Robert A. Dahl - Despre democratie.pdf

Colecţia

I U NIVERSIT ARIA I 44

Seia

Descrierea CP a Bibliotecii Naţionale a României DAHL, ROBERT ALAN

Despre democraţie I Robert A. Dhl; trad.: Rmona Lupaşcu, Alina Mria Turc, Mihaela Borde, Adrina Brgan·Ştraub - lşi: Institutul European, 2003 Biblior. ISBN 973·61 1·1 1 4·8

I. Lupşcu, Ramona (trad.) Turcu, Alina Maria (trad.) III. Borde, Mihaela (trad.) IV. Bargan, Adrina (trad.)

li.

3 2 1 .7

Porivit Legii r . 8 /1 996, a dreptului de autor, reproducerea (parţială sau totală) a prezentei căţi ără acordul Editurii constituie inracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu acesta

© 1 998 by Yale University © Instiutul Eropen Iaşi enu prezenta ediţie n lmba romnă

2

Despre democraţie ROBERT A. DAHL

Traducere de RAMONA LUPAŞCU ALINA MARIA TURCU MIHAELA BORDEA ADRIANA BRGN-ŞTRAUB

NSTIUTL EROPEN 2003

Capitolul 1

AVEM CU ADEVĂRAT NEVOIE DE N GHID?

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al X-iea lumea a asistat la o schimbare politică extraordinară şi ără precedent. Toate altenativele principale la democraţie ie au dispărut, au devenit supravieţuitoare excentrice sau s-au retras din scenă penru a se reugia în cele din umă bastioane. La începutul secolului, rivalii pre­ modeni ai democraţiei - monarhia centralizată, aristocraţia ereditară, oligarhia bazată pe suragiul limitat şi exclusiv - îşi pierduseră legi­ timitatea aproape peste tot în lume. Principalele regimuri antide­ mocratice ale secolului al X-iea - comunist, ascist, nazist - au dis­ părut printre ruinele războiului sau odată cu prăbuşirea din interior a Uniunii Sovietice. Dictaturile militare useseră destul de mult discre­ ditate datorită eşecurilor lor, mai ales n America Latină; acolo unde au reuşit să supravieţuiască au adoptat cel mai adesea o aţadă pseudo­ democratică. Aşadar, cîştigase democraţia n cele din urmă întrecerea penru susţinere din partea popoarelor lumii? Nicidecum. Convingerile şi mişcările antidemocratice au continuat, adesea alăuri de naţionalismul anatic sau undmentalismul religios. Guvene democratice (în di­ verse rade de „democraţie") au existat n mai puţin de j umătate din ţările lumii, care conţineau mai puţin de jumătate din populaţia lumii. O cincime din populaţia lumii locuia n China, cre în ilustra istorie de paru mii de ni nu cunoscuse guvenarea democratică. n Rusia, care realizase nziţia la conducerea democratică abia în ultimul deceniu al secolului, democraţia era ragilă şi slab sprijinită. Chir şi n ăi n 5

ROBERT A. DAHL

care democraţia usese de mult timp introdusă şi părea în siguranţă, unii obsevatori susţineau că democraţia se ala în criză sau cel puţin rav ameninţată de un declin în încrederea cetăţenilor privind capa­ citatea sau intenţia liderilor aleşi, partidelor politice şi a oicialilor guvenamentali de a ace aţă, satisăcător sau cu succes, unor pro­ bleme ca şomajul prelungit, sărăcie, delincvenţă, programe sociale, imigraţie, impozite şi coupţie. Să presupunem că divizăm cele aproape două sute de state ale lumii în state cu guvenări nedemocratice, state cu guvenări democra­ tice recente şi state cu guvenări democratice îndelungate şi relativ bine instituite. Astfel, iecare rup conţine un set extrem de divers de state. Cu toate acestea, tripla noastră simpliicare ne ajută să obsevăm că, privit dintr-o perspectivă democratică, iecare grup întîmpină o altă provocare. Pentru statele nedemocratice, provocarea se reeă la posi­ bilitatea şi modul în care ar putea ace rnziţia la democraţie. Pentru statele recent democratizate, provocarea presupune posibilitatea şi mo­ dul în care noile practici şi instituţii democratice ar putea i întărite sau, după cum ar spune unii politologi, consolidate, penru a rezista la n­ cercările timpului, conlictului olitic şi crizei. Penu democraţiile mai vechi, provocrea priveşte perfecţionarea şi dîncirea democraţiei lor. Totuşi, în acest punct, aţi putea ntreba: mai exact, ce se înţelege prin democraţie? Ce distinge un guven democratic de unul nedemo­ cratic? Dacă n stat nedemocratic ace tranziţia spre democraţie, căre ce este această traziţie? Cînd ne putem da seama dacă a realizat tran­ ziţia? Privind democraţia consolidată, ce, mai exact, nseamnă „conso­ lidat"? Şi la ce se ace reerire atunci cînd se vorbeşte despre adîncirea democraţiei într-un stat democratic? Dacă un stat este deja o demo­ craţie, cum ar putea deveni mai democratic? Şi aşa mai departe. Despre democraţie se tot discută de vreo două mii cinci sute de ani, suicient timp penru a aduna un set ordonat de idei, asupra căuia iecare, sau aproape iecare, ar putea cădea de acord. Din ericire sau nu, nu este czul aici. Se pare că cei două mii cinci sute de ani în care democraţia a ost discutată, dezbătuă, sprjinită, atacată, inorată, instituită, pacti-

6

D e sp r e de m o craţ i e

cată, disrusă, şi apoi uneori restabilită nu au condus l a un acord nsupraynora dintre întrebările undamentale privind democraţia. n mod ironic, însuşi aptul că democraţia are o istorie atît de îndelungată, a contribuit la conuzie şi dezacord, întrucît „democraţie" a însemnat lucruri dierite penru diverşi oameni, în diverse timpuri şi locuri. Într-adevăr, pe parcursul a lungi intevale din istoria omenirii, democraţia a disprut din practică, abia supravieţuind ca o idee sau o amintire printre cele dragi şi puţine. Pînă acum două secole - sau zece generaţii - istoria nu prea avea reale exemple de democraţii. Demo­ craţia era mai mult un subiect de teoretizat penru ilozoi decît un sistem politic real pe cre oamenii să îl adopte şi să îl pună în practică. Şi chiar în puţinele cazuri n care exista o „democraţie" sau o „repu­ blică", majoritatea adulţilor nu aveau dreptul să participe la viaţa politică. Cu toate că în înţelesul ei general democraţia este străveche, ona de democraţie pe care o voi aborda în principal în această carte este un produs al secolului al X-iea. Astăzi am ajuns să presupunem că democraţia trebuie să garnteze practic iecăui cetăţean adult dreptul la vot. Cu toate acestea, pînă aproximativ patru generaţii în ună 1 9 1 8, sirşitul Primului Război Mondial - n iecare demo­ craţie sau republică independentă care existse pînă atunci, cam jumă­ tate din numărul adulţilor nu beneiciaseră niciodată de drepturi de­ pline de cetăţean. Bineînţeles, este vorba de emei. Iată acum o idee captivantă: dacă acceptăm suragiul universal penru adulţi ca o cerinţă a democraţiei, în iecre stat democratic există unele persone mai în vîrstă decît sistemul lor democratic de guvemămînt. Democraţia, în înţelesul nostru modem, s-ar putea să nu ie chiar tînără, dar în nici un cz nu este străveche. Imediat aţi putea obiecta: oe nu au ot Statele Unite o demo­ craţie începnd cu Revoluţia Americană - o „democraţie ntr-o repu­ blică", după cum a numit-o Abraham Lincoln? Iar ilusrul scriitor an­ cez Alexis de Tocqueville oare nu şi-a ntitulat aimosa operă Demo­ craţia în America după ce a vizitat Statele Unite, în nii 1 830? Oe atenienii nu şi-au numit sistemul o democraţie în secolul al V-lea î.H.? Ce era Republica Romană, dacă nu un el de democraţie? Dacă „de-

7

ROBERT A. DAHL

mocraţie" a însemnat lucruri dierite în perioade dierite de timp, cum ar i posibil să cădem de acord asupra a ceea ce înseană ea în zilele noastre? Odată ce aţi început, poate că veţi continua: şi de ce ne-am dori democraţia? Cît de democratică este „democraţia" în ţări pe care astăzi le numim democraţii: Statele Unite ale mericii, Marea Britnie, Franţa, Norvegia, Australia şi multe altele? Mai mult, putem explica de ce aceste ţări sînt „democratice" şi multe altele nu sînt? Iar întrebările ar putea continua. Aunci, răspunsul la întrebarea din titlul acesui capitol este desul de clar. Dacă sînteţi nteresaţi de căutarea unor răspunsuri la cîteva dintre întrebările undamentale privind democraţia, un ghid ar putea i de olos. Bineînţeles, pe parcursul acestei scurte călătorii nu veţi ala răspunsuri la toate întrebările pe care aţi dori să le puneţi. Pentru ca excursia să nu ie prea îndelungată sau complicată, va trebui să ocolim nenumărate căi pe care poate le-aţi considera de explorat. Probabil că ar trebui să ie explorate, şi sper că pînă la nalul călătoriei vă veţi hotărî să le exploraţi singuri. Pentru a vă ajuta în acest sens, la inalul cărţii voi oeri o listă scurtă de opere relevante penru o lectură aproundată din partea dumneavoastră. Călătoria noastră începe de la începuturi: originile democaţiei.

8

PARTEA I

ÎNCEPUTUILE

Capitolul 2

UNDE ŞI CUM S-A DEZVOLTAT DEMOCAŢIA? O SCURTĂ ISTORIE

Vă amintiţi că am început prin a spune că despre democraţie s-a tot discutat timp de 2500 de ani. Chiar este democraţia atît de veche? v-aţi putea întreba. Mulţi americani, probabil şi mulţi alţii, ar crede că democraţ ia a apărut acum două sute de ani în Statele Unite ale Americii. Alţii, cunoscători ai rădăcinilor ei clasice, ar spune vechea Grecie sau Roma. Unde exact a apărut ea şi cum a evoluat? Ne-ar plăcea, poate, să privim democraţia ca avansînd, mai mult sau mai puţin continuu, de la inventarea sa n vechea Grecie de acum 2500 de ani şi extinzîndu-se reptat în exterior, de la acel mic început şi pînă astăzi, incluzînd iecre continent şi o pate substanţ ială a umanităţii. Iată o imagine rumoasă, însă alsă din cel puţin două motive. La început, după cum ştie orice cunoscător al istoriei europene, după primele sale secole n Grecia şi Rom� după apogeul guvenării populare au umat declinul şi dispiţia. Chiar dacă ne-am permite anumite limite în a decide care guvene le-am descrie ca „populare", „democratice" sau „republicane", ridicarea şi declinul lor nu ar putea i descrise ca umînd o cale constantă ascendentă căre vul înde­ pătat, marcată doar de scute căderi din loc n loc. n schmb, cursul istoiei democratice ar arăta asemenea cărării unui călător cre raver­ sează un deşet plat şi aproape ără sirşit, înreupt doar de cîteva dealuri, pînă cînd cărarea începe, în cele din umă, lungul urcuş căre înălţimile sale din prezent (ig. 1). 11

Ţări democratice (cele cu suragiu masculin sau suragiu universal), 1850-1995

FIGUA I.

250

20

r

192

·c 'o ..... ) o

..

>O

150

E

:J

z 100

50

o I

m

1860

* �/!

1870

-

1880

180

1900

1910

1920

1930

Ani

1940

1 50

1960

1970

1980

1990

• Democatice 3 Toate ţătile

Desp r e de m o c r aţ ie În al doilea rînd, ar i o greşeală să presupunem că democraţia a

f.>st inventată doar o singură dată, pentru totdeauna - ca, de exemplu,

locomotiva cu aburi. Atunci cînd antropologii şi istoricii descoperă că

unelte sau practici asemănătoare au apărut în locuri şi perioade dierite

de timp, în general vor să ştie cum au luat naştere aceste apariţii

separate. Au ost uneltele sau practicile răspîndite prin diuziune de la

inventatorii lor la alte grupuri, sau au ost inventate independent de

către grupuri dierite? Găsirea unui răspuns este deseori diicilă, poate chiar imposibilă. La fel şi cu evoluţia democraţiei în lume.

n

ce

măsură este explicabilă răspîndirea ei pur şi simplu prin diuziunea de la sursele iniţiale, şi în ce măsură ar putea i explicată prn inventarea

ei independentă în locuri dierite şi în perioade dierite de timp?

Chiar dacă în privinţa democraţiei răspunsul este învăluit înr-o

mare incetitudine, lectura ivoarelor istorice este, penru mine,

aceasta: o pate a expansiunii democraţiei - probabil cea mai mare pate - poate i în principal pusă pe seama răspîndirii ideilor şi prac­

ticilor democratice, însă răspîndirea nu poate oeri înreaga explicaţie.

Asemenea jocului, picturii sau scrisului, se pare că democraţia a ost

inventată mai mult de o dată, şi în mai multe locuri. Şi dacă au existat

condiţii avorabile penru nventarea democraţiei înr-un anume timp şi loc (de exemplu, în Atena, n juul anului

500 î.H), oare n-ar i putut

exista condiţii avorabile asemănătoae şi în alte locuri?

Eu cred că democraţia poate i inventată şi reinventată indepen­

dent, oricînd există condiţiile prielnice. Iar condiţiile au eistat, con­

sider eu, în locuri dierite şi n perioade dierite de timp. La el cum o porţiune de teren arabil şi o ploaie bineăcătoare au încurajat, în gene­

ral, apriţia aiculturii, tot astfel, anumite condiţii avorabile au sus­

ţinut întotdeauna o tendinţă spre evoluţia unui guvemmînt demo­

cratic. De exemplu, daorită condiţiilor avorabile, vreo omă de de­

mocraţie probabil că a existat în timpul conducerilor ribale cu mult timp înaintea documentelor istorice.

Să luăm în considerare umătoarea posibiliate: vom presupune

că anumiţi oameni alcătuiesc un rup destul de bine delimitat - „noi" şi „ei", noi şi alţii, popoul meu şi popoul lor, ribul meu şi alte ri­

buri. Să presupunem că rupul - ibul, să spunem - este relativ inde-

13

ROBERT A. DAHL pendent de controlul celor din afară; membrii ribului pot, mai mult sau mai puţin, să se conducă ără ca cei din exterior să se amestece. Iar în inal, să presupunem că un număr substanţial din membrii grupului,

probabil bătrînii ibului, se consideră ca aproximativ egali în a

i

îndreptăţiţi la puterea de decizie în guvenarea grupului. Consider că

este posibil ca tendinţe democratice să apară în aceste condiţii. Un impuls căre pticiprea democratică se dezvoltă din ceea ce am putea

numi

logica egalităţii.

Pe parcursul perioadei îndelungate în care iinţele umane tăiau

împreună în grupuri mici şi supravieţuiau vînnd şi culegînd rădăcini,

fructe şi alte darui ale naturii, ără îndoială că uneori, probabil adesea, au creat un sistem în care mulţi dinre membrii inspiraţi de logica egalităţii - cei mai bărîni sau mai experimentaţi - paticipau la luarea

oricăror decizii necesare penru grup. Faptul că într-adevăr stfel au decurs lucrurile este putenic sugerat de studii asupra societăţilor

ribale care nu cunoşteau scierea. Apoi, multe mii de ani, vreo omă de democraţie primitivă ar i putut i cel mai „natual" sistem politic.

Totuşi, ştim că această îndelungată perioadă a juns la un s'rşit.

După ce omenii încep să se stabilească pe lungi intervale de timp în

comunităţi ixe, în principal penru aicultură şi comeţ, tipurile de

condiţii avorabile pticipării populare la guvenămînt,

pe care

tocmai le-am menţionat - identitatea de rup, prea puţin amestec din exterior, asumpţia egalităţii - par să devină din ce în ce mai re.

F onne de ierarhie şi dominaţie ajung să ie mai „natuale". n consecinţă, guvenările populare au dispărut, timp de mii de ani.

Aceste guvenări vor i înlocuite de monarhii, despotism, istoraţii sau oligarhii, toate bzate pe vreo omă de ierarhie. Apoi, în juul anului

500 î.H., se pre că în cîteva loci au

reapăut condiţii avorabile, iar cîteva grupui resînse de omeni au început să dezvolte sisteme de guvenămînt care oereau posibiliăţi

destul de extinse p enru pticiparea la luarea deciziilor de up. S-ar putea spune că democraţia primitivă a ost reinventată înr-o omă

mai avansată. Evoluţiile cuciale au apăut

n Europa, rei de-a lungul

coastei mediteraneene, altele în Europa de nord.

14

Desp r e dem o c r aţ i e MEDITENA În Grecia şi Roma clasică, în jurul anului

500 î.H., sisteme de

guvenămînt susţinînd paticiparea populară a unui număr substanţial

de cetăţeni au ost consruite pe temeiuri atît de solide, incit, în afară

de schimbări ocazionale, au rezistat timp de secole.

Grecia. Grecia clasică nu era un stat în înţelesul nostu moden,

un loc în care toţi recii trăiau înr-un singur stat cu un singur guven.

Grecia era alcătuită din cîteva sute de oraşe independente, împreună

cu teritoriile care le înconjurau. Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, Franţa, Japonia şi alte state modeme, aşa-numitele state-na­

tiune sau state naţionale care au dominat în mare măsură lumea mo­

denă, statele suveane ale Greciei erau oraşe-stat. Cel mai aimos oraş-stat, şi în vremurile clasice şi mai tîrziu, era Atena. În anul

507

i.H. atenienii au adoptat un sistem de guvemămînt popular care a

durat aproape două secole, pînă cînd oraşul a ost cucerit de vecinul mai putenic din nord, Macedonia. (După anul

321 î.H. guvemămîntul

atenian a continuat cu diicultăţi sub conrolul macedonean timp de generaţii; apoi oraşul a ost cucerit din nou, de această dată de căre

romani.)

Grecii - probabil atenienii - au ost cei care au inrodus teme­

nul de democraţie sau

demoratia, compus din cuvintele greceşti demos, poporul, şi ratos, a conduce. Este interesant aptul că, în timp ce în Atena cuvîntul demos se reerea de obicei la înreaga populaţie

ateniană, uneori denota doar omenii obişnuiţi sau chiar numai săracii.

Se pare că temenul democraţie era uneori utilizat de căre criticii săi

aristocraţi ca un el de epitet penru a-şi arăta dispreţul aţă de popoul

care desiinţase conrolul anterior al aristocraţilor asupra guvemă­

mîntului. Oricum, „democraţie" era olosit de căre atenieni şi alţi greci cu reerire la guvenul Atenei şi al multor alte orşe din Grecia.1

Prinre democraţiile receşti, cea din Atena era de depate cea

mai imporntă, cea mai cunoscută atunci ca şi acum, avea o inluenţă incomparabilă asupra ilosoiei politice şi deseori era adusă ca prim

exemplu de paticipare a cetăţeanului sau, cum ar spune unii, demo­

craţie paticipativă.

15

ROBERT A. DHL Guvemămîntul Atenei era complex, prea complex penru a i descris aici în mod adecvat. Cenrul îl constituia o Adunare la care toţi

cetăţenii aveau dreptul să paticipe. Adunarea alegea cîţiva oiciali­

cheie - generalii, de exemplu, oricît de ciudat ni s-ar părea. Însă prin­

cipala metodă de a selecta cetăţeni pentru celelalte îndatoriri publice era o loterie în care cetăţenii eligibili aveau aceleaşi şanse de a i se­

lectaţi. După unele estimări, un cetăţean obişnuit avea şansa de a i ales prin tragere la soţi o dată în viaţă, pentru a servi ca cel mai important demnitar în guven.

Cu toate că unele oraşe receşti s-au unit cu scopul de a oma

guvenări reprezentative rudimentare penru alianţele, ligile şi cone­

deraţiile lor (militare, n primul rînd), se ştie prea puţin despre aceste

sisteme reprezentative. Practic, ele nu au inluenţat în nici un el ideile şi practicile democratice, şi nici omele de mai tîrziu ale democraţiei

reprezentative. Şi nici sistemul atenian de selectare a cetăţenilor prin

ragere la soţi pentu îndatoririle publice nu a devenit vreodată o altenativă acceptabilă la alegeri, ca mod de stabilire a reprezen­

tanţilor.

Astel, instituţiile politice ale democraţiei greceşti, cu toate că

au ost inovative, la vremea apiţiei lor au ost inorate sau chiar

respinse categoic pe parcursul devoltării democraţiei reprezentative

modeme.

Roma. Cam în aceeaşi perioadă în care guvemămîntul populr

era inrodus în Grecia, el apărea şi în Peninsula Italică, în oraşul

Roma. Totuşi, romanii au ales să îşi numească sistemul republică, de la

res, însenînd lucru sau aacere n latină, şi publicus, public: n

linii mi, o republică era ceea ce aprţinea poporului. aceste două cuvinte, democraţie şi republică).

Voi

reveni la

Dreptul de a paticipa la guvenarea Republicii se resînge� la

început, doar la patricieni, sau aristocraţi. Însă într-o evoluţie ulteri­

oară cu cre ne vom mai întîlni, după multe tensiuni poporul (plebeii)

şi-a cîştigat acest drept. Ca şi în Atena, dreptul de a pticipa l aveau doar bărbaţii, după cum s-a întîmplat şi în democraţiile şi republicile

de mai trziu în secolul al X-iea.

16

Despre de m o craţie

De la începuturile sale ca oraş de dimensiuni destul de modeste, Republica Romană s-a extins prin anexare şi cucerire mult dincolo de limitele oraşului. Ca rezultat, Republica a aj uns să conducă întreaga ltalie şi dincolo de aceasta. În plus, apt oarte apreciat, Republica oferea deseori cetăţenie romană popoarelor cucerite, care astel deve­ neau nu doar simpli supuşi, ci cetăţeni romani cu drepturi şi privilegii depline. Chiar înţelept şi generos cum era acest dar, dacă judecăm Roma după criteriile de astăzi, descoperim un deect uriaş: Roma nu şi-a adaptat niciodată în mod adecvat instituţiile sale de guvemămînt popular la creşterea imensă a numărului de cetăţeni şi la marile distanţe geograice de Roma. În mod straniu, din punctul nosru de vedere actual, adunările la care cetăţenii romani aveau dreptul să par­ ticipe şi-au continuat înrunirile, ca şi înainte, în oraşul Roma - în Forumul ale cărui ruine turiştii le pot vedea şi astăzi. Însă penru majoritatea cetăţenilor romani care răiau în teritoriile îndepărtate ale Republicii, oraşul se ala la o distanţă prea mare penru a ajunge acolo fără eorturi şi cheltuieli considerabile. În consecinţ, unui număr în creştere, şi în cele din umă copleşitor, de cetăţeni, practic nu li se oe­ rea şansa de a paticipa la adunările desăşurate în centrul sistemului roman de guvenămînt. Era ca şi cum popoarelor din diversele state, pe măsură ce se adăugau, li s-ar i oerit cetăţenie americană, chiar dacă populaţia din noile state putea să îşi exercite dreptul la vot în alegerile naţionale doar dacă era prezentă în Washington, D.C. Popor inventiv şi practic din multe puncte de vedere, romanii nu au inventat sau adoptat niciodată o soluţie care astăzi ni se pre evidentă: un sistem uncţional de guvenare reprezentativă bazată pe aleger�a democratică a reprezentanţilor. Inainte de a concluziona că romnii erau mai puţin creativi sau capabili decît noi, să ne reamintim că inovaţiile şi invenţiile cu care ne-am obişnuit ne par atît de evidente încît ne întrebăm de ce pre­ decesorii noşri nu le-au inrodus mai devreme. Majoritatea dinre noi luăm ca atare lucruri care pe aunci nu erau încă descoperite. Tot asfel, generaţiile de mai tîziu s-ar putea înreba cum de noi am recut cu vederea unele inovaţii ireşti penru ele. Din cauza a ceea ce 17

ROBERT A. DAHL

considerăm iresc, oare nu sîntem noi asemenea romanilor, insuicient de creativi în remodelarea instituţiilor noastre politice? Cu toate că Republica Romană a durat mult mai mult decît democraţia ateniană şi, deocamdată, mai mult lecit oricare democraţie modenă, a ost subminată în j urul anului 130 î.H. de tulburăi intene, război, militarizare, corupţie şi un declin în putenicul spirit civic care existase anterior printre cetăţenii săi. Ceea ce a mai rămas din practicile republicane autentice a dispărut odată cu dictatura lui Iulius Cezar. După asasinarea lui, în 44 î.H., republica guvenată odinioară de cetăţeni a devenit n imperiu condus de împăraţi. Căderea Republicii a însemnat totala dispariţie a conducerii populare din Europa de sud. Cu excepţia sistemelor politice ale unor tribui mici, împrăştiate, aceasta a dispărut de pe aţa pămîntului timp de aproape două mii de ani. Italia. Asemenea unei specii dispărute care reapare după o modiicare majoră de climă, conducerea populară a început să reapară în multe din oraşele Italiei de nord în jurul anului 1100 d.H. Guver­ nările populare s-au omat, la el, în orşe-stat relativ mici, şi nu în regiuni întinse sau ţi. După un model similar celui roman, mai tîrziu reluat în cursul apariţiei guvenărilor reprezentative modeme, pti­ c iparea în corpurile guvenatoare ale oraşelor-stat era limitată iniţial la membrii familiilor din clasele de sus: nobili, mari proprietari de pă­ mînt şi alţii asemenea. Dar în timp, rezidenţii urbani, care erau mai jos situaţi pe scara socioeconomic� au început să ceară dreptul de a par­ ticipa. Membii a ceea ce astăzi m numi clasele de mij loc - noii îmbogăţiţi, comercianţii şi bancherii mai mici, meşteşugarii organizaţi în bresle, pedesrşii comandaţi de cavalei - nu numai că erau mai numeroşi decît clasele dominante, dar erau capabili de a se organia. n plus, puteau să meninţe cu răscoale violente, iar la nevoie, să le ducă la bun sirşit. Ca rezultat, în multe orşe astfel de omeni popoo, după cum erau numiţi uneori - au cîştigat dreptul de a par­ ticipa la guvenrea oraşului. Timp de mai bine de două secole, aceste republici au înloit în anumite oraşe italiene. Multe republici, ca Florenţa şi Veneţia, erau cenre de o exraordinară prosperitate, cu meşteşugari talentaţi, ată şi 18

D e sp r e dem o cr aţ i e

nrh itcctură deosebită, planuri urbane unice, cu splendidă poezie şi

muzică şi o redescoperire entuziastă a vechii lumi greceşti şi romane.

_'cca ce generaţiile de mai tîrziu aveau să numească Evul Mediu

t\jlmse la inal, şi luă naştere acea incredibilă izbucnre de exta­ ordinară creativitate, Renaşterea. Totuşi, din neericre pentu dezvoltarea democraţiei, după mij­ locul anului 1300 guvenele republicane ale unora unora dinre oraşele Importante au pemis, treptat, apariţia duşmanilor eteni ai guvenă­ mîntului popular: declinul economic, corupţia, oligarhia, războiul, cu­ cerirea şi acapararea puterii de către conducători autoritari, ie ei principi, monarhi sau soldaţi. Şi asta încă nu a ost totul. Privit din perspectiva evoluţiilor istorice, oaşul-stat era condamnat, ca unda­ ment al guvenămîntului popular, de apriţia unui rival cu oţe supe­ rioare copleşitoare: statul naţional sau ţara. Toate oraşele umau să ie incorporate în această entitate mai întinsă şi mai putenică, asfel devenind cel mult unităţi subordonate guvenului. Oraşul-stat usese glorios, însă acum era învechit.

Cvinte despre cvinte Probabil că aţi obsevat că m-am referit la „guvenri populare" n Grecia, Roma şi Italia. După cum am văzut, penru a-şi desemna gu­ venările populre, recii au nventat temenul de democraţie. Ro­ manii au apelat la limba lor matenă, latina, şi au numit guvenul lor „republică", ir mai trziu italienii au dat acest nume guvenrilor populre ale unora dinre oraşele lor stat. V-aţi putea oarte bine înreba dacă democraţie şi republică se reeră la tipi undmental dierite de sisteme constiuţionale. Sau aceste două cuvnte relectă dor diferenţe nre lmbile n cre s-au omat? Răspunsul corect a ost pus n umbră de James Madison, n 1 787, înr-un rticol persuasiv scris penru a cîştiga sprijn n vederea adop­ trii constituţiei americane, recent propusă. Unul dnre principalii autori ai acelei constiuţii, om de stat exrem de bne inomat n pri­ vinţa ştinţei politice a tmpului său, Madison distingea nre „o demo­ craţie pură, prin care nţeleg o societate constiuită dnr-un numr mic de cetăţeni, care se adună şi aminisrează personal guvenarea" şi „o

19

ROBERT A. DAHL republică, prin cre înţeleg n guven în care are loc schema reprezentării" .2 Această distincţie nu îşi avea bazele în istoria anterioră: nici în Roma, nici în Veneţia, de exemplu, nu existase „un sistem de repre­ zentre". Î ntr-adevăr, toate republicile anteioare se încarează destul de bine în deniţia dată de Madison „democraţiei". În plus, cei doi temeni se puteau substitui nul pe celălalt în Statele Unite în timpul secolului al XVIII-lea. Ir distincţia lui Madison nu se găseşte n reuna dintre operele binecunoscutului ilozof rancez, Montesquieu, pe cre Madison îl admra oate mult şi îl evoca recvent. Probabil că Madison ştia că distincţia propusă de el nu avea o bază istoică solidă, astfel că trebuie să concluzionăm că a ăcut-o pentru a discredita ci­ ticii care susţineau că respectiva constituţie nu era suicient de „democratică". Oricum (chestiunea este neclră), realitatea este că termenii demo­ craţie şi republică nu desemnau dierenţe înre tipri de guvemămînt populr, în ciuda armaţiilor lui Madison. Ceea ce relectau, cu preţul conuziei de mai tîrziu, era o dierenţă între reacă şi latină, limbile din cre proveneau.

EUROPA DE NOD

N unite democraţii sau republici, sistemelor de guvemămînt populr din Grecia, Roma şi Italia le lipseau cîteva dintre cracte­ risticile cruciale ale uvenării reprezentative modeme. Atît Grecia clsică, cît şi Ialia medievală şi a Renaşterii, erau alcătuite din guver­ nări locale populre, însă le lipsea o guvenre naţională eicientă. Roma avea, să spunem, doar un guven local bzat pe pticiprea po­ pulră, dar nu şi n prlament naţional cu reprezentanţi aleşi. Din perspectivă actuală, cel puţin trei instituţii politice unda­ mentale lipseau n mod evident din toate aceste sisteme: un prlament naţional compus din reprezentnţi aleşi şi condceri locale alese de populaţie, care în cele din umă se subordonau guvenului naţional. Trebuia să ie inventat un sistem cre cre să combine democraţia la nivel local cu un prlament ales de populaţie la cel mai de sus nivel.

20

D espr e dem o c r a ţ ie Această combinaţie de instituţii politice a apărut în Mrea

llritunie, Scandinavia, Ţările de Jos, Elveţia şi în alte zone alate la

nord de Marea Mediterană.

Cu toate că schemele evoluţiei politice au ost dierite în aceste

r„giuni, o versiune mult smpliicată r lltAţi, oamenii liberi şi nobilii începeau

arăta cam aşa: în diverse loca­

să pticipe direct la adunările

locale; acestora li se. adăugau adunări regionale şi naţionale alcătuite

din reprezentanţi, dintre care unii sau toţi urmau să ie aleşi.

Adunările locale. Voi începe cu vikingii, nu doar din motive

1cntimentale, ci şi penru că experienţa lor este puţin cunoscută, deşi relevantă. Din cînd în cînd vizitez erma novegiană alată la

80 de

mile În nord-est de Trondhem, de unde a emirat bunicul meu dinspre

tuUi (care, spre bucuria mea, încă mai este cunoscută ca Dahl V estre).

fn

oraşul Steinkjer din vecinătate se mai poate vedea un ansamblu în

formă de barcă din pietre mari, unde vikingii libei se întîlneau regulat

Intre

aproximativ

600 d.H. şi 1 OOO d.H., pentru a ţine o adunare n

scopul de a lua diverse hotărîri, adunre numită în lmba scandinavă

veche

Ting. (Întîmplător, cuvîntul englezesc

thing provine de la un

cuvînt din engleza veche însemnînd şi lucru şi adunare). În vecinătate

se găsesc locuri similre, În jurul anului

unele chir mai vechi.

900 d.H., adunări ale vikingilor liberi se înru­

neau nu dor în regiunea Trondheim, ci şi în multe alte zone din Scandnavia. Ca n Steinkjer, Ting se ţinea într-un spaţiu deschis, deli­

mitat de pietre mai, veticale. La adunrea Ting oamenii liberi îşi cla­ riicau disputele; discutau, acceptau şi respingeau legi; adoptau sau reuzau propunerea unei schimbări a religiei (după cum s-a întîmplat

atunci cnd au acceptat religia creştină În locul vechii religii scandi­ nave); şi chir alegeau sau îşi dădeau acordul în privinţa unui rege căruia i se cerea deseori să jure credinţă legilor accepate de Ting. Vikingii ştiau prea puţin sau nimic, şi le-r

i păsat şi mai puţin, 1 OOO

despre practicile politice republicane şi democratice din urmă cu

de ani din Grecia şi Roma. Operînd conom logicii egalităţii pe cre o

aplicau oamenilor liberi, se pre că şi-au creat singuri ome de guver­

nămînt. Faptul că ideea de egaliate exisa de mult timp printre vikingii liberi din secolul al X-lea este atesat de ăspunsul dat de

21

ROBERT A. DHL

cîţiva vikingi danezi care, pe cînd călătoreau pe un rîu în Franţa, au ost întrebaţi de un mesager, strigînd de pe mal: „Care este numele stăpînului vosru?" „Nici unul", au răspuns ei, „toţi sîntem egali".3 Însă trebuie să rezistăm tentaţiei de a exagera. Egalitatea cu care se lăudau vikingii exisa doar printre oamenii libei, chir ei variind prin avere şi statut. Mai jos decît oamenii liberi erau sclavii. Aseme­ nea recilor şi romanilor, ir în această privinţă, asemenea europenilor şi americanilor cu secole mai tîrziu, vikingii aveau sclavi: duşmani capturaţi în lupă, sau victime neericite ale incursiunilor asupra po­ porelor învecinate, sau pur şi simplu persoane cumpărate prin vechiul şi omniprezentul comerţ cu sclavi. Şi spre deosebre de oamenii liberi prin naştere, atunci cînd sclavii erau eliberaţi, ei rămîneau dependenţi de propriearii anteriori . Dacă sclavii erau o castă alată sub cea a oamenilor l iberi, peste aceasa exisa o aristocraţie a amiliilor cu avere, de obicei în terenuri, şi cu satut ereditar. În vîrul ierrhiei se ala un rege a cărui putere era limiată de aptul că era ales, prin obligaţia de a se supune legilor şi prin nevoia de a-şi păstra loialiatea nobililor şi sprijinul oamenilor liberi. n ciuda acestor limitări ale egalităţii, clasa oamenilor liberi ţăranii liberi, micii proprietari, emierii - era suicient de numeroasă penru a impune o inluenţă democratică de durată asupra instituţiilor şi tradiţiilor politice. n alte cîteva părţi ale Europei, condiţiile locale avorizau uneori apariţia pticipării populre la guvenare. De exemplu, văile montane alate la mre altitudine în Alpi oereau într-o anumită mă­ sură protecţie şi autonomie penru oamenii liberi cre se ocupau cu păstoritul. După cum descrie un autor modem regiunea Raetia (mai tz iu devenită cantonul elveţian Graublnden), în jurul anului 800 d.H.: „Ţăranii liberi ... se alau într-o situaţie unică de egaliate. Uniţi iind prin satutul comun.. . şi prin drepturile comune de olosinţă asupra păşunilor montane, au dobîndit un simţ al egalităţii în între­ gime opus ierrhiei undamentate pe statut din eudalismul medieval. Acest spirit distinct avea să domine apariţia de mai tziu a demo­ craţiei în Republica raeţiană"4•

22

Desp r e de m o craţ ie

De la adunări la parlamente . Atunci cînd vikingii au înaintat în vest spre Islanda, au dus cu ei şi practicile lor politice, ir în unele localităţi chir au recreat un Ting. Mai mult: prevestind apariţia de mai tîrziu a parlamentelor naţionale din alte zone, în anul 930 d.H. au creat un el de supra-Ting, Althing, sau Adunre Naţională, care a rimas izvorul dreptului islandez timp de trei secole, pînă cînd island� zii au ost cuceriţi de Norvegia5• In acest timp, în Norvegia, Danemarca şi Suedia s-au omat adunări regionale, ir mai apoi, ca în Islanda, adunări naţionale. Cu toate că sporirea n consecinţă a puterii regelui şi birocraţia centra­ lizată de sub controlul acestuia au redus importanţa adunărilor naţio­ nale, ele şi-au pus totuşi amprenta pe ceea ce a urmat mai tîrziu. De exemplu, în Suedia, tradiţia participării populre la adunările din perioada vikingilor a evoluat în secolul al XV-iea într-un precursor al parlamentului reprezentativ modem, atunci cînd regele a început să convoace întîlniri ale reprezentanţilor din diverse sectore ale socie­ .. tăţii suedeze: nobilime, cler, orăşeni liberi şi oameni de înd. n cele din umă, aceste întîlniri au devenit risdag-ul suedez, sau prla­ mentul. 6 n mediul radical dierit din Olanda şi Flandra, extinderea manuacturilor, comerţului şi nanţelor a pemis crearea claselor de mijloc urbane alcătuite din persoane cre controlau resurse economice considerabile. Conducătoii mereu donici de venitui nu puteau nici să inore acest bogat ilon, nici să introducă txe rră consimţămîntul proprietarilor lui. Penru a obţine acordul, conducătorii convocau înruni ale reprezentanţilor din oraşe şi din cele mai importante clase sociale. Chir dacă aceste adunări, prlamente sau stări, după cum erau deseoi numite, nu au evoluat direct înspre ondurile legislative naţionale de astăzi, ele au undamenat tradiţii, practici şi idei cre au avorizat putenic o astfel de evoluţie. n tot acest timp, din începuturi obscure, se oma trepat un prlament reprezenativ, cre în secolele umătoare va exercita de depate cea mai mre inluenţă asupra ideilor şi practicilor guvemă­ mîntului reprezenativ. Acesa era parlamentul Angliei medievale. Fiind mai curind produsul simplei evoluţii decît al unui plan gîndit, 23

ROBERT A. DAHL

Parlamentul s-a ormat din adunări convocate sporadic şi sub presi­ unea necesităţii în timpul domniei dintre 1 272 şi 1 307 a lui Edward I. Modul în care Prlamentul a evoluat de la aceste începuturi este o poveste prea lungă şi complexă pentru a i rezumată aici. Oricum pînă în secolul al XVIII-iea acea evoluţie aj unsese la un sistem constituţional în care autoritatea regelui şi cea a Parlamentului se limi­ tau reciproc; în interiorul Parlamentului, puterea aristocraţiei ereditare din Camera Lorzilor era în echilibru cu puterea populaţiei din Camera Comunelor; legile decretate de rege şi Prlament erau intepretate de judecători cre, în general dar nu întotdeauna, erau independenţi şi de rege, şi de Prlament. n secolul al XVIII-lea, acest sistem aprent extraordinr de pîrghii şi contraponderi între orţele sociale imponte ale ţării şi seprarea puterilor n sat erau ote mult admirate în Europa. Erau lăudate, printre alţii, de aimosul ilosof politic rancez Montesquieu şi admirat în America de autorii Constituţiei, dintre cre mulţi sperau să creeze în America o republică similră, cre să păstreze virtuţile sistemului englez, însă ără viciile unei monarhii. Republica la a cărei omare au conribuit, va servi la timpul potrivit drept un el de model penru multe alte republici.

DEMOCRATIZAEA: PE DRUM, NSĂ DOR PE DRUM

Privind napoi cu toate avnajele etospectivei, putem obseva cu uşurnţă aptul că pînă la începutul secolului al XII-iea, în Eopa apruseră ideile şi practicile poliice ce unau ă devină elemente imponte nu convingerile şi instituţiile demcice de mai iu. Cu un limbaj mai modem şi mai abstract decît cel pe care l-r i olosit oamenii acelor vremuri, pemiteţi-mi să rezum aceste elemente. Favorizată de condiţiile locale din cîteva regiuni ale Europei mai ales Scndinavia, Flandra, Olanda, Elveţia şi Marea Britanie logica egalităţii a stimulat crerea adunărilor locale la a căror condu­ cere oamenii liberi puteau participa, cel puţin într-o anumită măsură. Ideea că guvenul avea nevoie de consimţămîntul celor guvenaţi, 24

D e sp r e dem ocr aţie iniţial iind o pretenţie privind colectarea tax�lor, se transorma treptat într-o pretenţie privind legile în general. In cazul unei zone prea întinse pentru adunările generale ale oamenilor liberi, ca într-un oraş

mare, regiune sau ţară, consimţămîntul cerea reprezentarea în copul

care colecta taxele şi alcătuia legile. Prin contrast cu practica ateniană,

reprezentrea se va realiza nu prin tragere la sorţi sau selectare la

întîmplare, ci prin alegere. Obţinerea consimţămîntului cetăţenilor liberi dintr-o ţară, naţiune sau stat-naţiune va necesita alegerea unor

legislative sau prlamente reprezentative, la cîteva niveluri: local, naţional şi probabil provincial, regional sau alte niveluri intemediare. Aceste idei şi practici politice europene au oerit o bă de la cre

putea evolua democratirea. Prinre adepţii democatizării de mai tziu,

descrieri ale guvenămintelor popule din Grecia şi Roma clsică şi din oraşele italiene oereau uneori cauzei lor o mai mre verosimilitate. Aceste

experienţe

istorice

demonsaseră

aptul

că

guvnările

subordonate voinţei popoului eau mai mult dect speanţe iluzorii. A ost o dată cînd chir au exisa, şi, în plus, dseră secole întregi.

Ce

nu

se realizse. Dacă ideile, tradiţia, istoria şi practicile

descrise mai sus constituiau o promisiune de democrae, aceasa era în cel mai bun cz dor o promisiune. Încă lipseau elemente esenţiale.

Mi întîi, chir şi în rile cu cele mai promiţătore nceputuri, inegalităţile severe constituiau obstacole enorme penu democraţie:

dieenţe înre drepturile, îndatoririle, inluenţa şi puterea sclavilor şi ale oamenilor liberi, ne bogaţi şi saci, împroprieriţi şi neîmpoprietriţi, săpîni şi sevitori, bărbaţi şi emei, ilieri şi ucenici, meşteşugari şi poprieri, orăşeni liberi şi bancheri, lozi şi rendşi, nobili şi oameni de înd, monrhi şi supuşii lor, oiciali i regelui şi cei crora le dădeau ordine. Chir şi ne amenii liberi exisau difeenţe mari de satut, avere, ocupaţii, obligaţii, educaţie, libeate, inluenă şi putere. Ir în multe locuri, soţia unui bărbat liber era considerată prin lege, cutumă şi practică dept proprieatea lui. Apoi, ca ntotdeauna şi ca oiunde, logica egalităţii s-a lov t cu ptere de realităţile cude ale inegalităţii.

i

n al doilea ind, chir şi acolo unde exisau adunări şi prla­

mente, ele erau depte de îndeplinirea unor standrde democratice minime. Deseori, parlamentele nu erau compatibile cu monarhia; vor mai trece secole pînă cînd conrolul asupra minişrilor regelui se va

25

ROBERT A. DAHL

schimba de la monarh la parlament, sau pînă cînd un preşedinte va lua locul unui rege. Chiar parlamentele erau bastioane ale privilegiilor, mai ales în camerele rezervate ristocraţiei şi înaltului cler. Reprezen­ tanţii aleşi de „popor" aveau, n cel mai bun caz, doar o inluenţă partială în adoparea legilor. ' În al treilea rînd, reprezentanţii „poporului" nu reprezenau întreaga populaţie. Pe de o pate, oamenii liberi erau, pînă la umă, bărbaţi. Cu excepţia monrhului-emeie, ocazional, jumăate din popu­ laţia adultă era exclusă din viaţa politică. Însă la el se întîmpJa şi cu mulţi adulţi bărbaţi - de apt, cu majoiatea adulţilor bărbaţi. n 1 83 2 în Mrea Britanie dreptul l a vot î l avea doar 5 % din populaţia alată „ peste vîrsta de 20 de ni. n acel n a ost nevoie de o luptă încordată penru a extinde suragiul la puţin peste 7% (ig 2)! În Norvegia, în ciuda promiţătorei aprenţe de paticipre a poporului la adunăile Ting din perioada vikingilor, procenajul nu era mult mai ridicat7. FIGA2.

Electoratul din Marea Britanie, 1831-1931 (date din Encyclopedia Bitannica [1970]) ·c

u ) O

10

)

80

o N

) )

. ) O >U

� c> :

a . a S . o .

·-

:

o

� Q

26

97

0

70 60 50 40 30 20 10 o

1831

1832

1864

1868

1883

1886

1914

1921

1931

D e sp r e de m o craţie

În al parulea rînd, pînă în secolul al XVIII-iea şi mai trziu,

ideile şi convingerile democratice nu erau nici larg împătăşite, şi nici măcar bine înţelese. În toate ţările, logica egalităţii era eicientă doar printre puţini oameni, şi în plus, printre puţini din cei privilegiaţi. Chiar şi o înţelegere a ceea ce necesita o republică democratică în sensul instituţiilor politice era, mai presus de toate, inexistentă. În discursuri şi în presă libetatea de expresie era mult limitată, mai ales dacă se exercita pentru a critica regele. Opoziţiei politice îi lipseau legitimitatea şi legaliatea. Încă nu sosise timpul ideii de „His Majesty's Loyal Opposition". Ptidele politice de pretutindeni erau condamnate ca iind periculoase şi indezirabile. Se ştia că alegerile erau raudate de către agenţi ai Coronei. Evoluţia ideilor şi practicilor democratice depindea de anumite condiţii avorabile cre încă nu exisau. Atîa timp cît dor cîţiva credeau în democraţie şi erau gata să lupte pentru ea, privilegiile exis­ tente se vor menţine cu ajutorul conducerilor nedemocratice. Chir dacă din ce n ce mai mulţi oameni vor începe să creadă n ideile şi ţelurile democratice, vor i necesre alte condiţii penru ca democra­ " tizarea să se împlinească mai depte. In patea a IV-a voi descrie cîteva dintre cele mai importante astfel de condiţii. Pînă atunci trebuie să ne reamintim că, după începuturile promi­ ţătoare rezumate n acest capitol, democratizarea nu se ala ncă pe un dum ascendent către prezent. Au umat suişuri şi coborîşuri, mişcări de rezistenţă, rebeliuni, războaie civile, revoluţii. Timp de cîteva secole, ascensiunea monarhiilor centralizate a devansat evoluţiile ante­ rioare - chiar dacă, în mod ronic, tocmai aceste monrhii au coni­ buit la crearea unor condiţii avorabile democratizării pe temen lung. Privind înapoi la ascensiunea şi declinul democraţiei, este lim­ pede că nu ne putem bza pe orţele istoriei penru a ne asigura că democraţia va avansa mereu - sau că va supravieţui, chiar - după cum ne amintesc îndelungatele intervale de timp în cre guvenămintele populre au disprut în totaliate. Se pre că democraţia se ală la voia sorţii. Însă şansele sale depind şi de ceea ce noi înşine realizăm. Chiar dacă nu ne putem bza pe orţele binevoitore ale istoriei penru a avoriza democraţia, nu 27

ROBERT A. DHL

sîntem doar victime ale orţelor oarbe asupra cărora nu avem nici un control . Cu o înţelegere adecvată a ceea ce necesită democraţia şi cu dorinţa de a-i întîmpina cerinţele, am putea acţiona în sensul men­ ţinerii, şi ce este şi mai impotant, al proresului ideilor şi practicilor democratice.

28

Capitolul 3

CE NE AŞTEPTĂ?

Atunci cînd discutăm despre democraţie, probabil că nimic nu naşte o mai mare conuzie decît simplul apt că „democraţie" se reeră şi la un ideal, şi la o actualiate. Şi deseori nu acem clar această distincţie. De exemplu: Alan spune: - „Eu cred că democraţia este cea mai bună omă de guvenămînt". Beth răspunde: - „Probabil că eşti nebun să crezi că aşa-numitul guvemămînt democratic din ţara asta este ceea ce putem avea mai bun! De apt, nici nu cred că e vreun el de democraţie". Bineînţeles, Alan vorbeşte despre democraţie ca un ideal, pe cînd Beth se reeră la un guvenmnt real, numit de obicei demo­ craţie. Pînă cînd Alan şi Beth nu îşi clariică reciproc sensurile pe care le re iecare în minte, probabil că se vor tot contrzice. Dintr-o expe­ rienţă îndelungată ştiu cît de uşor se poate întîmpla acest lucru - o recunosc cu părere de rău - chir printre savanţi, cre cunosc ote bine ideile şi pracicile democratice. De regulă, putem evia acest tip de conuzie dor clariicînd sensul la cre ne reerim: Allan continuă: ,i, dr nu m-am reerit la guvenămîntul nosru propriu-zis. Aici, înclin să iu de acord cu tine". Beth răspunde: „Păi, dacă vorbeşti despre guvenăminte ideale, atunci chir că ai dreptate. Cred că luată ca un ideal, democraţia este cea mai bună omă de guvenămînt. Din acest motiv mi-ar plăcea ca guvenul nosru să ie mult mai democratic decît în realitate". 29

ROBERT A. DAHL

Filozoii au deschis dezbateri ără sirşit în privinţa dierenţelor dintre judecăţile noastre despre ţeluri, inalităţi, valori şi aşa mai depate, şi judecăţile noastre despre realitate, actualitate şi aşa mai depate. Primul tip de j udecăţi îl emitem drept răspuns la întrebări ca: „Ce se cuvine să ac? Ce este mai potrivit pentru mine să ac?". Al doilea tip de judecăţi vine drept răspuns la întrebări ca: „Ce pot să ac? Ce opţiuni am? Care sînt consecinţele probabile n cazul în care aleg X şi nu Y?" O denumire convenabilă pentru primul tip este judecăţi de valoare (sau j udecăţi morale), iar pentru al doilea, judecăţi empirice.

Cvinte despre cvinte Chir dacă ilozoii s-au ngaj at n dispute ără sirşit privnd natura judecăţilor de valore şi cea a judecăţilor empice şi dierenţele dinre acestea, nu este necesr să ne ocupăm aici de aceste probleme ilozoice, penru că în viaţa de zi cu zi ne-am obişnuit să distingem înre lucruri reale şi lucruri ideale. Totuşi, să nu uităm că distincţia dinre judecăţile de valore şi judecăţile empice este utilă n măsra în care nu o orţăm. Dacă armăm: „Un guven r rebui să se ocupe în aceeaşi măsură de bnăstarea şi interesele iecrei persoane penru cre deciziile acestuia sînt obligatorii", sau „Fericirea este bunul cel mai de preţ", sîntem ote aproape de a ace judecăţi de valore „pre". Un exemplu pentru cealaltă exremă, o armaţie srict empi­ rică, este aimoasa lege newtoniană a ravitaţiei universale cre spune că orţa dinre oricre două corpuri este direct proporţională cu pro­ dusul dnre masele lor şi nvers proporţională cu păratul distnţei dinre ele. n practică există multe armaţii cre conţin sau implică elemente apţinînd ambelor tipi de judecăţi. Aproape întotdeana acesta este cul judecăţilor privind politica publică. De exemplu cineva cre spne: „Guvenul ar rebui să creeze n prom penu asigrre niversală de sănătate", armă de apt că ( 1) snătatea este n obiectiv impornt, (2) uvenul r rebui să acă eoruri penru a realiza acest obiectiv şi (3) asigrea universală de sănătate este cel mai bun mjloc de a realiza acest obiectiv. Mai mult chir, noi acem n număr ote mre de judecăţi empice ca (3 ), cre reprezintă cea mai bnă judecată pe care sntem n stare să o emitem în aţa marilor incetitudini. Acestea nu sînt conclzii „ştinţiice" înr-un sens srict. Deseori ele se bazează pe n mestec de dovezi putenice, dovezi 30

D e sp r e de m o craţ i e

şi ncetitudine. Astel de judecăţi sînt neori numite n tip impotant de judecată a stabili n ecilibru înre cîştirile reeritore la o va­

slabe, lipsă de dovezi

„practic e" sau „pudenţiale". Şi n sfrşit,

pactică este de

lore, o personă sau un up şi cele reeritore la o altă valore, persoană sau up. Penu a descrie situaţii de acest tip, uneori împrnut o expresie deseori olosită de economişti şi spun că sntem nevoiţi să alegem dnre diverse „compromisuri" posibile. Pe prcrs vom întîni toate aceste vinte de judecăţi de valore şi judecăţi empirice.

ŢELJ ŞI REALITĂŢI DEMOCATICE

Cu toate că este util să acem distincţie între idealuri şi realităţi, trebuie să înţelegem şi modul în care idealurile sau scopurile demo­ cratice se leagă de realităţile democratice. Voi descrie aceste conexi­ uni în capitolele umătore. Pînă atunci, pemiteţi-mi să olosesc tabelul ca un ghid general pentru ceea ce umează . Ce este democraţia? Ce înseamnă democraţie? Alfel spus, ce .ttandarde r trebui să folosim pentru a determina dacă, şi n ce măsură, este democratic un venămînt? Figra

3. Princpalele elemente

IDEAL

IN PACTICĂ

Scopuri şi idealuri

Guvenări democratice existente

Ce este

De ce

Ce nstituţii

Ce condiţii

democraţia?

democraţia?

politice reclmă

avorizeză

Capitolul 4

Capitolele

5-7

democraţia?

democraţia?

Ptea a III-a

Ptea a IV-a

Consider că n asfel de sistem ar trebui să îndeplinească cinci criterii, şi că un sistem cre Ie ndeplneşte ar i pe deplin democratic. În capitolul V descriu patu dintre aceste criterii, iar n capitolele VI �i VII argumentez de ce avem nevoie de al cincilea. Nu uitaţi, totuşi, cl aceste criterii descriu n sistem democratic ideal sau pefect. Î mi imaginez că nimeni dintre noi nu crede că m putea cu adevărat să uj ungem la un sistem pefect democratic, avînd în vedere numeroasele 31

ROBERT A. DHL

limite pe care ni le impune lumea reală. Cu toate acestea, criteriile ne oeră standarde cu aj utorul cărora să comparăm realizările şi imperfec­ ţiunile rămase ale sistemelor politice reale şi ale instituţiilor lor, şi ne pot ghida spre soluţii care să ne aducă mai aproape de ideal. De ce democraţia? Ce argumente putem să ducem pentru a crede că democraţia este cel mai bun sistem politic? Care sînt valorile servite cel mai bine de democraţie? Cînd răspundem la aceste întrebări este esenţial să avem în vedere că nu dor întrebăm de ce oamenii susţin acum democraţia, sau de ce au sprij init-o în trecut, sau cum au apăut sistemele democratice. Oamenii r preera democraţia din mai multe motive. De exemplu, unii preeră democraţia ără să se gîndescă prea mult Ia ceea ce ac; în perioada şi locul în cre trăiesc, sprij inirea democraţiei ar putea i ceva convenţional sau tradiţional. Unii ar putea spij ini democraţia întucît consideră că sub conducerea unui guvemămînt democratic au mai mari şnse de a se îmbogăţi, sau cred că politicile democratice le­ r deschide o carieră politică promiţătoare, sau penru că cineva pe care ei îl admiră le spune să acă aşa ş.a.m.d. Există ore motive de relevnţă mai generală, sau poate chiar universală, penu care democraţia să ie sprj inită? Consider că există. Le voi discuta pe parcursul capitolelor V, VI şi VII. Penu a îndeplni cît mai bine stndrdele deale, ateiind limitele şi posibilităţile din lumea real, care snt istiiile politice necesre? După cum vom vedea în capitolul umător, în diverse locuri şi perioade de timp, sisteme politice cu instituţii politice semniicativ dierite au ost numite democraţii sau republici. n capitolul anterior am întînit un motiv penru care instituţiile politice viază: ele au ost adaptate la dierenţele uriaşe în dimensiunea sau scra unităţilor poli­ tice - în populaţie, teritoriu sau ambele. Unele unităţi politice, ca un sat englezesc, sînt resrînse în arie şi populaţie; altele, ca Brazilia, China sau Statele Unite, sînt gigantice din ambele puncte de vedere. S-ar putea ca un oraş mai mic să ndeplinească destul de bine criteriile democratice, 'ară instituţiile necesre înr-o ţară mai mare, să spunem. Oricum, încă din secolul al III-iea ideea de democraţie a ost aplicată la ţări înregi : Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Novegia, 32

D e spr e de m o c raţie

Japonia, India. Instituţii politice care păreau necesare sau de dorit pentru democraţia la scară mică dintr-un oraş s-au dovedit a i în tota1 itate inadecvate la scara mult mai mare a unei ţări modene. Institu­ \ i i le politice potrivite unui oraş erau cu totul necorespunzătoare chiar �i pentru ţări mici pe scală globală, ca Danemarca sau Olanda. Ca un rezultat, în ultimele două secolele s-a dezvoltat un nou set de instituţii care seamănă paţial cu instituţiile politice ale democraţiilor şi repu­ h l icilor de mai înainte, dr care, privite în ansamblu, constituie un sistem politic cu totul nou. În capitolul I am trasat această evoluţie istorică. n patea a D-a voi descrie mai amplu instituţiile politice ale democraţiilor reale şi principalele dierenţe dintre ele. Avetisment: a spune că anumite instituţii sînt necesare nu echi­ valează cu a spune că sînt suiciente pentru a ajunge la democraţia pefectă. n iecre ţară există o distanţă oate mare între democraţia ideală şi cea reală. Această distanţă ne aduce o provocare: putem găsi modalităţi pentru a ace ţările „democratice" mai democratice? Dacă şi ţările „democratice" nu sînt pe deplin democratice, ce am putea spune despre ţările cărora le lipsesc unele sau toate insti­ tuţiile principale ale democraţiei modeme - despre ţările nedemocra­ tice? Dacă ar i posibil, cum pot i ăcute mai democratice? Şi oare cum a ost posibil ca unele ţări să devină relativ mai democratice decît altele? Aceste întrebări ne conduc la altele. Care sînt condiţiile dinr-o ţară (sau oricare altă unitate politică) cre avorizeză evoluţia şi stabi­ l itatea instituţiilor democratice? Sau care condiţii le vor împiedica evoluţia şi stabilitatea? n lumea contemporană aceste înrebări au o impoanţă era­ ordinară. Din ericire, la sîrşitul secolului al X-iea avem răspunsuri mult mai bune decît cele cre puteau i obţinute acum cîteva generaţii, şi cu mult mai bune decît oricînd în istorie. n patea a V-a voi indica ceea ce ştim despre răspunsurile la aceste înrebări cuciale, acum cînd secolul al X-iea ajunge la nal. Desigur, răspunsurile pe care le avem nu sînt în nici un cz erite de incetitudine. Totuşi, pentru a căuta soluţii, ele constituie un punct de plecare. 33

ROBERT A. DAHL

DE LA JUDEC ĂŢI DE VLOE LA JUDEC ĂŢI EPIICE

Înainte de a părăsi schema, aş vrea să atrag atenţia asupra unei schimbări impotante n trecerea de la stînga spre dreapta. Răspunzînd la întrebrea „Ce este democraţia?", emitem judecăţi care depind aproape exclusiv de valorile noasre, sau de ceea ce considerăm că este bine, drept, sau un scop dezirabil. Cînd trecem la întrebarea „de ce democraţia?", judecăţile noastre încă depind oarte mult de valorile noasre ideale, însă depind şi de convingerile noasre cu privire la conexiunile cauzale, limitele şi posibilităţile din lumea reală cre ne înconjoară - adică de j udecăţi empirice. Aici începem să ne bazăm mai mult pe interpretări ale dovezilor, aptelor şi aparenţelor. Cînd încercăm să stabilim ce instituţii politice cere de apt democraţia, ne bazăm şi mai mult pe judecăţi empirice şi pe dovezi. Însă şi aici, ceea ce contează pentru noi depinde parţial de judecăţile noastre anteriore privind înţelesul şi valoarea democraţiei. Într-adevăr, motivul pentu care ne-r preocupa orma instituţiilor politice din lumea reală este că valorile democraţiei şi citeriile ei sînt impotante penru noi. Atunci cînd ajungem în patea dreaptă a schemei şi încercăm să deteminăm condiţiile cre avorzează evoluţia şi stabilitatea institu­ ţiilor democratice, judecăţile noasre sînt absolut empirice; ele depind n înregime de modul în cre interpretm dovezile cre ne sînt disponi­ bile. De exemplu, convingerile democratice conribuie sau nu conribuie semniicativ la supravieţuiea instituţiilor politice democratice? Din nou nsă, şi aici motivul penu ce aceste judecăţi empirice snt impornte şi elevnte pentru noi este că ţinem la democraţie şi valorile ei. Astfel, pe acest dum, de la explorea idealurilor, ţelurilor şi valorilor din ptea a II-a vom ajunge la descrierile mult mai empirice ale instituţiilor politice democratice din patea a m-a. Vom trece mai depte n partea a IV-a la o descriere a condiţiilor avorabile sau neavorabile penru instituţiile politice democratice, unde natura judecăţilor noasre va i aproape exclusiv empirică. n cele din urmă, în ultimul capitol, voi descrie cîteva dinre provocările pe care democraţia le va întîmpina pe viitor. 34

PARTEA A II-A

DEMOCRATIA IDEALĂ ,

Capitolul 4

CE ESTE DEMOCRAŢIA?

Toţi avem anumite ţeluri pe care nu le putem atinge singuri . Totuşi am putea atnge unele dintre ele cooperînd cu alţii care au scopuri asemănătoare. Să presupunem astfel că, pentru a atinge anumite scopuri co­ mune, dumneavoastră şi alte cîteva sute de persone hotărîţi să omaţi o asociaţie. Vom lăsa deopate scopurile speciice ale asociaţiei pentru a ne concentra srict pe ntrebarea care constituie titlul acestui capitol: Ce este democraţia? Mai departe, să presupunem că la prima întîlnire cîţiva membri sugerează că asociaţia va avea nevoie de o constituţie. Sugestia lor este primită avorabil . ntrucît se presupune că posedaţi competenţe în astfel de probleme, un membru propune ca dumneavoastră să iţi rugat să concepeţi o constituţie pe cre o veţi prezenta la o întîlnre ulte­ rioră, pentru a i analizată de către membri. Propunerea este acceptată prin aclamaţii. Acceptînd srcina, dumneavoasră veţi spune probabil: „Cred că înţeleg scopurile pe cre le împătăşim, însă nu sînt sigur cum să procedăm în luarea deciziilor. De exemplu, dorim un statut care încredinţează autoritatea de a lua deciziile impotante cîtorva dinre cei mai capabili şi mai bine inomaţi dintre noi? O astel de hotărîre nu numai că ar asigura cele mai înţelepte decizii, ci i-r scuti pe ceilalţi de oarte mult timp şi eot." Membrii resping categoric o soluţie pe aceste considerente. Un membru pe cre îl voi numi Oratorul rgumentează: 37

ROBERT A. DHL

,,În privinţa celor mai importante probleme cu care se va ocupa această asociaţie, nimeni dintre noi nu este mai înţelept decît restul pentru ca opiniile sale să prevaleze în mod automat. C hiar dacă unii membri ar putea şti mai multe despre o anumită chestiune la un moment dat, toţi sîntem capabili să învăţăm ceea ce trebuie să ştim. Bineînţeles, va trebui să dicutăm şi să deliberăm înainte de a lua hotă­ rîri. Deliberarea, discutarea şi apoi luarea hotărîrilor privind politicile constituie unul dintre motivele pentru care ormăm această asociaţie. Însă toţi sîntem la el de competenţi pentru a paticipa la discutarea problemelor şi apoi la stabilirea politicilor pe care să le urmeze aso­ ciaţia noastră. Prin umare, statutul nostru ar trebui să ie undamentat pe aceste considerente. r trebui să ne garanteze tuturor dreptul de a paticipa la lurea deciziilor asociaţiei. Mai exact, pentru că toţi sîntem la el de competenţi, ar trebui să ne conducem în mod democratic." Discuţia ulterioară relevă aptul că opiniile pronunţate de Orator sînt în acord cu opinia majorităţii. Apoi dumneavoastră acceptaţi să concepeţi un statut în conomitate cu aceste asumpţii. -- După ce ncepeţi să lucraţi, descoperiţi imediat că diverse aso­ ciaţii şi organizaţii autointitulate „democratice" au adoptat multe constituţii dierite. Descoperiţi că şi printre ţările „democratice", constituţiile dieră în puncte esenţiale. Constituţia Statelor Unite ne oeră un exemplu: un putenic şef al executivului - preşedintele - în paralel cu un legislativ putenic - Conresul; şi iecare dintre acestea este mai curînd independentă de cealaltă. Prin contrast, majoritatea statelor europene au preerat un sistem parlamentar în care şeul executivului, n prim ministru, este ales de căte prlament. Şi s-ar putea descoperi cu uşurnţă multe alte dierenţe semniicative. Se pare că nu există o singură constituţie „democratică" (problemă la care mă voi întoarce în Capitolul I O). Veţi începe să vă înrebaţi dacă aceste constituţii dierite au ceva în comun cre să justiice pretenţia lor de a i „democratice". Şi sînt, poate, cîteva mai „democratice" decît altele? Ce înseamnă democraţie? Dr vai! , cuînd descoperiţi că termenul este olosit cu o uluitore varietate de sensuri. Cu prudenţă decideţi să inoraţi această 38

Desp r e de m o c r aţ i e

varietate de deniţii, întrucît sarcina dumneavoastră este mai speci­ fică: să trasaţi un set de reguli şi principii, o constituţie, care va deter­ mina modul în care vor i luate hotărîrile asociaţiei. Iar constituţia dumneavoastră trebuie să ie în conomitate cu un singur principiu elementar: că toţi membrii vor i trataţi (conorm constituţiei) ca şi cum ar i în aceeaşi măsură competenţi de a paticipa la procesul luării de decizii în privinţa politicilor pe cre le va uma asociaţia. Orice s-ar Întîmpla în alte privinţe, în conducerea acestei asociaţii toţi membrii trebuie consideraţi ca iind egali din punct de vedere politic.

CRITERII PENTRU N PROCES DEMOCRATIC

În hăţişul deseori impenerabil de idei despre democraţie, este oare posibil să ie identiicate cîteva criterii care ar trebui îndeplinite de un proces de conducere a unei asociaţii, pentru a satisace cerinţa ca toţi membrii să ie la el de îndreptăţiţi de a paticipa la luarea de decizii privind politicile asociaţiei? Consider că eistă cel puţin cinci astel de criterii (ig.4) . Particparea eectivă. Înainte ca asociaţia să adopte o politică, toţi membrii vor avea oportunităţi egale şi eective de a-şi ace cunoscute celorlalţi membri părerile lor privind politica ce ar trebui adoptată. Egalitatea la vot. În momentul în care trebuie luate deciziile în privinţa politicii, iecare membu va avea o opotunitate egală şi eectivă de a vota, ir toate voturile vor i considerate egale. Înţelegerea luminată. În limite rezonabile de timp, iecare membru va avea opotunităţi egale şi eective de a se inoma asupra politicilor relevnte altenative şi a consecinţelor lor probabile. Controlul supra agendei. Membrii vor avea oportunitatea exclusivă de a hotî modul în cre, ir dacă doresc, şi ce probleme vor i incluse pe agendă. Astel, procesul democratic implicat de criteriile anteriore nu este închis niciodată. Politicile asociaţiei sînt mereu deschise modiicii de către membri, în cazul în care doresc. Cuprinderea adulţilor. Toţi, sau în orice caz majoritatea adul­ ţilor rezidenţi în permanenţă vor avea drepturile depline ale cetă39

ROBERT A. DAHL

ţenilor, cre sînt precizate în primele patru criterii. Înainte de secolul al X-iea, acest criteriu nu era acceptat de majoritatea susţinătorilor democraţiei. Justiicarea lui implică analiza motivului penru care ar trebui să considerăm pe ceilalţi drept egalii noştri din punct de vedere politic. După ce vom analiza această problemă în capitolele VI şi VII, mă voi întoarce la criteriul cuprinderii. Figra

4. Ce este democraţia?

Democraţia oeră opounităţi penru:

I . Pticiparea efectivă 2. Egalitatea la vot 3 . Dobîndirea unei nţelegeri luminate 4. Exercitrea conrolului inal asupra agendei

5.

Cuprindeea adulţilor

Pînă aunci v-aţi putea întreba dacă primele patru criterii nu sînt mai derabă decît selecţii arbitrare dintre multe posibilităţi. Avem motive întemeiate pentru a adopta aceste stndarde pentru un proces democratic?

DE CE ACESTE CRITEII?

Răspunsul scut este: iecare este necesar n czul n cre se doreşte ca membrii (orict de limitat ar i număul lor) să ie egali din pnct de vedere politic în determinarea politicilor asociaţiei. Altfel spus, în măsura în care oricre dne cenţe este violată, membrii nu vor i egali din pnct de vedere politic. De exemplu, dacă unor membri li se oeră oponiăţi mai mari decît altora de a-şi exprima opiniile, probabil că politicile lor vor prevala. n czul extrem, reducînd posibiliăţile de a discuta propuneri de pe agendă, s-ar putea ca o minoritate resrînsă de membri să deter­ mine de apt politicile asociaţiei. Criteriul participării eective este destinat împiedicării acestui rezultat.

40

D e sp r e de m o craţie

Sau să presupunem că voturile dieriţilor membri nu contează în aceeaşi măsură. De exemplu, să presupunem că voturilor li se dă o �rcutate proporţională cu dimensiunea proprietăţii unui membru, iar membrii deţin proprietăţi care dieră oate mult în dimensiune. Atunci, în czul în cre considerăm că toţi membrii sînt la el de competenţi pentru a participa la luarea de decizii în asociaţie, de ce voturile unora ar conta mai mult decît voturile altora? Deşi primele două criterii par aproape înţelese de la sine, v-aţi putea întreba dacă criteriul înţelegerii luminate este necesar sau adecvat. Dacă membrii sînt la el de competenţi, de ce este necesr acest criteriu? Iar dacă membrii nu sînt la el de competenţi, de ce să creăm o constituţie presupunînd că sînt la el de competenţi? Oricum, după cum a spus Oratoul, principiul egalităţii politice presupune că membrii sînt toţi la el de competenţi pentu a participa la luarea deciziilor, cu condiţia să aibă oportunităţi adecvate de a se inoma asupra problemelor prin nchetă, discuţie şi deliberare. Al treilea criteriu asigură existenţa acestor oporuniăţi pentru iecare membru. Esenţa lui a ost explicată în 43 1 î.H. de către liderul atenian Pericle, într-un aimos discurs care comemora morţii în război: „Cetăţenii noştri de rînd, deşi ocupaţi cu propriile ndeletniciri, sînt buni judecători ai treburilor publice; ... şi în loc să privim deliberarea ca pe un obstacol în calea acţiunii, vedem în ea preludiul de neînlocuit 1 al oricărei acţiuni înţelepte". Luate împreună, primele trei criterii ar părea suiciente. Dar să presupunem că un număr mic de membri se opun în secret ideii conorm căreia toţi ar trebui aaţi ca egali din punct de vedere politic În conducerea treburilor asociaţiei. Vi se spune că interesele celor mai mari proprietari snt cu adevărat mai impotante decît interesele altora. Deşi ar i cel mai bine, susţin ei, dacă voturilor celor mai mari pro­ prietri li s-ar da o reutate atît de mare încît să cîştige tot timpul, s-ar părea că asta nici nu încape în discuţie. Prin umare, ceea ce este necesar este o prevedere care să le permită să prevaleze, indierent de ceea ce majoriatea membrilor r adopta prn vot liber şi echitabil. Venind cu o soluţie ingenioasă, ei propun un staut care va Îndeplini oarte bine primele trei criterii, astfel părînd a i n totalitate 41

ROBERT A. DAHL

democratic. Însă pentru a anula aceste criterii, ei propun să ie necesar ca, la întîlnirile generale, membrii să poaă discuta şi vota doar probleme care au ost deja introduse pe agendă de către un comitet executiv; iar calitatea de membru în comitetul executiv va i deschisă doar celor mai mari deţinători de proprietăţi . Controlînd agend, această tamă resînsă poate i destul de sigură că asociaţia nu va acţiona niciodată împotriva intereselor ei, pentru că niciodată nu se va pemite înaintarea vreunei astfel de propuneri. Cîntărind problema, veţi respinge propunerea lor întrucît vio­ lează principiul egaliăţii politice, cu a cărui susţinere aţi ost însăr­ cinat. n schimb, veţi căuta aranjamente constituţionale cre să satisacă al patrulea criteriu şi care să asigure ca, în cele din urmă, conrolul să rămînă la membri ca un întreg. Pentru ca membrii să ie egali din punct de vedere politic în conducerea treburilor asociaţiei, toate cele paru criterii vor trebui să ie îndeplinite. Se pare că am descoperit criteriile care trebuie înde­ plinite de o asociaţie pentru a se conduce după un proces democratic. NEBI CRUCLE

Acum am răspuns la întrebarea „Ce este democraţia?". De-ar i uşor de răspuns! Cu toate că răspunsul pe cre tocmai l-am dat este un bun punct de plecare, sugereză multe alte înrebări. Pentru început, chiar dacă aceste criterii s-ar putea aplica în mod util n czul conducerii unei asociaţii voluntre oarte mici, oare sînt cu adevărat aplicabile guvemămîntului unui stat? Cvinte despre cvinte Din cauză că temenul stat este olosit deseori vag şi mbiguu, iată, pe sct, ceea ce nţeleg e. n stat nţeleg n tip special de so­ ciaţie cre se poate distinge pn msra în cre îşi asigură acceptrea regulilor de căre toţi cei asupra croa îşi reclmă jisdicţia, pn intemediul mijloacelor ei superiore de coerciţie. Cnd omenii discută despre „guven", de regulă, ei se referă la guvenul statului sub 42

D e sp r e de m o c raţie

jurisdicţia căruia răiesc. De-a lungul istoriei, cu rare excepţii, statele şi-au exercitat jurisdicţia asupra populaţiilor care ocupau un anumit teritoriu (sau în unele cazuri, nesigur sau contestat). Prin urmare, ne putem gîndi la stat ca la o entitate teritorială. Cu toate că în unele perioade de timp şi locri teritoriul unui stat nu era mai mare decît un oraş, n ultimele secole statele şi-au reclamat în general jurisdicţia asupra unor ţi înregi.

Poate că unii ar încerca să răstălmăcească încercrea mea scurtă

de a ransmite înţelesul cuvîtului stat. Scrierile despre stat ale ilozo­

ilor politici probabil că ar avea nevoie de hîtia ce s-ar obţine dintr-o pădure mai mică. Însă cred că ceea ce am armat seveşte scopurilor noastre2• Aşadar, înapoi la întrebarea noastră. Putem să aplicăm criteriile la guvemămîntul unui stat? Bineînţeles ! Într-adevăr, statul constituie de mult timp punctul principal al ideilor democratice. Chiar dacă alte tipuri de asociaţii, mai ales unele orgnizaţii cu caracter religios, au avut un rol n istoria de mai tîziu a ideilor şi practicilor democratice, de la începuturile democraţiei în Grecia şi Roma antică, instituţiile politice, pe care le considerăm de regulă cracteristice democraţiei, au ost create în primul rînd ca mjloace de democratizare a guvemă­ mîntului statelor. Poate că trebuie repetat aptul că nici alte asociaţii, şi nici un stat nu a avut vreodată un guvemămînt cre să îndeplinească în tota­ l itate criteriile unui proces democratic. Probabil că nici unul nu va reuşi. Oricum, după cum sper să demonstrez, criteriile oeră standarde înr-adevăr utile penru determinarea realizărilor şi posibilităţilor guvemămîntului democratic. O a doua înrebare: este realist să gîndim că o asociaţie ar putea îndeplini n totalitate aceste criterii? Altfel spus, poate vreodată ori­ care asociaţie reală să ie pe deplin democratică? În lumea reală este posibil ca iecare membru al unei asociaţii să aibă cu adevărat opor­ tun ităţi egale de a participa, de a se inorma corect asupra problemelor �i de a inluenţa agenda? Probabil că nu. Însă, dacă e aşa, sînt utile aceste criterii? Sau sînt doar iluzii, speranţe utopice de a realiza imposibilul? Răspunsul, 43

ROBERT

A. DHL

oerit pur şi simplu, este că ele sînt la el de olositoare ca standarde ideale, şi sînt mai relevante şi mai olositoare decît multe altele. Ele chir oeră standarde cu care să se determine performanţele aso­ ciaţiilor reale care pretind că sînt democratice. Pot sevi ca îndumare pentru modelarea şi remodelarea aranj amentelor concrete, a constitu­ ţiilor, practicilor şi instituţiilor politice. Pentru toţi cei care aspiră la democraţie, el � pot genera întrebări relevante şi ajuta în căutarea răspunsurilor. n capitolele următoare sper să demonstrez modul în care criteriile ne pot ghida spre soluţii la cîteva dintre problemele centrale ale teoriei şi practicii democratice. O a treia întrebare: Avînd garanţia că aceste criteii r sevi ca modele utile, sînt ele tot ceea ce ne trebuie pentru alcătuirea insti­ tuţiilor politice democratice? Dacă, după cum am imaginat mai sus, aţi i însărcinat cu poiectrea unei constituţii democratice şi cu propu­ nerea instituţiilor unui guvemămînt democratic, aţi putea trece direct de la criteii la alcătuire? Evident că nu. Un arhitect înarmat doar cu criteiile oerite de client - n ceea ce piveşte localizarea, dimen­ siunile, stilul general, număul şi tipurile de încăperi, costuri, durată ş.a.m.d - ar putea alcătui proiecte dor după ce a luat în considerare oate mulţi actori speciici. La el şi cu instituţiile politice. Modul în care am intepreta cel mai bine standardele noastre democratice, le-am aplica la o asociaţie speciică şi am crea practicile şi instituţiile politice necesare nu este, bineînţeles, o sarcină uşoară. Însă pentu a o realiza, trebuie să ne uncăm direct n realităţile politice, unde alegerile noastre vor necesita nenumrate j udecăţi teoretice şi practice. Pintre alte diicultăţi, cînd încercăm să aplicăm cîteva citeii - n acest cz, cel puţin patru - probabil vom descopei că uneoi ele se ală în conlict şi va trebui să acem unele j udecăţi n privinţa compromisurilor dintre valorile alate n opoziţie, după cum vom vedea în analiza constituţiilor democratice din Capitolul 1 O. n nal, o întrebre undamentală: se pre că opiniile Oratorului au ost acceptate necondiţionat. Dar de ce să ie acceptate? De ce r trebui să credem că democraţia este dezirabilă, mai ales în conducerea unei asociaţii atît de imponte ca un stat? Şi dacă dezirabilitatea democraţiei presupune dezirabilitatea egalităţii politice, de ce să 44

Despre de m o craţie

credem în ceva care la supraaţă pare mai curînd neiresc? Însă dacă nu credem în egalitatea politică, atunci cum putem susţine demo­ craţia? Şi dacă, totuşi, credem în egalitatea politică printre cetăţenii unui stat, nu ne cere acest apt să adoptăm ceva asemănător celui de-al ci ncilea criteriu - cetăţenia cuprinzătoare? Ne întoarcem acum spre aceste întrebări provocatoare.

45

Capitolul 5

DE CE DEMOCRAŢIA?

De ce să susţinem democraţia? Mai speciic, de ce să susţinem democraţia în guvenarea unui stat? Nu uitaţi că statul este o asociaţie unică al cărei guvemămînt deţine o extraordinară capacitate de a obţine acceptarea regulilor sale pn intermediul orţei, coerciţiei şi violenţei (printre alte mij loace). Oare nu exisă modalităţi mai bune de a conduce un stat? Un sistem de guvemămînt nedemocratic ar i mai bun?

Cvinte despre cvinte Pe prcursul acestui capitol voi olosi temenul democraţie

n sens

lrg penru a ace referinţă la guvenămintele reale, nu la cele ideale, deci la cele cre îndeplinesc înr-o mai mre măsură criteriile pre­ zentate n capitolul anterior, însă n nici n cz n totalitate. Uneori voi

olosi şi guvemămnt populr ca temen cuprzător ce include nu dor sistemele democratice n secolul al XX-lea, ci şi sistemele cre

sînt democratice n alte privinţe, r în cre o pte seniicativă din populaţia adultă este exclusă de la suragiu sau de la alte ome de pticipe politică.

Pînă n secolul al X-iea, aproape în întreaga lume usese pro­ clamată superioritatea sistemelor nedemocratice teoretică şi practică. Pînă nu demult, majoritatea preponderenă a iinţelor umane - iar uneori totalitatea lor - erau supuse conducătorilor nedemocratici. Iar liderii regimurilor nedemocratice au încercat de regllă să îşi justiice 46

D e sp r e dem o c r aţ i e

l\mcţia invocînd vechea şi persistenta pretenţie conorm căreia majori­

lntca oamenilor nu sînt competenţi pentru a participa la guvenarea unui stat. Majoritatea oamenilor ar duce-o mai bine, continuă argu­ mentarea, dacă ar lăsa treburile complicate ale guvenării celor mai f11ţelepţi decît ei - cel mult o minoritate, probabil o singură persoană. f n practică aceste raţionalizări nu au ost niciodată eiciente, astel că acolo unde înceta argumentul, coerciţia continua. Cei mai mulţi oa­ meni nu au consimţit niciodată în mod explicit penru a i conduşi de către superiorii lor auto-numiţi; au ost oraţi să consimtă. Această veche concepţie - şi practică - nu a dispăut nici astăzi. Într-o ormă sau alta, încă mai există lupta pentru guvenare între „unul, cei puţini sau cei mulţi". Privind toată această istorie, de ce ar trebui să credem că demo­ craţia este o modalitate mai bună de a guvena statul decît oricare altenativă nedemocratică? Voi enumera motivele. În comparaţie cu oricare altenativă posibilă, democraţia are cel puţin zece avantaje. (ig.5) Figura

5. De ce democraţia?

Democraţia produce consecinţe dezirabile:

1. Evitrea tirniei 2. Dreptri esenţiale 3. Libetate generală 4. Auto-deteminre 5. Autonomie morală 6. Devoltre umană 7. Protejrea inteeselor pesonale esenţiale 8. Egalitatea politică

n plus, democraţiile modeme genereză: 9. Atitudine avorabilă păcii 1 0. Prosperitate

1 . Democraţia ajută la prevenirea guvenării de căre autocraţi crzi şi ifami. Probabil că problema undamentală şi persistentă n politică este evitarea conducerii autocratice. Pe parcursul istoriei, inclusiv în 47

ROBERT

A. DAHL

vremurile noastre, lideri împinşi de megalomanie, paranoia, interes personal, ideologie, naţionalism, convingeri religioase, convingeri privind o superioitate genetică, sau simpla emoţie şi impuls au exploatat extraordinarele capacităţi de coerciţie şi violenţă ale statului pentru a-şi servi propriile scopuri. Costurile umane ale conducerilor despotice rivalizează cu cele provocate de molime, omete şi război . Să luăm în considerare cîteva exemple din secolul al X-lea. Sub conducerea lui Iosif Stalin în Uniunea Sovietică ( 1 929- 1 953 ) , mi­ lioane de oameni au ost închişi din motive politice, deseori din cauza ricii paranoice a lui Stalin de conspiraţii împotriva lui. Un număr esti­ mativ de douăzeci de milioane de oameni au murit în lagăre de muncă, au ost executaţi din motive politice sau au murit de oame ( 1 93 21 933) atunci cînd Stalin a obligat ţăranii să intre în emele conduse de stat. Chir dacă alte douzeci de milione de victime ale regimului stalinist au reuşit să supravieţuiască, au suerit totuşi oarte mult. 1 Un alt exemplu, Adolf Hitler, conducătoul autocratic al Gemaniei na­ ziste ( 1 933- 1 945). Fără a mai lua n considerare zecile de milione de militari şi civili victime în al II-lea Rzboi Mondial, Hitler a ost di­ rect responsabil de moatea a şase milioane de evrei în lagărele de concentrare, ca şi de moartea a nenumăraţi oponenţi, polonezi, ţigani, homosexuali şi membri ai altor rupui pe care a dorit să îi extermine. Sub regimul despotic al lui Pol Pot n Cambodgia ( 1 975-1 979), hmerii Roşii au ucis un set din populaţia cambodgiană: am putea spune, un exemplu de genocid auto-provocat. Atît de mare era rica lui Pol Pot de clasele educate, încît acestea au ost aproape exteminate: a pua ochelari sau a nu avea mîinile aspre însemna o mote garantată. n mod sigur, istoria regimurilor populare nu este lipsită de pete rave. Asemenea tuturor guvenămintelor, cele populare au acţionat uneori nedrept sau cu crzime asupra persoanelor din afra raniţelor lor sau a personelor cre trăiau n alte state - străini, populaţii din colonii şi şa mai depte. n acestă privinţă, guvenmintele populre nu s-au compotat mai rău aţă de cei din eterior decît guvenămintele nedemocratice, ir deseori au ost mai la înălţime. n unele czuri, ca în India, puterea colonială a conribuit inconştient sau intenţionat la crearea convingerilor şi instituţiilor democratice. Însă nu ar trebui să 48

D e spr e dem o c r aţie

trecem cu vederea nedreptăţile ţărilor democratice aţă de cei dn exterior, pentru că ele contrzic un principiu moral undamental care, după cum vom vedea în capitolul umător, contribuie la justiicarea egal ităţii politice dintre cetăţenii unei democraţii. Singura soluţie la necastă contradicţie ar putea i un cod universal al drepturilor omului, care să ie introdus eicient în întreaga lume. Dar cu toate că această problemă şi soluţia ei sînt impotante, ele se ală dincolo de subiectul micii noastre cărţi. Ceea ce provoacă mai direct ideile şi pacticile democratice este râul cauzat de guvenămintele populare persoanelor care trăiesc sub jurisdicţia lor şi care sînt obligate să se supună legilor lor, dar cărora nu li se acordă dreptul de a participa la guvenare. Deşi aceşti oameni sÎnt guvenaţi, ei nu guvenează. Din ericre, soluţia acestei probleme este evidentă, dar nu întotdeauna uşor de realizat: drepturile demo­ cratice r trebui să ie extinse la membrii grupurilor excluse. De apt, această soluţie a ost adoptată în multe locuri în secolul al X-iea şi la începutul secolului al X-iea, atunci cînd au ost abolite limitări anterioare referitoare la suragiu, iar suragiul universal pentru adulţi a devenit n aspect standrd al guvenămîntului democratic. 2 Numai puţin! , aţi putea spune. Oare nu pot guvenămintele de­ mocratice să deavorizeze şi o minoritate de cetăţeni care posedă drep­ turi de vot, dar cre sînt depăşiţi de majorităţi? Oare nu este acesta Înţelesul sintamei „tiranie a majorităţii"? Aş i dorit ca răspunsul să ie simplu. Dar vai!, este mult mai complicat decît aţi putea bnui. Apar complicaţii din cauza aptului că practic iecare lege sau politică publică, adoptată ie de o majoritate democratică, o minoritate oligarhică sau de un dictator blnd, va dea­ voriza în mod sigur anumite persoane. Altfel spus, problema nu constă in capacitatea guvenanţilor de a proiecta toate legile astfel încît nici una să nu aecteze interesele vreunui ceăţen. Nici un guven, nici chiar un guven democratic nu poate ace aţă unei asemenea pretenţii. Se pune problema dacă, în timp, un proces democratic va putea aecta mai puţin decît orice altenativă nedemocratică drepturile undamen­ tale şi interesele cetăţenilor săi. Fie şi numai penru că împiedică

49

ROBERT A. DAHL

guvenarea unor autocraţii abuzive, guvenările democratice înde­ plinesc această cerinţă mai bine decît cele nedemocratice. Însă cetăţenii democratici nu se pot mulţumi doar cu aptul că democraţiile sînt mult mai puţin tiranice decît regimurile nedemo­ cratice. Nu putem j ustiica în mod rezonabil comiterea unui delict mai puţin rav, pe motiv că alţii comit delicte mult mai grave. Chiar şi atunci cînd o ţară democratică, respectînd proceduri democratice, ace o nedreptate, rezultatul este tot . . . o nedreptate. Puterea număului nu creează dreptuI3 . Totuşi există alte motive pentru a crede că democraţiile sînt mai drepte şi mai atente aţă de interesele umane undamentale decît non­ democraţiile. 2. Democraţia granteză cetăţenilor săi un număr de drepturi undamentale pe care sistemele nedemocratice nu le garanteză şi nu le pot garanta. Democraţia nu ese dor n proces de guvenre. Întrucît drepturile sînt elemente necesae n nstituţiile politice democatice, se subînelege că democraţia este şi n sisem de drepturi. Dreptuile constituie piee de temelie esenţiale ale nui proces de guvene demcatic. Amintiţi-vă de standrdele democratice descrise în capitolul anterior. Ore nu este de la sine înţeles că pentru a satisace aceste standrde, un sistem politic ar rebui să asigure cetăţenilor lui numite dreptui? De exemplu, prticiparea eectivă: penru a îndeplini acest standard, oare nu ar rebui ca cetăţenii să posede cu necesitate un drept de a pticipa şi un rept de a-şi exprima opinii în mateie de politic, de a asculta ceea ce au de spus alţi cetăţeni, de a discuta probleme politice cu alţi ceăţeni? Sau gîndiţi-vă ce necesită criteriul egalităţii de vot: cetăţenii rebuie să aibă un drept la vot, ir voturile să ie numărate corect. La el şi cu alte standarde democratice: bineînţeles, cetăţenii rebuie să aibă un drept de a analiza altenativele, un drept de a pticipa la hotările privind ceea ce va i nclus e agendă şi aşa mai departe.

50

D e sp r e de m o c r aţ i e

Prin deiniţie, nici un sistem nedemocratic nu permite cetă­ teni lor săi (sau supuşilor) această lrgă arie de drepturi politice. Dacă un sistem politic oarecare ar i să acă astel, atunci ar deveni o democraţie prin deiniţie! Însă dierenţa nu este doar o banală chestiune de deiniţie. Pentru a satisace cerinţele democraţiei, drepturile intrinseci ei trebuie să aparţină în realitate ceăţenilor. Nu este suicient să se promită drepturi democratice în scris, în lege sau chiar într-un document constituţional. Drepturile trebuie să ie susţinute eicient şi acordate eectiv cetăţenilor în practică. Dacă nu sînt, atunci în această pivinţă sistemul politic nu este democratic, indierent ce pretind conducătorii lui, iar onamentele „democraţiei" sînt o simplă aţadă a unei con­ ducei nedemocratice. Datoiă aracţiei exercitate de ideile democratice, n secolul al XX-iea conducători despotici şi-au ascuns deseoi regimurile în spa­ tele unei ealări a „democaţiei" şi a „alegeilor''. Imaginaţi-vă că nr-o astel de ţară, toate drepturile necesare democraţiei devin înr-un el d isponibile cetăţenilor. Atunci ţara a ăcut tranziţia la democraţie după cum s-a întîmplat cu o mare recvenţă pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al X-iea. În acest punct poate aţi doi să obiectaţi spunînd că libertatea de expresie, de pildă, nu va exista doar pentru că ace pte din chiar deiniţia democraţiei. Cui îi pasă de deiniţii? În mod sigur veţi spune că legătura nu ţine doar de deniţie. Şi bineînţeles că aveţi dreptate. Instituţiile care susţin şi protejează dreptuile şi opotunităţile demo­ cratice de bză sînt necesare democraţiei: nu dor ca o condiţie logic necesară, ci şi ca o condiţie necesară empiic pentru ca democraţia să existe. Dar chiar şi aşa, nu sînt acestea doar teorie, abstractizări, jocul teoreticienilor, al ilozoilor şi al altor intelectuali? Desigur, aţi putea adăuga, ar i absurd să credem că susţinerea cîtova ilozoi ar i suicientă pentru a crea şi menţine democraţia. Şi aţi avea dreptate. n Patea a N-a vom analiza cîteva dinre condiţiile care sporesc şansele ca democraţia să se menţină. Printre acestea se numără existenţa con­ vingeilor democratice destul de răspîndite prinre cetăţeni şi lideri, 51

ROBERT

A. DAHL

care include convingerile privind drepturile şi opotunităţile necesare democraţiei. Din ericire, nevoia pentru aceste drepturi şi oportunităţi nu este atît de obscură incit să ie peste puterea de înţelegere a cetăţenilor de rînd şi a liderilor lor politici. Pentru americanii de rînd de la sirşitul secolului al XVIII-iea, de exemplu, era destul de evident că nu puteau avea o republică democratică ără libetatea de expresie. Una dinre primele acţiuni ale lui Thomas Jeferson, după ce a ost ales la pre­ şedinţie în 1 800, a ost să pună capăt legilor ce încriminau subminarea puterii de stat, introduse de predecesorul său, John Adams, care r i suocat expresia politică. În acest el, Jeferson a răspuns nu numai propriilor sale convingeri, ci se pare că şi opniilor răspîndite printre cetăţenii americani de rind din acea vreme. Dacă mulţi ceăţeni nu reuşesc să înţeleagă că democraţia necesită anumite drepturi unda­ mentale, sau nu sprijină instituţiile politice, administrative şi juridice care protejeză aceste drepturi, atunci democraţia lor se ală în pericol. Din ericire, acest pericol este oarecum redus de un al reilea beneiciu al sistemelor democratice. 3 . Democraţia asigură cetăţenilor ei mai multă libertate personală decît oricare altenativă posibilă. Alătri de toate drepturile, libertăţile şi oportunităţile care sînt strict necesare pentru ca un guvemămînt să ie democratic, cetăţenii unei democraţii se vor bucura de o vietate şi mai mare de libertăţi. Credinţa în avantajele democraţiei nu exisă în izolre de alte con­ vingeri. Pentru majoritatea oamenilor ea constituie o pte dinr-un complex de convingeri, care o include şi pe aceea că libertatea de expresie, de exemplu, este dezirabilă în sin� . Democraţia are un loc cucial în universul valorilor sau bunuilor. Insă nu este singurul bun. Asemenea celorlalte drepturi esenţiale înr-un proces democratic, libertatea de expresie îşi e propria valoare întrucît este undamentală pentru autonomia moală, judecata morală şi viaţa bună. Mai mult chiar, democraţia nu ar putea exista mult tmp dacă ceăţenii săi nu ar reuşi să creeze şi să menţină o cultură politică avo­ rabilă, o cultură generală care să sprijine aceste idealuri şi practici. 52

D e sp r e de m o cr aţ i e Relaţia dintre un sistem democratic ş i cultura democratică c e îl

sprijină este complexă şi vom reveni la ea în capitolul

1 2 . Aici este

su icient să spunem că o cultură democratică în mod sigur va accentua

valoarea libertăţii personale, iar astel va oeri sprjin pentru dreptui

şi l ibertăţi conexe. Ceea ce a armat omul de stat grec Pericle despre

democraţia ateniană în 43 1

î.H. se aplică în aceeaşi măsură şi

democraţiei modeme: „Libertatea de care ne bucurăm la guvenare se

extinde şi în. viaţa noastră de zi cu zi"4•

În mod sigur, airmaţia conorm căreia un stat democratic oeră

o vaietate mai mare de libertăţi decît oricare altă altenativă va i

contestată de cineva care consideră că toţi am cîştiga o mai mare libetate dacă statul ar i abolit în totalitate: revendicrea îndrăneată a

�

anarhiştilor5. Însă dacă încercaţi să vă imaginaţi o lume ără vreun tat,

în care iecare persoană respectă drepturile undamentale ale tuturor

celorlalţi în pate, -iar toate problemele care necesită hotărîi colective

se rezolvă paşnic pin acord unanim, veţi concluziona cu sigurnţă, la

el ca majoritatea, că este imposibil. Coerciţia exercitată asupra unor

persoane de către alte persone, rupuri sau orgnizaţii ar i inerentă:

de exemplu, de căre persoane, rupuri sau organizaţii care ar doi să le deposedeze de roadele muncii lor, să îi înrobească sau să îi domine

pe cei mai slabi, să îşi impună conducerea asupra altora sau chiar să

recreeze un stat coercitiv cu scopul de a-şi asigura dominaţia. Dar

dacă abolirea statului r produce violenţă şi dezordine de nesuportat „anrhie" în înţelesul popular - atunci un stat bun ar i supeior statului rău care va urma probabil narhiei.

Dacă respingem nrhismul şi ne asumăm nevoia de stat, atunci

un stat cu un guvemămînt democratic va oeri o vrietate de libertăţi

mai mre decît oricare alta.

4. Democraţia îi ajută pe oameni să îşi protejeze interesele undamentale. f Fiecre, sau aproape iecare, îşi doreşte numite lucruri: supra­

vieţuire, hrană, adăpost, sănătate, dragoste, respect, sigurnţă, familie, prieteni,

seviciu satisăcător,

timp liber

şi

altele. Probabil

că

ansamblul dorinţelor dumneavoasră va i dieit de cel al altei

53

ROBERT

A. DAHL

persoane. La el ca majoritatea oamenilor, în mod sigur veţi vrea să exercitaţi un orecare control asupra actorilor care detemină posi­ bilitatea şi măsura în care vă puteţi satisace dorinţele - libetate de alegere, oczia de a vă modela viaţa conorm ţeluilor dumneavoastră, conorm preerinţelor, gusturilor, valorilor, angajamentelor şi convin­ gerilor proprii. Democraţia protejează această libertate şi opounitate mai bine decît orice sistem politic altenativ conceput vreodată. Nimeni nu a adus un argument mai putenic decît John Stuart Mill. Un prncipiu „la el de universal valabil şi aplicabil ca oricare propoziţie generală ce poate i emisă cu reerire la problemele umne", scie el, „ . . . este cel care spune că drepile şi interesele iecărei sau oricărei persone sînt eite de a i desconsiderate atunci cînd persona este capabilă, şi de obicei dispusă, să şi le susţină. . . . Fiinţele umane sînt erite de răul alat în mînile altora doar în măsura în care au puterea de a i, şi snt, capabile să se protejeze." El contnuă prin a airma că îţi poţi proteja drepturile şi interesele aţă de abuzuile guvenării, precum şi ale celor ce o inluenţeză şi conrolează, dor dacă poţi pticipa pe deplin la stabilirea conduitei guvenării. Prin urmre, concluzionează că „nimic nu poate i mai dezirabil în inal decît admiterea tutuor ca părtaşi la puterea suvernă a statului", adică un guvenămînt democratic. 6 n mod sigur Mill avea dreptate. Dar chiar dacă vă includeţi în electoratul unui stat democratic, nu puteţi i sigur că toate interesele dumneavoasră vor i apărate în mod adecvat; dar dacă sînteţi exclus, iţi sigur că interesele dumneavoasră vor i seios aectate de neglijare sau lezre directă. Mai bine nclus decît exclus! Democraţia este în mod unic legată de libeate şi din alt pnct de vedere. 5. Numai n guvenămnt democratic poate oferi persoanelor o oportunitate mximă de a-şi exercita libertatea de auto-determinare de a alege legile după care să răiscă. Nici o iinţă umnă normală nu se poate bucura !e o viaţă satisăcătoare dacă nu răieşte n asociere cu alte persone. nsă a trăi în asociere cu alţii are un preţ: nu poţi ace întotdeauna ceea ce îţi 54

Desp r e de m o cr aţ i e

place. După ce aţi părăsit copilăria, aţi alat o realitate undamentală a v ieţii: ceea ce v-ar plăcea să aceţi intră cîteodată în conlict cu ceea ce Ic-ar plăcea altora să acă. Şi aţi mai alat că grupul sau grupuile din care doriţi să aceţi pate respectă anumite reguli sau practici pe care şi dumneavoastră, ca membru, va trebui să le respectaţi. Prin urmre, dacă nu vă puteţi impune dorinţele prin orţă, va rebui să găsiţi o modalitate prin care să vă rezolvaţi - divergenţele în mod paşnic, probabil prin acord. Astel se naşte o înrebare care s-a dovedit a i diicilă atît în teorie, cît şi în practică. Cum poţi să alegi regulile pe care rupul te obligă să le respecţi? Datorită capacităţii statului de a-şi întări legile prin coerciţie, întrebarea este relevantă mai ales pentru calitatea dumneavoastră de cetăţen (sau supus) al unui stat. Cum puteţi i liber să alegeţi legile impuse de stat şi totuşi, în acelaşi timp, alegîndu-le, să nu iţi liber de a le încălca? Dacă cetăţenii ar cădea întotdeauna de acord, soluţia ar i si mplă: pur şi simplu aţi adopta legile în unnimitate. Dar în această situaţie poate că nu aţi avea nevoie de legi, ele ar i dor ceva care să vă amintească; supunîndu-vă regulilor, v-aţi supune aţă de dumnea­ voastră înşivă. De apt, problema ar disprea, ir rmonia deplină d intre cetăţeni ar duce la îndeplinire visul narhismului. Dar expe­ rienţa arată că unanimitatea autentică, neorţată, de duraă se găseşte rar prinre oameni; consensul perfect şi durabil este un ţel de neatins. Aşa că înrebarea noasră diicilă nu dispare. Dacă nu putem spera să răim în rmonie deplină cu toate celelalte iinţe umane, în schimb am putea încerca să creăm un proces pentru a ajunge la hotri privind reguli şi legi, care să satisacă anumite criterii rezonabile. • Procesul va asigura ca, înaintea aprobării unei legi, toţi cetăţenii să aibă şnsa de a-şi ace cunoscute opiniile. • Vi se vor grnta opounităţi pentru discuţii, deliberări, negocieri şi compromisuri care, în cele mai bune condiţii, să conducă la o lege pe care toată lumea să o considere satisăcătoare. • În cazul recvent în care nu se va obţine unnmitatea, va i adoptată legea cu cel mai mare număr de susţinători. 55

ROBERT

A. DHL

Veţi observa că aceste criterii ac parte din procesul democratic ideal descris în capitolul anterior. Cu toate că procesul nu poate ga­ ranta tuturor membrilor că vor trăi eectiv conorm unor legi alese de ei, el extinde auto-determinarea pînă la limitele sale posibile. Chiar dacă vă număraţi printre membrii al căror vot a ost depăşit şi a căror opţiune este respinsă de majoritatea concetăţenilor, v-lţi putea da seama că procesul este mai echitabil decît oricare altul. n acest mod vă exercitaţi liberatea de auto-determinre alegînd să trăiţi conom unei constituţii democratice, şi nu conorm unei altenative nede­ mocratice. 6. Numai un guvemămînt democratic poate oferi o oportunitate mximă de exercitre a responsabilităţii morale. Ce înseamnă exercitarea responsabilităţii morale? Înseamnă că adopţi principii morale şi iei decizii conom acestora numai după ce reci prinr-un proces de gîndire pentru a relecta, a delibera, a analiza şi a cîntări altenativele şi consecinţele lor. A i responsabil moral înseamnă a te autoguvena în privinţa alegerilor morale. Deseori aceste alegeri ne soliciă mai mult decît am spera. Dar în măsura în care oportunitatea de a răi conorm unor legi alate la propria alegere este limitaă, şi sea de responsabilitate morală este limitată. Cum să ii responsabil pentru decizii pe care nu le poţi con­ trola? Dacă nu poţi inluenţa compomentul oicialilor guvena­ mentali, aunci cum să ii responsabil pentru acest compotament? Dacă vă supuneţi deciziilor colective, după cum sigur este cazul, şi dacă procesul democratic vă maximizează oportunitatea de a răi conorm unor legi alate la alegerea dneavoasră, aunci procesul vă pemite să acţionaţi ca o personă responsabilă moral, înr-o măsură care nu vă poate i oeriă de nici o altenativă nedemocratică. 7. Democraţia încurajeză evoluţia umană mai mult decît oricre altenativă posibilă. Aceasta este o pretenţie îndrăneaţă şi considerabil mai conro­ versată decît oricare din celelalte. Veţi obseva că este o obsevaţie empirică, o pretenţie privind apte. n principiu, r trebui să o putem 56

D espr e dem o cr aţie

testa cu aj utoul unei modalităţi adecvate de măsurre a „dezvoltării umane", comparînd dezvoltarea umană a oamenilor care trăiesc în regimuri democratice şi a celor care răiesc în regimuri nedemocratice. Dar sarcina este de o exremă diicultate. Prin urmre, chir dacă există dovezi care să rgumenteze maţia, r rebui să o privim ca pe o air­ maţie cu n oe mre rad de pobabiliate, dr nedovedită încă. Aproape iecare are anumite păreri despre calităţile umane dezirabile sau nu, calităţi care ar rebui încurajate dacă sînt dezirabile, şi inhibate în cz conrar. Prinre calităţile dezirabile pe care majo­ ritatea am vrea să le încurajăm se ală onestitatea, corectitudinea, cu­ raj ul şi iubirea. Cei mai mulţi dntre noi mai consideră că personele adulte ar trebui să posede capacitatea de a-şi puta de grijă, de a acţiona în sensul realizării propriilor interese ără a conta pe alţii. Este de dorit ca adulţii să acţioneze cu responsabilitate, să cîntărească cit mai bine acţiunile altenative, să nalizeze consecinţele şi să ţină seama atît de obligaţiile şi dreptuile lor, cit şi de ale celorlalţi. Şi ar trebui să ie capabili de a se angaj a în discuţii libere şi deschise cu ceilalţi pe tema problemelor comune. La naştere maj oritatea iinţelor umane posedă potenţialul de a-şi orma aceste calităţi. Dacă şi în ce măsură şi le ormeză, depinde de multe circumstnţe, prinre care se ală şi natra sistemului politic în care răiesc. Numai sistemele democratice oeră condiţiile în care calităţile menţionate se pot pe deplin orma. Toate celelalte regimuri reduc, deseori drastic, limitele în care adulţii pot acţiona pentru a-şi protej a interesele sau pentru a ţine cont de interesele altora, a-şi asuma responsabilitatea aţă de decizii importante sau a se ngaja liberi împreună cu ceilalţi în căutarea celei mai poivite decizii. Un guver­ nămînt democratic nu este suicient pentru a asigura oamenilor or­ marea acestor calităţi, dar este esenţial. 8. Doar un guvenămnt democratic poate menţine un grd relativ înalt de egalitate politică. Unul dinre cele mai impotnte motive pentru a preera un guvemămînt democratic constă în aptul că poate realiza egalitatea politică a cetăţenilor înr-o mai mre măsură decît oricre altă alter57

ROBERT A. DAHL nativă posibilă. Dar de ce ar avea valoare egalitatea pol itică? Întrucît

răspunsul este departe de a i evident de la sine, voi explica în umă­ toarele două capitole motivul pentru care egalitatea politică este dezi­

rab ilă, cum decurge ea în condiţiile în care acceptăm cîteva presu­

puneri rezonabile, presupuneri pe care, probabil, le împătăşim. Voi

mai demonsra că trebuie să adăugăm în igura 4 al cincilea criteriu democratic, dacă acceptăm egalitatea politică.

Avantajele democraţiei despre care m discutat pînă acum s-ar

aplica la democraţiile din trecut şi din prezent. Dar după cum am

vut în capitolul 2, unele instituţii politice ale sistemelor democratice cu cre ne-am familiarizat astăzi sînt un produs al ultimelor secole;

într-adevăr, unul dinre ele, suragiul universal al adulţilor, este în principal un produs al secolului al XX-iea. Aceste sisteme reprezen­

tative modeme, cu suragiu deplin al adulţilor, par să mai aibă două avntaje care nu ar putea i airmate şi în cazul democraţiilor şi republicilor de dinainte.

9. Democraţiile reprezentative modene nu luptă una mporiva

alteia.

Acest exraordinar avnaj al democraţiilor a ost în totalitate

neaşteptat şi neprevăzut. Pînă în ultimul deceniu al secolului al X­

lea dovada devenise covîrşitoare. Din cele reizeci şi patru de războaie

intenaţionale dintre nii 1 945 şi 1 989, nici unul nu a avut loc înre ţăi

democratice. Mai mult chiar, „nu a existat nici o previziune sau pre­ gătre pentru un război înre ele".

7

Obsevaţia este valabilă şi înaine

de 1 945 . Cu mult în m, în secolul l XIX-iea, ţăile cu guvene

reprezentative şi alte instituţii democratice, n care o pate semni­

icativă din populaţia masculină avea drepturi electorale, nu duceau

războaie între ele.

Bineînţeles, statele democratice modeme au dus războaie cu ţăi

nedemocratice, cum a ost czul n cele două răzoaie mondiale. Au

impus conducerea colonială pin orţă milită asupra populaţiilor

cucerite. Uneori au intervenit n viaţa politică a altor ţări, chiar slăbind

sau contribuind la răsnarea unui guvemămînt slab. De exemplu,

pînă în anii ' 80, Statele Unite deţineau un record uimitor în spij inirea

58

De sp r e de m o craţie d ictaturilor mil itare din America Latină; în 1 954 au avut un rol

esenţial în lovitura militară care a răstunat guvenul nou ales în

( i uatemala.

Cu toate acestea, realitatea remarcabilă este că democraţiile

reprezentative

modene

nu

duc

războaie

una împotriva

alteia.

Motivele nu sînt în totalitate clre. Probabil că nivelurile înalte ale

comerţului intenaţional dinre democraţiile modene le predispune mai derabă la relaţii de prietenie decît la război.8 Însă este adevărat şi

că cetăţenii şi liderii democratici învaţă ata compromisului.

n

plus,

au tendinţa de a privi cetăţenii din alte ţări democratice ca iind mai puţin ameninţători, mai mult ca ei înşişi, mai de încredere. Iar în inal,

practica şi istoria negocieilor paşnice, a ratatelor, alianţelor şi apărării

comune împotriva duşmanilor nedemocratici întăresc atitudinea de a

căuta pacea, şi nu războiul.

Astel, o lume mai democratică promite să ie şi o lume mai

paşnică.

1 0. Ţările cu venări democratice tind să ie mai prospere dect ţările cu venări nedemocratice. P"mă acum două secole, prinre ilozoii politici exista convin­

gerea că democraţia se porivea cel mai bne unei populaţii austere: se

credea că luxul era o marcă a ristocraţiilor, oligarhiilor şi monrhiilor,

însă nu şi a democaţiei. Cu oae acestea, experienţa secolelor l X-iea

şi al X-iea a demonsrat exact conrariul. Democraţiile erau prospere, iar prin compaţia n ansamblu, nedemocraţiile erau sărace.

Relaţia dinre prosperitate şi democraţie a ost evidentă în a

doua jumătate a secolului al X-iea. Explicaţia se găseşte parţial în

ainitatea dintre democraţia reprezentativă şi o economie de piaţă, în

care pieţele nu sînt, în cea mai mare pte, srict reglate, lucrătorii sînt liberi să se deplaseze dintr-un loc în altul sau de la o slujbă la alta,

irmele private concureză pentru vînzri şi resurse, iar consumatorii pot alege dinre bunuri şi sevicii oerite de producători concurenţi.

Pînă la nalul secolului al X-iea, deşi nu toate ţările cu- economii de

piaţă erau democratice, toate ţările cu sisteme politice democratice

aveau şi economii de piaţă.

59

ROBERT A. DAHL

În ultimele două secole, o economie de piaţă a produs în general

o mai mare prosperitate �ecît oricare altenativă. Astel, înţelepciunea antică a ost răstunată. Intrucît toate ţările democratice modeme au

economii de piaţă, iar o ţară cu o economie de piaţă probabil că va prospera, o ţară democratică modenă va i, cu o mare probabi litate, şi o ţară bogată.

Democraţiile posedă şi alte avantaje economice aţă de majo­

ritatea sistemelor nedemocratice. Mai întîi, ările democratice încu­ rajează educaţia populaţiei lor; iar o oă de muncă educată va con­ tribui la inovaţie şi la creştere economică. În plus, supremaţia drep­

tului este de obicei mai putenic sprij inită în ţările democratice; curţile de j ustiţie sînt mai independente; drepturile de proprietate sînt mai

bine asigurate; acordurile contractuale sînt întărite mai eicient; şi este

mai puţn probabil ca guvenul şi politicienii să ntevină în mod rbitrar în viaţa economică. Iar în inal, economiile modeme depind de

comunicare, iar limitele impuse comunicării sînt mult mai puţine n

ţările democratice. Căutarea şi schimbul de inomaţii sînt mai uşoare şi

mult

mai

nedemocratice.

puţin periculoase

decît în majoritatea regimurilor

În concluzie, în ciuda unor excepţii notabile de ambele prţi, în general, ţările democratice modeme vor oeri n mediu mai eicient în cre să se aj ungă la avantajele economiilor de piaţă şi ale creşterii eco­

nomice decît au oerit regimurile nedemocratice.

Chiar dacă ailierea dintre democraţia modenă şi economiile de

piaţă este reciproc avantajoasă, nu putem trece cu vederea un cost

impont pe care economiile de piaţă îl impun unei democraţii. Înucît economiile de piaţă genereză inegalitate economică, ea poate diminua perspectivele de atingere a egalităţii politice deplne înte

cetăţenii unei ţări democatice. Vom reveni la această problemă în capitolul 1 4.

AVNTAJELE DEMOCAŢIEI: EZAT

r i o orte mare reşeală să cerem prea mult de la o omă de

guvemămînt, ie ea şi una democratică. Democraţia nu poate garanta

60

D e spr e de m o cr a ţ i e c ă cetăţenii săi vor i ericiţi, prosperi, sănătoşi, înţelepţi, paşnici sau corecţi. Atingerea acestor inalităţi se ală dincolo de puterea oricărui

guvemămînt, inclusiv a unuia democratic. Mai mult, în practică demo­

craţia s-a situat mult sub aşteptările idealurilor ei. Asemenea tuturor încercărilor anterioare de a realiza o guvenare mai democratică,

democraţiile modeme au multe deicienţe.

Totuşi, în ciuda deectelor sale nu trebuie să pierdem nici o

c l ipă din vedere beneiciile care ac democraţia preerabilă aţă de oricare altenativă posibilă:

I Democraţia contribuie la prevenirea guvenării de către autocraţi .

cruzi şi inami.

2. Democraţia garantează cetăţenilor săi un număr de drepturi unda­

mentale pe care sistemele nedemocratice nu le garanteză şi nu le

pot garanta.

3 . Democraţia asigură cetăţenilor săi o varietate de libertăţi personale mai mare decît oricare altenativă posibilă.

4. Democraţia îi aj ută pe omeni să îşi apere interesele undamentale. 5. Numai un guvemămînt democratic poate oeri persoanelor o

oportunitate maximă de a-şi exercita libeatea de auto-determinare

- de a alege legile conorm cărora să trăiască.

6. Numai un guvemămnt democratic poate oeri o opotunitate mximă de exerc itare a responsabilităţii morale.

7. Democraţia încurajeză devoltarea umană mai mult decît oricare altenativă.

8. Numai un guvemămînt democratic poate încraj a n rad relativ ridicat de egalitate politică.

9. Democraţiile reprezentative modeme nu luptă una împotriva alteia. I O. Ţările cu guvenăi democratice au tendinţa de a i mai prospere decît ţările cu guvenări nedemocratice.

Date iind aceste avntaje, democraţia este penu majoritatea

dintre noi o perspectivă mult mai luminoasă decît oricre altenativă.

61

Capitolul 6

DE CE EGALITATE POLITICĂ I? EGALITATEA INTRINSECĂ

Mulţi omeni vor trage concluzia că avantajele democraţiei

discutate în capitolul precedent pot i suiciente - poate mai mult decît

suiciente penu a le motiva convingerea că o guvenare democratică

este superioară oricăror altenative pramatic realizabile. Şi totuşi, v-aţi putea întreba n acest moment dacă este înţelept să presupuneţi,

aşa cum pare a implica o crednţă n democraţie, că cetăţenii ar trebui

să ie consideaţi egali din punct de vedere politic atunci cînd iau parte la guvenare. De ce să ie drepturile necesare unui proces democratic

de guvenre acordate n mod egal cetăţenilor?

Răspunsul, deşi hotărîtor penu credinţa în democraţie, nu este

deloc evident.

ESTE EGALITATEA EVDENTĂ DE LA SINE?

n

cuvnte cre aveau să devină renumite pretutndeni n lume,

în anul 1 776, autorii Declaraţiei Americane de Independenţă procla­

mau: „Considerăm că aceste adevăruri sînt evidente de la sine, că toţi

omenii se nasc egali, că sînt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite

drepturi inalienabile, că printre acestea se numră Viaa, Libetatea şi

căuarea fericirii." Dacă egalitatea este evidentă de la sine, atunci nici o altă justiicare nu mai este necesră.

62

n Declaraţie nu există nici

una.

D e sp r e dem o cr aţ ie Totuşi, pentru mulţi dintre noi, este depate de a se înţelege de la sine că toţi bărbaţii - şi emeile - se nasc egali. Dacă presupunerea nu este În mod evident adevărată, putem justiica în mod rezonabil acceptarea

ei? Şi dacă nu putem, cum să apărăm un proces de guvenare care pare să o considere adevărată? Criticii au respins adesea aimaţii despre egalitate cum este cea d i n Declaraţia de Independenţă ca iind nimic mai mult decît raze­ ologie goală. Dacă se presupune că o astel de airmaţie stabileşte un adevăr despre iinţele umane, insistă ei, ea este în mod evident alsă. La acuzaţia de alsitate, criticii adaugă uneori ipocrizia. Drept exemplu, ei arată că autorii Declaraţiei au inorat aptul supărător că în noile state pe care le declarau acum independente, o majoritate preponderentă de omeni nu aveau posibilitatea de a se bucura de drepturile inalienabile cu care se presupunea că erau înzestraţi de însuşi Creatorul lor. Atunci şi mult timp după aceea emeile, sclavii, negrii liberi şi băştinaşii au ost privaţi nu doar de drepturi politice, ci de multe alte „drepturi inalienabile" esenţiale vieţii, libetăţii şi căutării ericrii. Într-adevăr, proprietatea era de asemenea un drept „inalienabil" şi sclavii erau proprietatea stăpnilor lor. Însuşi Thomas Jeferson, autorul principal al declaraţiei, avea sclavi. În anumite privinţe importante şi emeile erau proprietatea soţilor lor. Şi unui număr substanţial de bărbaţi liberi - după anumite evaluri în jur de 40% - nu le era recunoscut dreptul la vot; pînă n secolul al X-iea, în toate noile state americne, dreptul la vot a ost limitat la posesorii de proprietăţi. Inegalitatea nu a ost o rritate în Statele Unite nici atunci, nici mai tîrziu. Dimpotrivă. În anii 1 830, scriitorul ncez Alexis de Tocqueville ajungea la concluzia că, în comparaţie cu Europa, una dintre caracteristicile distinctive ale Statelor Unite era gradul extra­ ordinar de egalitate socială între cetăţenii ţării. Deşi multe inegalităţi s-au diminuat din 1 776, multe se menţin. Este de ajuns să privim n jur penru a vedea inegalităţi pretutindeni. Inegalitatea, nu egalitatea, pare a i condiţia naturală a umnităţii. Thomas Jeferson avea prea multă experienţă în problemele umane pentru a nu i conştient de aptul în sine evident că, în multe

63

ROBERT A. DAHL

privinţe importante, resursele umane, avantajele şi ocziile avorabile nu sînt distribuite în mod egal la naştere, cu atît mai puţin după ce creşterea, circumstanţele şi norocul s-au adăugat dierenţelor iniţiale. Cei cincizeci şi cinci de oameni care au semnat Declaraţia de Inde­ pendenţă - oameni cu experienţă practică, avocaţi, negustori, pro­ prietari de plantaţii - nu erau deloc naivi în înţelegerea iinţei umane. Dacă admitem că nu erau nici inoranţi în privinţa realităţii, nici pur şi simplu ipocriţi, atunci ce au vrut să spună prin airmaţia cutezătoare că toţi oamenii sînt creaţi egali? n ciuda atîtor dovezi în avoarea contrariului, ideea că oamenii sînt în mod undamental egali era plină de înţeles pentu Jeferson, aşa cum usese şi pentru alţii înaintea lui, de exemplu ilozoii englezi Thomas Hobbes şi John Locke 1 • De la Jeferson încoace, multe alte persone din lumea întreagă au ajuns să accepte, într-un numit mod, ideea egalităţii umane. Penu mulţi, egalitatea este pur şi simplu o realitate. Astel, în 1 835, pentru Alexis de Tocqueville, „egalitatea" în creştere a „condiţiilor", pe care a remarcat-o atît n Europa cît şi n America, era atît de izbitoare încît era „un apt providenţial şi are toate caracteristicile unei porunci divine: este universal, este trainică, eludeză în mod constant orice ntervenţie umană, şi toate eveni­ mentele, precum şi toţi oamenii, contribuie la proresul ei." 2

EGALITATEA INTRINSECĂ: O DECATĂ MOLĂ

Egalităţile şi inegalităţile pot lua o varietate aproape ininită de ome. Inegalitatea în privinţa abilităţii de a cîştiga un mraton sau n concurs de otoraie este un lucru. Inegalitatea eeritore la oportu­ nităţile de a vota, de a se exprima şi de a participa la guvenare în alte moduri este cu totul altceva. Pentru a înţelege de ce este rezonabil să susţinem egalitatea politică între cetăţenii unui stat democratic, trebuie să recunoaştem că uneori, cînd vorbim despre egalitate nu dorim să exprimăm o judecată actuală. Nu intenţionăm să descriem ceea ce credem că este sau va i adevărat, ca atunci cînd acem aimaţii despre cîştigători ai marato64

D espr e de m o cr aţie

nurilor sau ai concursurilor de ortograie. n schimb, dorim să expri­ măm o judecată morală despre iinţele umane; intenţionăm să spunem ceva despre ceea ce noi credem că ar trebui să ie. O astel de judecată morală ar putea i ormulată în modul acesta: ,,r trebui să considerăm binele iecărui om ca iind în mod inrinsec egal cu al oricărui altul." Folosind cuvintele dn Declaraţie, drept judecată morală susţinem că viaţa, libetatea şi ericirea unui om nu sînt în mod intrinsec superioare sau inerioare vieţii, libertăţii şi ericirii altuia. Spunem, în consecinţă, că toţi oamenii ar trebui să ie trataţi ca avînd drepturi egale la viaţă, libetate, ericire şi alte bunuri şi interese undamentale. Voi numi această judecată morală pincipiul egalităţii intrinsece. Acest principiu nu ne duce prea departe şi, pentru a-l aplica guvenării unui stat, este de aj utor să adăugăm un principiu suplimen­ tar, pe care acesta din umă pare a-l implica: „Pentru a lua hotărîri, guvenul trebuie să ia în considerare, în mod egal, binele şi interesele iecărui om pe care aceste hotărîri îl privesc." Dar de ce să aplicăm principiul egalităţii intrinsece guvenului unui stat şi să-l obligăm să ia În considerre interesele tuturor în mod egal? Spre deosebire de autorii Declaraţiei, mie, şi ără îndoială multor altora, aimaţia că adevărul egalităţii inrinsece este evident de la sine mi se pare extrem de neve­ rosimilă. Şi totuşi, egalitatea intrinsecă reprezintă un punct de vedere atît de undmental despre valoarea iinţelor umane, încît se ală aproape de limitele unei justiicări raţionale. n cul judecăţilor mo­ rale se petrece ceva asemănător cu situaţia j udecăţilor actuale: dacă studiezi o aimaţie destul de pround, pînă la originile ei, atingi n cele dn umă limite dincolo de cre rgumentele rezonabile nu mai duc nicăieri. După cum spune memorabil Mrtin Luther n 1 52 1 : ,,Nu este nici sigur nici prudent să aci ceva împoriva conştiinţei. Asta e credinţa mea - alfel nu pot ace. Dumnezeu să mă ajute. Amin." Deşi principiul egalităţii inrinsece se ală aproape de aceste l imite nale, nu le-am atins întrutotul. Dn mai multe motive, cred că egalitatea inrinsecă este un principiu rezonabil pe care să se întemeieze guvenarea unui stat.

65

ROBERT A. DAHL

DE CE R TEBUI SĂ ADOPTM PNCIPIUL

Motive etice şi religioase. În primul rînd, pentru oate mulţi oameni din lumea întreagă, el este compatibil cu principiile şi con­ vingerile lor etice cele mai undamentale. Că toţi sîntem în mod egal copiii lui Dumnezeu este o dogmă a iudaismului, creştinismului şi islamismului; budismul cuprinde un punct de vedere oarecum similr. (Prntre religiile impotante ale lumii, hinduismul poate i o excepţie). Cele mai multe raţionmente morale, cele mai multe sisteme de etică presupun, în mod explicit sau implicit, un astfel de principiu. Slăbiciunea unui principiu altenativ. n al doilea rînd, oricare ar i situaţia reeritor la alte asocieri, mulţi dinre noi consideră că pentru guvenarea unui stat, orice altenativă generală la egalitatea inrinsecă este neplauzibilă şi neconvingătoare. Să presupunem că cetăţeanul Jones ar propne următoarea altenativă drept principiu pentru guvenarea statului: „În luarea deciziilor, guvenul rebuie să considere întotdeauna binele meu şi interesele mele ca iind superioare binelui şi intereselor tuturor celorlalţi". Respngînd în mod implicit principiul egalităţii ntrinsece, Jones ormuleză ceea ce ar putea i numit principiul superiorităţii inrinsece - sau cel puţin superioritatea intrinsecă a lui Jones. Bineînţeles, pretenţia la superioritatea intrinsecă ar putea i mai cuprinzătoare şi, de obicei, este: ,,Binele şi interesele rupului meu (familia lui Jones, clasa, casta, rasa sau orice altceva) sînt superioare binelui şi intereselor tuturor celorlalţi". Ajunşi aici, nu va i nici n şoc ă ecunoaştem că noi, oamenii, avem mai mult dect o umă de egoism: n msri vriabile, avem ten­ dinţa de a i peocupaţi mai mult de propriile nore ntese decît de cele ale altoa. n consecinţă, mulţi dne noi am ptea i eem de tentaţi ă exprimăm exact o stfel de pretenţie penu noi nşine şi entru cei de ce ne-m atşat oe mult. Dr, excepnd czul cnd noi înşine putem conta cu ncredee că vom dirija guvenul atului, de ce m accepta suerioritatea ininsecă a altoa ca un principiu politic unmental? Cu sigurnţă, o persoană sau un rup cu destulă putere şi-ar putea impune pretenţia reeitoare la superioritatea lor inrinsecă n aţa obiecţiilor voastre - ără a exagera, chiar peste cadavrele voastre. 66

D espr e de m o craţie

De-a lungul istoriei umanităţii, mulţi oameni şi grupuri au ăcut uz sau mai bine spus abuz - de putere exact în modul acesta. Dar pentru că orţa brută îşi are limitele sale, cei care au pretins a i întruchiparea superiorităţii intrinsece aţă de alţii, şi-au învăluit în mod invariabil pretenţia, de altel transparent de neconvingătoare, cu mit, mister, religie, tradiţie, ideologie, ast şi împrejurări. Totuşi, dacă nu aţi i membri ai rupului privilegiat şi le-aţi putea respinge ră nici un risc pretenţia de superioritate intrinsecă, aţi i de acord, de bună voie şi în mod conştient, cu un astel de principiu absurd? Mă ndoiesc oate mult. Prudenţa. Cele două motive precedente pentu adoprea prin­ cipiului egalităţii innsece ca bază în guvenarea unui stat sugereză un al reilea: prudenţa. Deoarece guvenul unui stat nu coneă doar mari beneicii, ci poate de asemenea provoca mult rău, prudenţa impune o atentă rijă n privinţa modului n care puterile sale neobişnuite vor i olosite. Un proces de guvenare cre ar privilegia în mod categoric şi pemanent binele şi interesele voastre, n derimentul celor ale altoa, ar putea i atrăgător dacă aţi i siguri că voi sau upul vostu va domina mereu. Dar acest rezultat este atît de improbabil sau, cel puţin, atît de nesigur, ncît este mai prudent să pretindeţi ca interesele voastre ă ie luate n considere în mod egal cu cele ale altora. Caracterul acceptabil. Un principiu pe care voi înşivă consi­ deraţi că este prudent să îl adoptaţi va mai i acceptat de mulţi alţii. Astel, puteţi aj unge n mod rezonabil la concluzia că un proces care garanteză tuturor importanţă egală este mai probabil să obţină acor­ dul tuturor celor a căror cooperre vă este necesară pentu a vă înde­ plini scopurile. Privit din această perspectivă, principiul egaliăţii inrinsece este plin de înţeles. D� n ciuda armaţiei din Declaţia de Independenţă, care susţine contrariul, nu este totuşi deloc evident de ce, în guvenarea unui stat, ar trebui să acceptăm principiul egalităţii intrinsece şi să acordăm impotnţă egală intereselor tuturor. Dar, dacă vom considera egalitatea inrinsecă drept un principiu de guvenare care este j ustiicat pe motive de moralitate, prudenţă şi caracter acceptabil, cred că are mai mult înţeles decît orice altenativă. 67

Capitolul 7

DE CE EGALITATE POLITICĂ II? COMPETENŢA CICĂ

Poate i o surpriză neplăcută acum să alăm că şi în cul în care acceptăm egalitatea intrinsecă şi luarea în considerare în mod egal a intereselor drept judecăţi morale solide, nu sîntem neapărat obligaţi să susţinem democraţia ca iind procesul cel mai bun penru guvenarea unui stat.

CONTAARGETUL PROTECTOATULUI

Pentru a vedea de ce se întîmplă aşa, să ne imaginăm că un membu al unui mic rup de concetăţeni vă spune vouă şi altora: „Ca şi voi, şi noi credem cu ermitate n egalitatea innsecă. Dr noi nu numai că sntem pround devotaţi binelui comun, ci ştm, de ase­ menea, mai bine decît oricne, cum să îl înăptuim. n consecnţă, sîntem mult mai poriviţi să conducem decît marea majoriate a omenilor. Aşadar, dacă acceptaţi să ne acordaţi autoritate exclusivă asupra guvenării, ne vom dedica înţelepciunea şi eoturile penru slujirea binelui general; şi penru a ace acest lucru, vom lua în considerare în mod egal binele şi nteresele tuturor". Aimaţia că guvenarea ar trebui lăsată pe mîna experţilor pround ngajaţi să conducă pentru bnele public şi superiori altoa în ceea ce priveşte cunoaşterea metodelor de a înăptui acest lucru 68

D espr e dem o craţie

protectori, după cum i-a numit Platon - a ost întotdeauna principalul rival al ideilor democratice. Adepţii protectoratului atacă democraţia într-un punct aparent vulnerabil. Ei resping pur şi simplu ideea că oamenii de rînd sînt capabili să se conducă singuri. Nu neagă neapărat că oamenii sînt în mod intrinsec egali în sensul pe care l-am studiat mai devreme. Aşa cum se întîmplă în Republica ideală a lui Platon, protectorii ar putea i devotaţi slujirii binelui tuturor, cel puţin indirect, ar putea considera că toţi cei alaţi sub protectoratul lor sînt în mod i ntrinsec egali în privinţa binelui şi intereselor lor. Adepţii protecto­ ratului, aşa cum îl înţelege Platon, nu pretind că interesele persoanelor alese drept protectori sînt în mod intrinsec superioare ntereselor altora. Ei susţin că experţii în guvenare, protectorii, ar i superiori n ceea ce priveşte cunoşterea binelui general şi a celor mai bune metode de a-l înăptui. Argumentul în avorea protectoratului politic oloseşte în mod convingător analogii, n special analogii care implică cunoaşterea şi competenţa unui expet: de exemplu, cunoştinţele de specialitate ale unui doctor în materie de boală şi sănătate sau competenţa superioară a unui pilot de a ne conduce în siguranţă la destinaţie. Atunci de ce să nu le pemitem celor cu o competenţă superioară în guvenare să ia hotărîrile decisive în privinţa bunăstării statului? Să dirijeze guver­ narea către destinaţia potrivită, binele public? Bineînţeles că nu putem presupune că toţi oamenii sînt în mod invariabil cei mai buni judecă­ tori ai propriilor interese. Copiii, evident, nu sînt; alţii, de obicei pă­ rinţii, trebuie să le ie protectori pînă cnd devin capabili să-şi porte singuri de ijă. Şi adulţii se pot înşela în privinţa intereselor lor, a celor mai bune moduri de a-şi atinge scopurile, apt demonstrat de experienţa curentă: mulţi dintre noi jung să rerete unele hoi din trecut. Admitem că ne-am înşelat. Mai mult, aproape toţi ne bazăm pe experţi pentru a lua hotăîri decisive cre au o legătură directă cu bunăstarea, cu ericirea, cu sănătatea, cu viitorul, chiar cu supravie­ ţuirea noastră şi nu este vorba doar despre doctori, chirurgi şi piloţi, ci, în societatea noastră din ce în ce mai complexă, despre nenumăraţi alţii. Aşadar, dacă le pemitem experţilor să ia decizii n ceea ce

69

ROBERT A. DAHL priveşte astel de chestiuni importante, de ce nu am lăsa guvenarea pe mîna experţilor? Oricît de aractivă ar putea părea uneori argumentarea care preeră protectoratul democraţiei, ea omite să ia îndeaj uns în consi­ derare cîteva imperfecţiuni esenţiale ale analogiei.

Delegarea anumitor decizii secundare experţilor nu echi­ valeză cu cedarea controlului inal supra hotărîrilor de importnţă majoră. După cum spune o veche zicală, experţii ar rebui să stea la dispoziţie, nu să dea dispoziţii. Expeţii ar putea avea cunoştinţe superiore în anumite privinţe impotante. Un doctor bun poate şti mai bine decît voi care este dianosticul bolii voasre, ce evoluţie este posibil să aibă, cît de ravă va i, cum să o rateze cel mai bine sau dacă este de apt curabilă. Puteţi alege n mod înţelept să urmaţi recomandările doctoului. Dr aceasta nu înseamnă că ar rebui să-i cedaţi doctorului dreptul de a decide dacă r rebui să ncercaţi ipul de tratament pe care vi-l recomandă. La el, una este ca guvenanţii să

caute aj utorul experţilor; r este cu totul altceva ca o elită politică să

deţină puterea de a decide asupra legilor şi a politicilor pe care veţi i obligaţi să le respectaţi.

Deciziile personale luate de indivizi nu echivaleză cu hotă­ rîrile luate şi impuse de guvenul unui stat. Problema undamentală în dezbaterea privind rivalitatea dinre protectorat şi democraţie nu este dacă noi, ca indivizi, rebuie să ne punem încrederea în experţi. Pro­ blema este cine sau ce up ar rebui să aibă ultimul cuvînt în hotă­ rile luate de guvenul unui stat. Aţi putea dori în mod rezonabil să

lăsaţi anumite decizii personale pe mîna cuiva mai insuit decît voi n acele probleme, cum ar i doctorul vosu, contabilul, avocatul, pilotul

de avion sau alţii. Dr aceasta nu presupune n mod automat că ar i nţelept să lăsaţi pe mîna unei elite politice autoitatea de a conrola hotrile de impotanţă majoră ale guvenului unui stat, hotăîri care r putea i impuse, n cz de nevoie, prin consngere, închisoare, poate chir moate.

O bună guvenare a statului necesită mult mai mult decît o cunoştere srict ştiinţică. Guvenrea nu este o ştiinţă în sensul pe care îl presupun izica, chimia şi, în anumite privinţe, medicina. Acest

70

Desp r e dem o c r aţ i e

lucru este

adevărat din mai multe motive. În primul rînd, practic toate

h otărîrile impotante reeritoare la politici, ie ele personale sau guver­ namentale, necesită judecăţi etice.

A lua o decizie reeritor la scopurile

pc care ar trebui să le vizeze politicile guvenamentale (dreptate, echi­ tate, imparţial itate, ericire, sănătate, supravieţuire, siguranţă, pros­

peritate, egalitate şi aşa mai departe) înseamnă a ace o j udecată etică. 1 J udecă ile etice nu sînt j udecăţi „ştiinţiice" în sensul obişnuit.

J

n al doilea nd, scopile bune snt adesea în conlict unele cu

celelalte, iar resusele snt limiate.

n

consecinţ, hotărîrile privind poli­

tici le, personale sau uvenamenale, necesită aproape întotdeauna j ude­

căţi

reeritore la compromisuri, o echilibre a dieritelor scopuri. De

exemplu, realirea egalităţii economice poate submina stimulentele economice, costurile alcaţiilor penru cei mai n vîrstă pot i impuse tinerilor; cheltuielile penru generaţiile prezente pot impune altele gene­ aţiilor umătoae; păsrea unei zone de natură sălbatică r putea cosa locurile de muncă ale minerilor şi lemnrilor. Judecăţile reeritoare la compromisurile nre dferite scopuri nu snt „ştiinţiice". Dovezile

empirice sînt imponte şi necesare, r nicioată suiciente. Penru a hotî cît de mult r ebui ă sacriicm un scop, un bun sau un obiectiv

penru a ndeplini înr-o oece măsură un altul, recem în mod necesr dincolo de orice ne poate oeri cunoaşterea sict ştiinţiică. Mai există un alt motiv penu care hotărrile privind politicile necesită j udecăţi care nu sînt strict „ştiinţiice". Chiar dacă în mod general se poate cădea de acord asupra scopurilor deciziilor pivind politicile, există aproape întotdeauna un rad mare de incertitudine şi conradicţie în ceea ce priveşte metodele: care este cea mai bună cale de a atinge scopul, dezrabilitatea, ezabilitatea, caracterul acceptabil şi consecnţele probabile ale unor mij loace altenative. Care sînt cele mai bune metode de a avea rij ă de cei săaci, ăă loc de muncă sau tără adăpost? Care este cea mai bună cale de a protej a şi promova interesele copiilor? Cît ar rebui să ie de mare bugetul necesar apă­

rării

militre şi în ce scopuri va i el olosit? Cred că este imposibil de

demonstrat că există sau că r putea i creat un rup care să posede cunoştinţele „ştiinţiice" sau „de specialitate" penu a oeri răspunsuri categoice la astel de înrebări . m încredinţa repararea maşinii

71

ROBERT A. DAHL noasre unui specialist în izica teoretică sau mai derabă unui bun mecanic auto?

Buna guvenare a unui stat necesită mai mult decît cunoştere. Necesită, de asemenea, interitate morală, o rezistenţă ermă în aţa tuturor tentaţiilor enome ale puterii, o dedicare continuă şi consecventă binelui public, mai derabă decît beneiciilor proprii sau ale unui up.

Penu că experţii sînt competenţi să acţioneze n numele vosru

nu nsenă că snt îndreptăţiţi să vă ie conducători. Adepţii protecto­ ratului nu exprimă doar o pretenţie, ci două. Ei susţin că se poate orma o elită conducătoare ai cărei membri nu snt dor categoric superiori altora în privinţa cunoaşterii scopurilor pe cre o bună guvenare ar rebui să le urmărească şi a celor mai bune metode de a atinge acele scopuri;

ci şi pround dedicaţi năptuirii binelui public, ncît li se poate

ncredinţa, ără nici un risc, autoritatea suverană de a guvena statul. După cum tocmai am văzut, prima pretenţie este exrem de îndoielnică. Dar chiar dacă s-ar demonstra că este justiicată, nu r i de aj uns să o susţină pe cea de-a doua. Cunoaşterea este un lucru, pu­ terea cu totul altul. Eectele probabile ale puterii asupra celor care o exercită au ost succint rezumate, în anul 1 887, de căre un baron englez, lordul Acton, nr-o airmaţie renumită: „Puterea tinde să corupă; puterea absolută corupe absolut". Cu un secol înainte, William Pitt, om de stat britanic cu o mare experienţă politică, ăcea o obser­ vaţie asemănătoare: ,,Puterea nelimitată", a spus el într-un discurs în Parlament, „are tendinţa să corupă minţile celor cre o posedă." Aceasta era, de asemenea, părerea generală a membrilor Con­ venţiei Constituţionale americane din 1 787, cărora nu le lipsea expe­ rienţa în această privinţă. ,,Domnule, există două pasiuni cre au o putenică inluenţă asupra chestiunilor umane", a aimat cel mai n vîrstă reprezentant, Benjmin Franklin. ,,Acestea snt ambiţia şi lăco­ mia, dragostea de putere şi dragostea de bni." Unul dinre cei mai tineri reprezentanţi, Alexander Hamilton, era de aceeaşi părere: „Oamenii iubesc puterea". Iar unul dinre cei mai experimentaţi şi inluenţi delegaţi, George Mason, gîndea la el: ,,Din cauza naturii umne, putem i siguri că aceia cre au puterea n mîinile lor o vor spori întotdeauna atunci cînd au posibilitatea . "2 . .

72

D espr e de m o craţie Oricît de înţelepţi şi de vrednici ar i la început, cînd preiau puterea, membrii unei elite conducătoare căreia i s-a încredinţat puterea de a guvena un stat, peste cîţiva ani sau cîteva generaţii este posibil să abuzeze de ea. Dacă istoria omenirii ne oeră vreo lecţie, cu s iguranţă una dintre ele este aceea că prin corupţie, nepotism, promo­ varea intereselor individuale şi de grup şi abuzul monopolului asupra puterii coercitive a statului penru a reprima criticile, pentru a susrage bogăţii de la supuşi şi penu a se asigura de ascultarea acestora prin consrî}gere, este probabil ca protectorii unui stat să devină despoţi.

ln cele din urmă, conceperea unei utopii este un lucru, nfăp­ tuirea ei este cu totul altul. Un adept al protectoratului se conruntă cu o mulţime de probleme practice teribile: Cum ar rebui să ie inaugurat protectoratul? Cine va redacta constituţia, ca să spunem, aşa, şi cine o va aplica? Cum vor i aleşi primii protectori? Dacă este ca protec­ toratul să se bazeze înr-o oarecare măsură pe consimţămîntul celor guvenaţi şi nu pe consrngerea toală, cum va i obţinut consim­ ţămîntul? Oricum vor i selecţionaţi protectorii la nceput, îşi vor alege apoi succesorii, aşa cum ac membrii unui club? Dacă da, nu va i expus sistemul unui mare risc de a degenera dinr-o aristocraţie a talentului înr-o oligarhie a originii?

Şi

totuşi,

dacă protectorii

desemnaţi nu îşi aleg succesorii, cine o va ace? Cum vor i demişi protectori i abuzivi şi exploatatori? Şi aşa mai departe.

COPETENŢA CETĂŢENILOR DE A GUVERNA Exceptnd cazul în care adepţii protectoratului pot oeri soluţii convingătore penru problemele din enunţul lor, pe cre tocmai le-am descris, prudena şi nţelepciunea cer, după părerea mea, să nu le dăm

Nu există prinre adulţi oameni care să ie atît de categoric mai com­ petenţi să veneze decit alţii, incît să le ie încredinţată autoritatea totală şi inală supra venării statului. cîştig de cauză. Atunci, aj ungem de apt la umătoarea concluzie:

Dar dacă nu ar rebui să m guvenaţi de protectori, de cine r

trebui să im guvenaţi? De noi nşine.

73

ROBERT A. DAHL Tindem să credem că, exceptînd cazul în care există argumente extrem de convingătoare în avoarea conrariului, în cele mai multe chestiuni oricărui adult ar trebui să i se pemită să decidă ce este mai potrivit pentru b inele şi interesele proprii. Totuşi, aplicăm această prezumţie în avoarea autonomiei personale numai adulţilor, nu şi copiilor. În schimb, deducem din experienţă că părinţii rebuie să servească dept protectori penu a apăra interesele copiilor lor. Dacă părinţii nu reuşesc, alţii, poate statul, ar putea i nevoiţi să intervină. Uneori respingem această preumţie şi în privinţa persoanelor adulte despre care se consideră că le lipseşte capacitatea normală de a­ şi puta singuri de rijă. Ca şi copiii, şi ei ar putea avea nevoie de protectori . Totuşi, spre deosebire de copii, penru care preumţia a ost respinsă prin lege şi convenţie, în privinţa adulţilor, prezumtia nu poate i neglij ată uşor. Posibilitatea de abuz este mult prea evide tă. În

�

consecinţă, cerem o conclzie autonomă, un el de procedură juridică. Dacă presupunem că, exceptnd cîteva ci, adulţilor le-ar rebui ncredinţat dreptul de a lua deczii personale reeritor la ceea ce este spre binele lor, de ce să espingem acest punct de vedere n ceea ce priveşte guvenea statului? Înebrea cheie n acest moment nu mai ese dacă

adulţii sînt în general capabili ă ia hotărrile personale cu ce se conntă zilnic. Înrebea este acum dacă majoriatea adulţilor sînt suficient de competenţi să paticipe la guvenea satului. Snt oae? Pentru a găsi răspunsul, analizaţi din nou cîteva concluzii la care

m ajuns în ultimele cîteva capitole: Democraţia oeră cetăţenilor ei multe avantaje. Cetăţenii sînt

protej aţi

împotriva conducătorilor despotici,

au epturi

politice

undamentale; pe lîngă acestea, se bucură şi de o seă mai largă de libertate; ca cetăţeni obţin mij loace de a-şi protej a şi promova cele mai impotante interese personale; pot, de asemenea, picipa la elabo­ rrea legilor după care vor răi; beneiciză de o sferă extinsă de autonomie morală şi au prilejuri excepţionale de devolre personală. Dacă stabilim că democraţia oeră aceste avantaje aţă de siste­ mele de guvemămînt nedemocratice, apar cîteva înrebări undmen­ tale: de ce r rebui avantajele democraţiei limiate la anumite per­ soane? De ce nu ar i ele accesibile tuturor adulţilor?

74

D e sp r e de m o craţie Dacă un guven ar trebui să ia în considerare binele iecărui om

in mod egal, nu ar trebui ca toţi adulţii să aibă dreptul de a participa n a hotărî ce legi şi ce politici ar îndeplini cel mai bine scopurile pe care

Ic umăresc, indierent dacă scopuile lor sînt limitate strict la binele

propriu sau includ binele tuturor? Dacă nici un om nu este atît de categoic mai competent să guveneze încît să i se încredinţeze autoritatea totală şi inală asupra guvenării satului, atunci cine este mai competent să participe decît toţi adulţii care sînt supuşi legilor? Din concluziile sugerate de aceste înrebări se preigureză o

Cu excepţia czului cînd există argu­ mente putenice in favoarea contrariului in circumstanţe speciale, protejate de lege, orice adult sups legilor statului ar rebui consi­ derat a i suicient de competent penru a lua prte la procesul demo­ cratic de guvenre a acelui stat. ala, pe cre aş ormula-o astfel:

L CNCILEA STANDARD DEMOCRATIC: CUPRINDEREA Concluzia pe care o indică în acest moment argumentele din acest capitol este că, dacă sînteţi privaţi de dreptul egal de a vă spune cuvîntul în guvenarea unui stat, există mari şanse ca interesele voasre să nu ie ratate cu aceeaşi atenţie ca interesele celor care au un cuvînt de spus. Dacă nu aveţi dreptul de a vă spune părerea, cine va vorbi penu voi? Cine vă va apăra interesele dacă voi nu puteţi? Şi nu doar inteesele voasre ca indivizi. Dacă se întîmplă să iţi un membru al unui up nreg exclus de la paticipare, cum vor i protejate interesele undamentale ale acelui up? Răspunsul este limpede. nteresele undamentale ale adulţilor cărora le snt reuzate oportunităţile de a paticipa la guvenre

nu vor

i protejate şi promovate în mod adecvat de cei care guvenează. Măr­ turia istoică în această privinţă este covîrşitoare. După cum am văzut în scuta recere în revistă a evoluţiei democraţiei, nobilii şi burghezii din nglia, nemulţumiţi de modul arbirar în care monarhii le-au impus sarcini ără acordul lor, au cerut şi au cîştigat dreptul de a par­ ticipa la guvenare. Secole mai tîrziu, considerînd că interesele lor

75

ROBERT A. DAHL undamenale erau ignorate, clsele mij locii au cerut şi au cîştigat la rîndul lor acest drept. Acolo şi n alte păţi, excluderea permnentă legală sau de acto a emeilor, sclavilor, săracilor şi a muncitorilor manuali,

prine alţii, i-a lăsat e membrii acestor rupui slab protejaţi mpotriva exploatrii şi abuului, chir şi n ri ca Marea Britanie şi Satele Unite, unde guvemămîntul era de altfel, n mare măsu, democratic. În 1 86 1 , John Stuart Mill a airmat că, deorece claselor munci­ toare le era reuzat dreptul la vot, nimeni din guven nu vorbea în avoarea intereselor lor. Deşi nu credea, a spus el, că cei care pati­ cipau la guvenre urmăreau n mod intenţionat să sacriice interesele claselor muncitoare pentru cele proprii, el a înrebat totuşi : „Există oare o problemă oarecare pe care Parlamentul sau vreunul din membrii săi să o pivească, măcar penru o clipă, din punctul de vedere al unui muncitor? Cnd se iveşte un subiect de care sînt inte­ resaţi muncitorii în sine, este acesta considerat din alt punct de vedere 3 decît cel al paronilor?" Aceeaşi nrebre ar i putut i ridicată ree­ ritor la sclavii din republicile ntice şi modeme, în privinţa emeilor de-a lungul istoriei pînă în secolul al X-iea, a multor oameni oicial liberi dar de apt privaţi de drepturi democratice, cum au ost neii din sudul Statelor Unite pînă în anii 1 960 sau din Aica de Sud pînă în anii 1 990, sau a altoa. Da, indivizii şi rupurile se pot înşela uneori asupra binelui propriu. Cu siguranţă că pot aprecia n mod reşit ce este spre binele lor. Dar importanţa predominantă a experienţei umane ne avertizează că nici un up de adulţi nu poate acorda altora, r ară nici un risc, puterea de a-i guvena. Vă amintiţi poate că, atunci cînd am discutat criteriile penu democraţie, în Capitolul 4, am amînat analza celui de-al cincilea: cuprinderea adulţilor (vezi igura 4). Acest capitol şi ultimul ne oeră, cred, destule motive penu a rage concluzia că, penu a i demo­ cratică, guvenarea unui stat ebuie să respecte această regulă:

Cuprindere deplină. Corpul de cetăţeni dinr-un stat guvenat în mod democratic rebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii supuşi legilor acelui stat, cu excepţia celor în ranzit şi a persoanelor dovedite incapabile de a-şi purta de rjă. 76

D espr e de m o craţie PROBLEE NEREZOLVATE Respingerea argumentelor în avoarea protectoratului şi adop­ tarea egalităţii politice ca ideal încă mai lasă în urmă cîteva înrebări diicile. Cetăţenii

şi uncţionarii

guvenamentali nu

au nevoie de

aj utorul experţilor? Sigur că au. Impotanţa experţilor şi a cunoaşterii specializate penru ca guvenele democratice să uncţioneze bine este i ncontestabilă. Politica publică este adesea atît de complexă (şi poate deveni din ce în ce mai complexă), ncît nici un guven nu poate lua hotri satisăcătoare ră aj utorul unor specialişti exrem de documenaţi . Aşa cum iecare dinre noi rebuie să ne bazăm uneori, pentru a lua decizii

personale, e îndrumarea experţilor şi să le delegăm hotările impor­ tante, la el rebuie să procedeze şi guvenele, nclusiv guvenele demo­

cratice. Cum să ie respectate criteriile democratice, să ie menţinut un

rad satisăcător de egalitate politică şi în acelaşi timp să se apeleze la experţi şi la cunoaşterea specializată penru a lua decizii publice, re­

prezintă o problemă serioasă, una e care adepţii guvenării democratice

ar i necugetat să o inore. Dar eu va rebui să o inor n acest moment. Dacă este ca cetăţenii să ie competenţi, nu vor avea nevoie de instituţii politice şi sociale care să-i aj ute să devină astel? Fără îndoială. Pilej urile de a aj unge la o înţelegere luminată a problemelor publice nu sînt doar pate a deiniţiei democraţiei. Sînt o necesitate penu democraţie. Nimic din ceea ce am spus nu vrea să sugereze că cetăţenii ca maj oriate nu pot ace reşeli. Pot şi chiar ac. Tocmai acesta este motivul penru care adepţii democraţiei au pus ltotdeauna mare preţ pe educaţie. Şi educaţia civică necesită nu doar şcolarizare, ci şi dis­ cuţii publice, deliberări, dezbateri, polemici, disponibilitatea promptă a unor inomaţii demne de încredere, precum şi alte instituţii ale unei

societăţi libere. Dar să presupunem că instituţiile penru ormarea cetăţenilor competenţi sînt ragile şi că mulţi cetăţeni nu ştiu îndeajuns penru a-şi protej a valorile şi interesele undamentale. Ce rebuie să acem?

77

ROBERT A. DHL Penru a găsi un răspuns este util să revedem concluziile la care am aj uns pînă acum.

Am adoptat principiul egalităţii intrinsece. r rebui să consi­

derăm binele iecărui om ca iind în mod intrinsec egal cu cel al oricărui altul. Am aplicat acest principiu guvenării unui sat. Pentru a lua hotărîri, guvenul rebuie să ia în considerare, în mod egal, binele şi interesele iecărei persoane pe care aceste hotărîri o privesc. Am respins protectoratul ca mod satisăcător de a aplica prin­ cipiul: nu există prinre adulţi oameni care să ie atît de categoric mai competenţi să guveneze decît alţii încît să li se încredinţeze autori­ tatea totală şi inală asupra guvenării satului.

n

schimb, am acceptat cuprinderea deplină: corpul de cetăţeni

dinr-un stat guvenat în mod democratic rebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii supuşi legilor acelui stat, cu excepţia celor în tranzit şi a persoanelor dovedite incapabile de a-şi puta de ij ă. Prin urmare, dacă instituţiile penru educaţie civică sînt ragile, rămîne o singură soluţie satisăcătoare. Acestea trebuie întărite. Noi, cei care credem în scopurile democratice, sîntem obligaţi să căutăm metode prin care cetăţenii pot dobîndi competenţa de care au nevoie. Poate că instituţiile penu educaţie civică ce au ost create n ţările democratice în secolele al X-iea şi al X-iea nu mai sînt corespunzătoare. Dacă este adevărat, atunci ţările democratice vor rebui să creeze noi instituţii pentu a le completa pe cele vechi.

COETII FNLE Am studiat pînă acum jumătate din domeniul expus n igura

3.

Totuşi, abia am uncat o privire asupra celeilalte jumătăţi; instituţiile de bză care sînt necesare penu promovarea scopului democraţiei şi condiţiile sociale, economice şi de altă naură care avorizeză evoluţia şi menţinerea acestor instituţii politice democratice. Pe acestea le vom naliza în capitolele umătoare. Trecem, aşadar, de la scopuri la realităţi.

78

PARTEA A III-A

DEMOCRATIA ÎN PRACTICĂ '

Capitolul 8

CE INSTITUTII POLITICE PRESUPUNE DEMOCRAŢIA PE SCRĂ LARGĂ?

Ce înseamnă să spunem că o ţară este guvenată în mod democratic?

n acest

capitol ne vom concenra asupra instiuţiilor politice ale

democraţiei pe scară largă, adică instiuţiile politice necesare unei ţări democratice. Aşadar, nu sîntem preocupaţi aici de ceea ce ar putea necesita democraţia înr-un grup restrîns cum ar i un comitet. Trebuie să reţinem de asemenea avetismenul nostru sandard: nici o democraţie reală nu a corespuns vreodată crit�riilor democratice descrise în Partea a-II-a şi prezentate în igura 4. o cele din urmă, ar trebui să im conştienţi în acest capito l ca şi în altele că, în limbaj ul comun, olosim cuvînul

democraţie pentru a ne referi atît la un scop

sau n ideal, cît şi la un apt real care este doar o realizare parţială a

scopului. De aceea, pentru moment, voi conta pe cititor să acă

democraţie, în mod democratic, gvenare democratică, ţară democratică şi aşa mai distincţiile necesare aunci cînd olosesc temenii

departe. Dacă o

ţară ar i să ie guvenată în mod democratic, ce ar i

necesar? r rebui să aibă cel puţin cîteva aranjamente, practici şi instituţii politice care s-ar apropia mult, dacă nu chiar ar satisace criteriile democratice ideale.

81

ROBERT A. DAHL

Cuvinte despre cuvinte Arajamente politice sună ca şi cum ar i mai mult provizorii, ceea ce r putea i adevărat ntr-o ţră care abia a înlăurat guvenarea nedemocratică. Tindem să considerăm practicile ca iind mai uzuale şi, de aceea, mai trainice. Ne gîndim de obicei la instituţii ca iind stabilite pentru o perioadă îndelungată şi trnsmise de la o generaţie la alta. Pe măsură ce o ţră rece de la o guvenare nedemocratică la o guvenare democratică, aranjamentele democratice iniţiale · devin treptat practici cre, la momentul potrivit, se transomă n instituţii stabile. Oricît de utile ar i aceste distincţii va i totuşi mai convenabil penu scoprile noastre să le lăsăm deoparte şi să acceptăm temenul de instituţii.

CM PUTEM ŞTI?

Cum putem stabili ce instituţii politice sînt necesare pentru o democraţie pe scară largă? m putea analiza istoria ţărilor care şi-au schimbat instituţiile politice ca urmare a revendicărilor pentru cuprin­ derea mai largă a poporului şi participarea efectivă la guvenare şi la viaţa politică. Deşi cei care încercau cu secole în urmă să obţină cuprinderea şi pticiparea nu erau neapărat animaţi de idei democra­ tice, începînd de prin secolul al XVIII-iea tindeau să-şi justiice reven­ dicările apelînd la idei democratice şi republicane. Ce instiuţii politice căutau şi cre din ele au ost cu adevărat adoptate în aceste ţri? În al doilea rînd, am putea analiza ţări a căror guvenre este numită democratică, n general, de căre majoitatea locuitorilor ţărilor respective, de mulţi oameni din alte ţi şi de cărrri, junalişti şi alţii semenea. Cu alte cuvinte, n vorbirea obişnuită şi în discuţiile erudite, ţara aceea este denumită o democraţie. n al reilea nd, am putea medita asupra unei anumite ţări sau rup de ţări sau poate chiar o ţră ipotetică, pentru a ne imagina, nr-un mod cît se poate de realist, ce instituţii politice ar i necesare pentru a îndeplini, în mare măsură, scopurile democratice. Am ace, ca s ă spunem aşa, un experiment mintal, în care am relecta cu atenţie 82

D espr e de m o craţie nsupra experienţelor, tendinţelor, posibilităţilor şi limitelor umane şi nm proiecta o serie de instiuţii politice care ar i necesare pentru ca o democraţie pe scară largă să existe, dar să ie posibilă şi realizabilă în l i m itele resurselor umane. Din fericire, toate cele rei metode converg spre aceeaşi serie de i nstiuţii politice democratice. Acestea sînt, aşadar, cerinţe minime pentru o ţară democratică (ig. 6).

Figura 6. Ce instituţii politice reclamă democraţia pe scară largă?

Democraţia pe scră lrgă reclamă: 1 . Oiciali aleşi prin vot 2. Alegeri libere, corecte şi recvente 3. Libetatea de expresie 4. Surse altenative de inomare 5. Autonomie asociaţională 6. Cetăţenie cuprinzătoare

INSTITUŢIILE POLITICE ALE DEMOCAŢIEI REPREZENTATIVE MODERNE Pe scut, instiuţiile politice ale guvenării democratice repre­ zentative modeme sînt:

I . Oiciali aleşi prin vot. Conrolul asupra deciziilor guvenamentale în privinţa politicilor revine în mod constiuţional oicialilor votaţi de cetăţeni. Astfel, noile guvenări democratice pe scară largă sînt

reprezentative. 2. Alegeri libere, corecte şi recvente. Oicialii votaţi sînt desemnaţi prin alegeri recvente şi organizate n mod corect, în cre consrîn­

aă. 3 . Libertatea de expresie. Cetăţenii au drepul de a-şi exprima, ră gerea este relativ

ameninţarea unei pedepse rave, opiniile asupra unor chestiuni po­ litice precizate

n linii mi, inclusiv critici la adresa oicialilor, gu­

venului, regimului, sistemului socio-economic şi a ideologiei pre­ dominante.

83

ROBERT A. DAHL

4. Accesul la surse alternative de iformare. Cetăţenii au dreptul de a căuta surse de inormare altenative şi autonome la alţi cetăţeni, specialişti, ziare, reviste, cărţi, telecomunicaţii şi altele asemenea. Mai mult, există într-adevăr surse altenative de inormre care nu se ală sub controlul guvenului sau al oricărei alte grupări politice

separate care ar încerca ă inluenţeze convingerile şi atitudinile politice ale poporului, iar aceste surse altenative sînt protej ate efectiv prin lege.

5. Autonomie asociaţională. Pentru a-şi înăpui dieritele drepturi, inclusiv pe cele necesare pentru uncţionarea eicientă a instiuţiilor politice democratice, cetăţenii au de semenea dreptul de a orma asociaţii şi organizaţii relativ independente, inclusiv partide poli­ tice şi grupuri de interese independente.

6. Cetăţenia cuprinzătoare. Nici unui adult cu rezidenţă permanentă în ţară şi supus legilor acesteia nu-i pot i negate drepurile care sînt accesibile altora şi necesare celor cinci instiuţii politice pe cre tocmai le-am enumerat. Acestea includ drepurile de a vota în desemnarea oicialilor prin alegeri libere şi corecte; de a candida pentru uncţii publice elective; de liberă expresie; de a orma şi de a participa în organizaţii politice independente; de a avea acces la surse de inormare independente; şi drepuri la alte libetăţi şi oportunităţi cre pot

i necesare pentru uncţionarea instiuţiilor

politice ale democraţiei pe scară largă.

NSTITUŢIILE POLITICE N PERSPECTIVĂ

n

mod obişnuit, aceste instituţii nu apar înr-o ţară toate în

acelaşi tmp. După cum am văzut n scua nosră istorie a demo­ craţiei (Capitolul 2), este clar că ultimele două au apărut tîziu . Pînă în secolul al X-iea, suagiul universal era negat atît n teoria cît şi în practica guvenării democratice şi republicane. Mai mult decît orice altă caracteristică, suragiul universal deosebeşte democraţia repre­ zentativă modenă de toate omele mai tmpurii ale democraţiei. Perioada în cre au aprut şi ordinea în care au ost introduse au variat exraordinr.

84

n

ţările în care nregul ansamblu de instituţii

Desp r e de m o craţie democratice a apărut cel mai devreme şi a dăinuit pînă n ziua de astăzi, democraţiile „mai vechi", au ieşit la lumină elemente ale unui t i par comun. Alegerile pentru un corp legislativ au apărut demult - în Anglia chiar în secolul al XIII-iea, în Statele Unite în perioada colo­ n i ală, în secolele al XVII-iea şi al XVIII-iea. Practica alegerii legiui­ torilor superiori a ost umată de o expansiune treptată a drepturilor cetăţenilor de a-şi exprima opiniile asupra unor chestiuni politice şi de a căuta şi ace schimb de inormaţii. Dreptul de a oma asociaţii cu scopuri politice evidente avea să umeze ceva mai tîrziu. „Facţiunile" politice şi organizarea partizană erau privite în general ca iind pri­ mej dioase, provocatore de discordie, subversive aţă de ordinea şi stabilitatea politică şi dăunătore binelui public. Cu toate aceste, pentru că asociaţiile politice nu puteau

i interzise ără un rad de

consrîngere pe cre un număr din ce în ce mai mare şi mai putenic de cetăţeni îl considerau intolerabil, ele reuşeau adesea să existe ca asociaţii mai mult sau mai puţin clandestine pînă cînd ieşeau din necu­ noscut la lumina zilei. În corpurile legislative ceea ce erau odată „acţiuni" au devenit patide politice. Guvenanţii se conruntau cu opoziţia sau ceea ce, în Anglia, a ajuns să ie denumită oicial Opo­ ziţia Loială a Mjestăţii Sale.

n

Anglia secolului al XVIII-lea, acţi­

unea care susţinea monarhul şi acţiunea opusă susţinută de maj o­ ritatea micii aristocraţii de la „ţară" s-au ransormat reptat în par­ tidele Toy şi hig.

n

acelaşi secol, n Suedia, adversrii din Parla­

ment s-au denumit, oarecum n glumă, „pălăriile" şi „bonetele" .1

n ultimii

ani ai secolului al XVIII-iea, n republica nou-omată

a Statelor Unite, vicepreşedintele Thomas Jeferson şi James Madison, şeul Camerei Reprezentanţilor, i-au pregătit pe adepţii lor din Con­ res să se opună politicilor preşedintelui federalist, John Adams, şi ale minisrului de inanţe, Alexander Hamilton. Ei şi-au dat repede seama că, pentru reuşita opoziţiei, nu va

i de ajuns să se opună Federaliştilor

În Conres şi n cabinet, ci vor rebui să-i înlăture din uncţie pe oponenţii lor. Penru a ace acest lucru, rebuiau să cîştige alegerile naţionale şi, penru a cîştiga alegerile naţionale, trebuiau să-şi organi­ zeze adepţii pe înreg teritoriul ţării. În mai puţin de un deceniu, Jeferson, Madison şi alţii, solidari cu concepţiile lor, au creat un

85

ROBERT A. DAHL

partid politic care a ost organizat în detaliu pînă la cele mai neîn­ semnate arii, ţinuturi şi municipalităţi, o organizare care avea să întă­ rească loialitatea adepţilor lor între şi n timpul campaniilor electorale şi să asigure prezenţa acestora la une. Patidul lor Republican (curînd denumit Republican democratic şi, o generaţie mai tîrziu, Democrat) a devenit primul ptid electoral, pe baze populare, din înreaga lume. n consecinţă, una din instiuţiile politice cele mai undamentale şi distinctive ale democraţiei modeme, patidul politic, a luat amploare dincolo de limitele sale în parlamente şi oruri legislative, penru a-i organiza pe cetăţenii înşişi şi a-i mobiliza pe suporterii partidului în alegerile naţionale. Cînd tînărul aristocrat rancez Alexis de Tocqueville a vizitat Statele Unite, în anii 1 830, primele cinci instituţii politice democratice prezentate mai sus apăruseră dej a în America. Instiuţiile i-au părut atît de adînc înrădăcinate şi răspîndite, încît nu a ezitat deloc să nu­ mească Statele Unite o democraţie. n această ţară, a spus el, oamenii erau suverani, „societatea se conduce pe sine pentru sine", şi puterea maj orităţii era nemărginită. 2 A ost uluit de numărul mare de asociaţii în care s-au organizat americanii, după cum se părea, pentru iecre obiectiv. Şi dominante printre aceste asociaţii erau două partide poli­ tice de importanţă majoră. Lui Tocqueville i s-a părut că în Statele Unite democraţia era aproape atît de desăvîrşită pe cît ne-am imagina că ar putea deveni vreodată. n secolele umătoare, toate cele cinci instiuţii democratice undamentale pe care le-a remarcat Tocqueville în timpul vizitei sale n merica au ost consolidate în mai mult de douăsprezece alte ţări. Mulţi observatori din Europa şi Statele Unite au ajuns la concluzia că orice ţară care spira să ie civili;ată şi proresistă rebuia să adopte în mod obligatoriu o omă democratică de guvemămînt. Cu toate acestea, cea de-a şasea instiuţie undamentală - cetă­ ţenia cuprinzătoare - lipsea peutindeni. Deşi Tocqueville a armat că „statul Maryland, care usese ondat de oameni de vază, a ost pri­ mul care a proclamat suragiul universal", el - ca majoritatea bărba­ ţilor (şi a multor femei) din timpul său - presupunea în mod tacit că „universal" nu cuprindea femeile. 3 Şi nici chiar pe anumiţi bărbaţi. S-a 86

Desp r e de m o cr aţie

întîmplat că „suragiul universal" din Mayland excludea de asemenea pe majoritatea americanilor de origine aricană. n alte părţi, în ţări care altel erau mai mult sau mai puţin democratice, ca şi America, exact j umătate din adulţi erau complet excluşi din viaţa politică naţională pur şi simplu pentru că erau femei; în plus, un număr mare de bărbaţi nu aveau drept de vot pentru că nu îndeplineau cerinţele referitoare la educaţie şi proprietate, o excludere susţinută de mulţi oameni care se considerau adepţi ai guvenării democratice sau repu­ blicane. Deşi Noua Zeelandă a acordat emeilor suragiul n alegerile naţionale în 1 893 şi Australia în 1 902, n anumite ţări altfel demo­ cratice, emeile nu au cîştigat suragiul în alegerile naţionale decît n jurul anului 1 920; în Belgia, Franţa şi Elveţia, ţări pe care cei mai mulţi oameni le-ar i numit extrem de democratice, femeile nu au puut vota pînă după cel de-al doilea război mondial. Pentru că astăzi multora le este reu să înţeleagă ce a însemnat „democraţia" pentru înaintaşii noştri, voi sublinia din nou diferenţa: n toate democraţiile şi republicile existente de-a lungul a douăzeci şi cinci de secole, drepturile de a se angaja pe deplin n viaţa politică erau restînse la o minoritate de adulţi. Guvenarea „democratică" era doar guvenarea de căre bărbaţi - nici aceştia toţi. Abia în secolul al X-iea a aj uns democraţia să impună, şi n practică şi n teorie, ca drepturile de a se implica pe deplin în viaţa politică să ie acordate, cu cîteva excepţii sau nici una, înregii populaţii de adulţi care locuiesc pemanent înr-o ţară. Luate aşadar în ansamblu, aceste şase instiutii politice constiuie nu doar un nou tip de sistem politic, ci şi n nou fel de guvenare populară, n gen de democraţie cre nu a existat niciodată de-a lungul celor douăzeci şi cinci de secole de experienţă de la inaugurarea „democraţiei" în Atena şi a ,,republicii" în Roma. Pentru c, luate n totalitate, instituţiile guvenării democratice repre­ zentative modeme sînt unice pe plan istoric, este practic să le dăm propria lor denumire. Acest tip modem de guvenare democratică pe scară largă este numit uneori democraţie poliarhică.

87

ROBERT A. DAHL

Cvinte despre cvinte Termenul de poliarhie provine din cuvinte greceşti care înseană „mulţi" şi „conducere", aşadar „conducere de către cei mulţi", dierită de conducerea unui singr om sau monrhie şi conducerea cîtorva, oligarhie sau ristocraţie. Deşi temenul usese arareori olosit, l-am introdus împreună cu un coleg, n 1 953, ca iind o metodă comodă de a ace reerire la o democraţie reprezentativă modenă cu suragiu uni­ versal. De aici înainte l voi olosi cu acest sens. Mai exact, o demo­ craţie polirhică este un sistem politic cu cele şase instituţii enumerate mai nante. Aşadar, democraţia poliarhică este dierită de democraţia reprezentativă cu suragiu resîns, aşa cum era n secolul al XIX-iea. Se deosebeşte, de asemenea, de democraţii şi republici mai vechi, unde nu doar suragiul era resîns ci, de asemenea, lipseau multe cacteristici esenţiale ale democaţiei polirhice, cum r i partidele politice, dreptrile de a orma orgnizaţii politice care să inluenţeze sau să se opună guvenării respective, rupuri de interese orgniate şi aşa mai departe. Mai dieră şi de practicile democratice n unităţi atît de mici încît membrii se pot aduna nemijlocit penru a ace (sau propune) politici sau legi. (Voi reveni la acestă deosebire n curînd). Deşi au conribuit adesea şi alţi actori, cele şase instiuţii poli­ tice ale democraţiei poliarhice s-au constiuit, cel puţin prţial, ca umare a revendicărilor referitoare la cuprindere şi prticipare la viaţa politică. Toate şase există în ţări despre care astăzi se spune în mare măsură că sînt democraţii. Aţi putea orte bine înreba: nu sînt unele din aceste instiuţii nimic altceva decît ezultate recute ale eorturilor istorice? Nu mai sînt necesare guvenării democratice? Şi dacă mai snt necesare astăzi, din ce motiv?

FACTORUL MIE Înainte de a răspunde la aceste înrebări, rebuie să arag atenţia

asupra cîtova premise impornte.

După cum

am

avetizat

la

începuul acesui capitol, avem n vedere instiuţiile necesare penru guvenarea unei

88

ţări democratice. De ce „ţră"? Penu că toate

D e sp r e dem o cr aţie

instituţiile necesare unei ţări democratice nu ar i întotdeauna obligatorii pentru o unitate mult mai mică decît o ţară. un

Să ne gîndim la un comitet guvenat în mod democratic sau la

club sau un oraş ote mic. Deşi egalitatea drepului de vot ar

părea necesară, astel de unităţi mici s-ar putea conduce ără mulţi

oiciali aleşi: poate un moderator care să conducă adunările şi un secretar-trezorier care să ţină evidenţele şi conturile. Paticipanţii ar putea hotărî aproape toul imediat, în adunările lor, lăsînd detaliile

secretarului-rezorier. Guvenele organizaţiilor mai mici nu ar rebui

să ie guvene reprezentative în adevăratul sens al cuvînului, în care

cetăţenii aleg reprezentanţi însărcinaţi să adopte legi şi politici. Şi totuşi, aceste guvene ar putea i democratice, poate chiar oarte democratice. Aşadr, chiar dacă nu ar avea partide politice sau aso­ ciaţii politice independente, ar putea i şi ele exrem de democratice.

De apt, m putea i de acord cu puncul de vedere clsic, democratic

şi republican, că în asociaţii restînse „acţiunile" organizate nu numai că sînt inutile, ci pur şi simplu dăunătoare.

n

locul conlictelor exa­

cerbate de acţionalism, înruniri preelectorale, partide politice şi aşa mai depte, am putea preera unitatea, consensul, nţelegerea, atinse prin discuţii şi respect reciproc.

Prin umare, instiuţiile politice necesre guvenării democratice

depind de dimensiunea unităţii. Cele şase instiuţii enumerate mai înainte au ost create deoarece sînt necesare guvenării

ţărilor şi nu a

unităţilor mai mici. Democraţia poliarhică este guvenarea democra­ tică pe scară largă a staului-naţiune sau a ţării. Pentru a reveni la înrebările noasre: Sînt instiuţiile politice ale

democraţiei poliarhice cu adevărat necesare democraţiei pe scară largă a unei ţări? Dacă da, de ce? Penu a răspunde acestor înrebări, să ne amintm ce necesită un proces democratic (igura 7).

89

ROBERT A. DHL Figra 7. De ce sînt necesare instituţiile? Intr-o unitate de mărimea ne i ţări, aceste nstituţii politice ale democraţiei poliarhice ... 1. Reprezentanţi aleşi 2. Alegeri libere, corecte şi recvente 3. Libetatea de expresie

4. Surse altenative de nomre

5. Autonomie asociaţională

6. Cetăţenie cuprnzătore

sînt necesare penru a satisace mătoarele criterii democratice: Pticipare eectivă Conrolul asupra agendei Egalitatea la vot Conrolul asupra agendei Pticiprea eectivă Înţelegere lumnată Conrolul supra agendei !ticiprea eectivă Inţelegere lumnată Conrolul asupra agendei !aticiparea eectivă lnţelegere lumnată Controlul asupra agendei Cuprindere deplnă

DE CE (ŞI CÎND) DEMOCRAŢIA ECLAMĂ EXISTENTA UNOR REPREZENTNŢI ALEŞI?

Întrucît subiectul principal al guvenării democratice au devenit unităţile de dimensiuni mari cum sînt naţiunile sau ţările, s-au ivit următoarele întrebări: cum ar putea participa efectiv cetăţenii atunci cînd devin prea numeroşi sau prea dispersaţi din punct de vedere geo­ raic (sau mbele, cum se întîmplă înr-o ţară) pentru a mai lua pte în mod practic la elaborarea legilor, întrunindu-se înr-un singur loc? Şi cum pot i ei siguri că problemele care-i preocupă cel mai mult sînt luate în considerare în mod corespunzător de căre oiciali - cu alte cuvinte, cum pot cetăţenii controla agenda deciziilor guvenamentale? A şti cum să îndeplineşti mai bine aceste cerinţe democratice, înr-o unitate politică atît de mare precum o ţară, este, bineînţeles, exrem de diicil. Totuşi, şa cum se întîmplă şi cu alte criterii demo­ cratice oarte exigente, şi cesta poate sevi drept standard de evaluare 90

D esp r e de m o c r aţ i e a

posibilităţilor ş i soluţiilor altenative. Este limpede că cerinţele nu ar

putea i îndeplinite dacă cei mai impotanţi uncţionari guvenamentali

ar

putea stabili agenda şi adopta politicile independent de voinţa

cetăţenilor. Singura soluţie posibilă, deşi imperfectă, este ca cetăţenii să-şi aleagă conducătorii cei mai impotanţi şi să-i acă mai mult sau mai puţin responsabili prin mecanismul alegerilor, înlătuîndu-i, ca să spunem aşa, în alegerile ulterioare.

Penu noi aceaă soluţie pae evidentă. Dr ceea ce nouă ni se

oate prea de la sine evident nu ea delc evident penu pedecesorii noşri. După cum am văzut în Capitolul 2, pînă nu oarte demult, posi­

bilitatea ca cetăţenii să aleagă şi să respingă, prin alegeri, repre­ zentanţii împuteniciţi să legiereze a rămas în mare măsură srăină atît de teoria cît şi de practica democraţiei .

m

văzut, de asemenea, că

alegerea reprezentanţilor s-a dezvoltat îndeosebi în Evul Mediu, cînd

monarhii şi-au dat seama că pentru a impune taxe, a aduna oştiri şi a ace legi, aveau nevoie să obţină acordul nobilimii, clerului superior şi al cîtorva oameni de înd nu tocmai lipsiţi de imporanţă. Aşadr, pînă în secolul al I-lea, concepţia sndrd era că guvenrea democatică sau epublicnă însemna conducere de căe opor şi, dacă omenii urmau să guveneze, rebuiau să se înunească înr-un loc enu a vota decrete, legi sau politici. Democraţia ebuia să ie o democaţie citadină; democaţia repezentativă ea o conradicţie de emeni. Prn deducţie, ie ea explicită sau implicită, o republică sau o democraţie putea exista de apt dor înr-o unitae resîns, cum r i o comună sau un oraş. Scriitorii ce susţineau aceaă concepţie, cum r i Montesquieu şi Jen-Jacques Rosseau, eau pefect conştienţi de dea­

vantajele unui at mic,

n

special

atunci cînd

se conrunta cu

superioritaea militară a unui stat mult mai mre şi, de aceea, erau erem de pesimişti n privinţa şnselor de viitor penu democaţia adevată. Cu toate acestea, concepţia stndard a ost repede biuită şi înlăturată de orţa impetuoasă a statului naţional. Rousseau însuşi a înţeles că, pentru guvenarea unei ţări atît de mri precum Polonia (pentru care el a propus o constituţie), ar i necesară reprezenarea. Şi, la scurt timp după aceea, concepţia standard a ost alungată de e scenă de începutul democraţiei în merica. 91

ROBERT A. DAHL

n 1 787, cînd Convenţia Constituţională s-a întrunit la Philadelphia penu a desemna o constituţie adecvată unei ăi mari cu o populaţie n

contnuă creştere, delegaţii erau dej a extrem de conştienţi de adiţia istorică. Ea posibil ca o republică să existe e scra atît de largă atnsă deja de Statele Unie, ca să nu mai amntim scra şi mai lrgă pe cre o * nticipau delegaţii? Totuşi, nimeni nu a conestat că de-r i ă existe o epublică n America, r rebui ă ia orma republicii

reprezentative.

Datorită experienţei îndelungate n privinţa reprezentării n corpurile legislative coloniale şi de stat şi n Conresul Continental, posibilitatea

realirii unui guven epezentativ era de apt ndiscutabilă. Pe la jumătatea secolului al XIX-iea, concepţia tradiţională era dej a inorată, dată uitării sau, dacă era amintită, atată ca iind irele­ vantă. „Este evident", scria n 1 86 1 John Stuat Mill, „că sngura guvenare care poate îndeplini toate exigenţele statului social este cea la cre participă înreg popoul; că orice participare, chiar şi n cea mai mică uncţie publică, este utilă; că paticiparea r rebui să ie pretu­ tindeni atît de mare pe cît pemite radul general de îmbunătăţire a comunităţii şi că nimic nu poate i mai opotun în cele din umă decît

accesul tuturor la o parte din puterea suvernă a statului. Dr, din

moment ce înr-o comunitate care depăşeşte dimensiunile unui singur orăşel nu toţi pot participa personal la toate problemele publice, decît înr-o ote mică măsură, se înţelege că tipul ideal de guvenare 4 pefectă rebuie să ie cel eprezentativ.'

DE CE DEMOCAŢIA CERE ALEGERI LIBERE, CORECTE ŞI FRECENTE? După cum am văzut, dacă acceptm dezirabilitatea egalităţii

politice, atunci iecare cetăţean rebuie să aibă

o oportunitate egală şi eectivă de a vota, şi toate voturile trebuie late în considerare ca iind egale. Dacă este să punem în aplicare egalitatea votului, atunci n mod clar alegerile ebuie să ie libere şi corecte. Să ie libere

Uiielei u evt ă Sele Ue r a av, pă a , o ă e ine e lo. At ivel a t ans n 1 9 1 5 . •

92

Desp r e de m o craţie înseamnă c ă cetăţenii pot merge la une ără teamă d e represalii; iar pentru a i corecte, toate voturile trebuie luate în considerare ca iind egale. Cu toate acestea, alegerile libere şi corecte nu sînt de aj uns. Imaginaţi-vă reprezentanţi aleşi pentru o perioadă de, să spunem,

douăzeci de ani ! Dacă este ca cetăţenii să păstreze

controlul inal asupra agendei, anci alegerile rebuie să ie şi recvente.

Modul cel mai bun de a pune în aplicare alegeri libere şi corecte nu este evident. Spre sîrşitul secolului al XIX-iea, buletinul de vot a început să înlocuiască votul prin ridicare de mînă. Deşi votul deschis mai are cîţiva apărători, caracterul secret a devenit regula generală; se consideră că o ţară în care acesta este încălcat în mare măsură, nu are alegeri libere şi corecte. Dar discuţiile reeitoare la sistemul de votare care îndeplineşte cel mai bine stndardele de corectitudine continuă. Este sistemul reprezentării propoţionale (P), olosit în cele mai multe ţări democratice, mai corect decît sistemul votului majoir înr-un singur tur aplicat în Marea Britanie şi Statele Unite? mbele pot i argumentate în mod rezonabil, după cum vom vedea cînd vom reveni la această înrebare n Capitolul I O. Totuşi, în discuţiile privind dieritele sisteme de votare, necesitatea unui sistem corect se subînţe­ lege; cum să ie atinse cel mai bine corectitudinea şi alte obiective rezonabile este pur şi simplu o problemă tehnică. Cît de recvente ar rebui să ie alegeile? Judecînd după prac­ ticile secolului l X-iea în ţăile democatice, s-ar putea da un răspuns aproximativ conorm căruia alegeile anuale penu reprezentanţii legislativi ar i puţin prea ecvente, iar oice peioadă mai mae de cinci ani ar i prea lungă. Este totuşi evident că democraţii se pot conrzice în mod rezonabil asupra intevalului exact şi supra modului în care acesta poate via în pivinţa dieitelor uncţii şi practici radiţionale. Ideea principală este că Îă alegeri recvente cetăţenii ar pierde înr-o msă considerabilă conrolul asupra oicialilor aleşi.

DE CE DEMOCRAŢIA RECLAMĂ LBERTATEA DE EXPESIE?

n

cetăţenii

primul înd, libertatea de expresie este obligatoie pentru ca

să participe în mod eectiv la viaţa politică. Cum pot cetă93

ROBERT A. DAHL

ţenii să-şi acă cunoscute punctele de vedere şi sa-şi convingă concetăţenii şi reprezentanţii să le adopte, dacă iu-şi pot exprima în mod liber opiniile asupra tuturor problemelor legate de conduita guvenului? Şi dacă este să ţină cont şi de concepţiile altora, rebuie să aibă posibilitatea de a auzi ce au alţii de spus. Dobîndirea unei înţelegeri luminate a posibilelor acţiuni şi poli­ tici guvenamentale necesită de asemenea libertatea de expresie. Pentru a-şi oma competenţa civică, cetăţenii au nevoie de oczii n care să-şi exprime propriile puncte de vedere; să înveţe unii de la alţii; să se angaj eze în discuţii şi dezbateri; să citească, să ale şi să ceară inomaţii de la experţi, cndidaţi politici şi persone în a căror jude­ cată au încredere; şi să înveţe pe alte căi ce se bzeză pe libertatea de expresie. n cele din umă, ără libetatea de expresie, cetăţenii şi-ar pierde repede puterea de a inluenţa agenda hotărîrilor guvena­ mentale. Cetăţenii ără voce pot i supuşi ideali pentru un conducător autoritar şi ar i un dezastru pentru democraţie.

DE CE DEMOCRAŢA RECLAĂ DISPONIBILITATEA UNOR SURSE DE FOE INDEPENDENTE ŞI ALTENATVE?

Ca şi libertatea de expresie, disponibilitatea surselor de inor­ mare altenative şi relativ independente este cerută de cîteva criterii democratice de bază. Să ne gîndim la necesitatea înţelegerii luminate. Cum pot dobîndi cetăţenii inormaţiile de cre au nevoie pentru a înţe­ lege problemele, dacă guvenul deţine conrolul asupra tuturor sur­ selor impoante de inomre? Sau de altfel, dacă un singur rup se bucură de monopol în umizarea inormaţiilor? Aşadar, cetăţenii rebuie să aibă acces la surse de inomare altenative care nu se ală sub conrolul guvenului sau nu sînt dominate de nici un alt rup sau punct de vedere. Sau să ne gîndim la prticparea efectivă şi la inluenţarea agendei publice. Cum ar putea cetăţenii să paticipe cu adevărat la viaţa politică dacă toate inomaţiile pe care le-ar putea dobîndi ar 94

D esp r e de m o cr a ţ ie

proveni dinr-o singură sursă, să spunem guvenul sau, de apt, un singur ptid, o singură acţiune sau un singur interes?

DE CE DEMOCRAŢIA PRESUPUNE EXISTENŢA NOR ASOCIAŢII INDEPENDENTE?

După cum am văzut mai devreme, a ost necesară o schimbare radicală în modurile de a gîndi pentru a accepta nevoia de asociaţii politice - rupuri de interese, orgnizaţii de lobby, patide politice. Totuşi, dacă o republică mare cere ca reprezennţii să ie aleşi, atunci cum pot i abordate alegerile? Formarea unei organizaţii, cum ar i un partid politic, oeră unui rup un avntaj electoral evident. Şi dacă un grup încearcă să cîştige acest avantaj, nu o vor ace şi alţii cre nu sînt de acord cu politicile sale? Şi de ce ar rebui ca înre alegeri activitatea politică să înceteze? Legiuitorii pot i inluenţaţi; pot i invocate cauze, promovate srategii, căutate numiri în uncţii. Deci, spre deose­ bire de un oraş mic sau o comună, democraţia pe scară largă înr-o ţară ace ca asociaţiile politice să ie atît necesare, cît şi oporune. n orice c, cum ar putea i împiedicate ără a submina dreptul undamental al cetăţenilor de a paticipa eectiv la guvenare? Prin urmare, înr-o republică de dimensiuni mari, ele nu sînt doar necesare şi opotune, ci chiar inevitabile. Asociaţiile ndependente sînt de asemenea o sursă de educaţie şi luminare civică. Ele oeră cetăţenilor nu numai inormaţii ci şi ocazii de discuţii, dezbateri şi dobîndire a abilităţilor politice.

DE CE DEMOCRAŢIA RECLAMĂ O CETĂŢENIE CUPNZĂTORE?

Răspunsul se ală, binenţeles, în motivaţiile care ne-au condus la concluzia capitolului precedent. Aproape că nu mai e nevoie să le repetăm aici. Putem privi instituţiile politice prezentate în acest capitol şi rezumate în igura 6 din mai multe puncte de vedere. n privinţa unei 95

ROBERT A. DAHL

ţări căreia îi lipsesc una sau mai multe instituţii şi care nu este pînă la acest punct democratizată suicient, cunoaşterea instituţiilor politice undamentale ne poate ajuta să proiectăm o strategie pentru o ranziţie completă la democraţia reprezentativă modenă. Pentru o ţară care a trecut pn această tranziţie oarte recent, cunoaşterea respectivă ne poate ajuta să alăm care sînt instituţiile undamentale care rebuie întărite, adîncite şi consolidate. Deorece toate sînt necesare demo­ craţiei reprezentative modeme (democraţie polirhică) le putem privi de asemenea ca stabilind un nivel minim de democratizare. Cei dinre noi care trăiesc în democraţiile mai vechi, unde re­ cerea la democraţie s-a perecut acum cîteva generaţii şi unde insti­ tuţiile politice enumerate în igura 6 sînt dej a înrădăcinate, întîmpină o provocare dierită, dar la el de diicilă. Căci, deşi instituţiile sînt nece­ sare democratizării, ele nu sînt în mod categoric suiciente pentru a îndeplini în totalitate criteriile democratice enumerate în igura 6 şi prezentate în Capitolul 4. Atunci nu sîntem liberi, ba mai mult, obli­ gaţi să evaluăm instituţiile noasre democratice în comparaţie cu aceste criterii? Mie ca şi multor altora mi se pare evident că, apreciate după criteriile democratice, instituţiile politice actuale prezintă multe neaj unsuri. n consecinţă, aşa cum avem nevoie de srategii pentru a înăptui trnziţia căre democraţie în ţări nedemocratice şi pentru a consolida instituţiile democratice în ţările nou democratizate, şi în ţările de mult timp democratice rebuie să analizăm dacă şi cum să recem dincolo de nivelul actual al demo�raţiei. Daţi-mi voie să mă exprim astfel. n multe ţări sarcina este de a înăptui democratizarea pînă la nivelul democraţiei poliarhice. Dar pentru cetăţenii din democraţiile mai vechi, provocarea este să desco­ pere cum ar putea atinge un nivel de democratizare mai press de democraţia poliarhică.

96

Capitolul 9

VARIETĂŢI I DEMOCRAŢIA PE DIFERITE SCĂRI

Există dierite varietăţi ale democraţiei? Dacă da, care sînt acestea? Deoarece termenii de democraţie şi democratic sînt vehi­ culaţi îară deosebire, este tentant să adoptăm punctul de vedere al lui Humpy Dumpty, în hrough the Looing Glass: „Cînd olosesc eu un cuvînt", spuse Humpty Dumpty pe un ton destul de batjocoritor, „înseană exact ce aleg eu să însemne - nici mai mu!t, nici mai puţin". „Inrebarea este", răspunse Alice, „dacă poţi să le dai cuvintelor atîtea sensuri dierite". , Jnrebarea este", spuse Humpty Dumpty, „cine este şeul asta-i tot''.

ÎNSĂ CELE CONTEZĂ

Dacă acceptăm punctul de vedere de mai sus, atunci oricine e liber să numească orice guvenare o democraţie - chiar şi o guvenare despotică. Lucrul acesta se întîmplă mult mai des decît aţi putea bnui. Conducătorii autoritari pretind uneori că regimul lor este de apt un tip special de „democraţie", superior altor genuri. De exemplu, V. I. Lenin a aimat odată: „Democraţia proletară este de un milion de ori mai democratică decît orice democraţie burgheză; guvenarea sovi97

ROBERT A. DAHL

etică este de un milion de ori mai democratică decît cea mai demo­ cratică republică burheză" 1 • Aceasta vine din patea celui care a ost principalul arhitect în construirea undamentelor regimului totalir care a condus Uniunea Sovietică mai mult de şaizeci de ani. Astel de plăsmuiri au ost create de asemenea de conducători şi propagandişti în „democraţiile populare" extrem de autoritariste înăp­ tuite în Europa Centrală şi de Est, în ţări care au căzut sub dominaţie sovietică în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Dar de ce să acceptăm în mod laş pretenţiile despoţilor că ar i de apt democraţi? O cobră nu devine poumbel pentru că aşa spune stăpînul ei. Indierent de ce ar pretnde lideii şi propagandiştii unei ţări, sîntem îndreptăţiţi să considerăm că o ţară este o democraţie numai dacă posedă toate instituţiile politice necesare democraţiei. Înseamnă însă acest lucu că pot i îndeplinite criteriile demo­ cratice doar prin înreaga serie de nstituţii politice speciice demo­ craţiei poliarhice care au ost prezentate în capitolul precedent? Nu în mod necesar. • Instituţiile democraţiei poliarhice sînt necesare penru democrati­ zarea guvenării statului înr-un sistem pe scară largă, mai precis o ţară. Dar ar putea i inutile sau cu totul neporivite pentru demo­ craţie în unităţi pe scară mai mică (sau mai mare?), sau în asociaţii mai restrînse care sînt ndependente de stat şi ajută la omarea societăţii civile. (Mai multe despre acest subiect în cîteva clipe). • Instituţiile democraţiei poliarhice au ost prezentate în capitolul nte­ rior în temeni generali. Dar oare nu ar putea ţările democratice să se deosebească oarte mult şi sub specte impotnte în ceea ce pi­ veşte instituţiile politice speciice: măsui electorale, sisteme de partide şi altele asemenea? Vom studia aceste deosebii în umă­ toarele două capitole. • Faptul că instituţiile democraţiei poliarhice sînt necesare nu însemnă că ele sînt suiciente pentru democraţie. Un sistem politic cu aceste instituţii va îndeplini criteriile democratice prezentate în Capitolul 4, înr-un mod mai mult sau mai puţin satisăcător. Dar nu este posibil ca alte instituţii, poate adiţionale, să îngăduie unei ţăi îndeplinirea mai desăvîrşită a unuia sau a mai multora dintre aceste criterii? 98

Desp r e de m o c r a ţ i e DEMOCRAŢIA GREACĂ

VS.

DEMOCRAŢIA MODERNĂ

Dacă instituţiile politice obligatorii pentru democraţie cuprind reprezentanţi aleşi, ce putem spune despre eci, care au olosit penu prima dată temenul democraţie pentru guvenările din oaşele-state? Nu m împinge oare perspectiva noastră actuală pînă la absurditatea anacronică dacă am ajunge la concluzia că, aşa cum au ăcut Lenin, Mussolini şi alţi antidemocraţi din secolul al X-iea, şi recii au olosit termenul pur şi simplu în mod reşit? La uma urmei, ei şi nu noi sînt cei cre au creat şi înrebuinţat pentru prima dată cuvîntul democraţie. Să negăm că Atena a ost o democraţie ar i ca şi cum m spune că ceea ce au inventat raţii Wright nu era un avion, pentru că aparatul lor de la început semănă att de puţin cu cele din zilele noasre. Tratînd cu respectul cuvenit înrebuinţrea sa în recut, poate reuşim să învăţăm ceva despre democraţie de la cei care ne-au dat nu doar cuvîntul, ci ne-au oerit şi exemple concrete a ceea ce voiau să spună prin el. Dacă analizm cel mai cunoscut exemplu al democraţiei receşti, cel al Atenei, remarcăm două deosebiri impoante aţă de versiunea noasră actuală. Din motive pe cre le-am studiaţ majoritatea democraţilor din zilele noasre ar pretinde că un sistem democratic acceptabil ebuie să îndeplinească un criteriu democratic pe care recii l-ar i considerat nacceptabil: cuprinderea. Au adăugat de asemenea o instituţie politică pe care recii o considerau nu doar inutilă penu democraţiile lor, ci de-a dreptul inoporună: alegerea reprezennţilor împuteiciţi să adopte legi. Am putea spune că sistemul politic pe care l-au creat ei a ot o democaţie primră, o democraţie de adunare sau o democraţie citadină. Dar în mod categoric nu au creat democraţia eprezentativă aşa cum o înţelegem noi astăzi2 .

DEMOCAŢIA DE DNE V. DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ

Obişnuiţi iind să acceptăm legitimitatea democraţiei repre­ zenative am putea considera că este reu de înţeles de ce aveau recii 99

ROBERT A. DAHL

atît de multă consideraţie pentru democraţia de adunare. Cu toate acestea, pînă de curînd, majoritatea celorlalţi adepţi ai democraţiei aveau aceeaşi atitudine ca şi ei, pînă la Jean Jacques Rousseau, în 1 762, cînd a ost publicată lucrarea sa, Contractul social. Sau pînă mai tîrziu, la anti-federaliştii care se opuneau noii Constituţii Americane înrucît credeau că sub o guvenare federală nu ar mai putea să se gu­ veneze ei înşişi; şi pînă la cetăţenii cantoanelor din Elveţia şi ai ora­ şelor din Vermont care şi-au păstrat cu mare rijă adunările -citadine; şi la studenţii americani ai anilor 1 960 şi 1 970 care au ceut cu ervoare ca „democraţia participativă" să înlocuiască sistemele repre­ zentative; şi pînă la mulţi alţii care continuă să sublinieze virtuţile guvenării democratice de către adunările cetăţeneşti. Adepţii democraţiei de adunare care îşi cunosc istoria sînt conştienţi că reprezenrea - ca mecanism democratic - are un trecut tenebros. Aşa cum m văzut în Capitolul 2, guvenarea reprezentivă a ost iniţiată nu ca o practică democratică ci ca un mecanism prin care guvenările nedemocratice - n principal monarhii - puteau pune mîna pe veniri valoroase şi pe alte bogăţii pe care le doreau, mai ales penru a purta războaie. Aşadar, la origine, reprezenrea nu a ost democratică; a ost o instiuţie nedemocratică introdusă mai tîrziu n teoria şi practica democratică. Pe lîngă neîncrederea justiicată în această instituţie, căreia îi lipseau recomandările democratice, criticii reprezentării aveau o moti­ vaţie şi mai importantă. Într-o unitate politică resrînsă, cum ar i un oraş, democraţia de adunre le oeră cetăţenilor opotunităţi de a se angaja ei înşişi în procesul de guvenre, pe care guvenarea repre­ zentativă dinr-o unitate mai mare pur şi simplu nu le poate asigura. Să analizăm unul din criteriile ideale penru democraţie prezen­ tate în Capitolul 4: ocziile de a pticipa în mod eectiv la decizii. Într-o unitate restrînsă guvenată de propriii ei cetăţeni înruniţi într-o adunare populară, pticipnţii pot discuta şi dezbate problemele pe care le consideră importante; după ce ascultă părerile pro şi contr, pot lua o hotărîre; pot vota în mod direct în privinţa chestiunilor prezen­ tate; şi, în consecină, nu snt nevoiţi să delege deciziile de imponţă majoră reprezentnţilor, care ar putea oarte bine să ie inluenţaţi mai cund de propiile lor scopuri şi neese dect de cele ale alegătorilor lor. 1 00

D e sp r e de m o craţie Date iind aceste avantaje clare, de ce a ost reormulată vechea înţelegere a democraţiei astel încît să cuprindă o instituţie politică, la origini, nedemocratică?

REPREZENTEA DEJA EXISTA Ca de obicei, un răspuns parţial este oerit de istorie.

n

ţări

unde practica alegerii reprezentanţilor exista dej , reormatorii demo­ cratici au întrevăzut o ocazie extraordinară. Nu au considerat necesar să înlăture sistemul reprezentativ, în ciuda originilor sale suspecte şi a suragiului resîns, exclusivist pe care era întemeiat. Ei au crezut că,

prin extinderea bazei electorale, legislativul sau parlmentul ar putea

i transormat într-un corp mult mai reprezentativ, care ar sluj i scopuri

democratice. Unii dintre ei au văut în reprezentare o schimbare pro­ undă în privinţa perspectivelor democraţiei. Un gînditor rancez al secolului al XVIII-iea, Destutt de Tracy, ale cărui critici reeritoare la predecesorul său, Montesquieu, l-au inluenţat oate mult pe Thomas Jeferson, a remarcat triumător: ,Reprezentarea sau guvenrea repre­ zentativă poate i considerată o nouă invenţie, necunoscută în timpul lui Montesquieu ... Democraţia reprezentativă . . . este democraţia deve­

nită practicabilă penru o lungă perioadă de timp şi pe arii teritoriale 3 vaste" •

n 1 820, James Stuart Mill a descris „sistemul de reprezentare" 4 ca iind „marea descoperire a timpurilor modeme" • Noua invenţie, marea descoperire - cuvintele acestea ne ajută să regăsim ceva din emoţia pe care au încercat-o reormatorii democratici cînd au aruncat ochelarii de cal ai gîndirii democratice tradiţionale şi au văzut că un nou gen de democraţie putea i creat inserînd practica medievală a reprezentării în ilonul ntic al democraţiei. Au aut dreptate.

n

esenţă, procesul de extindere a dus în cele

din urmă la o guvenare reprezentativă înteiemată pe n demos cuprin­

zător, aj utînd astfel la conturarea concepţiei noastre modeme de democraţie. Totuşi, date iind dezavntaj ele relative ale reprezentării, de ce nu au respins-o reormatoii democratici în întregime, optînd în

101

ROBERT A. DAHL

schimb penru democraţia directă sub orma, să spunem, adunării poporului în stil grec? Deş i existau cîţiva adepţi ai acestei variante, majoritatea adepţilor democraţiei au ajuns la aceeaşi concluzie ca şi cei care au elaborat Constituţia Statelor Unite, că unitatea politică pe care doreau să o democratizeze era prea mare pentru o democraţie de adunare.

NCĂ O DATĂ: DESPRE IE ŞI DEMOCRAŢIE

Mărimea contează. Şi numărul oamenilor dintr-o unitate poli­ tică şi dimensiunile teritoriului acesteia au consecinţe în ceea ce pri­ veşte orma de democraţie. Imaginaţi-vă pentru o clipă că aţi i reor­ matori într-o ţară cu o guvenare nedemocratică, pe care speraţi să o democratizaţi. Nu doriţi ca ţara să se împartă în zeci sau poate sute de state mici, chiar dacă iecare ar putea i desul de mic penru ca cetă­ ţenii săi să se întrunească recvent spre a-şi exercita suveranitatea într­ o adunare. Cetăţenii ţării noastre sînt prea numeroşi penru a se aduna şi, mai mult de atît, sînt răspîndiţi pe un teritoriu prea vast penru ca toţi să vă întîlniţi ără diicultăţi insurmontabile. Ce puteţi ace? Poate că în prezent, şi din ce în ce mai mult în viitor, aţi putea rezolva problema referitoare la teritoriu olosind mj loace electronice de comunicare care le-ar permite cetăţenilor răspîndiţi pe o arie întinsă a se „întîlni", a dezbate probleme şi a vota. Dar, a permite cetăţenilor să se „întîlnească" pe cale elecronică este un lucru iar a rezolva pro­ blema ridicată de numărul mare de cetăţeni, cu toul altul. Dincolo de o anumită lmită, încercarea de a ace posibil ca toţi să se întîlnească şi să se angajeze într-o dezbatere proitabilă, chiar şi pe cale electronică, devine ridica lă. Cît de mare înseană prea mare penru o democraţie de adu­ nare? Cît de mică înseană îndeajuns de mică? Conom unor eva­ luări ştiinţiice recente, în oraşele-state receşti, copul cetăţenesc ormat din bărbaţi adulţi număra, în mod caracteristic, înre două mii şi zece mii - cae er, după părerea unor teoreticieni politici reci, aproximativ numărul porivit penu un pois bun, penru un oraş-stat care se auto-guveneză. Cu toate aceste, copul cetăţenesc din Atena 1 02

Desp r e de m o c raţie

era mult mai cuprinzător - avînd poate în jur de şaizeci de mii la apo­ geul democraţiei ateniene, în anul 450 î.H. „Consecinţa", observa un specialist, „a ost că Atena avea pur şi simplu prea mulţi cetăţeni pentru a uncţiona cum trebuie ca un pois" Un secol mai tîrziu, ca umare a emirării, deceselor cauzate de război şi boală şi a restric­ ţiilor suplimentare în privinţa cetăţeniei, este probabil ca numărul să i ost redus la jumătate, dar era în continuare prea mare penru ca adu­ narea să cuprindă mai mult de o mică parte a cetăţenilor bărbaţi din Atena5 • Puţină aritmetică simplă dezvăluie imediat consecinţele impla­ cabile ale timpului şi numerelor. Să presupunem că începem cu o unitate oarte mică, să spunem un comitet cu doar zece membri. Cre­ dem că ar i rezonabil să-i acordăm iecărui membru cel puţin zece minute penu a dezbate problema în discuţie. Vom avea deci nevoie, penru înrunirea noastră, de aproximativ o oră şi paruzeci de minute, care nu este, cu siguranţă, o perioadă exorbitant de îndelungată pentru membrii comiteului. Dar să presupunem că subiectul este atît de complex încît iecărui membru al comiteului i-ar trebui cîte o jumă­ tate de oră. Atunci va i nevoie să pregătim o înrunire de cinci ore sau poate chiar două adunări - o perioadă de timp în continure acceptabilă. Dar chiar şi un comitet desul de numeros s-ar dovedi a i o adunare de cetăţeni restrînsă. Gîndiţi-vă, de exemplu, la un sat de două sute de oameni, unde întreaga populaţie adultă este ormată din o sută de persoane, toate participante la înrunirile unei adunări . Să presu­ punem că iecare are drepul la cel mult zece minute. Această mulţime modestă ar avea nevoie de cîte opt ore în două zile - nu imposibil dar în mod sigur nici uşor de înăpuit! Să ne oprim o clipă la ipoteza cu zece minute penru pticiparea iecărui cetăţean. Pe măsură ce nume­ rele cresc, situaţia devine dn ce în ce mai absurdă. Într-un „polis ideal" cu zece mii de cetăţeni cu drepuri depline, timpul necesr întrece orice limite acceptabile. Zece minute alocate iecrui cetăţean ar necesita mai mult de o sută de zile lucrătoare de cîte opt ore. Alo­ carea unei jumătăţi de oră ar necesita aproape doi ani de înruniri constante. .

1 03

ROBERT A. DAHL Tabelul 1 . Preţul considerabil al democraţiei participative _ Timp total necesar dacă iecare personă

Număr de persoane

10 20 50 500 1 000 5000 1 0000

minute

1 0 minute ore

1 00 200 500 5000 1 0000 50000 1 00000

2 3 8 83 1 67 833 1 667

zile de lucru de 8 ore

1 10 21 104 208

minute

300 600 1 500 1 5000 30000 1 50000 300000

are

30 minute ore zile de lucu de 8 ore 5 10 25 250 500 2500 5000

1 3 31 63 313 625

După cum ştie oricine este cît de cît amiliar cu adunările cita­ dine, este bineînţeles absurd să presupunem că iecare cetăţean ar dori să ia cuvîntul. De obicei vorbesc dor cîteva persoane. Ceilalţi se pot abţine pentru oricare dinr-o serie de motive: penru că ceea ce inten­ ţionau să spună a ost deja ratat în mod corespuzător; sau au luat dej a o hotăîre; ori sueră de teamă de scenă, de sentimentul nepo­ ivirii, de lipsa unui interes urgent aă de subiecul în discuţie, de cunoştinţe incomplete şi aşa mai departe. În timp ce cîţiva continuă dezbaterile, ceilalţi ascultă (sau nu) şi cînd e momentul să voteze, vo­ teză (sau nu). n plus, multe dezbateri şi anchete pot avea loc în alte păţi. Multe din orele cerute în tabelul 1 pot i olosite discutînd despre pro­ bleme publice în dierite cade neoiciale. Aşadar, nu r trebui să intepretăm tabelul 1 înr-o manieră prea simplistă. Cu toate aceste, în ciuda uturor cracteristicilor rezonabile, democraţia de adunare prezintă cîteva probleme rave: • Oportunităţile de participare se diminuează rapid odată cu creşterea dimensiunilor copului cetăţenesc. • Deşi mult mai mulţi pot participa ascultîndu-i pe vorbitori, numărul maxim de participnţi la o singură adunare, care să-şi poată 1 04

D espre de m o craţie

exprima opiniile într-o cuvîntare, este oarte mic - posibil mult mai mic de o sută. • Aceşti membri cu participare deplină devin de apt reprezentanţi ai celorlalţi, exceptînd cazul votului. (Această excepţie este touşi importantă şi voi reveni asupra ei într-o clipă). • Astel, chiar şi înr-o unitate guvenată de o democraţie de adunare, este probabil să existe un el de sistem reprezentativ de acto. • Touşi, nimic nu garantează că membrii cu participare deplină sînt reprezentanţi ai celorlalţi. • Pentru a umiza un sistem satisăcător de selecţie a reprezentnţilor, cetăţenii pot preera în mod rezonabil să-şi aleagă reprezentanţii prin alegeri libere şi corecte.

LIMITELE DEMOCRATICE LE GVERNII EPREZENTATIVE

Se pare aşadar că avantajul aparţine reprezentării. Oare? Ironia combinaţiei timpului şi numerelor este că aceasta re în mod imparţial două tăişui: dezvăluie iute un mare neajuns al guvenării reprezen­ tative. Revenind la tabelul 1 şi exerciţiile noasre aritmetice, să presu­ punem că am calcula acum timpul care ar i necesar dacă iecare cetă­ ţean s-ar întîlni penru scurt timp cu reprezentantul său. Tabelul 1 prezintă argumente zdrobitoare împotriva posibilităţilor participative oerite de guvenarea reprezentativă. Să ne imaginăm că n repre­ zentant ales doreşte să rezerve cit zece minute penu a dezbate pro­ bleme cu iecare cetăţen adult dn cicumscripţia sa. Nu vom lua în considerare timpul de călătorie şi alte aspecte practice. Să presupunem că ţinutul cuprinde zece mii de cetăţeni adulţi, numărul cel mai mare din tabelul 1 . Q.E.D.: Reprezentanul ar trebui să aloce mai mult de jumătate din zilele nului penu întîlniri cu alegătorii! n Statele Unite, reprezentanţii dn Conres sînt aleşi din circumscripţii care cuprnd în medie mai mult de paru sute de mii de cetăţeni adulţi. Un membru al Camerei Reprezentanţilor care ar dori să acorde doar zece minute iecărui cetăţean dn ţinut nu ar mai avea timp penu nimic altceva. Dacă ar i să îndeplnească această sarcină opt ore pe zi, n 1 05

ROBERT A. DAHL

iecare zi a anului, ar avea nevoie de mai mult de douăzeci de ani sau zece mandate, mai mult decît rămîn în Congres maj oritatea repre­ zentanţilor. Democraţie de adunare sau democraţie reprezentativă? Demo­ craţie pe scară mică sau democraţie pe scară largă? Care este mai bună? Care este mai democratică? Fiecare îşi are adepţii ervenţi. După cum m văzut, avantajele iecăreia duc la constituirea unui cz cu bază solidă. Totuşi, exerciţiile aritmetice, ie ele artiiciale şi chir absurde, au dezvăluit limite implacabile în privinţa participării civice care pot i aplicate cu o nepărtinire nemiloasă la ambele. Căci nici una, nici cealaltă, nu pot scăpa de limitele de netrecut stabilite de interdependenţa dintre timpul necesar unui proces de participare şi numărul cetăţenilor cu drept de a participa. Legea timpului şi a numerelor: Cu cît o unitate democraticJ este formată din mai mulţi cetăţeni, cu atît mai puţin vor putea cetă­ ţenii participa în mod direct la hotririle guvenamentale şi cu atît mai mult vor i nevoiţi să-şi delege altora autoritatea.

O DLEMĂ FNDAMENTLĂ A DEMOCAŢIEI Ascunsă pe undal se ală o dilemă undamentală a democraţiei. Dacă scopul nosru este de a orgniza un sistem democratic de guver­ nare care să le oere cetăţenilor maximum de oczii de a participa la deciziile politice, atunci avantaj ul se ală clar de partea democraţiei de adunare, înr-un sistem politic pe scă mică. Dar dacă scopul nosu este de a orgniza un sistem democratic de guvenare care oferă posi­ bilităţi mxime de a rezolva eicient problemele de nteres major penru cetăţeni, atunci avntajul se va ala adesea de partea unei unităţi atît de vaste, încît necesită un sistem reprezentativ. Aceasta este dilema participării cetăţenilor în opoziţie cu eicienţa sistemului: Cu cît o nitate democratică este mai restrinsă, cu atit este ai mare posibilitatea cetăţenilor de a particpa şi mai mică necesitatea ca cetăţenii să delege reprezentanţilor hotririle guvenamentale. Cu cit unitatea este mai vstă, cu atit este mai mare puterea de a gsi 1 06

D e sp re de m o c r aţ i e

:m luţii la problemele importante pentru cetăţeni, ca şi nevoia cetă­ ţenilor de a-şi delega deciziile reprezentanţilor.

Nu văd cum am putea scăpa de această dilemă. Însă, chiar dacă

nu putem scăpa de ea, o putem înrunta.

MIC ŞI FRMOS - EOI Aşa cum se întîmplă cu toate celelalte activităţi umane, siste­

mele politice nu-şi realizează în mod obligatoriu posibilităţile. Titlul unei cărţi surprinde esenţa unei perspective:

Smal/ is Beautuf . Fără

îndoială, este teoretic posibil pentru sistemele politice oarte mici să atingă un nivel oarte înalt de participare a cetăţenilor, un nivel pe care sistemele vaste nu-l pot egala vreodată. Şi totuşi, adesea sau poate de obicei, ele sînt oarte departe de a se ridica la nivelul posibilităţilor. Adunările citadine în cîteva din oraşele mai mici ale Noii Anglii oeră exemple bune de limite şi posibilităţi. Deşi în cea mai mare parte a Noii Anglii tradiţionala adunare citadină a ost în mare măsură sau în întregime înlocuită ca organ legislativ de reprezentanţi aleşi, ea încă rezistă în statul preponderent rural Vermont.

Un observator binevoitor - şi totodată un participant - care a analizat adunările citadine din Vemont a descoperit că ntre anii 1 970

şi 1 994 s-au ţinut 1 2 1 5 astfel de adunări, în 21 O oraşe din Vennont cu

mai puţn de paru mii cinci sute de locuitori. Examinînd documentele

de la 1 1 29 de adunări citadine, el a ajuns la concluzia că „numărul participanţilor, calculat anci cînd prezenţa atingea nivelul cel mai

înalt la iecare adunare, era în medie de 1 3 9.

O medie de 45 dintre

aceştia au participat cel puţin o dată. .. . În medie, 19 la sută dn

votanţii eligibili ai oraşului sînt prezenţi la adunarea citadnă şi 7 la

sută dn votanţii eligibili (3 7 la sută din cei prezenţi) iau cuvîntul cel puţin o dată

„.

Marea majoritate a omenilor care vorbesc o ac mai

mult decît o dată

„.

O adunare durează în medie aproape paru ore

„.

timp d e dezbateri. Dureă destul d e mult penru a acorda iecărui participant două minute şi paisprezece secunde, timp de vorbit. Deoarece; bineînţeles, cei care vorbesc sînt mult mai puţini decît cei

prezenţi, timpul disponibil iecărui vorbitor este, în medie, de exact

1 07

ROBERT A. DAHL

cinci minute . . . Dimpotrivă, întrucît sînt aproape de patru ori mai multe participări decît participanţi, o adunare citadină obişnuită acordă 7 doar un minut şi 20 de secunde iecărui act de participare." Se pare că adunările citadine nu sînt tocmai modele de demo­ craţie participativă. Şi totuşi, povestea nu s-a terminat. Atunci cînd cetăţenii ştiu că problemele de dezbăut sînt neînsemnate şi nu ridică controverse, preeră să rămînă acasă - şi de ce nu ar ace-o? Dar pro­ blemele controversate îi aduc la adunări. Deşi oraşul meu dn Connecticut a renunţat în mre măsură la tradiţionala adunare citadin, îmi amintesc anumite chestiuni în privinţa crora cetăţenii aveau păreri total dierite şi veneau într-un număr atît de mare, încît ami­ teatrul liceului era arhipln; o a doua şedinţă, proramată pentru cei care nu mai avuseseră loc în prima, s-a dovedit a i la el de aglo­ merată. Ca şi în Vermont, adunările citadine nu sînt dominate de cei educaţi şi cu stre. Convingerile putenice şi determinarea de a-şi spune părerea nu sînt în nici un caz monopolizate de un singur rup socio-economic. Cu toate limitele sale, democraţia de adunare are multe argumente în avoarea sa.

DR I BE I E

-

LEOI

După cum m văzut în Capitolul 2, nici recii nu au scăpat de dilemă. Înucît erau conştienţi că într-un stat restrîns călcîiul lui Ahile îl constituie slaba pregătire militară în aţa unui stat mare. ngenioşi şi bravi în menţinerea independenţei, atenienii nu au putut împiedica îningerea de către orţele superioare ale lui Filip Macedoneanul în anul 322 î.H. şi nici secolele de dominaţie srănă care au urmat. Odată ce statul naţional cenralizat a început să ia iinţă, oraşele-state rămase au ost sortite pieirii. Ultmul mare oraş-stat republicn, Veneţia, a căzut ără rezistenţă în aţa amatelor lui Napoleon Bonaparte, n 1 797 şi nu şi-a mai recîştigat niciodată independenţa. n ultimele secole, mai ales în secolul al X-iea, resursele limi­ tate ale unităţilor cu auto-guvenare şi îndeajuns de mici penu demo­ craţia de adunare s-au văzut clar, în repetate rînduri - nu doar n ches1 08

De sp re de m o craţ ie

tiuni militare ci şi în ceea ce priveşte problemele economice, comerţul, mijloacele de transpot şi de comunicare, circulaţia oamenilor şi a bunurilor, sănătatea, planning-ul familial, agricultura, alimentaţia, inracţionaliatea, educaţia, drepturile politice, civile şi umane şi multe alte probleme importante. n lipsa unui cataclism mondial care ar reduce în mod drastic şi permanent populaţia lumii şi i-ar disruge tehnologia avansată, este imposibil de anticipat o lume în care toate unităţile politice mari vor i dispărut spre a i înlocuite în înregime de unităţi politice cu totul independente, cu populaţii atît de puţin numeroase (să spunem mai puţn de cincizeci de mii de oameni) încît s-ar putea guvena singure şi cetăţenii lor r alege să se auto-guveneze exclusiv prin sistemul democraţiei de adunare. Mai mult de atît, o lume omată din unităţi mici şi pe deplin independente ar i cu siguranţă instabilă, pentru că ar i de aj uns să se coalizeze cîteva astel de unităţi, să declnşeze o are­ siune militră, să cotropească o unitate după alta, penu a crea astfel un sistem prea vast penru guvenrea de adunare. Penru a demo­ cratiza această nouă unitate mare, reomatorii (sau revoluţionarii) democratici ar trebui să reinventeze democraţia reprezentativă. PRTEA NTECATĂ: EGOCIEEA NTE ELITE

Cu toate avntajele pe care le prezintă, guvenarea reprezen­ tativă ae o latură neplăcută. Majoritatea cetăţenilor din ţările demo­ cratice sînt conştienţi de ea; o acceptă n mare măsură ca parte dn preţul pe cre îl presupune reprezentrea. Latura neplăcută este umătoarea: sub o guvenare reprezen­ tativă, cetăţenii delegă adesea o autoritate discreţionară oarte mare asupra deciziilor de impoanţă exraordinară. Ei delegă autoriate nu numai reprezentanţilor pe care i-au ales ci, pe o cale mult mai indi­ rectă şi ocolită, delegă autoriate administratorilor, birocraţilor, uncţionilor publici, judecătorilor şi, într-un mod chiar mai indirect, qrgnizaţiilor intenaţionale. Legat de instituţiile democraţiei poli­ arhice, care îi ajută pe cetăţeni să-şi exercite inluenţa asupra conduitei 1 09

ROBERT A. DAHL

şi hotărîrilor guvenamentale, este un proces non-democratic, nego· cierea intre elitele politice şi birocratice. În principiu, negocierea între elite are loc în limite stabilite de instituţii şi procese democratice. Dar aceste limite sînt adesea lxe, pticiparea şi controlul din partea poporului nu sînt întotdeauna n­ tense, iar elitele politice şi birocratice au o mare competentă discre­ ţionară. n ciuda limitelor n privinţa controlului popular, el itele poli­ tice din ţările democratice nu snt despotice, de nestăpînit. Departe de acest lucru. Alegerile periodice le obligă să nu pirdă deloc din vedee opinia poporului. În plus, pe măsură ce ajung la hotărîi, elitele poli­ tice şi birocratice se inluenţează reciproc şi se controlează una pe cealaltă. Negocierea între elite are propriul său sistem de pîrghii şi conraponderi reciproce. În măsura în cre reprezentnţii aleşi pr­ ticipă la procesul de negociere, ei constituie o cale prn cre dorinţele, scopurile şi valorile poporului pătrund n hotărîrile guvenamentale. Elitele politice şi birocratice dn ţările democratice sînt putenice, mult mai putenice decît pot i cetăţenii de rînd; dar nu sînt despoţi.

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE POT FI DEMOCRATICE?

Am ost preocupaţi pînă acum de posibilităţile democraţiei în unităţi de dimensiuni mai mici decît o ţră sau un stat-naţiune. Dr ce putem spune despre unităţile de dimensiuni mai mari sau cel puţin de popoţii dierite: organizaţiile intenaţionale? Spre sirşitul secolului al X-iea, ţările democratice au simţit dn ce în ce mai mult consecinţele intenaţionalzării - economice, culrale, sociale, politice, birocratice, militre. Ce îi rezervă demo­ craţiei viitorul? Chir dacă guvenele ţărilor independente vor ceda oarte mult din puterea lor guvenelor intenaţionale de un el sau altul, procesul democratic nu va i pur şi simplu promovat la un nivel intenaţional? Dacă se va întîmpla aşa, înrucît guvenele intena­ ţionale care iau naştere vor i democratizate, valoile democratice nu vor i subminate, ci poate chir sporite.

1 10

Desp r e de m o craţ i e Pentru a ace o analogie ne-am putea inspira din istorie. După

cum am văzut în Capitolul 2, locul originar al ideii şi practicii demo­ craţiei a ost oraşul-stat. Dar oraşele-state nu au putut rezista puterii

d i n ce în ce mai mari a statelor naţionale. Oraşele-state ie au încetat să existe ca entităţi recunoscute, ie au devenit, ca Atena şi Veneţia, guvenări locale subordonate guvenării ţării . Aşadar, oare nu vor de­

veni guvenările naţionale, în secolul al I-lea, un gen de guvenări locale subordonate guvenărilor democratice intenaţionale? La uma urmelor s-ar putea spune că subordonarea guvenărilor locale mai mici unei guvenări naţionale nu a însemnat sirşitul demo­

craţiei. Dimporivă, democratizarea guvenărilor naţionale nu numai că a extins enorm domeniul democraţiei, ci a şi acordat proceselor de­ mocratice un loc important în unităţile subordonate - comune, oraşe, cantoane, state, provincii, regiuni şi altele asemenea. Aşadar, privită din această perspectivă, provocarea nu constă în a opri cursul ntena­ ţionalizării, lucru de altfel imposibil. Provocarea constă în demo­

cratizarea organizaţiilor intenaţionale.

Oricît de arăgătoare este această imagine pentru oricine are multă consideraţie penu democraţie, sînt obligat cu părere de rău, să trag concluzia că ea este extrem de optimistă. Chiar şi în ţările în ce instituţiile şi practicile demcoratice au existat de mult timp şi sînt bine instituite, este eraordinar de diicil pentru cetăţeni să exercite un control eectiv asupra multor hotărîri cheie n ceea ce priveşte aa­ cerile extene. Ş i este mult mai diicil să acă acest lucru în organizaţii intenaţionale.

Uniunea Europeană oeră o mărturie elocventă. Acolo, astfel de struci democratice oiciale cum sînt alegerile publice şi parlamenul sînt, ormal, în uncţiune. Şi totuşi, în principiu toţi obsevatorii sînt de acord că un uriş „deicit democratic" se menţine. Hotărîrile deci­ sive svin îndeosebi în uma negocierii între elitele politice şi cele birocratice. Limitele sînt stabilite nu de procese democratice, ci de ceea ce negociatorii îi pot ace pe alţii să accepte, şi luîndu-se în considerare posibilele consecnţe pentru pieţele naţionale şi intena­ ţionale. Negocierea, organizarea ierarhică şi pieţele determină reul­ tatele. Exceptînd ratiicarea reultatelor, procesele democratice nu joacă aproape nici n rol.

111

ROBERT A. DAHL

Dacă instituţiile democratice sînt în mare măsură ineiciente n guvenarea Uniunii Europene, perspectivele democratizării altor sis­ teme intenaţionale par şi mai îndepătate. Penru a atinge un nivel l controlului public apropiat de nivelul actual în ţările democratice, organizaţiile intenaţionale ar rebui să găsească pentru anumite pro­ bleme soluţii aproximativ la el de bune ca cele găsite în ţările demo­ cratice. Liderii politici ar trebui să creeze instituţii politice care să oere cetăţenilor ocazii de participare politică, inluenţă şi control aproximativ echivalente în ceea ce priveşte eicienţa cu cele deja exis­ tente în ţările democratice. Pentru a proita de aceste ocazii, cetăţenii ar rebui să ie aproape la el de preocupaţi şi inonaţi cu privire la politicile şi deciziile organizaţiilor intenaţionale, precum sînt cele intene. Pentru ca cetăţenii să ie inonaţi, elitele politice şi mediatice ar trebui să se angaj eze în dezbateri şi discuţii publice asupra altena­ tivelor în asemenea moduri încît să atragă atenţia şi reacţiile publi­ cului . Pentru a asigura dezbaterile publice, ar i necesar să se creeze un echivalent intenaţional al competiţiei politice naţionale înre par­ tide şi persoane individuale care să vizeze uncţii. Reprezentanţii aleşi sau echivalenţii lor oiciali (oricare ar i ei) ar trebui să exercite supra birocraţiilor intenaţionale importante un control aproximativ la el de bun precum cel eectuat în prezent de organele legislative şi executive din ţările democratice. Cum vor i repartizaţi între dieritele ţări reprezentnţii unui ipotetic corp cetăţenesc intenaţional, constituie o problemă n plus. Date iind dierenţele uriaşe de populaţie, nici un sistem de epre­ zentare nu ar putea să acorde importnţă egală votului iecrui cetă­ ţean şi, în acelaşi timp, să împiedice ţile mi să domine la vot ţările mici; astfel, toate soluţiile acceptabile pentru democraţiile mai mici vor nega egalitatea politică între membrii unei unităţi politice mai vaste. Aşa cum s-a ntîmplat în Statele Unite şi în alte sisteme ede­ rale, soluţii acceptabile pot i inventate n rabă, ca în cul Uniunii Europene. Dar, oricare ar i compromisul la care s-ar ajunge, el r putea deveni oarte uşor o sursă de tensiune intenă, n special în lipsa unei putenice identităţi comune.

1 12

D esp r e de m o c r aţ i e

Tensiunea este cu atît mai probabilă întrucît, dacă în demo­ craţiile naţionale cele mai multe decizii vor i considerate cu siguranţă ca iind în detrimentul anumitor persoane, la el se va întîmpla şi în organizaţiile intenaţionale. Responsabilitatea cea mai mare în privinţa anumitor decizii ar putea i putată de anumite grupuri, regiuni sau ţări. Pentru a supravieţui acestor tensiuni, ar i de ajutor o cultură poli­ tică susţinătoare a instituţiilor speciice - ea ar putea i chiar necesară. Dar o cultură politică evoluează în timp, poate de-a lungul multor ge­ neraţii. În plus, pentru ca deciziile politice să ie în mare măsură acceptabile şi aplicabile şi pentru cei lezaţi, probabil că ar trebui să se nască un el de identitate comună echivalentă cu cea dn ţările democratice existente. Mi se pare oate puţin probabil ca toate aceste cerinţe esenţiale penru democratirea organizaţiilor ntenaţionale să ie îndeplinite. Dar dacă cerinţele nu sînt îndeplinite, prin ce metodă vor i luate hotă­ rîrile intenaţionale? Cred că vor i luate în principal prin negocieea între elitele politice şi bircratice - principalele organe executive, mi­ nişi, diplomaţi, membri ai birocaţiilor guvenamentale şi non-guver­ namentale, lideri în aaceri şi alţii asemenea. Deşi procesele demo­ cratice pot stabili uneori limitele extreme în care elitele pot încheia negocierile, a numi „democratice" pacticile politice ale sistemelor intenaţionale ar însemna să privăm acest temen de orice înţeles. O SOCIETAE PLURALISTĂ ROBUSTĂ N ŢĂILE DEMOCRATICE

Cu toate că este puţin probabil ca democraţia să urce la nivel intenaţional, este impont să nu pierdem din vedere că orice ţară democratică re nevoie de unităţi mai mici. Înr-o ţară contemporană, acestea sînt de o vietate uluitoare. Pînă şi cele mai mici ţăi demo­ cratice necesită guvenri municipale. Ţările mai mari pot avea altfel de guvenări: pe disicte, ţinui, state, provincii, regiuni şi altele. Oricît de mică ar i o ţară e scară mondială, va necesita o multitudine de asociaţii şi organizaţii independente - adică o societate civilă pluralistă. 1 13

ROBERT A. DAHL Întrebarea: care este cea mai bună metodă de a guvena asocia·

ţiile mai mici ale statului şi societăţii - sindicate, întreprinderi econo„

mice, grupuri de interese specializate, organizaţii educaţionale şi cele­

lalte - nu admite un răspuns unic. Guvenarea democratică ar putea si

nu ie motivată în toate asociaţiile; deosebirile evidente în ceea ce

priveşte competenţa r putea impune limite justiicabile, reeritoare la radul în care criteriile democratice r trebui respectate. Şi chiar şi

acolo unde democraţia este justiicată, nici una dntre ome nu este n

mod necesar cea mai bună.

Totuşi, nici o latură nedemocratică a nici unei guvenări, ie ea

a statului şi a unităţilor sale sau a asociaţiilor independente într-o societate civilă pluralistă, nu ar rebui să rămînă necontestată. Prnci­

piile democratice sugereză cîteva întrebări pe care le-am putea pune în privinţa guvenării oricărei asociaţii. •

•

n

lurea hoilor, asigură guvenrea asociaţiei impornţă egală bi­

nelui şi ntereselor iecrei persone pe ce aceste hoi o privesc? Există vreun membru al asociaţiei care să ie atît de categoric mi

competent decît alţii să guveneze înct să i se încredinţeze autoritatea totală şi supremă asupra guvenării asociaţiei? Dacă nu,

atunci nu ar trebui să consideăm membrii asociaţiei drept egali dn punct de vedere politic în guvenarea asociaţiei?

•

Dacă membrii sînt egali din punct de vedere politic, atnci nu r rebui ca guvenarea asociaţiei să respecte criteriile democratice? Dacă ar rebui, atnci n ce măsură oeră asociaţia membrilor săi

oportunităţi de participare reală, de aplicare a egalităţii la vot, de cîştigare a unei înţelegeri luminate şi de exercitare a controlului

ultim asupa agendei?

n

apoape toate sau poate n toate organizaţiile de pretutindeni

exi stă loc penru un anumit rad de democraţie; şi aproape n toate ţările democratice e loc considerabil pentru mai multă democraţie.

1 14

Capitolul 1 0

VIETĂŢI II CONSTITUŢII

Aşa cum democraţia se prezintă sub dierite dimensiuni, şi constituţiile cunosc la rîndul lor o vrietate de stiluri şi one. Dar la el de bine vă puteţi întreba: dierenţele dintre constituţiile ţărilor democratice sînt cu adevărat importante? Răspunsul pare a i: nu, da sau poate. Penru a explica această problemă, voi începe prin a recurge la experienţa n materie constituţională a ţărilor cu regim democratic vechi, ţări n care instituţiile undamentale ale democraţiei au existat ăă înrerupere începînd cu aproximaţie din anul 1 950 douzeci şi două la număr (Australia, Ausri� Belgi� Canada, Costa Ric� Danemarca, Finlanda, Franţa, Genania, Islnda, Irlanda, Israel, Itali� Japonia, Luxemburg, Olanda, Noua Zeelandă, Novegi� Suedia, Elveţi� Marea Britanie şi Statele Unite) 1 • Dierenţele dntre ele snt suicient de mari pentru a ne oeri o idee de ansamblu în legăură cu gama de posibilităţi. Ir soluţiile constituţionale ale ţărilor recent democratizate sînt la el de impor­ tante. De apt, ele prezintă o impotanţă sporită pentru că s-ar putea dovedi esenţiale în reuşita procesului de democratizare. Pentru a descrie constituţiile şi arajamentele constituţionale îmi propun să olosesc sensul general al acestor teneni, în şa el înct să pot îngloba proceduri importante care s-ar putea să nu ie men­ ţionate în constituţie, cum sînt cele reeritoare la sistemele electorale -

1 15

ROBERT A. DAHL

şi de partide. Motivul pentru care procedez astel va deveni explicit n capitolul umător. În consecinţă, care ar i cele mai impotante deosebiri dne constituţiile democratice şi cît de mult contează acestea? crise sau nescrise? O constituţie nescrisă poate părea o alătu­ rare de termeni contradictorii; totuşi, în cîteva ţări, anumite tradiţii şi obiceiuri bine înrădăcinate sînt considerate ca ăcînd pate dn sistemul constituţional, deşi nu sînt prescrise într-un document unic, adoptat în orma unei constituţii. În cadrul democraţiilor vechi (şi cu siguranţă în rîndul celor nou ormate) o constituţie nescrisă este rezul­ tatul unor circumstanţe care se sprijină pe realităţi istorice extrem de neobişnuite, cum s-a întîmplat în czurile de excepţie din Marea Britanie, Israet2 şi Noua Zeelandă. n orice caz, adoptarea consti­ tuţiilor în ormă scrisă a devenit procedura standard. Carta drepturilor omului. nclude constituţia o Ctă a dreptu­ rilor omului anume speciicată? Deşi constituţiile democraţiilor vechi nu includ neapărat în mod distinct o cartă a drepilor omului, în prezent aceasta constituie cerinţa standard. Din motive istorice şi dato­ rită lipsei unei constituţii scrise, Marea Britanie reprezintă o excepţie remarcabilă (unde această concepţie are, totuşi, un sprijin însenat). Drepturi sociale şi economice? Deşi Constituţia SUA şi cele rămase neschimbate din secolul al X-iea, în ţările cu democraţie veche, nu spun explicit prea mult cu privire la drepturile sociale şi economice3 , cele adoptate după cel de-al doilea război mondial includ asemenea drepturi. Uneori, totuşi, drepturile sociale şi economice prescrise (uneori, în mod detaliat) au o valoare mai mult simbolică. Stat federal sau unitr? Într-un sistem ederal guvenele anu­ mitor unităţi teritoriale mai reduse - state, provincii, regiuni - au ga­ rntată stabilitatea precum şi un important registru de autoritate; n cazul sistemelor unitae, existenţa şi autoritatea acestor regiuni sînt condiţionate de hotărîrile guvenului naţional central. Din cele două­ zeci şi două de state democratice vechi, numai şase sînt sict ederale (Ausralia, Austria, Canada, Germania, Elveţia şi Statele Unite). n toate aceste ţi sistemul_ ederal este rezultatul unor circumstanţe istoice speciale4 • 1 16

Desp r e de m o cr aţ ie

Legislativ bicameral sau unicameral? n ciuda prevalenţei bica­ meralismului, Israelul nu a avut niciodată o a doua cameră, ir începînd cu anul 1 950 cele patru ţări scandnave şi Noua Zeelandă au desiinţat camera superioară. Control de constituţionalitate ? Este în măsură o curte supremă sau constituţională să declare neconstituţionale legile promulgate n mod corespunzător de către legislativul naţional? Această procedură, cunoscută sub numele de control de constituţionalitate asupra legis­ laţiei, a constituit procedura standard a ţărilor democratice cu sistem de guvenre ederal, unde este considerată necesară în cazul în care constituţia trebuie să aibă întîietate aţă de legile promulgate de state, provincii sau cantoane. Dar aspectul cel mai relevant este măsua n care un ribunal poate declra neconstituţională o lege adoptată de parlamentul naţional. Ca dovadă, guvenul elveţian limitează inluena controlului de constituţionalitate numai la nivelul legislaţiei cn­ toanelor. Totuşi, după cum s-a văzut, majoritatea ţărilor democratice nu snt ederale, ir dintre sistemele unitre dor aproximativ jumătate deţin o anumită ormă de control al legislaţiei. Pe lîngă asta, chiar şi în ţările unde acesta există, limita pînă la cae cuţile încercă să-şi exercite această autoritate vriază de la ponderea cea mai ridicată în cazul Statelor Unite, unde Curtea Supremă de Justiţie deţine uneori o autoritate remrcabilă, pînă la situaţia ţărilor în cre autoritatea jude­ cătorescă se conormează în mare măsură deciziilor luate de prla­ ment. Canada oeră o vriantă interesantă. Deorece este un sistem ederal, Cnada re o curte supremă de justiţie învestită cu puterea de a declra neconstituţionale atît legile provinciale, cît şi cele ederale. Touşi, legislativele provinciale şi prlamentul ederal pot respinge decizia curţii prntr-un vot ulterior pentru a valida legea espectivă. .. .. Investitura pe termen limitat sau nelimitat a judecătorilor? n Statele Unite membrii autorităţii judecătoreşti ederale (adică naţio­ nale) sînt, în conomitate cu prevederile constituţiei, învestiţi în uncţie pe viaţă. Avantajul mandaului nelimitat constă în apul că le asigură judecătorilor o mai mre ndependenţă aţă de presiunile poli­ tice. Dr dacă deţin, de asemene� puterea de a realiza controlul de constituţionalitate, hotărrile lor pot relecta inluenţa unei ideologii 1 17

ROBERT A. DAHL

învechite clre nu mai este susţinută de majorităţile parlamentare şi electorale. n consecinţă ei s-ar putea olosi de acest control pentru a tergiversa aplicarea reormelor, aşa cum au pocedat de cîteva ori în Statele Unite, în special n timpul perioadei de reorme cuprinzătoare dintre anii 1 933- 1 93 7, cînd preşedinte era F. D. Roosevelt. Avînd n vedere experienţa americană, unele ţări democratice care aveau pre­ văzut în mod explicit conrolul de constituţionalitate în textul consti­ tuţiilor scrise după cel de-al doilea război mondial, au renunţat la man­ datele pe viaţă şi optat pentru mandate limitate, deşi destul de lungi, cum se întîmplă în Germania, Italia şi Japonia. Referendumri? Organizarea unor reerendumuri naţionale este posibilă sau chiar obligatorie în cazul apobării unor amendamente constituţionale? În Elveţia acest aspect este precizat în mod clar: acolo, reerendumurile pe probleme de interes naţional sînt permise (chiar obligatorii în cazul dezbaterilor amendamentelor constituţio­ nale) şi sînt recvente. La cealaltă extremă, constituţia Statelor Unite nu nclude nici o prevedere în privinţa reerendumurilor (nici n astfel de reerendum nu a avut loc vreodată la nivel naţional) cu toate că se desăşoară n mod obişnuit în multe state. Spre deosebire de Statele Unite, în multe din statele cu democraţie veche a avut loc cel puţin un reerendum în decursul timpului. Sistem prezidenţial sau parlamentr? Într-un regim prezidenţial şeul executivului este ales independent de corpurile legislative şi este învestit, în conomitate cu prevederile constituţionale, cu uncţii importante. n cul unui regim parlamentar sau de cabnet, şeul exe­ cutivului este ales şi poate i destiuit de prlament. Exemplul clasic de guvenare prezidenţială este cel al Statelor Unite iar cel de guver­ nare parlamentară - Mrea Britanie. Fona de guvenare prezidenţială a ost novaţia delegaţilor la lucrările Convenţiei Constituţionale americne dn 1 787. Majoritatea delegaţilor preerau constiuţia britnică (nescrisă) penu că se spri­ j nea pe acea „separaţie a puterilor" înre: componenta judecătoreasc� independentă deopotrivă de puterea legislativă şi executivă; un corp legislativ (parlamentul) independent de executiv; şi un executiv (mo­ narhul) independent de legislativ. Deşi delegaţii au căutat să dove1 18

Desp r e de m o c r aţ i e

dească superioritatea valorică a constituţiei britanice, era exclusă ideea unei monarhii; astel că s-au blocat în aţa problemei executivului. Neavînd drept exemplu nici un model istoric relevant, au dezbătut această problemă timp de aproape două luni pînă cînd s-a ajuns la un rezultat. Deşi delegaţii întruniţi la această convenţie au dat dovadă de pricepere deosebită în materie de chestiuni constituţionale, trecerea timpului a demonstrat că delegaţii au dat dovadă de un sprit de pe­ vedere mai acut decît îl arată documentele sau decît ar lăsa să se între­ vadă natura umană supusă reşelii. Ca şi în cazul altor acte inovatoare, promotorii regimului prezidenţial americn (sau mai corect, regimul prezidenţial - conresional) nu au avut capacitatea eectivă de a pre­ vedea modul în care creaţia lor avea să evolueze în cursul urmă­ toarelor două secole. De asemeni, n-au putut anticipa aptul că oma de guvenămînt parlamentar urma să se extindă, devenind o altenativă adoptată pe scară mai largă.. Deşi în prezent orma de guvenare parlamentară este de necon­ ceput pentru americani, în cul n care Convenţia Constituţională r i avut loc cam cu treizeci de ani mai tîrziu, este oarte probabil ca delegaţii să i propus un sistem parlamentar. Pentru că ceea ce ei (ca de altfel şi obsevatorii britnici) nu au reuşit să înţeleagă era aptul că însuşi sistemul constituţional britanic era supus unor schimbări rapide. Pe scurt, se transorma într-un regim parlamentar în care autoritatea executivă era propriu-zis deţnută de primul ministru şi de cabinetul său, iar nu de căre monarh. Şi, cu toate că era ales în mod simbolic de căre monarh, primul ministru era de apt desemnat de majoritatea parlamentarilor (iar mai apoi, de cea din Camera Comunelor) şi urma să rămînă în uncţie cu sprijinul majorităţii parlamentare. Primul ministru alegea la rîndul său ceilalţi membri ai guvenului. Acest sistem era oarecum undamentat prin 1 8 1 0. Aşa cum s-a dovedit, în majoritatea ţărilor cu regim democratic vechi şi stabil, unde instituţiile democratice au evoluat pe prcursul secolului al X-iea şi începutul secolului al X-iea şi s-au dovedit durabile, ormele de guvenare parlamentară şi nu prezidenţială au ost cele preerate ca soluţii constituţionale valide. 1 19

ROBERT A. DAHL

Sistem electoral? Cu cită stricteţe este respectat rapotul dintre numărul locurilor din legislativul naţional şi preerinţa maniestată de alegători? Dacă, de exemplu, candidaţii unui partid au obţinut 3 0% din voturi, aceasta va însemna cîştigarea a 3 0% din locuri? Sau vor cîştiga dor 1 5 %? Deşi sistemul electoral nu este neapărat speciicat în textul constituţiei ca o componentă distinctă, aşa cum s-a sugerat anterior, este recomandabil să ie considerat ca ăcînd parte din sistemul consti­ tuţional, pentru modul în care sistemele electorale interacţioneză cu celelalte părţi ale constituţiei. Acest aspect va

i

tratat mai pe larg în

capitolul următor. Deşi lista altenativelor poate

i mult extinsă, cele de mai sus

demonstrează aptul că procedurile constituţionale variază destul de mult în rîndul democraţiilor vechi. Pe lingă asta, dierenţele menţio­ nate pînă acum sînt relativ generale; dacă am restrînge aria de obser­ vare la un nivel mai concret, va i posibilă descoperirea altor diferenţe maj ore. Astfel că acum s-ar putea trage concluzia că există dierenţe concrete între constituţiile ţărilor democratice. Dar există oare anumite dierenţe care să aibă ca rezultat constituţii mai bune sau poate mai democratice decît altele? Există oare o variantă optmă de constituţie democratică? Aceste două întrebări generează încă una: cum s-ar putea evalua cu cît este o constituţie mai preerabilă, n comparaţie cu alta?

n mod evident avem nevoie de anumite criterii. INFLUEŢA CONSTITUŢIILOR

Constituţiile pot luenţa multe aspecte ale democaţiei unei i.

Stabilitatea. Constituţia poate conibui la asigurarea stabilităţii

instituţiilor democratice undamentale prezentate în Capitolul 8. Nu numai că poate crea un cadru guvenamental democratic, ci şi să asi­ gure toate drepturile şi garanţiile necesare pentru uncţionarea insti­ tuţiilor politice.

Drepturile undamentale. Constituţia poate asigura protecţia drepturilor minorităţii şi maj orităţii populare. Chiar dacă acest criteriu este în mod implicit inclus în primul, datorită dierenţelor dintre

1 20

D e sp r e de m o c r a ţ i e constituţiile democratice este util să se acorde un interes adecvat drep­ turilor şi îndatoririlor undamentale cre oeră garanţii atît maj ori­ tăţilor cît şi minorităţilor.

Neutralitatea. Constituţia poate menţine neutralitatea în raport cu cetăţenii unei ţări. Asigurînd drepturile şi îndatoririle undamentale, prevederile constituţionale pot de asemenea să garanteze aptul că procesul de creare a legilor este menit să nu avorizeze dar nici să nu penalizeze opiniile sau interesele îndreptăţite ale unui cetăţean sau grup de cetăţeni.

Rspnderea. Constituţia r putea i alcătuită n aşa el ncît să oe­

re cetăţenilor posibilitatea de a rage la rspundee liderii politici penru deciziile, aptele sau conduitele lor, nr-un inteval de timp „acceptabil".

Reprezentarea echitabilă. Ce nseamnă reprezentare echitabilă în cadrul unei democraţii generează conroverse inteminabile, în parte deoarece necesită lămurirea următoarelor două criterii.

Consensul avizat. Constituţia poate să le ie de olos cetăţenilor şi liderilor politici pentru atingerea unui consens bazat pe opinii avizate în legătură cu legile şi politicile. Acest lucru este realizabil prin crearea de oportunităţi şi stimulente pentru ca liderii politici să se implice în activităţi de negociere, acomodre şi omări de coaliţii care ar înlesni concilierea unor interese dierite. Mai multe pe această temă, în capitolele umătoare.

Gvenre eicientă. Prin eicienţă se nţelege că un guven acţioneză în vederea rezolvării problemelor considerate de mpor­ tanţă majoră de către cetăţenii cre se conruntă cu ele şi penru care găsesc că ar i potrivită acţiunea guvenamentală. Guvenarea ei­ cientă este deosebit de impontă mai ales

n situaţiile de criză dato­

rate războiului sau ameninţării cu producerea războiului, tensiunilor intenaţionale acute, diicultăţilor economice severe sau altor împre­ jurări similare. Dar rolul său este de asemeni relevant în perioadele obişnuite cînd pe ordinea de zi a cetăţenilor şi liderilor politici se găsesc probleme majoe. Mai concret, pe temen scut un guven nedemocratic ar putea răspunde acestor cerinţe mai bine decît ar ace­ o un guven democratic; în schimb pare îndoielnic aptul că la el s-ar întîmpla pe o perioadă mai lungă.

n

orice cz, ne propunem să

121

ROBERT A. DAHL

analizăm ormele de guvenare care uncţionează în limitele democra­ ţiei. În acest cadru, este rezonabilă dorinţa de a avea un regim consti­ tuţional cu proceduri menite să descurajeze blocajul prelungit, amî­ nările sau susragerile de la răspundere în chestiunile majore şi să încurajeze iniţiativa în rezolvarea lor. Decizii competente. Oricît de dezirabil ar i un guven eicient, cu greu am putea aprecia o constituţie cre înlesneşte acţiunile hotărite şi erme, dar îi îngreunează guvenului accesul la cunoştinţele nece­ sare rezolvării problemelor urgente de pe agenda politică. Acţiunea hotărită nu este un substitut al strategiei politice inteligente. Trnsparenţă şi accesibilitate. Prin acestă alăturare de criterii am în vedere aptul că guvenarea trebuie să ie suicient de accesibilă opiniei publice şi destul de simplă în punctele esenţiale, penu ca cetăţenii să înţeleagă uşor cum uncţioneză şi cu ce se ocupă. De aceea nu trebuie să aibă o alcătuire atît de complicată încît oamenii ă nu poată înţelege care sînt cauzele anumitor situaţii şi, iindcă nu pot înţelege activitatea guvenului lor, să le ie imposibil să-şi tragă prompt la răspundere conducătorii, în special pin alegeri. Flexibilitate. Un sistem constituţional nu trebuie ă aibă o constucţie atît de rigidă sau să ie atît de erm ancorat în literă şi tradiţie, ncît să nu permită adaptarea la noi situaţii. Legitimitate. Respectarea celor zece criterii anterioare ar putea constitui un undament viabil pentu a coneri unei constituţii destulă legitimitate şi credibilitate în rîndul cetăţenilor şi al elitelor politice, iar astfel să-i ie asigurată supravieţuirea. Totuşi, într-o ţară oarecare anumite prevederi constituţionale ar putea i mai compatibile decît altele cu preceptele tradiţionale universale de legitimitate. De pild, oricît de paradoxal li s-ar părea multor republicani, menţinerea unui monarh în calitate de şef al statului, în paralel cu adaptarea monarhiei la exigenţele poliarhiei, a condus la un grad sporit de legitimitate a constituţiilor democratice din statele scandinave, Olanda, Belgia, Japonia, Spania şi Mrea Britanie. Pin contrast, în majoritatea ţărilor democratice o încercare de a instaura un monarh ca şef al statului s-ar situa în dezacord cu convingerile republicane larg răspîndite. De aceea în cadul convenţiei din 1 787 propunerea lui Alexander Hamilton de 1 22

Desp r e de m o craţie n umire pe viaţă a şeului executivului - o „monarhie electivă" - a ost respinsă ără a

i măcar discutată. După cum remarca un alt delegat,

tăţenii

care

Elbridge Gery, „Nu există nici măcar unul într-o mie, dintre conce­ noştri,

să

nu

se

împotrivească

oricărui

pas

către

monarhie". 5

CÎT DE ULT CONTEZĂ ACESTE DIFERENŢE? Sînt cu adevărat importante aceste dierenţe constituţionale?

Pentru a rspunde la această întrebare este necesar să adăugăm alte două considerente doveditoare reeritoare la statutul celor douăzeci şi două de ţări democratice cu tradiţie.

O serie de experienţe poate i

desprinsă din rndul democraţiilor „recente", ţri unde instituţiile demo­

cratice de bază au ost ondate şi s-au menţinut în a doua jumătate a secolului al X-iea.

O altă serie de experienţe se poate desprinde de pe

urma destinului ragic r ediicator al ţărilor care au avut instituţii democratice la un moment dat în secolul al X-ie, dar au ost desiin­ ţate şi au cedat, cel puţin pentru o vreme, n aţa unui regim autoritr.

Deşi aceste trei surse doveditoare maj ore nu au ost nici pe

departe consemnate sau analizate în prounzime, consider că pot genera cîteva concluzii importante.

Pentru început, iecare din altenativele constituţionale menţio­

nate a existat n cel puţin una din democraţiile stabile. Drept urmare

este pefect rezonabil, ba chiar logic necesar, să conchidem că multe

dintre dieritele ranjamente constituţionale sînt compatibile cu insti­

tuţiile politice undamentale ale democraţiilor poliarhice prezentate în Capitolul 8. Instituţiile politice ale democraţiei polirhice pot, în aparen, să se prezinte sub d ierite orme.

Care este cauza acestei situaţii? Anumite condiţii de ond

deosebit de avorabile stabilităţii instituţiilor democratice unda­ mentale (discutate în Capitolul 12) au deţinut un rol impotant în toate aceste democraţii vechi şi extrem de stabile. Datorită acestor condiţii

avorabile aspectele constituţionale vaiate pe care le-am prezentat nu

au o inluenţă prea mare asupra stabilităţii instituţiilor democratice de

bază. Judecate numai după acest criteriu, deosebirile menţionate nu

123

ROBERT A. DAHL par a avea mare impotanţă. Deci, în limite largi, ţările democratice dispun de un număr mare de variante constituţionale.

Prin contrast, acolo unde condiţiile undamentale sînt oarte neavorabile, e puţin probabil ca democraţia să poată i menţinută, oricare ar i modelul constituţional.

Cu puţină exagerre, am putea rezuma primele două aspecte în

elul următor:

Dacă condiţiile structurale sînt extrem de avorabile, este posi­

bilă menţinerea stabilităţii oricare ar i oma constituţională adoptată de stat. Dacă acestea nu sînt avantajoase, nici o ormă constituţională

nu va salva democraţia. Cu toate acestea există şi o a treia posibil itate, mai contro­

versată: într-o ţră unde condiţiile nu sînt nici destul de avorabile, dr nici oarte neprielnice, situîndu-se pe o treaptă de mj loc, conerind democraţiei un statut nesigur dar nu şi imposibil, ar putea să conteze alegerea unui anumit model constituţional. Pe scut: dacă ntr-o ţaă există condiţii de ond mixte, unele avorabile iar altele nu, o consti­ tuţie bine concepută ar putea contribui la menţinerea instituţiilor democratice în timp ce o constituţie de concepţie deicitară r putea duce la prăbşirea instituţiilor democratice. În inal, oricît de esenţială este, stabilitatea nu constituie sin­

gurul criteriu relevant. Dacă ar i să evaluăm modelele constituţionale după alte citerii s-ar putea despnde unele consecinţe impotante chiar şi în ţări care oeră condiţii avorabile stabilităţii democratice. Chiar asta se întîmplă. Ele au un rol hotărîtor n ormarea instituţiilor politice concrete ale ţărilor democratice: guvenele, corpurile legis­ lative, cuţile de justiţie, sistemele de partide, guvenările locale, şi altele. Forma acestor instituţii poate avea la rîndul său consecinţe importante pentru echitatea reprezentrii în prlament sau eicienţa

guvenului şi în consecinţă ar putea detemna gradul de legitimitate al

guvenului. În ţările unde condiţiile de ond sînt mixte şi perspectivele stabilităţii democraţiei sînt înrucîtva nesigure, aceste vaiaţii s-ar putea dovedi deosebit de impotante. Într-adevăr, se pre că aşa este, din motive pe cre le vom

explora în capitolul mător.

1 24

Capitolul 1 1

VRIETĂŢI III PRTDE ŞI SISTEME ELECTOALE

Probabil că nici o instituţie politică nu conturează mai bine realitatea politică a unei ţări democratice decît sistemul său electoral şi partidele politice. Şi nici o altă componentă nu prezintă o mai mare varietate. Într-adevăr, viaţiile sînt atît de mi încît un cetăţen obişnuit numai cu prevederile electorale şi sistemul de partide din propria ţară ar avea diicultăţi în a înţelege realitatea politică a altei ţăi demo­ cratice sau, în caul că o înţelege, s-ar putea să i se pară neatractivă. Pentru cetăţenii unei ţări nde numai două partide majore sînt înscrise în competiţia electorală, multitudinea de partide din altă ţară ar putea crea impresia de haos. Pentru un cetăţean al unei ţări cu sistem multi­ partidist, aptul că există numai două partide dinre care să poţi alege ar putea lăsa impresia unei strategii politice restrictive. Dacă iecare dintre ei ar analiza sistemul de ptide ale celeilalte ţări, probabil că dierenţele r părea şi mai lipsite de sens. Cm s-ar motiva existenţa acestor dierenţe? Există sisteme de partide şi electorale mai democratice decît altele sau mai adecvate în unele privinţe? Pentru nceput trebuie analizate principalele deosebiri dintre sistemele electorale.

1 25

ROBERT A. DHL SISTEMELE ELECTOALE

1 Sistemele electorale cunosc o varietate nelimitată • Un motiv este acela că nici un sistem electoral nu poate satisace toate criteriile prin care, în mod rezonabil, ar trebui evaluat. Există ca de obicei anumite situaţii de compromis. Atunci cînd se optează pentru un sistem anume, se obţin anumite beneicii şi se pierd altele. Care este cauza? Pentu a răspunde cît mai succint posibil, ar trebui redus numărul impresionnt de variante la dor două. P. n rîndul democraţiilor vechi sistemul electoral cel mai obişnuit este conceput anume pentru a conduce la corespondenţe stricte între totalul de voturi alocate unui partid în alegeri şi numărul locurilor pe cre acesta le dobîndeşte în parlament. De exemplu par­ tidul care are 53% din voturi, va dobîndi 53% din numărul locurilor. Această procedură este cunoscută sub numele de Reprezenare Propoţională (RP). Vot Plralitar. Dacă sistemele RP sînt concepute pentru a satisace un test de corectitudine, s-ar putea crede că au ost adoptate în orice ţară democratică. Şi totuşi în unele ţări nu s-a procedat asfel. n schimb, ele au ales să menţină procedurile electorale care să conducă la creşterea considerabilă a numărului de locuri cîştigate de partidul cu cel mai mare număr de voturi. De exemplu, un partid care ar avea 5 3% de voturi, va putea obţine 60% din numărul de locuri. n varianta acestui sistem care este olosit n Marea Britanie şi Statele Unite ale mericii, din iecare circumscripţie este ales un candidat, iar cel care obţine cele mai multe voturi, cîştigă. Datorită nalogiei cu o cursă de cai, această procedură este denumită şi irst-past-the-post [„primul cre depăşeşte linia de sosire"] .

Cvinte despre cvinte În Statele Unite un asemenea sistem este deseori numit Vot Plralitar deoarece cndidatul cu cele mai multe votri (care nu repre­ zintă neapărat majoitatea votrilor) este cel care cîştigă. Analiştii politici îl denmesc deseoi ca „sistem cu vot plralitar n circum­ scipţii uninominale", o titulatură excesiv de complexă, dr cre redă 1 26

De sp re de m o craţie

nţelesul propriu. „First-past-the-post" este omula olosită n M are a

Britnie. P verss . P/. Aşa cum am arătat mai sus, încă nu s-a încheiat controversa în legătură cu ona de sistem electoral care răspunde pe deplin condiţiilor de corectitudne şi libetate. Dar criticii sistemului V. Pl. susţin aptul că în general nu reuşeşte să treacă testul reprezentării corecte, ba chir îl încalcă lagrant. De exemplu, la alegerile parlamentare britanice din 1 997 Partidul Laburist a cîştigat 64 de procente din numărul locurilor din parlament - cea mai ridicată ciră din istoria modenă a acestui parlament; totuşi aceasta a rezultat în baza unui procent de doar 44% din numărul voturilor. Partidul Consevator, cu 3 1 % din voturi, a avut doar 25% din locuri, pe cînd deavorizaţii Liberali-Democraţi cre au primit sprijinul a 1 7% din alegători, s-au ales cu numai 7% din numărul locurilor! (Candidaţii celorlalte partide au cîştigat un total de 7 procente de voturi şi 4% locuri în parlament). De ce apar aceste discrepnţe între totalul voturilor alocate unui partid şi procentul de locuri obţinute? Imaginaţi-vă un sistem demo­ cratic la scară redusă cu numai o sută de membri repartizaţi în cîte zece districte egale, din rîndul cărora alegătorii optează penru un sin­ gur reprezentnt pentru corpul legislativ. Să presupunem că în mica noastră democraţie 5 1 O electori (sau 5 1 %) voteză pentru Partidul Albsru şi 490 (sau 49%) votează pentru Partidul Roşu. Acum să ne închipuim (deşi e puţin probabil) că iecare este susţinut de un număr pefect uniom de alegători din întreaga noastră minidemocraţie: iecare din cele zece disricte se întîmplă să conţină 5 1 alegători ai Albaşrilor şi 49 din cei ai Partidului Roşu. Care va i rezultatul ale­ gerilor? Ptidul Albasru cîştigă în iecare district şi asfel dobîndeşte 1 00% din locuri şi o majoritate în parlament de zece la zero (tabelul 2, exemplul 1). Sistemul ar putea i extins la scară mare pentru a include o ţră întreagă, iar numărul disictelor să ie de semenea sporit. Rezultatul va i acelaşi.

127

ROBERT A. DAHL Tabelul 2. Ilustrare ipotetică a sistemului electoral pluralitar

Sînt 1 O disri cte

iecre avînd 1 00

,

votanţi ,

diviaţi înre două partide

(Albaştrii şi Roşii). Exemplul 1 . Spijnul pentu ptide este uniorm. District

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Total

Voturi pentu Roşii Albaşri (nnăr)

(numr)

51 51 51 51 51 51

49 49 49 49

51 51 51

49 49 49 49 49

51 510

49 490

Mndate cîştigate de A lbaşti Roşii (număr) l l 1

(număr) o o o

l 1 1

o o o o o o o

10

o

1 l 1 1

Exemplul 2. Spij inul penu ptide nu este uniorm. Votui penu Roşii

District

Albaştri (numr) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Total 128

55 60 40 45 52 51 53 45 46 55 562

(nmr) 45 40 60 55 48 49 47 55 54 45 498

Mndate cîştigate de Roşii

Albaşri (numr) l I o

o 1 1

1

(număr) o o l l o o o

o

o 1

1 1

o

6

4

De sp re de m o craţie

Putem aima cu cetitudine că nici o ţară democratică nu va putea păstra sistemul V. PI. în aceste condiţii. Ceea ce nu permite să se ajungă la acest rezultat bizar - şi complet nedemocratic - este aptul că partidele nu au o susţinere electorală unionnă la nivelul întregii ţări: în unele regiuni Albaştrii ar putea avea 65% din electori, în timp ce în altele au doar 40%, să zicem, iar Roşii au restul de 60%. Iar n ceea ce priveşte mărimea circumscripţiilor, aceasta se situează în j urul valorii medii naţionale. Pentu o imagine ipotetică, vezi tabelul 2, exemplul 2. Este, deci, evident că pentru ca sistemul V. PI. să rezulte într-o reprezentare destul de corect, sprjinul partidelor nu trebuie să ie distribuit în mod egal la nivelul întregii ţări. Invers, cu cît sprjinul este mai uniom, cu atît va spori discrepanţa dintre voturi şi numărul locurilor alocate. Asfel, dacă se micşoeă dferenţele regionale ntr-o ţară, aşa cum pare să se i întîmplat în Anglia în 1 997, discrepanţa cauzată de V. PI. se agravează. Şi dacă lucrurile stau aşa, atunci de ce nu este înlocuit sistemul V. PI. cu P în ţările democratice? n primul rînd, nu se poate inora importanţa căpătată de-a lungul istoriei şi datorată tradiţiei în ţări precum Marea Britanie sau Statele Unite, unde acest sistem a prevalat de la începuturile guvenării reprezentative. Statele Unite ne oeră un exemplu important în acest sens. Sistemul V. Pl. americn poate con­ duce la absenţa reprezentării echitabile pentru numărul mare de elec­ tori aro-americni în cadrul corpurilor legislative ale iecărui stat şi n Camera Reprezentanţilor. Penu a se asigura de aptul că alegătorii aro-americani vor avea pate de cel puţin cîţiva repezentanţi în legislativele statale sau n Congres, corpurile legislative şi judecătorii au recurs uneori la delimiarea unor circumscripţii cu majoritate aro­ americană. Disrictul rezultat nu relectă cîteodată nici o corespon­ denţă cu actori georaici, economici sau istorici. Sub incidenţa unui sistem R.P ., dacă aro-americnii r alege să voteze pentru cndidaţii lor, ar i reprezentaţi în proporţie egală cu numărul lor: într-un stat n care, să zicem că 20% din alegători sînt neri, cu siguranţă că 20% din numărul locurilor vor i ocupate de aro-americani, dacă asta ar dori.

1 29

ROBERT A. DAHL

Dar dacă lucrurile stau aşa, de ce n-a ost adoptat sistemul R.P.? În principal pentru că ostilitatea manie stată aţă de R.P. este atît de răspîndită în Statele Unite, încît nici corpurile legislative, nici jude­ cătorii nu i-au acordat atîta consideraţie încît să reprezinte o alter­ nativă viabilă la delimitarea circumscripţiilor pe criterii rasiale.

Cvinte despre cvinte Gerymandering, sau tnchierea crcumscripţiilor electorale n scopuri sict politice este o practică cu tradiţie n Statele Unite. Denu­ mrea provine de la Elbridge Gery, despre cre am spus nterior că era un delegat la Convenţia Constituţională Americană. Guvenator ales al statului Massachusets, Gey a iniţiat o retrasre a raniţelor disictelor din cre erau aleşi reprezentanţii în legislatiul statului, retrasare cre i-a ajutat pe democraţi să-şi menţină majoritatea. Aunci cînd cineva a observat că n disict avea oma unei salmanre, un critic a remrcat că semăna mai derabă cu o „geymanră". Ter­ menul, căruia îi este asociat şi verbul, a intrat ulterior n vocabularul american uzual.

Cu toate acestea, prejudecăţile istorice în avorea sistemului V.

PI. sînt accentuate de rgumente mult mai rezonabile. n concepţia

adepţilor săi, tendinţa sistemului V. PI. de a spori mjoritatea pati­ dului învingător în cadrul legislativului are două consecnţe dezirabile. Sistemele bpartidiste n opoziţie cu cele pluriprtidiste. V. PI. este deseori avorizat tocmai penru că dezavantajeză ptidele terţe şi astfel conribuie la ormarea unui sistem bipatidist. n mod conrr, ceea ce rezultă din adopttea P este un sistem pluiptidist. Mi ales în democraţiile angloone, sistemele bipatidiste snt ote bine văzute, în schimb cele pluriptidiste sînt nedorite şi discreditate. Cae dinre cele două este mai bun? În jurul avantajelor relative ale acestor două sisteme are loc o dezbatere acerbă. La modul general, iecre avantaj îşi găseşte conra­ ponderea în cadrul celuilalt sistem. De exemplu, unul dn avantajele sistemului bipatidist este că uşurează sarcina alegătorilor cre îşi reduc numărul opţiunilor la doar două. Dar n opinia unui susţinător al 1 30

De spre de m o c raţie

sistemului P această reducere drastică a numărului de altenative disponibile aectează serios libertatea de alegere a electorilor. Ale­ gerile sînt perect libere, ar putea argumenta ei, dar iindcă se neagă reprezentarea minorităţilor, cu siguranţă nu sînt echitabile. Guvenarea eicientă. Susţinătorii sistemului bipatidist sprjină şi sistemul V. PI . penru că are şi o altă consecinţă. Pin ampliicarea majorităţii legislative a patidului învingător, V. PI. îngreuneză posi­ bilitatea partidelor minoritare să omeze o coaliţie capabilă să împiedice aplicarea programului partidului majoitar - sau, n opnia lideilor majorităţii, a ,,mandatului lor popular". Dispunnd de o majo­ ritate spoită de membri de patid în copul legislativ, liderii acestor patide îşi vor permite oricum să piardă nişte voturi, chiar dacă unii membri ai partidului lor se rerag în tabăra opoziţiei. În elul acesta, se crede că V. PI. înlesneşte guvenelor îndeplinrea condiţiei de ei­ cienţă. În conrast, în unele ţăi sistemul P a condus la omarea atîtor patide şi alianţe care se conruntă şi se războiesc n cadrul parlamentului, încît coaliţiile majoitare se omeză cu diicultate şi sînt exrem de instabile. În consecinţă, eicienţa în guvenare este mult redusă. Un exemplu des citat este cazul Italiei. Ceea ce inoră adesea adepţii sistemului V. PI. este că în unele ţăi cu sistem P programe cuprizătore de reormă au ost adoptate de căre majoităţi parlamentare stabile care constau deseori dinr-o coaliţie înre două sau rei partide. Înr-adevăr, cîteva democraţii cu sistem P, cum sînt Olanda sau ţările scandinave, sînt adevărate modele de pramatism al reormei precum şi de stabilitate. CÎTEVA OPŢIUNI FDAENTLE PENRU CONSTITUŢIILE DEMOCATICE

Putem nţelege acum de ce nu rebuie ratată cu uşuinţă sarcina concepeii unei constituţii noi sau a reormulării uneia deja existente. Este ceva la el de greu şi de complex ca şi proiectarea unei nave spaţiale cu echipaj la bord imisă în spaţiul exrateresru. Aşa cum nici un om raţional nu ar coneri misiunea de a proiecta o navă spa­ ţială unor amatoi, nici realizarea unei constituţii nu este aibuită decît 131

ROBERT A. DAHL

celor mai renumiţi expeţi din întreaga ţară. Dar, spre deosebire de navele spaţiale, pentru ca inovaţiile, constituţionale să reziste în timp sînt necesare adeziunea şi consimţămîntul celor guvenaţi. Principalele opţiuni constituţionale şi dieritele modalităţi de a le combina umizează o gamă ormidabilă de altenative. Presupun că nu mai trebuie amintită avetizrea lansată anterior că orice altenativă generală dă naştere la o varietate aproape nelimitată de posibilităţi mai concrete. Totuşi, n ciuda acestui avetisment, voi oeri cîteva linii călăuzitore penru analiza altenativelor constituţionale. O modalitate ericită pentru nceput este să considerăm cinci combinaţii posibile înre sisteme electorale şi tipuri de guvenare. Varianta Europei continentale: guvenare parlamentară cu sistem electoral P. Foma de guvenare parlamentară este alegerea covîrşitore a democraţiilor vechi, ea predominnd n general, în în­ 2 dul democraţiilor, aţă de guvenrea prezidenţială. Combinaţia pre­ dilectă a democraţiilor vechi, după cum am văzut, este un sistem parlamentar în care membrii sînt aleşi pe ba unei ome de P. Penu că acest sistem este predominant n Eropa, unde şi demo­ craţiile recente au urmat calea standrd europeană, voi numi această combinaţie varianta contnentală europeană. Varianta britanică (sau Westminster): uvenre parlamentară cu sistem electoral . PI. Pentu că s-a omat şi predomină în demo­ craţiile angloone, cu excepţia Statelor Unite, o voi numi varianta bri­ tanică. (Cîteodată este denumită şi modelul Wemnster, după sediul guvenului britanic). Dor pau dinre democaţiile vechi au păsrat acestă soluţie pe o perioadă îndelungată; şi ără să m surprinşi acestea sînt Mrea Britanie, Canada, Ausralia şi Noua Zeelandă (cae însă a renunţat la ea în 1 993 )3 . Varianta americană: guvenare prezidenţială cu alegeri prin . PI. Penu că este singua democraţie veche în cae s-a adoptat acestă combinaţie, r putea i denumită varianta americană. A ost de ase­ menea adoptată de şase democaţii recente. Varianta Americii Latine: gvenre prezidenţială cu sistem electoral P. Prn predilecţia putenică penu sistemul de guvenare 1 32

Desp r e dem o craţie

prezidenţială, ţările Americii Latine au umat aceeaşi modalitate constituţională ca şi Statele Unite. Dar în privinţa alegerii unui sistem electoral, au imitat în ultimii ani ai secolului al X-iea variantele europene. În consecinţă în cele cncisprezece ţări latino-americane în care instituţiile democratice aveau un undament destul de solid la începutul anilor '90, modelul constituţional de bază era o combinaţie între guvenare prezidenţială şi sistem P. 4 Deci această combinaţie s-r putea numi varianta latino-americană. Este de remarcat aptul că, exceptînd Costa Rica, nici una din democraţiile vechi nu a optat penu această combinaţie. Deşi în rîndul democraţiilor vechi se remarcă o predispoziţie penru P, după cum s-a observat, ele au maniestat un reuz covîrşitor aţă de adoptarea ormei de guvenre prezidenţială. Costa Rica rămîne o excepţie. Deoarece Costa Rica, spre deosebre de orice altă ţară din merica Latină, a avut n regim democratic constnt de prin 1 95 0, poate i inclusă în rîndul democraţiilor vechi. Spre deosebre de celelalte, totuşi, ea combnă oma de guvenre prezidenţială cu P. Opţiunea mxtă: alte combinaţii. Pe lîngă aceste variante mai mult sau mai puţin „pure", alte cîteva democraţii vechi au creat cadre constituţionale care se abat de la modelele pure în unele privinţe impotante. Au acţionat stfel în eoul de a reduce consecinţele nedorite ale tipurilor pure, dar reţinînd în schmb avantajele lor. Franţa, Gemania şi Elveţia nizează exemple importnte de inge­ niozitate constituţională. Constituţia celei de-a Cincea Republici Franceze îi coneră pre­ şedintelui ales o putere considerabilă dar prevede şi ca primul minisru să depindă de prlament. În Fnţa a ost modiicat şi sistemul V. PI. Înr-o circumscripţie electoală în care nici un candidat penru Adu­ nrea Naţională nu primeşte majoritatea voilor, va avea loc n l doilea tur de scrutin. La balotaj poate concura orice candidat cre a obţnut mai mult de 1 2,5% din vorile înregisrate în primul r de scutin. Astfel patidele mici au şnsa de a cîştiga cîteva locuri din primul tur; dar în al doilea tur atît ei cît şi alegătorii lor ar putea hotăî să aloce voile lor unuia dinre cei doi cndidaţi mai bine plsaţi.

1 33

ROBERT A. DAHL

În Germania j umătate din membrii Bundestagului sînt aleşi prin sistemul V. PI. iar cealaltă jumătate prin P. Versiuni ale modalităţii germane au ost de asemeni adoptate în Italia şi Noua Zeelndă. Pentru a-şi adopta sistemul politic la diversitatea etnică din ţră, elveţienii au creat un executiv plural care constă dn şapte consilieri aleşi de prlament pentru patru ani. Executivul plural elveţian rămîne unic înre democraţiile vechi5• NALZA CONSTITUŢIILOR DEMOCRATICE: CÎTEVA REPERE

Recurgînd la experienţele democraţiilor vechi pe cre le-m prezentat n ultimele două capitole, voi enumera n contnuare cîteva concluzii: • Majoritatea problemelor undamentale ale unei ţări nu pot i solu­ ţionate prin proiecte constituţionale. Nici o constituţie nu va reuşi să menţină un cadru democratic înr-o ţară unde condiţiile de ond sînt oate deavorabile. O ţră care îndeplineşte aceste condiţii poate asigura menţinerea instituţiilor democratice de bză, pe on­ dul unei varietăţi considerabile de soluţii constituţionale. Totuşi, proiectele constituţionale create cu pricepere pot conibui la păs­ rarea instituţiilor democratice undmentale n ţări unde condiţiile de ond sînt mestecate, atît avorabile cît şi neavorabile. • Deşi este cît se poate de esenţială păsrrea nstituţiilor democratice de bză, acesta nu este singurul criteriu relevnt al unei constituţii bune. Reprezentarea echitabilă, rnsprenţa, accesibilitatea, recep­ tivitatea şi guvenrea eicientă sînt prinre altele, la el de impor­ tante. Prevederile constituţionale speciice sînt în măsură şi pro­ babil că vor inluenţa aceste valori. • Toate ranjamentele guvenamentale au cîteva dezavantaje; nici unul nu îndeplineşte toate criteriile rezonabile. Din punct de vedee democratic nu eistă constituţie perfectă. Ir rezultatele inrodu­ cerii sau schimbării unei constituţii sînt cu siguranţă nesigure. n . consecinţă, reoma sau proiectul constituţional necesită luarea n 1 34

De sp re dem o cr aţi e

•

•

calcul a unor posibile compromisuri acceptabile în ceea ce priveşte scopurile urmărite, riscurile şi incetitudinile schimbării. În decursul a două secole se pare că americanii şi-au creat o cultură politică, abilităţi şi practici politice care pemit sistemului lor pre­ zidenţial-congresional cu alegeri prin Vot Pluralitar, ederalism, şi un putenic control constituţional să uncţioneze la parametri satis­ ăcători. Dar sistemul american este excesiv de complex şi poate că nu ar uncţiona la el de bine Îff altă ţară. Oricum nu a ost adoptat de prea multe state. Şi probabil că nici nu r rebui adoptat de prea multe. Cîţiva specialişti susţin că sistemul combinat din America Latină înre guvenre prezidenţială şi P a condus la prăbuşirea demo­ craţiei în atît de multe ţări ale Americii Cenrale şi de Sud6• Deşi este diicil să se individualizeze eectele dieritelor orme consti­ tuţionale din amalgamul de condiţii adverse cre au ost cauzele pincipale ale polarizării politice şi ale crizei, ările democratice r trebui să evite vrianta sud-americană.

Impulsionat de optimismul său în legătură cu revoluţiile din Frana şi America, Thomas Jeferson a airmat odată că r i de dorit ca iecre generaţie să aibă revoluţia ei . Acea idee romantică a ost spulberată de numeroasele revoluţii din secolul al X-iea, care au eşuat în mod ragic sau deploabil, iar n cel mai rău caz au condus la ormarea regimurilor totalitare. Cu toate astea, n-r i o idee rea ca înr-o ţară democratică să se convoace la iecre douăzeci de ani o reu­ niune de specialişti n domeniul constiuţional, lideri politici şi cetă­ ţeni insruiţi, penru a evalua constituţia statului nu numai din perspectiva experienţei proprii, ci şi din aceea a cunoştinţelor în con­ tinuă creştere dobîndite n uma experienţelor celorlalte ţări demo­ cratice.

135

PRTEA A IV- A

CONDIŢII FAVOBILE ŞI NEFAVOB ILE

Capitolul 1 2

CE CODITII DE FOND FAVORIZEAZA DEMOCRAŢIA?

Secolul al X-lea a ost o perioadă în care democraţia a cunos­ cut eşecui recvente. În mai mult de şaptezeci de cazui, democraţiile s-au desrămat ăcînd loc unor regimuri autoitare1 • Cu toate astea, au existat şi perioade de succes ale democraţiei. Înainte de a se încheia, secolul al X-iea s-a ransomat înr-o epocă a triumului democratic. Ponderea globală şi inluenţa ideilor, instituţiilor şi practicilor demo­ cratice au ăcut din acel secol cea mai înloitore epocă a democraţiei din istoia umanităţii. Astel că ne conuntăm cu două înrebări - sau, mai degrabă, cu o singură întrebre omulată în două moduri. Cum s-r motiva întemeierea instituţiilor democratice n atît de multe ţăi de pe tot mapamondul? Şi cum s-ar explica eşecul acestui regim? Deşi e imposibil de dat un răspuns mulţumitor, există două seii de actori, ără îndoială deosebit de impoanţi. EŞECL ALTENATVELOR

Mai întîi, de-a lungul secolului, principalele altenative au pierdut teren în avorea democraţiei. Încă de la sîrşitul primului sert de veac, omele de guvenre nedemocratice cre au dominat din timpuri imemoriale convingerile şi practicile guvenamentale în aproape înreaga lume - monarhia, aistocaţia ereditră şi oligrhia 1 39

ROBERT A. DAHL

deschisă - au cunoscut un declin ireversibil în ceea ce priveşte legi­ timitatea şi orţa ideologică. În schimb, au ost înlocuite cu altenative antidemocratice mai populare sub orma ascismului, nazismului, leninismului precum şi alte guvenări şi ideologii autoritare, care au avut o perioadă scurtă de dezvoltare. Fascismul şi nazismul au ost subminate deinitiv prin înrîngerea puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Mai tîrziu în decursul secolului, dictaturile militare, n special cele din merica Latină, s-au prăbuşit sub reutatea colapsului economic, diplomatic şi chiar militar (în Argentina). Pe măsură ce se apropia ultimul deceniu al secolului, ultimul şi cel mai important rival totalitar al democraţiei, leninismul întupat de comunismul sovietic, s­ a prăbuşit brusc, vlăguit în mod ireparabil de declinul inten şi presiunile extene. Avea democraţia o bază sigură în acel moment în toată lumea? În spiritul declraţiei optimiste a preşedntelui american Woodrow Wilson dn 1 9 1 9 (în mod cu totul eronat, după cum a dovedit-o istoria) după sîrrşitul primului război mondial, „a devenit lumea sigură pentru democraţie"? Dn păcate nu. Democraţia nu obţinuse încă nici o victorie majoră, iar aceasta nu era nici măcar aproape. Ţara cea mai populaă dn lume şi una dntre cele mai mari puteri mondiale, China, nu avea încă un regim democratic. n cei 4000 de ani ai unei civilizaţii de excepţie, popoul chinez nu a aut niciodată un regim democratic, ir perspectivele ca ţara ă devină democratică erau improbabile. Regi­ muri nedemocratice se mai păstrau încă în multe părţi ale lumii, n Aric, Asia de Sud-Est, OrienU l Mijlociu şi în unele rămăşiţe ale desrămatei Uniuni Sovietice. n majoritatea acestor ţări condiţiile pentu dezvoltrea democraţiei nu erau exem de prielnice; ca rmre, nu era clr dacă şi cum vor realiza ranziţia la democaţie. n nal, n multe din ţările cre au ealizat ranziţia şi au nrodus instituţiile politice de bză ale democraţiei polirhice, condiţiile de ond nu erau destul de avorabile pentu a granta supravieuirea nelimitată a democraţiei. Condiţiile structurale? m rătat în repetate rînduri că anumite condiţii de conţinut sau de ond sînt avorabile stabilităţii democraţiei, 1 40

Despre dem o cr a ţ i e

iar acolo unde acestea sînt mai puţin prezente sau chiar lipsesc cu desăvîrşire, democraţia re puţine şanse de reuşită sau dacă este întîl­ nită, nu va rezista prea mult. Aşa că a venit momentul să ne înrebăm: care sînt aceste condiţii? Pentu a răspunde, putem apela la numărul mare de experienţe relevante oerite de secolul al X-iea: ţări care au recut prin expe­ rienţa ranziţiei la democraţie, şi-au consolidat instituţiile democratice şi le-au menţinut de-a lungul multor decenii; ţări unde rezultatul tran­ ziţiei a ost dezastruos; şi ţări care nu au realizat niciodată tranziţia. Aceste ipostaze ale perioadei de ranziţie de consolidre şi de pră­ buşire a democraţiei demonstrează existenţa a cinci condiţii semni­ icative (posibil mai multe) cre inluenţeză şansele democratice ale unei ţări . Figura 8. Ce condiţii fvorizeză instituţile democratice? Condiţii esenţiale penru democaţie: 1 . Conrolul oicialilor aleşi asupra matei şi poliţiei 2. Convingeri democratice şi o cultură politică democratică 3. Inexistenţa unui conrol srăin puteic, ostil democaţiei Condiţii avorabile penru democaţie: 4. O economie de piaţă modenă şi o societate modenă 5. Pluralism subcultural slab

INTERENŢA SNĂ

puţin probabil să se dezvolte instituţiile democratice înr-o ţră supusă ntevenţiilor din patea unei i ostile guvenului său democratic. Această condiţie este uneori suicientă pentru a justiica nereu­ şita instituţiilor democratice de a se menţine şi devolta înr-o ţară unde alte condiţii erau mult mai avorabile. De exemplu, în absenţa intevenţiei Uniunii Sovietice după al doilea ăzboi mondial, Ceho­ slovacia ar i astăzi probabil una dn democraţiile cu vechime. E

141

ROBERT A. DAHL

Intervenţia sovietică a zădănicit de asemenea dezvoltarea instituţiilor democratice din Polonia şi Ungaria. Mai suprinzător este apul că pînă în ultimele decenii ale secolului al X-lea Statele Unite ale Americii au eecuat un număr nedorit de mare de intevenţii în America Latină, unde uneori au subminat guvene alese în mod popular, acţionînd împotriva lor pentu a apăra interesele americane sau (în opinia oicială) securitatea naţio­ nală americană. Chiar dacă aceste ţări latino-americane, a căror demo­ craţie a ost înăbuşită din aşă, nu erau practic pe deplin democratice, dacă ele ar i ost scutite de intevenţia americană - sau, şi mai bine, dacă le-ar i ost susţinute eoturile în primii paşi spre democratizare - nstituţiile democratice ar i avut condiţii pentru a evolua în timp. Un exemplu cu totul apte a ost intevenţia clandestină a seviciilor secrete de inormaţii ale Statelor Unite în Guatemala, în 1 964, care a determinat destituirea guvenului ales al unui preşedinte populist cu vederi de stînga, Jacopo Arbenz. În urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, ţările din centrul Europei şi cele baltice s-au mobilizat rapid în vederea instalării instituţiilor democratice. Mai mult, Statele Unite şi comunitatea intenaţională în ansamblu, au început să se opună regimurilor dictatoriale din America Latină şi din alte părţi şi să susţină, în schimb, evoluţia instituţiilor democratice din înreaga lume. Niciodată în istoria umanităţii orţele intenaţionale - politice, economice, culturale - nu au ost atît de " implicate în sprijinirea ideilor şi instituţiilor democratice. In concluzie, în ultimele două decenii ale secolului al X-iea, a avut loc o schimbare epocală n climatul politic mondial, care a îmbunătăţit considerabil perspectivele dezvoltării democratice.

CONTROLUL ASUPRA FORŢELOR AE ŞI POLIŢIEI

Dacă oţele armate şi poliţieneşti n-ar i sub conrolul unor conducători aleşi în mod democratic, instituţiile politice democratice nu s-ar putea menţine şi nici dezvolta.

1 42

D esp re de m o craţie

n opoziţie cu ameninţarea extenă a intervenţiei străine, poate că cea mai primejdioasă ameninţare intenă la adresa democraţiei provine de la liderii care au acces la mijloacele majore de constrîngere izică: armată şi poliţie. Pentru ca responsabilii aleşi în mod demo­ cratic să aj ungă să dobîndească şi să menţină controlul asupra orţelor armate şi ale poliţiei, membrii poliţiei şi armatei, în special oiţerii de rang superior, rebuie să li se supună. Iar supunerea lor aţă de con­ trolul liderilor aleşi, trebuie să devină mult prea înrădăcinată pentru a i înlăturată cu uşuinţă. De ce în unele ţări conrolul civil a căpătat amploare iar în altele nu, este o chestiune mult prea complexă pentru a putea i dezbătută aici. Dar pentu ceea ce ne interesează, aspectul relevant este că în lipsa lui şansele democraţiei sînt mnore. Să analizăm istoria neericită a Americii Cenrale. Din cele patruzeci şi şapte de guvene din Guatemala, El Salvador, Honduras şi Nicaragua înre anii 1 948- 1 9 82, mai mult de două reimi au ajuns la putere altfel decît prin alegeri libere şi corecte - destul de des prinr-o lovitură de stat militră. 2 Prin conrast, Costa ica a ost etalonul democraţiei dn regiune începînd cu anul 1 950. De ce au ost costaricanii în stare să dezvolte şi să menţină instituţiile democratice în timp ce toţi vecinii lor nu au reuşit? O pate a răspunsului rezultă din existenţa altor condiţii avo­ rabile. Dar nici acestea n-ar i ost în stare să susţină un guven demo­ cratic dacă s-r i conuntat cu o lovitură de stat militră, aşa cum a ost cazul multor ţări din America Latină. Totuşi, în 1 950 Costa ica a eliminat în mod radical această ameninre: luînd o decizie unică şi temerră, preşedintele ales democratic a desiinţat armata! n nici o altă ţă nu s-a adoptat exemplul costaricn şi nici nu e probabil să se întîmple. Totuşi, nimic n-r putea exempliica mai clr cît de crucial este pentru conducătorii aleşi să stabilească şi să menţină conrolul asupra amatei şi poliţiei, dacă se urmăreşte păsrarea şi apărea instituţiilor democratice.

1 43

ROBERT A. DAHL

CONFLICTELE CULTURALE SLABE SAU INEXISTENTE

Instituţiile politice democratice au mai multe şanse să reziste şi să se dezvolte înr-o ţară destul de omogenă pe plan cultural, avînd mai puţine şanse de reuşită înr-o ţară cu subculturi srict dierite şi conlictuale. Culturile distincte sînt deseori rezultatul dierenţelor de limbă, religie, rasă, identitate enică, regiune şi uneori ideologie. Membrii împărtăşesc identităţi şi legătui emoţionale comune; ac o distincţie clră înre „noi" şi „ei". Se îndreaptă căre ceilalţi membri ai comu­ nităţii lor pentru relaţii interpersonale: prieteni, tovarăşi, parteneri de viaţă, vecini, oaspeţi. De multe ori organizeaă ceremonii şi ritualui prin cre, prnre altele, urmăresc să stabilească limitele comunităţii lor. Datorită acestor modalităţi şi a altora, o cultură poate practic deveni „un mod de viaţă" pentru membrii săi, o ţară în cadrul alteia, o naţiune în interioul altei naţiuni. n acest caz, societatea este, ca să spunem aşa, sratiicată pe verticală. Conlictele culturale pot ajunge pe scena politică, şi în mod obişnuit, aşa se ntîmplă: de exemplu în privinţa religiei, limbii şi a codurilor vestimentare din şcoli ; sau cu privire la egalitatea accesului la educaţie; sau practicile discriminatorii ale unui up împotiva altuia; sau dacă guvenul r rebui să susţină religia sau instituţiile de cult şi dacă da, cre dintre ele şi în ce el; sau reeritor la conduitele unei comunităţi considerate de ceilalţi drept pround oensatoare şi pe care ei le-ar doi interzise, cum r i avoul, măcelărirea bovinelor sau vestimentaţia „ndecentă"; sau în legăură cu modul de adaptare a rniţelor teritoriale şi politice penru a răspunde cerinţelor şi dorin- . ţelor unui up. Şi aşa mai depate. Asemenea chestiuni ridică o problemă esenţială penu demo­ craţie. Adepţii unei anumite culi deseori consideră ceinţele lor po­ litice drept probleme de principiu, convingeri adnc rădăcinate reli­ gioase sau cvasi-religioase, modaliăţi prin care asigură păsrarea cul­ rii şi supravieţuirea upului. Ca umare, consideră cerinţele lor prea cruciale pentru a se mulţumi cu un compromis. Ele nu sînt nego-

1 44

Desp r e de m o craţ i e

ciabile. Totuşi, înr-un proces democratic paşnic, rezolvarea conlic­ telor politice necesită în general negociere, conciliere şi compromis. Atunci n-ar rebui să im surprinşi de aptul că vechile demo­ craţii stabile din punct de vedere politic au reuşit în mare parte să evite conlictele culturale serioase. Chir dacă există dierenţe culturale semniicative înre cetăţenii unei ţri, în general s-a procedat în aşa el încît viaţa politică să ie dominată de dierenţe mai negociabile. Nu există nici o abatere de la acetă aparent ericită stare de lucruri? Mai multe chiar. Diversitatea culurală a reprezentat o compo­ nentă destul de impotantă în SUA, Elveţia, Belgia, Olanda şi Cnada. Dar dacă varietatea culturală ameninţă să genereze conlicte culurale diicil de conrolat, cum s-a reuşit menţinerea nstituţiilor democratice în aceste ţări? Experienţele cunoscute de iecare, deşi oate dierite, de­ monsreză că înr-o ţară unde toate celelalte condiţii sînt prielnice democraţiei, potenţialele consecinţe politice adverse rezultate din di­ versitatea culturală, pot i cîteodată mai uşor de conrolat. Asimilarea. Aceasta a ost soluţia meicană. Din anii 1 840 pînă în 1 920, cultura dominantă, instituită în tmpul secolelor de conducee colonială şi de independenţă de căre coloniştii albi veniţi în principal din Marea Britanie, s-a conruntat cu valle de imiranţi de origne non-britnică, din Irlnda, Scandinavia, Germania, Polonia, Italia şi din alte păţi - imiranţi uşor de deosebit prin dierenţele de limbă ( exceptînd irlandezii), religie, alimenaie, îmbrăcminte, obiceiuri, conduite, vecinătate şi după alte pticulităţi. Pe la 1 9 1 0, cel puţin unul din cinci albi rezidenţi în Statele Uite erau originari dn alte păţi; în plus, prinţii a mai mult de unul n pau albi născuţi aici, se născuseră în altă pate. Totuşi, după �-. sau două generaţii de la sosirea imirnţilor n SUA, umaşii or au deja interaţi în cula dominantă, atît de complet încît, deşi mJţi americani de astăzi mai păsreză oarecum ataşamentul aţă de culura ţăii lor de oiine, loialitatea politică şi identitatea lor domnnă este americană. n ciuda reuşitei impresionnte pn care procesul asimilării a redus conlictele culturale pe care le-ar i provocat în alte circumsnţe imirarea masivă, experienţa americană devăluie cîteva deicienţe ale acestei soluţii. ..

·

1 45

ROBERT A. DAHL

Pentru început problematica asimilării a ost cu mult înlesnită pr.in aptul că marea majoritate a imigranţilor adulţi veniţi în SUA pentru o viaţă mai bună, erau destul de donici să se naturalizeze, să devină „adevăraţi americani". Ir urmaşii lor au ost şi mai donici ă o acă. Astel, asimilarea a ost mai ales voluntră sau declanşată de mecanismele sociale (cum ar i ruşinea) care au diminuat necesitatea intervenţiei coercitive a staului3 . Dacă o populaţie masivă de imiranţi a ost în nsamblu asi­ milată cu succes, aunci cînd societatea mericnă s-a conruntat cu neînţelegeri mai prounde de natură culturală sau rasială, limitele pînă la care s-a îndeplinit acest proces au ost în scurt timp dezvăluite. n timpul ciocnirilor dinre populaţiile de albi şi populaţiile băştinaşe cre trăiau de mult timp în Lumea Nouă, asimilarea a lăsat locul inter­ venţiei prin constîngere, colonizării orţate, izolării aţă de nucleul societăţii. De asemenea, societatea americană n-a putut asimila mulţi­ mea de sclavi aro-americani şi nici pe urmaşii acestora care, în mod ironic, ca şi indienii, locuiau pe acest contnent cu mult înaintea sosiii celorlalţi imiranţi. Brierele de castă impuse pe temeiuri rasiale au repimat eectiv asimilarea. O nereuşită orecum similară a aut loc la sîrşitul secolului al X-iea cînd au sosit imiranţi din Asia pentru a lucra ca muncitori la căi erate şi erme. A mai ost un dierend pe care asimilrea nu l-a putut aplana. La începutul secolului al IX-iea s-a dezvoltat o subcultuă, o eco­ nomie şi o societate distnctă bzată pe sclavie în cadrul statelor su­ dice ale Americii. Americanii de aici se deosebeau de compatioţii lor din statele nordice şi vestice prin aptul că duceau două modui de viaţă undamental ncompatibile. Rezultatul inal a ost „un conlict de nestăpînit" care nu putea i rezolvat, în ciuda eotului considerabil, prin negociere paşnică şi compromis4• Războiul civil cre a umat a durat paru ani şi a dus la pierderea unui impotant număr de vieţi omeneşti. Iar conlictul a continuat să existe chir dacă statele sudice au ost învinse iar sclavia a ost abolită. S-a dezvoltat o subcultură sudică dierită şi o structură socială în cre supunerea cetăţenilor aro­ americani a ost impusă prin ameninţări şi actualizrea violenţei şi a opresiunii. 146

D esp r e de m o craţie

Cam atît s-ar putea spune în legătură cu nereuşitele anterioare ale procesului asimilării. Pe la sirşitul secolului al X-iea nu era clar dacă practica americană istorică a asimilării putea i aplicată cu succes şi în cazul minorităţii hispanice, în continuă creştere, ca şi al altor minorităţi conştiente de sine. Se vor ransorma Statele Unite ale Americii într-o societate multiculturală, unde asimilarea nu va mai putea asigura conrolul pe cale paşnică al conictelor culturale, sub incidenţa procedurilor democratice? Sau, dimpotrivă, va deveni o societate în care varietăţile culturale vor genera un nivel superior al înţelegerii reciproce, toleranţei şi concilierii? 5 Decizia prin consens. Subculturile distincte cu potenţial con­ lictual au existat în Elveţia, Belgia şi Olnda. Ce se poate desprinde din experienţele acestor rei ţări democratice? Fiecare şi-au creat ranjamente politice care au necesitat con­ sensul unanim sau majoritr penu deciziile luate de guven sau prla­ ment. Principiul regulii majorităţii a ost înlocuit (în proporţii dierite) cu un principiu al unnimităţii. Astel, orice decizie guvenamentală care ar aecta în mare măsură interesele uneia sau mai multor sub­ culturi, urma să ie luat cu acordul explicit al reprezentanţilor acelui up în guven şi parlament. Această soluţie a ost înlesnită de P, care a asigurat reprezentanţilor iecui up un procent echitabil în cadul prlamentului. Erau de asemeni reprezentaţi şi în guven. Şi, datorită procedurilor consensuale adoptate în aceste ţări, membrii din guven ai iecrei subculturi puteau să-şi exercite dreptul de veto în privinţa vreunei politici cu care n-r i ost de acord. (Asemenea ran­ jamente pe cre politologii le numesc „democraţii consociaţionale" prezintă aspecte oarte dierite înre cele rei ţări. Penu detalii con­ sultaţi Anexa B). n mod evident, asemenea sisteme consensuale nu pot i create şi nu vor uncţiona cu succes decît în condiţii oate speciale. Acestea includ talentul conciliator; tolenţa sporită penu compromisuri; lideri demni de ncredere cre pot negocia soluţii la conlicte care să aragă acordul adepţilor lor; un consens cu privire la valori şi ţeluri ndmentale care să ie destul de cuprinzător penu a se putea ajunge la un acord; o identitate naţională cre să decuraj eze pretenţiile radi147

ROBERT A. DAHL

cale de separare; şi un grad de aderare la procedurile democratice care să excludă mijloacele violente şi revoluţionare. Aceste condiţii sînt neobişnuite. Acolo unde lipsesc, prevederile consensuale sînt puţin probabile. Şi chir dacă sînt oarecum realizate, ca în cazul ragic la Libanului, pot să se prăbuşească sub presiunea unui conlict cultural acut. Considerată cîndva de politologi o demo­ craţie consociaţională de succes, Libanul s-a scuundat în 1 95 8 nr-un război civil de durată, pentu că tensiunile intene s-au dovedit prea reu de controlat prin sistemul său consensual. Sistemele electorale. D ierenţele culturale scapă deseori de sub conrol deorece sînt alimentate de politicienii cre se luptă pentu sprjin electoral. Cîteodată regimurile autoritre reuşesc să-şi olo­ sească imensa putere coercitivă pentru a copleşi şi supima conlictele culturale, cre pe umă izbucnesc atunci cnd orţa de constrîngere se ală în declin, în timpul nziţiei la democraţie. Tentaţi de rătăciile acile provocate de identităţile culturale, politicienii pot inluenţa în mod deliberat membrii upului lor cultural iar astel să preschimbe animozităţile latente în ostilitate ăţişă cre să culmineze în „puriici culturale". Pentru a se evita acest rezultat, politologii au sugerat că siste­ mele electorale r putea i concepute astel încît stimulentele politi­ cienilor să acă mai proitabilă concilierea în comparaţie cu conlictul. Conom prevederilor sugerate de ei, nici un candidat nu va putea i ales numai pe bza spijinului venit de la o singură comunitate cultu­ rală; ei vor rebui să obţină voturile cîtova upuri majore. Problema cons� desigur, în a-i convinge pe liderii politici să adopte de la începutul procesului democratic proceduri politice de acest el. De îndată ce se va instala un sistem electoral mai concurenţial, apariţia conlictelor culturale r putea deveni complet ireversibilă. Separaţia. Cînd dierenţele culurale sînt prea reu de depăşit prin vreuna din soluţiile anteriore, singuul pocedeu rămas r i ca upurile culturale să ie separate la rîndul lor în dierite entităţi politice, în cadrul cărora să deţină destulă autonomie încît să-şi poată păstra identitatea şi să-şi realizeze pncipalele scopui culturale. n anumite situaţii o soluţie r putea i sistemul ederal, în cadrul căuia 1 48

Desp r e de m o craţ ie

unităţile teritoriale - state, provincii, cantoane - sînt suicient de auto­ nome încît să satisacă grupuri dierite. Un element esenţial al socie­ tăţii multiculturale remarcabil de armonioase creată de elveţieni este aptul că au un sistem ederal. Maj oritatea cantoanelor sînt destul de omogene din punct de vedere cultural; de exemplu un canton poate avea vorbitori de limbă ranceză catolici ir altul vorbitori de limbă gemană şi de religie protestantă. Iar competenţele cntoanelor se con­ omeză nevoilor culturale. Ca şi celelalte soluţii politice democratice la problema diver­ sităţii culturale, soluţia elveţiană are nevoie, de asemeni, de condiţii speciale - în acest caz, cel puţin două. Mai întîi, cetăţenii unor subculturi dierite r rebui să ie deja sepraţi din punct de vedere teritoial, astfel ncît soluţia să nu ridice vreun obstacol major. Apoi, deşi despărţiţi în unităţi autonome, cetăţenii rebuie să aibă o identitate naţională, precum şi scopui şi valori comune suicient de putenice pentru a susţine uniunea ederală. Deşi ambele condiţii se aplică perfect în Elveţia, nu se întîlnesc în mod obişnuit. Acolo unde prima condiţie este îndeplinită, dr nu şi a doua, dierenţele culturale pot genera pretenţii de independenţă deplină. Dacă o ţră democratică este împărţită în două pntr-o diviziune paşnică, soluţia pre impecabilă, conorm stndardelor democratice. De exemplu, după aproape un secol de independenţă aproximativă în cadul unei uniuni cu Suedia, în 1 905 Novegia a dobîndit inde­ pendenţa deplnă pe cale paşnică. Dr dacă prima condiţie nu este îndeplinită complet, deoarece upurile culurale sînt amestecate, atunci ndependenţa ar putea rezulta în impunerea unor consngeri drastice asupra minorităţii (sau minorităţilor) la includerea în noul stat. Ir minorităţile r putea, la rîndul lor să-şi susţină propiile pretenţii de ndependenţă sau de a rămîne, pe cît posibil, în nteriorul paiei-mamă. Această problemă a complicat problema independenţei provinciei Quebec din Canada. Deşi mulţi cetăţeni rancooni dn Quebec doresc să ie complet independenţi, în provincie există un număr impotant de cetăţeni non­ rancooni - vorbitori de lmbă engleză, băştinaşi şi miranţi - cre doresc să rămînă cetăţeni canadieni. Deşi teoretic ar i posibilă o 149

ROBERT A. DAHL împărţire teritorială compl icată, prin care majoritatea celor care au

preerat să rămînă canadieni să o poată ace, nu este clar dacă ea se va dovedi posibilă din punct de vedere politic6 • Faptul descurajant este, în acest caz, că toate soluţiile poten­

ţialelor probleme ale multiculturalismului în ţările democratice, aşa cu

au ost descrise pînă acum, la care s-ar putea adăuga şi altele, depind în ceea ce priveşte succesul lor de condiţii speciale care în mod obiş­

nuit sînt îndeplinite oarte rar. Deoarece maj oritatea ţărilor demo­

cratice vechi n-au avut o prea mare diversitate culturală, au ost n

general scutite de conlicte. Cu toate acestea au început să se producă

schimbări căre sîrrşitul secolului al X-iea care cu siguranţă că vor pune capăt acestei ericite stări de lucruri.

CONVINGEILE ŞI CULTUA DEMOCATICĂ Mai devreme sau mai tîrziu, practic toate ările se conruntă cu

situaţii de criză destul de rave - de ordin politic, economic, ideo­

logic, militar, intenaţional. Drept urmare, dacă un sistem politic

democratic rebuie să se menţină, va i nevoie să poată supravieţui provocărilor şi turbulenţelor pe care le generează asemenea cze.

Dobîndirea unei democraţii stabile nu se aseamănă cu o călătorie lină pe o mare calmă; dimpotrivă, cîteodată presupune prcurgerea unui traseu anevoios şi nesigur.

n

timpul unei crize maj ore şi prelungite, sporeşte riscul ca de­

mocraţia să ie disusă de lideri autoritari care promit sîrrşitul crizei pin metode dictatoriale viguoase. Metodele lor necesiă, n mod i­ resc, înlăturarea instituţiilor şi procedurilor democratice undamentale.

n timpul

secolului al X-lea s-au înregisrat multe prăbuşii ale

democraţiei, aşa cum o demonsrează cele şaptezeci de cazuri de colaps al democraţiei menţionate la începutul capitolului. Totuşi, multe ţări democratice au reuşit să ţină piept rtunilor şi intem­

periilor, de repetate ori. Cîteva, după cum s-a văzut, au depăşit cu succes situaţiile de criză rezultate din deosebirile culturale accentuate.

Iar unele şi-au redresat corabia democraţiei, ăcnd-o chir mai pre-

1 50

D espr e dem o craţie

gătită de luptă deCÎt înainte. Supravieţuitorii acestor perioade încercate sînt statele pe care le numim în prezent democraţii vechi. De ce instituţiile democratice din unele ţări au rezistat situaţiilor de criză, iar altele nu? Pe lîngă condiţiile avorabile pe care le-am pre­ zentat deja, mai rebuie adăugată una. Pentru ca o ţară să-şi sporească perspectivele stabilităţii democratice, cetăţenii şi liderii lor politici rebuie să susţină cu ermitate ideile, valorile şi practicile democratice. Cel mai sigur sprijin este obţinut atunci cînd aceste convingeri şi predispoziţii sînt adînc împămîntenite în cultura acelei ţări şi sînt ransmise, în mare parte, de la o generaţie la alta. Cu alte cuvinte, ţara respectivă posedă o cultură politică democratică. O astel de cultură politică ar contibui la ormarea unor cetăţeni educaţi să creadă că: egalitatea politică şi democraţia snt obiective dezirabile; conrolul asupra amatei şi poliţiei r trebui să ie deţinut n totalitate de liderii politici; instituţiile democratice de bază descrise în Capitolul 8 ar rebui menţinute; iar dierenţele şi dezacordurile politice dinre cetăţeni ar trebui tolerate şi protejate. Nu vreau să sugerez că iecare persoană dinr-o ţară demo­ cratică trebuie ormată să devină un cetăţean democratic perfect. Dn ericire acest lucru nu e necesar, altel cu siguranţă că n-ar mai exista nici un el de democraţie ! Dar dacă nu există o majoritate conside­ rabilă de cetăţeni care să preere democraţia şi nstituţiile sale politice oricărei altenative nedemocratice şi să-i susţină pe acei lideri politici adepţi ai sistemelor democratice, este puţin prob�bil că democraţia va supravieţui pe parcursul inevitabilelor sale crize. Intr-adevăr, pînă şi o minoritate impoantă de partizni violenţi şi militanţi antidemocratici ar i de ajuns să disugă capacitatea unei ţări de a-şi menţine nsti­ tuţiile democratice. Cum aj ung cetăţenii unei ţăi să creadă în ideologia şi practicile democratice? Cum devin acestea părţi ntinseci ale culturii unei ţări? Orice încercre de a răspunde acestei întrebări r necesita o cercetre aproundată a proceselor de dezvoltare de-a lungul istoriei, unele generale, altele speciice anumitor ţări, un obiectiv prea reu de acoperit în această carte. Daţi-mi voie să airm un lucu: Fericită ţra a crei istorie a condus la asemenea rezultate! 151

ROBERT A. DAHL

Dar sigur că istoia nu s-a dovedit întotdeauna atît de generoasă. În schimb, a înzestrat multe ţări cu o cultură politică prin care instituţiile şi ideile democatice sînt susţinute, în cel mai bun cz, doar n mod precr sau care dimpotrivă, avoizeză putenic regimul autoritar.

DEZVOLTRE ECONOMICĂ PIN ECONOMIE DE PIAŢĂ

Din punct de vedere istoric, consolidarea convingerilor şi a culturii democratice a ost asociată direct cu ceea ce în sens larg s-r putea numi economie de piaţă. Mai precis, o condiţie oarte avorabilă pentru existenţa instituţiilor democratice este o economie de piaţă în care înreprinderile economice să ie n principal în proprietate privaă şi să nu ie deţinute de Stat, adică să existe o economie capitalistă şi nu socialistă sau de stat. Totuşi, asocierea directă a democaţiei cu capitalismul de piaţă ascunde un paradox: o economie capitalistă de piaţă generează în mod inevitabil inegalităţi în privinţa resurselor politice la care au acces cetăţenii. Astfel, o economie capitalistă fec­ tează serios egalitatea politică: cetăţenii care sînt inegali din punct de vedere economic cu siguranţă că nu sînt egali din punct de vedere politic. Înr-o ţră cu economie de piaţă de tip capitalist, se pare că este mposibil de realizat egalitatea politică deplină. Ca urmre există o tensiune permnentă înre democraţie şi economia capitalistă de piaţă. Există o altenativă posibilă la capitalismul de piaţă care să aec­ teze mai puţin egaliatea politică? Mă voi opri din nou asupra acestei probleme şi n special asupra relaţiei dintre democraţie şi capitalism, în următoarele două capitole. Înre timp, totuşi, nu ne puem abate de la concluia că o economie de tip capialist, societatea e cre o ormeaă şi dezvoltarea economică ce decurge n general din ea sn, toate, condiţii exem de avoabile penu menţineea şi evoluţia instituţiilor politice democatice.

1 52

Desp r e dem o c raţie N EZMAT

Probabil că există şi alte condiţii la el de avorabile - statul de drept, pacea prelungită, precum şi altele, ără îndoială. Dar cele cinci condiţii prezentate cred că sînt prinre cele mai importante. Putem prezenta rezumativ subiectul acestui capitol în trei propoziţii generale: n primul rînd, este aproape cert că o ţară care îndeplineşte toate aceste condiţii îşi va menţine şi dezvolta instituţiile democratice. n al doilea rînd, o ţară în care nu este îndeplinită nici una din aceste condiţii, nu are aproape nici o şansă să dezvolte insti­ tuţiile democratice proprii sau, dacă uneori reuşeşte, nu va reuşi să le şi menţină. Ce se poate spune dacă într-o ţară există condiţii ameste­ cate, unele avoabile iar altele nu? Voi amina să răspund la această întrebare şi nici nu voi ormula a treia propoziţie generală pînă cînd nu voi analiza cazul special al Indiei. DA: O DEMOCRAŢIE IPROBABILĂ

Probabil că v-aţi gîndit deja la situaţia din India. Nu-i aşa că nu îndeplineşte nici una din cele cinci condiţii? Dacă-i aşa, nu contrazice de apt toată argumentaţia mea? Nu în ntregime. Faptul că India va putea să-şi menţină instituţiile democratice pe o perioadă îndelungată pare, sub acest aspect, exrem de impro­ babil. Avînd o populaţie de aproximativ un miliard la sirşitul seco­ lului al X-iea, indienii se împat înre ei după mai multe criterii decît în oricare altă ţră din lume. Aceste dierenţe sînt de limbă, castă, clasă, religie şi regiune - la cre se adaugă numeroase subdiviziuni în cadrul iecăreia7 • Să considerăm umătoarele: India nu are o lmbă naţională. Constituţia Indiei recunoaşte ca oiciale cincisprezece limbi. Dar aceasta nu reuşeşte să rate de apt ravitatea problemei limbii: cel puţin un milion de indieni vorbesc una din celelalte treizeci şi cinci de limbi distincte. Mai mult decît atît, indienii vorbesc douăzeci şi două de mii de dialecte. Deşi 80% din populaţie este hindusă (restul iind n majoritate musulmani, ăcînd excepţie un singur stat, Keralo, unde răiesc nume153

ROBERT A. DAHL

roşi creştini), eectele uniicatoare ale religiei hinduse sînt compro­ mise de sistemul castelor prescris de hinduism pe la 1 5 00 î.H. Ca şi limba, sistemul împărţirii în caste duce la diviziuni adînci. Primul lucu care o demonstrează este că un număr mre de oameni sînt excluşi din primele patru caste ereditare prescrise: aceştia snt „oa­ menii ără castă", „cei de neatins", iar contactul cu ei este denirator. Pe lingă asa, totuşi, orice castă este subîmpărţită în numeroase subcaste ereditare ale căror raniţe sociale, rezidenţiale şi de multe ori şi ocupaţionale nu trebuie încălcate de membrii lor. India este una din cele mai sărace ţări ale lumii. Din 1 98 1 pînă în 1 995, aproape jumătate din populaţie trăia dintr-un venit de mai puţin de un dolar american pe zi. Conorm acestui indicator, numai patru ţări ale lumii erau mai sărace. Între 1 993 - 1 994, mai mult de o reime din populaţia Indiei - peste 300 milioane de oameni - trăiau, după declaraţiile oiciale, în sărăcie, mai ales la sate, avînd ca ocupaţie aricultura. În 1 996, dinre cele 78 de ţri în curs de dezvolare, India era cotată a 77-a într-un indice al sărăciei sciale, înaintea Rwandei, situată pe locul 78. În plus, aproape jumătate din toţi indienii cu vîrsta peste 1 5 ani, şi mai mult de 60% din populaţia eminină de peste 6 ni sînt analabeţi. Deşi India şi-a cîştigat independenţa în 1 94 7 şi a adopat o constituţie democratică în 1 950, datorită condiţiilor înăţişate pînă acum, nu este de mirare că practicile politice din India au prezentat unele deicienţe vizibile din puncte de vedere al democraţiei. Au existat violări repetate ale drepturilor undamentale 8 . India este văzută de oamenii de aaceri drept una din cele mai corupte zece ţări din lume9 • Mai rav este aptul că în 1 975 instituţiile democratice indiene au ost desiinţate şi nlocuite cu dominaţia dictatorială, atunci cînd primul minisu Indira Gandhi a înscenat o lovitură de stat, a declrat stare de urgenţă, a supimat drepturile civile şi a ncarcerat mii de l ideri ai opoziţiei. Totuşi, în general de-a lunul timpului maj oritatea indienilor au sprij init existenţa instituţiilor democratice. Prinr-o acţiune cre n-r i ost eectuată de un popor nepregătit penu democraţie, la doi ani după preluarea puterii de căre Indira Gandhi, ea a ost destituită din 1 54

D e spr e dem o cr aţ i e

uncţie în urma unor alegeri considerate destul de corecte. Se pare că nu numai elita politică, ci şi întregul popor indian era mai ataşat instituţiilor şi practicilor democratice decît ar i crezut ea; şi nu i s-a permis să guveneze ţara după metode dictatoriale. Deşi viaţa politică a Indiei este oarte agitată şi deseori violentă, în oarecare măsură instituţiile democratice de bază continuă să uncţioneze, n ciuda neajunsurilor. Această observaţie pare să conrazică orice probabilitate rezonabilă. Cum s-ar putea explica? Orice răspuns am oeri la pro­ blema indiană va i, probabil, unul rezevat. Totuşi, oricît de sur­ prinzător ar părea, anumite realităţi indiene contribuie la explicarea reuşitei în menţinerea instituţiilor democratice. Penru nceput, cîteva din condiţiile avorabile pe care le-am des­ cris există n realitatea indiană. Evoluînd de sub dominaţia britnică, ar­ mata indiană s-a devoltat şi a pstrat un cod al supnerii aţă de con­ ducătorii civili aleşi. Astfel India a ost scutită de ameninţarea majoră la adresa oricăui guven democratic din maj oritatea ţărilor n curs de dezvoltare. n conast cu America Latină, de exemplu, adiţia militră din India nu oerea sprijinul necesr producerii unei lovituri de stat sau instaurrii unei dictatri militre. Poliţia, deşi couptă n mre parte, nu constituie o orţă politică independentă capabilă de o lovitură de stat. Trebuie adăugat că ondatoii Indiei modeme, care au condus-o la independenţă şi au contribuit la ormarea cadrului constituţional şi a instituţiilor politice, au adeat în unanimitate la preceptele democratice. Mişcările politice conduse de aceştia au susţnut cu ermitate ideile şi instituţiile democraţiei. S-ar putea arma că democraţia este ideologia naţională a Indiei. Nu mai există alta. Oicît de instabil este conceptul de naţiune, este totuşi atît de sns legat de ideologia şi preceptele democraţiei, încît puţini ndieni ar susţine o altenativă nedemocratică. n plus, deşi din punct de vedere cultural India este oarte va­ riată, este singua ţară din lume unde credinţa şi ritualurile hinduse sînt împătăşite de atîţia omeni. n deinitiv, opt ndieni din zece sînt hinduşi. Chiar dacă sistemul castelor este diviziv iar naţionaliştii hinduşi reprezintă un pericol pemanent penru minoritatea musul­ mană, religia hindusă oeră înr-un e. o identitate comună tuturor indienilor. 1 55

ROBERT A. DAHL

Totuşi, chiar dacă aceste condiţii coneră un suport solid insti­ tuţiilor democratice, nivelul ridicat al sărăciei din India combinat cu divizarea multiculturală acută ar putea i condiţii prielnice pentru dez­ voltarea accelerată a mişcărilor antidemocratice, suicient de putenice pentru a detrona democraţia şi a instala o dictatură autoritară. De ce nu s-a întîmplat acest lucru? La o pivire mai detaliată vom descopei cîteva surprize. n primul rînd, orice indian este membru al unei minorităţi culturale atît de măuntă, încît membrii ei n-ar putea în nici un caz să guveneze singuri India. Numărul impresionant al racţiunilor cultu­ rale în cre este divizată India r însemna că iecare dintre ele este atît de mică, încît nu avem de-a ace niciodată cu o majoritate, iecre ormaţiune iind prea mică pentru a putea conduce acel subcontinent vast şi variat. Nici o minoritate indiană n-ar putea conduce ara, rră să acă uz de un sistem de consrîngere cop Ieşitor din patea oţelor amate şi ale poliţiei . Dar amata şi poliţia, aşa cum am subliniat, nu pot i olosite în acest scop. n al doilea ind, cu oarece excepţii, membrii unei minorităţi culturale nu trăiesc împreună înr-o zonă seprată, ci au tendinta să se risipească n mai multe regiuni din India. n consecinţă, mult � mino­ rităţi nu pot spera să reuşească ormarea unei ţări separate în afra raniţelor Indiei. Fie că le place sau nu, maj oitatea indienilor sînt meniţi să rămînă cetăţeni ai Indiei. Fiindcă sciziunea este imposibilă, singura altenativă este uniunea în interioul hoarelor ţării 10 • n ultimul rînd, pentru cei mai mulţi indieni nu există practic nici o altenativă realistă în locul democraţiei. Nici una din mino­ ităţile Indiei n-r putea singură să răstone instituţiile democratice şi să instaureze un regim dictatorial, nu poate conta pe spij inul matei şi poliţiei cre r i necesr pentru susţinerea unui guven autoritar, nu poate spera să omeze o ară separată şi nici nu poate propune o altenativă aractivă din punct de vedere ideologic şi instituţional la democraţie. Experienţa rată că orice coaliţie mai mplă nre die­ ritele minorităţi r i prea 'arîmiţată penu a reuşi o lovitură de stat şi cu atît mai puţin să instaleze un guven autoritar. Se pare că demo­ craţia este singura opţiune posibilă pentru maj oritatea indienilor. 1 56

D espr e de m o craţ i e

Istoria completă a democraţiei în India este mult mai complexă, întocmai ca istoria detaliată a oricărei ţări. Dr în inal India conirmă a treia aimaţie ăcută mai sus . Înr-o ţară în care lipsesc una sau mai multe din cele cinci condiţii avorabile, democraţia este riscantă, poate chiar improbabilă, dar nu neapărat imposibilă. DE CE S-A RĂSPDIT DEMOCRAŢIA N LME

Am început acest capitol prin a menţiona cît de des s-a prăbuşit democraţia în cursul secolului al X-lea şi totuşi, cît de mult s-a răspîndit ea căre inele acestui secol. Sîntem în măsură să explicăm acum acest riumf: condiţiile avorabile pe care le-am descris, au cu­ noscut o răspîndire şi mai mare în multe ţări. • Pericolul intervenţiei unei puteri extene ostile procesului democra­ tizării a ost înlăturat, pe măsură ce imperiile coloniale s-au desă­ mat, poporele şi-au cîştigat independenţa, regimurile totalitare majore s-au prăbuşit, ir comunitatea intenaţională a sprijinit, în mare măsură, procesul de democratizare. • Tentaţia dictaturilor militare a scăzut, pe măsură ce le era tot mai clar atît oamenilor obişnuiti cît şi liderilor militri, că de obicei acestea nu erau capabile să a� ă aţă provocărilor societăţii modeme. Înr­ adevăr, deseori s-au dovedit a i total incompetente. Astel, n multe ţări una din cele mai vechi şi periculoase ameninţări la adresa democaţiei a ost, în cele dn umă, eliminată sau oarte mult redusă. • În multe ţi cre au cunoscut procesul democratizăii, societatea ea suicient de omogenă pentru a putea evita conlictele culturale seri­ oase. De multe ori aceasa era situaţia în ţările mici şi nu în cele cu aglomerări mai de culturi diverse. În unele ţări mai divizate din punct de vedere cultural s-a ajuns la proiecte consensuale. În cel puţn o ţară, India, nici o cultură minoritară nu a ost aît de închegată penu a guvena. Prn contrast, acolo unde conlictele culturale erau mai acute, şa cum s-a întîmplat n unele părţi ale 157

ROBERT A. DAHL

•

•

Aricii şi în osta Iugoslavie, democratizarea s-a dovedit a i mai mult un dezastru. Prin prisma eşecurilor evidente ale sistemelor totalitare, dictaturilor militare precum şi ale altor regimuri autoritare, ideologiile şi cre­ dinţele antidemocratice au pierdut din atracţia de altă dată în cea mai mare parte a lumii. Niciodată în toată istoria umanităţii, ideile şi instituţiile democratice nu au ost susţinute de mai mulţi oameni. Instituţiile capitalismului de piaţă s-au răspîndit de la o ţră la alta. Capitalismul de piaţă nu numai că a dat naştere unei creşteri apre­ ciabile a economiei şi a bunăstării, dr a şi schimbat suctura socială prin crearea unei clase de m jloc mari şi inluente, în deplin acord cu ideile şi instituţiile democratice.

Deci din aceste motive, şi probabil şi din altele, secolul al X­ lea s-a dovedit a i Secolul Triumului Democratic. Totuşi, acest triumf r trebui privit cu precauţie. n primul rînd penu că în multe ţări „democratice" instituţiile politice de bază au ost destul de insta­ bile şi deicitare. n igura 1 , am considerat 65 de ţări democratice. Dr am putea oarte bine să le împărţim în trei rupe: cele mai demo­ cratice, 3 5 ; destul de democratice 7; marginal democratice 23 (vezi Apendicele C penru surse )1 1 . De aici reiese că „triumul democraţiei" n-a ost atît de net pe cît s-a considerat, uneori. Pe lîngă asta, este justiicată înrebarea dacă succesele demo­ cratice vor i menţinute n secolul al XI-lea. Răspunsul depinde de măsura în cre ţările democratice vor ace aţă provocărilor la care snt supuse. Una dinre acestea, aşa cum m sugerat înainte, derivă direct din consecinţele contradictorii ale capitalismului de piaă: în anumite privinţe este avorabil democraţiei, ir în altele - nu. Vom vedea de ce în următorele două capitole.

158

Capitolul 1 3

DE CE CAPITALISMUL DE PIATĂ FAVO RIZEAZĂ DEMOCAŢIA

Democraţia şi capitalismul de piaţă sînt ca două persoane unite într-o căsnicie urtunoasă, dezbinată de neînţelegeri şi care, totuşi, suportă situaţia deoarece nici unul dinre parteneri nu doreşte să se despartă de celălalt. Penu a extinde comparaţia în sera vegetalului, m putea airma că acest două componente trăiesc într-un el de simbioză antagonistică. Deşi relaţia este extraordinar de complexă, din suita abundentă şi mereu crescîndă a experienţelor sistemelor politice şi economice se pot desprinde, în opinia mea, cinci concluzii importante. Primele două vor i prezentate în acest capitol, iar celelalte trei în următoul. 1 . Democraţia poliarhică s-a menţinut numai în ţările cu o eco­ nomie predominantă de piaţă; şi nu a rezistat niciodată într-o ţară cu o economie predominant dirjată. Deşi m resîns această concluzie la cazul democraţiei poli­ arhice, ea se poate aplica destul de bine şi la guvenările populare care s-au dezvoltat în oraşele-state din Grecia, Roma şi din Italia medie­ vală, precum şi la expansiunea instituţiilor reprezenative şi la creş­ terea participării cetăţenilor în zona Europei nordice. Dr voi ocoli această istorie, unele cazuri iind deja discutate în Capitolul 2, penu a ne xa în exclusivitate asupra instituţiilor democratice reprezentative modene - adică, democraţia poliarhică.

1 59

ROBERT A. DAHL

În acest caz lucrurile se prezintă într-o manieră suprinzător de clară. Democraţia poliarhică a existat numai în ţările în care a predo­ minat economia de piaţă capitalistă şi niciodată (sau doar pentru puţin timp) în ţări cu o economie predominant diijată. Care ar i explicaţia? 2.

Această relaţie srictă există deoarece anumite răsături fundamentale ale economiei capitaliste de piaţă sînt prielnice penru instituţiile democratice. Prin opoziţie, anumite răsături undamentale ale economiilor predominant dirjate creează un cadu nefvorabil perspectivelor democratice. Într-o economie capitalistă de piaţă, entităţile economice sînt ie indivizi, ie întrepinderi (ime, erme şi altele) care sînt în proprie­ tatea privată a unor indivizi sau a unor rupuri. Principalul scop l acestor entităţi este cîştigul pecuniar sub oma salariului, a proitului, dobînzilor şi rentei. Cei care conduc întreprinderile nu trebuie să ru­ dească pentu a atinge scopuri măreţe, pretenţioase şi cu şanse neclae de reuşită, cum ar i bunăstarea generală şi binele public. Ei se conduc doar pe baza stimulentelor ce ţin de propriul interes. Şi deoarece piaţa unizează proprietilor, managerilor, lucrătorilor şi altor persoane majoritatea inomaţiilor necesare esenţiale, pot lua decizii ară ă ie dirijaţi de o putere centrală. (Aceasta nu nseamnă că se pot descurca ară legi şi regulamente, la care voi ace reerire în capitolul umător). Spre deosebre de ceea ce ne poate sugera intuiţia, piaţa serveşte la coordonarea şi controlul deciziilor entităţilor economice. Experienţa istorică rată destul de concludent că înr-un sistem în care nenumă­ ratele decizii economice se iau de căre numeroşi pticipanţi indepen­ denţi r concurenţi, iecare acţionînd conom unor interese proprii relativ înguste şi îndmaţi prin inomaţiile unizate de piaţă, se pro­ duc măuri şi sevicii înr-un mod mult mai eicient decît în orice altenativă cunoscută. n plus, aceasta se realizeză printr-o conti­ nuitate şi o disciplină înr-adevăr umitoare. Ca umare, pe temen lung capitalismul de piaţă a condus de obicei la o creştere economică, iar aceasta este prielnică democraţiei. n primul rnd, prin înlăturarea sărăciei acute şi îmbunătăţirea stan­ dardelor de viaţă, creşterea nivelului economic conribuie la reducerea 1 60

De spr e de m o craţ ie

conlictelor sociale şi politice. În plus, atunci cînd apar aceste con­ licte de natură economică, creşterea generează resurse suiciente pentu a se aj unge la un acord reciproc satisăcător, de pe urma căruia iecare pate să aibă de cîştigat. ( În absenţa dezvoltării economice, conlictele conduc la un rezultat de „sumă-zero" în limbajul teoriei jocurilor: cîştigul meu este pierderea ta, cîştigul tău este pierderea mea. Aşa încît cooperarea este inutilă). Dezvoltarea economică oeră persoanelor, asociaţiilor sau guvenelor un surplus de resurse din care să suporte cheltuielile de nvăţămînt şi asfel să sprijine dezvoltrea unei societăţi instuite şi educate. Capitalismul de piaţă este prielnic democraţiei şi datorită conse­ cinţelor în pln social şi politic. Creează un strat de mij loc numeros de deţinători de bunuri care, în mod resc, doresc să se poată instui, caută să aibă autonomie, libertate personală, drepturi de proprietate, care preţuiesc statul de drept şi participarea la guvenare. Clasele de mij loc, după cum a subliniat pentu prima dată ristotel, sînt aliaţii ireşti ai instituţiilor şi idealurilor democratice. Ultimul şi poate cel mai importnt lucru este că, prin descentralizarea multor decizii eco­ nomice la nivelul rmelor şi persoanelor independente, economia capitalistă de piaţă nu mai reclamă un guven cenral putenic sau chiar autoritar. O economie dirijată poate exista acolo unde resursele sînt reduse, iar deciziile de natură economică sînt puţine şi evidente. Dar înr-o societate mai complexă, pentu a se evita haosul economic şi penru a oeri măcar un standrd moderat de viaţă, este necesar un înlocuitor penru coordonarea şi controlul realizate de piaă. Singurul înlocuitor plauzibil este guvenul acelui stat. Aşa că, oricare r i oma legală de proprietate a activităţilor comerciale ntr-o economie dirijată, deciziile reeritore la acestea sînt înr-adevăr luate şi con­ rolate de guven. Fără coordonarea pieţei, guvenului îi revine în mod iresc sarcina de a aloca resursele rare: capital, oă de muncă, utilaj e, terenuri, clădiri, bunuri de consum, spaţii de locuit şi restul. Pentu a realiza acest lucru, guvenul re nevoie de o plniicare centralizată detaliată şi cuprinzătoare, precum şi de responsabili cre să se ocupe cu elaborare, aplicrea şi asigurarea executării planului. Acestea sînt 161

ROBERT A. DAHL

sarcini uriaşe, care necesită o cantitate impresionantă de inormaţii valide. Pentru a obţine adeziunea la directivele impuse, oicialii guver- ­ namentali trebuie să depisteze şi să acorde stimulentele de rigoare. Acestea pot varia de la răsplată, atît legală (salarii şi prime) cît şi ile­ gală (de exemplu mita), pînă la acţiunile de constrîngere şi pedepsire (cum ar i execuţia pentru „delicte economice"). Cu excepţia unor situaţii rare şi eemere, la care voi ace reerire peste puţin timp, nici un guven nu s-a situat la înălţmea cerinţelor. Nu deicienţele economiei planiicate de la cenu sînt cele mai nocive pentru democraţie, ci consecinţele ei în plan social şi politic. O economie cenralizată pune la dispoziţia liderilor resursele ntregii economii. Penu a prevedea consecinţele probabile ale acestui nemai­ pomenit „cadou" politic, s-ar cuveni să reamintim următorul aoism: „puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut". O economie centralizată emite o invitaţie clară către conducătorii politici, scrisă cu litere de-o şchioapă: Sînteţi liberi să folosiţi toate aceste resurse economice penru a vă consolida şi menţine puterea! Liderii politici ar trebui să aibă puteri supraomeneşti pentru a rezista acestei tentaţii. Din neericre, statistica este tristă: conducătorii cre au avut acces la resursele oerite de o economie centralizată au conimat cu toţii adevăul aorismului. Desigur, liderii se olosesc de despotismul lor pentru scopuri bune sau rele. Istoria a îregistrat cite ceva din amîndouă - deşi cred că în general despoţii au ăcut mai mult rău decît bine. n orice caz economiile planiicate de la cenu au ost mereu direct asociate regimurilor autoritare.

CÎTEVA CONSIDEAŢII

Deşi cele două concluzii au un temei solid, sînt necesare, totuşi, cîteva consideraţii generale. n primul rînd, creşterea economică nu este speciică numai tărilor democratice, cum nici stanarea economică nu este apanajul �aţiunilor nedemocratice. Înr-adevăr, se pre că nu este nici o core­ laţie înre creşterea economică şi oma de guvenare sau regimul unei ţări 1 • n plus, deşi democraţia a existat numai în ţări cu economie 1 62

De sp r e de m o craţ ie

capitalistă de piaţă, capitalismul de piaţă a existat şi în ţări ne-demo­ cratice. În unele dintre acestea - Taiwan şi Coreea de Sud în special actorii amintiţi anterior care tind să însoţească creşterea economică şi economia de piaţă, au contribuit pe rînd la producerea procesului de­ mocratizării. În aceste două ţări, liderii autoritari, ale căror politici au jutat la stimularea dezvoltării unei economiii de piaţă de succes, a industriei orientate căre exporturi, la creşterea economică, şi în gene­ ral, la apariţia unei clase de mijloc educate, prin aceasta au răsădit neintenţionat germenii distrugerii acestui sistem. Astel, chiar dacă economia capitalistă de piaţă şi creşterea economică sînt avorabile democraţiei, pe termen lung s-ar putea dovedi mai puţin prielnice sau de-a dreptul neavorabile pentru regimurile nedemocratice. Drept ur­ mare, denodămîntul unei evoluţii de importanţă istorică care se va desăşura în secolul al XI-lea va dezvălui dacă regimul nedemocratic din China poate să acă aţă orţelor democratice generate de capitalism. O economie de piaţă capitalistă poate exista nu numai în orma binecunoscută urban-indusială sau post-indusrială a secolului al XI-lea. Ar mai putea i sau cel puţin aşa a ost - de tip arr. Aşa cum s-a văzut în Capitolul 2, în secolul al X-lea instituţiile demo­ cratice undamentale, cu excepţia dreptului de vot pentru emei, au apăut în unele ţări - Statele Unite, Canad, Noua Zeeland, Australia - predominant arare. n 1 79 0 , n primul an al noii constituţii - încă n vigoare - în Statele Unite, din întreaga populaţie de 4 milioane de omeni, numai 5% trăiau în zone cu peste două mii cinci sute de locuitori; restul de 95% trăiau în zone rurale, în principal la eme. Pe la 1 820 cnd instituţiile politice ale democraţiei poliarhice (a bărbaţilor albi) aveau deja un undament solid, la o populaţie de zece milioane locuitori, mai mult de nouă din zece răiau n continuare la sate. n ajunul Războiului Civil, în 1 860, cînd ţara avea mai bine de 3 0 de milioane de locuitori, opt din zece mericni trăiau n zonele rurale. America pe care Alexis de Tocqueville a descris-o în Democraţia n America era de tip arar şi nu industrial. Înrepnderile economice ale societăţii arare se axau în principal pe eme, alate în proprietatea emierilor şi a familiilor acestora. Ceea ce produceau era olosit n mare măsură pentru consumul propriu. -

1 63

ROBERT A. DAHL

Ideea principală este, totuşi, că economia era putenic descen­ tralizată (mai mult decît avea să devină prin ndustrializare); liderii politici aveau acces limitat la resursele ei; şi contribuia la ormarea unei clase de mjloc considerabile, de emieri liberi. Asfel era un mediu propice pentru dezvoltarea democraţiei. Într-adevăr, viziunea lui Thomas Jeferson asupra republicii presupunea că temelia necesară democraţiei era societatea agrară, omată din emieri independenţi. Sînt aceste începuturi preindustriale ale unora dintre cele mai vechi democraţii, irelevante pentru ţările epocii postndusriale? Nu. Această serie de experienţe subliniază un punct crucial: oricre ar i activitatea dominantă, o economie descentralizată care contribuie Ia crerea unei naţiuni de cetăţeni independenţi, este oarte avorabilă dezvoltării şi menţinerii instituţiilor democratice. Anterior am menţionat „condiţiile rare şi eemere" cînd gu­ venele au putut să gestioneze eicient planiicarea cenrală. Pe lîngă as, guvenele erau democratice. Acestea au ost guvenele pe timp de război ale Angliei şi Statelor Unite în timpul primului război mon­ dial şi, poate chir mai mult, în al doilea război mondial. Dar în aceste cazuri, planiicarea şi alocarea resurselor aveau un scop bine deinit, acela de a asigura satisacerea nevoilor armatei, precum şi umizarea de alimente şi servicii către civili. Scopurile războiului beneiciau de un sprijin larg. Deşi ici şi colo se dezvoltau omele pieţei nere, acestea nu erau atît de etnse încît să diminueze eicienta sistemului cenral care aloca resursele şi conrola preţurile. În inai , sistemul a ost demontat după reinstituirea păcii. Ca rezultat, liderii politici au ost lipsiţi de opotunităţi de cre s-ar i bucurat prin exploaarea rolului lor economic dominant n scopuri politice. Dacă lăsăm de-o pte aceste sisteme dn timpul războiului, eco­ nomiile dirijate de la cenru au existat dor în ţări în cre liderii erau undmental ntidemocratici. Asfel nu putem desprnde cu uşurină consecnţele nedemocratice ale organizării economice de consecinţele nedemocratice rezultate din convingerile liderilor. Lenn şi Stalin erau atît de ostili democraţiei ncît, chiar dacă exista sau nu o economie cenralizată, ei ar i împiedicat oricum dezvoltarea instituţiilor demo­ cratice. Economia condusă de la cenru le-a ăcut sarcina mai uşor� 1 64

De spre de m o craţ ie

prin aceea că le-a pus la dispoziţie resurse şi mai importante pentu a­ şi impune voinţa. La drept vorbind însă, experimentul istoric ce ar îmbina demo­ cratia cu o economie centralizată pe timp de pace nu a ost testat nici­ od�tă. În ce mă priveşte, sper să nu ie pus niciodată în aplicare. Consecinţele probabile sînt, după părerea mea, în totalitate previzibile. Şi aduc o perspectivă sumbră asupra democraţiei. Cu toate acestea, dacă orma capitalismului este de depate mai avorabilă dezvoltării instituţiilor democratice decît orice altă econo­ mie dirijată existentă pînă în prezent, ea are totuşi cîteva umări deosebit de neavorabile. Acestea vor i cercetate în capitolul următor.

1 65

Capitolul 1 4

D E CE CAPITALISMUL DE PIATĂ , DĂUNEAZĂ DEMOCATIEI '

Dacă privim cu atenţie, dintr-un punct de vedere democratic, capitalismul de piaţă, descoperim că are două eţe. Asemenea emble­ mei zeului rec !anus, acestea sînt orientate în drecţii opuse. Un, prietenoasă, este ndreptată spre democraţie. Cealaltă aţă, ostilă, arată în cealaltă direcţie. 3 . Democraţia şi capitalismul de piaţă snt ntrenate nr-un conlict permanent, în care se modică şi se limiteză recproc. Pnă în 1 840 în Marea Britanie apăruse o economie cu pieţe autoreglatoare ale muncii, pămîntului şi banilor. Capitalismul de piaţă a riumat asupra inamicilor săi pe toate rontile: nu numai în teoria şi practica economică, ci şi în politică, drept, idei, ilosoie şi chir ideologie. Astel oponenţii săi erau complet nnţi. Totuşi, nr-o ţară în cre omenii au un cuvnt de spus, aşa cum aveau în Angli, chiar în acele timpuri pre-democratice, o asemenea victorie completă nu putea să reziste 1 • Ca întotdeauna, capitalismul de piaţă a adus cîştigui penru unii şi prejudicii altora. Deşi dreptul la vot era oarte limitat, celelalte instituţii politice ale guvenării reprezentative erau în mare măsură inroduse. Şi la momentul porivit - în 1 867 şi din nou n 1 884 dreptul la vot a ot extins; după 1 884, majoitatea bărbaţilor au avut drept de vot. Astfel, sistemul politic a oerit posibilităţi penru exprimarea eectivă a opo­ ziţiei aţă de capitalismul de piaţă nereglementat. Cerind sprijin lide-

1 66

De spre de m o c r a ţ ie

rilor politici şi guvenamentali, cei care s-au simţit aectaţi de pieţele nereglementate, au căutat protecţie. Adversarii economiei laissezfaire au găsit expresia eicace a nemulţumirilor lor în lideri politici, mişcări, partide, programe, idei, ilosoii, ideologii, cărţi, junale, şi, mai important, în voturi şi alegeri. Nou ormatul Partid Laburist şi-a concentrat atenţia asupra situaţiei disperate a claselor muncitoare. Deşi unii adversari propneau doar reglementarea capitalis­ mului de piaţă, alţii doreau abolirea lui completă. Iar unii au susţinut compromisul: ă îl reglementăm acum, spuneau ei, şi să îl eliminăm mai tîrziu. Cei care şi-au propus abolirea capitalismului nu şi-au atins niciodată scopurile. Însă cei care au cerut intervenţia guvenului şi reglementarea au ajuns adesea acolo unde au dorit. Aşa s-a întîmplat în Marea Britanie şi, de asemenea, în Europa de Vest şi în alte ţri vorbitoare de limba engleză. În nici o ţară n care guvenele puteau i inluenţate de mişcri populare de nemulţumre, economia de tip laissezfaire nu putea i susţinută. Fără intevenţie şi reglementare din partea guvenului, capitalismul de piaţă era imposibil într-o ţară democratică, dn cel puţin două motive. În prmul rînd, înseşi instituţiile de bză ale capitalismului de piaţă cer intevenţia intensivă şi reglementarea dn ptea guvenului. Pieţe concurenţiale, deţinerea de entităţi economice, respectarea con­ ractelor, preîntîmpinarea monopolurilor şi protejarea dreptului de pro­ prietate - acestea, alături de multe alte aspecte ale capitalismului de piaţă, depnd n nregime de legi, politici, reglementări şi alte acţiuni înreprnse de guvene. O economie de piaţă nu re şi nici nu poate avea caracter auto-reglator. În al doilea rnd, o economie de piaţă ără intevenţie şi regle­ mentare guvenmentală, produce nevitabil prejudicii serioase unor persone, iar cei prejudiciaţi sau care se aşteaptă la aceasta vor cee intevenţia guvenmentală. Actoii economici stimulaţi de interese personale snt prea puţin motivaţi pentu a lua în considerre binele celorlalţi; dimpotrivă, sînt putenic motivaţi să inore bnele aproa­ pelui, dacă, acţionînd astel, au de cîştigat. Conştiinţa este adusă la tăcere ără eort, cu acea justiicare tentantă pentu a provoca rău celorlalţi: „Dacă eu nu o ac, alţii o vor ace. Dacă nu pemit ca 1 67

ROBERT A. DAHL

abrica mea să deverseze deşeurile în rîu şi să emane umul în aer, alţii o vor ace. Dacă nu-mi vînd produsele, chiar şi atunci cînd nu prezintă siguranţă, alţii o vor ace. Dacă eu nu . . . alţii da, o vor ace". Într-o economie mai mult sau mai puţin concurenţială, e aproape sigur că, de apt, alţii chiar o vor ace. Cînd dauna rezultă din decizii determinate de concurenţă şi pieţe nereglate, atunci, cu siguranţă, apar semne de nrebare. Preju­ diciul poate i eliminat sau redus? Dacă da, se poate realiza acest lucru ară costuri excesive, n raport cu beneiciile? Cum putem judeca ce este de dorit atunci cînd pentru unii sporesc daunele, iar pentru alţii cîştigurile, aşa cum se întîmplă de obicei? Care este cea mai bună soluţie? Dacă nu cea mai bună, atunci cea mai acceptabilă? Cum r trebui luate aceste decizii şi de căre cine? Cum şi prin ce mjloace rebuie impuse aceste decizii? E clar că acestea nu sînt doar întrebări cu cracter economic. Au atît caracter moral, cit şi politic. Într-o ţară democratică, cetăţenii cre caută răspunsuri vor ravita în jurul politicii şi guvenării. Cel mai uşor accesibil şi mai eicient candidat penru intervenţia într-o eco­ nomie de piaţă, în vederea schimbării unui rezultat altminteri dău­ nător, este ... guvenul. Dacă cetăţenii nemulţumiţi reuşesc să determine intervenţia statului depinde, bineînţeles, de mulţi actori, incluzînd orţa politică relativă a antagoniştilor. Totuşi, evidenţa istorică este clră: în toate • ţările democratice , prejudiciul produs sau şteptat în uma existenţei pieţelor nereglate a determinat guvenele să intevină pentru atenuarea rezultatului, cre, altel, r i provocat daune unor cetăţeni. Înr-o ţară renumită pentru ncrederea în capitalismul de piaţă, Statele Unite, guvenele naţional, statale şi locale intevin în economie în mult prea multe moduri penu a i enumerate. Iată dor cîteva exemple:

•

Şi n multe ţări nedemocratice, de semenea. Dr preocuprea noasră, aici, este relaţia înre democaţie şi capitalismul de piaţă. 1 68

Desp r e de m o c raţie

• • • •

asigurarea ondului de şomaj ; asigurarea ondului d e pensii; politică iscală pentru evitarea inlaţiei şi a recesiunii economice; siguranţa: alimente, medicamente, transporturi aeriene, eroviare, străzi şi autostrăzi; • sănătate publică, controlul bolilor inecţioase, vaccinarea obligatorie a copiilor cu vîrstă şcolară; • asigurare de sănătate; • educaţie; • vînzarea de acţiuni, obligaţiuni şi alte hîrtii de valoare; • planiicare urbană: zone de aaceri, rezidenţiale şi aşa mai departe; • impunerea unor stndarde de construcţie pentru clădiri; • asigurrea concurenţei pe piaţă, prevenirea monopolurilor şi alte consngeri reeritoare la comerţ; • impunerea şi reducerea tarielor şi a cotelor pe importuri; • licenţierea medicilor, dentiştilor, avocaţilor, contabililor şi a altor persoane cu proesii asemnănătoare; • îniinţarea şi menţinerea parcurilor naţionale şi de stat, a zonelor de recreere şi a zonelor necultivate; • reglementarea activităţii companiilor pentru prevenrea sau repararea daunelor ecologice; • reglementarea vînzării produselor pe bază de tutun pentru reducerea recvenţei dependenţei de acestea, a cancerului şi a altor eecte maline. ş.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d.

n concluzie, în nici o ţară democratică nu există economie de

piaţă capitalistă (şi oricum nu poate exista timp îndelungat) ară o reglementare detaliată şi o intevenţie din partea guvenului, pentru diminuarea eectelor ei dăunătoare. Totuşi, dacă nr-o ţară existenţa instituţiilor politice democra­ tice aectează considerabil uncţionarea capitalismului de pia� exis­ tenţa capitalismului de piaţă aectează seniicativ uncţionarea insti­ tuţiilor politice democratice. Săgeata cauzală, dacă putem spune aşa, 1 69

ROBERT A. DAHL

indică două direcţii: de la economie la politică şi de la politică la economie. 4. Deoarece capitalismul de piaţă creeză inevitabil inegalităţi, el limitează potenţialul democratic al democraţiei poliarhice prin generarea de inegalităţi n disribuirea resurselor politice.

Cuvinte despre cuvinte Resursele politice includ toate lucrrile la care re acces o per­ soană sau n rup de persoane şi pe cre le poate olosi penru a inlu­ enţa, direct sau indirect, compotamentul altor persoane. Variind în uncţie de mp şi spaţiu, un numr mre de aspecte ale societăţii umane pot i convetite în resrse politice: orţă izică, ame, bani, avuţie, bunri şi servicii, resurse productive, venitri, statut, onore, respect, aecţiune, charismă, prestigiu, inormaţii, cunoştinţe, educaţie, comunicaţii, mijloace de comunicare, organizaţii, poziţie, statut juri­ dic, conrolul asupra ideilor şi convingerilor, votri şi multe altele. Înr-o limită teoretică, o resursă politică poate i distribuită egal, pre­ cum votul în ţile democratice. n altă limită teoretică, aceasta poate i concenrată în mîinile unei persoane sau al unui rup. Ir posibilele distribuţii înre egalitate şi concenrea totală sînt innite. Cele mai multe dinre resursele pe cre le-am enumerat sînt distri­ buite înr-un mod cît se poate de negal. Deşi capitalismul de piaţă nu reprezintă singura cază, este un actor impotant în determinrea unei disibuiri inegale a numeroase resrse cheie: avuţie, venitri, statut, prestigiu, inomaţii, orgnizre, educaţie, cunoştinţe . ..

Datorită inegalităţilor în resursele politice, unii cetăţeni obţin o inluenţă mult mai considerabilă decît alţii asupra politicilor, deciziilor şi acţiunilor guvenului. Dn păcate, aceste încălcări nu sînt minore. n consecinţă, cetăţenii nu sînt egali din punct de vedere politic - nici pe depte - şi astfel, undamentul moral al democraţiei, egalitatea poli­ tică dinre cetăţeni, este rav încălcată. 5. Capitalismul de piaţă favorizeză în mare măsură devol­ tarea democraţiei, pînă la nivelul democrţiei poliarhice. Dar dato1 70

D e spr e de m o c raţie

rită consecinţelor averse faţă de egalitatea politică, este nefavorabil devoltării democraţiei dincolo de nivelul poliarhiei. Din motivele mai sus menţionate, capitalismul de piaţă repre­ zintă un solvent putenic pentru regimurile autoritare. Cînd transormă o societate din proprietari de pămînturi şi ţărani în patroni, angjaţi şi muncitori; din mase rurale needucate şi abia capabile de supravieţuire - şi de cele mai multe ori, nici măcar atît - în locuitori ştiutori de carte, urbanizaţi şi bucurîndu-se de o anumită siguranţă; de la mono­ polizarea tuturor resurselor de căre o elită, oligarhie sau clasă con­ ducătoare puţin numeroasă, la o dispersare largă a resurselor; de la un sistem în care cei mulţi pot ace puţin pentru a preveni dominaţia unui up restrîns, la un sistem în care cei mulţi îşi pot îmbina eectiv resursele (şi în special voturile) şi astel inluenţeză guvenul să acţioneze în avoarea lor - cînd j ută la realiarea acestor schimbări, după cum s-a întîmplat şi se va mai întîmpla în multe ţări cu economii în curs de dezvoltare, capitalismul de piaţă seveşte ca vehicul pentu o rnsormare revoluţionară a societăţii şi politicii. Cînd guvenele autoritare din ţările mai puţin modenizate pro­ mit dezvoltarea unei economii de piaţă dinamice, atunci cu sigurnţă îşi sădesc seminţele propriei disrugeri inale. Dar odată ce societatea şi politica au ost ransomate de căre capitalismul de piaţă şi instituţiile democratice au devenit uncţionale, atitudinea se schimbă total. Acum, inegalităţile de resurse pe cre le produce capitalismul de piaţă, detemină o serie de inegalităţi politice mjore înre cetăţeni. Dacă şi cum mariajul democraţiei poliarhice cu capitalismul de piaţă poate deveni mult mai avorabil democratirii ulteriore a poli­ arhiei, este o înrebare deosebit de diicilă, penru care nu există răs­ punsuri uşoare, şi cu sigunţă, nici răspunsui scte. Relaţia dinre sistemul politic democratic al unei ţări şi sistemul economic nedemo­ cratic a reprezentat o ormidabilă şi persistentă provocare penru sco­ purile şi practicile democratice pe prcursul secolului al X-iea. Pro­ vocrea va contnua, cu siguranţă, şi în secolul următor.

171

Capitolul 1 5

CLĂTOIA NETEMINATĂ

Ce ne aşteaptă în viitor? După cum am văzut, secolul al XX-iea, care le-a părut uneori multor contemporani a se transorma înr-o perioadă întunecată şi tragică penru democraţie, s-a dovedit a i era unui triumf ără precedent. Deşi ne-ar i uşor să considerăm că secolul al XXI-lea va i la el de blînd cu democraţia, asemeni celui anterior, evidenţa istorică ne arată că democraţia a ost o raritate în experienţa umană. Este ore încă o dată sotit ca democraţia să ie înlocuită de sisteme nedemocratice, poate de o versiune nouă de protectorat, domnată de elite politice şi birocratice? r putea ea să-şi continue expansiunea globală? Sau, nr-o altă ransormare, ar putea ceea ce poată numele de „democraţie" să devină mai extinsă ca arie, dar mai supericială în prounzime - extinzîndu-se în tot mai multe ţări, pe măsură ce calităţile democratice devin dn ce n ce mai ragile? Cred că viitorul este mult prea incet penru a oeri ăspunsuri clare. Încheind analiza înrebărilor lansate n Capitolul 3, m recut dincolo de raniţe. Lumea cunoscută, catoraiată din experienţă, rebuie să acă loc unui viitor în care hărţile sînt, în cel mai bun ca, nesigure - schiţe realizate de catorai ră cunoştinţe exacte despre un teritoriu îndepărtat. Cu toate acestea, cred că putem prevedea cu siguranţă că mai devreme sau mai tîrziu - probabil mai devreme decît mai tîrziu - ţările recent democratizate sau încă în perioada de ranziţie se vor conrunta cu probleme asemănătoare celor alate la orzontul democraţiilor vechi.

1 72

Desp re de m o craţie

Date iind cele airmate, nici una dintre problemele pe care le voi menţiona nu ar rebui să reprezinte o surpriză. Nu prea mă îndoiesc de aptul că vor mai i şi altele. Din păcate, nu pot spera să oer soluţii aici, penru aceasta ar mai i nevoie de încă o cte - sau, mai derabă de multe alte cărţi. Oricum, putem i în mod rezonabil siguri de un lucru: natura şi calitatea democraţiei vor depinde în mare măsură de cît de bne cetăţenii şi liderii democraţi vor ace aţă provo­ cărilor pe care le voi descrie.

PRMA PROVOCARE: ORDNEA ECONOMICĂ

Este puţin probabil ca în ţările democratice capitalismul de piaţă să ie înlocuit. In consecinţă, convieţurea antagonistă descrisă în capitolele 1 3 şi 1 4 va persista cu siguranţă sub o ormă sau alta. Nu există nici o altenativă evident superioară economiei de piaţă. Într-o schimbre seismică a perspectivelor, pînă la sişitul secolului al X-iea, puţini cetăţeni din ţările democratice aveau multă încredere n posibilitatea descoperirii şi inroducerii unui sistem non­ piaţă care r i mai avorabil democraţiei şi egalităţii politice şi totuşi, destul de eicient în producerea de bunuri şi sevicii penru a i accep­ tabil. De-a lungul celor două secole precedente, socialişti, specialişti în planiicare, tehnocraţi şi mulţi alţii au cultivat viziuni în care pieţele ar i, spuneau ei, înlocuite deinitiv şi pe scară largă cu procese mai organizate, mai bne plniicate şi mai echitabile de luare a deciziilor economice reeritoare la producţie, preţ şi disriburea bunurilor şi seviciilor. Aceste viziuni aproape că au căzut în uiare. Oricre ar i eectele unei economii de piaţă, aceasta pare să ie singura soluţie penru ţările democratice dn noul secol. Că o economie de piaţă cere ca înreprinderile economice să ie deţinute şi conrolate în orme preponderent capitaliste, este prin con­ rast, mult mai puţn sigur. „Guvenele" ntene ale irmelor capitaliste sînt tipic nedemocratice; înr-adevăr, uneori, ele sînt despotisme mnageriale vituale. Mai mult decît atît, deţnerea de rme, proi­ turile şi alte cîştiguri care rezultă din această posesiune sînt -disribuite înr-un mod total inegal. Posesiunea inegală şi conrolul inegal asupra 1 73

ROBERT A. DAHL

întreprinderilor economice maj ore contribuie masiv la inegalitatea în resursele politice menţionate în Capitolul 14 şi astel, la încălcări considerabile ale egalităţii politice înre cetăţeni, într-o democraţie. În ciuda acestor obstacole, pînă la sirşitul secolului al X-iea, altenativele istorice la posesiunea şi controlul capitalist şi-au pierdut cea mai mare pate a supoului. Patidele laburiste, socialiste şi social-democrate au abandonat de mult ideea naţionalizării indusriei ca scop. Guvenele conduse de asemenea ptide, sau cel puţin le includeau ca parteneri activi, privatizau rapid înreprinderile existente deţinute de stat. S ngura experienţă majoră cu o economie de piaţă socialistă, în care înreprinderile alate n proprietate socială şi care uncţionau într-un context de piaţă, erau guvenate din interior de reprezentanţi ai muncitorilor (cel puţin în principiu), a luat sirşit cînd Iugoslavia şi guvenarea sa comunistă hegemonică s-au dezinterat. n unele ţări democratice mai vechi, unele irme deţinute de angajaţi, nu numai că există, ci şi înloresc. Totuşi, mişcările sindicale, ptidele laburiste şi în general muncitorii nu susţin în mod serios o ordine economică ce ar consta în cea mai mare parte din rme deţinute şi conrolate de angajaţii lor. Aşadar, tensiunea dinre scopurile democratice şi economia capi­ talistă de piaţă va persis, cu siguranţă, pe timp nelimitat. Există ore moduri mai bune de păsrare a avantajelor capitalismului de piaţă, redu­ cndu-i costurile în ceea ce priveşte egalitatea politică? Răspunsurile oerite de cetăţeni şi conducătorii din ţările democratice vor determina în mre măsură natura şi calitatea democraţiei dn noul secol.

A DOUA PROVOCARE: NTENAŢIONALIZREA

Deja m văzut de ce este oate probabil ca intenaţionalizarea să extindă domeniul de decizii luate de elitele politice şi birocratice, n dauna pîrghiilor democratice. După cum m sugerat în Capitolul 9, dinr-o perspectivă democratică, provocarea constituită de intena­ ţionalizare este aceea că rebuie să ne asigurăm de luarea în calcul a costurilor - din punct de vedere al democraţiei - provocate de mutarea deciziilor la nivel intenaţional, şi rebuie întite mijloacele penu 1 74

Desp r e de m o craţ i e ţinerea elitelor politice ş i birocratice răspunzătoare pentru deciziile

lor. Dacă şi cum vor i îndeplinite acestea este, din păcate, mult prea incert.

A TREIA PROVOCE: DIVERSITATEA CULLĂ După cum am văzut în Capitolul 1 2, un nivel moderat de omogenitate culturală a ost avorabil pentru dezvoltarea şi stabil itatea democraţiei în multe dinre vechile ţări democratice. Oricum, în

timpul ultimelor două decenii ale secolului X, două procese din aceste ţări au conribuit la o intensiicare a diversităţii culturale. Este oarte probabil ca amîndouă să continue în secolul al X-iea.

n primul

rînd, unii cetăţeni care, de obicei au ost supuşi discri­

minării, s-au alăturat altora asemeni lor în mişcări de identitate cultu­

rală cre căutau să le protejeze drepturile şi interesele. Aceste mişcări au inclus oameni de culoare, emei, homosexuali şi lesbiene, mino­

rităţi lingvistice şi rupuri etnice care locuiau în regiunile lor istorice, asemeni scoţienilor şi galezilor din Marea Britanie şi vorbitorilor de limbă ranceză din Quebec, şi multi alţii.

n

� culturală din vechile ări democra­

al doilea rînd, diversitate

tice a sporit prinr-un număr crescînd de imiranţi, de obicei marcaţi de dierenţe etnice, lingvistice, religioase şi culrale, care îi deose­

beau de populaţia dominantă. Din multe motive, imigraţia - legală şi ilegală - conribuie, cu siguranţă, la o intensiicare considerabilă a di­ versităţii culturale în interiorul democraţiilor mai vechi. De exemplu, dierenţele economice dinre ţările democratice bogate şi cele mai

sărace, îi încurajează pe oamenii din ţările sărace, în speranţa că pot scăpa de sărăcie prin srămurea în ţări mai bogate. Alţii doresc pur şi

simplu să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii emirînd înr-o ţră bogată, cu posibilităţi mai mari . Numărul celor care căutau să se mute în ţările cu democraţii mai vechi a ost mărit în ultimii ani ai secolului

al X-iea de o invazie de reugiaţi înroziţi de teroare, încercînd din răsputeri să scape de violenţă, represiune, teroarea genocidului, „epu­

rare etnică", înometare şi de alte orori cu care s-au conruntat în ţările de origine. 1 75

ROBERT A. DAHL

Presiunilor ntene li s-au alăturat şi cele extene. Patronii au sperat să angaj eze imiranţi cu un nivel de plată şi condiţii de muncă scăzute, care nu-i mai atrăgeau pe cetăţenii nativi. Imiranţii abia sosiţi în ţră doreau ca udele din srăinătate să li se alătre. Cetăţenii animaţi de considerente umanitare şi de un spirit elementar de dreptate nu eau dispuşi să-i oblige pe reugiaţi să rămînă în lagărele n care useseră czaţi, şi nici să-i acă să se conunte cu mizeia, teroarea şi chir riscul de a i ucişi, dacă ar i ost expulzaţi în ţările de origne. Conuntate cu presiuni din eterior şi din nteior, ţările democratice au descoperit că raniţele lor erau mult mai pemeabile decît crezuseă. Păunderea ilegală pe pămînt sau pe mre era imposibil de prevenit, 'ară cheltuieli substanţiale penu supravegherea raniţelor n moduri pe care, în afă de cheltuieli, mulţi cetăţeni le-au găsit respngătoare sau numane. Mi se pre puţin probabil ca diversitatea culturală şi provocarea pe care o idică să descrească în timpul noului secol . Din conra, ea r putea să sporească. Dacă, în recut, ţările democratice nu au atat întotdeauna diver­ sitatea cultrală în moduri corespuătoare pacticilor şi valorilor democratice, o pot ace şi o vor ace pe viitor? nj amentele viate descise în Capitolul 1 2 şi n Apendicele B oeră soluţii osibile cre e etnd de la siilare nr-o eremă, la independenţă în cealaltă. Pot eista şi altele. n orice cz, naura şi calitatea democraţiei vor depinde din nou, în me măs, de njmentele e cre ţrile democatice le dezvoltă penu a ata divesitatea culurală a societăţilor lor. A PAA PROVOCARE: EDUCAŢIA CIVICĂ

eşi nu m sps mule n panle aniore despe educaţia civică, vă puteţi aminti ă unul dine crieriile de bă penu un poces dem­ caic ese înelegeea luminaă: în limite ezonabile de mp, iece membu (cetăen) ebuie ă aibă opoiăţi egale şi eective penu a e nfoma desre politicile alnative relevnte şi posibilele lor consecne. Cum tnd cetăţenii, în practică, să îşi dobîndească educaţia civică? Ţările democratice mai vechi au creat multe căi spre înţe­ legerea politică. 1 76

Desp r e de m o cr a ţ i e

Pentru început, cei mai mulţi cetăţeni primesc un nivel de edu­ caţie suicient pentru a asigura alabetizarea. Cunoaşterea politică este intensiicată mai departe de disponibilitatea largă a inomaţiilor rele­ vante, pe care le pot obţine la costuri scăzute din mass-media. Concu­ renţa politică între căutătorii de uncţii, organizaţi în patidele politice, se adaugă oertei, pe măsură ce partidele şi candidaţii sînt donici să oere inomaţii alegătorilor (uneori, inormaţii tivite cu dezinormare) cu privire la performanţele şi intenţiile lor. Graţie patidelor politice şi rupurilor de interese, cantitatea de inomaţii de care cetăţenii au ne­ voie penru a i ntr-adevăr inormaţi adecvat, angjaţi activ în politică şi eicienţi din punct de vedere politic, este, de apt, redusă la un nivel mult mai uşor de dobîndit. De obicei, un partid politic are o istorie cunoscută, în linii generale, de căre alegători, o direcţie prezentă care este, de egulă, o extensie a recutului său, şi un viitor oarecum previ­ zibil. n consecinţă, alegătorii nu au nevoie să cunoască orice pro­ blemă publică importantă. În schimb, pot pur şi simplu vota candidaţii partidului după propria opţiune, cu convingerea că, dacă vor i aleşi, reprezennţii lor vor urmări n geneal politici conforme cu inteesele lor. De asemenea, mulţi cetăţeni apaţin asociaţiilor orgniate penru a le proteja şi promova preocupările speciice - rupuri de inte­ rese, orgnizaţii de lobby şi rupuri de presiune. Resursele, abilităţile politice şi cunoştinţele de specialitate disponibile rupurilor de interes orgnizate umizează cetăţenilor o manieră specială de reprezentare în viaţa politică, de obicei oate eicientă. Datorită competiţiei dine tide, luenţei organiaţiilor de inte­ ee şi alegerilor competitive, lideii politici ced că vor i consideaţi esponsabili enru ndepliniea sa� cel puţin, încercrea de a duce la ndepline plaforma pom şi promisiunile din campnia electoală. Mi mult decît atît, n ciuda convingerilor cone lrg spndite, în ţăile democratice mai vechi, de obicei chiar a s-a nîmplat. 1 n ultimul rînd, deciziile guvenamentale importante sînt luate mod incremental, nu prin salturi mari în necunoscut. Penru că în aceste decizii sînt luate pe rînd, schimbările incrementale au tendinţa de a evita dezasrele catasroale. Cetăţenii, expeţii şi liderii învaţă din reşeli, văd ce corecturi rebuie ăcute, modiică srategia, şi aşa 1 77

ROBERT A. DAHL

mai departe. Dacă e necesar, procedeul este repetat. Deşi iecare pas poate părea dezamăgitor de mic, s-ar putea spune că paşi graduali pot produce în timp schimbări prounde, chiar revoluţionare. Totuşi, aceste schimbări raduale se perec în mod paşnic şi cîştigă un suport public atît de larg, încît au tendinţa de a rezista în timp. Deşi unor observatori asemenea metode raduale le par iraţionale, la o cercere atentă, acestea par să ie un mod raţional de a aduce schimbări impor­ tnte înr-o lume plnă de incertitudine2• Cele mai dezasruoase decizii din secolul al X-iea s-au dovedit a i acelea luate de liderii autoritari eliberaţi de constrîngeri democratice. În timp ce democraţiile înaintau cu poticneli, liderii despotici, prinşi în propriile viziuni înguste despre lume, urmăreau orbeşte srategii de auto-disrugere. n ciuda imerfecţiunilor sale, se pot spune multe în avorea acestei soluţii stndrd penru obţnerea unui nivel adecvat de competenţă civică3 • Dr ă tem că nu va contnua ă ie satisăcătore pe viitor. Trei pocese asociate ac ca soluţia stndrd ă pră erem de deicitară. Schimbri de scară. Datorită intenaţionalizării crescînde sînt înreprinse acţiuni cre aectează considerabil vieţile cetăţenilor pe arii dn ce în ce mai extinse, cre includ în interiorul raniţelor lor din ce în ce mai mulţi oameni. Complexitate. Deşi nivelul mediu de educaţie ormală a crescut în toate ţările democratice, şi probabil va contnua să crească, dii­ cultatea în înţelegerea problemelor publice a crescut de asemenea, şi e posibil să i depăşit cîştigul realizat prin radul mai înalt de pregătire. In ultima jumătate de secol, numărul dieritelor probleme cu relevanţă penru politică, guvenare şi stat, a crescut în iecare ră democratică. Inr-adevăr, nici o persoană nu poate i expert în toate acestea - de apt, poate i doar n cîteva. n inal, aprecierile reeritoare la politici nu snt doar plne de incertitudine, ci cer, de obicei, judecăţi diicile asupra compromisurilor. Comnicaţii. De-a lungul secolului l X-iea, cadrul social şi teh­ nic al comunicării umne dn ţăile avsate a suerit schimbi eraor­ dinre: teleo, radio, eleviziune, f, televiziune nteactivă, Intenet, sondje de opinie aproape smultne cu evenimentele, ocus-rupui etc. Datorită costurilor relativ scăzute ale comunicaţiei şi fomaţiilor, cantitatea de nomaţii despre problemele politice, la toate nivelurile de 178

D e sp re de m o craţie

complexitate, a crescut enon4 • Totuşi, această disponibilitate sporită a inomaţiei poate să nu conducă la o competenţă mai mare sau la o înţelegere mai poundă: scara, complexitatea şi cantitatea de inomaţie impun cerinţe şi mai putenice asupa capacităţilor cetăţenilor. Ca un rezultat, una dinre nevoile imperative ale ţărilor demo­ cratice este îmbunătăţirea capacităţilor cetăţenilor de a-şi anrena inte­ ligenţa n viaa politică. Nu doresc să sugerez că instituţiile penu educaţie civică dezvoltate în secolele al X-iea şi al X-iea ar rebui să ie abandonate. Dar cred că în nii ce vor urma va rebui ca aceste instituţii mai vechi să ie îmbunătăţite cu noi metode pentru educaţie civică, participare politică, inormare şi deliberare, care să se inspre în mod creator din varietatea de tehnici şi tehnologii disponibile în se­ colul al I-lea. Abia m început să ne gîndim serios la aceste posi­ bilităţi, cu atît mai puţin să le testăm prin experimente la scră redusă. Vor ace aţă ţările democratice vechi, noi sau în ranziţie pro­ vocărilor de acest tip sau altor provocăi cu care cu siguranţă se vor conunta? Dacă vor eşua, prăpastia dej a lrgă dinre idealuile şi realităţile democratice va deveni şi mai mare, iar o eră de riumf democratic va i urmată de o eră de deteriorare şi declin democratic. De-a lungul secolului al X-iea ile democratice nu au dus niciodată lipsă de citici cre anunţau cu convngee aptul că democaţia era în cri, n pericol iminent, sau chir sortită pieirii. Ei bne, probabil a ost n pericol la un moment dat. Dar pnă la mă nu a ost condamnată la moarte. S-a dovedit că pesimiştii erau dispuşi să enunţe la democraţie. Conzicndu-le prezicerile deasuoase, experienţa a demonsat că, odată ce nstituţiile erau em consolidate în , se dovedeau a i ote eistente şi putenice. emocraţiile au descoperit o neşeptată capacitate de a ezolva poblemele cu cre se conunau - nr-o mnieră neelegntă şi imperfectă, e adevrat, r satiscătoare. Dacă democraţiile mai vechi înruntă şi depăşesc provocările noului secol, s-ar putea să se ransorme pînă la urmă n democraţii cu adevărat avnsate. Succesul democraţiilor avnsate ar putea oeri, peste tot în lume, o rază de spernţă celor care cred în democraţie.

1 79

Apendicele A

DESPE SISTEME ELECTOALE

Dacă doriţi să alaţi mai multe despre sistemele electorale, un punct bun de ponire îl reprezntă The lntenational IDEA Handbook of Electoral System Desin, editată de Andrew Reynolds şi Ben Reilly (Stocholm: Intenaţional Instiute or Democracy and Electoral Assistance, 1 997). Manualul împate „lumea sistemelor electorale" în rei mari fmilii: sistemele pluralitar-mj oritare, sistemele de reprezentare propoţională (PR) şi sistemele semi-RP. Metoda „Primului care rece lnia de sosire" (FPTP), pe cre am compaat-o în Capitolul 1 1 cu PR reprezintă dor unul dinre cele pau tipuri de sisteme pluralitar-majoritre. Altele includ sistemul votului altenativ (VA) (cunoscut şi sub numele de Vot Preerenţial) şi sistemul în două ururi de scrutin, olosit în Fanţa. Deşi sistemul Voului Altenativ e olosit doar în Australia (şi în omă modiicată în insula Nauru din Paciic), unii politologi îl susţin putenic. Sub acest sistem, candidaţii pot i aleşi dn crcumscipţii uninominale, ca în cazul FPTP. Dr, spre deosebire de FPTP, alegătorii ierrhizeză candidaţii - locul unu penu pma alegere, doi penru a doua, rei penru a reia, şi şa mai depate. Dacă nici un candidat nu cîştigă majoritatea voturilor, atunci cndidatul cu cel mai mic total este eliminat şi se ţine cont de preenţele secundre ale alegătorilor care l-au situat pe primul loc. Pşii continuă pnă cînd un cndidat cîştigă 50% din voui. Sistemul rncez cu două uui a ost conceput penru a obţine un rezultat similr. Amîndouă sistemele 1 80

D e sp r e dem ocraţ i e

evită potenţiala imperfecţiune din FPTP: dacă mai mult decît doi candidaţi concurează penru otoliu, locul ar putea i cîştigat de candi­ datul pe care o majoritate de alegători l-ar respinge, dacă li s-ar acorda această şansă. Iar VA, le acordă această oportunitate. Sistemele P se împart în rei grupe. De depate cel mai obişnuit sistem este cel al listelor, în care alegătorii îşi aleg cndidaţii din liste oerite de către patidele politice; numărul candidaţilor aleşi este în srictă conexiune cu proporţia de voturi acordate penru par­ tidul lor. n sistemul Mixt Membru-Proporţional olosit în Germania, Italia şi, mai recent, în Noua Zeelandă-, unii candidaţi, de exemplu jumătate din ei, sînt aleşi dintr-o listă naţională de reprezentare pro­ porţională şi restul din districtele uninominale. Astel, aimă susţi­ nătorii săi, sistemul listelor oeră un anumit echilibru al reprezentării proporţionale, dar, asemeni FPTP, e mult mai posibil să producă majoritate parlamentară decît un sistem P pur. Un sistem P deseori susţinut de către politologi, dr rareori olosit (excepţie ăcînd Irlnda, unde este olosit încă din 1 92 1 ) este sistemul de vot unic ranserabil (VUT). Ca şi în cazul votului alter­ nativ descris mai sus, alegătorii îşi clasiică candidaţii. Dr, spre deosebire de VA, VUT este olosit în crcumscripţii plurinominale. Metoda numărării voturilor este prea complexă penru a i des­ crisă aici; VUT asigură că locurile din circumscripţiile cu mai mulţi membri sînt cîştigate de candidaţii şi partidele politice cel mai bine clasate. Deşi alegătorii din Irlanda par să ie mulţumiţi de VUT, com­ plexitatea sistemului a descurajat, probabil, aplicrea sa în altă pate. Mnualul descrie nouă sisteme şi consecinţele lor. n plus, oeră ş i interesante „Sati penru şeii de cmpanie electorală". Cîteva dinre preceptele pe care le pune la dispoziţie (urmate de scute explicaţii) sînt: • ii simplu; • nu-ţi ie temă de inovaţii; • aproximează cu „eroarea" căre includere; • conruieşte legitimitate şi acceptare prinre toate personajele cheie; • încearcă să maximizezi inluenţa alegătorului; • dar echilibrează acest lucru cu încurajarea coerentă a patidelor politice. 181

ROBERT A. DAHL

Faptul că există un număr relativ mare de sisteme electorale altenative sugerează trei idei. În primul rînd, dacă se întîmplă ca o tară democratică să aibă un sistem electoral care nu se potriveşte �evoilor sale, atunci ţara respectivă r rebui să-l înlocuiască. n al doilea rînd, probabil că sistemul electoral al unei ţări poate să ie adaptat caracteristicilor sale particulare - istorice, raditionale, cultu­ rale, şi aşa mai departe. n al reilea rînd, înainte ca o r\ să adopte un nou sistem electoral (sau să decidă să-l menţină pe cel deja existent), _ altenativele ar trebui să ie explorate cu rjă, cu ajutoul unor expeţi competenţi în sistemele electorale.

1 82

Apendicele B

ACOMODAREA POLITICĂ ÎN ŢĂRILE DIIZATE DIN PUNCT DE VEDERE CULTURAL SAU ETNIC

n ţările democratice, aranjamentele desemnate să asigure un rad satisăcător de acomodare politică înre subculurile dierite se împart în două tipuri: „democraţia consociaţională" şi aranjamentele electorale. Democraţiile consociaţionale rezultă n onarea unor mari coaliţii de lideri politici după alegeri desăşurate după sistemul electo­ ral P, care asigură iecărei subculturi o pate din locurile în legis­ lativ, proporţional cu procenul său relativ de voturi. Autoritatea n acest domeniu este Arend Lijphart, care oeră o privire de ansamblu n Democracy in Plural Societies: A Comparative Exporation New • Haven London: Yale University Press, 1 977, cap. 3, 53- 1 03) . Sisteme de democraţie consociaţională au eistat în Elveţia, Belgia, Olanda ( 1 9 1 7 anii 1 970) şi Ausria ( 1 945- 1 966). Pattem-urile culturale şi arnjmentele politice penru obţinerea consensului sînt (au ost) dierite n iecare ţară. Elveţienii dieră înre ei prin natura limbii matene (genană, rnceză, italină şi romanşă), religie (protestantă şi catolică) şi canton. Pînă la un anume punct, die­ renţele de limbă şi religie se înretaie: unii vorbitori de limbă gennă sînt protestanţi şi alţii catolici, în timp ce unii vorbitori de limbă -

Ed. rom Democraţia în societăţile plurale, rad. de Arina Bargn, posfaţă de Lucin-Dumiu Drdală (laşi: Ed. Polrom, 2002). •

.

1 83

ROBERT A. DAHL

ranceză sînt catolici şi alţii protestanţi. Aceste dierenţe ntretăiate au atenuat conlictele datorate limbii şi religiei, care au ost aproape inexistente în Elveţia modenă. Totuşi, cntonele mai mici sînt în mod caracteristic oarte omogene cu privire la limbă şi religie. Aceasta s-a întîmplat atît datorită istoriei, cît şi proiectării politice. Deşi aranj amentele politice consensuale elveţiene sînt în general prevăute de constituţia Conederaţiei Elveţiene, se pre că ele sînt susţinute de atitudinile şi cultura politică ale elveţienilor. Belgienii se dierenţiază pn limbă (ranceză şi lamandă), reli­ gie (protestantă, non-religioasă, catolică) şi regiune. Provinciile sînt oarecum omogene. O regiune învecinată cu Franţa este vorbitoare de limbă ranceză şi în mare parte non-religi­ oasă; cealaltă, învecnată cu Olanda, este vorbitoare de lamandă (olandeză) şi catolică; în cenru, Bruxelles este mixt. Sistemul politic consensual constă din cabinete multipatidiste şi guvene de coaliţie, care includ în mod natural reprezentanţii din sementul rncoon şi din cel vorbitor de lamndă. Olandezii au ost timp de multe generaţii srict divizaţi în paru „coloane": catolici, protestanţi, socialişti şi liberali. Practic aceste di­ erenţe au păruns în toate relaţiile şi activităţile, de la politică la căsă­ torie, vecinătate, cluburi, sindicate, ziare şi altele. Un conlict care a izbucnit din cauza educaţiei religioase în şcolile subvenţionate de stat, în care reprezentanţii celor două coloane religioase erau împoriva susţinătorilor celor două grupuri laice, s-a dovedit a i atît de ameninţător penru stabilitatea democraţiei olandeze, încît după 1 9 1 7 s-a dezvoltat un sistem „consociaţional" în care toate cele paru rupuri erau reprezentate în cabnet, ir penru decizii se cerea con­ simţămîntul tuturor. (Vezi Arend Lijphat, he Politics of Accommodation: Plralism and Democracy in Netherlands [Berkeley: Universiy of Calionia Press, 1 968]). n paranteză ie spus, soluţia olandeză a conlictului pe mrginea şcolilor avea rolul de a oeri suport de stat şcolilor separate din iecare dinre cele patru „coloane". Cînd intensitatea dierenţelor religiose a scăzut, în anii 1 970, s-a diminuat şi nevoia de coaliţii guvenamentale care să includă toate cele paru patide. Totuşi, sistemul multipatidist şi P au sigurt 1 84

Despre de m o c r aţie

aptul că guvenele din Olanda vor continua să ie coaliţii ale cîtorva partide. Democraţiile consociaţionale de succes sînt rare, îară îndoială datorită aptului că aceste condiţii care le ajută să uncţioneze sînt rre (în Democracy in Plural Societies, Lijphat descrie nouă asemenea condiţii avorabile). Avantjul soluţiei consociaţionale pentru socie­ tăţile divizate a ost contestat pe bza cîtorva motive: 1 ) în multe ţări divizate din punct de vedere cultural, condiţiile avorabile (poate chiar necesare) penru succesul său sînt prea ragile, sau poate chir absente; 2) ranjamentele consociaţionale reduc simţitor rolul important al opoziţiei în guvenrea democratică (pentru această idee, vezi „South Arica's Negotiated Transition: Democracy, Opposition, and the New Constiutional Order", în Shapiro, Democray's Place [Ithaca: Conell Universiy Press, 1 996], 1 75-2 1 9); 3) unii critici sînt înrijoraţi de apul că veto-urile reciproce şi nevoia de consens ar putea conduce la un impas excesiv. De exemplu, în Olanda au ost uneori necesare cîteva luni penru crerea unui ca­ binet de coaliţie acceptabil penru toate „coloanele". Odată aprobat cabineul de coaliţie, nsă, impasul nu mai părea să reprezinte o problemă. Unii politologi aimă că o posibilă altenativă ar i consruirea unor rnjamente elctorale care să oere motivaţii putenice liderilor politici pentru îniinţarea de coaliţii electorale rezistente înainte şi în timpul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale (vezi, de exemplu, Donald L. Horowitz, Ethnic Groups in Colict (Berkeley: University of Calionia Press, 1 985], şi A Democratic South Arica? Constitutional Engineering in a Divided Sociey [Berkeley: University of Calionia Press, 1 99 1 ]). Oricum, modul în cre se poate îndeplini acest lucru este depate de a i clar. n mod cet, sistemul plralitar este cel mai puţin dorit sistem, pentru că pemite unui rup să cîştige o majoritate zdrobitoare de loci, în aşa el încît negocierea, com­ promisul şi ormarea unei coaliţii devin inutile. Unii obsevatoi gă­ sesc utilitatea în sistemul Votului Altenativ descris n Apendicele A. Exigenţele de disribuţie ar putea sili cndidaţii la uncţia prezidenţială 1 85

ROBERT A. DAHL

să obţină voturi din partea mai multor subculuri sau rupuri etnic. (Totuşi, în Kenya, n ciuda prevederii ca „penru a i ales preşedinte, un candidat rebuia să înrunească cel puţin 2 5% din vouri în cel puţin 5 din cele 8 provincii ... , în 1 992, o opoziţie divizată i-a pemis lui Daniel Arap Moi să devină preşedinte cu doar 3 5% din vouri" [The lntenational IDEA Handbook of Electoral System Design, editată de Andrew Reynolds şi Ben Reilly (Stockholm: Intemational Institute or Democracy and Electoral Assistance, 1 997), I 090]). Sau cele mai importante uncţii r putea i disibuite reprezentanţilor principalelor rupuri etnice în conomitate cu o onulă ixă, cu care toţi au ost de acord. Touşi, nici una dinre acestea nu garantează un sîrrşit deinitiv al conlictelor culturale destabilizatore. Arnjamente ingeniose, cre au adus stabilitate temporară în Liban, Nigeria, Sri Lanka, au dege­ nerat, sub presiunea conlictului etnic, în război civil sau conducere autoritară. O concluzie pre să ie inevitabilă: nu există soluţii generale penru problemele ţărilor divizate din punct de vedere cultural. Va i necesar ca orice soluţie să ie adaptată caracteristicilor iecărei ţări.

1 86

Apendice C

CU PRIIRE LA NUMĂEA ŢĂRILOR DEMOCRATICE Cîte ţări democratice există? Unde s-ar siua statul tău, pe o scră, să spunem, de la „democraţie" la „autocraţie"? Î mi imaginez că, deşi puţini cititori ai acestei cărţi vor simţi că au nevoie de o numărătoare precisă, bazată pe inormaţii reale, acualizată a ţărilor democratice din lume, alţi cititori ar putea oate bine dori să găsească un răspuns la cea de-a doua nrebare. Totuşi, penru aceasta, ar i nevoie de rspunsul la prima întrebare. Şi nu e uşor. Penru că e una a spune că o ţară democratică rebuie să aibă toate instiuţiile poliarhiei descrise în Capitolul 8, dr e cu totul dierit a judeca dacă ele există înr-o ră nume. Penru a ajunge la concluzia că o ţară este democratică, în sensul deţinerii instituţiilor politice ale democaţiei poliarhice, sînt cerute cel puţin două judecăţi: ca instiuţiile să existe în realitate în ră şi ca ele să existe la sau peste o orecre limită sau prag iferior sub care m spune că ţra nu r i democratică. O cantitate enormă de inomaţii despre ţările lumii, oerită de observatori independenţi, ajută mult la alarea răspunsului la prima întrebare. Cea de-a doua e mai pro­ blematică şi oarecum arbiară. O soluţie este să considerăm apul că pragul este srict deteminat de nivelul existent în Europa şi în ţările vorbitore de limbă engleză - democraţiile mai vechi. Implicit sau explicit, cred că aceasta este soluţia standard. Considerăm o ţră a i „democratică" dor dacă principalele instituţii politice democratice există acolo la un nivel comprabil. n anii precedenţi, mulţi intelectuali şi organizaţii de cercetare au ncercat să ajungă la judecăţi orecum bine ondate reeitoare la 1 87

ROBERT A. DAHL

ţările care ac aţă mai mult sau mai puţin satisăcător criteriilor democratice. Procedînd astfel, de multe ori au utilizat criterii similare, dr nu identice. Din ericire, rezultatele tind să aj ungă la un punct comun, chiar dacă a trasa o graniţă ixă între „democraţie" şi „non­ democraţie", este puţin prea arbitrar. Pentru a exempliica cele airmate, voi menţiona trei asemenea eorturi. Un tabel din lucrarea mea Democracy and its Critics New • Haven şi Londra: Yale Universiy Press, 1 989) arată creşterea nu­ mărului de democraţii poliarhice din 1 850 pînă în 1 979, şi m olosit acest tabel penru igura 1 . Un alt tabel din acea lucrare (tabelul 1 7.3) clasiică 1 68 de ţări, n perioada 1 98 1 - 1 985, în 7 categorii, ponind de la poliarhii depline, unde există paru dinre instituţiile politice democratice, şi pînă la regimuri autoritare exreme, n care nu există nici una. Cele două tabele au ost bazate pe cercetarea lui Michael Coppedge şi Wolfgang Reinicke, care au olosit cele mai bune inor­ maţii disponibile penru a analiza nivelul relativ din iecare ară, penru iecare dinre cele patru instituţii democratice undamentale: alegeri libere şi corecte, libertatea expresiei, surse de inormare altenative şi independente şi autonomie asociaţională. Ei îşi explică metoda în „Measuring Polyrchy", Stdies in Comparative Intema­ tional Development 25, 1 (primăvara 1 990): 1 5-72; include o cantitate enormă de cercetări minuţioase, care nu a ost repetată. (Coppedge, touşi, descrie pe scurt scara şi oloseşte ructuos clasiicrile ante­ rioare în ,,Modenization nd Thresholds of Democracy: Evidence or a Common Path", în InequaUy, Democracy nd Economic Development, ed. Manus I. Midlarsy [Cambridge: Cambridge University Press, 1 997], 1 77-20 1 ). O altă sursă, uşor accesibilă şi actualizată, este publicaţia anuală a organizaţiei non-patizane Freedom House, Freedom in the World· The Annual Suvy ofPolitica/ Rights and Civil Liberties, 1 996- 1 997. Dacă aveţi acces la Intenet, veţi găsi lista lor de ţări la adresa: http: //ww.reedomhouse.org I politica! I rtable l . htm. Evaluările Freedom House clasiică ţările pe două scări, iecare dinre ele por­ nind de la cea mai liberă ţră ( 1 ), la cea mai puţin liberă (7), una

•

Ed

.

om.

Democraţia şi criticii ei, d. de Peu lamndi, postaţă de

Lucian-Dumitu Drdală (laşi: Ed. nstitutul Eropen,

1 88

2002).

D e sp re de m o c raţie

penru Drepturile Politice, iar cealaltă penru Libertăţile Civile. Cînd am numărat toate ţările care obţin 1 (cele mai libere) în privinţa Drepturilor Politice, şi 1 , 2 sau 3 în privinţa Libertăţilor Civile, m descoperit că 5 6 de ţări înruneau toate criteriile şi cred că toate acestea corespund şi altor judecăţi despre instituţiile democratice din aceste ţări. Cu toate acestea, India, Brazilia sau Rusia nu au ajuns la aceste niveluri: Freedom House alocă Indiei 2 la Drepturile Politice şi 4 la Libertăţile Civile, iar Rusiei 3 la Drepile Politice şi 4 la Liber­ tăţile Civile. Dacă le includem şi pe acestea, ar i în total 58 de i. O altă sursă o repezintă analia a 1 57 de ţri realiată n 1 994 la Universittea din Coloado, ce menţine Polity II disponibil pe urmă­ torul site pe Intenet: http: //isere.coloado.ed/pub/daasets/ polity 3 . Cele 1 57 d e ţări sînt înscrise p e o scră a democraţiei d e 1 0 puncte (O = j os, 1 0 = înalt) şi pe o scară de 1 0 puncte a autocraţiei (O = jos, 1 0 = înalt). Dintre acestea, unui număr de 65 de ţări li s-au atribuit un scor de autocraţie de O şi de democraţie de 8, 9 sau 1 O. Acest total este arătat în igura 1 din volumul de aţă, penru 1 995 . Cu toate acestea, deşi m putea în mod rezonabil alege să numim toate aceste ţări „democratice", m putea să le considerăm „democratice" în rade vriate, să spunem aşa. Astel m putea clasiica cele 3 5 de ţări care nsumează 1 0 puncte pe scara democraţiei c a iind „cele mai democratice", cele 7 avînd 9 puncte ca ,,relativ democratice", iar cele 23 cu 8 puncte, ca ,,mrginal democratice". Însă Polity III omite majoritatea microstatelor, a ţărilor mici ca San Mrino (cu o populaţie de 24.000 de locuitori) sau insule mici din Caraibe sau Paciic, ca Barbados (cu 256.000 locuitori) şi Micronezia ( 1 23 .000 locuitori). Totuşi, pe scara Freedom House, San Mrino, Barbados şi Micronezia sînt siate pe primele locuri, atît la Drepturile Politice, cît şi la Libetăţile Civile, şi asfel merită siate prinre „cele mai democratice tări". În conclu�ie: deşi o numărătore completă, de încredere şi acuală a tuturor ţărilor democratice din lume pare să ie inaccesibilă, cele două surse permit estimări relativ bune. Poate de o mai mare impotanţă pentru maj oritatea cititorilor acestei cărţi, cele două surse vă vor aj uta să înţelegeţi modul în care expeţii independenţi clasiică o anumită ţară, olosind măsuri direct relevante penru democraţie. 1 89

NOTE CPITOLUL 2 1

Pentru o descriere mănunţită a democaţiei în Aten, vezi Mogens Hermn Hnsen,

2

The Athenian Democracy in the Age of Demosthenes: Structure, Principles and /deoloy, rad. de J. A. Crook (Oxord: Blackwell, 1 99 1 ).

James Madison, The Federalist: A Commentay on the Constitutions of the United States (New York: Modem Libray [ 1 937?]), Nr. I O, 59. 3 Johnnes Bmdsted, The ikings (New York, Penguin, 1 960), 24 1 . 4 Benjmin R. Barber: The Death of Communal Libery: A Histoy of Freedom in a Swiss Mountain Canton (Princeton: Princeton University Press, 1 974), 1 1 5. 5 Gwyn Jones, A Histoy of the ikings, a doua ediţie (Oxford: Oxord University Press, 1 985), 150, 1 52, 282-284. 6 Franklin D. Scott, Sweden: The Nation 's Histoy (Minneapolis: University of Minnesota Press, 1977), 1 1 1 - 1 1 2. 7 Dolf Stemberger şi Behard Vogel, ed., Die Wahl Der Parliamente, voi. 1 : Europa (Berlin: Walter de Gruyter, 1969), partea l, tabel Al, 632, partea a II-, 895, şi tabelul 2, 913. ...

CAPITOLUL 4 Thucydides, Complete Writings: The Peloponnesian War, d. de Crawley, inroducere de John Finley, Jr. (New York: Rndom House, 1 95 1 ), 105. 2 Cititorii mericni obişnuiţi să olosescă temenul stat entităţilor ce alcăuiesc sistemul ederal din SU, r putea găsi aceată utilizre drept conuzntă. Însă temenul este intens olosit în drepul intenaţional, ştiinţă politic, ilosoie, precum şi în alte i, inclusiv în i cu sisteme ederale, unde părţile constiutive sînt numite provincii (Cnada), cntone (Elveţia), lndui (Gemnia) etc. 1

CAPITOLUL 5 1

Aceste cire sînt din Robert Conquest, The Great Terror, Sta/in's Purge of the Thirties (New York: Macmilln, 1968), de la 252, şi din compilaţia din 1989 a eminentului istoric us Roy Medvedev (New York Times, 4 ebuie, 1 989, I).

1 90

D e sp r e dem o c r aţie 2

O excepţie impotantă au ost Statele Unite, unde au ost impuse limite de acto asupra exercitării sufragiului cetăţenilor negri din statele sudice, pînă la adoptarea şi aplicrea Civil Rights Acts din 1 964- 1 965 . 3 Pentru a naliza subiectul mai pround, vezi James S. Fishkin, Tyranny and Legitimay: A Critique of Politica/ Theories (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1979). 4 Thucydides, The Peloponnesian War (New York: Modem Libray, 1 95 1 ), 105. 5 Cuvîntul anarhie provine din grecescul anarchos, cre însemnă ă conducător, din an + archos, conducător. Anrhia se referă la teoria politică ce susţine că un stat este indezirabil şi nu e necesr. 6 John Stuart Mill, Considerations on Representative Govenment [1 861] (New York: Liberal Arts Press, 1 958), 43, 55. 7 Aceste descoperiri impotante sînt susţnute de Bruce Russet, Contro/ling the Sword: The Democratic Govenance of Nationa/ Securiy (Cmbridge: Hrvard University Press, 1 990), capitolul 5, 1 1 9-145. n cele ce umeză, m exras lier din discuţia lui Russett. De semene, obsevaţia pre să se dovedescă adevărată penru democaţiile şi republicile timpuii. Vezi Spencer Weart, Never at War: hy Demcracies Will Never Fight One Another (New Haven şi Londra: Yale University Press, 1998). 8 Nivelui înalte de comerţ intenaţional pr ă predispună ţările la relaţii pşnice, indiferent dacă sînt sau nu democratice. John Oneal şi Bruce Russet, The Clssical Liberals Were Right: Democracy, Interdependence, nd Conlict, 1 9501985", Intenationa/ Studies Quarterly, 41, 2 (iunie 1 997): 267-294. „

CAPITOLUL 6 1

Pentru mai multe inomaţii despre acest subiect, vezi Gay Wills, /nventing America: Jeferson 's Declaration of Independence (Grden City, N.Y. : Doubleday, 1 978), 167-228. 2 lexis de Tocqueville, Democray in America, vol. 1 (New York: Shocken Books, 1 961 ), Lxxi. CAPITOLUL 7 1

Statutul ilosoie al enunţurilor etice şi modul în care dieră de cele din ştiinţele empirice semenea izicii, chimiei, şi altele, au ost subiectul unei vste dezbatei. Nu m putut spera ratez corespunzător aceste subiecte aici. Totuşi, pentru o dezbatere excelentă supra impotnţei argumentii morale în deciziile publice, vezi Amy Gumnn şi Dennis Thompson, Democray and Disagreement (Cmbridge: Belknap Press of Hrvrd University Press, 1996). 191

ROBERT A. DAHL 2

Pentru aceste remarci la Convenţia Constituţională, vezi Max Farand, ed., The Records of the Federal Convention of 1 787, 4 volume. (New Haven: Yale University Press, 1 966), 1 : 82, 284, 578. 3 John Stuart Mill, Considerations on Representative Govenment [ 1 86 1 ] (New York: Liberal Arts Press, 1 958), 1 4. CAPITOLUL 8 1

„Pălăriile îşi trag numele din aptul că se semănau cu cavalerii elegnţi putători de tricom. Bonetele erau stel porecliţi datoită semănării cu bătînele timide în bonete de noapte". Franklin D. Scott, Sweden: he Nation 's Histoy (Minneapolis: University of Minesota Press, 1 977), 243. 2 Alexis de Tocqueville, Democray in America, voi. 1 (New York: Shocken Books, 1 96 1 ), 5 1 . 3 Tocqueville, Democray in America, 50. 4 John Stuart Mill, Consideratios on Representative Government [ 1 86 1 ] (New York: Liberal Arts Press, 1 958), 55. CAPITOLUL 9 1

Lenin, The Proletarian Revolution and the Renegade Kautsy (noiembie, 1 9 1 8, citat de Jens A. Cistophersen, în The Meaning of Democray " s Used in European Ideologies rom the French to the Russian Revolution (Oslo: Universitetsvorlaget, 1966), 260. 2 După cum m menţionat în Capitolul 2, recii nu consideau a i „democratice" guvenele reprezentative udimentare omate de unele orşe pentu apărarea comună, şi care, în orice cz, nu eau relevnte penu evoluţiile ulterioare ale guvnării reprezentative. 3 Destutt de Tracy, A Commentay and Reviw of Montesquieu's Spirit of Laws (Philadelphia: Willim Dune, 1 8 1 1 ), 19, citat în Ainne Koch, The Philosopy o/ Thoms Jeferson (Chicago, 1 964), 1 52, 1 57. 4 Citat în George H. Sabine, A Histoy of Politica/ heoy, ediţia a 3-a (New York: Hoit, Reinhart nd Winston, 1 96 1 ), 695. 5 Citatul şi estimea numerelor cetăţenilor atenini sînt din Mogens Hemn Hnsen, „

The Athenian Democray in the Age of Demosthenes: Structure, Principles, and

ldeoloy, d.

6

de J. A. Crook (Oford: Blackwell, 1 991), 53-54. Estimăi pentru celelalte orşe sînt din John W. Fine, The Ancient Grees: A Criticai Histoy (Cmbridge: Belknap Press of Hvrd University Press, 1 983). E. F. Schumacher, Small Js Beautiful: A Stuy of Economics as f People Mattered (Londra: Blond nd Briggs, 1 973).

1 92

De sp r e de m o craţ i e 7

Frank M . Byan, „Direct Democracy and Civic Competence", (toamna 1995): 36-44.

Good Sociey

5,

CAPITOLUL I O 1

Vezi Arend Lijphart,

Democracies: Patterns of Majoritarian and Cosensus

(New Haven şi Londra: Yale University Press, 1984), tabel 3 . 1 ., 38. [Ed. în limba romnă Democraţii: Modele de guvenare majoritară şi consensuală în douzeci şi una de ţări, trad. Ştefn Lupu (Chişinău: SIGMA IG, 1 999)]. Am adăugat la listă Costa Rica. 2 Prinr-o serie de 'legiferi ale parlamentului întunit în calitate de orgn constituţional, Israelul e pe cale să-şi nsome arnjamentele constituţionale înr-o constituţie scrisă. 3 Cîteva drepturi sociale şi economice au ost adăugate Constiuţiei Statelor Unite direct, ca în czul Amendmentului 1 3 eeritor la abolirea sclaviei, sau în uma intepretăii Amendmentelor 5 şi 14 de căre Conres şi autoritatea judecătorescă. 4 Lijphart, Democracies, tabelele 10. 1 şi 1 0.2, 1 74, 178. Datoită descenralizăii sale regionale, Belgia r putea i e bună dreptate adăugată listei. Cît despre celelalte njmente constiuţionale, categoriile „federal" şi „unitar" includ viaţii seniicative. 5 Conorm însemnăilor lui Madison, înr-un amplu discurs din iunie 1 787, Hmilton remarcase că „referitor la Executiv, se părea că nici un model bun nu putea să ie instiuit conom principiilor republicne ... Modelul englez era singurul bun în acest sens ... Faceţi ca una din ramurile legislativului să-şi păsreze otoliile pe viaţă sau cel puţin atîta timp cît e comportă corespnzător. Şi Executivul r rebui ă dureze pe viaţă". Vezi Mx Farnd, ed., he Recors of the Feeral Convention of 1 787, vol. 1 (New Haven: Yale University Press, 1 966), 289. Comentariul lui Gery de pe 26 iunie este la pagina 425. Govenment in Tweny-One Countries

CAPITOLUL 1 1 1

Variaţiile sînt „nenumărate", după cum demonsreză n studiu excelent. Acelaşi studiu sugereză fapul că „în esen, ele pot i divizate în nouă sisteme principale, cre se încadreză în rei mari fmilii". Andrew Reynolds şi Ben Reilly, ed., The International IDA Handbook of Electoral System Design, a doua ediţie (Stockholm: Intemational Institute or Democracy nd Electoral Assistnce, 1 997), 17. Cele „rei mari familii" sînt pluralitr-majoritar, semi-P şi RP. Penu mai multe detalii, vezi Apendicele A 2 În pnteză ie spus, apul că o ră este fedelă sau unitară, nu re nici o legătură cu alegerea înre un sistem prlamentar şi unul prezidenţial. Dinre sistemele 1 93

ROBERT A. DHL federale în rlndul democraţiilor mai vechi, patru sînt prlmentare (Austral i, Austri, Canada şi Gemania) în timp ce dor Statele Unite sînt prezidenţiale, iar Elveţia este un hibrid unic. Astel putem elimina ederalismul ca actor care determină alegerea dintre prezidenţialism şi parlmentrism. 3 În reerendumuile di. 1 992 şi 1 993 , cetăţenii din Noua Zeelandă au respins sistemul pluralitar. In reerendumul din 1 993, o majoritate a adoptat un sistem care combină propoţionalitatea cu alegerea cîtorva membi din prlament din disticte şi a altora de pe liste ale partidelor. 4 Pentu detalii vezi Dieter Nohlen, „Sistemas electorales y gobenabilidad", n Dieter Nohlen, ed., Elecciones y sistemas de partidos en America Latina (Sn Jose, Costa Rica: Instiuto Intermericno de Derechos Hnnos, 1 993), 3 9 1 -424. De semene, vezi Dieter Nohlen, ed., Enciclopedia electoral latinoamericana y de/ Caraibe (San Jose, Costa Rica: Instiuto Inteneicano de Derechos Humnos, 1 993). Fără excepţie, toate cele 12 state insulare recent independente ale Caraibelor, care au ost colonii britnice, au adoptat modelul britnic (Westminster). 5 Asemenea celor mai noi. Penu cîţiva ni, Uuguay a avut un executiv plural, pe cre, totuşi, l-a abndonat. 6 Vezi Juan J. Linz şi Aturo Valenzuel, The Fai/ure of Presidential Democray (Baltimore: John Hopins University Press, 1 994). CAPITOLUL 1

12

m

obţinut acestă estimare prin combinrea listelor (eliminînd întrepătunderile) din două studii cre au olosit citerii oarecum diferite: Frank Bealey: „Stability and Crisis: Fers about Threats to Democracy", European Journal of Politica/ Research 1 5 ( 1 987): 687-7 1 5, şi lred Stepn şi Cindy Skach, „Presidentialism nd Prlimentarism in Comparative Perspective", în Jun J. Linz şi Aturo Valenzuel, The Failure of Presidential Govenment (Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1994), 1 1 9- 1 3 6. 2 Mrk Rosenberg, „Political Obstacles to Democracy în Central America", în Jmes M. Malloy şi Mitchell Seligson, Authoritarias and Democrats: Regime Trasition in Latin America (Pittsburgh: University of Pisburgh Press, 1 987), 3

1 93-250.

Deşi coerciţia nu a ost, şa cum e crede uneoi, inexistentă. Copiii din şcoli au ost obligaţi în mod constnt ă vobescă limba engleză. Cei mai mulţi dinre ei şi-au pierdut repede abilitatea de a vorbi n limba lor sămoşească. Ir în afara csei şi a vecinătăţii, ngleza a ost olosită în mod aproape exclusiv - şi vai de cel ce nu putea înţelege sau răspunde în engleză, oricît de incorect. 4 Au ost scrise multe cărţi despre cauzele Rzboiului Civil mericn. E de la sine înţeles că scutul meu enunţ nu explică evenimentele şi cauzele complexe cre au dus la colict.

1 94

Desp r e de m o craţie 5

Penu o excelentă naliză comparativă, vezi Michael Walzer, On Toleration (New Haven and London: Yale University Press, 1 997). [Ed. rom. Despre tolerare, rad. reta Voroniuc, studiu introductiv de Anton Carpinschi. (Iaşi: ed. Institutul European, 2002)]. Epilogul se intituleză „Relections on American Multiculturalism" (93-1 12 ) 6 Scott J. Reid descrie un proces de votare în două tururi, cre ar penite majorităţii, deşi nu tuturor persoanelor din Quebec, să rămînă în Cnada sau într-un Quebec independent. Acesta acceptă aptul că „propunerea lui, semeni multor altora similre, pot sau nu să ie practice" („ The Borders of n Independent Quebec: A Thought Experiment", Good Sociey 7 (ina 1 997): 1 1 - 1 5). 7 Datele care uneză sînt extrase în principal din Economist, 2 august 1997, 52, 90, United Nations Development Proramme, Human Development Report (New York: Oford University Press, 1997), 5 1 ; „lndia's Five Decades of Progress nd Pain", New ork Times, 14 august 1 997; şi Shshi Throor, „India's Odd, Enduing Patchwork", New York Times, 8 august 1 997. 8 După înrîngerea sa electorală din 1977, Indira Gndhi a ost aleasă din nou ca prim minis, în 1 980. În 1 984 a ordonat trupelor indiene să atace cel mai sint lăcş musulmn din Indi, cre era ocupat de membri ai sectei religiose Sikh. La scurt timp după acest, Gndhi a ost sinată de doi dinre bodygurzii ei Sikh. Apoi hinduşii au ăcut ravagii şi au ucis mii de credincioşi Sikh. n 1 987, iul ei, Rajiv Gndhi, care devenise prim minisu, a înăbuşit o mişcare de independenţă a unei minorităţi regionale, tmilii. În 1 991 a ost asasinat de un tamil. 9 Economist, 2 august, 1997, 52. 10 Acest lucu nu este adevărat dacă membrii unei minorităţi culurale distincte convieţuiesc înr-o regiune de la graniţele Indiei. Există cîteva semenea minorităţi, în primul înd cea din Kashmir, ale căror încercăi de a-şi cîştiga independenţa au ost zădnicite prn olosirea orţei militare de căre guvenul indian. 11 Criteriile pentru cele rei categorii sînt descrise în Apendicele C. .

CAPITOLUL 13 1

Pntru dovezi impresionnte asupra subiecului, vei Bruce Russett, ,A Neo-Kntin Perspective: Democracy, Interdependence, nd Intemationl Orgnizations in Building Secuity Communities'', în Emnuel Adler şi Michael Bnet, ed., Securiy Communities in Comparative and Historica/ Perspective (Cmbridge: Cmbridge Univeristy Press, 1 998); şi Adm Pzeworski şi Fenndo Limongi, ,,Political Regimes nd Economic Growth'', Journal ofEconomic Perspectives, 1, 3 (vara 1 993): 5 1 -70.

1 95

ROBERT A. DAHL CPITOLUL 1

14

Exemplul clasic î l reprezintă Karl Polnyi, The Great Transformation (New York: Farar nd Rinehart, 1944). Polny a ost un exilat din Austria şi Ungaria, care s-a mutat n Anglia şi a predat mai tîrziu în Statele Unite. CAPITOLUL

1

15

În esenţă, acestea sînt concluziile cîtova studii minuţiose. Vezi studiul a 1 3 ţări democratice de Hans-Dieter Klingemnn, Richard I. Hoferbert, In Budge ş.a., Parties, Policies and Democray (Boulder: Wesview, 1 994). Un sudiu a 3 8 de guvene din 12 ţăi democratice a descoperit o conruenţă semniicativă înre vederile cetăţenilor şi cele ale decidenţilor politici, deşi conruenţa era mai considerabilă în ţările cu sisteme electorale P decît în cele cu sisteme plralitre; John D. Huber şi G. Binghn Powell, Jr., „Conruence Between Citizens nd Policy Makers în Two Visions of Liberal Democracy", World Poliy, 46, 3 (aprilie 1 994): de la 29. 2 Charles E. Lindblom a arătat raţionalitatea poporului prin metode incrementale într­ un articol impotnt, „The Science of Muddling Through", Public Administration Review 1 9 ( 1 959): 78-88. Vezi şi Lindblom, „Still Muddling, Not Yet Trough'', în catea sa Democracy and Maret System (Oslo: Nowegin University Press, 1 988), 237-262. De asemene, Lindblom a olosit temenul de incrementalism incoerent, despre cre a scris mult. Vezi The Intelligence ofDemocray: Decision Making Through Mutual Adjustment (New Yore: Free Press, 1965), de acelşi autor. 3 De exemplu, Benjmin I. Page a ajuns la un verdict avorabil pentru electoratul mericn în Choices and Echoes in Presidential Electios: Rational Man and Electoral Democray (Chicago: University of Chicago Press, 1 978). Totuşi, Michael X. Delli Crpini şi Scott Keeler ajung la concluzia că „una dintre datele centrale - şi cele mai alnnante - din cercetarea nostră este dierenţa mare de cunoştinţe găsită înre rupuile dezavntajate din punct de vedere socioeconomic şi rupuile omologe mai avntajate". ( hat Americas Know About Politics and y it Matters [New Haven şi Londra: Yale University Press, 1989], 287). O citică mai severă, cu ecomndăi penu introducerea unor noi instituţii penu a ajuta la depăşirea deicienţelor în înţelegere, o aduce Jmes Fishkin, The Voice of the People, Public Opinion and Democray (New Haven şi Londa: Yale University Press, 1995). 4 În 1 930, un apel teleonic de 3 minute de la New York la Londra costa 300 de dolari (la valoarea dolarilor din 1996); în 1 996 costa n jur de 1 dolr (Economist, 1 8 octombrie 1 997, 79).

1 96

ECOMANDI DE LECTUĂ Numărul căţilor şi articolelor care abordează direct sau indirect subiectul democraţiei este enorm. Datează din secolul al IV-iea î. H. cu scrieri de Aristotel şi Platon, pînă la sutele de lucrări contemporane. Astfel, umătorea listă este scurtă şi incompletă, ir selecţiile pot i orecum rbirre. Dr dacă doriţi să urmriţi subiectul mai pround decît vă pemite scuta mea listă sau dacă aţi dori să nalizaţi democraţia dinr-o perspectivă dierită de a mea, aceste lucrări r rebui să vă ie de olos. Deja m amintit cîteva dinre ele în Note.

ORIGINILE ŞI DEZVOLTAREA DEMOCRAŢIEI Adcock, F. E. Roman Politica/ Ideas and Practice. nn Arbor: University of Michign Press, 1 959. Agrd, Walter R. hat Democray Meant to the Grees. Madison: University of Wisconsin Press, 1 965 . Hnsen, Mogens Hermn. The Athenian Democray in the Age of Demosthenes: Structure, Principles, and Jdeoloy. Traducere de J. A. Cook. Oxord: Blackwell, 1 99 1 . Huntington, Samuel P. The Third Wve: Democratization in the Late Twentieth Centuy. Nomn: University of Oklahoma Press, 1 99 1 . Jones, A. H . M . Athenian Democray. Oford: Blckwell, 1 957. Taylor, Lily R. Roman Voting Assemblies rom the Hanniba/ic War to the Dictatorshp o/Caesar. nnArbor: Univesity of Michign Press, 1 966. Vhnen, Tatu. he Process ofDemocratization: A Comarative Stuy of 147 States, I 980-88. New York: Crane Russa, 1 990. SCOPURI, IDEALI ŞI AVNTAJE DEMOCRATICE Brber, Benjmin R. Strong emocray: Participatoy Berkeley: University of Calionia Press, 1 984.

Politics for

a

New Age.

1 97

ROBERT A. DAHL Bobbio, Norberto. The Future of Democracy: A Defence of the Rules of the Game. Traducere de Roger Griffin. Editată şi preaţată de Richard Bellamy. Cmbridge: Polity Press, 19 87. [Publicată în original ca / futuro delia democrzia. Torino: Giulio Einaudi Editore, 1984]. Christophersen, Jens A. The Meaning of "Democray" as Used in European Ideologies /rom the French to the Russian Revolution. Oslo: Universitetsorlaget, 1968. Fiskin, Jmes. Democray and Deliberation: New Directions for Democratic Reform. New Haven şi Londra: Yale University Press, 199 1 . Gutmnn, Amy. Liberal Equaliy. Cambidge: Cmbridge University Press, 1 980. Held, David. Mode/s of Democracy, a II-a ediţie, Stanord: Stnord University Press, 1 996. [Ed. rom. Modele ale democraţiei, raducere de Ciprina Petre, cuvînt înainte de Cristin Pred, Bucureşti: ed. Unives, 200.] Mnsbidge, Jane J. Beyond Adversarial Democracy. New York: Bsic Books, 1 980. Mill, John Stuart. Considerations on Representative Govenment. [ 1 86 1 ] New York: Liberal Arts Press, 1958. Pateman, Crole. Participation and Democratic Theoy. Cmbidge: Cmbridge University Press, 1 970. Rousseau, Jean-Jacques. u Contrat Social, ou Principes de droit politique. [ 1 762] Paris: Editions Gmier Freres, 1 962. [Ed. rom. Contractu/ social, raducere de H. Stahl, Bucureşti: Ed. Ştiinţiică, 1957.] - On the Social Contract, with Geneva Manuscript and Politica/ conomy. Editată de Roger D. Msters şi radusă de Judith R. Msters. New York: St. Martin's Press, 1 978. Sartori, Giovnni. The Theoy of Democracy Revisited. Chathm, N.J.: Chatham House, 1987. [Ed. rom. Teoria emocraţiei reinterpretată, raducere de Dou Pop, preaţă de Dn Pavel, Iaşi: ed. Polirom, 1 997.] Sen, Amartya. „Freedoms nd Needs". New Republic, IO şi 17 inuarie 1 994, 3 1 -3 8. Shapio, In. Democray 's Place. Ithaca: Comell University Press, 1 996. - Democratic Justice. New Haven şi Londra: Yale University Press, în curs de apariţie. DEMOCRAŢIA ACTULĂ: INSTITUŢII ŞI PRACTICI Diamond Lrry, ş.a, ed. Cosoliing the Third Wve Democracies. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1 997. Klingemnn, Hns-Dieter, ichrd I. Hoferbert, In Budge ş.a, Parties, Policies, and Democracy. Boulder: Wesview Press, 1 994. Lijph, rend. Democracies: Patterns of Majoritarian and Cosensus Government in Tweny-One Countries. New Haven şi Londra: Yale University Press, 1 984. [Ed. rom., Democraţii: Modele e uvenare majoritară şi cosesuală în douzeci şi una de ţări, raducere de Ştefn Lupu, Chişinău: SIGMA IG, 1999.] - Democray in Plural Societies: A Comparative xploration. New Haven nd London: Yale University Press, 1 977. [Ed. rom., Democraţia în societăţile

1 98

De sp r e de m o c raţie raducere de Adriana Bargn, postaţă de Lucian-Dumitru Dîrdală, Iaşi: ed. Polirom, 2002.] Lijphat, Arend, ed. Parliamentay versus Presidential Government. Oxord: Oxord University Press, 1 992. Linz, Juan J., şi Arturo Valezuela ed„ The Failure of Presidentia/ Democray. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1994. Rae, Douglas W. The Politica/ Consequences of Electoral Laws. New Haven: Yale University Press, 1 967. Satori, Giovnni. Comparative Costitutiona/ Engineering: An /nquiy info Structures, lncentives, and Outcomes. London: Macmilln, 1994. Shuga, Mattew Soberg şi John M. Crey. Presidents and Assemblies: Costitutional Design and Electoral ynamics. New York: Cmbridge University Press, 1 992. Ware, ln. Citizes, Parties, and the State: A Reappraisal. Princeton: Princeton University Press, 1988. plurale,

CONDIŢII FAVORABILE ŞI NEFAVORABILE rchibugi, Dniele şi David Held, ed., Cosmopolitan Democracy: An Agena for a New World Order. Cmbridge: Polity Press, 1995. Gutmnn, Amy şi Dennis hompson. Democray and Disagreement. Cmbridge: Belknap Press of Hvrd University Press, 1 996. Haye, Fiedrich A. von. The Road to Sefdom. Cicago: University of Chicago Press, 1 976. [Ed. rom., Dumul către sevitute, raducee de Eugen B. Marian, incluzînd studii de Jeremy Sheamr şi Kren I. Vaugn, Bucueşti: ed. Humnitas, 1993.] Held, David, ed., Prospects for Democray, North, South, East, West. Stnord: Stanord University Press, 1993 . Ingleha, Ronald. Cu/ture Sht in Avanced Industria/ Sociey. Pinceton: Pinceton University Press, 1 990. - Modernization and Postmodernization: Cultura/, Economic, and Politica! Change in Fory-three Scieties. Pinceton: Princeton University Press, 1997. Lindblom, Chrles E. Democray and Maret System. Oslo: Nowegin Univesity Press, 1 988. - he Intelligence ofDemocray: Decision Maing Through Mutual Adjustment. New York: Free Press, 1965. - Po/itics and Marets: The Wor/d's Politica/ Economic Systems. New York: Basic Books, 1 977. Linz, Jun J. şi lred Stepn. Problems ofDemocratic Transition and Coso/idation: Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe. Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1 996. Polnyi, Krl. The Great Transformation. New York: Farr nd Rinehart, 194. Przeworski, Adam. Democray and the Maret: Politica/ and &anomic Reforms in asten Europe and Latin America. Cambidge: Cmbridge University Press,

1 99

ROBERT A. DAHL

1 99 1 . [Ed. rom. Democraţia şi economia de piaţă. Reformele politice şi traducere de Dana-Irena Paradovschi, Bucureşt i: ed. li, 1996.] Putnm, Robert, D. Making Democracy Work: Civic Traditions in Moden Italy. Princeton: Pinceton University Press, 1 993 . [Ed. rom„ Cum funcţioneză democraţia, raducere de Dina Istrăţescu, Işi: ed. Polirom, 200 1 .] Sen, matya. Inequaliy Reexamined. New York: Russel Sage Foundation, nd Cambridge: Hrvard University Press, 1 992. Walzer, Michael. On Toleration. New Haven şi Londra: Yale University Press, 1 997. Ed. rom., Despre tolerare, raducere de Areta Voroniuc, studiu inroductiv de Anton Capnschi, Işi : ed. Institutul European, 2002.] economice în Europa de est şi America Latină,

PROVOC ĂRI ŞI PERSPECTIVE Budge, lan. The New Cha/lenge ofDirect Democracy. Cambidge: Polity Press, 1 996. Buheim, John. Is Democracy Possible ? The Alternative to Electoral Politics. Berkeley: University of Calionia Press, 1 985. Fiskin, James S. The Voice of the People: Public Opinion and Democracy. New Haven: Yale University Press, 1 997. Gutmnn, Amy. Democratic Education. Princeton: Princeton University Press, 1 987. Hirst, Paul. Associative Democracy: New Forms o/Social and Economic Governance. Cmbidge: Polity Press, 1 994. Schweickart, David. Capitalism or Worer Control? An Ethical and Economic Appraisal. New York: Praeger, 1 980.

200

MULŢUMIRI După cum îmi amintesc, soţiei mele, nn Sale Dahl, i-m spus prima dată că mi-r plăcea să mai scriu o cate despre teoria şi practica democratică. Catea pe cre o aveam în minte de data acest. m spus, r i mai puţin academică decît majoritatea celorlalte căţi pe care le-am scris. Nu ş scie catea în pimul rînd pentru alţi erudiţi sau universitari, sau în special pentru americni. Mi-ş dori să ie de ajutor oicărei persoane, de orinde, cre ar i interesată la modul cel mai serios în a învăţa mai multe despre un vst subiect, cre poate uşor deveni atît de complicat, încît singurii doritori să îl nalizeze în prounzime r i teoreticienii politici, ilosoii şi alţi învăţaţi. m mărturisit că găsirea stilului potivit va i o provocre exraordinaă. Răspunsul entuzist al lui Ann m-a încurajat să încep lucrarea Tot ea a ost primul cititor al schiţei aproape complete, ir sugestiile editoiale excelente au îmbunătăţit semniictiv prezentarea mea. Doi savnţi oate activi, James Fiskin şi Michael Walzer, au ofeit cu generozitate comentarii detaliate pe bza versiunii inale - ei bine, nu chiar inale, după cum s-a dovedit a i. Criticile şi sugestiile lor au ost atît de relevnte şi de utile, încît le-m adoptat aproape pe toate, inoînd cu părere de rău dor cîteva care mi s-a părut că r necesita o cate mai elaboată decît cea pe cre o avem în minte. Î i sînt recunoscător lui Chrles Hill, lui David Mayhew, lui Ian Shapiro şi Nomei Thompson, penu a i răspuns pozitiv cererii mele vizînd lucrrile cre ar i olositore cititorilor donici să aproundeze studiul în domeniu. Propunerile lor au îmbogăţit lista intitulată ,,Recomandări de lectură". Cu mult înainte de a na mnucriul, i-am menţionat despre existena lu� lui Jon Covell, Senior Editor la Yale University s, cre şi-a expimat imediat intl punic penu cte. După ce i-am pent o copie a manuscrisulu� înebările şi popneile lante m-au jt ă-l îmbunăăţsc n multe pne de vede. Sînt bucros toriă fptului că prin că cte m connuat lunga colbore cu Yle University Press. Publicrea căii de ăe Yale Univsity es îmi ce o plcere deoebit, penu că scriindo, m ăcut pel ă nici o eitae a lui ponale nteiore, pe e edita le-a pubicat de-a lngul lor. e emenea snt încnt de fptul ă Diectoul John Reyden, Dirtoul Adjnct Tina Weiner, alături de Meyl Lnn, Mnaging Editor, nu numai că şi-u exprimat entismul pnu publicea ii, r au şi sprijinit popnerea e a radue şi a publica rapid catea peste hotare, cu scopul de a o face disponibilă şi altor cititoi din lume. n slrşit, tehnoredactrea realizată de Laura Jones Dooley a ost apidă şi superbă. Deşi conribuţia ei este invizibilă penu cititor, autoul ştie că lucrrea este mai bună din acestă cauză. De semene. speră ca şi ea să o ştie.

201

TABLA DE MATEII Capitolul 1 . AVEM CU ADEVĂAT NEVOIE DE N GHID? . . . . . . . . . . . PARTEA I. ÎNCEPUTURILE Capitolul 2. UDE ŞI CUM S-A DEZVOLTAT DEMOCRAŢIA? O SCURTĂ ISTOIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mediterana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Europa de Nord . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Democrtizrea: pe drum, însă dor pe drum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 3. CE E AŞTEPTĂ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ţelui şi realităţi democratice . .... ............... De la j udecăţi de valore la judecăţi empirice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „

. .

.

.

.

. .

. • . .

.

.

• •

PARTEA A II-A. DEMOCRAŢIA IDEAL Ă Capitolul 4. CE ESTE DEMOCAŢIA? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Citerii penru un proces democatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De ce aceste citerii? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Înrebări cruciale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 5. DE CE DEMOCRAŢIA? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Avantajele democaţiei: rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 6. DE CE EGALITATE POLITIC Ă I? EGALITATEA INTNSECĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Este egalitatea evidentă de la sine? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Egalitatea innsecă: o judecată morală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De ce r rebui să adoptăm pincipiul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 7. DE CE EGALITATE POLITICĂ II? COPETENŢA CIVICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Conrrgumentul protectoatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Competena cetăţenilor de a guvena . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . l cincilea standrd democratic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Probleme nerezolvate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Comentarii inale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

202

5

11 15 20 24 29 29 34

37 39 40 42 46 60 62 62 64 66 68 68 73 75 77 78

PARTEA A III-A. DEMOCRAŢIA N PACTICĂ Capitolul 8. CE INSTITUŢII POLITICE PRESUPUNE DEMOCRAŢIA PE SCARĂ LARGĂ ? . . . . .... . Cum putem şti? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Instituţiile politice ale democraţiei reprezentative modene . . . . . . . . . . . . . Instituţiile politice în perspectivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Factorul mărime . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De ce (şi cînd) democraţia reclamă existenţa unor reprezentanţi aleşi? . . . . De ce democratia cere alegeri libere, corecte şi recvente? . . . . . . . . . . . . . De ce democraţia reclamă libetatea de expresie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De ce democraţia reclmă disponibilitatea unor surse de inormre independente şi altenative? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De ce democraţia presupune existena unor sociaţii independente? . . . . . . De ce democraţia reclamă o cetăţenie cuprinzătore? . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 9. VARIETĂŢI I. DEMOCRAŢIA PE DIFERIE SCĂRI . . . . . . . . Însă cuvintele conteză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Democraţia reacă vs. democraţia modenă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Democraţia de adunare vs. democraţia reprezentativă . . . . . . . . . . . . . . . . . Reprezentrea deja exista . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Încă o dată: despre măime ş i democraţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Limitele democatice le guvenării reprezentative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . O dilemă undmentală a democraţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mic şi rumos - uneoi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dr mai bine mai mare - alteoi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Patea întunecată: negocierea între elite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Organizaţiile intenaţionale ot i democratice? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . O societate pluralistă robustă în ţările democratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 1 0. VARIETĂŢI II. CONSTITUŢII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Inluenţa constituţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cît de mult conteă aceste dierenţe? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 1 1 . VARIETĂŢI III. PARTIDE ŞI SISTEME ELECTOALE . . . . . Sistemele electoale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cîteva opţiuni undmentale penru constituţiile democatice . . . . . . . . . . . Analiza constituţiilor democratice: cîteva repere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „

„

„

„

„

„

. .

„

„ .

.

„

„

„

.

„

.

.

.

.

.

PAREA A IV-A. CONDIŢII FAVOBILE ŞI NEFAVOBILE Capitolul 1 2. CE CONDIŢII DE FOND FAVORIZEAZĂ DEMOCRAŢIA? . . . . . . . . . . Eşecul altenativelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Intevenţia srăină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Conrolul supra orţelor mate ş i poliţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Conlictele culturale slabe sau inexistente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Convingerile şi cultua democratică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „

.

.

. . . . . . .

.

.

.

.

. . . . . .

.

.

.

.

.

.

.

.

81 82 83 84 88 90 92 93 94 95 95 97 97 99

9

1O1

l 02

1 05 1 06 1 07 1 08

1 09 1 1O 1 13 1 15 1 20

123 1 25 1 26 13 1 134

1 39 139 141

1 42 144 150

203

Dezvoltre economică prin economie de piaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Un rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . India: o democraţie improbabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De ce s-a răspîndit democraţia în lume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 1 3 . DE CE CAPITALISMUL DE PIAŢĂ FAVOIZEAZĂ DEMOCRAŢIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cîteva consideraţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 1 4. DE CE CAPITLISMUL DE PIAŢĂ DĂEZĂ DEMOCRAŢIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Capitolul 1 5 . CĂL ĂTOIA NETERMINATĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prima provocare: ordinea economică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A doua provocre: intenaţionalizrea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A reia provocare: diversitatea culturală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A patra provocare: educaţia civică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Apendicele A. DESPRE SISTEME ELECTORALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Apendicele B. ACOMODAREA POLITIC Ă N ŢĂRILE DIVIZATE DIN PNCT DE VEDERE CULTUL SAU ETNIC . . . . . . . . . . Apendicele C. CU PRIVIRE LA EA ŢĂRILOR DEMOCRATICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

.

1 52 153 153 1 57 1 59 1 62 1 66 1 72 1 73 1 74 1 75 1 76 1 80 1 83 1 87

NOTE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1 90

RECOMANDĂRI DE LECTURĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1 97

ULŢUMIRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

20 1

204