, cei care cultivă câmpul, pot hotărî, după bunul lor plac, ce trebuie să facă; căci această zi este favorabilă depozitării grâului şi strugurilor, şi, în plus, timpul bun, acordat prin graţie divină, nu durează mult. Dat cu cinci zile înainte de nonele lui Iulie, sub consulatele Cezarilor Crispus şi Constantin (al II-lea). (3 iul. 321, n.n.)” Codul lui Theodosius, XVI, 10, 3: “Deşi toate superstiţiile trebuie să fie complet extirpate, dorim totuşi ca templele situate în afara zidurilor oraşelor să rămână în picioare şi intacte. Căci unele dintre ele au dat naştere jocurilor, spectacolelor de circ, luptelor sportive, şi nu este bine să se distrugă ceea ce oferă în mod tradiţional plăceri poporului roman. Dat la kalendele lui noiembrie, în vremea celui de-al treilea consulat al Augustului Constanţius al II-lea şi al doilea consulat al Augustului Constant (1 nov. 342, n.n.).” Codul lui Theodosius, XVI, 10, 5:“Să fie interzise sacrificiile nocturne permise printr-o decizie a lui Magnenţius (uzurpator în Gallia, în vremea lui Constanţius al II-lea, n. n.). Dat cu 8 zile înainte de kalendele lui decembrie, sub Constanţius al II-lea Augustus, la al şaselea consulat. (23 nov. 353, n.n.)” Codul lui Theodosius, XVI, 10, 4: “Să se închidă pe de-a-ntregul templele în toate locurile şi în toate oraşele şi accesul în ele să fie interzis. (…) Căci dorim ca toţi să se abţină de la sacrificii. Dacă cineva perpetuează această crimă, acela va fi trântit la pământ de sabia răzbunătoare. Decidem, în plus, ca bunurile condamnatului să fie confiscate şi revedicate de instituţiile fiscale ale statului şi ca aceleaşi pedepse să fie aplicate guvernatorilor de provincii dacă neglijează confiscarea proprietăţilor celor pedepsiţi. Dat la kalendele lui decembrie, în anul celui de-al optulea consulat al Augustului Constanţius al II-lea (1 dec. 356, n.n.).“ Codul lui Theososius, IX, 16, 4.: „Nimeni să nu consulte un haruspiciu, un matematician, un profet. Nu se mai acceptă augurii şi profeţii; nici magii caldeeni (…) Să înceteze pentru totdeauna curiozitatea de a ghici viitorul şi cel ce nosocoteşte acest ordin să suporte pedeapsa capitală, prin doborârea cu spada. Dat înainte cu 8 zile de kalendele lui februarie, la Milan sub al 9-lea consulat al lui Constanţius al II-lea Augustus şi al 2-lea consulat al Cezarului Iulianus (25 ian, 357, n.n.). Codul lui Theodosius, XVII, 10, 10 : „ Nimeni nu are dreptul să se murdărească cu victime, să sacrifice un animal nevinovat, să intre în sanctuare, să frecventeze templele şi să adore statuile sculptate de mâna omului sub pedeapsa sancţiunilor divine şi umane. Această dispoziţie se aplică deopotrivă şi pentru judecători de rang înalt, căci, dacă vreunul din ei, dedică unui rit profan, intră-n templu să venereze zeul acestuia, oriunde s-ar găsi, în călătorie sau în oraş, va fi imediat constrâns să plătească 15 livre de aur, aceeaşi sumă o va plăti şi biroul (subalternii săi, n.n.) său în cazul în care nu s-ar fi opus acestei acţiuni a judecătorului, nu l-ar fi oprit prin avertismente pronunţate public. Consularii trebuie să plătească 6 libre, la fel şi notabilii din birourile lor, şi, de partea lor, corectorii, praesides şi aparitores vor plăti 4 livre. Dat cu 6 zile înainte de kalendele lui martie, în timpul consulatelor lui Tatianus şi Symmachus. (24 fev. 391, n.n.).” Sozomenos, Istoria ecleziastică, XVII: “Cu toate acestea el (Iulian Apostatul, n.n.) punea în mişcare tot felul de vicleşuguri pentru a atrage pe supuşii săi la superstiţia păgânismului şi mai cu seamă pe cei mai însemnaţi bărbaţi de război, pe care se silea să-i câştige atât prin el însuşi cât şi prin ofiţerii lui. Spre a-i obişnui în toate la cultul zeilor, el făcu iarăşi vechea formă a steagului (…) El porunci să se zugrăvească alături de portretul său, când un Iuppiter ce iese din nori şi care-i prezintă sieşi coroana sau purpura imperială, când un Marte sau un Mercur, care au ochii aţintiţi asupra lui şi care par că mărturisesc, prin privirile lor, stima ce au faţă de elocinţa sa sau faţă de ştiinţa sa în arta războiului. El uni astfel icoanele cu a sa, spre a sili pe popor să-l adore, sub pretext de a-i da lui toate onorurile care-i erau cuvenite şi spre a sustrage omagiile unui cult suveran al religiei, sub aparenţa unui vechi obicei instituit. (…) N-a fost decât un mic număr de persoane care, dându-şi seama de intenţia împăratului, refuzară să salute portretul său şi care fură pedepsite. Ceilalţi urmară vechiul obicei din simplitate sau din ignoranţă”.

89

LISTA UNITĂŢILOR MILITARE CANTONATE ÎN PROVINCIILE DACICE

DACIA SUPERIOR:

UNITATEA MILITARĂ

LOCALITATEA DE REŞEDINŢĂ

legiuni:

legio XIII Gemina

Apulum

alae (unităţi de cavalerie):

ala I Batavorum milliaria

Războieni-Cetate

ala I Hispanorum Campagonum

Micia

ala I Bosporanorum

Cristeşti

90

cohorte quingenariae (cu 500 de soldaţi)

cohors I Gallorum Dacica

?

cohors II Gallorum Pannonica

?

cohors V Gallorum

Pojejena

cohors I Augusta Ituraeorum sagittariorum

?

cohors I Tharcum sagittariorum

?

cohors I Ubiorum

Odorheiul Secuiesc

cohortes equitatae (având în componenţă cavalerie):

cohors I Alpinorum

Sărăţeni

cohors II Flavia Commagenorum sagittariorum

Micia

cohors IV Hispanorum

Inlăceni

cohors VIII Raetorum civium Romanorum torquata

Teregova

cohortes milliariae (având 1000 de soldaţi):

cohors I Vindelicorum

Tibiscum

cohors III Campestris

Drobeta

cohors I Aurelia Brittonum

Bumbeşti 91

cohorte milliare equitatae (având în componenţă şi călăreţi):

cohors I sagittariorum

Drobeta

cohors III Delmatarum

Mehadia

trupe de numeri

DACIA INFERIOR:

trupe auxiliare:

alae quingenariae (trupe de cavalerie, de 500 de soldaţi):

ala I Asturuum

Hoghiz

ala I Hispanorum

Slăveni

ala I Claudia Gallorum Capitoniana

sud-estul Transilvaniei

cohorte quingenariae (cu 500 de soldaţi):

cohors II Flavia Bessorum

Cincşor

cohors I Bracaraugustanorum

Breţcu 92

cohors II Gallorum

?

cohors III Gallorum

Ioneştii Govorei, apoi în sud-estul Transilvaniei

cohors I Tyriorum sagittariorum

?

cohors VI Nova Cumidavensium

Râşnov

cohorte equitatae (având în componenţă călăreţi):

cohors I Flavia Commagenorum sagittariorum

probabil la Enoşeşti

cohors II Flavia Numidarum

Feldioara

cohors I Hispanorum veterana quingenaria

?

cohors milliaria (cu 1000 de soldaţi):

cohors I Augusta Nervia Pacensis Brittonum milliaria

?

trupe de numeri

DACIA POROLISSENSIS:

legiuni: 93

legio V Macedonica

Potaissa, după 168

alae (trupe de cavalerie):

ala I Brittonum civium Romanorum

?

ala Siliana

Gilău

ala I Tungrorum Frontoniana

Ilişua

ala II Gallorum et Pannoniorum

Gherla

cohorte quingenariae (cu 500 de soldaţi):

cohors I Hispanorum pia fidelis quingenaria

Românaşi

cohors V Lingonum

Porolissum

cohors VI Thracum equitata

?

cohors I Cannanefatium

Tihău

cohors II Hispanorum scutata Cyrenaica

Bologa

cohorte milliariae (cu 1000 de soldaţi):

cohors I Aelia Gaesatorum

Bologa

94

LISTA GUVERNATORILOR PROVINCIILOR DACICE cohors I Britannica milliaria civium Romanorum cohors II Brittonum Romanorum pia fidelis

equitata

milliaria

? civium

Romita

DACIA cohors I Flavia Ulpia Hispanorum milliaria civium Romanorum equitata 106-c. 108/109 Iulius Sabinus cohors II Augusta Nervia Pacensis Brittonum c. 108/109-110 D. Terentius Scaurianus

?

Buciumi

110/117 C. Avidius Nigrinus cohors I Batavorum pia fidelis 117 C. Iulius Quadratus Bassus

Romita

cohors I Brittonum milliaria Ulpia torquata pia fidelis 118 Q. Marcius Turbo Fronto Publicius Severus civium Romanorum 118 C. Iulius Proculus

?

trupe de numeri. DACIA SUPERIOR/APULENSIS

120/126

Cn. Minicius Faustinus Sex. Iulius Severus

132

Cn. Papirius Aelianus Aemilianus Tuscillus

135

C. Iulius Bassus

140 ?

Q. Aburnius Caecidianus

144

Q. Mustius Priscus

152/153

M. Sedatius Severianus

157/158

M. Statius Priscus Licinius Italicus

sub Antoninus Pius

C. Curtius Iustus

161

P. Furius Saturninus

post 167

P. Calpurnius Proculus

168/169

M. Claudius Fronto

dată nesigură:

126/167

L. Annius Fabianus

126/167

Calpurnius Iulianus

126/167

Tiberius Iulius Flaccinus

95

Unde ? reprezintă localitate neprecizată.

N. B. Unde nu este precizată localitatea de reşedinţă, înseamnă că încă nu se cunoaşte localizarea precisă a respectivei unităţi.