Revista_11.pdf

Anul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII Anul V Numărul 2/2012

Revistă recunoscută în domeniul Ordine Publică şi Siguranţă Naţională

Revistă indexată EBSCO CEEOL, SSNR şi INDEX COPERNICUS

~1~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII Director Prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

MAURICE PETIT „Colegiul de Poliţie Bruxeles”

Consiliul ştiinţific: Prof. univ. dr. LIGIA NEGIER DORMONT Universitatea Pantéon, Paris

NORBERT LEITNER Rector Academia de Securitate din Viena

PETER LAMPLOT Lector Academia de Securitate din Viena

Prof. univ. dr. ION DOGARU Membru corespondent Academia Română

Prof. univ. dr. LAZĂR VLĂSCEANU Universitatea Bucureşti

Prof. univ. dr. OVIDIU PREDESCU Facultatea de drept Simion Bărnuţiu

Prof. univ. dr. ROMIŢĂ IUCU Prorector Universitatea din Bucureşti

Prof. univ. dr. TEODOR FRUNZETI Rector Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”

Prof. univ. dr. GHEORGHE TOMA Prorector Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”

Prof. univ. dr. GHEORGHE POPA Rector Academia de Poliţie „A.I.Cuza”

Prof. univ. dr. MARIAN PREDA Universitatea Bucureşti

Conf. univ. dr. MIHAELA FLORENTINA PRUNĂ Prof. univ. dr. NICOLETA DIACONU Decan la Facultatea de Drept, Universitatea Academia de Poliţie “A.I.Cuza” Româno-Americană din Bucureşti Prof. univ. dr. FLORIN SANDU Avocat, Baroul Bucureşti

Chestor şef de Poliţie dr. PETRE TOBĂ Inspector General al Inspectoratului General al Poliţiei Române

Prof. univ. dr. VLAD BARBU

Prof. univ. dr. IOAN DASCĂLU

Prof. univ. dr. ALEXANDRU BOROI

Prof. univ. dr. MIHAI BĂDESCU

Comitetul de redacţie: Redactor şef: Prof. univ. dr. ŞTEFAN EUGEN PRUNĂ Redactor şef adjunct: Conf. univ. dr. LAURENŢIU CONSTANTIN GIUREA Secretar general de redacţie: Conf. univ. dr. MARIUS CEZAR PANTEA

Lect. univ. dr. Claudiu M. ŢUPULAN Conf. univ. dr. Nicolae GHINEA Lect. univ. dr. Nelu NIŢĂ Asist. univ. dr. Mihail P. MARCOCI Asist. univ. dr. Ioan-Cosmin MIHAI Asist. univ. drd.Amalia NIŢU Asist. univ. dr. Ileana CHERSAN

Redactori: Lect. univ. dr. Gheorghe POPESCU Dr. Dan BUCUR Lect. univ. dr. Ionuţ Andrei BARBU Lect. univ. dr. Laura MAIEREAN Asist. univ. dr. Sergiu A. VASILE Asist. univ. dr. Cristian Eduard ŞTEFAN Asist. univ. drd. Ligia STANCU

Revista apare cu sprijinul Departamentului de Poliţie din cadrul Academiei de Poliţie „A.I.Cuza” Bucureşti Publicaţie semestrială sponsorizată de IPA Romania

Adresa: Bucureşti, Şos. Olteniţei, 158 – 160, Sector 4, 041323 Tel. 0213321754, 0213321756 www.cij.ro; w w w . i p a r o m a n i a . r o / r i c ISSN 1844 – 7945 ~2~

Anul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CUPRINS I. STUDII, ANALIZE, SINTEZE ALE FENOMENULUI CRIMINALITĂŢII CRIZA DREPTULUI ŞI DREPTUL CRIZEI ......................................................................................7 Prof. Univ. Dr. Costică VOICU TESTUL DE INTEGRITATE – ÎNTRE NECESITATE ŞI LEGALITATE ........................................ 10 Prof.univ.dr. Nicoleta DIACONU PARTICULARITĂŢILE IMPLEMENTĂRII SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL CALITĂŢII ÎN POLIŢIA ROMÂNĂ.......................................................................................... 15 Lect. univ.dr. Nelu NIŢĂ CONSIDERAŢII ASUPRA CONCEPTULUI DE SECURITATE JURIDICĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ................................................................................................................................ 25 Lect. univ. dr. Adriana VOICU II. EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE CRIMINALITĂŢII CONTRAFACEREA ŞI PIRATERIA ÎN DOMENIUL JOCURILOR DE NOROC „SLOT-MACHINE” ....................................................................................................................... 31 Conf. univ. dr. Marius PANTEA PROFITUL ANTREPRIZEI CRIMINALE....................................................................................... 49 Dr. Dan BUCUR Avocat Lia Andreea DAN MIGRAŢIA, REGLEMENTĂRI COMUNITARE ŞI NAŢIONALE ................................................. 58 Lect. univ. dr. Laura MAIEREAN DE LA PLANTĂ, LA DROG: HEROINA ....................................................................................... 64 Aura LICSANDRU UNIUNEA EUROPEANĂ - ÎNTRE ARMONIZAREA NORMELOR REFERITOARE LA PERMISUL DE CONDUCERE ŞI „AUTOSTRADA INTELIGENTĂ A VIITORULUI” .......... 71 Lect. univ. dr. Dragoş Andrei IGNAT III. CERCETAREA ŞI PREVENIREA CRIMINALITĂŢII REALIZAREA EVAZIUNII FISCALE LEGALE ŞI ILEGALE PRIN UTILIZAREA FIRMELOR OFF-SHORE ŞI PARADISURI FISCALE................................................................. 79 Conf. univ. dr. Laurenţiu GIUREA ~3~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN MATERIE PENALĂ, DIN PERSPECTIVA RECENTELOR MODIFICĂRI LEGISLATIVE ÎN DOMENIU....................................................... 84 Prof. univ. dr. Anca-Lelia LORINCZ REŢEAUA AVANSATĂ DE SPIONAJ CIBERNETIC ,,OCTOMBRIE ROŞU” - ATAC FĂRĂ PRECEDENT LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE - ................................................ 89 Drd. Olguţa DOGARU MIGRAŢIA NEREGULATĂ. CAUZE. EFECTE. MODALITĂŢI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE............................................................................................................................ 94 Lect. Univ. dr. Iuliana JIDOVU REGIMUL SANCŢIONATOR AL MINORILOR ÎN REGLEMNTAREA NOULUI COD PENAL ŞI INSTITUŢIA REEDUCĂRII .............................................................................103 Lect.univ.dr. Ionuţ Andrei BARBU Anca Mădălina DAVID PROSTITUŢIA, FENOMEN SOCIAL CONTEMPORAN ...........................................................113 Lect.drd. Cristian Giuseppe ZAHARIE SCUCCINTĂ ANALIĂ ASUPRA PROBLEMELOR PE CARE TREBUIE SĂ LE CLARIFICE ANCHETA PENALĂ PE PARCURSUL INVESTIGĂRII FAPTELOR DE FURT ........................122 Lect. univ. dr. Marin RUIU IV. MANAGEMENTUL INVESTIGĂRII CRIMINALITĂŢII EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI DE MANAGEMENT STRATEGIC .........................131 Prof. univ. dr. Dan Victor CAVAROPOL MANAGEMENTUL RISCULUI DE SECURITATE ÎN SISTEMELE INFORMATICE ................137 Asist. univ. dr. Ioan-Cosmin MIHAI ANALIZA DE RISC ŞI ANALIZA SWOT ....................................................................................143 Prof. univ. dr. Dan Victor CAVAROPOL V. PROBLEMATICA SCHENGHEN PERSPECTIVA FORMĂRII PROFESIONALE COMUNE A POLIŢIŞTILOR DE FRONTIERĂ LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE - FUNDAMENT AL SECURITĂŢII SPAŢIULUI SCHENGEN - ..........................................................................................................151 Asist. univ. dr. Sergiu Adrian VASILE ROLUL SISTEMULUI INSTITUŢIONAL AL COOPERĂRII POLIŢIENEŞTI INTERNAŢIONALE ÎN INVESTIGAREA CRIMINALITĂŢII ......................................................156 Drd. Marian SECĂREANU VI. RECENZII ~4~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~6~

Anul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CRIZA DREPTULUI ŞI DREPTUL CRIZEI Prof. Univ. Dr. Costică VOICU [email protected] Preşedinte I.P.A. Secţia Română This article analyses the crisis that is present in all levels of society, with negative effects in economy, politics, society, environment, demographics as well as in the organization and functioning of the law systems. National security cannot be achieved without the help of the law, especially in times of crisis. The action plan of the national law in times of crisis has to be harmonized with the European law, taking into consideration the characteristics of our society Key words:

law system, constitutional law, administrative law, labor law, global crisis, consumer protection

Singura unanimitate realizată la scară planetară se referă la existenţa şi manifestarea crizei pe care o resimte civilizaţia umană. Este vorba despre criza profundă prezentă în toate ţesuturile societăţii, cu efecte vădit distructive în economie, politică, educaţie, credinţă, demografie, mediul înconjurător, precum şi în organizarea şi funcţionarea statelor şi a sistemelor de drept. În toate timpurile crizele au generat, în primul rând, o stare de nervozitate a statelor şi sistemelor de drept determinată de neliniştile şi protestele cetăţenilor faţă de incapacitatea acestora de a găsi soluţii la aspectele concrete ale realităţilor sociale. Centrii nervoşi ai statelor şi, implicit ai sistemelor de drept, au fost anesteziaţi de acţiunea distructivă a ideologiilor propagate şi de presiunea grupurilor de interese, cu deosebire a marilor corporaţii ce au dovedit şi dovedesc o teribilă vocaţie criminală. Sistemele de drept au consacrat şi instituţionalizat sărăcia, lăcomia, dispreţul faţă de om, comportamentele abuzive ale instituţiilor statului şi criminalitatea ca fenomen cotidian. Constatăm cu uşurinţă faptul că guvernele dau prioritate soluţiilor folositoare puterii politice pe termen scurt, abandonând gândirea pe termen lung. Consecinţele acestor politici de guvernare sunt vizibile în toate statele lumii, atât în cele dezvoltate cât, mai ales, în cele aflate în sărăcie şi subdezvoltare. Crizele se adâncesc, se permanentizează, aruncând în haos societăţi aparent stabile şi ancorate într-o democraţie pe care statul o clamează, dar foarte mulţi nu o înţeleg. Există o mare neîncredere în guverne, în parlamente, în partidele politice şi persoanele publice, dublată de o incredibilă creştere a lăcomiei, a corupţiei şi dispreţului elitelor faţă de toate celelalte categorii sociale.

Fenomenul de alienare generală a societăţilor este resimţit de oamenii care se văd abandonaţi de autorităţile cărora le-au dat votul pentru angajamentele şi promisiunile făcute în campaniile electorale. Populaţii întregi năucite de perfidia guvernanţilor şi de absenţa şanselor de a trăi într-o stare de normalitate se dezrădăcinează şi hoinăresc blazaţi într-o Europă şi ea blazată, incapabilă să facă faţă acestui şoc al prezentului. Fiecare dintre aceşti oameni simt că nici statele şi nici sistemele de drept nu au voinţa şi nici vigoarea de a se reforma în conformitate cu mult invocata Declaraţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Sclavia modernă desemnează starea de profundă sfidare a fiinţelor umane, aduse de autorităţi într-o degradare spirituală şi materială ce aminteşte de secolele primitivismului condamnat de toate generaţiile. Statele sunt cele care condamnă asemenea stare incalificabilă pentru societatea de azi, într-un registru vehement dar doar declarativ. Ele uită să spună care sunt adevăratele cauze ale acestor fenomene ce sfidează morală, religia şi sacralitatea fiinţei umane. Toate sistemele de drept se rezumă la incriminarea sclaviei moderne – prostituţie, trafic ilegal de persoane, trafic de organe umane, traficul de droguri, pedofilie şi exploatarea sexuală a femeilor, pornografia, discriminare etc., abandonând funcţia fundamentală a dreptului, aceea de a garanta şi a apăra efectiv valorile fundamentale ale societăţii. Prin acest abandon, cvasigeneralizat, sistemele de drept sunt realmente construcţii decuplate de la realitatea socială, ele reprezintă o adunătură de legi şi reglementări fără substanţă, fără efect, şi fără perspectivă. ~7~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Criza dreptului europeană este generată de indecizia sau neputinţa structurilor suprastatale consacrate în Constituţia Uniunii Europene1, de a realiza un construit juridic adaptat realităţilor existente în cele 27 – 28 state membre, în care îşi trăiesc traiul aproape jumătate de miliard de oameni. Criza dreptului european este prezentă în toate componentele sistemului:  în dreptul constituţional, pentru că un Tratat ca cel de la Lisabona se impune, nu prin claritate, precizie, concizie şi rigoare, ci prin confuzie, imprecizie, descrieri inutile şi reguli ce sfidează logica juridică;  în dreptul administrativ, pentru că Uniunea Europeană nu reprezintă decât un spaţiu geografic, un ansamblu de teritorii statale în interiorul căreia există o zonă euro, o zonă non – euro, un spaţiu botezat Schengen din care, culmea, nu fac parte statele membre, dar fac parte altele ce nu aparţin acesteia;  în dreptul muncii şi solidarităţii sociale, pentru că, dincolo de frazele pompos formulate, realitatea ne probează condamnabila sfidare pe care o afişează U.E. faţă de gravele probleme ale pieţelor de muncă. Dacă este declarată calitatea de cetăţean european fiecărui muritor, atunci de ce se practică cea mai criminală discriminare pe piaţa forţei de muncă de către fals titratele state democratice? Solidaritatea socială rămâne doar o lozincă, nici măcar o dorinţă sinceră a celor ce guvernează U.E.  în dreptul privind protecţia consumatorilor, pentru că reglementările vizează nu calitatea produselor ci, mai degrabă, ambalarea acestora. Nu este important dacă pungile pe care este marcată ,,carne de vită” conţine altceva (carne de cal, carne de vacă nebună, de măgari sau alte rumegătoare), ci reclama policromă a ambalajului, extrem de atractivă pentru consumatori. Criza cea mai profundă a dreptului european se localizează în componenta instituţională, considerată coloana vertebrală a oricărui sistem de drept. Instituţiile europene de aplicare a dreptului, cu excepţia EUROPOL şi OLAF, sunt active doar pe hârtie, căci nimic din ceea ce s-a reglementat prin

Tratatul de la Lisabona şi documentele ulterioare acestuia nu s-a realizat. Singura realizare, extrem de costisitoare din punct de vedere financiar, o reprezintă suita interminabilă de seminarii, conferinţe, simpozioane şi adunări ale unor experţi de mâna a doua, care dezbat, fără nicio noimă aspecte ale traficului de persoane, actelor de contrabandă, spălare a banilor, traficului de persoane şi protecţia frontierelor. Analizele prezentate în cadrul acestor colocvii sunt stereotipe, concepute rudimentar, fără să existe studii aprofundate asupra fenomenelor prezentate. Realităţile din aceste segmente critice ale fiecărei societăţi nu sunt cunoscute de instituţiile respective, care promovează, de cele mai multe ori, teorii şi concepte nesusţinute şi nefundamentate pe cercetări serioase. Criza dreptului este întreţinută de procesul de deprofesionalizare şi de politizare a instituţiilor de aplicare a legii, marcate puternic de mediocritate însoţită de un evident dispreţ faţă de lege şi cetăţeni. Faţă de această stare de lucruri sistemele de drept trebuie să realizeze următoarele lucruri: a) să înţeleagă faptul că, în societatea extrem de dinamică de astăzi, este şocantă disparitatea între nevoile şi cererile societăţii şi structurile instituţionale inerte, anchilozate şi excesiv de birocratizate. Dreptul trebuie să demareze urgent operaţiunea de deparazitare a instituţiilor din administraţie, ale justiţiei şi de aplicare a legii.; b) să creeze şi promoveze o veritabilă cultură privind noua disciplină a libertăţii oamenilor, într-o societate dominată de cultul banului; c) să modifice şi actualizeze constituţiile statelor, prin consacrarea regimului politic şi a formei de guvernământ specifice fiecărui stat, a independenţei justiţiei, a separaţiei şi echilibrului puterilor în stat; d) să actualizeze legislaţia privind proprietatea prin consacrarea principiului apărării şi garantării acesteia; e) să regândească întregul set de reglementări legislative care să ofere soluţii tuturor problemelor ce se manifestă în perioadele de criză, cu deosebire în domeniul privatizării companiilor de stat, al restructurării acestora, domeniul bancar, al educaţiei, asistenţei sanitare, al pieţei de capital, investiţiilor şi achiziţiilor publice;

1

C.Voicu, M.Pantea, B. Bucur, ş.a., „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.

~8~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Dreptul crizei trebuie definit ca ansamblul măsurilor de legiferare şi reglementare ce se impun a fi realizate în domeniile esenţiale ale vieţii societăţii, cele mai afectate de impactul recesiunii (economia, finanţele, sistemul bancar, educaţia, asistenţa socială).

Securitatea naţională nu se poate realiza fără aportul esenţial al dreptului, cu deosebire în perioada crizelor prelungite. Strategia de acţiune a dreptului naţional în perioada crizelor trebuie articulată cu cea a dreptului european, obligatoriu a fi implementat ţinând cont de particularităţile societăţii noastre.

Bibliografie: 1. C.Voicu, M.Pantea, B. Bucur, ş.a., „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.

~9~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

TESTUL DE INTEGRITATE – ÎNTRE NECESITATE ŞI LEGALITATE Prof.univ.dr. Nicoleta DIACONU [email protected]. Director Departament Drept Public - Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Membru fondator al Societăţii Române de Drept European Integrity tests were initiated by the General Anticorruption Directorate within the Ministry of Administration and Interior and use, although the proposed since the establishment of this structure has been challenged in terms of challenging character that would have, and the impossibility of their use as evidence in litigation. Integrity testing is particularly important, as required by the registration of a large number of deviations from legal and professional conduct of the police, with the aim of determining their upright behavior. In the context of implementing the provisions of the National Anticorruption Strategy 2012 - 2015 was adopted „Methodology to identify risks and vulnerabilities to corruption within the MAI”. As regards the application procedure required that tests be done so that their validity is not challenged in court, given the very low limit of integrity test applied by the DGA and criminal corruption, which fall under Prosecutor. Keywords:

test of integrity corruption offenses, personally, identify risks, challenge.

1. Cadrul juridic şi instituţional privind aplicarea testelor de integritate Printr-un ansamblu legislativ adoptat în 2011 a fost stabilit cadrul normativ şi instituţional de aplicare a testelor de integritate, precum şi procedura de testare a funcţionarilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, deşi DGA a desfăşurat activităţi implicând aplicarea testelor de integritate încă din anul 2007. 1.1. Legea 38/2011 Legea Nr.38 din 28.03.2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2009 pentru modificarea art. 13 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi pentru reorganizarea unor unităţi din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor1 1 În cuprinsul art. 17 alin.2 din lege este enunţată definiţia testului de integritate, care „reprezintă o metodă de identificare, evaluare şi înlăturare a vulnerabilităţilor şi a riscurilor care determină personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor să comită fapte de corupţie, constând în crearea de situaţii virtuale, similare celor cu care se confruntă personalul în exercitarea atribuţiilor de serviciu, materializate prin operaţiuni disimilate, circumstanţiate de comportamentul acestuia, în vederea stabilirii reacţiei şi conduitei adoptate”. 1

Publicată în M.Of. nr.215 din 29 martie 2011.

Aşa cum rezultă din text, metoda de testare folosită de D.G.A. constă în crearea unei „situaţii virtuale” similare celei cu care personalul se confruntă în exercitarea atribuţiilor de serviciu materializate prin operaţiuni disimulate, circumstanţiate de comportamentul acestuia, în vederea stabilirii reacţiei şi a conduitei adoptate. În situaţia în care, cu ocazia testării integrităţii profesionale, se constată comiterea unor fapte de natură penală, Direcţia Generala Anticorupţie sesizează organul de urmărire penală competent, potrivit legii. În situaţia in care, cu ocazia testării integrităţii profesionale, se constată că personalul supus testării a comis abateri de la normele legale in vigoare, altele decât cele de natură penală, se vor dispune măsuri administrative şi/sau disciplinare, conform prevederilor legale care reglementează activitatea personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor. Legiuitorul a avut în vedere şi eventualitatea posibilităţii de contestare a aplicării testelor de integritate de către personalul MAI, reglementând acordul implicit al acestora pentru aplicarea testelor de integritate. În acest sens, conform art.171 alin.1, dobândirea calităţii de personal al Ministerului Administraţiei şi Internelor presupune acordul implicit al acestuia pentru testarea integrităţii sale profesionale.

~ 10 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Procedura de testare a integrităţii profesionale se stabileşte prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. 1.2. Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 256/2011 privind aprobarea testelor de Integritate2 Ordinul Ministrului nr. 256/2011 privind aprobarea testelor de Integritate stabileşte cadrul normativ privind procedura de testare a integrităţii profesionale a personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor. Această procedură urmăreşte verificarea şi eliminarea riscurilor care conduc la săvârşirea unor fapte de corupţie de către personalul MAI. În sinteză, etapele procedurii de testare a integrităţii profesionale a personalului Ministerului Administraţiei si Internelor, aşa cum rezultă din dispoziţiile Ordinului 256/2011, cuprinse şi în 3 Strategia Naţională Anticorupţie 2012-2015 , sunt următoarele:  Testarea poate fi efectuată la iniţiativa Direcţiei Generale Anticorupţie sau la solicitarea structurilor M.A.I.;  Structura însărcinată cu efectuarea testelor de integritate este Direcţia Generală Anticorupţie –DGA prin intermediul Compartimentului Teste de Integritate din cadrul Serviciului Operaţii;  Subiect al testării poate fi orice persoană care face parte din personalul M.A.I.;  Testul are ca obiectiv prevenirea faptelor de corupţie în care ar putea fi implicat personalul M.A.I.;  În activitatea de testare este interzisă provocarea persoanei supuse testării la săvârşirea de fapte cu caracter penal şi/sau disciplinar.  Prin „provocare” se înţelege acţiunea poliţiştilor D.G.A. de „a incita” sau „instiga” la comiterea de infracţiuni / abateri disciplinare.  Selectarea personalului ce urmează a fi testat se face în funcţie de zonele şi locurile cu riscuri şi vulnerabilităţi la corupţie.  În cazul în care, cu ocazia testării profesionale, se constată comiterea unor fapte de natură penală de către personalul M.A.I., poliţiştii din cadrul D.G.A. se sesizează din oficiu, încheind un proces-















 2

Publicat in Monitorul oficial nr 836 din 25.11.2011. 3 Aprobată prin H.G.nr. 215 din 20 martie 2012, publicată în M.O. nr. 202 din 27 martie 2012.

~ 11 ~

verbal în acest sens, în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. D.G.A. pune la dispoziţia şefului structurii/instituţiei, la solicitarea acestuia, copii de pe materialele realizate în testare. În cazul în care persoana testată a solicitat sau a primit bani ori alte foloase utilizate în activitatea de testare, iar, în urma sesizării, organele competente constată că fapta nu constituie infracţiune, D.G.A. îl informează pe şeful structurii/instituţiei din care face parte persoana supusă testării, care dispune măsuri disciplinare şi/sau administrative, conform dispoziţiilor legale, care se aduc la cunoştinţa D.G.A. În situaţiile în care, în urma efectuării testului, rezultă alte situaţii de încălcare a sarcinilor şi îndatoririlor profesionale, care nu au legătură cu activităţile specifice de testare, şeful structurii/instituţiei dispune măsuri în conformitate cu actele normative în vigoare. D.G.A. pune la dispoziţia şefului structurii/instituţiei, la solicitarea acestuia, copii de pe materialele realizate în testare. În cazul în care persoana testată a solicitat sau a primit bani ori alte foloase utilizate în activitatea de testare, iar, în urma sesizării, organele competente constată că fapta nu constituie infracţiune, D.G.A. îl informează pe şeful structurii/instituţiei din care face parte persoana supusă testării, care dispune măsuri disciplinare şi/sau administrative, conform dispoziţiilor legale, care se aduc la cunoştinţa D.G.A. În situaţiile în care, în urma efectuării testului, rezultă alte situaţii de încălcare a sarcinilor şi îndatoririlor profesionale, care nu au legătură cu activităţile specifice de testare, şeful structurii/instituţiei dispune măsuri în conformitate cu actele normative în vigoare. D.G.A. va comunica rezultatul şi constatările activităţii de testare şefului structurii/instituţiei, în cazul în care personalul supus testării a dat dovadă de integritate. Şefii structurilor/instituţiilor personalului supus testării au obligaţia de a prelucra cu personalul din subordine cele mai

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

importante aspecte evidenţiate în urma realizării testului. 1.3. Metodologia de identificare a riscurilor în structurile MAI În scopul prevenirii infracţiunilor de corupţie de către angajaţii ministerului, a fost adoptată o „Metodologie de identificare a riscurilor şi vulnerabilităţilor în structurile MAI”, până la nivelul fiecărui loc de muncă. În cuprinsul metodologiei sunt definiţi termenii şi expresiile la care se referă dispoziţiile acesteia, după cum urmează: a) noţiunea de „risc de corupţie” vizează probabilitatea apariţiei unui eveniment sau de realizare a unei acţiuni vizând un angajat, colectiv profesional sau domeniu de activitate, susceptibile să aibă consecinţe semnificative asupra integrităţii personalului, desfăşurării în condiţii de transparenţă a activităţilor specifice instituţiei şi capacităţii de acţiune de care aceasta trebuie să dispună în contextul atribuţiilor ce-i revin conform reglementărilor în vigoare. b) „vulnerabilitatea” reprezintă o slăbiciune în sistemul procedurilor de planificare, desfăşurare, asigurare logistică şi control a activităţilor specifice care ar putea fi exploatată/speculată, traducându-se printro încălcare a legilor, ordinelor, regulamentelor, metodologiilor, procedurilor sau regulilor de desfăşurare a activităţilor specifice. c) prin „managementul riscurilor de corupţie” se înţelege, în sens larg, procesul de identificare a factorilor instituţionali şi individuali care favorizează sau pot favoriza săvârşirea faptelor de corupţie, precum şi elaborarea recomandărilor ori măsurilor necesare pentru prevenirea, atenuarea sau eliminarea probabilităţii de apariţie şi a efectelor/consecinţelor acestora. Aspectele reglementate în cuprinsul metodologiei sunt:  Domeniul de aplicare al acesteia;  Constituirea, instruirea şi planificarea activităţii grupurilor de lucru;  Identificarea şi descrierea riscurilor;  Evaluarea riscurilor;  Determinarea/aplicarea măsurilor de control al riscurilor ;Managementul riscurilor de corupţie se realizează eficient prin intermediul Registrului riscurilor de corupţie;

 Monitorizarea şi reevaluarea riscurilor. După cum rezultă din sinteza anterioară, metodologia analizează cauzele şi condiţiile care pot determina şi favoriza săvârşirea faptelor de corupţie. Pe cale de consecinţă, au fost identificate şi acele măsuri care trebuie luate pentru ca aceste cauze şi condiţii să fie eliminate. 2. Aspecte teoretice privind vulnerabilitatea testului de integritate Jurisprudenţa în materie relevă dificultăţi de probare a infracţiunilor de corupţie, dificultăţi explicabile prin natura infracţiunilor, având în vedere că acestea implică de regulă doi autori distincţi a două infracţiuni diferite - dare şi luare de mită - persoane, care, de regulă nu au interesul să divulge fapta, când folosul este transmis pentru un lucru nelegal. A) În primul rând, dificultatea probării infracţiunilor de corupţie prin aplicarea testelor de integritate constă în faptul că poate fi invocată inexistenţa faptei având în vedere caracterul virtual al testului. Pornind de la definiţia testului de integritate, 1 enunţată în cuprinsul art 17 din Legea 38/2011, constatăm că acesta constă în ,, crearea unei situaţii virtuale similare celei cu care personalul se confruntă în exercitarea atribuţiilor de serviciu materializate prin operaţiuni disimulate, circumstanţiate de comportamentul acestuia, în vederea stabilirii reacţiei şi a conduitei adoptate’’. Având în vedere „natura virtuală” a situaţiei de fapt, rezultă că prin aplicarea acestor teste nu pot fi vătămate valorile sociale protejate prin reglementarea faptelor de corupţie. În situaţia în care persoana testată primeşte o sumă de bani de la testator, această faptă nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie4. În concluzie, dată fiind natura virtuală a realităţii în care se desfăşoară testele simulate ale D.G.A., se pot desprinde două concluzii :  rezultatul unei situaţii virtuale nu poate aduce vreo vătămare unei valori sociale ocrotite prin lege ; 4 Sindicaliştii susţin că decizia de aplicare a testului nu este în conformitate cu Codul de Procedura Penală şi trebuie încuviinţată de reprezentanţii DNA şi ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, ca să aibă o forma legală, pentru că altfel orice test de integritate, dacă nu are avizul procurorului sau al instanţei, este nul de drept si nu poate fi admis ca proba în instanţă - în cazul unor acuzaţii de primire de foloase necuvenite sau luare de mită. (Marin Gruia - Preşedintele Sindicatului Naţional al Poliţiştilor - http://www.romanul.eu/romania/teste-de-integritatepentru-politistii-romani-1605-21655_es.html).

~ 12 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 fapta de corupţie constatată în urma unei situaţii virtuale nu poate întruni niciodată elementele constitutive ale unei infracţiuni de corupţie. B) În al doilea rând, poate fi invocată „provocarea” ca metodă utilizată de către testator. Legislaţia penală nu conţine o calificare legală a noţiunii de „provocare”, însă aceasta poate fi dedusă din analiza coordonată a jurisprudenţei CEDO şi a reglementărilor în vigoare. 1) O încercare de calificare a acestui concept o găsim în Ordinul MAI nr. 256/2011 privind aprobarea testelor de Integritate, conform căruia, prin „provocare” se înţelege acţiunea poliţiştilor D.G.A. de a incita sau instiga la comiterea de infracţiuni/abateri disciplinare. Definiţia are caracter general şi trimite la noţiunile de „incitare” şi „instigare”, ca acţiuni de la care trebuie să se abţină testatorii de integritate. 2) În reglementarea Codului penal „provocarea” este definită ca circumstanţă atenuantă (prevăzută în secţiunea II, cap. V, t. III, art. 73, C. pen). În acest sens, legea prevede că atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere a demnităţii persoanei sau prin altă faptă ilicită gravă, acest act constituie circumstanţă atenuantă. Dovedirea ei în cursul procesului penal va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei. 3) Provocarea este reglementată în dreptul procesual penal ca o „formă de constrângere”, aspect care rezultă din denumirea legală a art. 68 C.pr.pen., respectiv „Interzicerea mijloacelor de constrângere” În art. 68 din Codul de procedură penală este reglementată „interzicerea mijloacelor de constrângere” în scopul de a obţine probe. Din analiza textului de lege rezultă că printre mijloacele de constrângere poate fi calificată şi provocarea. În acest sens, este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. De asemenea, este oprit a determina o persoana să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Sintagma „a determina” presupune o instigare la comiterea infracţiunii (îndemn, încurajare, în sensul

reglementării formei de participaţie a instigării prevăzute de art. 25 C.pen.), însă intră sub incidenţa textului de lege de mai sus şi „provocarea” sub forma vicleniei, înşelăciunii, în urma căreia persoanei i se sugerează săvârşirea unei infracţiuni5. 4) Provocarea din partea agenţilor statului poate avea loc prin desfăşurarea activităţilor investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu identitate reală, cu depăşirea limitelor cadrului 1 legal (art. 26 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările ulterioare).6 Legea specială autorizează aplicarea unei proceduri de testare a comportamentului infracţional prin simulare, constând în promiterea, oferirea sau, după caz, darea de bani sau alte foloase unui funcţionar, în condiţiile prevăzute la art. 254, art. 256 sau art. 257 C.pen., procedură care este supusă autorizaţiei procurorului, conform art. 261 alin. 7 din lege. Utilizarea acestor tehnici speciale de investigaţie nu reprezintă o formă de încălcare a dreptului la un proces echitabil, având în vedere că reglementările internaţionale adoptate în materie, la care România este parte, prevăd obligaţia statelor membre de a lua măsurile necesare privind . combaterea corupţiei (inclusiv utilizarea unor tehnici speciale de investigaţie, care pot să includă folosirea unor agenţi sub acoperire, pentru a facilita adunarea probelor în materie penală).7 În completare însă, jurisprudenţa CEDO subliniază că utilizarea acestor tehnici ascunse trebuie să aibă limite clare, iar când un inculpat se apără afirmând că a fost instigat se impune ca instanţele să verifice atent materialul probator administrat în cauză. 5) Jurisprudenţa CEDO aduce argumente suplimentare în privinţa calificării juridice a provocării. În acest sens, în Cauza „Constantin şi 8 Stoian contra României” Curtea a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 alin.1 din Convenţie) prin utilizarea provocării de către investigatori. În speţă, având în vedere importanţa şi dificultăţile sarcinii investigatorilor, 5

Amalia Cecilia Moleanu, „Probaţiunea în materia infracţiunilor de corupţie. Provocarea. Martorul “denunţător”, - Revista Forumul Judecătorilor, Nr.1/2012. 6 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. 7 În acest sens, Convenţia Consiliului Europei privind corupţia, adoptată la Strasbourg în 4 noiembrie 1999 şi Convenţia O.N.U. împotriva corupţiei, adoptată la New York în 31 octombrie 2003, ratificate de România, 8 CEDO- Hotărârea din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009, în Cauza Constantin şi Stoian împotriva României (Cererile nr. 23.782/06 şi 46.629/06) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 16 martie 2010 .

~ 13 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Curtea a considerat, că acţiunile ofiţerului de poliţie sub acoperire şi ale colaboratorului acestuia au avut drept consecinţă determinarea reclamanţilor să săvârşească fapta penală pentru care au fost condamnaţi, depăşind simpla investigaţie pasivă a activităţii infracţionale existente, şi că instanţele interne nu au investigat suficient acuzaţiile de provocare. Pentru aceste motive, procesul reclamanţilor a fost privat de caracterul echitabil impus de art. 6 din Convenţie. De asemenea, în Cauza „Bulfinsky vs Romania”, Curtea a constatat ca instanţele naţionale nu au examinat suficient plângerile inculpaţilor cu privire la existenţa provocării9, fiind încălcate dispoz.art.6 par.1 din Convenţie. CEDO a reiterat necesitatea ca instanţele naţionale să analizeze dacă agenţii de poliţie s-au limitat sau nu la investigarea faptei în mod pasiv sau dacă nu cumva este vorba de o infracţiune provocată de către agenţii statului. În practica CEDO s-a analizat şi posibilitatea că fapta ar putea fi calificată ca o „înscenare a poliţiei”, incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie şi cu „principiul egalităţii armelor”10.

Jurisprudenţa defineşte agenţii provocatori ca fiind „agenţi infiltraţi, care îşi depăşesc limitele atribuţiilor conferite de lege pentru a acţiona în scopul relevării activităţii infracţionale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracţiuni în 11 vederea administrării de probe în acuzare” Folosirea colaboratorilor sub acoperire a devenit o practică frecventă a organelor de anchetă, de şi activitatea acestora depăşeşte uneori competenţele atribuite prin legi speciale, 12 confundându-se cu activitatea provocatorului . Apreciem că se impune o reglementare clară şi expresă a definirii provocării privind săvârşirea unei infracţiuni, prin care să se instituie limitele acestei practici, reglementările actuale fiind neclare şi insuficiente. În ceea ce priveşte procedura de aplicare este necesar ca testele să se facă în aşa fel încât valabilitatea lor să nu fie contestată în instanţă, având în vedere limita foarte mică dintre testul de integritate aplicat de DGA şi fapta de corupţie penală, care intră în atribuţiile Parchetului.

1234

Bibliografie: 1. Laura Macarovschi, „Unele aspecte privind dreptul la un proces echitabil”, Revista Pro Patria Lex, Nr. 1/2012 2. Amalia Cecilia Moleanu, „Probaţiunea în materia infracţiunilor de corupţie. Provocarea. Martorul “denunţător”, - Revista Forumul Judecătorilor, Nr.1/2012; 3. Ioana Paşca - „Limitele de acţiune ale investigatorului sub acoperire”, Revista Curentul Juridic, Nr.3/2011; 4. Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, Jurisprudenţa CEDO cu privire la agenţii provocatori, Revista Dreptul Nr.1/2009 5. Ordinul Ministrului nr. 256/2011 privind aprobarea testelor de Integritate; 6. Strategia Naţională Anticorupţie 2012-2015 - Aprobată prin H.G.nr. 215 din 20 martie 2012; 7. Legea 38/2011 Legea Nr.38 din 28.03.2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2009 pentru modificarea art. 13 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi pentru reorganizarea unor unităţi din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor; 8. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările ulterioare; 9. Codul penal; 10. Codul de procedură penală; 11. Jurisprudenţa CEDO; 12. Surse internet: http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_15FR.pdf.

9 CEDO – Hot. din 1 iunie 2010, în Cauza Bulfinsky vs Romania, (Cererea 28823/04).- M.Of. nr. 21 din 10 ianuarie 2011 http://www.juridice.ro/110511/provocare-a-politiei-neindeplinirea-obligatiei-instantelor-de-a-o-investiga-cedo-bulfinskyvs-romania.html 10 Laura Macarovschi, „Unele aspecte privind dreptul la un proces echitabil”, Revista Pro Patria Lex, Nr. 1/2012, p.102. 11 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, „Jurisprudenţa CEDO cu privire la agenţii provocatori”, Revista Dreptul Nr.1/2009, p. 243. 12 Ioana Paşca - „Limitele de acţiune ale investigatorului sub acoperire”, Revista Curentul Juridic, Nr.3/2011, http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_15FR.pdf

~ 14 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

PARTICULARITĂŢILE IMPLEMENTĂRII SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL CALITĂŢII ÎN POLIŢIA ROMÂNĂ Lect. univ.dr. Nelu NIŢĂ [email protected] Universitatea „George Bacovia”, Bacău, România National Public Order Strategy 2010-2013 paved the way for the implementation of a quality management system in all institutions of public order and safety in Romania. This was taken in the Strategic Plan of the Ministry of Interior for 2010-2013. Under these circumstances, we believe that many of the issues related to public order and security institutions can be successfully resolved in the framework of the development and implementation of quality management systems based on international standards. Therefore, considering human resources as the most important resource, the topics covered we want to come to the aid of those concerned, the main features related to the development and execution of the implementation of quality management system in Romanian Police. quality, management system of quality, project implementation, quality function, quality Keywords: management representative. Introducere Pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice din România, Strategia Naţională de Ordine Publică 2010-2013 a deschis calea spre implementarea unui sistem de management al calităţii în instituţiile din domeniul siguranţei şi ordinii publice, aspect preluat şi în Planul strategic al Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru perioada 2010-2013. În aceste condiţii, multe dintre problemele referitoare la instituţiile de ordine şi siguranţă publică, considerăm că pot fi rezolvate cu succes în cadrul iniţiativei de elaborare şi implementare a sistemelor de management al calităţii bazate pe standarde internaţionale. Avem în vedere în acest sens punctele tari ale acestor instituţii, desprinse din analiza SWOT prezentată în cadrul aceluiaşi Plan strategic al Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru perioada 2010-2013, dintre care menţionăm: existenţa unui cadru normativ adaptat în mare măsură standardelor Uniunii Europene, existenţa resurselor umane de înaltă calificare în ceea ce priveşte pregătirea de specialitate şi creativitatea, susţinerea managerială a iniţiativelor destinate îmbunătăţirii activităţii desfăşurate la nivelul ministerului, interesul personalului pentru perfecţionare continuă prin participarea la cursuri de specializare şi/sau de master, seminarii, instruiri ale personalului care urmăresc îmbunătăţirea activităţii curente, acumularea de experienţe în privinţa managementului proiectelor, existenţa deja a unor proceduri de lucru elaborate la nivelul structurilor în vederea eficientizării activităţilor desfăşurate,

existenţa unor sisteme de comunicaţii şi informatică moderne în sprijinul actului de comandă, control, coordonare şi execuţie. În acelaşi timp avem în vedere şi punctele slabe din aceeaşi analiză SWOT, care pun în evidenţă şi unii factori ce ar putea constitui adevărate blocaje în implementarea şi mai ales îmbunătăţirea sistemelor de management al calităţii din instituţiile de ordine şi siguranţă publică, în evoluţia lor dezirabilă spre excelenţă, printre acestea reţinând: schimbările frecvente la nivelul factorilor de conducere şi decizie ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi în structurile organizatorice ale ministerului, componentele de buget subdimensionate în raport cu necesităţile reale, care au deja drept consecinţă insuficienţa mijloacelor de deplasare şi intervenţie, deficitul de personal, insuficienţa spaţiilor adecvate de lucru, a spaţiilor de depozitare, a echipamentelor IT, a biroticii, etc., riscul de supraîncărcare cu sarcini a personalului din cadrul structurilor ca urmare a deficitului de resurse umane care se înregistrează deja, menţinerea unor elemente birocratice în derularea activităţii, cu implicaţii asupra consumului ineficient de resurse, etc. La toate acestea se pot adăuga şi influenţele pozitive sau negative, după caz, ale unor factori de natură politică, legislativă, economică, socială, tehnologică, etc., care pot afecta îmbunătăţirea continuă a sistemelor de management al calităţii din cadrul instituţiilor de ordine publică şi implicit a performanţelor aşteptate din partea acestora. Considerând resursa umană ca fiind cea mai

~ 15 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

importantă resursă din Poliţia Română, prin subiectele tratate ne dorim să venim în ajutorul celor interesaţi, cu principalele particularităţi referitoare la elaborarea şi executarea proiectului de implementare a sistemului de management al calităţii în Poliţia Română. 1. Principalele aspecte privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române Poliţia Română1 face parte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, fiind instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind: apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, apărarea proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii. Activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii. În îndeplinirea misiunilor care îi revin, Poliţia Română cooperează cu instituţiile statului şi colaborează cu asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi cu persoanele fizice şi juridice, în limitele legii. Pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute prin lege, Poliţia Română este organizată corespunzător împărţirii administrativ-teritoriale a României, la nivel central, la nivelul judeţelor şi a municipiului Bucureşti, precum şi la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor. De asemenea, Poliţia Română este organizată şi conform specificului unor sectoare ale economiei naţionale, cum sunt cele din: transporturi feroviare, aeriene, navale, precum şi conform specificului unor obiective economice şi sociale, în funcţie de importanţa şi de numărul acestora, cum sunt platformele industriale, după caz. Unităţile de poliţie sunt înfiinţate, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. În vederea îndeplinirii atribuţiilor cu care a fost învestită legal, Poliţia Română are în principal următoarea structură organizatorică: a. Inspectoratul General al Poliţiei Române, (IGPR), care este unitatea centrală a poliţiei din România, cu personalitate juridică şi competenţă teritorială generală. Acesta conduce, îndrumă şi controlează, activitatea tuturor unităţilor de poliţie 1

Cadrul juridic general ce reglementează activitatea Poliţiei Române, îl constituie Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial al României nr 305 din 09.05.2002, cu modificările şi completările ulterioare.

subordonate. De asemenea, desfăşoară activităţi de investigare şi cercetare a infracţiunilor deosebit de grave, circumscrise crimei organizate, criminalităţii economico-financiare sau bancare, precum şi a altor infracţiuni complexe, ce fac obiectul cauzelor penale, aflate în supravegherea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Inspectoratul General al Poliţiei Române are, în structura sa organizatorică: direcţii generale, direcţii, servicii şi birouri, înfiinţate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în limita fondurilor la dispoziţie. b. Unităţi teritoriale de poliţie, aflate în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române, respectiv:  Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, care este organizată şi funcţionează, ca unitate cu personalitate juridică, cu competenţă teritorială la nivelul municipiului Bucureşti, şi care este condusă de un director general, ajutat de adjuncţi. Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, are în structura sa organizatorică:  servicii şi birouri, înfiinţate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor;  şase unităţi de poliţie ale sectoarelor, corespunzător organizării administrativteritoriale a municipiului Bucureşti;  în fiecare sector sunt organizate şi funcţionează secţii de poliţie, al căror număr total este de 26, stabilit prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în funcţie de întinderea teritoriului, de numărul populaţiei, de numărul şi importanţa obiectivelor economice, sociale şi politice;  Inspectorate Judeţene de Poliţie, care sunt organizate şi funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, cu competenţă teritorială la nivelul fiecărui judeţ din România. Inspectoratele Judeţene de Poliţie au în structura lor organizatorică servicii şi birouri;  în municipii şi oraşe, sunt organizate şi funcţionează poliţii municipale şi orăşeneşti. Poliţiile municipale şi orăşeneşti au în structura lor organizatorică birouri şi compartimente;  în unele municipii mai mari, sunt înfiinţate şi funcţionează secţii de poliţie, conduse de un şef de secţie, ajutat de un adjunct. Secţiile de poliţie din cadrul municipiilor mai mari, au în structura lor organizatorică, birouri şi compartimente;

~ 16 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 în comune sunt organizate şi funcţionează secţii de poliţie rurale , stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în funcţie de întinderea teritoriului şi de numărul populaţiei, având competenţa teritorială aferentă acestora. Secţiile de poliţie rurale au în arondare un anumit număr de posturi de poliţie comunale, în funcţie de întinderea teritoriului, de numărul populaţiei şi de situaţia operativă de pe teritoriul de competenţă;  în cadrul secţiilor de poliţie rurale funcţionează posturi de poliţie comunale; 2. Luarea deciziei privind implementarea sistemului de management al calităţii în Poliţia Română În vederea elaborării şi implementării unui sistem de management al calităţii în Poliţia Română, un rol decizional foarte important considerăm că revine conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi Inspectoratului General al Poliţiei Române. Pentru analizarea şi luarea unei decizii în acest sens, trebuie să se aibă în vedere nevoile interne de dezvoltare şi de reformă ale Poliţiei Române, rezultate din documentele diagnostice şi strategice, elaborate de Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi din necesitatea imperativă: a realizării unor activităţi coerente, eficace şi eficiente, în domeniul ordinii şi siguranţei publice, armonizate cu cerinţele stabilite prin programele de guvernare, dar şi cu nevoile şi aşteptările clienţilor; a asumării ierarhice de responsabilităţi clare, rigoare şi disciplină, inclusiv, în ceea ce priveşte respectarea deplină a procedurilor, a normelor de muncă şi de comunicare eficientă; a creşterii încrederii tuturor departamentelor din poliţie, indiferent de nivelul lor ierarhic, precum şi a clienţilor acestora, că instituţiile poliţiei sunt capabile, prin angajaţii săi, să furnizeze servicii, care îndeplinesc în mod consecvent toate cerinţele, fără implicarea factorului politic; a asigurării încrederii şi găsirii unor noi modalităţi, de creştere a responsabilităţii şi a înţelegerii reciproce, între diferitele sisteme din statele membre ale Uniunii Europene. Luarea deciziei, de către ministrul administraţiei şi internelor, de proiectare şi implementare a unui sistem de management al calităţii în Poliţia Română, constituie o decizie politică, care, având în vedere cerinţele standardului internaţional SR EN ISO 9001:2008, implică responsabilitatea şi obligaţia acestuia, transmisă tuturor succesorilor

săi, de a asigura în mod consecvent toate resursele, în special cele financiar-bugetare, necesare îmbunătăţirii continue a sistemului de management al calităţii, pentru asigurarea creşterii permanente a performanţelor activităţii poliţiştilor şi a încrederii cetăţenilor în capacitatea acestora de a le rezolva problemele cu care se confruntă, din punct de vedere al ordinii şi siguranţei publice. De asemenea, în calitate de vector al unei înalte responsabilităţi politice, ministrul administraţiei şi internelor considerăm că trebuie să identifice şi să implementeze cele mai eficace soluţii, pentru a împiedica implicarea forţelor politice în activitatea decizională şi executivă a instituţiilor de ordine şi siguranţă publică, în special în ceea ce priveşte Poliţia Română, pentru combaterea oportunismului în cariera de „succes” a unor poliţişti şi mai ales pentru asigurarea condiţiilor de consolidare a celor mai puternice valori europene în activitatea acestor instituţii. Pentru şeful Inspectoratului General al Poliţiei Române, decizia de proiectare şi implementare a unui sistem de management al calităţii în Poliţia Română, constituie o importantă decizie managerială şi profesională, prin care acesta, în calitate de manager la cel mai înalt nivel al Poliţiei Române, îşi asumă responsabilităţi privind: definirea angajamentului său, privind dezvoltarea şi îmbunătăţirea continuă a sistemului de management al calităţii din Poliţia Română; definirea politicii calităţii în Poliţia Română, adecvată şi relevantă, faţă de scopul fundamental al poliţiei, într-un mod realizabil şi demonstrabil; definirea obiectivelor fundamentale ale calităţii din Poliţia Română, obiective care trebuie să fie măsurabile şi în concordanţă cu politica definită în domeniul calităţii; identificarea şi alocarea tuturor resurselor pentru realizarea nivelului de adecvate, performanţă dorit şi a nivelului de calitate cerut de către clienţi, pentru respectarea consecventă a principiului fundamental privind “orientarea către client”, de către toţi poliţiştii, indiferent de nivelul ierarhic al acestora; identificarea şi definirea clară a responsabilităţii şi autorităţii personalului din Poliţia Română, în domeniul calităţii, la nivelul principalelor funcţii ierarhice; identificarea şi selectarea unei persoane, din cadrul conducerii Poliţiei Române, care să fie numită, reprezentant al şefului IGPR, în domeniul calităţii (RMC); asigurarea, în mod consecvent şi transparent, a unei comunicări adecvate, pe verticală şi pe orizontală, între diferitele nivele ale structurilor Poliţiei Române, între departamente şi funcţii, etc., pentru asigurarea

~ 17 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

tuturor condiţiilor necesare îmbunătăţirii permanente a calităţii serviciilor prestate, precum şi a performanţelor poliţiştilor; monitorizarea continuă şi fermă a proceselor şi serviciilor prestate, la nivelul tuturor structurilor din Poliţia Română, pentru prevenirea abaterilor şi neconformităţilor; analizarea periodică a modului de funcţionare a sistemului de management al calităţii din Poliţia Română, alături de toate celelalte componente specifice sistemului de management din poliţie, pentru a se asigura că acesta este corespunzător şi eficace, pentru a putea lua, astfel, în considerare şi alte modalităţi de îmbunătăţire a sistemului de management din Poliţia Română, etc. Decizia privind elaborarea şi implementarea unui sistem de management al calităţii în Poliţia Română, bazat pe standarde internaţionale privind calitatea, constituie o decizie strategică foarte importantă, care poate să nu aibă în vedere şi certificarea sistemului, de către un organism de certificare, datorită costurilor pe care le presupune. În acest caz, important este faptul că se introduce o „nouă cultură a calităţii” în poliţie, prin care poliţiştii sunt conştientizaţi, că trebuie să fie orientaţi către înţelegerea şi satisfacerea nevoilor şi aşteptărilor clienţilor lor, în condiţii de eficacitate şi eficienţă profesională. Certificarea sistemului de management al calităţii din Poliţia Română, poate interveni şi la o dată ulterioară, în vederea obţinerii avantajelor referitoare la „credibilitatea şi imaginea instituţiei în faţa clienţilor şi altor părţi interesate, inclusiv a organismelor europene şi internaţionale”, oferind o încredere suplimentară asupra responsabilităţii şi capabilităţii Poliţiei Române de a furniza servicii, în mod consecvent, la un înalt nivel calitativ. 3. Particularităţi privind elaborarea şi executarea proiectului de implementare a sistemului de management al calităţii în Poliţia Română Demersurile de implementare a sistemului de management al calităţii în desfăşurarea activităţii Poliţiei Române, se fac cu scopul iniţial sau ulterior de certificare al acestui sistem, care să aducă pe termen lung avantaje pentru Poliţia Română. Principalul avantaj pe care îl poate aduce, constă în asigurarea condiţiilor de realizare a viziunii, a politicii calităţii şi a obiectivelor strategice, definite de managementul de la cel mai înalt nivel al Poliţiei Române, conform unui model luat ca referinţă, obiective care, pe termen mediu sau lung, trebuie să vizeze consolidarea instituţională a poliţiei, prin orientarea atenţiei spre creşterea calităţii resurselor

umane şi materiale din poliţie, în vederea satisfacerii, la un nivel superior, a tuturor cerinţelor şi aşteptărilor clienţilor. Din punct de vedere teoretic, sistemul de management al calităţii în Poliţia Română, poate fi implementat separat, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române şi la nivelul fiecărui Inspectorat Judeţean de Poliţie şi a municipiului Bucureşti, ceea ce presupune, implicit, documentaţii diferite şi costuri mai mari de implementare, certificare şi menţinere a certificării, deoarece poate necesita cheltuieli cu consultanţa în domeniul calităţii, la nivelul fiecărei structuri care îşi implementează propriul sistem de management al calităţii şi, de asemenea, necesită cheltuieli cu certificarea fiecărui sistem de management al calităţii, implementat separat de fiecare structură din Poliţia Română. 3.1. Elaborarea şi implementarea în mod unitar a sistemului de management al calităţii din Poliţia Română Datorită complexităţii proceselor de management din Poliţia Română, domeniu care este foarte laborios reglementat, considerăm că documentaţia sistemului de management al calităţii din Poliţia Română trebuie să fie concepută în mod unitar, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu excepţia procedurilor documentate referitoare la realizarea proceselor cheie şi a diverselor instrucţiuni de lucru, care pot şi trebuie să fie elaborate la nivelul fiecărei structuri din poliţie, în raport cu competenţele care îi sunt conferite prin lege şi alte reglementări legale, precum şi în raport cu specificul situaţiei operative de pe teritoriul de competenţă. Un avantaj important al sistemului unitar de management al calităţii, îl constituie, mai ales, reglementarea şi evaluarea unitară a rezultatelor şi performanţelor fiecărei structuri de poliţie. În cazul în care se doreşte certificarea sistemului de management al calităţii, un dezavantaj al sistemului unitar îl poate constitui neimplicarea întregului personal din cadrul structurilor subordonate, la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, ceea ce poate conduce la identificarea multor neconformităţi, care pot face posibilă întârzierea certificării, până când se face dovada eliminării neconformităţilor, precum şi posibilitatea constatării de neconformităţi majore, la auditurile anuale de supraveghere, ceea ce poate face posibilă suspendarea certificării.

~ 18 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Pentru proiectarea şi implementarea unui sistem unitar de management al calităţii în Poliţia Română, avem în vedere stabilirea următoarelor responsabilităţi, în elaborarea documentaţiei: a. La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române, responsabilităţi cu privire la:  elaborarea angajamentului şefului Inspectoratului General al Poliţiei Române, privind implementarea, menţinerea şi îmbunătăţirea sistemului de management al calităţii, la nivelul tuturor structurilor Poliţiei Române. Acest angajament trebuie făcut public şi trebuie comunicat tuturor structurilor de poliţie, pentru instruirea şi conştientizarea tuturor poliţiştilor;  elaborarea unui program referitor la „Viziunea, Misiunea şi Valorile” Poliţiei Române, strict necesar pentru stabilirea unor politici şi obiective viabile, precum şi pentru identificarea principalelor căi de atingere a acestora;  elaborarea politicii referitoare la calitate în Poliţia Română, care trebuie să fie făcută publică şi comunicată structurilor de poliţie subordonate;  elaborarea obiectivelor fundamentale şi strategice, în realizarea politicii referitoare la calitate şi comunicarea lor în plan intern şi extern;  întocmirea şi realizarea proiectului de elaborare şi implementare a sistemului de management al calităţii, la nivelul Poliţiei Române;  identificarea tuturor proceselor specifice activităţii din poliţie şi stabilirea celor care trebuie să fie documentate, în mod unitar, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei, precum şi a celor care să fie documentate la nivelul celorlalte structuri din poliţie;  elaborarea Manualului Calităţii, valabil pentru toate structurile din poliţie;  elaborarea procedurilor de sistem: controlul documentelor, controlul înregistrărilor, auditul intern, controlul produsului neconform, acţiuni corective şi acţiuni preventive, valabile pentru toate structurile de poliţie;  elaborarea procedurilor de monitorizare, măsurare şi evaluare a proceselor şi serviciilor, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei, specific activităţilor de interes naţional;

b. La nivelul departamentelor, a Inspectoratelor Judeţene de Poliţie şi la nivelul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti:  întocmirea şi executarea planului propriu, cu sarcinile care le revin, în realizarea proiectului Inspectoratului General al Poliţiei Române, de elaborare şi implementare a sistemului de management al calităţii;  elaborarea obiectivelor tactice şi operaţionale, după caz, în realizarea obiectivelor strategice ale Inspectoratului General al Poliţiei Române;  identificarea şi documentarea, prin proceduri, a proceselor cheie, specifice domeniului de activitate şi a serviciilor prestate către proprii clienţi;  stabilirea indicatorilor de performanţă ai proceselor, inclusiv în realizarea obiectivelor tactice şi operaţionale;  elaborarea diverselor instrucţiuni de lucru, strict necesare pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate;  elaborarea procedurilor de monitorizare, măsurare şi evaluare a proceselor şi serviciilor, specific activităţilor desfăşurate la nivel local; Pentru implementarea sistemului de management al calităţii în Poliţia Română, este necesară elaborarea unui proiect de implementare2, ceea ce presupune o investiţie de resurse, pe o perioadă determinată de timp, care să asigure realizarea scopului final. Ca orice proiect, “Proiectul de implementare a sistemului de management al calităţii în Poliţia Română”, implică şi necesitatea numirii unui responsabil de proiect, care, în calitate de manager al proiectului, trebuie să asigure managementul întregului proiect3, pentru: îndeplinirea obiectivelor şi a scopului proiectului în limitele de timp şi de buget stabilite, motivarea echipei de proiect pentru atingerea obiectivelor planificate, precum şi pentru conştientizarea şi implicarea 2

Proiectul de implementare, presupune stabilirea unui set de activităţi, care trebuie să fie realizate într-o succesiune logică, pentru a conduce la obţinerea succesului în ceea ce priveşte rezultatul final, respectiv: implementarea şi funcţionarea adecvată, eficace şi eficientă a sistemului de management al calităţii. Fiecare activitate şi întregul lanţ de activităţi, are o dată de început şi una de finalizare, care trebuie să fie respectate, de către toate persoanele implicate în realizarea proiectului. 3 Managementul de proiect, este constituit dintr-un un set de instrumente, tehnici şi procese pentru definirea, planificarea, organizarea, controlul şi conducerea proiectului, pentru atingerea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor dorite.

~ 19 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

întregului personal, luarea diferitelor decizii care se impun pe parcurs, aprobarea unor planuri, validarea unor metode, sau omologarea unor rezultate, etc. Organizarea elaborării proiectului de implementare a sistemului de management al calităţii, reprezintă activitatea cea mai complexă a managerului de proiect, care trebuie să aibă în vedere respectarea ciclului Deming, „PDCA”, respectiv: planifică, execută, verifică şi acţionează. Planificarea activităţilor din proiectul de implementare a sistemului de management al calităţii, reprezintă o etapă în care trebuie să se răspundă, foarte clar, la patru întrebari: cine ?, ce ?, unde ? şi când ?, trebuie să facă ceva anume, în cadrul acestui proiect. Astfel, fiecărui membru al echipei de proiect, fiecărui poliţist, după caz, trebuie să i se atribuie o anumită responsabilitate. În această etapă se stabileşte şi perioada de desfăşurare a proiectului, care, de regulă, este de câteva luni, până la un an sau mai mult, după caz, împărţindu-se timpul în trei perioade principale, de desfăşurare ale proiectului, respectiv: informaredocumentare, realizare, implementare. 3.2. Structura funcţiilor calitate pentru implementarea, menţinerea şi îmbunătăţirea SMC în Poliţia Română Implementarea unui sistem de management al calităţii în Poliţia Română, bazat pe standarde internaţionale, nu implică în nici un fel înfiinţarea de noi structuri, cu alţi angajaţi şi cu creşteri ale cheltuielilor salariale. Practic structura funcţiilor calitate, se suprapune pe diferitele funcţii existente şi presupune, în mod necesar, extinderea atribuţiilor şi responsabilităţilor angajaţilor, aflaţi pe diferite funcţii şi posturi, potrivit noilor competenţe acordate în domeniul calităţii. În stabilirea funcţiilor din organigramă, cărora li se pot extinde competenţele şi responsabilităţile în domeniul calităţii, trebuie să se facă o analiză temeinică, care să aibă în vedere autoritatea formală a funcţiei, dar şi stabilitatea pe funcţie a angajaţilor. Practic, orice persoană cu responsabilităţi şi competenţe în managementul SMC, trebuie să fie calificată prin cursuri de perfecţionare în sisteme de management al calităţii, manager calitate şi auditor intern în domeniul calităţii, dovada calificării fiind făcută cu certificatul de absolvire a unui asemenea curs. Fluctuaţia mare a poliţiştilor care au responsabilităţi şi competenţe în domeniul calităţii, poate conduce la creşterea cheltuielilor cu instruirea şi perfecţionarea, sau, în cel mai nefericit caz, la lipsa de performanţă, de eficacitate şi eficienţă a SMC, ca urmare a necunoaşterii, neînţelegerii şi a lipsei de viziune

asupra îndeplinirii cerinţelor unui sistem de management al calităţii. Stabilitatea pe funcţiile cu responsabilităţi în domeniul calităţii, poate reprezenta o perioadă minimă de 3 sau 5 ani, perioadă în care este suficient timp să fie pregătiţi în domeniul calităţii şi succesorii pe acele funcţii sau posturi, ceea ce poate reprezenta, însă, şi o condiţie impusă candidaţilor pentru ocuparea acelor funcţii. Una dintre cele mai importante funcţii în sistemul de management al calităţii, este aceea de „Reprezentant al managementului pentru calitate” (RMC), care are responsabilitatea cea mai mare, în ceea ce priveşte: asigurarea managementului de la cel mai înalt nivel că procesele necesare SMC sunt stabilite, implementate şi menţinute, raportarea către managementul de la cel mai înalt nivel despre problemele şi funcţionarea SMC, precum şi asigurarea conştientizării permanente a poliţiştilor, cu privire la cunoaşterea şi îndeplinirea cerinţelor clienţilor. Ca urmare a importanţei acestei funcţii, cerinţa din clauza 5.5.2. a standardului internaţional SR EN ISO 9001:2008, este ca persoana numită în calitate de RMC, să facă parte din managementul organizaţiei. Din aceleaşi motive, persoana numită RMC trebuie să aibă o mare stabilitate pe funcţia deţinută. Celelalte funcţii cu mare responsabilitate în cadrul SMC, sunt cele de responsabili de proces, numiţi şi proprietari de proces, cum ar fi, de exemplu:  pentru procesele referitoare: la organizarea, planificarea şi analiza instituţională, la stabilirea politicii şi obiectivelor organizaţionale, la comunicarea internă, la asigurarea resurselor, la comunicarea internă, la transparenţă şi anticorupţie, la managementul responsabilităţii sociale, etc., proprietar şi responsabil al acestor procese, este inspectorul general al Poliţiei Române, în calitate de manager la cel mai înalt nivel. La nivelul Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti şi a inspectoratelor de poliţie judeţene, precum şi ai instituţiilor de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului din poliţie, proprietari şi responsabili ai acestor procese, sunt şefii acestor instituţii. De asemenea, la nivelul poliţiilor municipale şi orăşeneşti, a sectoarelor de poliţie din municipiul Bucureşti şi a secţiilor de poliţie, parte din aceste procese, în concordanţă cu atribuţiile care le revin, aparţin şefilor

~ 20 ~

Numărul 2/2012



















ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

acestor unităţi de poliţie, în calitate de responsabili de procese; pentru procesul de management al resurselor umane, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei Management Resurse Umane din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor management resurse umane; pentru procesul de aprovizionare, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei de Logistică din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor de logistică; pentru procesul financiar-contabil, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei Financiare din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor financiare; pentru procesul de audit intern, proprietar şi responsabil de proces poate fi reprezentantul managementului pentru calitate; pentru procesele de monitorizare, măsurare, control şi evaluare, procesele de management al serviciului neconform, procesele de analiză a datelor şi de îmbunătăţire continuă, etc., responsabili de procese pot fi responsabilii proceselor de realizare a serviciilor care sunt monitorizate; pentru procesul de menţinere a ordinii şi liniştii publice, precum şi a siguranţei cetăţeanului, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei de Ordine Publică din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor de ordine publică; pentru procesul de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional în domeniul criminalităţii judiciare, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei de Investigaţii Criminale din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor de investigaţii criminale; pentru procesul de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional în domeniul criminalităţii economice, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei de Investigare a Fraudelor din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor de investigare a fraudelor; pentru procesul de prevenire şi combatere a fenomenului crimei organizate, proprietar şi responsabil de proces este directorul

Direcţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate din IGPR;  pentru procesul privind controlul asupra deţinerii, portului şi folosirii armelor şi muniţiilor, precum şi a materialelor explozive, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei Arme, Explozivi şi Substanţe Periculoase din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor arme, explozivi şi substanţe periculoase;  pentru procesul de supraveghere şi control al circulaţiei pe drumurile publice, proprietar şi responsabil de proces este directorul Direcţiei Rutiere din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate sunt şefii serviciilor rutiere, etc.;  pentru procesul de constatare a faptelor penale şi de efectuare a cercetărilor în legătură cu acestea, proprietar şi responsabil de proces consider că ar trebui să fie desemnat şeful structurii de poliţie unde se desfăşoară asemenea activităţi, conform competenţelor ce le revin prin lege, având în vedere că s-a renunţat la organizarea şi funcţionarea Direcţiei Cercetări Penale, inclusiv a structurilor corespondente din teritoriu; Pentru procesele care au corespondent în organizarea şi funcţionarea poliţiei, cum este procesul de management resurse umane, responsabil de proces este şeful structurii respective, situaţie care nu mai necesită emiterea unei decizii de numire şi de stabilire a autorităţii şi responsabilităţii, deoarece acestea sunt transmise, deja, prin actul de numire. În cazul proceselor pentru care nu există corespondent în structura organizatorică a poliţiei, cum ar fi: procesul de analiză a nevoilor şi aşteptărilor clienţilor, procesul de analiză a satisfacţiei clienţilor sau procesul de păstrare, manipulare şi întreţinere a armamentului şi muniţiei de serviciu, etc., numirea responsabilului de proces se face numai prin decizie, pentru a i se conferi autoritate şi responsabilitate formală. În Poliţia Română, la cel mai înalt nivel, funcţiile cu cea mai mică stabilitate sunt funcţia de inspector general şi de adjuncţi ai acestuia. O situaţie asemănătoare este la nivelul Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti şi a inspectoratelor de poliţie judeţene. Funcţiile cu o stabilitate mai mare, sunt cele de directori ai direcţiilor din IGPR, precum şi cele de şefi de servicii, la nivelul Direcţiei

~ 21 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

generale de poliţie a municipiului Bucureşti şi a inspectoratelor de poliţie judeţene. Una din direcţiile importante din structura IGPR, pentru implementarea sistemului de management al calităţii în Poliţia Română, prin luarea în considerare a principiului PDCA al lui Deming, o constituie Direcţia Cabinet şi respectiv serviciile cabinet, la nivelul structurilor subordonate din teritoriu, care, printre altele, au următoarele atribuţii:  analizează şi prezintă, în vederea aprobării, proiectele statelor de organizare ale unităţilor subordonate nemijlocit şi teritoriale de poliţie;  prezintă conducerii Inspectoratului General al Poliţiei, propuneri pentru optimizarea structurilor organizatorice, în funcţie de modificările cadrului normativ şi evoluţia fenomenului infracţional;  efectuează analize, cu privire la eficienţa şi eficacitatea structurii unităţilor de poliţie, pe baza principalilor indicatori de performanţă sau prin alte metode specifice;  urmăreşte şi informează conducerea Inspectoratului General al Poliţiei, cu privire la stadiul îndeplinirii sarcinilor, rezultate din documentele emise de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, precum şi ale Colegiului Ministerului Administraţiei şi Internelor, conform competenţelor;  organizează şedinţele Consiliul Superior al Inspectoratului General al Poliţiei, o dată pe trimestru sau ori de câte ori este nevoie, întocmeşte, transmite structurilor competente şi urmăreşte, punerea în aplicare a hotărârilor emise;  elaborează materiale informative, pentru conducerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, Inspectoratului General al Poliţiei şi a altor instituţii publice sau private, despre structura organizatorică şi funcţională a Poliţiei Române, în condiţiile legii;  menţine legătura cu unităţile teritoriale, acordând consultanţă cu privire la aspectele de natura planificării structurale, a managementului organizatoric, precum şi pe linia reglementărilor specifice şi a planificării înzestrării;  culege, colectează, prelucrează, stochează date şi informaţii, pentru realizarea de ~ 22 ~





















produse analitice de tip strategic şi tactic, pe care le diseminează, conform procedurilor, la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române; efectuează evaluări tematice la structurile teritoriale de profil, pe baza cărora face propuneri, privind remedierea deficienţelor organizatorice, de dotare şi de pregătire a personalului; evaluează permanent ameninţările, vulnerabilităţile, riscurile şi impactul criminalităţii şi în special al conflictelor, ce prezintă pericol pentru ordinea publică, a grupărilor criminale şi grupurilor organizate; desfăşoară activităţi de cercetare, dezvoltare şi implementare a unor noi concepte, tehnici, procedee şi instrumente, de analiză a informaţiilor, precum şi de valorificare a produselor analitice, în managementul poliţienesc; desfăşoară activităţi specifice de planificare strategică, în scopul fundamentării actului decizional, pentru conducerea Inspectoratului General al Poliţiei Române şi a Ministerului Administraţiei şi Internelor; participă la elaborarea proiectelor şi instrumentelor de planificare, precum şi la iniţierea şi elaborarea proiectelor de auditări şi a studiilor de caz; întocmeşte informări, privind realizarea obiectivelor ce revin Poliţiei Române, cuprinse în documentele de planificare a activităţii, la diferite nivele; monitorizează modul şi stadiul de realizare şi implementare a conceptelor, proiectelor, planurilor de acţiune, a lucrărilor complexe, precum şi a oricărei probleme, care se află pe agenda de lucru a conducerii Inspectoratului General al Poliţiei Române; participă, în cadrul comitetelor tehnice constituite la nivelul structurilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru elaborarea standardelor operaţionale; coordonează activitatea de standardizare, elaborează şi implementează procedurile generale şi cele formalizate de lucru, la nivelul Poliţiei Române; participă în grupurile de lucru, constituite la nivelul direcţiilor şi serviciilor centrale din

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

I.G.P.R., pentru elaborarea procedurilor specifice;  monitorizează implementarea standardelor operaţionale şi a procedurilor formalizate, în activitatea poliţiştilor şi analizează eficienţa modului de lucru, în sistem procedurat; Pe considerentele menţionate mai sus, apreciem că funcţia de RMC în cadrul sistemului de management al calităţii din Poliţia Română, poate să fie acordată directorului Direcţiei Cabinet din IGPR, iar la nivelul instituţiilor subordonate şefilor serviciilor cabinet. Concluzii Problema referitoare la dezvoltarea, implementarea şi îmbunătăţirea continuă a unui sistem de management al calităţii în instituţiile de ordine şi siguranţă publică, fiind reglementată deja prin programe strategice, considerăm că este o problemă de decizie a conducerii de la cel mai înalt nivel a fiecărei instituţii de ordine şi siguranţă publică în parte, care în acelaşi timp trebuie să fie încurajată şi sprijinită permanent de la nivelul conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, indiferent de gradul de fluctuaţie a persoanelor numite politic pe funcţiile de conducere. O asemenea decizie, urmată de acţiuni concrete, sistematice şi coerente de proiectare şi implementare a unui sistem de management al calităţii, adaptat la specificul instituţiei, într-un orizont de timp bine determinat, trebuie să fie salutată şi aplaudată de toată lumea, având în vedere noile perspective care se deschid spre îmbunătăţirea performanţelor. Luarea şi comunicarea unei asemenea decizii, trebuie să o spunem deschis, implică însă o înaltă responsabilitate din partea factorilor decizionali, a şefilor acestor instituţii, de a studia şi de înţelege şi ei personal conceptele managementului calităţii, pentru a-şi forma o viziune de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă un asemenea sistem din punct de vedere al cerinţelor din standardele internaţionale, precum şi o viziune despre ceea ce îşi propun ei să însemne propriul sistem de management al calităţii, adaptat la toate cerinţele care se impun: din actele normative aplicabile, din standarde şi din nevoile şi aşteptările clienţilor, fie ei cetăţeni sau personalul propriu al organizaţiei. În acelaşi fel considerăm că vor trebuie să procedeze şi persoanele numite ulterior la conducerea acestor instituţii, având în vedere responsabilităţile esenţiale care le revin într-un sistem de management al calităţii, de îndeplinirea cărora depinde în cea mai mare măsură

evoluţia performanţelor instituţionale, în sens pozitiv spre excelenţă, dar şi în sens negativ spre dezastru, când deja poate fi prea târziu şi totul trebuie luat de la început. De asemenea, considerăm că trebuie înţeles faptul că sistemul de management al calităţii implementat nu înseamnă, în mod automat, performanţă. Performanţa nu vine nicidecum odată cu finalizarea şi implementarea proiectului noului sistem de management al calităţii. Nivelul îmbunătăţit al performanţei, este direct proporţional cu cantitatea şi calitatea resurselor alocate, care sunt în responsabilitatea exclusivă a conducerii de la cel mai înalt nivel, şi, în acelaşi timp, este dependentă de calitatea resurselor umane, de cunoştinţele, competenţele, abilităţile şi motivaţia acestora, care pot fi asigurate prin educaţie şi instruire continuă, de-a lungul întregii cariere profesionale. Performanţa vine astfel numai prin muncă asiduă şi susţinută, asemănătoare cu munca marilor campioni din sport, iar cine nu înţelege şi nu conştientizează acest aspect nu poate să beneficieze de adevăratele momente de fericire pe care ţi le aduc laurii performanţei. După implementarea sistemului de management al calităţii bazat pe standarde internaţionale, este nevoie de multă răbdare şi consecvenţă, pentru conştientizarea şi motivarea întregului personal de necesitatea şi utilitatea respectării şi aplicării consecvente a principiilor şi cerinţelor unui asemenea sistem, şi mai ales de necesitatea implicării totale a tuturor poliţiştilor pentru îmbunătăţirea continuă a acestui sistem. Evoluţia spre excelenţă în performanţă a Poliţiei Române, considerăm că poate fi realizată numai prin consolidarea continuă a integrităţii personalului şi eliminarea birocraţiei, birocraţie care nu înseamnă numaidecât mai puţine documente şi reguli în organizaţie. În concepţia noastră, determinată de numeroasele formalităţi şi respingând principiul orientării spre client, birocraţia reprezintă manifestarea evidentă a lipsei de disponibilitate, precum şi manifestarea lipsei de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi ale angajaţilor, care sunt strict necesare pentru asigurarea îndeplinirii tuturor formalităţilor, precum şi pentru îndeplinirea nevoilor şi aşteptărilor clienţilor, specifice domeniului de activitate al instituţiei, de natură a provoca stări grave de insatisfacţie din partea acestora. Prin eliminarea birocraţiei avem în vedere şi faptul că trebuie să fie eliminată definitiv, în ceea ce priveşte Poliţia Română, „reputaţia de a produce documente care sună frumos, dar care rămân doar pe hărtie”, atât la nivelul conducerii structurilor cât şi a personalului de execuţie, pentru

~ 23 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

a asigura astfel cele mai bune condiţii de realizare a performanţelor posibile şi, în acelaşi timp, pentru a nu mai pune sub semnul întrebării disponibilitatea instituţiei spre noi abordări constructive, iar

personalul să nu mai reprezinte o puternică barieră împotriva oricărui tip de schimbare. Mai bine mai puţine documente, dar clare şi pe care să le cunoască şi să le respecte întregul personal.

Bibliografie: 1. Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 305 din 9 mai 2002, cu modificările şi completările ulterioare; 2. Pactul EuroPlus adoptat în cadrul Summit-ului Consiliului European de primăvară de la Bruxelles, din 24-25 martie 2011; 3. Planul strategic al Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru 2010-2013, prezentat pe site-ul http://www.mai.gov.ro; 4. Programul de Guvernare 2009-2012, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 907 din 23.12.2009: cap. 20: Ordine publică şi siguranţă naţională, cap. 23: Apărare Naţională, cap. 24: Afaceri europene, cap. 26: Românii de pretutindeni; 5. SR EN ISO 9000:2006 - Sisteme de management al Calităţii - Principii fundamentale şi vocabular; 6. SR EN ISO 9001:2008 - Sisteme de Management al Calităţii – Cerinţe; 7. SR EN ISO 9004:2010 - Conducerea unei organizaţii către un succes durabil. O abordare bazată pe managementul calităţii; 8. SR ISO 10006:2005 - Sisteme de management al calităţii. Linii directoare pentru managementul calităţii în proiecte; 9. Strategia naţională de ordine publică 2010-2013, aprobată prin Hotărârea de Guvern nr. 1.040 din 13 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 721 din 28 octombrie 2010; 10. Strategia privind securitatea internă a Uniunii Europene aprobată de Consiliul European din 25 și 26 martie 2010;

~ 24 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CONSIDERAŢII ASUPRA CONCEPTULUI DE SECURITATE JURIDICĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Lect. univ. dr. Adriana VOICU [email protected] Academia Naţională de Informaţii The EU Parliament and the Commission as the main decision making bodies are concerned with the security of all European citizens. This article analyses the debate about the connection between written and un-written law in the modern society. Legal security both at European and Member Stats level is hard to accomplish in practice. This reality has been underlined by the differences that exist in the national interests of the Member states and the declared intentions of the EU bodies. Keywords:

law system, legal security, rule of law, European Union, financial crisis

Securitatea juridică desemnează acea stare de echilibru existentă într-o societate guvernată de un ansamblu coerent, riguros organizat şi predictibil de legi şi reglementări care conferă întregului sistem social stabilitate şi perspectivă. Coloanele de susţinere ale fiecărui sistem de drept sunt reprezentate de: legislaţie, instituţii şi proceduri. Construitul juridic (sistemul de drept) trebuie realizat pe un proiect a cărui arhitectură finală este determinată de dinamica, specificul şi modalităţile de manifestare ale realităţii sociale în spaţiul de existenţă al fiecărui popor. Toate sistemele de drept au parcurs, ori sunt în faza de reconstrucţie, de reaşezare a celor mai importante instituţii juridice care vizează organizarea statului, economia, finanţele, piaţa de capital, investiţiile, educaţia, asistenţa socială etc. Chestiunea privind rolul statului şi al dreptului în etapa pe care o parcurg societăţile astăzi este una esenţială, marcată de puternice confruntări de idei şi concepte prezente în dezbateri şi analize, unele extrem de vehemente, greu de adus la un numitor comun. Sunt frecvent abordate conceptele de dereglementare, suprareglementare, autoreglementare, distrugere creatoare etc.1. Actuala criză financiară a încins şi mai mult disputele pe această temă, întrucât foarte multe state dezvoltate din cuprinsul întregului mapamond s-au confruntat cu situaţii pentru a căror rezolvare a trebuit să adopte măsuri atipice pentru capitalismul specific acestei perioade. 1

C.Voicu, M.Pantea, B. Bucur, ş.a., „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.

Este vorba de măsurile de naţionalizare a multor corporaţii bancare din Marea Britanie, Olanda, Belgia, Grecia, precum şi de salvare a altora prin intervenţia masivă a statului sub forma ,,injecţiei de capital” (vezi SUA, Italia, Spania, Cipru). Foarte recent (începutul lunii martie 2013), cea mai veche bancă din lume (peste 500 de ani) Banca Monte dei Paschi di Siena din Italia a primit din partea statului peste 4 miliarde de euro pentru a fi salvată de la faliment, cercetările întreprinse de justiţie confirmând mari fraude săvârşite de membrii consiliilor de administraţie de-a lungul anilor. Sistemele de drept din aceste state au acceptat politicile de dereglementare sau autoreglementare promovate în forţă de instituţiile bancare şi de investiţii private, temându-se parcă să nu deranjeze aceste adevărate imperii, susţinute politic, marcate de lăcomie şi dispreţ. Într-o exprimare diplomatică, Henry Paulson şeful Trezoreriei SUA afirma în urmă cu cinci ani (2008): ,,turbulenţele de pe pieţele financiare s-au datorat greşelilor autorităţilor precum şi reglementărilor prea permisive din sectorul bancar”. Acesta este contextul în care sunt lansate în cadrul reuniunilor selecte (Forumul Davos, G-10, G20, Clubul Bildenberg etc.) concepte precum: capitalism de stat, socialism american, capitalism de tip China, capitalism social etc. Fiecare ideologie reprezentativă – liberală, neoliberală, populară, social-democrată susţine propria concepţie însoţită de argumente în care ideea de ,,securitate juridică” este firav prezentă. Paradoxul, în epoca pe care o parcurgem, cea mai aprigă dispută se referă la raportul între dreptul scris şi dreptul nescris în societatea modernă. Cu alte cuvinte, dreptul trebuie să reglementeze, în formă scrisă, imperativă,

~ 25 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

componentele vitale ale societăţii? Cât de detaliate şi de punctuale trebuie să fie acestea ? Cât loc lăsăm ,,legilor nescrise”, obiceiurilor, uzurilor, tradiţiilor, normelor de morală sau celor religioase să se impună în spaţiul afacerilor, al educaţiei, al relaţiilor fireşti din comunităţi şi al familiei? Prins între aceste limite, dreptul a adoptat o măsură de tranziţie, aceea a recomandărilor, în speranţa că destinatarii acestora le vor accepta şi le vor transforma în conduite şi comportamente obligatorii. Se spune că niciodată lumea nu a dus lipsă de recomandări. Cele formulate în SUA2, în Uniunea Europeană cu privire la activitatea 3 băncilor şi în celelalte state nu au vocaţia de a reglementa riguros domeniile vitale ale societăţii. Înlocuirea normelor juridice obligatorii cu recomandările sterile, amplifică gradul de insecuritate juridică al statelor, astfel că prea numeroase componente ale societăţii (pieţele financiare, sectorul bancar, asigurările, forţa de muncă, educaţia) se află în afara controlului autorităţilor naţionale, supranaţionale şi internaţionale. Într-un asemenea context, al proliferării dereglementării şi autoreglementării, întrebarea care se pune se referă la conceptul de stat de drept, atât de clamat, cel puţin la nivelul Uniunii Europene şi SUA. Cât de adevărat stat de drept există într-o societate în care dominante sunt recomandările, legile nescrise ale pieţei, ofensiva mediului privat în educaţie, sănătate, asigurări, sectorul bancar ? Să precizăm aici faptul că toate aceste segmente sociale au o atitudine ambivalentă exprimată sintetic în ,,prea mult stat” - ,,prea puţin stat”. ,,Prea mult stat” ar însemna situaţia în care statul intervine prin reglementări obligatorii în aceste sectoare, împiedicând astfel afacerile oneroase ale privaţilor, încercând să diminueze lăcomia şi evaziunea fiscală. ,,Prea puţin stat” ar însemna situaţia în care statul nu intervine în forţă pentru a naţionaliza furtul şi falimentul acestora. Cu alte cuvinte privatizăm profiturile şi naţionalizăm pierderile (adică furturile, jafurile şi înşelăciunile). Cei care au furat cheamă statul pentru a fi salvaţi! Iar statul, responsabil pentru asigurarea şi garantarea ordinii sociale, intervine pentru a preveni prăbuşirea unor asemenea coloşi, ce ar antrena proteste sociale şi alte manifestări nedorite. Acestea sunt momentele în care este prezent sentimentul şi certitudinea insecurităţii juridice, ce generează insecuritate 2 vezi Strategia de restabilire a încrederii în pieţele financiare – 2008 3 vezi Acordul Basel – III, disponibil la http://www.moodysanalytics.com/basel3landing?gclid=CKa 6irnXl7YCFclZ3god12UAYg

socială şi financiară, cu diseminare asupra gradului de securitate naţională a fiecărui stat. Securitatea juridică, atât la nivelul Uniunii Europene cât şi la nivelul fiecărui stat membru reprezintă un deziderat dificil de realizat în practică, realitate pusă în evidenţă de diferenţele existente între interesele naţionale ale statelor membre şi intenţiile doar declarate ale organismelor Uniunii Europene în această materie. Să amintim aici doar atitudinea incisivă a Germaniei faţă de necesitatea adoptării unor reglementări foarte dure în materia funcţionării sistemelor bancare şi a industriei financiare, precum şi cele vizând realizarea uniunii fiscale. De mai bine de doi ani (2011-2012) problema a rămas în zona discuţiilor şi a unor propuneri de recomandări, în condiţiile amplificării crizei sistemelor bancare şi extinderii acesteia în teritorii considerate extrem de solide în Uniunea Europeană (Spania, Portugalia, Italia, Cipru, Ungaria). Fiecare din statele puternice ale Uniunii Europene (Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia) îşi impun propriile interese în materia protecţiei societăţilor lor, blocând, la nivelul organismelor Uniunii Europene orice iniţiativă legislativă care lear afecta. Ne aflăm într-o construcţie statală atipică - 27 de state, în curând 28 (Croaţia) – care nu dispune de coeziunea firească şi de unitatea necesară scopului pe care şi l-a propus. Uniunea Europeană nu este un stat, nici federaţie, nici confederaţie de vreme ce nu are un drapel (cel existent este recunoscut doar de 16 state), nu are un imn oficial, nici o zi aniversară, dar în care circulă 18 monede, fiecare cu paritatea sa faţă de moneda euro şi de dolar. Uniunea Europeană continuă să fie doar un spaţiu geografic, o RE – UNIUNE de state care şi-au transferat atribuţiile esenţiale ale suveranităţii lor unor structuri supranaţionale ce dispun de o slabă capacitate de a conduce destinele celor aproape 500 de milioane de locuitori. Amintim, în acest context, maniera în care este asigurată securitatea juridică a zecilor de milioane (peste 15 milioane) de cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene care nu mai au domiciliul sau reşedinţa în statele de origine şi care au migrat în spaţiile europene atractive din punctul de vedere al ocupării unui loc de muncă. În primul rând, organismele şi structurile Uniunii Europene au declarat că, în considerarea apărării drepturilor fundamentale ale omului (inclusiv cel ce priveşte libera circulaţie a persoanelor şi dreptul la muncă), va dezvolta o

~ 26 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

amplă Strategie pentru a gestiona corespunzător acest domeniu. În realitate, fiecare stat membru al uniunii Europene şi-a elaborat propria strategie în această materie, dispunând măsuri discriminatorii, în dispreţul evident al drepturilor omului (Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia). Aşa cum se cunoaşte, la 10 iunie 2009, Comisia Europeană a elaborat documentul intitulat ,,Un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în serviciul cetăţenilor” în care reperul esenţial îl reprezintă asigurarea celor mai bune servicii posibile pentru cetăţeanul european, oriunde s-ar afla acesta. După patru ani de la adoptarea acestui document (care nu are forţa unei legi, fiind mai degrabă o declaraţie politică pe care o regăsim, cu uşurinţă, în arhivele partidelor comuniste şi muncitoreşti) constatăm că în loc de o ,,Europă a Justiţiei” avem o Europă a injustiţiei şi discriminării etnice, faptul că, în loc de o ,,Europă care protejează” avem o Europă a insecurităţii sociale, o Europă a şomerilor (peste 11%) a dezrădăcinaţilor atraşi de mirajul unei societăţi mai bune, că în loc de o ,,Europă solidară” avem o Europă ce încurajează ura între etnii, regionalizarea pe criterii etnice în interiorul statelor naţionale şi dispreţul faţă de cultura şi tradiţiile populaţiilor majoritare. În acest context Securitatea Juridică a Uniunii Europene poate deveni o realitate numai dacă:  tuturor cetăţenilor europeni le este protejată securitatea şi le sunt garantate drepturile şi libertăţile fundamentale, aşa cum stipulează Tratatul de la Lisabona Constituţia Uniunii Europene;  toţi cetăţenii au dreptul garantat de a călători liber şi de a alege să locuiască temporar sau permanent în orice altă ţară U.E., pentru a studia, a munci, a forma o

familie, pentru a întreprinde afaceri şi pentru a trăi după pensionare;  cetăţenii se vor elibera de teama de insecuritate şi justiţie prezentă în toate statele;  cetăţenii vor recepţiona de la autorităţi acţiuni concrete şi eficiente contra criminalităţii organizate, delincvenţei urbane, a violenţei cotidiene şi degradării mediului în care trăiesc;  organismele U.E. adoptă un cadru legislativ şi de reglementare menit a reduce decalajul enorm existent între nivelul de trai şi civilizaţie din ţările occidental - europene şi cele din zona central - răsăriteană a Europei;  este considerată o problemă esenţială criza educaţională manifestată în toate statele membre, materializată în creşterea abandonului şcolar, în triumful mediocrităţii şi al violenţei, acompaniate de explozia traficului şi consumului de droguri, a alcoolismului, prostituţiei şi exploatării sexuale a copiilor. Parlamentul Uniunii Europene şi Comisia Uniunii Europene, ca principali factori decidenţi, trebuie să se preocupe nu numai de securitatea parlamentarilor, comisarilor şi celorlalţi funcţionari din structurile subordonate (cifra acestora, deşi nefăcută public, depăşeşte 200.000 de persoane) ci de securitatea tuturor cetăţenilor europeni. În fond, ce înseamnă Securitatea Juridică a Uniunii Europene ? Răspuns: singura garanţie că Uniunea Europeană nu o să fie o nouă Uniune Sovietică.

Bibliografie: 1. Acordul Basel - III 2. C.Voicu, M.Pantea, B. Bucur, ş.a., „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010. 3. http://www.moodysanalytics.com

~ 27 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 28 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 30 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

CONTRAFACEREA ŞI PIRATERIA ÎN DOMENIUL JOCURILOR DE NOROC - „SLOT-MACHINE” Conf. univ. dr. Marius PANTEA [email protected] Facultatea de Poliţie, Academia de poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Within this present article we refer to the modalities by which the intellectual property rights are flagrantly violated, leading to important injuries for the beneficial owners, the State , and the consumers of these rights too. Keywords:

gambling, forgery, piracy, trade mark, industrial drawing, infringement

Jocurile de noroc, reprezintă în vremuri de criză, o modalitate prin care mare parte din populaţia afectată speră să reuşească să supravieţuiască, ba mai mult speră să se îmbogăţească peste noapte. Fie ca vorbim de loto, pariuri sau de maşinile electronice atribuitoare de câştiguri, în ţara noastră, jocurile de noroc sunt prezente la fiecare colţ de stradă din aşezările româneşti. Nu exagerăm cu nimic atunci când facem o astfel de afirmaţie, deoarece în centrele oraşelor pot fi identificate cu uşurinţă, o farmacie, o banca şi o sală de jocuri de noroc, iar în comunele şi satele noastre, există în centru un birt sau o „bodegă”, care pe lângă băuturile consumate de localnici cu mare plăcere, oferă, mai mult sau mai puţin legal şi posibilitatea de a câştiga un bănuţ în plus la „păcănele”. 1. Scurt istoric al apariţiei automatelor de joc Aparatele automate de jocuri de noroc, cunoscute în zilele noastre sub denumirea de „slot-machine”, au fost inventate cu mai mult de un secol în urmă de către August Fey1, un mecanic german, care a emigrat în San Francisco. Invenţia lui, numită „Liberty Bell” consta dintr-o cutie metalică în care se aflau trei roţi pe care erau desenate simboluri precum clopoţei, steluţe şi potcoave. Premiul cel mare era obţinut atunci când apăreau trei clopoţei în ferestruica maşinii. În limbaj popular acest aparat a fost denumit „maşină Bell”, denumire care a rezistat mult timp şi care s-a referit ulterior şi la alte aparate2. În 1907 Herbert Mills3, un întreprinzător din Chicago, a copiat maşina lui Fey şi a început 1

numele anterior Charles Fey, a se vedea în acest sens http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Fey 2 William Norman Thompson, „Gambling in America: An Encyclopedia of History, Issues, and Society”, Editura ABCCLIO, 2001, p.347-353. 3 A se vedea în acest sens http://en.wikipedia.org /wiki/Mills_Novelty_Company

producţia de serie4. Mills a făcut o serie de modificării maşinii de joc, ca de exemplu aspectul exterior, numărul de simboluri pe fiecare roată s-a dublat (a ajuns la 20) precum şi a mărit ferestruica în care se vedeau simbolurile astfel încât jucătorul putea vedea şi simbolurile de deasupra şi de dedesubtul simbolului câştigător5. 2. Despre piraterie şi contrafacere în domeniul jocurilor de noroc Criminalitatea în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală a devenit o problemă globală, având un pronunţat caracter transfrontalier, efectele sale negative implicând adesea încălcări grave ale drepturilor omului, pierderi financiare şi daune economice statelor, punând în pericol viaţa şi sănătatea a numeroase fiinţe umane, constituind o ameninţare la adresa securităţii naţionale a statelor, putând avea un efect devastator asupra societăţii umane. Acesta este un semnal evident că activitatea grupărilor de criminalitate transfrontaliere a devenit o provocare pentru autorităţile naţionale şi comunitatea internaţională, implicarea crimei organizare şi complexitatea reţelelor infracţionale la nivel transnaţional ducând la necesitatea de a da o interpretare mai cuprinzătoare fenomenului criminal global. Dintr-un anumit punct de vedere se poate observa că grupările de criminalitate organizată acţionează, în general, similar oricărui agent economic furnizor de servicii sau producător de bunuri materiale, urmărind sporirea câştigurilor proprii şi având scopul de a reduce volumul cheltuielilor din totalul venitului criminal brut. 4

G. R. Williamson, „Frontier Gambling: The Games, the Gamblers & the Great Gambling Halls of the Old West”, G.R. Williamson, 2011, p.74-83. 5 O. Teci, „Prejudecată şi slot machines”, articol publicat în Revista jocurilor de noroc, 26.01.2010, disponibil la http://www.revistajocurilordenoroc.ro/prejudecat%C4%8 3-%C5%9Fi-slot-machines

~ 31 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Această nouă „industrie a contrafacerilor” care se implică activ şi în domeniul jocurilor de noroc, aduce prin activitatea desfăşurată, prejudicii imense titularilor de drepturi. În prezentul articol, nu încercăm decât să tragem un semnal de alarmă, cu privire la pericolul pe care îl prezintă acest flagel al începutului de mileniu, în condiţiile crizei globale, care afectează deopotrivă, state, naţiuni şi continente. Contrafacerea şi piratarea de jocuri de noroc tip slot-machine, este crezută adeseori a fi o infracţiune fără victime şi, în general, nu apare în primele rânduri din lista priorităţilor stabilite la nivelul agenţiilor de poliţie din lume. Este necesară o informare a autorităţilor administrative cu privire la prejudiciile considerabile cauzate producătorilor legali de slotmachine, precum şi cu privire la consecinţele asupra economiei naţionale. Mai mult şi mai important, trebuie să captăm atenţia cu privire la faptul că aceste produse pun în pericol sănătatea conceptului de joc de noroc, prin aceea că pot fi uşor modificate caracteristicile premiilor acordate6. Pentru România realitatea arată că agresivitatea filierelor care piratează şi contrafac slot-machine, în paralel cu activităţile unor producători autohtoni devin tot mai preocupante, primii căutând noi forme şi modalităţi de a trece ilegal frontiera de stat cu piese componente, iar cea de-a doua categorie (producătorii), de a oferi tipuri de jocuri la preţuri cât mai avantajoase, care să permită şi unora şi celorlalţi câştiguri cât mai substanţiale prin neplata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi prin fraudarea jucătorilor. Dezvoltarea reţelelor specializate în afaceri ilegale cu slot-machine a fost influenţată atât de potenţialul ridicat al pieţei româneşti, cât şi de oportunităţile rezultate din tranzitul prin România. Grupurile care acţionează pe teritoriul României au legături în străinătate şi prin intermediul acestor legături pot aproviziona ritmic, cu cantităţi importante piaţa românească. Reţelele şi-au creat infrastructura necesară preluării rapide a transporturilor, plasării mărfurilor în diferite depozite sau centre en-gros şi distribuţie în întreaga ţară, iar pentru diminuarea riscului descoperirii acţiunilor ilegale recurg la coruperea unor persoane din rândul agenţiilor de aplicare a legii, cu competenţe în acest domeniu. Reţelele sunt formate, de regulă, din cetăţeni străini şi sunt sprijinite de elemente autohtone dornice de obţinerea unor câştiguri ilicite.

Încă de la începutul anului 2007 în România, au fost identificate mărci şi desene industriale contrafăcute de jocuri de noroc tip slot-machine, dar şi programe de calculator piratate utilizate în industria jocurilor de noroc. Pentru a fi riguroşi, vom prezenta în cele ce urmează câteva cazuri instrumentate de poliţia naţională. La nivelul anului 2011 existau informaţii care arătau că aproximativ 20.000 de aparate de jocuri de noroc contrafăcute - „păcănele”, aşa cum sunt denumite de împătimiţii jocurilor de noroc - sunt în circuit7. Acest lucru prejudiciază, atât statul, multe dintre acestea nefiind înregistrate oficial, cât şi jucătorii, având un coeficient de câştig mult diminuat, dar şi pe titularul de marca care nu-şi poate distribui propriile aparate. În 2011, poliţiştii au controlat aproape 1.000 de săli de jocuri de noroc şi au constatat 299 de infracţiuni în domeniul jocurilor de noroc, în urma cărora 272 de persoane au fost cercetate. De asemenea, au descoperit la nivelul întregii ţări 438 de aparate contrafăcute. Diferenţele dintre aparatele originale şi cele contrafăcute sunt aproape insesizabile, astfel că falsurile sunt greu de depistat. Poliţia Română a solicitat producătorilor de aparate de noroc să-şi construiască o bază de date în care să fie incluse toate aparatele care funcţionează legal, aplicaţie la care să aibă acces non-stop şi structurile specializate de control ale autorităţilor naţionale. Mai mult decât atât, Poliţia Română a cerut ca fiecare aparat importat legal să fie însoţit de un paşaport tehnic de conformitate în care să fie expuse caracteristicile şi elementele de siguranţă. În urma unei verificări economico-financiare efectuate, poliţiştii specializaţi au identificat mai multe aparate de tip slot-machine contrafăcute. Lucrătorii Serviciului de Investigare a Fraudelor au executat o acţiune împreună cu reprezentanţi ai D.G.F.P. Prahova - A.I.F. şi C.J.P.C. Prahova pe linia respectării normelor legale în domeniul organizării şi exploatării jocurilor de noroc, la mai multe punctele de lucru din Ploieşti. Cu ocazia verificărilor efectuate, au fost identificate în funcţiune 9 aparate de jocuri mecanice tip ”slotmachine” care prezentau elemente caracteristice unor produse contrafăcute, reproducând aparate originale ale unor mărci înregistrate. Pe aceste considerente, aparatele în cauză au fost indisponibilizate în vederea continuării cercetărilor,

6

7

M. Pantea, „Managementul activităţilor de prevenire şi combatere a ilegalităţilor în domeniul jocurilor de noroc în Uniunea Europeană”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2011.

A se vedea în acest sens http://www.ziare.com/stiri/politie /politia-vrea-ca-pacanelele-sa-fie-inregistrate-oficial1139047

~ 32 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de legislaţia în vigoare8. Totodată, la punctele de lucru susmenţionate au fost constatate şi alte nereguli, reprezentanţii C.J.P.C. aplicând sancţiuni contravenţionale în valoare totală de 20.000 lei. În data de 07.10.2011, poliţiştii şi inspectorii de la Garda Financiară au găsit într-o sală de jocuri din sectorul 2 al Capitalei, patru aparate de tip slotmachine, care aveau instalate programe de joc falsificate. Anchetatorii aveau de ceva vreme informaţi că anumite societăţi comerciale folosesc programe piratate pentru „păcănele”. Trei dintre aceste firme au fost depistate în cartierul Fundeni. Administratorilor acestora li s-au întocmit dosare penale pentru infracţiuni privind încălcarea dreptului de autor al unui soft utilizat pentru slotmachine. Cea mai afectată sală de jocuri a fost una amplasată chiar în spatele Spitalului Fundeni. În incinta acesteia cinci slot-machine, din care patru aveau instalate pe ele programe de joc contrafăcute. Acestea au fost confiscate. Valoarea totală a bunurilor fiind de aproximativ 45.000 lei. Poliţiştii au dat o amendă de 8.000 de lei şi au confiscat suma de 1.111 lei. Patronul este cercetat penal9. În cursul lunii ianuarie 2012 au fost înregistrate patru dosare penale în care poliţiştii sau sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea de către reprezentanţii a patru societăţi comerciale din municipiul Iaşi ce au ca obiect de activitate exploatarea jocurilor de noroc, a infracţiunilor de promovarea de mărfuri pirat, reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor de calculator în oricare din următoarele modalităţi: instalare, stocare, rulare sau executare, afişare ori transmitere în reţea internă şi punerea în circulaţie a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marca înregistrată. „Poliţiştii au stabilit că reprezentanţii acestor societăţi ar fie reprodus neautorizat un program aparţinând unui grup din industria internaţională a jocurilor de noroc şi ar fi folosit fără drept marca programului respectiv, sub forma mărcii asemănătoare originale. De asemenea, softul de pe aparatele de joc exploatate este asemănător sau chiar identic din unele puncte de vedere cu programul produs de firma prejudiciată. În 8

„Pentru cei care vor sa câştige potul cel mare: S-au descoperit aparate de noroc electronice contrafăcute”, disponibil la http://ph-online.ro/actualitate/item/7531pentru-cei-care-vor-sa-castige-potul-cel-mare-s-audescoperit-aparate-de-noroc-electronice-contrafacute 9 V. Cupă „Păcănele cu programe contrafăcute, confiscate dintr-o sală de jocuri din Bucureşti”, disponibil la http://www.romanialibera.ro/actualitate/bucuresti/pacanel e-cu-programe-contrafacute-confiscate-dintr-o-sala-dejocuri-din-bucuresti-240231.html

baza autorizaţiilor de percheziţie emise de Judecătoria Iaşi, ofiţeri din cadrul S.I.F., împreună cu poliţişti ai Poliţiei Municipiului Iaşi şi Serviciului Criminalistic au efectuat 19 percheziţii domiciliare la punctele de lucru aparţinând celor patru societăţi, amplasate pe raza municipiului Iaşi”. Au fost ridicate, în vederea continuării cercetărilor, 34 de aparate pentru jocuri de noroc electronice, precum şi alte documente de evidenţă a încasărilor zilnice şi înregistrări video ale camerelor de supraveghere de la cele 19 săli de joc percheziţionate10. De asemenea ofiţerii de poliţie specializaţi în domeniul jocurilor de noroc, au descins în municipiul Suceava, ocazie cu care au fost descoperite diverse nereguli. Astfel, poliţiştii Serviciului de Investigarea Fraudelor au efectuat în data de 15 martie 2012, cinci percheziţii, fiind sigilate şi indisponibilizate 24 aparate de joc. În urma acţiunii s-a constatat că patronii sălilor de jocuri nu avea licenţă pentru soft-urile pe baza cărora funcţionau respectivele aparate. În acest sens au fost confiscate 16 plăci cu programe de rulare în valoare totală de aproximativ 24.000 de euro11. Alte nereguli au fost semnalate la SC P.W. SRL, societate comercială din judeţul Botoşani, care are mai multe puncte de lucru pe raza judeţului Suceava. Din verificările efectuate de poliţişti, s-a constatat că pe o parte din aparatele de joc erau instalate programe neautorizate, încălcând prevederile legale în vigoare în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală. În urma percheziţiilor şi a verificărilor efectuate la punctele sale de lucru au fost indisponibilizate 9 slotmachine şi ridicate 9 plăci cu programe de rulare, în valoare de aproximativ 13.500 euro, în vederea expertizării şi a continuării cercetărilor. Administratorul firmei s-a ales cu dosar penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „promovarea de mărfuri pirat” şi „reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor pentru calculator în oricare dintre următoarele modalităţi: instalare, stocare, rulare sau executare, afişare ori transmitere în reţea internă”, „contrafacere”, „punerea în circulaţie a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare şi care îl prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate. În luna iunie 2012, poliţiştii sibieni au depistat 60 de aparate contrafăcute de jocuri de noroc, în 10

A. Hurbea, articol „Poliţiştii bat la păcănele”, disponibil la http://www.ziare.com/ziare-iasi/stiri-actualitate/politistiibat-la-pacanele-2760144 11 „Nereguli grave înregistrate la sălile de jocuri de noroc din municipiul Suceava”, disponibil la http://www.obiectiv desuceava.ro/v2/local/nereguli-grave-nregistrate-la-salilede-jocuri-de-noroc-din-municipiul-suceava/

~ 33 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

zece localităţi din judeţ. Prejudiciul pentru folosirea de soft-uri ilegale se ridică la 400.000 de euro. Cu această ocazie au fost verificate aparate de jocuri ale unor firme din Sibiu, Mediaş precum şi din alte localităţi din judeţ12. Începând cu luna noiembrie 2012, Direcţia de Investigare a Fraudelor din IGPR a desfăşurat o acţiune pentru prevenirea şi combaterea ilegalităţilor în domeniul utilizării de programe, echipamente şi aparate de tipul slot-machine contrafăcute, precum şi la regimul jocurilor de noroc. În urma verificărilor efectuate, au fost înregistrate 40 de dosare penale în care se efectuează cercetări cu privire la săvârşirea unor infracţiuni la regimul proprietăţii intelectuale, al jocurilor de noroc şi de evaziune fiscală. De asemenea, au fost indisponibilizate 147 de aparate sau echipamente susceptibile a conţine elementele de contrafacere sau programe software piratate. Totodată, poliţiştii au aplicat 29 de sancţiuni contravenţionale, în valoare totală de 249.000 de lei13. Cu această ocazie, poliţiştii Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul I.P.J. Constanţa, în colaborare cu Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă au confiscat 156 aparate videoelectronice de câştiguri, pe care erau instalate programe de joc susceptibile de a fi contrafăcute. În cadrul subprogramului „Protecţia drepturilor de proprietate intelectuală”, poliţiştii au documentat activitatea infracţională a lui B.D., şi a lui C.I., ambii din Hârşova. Aceştia, în calitate de reprezentanţi ai unor societăţi din Hârşova, au instalat şi comercializat, din ianuarie 2007 până în prezent, programe de joc pentru aparate videoelectronice cu câştiguri, susceptibile de a fi contrafăcute. Astfel, în urma efectuării unui număr de 18 controale şi percheziţii domiciliare la sediile societăţilor în cauză şi la punctele de lucru ale acestora, poliţiştii au identificat şi ridicat, în vederea confiscării, 156 aparate video-electronice de câştiguri, pe care erau instalate programe de joc susceptibile de a fi contrafăcute, titularul de drept al mărcilor fiind o firmă din Austria. De asemenea, din cercetările efectuate, poliţiştii au stabilit faptul că programele de joc contrafăcute erau comercializate către diverşi beneficiari din ţară, la preţuri de aproximativ 2.500 euro pentru fiecare aparat, rezultând astfel o diferenţă de valoare faţă

de produsul original de aproximativ 6500 euro pentru fiecare aparat. Aparatele de joc în cauză erau fabricate într-o locaţie situată în Hârşova, aparţinând firmelor susmenţionate, soft-urile contrafăcute fiind implementate în aceste aparate. Prejudiciul estimat a fi cauzat de producerea, exploatarea şi comercializarea produselor de joc este de aproximativ 3.800.000 euro. Faţă de cei doi s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute si pedepsite de art. 83, lit. a si b din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art.5, alin.1, lit. a, b si g din Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, art. 139, ind.6, alin. 2, 5 si 6, art. 139, ind.9, ambele din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe şi evaziune fiscală prevăzută de 14 legea 241/2005 . Procurorii D.I.I.C.O.T. Dolj au dispus cercetarea a patru ofiţeri de poliţie din Slatina pentru constituirea unui grup infracţional organizat din care făceau parte 24 de învinuiţi, grup specializat în săvârşirea infracţiunilor de şantaj, evaziune fiscală, abuz în serviciu, delapidare şi spălare de bani. Sub coordonarea ofiţerilor de poliţie, membrii grupării au obţinut beneficii financiare din introducerea ilegală pe teritoriul României a unor aparate de joc de tipul slot-machine şi înlocuirea plăcii de bază cu una contrafăcută, aparatele fiind amplasate în baruri sau discoteci pe raza judeţelor Olt, Dolj, 15 Teleorman, Mehedinţi . Comisarii Gărzii Financiare au oprit pentru control un transport din Argeş, iar conducătorul auto a prezentat o scrisoare de transport internaţional din care rezulta că marfa trebuia să ajungă la Mioveni, judeţul Argeş, fiind livrată de o firmă din Milano, Italia. „Anexă la scrisoare de transport intenţional era factura nr. 1/24.01.2011 în care cumpărătorul a 80 de jocuri mecanice este o persoană fizică din Mioveni, iar furnizorul este acelaşi înscris şi pe CMR. Pentru diferenţa de aparate mecanice transportate, s-a pus la dispoziţia organului de control o altă factură ce are nr.2/24.01.2011 care are un alt furnizor din Italia, dar acelaşi cumpărător din Mioveni. Conform legislaţiei în vigoare prin organizator de jocuri de noroc se înţelege persoană juridică autorizată să 16 organizeze şi să exploateze jocuri de noroc” . Dat

12

14

C. Velţan, P. Monce, articol „60 de aparate contrafăcute de jocuri de noroc, descoperite în Sibiu”, disponibil la http://www.radiocluj.ro/ro/detalii/stire/politistii-sibienicauta-aparate-contrafacute-la-mai-multe-sali-de-jocuri-denoroc.html 13 A se vedea în acest sens http://www.antena3.ro/romania/40de-dosare-pentru-evaziune-fiscala-prin-jocurile-de-norocdeschise-de-directia-de-investigare-a-fraudelor-din-igpr198934.html

A se vedea în acest sens http://www.flagrantct.ro/prejudiciude-4-milioane-euro-cu-jocuri-de-noroc/ „Păcănele cu probleme: atenţie unde vă jucaţi banii! Slotmachines” contrafăcute în judeţul Teleorman” disponibil la http://www.turnucustiri.ro/stiri-locale/5485-pacanele-cuprobleme-atentie-unde-va-jucati-banii-slot-machinescontrafacute-in-judetul-teleorman 16 A se vedea în acest sens http://www.aradon.ro/jocurimecanice-confiscate-de-garda/news-20110128-02024646 15

~ 34 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

fiind faptul că comisarii GFA nu au găsit o autorizaţie de a desfăşura activitatea de jocuri de noroc pe numele destinatarului aparatelor, s-a trecut la aplicarea unui avertisment şi confiscarea celor 120 de aparate de joc tip slot-machine. 3. Contrafacerea unei mărci. În România, au fost identificate mărci şi desene industriale contrafăcute de jocuri de noroc tip slotmachine, dar şi programe de calculator piratate utilizate în industria jocurilor de noroc. Pentru a fi riguroşi, vom prezenta în cele ce urmează reglementările legale care sancţionează cele trei tipuri de ilegalităţi anterior menţionate. Astfel, în ceea ce priveşte încălcările din domeniul drepturilor de proprietate industrială, respectiv marca şi desenul industrial, precizăm că acestea sunt protejate în ţara noastră prin prevederile Legii 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi respectiv a Legii 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor. Potrivit art. 15 TRIPs, marca este „orice semn sau combinaţie de semne capabile să facă distincţie între mărfuri sau servicii ale unei companii de cele ale altor companii”. Potrivit art. 2 din Legea 84/199817, poate constitui marcă „orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. Sistemul de înregistrare şi protecţie a mărcilor ajută consumatorii să aleagă şi să cumpere un produs sau un serviciu datorită faptului că natura şi calitatea acestuia, indicate prin marca sa unică, corespunde nevoilor acestora18. În principiu, aproape orice marcă poate fi înregistrată. Mărcile sunt semne distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne. Înregistrarea unei mărci conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii, pe o perioadă de 10 ani însă, prin înnoiri repetate, se poate obţine o protecţie pe o durată care poate fi nelimitată. În domeniul contrafacerii unei mărci înregistrate, infracţiunea comisă este prevăzută la 17

M. Of. nr. 161 din 23 aprilie 1998, cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 190 din 21 noiembrie 2005, republicată în M. Of. nr. 350 din 27 mai 2010. 18 http://www.mie.ro/euroimm/?id2=060401.

art. art. 90 alin. (1) din Legea nr. 84/1998. Astfel, constituie infracţiune: a) contrafacerea unei mărci; b) punerea în circulaţie a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate; Prezentăm în continuare câteva mărci comunitare înregistrate în domeniul jocurilor de noroc.

4. Contrafacerea desenului industrial. Drepturile asupra desenelor industriale sunt recunoscute şi protejate pe teritoriul României prin înregistrarea acestora la OSIM şi prin eliberarea unui certificat de înregistrare care constituie titlul de protecţie pentru desenul industrial. Pentru a beneficia de protecţie, desenele industriale trebuie să îndeplinească cumulativ, mai multe condiţii, şi anume: să constituie un desen industrial, să fie nou şi să aibă un caracter individual. Desenul industrial reprezintă „aspectul unui produs luat ca un tot sau doar o parte, redat în două dimensiuni, rezultat din caracteristicile specifice ca: linii, contururi, culori, formă, textură sau materialul produsului sau chiar suprafaţa lui decorativă”. Un desen industrial are o natură în primul rând estetică, iar protecţia nu se aplică nici unei caracteristici tehnice a produsului. Ca exemple de

~ 35 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

desene industriale menţionăm: decoruri florale sau alt fel de decoruri, simboluri grafice, desenul unei ţesături, un ansamblu de puncte noi pentru dantele, motive decorând o foaie de hârtie pictată, precum şi icoanele de pe computer sau opere de artă cum ar fi sculpturile. Mai putem reţine reprezentări grafice şi motive concepute pentru a fi realizate pe hârtie, masă plastică, ţesături, porţelan, ceramică sau lemn. În domeniul jocurilor de noroc sunt protejate prin desen industrial cărţile de joc stilizate utilizate de maşinile electronice atribuitoare de câştiguri. Infracţiunea de contrafacere este prevăzută în art. 52 din Legea 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale şi are următorul conţinut: ,,(1) Constituie infracţiune de contrafacere şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani săvârşirea fără drept a oricărui act prevăzut la art. 30, după data înregistrării desenului sau modelului. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) sunt de natură să prezinte pericol social pentru siguranţa sau sănătatea consumatorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. (3) Organele de cercetare penală pot dispune din oficiu în cadrul actelor premergătoare măsurile necesare indisponibilizării produselor ce poartă desene sau modele contrafăcute, precum şi

conservarea probelor potrivit dreptului comun şi dispoziţiilor speciale în materie. (4) Pentru prejudiciile cauzate titularul are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun, şi poate solicita instanţei judecătoreşti competente să dispună măsura confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute; aceste dispoziţii se aplică şi materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea infracţiunii de contrafacere”. Articolul 30 are următorul cuprins: ,,Pe întreaga durată de valabilitate a înregistrării desenelor sau modelelor, titularul are un drept exclusiv de a le utiliza şi de a împiedica utilizarea lor de o terţă parte care nu dispune de consimţământul său. Titularul are dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără consimţământul său, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piaţă, importul, exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul este încorporat ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri”. În imaginile alăturate prezentăm câteva certificate eliberate de OHIM în domeniul slotmachine.

~ 36 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

~ 37 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

5. Piratarea programelor de calculator. Conform prevederilor art. 1399 din Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 4 ani sau cu amendă, reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor de calculator în oricare din următoarele modalităţi: instalare, stocare, rulare sau executare, afişare ori transmitere în reţea internă. Regimul juridic al protecţiei creaţiilor din diverse domenii, inclusiv al programelor pentru calculator, considerat ca o creaţie intelectuală, prezenta diferenţe semnificative în statele europene, anterior anilor 1990, de natură să afecteze şi să perturbe Piaţa Unică, la care se adaugă utilizarea masivă a anumitor opere, printre care şi programele de calculator. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, programul de calculator este ,,un ansamblu de instrucţiuni care pot face să se îndeplinească sau să se obţină o funcţie, o sarcină sau un rezultat special de către o maşină capabilă să proceseze informaţia”. Capitolul IX al Legii nr. 8/1996, modificată şi completată1, este dedicat programelor pentru calculator şi reprezintă o transpunere a regulilor de protecţie formulate în Directiva Consiliului nr. 91/250/C.E.E din 14 mai 1991 privind protecţia juridică a programelor pentru calculator. Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia, se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani. Titularii drepturilor de autor încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot 2 pretinde repararea prejudiciului conform legii . 3 După cum se ştie, pirateria software înseamnă folosirea nepermisă şi utilizarea fără drept de autor a unui program de calculator. Pirateria software, alături de contrafaceri, reprezintă un flagel comercial devenit un fenomen social universal şi este una din formele de 1 Cele mai recente modificări şi completări au fost cuprinse în cadrul Deciziei nr. 571 din 29 aprilie 2010 şi în cadrul Legii nr. 202 din 25 octombrie 2010. 2 C. Moisescu, Protecţia legală a programelor pentru calculator în România, Dreptul, nr. 8/2003, p. 93. 3 Prin aceasta înţelegem multiplicarea şi distribuirea ilegală de programe pentru calculator pirat (după ce acestora le­au fost înlăturate în prealabil dispozitivele de protecţie), precum şi reproducerea pe suporturile de stocare a informaţiei şi utilizarea unor programe pentru calculator, fără a avea consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege sub forma licenţei de utilizare.

criminalitate economică cu cea mai rapidă creştere, atât în România, cât şi în celelalte state, reprezentând o ameninţare pentru economiile tuturor ţărilor. Fenomenul de piraterie software este unul dintre cele mai răspândite din lume, iar în ţara noastră a ajuns la cote îngrijorătoare. În literatura juridică de specialitate, pirateria software este definită ca ,,incluzând orice activităţi legate de programe pentru calculator protejate prin drept de autor (cum ar fi: reproducerea, împrumutul, importul, punerea la dispoziţia publicului pe internet sau prin alte reţele) desfăşurate fără acordul titularilor de drepturi”4. Sondajele arată că rata pirateriei sofwaret din România este una dintre cele mai ridicate din lume. Gunter von Gravenreuth, inginer, dar şi avocat şi un foarte bun specialist în procese de piraterie soft, susţinea că: „deşi poliţia a început să se specializeze şi să se obişnuiască cu astfel de infracţiuni, există totuşi şi astăzi mari diferenţe, în special de natură regională, în ceea ce priveşte pregătirea în domeniul informaticii a organelor de cercetare”5, referindu-se, desigur, la modul diferit cum este privit fenomenul în diferite state sau localităţi importante. În ceea ce priveşte pirateria software, există o divergenţă de păreri. Unii consideră şi astăzi că orice program de calculator ar trebui să fie un bun public, pentru care ar trebui plătită doar o taxă generală, aşa cum se face pentru utilizarea în comun a unei autostrăzi sau al unui pod. Alţii, dimpotrivă, susţin că un program de calculator este un act de creaţie, care necesită nişte costuri de producţie şi că ar trebui să se vândă ca orice alt 6 produs fabricat . În domeniul jocurilor de noroc de tip slotmachine, au fost identificate programe de calculator care afişează meniuri de lucru identice cu cele consacrate, pe care le prezentăm în continuare:

4

C.R. Romiţan, Reproducerea neautorizată a programelor informatice protejate, Dreptul nr. 6/2007, p. 204 şi urm. M. Pantea, „Managementul activităţilor de prevenire şi combatere a ilegalităţilor în domeniul jocurilor de noroc în Uniunea Europeană”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2011, p.416 6 http://www.mad­zone.ro/DESPRE%20HACKING.htm. 5

~ 38 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

~ 39 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

6. Aspecte practice referitoare la identificarea produselor pirat şi contrafăcute în domeniul slot-machine În cele ce urmează vom prezenta câteva rezultate ale unor rapoarte de expertizare prin care sunt evidenţiate încălcările drepturilor de proprietate intelectuală în domeniul jocurilor de

noroc de tip slot-machine. Materialele prezentate sunt preluate de la Grupul NOVOMATIC, şi au fost făcute publice cu ocazia Seminarului de Combatere a contrafacerii în domeniul jocurilor de noroc din 2011.

Comparaţie Hot Spot Admiral vs. Hot Spot Admiral BELATRIX Placa de joc HOT SPOT ORIGINAL COPIE PIRAT

6.1. Forma de prezentare ORIGINAL COPIE PIRAT Cutia de protecţie, ce poate fi observată în imaginea Producătorul acestei plăci de joc nu a dotat de mai sus, confecţionată dintr-un material produsul cu o cutie de protecţie aşa cum se poate antistatic, cu care producătorul livrează placa de joc, observa din imaginea de mai sus. Lipsa acestei protejează împotriva descărcărilor electrostatice cutii poate duce în scurt timp la deteriorarea către componentele electronice aflate în interiorul plăcii datorită scurtcircuitelor ce pot apărea pe acesteia. Descărcările electrostatice, se pot produce parcursul unei intervenţii tehnice sau a utilizării în momentul în care mijlocul de joc, în care placa mijlocul de joc de către jucători. În lipsa cutiei de este instalată, necesită o intervenţie tehnică. Aceste protecţie, placa este expusă descărcărilor descărcări pot afecta unele componente electronice electrostatice, ce conduc la alterarea zonelor de cum ar fi memoria RAM (random access memory) a memorie care stochează programul de joc şi plăcii, unde sunt stocate informaţii referitoare la informaţii referitoare la impulsurile intrate şi cele creditele ce au fost deschise jucătorului, (pentru ca ieşite, fără de care, există riscul ca organizatorul acesta să poată utiliza jocul), premiile plătite de jocuri de noroc, să efectueze eronat calculul jucătorului, câştigate de acesta în urma utilizării încasărilor zilnice, deoarece nu are posibilitatea jocului. Aceste informaţii sunt necesare de verificare a soldului calculat cu ajutorul organizatorului pentru a verifica calculul încasărilor diferenţei de indexuri ale contoarelor zilnice, comparat cu indexurile contoarelor electromecanice. electromecanice.

~ 40 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

6.2. Componentele hardware ORIGINAL COPIE PIRAT La achiziţia plăcii, producătorul pune la dispoziţia În momentul achiziţiei, cumpărătorul nu primeşte cumpărătorului, un manual de utilizare şi instalare al nicio documentaţie cu privire la instalare sau plăcii de joc, unde cumpărătorul poate găsi setare corespunzătoare. Placa de joc nu este informaţii despre părţile componente ale plăcii şi prevăzută cu module, totul fiind integrat într-o meniurile de setări. Acest manual este important singură placă. În cazul defectării, cumpărătorul pentru instalarea, setarea şi nu în ultimul rând nu are posibilitatea de remediere, datorită lipsei funcţionarea corectă a plăcii de joc. Placa de joc manualului de utilizare. Modul în care placa de joc se instalează în interiorul mijlocului de joc, Admiral Hot Spot a fost concepută pe module este riscant. Aşa cum puteţi observa

Unitatea logică

placa nu este prevazută cu niciun tip de conector, terminalele PCB-ului (plăcii textolit pe care sunt montate circuitele) fiind lăsate în aer. Instalarea se poate efectua prin liperea directă a firelor din interiorul cabinetului jocului, direct pe terminalele plăcii (vezi poze B2, B3). Acest lucru poate conduce la deteriorarea definitivă a plăcii, prin lipirea incorectă a unor fire, cum ar fi cele ce alimentează placa de joc. Producătorul a dotat placa cu un acumulator, pentru alimentarea permanentă a memoriei folosită de palca de joc, pentru desfăşurarea jocului şi stocarea operaţiunilor financiare. Producătorul nu a inclus în proiectarea plăcii, un circuit de protecţie la supratensiune. În cazul în care sursa de alimentare se defectează, şi alimentează placa de joc cu tensiune mai mare de 5V (5,4 V), circuitul integrat ce furnizează imaginea video, rezistă câteva minute, apoi se încălzeşte şi cedează, făcând astfel placa inutilizabilă. În cazul unei pene de curent, o sursă de alimentare defectă poate da o supratensiune chiar în momentul revenirii tensiunii, şi poate distruge placa de joc, făcând imposibilă atât reluarea jocului din starea în care se afla înainte de oprire cât şi accesarea regiştrilor electronici unde se află stocate operaţiunile financiare. Modul în care a fost concepută placa de joc nu permite înlocuirea jocului în cazul în care acesta nu mai este atractiv pentru jucători. Pentru schimbarea jocului, organizatorul trebuie să achiziţioneze o altă placă. Costurile de înlocuire fiind mult mai mari.

Semnale de intrare/ieşire

Procesare sunet

~ 41 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Acest mod de construire oferă produsului o depanare mult mai rapidă şi sigură, prin înlocuirea modulului defect şi minimizarea riscurilor producerii altor defecte. Placa de joc este dotată cu conectori cu ,,cheie” de montare. Aceşti conetori permit o instalare sigură şi rapidă. Cheia, existentă pe fiecare din conectori, nu permite conectarea greşită a acestora. Placa de joc este prevăzută cu un circuit de protecţie, realizat cu diode zener, ce protejează toate modulele în eventualitatea apariţiei supratensiunilor de alimentare, date de către sursa de alimentare a plăcii de joc. Modulul procesor este dotat cu un acumulator de 3,3V ce alimentează în permanenţă memoria în care placa stochează informaţiile referitoare la tranzacţiile financiare (credite încasate/plătite) ce oferă organizatorului posibilitatea de a verifica calculul încasărilor. Acelaşi acumulator alimentează fără oprire, memoria RAM, pe care placa de joc o foloseşte în timpul desfăşurării jocurilor, oferind astfel siguranţă jucătorului, în cazul întreruperii tensiunii de alimentare, că la revenirea tensiunii jocul va fi reluat exact de acolo de unde a rămas, impulsurile din poziţia credit fiind aceleaşi.

6.3. Programul de joc Programul de joc este o componentă deosebit de importantă pentru orice placă de joc. Această componentă conţine informaţii binare ce sunt interpretate de modulul de procesare şi au ca efect:  apariţia imaginilor corespunzătoare pe monitorul mijlocului de joc, în funcţie de butoanele apăsate de utilizator;  generarea sunetelor corespunzătoare, în funcţie de starea jocului (test, joc special, creşterea mizei de joc, apăsarea butonului de start pentru desfăşurarea jocului etc.)  modulul pentru semnalele de intrare/ieşire trimite şi primeşte informaţiile de la procesor ce trebuie să ia numeroase decizii care fac normală desfăşurarea jocului. Toate aceste decizii se regăsesc în codul programului de joc şi au fost proiectate cu atenţie de către programator, pentru a oferi un joc sigur atât pentru jucător, cât şi pentru organizator;  apariţia impulsurilor pe monitorul jocului. În momentul în care operatorul încasează bani de la jucător, acesta îi deschide impulsuri. Impulsurie deschise, sunt stocate de către procesor în memoria plăcii, acolo

Placa de joc permite o foarte uşoară schimbare a programului de joc. Aceasta opţiune este utilă atunci când organizatorul constată că jocul instalat nu mai este atractiv. Programul de joc poate fi înlocuit prin schimbarea memoriilor şi nu prin înlocuirea plăcii de joc.

unde este instruit de către codul binar al programului;  operaţiunile financiare sunt stocate în regiştrii electronici (fizic în memoria RAM), dar sunt înregistrate şi de către contoarele electromecanice cu care orice mijloc de joc este dotat (un contor pentru intrări - bani încasaşi şi un contor pentru ieşiri - bani plătiţi). Comanda de înregistrare a operaţiunilor se regăseşte tot în codul programului de joc şi este dată de către procesor. Suportul fizic al codului programului de joc este o memorie ,,eprom” (erasable programmable readonly memory), disponibilă la orice magazin de componente electronice. Trecerea codului programului de joc din maşina pe care a fost creeat (PC) pe suportul fizic, se efectuează cu un dispozitiv numit programator de memorii eprom şi cu ajutorul uni program utilitar care comandă programatorul. La sfârşitul operaţiunii de transfer al codului binar programul utilitar generează o sumă de control în baza hexazecimală (folosind caracatere de la 0 la 9 şi litere de la A la F), folosind un algoritm complex. Suma de control este unică fiecărui cod de program. Nu pot exista două coduri de program diferite, cu aceeaşi suma de control. Această sumă de control poate fi determinată indiferent de PC-ul pe care a

~ 42 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

fost proiectat codul programului. Sunetele jocului, sunt în format binar şi stocate fizic în memorii flash. Procesorul, citeşte informaţiile din aceste memorii şi le trimite către generatorul de sunet. În codul programului de joc este specificat ce sunete trebuie să emită modulul de sunet, în funcţie de stagiul jocului. ORIGINAL COPIE PIRAT Suma de control, a Suma de control, a programului original programului copiat este este 01E38C24 01E38C24 Acest lucru demonstrează că în ambele cazuri, placa originală şi copia pirat, codul programului folosit pentru desfăşurarea jocului (apariţia imaginilor pe ecranul de joc, generarea sunetelor, evidenţierea operaţiunilor financiare atât electronic cât şi mecanic) este acelaşi. 6.4. Interfaţa vizuală, auditivă şi modul de operare al jocului În memoria eprom sunt stocate imaginile ce apar pe monitorul jocului. Succesiunea acestora pe ecranul de joc este dată de procesor, care ia decizii în funcţie de secvenţa de cod de program şi a informaţiilor ce îi sunt transmise de către modulul de semnale intrare sau ieşire. După instalarea

ambelor plăci de joc şi pornirea sursei de alimentare, placa de joc efectuează un test al modulelor, iar pe ecranul de joc acest lucru este evidenţiat prin apariţia textului ,,Test” în cele 4 colţuri ale imaginii, iar pe centru logo-ul ,,ADMIRAL” şi menţiunea ,,REGISTRED TRADEMARK OF NOVOMATIC INDUSTRIES”. Testul dureaza circa 30 de secunde, iar pe parcursul acestuia, luminile butoanelor se aprind şi se sting periodic, iar din difuzorul mijlocului de joc se aude periodic (o dată la circa 5 secunde) un sunet de test. După terminarea secvenţei de testare, pe ecran sunt afişate jocurile disponibile, mesajul ,,SELECT GAME” – Selectează jocul, şi în colţul din dreapta jos, creditul disponibil toate acestea pe un fundal de culoare albastră. Cele 5 jocuri disponibile utilizatorului cu denumirile afişate pe ecranul de joc şi sunt: 1. BURNING HOT 2. ULRA HOT 3. AMERICAN POKER II 4. BURNING TARGET 5. SIZZLING HOT

ORIGINAL

COPIE PIRAT

Utilizatorul poate selecta jocul dorit folosind butoanele prezente pe carcasa mijlocului de joc. În momentul selectării oricărui joc (din cele 5 disponibile şi afişate pe ecran), imaginea de start, cea care este afişată după încheierea testului, se pierde în fundalul albastru, de unde apare treptat, imaginea jocului selectat iar în difuzor se poate auzi sunetul specific acestei operaţiuni. Selectând jocurile BURNING HOT şi ULTRA HOT se poate observa, în colţurile din partea de sus a ecranului, cuvântul ADMIRAL. Jocul American Poker II foloseşte ca simboluri pentru formaţii câştigătoare, cărţi de joc. Pe spatele cărţilor de joc, care apar în momentul selectării jocului, apare logo-ul

Novomatic şi ,,Statuia Libertăţii” care are în locul flăcării litera ,,N”. Regulile de joc şi tabela de câştig, pentru cele 5 componente ale plăcii de joc Hot Spot sunt identice cu cele ale jocurilor originale. BURNING HOT. Accesarea acestui joc se face prin apăsarea tastei HOLD 1. Acest joc se desfăşoară pe 5 linii, simbolurile fiind afişate pe 3 tamburi rotativi. Miza poate fi stabilită de către utilizator, prin apăsarea tastei „ROŞU/RISK”. Tabela de câştig se poate vizualiza prin apăsarea tastei „NEGRU/RISK”, iar dacă se apasă „ROŞU/RISK” se va observa că valorile din tabela de câştiguri se modifică în funcţie de miza care este setată.

~ 43 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Jocul începe prin apăsarea butonului „START”. În acest moment cei 3 tamburi rotativi se pun în mişcare, iar în momentul opririi se verifică dacă sunt afişate formaţii câştigătoare pe cele 5 linii de joc. În caz afirmativ, acestea sunt evidenţiate, iar câştigul aferent este colectat direct în „CREDIT”. ORIGINAL

În acest moment un nou joc poate începe. Acest joc nu are posibilitate de dublaj. În orice moment, după terminarea completă a unui joc, utilizatorul poate schimba jocul ales, prin apăsarea butonului „Select Game”. COPIE PIRAT

ORIGINAL

COPIE PIRAT

ULTRA HOT. Acest joc, ca principiu de funcţionare, este asemănător cu Burning Hot, dar diferă simbolurile ce alcătuiesc formaţiile câştigătoare. În cazul în care pe cei 3 tamburi pe care se desfăşoară jocul apar numai fructe de

acelaşi fel (cireşe, lămâi, portocale, prune), câştigul aferent este dublat şi colectat. Aceasta este singura posibilitate de a dubla câştigul, jocul nedispunând de risc cu dublaj.

ORIGINAL

COPIE PIRAT

~ 44 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

AMERICAN POKER II. După acţionarea butonului ,,START” sunt afişate pe ecran 5 cărţi de joc, iar suma de joc aleasă este scăzută din display-ul de CREDIT. Jucătorul are posibilitatea, să reţină prin butoanele HOLD câte cărţi de joc doreşte şi prin repetarea apăsării butonului „START” să afişeze cărţi noi în locul celor reţinute. Dacă apar mai multe posibilităţi de câştig atunci sunt valorificate cele mai mari şi sunt afişate pe display-ul WIN. Pentru fiecare JACKS sau BETTER (pereche mai mare) mărimea sumei de joc aleasă se măreşte pe MINI BONUS. La realizarea de 100 puncte, câştigurile adunate de JACKS sau de BETTER sunt plătite întâmplător după câteva jocuri, iar sumele peste 100 sunt memorate şi ulterior apar pe display-ul MINI BONUS. Exemplu: Suma jucată 50, MINI BONUS afişează 70, JACKS sau BETTER se ajunge la MINI BONUS după care afişează 100 trecerea la CREDIT MINI

BONUS afişează 20. Jucătorul are posibilitatea, ca prin apăsarea uneia din cele două butoane GAMBLE să mărească câştigul la următoare treaptă mai mare sau să nu rişte nimic. Prin apăsarea butonului COLLECT - RISCUL DE JOC este întrerupt şi câştigul este transferat pe display-ul de disponibil. Cu ajutorul butonului CASH suma totală de pe display-ul de disponibil este plătită. Jucătorul poate deci dispune înainte şi după fiecare joc ca disponibilul său să-i fie plătit sau să îl folosească pentru continuarea jocului. Jocul este considerat ca fiind terminat dacă: nu a fost realizat nici un câştig, un eventual câştig a fost pierdut în jocul de risc sau un câştig a fost transferat în disponibilul de câştig, respectiv câştigul a fost plătit. Aparatul este acum gata pentru un nou joc.

ORIGINAL

COPIE PIRAT

BURNING TARGET. Acest joc se desfăşoară pe 5 tamburi rotativi, a căror mişcare de rotaţie este simulată pe monitorul cu care este dotat aparatul. Liniile de joc sunt în număr de 5 şi devin active în funcţie de miza pe care se joacă. Liniile active sunt prezentate în colţul din stânga sus al ecranului. Miza se fixează cu ajutorul butonului „ROŞU/RISK” iar accesul la informaţii privitoare la joc şi la tabela de câştiguri se poate face prin apăsarea tastei

„NEGRU/INFO”. După apăsarea butonului start, tamburii rotativi se pun în mişcare, iar în momentul opririi sunt căutate toate formaţiile câştigătoare şi câştigul aferent este afişat în poziţia WIN. În acest moment se aşteaptă decizia utilizatorului, care are de ales între colectare sau risc la dublaj. Accesul la dublaj se face prin o singură apăsare pe unul din cele două butoane de risc „ROŞU” sau „NEGRU”, apoi poate juca să dubleze suma acumulată în WIN.

~ 45 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

În cazul în care pe tamburii jocului apar cel puţin 3 stele roşii, câte una pe tamburii 1, 2 şi 3 se porneşte un joc special, care include 10 jocuri gratuite, în care creditul nu este afectat, dar câştigul acumulat este colectat în WIN, iar în cazul în care, în timpul acestor 10 jocuri gratuite, apare pe tamburul 3 simbolul unei ţinte în flăcări, toată suma din poziţia WIN este dublată. La finalul acestor 10 jocuri gratuite, câştigul totalizat se poate dubla. Dacă utilizatorul doreşte să joace la unul din celelalte jocuri disponibile, va apasă pe butonul „Select Game” şi va alege alt joc. SIZZLING HOT. Toate câştigurile sunt pentru combinaţii de un singur fel, şi sunt plătite de la

stânga la dreapta, pe linia de joc, mai puţin scatteri. Scatteri sunt plătiţi oriunde pe ecran, iar câştigul este adunat la câştigul de pe linia respectivă (dacă este cazul). În acest moment se aşteaptă decizia utilizatorului, care are de ales între colectare sau risk la dublaj. Accesul la dublaj se face prin o singură apăsare pe unul din cele două butoane de risc „ROŞU” sau „NEGRU”, apoi poate risca să dubleze suma acumulată în WIN. De asemenea, jocul poate fi părăsit în orice moment, prin apăsarea butonului „Select Game”. Planul de câştiguri pentru toate cele 5 jocuri sunt identice cu cele ale jocului original.

ORIGINAL

COPIE PIRAT

6.5. Meniuri şi opţiuni Accesul la meniurile jocului se poate face cu ajutorul cheilor „PAGINA 1” sau „PAGINA 2”. Navigarea se face cu comanda „NEXT PAGE” afişată pe ecran în partea dreaptă jos, iar funcţia este asimilată tastei „HOLD 5” si „PREVIEWS PAGE” asimilată tastei „HOLD 4” . Se poate observa cu uşurinţă, faptul că în toate paginile electronice şi meniurile accesate pentru configurarea plăcii de joc, în partea de jos a ecranului apare o bandă albă

unde apare „All rights for this machine are reserved by NOVOMATIC”. Având în vedere faptul că suma de control a codului programului de joc găsit pe copia piratată, este identică cu cea a codului de program produs de Austrian Gaming Industries - NovomatiC Group of Companies şi instalat pe placa de joc originală, toate meniurile de evidenţă a operaţiunilor financiare şi cele de setări sunt identice.

~ 46 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” ORIGINAL

COPIE PIRAT

ORIGINAL

COPIE PIRAT

~ 47 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

6.6. Concluziile expertizei Asemănări. Codul programului folosit de placa pirat este identic cu cel folosit de placa originală, asupra căruia Austrian Gaming Industries NovomatiC Group of Companies, deţine toate drepturile, fiind proiectantul şi distribuitorul acestuia. Interfaţa grafică şi sonoră, cât şi meniurile de contabilitate şi setări, sunt identice, până la cele mai mici detalii, cu cele ale originalului, începând din clipa în care mijlocul de joc, echipat cu placa pirat, este alimentat cu tensiune electrică. Deosebiri. Începând de la principiul de proiectare şi ajungând până la modul de execuţie şi montare a plăcii în interiorul carcasei mijlocului de joc, placa pirat (excluzând memoria eprom ce conţine codul programului de joc) nu are nimic în comun cu placa de joc originală. Placa pirat este o placă nesigură. Folosirea acestor tipuri de plăci pirat, reprezintă un factor de risc, atât pentru organizator sau cumpărător, care poate avea sau nu cunoştinţă de calitatea plăcii, cât şi pentru jucător, care cu siguranţă nu cunoaşte riscurile la care se

supune, prin folosirea acestor aparate. Jucătorul are acces numai la interfaţa vizuală şi auditivă a acestei plăci de joc, aspecte ce sunt identice cu cele ale plăcii originale, datorită folosirii programului de joc original. Accesul jucătorului la placa de joc pirat, sau la meniurile acesteia este interzis de către organizator, pentru a evita posibile fraude. Jucătorul îşi formează o imagine greşită despre jocul original, în cazul în care placa de joc se defectează. 7.În loc de concluzii. Recomandăm titularilor de drepturi de proprietate intelectuală care produc şi comercializează slot-machine, să depună toate diligenţele pentru a înregistra la O.R.D.A. programele de calculator folosite şi la O.S.I.M. mărcile şi desenele industriale din domeniul jocurilor de noroc. Procedând în acest fel pot ajuta organele abilitate ale statului să identifice mai uşor firmele care utilizează slot-machine contrafăcute sau pirat.

Bibliografie: 1. C.Moisescu, „Protecţia legală a programelor pentru calculator în România”, Dreptul, nr. 8/2003. 2. C.R. Romiţan, „Reproducerea neautorizată a programelor informatice protejate”, Dreptul nr. 6/2007. 3. G. R. Williamson, „Frontier Gambling: The Games, the Gamblers & the Great Gambling Halls of the Old West”, G.R. Williamson, 2011. 4. http://en.wikipedia.org 5. http://ph-online.ro 6. http://www.antena3.ro 7. http://www.aradon.ro 8. http://www.flagrantct.ro 9. http://www.mad­zone.ro 10. http://www.mie.ro 11. http://www.obiectivdesuceava.ro 12. http://www.radiocluj.ro 13. http://www.revistajocurilordenoroc.ro 14. http://www.romanialibera.ro 15. http://www.turnucustiri.ro 16. http://www.ziare.com 17. M. Pantea, „Managementul activităţilor de prevenire şi combatere a ilegalităţilor în domeniul jocurilor de noroc în Uniunea Europeană”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2011. 18. William Norman Thompson, „Gambling in America: An Encyclopedia of History, Issues, and Society”, Editura ABC-CLIO, 2001.

~ 48 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

PROFITUL ANTREPRIZEI CRIMINALE Dr. Dan BUCUR [email protected] Inspectoratul General al Poliţiei Româme Direcţia de Investigare a Fraudelor Avocat Lia Andreea DAN [email protected] Baroul Bucureşti In the context of big global and European changes, organized crime has gained new dimensions. This is a serious concern for most of the states. Organized crime is structured in associations, cartels and crime groups which aim at exploiting legislative systems in order to obtain profits and influence resorting to lehal and illicit means. This article analyses the way cross border criminal groups are financed using legitimate bussiness means. Keywords:

criminal contracting, organized crime, economic-financial crime, money laundering

1. Antrepriza Criminală Statele, prin intermediul instituţiilor specializate, ce acţionează în cadrul legal existent la un moment dat, iau măsuri împotriva celor care comit infracţiuni, autorităţile folosind toate metodele şi tehnicile de cercetare din domeniul criminalistic, informatic, al tehnicilor de supraveghere dar şi procesual penal ori din planul cooperării judiciare interinstituţionale şi internaţionale în scopul tragerii la răspundere a autorilor, a-i reeduca dar şi a restabili situaţia anterioară referitoare la aspectele materiale, civile ale cauzei. Organele de specialitate ale statelor, prin activitatea de descoperire a infracţiunilor, identificarea şi capturarea infractorilor şi tragerea lor la răspunderea penală, desfăşoară o acţiune complexă, reacţie a societăţii faţă de cei ce încalcă legea pe baza unei ample activităţi de creare şi adecvare a cadrului normativ . În acelaşi timp, în contextul marilor schimbări survenite atât pe continentul european cât şi pe plan global, crima organizată a căpătat noi dimensiuni prin extindere ariei de cuprindere şi a sferei de activitate, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii. Criminalitatea organizată îşi are originea şi se manifestă prin structurarea în asociaţii, carteluri şi grupuri criminale care au drept scop exploatarea sistemelor legislative pentru obţinerea de profituri, influenţă şi putere prin mijloace legale şi ilegale. Criminalitatea a devenit o problemă globală, având un tot mai pronunţat caracter transfrontalier, efectele sale negative implicând adesea încălcări

grave ale drepturilor omului, pierderi financiare şi daune economice statelor, punând în pericol viaţa şi sănătatea a numeroase fiinţe umane, constituind o ameninţare la adresa securităţii naţionale a statelor, putând avea un efect devastator asupra societăţii umane. Acesta este un semnal evident că activitatea grupărilor de criminalitate transfrontaliere a devenit o provocare pentru autorităţile naţionale şi comunitatea internaţională, implicarea crimei organizate şi complexitatea reţelelor infracţionale la nivel transnaţional ducând la necesitatea de a da o interpretare mai cuprinzătoare fenomenului criminal global1. Dintr-un anumit punct de vedere se poate observa că grupările de criminalitate organizată acţionează, în general, similar oricărui agent economic furnizor de servicii sau producător de bunuri materiale, urmărind sporirea câştigurilor proprii şi având scopul de a reduce volumul cheltuielilor din totalul venitului criminal brut. Fie că este vorba de asigurarea unor servicii ilegale (prostituţie, pedofilie, plasare de forţă de muncă clandestină, jocuri de noroc, transmisii ilegale prin Internet etc.) sau furnizarea de bunuri materiale (droguri, armament, ţigări sau alcool din contrabandă, bunuri contrafăcute sau piratate) activităţile desfăşurate sunt în mare parte similare celor specifice agenţilor economici din sectoarele 1

a se vedea în acest sens M. Pantea, „La criminalité économique et financière. Facteur de risque pour la sécurité nationale”, Revista „Curentul Juridic”, anul IX, nr. 4 (47), 2011, pag. 175-184.

~ 49 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

2

respective . Astfel în domeniul serviciilor ilegale sunt recrutate persoanele care pot efectua prestaţiile respective (femei, copii, muncitori calificaţi sau necalificaţi, dealeri, cunoscători ai tehnicii de calcul şi a transmisiilor pe internet etc.) utilizând violenţa, şantajul sau metode de persuasiune, incluzând evident şi recompensa materială. Veniturile ilegale realizate sunt destinate satisfacerii nevoilor personale, cu conotaţii voluptorii, plăţilor de personal, cheltuielilor materiale de achiziţie şi întreţinere a materialelor şi mijloacelor tehnice necesare, plăţilor destinate asigurării protecţiei din partea autorităţilor de aplicare a legii sau oamenilor politici, cheltuielilor de promovare a serviciilor ilegale. În ceea ce priveşte grupările criminale care furnizează bunuri materiale menţionăm că operaţiunile pe care le efectuează (aprovizionarea sau importul de materie primă, crearea unor spaţii de producţie în general clandestine, achiziţionarea de mijloace de transport, închirierea de depozite, crearea unor pagini de promovare pe internet, construirea unor reţele de distribuţie şi comercializare) au ca scop asigurarea mărfurilor pe piaţa neagră, piaţă aflată în continuarea dezvoltare şi diversificare. În cadrul acestor două tipuri de activităţi, descrise mai sus, intervine o specializare a participanţilor, o distribuire a rolurilor ce se cristalizează în timp, asigurând funcţionarea antreprizei criminale, matricea rolurilor fiind caracteristică fiecărui tip de astfel de organizaţie. În virtutea celor exprimate putem defini antrepriza criminală ca fiind o entitate structurată şi specializată care urmăreşte maximizarea profiturilor prin utilizarea unor mijloace şi metode sancţionate de lege, în special cea penală, având ca scop asigurarea în grade diferite a satisfacerii nevoilor materiale a membrilor săi, asigurarea protecţiei activităţilor desfăşurate prin coruperea autorităţilor şi asigurarea mijloacelor necesare reluării procesului criminal pe o scară lărgită. Adeseori între antreprizele criminale care asigură existenţa şi funcţionarea economiei subterane şi economia legală există o întrepătrundere şi conexiuni fără de care acestea nu ar putea exista şi organizatorii lor nu s-ar putea bucura de produsul activităţii criminale.

Procesul de albire a banilor antreprizelor criminale, prin etapele deja cunoscute, având ca obiectiv înscrierea în circuitele financiare legale este o parte a activităţilor criminale, necesară dar şi consumatoare de resurse însă odată procesul realizat asigură extinderea antreprizei criminale, aduce o notă de respectabilitate şi posibilităţi sporite de corupere a mediilor decizionale. Pentru agenţiile de aplicare a legii care luptă împotriva criminalităţii organizate transfrontaliere un obiectiv esenţial trebuie să fie destructurarea antreprizelor criminale atât material cât şi uman, prin urmărirea, identificarea şi confiscarea bunurilor şi valorilor rezultate din procesul criminal, dar şi tragerea la răspundere cu fermitate a membrilor acestor reţele. Numai condamnarea la pedepse privative de libertate a unor infractori nu asigură destructurarea reţelelor fiind necesară în primul rând identificarea etapelor activităţii criminale (recrutare, aprovizionare, producţie, servicii prestate, transport, desfacere, reinvestirea profitului criminal), stabilirea fluxurilor financiar şi a tehnicilor utilizate pentru spălarea banilor pentru ca acţiunea justiţiei să se îndrepte în egală măsură şi asupra banilor şi bunurilor materiale aparţinând antreprizei criminale pentru a o lipsi de posibilitatea reluării procesului de activităţi ilegale3. Totodată, în continuare mediul din care a fost retrasă o antrepriză criminală trebuie supravegheat pentru că locul rămas liber în economia subterană va fi ocupat prin extinderea activităţii unei alte antreprize criminale existente sau care se va crea în scopul acoperirii cererii de pe piaţa neagră. Un element esenţial este crearea şi adoptarea permanentă a unui cadru legal care să permită autorităţilor să desfăşoare activităţi de prevenire şi combatere a activităţii antreprizelor criminale, astfel încât principiul conform căruia crima nu trebuie să producă venituri să fie aplicat în realitate. De asemenea este necesară creionarea unei strategii globale prin care eforturile de luptă împotriva criminalităţii întreprinse de autorităţile naţionale să fie coordonate şi interpretate într-o viziune unitară. Obiectivele de bază ale unei astfel de strategii trebuie să includă iniţierea, explorarea 3

2 a se vedea în acest sens M. Pantea, „Antrepriza criminală în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală”, „Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale”, Anul VIII, nr. 3 (28) septembrie 2011, pag.78-90.

a se vedea în acest sens M. Pantea, D. Bucur „Present Legislative and Practical Aspects in the Field of Fighting Tax Evasion”, publicat în „6th Edition of International confrence The European Integration - Realities and Perspectives”, Editura Danubius University Press Galaţi, Volume 6/2011, pag. 264-271.

~ 50 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

şi dezvoltarea metodelor şi instrumentelor orizontale pentru prevenirea strategică şi pentru lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere, identificarea şi răspândirea bunelor practici, împărtăşirea cunoştinţelor şi dezvoltarea coordonării, cooperării şi înţelegerii reciproce în rândul agenţiilor responsabile cu aplicarea legii, la nivel naţional şi mondial. Rezultatele previzionate se referă la implementarea unor strategii eficace de prevenire şi control a problemei atât la nivel naţional, în fiecare stat şi prin extensie, la nivel global. Dezvoltarea capacităţilor operaţionale şi de investigaţii ale agenţiilor de aplicare a legii din fiecare ţară contribuie semnificativ la combaterea antreprizelor criminale transfrontaliere şi poate fi benefică la nivel global. 2. Recuperarea profiturilor realizate din activităţi criminale 2 . 1 . I d e n t if i c a r e a p r o b l e m e i , is t o r i c , d i m e n s i u n i Aşa cum s-a arătat în repetate rânduri în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare Reciprocă între statele membre ale Uniunii Europene, o slăbiciune a sistemului judiciar românesc este reprezentată de interesul major reprezentat de identificarea şi pedepsirea infractorilor, aspectele legate de recuperarea prejudiciilor create prin comiterea de infracţiuni ori privarea autorilor de folosinţa bunurilor obţinute ilegal situându-se întrun plan secundar. Chiar una din definiţiile general acceptate privind procesul penal aparţinând regretatului prof. univ. dr. Ion Neagu „activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie 4 trasă la răspundere” lasă în umbră aspectele la care ne referim, iar majoritatea definiţiilor date în literatura de specialitate sunt apropiate de cea enunţată mai sus. Recuperarea creanţelor rezultate din comiterea de infracţiuni reprezintă o activitate relativ recentă a sistemelor de justiţie, unul din exemplele cele mai timpurii ale utilizării mijloacelor fiscale împotriva infractorilor fiind procesul Al Capone din prima jumătate a secolului XIX în Statele Unite ale Americii. Activitatea sa de organizator al unei antreprize criminale specializate în contrabanda cu 4

Ion NEAGU – Tratat de Drept procesual penal, 2002, Editura Global Lex, Bucureşti, pag. 43

alcool şi tutun şi în comiterea altor infracţiuni de mare violenţă, corupţie şi jocuri de noroc ilegale nu a putut fi probată dar s-a dovedit de către organele judiciare că activităţile desfăşurate au adus profituri ilegale nedeclarate şi ca urmare a fost condamnat la pedeapsa privativă de libertate şi amendat substanţial reuşindu-se astfel destructurarea grupării infracţionale. Cu toate acestea, sancţiunile aplicate şefului crimei organizate din Chicago la acea vreme nu au avut o eficienţă deplină, iar după eliberarea sa şi-a trăit restul vieţii pe o proprietate luxoasă în Florida alături de familia sa care a moştenit o avere considerabilă. Lecţia Capone a fost însuşită de membrii structurilor de crimă organizată, pe fondul dezvoltării comerţului ilegal de substanţe psihotrope şi din ce în ce mai mulţi infractori s-au gândit la folosirea sistemelor juridice din străinătate şi a procedurilor de depozit şi transfer bancar din ce în ce mai rapide ca să îşi poată ascunde banii sau să le mascheze originea ca să îi poată repatria apoi sub forma aparentă a câştigurilor licite. În realitate crima organizată şi-a extins acţiunile la scară globală şi a reuşit să îşi mondializeze sistemele de albire a capitalurilor provenite din infracţiuni cu mult înainte ca liberalizarea circulaţiei fondurilor şi mărfurilor să fie o realitate. A durat destul de mult până când banii murdari să fie incluşi în strategiile internaţionale de ripostă împotriva crimei transfrontaliere. Astfel, deşi Convenţia Unificată a ONU din 1961, relativă la traficul de droguri a produs o anumită armonizare în legislaţia unor state privind controlul comerţului cu principalele stupefiante nu s-a iniţiat nici o măsură cu privire la confiscarea şi urmărirea profiturilor realizate de cei implicaţi în această activitate ilegală. Căderea comunismului, sfârşitul războiului rece, crearea şi extinderea Uniunii Europene a deschis posibilităţi lărgite cooperării internaţionale în lupta împotriva crimei organizate dar totodată criminalitatea transfrontalieră a profitat de noile oportunităţi de deplasare, de lărgirea pieţei activităţilor ilegale şi de progresul tehnic în special de reţeaua Internet. În ultimele două decenii ale secolului XX, a fost iniţiat şi creat un cadru nou, referitor la urmărirea bunurilor rezultate din infracţiuni şi împotriva actelor de spălare a banilor murdari şi au fost promovate acorduri şi convenţii internaţionale de ajutor şi cooperare internaţională în domeniul judiciar. Create iniţial în domeniul combaterii

~ 51 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

traficului internaţional de droguri şi stupefiante, măsurile şi eforturile de recuperare a profiturilor acestor infracţiuni şi-au extins treptat câmpul de acoperire cu privire la alte activităţi criminale pe măsura ce activitatea antreprizelor criminale a fost pusă în lumină şi s-a înţeles complexitatea şi nocivitatea acestui fenomen. Reglementările juridice naţionale şi internaţionale şi politicile publice în acest domeniu cunosc un proces de dezvoltare dinamic, concepte de noutate făcându-şi loc în realitatea curentă, statele situându-se în continuare la niveluri diferite de reglementare influenţate de realităţile interne dar şi de actori majori ai politicii internaţionale ONU, Uniunea Europeană, instituţii financiare mondiale sau zonale etc. Evaluarea dimensiunilor fenomenului criminalităţii transnaţionale implică o doză de relativitate având în vedere că ne referim la activităţi care se desfăşoară în clandestinitate, iar dimensiunile criminalităţii nedescoperite sunt evident necunoscute. O evaluare relativ recentă a UNODC estima volumul cifrei de afaceri a grupurilor de crimă organizată la o medie de 2,5% din PIB-ul mondial dar cu mari variaţii între ţări. Această estimare echivalează volumul produsului criminal la 1,1 mii de miliarde euro pe an, adică la nivelul a 6 PIB-uri naţionale (România). Având în vedere valoarea fluxurilor financiare din economia „subterană” şi nivelul estimat al criminalităţii globalizate, majoritatea statelor au conştientizat ameninţarea pe care o reprezintă atât pentru securitatea naţională dar şi pentru sistemul mondial astfel că guvernele responsabile au dat un răspuns mai concret printr-o nouă abordare capabilă să dea un răspuns adecvat acestei probleme. 2. 2 . El e m e n t e d e s t r at e g i e i n t e r n a ţ i o n al ă Strategia elaborată a cuprins, în general, aspecte legate de:  abordarea crimei organizate ca o activitate economică;  conştientizarea produsului infracţiunii ca factor criminogen sau factor motivant;  utilizarea procesului penal ca instrument eficient de combatere şi disuasiune a activităţilor criminale;  îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea fondurilor şi bunurilor rezultat al infracţiunilor;  folosirea altor măsuri (fiscale, civile) în afara condamnării penale. Sunt numeroase ţările care au îmbrăţişat această abordare (desigur cu diferenţe specifice)

înregistrând anumite progrese şi succese în lupta contra fenomenului infracţional. În Uniunea Europeană construcţia legislativă este sprijinită de directive care stabilesc standarde minimale pentru statele membre. State ca Marea Britanie, Irlanda, Belgia, Olanda se află în avanposturile reglementării legislative, instituind posibilităţi de confiscare fără condamnări penale pentru bunuri provenind din comiterea de infracţiuni, măsuri de natură fiscală, civilă sau administrativă în scopul de a-i priva pe infractori de folosul averilor ilicite. Cu toate criticile aduse acestor măsuri pe considerente legate de dreptul de proprietate, practica Curţilor Supreme şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat justeţea unor astfel de măsuri. 3. Evoluţia cadrului legislativ din România în domeniul recuperării creanţelor născute din activităţi ilegale În România abordarea problemei recuperării bunurilor dobândite ca urmare a comiterii de infracţiuni cunoaşte anumite aspecte specifice, unul dintre acestea ţinând de mentalitate, ca reflex negativ al memoriei juridice cu privire la perioada regimului comunist când a avut aplicabilitate Legea nr. 18/24.06.1968 privind controlul provenienţei averilor persoanelor fizice, care nu au fost dobândite in mod licit (se instituia posibilitatea confiscării bunurilor în cadrul unei proceduri special reglementate în cazul în care proprietarul nu făcea dovada dobândirii sale licite). Actualul sistem de recuperare a bunurilor dobândite prin comiterea de infracţiuni din România este rezultatul unui proces dezvoltat în timp ca urmare a unor necesităţi de ordin intern dar şi ca urmare a implementării unora din directivele Uniunii Europene în domeniu. 3 . 1 . L e g is l a ţ i a n a ţ i o n a l ă i n c l u d e :  Codul de Procedură Penală şi Codul de Procedură Fiscală ce conţin prevederi referitoare la modul de aplicare a măsurii confiscării bunurilor, aplicării sechestrului, blocării conturilor bancare;  Legea nr. 656/2002, privind prevenirea şi combaterea spălării banilor având prevederi privind competenţele şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor şi obligaţiile de raportare a tranzacţiilor suspecte Oficiul fiind unitate de informaţii financiare de tip administrativ;

~ 52 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 Legea nr. 39/2002, privind criminalitatea organizată care conţine prevederi legate de sechestrarea bunurilor sau a unei valori echivalente, utilizarea unor tehnici de investigare speciale;  Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului de droguri care au prevederi privind confiscarea drogurilor şi a bunurilor dobândite ca urmare a practicării acestui trafic;  Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea corupţiei şi a altor fapte asimilate ori în legătură cu aceasta care prevede sechestrarea şi confiscarea bunurilor obiect material al infracţiunii ori a echivalentului valoric când nu sunt găsite  Legea 115/1996, privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, prevede confiscarea pe bunurilor pe care o instanţă le-a declarat dobândite în mod nejustificat ori a echivalentului lor bancar;  Legea nr. 678/2001, privind combaterea traficului de persoane care prevede confiscarea bunurilor dobândite ca urmare a implicării în traficul de persoane;  Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale care prevede ca măsură obligatorie recuperarea prejudiciului cauzat şi posibilitatea executării voluntare a obligaţiilor fiscale în timpul procesului penal;  OG nr. 14/2007, stabileşte măsurile privind evaluarea şi valorificarea bunurilor intrate în posesia statului;  Legea nr. 420/2006, pentru ratificarea Convenţiei Consiliului European privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produsului infracţiunii şi finanţarea terorismului încheiată la Varşovia la 16 mai;  Legea nr. 302/2004, se referă la cooperarea judiciară internaţională în materie penală în care, printre altele, se prevede posibilitatea de a accesa conturi bancare la solicitarea altor state membre;  Legea nr. 222/2008 prin care sunt implementate deciziile europene privind recuperarea bunurilor. 3 . 2 . L e gi s l a ţ i e i n t e r n a ţ i o n a l ă t r a n s p u s ă î n l e g is l a ţ i a n a ţ i o n a l ă :  Convenţia de asistenţă judiciară reciprocă din 2000 şi protocolul din 2001, transpusă prin Legea nr. 302/2004, prevede posibilitatea identificării existenţei conturilor ~ 53 ~











bancare ale unei persoane în România, inclusiv la cererea altui stat membru şi posibilitatea transmiterii de informaţii privind rulajul acelui cont şi instituirea supravegherii contului. De asemenea, prin protocol se califică drept infracţiune „divulgarea de informaţii din interior” prevedere transpusă în legislaţia românească (Legea nr. 656/2002); Decizia cadru UE 2003/577 privind executarea în UE a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, transpusă în legislaţia românească prin Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008; Decizia cadru U.E. 2005/212 privind confiscarea produselor, instrumentelor şi bunurilor având legătură cu infracţiunea. Acest document urmăreşte ca toate statele membre să aibă prevederi adecvate şi eficiente de confiscare. Totodată, acest document, solicită statelor membre să aibă norme juridice privind „confiscarea extinsă”, măsură care nu este prevăzută în totalitate în legislaţia României; Decizia cadru U.E. 2006/783 privind aplicarea recunoaşterii reciproce a ordinelor de confiscare. Este o completare a Deciziei 2003/577 care se referă doar la recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare, prevedere preluată în Legea nr. 222/2008; Decizia Consiliului UE 845/2007 privind cooperarea între oficiile de recuperarea creanţelor prin care se solicită statelor membre desemnarea sau crearea unui Oficiu Naţional de Recuperare a Creanţelor pentru urmărirea şi identificarea produselor infracţiunilor şi a altor bunuri având legătură cu infracţiunea. Acest oficiu a fost desemnat în cadrul Ministerului Justiţiei şi anume Biroul pentru prevenirea criminalităţii şi de cooperare cu oficiile de recuperarea a creanţelor din statele membre; Convenţia Consiliului UE din 2005 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului. Este un instrument care impune statelor semnatare să introducă în legislaţia naţională măsuri eficiente care să conducă la controlarea infracţionalităţii la nivel intern şi internaţional în vederea asigurării

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

schimbului eficient de informaţii. Statele semnatare trebuie să creeze cadrul juridic necesar confiscării şi competenţelor de investigare pentru identificarea, urmărirea, indisponibilizarea sau sechestrarea rapidă a bunurilor susceptibile a fi confiscate. Totodată, aceasta obligă statele semnatare să permită sechestrarea bunurilor dobândite din surse licite dacă produsele infracţiunii au fost amestecate în tot sau în parte cu bunuri dobândite din infracţiuni;  Convenţia Europeană de asistenţă judiciară în materie penală (Strasbourg, 20 aprilie 2959) cu Protocoalele adiţionale 1 şi 2 din 17 martie 1978 şi, respectiv, 8 noiembrie 2001 încheiate la Strasbourg. 3. 3 . I n s t i t u ţ i i c u c o m p e t e n ţ e î n d o m e n i u l re c up e r ări i c re a n ţe lo r re z ult ate î n ur m a c o m i te ri i d e infracţiuni În România există un număr relativ mare de organe cu competenţe în domeniu care au fost înfiinţate şi dezvoltate în timp ca răspuns la unele situaţii şi cerinţe concrete apărute la nivelul societăţii fără a fi rezultatul unor politici elaborate în scopul de a crea un sistem integrat şi coerent. Conducerea coordonată şi cooperarea acestor entităţi are un nivel limitat adeseori fiind observată o adevărată concurenţă între acestea, situaţie de natură a aduce prejudicii eficacităţii măsurilor antiinfracţionale5.  INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI care au obligaţia ca în cadrul soluţiilor pe carele emit să se pronunţe cu privire la aspectele civile, de reparare a prejudiciilor şi de confiscare atunci când cauza conţine elemente de această natură;  PARCHETELE din componenţa Ministerului care conduc, coordonează, Public supraveghează sau, după caz, efectuează urmărirea penală şi susţin acuzarea în faţa instanţelor. Procurorul este cel care dispune aplicarea sechestrelor, blocarea conturilor, confiscarea bunurilor în anumite situaţii (art. 181 C.p.) şi supraveghează anchetele în cadrul cărora se identifică bunurile dobândite ilicit. În cadrul parchetelor se evidenţiază ca structuri specifice: 1. Direcţia Naţională Anticorupţie în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi 5

C. Voicu, D. Bucur, M. Pantea, „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.

Justiţie care se ocupă cu cercetarea cazurilor grave de corupţie dar şi a altor infracţiuni date în competenţă prin lege şi are subunităţi teritoriale la nivelul curţilor de apel; 2. Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism aflată în structura organizatorică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, căreia îi sunt date în competenţa de urmărire penală, infracţiunile grave comise de grupurile de crimă organizată şi terorism. Această structură are subunităţi la nivelul curţilor de apel şi tribunalelor.  INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE este unitatea centrală de poliţie cu competenţă teritorială şi materială generală, care realizează culegerea de informaţii, investigaţii şi urmărirea penală sub supravegherea procurorilor competenţi având totuşi un anumit grad de autonomie. Cu atribuţiuni specifice în structura Inspectoratului General al Poliţiei Române există Direcţia pentru Combaterea Terorismului şi Spălarea Banilor care are în competenţă infracţiuni de finanţare a terorismului, traficul de substanţe nucleare, radioactive şi chimice, spălarea banilor rezultaţi din activităţi de crimă organizată, infracţiuni de fals şi infracţiuni specifice pieţelor financiare. Direcţia de Investigare a Fraudelor este unitatea specializată în prevenirea şi combaterea criminalităţii economico – financiare. La nivel teritorial există structuri specializate coordonate de cele două direcţii conform competenţelor.  INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ care are în competenţă infracţiunile specifice regimului frontierei de stat dar şi cele economico – financiare comise în această zonă.  AGENŢIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, având ca funcţie generală obligaţia de impozitare, atribuţie ce include implementarea politicilor fiscale, colectarea impozitelor şi stabilirea unor relaţii de colaborare cu instituţiile partenere. Agenţia are atribuţii specifice privind valorificarea bunurilor confiscate;  AUTORITATEA NAŢIONALĂ A VĂMILOR este o organizaţie de tip administrativ, fără competenţe de poliţie judiciară, având totuşi posibilitatea de a încheia documente ce pot constitui acte de sesizare sau probe

~ 54 ~

Numărul 2/2012











ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

în procesul penal. Efectuează controlul vamal la frontiera şi la punctele vamale din interior şi exercită activităţi de control şi verificare în domeniul accizelor; GARDA FINANCIARĂ conform competenţelor efectuează controale în scopul prevenirii, combaterii şi descoperirii actelor de fraudă şi evaziune fiscală, având competenţe de indisponibilizare şi confiscare a bunurilor şi sumelor de bani; AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU INTEGRITATE este o instituţie autonomă de investigaţie, înfiinţată pentru monitorizarea bunurilor aflate în posesia funcţionarilor publici din sistemul public, juridic şi administrativ, a cărei activitate este plasată sub controlul parlamentar, membrii acesteia fiind numiţi de Senatul României. Inspectorii agenţiei au competenţe de cercetare în vederea descoperirii de infracţiuni. Principala activitate a agenţiei este de a verifica conformitatea dintre declaraţiile de avere ale funcţionarilor publici cu bunurile pe care aceştia le posedă în realitate şi de a evalua situaţiile de conflict de interese sau de incompatibilitate de a iniţia acţiuni administrative în cazul când este constatată existenţa unor astfel de situaţii; DEPARTAMENTUL PENTRU LUPTĂ ANTIFRAUDĂ este o structură administrativă înfiinţată în cadrul Cancelariei Primului Ministru şi are în competenţă asigurarea îndeplinirii obligaţiilor ce-i revin României din prevederile art. 325 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi a legislaţiei secundare privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene; BIROUL PENTRU PREVENIREA CRIMINALITĂŢII ŞI DE COOPERARE CU OFICIILE DE RECUPERARE A CREANŢELOR DIN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE din cadrul Ministerului Justiţiei a fost desemnat prin H.G. nr. 32/2011 ca Oficiul Naţional pentru Recuperarea Creanţelor. Scopul înfiinţării acestuia este acela de a facilita urmărirea şi identificarea produselor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi a altor bunuri având legătură cu infracţiunile şi care ar putea face obiectul unei dispoziţii de indisponibilizare , sechestru sau confiscare emise de o autoritate judiciară competentă; OFICIUL NAŢIONAL DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A SPĂLĂRII BANILOR, structură

Specializată aflată în subordinea Guvernului României reprezentând unitatea de informaţii financiare naţională care are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului. 4. Unele disfuncţii în sistemul naţional de recuperare a creanţelor Protocolul adiţional din 2001 la Convenţia privind Asistenţa Judiciară Reciprocă între statele membre U.E. din 2000, prevede includerea în legislaţiile naţionale a incriminării avertizării nelegale (tipping-off), prevedere preluată în Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi combaterea spălării banilor însă aceste prevederi nu acoperă şi alte domenii care ar trebui protejate. Deşi Decizia Cadru 2003/577 a U.E. cu privire la executarea ordinelor de îngheţare a activelor sau probelor în statele membre U.E. a fost transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 302/2004, modificată prin legea nr. 222/2008, prevederile privind posibilitatea confiscării în alte state membre nu a fost folosită fiind utilizate în continuare comisiile rogatorii internaţionale, acest nou instrument juridic nu şi-a găsit încă utilitatea. Decizia cadru 2005/2012 a U.E. cu privire la confiscarea beneficiilor mijloacelor sau proprietăţilor obţinute în mod ilegal a fost elaborată în scopul de a asigura în toate statele membre mijloace juridice adecvate şi eficiente în vederea confiscării. De asemenea, decizia cere Statelor Membre să creeze puteri extinse de confiscare a bunurilor în anumite cazuri, prevederi care nu au fost aplicate până în prezent în legislaţia românească. Decizia Cadru 2006/783 a U.E. referitoare la aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a cererilor de confiscare a fost transpusă în legislaţia românească prin adoptarea Legii nr. 222/2008 însă la fel ca şi prevederile privind executarea ordinelor de îngheţare a activelor sau probelor nu a fost folosită, calea urmată fiind cea a comisiilor rogatorii. Decizia Consiliului U.E. 845/2007 privind cooperarea între Birourile de Recuperarea Creanţelor a fost transpusă prin adoptarea H.G. nr. 32/2011 prin care Biroul de prevenire a criminalităţii şi de cooperare între oficiile de recuperare a creanţelor din statele membre ale U.E. a fost desemnat în calitate de Oficiu naţional pentru recuperarea creanţelor în domeniul urmăririi şi identificării produselor provenite din săvârşirea de infracţiuni, având legătură cu infracţiunile.

~ 55 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Cu toate acestea, plasarea sa la Ministerul Justiţiei, instituţie administrativă fără competenţe operative induce dificultăţi în realizarea scopurilor pentru care a fost creat şi nu acoperă decât formal rezolvarea cererilor de la alte ARO. Şi în ceea ce priveşte Convenţia pentru Spălarea, Urmărirea, Capturarea şi Confiscarea Beneficiilor obţinute ilegal şi Finanţarea Terorismului din 2005 întâmpină unele dificultăţi în aplicarea legislativă şi practică în România. În art. 4 al Convenţiei este prevăzută „îngheţarea urgentă” a bunurilor, ceea ce în legislaţia naţională nu este prevăzut, fapt ce implică măsuri tardive şi ineficiente pe parcursul procesului penal ca urmare a încetinelii cu care acesta avansează. Nici art. 5 din Convenţie nu este implementat în întregime, acesta cerând formularea unor măsuri necesare asigurării îngheţării bunurilor în care s-au transformat beneficiile obţinute ilegal. Deşi în art. 118 C.p. este prevăzută „situaţia când bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora”, această prevedere nu are o aplicare relevantă, ceea ce înseamnă că sunt necesare completări legislative de natură să întărească această procedură prevăzută de lege. O problemă deosebită a sistemului românesc o prezintă gestionarea, evidenţa şi urmărirea bunurilor sechestrate şi modul lor de valorificare. În prezent, nu există nicio evidenţă locală sau centralizată din care să reiasă volumul bunurilor indisponibilizate, dinamica lor, modul în care au fost valorificate. Totodată observăm inexistenţa unui sistem de urmărire financiară a persoanei condamnate, astfel încât aceasta după ispăşirea pedepsei, dacă este privativă de libertate, ori imediat în caz contrar, se va bucura în continuare cu uşurinţă de bunurile rezultate din infracţiune, situaţie care este în total dezacord cu prevederile art. 6 din Convenţie. Luând în considerare concluziile evaluării Moneyval din 2008 şi revăzută în 2009, sistemul judiciar românesc manifestă disfuncţii relative la ineficacitatea implementării legii privind spălarea banilor în special privind existenţa de sine stătătoare a acestei infracţiuni, în practică aceasta fiind cercetată numai în prezenţa altei infracţiuni sancţionate printr-o hotărâre judecătorească. Altfel spus nu există situaţii de condamnare pentru infracţiunea de spălare de bani fără să fi fost condamnată infracţiunea predicat. De asemenea, la fel ca şi în cazul altor infracţiuni bunurile care pot fi

urmărite şi sechestrate sunt doar cele pentru care se probează provenienţa lor ilicită chiar dacă proprietăţile deţinute depăşesc cu mult posibilităţile legale de acumulare. Unui traficanţi de droguri i se confiscă doar bunurile probate că provin din operaţiile ilegale cunoscute şi probate de anchetatori, iar restul, dobândite de asemenea din produsul infracţiunii îi rămân în posesie. De asemenea, contrar recomandării Moneyval se observă că practic nu există posibilitatea de confiscare a bunurilor aflate în proprietatea unui terţ, excepţie făcând obiectele care au fost utilizate la comiterea de infracţiuni, aparţinând terţului care a avut cunoştinţă de folosirea lor ilegală. În rest, sarcina probei privind cunoaşterea de către terţ a provenienţei ilicite a bunurilor se dovedeşte a fi practic imposibilă deşi Convenţia dispune ca starea de cunoaştere a originii ilegale a bunurilor aflate în posesia terţului să fie dedusă din împrejurările de fapt şi nu numai pe baza unor probe, irefutabile. În acest fel durata considerabilă a procesului penal până la punerea sub acuzare şi condamnare şi probaţiunea greoaie oferă infractorilor posibilitatea de a ascunde şi a înstrăina bunurile pentru a-şi asigura folosirea lor ulterioară. Alte probleme legate de recuperarea creanţelor Actualul sistem este caracterizat mai mult de disfuncţii decât de realizări6:  inexistenţa personalului specializat în investigaţii financiare şi chiar inexistenţa culturii juridice specifice acestui gen de investigaţii;  modelul Oficiului de recuperare a creanţelor este de natură administrativă cu o gamă limitată de atribuţii, relative la cooperarea internaţională cu omologii europeni fără capacitatea de a gestiona problema la nivel naţional şi a formula politici în domeniu;  volum mare de cazuri în care se pune problema recuperării creanţelor, fără a exista o evaluare şi o coordonare la nivel naţional;  un număr mare de instituţii implicate în domeniu, fiecare cu competenţe, standarde, obiective de performanţă diferite şi care abordează problematica specific şi în mod secvenţial;  perpetuarea redundanţelor de competenţă şi priorităţi diferite ale autorităţilor implicate; 6

M. Pantea, D. Bucur, „Metode şi tehnici de investigare a fraudelor”, Editura Sitech, Craiova, 2009.

~ 56 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 subfinanţarea sistemului şi numărul mic de personal implicat adeseori cu cunoştinţe specifice minimale;  sistem necoordonat de punere în aplicare a hotărârilor judecătoreşti şi de urmărire financiară ulterioară a condamnaţilor;  inexistenţa unui mecanism de supraveghere şi gestionare a bunurilor sechestrate existând posibilitatea unor pierderi însemnate. Un impediment major în realizarea recuperării creanţelor şi al descurajării acţiunilor criminale îl constituie însăşi Constituţia României, care în art. 44 pct. 8 prevede „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”. Astfel, sarcina probei provenienţei ilicite a bunurilor rămâne în permanenţă în sarcina 7 organelor de urmărire penală . Este un lucru de bun simţ, foarte bine cunoscut de practicieni că dovedirea unor fapte ca traficul de orice fel şi infracţiunile economice nu pot fi probate în totalitate. De multe ori obiectul cauzelor penale îl constituie doar o parte a faptelor infracţionale deoarece infractorii îşi iau măsuri de protecţie distrugând probele care ar putea să-i incrimineze rezultând astfel un produs al crimei mult mai mic decât cel real. O anchetă financiară eficientă poate pune în evidenţă o avere de o provenienţă inexplicabilă legal mult mai mare decât cea rezultată din probele administrate însă cadrul legislativ actual nu permite o abordare civilă sau penală care să conducă la confiscarea acesteia. Considerăm că se impun măsuri legale de inversare a sarcinii probei legalităţii provenienţei averii în cazul în care se produce inculparea sau condamnarea, astfel încât măsura confiscării să fie extinsă asupra tuturor bunurilor dobândite ca urmare a săvârşirii de acte criminale. Prevederile art. 44 din Constituţie au un impact negativ asupra volumului confiscării produsului criminal şi nu sunt în concordanţă cu Decizia Cadru

2015/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea extinsă a produselor, a instrumentelor şi a bunurilor, având legătură cu infracţiunea. Aceasta dă naştere unei limitări importante a posibilităţilor autorităţilor române competente de a aplica măsura confiscării. Rapoartele Moneyval din 2008 şi 2009 pun în evidenţă slaba performanţă a sistemului românesc de confiscare a beneficiului rezultat din infracţiuni astfel existând discordanţe foarte mari între valoarea bunurilor evidenţiate ca indisponibilizate şi valoarea hotărârilor de confiscare şi de asemenea pune în evidenţă numărul scăzut uneori inexistent de hotărâri judecătoreşti de confiscare. Îngrijorătoare este şi incapacitatea sistemului românesc de punere în executare a hotărârilor de confiscare, de către inspectorii fiscali de la nivelul administraţiei fiscale locale. Activitatea acestora în domeniu este practic necunoscută neregăsindu-se în nicio statistică sau situaţie financiară. Practic organele de urmărire penală, judecătorii şi nimeni de altfel nu urmăreşte procesul de valorificare a bunurilor sechestrate. Situaţii de acest fel se datoresc atât inexistenţei unui sistem coerent, a lipsei de cooperare dintre organele judiciare şi cele de executare şi insuficientei documentări cu aspectele cauzelor a celor din urmă. Cele prezentate considerăm că se constituie ca o prioritate la nivel naţional în domeniul judiciar în vederea creării unui cadru juridic adecvat, a creării structuri interinstituţionale cu competenţe operative şi de gestionare a bunurilor supuse confiscării, cu personal suficient şi calificat şi cu o alocare de fonduri pe măsura importanţei problemei, dată de nevoile înfăptuirii justiţiei şi nu în ultimul rând a veniturilor la bugetul de stat şi a efectului preventiv şi chiar distructiv pe care îl poate avea asupra criminalităţii.

Bibliografie: 1. C. Voicu, D. Bucur, M. Pantea, „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010. 2. I. Neagu, Tratat de Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002. 3. M. Pantea, „Investigarea Fraudelor”, vol.I, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2012. 4. M. Pantea, „La criminalité économique et financière. Facteur de risque pour la sécurité nationale”, Revista „Curentul Juridic”, anul IX, nr. 4 (47), 2011. 5. M. Pantea, articol „Antrepriza criminală în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală”, „Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale”, Anul VIII, nr. 3(28) septembrie 2011. 6. M. Pantea, D. Bucur, „Metode şi tehnici de investigare a fraudelor”, Editura Sitech, Craiova, 2009. 7. M. Pantea, D. Bucur, articol „Present Legislative and Practical Aspects in the Field of Fighting Tax Evasion”, publicat în „6th Edition of International confrence The European Integration - Realities and Perspectives”, Editura Danubius University Press Galaţi, Volume 6/2011. 7

M. Pantea, „Investigarea Fraudelor”, vol.I, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2012.

~ 57 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

MIGRAŢIA, REGLEMENTĂRI COMUNITARE ŞI NAŢIONALE Lect. univ. dr. Laura MAIEREAN [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Free movement of persons constitutes one of the more comprehensive concept - Internal Market - which can not be achieved if there are some internal borders and restricting the movement of people. Meaning of the concept of free movement of persons has evolved greatly from its inception, with the evolution of EU rules (initially, this concept on persons who have the right to freedom of movement only economic agent is currently leading the notion of citizen of the Union). Keyswords:

movement of persons, EU rules, citizen of Union, European Commission, EU common

1. Migraţia legală şi migraţia ilegală Dacă spectrul care determină şi atrag îmbracă forme şi dimensiuni variate, în ceea ce priveşte opţiunea de realizare a migraţiei efective aceasta se limitează la două modalităţi:migraţia legală migraţia ilegală sau clandestină. Migraţia legală presupune respectarea şi îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare atât în ţara de origine, cât şi în ţările de tranzit, respectiv de destinaţie. O excepţie de la această regulă o constituie persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru acordarea statutului de refugiat sau a altei forme de protecţie prevăzută de normele de drept internaţional şi pentru care legalitatea părăsirii ţării de origine, tranzitării altor ţări şi respectiv a intrării în ţara de destinaţie nu este obligatorie. Opţiunea migraţiei ilegale nu reprezintă o soluţie chiar şi în situaţii extrem de grave, cu atât mai puţin când are ca scop lupta contra sărăciei. În principiu migraţia bazată pe un astfel de criteriu este extrem de anevoioasă, neplăcută şi cu puţini sorţi de izbândă. Cu toate acestea marea tulpină a migraţiei este formată din populaţie care emigrează pe criterii economice şi care nu de puţine ori – fie că nu au altă variantă, fie că au impresia obţinerii unor facilităţi în îndeplinirea scopului - optează pentru migrarea ilegală. În prezent, pe lângă marele grup al migranţilor ilegali pe criterii economice, fenomenul migraţionist are mai multe ramificaţii care sunt determinate în principiu de motivul emigrării şi de modul în care se realizează imigrarea ilegală. Fiecare din aceste ramificaţii are un grup sau o categorie reprezentativă de persoane. Pornind de la această idee, după criteriu motivului, putem schiţa o primă clasificare a migranţilor ilegali pe grupuri, astfel:

migranţi pe criterii economice, aventurieri, infractori, categorie care îi include şi pe terorişti, alte categorii de persoane. De asemenea o altă clasificare se poate realiza după modul de operare a migranţilor ilegali, existând astfel: migrarea mascată - ascunderea adevăratului scop al călătoriei în ţara de destinaţie prin inducerea în eroare a autorităţilor cu competenţe în eliberarea şi controlul documentelor de călătorie şi în verificarea îndeplinirii condiţiilor legale, urmată de depăşirea termenului legal de şedere; solicitare nejustificată a acordării unei forme de protecţie din partea ţării ţintă (vizează obţinerea statutului de refugiat); renunţarea la cetăţenia ţării de origine sau – în cazul dublei cetăţenii – la orice cetăţenie pentru ca, odată cu dobândirea statutului de apatrid, să nu mai poată fi returnaţi în ţara de origine; folosirea de documente false sau falsificate; substituirea de persoană (documentul de călătorie/ identitate e valabil însă persoana nu este titularul documentului); trecerea ilegală a frontierei prin alte locuri decât prin punctele de control; ascunderea în diferite mijloace de transport care trec frontiera de stat; apelarea la sprijinul unor persoane atât pe parcursul calatoriei, cât şi al şederii ilegale în ţara de destinaţie (călăuze, transportatori, gazde, patroni care facilitează munca la „negru”, etc.); migrarea clandestină individuală sau în grup prin utilizarea rutelor combinate şi a itinerariilor ce presupun tranzitarea mai multor ţări în scopul inducerii în eroare asupra ţării reale de origine; Aceste moduri de operare sunt prezentate la modul general deoarece fiecare dintre ele presupun în subsidiar o multitudine de forme şi procedee de abordare. Ca o caracteristică generală, apreciem că aceste moduri de operare sunt omniprezente pe mapamond, manifestându-se cu

~ 58 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

intensităţi diferite în funcţie de specificul zonei, de gradul de instruire a migranţilor ilegali, etc.. O analiză mai amplă o necesită categoria migranţilor, legali sau ilegali, pe criterii economice, în special a muncitorilor migranţi. Astfel, destul de multe fluxuri migratorii actuale au inceput cu recrutarea şi utilizarea de muncitori străini. Din anii ’40 până în anii ’60 Statele Unite au avut muncitori invitaţi din Mexic prin Bracero Program. În anii ’60 şi ’70 numeroase ţări europene au instituit programe de acelaşi fel, importând mână de lucru din Turcia, Africa de Nord sau de Sud, din Europa. În cursul aceleaşi perioade Jamahiria Arabă Libiană şi Ţările din Golf bogate în petrol au recrutat muncitori din alte ţări musulmane, din Asia de Est şi de Sud-Est. Africa de Sud a recrutat muncitori din Mozambic şi din Lesoto pentru a munci în industria minieră. Anumiţi migranţi erau recrutaţi pentru munci sezoniere, cel mai des în domeniul agriculturii, alţii trebuia să acopere deficitul de lucru ţn cadrul diferitelor industrii, necesare creşterii economice. Deseori migranţii internaţionali erau angajaţi pentru a efectua sarcini pe care nu le voiau autohtonii oferindu-li-se salarii mici sau condiţii de muncă mediocre. În alte cazuri, în regiunile petroliere de exemplu, ei aduceau o tehnică ce nu se găsea încă la autohtoni. Când recrutarea activă a încetat, migrarea mâinii e lucru a continuat. Ţările europene n-au mai oferit contracte de lucru după criza petrolieră din 1973 şi tegiversarea pe care criza a provocat-o n-a influenţat numărul muncitorilor invitaţi. Funcţionarii satisfăcuţi de munca personalului existent nu voiau să mai formeze alţii noi pentru a ocupa posturile acestor muncitori invitaţi, iar cei care se stabiliseră prinzând rădăcini nu mai voiau să se întoarcă în ţara lor. În anul 1965 când programul Bacero s-a terminat modalitaţile de migrare s-au manifestat neautorizat. După un recent raport asupra migrărilor dintre Mexic şi Statele Unite, majoritatea mexicanilor găsiţi în stare legală sau neregulamentală pot găsi locuri de muncă în ferme, în industria manufacturieră şi a serviciilor de reînoire a mâinii de lucru. Astăzi mişcările de muncitori migranţi sunt foarte complexe. Diferite categorii de muncitori migrează; ei se disting prin calificările lor, prin durata sejurului lor într-o ţară gazdă şi prin statutul lor legal. În partea inferioară a treptelor de calificare se situează culegătorii de fructe şi legume, croitorii, măcelarii, lucrătorii din domeniul cărnii de toate sortimentele, infirmiere şi femei de serviciu din

spitale, măturătorii din restaurante şi hoteluri, grădinarii, salahorii, persoanele care se ocupă de îngrijirea şi creşterea copiilor, de îngrijirea persoanelor în vârstă şi de asemenea, cele care futnizează o multitudine de alte servicii. Aceste activităţi se execută în ţări-gazdă foarte diverse şi în mod practic în toate regiunile globului. Pe treapta superioară a scării calificărilor migranţilor se află activităţi la fel de diverse. Ei ocupă posturi care necesită calificări particulare: gestiuni multinaţionale, învăţământ universitar, cercetare şi dezvoltare în industrie şi în lumea academică, medicină, concepţie, construcţie şi programare informatică - dacă enumerăm câteva domenii. Aceste funcţii sunt cerute în întreaga lume. Sistemele naţionale de admitere a muncitorilor migranţi variază mult, dar se pot diviza în două mari categorii în funcţie de cerere şi de ofertă. În sistemele în care oferta este determinantă, migranţii înşişi lansează procesul de admitere. În Canada şi Australia s-au atribuit puncte în funcţie de nivelul de educaţie, de calificări, de aptitudinile lingvistice, de alte trăsături caracteristice de care guvernele acestor ţări estimează că ar creşte şansele lor de integrare. Se atribuie puncte ţinându-se cont şi de alte legături cu ţara de adopţie, de prezenţa altor membrii de familie acolo, dar aceste sisteme de punctaj vizează evaluarea şanselor de succes econimic a persoanei interesate. Persoana care îndeplineşte condiţiile cerute este admisă şi autorizată să ocupe un loc de muncă. În sistemele bazate pe cerere funcţionarii solicită autorizaţia de a angaja muncitori străini, ceea ce declanşează decizia de admitere a migrantului. Guvernele cer uneori ca funcţionarii să dovedească că muncitorul străin nu înlătură muncitorul autohton şi nici nu afectează salariile şi condiţiile de muncă locale. Numeroase ţări negociază acorduri bilaterale cu alte ţări pentru reglarea mişcărilor de muncitori migranţi. Ţara de destinaţie stabileşte o listă de profesii şi ţara de origine recrutează muncitori în funcţie de aceste nevoi. În majoritatea ţărilor muncitorii migranţi sunt admişi ca titulari temporari şi primesc un permis de muncă pentru o perioadă determinată, ei neavând dreptul să rămână într-o ţară sau alta în perioada activităţii lor. În anumite cazuri, dacă permisul este reînoit în repetate rânduri, migrantul internaţional este autorizat să rămână pe timp nelimitat. Ţările tradiţionale de imigrare au, de asemenea, mecanisme de admitere directă a muncitorilor străini în vederea stabilirii lor permanente.

~ 59 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

În general societatea internaţională care deplasează personalul ei dintr-o ţară în alta nu întâlneşte decât puţine obstacole la admitere. Funcţionarii, cerând autorizaţia de angajare a migranţilor internaţionali cu înaltă calificare, întâlnesc în egală măsură puţine obstacole. Numeroase ţări aplică o politică foarte restrictivă în ceea ce priveşte admiterea până la sfârşit a locului de muncă a migranţilor internaţionali cu grad mic de calificare. Totuşi există sisteme de contracte de muncă oficiale dintre anumite ţări. Astfel, Filipine oferă locuri de muncă cetăţenilor lor în 12 ţări indirect prin programul de furnizare de muncitori calificaţi bilateral sau mai puţin formaţi. În afara acestor căi legale de intrare pentru muncitorii migranţi există şi migrare neautorizată. În majoritatea ţărilor statisticile legate de acest subiect, din cauză că este vorba, în general, de mişcări clandestine (dar s-ar părea că cifrele vorbesc doar pentru SUA), se estimează în jur de 275.000 de migranţi internaţionali neautorizaţi ce intră în ţară în fiecare an. Nu s-a ţinut cont în această estimare de numărul necunoscut de migranţi care sosesc, muncesc şi pleacă din nou în acelaşi an. Se află muncitori clandestini practic în industriile cele mai diverse alături de muncitori autorizaţi, de cei din agricultură, industria alimentară, industria de manufacturi uşoare, construcţii. Deseori muncitorii neautorizaţi sunt introduşi clandestin în ţară de bande specializate în traficul cu fiinţe umane. Drepturile muncitorilor migranţi sunt precizate în diferite standarde internaţionale. Acestea sunt rezultatul grijii comunităţii internaţionale de a fixa norme minime pentru tratamentul muncitorilor migranţi şi a familiilor lor pentru că este recunoscut deja faptul că ei fac deseori obiectul discriminărilor şi întâlnesc dificultăţi de a se integra. Organizaţia Internaţională a Muncii are în vedere eforturile privind stabilirea normelor de muncă internaţionale în favoarea migranţilor, instrumentele sale principale fiind Convenţia referitoare la muncitorii migranţi din 1949 (nr. 97); Recomandarea referitoare la muncitorii migranţi din 1949 (nr. 87); Convenţia referitoare la migranţi în condiţii abuzive şi promovarea egalităţii şanselor şi de tratament al muncitorilor migranţi din 1975 (nr. 143) şi Recomandarea referitoare la muncitorii migranţi din 1975 (nr. 151). Evoluţia cea mai importantă în aceşti ultimi ani în ceea ce priveşte protecţia drepturilor migranţilor a constat în adoptarea de Adunarea Generală a ONU în 1990 a

Convenţiei internaţionale privind protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor. Convenţia reafirmă normele fundamentale în materie de drepturi umane şi le încorporează întrun instrument aplicabil muncitorilor migranţi şi familiilor lor. Ea recunoaşte că aceste grupări se găsesc deseori într-o situaţie vulnerabilă, fără protecţie, ţinând cont mai ales de dificultăţile suplimentare ce rezultă din clandestinitate şi din atitudinea muncitorilor. Obiectivul intrinsec al Convenţiei este de a garanta o protecţie minimă muncitorilor migranţi şi a membrilor familiilor lor care sunt în situaţie legală sau neregulamentară.1 Punerea sa în acţiune ar putea într-o mare măsură să încurajeze un tratament uman al tuturor muncitorilor migranţi. Totuşi numărul de ratificări rămâne, din păcate, slab. 2. Documente - reglementări juridice europene şi naţionale referitoare la migraţie Practic, în momentul de faţă, Uniunea Europeană nu este o formaţiune statală sau suprastatală. Ea este o organizaţie formată dintr-un grup de state europene independente care, având interese comune de natură politică, economică, socială, şi de securitate, şi-au coordonat eforturile în vederea realizării acestora, creându-şi totodată mecanismele instituţionale necesare. O problemă care întâlneşte un larg consens este cea referitoare la garantarea drepturilor fundamentale ale omului.2 De altfel o democraţie reală nu poate fi concepută fără respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ele însele constituind un garant al dezvoltării societăţii pe toate planurile. Sub acest aspect, unul dintre cele mai expresive drepturi este cel al liberei circulaţii, drept enunţat în mai multe documente juridice internaţionale, documente care constituie izvoare pentru dreptul european în domeniu. Este necesară o scurtă prezentare a unora dintre acestea. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului3 stipulează la art. 13 faptul că „orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat; orice persoană are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv 4 a sa, şi de a reveni în ţara sa.” 1

Floricel Octavian, Migraţia internaţională, cauze, efecte şi tendinţe, Editura Cetatea de Scaun, 2003, pag. 23. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt semnatare ale documentelor internaţionale care fac referire la Drepturile Omului. 3 Adoptată şi proclamată de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 217 (111) din 10.12.1948. 4 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 13. 2

~ 60 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt completate prin Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice5 care are următorul conţinut orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are acolo dreptul de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa; orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară; drepturile sus-menţionate nu pot face nu pot face obiectul unor restricţii decât dacă acestea sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea şi moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora şi sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute, nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în ţară.”6 Convenţia internaţională privind eliminarea 7 tuturor formelor de discriminare rasială arată că „statele părţi se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub toate formele şi să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în faţa legii fără deosebire de rasă, culoare, origine naţională sau etnică, ţn folosinţa ... dreptului de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa în interiorul unui stat, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.”8 Dreptul privind libertatea de circulaţie este prevăzut şi de Convenţia privind statutul refugiaţilor9 care obligă „fiecare stat contractant să acorde refugiaţilor care se află în mod legal pe teritoriul său dreptul de a-şi alege locul de reşedinţă şi de a circula liber, cu rezervele instituite de reglementările aplicabile străinilor, în general, în aceleaşi împrejurări.”10 Mai mult decât atât, convenţia prevede că „statele contractante vor elibera refugiaţilor care îşi au reşedinţa obişnuită pe teritoriul lor documente de călătorie care să le permită să călătorească în afara acestui teritoriu, afară de cazul că raţiuni imperioase privind securitatea naţională sau ordinea publică nu se opun la acestea.”11 Alături de documentele menţionate o importanţă deosebită o are şi tratatul de la Maastricht. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost 5 Adoptat şi proclamat de Adunarea Generală O.N.U. la 16.12 1966. 6 Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, art. 12 7 Adoptată de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 2106 (XX) la 21.12.1965. 8 Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art. 5. 9 Adoptată la 28.07.1951 de Conferinţa Plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite 10 Convenţia privind statutul refugiaţilor, art. 26 11 Convenţia privind statutul refugiaţilor, art. 28

semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene. Tratatul prevede „orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre“; „libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeana, cetăţenilor unor ţări terţe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru”. Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a Uniunii Europene şi după extinderea spre est. Ţinând cont de prevederile documentelor susmenţionate, Uniunea urmăreşte realizarea propriei legislaţii în domeniu, legislaţie care să asigure libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor pe întregul teritoriu. Această circulaţie se vrea a fi realizată fără a se ţine cont de cetăţenia persoanei, condiţia de bază fiind aceea de apartenenţă la un stat membru al Uniunii. De asemenea se vrea ca lucrătorii să aibă dreptul de a răspunde ofertelor efective de angajare şi de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre. Pentru realizarea acestor deziderate, aşa cum este şi firesc, trebuie creat un cadru instituţional adecvat care să reglementeze efectuarea controlului la frontiere. Astfel, prin Actul Unic European se preconizează suprimarea completă a funcţionării frontierelor din interiorul spaţiului comunitar. Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne, libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituind o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne si a restricţionării circulaţiei indivizilor. Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetaţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state

~ 61 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai). Conceptul de „cetăţenie europeana” a fost prima oara introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie si de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie. Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani pâna la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii. Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize. După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzator de securitate si justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinîă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate si

justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 si intrată în vigoare la 26 martie 1995). În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European si Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce întrun cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene si naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Cadrul legislativ român care reglementează activitatea pe linia controlului migraţiei este relativ nou (creat după anul 1990). Practic, odată cu solicitarea României de a adera la Uniunea Europeană, această activitate s-a intensificat astfel încât în ultimii ani au fost adoptate mai multe legi şi acte normative menite să asigure adoptarea acquisului comunitar european. De remarcat este faptul că legislaţia în domeniul migrării a fost îmbunătăşită de-a lungul anilor prin completări şi republicări, tocmai în vederea armonizării legislaţiei interne cu acquis-ului comunitar. Prin aceasta legiuitorul român a urmărit compatibilizarea activităţii din domeniul de referinţă cu practicile utilizate în cadrul Uniunii Europene. Un pas important în această direcţie l-a constituit garantarea dreptului de liberă circulaţie – drept garantat de legea fundamentală. Astfel Constituţia României stipulează că „dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în străinătate este garantat.... Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul... de a emigra, precum şi de a reveni în 12 ţară.” De asemenea, referitor la cetăţenii străini şi apatrizii, se arată că „dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care 13 România este parte.” 12 13

~ 62 ~

Constituţia României, art. 23. Constituţia României, art. 18.

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

În ceea ce priveşte extrădarea şi expulzarea, legea fundamentală prevede că „cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”14... şi că extrădarea poate avea loc numai „în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de

reciprocitate.”15 De acelaşi regim beneficiază şi cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul României, în sensul că ei „pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.”16

Bibliografie:123 1. Acordul Unic European 2. Constituţia 3. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială 4. Convenţia privind statutul refugiaţilor 5. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 6. Floricel Octavian, Migraţia internaţională, cauze, efecte şi tendinţe, Editura Cetatea de Scaun, 2003, pag. 23. 7. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice 8. Tratatul de la Amsterdam 9. Tratatul privind Comunităţile Europene 10. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europne

14

Constituţia României, art. 19. Constituţia României, art. 19. 16 Constituţia României, art. 19. 15

~ 63 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

DE LA PLANTĂ, LA DROG: HEROINA Aura LICSANDRU [email protected] Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, Laboratorul Central de Analiză şi Profil al Drogurilor Held responsible for the highest rate of morbidity and mortality in European Union, heroin is one of the most abused drugs in Romania. In legal terms, Romanian law does not provide for any distinction between “heroin” and “diacetylmorphine”, but traffickers know how to “make the difference”. Illegally-synthetized heroin is a mixture of chemical compounds, where diacetylmorphine is less than 60%. All along the dealers network, the percentage of diacetylmorphine continously decreases to less than 10% as much as the heroin is cut with adulterants (caffeine, paracetamol) and/or diluents (glucose, lactose).] Keywords:

drugs, heroin, diacetylmorphine, chemical adulterants, chemical diluants

1. Introducere Heroina este un drog. Termenul folosit are o semnificaţie indiscutabil legată de efectele pe care le are asupra stării fizice şi psihice a persoanei ce o consumă, dar percepţia lui la nivel individual adoptă nuanţe diferite de la o persoană la alta, stârnind confuzii. Legea1 care incriminează în România traficul şi consumul de droguri nu este nici ea suficient de explicită în acest sens. Clasificarea heroinei în categoria drogurilor se face nu prin prisma efectelor pe care le produce asupra organismului uman, ci prin simpla ei apartenenţa la tabelele I-III cu substanţe stupefiante ori psihotrope. Clarificări suplimentare pot fi identificate, eventual, într-un act legislativ ulterior2, dar şi în acest caz definiţiile nu fac altceva decât să trimită la Convenţia unică a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra stupefiantelor (1961), la care România a aderat în 19733. Documentul încadrează heroina în categoria substanţelor stupefiante, considerând că aceasta afectează „sănătatea fizică şi morală a 1

Parlamentul României, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Monitorul Oficial 362 din 3 august 2000, modificată prin OUG 6/2010, Monitorul Oficial 100 din 15 februarie 2010 şi HG 575/2010, Monitorul Oficial 509 din 22 iulie 2010; 2 Parlamentul României, Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, Monitorul Oficial 1095 din 5 decembrie 2005; 3 Consiliul de Stat, Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea Republicii Socialiste România la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 şi la protocolul privind modificarea acesteia, Buletinul Oficial 213 din 31 decembrie 1973;

umanităţii”, iar deprinderea de a consuma astfel de substanţe „constituie un pericol economic şi social pentru umanitate”. Conform DEX4, o substanţă stupefiantă „inhibă centrii nervoşi, provocând o stare de inerţie fizică şi psihică şi, folosită mult timp, duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde”. Un dicţionar5 mai recent defineşte stupefiantele ca „analgezice, derivate din opium sau produse pe cale sintetică, care modifică percepţia durerii; induc euforie, schimbări ale dispoziţiei, minte înceţoşată şi somn profund; deprimă respiraţia şi inhibă tusea; contractă pupilele şi cauzează spasme musculare uşoare, reduce mişcările peristaltice, produce greaţă şi vărsături. Consumul repetat de stupefiante poate duce la dependenţă fizică şi psihică”. Cu siguranţă, însă, aceste efecte nu erau cunoscute în momentul în care heroina a fost sintetizată pentru prima dată. Dovadă că, de atunci, au trecut aproape 140 de ani şi lucrurile nu sunt încă foarte clare. 2. Leac miraculos sau drog stupefiant ? Charles Romley Alder Wright a obţinut heroina în 1874, în timpul unor cercetări al căror scop era 6 elucidarea structurii morfinei . Trecuseră 70 de ani de la prima extracţie a morfinei din opiu, dar nimeni nu reuşise să explice alcătuirea sa chimică. Acest lucru nu a împiedicat însă comercializarea şi 4

Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, p.1031, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998; 5 Mosby's Medical Dictionary, 8th edition, Elsevier, 2009; 6 WRIGHT, C.R.A., On the Action of Organic Acids and Their Anhydrides on the Natural Alkaloids. Part I, Journal of the Chemical Society, 1874, (27), London, p. 1031-1043;

~ 64 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

prescrierea sa ca medicament pentru ameliorarea durerilor severe. În timpul războiului de secesiune (1861-1865) dependenţa de opiu şi morfină era atât de răspândită, încât a devenit cunoscută drept”boala soldaţilor”7. Wright a publicat rezultatele experimentelor sale, dar acestea nu au atras atenţia lumii ştiinţifice. Cel care a înţeles potenţialul comercial al substanţei descoperite de Wright a fost Heinrich Dreser. El i-a studiat efectele fiziologice şi a lansat, în 1898, fabricarea sa pe scară largă, ca invenţie a laboratoarelor Bayer. Medicamentul numit Heroin a fost descris ca fiind de 10 ori mai eficient în tratarea tusei decât codeina şi având a zecea parte din toxicitatea acesteia. Prezentat şi ca un analgezic mai eficient decât morfina şi fără riscul de a produce dependenţă, a fost privit ca un dar trimis de Dumnezeu în acele vremuri când tuberculoza şi pneumonia erau principalele cauze ale deceselor. În 1899, firma Bayer producea deja o tonă de heroină pe an şi o exporta în 23 de ţări8. Pericolul uriaş al dependenţei de heroină avea să fie evidenţiat mai târziu, perioadă în care abuzul de opiu şi derivate de opiu (morfină, heroină) atinsese deja cote alarmante în Europa, America şi Asia. Preocupat de acestă situaţie şi îngrijorat de faptul că nu există un control al culturilor de mac opiaceu şi nici al producţiei de stupefiante (opiu, morfină, heroină), guvernul Statelor Unite ale Americii a luat iniţiativa impunerii unui control internaţional asupra producţiei şi traficului de opiu. Astfel, în octombrie 1907, preşedintele Theodore Roosevelt a propus o întâlnire cu reprezentanţii ţărilor care aveau posesiuni în Orientul Îndepărtat (Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia, Olanda, Portugalia, China, Japonia, Siam). Erau invitate, de asemenea, Turcia şi Persia, ca ţări producătoare de opiu, dar şi Austria, Ungaria şi Italia, care aveau interese comerciale în regiune. Comisia Internaţională a Opiului, cum a fost denumită, s-a întâlnit în februarie 1909 şi toţi participanţii au fost de acord că utilizarea opiului în alt scop decât cel 9 medical trebuie interzisă sau atent controlată . Totodată, se atrăgea atenţia asupra faptului că producerea, vânzarea şi distribuirea fără restricţii a

morfinei reprezenta deja un pericol grav şi se făcea recomandarea ca guvernele ţărilor participante să ia măsuri drastice de control a acestor activităţi10. În perioada 1912-1953 sunt negociate nouă tratate11 privind controlul substanţelor stupefiante, iar în 1924 Congresul S.U.A. interzice producerea, distribuţia, importul, posesia şi chiar utilizarea terapeutică a heroinei. 3. Heroina nu este doar … heroină ! Heroina este rezultatul unor procese chimice, fiind obţinută prin acetilarea morfinei, pe care planta de mac opiaceu (denumirea latină Papaver Somniferum) o sintetizează în mod natural. Morfina este extrasă din capsulele plantei, sub formă de opiu. În acest scop, după ce planta de mac a ajuns la maturitate, se realizează mici incizii în peretele capsulei, adânci de 1 mm, prin care se scurge sucul secretat de plantă. Lăsat până a doua zi, latexul se oxidează şi se coagulează sub forma unei răşini, ceea ce îl face mai uşor de recoltat prin răzuire. Se obţine astfel opium brut, sub forma unei paste brune, lipicioase, cu miros greu, caracteristic, care este lăsată apoi la soare câteva zile, pentru a se usca. S-a constatat că o capsulă poate produce între 12 10 mg şi 100 mg opium . Prin urmare, se poate estima că pentru obţinerea a 1 kg de opium este necesară incizarea a cel puţin 10.000 capsule de mac opiaceu. Morfina nu este însă singurul component al opiului extras. Acesta conţine aproximativ 50 de 13 alcaloizi , morfina fiind cel mai abundent, cu concentraţii variind între 4 şi 21%. Ceilalţi compuşi sintetizaţi de Papaver Somniferum sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi, în funcţie de utilizările (în general, medicale) pe care le au: codeina (analgezic şi antitusiv), papaverina (antispastic şi vasodilatator), noscapina (antitusiv), tebaina (foarte toxică, produce convulsii; deşi nu are utilizare terapeutică directă, este materia primă folosită în sinteza buprenorfinei, care este utilizată, la rândul ei, în tratarea dependenţei de heroină) etc. Tratată cu anhidrida acetică, morfina se transformă în diacetilmorfină, denumirea chimică a 10

7

AGNEW J., Medicine in the Old West: a history, 1850-1900, McFarland&Company, Jefferson, North Carolina, 2010, p. 112 8 MUNSEY C., Heroin and Aspirin, The Connection & The Collection - Part I, Bottles and Extras, 2007 (http://www.fohbc.org/PDF_Files/Heroin_Aspirin_Part1_CM unsey.pdf) 9 BALDWIN E.F., The Battle of Geneva in the Opium War, The Outlook, December 24, 1924 (http://www.unz.org/ Pub/Outlook-1924dec24-0674?View=PDF)

The International Opium Commission, The British Medical Journal, January 8, 1910, (http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ pmc/articles/PMC2330532/pdf/brmedj07760-0033.pdf) 11 FIDLER D.P., The globalization of public health: the first 100 years of international health diplomacy, Bulletin of the World Health Organization, 2001, 79 (9), p 845 12 COLE M.D., The Analysis of controlled substances, John Wiley & Sons Ltd, 2003, England, p. 74; 13 LENZ, G.R., EVANS, S.M., WALTERS, D.E., HOPFINGER A.J., Opiates, 1986, Academic Press, U.S.A, p. 2;

~ 65 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

14

heroinei . Modificările astfel aduse morfinei îi îmbunătăţesc proprietăţile liposolubile, ceea ce face ca heroina să fie mai rapid absorbită la nivelul creierului15 şi mai activă farmacologic decât morfina. Odată ajunsă la nivelul creierului, în urma unui proces de modificare inversă, heroina se retransformă în morfină, iar efectul sesizat de consumator este datorat acestei din urmă substanţe. Capacitatea heroinei de a deveni biologic activă numai după metabolizarea sa în organism a fost motivul includerii sale în categoria substanţelor pro-drog16. Fabricarea ilicită a heroinei nu pleacă însă de la morfină pură şi nu se foloseşte doar anhidridă acetică. Procesul de producţie însumează mai multe etape, însă rămâne relativ simplu şi nu necesită cunoştinţe avansate de chimie sau pregătire de specialitate pentru a-l realiza. Mai mult, „laboratorul clandestin de heroină” nu are nimic sofisticat. Dincolo de ingredientele de bază (opiu sau morfină şi anhidridă acetică), este nevoie de o sursă de căldură, deoarece reacţia de acetilare prin care morfina se modifică în diacetilmorfină are un randament bun la cald. Este, de asemenea, nevoie de apă, de câteva vase, de materiale pentru filtare (hârtie de filtru sau chiar cârpe) şi de câteva substanţe chimice auxiliare. Acestea sunt, în marea lor majoritate, accesibile şi uşor de procurat pe căi legale: oxidul de calciu (sau varul nestins, folosit în industria chimică pentru obţinerea carbidului, în procesul de purificare a zahărului, la obţinerea mortarului şi a cimentului), clorura de amoniu (utilizată în industria frigorifică, în tăbăcărie, în industria coloranţilor), carbonatul de sodiu (sau soda de rufe, un ingredient obişnuit al săpunurilor şi detergenţilor, folosit şi în industria cauciucului sau în cea a vopselelor) şi soluţie de amoniac (utilizat în industria chimică la obţinerea acidului azotic, a materialelor plastice, în curăţătorii chimice sau în agricultură ca fertilizator). Trebuie subliniat că, în toate etapele procesului de producţie, nu există nicio grijă pentru realizarea unui produs curat şi nici vreo preocupare pentru controlarea purităţii produsului final. Acest lucru este dovedit de compoziţia chimică a probelor de heroină care se vând în stradă. Mai mult, o echipă de criminalişti de la Poliţia Federală din Germania (BKA) a refăcut întregul proces de obţinere a 14

Conform International Union of Pure and Applied Chemistry (IUPAC), denumirea completă a heroinei este (5α,6α)-7,8-didehidro-4,5-epoxi-17-metilmorfinan-3,6-diol diacetat-ester; 15 LEVINTHAL, C.F. Drugs, Behavior and Modern Society, 3rd edition, 2002, Allyn & Bacon, p. 105; 16 KUEI-MENG Wu, A New Classification of Prodrugs: Regulatory Perspectives, Pharmaceuticals, 2, 2009, p 77-81;

heroinei în cursul unei documentări realizate în Kabul17, iar analiza probelor prelevate a pus în evidenţă existenţa altor compuşi ce însoţesc diacetilmorfina în produsul final. Fabricarea heroinei din opiu necesită doar două-trei zile şi se realizează în mai multe etape, în urma cărora se obţine mai întâi morfina-bază, apoi heroina-bază şi, dacă procesul continuă, heroinaclorhidrat. Produsul final se amestecă la locul de producţie sau pe traseul de la producător la consumator cu adulteranţi (paracetamol, cofeină, griseofulvin etc.) şi/sau diluanţi (glucoză, lactoză, manitol, amidon). Adulteranţii sunt substanţe psihoactive ieftine, care au efect similar sau complementar heroinei, ascunzând astfel faptul că drogul a fost diluat, iar diluanţii sunt substanţe non-psihoactive adăugate pentru a mări cantitatea de drog. Trecerea de la opiu la heroină prin intermediul morfinei prezintă însă câteva particularităţi, care sunt importante pentru a alcătui portretul complet al drogului heroină. Astfel, în prima etapă, morfina se extrage din opiu simultan cu alţi alcaloizi: codeină, papaverină, noscapină, etc., dar randamentul procesului de extracţie nu este identic pentru toţi compuşii. Dacă în opiu morfina şi noscapina pot avea concentraţii apropiate (Figura nr. 1), în morfina-bază raportul morfina:noscapină ajunge 1:0,3 (Figura nr. 2). Nu există o etapă ulterioară de purificare a morfinei şi de aceea pulberea care se obţine ca fiind “morfină-bază” este în realitate un amestec de morfină şi alcaloizi din opiu. În etapa următoare, anhidrida acetică reacţionează atât cu morfina, cât şi cu ceilalţi componenţi din morfina-bază. Morfina se transformă în diacetimorfină (heroină), codeina se transformă în acetilcodeină, tebaina se descompune şi formează acetiltebaol, în timp ce papaverina şi noscapina extrase din opiu nu reacţionează cu anhidrida acetică. Mai mult, o parte din diacetilmorfina obţinută se descompune, prin hidroliză, în monoacetilmorfină, din cauza apei prezentă în produşii intermediari, incomplet uscaţi. Din punct de vedere chimic, există două forme de heroină: heroina-bază şi heroina-clorhidrat. Teoretic, heroina-bază este o pulbere maro, iar heroina-clorhidrat este o pulbere albă. Practic însă, heroina-clorhidrat poate apare bej în funcţie de modul de obţinere, de natura şi puritatea substanţele chimice. La fel, heroina-bază poate fi bej datorită adulterării şi diluării cu substanţe albe (cofeină, paracetamol, glucoză, lactoză, zahăr, etc.) 17

ZERELL, U., AHRENS, B., GERZ, P., Documentation of a heroin manufacturing process in Afghanistan, Bulletin on Narcotics, vol. LVII, Nos. 1 and 2, 2007, UNODC, Vienna

~ 66 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

care o deschid la culoare. Aşadar, este dificil de diferenţiat între cele două forme de heroină după aspect. Proprietăţile lor fizice sunt însă cele care le deosebesc şi care determină modul în care se consumă. Heroina-bază este insolubilă în apă şi are temperatura de vaporizare scăzută, caracteristici care o recomandă pentru inhalare („chasing the dragon”), mai ales dacă este adulterată cu cofeină, care contribuie la scăderea suplimentară a temperaturii de vaporizare. Heroina-clorhidrat are temperatura de vaporizare mai mare, dar este solubilă în apă (şi în mucoasa nazală!) şi de aceea poate fi consumată prin injectare şi prizare. În cazul în care doza de heroină de stradă conţine heroinăbază, înainte de a fi injectată, consumatorii obişnuiesc să o amestece cu apă şi sare de lamâie (acidul citric schimbă pH-ul soluţiei) şi să o încălzească, procedee prin care se îmbunătăţeşte solubilitatea heroinei-bază.

Radiografia fabricării ilicite a heroinei arată de ce pulberea care ajunge în doza consumatorului este un cocktail de substanţe chimice. Heroina de stradă nu este, deci, doar heroină. Ea conţine în cantităţi variabile substanţe adăugate de traficanţi pentru “înmulţirea” drogului sau pentru mascarea purităţii scăzute, alături de impurităţi din opiu (papaverină şi noscapină) şi impurităţi din procesul de producţie (monoacetilmorfină, acetilcodeină, acetiltebaol). Concentraţia de diacetilmorfină din doza de heroină este dictată de raportul cerereofertă pe piaţa drogului şi depinde de lanţul distribuitorilor. Totodată, este influenţată şi de condiţiile de transport şi de păstrare a drogului. Ambalarea necorespunzătoare şi expunerea la lumină, căldură şi la umiditatea din aer favorizează hidroliza diacetilmorfinei şi transformarea sa în monoacetilmorfină, în special în cazul heroineibază, mai puţin stabilă decât heroina-clorhidrat.

Figura nr. 1 Alcaloizi din opiu, raportaţi la cantitatea de morfină*

Figura nr. 2 Alcaloizi din morfina-bază, raportaţi la cantitatea de morfină** *Reprezentarea grafică a rezultatelor analizelor a 4 probe de opiu din Kabul, Afganistan – Ref. 17 **Reprezentarea grafică a rezultatelor analizei unei probe de morfină din Kabul, Afganistan – Ref. 17 În practică, termenul „heroină” adoptă două înţelesuri: la nivelul străzii, este folosit cu referire la amestecul de produşi rezultaţi la sinteza diacetilmorfinei din opiu (Figura 3), în timp ce în vocabularul experţilor criminalişti, termenul este sinonim cu „diacetilmorfină”. În Legea 143/2000 se regăseşte echivalenţa „heroin = diacetilmorphine”, iar în Decretul nr. 626 din 1973 este înscris „heroinum, heroină, diacetilmorfină”. Spre deosebire de legislaţia românească, în legea privind abuzul drogurilor din Marea Britanie18, de exemplu, nu apare expresia „heroin”, ci se face referire numai la „diamorphine” (diamorfină o denumire prescurtată a diacetilmorfinei). 18 Parliament of the United Kingdom, Misuse of drugs act, 1971 (http://www.legislation.gov.uk/ukpga/1971/38/pdfs/ukpga_19710038_en.pdf)

~ 67 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Din punctul de vedere al celor care produc, transportă, vând şi cumpără heroină, substanţele care însoţesc diacetilmorfina sunt mai puţin importante, ele determină calitatea şi „tăria” drogului şi măresc veniturile traficanţilor. Pentru criminalişti, tipul şi concentraţia impurităţilor sunt caracteristice unei anumite ţări de origine a culturii

de mac opiaceu şi unui anumit proces de producţie. Adulteranţii, diluanţii şi impurităţile aduc informaţii suplimentare importante, dincolo de simpla identificare a concentraţiei de diacetilmorfină din probe. Tocmai prezenţa şi proporţia acestora individualizează o probă de heroină şi crează amprenta, profilul ei chimic.

Figura nr. 3 Impurităţi din heroină, raportate la cantitatea de heroină*** ***Reprezentarea grafică a rezultatelor analizei unei probe de heroină-bază din Kabul, Afganistan – Ref. 17 Drept urmare, în cazul unei analizei comparative, este important să se stabilească profilul chimic al probelor, iar asemănările/ deosebirile dintre probe, apartenenţa la acelaşi lot de producţie etc. reprezintă informaţii tactice utile ofiţerilor de poliţie în identificarea conexiunilor dintre membrii reţelelor de traficanţi. Pe de altă parte, caracteristicile unor probe autentice de heroină sunt necesare la stabilirea profilului chimic al drogurilor - un instrument ştiinţific deosebit de preţios în activitatea investigativă a organelor de aplicare a legii. Caracterizarea drogurilor şi profilul impurităţilor pot ajuta, de asemenea, la identificarea produselor unor noi laboratoare clandestine şi la monitorizarea metodelor folosite la sinteza drogurilor, date importante pentru activitatea informativă, spre exemplu, în cazul programelor de supraveghere a precursorilor de droguri. Nu în ultimul rând, datele care alcătuiesc profilul drogurilor pot fi utilizate pentru a diferenţia drogurile obţinute ilicit de cele care 19 provin din surse legale .

4. Aditivii aduc bani, dar cresc toxicitatea heroinei Impurităţile, adulteranţii şi diluanţii din heroina de stradă pot modifica sau intensifica activitatea biologică a drogului „părinte” sau pot manifesta activitate sau toxicitate diferite de ale acestuia. Injectarea intravenoasă este considerată cea mai periculoasă cale de administrare, din cauza complicaţiilor date de calitatea proastă a heroinei şi a problemelor care apar de la instrumentele folosite. După ce ajunge în organism, heroina este metabolizată secvenţial, întâi în monoacetilmorfină şi ulterior în morfină. În cazul injectării intravenoase, monoacetilmorfina se formează rapid şi este responsabilă pentru efectul imediat după 20 administrare (stare de euforie intensă ). Ceilalţi metaboliţi produc un sentiment de bine, o stare de calm, linişte şi relaxare. Datorită structurii lor chimice, heroina şi monoacetilmorfina sunt absorbite mai repede decât morfina, iar monoacetilmorfina este de patru ori mai activă decât morfina. Astfel, cel mai activ şi, ca urmare, cel mai periculos compus este monoacetilmorfina. Este

19

United Nations International Drug Control Programme. Scientific Section, Drug Characterization/impurity Profiling: Background and Concepts for Use by National Laboratories, New York: United Nations, 2000

20 BOIX F, ANDERSEN JM, MØRLAND J., Pharmacokinetic modelling of subcutaneous heroin and its metabolites in blood and brain of mice , Addiction Biology, 2010

~ 68 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

atât de periculoasă încât în unele ţări este interzisă 21 sinteza ei . În urma unui studiu realizat pe şoareci22, s-a demonstrat că prezenţa acetilcodeinei creşte toxicitatea heroinei de stradă. Este de două ori mai toxică şi de trei ori mai activă, ca şi convulsiv, decât heroina. În acelaşi timp însă, acetilcodeina este folosită ca marker în urină pentru a diferenţia consumul de heroină de stradă de cel al heroinei farmaceutice, iar recent s-a demonstrat că şi metaboliţii papaverinei sunt eficienţi în dovedirea consumului de heroină23. Amestecul de cofeină şi paracetamol, folosit de multe ori pentru adulterarea heroinei, provoacă leziuni ale ficatului, deoarece favorizează transformarea paracetamolului într-un metabolit toxic pentru organism. Acelaşi efect se pare că îl au carbamazepina şi barbituricele, întâlnite în heroina de stradă, însă cu o frecvenţă mai mică. Alte substanţe prezente în heroină sunt cele “moştenite” din opiu, dar care provin de fapt din Papaver somniferum. Culturile de mac pot fi afectate de insecte, ciuperci sau pot fi năpădite de buruieni şi de aceea se pot folosi fertilizanţi, nutrienţi, ierbicide, insecticide, fungicide. Cantităţi mici din aceste substanţe chimice absorbite de plante se pot regăsi în opium şi ulterior în heroină. Această teorie a fost demonstrată de un grup de cercetători din Egipt, care au identificat în probele de heroină analizate urmele unui insecticid24. Ei au atras atenţia supra faptului că substanţa respectivă (methomyl) măreşte toxicitatea heroinei şi mimează starea de sevraj.

5. Concluzii Simplitatea procesului de producţie, materiile prime accesibile şi ieftine, echipamentele nepretenţioase, existenţa unor locaţii izolate, greu de controlat, şi sumele imense obţinute din comercializarea acestui drog, alături de care trebuie menţionată capacitatea diacetilmorfinei de a induce toleranţă şi de a dezvolta foarte rapid dependenţă fizică şi psihică, sunt principalele motive care explică dimensiunea uriaşă a producţiei, traficului şi consumului ilicit de heroină. William S. Burroughs, a căruia viaţă şi operă au fost marcate de toxicomanie, afirma despre opium şi derivatele sale (morfină, heroină etc.), al căror sclav a fost timp de 15 ani că: „... este produsul ideal ... marfa supremă. Nu este necesar să promovezi marfa. Clientul se va târî prin canal şi va implora să cumpere ... Negustorul ... nu vinde produsul său consumatorului, ci îl vinde pe 25 consumator produsului . 26 Statistici recente arată că heroina cauzează cel mai mare procent de morbiditate şi mortalitate asociate consumului de droguri din Uniunea Europeană. Sub acţiunea sa, organismul se degradează, imunitatea scade, inima slăbeşte, ficatul este distrus. Consumul de heroină este aproape întotdeauna asociat cu HIV şi hepatită, iar consumatorul renunţă la valorile sale morale, se înstrăinează de familie şi de prieteni. Se estimează că, în ultimele două decenii, în Uniunea Europeană a avut loc un deces prin supradoză de opiacee la fiecare oră.

Bibliografie:838485868788 1. Consiliul de Stat, Decretul nr. 626 din 1973 pentru aderarea Republicii Socialiste România la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 şi la protocolul privind modificarea acesteia, Buletinul Oficial 213 din 31 decembrie 1973; 2. Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie – Raportul anual 2011: situaţia drogurilor în Europa, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 2011; 3. Parlamentul României, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Monitorul Oficial 362 din 3 august 2000, modificată prin OUG 6/2010, Monitorul Oficial 100 din 15 februarie 2010 şi HG 575/2010, Monitorul Oficial 509 din 22 iulie 2010;

21 22

GRAHAM L.P., An introduction to Medicinal Chemistry, Oxford University Press, New York, 1995, p. 252

O’NEAL C.L., POKLIS A., LICHTMAN A.H., Acetylcodeine, an impurity of illicitly manufactured heroin, elicits convulsions, antinociception, and locomotor stimulation in mice, Drug Alcohol Depend. 2001, 65(1), p 37-43. 23 PATERSON S., CORDERO S., Comparison of the Various Opiate Alkaloid Contaminants and Their Metabolites Found in Illicit Heroin with 6-Monoacetyl Morphine as Indicators of Heroin Ingestion, Journal of Analytical Toxicology, Vol. 30, May 2006 24 ABD EL - AZIZ G.; EL – BAKARY A.A., HASSAN A.A., Chemical Additives Of Street Heroin In Cairo, Mansoura J. Forensic Med. Clin. Toxicol. Vol. XVI, No. 1, 2008 25 BURROUGHS,W.S., The Naked Lunch, Olimpya Press, 1959 26 Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie – Raportul anual 2011: situaţia drogurilor în Europa, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Luxemburg, 201, p. 76.

~ 69 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

4. Parlamentul României, Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, Monitorul Oficial 1095 din 5 decembrie 2005; 5. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998,; 6. United Nations International Drug Control Programme. Scientific Section, Drug Characterization/impurity Profiling : Background and Concepts for Use by National Laboratories, New York: United Nations, 2000; 7. Mosby's Medical Dictionary, 8th edition, Elsevier, 2009; 8. ABD EL - AZIZ GHANEM; AMAL A. EL - BAKARY, ALAA A. HASSAN, Chemical Additives of Street Heroin in Cairo, Mansoura, Journal of Forensic Medicine and Clinical Toxicology, XVI (1), 2008; 9. AGNEW J., Medicine in the Old West: a history, 1850-1900, McFarland&Company, Jefferson, North Carolina, 2010; 10. BOIX, F., ANDERSEN, J.M., MØRLAND, J., Pharmacokinetic modelling of subcutaneous heroin and its metabolites in blood and brain of mice, Addiction Biology, 2010; 11. BURROUGHS,W.S., The Naked Lunch, Olimpya Press, 1959 12. COLE, M.D., The Analysis of controlled substances, John Wiley & Sons Ltd, England, 2003; 13. FIDLER, D.P., The globalization of public health: the first 100 years of international health diplomacy, Bulletin of the World Health Organization, 79 (9), 2001; 14. KUEI-MENG WU, A New Classification of Prodrugs: Regulatory Perspectives, Pharmaceuticals, 2, 2009; 15. LENZ, G.R., EVANS, S.M., WALTERS, D.E., HOPFINGER A.J., Opiates, Academic Press, U.S.A, 1986; rd 16. LEVINTHAL, C.F., Drugs, Behavior and Modern Society, 3 edition, Allyn&Bacon, 2002; 17. O’NEAL, C.L., POKLIS, A., LICHTMAN, A.H., Acetylcodeine, an impurity of illicitly manufactured heroin, elicits convulsions, antinociception, and locomotor stimulation in mice, Drug Alcohol Depend., 65(1), 2001; 18. PATERSON, S., CORDERO, R., Comparison of the Various Opiate Alkaloid Contaminants and Their Metabolites Found in Illicit Heroin with 6-Monoacetyl Morphine as Indicators of Heroin Ingestion, Journal of Analytical Toxicology, 30, 2006; 19. PATRICK, G.L., An introduction to Medicinal Chemistry, Oxford University Press, New York, 1995; 20. ZERELL, U., AHRENS, B., GERZ, P., Documentation of a heroin manufacturing process in Afghanistan, Bulletin on Narcotics, vol. LVII, Nos. 1 and 2, UNODC, Vienna, 2007; 21. WRIGHT, C.R.A., On the Action of Organic Acids and Their Anhydrides on the Natural Alkaloids. Part I, Journal of the Chemical Society, London, 27,1874; 22. http://www.fohbc.org/PDF_Files/Heroin_Aspirin_Part1_CMunsey.pdf 23. http://www.legislation.gov.uk/ukpga/1971/38/pdfs/ukpga_19710038_en.pdf 24. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2330532/pdf/brmedj07760-0033.pdf 25. http://www.unz.org/Pub/Outlook-1924dec24-00674?View=PDF

~ 70 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

UNIUNEA EUROPEANĂ - ÎNTRE ARMONIZAREA NORMELOR REFERITOARE LA PERMISUL DE CONDUCERE ŞI „AUTOSTRADA INTELIGENTĂ A VIITORULUI” Lect. univ. dr. Dragoş Andrei IGNAT [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” The traffic domain is in a continuously expansion. Holland intends to make intelligent systems for the next generation of highways. One the other hand, one of the most important steps to the real union of European States refers to the harmonization of the provisions relating to driving license. Starting from Directive 2011/94 EU, the new law adopted by Romanian Parliament is referring to this point. Keywords:

traffic safety, driving licence, public relations, intelligent traffic, European Union

Evoluţia domeniului rutier se află într-o continuă expansiune. Aşa cum se afirmă pe siteul Discovery, începând de la mijlocul anului viitor, în Olanda se preconizează introducerea unor sisteme inteligente de îndrumare a traficului rutier pe autostrăzi. Conducătorii auto vor observa mai lesne delimitările benzilor de circulaţie, iar când temperature ajunge la cel puţin 3 grade, pe suprafaţa carosabilă vor apărea pictograme cu fulgi de zăpadă fosforescenţi datoraţi vopselei dinamice speciale, care acumulează lumina solară şi reflectă noaptea, timp de 10 ore.1 În acest fel, se au în vedere siguranţa traficului, dar şi valorificarea din plin a energiei prin economisirea acesteia, precum şi obţinerea unui drum, care să devină în sine o legendă, precum celebra Route 66 (cel mai important drum al SUA, între Los Angeles şi Chicago-n.a), explică un reprezentant al Studio Roosegaarde, care se ocupă de implementarea acestui proiect. 2 O altă caracteristică a „şoselei viitorului” va fi un sistem de iluminat interactiv-inteligent. În fapt, porţiunea din autostradă se va lumina numai când trec autovehiculele. De asemenea, se efectuează cercetări asupra energiei obţinute din curentul iscat de autovehiculele care se află în mişcare. În fine, se intenţionează crearea unui încărcător uriaş pentru vehiculele care se deplasează cu ajutorul bateriilor electrice. Concret,

va fi creată o bandă magnetică specială, numită Induction Priority Lane.3 Ideile îi aparţin proiectantului olanez Daan Roosegaarde, acesta afirmând că „astăzi totul a evoluat în domeniul transporturilor, mai puţin drumurile”. 4 De asemenea, inginerul a mai afirmat că „a venit vremea să ne concentrăm pe inovaţiile in ceea ce priveşte drumurile, si mai puţin pe maşini, din moment ce nu toata lumea îşi permite să-şi cumpere un autoturism scump”5. Pentru viitorul mai îndepărtat se are în vedere principiul „şofatului inteligent”. Până acum, SUA şi India şi-au manifestat interesul pentru aceste proiecte. Revenind la subiectul legislativ şi de actualitate, trebuie adus la cunoştinţă că unul dintre paşii importanţi către realizarea unei uniuni efective a statelor europene se referă la armonizarea prevederilor referitoare la permisul de conducere. Avându-şi obârşia în Directiva 2011/94 a UE, noua lege adoptată de către Parlamentul României în luna octombrie sancţionează tocmai acest aspect, urmând să intre în vigoare pe data de 19 ianuarie 2013.6 Astfel, prin „Autovehicul” se va înţelege - orice vehicul echipat, prin construcţie, cu un motor cu propulsie, în scopul deplasării pe drum. Mopedele, troleibuzele şi tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Vehiculele care se deplaseazăpe şine, 3

1

http://news.discovery.com/human/excellent-idea/roadsglowing-netherlands-121102.html 2 http://www.ziare.com/magazin/inedit/autostradainteligenta-a-viitorului-se-construieste-in-olanda-galeriefoto-1198913

http://www.ziare.com/magazin/inedit/autostradainteligenta-a-viitorului-se-construieste-in-olanda-galeriefoto-1198913 4 Idem 5 Ibidem 6 Lege nr. 203 din 2012 - modificarea și completarea OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice

~ 71 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

denumite tramvaie, tractoarele folosite exclusiv în exploatările agricole şi forestiere, precum şi vehiculele destinate pentru efectuarea de servicii sau lucrări, numite maşini autopropulsate, care se deplasează numai ocazional pe drumul public, nu sunt considerate autovehicule; Mopedul este definit ca fiind - vehiculul, cu două sau trei roţi, a cărui viteză maximă prin construcție este mai mare de 25 km/h, dar nu depăşeşte 45 km/h şi care este echipat cu un motor cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie, cu o capacitate cilindrică ce nu depăşeşte 50 cm sau cu un alt motor cu ardere internă ori, după caz, electric, a cărui putere nominal continua maximă nu depăşeşte 4 kW, iar masa proprie a vehiculului nu depăşeşte 350 kg, neincluzând masa bateriilor în cazul vehiculului electric. Se asimilează mopedului cvadriciclul uşor astfel cum este definit la pct. 6, partea A, din Anexa 1 la Secţiunea 4 din Reglementările privind omologarea de tip şi eliberarea cărţii de identitate a vehiculelor rutiere, precum şi omologarea de tip a produselor utilizate la acestea - RNTR 2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 211/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare. Triciclul cu motor va fi - autovehiculul cu trei roţi dispuse simetric, a cărui viteză maximă prin construcţie depăşeşte 45 km/h, care este echipat cu un motor având o cilindree de peste 50 cm, în cazul unui motor cu ardere internă sau cu un motor electric cu putere nominală continua ce depăşeşte 4 kW;” Pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie, tractoare folosite exclusiv la exploatările agricole şi forestiere sau maşini autopropulsate, conducătorii acestora trebuie săposede permis de conducere corespunzător. Permisele de conducere se eliberează pentru următoarele categorii de vehicule: AM, Al, A2, A, Bl, B, BE, C1, C1E, C, CE, D1, D1E, D, DE, Tr, Tb sau Tv. Vârsta minimă pentru obţinerea permisului de conducere este de: a) 16 ani împliniţi, pentru categoriile de vehicule AM, Al şi Bl; b) 18 ani împliniţi, pentru categoriile devehicule A2, B, BE, C1, C1E şi Tr; c) 20 ani împliniţi, dacăpersoana are o experienţăde cel puţin 2 ani de conducere a motocicletelor din categoria A2 sau 24 ani împliniţi, pentru motocicletele din categoria A;

d) 21 ani pentru categoriilede vehicule C, CE, Dl şi D1E, precum şi pentru triciclurile cumotor din categoria A; e) 24 ani pentru categoriilede vehicule D, DE, Tb şi Tv.” Examenul pentru obţinerea permisului de conducere constă în susţinerea unei probe teoretice de verificare a cunoştinţelor şi a unei probe practice de verificare a aptitudinilor şi comportamentului, corespunzător categoriei de permis solicitat. Proba practică pentru categoria AM constă numai în verificarea aptitudinilor în poligoane special amenajate. Condiţiile de obţinere a permisului de conducere se stabilesc prin regulament.” Persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în România sau care dovedesc faptul că se află la studii în România pentru o perioadă de cel puţin 6 luni pot solicita obţinerea permisului de conducere autorităţilor competente săle examineze. Dovada existenţei uneia dintre situaţiile anterioare se face cu documentele prevăzute de actele normative care reglementează domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau regimul străinilor în România, după caz. Examinarea pentru obţinerea permisului de conducere şi eliberarea acestuia se realizează de către autoritatea competentă pe raza căreia solicitanţii îşi au domiciliul ori reşedinţa sau, în cazul celor aflaţi la studii în România, de către autoritatea competentă pe raza căreia se află instituţia de învăţământ. În cazul cetăţenilor străini şi al cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene care îşi stabilesc domiciliul ori reşedinţa în România sau, dupăcaz, se află la studii în România, examinarea la proba teoretică pentru obţinerea permisului de conducere se poate efectua, la cerere, într-o limbă de circulaţie internaţională. Valabilitatea administrative a permiselor de conducere pe categorii de vehicule, se schimbă, după cum urmează: a) 5 ani pentru permisele de conducere eliberate pentru vehiculele din categoriile C1, C1E, C, CE, Dl, D1E, D, DE, Tr, Tb şi Tv; b) 10 ani pentru permisele de conducere eliberate pentru vehiculele din categoriile AM, A1, A2, A, B, Bl şi BE. O altă noutate reglementează că, în cazul pierderii, furtului sau al deteriorării permiselor de conducere ori a schimbării numelui titularului,

~ 72 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

autorităţile competente eliberează, după caz, un duplicat a cărui valabilitate nu poate depăşi valabilitatea administrative a documentului înlocuit sau alt permis de conducere. Eliberarea unui nou permis de conducere cu o nouă valabilitate administrative se realizează la expirarea valabilităţii documentului, după efectuarea examinării medicale. În aceste situații, eliberarea permiselor de conducere respective se realizează fără susţinerea unui nou examen, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Permisele de conducere se eliberează, după cum urmează: a) pentru categoriile C1, C, Dl şi D conducătorilor auto care deţin permis de conducere categoria B şi au promovat examenul corespunzător categoriei solicitate; b) pentru categoriile BE, C1E, CE, D1E şi DE conducătorilor auto care deţin permis de conducere pentrucategoriile B, C1, C, Dl, respectiv D şi au promovat examenul corespunzător categoriei solicitate. Permisele de conducere dau dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice, după cum urmează: a) permisele de conducere eliberate pentru categoriile C1E, CE, D1E sau DE sunt valabile pentru ansamblurile de vehicule din categoria BE; b) permisele de conducere eliberate pentru categoria CE sunt valabile pentru categoria DE dacă titularii deţin permis de conducere pentru categoria D; c) permisele de conducere eliberate pentru categoria CE, respectiv categoria DE sunt valabile pentru ansamblurile de vehicule din categoria C1E, respectiv categoria D1E; d) permisele de conducere eliberate pentru orice categorie sunt valabile pentru vehiculele din categoria AM; e) permisele de conducere eliberate pentru categoria A2 sunt valabile şi pentru categoria Al; f) permisele de conducere eliberate pentru categoriile A, B, C sau D sunt valabile pentru categoriile Al, A2, Bl, C1, respectiv Dl; g) permisele de conducere eliberate pentru categoria B sunt valabile pentru triciclurile cu motor având o putere de peste 15 kW, cu condiţia ca deţinătorii permiselor să aibă vârsta de 21 ani împliniţi.

Persoanele care posedă permis de conducere categoria B au dreptul de a conduce ansamblurile de vehicule care ansamblul depăşesc 3.500 kg (masa totală maximă a remorcii este mai mare de 750 kg), numai dacă fac dovada că au absolvit un curs de formare în cadrul unei unităţi autorizate de pregătire a conducătorilor de vehicule. În tot cuprinsul ordonanţei de urgenţă, sintagma „subcategorii de vehicule” se înlocuieşte cu sintagma „categorii de vehicule. Astfel, vom avea următoarea echivalare: a) subcategoria Al cu categoria Al; b) subcategoria B1 cu categoria B1; c) subcategoria C1 cu categoria C1; d) subcategoria C1E cu categoria C1E; e) subcategoria Dl cu categoria Dl; f) subcategoria D1E cu categoria D1E. Permisele de conducere eliberate anterior datei de 19 ianuarie 2013 pentru categoriile de vehicule echivalente celor prevăzute la art. 24 alin. (5) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, îşi păstrează valabilitatea administrativă până la data expirării menţionată în acestea. Categoriile de vehicule pentru care se eliberează permisul de conducere, , se definesc astfel: a) CATEGORIA AM: mopede; b) CATEGORIA A1: 1. motociclete cu cilindree maximă de 125 cm cu puterea maximă de 11 kW şi cu un raport putere/greutate de cel mult 0,1 kW/kg; 2. tricicluri cu motor cu puterea maximăde 15 kW; c) CATEGORIA A2: motociclete cu puterea maximă de 35 kW, cu un raport putere/greutate care nu depăşeşte 0,2 kW/kg şi care nu sunt derivate dintr-un vehicul având mai mult de dublul puterii sale; d) CATEGORIA A: motociclete cu sau fără ataş şi tricicluri cu motor cu puterea de peste 15 kW; e) CATEGORIA Bl: cvadricicluri a căror masă proprie nu depăşeşte 400 kg (550 kg pentru vehiculele destinate transportului de mărfuri), neincluzând masa bateriilor în cazul vehiculelor electrice şi care sunt echipate cu motor cu ardere internăa cărui putere netă maximă nu depăşeşte 15 kW sau cu motor electric a cărui putere nominal continua maximă nu depăşeşte 15 kW; f) CATEGORIA B: 1. autovehiculul a cărui masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 3.500 kg şi al cărui număr de locuri pe scaune, în afara conducătorului, nu este mai mare de 8;

~ 73 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

2. ansamblul format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg; 3. ansamblul de vehicule a căror masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 4.250 kg, format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată depăşeşte 750 kg; g) CATEGORIA BE: ansamblul de vehicule a căror masă totală maximă autorizată depăşeşte 4.250 kg, format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B şi o remorcă sau semiremorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 3.500 kg; h) CATEGORIA C1: autovehiculul, altul decât cel din categoria D sau D1, a cărui masă totală maximă autorizată depăşeşte 3.500 kg, dar nu mai mare de 7.500 kg, şi care este proiectat şi construit pentru transportul a maximum 8 pasageri în afară de conducătorul auto. Autovehiculului din această categorie i se poate ataşa o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg; i) CATEGORIA C1E: 1. ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria C1 şi o remorcă sau semiremorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg, cu condiţia ca masa totală maximă autorizată a ansamblului să nu depăşească12.000 kg; 2. ansamblurile de vehicule în care vehiculul trăgător face parte din categoria B, iar remorca sau semiremorca sa are o masă totală maximă autorizată de peste 3.500 kg, cu condiția ca masa totală maximă autorizată a ansamblului să nu depășească 12.000 kg; j) CATEGORIA C: 1. autovehiculul, altul decât cele din categoria D sau D1, a cărui masă totală maximă autorizată este mai mare de 3.500 kg şi care sunt proiectate şi

construite pentru transportul a maximum 8 pasageri în afara conducătorului auto; 2. ansamblul format dintr-un autovehicul din categoria C şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg; k) CATEGORIA CE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria C şi o remorcă sau semiremorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg; l) CATEGORIA D1: 1. autovehiculul proiectat şi construit pentru transportul a maximum 16 pasageri în afară de conducătorul auto şi a cărui lungime maximă nu depăşeşte 8 m; 2. ansamblul de vehicule format dintr-un autovehicul trăgător din categoria D1 şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg; m) CATEGORIA D1E: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria D1 şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg. Remorca nu trebuie să fie destinată transportului de persoane; n) CATEGORIA D: autovehiculul destinat transportului de persoane având mai mult de 8 locuri pe scaune, în afara locului conducătorului. Autovehiculului din aceasta categorie i se poate ataşa o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depăşeşte 750 kg; o) CATEGORIA DE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria D şi o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg. Remorca nu trebuie să fie destinată transportului de persoane; p) CATEGORIA Tr: tractor, maşini şi utilaje autopropulsate agricole, forestiere sau pentru lucrări; r) CATEGORIA Tb: troleibuz; s) CATEGORIA Tv: tramvai.

Bibliografie: 1. Lege nr. 203 din 2012 – modificarea şi completarea OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice 2. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu modificările şi completările ulterioare; 3. RNTR 2, aprobat prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 211/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare. ~ 74 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

4. Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, cu modificările ulterioare; 5. Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere (republicată, cu modificările şi completările ulterioare), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 403 din 30 decembrie 2006 6. http://news.discovery.com/human/excellent-idea/roads-glowing-netherlands-121102.html 7. http://www.ziare.com/magazin/inedit/autostrada-inteligenta-a-viitorului-se-construieste-in-olandagalerie-foto-1198913

~ 75 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 76 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 78 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

REALIZAREA EVAZIUNII FISCALE LEGALE ŞI ILEGALE PRIN UTILIZAREA FIRMELOR OFF-SHORE ŞI PARADISURI FISCALE Conf. univ. dr. Laurenţiu GIUREA [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Thu study focuses on offshore companies and tax havens by presenting their characteristic features and how they can be used to achieve legal and illegal tax evasion. Keywords:

Tax avoidance, tax haven, tax, fraudulent transactions.

Libera circulaţie a capitalurilor face ca acestea să se „aşeze” şi să „producă”, în acele locuri în care ele se bucură de condiţii propice, câştiguri cât mai mari, câştiguri ce stau la baza remunerării deţinătorilor de capitaluri. Aşadar, practica comercială atestă că aceste capitaluri se investesc de regulă în acele domenii şi teritorii care permit obţinerea de randamente maxime. Un randament sporit al capitalurilor investite înseamnă şi un nivel ridicat al impozitelor şi taxelor care se percep de fisc, pentru rezolvarea unor probleme bugetare. De nivelul de fiscalitate al unui stat depinde într-o bună măsură, atragerea capitalului străin şi expatrierea sau conservarea în ţară a capitalului indigen. Orice contribuabil este tentat să plătească impozite şi taxe cât mai mici sau să nu plătească niciun fel de impozit. Pentru a profita de o astfel de slăbiciune, de-a lungul timpului au existat teritorii care au promovat şi legiferat un cadru legislativ de atragere a fondurilor financiare, acordând facilităţi deosebite, dintre care cele mai importante sunt constituite de scutirea de impozite ori reducerea nivelului acestora. Aceste teritorii sunt denumite în literatura fiscală paradisuri fiscale. Ca o definiţie generală, prin termenul de paradis fiscal se înţelege orice zonă financiară care nu percepe impozite, ori impozitele sunt reduse pe toate sau doar pe unele categorii de venituri, un nivel ridicat de secret bancar sau comercial, cerinţe minime din partea băncii centrale şi niciun fel de restricţii asupra schimburilor valutare. Privită prin prisma reducerilor sau scutirilor de impozite, aproape fiecare ţară poate fi considerată paradis fiscal, pentru că, într-o formă sau alta, societăţilor comerciale sau persoanelor individuale străine le sunt oferite diferite facilităţi pentru a încuraja investiţiile lor şi pentru a promova astfel creşterea economică în zonă.

În perioada de tranziţie şi România a încurajat o astfel de politică, scutind de la plata impozitelor pe profit, a taxelor vamale şi a altor impozite societăţile comerciale înfiinţate cu aport de capital şi participaţie străină. Mai mult, unele dintre aceste facilităţi s-au acordat şi investitorilor români. Este cunoscut de altfel, fenomenul înfiinţării în serie de firme scutite de plata impozitului pe profit, pe o anumită perioadă de timp. Deşi în prezent această practică a încetat, totuşi Guvernul, pe proiecte punctuale, a mai aprobat asemenea facilităţi în cazul unor investiţii majore, cu impact important asupra ocupării forţei de muncă şi transferului de tehnologii. Dintr-o anumită perspectivă pot fi asimilate paradisurilor fiscale şi zonele libere, respectiv zonele defavorizate care, potrivit legislaţiei ce reglementează funcţionarea lor, profită de diverse înlesniri fiscale sau de altă natură. Totuşi, nu acestea sunt adevăratele paradisuri fiscale sau refugii fiscale. De altfel, asemenea teritorii mai sunt numite adesea şi „jurisdicţii ale secretului financiar”. Toate aceste zone precum şi statele denumite paradisuri fiscale, impun reglementări stricte ale secretului bancar şi comercial şi refuză adesea să-şi încalce aceste reglementări, chiar când ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor unei alte ţări1. Trebuie recunoscut dreptul oricărui contribuabil de a evita pe căi legitime plata impozitelor, ceea ce presupune deseori recurgerea la paradisuri fiscale, dar trebuie în aceeaşi măsura conştientizată subversiunea pe care o reprezintă confidenţialitatea oferită, în ţările considerate paradisuri fiscale, unor 1

A se vedea în acest sens M. Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010, p.169-171.

~ 79 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

contribuabili necompatibili cu respectarea legii în special pentru evaziune fiscală. Apariţia acestor numeroase şi convenabile centre financiare a exacerbat arta ascunderii fondurilor, acest fenomen fiind reprezentat de tehnicile actuale de debitare, creditare, depozitare, transferurile electronice instantanee, schimburile electronice, compensările interbancare, convertirea instrumentelor de plată şi a titlurilor de credit şi de trezorerie etc. 1. Caracteristicile paradisurilor fiscale Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt: 1.1. Impozitele reduse Majoritatea ţărilor considerate paradisuri fiscale fie nu impun niciun impozit pe venit sau impun impozite doar asupra unor categorii de venituri, fie impun un impozit redus, în comparaţie cu impozitele impuse de ţările de origine ale celor care folosesc paradisurile fiscale. Multe dintre paradisurile fiscale din regiunea Caraibelor sunt ţări mici, mai puţin dezvoltate, ai căror locuitori sunt, în general, săraci. Proporţia redusă a populaţiei cu un venit superior nivelului de subzistenţă ar putea face ca un sistem de taxare să nu fie satisfăcător. De aceea, guvernele acestor teritorii au considerat mai eficient să-şi procure resursele finanţării cheltuielilor publice în alt mod decât cel al impozitelor. Asemenea venituri se realizează din taxele de autentificare, de înmatriculare şi reînnoire a firmelor înfiinţate în asemenea teritorii. Se creează, de asemenea, noi locuri de muncă în domeniul consultanţei financiare şi juridice, se dezvoltă serviciile de telecomunicaţii şi turism, infrastructura economică în general. 1.2. Secretul Dacă în general secretul bancar este greu de penetrat în orice legislaţie, totuşi, cele mai multe ţări din lume nu protejează aceste informaţii în cazul unei anchete solicitate de un guvern străin, mai ales când aceste anchete au la bază un tratat bilateral sau multilateral de asistenţă juridică. În schimb, ţările paradisuri fiscale refuză să divulge secretul bancar şi comercial, chiar şi atunci când este vorba despre comiterea unei grave încălcări a legilor unei alte ţări. Aproape prin definiţie, paradisurile fiscale oferă reguli restrictive de secret sau confidenţialitate persoanelor care efectuează afaceri, în special cu 2 băncile . Gradul de secret şi amploarea restricţiilor 2

A se vedea în acest sens M. Pantea, O. Şanta, N.C.Orza „Evaziunea fiscală în domeniul economico-financiar în

variază de la ţară la ţară. Unele menţin o distincţie între evaziunea fiscală şi alte infracţiuni, cooperând când este vorba de investigarea cazurilor infracţionale din sfera taxelor, dar refuzând să coopereze în cazurile de evaziune fiscală. În altele, gradul de confidenţialitate este direct corelat cu tipul de licenţă sau autorizaţie de funcţionare. 1.3. Importanţa relativă a activităţii bancare Cele mai multe ţări paradisuri fiscale promovează o politică financiară de încurajare a activităţii bancare specifică firmelor din străinătate. Acest lucru se face prin introducerea unei distincţii între activitatea bancară a locuitorilor ţării respective şi aceea a cetăţenilor străini. În general, activitatea cetăţenilor străini nu este supusă unor cerinţe în ceea ce priveşte rezerva de fonduri şi nu este supusă controalelor exercitate asupra schimburilor valutare sau altor controale. Paradisurile fiscale prosperă în mare măsură datorită prezenţei băncilor străine. Activitatea financiară generează venituri sub forma onorariilor şi a unor simbolice impozite asupra instituţiilor financiare. Activităţile financiare creează o infrastructură care poate fi folosită atât de companiile legitime, dar şi de către infractori sau de companii frauduloase, pentru aşi ascunde fondurile ilicite. Din perspectiva tranzacţiilor financiare internaţionale depunerile bancare din străinătate în jurisdicţiile paradisurilor fiscale sunt considerabil mai mari decât conturile bancare străine în ţările care nu sunt paradisuri fiscale3. Unele din cele mai mari bănci străine au filiale în ţări paradisuri fiscale. Ele şi-au stabilit aceste sedii pentru a participa la piaţa euro-dolarului, acceptând depuneri de la operatorii străini şi împrumutând sume clienţilor lor străini. 1.4. Mijloace de comunicare moderne Cele mai multe dintre ţările considerate paradisuri fiscale posedă ultimele generaţii de instalaţii de comunicare, îndeosebi servicii de telefonie, cablu, telex, care asigură conexiunile cu cele mai importante ţări, din care provin fondurile atrase, sau spre care se îndreaptă fluxurile financiare. Progresele realizate de tehnologiile avansate în utilizarea calculatoarelor electronice şi a internetului pentru efectuarea decontărilor bancare au făcut din băncile situate în paradisurile fiscale o atracţie şi mai mare. Fiind situate, în general, în apropiere de coastele continentului american, acestea dispun, de asemenea, şi de servicii aeriene România ţară membră a Uniunii Europene. Studiu de drept comparat. (Partea a II-a)” publicat în „Revista de Investigare a Criminalităţii”, Vol. V, nr.1/ Ediţie Specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.73-82. 3 A se vedea în acest sens M. Pantea, op.cit., p.313-355.

~ 80 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

cu zboruri regulate. Nu lipsită de importanţă este şi folosirea limbii engleze, ca limbă principală în paradisurile fiscale, în special cele din zona Caraibelor. 1.5. Lipsa de control asupra monedei Multe paradisuri fiscale exercită un sistem de control cu dublă monedă, care face deosebire între rezidenţi şi nerezidenţi şi între moneda locală şi moneda străină. Regula generală este aceea că fac obiectul controlului monetar şi valutar numai locuitorii din ţara paradis fiscal, nu şi cetăţenii nerezidenţi. Totuşi, în ce priveşte moneda locală, şi străinii trebuie să respecte restricţiile impuse localnicilor. O companie creată într-o ţară paradis fiscal care are ca proprietar un nerezident şi care îşi desfăşoară activitatea comercială în afara paradisului fiscal este considerată ca entitate cu regim străin referitor la controlul asupra schimburilor valutare. 1.6. Publicitatea promoţională Cele mai multe paradisuri fiscale îşi desfăşoară singure publicitatea pe această temă, datorită avantajelor pe care le prezintă atragerea investiţiilor străine. Multe din asemenea ţări organizează seminarii internaţionale, iar reprezentanţii lor oficiali colaborează la întocmirea de articole care laudă virtuţile ţării lor ca paradis fiscal. Multe dintre ţările paradisuri fiscale văd în activitatea financiară o sursă de venituri relativ stabilă şi caută să o promoveze activ. Paradisurile fiscale favorizează interesele acelor investitori interesaţi să-şi recicleze banii şi care nu vor să plătească impozite pe profituri sau venituri. 2. Utilizarea firmelor off-shore şi paradisurile fiscale în realizarea evaziunii fiscale legale şi ilegale Trebuie să menţionăm că cei mai mulţi cercetători consideră că ,,statele rămân actorii de neînlocuit ai vieţii internaţionale’’4. În faţa ,,tăvălugului transnaţional’’, statul naţiune trebuie să se integreze în structuri continentale şi mondiale de cooperare care să facă faţă sfidărilor marilor concerne financiare transnaţionale. Aceasta deoarece, experţii5 afirmă în unanimitate că ,,organizaţiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei mondiale şi au ştiut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri şi capitaluri”.

Astfel societatea de astăzi înregistrează o dinamică economică, socială şi financiară esenţială pentru viitor, această formă determină o nouă dinamică a criminalităţii. Magnitudinea criminalităţii este imposibil de măsurat: măsura acesteia este percepută doar o dată cu declanşarea marilor sisteme financiare, cu inventarierea actelor teroriste finanţate generos de organizaţiile criminale şi cu prăbuşirea imperiilor financiare construite din cartonul colorat al traficului de fiinţe umane, contrabandă, spălarea banilor şi traficului de droguri. Ca urmare a acestor transformări este firesc ca marile capitaluri financiare acumulate, sau în curs de acumulare, să caute legislaţii fiscale permisive, care să asigure anonimatul deţinătorilor de capital şi care, implicit să împiedice verificarea adevăratei provenienţe a surselor financiare, cel mai bun astfel de teren fiind cel oferit de zonele off-shore. În acest moment, „industria financiară offshore” are o imagine destul de şifonată în mass media, întrucât simplitatea formalităţilor de încorporare, garantarea anonimităţii investitorilor off-shore, absenţa obligativităţii de a întocmi documente privind activitatea financiară anuală a entităţilor off-shore, sunt aspecte care au atras în jurisdicţiile off-shore şi anumiţi infractori ,,cu guler alb’’, aşa cum se numesc în literatura de 6 specialitate . Aceştia sunt interesaţi în principal să piardă urma banilor proveniţi din exercitarea unor activităţi ilicite, dar şi să escrocheze diverse persoane cu sprijinul avantajelor pe care le conferă legislaţia off-shore. Din alt punct de vedere nu trebuie omis faptul că orice contribuabil este tentat să plătească impozite şi taxe cât mai mici sau să nu plătească nici un fel de impozit. Pentru a profita de o astfel de slăbiciune umană, de-a lungul timpului au existat teorii care au creat o legislaţie de atragere a fondurilor financiare, acordându-se facilităţi deosebite, dintre care cea mai importantă o constituie scutirea de impozite ori nivelul acestora extrem de redus. Aceste teorii sunt denumite în literatura de specialitate paradisuri fiscale7. Printe modalităţile identificate ca utilizate în scopul evitării plăţii impozitelor, se numără şi aranjamentele financiare, cum ar fi de exemplu împrumutul între firme, care plasează venitul brut (de impozitat) în jurisdicţia cu taxele cele mai mici. 6

4

Jean Chesneaux, „Ce fel de societate universală”, în „Le Monde Diplomatique”; 5 Marie-Christine Dupuis - Danon, Finance Criminelle, Ed. Presses Universitaires de France, 2004, pag. 5;

C. Voicu, D. Bucur, M.Pantea, ş.a., „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010; 7 Pupa Ş., Cucu A.. Economia subterană si spălarea banilor. Editura Expert. Bucureşti 2000. p.40

~ 81 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Putem afirma că tot un fel de paradis fiscal pot fi definite şi zonele libere sau zonele defavorizate care, potrivit legislaţiei care reglementează funcţionarea lor, profită de diverse înlesniri sau de 8 altă natură . De asemena putem sublinia că „Favoarea de care beneficiază paradisurile fiscale nu rezultă numai din absenţa impozitului sau dintr-o impozitare slabă, avantajele nonfiscale pe care le 9 oferă sunt la fel de semnificative” . Astfel o serie de specialişti în domeniu consideră că „o tranzacţie din paradisurile fiscale trebuie privită cu suspiciune din perspectiva unei eventuale încercări de eludare a obligaţiilor 10 fiscale'„ . Avându-se în vedere considerentul că după intrarea în vigoare a Codului Fiscal nu se mai fac precizări care să interzică vânzarea sub preţul de cost, cu implicaţii asupra T.V.A., multe societăţi româneşti exportă capitalurile la valori scăzute în ţări cu impozitare redusă pentru ca apoi să se întoarcă prin alte firme la preţuri mult mai mari. 8 Spre exemplu în România, odată cu înfiinţarea zonelor defavorabile, potrivit legislaţiei referitoare la politica de dezvoltare regională (Legea nr. 151/15.07.1998 privind dezvoltarea regională în România, şi Ordonanţa de urgenţă nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate,), pentru a impulsiona investitorii să-şi dezvolte afacerile în aceste zone. afaceri de pe urma cărora să se ajungă la ridicarea nivelului de dezvoltare a acestor zone. s-au prevăzut următoarele: scutirea de la plata taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adăugată pentru maşinile, utilajele, instalaţiile, echipamentele. mijloacele de transport şi alte bunuri amortizabile care se importă în vederea efectuării de investiţii în zona defavorizată: restituirea taxelor vamale pentru materii prime şi materiale, piesele de schimb şi/sau componente importante necesare realizării producţiei proprii în zona defavorizată; scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata existenţei în zona defavorizată; scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinaţiei sau scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri destinate realizării investiţiei; alte facilităţi de natură similară. Cu timpul s-a observat că doar câteva dintre acestea facilităţ i au condus la dezvoltarea zonelor defavorizate. lacilitâţile conducând în ultimă instanţă la adevărate focare de evaziune fiscală. Exemplu: Grupul European Drinks a investit masiv într-o zonă defavorizată. în nord-v estul ţării, bazându-sc jipe facilităţile promise prin intermediul legislaţiei privind investiţiile în zonele defavorizate, lotuşi facilităţile promise pe 10 ani au fost luate după 5 ani. fapt care au (acut ca planurile de afaceri (bazate pe legislaţia existentă ia data efectuării lor) pe baza cărora au obţinut finanţare de la bănci să se schimbe de mai multe ori. ca urmare a modificării legislaţiei. 9 Nicolae Craiu. Economia subterană între ,, da „ şi ,,nu „, Editura Economică. Bucureşti 2004. p.33; 10 Gheorghe Bulacu. Dragoş Pătroi. Criminalitatea economico-financiară între naţional şi transfrontalier. Editura Paralela 45. Piteşti. 2005. p.67;

Această situaţie este însă şi mai avantajoasă în cazul în care impozitul este zero pentru filiala offshore (cazul altor jurisdicţii), sau când cifra de afaceri este mult mai importantă. Putem concluziona că administraţiile fiscale încearcă eliminarea unor astfel de practici, prin stabilirea preţului de tranzacţionare „normal”, în acest sens existând mai multe metode. 11 Totuşi OECD recomandă folosirea preţurilor pentru tranzacţiile obişnuite pe piaţa respectivelor bunuri şi servicii, respectiv tranzacţii care au loc între întreprinderi independente. Acest lucru s-a dovedit însă a fi destul de greu din punct de vedere practic, pentru că ar însemna ca pe piaţă să existe tranzacţii comparabile, produse identice în condiţii de tranzacţionare identice, ceea ce nu este totdeauna posibil. Mai putem preciza o altă metodă face referire la preţul de vânzare către un terţ independent: preţul real pentru un bun cumpărat de la o altă componentă a grupului, este stabilit pe baza preţului de vânzare către o firmă independentă (din afara grupului), din care se scade o cotă normală de adaos aplicat de vânzător, costul eventual al finanţării stocului, avându-se în vedere şi riscul pe care şi-l asumă acesta12. Trebuie subliniat faptul că pentru a recurge la folosirea facilităţilor unui paradis fiscal există şi motivaţii ale căror baze nu au de-a face neapărat cu impozitele, astfel considerăm că motivaţiile de ordin fiscal pentru folosirea paradisurilor fiscale pot fi grupate astfel: 1. Tranzacţiile care sunt motivate din acest punct de vedere fiscal, dar care sunt în concordanţă cu spiritul şi litera legii, sunt considerate tranzacţii de planificare fiscală. În această situaţie firmele constituite în paradisurile fiscale au ca scop principal maximizarea profitului prin orice mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea realizării profitului, a profitului reinvestit sau a creşterilor de capital. Această tehnică a planificării financiare constă în dirijarea profiturilor de la locul real de realizare a lor către firma mamă care are sediul în paradisul fiscal. Migrarea profiturilor din ţările de origine către paradisul fiscal se poate realiza în diferite modalităţi, printre care enumerăm:  prestarea unor servicii de către firma înregistrată în paradisul fiscal către filialele sale înregistrate în diferite ţări, în special 11

Organizaţia Economică pentru Dezvoltare şi Cooperare; Istrate C.: Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000; 12

~ 82 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

cele care au un ridicat nivel de fiscalitate. Aceste servicii sunt greu de cuantificat, ele grevând costurile şi deci micşorând artificial profiturile influenţând apoi cota impozitului ce trebuie plătit la autorităţile din ţara unde s-a realizat acest profit. Din categoria acestor servicii, unele „importate”, folosite în mod frecvent şi la noi, enumerăm: consultanţa, asistenţa tehnică, managementul, know-how, licenţele, mărcile etc. De foarte multe ori, filialele înregistrează pierderi, iar firma mamă din paradisul fiscal înregistrează profituri imense;  utilizarea unor preţuri ale produselor distorsionate în relaţiile dintre firma din paradisul fiscal şi firmele controlate de aceasta. Astfel, firma controlată cu sediul în ţara cu nivel ridicat de fiscalitate livrează (exportă) firmei din ţara paradis fiscal bunuri la preţuri sub cele ale pieţei. La rândul său, firma din paradisul fiscal revinde aceste produse la preţul pieţei, realizând un profit substanţial care nu se mai repatriază şi rămâne în conturile sale fără a fi impozitat sau impozitat la un nivel foarte redus;  înregistrarea navelor într-o ţară paradis fiscal, cu toate că asemenea nave operează în mod frecvent tranzacţiile de mărfuri din ţara de origine şi spre ţara de origine, profitul realizat din transporturile efectuate se înregistrează în ţara de înregistrare, unde fie nu plătesc impozite, fie acestea sunt reduse. 2. Tranzacţiile profitând de lacunele legii sau reglementărilor administrative favorizatoare

neintenţionate sunt considerate cazuri de evitare a impozitelor. Exemple în acest sens sunt folosirea companiilor de asigurări captive, folosirea companiilor de investiţii, unele forme de servicii şi construcţii efectuate prin entităţi de tipul paradisurilor fiscale etc. Firmele din ţara cu impozit ridicat îşi asigură bunurile la propria firmă de asigurări captive. Aceasta, la rândul său, se reasigură la o companie prestigioasă. Diferenţa de primă de risc reprezintă un profit care nu se impozitează şi care în fapt aparţine adevăraţilor proprietari, prin interpusa proprie firmă de asigurări captive. Mai mult, în ţara de origine a adevăraţilor proprietari, primele de asigurare sunt înregistrate ca elemente de cheltuieli, care, trecându-se pe costuri, conduc la diminuarea profitului şi deci a impozitului pe profit ce trebuia datorat fiscului. 3. Tranzacţiile frauduloase care implică evaziunea fiscală prin folosirea firmelor fantomă, firme conductă şi realizarea unor circuite fictive cu mărfuri având ca scop final obţinerea de deduceri de TVA nejustificat. Tranzacţia frauduloasă include înţelegeri prin intermediul aşa-numitelor „trusturi duble”, prin care persoane dintr-un anumit stat încearcă să transfere bunuri din acel stat în trusturi din paradisurile fiscale fictiv mărfurile fiind comercializate fără documente în cadrul UE. Tot în această categorie intră şi utilizarea unor strategii de sustragere de la plata taxelor, incluzând tranzacţii dubioase de mărfuri încheiate cu persoane dintr-o ţară, printr-un paradis fiscal, în scopul de a ascunde faptul că tranzacţiile, despre care se pretinde că ar provoca pierderi, în realitate nu au loc.

Bibliografie: 1. C. Voicu, D. Bucur, M.Pantea, ş.a., „Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona”, vol.II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010. 2. Frauda financiară şi frauda fiscală, surse de finanţare a terorismului - Claudiu Scarlatache (teză de doctorat). 3. Gheorghe Bulacu. Dragoş Pătroi. Criminalitatea economico-financiară între naţional şi transfrontalier, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005. 4. Istrate C.: Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000. 5. Jean Chesneaux, „Ce fel de societate universală”, în „Le Monde Diplomatique”. 6. Marie – Christine Dupuis – Danon, Finance Criminelle, Ed. Presses Universitaires de France, 2004. 7. Marius Pantea, „Investigarea criminalităţii economico-financiare”, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2010. 8. Marius Pantea, Ovidiu Şanta, Nicoleta Carla Orza „Evaziunea fiscală în domeniul economico-financiar în România ţară membră a Uniunii Europene. Studiu de drept comparat. (Partea a II-a)” publicat în „Revista de Investigare a Criminalităţii”, Vol. V, nr.1/Ediţie Specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012. 9. Nicolae Craiu. Economia subterană între ,,da „ si ,, nu „, Editura Economică. Bucureşti 2004. ~ 83 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC ÎN MATERIE PENALĂ, DIN PERSPECTIVA RECENTELOR MODIFICĂRI LEGISLATIVE ÎN DOMENIU Prof. univ. dr. Anca-Lelia LORINCZ [email protected] Academia de Poliţie ,,Alexandru Ioan Cuza” Recent legislative changes made in 2010 (Law no.177/2010 and Law no.202/2010) have influenced some extraordinary appeals in criminal matters: review and appeal on points of law. Also, in accordance with provisions of the new Criminal Procedure Code (Law no.135/2010), substantial changes are made in the matter of review procedures which, in the view of the new code will be: the appeal in cassation, review and reopening of the case trial when the convicted person is not present. Cuvinte cheie: extraordinary appeals, review, appeal on points of law, legislative changes, the new Code of Criminal Procedure 1. Modificări legislative recente operate prin Legea nr.177/2010 şi prin Legea nr.202/2010 în privinţa revizuirii şi a recursului în interesul legii Căile extraordinare de atac sunt acele mijloace legale prin intermediul cărora pot fi atacate, în condiţii expres prevăzute de lege, hotărârile judecătoreşti rămase definitive; ele se înfăţişează ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conţin hotărârile judecătoreşti definitive1. În sistemul nostru procesual penal sunt reglementate, în prezent, următoarele căi extraordinare de atac: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Recentele modificări legislative operate în 2010 au influenţat şi sistemul căilor extraordinare de atac în materie penală. Astfel, prin Legea nr.177/20102, a fost adăugat un caz distinct de revizuire, în art.4082 C.proc.pen. - Revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale: hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Acest caz de revizuire a fost introdus concomitent cu abrogarea dispoziţiilor art.303 alin.6 C. proc. 1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p. 607 2 Legea nr.177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în M.Of. nr.672/4 octombrie 2010

pen. (prin aceeaşi Lege nr.177/2010), conform cărora, în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, instanţa suspenda judecata până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei. Potrivit art. 397 C. proc. pen., declararea revizuirii se face printr-o cerere scrisă, cu arătarea cazului de revizuire, pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă pentru dovedirea acestuia. Cererea se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Prin excepţie de la această regulă, pentru cazul prevăzut în art.4082 C.proc.pen., cererea se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere. Titularii cererii de revizuire, pentru cazul prevăzut în art.4082 C.proc.pen. (revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale), sunt: a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; c) procurorul. Potrivit art. 4082 alin.4 C.proc.pen., pentru revizuirea în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, cererea se poate face în termen de 3 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale. De regulă, potrivit art.401 C.proc.pen., instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Chiar şi în situaţia în care hotărârea a rămas definitivă în urma judecăţii într-o cale extraordinară de atac, instanţa competentă să judece cererea de revizuire este tot instanţa care a judecat în primă

~ 84 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

instanţă. Prin excepţie şi de la această regulă, pentru cazul prevăzut în art.4082 C.proc.pen., instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere. Şi prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (aşanumita „mică reformă”)3, au fost operate câteva modificări în legătură cu revizuirea:  s-a prevăzut că cererea de revizuire adresată direct instanţei se trimite pe cale administrativă procurorului competent, în vederea asigurării celerităţii procedurilor penale (anterior trimiterea se realiza prin sentinţă atacabilă cu recurs, ceea ce conducea la prelungirea nejustificată a procedurii); în cazul în care cererea de revizuire a fost adresată parchetului necompetent, se va dispune declinarea pentru efectuarea actelor de cercetare prealabilă către parchetul competent;  de asemenea, au fost operate modificări cu privire la analiza admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire. Astfel, urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr.202/2010, primul stadiu, admisibilitatea în principiu, presupune o procedură necontradictorie4 în care instanţa examinează, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, următoarele aspecte: - dacă sunt invocate motive de revizuire cu respectarea prevederilor legii; - dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă prin care a fost soluţionat fondul cauzei; - dacă cererea de revizuire a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi de către una dintre persoanele prevăzute de lege în limitele calităţii lor procedurale; - dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei cereri de revizuire anterioare, respinsă definitiv; - dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu. În baza celor constatate, instanţa poate dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a 3

Legea nr.202/2010, publicată în M.Of. nr.714/26 octombrie 2010 4 În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.459 din Legea nr.135/2010 (noul Cod de procedură penală).

cererii de revizuire sau, prin sentinţă, respingerea acesteia; încheierile prin care se dispune admiterea în principiu pot fi atacate numai odată cu fondul; sentinţa prin care s-a respins cererea de revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea (dacă hotărârea a cărei revizuire se cere putea fi atacată cu apel, atunci şi sentinţa prin care se respinge cererea de revizuire în faza analizei admisibilităţii în principiu este supusă, de asemenea, apelului. În acest caz, hotărârea ce s-ar pronunţa în apel este susceptibilă de recurs; dacă hotărârea a cărei revizuire se cere putea fi atacată cu recurs, atunci şi sentinţa prin care se respinge cererea de revizuire în faza analizei admisibilităţii în principiu este supusă numai recursului).  după respingerea, prin hotărâre definitivă, ca inadmisibilă sau neîntemeiată, a unei cereri de revizuire, cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări cu cea judecată definitiv iniţial. Recursul în interesul legii a fost reintrodus în legislaţia noastră procesual penală (art.4142 C.proc.pen.) prin Legea nr.45/1993; în Codul de procedură penală de la 1936, recursul în interesul legii era reglementat în art.497, ca instrument de îndrumare a jurisprudenţei. Deşi este reglementat în capitolul destinat căilor extraordinare de atac, recursul în interesul legii nu este o cale de atac propriu-zisă, deoarece soluţia pronunţată după rezolvarea sa nu afectează hotărârea judecătorească examinată şi nici situaţia părţilor din proces. Legiuitorul a reglementat recursul în interesul legii alături de căile extraordinare de atac, întrucât, în urma introducerii sale, se declanşează examinarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, s-a urmărit o modificare de substanţă, prin regândirea instituţiei recursului în interesul legii, în scopul eficientizării şi dinamizării soluţionării acestei căi extraordinare de atac. Astfel, potrivit art.4142 C.proc.pen.5, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi colegiile de conducere 5

Art.4142 C.proc.pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003, Legea nr.356/2006 şi Legea nr.202/2010.

~ 85 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

ale curţilor de apel şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Procedura recursului în interesul legii este reglementată în art.4143-4145 C.proc.pen.6 Aşadar, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte secţiile din care provin cei 20 de judecători. După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz, vicepreşedintele va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului prevăzut de lege pentru judecarea recursului în interesul legii. La primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecător din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului. Raportorii nu sunt incompatibili. În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept soluţionate diferit. Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se 6

Art.4143-4145 nr.202/2010

C.proc.pen.,

introduse

prin

Legea

fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori va/vor întocmi proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse. La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi cu respectarea regulilor prevăzute de lege privind desemnarea aleatorie a judecătorilor. Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel. Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot. În ceea ce priveşte conţinutul hotărârii şi efectele ei, asupra cererii, completul se pronunţă prin decizie. Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. 2. Principalele modificări aduse prin prevederile noului Cod de procedură penală în privinţa căilor extraordinare de atac Prin prevederile noului Cod de procedură 7 penală se aduc modificări de substanţă în materia căilor extraordinare de atac. Astfel, recursul va fi o cale extraordinară de atac (sub denumirea de recurs în casaţie), exercitată doar în cazuri anume 7 Legea nr.135/2010, publicată în M.Of. nr.486/15 iulie 2010, care va intra în vigoare la data care va fi prevăzută în legea pentru punerea sa în aplicare.

~ 86 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. În ceea ce priveşte contestaţia în anulare, aceasta nu mai este reglementată în cadrul căilor extraordinare de atac, ci într-un capitol distinct (Capitolul IV) al Titlului III - „Judecata” al Părţii speciale a noului Cod de procedură penală. Şi recursul în interesul legii este reglementat separat de căile extraordinare de atac, într-un capitol distinct (Capitolul VI - „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare”). Prin urmare, în concepţia noului Cod de procedură penală, sunt considerate căi extraordinare de atac: recursul în casaţie, revizuirea şi redeschiderea procesului în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări8, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Sunt prevăzute expres, în noul Cod de procedură penală, atât hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, cât şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Termenul general de declarare a recursului în casaţie este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel. Devenind o cale extraordinară de atac, se impun condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt; acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Procedura recursului în casaţie presupune două etape: I. admisibilitatea în principiu, ce are rolul unui filtru al recursurilor; această etapă se desfăşoară în camera de consiliu şi presupune examinarea cererii de un complet format din un judecător; II. judecarea recursului, după admiterea în principiu. 8 Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală

Formularea cererii de recurs în casaţie nu are caracter suspensiv, însă după admiterea în principiu se poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând fi impusă respectarea de către condamnat a unor obligaţii. Noul cod aduce modificări importante şi în privinţa revizuirii. Este reglementat un nou caz de revizuire: când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate (în mod corelativ eliminării posibilităţii suspendării cauzelor penale pe perioada desfăşurării procedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate). De altfel, aşa cum am mai arătat, acest caz a fost introdus, deja, în actualul Cod de procedură penală, prin Legea nr.177/2010. De asemenea, ca element de noutate, cererea de revizuire se va adresa instanţei care a judecat cauza în prima instanţă şi va trebui să cuprindă, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, indicarea cazului de revizuire, motivarea în fapt şi în drept, precum şi indicarea mijloacelor de probă propuse în dovedirea temeiniciei acesteia. În vederea evitării formulării unor cereri de revizuire în mod abuziv, noul cod prevede că, în situaţia respingerii în mod definitiv a unei cereri de revizuire, o nouă cerere nu va mai putea fi formulată pentru aceleaşi motive. Legea nr.135/2010 instituie o nouă cale extraordinară de atac, de retractare, în scopul asigurării compatibilităţii legislaţiei române cu standardele impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte un drept la redeschiderea procedurilor în cazurile în care judecata în lipsă nu este consecinţa renunţării voluntare din partea acuzatului la dreptul de a fi prezent în instanţă pentru a-şi face apărările. În acest sens, noul Cod de procedură penală al României prevede posibilitatea persoanei condamnate definitiv, care a fost judecată în lipsă, de a solicita redeschiderea procesului penal în termen de şase luni din ziua în care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa, dacă între timp nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Este considerată „persoană judecată în lipsă” inculpatul care, la judecată, nu a avut cunoştinţă de proces, sau care deşi a avut

~ 87 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Procedura redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate presupune o fază de verificare a admisibilităţii în principiu în care instanţa examinează dacă cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană ce avea dreptul conferit de lege, dacă au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, precum şi dacă motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv. În cazul admiterii în principiu a cererii, rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal. În vederea asigurării unei practici judiciare unitare, noul cod modifică recursul în interesul legii, care, în prezent, este reglementat în cadrul căilor extraordinare de atac, şi introduce un mecanism nou – sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. Reglementarea recursului în interesul legii este substanţial modificată prin:  extinderea sferei categoriilor de persoane care pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;  introducerea unei condiţii de admisibilitate, care presupune dovedirea că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii;  instituirea unor reglementări care detaliază procedura de soluţionare a recursului în interesul legii, referitoare la compunerea completului de judecată, la desemnarea judecătorilor raportori, la instituirea obligativităţii consultării jurisprudenţei şi a doctrinei relevante în cauză, la posibilitatea

solicitării opiniei unor specialişti în materie, la întocmirea raportului şi a proiectului soluţiei ce se propune a fi dată în recursul în interesul legii, la comunicarea în timp util a raportului către judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi la obligativitatea motivării deciziei într-un termen scurt, de 30 zile de la data pronunţării. Prin prevederile noului Cod de procedură penală se introduce o nouă instituţie - sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept. Se doreşte, prin această instituţie, să se asigure unificarea practicii judiciare, alături de recursul în interesul legii, şi să se creeze o jurisprudenţă previzibilă, care să conducă la scurtarea duratei procesului penal. Astfel, această procedură presupune solicitarea rezolvării de principiu a unei probleme de drept de care depinde soluţionarea unei cauze, problemă de drept care nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor. Potrivit art.475 din noul Cod de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei respective a fost dezlegată diferit în practica instanţelor, va putea solicita Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă prin care să dea rezolvare problemei de drept cu care a fost sesizată. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face din oficiu sau la cererea părţilor, după dezbateri contradictorii, prin încheiere, care nu este supusă nici unei căi de atac. Pentru asigurarea eficacităţii acestui nou mecanism, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, va avea caracter obligatoriu atât pentru instanţa ce a adresat solicitarea de dezlegare a problemei de drept, cât şi pentru toate celelalte instanţe.

Bibliografie: 1. Codul de procedură penală al României, adoptat în 1968, republicat în M.Of. nr.78/30 aprilie 1997 2. Codul de procedură penală al României, adoptat în 2010 (Legea nr.135/2010), publicat în M.Of. nr. 486/15 iulie 2010 3. Legea nr.177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în M.Of. nr.672/4 octombrie 2010 4. Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M.Of. nr.714/26 octombrie 2010 5. Expunerea de motive la proiectul Noului Cod de procedură penală român, www.just.ro 6. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997. ~ 88 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

REŢEAUA AVANSATĂ DE SPIONAJ CIBERNETIC ,,OCTOMBRIE ROŞU” - ATAC FĂRĂ PRECEDENT LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE Drd. Olguţa DOGARU olguta.dogaru@academiadepolitie Academia de Poliţie ,,Alexandru Ioan Cuza” „Attacks identified in recent years allow us to estimate that the cyber threat is one of the largest and fastest growing threats to the national security of Romania and its allies, so increasing cyber security should be a priority of the Romanian state „ Keywords: cyber espionage, virus, cyber crime, confidential, encrypted information. Compania Kaspersky Lab, specializată în produse pentru securitatea informatică, a dat publicităţii un nou raport de cercetare care identifică o foarte discretă campanie de spionaj vizând ţinte din domeniile diplomatic, guvernamental şi ştiinţific din mai multe ţări. O echipă de experţi a Kaspersky Lab a lansat o investigaţie în octombrie 2012, ca urmare a unei serii de atacuri împotriva unor servicii diplomatice la nivel internaţional. Pe parcursul investigaţiei a fost descoperită şi analizată o amplă reţea de spionaj cibernetic. Conform raportului de analiză al Kaspersky Lab, ,,Operaţiunea Octombrie Roşu, pe scurt ,,Rocra” - cu o arhitectură modulară proprie, constând în special în extensii maliţioase, module de furt de informaţii şi troieni -, a avut o activitate susţinută încă din anul 2007 şi este în continuare activă în ianuarie 2013”. Octombrie Roşu este parte a unor programe noi de spyware, expansive şi complexe, dar care nu urmăresc beneficiile financiare, ci informaţiile de natură politică, notează Der Spiegel. În spatele acestor programe se presupun a fi agenţiile guvernamentale de inteligenţă. Interesat de fenomen, grupul internaţional Kaspersky Lab, ce desfăşoară activităţi în peste 100 de ţări şi are peste 2300 de angajaţi, urmăreşte săşi mărească aria de expertiză în ceea ce priveşte această generaţie nouă de viruşi guvernamentali. Din ceea ce a identificat compania până acum, se pare că virusul îşi are rădăcinile în Rusia, în codul său fiind descoperite mai multe cuvinte din jargonul rusesc, cum ar fi „zakladka“ (în engleză: bug) şi „proga“ (program). Sergei Nikitin, de la compania Group-IB din Moscova, este de părere că mai mulţi oameni au lucrat la acest program, iar aceştia nu au fost în contact unii cu alţii. Concluzia lui se bazează pe faptul că stilul de programare a

modulelor individuale este inconsistent. Conform specialistului, cel mai probabil, oamenii au fost abordaţi de către o agenţie de inteligenţă pe forumurile dedicate hackerilor din Rusia. Analiza realizată de Kaspersky Lab a avut loc între 2 noiembrie 2012 şi 10 ianuarie 2013. În această perioadă s-au înregistrat peste 55.000 de conexiuni de la 250 de adrese IP infectate din 39 de ţări. Majoritatea adreselor IP infectate au fost identificate în Elveţia, urmată de Kazahstan şi Grecia. Kaspersky Lab a mai arătat că atacatorii au creat o platformă de atac multifuncţională, care include mai multe extensii şi fişiere maliţioase dezvoltate pentru a se adapta rapid la configuraţii diferite şi pentru a colecta informaţii din echipamentele infectate. ,,Platforma Rocra este unică şi nu a fost identificată de către Kaspersky Lab în niciuna dintre campaniile de spionaj cibernetic precedente”, a precizat sursa citată. Principalul scop al acestor module este furtul de informaţie criptată. Fişierele furate sunt cele care provin de la diverse sisteme de criptare, cum ar fi Acid Cryptofiler, cunoscut ca fiind utilizat de organizaţii din NATO, Uniunea Europeană, Parlamentul European şi Comisia Europeană cu începere din vara lui 2011, pentru protecţia informaţiilor secrete. Pe lângă atacarea computerelor tradiţionale, malware-ul este capabil să fure informaţii din dispozitive mobile, cum ar fi smartphone-urile (iPhone, Nokia şi Windows Mobile). Malware-ul este, de asemenea, capabil să fure informaţii de configurare de la echipamentele din reţea, cum ar fi routere şi switch-uri şi poate recupera fişiere şterse de pe dispozitivele USB. Informaţia furată din reţelele infectate a fost deseori folosită pentru a obţine acces la sisteme

~ 89 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

adiţionale. De exemplu, parolele de acces şi numele de utilizatori furate au fost compilate într-o listă specială şi utilizate de câte ori atacatorii aveau nevoie să ghicească parole de acces în alte locaţii. Din investigaţiile privind reţeaua avansată de spionaj cibernetic a rezultat că atacatorii s-au concentrat pe agenţii diplomatice şi guvernamentale din diferite ţări, precum şi pe institute de cercetare, companii energetice, inclusiv din domeniul energiei nucleare, companii comerciale şi din domeniul aerospaţial. Operaţiunea se folosea de viruşi creaţi de hackeri chinezi, care erau plantaţi în reţelele informatice spionate cu ajutorul unor programe create de hackeri ruşi. Astfel, acţiunile de spionaj prezentate au fost iniţiate pe un server aflat în Rusia, după care s-au extins în Germania. Din analiza malware a troianului plasat în sistemele informatice, a rezultat că acesta utilizează metode complexe de operare în calculatoarele infectate, în scopul protecţiei împotriva programelor antivirus, dar şi pentru asigurarea persistenţei prin mecanisme robuste de regenerare în cazul descoperirii şi devirusării. Campania vizează ,,reprezentanţe diplomatice, administraţii şi institute de cercetare ştiinţifică”, explică grupul Kaspersky Lab. Virusul era gândit astfel încât să acceseze şi să copieze fişiere care aveau cuvinte-cheie precum ,,preşedinte”, ,,guvern”, ,,buget”, ,,Uniunea Europeană” sau ,,Statele Unite”. Activă de aproximativ cinci ani, campania pare să se fi derulat cu precădere în ţări din Europa de Est, statele din zona fostei URSS, precum şi state din Asia Centrală. Cu toate acestea, victime ale campaniei au fost identificate şi în alte zone, precum Europa de Vest şi America de Nord. Principalul obiectiv al atacatorilor a fost acela de a colecta date şi documente secrete de la organizaţiile afectate, inclusiv informaţii de importanţă geopolitică, date de acces în reţelele securizate sau clasificate şi date din dispozitive mobile şi echipamente de reţea. Ca să controleze reţeaua de calculatoare infectate, atacatorii au creat peste 60 de domenii în diferite ţări, cu precădere în Germania şi Rusia. Şi România a fost vizată, dar specialiştii în securitate declară că nu au identificat clar un atac finanţat de un stat interesat. Este vorba însă de un grup bine organizat, care a dezvoltat zeci de softuri. Cu siguranţă nu e opera unor simpli infractori cibernetici - pentru că aceştia urmăresc de obicei obţinerea unui profit financiar. Este categoric vorba

despre spionaj cibernetic - în care atacatorii vizează doar documente şi modalităţi de obţinere a acestora, susţin experţii în securitate care au descoperit reţeaua, la 5 ani de la crearea ei. ,,Estimăm că au fost furaţi terabaiţi întregi de date secrete şi confidenţiale ale unor ambasade din întreaga lume - informaţii care pot fi folosite în scopuri geopolitice la nivel guvernamental. Nu am identificat clar un atac finanţat de un stat interesat. Este vorba însă de un grup bine organizat, care a dezvoltat zeci de soft-uri şi operatori de servere pentru a reuşi”, a declarat Vitaly Kamluk, expert în programe anti-virus, Kaspersky. Nu doar ţara noastră a fost ţinta atacului cibernetic, ci şi ale state din sud-est şi din fosta URSS, a anunţat compania Kaspersky Lab. Cele mai multe atacuri au fost depistate în Rusia, Kazahstan, Azerbaidjan, Belgia, India şi Afganistan. ,,Aceste atacuri devin din ce în ce mai ascunse şi trec ani până când victimele află că informaţiile lor au fost furate”, a explicat expertul român Costin Raiu, membru al echipei de cercetare Kaspersky. ,,Octombrie Roşu este fantastic“, consideră acesta: ,,atacatorii au scris aproximativ 1.000 de module diferite pentru a fura datele”. El, împreună cu alţi peste 30 de angajaţi distribuiţi în întreaga lume, se ocupă de testarea noilor ameninţări. Raiu a avut primul contact cu „Octombrie Roşu“ în octombrie 2012, când l-a primit de la un informator. După ce a primit pachetul, l-a instalat pe calculatoarele din laboratorul special de teste. Programul s-a activat singur, a cartografiat din interior toată reţeaua, a identificat toate dispozitivele conectate şi, în final, a stocat şi criptat informaţia. Virusul a alocat şi un număr fiecărui calculator-victimă. Octombrie Roşu a ajuns pe atât de multe computere printr-un procedeu denumit spear-phishing. Virusul a ajuns la câteva unităţi selectate dinainte, pentru a nu atrage atenţia şi s-a extins pe parcurs. „Totul este structurat ca o ceapă“, a mai spus Raiu. Virusul caută documente clasificate care sunt criptate cu un software denumit „Acid Cryptofiler“, folosit atât de U.E., cât şi de NATO. Pentru a le accesa, înregistrează, printr-un keylogger, ceea ce utilizatorul tastează. Apoi, împachetează toate datele şi le transmite la aproximativ 60 de servere de comandă, unele amplasate şi în Germania. Serverele comunică, la rândul lor, cu „navele mamă“ de unde informaţia ajunge la cei care o doresc.

~ 90 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Românul a stabilit un sistem prin care să cerceteze unde ajung toate aceste pachete şi a descoperit aproximativ 55.000 de computere infectate şi a obţinut acces la doar 6 dintre cele 60 de servere de comandă. „Cu alte cuvinte, am putut vedea doar 10% din reţea.“ În prezent, serverele se închid, dar nu pentru că ar fi închis şi proiectul, ci pentru că intră în hibernare. Igor Kotenko, profesor în IT la Universitatea din Sankt Petersburg, spune ca există portiţe lăsate deschise, chiar dacă virusul a fost şters, pentru a căpăta acces atunci când se va dori. Cea mai mare surpriză cu care a venit descoperirea lui Octombrie Roşu a fost, paradoxal, faptul că a trecut 5 ani nedescoperit. De ce nu au funcţionat soluţiile anti-virus ? Pentru că, potrivit lui Andreas Marx (director administrativ la AV-Test, Germania), Octombrie Roşu a infectat puţine calculatoare, în timp ce programele specializate de luptă cu ameninţările informatice se concentrează pe atacurile masive. Reacţia autorităţilor române nu a întârziat să apară, ca urmare, purtătorul de cuvânt al SRI, Sorin Sava, a declarat că atacul cibernetic Octombrie Roşu mediatizat de către firma Kaspersky a fost investigat de S.R.I. încă din 2011, iar acesta a vizat accesul la reţele informatice de interes naţional şi culegerea de ,,informaţii confidenţiale”, nu clasificate. Sava a precizat, pentru agenţia de presă Hotnews, că SRI a identificat activităţi derulate de entităţi cibernetice ostile care urmăresc obţinerea accesului la reţele informatice de interes naţional, culegerea de informaţii confidenţiale, informaţii de politică externă a României, resursele naturale, politica în Zona Mării Negre şi în domeniul economic. ,,Considerăm că acesta a fost cel mai puternic atac cibernetic la adresa României în ultimii 20 de ani. Estimăm că ameninţarea cibernetică reprezintă una dintre cele mai mari şi mai dinamice ameninţări la adresa securităţii naţionale a României”, a declarat reprezentantul S.R.I. De asemenea, SRI a informat prompt instituţiile vizate de acest atac la momentul desfăşurării lui, adică în 2011, şi a întreprins, în cooperare, măsuri de contracarare pentru restabilirea funcţionării normale a reţelelor respective. ,,Acest atac poate fi privit şi din perspectiva noastră de membri U.E. şi NATO. Observăm, din punct de vedere al S.R.I., că s-a schimbat fundamental lumea spionajului. Se acţionează asupra statelor cu tehnologii de ultimă generaţie şi în Cyber-Zone. Considerăm că este o turnură de moment asupra

modului de acţiune a reţelelor de spionaj în CyberSpaţiu”, a adăugat Sava. Reprezentantul instituţiei a precizat că S.R.I., în calitate de autoritate naţională în CyberIntelligence, acordă o atenţie prioritară acestui domeniu, în cooperare cu celelalte instituţii ale statului român şi cu partenerii externi, precum şi în parteneriat cu domeniul privat. Serviciul menţionează că, în conformitate cu atribuţiile sale legale privind identificarea activităţilor derulate de entităţi cibernetice ostile ce urmăresc obţinerea accesului la reţele informatice de interes naţional şi culegerea de informaţii confidenţiale, a informat ,,prompt” instituţiile vizate de acest atac cibernetic prin utilizarea unui troian, la momentul desfăşurării lui şi a întreprins în cooperare măsuri de contracarare pentru restabilirea funcţionării normale a reţelelor respective, informează realitatea.net. Potrivit S.R.I.: ,,Impactul atacului este determinat atât de faptul că agresorul cibernetic urmăreşte să exfiltreze date/documente privind politica statului şi deciziile luate la nivelul unor instituţii, cât şi de faptul că, prin sustragerea parolelor de acces şi autentificare, se poate obţine accesul la alte sisteme informatice. Potrivit Centrului Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Informatică (CERT-RO): ,,pe baza informaţiilor tehnice furnizate la sfârşitul anului 2012, de către compania de securitate Kaspersky Lab s-au identificat, până în prezent 4 adrese IP în România, care au fost victime ale atacului cibernetic Octombrie Roşu. Au fost atacate instituţii guvernamentale şi ambasade dar identitatea acestora nu a fost făcută publică. Agresorul cibernetic urmăreşte să intre în posesia unor documente privind politica statului şi deciziile luate la nivelul unor instituţii, susţine SRI. Prin sustragerea parolelor de acces şi autentificare, se urmăreşte inclusiv accesul la sisteme informatice alternative care conţin informaţii secretizate. ,,Sunt patru IP-uri în România. Investigaţia este încă în desfăşurare. În momentul în care am identificat aceste patru victime, am luat toate măsurile necesare pentru reducerea efectelor atacurilor”, a declarat Dan Tofan, director tehnic la Centrul Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică. Este vorba despre agenţii guvernamentale şi ambasade acreditate din Bucureşti. În afara anchetei Centrului Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică, instituţiile vizate derulează propriile investigaţii.

~ 91 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Grav este că în spatele celor patru IP-uri atacate de hackeri se ascund zeci de mii de calculatoare. Toate informaţiile stocate în ele au fost compromise. Urmăresc atât obţinerea accesului la reţele informatice de interes naţional, culegerea de informaţii confidenţiale, cât şi elemente legate de politica externă a României, de resursele noastre naturale, de politicile din Marea Neagră, inclusiv în zona economică. Conform CERT – RO (autoritatea de control şi intervenţie în domeniul securităţii cibernetice în România): ,,în noaptea de 27/28 noiembrie 2012 a avut loc un atac asupra server-ului de Administrare Domenii.ro, fiind modificate nameserver-ele a 11 domenii larg utilizate, printre care: google.ro, yahoo.ro, hotmail.ro, paypal.ro, kaspersky.ro, acestea fiind redirectate către o pagina web încărcată de atacatori pe un server din Olanda. Autoritatea susţine că a oferit sprijin către ICI, institutul care gestionează serviciul RoTLD, ,,în identificarea cauzelor incidentului de securitate, în determinarea impactului precum şi în stabilirea măsurilor de securitate ce trebuiesc implementate pentru prevenirea unor astfel de incidente pe viitor”. Cu o asemenea diversitate de informaţii e greu de intuit din ce zonă anume veneau atacatorii. Pot fi civili, dornici să strângă informaţii preţioase ca să le vândă mai departe, dar nu este exclus să avem de-a face şi cu terorişti care vizează spaţiul occidental, având în vedere că mare parte din ţările atacate sunt membre NATO şi UE, dotate cu tehnologii de ultimă generaţie. Anchetatorii nu exclud nici varianta unor servicii de spionaj, aparţinând unor guverne străine. ,,În general aceste informaţii pot oferi avantaje de natură geopolitică atacatorilor. Sunt greu de identificat, este vorba despre câteva mii de module pe care le-am analizat, o cantitate uriaşă de informaţii, în sine operaţiunea Octombrie Roşu este foarte sofisticată comparativ cu alte operaţiuni similare”, a declarat Costin Raiu, director de cercetare la Kaspersky. În acest sens, operaţiunile derulate de SRI indică faptul că agresorul dispune de resursele necesare pentru valorificarea cu operativitate a informaţiilor exfiltrate şi preluarea iniţiativei pentru lansarea unor noi atacuri cibernetice asupra altor instituţii, se arată în comunicat. SRI informează că, având în vedere faptul că activitatea agresorului cibernetic aduce atingere securităţii naţionale a României, continuă să întreprindă măsuri active, inclusiv pentru localizarea şi identificarea acestuia.

,,Atacurile identificate în ultimii ani ne permit să estimăm că ameninţarea cibernetică reprezintă una dintre cele mai mari şi mai dinamice ameninţări la adresa securităţii naţionale a României şi aliaţilor săi, astfel încât creşterea nivelului securităţii cibernetice trebuie să constituie o prioritate a statului român”, se mai arată în comunicatul SRI. ,,Securitatea cibernetică reprezintă o dimensiune a securităţii naţionale, iar această zonă revine SRI şi noi avem o colaborare în acest sens cu celelalte instituţii ale statului, dar şi cu mediul privat, fiind vorba de firme, universităţi”, a mai spus Sava. Informaţii din toate domeniile vizate atacului au ajuns pe mâinile hackerilor, într-un mod care i-a făcut pe specialiştii de la S.R.I. să înţeleagă că războiul cibernetic are de acum o nouă faţă. Atacul cibernetic a fost privit de la început ca o ameninţare la securitatea naţională, dar astăzi S.R.I. a precizat că au fost vizate atât instituţii guvernamentale, cât şi firme private, printre care şi bănci. Sute de instituţii din 67 de ţări sunt spionate de ani de zile. Până acum, însă, niciun guvern nu a făcut publice numele acestora. Revista Foreign Policy a relatat, în numărul din ianuarie, că acest nou val de spionaj cibernetic reprezintă, probabil, o nouă etapă în evoluţia pieţei negre a atacurilor cibernetice. Potrivit publicaţiei, autorii atacului colectau ,,informaţii de natură să intereseze serviciile secrete”, putând fi vorba de ,,servicii secrete private”. Octombrie Roşu este probabil una din cele mai sofisticate operaţiuni de spionaj cibernetic din ultimul timp, efectuate de un grup de persoane. În cadrul Conferinţei Digital Life Design (DLD), desfăşurată în Germania în perioada 20-22 ianuarie 2013, Eugene Kaspersky, cofondatorul companiei de programe de securitate Kaspersky Lab şi şeful departamentului de cercetare F-Secure, Mikko Hypponen, au analizat viitorul războiului cibernetic şi implicaţiile operaţiunii Octombrie Roşu. Ambii specialişti în domeniul securităţii informatice presupun că atacul a fost unul finanţat de stat, având în vedere mai ales faptul că a implicat spionajul prin metode tradiţionale pentru a ţinti anumite ambasade, agenţii ale Uniunii Europene şi centre de cercetare nucleară şi spaţială din toată lumea. Originea atacului rămâne însă un mister, în special din cauza numărului mare de site-uri atacate - dintr-o multitudine de ţări. Din acest motiv, Rusia nu poate fi unul dintre suspecţii din

~ 92 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

spatele atacurilor, a estimat Kaspersky. Un alt argument este şi faptul că „Octombrie Roşu” a avut pe lista site-urilor atacate şi unele din Rusia. Atacurile ar putea veni din Israel sau din partea unui grup de „hacktivişti”, a speculat Kaspersky. Un alt scenariu posibil este şi că serviciile secrete ale ţărilor-victimă au fost clientela aceluiaşi grup de hackeri. Spionajul nu reprezintă, în opinia lui Mikko Hypponen, război declarat. „Războiul reprezintă altceva, când începi să foloseşti malware, viruşi

pentru a ne ataca infrastructura critică”. Ceea ce vedem în prezent constituie primele etape ale cursei pentru înarmarea cibernetică, a estimat acesta. ,,Viitorul război major dintre ţările în curs de dezvoltare va include, cu siguranţă, unele forme de război cibernetic. Acesta poate ţinti sistemele de electricitate sau pe cele de apărare, înainte de lansarea unui atac convenţional. Nu va fi un război cibernetic «curat»„, a spus Hypponen.

Bibliografie: 1. Emil Străinu, Emil Stan – Războiul informatic - Infowar: războiul epocii informaţionale, Ed. Triumf, 2009 2. techweekeurope.co.uk 3. www.adevărul.ro 4. www.cert-ro.eu 5. www.gandul.ro 6. www.hotnews.ro 7. www.kaspersky.ro 8. www.Securelist.com 9. www.sri.ro/ghid-de-autoprotectie

~ 93 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

MIGRAŢIA NEREGULATĂ. CAUZE. EFECTE. MODALITĂŢI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE Lect. Univ. dr. Iuliana JIDOVU [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Following a detailed analysis of irregular migration, we can conclude that this phenomenon is mainly conditioned by the severely poor situation in the countries of origin; it is also the consequence of social, political and ethnic problems. The countries of destinations are not able to control the borders in their entirety, the social systems are overpowered and crime rates rise dramatically. Key words: irregular migration, causes and motives for migration, legal, illegal, seeking asylum, combating crime. 1. Aspecte generale privind fenomenul migraţiei Omul reprezintă forma de viaţă cea mai avansată şi cu mobilitatea cea mai mare, raportat la restul vieţuitoarelor. În decursul timpului au apărut conexiuni între structura şi mişcarea naturală a populaţiei, precum şi între acestea şi mobilitatea spaţială. Existenţa unor anumite legături între fenomenele populaţiei se datorează atât influenţelor reciproce interne de ordin demografic, cât şi, în special, acţiunii factorilor sociali şi economici specifici unui anumit loc şi moment. Progresul realizat la nivelul statelor dezvoltate şi al organismelor internaţionale specializate în organizarea şi dezvoltarea statisticii demografice moderne a permis aprofundarea studiului fenomenului mişcărilor de populaţie. Actualmente, explicarea fenomenelor socio-economice nu poate să nu ţină seama de modificările pe care progresul tehnic 1 îl produce asupra structurii şi mobilităţii populaţiei . Istoria a evidenţiat că în perioada timpurie a celor două milenii de creştinism au avut loc multiple deplasări ale unor populaţii, chiar daca uneori au fost relativ reduse numeric. Migraţia unor populaţii, pe care literatura de specialitate le defineşte ca „invazii barbare”, petrecute în perioada decăderii Imperiului Roman reprezintă deplasarea unor popoare puţin numeroase, aproape toate de origine germanică, spre unele regiuni vesteuropene, pe atunci mai bogate şi mai civilizate şi, totodată, beneficiind de o climă mai blândă. Aceste deplasări ale populaţiilor au ridicat, 2 printre altele, şi problema convieţuirii interetnice , 1

Alexandru Pescaru, Populaţie şi economie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.20-93; Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, art 6: „prin eliminarea barierelor dintre persoanele aparţinând grupurilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase se încurajează organizaţiile şi mişcările interculturale, care caută să promoveze respectul şi înţelegerea reciprocă şi să integreze aceste persoane în societate, în condiţiile păstrării identităţii lor”; 2

atunci când există deosebiri somatice, religioase, lingvistice şi culturale. Ca un paradox, chiar la sfârşitul celui de-al doilea mileniu se manifestă pe o scară întinsă tendinţele regional etnice, minorităţile etnico-lingvistice făcând eforturi de a3 şi apăra la maximum propria lor identitate . Trăsătura caracteristică a migraţiei, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, o reprezintă exodul forţei de muncă spre zone atractive din punct de vedere economic. Între a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primul război mondial au emigrat spre America de Nord aproape 40 de milioane de persoane, cei mai mulţi dintre ei venind din Marea Britanie şi Germania. Criza economică din 1929 a constituit, de asemenea, ocazia unor deplasări ale populaţiei; mişcarea treptat a devenit lenta s-a încetinit fără să înceteze, iar spre sfârşitul anilor 1930 a cunoscut o direcţie nouă. Această „reorientare” a curentului migrator a atins, practic, toate ţările tradiţionale de emigraţie şi s-a efectuat într-o perioadă de timp relativ scurtă şi perfect stabilă. Mai mult, ea a înregistrat o sporire şi pe ţări care până atunci erau puţin afectate de acest fenomen, ceea ce a dus la o transformare profundă a naturii problemei. În acest context, asistăm la dezvoltarea chiar a unei imigraţii străine în ţări care rămân, în principal, ţări de emigraţie. În cazul migraţiei permanente, legăturile între emigrant şi ţara sa natală sunt, practic, rupte ori reduse la minim, cel puţin în termeni economici. Spre deosebire de migraţiile anterioare, „permanente”, care au avut loc din Europa în S.U.A. în secolul al XIX-lea sau de „coloniştii” (care au ajuns în Australia sau în alte zone ale lumii), în 3 Luigi Preti, Imigraţia în Europa, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.9-17;

~ 94 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

prezent cel care, temporar, migrează, ştie că se va întoarce în ţara sa de origine după o anumită perioadă de timp. Din acest motiv el nu-şi aduce membrii familiei pentru a locui în ţara în care a emigrat. Această trăsătură caracteristică ultimelor decenii a dat o nouă dimensiune implicaţiilor economice şi social-politice ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă pentru ţările de origine. În ultimii ani, s-a constatat în România plecarea în masă a medicilor, lucru care afectează în primul rând populaţia care este privată de serviciile medicale la care are dreptul, dar să nu uităm statul, care, prin capitalul investit, pierde pe o lungă perioadă de timp. Capitalul uman pe care-l reprezintă specialistul şi cheltuielile făcute de ţara sa de origine pentru sănătate, nivel de trai, educaţie şi pregătire, chiar specializare profesională până la data emigrării pot fi considerate ca o pierdere totală pentru ţară. Decizia unei persoane de a emigra temporar sau permanent poate fi considerată rezultatul4 strădaniilor de a soluţiona probleme sociale, financiare, profesionale sau personale. Migraţia influenţează mişcarea naturală atât a populaţiilor5 către care se deplasează, cât şi a celor de la care provine. Fenomenul economicodemografic6 al migraţiei internaţionale a populaţiei se înscrie printre fenomenele economiei mondiale, fiind un rezultat al acţiunii legilor economice, în general, şi al legilor populaţiei, în special. Aceste legi acţionează în acelaşi mod pentru toate ţările sau grupurile de populaţie care migrează dintr-o zonă a lumii în alta sau dintr-o ţară în alta, în diferite perioade de timp, modificându-se numai caracteristicile şi formele de manifestare; acestea evoluează şi cunosc diverse tendinţe odată cu evoluţia economiei mondiale, în general, ori a diferitelor zone şi ţări în funcţie de condiţiile concrete, economice şi sociale, precum şi de natura orânduirii lor. Termenul de „migraţie”, după cum se ştie, vine din latinescul „migrare”, care la rândul său, are rădăcina în sanscrită „mej”, însemnând „schimbare”, care poate fi pozitivă sau negativă. Migraţia este un termen care descrie procesul de mişcare a populaţiei în interiorul graniţelor unui 4

Luigi Preti, Imigraţia în Europa, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p. 35; Rotariu, Traian, Migraţie, în „Dicţionar de sociologie”, coord.: Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, pp. 351-353; 6 Eurostat – Europäische Kommission – Europäische Regional- und Städtestatistik, Leitfaden, 2008; 5

stat sau peste frontiere. Factorul timp este de asemenea implicat şi trebuie luat în considerare atunci când se face referire la definirea migraţiei. Când termenul este folosit singur se presupune că „migraţia” are loc pentru un timp mai lung, dacă nu este vorba chiar de stabilirea permanentă într-o altă ţară sau regiune, ceea ce exclude călătoria pentru afaceri sau vacanţă ori altă călătorie pe termen scurt. Până de curând, „migraţia” era asociată cu migraţia economică sau migraţia voluntară; treptat, termenul a căpătat şi alte conotaţii, ajungând să fie definit ca „orice deplasare conştientă şi voluntară a persoanelor dintr-o regiune sau ţară către alta, dictată de diferite motive şi pentru motivul serviciului”7. Termenul de „migraţie” poate fi definit şi în legătură cu direcţia în care persoana se mişcă, înspre sau dinspre o ţară. Termenul folosit pentru a descrie mişcarea de plecare dintr-o ţară cu scopul de a se stabili în altă ţară este „emigraţie”. Invers, atunci când mişcarea este făcută cu scopul de a intra într-o ţară, se foloseşte termenul „imigraţie”. Ambii termeni se referă la schimbări pe termen lung: respectiv, mişcarea este făcută pentru stabilire sau rezidenţă permanentă în noua ţară. 2. Clasificarea migraţiei În raport cu teritoriul pe care are loc migraţia o primă clasificare apare între migraţia internaţională şi migraţia internă. Migraţia internaţională se referă la mişcarea persoanelor care pleacă din ţara lor de origine sau din ţara unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă ţară. În acest caz este trecută frontiera. Migraţia internă are loc în interiorul unui stat, cum este, de exemplu, migraţia rurală către mediul urban. În funcţie de respectarea cerinţelor legale, migraţia internaţională, se divide în migraţie legală şi ilegală. Migraţia ilegală, deşi nu este nouă, este în creştere şi se află cu prioritate pe agendele naţionale şi internaţionale. Un autor sublinia că nu există încă o definiţie clară sau universal acceptată a migraţiei ilegale. Un motiv important pentru acest lucru este acela că neregularitatea sau ilegalitatea mişcărilor migratoare poate fi văzută din diferite unghiuri”8. În opinia acestui autor, migraţia ilegală, ca fenomen în sine, din perspectiva ţărilor de 7

Felipe Vasguez Mateo, Introduccion al derecho migratorio, Madrid, 1976, p.14; 8 Ghosh B., Huddled Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration, International Organization for Migration, Martinus Nijhoff, 1998, p.1;

~ 95 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

destinaţie este considerată ca fiind intrarea, şederea sau munca ilegală într-o ţară; migrantul nu are autorizarea necesară sau documentele necesare în conformitate cu reglementările privind intrarea, şederea şi/sau munca în ţara respectivă. Oricum, ilegalitatea în mişcările migratorii poate apărea şi în ţara de provenienţă, spre exemplu, atunci când o persoană traversează frontiera fără a avea un paşaport sau document de călătorie valid, ori nu îndeplineşte cerinţele de a părăsi ţara respectivă. Ca atare, migraţia ilegală este un termen larg şi flexibil, adesea folosit fără precizie, însă, în general, înţeles să acopere acele deplasări care „au loc în afara cadrului normativ juridic din ţările de plecare, 9 tranzit şi primire” . Dimpotrivă, termenul de „migraţiune legală” se referă la migraţia care are loc în conformitate cu legislaţia ţărilor în cauză. Fluxurile migratorii au caracteristici diferite, în funcţie de condiţiile care determină apariţia acestora, de amploarea lor, de capabilităţile statului de destinaţie de a gestiona fenomenul migraţionist şi de profilul migranţilor. Experienţa acumulată în domeniu ne arată faptul că orice flux migraţionist de amploare are în compunere cele două forme de realizare a migraţiei: legală şi ilegală. Dacă ne referim la migraţia ilegală, constatam că aceasta poate fi accidentală sau organizată. În general, migraţia ilegală accidentală este mai uşor de controlat, datorită faptului că migranţii nu dispun de „protecţia” unor organizaţii criminale şi nu au suficiente cunoştinţe pentru a masca activităţile ilicite şi, pe cale de consecinţă, sunt mai uşor de depistat de către forţele însărcinate cu aplicarea legii. În funcţie de voinţa migraţioniştilor, migraţia este voluntară atunci când persoanele implicate se deplasează din propria iniţiativă. Migraţia este forţată atunci când deplasarea persoanelor are loc ca urmare a unor evenimente deosebite, cum ar fi calamităţi naturale, război, conflicte interne, persecuţie din partea reprezentanţilor guvernului etc. Migraţia forţată presupune intervenţia unei forţe exterioare voinţei persoanelor implicate şi care determină deplasarea persoanelor. Există migraţie forţată şi atunci când, prin înşelăciune, prin inducere în eroare o persoană sau un grup de persoane sunt atrase şi determinate să se deplaseze în alte ţări (de pildă, sub pretextul unor locuri de muncă, multe femei sunt obligate să se prostitueze în străinătate). 9

Idem p.9;

Raportat la numărul persoanelor implicate în acelaşi timp în fenomenul migraţionist, deplasarea poate fi individuală atunci când se are în vedere mişcarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de fiecare persoană în parte şi, totodată, alegerea căilor şi mijloacelor de migrare, de regulă întinzându-se pe perioade lungi de timp. Migraţia10 în masă sau colectivă presupune mişcarea concertată a unui număr mare de persoane, chiar colectivităţi întregi, fiind generată, de regulă, de calamităţi naturale, război sau conflicte interne deosebit de violente. În timp ce migraţia individuală presupune deplasarea voluntară a persoanelor pe distanţe mari, de regulă prin trecerea mai multor frontiere până la locul de destinaţie, migraţia în masă are loc, de regulă, prin deplasarea până la locul cel mai apropiat care oferă protecţie împotriva cauzelor care au determinat-o. În funcţie de timpul cât migrantul rămâne în ţara de destinaţie, migraţia poate fi permanentă sau temporară. Atunci când migrantul se stabileşte definitiv în ţara de destinaţie, uneori dobândind şi cetăţenia acestui stat, ne aflăm în prezenţa unei migraţii permanente. Când migrantul se află în ţara de destinaţie pentru o perioadă de timp (pe perioada unui conflict intern, pe perioada unui contract de muncă etc.), după care se întoarce în ţara de origine, ne aflăm în prezenţa unei migraţii temporare. În funcţie de durata deplasării, migraţia internaţională poate fi pe termen lung, atunci când migranţii rămân pe noul loc pentru totdeauna sau pentru o perioadă mai mare de timp (de câţiva ani) ori temporară, făcută cu scopul găsirii de lucru, cu tendinţa de a se întoarce în ţara de origine nu mai târziu de 1-2 ani sau sezonieră, în care migranţii sunt navetişti, făcând deplasări zilnice spre locurile de muncă. În ceea ce priveşte conceptul de returnare, prin acesta se înţelege procesul de întoarcere a migranţilor în ţara sau regiunea de origine. Returnarea poate fi benevolă, în situaţiile în care persoanele în cauză se întorc din propria iniţiativă în regiunea de origine, sau forţată atunci, când migrantul este obligat de autorităţile ţării de destinaţie sau de tranzit să se întoarcă. Returnarea are loc, de regulă, după încetarea cauzelor care au determinat deplasarea persoanelor (încetarea războiului sau conflictului intern, înlocuirea 10 S. Peers, Atenţie la diferenţe. Implementarea ineficientă a măsurilor de azil ale Uniunii Europene de către statele membre, London, Asociaţia juriştilor în dreptul imigrării şi consiliul refugiaţilor, 1998, p. 55-87;

~ 96 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

urmărilor calamităţilor naturale, schimbarea guvernelor care folosesc practici discriminatorii etc.). Prin termenul de „migraţie internaţională a forţei de muncă” se înţelege, în general, deplasarea persoanelor individual, în familie sau în grup în afara graniţelor naţionale, în speranţa unor condiţii de trai mai bune. Ea constituie o mişcare, o schimbare simultană în spaţiul fizic şi sociocultural, care implică nu numai deplasarea dintr-o comunitate în alta, ci presupune şi distrugerea ataşamentelor structurale din zona de plecare, reorganizarea sistemului naţional la destinaţie şi asimilare culturală a mediului de primire. Urmează procesul de integrare care implică antrenarea tuturor factorilor responsabili. Acest tip de migraţie poate fi impulsionat de 11 motive de ordin personal ca şi de evenimente politice sau religioase. După aria geografică, migraţiile pot fi intercontinentale (între ţări din diverse continente), spre exemplu migraţia din ţările Europei şi din cele asiatice în S.U.A., respectiv din India în Anglia sau Canada sau din ţările din nordul Africii în Europa Occidentală etc., şi intracontinentale (între ţările aceluiaşi continent), cum este cazul migraţiei dintre ţările din Europa. După gradul de calificare a forţei de muncă, 12 migraţia internaţională cuprinde forţa de muncă fără o calificare specială şi care formează masa covârşitoare a curentelor migratoare pe glob şi migraţia personalului calificat, atât cu pregătire medie, cât şi mai ales cel cu studii superioare. Din punct de vedere al cadrului juridic, migraţia internaţională a forţei de muncă poate să se înfăţişeze ca o migraţie necontrolată sau o migraţie controlată, aşa cum este cazul migraţiei internaţionale în cadrul C.E.E., unde este vorba, conform Tratatului de la Roma, de o liberă circulaţie a forţei de muncă, migraţia în cadrul pieţei nordice a forţei de muncă, precum şi migraţia care are loc între diferitele state pe baza unor acorduri sau pe bază de convenţii. Prin urmare, migraţia controlată are ca bază un cadru juridic bine controlat. În cadrul migraţiei internaţionale întâlnim două procese strâns legate între ele: emigraţia (a) şi imigraţia (b). 11

J.Burnham şi M.Maor, Convergând sistemele administrative: recrutare şi instruire în statele membre ale Uniunii Europene (1995) 2 Journal of European Public Policy, p. 185; 12 Florian Coman- Drept comunitar european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 71;

a) Emigraţia reprezintă deplasarea populaţiei între reşedinţă (ţara de origine) şi locul de muncă (ţara de primire). Prima ţară este presupusă a avea un grad relativ mai redus de dezvoltare economică, o pondere mai ridicată a tineretului şi, în general, a populaţiei disponibile datorită unei lungi perioade de natalitate ridicată. De asemenea, în aceste ţări posibilităţile de utilizare pe plan naţional a forţei de muncă disponibile sunt mai reduse; la fel de reduse sunt şi eforturile de investiţii în unele sectoare economice şi, deci, a creării de noi locuri de muncă. b) Imigraţia este primirea populaţiei deplasate în ţara de destinaţie, temporar sau definitiv. Ţara de primire, numită şi ţara de imigraţie, se caracterizează din punct de vedere economic prin următoarele elemente: grad relativ mai mare de dezvoltare economică; cereri mai mari de forţă de muncă în comparaţie cu disponibilităţile naţionale; ponderea mai redusă a tineretului şi a populaţiei apte de muncă în totalul populaţiei. În contextul deosebit de complex al migrării forţei de muncă din zilele noastre se observă două fenomene noi: migraţia extrem de rapidă a specialiştilor cu înaltă calificare, atât din ţările dezvoltate, cât şi din ţările în curs de dezvoltare, ca urmare a şomajului, a prigoanei politice, a convingerilor religioase sau a efectelor progresului tehnic contemporan faţă de factorul uman cu toate consecinţele ce decurg de aici. În principal, problemele economice sunt cele care îi mobilizează pe oameni în căutarea soluţiei salvatoare. Europa a devenit continentul de destinaţie; în ultimele decenii „bătrânul continent” s-a transformat din continent al emigranţilor în continent al imigranţilor13. La frontierele externe presiunea pătrunderii în Europa a crescut dramatic, lucru care determină consecinţe ale unei integrări defectuoase a imigranţilor. Cooperarea interstatală în domeniul politicii privind migraţia şi integrarea este una dintre condiţiile prevăzute în Tratatul de la Amsterdam 1999. Concepţia coerentă în politica de migraţie şi integrare a statelor semnatare al tratatului mai sus menţionat se reflectă în rezolvarea paşnică a problemelor inerente. 3. Migraţia neregulată ca şi concept Ca şi noţiune „migraţia neregulată” este des întâlnită în lucrări/dizertaţii ştiinţifice internaţionale; nu trebuiesc neglijate nici reglementările europene, 13

Rita Süssmuth, Ulrich Kober, Migration und Integration gestalten,Verlag Bertelsmann Stiftung, S. 9;

~ 97 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

în care acest fenomen este denumit „şedere ilegală” sau „ocupaţie ilegală”, ca noţiune juridică şi ca sintagmă lingvistică oficială.14 După cum am văzut nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte cuprinsul noţiunii de migraţie ilegală. Astfel, pe de o parte, în acest concept sunt incluse toate categoriile de migraţie care nu respectă cadrul juridic normativ din ţara de origine, de tranzit şi de destinaţie (pe care le asociază cu infracţionalitatea - criminalitatea) , în timp ce, pe de altă parte, se face o distincţie netă între acest fel de migraţie şi cea neregulată15. Organizaţiile pentru drepturile omului şi cele pentru refugiaţi consideră denumirea (migraţie ilegală) ca o stigmatizare nepermisă, argumentând că migranţii nu sunt infractori stricto senso, ci ei săvârşesc abateri de la dreptul la imigraţie, rezidenţă şi muncă al statului respectiv. Comisia Mondială privind Migraţia Internaţională indică faptul că circa 200 de milioane de migranţi nu au un domiciliu stabil. Organizaţiile nonguvernamentale preferă noţiunea de „migranţi fără documente”, deoarece ea ţinteşte asupra chestiunii esenţiale a lor, anume faptul că ei nu posedă documente de identitate sau permise de muncă ori de şedere. Noţiunea nu este suficient de clară fiindcă ea se foloseşte atât pentru indivizi care nu sunt înregistraţi de autorităţi cât şi pentru cei ce nu posedă acte personale. Pe de altă parte, nu toţi migranţii iregulari se află într-o astfel de situaţie, mulţi având un permis de şedere, cu toate că lucrează ilegal. Abaterea lor constă în lipsa permisului de muncă. Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică vorbeşte despre „migraţia nepermisă” („migraţia neautorizată”)16. Dar nici această denumire nu este pe măsura situaţiei, deoarece, în practică, se întrepătrund forme diferite ale imigraţiei ilegale, ale şederii şi ale primirii de lucru. Cele mai multe organizaţii internaţionale folosesc noţiunea „migraţie iregulară”, deoarece e privită ca fiind mai puţin discriminatorie, suficient de neutră şi cuprinzătoare. Comisia Mondială pentru Migraţie Internaţională, o secţie a ONU stabilită în 2003 cu sediul la Geneva, argumentează

acest lucru: „Noţiunea „migraţie iregulară” se foloseşte pentru a descrie o serie de fenomene diferite. Ea se referă la persoane care pleacă ilegal intr-o ţară străină sau care se stabilesc acolo. Acestora li se adaugă migranţii care tranzitează ilegal o ţară sau care rămân acolo ilegal, persoane care au fost transportate ilegal peste o frontieră internaţională, victime ale traficanţilor de persoane, solicitanţi de azil cărora li s-a respins cererea şi care nu-şi îndeplinesc datoria de a părăsi ţara, precum şi persoane care eludează legea prin căsătorii formale.”17 Iregularitatea este o noţiune ce depinde de contextul politico-juridic. Deoarece ea se defineşte după regulile juridice, poate fi depistată mai rapid în acele state în care convieţuirea, economia şi funcţiile instituţionale sunt bine fixate prin norme juridice (statele industrializate) decât în statele mai slab dezvoltate economic. Populaţia şi guvernul statelor cu o piaţă a muncii bine organizată au tendinţa de a considera migranţii şi lucrătorii iregulari drept o povară socială comparativ cu statele în curs de dezvoltare. Acţiunea guvernului împotriva migranţilor iregulari este privită ca o consecinţă şi ca atare şi interesele naţionale diferă, impulsionând sau frânând evident strategiile comune18 în reducerea migraţiei iregulare. În principiu, iregularitatea nu este o situaţie de durată, ci o etapă. Mulţi migranţi iregulari au fost până la un anumit moment migranţi regulari şi imigranţi iregulari pot deveni printr-o acţiune de reglementare juridică a statului pe teritoriul căruia se află, migranţi regulari. Ca atare, conceptul poate fi bine înţeles în raport cu perioada în care se constată o migraţie neregulată. 4. Formele şi cauzele neregularităţii migraţiei Referitor la formele migraţiei iregulare se diferenţiază între intrare, şedere şi muncă. Pentru politica operativă, se face o diferenţă dacă migranţii iregulari au intrat legal în ţară, cu o viză valabilă şi apoi au rămas ilegal după expirarea vizei sau dacă pătrunderea a fost ilegală. La modul general, cauzele19 migraţiei neregulate sunt:  statele nu au un control ferm asupra frontierelor;

14

Dusch, Sabine, Le trafic d’êtres humains, Ed. PUF, Paris, 2002. „Persoanele care migrează neregulat se folosesc parţial de serviciile ilegale ale traficanţilor de persoane, care contrar voinţei lor, îi dirijează într-o altă zonă”; 15 Gustav Lebhart, Internationale Migration. Hypothesen, Perspektiven und Theorien, in: Demographie aktuell (Humboldt-Universität zu Berlin), (2002) 19; 16 OECD, International Migration Outlook. Annual Report. 2007 Edition, Paris 2007;

17

Weltkommission für Internationale Migration, Migration in einer interdependenten Welt, 2005, S. 49; focus-migration.hwwi.de: Focus Migration – Irreguläre Migration in Europa – Zweifel an der Wirksamkeit der Bekämpfungsstrategien; 19 www.migration-info.de „Bevölkerung ohne eigene Migrationserfahrung” in: Migration und Bevölkerung“ Ausgabe 10/2008 als Beispiel für eine Begriffsdiskussion. 18

~ 98 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 sistemele sociale din diferite ţări sunt suprasolicitate de situaţii neconforme cu legislaţia în vigoare;  cei care oferă de lucru sunt sufocaţi de mâna de lucru din afară;  infracţionalitatea crescută. Diferenţa între migranţi şi refugiaţi se bazează pe faptul că migranţii îşi părăsesc patria benevol sau din motive economice, în timp ce refugiaţii sunt obligaţi la aceasta datorită urmăririi politice. Datorită nevoii speciale de protecţie, refugiaţii beneficiază din 1951 de protecţia Convenţiei de la Geneva privind Refugiaţii. De asemenea, ONU asigură asistenţa prin Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi. Nucleul regimului internaţional privind refugiaţii este aşa numita ofertă non-refoulement: statele semnatare ale convenţiei nu sunt obligate să ofere azil unui refugiat, ele nu pot însă să-l returneze într-un stat în care acesta este urmărit. Pentru migranţi dimpotrivă nu există un regim internaţional comparabil. Cum procedează statele cu ei, rămâne în seama acestora (în cadrul unor prevederi generale privind drepturile omului). Această diferenţiere între refugiaţi şi migranţi a determinat după cel de-al doilea război mondial politica statelor faţă de imigranţi. În vremea războiului rece s-a făcut mai uşor departajarea. De câteva decenii se observă însa în întreaga lume o creştere a migraţiilor mixte şi diferenţierea între migranţi şi refugiaţi e din ce în ce mai greu de făcut de către state deoarece în mod frecvent migranţii îşi părăsesc patria nu benevol ci siliţi de situaţia economică. Refugiaţii20 sunt mai rar urmăriţi politic, conform Convenţiei de la Geneva ei se refugiază din fata violenţei generale sau datorită distrugerii rezervelor lor economice. Această tendinţă duce la situaţia ca din ce în ce mai puţini refugiaţi să se afle sub protecţia Convenţiei. Diferenţierea între aceste categorii devine şi mai dificilă (întrucât) încât ele folosesc reţele asemănătoare, refugiaţii cerând ajutorul celor care transportă clandestin peste graniţă pentru a trece obstacolele (gardurile) ridicate de state la frontieră în faţa invaziei şi pentru a eluda procedurile de azil. 20 Convenţia de la Geneva adoptată la 28 iulie 1951 de Conferinţa plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite asupra statutului refugiaţilor şi apatrizilor, convocată de Adunarea generală la 14 decembrie 1950. Intrată în vigoare la 22 aprilie 1954, conform dispoziţiilor art. 43. România a ratificat Convenţia la 4 iulie 1991 prin Legea nr. 46, publicată în „Monitorul Oficial al României“, partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991.

5. Tendinţe globale si regionale ale migraţiei neregulate Datele şi statisticile dezvăluie tendinţe generale ale migraţiei neregulate: creşterea numărului imigranţilor iregulari în întreaga lume cu rate ce se situează peste cele ale migraţiei regulate. Situaţia datelor privind volumul şi tendinţele migraţiei neregulate este insuficientă. Multe state publică date considerabile care informează direct sau indirect despre aceste mişcări migratorii, cum ar fi date despre atacurile la graniţă sau activităţi ilegale. Şi totuşi statisticile sunt lacunare, datele nefiind stocate naţional sau interstatal şi ca atare, nu pot fi comparate. O cauză ar fi definiţiile diferite şi metodele de analiză şi apreciere specifice naţionale. Până în prezent nu există o sursă oficială privind datele despre migranţii iregulari, chiar OECD, cu sistemul ei de altfel bine dezvoltat, nu poate oferi pentru acest domeniu al migraţiei cifre detaliate şi comparabile. Ţara cu cel mai mare număr de imigranţi iregulari (şi cu cele mai eficiente metode de evaluare) sunt S.U.A.21. Conform datelor Departamentului de siguranţă internă, în anul 2005 se aflau 10,5 milioane de imigranţi iregulari faţă de anii precedenţi când numărul lor era de circa 400 de mii. În prezent în S.U.A. se află între 11.5 şi 12 milioane de migranţi iregulari. Cea mai importantă ţară de origine este Mexic (de aici proveneau în 2005 aprox 58 % dintre imigranţii iregulari). El Salvador şi Honduras contribuie cu circa 4%, India cu 3%, China cu 4%. Cei mai mulţi migranţi iregulari trăiesc în California (26%), Texas 13%, Florida 8%). Se apreciază că imigraţia iregulară reprezintă o treime din imigraţia legală în S.U.A. Mulţi dintre aceşti migranţi s-au stabilit deja de multă vreme cu un statut iregular în SUA: în ianuarie 2005 40% se aflau deja de mai mult de 10 ani în SUA, 10% chiar de mai mult de 20 de ani. Statisticile americane arată de asemenea cât de mult a crescut imigraţia iregulară a femeilor şi copiilor: femeile reprezintă un procent de 25% (3,9 milioane), copiii 16% (1,8 milioane) la care se mai adaugă încă 3.1 milioane de copii, care şi-au câştigat cetăţenia americană pe baza dreptului de a se fi născut în SUA (ius soli), însă ai căror părinţi au tot un statut iregular. În martie 2005 erau 7,2 milioane de migranţi iregulari care aveau un loc de 21

Lederer, Harald, Indikatoren der Migration. Zur Messung des Umfangs und der Arten von Migration unter besonderer Berücksichtigung des Ehegatten- und Familiennachzugs sowie der illegalen Migration, Bamberg: Europäisches Forum für Migrationsstudien (efms), 2004, S. 192;

~ 99 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

muncă, ei constituind o parte considerabilă a forţelor de muncă (4.9%). Statele Africii de Nord şi cele din estul Mării Mediterane sunt ca întotdeauna ţări de origine şi zone de tranzit pentru migranţii iregulari din alte regiuni africane dar şi din zone mult mai îndepărtate; acestea s-au transformat în deceniul trecut chiar în regiuni de acceptare a migranţilor. Pentru Uniunea Europeană sunt, în comparaţie cu SUA, doar date extrem de inexacte. Comisia Mondială pentru Migraţia Internaţională stabileşte în raportul ei din 2005 numărul imigranţilor în Europa la 500 de mii anual şi ca procent 10% din circa 56 milioane de imigranţi22. Cea mai evidentă formă a migraţiei iregulare în UE şi problema cea mai apăsătoare în percepţia publică este în prezent migraţia iregulară pe linie maritimă. În 2006, în Italia s-au înregistrat 16 mii de migranţi iregulari, înmulţindu-se astfel de 6 ori faţă de anul precedent; în insulele Canare s-au înregistrat 31 de mii de imigranţi iregulari. Cea mai mare parte a migraţiei iregulare se dovedeşte a fi cea provenită din imigraţia legală prin depăşirea perioadei de valabilitate a vizei. Ţările est europene candidate la U.E. au fost parte integrantă a sistemului de migraţie „socialist” până la dezmembrarea Uniunii Sovietice. Odată cu deschiderea progresivă a graniţelor de vest a 23 crescut considerabil fluxul imigranţilor iregulari în statele U.E. De la deschiderea progresivă a pieţei muncii în U.E., pentru aceşti noi membri se constată o uriaşă mişcare migratorie în „vechile” state U.E. Schimbarea locurilor de migraţie a provocat în ţările de origine un deficit considerabil de forţă de muncă specializată, aspect care - pe fundalul schimbărilor demografice (cifrele natalităţii extrem de scăzute – conduce la nevoia de forţă de muncă străină. Raportându-ne la zona Mării Negre, migraţia, atât cea legală cât şi cea ilegală, este una dintre provocările cheie ale siguranţei, stabilităţii şi dezvoltării economice a regiunii. Factori precum conflicte etnice şi teritoriale nerezolvate, graniţe nesigure, instituţii democratice instabile dar şi sărăcia creează condiţii propice migraţiei necontrolate, fie din sau prin regiune înspre Europa de Vest. Deşi extinderea UE a consolidat procesul de instituţionalizare24 a cooperării regionale în politica de migraţie, ţările de la Marea Neagră

continuă să se confrunte cu probleme de migraţie datorate izolării reciproce. Ţările de la Marea Neagră care sunt vizate în acest raport împart graniţe comune şi prin urmare, fluxuri de migraţie comune şi au adesea aceleaşi probleme în coordonarea lor. Poziţia strategică a României - drept o nouă graniţă de est a UE - ne pune în faţa unor provocări serioase referitor la colaborarea tradiţională cu reprezentanţii din Moldova şi Ucraina. Se prognozează că, în viitorul apropiat România va deveni o destinaţie25 atractivă pentru imigranţi, în special pentru cei care vin din ţările lumii a treia. În plus, migrarea forţei de muncă profesioniste din România va forţa antreprenorii locali să caute forţă de muncă în oricare din ţările lumii a treia pentru a fi capabili să îşi dezvolte afacerile. În aceste condiţii, Comisia Naţională Română pentru Prognoză estimează că în scurt timp, până în anul 2013 vom avea 200.000 300.000 de străini care vor activa pe piaţa de muncă din România. Declinul demografic sesizat în România, Moldova, Ucraina este datorat atât numărului mare de morţi faţă de naşteri cât şi procentului mai ridicat de emigraţie (Banca Mondială, 2008). Ucraina este o ţară a migraţiei de tranzit, a emigraţiei şi se transformă de asemenea într-o ţară ce acceptă imigranţi din multe părţi ale lumii. Ucraina este adesea aleasă ca punct de destinaţie de către cei care nu mai pot continua deplasarea (Banca Mondială, 2006). Rapoartele de ţară privind tendinţele şi politicile migraţiei conduc la soluţia cooperării trilaterale si printr-o schemă de lucru regională mai amplă. Datorită noului său statut ca ţară membră a U.E. România a devenit atractivă pentru cetăţenii din multe ţări vecine. A devenit atractivă26 nu numai pentru cetăţenii ţărilor vecine ci şi pentru cei din alte ţări din Est. De fapt, cel mai ridicat număr de solicitanţi de azil din ultimii ani provin din China. De aceea, este responsabilitatea27 statului român de a hotărî clar categoriile de imigranţi care pot fi admise şi se pot stabili pe teritoriul naţional, potrivit intereselor naţionale, dar în strânsă corelare cu politicile şi documentele programatice.

25

22

Weltkommission für Internationale Migration, Migration in einer interdependenten Welt, 2005, S. 25; 23 COM (2005) 123 – Programul de solidaritate şi management pentru perioada 2007 – 2013; 24 52005DC0669 Comunicare din partea Comisiei – Planul de acţiune privind migraţia legală [SEC(2005)1680];

www.soros.ro „Studiul asupra fenomenului imigrației în România. Integrarea străinilor în societatea românească”; Strategia Naţională privind Imigraţia pentru perioada 2007 – 2010: Migraţia este un proces ce trebuie gestionat şi nu o problemă care trebuie rezolvată; 27 52005DC0621 Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European – Acţiuni; 26

~ 100 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

6. Modalităţi de prevenire şi combatere În viitorul nu prea îndepărtat omenirea va asista la migraţia a popoare întregi datorată şi fenomenelor climatice, constând în: ridicarea nivelului oceanelor, datorită topirii calotei glaciare, a intensificării fenomenelor atmosferice (uragane, taifunuri, inundaţii, secetă) prin schimbarea polilor, a încălzirii globale, ceea ce duce în final la pierderea unor imense suprafeţe terestre locuibile, a resurselor naturale, a rezervelor de apă potabilă, a culturilor de cereale etc. Consecinţa migraţiei masive a acestor populaţii va duce la creşterea demografică în regiunile ţintă, la insuficienţa rezervelor de hrană, la creşterea violenţei, la diversificarea criminalităţii: sclavie, exploatarea forţei de muncă, şomaj, consum de droguri, tâlhărie, prostituţie, şi, în general, creşterea nesiguranţei individului în societate. Desigur, se pune întrebarea, în condiţiile descrise, în ce ar mai consta diferenţa între migraţia neregulată şi refugiaţi, din moment ce transmutaţiile de mase întregi de populaţie au loc datorită unor cauze naturale, apoi implicit economice, spre deosebire de actuala reglementare privind statutul refugiaţilor, în care sunt recunoscute doar cauzele de ordin politic precum şi cele de conflict armat. O altă consecinţă cu care se confruntă atât ţările de tranzit cât şi cele de destinaţie, în cazul migraţiei neregulate, este constituită de creşterea criminalităţii organizate, constând în:  trecerea ilegală a frontierei de stat;  obligarea la muncă forţată;  prostituţia;  cerşetoria;  traficul şi consumul de droguri. Este de la sine înţeles că intensificarea şi escaladarea acestui fenomen conduc la măsuri corespunzătoare de combatere şi eradicare a consecinţelor, aspect care, în unele situaţii28, se repercutează direct asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pentru a limita imigraţia în ţările ţintă trebuie să se ia măsuri drastice pentru a fi controlate rezervele de hrană pentru populaţia autohtonă şi cea migraţionistă, aspect ce va conduce la escaladarea violenţelor, şi, în general, a fenomenelor infracţionale generate de lupta pentru supravieţuire. Privit prin prisma ţărilor de origine consecinţele „exodului creierelor” înseamnă: plecarea olimpicilor, 28

Le Monde diplomatique, Juni 2010.

a copiilor de excepţie care au obţinut premii internaţionale la diferite discipline, a specialiştilor în IT, a matematicienilor, a medicilor. Aceste consecinţe rezidă în imposibilitatea dezvoltării şi creşterii economice a statului, a asigurării asistenţei medicale minimale pentru populaţie – fără a mai socoti cheltuielile suportate de bugetul statului cu investiţia în formarea şi specializarea acestor persoane. Această situaţie e posibilă în condiţiile în care politicile statale în domeniu nu sunt cele mai adecvate în sensul formării şi educării acestora în limita posibilităţilor de absorbţie în condiţiile oferirii unor compensaţii financiare corespunzătoare, iar pe de altă parte prin condiţionarea asigurării bazei investiţionale de existenţa unor contracte pe o durată limitată în timp, în care cel care beneficiază de resursele financiare statale care-l formează să achite aceste costuri şi obligaţii prin prestarea unei munci în interesul economiei în care s-a format. Raportat la monitorizarea fenomenului infracţional ce decurge din migraţia neregulată enumerăm câteva modalităţi de investigaţii criminale: 1. ofiţerii de legătură care au rolul de a identifica autorii infracţiunilor săvârşite de grupările de romi stabilite în ţări, precum: Franţa, Belgia, Olanda, Anglia); 2. infiltrarea agenţilor acoperiţi în grupurile şi structurile de crimă organizată: filierele de trecere ilegală a frontierei (călăuze), în reţelele de trafic de droguri, traficanţi de carne vie, de exploatare a muncii forţate etc.; 3. supravegherea şi interceptarea convorbirilor telefonice pentru identificarea membrilor reţelelor; 4. supravegherea transfrontalieră; 5. echipele mixte de anchetă; 6. supravegherea conturilor bancare; 7. cooperarea poliţienească, apelarea la baza comună de date (SIS); 8. mandatul european de arestare; 9. încheierea de convenţii bi- şi multilaterale pentru combaterea fenomenului infracţional, determinat de această migraţiune neregulată. Ca o concluzie, fenomenul migraţiei este una dintre marile probleme ale timpurilor moderne. Deşi migraţia a existat din toate timpurile, ea poate fi înţeleasă ca un semnal de alarmă, raportat la un inerent dezechilibru social, politic, economic. Diversele posibilităţi de transport, circulaţia rapidă

~ 101 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

a informaţiilor, creşterea demografică explozivă în unele zone ale lumii, tensiunile sociale provocate de starea economică precară sunt unele dintre motivele ce pot favoriza migraţia necontrolată.

Soluţia gestionării acestui fenomen o constituie cooperarea internaţională, europeană şi regională atât prin intermediul factorilor responsabili cât şi prin organizaţii nonguvernamentale.

Bibliografie: 1. Pescaru, Alexandru, Populaţie şi economie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; 2. Dusch, Sabine, Le trafic d êtres humains, Ed. PUF, Paris, 2002; 3. Vasguez Mateo, Felipe, Introduccion al derecho migratorio, Madrid, 1976; 4. Coman, Florian, Drept comunitar european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003; 5. Ghosh, B., Huddled Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration, International Organization for Migration, Martinus Nijhoff, 1998; 6. Burnham, J. şi Maor, M., Convergând sistemele administrative: recrutare şi instruire în statele membre ale Uniunii Europene (1995) 2 Journal of European Public Policy; 7. Lederer, Harald, Indikatoren der Migration, Bamberg: Europäisches Forum für Migrationsstudien (efms), 2004; 8. Preti, Luigi, Imigraţia în Europa, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993; 9. Süssmuth, Rita und Kober, Ulrich, Migration und Integration gestalten, Verlag Bertelsmann Stiftung; 10. Rotariu, Traian, Migraţie, în „Dicţionar de sociologie”, coord.: Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, Bucureşti, 1998; 11. Peers, S., Atenţie la diferenţe. Implementarea ineficientă a măsurilor de azil ale Uniunii Europene de către statele membre, London, Asociaţia juriştilor în dreptul imigrării şi consiliul refugiaţilor, 1998; 12. www.soros.ro „Studiul asupra fenomenului imigrației în România. Integrarea străinilor în societatea românească” 13. www.migration-info.de „Bevölkerung ohne eigene Migrationserfahrung” in: Migration und Bevölkerung“ Ausgabe 10/2008 als Beispiel für eine Begriffsdiskussion. 14. Le Monde diplomatique, Juni 2010

~ 102 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

REGIMUL SANCŢIONATOR AL MINORILOR ÎN REGLEMNTAREA NOULUI COD PENAL ŞI INSTITUŢIA REEDUCĂRII Lect.univ.dr. Ionuţ Andrei BARBU [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Anca Mădălina DAVID [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” This article addresses issues of the new information related to the new Penal Code. According to the actual Romanian penal law in force, responsible child who has commited a criminal offence is to be sanctioned either by the application of educational measures (category of special criminal sanctions solely for the category of juvenile offenders), or by the imposition of a punishment ( of course adapted to the situation of juvenile offenders). But the New Romanian penal law in force gives only one option to the organs in justice, which is represented by the educational measures, measures which are extremely different by the ones in the actual law in force. Also, the article in cause, aims to bring in attention the need of rehabilitation and social inclusion of the minors who have comitted a criminal offence and the importance of a changed system of justice, reliable, which offers individualized services for them to reach this rehabilitation. The article examines the many possible situations that may arise based on this premise, presenting theoretical and practical solutions outlined and delivering them on some critical assessments and personal proposals. Keywords :

The new Criminal Code, minority, educational measures, punishment, rehabilitation.

1. Introducere Aşa numita „delicvenţă juvenilă” reprezintă o trăsătură caracteristică a fenomenului infracţional în societatea modernă, prezentând nu numai o sporire numerică, dar şi o continuă accentuare a precocităţii infracţionale. Cercetările criminologice au ajuns la concluzia că lupta împotriva acestui fenomen trebuie să se desfăşoare în principal pe tărâmul prevenţiei pre si post infracţionale, prin măsuri de ocrotire, educare şi reeducare a minorilor. Prevenirea şi combaterea delicvenţei juvenile a constituit şi constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne. Pe aceste considerente, legiuitorul viitorului Cod Penal a reglementat instituţia minorităţii cu totul diferit faţă de cea în vigoare. Reglementarea minorităţii în Noul Cod penal român1 reprezintă unul dintre punctele centrale ale reformei dorite prin acest instrument. Din cauza neajunsurilor2 existente în actuala reglementare, 1 Legea nr.286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009 2 Prin neajunsurile existente în actuala reglementare, înţelegem spre exemplu, aplicarea şi interpretarea neunitară, lipsită de coerenţă a legii penale, ce duce la repercusiuni asupra eficienţei şi finalităţii actului de justiţie.

evidenţiate atât în practică, cât şi în doctrină, legiuitorul a luat decizia elaborării unui nou act normativ. Anumite aspecte în această materie se înscriu într-adevăr într-o direcţie novatoare, Noul Cod preluând multe dintre reglementările străine, însă au fost păstrate şi multe din preceptele din Codul Penal în vigoare. Obiectivul principal al acestei lucrări este prezentarea modificării majore adusă în materia regimului sancţionator aplicabil minorilor, şi anume, renunţarea expresă la pedepse în favoarea măsurilor educative, total diferite faţă de cele reglementate de Codul Penal în vigoare. De asemenea, se doreşte prezentarea sensului şi rolului instituţiei reeducării în dreptul penal român ; acţiunea de reeducare , şi anume asigurarea posibilităţii de a dobândi învăţătura necesară, pregătirea profesională, trebuie să se înfăptuiască într-un regim de adecvată disciplină, care să dea minorului deprinderea de a se comporta în mod ordonat şi să-i insufle sentimentul de respect faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială3. Acest obiectiv se realizează în mare parte 3

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, vol. II, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p.250, 251).

~ 103 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

prin introducerea măsurilor educative în sistemul de sancţionare (tratamentul juridic penal) al minorului. În continuare, pe baza modificărilor aduse de noua legislaţie, voi purcede la analiza prevederilor, pentru a se ajunge la o corectă asimilare, interpretare si punere în aplicare a acestora de către societate. Având la bază noţiunile actualului cod penal şi a celui modificat, completate cu aporturile si opiniile specialiştilor în domeniu, se doreşte prezentarea regimului sancţionator aplicabil minorilor. 2. Sistemul sancţionator al minorilor şi reeducarea Actualitatea acestei problematici este întreţinută de realitatea fenomenului infracţional în rândul tineretului, a adolescenţilor,şi tinerilor adulţi uneori cu îngrijorătoare recrudescenţe, iar dramatismul situaţiei este determinat de însăşi natura criminalităţii juvenile, în care se întâlnesc pe de o parte lipsa capacităţii depline de înţelegere a semnificaţiei sociale a pedepselor şi în genere lipsa de experienţă, iar pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a minorilor , gravitatea uneori deosebită a faptelor săvârşite de aceştia. Este în genere admis că perioada copilăriei se caracterizează prin lipsa de înţelegere a semnificaţiei sociale a faptelor şi de dirijare conştientă a actelor de conduită, ceea ce pune pe copil în afara răspunderii penale. Dificultăţile existente şi în prezent în stabilirea unei limite precise de vârstă până la care durează perioada copilăriei, au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este exclusă, să difere, uneori în mod substanţial, de la o legislaţie la alta. În prezent, a scăzut considerabil vârsta de la care minorii îşi încep cariera infracţională. Categoria de vârstă cea mai expusă comiterii de furturi, acte de vagabondaj si cerşetorie fiind cea între 11-14 ani, în timp ce infracţiunile de tâlhărie, loviri şi alte violenţe, violuri, omoruri, trafic şi deţinere de stupefiante cad în incidenţa minorilor cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani. Principalul motiv ce duce la apariţia acestei stări negative îl constituie dezvoltarea forţată a copiilor din ziua de azi, din cauza accesului la un număr mare de informaţii care îi pot influenţa de cele mai multe ori negativ decât pozitiv. În opinia noastră, această dezvoltare forţată a minorilor nu o putem identifica cu o maturizare, deoarece în ciuda cunoştinţelor pe care le dobândesc, ei ajung să-şi însuşească şi o bogată experienţă de viaţă ce le poate oferi un mod echilibrat de a judeca. Delicvenţa juvenilă atinge

cote alarmante din cauza lipsei ori a gradului scăzut de educaţie primit atât în cadrul familiei, cât şi în instituţiile de învăţământ, care dovedesc pe zi ce trece o ineficienţă dramatică. De asemenea, minorul spre deosebire de omul adult, nu are şi nu poate fi presupus că ar avea conştiinţa socialmorală deplin formată, el se află încă în faza de educare, iar deficienţele procesului de educare generează, de cele mai multe ori, lunecarea către fapte ilicite. Pe linia acestui proces de educare trebuie să se exercite atât acţiunea de prevenire a fenomenului infracţional în rândurile minorilor, cât şi acţiunea de constrângere prin mijloace penale faţă de minorii care au devenit infractori, astfel încât deficienţele de educare să fie înlăturate. Problema folosirii mijloacelor de constrângere juridică de natură penală faţă de minori a format şi continuă să formeze una dintre importantele preocupări ale ştiinţei dreptului penal. Realitatea arată că în cuprinsul stării infracţionale generale există un sector destul de bine conturat al activităţilor infracţionale săvârşite de minori. Dreptul penal şi legea penală nu pot, desigur, întoarce spatele acestei triste realităţi, dar nici nu pot privi sub acelaşi unghi vizual activităţile infracţionale săvârşite de minori ca şi pe cele săvârşite de majori, atât din punctul de vedere al gradului de pericol social al faptelor, cât şi sub raportul mijloacelor de constrângere juridică necesare pentru sancţionarea infractorilor. Dreptul penal şi legea penală fac însă deosebire între minorii fără răspundere penală şi minorii care răspund penal. Astfel, legiuitorul, în materia limitelor răspunderii penale a minorilor păstrează prevederile Codului Penal în vigoare, chiar dacă iniţial au existat diferite propuneri. Una dintre ele prevede reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului, de la 14 la 13 ani, având la bază următoarele motive, şi anume: în primul rând, datorită creşterii numărului de fapte penale săvârşite de minori cu vârsta sub 14 ani ce sunt atraşi în activitatea grupurilor de criminalitate organizată, tocmai în considerarea imposibilităţii tragerii lor la răspundere penală. De asemenea, pe baza statisticilor realizate cu privire la existenţa discernământului în cazul minorilor cu vârsta între 14 şi 16 ani, s-a stabilit că în peste 90% din cazuri acesta există, tocmai datorită maturizării rapide favorizată de procesul tehnologic şi de mediul social contemporan.4 4

Expunere de motive ale proiectului legii privind Noul Cod penal - Partea generală

~ 104 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Cu toate că în prima variantă a proiectului de Cod penal apărea ideea reducerii vârstei minorului care răspunde penal la 13 ani, versiunea finală, publicată în Monitorul Oficial, nu aduce nicio schimbare faţă de reglementarea actuală. În art 113 N.C.p se prezintă clar limitele răspunderii penale a minorilor. Neexistând nicio modificare referitoare la aceste limite, voi prezenta în continuare reglementarea, făcând apel la prevederile Codului penal aplicabil în momentul de faţă. Şi în Noul Cod penal, legiuitorul foloseşte termenii de minor şi stare de minoritate în înţelesul stabilit de legea civilă, astfel încât ar fi greşit să se folosească aceşti termeni prin prisma dreptului penal5. Noul Cod penal, consacră în art. 113 această împărţire a minorilor din punct de vedere al răspunderii penale, în două categorii: una, a minorilor care au capacitate penală şi răspund penal, şi alta, a minorilor lipsiţi de capacitate penală şi care nu răspund penal. Categoria minorilor care nu răspund penal cuprinde două subcategorii, şi anume : aceea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi care beneficiază de o prezumţie legală absolută de incapacitate penală şi aceea a minorilor în vârstă de 14-16 ani, care beneficiază numai de o prezumţie relativă de incapacitate penală. Dacă prezumţia absolută de incapacitate penală nu poate fi înlăturată prin probe contrarii, în schimb prezumţia relativă îngăduie proba contrară, astfel că este totuşi posibil ca un minor având vârsta între 14 şi 16 ani să răspundă penal, însă numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ6. Este vorba deci de minorii care, în raport cu vârsta, sunt prezumaţi pâna la proba contrarie ca fiind lipsiţi de capacitate penală, dar faţă de care făcându-se, în concret, dovada că au săvârşit cu discernământ 7 o faptă prevăzută de legea penală, prezumţia a fost înlăturată pentru a face loc capacităţii penale. Pentru existenţa acestei subcategorii de minori care răspund penal trebuie deci ca, pe lângă condiţia privitoare la limita de vârstă, să mai fie îndeplinită şi condiţia pozitivă a existenţei probei despre discernământul minorului la data săvârşirii faptei. Aşadar, până la dovedirea discernământului, 5

Constantin Bulai, Noul Cod penal, vol. II, Ed. C.H.BECK, Bucureşti, 2008, pag.354. 6 Art 113 alin. (2) N.C.pen 7 În principiu, este socotit că a săvârşit fapta cu discernământ minorul care în momentul comiterii faptei a fost în măsură, datorită stării sale psihofizice, a educaţiei pe care a primit-o , a gradului de instrucţiune generală pe care a dobândit-o şi a înrâuririi exercitate asupra sa de mediul social, să-şi dea seama de natura urâtă a faptei pe care o săvârşea, de urmările acesteia faţă de alţii, de pericolul de a fi sever pedepsit la care se expune pe el însuşi. V. Dongoroz şi colab., op cit., pag 239.

minorul între 14-16 ani beneficiază de prezumţia relativă a lipsei capacităţii penale. Categoria minorilor care răspund penal cuprinde, după cum se poate lesne deduce, minorii în vârstă de 16-18 ani, precum şi minorii în vârstă de 14-16 ani faţă de care prezumţia relativă de incapacitate penală a fost înlăturată 8. Codul penal în vigoare prevede cu privire la minorii care răspund pentru faptele penale săvârşite de ei un sistem sancţionator special, format din măsuri educative şi din pedepse. Ambele categorii de sancţiuni au caracterul de sancţiuni de drept penal, deoarece intervin ca o consecinţă a răspunderii penale a minorilor; sancţiuni penale sunt însă numai pedepsele. Cu alte cuvinte, actualul Cod a dat în mod firesc prioritate, în cadrul sancţiunilor destinate minorilor, măsurilor educative, care prin acţiunea şi finalitatea lor apar ca fiind mai potrivite pentru a pune pe linia unei normale şi eficiente dezvoltări umane şi sociale pe minorii care, prin săvârşirea de fapte penale, au dovedit că se găsesc în afara acestei linii. Dar cadrul sancţiunilor destinate minorilor nu se limitează doar la măsurile cu caracter educativ, el 9 cuprinzând şi sancţiuni cu caracter penal, pedepse , deoarece realitatea a evidenţiat de cele mai multe ori existenţa unor cazuri de îngrijorătoare perversitate printre infractorii minori capabili de a săvârşi uneori fapte foarte grave. Pentru aceştia, firesc insensibili la acţiunea oarecum moderată a măsurilor educative, regimul mai riguros al sancţiunii penale (pedeapsa) apare mai indicat pentru o corectă acţiune de reeducare a acestei categorii de minori. Cele menţionate anterior sunt 10 prezentate în concret în art.100 C.p . 8 Alexandru Boroi, Drept penal. partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag.357. 9 Art. 109 C.p.:(1)”Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate. În urma reducerii, în niciun caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani”. (2):”Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani”. (3):”Pedepsele complementare nu se aplică minorului.” (4):”Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi”. 10 Art.100 alin.1 C.p:”Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în acre a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.” Art.100 alin.2:”Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului”.

~ 105 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Dar această opinie nu o întâlnim şi în prevederile Noului Cod penal, deoarece acesta renunţă expres la pedepse în favoarea măsurilor educative, măsuri diferite de cele existente în 11 actualul cod în vigoare . Altfel spus, Noul Cod penal elimină posibilitatea aplicării unei pedepse minorului care a săvârşit o infracţiune, concluzie ce reiese din interpretarea art. 115 N.C.pen., ce dispune că măsurile educative ce i se aplică acestuia sunt privative şi neprivative de libertate. De asemenea, în niciun alt articol din Noul Cod penal nu este prevăzută posibilitatea aplicării unei pedepse minorului, aşa cum este în prezent. Legiuitorul Noului Cod penal este de părere că, raportat la starea bio-psihică a minorului, pedeapsa închisorii apare ca fiind puţin potrivită pentru realizarea scopului legii penale în raport cu infractorii minori, acest mijloc de constrângere tinzând la reeducarea infractorului major, în timp ce, pentru infractorii minori, ar fi necesară nu o reeducare, adică o refacere a educaţiei anterioare, ci o educaţie iniţială cu mijloace adecvate. Mai mult decât atât, executarea pedepsei într-un penitenciar poate afecta psihicul fragil al minorului din cauza regimului aspru de detenţie, cât şi din cauza influenţei negative a celorlalţi condamnaţi. De aceeaşi părere sunt şi sociologii care precizează că infractorii juvenili de ieri sunt deţinuţii adulţi de astăzi, atipice fiind cazurile în care foşti deţinuţi minori sunt reabilitaţi şi reintegraţi în societate: „penitenciarele sunt, mai degrabă şcoli infracţionale decât centre de reeducare. Este un mediu care facilitează infracţionalitatea; mulţi ies de acolo ştiind să comiă 12 mai multe infracţiuni decât atunci când au intrat”. Aceeaşi opinie este susţinută şi de Lidia 13 Bărbulescu , care preciza în cadrul conferinţei Justiţia în interesul copilului că „în România există un sistem care se centrează mai mult asupra sancţionării şi mai puţin asupra reeducării, ignorându-se faptul că, în realitate, făptuitorii minori sunt mai degrabă victime decât infractori. Sistemul sancţionator al minorilor care au săvârşit o infracţiune este extrem de dur, pedepsele alternative aflate la dispoziţia instanţelor judecătoreşti fiind 14 extrem de reduse”. 11

Ppotrivit dispoziţiilor din art. 101 C.p. măsurile cu caracter educativ sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ. 12 http://stiri.rol.ro/copiii-infractori-fluiera-la-poartapenitenciarelor-de-mai-multe-ori-615526.html 13 Fostă preşedinte al Consiliului Suprem al Magistraturii 14 http://www.ziare.com/stiri/frauda/seful-csm-sistemuljuridic-nu-vizeaza-reeducarea-minorilor-433714

Pe de altă parte, literatura juridică a găsit numeroase argumente în favoarea menţinerii pedepselor în sistemul sancţionator al minorului, cum ar fi : minorii pot săvârşi uneori fapte foarte grave şi nu ar putea fi receptivi la măsurile educative, în principiu necoercitive sau având un grad de coerciţie redus. Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi în practica judiciară în cazul unei infracţiuni de tâlhărie săvârşită în coautorat de către doi minori în vârstă de 17 ani.15 Totodată, în multe cazuri, minorii pot încălca legea penală la o vârstă foarte apropiată de majorat, când luarea unor măsuri educative ar putea fi lipsită de eficienţă, deoarece executarea ar putea înceta la împlinirea vârstei de 18 ani, astfel neputându-se atinge scopul procesului de reeducare şi reintegrare socială a făptuitorului. Astfel, potrivit unui studiu al Institutului Naţional de Statistică, în România numărul minorilor condamnaţi la închisoare a crescut în ultimii trei ani, de la 431, în 2008, la 473, în 2010. Din numărul total de învinuiri aduse copiilor, furtul reprezintă aproape 80%, tâlhăria 12%, vătămarea corporală 3,59 %, iar prostituţia 0,6%, potrivit unui studiu realizat de Institutul de Sociologie în luna martie 201016. În ceea ce priveşte amenda, ca pedeapsă principală aplicabilă minorilor, aceasta se întâlneşte rar în practica judiciară. Şi în acest caz, aidoma pedepsei închisorii, limitele sunt reduse la jumătate. Această pedeapsă nu are o finalitate bine stabilită, încălcându-se principiul răspunderii penale personale, în cele mai multe cazuri părinţii fiind aceia care suportă consecinţele. În orice caz, la alegerea sancţiunii trebuie protejate atât interesele minorului, cât şi ale societăţii, de a fi redat netraumatizat acesteia. Cântărind motivele pro-contra, în opinia noastră pedeapsa închisorii ar fi trebuit menţinută şi în prevederile Noului Cod penal, deoarece după cum am precizat anterior în cazul infracţiunilor grave reabilitarea nu se poate realiza doar prin intermediul măsurilor educative, acestea neavând aceeaşi putere sancţionatoare ca şi cea a pedepsei cu închisoarea. Dar bineînţeles, trebuie precizat 15

ºMarius Idita, Aspecte noi privind minoritatea în Noul Cod penal, PRO EXCELSIOR, REVISTA ASOCIAŢIEI ABSOLVENŢILOR DE DREPT A UNIVERSITĂŢII TITU MAIORESCU, 18 noiembrie 2009 http://aafdutm.ro/revista/anul-i/nr-1/aspecte-noi-privindminoritatea-in-viitorul-cod-penal/ 16 Conform unui studiu al Institutului Naţional de Statistică din martie 2010, din cei 46 de minori eliberaţi în 2010, 14 s-au reîntors după gratii, ceea ce înseamnă că 30% dintre copiii-infractori puşi în libertate se ceartă din nou cu legea. http://stiri.rol.ro/copiii-infractori-fluiera-la-poartapenitenciarelor-de-mai-multe-ori-615526.html

~ 106 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

faptul că, regimul de detenţie trebuie să fie bine reglementat, astfel încât să vină în sprijinul minorului deţinut, pedeapsa privativă de libertate trebuind aplicată doar atunci când celelalte măsuri neprivative de libertate nu pot asigura caracterul de reabilitare al sancţiunii. Legiuitorul român, la redactarea în Noul Cod penal a instituţiei minorităţii, s-a orientat către reglementarea din sistemul de drept francez, care din anul 1945 aplică o justiţie distinctă pentru minori. Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale, servicii educative, şi funcţionează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorului. Noul Cod penal prevede că minorilor cu vârsta între 14 şi 18 ani ( art.114 N.C.pen) care au comis o infracţiune li se vor putea aplica doar măsurile educative prevăzute la art. 115 alin (1) pct. 1 şi 2 , măsurile educative fiind fie neprivative de libertate 17, 18 fie privative de libertate , regula fiind că faţă de minori se iau cu prioritate măsurile educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate urmând să fie luate doar dacă minorul infractor se află în vreuna din situaţiile expres şi limitativ prevăzute la art. 114 alin (2) din Noul Cod penal.19 În toate cazurile, la stabilirea măsurii educative, instanţa de judecată se va raporta la gravitatea infracţiunii săvârşite şi la periculozitatea infractorului, care se evaluează după mai multe criterii legale, iar în toate cazurile instanţa de judecată va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la natura şi la durata 17

Acestea sunt : stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică . Constatăm faptul că mustrarea nu mai figurează printre măsurile educative. Conform art. 102 C.pen. în vigoare:”Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al fapte săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă”. 18 Internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie 19 Art. 114 alin (2) N.C.pen.:”Faţă de minorul prevăzut în alin.(1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai amre ori detenţiunea pe viaţă.”

programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze.20 Instanţa, poate impune minorului pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate una sau mai multe dintre următoarele obligaţii prevăzute în art.121 N.C. pen, deoarece este bine ştiut că riscul comiterii de noi infracţiuni este mai mare în această perioadă: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; b) să nu depăşească,fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă; c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă; e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Conform dispoziţiilor art. 122 din Noul Cod penal, dacă pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare. Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară. Potrivit art. 117 N.C.pen., măsura educativă a stagiului de formare civică 21 constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără o implicare directă a acestuia şi fără a afecta programul şcolar sau profesional al minorului. 20

http://www.scribd.com/doc/50474160/9/ Modifc%C4%83ri-legislative-intervenite-in-noul-cod-penal 21 Într-o reglementare apropiată de cea a art.15-1 alin.91, pct.6 din Ordonanţa franceză din 2 februarie 1945

~ 107 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Măsura educativă a supravegherii, prevăzută în art. 118 N.C.pen., constă în îndrumarea şi controlarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.22 Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână, prevăzută de art. 119 N.C.pen., constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 si 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă. Măsura educativă a asistării zilnice este prevăzută în art. 120 N.C.pen. şi constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care întocmeşte programul zilnic al minorului. Acest program, conţine pe lângă elementele obişnuite în raport cu vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a minorului23 şi pe cele 24 impuse de instanţă potrivit art. 122. N.C.pen. . Noul Cod penal reglementează două măsuri educative privative de libertate: internarea într-un centru educativ şi respectiv internarea într-un centru de detenţie. Renunţarea la pedepse în cazul minorilor şi executarea - în cele mai multe cazuri - a acestor măsuri privative de libertate în instituţii specializate, oferă premisele obţinerii unor rezultate optime în activitatea educativă şi de reintegrare socială a minorilor. Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului, pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani, într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare 22 O măsură educativă asemănătoare cu supravegherea, există în codul penal în vigoare, fiind libertatea supravegheată, prevăzută în art. 103, potrivit căruia:”(1) măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, pîrinţilor minorului, celui acre l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. 23 Spre exemplu, frecventarea cursurilor şcolare 24 Spre exemplu, participarea la acţiuni social - educative, cu rolul de a ajuta la reintegrarea socială a minorului

profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. Trebuie precizat faptul că măsura corespunde internării într-un centru de reeducare, prevăzută de art. 104 C.pen.25, nefiind însă dispusă pe o perioadă nedeterminată, ci pe o perioadă stabilită de instanţă. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune: a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121 N.C.pen. până la împlinirea duratei măsurii internării. În cazul în care minorul nu respectă, cu reacredinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ. Instanţa poate dispune prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie atunci când:  în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior;  după înlocuirea cu asistarea zilnică persoana comite o nouă infracţiune înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Dacă în cursul executării măsurii educative persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. Astfel, putem preciza despre cea de-a doua măsură educativă privativă de 25

Art.104 C.p. Internarea într-un centru de reeducare – (1) Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. (2) Măsura internării se ia faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative nu sunt îndestulătoare.

~ 108 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

libertate şi anume măsura educativă a internării într-un centru de detenţie faptul că priveşte internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani. Durata acestei măsurii se regăseşte şi în reglementările şi practicile internaţionale26 . Noutatea este că această măsură nu are corespondent printre măsurile educative reglementate de Codul penal din 1969, ea fiind aplicabilă în ipotezele în care potrivit vechii reglementări s-ar fi aplicat pedepse privative de libertate.27 Regimul acestei măsuri este similar, sub aspectul înlocuirii, liberării sau prelungirii, cu cel prevăzut pentru internarea în centrul educativ. Şi în acest caz instanţa poate dispune continuarea executării măsurii într-un penitenciar după împlinirea vârstei de 18 ani atunci când în cursul executării persoana are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate. De asemenea, trebuie să amintim si de tratamentul sacţionator al pluralităţii de infracţiuni în cazul minorului. Cu alte cuvinte, potrivit art. 129 N.C.pen., în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 74 N.C.pen., tinând seama de criteriile generale de individualizare a sancţiunilor. În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care: 26

Rezoluţia Congresului Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal adoptată la Beijing în 2004 recomandă statelor să nu prevadă în cazul minorilor sancţiuni privative de libertate care să depăşească 15 ani, expunere de motive NCP 27 Florin Streteanu, „Instituţii şi infracţiuni în Noul Cod penal„ Manual pentru uzul formatorilor SNG, Bucureşti, 2010, pag 206.

a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa; b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat; din pedeapsa astfel obţinută se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data judecării. Pedeapsa astfel aplicată nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere; c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută numai această pedeapsă; d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta. În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni, după care se aplică regulile privind contopirea cu măsura educativă. În materia prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile comise de minori, Noul Cod penal păstrează regula consacrată de art. 129 C.p., potrivit căreia termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori. În schimb, nemaiexistând pedepse aplicabile minorului, în materia prescripţiei executării sancţiunilor apar reguli noi odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal. Astfel, potrivit art. 132 N.C.p., măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani. De asemenea, o prevedere importantă este că, la fel ca şi în vechea reglementare, infracţiunile comise în timpul minorităţii nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi. În opinia noastră, unul dintre cele mai importante rezultate ca urmare a aplicării uneia dintre aceste măsuri menţionate anterior, este reabilitarea minorului care a săvârşit fapta, şi reintegrarea acestuia în mediul social, astfel încât să nu mai fie predispus la comiterea de noi infracţiuni.

~ 109 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Fiind reglementată prin norme de drept penal, instituţia reeducării apare numai în condiţiile unui raport juridic din sfera acestei ramuri de drept, izvorât din săvârşirea unei infracţiuni – consecinţă a răspunderii penale a minorului. Drept urmare, este de observat că nu poate exista un astfel de raport juridic înainte de încălcarea de către minor a acelor relaţii sociale care sunt ocrotite de legea penală (săvârşirea de infracţiuni), după cum nu putem vorbi de instituţia reeducării minorului infractor în afara acestui raport juridic.28 În acest context, momentul apariţiei raportului juridic este marcat de săvârşirea unei infracţiuni de către un minor cu răspundere penală iar momentul stingerii sale este, după cum precizează cei mai mulţi autori, fie executarea sancţiunii, fie intervenţia unei cauze care înlătură răspunderea penală sau executarea sancţiunii.29 Astfel, o dată cu naşterea raportului juridic, apare în mod obligatoriu şi necesitatea restabilirii ordinii de drept tulburată prin încălcarea regulilor de conduită prevăzute de lege şi recuperarea minorului infractor. În continuare, în strânsă legătură cu cele precizate, trebuie să facem distincţie între conceptul de reeducare ca instituţie de drept penal şi conceptul de reeducare înţeles în sens psihosocial, ca proces sistematic de transformare morală şi socială a infractorului minor - prin mijloace pedagogice, psihoterapeutice etc şi prin metode adecvate, deşi şi aceste aspecte apar şi evoluează, în contextul executării unei sancţiuni de drept penal, tot pe fondul unor reglementări juridice specifice. De altfel, însăşi acţiunea de reeducare 30 prin care în esenţă se traduce în viaţă regimul reglementat pentru minorii ce execută o sancţiune de drept penal 31, are, în opinia specialiştilor şi un 28 „Constrângerea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept, vizând însăşi persoana umană, deci o valoare esenţială, trebuie să aibă loc numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”, C. Bulai, din comunicarea prezentată la Simpozionul Naţional de Criminologie Bucureşti, 1982, cu privire la orientarea politicii penale – volumul simpozionului p.29-30. 29 George Antoniu, Constantin Bulai, Gheorghe Chivulescu, „Dicţionar de drept penal şi de procedură penală”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011. 30 Profesorul V. Dongoroz înţelege prin aceasta, asigurarea posibilităţilor de a dobândi învăţătura necesară şi pregătirea profesională care trebuie să se înfăptuiască întrun regim de disciplină apt să imprime minorului deprinderea de a se comporta în mod corespunzător şi de a respecta legea. V. Dongoroz şi colaboratorii, op.cit., p. 251. 31 Prin regimul de executare a sancţiunilor de drept penal înţelegem normele ce se referă la organizarea vieţii minorilor din toate punctele de vedere pe timpul executări sancţiunii, drepturile şi obligaţiile lor etc.

caracter juridic deoarece se desfăşoară potrivit normelor legale, în cadrul aceluiaşi raport juridic determinat de săvârşirea unei infracţiuni. O idee importantă este că nu poate fi identificată instituţia care - implicată în scopul şi finalitatea sancţiunilor de drept penal aplicabile minorilor - determină o anumită activitate în timpul executării acestor sancţiuni, cu activitatea propriuzisă pe care o determină. Dar în mod clar, trebuie reţinut faptul că şi procesul de reeducare - înţeles ca mijloc prin care o măsură educativă (sancţiune de drept penal) acţionează asupra minorulu în realizarea scopului său de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, poate să se desfăşoare numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Procesul de reeducare a minorului - ce se desfăşoară într-un climat de legalitate, etică ordine şi disciplină socială - poate beneficia de un ansamblu de influenţe educativ-formative, doar în contextul organizării întregii vieţi sociale pe baza legilor şi normelor. Acest lucru grăbeşte recuperarea minorului şi deschide calea unei mai pronunţate activităţi ştiinţifice în domeniu, spre o pedagogie a reeducării specific românească. Deşi societatea românească nu-i aprobă pe infractori (chiar dacă aceştia nu sunt minori) ca dovadă că-i sancţionează, are meritul incontestabil că îi însoţeşte pe drumul transformării lor şi-i ajută să îşi reia relaţiile sociale normale. Aspectele menţionate, devin cu atât mai importante cu cât un regim sancţionator, fie el considerat oricât de perfect, nu trăieşte şi nu poate trăi prin conţinutul lui teoretic ci, îndeosebi, prin modul în care este tradus în viaţă. Desigur, lărgind discuţia asupra conceptelor analizate s-ar mai putea ivi şi alte aspecte după cum reeducarea ar mai avea şi alte accepţiuni 32 sau pur şi simplu ar fi privită ca o particularitate a procesului de educaţie permanentă, fapt ce ar putea contribui la prevenirea unor comportamente inadecvate nu numai la minori. În continuarea uneia dintre direcţiile abordate în realizarea articolului, şi anume instituţia reeducării, putem preciza că aceasta apare prin 32

Cum ar fi de pildă, ca una din funcţiile principale ale pedepsei (art.52 C.pen.) sau în sensul unei acţiuni de a îndrepta sau de a reface de la capăt o educaţie nereuşită sau numai devenită inadecvată, a unui handicapat de exemplu, sau o reeducare funcţională (a unui infirm etc.) sau o reeducare profesională etc. ; în acest sens, Sorin Cristea”Dicţionar de termeni pedagiogici”, Editura Didactică şi Pedagogică, Cluj, 1998. Ar mai fi şi conceptul de reeducare pe care-l întâlnim în special în ipostaza de activitate preinfracţională prin măsuri de ocrotire a minorilor expuşi să devină infractor

~ 110 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

origine şi structură, esenţă şi finalitatea ei, ca un sistem de relaţii – fapt ce trebuie reţinut în toate etapele prin care minorul trece, de la intrarea în conflict cu legea şi până la completa lui reintegrare în societate. Observaţia făcută este valabilă şi pe planul valorificării jurisprudenţei şi practicii reeducative pentru realizarea a noi nivele de eficienţă şi calitate în privinţa tratamentului juridic penal al minorului şi a sistemului de reeducare în ansamblul său33. De altfel, atât elementele legate de evoluţia instituţiei reeducării cât şi cele legate de procesul de reeducare - prin care se realizează scopul sancţiunii de drept penal la minori – evoluează în strânsă legătură şi ca urmare, ele nu pot fi disociate fără riscul diminuării în conţinut, evocarea unuia sau altuia dintre conceptele analizate. La un moment dat, datorită strânsei legături între ele, lasă impresia chiar că apare unul pe terenul celuilalt. Acest lucru a determinat ca situaţia minorului infractor în legislaţia noastră penală – de care este legat conţinutul celor două concepte – să fie urmărit pe cele două planuri, astfel cum s-au suprapus ele în conţinut şi în finalitate şi anume : cel al executării sancţiunilor de drept penal de către minori ( reglementat prin legi speciale, de apărare specială, legi de executare a pedepsei etc.) care, a precedat instituţionalizarea reeducării şi cel al realizării sistemului sancţionator special pentru minori, în cadrul căruia a fost instituţionalizată 34 reeducarea . 3. Concluzii Conceptele puse în discuţie anterior reprezintă un fragment dintr-o problematică vastă ce se constituie prin numeroase eforturi şi încercări; de asemenea este important ca şi pe viitor reabilitarea minorului sa constituie un punct de plecare al discuţiilor specialiştilor în materie, în vederea

oferirii de soluţii cât mai eficiente ce pot fi puse în mod corespunzător în practică într-o societate dinamică, unde infracţiunea îşi schimbă formele pe zi ce trece. Totuşi principala direcţie abordată în lucrarea de faţă poate fi considerată ca fiind modificarea adusă de Noul Cod penal în materia sistemului sancţionator al minorilor, în concret, în sfera măsurilor educative, deoarece legiuitorul exclude pedeapsa ca fiind o sancţiune proprie minorului. Astfel, pedeapsa dispare complet, lăsând loc măsurilor educative neprivative şi privative de libertate; această modificare are un impact destul de mare, deoarece, în opinia mea, aduce în faţa organelor competente un sistem sancţionator mult mai lejer faţă de cel în vigoare, instituţiei de reabilitare reducându-i-se totodată posibilitatea de a oferi un proces sigur de reeducare. Considerăm că legiuitorul nu ar trebui să recurgă la soluţiile cele mai simple atunci când o sferă atât de importantă cum este regimul sancţionator al minorilor suferă modificări, ci ar trebui să aibă mai întâi în vedere metode cât mai eficiente de combatere a delicvenţei juvenile, având ca punct de plecare cauzele care-i determină pe minori să înfrângă dispoziţiile imperative ale legii penale. Totuşi efectele prevederilor noii legi nu pot fi în întregime analizate atât timp cât legea nu produce efecte propriu-zise ( nu este în vigoare). Cu alte cuvinte, o analiză completă trebuie realizată o dată cu apariţia primelor cazuri de minori ce săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, pentru a se observa punctele forte şi cele mai puţin forte ale prevederilor Noului Cod penal, dacă scopul este atins o dată cu aplicarea normelor şi, eventual, să se aducă îmbunătăţiri ce corespund nevoilor societăţii.

Bibliografie:12 1. Codul penal ( legea nr. 15/1968), 2. Noul cod penal ( legea nr. 286/2009), titlul v, minoritatea, capitolul i, art. 113- 115, capitolul ii, art. 117- 123, capitolul iii, art. 124-126, capitolul iv, art. 129-134 3. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.II- partea generală, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1970. 4. Alexandru Boroi, Drept penal: partea generală, ed. A 2-a, rev, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 5. Constantin Bulai, Noul cod penal, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008. 33

În concordanţă cu procedura specială în cauzele cu infractori minori privitoare la competenţa organelor judiciare, măsurile preventive aplicabile minorilor, aşa cum reiese şi din Gianina Anemona Radu, Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. BRCK, Bucureşti, 2012, p.271-311. 34 Ortansa Brezeanu, „Minorul şi legea penală „, Ed. C.H.BECK, Bucureşti, 1998, p.57.

~ 111 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

6. George Antoniu, Constantin Bulai , Ghe. Chivulescu, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011 7. Expunere de motive ale proiectului legii privind noul cod penal- partea generală 8. Sorin Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Ed. Didactică şi pedagogică, Cluj, 1998 9. Gianina Anemona Radu, Drept procesual penal. Partea generală, Editura C.H. BRCK, Bucureşti, 10. Ortansa Brezeanu , Minorul şi legea penală, ed. C.h. Beck, bucureşti, 1998 11. florin streteanu, instituţii şi infracţiuni în noul cod penal, bucureşti, 2010 12. Marius Idita, aspecte noi privind minoritatea în noul cod penlal, pro excelsior, revista asociaţiei absolvenţilor de drept a universităţii titu maiorescu, publicat 18 noiembrie 2009 13. http://aafdutm.ro/revista/anul-i/nr-1/aspecte-noi-privind-minoritatea-in-viitorul-cod-penal/ 14. Alternativele detenţiunii în dreptul penal român, teză de doctorat, Universitatea „ Nicolae Titulescu”, Facultatea de drept, coordonator ştiinţific Vasile Dobrinoiu, doctorand Anghel Irina Gabriela 15. http://stiri.rol.ro 16. http://curieruljudiciar.ro 17. http://www.scribd.com 18. http://www.avocatnet.ro

~ 112 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

PROSTITUŢIA, FENOMEN SOCIAL CONTEMPORAN Lect.drd. Cristian Giuseppe ZAHARIE [email protected] Universitatea Romano-Americană The study aims to analyze the evolution of the phenomenon of prostitution in Romania and other countries. There are presented different aspects of the phenomenon of prostitution and their economic, social, administrative and fiscal implications. Keywords:

prostitution, public order, crime, prostitution.

Numarul exact al practicantelor din Romania nu este cunoscut,acestea neputand deocamdată să fie înregistrate administrativ,dar există estimări care variază între 23.000 si 47000 de persoane. Cifra reală poate fi însă, mai mare, deoarece în socetatea romanească este dezvoltată şi forma ascunsă, deghizată a fenomenului prostituţiei. În anul 2003, Organizaţia Mondială a Sănătăţii estima pentru România între 23000 şi 47000 de femei si bărbaţi care practică sexul comercial1. Siteul Money ro.estima pentru 2009 un numar de 40000 de personae practicante în ţara noastră. În estimarea dimensiunii sociale reale a fenomenului prostituţiei în România, alături de aspectul formei ascunse,mai dificil de apreciat, trebuie ţinut cont şi de faptul că socetatea romanească oferă practicante multor state europene (de exemplu: Germania, Olanda, Italia, Spania, Belgia, Austria, Grecia, Malta, Cipru, Franţa, Marea Britanie, Luxenburg, ş.a.), dar şi altor state ale lumii (de exemplu: Japonia, Turcia, Tailanda, Israel, Liban, Egipt,ori statele din Zona Golfului Persic, ş.a.). Procentual vorbind, în ţara noastră, la o populaţie de 21.498.616.2 un numar aproximativ de 40.000 de femei şi bărbaţi care practică sexul comercial, reprezintă o pondere de circa 0,19% din totalul populaţiei. Conform anchetei desfăşurate de organizaţia privată „Reţeaua Europeană pentru Prevenirea HIV/SIDA” cele mai multe prostituate din Uniunea Europeană provin din România, ponderea find următoarea:  România - 12% din total;  Rusia - 9%;  Bulgaria - 8%;  Ucraina - 7%; 1

Raportul global al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru 2003, privind violenţa şi sănătatea, Geneva, 2004. 2 Populaţia în anul 2009, a se vedea Şerban Dragomirescu şi Radu Săgeată,Statele lumii contemporane,Editura Corint, Bucuresti,2011,pag.121-125.

 Polonia, Ungaria, Moldova, Belarus - 4%;  Letonia, Lituania, Estonia, Slovacia, Cehia - 3%. În cele ce urmează, vom analiza raportul dintre dezvoltarea fenomenului şi o serie de factori sociali. Practic, acumularea de bogăţie într-o socetate statală nu favorizează însuşirea acestei activităţi de către autohtoni, dar duce la creşterea ponderii sociale a fenomenului datorită migraţiei şi a traficului de persoane în scopul exploatării sexuale. Există un raport direct între rata şomajului şi ponderea socială a fenomenului prostituţiei,somajul ridicat favorizând creşterea numarului persoanelor angrenate în această activitate. Mai observ şi urmatorul aspect: în statele cu populaţie mare,concentrată în zone urbane cu un număr ridicat de locuitori, ponderea fenomenului social este mai ridicată.Aparent paradoxal,deoarece în zonele urbane importante controlul instituţiilor administrative şi de ordine publică este mult mai bine realizat,ca regulă. În opinia mea, la această situaţie se ajunge,datorită urmatoarelor aspecte:  adesea, în statele cu ample dezvoltări urbane (de exemplu: Marea Britanie, Franţa, Canada, India, Germania, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Austria, Cehia, Ungaria, Grecia, Portugalia, Brazilia, Argentina) prostituţia nu este interzisă, ori cel puţin nu este supusă unui regim sancţionator sever cum este cel penal;  în zonele urbane dezvoltate există resurse financiare şi un numar mai mare de potenţiali clienţi;  în plan social,în colectivităţile mari există o tolerantă mai mare a membrilor acestor colectivităţi faţă de fenomen,iar practicanta este mult mai puţin expusă riscului unor sancţiuni morale.

~ 113 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Denumirea statului

1.Regimul juridic aplicabil prostituţiei 2.Confesiunea majoritară1

1. România

1.Regim permisiv nereglementar 2.Ortodocşi86,79%. 1.Regim permisiv nereglementar 2.Catolici92,20% 1.Regim permisiv nereglementar 2.Catolici88,80% 1.Regim permisiv nereglementar 2.Catolici27,40,80% practicanti dar si 59,00% nereligiosi 1.Regim permisiv reglementar 2.Catolici31,90% dar si calvini-23,00% 1.Regim permisiv reglementar 2.Catolici63,10% dar si calvini-25,40% 1.Regim permisiv

2.Portugalia

3.Polonia

4.Cehia

5.Olanda

6.Ungaria

7.Germania

2

Nr.prostituatelor

Ponderea prostituatelor raportată la totalul populaţiei

40.0005

0,19%

28.000.6

0,26%

19.000.

0,05%

25.000.

0,24%

1.16.578.000. loc. 2.46.669,10 USD 3.3,40% 4.82,40% 5.89,60 /100 loc.

50.0007

0,30%

1.10.030.000.loc 2.15.448,00 USD 3.10,00% 4.67,70% 5.54,90 /100 loc.

40.000

0,39%

1.82.264.000.loc 2.44.362,80 USD

400.000.8

0,49%

1.Populaţia totală a ţării 2.PIB/loc (USD-2009) 3.Rata şomajului (2009) 4.Ponderea populaţiei urbane3 5.Nr.utilizatori de internet la 100 de locuitori4 1. 21.498.616 loc. 2.9518 USD 3.6,90%. 4.56,90% 5.42,40/100 loc. 1.10.677.000 loc. 2.22.805 USD 3.9,60% 4.60,10% 5.48,30/100 loc. 1.38.153.000. loc. 2.13.855.USD 3.8,20% 4.61,30% 59,00/100 loc. 1.10.507.000. loc. 2.21.036.USD 3.6,70% 4.73,50% 5.64,40/100 loc.

1

Serban Dragomirescu,Radu Săgeata, op.cit.,2011. Serban Dragomirescu,Radu Săgeata,op.cit.2011. Serban Dragomirescu, Radu Săgeata,op.cit.2011. 4 Date la nivelul anului 2009.Şerban Dragomirescu,Radu Sageata,op.cit.2011. 5 Http://www.MONEY.ro_prostituţie. 6 João Saramago,Estrangeiras dominam prazer, Correio da Manhã,17th March 2005. 7 Marlise Simons,Amsterdam tries upscale fix for red light district crime”,24 February 2008, New York Times. 8 Http://www. amnesty for women de_notes_Final Report TAMPEP 8 BRD reports, October 2009. 2 3

~ 114 ~

Numărul 2/2012

8.Grecia

9.Austria

10.Letonia

11. Statele Unite ale Americii

12.Brazilia

13.Japonia

14.Thailanda

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” reglementar 2.Protestanţi42,20% dar si catolici-32,10% 1.Regim permisiv reglementar 2. Ortodocşi94,0% 1.Regim permisiv reglementar 2.Catolici73,60% 1.Regim permisiv reglementar 2.Catolici22,%,protestanţi -20%,ortodocşi18% 1.De regula regim prohibitiv,in funcţie de reglementarea proprie a fiecarui stat membru 2.Protestanţi51,30% dar si catolici-23,90% 1.Regim permisiv nereglementar 2.Catolici74,0% 1.Regim prohibitiv 2.Şintoisti si budisti-90,80% 1.Regim prohibitiv pentru anumite forme de

3.8,20% 4.73,70% 5.79,30 /100 loc. 1.11.217.000.loc. 2.31.954,10 USD 3.9,50% 4.61,20% 5.44,50/100 loc. 1.8.334.000.loc. 2.49.596,40. 3.4,80% 4.66,90% 5.64,70/100 loc. 1.2.232.000. loc. 2.14.956,00 USD 3.17,10% 4.67,80% 5.66,80/100 loc.

20.000.25.000.9

0,22%

17.500.10

0,21%

3.000.11

0,13%

1. 311.686.000. loc. 2.45.230,20 USD 3.9,40%. 4.82,0% 5.72,60/100 loc.

500.000.12

0,16%

1.191.972.000.loc. 2.8311,10 USD 3.8,10% 4.86,10% 5.39,20/100 loc. 1.127.513.000 loc. 2.38.577,80 USD 3.5,10% 4.66,30% 5.70,80/100 loc. 1.67.386.000. loc. 2.4.187.USD 3.1,50% 4.33,60%

2.000.00013

1,04%

Peste 250.000.

0,20%

300.000.14

0,44%

9

„2008,Human Rights Report: Greece”,State.gov. 2009-02-25. Http://www.pro.con.org. „Trafficking in Persons Report 2009 Country Narratives - Countries L Through P”, State.gov. 2009-02-18. 12 Http://www.en.wikipedia.org/.../Prostitution_in_the_United_States. 13 Http://www.libertadlatina.org/LA_Brazils_Child_Prostitution_Crisis.htm. 14 2008 Human Rights Report,Thailand, Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor, U.S. State Department, February 25, 2009. 10 11

~ 115 ~

Numărul 2/2012

15.India

16.Bangladesh

17.Iran

18.China

19.Turcia

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII desfaşurare ale prostituţiei 2.Budişti94,60% 1.Regim permisiv nereglementar 2.Hinduişti80,50% dar si 13,40% musulmani 1.Regim permisiv nereglementar 2.Musulmani89,30% 1.Regim prohibitiv 2.Musulmani99,10% 1. Regim prohibitiv 2.Protestanţi42,20% dar si catolici-32,10% 1.Regim permisiv reglementar 2.Musulmani99,80%

5.25,90/100 loc.

1.1.210.000. loc.(2011) 2.1.061.30 USD 3.3,10% 4.29,70% 5.5,10/100 loc.

2.800.000.(200 7)15

0,23%

1.160.000.000. loc. 2.574,0 USD 3.4,20% 4.27,60% 5.0,40 /100 loc. 1.74.196.000.loc 2.4727,90 USD 3.10,40% 4.70,20% 5.31,40 /100 loc. 1.1.337.500.000.loc 2.3292,10 USD 3.4,30% 4.46,10% 5.28,50 /100 loc. 1.73.914.100.loc 2.10.031,20. USD 3.12,50% 4.69,20% 5.35,30/100 loc.

100.00016

0,062%

75.000.17

0,10%

5.000.000.10.000.000.18

0,37%-0,75%

100.000.19

0,14%

15

Around 2.8 mn prostitutes in India Indian Express,May 8, 2007. „Global Monitoring Report on the status of action against commercial sexual exploitation of children: Bangladesh”,ECPAT International,2006,pe http://www.ecpat.net/A4A_2005/South_Asia/Global_Monitoring-BANGLADESH. 17 Http://www.wikipedia_prostitution_in_Iran. 18 Xin Ren,Prostitution and economic modernisation of China,Violence Against Women,1999,pag.1411–1414. 19 Ankara Chamber of Commerce (ATO) Report fore 2004 16

~ 116 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Legat de generalizarea utilizării internetului se pune întrebarea dacă acesta constituie un factor favorizant al desfăşurării prostituţiei şi a criminalităţii conexe acesteia. Raspunsul pare a fi afirmativ. În statele cu un numar ridicat de utilizatori de internet (raportat la o suta de locuitori), prostituţia constituie un fenomen social de amploare.Se poate remarca acest fapt în cazul unor state ca: Germania, Olanda, Spania, Japonia, Cehia, Ungaria, Austria. În România creşterea numarului de utilizatori de internet s-a realizat în paralel cu evoluţia fenomenului social al prostituţiei. Grav, este însă faptul că, prin internet se realizează activităţi infractionale de atragere a persoanelor minore şi tinere spre prostituţie şi se înlesneşte traficul de persoane (inclusiv de minori) în scopul exploatării sexuale ori pentru cerşetorie.Astfel,din Romania în ultima perioadă peste 1000 de români ajung anual să fie traficaţi în străinătate pentru prostituţie şi cerşit. Conform datelor Inspectoratului General al Poliţiei Române,în perioada 2007-2011,au fost declarate disparute 3457 de persoane minore dintre care 1848 au fost identificate în ţară ori în străinătate,restul de 1609 cazuri neputând fi rezolvate încă. Anual, peste 200 de minori traficaţi sunt identificaţi.Victimele traficului de minori în scopul exploatării sexuale sunt fete având de regulă,vârsta cuprinsă între 16 şi 17 ani,uneori vârsta acestora coborând până la 13-14 ani. În ţara noastră cauzalitatea fenomenului social ţine de un complex de 1. factori socio-economici determinanţi între care se numără:  climatul educational şi cultural favorizant;  lipsa implicării şi supravegherii familiale;  existenta unor reţele de proxeneţi;  eşecul în întemeierea unei familii;  debutul în viaţa sexuală la vârste foarte fragede (sub 18 ani,adesea între 12 si 16 ani);  agresarea sexuală sau violenţa traumatică precedentă;  afinitatea cu subculturi infractionale a practicantelor sau a părinţilor ori partenerilor acestora, factor favorizant în debutul în prostituţie;  sărăcia, concentrată în anumite zone;  şomajul;  nivelul scăzut al salariilor licite; veniturile obţinute nu sunt fiscalizate sau reduse prin contribuţiile sociale ridicate din România;

Dacă în România principala cauză a prostituţiei o constituie situaţia economică coroborată cu lipsa perspectivelor profesionale,în plan mondial situaţia este mai complexă,cauzalitatea find cu mult mai largă.  Sărăcia este o determinantă majoră in zone cum sunt:Europa de Est, Rusia, America de Sud, America Centrală, Mexic, Africa, Asia Centrală şi de Sud-Est, ş.a. Totuşi,sărăcia nu constituie singura cauză. Între sărăcia socială,reglementarea juridică şi rata prostituţiei există o influenţă directă dar nu o determinare absolută. Faptul că aspectul economic nu este singura cauză a practicii reiese din compararea evoluţiei fenomenului social,a reglementării juridice a acestei practici şi a ponderii sociale a practicantelor în state cu un produs intern brut pe cap de locuitor apropiat ca valoare. Iata PIB-ul pe cap de locuitor al celor mai bogate 10 state din lume estimat de Fondul Monetar International în dolari americani pentru anul 2010:  locul 1 Luxemburg - 104,390;  locul 2 Norvegia - 84,543;  locul 3 Qatar-74,422;  locul 4 Elveţia - 67,074;  locul 5 Danemarca - 55,113;  locul 6 Australia - 54,869;  locul 7 Suedia - 47,667;  locul 8 Emiratele Arabe Unite - 47,406;  locul 9 Statele Unite - 47,132;  locul 10 Olanda-46,418. În 5 dintre aceste state (locurile 1, 4, 5, 6 şi 10), practica prostituţiei este legală (în 3 dintre acestea find chiar reglementată), iar în alte 5 este ilegală (locurile 2, 3, 7, 8 şi 9). Dar, iată PIB-ul pe cap de locuitor al celor mai sărace 10 state din lume estimat de Fondul Monetar International în dolari americani pentru anul 2010:  locul 173 Eritrea - 423;  locul 174 Guinea - 420;  locul 175 Madagascar - 391;  locul 176 Niger - 383;  locul 177 Ethiopia - 364;  locul 178 Malawi - 354;  locul 179 Sierra Leone - 325;  locul 180 Liberia - 226;  locul 181.R.DCongo - 188;  locul 182 Burundi - 177.1 1

World Economic Outlook Database,International Monetary Fund,October 2010.

~ 117 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

În 4 dintre aceste state (locurile 175, 177, 179, 181),practica prostituţiei este legală (în nici unul dintre aceste state nefind reglementată),iar în alte 6 este ilegală. Rate ridicate ale prostituţiei întâlnim şi în socetăţi statale bogate (de exemplu: Germania 0,49%, Spania - 0,64%, Portugalia - 0,26%, Olanda - 0,30%, Austria - 0,21%, Japonia - 0,20%, s.a.) dar şi în ţări cu un nivel de trai scăzut pentru majoritatea populaţiei (de exemplu: Brazilia 1,04%, Thailanda - 0,44%, India - 0,23%, China 0,37%-0,75%).  Lipsa instruirii şi educaţiei contribuie la perpetuarea fenomenului în aceleaşi zone.Este adevarat că în unele state, în care se realizează un bun proces educaţional, există o rată ridicată a prostituţiei (de exemplu: Germania, Olanda, Elvetia, Danemarca, Belgia, ş.a. În aceste state însă, prostituţia este realizată uneori mergând până la ponderi de peste 2/3 din piaţă, de către practicante de origine străină.  Războaiele dintre state dar şi cele civile favorizează perpetuarea fenomenului,în mod direct prin relatiile care se stabilesc între membrii forţelor militare sau paramilitare şi reţelele de prostituţie,dar şi în direct prin afectarea climatului social şi economic şi generarea unor situaţii de vid de autoritate în unele teritorii. Se pierd locuri de muncă şi se destramă numeroase familii datorită decedarii unuia dintre soţi. În 1945 la o populaţie mai mică de jumătate din cea actuală (313 milioane de locuitori) în Statele Unite activau 1,2 milioane de practicante,în prezent numarul acestora fiind de circa 500 de mii. Situaţia este explicabilă prin scăderea nivelului de trai determinată de perioada războiului. Războaiele civile sau conflictele regionale au condus la creşterea ratei prostituţiei în state cum sunt: Serbia, Kosovo, Bosnia-Hertzegovina, Tanzania, Uganda, Kenya, R.D. Congo, Etiopia. O analiză MONEY.ro arătă că statul român ar câştiga minim 200 de milioane de euro anual, dacă s-ar legaliza prostituţia şi dacă toate cele 40.000 de prostituate din România ar plăti taxe pentru veniturile încasate2. Suma ar putea depăşi 300 de milioane de euro anual dacă se adaugă:  creşterea numarului practicantelor ca urmare a reglementării permisive şi favorabile 2

Http://www.MONEY.ro_prostituţie.

prostituatelor a acestei ocupaţii;ponderea socială a numărului persoanelor care prestează sexul comercial ar putea creşte de la 0,19%, la 0,601,00%,la o situaţie similară unor state cum sunt Spania sau Brazilia;  dezvoltarea unor activitaţi economice şi comerciale conexe acestei practici. Statele europene în care s-a legalizat şi reglementat prostituţia încasează anual din această activitate o sumă cuprinsa între 57 de milioane de euro şi 2,3 miliarde de euro. În Cehia piaţa prostituţiei este evaluată la aproximativ 760 milioane de euro în 2008, fiind dependentă în mare măsură de turiştii din Uniunea Europeană.3 În Olanda de pe urma acestei activităţi rezultă venituri anuale de peste 1,8 miliarde de euro.Statul olandez încasează peste 288 de milioane de euro anual din impozite si taxe pe prostituţie.4 Casele de toleranţă autorizate de municipalitate in Amsterdam (in numar de 142) au produs în 2008 venituri de peste 100 de milioane de euro,la care s-au adăugat creşteri de încasări în sectorul turismului5. În Ungaria, peste 10.000 de lucrătoare legal autorizate oferă statului maghiar încasări anuale de peste 57 de milioane de euro. Este produsă o masă financiară de peste 1 miliard de euro cumulaţi din serviciile sexuale comerciale (350 de milioane de euro) şi din industria pornografica (700 de milioane de euro). 6 În Germania, persoanele angajate în această activitate aduc anual statului peste 2,3 miliarde de euro,incluzând si asigurările sociale,suma calculată pentru anul 2007. Acestea au în medie 1,2 milioane de clienţi pe zi,cifră de afaceri fiind estimată la 610 miliarde de euro pe an. În landurile Renania de Nord-Westfalia, Baden,Württemberg şi Berlin s-a iniţiat un sistem fiscal în care întreprinderile de profil trebuie să plătească taxe în avans, o sumă stabilită pe zi, plătită autorităţilor fiscale de către patronii de bordeluri. În Renania de Nord-Westfalia taxa este de 25 de euro pe zi per lucrătoare, în timp ce în Berlin este de 30 de euro. În mai 2007, Guvernul federal a 3

SVU,April 5, 2002,Prostitution in the Czech Republic,Czech Statistical Bureau Report. Marie-Victoire Louis,Legalizing Pimping, Dutch Style,Le Monde Diplomatique,1997. 5 David Charter, Half of Amsterdam's red-light windows close, London. 6 Pablo Gorondi,Hungary Gives Permits to Prostitutes, Washington Post, Sep. 24, 2007. 4

~ 118 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

propus o taxare uniformă, la nivelul tuturor landurilor de 25 de euro pe zi7. Primul oras din Germania care a introdus la nivel local o taxă specială pentru servicii sexuale a fost Köln-ul. Taxa a fost stabilită la începutul anului 2004 de către Consiliul Local Köln cu o majoritate municipală formată de o coaliţie a creştindemocraţilor şi a ecologiştilor. Această taxă se aplică la prestaţiile de striptease, peep spectacole, cinematografie pornografică, sex show, saloane de masaj, şi prostituţie. Pentru prostituţie, datoria fiscală este de 150 de euro pe lună per angajată, care urmează să fie plătita de către angajator sau de practicantă independentă. O zonă a orasului este scutită de taxă (Zona Geestemünder Strasse). În 2006, consiliul municipal a perceput 828,000 euro, din această taxă8. În Austria,autorităţile încasează anual peste 100 de milioane de euro din practicarea prostituţiei. Prostituatele din această ţară produc venituri 9 anuale de peste 630 de milioane de euro . Concluzii. Comparativ cu restul statelor lumii,în ţara noastră numarul prostituatelor nu este deosebit de mare,ţinând cont de faptul că, în unele state, fenomenul are o pondere socială de 5-6 ori mai mare. Aceasta nu face însă ca necesitatea reglementarii legale a acestei activităţi să fie mai mică.Situaţia lucrătoarelor sexului comercial din ţara noastră este una supusă la numeroase vicisitudini,iar reglementarea legală dupa modelul german ori alt model protectiv pentru prostituate ar duce la ameliorarea situaţiei acestora. Argumente în favoarea reglementării acestei activităţi în ţara noastră ca formă de apărare a ordinii publice şi de protejare a lucrătoarelor sunt:  prostituţia indiferent dacă este vizibilă sau ascunsă expune practicantele la numeroase abuzuri,dezavantaje şi pericole în raport cu clienţii,proxeneţii,organele de ordine publică,justiţie,administraţie,sistemele medicale şi de asigurări sociale;  practicarea acestei activităţi nu se face întrun cadru organizat şi afectat social şi legal acestui scop,supus controlului organelor administraţiei şi ordinii publice, ci în tot











7

Haustein-teßmer Oliver,Die Welt,Staat will Prostituierte stärker zur Kasse bitten,23 May 2007. 8 Sex Tax Filling Cologne's Coffers. Spiegel Online, 15 December 2006. 9 Http://www.pro.con.org.

~ 119 ~



felul de locuri cum sunt:şosele de centură,diferite străzi principale ori lăturalnice,iluminate sau nu din zone cunoscute pentru această activitate antisocială, în porturi sau parcări auto, hoteluri, discoteci, saloane de masaj, ş.a.; prostituatele victime ale traficului de persoane dar şi majoritatea lucrătoarelor, mai mult sau mai puţin voluntare din Romania,depind de câte un proxenet, majoritatea veniturilor din practicarea prostituţiei neajungând la acestea ci la „protectorii lor”; lipsa reglementărilor care să impună controlul medical,de igienă şi sănătate publică a practicantelor şi a spaţiilor destinate acestei activităţi şi reguli de protejare a acestora împotriva bolilor cu transmitere sexuală duce la creşterea numărului de contaminări cu HIV/ITS; starea de ilegalitate a practicării prostituţiei expune practicantele la riscul de a deveni victime ale traficului de persoane ori ale exploatării proxeneţilor,în incercarea lor de a se „proteja” de organele de ordine publică care sunt obligate să le sancţioneze.De asemenea,practicantele evită să denunţe sau să ofere informaţii organelor de ordine publică cu privire la infracţiunile asociate prostituţiei cum sunt:traficul de droguri sau proxenetismul;unele practicante au devenit consumatoare sau chiar dependente de droguri.Consumul de droguri agravează situaţia din punctul de vedere al riscului de transmitere a HIV/VHB/VHC, datorită utilizării aceloraşi echipamente de injectare. 21% dintre prostituatele din ţara noastră sunt consumatoare de droguri injectabile; practicarea acestei activităţi debutează adesea sub vîrsta de 14-15 ani,femeile practicănd această îndeletnicire în pondere de citeva zeci de ori mai mare decât bărbaţii sau transsexualii; lipsa intervenţiei serviciilor publice în derularea acestei activităţi datorită caracterului ilegal şi ascuns al practicii conduce la abuzarea prostituatelor, majoritatea acestora confruntându-se cel puţin o dată cu un viol sau o determinare cu forţa la prestare de servicii sexuale; lipsa unei reglementări legale care să înlăture caracterul ilegal şi imoral al

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

practicii contribuie la perpetuarea stigmatizării sociale a practicantelor,la izolarea lor şi la imposibilitatea pentru acestea de a-şi intemeia o familie, 97% dintre prostituatele din Romania fiind necăsătorite, şi peste 80% apelând la întreruperi de sarcina. Despre practicantele sexului plătit s-au impământenit in ţara noastră două convingeri:  -că nu au pregatire şcolara;

 -că această activitate este practicată în general de persoane de etnie rromă. Prima convingere este corectă,dar totuşi,38% dintre prostituate au 8 clase finalizate, iar 3% au liceul absolvit. Majoritatea prostituatelor atât în România cât oriunde în Europa nu sunt de etnie rromă,doar 27% dintre practicantele cu cetăţenie română aparţinând acestei etnii.

Bibliografie: 1. Dragomirescu Şerban, Săgeată Radu,Statele lumii contemporane,Editura Corint,Bucureşti,2011; 2. Enăchescu Constantin,Tratat de psihosexologie,Ed.a IV-a,Editura Polirom,Iaşi,2008; 3. Iatridis Demetrius, Social Justice and the Welfare State in Central and Eastern Europe,The Impact of the Privatization,Greenwood Pub Group; 4. Indian Express,Around 2.8 mn prostitutes in India,May 8, 2007; 5. Preda Marian,Riscuri şi inechităţi sociale în România,2009,Editura Polirom,Bucureşti; 6. Charter David,Half of Amsterdam's red-light windows close, 7. London. ; 8. Gorondi Pablo,Hungary Gives Permits to Prostitutes,Washington Post, Sep. 24, 2007; 9. Haustein-teßmer Oliver,Die Welt,Staat will Prostituierte stärker zur Kasse bitten,23 May 2007; 10. Leopold B.,Steffan E., Paul N,Dokumentation zur rechtlichen und sozialen Situation von Prostitutierten in der Bundesrepublik Deutschland, Schriftenreihe des Bundesministeriums für Frauen und Jugend, Band 15, 1993; 11. Louis Marie-Victoire,Legalizing Pimping, Dutch Style,Le Monde Diplomatique,1997; 12. Manolache Vlad, Internetul duce anual 200 de copii români la prostituţie, Ziarul Ring,Joi,26 Mai 2011; 13. Preda Marian, Studiu privind situaţia CSW în România, publicat în lucrarea „Riscuri şi inechitaăţi sociale în România”,2009,Editura Polirom,Bucureşti; 14. Raubiajko Ieva,Sex Industry Sparks Controversy,Central Europe Review,Feb. 19, 2001; 15. Ren Xin,Prostitution and economic modernisation of China,Violence Against Women; 16. Saramago João,Estrangeiras dominam prazer, Correio da Manhã,17th March 2005; 17. Simons Marlise,Amsterdam tries upscale fix for red light district crime”,24 February 2008, New York Times; 18. Spiegel Online, Sex Tax Filling Cologne's Coffers. 15 December 2006; 19. Weitzer Roland John,Prostitution as a form of work,Sociology Compass,2007; 20. Final Report TAMPEP 8 BRD reports, October 2009, Http://www. amnesty for women de_notes; 21. „Global Monitoring Report on the status of action against commercial sexual exploitation of children: Bangladesh”,ECPAT International,2006,pe 22. http://www.ecpat.net/A4A_2005/South_Asia/Global_Monitoring-BANGLADESH; 23. Report fore 2004, Ankara Chamber of Commerce (ATO); 24. Raportul global al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii pentru 2003, privind violenţa şi sănătatea, Geneva, 2004; 25. US Department of State Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor,2008 Human Rights Report: Poland,Http:// www.state.gov; 26. Human Rights, and Labor, U.S. State Department, February 25, 2009; 27. SVU,April 5, 2002,Prostitution in the Czech Republic,Czech Statistical Bureau Report; 28. „Trafficking in Persons Report 2009 Country Narratives - Countries L Through P”, Http:// www.State.gov. 2009-02-18; 29. World Economic Outlook Database,International Monetary Fund,October 2010; 30. „2008,Human Rights Report: Greece”,State.gov. 2009-02-25; ~ 120 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

31. „2008 Human Rights Report,Thailand, Bureau of Democracy; 32. http://www. amnesty for women de_notes; 33. http://www.arasnet.ro; 34. http://www.libertadlatina.org/LA_Brazils_Child_htm; 35. http://www.MONEY.ro_prostitutie; 36. http://www.pro.con.org; 37. http://www.wikipedia.en_list of countries by GDP; 38. http://www.en.Wikipedia_Prostitution_in_Brazil; 39. http://www.wikipedia_Prostitution_in_Iran; 40. http://www.en.wikipedia.org//Prostitution_in_the_United_States; 41. http:// www.state.gov.

~ 121 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

SCUCCINTĂ ANALIĂ ASUPRA PROBLEMELOR PE CARE TREBUIE SĂ LE CLARIFICE ANCHETA PENALĂ PE PARCURSUL INVESTIGĂRII FAPTELOR DE FURT Lect. univ. dr. Marin RUIU [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” In the present article, the author presents the main aspects that need to be clarified during the investigation of thefts, both in theory, and in judicial practice in this domain. time and place of the illegal action, victim, police, suspects, crime scene forensics, Key words: verification, truth, witnesses, working together, lacks, legal notices, alibis, prone to…, frequent, use of…, precaution, mode of operation. 1. Locul şi timpul săvârşirii faptei. Prin lămurirea acestei probleme se rezolva o serie de necunoscute importante. Astfel, locul faptei oferă de multe ori posibilităţi pentru identificarea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, interpretarea şi valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei. De asemenea, cunoaşterea locului şi timpului săvârşirii faptei poate duce la formarea cât mai corectă a cercului de bănuiţi. Acest cerc de bănuiţi va fi format, cunoscând elementele enumerate anterior, din persoanele care domiciliază în zona respectivă, din cercul de prieteni ai victimei, dintre persoanele care frecventează anumite locuri din zona respectivă. Totodată, între persoanele bănuite trebuie să intre în primul rând persoane cu trecut dubios, foşti condamnaţi sau cei care sunt predispuşi la comiterea de infracţiuni. Trebuie precizat faptul că o activitate care implică o conlucrare între mai multe organe de poliţie trebuie să se realizeze prin organizarea activităţii de culegere de informaţii, lucru ce trebuie realizat cu prioritate imediat după sesizarea şi efectuarea cercetării la faţa locului. Cunoaşterea locului unde s-a desfăşurat activitatea ilicită şi, în principal, a timpului constituie punctul de plecare în identificarea martorilor.1 Veridicitatea martorilor şi a persoanelor ascultate poate fi verificată prin cunoaşterea locului şi a timpului săvârşirii faptei. Se poate aprecia astfel dacă, în condiţiile date - distanţă,

luminozitate, etc. - martorii sau alte persoane au oferit informaţii corecte referitoare la cauză. În acelaşi sens, se va putea aprecia veridicitatea declaraţiilor persoanei vătămate cu privire la posibilităţile pe care le-a avut de a reţine semnalmentele făptuitorului şi deci, de a-l putea recunoaşte în situaţia în care i-ar fi prezentat. Cunoscând locul şi timpul săvârşirii infracţiuni, există posibilitatea să se stabilească activităţile desfăşurate de învinuit şi inculpat în perioada critică, iar prin activităţile de urmărire penală desfăşurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării „alibiurilor” invocate de făptuitor. Se oferă, de asemenea, posibilitate organelor de urmărire penală de a verifica veridicitatea declaraţiilor victimei privitoare la bunurile ce pretinde că i-au fost furate. S-a constatat în practica organelor judiciare, în multe cazuri, că, de exemplu, gestionarii declară că li s-a furat mai mult pentru a acoperi anumite lipsuri, sau chiar persoane fizice care fac declaraţii asemănătoare pentru a primi anumite dezdăunări. 2. Modul de operare folosit de făptuitori. Modul de operare poate fi definit2 ca un complex de acţiuni, deprinderi şi procedee folosite de infractori care le caracterizează activitatea şi personalitatea, înainte, în timpul şi după comiterea faptei. Problema modului de operare nu este nouă, ea preocupând poliţia din vremuri anterioare, fiind considerată o reală posibilitate de identificare a făptuitorilor şi probare a activităţii infracţionale.

1

V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994, pag. 168.

2

Ion Poenaru, „În prezent şi perspective în ştiinţa criminalistică”, Ed. M.I., Bucureşti, 1979, pag. 229.

~ 122 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Indicii care din punct de vedere criminalistic privesc acţiunea infracţională, pentru evidenţierea 3 modului de operare , pot fi consideraţi următorii: victima, perioada (timpul) de comitere, locul şi mediul, modul de organizare şi abilităţile făptuitorilor, procedeele folosite (prealabile, în timpul comiterii infracţiunii, după comitere), măsuri de precauţie luate, instrumente întrebuinţate, urme lăsate la faţa locului, numărul infracţiunilor de acelaşi gen şi frecvenţa comiterii lor. Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă furtul s-a comis în vreuna din împrejurările ce pot conduce la calificarea faptei. Pentru a putea reţine aceste împrejurări, organele de urmărire penala trebuie să stabilească dacă furtul a fost săvârşit prin folosirea acestor procedee sau mijloace, simpla constatare că făptuitorul avea asupra sa mijloacele de efracţie, escaladare sau chei veritabile ori false nefiind suficientă pentru reţinerea acestei împrejurări calificate.4 Infracţiunea de furt poate fi săvârşită în diverse modalităţi, fie normative, decurgând din dispoziţiile incriminatoare, fie faptice, când privesc particularizări concrete. Această infracţiune prezintă cele mai numeroase şi variate posibilităţi de realizare, cu particularităţile ce duc la existenţa unui bogat cadru de modalităţi ale infracţiunii aproape imposibil de enumerat. Stabilirea modului de operare folosit prezintă importanţă din mai multe considerente. Astfel, organele de urmărire penală vor putea proceda de îndată la formarea cercului de bănuiţi. În primul rând vor fi avute în vedere persoanele care au mai comis astfel de fapte, folosind acelaşi mod de operare. Raportarea modului de operare la cercul de bănuiţi duce la restrângerea acestuia, cu implicaţie directă asupra operativităţii soluţionării cauzei. Lămurirea modului de operare prezintă importanţă deosebită şi sub aspectul asigurării unei încadrări juridice a faptei5. Cunoaşterea modului de operare folosit la comiterea furtului determină luarea operativă a măsurilor de identificare şi ridicare a obiectelor ce au servit la săvârşirea faptei. Deseori, în practică apar situaţii când, pentru a putea comite furtul şi, mai ales, pentru a transporta bunurile, făptuitorii se folosesc de mijloace de transport cu tracţiune mecanică sau animală. 3

Neculai Zamfirescu, „Logica cercetării criminale”, Ed. Printeuro, Ploieşti, 2000, pag. 199-203. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N.Iliescu, C-tin Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca "Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială", vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971, pag. 444 ;şi p.478-479. 5 Em. Stancu, „Tratat de Criminalistica”, Ediţia a-v-a , Editura Universul Juridic , Bucureşti, 2010, p.252 şi următoarele. 4

Pentru a se putea face aplicarea prevederilor legale privind confiscarea lucrurilor ce „au servit la săvârşirea infracţiunii” este necesar ca lucrul în cauză să fi fost folosit la realizarea elementului material al infracţiunii. Totodată, trebuie realizată cerinţa ca bunul respectiv să aparţină făptuitorului6. În acest sens sa pronunţat şi practica judiciară considerând că, în situaţia în care inculpatul a fost cercetat pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, constând în aceea că a ajutat pe alţii să fure diverse bunuri transportând produsul infracţiunii cu autoturismul proprietate personală, organului de urmărire penală îi revine obligaţia de a ridica, în 7 vederea confiscării, autoturismul în cauză . Situaţia prezentată mai sus se încadrează în prevederile legii privind confiscarea specială, ca măsură de siguranţă şi nu constituie pedeapsă complementară, fiind vorba de un lucru care a servit la săvârşirea infracţiunii şi, chiar dacă aparţine altei persoane decât autorul furtului, aceasta a cunoscut scopul folosirii lui. Pe de altă parte, se consideră că un vehicul poate fi socotit că a servit la săvârşirea infracţiunii de furt nu dacă a fost folosit ca mijloc de transport a bunurilor după consumarea infracţiunii, ci numai dacă activitatea de transport se află în imediata continuare a 8 activităţii de luare a bunurilor. 9 Alţi autori consideră că stabilirea modului de operare în care a acţionat făptuitorul prezintă o deosebită importanţă şi cu privire la:  dacă a cunoscut amplasarea locului faptei;  stabilirea căilor de acces ale infractorilor;  dacă a acţionat unul sau mai mulţi infractori;  vicii sau deprinderi profesionale;  cât timp s-a aflat în locul faptei. 3. Bunurile, valorile sustrase, identificarea persoanei prejudiciate, precum şi celelalte urmări ale infracţiunii. Lămurirea acestei probleme se impune pentru a stabili natura bunurilor sustrase, cuantumul prejudiciului cauzat, consecinţele acestuia. Determinarea bunurilor obiect al infracţiunii este necesară pentru:  darea acestora în urmărire ;  identificarea lor asupra făptuitorilor sau asupra altor persoane care au intrat în posesia lor; 6

Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 2814/1982. Idem, dec. nr. 2528/1987 (extras). 8 V. Paşca, „Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale”, teză de doctorat, 1997, pag. 237. 9 L. Cârjan, „Tratat de criminalistică”, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2005, pag. 644. 7

~ 123 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

 restabilirea situaţiei anterioare;  verificarea dacă bunurile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul persoanei fizice legitime în momentul comiterii infracţiunii;  aprecierea dacă pretenţiile civile sunt justificate;  individualizarea faptei şi evidenţierea cauzelor şi împrejurărilor ce au favorizat săvârşirea infracţiunii;  încadrarea juridică corespunzătoare, având în vedere faptul că formele agravate ale furtului sunt condiţionate de consecinţele deosebit de grave care s-au produs prin infracţiune. Cât priveşte aspectul stabilirii persoanei prejudiciate, acesta ridică probleme deosebite datorate, în principal, faptului că cei prejudiciaţi sesizează organele de urmărire penală de pe raza unde îşi au sediul sau, după caz, domiciliul ori reşedinţa. Astfel, în raport cu persoana păgubită se stabileşte competenţa organelor îndrituite să efectueze cercetarea şi judecarea cauzei. 4. Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase, precum şi posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat în urma săvârşirii faptei. Cunoaşterea destinaţiei bunurilor duce la îndeplinirea sarcinii de prim ordin a organelor de urmărire penală privind recuperarea prejudiciului cauzat. Lămurirea acestei probleme prezintă importanţă din următoarele considerente:  oferă garanţia restabilirii situaţiei anterioare prin restituirea bunurilor persoanei păgubite ori a instituţiei;  asigură, pe lângă repararea pagubei, şi un important mijloc de probă în dovedirea vinovăţiei făptuitorului;  permite stabilirea bunei sau relei-credinţe a persoanelor care au achiziţionat bunurile, reaua-credinţă constituind temei pentru extinderea cercetărilor şi pentru alte fapte şi făptuitori. Astfel, practica judiciară a statutat că acela care primeşte, în mod obişnuit, pentru a ascunde sau valorifica, lucruri provenite din furturi repetate săvârşite de o altă persoană - este complice, şi nu tăinuitor; autorul a continuat să comită furturile numai cunoscând că are sprijinul moral şi material al celui ce ascunde sau valorifică bunurile sustrase10. 10

Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 569/1970.

 dă posibilitatea descoperirii şi ridicării - pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate în lucru - şi a altor obiecte ori valori provenite din furturi anterioare şi ai căror autori nu au fost încă descoperiţi. În faţa organelor de urmărire penală se ridică şi sarcina evaluării pagubelor produse prin infracţiune. La prima vedere, ar părea că problema evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puţin organele de urmărire penală, calcularea prejudiciului şi obligarea celui vinovat la dezdăunare fiind, după unele opinii, atributul exclusiv al instanţei de judecată. Acest punct de vedere nu răspunde nici cerinţelor legale şi nici necesităţilor de ordin practic. Organul de urmărire penală are datoria să cunoască în detaliu modul în care trebuie să se facă calcularea prejudiciului cauzat prin infracţiune, pe parcursul cercetării identificând bunurile ce vor face obiectul indisponibilizării prin instituirea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile.11 Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face ţinând cont de principiul general de calcul al prejudiciului. Astfel, dacă de la data săvârşirii infracţiunii şi până la terminarea procesului penal preţul bunurilor care au format obiectul activităţii ilicite a suferit modificări, cuantumul despăgubirilor civile se stabileşte în funcţie de preţul acestor bunuri la data judecării cauzei. Însă, cât priveşte latura penală, calcularea prejudiciului în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului, inclusiv furtul, când pentru încadrarea juridică se ţine cont şi de valoarea pagubei, se face în raport cu preţurile existente la data comiterii infracţiunii12. 5. Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia în actul ilicit. Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul furturilor săvârşite de grupuri de infractori, ce au comis timp îndelungat mai multe infracţiuni de acest gen. În primul rând, importanţa stabilirii făptuitorilor, a calităţii şi contribuţiei fiecăruia la consumarea faptului infracţional este determinată de necesitatea efectuării unei încadrări juridice corecte, premisă a administrării probatoriilor şi a asigurării tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi în funcţie de calitatea şi contribuţia avută. Astfel, în raport cu numărul participanţilor, furtul poate fi sau nu calificat. Această agravantă 11 V. Bercheşan, C. Aioniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, op. cit., pag. 176. 12 Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 40/1982.

~ 124 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

operează atunci când fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună şi ea presupune executarea unor acţiuni comune şi simultane care necesită prezenţa tuturor participanţilor la locul faptei în momentul săvârşirii acesteia. Dacă se reţine această agravantă, organul de urmărire penală nu mai poate face aplicarea legală referitoare la furtul săvârşit de trei sau mai multe persoane împreună. Tot aşa, şi furtul săvârşit de un major împreună cu un minor constituie furt calificat (săvârşit de două persoane împreună) chiar dacă minorul nu răspunde penal. Mai mult, într-o asemenea împrejurare sunt aplicabile şi dispoziţiile cu caracter agravant, respectiv săvârşirea infracţiunii de un infractor major împreună cu un minor.13 Lămurind problemele legate de făptuitor, calitatea şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, organul de urmărire penală mai trebuie să stabilească dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru a li se reţine în sarcină şi infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. În acest sens, se impune a se stabili şi alte aspecte care vizează perioada de când făptuitorii acţionează împreună, eventualele înţelegeri intervenite între ei, scopul constituirii în grup şi rolul fiecăruia în cadrul grupului respectiv. De asemenea, este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc privind constituirea şi scopul asocierii, fapta consumânduse în momentul realizării acestui consens. 6. Existenţa concursului de infracţiuni. De cele mai multe ori, comiterea infracţiunilor de furt este însoţită de încălcarea altor norme legale (cele referitoare la circulaţia pe drumurile publice, cele care reglementează regimul armelor şi muniţiilor, substanţelor ori produselor toxice etc.) ceea ce duce la apariţia unui concurs între furt şi acest gen de infracţiuni. Astfel, fapta unei persoane de a fi luat din incinta unei unităţi economice un autoturism în scopul de a-l folosi pe nedrept şi apoi, după ce a circulat cu el, de a-şi fi însuşit, în momentul abandonării, unele piese componente, constituie două infracţiuni de furt săvârşite în momente diferite şi în realizarea unor scopuri diferite, aflate în concurs real. În acelaşi sens, există concurs de infracţiuni atunci când, după sustragerea armamentului şi muniţiei dintr-un depozit, făptuitorul a deţinut mai mult timp bunurile furate, fiind vorba despre furt şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor.

Tot aşa, dacă făptuitorii au smuls din diferite instalaţii, piese electronice sau dacă au sustras prin efracţie din diverse puncte de alimentare cu energie electrică, contacte de argint industrial, subzistă un concurs între infracţiunea de furt şi cea de distrugere14, respectiv între infracţiunea de furt şi cea la regimul instituit pentru metalele preţioase. Pe de altă parte, în cazul săvârşirii unui furt prin efracţie, escaladare sau folosire fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase dintr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, există o singură infracţiune, complexă, de furt calificat, violarea de domiciliu absorbindu-se în mod natural în conţinutul acesteia. O problemă mult controversată, atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară, a fost cazul furturilor săvârşite din vagoanele C.F.R. prin ruperea sigiliilor, punându-se întrebarea dacă există concurs între infracţiunea de furt şi cea de rupere de sigilii sau există pur şi simplu o formă calificată a furtului comis prin efracţie. Pornind, fie şi numai de la semnificaţia sigiliului, ca semn al unui organ de stat sau organizaţii, aplicat pe un obiect spre a servi la conservarea sau la identificarea sa şi, nicidecum, ca sistem de închidere a locului unde se află bunul în cauză, reţinerea unei forme calificate a furtului prin efracţie în acest caz este inadmisibilă. Tot sub aspectul tratat, organele de urmărire penală trebuie să reţină în sarcina făptuitorilor atunci când sunt întrunite condiţiile legale - alături de infracţiunea de furt şi asocierea în vederea comiterii de infracţiuni15. 7. Condiţiile şi împrejurările care au generat, înlesnit ori favorizat săvârşirea infracţiunii şi stabilirea măsurilor de prevenire. Facilităţile oferite de procesul schimbării politice, sociale şi economice din România, coroborate cu insuficienţa şi, uneori, ineficienţa controlului legitim, au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendinţa de a dobândi caracter global, exploziv şi organizat, agresând patrimoniul public în ansamblul său, structurându-se şi multiplicându-se neîncetat, concretizându-se în fapte penale de o mare diversitate şi complexitate sub aspectul numărului de participanţi, metodelor folosite, prejudiciilor 14

Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 56/1981. V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, op. cit., pag. 179.

15 13

Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 1628/1971.

~ 125 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

cauzate şi importanţei agenţilor economici şi instituţiilor vizate16. După 1990, criminalitatea economică în complexitatea sa, a cuprins practic toate sferele economico-financiare, pornind de la aprovizionarea tehnico-materială din economie şi terminând cu procesul de privatizare şi decontare a operaţiunilor financiar-bancare. Pe fondul unei accentuate stări de indisciplină şi dezordine, a unei atitudini de sfidare a legislaţiei economice privind administrarea şi protecţia patrimoniului public, au avut loc acte de sustragere, abuzuri şi neglijenţe, benefice pentru infractori, multe din bunuri fiind valorificate în afara graniţelor României prin contrabandă. Prin formarea de legături în lumea interlopă internaţională şi trecerea frontierei folosindu-se de documente false sau prin alte locuri decât cele impuse controlului vamal, s-a valorificat o gamă largă de produse de la cele de strictă necesitate pentru populaţie, până la obiecte din patrimoniul cultural naţional . Aşadar, pe lângă aspectele clasice, începând cu anul 1990, criminalitatea, în general, în ţara noastră are cauze şi motivaţii strâns legate de perioada de criză pe care o traversăm. Escaladarea fenomenului infracţional în materia furturilor reprezintă, de fapt, consecinţa recesiunii , a crizei pe care o traversează societatea românească, a situaţiei economice instabile, a şomajului şi, mai ales a inflaţiei care determină o sărăcie accentuată, inegalităţi economice , sentimente de nesiguranţă şi frustrare. Această stare de lucruri, existentă în societatea românească, îşi are originea în mai multe cauze. O primă cauză este reprezentată de starea de anormalitate socială determinată de crize sociale de amploare, crize ce determină o devalorizare a sistemului de norme şi valori care par să intre în dizgraţia şi indiferenţa infractorilor. S-a redus astfel considerabil respectul faţă de lege şi faţă de instituţiile însărcinate cu impunerea acesteia. O altă cauză care a dus la creşterea continuă a infracţionalităţii, a furturilor în special, este starea de timorare a reprezentanţilor legii, a celor în măsură să pedepsească fărădelegile semenilor 17 lor. Lipsa lor de reacţie a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor indivizilor certaţi cu normele legale şi morale, care şi-au imaginat că democraţia permite orice şi că pot scăpa nepedepsiţi pentru faptele lor antisociale.

Tot la nivelul ansamblului social postrevoluţionar se remarcă apariţia unei cauzalităţi economice din ce în ce mai pronunţate, determinată – pe de o parte – de dorinţa „nejustificată” a unora de a se îmbogăţi cât mai rapid şi, dacă este posibil, prin cât mai puţină muncă, iar, pe de altă parte, de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în multe alte cazuri. Este posibil ca această situaţie să se agraveze şi mai mult în cazul continuării deteriorării nivelului de trai. O modalitate „la modă” de îmbogăţire rapidă o constituie implicarea în activităţi cu caracter privat a unor manageri de la diverse niveluri care au înfiinţat, direct sau prin intermediari, firme care au profit similar unităţilor cu capital de stat pe care le conduc. După realizarea unor astfel de firme, managerii sustrag efectiv utilaje, materii prime, produse finite pe care le valorifică prin intermediul firmelor personale, ducând astfel, de multe ori, la falimentarea unităţilor de stat. Cunoaşterea acestor condiţii şi împrejurări favorizatoare este cerută, înainte de toate, de alegerea celor mai eficiente metode de combatere şi prevenire a infracţiunilor de acest gen.18 În acest sens, organele de urmărire penală pot folosi, pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute (dezbaterea unor cazuri prin mass-media, propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită) şi alte modalităţi specifice:  intensificarea măsurilor de pază;  pregătirea anti-infracţională a populaţiei;  antrenarea la activitatea preventivă a salariaţilor societăţilor comerciale;  desfăşurarea operativă a unor activităţi de urmărire şi prindere a autorilor;  asigurarea tragerii la răspundere penală la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei. De asemenea, se impune creşterea autorităţii instituţiilor şi organelor care au atribuţii pe linia aplicării şi respectării legii, precum şi a celor însărcinate cu înfăptuirea justiţiei a căror credibilitate a scăzut continuu. Tot pentru scăderea ratei infracţiunilor de furt simplu sau furt calificat se impune o creştere a nivelului de trai, lucru care ar face cel puţin o parte a infractorilor, să nu continue după prima faptă, devenind astfel recidivişti ,acest fapt fiind relevant din punct de vedere criminologic. Un rol important îl are şi reconversia socială ulterioară executării unei pedepse după săvârşirea unei infracţiuni. În

16

Gh. Nistoreanu, C. Păun, „Criminologie”, Ed. EUROPA NOVA, Bucureşti, 1996, pag. 284. 17 Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit., pag. 283.

18 V. Bercheşan, C. Aioniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, op. cit., pag. 180.

~ 126 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

România o astfel de persoană este marginalizată, acceptarea sa fiind foarte greu de realizat, dacă nu imposibilă. Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea se impune cu necesitate cunoaşterea detaliată a tuturor actelor normative,

precum şi a aspectelor rezultate din literatura de specialitate şi practica pozitivă a instituţiilor abilitate. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatoriilor complete, temeinice şi legale, în raport cu specificul şi particularităţile fiecărei cauze penale.

Bibliografie: 1. E. Stancu, „Tratat de Criminalistica”, Ediţia a-v-a Editura Universul Juridic Bucureşti, 2010. 2. Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 2814/1982. 3. Gh. Nistoreanu, C. Păun, „Criminologie”, Ed. EUROPA NOVA, Bucureşti, 1996. 4. Ion Poenaru, „În prezent şi perspective în ştiinţa criminalistică”, Ed. M.I., Bucureşti, 1979. 5. L. Cârjan, „Tratat de criminalistică”, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2005. 6. Neculai Zamfirescu, „Logica cercetării criminale”, Ed. Printeuro, Ploieşti, 2000. 7. Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 1628/1971. 8. Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 40/1982. 9. Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 56/1981. 10. Trib. Supr., Secţ. Pen., dec. nr. 569/1970. 11. V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea „Tratat de metodică criminalistică”, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994. 12. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N.Iliescu, C-tin Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca „Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971. 13. V. Paşca, „Măsurile de siguranţă. Sancţiuni penale”, teză de doctorat, 1997.

~ 127 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 128 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 130 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI DE MANAGEMENT STRATEGIC Prof. univ. dr. Dan Victor CAVAROPOL [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” This paper presents the principal aspects concerning the evolution during the last centuries of the concept of „strategy”, linked with the management of an organization and also the views of the psichologist and military specialists in this fiels of investigation Keywords:

strategy, organization, competition, management

Managementul strategic se referă la identificarea şi descrierea strategiilor pe care un manager le poate face pentru a asigura o mai bună performanţă şi mai multe avantaje în competiţia organizaţiei sale cu alte organizaţii. O organizaţie are avantaj în competiţie dacă are o rată de profit mai mare decât media făcută pentru toate organizaţiile similare ei. Disciplina de management strategic are originea în anii 1950 şi '60. Deşi au existat numeroase contribuiţii în literatura de specialitate, dintre cele mai influente le putem enumera pe cele ale pionierilor în domeniu: Alfred D. Chandler, 1 Philip Selznick, Igor Ansoff, şi Peter Drucker . Alfred D. Chandler a recunoscut importanţa de coordonare a diferitelor aspecte de management în conformitate cu o strategie atotcuprinzătoare. Înainte de acest moment, diferitele funcţii de management s-au separat. Interacţiunile dintre funcţii sau între departamente au fost de obicei gestionate de către o poziţie de frontieră. Chandler a subliniat, de asemenea, importanţa de a avea o perspectivă pe termen lung atunci când se priveşte spre viitor. În 1962, în lucrarea sa „Strategie şi Structură”, Chandler a arătat că o strategie pe termen lung este necesară pentru a da companiei o structură şi o direcţie, pe care aceasta să se concentreze. El spune concis, „structura urmează strategia”. În 1957, Philip Selznick a introdus ideea de a potrivi factorii organizaţiei interne cu circumstanţe externe de mediu. Această idee de bază a fost dezvoltată în ceea ce noi numim acum analiza SWOT, de către Andrews şi alţii de la Harvard Business School General Management Group. Punctele forte şi punctele slabe ale firmei sunt evaluate în funcţie de oportunităţile şi ameninţările din mediul de afaceri.

Igor Ansoff a construit pe munca lui Chandler, adăugând o serie de concepte strategice şi inventarea unui întreg vocabular nou. El a dezvoltat o strategie de grilă, strategii de dezvoltare a pieţei şi de integrare pe orizontală şi verticală şi strategiile de diversificare. El a simţit că gestionarea ar putea folosi aceste strategii pentru a se pregăti sistematic pentru viitoare oportunităţile şi provocările. În 1965 în lucrarea „Corporate Strategy”, el a dezvoltat analiza folosită astăzi, în care noi trebuie să înţelegem diferenţa dintre cazul în care suntem în prezent, şi în cazul în care ne-ar dori să fie, apoi a dezvoltat ceea ce el a numit „diferenţa de acţiuni de reducere”2. Peter Drucker a fost un teoretician de strategie, prolific, autorul a zeci de cărţi de management, cu o cariera de cinci decenii. Contribuţiile sale la managementul strategic au fost multe, dar două sunt mai importante. În primul rând, el a subliniat importanţa obiectivelor. O organizaţie fără obiective clare este ca o corabie fără cârmă. Încă din 1954 el a fost în curs de dezvoltare o teorie de management bazat pe obiective. Acesta a evoluat în teoria sa de management prin obiective (MBO). Potrivit lui Drucker, procedura de stabilire a obiectivelor şi monitorizarea progreselor dumneavoastră faţă de ei ar trebui să pătrundă în întreaga organizaţie, de sus în jos. Altă contribuţie a fost în estimarea importanţei a ceea ce astăzi am numi capital intelectual. El a prezis apariţia a ceea ce el a numit „lucrător al cunoaşterii” şi a explicat consecinţele acestuia pentru management. În 1985, Ellen-Earle Chaffee a rezumat ceea ce a crezut că au fost principalele elemente ale teoriei de management strategic în 1970:

1

2

Chandler, Alfred Strategy and Structure: Chapters in the history of industrial enterprise, Doubleday, New York, 1962

Ansoff, Igor Corporate Strategy McGraw Hill, New York, 1965

~ 131 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

 Managementul strategic presupune adaptarea organizaţiei la mediul său de afaceri.  Managementul strategic este fluid şi complex. Schimbarea creează noi combinaţii de circumstanţe care necesită non-răspunsuri repetitive.  Managementul strategic afectează întreaga organizaţie prin furnizarea unei direcţii.  Managementul strategic implică atât formarea de strategie (ea a numit-o de conţinut) şi, de asemenea, punerea în aplicare de strategii (ea a numit-o proces).  Managementul strategic este parţial planificat şi parţial neplanificat.  Managementul strategic se face la mai multe niveluri: strategie globală corporativă şi strategiile de afaceri individuale.  Managementul strategic implică atât procesele de gândire analitică şi conceptuală. În anul 1988 , Henry Mintzberg, privind la lumea înconjurătoare în plină expansiune, a reexaminat conceptul de management strategic3. El a examinat procesul strategic şi a concluzionat că acesta este mult mai fluid şi mai imprevizibil decât au crezut predecesorii săi. De aceea nu a definit ceea ce înseamnă planificare strategică, ci s-a referit practic la cinci tipuri de strategii, după cum urmează:  Strategia ca un plan-o direcţie, un ghid, un curs de acţiune, mai mult la nivel de intenţie decât actual;  Strategia ca o manevră ce permite înlăturarea celorlalţi competitori din domeniu;  Strategia ca trăsătură a ceea ce s-a întâmplat în trecut-ceva realizat, nu ceva la nivel de intenţie;  Strategia ca poziţie-localizarea ramurii, produselor-strategie determinată în principal de factorii externi organizaţiei;  Strategia ca perspectivă-strategie concepută de un maestru strateg. În 1998, Mintzberg a dezvoltat aceste cinci tipuri de management strategic în 10 şcoli de gândire, împărţite în trei categorii4:  prima este formată dintr-un grup care se preocupă de latura prescriptivă, normativă;

acest grup face proiectarea informală şi concepţia, precum şi latura analitică;  a doua este formată din 6 şcoli, mai mult preocupate de cum este făcut managementul strategic, decât să se preocupe de poziţia sau de prescrierea de planuri optime de acţiune;  a treia este formată dintr-o singură şcoală, cea de transformare, de fapt un hibrid între alte şcoli, organizate pe cicluri de viaţă, sau episoade. Alţi autori mai importanţi ce s-au preocupat de domeniul managementului strategic sunt:  Peter Drucker, care în 1968 a introdus sintagma de „Eră a discontinuităţii” pentru a descrie forţele disruptive care fragmentează vieţile noastre, cum ar fi: noile tehnologii, globalizarea, pluralismul cultural şi capitalul de cunoaştere.  Alvin Toffler, în 1970 cu binecunoscuta lucrare „Şocul viitorului” iar după aceea în 5 1980 cu cartea „Al treilea val” .  În 2000, Gary Mamel a discutat decadenţa strategiei, spunând că oricât de strălucitoare ar fi o strategie, aceasta va decădea de-a lungul timpului.  În 1978, Dereck Abell descrie ferestrele strategice, subliniind importanţa timingului, atât pentru outputuri cât şi pentru inputuri, 6 pentru a anumită strategie .  În 1989, Charles Handy a identificat două tipuri de schimbări: alunecarea strategică care este un proces de schimbare subtil pe care trebuie să îl observăm până când nu este prea târziu şi schimbarea radicală care este imediată, subită. Punctul în care o nouă tendinţă este iniţiată se numeşte punct de inflexiune strategică, care la rândul lui poate fi subtil sau radical.  În 2000, Malcolm Gladwell discută importanţa identificării punctului critic, care este acel punct în care o tendinţă a atins o masă critică şi nu mai este luată în discuţie, 7 devenind desuetă .  În 1983, Noel Tichy spune că datorită faptului că suntem fiinţe ce au obiceiuri, avem tendinţa să repetăm ceea ce ne este cel mai convenabil. 5

3

Mintzberg, Henry “Crafting Strategy”, Harvard Business Review, July/August 1987 4 Mintzberg, H. Ahlstrand, B. and Lampel, J. Strategy Safari : A Guided Tour Through the Wilds of Strategic Management, The Free Press, New York, 1998

Toffler, Alvin The Third Wave, Bantom Books, New York, 1980. 6 Abell, Derek “Strategic windows”, Journal of Marketing, Vol 42, pg 21– 28, July 1978 7 Gladwell, Malcolm (2000) The Tipping Point, Little Brown, New York, 2000

~ 132 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 Peters şi Austin, în 1985 subliniază importanţa noilor idei şi a celor câţiva oameni din organizaţie care ăşi pun cariera în joc susţinând noi idei revoluţionare care nu pot fi deocamdată dovedite, dar care pot aduce în viitor un real progres8. Un mare număr de strategi folosesc tot mai des tehnicile de planificare pe bază de scenarii, care sunt folosite în cazul schimbărilor dese şi rapide9. Astfel, Pierre Wack consideră că scenariile trebuie să se concentreze pe complexitatea internă şi pe subtilitate, nu pe analiza formală şi pe numere. 1. Teoreticieni militari În anii 1980, unele strategii de afaceri au realizat că a existat o bază de cunoştinţe vaste de acum mii de ani, care abia au fost examinate. Ei au apelat la strategia militară pentru orientare. Cărţi de strategie militară, cum ar fi “The Art of War” de Sun Tzu, „On War” de Von Clausewitz, şi „The Red Book” de către Mao Zedong au devenit deja cărţi clasice în domeniu. De la Sun Tzu, am aflat de partea tactică a strategiei militare şi reţete tactice specifice. De la Von Clausewitz, am învăţat natura dinamică şi imprevizibilă a strategiei militare. De la Mao Zedong, am învăţat principiile de război de gherilă. Philip Kotler a fost un susţinător bine-cunoscut al strategiei de război de marketing. În general, s-au considerat a fi patru tipuri de teorii de război de afaceri. Acestea sunt:  strategii ofensive de război de marketing;  strategii defensive de război de marketing;  strategii de marketing Guerrilla de război. Literatura de specialitate a războiului de marketing a examinat, de asemenea, conducerea şi motivaţia, colectarea de informaţii, tipuri de arme de marketing, logistica şi de comunicaţiile. În 1989, Dudley Lynch si Paul L. Kordis au publicat lucrarea “Strategy of the Dolphin: Scoring a Win in a Chotic World”. „The Strategy of the Dolphin”, a fost dezvoltat pentru a oferi indicaţii cu privire la când să se utilizeze strategii agresive şi când să utilizeze strategii pasive. O varietate de strategii de agresivitatea au fost dezvoltate. În 1993, J. Moore a folosit o metaforă similară. În loc de a folosi termeni militari, el a creat o teorie ecologică în care sunzât considerate animalele de

pradă şi prada, un fel de strategie de management darwinistă în care interacţiunile de piaţă imita pe termen lung stabilitatea ecologică. 2. Managementul strategic abordat de psihologi Psihologii au efectuat mai multe studii pentru a determina modelele psihologice implicate în managementul strategic. De obicei, managerii seniori s-au întrebat cu privire la luarea deciziilor 10 strategice . Un tratat 1938 de Chester Barnard, care a fost bazat pe propria sa experienţă ca un executiv de afaceri, vede că procesul de informare implică în primul rând două căi de comunicaţii. Bernard precizează că procesul este detectare a organizaţiei este ca un întreg şi trebuie prevăzute situaţiile totale relevante pentru acesta. Ea transcende capacitatea metodelor intelectuale, precum şi tehnicile de discriminare a factorilor de situaţie11. Managerii trebuie să aibă o bună cunoaştere despre mediul în care evoluează organizaţia pentru a lua cele mai bune decizii. Astfel, managerul trebuie să efectueze o analiză SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities and Threats), adică pe scurt:  să utilizeze la maxim punctele tari/forte ale organizaţiei;  să minimizeze slăbiciunile depistate;  să exploateze oportunităţile care apar în mediu;  să ia în calcul ameninţările posibile de a influenţa organizaţia. Managementul strategic nu este nimica altceva decât a planifica ceea ce este predictibil cât şi a valorifica la maxim posibilităţile ce apar pe neaşteptate. El este aplicabil atât la organizaţiile mici cât şi la cele mari. Cele mai mici organizaţii pot face faţă competiţiei dacă implementează strategii corespunzătoare. Managementul strategic este calea prin care prin strategii se stabilesc obiectivele şi se realizează atingerea lor şi este de asemenea un proces continuu de evaluare şi control al mediului în care este implicată organizaţia. Managementul strategic asigură o perspectivă mai largă asupra angajaţilor din organizaţie, cum rolul fiecăruia se potriveşte cel mai bine în cadrul organizaţiei şi cum aceştia pot corelaţiona cu ceilalţi membri.

8

Peters, T. and Austin, N. A Passion for Excellence, Random House, New York, 1985 (also Warner Books, New York, 1985 ISBN 0-446-38348-1 9 Kim and Mauborgne. Blue Ocean Strategy. Harvard Business Press. 2005

10

Barnard, Chester The function of the executive, Harvard University Press, Cambridge Mass, 1938, page 235 11 Moncrieff, J. “Is strategy making a difference?” Long Range Planning Review, vol 32, no2, pp273–276

~ 133 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Este de fapt arta de a conduce angajaţii pentru a maximiza abilităţile acestora în scopul atingerii obiectivelor organizaţiei. Angajaţii devin mai motivaţi şi mai satisfăcuţi dacă pot lua parte la realizarea fiecărei sarcini importante dintr-o organizaţie. Ei vor putea astfel să înţeleagă reacţiile din interiorul şi exteriorul organizaţiei şi influenţa acestora asupra organizaţiei. Astfel angajaţii pot judeca impactul schimbărilor ce pot surveni chiar asupra jobului lor şi face faţă acestor schimbări. Şi managerii şi angajaţii trebuie să facă lucrurile întruun mod eficient cu mijloace eficiente. Unul din rolurile cheie ale managementului strategic este să incorporeze diferitele compartimente funcţionale din organizaţie complet, şi să armonizeze toate aceste sarcini din compartimente. 3. Conceptele managementului strategic Acesta presupune specificarea misiunea organizaţiei, viziunea şi obiectivele, politicile de dezvoltare şi planuri, de multe ori în termeni de proiecte şi programe, care sunt concepute pentru a atinge aceste obiective, şi apoi de alocare a resurselor pentru punerea în aplicare a politicilor şi planurilor, programelor şi proiectelor. Balanced Scorecard este adesea utilizat pentru a evalua performanţa de ansamblu a afacerii şi de progresele înregistrate în îndeplinirea obiectivelor. Studii recente ale teoreticienilor au susţinut că această strategie trebuie să înceapă cu aşteptările părţilor interesate şi necesită folosit un tablou de bord modificat echilibrat, care include toate părţile interesate. Managementul strategic este un nivel de activitate de conducere în stabilirea obiectivelor. Managementul strategic oferă direcţia generală a întreprinderii şi este strâns legat de domeniul de studii de organizare. În domeniul de administrare a afacerilor, este util să vorbim despre „aliniere strategică” între organizaţie şi mediul său sau „coerenţa strategică.” Potrivit lui Giselle Arieu (2007), „există o coerenţă strategică atunci când acţiunile unei organizaţii sunt în concordanţă cu aşteptările de management, şi acestea la rândul lor sunt cu piaţa şi contextul general”. Managementul strategic include nu numai echipa de management, dar pot include, de asemenea, consiliul de administraţie precum şi alte părţi interesate ale organizaţiei. Aceasta depinde de structura organizatorică. Managementul strategic poate depinde de mărimea unei organizaţii, precum şi înclinaţia sa de

a schimba mediul afacerii sale. Aceste puncte sunt evidenţiate mai jos:  organizaţie globală/transnaţională poate angaja un model mai structurat de management strategic, datorită dimensiunii sale, domeniul de aplicare a operaţiunilor, şi trebuie să cuprindă opiniile părţilor interesate şi a cerinţele lor;`  În cazul IMM-urilor (Întreprinderi Mici şi Mijlocii), se poate angaja o abordare antreprenorială12. Acest lucru se datorează dimensiunilor relativ mici şi domeniul de aplicare a operaţiunilor. 4. Strategia de formare Sarcina iniţială în managementul strategic este de obicei elaborarea şi difuzarea unei declaraţii de misiune. Formarea strategiei este o combinaţie de mai multe procese principale:  Efectuarea unei analize a situaţiei, de autoevaluare şi de analiză concurent: atât interne, cât şi externe, atât micro cât şi macro de mediu.  Concomitent cu această evaluare, obiectivele sunt stabilite. Aceste obiective ar trebui să fie unele pe termen scurt şi altele pe termen lung. Acest lucru implică vedere pe termen lung a unui viitor posibil, declaraţii de misiune (rolul pe care organizaţia îl are în societate), obiectivele generale corporative (atât financiare, cât şi strategice), obiectivele strategice de unitate de afaceri (atât financiare, cât şi strategice) şi obiectivele tactice. 5. Strategia de evaluare şi alegere O scanare a mediului va evidenţia toate aspectele pertinente care afectează o organizaţie. Aceste opţiuni, odată identificate, trebuie să fie verificate şi analizate de către organizaţie. În plus, pentru a confirma caracterul adecvat, fezabilitatea şi acceptabilitatea unei opţiuni, modul real de progres trebuie să fie bine determinat. Acestea se referă la: baza de concurs, modul de acţiune, direcţia de acţiune, organizarea, resursele. a. Baza de concurs Baza de concurs se referă la modul în care o organizaţie va produce ofertele sale de produse, împreună cu baza cu privire la modul în care va

12

Evens, P. and Wurster, T. “Strategy and the New Economics of Information”, Harvard Business Review, Sept/Oct 1997

~ 134 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

acţiona într-o structură de piaţă, şi în raport cu concurenţii săi. b. Modul de acţiune În măsurarea eficienţei de strategie organizaţională este extrem de important să se efectueze o analiză SWOT pentru ca să ne dam seama de punctele forte şi punctele slabe, interne şi oportunităţile şi ameninţările externe ale entităţii. Acest lucru poate necesita luarea anumitor măsuri de precauţie sau chiar schimbarea întregii strategii. În cadrul strategiei corporative, Johnson, Scholes şi Whittington prezintă un model în care opţiunile strategice sunt evaluate pe baza a trei criterii-cheie de succes:  adecvare, ar funcţiona?  de fezabilitate, poate fi făcută să funcţioneze?  acceptabilitatea, vor funcţiona? c. Direcţia de acţiune Opţiuni strategice pot acoperi un număr de opţiuni, inclusiv:  creştere economică;  consolidarea;  renunţarea. Opţiunea exactă depinde de resursele date ale firmei, în plus faţă de natura performanţei produselor şi/sau serviciilor. d. Organizarea Organizarea se referă la modul în care un design de organizare a unei companii se poate potrivi cu o strategie aleasă. Aceasta se referă la natura relaţiilor de raportare, se întinde cu controlul, precum şi orice unităţi strategice de afaceri (SBU), care necesită a fi formate. De obicei, un SBU va fi creat (care are deseori un anumit grad de autonomie de decizie), în cazul în care există într-o piaţă cu condiţii unice, are sau necesită capabilităţi unice (strategice, adică competenţele necesare pentru funcţionare şi de concurenţă). e. Resursele Resurse sunt literalmente resursele necesare pentru a pune în practică strategia, variind de la resurse umane, la echipamente de capital. Multe teorii de management strategic tind să prezinte doar scurte perioade de popularitate. Multe teorii au tendinţa să fie puţin în centrul atenţiei pentru a construi o strategie completă, sau prea general şi abstractă pentru a fi aplicabile în situaţii specifice. Populismul poate avea un impact asupra ciclului de viaţă a teoriei şi poate avea aplicare în condiţii inadecvate. În 2000, Gary Hamel a inventat o convergenţă strategică pe termen lung, pentru a explica domeniul limitat de aplicare a strategiilor folosite

foarte mult de rivali, în circumstanţe diferite. El a deplâns faptul că strategiile converg mai mult decât ar trebui, deoarece cele mai de succes sunt imitate de către firme care nu înţeleg faptul că procesul strategic implică elaborarea unei strategii personalizate pentru specificul fiecărei situaţii. 6. Elementele componente ale strategiei Prin startegie orice organizaţie stabileşte direcţiile de acţiune pe termen lung şi direcţiile politice de acţiune. Strategia îi pune la dispoziţie organizaţiei schema/planul activităţilor pentru anii care urmează. Principalele componente ale strategiei sunt:  intenţia strategică;  definirea misiunii;  viziunea;  scopurile şi obiectivele. Intenţia strategică Este vorba de scopul pentru care există o organizaţie şi pentru care va exista în viitor, cu menţinerea tuturor avantajelor din prezent. Intenţia dă o imagine despre cum o organizaţie trebuie să fie implicată astăzi, imediat, pentru asigurarea viziunii organizaţiei. Intenţia strategică ajută managementul să se concentreze pe priorităţi. Ea nu este altceva decât influenţarea potenţialului, resurselor organizaţiei şi competenţelor cheie ce vor asigura realizarea de obiective care nu par realizabile la prima vedere. O bună intenţie strategică este cea care are drept scop realizarea la potenţial maxim al competenţelor organizaţionale. Intenţia strategică include dirijarea atenţiei membrilor din organizaţie spre necesitatea de a fi învingători, şi a îi inspira spunându-le cât de valoroase sunt ţintele organizaţiei, încurajarea membrilor şi a echipelor13. „Potrivirea strategică” diferă de „intenţia strategică” prin aceea că prima doreşte armonizarea resurselor disponibile cu mediul înconjurător, iar cea de-a doua se concentrează pe crearea de noi resurse şi potenţialităţi care pot în viitor să creeze fructe şi noi oportunităţi de dezvoltare. Definirea misiunii Aceasta se referă la definirea rolului pe care fiecare organizaţie intenţionează să o aibă pentru satisfacerea cererii principalilor acţionari sau sponsori. Se descrie de ce o organizaţie operează într-un anumit mod, şi astfel se oferă un cadru în care 13

Pascale, Richard Managing on the Edge, Simon and Schuster, New York, 1990

~ 135 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

strategia este formulată. Se descrie de fapt ceea ce face o organizaţie, cui îi serveşte aceasta, şi ce anume face ca organizaţia să fie unică în felul eiraţiunea de a exista a organizaţiei. Definirea misiunii diferenţiază o organizaţie de alta, explicând scopurile ei largi, produsele, tehnologia folosită, în scopul atingerii ţelurilor propuse. Definirea misiunii poate fi făcută la nivelul de vârf al managementului, dar pot fi definite şi misiuni specifice pentru anumite compartimente ale organizaţiei. Directorul executiv joacă rolul cheie în formularea misiunilor. Odată formulate, acestea servesc organizaţiei pe termen lung, dar pot deveni uneori ambigue odată cu creşterea organizaţiei şi cu anumite inovări produse în dezvoltarea ei. De multe ori datorită dinamicii accelerate a vieţii, misiunile trebuie redefinite. Oricum, trebuie

avut în vedere ca misiunile redefinite să aibă la bază fundamente originale, noi. Definirea misiunii se referă la trei etape: definirea misiunii sau viziunii organizaţiei, definirea valorilor cheie care modelează acţiunile şi comportamentul angajaţilor şi definirea scopurilor şi obiectivelor în mod precis. Misiunea are următoarele trăsături:  să fie fezabilă şi posibil de îndeplinit;  să fie destul de clară astfel încât să se poată trece la acţiune;  să inspire managementul şi stafful;  să fie destul de precisă, nici prea largă, nici prea strânsă;  să fie unică şi să lase un impact în mintea oricui;  să fie analitică, adică să poată fi analizată oricare din componentele strategiei;  să fie credibilă.

Bibliografie: 1. Ansoff, Igor Corporate Strategy McGraw Hill, New York, 1965; 2. Chandler, Alfred Strategy and Structure: Chapters in the history of industrial enterprise, Doubleday, New York, 1962; 3. Elcock, Howard, „Strategic Management,” in Farnham, D. and S. Horton (eds.), Managing the New Public Services, 2nd Edition, New York: Macmillan, 1996; 4. Gladwell, Malcolm (2000) The Tipping Point, Little Brown, New York, 2000; 5. Kim and Mauborgne. Blue Ocean Strategy. Harvard Business Press. 2005; 6. Mintzberg, Henry “Crafting Strategy”, Harvard Business Review, July/August 1987; 7. Peters, T. and Austin, N. A Passion for Excellence, Random House, New York, 1985 (also Warner Books, New York, 1985 ISBN 0-446-38348-1;

~ 136 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

MANAGEMENTUL RISCULUI DE SECURITATE ÎN SISTEMELE INFORMATICE Asist. univ. dr. Ioan-Cosmin MIHAI [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Risk in computer science can be defined as a threat that can exploit any weaknesses in an informatics system. Risk management involves identifying security risks, determining the amplitudes of the risk and identifying areas with high risk. Approaching risk in informatics systems is achieved through a qualitative analysis and quantitative analysis. Keywords:

security risk, risk management, risk analysis

1. Managementul riscului de securitate Prin noţiunea de risc de securitate se înţelege gradul de probabilitate ca o vulnerabilitate a unui sistem să afecteze autentificarea, accesibilitatea, autenticitatea, integritatea sau confidenţialitatea datelor sau informaţiilor procesate sau transferate, cât şi severitatea, gradul sau nivelul acestui efect consecutiv sau datorat utilizării sau exploatării intenţionate sau neintenţionate a unei asemenea vulnerabilităţi. Managementul riscului reprezintă procesul de evaluare a riscului, de stabilire şi analiză a tacticilor şi politicilor alternative în etapa consultărilor cu părţile interesate, în considerarea riscurilor evaluate şi a altor factori legitimi, cât şi, dacă este necesar, selectarea opţiunilor de prevenire şi control. Managementul riscului cuprinde o gamă largă de activităţi riguros definite şi organizate care, plecând de la condiţiile de existenţă şi obiectivele fundamentale ale instituţiei, analizează factorii de risc într-o concepţie de securitate, în vederea minimizării riscului asumat şi costurilor necesare. Procesul de gestionare a riscurilor aduce cu sine nevoi individuale, audienţe, percepţii şi criterii. Prin urmare, un element cheie al standardului internaţional IEC 31010 este includerea a ceea ce se cheamă „stabilirea contextului”, ca o activitate de început al acestui proces generic de management al riscului. Această caracteristică va capta diversitate de criterii, precum şi natura şi complexitatea riscului dar şi alţi factori care trebuie luaţi în considerare şi gestionaţi în fiecare caz. Managementul riscului cuprinde patru etape: 1. identificarea şi evaluarea riscului; 2. analiza riscului; 3. gestiunea riscului; 4. finanţarea riscului.

Standardul IEC 31010 prevede următoarea clasificare a tehnicilor riscului, în care se arată modul de aplicare al acestora, după cum urmează:  identificarea riscurilor;  analiza de risc - analiza consecinţă;  analiza de risc - calitativă, semi-cantitativă sau cantitativă (probabilitate de estimare);  analiza de risc - evaluarea eficacităţii tuturor controalelor existente;  analiza de risc - estimarea nivelului de risc;  evaluarea riscului. EVALUAREA RISCULUI

MANAGEMENTUL RISCULUI

IDENTIFICARE A RISCULUI

Fig. 1: Analiza riscului A doua etapă a procesului de management al riscului, analiza de risc, debutează cu dezvoltarea scenariilor posibile de producere a pierderilor de către factorii de risc identificaţi anterior. De asemenea, trebuie definite în mod clar şi tipurile de pierderi care vor fi evaluate. Analiza de risc poate fi calitativă, semi-cantitativă sau cantitativă, sau o combinaţie a acestora, în funcţie de circumstanţe. În practică, analiza calitativa este adesea folosită prima pentru a obţine o indicaţie generală a nivelului de risc şi pentru a descoperi riscurile majore. Atunci când este posibil şi oportun ar trebui să se efectueze o analiză mai specifică şi cantitativă a riscurilor ca un pas următor. Riscul poate fi definit ca o ameninţare care poate să exploateze eventualele slăbiciuni ale

~ 137 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

sistemului. Riscul este un eveniment care aşteaptă să se întâmple. Pentru a se preîntâmpina apariţia unui eveniment care să afecteze sistemul informatic trebuie luate măsurile specifice. Aceste măsuri se numesc măsuri de securitate. Măsurile de securitate ce pot fi luate pentru un sistem informatic pot fi:  hardware / software;  proceduri de operare;  testarea procedurilor;  securitatea personalului;  măsuri de securitate la nivel de zone;  controlul accesului. Analiza riscului presupune identificarea riscurilor de securitate, determinarea amplitudinilor riscului şi identificarea zonelor cu risc mare ce trebuie securizate. Analiza riscului face parte din ansamblul de măsuri luate în cadrul managementului riscului. Pentru a analiza riscurile o organizaţie trebuie să îşi poată identifica propriile cerinţe legate de securitate. Un astfel de proces presupune patru etape:  identificarea resurselor care trebuie protejate;  identificarea riscurilor/ameninţărilor specifice fiecărei resurse;  ierarhizarea riscurilor;  identificarea controalelor prin care riscurile vor fi diminuate/eliminate. Gestionarea riscurilor înseamnă identificarea şi evaluarea riscurilor, precum şi stabilirea modului de a reacţiona în faţa lor, de a găsi mijloace de control intern care să le atenueze posibilitatea de apariţie sau consecinţele pe care le-ar produce în cazul în care riscurile s-ar materializa. Este necesar să se urmărească un răspuns optim la risc pentru că resursele disponibile pentru gestionarea riscurilor sunt limitate şi numărul riscurilor creşte odată cu complexitatea organizaţiei şi a activităţilor desfăşurate pentru atingerea obiectivelor. În fiecare organizaţie trebuie să se ia măsurile necesare gestionarii riscurilor până la un nivel considerat acceptabil. Acest nivel considerat acceptabil este numit toleranţă la risc. În plan general, răspunsul la risc poate fi de următorul tip:  acceptarea riscului;  monitorizarea riscului;  evitarea riscului;  transferarea riscului;  atenuarea riscului.

Fiecare organizaţie îşi desfăşoară activitatea într-un mediu care influenţează riscurile, dar care creează, în acelaşi timp, un context ce fixează limitele în cadrul cărora riscurile trebuie gestionate. Gestionarea riscurilor trebuie subordonata obiectivelor care formează un sistem integrat, coerent şi convergent către obiectivele generale, astfel încât nivelele de activitate să se susţină reciproc. Prin această abordare o organizaţie poate să definească şi să implementeze o strategie de gestionare a riscurilor care să pornească de la vârf şi să fie integrată în activităţile şi operaţiile de rutină. Punerea în practică a strategiei trebuie integrată sistemelor de activitate ale organizaţiei. În acest fel se asigură faptul că gestionarea riscurilor este o parte integrantă a modului în care este condusă organizaţia. Personalul de conducere, indiferent de nivelul ierarhic pe care se află, trebuie să-şi formeze abilităţile necesare gestionarii pe principii de eficienţă a riscurilor. Mai mult decât atât, întreg personalul, în ansamblul său, trebuie să conştientizeze importanţa pe care gestionarea riscurilor o are în atingerea propriilor obiective în cadrul organizaţiei. Managementul riscului pentru un sistem informatic poate fi definit ca totalitatea metodelor de identificare, control, eliminare sau minimalizare a evenimentelor ce pot afecta resursele sistemului. Managementul riscului include:  analiza riscurilor;  analiza costului beneficiilor;  selecţia mecanismelor;  evaluarea securităţii măsurilor adoptate;  analiza securităţii în general. Analiza de risc trebuie să fie efectuată pentru a identifica bunurile organizaţiei şi elementele de control asupra siguranţei acestora. Analiza de risc precizează necesitatea luării unor măsuri de corecţie, oferă criterii pentru proiectarea şi evaluarea planurilor de avarie şi îmbunătăţeşte înţelegerea generală asupra modului în care operează sistemul. Abordarea riscului se realizează printr-o analiză calitativă, o analiză cantitativă, o analiză pe fiecare post de lucru şi printr-o analiză cost-beneficii. 2. Evaluarea riscului de securitate Evaluarea riscului se referă la un proces bazat pe ştiinţă şi tehnologie, constând în patru etape şi anume: identificarea ameninţărilor, caracterizarea ameninţărilor, expunerea evaluărilor sau analizelor şi caracterizarea riscurilor.

~ 138 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Standardul IEC 31010 presupune că evaluarea riscurilor este efectuată în cadrul şi procesul de gestionare a riscurilor descrise în ISO 31000. Un cadru de gestionare a riscurilor prevede politicile, procedurile organizatorice care vor încorpora aranjamente de gestionare a riscurilor în întreaga organizaţie, la toate nivelurile. Unele zone de gestionare a riscurilor, de exemplu: zonele de siguranţă, sănătate umană şi zona mediului, impun criterii care reflectă o aversiune faţă de consecinţele negative. Astfel de criterii pot fi incluse în cerinţele legale şi de reglementare a normelor internaţionale. Aplicarea abordării managementului riscului descris în acest standard internaţional asigură că aceste criterii sunt identificate şi aplicate. Evaluarea riscurilor încearcă să răspundă la următoarele întrebări fundamentale:  ce se poate întâmpla şi de ce (prin identificarea riscurilor)?  care sunt consecinţele?  care este probabilitatea apariţiei lor în viitor?  există anumiţi factori care reduc consecinţa riscului sau care reduc probabilitatea de risc? În special, cei care efectuează evaluări de risc trebuie să deţină informaţii clare cu privire la:  contextul şi obiectivele organizaţiei,  gradul şi tipul de riscuri care sunt tolerabile şi modul în care riscurile inacceptabile care urmează să fie tratate,  modul de evaluare a riscurilor care se integrează în procese organizaţionale,  metode şi tehnici care urmează să fie utilizate pentru evaluarea riscului, precum şi contribuţia acestora la procesul managementului riscului,  responsabilitate şi autoritate pentru efectuarea de evaluare a riscurilor,  resursele disponibile pentru a efectua evaluarea riscurilor,  modul în care evaluarea de risc va fi raportată şi revizuită. Scopul evaluării riscurilor este de a stabili o ierarhie a riscurilor unei organizaţii care, în funcţie de tolerabilitatea la risc, permite stabilirea celor mai adecvate modalităţi de tratare a riscurilor şi delegarea responsabilităţii de gestionare a riscurilor celor mai potrivite nivele decizionale. Dar, a ierarhiza însemna a compara, iar pentru a compara trebuie concepută o metodă unitară de evaluare a probabilităţii şi impactului riscurilor ca şi a

rezultantei compunerii lor numită: „expunere la risc”. Problema este dificilă, deoarece există riscuri care pot fi cuantificate şi pentru care există suficiente date stocate în documentele organizaţiei cum ar fi, spre exemplu, riscurile financiare, de personal sau de fiabilitate a aparaturii, dar şi riscuri care nu pot fi cuantificate cum ar fi, spre exemplu, riscurile legate de credibilitate. Din fericire există un element comun, şi anume: percepţia noastră asupra riscurilor. Fără îndoială, orice metodă bazată pe percepţie este subiectivă, dar, în lipsă de altceva, este un mare pas înainte în comparaţie cu situaţia în care riscurile sunt tratate intuitiv şi întâmplător, uneori chiar fără să fim conştienţi că facem acest lucru. Metoda bazată pe percepţie are însă o justificare obiectivă. Nu atât nivelele evaluate ale riscurilor au importanţă, cât mai ales dacă riscurile sunt percepute sau nu ca tolerabile. Cu alte cuvinte, deviaţia expunerii la risc faţă de tolerabilitatea la risc este relevantă deoarece aceasta creează motivaţia pentru găsirea metodelor cele mai adecvate de gestionare a riscurilor. Evaluarea riscurilor constă în parcurgerea următoarelor etape:  evaluarea probabilităţii de materializare a riscului identificat;  evaluarea impactului asupra obiectivelor în cazul în care riscul s-ar materializa;  evaluarea expunerii la risc ca o combinaţie între probabilitate şi impact. 3. Metoda analitică de evaluare a riscurilor Metoda analitică de evaluare a riscului se efectuează prin realizarea următoarelor etape:  determinarea parametrului cheie faţă de care se efectuează analiza timpului concret de activitate antreprenorială (ex., volumul vânzărilor, volumul profitului, rentabilitatea etc.);  selectarea factorilor care influenţează asupra activităţii firmei şi asupra parametrului cheie (ex., nivelul inflaţiei, stabilitatea politică, gradul de respectare a obligaţiilor contractului de furnizorii firmei etc.);  calculul valorilor parametrilor cheie la toate etapele procesului de producţie (cercetare, implementare în producere, producerea, declin). Formulând în aşa mod consecutivitatea cheltuielilor şi profiturilor se poate de determinat nu numai eficienţa totală a domeniului cercetat de

~ 139 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

activitate a firmei ci şi de a evidenţia importanţa parametrului la fiecare dintre etapele de cercetare. 4. Metoda de analiză calitativă a riscului Metoda de analiză calitativă a riscului foloseşte ca date potenţialul de pierdere. Metoda se poate aplica parcurgând următorii paşi:  stabilirea nivelului de pierderi şi a costurilor dezastrelor;  stabilirea probabilităţii de producere a dezastrelor;  stabilirea consecinţelor dezastrelor;  întocmirea matricei de analiză calitativă a riscului. Probabilitatea de producere al dezastrelor se stabileşte după următoarele niveluri de producere: A, B, C, D şi E, corespunzătoare probabilităţilor de producere al dezastrelor: aproape sigur, probabil, moderat, improbabil, respectiv rar. Metoda calitativă a riscului de securitate este folosită de regulă în cadrul firmelor mici. Dezavantajele acestei metode sunt că anumiţi termeni sunt dificil de cuantificat şi datele sunt alese în mod subiectiv. 5. Metoda de analiză cantitativă a riscului Pentru analiza cantitativă a riscului de securitate se parcurg următorii paşi:  identificarea şi evaluarea bunurilor organizaţiei;  determinarea vulnerabilităţilor;  estimarea probabilităţilor de producere a dezastrelor;  calcularea pierderilor anuale estimate;  analiza măsurilor de control;  calcularea rentabilităţii investite. Identificarea bunurilor presupune identificarea componentelor hardware, software, datele cu care se operează, personalul implicat în procese, documentaţiile aferente etc. Evaluarea bunurilor presupune stabilirea costurilor de înlocuire pentru cazurile când un anume bun este distrus. Pentru aceasta trebuie puse câteva întrebări care să ajute evaluarea bunurilor unei organizaţii. Câteva întrebări folosite pentru evaluarea bunurilor într-o organizaţie sunt:  pentru o componentă hardware:  care este costul de înlocuire? – cât timp durează înlocuirea? – care sunt pierderile în condiţiile de nefuncţionalitate?  pentru o componentă software:

– care este timpul necesar detectării problemei? – care este timpul necesar depanării programului? – cât timp durează repunerea sistemului în caz de dezastru?  pentru date: – pot fi datele recuperate? – cât timp se pierde pentru recuperarea datelor? – cauza dezastrului este întâmplătoare sau intenţionată?  pentru personal: – de câţi oameni este nevoie pentru a lucra? – cât costă instruirea personalului? Determinarea vulnerabilităţilor presupune stabilirea ameninţărilor la adresa bunurilor şi frecvenţa cu care aceste ameninţări se pot produce. Impactul acestor ameninţări asupra bunurilor unei organizaţii depinde în mare măsură de următorii factori:  amplasarea geografică;  facilităţile cadrului organizatoric;  densitatea de informaţie;  condiţiile economice locale;  sistemele de securitate implementate;  accesul la bunuri;  redundanţe;  procedurile şi metodele de salvare;  conştientizarea măsurilor de securitate şi protecţie. Calcularea pierderilor anuale estimate pe fiecare ameninţare se realizează utilizând formula: n



(2.1) PAEa = b0 Vb x Ea unde PAEa reprezintă pierderile anuale estimate pentru ameninţare a Vb – valoarea bunului b (0 la n bunuri) Ea – estimarea numărului de incidente ale ameninţării a (0 la m ameninţări) Calcularea pierderilor anuale estimate pe fiecare bun se realizează astfel: m



PAEb = a 0 Vb x Ea (2.2) unde PAEb reprezintă pierderile anuale estimate pentru bunul b Vb – valoarea bunului b (0 la n bunuri) Ea – estimarea numărului de incidente ale ameninţării a (0 la m ameninţări)

~ 140 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Calcularea pierderilor anuale estimate totale se determină însumând pe categorii de ameninţări sau pe categorii de bunuri: m

PAE =

 a 0

PAEa

(2.3)

n



PAE = b 0 PAEb (2.4) unde PAE reprezintă pierderile anuale estimate. Rezultatul trebuie să fie identic în ambele cazuri de calculare a pierderilor totale, pe categorii de ameninţări sau pe categorii de bunuri. Pentru analiza măsurilor de control se va identifica ameninţarea care produce cele mai mari valori ale pierderilor anuale estimate pentru o anumită ameninţare (PAEa). Pentru fiecare măsură de control aplicată se identifică:  vulnerabilităţile ce pot fi reduse prin aplicarea metodelor de control;  atribuirea unei valori optime pentru fiecare pereche eveniment/metodă de control;  estimarea costurilor anuale pentru implementarea metodei de control alese;  calcularea rentabilităţii investiţiei. Rentabilitatea investiţiei se calculează cu ajutorul formulei: (2.5) RI = (rc x PAEa) / Cc unde RI reprezintă rentabilitatea investiţiei Cc – costul anual pentru aplicarea controlului c rc – indicele de eficacitate pentru controlul c PAEa – pierderile anuale estimate pentru ameninţare a. La selectarea măsurilor suplimentare de control trebuie să se ţină cont de realizarea următoarelor obiective:  valoarea rentabilităţii investiţiei RI să fie cât mai mare;  valoarea pierderilor anuale estimate PAE să fie cât mai mică. Se poate obţine o valoarea a rentabilităţii investiţiei cât mai mare acţionând asupra indicelui de eficacitate pentru controlul c, rc, prin micşorarea costurilor de implementare a controlului.

Această metodă are şi câteva neajunsuri, printre care dificultatea de a găsi un număr să cuantifice cât mai exact frecvenţa de producere a unui eveniment sau dificultatea de a defini cu exactitate disponibilitatea unei informaţii şi calculul pierderilor când această caracteristică lipseşte. Metoda nu face distincţie între ameninţările rare care produc dezastre mari ca valoare (incendii, furtuni etc.) şi cele care produc dezastre mici ca valoare (erorile de operare), ambele producând efecte financiare asemănătoare. 6. Concluzii Sistemele informatice s-au dovedit vulnerabile în faţa atacurilor de pe Internet, la accesările neautorizate a sistemului, la modificări sau distrugeri de informaţii, accidentale sau intenţionate. Atenuarea şi corectarea acestor vulnerabilităţi a devenit o obligaţie atât pentru organizaţii cât şi pentru persoanele fizice pentru protejarea informaţiilor. Organizaţiile trebuie să analizeze riscul de securitate. Riscul poate fi definit ca o ameninţare care poate să exploateze eventualele vulnerabilităţi ale sistemului. Pentru a preîntâmpina apariţia unui eveniment care să afecteze sistemul informatic trebuie luate măsuri de securitate corespunzătoare, riscurile trebuind a fi gestionate în mod corespunzător. Conform standardului român SR ISO/CEI 17799:2004 este importantă realizarea de analize periodice ale riscurilor de securitate precum şi a controalelor implementate pentru:  a ţine seama de schimbările care pot apărea ca urmare a cerinţelor afacerii precum şi a priorităţilor acesteia;  a lua în considerare noile ameninţări şi vulnerabilităţi;  a se confirma păstrarea eficacităţii şi selectării controalelor de securitate implementate. Tehnicile de management a riscurilor pot fi aplicate întregului sistem tehnic, sau doar unor părţi ale lui, precum şi sistemelor informatice individuale, componentelor sau serviciilor specifice sistemului acolo unde acest lucru este realizabil, realist şi util.

Bibliografie: 1. ISO/IEC 31010 - Risk management - Risk assessment techniques, 09/10/2009. 2. ISO/DIS 31000 - Risk management - Principles and guidelines on implementation, 01/09/2008. 3. BS IEC 61882:2001 - Hazard and operability studies (HAZOP studies) - Application guide. 4. C. Alberts, A. Dorofee, Managing Information Security Risks: The OCTAVE Approach, New York: Addison Wesley, 2003. ~ 141 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

5. P.W. Beall, G. Stevens and A.D. Little Limited, Making HAZOP the method of choice for identification and assessment of process plant hazards - Science Park, Milton Road, Cambridge, CB4 0XL, 2005. 6. B. W. Boehm, Software Risk Management, IEEE Computer Society Press, 2001. 7. S.A. Butler, P. Fischbeck, Multi-Attribute Risk Assessment, SREIS 2002, Second Symposium on Requirements Engineering for Information Security, Raleigh, NC, Oct. 16, 2002. 8. M.S. Feather, A Risk-Centric Decision Process, Software Engineering for High Assurance Systems (SEHAS) 2003, Portland, OR, May 9-10, 2003. 9. K. Higgins, VMs Create Potential Risks, Dark Reading, 2007. 10. Ann Marmor-Squires, J. McHugh, Martha Branstad, B. Danner, L. Nagy, P. Rougeau and D. Sterne, A Risk Driven Process Model for the Development of Trusted Systems, Proceedings of the 1999 Computer Security Applications Conference, Tucson, AZ, Dec. 1999.

~ 142 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

ANALIZA DE RISC ŞI ANALIZA SWOT Prof. univ. dr. Dan Victor CAVAROPOL [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” This article presents the main problems concerning the strategic analisys of an organization taking into acccount the risk evaluation. Keywords:

risk, analisys, threats, opportunities, strategy

1. Consideraţii generale De la începutul istoriei scrise, societăţile au recunoscut riscul şi au practicat diverse forme de analiză şi gestiune a riscului. În sânul civilizaţiilor vechi, intuiţia analitică a fost extrasă din folclorul şi tradiţia orală a acestora. Mitologia grecilor şi a romanilor, Biblia şi alte documente vechi atestă faptul că societăţile au fost interesate de a identifica sursele nefericirii omului şi ale răului cum ar fi: epidemiile, inundaţiile, războiul şi foametea. Strategiile de gestiune a riscului au fost consacrate în special prin efectuarea de ritualuri care invocau o divinitate mânioasă şi de multe ori răzbunătoare. Credinţele iudeo-creştine considerau suferinţa umană ca o răzbunare divină, care putea fi îndulcită prin rugăciuni, pelerinaje, mortificări şi alte ritualuri religioase. Şi în zilele noastre mai persistă aceste credinţe, cum ar fi cea legată de activitatea evanghelistului american Pat Robertson, care a atribuit devastarea provocată de cutremurul din Haiti faptului că haitienii au făcut în secolul 18 un pact cu diavolul ca să obţină independenţa faţă de Franţa. Ideea că moartea, boala şi dezastrele sunt antrenate de către relele comportamente ale oamenilor care conduc către pedespsirea inevitabilă a acestora are legătură cu modalităţile în care sunt stabilite analiza şi gestiunea riscului. Făcând excepţie de această credinţă persistentă a intervenţiei divine în afacerile oamenilor, concepţiile moderne de analiză şi gestiune a riscului îşi au originea din optimismul iluminiştilor referitor la capacitatea ştiinţei de a studia şi elabora legi legate de procesele fizice care pot sta la baza lumii actuale şi o pot guverna. Metodele de studiu occidentale de analiză şi gestiune a riscului sunt legate de ceea ce s-a întâmplat după cutremurul din Lisabona din 1755, care a cauzat un tsunami şi numeroase incendii şi a cauzat moartea a aproximativ o sută de mii de oameni. Această calamitate a fost evocată de foarte mulţi filozofi iluminişti şi plecând de la acel model,

explicaţiile supranaturale ale dezastrelor au cedat locul explicaţiilor ştiinţifice. După acest cutremur a apărut clar ideea că este posibil de a stăpâni/gestiona riscurile prin efortul uman. Astfel, reconstrucţia a fost condusă de marchizul de Pombal, prim ministru portughez de atunci. Planificare urbană şi concepţia arhitectonică a lui Pombal reflectă cunoştinţele ştiinţifice referitoare la ingineria seismică din secolul XVIII, anunţă conceptul de strategie în gestiunea riscului, aşa cum este percepută în zilele noastre. În decursul secolelor XVIII şi XIX, iluminiştii au început să influenţeze şi teoriile sociologice şi metodele de lucru, punând accent pe importanţa descoperirilor ştiinţifice prin cercetarea empirică şi pe legile ce guvernează procesele şi comportamentele sociale. Pozitivismul, născut din lucrările filozofului francez Comte şi cele ale sociologului Durkheim, au reprezentat punctul de vedere epistemologic şi au preconizat unitatea ştiinţelor sociale şi fizice în interiorul unui cadru empiric comun de utilizare a unei metode ştiinţifice. Această abordare a devenit dominantă atât în studiul naturii, cât şi cel al societăţii omeneşti în ansamblu. La începutul secolului al 20-lea paradigma pozitivistă a fost pe larg acceptată de la un capăt al altuia în toată lumea occidentală. Aceasta se referea la înţelegerea, predicţia şi controlul proceselor sociale şi naturale şi insista pe necesitatea analizei sistematice bazată pe date concrete reale. Pozitivismul nu numai că a influenţat dezvoltarea a aproape tuturor domeniilor de studiu, dar a avut şi o profundă influenţă asupra manierei prin care un ansamablu de discipline au abordat studiul riscului şi al analizei acestuia. Analiza riscului şi gestiunea acestuia au evoluat concomitent cu schimbările sociale acociate apariţie lumii moderne. Studiul sistematic al teoriei probabilităţilor şi a celei de statistică, au apărut în secolul XVI, şi au fost

~ 143 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

cruciale pentru dezvoltarea domeniului contemporan al analizei riscului. În aceeaşi manieră, numerose metode destinate asigurării vieţii şi proprietăţii contra pierderilor potenţiale au existat în decursul mileniilor, dar conceptul de „Asigurare” a apărut în Anglia în secolele XVI şi XVII, în primul rând referitor la gestiunea riscului asociat transportului maritim. Este binecunoscută compania de asigurări Lloyd’s, care s-a dezvoltat ca asigurator al companiilor maritime şi pe urmă ca asigurator al clădirilor din oraşe contra incendiilor. Teama de incendiile urbane au permis dezvoltarea industriei americane de asigurare contra pierderilor proprietăţii. Cam în aceeaşi perioadă, s-a născut şi ideea de asigurare a vieţii, bazată pe date empirice şi statistice. Toate aceste tendinţe, derivate din gândirea iluministă au stat la baza analizei riscului aşa cum o percepem noi astăzi. Sub foarte multe aspecte, analiza de risc este o disciplină matură şi de sine stătătoare. Metodele de analiză a riscului sunt bine stabilite şi ele sunt predate în universităţi, au apărut numeroase cărţi şi articole provenind de la diverşi cercetători legate de această tematică. Utilizarea analizei riscului serveşte de fundament pentru luare de decizii în multe sectoare de activitate, cum ar fi cele legate de normele de construcţii pentru serviciile de infrastructură, campaniile de comunicare guvernamentale legate de riscuri, activităţile statului referitoare la reglementare, primele de asigurare cât şi investiţiile în domeniul securităţii. 2. Etape şi tehnici de analiză a riscurilor în instituţii publice şi private Pentru a gestiona riscurile care apar în instituţiile publice şi private trebuie cunoscute care sunt etapele de analiză a riscului şi tehnicile (metodele) cele mai des utilizate. Sunt unsprezece etape de analiză a riscului, după cum urmează: a. Definirea obiectivelor şi a duratei studiului; b. Alegerea metodei de analiză cea mai adecvată; c. Constituirea unei echipe de analiză multidisciplinară; d. Culegerea şi pregătirea informaţiei cerute; e. Definirea criteriilor de analiză; f. Stabilirea pericolelor; g. Analiza propriu-zisă a riscurilor; h. Evaluarea acceptabilităţii riscurilor;

Recomandarea de bariere de securitate suplimentare; j. Evaluarea riscului rezidual; k. Realizarea raportului de analiză. Din cele mai vechi timpuri, orice creatură a trebuit să înfrunte un risc pentru a supravieţui. Dacă o persoană doreşte să întreprindă o activitate, nu contează din ce domeniu, ea se supune unui risc oarecare, termenul de risc zero neexistând practic. Fiinţele umane trebuie totdeauna, conştient sau inconştient să-şi utilizeze inteligenţa pentru a putea judeca corect riscul la care este expusă şi să decidă conştient să-şi asume anumite riscuri pentru a evolua şi a putea evolua şi crea. Oamenii au învăţat să recunoască anumite riscuri, acceptându-le după o evaluare (mai mult sau mai puţin precisă), sau să-şi asume riscuri până la punctual numit “pariu”. De altfel toţi autorii sunt de accord că de-a lungul întregii istorii a umanităţii, a existat dintotdeauna un proces de aplicare intuitive a analizei şi gestiunii riscului. Fiecare, în ramura sa de activitate, trebuie să-şi cunoască riscurile, pentru a fi în măsură să aplice o abordare riguroasă şi sistematică a acestora şi să analizeze şi evalueze acceptabilitatea riscurilor sub a căror influenţă este. Factorii importanţi care influenţează aceasta sunt:  avansul tehnologic fără precedent;  interdependenţa tot mai accentuată şi din ce în ce mai complexă între sistemele pe care noi le utilizăm şi în care ne ducem existenţa;  demografia crescândă;  importanţa majoră a presiunii publice şi dorinţei populaţiei de a fi din ce în ce mai bine informată. i.

3. Metode de analiză a riscurilor Cele mai utilizate metode utilizate în practica la nivelul unităţilor şi subunităţilor din MAI este metoda de analiză a informaţiilor şi de analiză a riscurior, ele fiind strîns legate unele de celelalte. Analize de risc se fac de către ofiţerii din poliţie, poliţie de frontieră, circulaţie rutieră, instituţii de învăţământ, situaţii de urgenţă, etc. O definiţie des utilizată a analizei informaţiilor este: identificarea şi evaluarea relaţiilor dintre datele privind infracţiunea şi alte date cu relevanţă potenţială din perspectiva practicii de poliţie şi judiciare. Se cunoaşte bine că munca de poliţie este o muncă bazată pe informaţii, iar

~ 144 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

Cnceptul de „intelligence led policing” este chiar conducerea muncii de poliţie pe baza informaţiilor procesate, instrumentarea cu succes a cazurilor conţinând două componente:  componenta reactivă, post factum;  componenta proactivă, ante factum (măsuri preventive). Informaţiile obţinute în urma cercetărilor nu sunt proprietatea unei singure unităţi de poliţie, în speţă cea care le-a cules, ci ale Poliţiei Naţionale sau, mai recent chiar la nivel internaţional (ex. EUROPOL) fiind introduse în baze de date implementate pe sisteme de calcul puternice care permit exploatarea lor, de către toate forţele de combatere a criminalităţii. Procesarea informaţiilor, pe nivele de acces şiu securitate se face prin tehnica denumită generic analiza informaţiilor. În zilele noastre se utilizează tehnici moderne de procesare şi adoptare a programelor computerizate, care permit atingerea unui nivel superior de automatizare şi obţinerea unor rezultate prin simpla atingere a unei taste, reducând timpul de rezolvare a cazurilor, oferind în final mai multe produse, sub formă de rapoarte de analiză, funcţie de datele puse la dispoziţie şi de ceea ce se urmăreşte să se afle. O clasificare a analizelor este următoarea: a) analize strategice; b) analize operaţionale. a) Analizele strategice: constau în monitorizarea şi predicţia dezvoltării situaţiei globale a criminalităţii pe anumite arii geografice şi pe anumite tipuri de infracţiuni având la bază termene medii şi lungi, numite şi “trenduri”. O subclasificare a acestora este:  Analiza modelului infracţional: unui anumit tip de infracţiune într-o anumită zonă geografică sau într-o anumită perioadă de timp.  Analiza profilului general: se efectuează în încercarea de a descoperi caracteristicile distinctive ale persoanelor care comit acelaşi tip de infracţiune.  Analiza metodelor de control al infracţiunilor se întreprinde în vederea depistării celor mai bune practici pentru a fi utilizate în viitor. b) Analizele operaţionale: sunt cele direcţionate spre realizarea obiectivelor pe termen scurt cu impact imediat în organizarea activităţilor operative, care pot fi la rîndul lor subclasificate în:  Analiza de caz;  Analize comparative de caz;  Analiza grupului de infractori;

 Analiza profilului specific - de către un psiholog specializat pe determinarea de profiluri comportamentale ale infractorilor. În urma analizei investigaţiilor se obţine un produs nou, denumit „informaţie +valoare”. Avantajul major al prelucrării computerizate în aceste tipuri de analize este prelucrarea automată a unui volum mare de date şi informaţii clarificând diverse mecanisme infracţionale şi legături (de exemplu listinguri telefonice care clarifică situaţia unui anumit caz în special a acelora care înmagazinează un mare volum de date şi informaţii din diverse surse şi diferite ca formă). Aceasta permite urmărirea cu uşurinţă a evoluţiei cazului iar prin implementarea şi verificarea informaţiilor în baze de date dedicate se pot identifica legături şi elemente comune între cazuri. Alte avantaje în procesul de analiză a informaţiilor constau în următoarele:  prin stocarea informaţiilor existente, în baze de date dedicate, nu există pericolul pierderii ori scăpării din atenţie a vreuneia dintre ele;  prin realizarea hărţilor relaţionale se reprezintă grafic cazul în totalitatea sa (o hartă relaţională echivalează cât “o mie de hârtii”); exemplu: hărţi de flux pentru mişcarea banilor în conturile bancare, traseul drogurilor, modul de comunicare şi sensul conversaţiilor telefonice, hărţi generale de caz privind persoanele implicate şi legăturile dintre acestea, hărţi de detaliu privind aspecte de interes.  prin identificarea elementelor comune dintre diferite cazuri se evită lucrarea în paralel şi suprapunerile în muncă;  sprijină factorii de decizie prin semnalarea acestor situaţii în sensul că se pot unifica anumite cazuri care deşi fac referire la activităţi infracţionale diferite au elemente comune. Astfel se poate concluziona că prin activitatea de analiză a informaţiilor în ansamblul ei, se identifică, prin utilizarea softului dedicat, o serie de ipoteze de lucru valoroase şi chiar soluţii exacte de instrumentare a cauzelor complexe, care prin natura lor înglobează un volum foarte ridicat de date şi informaţii. La nivelul ridicat de date, utilizarea sistemului computerizat de implementare, verificare, stocare şi exploatare a informaţiilor devine foarte eficient în munca operativă.

~ 145 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

4. Analiza SWOT Procesul de management strategic înseamnă definirea strategiei unei organizaţii. Mai este definit şi ca procesul prin care managerii fac o alegere de strategii pentru ca organizaţie să poată să atingă o mai bună performanţă. El este un proces continuu,, şi are următorii patru paşi: a-Scanarea/stabilirea trăsăturilor mediului înconjurător. Aceasta se referă la procesul de colectare, şi culegere de informaţii în scop strategic. Ajută la analiza factorilor interni şi externi care pot influenţa o organizaţie. După efectuarea acestei analize, managerul trebuie să evalueze situaţia şi să caute să găsească mijloace de îmbunătăţire. b- Formularea strategiei. Este procesul de decizie în alegerea celei mai bune acţiuni pentru atingerea scopurilor organizaţiei. După îndeplinirea sarcinilor precizate la primul punct, managerul poate formula strategii funcţionale, financiare referitoare la organizaţie. c. Implementarea strategiei Este punerea în practică a strategiei alese pentru acţiune directă. Aceasta include desenarea structurii organizaţionale, distribuirea resurselor, dezvoltarea procesului de luare a deciziei, şi managementul resurselor umane. d. Evaluarea strategiei. Este pasul final în procesul de management strategic. Cele mai importante acţiuni care se execută: îmbunătăţirea factorilor interni şi externi care au stat la baza prezentei strategii, măsurarea performanţei atinse, luarea de măsuri corective, de remediere a neajunsurilor constatate. Prin evaluare ne asigurăm dacă strategia organizaţiei ca şi modul ei de implementare au corespuns obiectivelor formulate. Aceşti patru paşi descrişi anterior sunt realizaţi în ordine cronologică atunci când se creează un nou plan de management strategic. Putem să ne dă seama din cele prezentate până acum că procesul de management strategic este un proces fără sfârşit, neîntrerupt. Nu trebuie să uităm că fiecare parte a unei structuri interacţionează cu una sau cu toate celelalte părţi, uneori chiar la unison. Analiza mediului intern din organizaţie şi a celui extern merg mână în mână. Analiza factorilor interni ar trebui să fie primul pas în studiu. Aceasta include şi studiul interacţiunii angajaţilor, al relaţiei cu managerii şi a interacţiunii între diversele niveluri de management, accesul la resursele

naturale şi de informaţii, structura organizaţională, potenţialul operaţional. Astfel se pot utiliza metodele discuţiilor, interviurilor, supravegherii mediului intern. Prin acest studiu se pun în evidenţă slăbiciunile şi punctele forte ale organizaţiei: S. şi W. din analiza SWOT. Analiza externă poate include următorii factori:  mediul apropiat;  mediul naţional;  mediul socio-economic şi macroeconomic. Prin studiul mediului extern se pun în valoare oportunităţile şi ameninţările la adresa organizaţiilor: O. şi T. din analiza SWOT. Managerii nu trebuie numai să recunoască starea prezentă din interior şi din exterior, dar trebuie de asemenea să previzioneze şi posibilele poziţii viitoare. Analiza SWOT-prezentare a factorilor S., W., O., T. Scanarea strategică a mediului extern şi intern este o parte foarte importantă a procesului de planificare strategică. Factorii de mediu interni pot aşadar investigate după punctele tari-S, sau puncte slabe-W, iar mediul extern după oportunităţi-O şi ameninţări-T. Analiza SWOT este foarte importantă pentru că pune la dospoziţie infromaţii despre modul cum resursele şi potenţialul organizaţoiei pot fi adaptate mediului concurenţial în care aceasta evoluează. Ea este un instrument în formularea strategiei şi selecţie. Simplist, o matrice SWOT arată ca în figura următoare:

Scanare /

\

Analiză Internă

Analiză Externă

/\

/\

Puncte tari Puncte slabe

Opportunităţi Ameninţări |

Matrice SWOT

În cele ce urmează se dau exemple S.W,O,T, astfel: a.Puncte tari Sunt cele ce crează şi dezvolată avantajul organizaţiei, precum:

~ 146 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 resursele;  capabilităţile;  numele-brandul;  buna reputaţie;  accesul la resurse;  reţea de distribuţie favorabilă;  posibilitatea utilizării de know-how.  patente deţinute. b. Puncte slabe Absenţa unor puncte tari poate fi privită ca o slăbiciune, precum:  lipsa protecţiei unui patent;  o slabă reputaţie;  o structură costisitoare;  lipsa accesului la resurse natural, tehnologice sau informaţii;  lipsa unui mod rapid de distribuţie şi valorificare a rezultatelor-diseminare. În multe cazuri, punctele slabe pot fi inversul celor tari. c. Oportunităţi Mediul extern poate de multe ori oferi posibilităţi pentru creştere şi profit. Astfel, printre oportunităţi se pot enumera următoarele:  o nevoie neîmplinită a clienţilor;  îndepărtare unor bariere interne şi internaţional în schimburile de mărfuri şi informaţii;  descoperirea de noi tehnologii;  schimbarea reglementărilor legale. d. Ameninţări Schimbările care au loc în mediul extern organizaţiei pot constitui ameninţări de care trebuie ţinut cont în planificarea strategică, cum ar fi:  schimbări în preferinţele clienţilor;  apariţia unor produse sau servicii de substituţie cu un ptreţ mai convenabil;  noile reglementări;  înăsprirea barierelor de schimburi.

După identificarea acestor patru factori, pentru a dezvolta o strategie, organizaţia trece la alcătuirea unei matrice SWOT: SWOT / TOWS

Oportunităţi Ameninţări

Puncte tari

Puncte slabe

strategie S-O

strategie W-O

strategie S-T

strategie W-T

Se poate adopta una din cele patru posibilităţi strategice:  strategia S-O: se adoptă acele oportunităţi care se potrivesc cel mai bine cu punctele tari ale organizaţiei;  strategia W-O : trebuie să se treacă peste slăbiciuni pentru a urmări oportunităţile;  strategia S-T: trebuiesc identificate căile prin care organizaţia poate să-şi folosească punctele tari pentru a reduce vulnerabilităţile legate de ameninţările din afară; strategia W-T : stabilirea unui plan defensive pentru ca slabiciunile să nu iasă în evidenţă faţă de ameninţările externe organizaţiei. Pentru ca o organizaţie să devină eficientă, ţinând cont de schimbările rapide ce pot avea loc în exteriorul ei, este crucial să se supravegheze elemente din exterior pentru a păstra eficienţa pe termen lung. Evoluţia exterioară organizaţiilor este dinamică şi de aceea este esenţial să se studieze reacţia competitorilor şi să se anticipeze evoluţia lor. Organizaţiile trebuie să-şi restructureze şi să updateze competenţele generale şi specifice la evoluţia mediului extern lor. Cum numărul de schimbări din exterior este infinit, organizaţie trebuie să fie vigilentă în permanenţă şi să acţioneze cu agilitate la schimbările din exterior.

Bibliografie: 1. Barton, D.L. Wellsprings of Knowledge, Harvard Business school Press, Boston, 1995. 2. Berry, L. On Great Service, Free Press, New York, 1995. 3. Blaxill, Mark & Eckardt, Ralph, „The Invisible Edge: Taking your Strategy to the Next Level Using Intellectual property(Portfolio, March 2009). 4. Corner, P. Kinicki, A. and Keats, B. “Integrating organizational and individual information processing perspectives on choice”, Organizational Science, vol. 3, 1994. 5. Crosby, P. Quality is Free, McGraw Hill, New York, 1979. 6. Davidow, W. and Uttal, B. Total Customer Service, Harper Perennial Books, New York, 1990. 7. Deacon, Amos R. L. Simulation and Gaming a Symposium. New York, 1961. Print. ~ 147 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

8. Lindblom, Charles E., „The Science of Muddling Through,” Public Administration Review, Vol. 19 (1959), No. 2 9. Markides, Constantinos “A dynamic view of strategy” Sloan Managem. Review, vol 40, spring 1999, pp55–63. 10. Mintzberg, H. Ahlstrand, B. and Lampel, J. Strategy Safari: A Guided Tour Through the Wilds of Strategic Management, The Free Press, New York, 1998.

~ 148 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 150 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

PERSPECTIVA FORMĂRII PROFESIONALE COMUNE A POLIŢIŞTILOR DE FRONTIERĂ LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE - FUNDAMENT AL SECURITĂŢII SPAŢIULUI SCHENGEN Asist. univ. dr. Sergiu Adrian VASILE [email protected] Academia de poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Departamentul Poliţie de frontieră, pregătire Schengen şi limbi străine In the content of the first issue of William Feather Magazine that appeared in 1916, William A. Feather, who founded this editorial states that education means to know where to go and find what you need to know; and it also means to know how to make use of the information you have found. One must take into consideration also the words of the Russian leader Stalin, who stated that ... education is a tool whose effects depend on whom it supports it and whom it aims to. The culture of the police activities implies a set of values and special competencies they acquire in their activity. This has specific characteristics in each country, mainly because it is influenced by the social culture, but it has to be synchronized with the European environment as the role of the national training units is essential. Common Curriculum, Bologna Process, Copenhagen Declaration, SQF – Sectoral Keywords: Qualifications Framework for Border Guards. Există un domeniu considerat a fi leagănul culturii poliţiei europene -formarea şi pregătire poliţiştilor, standardele comune de formare fiind o condiţie necesară pentru o cooperare practică între ofiţerii din serviciilor naţionale în activitatea lor de zi cu zi în vederea realizării unui climat de siguranţă. 1. Declaraţia de la Copenhaga şi pregătirea vocaţională comună Extinderea Uniunii Europene aduce noi provocări, oportunităţi şi cerinţe în domeniul Educaţiei şi Pregătirii vocaţionale1 (VET). Dezvoltarea unui sistem de educaţie şi pregătire vocaţională de înaltă calitate este esenţială şi impune introducerea instrumentelor care să asigure transparenţa diplomelor şi calificărilor, inclusiv promovarea acţiunilor similare procesului de la Bologna , dar adaptate domeniului VET. Conform Declaraţiei de la Copenhaga2 strategiile pentru mobilitate şi pregătire continuă 1

Abr.eng. VET - Vocational Education and Training Declaraţia miniştrilor europeni ai educaţiei şi a Comisiei Europene convenită la Copenhaga pe 29 şi 30 noiembrie 2002, asupra cooperării europene extinse în domeniul educaţiei şi instruirii vocaţionale. Vezi şi http://ec.europa.eu.education/copenhagen/index_en.html şi priorităţile identificate în Rezoluţia asupra promovării cooperării europene extinse în domeniul pregătirii şi educaţiei vocaţionale aprobate de Consiliul Uniunii Europene (Educaţie, Tineret şi Cultură) pe 12 noiembrie 2002. 2

sunt esenţiale pentru promovarea angajării, a spiritului activ de cetăţean, a integrării sociale şi a 3 dezvoltării personale. Următoarele priorităţi ale Declaraţiei de la Copenhaga reprezintă provocări pentru pregătirea de bază a poliţiştilor de frontieră. Soluţia o reprezintă implementarea unui Curriculum comun de pregătire şi luarea în considerare a naturii activităţilor specifice. Priorităţile Declaraţiei de la Copenhaga sunt, pe scurt, după cum urmează: accentuarea dimensiunii europene în pregătirea şi educaţia vocaţională, cu scopul de a îmbunătăţi cooperarea strânsă în vederea facilitării şi promovării mobilităţii şi dezvoltării cooperării interinstituţionale, a parteneriatelor şi a altor iniţiative transnaţionale, toate pentru a ridica profilul educaţiei şi pregătirii europene în context internaţional astfel încât Europa să fie recunoscută ca referinţă mondială pentru cei care doresc să înveţe; creşterea nivelului de transparenţă în educaţia şi pregătirea vocaţională prin implementarea şi raţionalizarea instrumentelor şi reţelelor de informaţii, inclusiv prin integrarea instrumentelor existente cum ar fi CV-ul european, anexele de diplomă, certificatul Cadrul european comun pentru limbi şi EUROPASS într-un singur cadru; consolidarea politicilor, sistemelor şi practicilor care sprijină obţinerea informaţiilor, 3

Priorităţile identificate în Rezoluţia asupra pregătirii continue adoptate de Consiliul Uniunii Europene (Educaţie şi Tineret) pe 27 iunie 2002.

~ 151 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

orientarea şi consilierea în cadrul statelor membre, la toate nivelele de educare pregătire şi angajare, în special în chestiuni ce ţin de accesul la învăţare, educaţia şi pregătirea vocaţională, transferabilitatea şi recunoaşterea competenţelor şi calificărilor, pentru a sprijini mobilitatea profesională şi geografică a cetăţenilor din Europa; investigarea modului în care transparenţa, comparabilitatea, transferabilitatea şi recunoaşterea competenţelor şi/ sau calificărilor, între diverse ţări şi la diferite nivele ar putea fi promovate prin crearea unor nivele de referinţă, principii comune pentru certificare, şi măsuri comune, inclusiv un sistem de transfer de credite pentru educaţia şi pregătirea vocaţională, care ar putea fi compatibil cu Sistemul European de Transfer al Creditelor; intensificarea sprijinului pentru dezvoltarea competenţelor şi calificărilor la nivel sectorial, prin intensificarea cooperării şi coordonării, în special prin implicarea partenerilor sociali - câteva iniţiative comunitare, bilaterale şi multilaterale, inclusiv cele deja identificate în diferite sectoare, ce au ca scop stabilirea standardelor comune privind calificările, ilustrează această abordare; crearea unui set de principii comune cu privire la validarea învăţării neoficiale şi informale, în scopul asigurării unei compatibilităţi mai mari între abordările diverselor ţări, la nivele diferite; promovarea cooperării în domeniul asigurării calităţii, cu accent deosebit pe schimbul de modele şi metode, precum şi criterii şi principii comune pentru asigurarea calităţii educaţiei şi pregătirii naţionale; acordarea unei atenţii speciale nevoilor de învăţare ale profesorilor şi trainer-ilor în cadrul tuturor formelor de educaţie şi pregătire vocaţională. Pe baza acestor priorităţi, a fost stabilit şi scopul: crearea unei viziuni comune privind educaţia şi pregătirea vocaţională în Europa, dar şi intensificarea cooperării voluntare în VET. 2. Reconsiderarea pregătirii comune de către declaraţia de la Bologna În 1999, 29 de miniştri europeni responsabili cu învăţământul superior au semnat la Bologna declaraţia privind înfiinţarea Zonei Europene a Învăţământului Superior până în 2010 şi promovarea Sistemului European de învăţământ superior în lumea întreagă4. În Declaraţie, miniştrii şi-au afirmat intenţia de a: adopta un sistem de evaluare uşor de înţeles şi de comparat; adopta un sistem cu două cicluri principale (cu diplomă/fără diplomă); stabilirea 4

Sursă online: http://www.bolognaberlin2003.de /en/başic/haupt.htm, 13.02.2010, ora 1200.

unui sistem de credite5 (cum este şi ECTS6); promova mobilitatea prin înlăturarea obstacolelor; promova cooperarea europeană în domeniul asigurării calităţii; promova dimensiunile europene în cadrul învăţământului superior. Pentru a crea premisele dezvoltării unui învăţământ superior centrat pe student şi a promova mobilitatea studenţilor în spiritul procesului Bologna de creare a Spaţiului Învăţământului Superior European, odată cu reorganizarea studiilor universitare pe trei cicluri succesive (licenţă, masterat, doctorat)7. În cadrul întâlnirii de la Praga (2001), şi de asemenea în cele de după ea, miniştrii responsabili cu învăţământul superior din cele 33 de ţări semnatare şi-au reafirmat angajamentul faţă de obiectivele Declaraţiei de la Bologna. În cadrul întâlniri de la Praga (2001) aceştia au pus accentul şi pe pregătirea continuă, implicarea studenţilor şi creşterea atractivităţii şi competitivităţii Zonei Europene de Învăţământ Superior pentru alte părţi ale lumii (inclusiv pe aspectul educaţiei transnaţionale). Pentru moment, procesul de la Bologna ocupă un loc prioritar pe ordinea de zi la nivel naţional şi instituţional în toate ţările semnatare. 3. Delimitări conceptuale privind pregătirea comună a poliţiştilor de frontieră În Curriculum Comun de pregătire a poliţiştilor 8 de frontieră întâlnim titulatura de BG dată funcţionarului public care lucrează într-un punct de trecere a frontierei terestre, aeriene sau maritime, sau pe frontiera externă terestră sau maritimă sau în imediata vecinătate a acesteia, care se bucură de prerogativele autorităţii publice necesare exercitării uneia sau mai multor atribuţii: să efectueze verificări sau supravegherea la frontierele externe; să ia măsuri preventive sau de aplicare a legii, în funcţie de necesităţi la frontierele externe, pentru a asigura conformitatea cu regulamentele comunitare, securitatea internă a zonei comune de liberă circulaţie, legea şi ordinea sau siguranţa naţională; 5

European Commission, ECTS Users’ Guide, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2009. 6 Abr.eng. ECTS - European Credit Transfer and Accumulation System. 7 Pentru toate instituţiile de învăţământ superior din România se aplică în consecinţă Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr. 3617/2005 ce a stabilit generalizarea aplicării Sistemului European de Credite Transferabile. 8 Planul de gestionare a frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene, 10019/02 Front 58 Comix 398.

~ 152 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

să efectueze investigaţii privind rezultatele 9 verificărilor sau supravegherii la frontierele externe . 10 Codul Frontierelor Schengen denumeşte BG ca fiind funcţionarul public desemnat, conform legislaţiei naţionale, să lucreze la un punct de trecere a frontierei sau pe frontieră sau în imediata vecinătate a acesteia, care îndeplineşte, conform acestui Regulament şi a legislaţiei naţionale, sarcini de control la frontieră. Conform Strategiei Managementului Integrat al Frontierelor, poliţistul de frontieră trebuie să fie capabil să lucreze sistematic şi conform acquis-ului relevant, nu numai în baza instrumentelor valabile care nu sunt obligatorii (soft acquis). Activităţile trebuie întotdeauna echilibrate şi să respecte atât drepturile omului cât şi siguranţa. Pregătirea poliţiştilor de frontieră se concentrează doar pe activităţi specifice de frontieră. Într-un al patrulea grup de state, se foloseşte alt tip de pregătire, cum ar fi pregătirea ofiţerilor de imigrări. Aceasta nu este nici pregătire generală de poliţie, nici pregătire personalului cu atribuţii la frontiere în sens obişnuit sau tradiţional. Angajaţii lucrează în diferite domenii care implică activităţi ale poliţiştilor de frontieră, de cele mai multe ori în domeniul controlului de paşapoarte. Curriculum Comun poate şi trebuie să fie folosit de către toate aceste structuri pentru a ajuta studenţii, profesorii şi managerii de pregătire să planifice şi să realizeze o pregătire eficientă şi de bună calitate. Descrierile competenţelor are la bază taxonomia lui Bloom referitoare la obiectivele educaţionale. Aceasta a fost aleasă deoarece este uşor de înţeles şi este probabil cea mai des aplicată taxonomie. Există trei domenii ale activităţii educative (trei tipuri de învăţare) care au fost identificate pentru prima dată de un comitet de colegii condus de Bloom. Domeniile sunt: cognitiv (deprinderi mentale; cunoştinţe); afectiv (sentimentele şi zona emoţională; atitudinea); psihomotor (îndemânare sau deprinderi fizice). 9

CCC (Common Core Curriculum) Curriculum Comun privind pregătirea de bază a poliţiştilor de frontieră din Uniunea Europeană, CMC / CHE (Common Core Curriculum for Mid-level Education) Curriculum Comun privind instruirea de nivel mediu a poliţiştilor de frontieră în domeniul managementului - produse de Agenţia FRONTEX în cooperare cu Statele Membre ale EU şi Statele Asociate Schengen, Copyright Agenţia Frontex,Varşovia, Rondo ONZ1. 10 Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului care stabileşte un Cod Comunitar în privinţa regulilor care guvernează libera circulaţie a persoanelor peste frontieră (Codul frontierelor Schengen), PE Cons 3643/2/05 Rev 2.

Toate cele trei domenii sunt la fel de importante. Deoarece Comitetul lui Bloom nu a elaborat un model de compilaţie pentru domeniul psihomotor, pentru Curriculum Comun a fost folosit modelul de compilaţie al lui Simpson11. Pentru a face distincţie între cunoaşterea elementară a procedurilor şi proceselor cognitive superioare, Bloom a împărţit domeniul cognitiv în şase categorii: cunoaşterea; înţelegerea; aplicarea; analiza; sinteza şi evaluarea. Pentru Curriculum Comun, cele mai des utilizate sunt primele trei categorii, deoarece ele reflectă scopurile pregătirii de bază. În acelaşi timp, cunoştinţele pot fi împărţite în dimensiuni12 faptice, conceptuale, procedurale şi meta-cognitive. De exemplu, dimensiunea cunoştinţelor meta-cognitive în unele privinţe face legătura între domeniile cognitiv şi afectiv. Şi această împărţire bazată pe dimensiuni a fost luată în considerare în dezvoltare, dar pentru ca rezultatele să fie cât mai inteligibile posibil, ea nu este reliefată. Bloom a împărţit domeniul afectiv13 în 5 categorii, şi anume: recunoaşterea fenomenelor; răspunsul la fenomene; evaluarea; organizarea valorilor şi asumarea valorilor. Domeniul psihomotor al lui Simpson (deprinderi) include următoarele 7 nivele: percepţia, pregătirea (pentru a acţiona), răspunsul ghidat, mecanismul, răspunsul deschis complex, adaptarea şi iniţierea. Competenţa este descrisă conform ideii lui Bloom de a folosi anumite verbe pentru a exprima un anumit nivel din fiecare domeniu. Uneori, grupurile de lucru nu au găsit în lista de cuvinte cheie a lui Bloom, niciun verb care să exprime exact natura activităţilor efectuate de BG. Numai în aceste cazuri, sunt folosite alte verbe decât cele ale lui Bloom şi de aceea sunt prezentate liste cu verbecheie. Curriculum Comun oferă un set de standarde comune pentru instituţiile naţionale de pregătire a BG, profesori şi studenţi din toate statele membre ale Uniunii Europene. După implementarea Curriculum-ului Comun în curriculum-urile naţionale, procesele de învăţare trebuie 11 Simpson E. J., Clasificarea Obiectivelor Educaţionale in Domeniul Psihomotor. Washington, Gryphon House, 1972. 12 Anderson, L., Kratwohl. D., O taxonomie pentru învăţare, predare şi evaluare. O revizuire a taxonomiei lui Bloom pentru obiective educaţionale, New York: Addison Wesley Longman, Inc. 2001. 13 Krathwohl, D. R., Bloom, B. S., & Masia, B. B., Taxonomia obiectivelor educaţionale, clasificarea scopurilor educaţionale. Manualul II: Domeniul Afectiv, New York: David McKay Co., Inc. 1973.

~ 153 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

direcţionate spre obţinerea cunoştinţelor profesionale, a deprinderilor relevante şi a atitudinilor adecvate necesare îndeplinirii îndatoririlor. Deoarece baza legală pentru sarcini este armonizată de către Acquis-ul Schengen în toată Uniunea Europeană, este necesară şi armonizarea pregătirii iniţiale. Orice cetăţean trebuie tratat în acelaşi mod la toate frontierele externe ale Uniunii Europene, fie ele terestre, aeriene sau maritime. 4. Stadiul de implementare la nivel naţional a curriculum comun de pregătire - nivelul de bază În ceea ce priveşte implementarea la nivel naţional a Curriculum Comun de pregătire a viitorilor poliţişti de frontieră europeni, putem afirma motivat faptul că toate domeniile cuprinse în acesta au fost introduse în programele analitice ale instituţiilor de pregătire a ofiţerilor şi subofiţerilor din cadrul armei Poliţie de frontieră. Modulele pentru frontiera terestră, frontiera maritimă şi cea aeriană au o legătură strânsă cu practica. Chiar dacă procesul de învăţare este condus în medii academice, învăţarea ar trebui să aibă loc în situaţii cât mai apropiate de realitate. Prin folosirea practicienilor cu experienţă, aşa numitele cunoştinţe tacite pot fi acumulate şi transmise noilor veniţi. Îndeplinirea sarcinilor impune o dezvoltare proprie continuă. La finalizarea procesului de pregătire de bază, cursanţii trebuie să aprecieze valoarea pregătirii continue. La nivel naţional Curriculum Comun oferă standarde comune măsurabile pentru pregătirea de bază a poliţiştilor de frontieră. În loc să conţină un număr strict de lecţii, oferă o descriere a atitudinilor, cunoştinţelor şi deprinderilor pe care trebuie să le aibă un student după finalizarea cu succes a anumitor componente de pregătire. Curriculum Comun este creat astfel încât poate şi trebuie să fie implementat în Curriculum-urile naţionale respective. Curriculum-urile naţionale pot păstra şi alte teme, cum ar fi protecţia mediului, apărarea naţională etc., în funcţie de nevoile naţionale. Dacă, conform legislaţiei naţionale, o organizaţie naţională nu este autorizată să îndeplinească sarcini legate de Curriculum Comun, acea parte nu trebuie să fie implementată în curriculum-ul naţional. Prin folosirea criteriilor destinate metodei de evaluare, trainer-ii pot evalua cu uşurinţă dacă studenţii lor au ajuns la standardul cerut. Această coloană mai oferă şi informaţii practice suplimentare, astfel încât este uşor de înţeles ce implică fiecare disciplină/temă. Metoda de pregătire

oferă o recomandare privind maniera în care trebuie predată fiecare disciplină/temă. Având în vedere faptul că există mai multe căi de a realiza aceleaşi scopuri, trainer-ul este liber să aleagă propria metodă de predare. 6. Influenţa benefică a pregătirii comune asupra securităţii frontierelor Uniunii Europene Securitatea frontierelor Uniunii Europene se bazează pe poliţişti de frontieră de încredere, profesionişti şi cooperanţi. Acest scop este atins printr-o pregătire de înaltă calitate, printr-o atitudine profesională şi prin perfecţionarea continuă a cunoştinţelor şi deprinderilor. Conţinutul educaţional reiese din cerinţele vieţii de zi cu zi. Profesionalismul lor provine dintr-o combinaţie de teorie, deprinderi practice şi atitudini. Această competenţă este reflectată în muncă prin acţiuni eficiente, deprinderi practice, rezolvarea problemelor şi deprinderilor de gândire critică prin respectarea drepturilor omului. Standardele măsurabile de pregătire comună, sub forma competenţei comune asigură o bază pentru evaluare. Această evaluare ajută academiile să evalueze şi să îmbunătăţească calitatea pregătirii şi le oferă ocazia de a compara rezultatele evaluării cu cele ale statelor membre. În plus, ajută agenţiile ce sprijină procesul de pregătire la nivelul Uniunii Europene să se concentreze asupra problemelor privind pregătirea poliţiştilor de frontieră care derivă din nevoile stabilite prin culegerea de informaţii şi examinarea lor ştiinţifică. Nevoia de schimbare şi de adaptare a sistemelor de pregătire din învăţământul superior este o chestiune - cheie şi, în următorii ani, vor fi necesare o multitudine de acţiuni pentru a atinge ţintele stabilite. Experienţa arată că implementarea - a face lucrurile să se producă în realitate - este unul dintre cele mai dificile procese, fiind etapa în care dacă un obiectiv nu este îndeplinit, toată structura ulterioară de management riscă să se prăbuşească. Un element esenţial este planificarea detaliată şi pregătirea temeinică a fiecărei etape. Etapa de implementare trebuie să fie însoţită de o monitorizare continuă şi control efectuat cu regularitate, precum şi de capacitatea de a fi pregătit să se facă schimbări ale planului iniţial atunci când este clar că ele sunt necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite. Va fi necesar să se

~ 154 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

identifice în detaliu elementele critice ale implementării caracteristice fiecărui capitol al Curriculum-ului Comun de pregătire şi să se elaboreze un plan pentru implementare detaliat, cu

priorităţi bine formulate şi cu precizarea modurilor de monitorizare, control şi de corectare, când şi unde este necesar. Acesta este cel mai dificil lucru de stabilit aprioric.

Bibliografie: 1. Anderson, L., Kratwohl. D., O taxonomie pentru învăţare, predare şi evaluare. O revizuire a taxonomiei lui Bloom pentru obiective educaţionale, New York: Addison Wesley Longman, Inc. 2001. 2. CCC (Common Core Curriculum) Curriculum Comun privind pregătirea de bază a poliţiştilor de frontieră din Uniunea Europeană, CMC / CHE (Common Core Curriculum for Mid-level Education) Curriculum Comun privind instruirea de nivel mediu a poliţiştilor de frontieră în domeniul managementului - produse de Agenţia FRONTEX în cooperare cu Statele Membre ale EU şi Statele Asociate Schengen, Copyright Agenţia Frontex,Varşovia, Rondo ONZ1. 3. Declaraţia miniştrilor europeni ai educaţiei şi a Comisiei Europene convenită la Copenhaga pe 29 şi 30 noiembrie 2002, asupra cooperării europene extinse în domeniul educaţiei şi instruirii vocaţionale. 4. European Commission, ECTS Users’ Guide, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, 2009. 5. Felicitas M. Tadić, How Harmonious can Harmonisation Be ? A Theoretical Approach towards Harmonisation of (Criminal) Law, în Harmonisation and Harmonising Measures in Criminal Law, coordatori A. Klip şi H.van der Wilt, Ed. Academiei Regale de Arte şi Ştiinţe, Amsterdam, 2002. 6. http://ec.europa.eu.education. 7. http://www.bologna-berlin2003.de 8. Krathwohl, D. R., Bloom, B. S., & Masia, B. B., Taxonomia obiectivelor educaţionale, clasificarea scopurilor educaţionale. Manualul II: Domeniul Afectiv, New York: David McKay Co., Inc. 1973. 9. Martin Boodman, The Myth of Harmonization of Laws, în The American Journal of Comparative Law, Vol. 39, 1991. 10. Pentru toate instituţiile de învăţământ superior din România se aplică în consecinţă Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr. 3617/2005 ce a stabilit generalizarea aplicării Sistemului European de Credite Transferabile. 11. Planul de gestionare a frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene, 10019/02 Front 58 Comix 398. 12. Priorităţile identificate în Rezoluţia asupra pregătirii continue adoptate de Consiliul Uniunii Europene (Educaţie şi Tineret) pe 27 iunie 2002. 13. Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului care stabileşte un Cod Comunitar în privinţa regulilor care guvernează libera circulaţie a persoanelor peste frontieră (Codul frontierelor Schengen), PE Cons 3643/2/05 Rev 2. 14. Simpson E. J., Clasificarea Obiectivelor Educaţionale in Domeniul Psihomotor. Washington, Gryphon House, 1972.

~ 155 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

ROLUL SISTEMULUI INSTITUŢIONAL AL COOPERĂRII POLIŢIENEŞTI INTERNAŢIONALE ÎN INVESTIGAREA CRIMINALITĂŢII Drd. Marian SECĂREANU [email protected] Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Existence of international police professional organizations such as the International Criminal Police Commission in a political environment heterogeneity, such as the first half of the twentieth century, mainly due to the purely police the activities under its aegis and international dimension of crime became increasingly conscious state institutions. crime, police cooperation institutions, the specific activity of the police, exchange Keywords: information, terrorist threats Încă din secolul al XIX-lea, s-a lansat ideea unei cooperări la nivelul organelor indrituite cu respectarea legii, deşi interesul pentru realizarea acesteia era unul politic şi mai puţin generat de necesitatea reducerii criminalităţii. Au fost dezvoltate instituţii de cooperare organizate în funcţie de problematica pe care o abordau sau de teritoriul pe care aveau competenţe. Algoritmul construcţiei politice a unei Europe Unite a avut pe agenda sa şi facilitarea capacităţilor de cooperare poliţienească la nivel european, care, în prezent, se regăsesc într-un concept mai larg: un spaţiu european al libertăţii, securităţii şi justiţiei. Incidentele violente susţinute de ideile politice radicale, la sfârşitul secolului al XIX-lea, au determinat regimurile autocratice din Europa să accelereze activitatea de cooperare poliţienească internaţională. La 10 septembrie 1898, Regina Elisabeta a Austriei a fost ucisă de un anarhist italian pe nume Luigi Lucheni, fapt ce a determinat creşterea îngrijorărilor claselor politice cu privire la activităţile anarhiste. În mai puţin de trei săptămâni, la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă, în protocolul final al Conferinţei, anarhismul a fost definit ca fiind orice act care foloseşte mijloace violente pentru a distruge organizarea societăţii. Cu privire la activitatea specifică poliţiei, protocolul de la Roma a inclus planuri de încurajare a forţelor de poliţie de a supraveghea anarhiştii şi de a schimba informaţii între poliţiile naţionale. Tot cu această ocazie a fost adoptată metoda de identificare a portretului 1 vorbit şi au fost stipulate prevederi referitoare la 1

Metoda portretului vorbit - portrait parlé - de identificare criminalistică, adoptată prin protocol, este o tehnică dezvoltată de Alphonse Bertillon, ce are la bază măsurarea diferitor părţi ale corpului.

extrădarea persoanelor implicate în crime şi răpiri ale unor personalităţi politice. În cursul lunii martie 1904, invocându-se asasinarea preşedintelui american McKenley, din septembrie 1901, de către un anarhist, autorităţile din Rusia au organizat la St. Petersburg a doua conferinţă antianarhistă, unde peste zece ţări au fost de acord cu semnarea Protocolului Secret pentru Războiul Internaţional asupra Anarhismului. La nivel internaţional se semnaseră două protocoale, foarte puţine ţări au introdus în legislaţia naţională prevederi referitoare la anarhism. Cu atât mai puţin se putea crea contextul politic internaţional pentru realizarea unei structuri internaţionale pentru schimbul de informaţii cu privire la anarhişti. Atenţia lumii internaţionale, alături de anarhism, a fost atrasă şi de „sclavia albă”, termen folosit în acea perioadă pentru a denigra prostituţia. Prima conferinţă internaţională cu privire la sclavia albă a fost organizată de către autorităţile franceze la Paris, în 15 iulie 1902. Eficienţa în lupta împotriva sclaviei albe nu a avut rezultate semnificative, abordarea la nivel internaţional a unei probleme nonpolitice a oferit un cadru de cooperare al forţelor poliţieneşti naţionale, care devin din ce în ce mai autonome de clasa politică. Sociologul Deflem Mathieu prezintă o argumentare potrivit căreia organizarea poliţienească internaţională este un rezultat al creşterii autonomiei structurale în cadrul statului naţional, prin dezvoltarea propriei birocraţii instituţionale, prin desprinderea scopurilor activităţii poliţieneşti de interesele clasei politice şi prin apariţia temelor cu caracter internaţional

~ 156 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” 2

pentru facilitarea dialogului de specialitate . „Cu cât este mai mare distanţa pe care instituţiile naţionale de poliţie au câştigat-o în poziţionarea independenţei faţă de centrele lor politice, cu atât este mai mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta cooperarea internaţională”3. Autonomia organelor poliţieneşti, în România, se realizează prin intrarea în vigoare a primei legi organice privind organizarea poliţienească, respectiv Legea organizării Poliţiei Generale a statului din 1 aprilie 1903. Elaborată de ministrul de interne Vasile Lascăr4, legea preciza atribuţiile şi stabilea competenţele personalului poliţiei şi instituia principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice5. Referitor la acest fapt, Vasile Lascăr afirma: „Noi voim ca agenţii de poliţie să fie la ordinele legii, să facă nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordonă”6. Prima iniţiativă de a crea o organizaţie poliţienească internaţională, care să-şi desfăşoare activitatea cu privire la scopuri nonpolitice, a fost adoptată la Primul Congres al Poliţiei Criminale Internaţionale de la Monaco din 1914. Deşi obiectivele Congresului se circumscriau obligaţiilor de combatere a criminalităţii, noua instituţie internaţională nu a fost constituită deoarece participanţii nu au fost poliţişti ci oameni politici şi jurişti, care au purtat discuţiile doar cu privire la cadrul dreptului internaţional care să asigure procedurile de extrădare şi alte măsuri specifice. Cea mai importantă organizaţie internaţională de cooperare poliţienească este Interpol - Comisia Internaţională de Poliţie Criminală - care a fost fondată în 1923 la Congresul Poliţienesc Internaţional de la Viena, nu ca o iniţiativă diplomatică, ci ca o iniţiativă independentă. Comisia a fost realizată fără semnarea unui tratat internaţional sau document cu caracter legal, iar activitatea se planifica la diferite întâlniri sau prin 2

Deflem, Mathieu, and Lindsay C. Maybin, Interpol and the Policing of International Terrorism: Developments and Dynamics since September 11, pag. 175-191 în Terrorism: Research, Readings, & Realities, editată de Lynne L. Snowden şi Brad Whitsel, Upper Saddle River, NJ: Pearson Prentice Hall, 2005. 3 Deflem, Mathieu, Policing world society. Historical foundations of international police cooperation. Clarendon Studies in Criminology. Oxford – New York: Oxford University Press, 2002, pag 21. 4 Vasile Lascăr este cunoscut posterităţii şi ca părintele şi organizatorul Poliţiei din România. 5 Cârjan Lazăr, Istoria Poliţiei Române de la origini până în 1949, Ed. Vestala, Bucureşti, 2000, pag. 17. 6 Idem, pag.180.

corespondenţă între şefii structurilor poliţieneşti, fără controlul politic naţional. Pentru o perioadă lungă de timp nu au existat o recunoaştere internaţională a acestei organizări poliţieneşti şi o procedură legală de a fi membru. Pentru prima dată conducerea a fost stabilită la Viena, unde poliţia dispunea de facilităţi avansate în munca poliţienească. La sediul central, erau divizii specializate de identificare a paşapoarelor furate şi de evidenţă a amprentelor şi fotografiilor. Cele mai importante dezvoltări realizate de Comisie au fost mijloacele de comunicare directă poliţist-poliţist, precum şi reţeaua de radio şi publicaţiile de specialitate. Apariţia unei organizaţii profesionale poliţieneşti la nivel internaţional, cum este Comisia Internaţională de Poliţie Criminală într-un mediu politic eterogen, precum cel din prima jumătate a secolului al XX-lea, se datorează în principal caracterului pur poliţienesc al activităţilor desfăşurate sub egida sa şi a dimensiunii internaţionale a criminalităţii care devenea din ce în ce mai conştientă pentru instituţiile statului. Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie odată cu expansiunea nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al regimurilor politice. Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi instituirea regimului nazist, preşedinţia Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub controlul structurilor SS. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat şi reforma Comisiei care, începând din 1946, urmare a deciziei reuniunii poliţieneşti din Bruxelles, Belgia şi-a mutat sediul la Lion, Franţa. Dezideratele cooperării judiciare şi a celei poliţieneşti se realizează, începând cu 1970, sub necesitatea cooperării în faţa ameninţărilor comune şi capătă cadrul legal formal prin constituirea celui de-al treilea pilon Justiţie şi Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost prevăzută în cadrul Tratatului de la Maastricht şi a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată, în Constituţia Europeană. Primii paşi către cooperarea poliţienească s-au făcut datorită necesităţii cooperării în cadrul Comunităţii Europene împotriva ameninţării terorismului7. Astfel, în cadrul Consiliului European de la Roma, din 1 decembrie 1975, s-a hotărât constituirea Grupului TREVI, care s-a întâlnit, pentru prima dată, la 29 iunie 1976, fiind format din reprezentanţi ministeriali. Scopul Grupului era de a 7

Brigăzile Roşii din Italia şi Fracţiunea Armată Roşie din Germania

~ 157 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

stabili modalităţi de cooperare şi schimb de informaţii cu privire la ameninţările teroriste şi de a facilita dezvoltarea de strategii complementare ale Statelor Membre în lupta antiteroristă. Începând cu 1985, Sistemul Schengen a introdus ofiţerii de legătură între statele semnatare, care să coordoneze schimbul de informaţii cu privire la migraţia ilegală, criminalitatea organizată, traficul de droguri şi terorismul. A fost introdus dreptul de a urmări persoanele suspecte şi pe teritoriul statelor membre. Semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp instituţional şi trei mari direcţii de acţiune, cunoscute ca piloni: Comunităţile Europene, Politica Comună de Securitate şi Externe şi cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a prevăzut crearea unui Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. Tratatul de la Amsterdam împarte cel de-al treilea pilon constituit prin tratatul de la Maastricht, în două părţi şi transferă aproape toată problematica către primul pilon. Politica de azil şi migraţie, statutul naţionalilor din ţările terţe, trecerea graniţelor externe, cooperarea judiciară în materie civilă au devenit comunitare. Aceasta implică recurgerea la instrumentele Comunităţii Europene, precum directive şi reglementări, care sunt mult mai efective decât cele din cel de-al treilea pilon. De asemenea, acestea se supun controlului Curţii de Justiţie de la Luxemburg, cu câteva excepţii. Cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară în materie penală rămân întrun al treilea pilon reînnoit. Acest al treilea pilon continuă să aibă o natură interguvernamentală, iar rolul Parlamentului European este limitat, însă Curtea de Justiţie este introdusă, cu anumite limite, în domeniul cooperării poliţieneşti şi în cooperarea judiciară în materie penală. Tratatul de la Amsterdam a definit mai clar obiectivele fiecărui stat membru şi ale autorităţilor implicate în dezvoltarea politicii celui de-al treilea pilon. De asemenea, rolul Europolului a crescut, iar politica Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) a fost cristalizată într-un nou concept: „un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei” care a fost implementat prin Programul de la Tampere, adoptat de Consiliul European, în 1999, pentru o perioadă de 5 ani. „Pentru libertate”, scopul fiind extinderea libertăţii de mişcare a persoanelor, precum şi promovarea cetăţeniei Uniunii, protecţia drepturilor fundamentale şi facilitarea integrării cetăţenilor din ţările non-europene.

Spaţiul de securitate cuprinde toate formele de luptă împotriva criminalităţii organizate, precum migraţia ilegală, traficul de fiinţe umane, traficul de droguri şi terorismul internaţional. Prin spaţiul justiţiei, scopul Uniunii este de a garanta acces egal cetăţenilor europeni la justiţie şi de a facilita cooperarea între autorităţile judiciare 8 ale statelor membre.” Programul de la Tampere a pus în practică prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a solicitat realizarea de urgenţă, de echipe de investigaţie comune ca primă etapă în lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a terorismului. Se avansează în procesul de euroconformizare prin identificarea sectoarelor asupra cărora trebuie să se convină cu privire la definiţii, sancţiuni şi incriminări comune. Prin concluziile de la Tampere se creează şi Eurojust compusă din procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie cu competenţă echivalentă la nivel naţional, pentru a facilita coordonarea autorităţilor de urmărire penală şi susţinerea investigaţiilor criminale în domeniul criminalităţii organizate. În concluzie, cooperarea poliţienească europeană este parte a cooperării promovate prin pilonul al treilea al Uniunii Europene, JAI, care a fost adoptat prin Tratatul Uniunii Europene ce a intrat în vigoare din 1993. În efortul de a asigura o singură piaţă europeană şi o singură cetăţenie europeană, sub JAI s-a dezvoltat o arhitectură instituţională complexă şi o varietate de instrumente legale. În prezent, cadrul juridic european de cooperare poliţienească este dat de articolele 29 şi 30 (K.1 şi K.2) ale Tratatului Uniunii Europene şi de articolul 135 (116) al Tratatului privind Constituţia Europeană, iar Comisia Europeană a stabilit următoarele priorităţi de acţiune:  crearea de structuri de coordonare la nivel european, în domeniile informaţiei operative (Europol), al comunicării interpersonale a top-managerilor (Task-Force-ul European al Şefilor de Poliţie), al pregătirii personalului (Colegiul European de Poliţie) şi al participării la eforturile de peacekeeping (Forţa Europeană de Reacţie Rapidă);  prevenirea criminalităţii transnaţionale prin promovarea celor mai bune practici şi suţinerea Forum-ului de Prevenire a Criminalităţii;  implementarea măsurilor prevăzute pentru poliţie din Convenţia Schengen, cu privire la Libertatea de Circulaţie; 8

Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag.5.

~ 158 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

 combaterea huliganismului la evenimentele sportive majore.  combaterea terorismului. Încă de la început, trebuie făcută diferenţa între cooperarea judiciară şi cea poliţienească, termeni ce se circumscriu la două mari capitole: justiţie şi securitate. Deşi cele două merg în paralel, ambele se determină una pe cealaltă şi se asigură reciproc. Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor mecanisme de cooperare operaţională (Eurojust, EJN - European Judicial Network etc.) pentru realizarea unui spaţiu de justiţie (legalitate). Pentru Uniunea Europeană, subiectul este nou şi apare ca necesitate a eliminării graniţelor. Primii paşi sunt realizaţi în contextul Schengen, primele îmbunătăţiri sunt efectuate odată cu Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. Principalele activităţi în acest domeniu au vizat: mandatul de arest european, deciziile cadru cu privire la recunoaşterea reciprocă a penalităţilor financiare, a deciziilor de confiscare, executarea sentinţelor în închisoare, cazierul judiciar etc. Aceste activităţi au fost susţinute prin implementarea unor definiţii comune a infracţiunilor, în special cele transnaţionale şi prevederi similare referitoare la nivelul minim de sancţionare a infracţiunilor în legislaţia penală a Statelor Membre. Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea, conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative. Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de

măsuri, de către structurile privind schimbul de date şi informaţii, în raport de competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi participanţii. Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice, limitate în timp şi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă operativă. Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţii de aplicare a legii şi structuri departamentale iniţiind şi dezvoltând proiecte de colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii. Instituţiile de cooperare poliţienească la nivelul României sunt: Punctul Naţional Focal, Unitatea Naţională Europol, Biroul S.I.R.E.N.E. - în stadiu de dezvoltare şi implementare, Instituţia ataşaţilor de afaceri interne/ofiţerilor de legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional Interpol. Ele reflectă principalele instituţii de cooperare poliţienească internaţională de la diferite niveluri:  regional - Europol, Centrul SECI;  global - OIPC Interpol, ONU (convenţii, programe);  multilateral - Task Force-uri;  bilateral - instituţia ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură. Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin instrumente specifice, care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de dreptul naţional, cât şi de dreptul public internaţional. Instrumentele de cooperare se constituie ca formecadru, reciproc recunoscute de state, care stabilesc condiţiile şi modalităţile de cooperare. În continuare, vor fi dezvoltate instrumentele de cooperare statuate prin intermediul Uniunii Europene.

Bibliografie:1 1. Cârjan Lazăr, Istoria Poliţiei Române de la origini până în 1949, Ed. Vestala, Bucureşti, 2000. 2. Deflem, Mathieu, and Lindsay C. Maybin, Interpol and the Policing of International Terrorism: Developments and Dynamics since September în Terrorism: Research, Readings, & Realities, editată de Lynne L. Snowden şi Brad Whitsel, Upper Saddle River, NJ: Pearson Prentice Hall, 2005.

9 Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - componentă modernă în lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere, material de prezentare, www.mai.gov.ro

~ 159 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

3. Deflem, Mathieu, Policing world society. Historical foundations of international police cooperation. Clarendon Studies in Criminology. Oxford – New York: Oxford University Press, 2002. 4. Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005. 5. www.mai.gov.ro

~ 160 ~

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

~ 162 ~

Numărul 2/2012

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

„…în domeniul „proprietăţii intelectuale” se petrec astăzi cele mai multe încălcări ale drepturilor, încălcări care aduc prejudicii nu doar autorilor sau cesionarilor de drepturi ci şi industriei şi comerţului în general şi, indirect, economiilor statelor. Cauzele acestei stări de lucruri sunt numeroase, dar – aşa cum stă bine unui anchetator şi profesor de anchetatori - nu cauzele încălcărilor sunt examinate în detaliu în lucrarea ce v-o propune (deşi nici cauzele încălcărilor şi nici efectele acestora nu sunt ignorate, ele fiind însă cercetate şi expuse doar în măsura necesară înţelegerii fenomenului şi a gravităţii faptelor), ci mijloacele şi metodele de investigare a faptelor de încălcare a drepturilor creatorilor: constatarea faptelor, cercetarea lor, particularităţile în cercetarea acestui gen de fapte. Şi ceea ce comunică autorul nu este doar rezultatul anilor de studiu ci şi rezultatul unei experienţe personale de investigator specializat în domeniu şi pe care o valorifică de o manieră foarte reuşită într-o carte scrisă cu har şi cu talent şi care se citeşte cu plăcere, cu interes. Lucrarea Investigarea Fraudelor are o ţintă precisă declarată de autorul însuşi: plagiatul, pirateria şi contrafacerea sunt acte grave de încălcare a drepturilor creatorilor, constituie flagelul lumii de astăzi, iar combaterea lui reprezintă o prioritate. Pentru aceasta este nevoie de oameni pregătiţi, iar lucrarea domnului Marius Pantea

reprezintă, cu certitudine, un demers ştiinţific util într-un domeniu sensibil care preocupă nu doar pe creatori, pe industriaşi şi pe comercianţi ci şi statele confruntate cu nevoia de a asigura o protecţie eficientă creaţiilor şi creatorilor.” Prof. univ. dr. VIOREL ROŞ „Lucrarea de faţă reprezintă un demers ştiinţific îndrăzneţ într-un domeniu sensibil care constituie o prioritate majoră la nivel european şi care s-a materializat într-o cercetare complexă evidenţiată prin clarviziune şi printr-o oferta generoasă de informaţie pe care autorul o pune la dispoziţia studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor Facultăţii de Poliţie a Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti. Autorul, cu o experienţă didactică de aproape 10 de ani, un practician cu aproximativ 15 ani dedicaţi protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală, fin observator al tendinţelor actuale din domeniu, construieşte un mesaj astfel încât să dea posibilitatea cititorului să înveţe cum să prevină şi să combată ilegalităţile din domeniul dreptului de autor, a drepturilor conexe şi din domeniul drepturilor de proprietate industrială”.

~ 163 ~

Prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

Numărul 2/2012

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Cursul universitar „Investigarea Fraudelor” vol. II, elaborat de dl. Dr. Marius Pantea, se adresează viitorilor ofiţeri de poliţie judiciară, şi reprezintă o lucrare îndelung aşteptată atât de specialiştii din cadrul Poliţiei naţionale cât şi de studenţii Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”. Criminalitatea afacerilor manifestată în domeniul asigurărilorreasigurărilor şi în domeniul serviciilor şi turismului are efecte distructive pentru economia naţională, impactul afectând nu numai entităţile de afaceri ci mai ales interesele consumatorilor. Apreciem că modul în care sunt prezentate metodele de săvârşire a infracţiunilor din domeniul asigurărilor-reasigurărilor, a serviciilor şi turismului, conferă valoare şi autenticitate lucrării, îmbogăţind nivelul de cunoaştere şi sporind astfel activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii economico-financiare.

Expertiza de care dispune domnul lector universitar dr. Marius Pantea în sfera vastă circumscrisă ilegalităţilor în domeniul serviciilor, turismului şi asigurărilor-reasigurărilor, şi-a pus amprenta asupra abordării în mod sistematic şi integrat a problematicii la nivel naţional şi european, autorul reuşind să surprindă cu succes aspectele esenţiale specifice domeniilor cercetate. În concluzie putem aprecia în mod indubitabil că prestigioasa activitate didactică propriu-zisă împletită armonios cu vasta experienţă profesională poliţienească de care se bucură autorul, conferă lucrării „Investigarea Fraudelor” vol. II plusvaloare ştiinţifică, didactică şi practică şi ne obligă ca o condiţie „sine qua non” să-i acordăm cu toată convingerea calificativul excelent.

Avocat Prof. univ. dr. FLORIN SANDU

Prof. univ. dr. IOAN DASCĂLU

~ 164 ~