Revista_15.pdf

      Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII Anul VII / Numărul 1/2014

Revistă recunoscută în domeniul Ordine Publică şi Siguranţă Naţională Revistă indexată EBSCO şi SSRN

~1~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Director Prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

Consiliul ştiinţific: Prof. univ. dr. LIGIA NEGIER DORMONT Universitatea Pantéon, Paris

MAURICE PETIT „Colegiul de Poliţie Bruxeles”

NORBERT LEITNER Rector Academia de Securitate din Viena

PETER LAMPLOT Lector Academia de Securitate din Viena

Prof. univ. dr. ION DOGARU Membru corespondent Academia Română

Prof. univ. dr. LAZĂR VLĂSCEANU Universitatea Bucureşti

Prof. univ. dr. OVIDIU PREDESCU Facultatea de drept Simion Bărnuţiu

Prof. univ. dr. ROMIŢĂ IUCU Prorector Universitatea din Bucureşti

Prof. univ. dr. TEODOR FRUNZETI Rector Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

Prof. univ. dr. GHEORGHE TOMA Prorector Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”

Prof. univ. dr. GHERGHE POPA Rector

Prof. univ. dr. MIHAIL VASILE OZUNU Secretar de stat Relaţia cu Parlamentul, informare publică şi creşterea calităţii vieţii personalului

Prof. univ. dr. ADRIAN LIVIU IVAN Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca

Prof. univ. dr. MARIAN PREDA Universitatea Bucureşti

Prof. univ. dr. FLORIN SANDU Avocat, Baroul Bucureşti

Chestor de Poliţie dr. PETRE TOBĂ Inspector general al IGPR

Prof. univ. dr. VLAD BARBU

Prof. univ. dr. IOAN DASCĂLU

Prof. univ. dr. ALEXANDRU BOROI

Prof. univ. dr. VERONICA STOICA

Prof. univ. dr. MIHAELA FLORENTINA PRUNĂ Decan Facultatea de Drept Universitatea Româno-Americană

Prof. univ. dr. NICOLETA DIACONU Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”

Comitetul de redacţie: Redactor şef: Prof. univ. dr. ŞTEFAN EUGEN PRUNĂ Redactor şef adjunct: Conf. univ. dr. LAURENŢIU CONSTANTIN GIUREA Secretar general de redacţie: Conf. univ. dr. MARIUS PANTEA

Conf. univ. dr. Claudiu M. ŢUPULAN Conf. univ. dr. Gheorghe POPESCU Conf. univ. dr. Nicolae GHINEA Lect. univ. dr. Ioan C. MIHAI Lect. univ. dr. Mihail P. MARCOCI Lect. univ. dr. Cătălin VASILE Lect. univ. dr. Adriana C. VOICU

Redactori:

Prof. univ. dr. Dan V. Cavaropol Conf. univ. dr. Sergiu A. VASILE Conf. univ. dr. Mara IOAN Lect. univ. drd. Amalia NIŢU Lect. univ. dr. Nelu NIŢĂ Lect.univ.dr. Cristian ȘTEFAN Asist. univ. drd. Ligia M. STANCU

Revista apare cu sprijinul Catedrei de Poliţie din cadrul Academiei de Poliţie „A.I.Cuza” Bucureşti

Publicaţie semestrială sponsorizată de IPA Romania Adresa: Bucureşti, Şos. Olteniţei, 158 – 160, Sector 4, 041323 Tel. 0213321754, 0213321756 www.cij.ro ISSN 1844 – 7945

~2~

 

    Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CUPRINS

I. STUDII, ANALIZE ŞI SINTEZE ALE FENOMENULUI CRIMINALITĂŢII PARTICULARITĂȚI ÎN INVESTIGAREA ACTIVITĂȚII CORPORAȚIILOR MAFIOTE Prof. univ. dr. Costică VOICU ......................................................................................................................... 7 CRIMINALITATEA AFACERILOR ÎN DOMENIUL FARMACEUTIC Conf. univ. dr. Marius PANTEA Lect. univ. dr. Farm. Carmen PURDEL......................................................................................................... 14 ASPECTE PRIVIND CALEA EXTRAORDINARĂ DE ATAC A CONTESTAȚIEI ÎN ANULARE Lect. univ. dr. Mihai OLARIU ......................................................................................................................... 23 II. EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE CRIMINALITĂŢII CONSIDERATII PRIVIND ABUZULUI SEXUAL EXERCITAT ASUPRA COPILULUI Lect.univ.dr. Camelia-Adriana VOICU Lect. univ.dr. Nicoleta DASCĂLU ................................................................................................................. 31 FENOMENELE SPECIALE ŞI TRAFICUL RUTIER – REALITĂŢI ŞI SOLUŢII Conf. univ. dr. Dragoş Andrei IGNAT .......................................................................................................... 53 UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND EFICIENŢA NOILOR TEHNICI DE SUPRAVEGHERE ŞI CERCETARE INTRODUCE DE CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ÎN INVESTIGAREA FRAUDELOR ÎN ACHIZIŢIILE PUBLICE Drd. Emanuel NICA ......................................................................................................................................... 58 III. CERCETAREA ŞI PREVENIREA CRIMINALITĂŢII ABUZUL ȘI NEGLIJAREA COPIILOR Lect. univ. dr. Amalia NIȚU ........................................................................................................................... 71 DROGURILE, SURSĂ DE FINANŢARE A TERORISMULUI Ergiun MUSTAFA ............................................................................................................................................. 78 ÎNCADRAREA JURIDICĂ PRIVIND REȚINEREA ȘI/SAU NEVĂRSAREA IMPOZITELOR ȘI CONTRIBUȚIILOR DATORATE DE ANGAJATORI/ANGAJAȚI ȘI MODIFICÃRILE CE VOR INTRA ÎN VIGOARE ÎNCEPÂND CU 01.02.2014 Drd. Ovidiu ȘANTA Subcomiasar de poliție Alexandru ENĂCHESCU ..................................................................................... 84

~3~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

INSTITUŢII ŞI AUTORITĂŢI IMPLICATE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII RUTIERE Dr. Lucian Ioan Tarnu ..................................................................................................................................... 91 CRIMINALITATEA INFORMATICĂ ŞI CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT Drd. Octavian VARĂ..................................................................................................................................... 101 IV. MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII CRIMINALITĂŢII DINAMICA CONFLICTELOR – ESCALADAREA SAU DIMINUAREA ACESTORA Prof. univ. dr. Ștefan PRUNĂ Conf. univ. dr. Mihaela PRUNĂ ................................................................................................................. 107 RELAŢIILE CU PRESA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ Asist. univ. drd. Ligia Cristina Maria STANCU........................................................................................ 114 PSIHOSOCIOLOGIA PROCESULUI DECIZIONAL Drd. Cristian Dumitru BONCI .................................................................................................................... 119 CULTURĂ ŞI MANAGEMENT Emil STANIMIR .............................................................................................................................................. 124 CONSIDERAȚII GENERALE ȘI CARACTERIZAREA COMUNICARII DE CRIZA Asist. univ. drd. Ligia Cristina Maria STANCU........................................................................................ 132 V. PROBLEMATICA SCHENGEN ÎN DOMENIUL CRIMINALITĂŢII INSTITUŢII CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PREVENIRII ŞI COMBATERII CRIMINALITĂŢII TRANSFRONTALIERE ŞI A COOPERĂRII LA FRONTIERELE EXTERNE ALE UE Conf.univ.dr. Laurențiu GIUREA ............................................................................................................... 141 SISTEMUL DE PREGĂTIRE SPECIFICĂ POLIŢIENEASCĂ ÎN STATE SCHENGEN Drd. Gabriel Cristian GHERGHE ................................................................................................................ 153 MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ȘI DEZVOLTĂRII ÎN CADRUL INSTITUȚIILOR DE URMĂRIRE PENALĂ Lector univ. dr. Ivan ANANE ...................................................................................................................... 165

~4~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~6~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

PARTICULARITĂȚI ÎN INVESTIGAREA ACTIVITĂȚII CORPORAȚIILOR MAFIOTE Prof. univ. dr. Costică VOICU Facultatea de Drept Universitatea „Spiru Haret” – Bucureşti [email protected]

Abstract The article presents some relevant aspects in the filed of corporate crime, in the context of globalisation. The conclusion is that criminal corporations have learnt, better and easier than anyone, to innovate and gain an honourable position in the world of great bussiness. Key words:

globalisation, corporation, mafia, world economy, fraud

Constatăm astfel diferența calitativă dintre comportamentul tradițional (cu accente de primitivism și violență) al grupărilor mafiote și strategia modernă promovată cu maximă grijă și atenție ce evidențiază aspectul inovator, ruptura de trecutul recent și intrarea corporațiilor mafiote în competiția economică. Corporațiile mafiote au învățat, mai bine și mai repede decât oricine, să inoveze și să se poziționeze onorabil în lumea trepidantă a marilor afaceri. În acest poligon al afacerilor se întâlnesc oamenii buni și oamenii răi; aici se manifestă condiția economică a antreprenorului mafiot, ce se ciocnește cu un alt tip de conduită a cărei componentă ilicită este mult sub cea a mafiotului. În această confruntare, componenta esențială o reprezintă elementul de maximă agresivitate, specific mafioților, ce poate lua forme diferite de exprimare: amenințare, șantaj, intimidare, răfuială, violență fizică, asasinate. Importantă este precizarea următoare: în poligonul afacerilor există două categorii de confruntări: a. confruntări între corporații mafiote diferite, în care primează răfuielile sângeroase și barbaria specifică primitivismului mafiot; b. confruntări între corporațiile mafiote și corporațiile cu o cifră de afaceri ilegale mult sub cele ale mafioților, finalizate, de regulă, cu victoria primilor, care utilizează metode de „negociere” mult mai domestice decât în primul caz.

Fizionomia actuală a corporațiilor mafiote active în Italia (Cammora, Sacra Corona Unita. N’drangheta, Cosa Nostra), China (Triadele), Japonia (Jakuza), Columbia (Cartelurile din Medelin și Coli), Mexic, Rusia, SUA, Brazilia, Nigeria etc. reprezintă produsul unui proces de o dinamică și concentrare remarcabile, petrecut în ultimii 15-20 ani. După anul 1990 a început procesul de transformare, de adaptare și modernizare a marilor corporații mafiote, la noile condiții impuse de globalizare și noua configurație a economiei mondiale. Drept urmare, sunt adoptate trei mari direcții de acțiune: a. nașterea și consolidarea mafiilor ca întreprinderi (antreprize) și corporații organizate potrivit modelului legal (al societăților comerciale, al holdingurilor, al grupurilor și cartelurilor și al corporațiilor); b. penetrarea corporațiilor mafiote în sistemul mondial al drogurilor, al comerțului internațional ilicit cu mărfuri contrafăcute, cu ființe umane și cu armament; prezența activă a acestora pe marile burse internaționale și implicarea lor în afaceri complexe de reciclare a capitalurilor murdare; c. dezvoltarea unei veritabile autonomii politice a puterii corporațiilor mafiote, care pătrund în țesuturile lumii politice și dispun de rara calitate de a anestezia și cele mai reprezentative instituții ale statului, pe care și le subordonează. ~7~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII întreaga putere este concentrată în mâinile liderilor care deleagă competențele de execuție structurilor specializate. Trebuie reținut faptul că aceste corporații mafiote promovează și pun în aplicare un management financiar performant, extern de riguros elaborat sub forma bugetului de venituri și cheltuieli, pe care îl invidiază cei mai titrați finațiști și economiști. Astfel, în acest buget vom identifica ușor capitolele corespondente celor două părți ale bugetului: venituri și cheltuieli. La venituri sunt prevăzute: ¾ sumele nete rezultate din activitățile de bază (trafic de droguri, trafic de armament, trafic de persoane, prostituție, pedofilie, cerșetorie, șantaj, taxe de protecție, furturi de opere de artă și antichități, contrabandă cu țigări, alcool și alte categorii de produse, contrafaceri de mărfuri etc.); ¾ cotizațiile aduse de „sateliții” corporației; ¾ sumele rezultate din activitățile secundare sau de promovare inițiate de corporație: abordarea unor noi coridoare de afaceri, debutul unor afaceri prilejuite de modificări în climatul afacerilor (investiții imobiliare, utilizarea de fonduri europene, accesul la achiziții publice). ¾ La cheltuieli sunt prevăzute: ¾ plata resurselor umane ale corporațiilor care au realizat profitul net (salarii, prime, bonusuri etc.); ¾ cheltuieli pentru logistica întregii corporații: dotare tehnică necesară funcționării întregului mecanism corporatist (tehnologie în comuniucații, transport, depozitare, contabilitate etc.); studii de prognoză asupra viitoarelor canale de acțiune și oportunitățile în care corporația se poate implica; ¾ chltuieli afectate managenemtului informațiilor. Nicio corporație mafiotă nu poate exista și rezista în marele poligon al criminalității fără un departament de informații superspecializat. Pentru Mafie informația este vitală. Corporațiile mafiote trăiesc într-un mediu al afacerilor extrem de tensionat, apăsător și nesigur, variabil și surprinzător, în care se intersectează licitul și ilicitul, justiția și injustiția, statul și mafia, răul și suprema sfidare a normalității, profunda imoralitate și dezmățul provocat de puterea banului.

Este de remarcat schimbarea survenită, recent, în poligonul afacerilor: aceea a parteneriatului ce se realizează între corporațiile mafiote și actorii mai puțin ilegali, ce pot gira afaceri ilegale ale mafioților, obținând, în final, profituri remarcabile. Poligonul afacerilor, privit la scară națională, regională și internațională, a impus corporațiilor mafiote regula adaptării acestora la specificul modern al afacerilor. Aici merită să subliniem un element comun al actorilor ce evoluează în marele poligon al afacerilor (mafioți, bancheri, finanțiști, comercianți, afaceriști etc.) anume cel al secretului afacerilor. Pentru mafioți operează „OMERTA”, remarcabila regulă a tăcerii, potrivit căreia „oricine cooperează cu poliția sau magistratura este demn de dispreț și nedemn”, lege ce transmite mesajul fundamental că „între lege și mafie, cea mai de temut nu este legea”, mesaj ce garantează coeziunea internă a organizației. Pentru gulerele albe din bănci, finanțe, asigurări, administrație, vamă, afaceri industriale și comerciale funcționează „secretul afacerilor” tradus în realizarea unui înalt grad de impermeabilitate al acestora, chiar în condițiile în care legile obligă la descentralizarea unor documente sau acte de afaceri. Constatăm, așadar, că structurile corporatiste de tip mafiot sunt organizate și funcționează după modelul statului. Mai concret: a. cappo dell tutii cappi – corespunde șefului statului b. grupul de locotenenți – corespunde guvernului c. grupul de reglare – corespunde justiției d. grupul de relații – corespunde ministerului de externe În cartea sa „Istoria Mafiei”, M.A. MatardBonucci (Editura Corint, 2002, pag. 236-238) menționează: „Mafia este o putere care dezvoltă o politică externă, stabilește relații cu alte grupuri criminale, se implantează într-un anumit număr de țări fără a se crea în mod obligatoriu și o formă de legături organice și structurale. De o parte și de alta a Atlanticului există relații între organizațiile criminale, însă acestea sunt de natură mai mult comercială decât politică”. Singura deosebire constă în faptul că în corporațiile mafiote nu funcționează principiul separațiunii funcțiilor și puterilor, întrucât ~8~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Corporațiile mafiote sunt scufundate în universul destrăbălării, al răfuielilor, al corupției și abuzurilor de tot felul. Ele au „binele lor” care se traduce în răzbunare, asasinate, șantaj și maximă violență. „Răul lor” înseamnă lege: autorități – poliție, magistratură, justiție –, proceduri, anchete și condamnări. Acest mediu și această filozofie mafiotă determină corporațiile să-și clădească solide structuri informative, care includ personaje din lumea politică, din administrație, poliție, finanțe, magistratură, vămi, avocatură notariate, inspecții de specialitate (agricultură, comerț, construcții, mediu etc.). Componenta informativă este orientată pe două ținte: ¾ operativ-investigativă cu misiunea de a ataca teritoriul exterior al corporației, potrivit obiectivelor sale, respectiv inamicii potențiali în zona afacerilor, dar și cei poziționați în structurile statului cu atribuții de aplicare a legii; ¾ informativ-documentară cu misiunea depistării „dușmanilor” din interiorul corporației. În cartea „Confesiunile unui Cap al Mafiei”, Philip Carlo (2008) consemnează: „Anthony Casso (Capul Mafiei) s-a apucat cu patos și cu hotărâre să caute polițiștii corupți și agenți FBI pe care sa-i facă parte integrantă a operațiunii sale. Avea să devină omul care apela oricare dintre membrii familiilor mafiote care dorea să afle ce știau poliția și agenții federali. Casso a trimis vorbă tuturor polițiștilor că puteau face bani frumoși în schimbul informațiilor, fără să li se pună întrebări, că aveau să fie protejați tratați onorabil. Doi dintre detectivii orașului Mew York au ajuns în curând pe statul de plată al lui Casso. Aceștia îi puneau la dispoziție numele informatorilor, precum și detalii legate de investigațiile poliției asupra mafioților. Casso îi plătea foarte bine pe polițiștii și detectivii din NYPD, astfel că, foarte rapid, a ajuns să aibă pe statul de plată copoi din toată zona metropolitan, inclusiv din New York și Connecticut. Cel mai valoros informator este agentul FBI Doug Mc Cane, care aduna și-i trimitea lui Casso informații prețioase privind investigațiile poliției, împrejurare care îi ferea pe mafioți de necazuri, îi făcea să evite potențialel arestări, puneri sub acuzare și constrângeri ale legilor în vigoare. Mc Cane furniza informații exact despre trădătorii aflați în organizațiile mafiote, al căror

comportament nu dădea de bănuit capilor mafiei. Pe baza acestor informații, Casso trecea la lichidarea fizică a trădătorilor.Au fost 15 asasinate”. Despre capacitatea corporațiilor mafiote de a culege informații, găsim referiri concrete în cartea lui Misha Glenny, intitulată Mc Mafia – Crime fără frontiere (2009). Profiturile anuale ale mafiei din Cali (Columbia) au fost estimate la o sumă anuală cuprinsă între 4 și 8 miliarde de dolari, iar organizația este condusă ca o afacere multinațională eficientă, liderii din Cali gestionând deciziile de faceri din Columbia și SUA. Ei erau capabili să conducă aceste afaceri internaționale cu ajutorul unui sistem sofisiticat de telefoane, faxuri, pagere și computere și au angajat o structură informativă care nu era mai prejos decât cea a majorităților națiunilor în curs de dezvoltare. Șefii cartelurilor drogurilor din Cali controlau aeroportul din Cali, compania de taxiuri și pe cea de telefonică. Ei știau cine a venit și cine a plecat din Cali, cine vorbea cu poliția și cine vorbea cu structurile polițienești americane. Agenția Antidrog a SUA (DEA) recunoștea faptul că aceste carteluri aveau date despre ofițerii săi și informatorii acestora, lucru confirmat după confiscarea serverului IBM al Cartelului din Cali, unde au identificat jurnale ale convorbirilor telefonice prutate de polițiștii americani cu sursele lor de informare. Cartelul Cali deține o flotilă aeriană impresionantă, peste 700 de avioane, utilizată pentru transportul drogurilor din toată America de Nord. A exploatat slăbiciunea cronică a statului columbian, corupând practic instituțiile publice și private care ar fi putut sa-i fie de folos în afaceri, mergând până la cel mai înalt nivel, incluzând aici și președinția. Cartelul a investit în bănci, ajungând să controleze un întreg sistem bancar din America Centrală și de Sud, care avea legături cu bănci americane din New York și Miami. Cartelul Cali este un vast imperiu al crimei, o companie tip holding, un grup de grupări mafiote mici și flexibile care gestionează componente ale industriei. O țintă predilectă a corporațiilor mafiote o reprezintă identificarea de noi oportunități în afaceri, cele care trebuie să producă profituri mari, în termene scurte, cu cheltuieli reduse. O asemenea oportunitate o reprezintă achizițiile publice, adică domeniul în care ~9~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

corporațiile corporatiste, prin corupție, amenințare, șantaj etc., obțin fonduri impresionante de la stat sau de la organisme internaționale, pentru realizarea unor obiective ca: spitale, amenajări teritoriale, protecția mediului, construcții de școli, reciclarea deșeurlor, autostrăzi, căi ferate etc. Trebuie reținut un lucru: acela că structurile informative, aflate în subordinea directă a „șefului suprem”, sunt cele care stabilesc strategia de acțiune a corporației. În acest sens, vom accentua asupra faptului că mafia nu abandonează niciodata o activitate începută, dar are capacitatea de a aborda noi fronturi în poligonul afacerilor. Mafia este polivalentă pe plan economic: să construiască în parcuri, în grădini publice, lângă monumente și zone istorice, ignorând legislația și oferind sume considerabile drept mită autorităților muncipale. Tot acestea accesează fonduri europene destinate agriculturii, industriei alimentare, ecologizării, asistenței medicale și sociale, sumele fiind deturnate fără realizarea obiectivelor stabilite. Mafia acționează atât în economia legală căt și în economia ilegală. Banii obținuți din traficul de droguri, din contrabandă și celelalte activități ilicite sunt imediat investite în proiecte publice. Mafia dispune de lichidități impresionante. Violența constituie o armă redutabilă a corporațiilor mafiote, indiferent unde acționează acestea: în Italia, Mexic, Columbia, SUA, Germania, Rusia, China ori Japonia, împrejurare care le permite să controleze o bună parte din economia legală. Majoritatea economiștilor care se ocupă cu fenomenul criminalității organizate sunt de acord în privința caracterului expansionist al întreprinderilor mafiote. Corporațiile mafiote apelează foarte rar la credite bancare, pentru că dispun de capital lichid pe care-l injectează în afaceri extrem de profitabile. Folosind violența, șantajul și comportamentul brutal corporațiile mafiote își reduc substanțial cheltuielile de producție, începând cu forța de muncă și terminând cu aprovizionarea cu materii prime. Analiștii apreciază că în Italia, Mexic și Columbia, astfel de corporații asigură locuri de muncă la zeci de milioane de oameni.

În lucrarea „Mafia ca antrepriză” (Editura Saggiatore – Milano, 2007) sociologul Pino Arlacchi analizează „cultura și stilul de viață al mafiotului întreprinzător” remarcând „un aspect important al fenomenului mafiot modern îl reprezintă particularitățile stilului de viață și culturii care îl diferențiază pe mafiot. Mafiotul tradițional nu afișa ostentația. Discreția era caracteristica puterii sale: vorbea puțin, se afișa rar, minimaliza propria putere și influență; acestea erau regulile prezenței sale în viața publică. Mafioții s-au transformat: orizontul activităților proprii s-au lărgit la nivel regional și național, viața lor a devenit trepidantă. Pentru a nu deveni ridicoli în această nouă conjunctură, ei își cultivă propriile gusturi, își rafinează educația și se adaptează mediilor diferite în care sunt prezenți. Mafiotul modern se caracterizează printru-un stil de viață precis, riguros, dominant de simbolistica puterii și rafinamentului: el frecventează hoteluri și restaurante de lux, utilizează automobile de firmă blindate, poartă vestimentație comandată la marile firme. Tinerii mafioți frecventează lumea bună de la Roma, Milano, Paris și Coasta de Azur, au alura unor veritabili oameni de afaceri și nimeni nu bănuiește adevărata lor preocupare”. Mafioții au adoptat valorile moderne ale capitalismului producându-se o radicală transformare a stilului lor de viață. Acumularea de bani, consolidarea puterii personale și profitul reprezintă scopul vieții lor și nu un mijloc pentru satisfacerea nevoilor personale. Pino Arlacchi susține, pe bună dreptate, faptul că „există o bidimensionalitate a culturii mafiotului: cel modern rămâne ancorat în lumea de valori și de instituții ale culturii de origine”. Cu alte cuvinte, comportamentul modern de tip capitalist nu-l îndepărtează de cultura tipică a mediului din care provine, un mediu ale cărui coordonate sunt profitul și puterea personală. Mafiotul modern se mișcă cu dezinvoltură în cadrul mai multor culturi, stăpânește limbaje și comportamente diferite, știe să combine ideile și oportunitățile tipice societății industriale supertehnologizate cu valorile tradiționale și comportamentale arhaice. El dispune de o teribilă capacitate de a se adapta modernismului, păstrând cu sfințenie tradiția lumii din care provine. In sinea lui disprețuiește valorile societății moderne, viciile

~ 10 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

și imoralitățile acesteia, dar le acceptă numai în măsura în care această cultură îi aduce profit și îi consolidează puterea. Mafiotul modern identifică cu rapiditate slăbiciunile personajelor din lumea politică, din magistratură, poliție și alte structuri ale administrației publice, croind veritabile scheme și strategii de corupere a acestora, prin oferirea unor substanțiale sume de bani și atragerea lor în combinații sexuale. Mafioții de astăzi sunt deschiși la noile idei de succes și de prestigiu economic, capabil de a se adapta la noile medele de consum, fiind în stare a găsi drumul cel mai scurt pentru a dobândi profit. Ei sunt preocupați de dobândirea unei educații superioare (medici, juriști, ingineri, economiști, magistrați, înalți funcționari), noua generație alcătuind o forță cu putere de penetrare în mediile cele mai selecte ale societății moderne. Ilustrativ este și aspectul privind feminizarea structurilor de conducere a corporațiilor mafiote: în multe situații în care liderii grupurilor mafiote au fost arestați sau lichidați de adversari, locul acestora a fost luat de soții sau fiice, care conduc cu succes afacerile. În opinia lui Pino Arlacchi „a fi mafiot nu înseamna o profesie. Drept urmare, mafioții nu formează o clasă socială în termenul sociologic al termenului, ca de exemplu clasa proprietarilor, capitaliștilor sau muncitorilor. Pătrunderea mafioților în câmpul economiei generează, pentru aceștia și familiile lor, o poziție socială corespunzătoare unei clase. Această poziționare poate influența stilul lor de viață și sistemul lor de valori din numeroase comunitoți locale. Poziția într-o clasă din ce în ce mai înaltă, nu este dată de calitatea de mafiot, ci de poziția și calitatea de antreprenor, proprietar, comerciant sau capitalist, care abia apoi este utilizată cu succes în activitatea mafiotă. Transmiterea către descendenți a acestei poziționări, contribuie la conservarea acestor poziții pentru o lungă perioadă de timp”. Radiografia structurilor ierarhice din actualele corporații mafiote evidențiază modificările intervenite față de perioadele anterioare, în sensul că, în rare cazuri fiii mafioților care au fost desemnați să moștenească conducerea, au reușit să mențină cu succes o poziție obținută

prin investitura paternă. Criteriul de selecție a elitelor mafiote este bazat astăzi pe principiul liberei concurențe, respectiv al puterii celui care urmează a guverna familia mafiotă. Acesta trebuie să probeze o agresivitate ridicată, viclenie, capacitatea de a stăpâni și de a fi ferm, inteligență, ferocitate, respectul față de cultura tradițională și rapiditatea în luarea deciziilor. Lumea și afacerile mafioților sunt descrise într-o impresionantă literatură în Italia. În anul 2008, Roberto Scarpinato, judecător la divizia anti-Mafia din Palermo, și jurnalistul Saverio Lodato au publicat o carte intitulată „Ritorno del Principe” (Întoarcerea Principelui) în care se consemnează: “cartelurile mafiote nu sunt doar bande violente de traficanți de droguri, ci corporații din secolul XXI cu un sistem integrat de guvernanță, ceea ce face ca linia de demarcație dintre afacerile licite și cele ilicite să se estompeze. Mafia are două fețe: componenta militară, cea vizibilă, formată din soldații de rând, care fură, ucid și fac trafic de droguri și mafia gulerelor albe sau „burghezia mafiotă”. Acești profesioniști, antrenori sau membri ai mediilor universitare nu sunt neapărat amestecați în activități militare în mod direct, dar sunt legați de aceștia, ei ocupându-se cu relațiile Mafiei cu clasa politică a Italiei, care au devenit mult mai strânse în ultimul timp. Politicienii îi permit Mafiei sa-și vadă de treabă, în schimbul voturilor și a unei cote părți din afacerile ilicite din sute de milioane de dolari ale acesteia. La rândul ei, Mafia scutește statul de datoria sa de a furniza servicii publice. De exemplu, pizzo, banii de protecție față de clanurile rivale și de criminalitatea de rând pe care capii mafioți îi percep de la patroni. Cuantumul annual al pizzo este estimat acum la aproape 19 miliarde de dolari” (citat din articolul publicat de Valentina Pasquali în revista – Foreign Policy – nr. 10/2009, pag. 88-90). Potrivit Asociației Micilor Întreprinderi din Italia, activitățile mafiei reprezintă aproape o zecime din PIB-ul Italiei (a șasea economie a lumii), aceasta fiind puternic infiltrată în construcții, agricultură, producție industrială, colectarea deșeurilor, cămătărie și marea finanță. În ciuda miilor de arestări de răsunet realizate de magistratura și justiția italiană în ultimii 20 ani, în cadrul unor megaprocese intens mediatizate, orice progres real este

~ 11 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

stopat înainte de a fi demascat rolul Mafiei gulerelor albe. Într-o altă lucrare, intitulată „Robe sfâșiate” (Editura Chiarelettere-2007), autorul Bruno Tinti susține că „mulți oameni politici italieni nu numai că sunt compromiși ei înșiși, ei se străduiesc să submineze chiar și rarele zone ale statului italian care mai au încă o doză oarecare de integritate. Politicienii italieni subfinanțează cronic sistemul judiciar al țării, independent prin tradiție, și adoptă vrafuri de legi care să-l slăbească, cum ar fi Legea Boato, referitoare la ascultarea convorbirilor telefonice”. Autorul citat dezvăluie anomaliile din sistemul judiciar italian, prezentând rolul demolator al unei legi adoptate în anul 2002, privitoare la prescrierea inftacțiunilor. Perioada de prescriere pentru crime se reduce la cinci ani sau la șapte ani și jumătate, interval în care poliția și magistrații intalieni trebuie să descopere autorul, să-l ancheteze, să-l judece și să acopere trei niveluri de sentințe și apeluri înainte de a se ajunge la verdictul definitiv. Dacă nu reușesc să facă toate acestea în intervalul stabilit, delictul este absolvit, indiferent de natura acestuia, iar acuzatul este achitat de toate capetele de acuzare. Aceasta înseamnă, potrivit lui Bruno Tinti, că „procedurile penale pentru 95 la sută dintre toate infracțiunile din Italia exiră înainte ca justiția să-și spună cuvântul”. Cel mai ilustrativ exemplu este cel al premierului italian Silvio Berlusconi, care a fost judecat, până în anul 2010, în 12 dosare, fiind achitat pentru că a fost depășit termenul de prescriere. Alți 100 de parlamentari din totalul de 945 au fost achitați pentru infracțiuni grave, din aceleași motive. Despre noile orientări ale corporațiilor mafiote italiene, relatează un tânăr jurnalist (31 de ani) Roberto Saviano în cartea „Gamorra” (2007), aflat sub protecția poliției, datorită amenințărilor cu moartea formulate la adresa autorului de mafia italiană. Într-un interviu acordat revistei „Foreign Policy” nr. 19/2010 (pag. 36-39) sub titlul „Globalizarea mafiei trece și prin Est”, Saviano relatează următoarele: ¾ mafia italiană a colonizat Balcanii și Europa de Est, odată cu căderea Zidului Berlinului și liberalizarea Estului. România are propriul aport, de la damele de companie care vând

droguri, până la spălarea banilor în economia locală. Pe plan global, mafia paneuropeană este susținută de cea rusă, bine infiltrată în eșaloanele puterii de la Moscova, și stă alături de cea mexicană; ¾ una dintre cele mai rentabile afaceri ale corporațiilor mafiote o reprezintă traficul de dame de companie, așa nimitele “escorts”, România fiind una din țările care exportă cel mai mult în acest domeniu, tarifele promovoate fiind cele mai convenabile. În plus, damele de companie vând clienților cocaină; ¾ Mafia Italiană și structura mentală de tip mafiot au fost exportate cu succes și în Europa de Est, ca de altfel în toată lumea, fiind un fel de „școală”, de la America Latină (Mexic, Columbia, Chile, Uruguay, Argentina) până în Africa de Sud. Mafia italiană colaborează cu grupări puternice din Serbia, Macedonia, Croația, Albania, Muntenegru și România; ¾ Mafia Italiană a cumpărat bucăți întregi din fosta Germanie de Est, din România, Kosovo, Albania și țările din fosta Iugoslavie; ¾ Mafia Italiană este divizată de 4 mari „holdinguri”: mafia siciliană (Cosa Nostra), napoletană (Camorra), calabreză (N’drangheta) și cea din Puglia (Sacra Corona Unita). Are un venit anual cuprins între 120-180 miliarde de euro și își spală veniturile prin afaceri „legale” în întreaga lume. Potrivit ultimelor studii de specialitate, o parte din acești bani, circa 40-50 la sută, este reinvestită în activitățile infracționale “tradiționale” (droguri, arme etc.), restul fiind transferat în economia legală din multe țări europene, sub diverse forme: în turism, pe piața imobiliară, în bănci, pe piața de capital etc. Aproape orice “întreprindere de crimă organizată” din Italia acționează prin intermediul unor “sisteme de companii” și are participații financiare în societăți comerciale legale și instituții de credit, contribuind, în mod paradoxal, la bugetul de stat. * *

*

Corporațiile mafiote operează pe piețe din întreaga lume, fără a se împiedica de granițele

~ 12 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

statale; ele acționează în afara și dincolo de limitele structurilor de reglementare naționale. O importantă parte a fondurilor financiare deținute de corporațiile mafiote sunt injectate

în sistemul bancar, de investiții și de afaceri legale, condus de superelitele ce domină economia mondială.

BIBLIOGRAFIE 1. Bruno Ţinti, „Robe sfâşiate”, Editura Chiarelettere, 2007 2. M.A. Matard-Bonucci, „Istoria Mafiei”, Editura Corint, 2002 3. Misha Glenny, „Mc Mafia - Crime fără frontiere”, 2009 4. Philip Carlo, „Confesiunile unui Cap al Mafiei”, Editura Litera, 2008 5. Pino Arlacchi „Mafia ca antrepriză”, Editura Saggiatore, Milano, 2007 6. Roberto Saviano, „Gomora. Cealalta mafie a Italiei”, Editura Univers, 2009

~ 13 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

CRIMINALITATEA AFACERILOR ÎN DOMENIUL FARMACEUTIC Conf. univ. dr. Marius PANTEA Acedemia de Poliție „A.I. Cuza” Facultatea de Poliție – Departamentul de Poliție [email protected] Lect. univ. dr. Farm. Carmen PURDEL UMF Carol Daliva [email protected]

Abstract Taking into account that all marketed medicinal products are subject to european or national regulations in order to be authorized, it is obvous that a good legislativ regulation in the field of authorization is vital. This article provides an integrated overview on the submision steps involed in the authorization process, focusing on the differences between european procedures. Keywords: regulatory affairs, medicinal products for human use, marketing authorization procedures, European Medicine Agency.

1. Introducere Afacerile reglementare (regulatory affairs) reprezintă un grup de activităţi specifice domeniilor reglementate, inclusiv celui referitor la autorizarea medicamentelor şi a altor produse de sănătate (dispozitive medicale, cosmetice etc). Primul stat din lume în care s-a creat un sistem de reglementare și control în domeniul medicamentului a fost S.U.A. În 1862 a fost creat Departamentul Agriculturii, în cadrul căruia activa Biroul de Chimie cu funcții de supraveghere a produselor alimentare și a medicamentelor, care, din 1930 devine F.D.A. (Food and Drug Administration). În spațiul european, prima reglementare privind autorizarea medicamentelor de uz uman sau veterinar a fost adoptată în 1965 prin Directiva 65/65/EC. La ora actuală este în vigoare Directiva 2001/83/EC, transpusă la nivel naţional prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare - Titlul XVII Medicamentul.

Legea nr. 95/2006, prevede la art.700 alin.(1) că: „niciun medicament nu poate fi pus pe piaţă în România fără o autorizație de punere pe piaţă emisă de Agenția Națională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale sau fără o autorizație eliberată conform procedurii centralizate”. Remarcăm faptul că în partea a doua a acestui articol, se reiterează prevederile ale art.3 din Regulamentul Consiliului si Parlamentului European nr.726/2004 referitor la procedurile comunitare pentru autorizarea şi supravegherea medicamentelor de uz uman și veterinar şi la înființarea Agenției Europene a Medicamentului. Trebuie remarcat faptul că eliberarea autorizaţiei de punere pe piaţă nu este necesară în următoarele cazuri: medicamentele radiofarmaceutice preparate la momentul utilizării de către o persoană sau instituţie care, conform legislaţiei naţionale, este autorizată să utilizeze aceste medicamente potrivit instrucţiunilor fabricantului, într-un centru sanitar acreditat şi pornind exclusiv de la generatori de radio-

~ 14 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

nuclizi, kituri (truse) sau precursori radionuclidici autorizaţi. Sistemul de autorizare a medicamentelor în Uniunea Europeană a fost iniţiat în 1995 şi are la bază două obiective majore: ¾ protejarea sănătătii populatiei ¾ asigurarea liberei circulaţii a bunurilor în cadrul Uniunii.

1995, permite solicitanţilor să obţină o autorizaţie de punere pe piaţă valabilă pe tot teritoriul Uniunii Europene. Procedura centralizată este obligatorie („mandatory scope”) în următoarele cazuri: ¾ medicamente de înaltă tehnologie, în special cele rezultate din biotehnologie, utilizând anumite procedee (ex. medicamentul Silgard care conţine proteine L1 de la tipurile 6, 11, 16, 18 HPV, obţinute prin tehnologia ADN recombinant pe Saccharomyces cerevisiae); ¾ medicamente care conţin o substanţă activă nouă, care la data intrării în vigoare a Regulamentului 726/2004 nu era autorizată în Comunitate, şi pentru care indicaţia terapeutică este tratamentul uneia din afecţiunile următoare: o sindromul imunodeficienţei dobândite (S.I.D.A.), o cancer, o maladiilor neurodegenerative, o diabet, o boli auto-imune, o alte disfuncţii imune, o boli virale. ¾ medicamente desemnate ca orfane conform Regulamentului (CE) 141/2000. ¾ Procedura centralizată este opţională („optional scope”) în următoarele cazuri: ¾ medicamente care conţin o substanţă activă nouă, care la data intrării în vigoare a Regulamentului 726/2004 nu era autorizată în Comunitate; ¾ în cazul în care solicitantul demonstrează că medicamentul constituie o inovaţie terapeutică, ştiinţifică sau tehnică semnificativă; ¾ solicitantul demonstrează că acordarea unei autorizaţii comunitare este în interesul pacienţilor la nivelul Comunităţii Uniunii Europene; ¾ un medicament generic al unui produs autorizat centralizat, dacă solicitantul nu optează pentru autorizarea naţională; ¾ anumite cereri pentru medicamente de uz pediatric (conform Regulamentului 1901/ 2006). În toate cazurile, eligibilitatea procedurii centralizate trebuie confirmată de către E.M.A.

2. Proceduri de autorizare Sistemul de autorizare a medicamentelor de uz uman este bazat pe două proceduri europene separate de acordare a Autorizaţiei de Punere pe Piaţă (A.P.P.): procedura centralizată şi cea de recunoaştere mutuală sau decentralizată. Suplimentar, la nivel naţional, există şi o procedură locală (naţională), accesibilă în anumite situaţii. Procedura centralizată este administrată de Agenţia Europeana a Medicamentului (E.M.A.), în baza Regulamentului comunitar 2309/93, iar procedurile naţionale şi cea de recunoaştere mutuală sau descentralizată sunt în responsabilitatea Autorităţilor de Reglementare a Medicamentului din statele membre. Alegerea procedurii de autorizare a unui medicament de uz uman necesită o analiză critică a aspectului comercial şi a celui strategic. Având în vedere că procedura de autorizare iniţiată nu poate fi schimbată cu altă procedură, la momentul solicitării iniţierii procedurii trebuie să fie luate în considerare planurile de marketing pentru medicamentul respectiv. 2.1. Procedura centralizată de autorizare Dacă până la data aderării României la Uniunea Europeană niciun medicament nu putea fi pus pe piaţă în România fără o autorizaţie emisă de către Agenţia Naţională a Medicamentului (A.N.M.), devenită în 2009 Agenţia Naţională a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale (A.N.M.D.M.), începând cu momentul aderării au fost puse pe piaţă şi medicamente cu autorizaţie eliberată conform procedurii centralizate. Procedura centralizată de autorizare1, care este operaţională din anul 1 prevazută în Regulamentul Consiliului si Parlamentului European nr. 726/2004, care stabileste procedurile comunitare pentru autorizarea şi supravegherea medicamentelor de uz uman si veterinar şi în Regulamentul (CE) nr. 1394/2007 al Parlamentului European si al

Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind medicamentele pentru terapie avansată.

~ 15 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Fiecare decizie de autorizare trebuie luată pe baza criteriilor ştiinţifice referitoare la: ¾ calitatea, ¾ siguranţa ¾ eficacitatea medicamentului respectiv. Aceste trei criterii permit evaluarea raportului risc-beneficiu al oricărui medicament de uz uman sau veterinar. Comitetul pentru medicamente de uz uman (C.H.M.P.) face parte din E.M.A. şi este responsabil cu autorizarea medicamentele de uz uman. C.H.M.P. verifică mai întâi respectarea condiţiilor de eligibilitate şi ulterior a criteriilor ştiinţifice. În mod normal, C.H.M.P. trebuie să îşi prezinte avizul (opinia) în termen de 210 zile de la primirea cererii de autorizare. În cazul unui aviz negativ, solicitantul este imediat informat şi poate notifica E.M.A., în termen de cincisprezece zile, cu privire la intenţia sa de a solicita o reexaminare a avizului. Medicamentele care au fost autorizate prin procedura centralizată şi care, urmare a opiniei pozitive a C.H.M.P., primesc decizia Comisiei Europene şi sunt înscrise active în Registrul Comunitar al medicamentelor de uz uman, putând fi comercializate în toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv în Romania. Medicamentele înscrise în Registrul Comunitar al medicamentelor de uz uman sunt publicate atât în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, cât şi online, pe site-ul Comisiei Europene (http:// ec. europa.eu/enterprise/ pharmaceuticals/ register/ index.htm). Deşi A.N.M.D.M. nu eliberează autorizaţii de punere pe piaţă pentru medicamentele autorizate prin procedura centralizată, care au Decizia Comisiei Europene, A.N.M.D.M. este responsabil cu aprobarea versiunii în limba romană a: ¾ informaţiilor din Anexele autorizaţiei de punere pe piaţă, ¾ respectiv a Rezumatului Caracteristicilor Produsului (R.C.P.), ¾ prospectului, ¾ precum şi informatiile privind deţinatorul autorizaţiei de punere pe piaţă (D.A.P.P.), ¾ condiţiile emiterii autorizaţiei, ¾ etichetarea medicamentului. Autorizaţiile de punere pe piaţă sunt valabile 5 ani şi pot fi reînnoite cu 6 luni înainte de expirarea celor 5 ani, printr-o cerere

adresată E.M.A. Odată reînnoită, autorizaţia de punere pe piaţă este valabilă pe o durată nelimitată, cu excepţia cazului în care Comisia optează din nou pentru o durată de valabilitate de cinci ani. 2.2. Procedura de recunoaştere mutuală (M.R.P.) şi procedura descentralizată (D.C.P.) Cu excepţia medicamentelor care sunt supuse procedurii de autorizare centralizată, autorizaţia de punere pe piaţă poate fi acordată de către autoritatea competentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene şi trebuie să fie recunoscută de către autorităţile competente din celelalte state membre. Directiva 2004/27/CE a Parlamentului European si a Consiliului de modificare a Directivei 2001/83/CE reglementează în Capitolul IV Procedura de recunoaștere reciprocă și procedura descentralizată, pentru obținerea autorizației de punere pe piață a medicamentelor. Directiva 2004/27/CE este transpusă la nivelul legislaţiei naţionale în cadrul Secțiunii a 5-a din Capitolul II al Titlului XVII din Legea nr. 95/2006. Astfel, art.736 din Legea nr. 95/2006 prevede că: „solicitantul unei autorizaţii de punere pe piaţă în Romania şi în încă unul sau mai multe state membre ale Uniunii Europene să depună cereri însoţite de dosare identice la A.N.M.D.M. şi la autorităţile competente din aceste state”. Documentele depuse trebuie să includă o listă a statelor membre ale Uniunii Europene unde a fost depusă cererea. Solicitantul cere ca România sau alt stat membru al Uniunii Europene să acţioneze ca „stat membru de referinţă” (S.M.R.) şi să elaboreze un raport de evaluare a medicamentului, iar celelate state sunt considerate state membre interesate (S.M.I.) care pot interveni obiectiv în procedura de autorizare. În cazul cererilor de autorizare prin procedura de recunoaştere mutuală sau procedura descentralizată, se aplică prevederile specifice prevăzute în Secţiunea a 5-a, Titlul XVII ,,Medicamentul” din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile ghidurilor A.N.M.D.M. privind gestionarea cererilor de autorizare de punere pe piaţă prin procedura de recunoaştere mutuală şi procedura descentralizată, precum şi ale Grupului de

~ 16 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

coordonare a procedurii de recunoaştere mutuală şi a procedurii descentralizate (C.M.Dh.). Dacă medicamentul a primit deja o autorizaţie de puenre pe piaţă la momentul depunerii cererii, România acţionează ca stat membru interesat (S.M.I.) şi A.N.M.D.M. recunoaşte autorizaţia de punere pe piaţă acordată de statul membru de referinţă (recunoaştere mutuală). În acest scop, deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă cere statului membru de referinţă fie să elaboreze un raport de evaluare privind medicamentul, fie, dacă este cazul, să actualizeze raportul de evaluare existent. În cazul în care România este statul membru de referinţă, A.N.M.D.M. trebuie să elaboreze sau să actualizeze raportul de evaluare în cel mult 90 de zile de la primirea unei cereri valide. Raportul de evaluare împreună cu rezumatul caracteristicilor produsului, etichetarea şi prospectul aprobate sunt trimise statelor membre interesate şi solicitantului. În cazul procedurii descentralizate, medicamentul nu a primit autorizaţie de punere pe piaţă la momentul depunerii cererii la A.N.M.D.M., de aceea cererea de autorizare este evaluată simultan de autorităţile competente din mai multe state membre U.E., dintre care unul joacă rolul conducător (S.M.R.), iar restul de state membre interesate (S.M.I.). Răspunsul S.M.R. este dat în maximum 120 de zile după primirea unei cereri valide şi îl trimite statelor membre interesate şi solicitantului. La înregistrarea acordului tuturor părţilor, S.M.R. şi S.M.I. închid procedura şi îl informează pe solicitant în consecinţă. Interesante sunt variaţiile pe care un aplicant le poate utiliza, în cadrul aceleiaşi proceduri. Astfel este posibil să existe iniţial o procedură descentralizată iar ulterior, un al doilea ori al treilea val de cereri prin recunoaştere mutuală (invers nu este posibil). Există anumite cazuri cand procedura M.R.P. sau D.C.P. conduce la implicarea E.M.A. şi a Comisiei Europene: 1. când există un dezacord în cadrul Grupului de coordonare (C.M.Dh.), neconciliat în termen de 60 de zile, atunci este informată

E.M.A. în vederea aplicării procedurii prevazute de art.32, 33 şi 34 din Directiva 2001/83/CE; 2. când există decizii divergente adoptate de A.N.M.D.M. şi alte autorităţi competente ale statelor membre privind autorizarea sau suspendarea ori retragerea unui medicament pentru care au fost depuse două sau mai multe solicitări pentru autorizarea de punere pe piaţă; 3. existenţa unor temeiuri serioase pentru a presupune că autorizarea medicamentului respectiv ar prezenta un risc la adresa sănătăţii. În termen de 90 de zile, C.H.M.P. din cadrul E.M.A. emite o opinie finală, care, în 15 zile de la adoptare, este transmisă la A.N.M.D.M. şi solicitantului sau deţinătorului autorizaţiei, împreună cu un raport care prezintă evaluarea medicamentului şi indică motivele pentru concluziile rezultate. Opinia C.H.M.P. este transmisă şi Comisiei Europene, precum şi celorlalte state membre. În 30 de zile de la primirea opiniei, Comisia elaborează un proiect de decizie, pe care îl înaintează către statele membre şi către solicitantul ori deţinătorul autorizaţiei. În cazul în care, în mod excepţional, decizia Comisiei Europene nu este în concordanţă cu opinia E.M.A., proiectul de decizie este însoţit şi de o explicaţie detaliată a motivelor pentru concluziile rezultate. 2.3. Procedura naţională de autorizare În vederea comercializării unui medicament este posibilă obținerea unei autorizaţii de punere pe piaţă printr-o procedura naţională. În acest sens trebuie depusă o cerere la A.N.M.D.M., însoţită de documentaţia justificativă, iar după validarea administrativă a cererii de autorizare se poate iniţia şi procedura de evaluare propriuzisă a calităţii, eficacităţii şi siguranţei medicamentului. Evaluarea documentaţiei se face având în vedere diferite prevederi legislative, precum şi unele ghiduri E.M.A. În tabelul care urmează sunt incluse ca exemplificare documentele care stau la baza evaluării calităţii medicamentului. Procedura de eliberare a autorizaţiei de punere pe piaţă este finalizată în maximum 210 zile de la depunerea unei cereri valide.

~ 17 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Tabel - Baza legală a evaluării calităţii medicamentului Prevederi europene ƒ Farmacopeea Europeană ediţia curentă şi suplimentele corespunzătoare ƒ Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și al Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman ƒ Ghiduri Stiinţifice Europene referitoare la calitate (www.ema.org) Prevederi naţionale ƒ Legea 95/2006 - privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.372 din 28.04.2006, cu modificările şi completările ulterioare - Titlul XVII: Medicamentul ƒ H.G. nr. 19/22.05.2006 referitoare la aprobarea Normelor privind coloranţii care pot fi adăugaţi pentru colorarea medicamentelor de uz uman și Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 875/17.07.2006 ƒ H.G. nr. 10/31.03.2006 referitoare la aprobarea Normelor şi protocoalelor analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor și Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 906/25.07.2006, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 706/17.08.2006, modificată prin HCS nr. 8/26.04.2010. ƒ H.G. nr. 28/14.07.2006 referitoare la aprobarea Ghidului privind reducerea riscului de transmitere a encefalopatiilor spongiforme animale pentru medicamentele de uz uman și Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1201/02.10.2006, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 835/10.10.2006. ƒ H.G. nr. 8/26.04.2010 a Consiliului Stiinţific referitoare la aprobarea Normelor şi protocoalelor analitice, farmacotoxicologice şi clinice referitoare la testarea medicamentelor, în ceea ce priveşte medicamentele pentru terapii avansate, și OMS nr. 615/01.06.2010, publicat în M. Of. al României nr. 376/07.06.2010 ƒ Hotărârea Consiliului Stiinţific nr. 24/03.09.2010 referitoare la aprobarea modalităţii de soluţionare a cererilor de autorizare de punere pe piaţă pentru medicamente de uz uman depuse la A.N.M. înainte de anul 2007 ƒ Hotărârea Consiliului Stiinţific nr. 28/01.11.2010 referitoare la aprobarea Ghidului de evaluare a riscului de mediu (E.R.A.) pe care îl prezintă medicamentele de uz uman O autorizaţie de punere pe piaţă nu poate fi eliberată decât unui solicitant stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene. În termen de 5 zile de la validarea autorizaţiei de punere pe piaţă de către Ministerul Sănătăţii, A.N.M.D.M. publică pe pagina de Internet autorizaţia de punere pe piaţă împreună cu rezumatul caracteristicilor produsului pentru fiecare medicament autorizat. La emiterea autorizaţiei de punere pe piaţă deţinătorul este informat de către A.N.M.D.M. privind rezumatul caracteristicilor produsului, aşa cum a fost el aprobat. În cazul unei opinii nefavorabile a Comisiei de autorizare de punere pe piaţă a A.N.M.D.M., solicitantul este anunţat în scris despre respingerea cererii de autorizare, alături de un 1

raport justificativ de respingere, care se bazează pe concluziile rapoartelor de evaluare. În termen de 30 de zile de la primirea raportului respingere, solicitantul poate transmite la A.N.M.D.M. o contestaţie care în termen de 90 de zile de la primire trebuie soluţionată. Raspunsul A.N.M.D.M. este comunicat solicitantului, iar acesta poate ataca decizia finală în contencios administrativ. După ce un medicament a primit o autorizaţie iniţială de punere pe piaţă, orice altă concentraţie, formă farmaceutică, cale de administrare şi forme de prezentare suplimentare, precum şi orice variaţie sau extensie de linie trebuie autorizate separat şi ulterior incluse în autorizaţia iniţială de punere pe piaţă.

A se vedea si www.anm.ro/anmdm

~ 18 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

După acordarea unei autorizaţii, deţinătorul trebuie să informeze A.N.M.D.M. asupra datei de punere efectivă pe piaţă a medicamentului de uz uman în România şi să anunţe, cu cel puţin două luni înainte, dacă produsul încetează să fie pus pe piaţă temporar ori permanent. Pe baza solicitării Ministerului Sănătăţii, deţinătorul autorizaţiei trebuie să furnizeze toate datele privind volumul de vânzări al medicamentului şi orice date aflate în posesia acestuia privind volumul de prescrieri. O autorizaţie de punere pe piaţă este valabilă 5 ani şi poate fi reînnoită pe baza unei reevaluări a raportului risc-beneficiu de către A.N.M.D.M., dacă această autoritate a eliberat autorizaţia. Inacest scop, cu cel puţin 9 luni înainte de expirarea autorizaţiei de punere pe piaţă, deţinătorul acesteia trebuie să depună la A.N.M.D.M. o versiune consolidată a dosarului cu privire la calitate, siguranţă şi eficacitate, inclusiv evaluarea datelor conţinute de rapoartele privind reacţiile adverse suspectate şi rapoartele periodice, precum şi toate variaţiile depuse după acordarea autorizaţiei de punere pe piaţă. O dată reînnoită, autorizaţia de punere pe piaţă este valabilă pe o perioadă nelimitată, cu excepţia situaţiei în care A.N.M.D.M. decide, pe baza unor motive justificate privind farmacovigilenţa, să procedeze la o altă reînnoire a autorizaţiei după 5 ani. În acest caz, valabilitatea autorizaţiei de punere pe piaţă reînnoite este de 5 ani. Orice autorizaţie de punere pe piaţă care în primii 3 ani de la emitere nu a fost urmată de punerea efectivă a medicamentului pe piaţă în România îşi încetează valabilitatea („sunset clause”). Dacă un medicament autorizat, pus pe piaţă anterior, nu mai este prezent timp de 3 ani consecutivi în România, autorizaţia îşi încetează valabilitatea. Este de menţionat că cei trei ani se calculează de la data de la care medicamentul poate fi efectiv comercializat, ţinând cont de brevete. Legislaţia actuală prevede şi unele excepţii de comercializare a unor medicamente care nu deţin o autorizaţie de punere pe piaţă validă. Astfel, conform art.699 din Legea 95/2006, A.N.M.D.M. poate autoriza temporar distribuţia unui medicament neautorizat în situaţia unei suspiciuni de epidemie sau în cazul unei

epidemii confirmate cu agenţi patogeni, toxine, precum şi în cazul unei suspiciuni de răspândire ori răspândire confirmată de agenţi chimici sau radiaţii nucleare care ar putea pune în pericol. 3. Baza legală a autorizării- tipuri de cereri În conformitate cu Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările în vigoare, pot exista trei tipuri de cereri de autorizare: ¾ cerere de autorizare de punere pe piaţă bazată pe documentaţie proprie, completă, cu date administrative şi informaţii privind calitatea, siguranţa şi eficacitatea (cerere ,,independentă” = cerere ,,de sine stătătoare”); ¾ cereri de autorizare de punere pe piaţă pentru care nu se cer studii toxicologice, farmacologice şi clinice proprii; ¾ cereri de autorizare de punere pe piaţă pentru care este necesară furnizarea rezultatelor unor teste preclinice şi a unor studii clinice corespunzătoare statutului de încadrare a medicamentului În prima categorie (cu documentaţie completă) se încadrează cererile pentru medicamentele originale (considerate de referinţă), care pot fi autorizate atât prin toate cele trei tipuri de proceduri existente, uneori fiind obligatorie utilizarea procedurii centralizate. În categoria a doua (cu documentaţie paţială) intră cererile de medicamente generice1, cererile ,,bibliografice” pentru medicamente cu utilizare medicală bine stabilită şi cererile în baza consimţământului informat2. În ultima categorie se încadrează cererea ,,hibrid” - mixtă, cererea pentru o combinaţie fixă3,

1 Cf. prev. art. 704 alin.(1) şi (2) din Legea nr.95/2006, medicamentul generic este un medicament care are aceeași compoziție calitativă şi cantitativă, aceiași substanţă activă şi aceeaşi formă farmaceutică ca medicamentul de referinţă şi a cărui bioechivalenţă cu medicamentul de referinţă a fost demonstrată prin studii de biodisponibilitate corespunzatoare. 2 deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă a medicamentului de referinţă permite producătorului utilizarea documentaţiei farmaceutice, preclinice şi clinice din dosarul medicamentului, în vederea examinării cererilor ulterioare, conform art. 707 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare 3 medicamente care conţin substanţe active care intră în compoziţia unor medicamente autorizate, dar care nu au fost utilizate într-o combinaţie în scop terapeutic, conform art. 706 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare

~ 19 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII 4

cererea pentru produs biologic similar , cererea pentru medicamentele din plante medicinale cu utilizare tradiţională (T.U.R.) sau cererea pentru un medicament homeopat5. 4. Investigarea fraudelor în domeniul farmaceutic Nerespectarea condițiilor arătate pe scurt în prezentul articol, poate conduce la introducerea pe piața legală a unor medicamente neconforme, care pot pune în pericol sănătatea și viața cetățenilor români, fapt ce constituie în opinia noastră o gravă încălcare a ordinii publice și chiar a siguranței naționale. Poliția de investigare a fraudelor are ca principal obiectiv, în acest domeniu, prevenirea și descoperirea ilegalităților care pot fi comise atât de depozitele care comercializează engros și endetail, medicamente, dar și de farmaciile independente sau lanțurile farmaceutice care pun la dispoziția publicului larg produse farmaceutice de calitate îndoielnică sau care nu dețin autorizație de punere pe piață. Alte tipuri de fraude care pot fi comise în domeniul farmaceutic sunt legate de achitarea „taxei clawback”, de către concernele multinaţionale din domeniul medical6. Din declaraţiile conducerii instituţiei care administrează banii contribuabilului cetăţean român, la sistemul de sănătate, vom constata că „piaţa medicamentelor din România este de aproximativ 5 miliarde de euro, iar fraudele se situează la 200-300 milioane de euro”. Aceste fraude sunt posibile „deoarece nu există mecanisme de control, lucru ce se va schimba după ce vor fi introduse prescripţia electronică şi cardul electronic de sănătate”, conform declaraţiei fostului şef al C.N.A.S. Cifra susmenţionată este confirmată şi de instituţia abilitată din Uniunea Europeană – O.L.A.F., care certifică faptul că „în România există o fraudă de aproape 300 de milioane de euro” în domeniul 4 medicament biologic, similar cu un medicament biologic de referinţă, care nu îndeplineşte condiţiile pentru a se încadra în definiţia medicamentului generic, conform art. 704 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare 5 definit conform conform art. 710 din Legea nr. 95/2006 6 A se vedea în acest sens M. Pantea și V.Popa, „ Tipuri de fraude în sistemul sanitar românesc”, Revista de Investigare a Criminalității, Vol. V, nr.1/ianuarie-iunie 2012, Editura Universul Juridic, p.73-80

sanitar . Având în vedere faptul că la nivel naţional, se eliberează între 3 - 3,5 milioane de reţete lunar. „Taxa clawback” este reglementată de OUG 77/2011 privind stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, care prevede că: „deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor sau reprezentanţii legali ai acestora au obligaţia de a plăti trimestrial pentru medicamentele incluse în programele naţionale de sănătate, precum şi pentru medicamentele cu sau fără contribuţie personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripţie medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc şi pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, o contribuţie trimestrială calculată trimestrial prin aplicarea unui procent ... asupra valorii consumului de medicamente, suportat din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuţie”. Motivaţia instituirii unei astfel de taxe, a fost pe de o parte faptul că în ţările civilizate această taxă este achitată de marile concerne din domeniul medical, pentru a sprijinii sistemul de sănătate din statul respectiv, iar pe de altă parte pentru asigurarea unui acces neîntrerupt al populaţiei la medicamentele cu şi fără contribuţie personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naţionale de sănătate, precum şi în unităţile sanitare cu paturi. Reacţiile marilor producători şi comercianţi (deţinătorii A.P.P. a medicamentului), nu s-au lăsat aşteptate, astfel că la acest moment, încearcă prin diferite tertipuri să nu achite „taxa clawback”, care le diminuează profiturile uriaşe din industria farmaceutică. Exemplificăm: Casa Naţională de Sănătate ţine o evidenţă a medicamentelor eliberate prin farmacii şi spitale după codul C.I.M. elaborat de Agenţia Naţională a Medicmentului şi a Dispozitivelor Medicale, iar pentru trimestrul IV din anul 2011 a constatat că există neconcordanţe între cantitatea medicamentelor eliberate şi cifrele care există în contabilitatea unor firme producătoare de medicamente

~ 20 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

generice, care operează pe piaţa românească de profil. Pe scurt, firmele producătoare au vândut farmaciilor prin intermediul depozitelor cantităţi de medicamente mai mari decât cele înscrise în declaraţiile pentru plata „taxei clawback”, fapt ce duce la achitarea unor sume diminuate către stat. C.N.A.S. a comunicat ministerului de resort sumele înregistrate pentru fiecare tip de medicament în parte iar Ministerul Sănătăţii a aplicat procentul legal pentru „taxa clawback”, comunicând firmelor care deţin A.P.P.-urile sumele care urmează a fi achitate bugetului de stat. O parte dintre producătorii naţionali şi internaţionali care desfăşoară activităţi comerciale cu medicamente pe teritoriul românesc au contestat sumele înscrise în evidenţele C.N.A.S. (pentru medicamentele furnizate de farmacii în trimestrul IV 2011) şi implicit valoarea „taxei clawback”, invocând printre altele următoarele motive: 1. consum prea mare (au fost vândute mai multe medicamente comparativ cu numărul de medicamente produse şi comercializate de deţinătorii de A.P.P.-uri), 2. coduri C.I.M. care în trimestrul IV 2011 nu ar fi trebuit să figureze în lista de medicamente compensate şi gratuite deoarece seriile de fabricaţie corespunzătoare medicamentelor în cauză expirau înainte de 30.09.2011 3. coduri C.I.M. pentru medicamente care deşi aveau obţinut A.P.P.-ul nu au fost comercializate în România până la 31.12.2011 4. vânzările realizate de anumiţi producători de medicamente în trimestrul IV 2011

sunt mult mai mici decât consumul de medicamente înregistrat de farmacii la C.N.A.S. (medicamentele vândute de producător sunt în număr mult mai mic decât cele declarate vândute de către farmacii) 5. coduri C.I.M. cu A.P.P.-uri expirate (medicamente care nu trebuiau comercializate deoarece le-au expirat A.P.P.-urile şi care totuşi se regăsesc în documentaţiile transmise de farmacii pentru decont la Casele Judeţene deoarece codurile medicamentelor respective continuă să figureze în listele cu medicamente compensate şi gratuite) 5.Concluzii Din cele prezentate putem trage următoarele concluzii: ori producătorii de medicamente nu şi-au înregistrat întreaga producţie în documentele financiar-contabile, şi au vândut medicamente către depozite sau farmacii fără documente de provenienţă, ori farmaciile au depus documentaţii false prin care solicită sume necuvenite pentru medicamente vândute fictiv. Afacerile reglementare în domeniul farmaceutic au ca scop protejarea sănătătii populației şi asigurarea liberei circulaţii a bunurilor în cadrul Uniunii Europene. Sistemul european al procedurilor de autorizare a unui medicament de uz uman este bine reglementat din punct de vedere legislativ, dovadă fiind numărul semnificativ de actele normative în vigoare. În funcţie de tipul de procedură şi baza legale aleasă, diferite autorităţi de reglementare din statele membre sau E.M.A. sunt implicate în luarea deciziei finale.

BIBLIOGRAFIE 1.

2.

3. 4. 5.

Directiva 2001/83/CE a Parlamentului European și al Consiliului din 6 noiembrie 2001 de instituire a unui cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 311 din 28.11.2001. Directiva 65/65/EC a Parlamentului European și al Consiliului din 26 ianuarie 1965 de de stabilirea unor dispoziții suplimentare pentru medicamente, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 022 din 09.02.1965. EMA/393905/2006 Rev. 2 “Întrebări şi răspunsuri despre medicamentele generice” (22 noiembrie 2012). http://www.anm.ro/anmdm http://www.ema.europa.eu

~ 21 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

6.

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Titlul XVII Medicamentul, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.372 din 28.04.2006. 7. Pantea Cezar Marius, Popa Vasile Constantin, „Tipuri de fraude în sistemul sanitar românesc” publicat în „Revista de Investigare a Criminalităţii”, Vol. V, nr.1/ianuarie-iunie 2012, Editura Universul Juridic 8. Regulamentul (CE) nr. 1394/2007 al Parlamentului European si al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind medicamentele pentru terapie avansată și de modificare a Directivei 2001/83/CE și a Regulamentului (CE) nr. 726/2004, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 324 din 10.12.2007. 9. Regulamentul (CE) nr. 141/2000 al Parlamentului European si al Consiliului din 16 decembrie 1999 privind produsele medicamentoase orfane, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 18 din 22.1.2000. 10. Regulamentul (CE) nr. 1901/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 privind medicamentele de uz pediatric și de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1768/92, a Directivei 2001/20/CE, a Directivei 2001/83/CE și a Regulamentului (CE) nr. 726/2004, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 378 din 27.12.2006. 11. Regulamentul (CE) nr. 726/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004 de stabilire a procedurilor comunitare privind autorizarea și supravegherea medicamentelor de uz uman și veterinar și de instituire a unei Agenții Europene pentru Medicamente, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 136 din 30.4.2004.

~ 22 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

ASPECTE PRIVIND CALEA EXTRAORDINARĂ DE ATAC A CONTESTAȚIEI ÎN ANULARE Lect. univ. dr. Mihai OLARIU Universitatea Romano-Americană Bucureşti [email protected]

Abstract The extraordinary reviews are not included in the regular, common mechanism of the criminal process.The extraordinary reviews are procedural remedies designed to repair the errors contained in the final decisions. The appeal for annulment is an extraordinary review which can be exerted in the limited cases provided by the law, in the purpose that the final decisions pronounced with the violation of the criminal procedure will be canceled. The appeal for annulment is a remedy of withdrawal, the same court who pronounced the decision by breaking the legal norms has the role to cancel the decision in the purpose to eliminate the procedural errors (error in procedendo). Key words:

the extraordinary reviews, the appeal for annulment cases, the appeal for annulment petition.

1. Considerații generale privind căile extraordinare de atac În virtutea principiului autorității lucrului judecat, hotărârile judecătoreşti definitive sunt prezumate a reflecta adevărul (res judicata pro veritate habetur) şi o nouă judecată cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană nu mai este posibilă. Autoritatea lucrului judecat opreşte atacarea pe căi ordinare a hotărârilor judecătoreşti care se bucură de această putere.; principiul autorității lucrului judecat asigură stabilitatea ordinii statului de drept şi prestigiul 1 justiției . Numai o împrejurare de natură deosebită permite supunerea lor unei examinări ulterioare şi numai prin intermediul unei pro2 ceduri cu caracter excepțional . Nu se poate pierde din vedere, însă, de faptul că şi în activitatea jurisdicțională pot să apară erori care să conducă la pronunțarea unor hotărâri judecătoreşti nelegale sau netemeinice şi chiar la rămânerea lor definitivă. În acest sens, principiul autorității lucrului judecat nu trebuie să afecteze principiile legalității şi

aflării adevărului în cadrul procesului penal. O eventuală contradicție între principiul autorității lucrului judecat, pe de o parte, şi principiile fundamentale ale legalității şi aflării adevărului în procesul penal, pe de altă parte, a fost soluționată prin intermediul instituției 3 căilor extraordinare de atac . Căile extraordinare de atac aduc o atingere stabilității hotărârilor judecătoreşti definitive, dar principiul aflării adevărului constituie un asemenea imperativ, încât el trece înaintea 4 puterii lucrului judecat . Deoarece erorile ce se pot strecura în corecta activitate jurisdicțională pot fi diferite şi se pot imputa, după caz, instanțelor judecătoreşti, părților, sau ambelor categorii de subiecți, legea procesual penală a reglementat un sistem complex de căi de atac extraordinare, fiecare urmărind remedierea altor consecințe. Îngrădirile reglementate pe plan procesual în vederea evitării folosirii prea dese a căilor extraordinare de atac trebuie să se justifice obiectiv, acestea neputând reprezenta

1 D.V. Mihǎiescu, V. Rǎmureanu, Cǎile extraordinare în procesul penal, Ed. Ştiințificǎ, Bucureşti, 1970, p. 8. 2 N. Volonciu, Tratat de procedurǎ penalǎ, Partea specialǎ, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, s.a., p. 315.

3 A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 431. 4 S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. didacticǎ şi pedagogicǎ, Bucureşti, 1963, p. 299.

~ 23 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

obstacole artificiale care să tindă la menținerea hotărârilor definitive necorespunzătoare, în 5 contra intereselor justiției de calitate . În concluzie, căile extraordinare de atac nu fac parte din mecanismul normal, obişnuit al procesului penal, acestea reprezintând mijloacele legale prin intermediul cărora se pot ataca, în condițiile legii, hotărârile judecătoreşti rămase definitive. Căile extraordinare de atac se înfățişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conțin hotărârile 6 judecătoreşti definitive . 2. Natura juridică a contestației în anulare Contestația în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac ce se poate exercita în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în vederea anulării unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunțate cu nesocotirea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de atac de retractare, instanța de judecată care a pronunțat hotărârea cu nesocotirea normelor legale anulând hotărârea în scopul eliminării 7 erorilor de procedură (error in procedendeo) , iar nu şi a celor ce privesc fondul cauzei (error in judicando). Această cale extraordinară de atac a fost reglementată prima oară în legislația română prin Codul de procedură penală din 1936. Însă, în practică această instituție procesual penală a în cadrul procesului penal şi în condițiile Codului de procedură penală din 1864. Astfel, utilizarea contestației în anulare în cadrul procesului penal avea loc prin intermediul suplimentului analogic, fiind luată ca bază reglementarea din materia civilă (unde instituția se bucura de o consacrare în normele Codului de 8 procedură civilă) . Cu privire la natura juridică a contestației în anulare, aceasta este una mixtă, de anulare şi 9 de retractare . Caracterul de anulare al contestației în anulare provine din împrejurarea că prin exercitarea acesteia se are în vedere desființarea hotărârii definitive, ca o repercursiune a

îndeplinirii unor acte procedurale cu nesocotirea legii. Contestația în anulare are drept temei numai nulitatea actelor de procedură efectuate, 10 iar nu şi eronata rezolvare a fondului cauzei ; odată ce a fost constatată nulitatea actului procesual, hotărârea atacată nu mai este verificată în privința altor aspecte de legalitate sau temeinicie, nefiind posibil a se ajunge prin intermediul acestei căi procesual penale la reformarea hotărârii. Astfel, contestația în anulare este o cale de retractare, aceasta punând instanța de judecată în situația de a verifica ea însăşi condițiile legale în care a pronunțat hotărâea judecătorească şi, eventual, de a o infirma, fără a extinde controlul cu privire la temeinicia sau legalitatea soluției 11 date . Caracterul contestației în anulare de cale de atac de retractare derivă din faptul că aceasta este întotdeauna adresată instanței care a pronunțat hotărârea judecătorească definitivă, 12 provocând un autocontrol judecătoresc . 3. Cazurile de contestație în anulare Dat fiind caracterul acesteia de cale extraordinară de atac, contestația în anulare nu trebuie folosită decât în cazuri cu totul deosebite, astfel contribuind la întărirea principiului stabilității hotărârilor judecătoreşti 13 definitive şi irevocabile . Determinarea exactă a cazurilor în care se poate exercita contestația în anulare reprezintă o garanție că această cale extraordinară de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui şi oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive 14 şi irevocabile . Față de reglementarea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, contestația în anulare în conformitate cu prevederile actualului Cod de procedură penală prezintă noi cazuri preluate din materia recursului, astfel cum această cale de atac era reglementată în Codul de procedură penală anterior. În acest sens, mare parte din următoarele cazuri de contestație în anulare, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 426 Noul Cod

5

N. Volonciu, op. cit., p. 318. I. Neagu, Tratat de procedurǎ penalǎ, Ed. PRO, Bucureşti, 1997, p. 607. 7 M. Udroiu, Procedurǎ penalǎ, Partea generalǎ. Partea specialǎ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 694. 8 N. Volonciu, op. cit., p. 323. 9 I. Neagu, Tratat de procedurǎ penalǎ, Partea specialǎ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 414. 6

10 T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naționalǎ, Cluj, 1948, p. 543. 11 D. V. Mihǎescu, V. Rǎmureanu, op. cit., p. 19. 12 N. Volonciu, op. cit., p. 324. 13 I. Neagu, op. cit., p. 415. 14 N. Volonciu, op. cit., p. 323.

~ 24 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

de procedură penală, corespund cazurilor de 9 recurs prevăzute în art. 385 alin. 1 pct. 3, 4, 5, 6 din Codul de procedură penală din 1968: ¾ când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; ¾ când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; ¾ când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; ¾ când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; ¾ când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel. Potrivit art. 426 lit. a) din Noul Cod de procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate. Cazul de contestație în anulare corespunde cazurilor prevăzute în art. 386 lit. a) şi b) a 15 Codului de procedură penală din 1968 . Însă, față de Codul de procedură penală din 1968, nu se mai are în vedere o hotărâre pronunțată în recurs, ci o hotărâre pronunțată în apel, recursul nemaifiind o cale ordinară de atac. Cu privire la acest prim caz de contestație în anulare, trebuie menționat că şi în materia redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, astfel cum această cale extraordinară de atac este reglementată în Noul Cod de procedură penală, există un caz similar. Astfel, art. 466 alin. 2 din noua reglementare arată că este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa (inclusiv în apel); tot astfel, nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii,

a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul. Astfel, legislația procesual penală actuală cunoaşte două căi extraordinare de atac ce permit posibilitatea introducerii cererii pentru un motiv similar, existând o suprapunere de reglementare. Considerăm ca instanța, din oficiu, poate proceda la încadrarea într-o cale de atac care ar fi mai favorabilă părții. Al doilea caz de contestație în anulare, prevăzut de art. 426 lit. b) din Noul Cod de procedură penală, arată că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. De asemenea, acest caz de contestație în anulare corespunde reglementării Codului de procedură din 1968 [în acest sens, art. 386 lit. c) al acestei reglementări arată că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele 1 prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f)-i ), cu privire la care existau probe în dosar]. Cu privire la acest caz de contestație în anulare, noua reglementare procesual penală cere, în mod expres, ca inculpatul să fi fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească anterioară, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. De asemenea, față de reglementarea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, Noul Cod de procedură penală nu mai prevede condiția existenței ,,la dosar” a probelor referitoare la cauza de încetare a procesului penal. Al treilea caz de contestație în anulare, potrivit art. 426 lit. c) din noua reglementare, prevede că se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului. Acest caz de contestație în anulare nou introdus de Noul Cod de procedură penală corespunde motivului de recurs regle9 mentat în art. 385 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală din 1968. Astfel, pentru reținerea acestui caz de contestație în anulare trebuie ca între dezbaterea pe fond a procesului şi pronunțarea hotărârii să intervină o schimbare în compunerea completului de judecată. De asemenea, potrivit art. 426 lit. d) din Noul Cod de procedură penală, se poate face

15 Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal. Partea specialǎ, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti, 1961, p. 319.

~ 25 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate. Tot astfel, şi acest caz de contestație în anulare corespunde unui motiv de recurs prevăzut în Codul de procedură penală din 1968 (în art. 3859 alin. 1 pct. 3)16. Un alt caz de contestație în anulare prevăzut de Noul Cod de procedură penală este cel prevăzut în art. 426 lit. e). În acest sens, se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii. Acest caz de contestație în anulare corespunde motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 5 din Codul de 17 procedură penală din 1968 . De asemenea, se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, potrivit art. 426 lit. f) din Noul Cod de procedură penală, când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii. Cazul de contestație în anulare este nou introdus, corespunzând motivului de recurs prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 6 din Codul de procedură penală din 1968. Tot astfel, potrivit art. 426 lit. g) din Noul Cod de procedură penală, se poate formula contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel. Cazul de contestație în anulare corespunde motivului de recurs prevăzut în art. 3859 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968. Conform art. 426 lit. h) din Noul Cod de procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă. Acest caz de contestație în anulare corespunde unui caz anterior de contestație în anulare [art. 386 lit. e) din Codul de procedură penală din 1968]. Însă, în reglementarea procesual penală anterioară acest caz era condiționat de existența caracterului obligatoriu al ascultării la instanța de recurs. Deoarece re16 17

M. Udroiu, op. cit., p. 681. I. Neagu, op. cit., p. 366.

cursul nu mai este, în reglementarea actuală, o cale ordinară de atac, cazuld e contestație în anulare se raportează la ascultarea de către instanța de apel, când aceasta este posibilă. Textul de lege nu diferențiază între situația în care a fost inculpatul a fost condamnat şi ipoteza în care acesta a fost achitat în judecata în primă instanță. Atfel, independent de faptul că au fost sau nu administrate alte probe, în contestația în anulare întemeiată pe motivul prevăzut în art. 426 lit. h) din Noul Cod de procedură penală, se pune problema dacă instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă, în vederea eventualei admisibilități a acestui caz de contestație în anulare. Potrivit art. 426 lit. i) din Noul Cod de procedură penală, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Acest caz de contestație în anulare este similar cazului reglementat în art. 386 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. În practică, se poate ajunge la acest caz de contestație în anulare în situația în care s-au încălcat dispozițiile legale ce vizează autoritatea de lucru judecat. Reglementarea acestui caz de contestație în anulare a dus la instituirea unui remediu procesual cu ajutorul căruia partea interesată obține restabilirea legalității încălcate prin nesocotirea principiului non bis in idem18. 4. Cererea de contestație în anulare şi titularii ei Potrivit art. 427 alin. 1 din Noul Cod de procedură penală, pe lângă părți şi procuror, contestația în anulare se poate introduce şi de către persoana vătămată în termen de 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere. În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora. Contestaţia în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) din Noul Cod de procedură penală (respectiv, când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o 18

~ 26 ~

I. Neagu, op. cit., p. 423.

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

cauză de încetare a procesului penal) poate fi introdusă oricând. În Codul de procedură penală din 1968, posibilitatea de a introduce oricând contestația în anulare exista numai în ipoteza în care s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală din 1968, procurorul avea posibilitatea de a introduce contestația în anulare numai pentru două dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute de lege [când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f)-i1), cu privire la care existau probe la dosar, respectiv când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă]. Potrivit Noului Cod de procedură penală, nu mai există această distincție, titularii contestației în anulare fiind comuni în toate cazurile prevăzute de lege. Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere (art. 429 alin. din Noul Cod de procedură penală). Astfel, pot fi instanțe competente în materia rezolvării contestației în anulare judecătoriile, tribunalele, Curțile de Apel, precum şi Înalta Curte de Casație şi Justiție. Contestaţia în anulare pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, în temeiul art. 430 din Noul Cod de procedură penală. Reglementarea noii reglementări, din acest punct de vedere, este una similară reglementării din Codul de procedură penală din 1968. De asemenea, procedura de judecată presupune (ca şi în reglementarea prevăzută de Codul de procedură penală din 1968) două

etape: admitere în principiu şi judecarea contestației în anulare, dispozițiile Noului Cod de procedură penală fiind asemnănătoare cu cele prevăzute în reglementarea anterioară19. Astfel, instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, instanța admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate (art. 432 alin. 1 şi 2 din Noul Cod de procedură penală). Cu privire la procedura de judecare, art. 432 alin. 1 din Noul Cod de procedură penală arată că la termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. În ipoteza în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat. Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă (art. 432 alin. 3 şi 4 din Noul Cod de procedură penală).

1

1

I. Neagu, op. cit., p. 428-432.

~ 27 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

BIBLIOGRAFIE 1. Kahane S., Drept procesual penal, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963. 2. Lorincz A. L., Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009. 3. Mihăiescu D.V., Rămureanu V., Căile extraordinare în procesul penal, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1970. 4. Neagu I., Tratat de procedură penală, Ed. PRO, Bucureşti, 1997. 5. Neagu I., Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010. 6. Pop Tr., Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Națională, Cluj, 1948. 7. Theodoru Gr., Curs de drept procesual penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1961. 8. Udroiu M., Procedură penală, Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013. 9. Volonciu N., Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, s.a.

~ 28 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 30 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CONSIDERATII PRIVIND ABUZULUI SEXUAL EXERCITAT ASUPRA COPILULUI Lect.univ.dr. Camelia-Adriana VOICU Lect. univ.dr. Nicoleta DASCĂLU

Abstract By definition, sexual abuse against children's forcing its indemnarea or by an adult to participate in person sexual activities which serve an pleasure. Sexual assault on children's defined as any sexual act were directed against any person with an age under 18 years, accomplished by force and/or against it, or without recourse to force or breaking victim wishes. In the case in which it is unable to give their consent, because of an incapacity physical or mental, temporary or permanent sexual abuse is not only intromisiunea or anala but reading and nose, masturbarea, oral sex and use child pornographic films and photographs for. Keywords:

aggression, pornography, incest, sexual abuse

Agresiunea sexuală asupra copilului este definită ca orice act sexual îndreptat împotriva unei persoane cu o vârstă sub 18 ani, realizat cu forţa sau/şi împotriva voinţei acesteia, sau fără a se recurge la forţă sau încălcarea voinţei victimei, în cazul în care aceasta se află în imposibilitatea de a-şi da consimţământul, din cauza unei incapacităţi fizice sau psihice, temporare sau permanente. Abuzul sexual nu înseamnă doar intromisiunea vaginală sau anală ci şi pipăitul, masturbarea, sexul oral şi utilizarea copilului pentru poze şi filme pornografice. Prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia de către o persoana adultă să participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. În categoria abuzurilor sexuale sunt incluse toate formele de relaţii heterosexuale sau homosexuale, de la atingerile cu caracter sexual, până la penetrarea realizată pe cale orală, genitală sau anală. Chiar dacă aceste relaţii dintre un minor şi un adult par să fie liber consimţite şi nu se întâlnesc elemente de forţă, termenul folosit pentru definirea acestui tip de relaţii este tot cel de abuz sexual. Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact (acesta din urmă poate fi contact sexual genital,oral sau anal). Forme de abuz sunt următoarele:

hărţuirea sexuală (cu formele sale: propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual), comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil, manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului, intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului, penetrarea sexuală pe cale orală, genitală sau anală, exploatarea sexuală, obligarea minorului la pornografie sau prostituţie în folosul adultului. Abuzul sexual asupra copilului poate include diferite forme, cum ar fi: ¾ pipăirea copilului într-o manieră care să-l facă să se simtă incomod sau această pipăire se poate face: pe părţile „sexuale” ale corpului său; pe părţile „non-sexuale” ale corpului său, dar într-o modalitate cu tentă sexuală; ¾ penetrarea vaginală sau anală a unui minor de către un adult, folosindu-se de degete, penis sau alte obiecte; ¾ obligarea unui minor de către un adult de a face sex oral (unilateral sau reciproc) cu acesta; ¾ obligarea unui minor de a-l pipăi pe abuzator în părţile sale intime; ¾ expunerea sau implicarea unui copil în imagini ce au caracter sexual (pornografice); ¾ expunerea nudităţii abuzatorului în faţa copilului;

~ 31 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

¾ obligarea unui copil de a se masturba, cu scopul satisfacerii sexuale a agresorului; ¾ căutarea, de către un adult, a unor mijloace şi momente premeditate, cu scopul de a vedea un copil dezbrăcat; ¾ începerea unor discuţii, cu caracter sexual, cu un copil, discuţii care să-l facă pe acesta să se simtă incomod (nervos, agitat); ¾ angajarea unei conversaţii cu un copil despre corpul său, în aşa fel încât acesta să se simtă neliniştit. Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea copilului la activităţi sexuale prin forţă, contra unei sume de bani sau alte avantaje. Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale, fără caracter abuziv, se folosesc criterii privind diferenţa de vârstă, de putere, de nivel de cunoştinţe, şi de nivel de satisfacţie sexuală între abuzator şi victimă. Abuzul sexual este contactul sexual dintre doi parteneri în care unul din ei nu consimte acest lucru sau consimţământul este dat sub presiune. Exemple de abuz sexual sunt incestul (relaţia sexuală cu o rudă de sânge, cum ar fi părinte şi copil, frate şi soră, bunic şi nepot), violul, molestarea unui copil şi violul unei cunoştinţe. Abuzul sexual are două componente: prima este cea de a determina victima să întreţină un raport sexual contrar dorinţei ei; a doua componentă este cea de a încerca să se submineze sexualitatea unei persoane, în sensul criticării sau prezentării într-o manieră defavorabilă a performanţelor sale sexuale. Mai mulţi autori subliniază, într-un studiu efectuat în Statele Unite ale Americii, Canada şi Mexic, „Exploatarea sexuală comercială a copiilor”, existenţa unor termeni asociaţi cu abuzul şi exploatarea sexuală a copiilor: ¾ Violul şi molestarea, definite ca fiind cunoaşterea intimă a unei persoane cu forţa sau/şi împotriva acesteia; sau fără a recurge la forţă şi nici împotriva voinţei persoanei, atunci când victima este incapabilă să-şi dea consimţământul din cauza unei incapacităţi fizice sau psihice. ¾ Pornografia definită ca angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui copil de a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament. Pornografia presupune

realizarea de filme, casete video, reviste, fotografii, imagini computerizate, explicite din punct de vedere sexual, cu copii sau tineri sub 18 ani. Există trei tipuri de materiale pornografice: imagini numai cu copii, imagini cu copii şi adulţi, şi imagini produse şi distribuite de copii/tineri sub 18 ani. Pornografia cu copii are, în multe cazuri, o valoare comercială, dar ea reprezintă şi material de schimb între pedofili. ¾ Expunerea copiilor la acte sexuale ale altora adică expunerea intenţionată a copiilor la actele sexuale ale altor persoane (incluzând actele părinţilor sau ale altor persoane cărora li s-au încredinţat spre îngrijire copii). ¾ Prostituţia infantilă/juvenilă şi anume, angajarea într-un raport sexual, sau în alte activităţi sexuale, a unui copil, în schimbul unei sume de bani sau a altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecţiune etc.). Prostituţia este aproape întotdeauna o continuare a abuzului care a început mult mai devreme, de obicei, acasă. Aproape toate prostituatele au povestea unui incest sau abuz sexual în copilărie sau chiar pe amândouă. O copilărie a abuzului sexual creează un mediu care defineşte fetele şi tinerele femei ca prostituate şi sclave – un auto-concept de care multe femei nu scapă niciodată. Din cele de mai sus rezultă că practicarea prostituţiei nu este efectiv o alegere, ci mai mult o determinare psihosocială sau familială, produsul unei agresiuni pe care fata care ajunge să se prostitueze, o suferă fizic şi psihic. Maltratarea sexuală a copilului Maltratarea sexuală se referă la orice activitate sexuală inadecvată datorită vârstei, dezvoltării imature a copilului şi rolului copilului în familie. Abordarea sexuală a copilului se referă la mângâieri, masturbări sau ademenirea la stimulare sexuală a adultului fără o angajare în activitatea coitală. Maltratarea, conform Convenţiei Drepturilor Copilului, reprezintă „orice formă de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi” sau „orice formă de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mental,

~ 32 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

abandon sau neglijenţă, rele tratamente, exploatare, abuz sexual”. Un raport1 al poliţiei privind analiza fenomenului de abuz sexual împotriva minorilor relevă faptul că tabu-urile sociale şi culturale tind însă să determine o subapreciere a numărului de abuzuri sexuale împotriva minorilor şi să le considere ,,probleme rare”. Abuzurile sexuale îndreptate împotriva copiilor există în toate mediile sociale, ele nefiind determinate de considerente rasiale, etnice sau economice. Fenomenul este la fel de întâlnit în mediul urban ca şi în cel rural, în clasele medii sau sărace. Copiii continuă să fie agresaţi fizic şi sexual chiar dacă la nivel mondial s-a accentuat ideea conform căreia copilul nu este proprietatea părinţilor, nici a statului, ci el aparţine sieşi, sub protecţia părinţilor săi. Copilul poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizatoare, poate fi manipulat, minţit şi determinat să comită acte ale căror consecinţe, negative pentru el, nu poate să le prevadă pentru că: ¾ este o persoană vulnerabilă; ¾ este lipsit de posibilităţi fizice şi psihice de apărare; ¾ nu cunoaşte pericolele cu care se poate confrunta; ¾ are o capacitate redusă de anticipare a comportamentelor proprii sau ale altora; ¾ din cauza experienţei insuficiente de viaţă, nu poate face deosebirea între bine şi rău, nu poate discerne între intenţiile bune sau rele ale unor persoane; ¾ nu recunoaşte persoanele care l-ar putea pune în pericol, datorită sincerităţii şi purităţii sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor; ¾ dispune de un înalt nivel de sugestibilitate, credulitate, curiozitate. În ceea ce priveşte amploarea fenomenului în România, precizează raportul, conform datelor statistice furnizate de Asociaţia Linia Verde pentru Protecţia Copilului privind apelurile înregistrate în cazuri de abuz asupra copilului se constată, spre exemplu, raportat la perioada ianuarie - martie 2009, că s-a dublat numărul acestora, pe primul loc aflându-se cazurile de abuz prin molestare fizică, urmate

de cele de neglijare, abuz emoţional, cerşetorie, iar abuzul sexual înregistrează o creştere semnificativă faţă de luna ianuarie. Acest tip de infracţiune ajunge să fie rareori cunoscut şi sancţionat din punct de vedere legal. Sunt puţine datele deţinute privind minorii victime ale infracţiunilor de abuz sexual, deoarece sunt puţini cei care depun plângere penală. Multe din aceste cazuri se petrec în sânul familiei2. Specialiştii au apreciat că există 4 tipuri de taţi incestuoşi: ¾ tatăl natural cu pre-puber (0-12 ani ) – în majoritatea cazurilor acest tată este psihotic; ¾ tatăl natural cu post-puber ( 13-17 ani) – în acest caz tatăl este şomer sau nu lucrează, iar copilul, în general fata, ţine locul soţiei de care este despărţit; ¾ tatăl vitreg cu copii mici (0-14 ani) – acest tată se căsătoreşte de multe ori cu mama copiilor doar în scopul abuzării acestora; ¾ tatăl vitreg cu copii adolescenţi (15-17 ani) – acest tată are adeseori un comportament antisocial şi un trecut criminal. Abuzul sexual asupra minorului poate fi săvârşit de către părinţi, rude sau alte persoane adulte cu care copilul intră în contact (vecini, persoane angajate să supravegheze copilul în lipsa părinţilor sau angajaţi ai instituţiilor publice de stat sau private pe care copilul le frecventează). S-a constatat că, de cele mai multe ori sunt persoane cunoscute, în care copilul are încredere. Acestea îl ademenesc prin diferite promisiuni, gratificaţii, cum ar fi: bani, cadouri, dulciuri, etc., sau alte

1 Raport, nr.1937447 din 13.07.2006, Serviciul analiza şi prevenirea criminalităţii, DGPMB

2 C.T., o tânără absolventă a unei facultăţi, va purta după sine tot restul vieţii un coşmar greu de imaginat. Opt ani dea rândul, de la vârsta de 13 ani, C.T. a fost abuzată sexual de propriul tată. Şi asta după ce a fost victima unui viol. „Tata încerca să mă facă să-mi amintesc orice amănunt care ar fi putut duce la prinderea violatorului. Mă întreba în fiecare seară ce anume mi-a făcut violatorul şi mă punea să îi povestesc cu amănunte. Mi-a spus: «arată-mi cum ţi-a făcut!». Nu am vrut, dar m-a bătut şi m-a obligat să fac sex oral cu el… Şi de atunci a ţinut-o tot aşa, ani de-a rândul”. Când avea doar 13 ani, nu realiza prea bine ce i se întâmpla. După ce a mai crescut, i-a fost ruşine să mai povestească. A încercat chiar să se sinucidă de două ori. A mărturisit că relaţia a îmbrăcat forme aberante: „Cred că s-a îndrăgostit. Îmi compunea poezii. I-a trecut prin cap şi să-i facă rău mamei. Zicea că ar putea să i se întâmple un accident. Dorea să încercăm să ne mutăm împreună şi să facem un copil”. C.T. şi-a reclamat tatăl la poliţie pe când era studentă. I-a fost destul de dificil să probeze acuzaţiile. S-a folosit de declaraţiile fraţilor, de cele ale mamei şi de câteva fotografii. Tatăl pedofil îi scrie încă fiicei sale, din închisoare, însă aceasta rupe scrisorile fără a le citi.

~ 33 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

metode cum ar fi: „Hai să vezi ce face căţeluşul meu” şi căţeluşul era într-o maşină, sau „Hai să mă ajuţi să-mi găsesc căţeluşul, că s-a pierdut”, „Ajută-mă să car nişte jucării”etc. Cum poate fi recunoscută o persoană care abuzează sexual de un copil? Aceste persoane pot fi împărţite în trei categorii: Pedofilul : este adultul cu o personalitate deformată care prezintă un interes sexual specific pentru copiii aflaţi în perioada de pubertate (8-14 ani); Abuzatorul sexual preferenţial : este acea persoană care preferă ca parteneri sexuali minori care au depăşit vârsta pubertăţii ( 1418 ani); Abuzatorul sexual oportunist : este acea persoană care întreţine relaţii sexuale cu un copil din dorinţa de a experimenta sau pentru că se lasă antrenat în situaţii în care copiii îi sunt accesibili sau pentru că există anumiţi factori dezinhibitori ( alcool, droguri), ceea ce îi permite să ignore adevărata vârstă a copiilor şi nu se gândeşte la consecinţe. Un studiu al organizaţiei „Salvaţi Copiii” arată că analiza abuzurilor sexuale în rândul copiilor fără adăpost este de-a dreptul alarmantă, cu o cazuistică de o mare diversitate, generatoare de maxim pericol social. „De la violuri, continuând cu practicarea prostituţiei, participarea la realizarea unor materiale pornografice (fotografii/casete video), transformarea copiilor înşişi în abuzatori, angajarea liderilor în reţele de racolare şi trafic, întreţinerea de relaţii homosexuale, nimic nu este străin copiilor care trăiesc în acest mediu. Un caz poate îmbina violul cu practicarea prostituţiei, pedofilia cu lipsa de libertate, pornografia cu homosexualitatea, sau transformă victima în abuzator, ceea ce face dificilă prevenirea acestui fenomen. Vârsta primului contact sexual este situată cu mult sub limita legală sau biologică. Fetele îşi încep viaţa sexuală la 12-13 ani, iar băieţii aflaţi la vârsta pubertăţii îşi ascund deseori legăturile cu persoanele adulte de sex masculin. În ceea ce îi priveşte pe băieţi, sunt multe cazurile în care au declarat că au avut cel puţin o dată relaţii sexuale cu adulţi în schimbul unor avantaje diverse (bani, mâncare, îmbrăcăminte, posibilitatea de a se spăla şi de a face rost de haine)”, se arată în studiul amintit. Se mai arată că „pedofilia cunoaşte

tendinţe de dezvoltare şi organizare”. Din declaraţiile obţinute de la copii de către membrii fundaţiei, reiese că au fost sau mai sunt implicaţi în prostituţie circa 40-50 de clienţi adulţi, în majoritate cetăţeni străini veniţi în ţară cu pretextul afacerilor sau ca simpli turişti. Aceştia deţin locaţii în Bucureşti, unde aduc copii ai străzii, de regulă băieţi cu vârste cuprinse între 8 si 15 ani, cu care întreţin relaţii sexuale, pe care îi filmează şi fotografiază. Un lucru deosebit de grav este faptul că lucrurile tind să se schimbe, să evolueze în sens pozitiv pentru pedofilii care în acest moment sunt condamnaţi prin lege pentru faptele lor. Însă aceştia învaţă din experienţa şi tacticile (studii ştiinţifice care vor dovedi că s-au născut aşa şi este nedrept să fie condamnaţi ; organizare prin înfiinţarea de asociaţii ; vor cere drepturi, printre care acela de a le adopta pe victime) ,,colegilor” homosexuali şi au pornit în Vest campania pentru legalizarea pedofiliei. Pedofilii folosesc spaţiul virtual pentru a se organiza. Ei militează pentru dreptul lor la ... dragoste! În SUA au o organizaţie, NAMBLA (North American Man/Boy Love Association), care editează şi o revistă ce se poate comanda online. În Olanda există un post de radio on-line pentru boylove-ri, “Your Boylove Pride Station”, dar şi o revistă lunară, OK Magazine. NVD –Partidul Carităţii, Libertăţii şi Diversităţii militează pentru legalizarea pornografiei infantile, reducerea vârstei minime a consimţământului sexual de la 16 la 12 ani, intenţionând în cele din urmă, să desfiinţeze complet această limită. În Danemarca există, de asemenea, o asociaţie care militează pentru recunoaşterea lor ca minoritate sexuală. Gravitatea este dată de atitudinea A.P.A.(American Psychiatrics Association ) care a redefinit recent pedofilia. Potrivit celei mai noi versiuni a manualului de diagnoză (DSM IV), o persoană nu mai prezintă o afecţiune psihiatrică doar pentru faptul că molestează copii. Pentru a fi diagnosticat ca bolnav, el trebuie să manifeste o tulburare în legătură cu molestarea sau să fie afectat în activitatea sau relaţiile sale sociale. Din analiza situaţiei operative realizată în vederea elaborării ,,Programului de prevenire şi combatere a abuzurilor sexuale împotriva

~ 34 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

3

minorilor” , de către I.G.P.R. , a reieşit faptul că acest tip de abuz se regăseşte în mod constant în tabloul infracţionalităţii. Menţionăm că datele înregistrate de poliţie nu reflectă întocmai situaţia reală pentru că, datorită vulnerabilităţii, naivităţii, lipsei de informaţie, etc., de foarte multe ori victimele acestor tipuri de infracţiuni îşi retrag plângerea sau nici măcar nu semnalează ceea ce li s-a întâmplat, sau , în unele situaţii, cercetările sunt continuate în vederea stabilirii cu exactitate a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta în vederea justei soluţionări a cauzei. Factorii favorizanţi au fost, pentru cazurile înregistrate: vârsta, lipsa de educaţie sexuală a minorilor, nivelul scăzut de şcolarizare şi cultură, abandonul şcolar, lipsa de supraveghere, familii dezorganizate/ defavorizate social, petrecerea timpului în medii ce influenţează negativ educaţia şi comportamentul minorului. Zonele/locurile/mediile date de poliţiştii din cadrul secţiilor bucureştene ca fiind pretabile comiterii unor astfel de fapte (cu menţiunea că nu sunt singurele locuri vulnerabile şi nici frecvenţa faptelor nu este una semnificativă) sunt: ¾ familii cu risc victimal crescut (ex. identificate 20 de familii pe raza Secţiei 7 Poliţie); ¾ centrele de primire minori (ex.:,, Pinochio”, ,,Sf. Ştefan”), de plasament minori (,, Sf. Maria”); ¾ săli de jocuri mecanice şi internet (Salsa, Pajura, Înfrăţirea); ¾ cluburi, discoteci, baruri, restaurante (Club Salsa, Club 22); ¾ zone de agrement (ştranduri – Străuleşti, zona lacurilor-Lacul Morii-, parcurile din jurul blocurilor – Parcul Plumbuita, Parcul Motodrom, Parcul Bazilescu), ¾ stadioanele (,, Sportul Studenţesc”); ¾ cartiere: Baicului, Doamna Ghica, PetricaniToboc, Fundeni; ¾ zona din jurul cinematografelor (,,Flamura”, ruinele cinema ,,,Feroviar”); ¾ zona pieţelor ( ,, Matache”, ,,16 Februarie”); ¾ zonele din apropierea unităţilor de învăţământ, unde pot fi acostate cu uşurinţă victimele.

Abuzul sexual al băieţilor O mare contribuţie la aceste probleme o reprezintă predominanţa miturilor care tulbură rezultatele, îngăduind astfel făptaşilor continuarea acţiunilor nestingheriţi. Băieţii abuzaţi sunt din toate categoriile sociale, atât sărace cât şi din înalta clasă. Dar factorul comun al acestor băieţi este că nu au spus niciodată nimănui despre secretul lor din trecut. Câteva dintre miturile cel mai des folosite sunt: ¾ dacă un băiat sub 18 ani este apropiat de un adult, de orice gen sexual, se consideră a fi abuzat sexual din cauza vârstei, de aceea se observă o diferenţă între copil şi adult. ¾ abuzurile sexuale la băieţi de către femei – chiar dacă ele sunt mame, surori, mătuşi sau alte femei din preajma copilului sunt neraportate. ¾ băieţii sunt răniţi sexual având contact sexual cu un adult de orice sex. ele cauzează traume psihologice şi durere pe măsură ce are loc orice formă de abuz. ¾ un fapt puţin cunoscut este acela că hărţuirea sexuală care rezultă din mângâieri sau loviri ale organelor genitale ale copilului produce dureri foarte mari, deoarece el nu este capabil la acea vârstă să4 ajungă la orgasm. ¾ copiii nu cer şi nu vor un contact sexual în circumstanţele normale. chiar şi în evenimentele nedorite în care ei doresc un asemenea contact, este responsabilitatea şi obligaţia adulţilor de a refuza, deoarece adultul este cel care are puterea în relaţie şi se presupune că are acea judecată matură. ¾ abuzurile sexuale asupra băieţilor tind să fie mai violente şi cel mai probabil au rezultat răni psihice importante, sau chiar deces, aceste acte fiind mult mai dure decât la femei. ¾ bărbaţii ce au fost abuzaţi sexual pe când erau copii sunt de două ori mai predispuşi a deveni abuzatori, de a se sinucide, de a avea probleme la şcoală, de a se închide în ei şi de a rupe orice legătură cu cei din jur şi să devină agresivi, să abuzeze fizic şi verbal colegii. ¾ pentru că în general adulţii ocupă poziţiile de încredere pentru copil, orice depăşire a

3 analiza datelor privind situaţia operativă înregistrată pe raza de competenţă a D.G.P.M.B. :

4

~ 35 ~

Roth-Szamoskozi., op.cit., p.55

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

acelei graniţe este o încălcare a încrederii şi o abandonare emoţională, la fel ca un viol. ¾ incestul poate avea loc pe fiecare nivel fizic sau psihic sau chiar pe amândouă. incestul este definit ca o relaţie sexuală nepotrivită între un copil şi un adult căruia i-a fost încredinţat spre îngrijire. pe lângă această definiţie mai este menţionat şi comportamentul sexual neadecvat manifestat de profesori, menajere, ori muncitorii de zi cu zi. ¾ toţi bărbaţii care abuzează sexual sunt homosexuali, mulţi dintre ei sunt heterosexuali, dar care nu sunt deloc interesaţi de contactul sexual cu adulţi şi că mulţi pedofili care abuzează băieţi de asemenea abuzează şi fete. În urma unor cercetări, statisticile arată că aproximativ una din patru fete este abuzată sexual înaintea împlinirii vârstei de 16 ani; dar aceleaşi statistici arată că unul din 6 băieţi este de asemenea abuzat sexual înaintea împlinirii vârstei de 16 ani. De ce băieţii, victime ale abuzului sexual dezvăluie ceea ce li s-a întâmplat doar atunci când este prea târziu? Victimele băieţi au aceleaşi sentimente de mânie, frică, ruşine, jenă, vină şi confuzie; aceştia sunt copiii care au fost abuzaţi de un adult în care aveau încredere. Datorită culturilor diferite existente în lume, bărbaţii au reţineri suplimentare care îi împiedică în procesul lor de a învinge otrava abuzului sexual. El este considerat şi privit ca un „macho”, care nu are voie să simtă tristeţe, „întotdeauna să-şi păstreze controlul”, în nici o situaţie să nu fie vulnerabil; de asemenea el trebuie să se impună în orice situaţie sexuală, iar a fi altfel este o jignire a statutului de masculinitate, este după zicala bărbaţilor un „vas puternic, protectorul femeii”. Datorită experienţei abuzului sexual, o parte dintre bărbaţi îşi împart experienţa abuzului sexual având mai multe contacte sexuale cu un anume număr de femei sau angajându-se în comportări periculoase pentru a-şi dovedi masculinitatea. Părinţii băieţilor abuzaţi sexual din neatenţie, fără să vrea pot să încurajeze aceste manifestări comportamentale. Astfel a fi bărbat şi victima unui viol ori molestări sexuale încalcă toate aceste principii, de aceea majoritatea oamenilor

refuză să discute şi să încerce să-şi rezolve problema. În urma acestor circumstanţe, bărbaţii/ băieţii care au fost victime ale oricărei forme de abuz sexual nu primesc ajutorul şi suportul pe care femeile care s-au aflat în aceeaşi situaţie l-au primit garantat în ultimele două decenii. Fără un sprijin emoţional corespunzător situaţiei de a-i ajuta să lucreze cu sentimentele lor, mulţi băieţi/bărbaţi găsesc mai puţine căi sănătoase de a învinge. Persoanele de gen masculin care sunt abuzaţi sexual pe o perioadă mai lungă de timp, sunt mai predispuşi să acţioneze violent, să consume droguri şi alcool, chiar să comită răpiri sau crime, pentru a-şi recăpăta sentimentul de control a puterii asupra corpului şi vieţii sale. Adolescenţii adesea vor deveni tiranii şcolii sau pe terenul de joacă, nesociabili, îşi vor pierde pofta de mâncare şi probabil vor reveni la comportările anterioare. Pierderea stimei de sine, ca şi încălcarea încrederii cauzează o neînţelegere a persoanei în cauză pentru a lega noi legături intime cu alţii. Acest lucru duce la multe probleme legate de muncă, de relaţiile sociale şi romantice. Doar o singură dată ne uităm prin spitale, adăposturi pentru femei, judecătorii, sistemul de închisoare şi este de ajuns pentru a vedea „taxa umană” pe care abuzul sexual la băieţi a fost luat de societate. Vestea bună este că acolo sunt paşii care trebuie făcuţi pentru a rezolva aceste probleme şi să micşoreze impactul lor asupra tuturor părţilor implicate. Un factor important care contribuie la epidemia abuzului sexual la băieţi şi al copiilor în general este taina păstrării secretului - secretul între familii, şcoli, biserici şi alte organizaţii, cât şi păstrarea secretului de către martori şi de victime de asemenea. Agresorii nu vor spune nimănui despre faptele lor din motive evidente; ei recurg adesea la ameninţarea victimei cu violenţă, avertizândui că dacă vor spune vreodată despre cele întâmplate, ei sau familiile lor, chiar şi animalele de casă vor fi rănite sau omorâte. Oamenii normali, care sunt martori la aceste acte de abuz împotriva copilului, de obicei nu spun nimic deoarece sunt îngrijoraţi de urmările acestui scandal şi de eventualele neplăceri care se vor abate asupra familiei sau organizaţiei implicate şi teama că nu vor putea

~ 36 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

controla situaţia. Martorii care declară şi nu primesc sprijinul instituţiilor abilitate sunt ei însuşi subiect de hărţuire, violenţă sau izgonire din familie, comunitate.

Din punct de vedere medical, pedofilia reprezintă o tulburare de natură psihică, caracterizată de existenţa unor anomalii ale „preferinţei” obiectului sexual; este o devianţă sexuală manifestată prin atracţia unui adult faţă de un copil. Din punct de vedere al psihanalizei, pedofilia reprezintă o „fixaţie” care se înrudeşte cu sadismul, în situaţia în care „provocarea suferinţei victimei este echivalentă cu provocarea plăcerii agresorului”7. Pedofilia este perversiunea sexuală cea mai contestată şi cea mai violent denunţată. Cu greu se poate nega că un copil folosit ca partener sexual, chiar dacă a consimţit, suferă un traumatism, acesta fiind cu atât mai profund cu cât acesta nu se poate întotdeauna apăra. Având în vedere că este o formă de abuz sexual sau molestare sexuală, pedofilia include alte acte (de aceeaşi natură), cum ar fi: incestul, corupţia sexuală, seducerea, raportul sexual cu victime din afara familiei, stimularea sexuală prin gesturi, cuvinte, imagini etc., şi poate fi însoţita de manifestări sado-masochiste, exhibiţioniste şi voyeuriste. În cele mai multe cazuri, pedofilia nu implică penetrare şi nici violenţă, agresorii folosind diverse metode non-violente pentru a-şi atinge scopul: seducere, mângâieri, cuvinte viclene, manifestări de prietenie etc.

Pedofilia La fel ca şi alte manifestări sexuale aberante, pedofilia a existat din cele mai vechi timpuri „Istoria sexualităţii umane (...) demonstrează că formele de exprimare a instinctului sexual la indivizii umani, nu au un caracter unitar sau omogen, ci posedă o mare varietate şi diversitate culturală, în funcţie de tradiţie, moravuri, obiceiuri scrise sau nescrise de tot ceea ce alcătuieşte în genere modul sau stilul de viaţă al unei anumite comunităţi umane”5. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „pedofilie” (provenit din limba greacă: paedo = copil, philia = iubire) desemnează dragostea sau atracţia faţă de copii. Acesta dragoste este manifestată prin activităţi sexuale repetate cu copii, ca mijloc exclusiv de obţinere a satisfacţiei sexuale. Pedofilia este o perversiune sexuală ce constă în atracţia pe care o au unii indivizi, pentru copii şi minori în general. Pedofilia este, de asemenea, o parafilie care constă în pulsiuni, fantasme şi comportamente marcate şi persistente implicând căutarea şi obţinerea unei excitaţii sexuale prin activităţi sexuale cu un copil sau cu un preadolescent, indiferent de sexul acestuia. Conform Codului penal, persoana pedofil are 16 ani sau mai mult şi este cu cel puţin 5 ani mai vârstnică faţă de copilul sau preadolescentul (de 13 ani sau mai puţin) cu care are acea activitate sexuală. Mihai Şelaru defineşte pedofilia ca fiind „deviaţia sexuală care constă în contactul genetic pe care adultul îl realizează cu un copil de acelaşi sex sau de sex opus”6. Autorul precizează de asemenea că termenul de pederastie este sinonim cu cel de pedofilie – contrar opiniei altor autori care consideră că pederastia ar desemna atracţia sexuală pentru băieţi – şi aduce în discuţie termenul de „efebofilie”, care, după părerea sa, înseamnă atracţia sexuală faţa de adolescenţi.

5 Rădulescu, S., Sociologia problemelor sociale ale vârstelor, edit. cit., p 9 6 Şelaru, M., Comportament sexual aberant, Editura Moldova, Iaşi, 1993, p 161

Incestul Conceptul de incest se referă la relaţia dezvoltată între victimă şi agresor şi este folosită atunci când abuzatorul (agresorul) se situează într-o relaţie de sânge cu victima sau îşi asumă un rol de îngrijire, cum ar fi părinte vitreg, sau altfel spus relaţie sexuală între parteneri cu legături de consangvinitate (mamă-fiu, tată-fiică, frate-soră, veri primari). Incestul este un delict sexual, care apare atunci când agresorul şi victima sunt înrudiţi şi nu ar putea să se căsătorească legal. Din cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat şi este dificil de dovedit. Din păcate, incestul şi molestarea intrafamilială sunt, probabil, cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului. Atunci când astfel de activităţi de natură sexuală se desfăşoară între membrii familiei, 7 Bonnet G., Perversiuni sexuale, Editura Ştiinţifică, 1999, Bucureşti, p 133

~ 37 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

(între un adult şi un minor) este folosit termenul de incest sau de abuz sexual extrafamilial, care este considerat totodată ca fiind cea mai gravă formă de abuz sexual. Incestul este reprezentat, în general, de orice relaţie sexuală care are loc între rude unite prin legături de sânge sau prin alianţă. Constantin Păunescu este de părere că, „incestul este un mod particular de atentat sexual, care corespunde depăşirii unui tabu întâlnit aproape în toate societăţile. Acest tabu a fost considerat de unii antropologi şi sociologi ca un model de apărare original al degradării biologice, de alţii ca o manifestare a complexului Oedip, iar Levi-Strauss susţine că prohibiţia incestului este demersul fundamental prin care se face trecerea de la natură la cultură”8. De asemenea, A.G. Zaphiris defineşte incestul ca o activitate sexuală iniţiată de un adult, „înrudit fie printro legătură de sânge sau prin alianţă, fie pe cale socială (un vecin sau un îngrijitor al copilului). În cel de-al doilea caz, relaţia socială are o oarecare durată, astfel că adultul a căpătat un anumit grad de autoritate”9. O altă definiţie o putem găsi la Mihai Şelaru, care este de părere că „incestul este reprezentat de un grup de sindroame clinice care constau în tentativa sau realizarea unor relaţii sexuale între membrii ascendenţi, descendenţi sau colaterali ai unei familii (fiică, soră, cumnată, soră vitregă, tată, mamă, socru, soacră, nepot, nepoată etc.) a căror vârstă a depăşit 16 ani”10. Abuzul sexual săvârşit de cei care îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activităţi, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor sau revistelor porno până la privirea adultului în timpul masturbării sau practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, cum ar fi: pipăirea, masturbarea sau intromisiunea orală, genitală, anală. În ceea ce priveşte statisticile referitoare la incest, acestea lipsesc sau nu sunt reprezentative, acest fapt datorându-se stigmatizărilor cu privire la această formă de

8

Păunescu C., op. cit., p. 60 Zaphiris A.G., Methods and skills for a differential assessement and treatment in incest, sexual abuse and sexual exploatation of children, The American Human Association, Denver, 1993, p 3 apud Hancock M., Abuzul sexual al copilului, Editura Samuel, Mediaş, 2004, p. 6 10 Şelaru M., op. cit., p. 200 9

abuz. Teama familiei de violenţa unui tată abuzator sau teama mamei că tatăl va fi sancţionat şi ea va rămâne fără resurse financiare, ori că minorul va fi încredinţat unei instituţii de ocrotire, reprezintă doar câteva din motivele pentru care foarte multe din cazurile de incest nu sunt raportate. Cu toate acestea, estimările aproximative existente în acest domeniu arată că peste 90% din cazurile de incest sunt săvârşite de către tată, tatăl vitreg sau bunic, împotriva fiicei/nepoatei, iar restul de 10% sunt relaţii homosexuale între taţi şi băieţi(statistici referitoare la relaţiile incestuoase mamă-fiu nu se găsesc). În puţine din cazurile de incest în care victima are o relaţie fragedă există o relaţie sexuală veritabilă, în cele mai multe situaţii fiind prezente exhibiţionismul, stimularea sexuală manuală sau sexul oral. Acest fapt se explică prin teama tatălui că „odată ce a fost dezvirginată, fiica sa va trebui îngrijită de un medic, ceea ce va atrage în mod inevitabil atenţia autorităţilor”11. În acest sens, este foarte important să se facă diferenţa dintre incestul propriu-zis şi victimizarea sexuală. Posibilele semnificaţii ale incestului pentru copii:12 ¾ îmi place, dar nu este bine; ¾ îmi place şi este permis; ¾ nu-mi place şi nu-mi este bine; ¾ ştiu că nu-mi este bine, dar mă face deosebit; ¾ îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta; ¾ sunt mândru că sunt tratat ca un adult; ¾ îmi place, dar mama este foarte supărată pe mine; ¾ nu-mi place, dar mama vrea să fac asta; ¾ îi fac geloşi pe fraţii mei, şi îmi place; ¾ nu-mi place, dar fac asta pentru a-mi apăra fraţii/surorile; ¾ sunt rău şi din cauza mea greşesc părinţii; ¾ acum îi am cu ceva la mână pe părinţii mei; ¾ mama ar pleca dacă nu aş face asta cu tata; ¾ de ce se simte corpul meu bine când fac lucruri rele? ¾ tata cred că mă iubeşte foarte mult, dacă riscă atât; ¾ singurul mod de a supravieţui este să fac asta. 11

Rădulescu S., op. cit., p 165 Conform cu psiholog Mighiu C., Suport de curs pentru profesioniştii din domeniul protecţiei copilului 12

~ 38 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Orice activitate de incest, în special cele dintre părinţi şi copii, reprezintă atât o acţiune de manipulare cât şi un act de violenţă, care vin în contradicţie cu tabu-urile sociale impuse rolurilor familiilor consacrate. Având în vedere faptul că minorii sunt educaţi în spiritul supunerii şi respectului faţă de părinţii săi, iar aceştia conduc şi controlează viaţa copiilor săi, este dificil de spus că o relaţie de incest dintre un tată şi fiica sa are la bază un consens, pentru că, de fapt, tatăl este cel care obligă. O notă distinctivă a unei relaţii de incest o reprezintă relaţia de încredere pe care o acordă copilul părintelui, precum şi autoritatea care rezultă din acest statut, ceea ce îi permite abuzatorului să intimideze, să manipuleze şi să şantajeze emoţional copilul, pentru a-l convinge să se implice într-o asemenea relaţie.

de chibrituri şi gumei de mestecat conţinând reclame pentru liniile fierbinţi. În majoritatea cazurilor, la acest fenomen prostituţie13 şi pornografie14 infantilă se asociază, traficul de carne vie, răpirile şi sechestrările, tâlhăriile şi chiar proxenetismul. Vârsta prostituatelor este cuprinsă între 13 şi 50 de ani, însă procentul cel mai mare este reprezentat de categoria de vârstă 16-30 de ani. Cele mai multe dintre aceste persoane sunt victime ale reţelelor de prostituţie care acţionează atât la nivelul ţării, cât şi la nivel internaţional, în strânsă relaţie cu fenomenul traficului de fiinţe umane15. Potrivit studiilor

Pornografie şi prostituţia infantilă Prostituţia nu este văzută de către fete ca o posibilă carieră. Nici o fată nu îşi doreşte să fie transformată într-o „maşină de făcut sex”, care îndură orice perversiuni, dacă acestea au fost plătite. Datorită lipsei protecţiei sociale, a ignoranţei privind calvarul zilnic al unei prostituate, ineficienţei în aplicarea legilor privind proxeneţii, printr-un cinism al clienţilor, fetele sunt silite să se prostitueze. Ele îşi vor pierde independenţa, îşi vor toci sentimentele, vor fi supuse unui proces cotidian de depersonalizare, sub privirile nepăsătoare ale „oamenilor de bine”, „preocupați” de soarta lor. Aproximativ trei pătrimi din fetele traficate nu sunt în cunoştinţă de cauză asupra faptului că ele au drept destinaţie cluburi de strip-tease, bordeluri ori stradă, unde sunt vândute unor cumpărători înverşunaţi. Majoritatea caută să scape de sărăcie, de violenţă şi de lipsă de perspectivă, dar, intrate sub controlul peştilor ori al traficanţilor, ele sunt ''călite'' de prostituţie prin constrângeri fizice, sexuale şi economice, prin violenţă. Articolele referitoare la pornografie nu sunt foarte numeroase şi, în general, subiectul este tratat de jurnalişti cu oarecare îngăduinţă. Exceptând articolele care fac referire la modificările legislative, celelalte abordează problema site-urilor pornografice, a liniilor fierbinţi (deşi în cuprinsul unor cotidiane se face, aproape zilnic, publicitate unor astfel de linii), precum şi a cutiilor

13 Pornografia este definită ca angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui copil de a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament. Prostituţia infantilă/juvenilă este definită ca fiind angajarea într-un raport sexual, sau în alte activităţi sexuale, a unui copil, în schimbul unei sume de bani sau a altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecţiune etc.) 14 MATEI, Gabriela, Pornografia copiilor pe internet, articol susţinut la ….Facultatea de Drept, Universitatea Ecologică din Bucureşti 15 Reţea de prostituţie infantilă cu copii români, anihilată în Italia – Poliţia din Milano a anihilat o reţea de prostituţie infantilă, coordonată de traficanţi români, care aduceau din România copii de etnie romă, cu vârste cuprinse între 1o şi 12 ani, pe care îi obligau să se prostitueze, informează luni Gazetta di Parma. Poliţia italiană a emis mandate de arestare pe numele a şapte persoane de origine română implicate în traficul cu copii, o a opta fiind dată în urmărire de autorităţile italiene. Traficanţii sunt acuzaţi de asociere în vederea comiterii unei infracţiuni, sechestrare de persoane, instigare, favorizarea prostituţiei infantile şi proxenetism, violenţă, ameninţare şi tăinuire. Potrivit sursei citate, cercetările poliţiei italiene pentru prinderea infractorilor au fost declanşate în baza unei declaraţii făcute în urmă cu un an minor român. Anchetatorii au stabilit că majoritatea copiilor erau aduşi în Italia cu acordul părinţilor, care primeau şi sume de bani, şi erau obligaţi să cerşească şi să prostitueze în piaţa Trento din Milano. Reţeaua de traficanţi obţinea venituri din exploatarea de minori rromi de origine română, dar de femei din Ucraina şi Republica Moldova, fiecare dintre cei exploataţi aducând profit zilnic proxeneţilor între 5oo şi 7oo de euro. (Evenimentul, M.R., 18 Mai 2oo4). Copil închiriat de tata pedofililor - Documentar-soc la CNN, despre prostituţia infantilă pe străzile Bucureştiului - Zeci de copii români sunt victime ale pedofililor străini, care fie vin în România pentru “turism sexual”, fie abuzează de minorii plecaţi să practice prostituţia în străinătate, uneori chiar cu acordul părinţilor, dezvăluie un documentar difuzat duminica seara de CNN. Filmarea a fost realizată de Liviu Tipurita, un cameraman născut în România, care s-a întors în ţară pentru un documentar despre prostituţia infantilă şi traficul cu copii români. El a descoperit adolescenţi care îşi vând trupul ca să-şi câştige existenţa, şi un tată care este proxenet pentru propriul fiu. Documentarul - care a avut o durată de aproximativ o oră si a fost realizat în cea mai mare parte cu

~ 39 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII 16

desfăşurate la nivelul Uniunii Europene între 10 % şi 20 % dintre copiii din Europa devin victime ale unei forme de abuz sexual în copilărie. În acelaşi timp, numărul de site-uri dedicate pornografiei infantile este în creştere, zilnic punându-se în circulaţie aproximativ 200 de imagini noi. Comisia Europeană a propus încă din anul 2010 pedepse mai severe pentru abuz sexual asupra copiilor, exploatare sexuală şi pornografie infantilă. Noile norme au, de asemenea, ca ţintă „grooming-ul” („împrietenirea” cu copii prin intermediul chat-urilor web, cu intenţia de a-i abuza sexual) şi aşa-numitul „turism sexual”, chiar şi atunci când această infracţiune a avut loc în afara UE. De asemenea, Comisia doreşte să se facă mai mult pentru a proteja victimele şi pentru a preveni aceste infracţiuni, de exemplu prin a da acces infractorilor la un tratament specific, astfel încât aceştia să nu mai comită din nou vreun abuz. O mai bună protecţie este, de asemenea, necesară pentru copiii care vin în UE fără a fi însoţiţi de un adult. Peste 10 000 de minori neînsoţiţi au depus cereri de azil în UE în 2009. Statele membre UE au adoptat o abordare europeană bazată pe interesul suprem al fiecărui copil, cu scopul de a-i proteja de pericol şi abuz. Abordarea europeană stabileşte standarde comune pentru modul în care autorităţile de imigrare trebuie să trateze minorii neînsoţiţii, de exemplu: tutela, reprezentarea legală şi accesul la găzduire şi îngrijire. Pornografia infantilă trebuie văzută şi instrumentată în contextul acţiunilor de abuz al copiilor, inclusiv cel al crimei organizate, care include prostituţia şi traficul de persoane. În contextul dezvoltării mijloacelor de comunicaţie şi a sistemelor informatice, se impune o reanalizare a paradigmei constituţionale a libertăţii de exprimare. Apariţia şi dezvoltarea unei societăţi virtuale, cibernetice, trebuie să o cameră ascunsă - conţine mărturiile unor copii ai străzii, care relatează cum zeci de cetăţeni occidentali (americani, germani, olandezi sau britanici) vin aici pentru a întreţine relaţii sexuale. (Evenimentul Zilei, D.M., Miercuri, 18 Februarie 2oo4) 16 Uniunea Europeană, Comisia Europeană, Direcţia Generală de Comunicare, Europa şi voi. Instantanee ale realizărilor UE, Ediţia 2011, Bruxelles, Belgia, pp. 36-38, disponibil şi pe http// ec.europa.eu/publications

impună respectarea aceloraşi valori şi norme ca cele unanim acceptate pentru societatea reală. Aceasta cu atât mai mult cu cât spaţiul virtual influenţează din ce în ce mai mult lumea reală. Creşterea rapidă a activităţilor de pornografie infantilă în spaţiul cibernetic, a condus la adoptarea unor importante reglementări juridice la nivel internaţional, şi mai apoi la completarea legislaţiilor naţionale. Concluzia este aceea că valorile şi drepturile fundamentale promovate şi protejate în lumea materială, reală, trebuie să fie impuse şi în lumea virtuală, fără discriminare. Valorile statului de drept nu pot fi protejate aleatoriu, ele fiind aceleaşi, indiferent de spaţiul, real sau virtual, în care se desfăşoară. Internetul nu este o societate paralelă perfectă, ci creează prin facilităţile sale de comunicare şi de răspândire a informaţiei - pericole pe care lumea reală nu le-a cunoscut până acum. Majoritatea statelor europene au fost de acord că orice reprezentare a unui minor sub vârsta de 18 ani, implicată într-o activitate sexuală explicită, ar trebui să fie considerată pornografie a copilului. Factorii favorizanţi ai proliferării pedofiliei în societatea românească După intrarea României în Uniunea Europeană s-a creat posibilitatea pentru ca tot mai mulţi cetăţeni români să lucreze legal în spaţiul comunitar. Majoritatea celor plecaţi în căutarea unui loc de muncă în străinătate sunt familişti, cu unul sau mai mulţi copii în întreţinere. Migraţia forţei de muncă s-a făcut numai pentru cei apţi de muncă, copiii fiind lăsaţi în grija bunicilor sau rudelor. Există cazuri în care minorii de vârstă mai mare se ocupă de fraţii mai mici, asumându-şi obligaţiile părinţilor. Mulţi dintre cei plecaţi la muncă în străinătate întemeiază alte familii, abandonându-şi familia de acasă, implicit copiii. Abandonarea minorilor creează o situaţie de vulnerabilitate a acestora din urmă, care, coroborată cu un cadru deficitar la nivelul asistenţei sociale, îi transformă pe aceştia în potenţiale victime ale pornografiei infantile. În România, supravegherea parentală este diminuată de problemele economice cotidiene ale familiei în perioada societăţii de tranziţie, ceea ce face ca o serie de copii să aibă acces nelimitat şi necontrolat la programele de televiziune şi la site-urile internet

~ 40 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

pentru adulţi. Studiile efectuate de The Gallup Organization Romania pentru UNICEF, Fundaţia SOROS şi Organizaţia Salvaţi Copiii din România, asupra situaţiei copiilor rămaşi singuri acasă, arată că: ¾ peste 8% din copiii României au părinţii plecaţi la muncă în străinătate; ¾ 350.000 copii sunt afectaţi de migraţia părinţilor, dintre care 126.000 au ambii părinţi plecaţi; ¾ jumătate din aceşti copii au vârsta sub 10 ani; ¾ dintre copii cu ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate, 16% au fost lăsaţi în grija altor persoane de mai mult de un an, iar 3% de mai mult de 4 ani. Trebuie să precizăm faptul că, în prezent, în România există atât amatori de pornografie infantilă on-line, cât şi producători de materiale pe această temă destinate consumului naţional şi internaţional. Din cercetările efectuate de Children’s Bureau of the U.S. Department of Health and Human Services în cadrul The National Child Abuse and Neglect Data System, rezultă: ¾ din totalitatea copiilor victimizaţi, mai mult de 60% au fost neglijaţi; ¾ 18% abuzaţi fizic ¾ 10% asaltaţi sexual, ¾ 7% au suferit rele tratamente emoţionale ¾ 15% din cazuri au fost asociate cu alte tipuri de abuzuri; ¾ cei mai mulţi copii victimizaţi sunt cei până în trei ani şi fetele într-un număr mai mare decât băieţii. Cu toate acestea cercetările nu sunt complete având în vedere faptul că există un număr destul de însemnat de copii care nu declară niciodată faptul că au fost victime ale unor abuzuri. Printre cauzele ce conduc la neînceperea sau nefinalizarea unei investigaţii cu privire la o faptă prin care a fost victimizată o persoană minoră enumerăm: ¾ Victimele nu au cunoştinţă de faptul că au puterea, curajul sau posibilitatea de a raporta abuzurile ce se săvârşesc asupra lor; ¾ Persoanele în a căror îngrijire se află minorii, nu raportează abuzurile comise asupra acestora deoarece: consideră că nu au suficiente dovezi ale presupusului abuz; consideră că odată cu trecerea timpului vor putea lua măsuri pentru protejarea minorilor; ştiu că ar trebui să acuze membri ai familiei.

Organele de cercetare în măsură să desfăşoare acest tip de investigare, nu se documentează suficient sau conduc ancheta în mod impropriu. Conform unui studiu al ONU, pe plan mondial în fiecare an sunt abuzaţi sexual sau constrânşi să se prostitueze 1,8 milioane de copii, iar 1,2 milioane de minori sunt vânduţi de către traficanţi precum nişte bunuri de consum. Portretul victimei arată că majoritatea provin din familii destrămate, cu părinţi despărţiţi sau recăsătoriţi, cu părinţi alcoolici sau violenţi, care îi abuzează fizic şi/sau sexual, sau din medii în care nu sunt supravegheaţi de părinţi, tutori ori reprezentanţi legali. Copiii provenind din familii cu puţine resurse financiare sunt cei mai vulnerabili. Ei sunt atraşi în activităţi pornografice prin oferirea de stimuli materiali, de cadouri constând în obiecte personale, piese de îmbrăcăminte sau chiar mâncare. Între ţintele pedofililor se regăsesc numeroşi copii care provin din familii destrămate, în care părintele sau tutorele legal nu are o capacitate de ripostă, din cauza lipsei de educaţie sau a vârstei înaintate. La polul opus, copiii cu multe resurse materiale şi părinţi ocupaţi cu propriile afaceri, sunt tentaţi să participe la acţiuni care implică pornografia, considerând că actele lor sunt o probă a maturităţii şi libertăţii de exprimare. Deşi aceste cazuri sunt mai rare, există unii copii care, influenţaţi de anturaj sau sub impresia celor văzute în cadrul unor programe TV pentru adulţi, se filmează singuri, pentru ca apoi să posteze secvenţele pornografice pe internet. Efectele acţiunilor pornografice sunt devastatoare asupra copilului. Dincolo de orice vătămări corporale pe care copilul le suferă pe parcursul agresiunii, dar şi transmiterea de boli sexuale, aceştia sunt afectaţi de depresii, mânie, diverse tulburări psihice, insomnii asociate cu stres posttraumatic. Copiii abuzaţi sexual sunt sub impresia unui puternic sentiment de vinovăţie faţă de agresiunea pe care au suferit-o, considerând că în mare parte au contribuit sau au înlesnit desfăşurarea acesteia, dublat de lipsă de respect pentru sine. Situaţia este agravată atunci când persoanele agresoare, sau care înlesnesc acţiunea ilicită, sunt persoane în care copilul avea încredere, fie datorită

~ 41 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

relaţiei de familie sau prietenie, fie datorită faptului că acestea reprezentau o autoritate menită să îl protejeze. Multe din aceste efecte îl însoţesc pe copil în viaţa de adult, viaţa sa fiind alterată definitiv. Profilul agresorului. Agresorii copiilor sunt de regulă persoane care sunt considerate oneste de către societate, sau persoane care au meserii ce le conferă un grad mare de credibilitate şi confidenţialitate, cum sunt preoţii, medicii, avocaţii, profesorii. Unii dintre infractori nu au însă înclinaţii pentru pedofilie şi pornografie infantilă, dar participă la acest tip de activităţi din motive financiare. Studiile realizate asupra persoanelor aflate în detenţie pentru săvârşirea infracţiunilor de pornografie infantilă, evidenţiază ca factori criminogeni originari experienţe sexuale în perioada minorităţii, lipsa socializării în perioada minorităţii, insatisfacţii în relaţiile interpersonale, o anumită atracţie sexuală pentru copii care a fost dezvoltată sau nu, coroborată cu posibilitatea de a utiliza internetul. Unii indivizi descoperă că această tehnologie le amplifică fanteziile sexuale, conducându-i spre un risc asumat, într-un mediu care le favorizează contactul nemijlocit cu minorii. Cu timpul, pedofilii se izolează în lumea contactelor on-line, dezvoltând relaţii cu persoane care au aceleaşi preocupări. Sunt vizitatorii site-urilor dedicate pornografiei infantile pedofili, ori numai o parte dintre ei? Răspunsul tinde să confirme apartenenţa majorităţii vizitatorilor acestor site-uri la categoria pedofililor. Există însă şi o categorie a profitorilor de pe urma acestei activităţi, a acelora care comercializează pe propriile site-uri imagini şi alt tip de materiale aparţinând categoriei pornografiei infantile. Pedofilii schimbă informaţii între ei şi pot opera într-un cadru organizat internaţional, adesea sub anonimatul unor pseudonime. Posesorii de pornografie infantilă devin colecţionari de astfel de materiale din cele mai diverse motive: ¾ caută diferiţi stimuli sexuali; ¾ manifestă o simplă curiozitate în privinţa unor astfel de materiale; ¾ devin colecţionari în scopul de a comercializa ulterior imaginile pe internet; ¾ sunt pedofili autentici care doresc să îşi amplifice fanteziile sexuale.

Dintre posesorii de materiale pornografice cu minori, 91% sunt bărbaţi, majori şi necăsătoriţi. Dintre imaginile vizualizate pe internet o mare parte cuprind copii expunându-şi organele genitale, imagini ce implică sex, violuri şi chiar tortură. Mulţi dintre cei investigaţi de poliţie pentru acest gen de infracţiuni sunt persoane care au victimizat sexual şi care posedă materiale pornografice cu minori. Mare parte din pedofili folosesc computerul pentru a organiza şi completa propria colecţie şi pentru a face schimb de imagini similare. Odată ajunse pe internet, imaginile pornografice circulă la infinit, fapt de natură să îngreuneze măsurile de prevenţie şi combatere de către autorităţile de aplicare a legii. Pentru ca măsurile represive să fie proporţionale cu gravitatea fenomenului, este necesar un efort continuu în cooperarea şi coordonarea dintre state17. Această conlucrare conduce la perfecţionarea şi adoptarea unor metodologii de investigare rapidă şi efectivă care presupun: videoconferinţe, expertiza probelor, noi măsuri de protecţie a martorilor. O serie de ONG-uri româneşti au dezvoltat programe care au scopul de a studia, de a preveni şi de a contribui la diminuarea acestui fenomen infracţional: - Microsoft România şi Fundaţia Nadia Comăneci au iniţiat programul “Siguranţa tinerilor pe Internet”, care are ca scop educarea copiilor, părinţilor şi a profesorilor în privinţa pericolelor pe care le prezintă Internetul. Microsoft împreună cu Poliţia Română au pus în funcţiune la 26 octombrie 2007 Child Exploitation Tracking System (CETS), aplicaţie software destinată forţelor de poliţie pentru a partaja şi analiza informaţii

17 Cazul Kurt Treptowa. Acesta a absolvit Universitatea din Arizona şi a sosit în România în 1994, unde a înfiinţat la Iaşi fundaţia „Centrul pentru Studii Româneşti", care avea ca scop promovarea istoriei şi culturii româneşti în lume. Istoricul a predat timp de câţiva ani şi la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. În anul 2002 a fost acuzat, iar în 2003 condamnat la 7 ani închisoare pentru corupere sexuală, perversiune sexuală cu minori şi acte sexuale cu minori. Pedofilul a fost eliberat condiţionat cu 491 zile înainte de finalizarea celor 7 ani de detenţie, urmare a editării lucrării ştiinţifice “Viaţa şi timpurile lui Vlad Dracul. Reverberaţii asupra familiei”. În cursul procesului procurorii au prezentat filme şi fotografii în care pedofilul întreţinea relaţii sexuale cu 3 fetiţe şi doi băieţi cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani, şi 2 fetiţe de 9 respectiv 14 ani.

~ 42 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

referitoare la urmărirea cazurilor de exploatare a copiilor on-line. - Poliţia Română şi Microsoft România au început colaborarea pentru creşterea siguranţei folosirii mediului Internet, în special de către copii, încă din anul 2004, cu ocazia primei mese rotunde şi a sesiunii de instruire organizată împreună cu Interpol şi International Centre for Missing and Exploited Children. - Focus, singurul membru operaţional (cu drepturi depline) din România al “Missing Children Europe”, s-a lansat în 25 mai 2007 şi operează cazurile de dispariţii şi cele de exploatare sexuală a copiilor prin intermediul unui Call-Center. Există însă un vid în spectrul măsurilor legale şi al mecanismelor de monitorizare care ar putea contribui eficient la prevenirea şi combaterea pornografiei infantil pe Internet: ¾ Legislaţia românească ar trebui să reglementeze urmărirea tranzacţiilor financiare efectuate pe site-urile pornografiei infantile. ¾ Se impune îmbunătăţirea mecanismelor de monitorizare a copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate, şi totodată efectuarea unor studii la nivel naţional care să urmărească evoluţia fenomenului migraţiei şi implicaţiile acestuia asupra copiilor. ¾ Este necesară restricţionarea de către providerii de internet a accesului publicului la site-urile care conţin fotografii sau filme cu conţinut pornografic infantil. Traficul de minori Vizibilitatea fenomenul traficului de persoane în România a luat amploare în anii ’90. Poziţia geografică a României, în Sud - Estul Europei, situarea în apropierea rutelor principale de trafic de persoane dintre Asia şi Europa de Vest, precum şi trecerea de la o societate restrictivă, la o societate de tip democratic, bazată pe libera circulaţie a persoanelor, au permis apariţia şi dezvoltarea fenomenului traficului de persoane. Tranziţia de la un tip de societate închis la democraţie a determinat, pe lângă modificarea reperelor sociale, reaşezarea relaţiilor sociale, profunde transformări în plan economic. Unul dintre efectele tranziţiei prelungite a fost scăderea calităţii vieţii. Pe fundalul sărăciei, al lipsei de perspective, multe persoane ajung în

situaţia de a accepta promisiuni false, devenind astfel victime ale traficului de persoane. România este citată în principal ca ţară de origine şi de tranzit Situaţia României nu este singulară în regiune. Şi în alte ţări din Sud–Estul Europei victimele sunt recrutate şi ajung să fie exploatate în alte state, cu precădere din Vestul Europei. Traficul de fiinţe umane este un fenomen global ce afectează persoanele indiferent de vârstă şi sex, neexistând un profil exact al victimelor acestuia. Din cauza naturii clandestine a fenomenului, a dificultăţilor de identificare a victimelor şi a reticenţei acestora de a raporta autorităţilor, statisticile nu reflectă dimensiunea reală a fenomenului. Fenomenul infracţional nu este unul static, el evoluează nu numai ca magnitudine, dar şi în ceea ce priveşte modul de operare al reţelelor/grupărilor de criminalitate organizată, de cele mai multe ori acestea orientânduşi activitatea în funcţie de profitul pe care l-ar putea obţine, speculând dificultăţile socioeconomice şi speranţa oamenilor într-o viaţa mai bună, factori de risc care atât timp cât vor fi prezenţi, vor continua să fie exploataţi de către traficanţi. Conform Europol, în multe dintre statele membre U.E. grupările criminale şi reţelele implicate în săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane îndeplinesc cele mai multe dintre criteriile UE în considerarea lor ca şi grupuri infracţionale organizate18. În România, principala modalitate de identificare a victimelor este reprezentată de acţiunile întreprinse de către IGPR şi IGPF, prin intermediul structurilor subordonate. Situaţia statistică a fost centralizată până la sfârşitul anului 2006 de către Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate din cadrul IGPR , respectiv, IGPF. Conform acestor surse, situaţia victimelor identificate în anul 2006 este următoarea: FIG 2, RAP ANITP 2006, P24. Perspectivă cantitativ- calitativă asupra traficului de copii, în perioada 2006- 2012 Principalele surse utilizate în creionarea unei imagini de ansamblu asupra dimensiunilor traficului de persoane, centrat pe 18 Departamentul de Stat al S.U.A. a dat publicităţii, în cursul lunii iunie 2008, Raportul „Trafficking in Human Beings in the European Union: A Europol Perspective”, februarie 2008

~ 43 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

victimizarea copiilor, provin din surse publice guvernamentale, poliţieneşti, în speţă rapoarte, studii, analize efectuate de către poliţia română prin Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane şi din surse publice ale organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară activităţi de protecţie şi promovare a drepturilor copilului în România. Potrivit unui raport19 care cuprinde rezultatele studiului REACT în România, traficul de copii în ţara noastră este orientat cu preponderenţă către exploatarea sexuală, victimele fiind în majoritate fete, cu vârste între 15 şi 17 ani. Dacă în cazul traficului de 19 Acest raport face parte dintr-un proiect internaţional REACT - Raising awareness and Empowerment Against Child Trafficking, coordonat de Salvaţi Copiii Italia şi finanţat de Comisia Europeană prin programul DAPHNE III. Proiectul este implementat în patru ţări din Europa: Italia, Danemarca, Bulgaria şi România şi şi-a propus să desfăşoare campanii de informare a copiilor şi tinerilor despre riscurile utilizării internetului şi telefoniei mobile în traficul de fiinţe umane şi exploatarea copiilor. În România, campania de informare va fi planificată şi realizată de Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane. În fiecare din cele patru ţări a fost realizat câte un studiu exploratoriu care a analizat următoarele dimensiuni:riscurile la care sunt expuşi copiii şi tinerii când utilizează internetul şi telefonia mobilă ; cazuri în care internetul sau telefonia mobilă au fost utilizate în traficarea unor copii sau tineri sau în exploatarea acestora ; categoriile de copii cele mai vulnerabile ; modalităţi şi mecanisme de apărare a copiilor împotriva abuzurilor şi exploatării. Studiul a avut o abordare calitativă, realizânduse interviuri cu principalii actori implicaţi în prevenirea şi combaterea traficului de copii şi în problematica accesului copiilor la internet. Astfel, au fost realizate 27 de interviuri cu poliţişti, specialişti din domeniul protecţiei copilului, profesori, psihologi, reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale şi ai firmelor care oferă acces la internet. De asemenea, 21 de copii au participat la două focus-grupuri despre utilizarea internetului şi a telefoniei mobile. Ambele discuţii de grup au avut loc în Bucureşti, una fiind organizată cu copii de clasa a VIII-a de la o şcoală generală, iar cealaltă discuţie fiind organizată la centrul educaţional al organizaţiei Salvaţi Copiii. Discuţia de la centrul educaţional a reunit copii cu o paletă mai variată de vârste, de la 11 la 15 ani, aceştia fiind copii care au abandonat sistemul educaţional de masă sau nu au fost niciodată înscrişi. Discuţiile de grup au ajutat la înţelegerea rolului pe care îl are internetul în viaţa de zi cu zi a copiilor şi tinerilor şi a modului în care folosesc internetul. În plus, pentru a înţelege cât de des utilizează copiii internetul sau telefonul mobil a fost realizat şi un sondaj în rândul elevilor de gimnaziu şi liceu. În total, 166 de elevi din clasele V– XII din Bucureşti şi Iaşi au răspuns întrebărilor dintr-un chestionar standardizat. Chiar dacă numărul de participanţi la studiu este prea mic pentru ca rezultatele să fie reprezentative pentru elevii din România, în acest moment aceste rezultate ne dau o imagine asupra fenomenului, ipoteze care pot fi analizate mai în profunzime într-un studiu viitor.

adulţi, ultimii ani au adus schimbări ale modului de recrutare şi a formelor de exploatare, în cazul traficului de copii, în ultimii ani a existat o anumită constanţă. Traficul de fiinţe umane a înregistrat începând cu 2005 o scădere constantă în România, ajungând de la 2551 victime identificate în 2005, la 780 identificate în 200920. Specialiştii remarcă faptul că, în cazul traficului de persoane adulte, a existat o schimbare importantă după 2007 în ceea ce priveşte metoda de exploatare în sensul creşterii importante a traficului pentru exploatare prin muncă. Traficul de copii s-a înscris în aceeaşi tendinţă de scădere, dar în 2009 scăderea a fost mult mai mică decât în cazul adulţilor astfel încât raportul copii-adulţi victime ale traficului de persoane a crescut. În anul 2006, din totalul victimelor identificate la nivel naţional, cel mai numeros segment este constituit de către femei cu vârsta cuprinsă între 18-25 de ani, reprezentând un procent de 43,85% din totalul victimelor identificate de către structurile specializate ale poliţiei. Această categorie este urmată de cea a femeilor cu vârsta mai mare de 25 de ani, de bărbaţi cu vârsta peste 25 de ani şi cea a fetelor cu vârsta cuprinsă între 14-17 de ani (a se vedea anexa 1 RAPORT 2006). Prin comparaţie cu anul precedent, în anul 2006 s-a înregistrat o scădere cu 21,02% a numărului de victime identificate de către IGPR, în regiunile de dezvoltare N-E şi N-V s-a înregistrat o creştere cu 6,31%, respectiv 12,59%15. Astfel, în anul 2006, la nivelul regiunilor de dezvoltare, numărul de victime identificate a scăzut cu: 19,38% în Banat, 28,25% în S-E, 29,68% în Sud Muntenia, 33,83% în Centru, 37,9% în SV Oltenia şi 42,31% în Bucureşti. Conform datelor furnizate de către IGPR, se constată că în anul 2006 principalele ţări de destinaţie pentru exploatarea victimelor traficului de persoane sunt statele Uniunii Europene. Astfel, din totalul de 1777 victime identificate de IGPR, 576 au fost exploatate în Spania, 466 în Italia, 281 în România, 95 în Germania, 64 în Franţa, 42 în Grecia, 36 în Portugalia. Urmărind comparativ situaţia victimelor identificate de 20 European Commision; Directorate General, Justice, Freedom and Security, REACT- Rezultatele studiului în România, JLS/2007/DAP-I/17430- CE-0227796/00-22

~ 44 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

către structurile IGPR în 2005 şi 2006, după criteriile sex şi vârstă se pot menţiona o serie de aspecte, precum: ¾ scăderea procentului victimelor identificate cu vârsta cuprinsă între 10-13 ani, atât pentru sexul feminin (de la 0,15% din totalul victimelor identificate, la 0,08%), cât şi pentru sexul masculin (de la 0,74%, la 0,21%); ¾ proporţia victimelor identificate cu vârsta cuprinsă între 14-17 ani a înregistrat o evoluţie descrescătoare pentru sexul feminin, de la 13,21% din totalul victimelor identificate în anul 2005, la 11,9% în 2006, dar a crescut în cazul victimelor identificate de sex masculin, de la 1,21%, la 1,61%; ¾ în aceeaşi perioadă, proporţia bărbaţilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani a înregistrat o creştere de la 6,48%, la 7,74% din totalul victimelor identificate, iar pentru bărbaţii cu vârsta mai mare de 25 de ani, s-a înregistrat o creştere de la 13,4%, la 15,97%. În majoritatea cazurilor, aceştia sunt exploataţi prin muncă; ¾ proporţia femeilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani a înregistrat o scădere de la 48,88%, în 2005, la 43,85% în anul 2006; ¾ ca un efect al creşterii numărului victimelor exploatate prin muncă, s-a constatat o creştere de la 15,91%, la 18,59 a numărului persoanelor de sex feminin, cu vârsta mai mare de 25 de ani, traficate în acest scop. În anul 2012 România a continuat să fie o ţară de origine pentru victimele traficului de persoane, însă dimensiunea cantitativă a fenomenului continuă tendinţa de scădere manifestată în anul 2006. Astfel, numărul total al victimelor identificate în anul 2007 este de 178021, mai mic decât cel al victimelor identificate în anul anterior (2285). Dintre acestea, 726 au fost traficate începând cu

2007, restul fiind victime implicate în trafic în anii anteriori şi identificate în anul 2007. Din totalul acestor victime, 3 au fost retraficate, fiind identificate ca atare în baza centralizată de date privind victimele traficului de persoane. Pe lângă aceste cazuri, un număr de 110 victime au declarat în cadrul interviurilor cu structurile specializate de aplicare a legii că au fost retraficate, însă această cifră nu poate fi validată întrucât, pe de o parte, se bazează exclusiv pe afirmaţiile victimelor, iar pe de altă parte, baza centralizată funcţionează începând cu luna ianuarie 2007, în timp ce situaţiile de victimizare raportate au fost anterioare acestei date. În 2007, pe teritoriul României nu au fost raportate cazuri de trafic de persoane ale căror victime să fi fost cetăţeni străini. Astfel, 84% dintre victimele traficului de persoane identificate în cursul anului 2007 sunt persoane adulte, restul de 16% (292 victime) sunt minori (marea majoritate a acestora – 92% - înscriindu-se în categoria 14 – 17 ani). În ceea ce priveşte ţările de destinaţie a traficului, Italia (469 victime, 26% din numărul total) şi Spania (458 victime, respectiv 25%) continuă să înregistreze cele mai mari cifre şi în anul 2007, totalizând împreună mai mult de jumătate din numărul victimelor identificate. Cehia (242 victime – 13%) şi Grecia (189 victime – 11%) au reprezentat în 2007 un caz special datorită creşterii rapide a numărului de victime ale exploatării prin muncă forţată, iar Germania (92 victime) a continuat să reprezinte o destinaţie importantă pentru traficul cu victime de cetăţenie română. De asemenea, în România (trafic intern 10 ) au fost identificate în 2007 un număr de 207 victime, în exclusivitate de cetăţenie română. De menţionat că 33 victime au fost traficate în două sau mai multe ţări, iar statistica prezentată include fiecare din situaţiile în care acea persoană a fost traficată (astfel, dacă totalul victimelor identificate în anul 2007 este de 1780, totalul situaţiilor de destinaţie a exploatării este, în mod corespunzător, mai mare, respectiv 1818). Traficul de persoane, ca infracţiune şi ca fenomen social, are la bază o formă de relaţie între victimă şi recrutor. Primul dintre cei care profită de naivitatea viitoarelor victime, speculând dificultăţile sociale şi economice

21 Departamentul de Stat al S.U.A. a dat publicităţii, în cursul lunii iunie 2008, Raportul anual privind traficul de persoane în anul 2007. Raportul face referire la un număr de 1662 de victime, identificate de autorităţile române în anul menţionat. Diferenţa dintre numărul total al victimelor identificate (1780) şi cifrele publicate de raportul Departamentului de Stat se datorează introducerii în baza centralizată de date a ANITP, în perioada decembrie 2007 iulie 2008, a unui număr de 118 cazuri, aşa cum au fost ele confirmate şi raportate ulterior de către structurile specializate ale poliţiei şi poliţiei de frontieră

~ 45 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

ale acestora, este recrutorul - cel care atrage victima în istoria de trafic, pentru a fi ulterior exploatată în scopul obţinerii de profituri ilicite. Astfel, în anul 2007, 481 dintre victimele de gen feminin, reprezentând 50% din totalul populaţiei feminine victimizate şi 283 dintre victimele de gen masculin, 35% din totalul populaţiei masculine victimizate, au fost recrutate de către persoane pe care le-au declarat cunoştinţe sau prieteni. Această realitate demonstrează, înainte de toate, faptul că traficanţii au abilitatea de a folosi mecanisme de manipulare pentru atragerea victimelor în procesul traficării. Recrutorii ţintesc, deloc întâmplător, către potenţiale victime identificate atent din rândul celor cu care au o minimă relaţie socială, de „prietenie”, ale căror nevoi socio-economice, dorinţe fireşti de bunăstare şi disponibilitatea de a pleca din ţară, le sunt cunoscute. Un alt aspect relevant şi îngrijorător este dat de faptul că 40 dintre victimele de gen feminin identificate în anul 2007 au fost introduse în situaţia de trafic de către partenerii lor de viaţă (cu care erau fie în relaţii de uniune consensuală, fie căsătorite sau urmau să se căsătorească). Mai mult decât atât, 34 dintre acestea au fost victime ale diferitelor forme de exploatare sexuală. Dacă în cazul victimelor înşelate/recrutate de către cunoscuţi, prieteni sau parteneri de viaţă, aceştia au abuzat de relaţia de încredere pe care o aveau cu victimele pentru a le atrage în istoria de trafic, în cazul victimelor recrutate de către persoane necunoscute este evidentă vulnerabilitatea ridicată a acestora, motivată de condiţia socio-economică precară şi dorinţa de soluţionare rapidă a problemelor economice cu care se confruntau aceste victime şi/sau familiile acestora. Din totalul victimelor traficului de persoane identificate în anul 2013, 292 (16%) aveau vârste mai mici de 18 ani. Dintre aceştia, 127 (44%) au fost victime ale traficului intern (în interiorul graniţelor ţării), iar 166 (56%) au fost traficate pentru diferite forme de exploatare, în afara ţării. Două dintre victimele minore au fost retraficate, fiind exploatate iniţial în România, ulterior vândute de către proxeneţii români altor traficanţi, care au dus victimele în Spania, respectiv Spania şi Turcia, scopul traficului fiind în ambele situaţii, cel al exploatării sexuale.

Principala modalitate de exploatare a copiilor a fost cea sexuală, 75% dintre victimele sub 18 ani fiind traficaţi în acest scop. De asemenea, 35 de minori (12%) au fost obligaţi la practicarea cerşetoriei, 21 (7%) au fost exploataţi prin muncă, 5 au fost obligaţi la comiterea de furturi, 6 au fost victime ale exploatării în scop pornografic (două dintre ele ale celei practicate prin intermediul internetului), iar în 5 cazuri exploatarea nemaiavând loc, fiind vorba de tentative. Distribuţia celor 292 de minori-victime în funcţie de criteriile genului şi apartenenţei la o grupă de vârstă indică faptul că marea majoritate a acestora (92%- 269 victime) aveau vârste cuprinse între 14 şi 17 ani (240 fete, 29 de băieţi). Alte 19 victime aveau vârste cuprinse între 10 şi 13 ani (12 fete, 7 băieţi), 3 victime aveau între 7 şi 9 ani (2 fete, 1 băiat) şi o victimă, de gen feminin avea doar 6 ani la momentul traficării22 . Dintre aceste victime sub 13 ani, 8 fete (11-13 ani) au fost exploatate sexual în România, 1 băiat de 13 ani a fost exploatat prin muncă în agricultură tot în România, iar 14 copii (7 fete şi 7 băieţi) au fost obligaţi la practicarea cerşetoriei (10 în România, 3 în Spania şi 1 în Italia). Un aspect important cu privire la copii exploataţi este cel legat de situaţia familială a acestora. Astfel, 173 dintre cei 292 de copii, victime ale exploatării provin din familii biparentale, în timp ce alţi 92 trăiesc în familii cu un singur părinte, după cum 10 dintre ei nu aveau sprijinul familiei, 9 proveneau dintr-un mediu instituţional 23, alţi 7 locuiau la rude, iar 1 victimă a fost abandonată de familie. Această stare de lucruri atrage atenţia asupra faptului că majoritatea copiilor-victime (59%) trăiau împreună cu ambii părinţi, iar vulnerabilitatea la trafic se manifestă chiar şi în familiile biparentale. Motivul pentru care aceşti copii au intrat în trafic depăşeşte sfera criteriilor socio-demografice incluse în acest studiu, fiind necesare cercetări care să permită cunoaşterea circumstanţelor şi a mecanismelor care au dus la traficarea copiilor.

22 Cazul a fost identificat de către ofiţerii de poliţie din cadrul BCCO într-unul din centrele de plasament. Copilul este cel mai mic dintre cei 4 fraţi, toţi fiind exploataţi în scopul cerşetoriei în România, de către o persoană cu care aceştia nu au mai avut relaţii anterioare. 23 Dintre aceştia, 7copii au fost exploataţi sexual şi 3 în scopul cerşetoriei

~ 46 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” 24

Analizând nivelul de şcolarizare , se observă că un număr de 39 copii, reprezentând 13% din numărul total al victimelor minori, au absolvite 1-4 clase, majoritatea victimelor, respectiv 172 (59%) absolviseră între 5 şi 8 clase, iar alţi 69 (24%) absolviseră între 9 şi 12 clase. 7 minori (2%) erau absolvenţi ai unei şcoli profesionale, iar 6 copii (2%), nu erau şcolarizaţi. Şi în 2007, minorii au reprezentat un grup extrem de vulnerabil, motiv pentru care sunt necesare măsuri de prevenire a abandonului şcolar, concomitent cu dezvoltarea activităţilor de informare/ conştientizare cu privire la riscurile reprezentate de traficul de persoane, atât în şcoală, cât şi în afara acesteia. Alte 443 de victime de gen masculin şi 293 de gen feminin au fost atrase în circuitul exploatării de către persoane pe care nu le cunoşteau. Dacă în cazul victimelor înşelate/recrutate de către cunoscuţi, prieteni sau parteneri de viaţă, aceştia au abuzat de relaţia de încredere pe care o aveau cu victimele pentru a le atrage în istoria de trafic, în cazul victimelor recrutate de către persoane necunoscute este evidentă vulnerabilitatea ridicată a acestora, motivată de condiţia socio-economică precară şi dorinţa de soluţionare rapidă a problemelor economice cu care se confruntau aceste victime şi/sau familiile Dintre cei 166 de minori, victime ale traficului extern, astefel: ¾ Italia25: 98 de minori au fost traficaţi şi exploataţi (13 băieţi şi 85 de fete); ¾ Spania26:32 de minori au fost traficaţi şi exploataţi (6 băieţi şi 26 de fete):

24 Datele prezentate în raport se referă la nivelul de instruire a victimelor la momentul începerii traficării. Diferenţa dintre numărul victimelor identificate şi totalul pentru acest indicator este datorată cazurilor de retraficare 25 În cazurile de trafic de copii în Italia, 70 de fete au fost victimele exploatării sexuale (60 de copii au fost exploataţi în stradă, 9 în locuinţe şi o fată a fost exploatată pentru oferirea de servicii sexuale în cluburi), 10 fete au fost obligate la practicarea cerşetoriei, 1 fată a fost exploatată pentru muncă forţată în domeniul hotelier, 1 fată a fost obligată la comiterea de furturi. În 3 cazuri, exploatarea nu a avut loc (tentative); În cazul minorilor de sex masculin, 6 băieţi au fost obligaţi la practicarea cerşetoriei, 3 au fost obligaţi la comiterea de furturi, 3 au fost exploataţi pentru muncă forţată în domeniul agriculturii, iar 1 băiat în domeniul construcţiilor; 26 Dintre aceştia, 22 de fete au fost exploatate sexual (12 în cluburi, 7 pe stradă şi 3 în locuinţe), 2 fete au fost exploatate pentru muncă forţată în domeniul agricol, una

¾ Olanda: 7 fete au fost traficate şi exploatate sexual, 4 dintre victime au fost exploatate în locuinţe, pentru 2 victime locul exploatării a fost în cluburi, iar o victimă a fost exploatată sexual în hoteluri; ¾ Franţa: 5 fete au fost traficate şi exploatate, 3 dintre acestea fiind victimele exploatării sexuale în stradă, iar 2 fete au fost obligate la practicarea cerşetoriei; ¾ Cehia: 5 băieţi au fost exploataţi, toţi fiind victime ale traficului în scopul exploatării prin muncă (3 în construcţii, 2 în domeniul agricol); ¾ Germania : 4 minori au fost traficaţi şi exploataţi (o fată a fost victimă a exploatării pentru cerşetorie) ¾ Grecia :4 minori traficaţi (un caz de exploatare prin muncă în agricultură) ¾ Marea Britanie : 3 minori au fost excploataţi ( victimele fiind de gen feminin, majoritatea acestora au fost traficate în scopul exploatării sexuale); ¾ Austria : 3 minori au fost exploataţi ( un băiat în vederea comiterii de furturi, o fată pentru cerşetorie, iar altă fată a fost victima exploatării sexuale); ¾ câte 2 fete au fost traficate şi exploatate în Turcia, Portugalia şi Macedonia, în toate cazurile fiind vorba de exploatare sexuală; o fată a fost traficată în Croaţia în scopul exploatării sexuale iar în 4 cazuri, minorii au fost traficaţi în mai multe ţări (2 dintre ei în Italia şi Spania, unul în Franţa şi Italia şi unul în Turcia şi Spania. Doi dintre minorii traficaţi în afara graniţelor ţării, au fost exploataţi şi în România. Ca şi în cazul victimelor adulte, se menţine preponderenţa pe ţări a anumitor tipuri de exploatare. Majoritatea victimelor minori, traficaţi în afara României, au fost victime ale exploatării sexuale, 70% respectiv 116 cazuri, după cum urmează: 69 copii în stradă, 22 în locuinţe/spaţii private, 21 în cluburi, 3 în hoteluri şi 1 în bordeluri. Şi în acest caz, majoritatea victimelor au fost recrutate în condiţiile unor promisiuni false, legate de cele mai multe ori de găsirea unui loc de muncă bine plătit, prin obligare la practicarea cerşetoriei, iar într-un caz exploatarea nu a mai avut loc (tentativă). În cazul victimelor băieţi, 4 au fost exploataţi pentru muncă forţată în domeniul agricol, iar 2 băieţi au fost obligaţi la cerşetorie;

~ 47 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

respectiv 104 victime (90%). Alte 6 victime au fost traficate ca urmare a unei propuneri de căsătorie (5%), iar 6 victime au fost răpite (5%). De cele mai multe ori, oferta a venit din partea unei cunoştinţe sau a unei persoane apropiate victimei, respectiv 65 de cazuri, (56%). Pentru 29 de cazuri (25%), propunerea era făcută de către o persoană cu care victima nu avusese nici un fel de relaţii anterioare, incluzând aici şi cazurile de răpire. În alte situaţii, recrutarea a fost făcută de către vecini (9 cazuri, 7%) sau de către un proxenet (7 cazuri). Un număr de 3 victime au fost recrutate de partener sau soţ, iar 3 victime au fost recrutate de rude. Şi în cazul traficului de copii în afara României, indiferent de modul de exploatare, victimele au suferit diferite forme de abuz: 64 au fost victime ale abuzului emoţional (39%), 45 au fost victime ale abuzului fizic (27%), 19 au fost victimele abuzului sexual (11%), unui număr de 14 victime le-au fost reţinute sau distruse documentele (8%), altor 13 le-au fost impuse diferite penalităţi financiare (8%), 5 au fost sechestrate (3%) şi altor 3 victime le-a fost refuzat accesul la hrană, mijloace de igienă şi recuperare, iar în alte 3 cazuri victimele nu au ajuns în situaţia de a fi exploatate. Judeţele din care proveneau cei mai mulţi dintre copiii traficaţi în afara graniţelor ţării în anul 2007 sunt, după cum urmează: Mehedinţi (21), Galaţi (14), Dolj (11), Botoşani (9), Constanţa (8), Argeş şi Prahova (câte 7), Iaşi (6), Bihor, Vaslui, Giurgiu, Dâmboviţa, Călăraşi, Buzău, Braşov (câte 5). Datele statistice indică faptul că, în anul 2007, modalităţile de exploatare au fost, după cum urmează: ¾ exploatare prin muncă forţată: 877 victime, reprezentând 49% din totalul victimelor identificate în anul 2007, ¾ exploatare sexuală: 724 victime (41%), ¾ exploatare prin cerşetorie: 146 victime (8%), ¾ exploatare pentru comiterea de furturi: 10 victime ¾ exploatare în scopul pornografiei infantile: 4 victime ¾ exploatare în scopul pornografiei prin internet: 2 victime Au fost înregistrare 18 situaţii (1%) de tentativă la săvârşirea infracţiunii de trafic de

persoane. În anul 2007 nu au fost raportate persoane traficate pentru prelevarea de organe, au fost identificate 127 de victimeminori, traficate în interiorul graniţelor ţării. Dintre aceştia, 116 sunt fete, iar 11 sunt băieţi. Şi în cazul traficului intern, majoritatea fetelor au fost victime ale exploatării sexuale, respectiv 105 victime (91%), 4 în scopul pornografiei infantile, 2 pentru folosirea în pornografie folosind Internet-ul, iar 5 dintre fete au fost exploatate prin obligarea la practicarea cerşetoriei. Dintre cei 11 băieţi, 7 au fost exploataţi prin obligare la practicarea cerşetoriei şi 4 prin obligarea la muncă forţată. Spre deosebire de copiii victime ale exploatării sexuale în afara graniţelor României, în mare parte din cazurile de copii traficaţi în România, exploatarea a avut loc în locuinţe /spaţii private, respectiv 67 victime (reprezentând aproximativ 63% din cazuri), ceea ce atrage atenţia asupra naturii subterane a acestui fenomen. Astfel de cazuri sunt dificil de identificat, în aceste locaţii accesul fiind mai limitat sau strict controlat de către traficanţi şi clienţi, fiind mai puţin vizibil, ceea ce face ca gradul de pericol social reprezentat de acest fenomen să fie unul foarte mare. Semnificativ este şi faptul că singurele cazuri de trafic de persoane în scopul pornografiei cu copii (4) şi pornografiei pe Internet (2) au avut loc în interiorul graniţelor ţării. Două dintre victime au fost supuse şi abuzului sexual, iar 4 au fost supuse ameninţărilor şi presiunilor venite din partea traficanţilor. Cea mai mare parte dintre cele 105 fete traficate în interiorul graniţelor ţării în scopul exploatării sexuale, respectiv 90 victime, au fost racolate de către traficanţi în condiţiile unor promisiuni false, 11 victime au fost răpite, 2 victime au fost recrutate prin intermediul unui anunţ publicitar, iar 2 victime au fost recrutate prin intermediul unei căsătorii de convenienţă. În ceea ce priveşte relaţia dintre victimă şi recrutor în cazul exploatării sexuale, 39 de victime (37%) au fost recrutate de către persoane pe care nu le-au cunoscut anterior (comparativ cu 25% dintre minorii implicaţi în traficul extern), 36 victime (34%) au fost recrutate de către cunoştinţe/prieteni, 14 victime (13%) au fost recrutate de către

~ 48 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

proxeneţi, 6 victime au fost recrutate de către partener, 5 de către un vecin, 5 de către rude. În general, în ceea ce priveşte victimele traficului de persoane - copii, recrutarea a fost făcută de către o cunoştinţă sau prieten (ă) (în 45% din cazuri) existând şi cazuri de victime ce au fost traficate de către vecin, partener (iubit), rude de gradul I (părinţi), copiii fiind exploataţi în scopul cerşetoriei, sexual şi un copil prin muncă forţată. Numai 4 minori din cei 10 ce au fost traficaţi de rudele de gradul I, au fost exploataţi în România (3 fete cu vârste de 14-16 ani pentru exploatare sexuală, 1 fată pentru cerşetorie), ceilalţi 6 (3 fete şi 3 băieţi) fiind traficaţi în Italia şi Spania (4 copii exploataţi prin cerşetorie, 1 fată exploatată sexual şi 1 băiat prin muncă forţată). În ceea ce priveşte judeţele de domiciliu sau reşedinţă ale victimelor-minori traficaţi în România, se constată o distribuţie geografică întinsă, după cum urmează: Iaşi (16 victime)19, Buzău, Braşov (10), Argeş (9), Ialomiţa (7), Neamţ, Prahova, Vaslui, Gorj şi Alba (6), Dâmboviţa (5), Mureş, Timiş, Galaţi (4), Giurgiu, Bacău, Călăraşi şi Cluj (3), Maramureş, Suceava şi Tulcea (2). În ceea ce priveşte principalele ţări de destinaţie în cazul exploatării sexuale, cele mai multe victime au fost traficate în Italia - 239 de victime (reprezentând 32%), Spania - 199 victime (26%), România, ca trafic intern - 166 victime (22%), Germania - 33 victime (4%), Grecia şi Olanda, cu câte 19 victime identificate (reprezentând fiecare 3%), Franţa - 18 victime (2%), Turcia, Ungaria - 13 victime (2%), Elveţia - 10 victime (puţin peste 1%), Austria - 8 victime (1%), Marea Britanie - 4 victime (sub 1 %), Portugalia - 3 victime (sub 1 %), Macedonia, Cipru, Norvegia şi Cehia - cu câte 2 victime (sub 1 %), Liban, Serbia, Croaţia, Irlanda şi Danemarca - cu câte 1 victimă (sub 1 %). Un număr de 30 victime au fost traficate /exploatate în mai mult de o ţară25 , iar în 3 dintre aceste cazuri experienţa de trafic a inclus şi exploatarea în România. În cazul exploatării sexuale, 276 victime (38%) au fost supuse ameninţărilor şi presiunilor venite din partea traficanţilor, iar 187 dintre ele (26%) au suferit diferite forme de violenţă fizică. 127 victime (18%) au fost supuse şi abuzului sexual, iar altor 61 (8%) li s-au impus diferite penalizări şi îndatorări financiare. Unui număr de 36 victime (5%) le-

au fost reţinute sau distruse documentele, iar altor 26 victime (4%) au fost private de libertate. În 7 cazuri (1%), traficanţii le-au refuzat victimelor dreptul la hrană. De cele mai multe ori, exploatarea sexuală implică experienţa mai multor forme de abuz, unele dintre cele mai violente, cum sunt abuzurile fizice, sexuale şi, de fiecare dată, cele emoţionale, în condiţiile în care orice tip de abuz sexual sau fizic este, în mod invariabil, însoţit de o agresiune psihologică sem-nificativă. Asemenea abuzuri provoacă traume severe, pentru depăşirea cărora este nevoie de o lungă perioadă de recuperare şi de un efort emoţional individual important din partea victimelor. 220 (30%) sunt minore, din care 212, reprezentând 29% au vârste cuprinse între 14-17 ani şi 8, reprezentând 1% cu vârste cuprinse între 10-13 ani27 Şi în cazul exploatării prin cerşetorie, recrutarea a avut loc prin intermediul falselor promisiuni legate fie de scopul călătoriei (de exemplu, sunt situaţii în care victimelor le-a fost promisă facilitarea unei operaţii /tratament medical în străinătate), fie de o ofertă de muncă. Un număr de 142 de victime (97%) au fost recrutate în aceste condiţii, 2 victime au fost răpite, iar alte 2 au fost recrutate ca rezultat al unei propuneri de căsătorie. În toate aceste ultime 4 situaţii, victimele au fost minori. Ca şi în cazul exploatării sexuale, recrutarea a fost făcută de o persoană apropiată victimei: în 47% din cazuri de o cunoştinţă sau prieten al acesteia. În alte 14% din cazuri recrutarea a fost făcută de un vecin, în 6% din cazuri de o rudă, pentru 5% de rude de gradul 27 Diferenţa de total se datorează situaţiilor de retraficare. Atunci când aceeaşi persoană a fost retraficată, în baza de date informaţia referitoare la situaţia de retraficare se adaugă, în cazul în care datele s-au modificat faţă de experienţa anterioară. În acest caz, una dintre victime, avea o altă vârstă atunci când a fost retraficată. Din totalul celor 146 de victime exploatate pentru obligare la practicarea cerşetoriei, 95 (reprezentând 65%) au fost de gen masculin, iar 51 (35%) de gen feminin. Din totalul victimelor de gen masculin, 80 au fost adulţi cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani (26 victime) sau peste 26 de ani (54 victime), iar 15 au fost minori (8 cu vârste cuprinse între 14 şi 17 ani, 7 cu vârste cuprinse între 7 şi 13). Dintre victimele de sex feminin, 31 au fost adulţi cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani (12 victime) şi peste 26 de ani (19), iar 20 au fost minori (13 cu vârste cuprinse între 14-17 ani, 4 cu vârste cuprinse între 10-13 ani şi 3 cu vârste cuprinse între 6-9 ani).

~ 49 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

I şi în 3% din cazuri de partener/soţ. Doar în 25% din cazuri recrutorul a fost o persoană necunoscută victimei. Cele mai multe cazuri de exploatare în scopul cerşetoriei au fost identificate în Germania (44 victime), Italia (31), Spania (12), România (12), Austria (9), Franţa (9) şi Croaţia (9). În ceea ce priveşte nivelul de şcolarizare, 31 dintre victime nu au urmat o formă de învăţământ, 44 au absolvit între 1 şi 4 clase, 56 între 5 şi 8 clase, 14 între 9 şi 12 clase, iar 1 persoană a absolvit şcoala profesională. 91 dintre victimele traficate în scopul cerşetoriei au provenit din mediul rural, reprezentând 62% din cazurile identificate, 53 din mediul urban (37%), iar 2 dintre victime (1%) îşi aveau domiciliul în Bucureşti. În ceea ce priveşte judeţele de provenienţă pentru victimele exploatării prin cerşetorie, 52 dintre acestea (36%) aveau domiciliul în judeţul Braşov (77% dintre victime au provenit din mediul rural). Alte judeţe de provenienţă au fost Caraş- Severin (16), Argeş (13), Mehedinţi (11) şi Alba (11). Referitor la traficul intern, în anul 2007, un număr de 207 victime au fost traficate, pentru diferite forme de exploatare în interiorul graniţelor ţării, reprezentând 12% din totalul victimelor identificate. Distribuţia celor 207 de victime, cetăţeni români, în funcţie de criteriile apartenenţei la grupa de vârstă şi gen, indică faptul alarmant că majoritatea acestora (129), reprezentând 62% din totalul victimelor identificate, au fost minori, având vârste cuprinse între 6 şi 17 ani. Dintre aceştia, 118 au fost fete şi 11 băieţi 39. În afară de aceştia, au fost identificate 78 de victime ale traficului de persoane, adulţi, exploataţi în România. Structura populaţiei de victime adulte arată că 15 dintre acestea au fost de gen masculin şi 63 de gen feminin. În grupa de vârstă 18-25 de ani, majoritatea victimelor au fost femei, respectiv 57 victime (73% din populaţia adultă) şi 1 bărbat (1%), iar în grupa de vârstă peste 26 de ani, au fost 14 victime bărbaţi (18%) şi 6 femei (8%). Majoritatea victimelor adulte ale traficului intern au fost exploatate pentru oferirea de servicii sexuale, respectiv 59 victime, reprezentând 74% din total. Dintre acestea, 33 de victime au fost exploatate în locuinţe private, 13 persoane au fost exploatate pentru oferirea de servicii sexuale în cluburi, 7

persoane au fost exploatate pentru oferirea de servicii sexuale în stradă, 5 persoane au fost exploatate pentru oferirea de servicii sexuale în hoteluri, iar 1 victimă a fost exploatată pentru oferirea de servicii sexuale în bordeluri clandestine. 3 dintre victimele exploatate în România au fost traficate şi într-o altă ţară: 2 în Spania (1 victimă a fost traficată atât în Spania, cât şi în Turcia), şi una în Germania. Un număr de 18 adulţi au fost traficaţi intern în scopul exploatării prin muncă: 15 în domeniul construcţiilor, 2 în agricultură, 1 în domeniul serviciilor hoteliere. O victimă în vârstă de 18 ani a fost traficată în plan intern prin obligare la comiterea de furturi. Repartiţia victimelor adulte în funcţie de nivelul de şcolarizare arată că 2 victime nu au studii (2,5%), 7 victime, reprezentând 9%, au absolvit între 1-4 clase. Cea mai mare parte a victimelor au un nivel educaţional mediu: 35 victime, reprezentând 45%, au absolvit între 5-8 clase, iar alte 26 victime, reprezentând 33%, au absolvit între 9-12 clase. Alte 6 victime, reprezentând 8%, au absolvit o şcoală profesională, iar 2 au studii superioare (2,5%). Interogarea sistemului naţional de evidenţă a victimelor traficului de persoane indică faptul că, în cazul victimelor traficului intern,Bucureşti apare ca destinaţie principală în vederea exploatării, chiar dacă au fost identificate numai două victime ce provin din acest oraş. Iaşi este unul dintre principalele judeţe de provenienţă pentru victimele traficului intern (21 victime, 16 minori şi 5 adulţi), ceea ce indică, pe de o parte, o vulnerabilitate ridicată a victimelor ce provin din acest judeţ, în special a copiilor, pe de altă parte, o rată ridicată a infracţionalităţii în domeniul traficului de persoane. În concluzie, România deţine locul IV ca ţară de destinaţie a traficului cu persoane de cetăţenie română, având ca şi particularităţi: victimizarea femeilor (87% dintre victime sunt de sex feminin), mai ales a celor minore (62% sunt victime sub 18 ani, marea majoritate în categoria 14 -17 ani), în scopul exploatării sexuale (80% din cazuri). O privire de ansamblu asupra fenomenului, indică faptul că aproximativ una din patru victime din România traficate în scopuri sexuale este exploatată intern, ceea ce face ca ţara noastră să se situeze pe locul III ca

~ 50 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

destinaţie pentru exploatarea sexuală a victimelor de cetăţenie română. În cursul anului 2013, distribuţia pe gen a victimelor traficului de persoane situează femeile pe primul loc cu un procent de 54% din totalul victimelor identificate, spre deosebire de anul trecut cînd principala categorie de victime traficate erau reprezentate în proporţie de 51% de persoane de sex masculin. Situaţia minorilor identificaţi ca victime ale traficului de copii respectă tendinţa de scădere manifestată la nivelul totalului victimelor chiar dacă procentul acestora a crescut de la 17% în 2007 şi 2008 din totalul identificat în aceste perioade, la 29% din cele 780 de victime identificate în acest an. Principala modalitate de exploatare a victimelor identificate în 2009 a fost exploatarea sexuală a femeilor care are loc primordial pe stradă, în cluburi sau locuinţe private în 41% din cazuri, în timp ce traficarea prin munca forţată (exploatarea în agricultură, construcţii sau alte sectoare de activitate) are loc în 40% din cazurile identificate. Astfel s-a înregistrat o creştere procentuală a victimelor traficate în scopuri sexuale şi o diminuare procentuală a celor exploatate prin munca forţată faţă de anul 2008. Exploatarea prin cerşetorie a cunoscut o creştere procentuală de la 7% înregistrată în anul 2012 la 14% (109 victime) în acest an. Principalele ţări de destinaţie pentru victimele traficului de persoane identificate în anul 2013 au fost Spania , Italia, Cehia, Grecia. Traficul intern este prezent în acest an cu 145 de victime, acesta reprezentând 18,5% din total, dintre care majoritatea au fost traficate în scopuri sexuale (76,5% din totalul victimelor exploatate în România, 111 victime). Alte modalităţi de exploatare a victimelor în traficul intern în anul 2013

victime minore, dintre care 99 fete şi 27 băieţi. Mediul urban a fost proveniență pentru mai mult de 50% dintre minorii victime; 64% din total au provenit din familii biparentale. Principalele 5 județe de proveniență au fost Timiş (18), Dolj (13), Hunedoara (9), Braşov (8), Bistriţă- Năsăud (8); Traficul intern a fost în mod majoritar destinație a traficului de minori cu 95 de minori traficați în interiorul granițelor țării noastre, ceea ce reprezintă, 75% din totalul minorilor identificaţi. În cazul traficului extern, Italia şi Spania au reprezentat principalele destinaţii, fiind identificaţi 13, respectiv 6 minori victime, în semestrul I 2010. Recrutarea pentru trafic a fost realizată pentru un procent de 58% de către cunoştinţe, prin abordarea directă a victimei cu oferte pentru prostituție, oferte de muncă în străinătate sau în țară sau pentru cerşetorie, călătorie, etc. În cazul minorilor, exploatarea sexuală este predominantă, 94 de minori fiind exploataţi astfel pe stradă, în locuințe, bordeluri, cluburi. Dincolo de ceea ce arata statisticile pe baza informaţiilor cuantificate, minorii sunt în continuare o categorie vulnerabilă la trafic, fiind prezenţi în proporţie de 35% din totalul victimelor identificate. Majoritatea victimelor au avut vârsta cuprinsă între 14-40 de ani însă diferenţe pe vârstă pot fi surprinse prin corelarea cu modalitatea de exploatare. Victimele cu vârsta între vârsta 14-17 ani respectiv 18-25 de ani sunt predominat femei exploatate sexual, spre deosebire de cele cu vârsta între 25-40 (predominant bărbaţi) care exploatate prin obligarea la muncă forţată. Din punct de vedere statistic nu poate fi făcută o corelaţie între mediul de provenienţă (rural sau urban) şi alte variabile sociale, astfel că persoanele provenite din mediul urban sunt în aceeaşi măsură vulnerabile la trafic ca şi cele provenite din mediul rural, chiar dacă provenienţa din rural a cunoscut o pondere uşor mai ridicată în această perioadă în rândul victimelor identificate. Explicaţiile sociologice comune pot fi făcute doar ţinând cont diferenţele care caracterizează aceste medii de provenienţă: ¾ victimele provenite din mediul rural se caracterizează prin lipsa de informare, lipsa experienţei de viaţă socială şi o educaţie

Exploatare prin muncă forţată

10

Obligare la cerşetorie

14

Obligare la comiterea de furturi

3

Pornografie infantilă

2

Tentativă trafic de organe

2

Tentativă

3

În anul 2012 spredeosebire de aceeaşi perioadă a anilor anteriori, numărul minorilor victime este în creştere atât cantitativ cât şi ca procent calculat din populația totală de victime, fiind identificate în acest an 126 de

~ 51 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

mai scăzută decât a victimelor provenite din mediul urban ¾ victimele cu provenienţă mediul urban se caracterizează prin incapacitatea de a filtra abundenţa informaţiilor şi a cererilor sau ofertelor de muncă venite pe diverse canale, dar şi prin predominanta concepţie “mie nu mi se poate întâmpla”. Cu toate că acestea deţin într-o anumită măsură informaţiile cu privire la traficul de persoane, lipsa locurilor de muncă, dorinţa de aventură, teribilismul sau orice alte nevoi

specifice atrag după sine asumarea unor riscuri mai mari. În concluzie, putem afirma faptul că, deşi nu are aspect de fenomen infracţional, traficul de minori reprezintă o problemă socială, căreia statul, prin organismele sale abilitate trebuie să îi acorde atenţie sporită atât în ceea ce priveşte metodele de combatere cât şi în ceea ce priveşte măsurile de prevenţie şi asistenţă a victimelor. Considerăm însă îngrijorătoare victimizarea copiilor prin abuzuri săvârşite asupra acestora, atât în familie cât şi în afara spaţiului privat al acesteia.

BIBLIOGRAFIE: 1. 2.

Bonnet G., Perversiuni sexuale, Editura Ştiinţifică, 1999, Bucureşti, Conform cu psiholog Mighiu C., Suport de curs pentru profesioniştii din domeniul protecţiei copilului 3. Departamentul de Stat al S.U.A. a dat publicităţii, în cursul lunii iunie 2008, Raportul „Trafficking in Human Beings in the European Union: A Europol Perspective”, februarie 2008 4. European Commision; Directorate General, Justice, Freedom and Security, REACTRezultatele studiului în România, JLS/2007/DAP-I/17430- CE-0227796/00-22 5. http// ec.europa.eu/publications 6. MATEI, Gabriela, Pornografia copiilor pe internet, articol susţinut la ….Facultatea de Drept, Universitatea Ecologică din Bucureşti 7. Raport, nr.1937447 din 13.07. 2013, Serviciul analiza şi prevenirea criminalităţii, DGPMB 8. Şelaru, M., Comportament sexual aberant, Editura Moldova, Iaşi, 1993 9. Uniunea Europeană, Comisia Europeană, Direcţia Generală de Comunicare, Europa şi voi. Instantanee ale realizărilor UE, Ediţia 2011, Bruxelles, Belgia 10. Zaphiris A.G., Methods and skills for a differential assessement and treatment in incest, sexual abuse and sexual exploatation of children, The American Human Association, Denver, 1993, apud Hancock M., Abuzul sexual al copilului, Editura Samuel, Mediaş, 2004

~ 52 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FENOMENELE SPECIALE ŞI TRAFICUL RUTIER – REALITĂŢI ŞI SOLUŢII Conf. univ. dr. Dragoş Andrei IGNAT Academia de Poliţie ”Alexandru Ioan Cuza” [email protected]

Abstract Road manager will organize both information and control system on the roads, and the training mode and winter driving. Management and coordination of prevention and intervention to combat icy roads and snow cover is done by headquarters established at central and local level by public road manager, approved by orders and decisions. Keywords:

road traffic, special events, traffic police, drivers, snow

Conform opiniilor specialiştilor, fenomenele speciale sunt cele ce au un impact deosebit asupra economiei naţionale, în transport, în agricultură sau industrie. Nu numai traficul rutier, de care ne vom ocupa în rândurile următoare, are de suferit, ba chiar şi cel feroviar sau cel naval. În ceea ce priveşte traficul aerian, fenomenele speciale au condus la tragedia din Munţii Apuseni, în care doi oameni şi-au pierdut viaţa, iar ceilalţi cinci au suferit vătămări, mai mult sau mai puţin grave.1 Pe de altă parte, pentru prima dată în ţara noastră meteorologii au emis avertizări pentru un posibil ”Cod roşu” de ninsori şi viscol, în mare parte din Muntenia şi Oltenia.2 Până la urmă, timp de două zile a rămas un cod portocaliu în Capitală şi în 10 judeţe ce au 1 Pe data de 20 ianuarie 2014, avionul medical Britten Norman BN2 pilotat de Adrian Iovan s-a prăbuşit, în jurul orelor 16, în Munţii Apuseni – Pasul Ursoaia. În articolul de faţă nu dorim să polemizăm pe marginea cauzelor concrete, în primul rând respectând dorinţa urmaşilor şi a apropiaţilor pilotului, prezentată într-un mod categoric şi elegant, de către naşul acestuia, pe mai multe canale mass media vizuale, în ziua de 24 ianuarie 2014, iar pe de altă parte, nefiind specialişti în domeniu, ne-am mărginit la a puncta condiţiile meteo nefavorabile certe la acea dată. Mai mult decăt atât, pe această cale, ne aducem şi noi omagiul pentru cei doi oameni care au pierit în cumplitul accident: pilotul Adrian Iovan şi lt.(post mortem) Aura Ion. Dumnezeu să-i ierte! 2 jurnalul.ro/.../ion-sandu-director-anm-este-posibil-sainstituim-cod-rosu-24.01.2014

suferit profund. Mai mult, Codul roşu de ninsori a fost declarat pe data de 26 ianuarie pentru judeţele Buzău, Vrancea şi Brăila. 159 oameni blocaţi pe drumurile publice, cele trei autostrăzi închise, 30 de drumuri naţionale şi 106 drumuri judeţene, de asemenea3, victime şi caramboluri, restricţii de circulaţie pentru autovehiculele cu masa maximă mai mare de 7,5 t. În plus, tot în premieră a fost necesară intervenția forțelor speciale pentru a calma spiritele încinse ale conducătorilor auto și ale pasagerilor care stăteau de peste 48 ore izolați, în mijlocul troienelor de pe DN 2-E85 și care au încercat să treacă de dispozitivele poliției rutiere, în data de 27 ianuarie.4 Iată de ce revin mereu în actualitate măsurile preventive sau cele post factum pe care autorităţile, dar şi diferitele categorii de public trebuie să le cunoască şi să le aplice. Prin urmare, începem demersul nostru prezentând fenomenele speciale, aşa după cum legislaţia şi doctrina le caracterizează: ¾ Ceaţă (pâclă, negură) - suspensie în atmosferă de picături de apă foarte mici, în general de dimensiuni microscopice, care reduce vizibilitatea (sub un km) la suprafaţa solului. Ceaţa slabă ce nu reduce 3 Gabriel Oprea - vice prim-ministru, Ediţie specială,” Iarna îşi ia revanşa”- TVR1, 25.01.2014 4 http://www.ziare.com/stiri/zapada/scandal-cu-mascatiipe-e85-din-cauza-zapezii-soferi-eliberati-dupa-doua-zilede-calvar-1279669

~ 53 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

vizibilitatea sub un km se numeşte aer ceţos. ¾ Chiciură (promoroacă) - depunere pe obiectele terestre ca urmare a îngheţării picăturilor de apă supraîncărcate care se lovesc de suprafeţele obiectelor, fie sub acţiunea mişcării lor dezordonate, fie sub acţiunea vântului. ¾ Măzăriche - precipitaţie atmosferică sub formă de bobiţe de zăpadă sau de gheaţă. Brumă - depunere de gheaţă pe obiectele de la sol, cu aspect general cristalin, provenită direct din sublimarea vaporilor de apă conţinuţi în aerul ambient; frecvent, bruma se formează după răsăritul sau apusul soarelui, dar la fel de bine şi în cursul nopţii. Pe baze statistice s-a stabilit că fenomenul este obişnuit în intervalul 15 octombrie-20 martie; după 29 martie brumele sunt considerate târzii, iar înainte de 15 octombrie, timpurii. ¾ Îngheţ la sol - scăderea temperaturii suprafeţei solului sub zero grade în timp ce temperatura în adăpost de regulă rămâne superioară acestui prag şi se datorează înainte de toate radiaţiei nocturne. ¾ Polei - depunere de gheaţă, compactă şi netedă, în general transparentă, care provine din îngheţarea picăturilor de ploaie sau de burniţă suprarăcite pe obiectele a căror suprafaţă au o temperatură negativă sau puţin mai mare de 0° C (între -3 şi +3° C). ¾ Poleiul de pe sol nu trebuie confundat cu gheaţa la sol (gheţuşca), formată prin unul dintre următoarele procese: ¾ apa rezultată din precipitaţii lichide îngheţată ulterior pe suprafaţa solului; ¾ apa provenită din topirea parţială sau totală a stratului de zăpadă care a acoperit solul îngheaţă din nou; ¾ zăpada care acoperă solul devine compactă şi tare (bătătorită şi alunecoasă) datorită circulaţiei rutiere. Vânt - mişcare a aerului în raport cu suprafaţa solului, caracterizată prin viteză (tărie) şi direcţie de deplasare care se determină cu instrumente şi repere în teren. În prezentul normativ, viteza vântului se determină cu ajutorul giruetei Vild şi se interpretează conform tabelului scara Beaufort. Viscol - vânt suficient de puternic şi turbulent, care depăşeşte tăria 4 pe scara

Beaufort, însoţit sau nu de ninsoare sau care transportă zăpada la suprafaţa solului; când fenomenul este intens şi vizibilitatea verticală este redusă nu se poate şti dacă este transportată numai zăpada de la sol sau şi ninsoarea. Când se poate determina cu precizie dacă este vorba de zăpada de pe sol, şi nu de ninsoare, aceasta se va numi zăpadă spulberată, şi nu viscolită. Vijelie - se caracterizează printr-o variaţie puternică a vântului; viteza vântului creşte brusc (poate depăşi 100 km) pentru o perioadă de timp scurt, uneori de ordinul minutelor, însoţită şi de o schimbare a direcţiei, în majoritatea cazurilor la fel de rapidă. Terminarea fenomenului este la fel de bruscă. Vijelia precedă sau însoţeşte norii orajoşi; momentul ei de declanşare corespunde cu cel al creşterii bruşte de presiune şi umezeală relative şi de scădere a temperaturii aerului. Cerul capătă un aspect întunecat. Din cauza prafului ridicat de pe sol, vizibilitatea scade mult şi baza norului orajos nu mai este vizibilă. Ca mod de manifestare viscolele pot fi: a) viscolul de sus (viscol sau ninsoare) este produs de vântul puternic concomitent cu ninsoare, antrenând zăpada în cădere; b) viscolul de jos (viscolul de sol) - este produs de vânt puternic care spulberă zăpada afânată căzută anterior pe suprafaţa solului; c) viscolul general - este determinat de viscolul de sus (căderi de zăpadă), concomitent cu viscolul de jos (antrenarea zăpezii căzute anterior). Ţinând seama de viteza vântului pot fi: a) viscole moderate - când viteza vântului este cuprinsă între 6 şi 10 m/s; b) viscole tari - când viteza vântului este cuprinsă între 11 şi 16 m/s; c) viscole violente - când viteza vântului este mai mare de 17 m/s; d) furtuni de zăpadă - viscolul general cu o viteză a vântului mai mare de 17 m/s, când transportul zăpezii este foarte intens, iar vizibilitatea este redusă; în cazul viscolelor, lucrările de deszăpezire sunt întrerupte. Vizibilitate - distanţa maximă până la care un obiect, luat ca punct de reper, rămâne vizibil în condiţii atmosferice date. În legătură cu starea meteo, vizibilitatea se reduce datorită ploii, ceţii, viscolului.

~ 54 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Gradul de vizibilitate poate fi clasificat, după cum urmează: - vizibilitate bună pentru distanţe mai mari de 300 m; - vizibilitate redusă pentru distanţe cuprinse între 300 şi 50 m; - vizibilitate foarte redusă pentru distanţe mai mici de 50 m. Zăpadă (omăt, nea, ninsoare) - precipitaţie solidă sub formă de fulgi albi alcătuiţi din cristale de apă îngheţată sau referitor la existenţa acesteia, strat provenit din aglomerarea acestor fulgi când temperatura solului este sub 0° C. Zăpor - îngrămădire de sloiuri de gheaţă care se formează primăvara într-un punct al unui râu, îndeosebi la coturi sau pe secţiuni de scurgere mai înguste, datorită căreia se produc creşteri de nivel şi inundaţii. Zăi - sloiuri de gheaţă care plutesc liber la suprafaţa unei ape. Zloată - amestec de apă cu zăpadă format pe partea carosabilă ca urmare a căderii precipitaţiilor sub formă de lapoviţă sau a topirii zăpezii datorate creşterii temperaturilor atmosferice ori acţionării cu materiale chimice. Consecinţele fenomenelor meteorologice Înzăpezirea - depuneri de zăpadă pe platforma drumului rezultate din ninsori abundente sau viscole antrenând cantităţi mari de zăpadă, unde poziţia drumului faţă de vânt şi profilul transversal favorizează formarea unor grosimi de zăpadă de peste 0,3 m pe sectoare continue sau discontinue. Grad de înzăpezire - etalon sau criteriu pentru aprecierea felului în care se produce înzăpezirea. Este influenţat de configuraţia profilului transversal al drumului, poziţia drumului faţă de direcţia vântului, tăria vântului (viteza), volumul de precipitaţii. Exprimă de regulă pericolul de înzăpezire prin factorii care îl determină, dar şi înzăpezirea produsă la un anumit moment din timpul iernii. Fenomene de înzăpezire - mod de depunere a zăpezii, cum ar fi: Suluri de zăpadă - depuneri repetate dezvoltate pe platforma drumului (parţial sau total), mai înalte spre partea de unde suflă vântul;

- depuneri de zăpadă cu grosime aproape constantă pe o lungime de drum. Modul în care fenomenele meteorologice influenţează traficul rutier Ceaţa - reduce vizibilitatea atmosferică. În condiţii de temperaturi scăzute, indiferent de densitate, produce chiciură, iar pe suprafaţa îmbrăcăminţilor rutiere - condens. Când se manifestă cu caracter general, pe zone geografice mai mari, este anunţată prin buletinele meteorologice. În multe situaţii apare instantaneu sau pe sectoare izolate de drum. Poate fi însoţită de burniţă. Burniţa - este specifică perioadelor de trecere toamnă-iarnă-primăvară. Apare şi în timpul iernii în condiţii de temperaturi pozitive şi presiune atmosferică scăzută. Generează mâzgă sau noroi pe partea carosabilă unde activităţile de pe terenurile limitrofe favorizează transportul de noroi. Când temperatura atmosferică scade spre valori negative, favorizează producerea poleiului. Pe sectoare de drum cu zăpadă pe partea carosabilă produce lunecuş, mărind riscul unor coliziuni sau accidente. Favorizează tasarea zăpezii, creşterea gradului de umiditate al acesteia şi transformarea ei în gheaţă când este tasată şi apare îngheţ brusc. Ajută la reducerea grosimii stratului de zăpadă de pe sol, la formarea unei cruste la suprafaţa acestuia, reducând efectul vântului de antrenare a zăpezii şi deci riscul de viscol. Dezgheţul - se manifestă în perioada martie - aprilie pe sectoarele de drum ce conţin în patul drumului în zona de îngheţ terenuri argiloase sensibile la îngheţ-dezgheţ, prin scăderea capacităţii portante a structurii rutiere, iar prin efectul circulaţiei grele în această perioadă se produce degradarea puternică a drumului. Ploaia - se manifestă şi în perioada de iarnă când condiţiile atmosferice sunt favorabile. Poleiul provocat de ploaie se produce brusc şi în strat gros. În aceste condiţii măsurile preventive sunt anihilate, iar măsurile de combatere ineficiente. Singura soluţie este oprirea circulaţiei până la încetarea fenomenului. Are efect puternic de spălare a sărurilor de pe partea carosabilă răspândite preventiv sau rămase de la intervenţiile anterioare. În multe cazuri se transformă în ninsoare şi favorizează aderenţa zăpezii pe

~ 55 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

suprafaţa îmbrăcăminţii rutiere. Are efect distructiv asupra zăpezii. Pe sectoarele unde s-a întârziat acţiunea de deszăpezire apariţia ploii creează dificultăţi la îndepărtarea zăpezii. Ninsoarea - se manifestă în forme variate. De regulă, ninsorile în zona de munte sunt abundente, afectând circulaţia rutieră prin acumularea unui strat gros pe partea carosabilă şi într-o perioadă scurtă de timp. În cazul unor grosimi de 15-30 cm se circulă îngreunat, iar când grosimile sunt mai mari, circulaţia autovehiculelor se poate întrerupe. În timpul ninsorii vizibilitatea atmosferică se reduce simţitor. Când temperatura aerului este în jurul limitei de îngheţ, ninsoarea umedă sub acţiunea circulaţiei se tasează şi devine lunecoasă (pod de gheaţă), situaţie în care traficul greu are dificultăţi pe rampe, iar riscul de lunecuş şi derapaj este iminent. Chiciura - nu este periculoasă în timpul formării. Odată cu creşterea temperaturii aerului, fenomenul de formare a chiciurii se întrerupe temporar sau pentru o durată mai mare. În această situaţie chiciura se desprinde de pe obiectele pe care s-a format şi cade pe sol. Pe sectoarele de drum cu plantaţie mare, a cărei coroană se desfăşoară deasupra părţii carosabile, chiciura căzută creează lunecuş, care, fiind prezent numai în dreptul arborilor, surprinde şi conduce la accidente. Viscolul - afectează traficul rutier prin depunerea zăpezii pe platforma drumului. Obstacolele create sub formă de suluri sau straturi continui, ocupând parţial sau în totalitate platforma drumurilor, îngreunează circulaţia rutieră sau o întrerup. Efectul viscolului depinde de poziţia şi înălţimea obstacolelor care favorizează înzăpezirea, de volumul de zăpadă pe care îl poate antrena, de vânt şi de tăria vântului. În această situaţie evoluţia înzăpezirii în timpul viscolului este diferită pe un anumit sector de drum, iar cei care circulă pe reţeaua rutieră în această perioadă pot fi surprinşi şi blocaţi în zăpadă, cu consecinţe grave. Urmările viscolului sunt mai grave pe traseele din zonele de podiş şi subcarpatice prin gradul de înzăpezire, iar în zona de câmpie modul de manifestare face aproape imposibilă deplasarea pe drumurile publice, chiar la primele manifestări ale vântului. În zonele mai grav afectate, durata

de întrerupere a circulaţiei este mai mare şi are legătură directă cu procentul din lungimea reţelei de drumuri acoperite cu zăpadă, înălţimea stratului de zăpadă şi densitatea acesteia Obligaţii ale factorilor decizionali Administratorul drumului îşi va organiza atât sistemul de informare şi control asupra stării drumurilor, cât şi a modului de pregătire şi acţionare pe timp de iarnă. Conducerea şi coordonarea activităţii de prevenire şi intervenţie pentru combaterea poleiului şi înzăpezirii drumurilor se realizează prin comandamente instituite la nivel central şi teritorial de către administratorul drumului public, aprobate prin ordine şi decizii. Pe timp de viscol, ninsoare abundentă sau alte fenomene meteorologice care pot genera probleme în trafic, se vor lua următoarele măsuri: 1. Administratorul drumului va monta mijloacele de semnalizare rutieră corespunzătoare de restricţionare a circulaţiei şi va informa utilizatorii drumului despre măsurile luate. 2. Utilizatorii vor fi informaţi asupra posibilităţii accesului pe sectorul de drum restricţionat. 3. Aprobarea pentru închiderea temporară a circulaţiei rutiere pe un sector de drum afectat de fenomenele menţionate, pentru drumurile naţionale care asigură legătura cu frontierele, cele care asigură legătura între municipiile reşedinţă de judeţ şi capitală se dă de către Comandamentul central de iarnă al M.T.I., la iniţiativa C.N.A.D.N.R. - S.A., iar pentru celelalte drumuri naţionale de către comandamentele judeţene, la iniţiativa D.R.D.P. şi a S.R. - I.P.J. respective. În cazuri urgente, când starea timpului impune închiderea circulaţiei rutiere pe un sector de drum pentru a se evita producerea unor evenimente grave ce ar putea periclita viaţa participanţilor la trafic şi când sistemul de informare existent nu permite luarea operativă a aprobării menţionate, şeful S.D.N. împreună cu şeful S.R. - I.P.J. pot opera închiderea circulaţiei cu instalarea mijloacelor de semnalizare corespunzătoare şi a informării participanţilor la trafic. În aceste cazuri, în termenul cel mai scurt posibil, şeful secţiei va informa simultan

~ 56 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

asupra măsurilor luate conducerea D.R.D.P., Dispeceratul Comandamentului central de iarnă al C.N.A.D.N.R. - S.A. şi I.J.S.U., iar şeful S.R. - I.P.J. va informa operativ D.R. - I.G.P.R. asupra măsurilor dispuse. Conducerea D.R.D.P. va informa C.N.A.D.N.R. - S.A. cu privire la măsurile de închidere a circulaţiei rutiere pe autostrăzi şi drumuri naţionale. Ceilalţi administratori de drumuri publice vor proceda în mod similar. În cazul restricţionării/închiderii circulaţiei rutiere pe anumite sectoare de drumuri, reprezentantul Ministerului Afacerilor Interne din Comandamentul central de iarnă informează telefonic Centrul operaţional de comandă al Ministerului Afacerilor interne. De asemenea, poliţia şi jandarmeria, precum şi

poliţia locală, după caz, sunt obligate să ia măsuri de asigurare a pazei vehiculelor imobilizate, atunci când conducătorii acestora sunt trimişi la adăposturi. Pe timp de viscol, avertizat cu cod galben şi/sau portocaliu, se va interveni doar în situaţia când sunt în pericol vieţi omeneşti sau distrugeri materiale pe reţeaua de drumuri publice. Intervenţia se va efectua din dispoziţia comandamentelor judeţene. Participanţii la trafic au obligaţia să îşi pregătească autovehiculele pentru circulaţia pe timp de iarnă. În cadrul programelor comune C.N.A.D.N.R. – Direcţia Rutieră din cadrul I.G.P.R. se vor prevedea modalităţi concrete de verificare a autovehiculelor din traficul rutier.

BIBLIOGRAFIE 1. 2.

3.

Gabriel Oprea - vice prim-ministru, Ediţie specială, ”Iarna îşi ia revanşa”- TVR1, 25.01.2014 http://www.ziare.com/stiri/zapada/scandal-cu-mascatii-pe-e85-din-cauza-zapezii-soferieliberati-dupa-doua-zile-de-calvar-1279669jurnalul.ro/.../ion-sandu-director-anm-esteposibil-sa-instituim-cod-rosu-24.01.2014 Ordin comun Ministerul transporturilor/Ministerul Administraţiei şi Internelor Nr. 1025/16 din 22 decembrie 2011/17 ianuarie 2012 pentru aprobarea reglementării tehnice "Normativ privind prevenirea şi combaterea înzăpezirii drumurilor publice"

~ 57 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND EFICIENŢA NOILOR TEHNICI DE SUPRAVEGHERE ŞI CERCETARE INTRODUCE DE CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ÎN INVESTIGAREA FRAUDELOR ÎN ACHIZIŢIILE PUBLICE Drd. Emanuel NICA Academia de poliție „A.I.Cuza”

Abstract: The public procurement is the act of obtaining goods orservices for a public agency. Due to the impressive size of government related purchasing activity in Romania, which is often highly regulated, a substantial number of business operators find it profitable to cater almost exclusively to government procurement needs. The horizontal topic is corruption in public procurement, a topic of a major importance from the public spending perspective in the member states Keywords:

public procurement, corruption, technical surveillance, fraud, wire tapping

În materia achiziţiilor publice nu există o statistică precisă privind infracţiunile realizate, de asemenea absenţa unor reglementări specifice domeniului economic şi financiar în codul penal, nepublicarea hotărârilor judecătoreşti sau lipsa de specializare a magistraţilor sunt unele dintre motivele inexistenţei unui drept penal direct aplicabil achiziţiilor publice. În acest vast domeniu se constată încălcări ale legislaţiei în vigoare cu privire la dobândirea unor produse, lucrări sau servicii, de către autorităţile contractante cu ocazia licitaţiilor organizate prin neîntocmirea corectă a caietului de sarcini, nerespectarea investiţiilor planificate în bugetul de venituri şi cheltuieli, neefectuarea unor selecţii de oferte pe criteriul respectării eligibilităţii, înregistrării şi a îndeplinirii condiţiilor referitoare la capacitatea tehnică şi economicofinanciară de către ofertanţi. Organele de cercetare şi urmărire penală intervin în procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice, însă această intervenţie corespunde unor disfuncţionalităţi importante în raportul dintre „banul public” şi dreptul contractelor, precum şi unei realităţi sociale dominate de cultul banilor. Fenomenul de „penalizare” (influenţă a dreptului penal) a achiziţiilor publice corespunde deci unei realităţi sociale şi juridice care nu poate fi

ignorată. Astfel, este de preferat să conturăm, cât mai precis posibil, această tendinţă a dreptului penal de a interveni în materia achiziţiilor publice. Infracţiunile săvârşite în materie de achiziţii publice nu se referă numai la procedurile de atribuire a contractelor finanţate din banii publici, ci şi la executarea acestor contracte1. Având în vedere legislaţia foarte complexă, eforturile judecătorului penal de a trage la răspundere penală pe cei care săvârşesc infracţiuni sunt cu atât mai dificile cu cât infracţiunile comise în materie de achiziţii publice au un caracter foarte tehnic. Penalizarea dreptului achiziţiilor publice poate fi privită ca o intervenţie a judecătorului penal în administraţia publică, ca o judecată de valoare asupra comportamentului celor implicaţi în achiziţiile publice. Chiar dacă autoritatea contractantă se află în prima linie, ofertantul afectat de comiterea unor fraude nu are întotdeauna ca scop obţinerea condamnării persoanei responsabile pentru atribuirea contractului de achiziţie publică. Acesta doreşte doar să ştie cine este vinovatul şi cum a avut loc frauda. 1 A se vedea în acest sens Marius Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, Vol. I, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010

~ 58 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

În procesul de fraudare a bugetelor publice, de spălarea banilor obţinuţi în mod fraudulos din achiziţiilor publice se interpune şi infracţiunea de evaziune fiscală ca modalitate de obţinere a unui profit ilegal. Dorinţa contribuabililor de a desfăşura activităţi comerciale generatoare de profit, fără a fi impozitate, au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea agenţilor economici în a identifica şi „breveta” procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. S-a afirmat frecvent, în literatura de specialitate2, că infracţiunile de evaziune fiscală şi de spălarea banilor orientează banii din economia ilegală şi îi plasează, prin investiţii, în economia legală bazându-se pe capacitatea şi performanţa sistemului financiar de a transfera capital şi active în cantităţi mari şi în timp scurt. În acest context, trebuie menţionată apetenţa pentru “albirea” fondurilor ilegale obţinute prin infracţiuni de corupţie sau abuzz în serviciu de persoanele care le obţin prin majorarea nejustificată a cheltuielilor publice sau prin fraudarea patrimoniilor autorităţilor publice. În acest context, noul Cod de procedură penală s-a dorit a fi o adaptarea a celor mai noi şi eficiente instituţii procesual-penale europene în dreptul românesc scontându-se o celeritate crescută a procesului penal şi o mai mare flexibilizare a fazei urmăririi penale şi procesului penal. Noile metode speciale de supraveghere sau cercetare introduse de noul Cod de procedură penală sunt: ¾ interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, ¾ accesul la un sistem informatic, ¾ supravegherea video, audio sau prin fotografiere, ¾ localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, ¾ obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, ¾ reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale, ¾ utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor, ¾ participarea autorizată la anumite activităţi, ¾ livrarea supravegheată,

¾ obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare este definită în noul Cod de procedură penală ca fiind “interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare”3. Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe”. Subsecvent sistemul informatic este definit ca reprezentând „orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic”4. De asemenea, noul Cod de procedură penală realizează definirea supravegherii video, audio sau prin fotografiere ca fiind “fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora”. O altă tehnică utilizabilă în investigarea infracţionalităţii în domeniul achiziţiilor publice o constituie localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice reprezentată de folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate5. 3

Art. 138 alin 2 al noului Cod de procedură penală Art. 138 alin 4 al noului Cod de procedură penală 5 A se vedea în acest sens Marius Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare” Vol. II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2011 4

2 C. Voicu - Globalizarea şi criminalitatea financiar-bancară, Ed. Universul Juridic, 2005, Bucureşti, p. 179

~ 59 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

De un real folos în documentarea ilegalităţilor din acest domeniu este obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane prin care se înţelege totalitatea operaţiunilor prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane. Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii : ¾ există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; ¾ măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; ¾ probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

În interpretarea legalităţii dispunerii acestei măsuri cele 3 criterii menţionate trebuie evaluate împreună, motivarea dispunerii acesteia trebuind realizată de judecător pe cele 3 paliere, aspect rar întâlnit în practica instanţelor noastre. Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare6. În opinia noastră, chiar dacă nu sunt expres prevăzute infracţiunile ce pot fi comise în legătură cu achiziţiile publice, acestea pot fi probate prin această metodă specială de cercetare prin circumscrierea acetui tip de ilegalităţi infracţiunilor de corupţie. Înregistrările prevăzute mai sus, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege. Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni grave pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura 6

~ 60 ~

Art. 139 alin 2 al noului Cod de procedură penală

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului. Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile7, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi. Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie. Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă: ¾ denumirea instanţei; ¾ data, ora şi locul emiterii; ¾ numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul; ¾ indicarea măsurii concrete încuviinţate;

¾ perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura; ¾ numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute; ¾ indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont; ¾ în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice; semnătura judecătorului şi ştampila instanţei. Supravegherea în spaţii private este unul din elementele de reală noutate introduce de noul Cod de procedură penală. Eficienţa acesteia va trebui validată de practica parchetelor şi instanţelor dar aşteptăm şi excepţiile avocaţiale ridicate în cursul proceselor penale vizând încălcarea dreptului la viaţă privată. În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute expres de lege ca fiind necesare pentru introducerea măsurilor de supraveghere tehnică, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac. O nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării. Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supra-

7

Art. 140 alin 1 al noului Cod de procedură penală

~ 61 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII 8

veghere tehnică atunci când există urgenţă , iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile normale ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite celelalte criterii obligatorii şi necesare dispunerii acestei măsuri din Noul Cod de Procedură Penală. Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei. În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile, confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanţă: realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice; suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic. Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea. Această măsură are caracter de noutate absolută în legislaţia românească şi, cel puţin în materia investigării infracţiunilor ce se comit în domeniul achiziţiilor publice oferă posibilitatea realizării de la distanţă a copiilor după fişiere c ear putea fi modificate cum ar fi multitudinea de procese verbale întocmite cu ocazia şedinţelor de evaluare a ofertelor şi de atribuire a contractelor. În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate 8 În practica judiciară curentă măsura este luată în special pentru constatarea infracţiunilor flagrante.

anumite condiţii, infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens. Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile prevăzute în Noul Cod de Procedură Penală. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac. Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, cu autorităţile prevăzute mai sus, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale. Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul. Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni grave. Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale, se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre

~ 62 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un procesverbal în acest sens. O altă măsură introdusă cu caracter de noutate de noul Cod de procedură penală este reprezentată de fapul că orice persoană autorizată care realizează activităţi de supraveghere tehnică are posibilitatea de a asigura semnarea electronică a datelor rezultate din activităţile de supraveghere tehnică, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat. De asemenea, orice persoană autorizată care transmite date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică are posibilitatea să semneze datele transmise, utilizând şi o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor transmise. Tot astfel, orice persoană autorizată care primeşte date rezultate din activităţile de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate. Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru securitatea şi integritatea acestor date. Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat.

În opinia noastră, introducerea posibilităţii utilizării unei semnături electronice în materia realizării, transmiterii, primirii sau certificării datelor rezultate din activităţile de supraveghere tehnică este menită să asigure o celeritate sporită activităţilor judiciare întreprinse în scopul probării infracţiunilor atât în domeniul achiziţiilor publice, cât şi al oricărei forme de criminalitate, în general. Finalizarea activităţilor de supraveghere tehnică se realizează printr-un procesul-verbal la care se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei. Tot cu titlu de noutate noul Cod de procedură penală introduce posibilitatea ca orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original şi, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor. Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea. Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un procesverbal în care se menţionează mandatul emis

~ 63 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesulverbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. După încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi şi libertăţi despre activităţile efectuate. Mandatul de supraveghere tehnică poate fi prelungit, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute din Noul Cod de Procedura Penala, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie. Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile9. După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa. După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise precizate mai sus. Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de

supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la: ¾ perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză; ¾ punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; ¾ dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză. Amânarea se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal10 sau plângerea a fost respinsă, procurorul înştiinţează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi şi libertăţi. Judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. Dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. În măsura în care, în materia investigarea fraudelor în achiziţiile publice se poate aplica şi reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; măsura este necesară şi proporţională cu

9

10

Art. 144 alin 3 al noului Cod de procedură penală

~ 64 ~

prevăzut la art. 340 din Noul Cod de Procedura Penală

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni grave11. În cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului de reţinere, predare şi percheziţionare a trimiterilor poştale în condiţiile art. 140 din Noul Cod de Procedura Penala ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane, procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de reţinere a corespondenţei. Unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să predea procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror. Corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului. După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate. Măsura

poate fi prelungită în condiţiile art. 144 din Noul Cod de Proedura Penala. Livrarea supravegheată poate fi autorizată, prin ordonanţă, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituţiilor sau organelor competente. Livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri: dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte obiecte care rezultă din activităţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracţiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor săvârşite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod. Livrarea supravegheată poate fi realizată în condiţiile în care procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor tranzitate: să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea acestuia de pe teritoriul statului; să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autorităţile competente; să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracţiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare amintite mai sus. Dispoziţiile art.151 ,alin. (3) din Noul Cod de Procedura Penala nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte are dispoziţii contrare. Ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă: numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute, dovezile din care rezultă caracterul ilicit al bunurilor ce urmează să intre, să tranziteze sau să iasă de pe teritoriul ţării, modalităţile în care va fi efectuată supravegherea. Procurorul trebuie să emită

11 prevăzute la art. 139 alin. (2) din Noul Cod de Procedura Penală

~ 65 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

câte o ordonanţă pentru fiecare livrare supravegheată dispusă. Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate competentă. Procurorul stabileşte, coordonează şi controlează modul de punere în aplicare a livrării supravegheate. Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie infracţiune. Organele au obligaţia de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează procurorului. Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracţiuni prevăzute de legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu. Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de

comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate. Procurorul poate solicita, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, unei instituţii de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare ale unei persoane în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe. Aceasta măsură se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): instituţia care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute, menţionarea obligaţiei instituţiei de a comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele solicitate.Instituţia prevăzută este obligată să pună de îndată la dispoziţie datele solicitate. În concluzie, opinăm că noile tehnici de supraveghere şi cercetare introduse de Codul de procedură penală sunt menite să confere valenţe sporite tuturor activităţilor investigativejudiciare. De asemenea, considerăm că supravegherea în spaţii private, accesul de la distanţă la sisteme şi terminale informatice asigură un plus de eficienţă în activitatea judiciară derulată în scopul probării fraudelor comise în domeniul achiziţiilor publice, anulând gradul mare de ocultare al operaţiunilor derulate de infractori în scopul fraudării bugetelor şi patrimoniilor autorităţilor publice achizitoare.

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3.

C.Voicu, F.Sandu, I.Dascălu -Frauda în domeniul financiar, bancar şi al pieţei de capital ”, Editura Trei , Bucureşti, 1998; Colectiv, Achiziţiipublice.Licitaţii.Investiţii,amortizare.Cadastru.Construcţii, editura Lumina Lex,2006; Costică Voicu, Florin Sandu, Alex. Boroi şi Ioan Molnar, Drept penal al afacerilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003; ~ 66 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

4.

Costică Voicu, Globalizarea şi criminalitatea financiar-bancară, Ed. Universul Juridic, 2005, Bucureşti; 5. Costică Voicu,“ Investigarea criminalităţii financiar-bancare”, Editura Polipres, Bucureşti 2003; 6. Hotărârea Guvernului Nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică cu modificările şi completările ulterioare 7. Marius Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, Vol. I, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010 8. Marius Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare” Vol. II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2011 9. Mircea Coşea, , România subterană, Editura Economică, Bucureşti, 2004 10. Noul Cod penal, noul Cod de procedură penală Edit. Hamangiu, Bucureşti 2014 11. Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare

~ 67 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 68 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 70 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

ABUZUL ȘI NEGLIJAREA COPIILOR Lect. univ. dr. Amalia NIȚU Academia de Poliţie „A.I.Cuza” [email protected]

Abstract While child abuse represents the commission of a violent act by parents or caretaker, child neglect involves the ommission to meet the basic needs of the child by parents or caretaker. In both cases the offenders are parents or caretakers, but society, community, culture, political context may contribute to child abuse and neglect. The development of prevention startegies for children and their parents is the way in which we can help to gather the necessary resources to obliterate child abuse and neglect. Key words:

child abuse, child neglect, violence, children as victims, psychological consequences, risk factors, prevention and intervention

Abuzul și neglijarea copiilor sunt două teme pe agenda publică din România destul de sensibile spre care se îndreaptă atenția autorităților și a actorilor din mediul nonguvernamental. Efectele grave pe termen lung pe care le pot avea actele de violență săvârșite asupra unui copil, asupra dezvoltării sale viitoare și asupra comportamentului său trebuie să fie o prioritate pentru toți cei implicați. Violenţa asupra copilului reprezintă un concept complex și cuprinde diferite forme de de abuz fizic, verbal, emoţional, sexual, neglijare, exploatare economică/exploatare prin muncă, exploatare sexuală, răpire şi/sau dispariţie, migraţie în situaţii de risc, trafic, violenţă prin internet ş.a, raportându-se la toate mediile cu care copilul se află în relaţie: familie, instituţii de învăţământ, medicale, de protecţie, medii de cercetare a infracţiunilor şi de reabilitare/detenţie, internet, mass media, locuri de muncă, medii sportive, comunitate etc.1 Abuzul este definit în Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (art.89, alin.1) şi poate fi de natură 1 Abuzul și neglijarea copiilor, Studiu sociologic la nivel național realizat de Organizația Salvați Copiii, cu sprijinul Direcției Protecția Copilului, 2013, p. 8

fizică, emoţională, psihologică, abuz sexual şi economic (HG nr 49/2011) 2. Neglijarea este definită în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (art.89, alin.2). Neglijarea se poate prezenta sub mai multe forme (HG nr 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1)3: ¾ neglijarea alimentară – privarea de hrană, absenţa mai multor alimente esenţiale pentru creştere, ¾ mese neregulate, alimente nepotrivite sau administrate necorespunzător cu vârsta copilului; ¾ neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine prea mici, haine murdare, lipsa hainelor; ¾ neglijarea igienei – lipsa igienei corporale, mirosuri respingătoare, paraziţi; ¾ neglijarea medicală – absenţa îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor şi a vizitelor de control, neaplicarea tratamentelor 2 HG 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie și a Metodologiei de intervenție multidisciplinară și interinstituțională privind copiii exploatați și aflați în situații de risc de exploatare prin muncă, copii victim ale traficului de personae, precum și copiii români migranți victim ale altor forme de violență pe taritoriul altor state, , publicată în Monitorul Oficial nr. 117 din 16 februarie 2011 3 HG 49/2011, Anexa 1, cap. II.2.1

~ 71 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare; ¾ neglijarea educaţională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse şi recompense, lipsa de urmărire a progreselor şcolare; ¾ neglijarea emoţională – lipsa atenţiei, a contactelor fizice, a semnelor de afecţiune, a cuvintelor de apreciere. ¾ Părăsirea copilului/abandonul de familie reprezintă cea mai gravă formă de neglijare. ¾ Abuzul fizic sau emoţional împotriva minorilor presupune disfuncţionalităţi grave la nivelul familiei. Familia, care poate fi considerată o matrice relaţională, este locul în care copilul îşi dezvoltă procesele de socializare şi de evoluţie, iar părinţii, ca surse primare de supraveghere a acestor procese, prin intermediul educaţiei pe care o dau minorului, trebuie să îi asigure sprijinul fizic şi moral pentru ca acesta să parcurgă bine aceste etape. Din acest punct de vedere, abuzurile la care copilul este supus sau la care este martor reprezintă un indiciu că ceva nu funcţionează bine, ameninţând să afecteze evoluţia abilităţilor socio-cognitive, emoţionale şi de comportament ale copilului4. Această faţetă a fenomenului violenţei în familie este un domeniu vast de studiu, dar şi latura cea mai dificilă, deoarece aici vorbim de copii care suferă, iar această suferinţă este provocată chiar în mediul care ar trebui să îi sprijine afectiv şi să îi protejeze. Copiii care sunt victime sau martori ai agresiunilor, dincolo de faptul că sunt ameninţaţi şi agresaţi fizic, sunt supuşi şi unui stres psihologic sever generat de legătura afectivă şi de dependenţa fizică de agresor. Copiii sunt expuşi la violenţă în diferite feluri – ei pot fi prezenţi în timpul episoadelor violente, pot auzi, pot simţi că s-au petrecut sau urmează să se petreacă acte violente sau pot fi confruntaţi cu rezultatele. De asemenea, copiii pot fi implicaţi la modul fizic, de exemplu atunci când încearcă să intervină şi să îşi protejeze mamele.

4 Wolfe, D. A., Child Abuse: Implications for Child Development and Psychopathology, Beverly Hills, CA: Sage, 1987 în Renate C.A Klein, Multidisciplinary Perspectives on Family Violence , Routledge, 1998, p. 18

Copiii care sunt expuşi la violenţele care au loc între părinţi nu sunt doar simpli martori, în sensul unor observatori din exterior care nu sunt afectaţi. Mulţi dintre aceşti copii trăiesc cu un sentiment constant de teamă şi insecuritate. De multe ori ei îşi asumă responsabilitatea pentru actele de violenţă, încercând să prevină episoade noi şi protejându-şi sau consolându-şi mamele. Violenţa devine centrul vieţii lor, condiţia definitorie a copilăriei lor. Se cunoaşte faptul că cei care sunt expuşi actelor violente petrecute între părinţi suferă aceleaşi consecinţe din punctul de vedere al sănătăţii ca acei copii care au fost în mod direct abuzaţi5. Aceşti copii pot avea o serie de reacţii, plecând de la frică sau furie, până la ascunderea sentimentelor pe care le au. Consecinţele sunt pe termen lung, atât în plan psihologic, cât şi social, aceştia suferind, în decursul vieţii de stări depresive, simptome de traume şi abuz de alcool şi droguri. De asemenea, adulţii care au experimentat episoade violente în timpul copilăriei prezintă un risc mai ridicat de expunere la violenţă ca adulţi6. În consecinţă, este foarte important să dispunem de metode eficiente pentru a stabili ce fel de tratamente specifice au nevoie aceşti copii. Procedeele de screening care se bazează pe tipologiile de reacţie ale copiilor şi cele care identifică copiii cei mai traumatizaţi pot fi dezvoltate pentru a ajuta această funcţie. Programele de intervenţie trebuie să includă tratamente pentru copii în funcţie de vârstă şi sex, folosirea unor programe speciale pentru a pregăti personalul, programe care să înveţe mamele cum să îşi ajute copiii. Prin adaptarea programelor de intervenţie la nevoile copiilor se pot reduce efectele negative pe care le produce expunerea la violenţă7. 5 McAlister Groves, When home is not safe: Children and domestic violence, Smith College Studies in Social Work, 71(2), 2001, p. 183-207 6 Renner, L. M., Slack, C. S., Intimate partner violence and child maltreatment: Understanding intra-and intergenerational connections, în Child Abuse & Neglect, 30(6), 2006, p. 599-617 7 Sandra A. Graham-Bermann, Honore M. Hughes, The impact of domestic violence and emotional abuse on children: The

~ 72 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Copiii au dreptul incontestabil de a nu fi expuşi la violenţă. De asemenea ei au dreptul de a fi îngrijiţi. Respectarea acestor drepturi care sunt consacrate în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului8 este condiţia esenţială a protejării integrităţii şi demnităţii copilului. Fiecare copil are dreptul la educaţie, la servicii medicale, să crească alături de părinţii lui şi să fie protejat împotriva tuturor formelor de violenţă şi abuz. Violenţa în familie este unul dintre factorii care favorizează abandonul şcolar, alături de dificultăţile materiale şi modelul educaţional oferit de părinţi. În România, rata abandonului şcolar a crescut la 16% faţă de 15% în perioada 2007-2008, iar trendul este crescător. În anul 2009, aproximativ 20% din numărul total al copiilor de 3-6 ani nu mergeau la grădiniţă, 8% (peste 65.000 de copii) din numărul celor de 7-10 ani nu mergeau la şcoala primară şi peste 5% (peste 50.000) din totalul copiilor de 11-14 ani nu mergeau la gimnaziu9. Din cauza lipsei de informaţii şi a slabei conştientizări în ceea ce priveşte prejudiciile pe care violenţa în familie le cauzează copiilor, sistemul penal şi programele de justiţie restaurativă au fost focalizate, în mod tradiţional, pe femeia victimă. Ca urmare a informaţiilor acumulate este momentul să vedem dacă măsurile actuale pot fi schimbate în aşa fel încât copiii să fie recunoscuţi ca victime independente, ceea ce le-ar conferi o poziţie complet diferită. Legal şi în fapt, copiii au posibilităţi limitate de a-şi proteja interesele. Astfel ei sunt dependenţi de o persoană care să le reprezinte drepturile legale. Asigurarea consilierii juridice pentru copii în timpul procedurilor penale este necesară pentru o

deplină recunoaştere a copiilor ca victime 10 independente . De aceea este foarte importantă o abordare multidisciplinară şi integrată. Centrele de asistenţă pentru copii înfiinţate în Islanda, Suedia, SUA şi Norvegia reprezintă modele pentru o astfel de abordare. În aceste centre copiii primesc ajutor, consiliere şi asistenţă medicală. Dacă până nu demult acestor copii li s-a dat destul de puţină atenţie şi ajutor, Consiliul Europei a avut deja câteva iniţiative în acest sens, cum ar fi Convenţia pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor11. Neglijarea, spre deosebire de abuz, care se caracterizează prin comiterea unui act violent asupra copilului de către părinte sau îngrijitor, se careacterizează prin omiterea în a îndeplini nevoile de bază ale copiilor; este forma nonfizică a violenței constând în incapacitatea sau refuzul adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate aspectele vieții sale. Este un fenomen grav și cronic care duce la probleme de dezvoltare și de educare. Lipsa de atenție în cazul acestui fenomen se datorează lipsei de cunoștințe empirice, atitudinii rezervate de implicare în rolul părinților, lipsa unei definiții universale și legătura cu starea economică a părinților. Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat în 1954 o rezoluție prin care recunoaște drepturile copiilor. Mai mult, în 1989 Adunarea a adoptat în unanimitate stabilirea anului internațional al copilului. La sfârșitul anilor 1992, 120 de state au ratificat Convenția, inclusiv SUA. Rezoluția acoperă mai multe domenii cum ar fi obligația statului și a comunității de a veghea la integritatea și demnitatea copiilor și stabilirea unui standard internațional minim pentru supraviețuirea copiilor și protecția lor împotriva tuturor formelor de exploatare și abuz.

intersection of research, theory and clinical intervention în Journal of Emotional Abuse, 1(2), 1998, p. 16 8 Adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 29 noimebrie 1989 9 Conform unui studiu asupra cauzelor şi ratelor abandonului şcolar, pornind de la un raport comun din 2005 al UNICEF şi al Institutului de Statistică al UNESCO. În 2010, UNICEF şi UNESCO au lansat proiectul Iniţiativa globală privind copiii în afara sistemului de educaţie, în vederea găsirii unor răspunsuri pentru problema abandonului şcolar, la care au participat 26 de ţări, inclusiv România.

10 Breaking the Silence. United Against Domestic Violence, raport prezentat de Ministrul de Justiţie din Norvegia la cea de a 29-a Conferinţă a Miniştrilor de Justiţie, 18-19 iunie 2009, p. 35 11 Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25 octombrie 2007, semnată şi de România la Lanzarote la 25 octombrie 2007, Publicată în Monitorul Oficial nr. 885 din 29 decembrie 2010

~ 73 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Un atribut al neglijării copilului la nivel global este poziția copilului în societate, cultura prevalentă și statutul economic și social al familiei. De exemplu, practici comune în cultura din vestul SUA, cum ar fi faptul că părinții nu dorm în aceeași cameră cu copiii pot constitui acte de neglijare în alte culturi. De aceea, o definiție universală a neglijării copilului va depinde într-o mare măsură de tradițiile culturale și istorice. Declarația Națiunilor Unite a furnizat un context juridic pentru o problemă globală, ținând cont de variațiile care apar.12 Consecințele în plan psihologic sunt teama, izolarea, depresia, etc. De asemenea, copiii neglijați au comportamente antisociale, tulburări de personalitate și comportament violent. Sărăcia şi lipsurile de tot felul cu care se confruntă majoritatea oamenilor pot fi incluse în categoria factorilor care generează violenţă în familie. Lipsa banilor, a unui loc de muncă, supraaglomerarea locuinţei şi şomajul pot declanşa conflicte familiale finalizate de cele mai multe ori în violenţă. Factorii de risc generali care cresc vulnerabilitatea unui copil de a fi neglijat sunt: ¾ părinți care au fost neglijați la rândul lor; ¾ părinți care nu au suficiente informații despre dezvoltarea copilului; ¾ familii dezorganizate și izolate social; ¾ părinți care nu pot înțelege nevoile celorlalți; ¾ familii cu un singur părinte. Se poate ajunge la situații de neglijare și în familii înstărite, unde aparent copiilor nu le lipsește nimic, dar unde părinții lipsesc mult de acasă, nu au timp sau energie să stea de vorbă cu ei să asculte nevoile lor. În cadrul studiului sociologic realizat de organizația Salvați copiii, neglijarea fizică a fost măsurată prin itemi care privesc accesul la resursele economice sau sociale. Astfel, 8% dintre copii apreciază că mâncarea de acasă este „bună”, însă este insuficientă, iar 18% că se întâmplă să meargă la culcare deşi le este încă foame. Procente mai mici, în jurul valorii 12

Shaffdeen A. Amuwo, Jacqueline B. Hill, Child Neglect, în Nicky Ali Jackson, Gisele Casanova Oates, Violence in Intimate Relationships. Examining Sociological and Psychological Issues, Editura Butterworth Heinemann, 1998, p. 62

de 2% (dintre copii) afirmă că au suferit, iarna trecută, de frig din cauză că nu au avut încălţăminte potrivită, iar alţi 1% că s-a întâmplat să fure pentru a mânca. Neglijarea medicală atinge cote alarmante, 34% dintre copii afirmând că se întâmplă să nu fie văzuţi de doctor atunci când sunt bolnavi, iar pentru 13% părinţii nu cumpără medicamente atunci când sunt bolnavi. Referindu-ne la neglijare (atât cea fizică cât şi cea medicală), se observă că aceasta se întâlneşte mai des în mediul urban şi în judeţe din sud-estul, centru şi nord-estul României. Totodată, neglijarea fizică este asociată mai degrabă familiilor monoparentale (din cauza riscurilor economice), cu venituri scăzute, cu nivel scăzut de educație și cu mulți copii în îngrijire. Exploatarea copiilor de către familie are o incidenţă cuprinsă între 2 şi 8 % în funcţie de dimensiunea măsurată. Astfel, 2% dintre copii afirmă că au fost trimişi să cerşească, 5% că muncesc în loc să meargă la şcoală, iar 8% că stau acasă să aibă grijă de fraţii mai mici, în loc să meargă la şcoală13. Concluziile studiului arată că: 38% dintre părinți recunosc abuzul fizic asupra copiilor; 63% dintre copiii afirmă că sunt bătuți acasă de părinții lor; 20% dintre părinți apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educație a copilului. Complexitatea relaţiilor de familie este strâns legată de nivelul de dezvoltare a societăţii, de modul de organizare socială, de factorii politici, economici, culturali şi sociali. Familia, ca produs al societăţii, s-a dezvoltat paralel cu aceasta şi s-a modificat continuu în funcţie de transformările economice, sociale şi morale. Problematica deosebit de complexă cu care se confruntă familia în toate ipostazele existenţei ei, începând de la constituire şi parcurgând etapele în care sunt antrenate deopotrivă relaţiile dintre parteneri şi relaţiile dintre generaţii, se reflectă în societate. Există astfel o permanentă interdependenţă între transformările petrecute la nivelul societăţii şi cele din cadrul microclimatului familial14. 13 Abuzul și neglijarea copiilor, Studiu sociologic la nivel național realizat de Organizația Salvați Copiii, cu sprijinul Direcției Protecția Copilului, 2013 14 Ungureanu, G., Cocoş, Şt., Morăreanu, C., Statutul femeii în contemporaneitate, Editura ProUniversalis, Bucureşti, 2005, p. 89

~ 74 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Pe fondul sărăciei şi al dorinţei de desprindere de trecut, importul de modele occidentale a făcut ca România să cunoască realităţi din cele mai neaşteptate şi nedorite. Una dintre consecinţele care bulversează valorile româneşti tradiţionale este aceea că familia şi-a pierdut din consistenţă şi semnificaţie. Mai mult decât atât, în ultimii ani, România înregistrează cea mai intensă emigraţie în scopul muncii în străinătate. Drept urmare, societatea românească a resimţit atât beneficiile emigrării cât şi dezavantajele sale. Banii trimişi acasă de românii plecaţi la muncă în străinătate au contribuit la reducerea sărăciei, dar familiile în care unul sau ambii părinţi lucrează în altă ţară suferă în urma schimbărilor din viaţa lor. Situaţia cea mai frecventă este aceea a lăsării copilului în grija unuia dintre părinţi, a unei rude sau a prietenilor. Datele colectate de Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din judeţe arată că, pentru 2011, la nivelul primăriilor din comune, oraşe şi municipii, au fost identificaţi 83.658 de copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, număr în scădere faţă de anii anteriori - 84.084 de copii în 2010 şi 85.065 de copii, cu un an înainte. Conform unui studiu realizat de Salvați Copiii15 în prezent nu se cunoaște numărul exact al copiilor rămași acasă în urma plecării unuia sau ambilor părinți în străinătate. Direcția Protecția copilului a prezentat o statistică la nivelul anului 2012 conform căreia erau înregistrați în evidența autorităților responsabile de asistența socială un număr total de 79.901 copii cu părinți plecați la muncă în străinătate. Dintre aceștia, 41% erau complet lipsiți de grija părintească: 22.993 aveau ambii părinți plecați, iar 9.991 proveneau din familii în care părintele unic susținător era plecat. Explicaţia acestei tendinţe este aceea că, datorită crizei, numărul celor care au plecat la muncă în străinătate s-a diminuat, iar o parte dintre cei care munceau în alte ţări au revenit16. S-a remarcat astfel o deteriorare a

relaţiei copilului cu părintele rămas acasă şi au existat cazuri în care copiii au fost abuzaţi tocmai de cei cărora le-au fost încredinţaţi. In general, după cum relevă toate studiile în materie, starea psihică a copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate este negativă, ajungându-se până la suicid, pentru că se simt abandonaţi şi nefericiţi. Mulţi psihologi vorbesc despre „sindromul Italia”, o mâhnire permanentă asociată cu dureri fizice cronice. Psihologii susţin că 80% dintre copiii lăsaţi în grija rudelor se îmbolnăvesc grav, pur şi simplu de dorul părinţilor. Din păcate, în zonele din România de unde provine masiv forţa de muncă emigrantă – mediul rural şi oraşele mici şi medii – circa 85% din şcoli nu au psiholog. Există un proiect de lege17, adoptat de Senat, privind protecţia copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi temporar în străinătate. În expunerea de motive se precizează că „familia este un reper permanent şi fundamental în condiţia indivizilor, în manifestarea unor atitudini şi comportamente civice şi morale, ea fiind unitatea de bază a societăţii, care asigură transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la părinţi, orientând copiii din punct de vedere moral si nu numai”. În acelaşi timp, s-a constatat că plecarea părinţilor la muncă în străinătate a avut efecte negative asupra copiilor lăsaţi acasă: tinerii suferă de tulburări psiho-afective şi de tulburări de comportament, precum consum de droguri şi alcool, prostituţie şi abandon şcolar. Astfel, copiii devin de multe ori victime ale abuzurilor de natură fizică, sexuală şi emoţională, fiind neglijaţi chiar de persoanele în grija cărora au fost lăsaţi. Pentru a evita astfel de situaţii şi pentru a stopa extinderea acestui fenomen, iniţiatorii propunerii legislative susţin introducerea unor obligaţii atât la nivelul familiei, cât şi la nivelul autorităţilor locale. Astfel, una dintre prevederile proiectului de lege introduce obligativitatea părinţilor, care doresc să plece la muncă în străinătate,

15

Situația copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate, Salvați Copiii, p. 1 16 Elena Tudor, director general al Direcţiei Generale Protecţia Copilului, din Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS), citată de Agerpres,

http://www.romanialibera.ro/stil-de-viata/familie/peste80-000-de-copii-au-parinti-plecati-la-munca-in-strainatate257720.html 17 Propunere legislativă pentru completarea Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor

~ 75 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

dar au copii minori în îngrijire, de a notifica Serviciul Public de Asistenţă Socială (SPAS) cu 30 de zile înainte de a părăsi domiciliul. De asemenea, părinţii vor fi obligaţi să nominalizeze o persoană care va avea grijă şi va întreţine minorul în perioada în care părinţii sunt plecaţi. Însă această persoană nu poate fi oricine, prieteni sau vecini, iniţiativa legislativă stabilind că doar rudele copilului până la gradul IV pot fi numiţi îngrijitori. Prin proiectul de lege vor fi implicate autorităţile locale: consiliile locale, direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, dar şi alte instituţii care au contact direct cu minorii, precum unităţile de învăţământ (inclusiv grădiniţele) care, prin intermediul psihologului şcolii, vor sprijini moral copilul şi vor sesiza direcţiile de specialitate dacă observă un comportament anormal al copilului. Toate aceste prevederi ale iniţiativei legislative sunt menite ca, în timp, să asigure protecţie copiilor neglijaţi de proprii părinţi, constituind, în aceeaşi măsură, o propunere importantă pentru dezvoltarea copiilor, se arată în expunerea de motive18. În acest fel, se va respecta o serie de principii care stau la baza unei educaţii corespunzătoare a minorilor, printre care principiul interesului superior al copilului şi cel al creşterii copilului într-un mediu familial. Sărăcia, asociată cu şomajul şi cu suprapopularea locuinţei sunt cauze majore pentru toate formele de violenţă, în mod special pentru violenţa economică. Din complexul cauzal al acesteia, sărăcia reprezintă o pondere de 45%, familiile în care se produc violenţe de acest gen fiind din cele afectate sever de acest fenomen. Într-un astfel de cămin, de regulă bărbatul, considerat „capul familiei”, preia controlul 18 Toate aceste propuneri menite să asigure, pe termen lung, protecţie copiilor neglijaţi de părinţi au fost respinse recent de Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional. Astfel, deşi a fost adoptată de senatori în aprilie 2012, propunerea legislativă şi-a încheiat definitiv parcursul legislativ în Parlament, votul deputaţilor fiind cel final. Comisia pentru sănătate şi familie din Camera Deputaţilor a motivat această respingere prin faptul că se află în dezbatere publică un proiect de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copiilor, unde este introdusă o Secţiune specială destinată categoriei copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în stăinătate.

resurselor financiare, îngrădind accesul femeii, care se simte în acest fel marginalizată, deşi toate celelalte griji ale gospodăriei rămân în sarcina ei. Se întâmplă frecvent ca soţul să dirijeze abuziv şi în interes personal puţinii bani care există, fapt care generează stări de tensiune familială. Generatoare de conflict familial este şi socializarea într-un mediu marcat de violenţă. Copiii crescuţi într-un astfel de mediu în care fie au asistat la traumele produse unui părinte, fie ei înşişi au fost abuzaţi, sunt frustraţi, iar în viitoarea lor familie, ca adulţi, vor găsi prilejul de a derula agresiunile refulate în trecut. Pentru a explica violenţa în familie se foloseşte teoria frustrare-agresivitate care este una dintre cele mai vechi19. Violenţa în familia de origine duce la incapacitatea individului de a-şi controla şi înfrâna tendinţele şi impulsurile, şi la tulburări de caracter. Odată învăţat din copilărie, acest model de relaţionare violentă capătă forţa unui tipar care se aplică tuturor relaţiilor sociale în care se va implica individul ca adult. Socializarea într-un mediu marcat de violenţă este un factor determinant pentru toate tipurile de violenţă manifestate, dar în special pentru violenţa fizică20. Prevenția și intervenția în cazurile de neglijare trebuie făcută în contextul sănătății publice, cu accent pe prevenția primară, secundară și terțiară. Acest lucru ar presupune dezvoltarea unor sisteme care să țină o evidență a cazurilor de morbiditate și mortalitate asociate cu abuzul și neglijarea copiilor, identificarea grupurilor de risc, elaborarea de studii. Prevenția primară implică societatea, comunitatea, individul și părinții și se referă la modul de soluționare a nevoilor umane și crearea de resurse. Elaborarea de legi care să protejeze copiii, asigurarea unui adăpost și a hranei, educarea părinților și a îngrijitorilor astfel încât să îți înțeleagă rolul lor față de copii, sunt exemple de intervenție în astfel de

19 Teoria a fost propusă de un grup de psihologi de la Universitatea Yale – Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears apud Boncu, Şt., Psihologie socială. Note de curs, Tipografia Universităţii Iaşi 20 Cercetare naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă, România 2003, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, organizaţie membră a Reţelei Deschise Soros

~ 76 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

cazuri. De asemenea, prevenția primară presupune implementarea de programe specializate prin care să se aibă în vedere nevoile familiei. Prevenția secundară presupune aplicare unor strategii la nivelul familiilor identificate cu potențial de risc.

Prevenția terțiară re referă la asigurarea unor măsuri de protecție cum ar fi asigurarea hranei, educației, tratamentului psihologic pentru familiile afectate și în plus asigurarea nevoilor de bază cum ar fi locuință, loc de muncă.

BIBLIOGRAFIE 1.

Abuzul și neglijarea copiilor, Studiu sociologic la nivel național realizat de Organizația Salvați Copiii, cu sprijinul Direcției Protecția Copilului, 2013 2. Breaking the Silence. United Against Domestic Violence, raport prezentat de Ministrul de Justiţie din Norvegia la cea de a 29-a Conferinţă a Miniştrilor de Justiţie, 18-19 iunie 2009 3. Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25 octombrie 2007, semnată şi de România la Lanzarote la 25 octombrie 2007, Publicată în Monitorul Oficial nr. 885 din 29 decembrie 2010 4. Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears apud Boncu, Şt., Psihologie socială. Note de curs, Tipografia Universităţii Iaşi 5. HG 49/2011 pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind prevenirea și intervenția în echipă multidisciplinară și în rețea în situațiile de violență asupra copilului și de violență în familie și a Metodologiei de intervenție multidisciplinară și interinstituțională privind copiii exploatați și aflați în situații de risc de exploatare prin muncă, copii victim ale traficului de personae, precum și copiii români migranți victim ale altor forme de violență pe taritoriul altor state, , publicată în Monitorul Oficial nr. 117 din 16 februarie 2011 6. http://www.romanialibera.ro 7. McAlister Groves, When home is not safe: Children and domestic violence, Smith College Studies in Social Work, 71(2), 2001 8. Renner, L. M., Slack, C. S., Intimate partner violence and child maltreatment: Understanding intra-and intergenerational connections, în Child Abuse & Neglect, 30(6), 2006 9. Sandra A. Graham-Bermann, Honore M. Hughes, The impact of domestic violence and emotional abuse on children: The intersection of research, theory and clinical intervention în Journal of Emotional Abuse, 1(2), 1998 10. Shaffdeen A. Amuwo, Jacqueline B. Hill, Child Neglect, în Nicky Ali Jackson, Gisele Casanova Oates, Violence in Intimate Relationships. Examining Sociological and Psychological Issues, Editura Butterworth Heinemann, 1998 11. Ungureanu, G., Cocoş, Şt., Morăreanu, C., Statutul femeii în contemporaneitate, Editura ProUniversalis, Bucureşti, 2005 12. Wolfe, D. A., Child Abuse: Implications for Child Development and Psychopathology, Beverly Hills, CA: Sage, 1987 în Renate C.A Klein, Multidisciplinary Perspectives on Family Violence , Routledge, 1998

~ 77 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

DROGURILE, SURSĂ DE FINANŢARE A TERORISMULUI Ergiun MUSTAFA [email protected]

Abstract: This article depicts how two of the worst flagels of humanity, drugs and terrorism, working hand in hand. They disagree with the ideology of one another even if they are compelled to use the same infrastructure and methods. Keywords :

terrorism, drugs, narco-terorism, al Qaida, Hesbollah, Hamas

Problema traficului şi consumului de droguri nu a apărut în contemporaneitate, nu este un fenomen recent, care s-a născut brusc şi a cunoscut o evolutie explozivă. Consumul de droguri a apărut odată cu existenţa omului ca fiinţă raţională. Deşi aceste substanţe prezintă încă un punct de atracţie pentru cercetători din punct de vedere ştiinţific, ele reclamă şi o schemă de măsuri pentru combaterea traficului lor ilicit, măsuri care nu-şi ating scopul urmărit decât într-o mică măsură. Multiplele schimbări din lumea înconjurătoarea, manifestate prin modificările de climă, faună, floră, catastrofe etc. au determinat pe omul primitiv să caute răspunsul la ceea ce nu cunoştea. Existenţa sa într-un mediu ostil şi calea de a supravieţui într-o lume necunoscută au devenit preocupările principale. Astfel, nevoia l-a determinat să culeagă informaţii cu privire la anumite fenomene naturale, obiceiul şi comportamentul speciilor de animale necesare hranei, să distingă prin încercare plantele comestibile de celelalte şi să caute locurile de unde materiile prime necesare confecţionării de arme şi unelte puteau fi obţinute. Întrucât cunoaşterea era un bun al tuturor, aceste informaţii au fost transmise din generaţie în generaţie în mod deliberat şi obligatoriu. Magia a fost creată ca o modalitate da a înţelege, explica şi chiar stăpâni lumea încon-

jurătoare, de a o face mai prietenoasă, mai ales că omul era departe de a cunoaşte ceea ce îi înconjoară şi totodată, ceea ce îl face neajutorat în faţa forţelor naturii. Aceste lucruri, necunoscute minţii umane au fost folosite de conducătorii colectivităţilor umane, din ce în ce mai numeroase, pentru a le putea stăpâni. Una dintre metodele folosite a fost prepararea şi utilizarea unor droguri în scop terapeutic ori în alte scopuri. Cercetările arheologice efectuate, precum şi studiile întreprinse au arătat că produsele folosite de vraci, vrăjitori şi de şamani erau obţinute din plante sau de la diverse animale, multe dintre ele cunoscute şi în zilele noastre. Aceste plante, din care se preparau diversele droguri, erau utilizate în funcţie de scopul urmărit. În Evul Mediu, obiceiul de a folosi şi consuma droguri se menţine, iar datorită noilor substanţe toxice. Deşi din antichitate se atrăgea atenţia asupra dependenţei pe care o dădea, opiumul era preferat în continuare în scopuri medicale. Consumul de opiu devine foarte mare în China în timpul dinastiei Ming, favorizat şi de prezenţa portughezilor în portul Canton. Pătrunderea drogurilor în lumea arabă şi consumul acestora, au născut puternice dispute, care s-au încheiat prin încriminarea acestuia, măsură care n-a avut însă efecte remarcabile în practică.

~ 78 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Un decret din 1799 al lui Napoleon Bonaparte, considerat istoric, a interzis pe întreg teritoriul Egiptului consumul de lichior preparat din florile plantei denumită haşiş. Şi pe continentul european drogurile şi efectele sale şi-au făcut simţită prezenţa. Acestea au fost folosite atât ca medicament, afrodisiac dar şi ca o modalitate de a înlătura adversarii. Cel mai folosit drog a fost opiul care a fost utilizat, de exemplu, pentru suprimarea unor adversari politici de către papa Alexandru al IV-lea care împreuna cu copii săi – Cezar şi Lucreţia Borgia – va ridica crima la rang de politică de stat. Instabilitatea politică şi militară, precum şi sărăcia în care se află populaţia a permis traficanţilor de droguri să stăpânească şi zona cunoscută deja sub denumirea de „Semiluna de aur”, ce cuprinde Afganistanul, Pakistanul şi Iranul. Aici populaţia seminomada, care se bucură de obţinerea unor venituri sigure din traficul ilicit de droguri, cultivă pe suprafeţe mari macul opiaceu şi canabisul pe care traficanţii le transformă în renumita „heroină persană”. De altfel, nici o parte a globului pământesc unde situaţia geografică şi social-politică au permis, nu a scăpat de prezenţa narco-traficanţilor care la preţuri mici reuşesc cultivarea şi transformarea culturilor în drog propriu-zis pentru consum, după care îl comercializează la preţuri exorbitante, preturile fiind fabuloase. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au cunoscut acţiunea farmaceutică, toxică şi curativă a anumitor plante care conţin stupefiante pe care le-au folosit în scop terapeutic sau în activitatea mistico-religioasă. Odată cu dezvoltarea societăţii şi înflorirea ştiinţei se amplifică chimia alcaloizilor iar ca urmare se obţin unele substanţe cu efecte mult mai puternice decât plantele din care provin, fapt care a impulsionat şi traficul de stupefiante. Intuind posibilitatea de câştig fără muncă şi exploatând slăbiciunile fiinţei umane anumiţi indivizi s-au lansat în una din cele mai nocive afaceri, cea cu stupefiante contribuind în acest fel la dezvoltarea traficului ilicit de stupefiante Secolul XX nu cunoaşte schimbări radicale cu privire la atitudinea populaţiei faţă de droguri. În continuare acestea sunt folosite în scopuri medicale , fiind rare ocaziile în care

erau utilizate de către toxicomani prin înşelarea unor farmacişti. În a doua jumătate a secolului, intensificarea traficului ilicit de stupefiante în lume nu a afectat în mod deosebit ţara noastră, mai ales din cauza controlului strict exercitat de regimul comunist. Acea perioada a făcut ca ţara noastră să fie o ţară de tranzit, fără a fi cunoscută aici o piaţă de desfacere a drogurilor. Modificările majore au survenit după evenimentele din decembrie 1989, când teritoriul ţării noastre a fost folosit mai întâi ca verigă în transporturile ilegale din Orient către Occident, după care a devenit piaţa de desfacere. NARCO-TERORISMUL Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 îndreptate asupra SUA au determinat o reorientare a modului de abordare a problematicilor referitoare la terorism şi traficul de droguri, fenomene infracţionale majore care afectează societatea începutului celui de-al treilea mileniu. Analiza ulterioară a datelor cu privire la cele petrecute la acea dată, precum şi a celor cu privire la alte evenimente majore deternlinate de actiuni ale gruparilor teroriste a evidentiat existenta unor interferenţe între terorism şi traficul de droguri, ceea ce a facut ca noţiunea de narco-terorism să-şi gasească tot mai mult locul în explicitarea fenomenelor majore ce definesc actualul context sociopolitic internaţional. Termenul narco-terorism defineşte derularea unor activitati organizate şi puse în practică de grupări teroriste, grupări care, direct sau indirect, sunt implicate în traficul de droguri, banii rezultaţi, partial sau integral, fiind folosiţi pentru finanţarea activitaţilor respective. Datele statistice şi analiza derulării unor activitaţi criminale majore evidenţiază o serie de legături între traficul de droguri şi alte forme de manifestare a criminalitaţii organizate, precum jocurile ilegale de noroc, prostituţia, traficul ilegal cu arme etc.. Poate cel mai relevant exemplu pe această linie il constituie expansiunea mafiei italiene în SUA la inceputul secolului al XX-lea. Legăturile dintre diferite activitaţi criminale sunt deternlinate de faptul că grupările implicate în acest gen de activitaţi adesea interacţionează, mai ales sub aspect teritorial.

~ 79 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Conexunile dintre traficul de droguri şi violenţă în general bine cunoscute, întrucât alterarea funcţiilor la nivel mental în ceea ce-i priveşte pe toxicomani, conduce, de cele mai multe ori, la comportamente iresponsabile şi violente, dar legatura cu terorismul este mult mai complexă şi vizeaza, pe langă posibilul consum de droguri din partea teroriştilor (mai ales a celor sinucigaşi), finanţarea activitaţii acestora, în condiţiile în care din traficul de droguri se obţin, relativ uşor, mari sume de bani. In fapt, posibilitatea unor legături stabile între grupările criminale şi cele teroriste nu constituie o noutate, în multe-situaţii, chiar dacă fenomenele respective au fost investigate separat, au fost stabilite o serie de interferenţe între acestea, noul mod de abordare impus după evenimentele din septembrie 2001 conferind o cu totul altă dimensiune fenomenelor respective şi relaţiilor dintre ele. Globalizarea a determinat „o schimbare la faţă" a modului de derulare a activitaţilor specifice criminalitaţii organizate, valorificarea avantajelor oferite de tehnologie, finanţe, comunicaţii şi transporturi, în strădania de acoperire eficientă a acestor activităţi, transformând liderii grupărilor ce le derulează în adevaraţi "antreprenori ai crimei organizate". In aceste condiţii, ameninţarea pe care o reprezinta marile grupări criminale implicate în traficul de droguri, care operează la nivel regional sau internaţional, este cu atat mai evidentă, finanţarea terorismului cu bani proveniţi din traficul de droguri trecând din sfera posibilului în cea a certitudinii. Datele pe care le deţinem nu pot sa evidenţieze o implicare directă a grupărilor teroriste în toate activităţile specifice traficului de droguri (cultivare, producţie, stocare, transport, distribuţie etc.), existand o serie de particularităţi specifice fiecarui caz în parte, dar ne conduc spre dovezi ale existenţei unei dirijări a banilor proveniţi din traficul de droguri spre gruparile teroriste. Probarea acestei ultime afirmaţii este dificil de realizat, fiind practic imposibil de "marcat" banii care provin din traficul de droguri şi sunt utilizaţi de gruparile teroriste, mecanismele financiare utilizate pentru aceste operaţiuni fiind deosebit de sofisticate, derulandu-se de multe ori cu ajutorul unor sisteme financiare

neconvenţionale (hawala), ce au la baza o serie de tradiţii, convingeri religioase şi simpatii manifestate în plan politico-cultural. Analizand conexiunile dintre traficul de droguri şi terorism este necesar să evidenţiem diferenţele pe care le presupune violenţa asociată traficului de droguri şi cea specifică narco-terorismului. În ceea ce priveşte violenţa generată de traficul de droguri, aceasta se poate manifesta în rândul consumatorilor, ca urmare a alterarii funcţionării normale a mecanismelor specifice organismului uman, sau are ca ţinte pe cei care produc perturbaţii de orice fel activităţilor de trafic propriu-zise (Producţia, transportul, distribuţia etc.) ambele direcţii de manifestare (conflicte între toxicomani, conflicte între grupari rivale, conflicte între traficanţi şi autoritaţi etc.) fiind întâlnite zilnic, la vedere, şi afectează la scară mică ambientul social. În opoziţie cu această situaţie, terorismul presupune acţiuni violente, motivate public, premeditate, cu impact major asupra ambientului social şi sunt îndreptate asupra unor „ţinte necombatante”, cei care le pun în practică fiind, în cele mai multe cazuri, "invizibili". Dacă implicarea grupărilor teroriste în toate etapele ce definesc traficul de droguri este aproape exclusă, se constată că acestea pot fi prezente mai mult in ceea ce inseamna asigurarea unei protecţii în legatură cu transportul drogurilor, depozitarea temporară, tranzitarea unei anumite regiuni, activitatea de producţie în locaţiile special amenajate, distribuţia într-o anumita regiune etc.. Dupa cum se poate constata, acest gen de activitaţi nu presupune manipularea drogurilor, dar sunt activitaţi care, în baza unor taxe de protecţie, pot asigura fonduri pentru susţinerea grupării teroriste aflată în discuţie. O alta modalitate practicată de gruparile teroriste pentru obţinerea fondurilor necesare o constituie perceperea de taxe de la conaţionali sau simpatizaţi care sunt implicaţi în traficul de droguri, în schimbul trecerii sub tăcere a acestor activităţi (mai ales în situaţiile în care traficanţii se află în afara teritoriului naţional), situaţie ce nu implică efectiv gruparea teroristă respectivă în derularea traficului de droguri. De asemenea, liderii unor grupari implicate în traficul de droguri pot decide să susţină

~ 80 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

financiar activitaţile unor grupări teroriste care luptă pentru o cauza împartaşită şi de traficanţi, legătura fiind de natură ideologicoculturală. În acest context, devine din ce în ce mai clar faptul că elementul de legatură dintre traficul de droguri şi terorism rămane banul, dezvoltarea unor conexiuni de profunzime între cele doua fenomene infracţionale intrând in domeniul cazurilor particulare. Un exemplu în acest sens îl constituie activitaţile grupărilor insurgente din Columbia şi Burma, Armata Forţelor Revolutionare din Columbia (FARC) şi, respectiv, United Wa State Army (UWSA), care provin din structuri politice de orientare socialistă, ce au activat legal în ţarile respective. În prezent acestea, fiind în afara legii, lupta impotriva autoritaţilor pentru instaurarea unei noi puteri politice, deruland activităţi armate, inclusiv din cele specifice arsenalului gruparilor teroriste, având ca principală sursă de finanţare traficul international de droguri în care sunt implicate în mod activ. O alta situaţie este cea a grupărilor teroriste care activează în Orientul Mijlociu (HAMAS, HEZBOLLAH etc.), fără a exista dovezi concludente privind implicarea lor in traficul internaţional de droguri, dar care folosesc ca surse de finanţare fonduri ce provin, în mod direct sau indirect, din traficul de droguri, legăturile stabilite în plan ideologic şi cultural între liderii acestora şi cei ai unor grupări implicate în traficul de droguri fiind determinante. În mod asemanator a fost finanţat şi Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), mişcare politică revoluţionara a etnicilor kurzi înfiinţată în anul 1974, care, în perioada anilor '80, a iniţiat o serie de activitaţi teroriste, existand indicii că finanţarea acestora a fost sustinută de puternicele familii kurde implicate în traficul internaţional cu heroina, mare parte a membrilor acestora fiind simpatizanţi ai PKK, dar nu participau direct la derularea activitatilor teroriste. Complexitatea situaţiei din Afganistan şi faptul că o serie de exponenţi ai grupării teroriste condusă de Osama bin Laden şi-au gasit adapost în regiune au determinat pe mulţi să afirme că teroriştii sunt implicaţi în traficul cu heroina afgană pentru a-şi asigura

fondurile necesare existenţei şi continuării luptei pentru cauza pe care au adoptat-o. La aceasta a contribuit şi faptul ca guvernul afgan nu reuşeşte sa exercite un control real şi eficient asupra intregului teritoriu, in anumite regiuni autoritatea liderilor religioşi fiind mult mai puternică, in contextul în care o parte dintre aceştia au legaturi directe cu traficantii de droguri. Amploarea acestor activitaţi justifică temerile comunitaţii internaţionale, fiind evident că banii proveniţi din droguri joacă un rol important în susţinerea luptei intreprinse de diverse grupări locale împotriva guvernului afgan şi a prezenţei militare străine, în contextul în care acestea nu dispun practic de prea multe alternative de finanţare. Se estimează ca la nivelul anului 2003, gruparile care desfăşurau acţiuni armate pe teritoriul afgan, multe având exponenţi ai talibanilor sau ai grupării al-Qaida, au beneficiat pentru propria finanţare de peste 150.000.000 $ proveniţi din traficul de droguri. Nu exista date certe cu privire la implicarea acestor grupari in traficul de droguri, dar serviciile de informaţii britanice şi americane au obţinut o serie de elemente care certifică existenţa unor legaturi stabile, bine conturate, între exponenţii acestor grupari şi liderii celor implicate în traficul de droguri, aspecte1e ideologico-culturale fiind determinante în iniţierea şi menţinerea lor. Tot în plan informativ s-a conturat faptul că naţionalistul afgan, Haji Juma Khan, este principalul coordonator al traficului cu heroină afgană dispunand de o infrastructura care-i permite să traficheze heroina, prin Pakistan, spre principalele pieţe europene şi să furnizeze arme grupărilor teroriste care acţionează pe teritoriul afgan, aflandu-se în legătură directă cu liderii acestora. Aspectele prezentate vin să confirme faptul că traficul de droguri poate constitui una dintre principalele surse de finanţare a terorismului internaţional, dar nu există dovezi evidente privind implicarea grupărilor teroriste în traficul de droguri. Elementul de legătură între traficanţii de droguri şi terorişti rămane banul, modalitaţile în care se realizeaza efectiv finanţarea acestora din urma fiind de o mare diversitate şi complexitate, proces în care spalarea banilor proveniţi din

~ 81 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

vanzarea drogurilor joacă un rol deosebit de important. Finanţarea grupărilor teroriste se poate realiza fie direct, cu bani proveniţi din activitaţi specifice criminalităţii organizate, dintre care traficul de droguri şi perceperea unor taxe de protecţie sunt dintre cele mai reprezentative, fie cu bani rezultaţi din activitati legale amorsate şi intreţinute în multe situaţii cu bani obtinuţi ilegal în urma unor activitaţi de natură criminală, precum şi din donaţii ale unor simpatizanţi. Trebuie avut în vedere faptul că finanţarea unei, actuni teroriste nu presupune sume foarte mari de bani (acţiunea din 11 septembrie 2001 nu a ridicat costurile 1a mai mult de 500.000 $), dar finanţarea unei grupari teroriste presupune existenţa unor importante sume de bani care sunt dirijate pentru organizarea activitaţilor, recrutarea de noi membri, antrenarea şi echiparea acestora şi, in final, finanţarea operaţinilor. In paralel, marile grupari teroriste investesc importante sume de bani in campanii mediatice, acţiuni de influenţarea unor lideri politici şi derularea unor proiecte in plan social menite să atraga noi simpatizanti. În acest context, gruparile criminale sunt permanent preocupate pentru a găsi surse de finanţare cat mai stabile, un rol important in aceasta direcţie jucându-l derularea directă, dar mai ales prin intermediari (simpatizanţi), a unor activităţi economice care sa le asigure veniturile necesare şi să mascheze provenienţa iniţială a banilor rezultaţi, din activitaţi ilegale. Pentru aceasta, gruparile teroriste apeleaza la expeţi financiari care activează în cadrul unor firme special create, deruland o serie de tranzacţii prin intermediul mai multor firme fantomă, ceea ce le asigura introducerea banilor în circuitul legal. Tot prin intermediul acestor firme sunt reciclaţi şi banii obţinuţi de grupările teroriste în urma unor donaţii venite de la simpatizanţi sau a colectării unor taxe de protecţie, casele de schimb valutar aflate sub controlul direct sau indirect al gruparilor teroriste jucand un rol deosebit de important în aceste activitaţi. O altă practică pentru efectuarea unor plaţi, uzitată mai ales in Orientul Apropiat şi cel Mijlociu, vizează folosirea sistemelor financiare informale (hawala), care se bazeaza

pe existenta unui lanţ de brokeri ce realizează tranzacţii cu bani, cash în baza unor convenţii preexistente, între aceştia fiind stabilită şi indelungată cooperare bazată pe relaţii de incredere ce ţine, în general, de legăturile de rudenie dintre ei. De asemenea, pot fi folosite şi bancile islamice, care operează mai ales in Asia şi Africa, a căror functionare are la baza strict legea islamică ceea ce implică in existenţa unor norme de prevenire a spalării banilor şi a controalelor executate de autoritaţile fiscale ce operează in această direcţie. Întucât, la nivel internaţional, au fost declanşate o serie de mecanisme menite să identifice şi să blocheze sursele de finanţare a gruparilor teroriste, acestea încearcă să se detaşeze cat mai mult de activitaţile ilegale care pot intra în vizorul autoritaţilor, sens în care apelează la intermediari, mai ales din randul simpatizanţilor conaţionali care locuiesc de mai multă vreme în străinătate şi nu au intrat în nici un fel in atenţia autoritaţilor. Acest aspect de relativa noutate îngreunează şi mai mult sarcina autoritaţilor pe linia depistarii şi blocarii surselor de finantare a gruparilor teroriste, devenind din ce in ce mai clara necesitatea derularii unor actiuni de cooperare la nivel regional şi international, susţinute de aportul discret, dar eficient, al serviciilor de informaţii. Câteva exemple in acest sens vizează mutaţiile survenite in ceea ce priveşte productia de heroina în state cu tradiţie în domeniu, precum Tailanda şi Pakistan, scăderea nivelului acesteia ca urmare a masurilor dure adoptate de autoritaţile locale, cu sprijin internaţional, fiind compensată de creşterea producţie în Afganistan şi menţinerea la un nivel ridicat în Burma. O siţuatie asemănătoare se intâlneşte şi în America de Sud, unde scăderea producţiei de cocaina în Bolivia şi Peru, determinată de măsurile intreprinse de autoritaţi, a fost compensată de creşterea acesteia în Columbia, dar şi de apariţia unor mici producători în ţarile vecine care anterior nu erau cunoscute în acest domeniu. Acolo unde aceste compensări nu s-au putut face printr-o contrabalansare a producţiei la nivel regional, a aparut în mod natural, guvernată de legea cererii şi ofertei, alternativa drogurilor sintetice.

~ 82 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

In fapt, toate aceste contrabalansări asigură la nivel global o păstrare a echilibrului dintre cerere şi ofertă, în condiţiile în care interesele de natură financiară ce se regasesc în spatele traficului de droguri determină exercitarea unor presiuni deosebite pentru perpetuarea fenomenului. În aceste condiţii se ridică din ce în ce mai des problema eficienţei luptei impotriva traficanţilor de droguri, în contextul în care, eradicarea fenomenului s-ar realiza de la sine daca ar disparea cererea. Sigur ca aceasta soluţie este imposibil de materializat, dar în ultimii ani, la nivel internaţional, s-a alocat o tot mai mare atenţie, precum şi fondurile necesare, diminuării cererii de droguri la nivel mondial, un rol important în acest sens avandu-l educaţia populaţiei, în general, şi a consumatorilor de droguri în particular. Dacă în problema consumului de droguri, din punct de vedere legal, se poate vorbi deja

de un tratament diferenţiat în ceea ce priveşte tipurile de droguri folosite şi contextul în care se utilizează acestea, referitor la traficul de droguri abordarea este tranşanta şi se derulează strict în parametrii stabiliţi de legea penală, fiind luate în discuţie atât implicaţiile directe, cât şi cele indirecte generate de materializarea fenomenului. În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, activităţile de spălare a banilor proveniţi din traficul de droguri, precum şi posibilitatea utilizării, cel puţin a unei parţi a acestora, pentru finanţarea altor activitaţi ilegale, de natură criminală, inclusiv terorismul internaţional. Ca o concluzie finală la cele scrise mai sus, chiar daca nu impartaşesc ideologiile, cele două grupări, folosesc la maximum infrastructura celuilalt. Se spune ca „banul nu a duce fericirea, dar se pare ca o întreţine”.

BIBLIOGRAFIE: 1.

2. 3. 4. 5.

6. 7. 8. 9.

Florin Sandu (coordonator), Mihai Gheorghe Stoica, Mihai Anghel, Ilie Perca, Metodica cercetării infracţiunilor de trafic şi consum ilicit de droguri, Editată de Ministerul de Interne, 2002 V. Lăpăduşi, Gh. Popa, „Investigarea criminalistică a loculi faptei”, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 2005 V. Bercheşan, C. Pletea, „Drogurile şi traficanţii de droguri”, Ed. Paralela 45 Piteşti, 1998 Gh. Alecu „Criminalistica” Ed. Ex Ponto , Constanta, 2008 Carmen López Sánchez ,José A. García-Rodríguez ,M. Carmen Jover Celdrán, Carlos Sánchez Gutiérrez, „Îndreptar privind alcoolul, tutunul şi alte droguri” Ed. Ministerul de Interne, București, 2002 George-Marius Țical, „Crima Organizata si Terorismul”, Editura Fundației Universitare „Dunarea de Jos”, Galați, 2006 Traian Liteanu, Teodoru Stefan, Constantin Stoica, „Traficul de Droguri. Repere, dimensiuni și perspective”, Ed. ANI, București, 2005 Legea nr.143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri Hotărârea Nr.860 din 28 iulie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de droguri, publicată în M.Of. nr.749 din 17 august 2005.

~ 83 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

ÎNCADRAREA JURIDICĂ PRIVIND REȚINEREA ȘI/SAU NEVĂRSAREA IMPOZITELOR ȘI CONTRIBUȚIILOR DATORATE DE ANGAJATORI/ANGAJAȚI ȘI MODIFICÃRILE CE VOR INTRA ÎN VIGOARE ÎNCEPÂND CU 01.02.2014 Drd. Ovidiu ȘANTA Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” [email protected]. Subcomiasar de poliție Alexandru ENĂCHESCU Șeful Biroului pentru combaterea evaziunii fiscale, Serviciului de Investigare a Fraudelor al IPJ-Ilfov, [email protected]

Abstract: The retention and/or nonpayment of the amounts representing taxes and contributions owed by employers and employees have a direct impact on the formation of state revenues, causing a sharp decrease of the revenue needed to fulfill its basic functions. Keywords:

insurance contribution, health insurance contribution, contribution to the unemployment fund, income tax from wages, employer, employee, budget.

Consiliul Fiscal1, conform calculelor bazate pe datele Institutului Național de Statistică, a constatat că evaziunea fiscală are o dimensiune ridicată în România, reprezentând 13,81% din produsul intern brut în anul 2012.2 Aproximativ 60% din evaziunea fiscală este generată la TVA, în timp ce contribuțiile sociale contribuie cu circa 24% la evaziunea fiscală totală prin intermediul fenomenului de „muncă la negru” (salariați în economia subterană). Pentru a înțelege încadrarea juridică privind reținerea și/sau nevărsarea impozitelor și contribuțiilor datorate de angajatori și angajați, vom calcula, cu titlu de exemplu, care sunt impozitele și contribuțiile ce trebuie plătite de un angajator pentru un angajat cu un salariu brut de 3.600 de lei și vom evidenția pentru fiecare impozit/contribuție în 1 Consiliul Fiscal a fost înființat în baza Legii nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare, publicată în M.Of. nr. 252 din 20 aprilie 2010. 2 Raportul anual pe anul 2012. Evoluții și perspective macroeconomice și bugetare, Consiliul Fiscal, 2013, p. 13. Raportul Consiliului Fiscal este disponibil la http://www.consiliulfiscal.ro/RA2012final.pdf.

parte sancțiunea prevăzută de legislația în vigoare. 1. Contribuții datorate de angajator a) contribuția de asigurări sociale – pensie (CAS): 20,8%, potrivit prevederilor art. 29618 alin. (3) lit. a1) din Codul fiscal3, pentru condiții normale de muncă: 3.600 lei x 20,8% = 749 lei Potrivit prevederilor art. 144 lit. k) și art. 145 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice4: „neplata de către angajator, timp de 3 luni consecutiv, în condițiile legii, a contribuției de asigurări sociale la bugetul asigurarilor sociale de stat” constituie contravenție, sancționată cu amendă de la 5.000 la 10.000 de lei. b) contribuția la asigurările sociale de sănătate (CASS): 5,2%, potrivit prevederilor art. 9 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 5/2013 a bugetului de stat pe anul 20135: 3.600 lei x 5,2% = 187 lei 3 Adoptat prin Legea nr. 571/2003, publicată în M.Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003. 4 Publicată în M.Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010. 5 Publicată în M.Of. nr. 106 din 22 februarie 2013.

~ 84 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Potrivit prevederilor art. 305 lit. b) și art. 306 lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii6: „nevirarea contribuției datorate conform art. 258 alin. (1) de către persoanele fizice și juridice angajatoare” constituie contravenție, sancționată cu amendă de la 30.000 la 50.000 de lei. Conform prevederilor art. 258 alin. (1) și art. 2581 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, „persoanele juridice sau fizice la care își desfășoară activitatea asigurații au obligația să calculeze și să vireze la fond o contribuție de 7% asupra fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătății personalului din unitatea respectivă” și „cotele de contribuții prevăzute la art. 257 și 258 se pot modifica prin legea bugetului de stat”. c) contribuția la fondul de șomaj: 0,5%, potrivit prevederilor art. 29618 alin. (3) lit. d2) din Codul fiscal: 3.600 lei x 0,5% = 18 lei Potrivit prevederilor art. 111 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă7: „încălcarea de către angajator a obligațiilor prevăzute la art. 26 alin. (1) și la art. 27, constând în sustragerea de la obligația privind plata contribuțiilor la bugetul asigurărilor pentru somaj, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă”. d) contribuția pentru concedii medicale și indenmizații de asigurări sociale de sănătate: 0,85%, potrivit prevederilor art. 29618 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal: 3.600 lei x 0,85% = 31 lei Nevirarea acestei contribuții nu constituie nici contravenție, nici infracțiune. e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale: 0,15%0,85%, potrivit prevederilor art. 29618 alin. (3) lit. e) din Codul fiscal: 3.600 lei x 0,15% = 5 lei Nevirarea acestei contribuții nu constituie nici contravenție, nici infracțiune. f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorate de angajator: 0,25%, potrivit prevederilor art. 29618 alin. (3) lit. f) din Codul fiscal:

3.600 lei x 0,25% = 9 lei Nevirarea acestei contribuții nu constituie nici contravenție, nici infracțiune. Contribuțiile mai sus menționate sunt evidențiate în contabilitate astfel: ¾ contribuția unității la asigurările sociale în contul 4311.1; ¾ contribuția angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate în contul 4313.1; ¾ contribuția unității la fondul de șomaj în contul 4371.1; ¾ contribuția pentru concedii medicale și indenmizații de asigurări sociale de sănătate în contul 4313.2; ¾ contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale și contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale în contul 4311.2. Soldul creditor al acestor conturi reprezintă suma datorată de societate (angajator), iar soldul debitor reprezintă viramentele efectuate în plus către bugetul general consolidat al statului. În literatura de specialitate8 s-a exprimat opinia conform căreia contribuția pentru concedii medicale și indenmizații de asigurări sociale de sănătate, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale și contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorate de angajator, sunt înregistrate în contabilitate în contul 4381 „Alte datorii sociale”. Nu suntem de acord cu această opinie, deoarece, potrivit Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/20099, cu ajutorul contului 438 „Alte datorii și creanțe sociale” se ține evidența contribuției unității la schemele de pensii facultative și la primele de asigurare voluntară de sănătate, a datoriilor de achitat sau a creanțelor de încasat în contul asigurărilor sociale, precum și a plății acestora. Recapitulând, reținerea și/sau nevirarea contribuțiilor datorate de angajator, în sumă

6 7

Publicată în M.Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006. Publicată în M.Of. nr. 103 din 06 februarie 2002.

8 A se vedea, în acest sens, Pantea Marius, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, Vol. I, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, Neculai Cârlescu, „Evaziunea fiscală. Comentarii și exemple practice”, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 112, și Dumitru A.P. Florescu, Dan Bucur, Theodor Mrejeru, Pantea Marius, Andreea Martinescu, Vasile Manea, „Evaziunea fiscală”, Editura Universul Juridic, 2013. 9 Publicat în M.Of. nr. 766 din 10 noiembrie 2009.

~ 85 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

totală de 999 de lei (749 lei + 187 lei + 18 lei + 31 lei + 5 lei + 9 lei) se sancționează astfel: - nevirarea contribuției de asigurări sociale – pensie (CAS) în sumă de 749 de lei constituie contravenție potrivit prevederilor art. 144 lit. k) din Legea nr. 263/2010; - nevirarea contribuției la asigurările sociale de sănătate (CASS) în sumă de 187 de lei constituie contravenție potrivit prevederilor art. 305 lit. b) din Legea nr. 95/2006; - nevirarea contribuției la fondul de șomaj în sumă de 18 lei constituie infracțiune potrivit prevederilor art. 111 din Legea nr. 76/2002 și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă; - nevirarea contribuției pentru concedii medicale și indemnizații de asigurări sociale de sănătate în sumă de 31 de lei nu constituie nici contravenție, nici infracțiune; - nevirarea contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale în sumă de 5 lei nu constituie nici contravenție, nici infracțiune; - nevirarea contribuției la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorate de angajator, în sumă de 9 lei, nu constituie nici contravenție, nici infracțiune. După cum se poate observa, nevirarea contribuției de asigurări sociale (CAS) în sumă de 749 de lei și a contribuției la asigurările sociale de sănătate (CASS) în sumă de 187 de lei de către angajator reprezintă 93,69%, respectiv 936 de lei din totalul contribuțiilor datorate de acesta, iar fapta constituie contravenție potrivit prevederilor legale. În schimb, nevirarea contribuției la fondul de șomaj de către angajator reprezintă 1,80%, respectiv 18 lei, din totalul contribuțiilor datorate de acesta, iar fapta constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă potrivit prevederilor legale. Așadar, se poate constată cu ușurintă că legiutorul nu a fost consecvent și coerent în sancționarea acestor fapte. Începând cu data de 01.02.2014 va intra în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal10, iar art. 102 din lege va abroga prevederile art. 111 din Legea nr. 76/2002. 10

Publicată în M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

La pct. 4, „Dezincriminarea unor fapte prevăzute în legislația specială și contravenționalizarea acestora acolo unde este cazul” din Expunerea de motive privind Proiectul de Lege pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale11 regăsim: „art. 111 din Legea nr. 76/2002, care incrimina simpla neexecutare a unei obligații fiscale, faptă ce nu poate constitui prin ea însăși infracțiune, ea fiind supusă regimului sancționator prevăzut de legislația fiscală”. Astfel, nevirarea contribuției la fondul de șomaj va fi supusă, după republicarea în Monitorul Oficial al României a Legii nr. 76/2002, regimului sancționator prevăzut de legislația fiscală. 2. Impozite și contribuții cu reținere la sursă datorate de angajat a) contribuția de asigurări sociale – pensie (CAS): 10,5%, potrivit prevederilor art. 29618 alin. (3) lit. a1) din Codul fiscal, pentru condiții normale de muncă: 3.600 lei x 10,5% = 378 lei Potrivit prevederilor art. 144 lit. p) și art. 145 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice: „fapta persoanei de a nu vira, pentru o perioadă de 3 luni consecutiv, la bugetul asigurărilor sociale de stat contribuția de asigurări sociale reținută de la asigurat” constituie contravenție sancționată cu amendă de la 1.500 la 5.000 de lei.12 Art. 148 alin. (2) din același act normativ menționează că: „dispozițiile prezentei legi, referitoare la obligațiile față de bugetul asigurărilor sociale de stat, se completează cu prevederile Legii nr. 241/2005 pentru

11 Expunerea de motive privind Proiectul de Lege pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale este disponibilă la http://www.cdep.ro/proiecte/ 2011/100/00/0/em100.pdf. 12 Până la data de 20.12.2010 această faptă era prevăzută ca infracțiune în art. 146 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în M.Of. nr. 140 din 01 aprilie 2000: „fapta persoanei care dispune utilizarea în alte scopuri și nevirarea la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuției de asigurări sociale, reținută de la asigurat, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă”.

~ 86 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu 13 modificările ulterioare”. b) contribuția la asigurările sociale de sănătate (CASS): 5,5%, potrivit prevederilor art. 9 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 5/2013 a bugetului de stat pe anul 2013: 3.600 lei x 5,5% = 198 lei

- infracțiunea prevăzută de art. 303 din Legea nr. 95/2006 se referă strict la contribuția datorată Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, iar infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 are o sferă de aplicare mult mai mare, vizând mai multe impozite și/sau contribuții; - infracțiunea prevăzută de art. 303 din Legea nr. 95/2006 se consumă la expirarea termenului legal de plată, adică la scadență, iar infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 se consumă la expirarea termenului de 30 de zile de la scadență; - infracțiunea prevăzută de art. 303 din Legea nr. 95/2006 se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, respectiv de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi dacă fapta a avut consecințe deosebit de grave, iar infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 6 ani. c) contribuția la fondul de șomaj: 0,5%, potrivit prevederilor art. 29618 alin. (3) lit. d1) din Codul fiscal: 3.600 lei x 0,5% = 18 lei Potrivit prevederilor art. 112 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, „reținerea de către angajator de la salariați a contribuțiilor datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj și nevirarea acestora în termen de 15 zile în conturile stabilite potrivit reglementărilor în vigoare constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 6 luni sau cu amendă”. Asemănări între infracțiunea prevăzută de art. 112 din Legea nr. 76/2002 și infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005: - ambele infracțiuni sancționează reținerea de către angajator de la salariați a contribuțiilor datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj și nevirarea acestora . Deosebiri între infracțiunea prevăzută de art. 112 din Legea nr. 76/2002 și infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005: - infracțiunea prevăzută de art. 112 din Legea nr. 76/2002 se referă strict la contribuția datorată bugetului asigurărilor pentru șomaj, iar infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 are o sferă de aplicare mult mai mare, vizând mai multe impozite și/sau contribuții; - infracțiunea prevăzută de art. 112 din Legea nr. 76/2002 se consumă la expirarea termenului de 15 zile de la scadență, iar infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr.

Conform prevederilor art. 303 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, raportat la art. 3021 din Codul penal14, „fapta persoanei care dispune utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a contribuției reținute de la asigurați constituie infractiunea de deturnare de fonduri și se pedepsește conform prevederilor din Codul penal”. Infracțiunea de deturnare de fonduri se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar, dacă fapta a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.15 Art. 309 alin. (2) din același act normativ menționează că „dispoziţiile prezentei legi referitoare la obligaţiile faţă de fond (contribuția de asigurări sociale de sănătate, n.n.) se completează cu prevederile Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale”. Asemănări între infracțiunea prevăzută de art. 303 din Legea nr. 95/2006 și infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005: - ambele infracțiuni sancționează reținerea și nevărsarea de la asigurați a contribuțiilor datorate Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; - orice persoană care are obligația de a reține și vira la fond contribuația de asigurări sociale de sănătate poate avea calitatea de subiect activ, indiferent dacă are sau nu calitatea de angajator. Deosebiri între infracțiunea prevăzută de art. 303 din Legea nr. 95/2006 și infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005:

13 Conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, „constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă”. Legea nr. 241/2005 a fost publicată în M.Of. nr. 672 din 27 iulie 2005. 14 Adoptat prin Legea nr. 15/1968, publicată în B.Of. nr. 79bis din 21 iunie 1968, republicare 1 în B.Of. nr. 55 din 23 aprilie 1973, republicare 2 în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997. 15 Pentru interzicerea unor drepturi a se vedea prevederile art. 64 din Codul penal.

~ 87 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

241/2005 se consumă la expirarea termenului de 30 de zile de la scadență; - infracțiunea prevăzută de art. 112 din Legea nr. 76/2002 se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă, iar infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 6 ani. d) impozitul pe veniturile din salarii: 16%, potrivit prevederilor art. 55-60 din Codul fiscal: 3.600 – (378 + 198 + 18)16 = 3.006 x 16% = 481 lei Reținerea și nevirarea, cu intenție, a impozitului pe veniturile din salarii face obiectul infracțiunii prevăzute la art. 6 din Legea nr. 241/2005. Contribuțiile mai sus menționate sunt evidențiate în contabilitate astfel: - contribuția personalului la asigurările sociale în contul 4312; - contribuția angajaților pentru asigurările sociale de sănătate în contul 4314; - contribuția personalului la fondul de șomaj în contul 4372; - impozitul pe veniturile din salarii în contul 444. Soldul creditor al acestor conturi reprezintă datoria societății (angajator) pentru angajat, iar soldul debitor reprezintă viramentele efectuate în plus către bugetul general consolidat al statului. Recapitulând, reținerea și/sau nevirarea impozitului și contribuțiilor cu reținere la sursă, în sumă totală de 1.075 de lei (378 lei + 198 lei + 18 lei + 481 lei), se sancționează astfel: - potrivit prevederilor art. 144 lit. p) din Legea nr. 263/2010, reținerea și nevirarea contribuției de asigurări sociale – pensie (CAS) datorată de angajat, în sumă de 378 de lei, constiuie contravenție doar dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005; - potrivit prevederilor art. 303 din Legea nr. 95/2006, raportat la art. 3021 din Codul penal, reținerea și nevirarea contribuției la asigurările sociale de sănătate (CASS) datorată de angajat, în sumă de 198 de lei, constituie infracțiunea de deturnare de fonduri și se pedepsește cu 16 A se ține cont la calculul impozitului pe veniturile din salarii de deducerile personale lunare conform prevederilor Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 19/2005 privind aprobarea deducerilor personale lunare pentru contribuabilii care realizează venituri din salarii la funcția de bază începând cu luna ianuarie 2005, potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicat în M.Of. nr. 39 din 12 ianuarie 2005.

închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar, dacă fapta a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar toate aceste prevederi legislative, conform art. 309 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, se completează cu prevederile Legii nr. 241/2005. - potrivit prevederilor art. 112 din Legea nr. 76/2002, reținerea și nevirarea contribuției la fondul de șomaj datorată de angajat, în sumă de 18 lei, constituie infracţiune și se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă; - reținerea și nevirarea impozitului pe venitul din salariu, în sumă 481 de lei, constuie infracțiunea prevăzută la art. 6 din Legea nr. 241/2005. Din analiza prevederilor legale mai sus menționate, rezultă că în legislația actuală există reglementări paralele care fie se suprapun cu prevederile art. 6 din Legea nr. 241/2005, fie sunt contradictorii, astfel: A. Nevirarea la fond a contribuției la asigurările sociale de sănătate (CASS), reținute de la asigurați, nu constituie infracțiune aflată în legătură cu infracțiunile de evaziune fiscală, reglementate de art. 6 din Legea nr. 241/2005, ci, potrivit art. 303 din Legea nr. 95/2006, raportat la art. 3021 din Codul penal, constituie infractiunea de deturnare de fonduri. Începând cu data de 01.02.2014 va intra în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar, art. 176 pct. 7 din lege, va abroga prevederile art. 303 din Legea nr. 95/2006. Așa cum am arătat, prevederile art. 309 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 menționează că „dispozițiile prezentei legi referitoare la obligațiile față de fond (contribuția de asigurări sociale de sănătate, n.n.) se completează cu prevederile Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale”. Așadar, începând cu data de 01.02.2014, respectiv după abrogarea prevederilor art. 303 din Legea nr. 95/2006, reținerea și nevărsarea, cu intenție, a contribuției la asigurările sociale de sănătate datorate de angajat va constitui infracțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005. B. Ambele infracțiuni, respectiv atât cea prevăzută art. 112 din Legea nr. 76/200217, cât 17 Până la apariția și intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005, respectiv până la data de 15 august 2005, textul

~ 88 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

și cea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, au ca element material fapta de reținere și nevirare a unor contribuții cu reținere la sursă, dar doar termenul și sancțiunile penale sunt diferite. Reamintim, că începând cu data de 01.02.2014, va intra în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar art. 102 din lege va abroga și prevederile art. 112 din Legea nr. 76/2002. La pct. 2, „Abrogarea unor dispoziții din legislația specială pentru înlăturarea suprapunerii inutile a unor texte care protejează aceleași valori sociale” din Expunerea de motive privind Proiectul de Lege pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale18 regăsim: „art. 146 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările și completările ulterioare sau art. 112 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează infracțiuni acoperite de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale”. Prin urmare, reținerea și nevirarea contribuției la fondul de șomaj de către angajator, va intra sub incidența „directă” a prevederilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 după republicarea în Monitorul Oficial al României a Legii nr. 76/2002, eliminând-se astfel suprapunerile existente. Potrivit calculelor din exemplul de mai sus, putem concluziona următoarele: a) angajatorul datorează suma de 999 de lei (749 lei + 187 lei + 18 lei + 31 lei + 5 lei + 9 lei), iar angajatul 1.075 de lei (378 lei + 198 lei + 18 lei + 481 lei) ceea ce înseamna că angajatorul va trebui să vireze la bugetul

general consolidat al statului suma de 2.074 de lei; b) din totalul de 2.074 de lei, suma de 1.093 de lei (52,70%), reprezentând reținerea și/sau nevărsarea contribuției la fondul de șomaj datorată de angajator (18 lei), a contribuției de asigurări sociale – pensie (CAS) 19 datorată de angajat (378 de lei) , a contribuției la asigurările sociale de sănătate (CASS) datorată de angajat (198 de lei), a contribuției la fondul de șomaj datorată de angajat (18 lei) și a impozitului pe venitul din salarii (481 de lei) fac obiectul infracțiunilor prevăzute de legislația în vigoare; c) din totalul de 2.074 de lei, suma de 936 de lei (45,13%), reprezentând reținerea și/sau nevărsarea contribuției de asigurări sociale – pensie (CAS) datorată de angajator (749 de lei) și a contribuției la asigurările sociale de sănătate (CASS) datorată de angajator (187 de lei) sunt sancționate contravențional conform legislației în vigoare; d) din totalul de 2.074 de lei, suma de 45 de lei (2,17%), reprezentând reținerea și/sau nevărsarea contribuției pentru concedii medicale și indenmizații de asigurări sociale de sănătate (31 de lei), a contribuției de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale (5 lei) și a contribuției la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale (9 lei), datorate de angajator, nu constituie nici contravenție, nici infracțiune; e) din totalul de 2.074 de lei, suma de 981 de lei (47,30%) pe care angajatorul va trebui să o vireze la bugetul general consolidat al statului, reprezentând contribuțiile de la punctele c) și d) mai sus menționate, sunt scoase din sfera ilicitului penal.20

incriminator prevăzut de art. 112 din Legea nr. 76/2002 a existat în paralel și cu art. 17 lit. f) din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, devenit ulterior art. 13 lit. e) în urma republicării. Legea nr. 87/1994 a fost publicată în M.Of. nr. 299 din 24 octombrie 1994, republicare 1 în M.Of. nr. 545 din 29 iulie 2003. 18 Disponibilă la http://www.cdep.ro/proiecte/2011/ 100/00/0/em100.pdf.

19 Așa cum am arătat, potrivit prevederilor art. 144 lit. p) din Legea nr. 263/2010, reținerea și nevirarea contribuției de asigurări sociale – pensie (CAS) datorată de angajat, în sumă de 378 de lei, constiuie contravenție, doar dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005. 20 Ilicitul penal în domeniul fiscal cuprinde ansamblul faptelor comisive (ce se pot săvârși și printr-o omisiune) care amenință sau lezează grav și intenționat atât constituirea resurselor financiare necesare funcționării statului, cât și relațiile sociale privind buna desfășurare a activităților economico-financiare a căror realizare presupune îndeplinirea cu onestitate de către contribuabili a obligațiilor fiscale. Florin Sandu, Contrabanda și albirea banilor, Editura Trei, București, 1999, pp. 17-19. A se vedea și Costică Voicu, Alexandru Boroi, Florin Sandu, Ioan Molnar, Drept penal al afacerilor, Editura Rosetti, București, 2002, p. 127.

~ 89 ~

 

Numărul 1/2014 Astfel, pentru un salariu brut de 3.600 lei, angajatorul va plăti angajatului suma 2.525 de lei, iar diferența de 1.075 de „datorată” de angajator angajatului până

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII de de lei la

suma de 3.600 lei este înlocuită cu datoria angajatorului către bugetul general consolidat al statului, reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă.

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. 5.

6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19.

20. 21. 22.

Codul fiscal; Codul penal; Costică Voicu, Alexandru Boroi, Florin Sandu, Ioan Molnar, Drept penal al afacerilor, Editura Rosetti, București, 2002; Dumitru A.P. Florescu, Dan Bucur, Theodor Mrejeru, Pantea Cezar Marius, Andreea Martinescu, Vasile Manea, „Evaziunea fiscală”, Editura Universul Juridic, 2013 Expunerea de motive privind Proiectul de Lege pentru punerea în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale; Florin Sandu, Contrabanda și albirea banilor, Editura Trei, București, 1999; http://www.cdep.ro; http://www.consiliulfiscal.ro. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale; Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice; Legea nr. 5/2013 a bugetului de stat pe anul 2013; Legea nr. 69/2010 a responsabilității fiscal-bugetare; Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă; Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale; Neculai Cârlescu, Evaziunea fiscală. Comentarii și exemple practice, Editura C.H. Beck, București, 2012; Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 19/2005 privind aprobarea deducerilor personale lunare pentru contribuabilii care realizează venituri din salarii la funcția de bază începând cu luna ianuarie 2005, potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene; Pantea Marius, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, Vol. I, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010 Raportul anual pe anul 2012. Evoluții și perspective macroeconomice și bugetare, Consiliul Fiscal, 2013;

~ 90 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

INSTITUŢII ŞI AUTORITĂŢI IMPLICATE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII RUTIERE Dr. Lucian Ioan Tarnu IPJ Sibiu Drd. Mircea Manciulea IPJ Sibiu

Abstract This paper makes an analysis of the main institutions and authorities competent in the field of road safety. As in the structural and functional are the main activities and goals you have these organizations reported to the European Road Safety Strategy. Keywords:

road safety strategy euriopeană institutions, road, road authorities, traffic police

Introducere În aproape toate politicile publice regăsim principiul potrivt căruia „prima condiţie a libertăţii este securitatea”, nevoia de disciplină a libertăţii fiind invocată de strategiile ce vizează diminuarea gradului de insecuritate şi consolidarea a capacităţii autorităţilor guvernamentale de a asigura ordinea publică. Siguranţa rutieră, ca o componentă majoră a siguranţei publice, reprezintă o problemă majoră la nivel mondial, având în vedere faptul că anual, aşa cum am precizat, în accidente rutiere îşi pierd viaţa sau sunt rănite grav milioane de oameni ori se produc pagube materiale însemnate de sute de milioane de euro. Întrucât rezultatele măsurilor care au avut ca scop creşterea siguranţei participanţilor la trafic, iar ambiţiosul obiectiv de reducere la jumătate a numărului de decese în accidentele rutiere, pentru perioada 2001 – 2010 la nivelul Uniunii Europene nu s-a îndeplinit, numărul de decese în accidentele rutiere din Uniunea Europeană scăzând doar cu 35% până în 2010, Comisia Europeană a luat decizia de a elabora noile orientări pentru perioada 2011 – 2020 pentru un spaţiu european de siguranţă rutieră, menţinând obiectivul principal, de reducere a deceselor cu 50% faţă de perioada anterioară.

Comisia Europeană consideră inacceptabil de ridicat numărul deceselor şi al vătămărilor corporale, recunoscând totodată că sistemul de transport sigur şi durabil contribuie la competitivitate şi prosperitate, la ocuparea forţei de muncă, siguranţă şi securitate pe plan european. În acest sens a fost elaborat şi comunicat de Comisia Europeană şi un program detaliat de siguranţă rutieră pentru perioada 2011 – 2020. Planul de reducere cu 50% a numărului victimelor accidentelor rutiere la nivelul Uniunii Europene în perioada 2001- 2010 nu a fost prevăzut în politicile publice din România. Îngrijorată de evoluţia acestui fenomen, la data de 02.03.2010, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia privind îmbunătăţirea siguranţei rutiere nr 64/255, a declarat perioada 2011-2020 ca fiind "DECADA ACŢIUNILOR PENTRU SIGURANŢĂ RUTIERĂ", cu scopul de a reduce mortalitatea generată de accidentele rutiere din întreaga lume prin intensificarea şi coordonarea eforturilor tuturor factorilorresponsabili la nivel naţional, regional şi global. În acest context, Comisia Europeană, prin Comunicarea finală nr 0389 din data de 20.07.2010, intitulată „Pentru un Spaţiu European de Siguranţă Rutieră: Orientări pentru politica de siguranţă rutieră 2011-2020”, a

~ 91 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

stabilit ca obiectiv general reducerea cu 50% până în anul 2020, a numărului de persoane de cedate ăn accidente rutiere pe şoselele europei, obiectiv aprobat atât de Consiliul UE1, cât şi de Parlamentul European. În această situaţie şi în contextul adoptării de către Comisia Europeană a unui nou Program de Acţiuni de Siguranţă Rutieră 20112020, program care a păstrat obiectivul de reducere cu 50% a numărului de răniţi şi victime în accidente rutiere la nivelul Uniunii Europene, România trebuie să adopte o strategie pe termen lung care îşi propune stoparea creşterii numărului de victime şi atingerea obiectivului european.Potrivit acestor documente, obiectivele strategice pentru perioada 2011-2020, vizează: îmbunătățirea instruirii și educației participanților la traficul rutier; creșterea nivelului de respectare a normelor rutiere; infrastructura rutieră mai sigură vehicule mai sigure; promovarea utilizării tehnologiilor moderne pentru îmbunătățirea siguranței rutiere; îmbunătățirea serviciilor de intervenție și recuperare a victimelor; îmbunătățirea siguranței utilizatorilor vulnerabili ai drumurilor. Ţinând cont de libera circulaţie a persoanelor şi de principiul liberei circulaţii, România şi-a propus să răspundă la apelul făcut de Consiliul Uniunii Europene de a identifica rapid soluţii pentru îmbunătăţirea siguranţei rutiere elaborând prezenta Strategie Naţională de Siguranţă Rutieră, ce urmează să fie implementată prin politicile cuprinse în Programul Naţional de Acţiuni Prioritare. Modelul european propus în vederea obţinerii unei eficienţe maxime în domeniul siguranţei rutiere, ca aceasta să fie integrată în alte politici prioritare, precum educaţia, sănătatea, politica social şi ocuparea forţei de muncă, aplicarea legii, mediul înconjurător, cercetarea, asigurările şi impozitarea, asigură o abordare holistică, care este necesară pentru îndeplinirea obiectivului principal al strategiei

1 În Concluziile Consiliului Uniunii Europene privind siguranţa rutieră este subliniat faptul că există nevoia stringentă de a se acorda o atenţie deosebită reducerii numărului de persoane rănite în urma accidentelor rutiere, pentru conformitate cu Declaraţia de la Moscova din 20 noiembrie 2009 şi a Rezoluţiei Adunării Generale a ONU din 2 martie 2010.

europene, preluat şi în Strategia Naţională de Siguranţă Rutieră. Priorităţile Strategiei Naţionale de Siguranţă Rutieră 2013-2020, de îmbunătăţire a legislaţiei în domeniul rutier, a siguranţei infrastructurii şi de reducere graduală a numărului de victime din accidentele de circulaţie, sunt în strânsă legătură cu obiectivele Guvernului de interoperabilitate şi de interconectare a reţelei de drumuri din România cu reţeaua de drumuri europeană, cu obiectivul de asigurare a coerenţei şi continuităţii lucrărilor de infrastructură pe termen lung prin promovarea pactului naţional “Autostrăzile României”, cu cel de refacere a reţelei de drumuri naţionale la un nivel calitativ european, mai ales în contextul adoptării Directivei Consiliului şi Parlamentului 2008/96/CE privind managementul siguranţei infrastructurii rutiere, precum şi cu obiectivul dezvoltării infrastructurii feroviare simultan şi în concordanţă cu cea rutieră, în conformitate cu cerinţele europene. Din punct de vedere al cadrului instituţional, la ora actuală, România are legislaţie şi instituţii care să acopere aproape întreaga arie a problematicii siguranţei rutiere. Lipsesc însă organismele care să coordoneze la nivel judeţean activitatea de siguranţă rutieră (Comisiile Judeţene de Siguranţă Rutieră), precum şi o mai bună comunicare şi colaborare inter-instituţională. Este vorba despre conceptul care poate fi denumit „Managementul integrat în domeniul siguranţei rutiere, al prevenirii incidentelor de trafic şi al asigurării stării de legalitate”, în care sunt implicate în mod direct absolut toate instituţiile, autorităţiile şi factorii cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul siguranţei, al prevenirii şi reducerii numărului accidentelor rutiere2. „Managementul integrat în domeniul siguranţei rutiere, al prevenirii incidentelor de trafic şi asigurării stării de lagalitate” este un concept utilizat cu succes în statele membre ale Uniunii Europene şi are ca scop coordonarea şi cooperarea tuturor instituţiilor, autorităţiilor şi factorilor cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul siguranţei, prevenirii şi reducerii

2 Poliţia Română, Autoritatea Rutieră Română, Registrul Auto Român, Compania Naţională a Autostrăzilor şi Drumuri Naţionale din România, etc.

~ 92 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” 3

numărului accidentelor rutiere , precum şi a serviciilor specializate în vederea obţinerii unei intervenţii eficiente la faţa locului în cazul producerii unui incident de trafic (alunecări de teren, surpări, incendii, accidente de circulaţie, explozii etc). Obiectivul „Managementului integrat în domeniul siguranţei rutiere, al prevenirii incidentelor de trafic şi al asigurării stării de legalitate” este acela de a conferi siguranţa, eficienţa şi predictibilitatea tuturor acţiunilor, măsurilor şi intervenţiilor, privind acest important domeniu, precum şi în cazul survenirii unui incident de trafic pe drumurile publice. În România, „Managementul integrat în domeniul siguranţei rutiere, al prevenirii incidentelor de trafic şi al asigurării stării de legalitate” reprezintă şi totodată presupune o cooperare interinstituţională permanentă a tuturor instituţiilor, autorităţilor şi serviciilor. Pentru a se obţine rezultate notabile şi cele propuse şi aşteptateîn acest domeniu, este important să se stabilească un set clar de norme şi reguli, care trebuie să fie respectate de către toţi partenerii în ceea ce priveşte realizarea unei cooperări şi coordonări eficiente. Pentru ca această cooperare să fie şi să se realizeze în mod efectiv, trebuie să existe stablilite sarcini şi măsuri atât comune, cât şi independente, concrete pentru toate dintre aceste instituţii. În mod concret, atribuţiile fiecărei instituţii, autorităţi şi serviciu specializat se rezumă la următoarele: Ministerul Afacerilor Interne – Inspectoratul General al Poliției Romîne(POLIŢIA ROMÂNĂ) În ultima perioadă au apărut din ce în ce mai multe confuzii în ceea ce privesc aspectele privitoare la atribuţiile şi uniforma Poliţiei Rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, în raport cu atribuţiile şi competenţelepe care le-a dobândit Poliţia Locală, autointitulată uneori, „Poliţia Rutieră Locală”, subordonată instituţiei primarilor şi respectiv consiliilor locale. Aşa fiind, precizăm că demersul nostru se va referi, preponderent, la Poliţia Rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, respectiv Poliţia Română. Pentru a o defini şi a-i stabili

atribuţiile şi responsabilităţiile în domeniul siguranţei rutiere trebuie, mai întâi, să vedem ce acte normative îi reglementează activitatea. Principalul izvor al drepturilor şi obligaţiilor instituţiei noastre se regăseşte în OUG nr. 195/20024. Astfel, articolul 2 al acesteia precizează că „Îndrumarea, supravegherea şi controlul respectării normelor de circulaţie pe drumurile publice se fac de către poliţia rutieră din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care are obligaţia să ia măsurile legale în cazul în care constată încălcări ale acestora.” La rândul său, prevederea îşi trage obârşia dintr-un act normativ elaborat în aceeaşi perioadă, respectiv Legea nr. 218/2002privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. În capitolul III al acestui act normativ – Atribuţiile Poliţiei Române, la art. 26, pct 18. se stipulează că (Poliţia Română) ”supraveghează şi controlează circulaţia pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate prin lege, şi colaborează cu alte autorităţi publice, instituţii, asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, pentru îmbunătăţirea organizării şi sistematizării circulaţiei, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, perfecţionarea pregătirii conducătorilor auto şi luarea unor măsuri de educaţie rutieră a participanţilor la trafic”. Alte referiri la activitatea noastră se regăsesc în acte normative cu valoare de lege sau ordonanţă de urgenţă ori în Hotărâri de Guvern sau ordine /instrucţiuni ale Ministrului Afacerilor şi Internelor şi/sau ale Ministrului Transporturilor, în mod special. În cvasitotalitate, acestea sunt publicate în Monitorul Oficial al României, devenind opozabile erga omnes, prin urmare. Mai există şi alte acte normative – dispoziţii ale Inspectorului General al Poliţiei Române, ale Şefului Direcţiei Rutiere, proceduri, metodologii şi dispoziţii ale Şefului Brigăzii Rutiere din cadrul DGPMB/şefilor de Servicii rutiere din cadrul IPJ-urilor – toate acestea nefiind publicate în Monitorul Oficial al României, producând efecte limitatea numai în cadrul instituţiei noastre. Din cele expuse putem încerca o definiţie a acestei instituţii.

3 Poliţia Română, Autoritatea Rutieră Română, Registrul Auto Român, Compania Naţională a Autostrăzilor şi Drumuri Naţionale din România, etc.

4 OUG nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind circulaţia pe drumurile publice din România, denumită în lucrarea de faţă, OUG.

~ 93 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Astfel, „Poliţia Rutieră Română este acea ramură a Poliţiei Române, membră a TISPOL5, care are competenţă generală în ceea ce priveşte desfăşurarea traficului rutier în condiţii de fluenţă şi siguranţă pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate prin lege şi care colaborează cu alte autorităţi publice, instituţii, asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, pentru îmbunătăţirea organizării şi sistematizării circulaţiei, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, perfecţionarea pregătirii conducătorilor auto şi luarea unor măsuri de educaţie rutieră a participanţilor la trafic”. Aşadar, competenţa generală conferită prin diferitele acte normative se referă la:îndrumarea, supravegherea şi controlul respectării normelor de circulaţie rutieră şi al legalităţii/ siguranţei transporturilor de persoane sau mărfuri, al timpilor de odihnă etc. În domeniul organizării şi sistematizării traficului rutier, Poliţia rutieră, ca organ judiciar al statului, are în primul rând atribuţii de verificare a modului în care sunt respectate dispoziţiile legale în acest domeniu, precum şi atribuţii de a lua măsurile corespunzătoare în caz de încălcare a acestor norme. Pe lângă atribuţiile generale, Poliţia rutieră are şi un rol determinant în organizarea şi sistematizarea traficului rutier, prin necesitatea avizării, sub sancţiune penală, a tuturor lucrărilor de construire, modificare, modernizare sau de reabilitare a drumului public, amplasare a unor construcţii, panouri sau reclame publicitare în zona drumului public. Avizarea se face atât în faza de proiectare a lucrărilor, cât şi în faza de execuţie a acestora. Ministerul Transporturilor Sistemul de transport rutier are o organizare mai complexă pentru că autostrăzile şi drumurile naţionale se află înadministraţia Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii, iar autovehiculele sunt patronate de către diferite instituţii publice sau private. Principalele instituţii publice ale Ministerului Transportului şi Infrastructurii îndomeniul transportului rutier sunt:

Consiliul Interministerial pentru Siguranță Rutieră– C.I.S.R Consiliul Interministerial pentru Siguranţă Rutieră este organul consultativ al Guvernului, fără personalitate juridică, care asigură concepţia de ansamblu şi coordonarea pe plan naţional, pe baza strategiei naţionale de siguranţă rutieră şi a programului naţional de acţiuni prioritare pentru implementarea strategiei, a activităţilor privind îmbunătăţirea siguranţei rutiere, desfăşurate de organele de specialitate ale administraţiei publice şi de alte instituţii şi organizaţii cu atribuţii în aceste domenii, şi evaluarea politicilor publice privind siguranţa rutieră, care funcţionează în baza Hotărârii Guvernului nr. 437/1995 privind înfiinţarea Consiliului Interministerial pentru Siguranţa Rutieră.6 Obiectivul C.I.S.R. îl constituie asigurarea unei concepţii de ansamblu şi coordonarea pe plan naţional, pe baza strategiei naţionale de siguranţă rutieră şi a programului naţional de acţiuni prioritare pentru implementarea strategiei, a activităţilor privind îmbunătăţirea siguranţei rutiere, desfăşurate de organele de specialitate ale administraţiei publice şi de alte instituţii şi organizaţii cu atribuţii în acest domeniu, elaborarea de propuneri de acte normative, precum şi elaborarea de propuneri către Guvern privind asigurarea şi utilizarea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea programului, evaluarea politicilor publice de siguranţă rutieră şi coordonarea activităţilor de cercetare şi comunicare privind siguranţa rutieră. Principalele domenii de activitate ale C.I.S.R. sunt: ¾ colectarea şi analizarea datelor referitoare la accidentele rutiere, a indicatorilor de performanţă ai siguranţei rutiere şi a datelor de expunere la riscul de accident şi informarea publică; ¾ modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii rutiere, îndeosebi a marcajelor şi semnalizării rutiere; ¾ educarea şi instruirea participanţilor la traficul rutier şi desfăşurarea de campanii de sensibilizare publicului;

5 Organizaţia (Reţeaua) Europenă a Poliţiilor Rutiere (TISPOL), organism monitorizat de către Comisia Europeană, Directoratul General pentru Transporturi şi Energie (DGVII);

6 Actul normativ a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 901 din 20 august 2008.

~ 94 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

¾ supravegherea siguranţei traficului rutier şi a transporturilor rutiere; ¾ îmbunătăţirea siguranţei circulaţiei rutiere pe drumurile publice, în special în zonele cu risc ridicat de producere a accidentelor rutiere: zone rezidenţiale, parcuri, locuri de joacă, spitale, pieţe şi altele asemenea din zonele urbane din România, şi îmbunătăţirea siguranţei participanţilor la trafic vulnerabili: pietoni, biciclişti; ¾ creşterea gradului de siguranţă activă şi pasivă a vehiculelor rutiere; ¾ participarea României alături de statele membre ale Uniunii Europene şi ale Organizaţiei Naţiunilor Unite la efortul global de reducere a numărului de victime datorate accidentelor rutiere; ¾ constituirea unor centre-pilot pentru introducerea măsurilor de creştere calitativă a transportului şi siguranţei circulaţiei rutiere în mediul urban şi rural. Prim-ministrul României este cel care coordonează activitatea, iar activitatea executivă este condusă de către ministrul transporturilor, care este şi Preşedintele C.I.S.R. Secretariatul instituţiei este asigurat de către A.R.R. Organismul executiv al C.I.S.R. este Delegaţia Permanentă Interministerială pentru Siguranţă Rutieră (DPISR). Delegaţia Permanentă Interministerială pentru Siguranţă Rutieră are ca principal atribut elaborarea Strategiei naţionale de siguranţă rutieră şi a Programului naţional de acţiuni prioritare pentru implementarea acestei strategii, asigurând punerea în practică a tuturor hotărârilor C.I.S.R. Aceasta acţionează prin întâlnirile grupurilor de lucru ce au loc la sediul Ministerului Transporturilor, sub coordonarea Secretarului de stat pentru transporturi rutiere. Concret, Delegaţia este alcătuită din experţi ai autorităţilor publice reprezentate în CISR, desemnaţi de către conducătorii lor, prin ordin al ministrului sau prin dispoziţie a Primarului General al Municipiului Bucureşti. Componenţa trebuie validată de către CISR. La activităţi pot fi invitaţi, cu sau fără drept de vot, specialişti şi experţi din universităţi sau institute de cercetare, ONG-uri, specialişti şi experţi din instituţii publice, universităţi sau institute de cercetare, experţi din organizaţii

neguvernamentale, din companii publice sau private interesate în problemele siguranţei rutiere. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR)7 este o companie de interes strategic naţional ce funcţionează sub autoritatea Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţie Străine, cu rolul de administrare a infrastructurii rutiere şi de exercitare a activităţii de control privind utilizarea acesteia de către operatorii de transport în numele Ministerului Transporturilor. La nivelul anului 2012, compania avea în structura sa 7 subunităţi denumite Direcţii regionale de drumuri şi poduri si un Centru de studii si cercetare, fără personalitate juridică. Conform legii, C.N.A.D.N.R. poate înfiinţa filiale, sucursale, reprezentanţe, agenţii şi alte asemenea subunităţi în ţară şi în străinatate, în condiţiile legii şi ale statutului. C.N.A.D.N.R. are ca obiect principal de activitate: a) proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitarea, repararea, administrarea, întreţinerea şi exploatarea autostrăzilor şi drumurilor naţionale în scopul desfăşurarii traficului rutier, în condiţii de siguranţă a circulaţiei; b) asigură implementarea programelor de dezvoltare unitară a reţelei de drumuri publice în concordanţă cu strategia MTI, cerinţele economiei naţionale şi cu cele de apărare; c) activităţi comerciale, industriale, precum şi alte activităţi necesare îndeplinirii obiectului său de activitate; d) încasarea în punctele de frontieră a obligaţiilor datorate de către utilizatori pentru folosirea autostrazilor şi a drumurilor naţionale; e) efectuarea oricăror altor operaţiuni şi activităţi legale necesare realizării obiectului său de activitate stabilit prin statut; De asemenea, acest minister, prin intermediul CNANDR are următoarele atribuţii în domeniul organizării şi sistematizării traficului rutier, stabilite în articolul 122 din O.U.G. nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. 7 CNADNR a luat fiinţă prin OUG nr.84 din 18.09.2003, privind înfiinţarea CNADR S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome Administraţia Natională a Drumurilor din România.

~ 95 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Inspectoratul de Stat pentru Controlul in Transportul Rutier -I.S.C.T.R8 Începând cu data de 4 decembrie 2011, A.R.R., R.A.R. şi C.N.A.D.N.R. - S.A. au încetat să mai exercite atribuţiile de inspecţie şi control în trafic privind respectarea reglementărilor interne şi internaţionale în domeniul transporturilor rutiere, cu excepţia controlului desfăşurat de către C.N.A.D.N.R. - S.A. în punctele de trecere a frontierei de stat. Aşadar ISCTR este o nouă instituţie specializată în control, care a fost înfiinţată în subordinea Ministerului Transporturilor care a preluat atribuţiile de control ale Autorităţii Rutiere Române, ale Registrului Auto Român şi ale Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România ISCTR este o instituţie publică cu personalitate juridică, reprezentând organismul tehnic permanent specializat desemnat să asigure inspecţia şi controlul respectării reglementărilor interne şi internaţionale în domeniul transporturilor rutiere, privind în principal: a) condiţiile de efectuare a activităţilor de transport rutier, a activităţilor conexe transportului rutier şi a activităţii de pregătire a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere; b) siguranţa transporturilor rutiere şi protecţia mediului; c) starea tehnică a vehiculelor rutiere; d) masele şi/sau dimensiunile maxime admise pe drumurile publice şi masele totale maxime autorizate; e) tariful de utilizare şi tariful de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România. Autoritatea Rutieră Romînă – A.R.R Autoritatea Rutieră Română -A.R.R., este organismul specializat al Ministerului Transporturilor9 desemnat să asigure, în principal următoarele atribuţii: a) licenţierea operatorilor de transport rutier şi a operatorilor economici care efectuează activităţi conexe transportului rutier; b) eliberarea licenţelor de traseu operatorilor de transport rutier care efectuează 8 O.G. nr. 26 din 2011 privind organizarea şi funcţionarea ISCTR, aprobată prin Legea nr. 18 din 2012. 9 H.G. nr. 625/1998 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Rutiere Române - A.R.R.,modificată prin HG 1289 din 2011

transport rutier de persoane prin servicii regulate şi servicii regulate speciale; c) certificarea întreprinderilor care efectuează transport rutier în cont propriu; d) autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto; e) activitatea de registru pentru operatorii de transport rutier, întreprinderile care efectuează transport rutier în cont propriu şi auditorii de siguranţă; f) eliberarea certificatelor/atestatelor profesionale pentru personalul de specialitate din domeniul transporturilor rutiere; g) punerea în aplicare a normelor tehnice şi a reglementărilor specifice transporturilor rutiere, pe baza împuternicirii date de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii; h) eliberarea cartelelor tahografice conducătorilor auto, întreprinderilor, personalului abilitat cu efectuarea controlului privind respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 37/2007 privind stabilirea cadrului de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă ale conducătorilor auto şi utilizarea aparatelor de înregistrare a activităţii acestora, aprobată cu modificări prin Legea nr. 371/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi operatorilor economici autorizaţi, conform reglementărilor legale; i) gestionarea efectuării evaluării de impact asupra siguranţei rutiere, auditului de siguranţă rutieră, inspecţiei de siguranţă, precum şi desfăşurarea activităţilor de formare, atestare, instruire şi perfecţionare profesională a auditorilor de siguranţă rutieră; j) Secretariatul Consiliului Interministerial pentru Siguranţa Rutieră. A.R.R. este o instituţie publică cu personalitate juridică finanţată integral din venituri proprii realizate din prestaţiile de servicii specifice, precum şi din desfăşurarea altor activităţi privind valorificarea unor produse din activităţi proprii şi conexe, chirii, prestaţii editoriale, alte prestări de servicii, exploatări ale unor bunuri pe care le au în administrare etc., pe bază de tarife stabilite în condiţiile legii. Pentru exercitarea atribuţiilor specifice parcul auto normat al A.R.R. se stabileşte prin ordin al Ministrului Transporturilor, în condiţiile legii. Instituţia întocmeşte anual bugetul de venituri şi cheltuieli.

~ 96 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Excedentele anuale rezultate din execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli al A.R.R. se reportează în anul următor. În acelaşi timp, propune modalităţile de finanţare a dotării cu echipamente, inclusiv prin credite şi/sau împrumuturi contractate în conformitate cu legislaţia în vigoare, în lei sau valută, rambursabile din veniturile proprii prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli, aprobat potrivit legii. Ca element de noutate, începând cu anul 2011, A.R.R. virează lunar o sumă echivalentă cu 60% din cuantumul tarifelor încasate pentru serviciile specifice prestate, în contul Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, în vederea funcţionării acestuia. În conformitate cu reglementările Legii nr. 265/2008 privind gestionarea siguranţei circulaţiei pe infrastructura rutieră, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune prevederile Directivei 2008/96/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind gestionarea siguranţei infrastructurii rutiere, ARR este responsabilă cu cercetarea în vederea stabilirii costului social mediu al unui accident soldat cu persoane decedate, costului social mediu al unui accident grav. De asemenea, ARR efectuează clasificarea tronsoanelor de drum cu o concentraţie mare de accidente şi clasificarea siguranţei reţelei, pe baza unor analize periodice. Regia Autonomă Registrul Auto Romîn R.A.R Registrul Auto Româneste o autoritate competentă în domeniul vehiculelor rutiere, siguranţei rutiere, protecţieie mediului înconjurător şi asigurarea calităţi. Registrul Auto Român în baza împuternicirii acordate de către Ministerul Transporturilor, ca autoritate în transporturi, certifică încadrarea vehiculelor rutiere în normele de siguranţă a circulaţiei, protecţie a mediului înconjurător şi în categoria de folosinţă căreia îi sunt destinate, efectuează verificarea staţiilor de inspecţie tehnică, la cererea Ministerului Transporturilor, precum şi operaţiunile de registru pentru vehiculele rutiere înmatriculate în România. Detaliind, putem afirma că RAR are ca obiect de activitate:

¾ omologarea de tip şi individuală pentru circulaţia pe drumurile publice a tuturor tipurilor de vehicule rutiere, fabricate în ţară sau importate, pe baza încercărilor în laboratoarele proprii; ¾ încadrarea vehiculelor rutiere în categoriile de folosinţă prevăzute de lege; ¾ organizarea şi ţinerea evidenţei tuturor tipurilor de vehicule rutiere în circulaţie şi acordarea numărului de registru; ¾ efectuarea inspecţiilor tehnice pe un anumit eşantion de vehicule rutiere în vederea verificării unor noi tehnologii şi aparate pentru inspecţia tehnică; ¾ certificarea sistemelor calităţii, produselor şi serviciilor pentru vehiculele rutiere şi componentele acestora, precum şi a personalului; ¾ acreditarea laboratoarelor de încercări din domeniul auto; ¾ elaborarea tehnologiei şi prescripţiilor tehnice privind verificările tehnice şi inspecţiile periodice; ¾ efectuarea de încercări în vederea omologării echipamentelor şi pieselor care afectează siguranţa circulaţiei rutiere sau protecţia mediului înconjurător; ¾ efectuarea de încercări, la cererea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a Institutului Român de Standardizare şi Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, cu vehicule rutiere prelevate din fabricaţia de serie, în scopul verificării stabilităţii procesului de fabricaţie; ¾ efectuarea de cercetări şi proiectări legate de siguranţa circulaţiei rutiere şi poluarea mediului înconjurător de către vehiculele rutiere; ¾ elaborarea şi propunerea de standarde referitoare la vehiculele rutiere şi echipamentele lor; ¾ analizarea aplicării regulamentelor-anexă la Acordul privind adoptarea de condiţii uniforme de omologare şi recunoaştere reciprocă a omologării echipamentelor şi pieselor vehiculelor cu motor, adoptat la Geneva în anul 1958, şi a amendamentelor la aceste regulamente; ¾ efectuarea de expertize tehnice pentru unele accidente de circulaţie, în scopul

~ 97 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

găsirii unor soluţii pentru prevenirea acestora; ¾ stabilirea consumurilor de combustibil în condiţii de exploatare a autovehiculelor; ¾ omologarea vehiculelor care funcţionează cu motoare cu combustibili neconvenţionali; ¾ stabilirea gradului de confort pentru autovehiculele de transport pasageri; ¾ proiectarea de utilaje, aparate şi dispozitive pentru verificările tehnice şi inspecţiile periodice;- consultare de specialitate în probleme privind achiziţionarea de vehicule rutiere, stabilirea performanţelor unor vehicule rutiere de serie mică sau individuale, achiziţionarea de utilaje şi aparate de garaj, stabilirea tehnologiilor funcţionale pentru staţiile de inspecţie tehnică; ¾ participarea, în cadrul Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U. sau în cadrul altor organisme similare, la elaborarea de regulamente de securitate rutieră şi poluare. Ministerul Educației Naționale are următoarele atribuţii în domenul siguranţei rutiere: a) asigură, prin programa şcolară, educaţia rutieră a preşcolarilor şi elevilor din învăţământul preuniversitar; b) asigură, în unităţile de învăţământ specializate, pregătirea cursanţilor în vederea obţinerii permisului de conducere; c) îndrumă, coordonează şi controlează, prin inspectoratele şcolare, activitatea de educaţie rutieră în unităţile de învăţământ, inclusiv de pregătire şi de perfecţionare a cadrelor didactice desemnate să execute astfel de activităţi; d) asigură materialul didactic pentru laboratoarele de educaţie rutieră şi parcurileşcoală proprii de circulaţie. În unităţile de învăţământ preşcolar, primar şi gimnazial obligatoriu se desfăşoară cel puţin o oră de educaţie rutieră pe săptămână, pe parcursul anului şcolar. La nivelul unităţilor de învăţământ, curs primar şi gimnazial, cadrele didactice care predau orele de educaţie rutieră vor fi sprijinite şi îndrumate de către poliţişti rutieri. Orele de educaţie rutieră din instituţiile de învăţământ preşcolar, primar şi gimnazial se desfăşoară potrivit programei aprobate prin ordin comun al ministrului educaţiei şi cercetării şi al ministrului administraţiei şi internelor, care se publică în

Monitorul Oficial al României, Partea I. Concursurile organizate la nivelul unităţilor de învăţământ pe teme rutiere vor fi coordonate de către serviciul poliţiei rutiere din judeţul în care îşi are sediul unitatea de învăţământ. Eforturile statelor europene în domeniul educaţiei rutiere se axează pe ideea unei educaţii continue de-a lungul întregii vieţi, nivelurile succesive de formare a abilităţilor şi competenţelor rutiere fiind integrate în cadrul unei strategii coerente de educaţie rutieră. Educaţia începe din perioada preşcolară, continuă cu ciclurile primar, gimnazial şi liceal şi ulterior se realizează prin campanii de informare şi educare a tuturor categoriilor de vârstă. În condiţiile în care mobilitatea şcolară şi cea asociată timpului liber este parte integrantă din viaţa tuturor elevilor, în cuantum de cel puţin 2 ore de mobilitate / zi, este important ca mobilitatea şi siguranţa rutieră să fie gândite ca făcând parte integrantă din însuşi sistemul şcolar, la nivelul unităţilor de învăţământ urmând să fie promovată elaborarea Planurilor de Mobilitate şcolară proprii şi a Programelor Aplicative de Siguranţă Rutieră asociate acestor planuri, fiind asistate de autorităţile administraţiei publice locale responsabile cu siguranţa rutieră. Formarea cadrelor didactice se va realiza prin intermediul proiectelor parteneriale iniţiate de instituţii guvernamentale sau nonguvernamentale specializate în domeniul siguranţei rutiere. În acest context poate fi avută în vedere elaborarea de materiale educaţionale moderne cum ar fi: soft-uri educaţionale, suporturi de curs interactive, material multimedia, etc. Planurile de Mobilitate şcolară şi Programele Aplicative constau în analizarea deplasării cu mijloacele de transport şi a rutelor utilizate, analizarea riscurilor asociate mobilităţii rutiere, precum şi elaborarea de soluţii pentru minimalizarea acestor riscuri pentru deplasarea elevilor pe drumul casăşcoală. Toate aceste activităţi trebuie promovate şi sunt menite să antreneze atât elevii, părinţii, personalul didactic şi conducerile şcolilor, cât şi reprezentanţii autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale reprezentate în teritoriu, în direcţia creării

~ 98 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

unui spaţiu rutier sigur în zonele traseelor înspre şi dinspre şcoală. Aceste nuclee de siguranţă rutieră pot deveni în final premisele unui spaţiu rutier sigur extins în toate zonele de deplasare sau rezidenţă ale persoanelor implicate. Trebuie conştientizat că obiceiurile de deplasare din copilărie devin modele pentru viaţa adultă şi este important să nu existe generaţii de copii şi tineri care consideră că doar deplasarea motorizată individuală este cea acceptabilă. Este important ca prevenirea accidentelor rutiere să se facă prin intensificarea activităţilor educative de tip non-formal şi prin intermediul campaniilor de informare şi comunicare de siguranţă rutieră care se pot desfăşura cu sprijinul inspectoratelor şcolare judeţene/Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, în toate ciclurile educaţionale preuniversitare. În aceste campanii pot fi atrase şi companiile private care editează manualele şcolare, prin introducerea unor elemente care pot oferi informaţii despre siguranţa rutieră, cu respectarea, în acelaşi timp, a prevederilor legale referitoare la planurile cadru, a programelor şi a manualelor şcolare. De asemenea, pot fi avute în vedere şi companiile care editează materiale didactice auxiliare care au ca scop informarea, conştientizare şi sensibilizare pe tema siguranţei rutiere. Un rol foarte important îl poate avea învăţământul universitar prin crearea de programe universitare, post-universitare şi de formare în domeniul siguranţei rutiere. Aşadar, pentru îmbunătăţirea expertizei în domeniul siguranţei rutiere, este necesară promovarea programelor de studii, de formare iniţială şi continuă în domeniul siguranţei rutiere. Printre formările iniţiale sau post universitare pot fi menţionate programele pentru inginerii de trafic, aceste programe urmând a fi introduse de către universităţi, în parteneriat cu instituţii care pot oferi specialişti din această zonă de activitate şi împreună cu instituţii care pot utiliza ulterior capacitatea de expertiză nou creată. Printre programele de formare continuă care pot fi avute în vedere sunt cele pentru auditorii de siguranţă rutieră şi pentru experţii tehnici judiciari. În cadrul programelor universitare de pregătire a studenţilor, pot fi integrate module de

expertiză tehnică a accidentelor. Finanţarea proiectelor instituţiilor de învăţământ superior şi ale celor din subordinea autorității publice centrale pentru educație națională se va face din veniturile proprii sau externe, după caz. Ministerul Sănătății are următoarele atribuţii în domeniul siguranţei rutiere: a) elaborează norme referitoare la examinarea medicală a candidaţilor la examenul pentru obţinerea permisului de conducere şi a conducătorilor de vehicule; b) stabileşte măsurile ce trebuie luate de unităţile sanitare, în scopul prevenirii accidentelor de circulaţie generate de cauze medicale; c) elaborează norme privind examinarea medicală a conducătorilor de autovehicule şi tramavaie, precum şi norme privind prelevarea probleor biologice în vederea stabilirii intoxicaţiei etilice şi a stării de influenţă a produselor şi substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor acestora; d) stabileşte semnul distinctiv ce se aplică pe ambalajul medicamentelor contraindicate conducerii vehiculelor; e) stabileşte şi certifică conţinutul truselor medicale de prim ajutor. Organizaţia Naţiunilor Unite - ONU a desemnat Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca şi coordonator al activităţilor de siguranţă rutieră la nivel internaţional. În acest context, implicarea activă a autorităţilor române din domeniul sănătăţii ar fi benefică pentru coordonarea, la nivel naţional, a evenimentelor internaţionale la care participă şi România. De asemenea, Ministerul Sănătăţii poate sprijini campaniile de prevenire a accidentelor, care pot duce la economii substanţiale la bugetul sistemului medical. Ministerul Apărării are următoarele atribuţii în domeniul siguranţei rutiere: a) îndrumă, supraveghează şi controlează circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor aparţinând acestui minister şi controlează respectarea de către conducătorii de vehicule din subordine a regulilor de circulaţie; b) cooperează cu poliţia rutieră pentru realizarea acţiunilor de însoţire a coloanelor oficiale militare, precum şi a vehiculelor din parcul propriu;

~ 99 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

c) înregistrează vehiculele din parcul propriu şi ţine evidenţa acestora; d) pregăteşte personalul din subordine pentru conducerea vehiculelor ministerului şi autorizează personalul didactic din şcolile de pregătire a conducătorilor auto din sistemul propriu, în vederea obţinerii permisului de conducere; e) organizează şi execută inspecţia tehnică periodică a vehiculelor din unităţile aflate în subordinea sa;

f) elaborează, împreună cu Ministerul Afacerilor Interne, norme privind condiţiile în care pot circula pe drumul public vehiculele speciale de luptă din parcul propriu; g) elaborează, împreună cu Ministerul Afacerilor Interne, norme privind controlul circulaţiei autovehiculelor aparţinând Ministerului Apărării şi însoţirea coloanelor militare.

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. 5.

6. 7.

8. 9.

10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17.

Avramescu N, Stancu M, Lepădatu M, Gabor S, Conducerea preventivă, Editura IFPTR, Miercura Ciuc, ediţia 2000. Buletinul documentar al poliţiei rutiere, realizat de către Direcţia Poliţiei Rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, anii 2011,2012 şi 2013; Dinamica accidentelor de circulaţie în România, editată de către Direcţia Poliţiei Rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, anii 2008-2013; Directiva 2008/96/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind gestionarea siguranței infrastructurii rutiere ; Hotărârea Guvernului nr.1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice; IGPR-Centrul de Informare şi Relaţii Publice, Nr. 2373 din 8 septembrie2009. Legea nr. 265/2008 privind gestionarea sigurantei circulatiei pe infrastructura rutiera, republicata 2012 – Legea privind auditul de siguranţă rutieră, publicată înMonitorul Oficial nr. 777 din 20 noiembrie 2008; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu modificările şi completările ulterioare; Regulament comun M.E.C. şi M.I. 38554/10.09.1999 şi nr.191365/09.09.1999 – efectuarea activităţilro de educaţie rutieră în rândul publicului preşcolar şi preuniversitar; Rezoluţia 64/255 din 2010 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite; Tarnu L, Analiza, Investigarea si Reconstrucţia accidentelor rutiere, Editura Universul Juridic, București, 2012; Tarnu L, Aspecte ale sistematizării şi semnalizării traficului rutier în România, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2009; Tarnu L, Elemente de drept si legislatie, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2014; www.mtr.ro www.politiaromana.ro - dpr/atributii.htm www.roadsafty.com www.tispol.org

~ 100 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CRIMINALITATEA INFORMATICĂ ŞI CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT Drd. Octavian VARĂ Academia de Poliţie „A.I.Cuza” [email protected]

Abstract The cybercrime phenomenon almost could not exist in the present times without the contribution of organised crime networks. Times when single acting persons would violate computer systems just to prove that it can be done are long gone and publig authorities must take the proper measurements to at least, limitate the problem. Keywords:

Cybercrime, organised crime, networks, computer.

Ca definire generică a conceptului, crima organizată se referă la grupurile transnaţionale sau locale implicate în diverse activităţi criminale, care au ca principal scop obţinerea de beneficii financiare. În anul 2011, suma rulată la nivel mondial se ridica la aproximativ 650 miliarde de dolari. Aproximativ jumătate din această sumă, 320 miliarde de dolari, provine din vânzarea drogurilor. A doua sursă importantă de bani de pe piaţa neagră este producţia bunurilor contrafăcute, care atinge 250 miliarde de dolari anual. La această categorie intră şi tipărirea 1 bancnotelor false. În accepţiunea Legii nr.39/2003, prin „crimă organizată” se înţelegeau activităţile desfăşurate de orice grup constituit din cel puţin trei persoane, între care există raporturi ierarhice sau personale, care permit acestora să se îmbogăţească sau să controleze teritorii, pieţe ori sectoare ale vieţii economice şi sociale, interne sau străine, prin folosirea şantajului, intimidării, violenţei ori coruperii, urmărind fie comiterea de infracţiuni, fie infiltrarea în economia reală. Conform Codului penal nou intrat în vigoare, “ Art. 367. - (1) Iniţierea sau constituirea unui grup infractional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice forma, a unui astfel de grup se pedepşeşte cu închisoarea de la unu la 5 ani si interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Când infracţiunea care intra în scopul grupului infracşional organizat este sanctionata de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Daca faptele prevăzute în alin. (1) si alin. (2) au fost urmate de savârşirea unei infractiuni, se aplica regulile privind concursul de infracţiuni. (4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) si alin. (2), daca denunta autoritatilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta sa fi fost descoperit si sa se fi început savârşirea vreuneia dintre infractiunile care intra în scopul grupului. (5) Daca persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneste, în cursul urmaririi penale, aflarea adevărului si tragerea la răspundere penala a unuia sau mai multor membri ai unui grup infractional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. (6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumita perioada de timp si pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infractiuni”.2 Observăm că legiuitorul a modificat definiţia dată grupului infracţional organizat, prin dispoziţiile art. 367 al. 6 Cod penal.

1

2 Art. 367 Cod penal in vigoare, publicat în Monitorul Oficial nr. 510 din 24.07.2009

http://ro.wikipedia.org/wiki/Crima_organizat%C4%83

~ 101 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Din punct de vedere evolutiv, forma superioară de organizare a grupurilor de infractori a primit denumirea de „mafie”, termen care a apărut în Italia după care s-a extins în multe ţări ale lumii precum Franţa, S.U.A., Columbia, Japonia, Mexic sau Rusia. Noţiunea de „criminalitate organizată” a început să fie folosită în Italia la jumătatea anilor 1970, când odată cu explozia fenomenului de sechestrări de persoane şi cu apariţia terorismului, sau introdus modificări legislative, făcându-se diferenţa dintre criminalitatea „individuală” şi „criminalitatea organizată”. Dreptul penal italian, considerat un important model european în combaterea crimei organizate, prevede, în partea specială, la capitolul „Delicte contra ordinii publice”, două articole care definesc cele două forme de asociaţii: ¾ asociaţii în vederea comiterii de infracţiuni (assiazione per delinquere), art. 416 şi ¾ asociaţiile de tip mafiot (associazione di tipo mafioso), art. 416 bis. Primul articol menţine o legătură istorică cu Codul penal anterior, ca urmare a influenţei şcolii pozitiviste prin care se introduce noţiunea de „pericol social” pentru activităţile infracţionale comise de indivizi izolaţi sau în asociere. Al doilea articol a fost introdus după promulgarea în 1975 a Legii controlului organizaţiilor criminale (Mafia şi Cosa Nostra din America). Art. 416 bis din Codul penal italian stipulează că: ¾ oricine devine membru al unei asociaţii de tip mafiot compusă din trei sau mai multe persoane, va fi pedepsit cu închisoare de la 3 la 6 ani; ¾ oricine promovează, conduce sau organizează o astfel de asociere va fi, nu numai pentru acest act, pedepsit cu închisoare de la 4 la 9 ani; ¾ asociaţia va fi considerată de tip mafiot, când membrii acesteia folosesc forţa sau intimidarea asociaţilor, constrângerea sau legea tăcerii (omerta) pentru comiterea de infracţiuni şi încercă să dobândească direct sau indirect controlul unor activităţi economice, prin funcţiile de conducere pe care le îndeplinesc, concesiuni, autorizări, contracte sau servicii publice, pentru realizarea de profituri sau foloase necuvenite pentru ei sau pentru alţii, împiedicarea exprimării libere a votului sau cumpărarea

de voturi pentru ei sau pentru alţii în timpul alegerilor; ¾ dacă asociaţia devine paramilitară, sancţiunea închisorii creşte până la 15 ani. Asocierea va fi considerată paramilitară atunci când membrii deţin sau dispun de arme şi substanţe explozive, sau când şi le procură în vederea atingerii scopurilor ilicite ale organizaţiei. Legea penală din Franţa, referindu-se la crima organizată prevede ca şi alte sisteme europene de drept, o infracţiune distinctă, sancţionată separat denumită „asocierea de răufăcători” pentru anumite infracţiuni specifice crimei organizate, forme agravante, în cazul comiterii în „bandă”.3 În Europa Centrală şi de Est criminalitatea a atins cote alarmante cu deosebire în foste ţări ce au aparţinut Iugoslaviei, Albania şi Bulgaria, forţa fenomenului criminalităţii organizate fiind pusă în evidenţă prin influenţa deosebită în planul destabilizării situaţiei interne care a cunoscut transformări esenţiale prin trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă şi de la regimul politic autoritar la cel democratic. Aşa fiind, mass-media occidentală a acordat în ultimul timp o atenţie sporită extinderii organizaţiilor de tip mafiot pe continentul european, făcând remarca potrivit căreia prăbuşirea cortinei de fier a înlesnit nu numai liberalizarea legăturilor dintre persoanele fizice şi organizaţiile legale din vest şi est, ci şi dintre cele ilegale. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii şi a modului de viaţă. O doctrină retrogradă, de înăbuşire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se prăbuşeşte şi alta, opusă, îşi face loc pe vaste spaţii geografice, îndeosebi în Europa de Est dar şi în Asia, Africa şi America Latină. Era, deci, de aşteptat ca această schimbare să se repercuteze şi asupra fenomenului infracţional, având în vedere că acesta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori. Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării comerţului, al pieţelor financiare, al protecţiei mediului înconjurător, al drepturilor omului etc. 3 A. Iacob – „Conceptul de criminalitate organizată în dreptul european”, http://www.google.ro/url?sa=t&rct= j&q=&esrc=s&source=web&cd=4&ved=0CDIQFjAD&url=ht tp%3A%2F%2Ffs.procuror.ro%2F1fe13917596cfa50d52a ead4f335a08a.pdf&ei=7ODMU8n-GIO40QXX4DwBA&usg=AFQjCNGtTtBAHAu-SYbI5VT5jCZLW2FcdA

~ 102 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Această tendinţă a provocat două rezultate simultane: primul, dispariţia limitelor dintre naţional, regional şi internaţional, lumea devenind aproape un stat; al doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice şi sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil să fie separate. În cadrul acestei tendinţe, globalizarea s-a extins şi în sfera criminalităţii. A apărut astfel crima organizată la nivel transnaţional şi transcontinental. Această tipologie a infracţionalităţii şi-a îndreptat atenţia spre anumite domenii, favorizate de climatul de globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituţia, pedofilia, spălarea banilor, furtul şi contrabanda de maşini scumpe, furtul şi contrabanda cu obiecte de patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri şi vedetelor, în scopul şantajului şi extorcării de fonduri, corupţia din companiile multinaţionale, pervertirea responsabililor guvernamentali, pirateria camioanelor şi a vaselor maritime, poluarea mediului şi furtul de bani prin intermediul computerelor. Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranţei publice, umbrind suveranitatea statelor şi tulburând buna desfăşurare a activităţii instituţiilor economice, politice şi sociale. De la zi la zi, formele de manifestare ale crimei organizate s-au diversificat, acestea trecând de la domenii tradiţionale, cum sunt jocurile de noroc, camăta şi prostituţia, la traficul internaţional de automobile furate, furtul obiectelor de artă şi arheologie, fraudă cu cărţi de credit, comerţ cu animale rare etc., ajungându-se la organizarea activităţii infracţionale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producţie, transport, valorificare, protecţie). În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naţionale, etnice şi chiar interstatale, un mare număr de depozite militare a căzut sub controlul unor bande criminale, fapt ce face ca traficul cu armament, substanţe toxice şi radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent, fiind aproape scăpat de sub control. Organizaţiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping şi înregistrarea unor pierderi fictive, operaţiuni realizate deseori cu complicitatea unor 4 funcţionari corupţi.

Sistemele electronice de comunicaţie neputând fi secretizate perfect, devin vulnerabile în faţa acţiunilor criminale comise prin intermediul computerelor. Prejudiciul este enorm iar autorii au foarte mari şanse de a nu fi descoperiţi.5 Referindu-ne la situaţia din România în ansamblu, trebuie făcută precizarea clară că ordinea civilă s-a degradat, că inflaţia a înregistrat un salt extraordinar şi că în acest context criminalitatea a crescut alarmant, piaţa neagră fiind o prezenţă cotidiană aproape la vedere. Deschiderea frontierelor în cadrul Uniunii Europene şi circulaţia nestingherită între ţările acesteia a facilitat mişcarea persoanelor şi a mărfurilor, impulsionând piaţa liberă dar în acelaşi timp şi criminalitatea, sub toate formele sale. 6 În cursul ultimilor ani, criminalitatea informatică a adus României un prejudiciu de peste 4,3 milioane de lei annual, din cauza numeroaselor operaţiuni frauduloase care au loc prin intermediul calculatorului, majoritatea realizate de grupuri de crimă organizată. Cetăţenii români sunt de multe ori victime ale unor activităţi informatice, fiind folosiţi ca intermediari de către cei care coordonează operaţiunile respective. Activităţile infracţionale privind criminalitatea informatică desfăşurată de români vizează victime din străinătate, fie că vorbim de persoane fizice sau companii. Sunt şi cetăţeni români care sunt victimele unor activităţi infracţionale, într-o proporţie destul de mare, sunt victime ale cetăţenilor români, dar sunt şi victime ale unor cetăţeni străini. Aproximativ 80% din activitatea infracţională privind criminalitatea informatică produsă de români vizează victime din străinătate. 7 Criminalitatea informatică în România e predominat reprezentată, in opinia publicului general, de vânzările unor produse fictive sau crearea unor pagini de phishing ale unor siteuri populare cu scopul de a deturna diverse conturi pentru acces la diverse resurse financiare sau nu. Toate aceste modalităţi se circumscriu în sfera de “hacking” ce se referă la accesul sau 5

D.Miclea , op. cit., p. 12 P.Buneci - “Crima organizată. Consideraţii privind grupul infracţional organizat”, Ed. Mega, Bucureşti, p.27. 7 A se vedea http://www.financiarul.ro/2013/ 02/07/ criminalitatea-informatica-a-adus-romaniei-anul-trecut-unprejudiciu-de-peste-43-milioane-de-lei/ 6

4 D.Miclea - “Combaterea crimei organizate. Evoluţie, tipologii, legislaţie, particularitati”, Curs, vol. I, Editur M.A.I., Bucureşti, 2004, p. 11

~ 103 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

folosirea unui sistem public online în alt fel decât acesta a fost conceput. Nu există software 100% sigur din punct de vedere al securităţii, există întotdeuna vulnerabilităţi, scăpări ale dezvoltatorilor software, care sunt căutate în mod activ de o multitudine de oameni cu diverse scopuri, printre alţii şi de reţele de crimă organizată care exploatează slăbiciunile sistemelor informatice. Pericolul cel mai mare al acestor infracţiuni îl constituie caracterul lor transfrontalier. Accesul neautorizat, indiferent de motivaţia autorului – de exemplu plăcerea de a se infiltra, dorinţa de a ameliora protecţia datelor sau de a sfida sistemul de securitate – este periculos pentru că poate conduce la erori, eşecuri, blocaje sau chiar la opriri anormale ale sistemului informatic. Din cauza neglijenţei sau a insuficienţei nivelului de securitate pot fi distruse datele, pătrunderile fiind apoi utilizate pentru comiterea de fraude financiare sau pentru modificarea unor date înregistrate. Pe de altă parte, orice sistem informatic, oricât de sofisticate ar fi măsurile de securitate, este supus riscului unui acces neautorizat, aşa cum s-a dovedit în practică8. Criminalitatea organizată se serveşte de criminalitatea informatică, ceea ce nu reprezintă altceva decât un aspect ce nu surprinde, “firesc”, având în vedere că domeniul infor-

matic cuprinde atât de multe aspecte ale vieţii cotidiene a unei persoane. Chiar şi pentru reţelele de crimă organizată care au în vedere traficul de droguri ori de fiinţe umane, criminalitatea informatică poate să contribuie la desfăşurarea activităţii reţelelor prin furtul de date personale, falsificarea de date de identificare în vederea traficării victimelor ori facilitarea trecerii frontierelor prin eludarea atenţiei autorităţilor (emiterea de documente de călătorie false). Concluzii Legătura dintre criminalitatea informatică şi cea organizată este una ce trebuie avută în vedere de către autorităţile de la nivel naţional şi internaţional, întrucât este un fenomen în plină dezvoltare, care trebuie, dacă nu prevenit, cel puţin limitat. Cooperarea în domeniul criminalităţii informatice trebuie să fie una eficientă şi poate avea ca obiect, după caz, asistenţa judiciară internaţională în materie penală, extrădarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi instrumentelor infracţiunii, desfăşurarea anchetelor comune, schimbul de informaţii, asistenţa tehnică sau de altă natură pentru culegerea şi analiza informaţiilor, formarea personalului de specialitate, precum şi alte asemenea activităţi.

1

BIBLIOGRAFIE

1.

2. 3. 4.

5. 6. 7.

A. Iacob – „Conceptul de criminalitate organizată în dreptul european”, http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=4&ved=0CDIQFjAD &url=http%3A%2F%2Ffs.procuror.ro%2F1fe13917596cfa50d52aead4f335a08a.pdf& ei=7ODMU8n-GIO40QXX-4DwBA&usg=AFQjCNGtTtBAHAu-SYbI5VT5jCZLW2FcdA Codul penal in vigoare, publicat în Monitorul Oficial nr. 510 din 24.07.2009. D.Miclea - “Combaterea crimei organizate. Evoluţie, tipologii, legislaţie, particularitati”, Curs, vol. I, Editur M.A.I., Bucureşti, 2004. D.Oancea – „Criminalitatea informatică”, http://www.google.ro/url?sa=t&rct= j&q=&esrc=s&source=web&cd=10&ved=0CFoQFjAJ&url=http%3A%2F%2Fwww.mpublic.r o%2Fjurisprudenta%2Fpublicatii%2Fcriminalitatea_informatica.pdf&ei=hpgNVMrvEKriywO Jo4CgCA&usg=AFQjCNGFhW7hKjViTXmMLnhJEaDY1IzFxw&bvm=bv.74649129,d.bGQ http://ro.wikipedia.org/wiki/Crima_organizat%C4%83 http://www.financiarul.ro/2013/02/07/criminalitatea-informatica-a-adus-romaniei-anultrecut-un-prejudiciu-de-peste-43-milioane-de-lei/ P.Buneci – „Crima organizată. Consideraţii privind grupul infracţional organizat”, Ed. Mega, Bucureşti.

8 D.Oancea - “Criminalitatea informatică”, http://www. google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd= 10&ved=0CFoQFjAJ&url=http%3A%2F%2Fwww.mpublic.ro%2Fjurisprudenta%2Fpublicatii%2Fcriminalitatea_informatica. pdf&ei=hpgNVMrvEKriywOJo4CgCA&usg=AFQjCNGFhW7hKjViTXmMLnhJEaDY1IzFxw&bvm=bv.74649129,d.bGQ

~ 104 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 106 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

DINAMICA CONFLICTELOR – ESCALADAREA SAU DIMINUAREA ACESTORA Prof. univ. dr. Ștefan PRUNĂ Academia de Poliţie „A.I.Cuza” [email protected] Conf. univ. dr. Mihaela PRUNĂ Universitatea Româno-Americană [email protected]

Abstract: This paper analyzes the dynamics of conflict escalation or decrease or based on the peculiarities of the human psyche and context menus conflict situation. Although escalation is a natural reaction and its reduction is a learned response, knowledge of conflict resolution and efficiency indicators may find favorable solutions, they act as whistleblowers situational. Keywords

distructiv conflict, constructiv conflict , conflict escalation, conflict reduction, conflict indicators.

Introducere Conflictul, perceput ca ciocnire, ruptură, luptă face parte din arsenalul psihicului uman. Interesul propriu, care determină comportamentul fiecărei persoane, face ca acesta să reacţioneze în funcţie de trebuinţe şi motivaţii personale. Pentru a le rezolva, oamenii intră în relaţii, uneori încordate, cu alţii. Conflictul vizează tocmai această dispută de interese diferite care intră în joc. El este o cale de a satisface trebuinţele. Din acest punct de vedere putem spune ca ele sunt inevitabile în sensul în care individul social nu are nici o sansă să le evite. Conflictul face parte din cotidianul nostru şi este generat zi de zi de fiecare dintre noi. Ignorarea conflictelor este o altă atitudine greşită pe care o întâlnim la mulţi oameni, după principiul trece de la sine. Conflictul ne asediază zi de zi, ne schimbă şi ne transformă în urma acţiunii lor. Întrebarea pe care ar trebui să o punem vizează capacitatea noastră de a învăţa din aceste conflicte, de a nu le mai repeta. O observaţie pe care ar trebui să o facem şi care stă la baza acestui articol pleacă de la realitatea că, deşi avem mecanismele psihologice de a repara sau de a evita o acţiune dacă în trecut ea

a fost ineficientă pentru noi, în realitate luăm de nouă orice situaţie conflictuală care apare, de parcă ar fi pentru prima dată. Această observaţie empirică şi pe undeva subiectivă o asociez unei a doua observaţii. V-aţi întrebat câte tipuri de conflicte trăieşte omul în viaţa lui? La prima vedere a-ţi spune că foarte multe. Diversitatea spectaculoasă a vieţii determină un număr aproape nelimitat de conflicte. În realitate individul, fiind un producător de şabloane, de tipare, promovând în acest fel obişnuinţa personală, reduce marea diversitate a conflictelor pe care teoretic le-ar putea trăi la câteva tipuri, determinate de coordonatele concrete ale vieţii lui de zi cu zi. Faceţi un exerciţiu mental şi întrebaţi-vă nu câte conflicte a-ţi avut în ultimele luni ci câte tipuri(tipare) conflictuale a-ţi avut. Aşa puteţi înţelege mai uşor faptul că varietatea conflictelor pe care noi le trăim nu trebuie confundată cu numărul lor. Oamenii nu numai că trăiesc anumite tipare conflictuale dar şi promovează anumite tipare(sub forma unor ritualuri conflictuale în care se regăsesc începutul, mijlocul şi sfârşitul conflictului, uneori în moduri extrem de concrete). În interiorul acestor ritualuri se găsesc germenii escaladării

~ 107 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

şi diminuării conflictelor. Dacă tendinţa de a escalada ţine de anumite instincte (de supravieţuire sau de superioritate), tendinţa de a diminua ţine de învăţare socială. Un element important, care ne ajută să înţelegem logica escaladării sau a diminuarii conflictelor este modul lor de a le defini. Ce este conflictul? Un conflict este real în măsura în care este perceput ca fiind real, acest lucru conduce la o anumită subiectivitate în ceea ce înseamnă gestionarea lui. Cei mai mulţi oameni îl percep ca fiind o tensiune, luptă, dezechilibru. Astfel spus conflictul este procesul care are loc atunci când o persoană sau un grup dintr-o organizaţie frustrează pe un altul de atingerea obiectivului propus (G. Johns, 1998)1. Privit în această maniera conflictul interpersonal implică atitudini şi comportamente antagonice. În ce priveşte atitudinile, persoanele aflate în conflict îşi cultivă antipatia reciprocă şi dezvoltă stereotipuri negative unii faţă de alţii. Spre deosebire de aceste concepţii, credem că un conflict trebuie definit ca o ciocnire. Astfel spus, o definiţie operaţională a conflictului ar putea fi: ciocnire de opinii, interese între oameni sau grupuri de oameni. Termenul “ciocnire” scoate în evidenţă faptul că un conflict nu este neapărat rău sau bun, el fiind mai degrabă o situaţie de diferenţă, de manifestare a unor diferende, intrinseci, nici constructive nici distructive. În fapt, marea majoritate a situaţiilor de viaţă scot în evidenţă faptul că un conflict nu este neapărat bun sau rău. Conflictele pot fi atât negative cât şi pozitive, distructive cât şi constructive. Consecinţa acestei viziuni este că individul nu trebuie să elimine cu orice preţ toate conflictele, ci numai pe acelea care se dovedesc reale obstacole în calea realizării obiectivelor. Mai mult, câteva surse şi niveluri ale conflictelor se dovedesc benefice în situaţia în care sunt utilizate ca instrumente pentru schimbare şi inovare. Problema reală care trebuie pusă în discuţie nu este cea a conflictului în sine, ci a modului în care poate fi canalizat şi gestionat. Gestionarea şi canalizarea sunt cele care transformă conflictul în pozitiv sau negativ. Efectele negative, distructive sunt bine 1

cunoscute. Conflictele pot face indivizii sau grupurile să devină ostili, să refuze cooperarea, alocarea de resurse, furnizarea de informaţii (lucruri ce intră în obligaţiile lor profesionale) sau să intervină în activitatea altora în mod nejustificat, pentru a pedepsi. Astfel, pot fi amânate proiecte, pot creşte costurile iar angajaţii valoroşi pot fi determinaţi să plece. Pe de altă parte, conflictele au şi aspecte pozitive, constructive. Ele pot determina găsirea unor soluţii mai bune şi rezolvarea unor probleme. În plus, ele pot ridica moralul şi pot spori coeziunea membrilor grupului. De asemenea, prin încurajarea unor idei noi, conflictele pot stimula creativitatea şi inventivitatea. Asociind conflictele cu ceva rău, distructiv, strategia de rezolvare a lor este una dură, menită să stârpească răul. Există un paradox legat de gestionarea conflictelor. Chiar dacă conflictele se nasc prin percepţia subiectivă a individului asupra unor aspecte ale vieţii sociale, cei mai mulţi oameni construiesc aceste percepţii negativ şi distructiv, cu toate că au posibilitatea să le construiască şi pozitiv, constructiv – hai să vedem cum putem rezolva problema si ce putem cîştiga de aici. Fiind o ciocnire, conflictul ar trebui să scoată în evidenţă diferenţa şi nu opoziţia, tensiunea. Semnele apariţiei unui conflict în organizaţii Recunoşterea unui conflict este o chestiune mai uşor de realizat. În multe culturi există situaţii tip recunoascute social şi care sunt asociate cu stări conflictuale. Conflictul ca ciocnire de interese este extrem de diversificat. În fapt, orice nepotrivire, diferenţă, opoziţie, etc poate fi catalogată drept conflict. Vorbim de conflicte interioare, de conflicte distructive şi constructive, de conflicte latente şi manifeste. Înainte de a aborda un conflict, trebuie să-l putem recunoaşte. În multe cazuri, semnele unui conflict sunt evidente şi explicite: certuri, discuţii contradictorii, nervi, uneori chiar confruntări fizice – sau dispute cu caracter oficial şi reclamaţii. Astfel de conflicte sunt uşor de remarcat. Din nefericire, multe divergente pot fi mai puţin făţişe. Asemenea unor aisberguri, ele se ascund dedesubtul vieţii cotidiene sau a organizaţiei. Totuşi, anumite aspecte răzbat la suprafaţă şi pot fi identificate de un ochi vigilent. Unele din semnele conflictelor ascunse sunt:

John, Gary, 1998, op. cit.

~ 108 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

- o anumită răceală sau formalism în relaţiile dintre oameni; -tăceri prelungite, penibile, în cadrul şedinţelor; - absenţe de la şedinţe; - puncte care apar mereu pe agendele întrunirilor, dar care nu ajung niciodată să fie rezolvate; - refuzul comunicării între indivizi sau grupuri; - “combaterea” unui individ sau grup de către altul; - retragerea oamenilor de la discuţii şi evitarea anumitor subiecte; - recursul constant la regulile şi procedurile formale. Această paletă de semnale nu trebuie scăpate din atenţie. Simptomele nu constituie în mod direct cauze ale situaţiilor conflictuale, dar ele pot influenţa în mod hotărâtor apariţia conflictului. Aceste semnale mai au o importanţă care merită scoasă în evidenţă. Conflictele dospesc în sensul că ele încep cu manifestări mai uşoare care pot fi ţinute sub control. Structura noastră psihică este de aşa natură încât amplifică aceste situaţii incipiente transformându-le în conflicte majore. Pentru a înţelege mai bine mecanismul prezentăm mai jos un tablou al dinamicii conflictelor plecând de la conflictul minor şi ajungând la conflictul major. Vom urmări escaladarea dar şi posibilităţile de diminuare a conflictelor. Modalităţi de manifestare a conflictelor organizaţionale – există conflicte majore fără conflicet minore? Am preferat o tipologie a conflictelor în funcţie de intensitatea şi de importanţa lor. Nu toate conflictele au o intensitate mare şi reclamă un efort susţinut pentru rezolvarea lor. Multe din ele sunt simple şi gândite ca neimportante, fără interes. Din păcate acestea nu sunt luate în seamă, nu le este sesizată adevărata importanţă. Conflictele mari şi importante încep cu cele mici şi neimportante. Îndrăznim să afirmăm că fără conflicte mici şi neimportante nu ar exista nici cele mari şi importante. Acumularea situaţiilor conflictuale (ca etapă a conflictului) duce la generarea unor conflicte violente.

Să urmărim principalele modalităţi de 2 manifestare a conflictelor: Disconfortul – sentimentul intuitiv că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu poţi spune cu exactitate ce. Viaţa profesională ne oferă nenumărate exemple de acest fel. Disconfortul rupe monotonia vieţii într-un fel neplăcut. O vorbă aruncată în vânt de un coleg, supărarea nejustificată a şefului, imposibilitatea de a încheia o lucrare la timp, oboseala acumulată, problemele personale fac ca ritmul constant al vieţii de zi cu zi să fie întrerupt. Nu este nimic grav în aceste exemple. Unii le consideră normale şi fireşti în viaţa unei organizaţii. Toate aceste întâmplări neplăcute, deşi nu sunt importante, declanşează mecanismele de apărare ale individului. Creierul are un sistem natural de avertizare când ceva nu este în ordine. În urma acesteia organismul consumă energie pentru a restabili echilibrul. Avertizarea este cea care determină disconfortul. Sunt momente în care nu ne simţim bine, chiar dacă nu putem spune cu exactitate cauza. Important este ca trăim o stare neplăcută. În momentul în care percepem o asemenea stare, trebuie să ne întrebăm despre originea şi importanţa acesteia securitatea şi protecţia noastră. Este un conflict interior, individul nu ştie cu precizie ce trebuie să facă şi ce se cere de la el şi generează temeri şi insatisfacţie. În măsura în care starea de disconfort ne afectează în cel mai neînsemnat mod ea trebuie eliminată. “Stabilirea termenilor”, îmbărbătarea, odihna, gândirea pozitivă, realizarea unor activităţi plăcute etc sunt modalităţi de eliminare a disconfortului. Nu aşteptaţi, pasiv, să treacă odată cu timpul. S-ar putea să aveţi surprize. Disconfortul generalizat creează incidente. Incidentul este un dezechilibru emoţional care apare în urma stărilor de disconfort generalizate, determinând centrarea pe trebuinţa de securitate. Incidentele sunt un indiciu că starea de disconfort a scăpat de sub control. Organismul este dezechilibrat şi nu găseşte o modalitate de a rezolva problema. Individul poate deveni uşor nervos, reacţionează anormal la fapte minore şi începe să perceapă distorsionat faptele. O glumă proastă a unui coleg, altădată nebăgată în 2 Adaptare după H. Cornelius, Ştiinţa rezolvării conflictelor, 1994

~ 109 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

seamă, poate crea, pentru persoana ce trăieşte o stare de disconfort, un incident. O privire ciudată a şefului, un document rătăcit pe birou, o dată uitată, o ciocnire involuntară, un ton ridicat, care până mai ieri nu însemnau nimic, sunt tot atâtea motive pentru un mic incident în momentul în care trăiţi o stare de disconfort. Incidentele, de cele mai multe ori sunt prost percepute, datorită stări de disconfort pe care o trăiţi. Este o stare emoţională şi psihică extrem de alunecoasă. Practic, ea nu solicită atât de mult organismul, dar centrează involuntar individul pe satisfacerea trebuinţei de securitate şi protecţie. (vezi piramida lui Maslow). Orice alte trebuinţe sunt ignorate. Relaţionarea cu celălalt, obţinerea prestigiului şi a recunoaşterii sunt lăsate în urmă. Ieri, o ciocnire involuntară era o chestiune chiar comică, ce se încheia cu o glumă. Astăzi, ea generează un conflict: “nu vezi pe unde mergi!”. Priorităţile sunt altele. Incidentele generalizate creează neînţelegeri. Neînţelegerea reprezintă anumite percepţii sub forma convingerilor despre o situaţie sau persoană, care nu sunt pe placul individului. Neînţelegerea reprezintă prima formă de conflict înţeles. Incidentele generalizate au determinat o percepţie care s-a transformat în convingere vizavi de o situaţie sau persoană. Stereotipiile negative formate ne determină să revenim cu gândul la acelaşi lucru. Neînţelegerile creează deja un climat. Rupturile ocazionale, generate de incidente, sunt transformate într-o manieră de comportament constantă. Când individul ajunge în acest punct descoperă probleme serioase în raport cu persoana aflată în litigiu. El nu mai gândeşte situaţia ca fiind un incident izolat, ci descoperă o “nouă faţă” a celuilalt, pe care o dezagreează. Nu înţelege cum a putut fi păcălit până acum, cum nu a putut să-şi dea seama cu cine are de a face. Gândul acesta îi taie orice posibilitate de a privi şi altfel lucrurile. Montat afectiv individul trece de la starea de uimire, neînţelegere la o stare de tensiune ce se va amplifica încet, încet. Oamenii se vor înţelege greşit unul pe altul, trăgând concluzii eronate în legătură cu o situaţie, de obicei prin lipsa comunicării. La nivelul acestui tip de conflict apare ca foarte importantă găsirea unui limbaj comun şi stabilirea termenilor de discuţie. Neînţelegerile

au în spate un şir de incidente care au întărit rând pe rând o idee sau o prejudecată. Nefiind luate în seamă, la momentul oportun, datorită lipsei de importanţă, incidentele repetate au creat o imagine defavorabilă, distorsionată şi extrem de subiectivă. Individul sare practic de la neluarea în seamă a unor incidente: “ nu este salutat de câteva ori într-o săptămână”, la montarea pe conflictul-neînţelegere: “de ce nu mă salută? are ceva cu mine, mă desconsideră, mă jigneşte etc”. Gândul interior care revine la situaţia problemă nou creată, multiplică efectele interiorizării acesteia. Este posibil ca individul să scoată din experienţa trecută, incidente izolate, legate de celălalt, şi să le pună în acest context, descoperindu-le dintr-o dată un alt sens. Experienţa negativă din trecut îl ajută să contureze “adevărata faţă a inamicului”. Deşi este posibil ca acest scenariu să fie fals – şi de cele mai multe ori aşa este – gândirea negativă umbreşte judecata şi discernământul. Neînţelegerile generalizate declanşează tensiuni. Tensiunile sunt stări emoţionale puternice bazate pe convingeri „verificate”, care sunt îndreptate spre alte persoane. Propria tensiune distorsionează percepţia asupra celuilalt şi toate acţiunile sale. La acest nivel greşeala, ghinionul , întâmplarea sunt scoase din calcul. Celălalt doreşte “război” în mod clar. Individul tensionat vede numai rele intenţii. Relaţia cu celălalt este afectată de atitudini negative şi opinii fixe. Sentimentele faţă de celălalt se înrăutăţesc semnificativ. Toată experienţa pozitivă, toate evenimentele plăcute trăite în trecut cu celălalt, nu mai au nici o valoare. Relaţia devine o sursă de îngrijorare permanentă. O situaţie tensionată este ca o căpiţă de fân, care abia aşteaptă o scânteie ca să ia foc. Când doi soţi stau la masă şi el spune: ”Dămi sarea” iar ea ripostează: ”Nu-ţi mai place cum gătesc?”, este clar că ceva nelalocul lui a dus la acest schimb de amabilităţi. Poate că el a ajuns târziu acasă de câteva ori şi ea a tras nişte concluzii, dar nu are suficiente motive ca să-i reproşeze deschis; este foarte posibil ca totul să fie o bănuială fără temei. Tensiunea face ca situaţia conflictuală să crească. Montarea pe o idee fixă, de multe ori falsă şi fără acoperire, dublată de gândirea negativă pregăteşte criza – ultimul tip de conflict, cel mai agresiv şi violent.

~ 110 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Criza se referă la răbufnirea conflictului în formele lui cele mai violente şi agresive. Ea îmbracă diferite forme: de la agresiuni simbolice dure – înjurături, folosirea unui limbaj suburban, certuri, scandaluri până la agresiunea fizica – lovirea, bătaia, maltratarea, agresarea sexuală,etc. Violenţa este un semn indubitabil al crizei, întrucât cearta se înfierbântă, iar oamenii întrec măsura şi se lasă dominaţi de sentimente. În timpul crizelor, comportamentul normal “zboară pe fereastră”. Se plănuiesc şi uneori se săvârşesc acte necugetate. Întreaga energie negativă acumulată se eliberează. Rezistenţa la frustrare se micşorează considerabil, conştiinţa morală, “laboratorul” care stabileşte raporturile între fapte, între bine sau rău, îl eliberează pe individ de multe restricţii morale. Acesta acţionează în funcţie de scenariile intime imaginate. Mecanismele de apărare involuntare, gândirea negativă, opiniile fixiste şi negativiste, experienţele anterioare despre crize, văzute ca ceva rău şi dureros, invadarea emoţionalului îl determină pe individ să adopte o conduită distructivă şi agresivă. Descărcarea energetică va duce la epuizare şi la reechilibru homeostazic – hedonismul psihologic ce vizează conservarea plăcerii şi evitarea durerii, sub toate formele. După această etapa individul, în funcţie de orientarea gândirii, se va încarca, din nou, energetic, intr-o manieră distructivă, sau se va orienta spre o manieră constructivă, încercând să aplaneze criza. Trecerea de la disconfort la criză se poate realiza uşor sau greu în funcţie de comportmentul participanţilor. În studiul de faţă asociem trecea rapidă şi ineficientă de la conflicte minore la conflicte majore cu escaladarea, iar trecerea de la conflicte majore la conflicte minare cu diminuarea. Indicatorii escaladării conflictelor Omul are o construcţie psihologică care favorizează escaladarea. Complexul de instincte, interesul personal şi reactivitatea individuală sunt cele mai importante cauze. După cum observaţi ele aparţin tuturor, sunt cauze generale legate de natura umană şi evoluţia culturală a oamenilor. Din acest punct de vedere cunoaşterea indicatorilor care escaladează conflictul este benefică pentru a putea a-l putea controla. Oamenii au o asemenea structură psihică încât răspund la

anumiţi factori contextuali care generează şi întreţin conflictul cu acţiuni care sunt asimetrice, mult mai mai puternice în raport cu aceşti factori. Orice presiune venită din afară sau din noi ei, înainte de toate, un atac la adresa propriului noastru interes, la adresa securităţii noastre. Prin acţiunea exagerată pe care noi o declanşăm urmărim să compensăm pierderea apărută, să scăpăm de presiune, să reinstalăm echilibru şi să avem lucrurile sub control. Acest mod de a acţiona este natural şi este întâlnit la marea majoritate a oamenilor. Nu doar acţiunea trebuie privită în această logică ci şi inacţiunea( te-ai supărat pe gluma proastă a unui coleg şi rupi relaţia cu el – evident este o măsură exagerată). Înţelegem acum de ce este important să ţinem sub control procesul escaladării şi să promovăm strategic diferite forme de diminuare a conflictului. Să urmărim principali indicatori ai escaladării şi efectele pe care le au într-un conflict real. 1. Trecerea nejustificată de la problemă la persoană. Poate ce mai mare cauză a escaladării pleacă din faptul că participanţii la conflict nu se referă la problema care a generat conflictul ci la persoanele care participă la el. A muta acţiunea de la persoană la problemă este demersul care trebuie făcut în acest punct. Trebuie să înţelegem că o situaţie conflictuală trebuie raportată la o problemă şi nu la persoană căreia îi asociem problema. Nu trebuie să ne întrebăm ce are persoană respectivă cu noi ci care este problema care a apărut între mine şi ea şi care a generat această stare de lucruri. 2. Cealaltă persoană este văzută ca un inamic. Veţi spune că într-un conflict familial nu putem vorbi de inamici. Problema este un pic mai complicată. În realitate nimeni nu intră în relaţie pentru a fi pe locul doi. Toată lumea vrea să controleze evenimentele şi viaţa în general. Ca atare orice persoană care ne deposedează de acest lucru este considerat un pericol. Doar dacă ne gîndim la situaţii conflictale pe care le-am trăit sau care sau manifestat pe lângă noi înţelegem cât este de real acest aspect. În realitate nimeni nu este inamicul nostru. Lângă noi sunt oameni care vor

~ 111 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

să fie şi ei pe primul loc, care vor să-şi atingă interesele personale aşa cum dorim şi noi. 3. Ameninţarea reciprocă. Este o consecinţă a faptului că, psihologic vorbind, nu putem vedea în celalalt un partener ci un inamic. În acest fel se crează o presiune asupra noastră pe care o identificăm cu ameninţare(de multe ori indirectă). Această insecuritate care pune stăpânire pe noi se autoalimentează (trecerea de la indicent la neîntelegere, generând noi probleme care se adaugă tabloului conflictual iniţial. Ameninţarea, ca proces psihologic, lucrează, indiferent de puterea fizică sau psihologică a participanţilor. Este o stare care este în cele mai multe situaţii doar percepută subiectiv, fără a exista în realitate. 4. Importanţa problemei, a rupturii care a declanşat conflictul. Cu cât problema este mai importantă cu atât escaladarea este mai rapidă. Ceea ce trebuie înţeles este construcţia subiectivă a importanţei. În cele mai multe situaţii importanţa este mult exagerată datorită modului de a gândi al individului. O analiză rapidă a problemei poate scoate în evidenţă atât părţile ei slabe cât şi părţile ai tari, ajutându-vă să estompaţi exagerarea subiectivă a acesteia. 5. Lipsa unor abilităţi de rezolvare a conflictelor. Dacă individul promovează anumite tipare conflictuale(limitate ca număr) şi dacă există un ritual de intrare şi ieşire din conflict, înţelegem că diversitatea nu este atât de mare şi putem identifica anumite „căi bătătorite” care intervin în gestionarea conflictelor. Faţă de aceste căi putem dezvolta anumite abilităţi. Dacă suntem inpulsivi şi suntem atenţi la ce spune celalalt, şi am observat acest lucru ca o regulă, tehnica ascultării ne poate ajuta să fim mai eficienţi. Indicatorii diminuării conflictelor Opusă escaladării, diminuarea este proces complex prin care individul răspunde solicitărilor şi presiunilor generate de probleme întrun fel care nu permite dezvoltarea lor ci dimpotrivă limitarea sau dispariţia. Procesul diminuării este unul strategic, raţional, învăţat. Este caracteristic persoanelor care au capacitatea să ţină sub control eficient situaţiile conflictuale. Diminuarea ca şi acţiune este la îndemâna tuturor oamenilor dar puţini ajung să o pună în practică. Dezvoltarea abilităţilor în

vederea promovării ei se poate face şi prin gestionarea indicatorilor specifici. 1. Concentrarea participanţilor pe problemă şi nu pe propria persoană. Este important să fie urmărită cu prioritate problema. Chiar dacă referirile la persoană se fac, acestea sunt tangenţiale şi secundare în raport cu urmărirea problemei. Lipsa atacurilor personale este de natura să reducă presiunea şi să focalizeze atenţia asupra găsirii soluţiilor reciproc avantajoase. 2. Posibilitatea negocierii intereselor particulare. Participanţii conştientizează că interesele lor se pot atinge simultan şi nu se exclud unul pe altul. Cu alte cuvinte interesele pot fi complementare şi pot fi atinse prin cooperare. Găsirea soluţiilor reciproc avantajoase devine posibilă, iar participanţii se vor concentra pe această idee. 3. Existenţa anterioară a cooperării între participanţi. Dacă în trecut participanţii au fost implicaţii în conflicte şi au cooperat, probabilitatea ca ei să facă acelaşi lucru este mare. Spuneam că individul se raportează la conflict ca la un anumit ritual, generând în timp o fisă mentală, o cale bătătorită. Acest lucru face posibilă cooperarea dacă în trecut participanţii au mai trăit asemenea situaţii. 4. Absenta ameninţării. Participanţii se feresc să se ameninţe sau să folosească un limbaj negativ, cu conotaţii agresive. Este un lucru ştiut că de multe ori cuvinte au o putere ascunsă asupra comportamentului nostru, în sensul că acesta suferă modificări în funcţie de cuvintele pe care le folosim. Folosirea unui limbaj curat, pozitiv, constructiv este o condiţie a diminuării conflictelor. 5. Folosirea unor tehnici de rezolvare a conflictelor. Cunoaşterea şi folosirea unor tehnici de rezolvare a conflictelor vă poate ajuta să diminuaţi conflictul deoarece toate tehnicile au ca premisă de bază această logică. Un comportament proactiv în rezolvarea conflictelor este un comportament bazat pe diminuare şi limitare a consecinţelor conflictului. Indicatorii pe care i-am prezentat pot fi uşor urmăriţi în gestionarea conflictului, ei fiind consideraţii repere în funcţie de care participanţii pot înţelege eficienţa sau ineficienţa unui conflict.

~ 112 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

BIBLIOGRAFIE 1. Ştefan Prună, Managementul organizaţional al Poliţiei, ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012, 2. Ştefan Prună, Psihosociologie organizaţională, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012, 3. Johns Gary, Comportament organizaţional, Ed, Economică, Bucureşti, 1999 4. Helena Cornelius şi alţii, Ştiinţa rezolvării conflictelor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, 5. Mihaela Prună, Comunicare şi relaţii publice, ed. a II-a, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2011.

~ 113 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

RELAŢIILE CU PRESA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ Asist. univ. drd. Ligia Cristina Maria STANCU Academia de Poliţie „A.I.Cuza” [email protected]

Abstract: Knowing “why” and “how” to express yourself, knowing how to ask a question and to listen, to formulate and reformulate, knowing how not to complicate things and always put in the shoes of the interviewed, knowing almost all about you, are as many details which belong to communication. In this context any expert, regardless of his field, has to know how to communicate effectively. And this has to be learnt and rehearsed with ambition, perseverance to its smallest details. Because, as demonstrated, everything is communication. Key words:

communication, crisis, public relations, media, organization

INTRODUCERE Practicienii de relaţii publice au de înfruntat mai multe dificultăţi atunci când lucrează cu mass-media pentru a comunica realităţile unei crize. Una este înclinaţia reporterilor de a fi mai interesaţi de ceea ce este rar şi neobişnuit, mai ales atunci când comunică riscurile situaţiei. Canalele de comunicare sunt, de obicei, întrerupte de crize. Întreruperea poate fi de natură mecanică sau poate fi rezultatul presiunilor pe care criza le exercită asupra personalului care s-ar ocupa în mod obişnuit de funcţiile de comunicare. În ambele cazuri, organizaţia trebuie să facă eforturi în plus pentru a transmite informaţiile către massmedia.1 Reprezentanţii presei caută adesea informaţii din surse autorizate. Totuşi, atunci când apare vreo criză, oamenii care au poziţii autorizate sunt în general ocupaţi să dea ajutor pentru rezolvarea crizei. În afară de acest lucru, chiar şi cele mai pregătite organizaţii rar pot să acopere toate cerinţele jurnaliştilor legate de informare, atunci când presa a fost atrasă de o criză. Cu cât o organizaţie este mai experimentată în tratarea crizelor, cu atât este mai bun răspunsul. O altă problemă o reprezintă tendinţa de a închide canalele obişnuite de 1 Doug Newsom, Judy VanSlyke, Dean Kruckenberg , Totul despre relaţiile publice, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 648

comunicare. Adesea, criza reprezintă o ameninţare atât de mare la adresa organizaţiei, încât fie organizaţia în sine, fie alte entităţi care deţin o formă de control asupra organizaţiei, cum ar fi guvernul, vor limita sever numărul informaţiilor despre criză care pot fi difuzate. Chiar şi în cele mai bune împrejurări, o criză generează informaţii contradictorii. Se întâmplă atâtea în acelaşi timp şi atâţia oameni au informaţii diferite, încât este dificil să se prezinte o imagine clară. Transparență, comunicarea cu mass-media, impunerea propriului mesaj, respectarea obligațiilor față de presă sunt cuvintele cheie ale unei comunicări de criză bine realizate al cărei obiectiv este acela de a domina o comunicare neprovocată, la originea căreia nu este organizația implicată. A acționa și a comunica sunt dezideratele, și nu a se retrage în tăcere, deoarece, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, se ajunge la publicul-țintă, cel căruia i se comunică. Este foarte important să se comunice despre o criză. Mesajul transmis mass-mediei trebuie să conțină elementele care vor influența știrea ce va apărea sau va fi difuzată (de exemplu: derularea faptelor, consecințele asupra funcționării instituției etc). Comunicarea și managementul crizei presupun două aspecte minimale: anticiparea și urmărirea constantă a crizei. Doar anticipând se poate gestiona criza în așa fel încât aceasta să

~ 114 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

nu mai reapară. O criză bine gestionată este o criză în care organizația arată diferiților actori că a fost capabilă să-și asume responsabilități, că a știut să răspundă îndoielilor și bănuielilor tuturor și că a fost actrița propriului său destin. Într-o societate în care mediile sociale sunt de natură virtuală, comunicarea de criză trebuie să se recompună pentru a înfrunta alte provocări. În ultimul deceniu, sute de milioane de oameni din întreaga lume, dar în special din ţări în curs de dezvoltare au simțit efectele globalizării şi ale accesului la tehnologii moderne de comunicare. Totodată, şi așteptările lor în ceea ce priveşte deciziile şi acţiunile guvernelor s-au schimbat. În contextul în care reţelele sociale au revitalizat ideea de spirit civic, participare şi responsabilitate, oamenii care aleg să vorbească, să îşi transmită ideile se aşteaptă să fie ascultaţi şi înţeleşi. De aceea, este important ca autorităţile centrale şi locale să accepte şi să adopte o atitudine proactivă în ceea ce priveşte noile media pentru comunicarea instituţională şi interacţiunea cu cetăţenii, în special pentru situaţiile de criză. Acest lucru va duce la o mai mare transparenţă a serviciilor oferite şi mai multă încredere din partea cetăţenilor care, în definitiv, se transformă în cel mai important lucru – sprijinul populaţiei pentru politicile guvernamentale. Centrul media/centrul de presă Pentru că reprezentanţii mass-mediei sunt mereu prezenţi în organizaţie în timpul crizei, este recomandabil să se pregătească un alt spaţiu dedicat jurnaliştilor: Centrul media/ Centrul de presă. El trebuie situat la o oarecare distanţă de centrul de control al crizei pentru ca ziariştii să nu se afle în centrul atenţiei. Dacă evenimentul este vizual, acest centru trebuie situat în apropiere, pentru că altfel se creează impresia că este ceva de ascuns şi se pierde din credibilitate. Regulile pre-existente în organizaţie pentru relaţia cu mass-media nu se modifică în timpul crizei. Este important ca jurnaliştii să nu aibă impresia că se încearcă să se ascundă ceva. Ei pot solicita să vorbească cu angajaţii, dar este mai bine ca interviurile să fie limitate la purtătorul de cuvânt şi la ajutoarele sale sau la

experţii tehnici. Controlul exercitat asupra interviurilor este vital în gestionarea crizei.2 Trebuie însă ţinut cont de faptul că reporterii pot intervieva pe cine doresc şi că, dacă nu vor obţine informaţiile de unde doresc, le vor găsi oricum, în altă parte. Prin natura meseriei, fiecare doreşte o informaţie în plus abordată dintr-un alt unghi. De aceea vor încerca să-i păcălească pe specialiştii în relaţii publice. Un regulament intern privind comportamentul faţă de jurnalişti îşi va dovedi eficienţa mai ales în asemenea momente. Extrem de important este faptul că ceea ce se oferă unuia trebuie să se ofere tuturor. De exemplu, permisiunea de a face fotografii, accesul într-o anumită zonă sau la anumite documente. Centrul de presă trebuie să fie dotat. Centrul de informare Unele organizaţii, din dorinţa de a contracara zvonurile sau informaţiile inexistente, dispun de un centru de informare, care acţionează permanent ca o legătură între instituţie şi publicul său. Acest centru trebuie să aibă o bună reputaţie, stabilită cu mult timp înainte ca o situaţie de criză să se declanşeze. Centrul de informare facilitează fluxul rapid şi eficient al informaţiei într-o organizaţie. De obicei, un asemenea centru se compune din doua părţi: una care este, de fapt, un serviciu de răspunsuri telefonice, care preia întrebări şi răspunde la ele pe loc sau, dacă nu poate, revine cu răspunsul, şi un serviciu de coordonare, care solicită informaţii sau verifică corectitudinea lor la personalul specializat al organizaţiei şi apoi le pune la dispoziţia serviciului de răspunsuri telefonice, pentru a le folosi. Cei care lucrează la un asemenea serviciu trebuie să fie calificaţi pentru a putea discuta probleme privind politica organizaţiei. Uneori, o situaţie de criză se calmează pentru o vreme, dar reapare din cauza unui accident, a jurnaliştilor de investigaţie sau a unei acţiuni în justiţie. Unele crize durează prea mult, aşa că trebuie planificat managementul de criză pe termen scurt şi pe termen lung. Cheia succesului este menţinerea credibilităţii.3

2 Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 38 3 Doug Newsom, Bob Carell – op. cit., pp. 215-275

~ 115 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Credibilitatea este întotdeauna în pericol. Percepţia publică despre onestitatea şi transparenţa unei organizaţii este esenţială. Informaţiile de la ştiri potrivit cărora cineva nu a putut fi contactat sau a refuzat să comenteze erodează rapid încrederea. Un alt aspect sensibil este lipsa de pregătire a unei organizaţii. Acest lucru nu este uitat cu uşurinţă în cele mai multe cazuri în care există posibilitatea de a redescoperi problema. Chiar şi în situaţii care apar pe neaşteptate şi sunt imprevizibile, o companie poate să lase o impresie proastă. Lipsa de anticipare şi lipsa de pregătire duc la o pierdere a încrederii şi a credibilităţii. Reacţiile unei companii sau ale unei organizaţii care par egocentrice şi lipsite de înţelegere pentru victime se numără printre cele mai mari greşeli. În funcţie de cercetarea şi experienţa lor, reporterii reacţionează, atunci când aflā de o criză, încercând să obţină informaţii prin „orice mijloc disponibil, care poate fi conceput, sau prin orice mijloc tehnic, folosind dosarele lor de contextualizare pentru a înlocui informaţiile lipsă.”4 Redactorii şefi desemnează oameni care să monitorizeze continuu evenimentul care a izbucnit, pentru a se asigura că informaţiile sunt oferite publicului imediat ce sunt culese. Tendinţele de preluare a informaţiilor sunt impuse de acele media prestigioase, dar, în timp ce presa naţională şi cea internaţională dau informaţii despre eveniment numai în momentul culminant, presa locală rămâne atentă tot timpul, până la rezolvarea situaţiei. Rolul practicianului de relaţii publice este important: în purtarea unor negocieri delicate care trebuie să se deruleze între sursă şi presă, despre ce este de folosit şi ce nu; în crearea posibilităţilor de distribuire a informaţiilor către presă, cum ar fi în cadrul conferinţelor de presă; în a educa şi informa, în acelaşi timp, pentru ca reporterii să nu recurgă la stereotipuri pentru a explica incidentul în sine sau pentru a vorbi despre oamenii implicaţi. Când reporterii sunt implicaţi în preluarea directă a informaţiilor despre criză, este posibil să apară nişte prezentări tendenţioase, din cauza unor factori ca timpul, termenele limită şi 4 Alan B. Bernstein, Handling the Press Under Stress, Enterprise, oct. 1984, p. 26

competiţia. Ştirile despre orice criză pot fi tendenţioase, putând reprezenta poziţia politică şi economică a reporterului. Atenţia acordată unei crize şi abordarea ei sunt influenţate de asemenea tendinţe. Un studiu realizat în ziarele New York Times şi în Washington Post a arătat că un număr mai mare de ştiri despre dezastre naturale şi despre informaţii nonpolitice erau legate de ţari percepute ca prietene ale Statelor Unite ale Americii.5 Probleme create de atenţia instantanee şi globală a presei pentru crize Există o latură pozitivă a punerii în lumină a unor părţi din lume altădată izolate, necunoscute mai ales din cauza depărtării lor şi, câteodată, din cauza guvernelor lor represive. „Autostrada informaţională, care a intrat în conştiinţa americană în 1993, promitea o nouă dimensiune a comunicării interactive. Rămâne de văzut dacă şi liderii au ceva mai inspirat de comunicat.”6 Problema multora dintre crizele de astăzi este că le urmărim la televizor în timp ce sunt în desfăşurare. Iar presa joacă un rol-cheie în această dramă. În unele situaţii, presa a monitorizat orice mişcare, deşi câteodată nu sau obţinut foarte multe informaţii. În alte cazuri, cum ar fi crizele legate de refugiaţi în diferitele părţi ale lumii, accesul presei este problematic şi periculos. Astfel, impresia că suntem martori direcţi ai crizelor prin intermediul presei este pur şi simplu o percepţie a ceea ce presa alege să arate sau poate să arate. Oamenii acţionează bazându-se pe aceste percepţii, trimiţând ajutoare în locurile în care s-au petrecut crizele şi care le-au provocat compătimirea sau evitând zone care par periculoase din cauza unor crize naturale sau politice. În plus faţă de problema percepţiei versus realitate, pe care transmisiunile în direct o creează, transmisiile de tipul „criză în desfăşurare” ridică probleme de credibilitate pentru că, în orice situaţie care implică

5 Flora Keshishian, Political Bias and Nonpolitical News: A Content Analysis of an American and Iranian Earth quake in the New York Times and Washington Post, Critical Studies in Mass Communicaton, nr. 14, 1997, pp. 332-343 6 Daniel Shorr, The New York World Disorder, în The Encyclopaedia Britannica, 1994 Book of Year, Chicago, 1994, pp. 5-8

~ 116 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

izbucnirea unui eveniment mediatic, informaţiile sunt foarte puţine şi conflictuale. Atunci când informaţia este transmisă fără editare (ceea ce implică şi verificare), se aşază o mare responsabilitate pe umerii echipei de ştiri care face transmisia in direct. Transmisiile în direct au fost întotdeauna o sursă de probleme în cazul atacurilor teroriste. Din cauza tensiunilor din ce în ce mai mari din Orientul Mijlociu, atacurile teroriste au devenit, în această zonă, un risc constant. Există unele dovezi că jurnaliştii, atunci când sunt martori, folosesc mai puţin decât sursele guvernamentale senzaţionalul, judecăţile de valoare sau cuvinte inflamatoare pentru a-i descrie pe terorişti. Este de presupus că natura politică a surselor guvernamentale le influenţează în caracterizarea terorismului ca violenţă politică. Atunci când o organizaţie este victima terorismului, mai ales în cazul luării de ostatici, martorii ar trebui să apară în faţa presei, atunci când este posibil, pentru că au credibilitate şi este mai puţin probabil, ca în cazul surselor guvernamentale, să folosească cuvinte inflamatorii. Este de asemenea important să se încerce controlarea tendinţei presei (şi adesea şi a reprezentanţilor organizaţiilor guvernamentale) de a folosi ca simboluri victimele teroriştilor. Există o limită foarte subţire între a împiedica transformarea unui ostatic într-un simbol valoros şi proiectarea unei atitudini de nepăsare faţă de soarta acelei persoane. Rolul purtătorului de cuvânt în relaţia cu jurnaliştii în această situaţie este esenţial. Într-o criză, contribuţia jurnaliştilor ca interpreţi şi educatori poate fi îmbunătăţită în multe cazuri, dacă aceştia au de-a face cu purtători de cuvânt bine instruiţi şi pregătiţi, care pot oferi informaţii de context corecte. Unele dintre cele mai serioase aspecte ale distribuţiei globale de informaţii despre o criză sunt rezultatul unui conflict de opinii despre funcţia, rolul şi responsabilitatea presei. În unele ţări, instituţiile de presă sunt private şi funcţionează cu puţine constrângeri guvernamentale. În alte ţări, guvernul impune regulile şi supraveghează presa. Există diferenţe în tipul de control guvernamental asupra presei, presa electronică fiind cea mai reglementată. Rolurile presei, sunt, de asemenea, interpretate diferit, iar în unele ţări

presa este văzută ca purtătorul de cuvânt reprezentativ al ţării. Şi mai controversate sunt părerile despre „responsabilitatea” presei, care variază, la nivel individual, pentru jurnalişti, şi la nivel colectiv, pentru organizaţiile de presă, şi care sunt foarte legate de sistemele de valori.7 Felul în care reprezentanţii presei interpretează, funcţia, rolul şi responsabilitatea mass-media afectează modul în care ei relatează o criză, modul în care interacţionează cu sursele într-o criză şi modul în care redacţiile lor prezintă informaţia preluată de reporteri pentru audienţele lor. Indiferent de locaţia instituţiilor de presă, tehnologia a făcut ca relatările lor să fie accesibile audienţelor aproape în toata lumea. Ştirile despre crize sunt evaluate în funcţie de distanţa în timp şi de cantitatea de informaţii utilizabile pe care o conţin. Atunci când organizaţia consideră că atenţia presei este o ameninţare şi nu dă drumul la informaţii sau face în aşa fel încât jurnaliştii obţin cu greutate informaţii, relatările despre criză sunt mult mai distorsionate, iar capacitatea percepută a organizaţiei de a înfrunta criza este mult diminuată. Teama că dezvăluirea de informaţii va dăuna imaginii unei organizaţii are ca rezultat aproape o certitudine că acea criză va fi relatată cu mai multe amănunte, pe o perioadă mai mare de timp, deoarece presa va apela la surse din exterior care adesea oferă speculaţii şi zvonuri în loc de fapte. Sprijinirea jurnaliştilor în activitatea de documentare aduce încrederea şi înţelegerea presei, devenind un factor de limitare a efectelor negative ale crizei. Există câteva reguli de bază ale modului în care trebuie trataţi reprezentanţii mass-media în situaţii de criză. Întotdeauna trebuie spus adevărul. Dacă minciuna a prins o dată şi acest lucru se descoperă la un moment dat, se va crede că tot timpul s-a minţit. Menţinerea unor relaţii strânse cu reprezentanţii mass-media va avea ca efect, din faptul că aceştia primesc mai multe informaţii, că vor căuta mai puţine amănunte murdare. Tratarea cu respect a reprezentanţilor mass-media duce la relaţii cel puţin cordiale cu 7 Dorin Popa, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 23

~ 117 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

reprezentanţii media, îmbunătăţind astfel direct şi imaginea organizaţiei. Întotdeauna reprezentantul organizaţiei trebuie să fie prietenos şi sigur pe el. Acesta trebuie să fie curtenitor şi hotărât, însă nu trebuie să arate prea multă bucurie în cazul în care criza a cauzat suferinţă oamenilor. Îndreptarea lucrurilor cât mai repede posibil şi păstrarea unei atitudini umane nu face decât să avizeze favorabil părerea mass-media despre organizaţia respectivă. Cea mai importantă regulă este să nu se folosească niciodată cuvintele „fără comentarii”. Aceste cuvinte atrag întotdeauna după sine suspiciunea că persoana în cauză sau organizaţia este vinovată. Concluzie Adevărate seisme interne, crizele dau peste cap organizațiile și destabilizează liderii, cu atât mai mult cu cât informația circulă foarte repede și poate să le afecteze reputația. Mai mult sau

mai puțin obișnuiți să ia cuvântul, aceștia sunt adesea depășiți de situație. Comunicarea este deci necesară, iar discursul trebuie să fie clar și empatic. O sarcină pentru care este din ce în ce mai mult nevoie de asistarea de către specialiști pentru o mai bună gestionare a evenimentului și pentru a întoarce pagina și începe un nou capitol. Astăzi, majoritatea liderilor se bazează pe echipe pentru a-i ajuta în legătură cu strategia de criză. Ești mai inspirat în echipă și este confortabil să poți să te sprijini pe o echipă mereu disponibilă atunci când se traversează episoade dificile, foarte mult legate de uman și deci cu accentuate conotații emoționale. Credem că este foarte important să existe o echipă specializată în comunicarea de criză care să cunoască parametrii organizației, cultura și trecutul său, deoarece este, evident, mult mai ușor să se identifice linia de orizont a crizei și amenințarea ulterioară.

BIBLIOGRAFIE 1. Alan B. Bernstein, Handling the Press Under Stress, Enterprise, oct. 1984 2. Cristina Coman, Relaţiile publice şi mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2000 3. d’Humiers Patrick, Management de la communications de l’entreprise, Ediţia a 2-a, Paris, Editura Eyrolles, 1994 4. Daniel Shorr, The New York World Disorder, în The Encyclopaedia Britannica, 1994 Book of Year, Chicago, 1994 5. Dorin Popa, Mass-media, astăzi, Editura Institutul European, Iaşi, 2002 6. Doug Newsom, Judy VanSlyke, Dean Kruckenberg, Totul despre relaţiile publice, Editura Polirom, Iaşi, 2003 7. Flora Keshishian, Political Bias and Nonpolitical News: A Content Analysis of an American and Iranian Earth quake in the New York Times and Washington Post, Critical Studies in Mass Communicaton, nr. 14, 1997 8. Grant, Wendy, 1998, Rezolvarea conflictelor, Editura Teora, Bucureşti 9. Hall, N., 1966, The Hidden Dimension, Anchor, Doubleday, NY 10. Heiderich Didier, Plan de gestion de crise, Dunod, 2010 11. Hermann Chris, Crisis in Foreign Policy, Editura Bob-Mervil Co- Indianapolis, 1969 12. Jackson Patrick, Public Relations Practice. Prentice Hall, New Jersey, 1995 13. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 2003 14. Larkin Judy, Regester Michael, Managementul crizelor si al situaţiilor de risc, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003

~ 118 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

PSIHOSOCIOLOGIA PROCESULUI DECIZIONAL Drd. Cristian Dumitru BONCI Academia de Poliţie „A.I.Cuza” [email protected]

Abstract In order to take a decision there must be a odd number of persons and three are already too much – Georges Clemenceau Keywords:

psychology, authority, inter-personal, behavior, manager, subordinate, individual, group, elections, consequences, cause, effect

1. Definirea procesului decizional. Caracteristici. În analiza componentelor procesului de conducere, decizia urmează diagnozei şi prognozei şi precede programării, realizării şi controlului diferitelor acţiuni. În acest context, decizia poate fi definită ca un proces dinamic, raţional de alegere a unei linii de acţiune, dintre un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a ajunge la un anumit rezultat. Procesul decizional este procesul de elaborare a deciziilor, format dintr-o succesiune de faze, prin care se pregăteşte, se elaborează, se adoptă şi se implementează decizia. Numărul acestor faze este diferit, în funcţie de tipul deciziei. La deciziile curente, care răspund unor situaţii simple similare multor situaţii anterioare, numărul etapelor (fazelor) procesului decizional se reduce la minim, în timp ce la deciziile tactice sau strategice procesul decizional devine foarte complex. Ce este, de fapt decizia de conducere? După opinia majorităţii specialiştilor decizia este definită ca fiind o linie de acţiune aleasă în mod conştient dintr-un anumit număr de posibilităţi cu scopul de ajunge la rezultatul dorit. Cu alte cuvinte, realizarea obiectivelor propuse presupune neapărat decizia, care are rolul principal de a stabili calea de acţiune şi de a coordona activitatea subordonaţilor, de a asigura funcţionarea armonioasă a întregului colectiv sau a fiecărei unităţi în parte.

2. Elemente ale procesului decizional. Problematica complexă ridicată de adoptarea unei decizii fundamentate ştiinţific necesită cunoaşterea elementelor ce trebuie avute în vedere la elaborarea acestora. Decidentul reprezintă persoana care, în virtutea funcţiei pe care o ocupă, are dreptul de a decide. În procesul de luare a deciziei se presupune că decidentul este nemulţumit de o situaţie existentă sau de perspectiva unei situaţii viitoare şi posedă dorinţa, prin autoritatea pe care o are, de a iniţia măsuri menite să modifice această situaţie. Pentru a urmări realizarea obiectivelor sale, decidentul trebuie să dispună de mijloacele necesare prin care să poată influenţa starea lucrărilor pe care doreşte să o realizeze. Un rol deosebit de important în creşterea capacităţii decizionale îl au diferitele forme de colaborare ale acestora cu specialişti în probleme de conducere, precum şi frecventarea unor forme de specializare organizate, la care se adaugă cursurile de specialitate. Mediul ambiant, al doilea element al procesului decizional, reprezintă cadrul în care acţionează decidentul. Acesta are o influenţă deosebită în asigurarea creşterii eficienţei procesului decizional, în acest sens pot fi amintite următoarele: perfecţionarea relaţiilor de muncă; îmbunătăţirea continuă a sistemului de planificare a activităţilor specificpoliţieneşti, perfecţionarea formelor de

~ 119 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

organizare şi conducere în profil teritorial; creşterea nivelului de pregătire generală şi de specialitate; creşterea nivelului tehnic al unităţilor ca urmare a investiţiilor alocate; introducerea unor metode moderne de programare şi urmărire a activităţilor operative prin prelucrarea automată a datelor operative; aplicarea în practică a rezultatelor cercetării etc. În procesul decizional aceste tendinţe sînt concretizate în creşterea numărului de variabile si restricţii – limită, multiplicîndu-se interdependenţa dintre ele. Pentru ca în procesul decizional să se asigure rezultatele scontate este necesar ca factorii decizionali să se autoperfecţioneze permanent, pentru a putea face faţă dificultăţilor generate de transformările survenite în mediul ambiant. Mulţimea alternativelor – variantele posibile de adoptat în vederea realizării obiectivelor propuse. Particularităţile operative şi socio-economice îşi pun amprenta asupra procesului decizional şi amplifică elementele necesare de luat în considerare. Mulţimea criteriilor posibile de luat în considerare pentru aprecierea variantelor de decizie. Criteriile pot fi de natură legislativă, operativă, economico-socială etc., fiecărui criteriu îi corespunde unul sau mai mulţi indicatori. Unele au un caracter obligatoriu, la care trebuie să răspundă fiecare variantă luată în considerare, iar altele au un caracterer relativ, exprimat de elementele prin care se realizează diferenţierea variantelor şi aprecierea lor. Mulţimea consecinţelor alternativelor. Fiecărei alternative îi corespund anumite consecinţe, concretizate în nivelul indicatorilor luaţi în considerare la aprecierea acestora. Alegerea variantei optime înseamnă alegerea alternativei căreia îi corespund consecinţele cele mai avantajoase în raport cu scopul urmărit. 3. Cerinţe faţă de deciziile de comandă în procesul decizional. Cele mai importante cerinţe a procesului decizional se pot considera următoarele : Adoptarea oricărei decizii de conducere trebuie să aibă la bază o fundamentare complexă, care să rezulte din alinierea permanentă la dinamica legislativ-operativă.

Cunoaşterea strictă a realităţii din societate reprezintă o altă cerinţă importantă pentru încadrarea deciziilor într-un proces obiectiv de conducere. Dacă la elaborarea deciziilor se procedează la „ajustarea" informaţiilor şi se iau în seamă cu precădere elementele subiective, deciziile adoptate sînt lipsite de fundamentul ştiinţific, iar consecinţele nu vor fi cele scontate. Deciziile de conducere trebuie să se bazeze pe o analiză reală şi complexă a situaţiei din trecut, pe realităţile prezentului şi să vizeze situaţia de perspectivă. Eficienţa deciziilor de conducere este determinată, în mare măsură, de momentul adoptării lor. Adoptarea acestora în timp util reprezintă o cerinţă de bază pentru buna desfăşurare a activităţii. Această cerinţă presupune respectarea intervalului de timp disponibil. Atît luarea cu întîrziere a unor decizii, cît şi adoptarea lor pripită, au consecinţe negative asupra rezultatelorşi finalităţii judiciare. Adoptarea la momentul oportun a unor decizii presupune existenţa unui sistem informaţional corespunzător naturii deciziei ce urmează a fi adoptată. Deciziile care vizează obiective majore, ce antrenează un volum important de resurse, avînd consecinţe de lungă durată, solicită un volum de informaţii mai mare, cu un anumit grad de prelucrare. Adoptarea deciziilor trebuie să se realizeze numai de către persoanele investite cu acest drept. Această cerinţă impune realizarea unui echilibru între autoritatea ierarhică şi autoritatea profesional-morală a decidenţilor. Formularea corespunzătoare a deciziilor reprezintă o cerinţă esenţială pentru înţelegerea şi traducerea corectă în practică. Decizia trebuie formulată clar, concis, să permită atât înţelegerea fără echivoc a soluţiei adoptată cît şi implementarea acesteia, fără a solicita explicaţii suplimentare. Aceasta presupune ca decizia să indice : obiectivul urmărit, mijloacele de acţiune, persoanele responsabile de implementarea ei, termenul de execuţie, modul de informare cu privire la evoluţia consecinţelor sau a etapelor de implementare etc., în funcţie de natura deciziei, în formulare pot fi incluse şi alte elemente, cum ar fi, în cazul deciziilor economice, suma şi volumul mijloacelor

~ 120 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

financiare, nivelul factorilor de producţie alocaţi, nivelul indicatorilor rezultativi etc. Coordonarea deciziilor reprezintă o altă cerinţă importantă, asigurînd sesizarea şi înlăturarea unor contradicţii ce pot apărea între deciziile de ansamblu şi cele complementare. Această corelare a deciziilor nu restrînge iniţiativa conducătorilor aflaţi la niveluri ierarhice inferioare, ci, dimpotrivă, înfăptuirea obiectivelor de ansamblu ale unităţii pot fi realizate numai prin stimularea iniţiativei acestora, astfel încît să mobilizeze toate resursele materiale şi umane din domeniul său de activitate. Adoptarea unei decizii, indiferent de nivelul ierarhic sau domeniul de activitate, presupune elaborarea mai multor alternative, care reflectă posibilităţile de realizare a obiectivului propus. Pentru fiecare alternativă trebuie să se determine consecinţele previzibile, evaluarea acestora şi, în funcţie de rezultatele date, se alege alternativa ce corespunde cel mai bine scopului urmărit. Stabilirea unui număr corespunzător de alternative, analiza temeinică a acestora, reprezintă o cerinţă de bază pentru fundamentarea deciziilor. Pentru realizarea în practică a acestor cerinţe este necesar ca decidentul să dispună de un anumit volum de informaţii oportune şi de un anumit de timp de la identificarea problemei pînă la necesitatea adoptării acesteia. Prelucrarea automată a datelor are menirea de a uşura transpunerea practică a acestei cerinţe. 4. Bariere în luarea deciziei eficiente. Din păcate, aşa cum sugerează modelul neraţional al procesului de luare a deciziei, nu toţi managerii parcurg cele cinci etape descrise anterior. Deşi această metodă este susţinută de mai mulţi experţi, managerii pot să cunoască recomandările acestora. În plus, managerii întâmpină numeroase bariere în luarea deciziilor. În cele ce urmează vom discuta mijloacele de depăşire a patru bariere importante în luarea deciziilor, şi anume: ¾ acceptarea provocării problemei; ¾ căutarea unor alternative suficiente; ¾ recunoaşterea tendinţelor apărute în luarea deciziilor;

¾ evitarea fenomenului de extindere a deciziei. Acceptarea provocării - Cercetătorii au identificat patru reacţii de bază pentru a caracteriza comportamentul indivizilor atunci când se confruntă cu dificultăţi sau oportunităţi. Primele trei – mulţumirea de sine, evitarea defensivă şi panica – reprezintă bariere în luarea deciziilor. Cea de-a patra reacţie – hotărârea de a decide – reprezintă o abordare mai recomandată pentru a fi urmată de decidenţi. Mulţumirea de sine – apare când indivizii fie nu văd semnele pericolului sau ale oportunităţii, fie le ignoră. Acesta este rezultatul unei examinări defectuoase a mediului. Ignorarea semnalelor primite este denumită „metoda struţului”, deoarece managerii încearcă să evite problema sperând că se va rezolva de la sine. Mulţumirea de sine poate să apară chiar şi atunci când un individ poate să reacţioneze faţă de situaţia creată. De exemplu atunci când un individ acceptă pe loc slujba, care pare a fi o oportunitate, fără a dedica prea mult timp şi efort evaluării acesteia. Evitarea defensivă – se produce atunci când indivizii neagă fie importanţa pericolului sau oportunităţii, fie responsabilitatea de a acţiona. Această reacţie poate îmbrăca trei forme diferite: ¾ raţionalizarea ( „ nu mi se poate întâmpla mie”); ¾ amânarea ( „ se poate rezolva mai târziu”) ; ¾ plasarea („ este problema altcuiva”). Panica – indivizii devin foarte preocupaţi să găsească neapărat un mod de a rezolva problema. În graba lor, formulează repede o alternativă, fără a observa dezavantajele şi fără să ia în calcul alte alternative, poate mai bune. Panica poate să apară în situaţii de criză, pentru rezolvarea unor probleme stringente. Hotărârea de a decide – Cei care hotărăsc, acceptă provocarea de a decide în legătură cu o problemă şi de a urma un proces eficient de luare a deciziei. Desigur că managerii nu pot găsi alternative pentru fiecare problemă care apare, totuşi în luarea deciziei se pot folosi câteva repere: ¾ evaluarea credibilităţii informaţiei; ¾ stabilirea importanţei pericolului sau oportunităţii; ¾ determinarea urgenţei.

~ 121 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Căutarea unor alternative suficiente - De multe ori, mai ales în cazul deciziilor neprogramate, cel car hotărăşte nu poate identifica toate alternativele şi nici nu poate calcula toate avantajele şi dezavantajele. Obţinerea informaţiilor este limitată mai ales de nevoia de timp şi de bani. Astfel este necesar ca decidentul să determine şi precizeze de cât timp, efort şi bani are nevoie pentru a obţine informaţiile necesare luării unei anumite decizii. Recunoaşterea tendinţelor apărute în luarea deciziilor – Psihologii au identificat câteva tendinţe ce caracterizează modul în care decidenţii prelucrează informaţiile: încadrarea, reprezentativitate, accesibilitate, ancorare şi ajustare. Acestea pot influenţa modul de evaluare a soluţiilor alternative, dar şi modul în care decidenţii identifică dificultăţile şi oportunităţile. Tendinţele respective în prelucrarea informaţiilor sugerează că decidenţii trebuie să fie prudenţi în ceea ce priveşte corectitudinea estimărilor lor având în vedere probabilitatea de producere a evenimentelor. Toate acestea sugerează că managerii sunt deseori prea încrezători, tendinţă care se manifestă prin aceea că sunt mai siguri de probabilitatea de producere a unor evenimente viitoare decât de corectitudinea garanţiilor actuale. Mai mult, această încredere se manifestă când managerii lucrează în domenii puţin cunoscute, fiind deci rezultatul neînţelegerii capcanelor existente. De aceea, managerii ar trebui să fie mai susceptibili când plănuiesc să acţioneze în domenii necunoscute. Managerii pot evita o serie de neplăceri cauzate de aceste tendinţe în prelucrarea informaţiilor, fiind conştienţi de modul în care acestea le pot afecta judecata. Deţinerea unor informaţii suficiente, în legătură directă cu deciziile care trebuie luate, este foarte utilă. În plus decidenţii ar trebui să ia în considerare motivele pentru care judecata ar putea fi greşită. Se pot depista astfel contradicţii şi inadvertenţe. Evitarea fenomenului de extindere a deciziei – Când managerii iau o decizie, aceştia aleg între mai multe soluţii propuse. Ulterior însă, în funcţie de rezultatele deciziei iniţiale, se mai pot lua şi alte decizii, dar acestea reprezintă dileme greu de soluţionat de către manageri. Sunt situaţii când deciziile viitoare pot îmbunătăţii situaţia sau poate să o înrăutăţească. Aceste situaţii sunt denumite situaţii de extindere deoarece semnalează posibi-

litatea ca angajamentul să se extindă în timp, iar pierderile să se accentueze. Cercetătorii indică faptul că, atunci când managerii suportă costuri asociate unei decizii iniţiale, aceştia reacţionează alocând tot mai multe resurse, chiar şi atunci când perspectivele renunţării sunt clare. O cauză a acestui fenomen de extindere este că decidenţii tind să ţină cont de pierdere. Astfel, tendinţa ar putea fi în legătură cu teoria prospectării, iar decidentul ar putea să aprecieze că schimbarea cursului acţiunii îi poate determina pe ceilalţi să creadă că a fost o greşeală sau un efect. Metodele de evitare a extinderii neraţionale includ stabilirea unor limite până unde poate fi extins angajatorul, găsirea unor justificări solide pentru continuarea angajamentului, revizuirea costurilor implicate şi depistarea situaţiilor de extindere care pot reprezenta capcane ale angajamentului încheiat. 4. Elemente de psihologia deciziilor În mecanismele de conducere a unităţilor (organizaţiilor) unul dintre elementele psihologice care se cere studiat în procesul de luare a deciziei este relaţia care se stabileşte în procesul muncii, între conducător şi colaboratorul acestuia. Această relaţie se ameliorează odată cu stăpânirea elementelor de comunicare ce pot evidenţia coordonatele unor acţiuni de ansamblu, cum ar fi cele care se referă la proiectarea şi aplicarea sistemului informaţional pentru activitatea economicosocială, precum şi cele care se referă la conceperea sistemului informaţional-cetăţenesc, ambele sisteme capabile să satisfacă cerinţele plasării salariaţilor în actualitatea fenomenelor economico-sociale şi de altă natură care au loc, să le permită să ia parte activă la conducerea acestora, în contextul unui stat de drept democratic. Procesul de comunicare conducător-colaborator impune mai ales celui dintâi, respectarea anumitor cerinţe, printre care cele mai semnificative ar fi: ¾ să ştie să asculte colaboratorii, deci să favorizeze circulaţia informaţiilor şi a ideilor, factor de mare eficienţă în procesul de conducere. Această eficienţă potenţială a condus pe specialişti la investigarea unor elemente determinate, faţă de această cerinţă, materializată sub forma a şase sfaturi adresate conducătorilor. 1. rămâneţi atent tot timpul convorbirii pentru că în acest fel se pot sesiza unele aluzii sau idei vag conturate dar de mare importanţă;

~ 122 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

2. luaţi un minim de note, în aşa fel încât dialogul să nu fie stingherit. Din acest punct de vedere este interesantă concluzia desprinsă din unele studii de specialitate, după care viteza de înţelegere este de trei-patru ori superioară celei de vorbire. Această concluzie sugerează ideea existenţei unei disponibilităţi de timp la care se ascultă faţă de cel care vorbeşte, disponibilitatea care poate fi utilizată pentru procesul de analiză simultană a elementelor comunicate şi de notare a unora dintre ele; 3. respectaţi liniştea sau pauzele care reprezintă o nevoie de reflexie şi evitaţi ruperea conversaţiei în aceste momente; 4. ascultaţi mai ales ultima frază a interlocutorului, deoarece aceasta foarte des sintetizează esenţa mesajului transmis unui conducător; 5. acceptaţi privirea altuia pentru că inteligenţa privirii creează un climat de încredere şi permite comunicarea; 6. feriţi-vă de mimicele şi de reacţiile spontane, care pot influenţa cursul şi desfăşurarea dialogului. ¾ să rezolve pozitiv problemele motivării colaboratorilor; ¾ să creeze un adevărat spirit de echipă. Din acest punct de vedere, trebuie subliniată concepţia greşită după care o sumă de colaboratori alcătuiesc neapărat o echipă. Procesul de formare a unei echipe este un proces de durată, care presupune la conducător o mare abilitate, o cunoaştere atentă a colaboratorilor, un efort de armonizare a elementelor caracteristice individuale (personalitate, calităţi, capacităţi, influenţă diferită a mediului şi a familiei, cunoştinţe, în vederea atingerii unor obiective comune). Pe planul psihologiei conducerii este necesar să se evidenţieze importanţa pe care o are autoritatea autentică. Aşa cum se ştie, fiecare

conducător posedă o autoritate oficială (juridică) determinată de funcţia de conducere ocupată, de cadrul de reglementări care stabileşte domeniul atribuţiilor şi sarcinilor, limitele de competenţă, deciziile ce pot fi luate, responsabilitatea în procesul conducerii. În afara acestei autorităţi există şi autoritatea autentică definită în principal prin câteva trăsături umane şi anume: ¾ comportament pozitiv recunoscut de membrii unei anumite colectivităţi; ¾ calităţi profesionale şi competenţă; ¾ desfăşurarea corespunzătoare a relaţiilor în mediul de muncă; ¾ grad ridicat de înţelegere a preocupărilor profesionale şi extraprofesionale ale colegilor. Aceste două genuri de autoritate se pot găsi în una dintre următoarele trei situaţii caracteristice: ¾ situaţia în care conducătorul dispune numai de autoritate oficială. Asemenea conducători sunt respinşi de colectivitate, se menţin timp redus în funcţiile de conducere; ¾ situaţia poate fi apreciată ca pozitivă dacă semnele de continuitate sunt evidente. Aceeaşi situaţie poate provenii din corectarea unui proces permanent de autoevaluare sau prin intervenţia colectivului de muncă la apariţia primelor semne de deteriorare a autorităţii; ¾ situaţia în care conducătorul dispune simultan de ambele genuri de autoritate. Este exemplul conducătorilor legaţi de colectiv, stimaţi şi sprijiniţi de aceştia în activitatea lor. Suprapunerea celor două tipuri de autoritate se face în aşa fel încât proporţional cea mai mare pondere trebuie să o aibă autoritatea autentică.

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. 5.

T. Zorlețan, E. Burduș și G. Căprărescu, „Managementul organizației”, Editura Economică, București, 1998 V. Cornescu și I. Mihăilescu, „Management – teorie și practică”, Editura Actarmi, București, 1999 A. Andreescu, Ghe. Nedelcu și Ş. Prună „Noţiuni ale managementului din MAI”, Editura MAI, București, 1998 C. Voicu şi Ş. Prună, „Managementul Poliţiei”, Editura Mediauno, Bucureşti, 2004 I. Stăncioi si Ghe. Militaru, „Management – elemente fundamentale”, Editura Teora, București, 1998 ~ 123 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

CULTURĂ ŞI MANAGEMENT Emil STANIMIR Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Teleorman [email protected]

Abstract In today’s world, which is continually and rapidly developing, organizations evolve constantly and a major challenge for management is to adapt to different cultures. Knowledge is very important because people are lead by culture which gives them identity and influences the way they interact. Responsibly using the cultural knowledge may have advantages for those who take decisions as it manages the multidimensional challenges of the organizations. Key words:

culture, management, organizational culture, organisation

Introducere O provocare majoră a desfăşurării afacerilor internaţionale este adaptarea la diferite culturi. O astfel de adaptare necesită înţelegerea diversităţii culturale, percepţiilor, stereotipurilor şi valorilor. Datorită existenţei în lume a diferitelor culturi, o înţelegere a impactului culturii asupra comportamentului este foarte importantă în studiul managementului internaţional. Dacă managerii internaţionali nu cunosc nimic despre culturile din ţările în care desfăşoară activităţi, rezultatul poate fi dezastruos. O vedere rapidă ( Tabelul -1) ilustrat mai jos, arată o mare diversitate culturală în lume. Studiile recente arată existenţa unor patternuri culturale, sau amprente culturale pentru fiecare naţiune.1 De exemplu, Statele Unite ale Americii, au un scor înalt în ceea ce priveşte asertivitatea şi orientarea spre performanţă. În consecinţă, americanii sunt percepuţi ca perseverenţi si harnici. Scorul înalt în ceea ce priveşte evitarea incertitudinii şi orientarea spre viitor obţinut de elveţieni ajută la explicarea politicii de neutralitate practicată de secole şi renumele mondial în industria bancară. 1 Hofstede, G., Nevijen B., Daval Ohavy D. e Sanders G.,” Cultures and Organizations: Software of the Mind”, Editura London, Mc Graw-Hill. (1991)

Singapore este cunoscut ca fiind un loc minunat pentru făcut afaceri datorită faptului că este curat şi sigur iar oamenii sunt educaţi şi muncitori. Aceasta nu este o surpriză, luând în considerare faptul că această ţară a obţinut un scor înalt în ceea ce priveşte colectivismul social, orientarea spre viitor şi orientarea spre performanţă. În contrast Rusia a obţinut un scor mic la orientarea spre viitor şi orientarea spre performanţă ceea ce prefigurează o tranziţie mai lenta decât se spera de la comunism la economia de piaţă. Cultura are semnificaţii şi manifestări diverse. Cultura este complexă și dinamică, este cognitivă și tangibilă, are puterea de a influenţa. O definiție a culturii a fost furnizată de antropologul Clifford Geertz. Acesta a definit cultura ca fiind “un model istoric transmis, de sensuri încorporate în simboluri, un sistem de concepții moștenite exprimate în formă simbolică, prin intermediul carora oamenii comunica, perpetuează și dezvoltă cunoștințele si atitudinea față de viață”2

2 Clifford Geertz James (23 august 1926 - 30 octombrie 2006) a fost un antropolog american, care este amintit în mare parte pentru sprijinul său ferm și influență asupra practicii de antropologie simbolică, și care a fost considerat "timp de trei decenii ... cel mai influent antropolog cultural în statele Unite "[1]. El a servit până la moartea sa în calitate de profesor emerit la Institutul pentru Studii Avansate, Princeton.

~ 124 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Descrisă în acest fel, cultura creşte şi se răspândeşte peste timp, are un conţinut specific asociat cu ea, şi conduce acţiunile emoţionale şi cognitive ale adepţilor săi. Cunoştinţe culturale înseamnă cunoştinţe în legătură cu toate aspectele culturii, nu limitatate

la artă. Cunoştinţe culturale nu înseamnă numai competenţa culturală, sau o înţelegere a obiceiurilor şi practicilor, a unor progrămari sociale, ci şi o largă înţelegere a diferitelor înţelesuri şi manifestări ale culturii.

Tabel -1 Ţări cu cel mai mare sau cu cel mai mic index al dimensiunii culturale Dimensiune Descriere Cel mai mare Cel mai mic Distanţa faţă de Definită ca fiind gradul în care Morocco, Argentina, Danemarca, putere membrii organizaţiei sau ai Thailanda, Spania, Olanda, Israel, societăţii se asteaptă şi sunt Rusia, Korea de Sud, Costa Rica de acord cu faptul că puterea India este împărţită în mod inegal. Evitarea Definită ca fiind gradul în care Elveţia, Suedia, Rusia, Ungaria, incertitudinii membrii unei organizaţii sau Germania-fosta de Bolivia, Grecia, Vest, Austria, Venzuela, societăţi îşi doresc să evite incertitudinea sprijinindu-se Japonia, Spania Denemarca, Marea pe normele sociale, ritualuri, Britanie si practici birocratice, pentru a limita evenimente viitoare nepredictibile Grecia, Ungaria, Colectivism Definit ca fiind gradul în care Suedia, South Korea, Germania-fosta Est, Japonia, Singapore, practicile organizatorice şi Argentina, Italia Danemarca instituţionale încurajeaza şi recompensează distribuţia colectivă a resurselor şi acţiunile colective. Individualism Definit ca fiind gradul în care Iran, India, Morocco, Denmarca, Suedia, idivizii exprima mândria, China, Egypt, Noua Zeelanda, loialitatea, coeziunea în Indonezia, Pakistan Olanda, Finland, organizaţiile lor sau în familii. United States (US), Canada, Australia Hungary, Poland, South Korea, Egypt, Egalitatea Defineste gradul în care Slovenia, Denmark, Morocco, India, sexelor organizaţia sau societatea Sweden China minimizeaza diferenţele privind rolul sexelor discriminarea între sexe Asertivitate Defineste gradul în care Germania fosta de Suedia, Noua indivizii în organizaţie sau Est, Austria, Grecia, Zeelanda, Elvetia, societate sunt asertivi, United States (US), Japonia, Kuwait conflictuali şi agresivi în Spania relaţiile sociale. Singapore, Elvetia, Russia, Argentina, Orientarea spre Defineşte gradul în care Netherlands, Poland, Italy, viitor indivizii în organizaţie sau Canada-partea Kuwait societate abordeaza un vorbitorilor English, comportament orientat spre Denmark viitor cum ar fi planificare, investitii în viitor si practică “delayed gratification” ~ 125 ~

 

Numărul 1/2014 Orientarea pe performanţă

Orientare umană

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII Se referă la gradul în care organizaţia sau societatea încurajează şi recompensează membrii grupului pentru îmbunatatirea performantelor şi excelenta. Defineşte gradul în care indivizii din organizaţie sau din societate încurajează şi recompensează persoanele care sunt corecte, altruiste, prietenoase, generoase si bune cu ceilalti.

Singapore, Hong Kong, New Zealand, Taiwan, United States (US)

Russia, Argentina, Greece, Venzuela, Italy

Filipine, Irlanda, Malesia, Egypt, Indonesia

Gremania-fosta de Vest, Spania, Franta, Singapore, Brazilia

Cunoştinţele culturale sunt foarte importante din cauză că oamenii sunt dirijaţi de cultură, ea le dă identitate şi influenţează modul în care aceştia interacţionează. Folosirea responsabilă a cunoştinţelor culturale poate oferi avantaje celor care iau decizii manageriind provocarile multidimensionale organizaţiilor1 Cultura ca o programare mentală Fiecare persoană poartă în ea însăși modele de gândire, simțire și acțiune potențială, care au fost învățate de-a lungul vieții sale. O mare parte din aceastea au fost dobândite în copilăria timpurie, deoarece la acel moment o persoană învața și asimileaza cel mai usor. De îndată ce anumite modele de gândire, simțire și acțiune s-au stabilit în mintea unei persoane, el sau ea trebuie să se dezvețe de aceste modele înainte de a putea să învețe ceva diferit și dezvăţul este și mai dificil decât învățarea pentru prima oară. Folosind o analogie cu modul în care sunt programate calculatoarele, putem apela astfel de modele de gândire, simțire acționând programe mentale, sau software-ul minții. Acest lucru nu înseamnă, desigur, că oamenii sunt programaţi în felul în care sunt programate calculatoarele. Comportamentul unei persoane este doar parțial determinat de programele sale mentale: el sau ea are o capacitate de bază, să se abată de la ele și să reacționeze în moduri care sunt noi, distructive, creative sau neaşteptate. Software-ul minţii indică numai ce reacții sunt probabile și ușor de înțeles, având în

vedere trecutul cuiva. Sursele programului mental al cuiva se află în mediile sociale în care a crescut și în experiențele lui de viață colectate. Programarea mentală începe în cadrul familiei, aceasta continuă în cartier, la școală, în grupuri de tineret, la locul de muncă, precum și în comunitatea în care traieste persoana. Un termen obișnuit pentru astfel de software mental este cultura. Acest cuvânt are mai multe sensuri, toate derivate din sursa latină, care se referă la aratul solului. În cele mai multe limbi înseamnă cultura occidentală de obicei „civilizație” sau “rafinament al minții” și în special, rezultatele de rafinament, cum ar fi educația, arta si literatura. Aceasta este cultura în sens restrans. Cultura ca software mental, cu toate acestea, corespunde la o utilizare mult mai largă a cuvântului, care este comună în rândul sociologilor și mai ales antropologilor2. Antropologia socială (sau culturală) este știința societăților umane, în special - (deși nu numai) tradiționale sau cele „primitive” . În antropologia socială, cultura este un slogan pentru toate aceste modele de gândire, simțire și acțiune menționate în alineatele anterioare. Nu numai activitățile care ar trebui să rafineze mintea sunt incluse, dar de asemenea, lucrurile obișnuite în viață: salutul, mâncatul, arătarea sau nearătarea sentimentelor, păstrarea unei anumite distanțe faţă de la alții, modul de a face dragoste și menținerea igienei corporale. Să vorbim despre cultură în orice mod este surprinzător de dificil – chiar descrierea propriei noastre culturi poate fi dificilă şi este şi

1

2 Acesta este intelesul care va fi folosit in cadrul acestui studiu

K. Ashequi Haque – Culture Shapes Security – Concordia Jurnal of European Security and Defense Issues nr. 12

~ 126 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

mai dificil să arătăm cum propria noastră cultură ne afectează felul în care ne comportăm. Ce putem spune despre culturi străine? Putem avea câteva idei despre cum sunt “străinii”, dar oare sunt aceste idei bazate pe adevăr sau sunt doar stereotipuri - imagini simple şi inexacte ale unor oameni pe care nu-i cunoaștem foarte bine? Comunicarea interculturală Acest dialog, această comunicare între oameni din diferite culturi nu mai este ceva relevant numai în mediul politic. A devenit ceva personal. În contextul globalizării, lumea pe care o ştim a devenit mai mică, afacerile globale, turismul în întreaga lume, căi de comunicaţii mai rapide şi mult mai accesibile, toate acestea conduc ca oamenii să intre frecvent în contact cu oameni care provin din culturi foarte diferite de a noastră. Rebecca Fong – Anglia: „Când eram mai tânără am mers să lucrez în Japonia, şi când eram acolo de ceva timp o colegă de serviciu m-a întrebat daca aş vrea să învăț ikebana”3 care este un aranjament floral japonez. Nu am vrut dar am mers la multe expoziții de aranjamente florale şi intr-o zi când am văzut un astfel de aranjament am izbucnit în râs şi am spus „evident, aceasta este făcută de un începător!” şi persoana cu care eram şi care studiase mult timp această artă a spus : „nu , aceasta a fost făcută de un expert şi eu nu aş putea să fac niciodată aşa ceva! E foarte greu!” Mai târziu am descoperit ca japonezii priveau aranjamentele florale intr-un fel în care noi nu puteam să-l facem. Când de exemplu un japonez se uita la un aranjament floral vede ceva ce un european nu vede, pentru că noi europenii nu am fost antrenaţi în înţelegerea sau aprecierea artei aranjamentelor florale. Un japonez poate aprecia un astfel de aranjament floral pentru frumuseţea sa într-un fel în care un european ar

putea fi complet incapabil sa o facă . Ne putem gândi că acest lucru implică modul în care noi vedem frumuseţea. Privim același obiect in același timp şi vedem ceva complet diferit. Aceasta implică faptul ca noi toţi purtăm ochelari “coloraţi cultural. Privim la lucruri şi le judecăm valoarea prin propriul nostru „background cultural” şi prin propria noastră experienţă, care este frecvent foarte diferită. Să privim lucrurile şi să le judecăm prin propriul nostru background cultural nu ar ridica nici o problema desigur … până când întâlnim oameni care văd, judecă şi fac lucrurile într-un mod diferit. Nu observăm cultura foarte mult până când nu întâlnim pe cineva din altă cultură. În prima săptămână sau în primele două săptămâni sau poate chiar în prima lună sau două s-ar putea să nu observăm nici o diferenţă, e posibil să ne înțelegem şi să colaborăm foarte bine cu acea persoană. Dar o neînţelegere trebuie să apară cu siguranţă pe neaşteptate. Motivul pentru care ceva a mers prost este ca a avut loc o ciocnire între culturile celor doua persoane. Când președintele Venezuelei a făcut o vizita oficiala in Spania şi s-a întâlnit cu regele Spaniei l-a îmbraţişat. Asta este ceva ce in Spania nu se face niciodată. Președintelui Venezuelei i s-a părut un lucru normal cu care era foarte obișnuit şi ceea ce s-a întâmplat între președinte şi rege aceleași lucru se poate întâmpla oriunde. Kjung-Ja Yoo o doamna de origine japoneza care traiesâşte în Europa povestește: „Unul dintre colegii de serviciu ai soţului meu a venit in vizită la noi acasă şi m-a imbratisat şi sărutat , știți , intr-un mod prietenesc . Dar in Tokyo eu sunt soţia cuiva şi faptul ca un occidental mă sărută pe obraji este foarte stânjenitor. Eu nu am vrut sa îl imbratisez, deci doar am acceptat îmbrăţişarea sa din politeţe şi când am privit spre soţul meu stânjenită de situaţie el se prefăcea că nu a observat nimic ! “ Noi toţi creştem în interiorul culturii noastre şi asta înseamnă că ne asumăm fără să gândim diferite valori, atitudini, credinţe, moduri de a face lucrurile, moduri de a spune lucrurile ceea ce nouă ni se pare natural, dar felul în care noi facem lucrurile nu este obligatoriu acelaşi în care oameni din alte culturi fac lucrurile.

3 Ikebana este tehnică artistică de aranjare a florilor (în vase) după anumite principii, arta aranjamentelor florale în stil japonez, arta tablourilor vii. Ikebana este concretizarea cea mai reprezentativă a cultului pentru frumos prezent dea lungul istoriei în universul spiritual japonez. S-a conformat întotdeauna, față de celelalte arte, și pretutindeni situațiilor noi impuse de evoluția simțului estetic al japonezilor. Ikebana este aducerea vieții vegetale la dimensiunile unei încăperi, unei vaze. Elementele florale dintr-un aranjament sunt puse în vază cu intenția transpunerii lor într-o nouă viață, încercându-se recrearea universului lor natural.

~ 127 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Rajni Baldani din India : „Când am lucrat prima dată în Anglia am fost absolut şocată. Eram trei persoane, două din India şi o persoană din Anglia cu care în timp ce discuta cu noi, chiar în mijlocul converstaţiei a luat o banană, a decojit-o şi a început sa mănânce . Şi a decojit banana şi a început să mănânce fără măcar să spună mă scuzaţi sau altceva . Ne așteptam ca măcar să ne ofere şi nouă. Acest lucru este ceva foarte diferit cultural. “ Când se întâmplă astfel de neînţelegeri culturale tentaţia poate fi să gândim” Ei au un mod foarte prost de a face lucrurile - de ce nu le fac cum le facem noi ? “ şi constatăm că standardele noastre devin standardele după care noi judecăm pe toţi ceilalți. Aceasta conduce la o groază de conflicte. Dar cum putem evita neînțelegerile culturale şi posibilitățile de conflicte în special în interiorul organizaţiilor? Cum putem comunica mai bine cu oameni din alte culturi şi astfel să devenim “competenţi intercultural”? Putem studia cealaltă cultură – să aflăm ce mănâncă oamenii, cum este economia din ţara lor, să învățăm despre istoria lor, să citim cărți, să obţinem faptele Definiţia culturii ? De ce este aşa de dificil de vorbit despre cultură ? O definiţie foarte cuprinzătoare ar sugera cultura constând în idealuri, valori si credințe despre viața, care sunt larg împărtăşite de un grup de oameni şi care îi ghidează spre un comportament specific. Deci vorbim despre credințe împartăşite sau modele comportamentale în interiorul unei societati specifice. En-shala este o fraza foarte populara in Orientul Mijlociu şi înseamnă “ Este vrerea lui Dumnezeu “ . Nu este nevoie neapărat sa aibă o conotaţie atât de religioasă cum ne-am aștepta. Dar reflectă un anumit fatalism în rândul multor oameni. Ei cred că viaţa este într-o anumită măsură controlată de factori externi. Deci conceptul despre un occidental ca fiind o persoană care este în mod constant preocupat să devină mai bun şi să-şi îmbunătățească situaţia este o anatemă a acestor oameni care cred că nu există mare lucru de făcut în mod practic pentru a schimba situaţia existentă. Dar probabil că ideea definirii culturii prin idealuri, valori şi credinţe pe care le împărtăşeşte un grup de oameni este prea

generală. Ce putem spune atunci despre artă, mâncare, limbaj, sex? Un mod practic de a defini cultura ar fi să o împărţim în 3 grupuri: produse, comportamente şi idei. Primul grup “produse” se referă la acele lucruri pe care le produce cultura şi care sunt componente vizibile: arhitectura, mâncarea, muzica , folclorul şi literatura. În al doilea grup “ comportamente “ avem comportamente – care pot fi verbale – limbajul sau nonverbale ca gesturile şi comunicarea. Deasemenea avem obiceiuri, rutine, etichete sociale – toate aceste lucruri pot fi incluse sub eticheta de comportamente. În al treilea grup “ idei “ includem viziunea noastră despre lume sau lucrurile care compun viziunea noastră despre lume. În acest grup avem lucruri ca atitudini, credinţe modul în care ne organizăm societatea noastră, clasele sociale, care sunt relaţiile şi rolurile in interiorul societății, între bărbat şi femeie de exemplu. În Japonia este normal ca femeia să meargă în spatele bărbatului şi să-l urmeze la o distanta de aproximativ trei pași . Culturile se schimba permanent. Chiar şi aşa ne putem face o bună idee despre cum este o anumită cultură privind la lucrurile pe care le produce, la modul în care se comportă şi la modul în care văd lumea. Nordamericanul antropologist Edward T. Hall4 care a fost unul dintre primii cercetători în domeniul comunicării interculturale a dat probabil ce mai faimoasă definiţie culturii :„Cultura este suma totală a modului de viaţă al oamenilor “ . Motivul pentru care ne este atât de greu sa definim cultura este că am crescut într-o cultură care ni se pare atât de normală încât nici măcar nu observăm că este acolo. Ce ascunde cultura, ascunde mai ales faţă de proprii participanţi - creştem în interiorul unei culturi, ne naștem într-o cultură, cultura este deja acolo şi astfel regulile culturii în care ne naştem sunt invizibile pentru noi, nu le putem vedea, nu putem să vedem regulile, credinţele, nu putem vedea modelele comportamentale, toate modelele comportamentale din interiorul societății sunt invizibile pentru noi.

4

~ 128 ~

Edward T. Hall citat de www.bbc.com

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

De fapt comportamentul nostru este controlat de cultură şi nu suntem liberi cu adevărat – ne comportăm de fapt după un model şi ne-am însușit toate regulile culturii aproape fara sa ştim. Mohamad Jamal – India: „Una dintre descoperirile interesante pe care le-am făcut în Anglia a fost că obişnuiam să vorbesc foarte tare. Un coleg de-al meu de serviciu care era tot indian mi-a spus: „- De ce ţipi ?” Eu nu vroiam sa ţip. Eram doar natural. Obişnuiam să vorbesc tare şi am observat că ceilalţi colegi vorbeau foarte încet. M-am contrazis cu colegul indian şi i-am spus: „- Uite ce e , eu vorbesc aşa cum e natural sa vorbesc!” şi el mi-a spus: „Uite, asta nu e acceptat aici , trebuie sa vorbești pe un ton mai scăzut, trebuie să vorbeşti mai încet!” şi astfel am găsit acest lucru foarte frustrant “ Chiar şi în culturi care par foarte apropiate de exemplu ţări situate foarte aproape sau peste o apă se pot identifica comportamente foarte diferite în interiorul acelei societăţi ceea ce face cultura destul de diferită . Kyung-ja Yoo Japonia : “ La noi nu se obişnuieşte să atingem oamenii – nici chiar părinții sau copiii. Este stânjenitor să atingi pe cineva. Când am mers în Koreea prima dată am fost şocată. Ei obişnuiesc să atingă oamenii foarte mult – imediat ce te consideră un prieten sau un membru al familiei încep să te îmbrățișeze, te ating , te ţin de mână. Chiar când mergi pe stradă verișoara mea mă ţinea de mână, mă îmbrățișa şi mă simţeam foarte stânjenită de aceste gesturi. În Japonia nu poţi să faci aşa ceva pentru că lumea te-ar considera un ciudat. Şi în Japonia să fii considerat un ciudat este un lucru foarte rău.” Dobândim propria cultură pe măsură ce creştem în aproape acelaşi mod în care ne dobândim prima limbă când suntem copii – prin experienţă, prin a face aceasta şi prin a o folosi, dar când vrei sa înveţi o a doua limbă la şcoală trebuie să te gândeşti în mod conștient la reguli la cum să manipulezi diferite aspecte ale limbii, la vocabular, la gramatică şi aşa mai departe înainte să o poţi folosi – deci este un proces total diferit şi exact în acelaşi fel, învăţarea altei culturi va fi ca şi cum ai învăţa o a doua limbă la şcoală, va trebui sa te gândeşti în mod conștient la reguli, să te întrebi despre atitudini şi credinţe. Acum toate aceste lucruri pot să pară destul de complicate într-un mod inutil şi în

afara vieţii reale dar să gândim la aceste lucruri din punct de vedere teoretic poate sa ne dea un cadru prin care să evaluăm experienţele noastre proprii. Simboluri, Eroi, Ritualuri si Valori Diferenţele culturale se manifestă în mai multe moduri. Dintre mulţi termeni folosiţi pentru a descrie manifestările culturii, următorii patru împreuna acoperă aproape întregul concept: simboluri, eroi, ritualuri si valori. Simbolurile sunt cuvinte, gesturi, imagini sau obiecte care transportă un sens special, care este recunoscut ca atare doar de cei care împărtășesc cultura. Cuvintele într-o limbă sau jargon aparțin acestei categorii, la fel ca rochiile, coafurile, steagurile și alte simboluri ale statului. Simbolurile noi sunt ușor de dezvoltat și cele vechi dispar; simboluri dintr-un grup cultural sunt copiate în mod regulat de către alții. Eroii sunt persoane, vii sau moarte, reale sau imaginare, care posedă caracteristici care sunt foarte apreciate într-o cultură și astfel servesc drept modele comportamentale. Chiar Barbie, Batman, sau, ca un contrast, Snoopy în Statele Unite ale Americii, Asterix în Franța, sau Ollie B. Bommel (Mr. Bumble), în Țările de Jos au servit drept eroi culturali. În această eră a televiziunii, aparențele exterioare au devenit mai importante în alegerea eroilor decât erau înainte. Ritualurile sunt activități colective care sunt superflue din punct de vedere tehnic pentru a ajunge la finalul dorit, dar în cadrul unei culturi sunt considerate esențiale social. Cultura organizaţională Cultura este un fenomen dinamic, care ne înconjoară tot timpul , fiind în mod constant jucat şi creat de interacțiunile noastre cu ceilalţi şi modelat de comportamentul leadershipului, stabilindu-se structuri, rutine, reguli şi norme care conduc la constrângeri de comportament. Când aducem cultura la nivelul organizaţiei, sau chiar mai jos, la nivelul grupurilor din organizaţie, putem vedea clar cum se creează cultura , evoluează şi în final manipulează, constrânge, stabilizează şi furnizează structuri şi înţelesuri membrilor grupului.5

5 Edgar H.Schein, Organizational Culture and Leadership 2004

~ 129 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Procesul dinamic al creări şi managementului culturii, este esenţa leadershipului şi ne face sa realizăm că leadershipul şi cultura sunt doua feţe ale aceleiaşi monede. Crearea şi managementul culturii organizaționale sunt în mod unic asociate intr-o perspectiva evolutiva . Cultura organizaţionala începe cu liderii care impun valorile lor proprii şi credințele intrun grup . Dacă grupul are succes şi credințele sunt confirmate, avem atunci o cultură care va defini pentru generaţiile ulterioare ale membrilor ce fel de leadership este acceptat – cultura definește acum leadershipul. Dar pe măsura ce grupul trece prin dificultăţi de adaptare , pe măsura ce mediul în care evoluează organizația se schimbă până la punctul în care unele ipoteze, credinţe nu mai sunt valabile, leadershipul va intra în joc încă o data.6 Leadershipul înseamnă acum abilitatea de a păşi în afara culturii care a creat liderul şi să pornească procesele evoluţionare ale schimbării spre soluţii de adaptare la noile condiţii. Această abilitate de a percepe limitele propriei culturi şi de a face sa evolueze adaptabilitatea culturii este esenţială şi constituie provocarea suprema a leadershipului. Liderii trebuie sa ducă la îndeplinire această provocare, trebuie să înţeleagă dinamica culturii, să dobândească abilitatea de a gândi cultura organizaţională în care evoluează organizația. În fond cultura organizaţională reprezintă personalitatea unei organizaţii. Ea cuprinde credințe, valori, norme şi semne tangibile (artefacte) ale membrilor organizației şi comportamentele lor. Exista doua moduri in care putem defini cultura: 1. Rezultate-Definirea culturii ca un model de comportament vădit - De exemplu, atunci când oamenii spun că cultura este “modul în care facem lucrurile pe aici”, ei definesc modalitatile in care oamenii isi indeplinesc sarcinile, rezolva problemele, rezolva conflictele, trateaza clientii si angajatii. 2. Procesul-Definirea culturii ca un set de mecanisme care creează comportamente 6 Vlasceanu Mihaela, Psihosociologia, organizatiilor si conducerii, Ed. Mediauno, Bucuresti 2005

individuale - În acest caz, cultura este definită ca valorile informale, normele și credințele care controlează modul în care indivizi și grupuri într-o organizație interacționează unele cu altele și cu persoane din afara organizației. Ambele aceste abordări sunt relevante pentru înțelegerea culturii. Funcţiile culturii organizaţionale 1. controlul comportamentului 2. încurajarea stabilităţii 3. furnizează sursa identităţii Dezavantaje ale culturii 1. Barieră în calea schimbării și îmbunătățirii 2. Obstacol în calea diversității 3. Barieră în calea cooperării departamentale și transfrontaliere organizatorice 4. Barieră în calea fuziunilor și achizițiilor Ce tipuri de comportament supune controlului cultura? Folosind abordarea rezultatului, culturile sunt descrise în funcție de următoarele variabile: ¾ • Inovare versus stabilitate - gradul în care membrii organizației sunt încurajați să fie inovatori, creativi și sa-și asume riscuri. ¾ • Focus-strategic versus Operațional gradul în care membrii echipei de management se concentreaza pe termen lung pe imaginea de ansamblu față de atenția la detalii. ¾ • Rezultatul versus procesul de orientaregradul în care managementul se concentrează pe rezultate si obiective mai degrabă decât pe tehnici, procese, sau metodele folosite pentru a atinge aceste rezultate. ¾ • Focalizarea pe sarcini versus partea socială -accent pe efectul relativ al deciziilor asupra membrii organizației sau pe îndeplinirea sarcinilor indiferent de costuri. ¾ • Orientarea pe echipa față de orientarea pe individ-Gradul în care activitățile desfăşurate sunt organizate în jurul valorii de echipa mai degrabă decât pe indivizi ¾ • Focus pe clienți versus focus pe cost gradul în care managerii și angajații sunt preocupați de satisfacerea clientului mai degrabă decât minimizarea costurilor Concluzii Cultura este un concept complex, dinamic, și în continuă schimbare, care rezida atât în metafizică, domeniul cognitiv, precum și în domeniul fizic tangibil.

~ 130 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Cultura trăiește în ființe umane și fiecare persoană aderă la mai multe culturi, fie simultan fie contextual. Ca membri ai structurilor sociale, cu toții interacționam cu culturi ale societăților și suntem ghidaţi de acestea. În același mod, o

națiune este ghidata și influențata de cultura sa. Cultura influențează organizațiile în virtutea influenței sale asupra oamenilor în generarea valorilor , în interpretarea situațiilor, în crearea așteptărilor celuilalt și luarea deciziilor.

BIBLIOGRAFIE 1.

2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23.

Abo, T.,The Japanise Production System în the United States”-Oxford University Press, editura, Hybrid Factory (1994) Ahn, B. “The College Admission and the Fam ily: Centering on the Role of the Father” Korean Journal (1995) Brown, A.D. (1998), organizaţional culture, Financial Times Management, Londra Budean, A.(2007), „ Abordari ale studiului culturii organizaţionale, lucrare publicata în Volumul Congresului International de Psihologie, 8-10 iunie Sibiu Cameron, K.S., şi Quinn, R.E.(1999), Diagnosing and changing organizaţional culture, Addison Wesley, Reading, MA (editie revizuita: Jossey-Bass, San Francisco) Edgar H.Schein, Organizational Culture and Leadership 2004 Eugen Avram si Caru L.Cooper (2008) – Psihologie organizaţional-manageriala, Tendinte actuale, Editura Polirom Hall, Edward T. “ Beyond Culture”, Editura Anchor Press/Doubleday, Garden City, N.Y. (1976) Hannerz, U., “Cultur al Complexity. Studies în the Social Organization of Meaning”, Editura Columbia University Press, New York. (1992) Hofstede, G., Nevijen B., Daval Ohavy D. e Sanders G., “Measuring organizaţional cultures:a qualitative and quantitative study across twenty cases”,Editura Administrative Science Quarterly, (1990) Hofstede, G., Nevijen B., Daval Ohavy D. e Sanders G.,” Cultures and Organizations: Software of the Mind”, Editura London, Mc Graw-Hill. (1991) K. Ashequi Haque – Culture Shapes Security- Concordiam – Journal of European Olimpia State , Cultura Organizaţiei si Managementul Pruna Stefan (2007), Psihologie organizaționala, Ed. ProUniversitaria, București Security and Defense Issues www.bbc.com www.benessereorganizzativo.it www.coveralia.com www.palomboagenzia.it www.pdf-doc.net www.rnao.org www.sappea.org www.share-search-engine.com www.sociologia.unimib.it

~ 131 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

CONSIDERAȚII GENERALE ȘI CARACTERIZAREA COMUNICARII DE CRIZA Asist. univ. drd. Ligia Cristina Maria STANCU Academia de Poliţie „A.I.Cuza” [email protected]

Abstract: In a period when Europe establishes its position and the new Mamber States hurry to join the unified Europe, from political point of view, we encounter new risks and, after September 11 the citizens have to expect the unexpected. Attacks, accidents and natural disasters which inevitably generate the intervention of the media. Key words:

communication, crisis, public relations, media, organization

INTRODUCERE Istoria culturii organizaționale arată că, la un moment dat în existența lor, organizațiile s-au confruntat cu situații mai mult sau mai puțin dificil de gestionat. Ceea ce ar putea să facă diferența dintre o organizație performantă și una neperformantă este această disponibilitate și aptitudine de a anticipa și de a face față unor evenimente atât de nefericite, încât ar putea să pună în pericol chiar supraviețuirea organizației. În acest sens, în cadrul unei organizaţii, dar şi în mediul social, comunicarea este esenţială în măsura în care majoritatea problemelor ridicate sunt rezolvate graţie unui bun sistem de comunicare, cu atât mai mult cu cât, în cazul unei crize, suspiciunile unora şi altora au tendinţa de a agrava situaţii deja tensionate, iar dezinformarea şi zvonurile pot să genereze reacţii de antipatie împotriva persoanelor sau a structurilor, adâncind criza. O criză este o schimbare bruscă și brutală între două stări care provoacă o ruptură de echilibru: fenomen grav, dar normal, criza perturbă funcționarea unei organizații, alterându-i cursul. Atunci când criza are o dimensiune publică, mediile de comunicare în masă dau disfuncționalității generatoare de criză o altă amploare. Tocmai această accelerare, atât funcțională, cât și mediatică, determină organizația să reacționeze. Pentru a nu intra în criză, este necesar deci ca organizația să își asume

găsirea soluțiilor de ieșire din criză, dar și comunicarea. În lucrările consacrate managementului crizelor se consideră că aceasta apare ca o ruptură, ca o situaţie nedorită care întrerupe funcţionarea obişnuită a unei organizaţii şi care afectează imaginea ei la nivelul publicului. Evident, orice organizație speră să nu aibă de-a face cu situații care să producă o ruptură semnificativă a activității și care să antreneze un ecou mediatic important. Atenția publicului, care este rezultatul acestui ecou mediatic, afectează adesea funcționarea normală a organizației și poate să aibă un impact negativ. Devalorizarea trebuie să fie temută, în special atunci când criza nu este bine tratată în viziunea mediilor de comunicare și deci a opiniei publice. Gestionarea unei crize inseamnă o reacție la criză, precaută, structurată și adhoc. Totuși, atunci când survine, criza poate să afecteze și restul lumii. Criza nu este numai preocuparea câtorva responsabili. Într-o zi sau alta, o instituție poate să facă obiectul unui foileton mediatic dificil de controlat care ar putea să-i afecteze funcționarea și imaginea. Tendințe actuale De ceva timp, comunicarea de criză a luat avânt ca urmare a dezvoltării noilor medii de comunicare și a apariției noilor actori. Internetul, de exemplu, poate să provoace el singur o criză. Efectiv, rapiditatea propagării informațiilor care sunt adesea eronate în acest

~ 132 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

mediu este o importantă sursă de criză: ecoul pe internet este colosal. In plus, pirateria și spargerea site-urilor pot și ele să dea naștere unor crize. Internetul poate să amplifice fenomenele de criză, dar să le și reducă. De fapt, instituțiile verifică în mod regulat pe internet posibilitățile de criză, difuzând pe site-urile lor informații de natură să liniștească populația. Zvonurile sunt, de asemenea, foarte prezente în comunicarea organizațională de criză. Probabil că anonimatul acestei comunicări informale face ca informația, adesea fără sursă precisă, să se propage la fel de rapid. Există mereu șanse mari ca zvonurile să nu fie fondate și, din acest motiv, organizațiile trebuie să vegheze și să reacționeze rapid în dezmințirea unei false știri. Este, de asemenea, foarte important de știut și că o criză poate să aibă și un efect pozitiv asupra unei organizații. Pe lângă faptul că aceasta este mai puternică după o criză, ea este și mai vizibilă mediatic. Comunicarea în situaţii de criză este cea mai provocatoare şi fascinantă practică a comunicării. Informaţia lipseşte sau este săracă şi nu este timp suficient pentru cercetare şi culegere de date. Este greu de stabilit în situaţii de criză ce opţiune reprezintă o alegere bună sau greşită. Un curs stabilit al acţiunii deschide o serie de probleme, iar un alt curs va deschide un altul. Importanţa pentru rezolvarea crizelor este decizia rapidă şi comunicarea eficientă şi eficace. Managementul crizei este un fel de management de sistem. Implică identificarea crizei, planificarea unui răspuns la criză prin asumarea unor serii de acţiuni care au ca scop păstrarea credibilităţii şi a bunei reputaţii înainte, în timpul şi după ieşirea din situaţia de criză. Una dintre cele mai importante funcţii ale relaţiilor publice este comunicarea în situaţii de criză. Practicienii de relaţii publice sunt din ce în ce mai implicaţi atunci când este vorba despre un accident sau dezastru natural care afectează organizaţia sau comunitatea. În general, criza reprezintă un eveniment neaşteptat sau o serie de evenimente sau orice situaţie care scapă de sub control, intervine în derularea normală a unor evenimente şi atrage atenţia opiniei publice în mod nedorit ameninţând sau chiar punând în pericol reputaţia organizaţiei. Crizele implică o covârşitoare

reacţie la adresa unei situaţii ameninţătoare în care strategia de rezolvare a unei probleme neobişnuite dă greş rezultând o stare de dezechilibru.1 „A good image is a terrible thing to lose!” nota Bill Patterson în Jurnalul relaţiilor publice. Dacă o organizaţie şi-a stabilit un punct de la care se poate activa planul de comunicare în situaţii de criză, este mai mult ca sigur că planul va produce efecte benefice ajutând organizaţia să iasă din situaţia de criză cu reputaţia neştirbită.2 Responsabilitatea oricărui specialist în relaţii publice este să administreze comunicarea în situaţii de criză. Experţii în PR încearcă să reconstruiască imaginea organizaţiei. Recomandarea lor este să existe un plan care să se ocupe de eventualele situaţii de criză într-o manieră onestă şi deschisă. Principalul obiectiv al unui astfel de plan este să furnizeze informaţii clare cât mai rapid, astfel încât să se reducă incertitudinile. Comunicarea în asemenea situaţii defineşte mult mai clar identitatea şi buna credinţă a unei companii decât o face comunicarea în situaţii pozitive sau festiviste. Sunt teste de încredere, de profesionalism, de viteză de reacţie şi de etică. Oricui îi este dificil să iasă la rampă şi să comunice proactiv în momentul în care administrează o situaţie de criză, mai ales că interesul presei într-o situaţie de criză e mult mai mare. Presiunea şi stresul, pe care comunicarea publică le implică oricum, cresc foarte mult într-o situaţie de criză în care e foarte greu de înțeles că presa nu e neapărat ostilă, ci doar aşteaptă să primească toate informaţiile de care publicul are nevoie. Complexitatea societăţii contemporane și multitudinea de factori ce interferează zilnic în sfera relaţiilor interumane au generat, generează şi vor mai genera fenomene conflictuale care, în condiţii specifice, evoluează rapid către o situaţie de criză. Criza, fie ea de natură economică, culturală, socială sau instituţională, a devenit o stare cotidiană, iar sintagma „situaţie de criză” a intrat în vocabularul uzual al conducătorilor de instituţii, al jurnaliştilor şi al publicului larg. Prezenţa stărilor conflictuale cu aspect de criză, plasate în cele mai diverse 1 2

~ 133 ~

http://www.premiumpr.ro/ Ibidem

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

domenii şi instituţii, precum şi nevoia de a le înţelege mecanismele, au făcut ca tot mai mulţi conducători de instituţii, lideri politici și specialişti în management şi în relaţii publice să se preocupe de gestionarea crizelor. Deşi această tendinţă ocupă un loc tot mai important în sfera preocupărilor profesionale, experienţa de zi cu zi din România ne arată că foarte puţine persoane deţin competenţa, experienţa şi logistica necesare prevenirii, gestionării şi eradicării eficiente a unei situaţii de criză. Apariţia unei crize poate fi înregistrată la nivelul oricărei instituţii ori organizaţii, iar acest fapt poate fi în măsură să pună în pericol funcţionarea normală, imaginea şi credibilitatea de care se bucură într-o comunitate. Prin natura şi specificul lor, unele crize pot fi previzibile şi astfel pot fi prevenite, altele însă nu pot fi anticipate la adevăratele lor dimensiuni şi în totalitatea implicaţiilor lor. Experienţa arată că, în ciuda tuturor precauţiilor, de ordin tehnic, economic, financiar, educativ etc., luate pentru stoparea sau controlarea unei crize, aceasta poate scăpa de sub control şi lua amploare, fapt ce este de natură să producă prejudicii grave organizaţiei în cauză, dacă situaţia de criză nu este gestionată corect şi profesionist din toate punctele de vedere, inclusiv cel al comunicării. Altfel spus, o bună comunicare în timpul derulării crizei poate să atenueze şi chiar să împiedice reacţiile negative ale opiniei publice, prevenind ori atenuând impactul, de regulă negativ, al crizei asupra imaginii instituţiei implicate. Imaginea de marcă se construieşte în perioada de normalitate, când se conturează ansamblul de valori şi de reprezentări prin care societatea percepe organizaţia respectivă. O situaţie de criză poate schimba însă dramatic situaţia şi acest lucru se petrece de cele mai multe ori în sens negativ. În timpul crizei se impun alte reprezentări şi simboluri şi se fixează anumite clişee care vor rămâne mult timp asociate cu imaginea acelei organizaţii. Din această cauză, conducerea instituţiei, împreună cu purtătorul de cuvânt, trebuie să se pregătească din timp pentru a face faţă unor astfel de situaţii neaşteptate sau atipice. Evoluția istorică Evoluţia istorică a procesului de comunicare trebuie privită în strânsă legătură cu istoria existenţei umane. Dezvoltarea comunicării ar putea fi periodicizată astfel: clasică (până în

anul 500 a.d.); modernă (de la începutul Evului Mediu până în anul 1900); contemporană (după 1900).3 Cu 2500 de ani în urmă, în sec. al V-lea a.d., în Grecia antică, mai întâi în Siracuza şi apoi în Atena, cetăţenii liberi răsturnau regimurile tiranice şi stabileau primele reguli de convieţuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetăţean să fie propriul său avocat şi să-şi pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator. Cetăţenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai uşor în societate şi îşi apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni şi chiar deveneau lideri politici, militari sau religioşi, dobândind noi privilegii, pe această cale.4 Primele noţiuni de teoria comunicării au fost elaborate de Corax din Siracuza în lucrarea „Arta Retoricii”, care prezintă diferite tehnici de comunicare precum şi primele elemente de teorie a comunicării. Un alt moment important în dezvoltarea studiului comunicării se datorează lui Platon (427-347 a.d.), care a introdus studiul comunicării în viaţa academică greacă, alături de filosofie, care până atunci nu era considerată o ştiinţă, ci o formă de cunoaştere a slăbiciunilor umane folosite în atingerea unor scopuri. Platon a fost primul care a stabilit etapele procesului de comunicare: conceptualizare, simbolizare, clasificare, organizare şi realizare. Aristotel a elaborat primul tratat de logică, „Organon”, în care a stabilit tipurile de raţionamente şi argumentele bazate pe silogism. În jurul anului 100 a.d., se fac remarcate progresele filosofilor români, care reuşeau să facă distincţie între teoria comunicării-retorică şi practică-oratorie. O contribuţie deosebită a avut-o Cicero, care a gândit primul model al sistemului de comunicare. În secolele următoare, sistemul de comunicare nu a mai cunoscut progrese până la Renaştere. În sec. XX, sistemul de comunicare a înregistrat o dezvoltare deosebită, prin apariţia analizei tranzacţionale și a programării neuro-lingvistice.

3 Octavian Moarcăş, Management în comunicare şi promovarea afacerilor economice, Editura Independenţa Economică, Brăila, 1999, p. 5 4 Ştefan Prutianu, Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 335

~ 134 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

În prezent, complexitatea procesului de comunicare a făcut ca studiul acestuia să se facă separat, pe profesii. Putem vorbi astăzi de: comunicarea în marketing, în jurnalism, în management, în promovarea vânzărilor, în relaţiile cu publicul etc.5 Astfel, putem afirma că procesul de comunicare a însoţit omul pe parcursul întregii sale existenţe şi evoluţii, în toate genurile de activităţi în care a fost implicat. Comunicarea dintre oameni este o comunicare de date, semnale, semnificaţii şi înţelesuri, iar la baza acestui proces complex se află una sau mai multe forme de limbaj, apte să situeze omul într-o lume simbolică, trecându-l simultan prin ipostazele de homo faber, ludus, sapiens şi religiosus. Interesul pentru comunicare s-a manifestat şi prin înfiinţarea unor structuri de învăţământ noi între 1999-2003 atât în învăţământul de stat, cât şi în cel privat.6 Comunicarea de criză: caracteristici Comunicarea este esențială, natura are oroare de vid7. Mai mult decât atât, comunicarea este inevitabilă, cu atât mai mult cu cât „a fi informat” este un drept fundamental al populaţiei8. Comunicarea de criză acționează pe un teren precis: comunicarea. Un domeniu care, odată cu dezvoltarea internetului, a cunoscut mutații profunde. În prezent, informațiile circulă repede, se amplifică și se hrănesc chiar, via web, din zvonuri sau din părerile publicului, prin materiale video și fotografii. În cazul unei crize, riscurile inerente sunt agravate, deoarece propagarea acesteia este accelerată de noile canale de comunicare (reţele sociale, Internet, telefon). Acest lucru implică răspunsuri rapide pentru a se împiedica derapajele, pierderea controlului şi consecinţele financiare, umane şi strategice. Pentru a împiedica sau pentru a limita aceste riscuri, comunicarea de criză se sprijină pe o noțiune esențială: pregătirea organizației, acest lucru însemnând eliminarea improvizației care ar putea să devină ea însăși, în situațiile complexe, un factor agravant.

În comunicarea de criză, nu numai pregătirea este importantă. Trebuie să se țină cont și de alte caracteristici ale comunicării: 1. Concordanța. Informațiile nu trebuie să fie contradictorii, iar zvonurile, lacunele și incertitudinile trebuie să fie evitate, validând, testând și controlând în permanență informațiile, reacționând rapid la actualitate. Comunicarea trebuie să fie credibilă încă de la începutul crizei. Momentul lansării comunicării este foarte important. 2. Continuitatea, actualitatea și accesibilitatea. Comunicarea trebuie să fie continuă în timpul situației de urgență, dar și după. Este important ca aceasta să urmeze situația îndeaproape și să fie accesibilă tuturor persoanelor implicate sau interesate. 3. Etica. Nu trebuie să fie lezate sentimentele partenerilor sau ale anumitor persoane sau grupuri. În lipsa unei strategii precise de comunicare, organizația riscă să își vadă imaginea de marcă distrusă, o bijuterie apreciată la adevărata ei valoare doar atunci când există riscul de a o pierde. Dar, această apărare a imaginii de marcă implică și riscuri. Este vorba, în general, despre o muncă a scenariilor peste care trece, înainte de toate, comunicarea de criză. Scenarii care vor crea diferite combinații posibile de criză, precum și mijloacele de pus în practică pentru a răspunde acesteia. Iar în acest domeniu „talia” evenimentului inițial nu arată în mod sistematic amploarea crizei care va veni. Totul depinde de contextul mediatic, de istoric, de valorile apărate de organizație și, bineînțeles, de prima comunicare oficială sau oficioasă asupra evenimentului. Comunicarea de criză nu este o știință precisă, ea se pregătește prin strategii, prin mobilizarea unor mijloace, prin transmiterea unor mesaje și prin întreprinderea unor acțiuni. Totuși, așa cum o scânteie poate să declanșeze o criză, tot așa o imprecizie poate să distrugă dispozitivul pus în mișcare ca răspuns la criză. Este nevoie de ani pentru a construi imaginea şi credibilitatea unei organizaţii şi doar de câteva secunde defavorabile pentru ca mediile de comunicare să răstoarne totul. Înainte de toate, comunicarea de criză înseamnă punerea în practică a tehnicilor valabile, a strategiilor gândite, care nu lasă loc niciunei improvizații, hazardului sau intuiției. Fără a fi o știință

5

Octavian Moarcăş – op. cit., p. 6 Sultana Craia, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mîine, Bucureşti, 2000, p. 15 7 „Natura abhorret a vacuo.”, Aristotel 8 Constituţia României, Capitolul II, art. 31 ”Dreptul la informaţie” 6

~ 135 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

precisă, comunicarea de criză presupune destulă tehnicitate și rigoare, fiind necesară abordarea sa de către profesioniști. Comunicarea de criză este deci mai degrabă o tehnică ce se situează între artă și știință și al cărei exercițiu nu este garantat printr-un succes. Capcanele clasice și cheile succesului în comunicare sunt astăzi bine cunoscute, numai că o comunicare în timp de criză poate fi uneori ca mersul pe sârmă. Interacțiunile sunt complexe și există adesea dificultăți în a atinge obiectivele. În multe cazuri, ieșirea din criză prin comunicare presupune curaj și imaginație, obligând la noi feluri de a gândi. Comunicarea de criză este vectorul principal al gestionării crizelor. Criza poate să afecteze pe toată lumea. Atunci când survine, ea îi implică pe responsabilii organizaţiilor care sunt adesea luaţi prin surprindere de gravitatea evenimentelor a căror gestiune poate să fie înlesnită de instrumente, proceduri simple şi metode de comunicare operaţionale clar identificate înainte cu mult de momentul declanşării acestora. Comunicarea de criză este un domeniu pentru care actualitatea furnizează în mod regulat numeroase exemple. Crizele de astăzi sunt mult diferite de cele de ieri, opinia publică și mass-media interpretând diferit evenimentele. În fața unei crize, tendința actuală este în general de a pune în prim plan disfuncționalitățile interne ale unei organizații și pe plan secund caracterul neprevăzut al evenimentului. O răsturnare de situație pentru organizațiile care doresc să fie mediatizate și care susțin că sunt transparente și etice. Comunicarea de criză înseamnă să se ţină cont și de logica mediilor de comunicare. Publicul trebuie protejat, în așa fel încât acesta să nu se simtă deposedat de actualitatea sa. Pentru a stăpâni o astfel de comunicare sunt indispensabile înţelegerea funcţionării massmediei şi abilitatea de a şti să se prezinte un punct de vedere. În era actuală, mediile de comunicare acţionează ca nişte vectori acceleratori ai crizei, spre deosebire de vremurile în care informaţia era retranscrisă de ziarişti şi vehiculată pe suporturi bine identificate. Astăzi, odată cu accesul nelimitat la internet, orice persoană poate să îşi exprime părerea şi, în consecinţă, să-şi împărtăşească nemulţumirile sale restului lumii, în special prin intermediul

forumurilor de discuţie şi/sau al site-urilor comunitare. Supravegherea mediatică este, prin urmare, un instrument esenţial al unei bune gestiuni a crizelor. Şi, de altfel, un interviu nu se improvizează. A nu fi pregătit pentru o întâlnire cu un ziarist presupune riscul de a nu comunica mesaje satisfăcător de bune, amplificându-se astfel criza. Comunicarea de criză este, de asemenea, și o oportunitate de restabilire a unei imagini care a fost șifonată. Presa face parte din jocul comunicării, ea nu poate fi evitată. Aceasta este un instrument folosit pentru difuzarea știrilor favorabile, dar și o provocare căreia trebuie să i se facă față în cazul știrilor defavorabile organizației. Nu trebuie să se uite că, în caz de criză, nu se vorbește pur și simplu unui ziarist avid de informații, ci, prin el, marelui public, dar și personalului instituției care află adesea știrile mai degrabă via mass-media, decât prin comunicarea instituțională internă. Orice organizaţie care se îngrijeşte de imaginea pe care vrea să o vehiculeze trebuie să-şi orienteze politica de comunicare într-o manieră obiectivă, în acord cu nevoile publicului ţintă. De asemenea, ea trebuie să fie capabilă să stabilească mereu cu publicul său raporturi de încredere, în aşa fel încât să fie prevenită orice criză sau să fie dezvoltate mecanisme de surmontare a crizelor. Gestionarea crizelor necesită o abordare globală, mergând de la prevenirea riscurilor până la strângerea de informaţii. Obiectivul este, înainte de toate, prevenirea şi anticiparea crizelor prin comunicare, în aşa fel încât evoluţia acestora să fie previzibilă. Odată identificate situaţiile sensibile, se justifică aplicarea măsurilor de prevenţie şi de gestiune înscrise într-un dispozitiv. În perioada de criză evenimentele se precipită, iar stresul suferit de către membrii celulei de criză este major. Este esenţial ca persoanele responsabile cu gestiunea şi comunicarea de criză să se poată folosi de proceduri eficace, simple şi perfect aplicabile. Organizaţiile şi instituţiile încearcă prin comunicarea de criză un control al dezorganizării prin transmiterea mediatizată a unor mesaje în cuvinte şi imagini. Ele se pot confrunta, de asemenea, cu o criză a propriei lor

~ 136 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

comunicări, atunci când aceasta din urmă nu conţine informaţia care „să se strecoare” în mass-media sau pe internet şi care să deformeze şi să reformeze informaţia. Toţi actorii din domeniul managementului crizelor sunt chemaţi să contribuie la buna funcţionare a comunicării de criză sub toate aspectele, pentru a se crea un cadru adecvat de câştigare a încrederii cetăţeanului. Comunicarea de criză nu mai este un accesoriu al gestiunii crizelor, ea a devenit instrumentul principal al rezolvării și chiar al anticipării acestora. Astăzi, a te pregăti pentru o comunicare de criză înseamnă a evita criza.

Concluzii Orice lider va avea deci de gestionat, în numele instituției sale, cel puțin o situație de criză. Astfel, acesta va trebui să realizeze un sistem de gestionare a crizei, să coordoneze o comunicare de criză și să intervină public. Să acționezi în timp de criză este un exercițiu extrem de dificil, pentru că liderul nu are dreptul să facă greșeli: fiecare dintre faptele, gesturile sau cuvintele sale vor fi analizate și interpretate de publicul interesat de criză. Publicul are din ce în ce mai puțină încredere în instituții și, pentru că el reprezintă actorul principal în supraviețuirea acestora, este astăzi foarte important să poată fi convins, în timp de criză sau nu.

BIBLIOGRAFIE 1. 2.

Constituţia României, Capitolul II, art. 31 ”Dreptul la informaţie” Moarcăş Octavian, 1999, Management în comunicare şi promovarea afacerilor economice, Editura Independenţa Economică, Brăila 3. Prutianu Ştefan, 1998, Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi 4. Craia Sultana, 2000, Teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mîine, Bucureşti 5. Escarpit Robert, 1980, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 6. Fast, Julius, 1993, Le langage du corps, Les Editions de L’Homme 7. Finc Steven, 1986, Crisis Management: Planing for the Inevitable, Amacon, New York 8. Fryer M., 2001, Rezolvarea conflictelor şi creativitatea - o abordare psihologică, Editura Polirom 9. Gabay Michèle, 2005, Communiquer dans un monde en crise – Images, représentations et médias, Éditions l’Harmattan 10. Goldstein, Joshua; Pevehouse, Jon, 2008, Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi 11. http://www.premiumpr.ro/

~ 137 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 138 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 140 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

INSTITUŢII CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PREVENIRII ŞI COMBATERII CRIMINALITĂŢII TRANSFRONTALIERE ŞI A COOPERĂRII LA FRONTIERELE EXTERNE ALE UE Conf.univ.dr. Laurențiu GIUREA Academia de Poliție" Alexandru Ioan Cuza" [email protected]

Abstract: The study is focused on an analysis of the main EU institutions involved in preventing and combatertea border crime. Institutions are presented according to to their powers and the mechanisms that underlie effective cooperation. A special attention is paid to the process of their establishment and evolvment. Keywords:

European Police College, Europol, Interpol, border crime, organized crime,

Oficiul European de Poliţie La începutul anilor 1970 s-a lansat ideea creării unei autoritaţi centrale de poliţie la nivel european. Conceptul de Europol a fost lansat pentru prima dată in anul 1974 de către „Bund deutscher Kriminalbeamter”, reprezentând Federaţia funcţionarilor germani de poliţie criminală. Pentru faptul că politica europeană de la acea vreme nu permitea crearea unei astfel de instituţii, acest proiect a fost refuzat de directorii serviciilor de poliţie precum şi de către autorităţile publice. Statele membre au început colaborarea europeană în scopul combaterii unor fenomene infracţionale precum combaterea traficului ilicit de droguri, a terorismului şi a imigraţiei ilegale. La mijlocul anilor 1980, s-a revenit la ideea creării structurii poliţienşti de cooperare europene. Populismul politic exprimat în apelurile lui Helmuth Kohl, a fost unul dintre principalele motive care a dus la aceasta. Cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg din 28-29 iunie 1991 a fost lansată aceeaşi idee care susţinea Oficiul European de Poliţie. Se dorea înfiinţarea unei noi instituţii care să susţină colaborarea organelor de poliţie din statele membre UE pentru prevenirea şi combaterea, la nivel internaţional, a numeroase fapte infracţionale, cu precădere în domeniul comba-

terii crimei organizate, a terorismului şi a traficului de droguri1. Oficiul European de Poliţie (Europol) este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii în cadrul UE şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol are misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea UE de aplicare a legii împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi atenţia asupra organizaţiilor criminale2. Tratatul de la Maasricht a constituit naşterea organizaţiei Europol. Unitatea Droguri Europol (EDU) a început să-şi desfăşoare activitatea începând cu 3 ianuarie 1994, având atribuţii exclusive pe lupta împotriva drogurilor. Ulterior, domeniul său de activitate s-a lărgit. Astfel, Europol a început sa-şi desfăşoare toate activităţile din data de 1 iulie 1999, în urma adoptării a numeroase hotărâri care aveau caracter juridic. Convenţia Europol3, fiind ratificată de toate statele membre ale Uniunii 1

http://www.uniuneaeuropeana.ro/europol.htm http://www.europol.europa.eu Prin această convenţie a fost constituit Oficiul European de Poliţie ce a promovat, în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, principiile conlucrării şi al cooperării, în schimbul de informaţii între instituţiile de aplicare a legii din Statele Membre. 2 3

~ 141 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Europene, a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. Europol trebuia să devină un centru de excelenţa care să sprijine statele membre în activitatea de combatere a criminalităţii şi terorismului, prin intensificarea cooperării între acestea. Stabilizarea instiţutiei Europol a început în 2000, consolidându-se în anul 2003. Actuala strategie Europol prevede schimbul şi analiza informaţiilor strategice sau operaţionale precum şi sprijinirea investigaţiilor şi furnizarea de expertiză. Parlamentul European solicită că Europolului să-i fie acordat un statut comunitar prin Recomandările din 30 mai 2002 respectiv, 10 aprilie 2003 adresate Consiliului. Decizia Consiliului 2009/371/JAI privind înfiinţarea Oficiului European de Poliţie (Europol)4 a fost adoptată la data de 6 aprilie 2009, acest document abrogând începând cu data de 1 ianuarie 2010, Convenţia Europol din 26 iulie 1995. Principalul obiectiv al Europol-ului presupune sprijinirea şi consolidarea activităţii autorităţilor competente ale statelor membre şi a cooperării reciproce a acestora în scopul prevenirii şi combaterii unor forme de criminalitate care afecteaza mai multe state membre. Domeniul de competenţă al Europol-ului include pe lângă criminalitatea organizată, terorismul şi alte forme de criminalitate grave care afectează două sau mai multe state membre. În cadrul anexei Deciziei Consiliului 2009/371/JAI5 sunt enumerate formele grave 4 Publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L121 din 15 mai 2009. 5 Lista altor forme grave de criminalitate care intră în sfera de competenţă a Europol-ului în conformitate cu art.4, alin.(1) din Decizia Consiliului 2009/371/JAI cuprinde: traficul ilegal de droguri; activităţile ilegale de spălare de bani; criminalitatea legată de substanţe nucleare şi radioactive; introducerea ilegală de imigranţi; traficul de fiinţe umane; criminalitatea legată de autovehicule; omuciderea voluntară şi vătămarea corporală gravă; traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane; răpirea, sechestrarea şi luarea de ostatici; rasismul şi xenofobia; jaful organizat; traficul ilegal de bunuri de patrimoniu, inclusiv antichităţi şi opere de artă; înşelăciunea şi frauda; activităţi mafiote („racketeering”) şi extorcarea; contrafacerea şi piratarea produselor; falsul şi uzul de fals legat de documente administrative; falsificarea banilor şi a altor mijloace de plată; criminalitatea informatică; corupţia; traficul ilegal de arme, muniţii şi materiale explozibile; traficul ilegal cu specii rare de animale; traficul ilegal cu specii şi varietăţi rare de plante; infracţiuni împotriva mediului; traficul ilegal cu substanţe hormonale şi alţi factori de creştere.

de criminalitate care sunt de competenţa instituţiei. Potrivit dispoziţiilor art.5 din Decizia Consiliului 2009/371/JAI, Europol are următoarele sarcini principale: a) să culeagă, să stocheze, să prelucreze, să analizeze şi să facă schimb de informaţii publice şi secrete; b) să comunice fără întârziere autorităţilor competente ale statelor membre, prin intermediul unităţilor naţionale, informaţiile care le privesc, precum şi orice conexiuni constatate între infracţiuni; c) să sprijine anchetele desfăşurate în statele membre, în special prin transmiterea tuturor informaţiilor relevante către unităţile naţionale; d) să solicite autorităţilor competente ale statelor membre implicate să iniţieze, să deruleze sau să coordoneze anchete şi să sugereze în anumite cazuri constituirea de echipe comune de anchetă; e) să furnizeze informaţii secrete şi sprijin analitic statelor membre cu privire la evenimente internaţionale majore; f) să pregătească evaluări privind ameninţările, analize strategice şi rapoarte generale de situaţie care au legătură cu obiectivul său, inclusiv evaluări privind ameninţările care decurg din criminalitatea organizată. În cadrul acestor sarcini principale, este prevăzut şi ajutorul pe care trebuie să îl ofere Europol-ul statelor membre, ajutor care constă în culegere şi analizarea informaţiilor obţinute de pe internet în scopul identificării actelor cu caracter infracţional comise prin intermediul internetului sau facilitate de acesta. Sarcinile suplimentare ale Europol-ului sunt: ¾ dezvoltarea cunoştinţelor specializate în domeniul procedurilor de investigaţie ale autorităţilor competente din statele membre şi oferirea de consultanţă în ceea ce priveşte desfăşurarea anumitor investigaţii; ¾ furnizarea de informaţii strategice pentru a sprijini şi a promova utilizarea eficientă a resurselor disponibile la nivel naţional în cadrul activităţilor operative; ¾ elaborarea de rapoarte privind situaţia generală. Rolul de oficiu central pentru combaterea falsificării monedei euro este acordat Europolului, potrivit deciziei 2005/511/JAI a

~ 142 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Consiliului din 12 iulie 2005 privind protecţia monedei euro împotriva falsificării. Europol are posibilitatea sa coordoneze si sa sprijine financiar anchetele care privesc falsificarea monedei euro. Decizia Consiliului 2009/371/JAI prevede, ca element de noutate, posibilitatea pe care personalul Europol o are, de a participa în cadrul echipelor comune de anchetă, ca fortă de sprijin. Posibilitatea personalului Europol de iniţiere, derulare şi coordonare de anchete penale în anumite cazuri6, a fost acordată pentru prima dată tot prin Decizia Consiliului 2009/371/JAI. Ofiţerii de legătură fac parte din unităţile naţionale ale fiecărui stat membru. Aceştia sunt instruţi de către unităţile naţionale care au dispus detaşarea, să le reprezinte interesele în cadrul Europol. Fiecare unitate naţională detaşează unul sau mai multi ofiţeri de legătură la Europol. Printre atribuţiile ofiţerilor de legătură se numără: ¾ schimbul de informaţii cu unităţile naţionale Europol din celelalte state membre, inclusiv cu privire la infracţiuni care nu sunt de competenţa Europol, în condiţiile legislaţiei din domeniul cooperării poliţieneşti internaţionale; ¾ cooperarea cu personalul Europol în ceea ce priveşte comunicarea de informaţii şi consilierea; ¾ schimbul de informaţii între Unitatea Naţională Europol şi ofiţerii de legătură la Europol ai celorlalte state membre; ¾ furnizarea unităţilor naţionale care i-au detaşat informaţii din partea Europol; ¾ Fişierele de lucru pentru analiză reprezintă un instrument de lucru în care pot fi stocate, modificate şi utilizate informaţiile referitoare la infracţiuni din sfera de competenţă a Europol-ului, precum şi informaţiile privind infracţiunile conexe. Aceste fişiere de lucru pentru analiză pot conţine date privind următoarele categorii de persoane: ¾ persoane care, în conformitate cu dreptul intern al statului membru respectiv, sunt suspectate de a fi săvârşit sau de a fi participat la săvârşirea unei infracţiuni de

competenţa Europol ori care au fost condamnate pentru o astfel de infracţiune; ¾ persoane cu privire la care există dovezi clare sau motive întemeiate, în conformitate cu dreptul intern al statului membru respectiv, care să indice că vor săvârşi infracţiuni de competenţa Europol; ¾ persoane care pot fi chemate să depună mărturie în cadrul unor anchete desfăşurate în legătură cu infracţiunile avute în vedere sau în cadrul unor cercetări penale ulterioare; ¾ persoane care au fost victimele uneia dintre infracţiunile avute în vedere sau cu privire la care anumite fapte îndreptăţesc convingerea că persoanele respective ar putea fi victimele unei asemenea infracţiuni; ¾ persoane de contact şi asociaţi; şi ¾ persoane care pot oferi informaţii privitoare la infracţiunile avute în vedere. Fişierele de lucru pentru analiză sunt deschise în scopul analizei, care constă în culegerea, prelucrarea şi utilizarea datelor, în vederea acordării de asistenţă în anchetele penale7. Dispoziţii referitoare la prelucrarea datelor, ordinea de creare a fişierelor de lucru pentru analiză, datele cu caracter personal conţinute de fişierele de lucru pentru analiză, culegerea şi înregistrarea datelor8, tipurile de fişiere de lucru pentru analiză9 sunt prevăzute în Decizia 2009/936/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 de adoptare a normelor de punere în

6 Înainte de a solicita iniţierea unei anchete penale, Europol informează Eurojust în această privinţă.

7 Numai analiştii sunt autorizaţi să introducă date în fişierul respectiv şi să modifice aceste date. Toţi participanţii la grupul de analiză pot extrage date din respectivul fişier. 8 Datele stocate în fişiere în scop de analiză sunt diferenţiate în funcţie de evaluarea sursei şi de gradul de acurateţe sau de fiabilitate al informaţiei. Datele bazate pe fapte sunt diferenţiate de datele bazate pe opinii sau evaluări personale. 9 Potrivit art.11 din Decizia 2009/936/JAI, fişierele de lucru pentru analiză pot fi: a) generale sau strategice, unde scopul este prelucrarea informaţiilor relevante privind o anumită problemă sau elaborarea sau îmbunătăţirea iniţiativelor de către autorităţile competente, astfel cum sunt definite la art.3 din Decizia Europol; b) operaţionale, unde scopul este obţinerea de informaţii privind unul sau mai multe acte cu caracter infracţional menţionate la art.3 din Decizia Europol, legate de un caz, o persoană sau o organizaţie, în scopul începerii, asistării sau încheierii, în conformitate cu art.14, alin.(2) din Decizia Europol, a anchetelor bilaterale sau multilaterale cu un caracter internaţional, cu condiţia ca două sau mai multe state membre să se numere printre părţile vizate.

~ 143 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

aplicare privind fişierele de lucru pentru analiză ale Europol10. Unităţile naţionale au posibilitatea de a transmite date pentru a fi introduse într-un fişier de lucru pentru analiză11, fie într-o formă structurată, fie într-o formă nestructurată. În caz de urgentă, aceste date pot fi transmise de către autorităţile competente în mod direct, Europol-ului. Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală Interpol Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală Interpol (OIPC-Interpol) reprezinta o instituţie interguvernamentală ce asigură asistenţa reciprocă între poliţiile ţărilor membre pentru prevenirea şi reprimarea criminalităţii de drept comun. OIPC este, în prezent, cea mai mare organizaţie mondială de poliţie, având totodată şi cea mai mare notorietate. Actuala denumire - Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală Interpol – i-a fost atribuită începând cu anul 1956, anterior având numele de Comisia Internaţională de Poliţie Criminală. La baza Organizaţiei stau numeroase documente fundamentale, respectiv: statutul OIPC-Interpol, care cuprinde 50 de articole; Regulamentul general de funcţionare a organizaţiei; Regulamentul financiar; Doctrina de funcţionare a Birourilor Centrale Naţionale şi Regulamentul radio-comunicaţiilor de poliţie12. Interpol este un mediator în ceea ce priveşte colaborarea practică a poliţiilor criminale din diferite state membre, dând naştere unor strategii comune de combatere a criminalităţii internaţionale. OIPC-Interpol joacă un rol important în cooperarea poliţienească europeană, datorită factorilor de care beneficiază şi, în special, datorită structurilor specifice de cooperare poliţienească europeană pe care le-a creat în ultimii ani, ceea ce explică studiul ei, din perspectiva europeană, care se dovedeşte a fi

10 Publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L325 din 11 decembrie 2009. 11 Statul membru care furnizează datele notifică Europol cu privire la scopul pentru care datele sunt furnizate şi orice restricţie privind utilizarea, ştergerea sau distrugerea acestora, inclusiv posibilele restricţii de acces în termeni generali sau specifici. Statul membru în cauză poate, de asemenea, informa Europol ulterior în legătură cu astfel de restricţii. 12 Iacob, Adrian, op.cit., pag. 158.

indispensabilă finalizării revizuirii organismelor specifice de cooperare internaţională. Necesitatea OIPC-Interpol13 se impune cu toate că la nivel european cooperarea statelor membre este una puternică. Europa continuă să deţină un loc important în cadrul OIPC-Interpol. Datorită faptului că marea majoritate a mesajelor Interpol-ului provin de la statele membre europene, în 1986 a fost creat Secretariatul European, cu atribuţii exclusive îndreptate înspre problemele regiunii. Funcţia de secretariat permanent al Conferinţei Regionale Europene este ocupată de Secretariatul European, calitate ce permite acestei structuri să efectueze studii pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii14. Începând cu anul 1988, sfera de competenţă a Secretariatului European s-a extins, ea dobândind de la acea dată, rolul Biroului European de Legătură. Luna septembrie a anului 2001 poate fi catalogată de către Secretariatul General al OIPC-Interpol drept o perioadă de reorganizare, Biroul European de Legătură transformându-se în Subdirectoratul pentru Europa urmând a fi ataşat Directoratului pentru Servicii de Poliţie regionale şi naţionale. În prezent, la conducerea acestuia se gasesc de 8 ofiţeri de poliţie din Germania, Franţa, Belgia, Slovenia, Elveţia şi Federaţia Rusă. Potrivit art.2 din Statutul OIPC-Interpol, obiectivele Organizaţiei sunt: ¾ să asigure şi să promoveze asistenţa reciprocă cea mai largă autorităţilor de poliţie criminală în cadrul legilor existente în diferite ţări şi în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului; ¾ să stabilească şi să dezvolte toate instituţiile capabile să contribuie în mod eficace la prevenirea şi represiunea infracţiunilor de drept comun. OIPC-Interpol nu are competenţă în domeniul politic, religios, militar ori rasial, competenţa sa limitându-se la infracţiunile de drept comun.

13 Magali, Sabatier, La coopération policière européenne, Paris, L’Harmattan, 2001. 14 Jidovu, Iuliana; Ungureanu, Ricu, Colaborarea organelor specializate în contracararea actelor teroriste, Sesiunea ştiinţifică internaţională cu tema „Afacerile interne şi justiţia în procesul integrării europene şi globalizării”, Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2010.

~ 144 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Respectând suveranitatea şi independenţa ţărilor membre, mijloceşte schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc la nivel internaţional, identifică şi coordonează activitatea de prindere a infractorilor urmăriţi internaţional, trimite informaţii indispensabile luării unor măsuri operative către autorităţile competente, putând solicita, la randul său, date necesare soluţionării unor cauze penale. Aşa cum s-a menţionat în doctrină15, în prezent, funcţiile principale ale OIPC-Interpol sunt următoarele: a) Asigurarea unui sistem global de comunicaţii pentru poliţiile din statele membre. Cerinţa esenţială a cooperării poliţieneşti internaţionale este îndeplinită în situaţia în care organele de poliţie din întreaga lume ajung să comunice între ele, într-un mod confidenţial. Pentru a susţine această comunicare, Interpol a introdus sistemul I-24/7, reprezentând o structură globală de comunicaţii. Perfecţionarea acestui sistem include, printre altele, accesul direct la bazele de date organizate la Secretariatul General. b) Furnizarea de baze de date de interes poliţienesc la nivel mondial. Pentru o mai buna colaborare între poliţiile din întreaga lume, sistemul accesului la informaţii trebuie să funcţioneze la cote maxime. Dezvoltarea acestui sistem a fost realizată de OIPC-Interpol prin implementarea bazei nominale şi cele de impresiuni digitale, fotografii, profile ADN, documente de călătorie furate16, autovehicule furate, imagini cu abuzuri pedosexuale, opere de artă furate şi notiţe Interpol. c) Servicii de sprijin operativ poliţienesc. Interpol-ul se concentrează, în prezent, pe eficientizarea domeniilor urmăriţilor, criminalităţii organizate, traficului de droguri şi de fiinţe umane, a criminalităţii financiare, pornografiei infantile pe internet, bioterorism, autovehiculele furate, operele de artă furate, precum şi în scopul cooperării interinstituţională la nivel internaţional.

Pentru a susţine progresul şi ascensiunea în sfera analizei judiciare, numeroşi specialişti din diferite domenii, s-au constituit în grupuri de lucru. Una dintre principalele atribuţii ale Interpolului este reprezentată de sprijinul acordat forţelor de poliţie din statele membre prin intermendiul sistemului notiţelor internaţionale ale Organizaţiei în vederea realizării schimbului de informaţii privitoare la infracţionalitate. Schimbul de informaţii vizează persoanele urmărite pentru comiterea unor infracţiuni de o gravitate deosebită, persoanele dispărute, cadavrele neidentificate, precum şi modul de acţiune în comiterea faptelor antisociale. Notiţele reprezintă un mijloc de cooperare poliţienească primordial, aşa cum rezultă din numărul de notiţe publicate în ultimii şase ani17. Procesul de publicare al notiţelor urmează să se perfecţioneze pe parcursul ralierii tărilor la I-24/7. Notiţele sunt publicate în secţiunea securizată a paginii web a OIPC-Interpol, la cererea utilizatorilor delegaţi din cadrul poliţiilor naţionale. Notiţele trebuie completate cu exactitate, respectându-se câmpurile indispensabile şi ataşându-se fotografiile, impresiunile digitale şi profilul ADN, dacă sunt disponibile. Extrase din notiţe pot fi de asemenea publicate în secţiunea publică a site-ului Organizaţiei, cu încuviintarea serviciului de poliţie care a solicitat transmiterea notiţei18. Interpol are în gestiune şi un sistem de notiţe şi de difuzări, avantajând cooperarea internaţională între statele membre, în scopul urmăririi făptuitorilor şi a suspecţilor, cât şi în vederea localizării persoanelor dispărute sau al adunarii de informaţii. Notiţa verde reprezintă un mijloc eficient de luptă împotriva exploatării sexuale a copiilor, concretizându-se prin avertizarea celorlalte state membre cu privire la prezenţa unui

15 Petrescu, Lăcrămioara; Constantinescu, Bogdan, Notiţele Interpol-instrument de cooperare poliţienească internaţională, Buletinul de Informare şi Documentare al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Secretariatul General, nr.3/2008, pag. 267. 16 Baza de date Interpol cu privire la documentele de călătorie furate permite membrilor Interpol să facă schimb de date referitoare la paşapoartele pierdute sau furate.

17 În anul 2008, OIPC-Interpol a emis la solicitarea Birourilor Centrale Naţionale un număr de 385 de notiţe galbene referitoare la persoanele dispărute. 18

http://www.interpol.int/Public/ICPO/FactSheets/GI02FR.pd f

~ 145 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

delincvent pedosexual cunoscut pe teritoriul 19 lor sau într-o regiune anume . Birourile Centrale Naţionale Interpol constituie punctul de sprijin naţional al cooperării poliţieneşti internaţionale. Birourile Centrale Naţionale, constituite la nivelul fiecarui stat membru OIPC-Interpol, sunt alcătuite din funcţionari naţionali care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia ţării lor. Menirea acestora este de a depaşi piedicile de care se loveşte cooperarea internaţională datorită diferenţei de structuri între poliţiile naţionale, barierelor lingvistice şi diferenţelor de sisteme juridice ale ţărilor membre. În general, rolul unui Birou Central Naţional constă în: ¾ centralizarea informaţiilor criminale şi a documentaţiei, în raport direct cu cooperarea poliţienească internaţională, obţinute din ţară şi transmiterea lor celorlalte Birouri Centrale Naţionale şi Secretariatului General; ¾ declanşarea, pe teritoriul naţional, a operaţiunilor şi actelor de poliţie solicitate de celelalte state membre prin intermediul Birourilor Centrale Naţionale; ¾ primirea cererilor de informaţii, verificări etc. transmise de alte Birouri Centrale Naţionale şi transmiterea răspunsurilor către Birourile Centrale Naţionale interesate. La nivel european, cooperarea dintre OIPCInterpol şi Europol are o importanţă deosebita în activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii. Conducatorii celor doua organizaţii de cooperare au apreciat ca „cele două organizaţii au un rol cu adevărat complementar de jucat în lupta împotriva criminalităţii internaţionale şi asigurarea că noi schimbăm în mod efectiv informaţii este crucială pentru această luptă”20. Birourile SIRENE Aquis-ul comunitar reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică tuturor statelor membre. Instrumentul fundamental de aplicare îl reprezintă Sistemul de

Informaţii Schengen, sistem cu cea mai mare bază de date din Europa. Prin autorităţilor desemnate în acest scop (SIRENE21), statelor membre li se permite obţinerea, dar şi transmiterea de date şi informaţii, cu privire la bunuri, vehicule şi persoane ale căror date au fost implementate în SIS. Birourile SIRENE reprezintă legătură unică atât între autorităţile poliţieneşti şi vamele naţionale, cât şi în cooperarea poliţienească în spaţiul Schengen22. Principalele activităţi desfăşurate de către birouri sunt de înregistrare a “alertelor” în sistem şi de supravegherea punerii în aplicare a acestora. De asemenea au şi un alt rol important, acela de cooperarea poliţienească transfrontalieră23. În conformitate cu prevederile Manualului SIRENE, Biroul verifică veridicitatea informaţiilor introduse în sistemele naţionale N-SIS, prin intermediul sistemului central C-SIS. Totuşi, pentru buna funcţionare a SIS, dar şi pentru aplicarea anumitor norme prevăzute în Convenţia Schengen, este necesar un schimb de informaţii în mod bilateral sau multilateral între statele comunitare. Potrivit Convenţiei Schengen, fiecare stat membru este obligat să-şi înfiinţeze o autoritate centrală care asigură schimbul de informaţii suplimentare legate de datele SIS. Biroul funcţionează în regim de dispecerat, 24h pe zi, 7 zile pe săptămână. Biroul SIRENE naţional este înfiinţat de către fiecare stat membru în parte, în conformitate cu art.7, alin.(2) din instrumentele juridice SIS II, cu scopul transmiterii de informaţii suplimentare. Principalele sale sarcini sunt: ¾ să asigure schimbul tuturor informaţiilor suplimentare, în conformitate cu dispoziţiile

19 Negoescu, Dalia-Encrita, Prevenirea şi combaterea traficului de persoane (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2009, pag. 135.

21 SIRENE reprezintă acronimul pentru „Supplementary Information Request at the National Entry” (Solicitări suplimentare de informaţii la intrarea pe teritoriul naţional) şi reprezintă principala sarcină a birourilor SIRENE, înfiinţate în cadrul tuturor statelor membre Schengen, mai precis schimbul de informaţii suplimentare dintre state privind alertele. 22 Scopul înfiinţării SIRENE constă în necesitatea schimbului de informaţii la nivelul tuturor statelor Schengen, în cadrul cooperării poliţieneşti internaţionale derulate între Statele Membre, în conformitate cu prevederile Convenţiei Schengen.

http://www.politiaromana.ro/revista_politiei/Nr_21/cooper are_internationala.htm

http://www.consilium.europa.eu/showpage.aspx?id=1179 &lang=ro

20

23

~ 146 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” 24

Manualului SIRENE , astfel cum prevede art.8 din instrumentele juridice SIS II; ¾ să coordoneze verificarea calităţii informaţiilor introduse în SIS II. Biroul SIRENE are ca principal rol specific responsabilitatea furnizării de informaţii în timp real utilizatorului final, cu posibilitatea completării informaţiei cu date suplimentare, în cel mai scurt timp25. Principiile fundamentale care stau la baza cooperării prin intermediul SIRENE, reglementate prin Decizia Comisiei 2008/334/JAI din 4 martie 2008 de adoptare a Manualului SIRENE şi a altor dispoziţii de aplicare a Sistemului de informaţii Schengen din a doua generaţie (SIS II)26, sunt următoarele: a) Disponibilitatea. Biroul SIRENE funcţionează 24 de ore, 7 zile pe săptămână pentru a asigura fluiditatea transmiterii informaţiilor între birourile naţionale. Acelaşi program se aplică şi birourilor naţionale SIRENE, pentru analize tehnice, asistenţă şi soluţii. b) Continuitatea. Fiecare birou SIRENE realizează o structură internă care să garanteze continuitatea gestionării, a personalului şi a infrastructurii tehnice. Membrii responsabili ai birourilor SIRENE au îndatorirea de a se întâlni de minimum 2 ori pe an pentru a evalua cooperarea statelor membre cu privire la informaţiile transmise, de a discuta măsuri ce trebuiesc a fi impuse şi de a clarifica anumite neclarităţi apărute pe parcurs. c) Securitatea. Potrivit art.10, alin.(2) din instrumentele juridice SIS II, statele membre sunt obligate să-şi implementeze aceleaşi măsuri de securitate în propriul sistem N. SIS II, iar recomandările şi cele mai bune practici menţionate în Catalogul Schengen-UE trebuie să se recunoască în practică. În caz de forţă majoră, reprezentanţii SIRENE pot apela la 24 Manualul SIRENE este un set de instrucţiuni destinate birourilor SIRENE care descriu detaliat normele şi procedurile care stau la baza schimbului bilateral sau multilateral de informaţii suplimentare. Acesta reprezintă o dispoziţie de aplicare necesară pentru utilizarea operaţională a SIS II în conformitate cu instrumentele juridice SIS II. Normele detaliate pentru schimbul de informaţii suplimentare sunt adoptate în conformitate cu procedura definită la art.51, alin.(2) din Regulamentul SIS II şi art.67 din Decizia SIS II, sub forma unui manual intitulat „manualul SIRENE”. 25 http://depabd.mai.gov.ro/brosuraSIS.pdf 26 Publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L123 din 8 mai 2008.

sistemul de baze de date şi la computerul de rezervă, instalate într-un loc secundar. Totodată, pentru a proteja sediile birourilor SIRENE, sunt obligatorii măsuri de securitate, fizice şi organizatorice. Potrivit instrumentelor juridice SIS II, sediile birourilor SIRENE trebuie să îndeplinească cerinţe corespunzătoare de securitate, în caz de ameninţări fie în vecinătatea birourilor, fie în locul în care se află sediul. Unele dintre exemple ar fi: alimentare electrică de rezervă, alarme cu senzori, uşi securizate şi închise, ferestre exterioare echipate cu sisteme de securitate, agenţi de pază, ziduri din beton sau cărămidă care să împrejmuiască locul, sistem de stingere a incendiilor, sistem de cooperare cu brigada de pompieri, înregistrări ale intrărilor, ieşirilor şi a evenimentelor neobişnuite, sedii speciale ce vor fi folosite pentru persoanele care nu au acces să intre în birourile SIRENE etc. Măsurile sunt specifice fiecărui stat membru în parte. De asemenea, statele membre sunt cele care controlează eficacitatea acestor măsuri de securitate şi implementează măsuri organizaţionale pentru a asigura conformitatea cu instrumentele juridice SIS II. d) Confidenţialitatea. În conformitate cu art.11 din instrumentele juridice SIS II, întreg personalul SIRENE se supune principiului confidenţialităţii, respectând normele naţionale în domeniul secretului de serviciu. Aceste norme vor fi respectate cu stricteţe şi după încetarea contractului de muncă sau al mandatului respectiv. e) Accesibilitatea. Pentru a-şi îndeplini activitatea de transmitere a informaţiilor suplimentare către furnizorul central, în timp util şi eficient, personalul SIRENE are acces la toate informaţiile naţionale şi la consiliere specializată. f) Comunicări. În art.4, alin.(1), lit.c) din instrumentele juridice SIS II se specifică faptul că birourile SIRENE deţin o reţea virtuală criptată consacrată datelor din SIS II şi schimbului de date între birourile SIRENE. Doar atunci când acest canal nu poate fi folosit, se poate apela la un alt mijloc de comunicare, securizat în mod corespunzător. Canalul de comunicare va fi stabilit, de la caz la caz, în funcţie de securitatea şi calitatea pe care trebuie s-o respecte comunicarea. În cazul unei comunicări între două state membre, este

~ 147 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

necesară a fi folosită o limbă cunoscută de ambele părţi. Biroul SIRENE va răspunde într-un termen de doisprezece ore la orice informaţie cerută de către unul dintre statele membre. Prioritatea răspunsurilor va fi în funcţie de gravitatea cazului şi de categoria de semnalare. Informaţiile se transmit prin formulare standar. Dar mai sunt şi cazuri în care acestea se transmit prin adresă de e-mail specială şi securizată. g) Calitatea datelor. În conformitate cu art.7, alin. 2) din instrumentele juridice SIS II, membrii birourilor SIRENE coordonează verificarea calităţii informaţiilor introduse în SIS II. Printr-un control naţional va fi verificat raportul semnalări/rezultate pozitive şi a conţinutului şi calităţii datelor. Pentru a se permite îndeplinirea acestor atribuţii, sunt necesare a fi disponibile asistenţa informatică şi drepturile de acces la sisteme. h) Structuri. Pentru a se evita conflictele de competenţă cu alte organisme naţionale, este necesar ca atât autorităţile naţionale, cât şi Birourile SIRENE, responsabile de cooperarea poliţienească internaţională, să se organizeze în mod structurat. i) Arhivarea. Fiecare stat membru stabileşte condiţiile de păstrare a informaţiilor. Biroul SIRENE din statul membru care a emis semnalarea are obligaţia de a păstra şi de a pune la dispoziţia celorlalte state membre toate informaţiile privind propriile semnalări, în special referinţa la decizia care a dus la emiterea semnalării. Colegiul European de Poliţie În data de 15-16 octombrie 1999, la întrunirea de la Tampere, s-a adus în discuţie de către Consiliul European despre necesitatea înfiinţării unui Colegiu European de Poliţie pentru pregătirea înalţilor resposabili ai forţelor de poliţie. Astfel, se adoptă Decizia 2000/820/JAI în data de de 22 decembrie 2000, de către Consilul European, prin care se înfiinţează Colegiul European de Poliţie. Acesta este cunoscut şi sub denumirea de CEPOL, prescurtare provenită din limba franceză. CEPOL reuneşte institutele naţionale de formare din statele membre, institute ce aveau ca sarcini şi pregătirea înalţilor responsabili de poliţie. După adoptarea Deciziei 2000/820/JAI, s-a demonstrat că funcţionarea CEPOL ar putea fi

remediată dacă acesta ar fi subvenţionat din bugetul general al UE şi dacă Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene şi Regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Comunităţilor Europene s-ar aplica directorului şi personalului secretariatului CEPOL. Din acest motiv, Decizia 2000/820/JAI a fost abrogată şi înlocuită cu o nouă decizie a Consiliului privind CEPOL. Art.5 din Decizia Consiliului 2005/681/JAI din 20 septembrie 2005 de instituire a Colegiului European de Poliţie (CEPOL) şi de abrogare a Deciziei 2000/820/JAI27 prevede că „scopul CEPOL este de a contribui la formarea înalţilor responsabili de poliţie ai statelor membre prin optimizarea cooperării dintre diversele componente ale CEPOL. Acesta susţine şi dezvoltă o abordare europeană a principalelor probleme cu care se confruntă statele membre în combaterea criminalităţii, în prevenirea infracţiunilor şi menţinerea legii şi ordinii şi a siguranţei publice, în special în ceea ce priveşte dimensiunile transfrontaliere ale acestor probleme”. CEPOL este o Academie pentru pregătirea ofiţerilor de poliţie superiori şi de rang mediu din UE. Misiunea sa este de a ajuta forţele de poliţie naţionale în lupta lor împotriva criminalităţii, în special împotriva criminalităţii transfrontaliere. Această instituţie desfăşoară cursuri de pregătire în domeniul politicilor europene începând cu anul 2001. Ţinta principală a CEPOL este de a ajuta ofiţerii de poliţie din statele membre ale UE să dobândească cât mai multe cunoştinţe despre sistemul poliţienesc şi despre cooperarea poliţienească transfrontalieră în Europa. Totodată, CEPOL îşi îndeplineşte atribuţiile şi în ţări ce nu fac parte din UE, dar şi cu ţări candidate. CEPOL îşi are sediul permanent în Regatul Unit al Marii Britanii, în Bramshill. Pregătirea reciprocă a ofiţerilor superiori din statele UE, pe anumite subiecte-cheie, aduce o valoare ridicată pregătirii naţionale, contribuind la rentabilizarea eforturilor forţelor de poliţie în lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere. Pentru a le extinde cunoştinţele în domeniul sistemelor naţionale de poliţie, referitoare la instrumentele şi mecanismele de 27 Publicată în „Jurnalul oficial al Uniunii Europene” nr. L256 din 1 octombrie 2005.

~ 148 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

cooperare ale UE, cât şi referitoare la o largă categorie de subiecte specifice, cum ar fi combaterea migraţiei ilegale, terorism, trafic cu fiinţe umane sau controlul frontierelor, CEPOL, începând cu anul 2001, a oferit cursuri ofiţerilor superiori. CEPOL, prin experienţa dobândită şi prin rezultatele obţinute, a ajuns la concluzia că trebuie implementată în statele membre ideea de prevenire şi nu cea de combatere. Au fost realizate proiecte care să reducă riscul de victimizare ori teama de criminalitate în comunităţi. Această perspectivă admite atât costurile financiare din partea statului pentru tragerea la răspundere penală a infractorilor, cât, mai ales costurile sociale pe care le suportă comunitatea în ansamblul ei în momentul şi ca o consecinţă a producerii unei fapte antisociale28. Principalele obiective ale CEPOL sunt următoarele29: 1) sporirea cunoaşterii sistemelor şi structurilor naţionale de poliţie ale altor state membre şi extinderea cooperării transfrontaliere în domeniul poliţiei în interiorul UE; 2) îmbunătăţirea cunoaşterii instrumentelor internaţionale şi ale Uniunii, în special în următoarele sectoare: a) instituţiile UE, funcţionarea şi rolul acestora, precum şi mecanismele decizionale şi instrumentele juridice ale UE, în special în ceea ce priveşte implicaţiile acestora pentru cooperarea în domeniul aplicării legii; b) obiectivele, structura şi funcţionarea Europol, precum şi modalităţile de maximizare a cooperării dintre Europol şi serviciile competente de aplicare a legii din statele membre în combaterea criminalităţii organizate; c) obiectivele, structura şi funcţionarea Eurojust; 3) asigurarea formării corespunzătoare cu privire la respectarea garanţiilor democratice, în special cu referire la drepturile de apărare. CEPOL, pentru a-şi îndeplini obiectivele, desfăşoară următoarele activităţi specifice:

¾ oferă înalţilor responsabili de poliţie cursuri de formare, pe baza standardelor comune; ¾ elaborează programe pentru formarea poliţiştilor de nivel intermediar, acelora de teren de nivel intermediar şi de teren pentru cooperarea transfrontalieră între forţele de poliţie din Europa, ajută la crearea de programe adecvate de formare avansată şi dezvoltă şi asigură formarea formatorilor; ¾ cooperează şi în domeniul criminalităţii organizate, asigurând formarea specializată pentru poliţiştii care joacă un rol-cheie în combaterea criminalităţii transfrontaliere; ¾ răspândeşte bunele practici şi rezultatele documentării; ¾ formează pentru pregătirea forţelor de poliţie ale statelor membre UE în vederea participării la gestionarea nemilitară a crizelor; ¾ formează poliţiştii care joacă un rol-cheie in tările candidate; ¾ ajută la efectuarea de schimburi reciproce de poliţişti în contextul formării; ¾ asigură punerea în aplicare a măsurilor de securizare necesare prin dezvoltarea unei reţele electronice destinate să sprijine CEPOL în îndeplinirea îndatoririlor sale; ¾ oferă înalţilor responsabili de poliţie posibilitatea de a dobândi mai multe limbi străine. CEPOL poate lua în considerare recomandările făcute de Europol şi/sau de unitatea specială alcătuită din şefii de poliţie din statele membre ale UE, fără a aduce atingere normelor care reglementează adoptarea programului de lucru al CEPOL. Conform dispoziţiilor art.10, alin.(9) din Decizia Consiliului 2005/681/JAI, Consiliul de administraţie al CEPOL adoptă: ¾ programe, module de formare, tehnici de învăţare generale, precum şi orice alte tactici de învăţare şi predare; ¾ hotărârea de numire a directorului; ¾ după ce se votează în unanimitate, proiectul de buget se prezintă Comisiei; ¾ după consultări cu Comisia, se prezintă programul de lucru Consiliului pentru a fi aprobat; ¾ se întocmesc raportul anual şi cel pe cinci ani al CEPOL, pentru a fi prezentate Comisiei şi Consiliului, pentru a permite Consiliului să le analizeze şi să le aprobe;

28 Şipoş, Helen, Abordări ale activităţii de prevenire a criminalităţii în cadrul CEPOL, Buletinul de Informare şi Documentare al Ministerului Administraţiei şi InternelorSecretariatul General, nr.2/2009, pag. 284. 29 Art.6 din Decizia Consiliului 2005/681/JAI din 20 septembrie 2005 de instituire a Colegiului European de Poliție (CEPOL) şi de abrogare a Deciziei 2000/820/JAI.

~ 149 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

¾ se redactează normele de punere în aplicare referitoare la personalul CEPOL, la recomandarea directorului şi după ce a fost solicitat acordul Comisiei. Organizaţia Companiilor Europene de Transport Feroviar şi Autorităţilor Poliţieneşti Anul 1980 a fost marcat de înfiinţarea Organizaţiei Companiilor Europene de Transport Feroviar şi Autorităţilor Poliţieneşti (COLPOFER) având ca scop realizarea colaborării între companiile vest-europene de căi ferate. Datorită faptului că organizarea şi funcţionarea transporturilor feroviare diferă de la o ţară la alta, de la început s-a urmărit a se obţine un schimb util de informaţii, o armonizare a sistemelor cât şi o bună cooperare30. Organele cu atribuţii pe linia securităţii căilor ferate au realizat o îmbunătăţire a metodelor şi tehnicilor pentru contracararea faptelor ilicite pentru că delicvenţa bine conturată, indiferent de tipul acesteia, este atrasă de transporturile feroviare. Organizaţia COLPOFER are ca principale obiective31: ¾ atât schimbul de experinţă, cât si de informaţii se va realiza pe baza sistemelor de prevenire şi combatere a infracţiunilor pe căile ferate; ¾ realizarea combaterii criminalităţii pe căile şi mijloacele de transport feroviar, prin tratarea acestei probleme în comun; ¾ în problemele de interes comun şi în ceea ce priveşte securitatea internaţională a căilor ferate se va realiza schimbul de informaţii; ¾ principii comune referitoare la securitatea căilor ferate vor fi dezvoltate; ¾ prin coordonarea acţiunilor se vor îmbunătăţi rezultatele măsurilor de securitate internaţională; ¾ examinarea atentă a metodologiilor şi sistemelor ce conduc la dezvoltarea securităţii transporturilor pe căile ferate; ¾ transmitrea de recomandări privind îmbunătăţirea securităţii transporturilor internaţionale pe calea ferată;

30 Gîfei, Sorin, Managementul ordinii şi siguranţei publice în transporturile feroviare, navale şi aeriene (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2009. 31 http://www.politiaromana.ro/DPT/cooperare_ internatio nala.htm

¾ dirijarea şi colaborarea privind realizarea securităţii transporturilor feroviare. COLPOFER are ca membrii Companiile Europene de Transport Feroviar, dar şi autorităţi poliţieneşti cu sarcini pe linia securităţii în domeniul transporturilor. Anual se organizează două conferinţe, în cadrul cărora se discută aspecte de natură administrativă ale organizaţiei, priorităţi de acţiune, activitatea grupurilor de lucru etc. În prezent, la această organizaţie au aderat 40 de membri din 24 de ţări. IGPR a aderat la COLPOFER la data de 7 martie 2007, odată cu adoptarea Hotărârii Guvernului nr.230/2007 pentru aprobarea afilierii Inspectoratului General al Poliţiei Române, reprezentat de Direcţia Poliţiei Transporturi, la Organizaţia Companiilor Europene de Transport Feroviar şi Autorităţilor Poliţieneşti (COLPOFER) şi a plăţii contribuţiei anuale32. COLPOFER are următoarea structură: Consiliul General –deciziile din cadrul organizaţiei se iau în acest for superior, având ca membrii şefii tuturor organizaţiilor. Ca regulă, întrunirea Consiliului se realizează de două ori pe an (conferinţele de primăvară şi toamnă) la invitaţia preşedintelui organizaţiei. Preşedintele şi Vicepreşedintele atât reprezentarea organizaţiei pe plan extern , cât şi monitorizarea implementării rezoluţiilor Consiliului General sunt efectuate de aceştia. Secretariatul General – are atribuţii în administrarea organizaţiei, planificarea bugetului şi gestionarea fondurilor. Grupul de Coordonare – organizează conferinţele şi este alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, secretarul general, precum şi alte 3 persoane din cadrul organizaţiilor membre. Decizia privind constituirea unor grupuri de lucru pe probleme specifice, care vizează în principal securizarea căilor şi mijloacelor de transport feroviar, aparţine Consiliului General. De asemenea, acesta stabileşte, scopurile şi perioada pentru care sunt constituite grupurile de lucru, precum şi cine le conduce.

32 Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.176 din 13 martie 2007.

~ 150 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Grupurile de Lucru create pentru soluţionarea problemelor au abordat sau abordează următoarele lucruri 33: ¾ Biletele de călătorie falsificate /fraude; ¾ Colaborarea din timpul evenimentelor majore; ¾ „Brenner group” – (Grup regional privind infracţionalitatea transfrontalieră pe calea ferată); ¾ Securitatea în transporturile feroviare internaţionale; ¾ „Securitatea transporturilor feroviare în Sud-Estul Europei” (Grup de lucru „DACIA”); ¾ Coridorul X Pan-European; ¾ Furturile de metale („Metal Theft”). ¾ Lupta împotriva globalizării ameninţărilor teroriste. Până în prezent, COLPOFER şi-a dovedit pe deplin utilitatea prin activităţile desfăsurate. La realizarea unor transporturi feroviare mai sigure şi la îmbunătăţirea încrederii populaţiei în transportul pe calea ferată au contribuit, cu siguranţă, schimbul de date şi informaţii, stabilirea şi implementarea celor mai bune practici europene, activităţile comune şi toate celelalte activităţi. Reţeaua Europeană a Institutelor de Criminalistică Reprezentanţii a 11 laboratoare guvernamentale vest-europene au înfiinţat, în cadrul unei întâlniri oficiale care a avut loc la Rijswijk (Olanda) la data de 20 octombrie 1995, Reţeaua Europeană a Institutelor de Criminalistică (European Network of Forensic Science Institutes – ENFSI). Totodată, fondatorii ENFSI au semnat la data de 25 octombrie 1995 Memorandumulacord care reglementează activitatea Reţelei, au ales prima conducere şi au stabilit sigla („ochiul european”)34. Statele membre au aprobat prima constituţie a EFNSI şi au stabilit baza structurii actuale la Întălnirea Anuală din anul 1999 de la Moscova. Tot în acest an a fost înfiinţat site-ul ENFSI (www.enfsi.eu.), devenind treptat principala sursă de informare şi principalul mijloc de comunicare între membri, Conducere, Comitete şi Grupuri de Lucru. Constituirea ENFSI a avut ca scop diseminarea cunoştinţelor existente, asigurarea

schimbului de experienţă şi atingerea unor acorduri comune, fiind recunoscută ca un grup de experţi în domeniul criminalisticii. Fiind o organizaţie profesională, ENFSI stabileşte şi menţine relaţii de lucru cu instituţii similare, acordând sprijin şi acreditare laboratoarelor de profil în implementarea bunelor practici, a standardelor de calitate şi a procedurilor de lucru europene în domeniu35. Numărul de membrii ENFSI a crescut în mod constant de-a lungul timpului încă de la înfiintare, ceea ce a dus la dezvoltarea cu succes a acesteia, de la 11 laboratoare în anul 1995, la 60 în prezent. Domeniile-cheie din cadrul ENFSI sunt acoperite în totalitate de cele trei Comitete Permanente: ¾ Comitetul Grupurilor de Lucru ale Experţilor (EWGC), care cuprinde un număr de 16 Grupuri de Lucru; ¾ Comitetul privind Asigurarea Calităţii şi a Competenţei (QCC); ¾ Academia Europeană de Criminalistică (EAFS). La Simpozionul Internaţional de Criminalistică, organizat la Lyon (Franţa), în anul 2004, de către OIPC-Interpol, conducerea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, a stabilit legături cu conducerile mai multor institute de criminalistică din statele europene – Bulgaria, Spania, Slovenia, Italia, constituite în ENFSI. Necesitatea afilierii Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române la această organizaţie profesională internaţională care dă girul recunoaşterii în Europa şi în lume a rezultat în urma discuţiilor purtate în cadrul lucrărilor Simpozionului36. Iniţierea demersurilor necesare pentru ca Institutul de Criminalistică din Poliţia Română să devină membru al ENFSI a avut loc prin

33 http://www.politiaromana.ro/DPT/cooperare_ internatio nala.htm 34 http://www.politiaromana.ro/Criminalistic/enfsi.htm

35 http://www.gov.ro/nota-de-fundamentare-h-g-nr-120105-10-2005__l1a83873.html 36 Calitatea de membru al ENFSI reprezintă o recunoaştere a profesionalismului criminaliştilor din Poliţia Română şi care vor beneficia, pe lângă un schimb permanent de publicaţii de specialitate şi de posibilitatea ca poliţiştii români ce lucrează în domeniu, să participe în grupuri de lucru, pe principalele specializări (balistică, traseologie, grafică, tehnica documentelor, chimie, ADN etc.), în cadrul cărora se fac schimburi de experienţă pentru diseminarea rezultatelor pozitive obţinute cu ocazia examinărilor de laborator şi adoptarea unor proceduri comune de lucru.

~ 151 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Memorandumul cu tema “Iniţierea negocierilor pentru afilierea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române la Reţeaua Europeană a Institutelor de Ştiinţe Criminalistice (ENFSI)”, aprobat de Primul-Ministru al Guvernului României. Astfel, la data de 3 mai 2005 are loc o vizită de evaluare a Institutului de Criminalistică din Poliţia Română efectuată de reprezentanţi ai organizaţiei europene, în cadrul căreia au fost prezentate date de ordin organizatoric, atribuţiile, modalităţile de lucru şi cadrul legal care reglementează funcţionarea acestei structuri. La data de 26 mai 2005, după analiza evaluării efectuate de către reprezentanţii organizaţiei, Consiliul Director al ENFSI a luat decizia afilierii cu drepturi depline a Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului

General al Poliţiei Române la această organizaţie. În anul 2012, activitatea ENFSI a avut o evoluţie importantă din perspectivă calitativă în mai multe domenii, printre care, incluzânduse şi aprobarea de către membrii ENFSI a politicii privind testele de competenţă şi exerciţiile de colaborare. Cele 16 Grupuri de lucru specializate au îndeplinit cu succes atribuţiile lor privind schimbul de informaţii, asigurând cooperarea între experţii criminaliştii. Ca parte integrantă a asigurării calităţii, Grupurile de lucru specializate au efectuat în anul 2010 diverse exerciţii de colaborare şi teste de competenţă36. .

1

BIBLIOGRAFIE

1.

Gîfei, Sorin, Managementul ordinii şi siguranţei publice în transporturile feroviare, navale şi aeriene (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2009 2. http://www.consilium.europa.eu/showpage.aspx?id=1179&lang=ro 3. http://www.gov.ro/nota-de-fundamentare-h-g-nr-1201-05-10-2005__l1a83873.html 4. http://www.interpol.int/Public/ICPO/FactSheets/GI02FR.pdf 5. http://www.politiaromana.ro/Criminalistic/enfsi.htm 6. http://www.politiaromana.ro/DPT/cooperare_internationala.htm 7. Jidovu, Iuliana; Ungureanu, Ricu, Colaborarea organelor specializate în contracararea actelor teroriste, Sesiunea ştiinţifică internaţională cu tema „Afacerile interne şi justiţia în procesul integrării europene şi globalizării”, Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2010. 8. Negoescu, Dalia-Encrita, Prevenirea şi combaterea traficului de persoane (teză de doctorat), Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, Bucureşti, 2009 9. Petrescu, Lăcrămioara; Constantinescu, Bogdan, Notiţele Interpol-instrument de cooperare poliţienească internaţională, Buletinul de Informare şi Documentare al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Secretariatul General, nr.3/2008 10. Şipoş, Helen, Abordări ale activităţii de prevenire a criminalităţii în cadrul CEPOL, Buletinul de Informare şi Documentare al Ministerului Administraţiei şi InternelorSecretariatul General, nr.2/2009

36

The ENFSI Annual Report 2010.

~ 152 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

SISTEMUL DE PREGĂTIRE SPECIFICĂ POLIŢIENEASCĂ ÎN STATE SCHENGEN Drd. Gabriel Cristian GHERGHE Academia de Poliție „A.I.Cuza” [email protected]

Abstract: Physical training of policemen and the teenagers in the police schools at EU level is an important objective nowadays when crominal groups own and use paramilitary forces very well trained. Member States have in their curricula, both for the entrance examination and for the training period an important number of hours for special training. This article underlines the main patterns of basic and further physical training od police officers in the operative field as well as special forces in the Member States. Keywords:

physical training, specific police training, legal training, police special forces, students in the Police Academy

Instituţii de învăţământ specializate în pregătirea poliţienească din statele membre ale uniunii europene Republica Cehă. 1 Academia de Poliţie a Republicii Cehe a fost înfiinţată prin Legea 232/1992 privind şcolile de poliţie ale „Federal Assembly of the CzechoSlovak federal Republic” precum şi Academia de Poliţie. Dată fiind poziţia sa în sistemul universitar, este considerată o universitate de stat în baza prevederilor Legii nr.111/1998 privind universităţile, şi pregăteşte specialişti mai ales pentru unităţile Ministerului de Interne şi ale Poliţiei Republicii Cehe. Din primul moment, de la înfiinţarea sa în 1992, a fost descrisă ca fiind o şcoală deschisă şi pentru studenţii civili care sunt interesaţi de probleme de securitate şi poliţie. Funcţia Academiei de Poliţie poate fi reprezentată de numeroase activităţi de cercetare şi ştiinţă, precum şi o serie de publicaţii interesante, eseuri, materiale de studiu şi activităţi didactice moderne. Calitatea de membră a UE a Republicii Cehe a deschis noi oportunităţi şi posibilităţi pentru Academia de Poliţie. În comparaţie cu universităţile similare din străinătate, cursurile Academiei sunt în conformitate cu tendinţele 1 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=czech-republic

moderne ale universităţilor, Academia fiind de fapt în conformitate cu şcolile de poliţie din străinătate. În anul 2008, au fost înfiinţate două facultăţi: Facultatea de studii juridice şi de securitate, precum şi Facultatea de Management al Securităţii. Programele de studiu de licenţă: Specializare: studii juridice de securitate Obiecte de studiu: cursuri de drept al securităţii Activităţi de poliţie Criminalistica şi alte activităţi criminalistice Specializare: administraţie publică Obiecte de studiu:Managementul securităţii în administraţia publică Programe de masterat: Specializare: ştiinţe juridice şi de securitate Obiecte de studiu : Management de poliţie şi criminalistică Specializare: Administraţie publică Obiecte de studiu: Managementul securităţii în administraţia publică Programe de doctorat: Specializarea: Ştiinţe juridice şi de securitate Obiecte de studiu: Managementul securităţii şi criminalistică Academia de Poliţie a Republicii Cehe organizează conferinţe internaţionale pe tematici de actualitate, în concordanţă cu condiţiile

~ 153 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

MEPA sau cele conform înţelegerilor bilaterale. Academia de Poliţie a Republicii Cehe din Praga nu este o parte componentă a structurii organizatorice a Poliţiei din Republica Cehă. Academia de Poliţie a Republicii Cehe din Praga este o structură a statului, aflată sub conducerea Ministerului de Interne a Republicii Cehe. Universitatea Germană de Poliţie 2 Universitatea Germană de Poliţie este universitatea germană centrală de poliţie, furnizarea de educaţie şi dezvoltare fiind concepută pentru serviciul de senior de poliţie în Germania. Aceasta este situată la MünsterHiltrup, şi a început procedura de formare în 2006. DHPol a apărut de la Polizei-Führungsa kademie fostul Polizeiinstitut Hiltrup. Această instituţie a fost înfiinţată în acelaşi loc în timpul anilor 1940. Printre principalele funcţii ale DHPol este de a oferi o legătură între ştiinţă şi poliţie practic, stabilind, astfel, la un forum de discuţii privind problemele de poliţie relevante cu care se confruntă în Republica Federală Germania . Aproximativ 120 de elevi, 26 de profesori şi lectori în cursul principal pentru viitorii ofiţeri de rang înalt; aproximativ 2000 de elevi, plus 300 de ofiţeri de poliţie în formare continuă. Curs avansat pentru ofiţeri superiori de stat federal şi landuri. Calendarul de cursuri de la Universitatea de Poliţie germană este prezentat într-un program anual. Acesta include aproximativ 50 de cursuri, dintre care 10 sunt planificate pe plan internaţional sau cu participare internaţională, inclusiv traducerea simultană în limba engleză. Instruirea avansată este continuarea siste matizată a formării iniţiale. Aceasta este determinată într-un concept cadru, care luând în considerare evoluţiile actuale este continuată şi implementată în detaliu, în funcţie de cerinţe, şi este orientată spre aceleaşi principii educa ţionale, metodice şi didactice care se aplică pentru DHPol. Alinierea normală interdisci plinară a cursurilor de formare pe de o parte îşi propune să sprijine, să însoţească şi să promoveze procesele de restructurare internă ale poliţiei şi pe de altă parte, să consolideze poziţia de integrare a serviciilor de poliţie în

cadrul societăţii. În plus faţă de formarea profesională a personalului, competenţa socială şi metodică a participanţilor se doreşte a fi crescută şi consolidată. Republica Federală Germania este formată din 16 state federale (Länder): Fiecare Land are propriul serviciu de poliţie. În plus faţă de acesta, există două servicii de poliţie federală: Poliţia Federală (fosta Poliţie Federală de Frontieră) şi Biroul Federal a Poliţiei Criminale (Bundeskri minalamt, BKA). Fiecare serviciu de poliţie îşi are dreptul poliţienesc propriu pentru domeniile sale de responsabilitate. Katowice - Piotrowice POLONIA Şcoala de Poliţie din Katowice a fost înfiin3 ţată la data de 1 februarie 1999 . Aceasta a fost deschisă ca răspuns la eforturile comunităţii de poliţie care urmărea introducerea unor schimbări organizatorice în poliţie, cu scopul de a reduce numărul tot mai mare de infracţiuni şi de a crea un centru poliţienesc didactic în sudul Poloniei, unde o treime dintre poliţiştii polonezi îşi desfăşoară activitatea. Decizia de a localiza Şcoala în Katowice a fost puternic susţinută de către autorităţile administrative şi de autoguvernare, de managementul Poliţiei din Provincia Silezia, de Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi de Inspectoratul General al Poliţiei. Şcoala se află în partea din Katowice numită Piotrowice. Are legături de transport, cu oraşele cele mai importante din fiecare parte a ţării. În prezent, Şcoala de Poliţie din Katowice învaţă aproximativ 550 de elevi în diferite tipuri de programe şcolare, iar în viitorul apropiat acest număr va creşte la 740. În şcoala de Poliţie din Katowice lucrează 69 profesori. Baza rezidenţială a Şcolii de Poliţie din Katowice include cămine cu camere de trei sau patru persoane, mobilate funcţional şi echipate, care garantează condiţii excelente pentru studiu şi odihnă. Şcoala se concentrează pe formarea de poliţişti specializaţi pentru intervenţii în caz de revoltă, care îşi efectuează serviciul în condiţiile specifice ale marilor aglomerări urbane. Formarea se bazează pe programe moderne şi modificate în mod regulat, luând în considerare modelele pozitive deja existente şi modele de

2 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=germany

3 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=poland

~ 154 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

educaţie, aplicate de poliţie în alte ţări. În afară de formarea poliţiştilor nou-admişi, Şcoala de Poliţie din Katowice desfăşoară următoarele cursuri de specializare : Pentru poliţiştii care îndeplinesc sarcini defensive în domeniul prevenirii violenţei în familie, pentru poliţiştii care îndeplinesc sarcini în cadrul procedurilor administrative, pentru poliţiştii care îndeplinesc rolul de procurori, pentru poliţiştii care desfăşoară proceduri de pregătire, pentru purtători de cuvânt, pentru lupta împotriva traficului de fiinţe umane, în tactica de interogare şi tehnici, în tactica de intervenţie şi tehnici, pentru poliţiştii care au intervenit împotriva persoanelor agresive şi periculoase, în acordarea de ajutor de urgenţă în condiţii de activităţi speciale, în utilizarea Sistemului Informatic Naţional de Poliţie din sfera de aplicare a problemelor de prevenire, pentru tutorii care îndeplinesc sarcini legate de adaptarea profesională a poliţiştilor într-o perioadă de serviciu de pregătire, în utilizarea Sistemului Naţional de Poliţie informaţiile şi resursele informaţionale ale Centrului de Informare Naţional în sfera de aplicare a problemelor operaţionale şi de anchetă, în cooperarea cu mass-media, pentru organizatorii de dezvoltare profesională locală în Poliţie, în metodologia de predare a persoanelor responsabile pentru dezvoltarea profesională locală. Intrarea Poloniei în structurile Uniunii Europene a deschis noi perspective şi posibilităţi pentru Şcoala de Poliţie din Katowice de a începe cooperarea cu poliţiile din alte ţări europene. Partenerii şcolii de Poliţie din Katiwice sunt şcolile de poliţie din Ostrava, Brno şi Holešov din Republica Cehă, în Kosice şi Pezinok lângă Bratislava în Slovacia, IvanoFrankivsk din Ucraina, Klaipėda din Lituania, Nienburg în Germania şi Cluj-Napoca din România. De asemenea, cooperează cu Şcoala de Poliţie din Moena şi departamentul de poliţie Guardia di Finanza din Italia, Academia de Poliţie Loures Lisabona, din Portugalia şi cu FrankfurtHahn din Germania . Sub auspiciile CEPOL a organizat trei activităţi: Seminarul pentru ţările candidate (2009, 2010) şi cursul privind Cunoaşterea sistemelor europene de Poliţie

(2011). Datorită fondurilor europene au realizat trei proiecte: I. Siguranţă pe pârtiile de schi în formare şi formare profesională în Poliţie; II. Piaţa Comună, sechestrul bunurilor sau al probelor în cadrul procedurilor de criminalitate financiară ; III. Drepturile omului, obligaţii comune şi diferite probleme în sistemele de poliţie. Spania Instituţia spaniolă de aplicare a legii oferă educaţie în domeniul poliţienesc în trei şcoli de poliţie (Centrul de Formare, Centrul de Promovare şi actualizare şi Centrul de Specia4 lizare) . Mai multe instituţii cooperează în procesul de formare: Universităţi, sistemul judiciar şi ministerul public etc. Divizia de formare şi de îmbunătăţire este situată în Madrid. Trei Centre de formare se află în Avila şi Madrid. Centrul de formare din Avila. Centrul de formare este responsabil pentru acei cursanţi care au trecut cu succes unele teste selective într-o examinare publică, şi aspiră la cariera de subofiţeri de poliţie sau ofiţeri. Cursanţii trebuie să treacă printr-o perioadă de formare de un an pentu subofiţeri, respectiv de doi ani pentru ofiţeri. După ce cursanţii au trecut prin toată perioada academică din cadrul Centrului, ei trebuie să se confrunte cu o perioadă de practică în secţiile de poliţie. După toate acestea, vor obţine un Certificat eliberat de Ministerul Educaţiei în calitate de experţi de Poliţie (subofiţeri), sau o diplomă universitară de Poliţie (ofiţeri ). Centrul de promovare din Madrid. Acest centru este dedicat acelor stagiari care fac parte deja din Corpul de Poliţie spaniolă şi urcă până la un rang sau o categorie profesională superioară. În acest Centru, formarea în domeniul poliţienesc încearcă să ofere o instruire profesională, astfel încât poliţiştii bărbaţi sau femei să poată face faţă acestor noi responsabilităţi în funcţie de gradul sau categoria nouă. Centrul de Actualizare şi Specializare din Madrid. Centrul de actualizare şi specializare: Acesta este Centrul de poliţie care se ocupă de 4 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=spain

~ 155 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

actualizarea constantă a poliţiei, şi mai precis, de toate aspectele care se referă la instruirea specializată pentru ofiţerii de poliţie cu posturi care necesită inovare permanentă şi o pregătire tehnică specială în domeniul poliţienesc. Centrul pune, de asemenea, tot mai mult accent pe formarea internaţională, considerată a fi crucială într-o instituţie ce desfăşoară acţiuni pe plan internaţional de poliţie în mod constant şi serios, precum şi în procesul de învăţare descentralizat şi secvenţial, în abordările metodologice esenţiale într-o instituţie răspândită peste tot în Spania. De-a lungul ultimilor ani, Centrul de Specializare Actualizare şi-a propus să se concentreze pe e-learning, profitând de noile tehnologii şi informaţii digitale, în scopul de a implementa noi metode de antrenament. De la înfiinţarea Gărzii Civile în 1844, responsabilii au fost recrutaţi în cadrul Armatei Căpitanilor, care au aderat la Corpul Locotenenţilor. Primul Colegiu al Ofiţerilor a fost fondat în 1894, în Getafe (Madrid). Două treimi din suma totală a ofiţerilor din Garda Civila provin din cadrul Colegiului, în timp ce cealaltă treime a fost recrutată din cadrul Armatei Ofiţerilor. De atunci, instituţia s-a confruntat cu unele modificări. În 1927, Academia a fost special creată pentru pregătirea locotenenţilor secunzi care provin din Academia Militară Generală (Zaragoza), fiind situată la început în centrul Madridului şi mai târziu, în Valdemoro (Madrid), până la închiderea sa în 1931. Din acel an, responsabilii au fost recrutaţi atât din armată, cât şi prin promovare internă. După Războiul Civil, Centrul de Instruire a fost fondat în 1942, axându-se pe formarea ambelor tipuri de ofiţeri. În 1953 Academia Specială a fost reînfiinţată, cu scopul de a oferi formare profesională pentru cadeţii Gărzii Civile, care au urmat un curs de doi ani în cadrul Academiei Militare Generale. Centrul de instrucţiuni a continuat formarea promoţiei interne de ofiţeri. În 1981 Academia Specială şi-a mutat sediul la Aranjuez. În 1989, Centrul de Instruire a fost transformat în Academia de Promovare în San Lorenzo de El Escorial (Madrid), prin încorporarea fostei Academii a Caporalilor. În 1999, întregul sistem

de formare al Gărzii Civile a fost reorganizat, iar atât Academia Specială, cât şi Academia de Promovare s-au unificat în Guardia Civil Officers Academy (AOGC), cu scopul de a forma toţi ofiţerii. Până la stabilirea unui sediu central, se păstrează o dublă locaţie, respectiv în Aranjuez şi San Lorenzo de El Escorial. Studenţii Ofiţerii superiori 96 Facultatea de 46 Ofiţerii 120 Captains 32 Majors 15 Profesori 32 Garda Civilă ofiţeri superiori 1 Jandarmerie Senior ofiţer 8 profesori de la Universitatea (UNED) 5 profesori de limbi străine 1 Profesor de Apărare personală Principalele domenii de studiu: Securităţii Publice & Ordine Poliţie Criminală Poliţia administrativă specific Frontiere şi Poliţia de Frontieră Poliţia Rutieră-interurbane Arme şi explozivi de control Securitate de coastă Centrele relevante de securitate Mediu şi protecţia naturii Centrul pentru Studii de Poliţie . DANEMARCA Centrul de Studii de Poliţie este centrul danez pentru formarea, dezvoltarea resurselor umane şi managementul cunoştinţelor în cadrul 5 poliţiei daneze . Obiectivul general al Centrului de Studii de Poliţie este o abordare specifică şi eficientă de a dezvolta cunoştinţele, aptitudinile şi competenţele de sprijinire a profesiei de poliţie cu cel mai recent grad de dezvoltare şi cele mai recente cunoştinţe la un nivel naţional la fel ca la un nivel internaţional. În acest fel, Centrul pentru Studii de Poliţie este punctul natural de intrare al cunoştinţelor privind dezvoltarea profesională şi personală. Centrul de Studii de Poliţie, în strânsă colaborare cu inspectoratele de poliţie şi partenerii externi de legătură, depune eforturi pentru a asigura dezvoltarea profesională, planificarea, organizarea şi implementarea educaţiei necesare, seminarii şi activităţi de 5 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/index. php?id=denmark

~ 156 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

dezvoltare la nivel de formare de bază, cursuri de specialitate şi programe de formare avansate. Danemarca are 5,5 milioane de locuitori. Există aproximativ 11.000 de oficiali ai poliţiei în Danemarca care fac parte din Poliţia naţională daneză în Groenlanda, în Insulele Feroe şi cele 12 districte de poliţie care acoperă întreaga ţară. În total, există aproximativ 14.000 de angajaţi în serviciul de poliţie cu funcţii importante efectuate de către avocaţi, personalul administrativ şi o serie de alte grupuri profesionale. Responsabilităţile Comisarului Naţional de Poliţie includ sarcini centrale de poliţie şi sarcini administrative centrale, studii de poliţie şi Serviciul de Informaţii şi de Securitate danez. Structura celor 12 districte de poliţie din Danemarca este practic identică. Astfel, Comisarul conduce organizarea districtului de poliţie, urmat de comisarul-adjunct, un Procurorşef senior şi un comisar asistent. Pe linie de conducere, mai jos de comisarul asistent sunt trei manageri de linie, cu rang de supraveghetor, sunt responsabili de sprijinul tactic, poliţia locală şi de investigaţia de specialitate. Cele trei linii au unităţi la mai multe secţii de poliţie din district. Academia de Poliţie Elenă Academia de Poliţie Elenă a fost înfiinţată în 1986, dar funcţionează potrivit structurii sale actuale din 2001, în conformitate cu Ordonanţa 6 Prezidenţială . Până în iunie 2005, Academia a fost situată pe Bulevardul Mesogeion 96 din Atena şi a fost apoi mutată pentru a beneficia de mai multe facilităţi moderne, într-o suburbie a Atenei, Acharnai. Numărul de studenţi, în baza anuală, se calculează în aproximativ 3500 de jandarmi cadeţi, 500 de locotenenţi cadeţi, 500 de ofiţeri de poliţie de rang înalt şi 600 de persoane care constituie personalul de instruire. Misiunea Academiei de Poliţie elene este de a organiza, coordona şi supraveghea formarea, educarea şi specializarea întregului personal al forţelor elene de poliţie, de orice rang şi orice categorie, dar şi coordonarea altor instituţii în cadrul cooperării reciproce. Academia de Poliţie elenă este formată din următoarele şcoli şi servicii , situate în Acharnai ( Atena - Attica ) :Şcoala de locotenenţi

Şcoala de poliţie Şcoala de educaţie şi formare Şcoala Naţională de Securitate Serviciul de formare fizică şi atletică Serviciul religios Stafful Academiei de Poliţie Elene este împărţit în următoarele departamente: ¾ Departamentul de administrare ¾ Managementul Finanţelor şi Departamentul de Echipamente ¾ Departamentul de Studii de formare ¾ Departamentul elen CEPOL ¾ Şcoli şi servicii specializate în următoarele domenii : ¾ Pregătire militară generală ¾ Educaţie naţională şi etică ¾ Drept şi studii de management ¾ Ştiinţa poliţienească şi metodologie ¾ Educaţie socială, enciclopedică şi generală ¾ Gimnastică-atletism ¾ Folosirea armelor ¾ Informatică aplicată Şcoala de poliţie din LITUANIA La 1 octombrie 2009, Centrul de formare a poliţiei lituaniene şi Şcoala de Poliţie au fost regrupate şi reorganizate pentru a forma Şcoala de Poliţie a Lituaniei, o nouă instituţie de 7 formare profesională poliţienească . Numărul total de angajaţi: 146 55 ofiţeri de poliţie, 17 funcţionari publici şi 74 personal contractual. Formare de bază: 171 de studenţi sunt în prezent înscrişi la Şcoala de Poliţie din Lituania. Perfecţionare profesională: Şcoala de Poliţie din Lituania organizează aproximativ 450 de cursuri de perfecţionare a abilităţilor la care au participat aproximativ 6999 de angajaţi ai instituţiilor de poliţie (ofiţeri de poliţie, funcţionari publici şi personal contractual). Şcoala de Poliţie din Lituania a fost înfiinţată pentru a oferi o formare iniţială, care ar îndeplini cerinţele necesare pentru activităţile profesionale ale ofiţerilor de poliţie, precum şi pentru a îmbunătăţi aptitudinile ofiţerilor de poliţie, funcţionarilor publici şi angajaţilor. Principalele domenii de studiu:

6 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=greece

7 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=lithuania

~ 157 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

¾ dezvoltarea profesională continuă (CPD) pentru ofiţerii de poliţie-specialişti şi manageri ¾ instruiri personalizate pentru autorităţile poliţieneşti: ™ Cursuri de perfecţionare ™ Cursuri de management ™ Cursuri de limbi străine ¾ Pregătire interactivă (învăţare practică) ¾ cursuri bazate pe studiu de caz ¾ reţea de instructori de poliţie (formare de formatori) ¾ pregătirea instructorilor de poliţie, jandarmerie, comandă, servicii de investigaţii speciale etc. Academia naţională de poliţie din Suedia Prima şcoală de poliţie suedeză datează din 1910. În 1965 însă, poliţia suedeză a fost naţionalizată şi educaţia în scoală a fost dezvoltată în conformitate cu standardul actual. ¾ 1910: Prima scoală de poliţie a fost fondată în Uppsala. ¾ 1915/1928: Şcoli de poliţie au fost, de asemenea, fondate în Stockholm şi Göteborg în calitate de institute de formare municipale. ¾ 1954: centre de formare poliţienească s-au înfiinţat, de asemenea, la Malmö, Norrköping, Örebro, Gävle şi Luleå. ¾ 1965: Poliţia a fost naţionalizată. ¾ 1998: Şcoala de poliţie a fost înfiinţată la Universitatea din Umea. ¾ 2000: Şcoala de politie a fost înfiinţată la Universitatea din Växjö 8 Academia Naţională de Poliţie : Aproximativ 1100 de studenţi şi 240 de angajaţi (cadre didactice şi personal administrativ). Serviciul de Poliţie suedez este responsabil în faţa Guvernului şi mai ales Ministerului Justiţiei. Serviciul de Poliţie suedez este unul dintre cele mai mari agenţii publice din Suedia, cu aproape 25 000 de angajaţi. Şcoala Superioară Naţională de Poliţie Franceză Înfiinţată în 1941 ca un institut de formare pentru ofiţeri superiori de poliţie din „poliţia

naţională” respectiv „comisari de poliţie” 9. Din 1960, ENSP oferă sesiuni lungi şi scurte de formare pentru ofiţerii vorbitori de limbă franceză din ţările partenere. Din anul 1968, ENSP oferă cursuri de formare iniţială şi continuă pentru toţi inspectorii Poliţiei Naţionale franceze. Din 1988, ENSP a devenit o instituţie de servicii publice, cu personalitate juridică şi autonomie financiară. Aceasta este plasată sub egida Ministerului de Interne şi autoritatea directă a directorului general al Poliţiei Naţionale. Formarea iniţială. Formarea este asigurată de 7 comisari de poliţie, urmaţi de 3 „ofiţeri de poliţie” şi 5 instructori pentru activităţi fizice şi tactice. În mod alternativ ENSP oferă cursuri de formare iniţială simultan pentru 2 clase de supraveghetori în devenire ( aproximativ 120 de elevi ). Programa de 2 ani alternează cu fazele supleanţi. Comisarii în devenire, studenţii de poliţie străini, studenţii de la universitate şi profesioniştii în securitate care participă la programul de formare iniţială, le sunt oferite câte o calificare post-universitara ( Master în Drept şi Securitate ), emisă de Universitatea din Lyon. Programa de formare continuă este asigurată de trei „commissaires de poliţie” full time şi profesori asociaţi (consultanţi , avocaţi , experţi din poliţie şi din alt fundal). ENSP pregăteşte aproximativ 1000 de funcţionari publici cu statut special pe an, în timpul mai multor sesiuni de formare pe termen scurt, în scopul de a satisface nevoile departamentelor centrale ale Ministerului de Interne şi de a promova dezvoltarea carierei în cadrul corpului de poliţişti formatori. Cooperarea internaţională. După cum s-a menţionat deja, ENSP oferă o sesiune de instruire pe termen lung în fiecare an pentru 20 de ofiţeri de poliţie superiori din ţările partenere (formare iniţială). ENSP ia parte la formarea funcţionarilor din alte servicii publice şi agenţii Justiţie, publice (Jandarmeria Naţională, companii poştale şi feroviare etc.). Aceasta oferă, de asemenea, un program specific de formare în domeniul securităţii publice pentru autorităţile locale.

8 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=sweden

9 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/ index.php?id=france

~ 158 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Pregătirea pentru examene de poliţie. În cadrul unei politici naţionale pentru egalitatea de şanse, ENSP implementează o pregătire specifică pentru concurenţa ofiţerilor de poliţie anual. 15 studenţi sunt selectaţi în fiecare an în 10 funcţie de criteriile specifice . Cei selectaţi sunt pregătiţi de ENSP să dea examenul naţional şi la Universitatea din Lyon. Asistenţa juridică. Colegiul dispune de un centru de asistenţă juridică ale căror funcţii sunt trei: ¾ de a colecta date care ar putea fi de interes pentru serviciile de poliţie şi de a construi o bază de date care poate fi accesată uşor şi rapid ¾ de a furniza informaţii cu privire la lege şi poliţie pentru a ajuta la procesul de luare a deciziilor ¾ de a disemina informaţii judiciare şi tehnice pentru a fi utilizate în gestionarea serviciilor de poliţie şi de îndeplinirea sarcinilor de poliţie. Academia de poliţie din Olanda Poliţia Olandei este în mijlocul unei mari reorganizări. Din 2012, fostele 25 de forţe regionale, Agenţia Naţională a serviciilor de poliţie (KLPD), structura olandeză de cooperare poliţienească şi echipele inter-regionale sunt subsumate în forţa naţională care este formată din 11 unităţi. Forţa naţională reorganizată a poliţiei va îmbunătăţi răspunsul poliţiei la cerinţele societăţii şi va reduce birocraţia, precum şi numărul de straturi de organizaţii implicate, rezultând într-o mai mare siguranţă publică şi anchete penale mai eficiente. 11 este Academia de Politie din Olanda centrul de recrutare şi selecţie, formare, dobândire de cunoştinţe şi de cercetare din poliţia olandeză. Este o organizaţie dinamică, care oferă educaţie şi cunoaştere, la un nivel ridicat, anticipează tendinţele sociale. Academia de Poliţie colaborează cu unităţile de poliţie şi cu mai multe organizaţii partenere în materie de siguranţă şi securitate, educaţie, cunoaştere şi cercetare. Academia de Poliţie este un colegiu recunoscut pentru educaţia profesională şi oferă

o gamă de formare profesională valoroasă. De la învăţământul profesional mediu şi învăţământul profesional superior la un masterat de specialitate şi program de leadership la nivel universitar şi post-universitar. Totul se concentrează asupra studentului, iar educaţia este întotdeauna susţinută de practică. Un mediu de învăţare provocator pentru studentul de poliţie. Academia de Poliţie asigură accesul la cei mai buni oameni şi că aceste persoane pot continua să se dezvolte. Acest lucru implică de multe ori o combinaţie de cunoştinţe de specialitate, abilităţi, atitudine profesională şi de comportament. Munca de poliţie este tot mai mult influenţată de internaţionalizarea progresivă a societăţii. Pentru Academia de Politie, prin urmare, este logic că această tendinţă este dată o poziţie uşor de recunoscut şi proeminent în produse educaţionale şi de cunoştinţe. Pe baza unui cadru de referinţă şi a altor instrumente şi metode, dimensiunea internaţională a educaţiei de poliţie şi funcţia de cunoaştere sunt urmărite şi prelucrate în mod sistematic. Reţeaua internaţională a Academiei de Poliţie cuprinde zeci de instituţii şi implică sute de oameni. Operaţiuni poliţieneşti transfrontaliere, poliţia europeană şi dreptul internaţional sunt exemple de subiecte care au fost adăugate pentru a curriculum-ului în ultimii doi ani. Academia de Poliţie este implicată în elaborarea politicilor de poliţia olandeză în domeniul cooperării internaţionale. Ca urmare a acestui fapt, Academia de Poliţie, de asemenea, cooperează în mod activ în punerea în aplicare a programelor naţionale pentru care Olanda a făcut acorduri cu alte state membre ale Uniunii Europene sau ţări din afara Uniunii. Academia de Poliţie reprezintă, de asemenea, Olanda în Consiliul de administraţie al Colegiului European de Poliţie. Universitatea de Poliţie Norvegiană Şcoala Naţională de Poliţie a fost fondată la 10 ianuarie 1920. De la 1925 la cursurile oferite de Şcoala Naţională de Poliţie s-au extins de la trei luni la patru luni şi jumătate de cursuri cu diferite subiecte. Din 1952 formarea de bază a fost extinsă la 30 de săptămâni. De la 1958 formarea de bază a durat timp de doi ani, şi a

10

de origine, de familie, de nivel academic şi de motivaţie A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/index. php?id=netherlands 11

~ 159 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

cuprins un lung curs de cinci săptămâni pentru introducere, un an cu instruire practică într-un cartier de poliţie, şi în cele din urmă un curs teoretic de 32 săptămâni la Şcoala de Poliţie. Din toamna anului 1992, pregătirea de bază de doi ani a fost înlocuită cu trei ani de studii la nivel avansat, iar numele şcolii a fost schimbat în Academia Naţională de Poliţie. Primii studenţi de la Academia Naţională de Poliţie au absolvit în primăvara anului 1995. În iunie 2005, învăţământul de poliţie de trei ani a fost acreditat cu o diplomă de licenţă, şi a schimbat în mod oficial statutul şi numele Academiei Naţionale de Poliţie în Universitatea Naţională de Poliţie. Universitatea este situată central în capitala 12 Oslo . Există, de asemenea, un departament în partea de nord a Norvegiei, Boda. În plus, Universitatea are două tabere de pregătire la mai puţin de două ore de mers cu maşina de Oslo, unde studenţii sunt cazaţi pentru anumite perioade de timp atunci când este cazul. În Norvegia exista o singură poliţie. Organizarea poliţiei norvegiene este, în linii mari, bazată pe principiul poliţiei integrate, ceea ce înseamnă că toate funcţiile poliţiei sunt adunate într-o singură organizaţie. Astăzi sunt 27 de districte locale ale poliţiei, fiecare sub comanda unui Şef de Poliţie. În completarea districtelor poliţiei, există 5 instituţii centrale ale poliţiei. Poliţia locală. Şeful poliţiei locale are totală responsabilitate pentru orice fel de activitate poliţienească în cadrul districtului. Fiecare district al poliţiei are propriul sediu central, precum şi multiple secţii. Districtele sunt împărţite în sub-districte, sub comanda unui LENSMAN. Sub-districtul, de obicei, are o singură secţie, dat fiind numărul total de 339 cu răspândire naţională. Toţi ofiţerii de poliţie sunt antrenaţi să fie generalişti, capabili să îndeplinească orice aspect al muncii obişnuite de poliţie, incluzând investigaţia criminală, precum şi poliţia de patrulare şi ordine publică. Instituţiile centrale ale Poliţiei. Pe lângă districtele poliţiei, există 5 instituţii centrale ale Poliţiei: Serviciul Naţional de Investigaţii Criminale ( NCIS/ Kripos) ajută poliţia locală cu expertize

tehnice şi tactice. Birourile Interpol şi Sirene se află în incinta Kripos. Autoritatea Naţională de Investigare şi Combatere a Infracţiunilor Economice şi de Mediu ( Okokrim) este o instituţie centrală pentru combaterea infracţiunilor economice şi în legătură cu mediul înconjurător şi este atât o unitatea a Ministerului Public ( Biroul Procurorilor Publici), cât şi o poziţie cheie în cadrul Poliţiei. Colegiul Universitar al Poliţiei norvegiene oferă o diplomă de licenţă de bază de 3 ani în Poliţie, o diplomă de master în Ştiinţa Poliţiei şi cursuri post-universitare. Serviciul de Securitate al Poliţiei are atribuţia de prevenire a terorismului, spionajului şi a ameninţărilor la adresa securităţii interne a ţării. Poliţia Mobilă (UP) este responsabilă pentru controlul traficului din întreaga ţară. Pe lângă acestea, avem Serviciul Computerizat şi Serviciul Echipamentelor Poliţiei (Serviciul Logistic), care sunt organisme administrative specializate. Mai mult, există o forţă specială a Politiei în Svalbard, condusă de guvernatorul districtului. Procuratura Poliţiei. În Norvegia, primul nivel de acuzare este organizat în cadrul Poliţiei. Poliţia norvegiană, de aceea, are în compunerea sa şi personal cu studii de drept. Procurorii poliţişti asigură serviciu primar şi de bază al acuzării şi merg în instanţă cu acuzări de comitere a unor infracţiuni minore. În această privinţă, poliţia primeşte instrucţiuni de la Autoritatea de Acuzare Superioară. În toate celelalte privinţe, Poliţia primeşte instrucţiuni de la Directoratul Naţional de Poliţie şi de la Ministerul Justiţiei şi al Poliţiei. Aspecte despre Poliţia norvegiană: 27 de districte ale poliţiei, 410 locaţii : 71 secţii de poliţie şi 339 de secţii, 12.000 angajaţi. Dintre statele care în acest moment nu sunt membre Schengen, am ales să prezentăm Academia Ministerului de Interne al Republicii Bulgaria Istoric ¾ 21 decembrie 1925 - primul curs pentru înalţii responsabili de poliţie; ¾ 1933 - primul curs de anchetatori de poliţie

12 A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/index. php?id=norway

~ 160 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

¾ 08 septembrie 1944 - Şcoala de Poliţie de Stat a fost respinsă de sine; ¾ 13 noiembrie 1944 - Şcoala de Stat pentru miliţieni a început activitatea regulat; ¾ 1952 - Şcoala Superioară „George Dimitrov” a fost înfiinţată; ¾ Iulie 1987 - Şcoala Specială Superioară redenumită Institutul Superior cu o durată de cinci ani de formare profesională; ¾ 1991 - Institutul „George Dimitrov”, a fost transformat în Institutul Superior pentru Ofiţeri de formare şi cercetare ştiinţifică (VIPOND); ¾ Iunie 2002, printr-o rezoluţie a Adunării Naţionale, VIPOND a fost transformat într-o universitate numită „Academia Ministerului de Interne”. Cadeţi de învăţământ superior: 945 Formare profesională de Poliţie (inclusiv formare profesională iniţială, modernizarea de calificare, specializare şi actualizarea cunoştinţelor şi abilităţilor): 6828 Profesori: 133 din care 67 profesori asociaţi. Formarea profesională a Poliţiei Academia13 organizează şi oferă cursuri de formare profesională iniţială, dezvoltarea calificării, specializării şi actualizarea cunoştinţelor şi competenţelor personalului regulat, managerilor şi specialiştilor din sistemul Ministerului de Interne. Formarea profesională iniţială constă într-o pregătire de nouă luni şi priveşte ofiţerii nou recrutaţi. Pregătirea pentru dezvoltarea calificării priveşte ofiţerii care au promovat

în grad. Durata este de 3 până la 4 săptămâni. Specializarea de 4 până la 8 săptămâni priveşte ofiţerii care îşi schimbă linia de muncă. Cursurile pentru actualizarea cunoştinţelor au o durată de la 1 la 5 zile şi sunt concepute pentru ocaziile când apar schimbări în atribuţiile profesionale. Academia are cinci centre de specializare şi formare profesională în oraşele Sofia, Varna, Kazanlak, Pazardjik şi un centru de formare profesională în domeniul siguranţei în caz de incendii şi urgenţe în Varna. Ele formează sergenţii nou numiţi din cadrul personalului Ministerului de Interne. Serviciul Naţional de Poliţie este o operaţiune specializată şi de căutare, la fel ca şi serviciul de pază al Ministerul de Interne. Serviciul Naţional de Poliţie îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi în cooperare cu alte organe de stat, organizaţii şi cetăţeni. Serviciul Naţional de Poliţie are următoarele atribuţii principale: ¾ menţinerea ordinii publice; ¾ prevenirea, descoperirea şi investigarea crimelor; ¾ combaterea activităţilor infracţionale ale grupurilor sau organizaţiilor criminale locale şi transfrontaliere; ¾ paza frontierei de stat şi efectuarea controlului la frontieră, combaterea migraţiei ilegale şi a traficului de fiinţe umane; ¾ prevenirea actelor de terorism şi neutralizarea grupărilor teroriste;

1

BIBLIOGRAFIE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

13

www.cepol.europa.eu/index.php?id=czech-republic www.cepol.europa.eu/index.php?id=germany www.cepol.europa.eu/index.php?id=poland www.cepol.europa.eu/index.php?id=spain www.cepol.europa.eu/index.php?id=denmark www.cepol.europa.eu/index.php?id=greece www.cepol.europa.eu/index.php?id=lithuania www.cepol.europa.eu/index.php?id=sweden www.cepol.europa.eu/index.php?id=bulgaria www.cepol.europa.eu/index.php?id=france www.cepol.europa.eu/index.php?id=netherlands www.cepol.europa.eu/index.php?id=norway

A se vedea în acest sens: www.cepol.europa.eu/index. php?id=bulgaria

~ 161 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

~ 163 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 164 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ȘI DEZVOLTĂRII ÎN CADRUL INSTITUȚIILOR DE URMĂRIRE PENALĂ Lector univ. dr. Ivan ANANE Facultatea de Drept și Științe administrative, Universitatea Ovidius Constanța

Institutions do not turn the sake of change but that is part of a wider development process and must react to the new changes in the environment, restrictions, requirements and opportunities that arise in this area. Change can be defined as the transformation observed during that affect in a manner that can not be temporary or ephemeral structure and operation of a community social organization data and changes the whole course of its history. Changes ranges on a scale from incremental complexity transformational. Timing for making the decision to change is crucial and can occur in any of the above steps, current or anticipated. If the decision is taken too early, it will enjoy the support, if taken too late, has no significance anyway. An analytical approach based on the consultation of numerous papers, allowed the identification of the most frequent sources of resistance to change, which refers both to those directly involved in changing and changing context. The change process is more complex, the stronger is felt at the individual level: employees have different reactions when faced with major changes at the institutional level. In order to implement the optimal conditions change, it is necessary to initiate change to pay attention to not only the technical, financial projections related elements, but also those targeting human factor. In this way a balance between the needs of the institution and the employee, resulting in commitments and joint efforts to ensure the success of the change process.

Keywords:

management, change, institutions, sources of potential mechanisms.

Societatea modernă se află într-un permanent proces de schimbare şi dezvoltare. Economia de piaţă actuală se caracterizează, în principal, prin tendininţa de globalizare a competenţei, prin schimbări majore şi rapide ale tehnologiilor şi forţei de muncă. Aceste caracteristici sunt forţe ce obligă instituțiile la eforturi sporite şi permanente în realizarea schimbărilor necesare supravieţuirii şi eficienţei. Orice schimbare într-o instituție este considerată ca o funcţie, atat a mediului extern (social, economic şi politic), cât şi a relaţiilor dintre membrii, grupurile sau subgrupurile din cadrul instituțiilor. Instituțiile nu se transformă de dragul schimbării ci pentru că fac parte dintr-un proces de dezvoltare mai amplu şi trebuie să reacţioneze la noile schimbări din mediu, la restricţiile, cerinţele şi ocaziile care apar în acest domeniu. La rândul lor, în procesul de adaptare la schimbarea instituțională, membrii

grupului trebuie să se schimbe şi ei; trebuie să acumuleze noi cunoştiinţe, să abordeze sarcini noi, să-şi îmbunătăţească gradul de competenţă şi foarte adesea, să-şi schimbe obiceiurile de muncă, valorile şi atitudinile faţă de modul de lucru din instituții. Schimbarea valorilor şi atitudinilor este esenţială. Probabil că nu poate exista nici o schimbare reală fără o schimbare de atitudine. Schimbarea poate fi definită ca fiind transformarea, observabilă în timp, care afectează într-o manieră ce nu poate să fie provizorie sau efemeră structura şi funcţionarea organizării sociale a unei colectivităţi date şi care modifică întregul curs al istoriei sale. Nu ar mai fi nevoie de o analiză a procesului de schimbare dacă şi faptic totul ar fi atât de simplu precum pare pe hârtie, instituțiile au însă dificultăţi de adaptare şi reacţionează la schimbările sociale.

~ 165 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Schimbarea are nevoie de sprijin de la cel mai înalt nivel ierarhic. Este natural să existe o relaţie invers proporţională între interesul managerilor pentru schimbare şi nevoia de aceasta. Ca să administrezi sau să accepţi un proces de schimbare, trebuie să fii conştient de implicaţiile sale şi să ai curajul de a-ţi asuma riscurile. Consecinţele te pot afecta direct, iar dacă acum este bine, se poate să vină vremuri atât de dure încât să regreţi că nu ai făcut-o la timp. De aceea, motivele pentru care instituțiile aleg să facă schimbarea sunt legate de reuşita procesului de schimbare. Schimbările nu sunt nici bune, nici rele. Dar modul în care acestea sunt implementate şi conduse este crucial pentru membrii instituției. În rezolvarea acestei probleme managerul trebuie să elaboreze un set de strategii raţionale, folosindu-se de resurse şi respectând constrângerile dictate de contextul în care îşi desfăşoară activitatea. În cazul în care contextul se modifică, ei recurg la alte strategii raţionale pentru a se adapta la noul context. Doar înţelegând modul în care funcţionează acest sistem se pot identifica sursele de rezidenţă la procesul de schimbare şi metodele de rezolvare a acestora. Trebuie să renunţe la a comunica angajaţilor cum ar trebui să fie făcute lucrurile şi să caute a se modifica contextul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, astfel încât propriile strategii raţionale să îi determine să facă lucrurile aşa cum sunt de dorit. Tipologii ale schimbării Schimbările se situează, pe o scală a complexităţii de la incrementale la transformaţionale. Cele incrementale au loc în cadrul unui departament gen birou, iar cele transformaţionale au implicaţii majore în viaţa unei instituții. Creşterea performanţei unui departament, prin folosirea mai bună a timpului de lucru, e o schimbare incrementală. De asemenea, însuşirea unor tehnici permanente de lucru de către manageri este un alt exemplu de schimbare incrementală. Schimbările transformaţionale sunt acelea care se referă la a cere angajaţilor alte lucruri decât obişnuiau să facă: dintr-o instituție publică, o instituție se transformă într-o organizație privată. Un expert din domeniu

poliției se cere să se ocupe de vânzări sau de administraţie; ca să o poată face, trebuie să aibă cunoştiinţe noi, pentru care trebuie investite resurse. Schimbările transformaţionale se referă la o evoluţie către o stare viitoare, care a fost definită în termenii viziunii şi ai sferei de aplicare strategice, acoperind scopul şi misiunea instituției, precum şi filozofia acesteia în privinţa unor chestiuni cum ar fi: dezvoltarea, inovarea şi valoriile referitoare la membrii grupului, la tehnologiile folosite. O astfel de schimbare are loc în contextul mediului extern concurenţial, economic şi social şi în contextul intern al resurselor, culturii, sistemelor instituției. Generatorii de schimbare şi factorii ce influenţează strategia Discuţiile teoretice în problema generatorilor de schimbare se grupează în jurul a două aspecte. Primul aspect e cel care pune accent pe modalitatea în care instituția ajunge să înţeleagă că schimbarea este necesară. Este vorba aici de schimbările transformaţionale, de crize. Al doilea aspect e cel care se referă la definirea clară a termenului "generator de schimbare", de explicare a schimbărilor din mediul extern, ce atrag după sine schimbări instituționale. Aceşti generatori pot lua forma unor: - Barometre ale eficacităţii. Instituțiile obişnuiesc să-şi monitorizeze activităţile, angajaţii (prin testarea acestora din punct de vedere motivaţional , profesional), costurile. - Crize. Unele schimbări instituționale sunt generate de criză care. - Scopuri personale. Deseori, scopurile şi obiectivele instituțiilor, deciziile luate reflectă preferinţele celor aflaţi în poziţii influente în instituții. Liderii, grupurile de influenţă au propriile lor interese şi obiective ce se reflectă în scopurile instituției. În general, nu putem vorbi de o strategie a schimbării singulară. Desigur, o strategie globală e de preferat, dar ţinând cont de particularităţile care intervin pentru fiecare caz în parte este bine venită una mixtă. Indiferent de modalitatea pentru care se optează, trebuie avuţi în vedere factorii care

~ 166 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

pot influenţa la un moment dat strategia (strategiile) pentru care s-a optat. Gradul de rezidenţă - trebuie luate în calcul argumente care să permită consolidarea unei strategii bine fundamentate, adaptată mediului. Publicul ţintă - cu cât este mai numeros, cu atât trebuie avut în vedere un mixt de strategii. Obiecţiile - cu cât obiecţiile sunt mai puternice, cu atât este mai greu să schimbi ceea ce ai proiectat deja. De aceea, e bine ca din start să se anticipeze anumite obiecţii care pot apărea pe parcurs. Timpul - care trebuie fixat în funcţie de strategia avută în vedere. Expertiza - dacă este adecvată permite modificarea direcţiilor strategice stabilite iniţial. Dependenţa - poate fi o sabie cu două tăişuri. Dacă o instituție manifestă o anumită dependenţă faţă de anumite persoane din cadrul instituției, managementul are capacităţi limitate în a le cere sau ordona ceva. La fel de nocivă e dependenţa pe care personalul o poate manifesta faţă de instituția lui. Deşi multe instituții sunt ameninţate de forţele schimbării, e important să recunoaştem că forţele oponente păstrează instituția într-o stare de echilibru. Alegerea momentului potrivit pentru luarea deciziei de schimbare este esenţială şi poate avea loc în oricare din fazele de mai sus, curentă sau anticipată. Dacă hotărârea este luată prea devreme, nu se va bucura de sprijin, dacă e luată prea târziu, nu mai are oricum importanţă.

cadrul instituției impuse de către conducere generează frecvent nemulţumire şi resentimente) sau de schimbări participative (situaţia în care membrii grupului sunt informaţi ce schimbări se pregătesc şi participă la analiza, decizia şi implementarea schimbărilor necesare). În funcţie de dominantele culturi instituționale, instituțiile optează pentru strategii diferite de reacţie în faţa unei eventuale schimbări, existând câteva strategii de bază: - Strategiile conservatoare sunt cele în care orice schimbare este percepută în primul rând ca riscantă, instituția reproducând, la infinit, aceleaşi comportamente, aceleaşi practici. O asemenea strategie o au instituțile de cultură narcisistă (cu mentalitatea marcată de refuzul de a pune în discuţie situaţia existentă în interiorul lor, cu interes mare faţă de ceea ce reprezintă "propria lor viziune despre lume"). - Strategiile raţionaliste vizează schimbarea prin activitatea în special a valorilor legate de randament, privilegiind sistemul economic. Strategiile raţionaliste se întâlnesc în primul rând în instituțiile cu o cultură defensivă. Funcţionarea acestora este bazată pe măsurarea, codificarea comportamentelor şi dezvoltarea organizării formale (de tip birocratic sau centrate pe rezultate maxime). Instituțiile defensive, din păcate, nu sunt mult mai deschise decât cele narcisiste. Acest tip de cultură este caracteristică în special instituțiilorr tradiţionaliste. - Strategiile personaliste, ca şi strategiile raţionaliste, doresc schimbarea situaţiei prin privilegierea doar a uneia dintre cele două valori. Ele pun accentul pe valorile umane, încercând să realizeze schimbarea prin intervenţia asupra sistemului social, a condiţiilor de lucru, a gradului de satisfacţie a personalului. Acest tip de strategie nu corespunde unei culturi de tip "clan". - Strategiile decizionale sunt cele care vizează ameliorarea simultană a randamentului şi a sistemului social, tinzând să optimizeze atât sistemul economic, cât şi sistemul uman. Ele permit apariţia unor practici inovatoare şi ofensive. Se întâlnesc în special în cadrul instituțiilor având o cultură de tip adaptiv şi vizionar şi se caracterizează prin deschiderea spre evoluţie continuă şi prin capacitatea de a sesiza oportunităţile şi de aşi adapta structurile în funcţie de aceste

Operaţionalizarea variabilelor schimbării instituționale Putem vorbi de schimbări neplanificare (cele datorate unor schimbări naturale, evolutive, ca îmbătrânirea echipamentelor şi membrilor grupului, ori cele cauzate de faptul că instituția nu a văzut necesitatea lor decât atunci când a fost prea târziu) sau de schimbări planificate(cele care permit instituției să creeze viitorul, prin procesul tehnologic ori prin lansarea de produse şi servicii noi, ajutând instituția să se pregătească, în mod adecvat, pentru unele schimbări. Putem discuta despre schimbări impuse (cea mai mare parte a schimbărilor în

~ 167 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

oportunităţi. Acest tip de cultură este caracteristică instituțiilor descentralizate, care beneficiază de o tehnologie de vârf. Identificarea atitudinii faţă de schimbare, a direcţiei schimbării sau a problemelor vizate de schimbare nu reprezintă decât primul pas într-un demers real de diagnoză şi planificare a schimbării instituționale. Procesul de intervenţie pentru schimbare are cinci faze: a) o fază pregătitoare; b) o fază de diagnostic; c) o fază de planificare; d) o fază de punere în practică; e) o fază de evaluare a efectivelor. Faza pregătitoare a procesului de schimbare presupune identificarea problemei şi a condiţiilor de realizare a schimbării. Flamholtz şi Randle, în cartea lor:"Growing Pains: Transitioning from an Entrepreneurship to a Professionallz Managed Firm", prezintă un instrument de măsurare în vederea identificării crizei de dezvoltare asociate la care se află o instituție la un moment dat în activitatea sa. Răspunsurile la chestionar sunt standard, posibil de a fi înscrise pe o scală de la 1 la 5, în care 1 reprezintă "în cele mai multe cazuri" şi 5 "în cele mai puţine cazuri/niciodată". Chestionarul Crizelor de dezvoltare în instituție este un instrument folosit pentru identificarea timpurile a debutului unei crize în instituție. Este de dorit ca acest chestionar să se aplice preventiv în instituții pentru a identifica acele aspecte care încep să se degradeze, spre a se acţiona din timp asupra lor . Instituția analizată este o instituție înalt formalizată, cu norme şi reguli clar delimitate, dar şi cu frustrări şi probleme specifice. Raportându-se la problematica actuală a restructurării şi optimizării activităţii instituției, este unanim recunoscut că pătrunderea în viaţa şi activitatea unei colectivităţi relativ omogene a unor proiecte şi idei - oricât de legitime, argumentate şi fireşti ar fi ele - întâmpina mari dificultăţi şi rezistenţe, adesea perfect justificate, acolo unde intervin blocaje datorate faptului că persoanele implicate în schimbare au reprezentări sociale neadecvate sau care contrazic schimbarea propusă. Obiectul

reformei instituţionale face trimitere, în mod esenţial, la analiza şi evaluarea stării prezentate şi a posibilităţilor ori capacităţii de realizare a schimbării. În mod implicit, pentru înlăturarea piedicilor şi identificarea inadeverenţelor ori redundanţelor - ca o condiţie esenţială pentru trecerea la o stare calitativ superioară - este necesară o radiografie în profunzime a complexului socio-cultural ce dă naştere diversităţii de atitudini, opinii şi comportamente specifice angajaţilor, atât la nivel managerial, cât şi la nivel operaţional, de execuţie, atât în interiorul instituţiei cât şi în relaţia cu beneficiarii serviciilor specializate furnizate, cu societatea civilă în ansamblul său. Studiile de diagnoză instituțională, deşi nu sunt încă suficient explorate, aduc informaţii semnificative în acest sens. Alegerile itemilor din chestionar(având criteriu frecvenţa răspunsurilor): 1. Angajaţii au sentimentul că nu au suficiente ore în zi pentru a-şi termina treaba "în anumite momente" - fiind o unitate operativă, există posibilitatea apariţiei unor misiuni importante din punct de vedere al duratei de execuţie, depăşind orele programului obişnuit de opt ore. 2. Angajaţii îşi petrec prea mult timp rezolvând conflicte/incidente, inerentele conflicte sunt abordate în mod direct şi constructiv, rezolvarea acestora survenind în momentul în care se produc, nepermiţându-se perpetuarea tensiunilor ori a resentimentelor; 3. Angajaţii nu ştiu cu ce se ocupă colegii lor - "în extrem de mică măsură " - acest lucru ar fi aproape imposibil, munca în echipă făcând posibilă existenţa acestor unităţi de intervenţie. 4. Angajaţii nu înţeleg direcţia spre care se îndreaptă unitatea - "în extrem de mică măsură" - este o unitate cu misiuni clare, precise, formalizată, membri acesteia ştiu foarte clar specificul şi solicitările specifice ce decurg din misiunile ce trebuie executate. 5. Sunt prea puţini comandaţi buni - "într-o mică măsură" - unităţile operative au personal atent selecţionat, promovările sunt făcute pe criterii clare, precise, avându-se în vedere analiza muncii şi având prioritate pentru funcţiile de conducere în special personalul ce a executat misiuni internaţionale. 6. Angajaţii simt că "dacă doresc ca un lucru să fie făcut bine, trebuie să îl facă ei

~ 168 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

înşişi" - "într-o mare măsură" - se punctează încă odată utilizarea muncii în echipă. 7. Cei mai mulţi dintre angajaţi consideră că întâlnirile sunt pierdere de vreme - "într-o mică măsură". Angajaţii lucrează în echipă, nevoia de contacte umane, de suport afectiv, de respect şi consideraţie, de sprijin este esenţială pentru fiecare dintre mimbrii grupului de muncă, acesta putând fi o condiţie stimulativă sau inhibitoare a muncii. Grupul este mediul care determină, formează sau modifică unele dintre caracteristicile personalităţii individuale. Împletirea vieţii sociale cu cea personală, coerentă şi armonică. 8. Când se fac planuri, de foarte puţine ori este urmărită desfăşurarea acestora, aşa încât să se asigure că sunt duse la îndeplinire în maniera dorită - "în mică măsură" - deloc semnificativă, ponderea celor care acordă o importanţă deosebită faptului de a vedea finalitatea activităţilor desfăşurate, de a putea avea o viziune globală asupra a ceea ce fac se impune şi ea atenţiei decidenţilor măsurilor optimizatoare (posibilitatea de a vedea finalitatea propriilor acţiuni); 9. Unii angajaţi simt că locul de muncă este nesigur - "în extrem de mică măsură" - în aprecierea siguranţei actualului loc de muncă transpare un semnificativ sentiment de optimism, majoritatea polițiștilor opinând că acesta este "destul de sigur" şi "foarte sigur" . 10. Unitatea a crescut din punct de vedere al misiunilor dar nu şi din punct de vedere al rezultatelor - "în anumite momente" - dorinţa personalului este de a fi recunoscut pentru activitatea desfăşurată, de a exercita responsabilităţi şi de a primi din partea mediului profesional (colegi, manageri) semnale gratifiante, care să permită o mai bună determinare a valorii muncii proprii (recunoaştere, rezultate).

răspuns dintr-o ofertă multiplă, evaluări sau comparaţii pe scale). Important pentru reuşita procesului de schimbare este faptul că este necesară realizarea unei "radiografii" a situaţiei reale şi o inventariere a factorilor favorabili şi a factorilor nefavorabili schimbării înainte de demararea efectivă a procesului de intervenţie.

Faza de diagnostic a procesului de schimbare. Pentru etapa de diagnostic se recomandă atât utilizarea unor instrumente standardizate de culegere a opiniilor (chestionare de atitudini care pot viza definirea sarcinilor, organizarea activităţii, relaţiile interpersonale, sistemul de motivare), cât şi utilizarea unor probe nestandardizate (chestionare cu întrebări deschise, interviuri semistructurate, întrebări care permit alegerea unei variante de

Faza de planificare a procesului de schimbare constă în definirea cu precizie, pornind de la diagnosticul situaţiei, a acţiunilor celor mai potrivite pentru a ajunge la schimbarea dorită. Domeniile de intervenţie pot fi variate: performanţele organizaţionale, schimbările tehnologice, stilul de conducere, gestiunea resurselor umane, condiţii de muncă, comunicare internă etc. Rezistenţa la schimbare Tot atât de inevitabilă ca tranziţia este şi rezistenţa la schimbare din partea personalului instituției. Potrivit lui Rick Maurer, autorul lucrării "Beyond the Wall of Resistance ", la baza rezistenţei se află două seturi de elemente ce reprezintă două niveluri distincte: - Nivelul 1, de natură informaţional-logică, vizibil, pe care angajaţii nu-l ascund, relativ mai uşor de perceput şi contracarat; - Nivelul 2, de natură personală şi afectiv, pe care adesea angajaţii nu-l etalează, care trebuie descoperit şi abordat cu mijloace specifice. O abordare analitică, bazată pe consultarea a numeroase lucrări de specialitate, a permis identificarea celor mai frecvente surse ale rezistenţei la schimbare, care se referă atât la persoanele implicate în mod nemijlocit în schimbare, cât şi la contextul schimbării. Surse potenţială de rezistenţă la schimbare: Comoditatea personală - este un factor care se întâlneşte într-o anumită proporţie la fiecare membru al grupului. La nivelul fiecăruia se manifestă cu o anumită intensitate tendinţa de a economisi forţele de care dispunem, de a nu le folosi întotdeauna pentru ceva nou, mulţumindu-ne cu ceea ce avem, cu situaţiile actuale, chiar dacă nu sunt cele mai

~ 169 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

bune sau favorabile pentru noi. Expresia consacrată a acestei situaţii este "las-o că merge şi aşa ". Obiceiurile individuale. În decursul timpului fiecare membru al grupului şi-a format anumite obiceiuri, rezultate din specificul personalităţii sale şi din condiţiile contextului implicat. Există tendinţa de a nu renunţa la aceste obiceiuri, iar schimbările instituționale în care suntem implicaţi afectează întotdeauna unele dintre acestea. Teama de necunoscut. Indiferent cât de puternic psihologic este un membru al grupului, câtă încredere are în sine şi în cei din jurul său, în schimbare şi în promoterii săi, întotdeauna apare şi un sentiment de nelinişte, de teamă. Cu cât acesta este mai puternic, cu atât rezistenţa la schimbare este mai intensă. Propriile interese economice. Uneori schimbările preconizate pot determina o diminuare a satisfacerii propriilor interese economice în cadrul instituției - salariu, prime, bonusuri, acces la maşini de serviciu, pensii suplimentare etc. Asemenea situaţii reprezintă puternice motivaţii pentru ca persoanele în cauză să se opună schimbării. Absenţa încrederii în schimbare şi/sau în cel care o promovează. Întotdeauna când o persoană implicată în procesul de schimbare nu are încredere în cei ce o promovează sau nu crede în reuşita sa, acesta va manifesta, conştient sau incoştient, o anumită rezidenţă. O bună pregătire a schimbării şi promovarea de persoane cu prestigiu şi care posedă capacitatea de a schimba contribuie la eliminarea acestui inhibator. Riscurile implicate în schimbare. Atunci când un membru al grupului asociază schimbării preconizate şi anumite riscuri personale, de grup sau instituționale, chiar dacă are încredere în promoterii săi şi în rezultatul final, membrul grupului va manifesta o anumită reţinere sau chiar o poziţie în a se implica în schimbare. Pierderea puterii şi/sau prestigiul personal. O astfel de motivaţie pentru a rezista schimbării se manifestă îndeosebi la manageri, lideri pentru care puterea formală sau informală şi prestigiul sunt componente ale muncii lor. În mod firesc, când văd că schimbarea avută în vedere le va diminua

puterea şi prestigiul, aceştia vor fi tentaţi să blocheze schimbarea. Incapacitatea de a realiza noile sarcini. Schimbările instituționale determină schimbări, în diferite proporţii în sarcinile salariaţilor şi modul lor de realizare. În situaţiile în care salariaţii nu posedă cunoştinţele necesare pentru a le putea realiza, este foarte probabil ca să caute să evite respectivele schimbări sau să le reducă cât mai mult. Perturbarea sistemului relaţional al persoanei în cadrul instituției. Fiecare salariat este înregistrat într-un microsistem social în cadrul instituției, fiind în anumite raporturi de muncă şi personale cu alți salariați . Atunci când salariatul este satisfăcut de acesta, iar schimbarea va afecta acest context relaţional şi poziţia sa în cadrul său, el va tinde să nu se implice şi să nu favorizeze schimbarea respectivă. Percepţii diferite asupra schimbării. Prezentarea de către manageri a schimbării ce urmează a se realiza nu este percepută întotdeauna în maniera preconizată de către ei. La salariaţii care apar percepţii diferite asupra obiectivului, conţinutului, implicaţiilor şi efectelor schimbării, este probabil să nu se genereze aceiaşi motivaţie în favoarea schimbării, uneori să apară motivaţii antischimbare, generatoare de pasivitate sau chiar rezistenţă la implementarea lor. Personalitate conservatoare, obstrucţionistă. O proporţie a populaţiei, în orice ţară, se caracterizează nativ prin tendinţe de a evita noul, de a-l bloca, cantonându-se excesiv în trecut şi prezent, capacitatea de a-şi asuma riscuri, toleranţa la ambiguitate internă inovării, rezistenţa la stres sunt reduse. Salariaţii care fac parte din această categorie şi aceştia nu sunt puţini - vor tinde întotdeauna să blocheze schimbările sau cel puţin să nu le implice în operaţionalizarea lor. Acestora trebuie să li se aplice un tratament special, mai ales în cadrul schimbărilor strategice, de mare anvergură. Insuficienţa forţelor schimbării. În orice instituție există forţe ce se opun schimbării generate de factorii precedenţi. Contracararea lor la nivel instituțional se face prin generarea şi încurajarea de forţe ce promovează schimbarea, superioare primelor. Dacă nu se

~ 170 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

realizează această superioritate, percepută de salariaţi, rezistenţa acestora va fi mai intensă. Absenţa unui lider, unui catalizator eficace al schimbării. Multiplele surse interne, intrinseci, ale rezistenţei la schimbare, pot fi eliminate şi/sau substanţial diminuate când asupra membrilor grupurilor respective îşi manifestă impactul un lider puternic, influent, promotor consecvent al înnoirilor. Ori de câte ori un asemenea lider nu există, salariaţii vor manifesta insuficienţă perceptivitate, pasivitate şi rezistenţă la schimbare. Liderul reprezintă o forţă determinantă pentru succesul schimbării. Cultura instituției implicate. Deşi este un factor extern în raport cu persoanele implicate în schimbare, cultura instituțională le influenţează puternic atitudinea faţă de schimbare. Instituțiile ce posedă culturi centrate pe inovare, pe efort, spirit de echipă, obţinerea de performanţe, vor induce angajaţilor o atitudine favorabilă schimbării, contribuind semnificativ la diminuarea rezistenţei explicite şi implicite la schimbare. Fireşte, factorii prezentaţi nu sunt exhaustivi, ci doar o selecţie a celor mai intenşi şi mai frecvent întâlniţi în instituții.

- Umorul. Angajatul are abilitatea de a identifica aspectele amuzante sau ironice chiar în acele situaţii dificile şi în mijlocul incertitudinilor. Prin considerarea umorului ca aliat, angajatul parcurge procesul schimbării într-o manieră plăcută şi generatoare de energie şi îi influenţează pozitiv pe ceilalţi angajaţi. Datorită prezenţei sale tonice, colegii îi caută compania şi îi solicită ajutorul. - Anticiparea. Prin intermediul acestui mecanism, angajatul îşi imaginează viitorul, experimentând propriile reacţii emoţionale şi căutând anticiparea evenimentelor viitoare, experimentelor viitoare are la bază experienţa anterioară, dar utilizează într-o mare măsură şi intuiţia. Pentru a fi însă adaptivă, această anticipare nu trebuie să se transforme în reverie, ci să aibă un suport real. - Afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor. Pe parcursul derulării activităţii angajatul îşi exprimă în mod deschis opiniile, sentimentele, reducând astfel gradul de anxietate referitor la schimbare şi implicit, favorizând o deschidere mai mare către procesul adaptării la schimbare. Mecanismele neadaptive vizează blocarea sentimentelor şi generează un grad ridicat de rezistenţă la schimbare. De cele mai multe ori apar următoarele mecanisme neadaptive: - Negarea, care poate fi ilustrată prin intermediul următorului exemplu: confruntat cu un proces de reorganizare, un angajat evită să înfrunte situaţia în mod realist afirmând: "Nu poate fi adevărat!" sau "Nu sunt deloc neliniştit cu privire la această schimbare ". - Protecţia. Aceasta poate fi frecvent asociată cu negarea şi reprezintă o formă de autoamăgire prin care angajatul atribuie altei persoane propriile gânduri, dorinţe care-i produc o stare de disconfort. Acelaşi angajat care afirmă că este neliniştit în privinţa reorganizării va spune că managerii lui sau ceilalţi colegi sunt cei afectaţi, stresaţi de schimbare. Activismul reprezintă o altă modalitate de apărare la care pot recurge unii membri ai instituții, atunci când percep schimbarea ca pe o ameninţare. Pentru a evita reflecţia sau trăirea directă a afectelor, ei se avântă în muncă încrâncenându-se să desfăşoare o activitate intensă.

Mecanismele de apărare ale angajaţilor Cu cât procesul de schimbare este mai complex, cu atât mai puternic este resimţit la nivel individual: angajaţii au reacţii diverse atunci când se confruntă cu schimbări majore la nivel instituțional. Aceste reacţii depind atât de trăsăturile angajaţilor, cât ţi abilităţile managerilor de a concepe şi derula eficient acest proces al schimbării. La nivel individual, se pot dezvolta inconştient anumite mecanisme de apărare, care reprezintă strategii autoprotectoare pe care angajatul le "construieşte" atunci când sesizează anumite ameninţări generate de schimbare, anumite sentimente de anxietate, frustrare. Mecanismele de apărare pe care angajaţii le pot dezvolta pot fi adaptive sau neadaptive, cu efecte pozitive sau cu influenţe negative asupra realizării schimbării. Mecanismele de apărare adaptive sunt asociate cu o rezistenţă mică faţă de schimbare, în timp ce mecanismele neadaptive sunt asociate cu un grad ridicat de rezistenţă. Dintre mecanismele adaptive mai frecvent întâlnite, pot fi enumerate:

~ 171 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Direcţii de acţiune în vederea diminuării rezistenţei la schimbare. În vederea derulării în condiţii optime a schimbării, este necesar ca la iniţierea schimbării să se acorde atenţie nu numai aspectelor tehnice, elementelor legate de proiecţii financiare, ci şi celor care vizează

factorul uman. În acest fel se realizează un echilibru între nevoile instituției şi cele ale angajatului, rezultând angajamente şi eforturi comune, menite să asigure succesul procesului de schimbare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ: CONSTANTINESCU D. A., UNGUREANU A. M. – Management I si II, Ed. Național, București, 1996 VOICU C., PRUNĂ Ș. – Managementul organizațional al poliției - Fundamente teoretice -, Ed. Mediauno, București, 2007 MAKIN P., COX C. – Schimbarea în organizații, Ed. Polirom, București, 2006 ANDRONICEANU A. – Managementul schimbărilor, Ed. All, București, 1998 BURDUȘ E., CĂPRĂRESCU G., ANDRONICEANU A, MILES M. – Managementul schimbării organizaționale, Ed. Economică, București, 2000 CARNALL A. COLIN – Managing change in organizations, Prentice Hall International Ltd., UK, 1994 MIHUȚ I. – Euromanagement, Ed. Economică, București, 2002 PREDIȘCAN M. – Managerizarea schimbărilor organizaționale, Ed. Mirton, Timișoara, 2001 CORNESCU V., MARINESCU P., CURTEANU D., TOMA S. – Management – de la teorie la practică -, Ed. Universității din București, București, 2003 CERTO C. S. – Managementul modern, Ed. Teora, București, 2002 VOICU C., PRUNĂ Ș. – Managementul Poliției, Ed. Mediauno, București, 2005 COLE G. – Management, Ed. Știința, Chișinău, 2004 NEAGU N. – Managementul schimbării în Ministerul de Interne, Ed. MI, 2002

~ 172 ~

 

Numărul 1/2014

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

„Revista de Studii de Securitate” reprezintă o iniţiativă a unei reţele instituţionale din Olanda (Avans University of Applied Sciences, University of Applied Sciences Windesheim, The Hague University of Applied Sciences, Inholland University of Applied Sciences, Utrech University of Applied Sciences, Yeeland University of Applied Sciences, Catholic University of South-west Flanders, Netherlands Institute for Physics Security, NHL University of Applied Sciences, Saxion University of Applied Sciences Enschede şi Academia de Poliţie) cu preocupări în domeniul siguranţei publice. Comitetul de redacţie este compus din cadre didactice de la aceste universităţi iar dintre subiectele tratate în cuprinsul ediţiilor menţionăm: criminalitatea informatică şi poliţia, traficul ilicit cu opere de artă, victimizarea în societatea informaţională, cooperarea între serviciile de urgenţă. ~ 173 ~

 

Numărul 1/2014

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 174 ~