Revista Zona Literara Nr 7-8 Iulie-August 2013 Pentru Int

timEditorial A scrie nu intră niciodată

în depresie!

Se scrie mai mult decât se gândeşte!

Şi se scrie mai abitir decât se citeşte! Scriem toţi ca turbaţi şi ne plângem deopotrivă de lipsa de sens a zilelor fără scris. „Eu scriu” s-a transformat într-un clişeu aproape la fel de bine hrănit şi de distins ca „nu pot trăi fără scris”. Şi chiar dacă pentru unii nevoia de a umple paginile e mai puternică decât aceea de a-şi umple stomacul, repetiţia acestor propoziţii capătă de-acum un gust acru de exasperare. „N-am scris un rând de zile”... Şi în minte se cască deja o prăpastie! Ceva, cât de efemer şi anapoda, două rânduri însemnate într-un jurnal, că viaţa te fură şi nu poţi să faci nimic, că nu mai poţi scrie şi totuşi continui să scrii despre asta... Nevoia de sens se mulţumeşte şi se potoleşte. Scrisul are el ceva numai al lui, acel ceva care pare că salvează şi vindecă, chiar dacă în esenţă e slab, fără valoare sau cum o fi. În clipa aceea de glorie, în care el se face, dă impresia că eşti cineva şi e destul! Deşi pentru cei mai mulţi dintre noi a citi mai puţin, tot mai puţin, atrage şi pierderea vitalităţii scrisului, acest fapt nu ne înspăimântă aşa de tare cum ar face-o să nu mai putem scrie deloc. A nu mai citi, ca şi a citi, nu înseamnă decât excepţional un prilej de revenire la tine însuţi, o încercare de a scoate din tine o gândire pură, cu totul a ta, în vreme ce a scrie, bine sau prost, creează aproape fără greş iluzia aceasta. Dincolo de faptul că nu se mai poate în secolul XXI să fii original, că e aproape imposibil ca o idee să nu se fi repetat, chiar dacă într-un loc şi întrun timp neştiute, chiar dacă sub altă formă,

www.zonaliterara.ro

preocupă tot mai disperat verbul „a scrie”, dublat şi el, prea des, de „a face” şi „a avea”. Şi, de ce să nu recunoaştem cinstit, a scrie, un articol, o poezie, o carte, o Doamne!, devine un „a face” şi un „a avea” grozave. Chiar şi cu preţul de a-l ţine pe „a fi” într-o nemeritată şi mult prelungită depresie! Şi totuşi, dacă eu n-aş scrie sau tu n-ai scrie cine ar suferi, ce colţ de lume s-ar îmbolnăvi, cărei realităţi i-ar da lacrimile, ce idee ar rămâne pe veci necunoscută? Dar nevoia de sens ce se cere alinată doar prin scris nu se lasă păcălită, nici impresionată de o întrebare înţeleaptă. Nu e suficient că au scris alţii, că au spus alţii ceea ce crezi tu că ai de spus. Fericirea creaţiei, sentimentul acela unic că mintea ta e preţioasă şi nesătulă, e marea binecuvântare! Nietzsche n-a mai citit ani în şir. Şi numea „binecuvântare” această desprindere de gândurile altora. Această lipsă l-a lăsat să „devină ceea ce este”, să gândească şi să-şi scrie filosofia. Dar cine are puterea lui Nietzsche? Cine are talentul şi geniul său? Nici condiţia lui de boală nu o avem, dar pe asta nici nu ne-o dorim, mă tem. Iar la mustaţa lui se ajunge încă mai greu decât vulpea la strugurii pe care-i declară acri!

Nicoleta Dabija 2013 / iulie - august / Zon@ Literară1/ 1

M

i-l amintesc pe Contemporanis la prima ediţie: un copil care abia ieşea în lume, dar care avea o voce sigură, pertinentă şi o „făţucă” simpatică. În fiecare an, Festivalul de teatru contemporan pentru studenţi – aşa cum se defineşte el – a tot crescut, şi-acum la a cincea ediţie care tocmai s-a terminat mă uit aşa, din fotoliul meu de observator, şi mă bucur mult că s-a împlinit frumos. Născut în sălile Universităţii de Arte „George Enescu” din Iaşi, Festivalul e organizat de fiecare dată de o echipă formată din voluntari coordonaţi de doi foşti studenţi ai Facultăţii de Teatru, Vlad Socea şi Cristina Bodnărescu. Doi „veterani” care au făcut posibile întâlnirile dintre şcolile de teatru din România şi de peste hotare, care, alergând după sponsori şi parteneri, s-au arătat neobosiţi şi curajoşi, au

2 /2Zon@ Literară / iulie - august / 2013

zâmbit şi au vorbit cu vioiciune, chemând pe toţi iubitorii de teatru – de teatru proaspăt şi actual – în sălile ieşene. Merită felicitări pentru această probă de rezistenţă chiar şi pe timp de criză, când cultura pare a fi fata săracă pe care prea puţini o înţeleg, pentru că are o privire oarecum neliniştitoare. Organizatorii au reuşit în a cincea ediţie să invite, pe lângă concursul propriu-zis, şi producţii profesioniste, oferind astfel patru zile de teatru şi discuţii despre teatru pe paliere diferite. Evenimetul s-a deschis cu un spectacol de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, o montare pe cunoscutul text al Alinei Nelega, Amalia respiră adânc. Monologul a fost susţinut de Andrada Grosu, un chip special, o prezenţă cu multă energie şi multă sensibilitate, puţin

www.zonaliterara.ro

cam prea plusată în câteva momente, când, de altfel, şi dicţia a scăpat puţin de sub control. Actriţa emană candoare, fermitate, ştiind bine să stăpânească atât comicul, cât şi registrul grav. Este şi foarte credibilă pe scenă, în diferitele vârste ale protagonistei, traversând cu grijă drumul de la copilărie la senectute, de la inocenţă la blazare, de la surâs la lacrimă, accentuând cu inteligenţă ironia textului şi făcând ca mesajul să transpară cu uşurinţă. Amalia respiră adânc a fost o reprezentaţie sinceră, lipsită de artificii şi care a încercat să readucă publicul în realitatea istorică a celor patru decenii şi mai bine de comunism pe care ţara noastră ile-a trăit. În aceeaşi zi, spectacolul Criminal... pe bune! în regia lui Octavian Jighirgiu a marcat intrarea în competiţie a Universităţii de Arte „George Enescu”, fiind realizat de studenţii anului III Actorie, aflaţi şi sub coordonarea Laurei Bilic, a Ligiei Grozdan, a Oanei Sandu şi a lui Alexandru Petrescu, fiecare ocupându-se de rostire, mişcare şi canto. Musical-ul de la Ateneul Tătăraşi a arătat o echipă unită în care şi fetele şi băieţii, cu toate că au avut personaje bine delimitate, au lucrat compact, făcând să treacă, molipsitoare, prin entuziasmul lor, prin vivacitatea lor, toată această senzaţie frenetică în sală. Un spectacol de public, Criminal... pe bune! şi-a atins scopul, acela de a distra, de a binedispune şi e meritul distribuţiei numeroase care emană tinereţe şi vitalitate: Alexandra Acalfoae, Silvia Bejan, Loredana Bran, Doru Călin, Sorin Cimbru, Toma Moraru, Dumitru Florescu, Codruţa Humă, Cătălina Manole, Mădălina Munteanu, Andreea Olaru, Anca Pascu, Alexandru Tatu, Daniela Tocari, Radu Vasiliu şi Diana Voion. Facultatea de Teatru de la Iaşi a participat şi a doua zi cu un spectacol de animaţie, creaţia regizorului şi scenaristului Ciprian Huţanu, acela care a îndrumat o echipă, din nou, numeroasă, viitori absolvenţi ai secţiei Păpuşi-Marionete: Elena Zmucilă, Elena Filip, Florin Capră (cei are au realizat personajul Alb) şi Cezara Damian, Alexandra Bere, Mihăiţă Bordianu (Negru). Alb şi Negru e genul de spectacol care se cădeşte pe polisemia titlului, fiindcă nu se dezvoltă doar firul unui basm unde conflictul este între Bine şi Rău, ci metafora e extinsă la un discurs despre Putere. Folosind simboluri universale (coroana, hlamida, cufărul cu arginţi), regizorul conturează un univers în miniatură încărcat de o largă semnificaţie, reuşind să transforme textul într-o parabolă. Referentul scenic trimite spre realitatea spectatorului şi, odată în plus, spunem fără rezerve că utilizarea universaliilor arată foarte bine cum personajele din poveste fac un salt peste veacuri şi-ar putea fi identificate cu eroii zilelor noastre. Alb şi Negru e o realizare de excepţie, un crez spus prin necu-

www.zonaliterara.ro

vântătoarele păpuşi despre lumea noastră, a acelora care stau în lumină sau care se ascund în umbră, a acelora are luptă pentru straiul curat, pentru haina albă a sufletului şi a celorlalţi care se bucură de ispita clipei. Alături de Ciprian Huţanu, la realizarea producţiei au contribuit artistul plastic Gavril Siriteanu, coregraful Oana Sandu, precum şi studenta Roxana Konyar. Ziua a continuat cu Numele meu nu este Pascal de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj un recital care a pornit de la textele cunoscutului romancier francez Pascal Bruckner. Însă cu toate că Lumi de fiere a stat la baza scenariului pe care l-a scris şi l-a interpretat Diana Nedescu, cred că a fost totuşi o provocare greu de îndeplinit pentru tânăra actriţă. Diana Nedescu şi-a propus să arate că poate realiza un spectacol total, în care există text, mişcare, muzică (a cântat live şi s-a văzut că are o voce pătrunzătoare şi caldă) şi unde s-au folosit şi proiecţii video. Spectacolul, însă, a tratat într-o tentă foarte brutală povestea femeii care dintr-o jucărie ajunge să se joace cu mintea iubitului ei. Mizând pe şoc, pe interacţiunea directă cu publicul, Numele meu nu este Pascal împinge la extrem atât relaţia cu scena, cât şi cea cu sala şi, cu toate că actriţa demonstrează că e foarte expresivă mi s-a părut că întregul e aglomerat de semne şi că toată dinamica ei este forţată, dându-i puţin timp să lase gând şi respiraţie personajului. Un al doilea spectacol venit din zona teatrului de animaţie a fost Buzunarul cu pâine în interpretarea studenţilor de la UNATC Bucureşti, cu o regie de Cristian Pepino. Textul lui Matei Vişniec a fost remarcabil realizat, arătând cu francheţe cât de bine poate să se aşeze pe teatrul de păpuşi. S-a întruchipat o lume mică, foarte asemănătoare cu cea mare, care însă părea că descrie o suprarealitate, pentru că cele două personaje se adeveresc a trăi într-un buzunar, unde stau de vorbă la lumina unei lanterne. Nu am putut rămâne neutră la felul în care a fost speculat subtextul pe coordonate sociale şi politice, unele replici spuse cu aparentă simplitate au amintit de situaţia României pre- şi postdecembriste. Actorii care au făcut şi vocile celor două personaje (Eliza Păuna şi Dan Codreanu) au trecut o probă de rezistenţă vocală şi au ştiut să profite de minute de situaţiile comice, să sublinieze cu fineţe absurdul, să treacă la suprafaţă totul în farsă, în deriziune, dar să păstreze pe dinăuntru tonul grav al neputinţei, al fricii. Şi n-au uitat între timp să fie sinceri. Buzunarul cu pâine a fost într-adevăr un spectacol care merita, aşa cum s-a şi întâmplat, premiul Festivalului, pentru că a vorbit atât de firesc despre visele şi tristeţile noastre, despre temerile şi atitudinile noastre, despre stăpâni, despre tirani şi despre cei care gândesc, şi pentru

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 3

că a arătat încă odată, dacă mai era nevoie, că păpuşile pot transmite foarte multă sensibilitate. Atunci când sunt iubite. Tonul evenimentului s-a schimbat prin montarea Expoziţie în mişcare, venită de la Universitatea de Artă Teatrală din TârguMureş, un experiment care a adus la un loc coregrafia, improvizaţia şi elementele vizuale. Reprezentaţia a avut aerul unei filosofii alambicate care s-a învârtit în jurul relaţiei comunicare – non-comunicare, folosindu-se de cuvânt, de limbajul corporal şi vizual. Din păcate, ideea centrală a percutat mai greu. Am apreciat efortul fizic pe care cei patru interpreţi l-au depus, iar performanţa lor acrobatică n-a putut fi trecută cu vederea. Dar a lipsit un liant între personaje, între ele şi scenografie şi, în general, structurile au fost dispersate: actor / mişcare / fotografiiplanşe. Oricum, Expoziţie în mişcare a reprezentat un moment atipic, care a lăsat impresia mai mult a unei sume de spoturi şi de noţiuni disipate. Ultima zi de Festival a găzduit foarte cumintea producţie a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Melodie varşoviană. Piesa lui Leonid Zorin se ridică în jurul unei poveşti de dragoste care, iniţial, ar putea părea un loc comun. Doi tineri, Helea (Alexandra Ceaca) şi Vitek (Constantin Podu), se îndrăgostesc în peisajul moscovit de după cel de-al doilea război mondial. Cu momente comice, melodramatice, pe alocuri sentimentalist sau folosindu-se de tuşe mai apăsate, spectacolul e fructul colaborării dintre Veronica şi Călălin Pătru cu Luminiţa Puiuleţ şi Teodora Voineagu. Actorii din rolurile principale şi-au înţeles personajele, le-au gândit şi le-au conturat cu minuţiozitate şi delicateţe, rezultatul văzându-se timp de o oră şi un sfert, cât publicul a fost atras şi convins de jocul scenic. Prezenţa Alexandrei Ceaca nu poate fi trecută cu vederea, tânăra creând o protagonistă plină de candoare, scânteietoare şi vie pe de-a-ntregul, în vreme ce partitura i-a fost susţinută – şi aspectul nu e de neglijat – de partenerul ei, Constantin Podu. Spectacolul a suferit, totuşi, din perspectiva regiei (sau poate a adaptării la spaţiu), care a încercat nefiresc să rezolve nişte scene (cum e cea a concertului sau cea a Revelionului) şi care nu a dat aproape nici o justificare actriţei care apare în personajul Destinul (Teodora Voineagu). Cu plusurile şi minusurile sale, Melodie varşoviană e o dovadă că un spectacol „şcolăresc” poate să reziste în proba cu publicul, câtă vreme e susţinut de triada personaj-situaţie-relaţie. Concursul Contemporanis s-a încheiat cu spectacolul de mişcare Heart Beat realizat de studenţii Academiei de Muzică, Teatru şi Arte plastice din Chişinău. Împins spre comercial şi folosind clişee care ar fi fost uşor de înlocuit cu ceva

4 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

mult mai potrivit, proiectul a avut succes mai ales datorită prestaţiei dansatorilor. Distribuţia a fost numeroasă şi a meritat aplauze: Ianoş Petraşcu, Varvara Cobozeva, Ana Creţu, Vadim Zatic, Maia Buruiană, Veronica Cojuşnean, Alexei Chirilă, Ana Bidiac, Arteom Perciun, Olga Bantiuc, Serghei Bondari, Vitalie Laşcu. Inimile sensibile cu siguranţă au fost cucerite de scurtele episoade în care ni s-a repetat eterna poveste de iubire dintre un El şi o Ea, aflaţi de aceeaşi parte sau pe baricadele diferite ale acestui sentiment care ne uneşte şi ne desparte pe toţi. Nopţile au fost dedicate spectacolelor profesioniste, şi ele foarte diverse ca gen, dar plasându-se, totuşi, sub semnul dramaturgiei contemporane şi al artei angajate. Ieşenii au avut astfel ocazia să vadă – şi să profite de intrarea liberă – spectacole cu o postură diferită de ceea ce li se oferă în spaţiile locale. Este foarte important că organizatorii au adus în acest cadru documentarul lui David Schwartz şi al Mihaelei Michailov Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990. Alături de Cinty Ionescu (cea care a filmat şi editat documentarul televizat), de Alexandru Potocean (performerul din spectacol) şi de Cătălin Rulea (care s-a ocupat de sound-ul cutremurător al spectacolului), regizorul şi scenaristul au repus atenţiei publicului subiectul mineriadei din 13-15 iunie 1990 pentru informare, dezbatere şi repoziţionare. David Schwartz e interesat de dialogul cu generaţiile actuale, tocmai din perspectiva faptului că istoria este redată în manuale trucat, iar proiectul Capete înfierbântate prezintă mai multe monoloage cu scopul de a înţelege mai bine că adevărul a fost de multe ori pre-ambalat şi că în continuare trăim momente de manipulare. La spectacol s-a lucrat pe etape, în echipă, adunându-se o arhivă importantă şi valoroasă de interviuri. Dintre acestea au fost alese cele mai semnificative voci: apar pe scenă Ion Iliescu, Miron Cozma, Marian Munteanu, Teodor Mărieş (lider al asociatiei Alianta Poporului şi actual lider al Asociaţiei 21 decembrie 1989), Dragoş Păun (liderul Ligii Studenţilor din 1990), Cristian Paţurcă (sunetist în balconul Pieţii Universităţii şi autor al Imnului Golanilor), Vlad Gorneanu (elev în 1990, bătut de mineri), Petre Florea (fost miner) şi poetul Mircea Dobrovicescu (arestat şi închis nejustificat la Măgurele). Alexandru Potocean îi interpretează pe aceştia, reuşind să preia de pe peliculă autenticitatea persoanei, fără a caricaturiza, fără a incrimina, încercând atingerea unui cât mai înalt grad al obiectivităţii. Şi e o adevărată performanţă în ceea ce face. Care ar fi mesajul pe care creatorii acestui spectacol încearcă să-l transmită? Până la urmă, Capetele înfierbântate – formulă pe care o foloseşte în pledoaria sa în

www.zonaliterara.ro

limbaj de lemn şi Ion Iliescu – sunt cu toţii: şi cei care vorbesc în balconul Pieţii Universităţii, şi cei care, stăpâni pe putere, instigă trimiţând false mesaje către naţiune, sunt şi cei care lovesc, şi cei care îi ajută, şi victimele. Cert este că şi după mai bine de zece ani de la evenimentele din mai ’90, România îşi trăieşte încă mineriadele, fără a le mai numi aşa, în stradă sau la televizor, în cărţile de la şcoală sau prin mass media. Ţine de atitudinea noastrămăcar să conştientizam, dacă nu să şi acţionăm spre a opri această maşinărie care vinde iluzii despre starea noastră trecută şi prezentă. David Schwartz şi echipa sa au făcut un pas pe această direcţie. Cum era şi de aşteptat, spectacolul semnat de Radu Afrim, Mai întâi te naşti de la Teatrul din Sfântu Gheorghe s-a bucurat de o mare apreciere din partea publicului ieşean. Alcătuit după reţeta de care artistul se folosea cu câţiva ani în urmă, aceea de a aduce texte necunoscute din dramaturgii mai puţin apropiate de spiritul nostru, Mai întâi te naşti este viziunea lui Afrim pe textul scriitoarei daneze Line Knutzon. Întrun discurs care uneşte lumea realului cu cea a fantasticului, probând cât de multe punţi se pot stabili între cele două, regizorul vorbeşte despre singurătate, despre stranietatea cu care privim relaţiile dintre oameni, despre sensibilităţile lor. Un text simplu este transformat întrun poem vizual suprarealist în care oameni se întâlnesc cu fiinţe bizare şi unde apartamentele par că nu se ridică mai sus de nivelul ierbii, ca şi cum Lili, Pipi, Viktor şi ceilalţi ar trăi într-un univers minuscul, pierdut în vegetaţia terestră. Scenografia, aparţinând Cristinei Milea, este un macro-semn cu multiple trimiteri în realitatea actuală, este o rezolvare spaţială perfectă care beneficiază şi de o cromatică impresionistă. Muzică, text şi imagine – Mai întâi te naşti e credo-ul lui Radu Afrim, în nuanţe neobişnuite, asupra individului modern. Tineri absolvenţi ai Facultăţii de Teatru din Iaşi, Daniel Chirilă, George Cocoş şi Claudia Chiraş, împreună cu actorul Radu Homiceanu ne-au oferit Frilensăr adică, aşa cum îl numesc ei, un spectacol independent. După un scenariu pe care l-au compus singuri şi în care intră multe segmente de improvizaţie, cei patru actori vorbesc cu mult curaj şi realism în glas despre statutul tânărului actor în România – în general, sărac şi debusolat, obligat să-şi găsească un drum în branşă, să facă destul compromis pentru asta sau să renunţe, căci între artă şi supravieţuire e o distanţă destul de mare. Ar fi nedrept să înscriem Frilensăr la genul comedie, cu toate că publicul s-a zguduit de râs la propriu, făcând să se spargă paharele pe mesele de la Cafeneaua Maidayi. Dar e mai mult o satiră care atinge acest subiect extrem de delicat referitor la statutul, la viitorul

www.zonaliterara.ro

proaspeţilor absolvenţi de facultăţi din ţara noastră. Înseşi borcănelele de pe mese în care privitorii sunt rugaţi să pună ceva simbolic pentru cei care au prestat pe scenă sunt semne care vorbesc de la sine. Poate că Frilensăr ar trebui să ne dea ceva mai mult de gândit, pentru că în spatele râsului îngroşat există, în realitate, un soi de haz de necaz la care contribuim cu toţii zi de zi. Un ultim spectacol invitat din Bulgaria în Festival, Reya, în regia lui Stoyanov Petko, a fost dificil de urmărit. Din nefericire spaţiul nu a fost adecvat unei astfel de reprezentaţii şi, întâmpinându-se şi probleme cu subtitrarea, monologul a fost aproape imposibil de înţeles. Probabil singurul fapt care a reuşit să ţină publicul până la final a fost jocul produs de imaginile proiectate. Contemporanis a încercat să adune tinerii artişti şi în alte moduri, nu doar ca spectatori sau ca practicieni ai scenei. Le-a propus un modul de ateliere: o întâlnire cu Carmen Coţofană dansatoare şi coregrafă în România şi peste hotare, un atelier cu solistul Dragoş Cohal, un altul intitulat Industrii creative care a fost susţinut de Oana Filip şi o întrevedere cu Miki Branişte care a avut ca subiect de prezentare managementul teatral. Un al segment al Festivalul, foarte important, a fost „conferinţele” susţinute de invitaţii Alina Nelega, director artistic la Teatru Naţional din Târgu-Mureş, Cristian Theodor Popescu, lector universitar la Universitatea de Arte TârguMureş şi Ionuţ Sociu, asistent universitar la UNATC Bucureşti (cei trei constituind, împreună cu criticul Oltiţa Cîntec, juriul Contemporanis). Toţi au vorbit cam despre aceleaşi idei: artistul implicat, însemnătatea socială şi politică a actului teatral, dialogul dintre scenă-public-actualitate. Dezbaterile ar fi putut continua multă vreme peste orele propuse, căci liniile în care s-au desfăşurat erau aproape inepuizabile. A fost interesant cum s-au construit poduri de comunicare între oameni din zone diferite de activitate – de la actori independenţi, la manageri de proiect şi teatrologi –, precum şi între regiunile României – teatrul de la est, la vest şi sud. Cu această a cincea ediţie, ajutată mai ales de fondurile AFCN, Contemporanis s-a arătat drept un eveniment de anvergură la Iaşi, depăşind aşteptările şi deţinând soluţiile pentru succes: teatru de calitate, acţiune, muzică, diversitate, multiculturalism şi dialog permanent. Deja am sesizat figuri cunoscute în sală din anii trecuţi, ceea ce m-a făcut să gândesc că s-a câştigat un public fidel. Şi asta presupune un feedback bun. Oraşul Iaşi avea nevoie de aşa ceva în planul evenimentelor artistice dedicate tinerilor. Nu-mi doresc decât să-l reîntâlnesc pe Contemporanis în 2014, tot viu, tonifiant, inedit şi deschis mesajului social sau al aceluia dintre generaţii.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 5

Nici cel mai exigent cititor nu va găsi

vreo fisură în linearitatea elegantă a „Păpădiei electrice”, cel mai recent volum de poezie al lui Şerban Axinte. „Decoct”, „Bulb” şi „Acele electrice” sunt capitole distincte ale cărţii, însă le uneşte o foarte subtilă disponibilitate de reinterpretare a unei realităţi pe cât de subiectivă, pe atât de banală în grafica ei. Lumea lui Axinte n-are nimic spectaculos, nu impresionează prin originalitate, însă modul de raportare a poetului la ceea ce-l înconjoară naşte în mintea lectorului un soi de empatie spontană. Au loc dese transferuri de simboluri în interiorul unei

6 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

minţi pregătite mereu să răstoarne semnificaţii şi ierarhii: „scriu despre dumnezeu, / rup pagina, / o mestec încet, încet / la masa de seară; // mâine voi vizita / muzeul de ştiinţe naturale. // să te văd cum îţi porţi cu mândrie / trupul bine păstrat / în saliva mea” (p.36). „Naturaleţea” despre care vorbeşte Andrei Terian pe coperta a patra a cărţii nu are ca punct de plecare o dorinţă a poetului de reducere brutală a intensităţii unor sentimente, ci credinţa (tot mai evidentă pe măsură ce înaintăm în poezie) că simplitatea şi perenitatea imaginilor de aici şi de oriunde sunt mai

www.zonaliterara.ro

degrabă garantul unei universalităţi afective decât promotoarele unui schematism cu mize pur estetice. Cu alte cuvinte, omogenitatea stilistică pe care o propune Axinte în „Păpădia electrică” are menirea de a transmite un mesaj unitar, uşor de descifrat şi de asimilat. Inclusiv în pasajele unde ironia e evidentă, se simte un subton nivelator, de „recuperare” în destinul autorului a oricui îi citeşte versurile: „tu eşti prostul proştilor, / nu mai eşti bun nici de plimbat prin spitale, / s-a terminat raţia, / s-a zis cu prefăcătoria, ai înghiţit momeala, / acasă, / fugi acasă cât te ţin picioarele” (p.26). Această complicitate a „iniţiaţilor” continuă şi sub forma unei scrisori cu destinatar incert, dar pe care îl pasc aceleaşi primejdii şi căruia îi dau târcoale aceleaşi obsesii: „ai sacrificat totul, ai pus în scenă viaţa ta şi viaţa mea, / eu te-am lăsat, nu am zis nimic, / te-am lăsat şi acum când ştiu că se apropie clipa în care / toate devin repede altceva / nu pot decât să-ţi cer iertare / pentru că nu am putut face mai mult pentru tine; // cândva ai să-ţi aminteşti şi de mine, / ar trebui în douăzeci de minute să termin de băut sticla cu

www.zonaliterara.ro

vin / şi să-ţi spun marele adevăr; / cred totuşi că vei înţelege singur, / nu are rost să-ţi povestesc ce şi cum va fi, îmi este şi mie frică” (p.29). Şerban Axinte nu se sfieşte să livreze cititorului câteva sfaturi prin care acesta s-ar putea salva de la ciclicitatea perpetuă a zilelor. Dincolo de metaforă şi vers, autorul cunoaşte îndeajuns de bine resorturile care-i fac pe oameni să-şi dorească la nesfârşit o rutină liniştitoare. Rostul poetului, într-o astfel de situaţie, este acela de a potenţa livresc o soluţie salvatoare, ivită dintr-o tentativă de organizare a hazardului. Zilele devin obiecte mărunte, căzute de-o parte şi de alta a axei diriguitoare: „să intre acul în aer şi / să rotească lumea! // să se adauge, să se resoarbă dublul zilelor // la douăsprezece o iau de la zero. // dar ceea ce se adaugă / e tot ce nu poate trece / în niciun chip dincolo. // zilele cad alături de contur / şi revin; / se întâmplă, nu se întâmplă” (p.46). Ideea restului care „nu poate trece în niciun chip dincolo” sugerează o concepţie existenţială a grijii pentru urma pe care ieşirea din timp o lasă asupra lumii. Traseul individual nu rămâne niciodată fără efect, fără o minimă reflectare în mersul ulterior al lucrurilor. Paradoxul constă în inutilitatea cotidiană a unor gesturi mici; rostul lor e, deocamdată, nedetectabil. Iar scânteia care produce combustia revelatorie nu e neapărat rezultatul unor evadări bahice (prilej de adânci meditaţii şi fantasme abisale), ci urmarea firească a unei imposibilităţi obiective, care se converteşte într-un posibil de „dincolo”: „revelaţia deplină / va scăpăra / numai din vârful / chibritului meu ud” (p.53). Remarcabil în „Păpădia electrică” este stilul lipsit de emfază cu care Axinte îşi îmbracă poveştile. Poetul recurge la minimalism estetic pentru a extrage din miezul lucrurilor sâmburele de adevăr pe care îl propune celorlalţi. În plus, nu găsim nicăieri în volum vreun artificiu inutil, chiar dacă, dintr-o naivitate vecină cu un idealism pur, până şi erosul ni se dezvăluie în episoade conturate precis şi în secvenţe bine alese, complet eviscerate de vreo conotaţie mistică. Dragostea, la Axinte, e cât se poate de in-your-face, legată structural de personalitatea şi sensibilitatea personajului principal. Iar tablourile care îi folosesc ca decor nu sunt create neapărat ca să prezinte, îngroşat, validitatea unor senzaţii, ci ca să întărească o convingere mai veche – nu scenografia creează sentimentul, ci acesta din urmă este cel care se pliază pe datele concrete ale unui background preexistent: „de fiecare dată când mă aruncam

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 7

grafică de Ilie Krasovschi

în gol de la căpătâiul patului / speram să primesc / minutele tale zilnice de nemurire, // îmi amintesc şi acum la fel de clar / nopţile de la spitalul şapte. // atunci am început să înţeleg cu adevărat / compoziţia chimică a secundelor, / goliciunea mea completă, morţile mele repetate” (p.72). Timpul subiectiv al îndrăgostitului se poate găsi, uneori, într-un decalaj faţă de poziţia temporală a obiectului adoraţiei. Spaţiul comun nu presupune, neapărat, şi contemporaneitate. Iar detaşarea care intervine aici poate fi şi autoindusă, mai ales atunci când, pentru o retrăire egoistă a plăcerilor, e necesară o distanţă discretă: „va veni o zi când îţi vei aşeza bărbia pe umărul meu / ca să citim împreună / despre cum mă pot ridica eu pe vârfuri / ca să închid cerurile. // [...] tu ai înţeles deja cum stau lucrurile // întunericul din mine te orbeşte // rămân, / nu rămân, / rămân puţin în urmă / ca să mi te imaginez / cu încă cinci paşi mai în faţă” (p.50). Totul se coagulează, se resoarbe şi se retransmite într-o formă compactă. Relaţionările se consumă într-o intimitate absolută şi cu înţelesuri tainice, de unde şi puterea surprinzătoare a câte unui vers izolat: „rămâi atât de liber cât să-ţi explodeze inima de la frumuseţea blurată a ochiului ce te recompune din toate clipele în care de fapt nu ai trăit” (p.76). Receptarea critică a „Păpădiei electrice” este, cel puţin până la data apariţiei acestui text,

8 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

destul de palidă. Comentatorii volumului au vorbit mai degrabă despre o confirmare a locului important pe care Şerban Axinte îl ocupă în rândurile poeţilor generaţiei sale decât despre valoarea intrinsecă a poeziei pe care o scrie aici. Iar adevărul este că „Păpădia electrică” e o foarte reuşită combinaţie de admiraţii retroactive, gânduri prezente (răzleţe şi temerare,) precum şi prefigurări timide ale unui viitor incert. Pe cât de „simplă” în prezentarea ei, pe atât de plină de semnificaţii ni se prezintă aici poezia lui Axinte. Absenţa unui stil epatant şi răsunător se compensează tocmai prin asumarea poziţiei unui copil mare, care filtrează lumea din jur prin intermediul unei priviri naive, dar veşnic însetată de dezlegarea unor enigme. Gândul e curat, pasul e nesigur, iar ceea ce urmează va răscumpăra, la judecata timpului, toate micile nedreptăţi care stau în cale. Păpădia electrică e, ea însăşi, o aducere-în-acelaşi-trup a vegetalului (expresie a naturalului în formă brută) şi a mecanicismului uscat al unei lumi în derivă. Rezultatul e o resemnare matură, o instalare în farmecul suspect al fatalismului: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez / este greşită, / nu-i nimic, sunt încă tânăr, / peste ani şi ani îmi voi dori nespus / să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite” (p.17). (Şerban Axinte, Păpădia electrică, Casa de pariuri literare, 2012)

www.zonaliterara.ro

Cel mai nou volum scris şi ilustrat gra-

fic (cum se putea altfel?!) de Floarea Ţuţuianu se numeşte, elocvent, Sappho. Antologie de poezie erotică. Cu 10 ilustraţii ale autoarei (Cartea Românească, Bucureşti, 2012). El selectează cele mai bune texte din cărţile de versuri ale poetei (Femeia peşte, Libresse oblige, Leul Marcu şi Mărinimia Ta), pe care le însoţeşte, inspirat, cu un complement imagistic de excepţie. Doar privite/ citite/ parcurse împreună, cele două feţe ale cărţii rotunjesc profilul identitar aparte al acestei autoare pe care doar răutăcioşii sau ignoranţii o mai pot, astăzi, eticheta drept o simplă erotowoman lipsită de pudoare. La fel, cît adevăr conţinea eticheta mimosa impudica, marcă înregistrată CIS [Al. Cistelecan, fireşte] , se poate lesne verifica parcurgînd binevenita selecţie dde faţă. Care dă unui cititor fidel ocazia de a re-dimensiona şi în consecinţă valoriza cum se cuvine invariantele uşor sesizabile şi zonele mai degrabă sibilinice ale operei subsu-

www.zonaliterara.ro

mate, repetat, sapphicului. Aşa cum le exploatează Floarea Ţuţuianu, ambele categorii ţin, la rigoare, de raportul identitate-alteritate, explorat (şi exploatat) din varii unghiuri perceptive. În funcţie de carnaţia (sic!) şi dinamica acestui raport, aş împărţi poemele din carte în cîteva secţiuni mai discret sau mai puternic condimentate. Prima ar include egografiile brute, construite predilect pe ideea dualităţii existenţiale, dualitate transferată uneori în planul poetic, ca în Eu şi cealaltă parte din mine: „Cînd partea umilă din mine adună/ cu limba de pe jos cuvinte şi rime/ Cealaltă parte uşoară şi goală/ (pe dedesupt) – pune picior peste picior/ lăsînd să se întrevadă basic instinct// .... // Cu neruşinare o parte din mine/ îmbătrîneşte la lumina crudă a zilei/ fără să o pot opri/ În timp ce partea frivolă umblă/ hai-hui prin baruri de noapte împărţind/ riduri pe tocuri înalte”. O a doua ar fi reprezentată de poemele ce prelucrează tematica identitară într-o cheie

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 9

grafică de Ilie Krasovschi

intertextuală atît de pronunţată, încît devine practic acaparantă. Căci adesea bogata semantică intertextuală poate submerge glosările interesante pe marginea vulnerabilelor sau, dimpotrivă, puternicelor re-prezentări ale femininului, precum La Maja desnuda, Sibila Sambetha din Anonim. Portretul unei doamne pe la 1450, femeia din şarpe sau femeia din peşte descrise în Dau un regat pentr-un bărbat ori sirena din Libresse oblige: „Sub puterea voinţei mergeam pe ape/ la umbra privirii mă tîram pe uscat/ eram un fel de sirenă ancorată la mal/ Noaptea aveam doi sîni sub formă de lună plină/ sub a căror demnitate ziua începea să atîrne” etc. În sfîrşit, ultima secţiune tratează substanţa erotică cu solventul poveştilor puternic parfumate mistic. Iată, spre ilustrare, finalul din Sfîntul Francisc şi Clara, care va răsturna cu totul perspectiva asupra cuplului cu destin soteriologic: „Sfîntul Francisc cu o răsuflare/ o ridică în aer uşor ea simţi că pluteşte/ o clipă şi apoi o

10 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

aşeză cu grijă la loc// Netezindu-şi cutele fustei ea mulţumi în gînd/ pentru acest dar minunat: NENIMICUL prea plin/ neîntîmplat între ei// Pădurea şi cetatea continuau să ardă/ (mai ales noaptea) – în privirile lor.” Însumate, aceste secţiuni conturează o partitură tematică densă, rafinată, în ciuda (sau poate, tocmai, datorită) regimului oximoronic al trăirii şi al discursului. Între prezenţele şi absenţele, candorile şi perversităţile, extazele şi supliciile, idolatriile şi sfîşierile Floarei Ţuţuianu, se profilează însă şi sensul superior – ad maiorem ... – al reprezentărilor: „Cobor cu grijă din al nouălea cer. Scara de îngeri/ Iacob mă ţine de mînă: tu eşti femeia lui dumnezeu/ Apoi miacoperă linia vieţii din palmă cu buzele:// AVE EVA VAE EVAE VAE SOLI// Acestea sînt cuvintele – vezi ce poţi face cu ele”. Antologia Sappho e o probă serioasă a faptului că autoarea ei a ştiut bine cum să le manevreze. Nu numai în cheie pur erotică.

www.zonaliterara.ro

S

incer să fiu, mi-era dor de ceva simplu, modern şi inteligent. Excedat fiind de ritmuri şi incantaţii tennysoniene, vulnerabilitatea mea la aluzie, cinism tandru şi concizie a intrat în zona de cod portocaliu. Aşa că Omul de unică folosinţă al Denisei Mirena Pişcu, publicat tocmai în Irlanda, la Galway Print, 2009, şi excelent tradus de Florin Bican sub titulatura Disposable People, a picat la ţanc. Cum se bănuieşte din titlu, eroul acestei poezii este omul globalizat şi domesticit organizaţional, sau aşa ar trebui să fie el. Pentru că de aici răsare poezia – din faptul că domesticirea – apprivoisage-ul, în termenii lui Antoine de Sainte-Éxupery – n-a mers chiar strună. De asta am şi spus erou, nu pseudoerou. Şi coperta realizată de Floarea Ţuţuianu înfăţişează un bărbat la costum cam lucios, în loc de cap având un ghioc. Omul-invizibil într-o Brave New World, golit şi alimentabil cu orice fel de combustibil mental. Ce s-o găsi! Eficienţa poeziei pare să creeze instalaţii de cuvinte. Efectul absurd este atât de evi-

www.zonaliterara.ro

dent, încât formează un halo: „Doi surdo-muţi care discută în troleu/fără chip,/fără corp,/ fără organe.../Doar cuvintele plutesc între ei/ şi pulsează:/Iar în jur/se lasă încetul cu încetul tăcerea”. Propriu-zis, poeta demitizează constant, dând la iveală partea de tarabă a lucrurilor idealizate: „O brăţară parfumată – a tămâie -/adusă din ţări străine./Brăţară cu o cruce mică-/pe faţă, chipul Maicii Domnului,/pe spate:/”Centro Comercial Fatima/249522375”. Într-adevăr, toţi ştim că marile simboluri culturale şi religioase sunt mulse sistematic, fără nicio jenă. Cuvântul nu face decât să încerce să mascheze jalnic această pornire precupeaţă a sufletului: „Prea multe vorbe, prea mult spaţiu/interior/ocupat de cuvinte/(şi explicaţii/şi prezentări)”. Citind Omul de unică folosinţă mi-am adus aminte de o frază din Joseph Conrad, În inima întunericului, care într-o formulare aproximativă suna cam aşa: dacă aş fi încercat să-l străpung cu un deget, probabil aş fi dat de un

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 11

Dar există şi o altă faţă a acestei lumi mecanizate şi absurde – un fel de continuare la 1984 a lui Orwell. Anume instantanee de mare delicateţe, pătrunse de o feminitatea absolută: „Am văzut/o raţă cu şase pui în urma ei/ pe Cişmigiu-/te-am sunat repede/să vii/să-i vedem împreună/şi până-n momentul/când ai apărut/mi-am ferit ochii/de imaginea lor”. Fireşte, acestea sunt momentele de paradisiacă excepţie, urmate de prăbuşirea în naturalismul cotidian. Cel mai mult îmi plac situaţiile mizerabile înregistrate cu umor. Căci, până la urmă, arta trebuie să mântuie într-un fel sau altul, nu doar să înregistreze urâtul. Iar zâmbetul condescendent este un semn de iertare, nu şi de uitare: „Zile de martie la grădiniţă/când n-aveam bani deloc/şi îi duc educatoarei/un mărţişor frumos găsit pe stradă, pe jos./Numai atât? îmi rânjeşte/şi mi-l dă înapoi”. O poezie de scurt-metraje condimentată cu inteligenţă, o poezie care nu-şi face iluzii, nici măcar stilistice. Deloc seacă, însă, ori ranchiunoasă. Sunt absurd dacă propun sintagma naturalism luminos?

grafică de Ilie Krasovschi

interior gol. Sper că nu aţi uitat de Tănase Scatiu şi de vizitele lui pe la boierii care ordonau aerisirea camerelor după plecarea musafirului, ca să iasă mirosul de mitocan. Cam aşa se prezintă şi umanitatea pentru scriitoarea care regretă că trebuie să iasă din turnul ei de fildeş: „Imi curăţ casa/după venirea musafirilor nepoftiţi/cu apă şi săpun,/ca după un viol”. Apoi intră în scenă lumea-birou, fetişismele corporatiste, stupida cultură organizaţională – şi totul se termină. De mult nu am mai întâlnit o poezie atât de inteligentă prin cinism, clădită pe bun-simţ şi despovărată de tentaţii terapeutice. O dovadă că arta puternică se face mai curând cu capul decât cu inima sau sexul. Cum spune solistul de la Nickleback: ”Sex is never a question,/it’s always the answer!” Or, arta e despre întrebări şi problematizări. Aşa că absurdul cotidian este o minunată sursă de poezie: „Astăseară când am încercat să-mi spun rugăciunea/îmi apărea în faţa ochilor/şeful meu, în loc de Dumnezeu.../Tocmai avusesem la birou/discuţii intense, pe diverse teme”.

12 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

s

*** au cum am citit un roman Citisem vara aceasta cartea „Un american la Chişinău” (Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013). Nu m-a determinat titlul, nici editura la care apărea, deşi ambele anunţau un produs tentant şi de marcă. Mă determina numele celui care semna romanul. Nu ştiu dacă pot să îl consider pe Dumitru Crudu un prieten. Am discutat cumva şi ambii ziceam că nu credem în prietenie, mai ales în una de gaşcă literară. Astfel, citeam fiind mereu conştientă de faptul că, până la urmă, contează scriitura, restul sunt accesorii umane paraliterare. Un alt criteriu, aplicat de mine lecturilor de proză, este felul în care te copleşeşte cartea, cât de repede e citită. E vorba şi de acea forţă de rezistenţă a sensurilor, care nu stau la suprafaţă, care te solicită, te educă ca cititor şi te seduc ca o femeie. „Un american la Chişinău” e, cu siguranţă, o astfel de carte!

www.zonaliterara.ro

Romanul unui extraneu „Gata, din această clipă, nu mai vreau să am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo, deci vreau să rămân pentru totdeauna în Braşov” – e momentul în care înţelegi esenţa personajului, un dezrădăcinat, un inadaptat care îşi caută rostul în altă parte. Verdictul „noi toţi suntem singuri” anunţă o fiinţă solitară în jurul căreia mişună umanitatea. Anton Şleahtiţchi e singur în faţa unei lumi străine, chiar singur în faţa sa! Există, însă, în acest roman o întâlnire de alterităţi româneşti (braşoveni, basarabeni, secui, americani stabiliţi în România etc.). Întâlnirea cu ceilalţi se produce de cele mai multe ori producând frustrări: personajele se mint, se toarnă, se jefuiesc, se bat, se înjură şi se înşeală în amor. Timiditatea este una din relele pe care personajul tot încearcă să le depăşească.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 13

Felul acesta de a fi îi creează o mulţime de obstacole în drumul său de devenire existenţială. Şi totuşi, Anton Şleahtiţchi e un personaj passe-par tout, chiar şi atunci când nu are paşaport. Viaţa ca un drum: De ce Anton Şleahtiţchi? Parcurgi cu romanul un itinerar, o viaţă în fugă. Anton Şleahtiţchi, care îi place să le spună pe toate pe şleau, duce şi o viaţă ca un şleah, un drum de du-te-vino. Descoperi aici o schemă basmică, dacă e să ne luăm după Propp. Avem un Făt-Frumos mizerabilist, un tânăr ce parcurge un drum iniţiatic, cunoscând o Ileana Cosânzeana, mizerabilistă şi ea, doar că răufăcătorii nu sunt pedepsiţi, căci toţi sunt răufăcători şi binefăcători. Or, personajele lui Dumitru Crudu nu sunt pozitive sau negative, ele sunt complexe şi produse într-o manieră tragi-comică. E vorba şi de o biografie romanţată, dar nicidecum o biografie a strălucirii, Dumitru Crudu, via Anton Şleahtiţchi, nu se mitologizează, nu se produce ca personaj excepţional, ca erou seducător, ca superman intelectual, etc. El nu practică acea etalare de erudiţie a inteligentului orgolios, lăsând loc unui personaj firesc, deschis, cu slăbiciunile lui masculine, tinereşti şi general-umane. Autorul e conştient de aceasta: „Acum, oricine o să citească aceste rânduri, m-ar putea suspecta că am inventat această poveste ca să mă dau tare. Poate că în realitate, manuscrisul ăsta nu a existat niciodată”. Lora, o Loreley a lui Dumitru Crudu Lora nu putea să nu ne amintească de Loreley, femeia frumoasă şi fatală dintr-un poem de Heine. Dar e şi o Carmen, femeia ce înnebuneşte pe cel de o iubeşte. Astfel, în acest roman, cunoaştem femeia fatală dintr-o lume fatală (femeia ca o continuare a lumii / lumea ca o femeie). Entitatea ginică rivalizează cu tot ce există în viaţa unui bărbat, în cazul lui Anton, cu literatura: „se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei”; „Anton se uita la cărţile de pe rafturi, din care nu mai citise nimic de când se îndrăgostise de Lora”. Lora, etimologic trimiţând la laurii învingătorilor, e într-adevăr femeia pentru care se „bat” mai mulţi inşi. Asistăm aici la o metamorfoză, venită, se pare, dintr-o mora-

14 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

lă umană: „Într-o clipită, Lora devenise o urâtanie, de-o hâdoşenie greu de închipuit”. Desfigurată de unul dintre iubiţi, „pierzându-şi frumuseţea, Lora şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor”. Pe lângă subiectul incitant, Dumitru Crudu, pare să creeze un roman, care ne conturează şi esenţa unei virilităţi manipulabile de către obiectul pasiunii sale, dar şi capacitatea acesteia de a se emancipa de sub amorul hipnotizant: „El voia să-şi găsească o altă fată, o fată cu mult mai ingenuă decât alea două, o fată pură, chiar şi dacă mai puţin frumoasă, o fată care să-l iubească necondiţionat şi în care să aibă o încredere deplină, o fată adevărată, o fată sensibilă ca un arcuş de vioară”. Este evitată, însă, acea paradă sentimentală, pe care o poţi întâlni în romanele de dragoste de la tot colţul, azi. Un lucru e cert, Dumitru Crudu e autorul matur, care are ce să ne spună în acest sens, care nu mai practică o literatură „hormonal-acneică”. E autorul-bărbat care ştie: femeile sunt mari consumatoare de bani şi de timp, iar bărbaţii, la bani mărunţi, sunt foarte dependenţi de iubire şi de cele care le-o dau. O gastronomie netradiţională Descoperi aici o dimensiune a gastronomicului. Anton e personajul pe care toţi îl hrănesc, toţi se oferă să îl servească cu ceva, fapt pe care personajul îl percepe ca pe o umilinţă umană, înţelegând felul în care este perceput de ceilalţi: un sărac şi un flămând (umilinţa pe care o trăieşte în casa unui editor, care îl invită să mănânce şi iese, lăsând un câine să păzească casa, aşa încât oaspetele stă vreme bună cu bucata în mâna încremenită, sub ochii aţintiţi ai fiarei). Există, însă şi un alt fel de a mânca, în această carte: „îşi scoase din buzunar o ţigară, o fărâmiţă în palmă şi se apucase s-o mănânce”; „toţi mâncau prăjituri şi numai el petale de trandafiri proaspeţi, pe care le băga în gură cu degetele însângerate”. Este o formă de protest al personajului, cea a otrăvirii, a facerii de rău propriului corp, un bad-body nutrition situat în vecinătatea unui bad-body art. Cum e să trăieşti într-o lume picarescă „Un american la Chişinău” e o carte în care toţi se cuplează cu toţi, unde se minte cum se respiră. Situaţiile comice şi glumele sunt unicele adevăruri pe care le spun oame-

www.zonaliterara.ro

nii, aceasta vrea să ne spună autorul prin ţesătura romanescă. Desfăşurarea generală a operei ne aduce într-o primejdioasa realitate, în care homo homini lupus est. O idee centrală, dar latentă e şi cea că a trăi înseamnă a pierde timpul, a-l consuma cumva aiurea, în vânt. Apare şi scrisul ca o aventură, ca un drum iniţiatic în care un tânăr scriitor interacţionează cu editori, scriitori, organizatori de festivaluri literare, etc. Citim, astfel, viaţa literară ca temă de roman. Un bildungsroman, un roman de formare, în care personalitatea ce se maturizează e un tânăr poet. Găseşti aici descrieri de oameni şi locuri de o adevărată vivacitate. Existenţa se zbate în această carte, o carte cu tâmplele pulsânde de idei şi dinamism uman. Un dinamism al esteticii romanelor baroce (foarte actual astăzi, într-o lume neobarocă, în care umanul nu este, ci pare a fi), care te duce cu gândul la un roman picaresc, în care picaro este un mizerabil şmecher. E vorba de personaje ce duc o viaţă dezordonată, escroci, bandiţi, nişte antieroi ce încearcă să parvină prin înşelăciune. Or, e vorba de un roman picaresc cu personajul central ce nu este un picaro. Acest fapt explică de ce, la finele romanului, într-o eră a banilor, Anton Şleahtiţchi, „după ce trenul se puse în mişcare, şi-a scos din buzunar şumuiagul de bani pe care i-l dăduse Cătă şi, zbang, l-a aruncat pe fereastra larg deschisă. Şi, în timp ce bancnotele alea verzi dansau sarabanda în hăul nopţii, trenul, brusc, o cârni la stânga, lăsând Braşovul departe în urmă”. Povestea unui kaghebist Pe Anton, „în Moldova, toţi îl luau drept român şi se uitau chiorâş la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor”. Anton e şi un Harap Alb, arapul, arabul negru, care, de fapt, e alb (rusul, kaghebistul venit la studii în România şi românul, basarabeanul românizat, venit în Republica Moldova de la studii în România). E una din ideile pe care le găseşti în acest roman: „De la basarabenii aceştia te poţi aştepta la orice. Şi mai ales de la un tip aşa de dubios cum e autorul acestor rânduri”. Lucică Voicu, un alt personaj, mereu îl numeşte kaghebist. E mult umor în această situaţie, amuză şi înviorează subiectul. Dar când stai să gândeşti în profunzime, aici

www.zonaliterara.ro

transpare o adevărată dramă basarabeană. Intelectualul şi artistul basarabean mereu e suspectat de colaboraţionism cu Kremlinul, peste Prut, şi cu Bucureştiul, peste Nistru. Astfel, basarabeanul e român la Moscova şi rus la Bucureşti. R.M. cu faţă de rachetism „Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, nu aş vrea să risc. E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor...” – e fragmentul care concentrează felul în care este receptat, adesea, Basarabia dincolo de Prut. Astfel, Republica Moldova devine un Afganistan la porţile Europei, un triunghi al bermudelor de unde poţi să nu te întorci. Iată lumea din care vine Anton Şleahtiţchi. Temporal suntem plasaţi în vremea când „Iurie Roşca este cel mai bun român din Basarabia”. E timpul când politica e făcută şi de „chefliii de la Fulguşor”, acea cafenea unde în deceniul trecut se adunau scriitorii, jurnaliştii şi oamenii de artă ai capitalei interriverane. Cafeneaua e un forum al aparentei, în cazul unora, sau ineficientei, în cazul altora, lupte pentru eliberare naţională. Lucrul trist pe care îl constată autorul în această carte este că: „după ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chişinău a fost doar la nivelul ambalajului”, o constată şi americanul venit la Chişinău cu Anton: „Martin îi spunea că-i place la Chişinău, că e o păpuşă rusească, în care coexistă noul şi vechiul, Asia şi Europa, civilizaţia şi barbaria”. În această manieră, pe lângă omul amestecat, produs de Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău”, cunoaştem o ţară amestecată, ca un cocteil etnic, identitar şi politic. Flutura – un spaţiu sacru (şi asta după atâta postmodernism şi mizerabilism) Există, însă, o insulă în care cititorul poate face o escapadă din lumea mizeriei umane. E vorba de Flutura, satul de naştere al lui Anton, dar şi al lui Dumitru Crudu: „se culcă pentru câteva minute în inima unui lan de grâu. Apoi iar se sculă şi iar se porni să străbată distanţa care-l despărţea de Flutura sa iubită, care îşi ascundea comorile în valea din faţa lui”. E fragmentul care se rupe în totalitate de retorica şi stilul romanului, e contrapunctul care contrabalansează totul

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 15

în acest roman. Flutura, fără mari declaraţii patetice, devine un axis mundi pentru personaj. „După ce au ieşit din pădure, au văzut Flutura. De acolo de sus, de unde priveau ei, Flutura părea o insulă în mijlocul unui ocean” – e insula în care se poate reveni oricând şi de oriunde.

Lecturi Mot à mot şi plăcerea textului Dumitru Crudu e scriitorul care este foarte atent la ce scrie şi cum scrie. Citeşti în paginile acestui roman şi unele expresii frazeologice care nu pot să nu te surprindă: „poetul a rămas poem”; „te-a luat la vale”; „din spate liceu şi din faţă muzeu”; „bancuri decoltate”; „luase Bacăul”. Toate acestea trădează o minte care scrie, fiind conştientă de responsabilitatea lingvistică pe care o poartă. Fiecare din acele expresii nu sunt decât un argument în plus pentru ideea că autorul Dumitru Crudu e atent atât cu forma, cât şi cu fondul paginilor pe care le produce. La fel, se întâmplă şi cu onomastica acestui roman. Dumitru Crudu îşi populează textele cu personaje luate din existenţa culturală de dincolo şi dincoace de Prut: Gheorghe Crăciun, Alexandru Cistelecan, Alexandru Muşina, Marin Mincu, Mihai Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Eugen Cioclea etc. E o alee a „clasicilor” contemporani. O încercare a scriitorului de a contura portrete literare şi culturale în susul receptării canonizante, fără a mitologiza eroi, tot aşa cum în timp, eroii literaturii clasice îşi

16 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

pierd din brianţa legendei personale: „Aleea Clasicilor, unde busturile erau atât de înnegrite de ploi şi de patinate, încât se pierduse orice diferenţă dintre ele”. Operaţiunile efectuate cu materialul narativ, descoperă, la un moment dat, trucuri ale scriiturii, cum e cel cu americanul, personajul ce funcţionează ca un liant narativ. Autorul a avut nevoie de el pentru a-i aduna pe toţi şi toate într-o poveste. Totodată, găsim o scriitură fără efecte ornamentale, romancierul basarabean practicând textual unele ridicări la putere ale sensului, acel sens în sens, pe care, dacă ştii să îl depistezi, nu poţi să nu îl apreciezi cu multă savoare lecturală. Astfel, descoperi un autor profund ce vrea să pară frivol şi un prolific univers imaginar al celui care scrie. *** sau despre mâna care scrie Aşa cum literatura basarabeană duce lipsă de tradiţii literare proprii (explicaţia e una de ordin istoric şi geo-politic), amestecul cultural pare a fi unica tradiţie viabilă. Or, Dumitru Crudu, a ştiut să exploateze amestecul care ne determină felul de a fi şi a ne produce. În istoria literaturii române, Dumitru Crudu va intra ca autorul care a insistă pe ideea (prezentă, practic, în toate cărţile lui) că fiecare spaţiu cultural are circumstanţele sale literare. Cele basarabene ţin de faptul că unii neagă contribuţiile aduse de ruşi la cultura basarabeană, alţii o limitează doar la influenţele ruseşti. Or, personajele lui Dumitru Crudu sunt nişte amestecuri reuşite ale celor două spaţii culturale. În acest sens, cărţile scrise de autorul basarabean sunt actuale ca niciodată, azi când în Basarabia coexistă români vorbitori de rusă şi ruşi vorbitori de română (o situaţie etno-lingvistică, practic, necunoscută până acum). Să se facă ceva diferit, iată norma tacită pe care o propun precursorii şi prozatorul Crudu ştie să dialogheze cu ei. În acest sens, autorul Dumitru Crudu, pare să se raporteze şi la celelalte cărţi ale sale ca la nişte precursori. Aşa încât, evoluţia lui personală în ale scrisului, face ca scriitorul, în romanul „Un american la Chişinău”, să atingă culmea artei sale narative, romanul fiind opera lui capitală sau un semn considerabil de ascendenţă spre ea.

www.zonaliterara.ro

Literatură & Kafteală

D

acă vi se pare cumva că s-a spus tot ce se putea spune despre Harap Alb, o să regretaţi dacă nu citiţi mai jos povestea vieţii lui de bătăuş. A fost Harap Alb un mare războinic, al poveştilor? Îmi permit să formulez această întrebare cât se poate de serios. În ceea ce mă priveşte, ca artist marţial, constat cu mare surprindere că multe din basmele noastre sunt veritabile documente marţialiste, cum am încercat să reliefez într-un eseu anterior din Zona@ Literară, când am scris Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Marţialitate şi Imortalitate. Nu pretind că vom găsi în folclor manuale cu tehnici, tactici, strategii marţiale şi militare în forme elaborate, riguroase. Pentru un exeget al acestui teritoriu virgin la noi, arte marţiale şi folclor, există frapante aluzii şi asocieri între comportamentele unor eroi din basme, legende, balade şi lumea marţială ori militară atestată istoric, de la noi sau de aiurea. Am ales să denumesc acest tip de basm în care întâlnim într-o cantitate generoasă scene de luptă, antrenamente în arte marţiale, utilizarea armelor, mai mult sau mai puţin magice, gestionarea violenţei în diverse scopuri, tactici militare, bandiţi şi alţi exponenţi ai violenţei drept basm marţialist.

www.zonaliterara.ro

Fiul de împărat, cam irascibil şi fără cal nu prea bărbat Chiar din debutul basmului ne trezim aruncaţi într-o lume a violenţei, o lume în care dacă nu aveai inimă de războinic şi nu ştiai să te lupţi, mai bine stăteai acasă şi lăsai timpul să se consume pe sine însuşi prin tine. Suntem avertizaţi că „pe vremile acele, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate, şi de aceea nu se putea calatori aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi”. O lume fantastică, dar cu nimic diferită de timpurile medievale sau antice, în care starea generală a lumii era războiul, iar cel mai firesc lucru era ştiinţă luptei, cu alţii, fiare sau oameni. Dacă îţi lipsea vocaţia asta, era mai bine să-i plăteşti pe alţii, care să se lupte în locul tău. Deşi nu întâlnim vreun război concret în această poveste (alte basme au mai multe războaie în desfăşurarea lor), aceasta era starea generală a vremurilor acelora. Deşi nu ne pomenim azvârliţi în vreo bătălie între două oştiri, în schimb vom avea de-a face cu carnasiere antropofage, cu tâlhari la drumul mare, cu imprevizibile coride. Că există o ştiinţă marţială apuseană in

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 17

nuce în Harap Alb (Western Martial Arts, adică arte marţiale occidentale, ar spune un scholar al zilelor noastre, cum este John Clements) ni se pare evident. Propun această abordare marţialistă a basmului românesc şi a altor creaţii folclorice, ce ni se înfăţişează ca o interpretare inedită, dar pe care va trebuie să o acceptăm în firescul ei. Aceasta pentru că luptele şi alte scene în care există o economie a violenţei în basme nu sunt doar nişte bătăi între Făt Frumos şi zmeu ce urmează un tipar unic. Aibă ele şi forma subtilă a aluziilor, totuşi cu rădăcini istorice ascunse şi, de ce nu, arhetipale, şi tot ne fascinează. Poate nu sunt uşor de descifrat, dar nu sunt total invizibile. Creatorii unei noi reviste BD cu Harap Alb (Harap Alb continuă) îşi imaginează probe de tip medieval între feciorii craiului, ceea ce mi se pare firesc. Harap Alb nu este primul ales, şi nu ne gândim neapărat la vârsta lui, ci la performanţele marţiale într-un mediu artificial combativ cum este curtea unui lord feudal. Foarte posibil în virtutea faptului că el nu se afirmă ca fiind cel mai bun luptător în faţa celorlalţi fraţi mai mari. Dar, vom vedea, există factori mai importanţi decât măiestria dovedita într-un turnir desfăşurat în curtea proprie. Prima probă adevărată va fi confruntarea cu propriul totem, cu un carnasier, cu moşul strămoş, martinul fioros. Repet, nu măiestria personală în ultimele arte marţiale la modă şi posesiunea unor arme noi asigură succesul, ci mai degrabă norocul, suportul divin, un cal bătrân, bun şi informat şi nişte arme vechi deja testate, ca şi cum experienţa calului, paloşul ştirbit şi buzduganul ciobit ar face totul. Da, stăpânirea unor arte marţiale vechi (koryu, ar zice japonezul) primează în faţa unor probe mai grele decât joaca din turnir, sau din Gym, cum s-ar spune în zilele noastre. Dar ce se întâmplă concret în confruntarea dintre urs si fraţii cei fără noroc marţialist? Atacul ursului e nocturn, se produce la un loc de trecere, un pod (de când stau urşii sub poduri, sau alte carnasiere? - dar în economia basmului primează aici toposul simbolic). Îi suspectez pe primii doi feciori de crai că nici măcar nu-l zăresc, nu au un contact vizual clar cu ursul de sub pod, care îi sperie mai mult auditiv, cu mormăitul. Pe ei şi pe caii lor, mai întâi. Situaţia e relatată cu efecte speciale, e hiperbolizată, asta doar ca fraţii să iasă cu faţa curată: „şi cu mare ce scăpând din labele lui, am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice”. Ei îşi descriu ursul lor ca pe unul grozav, un soi de Ursus

18 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Spaelaeus, un urs al peşterii din alte vremuri, nişte amintiri din preistorie („aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice”). Doar că aici avem de-a face cu ursul podului, nu al peşterii! Fraţii aleg comoditatea civilizaţiei. Odată puşi în faţa sălbăticiei, ei rămân cu artele marţiale de cetate, urbane, nu cele ale supravieţuirii, precum cele visate acum de literatura heroic fantasy. Singura lor ieşire în basm se rezumă la întâlnirea cu ursul, în rest nu mai auzim nimic de ei. Nu sunt Vânători, şi prin urmare, nici războinici. Ştim prea bine, şi de la Mircea Eliade, că o vânătoare organizată e asimilabilă în multe privinţe războiului. Aşadar, ei rămân orăşeni şi cetăţeni cuminţi care se joacă între zidurile polis-ului de-a vânătoarea şi de-a războiul. Aventura lor cinegetico-marţială în căutarea propriei condiţii regale se finalizează repede de tot. Fii cei dintâi nu-s de urs, ci de…găină. Putem să ne imaginăm o găină pozând în berseker? Mai utilizează Creangă şi alte figuri animaliere pentru a distinge viteazul de fricos, şi anume iepurii şi mâţele. A preamări calităţi marţiale precum vitejia, atacul fără prea multă gândire, capacitatea de a folosi justificat violenţa, toate acestea sunt cât se poate de fireşti în basm, cel puţin în prima parte a acestuia. Anticipând, anunţăm că eroul nostru va face o trecere progresivă de la starea de berseker, de la furor heroicus, la cea de adept al ahimsa, sanscritul pentru nevătămarea oricărei creaturi.

Spânii, călugări malefici şi bandiţi de înaltă clasă Cine nu se întreabă de ce Spânul este spân şi nu-şi poate ascunde complet caracterul aparte? I-ar fi uşor să-şi pună o barbă, doar este un expert în deghizări! Adică el nu este doar chel ci, ceea ce ne intrigă şi mai mult, epilat, oarecum efeminat şi fără atributele „grele” de bărbat. Personajul acesta este văzut de Vasile Lovinescu, ori de Liviu Bordaş, ca să nu pomenesc decât vreo doi din exegeţii mai familiari mie, ca un guru pentru bobocul de crai. Această creatură contradictorie (exclusiv malefică, cred unii) cere nişte descifrări suplimentare. Fără nici o manifestare capilară, cam apropiat de imaginea femeii la prima vedere, ori a androginului, cum preferaţi, bântuind, adică sihăstrind prin codri, indieni ori ba (crede Liviu Bordaş), ne trimite cu gândul la un eunuc renegat. Şi se ştie prea bine ce roluri importante au jucat

www.zonaliterara.ro

eunucii în plan politic la curţile atâtor împăraţi. Înţelegem bine că, deşi hălăduind prin codru ca un lotru, ca un haiduc, condiţia anterioară a Spânului nu e deloc aceea de om al pădurii. Odată ajuns la curtea împăratului Verde, nu se arată deloc ignorant în ale comportamentului curtenesc. Cum altfel să poţi disimula aşa de bine condiţia unui prinţ, să te substitui acesteia fără să trezeşti nici o suspiciune asupra naturii tale reale? Spânul este prădătorul perfect, unul care nu-şi asumă nici un risc, este foarte iscusit în arta adormirii vigilenţei victimei, nu renunţă uşor şi caută victime sigure (nu ne este familiara situaţia din atâtea romane poliţiste ori filme cu serial killlers?).

Şcoală de ninjutsu în basme? Există situaţii şi contexte în basme despre care nu se vorbeşte direct (nu aşa sunt toate basmele, până şi cele aşa-zis culte?), dar despre care putem spune că există. Să nu râdeţi acum! Sunt momente dedicate unor iniţieri aparte, în care Harap Alb, ca discipol, servitor şi bodyguard al Spânului este iniţiat în diverse arte necesare noii sale condiţii. Misiunile în care Harap Alb este trimis întru îndeplinirea lor grabnică nu ne dezvăluie atât dorinţa Spânului de a-l pierde pe Harap Alb, ci mai degrabă încrederea lui („că ştiu eu ce poate el”, cu referire la Harap Alb) că tehnicile şi metodele sale funcţionează. Spânul îi dă prinţişorului de îndeplinit sarcini aparent absurde pentru a creşte în ochii împăratului Verde şi nu pentru a-şi deteriora imaginea de viitor urmaş la tron. Pe de altă parte şi Spânul, ca model comportamental pentru Harap Alb, gustă din propriul leac. Este fentat, minţit, nu are habar de reţeaua de spioni a lui Harap Alb, de calul lui special, cal de război arhetipal. Nu ştim dacă Spânul este sau nu interesat de metodele slugii sale, de modalităţile prin care acesta îşi rezolvă muncile iniţiatice. Abia la ultima misiune află Spânul că discipolul şi-a depăşit maestrul în viclenie ascunzându-i faptul că se află în posesia unui vehicul special de luptă.

Harap Alb - berseker despuiat, în costum de ninja îmbrăcat Cine nu ştie că „ninjalăii” din filme sunt personajele alea înarmate până în dinţi cu tot felul de arme şi ustensile marţiale bine ascunse

www.zonaliterara.ro

sub haine, înveşmântaţi în negru, cu cagulă pe cap, de li se vad numai ochii îndrăciţi? De fapt, ninja consemnaţi istoric umblau în negru numai noaptea, nu ca-n filmele americane, ziua purtând haine maro, cu căptuşeală gri, să se piardă în anonimatul mulţimilor de oameni, japonezi desigur. Ori să devină invizibili pe lângă ziduri, la adăpostul umbrelor lăsate de case, copaci, stânci. Ei bine, acum ca să fii ninja, mă gândesc că trebuie să porţi blugi, tricou şi şapcă. Şi dacă scrie pe tricou „sunt un Ninja”, sigur vei fi ignorat de oameni! Harap Alb, iniţiat fiind trece prin stadiul goliciunii eroice, el este dezbrăcat de Spân, expus unui rit de trecere, nu spun unei naşteri mistice, că asta se va petrece apoteotic, când are loc resurecţia lui cu ajutorul Vrăjitoarei Roşcate. I se dă apoi noul veşmânt, de discipol ninjutsu, călugăr buddhist negru, învăţăcel în ale artelor întunecate. Este alb, este un potenţial berseker, războinic gol, om-carnasier, dar îşi ratează acest potenţial şi devine discipolul lui Darth Vader, Spânul nostru. Devine ninja, adică harap, arap, etiopian, faţă arsă, negru, călugăr buddhist, ceea ce în credinţele medievale atrăgea consecinţa înnegririi imediate. De nu l-o fi pus Spânul (mai era în Toate pânzele sus! un pirat malefic, denumit tot aşa) pe proaspătul învăţăcel să se tundă şi el zero?!

Despre Artele Marţiale stăpânite de Harap Alb. „Misiuni imposibile” în basm Există un anumit tipar de acţiuni la Harap Alb, atunci când este trimis în misiune. În primul rând are nevoie de o pregătire psihologică specială, regăsirea unui mental de luptător (acum i-am spune PNL, programareneuro-lingvistică). De fiecare dată când aude că are ceva greu de făcut, Harap Alb intră întrun soi de pasă proastă, cu siguranţă influenţa Forţei Întunecate a Spânului-Darth Vader. Din care nu poate fi scos decât de cealaltă maestră a lui, Yoda - bătrâna cerşetoare, Marea Zeiţă, Sfânta Duminică. Urmează apoi strângerea de informaţii importante pentru succesul misiunii (intelligence, ar zice un spion), informaţii despre căile de acces în spaţiul care adăposteşte obiectul dorit. De la cine culege Harap Alb informaţii? De la cal, de la Marea Maestră, de la mercenarii lui, când este necesar. Dar cum să înşeli vigilenţa paznicului, a posesorului mărfii dorite (salata, pielea-tezaur, fata roşcată)?

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 19

Desigur, cu droguri, leacuri soporifice (planta numită somnoroasa), alegerea momentului propice din zi când se poate fura nedetectat (nu este Harap Alb un hoţ?). Alegerea armelor şi a deghizărilor adecvate, camuflarea , ori transformarea temporară în animal (ca un vânător amerindian, ori mongol). Aici, ca un adevărat ninja, pari a fi un cetăţean oarecare, un camarad de arme, un individ din aceeaşi specie, cazul Ursului din grădină. În caz că eşti prins, arunci uniforma şi fugi la fel de repede ca Ahile din Iliada, sau ca un hoplit. Desigur, dacă poţi şi fără un antrenament prealabil. Sau trebuie să ştii să înoţi foarte bine (fie şi în sângele cerbului, substitut de dragon , ca din Nibelungenlied scos, fie de dragul unor furnici). Te pregăteşti să ai la tine uneltele (şi o săpăligă e bună când ai de gând să sapi o groapă pentru a te ascunde) şi armele necesare, le împrumuţi, le cumperi de la un magazin de antichităţi mai special cum este acela de pe ostrovul Marii Zeiţe, arme care îţi trebuie neapărat pentru a avea succes. Abia în ultimă instanţă foloseşti tehnici concrete de arte marţiale, pentru care mai trebuie să ai şi ceva antrenament. Să ilustrăm: tehnici de furişare (nu se deplasează Harap Alb „încetişor” către Cerb?), tehnici care te fac invizibil, sau cum să ştii a sta ascuns până la momentul potrivit. Să tai pe întuneric cu paloşul, ori legat la ochi (cine poate isprava aceasta fără antrenament?). Se înţelege, există surse istorice şi literare în care sunt menţionate astfel de abilităţi tip ninjutsu, în spaţiul nostru moldo-valah, dar încă nu e locul aici pentru pomenirea acestora. Ele pot foarte bine fi şi rodul unui imaginar al puterilor marţiale miraculoase ajuns la Creangă prin folclorul românesc, prin cărţile populare, sau pe alte căi. Cercetarea rămâne deschisă. Dacă nu se poate rezolva misiunea imposibilă prin propriile forţe, se apelează la un comando alcătuit din mercenari, purtând un adevărat guerilla warfare, fie ei insecte ori, să le zicem şi aşa, oameni. Aceştia pot fi racolaţi pe mai multe căi, fie prin blândeţe (ahimsa), fie prin promisiuni de satisfacere a nevoilor lor speciale, excesive. Mercenarii lui sunt un soi de super-eroi, de X-men ai basmului de a căror puteri Harap Alb nu se poate lipsi.

Se duelează Harap Alb cu cineva? Dacă ne gândim un pic la performanţele marţialiste ale lui Harap Alb, oare chiar s-a lup-

20 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

tat el cu cineva pe bune? A rănit el vreo fiinţă omenească? Sau, în ce măsură face el rău cu adevărat fiinţelor vii, nevinovate? Mai specific, să înşiruim un pic actele lui de violenţă concretă. În fapt, Harap Alb nu are nici un duel propriu-zis. E drept, încearcă să-şi altoiască tatălurs, mai mult la îndemnul calului decât din proprie iniţiativă, cal care este mai kaftangiu de o mie de ori decât călăreţul proaspăt updatat pentru uzul calului. Renunţă însă repede şi-i ia numai pielea de pe el, pe care o lasă ulterior în labele altui urs, de data asta unul adevărat, probabil rudă îndepărtată, dar cam uitucă. Harap Alb este mult mai interesat de supravieţuire decât de vreun câştig. Să ne amintim pentru ce anume cedează el statutul de prinţ, şi armele, şi actul doveditor ca are sânge albastru (sau verde): ”Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde”. Uite-aşa învaţă Harap Alb ce este cu adevărat important pe lume, ce anume preţuieşte mai mult decât orice. Spânul, tâlhar cu experienţă, îl lasă în viaţă. Poate, cum spune el, pentru că îi este milă de tinereţea lui, sau poate din motive mai pragmatice, eventual ca să-l pregătească şi să-l trimită în misiuni speciale. Nu depistăm în basm vreun duel, vreo înfruntare faţă în faţă cu un oarecare duşman (aici, Spânul este cel mai grozav, un soi de zmeu din alte basme marţialiste), ca în alte poveşti. Harap Alb este în primul rând un supravieţuitor, nu un cuceritor. Slujeşte, spionează, plăteşte mercenari, este loial până la moarte, nu ia viaţa nici unei fiinţe nevinovate, preferă anonimatul, acestea sunt valori pe care orice adept ninjutsu (în traducere arta furişării, adică a strecurării discrete şi eficiente printre pericole, prin viaţă) le are mereu în vedere.

Despre Arme, ruginite, curbate dar toate împrumutate Când vine vorba de armele din basm şi istoria lor, avem o listă clară: arc şi săgeţi, biciul (bun şi de luptă, nu numai pentru cal), paloş (un soi de spadă, uneori un pic curbată spre vârf), sabia (a lui Statu-Palmă-BarbaCot), şi buzduganul, armă şi simbol princiar - aici mai mult ca simbol şi însemn regal funcţionează paloşul pus la lustruit. În basm, singurul care utilizează arcul şi săgeţile rămâne Păsări-Lăţi-Lungilă, vânător cam nebun şi crud, un soi de Plastic Man moldovenesc. Buzduganul este mânuit de Harap Alb, fie cu

www.zonaliterara.ro

intenţie de paricid, fie mai mult ca ameninţare pentru vreun Spân prea imprudent. Dar nu loveşte niciodată cu el. Singura unealtă cu care aplică lovituri este frâul, în capul viitorului lui vehicul şi informator. Cât despre paloşul primit moştenire, acesta nu-i va purta prea mult noroc, trebuind să-l predea repede Spânului, apoi să jure pe ascuţişul acestuia, ca un cavaler medieval şi, cel mai neplăcut, să fie decapitat cu propria-i armă. Abia cu sabia lui Statu-Palmă-Barba-Cot înfăptuieşte Harap Alb singura-i acţiune ucigaşă, vânătorească, decapitarea Cerbului gorgonic. Mai utilizează Harap Alb şi un obrăzar, tot proprietate a lui Statu-Palmă-Barba-Cot, unealtă scoasă, fapt ciudat, din armurăria Sfintei Duminică. De fapt, nu chiar aşa de ciudat, mulţi sfinţi zugrăviţi prin biserici fiind înarmaţi până-n dinţi. Dacă ne gândim bine, Statu-Palmă-Barba-Cot e şi el un Yoda dispărut, iar Harap Alb e Luke Skywalker din Războiul stelelor. Sabia laser se regăseşte în cea a lui Statu-Palmă-Barba-Cot, dacă ne gândim cu câtă uşurinţă şi precizie decapitează Harap Alb. Până şi obrăzarul lui, care nu e un coif de luptă, ne apare mai degrabă ca o mască de protecţie cu ecran de sticlă mată contra privirii otrăvite a Cerbului. Harap Alb se antrenează, intuim, pentru tehnica utilizării săbiei şi pe întuneric, ceea ce face şi Luke Skywalker la un moment dat în filmul-basm: „Use the Force, Luke!”. Pardon, Harap Alb! Arme de basm, arme SF, ambele au aceleaşi funcţie. Cât despre antrenamente, acestea au rădăcini istorice marţialiste clare, la ninja, la samurai, la luptătorii kung fu, trebuie doar să cauţi cu atenţie. Harap Alb se transformă pas cu pas din războinicul întunecat într-unul pornit pe calea înţelepciunii, a blândeţii hinduse sau buddhiste, ahimsa. Este harap mai întâi apoi (re)devine tot mai alb. Îşi câştigă ajutoare pentru ultima lui misiune (să răpeşti o Vrăjitoare!) prin bunătate (creştină, hindusă, buddhistă, aceeaşi intenţie, aceleaşi efecte). Conştient de greutatea sarcinii, adună mercenarii de pe drum şi prin metoda ironizării ridicolului puterilor acestora dacă nu sunt dedicate unei misiuni mai înalte. Deşi Harap Alb devine tot mai cuminte („numai Harap Alb nu aducea nici o supărare”), realizează totuşi ca răul nu poate fi învins decât cu rău, ca mijloacele folosite (mercenarii lui sunt un pic cam smintiţi) trebuie adaptate scopului urmărit: „la unul fără de suflet trebuie unul fără de lege”.

www.zonaliterara.ro

Ocultări, camuflări, deghizări şi alte don-quijotisme redundante Ne mai învăluie cu un alt fior de stranietate basmul nostru marţialist. Constatăm o adevărată obsesie a deghizării, a camuflării. Aproape toate personajele îşi ascund într-un fel oarecare identitatea. Cu siguranţă am putea vorbi de hermetisme, de secretizare, bun prilej de speculaţii ezoterice, interpretare dragă lui Vasile Lovinescu în Creangă şi Creanga de Aur. Eu însă mă gândesc, mai pragmatic, că efortul protagoniştilor de a se camufla permanent ţine mai mult de o atitudine legată de supravieţuire, de a menţine un low profile. Şi dacă aceasta nu este o atitudine caracteristică unor arte marţiale precum ninjutsu, atunci ce mai e? Nimeni nu doreşte să i se cunoască toate puterile, e cam şi cum ai rămâne descoperit, vulnerabil. Craiul, viitor Harap Alb, se înfăţişează cam ponosit ochilor unui eventual privitor, imatur în ale vieţii, adică cu „său la rărunchi”, cum îl caracterizează unul dintre spâni. Se piteşte sub piei de animale când e vorba de-o hoţie, cum este furtul salatelor din Gradina Ursului. Menţine un low profile, cum chiar el spune: „am de trecut prin multe locuri şi nu vreau să mă ieie oamenii la ochi”. Spânul este mai expert decât toţi în a-şi disimula natura lui reală, nu complet, dar repetitiv devine eficient. Marea Zeiţă se ascunde sub înfăţişarea celei mai umile dintre babe, o cerşetoare gata să o încaseze de la un prinţişor ambiţios. Calul de război, puternic, frumos, zburător şi ucigaş de spâni (aproape antropofag, precum căluţii carnivori îmblânziţi de Heracles) îşi menţine aspectul de smârţog, de Ruşinante, cal demn de Don Quijote, ori de D’Artagnan. Fata împăratului Roş, vrăjitoare cu certificat în regulă (nu este părul roşu de când lumea un semn al vrăjitoarelor?), se metamorfozează în pasăre, scoate la iveală clone personale atunci când are nevoie. Harap Alb şi grupul lui de mercenari X-Men se prezintă cu toţii în faţa împăratului Roş ca nişte boschetari, le-am spune acum. Desigur, intenţia lor este să elimine eventuala prudenţă a gazdei. Cam nimeni prin basmul asta nu prea vrea sa fie recunoscut, după se vede!

Harap Alb, scurt profil de kaftangiu Dacă e să încercăm o evaluare finală a activităţii şi transformărilor statutului de artist marţial petrecute cu ninja cel alb, avem următorul tablou.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 21

grafică de Ilie Krasovschi

Harap alb este şcolit, antrenat în arte marţiale de tip medieval, la curtea unui lord feudal, în turnire, în călărit , utilizarea buzduganului, a spadei, arcului cu săgeţi, deşi varietatea de arme este mult mai extinsă. Am aflat că li se permite prinţilor să-şi aleagă ce arme vor dori ei, deci armurăria era cu atât mai vastă şi mai modernă comparativ cu ce-şi alege feciorul de crai cel mic (arc şi săgeţi, paloş, buzdugan). Îşi începe cariera de bătăuş cu irascibilităţi de tânăr erou, hipersensibil şi gata să administreze corecţii fizice oricui îl supără. Aproape că o pocneşte pe bătrâna cerşetoare, îl loveşte cu frâul în cap de trei ori pe smârţogul Ruşinante, viitorul lui spion. Îi mai rămâne să comită şi un paricid când el, Fiul Ursului, berseker juvenil, este întâmpinat la pod de Craiul Urs. Urmează singura lui acţiune de violenţă completă, decapitarea Cerbului solomonit, Meduza noastră moldovenească. Ulterior faptele lui de vitejie se limitează la angajarea de mercenari care să-i sfârşească misiunea cu bine. Înţelegem, după această călătorie marţială, că forţa, adevărata forţă marţială nu rezidă exclusiv în abilităţile manifestate fizic (să tai, să străpungi, să loveşti etc.), ci numai în ahimsa, în reversul acestei forţe, ca nemanifestare voită a puterii. Ştim prea bine acum că Harap Alb avea destule calităţi necesare unui cavaler şi unui ninja autohton. A jura loialitate, a deveni slugă, a sluji, ca un samurai, ori ca un ninja, la un stăpân (fie şi unul rău ca Spânul, eunucul, călugărul Shaolin renegat, maestrul ninja, stăpân al forţelor întunecate) ne apare ca singura cale de eliminare a violenţei gratuite, calea maturizării oricărui marţialist întru ahimsa. Respectându-şi jurământul făcut cu preţul vieţii, „uitând” de defensivă, non-acţiunea taoistă wu wei, ca singura cale a perfecţiunii de sine, Harap Alb moare ca harap, rămânând prinţul alb, sau mai degrabă verde, ca noul împărat Verde. El devine, prin moarte, un blajin total. Harap Alb îşi pune propria-i violenţă nativă în slujba altuia, renunţă la roadele propriei puteri date de condiţia de războinic, fiind el un kşatrya al basmului, ca Arjuna din Bhagavad Gīta. El pune un pariu cu forţa-i haotică, putere marţială activă, dar indecisă, necontrolată. Nevoia de Spân este nevoia de Stăpân (posesor al unei morale de stăpâni şi, prin consecinţă, perdant) pentru a ieşi de sub imperiul propriului potenţial marţial negativ. Este ceva aparte în etica războinică a lui Harap Alb. Chiar dacă nu este onest în toate privinţele cu Spânul (dar cine nu-şi joacă rolul de Trickster în basmul acesta?!) el dovedeşte loialitate până la moarte. Îşi respectă jurământul, atitudine care ii aduce Resurecţia în forma unui Rege paşnic, fost războinic, ca şi tatăl, Craiul Urs, care i-a oferit şi pielea de pe el.

22 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

foto: Matei Bejenaru www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 23

23

Paul Gorban: Sunteţi născut la Botoşani, locul pe care cei mai mulţi din ţară îl consideră special, propice pentru naşterea şi apoi – nu în toate cazurile – afirmarea unui scriitor, poate şi pentru că s-a întipărit ideea cu Meka Poetului naţional… acolo la Ipoteşti. Vorbiţi-mi, pentru început, despre oraşul copilăriei dumneavoastră, despre copilărie, despre ambianţa străzii şi a familiei. Pornim cu această imagine pentru că, în mai toate romanele şi povestirile dumneavoastră, am sentimentul că sunt plimbat prin străzile Botoşanilor, pe uliţele acelui oraş şi, mai mult, am sentimentul că vă văd printre personaje, ori jucându-vă, ori bârfind, ori cercetându-i minuţios pe oamenii locului ca pe nişte insecte, aşa cum făcea micul Leonardo da Vinci, cu lupa. Dan Lungu: O, e complicat să vorbesc despre Botoşani... E un oraş de provincie, desigur, dar are ceva special, însă nu în sensul acesta mistic. Nu cred că există o aură specială pentru simplul fapt că Eminescu s-a născut acolo sau, dacă o are, eu unul n-o văd pentru că am crescut acolo, în acea mitologie locală supărătoare. E un soi de patriotism local cu care se împăunează cei din prezent, foarte păgubos. Un patriotism dintracela fără un rol constructiv şi fără o legătură organică cu trecutul. Am crescut cu această ideologie locală: marii oameni de cultură născuţi la Botoşani... Sunt de acord, mulţi sunt importanţi şi reprezentativi, dar discursul asta demagogic întotdeauna m-a jenat, mi-a creat senzaţia că oameni sunt instrumentalizaţi pur şi simplu, sunt folosiţi de comunitate şi grupuri care nu-i cinsteşte realmente, ci doar îi foloseşte ca imagine. De aici… mă feresc să vorbesc despre Botoşani ca oraşul în care s-a născut Eminescu, Iorga, Enescu, Luchian şi alţii... Prin aceasta, nu neg importanţa oamenilor de cultură pe care i-am pomenit; pur şi simplu tipul acesta de discurs îmi repugnă. Botoşaniul îmi apare mie important altfel, dincolo de această retorică. Îl găsesc intersant, de pildă, prin atmosfera lui generală, printr-un pitoresc al său, prin combinaţia aceasta interbelic-comunism-postcomunism, între rural şi urban. Are colţurile şi unghiurile lui ciudate. De asemenea, mi se pare interesant şi din acel „raport” special pe care îl au părinţii cu copiii lor, vis a vis de cultură. Mă refer la acel gen de investiţie pe care îl fac părinţii în viitorul copiilor „mizând” pe cartea culturii. Aş putea spune că la Botoşani părinţii au o încredere mai mare – mult mai mare decât în alte oraşe – în cultură ca instrument de accedere socială a copiilor. Ei cred că investind în cultura copilului îi asigură un viitor. E frumoasă această încredere oarbă în cultură, deşi până la urmă e un soi de naivitate, pentru că trăim totuşi într-o societate inegală – aşa cum era şi în comunism, aşa cum e şi în postcomunism –, în care rolul culturii în ascensi-

24 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

unea socială nu e atât de mare pe cât îl clamează ideologiile. Nici înainte de `89 cultura nu era un atu infailibil, pentru că politica reprezenta un vehicul mai sigur, în timp ce astăzi banul e mult mai sigur în ascensiunea socială. Totuşi, chiar şi azi, o bună parte a părinţilor din Botoşani joacă această carte a culturii. Ea nu se dovedeşte eficientă la nivelul ascensiunii sociale a copiilor, dar, în schimb, este importantă în formarea lor spirituală. Aşadar, printr-o logică naivă se obţin rezultate culturale inedite şi interesante, chiar din acest târguşor – văzut de departe – prăfuit, din acest oraş muncitoresc, cu infuzii rurale puternice, care nu este conectat la ce se întâmplă la Paris, la Viena sau măcar Budapesta. Cu toate acestea, apar lucruri stranii aici la Botoşani, semn că părinţii nu investesc chiar degeaba. Vedem poeţi buni, prozatori, cineaşti, actori… Cred că lucrurile inexplicabile care au loc aici vin chiar din această investiţie „ineficientă” a părinţilor… spun „ineficientă”, pentru că ei investesc într-un anumit scop, şi obţin cu totul altceva. Dar, printr-un efect pervers, ceea ce obţin ei e mai preţios decât ceea ce şi-au propus... P.G.: Dumneavoastră aţi simţit la propriu acest tip de investiţie a părinţilor? Adică aţi conştientizat că ei investesc în formarea dumneavoastră cumpărându-vă fel şi fel de lucruri sau plătind anumite activităţi – cursuri de pregătire – care să vă faciliteze accesul către un trai „mai bun”? D.L.: Da, desigur. Nu numai faţă de mine, ci şi faţă de sora mea. Dar asta se poate întâlni mai la toţi cunoscuţii din generaţia mea. Părinţii noştri credeau foarte mult în miza aceasta culturală. Altfel spus, făceau tot posibilul ca noi să avem toate cărţile de care aveam nevoie, făceau tot posibilul să ne plătească meditaţiile pentru examene – acolo unde era cazul etc . Şi cred că întâlnim şi astăzi această încredere oarbă a părinţilor în cultură, ca instrument de ascensiune socială. P.G.: Dar acest lucru – încrederea oarbă – se întâmplă numai în această zonă a României sau mai sunt şi alte părţi? D.L.: Apare, desigur, şi în altă parte, dar aici – aş îndrăzni să spun – e mai accentuat fenomenul. Poate, cu cât sărăcia este mai mare, cu atât şansele de ascensiune sunt percepute ca fiind mai mici şi cu atât mai mult creşte încrederea mistică în forţa socială a culturii. Cultura văzută ca o ultimă şansă. E normal să crezi în ea, altfel te dezechilibrezi psihologic. La limită, credinţa în cultura e un fel de singur atu care mai rămâne oamenilor de aici. P.G.: Ceea ce aţi vorbit până acum dă în vileag sociologul Dan Lungu. Aş fi interesat de felul cum vede Botoşaniul prozatorul Dan Lungu.

www.zonaliterara.ro

D.L.: Pentru mine, ca adolescent şi mai ales de copil Botoşaniul era lumea. Odată ca lume exterioară, apoi ca lume a bibliotecii. Lumea bibliotecii era şi ea împărţită, pentru că biblioteca părinţilor era mai slăbuţă. Îmi place să glumesc spunând că atunci când m-am născut părinţii mei aveau două cărţi: un roman de dragoste şi altul poliţist.. Biblioteca familiei a fost iniţial îmbogăţită de sora mea mai mare, care, plăcându-i să citească, a tot cumpărat cărţi. Apoi am contribuit şi eu. Mi-am luat cărţi chiar din primii mei bani câştigaţi. Uneori mai primeam cărţi la premiile de la şcoală, evident, cum era pe atunci. P.G.: Vă amintiţi să fi primit o carte de la educatoare sau diriginte care v-a marcat în mod deosebit, pe care aţi citit-o de mai multe ori? D.L.: Mie îmi plăceau toate cărţile pe care le primeam pe atunci, fiindcă erau foarte puţine. Dacă nu aveam, să zicem, decât 20 sau 30 de cărţi în total, e clar că le citeam pe toate, pe unele chiar de mai multe ori. Şi e ciudat că toate mi se păreau teribile. La premiu primeam cărticele din Biblioteca Pentru Toţi. Abia la liceu am început să am primele mele cărţi. Le cumpăram mai ales de la anticariat. Asta în primă fază, fiindcă apoi, când am scăpat la bani mai mulţi, am început să cumpăr „până” şi din librărie. Culmea e că atunci cumpăram mai multă poezie, pentru că pe vremea aceea citeam foarte multă poezie. Prin clasa a X-a mi s-au publicat – în „Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului” – două pagini de proză. Era o o mare realizare pe vremea aceea să publici într-una dintre revistele importante – care oricum nu erau prea multe. Era colosal! Dincolo de mândria de a publica două pagini – nu un răspuns la poşta redacţiei, nu o jumătate de pagină, ci două pagini –, am primit şi drepturi de autor. Pentru alea două pagini cred că am primit 400 de lei, iar salariul părinţilor mei era de 1200 de lei. Îţi poţi imagina ce însemna să publici atunci… Mi-am luat cărţi de toţi banii. P.G.: Într-un fel era un semn că investiţia părinţilor dă roade… Cum au primit ei vestea asta, că sunteţi publicat într-o revistă importantă? D.L.: Pentru ei era ceva ciudat, străin de lumea lor. În sensul că ei credeau că scrisul e un hobby de adolescent, unul care trece. Dar, pe de altă parte erau bucuroşi… La modul practic. Ceva de genul: decât să se apuce de rele, mai bine să scrie poezie sau ceva acolo. Altminteri, nu erau cu adevărat încântaţi de faptul că scriu. P.G.: Spuneţi-mi dacă aţi descoperit la o anumită vârstă vreun model uman şi literar în Botoşani, spuneţi-mi dacă la debutul dumneavoastră literar în Botoşani aţi avut un susţină-

www.zonaliterara.ro

tor, un magistru. Totodată spuneţi-mi, astăzi, în ce manieră mai păstraţi legătura cu scriitorii botoşăneni… sau cu viaţa Botoşanilor? D.L.: Am avut şansa să-l am profesor de română pe Dumitru Ţiganiuc. El este cel care m-a încurajat şi mi-a direcţionat lecturile, mi-a format discernământul în alegerea autorilor de citit, mi-a dezvoltat o anumită responsabilitate faţă de propriul talent. M-a încurajat, ceea ce pentru mine, atunci adolescent, a fost foarte important. Îmi amintesc că la Botoşani se ţinea un cenaclu în sediul redacţiei ziarului „Clopotul”, un cenaclu al membrilor botoşăneni ai Uniunii Scriitorilor. Ei bine, profesorul Ţiganiuc mă invita adesea la aceste şedinţe ale lor. Ele se ţineau o dată pe lună şi veneau acolo Emil Iordache, Gellu Dorian, Maria Baciu, Viorel Ilişoi şi mulţi alţii. Se crea o atmosferă anume… Dincolo de asta, pentru mine era important faptul că profesorul de română mă invită la un astfel de cenaclu – unde erau numai scriitori deja consacraţi, cu cărţi publicate. Asta însemna o încurajare, o recunoaştere. În clasele a IX-a şi a X-a – la liceul „A.T. Laurian” – l-am avut profesor pe Dumitru Ţiganiuc, apoi în clasele a XI-a şi a XII-a pe Camelia Gavrilă, care a crezut şi ea în talentul meu. Dumitru Ţiganiuc avea un spirit aristocratic şi mai ţinea şi săptămânal în liceul nostru un cenaclu la care, îmi aduc aminte, venea şi Svetlana Cârstean, iar în generaţiile anterioare trecuse şi Cristian Bădiliţă. Pe vremea aceea, la cenacluri se citea mai mult poezie. Desigur, şi eu scriam poezie. Scriam şi proză, dar erau atât de mulţi poeţi încât scriind proză era parcă ruşinos. Dacă toţi erau poeţi, să scrii proză era ca un secret, ca o masturbare, nu dădea bine... Însă, important pentru mine e faptul că începând cu clasa a X-a am început să merg în tabere de creaţie literară, unde am avut ocazia să particip la seminarii profesioniste de ceea ce acum numim „scriere creativă”. P.G.: Astăzi organizaţi cursuri creative… acele tabere aveau acest rol? Ce au însemnat de fapt ele pentru dumneavoastră? D.L.: Taberele acelea au fost decisive pentru mine. Acolo am întâlnit o mare parte dintre scriitorii consacraţi azi. Pentru mine, au însemnat o ruptură importantă în biografia literară. Dimineaţa erau conferinţe şi seminarii de scriere creativă, iar spre seară se ţinea un cenaclu în care citeau cei mai buni. Era o adevărată bătălie pentru a te înscrie la lectură. Nu oricine ajungea acolo. Ţin minte că la poezie cursurile de scriere creativă erau ţinute de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, la proză mi-l amintesc pe Mircea Nedelciu, iar la critică pe Ioan Bogdan Lefter şi Mircea Martin. Cel mai mult mergeam la Nedelciu, dar frecventam şi cursurile lui Cărtărescu, care mă fascina. Era halucinant să-l

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 25

asculţi, avea o viziune inedită în anii aceia asupra poeziei – atunci el nu era cunoscut ca prozator, ci ca poet –; avea un discurs foarte rafinat, bine documentat, magnetiza prin argumentare. În schimb, la Nedelciu făceam mai multă practică, improvizam, făceam exerciţii. Făceam ceea ce azi se numeşte creative writing. În aceste tabere am descoperit literatura în definiţia ei postmodernă. Ceea ce pentru mine a fost năucitor, o ruptură mare. Eu, venit din Botoşani şi obişnuit cu discursuri de manual şcolar – poate ceva mai diferit la cenaclu , am găsit aici cu totul altceva... Asta m-a obligat să regândesc modul de a vedea literatura, de a citi un text şi mai ales de a scrie. Îmi amintesc că în vara lui 1989 la Cluj, într-o astfel de tabără, am luat marele premiu pentru proză. La un moment dat, la nişte recomandări, am fost chemat la un cenaclu din Bucureşti să citesc – nu-mi mai amintesc numele lui –, ştiu doar că era acolo şi Alex Ştefănescu. Prin clasa a X-a sau a XI-a am fost chemat în biroul directorului şcolii să vorbesc de la telefonul lui la Bucureşti, cu organizatorii cenaclului – undeva în linia UTC-ului. Pe atunci familia mea nu avea telefon acasă, aşa că m-au găsit la şcoală. Toată lumea se întreba cum şi de ce sunt sunat de la Bucureşti, dacă nu cumva am pe cineva pilă la Centrul Centrului. Nu aveam pe nimeni, proveneam dintr-o familie normală, nu aveam rude fugite prin State sau mai pe şti eu unde, nici securişti, membri de partid sau spioni nu aveam în familie. Aşa am ajuns după un an să citesc la Bucureşti. Dar când să plec acolo, nu aveam haine mai deosebite… mergeam la Centrul Centrului! Şi m-am îmbrăcat cu un pulover frumos de-al surorii mele şi o pereche de blugi. Când am ajuns la Bucureşti, la locul unde se ţinea cenaclul, coordonatorul s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: dar tu uniformă de şcolar nu ai? La care eu i-am răspuns: păi am venit la cenaclu. Dar lectura a curs bine. Ţin minte că a fost apreciată şi de Alex Ştefănescu. P.G.: Pe de altă parte, într-un interviu, vorbeaţi despre „bovarismul cultural al Botoşaniului”. Chiar recent amândoi am avut ocazia să participăm la Congresul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. La un moment dat, într-una din zilele congresului, am participat la o serbare undeva într-o şcoală de judeţ, unde acum în 2013 parcă (re)trăiam momentele alea din anii `80 când copii îmbrăcaţi cu tricolor şi uniforme erau puşi în linie în faţa unei „delegaţii” şi sobor de scriitori să se afirme. În mare parte din cărţile dumneavoastră întâlnesc aceste imagini. Cum aţi trăit „serbarea” aceea a copiilor? Cât de reală este imaginea acelei serbări cu viaţa acelor copii şi profesori conectaţi pe Facebook, pe internet şi, mai ales, la felurite şi ciudate aparate media, telefoane, notebook-uri, televizoare etc.?

26 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

D.L.: Îmi amintesc bine despre ce vorbeşti. E un festivism despre care uitasem, credeam că nu mai există. E ciudat că mai funcţionează şi acum aceste serbări neocomuniste. Bineînţeles că lipsea de la gâtul elevilor cravata cu tricolor de pionier, dar, în afară de uniformă, restul era ca pe vremuri. Chiar şi panourile de pe pereţi arătau aidoma celor de când eram eu elev. Asta arată că, de fapt, la douăzeci de ani de la căderea comunismului, sunt zone bune din România care nu au ieşit din acel festivism, din mentalitatea iepocii. Nu mai este Ceauşescu pe pereţi, dar gazetele de perete există, mai există şi atitudinea şi tipul de pedagogie în ceea ce priveşte relaţia profesor-elev. S-a păstrat încă metodologia şi limbajul de lemn, care funcţionează bine-merci. Desigur, am fost uluit şi amuzat în acelaşi timp. De fapt, situaţia e foarte tristă, pentru că aşa remarci că au trecut aproape douăzeci şi ceva de ani degeaba. Noi vorbim de Uniunea Europeană, vorbim de NATO, vorbim de Internet, de Facebook, dar parcă acestea sunt de fapt ca o lume paralelă pentru cei de acolo. Dar eu sunt sigur că acest fenomen nu se întâmplă numai în Botoşaniul rural, ci în zeci de sate din România. P.G.: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Filozofie din Iaşi, secţia Sociologie. Cum aţi ajuns student la Sociologie, de ce nu aţi ales Facultatea de Litere? Majoritatea tinerilor scriitori, fie ca vorbim de poeţi, fie de prozatori, aleg literele… D.L.: Eu am început facultatea în anul revoluţiei, în `89. Am făcut un singur an de Politehnică. Am preferat Politehnica din Iaşi pentru că în anii aceia oraşele erau închise, iar ca profesor de limba română – asta ieşeai dacă făceai Litere – ar fi fost mare posibilitatea să ajung într-un sat, ceea ce nu îmi doream. Eu aveam nevoie de un oraş, în care să găsesc ziare, reviste, biblioteci, cinematografe, cenacluri – lucruri pe care la sat nu le găseşti. Mi-am spus că dacă 90% din repartiţii pentru profesorii de română erau la ţară, nu aveam nici o şansă să rămân la oraş, aşa că am ales să devin inginer, căci, se ştie, inginerii locuiau la oraşe – în mare parte – pentru că la oraşe erau cele mai multe fabrici. Mai erau şi în sate, dar un procent mic. Aşadar, am ales să mă fac inginer ca să am acces la o viaţă culturală cât de cât decentă. Apoi aveam convingerea că nu trebuie să faci neapărat Litere ca să ajungi scriitor, ci poţi fi şi inginer, că nu te opreşte nimeni să scrii. Politehnica ieşeană era enorm de grea. Am terminat primul an integralist. Cred că în anul acela din 120 câţi eram, doar 4 aveam examenele luate la toate materiile. Dar în semestrul doi al primului an, după revoluţie, am văzut că apar noi facultăţi, cu examene în toamnă, la Universitatea Cuza. Printre ofertele de atunci, interesantă mi s-a părut (re)apariţia secţiei de Sociologie. Îmi plăcea cum sună, îmi plăcea ce

www.zonaliterara.ro

perspective oferea. Era ceva nou pentru mulţi dintre noi. La admiterea din toamnă m-au avantajat materiile: matematică – unde eram as, după ce făcusem la Politehnică –, gramatică şi filozofie. De filozofie mă temeam puţin, pentru că se cerea un manual şcolar apărut în acel an, pe la Humanitas, şi nu se găsea uşor. Am mers până la Bucureşti să caut acest manual. Dar nici acolo nu se găsea în librărie, nu numai la Iaşi sau Botoşani. Eram disperat. Trebuia să învăţ în câteva luni materia pentru examen. L-am contactat pe Nedelciu, care prin Vlad Russo mi-a adus unul dintre ultimele exemplare ale manualului. L-am citit şi învăţat tot în câteva luni. Am intrat primul la Sociologie. P.G.: Povestiţi-ne despre un episod haios sau mai puţin haios din vremea studenţiei – dar care v-a marcat, apoi, imaginarul de prozator. Bănuiesc că aţi locuit într-un cămin studenţesc. Atât în povestirile dumneavoastră dar şi în romane, mă refer la Sunt o babă comunistă, Cum să uiţi o femeie, am întâlnit multe imagini ale studentului – alte cazuri elev – care fie locuieşte într-un cămin de nefamilişti, fie întru-un cămin universitar, fie în chirie…

www.zonaliterara.ro

foto: Matei Bejenaru

D.L.: Toată studenţia am stat în cămine. Când am început cu Politehnica am stat în celebrul T 17, apoi pe timpul studenţiei la Cuza am stat în Codrescu şi Târguşor Copou. În Tudor, unde e T 17, era o atmosferă diferită faţă de cea din Copou. Dintre episoadele haioase, evident le am pe cele de dinaintea revoluţiei din `89. Bunăoară, haioase erau cozile la bere. Aveam un coleg care se ducea la fabrica de bere Zimbru şi aducea, spre seară, de la muncitori, aşa pe sub gard, un sac de plastic de bere, apoi vindea cu borcanul prin cămin. Dar majoritatea mergeam la berăria din Bucşinescu, unde se forma o coadă infernală. Era foarte dificil să procuri un recipient în care să cumperi bere – nu erau ca acum pet-uri. Uitându-te de departe, puteai să crezi că e o coadă la cantina săracilor, pentru că fiecare avea ce găsea prin dulapuri, borcane, sticle de lapte, oale, fel şi fel de recipiente de păstrat lichide. Unii erau cu bidoane de 3 litri, alţii cu cele de 5 litri, în vreme ce mai zăreai câte un amărât cu borcanul de murături. Toţi stăteau la coada de bere. Îmi amintesc că unii găsiseră drept soluţie de cărat berea acele globuri protectoare de la becurile de pe holurile căminelor. Se cumpăra bere la glob, dacă îţi vine să crezi. O altă situaţie simpatică a fost când a avut loc un meci de fotbal. Un coleg de cameră, microbist în ADN-ul lui, a aruncat chiuveta de la baie pe geam. Altă fază haioasă din anii aceia este legată de amintirea aşa-numitelor borcaniade… Era un soi de competiţie între căminele din jurul lui T 17. Cine aruncă pe geam cele mai mult borcane şi cât mai zgomotos cu putinţă. Borcane erau berechet. Toată lumea primea pachet de acasă, în care

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 27

foto: Matei Bejenaru mâncarea venea la borcan. De regulă, borcanele trebuiau trimise înapoi acasă, dar când începea campionatul de borcaniadă toată lumea uita că trebuie sa returneze familiei recipientele de sticlă. Borcaniada era o parodie la competiţiile regimului, gen Daciada, dar acum o văd şi ca o ironie la adresa politicilor economice de austeritate. După fiecare meci avea loc câte o borcaniadă, aşa că gestul colegului meu de cameră care a aruncat chiuveta a venit oarecum în continuarea tradiţiei.

P.G.: În târgul Iaşilor încă din primii ani aţi cunoscut şi v-aţi apropiat de scriitori. Trebuie precizat – poate un fapt inedit pentru mulţi dintre cititorii revistei noastre – că Dan Lungu, prozatorul de azi – tradus în zeci de limbi de circulaţie –, a debutat cu poezie, chiar în volum, în 1997, la Editura Junimea. Este vorba de volumul Muchii. În acei primi ani de Iaşi de care dintre scriitori locali v-aţi simţit atras?

D.L.: Când am venit la Iaşi, ca student, am venit cu recomandările celor din Bucureşti, pe care îi cunoscusem deja în taberele de creaţie. Florin Iaru mă sfătuia să-l caut pe Nichita Danilov. Şi chiar l-am căutat, era muzeograf pe atunci, dacă nu mă înşel, la Casa Topârceanu. Apoi toată lumea mă sfătuia să îi caut pe prozatori. Era un matineu de proză la Casa Sadoveanu, ţinut de Val Condurache şi Victor Leahu. Şi în fiecare duminică dimineaţă mergeam la acele şedinţe literare. Era o atmosferă plăcută şi profesionistă. Îmi plăcea. Val Condurache avea un simţ critic foarte ascuţit şi pertinent. Tot acolo l-am întâlnit pe George Pruteanu, care era un excelent comentator de literatură. Apoi am citit poezie la Cenaclul Junimea, care se ţinea la Casa Pogor, unde începusem deja să-i cunosc pe majoritatea poeţilor ieşeni. Cenaclul acela de la Casa Pogor a fost condus – dacă nu mă înşel – de mai multe persoane: Daniel Dumitriu, Lucian Vasiliu, Mirel Cană. Dar frecventam şi cenaclul de proză de la Bojdeucă, cenaclu ţinut de Constantin Parascan. Aici veneau şi profesorul Nicolae Creţu de la Universitatea Cuza, Oana Lazăr, Daniel Dumitriu, Otilia Vieru şi mulţi alţii. Mergeam mai la toate cenaclurile. La Junimea, de la un moment dat, am refuzat să mai particip, pentru că se degradase foarte mult. Erau multe partipriuri, multe comentarii pe lângă text, uneori cu atacuri la persoană. Se cultiva un optzecism prăfuit de provincie, iar calitatea comentariilor scăzuse foarte mult. Am continuat să merg tot timpul cu plăcere la cenaclul de la Bojdeucă, unde era o atmosferă caldă şi primitoare. Constantin Parascan era un amfitrion foarte atent şi de o fineţe aproape aristocratică. Plus că din sala aceea în care se ţineau şedinţele se putea vedea un peisaj superb spre Şorogari. Dintre poeţi, cel mai apropiat am fost în acea vreme de Nichita

28 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

P.G.: Aţi lăsat târgul Botoşanilor şi aţi ajuns la Iaşi. De ce nu aţi ales Bucureştiul, Clujul, Timişoara sau eu ştiu ce alt centru universitar? D.L.: Niciodată nu mi-am pus problema să plec în altă parte să studiez, am optat pentru Iaşi de când eram adolescent. Pentru imaginarul generaţiei mele – mă refer la cei din această regiune de ţară – când spuneai facultate, spuneai de fapt Iaşi. Foarte puţini sunt aceia care au plecat în altă parte. Au plecat aceia care fie nu aveau secţia sau profilul dorit aici, au plecat aceia care aveau în altă parte rude. Studenţie însemna Iaşi. Şi chiar pentru mine a fost o sinonimie perfectă. Pentru aspiraţiile mele Iaşiul era ideal, plus că era şi aproape de casă şi puteam oricând să ajung la Botoşani.

Danilov şi oarecum de Dan Giosu, iar apoi, când am ajuns la redacţia „Timpul”, m-am apropiat de Liviu Antonesei. Şi azi, chiar dacă scriu mai mult proză, în multe locuri fac în mod deliberat poezie în proză. Alteori fac teatru sau eseu. Cred că romanul este una dintre formulele care te ajută să îţi contabilizezi pe plus toate ratările… Adică am scris poezie şi m-am lăsat, am scris teatru şi se pare că m-am lăsat. În roman, poţi folosi şi experienţa de poet, şi pe aceea de dramaturg, şi chiar pe aceea de sociolog. P.G.: Ca tânăr scriitor şi cercetător în sociologie, dar şi în arta scrierii, alături de prozatorii – unii şi poeţi – Lucian-Dan Teodorovici, Ovidiu Nimigean, Mirel Cană, Radu Pavel Gheo, Dan Sociu şi mulţi alţii, aţi întemeiat la Iaşi grupul literar Club 8. De altfel, amintesc aici, că în 2001 aţi primit premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al acestui club. De ce aţi ales să formaţi acest grup la Iaşi atâta vreme cât, chiar în acea perioadă, existau deja câteva cenacluri şi grupări literare. În minte îmi vine cenaclul Junimea `90 – care se ţinea la Casa Pogor –, Cenaclul Quasar – cenaclu de autori SF –, şi Salonul de literatură, condus de Mirel Cană, la Casa Dosoftei… D.L.: Se pot afla mai multe citind manifestul Clubului 8, care cred că există şi pe net, sau citind prefaţa antologiei Ozone friendly, antologie întocmită de Ovidiu Nimigean, în 2002. Exista pe atunci o zonă alternativă de scriitori la Iaşi, care nu veneau din zona cenaclurilor literare. Eu veneam cu o mică experienţă a postmodernismului literar şi găseam – cu excepţii – în discursurile cenaclurilor ieşene de la sfârşitul anilor ‘90 argumente şi teorii tradiţionaliste, provincialiste şi prăfuite. Atunci am luat decizia că trebuie să fac ceva privat, unde să invit oameni cu care îmi face plăcere să discut literatura la zi, cu un dialog profesionist, fără atmosfera provincială şi lălăiala ei. Nu acceptam perierea reciprocă, în spiritul optzeciştilor de provincie. Aşa a apărut Club 8, ca o alternativă. Iniţial l-am numit Cenaclul din Tătăraşi – pentru că eu locuiam în Tătăraşi, iar întâlnirile aveau loc chiar în apartamentul meu. A devenit Club8 mai târziu, în toamna lui `97, când a apărut fata, Ilinca, şi am părăsit apartamentul – spre o sală de repetiţie de la teatrul Luceafărul, apoi spre câteva baruri, săli de bibliotecă etc. Principiul clubului era că participarea la şedinţele cenaclului se face numai pe bază de invitaţie şi aveam ca slogan nu formula junimistă intră cine vrea, rămâne cine poate, ci invers, intră cine poate, rămâne cine vrea. Dintre cei care au fost în acel apartament la lecturile Cenaclului din Tătăraşi, unul dintre cele mai sonore nume este cel al lui Mihai Ursachi. Într-o duminica dimineaţa, la ora stabilită, fiind chemat de noi, la dorinţa unor prieteni din Piteşti

www.zonaliterara.ro

– Liviu Măţăoanu, Florentin Sorescu, Dragoş Popescu, ş.a. – care veniseră special pentru lectură la Cenaclul din Tătăraşi –, Mihai Ursachi suna la uşa mea. Punctual. Venise cu o sticlă de coniac foarte rafinat. Avea o înfăţişare sobră şi s-a aşezat pe un fotoliu. Noi, în jurul lui, pe jos. Nu aveam multă mobilă în casă. Pe cât de sobru părea, avea o căldură umană rar întâlnită până atunci la altcineva din generaţia lui, sau chiar la cei mai tineri. Dincolo de prestanţă, avea o anumită căldură în felul de a comunica şi, mai ales, de a citi. Era foarte bucuros că noi, cei mai tineri, îl chemasem acolo, motiv pentru care nu a dus doar sticla de coniac, ci şi un poem inedit, pe care nu-l mai citise niciunde. Apoi a participat la comentariile pe lecturile celorlalţi invitaţi. A rămas ca o experienţă luminoasă, atât în memoria mea, cât şi a prietenilor de la Piteşti – care nu-l văzuseră până atunci niciodată pe poet. P.G.: Proza dumneavoastră este tradusă astăzi în mai toate statele europene. Cum v-aţi debarasat de sentimentul de scriitor provincial? Este o dovadă, scriitorul provincial… poate fi unul de centru, în sensul că poate fi oriunde vrea el. Ce trebuie să facă unt tânăr prozator ca să scape de maladia scriitorului din „scara blocului său” şi să devină un scriitor citit la Paris, la Londra, la Madrid, la Berlin sau mai ştiu eu ce oraş din lumea asta? D.L.: În momentul în care am fost tradus cu Raiul găinilor în Franţa, apoi în Germania, am început să particip la mai multe evenimente literare din Europa, unde am descoperit şi întâlnit autori consacraţi. A fost, aş putea spune, ca efect, asemănător cu momentul în care am descoperit o altfel de literatură în anii de liceu, nu la şcoală, ci în taberele de creaţie. Am avut aceeaşi uimire constatând, de data aceasta, că definiţia literaturii e mult mai largă decât aşa cum o înţelegem noi în România. Aşa cum exista în mintea mea o definiţie strâmtă, provincială a literaturii – atunci ca liceean, când am descoperit pe optzeciştii bucureşteni –, aşa am constatat că există o definiţie dominantă, românească, a literaturii puternic estetizantă şi restrictivă, care de fapt în Europa nu funcţionează decât marginal. E o definiţie care vine din experienţa noastră literară, din lupta lumii noastre literare cu cenzura, dintr-o frică uriaşă – atât a criticii literare, dar şi a scriitorului – că poate fi confiscată de putere. Toate acestea sărăcesc literatura, slăbesc curajul scriitorului de a experimenta în zona limitelor literaturii. La noi experimentalismul e înţeles într-o manieră foarte reductivă, ca experimentalism formal şi strict estetic. Or, eu cred că există o zonă a experimentării literaturii, şi anume a forţării graniţelor dintre estetic şi nonestetic. Curajul acesta ne lipseşte nouă în literatura română. Or, ieşind spre Europa am descoperit că graniţele literaturii sunt mult mai largi, că experimentele

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 29

pot fi de mai multe tipuri decât cum sunt înţelese la noi. Este clar, în Europa scriitorul este mult mai liber în modul de a gândi literatura. Acum vine o generaţie de scriitori mai tânără, care pare să fie mai deschisă spre zona experimentului literar. Dar, interacţionând cu ei – atât la cursurile de scriere creativă de la URBIK pe care le-am făcut eu, dar şi la cele de la Şcoala de bune maniere literare ce se ţine la Casa Pogor – observ că sunt mai vulnerabili, gata să cadă în extrema discursului literar facil. Într-un fel, e preţul pe care ei îl plătesc. Adică, relaxând definiţia şi încurajând experimentul, nu ai cum să scapi uşor pericolului de a fi un autor facil. Deşi nici până în formula definirii literaturii de până acum nu se poate spune că nu erai expus facilului, doar că, poate, nu era atât de uşor de depistat. S-a scris foarte multă literatură proastă urmărind mize estetice înalte. Poţi încerca să faci literatură de consum şi să ai ca rezultat o literatura valid estetic sau, din contră, să faci o literatură în zona esteticii pure şi să iasă o mediocritate. Nu e ferit nimeni de capcane. Eu recomand tinerilor autori să se asume – în mod conştient – aşa cum sunt ei, să experimenteze şi să reflecteze asupra definiţiei literaturii. Să se întrebe deopotrivă cine sunt ei şi ce înseamnă pentru ei literatura… P.G.: Sunteţi acum unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori români. Majoritatea scriitorilor când se afirmă se duc în oraşe mult mai mari decât Iaşul. Dumneavoastră, ca un disident, preferaţi să rămâneţi aici… D.L.: Îmi aduc aminte de nişte interviuri pe care le făcea Viorel Ilişoi la revista „Timpul”, cu genericul Viaţa literară pe Bahlui. În dialogurile acelea apărea ca un laitmotiv situaţia scriitorului ieşean, marginalizat încă din perioada interbelică. Se spunea că de aici există două drumuri: unul spre cimitirul „Eternitatea”, altul spre oraşele mai mari, cum ar fi Bucureştiul. Adică ori pleci din Iaşi şi te afirmi, ori alegi drumul uitării veşnice. Este adevărat, de-a lungul timpului multe valori au plecat din Iaşi să se afirme în altă parte. Exodul acesta, de regulă întâlnit la scriitori sau artişti, continuă şi astăzi, motiv pentru care am considerat că e foarte important să încerci să faci cu adevărat ceva pentru locul în care eşti… ceva de calitate, ceva vizibil, ceva care să-i determine şi pe ceilalţi să rămână lângă tine. După ce am terminat Facultatea de Sociologie, am primit o propunere foarte avantajoasă să merg la Bucureşti, să lucrez într-un departament din cadrul unui Institut de sondare a opiniei publice. Nu exagerez, dar în anii aceia din acest domeniu nou pe piaţa românească se câştigau averi. Eu veneam din prima generaţie de sociologi, de după revoluţie… Eram oarecum singuri pe piaţă. Dar am refuzat oferta, din motive asupra cărora nu insist aici. Am luat decizia să rămân în Iaşi,

30 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

să predau la Universitatea Cuza, la Sociologie. Situaţia este asemănătoare în ceea ce-i priveşte pe Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu. Pe linia lor, în ceea ce priveşte arta cinematografică, ofertele curgeau dinspre capitală. Dar şi ei au ales să rămână şi să facă ceva pentru Iaşi. Noi am făcut un fel de pact... Am ales toţi să rămânem în Iaşi, să facem aici o carieră şi astfel să motivăm şi pe alţii să rămână şi să se afirme de aici. Pentru mine a funcţionat ca un exemplu foarte bun Emil Brumaru, care este un poet de talie naţională şi internaţională, care a ales să stea în Iaşi, să locuiască aici, să scrie aici şi este recunoscut ca un mare poet. În pofida faptului că unii se lamentează, iată că există exemplul său – aşadar, se poate! La Iaşi există scriitori mari, există edituri de renume, precum Poliromul, există reviste rezonabile, există instituţii literare, universităţi cu tradiţie; asta înseamnă că nu trebuie să disperăm şi să părăsim cu toţii oraşul, se poate face carieră şi de aici. Pentru mine şi alţi tineri, pe care i-am amintit, cariera internaţională nu a început din Bucureşti, a început din Iaşi. Pe de altă parte, ştii bine, în această toamnă la Iaşi va avea loc Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere, prin care ne propunem să aducem aici oameni mari, traducători, scriitori de primă clasă, demonstrând, încă o dată, că într-un oraş mic, de graniţă europeană, se pot întâmpla atâtea lucruri frumoase… După câteva ediţii FILIT, sunt convins că oraşul Iaşi va fi pus pe viitor pe harta editorilor, a jurnaliştilor culturali, a traducătorilor şi chiar a scriitorilor care vor căuta să vină încoace. Chiar acum încercăm să realizăm şi un program de rezidenţă pentru scriitori din ţară şi străinătate, dar e prematur să dau mai multe detalii despre acest proiect. P.G.: Pe de altă parte, când citesc proza dumneavoastră, cunoscându-vă şi preocupările de cercetător şi sociolog, am sentimentul că fiecare personaj şi chiar fiecare episod redat porneşte din realitate. Deşi nu mulţi pun această întrebare pentru că majoritatea o consideră nepotrivită, eu vă întreb… şi mă interesează atât poziţia prozatorului, cât şi a sociologului… cât este realitate şi cât este imaginar, cât este vis? Am observat un control puternic asupra textului ştiinţific, apoi asupra celui de ficţiune… D.L.: Probabil asta este una dintre trăsăturile literaturii pe care o scriu eu, o combinaţie ciudată între literar şi ştiinţific. O combinaţie a acestor logici este foarte greu de împăcat, dar, dacă eu am reuşit, acest lucru s-a produs involuntar. Cred că vine din experienţa mea sui generis. Eu sunt de părere că munca scriitorului este o combinaţie între control şi spontaneitate; din această alchimie poate rezulta literatura de calitate. Ştiinţa deţine controlul, sentimentul pur literar este spontan. Scriitorul se pune la lucru din

www.zonaliterara.ro

foto: Matei Bejenaru

impulsul acestei alchimii, el ţine cont de un proiect la plecare, pe care scriindu-l îl deconstruieşte şi începe să-l simtă cu alte emoţii, devenind mai liber; el îşi controlează reperele mari (cele ştiinţifice şi estetice), dar în acelaşi timp el ar trebui să îşi lase frâu liber trăirilor şi imaginarului, fiind spontan, experimentând… Trebuie să laşi loc spontaneităţii în ceea ce faci, pentru că dacă controlezi foarte mult rişti să îţi arăţi mecanismele de lucru. Spontaneitatea oferă mai multă viaţă, mai multă elasticitate, lejeritate chiar imaginarului. Spontaneitatea te poate duce până şi în cele mai obscure zone în care te trezeşti, ca scriitor, că nu ştii ce ai vrut să spui, dar te arată ca autor viu, deschis şi dinamic. Este foarte important ca scriitor de proză să îţi laşi acea libertate de a evada din proiectul construit iniţial. Acum eu am o teorie personală în ceea ce priveşte raportul cu realitatea... Eu cred că tot ceea ce scrii are undeva o rădăcină în realitate. Nu în sensul direct, anume că mi s-a întâmplat, am văzut, ci la un mod mai îndepărtat, în sensul că din realitate acumulez o anume experienţă care mă formează şi pe care inevitabil o folosesc în acţiunile mele. De exemplu: nu ai avut un accident îngrozitor, dar citind sau văzând în presă despre un accident îngrozitor ai fost marcat emoţional de acea poveste, ba chiar ai dobândit o experienţă informaţională, astfel încât, citind, ai avut senzaţia că ai fost sau ai fi putut fi în situaţia respectivă. Evident, o astfel de informaţie devine un gen de experienţă de tip indirect care vine

www.zonaliterara.ro

din realitate. Scriitorul filtrează această realitate prin emoţiile lui şi aşa vei citi o poveste care are în acelaşi timp punct în realitate, dar şi unul în imaginar. Pe de altă parte, realitatea nu trebuie văzută numai la nivelul strict material, ea poate fi concepută şi ca o construcţie a minţii. Noi avem puterea de a percepe acea realitate pe care cu mintea o putem construi. De unde, pot spune acum, cu toţii suntem realişti, dar fiecare avem realitatea noastră. Când vorbim pur şi simplu de realitate, lucrurile ne par simple, dar când reflectăm asupra realităţii ne punem mereu întrebarea: real în raport cu ce?. Deja lucrurile se complică. Am observat că, în mod deosebit în critica literară românească, există un dispreţ sau o reticenţă faţă de realism, dar ar trebui să fie o reticenţă faţă de o definiţie simplistă a realismului. P.G.: Am observat un excelent joc oniric şi surealistic în unele fragmente din proza scurtă, jocuri întâlnite şi în romane. Cel mai la îndemână exemplu este cel al găinilor şi râmelor, din romanul Raiul găinilor, în care unul dintre personaje, Relu Covalciuc, are un vis premonitoriu… de unde, apoi, dintr-o dată grădina lui – în realitatea prozei – este plină de râme, râme care nu vor fi mâncate, culmea, de găini, râme care le electrocutează – în imaginarul meu găinile sunt oamenii care, cunoscând că vechii comunişti s-au travestit peste noapte în democraţi, refuză să mai înghită „cozile” la pâine, la carne, la lapte,

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 31

la minciună şi statistici de guvern. Citind acest pasaj nu ştiu de ce – cu toate că nu are nicio legătură cu romanul Sânul, al lui Philip Roth – m-am gândit că am în faţă o metaforă incredibilă a ceea ce mulţi dintre noi numim tranziţie – chiar dacă într-o povestire, această tranziţie apare ca fiind Luminiţa de la capătul tunelului, cu care un alt personaj simpatic, ca tot românul, se va însura… la Philip Roth, sânul este o metaforă cancerului… la dumneavoastră, râma este metafora – cu un perfect acord al umorului şi satirei – al tranziţiei. Vă întreb, de peste 20 de ani românul – ca o găină – pare să privească acele râme, să mănânce şi el ceva din libertate… când românul va ieşi din comunism – cu adevărat? D.L.: Când am conceput romanul, imaginea dominantă era cea a găinii – dar există legături strânse între cele două: găina şi râma –, a găinii care îl reprezintă pe locuitorul din statul asistenţial, ascultător, care aşteaptă să fie hrănit, care asteaptă totul de sus, de la conducere. Cum îţi spuneam şi la începutul dialogului nostru, am văzut de curând la Botoşani, într-o şcoală, un ritual de tip neocomunist, neototalitar, care funcţionează în continuare. Se schimbă decorul, dar fondul şi ritualul par să rămână aceleaşi. Cred că va mai dura mult până vom reuşi să smulgem din mentalul colectiv rădăcinile acestea asistenţiale. Nu sunt foarte optimist în această privinţă... P.G.: Schimbăm puţin registrul dialogului. Pe majoritatea îi întreb două lucruri, anume: în ce relaţie vă aflaţi cu divinitatea? Chiar dacă romanele sunt constructe pur ficţionale, ei bine, majoritatea personajelor cred în ceva, ceva numit Dumnezeu (chiar dacă acesta pentru unii, aflaţi şi la bătrâneţe, El apare ca fiind găsit Găină, iar pentru alţii El este ceva cert, amintesc personajul, prezbiterului Set) – rare sunt cazurile de confuzie sau nehotărâre, cum ar fi cel al personalului Andi, din Cum să uiţi o femeie. Am fost plăcut surprins de micropovestirile cu nunţile şi momentele

32 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

32

de liturghie în secret din perioada comunistă. Dar dumneavoastră… personaj al acestui interviu, în ce relaţii vă aflaţi cu divinitatea? D.L.: În Cum să uiţi o femeie am dezvoltat cel mai mult această problemă. Asta pentru că mi s-a părut un subiect exotic şi personal am o atracţie spre subiectele delicate, cum ar fi cel al nostalgiilor după comunism sau al comunităţilor de neoprotestanţi din România. Pe cât e de delicat acest subiect, pe atât de greu mi-a fost să mă ating de el. Abia scriind, pe parcursul romanului, am început să-i descopăr destule profunzimi. Acum, în ce mă priveşte pe mine – căci asta e de fapt întrebarea – îmi este greu să cred că nu există ceva dincolo de noi. Cred că în imensitatea universului, în perfecţiunea naturii şi a corpului uman, în mecanismele sofisticate ale vieţii se ascunde ceva ce ne scapă, ceva care depăşeşte şi ideologiile religioase. P.G.: O a doua întrebare din afara registrului dialogului priveşte scriitorul român în faţa premiului Nobel. Credeţi că un astfel de premiu va face mai vizibilă literatura română, peste hotarele ei? Există o întreagă zonă a speculaţiei pe această temă… D.L.: Cu siguranţă un premiu Nobel în România ar face ţara mult mai vizibilă, mult mai atractivă pentru editorii străini. Mulţi autori români ar avea de câştigat de pe urma unui astfel de premiu dat unui singur autor. Asta privind din perspectiva sistemului, dar, ca autor, să îţi propui să iei premiul Nobel e echivalent cu actul de sinucidere.

www.zonaliterara.ro

P.G.: Aţi beneficiat de burse de autor în afara României. Cât de mult v-au influenţat devenirea scriitoricească aceste ieşiri de graniţă? D.L.: Sunt foarte benefice. În primul rând, ca autor, te decuplează de la probleme cotidiene. Mie mi se pare important ca o rezidenţă de autor să însemne şi financiar ceva, nu numai ca o recluziune; faptul că te retragi când scrii şi beneficiezi de linişte şi condiţii de lucru (ceea ce e necesar) e una, dar, dincolo de asta, o anumită consistenţă financiară a bursei îţi oferă o siguranţă materială atât ţie, dar şi familiei. E bine ca familia să se bucure de un confort financiar, şi nu e un moft ce spun. Cum ar fi să te sune soţia în fiecare zi cât eşti plecat cu bursă să îţi spună că are nevoie de bani acasă pentru lucruri casnice? Ai mai putea scrie? Ţi-ar veni inspiraţia? Ai avea acea linişte pe care o caută un scriitor? Îţi spun eu că n-ai putea nici măcar să înghiţi o gură de apă, darămite să mai şi scrii. P.G.: Hai să ne întoarcem la câteva pasiuni vechi, Poezia şi dramaturgia… poezie aţi publicat un volum. Piese de teatru au fost jucate pe scene mari. Amintesc aici: Cu cuţitul la os, jucată în 2002, la Teatrul Luni, Nuntă la parter, jucată la teatrul Odeon în 2003, iar piesa La mulţi ani! parcă aşa se spune, nu? A fost una dintre câştigătoarele Bursei de texte noi Dramfest, ediţia 2008… D.L.: Piese nu am mai scris de multă vreme, dar mi-am folosit experienţa în roman – aşa cum am făcut şi cu poezia, şi despre asta am vorbit mai sus deja; sunt multe pagini de roman care pot fi privite ca nişte piese de teatru. Ca drept dovadă că experienţa mea de dramaturg funcţionează – poate chiar şi atunci când nu o direcţionez în mod conştient. De pildă, romanul Sunt o babă comunistă a fost deja dramatizat atât în Olanda, cât şi la Budapesta, unde se joacă şi acum. Au existat câteva tentative de a fi pusă în scenă şi în România, dar deocamdată au eşuat din lipsă de fonduri. P.G.: Dar, în schimb, în România a avut şansa să fie ecranizat în regia lui Stere Gulea, având ca protagoniştii pe actorii Luminiţa Gheorghiu, Marian Ralea şi Ana Ularu. Curând va avea loc premiera. Nu în orice zi, ci pe 23 august, ziua insurecţiei armate antifasciste, sărbătorită cu fast pe vremea regimului comunist. Veţi merge la premieră? Cum e sentimentul când un prozator îşi vede pe monitor sau ecran povestea? D.L.: Sigur voi merge la premieră. Am fost invitat şi la vizionarea tehnică a filmului, dar n-am putut ajunge. Până acum nu am văzut filmul, şi nu insist să îl văd acum pe un monitor. Vreau să-l văd pe ecran mare, ca orice om care se duce la film. O să fiu pe 23 august la Bucureşti, să văd premiera. Deşi am avut în trecut experienţe în care am fost dezamăgit de felul cum au fost

www.zonaliterara.ro

jucate şi interpretate anumite piese ale mele, acum sunt optimist pentru că Stere Gulea este un mare regizor, este profesionist. Plus că în film sunt actori de primă mână: Luminiţa Gheorghiu, Marian Ralea, Ana Ularu, Valria Seciu, Coca Bloss... Are toate premizele să fie un film agreat de public. Eu nici măcar în visele mele cele mai frumoase nu credeam că se va face vreun film după unul din romanele mele, dar lucrurile s-au aşezat de la sine. P.G.: De puţină vreme, de jumătate de an, sunteţi noul director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În acest interval scurt de timp aţi reuşit – cel puţin aşa consider şi eu – să scoateţi din umbra bovarismului ieşean instituţia literară, prin diferite programe literare, cenacluri, expoziţii şi vernisaje, prelecţiuni, lansări de carte, concursuri literare, programe de interacţiune cu publicul larg. Mai nou, aveţi acolo şi o editură care va promova titlurile autorilor ieşeni, autori de patrimoniu… Dar cel mai de amploare program pe care îl veţi coordona este cel privind Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere, în parteneriat cu o instituţie de judeţ, Consiliul Judeţean... Cum aţi reuşit să cooptaţi o asemenea instituţie să finanţeze un astfel de program, cu atât mai mult cu cât majoritatea cred că instituţiile publice nu sunt atât de deschise către proiecte care vizează literatura… D.L.: În ceea ce priveşte poziţia mea de la MLR, trebuie să spun că a venit cumva firesc, dar şi pe neaşteptate. Nu am visat şi nu mi-am propus niciodată să ajung director la Muzeul Literaturii Române din Iaşi. Pe de altă parte, sunt specializat – într-un fel – deoarece cu ani în urmă am urmat un postdoctorat la Paris în Politici şi management cultural, pe metode de cercetare în sociologia artelor, şi se referea – printre altele – şi la muzee. Iar de curând am terminat un alt postdoctorat, aici în România, cu specializare pe politici culturale. Când a apărut acest post de conducere la MLR nu intenţionam să particip, dar am primit multe semnale încurajatoare, mai ales din zona culturală, apoi din zona politică, dar argumentul care m-a provocat şi m-a determinat să particip a fost când cineva mi-a spus: ceea ce voi aţi făcut cu Club 8… aţi făcut polemici în „Ziarul de Iaşi”, aţi făcut scandal, aţi fost rebeli… una dintre ţintele voastre principale a fost Muzeul Literaturii cu cenaclul Junimea, cu provincialismul şi atmosfera prăfuită a găştilor literare etc.. Deci aţi combătut bine atunci şi a fost foarte frumos. Acum ai şansa reală să mergi să schimbi. Ce faci? De ce dai înapoi?Acum poţi pune în practică idei revoluţionare de la Club 8. Aveam motivele mele pentru care nu voiam: o carieră internaţională în desfăşurare şi timpul pentru scris.... Dar, pe de altă parte, nu mi s-a părut onest faţă de mine – cel de atunci – şi faţă de Club 8 să refuz această provocare. Sunt conştient că pentru mine va însemna o sincopă

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 33

în creaţie, dar am ales să îmi asum asta şi trebuie să o fac. Chiar dacă sunt numai de jumătate de an la MLR, eu zic că am reuşit să schimb câteva lucruri acolo. În ceea ce priveşte situaţia FILIT, până acum sunt toate premisele pentru un festival cum numai în capitalele mari ale Europei am avut şansa să vad. Cu premianţi Nobel, conferinţe publice, lansări de carte, întâlniri cu scriitorii etc. Nu aş fi putut să fac singur un astfel de proiect dacă nu-i aveam alături pe Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Corina Bernic, George Onofrei, dacă nu ar fi fost experienţa Editurii Polirom şi relaţiile pe care aceasta le are cu scriitorii din întreaga lume, dacă nu ar fi existat experienţa noastră ca persoane, dacă nu ar fi fost colaborarea cu ICR. Buna parte din ceea ce ne propunem la FILIT se inspiră în mod direct din programele de traducere ale ICR-ului de sub conducerea lui Patapievici.

Cu Ştefan Bastovoi (acum parintele Savatie Baştovoi, centru) şi Cristian Negrii (dreapta). Prin 1996.

P.G.: Ştiu că deja, câteva importante nume, printre care premiaţi Nobel, şi-au confirmat prezenţa. Ce criterii aţi avut în selecţia invitaţilor? Cât de important este pentru Iaşi acest festival, mai ales că oraşul se afla în competiţia pentru „Capitală culturală Europeană”. Are Iaşul, în momentul de faţă, toate datele necesare pentru a câştiga o astfel de competiţie? D.L.: După cum se remarcă şi în titlul festivalului FILIT, există două dimensiuni: una ce vizează literatura şi cealaltă care se referă la traducere, ambele la fel de importante. Va fi un festival internaţional în sensul adevărat al cuvântului... adică nu doar câţiva invitaţi din Chişinău sau Ucraina, cum se practică adesea, ci şi din Germania, Italia, Franţa, Spania, Statele Unite etc. Pe partea de literatură, festivalul îşi propune

34 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

34

să celebreze literatura, apropiindu-se de iubitorii de literatură, dar în acelaşi timp încearcă să pună în dialog componentele unui câmp literar: scriitori, editori, traducători, jurnalişti, critici literari, cititori. Pe partea de traducere, trecem deja pe ideea de promovare, mai ales de promovare a scriitorilor în străinătate. Aducem traducători aici pentru a promova cultura română în străinătate, pentru a-i sensibiliza vis a vis de cultura română în general, şi în special pentru a promova autorii ieşeni. În ceea ce priveşte selectarea invitaţilor, pentru scriitorii străini am luat în considerare valoarea estetică a cărţilor lor şi faptul de a fi tradus în limba română, pentru că în fond ne dorim să-i punem în dialog cu publicul român. Au confirmat deja că vin la FILIT, în perioada 23-27 octombrie, Herta Müller, François Weyergans, David Vann, Andrew Cowan, traducătoarea Elena Borras, editorul suedez Ingemar Nilsson, managerul cultural Véronique Bourlon, Andrea Bajani, Andrei Kurkov, traducatorii Vanina Bojikova, Joanna Kornaí-Warwas, Bruno Mazzoni, Dan Shafran, Alistair Ian Blyth, Adriana Bittel, Ruxandra Cesereanu, Denisa Comănescu, Ovidiu Nimigean, Nichita Danilov, Radu Pavel Gheo, Florin Iaru, Ileana Mălăncioiu, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu, Doina Ruşti, Cecilia Ştefănescu, Stelian Tănase, Cristian Teodorescu şi Daniela Zeca şi alţii. Cu toate astea, o spun cu tristeţe, dar cu sinceritate, Iaşul nu are toate datele să câştige competiţia pentru Capitala Culturală Europeană. Are şanse mari, dar nu e dinainte câştigată. Am sentimentul că nu s-a înţeles că nu doar moştenirea culturală şi numărul de biserici sau de clădiri de patrimoniu contează pentru o asemenea competiţie, ci contează la fel de mult infrastructura şi modul cum, printr-un proiect, cultura poate transforma viaţa comunităţii. Iaşul are multe atuuri, dar nu sunt valorificate foarte bine. FILIT-ul poate contribui, dar nu poate înlocui o politică şi o viziune coerentă.

www.zonaliterara.ro

P.G.: O surpriză pe care FILIT o aduce este BOOKFEST… Pentru prima dată la Iaşi… Mai mult, am auzit că pentru doritorii de literatură din teritoriu vor exista la dispoziţie autocare cu regim gratuit. Este adevărat? D.L.: Da, ne ocupăm în mod special de public. Eu nu cred în festivalurile care ignoră publicul, în festivalurile cu circuit închis, la care participă doar invitaţii. Cred că este foarte important să deschizi un festival literar către public, motiv pentru care noi am gândit o politică foarte atentă vis a vis faţă de public. Autorii care vor veni la FILIT vor merge şi vor avea întâlniri în licee şi universităţi. Apoi avem evenimente deschise publicului larg. De aceea am gândit o strategie pentru publicul din regiune. Vom promova atent evenimentele în regiune, iar apoi, pe durata festivalului, vom pune la dispoziţie pentru doritori autocare gratuite dinspre Botoşani, Suceava, Neamţ. Vaslui, Bacău, Bucureşti şi Chişinău. Bookfest-ul este gândit tot în această strategie de a veni în întâmpinarea publicului, pentru că este o ocazie să-l punem faţă în faţă cu autorii din festival... P.G.: Tot în cadrul FILIT vor apărea şi două antologii, una de proză, una de poezie. Ambele în versiunea engleză. Vorbiţi-mi despre acest proiect… Cum s-a făcut selecţia şi care sunt criteriile de a alege autorii pentru aceste antologii? D.L.: Festivalul are un proiect prin care am invitat doi critici literari profesionişti să întocmească aceste două antologii şi, bineînţeles, fiecare îşi va asuma apoi selecţia făcută. Cei doi antologatori sunt universitari şi publică constant în presa culturală. Pentru poezie ne-am gândit la Doris Mironescu, iar pentru proză la Antonio Patraş... doi critici literari rezidenţi în Iaşi, dar cu notorietate naţională. Selecţia pentru antologiile respective le aparţine în totalitate, nefiind, în acest sens, nicio presiune sau recomandare din partea noastră. Ei îşi asumă şi răspund eventualelor întrebări şi în privinţa prezenţilor, şi a absenţilor. Personal, poate aş fi făcut poate o altă selecţie, dar nu sunt critic literar. La proză l-aş fi văzut şi pe Radu Părpăuţă, iar la poezie i-aş fi adăugat pe Mircea Popovici, pe Horaţiu Decuble şi pe Dan Sociu. Ca director de festival nu eu fac selecţia, eu am un proiect, am chemat doi profesionişti şi ei îşi asumă selecţia pe care o fac. Dintre cei antologaţi amintesc aici la poezie pe Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Liviu Antonesei, Michael Astner, Şerban Axinte, Emil Brumaru, Mariana Codruţ, Daniel Corbu, Nichita Danilov, Matei Hutopila, Cassian Maria Spiridon, Nicolae Turtureanu şi Lucian Vasiliu, iar la proză pe: Şerban Alexandru, Liviu Antonesei, Călin Ciobotari, Nichita Danilov, Dan Doboş, Vasile Iancu, Grigore Ilisei, Cătălin Mihuleac, Radu Pavel Gheo, Adrian G. Romila, Valentin Talpalaru şi Dorin Spineanu.

www.zonaliterara.ro

P.G.: Observ că în antologii sunt inseraţi doar autori contemporani ieşeni în viaţă. Rămân totuşi surprins că la volumul de poezie nu apare Cezar Ivănescu sau Mihai Ursachi, poeţi plecaţi la cenaclul cerurilor… Ei nu mai sunt autori ieşeni contemporani? D.L.: Antologiile au în vedere promovarea autorilor români contemporani, în viaţă. Autorii din antologie vor fi promovaţi în festival şi se urmăreşte punerea în dialog a autorilor români cu diferiţi editori, jurnalişti sau traducători, care în ţările lor poate vor fi interesaţi să îi promoveze. Cel puţin la prima ediţie aşa am gândit. Poate pe viitor ne vom orienta spre un volum al clasicilor ieşeni. P.G.: În final vă întreb… ce proiecte editoriale aveţi în lucru? Lucraţi la un roman? Sau aveţi în pregătire alte proiecte pentru MLR Iaşi? D.L.: De când sunt la MLR nu am reuşit să scriu nimic. Dar mi-era clar de când am acceptat că aşa va fi, cel puţin pentru o perioadă. Am un roman început acum doi ani şi ajuns pe la jumătate, dar deocamdată stă liniştit, pentru că am treabă la muzeu până îl pun pe roate în viziunea mea – el era pus pe roate, dar într-o altă viziune. Fiecare discută din prisma propriului proiect managerial. Totuşi, semnalez o apariţie pentru anul viitor – sper că la Polirom – a unui volum colectiv pe care îl coordonez împreună cu două colaboratoare. Este vorba despre Cărţi, filme şi muzici şi alte distracţii în comunism. E un volum colectiv care este construit cu ajutorul facebook-ului, un volum în care am invitat oameni obişnuiţi să-şi povestească o experienţă legată de un bun cultural în perioada comunistă, în ideea de a reconstitui consumul cultural la nivelul omului obişnuit, nu al elitelor, pe care îl vedem oricum din jurnale, din romane etc. În ce priveşte proiectele muzeului, cel mai mare proiect este FILIT dar mai am şi altele, care nu sunt de neglijat. De pildă, urmăresc să pun pe roate câteva rezidenţe pentru scriitori, traducători şi mediatori culturali. Vreau să facem o rezidenţă aici în Iaşi sau la Mirceşti pentru scriitori români şi străini. Consider că este foarte important ca un editor, un scriitor, un traducător, un director de festival literar sau de revistă literară să poată veni la Iaşi şi să stea o săptămână, două sau o lună, să cunoască lumea literară şi să poată selecta pentru proiectele sale oameni de cultură locali, pe care să-i pună apoi în dialog cu publicul din zona din care vine. Un alt proiect vizează construirea la Chişinău a unei replici, în mărimea naturală, a Bojdeucii lui Ion Creangă. Ne dorim să facem acolo un fel de centru cultural pentru copii. E un proiect în care sunt invitate Biblioteca „Ion Creangă” din Chişinău, Ministerul Culturii şi Muzeul Satului. Am început deja dialogul. S-a găsit un spaţiu, în cadrul Muzeului Satului, spaţiu în pantă, care seamănă izbitor de bine cu cel din Ţicău, din Iaşi, doar că în vecinătate va fi o bisericuţă din secolul XVI şi un lac... Desigur, mai sunt şi Parcul Lecturii şi multe altele...

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 35

Tonul: „…formidabilul revers al scriiturii, desfătarea” (Roland Barthes, Plăcerea textului)

N

u ar fi deosebit-o prin nimic de copiii ce aşteptau de regulă în faţa ascensorului apariţia vreunui adult – de când Infocomul îşi avea sediul la etajul cinci, aceştia nu lipseau niciodată, şi mai ales la sfârşit de lună, când veneau chitanţele de plată pentru apă şi căldură –, cu care să urce apoi până la trei, la cercul de dans al lui Antip Ţarălungă, dacă în clipa când s-au închis uşile nu l-ar fi rugat cu o voce parcă oprită undeva între etaje – nici tu de copilă, nici tu de femeie adultă – să apese pe 7, ea fiind prea scundă, chiar şi pentru lumea ei, ca să ajungă la butonul respectiv. Deja în lift, i-a cerut s-o însoţească până la Micul Samaritean, „fiindcă acolo soneria este şi mai sus” (şi îl măsură cu privirea, ca pentru a se convinge că el unul avea să se descurce); în plus, la acea oră – era trecut de 18.00 – şi într-o asemenea zi – de vineri, ultima din anul ’12 – s-ar putea să nu mai fie nimeni pe coridoare, şi ea una se teme să umble singurică. Abia atunci a privit-o cu luare aminte, ţinându-se să nu-l pufnească râsul – tocmai împrumutase Toba de tinichea, pe care simţise imboldul s-o recitească în minivacanţa de iarnă; să i-o fi scos în cale – în chip de Rowena – chiar cartea lui Gunter Grass?! „Nici nu te gândi!”, i-o luă ea înainte, când bărbatul îşi imagină cum liftul s-ar opri între etaje, ceea ce nu era chiar o noutate în vechea clădire administrativă din centrul capitalei; nu mai departe de-acum 3 săptămâni petrecuse jumătate de oră cu Valy Boghen în cuşca de lemn, noroc că interpretul avea cu el o tolbă cu instrumente, pe care le scotea rând pe rând, suflând în ele sau ciupindu-le de coarde, ca să treacă timpul mai uşor. „Ce-am mai intertextualiza noi doi, îl furnică o idee năstruşnică, în timp ce-o fura cu ochii în oglinda ascensorului,

36 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

eu cu fraze interminabile, şi ea prin propoziţii concise!” „Conchita! îi întinse ea mâna, dar văzându-i uimirea pe chip, se grăbi să adauge, Este numele meu scenic – suntem în turneu…” „Pocitania!”, jucă el totul pe o carte, şi nu mică i-a fost mirarea când fetei îi căzu fisa: „Şi mie-mi place să citesc. Scrii?” Viteza cu care trecuseră la per tu scurtă distanţa la ambele capete – şi ce dacă-i de vreo două ori mai în vârstă & dublul ei ca înălţime?! –, acum musai să lege capăt de vorbă. „Sau ca o operaţie matematică, de scădere, nu-şi putea el reprima pornirea de a se pune-n ecuaţie, al cărei rezultat se verifică printr-o alta, de adunare” , şi răsucindu-se în profil, îşi deschise palmele ca pe-o carte, imitându-şi poza de la Librăriei din Centru. „Toucher et jouer” 1, propuse ea când, ca urmare a prezentărilor, şi unul şi altul simţiră cum între ei se-nfiripă un soi de complicitate; or, singurele piese de joc erau chiar ei doi, pe o tablă – de şah? de dame? de table? – ridicată la cub, dacă nu cumva în interiorul unui zar, indispensabil în două din trei cazuri. „Pe dezbrăcate!”, forţă el mâna, dar ea primi fără să clipească din ochi, ca pe ceva de la sine înţeles, chit că-n clipa în care au bătut palma, adăugă cu un tremolo abia perceptibil în glas: „… sau spus poezii deocheate”. Era ca şi cum fiecare şi-ar fi proiectat dorinţa ascunsă asupra celuilalt, fără a mai lua în calcul şi faptul că s-ar putea să nu-i iasă pasienţa, dacă nu cumva tocmai în vederea unui asemenea scenariu gen Qui perd gagne îşi vor fi tras „poruncile”, după chipul şi asemănarea. Unul cu ochii pe celălalt, se cântăreau din priviri; şi ce dacă făceau parte din categorii de greutate diferite, legea vaselor comunicante trebuia să reechilibreze ceea ce natura a croit greşit – din exces de zel/din zgârcenie, cine ştie. Liftul nici el nu stătea locului, iar atunci când fu oprit la trei, fata apăsă ca din greşeală butonul de pornire, lăsându-i pe cei din afară tot acolo, şi tot ea se arătă prima surprinsă: „Ca într-o cabină de duş, cu un necunoscut”; bărbatului îi lipsi însă verbul din enunţ, ca să priceapă dacă-i cazul sau nu să treacă deîndată la acţiune. Se mulţumi să-i recite, fără să realizeze că tocmai face prima mişcare: “apă nubilă apă la prima menstruaţie care ieşind de sub duş răsuceşte mânerele robinetelor parcă ar face reclamă la libresse, care înfăşurându-se în prosopul alb curge-n ea însăşi, cascadă şi săritor de pe stâncă-ntr-un trup apă vie şi moartă apă sieşi izvor râu şi albie – două vârteje,

www.zonaliterara.ro

în partea de sus şi de mijloc a trupului, gura şi negrul maelstrom, schimbă-atmosfera humiditas ignea dând în clocot sub fina pojghiţă de gheaţă a fetiei”2, şi tot atunci femeia îşi vârî mână pe sub pulover şi, după ce s-a foit puţin, iat-o scoţându-şi un sutien minuscul de culoarea zmeurii, cusut probabil la comandă, cu aceeaşi dezinvoltură cu care muierile de la ţară îşi extrăgeau din sân batista, cu bănuţii înnodaţi grămadă, în anii copilăriei lui, acum tot mai îndepărtate. Naturaleţea cu care îşi duse gestul până la capăt, aruncându-i în faţă cele două scufiţe roze gemene, îl făcu să se simtă ca-n mijlocul unui ring de dans al unui club de noapte – nu că a mai fost într-unul, visase cândva să meargă şi el o singură dată, cât să-şi facă o impresie –, puţin lipsea să dea năvală publicul larg, ca spectacolul să fie deplin. Nu atât faptul că a început să se dezbrace din prima, fără fiţe, ci că o făcuse într-un mod pe cât de provocator, pe atât de inteligent – de bună seamă, să-ţi smulgi o piesă de lenjerie intimă, penultima în ordinea descrescătoare a lepădării veşmintelor, rămânând încotoşmănată în blană! –, îl luă pe nepregătite; de-acum încolo, alea jacta est! „Ia să vedem dacă poate să dea 6 : 6 de două ori la rând”, îşi zise bărbatul, şi făcu o mutare hotărâtă, cu care de regulă încheia partidele de ars oratoria, înainte de a trece negreşit la ars amatoria: „Înţeleptul mi-a spus un singur cuvânt: Din exterioară să devii interioară. Atunci m-am dezbrăcat şi am dansat goală”. Se cheamă că tocmai atârnase în cabina liftului o lustră de cristal, cele trei versuri ale indienei Lala Lallded strălucind în zeci de răsfrângeri, care mai de care mai misterioase, în ochii femeii. Fără să-l scape din privire – iar el ar fi putut să jure că simţise fizic cum tocmai a crescut în ochii ei –, Conchita se îndoi din şale, umblând cu amândouă mâinile pe sub poalele unei rochii-sirene destul de strâmte, ca să-i pună-n relief formele de păpuşă Barbie. Cum făcu, cum drese – că doar nu i-o fi purtat peste colanţi! –, dar în clipa următoare ţinea pe palmă o pereche de chiloţei tanga minusculi, de sable parsemé par des étoiles d’argent, pe care i-a prins cu o mişcare exersată la gâtul lui, pe post de papion – à la Patapievici –, înainte ca el să apuce să protesteze. Şi de ce ar fi făcut-o, de vreme ce gestul fetei îl înălţă într-al nouălea cer?! Clădirea administrativă din centrul capitalei avea însă doar şapte etaje – sau tocmai şapte, în zilele

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 37

când se defecta ascensorul –, iar ei doi trebuie să fi trecut deja de patru, nici nu apuci bine să te porneşti că ai şi lăsat în urmă mai mult de jumătate. Cu una ca asta, i-ar fi plăcut să urce pe jos, treaptă cu treaptă, oprindu-se la fiecare palier pentru a încetini deznodământul, la fel cum în urmă cu doar câţiva ani o înghesuia pe-o fătucă în casa scării unui bloc cu 16 etaje de la Botanica, cu riscul de-a fi surprinşi în fiecare clipă, până când, tot căutând un loc ferit de ochii lumii, ajunseseră pe acoperiş, unde şi-au tras-o „la înălţime”, sub o ploaie torenţială de vară, terminând amândoi odată ca într-un dublu salt de bungee jumping. „Mai ştii şi altceva?”, fu rândul fetei să-l readucă, de unde se vedea cu capul în nori, cu tălpile pe pământ. Şi atunci dânsul făcu greşeala de-a scoate din geantă un volumaş de Emil Brumaru, Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei…, din care se pregătea să-i citească, gest pe care ea îl interpretă ad literam, cum le-a şi fost înţelegerea – „Toucher et jouer” –, drept care rosti: „Cearşafurile au fost spălate, curăţate de sucurile noastre comune – un compus nu un amestec…”, dar tot atunci se opri fâstâcită: „Am uitat mai departe”. „Pe dracu! răbufni el în sinea lui, simţind cum o mână de gheaţă, invizibilă, îi trece printre degete şira spinării ca pe-un rozariu de os. Sunt primele versuri pe care le-am subliniat, manu propria, din poemul neozeelandezei Fleur Adcock, Dovezi, prezentă-n antologia Trei poeţi englezi contemporani”, de care nu s-a despărţit o vreme. Îşi îndesi volumul lui Brumaru în buzunarul scurtei, de unde a extras o batistă în carouri, cum ar veni „kilt”-ul clanului său, ca pentru a o invita să învârtă pe loc o Băsmăluţa. Replica fetei nu se lăsă aşteptată: „(…) Fiindcă Dincolo de primul rând de draperii erau Alte draperii, iar dincolo de Al doilea rând era al treilea, Dincolo de al treilea, al patrulea, şi după Nici unul nu se ivea lumina zilei şi Chipul iubitului aşteptând-o în uşă, Ci numai Roşu-şi-negru şi iarăşi Roşu-şi-negru şi iarăşi Roşu-şi-negru.” Acum chiar că nu mai era loc de îndoială, versurile – şi ele singurele subliniate, dintrun poem de Dan Brownjohn, Baladă în roşu şi negru, prezent în aceeaşi antologie, cumpărată pe la începutul anilor ’90 dintr-un anticariat de

38 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

la Bistriţa – incriminând-o fără drept de apel. Printr-o efracţiune greu de explicat, piticoata trebuie că-i pătrunse în biblioteca lui de fildeş, face-s-ar semn de carte s-o pună într-una din cele 69 de volume ale raftului său ascuns. Nu voia să ştie mai mult de-atâta – şi ce a aflat depăşea puterea lui de înţelegere! –, aşa că preluă ştafeta: „Cel cu părul lung şi care aplaudă. Mişel Ce masturbează un mugur de lumină Şi vrea să fie iubit”, iar efectul versurilor Sylviei Plath fu devastator, ca şi cum cineva foarte apropiat – de-un străin i se rupea-n П, adică-n 3,14 – ar fi surprins-o în scăldătoare, la +18 (ani, nu grade), procurânduşi singură plăcere. Şi-ar fi dorit o tânără fată pe valuri, munchiană, pe care s-o salveze de la înec; musai o ştimă a apelor topită după el, şi s-a trezit ca-ntr-o proză de Radu Aldulescu, „adică ea în barcă şi el înhămat la edec şi albia râului demult secată”3. Printr-o răsturnare de perspectivă, se văzură cu oglinda la picioare – nu aveau decât să-şi lepede hainele de pe ei şi să intre-n cada umplută ochi, ale cărei ape nu mişcă, nici se-ncreaţă. Jocul lor acum putea fi altul – de-a Marat şi domnişoara Charlotte, în cazul în care s-ar fi băgat primul în cadă; sau de-a Micuţa Sirenă, dacă i-ar fi reuşit figura s-o tragă la mal. Se şi vedea aruncânduse cu capul înainte, singură largheţea gestului – fiindcă nu ar fi ezitat s-o înşface şi pe ea, în ultima clipă! – transformând cada de baie în piscină, şi pe ei doi în Alain Delon & Romy Schneider din filmul lui Jacques Deray, La Piscine. Dar şi fără a fi comparaţi cu celebrul cuplu francoaustriac, s-ar fi simţit în apele lor, nu neapărat într-o piscină, nici măcar într-un jacuzzi; o albie suficient de primitoare cât să-i încapă, dacă nu întinşi alături, cel puţin de-a picioarele, şi tot e ceva. De fapt, la statura ei de nici un metru, ar fi putut lesne să se lungească pe picioarele lui, la fel cum, prunc fiind, era la rându-i culcat pe picioarele trudite ale bunicii şi legănat, în timp ce ea îşi făcea de lucru cu torsul lânii sau cârpitul hainelor. La fel de bine însă s-ar fi lăsat el prins între coapsele fetei, făcând una cu ea, animalulcu-două-spinări din adâncuri zbătându-se ca peştele pe uscat şi visând să zboare, fie şi cu capu-n jos (de jos, capul – capul sus! făcânduşi intrarea în scenă asemenea magistrului Mihai Ursachi pe plaja de nudişti de la 2 Mai, care „apărea în faţa asistenţei plimbându-se cu mâinile la spate şi falusul în erecţie, împodobit cu un papion de culoarea şofranului”4). Şi tot într-o baie, i-a fost dat să audă, din gura unei drăguţe, cea mai bună definiţie a orgasmului: „este ca şi

www.zonaliterara.ro

cum aş face bungee jumping cu frânghia legată pe dinăuntru, în prelungirea coloanei vertebrale, ca o coadă atavică, o! când la capătul unei căderi nesfârşite forţa de elasticitate te smulge-n sus, în ultima clipă, de parcă te-ar întoarce pe dos – şi eşti ca nouă”. Schimb de priviri, cum ai traduce „You can fuck/ anyone – but with whom can you sit in water?” prin: „Трахнуть можно/ кого угодно – но с кем получится посидеть в воде?”5. Ascensorul continua să urce, ei încă păreau indecişi – Charlotte sau Micuţa Sirenă? Marat sau Regele Pescar?! –, timpul trecea şi el, ce n-aduce anul aduce ceasul, şi iată-i deja păşind pe gheaţa unui patinoar „neted ca oglinda” (mutatis mutandis), chit că nu aveau patine, nici măcar deprinderea de-a patina, necum dorinţa. Patinează sau crapă s-ar fi putut traduce, de data asta, printr-o scenă decupată din Spuma zilelor: „..o patinatoare, isprăvind un magnific salt de pajură, slobozise un ou uriaş care se sparse de picioarele lui Colin. În vreme ce unul dintre feciorii-fărăşari îi aduna cioburile răzleţite, Colin îi zări pe Chick şi pe Alise care intrau pe pistă din partea opusă. Le făcu un semn pe care ei nu-l văzură şi se-avântă în întâmpinarea lor, fără a ţine seama de sensul giratoriu. Urmarea fu rapida ivire a unui considerabil morman de protestanţi, peste care se înghesuiră, clipă de clipă, alţi muritori ce dădeau cu disperare din braţe, din picioare, din umeri şi din tot trupul înainte de a se prăbuşi peste primii prăvăliţi”, în care se şi vedeau antrenaţi, fără voia lor; ca să se sustragă acestei logici asociative, n-aveau decât să revină în punctul de plecare, şi atunci el recită, din memorie, primele două versuri din Oglinda aceleiaşi Sylvia Plath, cu sentimentul că ar agăţa-o – oglinda, nu fata – la locul ei, printr-o simplă spunere : „Sunt argint şi precizie. Nu am idei preconcepute. Şi tot ceea ce văd înghit dintr-odată”, fără să-i sufle o vorbă despre „[c]ea care a înecat în mine o minune de fată şi care-acum ridică zilnic din mine/ ca un peşte înfricoşător, chipul unei femei bătrâne”, cu care se încheie textul. Oprirea liftului marcă trecerea dintr-un alineat, în care nu s-a întâmplat aproape nimic, într-altul, unde totu-i încă posibil; fu rândul bărbatului să apese pe-un buton, la întâmplare – de unde tânăra era şi aşa în întârziere (o mai fi cineva, la ora asta, la Micul Samaritean?!) –, cât să prelungească această promenade des Anglais, pe verticală. Erau probabil la şase, unde se afla Teatrul unui singur actor, când îi veni ideea să se dea în spectacol. „One Man Show prezintă, şi după o scurtă pauză teatrală, pe două voci:

www.zonaliterara.ro

Cortina Dreaptă: Antract! Cortina Stângă: În antract: script tease. Invitata noastră... Cortina Dreaptă: ...vedeta de talie europeană... Cortina Stângă: Ai zis “Thalia”? Mie mi s-a părut Melpomene. Cortina Dreaptă: ...Transcendenţa Goală din Germania! (Manipulate din culise, Cortina Dreaptă şi Cortina Stângă se mişcă, una în întâmpinarea celeilalte, spre centrul scenei. Din timp în timp se opresc, luând între paranteze spaţiul scenic. Proiectat din afară, pe chipurile lor se derulează, ca pe nişte promptere, textul monologului Transcendenţei Goale, pe care bărbatul îl interpretează în manieră de ventriloc) Nu cunosc goliciunea decât prin lectură. Alfabetul arab al corpului singur se învaţă cu vârful limbii, de la tălpi spre creştet, cu plăcere. Lecţia începe la prima oră a dimineţii, când Iubitul – aici, ca şi-n persană, neprevăzut cu gen gramatical – este pe punctul de a se trezi; or, pentru a-i traduce somnul în vis i se sărută talpa ya’ şi călcîiul waw şi merişorul ha’, apoi vârful limbii abia umezit se plimbă leeeneeeeşşşşşşş pe partea exterioară a gleznelor min şi lam până spre genunchii ghayan şi ‘ayne care se îndepărtează languros parcă invitându-l să intre (Cortinele se mişcă precipitat, apoi se opresc brusc, formând o altă paranteză) între Tigrul şi Eufratul de lapte şi miere, şi atunci limba se bifurcă de poftă înaintând în sensul curgerii pe coapsele ta’ şi za’, ca la o întrecere pe invers – scmibând vitezele după cum urmează: încet, încetişor, pe loc şi deloc –, pentru a redeveni iarăşi întreagă, dintr-o bucată, la vărsarea fluviilor în delta şad, plină de o vegetaţie luxuriantă, acum despicată cu delicateţe de vârful de caic al limbii, până se pomeneşte în faţa grotei ascunse, chin, pe care o imploră să se deschidă, sărutând-o de nenumărate ori, şi ea într-adevăr se desface – roşu vertical –, peştera comorilor sin, chemându-l să rătăcească prin răcoarea-i dogorâtoare o veşnicie întreagă, pentru ca apoi, părăsind-o, s-o caute pe tot întinsul de necuprins al pajiştii în jurul buricului zin, netedă, vălurată, schimbătoare după dispoziţie, să urce pe gurguiele ha’ şi kha’, să recunoască acel ceva deja vu, doar că pe orizontală, în zâmbetul tha’, şi-n clipa când îi sărută ochii ba şi ta, urmând conturul pleoapelor, tivite cu trestii de zahăr, de parcă s-ar pregăti

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 39

să încleie două timbre poştale, Iubitul visează demult. După O mie şi una de nopţi nu mai ai ce învăţa, (Cortinele se mişcă lent, încă îmbibate de narcotizanta atmosferă arabă. În cele din urmă se opresc, formând o altă paranteză, mai pătrăţoasă) şi atunci se trece la alfabetul ebraic. Acesta se învaţă de unul singur, în acord cu ceilalţi membri ai comunităţii, făcând genuflexiuni în faţa Dumnezeului Tatălui tău: să nu ai alţi dumnezei afară de Mine; ridicând patetic palmele schin şi sin la cer, ca pentru ameninţare: să nu-ţi faci chip cioplit... sau avertisment: să nu iei în deşert Numele Domnului... sau lăsându-le-n jos a repaos: adu-ţi aminte de ziua de odihnă... sau frângându-ţi genunchii şi coatele, dalet şi dhalet, în rugă: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Şi iarăşi de la capăt, resh: să nu ucizi şi tsade, tsade final: să nu preacurveşti să nu furi de la naştere, aleph: să nu mărturiseşti strâmb... până, thav, în vremea de apoi: să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba... (Cortinele de deplasează energic, încremenind brusc ca nişte coloane dorice, formând o parantezăarcadă) Sublim e alfabetul grec, care se învaţă trăind eroic, fără rest, cetăţean liber al Republicii Literelor făcând de zor gimnasticăpoesie-matematică-război-Iliadă-Odisee-logicămetafizică-dialectică, întru glorificarea goliciunii care-i de la zei! (Pe neprins de veste, Cortinele se transformă în sutane de călugăr, ele întâlnindu-se aproape de centru, asemeni lui Chiril şi Metodiu care tocmai pun la cale ceva) La polul opus se află alfabetul rus, cu litere croite ca nişte uniforme – prea largi unele, altele prea strâmte – pe caracterele greceşti, spre a le ascunde goliciunea atletică. Alfabetul rus se deprinde din mers şi de nevoie, grăbindute la serviciu-şcoală-grădiniţă, păşind în pas cadenţat pe câmpul de instrucţie, С песней

40 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

на месте шагом марш!, dar şi la parada de 7 Noiembrie, 1 Mai, 9 Mai şi mai ce? înaintând pe cerc până-ţi dai cu nasul în cur… în curtea puşcăriei popoarelor, stând la post, stând la straja păcii, stând la coadă pentru pâine-apăgaz, pentru a transmite un colet sau pentru a primi paşaport, dar mai ales fugind mâncând pământul şi călcând în picioare dreptul roman, literele latine, caracterele gotice... Cortina Stângă: Pe dracu, din Germania – nu vezi că-i din Rusia?! (Schimb de decor, Cortinele înfăţişînd Teatrul Umbrelor) Cortina Dreaptă: Odată StrălucireOrbitoare întrebă Nefiinţa: „Dumneavoastră existaţi sau nu?” Cum nu primi nici un răspuns, Strălucire-Orbitoare se uită îndelung la forma şi la felul Nefiinţei, care era adîncă şi goală. Multă vreme o contemplă astfel, dar nu văzu nimic; o ascultă, dar nu auzi nimic; o atinse, dar nu simţi nimic. „Desăvîrşit! rostise atunci StrălucireOrbitoare. Eu pot înţelege că Nefiuinţa există, dar nu şi că Nefiinţa nu există. Cine o poate urma pînă la o asemenea desăvîrşire?” (Pauză de gîndire. După care continuă bărbatul monologul Transcendenţei Goale) Şi-n clipa aceea mi s-a revelat: cel mai bine e să-ţi ascunzi inexistenţa în ceva ieşit la iveală. Nimic mai expus privirii decât corpul femeiesc! Stau pe marginea patului măsurând, la întâmplare, picioarele lui Tina Turner, Cindy Crawford, Sharon Stone, Kim Bassinger, Naomi Campbell, Madonna (lista rămîne deschisă), ca pe nişte ciorapi de damă, de diferite mărimi, culori, preţ. Toate mi se potrivesc; nici unele nu-mi plac într-atât încât să nu le scot pentru a încerca o altă pereche. Nu există picioare celebre pe care să nu le fi măsurat măcar o singură dată-n viaţă. Ceea ce se ştie mai puţin e că, abia măsurându-le eu, fie şi pentru o singură dată, acestea au devenit celebre. Unele s-au uzat repede, muuult prea repede, şi atunci le-am ascuns într-una din numeroasele mele lăzi cu zestre. Este plin pămîntul de asemenea lăzi, nu le-aş mai vedea-n ochi!... Se-ntîmplă, totuşi, să regret vreo pereche. Ah, Marylin... Ah, Romy Schneider… Ah, Dalida... Dar nu se mai poate face nimic. Amiaza mă găseşte stând pe marginea patului, netocmită şi goală. Cu un gest a lehamite, las să alunece pe podea picioarele Claudiei Schiffer şi mă apuc ca zăluda de

www.zonaliterara.ro

altceva: măsor sânii. Eu, pentru o pereche de sâni frumoşi, dau şi picioarele la o parte! Îi potrivesc ca pe nişte sutiene, de mărime diferită, de la nr. 1 al Nastasiei Kinsky, la hamurile Pamelei Anderson. Nu apuc să-mi aleg ţâţele, că vreau o talie pe măsură. Apoi gât de lebădă, umeri de porumbiţă, braţe de balerină ş.a.m.d. Seara sunt la fel de dezbrăcată ca în primele ore ale dimineţii când, în capul oaselor, îmi compun imaginar trupul de bucurie supremă pentru o nouă zi despre care poetul să scrie: „nici o rochie n-o prinde mai bine decît cadilacul alb, tras pe trupul gol... ” Am o garderobă de corpuri femeieşti, care mai de care. Nici Jaklin Kennedy, renumită pentru pasiunea sa în materie de vestimentaţie, nu avea o asemenea garderobă. Se povesteşte că, ori de câte ori îşi dorea o rochie nouă, se înfăţişa în pielea goală în faţa soţului şi-l întreba: “John, scumpule, cum crezi, pot apărea astfel la dineul oferit în onoarea preşedintelui Franţei?!” Cel de-al 35-lea preşedinte al SUA o privea cu laure aminte, spunea un hotărât “Nu!”, şi semna un cec în alb pentru o rochie de seară de la Chanel sau Christian Dior, în onoarea preşedintelui Franţei. Doar că garderoba mea este vie şi se înmulţeşte singură!… Mie nu-mi rămâne decât s-o deschid de fiecare dată când trebuie să-mi aleg un trup prêt-a-porter sau haute couture, de seară, de recepţie sau de prima noapte. Ah, ce izvod! ce culori!! ce bine-mi şade!!! Şi doar faptul că-n toată această comèdie nu ce găseşte un copil să stige: „Transcendenţa e goală!” mă face să-mi pierd somnul. Cortina Dreaptă: Crezi că spectatorii noştri s-au prins deja? Cortina Stîngă: S-au prins că ce? Cortina Dreaptă: Că se află cu toţii întrun garderob... Cortina Stîngă: ?... Cortina Dreaptă: ... şi că li se oferă şansa de a-şi schimba garderoba... Cortina Stîngă: ?! Cortina Dreaptă: ... lepădându-şi de pe ei trenţele vechi şi trecând tel quel în garderoba Transcendenţei Goale. Cortina Stîngă (după ce înţelege, strigă fără sine): Dezbrăcarea!!! (Cortina Dreaptă şi Cortina Stângă se transformă în cabine, însă niciun spectator nu se grăbeşte să se dezbrace de sine. O spectatoare răsărită ca din pământ trece după Cortina Stângă sau Dreaptă – acum ajunse confesionale –, spunându-şi povestea)

www.zonaliterara.ro

Adormisem, dar inima îmi veghea... Este glasul prea iubitului meu care bate: «Deschide, soro, scumpo, porumbiţo, neprihănito! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii». «Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac iarăşi? Mi-am spălat picioarele: cum să le murdăresc iarăşi?» Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, şi mi-a fost milă de el atunci. M-am sculat să deschid iubitului meu, în timp ce de pe mâinile mele picura smirna, şi de pe degetele mele picura cea mai aleasă smirnă pe mânerul zăvorului. Am deschis iubitului meu; dar iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut... (Spectatorii prind la curaj şi trec, unul după altul, pe scena dintre Cortine, intrând – la libera alegere – după Cortina Dreaptă sau Cortina Stângă. Fiecare se dezbracă public de mica sa «istorie a vieţii». Blitzuri ale aparatelor de fotografiat. Camere de luat vederi. Pe muzica lui Joe Cocker din «Nouă săptămîni şi jumătate», de după Cortine ies, în şir indian, spectatorii/ spectatoarele goi/goale puşcă, exact ca-n finalurile paradelor de modă. Cortina!)” Bătăile în uşa ascensorul, de la trei sau patru – etajase cândva cele şapte păcate mortale, de parcă le-ar fi pus pe note, proiectândule asupra clădirii administrative din centru capitalei: 1. Mândria; 2. Invidia; 3. Iubirea de argint; 4. Desfrânarea; 5. Lacomia pântecelui; 6. Trândăvia; 7. Mânia – îi aduceau aminte de ceva, ar fi jurat de căderea bulgărilor peste capacul unui sicriu, şi tot atunci realiză brusc că stau întinşi pe spate, fiecare pe câte-o jumătate de uşă, ca şi cum zarul liftului s-ar mai fi rostogolit o dată, când Conchita se răsuci spre el ca o replică dintr-o pseudo parabolă budistă6 şi, ridicându-se în picioare, îl păşi semeaţă – „Ţi-ajunge cât ai crescut…” –, strigându-i peste umăr, înainte de a se face nevăzută în oglindă în chiar clipa-n care uşile cabinei se deschideau, în gol, antrenându-l într-o cădere ce-l va lăsa la(e) t[ajul corespunzător păcatului său de moarte]: „Staţia terminus. Şapte. Dies Irae!” 1. (fr.) Principiu conform căruia figura pe care ai pus mână trebuie jucată. 2. fragment din „Nevastă fecioară, fecioară nevastă”, Yin Time, ed. Vinea, 1999. 3. Citat din Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, Cartea Românească, 2012. 4. Citat din Nichita Danilov, Portrete fără

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 41

забрать их себе. А сейчас мои ученики вас отпиздят7. 7. Odată, Buddha trecea printr-un sat cu bulucul lui de ucenici. Şi s-au adunat câţiva indivizi – inamici de-ai lui – şi au prins a-l bălăcări, cu spume la gură, vărsându-şi tot veninul. Buddha îi asculta foarte senin, fără a zice nimic. Seninătatea aceasta i-a cam pus pe gânduri. Erau în ceaţă totală: păi, cum vine asta? Ei îl beştelesc ca la uşa cortului, iar el le ascultă vorbele ca pe o muzică. E ceva putred la mijloc. Unul dintre ei l-a întrebat pe Buddha: – Care-i treaba? Nu cumva nu înţelegi ce spunem? – Tocmai înţelegerea face posibilă o tăcere atât de adâncă, i-a răspuns Buddha. Dacă-mi veneaţi zece ani în urmă, săream pe voi. Atunci îmi lipsea înţelegerea. Acum înţeleg. Şi nu mă pot pedepsi pe mine din cauza prostiei voastre. E treaba voastră să decideţi să mă insultaţi ori nu, dar să vă accept ori nu insultele ţine doar de mine – în aceasta constă libertatea mea. Nu mi le puteţi impune. Eu, pur şi simplu, renunţ la aceste ocări – nu merită atenţie. Vă puteţi spăla pe cap cu ele. Iar acum, ucenicii mei au să vă tăbăcească fundurile. (trad. Dorin Onofrei)

grafică de Ilie Krasovschi

ramă, Tracus Arte, 2012. 5. Citat din Илья Каминский, Музыка народов ветра, Ailouros Publishing, New York, 2012. 6. Проходил как-то Будда со своими многочисленными учениками одной деревней. Собралось несколько человек – его противников – и принялись горячо и зло оскорблять Будду. Он молча слушал очень спокойно. И из-за этого спокойствия им стало как-то не по себе. Возникло неловкое чувство: они оскорбляют человека, а он слушает их слова, как музыку. Тут что-то не так. Один из них обратился к Будде: — В чём дело? Ты что, не понимаешь, что мы говорим? — Именно при понимании возможно такое глубокое молчание, – ответил Будда – Приди вы ко мне десять лет назад, я бы бросился на вас. Тогда не было понимания. Теперь я понимаю. И из-за вашей глупости я не могу наказывать себя. Ваше дело – решать, оскорблять меня или нет, но принимать ваши оскорбления или нет – в этом моя свобода. Вы не можете их мне навязать. Я от них просто отказываюсь; они того не стоят. Можете

42 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

N

Vaporul nostru grecesc, cu care urma să călătorim până la Pireu s-a dovedit a fi o rablă care mirosea a cinematograf comunist, adică a petrol, peşte uscat şi urină stătută. Dar, ce-i drept, se numea Byzance. Ştiam că la ultimul nivel o să ne zgâlţâie de o să ne sară capacele, dar ne amuzam deja pe seama noastră şi a călătoriei de pomină. La felul în care cheltuiam banii în prostie pe cărţi, albume şi muzică, nu era de mirare că ne luaserăm bilete pe vapor la clasa a doua, dar primisem cabină la clasa a treia, de fapt. Pe vapor, atmosfera se dovedea a fi previzibil pitorească, fiindcă nimeni nu era corăbier profesionist, ci amator. Am auzit susurul amestecat al călătorilor de tot soiul, prunci răsfăţaţi, maturi fumegăcioşi, insomniaci, jucători de cărţi, femei nesigure pe ele, pleznituri, apa la closet şi tot aşa. Luminiţele de pe mal se zăreau îmbietor şi paşnic, deşi, la o cotitură, vaporul a făcut o asemenea mişcare încât noi, cei din coadă, am fost udaţi leoarcă. Ne-am dus să ne schimbăm şi să punem hainele la uscat şi atunci, prin hublou, am auzit vocea unui călător sfătos care-i explica nu-ştiu-cui că există şaisprezece tipuri de noduri marinăreşti, că unele seamănă

grafică de Eugene Ivanov

e-am cocoţat la ultimul nivel al vaporului grecesc Byzance pe la zece seara, după ce ne-am moşmondit cu bagajele, neştiind exact ce haine să luăm cu noi. Am lăsat apartamentul din Constanţa cam vraişte, fiindcă până şi în ziua plecării, dimineaţa, ne-am scufundat în micul golf de lângă Tomis, unde echipa noastră de arheologi descoperise, cu câţiva ani în urmă, rămăşiţele unui templu închinat lui Venus Genitrix. Aşa că pe la prânz încă am mai avut vreme de sporovăială cu Dinu şi Petru, amicii noştri de lucru, scufundători şi arheologi precum noi doi, cei care ne porecliserăm Karin şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem Karin şi Korin. Am înfundat în valiză mai multe perechi de blugi şi o droaie de tricouri, iar eu şi vreo câteva fuste lungi şi eşarfe, câţiva cercei orientali, my style, nişte pulovere şi cam atât. În insula Cythera, unde prietenul nostru Aris ne chema în ospeţie, era îndeajuns de cald pentru luna mai. Şi chiar la Athena, unde voiam să ne oprim câteva zile, fiindcă mergeam în Grecia pentru întâia dată şi-aveam de gând să scotocim pe îndelete prin vechile temple. Nu ne-am sinchisit să ne ascundem tatuajele flower-power de pe braţe, deşi nu mai eram neapărat juni şi rebeli. Korin avea 39, iar eu eram cu un an mai mică.

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 43

cu nişte spânzurători, altele cu nişte chei, altele cu nişte cruci. Am aţipit pe nepusă-masă şi, când m-am trezit în noapte, Korin nu mai era în cabină. Dar s-a întors după vreun sfert de ceas. - Am fost să trag o ţigară, mi-a zis, iar mirosul de tutun încă îi aburea din pulovăr. Pe punte e o foşgăială de toată groaza, umanitate cu vârf şi îndesat, ferfeniţită din Europa şi Americi, plus Balcanii năduşiţi de efluvii africane. L-am zărit şi pe căpitan, un grec bărbos şi îndesat, cu mutră de pişicher, zici că ar putea fi Bachus nu altceva. - Dar Bachus nu-i doar pişicher, ci şi năpraznic, am zis eu. - Deh, zâmbi Korin, e totuna. Apoi, în zgâlţâiturile deja mai lente ale vaporului împuţit am adormit amândoi. Ne-am trezit în strigăte şi sfaturi cumva lătrate şi am ieşit imediat pe punte, fiindcă ne apropiam de Istambul. Pe Byzance era atmosferă de tavernă încinsă, se auzeau zdrăngăneli la chitară de tot felul, de la Bob Dylan, la Sinead O’Connor ori Pink Floyd. Apoi, metropola turcească s-a ivit cu aroma ei arăbească, cu palmieri şi cu un rest nepotolit încă de arşiţă. Din pricina zorilor, peisajul se sălbăticise, malul se făcuse oranj şi mirosea iute, a oţet parcă, iar cerul se desfăcuse, şi el, în culori amestecate. Am auzit, de undeva din port, de pe ţărm, behăituri de oi şi scâncituri de copii, dar venite de foarte departe. Oraşul era aşezat în straturi, lat, dar cumva ţepos, ca un scaiete. După o droaie de manevre, vaporul a adăstat în port, iar nouă, pasagerilor, ni s-a îngăduit să coborâm vreme de trei ore să ne dezmorţim. De mirare, am nimerit la o cafenea tocmai la spartul unui chef. Aveam dosul tăbăcit şi spinarea ca rindeaua, aşa că nu voiam altceva decât să mă mişc. Era vânt bătăios dimineaţa, urechile îmi vâjâiau, dar încetul cu încetul mă trezeam. - Nu fi năzuroasă, îmi zise Korin. Pofteşte să facem o tură de inspecţie prin port, cât ne ajunge timpul. Nu voiam altceva decât să beau o straşnică şi înnegurată cafea turcească. Am ales, în cele din urmă, după ce ne-am fâţâit în port, o cafenea cu bătrânei, pentru că aici în mod sigur cafeaua era în stil vechi. Băieţi tineri şi ameţiţi se târau spre casele lor, undeva, în vreme ce bătrâneii îşi începeau în tihnă ziua la cafea. Era pentru întâia dată că desluşeam o dimineaţă mediteraneeană, îi ascultam pe bătrânei bârfind molcom pe limba lor, vedeam câini, pisici şi pescăruşi adormiţi. Dar simţeam şi mirosul dafinilor. Se auzeau muezinii mustrători şi totodată alinători. Marea era murdară în port şi împroşca, din când în când, resturi menajere. Mă umpleam de arome, lumina devenise cristalină şi perfectă, dar pentru dumnezeii musulmani trebuia să

44 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

venim altă dată, deocamdată venisem pentru zeii greci, nerăbdători să dăm nas în nas cu ei. Nu am luat-o pe ulicioare, iar după două cafele straşnice ne-am îmbarcat. Pasagerii se înmulţiseră, am zărit un tibetan somnolent pe punte, aşezat în lotus, pe jos, pe o rogojină, apoi franţuji fumând simandicos Gauloise, precum şi ţigănimea autohtonă cu puradei cu tot, gureşă cât încape. Mâine era azi. N-am mai adormit până când am ajuns în Pireu şi am stat trează mai apoi o zi şi jumătate, cât a durat plutirea până în faimosul port al lumii greceşti. - Ei, mă tachină Korin, ştiu sigur că zeii sunt printre noi, chiar dacă încă se ascund pe coclauri. Pe-aici profeţii au destulă vreme să domine suprafaţa, dar asta nu înseamnă că nu există şi cei ascunşi. - Nu mi-e frică de apolinici şi de raţionali, am zis eu. Iar dac-ar fi să-i găsim pe zeii greci, apoi aş vrea să-i găsim pe toţi, fie chiar şi la înghesuială. Nu-i nevoie de focuri de artificii, numai zei să fie! La câteva ceasuri după Bosfor, insulele greceşti începură să se arate cu nemiluita. Turcoaz, măsline, carne de oaie, brânză de capră, nisip secetos ca sacâzul şi o leneveală de piatră semi-preţioasă. Căpitanul Patmu, aşa îl chema, veni să ne dea raportul şi să ne invite pe toţi la pub-ul vaporean căruia îi spunea Johnnie’s bar, aşa că i-am urmat sfatul şi, ca toţi începătorii Eladei, am gustat uzo. Aroma de ghimbir era intensă şi îmi sfârâia pe limbă. Şi Korin, dar şi eu, ajunsesem deja să ne dăm coate la vreo trei pahare de uzo, fiindcă nu aveam chef de citit, iar de dormit nu mai era cum, aşa că am zărit insula Lemnos cu ochii înceţoşaţi mai întâi. Dar părea să fie o insulă cuminte şi curată, săpată şi îngrijită ca o grădină a Domnului. Orăşelul din port avea casele sclipitoare de la atâta var, iar apa mişca nişte cute senine şi adâncite. După mulţimea călugărilor şi a bisericuţelor cocoţate pe coline am priceput imediat că turismul religios era prosper aici, chiar dacă fără frenezii ori spume la gură. Erau mulţi scaieţi şi multă stâncărie care coborau spre port. Căpitanul Patmu ne-a îngăduit să stăm o oră în Lemnos, chiar la botul corăbiei unde se găsea o bisericuţă mică şi curată. - Nu ar fi trebuit să dăm pe gât trei pahare de uzo, i-am zis lui Korin. Sunt puţin matolită şi, deşi mi-e somn de mor, n-aş putea dormi nici să mă pici cu ceara. - De-abia dacă suntem ameţiţi vom putea pricepe Elada aşa cum se cuvine, îmi zise Korin! Pe amicii noştri mai mari şi divini nu prea cred că îi vom găsi, treji fiind. Ne intrase în cap ideea fixă, de când descoperisem, în apele Mării Negre, templul lui

www.zonaliterara.ro

Venus Genitrix, că într-un fel sau altul am putea avea norocul să-i întâlnim cândva pe zei, în carne şi oase. Liniştea din insula Lemnos ajungea cât pentru o viaţă întreagă atât era de atingătoare. Am zăcut pe terasa cu butoaie pline de muşcate a unei cafenele de unde portul insulei Lemnos se zărea parcă strâns în pumnul meu. Korin s-a aruncat în apa rece a plajei de lângă cafenea, apoi s-a încălzit cu baclavale proaspăt scoase de la cuptor. Şi duşi am fost, căpitanul Patmu era zorit, aşa cum şi trebuia să fie. Apoi, la nici două ceasuri, era deja prânzul, ne-am trezit în Lesbos. Pesemne că era vorba de un prânz sărbătoresc, întrucât în portul din Lesbos se găsea o tavernă uriaşă şi arhiplină. Băştinaşii sărbătoreau vreun sfânt al locului, căci de pe puntea vaporului ne-am zgâit cu toţii la patru bărbaţi care dansau îndrăcit. Apoi cercul mic al dansatorilor s-a lărgit, fiindcă s-au prins şi femei în joc, iar numărul dansatorilor a ajuns la vreo douăzeci. Am fi poftit să dănţuim şi noi, cei de pe vapor, dar n-am avut curajul. Simţeam un drăcuşor mic în tălpi, dar n-am schiţat nici un gest, ci am tropăit doar în gând, întrucât ştiam că nu aş fi putut să mă dau în stambă. În Lesbos nu ni s-a îngăduit să coborâm în port, ci doar să privim de pe punte, în timp ce băştinaşii plini de viaţă îşi vedeau de dansul lor. Bucătarii de pe vaporul nostru bizantin erau şi ei, ca toţi grecii, mari plăcintari, aşa că ne-am înfruptat din plăcinte cu carne şi smochine şi n-am uitat defel de uzo. La un moment dat am început să jucăm şi cărţi, Korin şi cu mine, doar noi doi, fiindcă n-aveam poftă să intrăm în vorbă cu nimeni, deşi ne plăcea amestecătura limbilor de pe vapor şi sonorităţile care împestriţau puntea. - Şi, totuşi, îţi spun că nu mă-nşel, căpitanul ăsta Patmu are ceva de Hefaistos în el, e mic şi îndesat şi parcă şchioapătă de un picior. - Hah, am izbucnit eu, de şchiopătat, şchioapătă şi dracu’, atunci când rătăceşte prin lume! - Poate că şchioapătă dracu’, dar acum suntem în Elada, aşa că fă bine şi renunţă la apucăturile tale de creştină. - Eu sunt o ecumenică, am râs ţuguindumi buzele. - Bogdaproste, dădu din cap, cu tâlc, Korin. Din insula Chios am zărit mai întâi bisericuţa din port. Aerul era mai curat decât în celelalte două insule, deşi nu lipseau nici puzderia de taverne, lângă apă, nici scaieţii pe dealuri. Nu se-auzea nici un zgomot, deşi era după-amiaza la cinci, de parcă lumea n-ar fi avut încotro decât să fie paşnică. Căpitanul

www.zonaliterara.ro

Patmu ne-a lăsat puţintel şi aici: m-am lăsat dusă de gheretele cu cochilii şi bijuterii din scoici şi până la urmă mi-am cumpărat un colan din scoici mici şi rotunde, care s-a şi rupt la vreo zece minute. N-a fost vreme nici măcar să amuşinăm insula că Patmu şi-a trimis oamenii să ţiuie din fluier după călători. Până acum nu se pierduse niciunul dintre pasageri, deşi de fiecare dată, la fiecare popas, câţiva tot ajunseseră doar pe ultima sută de metri să urce pe vapor. Pe punte, tibetanul tăcut pe care îl zărisem de la Istambul încoace, începuse, brusc, să vorbească într-o engleză stâlcită şi să le explice franţujilor care fumau Gauloise următoarele: - Aicilea, în Chios, se găseşte un templu al lui Apollo, înapoia căruia este o odaie pentru visătorie. Korin şi cu mine am ciulit urechile. Tibetanul avea mutră de Aghiuţă şi totodată de ţap înţelept, era sfătos şi ştia poveşti cu nemiluita. - Se zice că Apollo însuşi a construit odaia cu pricina, ca să-i vindece de coşmaruri pe cei bolnavi ori pe cei care nu au somn. - Ehei, îmi şopti Korin, cred şi eu că oricine şi-ar dori o cameră oficială de visat. - Din templul ăsta de care vă spun, urmă tibetanul Aghiuţă, n-a mai rămas aproape nimic, decât marmură sfărâmată. Se zice, însă, că acela care apucă să ia nişte fărâmituri de marmură din fosta odaie de visat ajunge el însuşi tămăduitor în visul altora. - Asta-i prea de tot, i-am şoptit eu oţărâtă lui Korin, care era cu gura până la urechi. Tibetanul ăsta e un escroc. - Deh, nu-i chiar aşa. La ce vise avem majoritatea dintre noi, cred că suntem cam monstruoşi, încât toţi doctorii ar da bir cu fugiţii dacă ar putea intra în mintea noastră! Aşa că ar fi potrivită, într-un loc public, o odaie specială de visat, anume pentru tămăduire. Vaporul Byzance se-ncinsese de la soarele Eladei, trecuse peste noi o amiază şi o noapte, totuşi aveam noroc, era doar luna mai, iar vara arşiţoasă încă nu venise. N-am mai băut uzo, ci o cafea tare să mă ţină o săptămână. După câteva ore se ivi o insulă grasă ca o femeie cu faţa lată şi turtită. Era Ikaria. Mă apucase lenea, dar eram bucuroasă că nu ne nimerisem în Elada cu limba scoasă de căldură. Portul din Ikaria unde am intrat adăpostea un sat răzleţit, în care se găseau căsuţe scăpătate. Căpitanul Patmu ne-a îngăduit o oră de promenadă. Totul era rupt în două în Ikaria: pe un câmp în apropiere păşteau vaci şi capre, în timp ce pe partea cealaltă se înălţa un hotel sclipicios cu o piscină în formă de trifoi, care invita la luxurie. Oboseala mă năucise, aşa că, odată suită înapoi pe vapor, am aţipit puţin pe punte, într-un fotoliu de răchită.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 45

Korin mă trezi mai apoi, zgâlţâindu-mă: - Vino-ţi în fire, am ajuns în insula Syros, unde nu ar fi trebuit să intrăm în port, dar Bizanţul nostru are nevoie de reparaţii, cică. Aşa că, trezirea! Eram lentă încă, dar, totuşi, l-am zărit pe tibetan cu franţujii lui cu tot, coborând de pe vapor şi, luând-o în susul insulei, în vârf. O pornirăm şi noi după ei. Era un drum abrupt, de vreun kilometru, aşa încât am ajuns sus, la biserica zisă a Învierii, cu limba de-un cot. De sus se vedea insula toată, cu straturile de case. Am coborât apoi pe ulicioarele cu locuinţe pitice şi uscăţive, dar pomădate cu bougainvillea. Mirosea a supă de linte, a stafide şi a scorţişoară. Ne-am învârtit apoi în eleganta piaţă a orăşelului şi ne-am oprit la o plăcintărie. Cea mai straşnică plăcintă cu brânză, cartofi şi ceapă pe care am mâncat-o vreodată se numea Hozoviotissa. Ai fi zis că ar fi trebuit să fie nume de mireasă şi păuniţă, nu de plăcintă! Până la Pireu nu mai era de oprit decât într-o singură insulă, anume Kythinos. - Căpitanul Patmu are ceva dintr-un zeu argotic, îmi zise la un moment dat Korin, care nu-l slăbea din ochi pe şeful corăbiei noastre, convins că, orice-aş zice eu, acesta avea ceva zeiesc, fie şi numai într-un sens ironic. - N-are aripi de Hermes, am comentat eu chicotind. Mai bine găseşte-i virtuţi de Poseidon, ar fi mai uşor. - Poseidon nu-mi convine, e un zeu exact, fără ascunzişuri, preciză Korin. - Sunt dezolată, dar nu văd niciun pic de Hermes în căpitanul Patmu! Deja ne ţineam după Aghiuţă tibetanul şi după ortacii lui franţuji, ca după o trupă de rock psihedelic, convinşi că din adunătura asta de popoare ar putea să se ivească vreun sens cât de cât divin. În Kythinos am stat puţin, aşa că ne-am foit doar pe ulicioarele de lângă port unde am dat peste o casă-fantomă, plină de găinaţ. Avea numărul 13. Korin s-a cocoţat pe casă, dar nu a găsit pe unde să intre: era o casă părăsită şi sigilată. În port, am adăstat la Kafeion, da, se numea chiar aşa cafeneaua cu pricina. Lângă noi, la o masă, un bătrânel îşi ghicea singur în zaţul din ceaşcă şi era mulţumit că i se arătau semne bune. Bătrânul i-a poruncit unui ospătar să-i aducă un pahar de uzo şi a închinat către noi. În drum spre vapor, am cumpărat iar plăcinte, apoi Korin mi-a arătat amuzat ce scria pe pancarta gheretei: Gorgona. Localnicii stăteau la taclale şi la cafea, iar eu, cu ochii semiînchişi, mă uitam la ei ca la nişte strigoi. Şi prindeam din zbor câteva vorbuliţe de şagă. - Discută despre turişti şi fac politică, mă lămureşte Korin. În fiecare zi e aşa, o pornesc din zori cu vorba. Oamenii trăncănesc aici şi nu se mai satură. După ce am pornit-o, în sfârşit, numai şi numai spre Pireu, am aflat că în insula Kythinos se sălăşluiseră odinioară cei mai mulţi nebuni din Elada. Cel puţin aşa glăsuia tibetanul nostru de serviciu. Adevărul este că aş fi avut chef să zăresc iar dănţuind nişte localnici petrecăreţi. M-ar fi uitat la ei cu nesaţ şi poate de data asta aş fi dansat. Dar eram morţi de oboseală, miroseam a patiserie şi a transpiraţie, a apă veche şi sărată! Fragment (………………………………)

46 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

grafică de Eugene Ivanov

A

drian mi-a zis că s-a întîlnit cu Mikealangelo, a trecut prin Chişinău şi a citit poezii de-ale mele, le-a dus magistrului lor de la Braşov, tătucul Şcolii de la Braşov, şi ăla i-a zis că vrea să mă vadă. S-a înţeles cu Mikealangelo să ne întîmpine în gară, mai ales că-i apăruse cartea şi voia să-şi facă o lansare la Braşov, unde îşi luase licenţa şi de unde era şi prefaţatorul – prozatorul teoretician George Crăciun. Am luat trenul, la gară au venit şi redactorul şef cu directorul „Contraconfortului”, care i-au dat nişte exemplare pentru scriitorii braşoveni, pe drum Adrian mi-a zis că i-a întrebat de ce nu-mi publică articolul şi au zis că… mă au în vizor, la graniţă vameşul m-a întrebat unde mă duc. - În vizită, am zis. - Tu ce ai acolo? - Cărţi, a zis Adrian. - Nu ştiţi că n-aveţi dreptul să comercializaţi atîtea cărţi, ce faceţi, domnu’, bişniţă? - Eu sînt scriitor! s-a răstit Adrian şi toţi oamenii din compartiment s-au întors spre noi. Am coborît în Iaşi, am aşteptat cîteva ore pînă la trenul care trecea prin Braşov, „trenul foamei”. Eram prima oară cînd călcam pe pămînt românesc, n-a fost o prima dată prea plăcută, era noaptea, gara era plină de copii ai străzii, de care nu vedeai în Chişinău, aurolaci care suflau, nu ştiu de ce, într-o pungă, cerşetori care ţi se băgau în suflet, paraşute decăzute la maximum, beţivi agresivi, tot felul de oameni, iar Adrian era tare trist, apatic şi foarte obosit. În schimb era în aşteptarea spectacolului, ştia că profu’ la care ne duceam, poet şi teoretician, e foarte răutăcios cu poeţii tineri. L-a picat şi pe el la un examen şi din cauza lui nu mai scrie acum poezie – la

www.zonaliterara.ro

un cenaclu l-a desfiinţat şi atunci a hotărît că nu mai are rost să scrie poezie. Drumul a fost lung, mai lung decît dacă aş fi traversat Moldova de la sud la nord, de-a lungul „strugurelui”, dar am nimerit într-un vagon cu o babă care tot spunea bancuri, în special despre canibali, ceea ce-l dispera pe Adrian („La ce se gîndeşte un canibal cînd vede o femeie gravidă? – La Kinder cu surprize”). Nu ştiu de ce înclinase la tema asta, dar turuia întruna: „Un canibal se plimba pe plaja de la Mamaia, unde vede o mulţime de femei goale. Ce fac femeile astea aici? – întreabă. Se prăjesc la soare. Da’ ce, crude nu sînt bune?”; „Care este mesajul de întîmpinare pe aeroportul din Ţara Canibalilor? – Bine aţi venit, mînca-v-aş”! În gara din Braşov nu era nici urmă de Mikealangelo. La început încercam să-l încurajez pe Adrian, tot mai deprimat, că poate că-i pe drum, c-a pierdut autobuzul, că nu-i nimic dacă aşteptăm şi noi un pic, ia ce munţi faini se văd, şi aerul e foarte curat, chiar dacă rece, şi chiar şi cerşetorii par mai manieraţi decît cei din Iaşi, uite cum cere ăsta bani de cafea: „Vă supăraţi dacă-mi oferiţi şi mie, un bătrîn sărman, un leu pentru o cafeluţă, şefu’?”. Dar la un moment dat începeam să mă îndoiesc de existenţa vreunei înţelegeri între cei doi foşti tovarăşi de cameră, încă nu-l cunoşteam prea bine pe Mikealangelo, nu eu fusesem coleg de facultate şi de grupă cu el. - Băi Adrian, sigur aţi vorbit să ne aştepte? - Da sigur, gigantule, m-a sunat şi ne-a invitat, apoi te-am căutat pe tine, ne-am înţeles cînd să ne ducem, m-a sunat iar, i-am spus data şi ora cînd vom ajunge, şi-a însemnat, că l-am pus să-şi noteze. A zis că avem unde sta, că locuieşte

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 47

singur într-o casă din Codlea. - Atunci nu-ţi fă probleme, poate că a pierdut trenul din Codlea şi va veni mai tîrziu. - Simt eu, băi gigantule, că pe poet îl doare în cur de prieteni, el are treburile lui, problemele lui, să vorbeşti cu el sau cu chioşcul ăla gol e cam acelaşi lucru, crede-mă, presimt eu că n-o să vină poetul… - Lasă, băi Adrian, ce dacă întîrzie juma’ de oră… Nu are telefon? - N-are. - Ai adresa lui? - Nu, că a zis că ne întîmpină el şi că oricum va trebui să mergem împreună la Codlea. Dar sînt prost-prost-prost, mi-am promis de o mie de ori că n-o să mai am încredere în poetuldramaturg, m-am jurat, dar de fiecare dată după ce iau ţeapă uit şi totul se repetă, de parcă aş fi blestemat… Şi Mikealangelo n-a mai venit. Ne-am plimbat prin oraş, am luat un troleibuz şi am coborît în centru, am urcat pe strada Republicii – nu-mi venea să cred, eram vrăjit de frumuseţea oraşului, parcă aş fi căzut într-o poveste. Fiecare bloc era altfel, avea altă personalitate, altă înfrumuseţare, printre ele se vedeau, din orice poziţie, munţii, iar pavajul îmi ameţea şi mai mult imaginaţia. Nici nu-mi închipuisem că Braşovul e atît de fermecător. Adrian bombănea ceva despre Mikealangelo, pe mine nu mă interesa ce-o să facem diseară, eram gata să mă întorc la noapte înapoi, dar deocamdată mă bucuram de frumuseţea oraşului, de mirajul munţilor care te chemau de după toate clădirile, şi ele super faine. Pe Republicii fiecare casă e operă de artă, fiecare are alte ornamente, altă poveste, altă istorie. Strada pavată mi se părea ceva de basm, iar faptul că pe acolo nu mergeau maşini mă încînta şi mai tare. Aşa ceva n-am mai întîlnit nicăieri, în URSS nu există asemenea discriminări – că şoferii au dreptul şi pietonii nu, că pietonii au dreptul şi şoferii – nu. Apoi am ieşit în Piaţa Sfatului, după biserica aia din centrul pieţei, cu cel mai vechi clopot din oraş, unde acum e Muzeul de Istorie, după care se vedeau turnurile, turnul alb se numeşte Turnul Negru, iar turnul negru se numeşte Turnul Alb. Uşor de ţinut mine, nu? Muntele se numeşte Tîmpa, iar rîuleţul de după ziduri – Spurcata… Şi Biserica Neagră – cea mai mare biserică de la răsărit de Viena, şi Strada Sforii – cea mai îngustă stradă din Europa de Est... Cel mai-cea mai, ce mai! Am intrat în librării, mi-am umplut geanta cu cărţi, ştiam că acum o voi căra după mine, dar mă temeam că nu-l vom găsi pe Mikealangelo şi va trebui să ne întoarcem la noapte acasă fără nici o carte. Ne-am întîlnit cu nişte basarabeni, prieteni de-ai lui Adrian, care nu mai ştiau nimic de Mikealangelo, am fost pînă la facultate, unde nu-l văzuse nimeni pe Mikealangelo, ne-am întîlnit cu alţi basarabeni, care au zis că l-au văzut cu vreo

48 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

cinci minute în urmă, se ducea la universitate, ne-am dus la universitate, de unde Mikealangelo abia plecase, ne-am întîlnit cu Crăciun, magistrul lui Adrian, care ieşea cu o gagică din facultate. S-au salutat – „Salut – Salut”, aşa ceva, şi Crăciun s-a pornit cu tipa aia pe bulevardul Eroilor, apoi pe „15 noiembrie” în jos. Adrian s-a luat după el, Crăciun vorbea cu tipa aia tînără, gesticulau languros, Adrian din cînd în cînd îi ajungea din urmă şi se băga în discuţie, ei mergeau mai departe, noi ne ţineam din urma lor, ca-n Harms, cînd cineva era urmărit de altcineva, care, neştiind că e urmărit, mergea pur şi simplu pe caldarîm, dîgîdîmdîgîdîm… - Băi Adrian, dă-i în pula mea, nu vezi că nici nu te ia în seamă, de parcă n-ai venit din altă ţară, ci s-ar fi întîlnit c-un vecin pe care-l vede zilnic, ce, crezi că lu’ magistru-tău nu i se scoală pula? Nu vezi că-l doare-n cot de tine? - Gigantule, ce moldoveneşte vorbeşti. Au intrat în „Casablanca”, un fast-food roşu cu multe îngheţate şi salate, lîngă cinematograful Patria, Adrian – după ei, şi eu… după el, ce aveam să fac, Crăciun şi tipa s-au aşezat la o masă cu două locuri, deşi majoritatea erau din alea cu patru. Mi-am luat un suc, Adrian şi-a luat o sana, la un moment dat Crăciun l-a chemat la el şi i-a dat două halbe de bere. Eu nu beam bere, dar am gustat, şi berea era, într-adevăr, altfel, dar mi se acrise – mi se scîrbise de discordanţa dintre acest oraş vechi şi locuitorii lui noi. Oamenii nu-mi păreau din acelaşi film, nu păreau a fi locuitorii acestui oraş de poveste, oamenii nu păreau cu nimic mai civilizaţi decît chişinăuienii sau oamenii de la noi din sat, nu aveau nimic în plus, nimic special, doar că vorbeau fără accent moldovenesc, adică aveau un uşor accent ardelenesc, dar nu prea mare. Apoi mi-a părut foarte ciudat că mulţi dintre ei au un accent moldovenesc-moldovenesc, apoi m-am convins că unii vorbeau mai moldoveneşte decît la noi în sat. Am aflat că Braşovul e un oraş muncitoresc, care s-a numit şi Stalin, şi-n care au adus foarte mulţi moldoveni – din Moldova voastră, nu a noastră –, că aveau nevoie de muncitori în uzinele abia deschise, apoi mai era şi planul lui Ceauşescu de moldovenizare a ţării. Aşa au devenit moldovenii (ai voştri) „sîrma uăi” – veneau foarte mulţi şi, fiindcă nu încăpeau în trenuri, urcau şi pe trenuri, şi cînd se apropia vreun cablu, primii strigau „sîrma uăi”, apoi strigau ceilalţi, ceilalţi, ceilalţi. „Sîrma uăi” şi aşa le-a şi rămas porecla. Iar Braşov a devenit Iaşov. Apoi Adrian i-a spus lui Crăciun că-s poet şi i-a dat şi cartea cu prefaţa lui şi Crăciun ne-a invitat la masa lor de două locuri şi am vorbit despre literatură şi despre lansarea lui Adrian. Crăciun a zis că e mîine, că Mikealangelo a organizat totul. Acum cărţile din geanta mea începeau să fie mai grele. Ne-am dus iar la universitate, de unde abia plecase Mikealangelo, lui Adrian i-a venit să mergem

www.zonaliterara.ro

la un curs de-al poetului, era în pauză, am urcat la etaj, unde urma să aibă loc lecţia, Adrian vorbea în hol cu studenţii, a trecut un chelios foarte rău îmbrăcat, slăbănog, antipatic şi respingător, a intrat în WC, s-a pişat fără să închidă uşa după el, nici în WC, nici în cabină, a tras o beşină lungă, a ieşit fără să se spele pe mîini, a dat mîna cu băieţii, a intrat în sală. - Acesta este poetul, gigantule. - Fuţi capu’. - Crezi că acum îmi arde de glume, gigantule, cînd nu putem să-l găsim pe Mikealangelo şi am un fel de presimţire că nici n-o să-i dăm de urmă… - Las’ că ne întîlnim la lansarea cărţii… - Şi înnoptăm sub Tîmpa, în bîrlogul urşilor… A fost o oră destul de plictisitoare, despre de toate şi despre nimic, dar nu mă prea impresionase, n-a spus nimic ce n-aş fi ştiut, numai chestii generale pe care le citeşti în cărţi, plus nişte speculaţii pe care nu le-a luat nimeni în seamă… şi a repetat de cîteva ori tot ce-a mai spus. Am scris şi o poezie la lecţia aia, în care mă gîndeam cam cîte filoloage din sală acum sînt chin(m)uite de ciclul menstrual. După lecţie Adrian ne-a făcut cunoştinţă şi mi-am amintit că nu s-a spălat pe mîini, a zis să ne vedem „şi să povestim” despre poeziile mele şi a plecat, zicînd „Salut-salut”, ca Osadch. Am umblat toată ziua prin oraş, pe trasee mikealangiene, dar era mereu cu un pas înaintea noastră, a lui Adrian, că eu n-aveam de unde să bănuiesc unde poa’ să umble tînărul poet. Seara ne-am dus la căminele studenţeşti, de unde Mikealangelo, evident, abia plecase, am vorbit cu băieţii, care ne-au zis că dacă nu-l găsim să rămînem la ei şi asta era o veste foarte bună. Dar Adrian nu voia să se lase şi şi-a mai amintit o variantă – căminul de fete de lîngă terenul de fotbal, unde Mikealangelo era, ca şi-n literatură/viaţă, un artist. Am zis că nu mai urc cu el şi-l aştept afară, era frig, am intrat pe hol, la intrare, trecuseră vreo 20 de minute şi Adrian nu mai ieşea, la un moment dat a trecut un tip, încetişor, uitîndu-se oarecum bănuitor în părţi: - Mikealangelo? - Hai, tu eşti? Salut. Ce faci? - Te aşteptam pe tine. - Hm… Da’ Adrian… hm… unde-i… hm… - Te caută prin cămin. - Hm, mă duc să-l caut. - Mai bine să-l aşteptăm împreună, ca să nu ne căutăm în continuare. - Hm, ai dreptate, hmm… Cum a fost drumul? Mikealangelo era scriitorul meu preferat din acea perioadă, gîndacii şi muştele din poeziile lui îmi păreau foarte originale şi-i ofereau multă importanţă eului poetic, evidenţiat de prezenţa insectelor şi micilor animăluţe, ceea ce-i permitea să vadă lumea din cu totul altă perspectivă decît

www.zonaliterara.ro

pînă la el, găsind alt unghi, altă lume, alt stil. - Ce mai faci, Dimitrie? - Ea venea călare pe o muscă pe un fluture prin cameră îi călărea îi bătea cu biciuşca ei ce mai faci dimitrie îl întreba fluturele bine bine îi răspundea dimitrie fluturele îi băga pula între coapse ea gemea în aer departe departe dimitrie se descălţa de pantofi un şobolan îi mînca degetele i le mînca de unde vii dimitrie îl întrebau muştele şi îi zîmbeau i se aşezau pe limbă şi îi vorbeau şi totuşi tu ce mai faci îl întreba ea şi-i mîngîia maţele ficatul maiera îi îmbrăţişa da tu cine eşti o întreba dimitrie o cum nu-ţi aminteşti îi spunea ea ieşind din apă dîndu-se jos de pe fluture şi ăla plecînd… Adrian, coborînd: - Băga-mi-aş picioarele, Dimitrie! - A, Adrian, hm, salut… Am plecat la gară, în „orăşelul copiilor” de acolo, am sorbit cîte o bere, apoi am urcat întrun personal aproape gol, ceva ce-mi amintea de „Moscva-Petuşki” (mai ales controlorul, dar şi atmosfera, şi personajul principal), am coborît în Codlea (nu adormisem şi nici nu ne îmbătasem ca Venicika, dar nici cetatea din Codlea nu e chiar Kremlin, no), am mers pe şoseaua principală pînă la casa neterminată în care locuia Mikealangelo. Era vila soţului unei profesoare, care l-a lăsat pe el să stea acolo pînă o vor termina. Am intrat, Mikealangelo s-a descălţat şi a băgat bocancii şi ciorapii într-o pungă pe care a legat-o la… gît. A doua zi am fost cu el la ore, iar Adrian a plecat cu noaptea în cap „în oraş”, adică la Braşov. Mikealangelo făcea şi gazeta de perete, unde erau poezii de care nu găseai în cărţi, le scria pe toate el, dar le punea pseudonime, făcea şi gazeta de perete a puşcăriei (într-un capăt florărie, la mijloc puşcărie, în celălalt capăt porcărie, ghici ciupercă ce-i – Codlea). Zicea că puşcăriaşilor le plac poeziile fără rimă, „dar chiar le plac, pe bune, credemă, Hai, dacă nu reuşesc să le schimb numărul pe data de unu a lunii se supără, că pe poeziile din numărul trecut le ştiu pe de rost, nu-mi dai nişte poezii de-ale tale pentru gazeta de perete a puşcăriei?”. Ne-am trezit cam tîrziu, întîrziasem vreo 15 minute, am intrat în clasă, elevii s-au ridicat în picioare. - Ce-avem pentru astăzi? a întrebat Mikealangelo. - Eugen Lovinescu, a zis, căscînd, o elevă. - Da, am citit Eugen Lovinescu, mare scriitor, da, mare critic, l-am citit… Ăştia se ridicau din bancă, ieşeau, nu se sinchiseau nici de mine, deşi nu ştiau cine-s, Mikealangelo se uita într-o carte, apoi a întrebat ceva despre critica literară românească şi ochelarista din prima bancă a bolmojit ceva de George Călinescu, tipul din ultima bancă l-a rugat să le dea voie să plece mai repede, că au lucrare de control la lecţia următoare şi vor să se pregătească. - Numai să nu faceţi gălăgie, a zis

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 49

Mikealangelo, şi-a strîns cărţile de pe birou şi a venit la mine. Elevii ieşiseră în fugă, punîndu-şi piedici şi ţipînd „La revedere, dom’ profesor”. - Cum a fost lecţia? - …originală. - Cei de la lecţia următoare sînt şi mai buni, ai să vezi. - Scuze, grande poete, dar trebuie să ajung şi-n Braşov. Nu ziceai că ai de dus nişte cărţi de la şcoală acasă? Hai să ducem acum o tură, pînă începe lecţia următoare. Am cărat un gentoi de cărţi, pe drum ne-a ajuns un vlăjgan care ţipa: - Dom’ profesor! Mi-aţi promis că-mi anulaţi nota aia, dar nu mi-aţi anulat-o. - Stai liniştit, totul va fi bine. - Dar astăzi este ultima zi şi dacă nu mă treceţi voi rămîne corigent, a spus băiatul şi a fugit mai departe. - Ce vroia ăla, Mikea? - A, m-a rugat să nu-l las repetent, dar am uitat să-i trec o notă mai mare în catalog. - Şi nu-i pui? - Ar trebui, dar n-am chef să mă întorc, lasă că nici el nu trebuia să-şi amintească abia acum. Am intrat într-o librărie, dar erau numai pixuri, hîrtie şi vreo două cărţi de colorat. Am întrebat unde-s cărţile şi librara s-a supărat: „Dacă vrei cărţi – du-te-n oraş, la Braşov”.

grafică de Ilie Krasovschi

- Cine-i scriitorul ăsta, Mikealangelo? - Ăsta-i mai mişto decît Boddy. - Dar ăsta? - Ăsta-i mai naşpa. - Şi ăsta? - Ăsta-i cam de talia lui Boddy. L-am prins într-o perioadă cînd îi compara pe toţi scriitorii tineri cu Boddy. Nu s-a mai întors

la liceu – ne-am dus la Braşov, am intrat prin librării, mi-am cumpărat un Vasco Popa, pe care, fiindcă-i plăcea şi era unicul exemplar, i l-am dăruit. Nu mai avea cartea sa de debut, „falsul dimitrie”, aşa că m-a rugat să-l aştept un pic şi a intrat întrun bloc, a ieşit cu exemplarul pe care-l am şi acum în biblioteca mea, în raftul cu cărţile mele şi ale prietenilor, carte cu prima pagină ruptă. Apoi ne-am dus la poetul universitar, care mi-a promis că-mi va scrie prefaţa la volumul meu de debut, dar să-l adun cu grijă, poemele îi plac, dar depinde şi cum voi aranja volumul şi cum va fi primit ş.a.m.d. A doua zi am fost la biblioteca judeţeană la lansarea cărţii lui Adrian, am pus pe masă şi „Elefantul promis” al lui Baştovoi şi s-a vorbit şi despre poezia din Basarabia, apoi ne-am dus întrun bar şi-am băut vin de-al lui tata, pe care l-a lăudat şi Crăciun, şi ceilalţi, am fost şi la Boddy, pe Dealul Cetăţii, şi la Crăciun, într-un bloc din Tractorul, îmi amintesc de Muki, căţeluşul său alb şi haios; i-am zis că muki în rusă înseamnă chinuri. „Muki”, a zis Crăciun mulţumit şi căţeluşul a venit iute şi i-a sărit în braţe, în fotoliul de sub un tablou în care o căpiţă stătea să cadă, era ceva foarte nesigur în tabloul ăla, ceva care se mişca, exact ca şi în fotografiile lui Crăciun, mai ales în aia în care un om trece dealul, la orizont… Apoi Mikealangelo ne-a petrecut la gară, era foarte tîrziu, i-am zis să nu mai meargă cu noi, că nu va avea cu ce să se întoarcă la Codlea, dar a insistat să ne petreacă. Mi-l amintesc şi acum cum flutura, pe peron, din mînă, iar trenul se tot îndepărta, Adrian era în compartiment, eu îi făceam cu mîna din uşa deschisă a trenului, el îşi flutura mîna de pe peronul care rămînea în urmă, Mikealangelo se făcea tot mai mic, tot mai mic, apoi a dispărut după mîna care se mişca din dreapta în stînga, din stînga în dreapta, din dreapta în stînga, din stînga în dreapta…

50 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Biblioteca ideală a lui Bogdan Suceavă pare să fie una ce cuprinde exclusiv cărţi de matematică, după cum aflăm din recenta sa lucrare Memorii din biblioteca ideală (Iaşi, Polirom, 2013). Este o bibliotecă mobilată cu lucrări al unor mari matematicieni români şi străini: Gheorghe Ţiţeica, Dan Barbilian, Solomon Marcus, Euclid, Gauss, Riemann, Bang-Yen Chen etc. Uşor de înţeles acest fapt (autorul fiind profesor de matematică la California State University, din Fullerton), totuşi trebuie luat cu mare precauţie având în vedere prodigioasa şi valoroasa activitate literară a unui autor ce a publicat 9 volume de nuvele, poeme, romane şi eseuri. Din recenta sa lucrare, un cititor neprevenit, adică unul care nu cunoaşte activitatea literară a autorului, şi care, eventual, a sărit peste pagina de prezentare, ar putea înţelege că autorul este un pasionat al matematicii, un împătimit cercetător care-şi petrece tot timpul în bibliotecile

www.zonaliterara.ro

de matematică din Bucureşti, Fullerton sau alte oraşe ale lumii. Referinţele la literatură se fac, în special, în capitolul Codul secret - note pentru o mărturisire literară. Aici autorul mărturiseşte că pentru el actul literar vizează obţinerea esenţei. De exemplu, în Imperiul generalilor târzii sau în Noaptea când cineva a murit pentru tine, Bogdan Suceavă oferă cititorului o imagine-nucleu despre realităţile româneşti; este un fel de hologramă, ca şi cum autorul ne-ar propune imagini textuale în sticluţe mici, decantate şi filtrate cu grijă, cu forme şi aspecte particulare, dar care să reprezinte realitatea românească. Această luptă veşnică cu esenţele a scriitorului trimite la imaginile sculpturale ale marelui Brâncuşi, dar şi, sau mai ales, la esenţele filosofilor. Este suficient să ne gândim la Platon, ca să vedem cât este de apropiată activitatea matematico-literară a lui Bogdan Suceavă de cea a unui filosof.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 51

Unul dintre faptele matematice ce impresionează cititorul este legat de activitatea Gazetei matematice, autorul participând atât în calitate de rezolvitor de probleme (pe vremea când era elev de liceu) cât şi în calitate de membru al juriului (în anii din urmă). Apariţia acestei reviste, continuitatea ei admirabilă, personalităţile care s-au ocupat de ea, matematicienii din Societatea de matematică au făcut ca şcoala românească de matematică să obţină azi, ca şi în mod constant de-a lungul timpului, rezultate remarcabile. Exemplul acesta al unei reviste destinate elevilor de liceu, unic în lume după ştiinţa mea, reprezintă un model ce ar trebui urmat şi în alte discipline de studiu, căci va crea un mediu stimulant şi provocator ce va permite, în timp, obţinerea de rezultate de performanţă. Despre problematica curburii (ce ocupă partea cea mai mare din lucrare), despre noii invarianţi de curbură riemannieni sau despre curbura amalgamatică propusă de autor nu este, desigur, loc să stăruim într-o pagină de revistă liuterară. Mă limitez deci la simpla semnalare a faptului că în Memorii din biblioteca ideală, autorul prezintă

52 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

evoluţia ideii de curbură şi contribuţiile aduse în acest domeniu de-a lungul timpului de o serie de mari gânditori. Faptul că matematicianul şi scriitorul Bogdan Suceavă este atras în special de contribuţiile lui Hilbert la provocările fundamentelor matematicii, ne face să credem că formalismul aderă mai mult decât logicismul sau intuiţionismul la preferinţele autorului. O mărturisire importantă se întâlneşte acolo unde autorul susţine existenţa obiectelor matematice. Deşi nu dezvoltă ideea, pesemne că Bogdan Suceavă are în vedere obiectele geometrice (ar fi deci interesant de ştiut ce crede despre susţinerea existenţei numerelor), căci triunghiurile, pătratele, cercurile etc. sunt uşor a fi reprezentate ca existente. În schimb, un obiect cum este un cerc pătrat nu are cum exista dată fiind contradicţia implicată în această figură geometrică. Am spus mai sus că Bogdan Suceavă se apropie prin căutarea esenţei de activitatea filosofilor. Reiau această idee pentru a sublinia un fapt crucial: după opinia mea, îmbinarea dintre matematică şi literatură, la Bogdan Suceavă, se face prin ideea de adevăr. Atât matematicianul, cât şi scriitorul caută adevărul, luptă pentru adevăr, încearcă să-l obţină şi să-l formalizeze, adică să-i dea o formă, inexistentă anterior, fie una matematică, fie una literară. Raţionamentele matematicianului, argumentele folosite pentru a demonstra o idee, pot fi astfel clare şi distincte, cum îşi doreau Descartes şi Leibniz, şi în acest fel pot oferi o bază redutabilă pentru buna cunoaştere a lumii în care trăim. Pe de altă parte, literatura (inclusiv cea de ficţiune; a se vedea excelentul roman Vincent nemuritorul, în care problematica filosofică a identităţii personale primeşte o remarcabilă rezolvare în manieră literară) urmăreşte adevărul tocmai prin esenţa la care aspiră să ajungă, dat fiind că nu putem avea o esenţă decât a unei lumi existente. Aş vrea să închei aceste reflecţii cu sublinierea clasicismului lui Bogdan Suceavă (care nu este nicidecum un postmodern, aşa cum am fi tentaţi să credem prin unele aspecte ale operei sale): atât scrierile de matematică, prin stilul lor literar, cât şi scrierile sale literare poartă amprenta unui clasicism ce incumbă ordine, armonie, echilibru, rigoare şi perfecţiune formală.

www.zonaliterara.ro

În

spaţiul literelor româneşti, în interbelică armonie cu sănătoasele principii creatoare occidentale, secolul XX debutează şi el sub imperiul unui paradox: numărul deosebit de mare de adepţi pe care şi-i adjudecă romanul – atât din partida scriitorilor înşişi, cât şi din cea a cititorilor – este subminat de numărul redus al subiectelor propriu-zise, cele care constituie „materia primă” a operelor respective. Criza limbajului, făcută publică o dată cu apariţia scrierilor urmuziene sau denunţată în mişcările avangardiste din celelalte literaturi europene, se explică, de fapt, prin acuta criză a subiectelor. Nemaiputând inventa nimic nou, romancierii sunt, în consecinţă, datori să recitească literatura şi, în baza erudiţiei astfel dobândite, s-o reconstruiască, modelând vechile tipare sub titluri noi. O situaţie asemănătoare înregistrează şi critica literară, şi teoria acestui moment, întrucât, prin reprezentanţi de seamă, ele se îndreaptă de asemenea în direcţia recuperării, reinterpretării şi valorificării pe cât posibil obiective a canonului, recomandând traseul respectiv ca sursă de inspiraţie şi scriitorilor. Punctul de vedere formalist este, terminologic vorbind, un deschizător de drumuri pentru atât pentru teoreticienii literari ai secolului XX,

www.zonaliterara.ro

cât şi pentru romancierii postmoderni, căci teoria „naraţiunii dialogice” pe care cei dintâi au propus-o, iar cei din urmă au aplicat-o ca principiu intern de dezvoltare a scriiturii a apărut înainte de parodiile postmoderne cele mai cunoscute (Iubita locotenentului francez a lui John Fowles, Evanghelia după Isus Hristos de José Saramago, Cartea lui Daniel a lui E.L. Doctorow etc.). Descrierea a ceea ce s-a numit, în traducerea românească (Ce este literatura?), litera­ tu­ri­tatea textului şi a funcţionat mai târziu drept literaritate va putea fi făcută, aşadar, doar printrun limbaj de specialitate, adecvat, rezervându-şi marje de eroare cât mai reduse. În cadrul acestui limbaj, parodia şi parodierea sunt fenomene asupra cărora formaliştii s-au aplecat cu obstinaţie, motivaţi de faptul că dezvoltarea literaturii ar fi, practic, incompletă (dacă nu chiar imposibilă) în lipsa textelor parodice importante. Interesantă şi din punctul de vedere al inspiraţiei, al abordării subiectelor vechi într-o nouă lumină, parodia reprezintă, o dată cu Şcoala Formală rusă, un factor de evoluţie internă a literaturii, autogenerator. Nu este uitată nici dimensiunea comică pe care, de foarte multe ori, operele parodice o dezvoltă cu generozitate. Terminologia astfel obţinută

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 53

se susţine prin numeroase exemplificări, fie din literatura rusă, fie din canonul universal, accentul căzând asupra ideii de canon, rareori asupra unor parodii marginale. Registrul „formal” variază de la spectrul prozei la cel al textului liric, într-un articol programatic fiind luată în calcul chiar folosirea parodică a stilului epistolar etc. Articolul lui Iuri Nikolaevici Tînianov intitulat Dostoievski şi Gogol (Despre teoria parodiei) rezonează – exemplificând, cum lesne se subînţelege, prin categoria numelor mari din literatura rusă – cu ideile lui Tomaşevski în aceeaşi notă a continuităţii tradiţie/modernitate pe care o asigură, comic şi/sau prin intermediul stilizării, parodia. La scară universală, literatura reprezintă, în concepţia acestui teoretician, un depozit de procedee vechi şi noi care convieţuiesc numai după ce lupta pentru supremaţie şi, de ce nu, pentru supravieţuire se va fi încheiat. Încadrând parodia la capitolul „preluărilor” mărturisite („făcute conştient”, cum ar fi scris Tomaşevski) şi separând-o de adaptare sau imitaţie ori pastişă, Tînianov îşi motivează opţiunea notând că „orice preluare în literatură este în primul rând luptă, desfiinţarea construcţiei vechi şi realizarea unui ansamblu nou din elemente vechi”1. Citindu-l, am avut impresia că recunoaştem tacit motivaţiile care l-au împins pe Urmuz, autorul acelui roman – Pâlnia şi Stamate – în patru părţi care se întind pe doar câteva pagini (zece sau opt, în funcţie de ediţia consultată), unic în literatura universală, să denunţe, sub forma parodiei muşcătoare, criza limbajului de început de secol şi asurditatea oricărui discurs care s-ar situa de partea originalităţii literare. Desigur, Tînianov nu s-a apropiat de textul urmuzian atunci când şi-a enunţat teza. O vom face noi însă, întrucât observaţiile sale pot fi mai uşor înţelese prin intermediul parodistului român. Lupta ce are drept rezultat „preluarea”, urmată de desfiinţarea anumitor modele şi instaurarea noii opere reprezintă, de fapt, garantul evoluţiei formelor şi şcolilor literare. Indiferent dacă ea se duce cu maliţiozitate sau în spiritul omagierii modelului, presupune dispariţia linearităţii ce ar genera, în caz contrar, opere asemănătoare pe bandă rulantă. Deşi „oamenii îşi imaginează de obicei o linie dreaptă care leagă pe reprezentantul mai tânăr al unei orientări literare de cei mai în vârstă decât el”, fenomenul e, în realitatea demonstrabilă a circulaţiei operelor literare în timp şi spaţiu, mult mai complex. Parodia nu mai are neapărat legătură cu vârsta autorului operei, care s-ar putea, în relaţie de cauzalitate, fie revendica de la un model strălucit (urmând să-i asigure 1 I. Tînianov, „Despre Dostoievski şi Gogol (Despre teoria parodiei)”, în Ce este literatura?, p. 475

54 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

trecătoarea faimă), fie declara împotriva generaţiei precedente sau chiar a ideii de generaţie în sine. Drept urmare, nu trebuie coborâtă în sfera josnică a „bătăii de joc”, a „vrăjmăşiei” unuia sau altuia dintre participanţi; mulţi dintre autorii parodiaţi receptează, de altfel, cu „veselie” textele care-i vizează. Atât la nivel conceptual, cât şi practic, e vorba de „atitudinea faţă de un anume fenomen de la care se porneşte, deci de delimitare (s.n.)”2. Delimitarea ca formă a dinamicii canonului face, în consecinţă, ca parodia să se transforme dintr-un proces marginal într-unul central, provocând continuu graniţele imaginarului şi ale limbajului. Problema limbajului asupra căreia se opreşte Tînianov, construindu-şi, original, teoria în baza binomului parodie – stilizare, l-a preocupat fără îndoială şi pe Urmuz, aşa cum rezultă din textele sale halucinante ca imagine, cu evidente înclinaţii spre absurd, dar impecabile din punctul strict de vedere al sintaxei, al logicii frastice. Binomul parodie-stilizare, întâlnit şi la Tomaşevski, vizează concret modul în care hipo­textul poate fi citit în hipertext. „Ca procedeu, stilizarea se apropie de parodie. Şi una, şi cealaltă au o viaţă dublă; dincolo de planul operei se simte cel de-al doilea plan, stilizat sau parodiat”3. Cei doi termeni nu sunt însă sinonimi, diferenţele intervenind în modul de receptare al textului de către cititorul său. Cititorul de astăzi al lui Urmuz recunoaşte intenţia autorului de a parodia formula consacrată a romanului realist în Pâlnia şi Stamate, dat fiind că tradiţia literară nu reţine prea multe romane care să se întinde pe câteva pagini; ca atare, va căuta să descopere şi care sunt operele de la care a pornit sau măcar să precizeze dacă parodia ridiculizează categoria epicului romanesc în întregime. „Parodia cere însă obligatoriu (s.n.) ca cele două planuri să nu se suprapună, ca între ele să fie o discrepanţă. (…) În cazul stilizării nu există această discrepanţă, dimpotrivă ambele planuri – cel ce stilizează şi cel stilizat ce transpare în el – se află în concordanţă unul cu celălalt.” Cum textul parodic urmuzian presupune asumarea sa de către cititor prin raportarea la textul parodiat, recunoaşterea poate fi făcută numai după ce vor fi fost luate toate precauţiile. Altfel spus, hipertextul nu trebuie să se solidarizeze (întrucât s-ar confunda) cu hipotextul, faţă de care manifestă discursiv o opoziţie certă, chiar dacă opoziţia nu antrenează întotdeauna polemica. De multe ori, „parodierea este atât de evidentă încât pentru stabilirea ei este de ajuns o simplă aşezare în paralel a textelor”4. Tocmai opoziţia planurilor permite citirea „romanului în paru părţi” ca paro­di­e; revenim 2 Ibidem. 3 I. Tînianov, art. cit., p. 478. 4 Idem, p. 486.

www.zonaliterara.ro

aşadar la ideea recognoscibilităţii textului de origine în opera literară parodică. Tot Tînianov face referire la acelaşi factor comic de care uzase şi Tomaşevski şi care, ulterior, îşi va adjudeca tipuri de discurs diferite, subsumând ironia, ludicul etc. Comicul asigură glisarea dinspre stilizare spre parodie, căci „stilizarea, motivată sau subliniată în plan comic (s.n.), devine parodie”. Aşa se face că, spre exemplu, parodiind o tragedie vom obţine o comedie, posibil fiind şi reversul, din parodierea comediei să se ajungă la o tragedie prin ancorarea într-un tip de stilizare asemănător. Parodiind motive ale literaturii epopeice, dar şi, conform altor criterii, ale realismului, scrierea urmuziană de dimensiunile unei proze scurte se transformă într-un roman, care împinge, e adevărat, comicul spre absurd. Esenţa parodiei o constituie, la fel ca şi la Tomaşevski, pe care l-am adus în discuţie în paginile introductive ale lucrării, „automatizarea unui procedeu anume”, cu precizarea că ea se face simţită „numai în cazul în care cunoaştem procedeul supus automatizării”5. Viziunea rămâne restrictivă, Tînianov susţinând că parodia nu ar avea mai mult de două finalităţi, şi anume să puncteze automatizarea unui procedeu anumit, apoi să organizeze „un nou material”, sub masca lui ascunzându-se de fapt „vechiul procedeu automatizat”. Automatizarea procedeelor de natură lexicală se realizează fie „prin repetarea” lor (care însă nu „coincide cu planul compoziţional”), fie prin „mutarea elementelor componente (un procedeu frecvent al parodiei este citirea versurilor de jos în sus)”, fie prin „schimbarea sensului cu intenţie de calambur (parodiile scolastice ale versurilor clasice)”, fie prin „adăugarea unor refrene cu sens ambiguu (refrenul din piesa Broaştele parodiind versurile lui Euripide «Am pierdut ulcica», procedeu preferat în anecdote), în sfârşit, „prin disjungerea de procedee similare şi îmbinarea de procedee contrarii”6. Într-un alt articol, Ritmul ca factor arhitectonic al versului, oprindu-şi atenţia asupra procedeelor specifice liricii, Tînianov constata că parodia în versuri antrenează metrul şi sintaxa unei secvenţe şi le pune să interacţioneze cu lexicul şi semantica alteia7. Spre exemplu, „revoluţiile pe tărâmul poeziei” rezultă din conjugarea unei secvenţe noi cu o alta, anterioară. Urmuz sesizează şi el atât automatizarea procedeelor realiste, dar şi a celor venind dinspre romanele sentimentaliste ori de analiză psihologică la modă în literatura 5 Idem, p. 487. 6 Ibidem. 7 Cf. I.N. Tînianov, „Ritmul ca factor arhitectonic al versului”, în Ce este literatura?, p. 523.

www.zonaliterara.ro

română interbelică, dar în plus denunţă şi automatizarea limbajului însuşi, care va risca să-şi abandoneze funcţia principală, cea de comunicare interumană. În zgomotoasa, voci­ feranta alternanţă de avangardism, onirism, suprarealism şi, mai nou, postmo­dernism, Paginile bizare s-au retras, o vreme, de pe scena, ce-i drept prozaică, a „autenticului”. Şabloanele de gândire şi expresie ale paradigmei literare de pretutindeni, denunţate parodic de scriitorul român, vor fi însă prezente pretutindeni şi oricând. Numit de Eugen Ionescu un „profet al revoltei literare universale”, Urmuz îşi merită titulatura, dar cu o precizare: revolta sa, aşa cum reiese ea din texte, nu din mărturiile diverşilor apropiaţi, nu e una organic distructivă, în ciuda înclinaţiei spre maladiv de care a fost acuzat, ci una esenţialmente constructivă. Căci atît Pîlnia şi Stamate, Ismaïl şi Turnavitu, Cotadi şi Dragomir, Plecarea în străinătate, Algazi şi Grummer, postuma Fuchsiadă, cît şi „fabula” Cronicari se supun unei „legi” care a devenit principiu de construcţie la toate nivelurile textului: parodia. Nu însă şi una răutăcioasă, acuzatoare, deşi nu evită nici satira ori cinismul, când necesităţile stilistice o cer. Ci una polemică, incluzînd, tematic, recontextualizarea operelor din trecut, cu toate trăsăturile unei nostalgii, uşor ironice ce-i drept, care ne îndreptăţeşte să facem chemin retour către lecturile mai vechi, pentru a le expune, sub lumina prezentului, unor interpretări noi. În interiorul prozelor sale nu ne putem mişca alene, comoditatea îi este exclusă neiniţiatului, lectorul trebuie neapărat să fie un „intrus” bine informat. Pâlnia şi Stamate n-ar mai avea, în ciuda comentariilor auctoriale, un caracter atât de accentuat parodic în lipsa referinţelor comice la călătoria lui Ulise din Odiseea, vizibile o dată cu maturizarea erotică a lui Stamate... Fuchsiada n-ar mai fi un text complet dacă cititorii n-ar observa trimiterile atît de clare la Ţiganiada, fapt ce-l ni-l prezintă pe autor drept un continuator de primă mână al tradiţiei parodice pe care literatura română a inaugurat-o prin însăşi cea dintâi mare „poemă” a sa, scrisă cu geniu tocmai fiindcă apare in medias res, în lipsa unui model, aşa cum apăruse eposul eroicomic pe teren italian ori francez. Cititorul avizat, dispus să-şi „ancoreze” speculaţiile interpretative exact în litera textelor aduse de noi în discuţie, le va înţelege, probabil, pe deplin intenţionalitatea dacă le va raporta la romanele în care titlul, alcătuit, îndeobşte, prin joncţiunea numelor celor doi protagonişti, unul de sex feminin şi unul de sex masculin, trimite la povestea de dragoste a acestora. Căci tot o histoire d’amour este şi povestea infidelităţii lui Stamate cu o bizară, dar îndeajuns de simbolică pîlnie. Modul în care autorul accentuează una din observaţiile făcute de un personaj cu

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 55

grafică de Ilie Krasovschi

privire la starea în care se găseşte celălalt, opusul său, este definitorie pentru tipul de parodiere practicată de Urmuz. Intrând în cameră, Algazy „cu groază observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat”. Iată, într-o exprimare cît se poate de directă, fără înflorituri bombastice şi de prisos, adevărul postmodernilor: în instanţa ei ultimă – adică, în cazul de faţă, cea mai apropiată de momentul existenţei scriitorului despre care vorbim –, literatura este o înşiruire de locuri comune. Un lanţ de clişee tematice manifestate sub forme şi, desigur, structuri distincte (dar în esenţă destinate aceluiaşi parcurs) cărora le este imposibil să mai sufere o modificare esenţială. În vidul de repere astfel detonat, doar parodia, „formă de spirit compusă din bufonerie şi subversiune”8, mai poate interveni. Printr-o asumată complicitate cu sine însuşi, Urmuz-autorul, bufon şi bineînţeles subversiv, dă senzaţia de imitaţie şi, în acelaşi timp, de a putea fi luat drept original. Aici rezidă cea de-a doua trăsătură fundamentală a scriiturii sale, vocaţia ironică. Paginile sale nu sînt bizare gratuit, doar de dragul absurdului care nu i-a lăsat indiferenţi pe atîţia şi atîţia exegeţi. Ciudăţeniile stilistice reinventează, de fapt, limbajul golit de conţinut sau, în termenii altui secol, formele fără fond, versurile uşor de scris „cînd nimic nu ai a spune”. Pîlnia şi Stamate e subintitulat, strategic, deci pentru a-i atrage atenţia cititorului că nimic nu e lăsat în voia hazardului în această „fiinţă” care a „îngurgitat”, pe întinderea a nouă pagini, pilule de literatură universală, Roman în patru părţi. Sînt vizate îndeosebi arsenalul de procedee specifice romanului tipic balzacian, dar şi realismul imitativ, de mîna a doua valorică, al scriitorilor cu mare priză la publicul interbelic, ale căror nume s-au şters astăzi din memoria literară. Dar temele parodiate nu se opresc aici: 8 Cf. Daniel Sangsue, La Parodie, Éditions Hachette, Paris, 1994.

56 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Bildungsroman-ul îşi găseşte un comic răsunet în evoluţia micului Bufty, fiul lui Stamate; epopeicul voiaj din Odiseea se încheie prin săvîrşirea unui act erotic cu o pîlnie, în timp ce instituţia căsătoriei este sistematică distrusă; jertfa pentru creaţie din Meşterul Manole îl împinge pe Stamate ca, după ce „îşi îmbrăţişă soţia devotată şi, după ce-i dădu în grabă o vopsea” s-o coase „într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra mai departe, intactă, tradi­ţiunea culturală a familiei”. Cît despre coborîrea dantescă în cercurile infernale, ea capătă dimensiunea unei călătorii într-un „cărucior cu manivelă” spre „capul misterios al canalului”... Avem de-a face cu un roman care declară, prin rigurozitatea schemei compo­zi­ţionale (patru „capitole”, fiecare introducînd în scenă cîte o parte componentă a modelului realist), că trebuie citit în paralel cu celelalte, cu care intră în dialog, anulând graniţele. Încă de la bun început, căci descrierea aparţine unui interior tipic burgheziei balzaciene, în care se strecoară „nevinovate” note de balcanism: „Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, avînd terasă cu giamlîc şi sonerie” (p. 15). Pînă aici, nimic neobişnuit; împărţire a spaţiului, geometrie, întrun cuvînt, exactitate. „Curiozităţile” intervin, parodic, în momentul în care trecem, alături de naratorul omni­sci­ent, cu camera de filmat prin tot decorul: „În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strîns înfăşurată în cearşafuri ude... O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a «lucrului în sine», un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinînd în mînă o sintaxă şi... 20 de bani bacşiş...”. Sublinierile pe care le-am făcut sînt, luate separat, o mostră a modului în care înţelegea să-şi oficializeze poziţia literară şi, implicit, statutul auctorial Urmuz. Declara­

www.zonaliterara.ro

ţia sa de „independenţă” în faţa convenţiilor epice şi a structurilor narative ultra­uzitate ni se pare interesantă cel puţin pentru duplicitatea sa: dorinţa de evadare dintr-un spaţiu fix, al modelor şi al modelelor, este subminată, cum vom observa în continuare, chiar prin dependenţa de acestea. Căci, vrînd să parodieze modelul de descriere realist-occidental, Urmuz îşi pune naratorul în situaţia de a se „conforma” fantasticului oriental, vizibil în a doua încăpere, cea care „formează un interior turc, este decorată cu mult fast şi conţine tot ceea ce luxul oriental are mai rar şi mai fantastic” şi e mobilată de „nenumărate covoare de preţ, sute de arme vechi, încă pătate de sînge eroic”. Aceeaşi obsesie a geometriei e liantul celor două tablouri (în cel de-al doilea, pereţii sînt „conform obiceiului oriental, suleimeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întîmplare”), cel care le învesteşte, de fapt, cu o finalitate metafizică (şi anume intrarea în posesia facultăţii de a vedea „în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuţă [s.n. – aluzie la faptul că universul acesta aberant e şi ateu]”). Ca în teatrul de mistere medieval, naraţiunea uzează de convenţii pentru a face trecerea de la un moment la următorul. Cînd simte nevoia să pună reflectorul pe „protagonişti”, Urmuz recurge la o „trapă făcută în duşumea” şi la un „cărucior pus în mişcare cu manivela” – elemente ce se reiau la finalul romanului, semn al închiderii lumii parodice în spaţiul ei restrîns – o recuzită cu care ne înarmăm pentru a intra în lumea „umanizată”, dar „subt-pămîntă” a prozaicei familii Stamate. Îndeosebi nemulţumit de convenţionalitatea personajelor realiste (tipologii facil de conturat), naratorul le atribuie trăsături care ţin cînd de fantastic, cînd de grotesc, dar care au, toate, un corespondent cît se poate de palpabil în logica stratificării sociale. De altfel, la Urmuz ne întîlnim mereu cu un suprapersonaj, nenumit, dar care le înglobează pe toate celelalte şi a cărui prezenţă mai degrabă se ghiceşte: autoritatea ia aici chipul ierarhiei sociale tiranice, precum la Kafka legea îşi face simţită prezenţa în parabole. Astfel, Stamate, din cauza „ocupaţiilor ce le avea în consiliul comunal” a ajuns să capete o „formă aproape eliptică”, în timp ce fiul său Bufty, „gras, blazat şi în etate de patru ani”, e deja înzestrat cu „avere personală”. Soţia „tunsă şi legitimă” nu mai produce nici o surpriză. „Ia parte la bucuria comună, compunînd madrigale, semnate prin punere de deget”, în ecourile unui altfel de concert din muzică de Bach. O întrebare se subînţelege: se mai poate face ceva pentru ca aceste schiţe umanizate să fie zdruncinate din „fericirea” lor conjugală? Doar intriga, mai bine zis, parodierea conflic-

www.zonaliterara.ro

tului clasic, ne-o poate spune. Aşa că naratorul se angajează, cum vom vedea, să propună un nou final, dublat de o nouă perspectivă asupra „caracterelor” şi de o atmosferă ce trece în zona comicului: „drama lui Stamate”, constînd în „seduce­rea şi decăderea lui”, cum avea să noteze Nicolae Balotă, oferă prilejul perfect pentru introducerea în text a surprizei, a invenţiei epice. Care diferenţiază acest text de altele similare. Stamate „evadează”, face un salt în şi prin fantastic către o existenţă livrească. Îşi părăseşte, şi la propriu, şi la figurat, liniştea căminului pentru a începe o aventură amoroasă cu o „inocentă şi decentă pîlnie”, dar una şlefuită şi adusă „pe o superbă cochilie de sidef” de o „duzină de Driade, Nereide şi Tritoni”. În acest punct, naraţiunea capătă un caracter dialogic pentru că, în interiorul ei, autorul dialoghează cu un altul, textul dialoghează cu un predecesor al său etc. Pîlnia şi Stamate parodiază celebrele intervenţii ale zeilor din majoritatea epopeilor şi, ulterior, din poemele eroic-comice. Aventura existenţială a prozaicului Stamate se va dovedi una fantastică, extraordinară, care vizează spectaculosul (dar întrun microunivers personalizat, amin­tind, prin recuzita motivelor şi prin decor, de fantasticul romantic). Spaţiul e atribuit literaturii exotice, iar evaziunea e provocată de o „apariţie” care vine de imaginarul acvatic: „Alergînd de urgenţă la tubul de comunicaţie, Stamate, spre marea lui înmărmurire, văzu cum, în aerul cald şi îmbălsămat al serii, o sirenă cu gesturi şi voce seducătoare îşi întindea corpul lasciv pe nisipul fierbinte al mării...”9. Familist convins, Stamate, aflat în clasicul şi perimatul conflict dintre iubire şi datorie, adică „în luptă puternică cu sine10, pentru a putea să nu cadă pradă tenaţiei (...), închirie atunci în grabă o corabie şi, pornind în larg, îşi astupă urechile cu ceară împreu­nă cu toţi matrozii...”. Încercările sale de a scăpă din capcana întinsă de zînele mării (impli­ca­ţia circelor în destinul muritorilor e un ecou suficient pentru a transforma aventura lui într-o tragi-comedie) se soldează însă cu un eşec, în urma căruia ne vom reîntîlni cu un cap de familie „confuz, înnebunit, dezagregat”, dar şi în plin contact cu „fiorii divini ai dragostei”, căci „se simţea acum mai bun, mai îngăduitor, şi tulburarea ce o încerca la vederea acestei pîlnii îl făcea să se bucure şi totodată să sufere şi să plîngă ca un copil”. În fragmentul de mai sus, deformarea spaţiului are un ecou imediat în poetica personajului, provocînd modificarea comporta­mentală a protagonistului însuşi. Stamate cunoaşte răstur9 Urmuz, Pagini bizare, Editura Cartier, Chişinău, 1999, p. 19. 10 ���������������������������������������������������� Cacofonia voluntară este, aici, un semn al văditei ironii auctoriale.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 57

nări de situaţie care-l fac să se alinieze literaturii de analiză psihologică a momentului. Epicul evenimenţial e dublat de o punere sub lupă a instituţiei căsătoriei însăşi, ceea ce se tot făcea, în perioada interbelică, încă din romanele lui Liviu Rebreanu, pentru a nu mai vorbi de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ori Anton Holban. Deghizat în justiţiar, naratorul face o „patetică” dreptate unui personaj marginalizat, căzut pradă prizonieratului obişnuinţei, ca în piesele de teatru ale lui Ibsen: „Uitîndu-şi cu totul sacrele îndatoriri de tată şi de soţ, Stamate începu să-şi taie în fiecare noapte, cu foarfeca, legăturile ce-l ţineau ataşat de ţăruş şi, spre a putea da frîu liber dragostei sale neţărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pîlniei, făcîndu-şi vînt în ea de pe o trambulină construită expres şi coborîndu-se apoi în mîini, cu o iuţeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn, la capătul căreia îşi rezuma rezultatul observărilor sale în afară” (p. 21). În Pîlnia şi Stamate, mobilul e încă şi mai înalt, dat fiind că pîlnia reprezintă „singura fiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis (protagonistului) să satisfacă şi cerinţele dragostei, şi interesele superioare ale ştiinţei”. Din perspectiva vieţii reale însă, tot ce este sublim în ficţiune se perimează, pierzându-şi aura estetizantă şi căzând, cu uşurinţă, în uitare. În final, schema circulară a textului se completează, tot într-o notă tragi-comică. Primul „triunghi amoros” (Stamate-soţie-pîlnie) este înlocuit de un al doilea (Stamate-fiu-pîlnie), de unde rezultă un absurd la pătrat, dar şi un efect de comic la pătrat, pentru că aerul de tragedie antică este subminat de un umor de calitate („Într-una din nopţi, Stamate, venind spre a-şi face obişnuita-i datorie sentimentală, constată cu uimire şi dezamăgire că, din cauze încă nepătrunse, orificiul de ieşire al pîlniei se strîmtase într-atîta, încît orice comunicaţie prin el era imposibilă. Nedumerit şi totuşi bănuitor, se puse la pîndă, şi a doua noapte, necrezînduşi ochilor, văzu cu groază cum Bufty, urcat sus, gîfîind, fusese lăsat să intre şi să treacă”). Un scenariu al dezinhibării, deşi ambiguu, care prin profetismul din încheiere dă jos masca „protagonistului”, asociind căderea lui în banal cu rîsul zgomotos al cititorilor. „Cît despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătînd prin tubul de comunicaţie, mai privi o dată Kosmosul cu ironie şi indulgenţă.” Categoria bizarului ca atare este şi ea parodiată. Mai mult chiar, transferarea interesului cititorilor în zona umorului facilitează accesul la operă, evitînd, cu toate precauţiile ironiei, acel deces al romanului de care se tot vorbeşte astăzi. Chiar dacă Urmuz s-a ferit să-şi publice lucrările, temîndu-se, probabil, de aşa-zisa lor banalitate, nesigur pe genialitatea scrisului său,

58 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

totuşi interesat de accesul la public. În eseul Între mine şi mine, Ilarie Voronca făcea următoarea consideraţie: „Urmuz n-a fost un scriitor, adică un slujitor al hulitei literaturi”. Şi parodia practicată de el tinde să-i confirme aserţiunea: Urmuz trebuie redescoperit în calitatea sa de autor care a respins „oficializarea”, înscrierea într-o tradiţie, fie ea şi modernistă, fapt verificabil în cele mai multe dintre texte. Pretutindeni, deşi atît structura compoziţională, cît şi poetica personajului ori stilul ţin de un manierism controlat, efectul e întotdeauna spectaculos. Rezultă colorate îmbinaţii de fantastic şi grotesc, dar şi tributare unui realism balcanic, ducîndu-ne cu gîndul la periferia bucureşteană – suculente în istorii de alcov, de putere, de mărire şi decădere prin (şi pentru) avere. Şi (aproape) toate nişte „poeme în proză sau nişte comprimate parodice ale unor mai vaste, mai nobile specii literare: romane, poeme eroice, epopei, tragedii etc.”11. Venind dintr-o literatură care nu are tradiţia parodică specifică, de pildă, literaturii italiene, dar suplineşte prin inventivitatea numelor sonore care au cultivat-o, de la Budai-Deleanu la Topârceanu, Sorescu sau Cărtărescu, Urmuz atrage atenţia asupra unuia dintre aspectele de seamă care au provocat apariţia postmodernismului: criza limbajului, cu posibile rădăcini şi în lipsa de imaginaţie a romancierului modern cât priveşte retragerea într-un univers ficţional propriu. Sesizată de formalişti, de telquelişti, aceasta i-a oferit creatorului din a doua jumătate a secolului XX premisa aşteptată pentru întoarcerea la surse, la subiectele pre-existente, altfel spus la epicul tradiţional, pe care-l va remodela, obţinând noi şi noi suite combinatorii. Opunându-se doar aparent modernismului, care, prin mişcările extreme de avangardă, se delimita hotărât de curentele anterioare şi chiar dorea să demoleze totul, să facă „antiliteratură”, postmodernismul e tributar unui altfel de artist. Celui conştient că face parte dintr-un lanţ mult mai lung de semne, „artistul hiper-livresc care ştie că noutatea absolută este exclusă şi care decide să convieţuiască paşnic cu tradiţia. Pierzîndu-şi inocenţa, fiind marele cititor de texte înainte de a fi scriitor, el simte că spaţiile rămase pentru rostiri inedite sunt extrem de înguste. De aceea va trimite cu detaşare, cu ironie, cu superbă toleranţă la biblioteca uriaşă care-l precede”. De aceea, procedeul prin definiţie specific lui este intertextualitatea, care „exploatează referinţele livreşti până la dimensiunea unui stil”12. 11 ����������������������������������������������������� „Sterilitatea şi opera comprimată”, în Nicolae Balo� tă, op. cit., p. 293. 12 ��������������� Irina Petraş, Curente literare, Editura Demiurg, Bu� cureşti, 1992.

www.zonaliterara.ro

Scena 1 (Doi tineri. Un parc. Au laptop-uri, pe care le ţin închise în braţe. Stau unul lângă atul, pe o bancă, însă nu se privesc) El: Te urmăresc înainte de a-mi da Accept! Ea: Până la urmă de ce mi-ai dat Add? El: Pentru că... Poza aia de copertă în care stăteai într-un lan de maci... Ea (cochet): Aşa-mi trebuie dacă am lăsat pe Public toate postările. Şi ce ţi-a mai plăcut? El: Nu ştiu, tot, postările tale, comentariile tale. Locurile prin care te duceai. Odată... Ea: Odată ce? El: Nu, mai bine lasă! Ea: Mă supăr! El: Bine, îţi spun! Odată ai postat că eşti în London Pub şi, n-ai să mă crezi, dar am luat un taxi şi am gonit să te văd... Ea: Nu pot să cred! El: Ba da! Erai acolo cu un grup zgomotos... N-am găsit masă liberă... A trebuit să plec... Ea: Era îninte să te bag în listă? El: Nu, la vreo două zile după! Ea: Aha! Uite cu ce se ocupă prietenii de face-

www.zonaliterara.ro

book! Aşa faci cu toate din lista ta? El: ?!... Ea: Le trimiţi cereri de prietenie, le urmăreşti, apoi flirtezi cu ele pe privat? El: Ei, hai! Tu eşti altfel! Ea: Am ezitat dacă să te adaug în listă sau nu! El: De ce? Ea: Nu ştiam nimic despre tine! Iar facebook-ul m-a întrebat dacă te cunosc. El: Oricum, nu conta pentru tine. La 4.000 de prieteni, unul în plus sau în minus nici nu contează... Ea: Lasă, că până la 5.000 mai am. Nici tu nu stai rău... El: Dar nici bine! Cu 2.300 de friends aproape că nu exişti. (Pauză de tăcere) Ea: Te superi dacă îmi deschid laptopul? El: Nu, e ok. Şi eu vreau să mi-l deschid... Sper că nu te plictisesc... Ea: Bineînţeles că nu. Dar trebuie să postez ceva la fiecare sfert de oră. Altfel prietenii mei vor fi îngrijoraţi. Ar putea crede că am păţit ceva... El: Ok, ai dreptate! Dacă nu ai fi cu mine aici şi

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 59

eu aş fi îngrijorat. (Îşi deschid amândoi laptop-urile. Din acest moment până în scena finală nu-şi vor mai ridica ochii din monitoare) Ea: Ce bine că parcurile au semnal de wireless! El: Da, vin des aici tocmai pentru wireless! Bravo lor! Ăsta e rostul unui parc. Ea (tastând): Adevărul e că nu se mai poate fără... El (tastând): Îţi vine să crezi că părinţii noştri nu aveau facebook? Ea: Săracii! (Intră un Poliţist) Poliţistul: Aveţi semnal? El (mecanic, fără să îşi ridice privirea): Da, nu cine ştie ce, dar merge... Poliţistul (scoate un telefon şi începe să-l butoneze preocupat): Curios, încerc de când am început tura să mă conectez, da nimic... Ea (mecanic, fără să îşi ridice privirea): Intraţi pe setări, apăsaţi wireless şi, apoi... Poliţistul (jignit): Domnişoară... Nu suntem Miliţia! Ştim şi noi din astea! Avem şi noi pagină... (pleacă butonând) El: A, ce drăguţ! Ea: Ai văzut? El: E o postare frumoasă! Cea mai frumoasă de azi! (citeşte) „Mă simt bine!”. Ea: Exagerezi! Nu e chiar atât de frumoasă... El: Te superi dacă îţi dau like? Ea: Cum doreşti... El (mirat): Uite, ai deja 20 de like-uri! În câteva secunde... Ea: Vezi, asta înseamnă să ai prieteni! El: Aş vrea să te rog ceva! E personal, n-aş vrea să mi-o iei în nume de rău... Ea: Te ascult! El: Pot să dau share? Ea: N-am nimic împotrivă! El: Gata, ţi-am distribuit starea... Ea: Iar scrie comentarii proasta aia... El: Da, se crede cultă! Ai văzut ce faţă are? Ea: Proastă rău, frate! Uite ce îmi scrie: „Câtă profunzime!”... El: De ce nu o blochezi? Ea: Nu-mi pun mintea! Plus că aş pierde un nume pe listă. Las-o să stea şi ea acolo, să facă umbră degeaba wall-ului...

dispărut trei statui de pe socluri. Ea: Wow! E cea mai tare chestie pe azi! Au dispărut trei statui. El: Postăm? Ea: Amândoi odată? El: Da, da! Tare de tot! Poliţistul (formal): Nu aţi sesizat nimic suspect? El: Nu, n-au fost postări pe tema asta. Ea: Poate pe Twitter... Poliţistul: Poate pe dracu! Nu sunt nicăieri. Le caut pe google de dimineaţă... Dacă aflaţi ceva, daţi-mi un semn! Nu uitaţi că legea trebuie respectată oricât de mult ne-ar plictisi. (Poliţistul iese. Cei doi continuă să-şi vorbească fără să ridice privirea din laptop-uri)

(Prin scenă trece Poliţistul. Butonează în continuare telefonul.)

El: Ai vrea să fim împreună? Ea: Adică să fim un cuplu? În realitate sau pe facebook? El: Şi şi! Ea: Adică tu să mă aştepţi de la şcoală, să facem din când în când sex şi să-mi postezi pe perete tot felul de căcaturi siropoase? El: Cam aşa! Ea: N-am nimic împotrivă. El: Ok! Va trebui să-ţi modifici status-ul... Ea: Îl modific, uite, chiar acum. „Într-o relaţie...” El: Într-o relaţie cu... Ea: Asta nu! De ce trebuie să ştie toţi cine cu cine se...? El: Eşti frumoasă! Ea: Pe ce poză eşti? El: Pe aia cu tine la Palas... Ea: A, nu aia, te rog eu! A ieşit nasol... Nu mi se vede aproape deloc culoarea ochilor. El: Aici ai dreptate. Cine te vede aici nu prea ştie ce culoare au ochii tăi. Chiar aşa, ce culoare au? Ea: Vezi că am o poză pusă vara trecută, la mare! El: Aia în care ţi se văd sânii? Ea: Aia! El: Stai o secundă! Iar cade wireless-ul. Aşa, uite-o! Da, ai ochi mişto! Căprui deschis... Ea: Vorbeşti prostii! Nu vezi că bat în verde? El: Stai să dau mărire! Nu, nu mi se pare că bat în verde. Sunt căprui toată ziua. Ea: Mă supăr, să ştii! Bat în verde! El: Ok, bat în verde... Ai tăi au văzut poza asta? Ea: Eşti nebun? Cum să mă vadă tata în sânii goi? Ce-ţi imaginezi?! Suntem o familie normală la cap.

Poliţistul (coninuând să tasteze la telefon): Cică au

(Intră Poliţistul, butonând telefonul)

60 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Poliţistul: Nimic nou? Ea: Nu, n-a apărut nimic! El: Am un comentariu la postarea cu statuile. Poate vă ajută! Poliţistul: S-aud! El (citeşte): „Am văzut statuile..” Poliţistul: Aşa... El: „...distribuite în Trei surori”... Poliţistul: Prostii! Glume proaste... Tineret fără ocupaţie. Respectul faţă de lege este la pământ. Legea trebuie respectată chiar dacă adeseori ne încurcă şi ne dă bătăi de cap! (se îndepărtează) El: Vrei să te măriţi cu mine? Ea: Şi unde-o să stăm? El: Pe facebook! Ea: Şi după aia? El: După aia ce? Ea: Din ce-o să trăim? El: Asta nu e o problemă. În definitiv avem atâţia prieteni... (Începe să plouă. Absorbiţi de laptop-uri cei doi ignoră ploaia. E furtună în toată regula. Trebuie să strige ca să se audă)

(Ploaia se opreşte. Cei doi nu-şi mai strigă. Îşi vorbesc normal, privind în continuare laptop-urile) Ea: Dacă voi rămâne gravidă?! El: Asta e! Se întâmplă! Aşa e în viaţă... Ea: Care viaţă? El: Ce vrei să spui? Ea: Viaţa de aici sau de acolo? El: Se înserează! Ea: De unde ştii? El: Scrie aici un amic de-al meu. Ea: A, da? Atunci ar trebui să încheiem conversaţia. (îşi strâng laptop-urile. Se ridică şi aproape, întâmplător, se privesc) El (tresare): Bună seara, erai aici?

grafică de Ilie Krasovschi

El: Şi-o să facem copii! Ea: Şi vom posta poze cu ei... El: Viaţa e minunată, nu crezi?

Ea: Cum ai spus? El: E minunată! Ea: Da, da! Frumos spus! Pot să pun asta pe peretele meu? El: Pune repede! Abia aştept să-ţi dau like! Ea: Hai, dă-mi like! Like, like, like! (sunetul ei se transformă în geamăt erotic) Like, aşa, like! Acum, like! El: Gata! Ah, cât e de bine!

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 61

Ea (surprinsă): Bună seara! Erai aici? El (e speriat): Te rog, nu te mai uita la mine, mi se face frig... Ea: Şi mie mi-e frică! El: Mai bine plecăm. Vorbim pe fb când ajung acasă, ok? Ea: Ok, vorbim. (pleacă grăbiţi în direcţii opuse. În scenă reapare Poliţistul) Poliţistul: Nu mai e nimeni! Statuile ia-le de unde nu-s. Parcă suntem în Beckett... Halal!

Scena 2 (Pe o terasă, vara. El e de vârstă medie. Elegant, dar nu ostentativ. Stă la o masă, în faţa unei beri. Pare nerăbădător, îşi priveşte des ceasul. Vine chelnerul) Chelnerul: Vă aduc meniul? El: Nu, încă nu. Aştept pe cineva. Chelnerul (îl măsoară lung): Meniul zilei: ciorbă de văcuţă, cu piure şi şniţel de porc, 15 lei. El: Nu, încă nu! Chelnerul: Plus pâine! Patru felii. (Chelnerul pleacă. Se apropie ea. Tot între două vârste. Îmbrăcată simplu, dar îngrijit)

(Revine Chelnerul) Chelnerul: Să vă aduc meniul? Ea (priveşte întrebător către El): ... El: Încă nu! Chelnerul: Doamna doreşte ceva? Ea (priveşte întrebător către El. El tace şi priveşte în gol): O apă! (Chelnerul pleacă) El: Trebuia să comandaţi ceva mai... Ea: Mai? El: Mai scump... O cafea sau un suc. Ea: A, nu! Lăsaţi... El: Nu vă permiteţi? Ea: Ba da, nu e vorba de asta! El: Şi atunci? Ea: Vroiam o apă. Atât! El: Ciudat! Ea: De ce ciudat? El (uşor iritat): Apă puteţi bea şi acasă la dvs.! (vine Chelnerul cu paharul de apă. Îl pune pe masă) Chelnerul: Vă aduc şi meniul? El: Lasă-ne, domnule, cu meniul dumitale!

grafică de Ilie Krasovschi

Ea: Dvs. sunteţi? El (se ridică ceremonios): ... Ea: Domnul cu anunţul la matrimoniale. „Domn bine, fără vicii majore, caut pereche pentru veşnicie”... El: Da, da! Bine aţi venit. Sunteţi altfel decât îmi închipuiam.

Ea: Şi dvs. sunteţi altfel. El: Ce vreţi să spuneţi? Sunt altfel adică mai bine sau mai rău? Ea (ezită): N-aş putea să spun. Oricum, textul din anunţ era foarte scurt... El: Din cauza tarifului pe cuvânt. Dar luaţi loc, vă rog! Să ne cunoaştem mai bine. Ea (se aşează): Da! Sigur...

62 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

(Chelenrul iese) Ea: Acasă pot bea şi cafea. El: Bine, bine, cum spuneţi! Haideţi să ne cunoaştem mai bine! Ea: Haideţi! El: Sunteţi uşor trecută... Ea: Ce vreţi să spuneţi? El: Sunteţi trecută binişor de prima tinereţe. Ea: Vi se pare! E din cauza luminii care bate dintr-o parte. Vedeţi, dacă mă mut mai la stânga, arăt mai tânără... El: Rămâneţi aşa, vă rog! (scoate o pereche de ochelari. Şi-i pune şi o studiază) Nu s-ar zice. În plus, vă fuge ochiul drept... (îşi scoate ochelarii) Îmi lăsaţi impresia că sunteţi uşor încrucişată! Ea (revine la poziţia iniţială şi soarbe din paharul cu apă): Exageraţi. Şi dvs. aveţi, dacă îmi permiteţi, un nas uşor borcănat. Ar fi fost fair să faceţi precizarea asta în anunţ. Nu de alta, dar să nu mai bată omul atâta drum. El: Dacă nu sunt indiscret, dintele din faţă în ce împrejurări l-aţi pierdut? Ea: Vi s-a mai spus că sunteţi antipatic? (Pauză. Ea soarbe din pahar) El: E bună? Ea: Nu fiţi ironic. Cu mine nu ţine... El: Cum spuneţi... Să ne cunoaştem, doamnă! Să ne cunoaştem mai bine... Ea (din nou binevoitoare): Sigur, şi eu îmi doresc asta! Vă stau la dispoziţie! El: Cu ce vă ocupaţi? Ea: Momentan lucrez în domeniul financiar. El: În sistemul bancar, înţeleg! Ea: A, nu, nu! Sunt casieră la Carrefour. El (dezamăgit): Aha! Şi ce venit lunar aveţi, dacă îmi permiteţi? Ea (îşi aranjează cochet părul): Un venit suficient! El (arată către pahar): Suficient ca să vă plătiţi paharul de apă... Ea: Deveniţi impertinent sau mi se pare? El: Vi se pare, vă asigur! (soarbe o gură din halba de bere) După ce mă veţi cunoaşte mai bine veţi vedea că sunt altfel. Ea: Sunt convinsă. Toţi suntem altfel. Important este să ne cunoaştem mai bine! (intră Chelnerul) Chelnerul: Vă aduc un meniu? El: Încă nu! Încă nu, domnule! Ce naiba...

în scoarţă. Iar tatăl meu şi-a vândut biblioteca pentru toţi la anticariat. Ea: Remarcabil, dragă domnule! Îmi permiteţi să mă duc până la toaletă? El: Desigur! Aţi băut destul de multă apă... Ea: Mă rog, dacă asta e concluzia dvs... (Se ridică şi iese) (El nu face nimic. Aşteaptă. Aşteptarea trebuie prelungită. Poate dura şi câteva minute. Într-un final, ea revine) El: Aţi cam zăbovit... Ea: Mă cronometraţi? El: Nu, doamnă! Vă observ... Ea: A! Asta e cu totul altceva... El (cumva mai bine dispus. Îşi freacă mâinile): Dar să ne cunoaştem mai bine, dragă doamnă! Ea: Să ne cunoaştem, cum să nu! Total de acord... El: Să vorbim despre lucruri mai serioase... Spaţiu locativ deţineţi? Ea: Stau cu mama într-un apartament de două camere din Zorilor. El: Metri pătraţi locuibili? Ea: 48. El: Cu tot cu balcon? Ea: Cu! El: Trist! Ea: Poftim? El: Sunt trist! Ea: Din cauza mea? El: Din cauza existenţei în general. Ea: Vai, dar observ că sunteţi un tip sensibil... El: Dar ce credeaţi? Că sunt un animal? Scriu şi versuri câteodată. În special când plouă. (soarbe din paharul cu bere) Ea: Sunteţi poet? Nu am cunoscut niciodată un poet. Credeam că arată altfel! El: Altfel cum? Ea: Nu ştiu exact! Ca Eminescu! Cu părul dat peste cap şi cu privirea limpede. (Intră Chelenerul) Chelnerul: Vă aduc un meniu? El: Încă nu! (Chelnerul aşteaptă) El: Nu auzi? Încă nu!

(Chelnerul iese)

(Chelnerul oftează şi iese)

El: De altfel, provin dintr-o familie cu un nivel de cultură ridicat. Am o verişoară de gradul doi care l-a citit pe Schopenhauer. Din scoarţă

El: Suferiţi de vreo boală? Ea: Am reumatism. Mai ales când plouă mă dor încheieturile la mâini. Când dvs. scrieţi versuri

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 63

64 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

nu şi iar nu! Stângul! Ea (se ridică ameninţător. Îşi dezveleşte sânul stâng şi strigă triumfător): Poftim! Sânul meu stâng! Sesizaţi vreun defect domnule „Hai Să Ne Cunoaştem Mai Bine”? Sau poate doriţi să îl pipăiţi? El (se ridică, nervos): Acoperiţi-vă imediat excrescenţa! Nu tolerez asemenea comportamente la masa mea! (vine Chelnerul) Chelnerul (pasiv): Doriţi un meniu? El (strigă): Du-te dracului! (Chelnerul iese) El (strigă): Vă comportaţi ca o târfă! Ea (strigă): Vă comportaţi ca un dobitoc! El (strigă): Vito! Ea (strigă): Porcule! (El o plesneşte peste faţă! Îl plesneşte şi ea. Îi aruncă restul de apă în faţă. Buimăciţi, se privesc, apoi se aşează încet) El: Dragă doamnă, cred că vă iubesc! Ea: Dragă domnule, cred că şi eu vă iubesc! El: Dvs vorbiţi serios? Ea: Cât se poate de serios! El (tulburat): Dacă doriţi, mai comandăm un pahar de apă! Îl plătesc eu! Ea (ferm, patetic): Da, domnule, doresc din tot sufletul încă un pahar de apă! El: Cât vine chelnerul, dragă doamnă, haideţi să ne cunoaştem mai bine! Stăm de un secol la masa aceasta şi nici măcar nu ştim cum ne cheamă... Ea: Da, dragă domnule, haideţi să ne cunoaştem... Să ne cunoaştem bine de tot... Uitaţi, nu fac un secret din faptul că mă numesc... (Vocile coboară tot mai mult. Li se văd doar gesturile. La masă vine Chelnerul. Are un pistol. Aţinteşte pistolul asupra fiecăruia dintre cei doi. El şi Ea continuă nestingheriţi conversaţia.Chelnerul ezită. Lasă, apoi, pistolul pe masă şi iese).

Călin CIOBOTARI

pe mine mă dor încheieturile. (râde cochet) El: Înţeleg! În rest sunteţi ...curată? Ea: La ce vă referiţi? A... Garantat! Merg la ginecolog o dată pe an. El: Chiar nu vreau să ştiu astfel de detalii. Să nu exagerăm cu cunoaşterea asta reciprocă. (Ea, uşor jenată, soarbe din pahar) El: Aţi mai fost căsătorită? Ea: Da, demult! El: Vă bătea? Ea (cu un aer demn, aproape mândru): Da, mă bătea! El: Şi pentru atâta lucru aţi divorţat? Ea: Nu, nici pomeneală! El a divorţat. Spunea că sunt proastă! Vă par proastă? El: N-aş zice! Oricum, nu lăsaţi impresia aceasta de la început! Ea (flatată): Vă mulţumesc! El (îşi pune din nou ochelarii): Îmi permiteţi să vă observ mai atent? Ea (îşi îndreaptă spatele): Puteţi să mă observaţi cât doriţi. În definitiv e pentru veşnicie, nu? El: Pentru ce? Ea: Aşa aţi scris în anunţ... „Caut pereche pentru veşnicie”... El: A, da, da! Eu sunt un om serios! Îmi plac lucrurile trainice... (îşi continuă cercetarea) Mi se pare mie sau aveţi sânii uşor lăsaţi? Ea (îşi îndreaptă şi mai mult corpul): Domnule... El: Doamnă, aşa nu se poate! Vorbim, schimbăm idei, impresii, dar dvs vreţi să mă induceţi în eroare! Vreţi să mă trageţi pe sfoară! Ea: Eu? El: Da, dvs. Înţeleg, încercăm să părem altfel, dar nici chiar aşa... Ea: Sunt revoltată! El: Să fiţi! Pentru că am principii, mă afectează defectele fizice de această natură... Ea: Domnule, sânii mei sunt perfect normali, vă asigur! El: Poveşti! Credeţi că noi nu ne pricepem să punem un diagnostic? Ea: Sunteţi jenant! El: Sunteţi patetică! Ea: Nu vreţi să schimbăm subiectul? El: Nu schimbăm nimic! Vă somez să-mi arătaţi sânii! Ea: Să vi-i arăt? El: Da, imediat! Acum şi aici! În numele adevărului! Nu mă pot înhăma la veşnicie în condiţiile astea... Ea: Mi se pare indecent, aproape vulgar, ce spuneţi! Totuşi, numai şi numai pentru că îmi inspiraţi încredere şi seriozitate, v-aş putea arăta un sân. El: Aveţi un defect la celălalt, e clar! Ea (iritată, ridică tonul): Ba nu! N-am nici un defect! Poftim, alegeţi dvs. sânul! El (ridică tonul şi el): Minţiţi! Sânul drept! Ba nu,

www.zonaliterara.ro

Beau toţi trei cafeaua din ceşti albastre

scoase din cutie, la măsuţa din bucătăria improvizată, nu departe de aragaz, vorbesc, râd, îşi amintesc de perioada liceului, de profesorii de care le este dor. Fetele par înviorate nu numai de prezenţa lui aici, alături de ele în casă, dar mai ales de perspectiva de a fi împreună la sanatoriu, de faptul că şi-a ales să lucreze aici. Fumul de la cele trei ţigări iese fără grabă prin oberlichtul deschis. Ele vorbesc mai mult, el mai puţin. Singurătatea şi izolarea din acest sanatoriu te predispun la vorbit mai mult, poate, indiferent dacă ai prieteni cu care îţi petreci majoritatea timpului sau dacă primeşti vizitele rudelor sau ale unor cunoscuţi. Locul este departe de agitaţia şi zarva lumii, însă are şi el agitaţia şi zarva lui, care se aude şi de aici, nişte glasuri ale unor lucrători pe afară, prin parcul din faţă, sau ale unor pacienţi care se strigă unii pe alţii de pe o terasă pe alta, foşnetul brazilor, mai ales acum toamna când vântul se înteţeşte şi se răceşte. Este septembrie, culorile se văd prin geam, pe coasta împădurită, iar conversaţia... Ei bine, conversaţia se potriveşte cu peisajul. – O să fie bine, Grig, îl încurajează Ioana.

www.zonaliterara.ro

Vei lucra la doctoriţa Colan, o să vezi, vei face dimineaţa recoltările de sânge, urină şi spută, le duci la laborator, faci tratamentele injectabile, pe urmă, până la vizita în saloane a doctorului şi scrierea condicii de medicamente, este timp de o cafea... E mult de muncă, e adevărat, dar e şi frumos... Oamenii sunt de treabă... O să vezi... Cele două săptămâni de provizorat în care a locuit cu fetele împărţind camera în două printr-un cearşaf mare prins pe o sfoară au trecut repede, iar Grig a primit camera de alături, eliberată prin plecarea unei asistente care a ieşit la pensie. Camera de trei pe trei are un pat de spital, cu saltea şi pernă de latex, o masă de tip sală de mese, două scaune şi un dulap. Cărţile pe care deja le-a adunat în număr mare, chiar şi în anii de şcoală când abia dacă îi ajungeau banii pentru un pachet de biscuiţi, le stivuieşte pe lângă peretele din capătul patului, imediat după uşă. Nu are bucătărie, dar nu este încă interesat de gătit, pentru că ia toate mesele la cantina personalului, dimineaţa şi la amiază sus, în sufrageria separată pentru personal, iar cina în camera din capătul bucătăriei mari unde bucătari echipaţi cu bonete spectaculoase şi

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 65

polonice gospodăreşti învârt în oale uriaşe şi au grijă de cratiţe şi tigăi îmbietoare. Cele două corpuri mari de două etaje ale sanatoriului, legate între ele printr-o pasarelă acoperită, ţin în saloanele lor vreo patru sute de pacienţi cu o diversitate de boli pulmonare, de la bronşite astmatiforme până la tuberculoza cronică. În primele zile, Grig s-a ţinut de Ioana – prin săli de tratamente şi saloane, pe sub brazii bătrâni din parc pentru a ajunge cu coşul de medicamente la farmacie şi pe lângă clădirea laboratorului pe drumul spre sterilizare – ca să înveţe mersul lucrurilor, chichiţele meseriei, cotloanele ascunse ale etajelor, terasele, aleile, scările de piatră şi tot ce merită să ştie. Lucrurile s-au prins repede de el, a învăţat din mers, în aşa fel încât, la un moment dat, i s-a dat pe mână, în câteva rânduri, chiar şi serviciul de noapte, singur pe o întreagă secţie sau pe unul din cele două pavilioane în întregul lui, cu toate etajele şi cazurile care mai de care mai complicate. De asemenea, a ţinut singur şi serviciul de week-end, când nu prea mai vezi pe nimeni din cei aparţinând personalului, nici prin parc şi nici prin secţii. – Grig, serviciul de noapte nu-i chiar greu. O să vezi. Cele mai dificile situaţii sunt cele în care astmaticii vin să le faci în venă Miofilin, când intră în criză, în special după miezul nopţii. Şi bineînţeles când vin urgenţele... Avea dreptate Ioana, a văzut şi el, chiar în prima noapte când nu a îndrăznit să pună capul jos pe pernă, pe canapeaua din cabinet, de frică să nu se întâmple ceva rău şi el să doarmă şi să nu poată interveni. Anii de practică la spital, în toţi cei patru ani în care i s-a consumat şi adolescenţa, l-au învăţat acel tip de responsabilitate simplă şi încărcată de pragmatism şi de omenie, în care elementul central este grija faţă de cei din jur sau, poate, chiar grija faţă de persoana umană. În prima noapte – după ce o colegă despre care aflase doar că urmează să iasă la pensie, cu care nu apucase încă să vorbească, a plecat la încheierea schimbului doi, la ora zece, când autobuzul vine cu cei pentru serviciul de gardă, cu bolnavi care fuseseră în oraş sau acasă la familiile lor şi cu oameni care locuiesc în colonia de sus de aici din sanatoriu, un grup de blocuri, de fapt, la care se ajunge pe nişte scări de piatră, care, la rândul lor, i-au atras atenţia lui Grig mai ales pe partea poetică a lucrurilor – a trecut prin emoţii suplimentare care aveau legătură cu faptul de a umbla de această dată singur prin saloane şi cu toate temerile de tânăr abia ieşit din adolescenţă, la numai optsprezece ani.

66 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Ia casoleta mare de inox plină cu seringi şi ace sterile, cu pensa de prins şi montat acele în ambourile seringilor şi de pus pistoanele metalice în cilindrul de stică cu garnituri de metal, plus cutia metalică în care urmează să pună seringile folosite. Verifică cu mare girjă să aibă tot ce trebuie în casoletă ca să nu fie nevoit să se întoarcă din saloane aici în sala de tratamente, închide capacul, pregăteşte şi punga cu vată îmbibată în spirt, pentru dezinfecţia locului injecţiei, leagă de mânerul casoletei şi un garou pentru injecţiile intravenoase, se spală pe mâini cu răbdare şi atenţie în timp ce se priveşte în oglindă stăruitor, cu o umbră de teamă necunoscută pe faţă, le ia pe toate şi, cu halatul albastru din molton peste halatul alb şi lung până sub genunchi, porneşte în traseul tratamentului de noapte. La ora douăsprezece nu toţi pacienţii au adormit. Mulţi continuă să stea de vorbă, ies pe terase ca să admire noaptea cu lună care se insinuează printre brazii înalţi din parc şi se aşterne peste acest loc înalt. Injecţiile se fac destul de uşor, deşi unii din pacienţii bătrâni se mişcă încet, abia se întorc cu faţa în jos, abia îşi dezvelesc fesele trăgându-şi pantalonii de pijama – fie prea mult, fie prea puţin, niciodată potrivit. Pe Grig asta nu-l deranjează câtuşi de puţin, pentru că este răbdător din fire pentru unul de vârsta lui şi are toată înţelegerea pentru situaţia lor de oameni bătrâni şi bolnavi, ceea ce ei văd foarte bine şi îi sunt recunoscători pentru asta. Recunoştinţa aceasta şi-o arată şi ei cum se pricep şi cum îi duce mintea. Odată, când a intrat într-unul din saloanele de pozitivi pentru acelaşi tratament de noapte, bolnavii de acolo l-au invitat să bea un pahar de vin cu el. În semn de recunoştinţă pentru înţelegerea de care dădea dovadă, bineînţeles. Nu se aştepta la o astfel de invitaţie, însă lucrul grav sau nepotrivit cu adevărat nu era acesta, ci frica lui Grig de bacilii nevăzuţi. Când a ales sanatoriul ca loc de muncă nu s-a gândit prea mult la acest aspect, dar când a ajuns aici sus şi a luat contact cu situaţia, sentimentele i s-au schimbat radical. A aflat că mulţi din angajaţi – şi nu numai personalul medical, adică medici, asistente şi asistenţi, laboranţi şi îngrijitoare – provin din foşti pacienţi, foşti bolnavi de tuberculoză, veniţi aici din diferite colţuri ale ţării şi rămaşi să lucreze în sanatoriu după cursuri de calificare de câteva luni sau chiar după şcoli sanitare serioase de doi sau trei ani. Pentru aceştia nu mai era o problemă, aveau imunitate mai multă decât era nevoie. Problema era pentru ei, cei care nu au fost bolnavi, pentru Ioana, Valentina şi toţi ceilalţi tineri entuziaşti

www.zonaliterara.ro

şi plin de viaţă care păreau să fi venit aici din raţiuni de altruism şi caritate pe care peste tot în lumea asta tinereţea le însufleţeşte. Iar după ce a aflat că în saloanele cu pozitivi densitatea bacililor creşte în special în orele de noapte când nu se circulă pe uşi şi oamenii stau liniştiţi în paturile lor, a început să practice un fel de respiraţie de supravieţuire la fiecare intrare într-un astfel de salon, o pranayama profesională, îşi ţinea pur şi simplu respiraţia ca un nătâng. – Nu, vă mulţumesc! le-a răspuns el precipitat, luat prin surpindere de oferta lor generoasă. Am o problemă cu alcoolul, nu beau, aşa că nu vă supăraţi, nu pot să beau cu dumneavoastră... Oamenii şi-au văzut de treabă mai departe, nu s-au sichisit prea tare de refuzul lui, s-au desprins pe rând de la masa la care se cinsteau jucând table ca să-i întoarcă fundurile pentru injecţie, au revenit pe rând la îndeletnicirea de la masa dintre paturi, au glumit pe seama durerii de la injecţie, totul a decurs mai departe ca şi cum nu l-ar fi invitat niciodată să bea un nenorocit de pahar de vin cu ei – care nici nu aveau voie, bineînţeles, să bea în sanatoriu, ţinând cont în principal de situaţia lor de bolnavi sub tratament serios cu tuberculostatice. Doar pentru Grig lucrurile au căpătat o amploare exagerată, aşa cum se întâmplă în mintea crudă şi neexperimentată a tinerilor. Vedea peste tot cohorte de bacili Koch şi numai când ieşea din saloanele în care sputele de dimineaţă încă aveau cruci pe buletinele de analize trimise de la laborator îşi permitea să respire în voie, încă nu foarte adânc, totuşi, adică până când ajungea undeva în dreptul vreunei ferestre deschise de pe hol sau chiar pe terasa care avea comunicare cu fiecare dintre saloane. Ştia că nu va putea trăi aşa prea mult timp, numai că Valentina nu venise încă în viaţa lui, cu optimismul şi vorbăria ei, ca să-l încredinţeze că nimic rău nu putea să se întâmple cu el câtă vreme este ea lângă el. I-a spus asta într-o seară când rămăseseră amândoi în schimbul doi pe secţie. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat după ce priviseră împreună nişte poze, tâmplă lângă tâmplă, cum se spune într-o poezie, iar de atunci totul s-a schimbat. Au început un fel de suferinţă din dragoste. El ataca reduta cu elan reînnoit în fiecare zi, în cameră, când Ioana era în pavilioane, în sala de tratamente, când se nimereau amândoi de serviciu, în plimbările de seară până la curba de unde se vede înspre răsărit oraşul Piatra Neamţ cu luminile lui sau pe aleile din parc, în jurul havuzului cu peşti. Ei îi plăcea să fie cu el, să stea lângă el, să vorbeas-

www.zonaliterara.ro

că cu el, să-l îmbrăţişeze, însă raţiuni de natură personală, religioasă şi cine mai ştie de ce fel, pentru că mintea femeilor e un abis imposibil de cercetat, o împiedicau să fie cu totul a lui, aşa cum Grig îşi dorea poate sau numai credea el în mintea lui că ar trebui să se poarte băieţii şi să îşi dorească. Povestea s-a consumat oricum într-un fel de joc din care nimeni nu a avut de câştigat. Poate că rezolvarea ar fi avut o altă înfăţişare dacă Grig ar fi gândit ca un bărbat şi ar fi făcut cererea în căsătorie, însă el gândea ca un adolescent care urma să plece în armată pentru un an şi patru luni, care îşi făcea planuri legate de o carieră de scriitor, care simţea în el chemarea unui destin de scriitor damnat, nerecunoscut până la adânci bătrâneţi, purtându-şi cu stoicism şi discreţie condiţia prin lume. Mai mult, tensiunea aceasta de acum dintre ei se suprapunea peste frământările lui Grig legate de iubirea lui din liceu, Aurora, căreia îi scria scrisori lungi, despre care scria şi în jurnalul pe care aici la sanatoriu a început să-l ţină mai des, căreia îi smulsese, se pare, la un telefon prelungit dintr-o după-amiază mohorâtă, promisiunea că va veni să-l viziteze aici sus. În timpul jocurilor lor nevinovate prin camera lui sau a fetelor (bineînţeles, atunci când Ioana nu era acasă), printre îmbrăţişări şi sărutări, Valentina citea cu voce tare pagini întregi din jurnalul lui şi deşi ceea ce găsea acolo nu era de natură s-o liniştească ea se arăta încântată de participarea ei la ceea ce Grig era încredinţat că este începutul construirii unei opere şi a unui destin. – Cum poţi să-mi spui că mă iubeşti dacă eu văd că tu te topeşti de dorul după Aurora ta? Uite, scrie aici! Îi întindea sub ochi caietul în care se găseau frământările lui, însemnările de fiecare zi despre dorul şi nostalgiile lui, despre cât de vinovat se simţea faţă de Aurora că în toate aceste jocuri ale dragostei cu Valentina el de fapt o trăda şi trăda şi conştiinţa pe care o punea la lucru în tot ceea ce scria el acolo cu privire la destinul de scriitor. Profita de fapt de admiraţia Valentinei pentru ceea ce el nici măcar nu era, pentru viitorul ipotetic de mare scriitor. Îşi dădea seama că greşea, dar nu se putea opri. În oraş, când coborau împreună pentru a merge la un film sau pur şi simplu pentru a se plimba de mână pe străzi şi prin parcul central, în jurul Turnului, i se părea că braţul uşor al acestei fete agăţat de braţul lui, zâmbetele şi îmbrăţişările ei, cuvintele ei dulci şoptite la ureche, toate i se părea că i se cuvin, că lumea, inclusiv Valentina, s-a născut pentru a-i susţine lui fanteziile de scriitor.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 67

Chiar acum e în faţa chioşcului de ziare şi reviste din centru. Valentina îl urmează ca o umbră, discută puţin împreună şi în şoaptă cât timp vânzătoarea caută ceva mărunţiş pentru rest în sertar, el ia restul, mulţumeşte, apoi merg la Turn, din nou, ca să stea pe o bancă împreună cât timp el citeşte revista România literară. E multă poză în maniera lui de a deschide paginile, de a le ţine deschise larg, fără să le împăturească, de a privi din când în când înspre ceva neclar care se afla dincolo de clădirea Muzeului de artă populară şi dincolo de spaţiu şi timp. În tot acest timp, cam vreun ceas şi jumătate, ea a stat cuibărită lângă el, a mai spus câte ceva din când în cînd, comentând paginile pe care le citeau sau aducându-i lui aminte că pe la trei fără un sfert aveau autobuz către sanatoriu. Autobuzul făcea cam treizeci de minute până sus. La ora aceea nu era prea multă lume la linia de Bisericani din autogară, doar câţiva pacienţi care se întorceau din permisie cu genţi sau sacoşe pline cu de-ale mâncării şi vreo cinci sau şase asistente pentru tura de după amiază. Venirea celor doi îndrăgostiţi pe peronul autogării ţinându-se de mână nu a trecut neobservată, pentru că oamenii au schimbat priviri şi vorbe. Ei au discutat amândoi, imediat ce au ajuns şi au salutat, cu colegele lor, cu unii din pacienţii pe care îi cunoşteau, apoi s-au retras lângă zidul peronului şi au vorbit-şuşotit cu discreţie şi măsură. Vizitele lor la Piatra Neamţ îi scoteau din singurătate şi izolare, care nu deveneau mai uşoare doar pentru că ei erau împreună, ci pentru că ieşeau din sanatoriu. Aurora, prietena lui din liceu, nu a mai venit să-l viziteze aici. El îşi pregătise în duminica aceea camera, pusese flori de câmp într-o vază improvizată, obţinuse de la cantină aprobarea pentru invitarea unui vizitator la masă, dar ea n-a venit, nici atunci şi nici altă dată, niciodată. Chiar dacă amărăciunea cauzată de promisiunea neonorată a Aurorei l-a făcut şi mai puţin prietenos, căci era de-a dreptul ursuz uneori, şi chiar dacă trăirile lui poetice parcă depăşeau marginile suportabile în această perioadă, cu scrisul în jurnal, scrisul poemelor, discuţiile aprofundate pe teme de filozofie abisală, învăţatul la chimie, fizică şi biologie pentru examenul la Medicină de după armată şi altele, Valentina îl însoţea mereu peste tot şi îl consola de toate durerile timpurii ale unei tinereţi zbuciumate. Între ei, cu toate acestea, scintila un fir de tensiune, ca în experimentele cu sferele încărcate electric din laboratorul de fizică al şcolii. Grig nu putea spune că nu-i era dragă sau că nu-i făcea plăcere compania ei, dar simţea că

68 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

legătura lor nu va avea un viitor câtă vreme el nu are de gând să se însoare şi deci nu o va cere în căsătorie, câtă vreme urma să plece în armată în câteva săptămâni, căci primise ordinul de recrutare, şi atâta timp cât relaţia lor nu mergea atât de departe cât şi-ar fi dorit el, adică până cel mai departe. Ioana, prietena şi colega de cameră a Valentinei, privea cu sentimente bune această prietenie-dragoste a lor şi o încuraja, atât în discuţiile cu Valentina, aşa cum aflase Grig chiar de la Valentina, cât şi în discuţiile cu el însuşi din unele după-amiezi în care la sanatoriu lumea, lucrurile şi timpul parcă se opreau în loc. În serviciul de după-amiază nu erau prea multe de făcut, medicamentele fuseseră împărţite în tura de dimineaţă, tratamentele în ordine, recoltări nu erau de făcut. Doar tratamentul de la şase seara, cu streptomicinile injectabile şi cele câteva miofilinuri, în rest, calm, puţină melancolie în plimbările prin parc, în jurul havuzului, unde nu lipseau exclamaţiile de rigoare legate de observarea agilităţii peştilor, chiar în timpul turei, în splendoarea unei toamne de care Grig devenise mai conştient ca niciodată, cel mai probabil din cauza frământărilor amestecate în legătură cu viitorul imediat. Ceea ce nu înseamnă că nu trăia clipa, că nu lua parte la fiecare moment al zilei, mai mereu printre bolnavi, în halatul din molton albastru peste halatul alb bine călcat şi apretat la spălătoria şi călcătoria sanatoriului, urcând grăbit şi preocupat pe aleile de sub brazi, dinspre farmacie sau dinspre camera de locuit înspre pavilioane. Dimineaţa lucrurile erau un pic mai agitate. Pacienţii veneau la cabinet cu flacoanele de sticlă pe jumătate cu spută şi cu sticluţele de culoare brună pline cu urină, pe care Grig avea misiunea de a le aşeza în ordine în cutia de carton după ce lipise pe ele etichetele cu numele şi vârsta pacientului şi data recoltării. Mergea cu această cutie la laborator, jos, imediat după radiologie. În laborator nu intrase niciodată, pentru că uşile erau mereu încuiate, iar probele recoltate erau primite de cineva din personal, pe listă şi condică specială, la un ghişeu. După ce ducea “urinele” şi „sputele” la laborator, se întorcea repede în cabinet şi începea tratamentele de dimineaţă, cu împărţitul pastilelor şi injecţiile intravenoase, perfuziile şi alte amănunte. Toate astea luau ceva timp, până pe la nouă sau zece, când începea vizita medicului de salon (care avea mai multe saloane în grijă), uneori însoţit de medicul-şef de secţie, iar misiunea lui Grig la vizită era să noteze în condică prescripţia medicamentoasă pentru următoare-

www.zonaliterara.ro

le două sau trei zile, iar în caiet recomandările pentru alte investigaţii pe care urmau să le facă pacienţii. Imediat, după parafare şi semnare, condica trebuia dusă împreună cu coşul la farmacie, unde farmacistele puneau tot ce era scris. În sfârşit, până la amiază, când urmau tratamentele injectabile cu antibiotice, mai rămânea adesea un pic de timp în care se putea bea o cafea. Lui Grig îi plăcea acest moment pentru că auzea toate bârfele posibile din lume (o plăcere de care nu s-a dezvăţat niciodată), dar şi pentru că putea să-şi cunoască mai bine colegii, femei de toate vârstele şi bărbaţi (mai puţini) care, aşa predispuşi la glume şi prietenoşi cum erau, făceau atmosfera de la sanatoriu mai suportabilă, iar izolarea un punct de sprijin pentru resetarea unor noi planuri de viaţă – latente, însă temerare, reţinute, însă cu bătaie mai lungă decât orizontul crestelor dinspre sud, dincolo de lacul al cărui luciu se putea zări numai de la teresele de la etajul doi. – Câte zile mai ai până la armată, Grig? îl întrebau ei căutând în acelaşi timp pe faţa lui semne ale unui regret sau ceva asemănător. Nu transpărea însă mai nimic pe chipul lui preocupat (cel mai adesea de câte un vers pe care îl răsucea mereu în minte), pentru că i se părea că perspectiva intrării în armată îl scăpa de ceea ce el considera a fi nesfârşitele complicaţii pe care fetele le aduc în viaţa băieţilor şi femeile în viaţa bărbaţilor. El nu putea să se considere încă bărbat, pentru că – se ştie, îi spusese lui Victor, care îl vizita uneori aici, în prima perioadă – nici nu avusese propriu-zis de a face cu o femeie, toate experienţele lui erotice consumându-se în lungi poveşti în care sentimentele şi modul în care sunt ele reflectate în sufletul celuilalt sunt analizate pe toate părţile, iar suferinţele provenind din această analiză duceau întotdeauna la disperări mocnite, nopţi nedormite, neîncredere în viitor şi alte necazuri de acest tip. Până într-o seară în care totul avea să se schimbe în această privinţă... Într-unul din saloanele de femei de la parter venea foarte des în vizită la mama ei o fată pe care Grig o remarcase încă din momentul în care a coborât din autobuz în timp ce el privea de sus de la terasa de la etajul doi, între pacienţi, toţi cu coatele sprijinite pe balustrada metalică. Fata nu era neapărat o frumuseţe săritoare în ochi, dar era zveltă, prietenoasă şi în mod vădit plină de abnegaţie şi drăgălăşenie, căci punea în aceste vizite mult devotament. Grig o vedea când venea să ajute la instalarea perfuziei la braţul mamei ei, o vedea cum se învârte preocupată în

www.zonaliterara.ro

jurul patului ei, cum o întreba mereu pe mama ei dacă are nevoie de ceva, cum îi aranja perna la spate ca să stea cât mai confortabil în timp ce picăturile perfuziei măsurau timpul lor special, al bolii şi al acestui moment cosmic al internării la sanatoriu. Nu mai era nici adolescentă, dar nici nu se putea spune că devenise deja o femeie. Era studentă, undeva pe la Iaşi. Au schimbat câteva priviri în câteva rânduri şi au îngăimat şi un fel de salut, ceva mormăit, spus printre dinţi, fiecare pentru sine, dar s-au apropiat mai mult în minutele lungi în care stăteau aplecaţi asupra patului mamei ei. În câteva rânduri au fost văzuţi plimbându-se pe aleile din jurul havuzului, discutând, el explicând cu multă pasiune ceva, iar ea ascultându-l cu interes, scuturându-şi pletele şi râzând din când în când cu un râs care se auzea până la clădirile din spate ale administraţiei, unde zumzăiau magaziile, bucătăriile şi sălile de mese. Interesul lui Grig pentru Alice nu a trecut neobservat. Atât femeile din salon, inclusiv mama fetei, cât şi asistentele şi doctoriţele de pe secţii vorbeau deja despre ceea ce ei numeau „dragoste la prima vedere” între cei doi. Cu adevărat, Alice i-a mulţumit într-o zi lui Grig pentru atenţia şi grija pe care i le oferea mamei ei, iar el a spus că îşi făcea doar datoria, că are grijă la fel de fiecare dintre pacienţii din pavilion, atâta numai că îi pare rău că îmbunătăţirea situaţiei mamei ei se lăsa cam de mult timp aşteptată, după luni şi luni de zile în care s-au încercat tot felul de scheme terapeutice. – E un cancer, dragă Grig! îi spune într-o zi şeful de secţie uitându-se la radiografia pe care unul din plămâni avea o zonă întinsă de albeaţă. Grig nu ştie dacă doctorul Ulmeanu i-a spus şi femeii (sau măcar fiicei) concluzia la care a ajuns în privinţa diagnosticului, aşa că era prudent de fiecare dată când stătea de vorbă cu Alice, pe care a invitat-o într-o zi la el în cameră, uitând de Valentina, de Aurora şi de toate fetele din lume de care s-ar fi putut simţi atras în acea perioadă a vieţii şi pe care s-ar fi putut spune că le trădează. De fapt, în problema aceasta a fetelor Grig se arăta surpinzător de uşuratic, în pofida tăriei de caracter pe care o dovedise în alte împrejurări, colaborarea cu Securitatea, pe care o refuzase, calm, fără eroisme inutile, cu toate ameninţările (mai directe sau mai aluzive) ale ofiţerului racolator, care îl abordase la un cenaclu din Piatra Neamţ. Era asaltat de o mulţime de probleme de conştiinţă şi nu avea decât optsprezece ani, în pragul intrării în armată. Le făcea însă faţă cu brio, se pare, pentru că avea un tonus bun, puseele depresive apăreau tot

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 69

70 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Victor şi prietenii lui elveţieni. Şi e atât de adevărat – încă o dată se vede asta, nu mai trebuie demonstrat – că foarte adesea lucrurile rele vin pe aripile uşoare ale lucrurilor bune. – Domnule Grigoraş, iertaţi-mă că vă deranjez, dar am o veste foarte tristă pentru domnişoara care e cu dumneavoastră... Mama dumneaei a murit acum o jumătate de oră în salon... O dimineaţă care te întâmpină atât de brutal – după o noapte aşa cum tocmai fusese aceasta abia terminată – te poate învăţa multe lucruri despre viaţă. Asta în cazul în care vrei să înveţi. De pildă, cum să faci în aşa fel încât nimic să nu poată să te ia prin surprindere. Nici măcar moartea, care, aici la sanatoriu, este o prezenţă banală. Nici măcar pierderea mamei. Alice se aştepta la acest moment, aflase de diagnostic pe căi secrete sau poate chiar de la doctori sau de la personalul de serviciu. Lucrurile astea se află, nu pot fi ţinute nicicum ascunse, aşa că deşi i-a întunecat brusc faţa, vestea nu a dărâmat-o de tot. Avea resurse nebănuite de rezistenţă, ceea ce i-a folosit la organizarea înmormântării şi tot restul, ajutată – e adevărat – de un tată care le părăsise, pe ea şi pe mama ei acum moartă, cu mulţi ani în urmă, când ea avea vreo şapte sau opt ani. Bărbatul a apărut a doua zi la sanatoriu cu un sicriu legat deasupra unei Dacii albastre, însoţit de actuala soţie. S-au îngrijit de toate formalităţile, au luat moarta şi au plecat, cu Alice cu tot, în lumea lor despre care Grig nu a mai auzit de atunci nimic niciodată.

Vasile BAGHIU

mai rar, iar planurile de căutat profesori pentru pregătire pentru medicină după armată erau mereu între priorităţi, chiar şi în discuţia de acum cu Alice în camera lui unde florile pentru Aurora se vestejiseră. – Ştii, ţi-aş spune ceva, dar mă tem că o să reacţionezi aiurea... începe Alice discuţia imediat ce s-a aşezat confortabil în patul din plasă de sârmă şi saltea din latex al lui Grig. El răsfoia discurile aşezate pe raftul din dreapta ferestrei şi, în loc de răspuns la ceea ce ea începuse să spună, a întrebat-o ce fel de muzică preferă. – Grieg! Concertul pentru pian! i-a lămurit ea cât se poate de clar preferinţele, lăsând să se înţeleagă printr-un zâmbet oblic ghiduşia similitudinii numelui lui cu preferinţa ei în materie de muzică. Grig detesta kitsch-ul şi nu doar pentru că era în stare să-l vadă oriunde şi sub orice formă, dar mai ales pentru că suscita interesul şi atracţia semidocţilor. Pentru această replică a lui Alice are mai multă îngăduinţă însă, pentru că i-a surpins şi el zâmbetul ironic care i-a însoţit răspunsul, iar pe de altă parte a început să vadă cât de nebănuite sunt căile prin care autenticitatea şi adevărul – lucruri grave despre care începuse să discute pătimaş cu unii pacienţi, cu grădinarul şi cu prietenul Victor Savu (când acesta venea în vizită aici sus) – îşi fac drum înspre sensibilitatea noastră. Primele acorduri ale concertului s-au lansat deja în camera singuratică şi chiar şi atunci când nu după multe clipe orchestra şi-a revărsat la rândul ei valurile de nostalgie, după impetuozitatea pianului, o senzaţie de stinghereală a planat încă în încăpere. Ceai făcut la reşou, pişcoturi şi biscuiţi cumpăraţi din oraş împreună cu Valentina, Kent-uri primite de la un pacient (pe care nu a putut să-l refuze, pentru că omul îi plasase abil pachetul în buzunarul halatului alb în faţa cabinetului şi dispăruse imediat undeva în zona saloanelor), o sticlă de vin natural primit de la un pacient, muzică simfonică, toate le-au dezlegat până la urmă glasurile şi opreliştile de comunicare de natură necunoscută, ba mai mult, lucrurile au evoluat liber, fără premeditare, iar orele au trecut repede, spre seară şi spre miezul nopţii, până în dimineaţa care i-a găsit, cu lumina ei înviorătoare, în pat, îmbrăţişaţi, răvăşiţi. Din păcate, nu lumina de la geamuri i-a trezit, oricât de revigorantă era la acel moment de toamnă auriu, ci bătăile în uşă ale vecinului lui Grig, lucrătorul la centrala termică, cel care avea să vorbească mai târziu, peste ani şi ani, cu

www.zonaliterara.ro

Gellu Dorian s-a născut în ziua 13 octombrie, anul 1953 la Botoşani. Profesia: bibliotecar; în prezent referent de specialitate la sectorul literatura-teatru al Centrului judeţean de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare Botoşani; redactor şef al revistei de cultura „Hyperion - Caiete botoşănene“, redactor şef şi consilier editorial al Editurii „Axa“ Botoşani; preşedintele Fundaţiei Culturale „Hyperion - Caiete botoşănene“ Botoşani; director de programe al Societăţii Culturale „Dacia Revival International“ New York; membru în colegiile de redacţie ale revistelor: „Convorbiri literare”, „Poezia”, „Caietele de la Durau”. Iniţiatorul colecţiei de poezie „La steaua - Poeţi optzecişti”, Editura „Axa” Botoşani. Iniţiatorul Premiului National de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat în fiecare 15 ianuarie la Botoşani. Debutul literar are loc la 6 august 1972 în revista „România literara“, sub pseudonimul George Dor, sub girul lui Geo Dumitrescu. Debutul editorial are loc în 1974, în Caietul debutanţilor, Editura „Eminescu“. A publicat de-a lungul vremii volumele de poezie: Liniştea neliniştii, 1979; Esopia, Albatros, 1982; Poeme introductive, Junimea, 1986; Elegiile după Rilke, Moldova, 1993; În căutarea poemului pierdut, Axa, 1996; În absenţa iubirii, Helicon, 1996; Poeme golăneşti, Cartea Românească, 1997; Infernul migrator, Axa, 1997; Poesia mirabilis, Junimea, 1999, Timpul, 2000; Singur în faţa lui dumnezeu, Augusta, 2001; Un poet la New York, Dacia, 2002; Eranos – scene din viaţa şi opera Poesiei, Junimea, 2003; Cafeneaua Kafka, Cartea Românească, 2003; Cartea tăcută, Cartea Românească, 2004; Elegiile de la Dorwiler, Paralela 45, 2008; Alungând tristeţea, cu Paganini, Brumar, 2009; Poetul, Princeps Edit, 2010; Criză şi melancolie, Dacia XXI, 2011; Abatorul umbrelor, Tipo-Moldova, 2011; Zece poeme exemplare din Târgul în care, cică, nu se întâmplă nimic, Tracus Arte, 2011; Cartea singurătoţilor, Charmides, 2012. Printre volumele de proză – romane - găsim: Scriitorul, Helicon, 1996; Cartea fabuloasă, Cartea Românească, 2003; Sfârşitul sau momente din viaţa unui om falsificat, Eikon, 2003; Împotriva noastră, Cartea românească, 2005; Insula Matriochka, Paralela 45; O lume de lepădat (Bleadiuşka şi Stafia – romane siameze), Limes, 2009; Casa Gorgias, Niculescu, 2011. Gellu Dorian semnează şi volume de teatru: Caţavencii, Timpul, 2001; Confort freud, Timpul, 2011 (premiul USR pe anul 2011); volume de eseu: Paşii Poetului (în colaborare cu Emil Iordache), Sport-Turism, 1989, Timpul, 2000; Eminescu prin vămile timpului, princeps Edit, 2009; Tineri poeţi români de dincolo de Styx, 1998; Cititorul de poezie, 2008.

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 7171

Nicolae Căruntu: - Dragă Gellu Dorian, iată-te, iată-ne, vrînd-nevrînd intraţi în cel de al şaselea deceniu al vieţii! La mulţi ani! Cum te simţi la această vîrstă din punct de vedere fizic, psihic, literar? Gellu Dorian:- Mulţumesc! Bine. Însă, la o simplă socoteală, iese că deja ne pregătim să ieşim din „deceniul şase al vieţii”, cum spui, şi, dacă ne va ajuta Dumnezeu, vom intra sănătoşi în deceniul şapte! Mie îmi place să spun că în curînd voi împlini doisprezece lustri de viaţă. Sună mai frumos! Doisprezece faţă de şaizeci pare o cifră mai agreabilă. La mulţi ani şi ţie! Noi cei născuţi în 1953, aşa cum spune prozatorul Ioan Groşan, şi el tot un cincizecişitreist, datorăm ieşirea noastră în lume „bucuriei iscate din orgasmul provocat de moartea lui Stalin”. Din păcate a fost o bucurie ca o răzbunare a părinţilor faţă de opresiunea bolşevică, faţă de eliberatorii care nu mai plecau de la noi acasă la ei, instalînd aici opresori ca Gheorghiu-Dej şi camarila sa din care făceau parte inşi ca Ane Pauker, Vasili Luca, Bodnăraşi, Brukneri şi alţii, ocrotiţi de torţionarii puşcăriilor în care era exterminată intelectualitatea românească pentru a lăsa loc liber nenorociţilor care după unsprezece ani de la moartea lui Stalin l-au creat pe cel mai sinistru dictator al României, Ceauşescu. Părinţii noştri au sperat că vor veni americanii şi ne-au dat viaţă ca să trăim liberi, aşa cum şi-au trăit ie copilăria şi adolescenţa în perioada interbelică. Însă americanii n-au mai venit decît foarte tîrziu, cînd noi suntem deja părinţi şi oarecum liberi, iar ei, oale şi ulcele. Şi vezi, răspunzîndu-ţi aşa, mă întreb, oare din punct de vedere psihic, sunt sănătos? Cred că da. Pentru că dacă ţi-aş răspunde cu un aer de nostalgic după anii copilăriei noastre, ar apărea, desigur, şi pentru mine, şi pentru alţii întrebarea, „oare acesta mai este normal?”…Sunt şi fizic, bine mersi. Mă menţin pe picioarele mele. Literar? Scriu. Mă bat cu morile de vînt careşi fac din elice aripi veleitare ce se năpustesc peste biata mea Rosinanta. Sancio Panza nu am. N-am bani să-l plătesc. Scutierii au trecut şi ei de partea vîntului. N. C.: - Într-un interviu, hai să-i zic totuşi relativ recent, găzduit de revista „Bucovina literară” nu prea reiese clar, limpede, lămurit, care ar fi realul tău debut literar. În presă şi în volum. Cred că ai debutat cu Esopia, nu? G. D.:- Hai s-o lămurim acum şi aici. Primele poezii le-am publicat în ziarul local „Clopotul”, în pagina artistică a acestuia din sîmbăta de 6 august 1972, de Schimbarea la faţă, mare sărbătoare creştină. Cel care-mi gira debutul în presă era regretatul ziarist Nicolae

72 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Cântec, tatăl lui Florin Cântec. Semnam atunci cu pseudonimul Gellu Coşula. Se împlinesc anul acesta patruzeci şi unul de ani. Însă aş putea spune că înainte de aceste poezii dintr-un ziar care avea totuşi un tiraj de 35.000 de exemplare, am publicat o pagină de poezie, în 1971 în revista „Lyceum”, a Liceului „A.T. Laurian”, unde venisem ca elev transferat de la Liceul „Dragoş-Vodă” din Cîmpulung Moldovenesc. Era o revistă foarte bună. În acelaşi an mai publicasem un eseu, selectat de Geo Dumitrescu, în revista „Luceafărul”. Dar eu consider debutul meu adevărat în revista „România literară”, în decembrie 1972, sub girul lui Geo Dumitrescu, cu pseudonimul George Dor. Cred că este acum destul de clar, explicit, cînd am debutat în presa literară. Editorial, lucrurile stau mai complicat. Am forţat, să-i spun aşa, porţile Editurii Eminescu în 1973, la prima ediţie a concursului de debut editorial organizat de o editură după mult timp. Nu am reuşit să intru decît în Caietul debutanţilor cu şapte poezii, pe care nu le regret dar nici nu mă mai reprezintă. Fericiţii cîştigători atunci au fost Mircea Florin Şandru, George Florin Cozma şi George Boitor. Abia în 1981 am intrat, tot aşa, în atenţia Editurii Albatros, cu o selecţie din cartea Esopia, prezentată la concursul organizat de această editură. Regretata Gabriela Negreanu s-a bătut mult să apară cartea. Aceasta a apărut fragmentar în Caietul debutanţilor, editat în 1982. Între timp, am publicat o plachetă, Linişea neliniştii, în 1979, la Botoşani. Toate ar fi făcut cît o carte. Însă o carte întreagă de poezie (însă şi din ea au fost scoase 13 poezii pe motive de cenzură, asupra cărora nu mai insist), am publicat abia în 1986, la treizeci şi trei de ani. Este vorba de Poeme introductive, apărută la Editura Junimea. Este clar acum? N. C.:- Da. Abordezi în scrierile tale cam toate genurile literare – poezie, proză, critică literară, teatru, editoriale, gazetărie, fiind chiar şi editor, şef de revistă. Care dintre genurile sus-menţionate crezi că ţi se potriveşte cel mai bine. Scriind, în care gen te simţi cel mai bine? G. D.:- Este ca şi cum a-i întreba pe un om cînd respiri cel mai bine, dimineaţa, la prînz, seara, noaptea, cînd bei, cînd mînînci, cînd iubeşti, cînd dormi. Cînd scriu, mă simt bine. Mă simt şi mai bine, cînd ceea ce scriu iese bine. Şi mult mai bine, cînd ceea ce iese din mîna mea interesează. Dar şi mult-mult mai bine, vorba lui Maurce Nadeau, atunci cînd ceea ce public deranjează, stîrneşte valuri, provoacă, mişcă un pic lumea din loc. Abia atunci îmi văd rostul şi cred că nu scriu în zadar. N. C.:- Ai vrea să rişti o definiţie a scriitorului? Care este statutul şi poziţia sa în

www.zonaliterara.ro

cadrul actualei societăţi? Care ar trebui să fie cea firească, normală? G. D.:- Nu risc. Pur şi simplu, aşa cum toate lumea ştie, scriitorul este cel care scrie, mai exact, cel care scrie bine literatură. Că aşa sunt mulţi care scriu, dar habar n-au ce este literatura. Este ca şi cum un zidar ar face o casă durabilă în care se poate locui mulţi ani în şir. Nu aşa cum un alt zidar nepriceput zideşte o altă casă care se dărîmă peste cei care intră să locuiască în ea. Adevăratul scriitor, cel care intră în esenţa definiţiei, este acela care face ca lumea care-i citeşte cărţile să se simtă bine, să trăiască sufleteşte mai bine, să caute mai departe literatura, nu s-o ignore. Scriitorii proşti fac ca lumea să ignore scrisul, cărţile, nu numai pe ale lor ci şi pe cele bune, ale scriitorilor adevăraţi. De aici se naşte şi statutul scriitorului, care, recunoscut într-o societate ca a noastră, trecută prin ciur şi dîrmon, erodată de tot felul de regimuri politice, devine reperul identitar, valoarea pe care trebuie s-o urmezi. În rest, ce să spun, despre statutul scriitorului conform unor norme prevăzute de un act de constituire a unei bresle, acesta include pe toţi cei ce vin spre breaslă şi sunt recunoscuţi. Însă un astfel de statut nu conferă şi valoare, ci doar o cale sindicală, să-i zic aşa, de sprijin, de susţinere. Însă unii scriitori şi-au făcut din legitimaţia primită după intrarea în Uniunea Scriitorilor un soi de brevet de existenţă, un soi de card cu care au deschis cele mai blindate uşi, au obţinut chiar poziţii sociale nemeritate, au intrat, cum se spune, în impostoriat (ba cred că în mintea lor sperau că vor primi pe lîngă această legitimaţie şi uniformă!). Din păcate, în ultima vreme, statutul scriitorului, cel de imagine, pentru că la asta cred că te referi, nu mai este unul de notorietate, ci unul ce a devenit din „poziţia firească”, de reper de valoare, unul de „poziţie nefirească”, cum spui. Prin expunerea hazardată a unor scriitori de valoare, pe tot felul de canale mas-media, imaginea scriitorului în general s-a erodat mult, rolul lui într-o comunitate a scăzut vizibil, interesul şi respectul pentru scriitor au scăzut. De la acest nefiresc al lucrurilor trebuie reîncepută lupta pentru recăpătarea imaginii bune a scriitorului român. N. C.:- Ai făcut, faci parte din structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor din România. Ce crezi că ar trebui întreprins de la centru dar şi pe plan local ca realmente scriitorilor să li se acorde drepturile şi aprecierile cuvenite? G. D.:- „Drepturile şi aprecierile cuvenite” nu le acordă unui scriitor, în mod preferenţial sau altcumva, Uniunea Scriitorilor din România, care este o structură organizatorică

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 73

de tip ONG, cu fond, în special, sindical, ci acestea pornesc sau ar trebui să pornească de la scriitor spre „forul central”, prin ceea ce reprezintă el (scriitorul) ca valoare şi prin obligaţiile pe care le are faţă de breaslă: în primul rînd, să contribuie activ, în mod vizibil, prin opera sa, prin atitudine la recăpătarea imaginii deteriorate a scriitorului român, apoi, să-şi plătească simpla cotizaţie, aşa cum nu o fac mulţi, dar devin vocali şi-şi cer drepturile care, şi ele la rîndul lor, sunt în obligaţia „structurilor de conducere”. Acestea, din punctul de vedere al Uniunii Scriitorilor, nu au fost încălcate niciodată. Nemulţumiri sunt tot timpul. Dar cei mai nemulţumiţi sunt din totdeauna cei care nu se achită în primul rînd de obligaţii. Ce drepturi are un scriitor? Să fie, în cazul impus, asistat. Şi pentru asta, prin eforturile Uniunii Scriitorilor se acordă tot felul de susţineri, de la cele sociale la cele financiare, cum ar fi suplimentarea cu 50% a pensiei, ori, pentru cei mai merituoşi, indemnizaţiile de merit, reduceri la cheltuielile la casele de odihnă şi creaţie ale Uniunii, atîtea cîte mai sunt, ori, atunci cînd posibilităţile există, sprijinirea unor proiecte culturale de anvergură. Nu va veni niciodată conducerea Uniunii Scriitorilor, nici măcar cînd se află în campanie de alegeri, să te caute şi să te întrebe ce drepturi ai tu ca scriitor şi nu ţi s-au îndeplinit, ci tu, ca membru activ al ei, trebuie să contribui la viaţa breslei, pentru a-i cere apoi, cînd e cazul, unele drepturi. Aprecierile se fac şi ele, tot atunci cînd este cazul, prin premiile de prestigiu ale U.S.R., care acordă atenţia cuvenită celor mai bune cărţi din toate genurile, inclusiv Premiul Naţional de Literatură, o dată pe an. De alte aprecieri, te bucuri numai dacă scrii bine. Niciodată, însă, nu va fi mulţumită toată scriitorimea. Cum nici toată cititorimea nu este mulţumită de tot ceea ce se scrie. N. C.:- După derularea evenimentelor din decembrie 1989 din România, care au însemnat, în primul rînd, distrugerea sistematică a întregii economii româneşti, în prezent trăim o criză perpetuă din cauza căreia suferă enorm de mult cultura, arta în general şi literatura în mod special. Ce trebuie dar mai ales cine trebuie să intervină, să se implice pentru redresarea situaţiei grave în care ne aflăm? G. D.: - E o chestiune care ne depăşeşte pe toţi, evident şi pe mine. Dar dacă ar fi să privim „economia de dinainte de 1989”, aceasta era constituită dintr-o imensă platformă neproductivă, pe care se aflau în treabă mai toţi nostalgicii de acum, care fie că munceau cu adevărat şi produceau ceva, pentru a merge acasă cu un salariu asigurat, fie că mergeau la slujbă pentru

74 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

a-şi completa salariu cu ceea ce se producea la locul de muncă şi părea că este cu îndestulare. Dacă privim din acest punct de vedere, mai tot omul avea un „loc de muncă”, însă nu şi o conştiinţă a muncii. Din această lipsă de conştiinţă a muncii, a valorii produse, fie că aceasta era a „întregului popor”, fie că lua căi neştiute, lăsînd clasa muncitoare cu gurile căscate în faţa galantarelor goale şi în apartamente frigorifice, s-a născut noua „clasă de capitalişti sălbatici”, unii ajunşi cu averi incomensurabile şi imposibil de nejustificat, delapidînd şi decavînd totul, alţii privind cu uimire la îmbogăţirea peste noapte a primilor, nostalgici după „cuibuşoarele lor de trai” care se văd demolate una cîte una. Ce să faci, cînd vezi astfel de lucruri? Cine să intervină, cînd, în fod, deja au intervenit şi au făcut totul praf? În locul acelei economii false îşi face loc cu greu, extrem de încet, adevărata economie, care va mişca din loc, peste cimitirul moştenirii ceauşiste, lumea spre care tindem să ajungem. Nu din faţa televizorului se fac aceste mişcări, nici schimbarea mentalităţii nu se face privind sticla manipulatoare, ci intervenind fiecare în mod concret la aceste radicale mişcări. Cred că ai priceput cine trebuie să intervină? Tu, eu, ei, fiecare, cu o nouă mentalitate asemănătoare cu cea care a făcut lumea adevărată, nu cea falsă iscată din doctrinele marxist-leninistobolşevice, ale cărei tare le purtăm încă. Cultura, într-o formă sau alta, din mai totdeauna, s-a născut din suferinţă, din restrişte, din coerciţiuni pe care a ştiut să le transforme în valori adevărate, perene. Dacă te gîndeşti la sacii de bani care ar putea veni peste noapte peste noi, aceştia, deşi sunt ai noştri, leu cu leu, se află, din păcate pe mîna statului, iar statul nu suntem noi, ci ei, unii care au ştiut să ajungă la gura acestor saci din care tot fură, în urma unor concursuri de împrejurări, la care şi tu, şi eu şi alţii am pus umărul. Acum ne cocoşăm să-i susţinem (sau să-i înlăturăm) de la o legislatură la alta, cu speranţa că li se va termina numărul, dar mama acestora, din cîte se vede, este mai tot timpul gravidă. N. C.:- Dragă Gellu Dorian, privind dinspre timp către timp, poţi să afirmi că te simţi satisfăcut, mulţumit de ceea ce ai realizat pînă în prezent. Cum au fost/ sunt receptate scrierile tale de către critica de specialitate, de către cititori? În cîteva fraze, ai putea să rezumi ce înseamnă literatura pentru tine? Viaţă, realitate, memorie, ficţiune? G. D.: - Ce scriitor ar putea fi mulţumit de ceea ce a realizat? Tot timpul apare nemulţumirea. Iar dacă aceasta nu apare, atunci nu avem de a face cu un scriitor care se luptă

www.zonaliterara.ro

mereu cu sine, dorindu-şi să se auto-depăşească, să devină cel din visele sale. Sunt şi eu un scriitor nemulţumit. Omul în general este, în mare parte, o sumă de eşecuri. Omul ratat pare a popula lumea, făcînd ca totul să pară o ratare. Tema unui roman pe care doresc să-l scriu este tocmai această ratare. Nu este, desigur, o noutate. Nu, evident, nu va fi un roman autobiografic, dar viaţa trăită se va putea privi şi prin prisma ochilor mei, ochilor mei interiori, dacă este posibil să spun aşa. Cît priveşte critica literară, aici lucrurile par să fie din ce în ce mai clare. Un scriitor nu trebuie să se bată pentru a se impune în faţa criticilor sau să se ploconească în faţa acestora. Nu am făcut niciodată acest lucru. Am lăsat ca lucrurile, din punctul de vedere al receptării critice a scrierilor mele, să curgă de la sine. Nu mă plîng. Cunosc foarte bine orientările criticii literare de la noi. Nu sunt cele mai propice literaturii autentice, din păcate. Literatura, nu numai pentru mine, ci pentru cei care trăiesc pentru ea sau chiar în ea, este un mod de viaţă, nu neapărat firesc, acceptat de cei care doresc să rişte sau să mizeze pe ce aceasta poate oferi. Riscurile cer o groază de sacrificii. Cine este dispus să şi le asume poate reuşi sau nu. Literatura este viaţă, este realitate, memorie, ficţiune. Nu însă luate brut, relatate, ci rafinate prin talentul şi cultura celor care fac literatură cu respectul faţă de marile valori, cu responsabilitatea asumării acestora, menţinerii lor şi continuării lor. Nimic nu începe cu tine. Cînd crezi aşa ceva, adevăratele valori te elimină, te izolează, devii sărac şi inutil, o verigă ce nu poate intra în alcătuirea unui lanţ nesfîrţit. N. C.:- Cum se vede, de la Botoşani, literatura scriitorilor din diaspora? Are un drum sigur, un viitor cert? G. D.:- Trebuie să stabilim exact ce înseamnă „diaspora”. Acesta este un termen prin care s-a definit totalitatea grupurilor evreieşti dispersate în afara graniţelor după ce regele babilonian Nabucodonosor i-a alungat din imperiu. Evreii fiind şi acum cea mai împrăştiată naţie în toată lumea îşi asumă ca definitoriu doar pentru ei acest termen. Ulterior, el a fost preluat şi încetăţenit şi de alte etnii care au ales să trăiască în afara ţării lor. Românii, mai ales după 1990, alcătuiesc comunităţi suficient de mari peste mai tot în lume. Evident că şi înainte de 1989 ei au emigrat. De mai bine de două secole, de cînd a apărut „noua lume” de peste ocean, un fel de pămînt al făgăduinţei, cei care credeau că acolo curg rîuri de miere şi lapte au tot emigrat şi au format comunităţi, cercuri, cărora unii cercetători, istorici le-au spus „românii din diaspora”, alţii „românii din afara grani-

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 75

nu prea mai are prea multă treabă cu originalul. Dintre lucrările tale care şi cine în ce limbă a fost tradusă şi dacă eşti pe deplin mulţumit? G. D.:- Nu, nu mai multe cărţi ale mele au fost traduse. Ci doar trei cărţi de poezie. Una a apărut în Germania, în 1998, la Dionysos Verlag din Kastellaun, alta în Spania, în 2002 şi o a treia stă să apară la o editură din U.S.A., din New Jersey. În rest, este adevărat, am apărut în foarte multe antologii din diverse ţări din lume, din Italia pînă în Chile, din Canada şi U.S.A. pînă în Rusia şi Iordania, din Grecia pînă în Anglia şi Suedia şi aşa mai departe. Cît priveşte o carte tradusă, evident că devine alt obiect, cu un fond mult asemănător cu originalul, că altfel nu se poate, care are menirea să popularizeze un scriitor, o literatură, să completeze sau să întregească o cultură sau alta. Cît priveşte dacă ştiu ce receptare critică au avut cărţile mele traduse, habar n-am. Poezia şi în lume are un cerc mai restrîns de cititori, fie specializaţi, fie de rînd. Cărţile mele de proză încă nu au ajuns pe mîna unor traducători. N. C.:- Nu te întreb de proiectele tale literare ci aş dori să-mi spui care dintre ccărţile editate în ultima vreme în România ţi-ar fi plăcut poarte semnătura ta? G. D.:- Doar cărţile scrise de mine. Pe cele scrise de alţii, cele de literatură autentică,

Gellu Dorian & Adrian Alui Gheorghe

ţelor ţării”.Peste tot în lume sunt acum cam tot atîţia români cîţi sunt în România. Evident că în această lume din afara graniţelor ţării – aici includem şi provinciile istorice aflate temporar între graniţele altor ţări (mare parte din Moldova de peste Prut constituie o ţară independentă şi ea la rîndul ei ciunţită, cu judeţele din sud arondate Ucrainei şi cu un Tiraspol enclavizat, şi, desigur, nordul Bucovinei şi Maramureşul istoric, care, de asemenea, au fost alipite prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, fostei U.R.S.S., iar acum, după independenţa, Ucrainei de după 1990, alipite acesteia) – au apărut scriitori, o literatură scrisă în limba română. Aceasta, mai ales cea scrisă în Occident şi în America, recuperată, a întregit literatura română cu valori de neînlocuit. Aceste evidenţe, pentru cei ce au ochi, pot fi văzute şi de la Botoşani. Viitorul acestor scriitori din afara graniţelor ţării este acelaşi cu viitorul pe care îl are literatura română. Nu mai dau exemple, pentru că ele, pentru cunoscători, sunt evidente. Aici rolul istoriei literare, integratoare nu părtinitoare, este fundamental. N. C.:- Mai multe cărţi de ale tale traduse şi publicate în mai multe limbi europene. Cum au fost primite acestea de către publicul larg şi de critica de acolo? Prin traducere, o operă literară îşi mai păstrează aceeaşi forţă de seducţie, acel parfum iniţial ca în limba din care ste tradusă ori devine un produs nou, unul care

76 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Gellu Dorian, Călin Vlasie, Vasile Tudor & Adrian Alui Gheorghe

îmi place să le citesc, evident, semnate de autorii lor, colegii mei. Cu plagiatele se ocupă alţii. Unii ajung chiar primi miniştri, doctori şi aşa mai departe. N. C.:- Susţinîndu-i pe debutanţi, mă refer în special la activitatea ta de critică din acest domeniu, ce părere ai despre limbajul acestora? Personal, cred că printr-un limbaj dur, trivial, chiar obscen, ei doresc să rezolve, stilistic, ceea ce aplică, în literatură, în plan estetic? G. D.:- Eu am o cu totul altă părere. Scriu despre debutanţi constant, în „Convorbiri literare”, lună de lună, din 1996. În plus din 1990, organizez la Botoşani un concurs dedicat debutanţilor, prin grila căruia au trecute sute şi sute de debutanţi. Unii au confirmat, alţii nu. De asemenea, din 1998, tot la Botoşani, se acordă Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, deci şi unui debutant pe lîngă cel pentru Opera Prima, care se acordă unui poet consacrat, începînd din 1991. Chiar dacă noua promoţie de poeţi, de după 1990, dar în special cea ivită din rîndul fracturiştilor lui Marius Ianuş, douămiiştii sau milenariştii, se foloseşte de un limbaj mai larg, cu lejeritate, asta nu înseamnă că nu ţin cont de regulile esteticii, ori, stilistic, cum spui, ar rezolva o deficienţă caracteristică. Dimpotrivă, abordarea unui astfel de limbaj, nu neapărat trivial sau

www.zonaliterara.ro

obscen, ci mai curînd licenţios, supravegheat de o dorinţă de aliniere la poezia lumii, fără bariere de limbaj sau de vocabular, împrospătează întrun mod elocvent poezia română. Pudibonderia, sub forma ei de cenzură, fie chiar şi interioară, limitează spaţiul de abordare poetică a realului, a lumii care trăieşte după noile canoane sociale. Arta adevărată mai trebuie şi să provoace, să deranjeze, să atragă atenţia, evident, nu cu orice preţ, dar cu preţul inovării, găsirii unei noi paradigme, da. Şi asta caut în noul limbaj al noilor promoţii poetice de la noi. N. C.:- Ce zici, dacă printr-o minune ai redeveni adolescent, te-ai înhăma, fără ezitare, la carul atît de frumos dar atît de greu, de riscant, al literaturii? G. D.:- Fără ezitare, da! N. C.:- Ce-i place, ce face scriitorul Gellu Dorian cînd nu se află la masa de scris? Admiţînd că mai există şi timp liber, cum ţi-l petreci? G.D.:- Tot timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu de trăit pe pămînt este timp liber. Depinde cum îl umple fiecare. Un personaj al lui Kafka este, în conştiinţa lui trezită la realitate, judecat pentru că şi-a irosit viaţa. La fel face şi Dumnezeu cu cei care nu ştiu să-şi umple timpul liber cu lucruri care şi lui Dumnezeu îi plac. Nici într-una din zilele în care Dumnezeu

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 77

a creat lumea, acesta nu a risipit nici o clipă. Chiar şi ziua a şaptea a găsit de cuviinţă că şi odihna face parte din faptele cu care omul trebuie să-şi umple timpul. Şi s-a odihnit şi El. Deci, trăiesc şi eu în acest spirit de umplere cu folos a timpului. Risipitori fiind, mai şi risipesc din timp, dar, cu eforturi înzecite, revin şi-l umplu cu ceea ce ştiu să fac mai bine. La ce nu mă pricep nu mă bag. Cînd te bagi la ce nu te pricepi, risipeşti timp şi asta nu-i place lui Dumnezeu. Trebuie să facem totdeauna ceea ce-i place lui Dumnezeu. Şi pentru aceasta, El a lăsat o gama nelimitată de posibilităţi. Doar de cîteva ne putem apropia în viaţă. Cînd ne ocupăm de prea multe, iarăşi risipim timpul alocat pentru acele lucruri pentru care am fost lăsaţi pe pămînt. N.C.:- Dragă Gellu Dorian, îţi mulţumesc pentru timpul alocat acestui dialog. Poate ai fi putut face altceva în acest timp. Însă am crezut de cuviinţă, ca vechi prieteni, să purtăm acest dialog util, în primul rînd

pentru mine, şi, sper şi pentru cei ce vor să mai afle cîte ceva despre tine, acum cînd împlineşti şaizeci de ani, pentru care îţi spun încă o dată „La mulţi ani, cu sănătate, bucurii şi multe şi frumoase împliniri nu numai literare. Şi să ştii că peste alte cinci-şase decenii ne vom reîntîlni să mai discutăm şi să analizăm ce şi cum şi în mod special de ce s-a întîmplat între timp în lume, în general şi în mod special în literatură. G. D.:- Mulţumesc. Să sperăm. Eu sunt, în mod general, nu în mod special, însă un pic mai realist şi nu mă lasă optimismul tău să-mi imaginez o astfel de posibilitate. Dar cine ştie…

Gellu Dorian & Ion Mureşan

78 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

78

www.zonaliterara.ro

Şi de unde vine toată predispoziţia asta

a mea pentru genul noir? De ce-mi place să mă uit mai degrabă la filme vechi, din anii patruzeci-cincizeci? Bine, îmi plac şi astea noi dar parcă nu aşa de mult… Cel mai mult îmi plac filmele lui Woody Allen. Din cele noi, vreau să spun. Şi ale Roman Polanski. Ciudat cum Woody Allen a renunţat la Mia Farrow, nu credeţi? O femeie atît de frumoasă, de delicată… Ce-o fi găsit la asiatica aia? Nu c-aş avea ceva cu asiaticele sau cu asiaticii în general. Ştiţi ce se spune despre femeile asiatice, nu? Deci n-aş avea cum să am ceva cu ele. Dar în cazul lui chiar nu înţeleg. De ce să renunţi la o frumoasă pentru o urîtă? Numai pentru că e mai tînără? Mai docilă? Pentru că e fiica adoptivă a soţiei tale? In your face, Mia, ţeapă, Mia. Ţi-au trebuit copii adoptaţi? Unu’ singur nu era suficient? Atunci de educaţia ăsteia am să mă ocup eu. În toate privinţele. “Ai grijă ce-ţi doreşti”, spune proverbul şi uitaţi ce dreptate mai are! Oamenii iau decizii bizare. Uneori îşi dau seama de asta, alteori nu. Tatăl meu s-a căsătorit pentru a cincea oară! Cu o femeie foarte tînără, acum are vreo 24-25 de ani... Şi a lăsat-o însărcinată. Eu i-am spus de la început că o să sfîrşească schimbînd scutece. Adică ce femeie se mărită cu unu’ de şaizeci de ani dacă

www.zonaliterara.ro

ăla nu-i dispus să-i facă un copil? E absurd, dacă voia să se distreze, se ducea cu unu’ de vîrsta ei, nu? În schimb, el o tot trage c-a fost un accident, de parcă se mai pot întîmpla accidente în ziua de azi cînd toată lumea programează lucrurile astea pînă la ultimul detaliu… Dar încerc să mă abţin să-i judec pe alţii. Este un obicei pe care l-am deprins din familie, ca de cîte ori îmi vine să critic pe cineva, indiferent pe cine, să mă gîndesc că poate într-o zi am s-ajung şi eu în aceeaşi postură. Nimeni n-a venit să-mi spună asta, şi nu vorbim aici de niciun privilegiu. E o superstiţie, dacă vreţi, deşi, ce superstiţie e aia care se bazează pe observaţie? Uitîndu-mă în fiecare zi cum imperiul de cuvinte al tatălui meu este subminat de propriile fapte, am decis că mai bine îmi păstrez judecăţile pentru mine. Că atîta timp cît n-am să spun ce nu voi face eu, chiar n-am să fac lucrul ăla. Deci nu trebuie să vă mire că n-am încredere în vorbe, indiferent dacă sînt spuse sau scrise. De aici şi dificultatea mea, pe de o parte nu vreau să am de-a face cu ele, pe de altă parte nici nu pot fără. Probabil am moştenit asta de la mama, ei îi plăcea să scrie. A scris jurnale întregi, nu simţea bine dacă nu consemna tot ce i se întîmpla acolo. În schimb, eu, de cîte ori mă apuc de scris, am sentimentul că-mi scriu rata-

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 79

79

rea. Cu fiecare cuvinţel pe care-l iau din aer şi-l trec pe foaia de hîrtie, ea devine parte din mine. Mi-o imprim în fiinţă, o scrijelesc acolo ca pe scoarţa unui copac, mi-o tatuez pe pielea sufletului, o culcuşesc în bîrlogul eului meu. Îi dau mîncare şi apă. O legăn s-adoarmă. Înţelegeţi ce vreau să spun? Ca şi cum ştiind încotro mă îndrept, nu fac nimic să deviez de la traseu. Aş vrea să cred că toţi scriitorii cochetează într-un fel sau altul cu ratarea, chiar şi cei successful. Pot să zic successful? Adică de succes, aţi înţeles, nu? Eu am tendinţa asta să mai folosesc cuvinte englezeşti cînd vorbesc, defect profesional. V-am spus că predau engleză nu? Da, la universitate. Vai de capul ei universitatea, sărmana. Săracă lipită, de-abia dacă mai are bani să ne plătească pe jumătate din ore. Iar studenţii, ce să mai vorbim, trei sferturi vin mai mult aşa, din curiozitate, iar pe ceilalţi i-am putea împărţi în trei categorii, cei buni, cei răi şi cei urîţi. Exagerez, doctore, studentele sînt o excelentă pepinieră de neveste şi amante, ce ne-am face fără ele? Iar băieţii au şi ei rolul lor, ne pun pe noi, profesorii, într-o lumină mai bună. Dar nu vreau să vorbim despre asta. Sau despre copilul lui taică-meu. Îmi zice odată bătrînu’, şi cu asta închei, cică “dacă eu mor, ai să ai tu grijă de el?” De copil adică. Că pe nevastă-sa n-o prea crede în stare. “Păi de ce te-ai mai căsătorit, atunci?” Şi în plus, mă vezi pe mine că-mi doresc copii? Păi nu-mi doresc, tocmai asta-i şi ideea, că dacă doream îi făceam pînă acum, nu? Or fi ei simpatici şi drăgălaşi dar dacă nu sînt în stare să am grijă de ei? Cu aşa părinţi ca ei mei, n-ai cum să nu cazi pe gînduri. Dacă într-o bună zi mă plictisesc şi-mi bag picioarele? Nu cred că sînt făcut să am responsabilităţi. Unora le plac, se încarcă cu ele, căsătorie, copiii, împrumuturi la bănci, două servicii, totul în numele responsabi-

80 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

lităţii. Dar toleranţa mea e scăzută, ştiţi, într-un fel chiar m-am bucurat cînd s-a căsătorit cu una tînără, măcar în felul ăsta nu va trebui să am eu grijă de el. Evident, pînă la optzeci de ani s-ar putea să mai divorţeze de vreo două ori. Ha, ha, n-ar fi amuzant ca în final să plătească pensia alimentară din pensia lui de senior citizen? O, doctore, să ai curaj să fii mediocru, să-ţi asumi mediocritatea pînă la capăt, iată ce-i face pe unii eroi! Să nu tînjeşti să fii altcineva decît cel care eşti, să nu dai sfaturi pe care tu însuţi să nu le poţi urma, să nu spui ceva despre tine care în fapte să nu se poate susţine. Prefer un ticălos sincer decît un gentleman ticălos! Nu ştiu de ce sînt depresiv. Cred că aşa am fost toată viaţa. N-am văzut niciodată lumea în roz, întotdeauna am avut o suspiciune faţă de fiinţa umană, nu mi se pare un produs de calitate. Are ceva dubios în felul în care se poartă, gîndeşte şi acţionează, un glitch, cum ar spune englezul, o hibă sau o colecţie de hibe, şi uneori se manifestă exact atunci cînd te aştepţi mai puţin. Poate că totul mi se trage de la divorţul alor mei. Aveam opt ani la vremea aceea. N-am crezut că are să mă afecteze într-o aşa de mare măsură. De fapt nici nu ştiu dacă m-a afectat. E mai mult aşa, o bănuială. De conştientizat propriu-zis nu conştientizez nici acum... Sau poate conştientizez ceva deşi la fel de bine e posibil să-mi fi autoindus sentimentul ... habar n-am. E greu de spus. Ca şi cu copiii ăia din America care după ce-au mers la psihanalist, au declarat că au fost abuzaţi în copilărie. Şi apoi s-a dovedit că de fapt psihanalistul le indusese prin hipnoză acest feeling. No offense acuma, nu bat niciun apropou. Deşi să ştiţi că nu vreau să fiu hipnotizat. De altfel, nici nu cred că aţi reuşi, sînt mult prea îndărătnic. Oricum, legat de depresie, nu-i o depresie din aia ca să vreau să-mi pun capăt

www.zonaliterara.ro

zilelor. E mai mult aşa, ca o stare de oboseală, de lehamite, de nepăsare faţă de tot ce se întîmplă în lume. O lipsă de implicare, înţelegeţi? Totul e deşertăciune, cum zice Ecleziastul. Îmi place partea asta. Nimic nu contează cu adevărat, nimic nu are valoare, viaţa e suflare de vînt, cum zicea Dylan. Iar omul o salcie plîngătoare, cum zicea Pascal. Sau a candle in the wind, cum zicea cîntăreţul ăla britanic, cum îl cheamă, homosexual, în fine, nu-mi amintesc acum. Nu, nu cred că sînt religios. Trebuie să ai disciplină pentru religie, să fii riguros, să te ţii de-un program. Să-ţi placă ritualurile. Pe mine chestiile astea mă plictisesc de moarte, nunţi, botezuri, înmormîntări deschiderile anilor universitari... N-am răbdare să iau parte la toată ceremonia, să stau în picioare ca să ascult speech-uri şi vorbe mari, tot felul de clişee. Nu-mi plac clişeele, le urăsc, deşi am văzut oameni care îşi duc viaţa sărind dintr-unul în altul… Ce-i drept, e mai comod aşa. Cînd eram copil, am avut odată o febră puternică şi atunci mi s-a părut că-l văd pe Dumnezeu cum intră la mine în cameră. Cum se aşază pe marginea patului şi-mi spune că n-am de ce să mă tem. Că totul are să fie bine. Ei, de-abia atunci m-am speriat, doctore. Cînd mi-a spus că totul are să fie bine şi că n-are de ce să-mi fie frică. Vorbe pe care le spui muribunzilor ca să le faci trecerea mai uşoară. M-am speriat aşa de tare că într-o oră nu mai aveam nici pe naiba. Sau aşa-mi amintesc eu acum. Cum arăta la faţă? Interesant că mă-ntrebaţi. Păi, cam ca dumneavoastră, doctore. Tras. Bărbos, palid şi ridat. Ai fi zis că toată viaţa nu făcuse altceva decît să fumeze. Sincer, ar cam trebui să vă lăsaţi de-acum. Nu vreau s-o fac pe moralistul, am fumat şi eu, am fumat mult chiar. Îmi stătea bine cu ţigara în gură, cu fumul permanent în plămîni ca o ceaţă londoneză, arătam cool, eram cool. N-a fost o decizie uşoară, uneori mai iau cîte o ţigară de la nevastă-mea şi mi-o aşez tacticos între buze după care mă postez în faţa oglinzii. Un bărbat fălcos, cu părul rar, aproape chel, cu ochelari deasupra ochilor mici şi ridaţi îmi întoarce cu ostilitate privirea. Arată mai bătrîn decît vîrsta din buletin, puţin surprins, nelămurit, ca şi cum cineva la care nu s-ar fi aşteptat i-ar fi făcut o mare nedreptate. Nu o dată, în astfel de momente am vrut să-mi aprind ţigara pe care o aveam în gură dar în ultima clipă m-am răzgîndit. E ultimă mea redută în războiul dintre lume şi respectul de sine. Ultima mea resursă. Pentru că eu chiar cred asta. Că totul e o bătălie, că pe măsură ce înaintăm în vîrstă, respectul de sine se subţiază, se micşorează pînă ce devine cît un ghem mic de blană ca aia scuipată de pisică. În plus, ştiu foarte bine că dacă mi-aş aprinde o singură ţiga-

www.zonaliterara.ro

ră, a doua oară nu m-aş mai lăsa. Aşa că dacă fumez, fumez numai în vise, acolo le aprind una după alta şi trag din ele cu sete. Ce tare s-a mai înfuriat nevastă-mea cînd a auzit că taică-meu are să aibă un copil! Adică el, la şaizeci de ani nu se teme, în schimb eu, la nici patruzeci da. A trebuit să-i explic că taică-meu a fost toată viaţa lui un iresponsabil, că ceea ce ea crede că-i o dovadă de curaj, nu e altceva decît inconştienţă, incapacitatea lui veche de a-şi ţine viaţa sub control, de a duce un trai simplu, lipsit de complicaţii. După care, mi-am zis, dar dacă are totuşi dreptate? Poate ea, la treizeci de ani, vede mai bine nişte lucruri decît mine la patruzeci. Poate bătrînu’ chiar e mai curajos decît mine, poate viaţa lui n-a fost niciodată iresponsabilă ci palpitantă, poate aşa a simţit el că trăieşte. După care, tot eu mi-am zis, bun şi la ce mă-ajută pe mine să ştiu asta? Să zicem că nevastă-mea are dreptate, cu ce-mi face mie viaţa mai interesantă această informaţie? Evident, cu nimic. Toată lumea ajunge la un moment dat să dea socoteală pentru faptele sale dar nimeni nu poate şti cînd şi în ce fel. Sau crezi că unii oameni trăiesc altfel? Crezi că există şi aceia care-şi planifică viaţa minuţios, anticipîndu-şi fiecare mişcare şi luînd decizii în cunoştinţă de cauză? Oameni pentru care viaţa nu e o loterie ci un fel de test grilă la care ei ştiu toate răspunsurile? O, doctore, cum ajungi să-ţi ţii viaţa în palme? Pentru că eu de fiecare dată cînd vreau să fac asta o scap de se duce dracului. Uneori, rareori, am impresia că sînt pe cale să înţeleg ceva, ceva profund, ceva frumos, un lucru care să mă ajute să mă simt mai împlinit. Aştept să-mi pice fisa, să se nască revelaţia în mine, dar nu se întîmplă nimic. Oare ar trebui să fac ceva pentru dezvoltarea mea personală? În fond, sînt atîtea lucruri pe care aş putea să le învăţ, să-mi dezvolt anumite deprinderi, abilităţi, să ies din zona mea confort, cum se spune, deşi nu prea-mi dau seama unde mă simt eu confortabil. De exemplu, nu mi-ar strica să ştiu cîteva dansuri, un tangou, un vals, o salsa… Femeile apreciază un bărbat care se mişcă bine, care are graţie, nu-mi dau seama de ce dar e un fapt. Nu mai zic că lor le place la nebunie să danseze, cu sau fără partener. Ar dansa non-stop. Sau ar face pauze cît să se ducă să-şi mai cumpere nişte hăinuţe. O, nu doctore, nu sînt misogin. Doar puţin frustrat. Dacă e să te naşti neapărat om, deşi ar trebui s-o lăsam mai moale cu naşterile, e prea mare aglomeraţia, e mai bine să te naşti femeie în ziua de azi. Cel puţin în lumea occidentală, în alte părţi, e pe dos. În Iran, Afganistan, nici bărbat nu-i prea bine să te naşti. Dar asta-i o altă discuţie. Plus că, revenind, sînt şi bărbaţi care ar dansa non-stop, cum sînt şi bărbaţi care nu ţi-ar dansa

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 81

nici să-i pici cu ceară dar au succes la femei, au succes în general. Daniel Day-Lewis de exemplu. Spunea undeva că nu ştie absolut deloc să danseze. Ciudat, nu, pentru un actor? Da, îmi plac actorii, actriţele, regizorii, scenariştii, îmi place lumea filmului, spre deosebire de lumea cealaltă, asta sigur există. Mi-ar fi plăcut să joc în filme, mi-ar fi plăcut să stau şi în spatele camerei de filmat, să fiu cinematographer, spre exemplu, regizor de imagine cum se spune la noi. Odată am visat că eram cu Greta Garbo, eram iubitul ei, şi ea îmi spunea c-are să mă ajute să debutez într-un lung metraj. Ştiţi c-a fost şi la noi, Greta Garbo? Incredibil, nu? N-am actori preferaţi. Îmi plac foarte mulţi. Am, în schimb, regizori preferaţi. L-am menţionat deja pe Woody Allen, mi-ar plăcea să fiu un personaj din filmele lui, au ceva aparte personajele sale, un aer boem, un fel de a fi, îţi dai seama că nu sînt veridice dar te cuceresc oricum, Allen e un excelent creator de fantasyuri pînă la urrmă, chiar dacă ale lui n-au nimic de-a face cu lumea lui Tolkien. Cum să le zicem, domestic urban fantasy-uri? În final le iei for granted la fel ca pe Stăpînul inelelor. Aproape că ţi-ai dori să nu se mai termine… Dar să nu divaghez. Eram la regizori. Billy Wilder, Hitchcock, John Huston, Frank Capra, George Cukor, Fritz Lang, Otto Preminger, Orson Wells. Şi mai sînt şi alţii, din cei contemporani, Scorsese, fraţii Coen, Tarantino, Cronenberg, Spielberg. M-am gîndit adeseori la felul în care au reşit ei în viaţă, ei şi alţii ca ei, şi nu odată m-am întrebat, care-i cheia succesului, de fapt nu cheia ci factorii, care sînt factorii care favorizează succesul? De ce unii ajung sus, sus de tot, iar alţii rămîn pe la mijloc? De ce unii nici măcar acolo n-ajung? Pentru că, vezi dumneata, doctore, să vrei să ajungi în vîrf nu-i suficient. Am citit cărţi care spun că e suficient să vrei ceva şi pe jumătate eşti deja acolo. Nonsense, cum ar zice englezul. Mai degrabă aş zice că e suficient să ai bani şi eşti pe jumătate acolo. Dar nici măcar asta nu-i adevărat. Deci, bunul meu doctor, care-i şmecheria? E un pact cu Diavolul, e o condiţionare, e pur şi simplu noroc chior? Că nici talent dacă ai nu-i de-ajuns. Şi nici dacă munceşti pînă nu mai poţi. Atîţia oameni muncitori şi cu talent au sfîrşit aruncaţi la coşul de gunoi al vremurilor pe care le-au trăit…nu numai că-i nedrept, e aproape bizar. Oameni care încep bine şi o sfîrşesc prost. Oameni care încep prost şi sfîrşesc foarte bine. Oameni care încep bine şi o duc tot aşa, de parcă ghinionul, eşecul, neşansa, nu se prind de hainele lor. E totul un moft al destinului? O toană a astrelor? Sau mai degrabă e vorba de un dozaj atent, cîte ceva din toate, muncă, talent, devotament, şansă şi noroc? Ce-aş mai vrea să desfac iţele universului, să am explicaţia la tot

82 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

şi la toate sau măcar la vreo zece întrebări acolo, de unde venim, încotro ne ducem, de ce visăm, de ce sînt unii oameni atît de tîmpiţi, cum pot să fac să am şi eu Baumkuchen de Crăciun în România şi de ce maneki-neko aduce noroc, deşi mie nu mi-a adus. Odată a fost cît pe ce să avem un copil. Doar că ne-am speriat amîndoi şi-am decis că mai bine nu. Am visat-o după aia, nu-i poantă. Am văzut-o într-un loc unde creştea fără noi. Niciodată nu m-am trezit mai nefericit, niciodată nu m-am trezit mai împăcat. Pentru că nu avea să fie niciodată a noastră, pentru că totuşi, într-un fel, exista. Poate că toate fiinţele de pe lumea asta, odată ce-au fost zămislite, continuă cumva să-şi ducă existenţa mai departe chiar şi atunci cînd noi le numim moarte. Poate dacă viaţa ţi s-a curmat brusc aici, ai dreptul să ţi-o continui în alt loc. N-ar fi frumos? Cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mi se pare mai plauzibilă toată teoria. Am fost un visător, acum sînt doar apatic, asta mă caracterizează. Apatia, nu abaţia. Delăsarea, nu desfătarea. Aş vrea să mă bucur de lume dar apatia mă ţine în loc. Ecleziastul. Ştiţi, pe vremuri credeam că Ecleziastul e substantiv, cum ai zice Patericul, dar nu, ăsta e numele omului, un evreu deprimat ca cei mai mulţi evrei. Evreii au trăit tot timpul cu o jale în suflet. Oricît de avuţi ar fi fost, nu se puteau descotorosi de jale, aveau în ei un fel deprimare metafizică, şi oriunde mergeau, o purtau după ei. Oprimare e cuvîntul pe care îl au scrijelit pe suflet. Nu ratare, nu deprimare, oprimare… Şi uneori lamentare. Dumneata te simţi oprimat, doctore? Urgisit? Trăieşti cu impresia că viaţa nu-ţi dă decît motive să te lamentezi? Că tu eşti din aceia aleşi să amuze vreun rege cu nenorocul lor? Nu, bine, nici n-ai avea de ce. Să mă autodefinesc, ziceţi? Ce cred eu despre mine? O doctore, nu fii sadic! Asta e tortură! Sînt un evreu trist care n-a ajuns la Hollywood. Sînt un saltimbanc care nu-şi găseşte locul în nicio arenă. Sînt un năuc care-o face pe filosoful. Sînt un bărbat care se uită prea mult şi vede prea puţin. Sînt un bărbat care mai bine s-ar fi născut femeie. Să fii depresiv este ca şi cum ai avea o a doua personalitate. Pe care fără pastile n-o poţi controla. Uneori, nici pastilele nu te ajută prea mult. Ca un şobolan, depresia reuşeşte să se adapteze la chimicale şi se-ntoarce să-ţi roadă încheieturile. Uneori simt cum, dacă mi-aş băga mîna pe gît, aş putea scoate din mine un omuleţ mic, agitat şi al dracului care s-ar zbate şi ar urla

www.zonaliterara.ro

pînă ce l-aş îneca în veceu. Uneori omuleţul are faţa lui taică-meu, alteori seamănă cu maicămea, alteori cu mine. E un omuleţ foarte versatil. Foarte tenace. Cel mai mult îmi place să conduc, pe vremuri, chiar voiam să mă fac pilot de raliu. Ca Ponta, exact. Conduc de ani buni, consider că stăpînesc destul de bine îndeletnicirea asta. N-am avut niciun accident, o singură dată am frînat un pic prea tîrziu, era iarnă, stradă acoperită de gheaţă şi maşina a alunecat puţin şi s-a lovit de cea din faţă. Dar nu s-a întîmplat cine ştie ce, doar s-a luat un pic vopseaua de pe spoiler, atît. Mă duceam la cimitir. Murise maică-mea, cu o zi, două înainte fusese înmormîntarea. Trist moment. Unic. Nu vreau să vorbesc nici despre asta. Nu acum cel puţin. Am o slăbiciune pentru anumite animale, urşi, în special, şi feline mari. Mi-ar plăcea să fiu îngrijitor într-o grădină zoologică. Cred că asta e meseria pentru care m-am născut. Nu-mi place să fiu profesor. Simt că mă irosesc, că sînt plătit (prost) numai ca să-mi irosesc energia, e ca şi cum aş fi pus să mă masturbez în public şi apoi cineva mi-ar arunca cîţiva bănuţi pentru asta. Vezi dumneata, doctore, e mai puţin umilitor să fii îngrijitor la o grădină zoologică decît profesor în România. Pînă a nu cheli, nevastă-mea zicea că cel mai trist lucru la un bărbat e să aibă chelie în vîrful capului. Şi burtă. Am şi din asta, doctore. Sînt înzestrat cu toate tristeţile pe care nevastămea le urăşte. Bun, sînt suficiente lucruri pe care le urăsc şi eu la ea, nu-i ca şi cum am merge pe un drum cu sens unic. Dar nu vreau să vorbesc nici despre asta. Îmi place mult şi să stau. Să stau şi să-mi imaginez lucruri. Cum ar fi dacă-aş trăi într-o ţară civilizată, în Germania de exemplu. Îmi place în Germania, doctore. M-aş refugia acolo. Aş cere azil, azil psihologic. Cine-a mai pomenit un evreu care să ceară azil în Germania? Aş fi şi eu unic în felul meu. Aş rămîne cu ceva în istorie. Sau dacă nu, aş pleca în Scoţia, să trăiesc undeva departe pe una din insulele de-acolo, în Orkney sau în Shetland, sau pe insula Skye. În pustietate şi-n frig, la ţărmul oceanului. Sau undeva în Alaska, să vînez somon laolaltă cu urşii grizzly. Sau în Colorado, să alerg cu mustangii. Sau în New Orleans, să mă pierd în mulţimea de oameni sărbătorind Mardi Gras, o doctore, simt deja cum sînt purtat pe valuri de serotonină undeva departe, într-o lume mai bună. Deşi, alteori, ce-mi imaginez mă sperie şi pe mine. Ca de exemplu… ei, dar mai bine nu. Nu deocamdată, cel puţin. Hai mai bine să-ţi spun ce visez, căci uite, visez în fiecare noapte ceva şi ce supravieţuieşte trezirii sună cam aşa:

www.zonaliterara.ro

Vis 1. Un coleg m-a convins să-mi schimb locuinţa, aşa că m-am mutat în acelaşi bloc în care locuieşte şi el. E o clădire solidă, amplasată central, aşa că la-nceput sînt încîntat. Doar că apartamentul nostru, al meu şi-al soţiei, e întunecat, igrasios şi deja am fost inundaţi de vecini. În plus, e o problemă cu uşa de la intrare. Pare foarte şubredă şi subţire, pare că nici nu stă prea bine-n balamale, e ca uşa unui şopron mai degrabă şi eu nu-nţeleg cum n-am văzut asta mai devreme. Iar colegul acesta al meu pe care de fapt acum îl văd prima dată, e un tip destul de ciudat. Sau mai bine zis, lumea pe care o locuieşte e ciudată. Deasupra noastră, îmi arată el într-o zi, zboară nişte păsări bizare, un fel de vulturi, un fel de balauri. Iar el manevrează o praştie uriaşă de undeva din balcon, azvîrlind înspre creaturile astea nişte savarine cît casa. Care e semnificaţia, doctore? Vis 2. Sînt într-un autobuz albastru cu burduf, la volan un alt coleg de-al meu, universitar. Pe acesta îl ştiu. Conduce prin oraş cu viteză, el care în realitatea e un şofer atît de calm şi prevăzător, dar acum cineva sau ceva ne urmăreşte, ceva atît de periculos încît prevederea devine lipsită de sens. Şi uite aşa, gonim pe nişte străzi goale şi colegul meu face cînd dreapta, cînd stînga de parcă nu i-ar plăcea să meargă doar înainte. În fine, ajungem în faţa unui pod plutitor care pare făcut din saltele pneumatice. Cineva ne cere să plătim o taxă piperată, ne garantează banii siguranţa, întreb eu. Nici vorbă de aşa ceva, e doar taxa de drum obligatorie şi nimic altceva, podul se leagănă într-o parte şi-n alta ca şi cum ar fi suspendat, e vînt, suntem în mijlocul unui ocean înfuriat iar autobuzul înaintează agale, uneori o roată i se scufundă în apă dar cumva reuşeşte să se redreseze şi merge mai departe. Înaintăm greoi, dar m-am obişnuit cu ritmul acesta, mă uit pe geam şi parcă aş fi într-un compartiment de tren, apoi parcă-aş fi într-o rulotă. Next thing I know, sînt cu nişte prieteni la Hotel Decathlon şi vrem două camere peste noapte. Am venit aici cu bicicletele, drumul a fost lung, suntem transpiraţi, lipicioşi, o fostă colegă de facultate e la recepţie. „E f. greu de obţinut două camere după ora zece seara”, dar pentru că mă cunoaşte, îşi va da toată silinţa. „Dar ne va costa distracţia asta”, mă asigură ea şi-mi zîmbeşte. De ce-mi zîmbeşte, de ce consideră chestia asta o distracţie? Afară, în întuneric, bicicletele ni se fură, piesă cu piesă. Vis 3. Am visat cum un şobolan cu ochii roşii înghiţise un hamster. După care l-a scuipat înapoi, în lumea cea mare, eram îngrijorat pentru hamster, în vis hamsterul ţinea locul unei pisici alb cu negru, dragă mie. Un individ cu priviri maliţioase a omorît şobolanul dar apoi a

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 83

84 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

pe o foaie de hîrtie şi repetiţia poate începe. Ce se petrece acum e mai puţin important. Pe scenă, lucrurile se pun în mişcare, oameni şi maşinării se mişcă în sincron, turle se învîrt cu zgomot într-o parte şi se preschimbă în altceva. Parcă m-aş afla într-un studio de cinema hollywoodian din anii 20. E copleşitor, e exagerat, e minunat. După care urmează petrecerea, o petrecere fastuoasă la fel ca decorurile. Iar la petrecerea asta mă-ntîlnesc la un moment dat cu o fată. Care vinde ţigări. O ştiu cumva, n-o văd acum prima dată doar că nu-mi amintesc de unde. Dau s-o întreb, acum mai mult într-o doară, dacă n-are ţigări Camel dar nu apuc că ea deja mi-a întins un pachet. Întind şi eu mîinile ca să-l primesc, my good old Camel, nu-mi vine să cred că în sfîrşit dorinţa mi-a fost împlinită, aşa că desfac precipitat pachetul şi, ducîndu-l la nas, inspir adînc, ca şi cum aş inspira heroină… Contactul cu mirosul de tutun îmi provoacă o emoţie puternică, reactivîndu-mi amintiri pe care le credeam pierdute. Şi odată cu ele ( eu căutînd disperat prin oraş un pachet de Camel 100S, eu în Franţa fumînd Camel fără filtru), inclusiv pe cea legată de fată. O ştiu dintr-un alt vis, doctore, doar că acolo arăta altfel, pentru că în visul acela eram împreună într-un oraş comunist, în jurul nostru numai beton ieftin, turnat prost, şi praf, mult praf şi dacă în visul de-acum totul se-ntîmpla noaptea în visul deatunci totul se-ntîmpla ziua iar lumina, coafura şi hainele obişnuite cu care era îmbrăcată atunci n-aveau nimic de-a face cu ţinuta showy pe care o afişează acum. Aş vrea ca visul să continue, să se întîmple ceva, să mergem undeva dar din păcate mă trezesc. Amintirile din vis, continuă să mă însoţească şi-n viaţa reală. Îmi dau seama că ţigările erau doar o poartă de acces spre nişte vremuri trecute, mai bune. Îmi dau seama că vremurile mai bune sînt întotdeauna vremurile care au trecut. Indiferent dacă au fost sau nu aşa în realitate.

Florin IRIMIA

început să ne urmărească pe noi, pe mine şi pe soţie. Nu ştiu ce s-a mai întîmplat cu hamsterul. În final, nu mă-ntreba cum, i-am făcut individului vînt de la etajul de sus al unui hotel înalt. A căzut pe stradă şi un camion a trecut peste el retezîndu-i picioarele. Totul se întîmpla în China, am uitat să menţionez asta. Chestia e că individul n-a murit. Semăna cu Al Pacino acum şi ne urmărea mergînd pe genunchi, ca Mel Brooks în High Anxiety. Ilar, doctore, nu? Vis 4. Sînt cel mai bun prieten al vedetei echipei României de gimnastică masculină. Evident, în realitate nu există aşa ceva, dar aşa cum ştii foarte bine, în vis ca şi-n America, totu-i posibil. Cred că suntem mai mult decît prieteni. Cred că suntem iubiţi. Problema e că el se droghează, sau, mă rog, se dopează, iar eu nu sînt de-acord cu asta. Problema e că el nu mă ascultă şi-atunci, din frustrare, dintr-un sentiment al dreptăţii sau din mai ştiu eu ce, sînt nevoit să fac un gest reprobabil. Îl dau în gît chiar eu. Mă duc nu mai ştiu unde şi spun nu mai ştiu cui, că iubitul meu şi prietenul meu cel mai bun, vedetei echipei României de gimanstică masculină, se droghează. Izbucneşte un scandal monstru. Şi bineîneţeles, vinovatul sînt eu. Nu el că se droghează, ci eu că m-am decis să fac asta public. Mă trezesc lac de sudoare, boloborosind ceva la adresa nedreptăţii din lume. În vis fumam. Fumat mult, ţigară de la ţigară, iar acum că m-am trezit aproape că simt fumul în aer… Vis 5. Sînt într-un oraş vechi, european, un oraş frumos, un oraş curat, dar foarte, foarte ploios. Plouă constant, plouă enorm, plouă ca şi cum ne-am afla cu toţii sub puterea unui blestem…. Sînt aici ca parte a unui proiect, a unui spectacol, a unui festival, deşi nu-mi dau seama prea bine cu ce se mănîncă. În orice caz, e vorba de ceva măreţ, ceva grandios, somptuos şi sofisticat. Acum urmează să asist la repetiţia finală, care – îţi dai seama, doctore, ce important sînt – nu poate începe fără mine. Iar eu întîrzii… Întîrzii pentru că nu găsesc un pachet de ţigări ca lumea. La chioşcul la care mă aflu, la chioşcul la care am fost, peste tot în oraşul acesta ploios, ţigările arată ca şi cum ar fi fost folosite. Ca şi cum cineva s-ar fi jucat cu ele, le-ar fi băgat în gură şi le-ar fi pus înapoi în pachet. Sînt şifonate, strîmbe, rupte, înţepate, le iese tutunul pe la capete. Şi poate le-aş fuma şi aşa dacă aş găsi marca mea preferată care în vis e Camel, cum a fost cîndva şi în realitate. Doar că aici n-o găsesc, şi nu numai că n-o găsesc, e ca şi cum nu s-ar fi inventat niciodată căci atunci cînd întreb, vînzătoarele dau din umeri şi se privesc cu mirare sau se uită la mine ca şi cum aş fi sărit de pe fix. În cele din urmă ajung şi eu, urc pe o scenă, îmi adaug semnătura la celelalte deja aşternute

www.zonaliterara.ro

Uneori,

mă trezesc noaptea visînd că beau ceai de cimbrişor. Cimbrişorul este o plantă aromată care e foarte bună de ceai şi care creşte la altitudini mari, adică la munte dar numai în ţările în care sînt munţi. Dacă te trezeşti noaptea visînd că bei ceai de cimbrişor, avînd în vedere că majoritatea oamenilor visează că zboară sau că sînt vedete în culmea gloriei, înseamnă că ai o gîndire avant-gardistă şi-ţi pui probleme inedite şi complexe. De pildă: cum arată lumea din perspectiva unui fir de cimbrişor? El are o familie, o mămică, un tătic la care le e dor să-l revadă şi habar n-au că a sfîrşit în fiertura unui domn de la oraş? Oare plantele de cimbrişor au o formă elaborată de educaţie a generaţiilor tinere prin comunicare tactilă la nivelul rădăcinilor şi oare există cimbrişori psihologi care scriu tratate voluminoase despre tot felul de probleme? În cazul ăsta, bibliotecile publice ale cimbrişorilor ar fi organizate, probabil, de-a dreptul în muşuroaie iar furnicile bibliotecar ar fi caracterizate de amabilitate, competenţă şi eleganţă în exprimare. Într-o asemenea conjunctură, pentru cimbrişori, echivalentul fenomenelor meteo extreme la specia care scrie cărţi despre cum

www.zonaliterara.ro

visează că bea ceai de cimbrişor este bălegatul vacilor, păscutul oilor şi pipilicul căţeilor rătăciţi prin peisajul alpin. Iar în situaţii de criză, cimbrişorii se adună în jurul unui foc de afine şi adorm doar după ce găsesc soluţii la problemele puse pe tapet (deşi ei nu cunosc tapetul). În adîncul celui mai adînc somn, e sigur că un cimbrişor visează că bea ceai de om şi începe să scrie despre oameni şi problemele lor. E greu de crezut că m-ar putea convinge cineva de ceva. Visele cu ceai de cimbrişor sau oricare altele sînt singurele lucruri importante şi nici măcar la ele nu ţin deloc. Nu ţin deloc la lucruri. Cînd eram mic, tata mă bătea pentru că rupeam ghetele cele bune, hainele de sărbătoare şi caietele dictando şi eu l-am iubit foarte tare. După aia, din lene, eu n-am bătut pe nimeni, decît din obligaţie profesională. Mi-e aşa lene să bat pe vreunul sau să mă contrazic cu cineva că nici măcar nu sînt disponibil pentru relaţii interumane: nu poţi să ai relaţii strînse cu cineva pe care nu-l baţi sau nu-l contrazici, alea sînt relaţii superficiale cam ca relaţiile cu gîştele pe care le hrăneşti pe lac. Aşadar, sînt singur: mor

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 85

grafică de Ilie Krasovschi

de lene şi nu-mi place să am relaţii cu gîştele. Asta s-ar numi dilemă, adică un fel de chestie complicată din care, dacă ai ieşi, ţi-ar părea rău că ai ieşit şi, dacă nu ai ieşi, iară ţi-ar părea rău, nu neapărat că n-ai ieşit da’ ai avea aşa, un fel de regret. Da! Mai ales regretele le urăsc. Sîntem o specie de regretaci, cred că de-aia o să şi disperăm şi dispărem pînă la urmă, nu de la bomba atomică sau de la încălzirea globală. În toate filmele de la TV e cîte o tîmpită care plînge după cîte un tîmpit, indiferent de natura relaţiilor dintre ei şi viceversa. Nu poţi să faci o plimbare de o jumătate de oră -îndiferent de oră- în parc fără întîlneşti cel puţin trei înmuietori de batiste de ambe sexe. Cred că, numai într-un an, mucii şi lacrimile de la regrete ar putea să înece piramida lui Keops, turnul Eiffel şi circuitul de Formula 1 de la Monte Carlo. Şi statuia Libertăţii, că cel mai mult se regretă în filmele americane. Aşadar, nu regret nimic. Mă piş, mă... cutare, mă... cutare şi nu regret. Transpir foarte tare vara, e singurul fluid transparent pe care-l produc şi nu regret. Ultima dată am lăcrimat în burta lu’ mama cînd a avut ea pofte şi-a mîncat cîrnat fript cu un muştar aşa de iute că-mi iese şi acuma pe nas cînd îmi aduc aminte. Şi mama nici măcar n-a murit din indigestie pînă la urmă, a murit din cu totul şi cu totul alte motive, după ce mă expulzase pe mine în lumea asta de regretaci amatori că nici măcar la asta nu se pricep, ăştia regretă cu aerul că sînt înghesuiţi în autobuz sau că i-au călcat iubitele pe bătături la dans.

86 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Cînd faci un lucru pentru prima dată după optzeci de ani, aproape că eşti emoţionat. Azi-noapte m-am căcat pe mine pentru prima dată după optzeci de ani. A fost catifelat, cald şi a mirosit a lapte acrit. Am visat leagăne, căluşei, cutii muzicale, turtă dulce şi un fluier de poliţist. M-am trezit cu privirea în ochii verzi ai Olgăi. Mi-ar fi plăcut să spună „te-ai căcat pe tine”. Dar ea nu face reproşuri. S-a chinuit să mă care în baie, m-a aşezat pe scaunul meu de duş, m-a spălat cu grijă, m-a pudrat cu talc pe coaie, a schimbat aşternuturile. A fost o zi oarecare. -Să ştii că există pempărşi speciali pentru bătrîni, i-am spus. Ia bani şi du-te cumpără! –Vreţi d-voastră? –Da, vreau. Am să mă cac pe mine în fiecare noapte care mi-a mai rămas. E ultima mea plăcere, n-o să mi-o răpească nimeni. Pempărşii sînt doar o manieră decentă de a-i spune Olgăi că e o femeie cumsecade. Trupul amorţeşte şi-l uiţi. Mintea e un cinematograf din care nu poţi ieşi. Eşti silit să vezi toate filmele, nu ai răgaz, nu poţi întoarce privirea, închizi degeaba ochii. Un uragan de filme montate de diavoli beţi. Un cazan clocotind pe care nu-l poţi scoate din cap. Merită să mori fie şi numai să o faci să tacă. Olga a şi-a adus copiii să-mi spună noapte bună. Copiii îmi plac, ei se uită la mine cu o privire lipsită de milă, copiii sînt cruzi, sînt vii, necastraţi.

www.zonaliterara.ro

“Pacientul în vîrstă de 87 de ani este cunoscut cu PAR şi cu gonartroză secundară bilaterală operată pe partea dreaptă în alt serviciu (artoplastie cu PT – 2003). În 2008 în urma unui traumatism s-a diagnosticat luxatia PT genunchiului drept cu degradarea montajului, redusă iniţial ortopedic. Pe 10.03.2008 s-a practicat ablaţia PT şi datorită suspiciunii de proces septic local s-a montat un spacer de ciment acrilic. S-a instituit tratament antibiotic. Pe 27.03.2008 s-a practicat ablaţia spacerului de ciment şi artroplastie cu PT tip modular genunchi drept şi refacerea cu allogrefă masivă osoasă a femurului şi a tibiei. Pentru sutura plăgii a fost necesară prelevarea de autogrefă de fascie gambieră. Evoluţia postoperatorie a fost favorabilă. Recomandări bla, bla, bla.” Doctorii sînt simpatici, cum se chinuie ei să pună pe roate orice hoit care le vine la îndemînă. Iar eu sînt un hoit de lux, numai ultima proteză m-a costat vreo zece mii de Euro. Plus ce-am lăsat prin spital în două luni de internare, anestezişti, asistente, chirurgi, brancardieri. -Domnule general, nu trebuie să vă fie frică, anestezia e cît se poate de sigură, a spus anestezistul după ce şi-a luat plicul. -Te bag în pizda mă-tii, i-am răspuns. Ţi se pare că fac pe mine de frică? N-am nici o frică, numai dureri care mă scot din minţi. Dacă eşti meseriaş, fă să ţină anestezia aia cît mai mult. Am trecut prin trei anestezii generale şi am avut nefericirea să mă trezesc din toate trei. “Numa’ atîta te blestem, a gemut unul după o noapte de anchetă, să nu mori în somn”. I-am tras un dos de palmă de-a scuipat vreo trei dinţi. În amintirea lui tata, să putrezească uşor.

grafică de Ilie Krasovschi

-Ai învăţat să citeşti? -Da, spune Tudor, am opt ani, deja citesc o carte. Tudor arată de parcă ar atîrna. Parcă ar avea un cui la spate de care atîrnă şi cuiul merge cu el peste tot. Cred că nici nu poate dormi pe spate din cauza cuiului.

Trag după mine un picior la fel de inutil ca o păpuşă de cîrpe în tratamentul cancerului mamar. Sînt la a doua proteză mobilă de genunchi şi dacă trăiesc destul să rod şi bucata asta de fier, o să-mi pună o proteză fixă. Cu speranţa că, poate, la a patra anestezie generală...

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 87

Era negru de supărare şeful postului de miliţie din Moldova Suliţa, în autobuzul cu care se întorcea la datorie de la Câmpulung Moldovenesc, unde fusese chemat de către superiorii săi spre a raporta cauza împuţinării numărului de tineret bovin din comună. Cu toate că legea interzicea sacrificarea vitelor din gospodării, nici gând să crească efectivul de viţei, ba se dovedise că de la ultimul recensământ, acesta scăzuse simţitor, cu aproape un sfert şi de aici şi contractele cu statul, care prevedeau creşterea şi îngrăşarea de taurine în vederea predării la centrele de achiziţii. Ştia şi el că în ultimii doi, trei ani, carnea de orice fel se găsea tot mai rar şi chiar dacă bani mai erau, n-aveai de unde s-o cumperi, pentru că şi la sate ca şi prin oraşe galantarele din magazine, atunci când nu erau goale cu totul, se mândreau doar cu gheare şi gâturi de pasăre, copite de porc şi oase polizate afumate, iar când se mai nimereau şi câţiva pui vineţi şi anemici, se isca chiar bătaie, între cei care aşteptau ceasuri întregi la coadă ca să-şi bucure familiile cu asemenea bunătăţi. Plutonierul major B. Vasile ajuns în creierii munţilor din Bucovina de prin cele bărăgane sudice, unde fusese recrutat dim

88 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

preună cu alţi câţiva ceapişti fruntaşi, membri ai P.C.R., pentru şcoala de subofiţeri de miliţie, se gândea acum asudat, cum să procedeze spre a anihila nemulţumirea şefilor, care pe lângă faptul că-i promiseseră avansarea la „sfântul aşteaptă“ îl mai ameninţă şi cu excluderea din partid. Era el vinovat de această stare de lucruri? Nu era. Încercase să le explice, că vacile mai fătau uneori viţei morţi, ca alţii se mai pierd prin păduri, ori sunt devoraţi de fiarele sălbatice, cărora nu le pasă de nimeni şi nu pierd nici un prilej de a se ospăta cu neruşinare din şeptelul comunei, la a cărei linişte şi ordine veghează el de mai bine de şase ani. Şi mai era un lucru pe care nu avu curajul să-l pomenească în faţa mai marilor săi, apariţia acelui misterios mitvichi1, hoţ de vite cum înţelesese el de la nişte săteni, în a cărui existenţă nu prea credea de fapt, considerând că nu poate fi decât o poveste inventată de huţani la un pahar de horiucu, atunci când se adunau seara la crâşma lui Pituşac, pentru a deruta autorităţile. Oricum, va trebui să cerceteze şi acest aspect şi să descopere scotocind prin ogrăzile oamenilor adevărul, pentru a lua măsuri 1 medvichi (sau mitvichi), în limba huţulă = urs

www.zonaliterara.ro

urgente de îndreptarea situaţiei. Cu aceste gânduri a coborât din maşină şi fără a mai sta în cumpănă, a luat-o în pas de manevră spre birtul în care se auzea un fluier zicând cu înverşunare Huţulca şi glasuri încălzite de horiucă acompaniindu-l cu mare drag în limba vorbită prin acele locuri, în care el „din câmp de acasă de la plug“ picase purtat de soarta lui de comunist destoinic apărător al cuceririlor revoluţionare ale partidului, în urmă cu vreo câţiva ani. De îndată ce a trecut pragul, crâşmarul le-a făcut semn petrecăreţilor să facă linişte şi i-a ieşit în întâmpinare de după tejghea cu sclipiri viclene în ochi, rumen la faţă, ridicându-şi nasul vânăt. - Bini ai vinit, dom’ şef! Cu ce să sirvim pi dumnivoastră? - Cu ceva ce nu miroase, să nu mă simtă nevastă-mea. - Un coniac îi bun? - Bun. Degustând băutura din picioare, îl întrebă pe birtaş ce se mai întâmplase prin sat în acea zi, în lipsa lui şi află că mitvichi, tâlharul, dăduse lovitura la grajdul lui Ilie Oblezniuc şi-l păgubise de un tăuraş de şase luni, fără a lăsa nicio urmă. - Asta s-o spună el lu’ mutu’, că eu nu cred aşa ceva. La mine nu merge cu şmecherii din astea. Zi mai bine că l-a tăiat şi l-a împărţit prin vecini. Dar aflu eu cum stă treaba. Cât costă coniacul? - Lăsaţi, dom’ şef, e cinsti di la mini! - Mulţumesc şi ai grijă să închizi la timp, că n-aş vrea să te amendez pentru nerespectarea programului. Ajuns acasă şi-a găsit soţia stând la taifas cu gazda, o văduvă bătrână, Ana, de la care învăţase câteva cuvinte din acel grai ciudat, nici rusesc, nici ucrainean, nici polonez, care suna plăcut şi melodios în gura acelor oameni cumsecade şi prietenoşi. Îndată cele două femei i-au aşternut masa, la care el s-a aşezat bucuros şi cu vădită poftă de mâncare, ca un om tânăr încă şi sănătos, ce mai luase şi o tărie înainte. Nevasta, brunetă ca şi dânsul, cu păr cârlionţat şi ochi jucăuşi, îl privea cu plăcere cum înfulecă tocăniţa fierbinte, cu mămăligă şi laptele acru dintr-o farfurie adâncă înflorată şi dezvelindu-şi dinţii albi, mărunţi, cu o

www.zonaliterara.ro

clipire din ochi către babă întreabă: - Îţi place dragule? A fiert bine carnea? Că noi n-am gustat-o încă. - E fiartă şi fragedă. De unde o ai? - Tot de la nepoata mătuşii Ana, de la Vatra Dornei. Ea ne aprovizionează de ceva vreme. Când vine pe aici la mătuşă-sa, ne aduce şi nouă câte trei, patru kilograme, că acolo fiind staţiune turistică se mai găseşte. Ridicându-se după ospăţ, le-a mulţumit femeilor pentru mâncare şi s-a dus la culcare cu gândul că a doua zi avea să facă lumină în chestiunea dispariţiei viţelului lui Oblezniuc şi poate şi în alte cazuri asemănătoare rămase nerezolvate încă. *** La crâşmă însă, după plecare miliţianului, huţanii ţineau sfat în limba lor, punând la cale isprava despre care se vorbeşte până în ziua de azi cu veselie şi cu mândrie. În parte, povestea cu mitvichi era adevărată. Ei se plânseseră de câteva ori, la primărie şi paznicului de vânătoare, că acela le face pagubă în vite şi la stupii care-l atrăgeau în chip deosebit, dar nu-i băgase nimeni în seamă. În treacăt îi spuseseră şi şefului de post, care credea că e vorba de un tertip de-a lor pentru a justifica lipsa atâtor animale din localitate, ori admiţând cazul că ar exista cu adevărat un hoţ atât de versat, acesta trebuia căutat tot printre localnici. Dar până una alta atunci când dispărea câte un viţel sau un mânzat gras, cine altul era vinovat dacă nu mitvichi? Acum însă problema se modificase puţin, fiindcă autorităţile trezite din letargie, începeau a da semne că ar dori stoparea tăierilor, după mintea lor, ilegale, căci oamenii se simţeau îndreptăţiţi să se bucure de roadele muncii aspre de gospodari cu multe vite, măcar din când în când, aşa cum fuseseră învăţaţi din moşi strămoşi. Aşa că pentru a se feri de urmări neplăcute, trebuiau să dovedească grabnic că făptaşul era ursul cel bătrân pe care-l văzuseră mulţi dând târcoale prin păscători. - Dacă îmi daţi un şip de horiucu, vă învăţ eu cum să prindiţi pi dânsu’, zice un

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 89

bătrân cu barba albă zburlită, zâmbind ghiduş. - Îţi dăm şi două, uicu, bucuroşi îţi dăm, numai învaţă-ne ce-i de făcut! S-au tras mai aproape cu toţii: români şi huţani, şi când moşneagul cu voce scăzută a isprăvit ce avea de spus, un hohot colosal a cutremurat geamurile birtului. ***

Tucu MOROŞANU

A doua zi au purces la fapte, după sfatul ghiujului, cam neîncrezători totuşi, dar cu voie bună, curioşi să vadă ce va ieşi din toată afacerea. Unul a adus vreo câteva kilograme cu miere de albine, altul un ciubăr nu prea mare şi mai mulţi au pus mână de la mână şi au cumpărat de la cooperativă o navetă de votcă ieftină şi punându-le în căruţă, au pornit urcuşul spre poiana în care păşteau slobozi câteva zeci de viţei, nu demult înţărcaţi .Repede au găsit hăţaşul pe care umbla matahala şi s-au pus pe treabă bine dispuşi. Au legat zdravăn ciubărul cu lanţurile de la car de un fag gros, în aşa fel să nu poată fi răsturnat, l-au uns din belşug cu miere şi au deşertat şi opt din cele zece sticle de votcă în el, două oprindu-le, aşa ca să nu trebuiască, pentru alte nevoi. Au mai scos şi mierea rămasă în borcane, amestecând-o bine cu băutura şi gustând mai apoi, gândeau cu ciudă că neam de răsneamul urşilor nu s-a întâlnit cu o aşa bunătate, pe care ei înşişi în alte împrejurări ar fi topit-o bucuroşi. S-au tras după aceea sub cetini, aşteptând în linişte şi fără a fuma să se

90 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

producă sub ochii lor minunea promisă. Şi, mai erau cam la vreo două ceasuri până la sfinţit când aud trosnind uscături şi bolovani rostogolindu-se în râpa de lângă drum şi în poiană apare namila întunecată, cu botul grozav adulmecând înainte. Bărbaţii înlemniseră cu mâna pe baltage aproape uitând să mai răsufle. Nu mult i-a trebuit fiarei să dea peste ploconul pregătit cu tot dichisul şi să înceapă mai întâi a linge doagele vasului, ca pe urmă să treacă la liorpăit fără grabă licoarea cea dulce, mormăind şi pufnind de plăcere. Cu atâta stropşeală s-ar fi făcut criţă un pluton de oameni sănătoşi, tari cum sunt muntenii din acele locuri. După ce a golit ciubărul dihania cu toate că avea la vreo cinci sute de kilograme, a prins a da semne de slăbiciune şi s-a îndreptat spre pădure şovăind şi poticnindu-se, dar n-a mai ajuns până la desiş. S-a culcat cu faţa la pământ mogorogind şi sughiţând ca un „biţivan“ şi a adormit în nişte sforăituri înfiorătoare, că puteai să tai lemne pe dânsul. Atâta le-a trebuit voinicilor. A chiuit la cărăuşul rămas ceva mai în vale, ca să nu se sperie caii la mirosul sălbăticiunii şi când a ajuns acela în poiană, a găsit tâlharul cetluit în lanţuri şi funii groase, cufundat într-un somn vecin cu moartea. Cu chiu cu vai l-au aburcat în faeton, opintindu-se şi asudând ca la încărcatul butucilor în remorcile ocolului silvic. Şi aşa odată cu seara, au ajuns în aşezare, la postul de miliţie şi mândri nevoie mare, l-au anunţat pe şef că l-au prins pe mitvichi, hoţul şi că îl au legat în căruţă. Când a văzut ce infractor i-au adus vitejii, majurul şi ajutorul lui s-au baricadat în sediu, galbeni de frică, răcnind de la geamul cu gratii, să-l ducă şi să-l elibereze unde vor şti că altfel e de rău, îi amendează pe toţi şi-i mai trimite şi în judecată pentru braconaj. Cu greu l-au lămurit să vorbească cu cineva de la ocolul silvic, sau de la filiala de vânătoare, să vină la faţa locului pentru a vedea ce vor face. În aşteptare, au destupat cele două sticloanţe cu votcă rămase neatinse după înfăptuirea năzdrăvăniei şi s-au dat la poveşti ca să le treacă vremea mai uşor. Era deja întuneric când au ajuns, în acelaşi timp şi inginerul şef al silvicultorilor

www.zonaliterara.ro

şi cel al vânătorilor de la Câmpulung. - Aproape ca-n basme, de necrezut! Cum aţi putut face aşa ceva oameni buni? - Apoi, dom’ inginer, nicazu ti-nvaţă. Am făcut şi noi ce-am putut, că ne-am săturat să fim bănuiţi di faptile banditului ista păros. - Şi nu v-a fost frică? Aşa exemplar rar poate fi întâlnit. Oare nu-i mort, că atunci chiar că aţi dat de dracu’! - Îi mort di bat, comă alcoholică, poate, că o hâltit un ciubăr de horiucă îndulcită cu miere, dar îi trece până mâine la amiază. Am mai păţit-o şi noi când ne-am pus mintea prea tare cu băutură, da’ n-o mai murit nimi din asta. - Vine din urmă maşina cu care trebuie să-l ducem, să-i dăm drumu’ pe alt munte, mai departe, aşa că rămâneţi să-l urcăm în ea, că aici e greutate nu glumă. - Îl suim noi, nu vă temeţi, numai că înainte di asta trebi să limpizim o chistiune, zice unul mai îndrăzneţ, zâmbind pe sub mustaţa stufoasă. - Spune despre ce-i vorba? - Vorba-i că noi, ca să riuşim să facim

şmichiria, a trebuit să-l aducem în halul ista cum si vedi şi asta cu cheltuială şi primejdie. Vrem zece sticle de votcă atâta cât a băut biţivu aista. Di miere nu ne mai legăm că-i din gospodăria noastră. Bun cuvânt? - Păi se pare că aşa se cade, nu colega? Cei doi ingineri se uită unul la altul izbucnind în râs. - Măi, Ionică, trage o fugă până la magazin şi adu marfa, că nu-i de şagă cu voinicii ăştia. Dacă o fi închis, bate în obloane până ţi se va deschide, îi zise şoferului căutându-se la portofel. A venit şi duba să preia arestatul, care sforăia şi gemea în somn, manevrat de bărbaţi ce aveau şi mai mult curaj după ce pupaseră cu nădejde şipurile aduse de Ionică. Oaspeţii şi-au luat apoi rămas bun de la săteni, felicitându-i încă o dată pentru ispravă şi au plecat cu condamnatul la exil spre alte meleaguri. Şi-n urma lor, în faţa postului de miliţie până după miezul nopţii s-au tot auzit cântări şi chiuituri de bucurie, fără ca dom’ şef, aflat şi el printre dânşii, să se mai gândească la amendarea cuiva pentru tulburarea liniştii publice.

grafică de Ilie Krasovschi

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 91

Şi mama chiar se îngrijora că nu mă bucur de ceea ce văd Corina Gologoţ: Cum v-aţi apropiat de teatru ? Vă mai amintiţi primii paşi pe care i-aţi făcut în critica de teatru? Oltiţa Cîntec: Nu consider că am avut un parcurs profesional spectaculos, eu îl văd ca pe un parcurs normal pentru cineva care face o profesiune cu pasiune, cu credinţă, cu convingerea că lucrurile trebuie făcute foarte bine din toate punctele de vedere. Sigur, în copilărie, toată lumea visează- unii să se facă doctori, unii să se facă profesori, unii să se facă aviatori. Cu cît opţiunile-s mai năstruşnice cu atît copilul e mai precoce. N-am fost un copil precoce, am fost un copil normal, nici nu stiam prea bine ce vreau să ajung la maturitate. Dar ştiu sigur că vroiam să mă fac mare, să ies din lumea celor mici şi să-mi fac intrarea în lumea adulţilor. Şi asta cît mai repede.

92 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Privind retrospectiv, îmi dau seama că aveam un spirit critic uşor neobişnuit pentru acei ani ai vieţii. În ce sens?! Cînd mă uitam la desene animate sau la filme pentru copii, îmi plăceau, dar mereu aveam ceva de completat, de adăugat. Remarcam elemente pe care, de exemplu, nici părinţii mei nu le sesizau ori nu le dădeau importanţă. Mama insista să mă bucur de ceea ce văd şi să nu mai fiu atît de critică. La 3-4 ani să spui că personajul acela nu e perfect sau că nu-ţi place relaţia dintre personaje (...) Bineînţeles că nu mă exprimam atît de teoretic, aveam limbajul infantil, dar, în esenţă, cam asta spuneam. Şi mama chiar se îngrijora că nu mă bucur suficient de ceea ce văd. Mă bucuram, dar aveam acest tip de reacţie, aparte faţă de ceilalţi copii, care n-aveau păreri critice în legătură cu ceea ce vedeau pe ecran, cu cărţile de colorat, sau cu ceea ce citeam cînd am ajuns la şcoală. Adică, într-adevăr, s-a manifestat destul de timpuriu spiritul meu critic. Nu mi-am dat seama,

www.zonaliterara.ro

nu i-am dat atenţie, dar ţine de structura mea temperamentală, intelectuală şi, cu timpul, cu lecturile, cu spectacolele tot mai numeroase vizionate, mi l-am pus în valoare, mi l-am exploatat în sensul profesional al termenului. Teatrul, cinematografia, literatura, dar şi cărţile de teorie mi-au plăcut dintotdeauna. Sigur, aşa, într-o evoluţie cronologică a vîrstelor fireşti. De asta spun că în cazul meu parcursul a fost firesc, aşa îl văd eu, nu-l consider de excepţie. Cred că l-ar putea face la fel de bine orice tînăr care urmãreşte fenomenul artistic, se documentează, se ocupă cu seriozitate, cu tenacitate, respectînd normele deontologice. Este un domeniu în care trebuie să fii întotdeauna la curent cu pulsul momentului, cu tendinţele, cu ceea ce este în vogă. Şi nu numai în teatru; teatrul este o artă sincretică şi trebuie să fii la zi cu ceea ce se întîmplă, cu ceea ce se scrie, cu ceea ce se practică şi în literatura dramatică, şi în muzică, şi în artele vizuale, şi în coregrafie, pentru că, în ultima jumătate de veac, teatrul presupune mai mult decît simpla spunere a unui text în scenă. Sînt atîtea noi specii, subspecii, pentru că teatrul, încercînd să se înnoiască, a preluat foarte mult din coregrafie, din artele vizuale, din cinematografie. A şi dat, la rîndul lui, celorlalte arte. Să ne gîndim numai la operă, care s-a revigorat ca gen datorită teatralizării ei. Acum un spectacol de operă reuşit nu mai înseamnă doar solişti cu voci extraordinare şi susţinerea impecabilă a ariilor. Presupune mai mult: o interpretare care vine din actorie, posibilitatea de a face coregrafii speciale pentru solişti, folosirea corurilor ca elemente de dinamică scenică. Acestea sînt elemente pe care opera le-a preluat din teatru şi a făcut foarte bine cã a tras cu ochiul spre arta scenicã, pentru că s-a reinventat, s-a infuzat de un tip de tinereţe artistică, să-i zic, care vine din activitatea teatrală.

Mă doare fizic atunci cînd văd un spectacol prost. C.G.: Apropo de cuvîntul critică şi de ceea ce vă spunea mama că nu e bine să critici, de ce credeţi că noi, majoritatea, vedem partea peiorativă a cuvîntului? Oltiţa Cîntec: Da, are conotaţiile acestea, dar critica nu e distructivă, e evaluativă. Pentru majoritatea, critic înseamnă sobru, sever şi obligatoriu să facă observaţii, să sesizeze, mai ales, părţile mai puţin bune. Să

www.zonaliterara.ro

fie, cum se spune, poliţistul rău. Nu cred că-i chiar aşa. Evident, cînd un spectacol este extraordinar, subliniezi calitãţile; cînd un spectacol e mediocru, trebuie să arãţi părţile neîmplinite, ratate. Un spectator obiţnuit nu se gîndeşte neapărat să sesizeze neîmplinirile sau împlinirile unui spectacol; el merge la teatru ca să trăiască emoţii pe care în altă parte nu le poate trăi. Unii se duc să se distreze, în sensul bun al termenului, alţii simt nevoia să aibã o experienţă spirituală. Dar indiferent de motivaţie, niciodată, în timpul reprezentaţiei spectatorul standard nu se va gîndi că lumina nu-i pusă bine, că partea muzicală e-n contradicţie cu ceea ce se-ntîmplă, cã actorul nu se-aude, adică nu elaborează nişte concluzii de natură estetică. Îi place ori nu-i place! Se simte bine ori vrea sã scape de-acolo! El judecă mai mult cu sufletul. În cazul criticului, partea de suflet trebuie să fie completată de partea de raţionalitate, de judecata axiologică. C.G.: Poate chiar să lase la o parte sufletul? Oltiţa Cîntec: Nu, nu! Eu nu sînt adepta ideii că un critic nu trebuie să aibă emoţie în sala de spectacol, nu. Altfel, eşti …mort! Trebuie să trăieşti ceea ce vezi, mă şi întristez uneori, mă şi înfurii alteori, pentru că-i vorba de timpul şi de afectivitatea şi de mintea mea şi nu tot ceea ce vizionezi, din păcate, este mãcar mulţumitor. Cineva îmi spunea că mă invidiază întrucît am ocazia să urmăresc atît de multe spectacole bune. I-am zis da, dar văd şi o grămadă de spectacole proaste, înghiţi şi din astea. Dacă eşti un critic care te respecţi, trebuie să stai pînă la finalul spectacolului, chiar dacă-i prost. Poţi să pleci, dar atunci nu mai poţi să scrii, nu-i corect din punct de vedere profesional. Deci, vezi de toate: şi spectacole bune, şi spectacole de mijloc, să zicem aşa, dar şi multe spectacole proaste. Astea din urmã mã întristeazã, genereazã o stare care nu ţine numai de afectiv sau de intelectual, ci şi de starea fizică. Mă doare fizic atunci cînd văd un spectacol prost! C.G.: Cum de? Oltiţa Cîntec: Începe să mă doară spatele, muşchii mă înţeapã, am cîrcei. Sînt nişte reacţii realmente fizice. Am brusc senzaţia că mi-e foame, că mi-e sete, cã scaunul e incomod, cã nu am aer, nu am suficient loc. E o reacţie de apărare faţă de ceea ce vezi. Am colegi, care,

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 93

de pildă, nu scriu despre spectacolele proaste. Aşa consideră ei că sancţionează, prin tăcere, ignorîndu-le. Eu nu sînt de acest principiu. Dimpotrivă, sînt convinsã că trebuie să scrii şi cînd vezi un spectacol extraordinar, dar şi cînd vezi un spectacol mediocru, pentru că ai aceastã obligaţie. Pe de o parte, faţă de public, căruia să-i prezinţi reflectarea ca într-o oglindă, care să-l ghideze pe spectator prin acest tip de evaluare. Pe cealaltă parte, avem obligaţia criticã faţă de artişti. Artiştii aşteaptã acest feedback de specialitate, fără ură şi părtinire, cu argumente. Argumentarea e absolut obligatorie, orice afirmaţie pe care o faci trebuie să fie însoţită de motivaţie. Cultura de specialitate înseamnã ca atunci cînd te duci la un spectacol să fi văzut mai multe creaţii ale regizorului respectiv, să fi văzut actorul X sau Y în diverse producţii, în mai multe tipuri de roluri, pentru că evaluarea asta înseamnă - şi comparaţie cu ce s-a făcut înainte, cu spiritul timpului, cît este de modernă o viziune, cît este de proaspăt un actor în ceea ce face; partea scenografică- cît este de elaborată, cît datorează altor scenografii făcute de scenograful respectiv sau de alt scenograf. Sînt artişti şi creaţii care o iau înaintea timpului, pe care lumea nu le-nţelege, sînt atît de avangardiste încît publicul nu le poate recepta adecvat, este prea devreme pentru ele. Rostul criticului este să pregătească, să explice, să arate de ce această montare, care şochează pe foarte mulţi, este ceva foarte neobişnuit, dar şi foarte profund din punct de vedere artistic. Să ne amintim doar de reacţiile pe care în anii ’50 le-au stîrnit piesele lui Eugen Ionescu la data premierei, cînd lumea nu înţelegea ce se-ntîmplă, unde-i Cîntăreaţa cheală din titlu, nu apare şi ce piesă-i asta, în care personajele vorbesc foarte mult, dar nu comunică-ntre ele, nu se înţeleg. Acum evoluţia este încã şi mai rapidã, schimbãrile estetice au viteza fast forward.

Domnul Purcărete este un regizor special, un mare regizor, care are capacitatea de a gîndi teatrul foarte pictural C.G.: Domnul Silviu Purcărete este înaintea timpului său? Oltiţa Cîntec: Nu, n-aş zice că Silviu Purcărete este înaintea timpului. Domnul Purcărete este un regizor special, un mare regizor, care are capacitatea de a gîndi

94 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

teatrul foarte pictural. O şi spune, într-un alt secol i-ar fi plãcut sã fie pictor! Este foarte pasionat de arta plastică, el de fapt, vede un text în momentul în care îl citeşte, îl tridimensionalizează, este un regizor foarte inovativ, un regizor pentru care spiritul ludic constituie motorul creaţiei. E un artist cu o coerenţă regizorală extraordinară şi o imaginaţie uimitoare, aproape inepuizabilă, pentru că este complet diferit de la un spectacol la altul. Nu neglijează textul, dimpotrivă, tot ceea ce vezi într-un spectacol este ancorat în text, chiar dacă Purcãrete îşi face propriile texte pentru scenă. Sînt texte clasice, dar le „citeşte” într-o manieră înnoitoare. Are obiceiul să combine traduceri, să taie, să schimbe ordinea scenelor, să renunţe la anumite personaje, să le multiplice pe altele, pentru că asta convine viziunii lui. Este un regizor de echipălucrează, de regulă, cam cu aceiaşi creatori cu care rezonează. C.G.: La muzică, am văzut că aţi şi scris despre rezonanţa dintre el şi Vasile Şirli(...) Oltiţa Cîntec: Cu Vasile Şirli colaborează de decenii, la partea scenografică cu Helmut Stürmer şi, de cîţiva ani, cu Dragoş Buhagiar. A colaborat minunat şi cu Lia Manţoc, în perioada craioveană. Pentru că Purcărete consideră, şi pe bună dreptate, că teatrul nu se poate face decît în echipă. Adică degeaba eşti un regizor extraordinar, sclipitor, dacă nu ai parteneri din aceeaşi ligă cu tine- scenografi, compozitori, actori. Actori sînt cei care se văd la rampă, prin ei se exprimă orice regizor. Iar lui îi plac actorii creativi, care primesc propunerea lui artistică, dar care vin, la rîndul lor, cu propuneri, pentru că interpretarea este o profesiune creativă.

Adică poţi să ai nişte actori extraordinari, dar care să nu se integreze în viziunea ta artistică şi-atunci devine un calvar C.G.: Chiar, cum sînt indicaţiile lui regizorale la repetiţii, spre ce se îndreaptă? Libertate pe scenă? Oltiţa Cîntec: O libertate alimentată creativ. De multe ori mediteazã ani la rînd la un nou proiect şi nu începe decît cînd ştie cã e gata.����������������������������������������� Vine şi îşi expune viziunea despre spectacol, ce vrea să facă cu acest text, la repetiţii

www.zonaliterara.ro

C.G.: Aţi scris o carte despre Silviu Purcărete (n.r. Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează, Editura Cheiron, Bucureşti, 2011). Cum a fost, aţi stat pe lîngă el la repetiţii, pregătiri? Oltiţa Cîntec: Am asistat la repetiţii, la Iaşi, la Uriaşii munţilor, am citit foarte mult despre ceea ce a lucrat, am stat de vorbă cu el, mai puţin, pentru că el detestă interviurile. Adică orice altceva, numai interviu nu. Cei care nu-l cunosc cred că-i arogant, nu-i adevărat, nu este arogant deloc, e un interlocutor extraordinar, dar nu cu aparatele de înregistrat prin preajmă. Îl înţeleg. Zice eu lucrez spectacolul, îl prezint, mi se pare o aiureală să încep să –l explic! Rostul lui ca regizor acesta este: să creeze un spectacol, să arate cum înţelege el un text, cum îl vede. Sarcina analizei revine teoreticienilor, teatrologilor, criticilor. Spune că după seara premierei, nici măcar nu se

Oltiţa Cîntec

foto: Corneliu Grigoriu

dă foarte multe exerciţii de improvizaţie, preia foarte mult din ceea ce îi dau actorii prin exerciţiile de improvizaţie, împreună cu distribuţia taie foarte mult din text, reaşează. Nu vine cu o formă inflexibilã pe care se încãpãţîneazã sã o toarne obligatoriu pe echipa cu care lucrează. El are în minte clar ceea ce vrea de la fiecare nou proiect teatral, dar este deschis, ştie că altfel nu se poate. Adică poţi să ai nişte actori extraordinari, dar care să nu se integreze în viziunea ta artistică şi-atunci devine un calvar. Spun asta pentru că oricît încerci să determini pe cineva să execute ceea ce-i ceri ca regizor, dacă el nu este pe aceeaşi lungime de undă cu tine, nu va face decît o chestiune mecanică, ori în artă chestiunile mecanice nu au loc. Sînt regizori care arată, se duc ei în scenă şi spun uite, trebuie să faci aşa. Purcărete nu arată sau o face rar, cînd nu mai are soluţie. Spune că asta ar însemna mimetism, imitare, ori actoria este o muncă de creaţie.

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 95

Oltiţa Cîntec

foto: Florin Biolan

mai uită la spectacolele sale. Şi la premieră stă foarte greu, n-are stare. După ultima repetiţie predă spectacolul, îl predă actorilor şi spectatorilor, nu mai este treaba lui, treaba lui de regizor se consumă pînă la momentul premierei. Spuneam că lucrează în echipă, ansamblul rodat este foarte important şi, întradevăr, cele mai bune rezultate din ultimii ani în ţarã au fost la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi la Teatrul Naţional din Sibiu, unde a găsit actori cu respect faţã de profesiune, disciplinaţi. În ce sens?! În sensul în care sînt foarte serioşi, foarte deschişi la propunerile regizorale şi sînt foarte creativi. Mi-a povestit domnul Purcărete, de exemplu, cum a lucrat Gianni Schicchi, spectacol de operă cu actorii de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unde cîntă ei live. Au venit, au făcut casting ca să vadă cine poate susţine ariile, s-a fãcut distribuţia, iar cei ce n-au fost aleşi, i-au cerut îngăduinţa să participe la repetiţii (!), ceea ce, din păcate, în foarte puţine teatre din România se mai întîmplă. La Sibiu, de asemenea, este o echipă foarte omogenă, foarte riguroasă în sensul de care spuneam. În viziunea comună, profesiunile artistice sînt asociate cu viaţa boemă, cu libertatea absolutã, cu lejeritatea profesionalã. Nu împărtăşesc ideea asta. Talentul este o condiţie fundamentală, nu poţi exista ca artist fără el, vorbim despre o profesiune vocaţională. Dar talentul nu este suficient. Harul cu care te-ai nãscut trebuie cultivat, trebuie păstrat viu. Blazarea şi manierismul sînt echivalentele sinuciderii profesionale în actorie. Dacă stau bine şi mă gîndesc, acest lucru este valabil în orice profesiune care se bazează pe creativitate. Actoria şi, în general, în profesiunile artistice niciodată nu poţi să spui gata, astăzi, 22 iulie, declar că ştiu tot! – nu se poate, asta denotă autosuficienţă. În artă lucrurile se schimbă mereu, se înnoiesc continuu, mai ales în ultimele decenii chiar se-nnoiesc într-un ritm extraordinar de rapid. N-ai cum să ştii tot, e trist sã auzi a, dar eu sînt actor de teatru naţional, nu mai am de învăţat- este o perspectivă fundamental greşită. Cu atît mai mult cu cît eşti actor de teatru naţional, care la noi echivalează cu supremul în profesiune, deşi şi aici am un amendament!, trebuie să fii mereu în formă. Trebuie să fii la zi cu ce se întîmplă, de exemplu, în Franţa pe plan artistic, cu ce se-ntîmplă în Anglia, ce se joacă, cum se joacă, ce metode de interpretare există. La noi, din păcate, şi toate şcolile de teatru asta fac, studenţii deprind cvasi-exclusiv metoda Stanislavsky.

96 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Dar sînt atîtea alte metode. E drept că în trei ani, cît durează facultatea, plus doi de master, n-ai cum să-i înveţi 5 metode de interpretare, dar aici intervine interesul profesional al fiecăruia, sînt cãrţi cu exerciţii, workshops, stagii. Practic, fiecare nouă colaborare cu un regizor înseamnă o nouă şcoală, pentru că fiecare are stilul lui de lucru. Şi spun că este un fel de şcoală pentru că trebuie să te familiarizezi cu maniera lor, să te adecvezi la universul lor regizoral lor şi să-ţi pliezi creativitatea pe stilul lor de a practica teatrul. Secolul XX a fost secolul regiei, dar şi secolul XXI, cel puţin în primele lui decenii, tot al regiei este, încă. Şi unii coregrafi s-au impus, sînt şi spectacole în care plastica, artele vizuale sînt predominante, dar în continuare regizorul este figura centrală a actului teatral. O sã supãr pe mulţi cu ceea ce zic, dar nu e prima datã: cum e posibil ca un actor care se respectã sã nu ştie mai nimic despre autorul jucat, sã nu-l intereseze decît rolul lui, scenele în care el are acţiuni scenice, iar în rest sã se joace pe telefon, sã disparã prin culise, pe la cabine?

Nu-mi place critica mioapă şi nici critica binevoitoare C.G.: Apropo de reînnoirile acestea, permanenta actualizare a modului în care se face teatru, ce v-a uimit ultima dată la un spectacol sau la un regizor, la maniera lui de a regiza? Oltiţa Cîntec: E foarte greu să aleg. Eu sînt un critic pe care-l interesează, mai ales, noutatea, asta valorizez. Nu orice năstruşnicie este artă, sînt şi foarte multe lucruri care n-au substanţă, pe care trebuie să le prezinţi aşa cum sînt ele, adică doar o coajă poleitã înăuntrul căreia nu este nimic. Sînt mulţi creatori care vin din zona dansului, din zona coregrafiei, teatrul-dans este o formulă foarte pe placul meu. Performance-urile, care leagă teatrul de artele vizuale, instalaţiile, care, de asemenea, combină artele vizuale cu teatrul, cu coregrafia, multimedia. Îmi plac spectacolele în care elementele provenind din diverse arte sînt combinate, armonizate, unite într-un spectacol complex, într-un spectacol în care cuvîntul nu mai deţine rolul central, povestea de tip clasic, aceea care are un început, un mijloc şi un sfîrşit, nu mai apare în forma asta. Trăim în plin postmodernism, în postdramatic şi teatrul trebuie să se adapteze la formele

www.zonaliterara.ro

acestea. Teatrul cu poveştile de format canonic vor continua să fie spuse pe scenă pentru că există categorii de public care asta vor, dar formulele noi- ele mă interesează pe mine în mod deosebit. Mă interesează mult nouveniţii, noile nume, tinerii care încearcă să-şi facă loc şi pentru care nu este uşor deloc, mai ales că în momentele astea teatrele sînt închise pentru tineri, nu din vina teatrelor, ci datorită condiţiilor economice pe care le traversăm. Şi sigur că un teatru de stat va prefera să lucreze cu cineva deja consacrat, pentru că are mai multe şanse să aducă succesul, decît să mizeze pe un tînăr care poate, într-adevăr, da lovitura, dar poate să şi rateze. După cum şi marii regizori pot rata. (rîde) Adesea, o ratare făcută de un mare regizor este tratată cu mai multă indulgenţă decît o ratare aparţinînd unui tînăr regizor şi asta iarăşi nu mi se pare normal şi nici corect. Nu-mi place critica mioapă şi critica binevoitoare. Am colegi care nu scriu despre spectacolele care nu le-au plãcut. Eu scriu şi despre cele proaste pentru că acesta este modul meu de a reacţiona la ele. Cred că dacă pe termen scurt, imediat, artiştii se supără, cei care au discernămînt şi care sînt cu anvergură, citind ceea ce scrii, realizează că ai dreptate şi chiar îşi însuşesc opiniile pe care le-ai scris, pentru că au nevoie şi ei de această privire din afară. Cînd eşti implicat într-un proiect trebuie să crezi sută la sută în el, să i te dedici necondiţionat. Dedicarea asta nu-ţi asigură distanţarea necesară. Rolul criticului este să fie un ochi din afara proiectului, un ochi avizat, un ochi de expert, care să-ţi arate unde lucrurile nu s-au legat, unde interpretarea actoricească n-a fost la nivelul viziunii regizorale, dacă scenografia a eclipsat sau n-a pus în evidenţă personajele, diverse situaţii de acest gen. C.G.: S-a întîmplat să vă mulţumească după ce le-a trecut supărarea şi să participaţi, prin asta, la progresul lor, să vedeţi o creştere? Oltiţa Cîntec: Da, s-a întîmplat să primesc telefoane şi să avem discuţii foarte încinse sau chiar tete-a-tete, după citirea cronicii. Unii nu reacţionează, unii spun că nu-i interesează ce scrie critica- e dreptul lor, dar eu nu-i cred. Sînt convinsă, toţi citesc ceea ce se scrie despre ei, poate nu chiar imediat, dar au această curiozitate şi citesc, mai ales cronicile scrise de anumiţi critici, adică de acei critici care se

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 97

bucură de respectul profesional, de credibilitate. Profesiunea asta a criticului de teatru nu este o profesiune în care să ai cluburi de fani, de admiratori, dar trebuie să-ţi asumi lucrul acesta. Un critic care are foarte mulţi fani mi se pare suspect. Da, sigur, poţi să faci o critică de întîmpinare în care să te ocupi în mod preponderent de spectacolele bune, de reuşite, să faci interviuri, să promovezi- da, există şi acest tip de critică. Dar eu practic o critică de atitudine, o critică apropiată şi de teatrologie, de analiza teoretică. Nu fac, pur şi simplu, să constat nişte evidenţe, nu-i o critică impresionistă, încerc să încadrez spectacolul în contextul creaţiei regizorului despre care vorbesc, în contextul naţional, sau în contextul internaţional. C.G.: În fiecare articol de-al dumneavoastră (n.r.: în special, în Suplimentul de Cultură) am găsit un fel de background şi era argumentat, adică îmi făceam şi eu o poveste după aceea în minte. Cum reuşiţi? Oltiţa Cîntec: Da, trebuie, pentru că în felul acesta îl ajut şi pe spectator şi îl ajut şi pe creator, pentru că asta este critica teatrală, de fapt, toate formele de critică, sînt forme de jurnalism specializat şi atunci nu poţi să scrii numai pentru public, după cum nu poţi să scrii numai pentru artişti; trebuie să găseşti o formulă în care să combini perspectivele astea, adică să fii util şi spectatorului şi să fii util, în măsura în care artiştii sînt dispuşi să primească, şi creatorilor. Acesta este rostul criticului. Jurnaliştii, autorii narcisişti nu sunt utili nimãnui, decît propiului ego. Ei scriu în primul rînd pentru ei înşişi, iar asta e trist. Pentru mine scrisul e o formã de a împãrtãşi cu alţii ceea ce simt, ceea ce cred. O altã categorie tristã e aceea a “expiraţilor”, a celor depãşiţi de realitãţile artistice. Ei au rãmas în timpul trecut şi nu pricep ce se petrece acum. C.G.: Recunosc, de multe ori, după ce citeam articolele semnate de dumneavoastră în Suplimentul de Cultură, sîmbăta, mereu mă trimiteaţi la surse. Aşa am cunoscut mai mult din scriitura lui Swift, a lui Dostoievski şi alţii. Poate suna ca un clişeu, dar cum a fost parcursul Oltiţei Cîntec printre cărţi sau ce recomandări de lectură aţi avea? Oltiţa Cîntec: O listă bibliograficã e

98 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

complicat de făcut. Nu cred în reţete, fiecare trebuie sã aibã propria listã. Şi critica trebuie să fie mereu în formă. Ziceam că regizorul şi actorii, şi scenografii, şi coregrafii trebuie să fie la curent cu ce se întîmplă. Criticul cu atît mai mult trebuie să fie la curent cu ce se-ntîmplă în plan estetic. Sigur că n-ai cum să citeşti tot ce se scrie. Pentru mine cea mai importantã carte e cea pe care trebuie s-o citesc, urmeazã s-o citesc. Din păcate, în România, bibliografia de specialitate este suferindă, sînt foarte mari goluri. Nu se publicã prea mult, nu se vinde cartea de teatru, este un segment de nişă, piaţa editorială este foarte contractată. Editorii tipăresc mai ales literatură, pentru că asta se cautã, şi mai puţină carte de teatru, după cum se tipăreşte în cantităţi mai mici şi teorie literară, muzicalã. C.G.: În schimb, unde vă bucuraţi să le găsiţi pe cele care vă interesează? Oltiţa Cîntec: Acuma, slavă Domnului, le putem comanda pe Amazon, am prieteni în străinătate care mă mai ajută. Noi ne mai transferăm între noi, colegii care avem cam aceeaşi viziune asupra teatrului, ne sprijinim între noi şi în modul acesta. Trebuie să rămîi conectat, atîta cît se poate. Repet, nu poţi să fii chiar la ultima informaţie, dar măcar aşa, la ultimele două-trei informaţii care apar şi în străinătate să fii la curent. Asta chiar cred că ar trebui făcut, noi tot am discutat în asociaţia noastră- a criticilor de teatru, asta deja implică un efort instituţional, nu poţi să faci la nivel individual, pentru că e vorba de traduceri ale unor lucrări de referinţă de pe plan mondial sau măcar europene, ca să fim la curent. Repet, cred în listele personalizate, în funcţie de apetenţa intelectuală, de stilul personal. Acuma, fără să dau nume, eu, de exemplu, am autori chiar din sfera teatrologiei cu care nu rezonez, care sînt foarte la modă, traduşi, dar în ideile cărora eu nu mă regăsesc şi-atunci, sigur, citesc selectiv, foiletez (…)

La acest moment, Teatrul Naţional de la Iaşi nu este într-o perioadă foarte bună a sa C.G.: Cum vedeţi starea Teatrului Naţional din Iaşi? Oltiţa Cîntec: Spun mai întîi o chestiune generală legată de teatrele naţionale,

www.zonaliterara.ro

după aceea am să ajung şi la Naţionalul ieşean. Eu cred că după anul ’90 ar fi trebuit să se clarifice sintagma teatru naţional în România. Adică ce înseamnă teatru naţional, ce misiune artistică trebuie să aibă?! Ea a apărut în legătură cu teatrul în limba română, dar asta a fost demult. În general, în mintea noastră a rămas ideea că dacă-i Teatru Naţional trebuie să fie, exclusiv, un teatru de repertoriu, adică să prezinte autori clasici, montări de tip clasic. Vin cu un contraexemplu: Comedia Franceză, care este standardul universal de aşezămînt naţional, care este foarte deschisă la noutăţi. Sigur că se montează Molière, au măcar un titlu de Molière pe stagiune pentru că-i normal, e casa lui, dar n-au rămas acolo, în trecut. Teatrele trebuie sã trãiascã în prezent, sã anticipeze viitorul. La Comedia Franceză sînt foarte deschişi la noutăţi: noi autori dramatici, noi forme de spectacol, măcar o dată pe stagiune este invitat un regizor rebel, şocant. Au şi tot felul de programe de pregătire a publicului pentru a recepta adecvat oferta culturală. Din păcate, în România nu s-a petrecut acest proces de clarificare a conceptului de Teatru Naţional, a misiunii artistice pe care trebuie să o aibă, şi nu numai la Iaşi, ci în general. La acest moment, Teatrul Naţional ”Vasile Alecsandri” nu este într-o perioadă foarte bună a sa. Prin moment înţeleg ultimul deceniu. În primul rînd, nu s-a clarificat misiunea lui artistică. Ce-şi propune Teatrul Naţional din Iaşi să facă? Nu-i clar. Îşi propune să joace pentru publicul ieşean? Trebuie să joace şi pentru el, pentru că aici există, nu-l poate neglija. Îşi propune să facă producţii cu care să participe la festivaluri naţionale? Firesc, obligatoriu, pentru că în momentul în care eşti subvenţionat de Ministerul Culturii, trebuie să ai standarde de acest tip. Nu te adresezi numai comunităţii în care exişti geografic, propunerile tale trebuie să aibă impact la nivelul întregii ţări. Din păcate, nu prea s-a reuşit pe linia asta. Cele mai importante evenimente din România, Gala UNITER şi Festivalul Naţional de Teatru nu au înscris, în ultimii ani, de prea multe ori, numele Teatrului Naţional din Iaşi. Ba din păcate, de puţine ori. Cred că un Teatru Naţional ar trebui să aibă şi un impact internaţional, măcar în ţările din jurul României, dacă nu chiar în Apusul Europei. Cred că ţintele lui artistice ar trebui să fie mult mai ambiţioase, iar finanţare a fost berechet, şi să fie atinse. Politica aceasta managerială a itinerării regizorilor de valoare, se pare că nu

www.zonaliterara.ro

este suficientă, nu a dat roade. Au lucrat aici regizori importanţi- Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Tompa Gabor, Slexander Hausvater, dar n-au reuşit să dea mari spectacole. Adică în timp ce aceşti regizori pe care i-am enumerat, în alte teatre din ţară au performanţe extraordinare, reuşitele de la Iaşi nu sînt la acelaşi nivel.

Un actor, de la un spectacol la altul, trebuie să fie de nerecunoscut C.G.: Unde ar fi pauza? Oltiţa Cîntec: Eu cred că nu existã o conjucţie între ei şi instituţie, ei şi trupã. Lucrînd între douã avioane, n-ajung pe aceeaşi lungime de undă cu trupa. Cred că şi trupa ar mai avea nevoie de nişte impulsuri. Adică, faptul că regizorul X, celebru, bine cotat, cu un onorariu imens, vine şi lucrează la Iaşi între alte două producţii din ţarã ori strãinãtate, şi repetă şase săptămîni, nu cred că este suficient. S-a văzut că nu este suficient. Poate le-ar trebui nişte workshop-uri înainte, care să-i pregătească pentru stilul respectiv, sã-i scoatã din rutinã. Poate că în trupă nu este o atmosferă prielnică; nici managementul nu are un proiect clar. Studiind afişul, observăm că sînt foarte multe redundanţe, mulţi autori de acelaşi gen, de acelaşi tip, de acelaşi stil. Ar trebui ca oferta să fie mai diferită, mai diversificată, mai variată. De fapt, afişul Teatrului Naţional din Iaşi se face de regizorii care vin să lucreze, regizorul X are în planul lui profesional autorul Y. Vine şi montează aici, indiferent dacă in repertoriul teatrului mai sînt trei sau patru titluri din acelaşi registru dramatic şi teatral. În primul rînd, managementul ar trebui să clarifice ce doreşte să facă cu această instituţie şi cum ar putea să facă. Trupei îi lipseşte entuziasmul şi entuziasmul acesta, în orice trupă, vine din succes. Lipsa succesului este foarte dureroasă, chiar dacă-i verbalizată sau nu, este devastatoare pentru orice artist. Necunoscutul, scînteia noului, a schimbărilor, a inovaţiei astea alimentează creativitatea, asta ţine tonusul artistic la un nivel ridicat. Succesul e cel care motiveazã. Încerc să mă pun în papucii actorilor şi mă-ntreb: Vine un regizor cunoscut cu care montăm o piesă, jucăm de cinci-şase ori, şi?! Mergem la un festival internaţional? Nu! Mergem la Cluj, la PiatraNeamţ, la Focşani? Nu! Mergem în străinătate la un festival, ca să-i urmãrim şi noi pe alţii, să

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 99

vedem ce joacă, cum joacă, ce jucăm noi, unde ne aflăm în acest moment din punct de vedere artistic? Nu! Atunci, de ce facem asta? Care-i miza? Toate elementele pe care vi le-am enumerat lipsesc la Iaşi. Motivaţia oricărui artist de aici vine. Te faci artist pentru că ai ceva să comunici lumii şi te arde focul interior, simţi cã asta e menirea ta. Dar comunicarea se alimenteazã de aici, din fermentul noului, al necunoscutului. Senzaţia mea este că s-a intrat într-o rutină profesională , în blazare, că lipseşte miza. C.G.: O fi şi o blazare dintr-asta, de genul merge şi-aşa, mai ales că e la stat şi oricum banii vin?

Corina GOLOGOŢ

Oltiţa Cîntec: Da, e şi asta. În teatru, ca şi în sport, trebuie să fii în orice zi şi în orice moment al zilei în formã. Să urci într-un copac de cinci metri, dacă regizorul îţi cere. Adică să-ţi faci exerciţiile fizice, nu zilnic, că nu eşti chiar sportiv de performanţă, dar măcar o dată sau de două ori pe săptămînă antrenamentul corporal. Antrenamentul vocal vine în listã, să fii capabil să-ţi modelezi vocea, sigur, timbrul e nativ, dar poţi, de la un spectacol la altul, să-ţi modelezi vocea, sã-i adaugi ceva. Instrumentele cu care lucrează un actor acestea sînt- corpul şi vocea! Astea se văd în primul rînd. Sigur că actorul lucrează şi cu propria interioritate, cu emotivitatea şi cu raţionalitatea personală. Ceea ce se vede în scenă sînt corpul şi vocea, ori dacă tu ajungi la 35 de ani şi nu mai poţi să faci nici măcar o aplecare fără să te treacã sudorile, e trist. Dar infinit mai trist este să vezi un actor pe scenă care în fiecare nouă producţie în care joacă este la fel. Sau nu numai că e la fel, ci se joacă pe el, adică îl vezi la alimentară cumpărîndu-şi pîine purtîndu-se într-un anumit fel şi îl vezi seara în spectacol exact cu aceleaşi tipuri de reacţii! Asta este cea mai deprimantă postură în care poate să ajungă un actor. Înseamnă că s-a manierizat, nu-l mai interesază profesiunea, a devenit, dintr-un artist, dintr-o persoană care trebuie să creeze, un funcţionar al teatrului. Se vede că îi lipseşte frămîntarea, dorinţa de a se depăşi pe sine de la un spectacol la altul, pentru că asta face un actor. Este de nerecunoscut de la un spectacol la altul. Interviu realizat de Corina GOLOGOŢ

100 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

B

ack în Iaşi. Anul doi de facultate. Stare de drog. Trăiască formaţia indie CocoRosie. Azi pot să vegetez. Abia mâine după-amiază am o responsabilitate: seminarul de finanţe de la ora două. Stau într-un apartament cu trei camere, foarte modern, undeva prin Cantemir, la două minute de staţia de autobuz din Podu Roş. Stau cu Oana şi Ela. E... perfect. 350 de euro.

* Ieri am fost la un party d&b în Ravers. Muzică electronică. Beton. Radu era pe acolo, un băiat pe care l-am cunoscut de curând. E muzician. Are propria lui formaţie şi este foarte cunoscut. S-a aşezat la masa noastră. S-a supărat şi a plecat când un alt tip mi-a cerut numărul de telefon şi m-a sărutat în faţa lui.

* „Trage încă un fum, încă unul... ca să fii sigur că eşti dus, şi nu mai vrei să stai, nu mai vrei să auzi de probleme, de asta tragi şi tragi şi tragi, să fugi de ele...” Nu pot să dorm. Sunt prea lucidă. Complet odihnită. Iarba mă-sii şi Bourbonul. Am făcut un cui şi am folosit toată iarba. Arăta superb, această promisiune spre mai bine, i-am făcut o poză în perfecţiunea sa, am stricat-o, am pus nişte Pacha Man, am făcut alte două jointuri groase şi lungi pline cu tutun. O aşteptăm pe Oana să găteasca spaghetti Carbonara. Ne e la toţi foame. Oana are ochii injectaţi şi buzele dulci.

* Am camera mea confortabilă şi aerisită aici în Iaşi. Am ţigări, cafea, seminţe, ceai de piersici Lipton şi un film bun de vizionat aşa că fuck off society.

www.zonaliterara.ro

* Nu pot să cred, acum în timp ce strâng lumânările, că... nu s-a schimbat nimic. Nu pot să cred că nu am învăţat absolut nimic din experienţele mele crunte de până acum. Când am reînceput să vorbesc cu Sorin? Ieri? Acum o lună? Doare. De ce l-am iertat? De ce l-am primit din nou în braţele mele mici? Nu pot să cred că sufăr din nou. Mi-a spus că vrea să îl ajut, era

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 101

dezorientat. I-am spus că hainele sunt pe fotoliu şi i-am arătat direcţia spre uşă, spre acasă. Jurnalul: Cum poţi să uiţi că defilau prin faţa ta, cum poţi să uiţi satisfacţia din ochii lor în timp ce treceau pe lângă tine ca un cuplu fericit şi mulţumit? Am rămas mai singură decât eram. Din nou mă izolez de cei dragi fiindcă mi-e ruşine să mă uit în ochii lor. Doare. Doare tare. Cum naiba să adorm în starea asta? Mimi... vreau să stau în patul meu de acasă, unde e bine şi cald... eşti prea bătrână să înţelegi, să mă înţelegi, să nu mă judeci, nu poţi? Jurnalul: Ţi-e frică de frig. Ţi-e frică de singurătate. Vreau să o iau de la capăt, fără traume, curată... Jurnalul: Adică... să faci cu altul ce ai făcut cu el? Majoritatea lucrurilor le-am făcut prima dată cu el. Şi le-am făcut fiindcă aşa simţeam, izvora din mine fericire şi impulsuri de năstruşnicie. Nu mă mai recunosc. De unde ura asta? De unde impulsul ăsta de a fi în defensivă? De unde izvorăsc manifestările fetei harnice, serioase, responsabile, exteriorizările fetei bune, sincere şi timide, a fetei rebele, a fetei uşuratice şi fucked up, a fetei sensibile, a fetei fluture, a fetei cocon, a fetei nonconformiste, a fetei neîngrijite, a fetei fiţoase? De ce nu pot să respir într-o stare constantă? De ce nu pot să fiu echilibrată? De unde atâta haos? Am o mie de manifestări în viaţa asta. Dacă aş fi echilibrată şi matură mi-aş rezolva multe probleme. Aş începe prin a o termina definitiv şi irevocabil cu Sorin.

Jurnalul: Dar nu poţi lupta cu tine…

E ora trei dimineaţa. Mă trântesc pe covor. Sunt atât de singură... Oana e dincolo cu amicul ei, Victor, Ela cu un tip anonim, eu singură şi la pământ în camera asta sufocantă, în urletele apăsătoare ale conştiinţei mele.

mă îmbrăţişează. Cursurile de finanţe sunt în dreapta şi Marlboro Lights tot acolo. În stânga? Pastile pentru răceală. Am 2300 de vizualizări pe blogul Myspace. E greu de utilizat/personalizat profilul Myspace. Se aude Papa Roach. I am happy. Sorin este un avorton. E departe acum. Cel mai interesant party de Halloween a fost cel organizat de comunitatea gay a oraşului. Pe acolo m-am rupt mai mult. Lângă Naomi, un transexual autentic de Iaşi. Femei bărbaţi, bărbaţi frecându-se de alţi bărbaţi, priviri insistente, pătrunzătoare. Totul striga a sex, a depravare. Faină senzaţia. Mi-a plăcut de Ioana, tipa care umbla cu o păpuşică-n braţe şi juca rolul orfanului sărac. Mai erau indivizi care căutau parteneri pentru threesome. Desfrâu. All în all m-am simţit ca odinioară, când mă pierdeam pe plaja din Vama Veche. „Hungry, feeding on chaos and living in sin... Searching to find a love upon a higher level Finding nothing but questions and devils.” Gata. A venit Radu şi a adus-o pe Oana! Mă duc să mănânc popcorn. Hed P.E. Blackout!!! * Club Master şi vodkă amestecată cu suc de mere, Viţa de vie şi Pub25... o ardem studenţeşte, iar pe undeva prin oraş Radu mă caută. Nici nu vreau să ţin evidenţa nopţilor pierdute. * Radu vrea să fim prieteni. I-am acceptat propunerea. * Am fumat un cui. Slab tare. Am băut Corrido şi jumătate de bere şi am plecat „spartă” în Ravers. Radu vrea să nu-mi mai vorbească, fiindcă nu l-am băgat în seamă deloc, toată noaptea. Big whoop!

* A november sunday morning. E ora zece. Pe fundal se aude piesa „Ironic” de la Alanis Morissette. Sunt în Clubul Presei. Radu a plecat după mâncare. Ne este foame şi frig. Facem pe barmanii, dar fără clienţi. Stăm până la opt diseară. Bine că avem wifi. Zece ore de somn în şase zile. Minunat... Sunt singură şi tot localul este al meu. Muzica este suficient de tare cât să simt că

* M-am adunat cu Oana, Ela, Alina, Radu, Victor şi alţi câţiva indivizi. Amici insomniaci cu care să pleci de nebun. Tripuri cu trenul, prin gări şi locuri nebănuite. Recomandare: - multe seri de „insomnii”; - călătorii prin ţară cu Blackout Label şi vin roşu; - plaja geroasă din Vama Veche; - somn prin metroul bucureştean; - câţiva prieteni cu care să o arzi pe dealuri, munte, iazuri şi câmpii; - vizionarea filmului „A Christmas Caroll 3D” la Cinema City Bacău cu multă cola

102 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

* Bag o pastilă. Sunt în camera Oanei. M-am despărţit de Radu. Nu mai am răbdare. Mi se pare totul o pierdere de timp. Mi-e frig. Caloriferul e şi el rece. Am oasele încordate. În jurul meu e agitaţie, aniversare în „familie”. Câţiva s-au dus să cumpere băutură. Şi Marlboro? Am frisoane. Am viroză... şi implicit temperatură. Mai bag o pastilă. Beau un ceai fierbinte. Aştept.

Jurnalul: Ţi-e al dracului de frig.



Aştept, aştept şi aştept. Da, e bine. E mai cald acum.



Jurnalul: Acuuum... acum...



M-am dezbrăcat. Transpir. Jurnalul: Unde este?

Vreau să mă întind în pat şi să îl am pe Sorin alături, să aibă grijă de mine. Jurnalul: Te-ai întins în pat. Eşti înconjurată doar de pereţi. Pereţi reci.

Sunt subţiri. Ostili. Indiferenţi. Vibrează. Ar merge un joint acum. La mulţi ani, Elo!



Jurnalul: Nu ne îngrijorăm, seara e lungă.

* Încep demarările proiectelor din organizaţia la care am aderat la începutul anului universitar. Mă interesează câteva care cred că se pliază pe aşteptările mele. Ionuţ, liderul departamentului de vânzări din AIESEC mi-a explicat job description-ul unui proiect şi m-am hotărât să aplic pe poziţie. Sorin mi-a scris adineaori că Dana, colega lui de la crimă a umblat în cutia cu „amintiri”. S-a certat cu ea şi bine a făcut! ... „Luisa: cum le-ai adunat tu pe toate acolo... Sorin: toţi colegii de la serviciu le văd, dar nimeni nu pune mâna.”

ocupate. Mi-a zis că demult nu s-a mai simţit aşa de bine. Senzaţia era mutuală. Câteva zile mai târziu, după susţinerea unui examen, mă relaxam întinsă pe jos, în camera mea şi mă uitam la Kill Bill, când a venit bestia mică şi m-a salutat. Nu a mai spus nimic, apoi a plecat. În aceeaşi zi, am găsit un mesaj pe Facebook de la ea. Un: „Bună!”. Plănuiam pentru seara respectivă să vizitez bradul din Piaţa Unirii, să mânânc pizza de la tonetă şi să mă plimb pe la Mitropolie. Exact când să ies pe uşă mi-a trimis un sms, în care-mi scria că o doare stomacul. Că a stat într-o durere „dementă” de când a ajuns acasă. Mi s-a făcut milă. Voiam să îi dau bomboane gumate de la Ela şi un Happy Meal. Cliché epic: să îi mulţumesc că mă face să fiu un om bun. Că mă face să ies dintr-o anumită stare şi că involuntar m-a făcut să mă regăsesc înainte de „tot” ce s-a întâmplat cu Sorin. Apoi intenţionam să plec. Bestia a venit cu ideea să mergem în Acaju la un „suc”. Pe la trei dimineaţa, ameţite de băutură, am decis să dormim la ea. Se crease o legătură subită şi foarte strânsă. I-am zis de mine că sunt seacă. I-am spus că nu am nici un plan. Că tot ce fac este să trec de la un pas la altul. M-am gândit că la un moment dat, dacă lucrurile ar fi devenit cu adevărat serioase (e femeie) m-aş fi blocat. Aş fi dat înapoi, iar Alina, auzind asta, s-a răcit deodată. ... Ora patru dimineaţa, la geam, stau în picioare şi o strâng pe Alina în braţe. Ora şase, mă strânge în braţe. Ora douăsprezece ne îmbrăţişam mai mult, puternic. Mă pregătesc să plec de la ea, când îmi spune că vrea să ieşim în oraş să luăm prânzul. Îmi surâde ideea. Mi se pare şi mai dulce. Mergem la Phenice, un restaurant libanez. Ne batem cu perne şi stăm trei ore să mâncăm o ciorbă. Nedormite, plecăm de acolo, fiecare la casa ei. Seara intră pe mess şi o întreb ce vrea cu adevărat. Îmi răspunde simplu şi la obiect: „Pe tine!”. Mă excită răspunsul ei.

Ana SĂNDULESCU

şi espresso la bord.

* Într-una din zilele trecute am ieşit cu Alina la o plimbare până la Palat. După câteva ore bune şi şaizeci de fotografii făcute, ne-am îndreptat spre casă, prin zăpadă, trafic şi taxiuri

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 103

Este dificil să spui care este momentul în care conştiinţa morală

apare în orizontul vieţii unui individ. Trezirea conştiinţei este de fapt trezirea raţiunii în momentul alegerii acţiunilor, raţiune care nu este insuflată din afară în copil, ci este prezentă în el, încă de la naştere. În calitate de aptitudine privată, această raţiune reprezintă tocmai începutul dezvoltării conştiinţei morale. Aşadar, încet, şi uneori pe bâjbâite, conştiinţa morală capătă sens. Medii: familia, profesia, universul socio-cultural Deobicei, viaţa socială nu exercită în mod obligatoriu în individ dorinţa unei acţiuni morale, însă, rolul ei în alegerea respectivei acţiuni este esenţial. Viaţa socială nu creează conştiinţa, însă o ajută în a o constitui. Societatea fiind, de fapt, locul unde se naşte conştiinţa, condiţia de posibilitate a dezvoltării conştiinţei. Omul este atât membru a unei specii, cât şi individ, lucru deosebit de important, deoarece individul nu poate deveni persoană decât prin relaţia sa cu specia. În mod normal, adultul este respectat şi temut de copil, sfaturile sale fiind pentru el o datorie care trebuie îndeplinită numaidecât. În legătură cu acest aspect al ascultării copilului

104 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

de părinţi, psihologul francez Jean Piaget în lucrarea Le jugement moral chez l’enfant, distinge două tipuri de raporturi sociale: „raporturile de constrângere a căror proprietate este de a impune individului din exterior un sistem de reguli cu un conţinut obligatoriu, şi raporturi de cooperare, a căror esenţă este de a face să se nască în interiorul însuşi al spiritelor, conştiinţa normelor ideale care comandă apoi tuturor rgulilor”1. Raporturile de constrângere sunt fondate pe un respect unilateral, iar raporturile de cooperare pe un respect mutual. Piaget opune la acţiunea părinţilor asupra copilului, cea exercitată de anturajul camarazilor săi de joacă 1 Jean Piaget, Le jugement moral chez l’enfant, PUF, Pa� ris, 1995, p. 459.

www.zonaliterara.ro

sau a colegilor, precum şi a tuturor contemporanilor săi. În acest context, acţiunea de cooperare suscită copilul la reciprocitate în privinţa adoptării unui anumit comportament, cât şi la autonomie. Dar, oricare ar fi acestă dublă acţiune, sarcina educaţiei va fi aceea de a conduce copilul, de la constrângere suportată la datorie înţeleasă şi dorită, de la respectul orb la respectul mutual, de la instrucţiuni impuse la cooperare. Conform lui Piaget, acest lucru nu este posibil decât în sânul familiei. Familia joacă un rol fundamental în formarea conştiinţei morale, ea fiind prima „instituţie” socială în care copilul primeşte în mod natural un sistem de valori. Asemenea lui Gabriel Madinier credem că sentimentul binelui este înnăscut în copil, precum şi cel de adevăr. Copilul posedă o aptitudine înnăscută de a iubi şi de a discerne binele, însă nu posedă un ansamblu de cunoştiinţe morale constituite. Acest sens al binelui care îl posedă încă de la naştere se va exercita în mod direct asupra tendinţelor şi sentimentelor copilului, care se dezvoltă şi se complică pe măsură ce acesta creşte: egoismul sau altruismul, iubirea celor apropiaţi sau dorinţa de joacă, lenea sau pofta, şi, de asemenea, afecţiunea pentru părinţi şi fraţi sau afecţiunea pentru camarazi, grijile sale faţă de un anumit fapt, sau, în fine, ideile sale despre dreptate, care se vor dezvolta pe parcurs, până când, în perioada adultă se vor transforma, probabil, în opţiuni politice sau religioase. Desigur, la această conştiinţă înnăscută, societatea va impune cu autoritate anumite concepţii legate despre stilul de viaţă, comportamentul indivizilor, obiceiuri, tradiţii, norme etc. Aşadar, discernământul copilului se va baza atât pe un şir de comandamente date, cât şi pe propria reflecţie. Chiar reflecţia însăşi considerată liberă, în realitate este determiantă de structurile arhetipale ale inconştientului colectiv2, adică de universul socio-cultural în care se dezvoltă: limbă, cultură, ţară, neam, religie, stil de viaţă, origine socială, grad de civilizaţie, nivel de educaţie etc. Conştiinţa morală se va dezvolta, prin urmare, asemenea unei picturi pe o pânză gata preparată3. În acest mod se explică şi diversitatea copleşitoare a conştiinţelor. Mediul social, exemplele sau modele impuse sau alese conştient de individ, tradiţiile, dar mai ales gradul de inteligenţă şi nivelul de moralitate constituie cauze contingente care formează o conştiinţă. Cu toate acestea, analizând atât locuri, cât şi timpuri diferite ale istoriei, în ciuda diversităţii 2Gustave Jung, Opere complete. Vol. 1, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, trad. Dana Verescu şi Vasile Dem Zamfirescu, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 123. 3 Gabriel Madinier, La concience morale, Editions Press Unversitaires de France, Paris, 1954, p. 112.

www.zonaliterara.ro

concepţiilor, se observă că majoritatea oamenilor înţeleg rolul fundamental al datoriei. Ceea ce se arată invariabilă este ideea că avem o datorie, pe când variabilă este conţinutul acestei datorii. Deşi posedă raţiune şi voinţă, individul are, totuşi, necesarmente, sentimentul unei ordini exterioare, care se impune mereu conduitei sale. Spre exemplu, nevoia de a munci pentru a te putea întreţine şi pentru a-ţi plăti datoriile către stat. Am putea spune, de asemenea, că cele mai mari datorii ale fiinţei umane legate în special de ideea de dreptate, cum ar fi, respectul faţă de părinţi, grija de a nu minţi, promisiunea făcută de un lider de stat de a îmbunătăţi nivelul de trai al cetăţenilor, iubirea aproapelui, ajutorarea sărmanilor etc, sunt de obicei norme morale admise de indivizi, în sensul că sunt acceptate ca şi convenţii necesare întru menţinerea ordinii şi echilibrului social, de aceea, interpretările pe care le dau aceştia pot să difere foarte mult. Totuşi, în ciuda acestor variaţii în timp şi spaţiu, morala este mereu compusă dintr-un mic număr de principii esenţiale, care sunt de fapt condiţiile de bază ale vieţii sociale şi care formează, într-un anumit fel, tema fundamentală a moralităţii. Educaţia morală vrea să repună individul în propriile sale mâini, să-i dea încredere în sine şi să-l pregătescă pentru societate, însă, el trebuie de asemenea să dea şi să iubească idealul moral ales, în funcţie de care conştiinţa sa se va reînnoi. Dar, pentru a atinge acest scop, de ce mijloace reale dispunem noi, în calitate de indivizi educabili? În principal, două mijloace în care se încadrează existenţa fiecăruia contribuie a da conştiinţei structura sa morală. Acestea sunt familia şi profesia. Pe lângă acestea două se mai adaugă şi ceea ce noi numim, în genere, mediul socio-cultural. Sensul adevărului la copil este uşor exagerat, întrucât inexperienţa şi credulitatea sunt două trăsături dominante. De asemenea, ����� „���� sensul binelui” este fragil şi poate fi incomplet şi înşelător. De unde, necesitatea unei educaţii sănătoase şi atente. Familia este aici un mediu privilegiat. Ea reprezintă un grup restrâns şi intim, unde natura obişnuieşte să facă devotamentul fericirii, unde, ca obiect al unei solicitudini permanente, copilul se detaşează încet de părinţii săi şi îşi cucereşte autonomia sa. Familia este veritabilul loc al naşterii sale psihice şi morale. Alte grupuri, şcolile, societatea religioasă etc. vor ajuta la această formare, însă nu vor scoate scoate niciodată din familie responsabilităţile care i se impune. Cum trebuie să fie însă educaţia morală? Părinţii vor folosi mai întâi metoda autorităţii, iar copilul trebuie să asculte, deoarece binele şi răul îl cunoaşte în primul rând sub specia permisiunii şi interzicerii. Desigur, această formă

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 105

de ascultare pare a fi o formă de dresaj, însă este un dresaj necesar. Dar, mai apoi, pentru a deveni o conştiinţă, copilul va trebui să treacă de la ceea ce îi este permis sau interzis de către alţii, la a-şi permite şi a-şi interzice în sine, prin propria conştiinţă. Copilul trebuie să ajungă să aleagă el însuşi răul sau binele. Altfel spus, abia după dresaj urmează educaţia. Dresajul formează o fiinţă din afară, pe când educaţia formează o personalitate şi, aşa cum etimologia indică, ea extrage dintr-o fiinţă instinctuală o voinţă şi o inteligenţă capabilă să se autoconducă. Vizăm, desigur, să formăm o anumită natură, dar, mai ales, urmărim să producem o fiinţă capabilă de a-şi face ea însăşi propria natură. Dresajul consideră eul ca un obiect, pe când educaţia îşi propune să provoace un subiect: pe măsură ce copilul creşte trebuie mai puţin să-i modelezi conştiinţa, ci, mai degrabă, să faci din el o conştiinţă. Educaţia conţine, de asemenea, un paradox: autoritatea este folosită contra ei însăşi, deoarece ea serveşte la a crea în individ o voinţă rezonabilă şi raţionabilă, care nu ar suferi mai multă ordine decât cele care le dă constrângerile, dar care le va ratifica şi consimţi, iar în final va fi capabil de a-şi da conturul său. Utilizarea autorităţii în formarea morală nu trebuie să uimească, ci trebuie să vegheze să nu acapareze, nici să oprimeze conştiinţa, ci din contra, să o ajute să se construiască sănătoasă şi puternică. Autoritatea, însă, este necesară, deoarece copilul are nevoie de repere: instabil şi slab în faţa solicitărilor diverse, o disciplină îi este indispensabilă. Incapabil de a li se opune, el cere părinţilor săi să facă un anumit lucru pe care îl doreşte în locul său, dar autoritatea care îi este necesară, nu este, cu toate acestea decât cea a raţiunii, însă a raţiunii sale, de care copilul nu a utilizat încă, fiind confundată cu cea a părinţilor săi. Această autoritate reprezintă, bineînţeles, subiectul multor neînţelegeri, de aceea, şi conştiinţa care creşte trebuie, întrun anumit sens, să se elibereze cu timpul de autoritate. Conştiinţa trebuie să meargă mai departe, să experimenteze singură, să evalueze, să judece, să aleagă. Mai târziu, conştiinţa va găsi în meserie, şi în general în funcţiile sociale, un mijloc de a se organiza şi de a de afirma. Profesia sau funcţiile sociale determină cu precizie un ansamblu de datorii. Nu întâmplător, însuşi cuvântul latin officium desemna ideea de datorie şi de funcţie. Dând individului responsabilitatea unei sarcini, a unei opere de împlinit, la care el se poate dărui în întregime, şi care îi va atrage demnitatea şi sporirea, societatea îi oferă posibilitatea de a găsi în serviciul său înflorirea de sine a eului şi de a se devota tuturor, devenind astfel cineva.

106 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Structura deplină a conştiinţei morale nu le este dată oamenilor decât treptat. Întâi prin educaţia primită în familie, apoi în şcoală, în mediile socio-culturale şi religioase cu care intră în contact, apoi, prin meseria sau meseriile pe care le alege, prin statutul său social şi, în cele din urmă, prin funcţiile sale sociale sau politice.

2. Mijloace: educaţia, puterea exemplului, valorile tradiţiei, forţa simpatiei, meditaţia, examenul permanent de conştiinţă. Atât în voluminosul Traité de morale générale, cât şi în lucrarea (teză de doctorat) Le devoir, filosoful francez Réne Le Senne afirmă, cu argumente critice destul de solide, faptul că educaţia morală are un triplu scop4: în primul rând, urmăreşte a îngrijora, pentru a preveni amorţeala spiritului, pentru a creea exigenţe şi a suscita contradicţiile. Apoi, urmăreşte a promite, adică, a asigura conştiinţa contra disperării, arătând că soluţia contradicţiilor este posibilă, că un obstacol poate sau chiar trebuie să devină un mijloc de progres al conştiinţei. Şi, în fine, educaţia morală urmăreşte a ajuta şi a furniza, atât cât este posibil conştiinţei, mijloacele care îi vor permite să realizeze inventarea moralei la care este chemată. La aceste trei scopuri ale educaţiei morale am putea, desigur, să medităm mai mult, însă, noi nu ne vom interoga aici, decât asupra mijloacelor de care educaţia morală dispune pentru a le atinge. Cât valorează, prin urmare, sancţiunile din punct de vedere al formării morale? Pentru a putea fi formatoare moral, mai întâi, cred că sancţiunile ar trebui manipulate cu tact şi, totodată, nuanţate. Pericolul sancţiunilor este mare: fie că acţionează prin momeala unei recompense, fie prin ameninţarea unei dureri, ea propune mereu conştiinţei, ca un principiu de acţiune, un scop exterior binelui şi datoriei. A uza în mod sistematic de aceste procedee mecanice, presupune a risca o dezaxare şi o deformare a conştiinţei, fie stricând-o, aşa cum reiese cel mai bine din expresia „copil stricat”, fie închizând-o în ea însăşi, facând-o ipocrită printr-un sistem de teroare constantă. Un copil suportă o sancţiune, iniţial pentru că este mai slab, dar apoi, revoltându-se în interior, va creea în sufletul său o atitudine de răzbunare, nu tocmai fericită. Totuşi, o astfel de rebeliune interioară este uneori foarte superficială, căci, gândinduse mult la ea, copilul nu va dori nicidecum să o mărturisească, simţind că de fapt el a acţionat greşit în privinţa faptei sau situaţiei pentru care a fost criticat, certat sau sancţionat. Cu alte cuvinte, ceva din el îi arată clar că s-a înşelat. 4 Réne Le Senne, Le devoir, Presses Universitaires de France, Paris, 1949, p. 45.

www.zonaliterara.ro

Utilizarea acestor sancţiuni, menţinând coplilul într-o moralitate puţin exterioară, probabil, are avantajul de a-i arăta unde se află binele, pentru a face din el obişnuinţe care vor fi bazele unei dezvoltării morale viitoare. Trebuie, însă, să se încerce a face pe copil să înţeleagă sensul benefic al mustrărilor şi să-l facă astfel să le accepte. Locul unde educaţia conştiinţei se face cel mai intim şi mai direct este, bineînţeles, familia. Totuşi, şi aici, utilizarea sancţiunilor şi a mustrărilor trebuie făcute cu măsură şi înţelepciune, pentru că de multe ori pericolul abuzului este prezent. Copilul trebuie educat în cadrul familiei cu multă atenţie, iar părinţii nu trebuie să se teamă de a comanda şi de a prescrie reguli de conduită copilului, ei trebuie, fie înainte, fie după ce acesta a ascultat de porunca lor, să-i explice clar şi pe îndelete temeiul celor prescrise. Copilul trebuie să înţeleagă de la sine de ce un lucru este rău şi altul este bun, să ajungă, deci, la o judecată personală în privinţa discernerii valorilor. Sancţiunile, pe de altă parte, nu sunt decât completări ale procesului educativ, mai mult decât acestea, societatea acţionează asupra indivizilor prin forţa exemplelor şi a simpatiei. Adevărata putere a părinţilor şi a şefilor atunci când comandă o anumită acţiune, constă nu în autoritatea iraţională în sine, ci în faptul că ei înşişi, de asemenea, ascultă de legea datoriei şi de moralitate în general. Datoria fiind stăpână peste tot, ea nu reprezintă deloc decizia arbitrară a unei puteri tiranice, ci însăşi legea universală în faţa căreia ar trebui să i se închine atât tinerii, cât şi bătrânii, atât părinţii, cât şi copiii. În aceasta constă, de fapt, marea forţă a educaţiei noastre civile, culturale, morale şi religioase îndeosebi, anume în forţa exemplului. Exemplul, exprimat prin model, devine astfel, elementul cel mai concret al procesului nostru educativ, principalul motor al creşterii conştiinţei noastre, reperul viu al comportamentelor şi alegerilor noastre. De aceea, este esenţial modul cum o societate îşi prezintă sau îşi direcţionează modelele exemplare ale trecutului sau prezentului în conştiinţa noilor generaţii. Căci, o generaţie fără modele exemplare este asemenea unei corăbii cu pânze aflată pe mare în mijlocul valorilor năprasnice, fără cârmă, fără instrumente de navigaţie şi fără ajutorul stelelor în drumul lor. Mai mult, o generaţie, sau chiar o naţiune fără modele valorice puternice este lăsată la voia întâmplării în mersul istoriei, fiind destinată fatalmente disoluţiei, distrugerii. Educaţia unei conştiinţe se face într-un anumit fel de ea însăşi, deoarece copilul în sânul unei familii solide, sănătoase moral şi spiritual, se va scălda mereu într-o atmosferă sfântă şi nobilă, şi îşi va alege ulterior, doar anturajul

www.zonaliterara.ro

care urmăreşte cel mai îndeaproape practicarea virtuţilor în care a fost crescut. Chiar dacă se zice că influenţa negativă a anturajului este mai puternică decât valorile primite în familie trebuie, totuşi, să se ţină cont că nimic nu este mai eficace într-o societate decât exemplele sau influenţa unei atmosfere morale sănătoase. Exemplul, atât ca act sau ca serie de acte izolate, fără-ndoială poate să frapeze imaginaţia, voinţa, conştiinţa, afectivitatea indivizilor, generând în noile generaţii entuziasm, încredere, siguranţă. Vorbim, bineînţeles, de exemplele pozitive ale istoriei şi nu de cele negative, care au avut drept scop denigrarea frumosului, adevărului, binelui. Prin urmare, una din sursele cele mai înalte ale moralităţii constă în admiraţia, stima sau respectul pe care noile generaţii le au faţă de autencitatea, autoritatea şi generozitatea valorilor promovate de modelele exemplare ale istoriei. Totuşi, cea mai profundă şi mai universală formă de educaţie a conştiinţelor este acţiunea directă a spiritului asupra formării lor, acţiune manifestată prin intermediul obişnuinţelor, obiceiurilor, tradiţiilor şi, cel mai firesc dintre toate, prin mediul familial. Căci, adoptarea în conduita sau în sentimentele noastre, fie a unei forme înalte de fineţe, fie a unei vulgarităţi exacerbate, depinde foarte mult de modul în care ştim să utilizăm constrângerea şi forţa exemplului, în însăşi intimitatea vieţii noastre familiale. Şi aici, desigur, anumite feluri de preocupări domină, altele sunt absente. Şi aici există lucruri despre care vorbim, faţă de care cu toţii suntem interesaţi, dar sunt şi lucruri nu doar interzise sau dezaprobate, ci, pe care, fie nu le înţelegem, fie le ignorăm. Spre exemplu, dorinţele instinctuale care nu se găsesc în mod direct în comportamentele noastre obişnuite, ci se plasează, fie în inconştient, fie sunt transfigurate printr-o conştiinţă mai elevată, adică printr-un nivel moral mai înalt. Familia trebuie să fie, în principal, mediul prielnic în care învăţăm să gândim, să alegem, sau să acţionăm, dorindu-ne cu ardoare a înfăptui ceva pentru umanitate. Desigur, această atmosferă caldă a căminului familial pentru a fi mereu elevată şi pură, nu are nevoie deloc de o secularizare piezişă a valorilor pe care le promovează, care să genereze în răcirea relaţiilor dintre membrii ei, şi nici de o liberalizare neînţeleaptă a acţiunilor acestora, sau, dimpotrivă, de rigorism, în vederea controlului sau a menţinerii unei ordini forţate, sterile, fără a lăsa posibilitatea iniţiativei creatoare în dinamica societăţii. Relaţiile dintre membrii unei familii trebuie să fie cât mai naturale, cât mai simple, să urmeze cât mai firesc cursul imprevizibil al devenirii sociale. Căci, conform teoriei lui Madinier, dar şi a lui Max Scheler, dezvoltată în lucrarea Natura şi formele

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 107

simpatiei, relaţiile interumane se bazează în general pe următoarea regulă: „omul nu acţionează asupra altui om decât prin simpatie”5. Mai mult, prin forţa simpatiei, marile spirite sunt în mase ca un ferment, ele fiind un impuls permanent în procesul evoluţiei, contagiunea ideilor lor trezind în indivizi exigenţe mereu noi. Totuşi, conştiinţa noastră nu pare a se lua întotdeauna după aceste conştiinţe privilegiate, chiar dacă recunoaşte că se găseşte în preajma unor mari personalităţi morale. Fiecăruia din noi, în momentul în care maximele obişnuite ale conduitei ni se par tot mai insuficiente, conştiinţa ne va cere să ascultăm, totuşi, de autoritatea acestora, mai ales în momente dificile ale vieţii noastre. Întâlnirea noastră cu marile personalităţi morale ale istoriei, petrecându-se deobicei în momentele limită ale existenţei noastre. Aceasta, deoarece, în aceste momente se trezeşte cu adevărat în noi conştiinţa de sine, în mod excepţional prin experimentarea şi trăirea personală a unor situaţii existenţiale limită: războiul, foametea, puşcăria, sărăcia, persecuţia, singurătatea, boala, înstrăinarea sau, în fine, moartea celor dragi. O astfel de personalitate morală ar putea să fie o persoană foarte apropiată nouă: un părinte, un prieten, un camarad, partenerul de viaţă, un profesor, un bunic etc, dar, la fel de bine ar putea fi şi un om cu care nu ne-am întâlnit nicodată în viaţă sau care, nici măcar nu este contemporan cu noi, trăind cu multe secole în urma noastră: un profet, un scriitor, un savant, un înţelept, un artist etc. Judecând obiectiv, faptele acestora ar trebui să ne îndemne să ne refacem mereu conduitele şi să acţionăm după exemplul lor, întrucât nici măcar nu este nevoie ca ei să îndemne mulţimile în mod verbal sau scris prin formularea unor legi sau reguli, simpla lor existenţă, simpla lor prezenţă, fiind deja un apel către înfăptuirea binelui. Desigur, aceste spirite sunt foarte rare, bunătatea izvorând din ele într-un mod aproape transcendent. Teologic, am putea spune că aceste fiinţe reprezintă dovada vie a intervenţei divine în lume, în vederea desăvârşirii ei în plan spiritual. Ajunşi în acest punct trebuie să precizăm acum un alt mijloc prin care conştiinţa noastră morală poate să se dezvolte, anume prin meditaţie. Meditaţia va aprofunda sentimentele pe care aceste exemple le inspiră, le va închide în maxime fundamentale, pe care nobleţea unei vieţi exemplare le va rezuma în câteva cuvinte imperioase, asemenea unui strigăt de apel: spre exemplu, strigătul chemării la pocăinţă al profeţilor în Vechiul Testament, sau strigătul chemării la legea iubirii şi păcii a Sfinţilor Apostoli în Noul Testament. Maximile, spunea filosoful Emile Boutroux în De l’idée de la loi 5 Gabriel Madinier, op. cit., p. 106.

108 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

naturelle dans la science et la philosophie contemporaines, „sunt forme teoretice care se apropie cel mai mult de practică”6. Stoicii şi epicureicii, de pildă, care pretindeau că filosofia lor este un mod de viaţă, şi-au asumat-o întratât, încât au redus-o la aforisme. Reflecţia îndelungată asupra valorii maximelor morale a dus, în cele din urmă, la formularea binecunoscutului imperativ cateogoric kantian: „Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală”7. Desigur, pentru a înţelege valoarea acestei maxime trebuie să recunoaştem că o comparaţie între ceea ce suntem noi în realitate din punct de vedere moral şi modelul admirat, ideal, devine tocmai metoda deliberată în examenul conştiinţei noastre, a cărui scop este trezirea conştiinţei la adevăratul sens al fiinţei umane, cel al desăvârşirii morale şi spirituale. Trebuie să precizăm că acest examen de conştiinţă a fost recomandat nu doar de către religii sau de către creştinism, în special, ci şi de filosofi păgâni, precum Platon, Aristotel, Epicur, Marcus Aurelius, Epictet, Seneca etc. Însă, pentru a fi fecund, un astfel de examen de conştiinţă, propovăduit poate cel mai dramatic în modernitate, prin filosofi precum Pascal, Descartes, Leibniz, Spinoza, Kierkegaard, Nietzsche, ca să dau doar câteva nume exemplare ale filosofiei moderne, nu trebuie să exprime doar o compatibilitate mecanică a greşelilor noastre, nici o analiză curioasă şi descurajantă a slăbiciunilor noastre, ci trebuie să fie o reflecţie inteligentă asupra mizeriilor noastre cotidiene, şi mai mult încă, o reflecţie radicală asupra mijloacelor de a le remedia. Un examen de conştiinţă riguros nu trebuie, prin urmare, să se mulţumească doar cu a analiza obiectiv situaţia, ci, mai mult, un examen de conştiinţă adevărat trebuie să caute şi soluţii. În acest sens, cunoaşterea de sine trebuie orientată spre acţiune, ea nu acţionează doar pentru a-şi reconstrui trecutul individual, pentru a-l deplora sau deplânge, ci pentru a ne pregăti în mod demn pentru viitor. Examenul de conştiinţă va asocia mereu reprezentărilor, emoţiilor, intenţiilor sau faptelor, un plan de acţiune. Această sinteză dintre reflecţie şi act, fiind singura generatoare de energie, singura care poate transforma în mod miraculos o simplă intenţie de a înfăptui un bine, la actul binelui în sine. De altminteri, amintirea permanentă a greşelor noastre din trecut nu este bună decât pentru a ne orienta mai cu încredere spre bine. Emoţia, aşa cum sfătuieşte 6 Emile Boutroux, De l’idée de la loi naturelle dans la science et la philosophic contemporaines, Editions Félix Alcan, Paris, 1895. 7 Immanuel Kant, Bazele metafizicii moravurilor, traducere traducere Isidor Colin, Editura Antet, Bucureşti, 2008, p. 23.

www.zonaliterara.ro

8 William James, The Principles of Psychology, vol. 1, Harvard University Press, London, 1983, p. 234. 9 Jean Devolvé, La fonction morale, ��������������������� Editions Presses Uni� versitaires de France, Paris, 1957, p. 76.

www.zonaliterara.ro

tora. Concluzia lor, exprimată mai ales prin galsul lui Madinier, este aceea că, „prin iubirea, prietenia filială şi încrederea pe care o dezvoltă între Dumnezeu şi om, prin speranţele infinite care le descoperă omului, conştiinţa morală religioasă creează mereu un entuziasm al generozităţii în relaţiile interumane”10. Mai mult, dacă încercăm o fenomenologie a moralităţii şi a sacrului, putem afirma, plecând de la presupoziţiile lui Bergson, că religia, prin excelenţă, susţine omul prin mişcarea însăşi pe care i-o dă, înlocuindu-i intenţionalitatea impersonală printr-un elan creator. Bibliografie 1. Boutroux, Emil, De l’idée de la loi naturelle dans la science et la philosophie contemporaines, Félix Alcan, Paris, 1895. 2. Delvové, Jean, La fonction morale, Editions Presses Universitaires de France, Paris, 1957. 3. James, William, The Principles of Psychology, vol. 1, Harvard University Press, London, 1983. 4. Jung, Gustave, Opere complete. Vol. 1, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, trad. Dana Verescu şi Vasile Dem Zamfirescu, Editura Trei, Bucureşti, 2003. 5. Kant, Immanuel, Bazele metafizicii moravurilor, traducere Isidor Colin, Editura Antet, Bucureşti, 2008. 6. Le Senne, Réne, Le devoir, Editions Presses Universitaires de France, Paris, 1949. 7. Madinier, Gabriel, La concience morale, Editions Press Unversitaires de France, Paris, 1954. 8. Piaget, Jean, Le jugement moral chez l’enfant, PUF, Paris, 1995. 10 Gabriel Madinier, op. cit., p. 110.

Ciprian-Iulian ŞOPTICĂ

întemeietorul pragmatismului, Williams James, în The Principles of Psychology, „trebuie mereu să fie utilizată într-o anumită acţiune, altfel energia pe care o mobilizează se evaporă, căci, doar fiind suscitată printr-un anumit model înalt sau prin dezgustul faţă de mizeria noastră, emoţia va trece în act”8. De asemenea, analiza raporturilor dintre morală şi religie va găsi aici o aplicaţie. Religia nu poate fi redusă doar la a expune viaţa morală, doar pentru că ea este mai avantajată, ci, întrucât ea are ca efect aprofundarea şi promovarea dinamismului moral, este firesc ca ceea ce practică o religie, educaţia morală să se înscrie în educaţia sa religioasă. Viaţa religioasă aduce conştiinţei morale lumină şi forţă. Şi această forţă decurge din această lumină, aşa cum lumina se dezvoltă de forţă, căci, propriu vieţii religioase fiind a opera această sinteză între gândirea şi acţiune, adică între teorie şi practică, sau dacă vrem între idee şi fapt. Mai mult, odată cu religia, datoria noastră devine concretă, reală. Prin apartenenţa sa la o societate religioasă individul participă la o viaţă colectivă şi primeşte o structură intelectuală şi morală infinit superioară celei care şi-ar fi dat-o lui însuşi. O astfel de societate religioasă dă în individ prescripţii utile pentru datoria sa, aşa cum orice religie pozitivă determină, confirmă şi sancţionează indicaţiile conştiinţei şi ale raţiunii, ea fixează, cu alte cuvinte, în conştiinţa individului credincios precepte şi sfaturi de urmat. Educaţia religioasă, mai profundă, organizează conştiinţa morală, fondând de fapt într-o unitate vie, reprezentări şi sentimente. Educaţia religioasă prezintă pentru suflet un sistem de idei bine configurat într-o relaţie care-l uneşte intim cu Dumnezeu, şi organizează în jurul acestei relaţii întreaga sa viaţă, aşa cum bine sublinează şi Jean Delvolvé în La fonction morale9. Conştiinţa, prin urmare, este însăşi vocea lui Dumnezeu, care-l cheamă pe om să colaboreze la creaţie cu El, astfel că efortul uman spre desăvărşire se integrează teandric în toate lucrurile create. Considerând ca scop al activităţii umane, speranţa într-un Bine transcendent, care se află evident doar în posesia lui Dumnezeu, conştiinţa morală îndreptată religios conferă datoriei o valoare absolută, fiind, în opinia lui Madinier, dar şi a întregii şcoli morale franceze din prima jumătate a secolului trecut (Frédéric Rauh, Réne Le Senne, Jean Delvolvé etc), unica cale prin care se poate obţine salvarea. Observăm aici, profunda influenţă a gândirii morale creştine asupra şcolii morale franceze, substratul teologic adânc al gândirii aces-

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 109

Dan Vană: Mi-ar plăcea să cred că numele meu, mai ales în rândurile cunoscătorilor

muzicii folk, îi duce pe toţi cu gândul nu la un singur lucru ci măcar la două-trei. „Am şi glumit”. Deja internaţională „Tabăra Folk” a devenit de la prima ediţie. Uite şi un titlu: „Prima ediţie şi deja internaţională”. Venise de la Vidin bardul Venţislav Dimitrov, profesor de chitară la liceul de muzică „Sf. Kiril şi Metodiu”, împreună cu doi elevi de-ai săi, unul fiind Rosen Paskulov (cunoscătorii ştiu cine e). Care este povestea taberei? Povestea s-a transformat de mult în nuvelă, nuvela în roman, romanul a devenit fluviu, că tot trece şi Dunărea pe-acolo. Pe scurt: ideea taberei a

110 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Ioan Mateiciuc:  Când rostim DAN VANĂ, mai ales în rândurile cunoscătorilor muzicii folk, toată lumea se duce cu gândul la un singur lucru – tabăra de muzică folk, deja internaţională, de la Calafat. Care este povestea acestei tabere?

110

apărut în timpul festivalului concurs de muzică folk şi poezie „Floare de Ger”, din decembrie 1995. Atunci în România erau doar trei festivaluri naţionale: „Om bun” – Bucureşti, „Chitara de argint” – Reghin şi „Floare de ger”Calafat. După cea de-a doua seară de concurs, o parte dintre membrii juriului, printre care Victor Socaciu (preşedintele), Adrian Ivaniţchi, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Magda Puşcaş au stat alături de concurenţi dezbătând „problema folk-ului românesc” pînă spre dimineaţă. M-am gândit să-i adun vara, pe malul Dunării, pe toţi cei interesaţi de „poezia cântată” să comunice lipsiţi de stresul concursului şi al crizei de timp. Model am avut pe cel al taberelor SF, la care participam înainte de 1989. De altfel, am dorit ca „Tabara Folk” să fie un omagiu adus prietenului meu, Dan Merişca, unul din liderii mişcării SF din România, şeful cenaclului „Quasar” din Iaşi, dispărut la sfârsitul anului 1991. Aşa că în primăvara anului 1996 am depus un proiect al primei ediţii de „Tabără folk” la DJTS Dolj, printr-un ONG de tineret al cărui preşedinte eram, proiectul a obţinut un punctaj bun şi, în consecinţă, finanţarea. Trebuie să mai precizez că atunci la conducerea Ministerului Tineretului se afla un alt lider al mişcării SF, Alexandru Mironov. Din an în an la întâlnirile din „Tabăra folk” de la Calafat a început să vină tot mai multă lume, ajungându-se acum la un mega-eveniment care adună în opt-nouă zile tot ce este mai important în acest gen muzical din România, Bulgaria, Serbia şi din alte ţări. I.M.: Deşi nu eşti vreun absolvent de arte frumoase sau conservator, crezi că cea care te-a apropiat de lumea muzicii folk şi a poeziei – neluând în calcul faptul că faci parte din generaţiile fruntaţe şi eşti direct implicat în fenomen – este chimia? Ca în toate alegerile pe care le facem în viaţă, trebuie să fie o chimie specială între tine şi muzica folk? D.V.: Sigur această întrebare are legătură cu faptul că sunt profesor de chimie şi fizică, dar asta nu m-a apropiat mai mult de folk. Sau mai ştii? Orice întâmplare, cât de mică şi neînsemnată, ne schimbă cursul vieţii. Eu am debutat într-un spectacol din Clubul CH al Facultăţii de Tehnologie Chimică din Iaşi, în 1983 şi până în 1988 am câştigat multe premii pentru facultate, Centru Universitar ori Casa

www.zonaliterara.ro

Studenţilor unde Dan Merişca era metodist şi coordona activităţile cultural artistice ale “chimiei”. Da, uite, acum realizez că dacă nu aş fi făcut o pasiune pentru chimie nu aş fi ajuns la Iaşi, nu i-aş fi cunoscut pe Dan Merişca, Emilian Marcu, Aurel (Relu) Luca, Petrică Frăsilă, care conduceau fiecare câte o grupare artistică, nu s-ar fi întâmplat nimic din minunata perioada a Iaşului, viaţa mea ar fi fost alta. Fără “Tabăra folk” dar sigur cu FOLK. Ceea ce m-a apropiat de acest gen muzical a fost poezia, care m-a atras încă din clasele primare. Atunci se dezvoltă, de altfel, şi gustul pentru lectură. Poezia şi talentul muzical din dotare, atât cât este, au “reacţionat” ireversibil rezultând personalitatea mea actuală. Condiţiile de reacţie, factorii de mediu, parametrii, catalizatorii, au fost permanent alţii şi se schimbă mereu. Singura constantă este pasiunea pentru poezie. I.M.: Eşti unul dintre puţinii artişti care, prin evenimentele pe care le organizează, mizează foarte mult pe generaţiile tinere, ori de câte ori ai ocazia? Să înţeleg din gesturile tale că eşti convins că muzica folk nu duce lipsă de valori tinere şi că stai liniştit atunci când te gândeşti la viitorul ei? D.V.: Muzica folk sau “poezia cântată” este un gen muzical universal, întâlnit în toate ţările lumii, ajuns şi în ţara noastră la maturitate. Este firesc şi normal ca în cadrul genului să existe artişti din toate generaţiile. În prezent se organizează în România peste 40 de festivaluri concurs de muzică folk. La multe dintre ele am participat şi confirm concluzia din întrebarea ta: muzica folk nu duce lipsă de valori tinere. Depinde doar de dorinţa şi de capacitatea lor de implicare şi dăruire să ajungă sus, în sufletul şi minţile consumatorilor de folk. Liniştea şi neliniştea mea nu contează decât pentru mine. Muzica folk va merge înainte, va schimba generaţii, va prelua ştafete, va aduce mereu cu ea poezia autentică şi ea aflată într-o continuă căutare şi nimic nu o va face să dispară. Aşa cred. I.M.: Aşa cum te ştiu, eşti un mare amator de poezie, un consumator aproape atipic pentru vremurile noastre. Ce te apropie astăzi de carte? D.V.: Aşa crezi? Eu cunosc mulţi citito-

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 111

ri pasionaţi şi cred că procentul este unul liniştitor şi… normal. E drept că PC-ul a avut un rol determinant în scăderea apetitului general pentru cartea tipărită, dar nu trebuie să ne îngrijorăm. Omul va citi multă vreme de acum înainte pentru că aşa a fost “programat” şi acum îţi răspund la întrebare: ce m-a apropiat dintotdeauna... Nevoia de cuvinte, nevoia de sensul şi de frumuseţea cuvintelor. Nevoia de a vedea prin cuvinte şi, mai ales, de a descoperi ce se ascunde printre şi în spatele cuvintelor. Dorinţa şi plăcerea de a admira frumoasele construcţii ale cuvintelor, având geniali arhitecţi. “Setea de cunoaştere”. Obişnuinţa (aşa m-a învăţat bunicul şi şcoala). Este destul? Sunt şi câteva lucruri care mă îndepărtează de carte. Tirajul tot mai mic, puţine titluri au o difuzare cu adevărat “naţională” şi preţul din ce în ce mai mare, uneori neînţeles de mare.

I.M.: Proiectul de la Calafat este gândit de ani buni ca un proiect care să promoveze în egală măsură şi festivalul de muzică folk şi baladă din oraşul lui Brâncuşi. Crezi că această asociere de concepte culturale, de la arte vizuale la cele muzicale, şi aici nu mă refer doar la tineri, poate construi o lume mai bună, sau o lume a oamenilor mai buni, şi spun asta ştiind că eşti un susţinător de seamă al societăţii civile în acelaşi context? D.V.: �������������������������������������� Da. Remarc modul original în care formulezi întrebările, cu multe informaţii “subliminale”, din care se desprind alte întrebări, chiar răspunsuri… Să văd cum sintetizez acum. Mai întâi legătura cu Festivalul Naţional Concurs de Muzică Folk şi Baladă “Poarta Sărutului” de la Târgu Jiu. De poetul Viorel Gârbaciu, fondatorul

112 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

şi directorul festivalului mă leagă o veche prietenie şi puţină lume ştie că el a compus, cântat şi îndrumat copiii în descoperirea şi practicarea muzicii folk la Palatul Copiilor, unde era profesor. Timp de 4 ani a condus DJCCPCN adică Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Gorj şi din această poziţie a iniţiat şi coordonat festivalul. Patru ediţii colosale, concurenţi buni, unii deveniţi între timp “consacraţi”, doi preşedinţi de juriu (unul la două ediţii) prestigioşi, Victor Socaciu şi Nicu Alifantis. Patru ani, 1997-2000. Apoi a căzut guvernul, Viorel a fost schimbat din funcţia de la DJCCPCN, iar noul venit (cum altfel?!) a desfiinţat festivalul şi desfiinţat a rămas până în 2005 când a fost reluat de-acolo de unde fusese oprit, de la ediţia a V-a, cu acelaşi preşedinte de juriu, Nicu Alifantis, dovada şi recunoştinţa lui Viorel Gârbaciu pentru continuitatea manifestării. Organizatorul principal, de această dată, al festivalului era Şcoala Populară de Artă Tg. Jiu, al cărei director devenise între timp, pe merit, Viorel Gârbaciu. Aşadar s-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie, că “omul sfinţeşte locul”. Ediţiile a V-a şi a VI-a s-au desfăşurat chiar în timpul “Taberei Folk”, iar o zi a festivalului (prima sau a doua) era rezervată “calafetenilor”, care asigurau atât recitalurile cât şi o bună parte a concurenţilor. Ideea de colaborare a venit firesc şi i-a aparţinut tot lui Viorel. Festivalul “Poarta Sărutului” să înceapă imediat după “Tabăra folk”. Şi aşa s-a născut proiectul “EUROPORŢI” cu “POARTĂ Dunărea” la Calafat (tabăra) şi “POARTA Sărutului” la Tg Jiu (festivalul). Şi timp de şapte ani această colaborare a dat frumoase roade, cele mai valoroase fiind numele tinerilor laureaţi care au confirmat între timp. În ceea ce priveşte ultima parte a întrebării îţi răspund că nu ştiu dar încercăm permanent. De altfel asociaţia pe care o conduc se cheamă APLOMB (Asociaţia “Proiect pentru o Lume a Oamenilor Mai Buni”) şi conform statutului susţine toate proiectele societăţii civile, la nivel local. I.M.: Asta-i muzica ce-mi place. Povesteştene puţin despre alegerea sloganului. D.V.: În timpul pregătirilor pentru ediţia a XI-a discutam în Bulgaria, la Vidin, cu pictorul Bogdan Aleksandrov despre sigla “taberei folk”. Bogdan aproape definitivase lucrul la o expoziţie cu lucrări de dimensiuni mari şi foarte mari, la care elementul grafic principal era „spirala”. În doi timpi şi trei mişcări sigla

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 113

a apărut pe hârtie: o spirală pe un cerc. Scurt şi cuprinzător. Simplu şi plin de înţelesuri. M-a întrebat dacă avem şi un slogan. Bogdan mă mai întrebase o dată dacă în România localităţile au, precum în Bulgaria, pe lângă steme şi alte simboluri şi un slogan propriu. Îi spusesem că la noi nu este o astfel de tradiţie, a sloganului localităţii. Dintr-o dată m-am luminat. Mă miram cum de nu mi-am dat seama de mult. Expresia celebră spusă de Carol I, la Calafat, în 24 aprilie (9 mai) 1877, când un obuz turcesc tocmai căzuse în apropiere: “Asta-i muzica ce-mi place”. Toate ziarele vremii o scriseseră pe prima pagină cu caractere mari şi îngroşate. Apoi expresia a intrat în cartea de istorie, în literatură… 1877, Carol I, Independenţa României, Calafat, “Asta-i muzica ce-mi place”, 2008, Calafat, “Tabara folk”. Două evenimente majore din viaţa urbei, unul istoric, altul cultural, legate între ele prin timp de aceeaşi expresie, “Asta-i muzica ce-mi place”. Nu se putea mai bine.

114 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

  I.M.: În zece ani, cum va arăta lumea folkului românesc? D.V.: Nu ştii? Va arăta la fel ca acum. Vie, dinamică, palpitantă. Cântece necompuse încă vor fi atunci şlagăre, hiturile actuale vor fi superhituri ori cover-uri, unele festivaluri îşi vor înceta activitatea, altele vor fi la început de drum. Unii vor pleca, alţii vor veni, cum se întâmplă, de obicei, în viaţă. Noi vom scădea zece ani (să sperăm că vom avea de unde), pe care, deşi-i vom pierde, îi vom contabiliza la câştig (vârstă, experienţă, nu?). Mielul îi va da aceleaşi răspunsuri pline de înţelepciune lui Mircea Vintilă, care le va spune milioanelor de fani dornici să le re-asculte şi să nu ţină seama de ele. “Tabăra folk”, ajunsă la ediţia 26, se va desfăşura în Dunăre (încălzirea globală, de!). Chiar şi spectatorii (sau mai ales ei) vor rămâne la fel. Cunoscători, pasionaţi, generoşi, deschişi la nou, extaziaţi de vechile refrene. Stăpâni pe situaţie şi pe sălile de spectacol. Dar vom trăi şi vom vedea.  

www.zonaliterara.ro

Cabernet la cabaret şi alte revelaţii ale retardului În pat cu ceva tradiţional Noaptea în care m-am îndepărtat de literatură Poate părea o noapte ca oricare alta Ziua de treisprezece februarie douămii treisprezece Trecuse Iar eu redescoperisem radioul România cultural abia mergea între oraşe Aşa că m-am ales cu ascultatul unei muzici Aproape avangardiste formate mai mult din alb Un mare concert demonstrativ-festiv de Zgomot alb De la un moment dat mi s-a cam părut că se repetă Exprima şi în general şi în special aproape Aceleaşi lucruri aşa că am decis să schimb treaba Cu o înregistrare tradiţională ca să-mi Mai revin şi ce-i mai românesc decât enescu în Plină interpretare a lui Bach după ce abia îşi Revenise din boală comuniştii îi pregăteau Primul festival totul începuse să scârţâie Ceea ce el a şi arătat în înregistrare Greşeală cu greşeală accent cu accent ratat totuşi Prezent şi convingător până la pulverizare fie până şi mama mamelor literaturilor N-are ea stomac pentru cei care suntem de faţă

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 115

Primul poem. Încordări cu nea marin sorescu Primul poem s-ar putea să fi fost scris Pe toaletă bine probabil că era vorba Despre veceu dar ce spui tu aici pe vremea aia Slabe şanse să fi avut ceva amenajat pur Şi simplu se duceau el sau ea mai încolo de unde Erau şi poate doar atunci când murea cineva se mai punea Problema să fie dus mai încolo dar Acum nu murise nimeni doar i se impunea de Fapt şi el/ea îşi propunea(u) să facă treaba asta un Pic mai încolo ca să nu uite drumul înapoi Repeta ca pentru ea sau pentru el ceva ce-a rămas Un screamăt şi lucrarea ritmată cu memoria

Republica poetică Trăiam noi de multă vreme în republica deja a tuturor limbajelor din lume şi nimeni n-ar fi ocupat vreo funcţie doar eram toţi responsabili Nimic de atribuit nimic de condus numai de asumat vinovăţia fiecăruia faţă de  orice detaliu înţeles greşit şi asta se tot întâmpla cândva dar încă se mai întâmplă chiar de fiecare dată când deschizi gura adăpostit între marginile limbii tale şi dinţii eterni Craniul meu redevine transparent picioruşe cu  blana în piele zvâcnesc de jur împrejur ca la un vis Toţi ştim tot numai că nu prea reuşim să ne-amintim Vedem numai chipurile noastre şi chiar şi acestea frânte aproape mereu trecute în anumite scurte momente în care ne trăim toată viaţa şi reuşim să o facem să fie cum ni se tot  spune că e bine: exact lumea fiecare dintre cei pe care îi vezi sunt doar o parte din chipul tău Numai că ţii şi tu minte cât poţi proiectaţi toţi în acelaşi poem relaţional fără sfârşit din  care măsori cu suflarea ce am putea să fim noi toţi Cu toţi banii din lume pe mână unii s-au şters chiar  fără urmă încercând să deturneze libertatea  respiraţiei alţii căutăm ceva ticăiţi: Litera următoare poate silaba organizând aerul în jurul tău rostim de fapt lăsăm să se întâmple respiraţia în jurul nostru şi al elementelor din care este alcătuit un sens gestionăm următorul cuvânt fiecare în contact cu câte un nivel diferit al prezenţei diferit chiar şi între momente apropiate  ale vieţii poetice ale aceluiaşi om Abia reuşind să ne trimitem bileţele albe

116 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Dintr-un vis în altul reale unele scrise de  alţii din care fiecare suntem atât cât putem nici mai mult dar nici mai puţin: superbi Aşa îmbrăcaţi numai în nehotărârile noastre  în luptele inutile cu mâinile învinse  sprijinite a reuşită noi absolut prezenţi şi mereu de neînlocuit ca într-un oracol din şcoala generală uitat pe balcon bătut de vânt odată cu părul tău surprinşi de un francez într-un tren cfr parte bărbat parte femeie sleiţi  de copilărie adăpostiţi în visul unei fotografii fiecare delimitat de celălalt Divinităţi feminine cu plural masculin li s-a spus indivizi, suspecţi chiar şi suflete îngropaţi în  văzduhul însângerat din interiorul nostru Cu reguli destul de exacte priveşte cerul iisus vine şi astea erau cuvintele pereţilor  În două mii doisprezece când chiar şi atunci ştiam  O zeiţă umilită rămâne o zeiţă  tot timpul şi mereu se apropie de momentele  perfecte din gâtul tău Din câte locuri pot să mă retrag şi să rămân eu poţi să nu-ţi foloseşti mâna şi tot tu să fii mereu fără voce te vezi că vii tot tu eşti făcând loc unui timbru dizolvat de un zeu Cu cât simţim nevoia să inventăm mai mult sens cu atât ne amintim mai puţin şi tot mai repede ca inversul unui accident în cazul căruia se spune că totul ţi se pare ca şi cum s-ar întâmpla cu încetinitorul şi că ai reţine orice detaliu până când nici măcar nu mai eşti sigur tu cine eşti Unii-au pornit înapoi alţii ţâşneau orbi înainte spre câştigul unui timp ce n-a mai venit Trăim toate astea în acelaşi moment în care  ne privim în ochi în toate limbile posibile  iar curcubeul neîntrerupt al memoriei ne  păstrează aici între prismele unor lacrimi mute Declanşând energia întregii lumi ca pe un nou  sens ca pe un ghem radioactiv ce îţi ameninţă adăpostul anti-atomic al dinţilor lumea Frumoasă doar atunci când am resimţit-o prin tine e dimineaţă totul se termină soarele-i plăcut şi ne liniştim toţi Am putea să ne simţim un pic  obosiţi în sfârşit nu avem nimic de dovedit Ceea ce construim fiecare în respiraţia noastră e primitor şi complet Suntem Şi aerul nostru umple lumea oricui Cele două minute de frumuseţe pe zi sunt atât de intense că trebuie să ne antrenăm ca să le putem suporta

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 117

Tot restul s-ar putea pulveriza ca fericirea orice drogat îţi poate arăta pe corp locurile de unde-l muşcă de câte ori are chef extazul

grafică de Ilie Krasovschi

În ce fel poţi tu să atingi o persoană încât să te adăpostească e direct proporţional doar cu  măsura în care reuşeşti să îi eliberezi  în tine pe cei cu care n-ai cum să fii de acord Tu ai văzut umilinţa de a spune libertate  în timp ce te-au obligat să inventezi toţi duşmanii Doar cei care dispar sunt în stare să ţină minte Toate lumile restul le deformăm într-un singur (A.) Argentinian care recunoaşte că are noroc (B.  Bulgar sau Chinez pierdut în geaca de puf de pinguin) (C. Cârnat patetic păstrat sub o farfurie ciobită) (D. Dromader înnebunit de lipsa apei dar şi de preţ) (E. Economist prins cu noua generaţie de tetris) (F. Film porno românesc cu vedetele căsătorite - între ele) (G. Gol dintre cele marcate de Maradona cu Anglia) (H. Hoţ care e condamnat pentru că pune la loc orice) (I. Interes pe care vrem să nu ni-l reproşeze nimeni) (J. Joc gândit pentru persoane care au decedat de curând) (K. Koreean care să îşi fondeze o a treia ţară) (L. Lucru care speri că dacă nu-l spune nimeni dispare) (M. Muc mic de ţigară stins pe un vechi capac de conservă) (N. New yorkez convins că este un om bun dar totuşi surprins)  (O. Om destul de prins cu operaţiunile zilnice) (P. Pui de găină preocupat de mulţimile vide) (R. Ruj într-o nuanţă imposibilă pentru oricine) (S. Sacou la care te gândeşti ca la un talisman sacru) (T. Travestit plictisit până şi el de ce special e) (U.  Un steag secuiesc care-a interzis instituţiile) (V. Vultur revoltat de faptul că e folosit pe steme) (X. Xilofon invizibil destinat exclusiv urechii) (Y. Yoyo afectiv după ce ai blocat cheia în yală) (Z. Zid reparat după ce a zăcut părăsit ani întregi) Complet material şi totuşi diafan ca un discret locuitor al nărilor acestea nu sunt simboluri sunt mai mult decât ceea ce ştii numai oameni vii

118 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Valea Prahovei

în memoria lui Alexandru Muşina (am stat la aceeaşi masă şi acum îmi pare rău că n-am deschis mai deloc gura...)

Valuri de ţiglă. Ca o pasăre ce-şi cheamă femela într-un mod cât se poate de monoton [ă ă ă ă ă n], ca o pungă de plastic sau ca duhul unui lucru subţire (o bandă de casetofon, de pildă), cam aşa plutesc deasupra valurilor de ţiglă, stau şi mă gândesc: dealuri-văi, văi-dealuri, dealuri-văi. Alte valuri la orizont, dar de pământ - la fel de albastre www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 119

119

ca într-un wallpaper celebru de windows xp... A fost burta unui şarpe care m-a purtat prin Valea Prahovei, cu mult dincolo de câmpia plată... Nu, sunt doar un turist academic, şarpele e doar un tren şi n-au fost decât trei zile. Acum doar merg înapoi, v-aţi dat seama: aş fi schimbat multe detalii, astfel încât să nu mai fiu nevoit să derulez în mintea mea aceeaşi melodie italo-disco, acelaşi ţipăt de insomniac bucuros... Dar am respirat din toţi porii. Ochelarii cu lentile roz şi-au făcut efectul. Dar dacă m-aş fi născut aici... * Valuri de ţiglă. La poalele unui sân împădurit. Am uitat blazonul familiei mele, oricum scrie pe halatul de baie, mai încolo căutaţi pe gugăl. Am douăzeci de nume, parcă aş fi închiriat multe trupuri... dar nu sunt decât o combinaţie de clădiri de patrimoniu, blocuri gri, mall-uri cu „brand-uri celebre”, cimitire turistice şi alte brand-uri celebre. Uneori, când zâmbesc, înfloreşte brusc un cireş pe străduţa aceea pe care se îndepărtează de mine elevii din clasele primare. Au o voinţă de apă curgătoare, eu sunt doar un măgar încăpăţânat. Urşii au plecat în ţările calde şi istoria e sub deal, peste câţiva ani va veni turma de zgârie-nori, uriaşi insolenţi ca nişte scrumbii. Apropo, nu încercaţi să mă căutaţi. Locuiesc într-un şantier, mereu e ceva de făcut. * Am mâncat la aceeaşi masă cu Muşina, Ţepeneag şi Dorin Tudoran: nu ştiau cum să reacţioneze, nici eu nu ştiam. Obosiţi, am lăsat prezenţa să funcţioneze de la sine. Aşa cum nici eu n-am lăsat nicio urmă în camera de hotel, nici măcar săpunul lichid adus de acasă. Doar o retragere dintr-un oraş care era cândva pentru mine doar o pagină de wikipedia şi care s-a strecurat în unele vise, cu tot cu melodia aceea italo-disco... Dacă stau bine să mă gândesc, m-au speriat munţii, aş fi putut să o iau la vale, să o iau la vale, iată ispita gravitaţiei, dar cfr-ul nu mă lasă. Mă întorc uneori în Piaţa Sfatului, mă aşez ca un ciclist obosit pe o bancă, iau o gură de apă, imaginaţia merge mai departe şi umbra încearcă în zadar să o urmeze...

120 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

mă ţin tare de aşternuturi nicio maşină nu se aude trecând strada dar îmi înfund capul în pernă e ziua când tata trebuie să sune şi folosesc citate pentru ţipat ziua când jignirile se opresc exact unde ar trebui să se oprească jignirile romantik încă o zi în care ne-am întâlnit întâmplător şi nu am vrut nici măcar o fl oare nu am vrut să ştiu prima ta carte citită nici numele vecinului de la trei mi-am aşezat calmă palmele pe genunchi şi eu aveam cel mai mare zâmbet şi tu aveai cel mai mare zâmbet într-o poză de familie toate afi şăm acelaşi zâmbet tâmp la 22 încă mă joc în părul mamei încă stau întinsă pe pătura spălăcită sub un balcon de lemn diferenţe: părul ei este mai rar www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 121

cântăreşte mai mult de 40 kg eu nu vreau să devin cântăreaţă tata nu îi mai dăruieşte bibelouri mâna deja mi-a amorţit am vrut să ascund cureaua de armată şi l-am găsit plângând cu poza în mână răbdare e timpul mamelor tinere şi a surorilor mari timpul pentru „ce dracu e cu tine” când ai dormit prea mult şi pot oricând spera ele să se deschidă în faţa mea ca prietena pe care nu am mai sunat-o de două luni

din camera cealaltă se aude vocea antikăi

o ascultăm în timp ce numim copii care înoată în râul de sub pat nani nani o luăm de la capăt cântecul antikăi ne umple urechile cu vată am pus în dreptul uşii jacheta de piele inspirăm nani nani dormiţi voi mâinilor nani nani dormiţi voi picioarelor suntem fetele apelor cuminţi vom tăcea vom strânge din dinţi copiii sar în faţa noastră ca iepurii pe câmpia de hârtie madi îmi spune câteva nume mă împinge spre uşă simt apa cum intră în mine ca într-un canal eu tot cu mâinile pe lânga corp leneşă aştept un tâmplar să îmi bată cuiele în uşa putredă îmbrăcată în jacheta de piele nani nani dormiţi voi mâinilor nani nani dormiţi voi picioarelor suntem fetele apelor cuminţi vom tăcea vom strânge din dinţi

voi sta întinsă pe pat

voi trece cu degetele subţiri peste sâni pe burtă voi privi mâinile cum devin păsări le voi privi îndelung până vor dispărea voi sta ascunsă sub cearşaful roşu ca un tablou într-o expoziţie 122 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

trebuiesăîţispunaltfeloiauraznatrebuie   încă fug de mine fug de toată lumea ca de grămada de păr din jurul chiuvetei îmi împing capul în frigider (caut lumina de ieri) acum când inutilitatea îmi zguduie creierii îi întinde pe podea nicio amintire nu-mi mai face bine abilitatea de a înţelege că fiecare e singur nu a ajuns aici doar pereţii albi care înghit tot ce a rămas mai bun şi urechile umede ca două creaturi gigantice în beznă

când numai mâna stângă îmi atârnă deasupra apei parcul e tot mai mic copii intră în mine cu delicateţea fl uturilor într-o zi de vară inima bate mai puternic decât aripile după firimituri

când orice aş face nu îmi amintesc ce anume am visat azi-noapte şi mirosul pielii mele e prea mult

grafică de Ilie Krasovschi

antik mă aşteaptă după fiecare uşă trântită

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 123

×   am fost înşelat mi-au arătat animalul frumos şiam căzut pradă apetitului   de atunci tîrîi o zonă demilitarizată cu mine de colo colo şi cînd nimic nu mai mişcă în mine cînd din mine doar gesturile motorii observ cîtă pace pe cîmpurile cu blocuri nimic nu fumegă doar din canale, seara, cînd de la muncă merg spre casă, ca din hornuri, aburii   şi întunericul ca un calmant după ce toată ziua am văzut cum în autobuze pe trotuare la muncă trupurile stau laolaltă cărnuri într-o vitrină încălzită de soare   nici un leac nu poate să ofere vreunul din lucrurile astea deposedate vreunul din lucrurile astea care ca jucării stricate, de colo colo, decor zilele astea tactile din care simt micii paşi spre tine cum de jur împrejurul meu ridică ziduri cît pentru o detenţie

124 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

×   morfina administrată cu fiecare întîlnire e sîmbătă şi nimic să-mi fure gîndurile, azi nici o anestezie cusăturile se dezmorţesc, curînd voi începe să alerg ca un cîine   simt lipsa ta cu toţi porii treisutedemii de oameni în oraşul ăsta ca şi cum n-ar fi ×   bineînţeles, reflectoare orbitoare mediul septic, digital pets împînzind oraşul zilele trec ca pe catwalk feţele descărnate de soare în nesfîrşita paradă trupurile spun trupurilor be my tamagotchi o să te hrănesc o să te ţesal o să te multiplic oh, minunata matrice e nuntă şi paşii ne sînt trasaţi pe podea ca nişte cadavre ×   în oraş, neparticipant cînd cu toţii frumoşi şi curaţi în vitrine se reflectă ca-n reclame   obiectivul imprimă suprafeţele, cu toatele expuse conform ca şi cum numele corecte, cu toatele ar fi zis ce era de zis şi a fost întocmai ×   duminică în inima oraşului cîinii vagabonzi latră la cîinii lui ivan petrovici şi cîinii lui ivan petrovici latră la cîinii lui ivan petrovici ×   că mai lesne este a trece carnea prin găurile nasturelui decît iubirea prin zilele verii ăsteia   tot ce se spune la masă e ca şi cum n-ar fi dezlipesc uşor eticheta, rup staniolul de pe gîtul sticlei în afara gesturilor ăstora doar jocul social   rănile încă proaspete, cicatricile bine dosite pe sub tricouri oficial ne merge bine   pe masă, un nasture prin găurile nasturelui ca prin maşina de tocat dar nu ajută nici asta cu nimic   pe fundul sticlei se strînge doar saliva un ultim gest inutil încheie seara se scurge uşor în mine îmi face greaţă

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 125

Cu Iulia Pană noaptea, sub ploaie

La Porte d’Orléans

bârfă literară, fum ieşit prin geam ochii ei rimelaţi acum sunt mai departe (de trubadurii întorşi din oraşul cu îngeri) de toate lucrurile ce ne înconjoară dacă nu am trăi pur şi simplu un alzheimer din când în când nu ştiu cum ne-am supravieţui una alteia îmi măsoară ce scriu cu precizie cu rigla ei milimetrică nelipsită din toate punctele cardinale ale textului crede că se iveşte un mare sex purpuriu al timpului, poate! şi chiar dacă nu e aşa o las să creadă că am paşaport permanent la sala de fabricat dragostea (la mine în dormitor o mie de soldaţi parizieni au puştile articulate) ce am putea face să evadăm?! mă întreabă şi pentru o fracţiune de secundă mă imaginez căutând prin santoriniul ei scorbura în care cu grijă a ascuns un vers tridimensional cu ochelari de infraroşu o fuchsia şi-un brotăcel rătăcit cu care am reinventa lumea îndată sau am fugi fredonând... de nu ne-ar prinde urma tică al ei de acasă – vreodată.

fiecare amănunt voluntar întipărit glosat, încopciat spre păstrare vachement dilatându-mi suprafaţa sangvină a curiozităţii exacerbate în acordul clasic al muzicii pereţii păreau mai înalţi oglinda amurind un timp întârziat curtea interioară unde din când în când după un cod violentat intra cineva până la scara în cochilie a lui fructele pândeau la fereastră coacerea nopţii.

126 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

Glockenspiel* Inima mea bate pe atâtea voci câte amintirea poate aduna într-o viaţă. în ritmul nopţii precum o rană curge pe ziduri tăcerea chipului tău reconstituit între două acorduri. ______________ * Ansamblu de 35 de clopote, aflat în turnul Neugebäude din Residenzplatz din Salzbourg (nota autorului)

www.zonaliterara.ro

Poezie pentru I. P.: Serenadă ploii care curge doar 1mp deasupra mea mă circondează ideile de scorţişoară sunt o colivie pe care s-au pus la uscat versuri de ceară rondeluri de cocarde blonde mă legi de pat mă doare aşternutul e-o găselniţă care-mi fură imaginaţia până când plezneşte din nou de asfalt lumina în montmartre.

Pământ, insecte şi larve Ce larve şi-or face loc în trupul nostru îmbrăţişat după moarte? Mă strângi mă doare orgasmul nostru muribund dar vocea în lumea asta fără de cuvinte e ca un nud pietrificat şi răguşit se-aude doar zumzetul... sau paşii buzelor pedestre avem atâta timp şi-atâta trudă împreună de ne-am cunoaşte.

ne-am abandonat zâmbetul, ne-am sfâşiat întunericul de pe coapse şi am muşcat cu ură unul din altul. o ultimă suflare, da, atât a mai rămas cu cerceii tristeţii la urechi cu labra sărutului umflată afamelic învinsă.

Îmi aşez buzele pe gâtul tău eclipsa de lună mă inspiră îţi adulmec mirosul aspru de tăcere de cărbuni aprinşi şi-ţi zâmbesc mâinile tale caută un reinventat cântec de pasăre neagră ultimul gând de dinapoia zorilor de foc.

În fiecare dimineaţă e aceeaşi linişte

Am nevoie de poezie

străină, distantă, neprielnică stau în gazdă la o femeie mută şi invizibilă, dar pe care o simţi în aerul cu care te loveşte zilnic; respiraţia ei e amară, mâinile îi sunt aspre

pentru că zâmbetul tău are preţuri prea mari şi încurajează specula pe fericire pentru că preferi absenţa sau les trucs pe ascuns...

de aceea vorbesc în şoaptă mă mişc pe ascuns, iar când te chem cuvintele se sparg zgomotos de pereţi,

pentru că telefoanele fixe s-au desfiinţat şi ai uitat să mă suni pentru că nu mai am TV alb-negru unde chipul tău apărea mai clar, mai frumos pentru că am acum e-mail, e-bookuri, e-learning şi totul are un gust artificial

tăcerea se trezeşte pentru o clipă şi mă priveşte cu ură.

iar pe strada pe care ne plimbam amintirile au fost călcate de maşinile zgomotoase, creierii defloraţi pe asfalt iubirea ta pentru mine a devenit un obiect erectil, un balon de veghe în lanul de secară o mie de leghe sub mări

*** Când am realizat că între noi cuvintele zăceau moarte în balta butaforiilor viu colorate când ne-am convins că aveam atât de multe idei despre noi, dar deconstructiv diferite

www.zonaliterara.ro

Dimineaţa scriu cărţi despre vieţile prietenilor mei afumate de cuvinte de pahare de plastic care râcâie timpanul când le strângi în palmă despre dâra lăsată de ei pe poteci pietruite când îşi caută ispita despre nopţi lungi hippy scriu despre clătitele din vama veche dânsantrânsa doi la una despre privirea ascunsă în colţul ochilor când nu te mai zăreşte perechea şi tu poţi să te scalzi deznudat de iluzii în valuri valuri să te lupţi în nisip după dragoste să o fugăreşti ca pe un animal de pradă să o sacrifici de amorul artei de foame de sete despre zori de mahmureală şi dureri în coaste scriu şi despre toate complimentele scrijelite pe ţărm şi abandonate printre măslinii sălbatici pe care nu-i mai salută nimeni a doua zi.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 127

DEBUT

mă desfăceam ca ziua de noapte

aceste gânduri de respirat

adunam cu privirea păsările negre din turn adolescenţi subţiri/ ieşiţi de sub teascuri strângeau vise şi inele de logodnă

caut ieşirea cea bună lumea e dincolo de gânduri respiraţia se opreşte pentru o clipă

era peste tot acest crivăţ acest cataclism al firii sufletul meu se desfăcea ca o rodie gata să se risipească mă împrăştiam în vorbe concentrice umblam fără umbră fără culoare eram floarea de cireş îmbrăcam viaţa ca un gând cald

cum trece inspiraţia prin vene acest stilou pătrunde acum sufletul nevoia de scris mă doboară fiecare semn mă conectează sunt aici intensităţi maxime e o adiere în firele înroşite de condei e o dorinţă ceva cutremurător ca o sărutare cu arma apele zilei trec iar inspiraţia prin vene

128 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

închid ochii şi număr intrările toate ieşirile din labirint. acum gândurile mele vesele privesc spre dreapta gândurile mele triste privesc spre stânga gândurile mele sunt roşii în obraz colorează poveşti cu gust de ienupăr

în tramvai se întoarce iubirea îmi spui despre lună despre tainele ei se întoarce în fiecare noapte ca şi când s-ar visa pe sine acest soare de amiază ţii strâns de scaun tramvaiul se pierde acum în ochii altui tânăr care zâmbeşte cineva ţine deoparte crengi verzi cineva are spini pregătiţi un ţipăt mut se cuibăreşte în noi inimi blocate ne ţin prizonieri vreau să cobor doar sunetul vocii mă lasă undeva treapta tramvaiului desenează pe sacoul fierbinte un sărut proaspăt

www.zonaliterara.ro

asfixiere stă mută de-a curmezişul vieţii nu găseşte, nu mai ştie înnoda capetele destinului are nevoie de un singur fir să s-agaţe când pământul îi apleacă fruntea în noroi într-o zi pielea se înnegreşte din senin nu realizează de la ce i se trage soarele stă la locul lui păsările nu-i mai ciugulesc din palme desprinde cu unghiile straturi fierbinţi din destin, poate albul e pe undeva ascuns ori galbenul sau oricare altă culoare în sângele acesta amnezic, care nu mai adună petale de maci… din răsputeri încearcă să-şi arunce haina de doliu udată de atâtea şi de atâtea ploi din ceruri aceleaşi nuanţe de gri asfixiază cercul strâmt al acestui timp glacial

nopţile devoratorilor de kitschuri tarabele stau înghesuite în lungul unei străzi care mai de care îşi etalează o mie de culori trecătorii îşi scotocesc buzunarele la fiecare cinci minute parcă ceva ceva le mai trebuie sau un copil îi trage de mână un parfum ieftin de colonie rusească străbate o palmă de aer

www.zonaliterara.ro

blugii ca şi acum două decenii stau sub aceeşi învăluire de praf oalele de tuci acoperă metalic macadamul cu diferite forme poate din acelea care le trebuie gospodinelor în prag de sărbători terasele adună ciorchini de oameni după un ţap de bere cu sare pe margini inerentele subiecte de politică fotbal religie nasc controverse de fiecare dată se ajunge la haos un haos plăcut devoratorilor de kitshuri îmbătaţi cu apă rece de la ciuşmeaua cu visuri din colţul străzii noroc de micii care se vând la ofertă trei cu unul gratis sau ceva de genul aşa au mai pus mâna pe-un chilipir arlechinul face haz de necaz în legea lui nu ţtie dacă e privit sau nu oricum nu-i mai pasă aceeaşi placă acelaşi text banal plictiseşte un auditoriu deja plictisit un balon de săpun închide imaginea întrun labirint coloristic copii îşi inventează un joc în lumea jocurilor dătătoare de adrenalină doar căluţii le-au zăpăcit şi lor mintea câteva minute ”eşti prea mic, spune tandru mama!„ câteva lampioane evadează printr-un culoar de linişte autostrada pământ-cer pare liberă stelele se miră de ce se apropie...

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 129

D

upă zile neîntrerupte la Curteşti credeam că scap de veştile proaste, dacă nu ies din ograda mea, dar ele mă află şi fără să le ies în cale şi fără să le aştept. Trăim timpuri când vestea catastrofei pluteşte în aer, o aduce vântul, transpiră din cât vorbeşti cu vecinul, te găseşte şi cât dormi, ba o şi visezi. Nu te poţi feri de veştile rele, dau peste tine de cum respiri. Aud la ştiri, aşa rar, cât ascult radioul, la o zi, două, câte cinci minute, de la cei cu care stau de vorbă, fie la telefon, fie în stradă, peste gard – aud de greve, de mizeriile unor politicieni, de morţii în accidente, de avioane prăbuşite, aud de copii înecaţi la mare şi găsiţi cu greu. Mă tem că moartea naturală se simte tot mai inutilă, noi făcându-ne singuri şi serviciul acesta. Ajungi să te miri de cineva că moare de bătrâneţe în patul său şi te întrebi ce-a făcut norocosul, de cum a reuşit să se ferească de un accident în toţi anii săi. Nu-i nici o reţetă, nu-i nici o soluţie de a te feri. În graba de a trăi mai mult, de a trăi tot, moartea apare ca un divertisment oarecare, un bonus surpriză la o marfă luată ca pe gratis, livrată în ambalaj strălucitor, precum premiul la tombolă.

* Focul! Mistuie cu desăvârşire, nu lasă urmă, nici o urmă să te recunoască cineva cu ceva din tot ce-ai fost. Cum poate să ardă un om, cum poate să ardă atât de uşor cum ai da foc la o fotografie? Ia foc din interior, ia foc singur, de la o patimă, de la o idee? Să te aprinzi din credinţă, ca o făclie? Bine, asta e, aşa, o figură de stil, dar preotul dintr-un sat de pe lângă Ploieşti, cu ani în urmă, a ars ca din senin, a ars de-adevăratelea. Duminică dimineaţă a intrat în biserică să-şi pregătească slujba obişnuită şi, peste un timp, credincioşii l-au găsit scrum în faţa altarului, închircit în rugăciune. Singura lămurire dată de autorităţi, de medici: autocombustie, adică ceva între minune şi accident. Se întâmplase în biserica pentru care pătimise. Strânsese bani de la credincioşi, strânsese din banii lui, să ridice o biserică în sat pentru că satul cel nou n-avea biserică. Autorităţile, la vremea aceea, duceau grija bisericii şi a credincioşilor în felul lor: au confiscat banii preotului ca fiind adunaţi ilegal, delapidare din avutul obştesc, şi l-au trimis, în dispreţ, să muncească la canal, la construirea socialismului dacă tot vroia să construiască. Era prin anii ’50. Preotul s-a pur-

130 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

tat smerit, îngăduind pe toţi, iertând pe toţi, şi peste trei ani, după ce murise Stalin, l-au lăsat acasă. Şi o ia de la capăt: strânge bani, construieşte biserica, o târnoseşte, şi când îşi termină misiunea – ce jertfă lângă altar – arde făclie în biserică, biserica rămânând neatinsă. O nenorocire trece, vine alta, oamenii suportă multe… Preoteasa, femeie încă în putere, nu-l uită şi vrea să-i aşeze pe mormânt bustul, amintire pământeană a ceea ce iubise. Şi-a ales un sculptor din Bucureşti, să-i facă, din bronz, oricât ar costa dar din bronz, un chip asemănător cu omul ştiut de preoteasă. I-a adus şi fotografii ce îl închipuiau pe preot cum îl prinseseră întâmplările lumii. Nimic însă din ce ieşea din mâna meşterului, nici prima, nici a doua, nici a cincea încercare, nu mulţumea femeia, ea iubindu-şi mai departe năluca ştiută din viaţă. Şi atunci Sandu, inginer chimist ajuns sculptor din blestem şi prin propria lui vrere, ascultânduse pe sine, fără spaima vreunui eşec, fără gând la femeia ce aştepta parcă minunea Învierii din mâna lui, a făcut ce-a crezut el, cum simţea el că s-au întâmplat lucrurile, fără să mai ştie de imaginea din fotografiile lăsate de preoteasă. Când a venit preoteasa, sculptorul a tras draperiile să coboare în atelier umbra ca de biserică în zori de zi şi a lăsat să se audă o muzică învăluitoare gândită anume de Liviu Dandara. Pe un soclu, din răşină de culoarea rubinului, un cap. Pe dinăuntrul tigvei, pâlpâind – o flacără, chipul preotului zbuciumându-se sub convulsiile focului, lumina devenind când vie, aruncând umbre săltate pe pereţii întunecaţi, când tremurând să se stingă, şi iarăşi iscându-se pâlpâind până să piară de tot, odată cu melodia sfârşită în bocet. Din tot incendiul, din zbaterea acelui om în ardere toată viaţa, a rămas o candelă, o sămânţă de lumină roşie, un portret viu ce ardea cu aceeaşi lumină egală - în Paradis, în Infern. Să vezi sub ochii tăi cum se mistuie chipul celui iubit, să vezi cum arde cât o idee, cât o închipuire, să dispară în flăcări aprinse de nimeni, să moară acolo unde se ştia mai apărat, în cuibul credinţei sale, în slujba celui slăvit pentru bunătatea sa, iar tu, fiică de demult a lui Iov şi acum femeia lui, să trăieşti fără să-i poţi sări în ajutor nici cu un suspin de împotrivire, să te doară ca şi cum ai arde tu şi încă să rămâi supusă credinţei tale în faţa lumii, în faţa lui… * Cartea – un jurnal despre cer, cerul ca acoperitor al tuturor pământurilor, al tuturor spaţiilor spiritului, un jurnal al cerului acoperitor, deopotrivă, peste vremurile ce-au fost şi clipa trăită acum, al cerului ce tăinuieşte fiinţele ştiute şi neştiute, închipuirile trecute şi cele ce sunt şi nu-şi

www.zonaliterara.ro

găsesc încă liniştea purtându-se dintr-un nor în altul ca fulgerele, ca tunetele, ca ploile, azi meteorologie doar când cei vechi îşi citeau în toana lor soarta şi prorocirile, prorociri ignorate ca mărunte seminţe de mac, acolo dormind şi destinele mari ale celor de azi – pentru că suntem într-o lume, într-un univers continuu şi fără capăt de început, de sfârşit şi nimic nu se iscă fără obârşie, nimic nu se trece fără dâră, fără semn. * Vine Paştele şi milogii îşi înteţesc râvna cum şi muştele, simţind hoitul fraged, freamătă excitate de duhoare şi bâzâie până dibuie buba mustoasă, ce pomană, să-şi înfigă şi ele trompa, să sugă cu poftă. Cerşetoria – artă grea, moştenită din tată în fiu, şlefuită ca nevoia cruntă ce naşte briliantul, giuvaerul fin, demn de sângele albastru. Cerşetorii mor, meseria se subţiază, dar cerşitul nu dispare ţinând vie pocăinţa ca pe un vechi blazon de aristocrat ce îşi cunoaşte viitorul din astre. Vine Paştele şi cerşetorii se tocmesc pentru un loc în poarta bisericii, care la cimitire, care în Piaţa Mare. Şi-au ascuţit vocile, mai agresive, mai plângăreţe şi, linguşindu-te cât suporţi, te trag de mânecă. Ispitit de mântuire, vrei, cu lăcomie, să fii şi tu mai bun iar calicul te vede îmblânzit, bucuros că îi vei da şi lui, azi îi vei da ceva mai mult, îi vei da tot. Simte că acum ai sufletul fragil, că te ispiteşte şi pe tine veşnicia şi eşti gata să crezi că, aşa chinuit pe cruce, Fiul Omului te va vedea, şi te vei îndura, în sfârşit, să-i faci şi lui binele, să-i dai ceva, să-i dai tot, aşa cum aşteaptă şi tu amâni iar, din Paşte în Paşte. Asta ar fi minunea pentru el, să-i laşi casa, averea, numele tău şi-al copiilor. Miracolul din Săptămâna patimilor ar fi, de mila lui să pleci din acaretul tău, să vină el la masa ta, să treci în locul ce ţi-l păstrează de ani buni în poarta bisericii! Cerşetorul ştie că şi tu trăieşti toată viaţa în genunchi aşteptând, doar aşteptând, pomana iertării din mâna lui Dumnezeu. Milogii dispar cu vremea cum dispărem toţi, dar cerşitul reînvie mai convingător, mai pătimaş, să ne ţină aproape, pe noi, cei slabi de înger, de smerenia bleagă, muritoare de foame pe toate străzile. * Încerc să înţeleg de ce bătrânul rege din Orient nu-i vreun calic ajuns întâmplător în comoara aceea de caşmir? Cum i-ar sta în cârpe de la second hand? Profilul ferm, de acvilă în triumf, l-ar fi dat de gol şi atunci, când, jucânduşi rolul, ar fi întins mâna după mila străzii. Oriunde în lume, în sat la mine, aiurea, oricând ar fi fost Regele, pe câtă vreme ştiu miniştri cu irisul stins, cu feţe căzute, moleşite de simţirea

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 131

acrită – cerşetori în haine regeşti. Regii se nasc în orice zodie, în orice timp, şi se bat cu preţul vieţii să ia puterea în mână şi domină turma fără efort, acesta fiindu-le destinul din rărunchi. În tăietura buzei, în fulgerătura ochilor, în freamătul nării, poartă codul pe care destinul de supus îl adulmecă şi-n vis ca aparţinând Stăpânului. Pe fruntea lui citesc: Sunt Regele tău! Născut liber, sub povara alor mei, sub povara mea, îmi ştiu Egalul. Fac reverenţa de bufon în faţa stirpei alese: în umilinţa mea republicană m-aş lăsa uşor compromis de prietenia acelui Rege. * Sunt împăraţi, comandanţi de oşti, politicieni sau simpli administratori peste vreun domeniu din ministerele lor, care şi ei fac ordine, în stilul învăţat de la gospodina de acasă. Tot ce nu încape în ordinea impusă de ei – se aruncă, se demite, se taie din schemă, se transferă, se casează, se distruge în faţa comisiei pe bază de proces verbal. Ce nu încape în ordinea de pe hârtie, stări mai ample, mai grave, lucruri, fenomene, oameni, totul – se suprimă, se dă foc, se demolează, se evacuează, se sterilizează şi se omoară ori, mai radical, se ignoră, se trece sub tăcere, aşa făcându-se ordine la scară mare, aşa făcându-se ordine în istorie. Nu vă plângeţi, nu judecaţi: totul se face în numele autorităţii, în deplină legalitate. Pentru toate infracţiunile, Dracon avea o singură sentinţă, un singur final la orice vină – executarea! Aşa se ţine Legea şi Ordinea în regat spre binele tribului, spre lauda zeilor, iar lumea îţi ştie de frică, te respectă şi îţi asigură şi un loc în istorie, până vin alte capete încoronate ori simpli slujbaşi, cu ordinea lor, şi te aruncă la gunoi cu toate ale tale. Cum să nu ai spaime, cum să nu-i admiri?

ştiu să am vreo misiune, nu simt că trebuie să fac cuiva binele ori trebuie să-l aştept de la altul. Dar cu atâţia misionari în jur, şi fără să fiu trimisul cuiva, credinţa în mine dă mugur sub icoana coşcovită ce-şi lăcrimează răşina, miracol sfios al îndoielii în mine, al îndoielii în ceilalţi. * Fac şi eu ordine în lume, în lumea mea, şi eu vreau să-mi impun legea în teritoriile de acasă şi de peste mări şi, în stilul meu, uit, arunc din memorie tot ce dă pe-afară, tot ce nu-i esenţă, ce nu-mi mai foloseşte sau am uitat la ce mai e bun; uit sau pârjolesc lumea cu nepăsarea, cu plictiseala insului pierdut de rostul său. Mă ajunge uşor şi pe mine uitarea, uitarea la fel de mare ca şi sila împăratului ce-şi execută supuşii că nu-s îndeajuns de supuşi sau, în primejdie fiind pe furtună, uşurează corabia şi îmblânzeşte stihia aruncând oamenii peste bord pentru ca el, Cezar, doar el şi căpitanul, să scape cu viaţă. Este şi acesta un mod de a te împăca cu lumea, distrugând, ignorând, uitând şi cele bune şi cele rele, stârpind şi aruncând peste bord tot ce nu înţelegi ori te primejduieşte, tot ce nu-ţi foloseşte ţie.

* Deliranţi, escroci plătiţi sau misionari, se dau de ceasul morţii să-mi scape sufletul, pe când eu, cu apatie păgână, mă bat să fiu inutil altora, mă bat doar ca bucuria nimănui să nu ţină de hachiţa voinţei mele, de puterea mea. Când ei au credinţa că s-au născut cu un rost, smintitul sunt eu, cel ce se ştie fără nici un rost pe aici! Da, n-am charismă de apostol, unuia să-i aduc fericirea, altuia – blestemul. Steaua mea încă nu-şi află calea. Sunt născut în decembrie, ai mei iubindu-se prin martie, până să intre în Postul mare, şi n-aveau încă treabă pe afară, la câmp. S-au iubit cât să mai uite de urâtul clipei şi de foamea adunată de-o iarnă între pereţii casei iar eu sunt răsfăţul unui răgaz de plictiseală şi simt asta. Lehamitea se moşteneşte, că nici eu nu

* Te învârţi prin casă şi orice-ai face eşti cu ochii pe el ca pe pruncul lăsat în leagăn, ştii sigur că nu va păţi nimic, dar măcar îl priveşti să vezi cum se răsfaţă în binele său. Te va privi şi va gânguri spre tine, prinzând puteri şi numai cât îl zăreşti cu coada ochiului. Să priveşti focul ca pe copilul lăsat în seama ta, să ai grijă să nu-l ia curentul, să nu sufli prea tare asupra lui, să-i dai tot ce ai mai bun prin casă de teamă să nu se stingă, să-i dai câte o bucată din ziarul de azi, de parcă ai vrea să-l înveţi, cu încetişorul, să citească, de parcă ai vrea să-l apropii de fapta zilei, să-i dai câte o foaie de hârtie cu notiţe vechi, să se joace şi el cât să prindă mai apoi gustul unei biblioteci, să vezi cum face flăcări din însemnările jurnalului tău de ieri, cum se ridică şi cum se înfăşoară flacăra în jurul cuvântului scris, foaie cu foaie – să-i dai toată cartea ta, să rămâi hipnotizat de fanteziile acestui copilandru ce se înzdrăveneşte din clipă în clipă şi creşte într-un ceas cât alţii într-un an… Este o jertfă pe care Mircea Eliade o gândea la tinereţe, ca apoi focul să-i mistuie manuscrisul la care ţinea ca pe o jertfă uitată deşi îi fusese promisă de mult! Focul, da, e fiinţa cu o memorie fără margini; vezi flacăra vie din ochii lui şi trebuie să-l îndrumi de mic să-şi afle binele său şi-ţi va purta grija, te va avea şi el în pază când va creşte. Pune-ţi de azi toată speranţa în el. Rare fericiri se vor compara cu privitul focului

132 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

noaptea în portiţa deschisă a sobei când lumina ninsorii de afară îţi albeşte ferestrele. Este o senzaţie de viaţă adevărată, de înălţare în slava fierbinte. Nici o clipă nu vei fi singur câtă vreme ai pruncul tău alături, focul viu aprins de tine. * Se întâmplă ceva la un pas de mine, în grădina asta care zic că este a mea; aici o plantă creşte şi înfloreşte şi gândacul ce rimează în viciul său cu parfumul acela din petală, gândacul acela doar ajunge să-i roadă fructul ce încă nici nu se crede a fi. Ai zice că în aceeaşi sămânţă vei afla şi gândacul pofticios ivit din prima celulă, înainte de a prinde viaţă mărul. Prădătorul acela stă la pândă şi-n visele sale visează livezi ce le va cuceri înmulţindu-şi ouăle şi turma zburătoare, bombardiere blindate împotriva oricărui insecticid; şi creşte în aceeaşi sămânţă şi spaima pofticioasă de secetă şi lăcomia jivinei de basm ce o aşteaptă, undeva, cu toată dulceaţa ei împlinită; ce râvnită nenorocire va ajunge frageda floare, poate încă boboc în războiul purtat de milioane de ani lângă mine până să aflu şi eu de veşnicia ce mă paşte… Se calcă aici, viaţă pe viaţă, mire şi mireasă, nunta mereu reluată dintre victimă şi prădător, îmbiindu-se unul pe altul, ca viciul vital ivit din aceeaşi sămânţă: iubirea şi ura care, în mariajul lor ascuns, ţin firea. * Trăiesc clipe de ezitare noaptea târziu când nu mă culc, ci mai îngădui citind, notând, certându-mi oglinda – o păcătoasă stricare de vreme. Ştiu, vin zorii, ar trebui să dorm, să nu-mi bat joc de mine, să nu omor ritmul zilei ce deja plesneşte în ferestre. De unde panica să-mi las capul pe pernă, să abandonez ziua dusă, oricum, de sub tălpi? Să fie teama de altă zi, teama de altă promisiune? Nu închei ziua – că nu mi-am împlinit făgăduiala făcută mie? Sunt oare drept şi cu mine, la fel cum sunt cu străinii? Zilele impun scadenţa jurămintelor vechi, iar eu mă silesc să amân somnul, amân să calc vama spre ţara străină, patrie uitată în viitor. După moartea săvârşită în somn, după încă o zi dată la spate, ajung în ziua de mâine cu moştenirea vie a memoriei, ca şi cum mi-aş reveni din altă viaţă de care îmi amintesc. În ce nouă veşnicie să mă-ngrop când, zi de zi, şovăi să învăţ arta amânării morţii? Ezit mult să mă culc. Ezit ca la trecerea în nemurire. Noaptea nu-i continuarea zilei, nu sufăr şi nu cad în asemenea prejudecăţi, noaptea asta nu-i tocmai continuarea zilei ce tocmai a trecut; ziua ce vine nu se trage din noaptea mea. Ştiu,

www.zonaliterara.ro

calendarul zilelor e altceva decât ce-ar trebui să fie un calendar al nopţilor şi de nimeni încă făcut – sau iar nu ştiu… Şi cum să arate acest calendar: tipărit pe hârtie neagră, înstelată, aurită sau doar argintată, cenuşie, nu ştiu dar, oricum, altfel decât calendarul acesta bisericesc atât de ortodox, tipărit pe hârtie luminată ca ziua, cu datele în roşu, cu zile semănate cu cruci, cu zilele sfinţilor, cu posturi şi sărbători de ţinut, cu ciudatele faze ale lunii ciupite de umbra noastră trimisă de pe pământ. Calendarul îmi arată de azi încolo ce voi trăi, ce voi face, ce nu voi face, când, cum, în ce ritm. Este învăţătorul meu în toate şi mă petrec şi eu dintre ai mei precum cei vechi şi nu mă voi abate de la ritual, viaţa mea ţinându-se firesc şi cuminte de şirul vieţilor ce-au fost, ce vor veni, asta fiind, cum altfel, ordinea lumii, a lumii ce-mi aşteaptă împăcarea. Da, vom trăi după acelaşi calendar, vom avea aceleaşi sărbători, aceleaşi zile de plâns, vom privi odată umbrele lunii: suntem într-o credinţă! Dar nopţile, nopţile astea sunt şi ele viaţa mea? Cum sărbătorim nopţile, cum le străbatem deşertul, livezile de portocali? Luaţi-mi zilele dar lăsaţi-mi nopţile. Of, nopţile mele de post! Cum voi posti noaptea în bezna sufletului meu, cum mă voi ruga cerului fără zare de lumină? Noaptea – timp interzis când rămân în casă, în raza lumânării, să nu privesc bezna de afară, să nu mă pierd. Sunt mii de ochi aţintiţi spre mine gata să mă înhaţe, să mă ducă la serbările cu incubi, cu sucubi, gemenii mei negri de care nici nu ştiam. Nu privesc noaptea pe geam, nu în nopţile cu luna ciupită de umbre. * Mă copleşeşte neliniştea că noaptea-s altul decât ziua. Cu cât încerc să adâncesc bănuiala, risc să cad în capcana straniului caz al dr-ului Jekyll şi mă întreb dacă mărturia lui Stevenson e tot ce-i de spus pe seama hăului din noi, pe seama piesei ce o jucăm de două ori pe zi. Robit de pascalianul Memorial de noiembrie, rezist tentaţiei de a mă pierde în opisul nopţilor cu cruce neagră în calendar, când castul se dedică pierzaniei sale ori, ostil sieşi, urcă trepte spre Cer. Nu ştiu pe cineva să fi suferit schimbarea, tot aşa de fermă, şi-n amiaza zilei. Cerbicia, potrivnică mie din clipa trezirii, se ogoieşte uluitor spre amurg până dispare, discretă, în amiaza nopţii. Aş vorbi mai degrabă de uşurinţa căderii mele spre seară, când cedez plăcerii prigonite toată ziua, luându-mi parcă premiul de merit pentru ruşinea virtuţii suportate cu greu pe lumină, cu martori. Căderea o grăbeşte griji ce abia dădeau mugur în clarul de senin, dar care devin coşmar de cum aţipesc. Eclipsa

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 133

lunii naşte himere în aşternut şi iubesc/urăsc neomeneşte pe cine-mi iese în cale. Actele de sub poala beznei nu-s tocmai de laudă iar noaptea, bunul sfetnic al altora, pe mine mă înşală copios. Pe lumină, reneg legământul negru, să nu mă râdă lumea. Şi eu fac noaptea fapte pe care, ziua, n-aş crede că le fac. A doua zi, cum dau zorii, uit de păcate şi-mi jur că nu le voi repeta. Seara deja sunt altul, mai bun celui de dimineaţă, şi n-am motiv să ascult de slăbănogul de peste zi. E seară şi scriu cum nu-mi voi împlini noul jurământ făcut pe lumină. Scriu că ruşinea de mine însumi, eşecul din noaptea asta, mă va face să ocolesc, cu un surâs, oglinda zilei de mâine. * Aflu cum prieteni din zilele mele, noaptea, sunt alţii de cum îi ştiu şi nu doar cât îmi apar în vis, în coşmaruri. Sunt alţii, din alţi părinţi, din alte rude şi vin din alte zări decât zarea zilei. Cum să ştii un bărbat, cum să ştii o femeie, de nu treci noaptea împreună, o noapte măcar, să afli aşa că sufletul ce înnoptează cu tine nici rudă nu-ţi este şi nimic nu este din cel căruia i-ai ţinut de urât peste zi. Am prieteni de noapte cu care ziua nu mă ştiu, am prieteni de zi cu care n-aş trece puntea beznei de teamă să nu fiu, să nu mă las ghiontit de cine ştie ce îndemn; suntem rupţi din ore paralele ale timpului nostru dublu. Aş îndrăzni să-mi tai noaptea din zi, să-i fac un calendar aparte, s-o trăiesc separat, să fac ordine odată şi aici. * În pragul somnului, înduioşat de mine însumi, socotesc că obiceiul trecerii nopţii, de a dormi şi de a-ţi aranja trezirea în ziua următoare, întotdeauna cea mai grea din viaţă, este lucrarea ce se apropie, în mic, de îngrijirea pentru moarte, anume moartea ta. Aşa cum nu-s îngrijoraţi mişeii unde vor înnopta, tot aşa n-au teamă când îi va găsi moartea, ce dezastru vor lăsa în treburile lor pământeşti, cei vii rămânând să le deznoade cum s-or pricepe. Este un fel de a dăinui ca un nesimţit şi după ce dispari şi tocmai despre asta vorbim! În preajma serii cântăreşti câştigul zilei ca şi trecute, îţi înşiri în tihnă gânduri pentru mâine, bei cana cu lapte; iei alte pastile decât cele din zori, îţi faci culcuşul în aşternut proaspăt, îngenunchezi rostindu-ţi rugăciunea şi te culci ademenit de visul amânat peste zi. Somnul e moartea vieţii fiecărei zile. De la o vârstă îţi tot faci numărători şi renunţi, silit, la zeci de proiecte să salvezi până la capăt măcar unul, visul tinereţii tale. Preparativele, multe, puţine, au asemănare

134 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

şi în tabieturile pentru trecerea morţii şi te-au epuizat. Acum stingi lumina, închizi ochii. Ai griji dureros de grave dar din care uiţi ca omul, ce act ratat, uiţi să pui deşteptătorul să te trezească, să reînvii pentru cea mai grea zi din viaţa ta: ziua de mâine! * De-aş îndrăzni un inventar al nopţilor aflate de mine ca trecute sub asediul spaimei, acesta n-ar avea cronologie, n-ar purta data unor zile, unor ani. Mi-aş îngădui să-mi încrustez în memorie ca semn de viaţă, ca simplu semn lăsat în peretele timpului, noaptea de foc trăită de Pascal când a păşit pragul de jar aprins, o rătăcire/regăsire ca iniţierea unei umbre ce se trece din ziduri în spiritul stăpânului. Cum o fi fost noaptea lui Seneca, a lui Socrate, cum or fi fost nopţile de temniţă, cum o fi fost, mai aproape de mine, noaptea de la Talamanca… Sunt nopţi unice, trăite doar o dată, şi apoi tu vei fi altul oricât s-ar strădui lumina sfinţită a zilei să te recupereze, să te readucă pe vechea matcă, sunt nopţile când supravieţuieşti poate muşcăturii de şarpe dar otrava lui subtilă, fără să te sfârşească pe loc, te-a mânat în alte lumi iar, ziua, ochii tăi nu vor mai privi aceeaşi lumină. Pariul cu Mefisto, noaptea se leagă; Mefisto nu-i un personaj, nu-i ficţiunea bezmetică a cuiva, e chiar fiinţa beznei, e însăşi noaptea eternă. Noaptea se fac târguri, vânzări şi cumpărări, şi-apoi sufletul de anonim trece în fantoma zilei, într-un timp străin când Faust nu-şi aparţine iar izbânzile sale se războiesc şi se câştigă sub alte steaguri, şi tot spre slava altuia se vor purta bătăliile nopţii, în numele celui nenumit în vorba noastră sub superstiţia că ceea ce nu are nume, nu există. Ţin un Jurnalul al nopţilor, al nopţilor mele când scriu, sub dictare, rânduri în care ziua nu mă recunosc, cum nici oglinda nu mă recunoaşte. * Femeile din satul meu au urâţenia lor sofisticată, o urâţenie cu tradiţie, amplificată de boli închipuite sau reale, de mofturi, de gusturi ciudate, de hachiţe, pe când bărbaţi-s urâţi şi gata iar după ce beau câteva pahare de rachiu şi acela fiert în spatele casei, beau şi se împacă şi ei cu urâţenia lor, cu urâţenia lumii. Bărbaţii sunt urâţi oricum, chiar şi aşa, gătiţi de hram şi n-au încotro. Mâinile, mari, grele şi negre, zăbrele de grajd, par fără treabă, fără rost pe pământul de duminică… Atârnă cu stângăcie de mânecile costumelor ţepene ca lipite de manşetele cămăşilor albe, albe pentru un ceas, două. Par nişte mâini de cosmonaut adăugate de un tinichigiu neîndemânatec pe lângă trupul perfect etanş la vidul lumii, la

www.zonaliterara.ro

* Ucenic al credinţei şi eu, cad prizonier într-o lungă ceremonie religioasă. Rabd cu gândul sterp, rabd în ispita că şi ei, credincioşii, îmi rabdă necredinţa. Mă ţin cumpătat până la capăt privind temător în jur, cu frica să nu fiu aflat drept fariseul poftitor de colaci. În sfârşit, cântăreţii tac, aud doritul Amin, se împarte pomana, colivă şi vin, şi curtea bisericii se goleşte. Ultimii dispar cerşetorii cu prada milei – mila îngăduirii între creştini. Mă înşel, nu-s ei ultimii. Încă speriat, de sub scândura scenei priveşte atent un căţelandru, şi el mâncător de colivă. Smerit de apelul preoţilor, în liniştea deplină, străbate curtea tăcut, sătul, cu coada între picioare, să nu-l latre, să nu-l huiduie haitele mai mari. Ce răbdare, ce agerime a avut ucenicul patruped al credinţei, să asculte slujba, anostă şi pentru mine, să-şi ţină frica, să nu mârâie, să nu se dea de gol şi să plece la urmă, ca un creştin sadea, să plece viu după ce şi-a hăpăit, atât de omeneşte, porţia de colivă, între dulci cântări despre viaţa de apoi a câinilor. * Sub un braţ de iarbă cosită lăsată la uscat descopăr, în mijlocul curţii, un furnicar plin de viaţă cu larvele, ca boabele de orez, la vedere. Coborât de la etajul trei direct „la ţară”, habar n-aveam ce lume de enciclopedie ilustrată trăieşte la un pas de mine. Am răscolit o lume, se pare, pentru că, iată, furnicile şi-au înteţit goana şi mi-i greu să urmăresc măcar una. Sute de tuneluri din muşuroi le absorb ori le aruncă afară fără veste şi trec spre treaba lor ignorându-mă, cum un copil ar ignora fiinţa imensă ce nu-i încape în pupilă şi, de aceea, nici n-o vede. După cât de repede aleargă, zici că e o singură furnică, prea e aceeaşi, văzută peste tot din pricina vitezei cu care se mişcă prin faţa ochilor mei. Cum să dai cu sapa într-o lume atât de ocupată? Cum să te amesteci cu arbitrariul tău, să le strici ordinea? Au şi ele reguli, legi, obiceiuri, proiecte; nimeni în furnicar nu-i de capul său iar tu, tu nu eşti liberul arbitru nici pentru tine. * Să fi dat cu sapa în muşuroi? Probabil în câteva zile ar fi reînviat un univers identic, fără memoria dezastrului petrecut în altă eră

www.zonaliterara.ro

geologică, un univers peste care zeii noştri n-au nicio putere adevărată, fermitatea acestor vietăţi de a rămâne în viaţă, de a-şi perpetua lumea lor, venind parcă din alte resurse, din voinţa altor zei decât cei din cerul nostru. Şi cine sunt eu să intervin ca un cataclism cosmic peste universul de la picioarele mele? Un zeu al paranoiei poate, aşa cum crede şi Yiannis Papakostas că prin zeii vechii Elade primeau chip nebunia noastră atât de pământeană. Niciun oracol din furnicar n-ar fi avut cum profeţi urgia că, iată, o fiinţă din altă mitologie, de nevăzut de un ochi de furnică, prea mare sau prea aproape să încapă într-o singură pupilă, un zeu din altă lume le va distruge dintr-o mişcare, le va risipi vieţile, agoniseala şi, mai rău, încrederea în conducătorii şi profeţii lor care mor şi ei sub aceeaşi cazma înainte ca cineva să le reproşeze fastele profeţii de până atunci. * Zori de aur la răsărit. Norii plutesc în franjuri de catifea deschizând ferestre pentru misterul diurn al teofaniei. Sărbătoarea de fiecare zi copleşeşte tocmai prin predictibilitate. Şi azi răsare soarele – nu-i o banalitate: în lipsa ei, lumea s-ar prăbuşi. Îşi închipuie cineva cum ar trece o zi aşa, mai originală, fără soare pe pământ? Vorba că soarele a răsărit o ştim de pe când pământul ţinea centrul universului şi, fireşte, soarele răsărea. Să ne certăm acum cu Biblia, cu anticii, nu se face… Altfel, privind de pe pământ, expresia e corectă pentru lună, un pietroi inert ce se roteşte în jurul nostru până când, ameţind, odată şi odată tot ne va cădea în cap. …Marginile norilor s-au tivit cu aur lichid, strălucitor, de-ai crede că eşti în miezul misterului din care nu pricepi nimic, deşi totul e la vedere, totul se repetă sub ochii noştri de mii şi mii de ani. Iată, răsare soarele! E semnalul oficial, venit din cer, că ziua a început. Cum să nu-l venerezi când viaţa ta depinde de el iar soarele, generos, adaugă zilelor tale netrebnice încă un răsărit.

Mircea OPREA

vidul din interior. Oricum le-ai potrivi, le-ai croi şi le-ai aşeza, hainele astea de curat, hainele de sărbătoare, hainele de nuntă, de praznic – nu par veşminte, ci doar rame ce le ocrotesc neputinţa şi le pun mai la vedere urâţenia purtată în silă cu gândul că nici frumoşi de-ar fi, lor nu le-ar sta cu nimic mai bine.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 135

RISIPA Fuga de acasă

Aici aveau de toate, numai moartea era foarte, foarte departe şi acolo s-au dus după ea, nu că aici n-ar muri oamenii, dar mor la ei acasă, dar pînă atunci ai atîtea lucruri de făcut, lăsate în urmă de cei plecaţi pentru totdeauna, încît dacă nu le-ar face nimeni, aici ar fi pustiu, nimeni s-ar întîlni cu nimeni, nimic ar vorbi, nimic ar face, eu nu le-am spus să plece, aveau casa deschisă, masa pusă, de mîncat, de băut, un ban de buzunar, biserica aproape, cîrciumi peste tot,

gellu dorian A publicat de-a lungul vremii volumele de poezie: Liniştea neliniştii, 1979; Esopia, Albatros, 1982; Poeme introductive, Junimea, 1986; Elegiile după Rilke, Moldova, 1993; În căutarea poemului pierdut, Axa, 1996; În absenţa iubirii, Helicon, 1996; Poeme golăneşti, Cartea Românească, 1997; Infernul migrator, Axa, 1997; Poesia mirabilis, Junimea, 1999, Timpul, 2000; Singur în faţa lui dumnezeu, Augusta, 2001; Un poet la New York, Dacia, 2002; Eranos – scene din viaţa şi opera Poesiei, Junimea, 2003; Cafeneaua Kafka, Cartea Românească, 2003; Cartea tăcută, Cartea Românească, 2004; Elegiile de la Dorwiler, Paralela 45, 2008; Alungând tristeţea, cu Paganini, Brumar, 2009; Poetul, Princeps Edit, 2010; Criză şi melancolie, Dacia XXI, 2011; Abatorul umbrelor, Tipo-Moldova, 2011; Zece poeme exemplare din Târgul în care, cică, nu se întâmplă nimic, Tracus Arte, 2011; Cartea singurătoţilor, Charmides, 2012.

ca să mă urască atît de mult cît spun, o puteau face şi aici, le puteam pune pielea la dispoziţie, să-şi scrie pe ea necazurile ca pe nişte palimpseste pe care le-ar fi putut descifra mai uşor decît de acolo de unde ochii lor par ca nişte vagăuni din care mă scot bucată cu bucată ca pe un preş putred dintr-o casă dospită de lacrimi, nici pielea de porc nu este atît de întinsă pe nuiele de alun ca pielea mea pe cuvintele lor, oasele fac sub ea un fel de muzică fără lăutari prin care trece vîntul pe care o mie de guri ţuguiate îl suflă ca-n pînzele corabiei lui Ulyse făcute ferfeniţă prin apele plînse de nimeni, unde rătăcesc ei, se risipesc fără noimă, o fi bună plaja pe acolo, or fi bune femeile, bărbaţii, berea, lumînările de parafină ca grăsimea de porc, o fi liniştit somnul, laptele micului dejun, prînzul, cina, toate or fi mai bune decît aici, dar toate astea pentru o zi, o lună, un an, doi, trei, dar pînă la urmă toate se vor acri, laptele se va amărî, cafeaua îşi va face gust de mucegai, cîrciumile vor fi pline de molii, discotecile vor deveni ca nişte hale de fabrici părăsite din care penelopele au fugit în lume după sute de nimeni care le vor urca pînă la ceruri printre cracii lor nesătui şi lacomi ca rîmele prin pămîntul reavăn, toate se vor termina, şi limba în care se vor înţelege va deveni surdă şi mută, ca inima de piatră ascunsă într-un trup plin de spaimă ca un spital de nebuni.

Sunt obosit

Sunt obosit şi atît de viu, că prin venele mele odihnesc pietrele

136 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

aşa cum neosteniţi stau bărbaţii în cîrciumi şi smerite femeile în biserici, atît de obosit încît nici singurătatea nu-mi mai ajunge, nici inima ei veselă într-un pat de bordel, nici trupul ei lăbărţat pe tot cerul în care nu-mi mai încap privirile facute steluţe de gheaţă prin care alunec – eu m-am bătut toată viaţă cu habar n-am ce fiinţe, ce lucruri, încît acum văd ieşind din oglindă umbra mea, hai şi tu ca toată lumea la cîrciumă, hai în oraş, hai la femei, fă-te luntre şi punte şi treci peste tine, nu este deloc greu să nu mai ştii de tine, în curînd nici ferestrele n-o să te mai scoată afară, casa o să te înghită ca pe un biscuite gura flămîndă a copilului, patul o să te arunce din el pentru totdeauna ca pe un bulgăre de zăpadă în soare, o să te faci invizibil, gura n-o să mai sărute buza paharului, din icoane nu va coborî nimeni să te aducă în faţa lui Dumnezeu care se va ascunde în tine încît nu-l vei mai găsi niciodată, nici el în tine, chipul şi înfăţişarea lui – sunt atît de obosit, atît de obosit, încît nici eu nu mă pot vedea cînd mă privesc în faţă: străinul ăsta o să mă ucidă-ntr-o zi, o să mă uite, încît n-o să mă mai întorc să-l privesc cum îmi leapădă trupul ca pe un fetus din placenta în care şi el a trăit – atît de obosit încît îmi este greu să mă mai nasc o dată.

Nimic nu e de vînzare

Nimic din ce risipesc nu e de vînzare, nici lehamitea măcar, pe ea nu o risipesc, ea mă risipeşte, ea mă scoate în lume cu ochii închişi, nimic din ce risipesc nu cumpără nimeni, nici lehamitea măcar, pe ea nu încerc să o vînd, ea mă vinde pe nimic nimănui, nimănui nu-i trebuie, ce să fac cu ea, ce să facă ea cu mine, peste tot e plină lumea de hainele ei în care nimeni nu vrea să intre, din care toţi vor să iasă, o garderobă plină de molii cu ochii holbaţii ca ai beţivului în faţa paharului gol, vînd şi eu ce am, nimeni nu cumpără, telal într-o piaţă plină de cîrpe prin care se simt izurile unor vieţi care s-au stins de fericire ca nasturii în cheutori pe burta îmbuibaţilor, nimic din ce am risipit nu mai poate fi cumpărat, negustor perdant de la primul şfanţ pe care nu l-a avut pînă la ultimul pe care nu l-a căştigat niciodată,

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 137

nimic din ce am risipit nu mai pot cumpăra, leţcaie de aer în gura mea, lehamitea îmi iese din trup şi se aşează în oglinda pe care o vor acoperi cu cerceaful în care n-am dormit niciodată, negustor care şi-a dat primul şfanţ pe care nu l-a avut pe ultimul şfanţ pe care nu l-a putut cîştiga nici în ultima clipă – aş striga, dacă m-ar auzi cineva, dar cei care ar fi putut asculta nu ştiu că strigătul meu nu costă nimic, li-l ofer pe gratis, numai să coboare din ochii lor la picioare unde stau nevăzut ca nevăzutul.

Am iubit

Eu am iubit ca nebunul, ca nebunul am fost scos afară din lumea pe care o iubeam, de-a fost o fantoşă făcută din cîrpe, am fost izgonit de ochii ei de tăciune aşezaţi pe un obraz de pînză murdară, de-a fost o băşică de porc uscată plină cu grăunţe, dată de tata la sărbători, în faţă mi-a explodat şi m-am ascuns sub pat lîngă ochii de şoareci speriaţi de colţii pisicii, care şi ea, după ce-am crescut-o cu biberonul, m-a zgîriat de-mi citesc şi acum pe piele mieunatul ei, de-a fost un miel salvat de la cuţit, împuns de coarnele lui am fost cînd a crescut şi-şi păzea oile pe cîmpul plin de flori pe care chiar şi pe ele de le-am iubit m-au uitat uscîndu-se în căpiţe de fîn, de-a fost un vişin crăcos, din vîrful lui m-a trîntit la pămînt, orice, absolut orice am iubit m-a uitat sau pedepsit, cuţitul mi-a intrat în picior, secerea mi-a lăsat un semn pe mînă, cămăşile s-au făcut preşuri de cordele pe care toţi au călcat aşa cum calcă acum pe mine tălpile pe care le-am spălat de cînd nu ştiau ce e pasul, mersul, fuga, joaca, lovitura în coaste, palmele mamei pe obraz şi acum ard, cureaua tatei îmi stă de-a lungul spinării şi pe buci ca nişte tatuaje de marinar făcute pe-ascuns, prietenii pe care i-am iubit s-au aşezat în uitare ca grăunţele putrede în pămînt, fratele cel mic m-a iubit ca nebunul şi el dar a plecat şi nu mă mai aude cum tac la bodega din colţ, nici cărţile nu-mi stau cu de-a-ntregul în cap, se fac acolo ferfeniţă, se amestecă, mă rătăcesc şi alerg prin biblioteci după ele ca pe nişte autostrăzi cu o sută de benzi, de-a fost ea, într-o sută de femei, de la prima căreia i-am făcut loc în inimă în timp ce în inima ei cuibăreau tot soiul de inimi, pînă la ultima căreia i-am dat totul, trupul, inima, sîngele în care s-a scăldat cum a vrut, din care a scos trupul meu în alte două trupuri şi acum sapă în mine mormîntul în care să mă îngrop, toate s-au făcut fotografii scorojite în nişte albune salvate de la incendii, de-am fost eu, chiar şi eu sunt atît de departe de mine încît duc paharul la gura altuia rămînînd însetat pînă la secetă, uscat ca o trestie prin care nici aerul nu mai fluieră – eu încă iubesc ca nebunul într-un ospiciu din care toţi fug, încît mă arunc în oglinda din perete ca-ntr-un lac în care voi înota la nesfîrşit, la nesfîrşit, la nesfîrşit.

138 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Sunt foarte fericit

Toate cîte s-au petrecut cu mine stau acum ghemuite în cîteva spaime pe care nimeni nu vrea să le stîrnească, e mai bine să stea acolo, în mintea fiului meu, în inima fiicei mele, în trupul împrăştiat în toate zările lumii pe care aş fi putut-o numi femeie, dar femeile din viaţa mea au fost toate frumoase şi foarte supărate, numai cele urîte au rămas să se uite la femeia cu care stau ca la o magazie de lemne pe timp de iarnă, dar asta nu mi se mai întîmplă mie, ci altuia, un ins nici trist, nici beţiv, nici notabil, nici într-un fel, un om în care toţi îşi aşează hainele ca într-un cuier, iar cînd apare de sub ele nu poate fi zărit decît cu mîna făcută streaşină la ochi, pentru că el e undeva foarte daparte închis într-un plic pe care atunci cînd îl vor deschide vor afla că o viaţă întreagă au stat cu el la aceeaşi masă, în aceeaşi casă, în aceeaşi biserică s-au închinat, ba chiatr au fost la aceleaşi femei cînd ele erau duse la alţi bărbaţi, dar şi asta, desigur, mi se poate întîmpla, pentru că nu chiar toate cîte ar fi trebuit să mi se întîmple mi s-au întîmplat – sunt foarte, foarte liniştit din aceat punct de vedere, îmi beau ceaiul şi aş vrea să ştiu că toţi ai mei sunt fericiţi şi mă urăsc de moarte.

Mîhnirea

Dacă ar fi să-mi ceară acum cineva să spun de ce sunt atît de mîhnit, în aceste poeme nu tristeţea scrie, aş spune, ea stă la cealaltă masă, ca într-o oglindă, mă priveşte şi abia aşteaptă să-mi toarne otrava pe gît, însă gîtul meu e plin doldora de cîntece ca burta viorilor de lăutari chiauni pe care nuntaşii îi scot unul cîte unul şi-i aruncă pe fereastră de unde se aud mierlele ciugulind mărgăritare din părul miresii, dacă ar fi, însă nimeni nu-mi cere aşa ceva, iar eu nu sunt mîhnit aşa cum par a fi versurile astea care se risipesc ca nişte mărgele în lăturile porcilor, ochii lor văd altceva, urechile lor aud altceva, eu sunt altcineva decît eu în mintea lor unde huruie morile pline de tărîţe, vine doar aşa o piatră imensă şi mi se aşează în suflet, nici el nu mai poate face nisip aşa cum a făcut pînă acum lentile pentru miopi sau geamuri pentru casele sărace în care fericirii nu-i trebuiesc prea multe explicaţii

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 139

ca să se facă înţeleasă – altfel, sincer să fiu, cît de atent aş asculta, nu aud în jurul meu nicio întrebare, încît trec mai departe cu aceeaşi mîhnire pe chip, bărbat izgonit din sine pentru alt sine, de la un pas la altul micşorat ca lumina unei lanterne în care bateria îşi bea ultima înghiţitură de plus-minus – dacă ar fi, dar nu este aşa, peste umărul meu priveşte celălalt a cărui tristeţe mă bîntuie, eu, în schimb, sunt foarte, foarte fericit, ca o casă cu ferestrele sparte şi pline de flori.

Nici iarna nu este bine să mori

Nici iarna nu este bine să mori, e greu pentru cei care chiar cu moartea se luptă sub plapumi, iar zăpada n-o poţi da deoparte ca pe un cearceaf în care s-au odihnit nopţi la rînd, e greu să-i scoţi din cîrciumi pe oameni, să-i duci pe un drumul pe care, chiar şi cînd e frumos afară, n-ar vrea să urce niciodată, nici pentru tine nu e bine să-i faci plăcere morţii pe vreme de viscol, ai supăra-o rău de tot să o aduci pe pajiştea ta cînd vremea de coasă pe alte pajişti este în toi pentru ea, iar primăvara ar fi păcat, cînd toate florile ies din pămînt, tu să intri acolo, iar moartea ar fi mult prea ostenită după o iarnă în care căpiţele rămase în urma coasei au umplut dealul burduşit cu sute de coaroane din flori de plastic în care-şi fac vrăbiile cuib, iar tu abia de poţi ieşi din cîrciumă aruncînd căciula în fundul sipetului pentru o pălărie în care cîntă pana de gaiţă, iar sîngele fluieră prin venele altui trup, nu, nu e bine nici vara să mori, e mult prea cald, iar moartea stă în costum de baie lăsînd coasa în mîinile flăcăilor care aruncă în prepelece florile cîmpului îngropate astătoamnă, iar tu printre ei împleteşti cununiţe din buricele degetelor fetelor care s-au îmbrăcat astăiarnă în mirese şi s-au lăsat în braţele ei reci să se culce sub fîneaţa pe care tu calci, toamna, nu mai vorbesc, vorba poetului, cînd sufletul nostru este bucuros că moartea îşi face drum spre o iarnă cînd nu e bine să mori, nici toamna, nu, nu e bine să-nveţi a muri niciodată, dar veşnic tînăr nu poţi fi decît înfăşurat în manta-i...

sectiune din cartea PUSTIA, in lucru. 140 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Oameni şi peisaje (rînd pe rînd risipiţi)

moartea e un vis enorm pe care nu-l spui nimănui. rînd pe rînd risipiţi prin ungherele cărnii împărţeam bucuria. trăiam în alergare cu gîndurile mereu în altă parte. îmi aminteam trupul cald al pămîntului cum pulsa în lumina crudă a dimineţii. urmau zilele şi nopţile fără memorie cu o uşă care se deschidea în neant. primisem un nume şi un drum pe care coboram în fiecare zi să văd lumea. eram singur şi mă îndreptam spre viitor cu mîinile adînc ascunse în trup cu ochii cu inima cu sufletul într-o anumită dezordine. ca să înţeleg mai bine am ieşit dimineaţa din casă ca un faraon în cîmpiile cu orez din faţa piramidelor şi cu multă migală mi-am întors sufletul pe dos şi l-am lăsat aşa în voia sorţii o viaţă de om.

Oameni şi peisaje

(la aceeaşi oră din zi fi din noapte) uneori am atîta nevoie de mine încît mi-e frică să adorm. oricine din preajmă îşi închipuie lucruri ciudate despre omul care vine pe scara de serviciu.

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 141

el vine şi pleacă la aceeaşi oră din zi şi din noapte de parcă ar căuta adăpost în hainele noastre puse la uscat cu o dimineaţă înainte. aşa cutreieră el stradă cu stradă casă cu casă avînd grijă ca toate depresiile noastre să nu blocheze fluxul energetic atît de precar primăvara. despre omul care vine pe scara de serviciu se spune că nu are calciu în oase iar uneori intră aşa peste noi fără să dea bună ziua. ne-am obişnuit atît de tare cu el încît de cele mai multe ori trăim o stranie confuzie arunci cînd ne trezim dimineaţa şi nu ştim dacă omul de serviciu a plecat sau trebuie să se întoarcă în hainele aşezate frumos la capătul patului.

Oameni şi peisaje (cu sufletul la vedere)

pînă în ultima clipă am ştiut. în felul acesta am călătorit cu sufletul la vedere. ar fi trebuit să simt rugina ar fi trebuit să-mi pot aminti fiecare loc fiecare cameră acoperişul spart al casei unde jumătate din viaţă trecuse. zile la rînd am văzut linii urîte în jurul ochilor în jurul guri. uitasem aproape tot. trăiam ca într-o sală de aşteptare cu luminile stinse cu gîndul la cei plecaţi pe drumuri de purpură. înghesuit între stern şi plămîni sufletul părea un copac verde crescut acolo să vadă. călătoream pe o mare de umbre fără să ştiu dacă apele din jur spală sufletul înainte de moarte.

Oameni şi peisaje (pînă în zori)

seară de seară mă plimb stingher prin oraş. în jurul meu o pădure de suflete îşi caută adăpost printre cărămizi şi betoane. ziua călătoresc în burta unui peşte care mă scoate din apele dulci spre ocean. văd lumea ducîndu-şi viaţa pe ţărmuri văd soarele cum tremură năprasnic pe apă mai văd pe fraţii mei peşti cum stau veşnic la pîndă.

142 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

seara tîrziu istovit mă întorc de pe întinsele ape. fiecare clipă naşte gîndul pierzaniei. timpul din lume măsoară acum bucuria din oase. pînă în zori calcule simple îmi arată că în trupul unui bărbat doarme liniştit un trup de femeie.

o clipă de dragoste uneori pleci de acasă cu un sentiment adînc de tristeţe îţi roteşti privirea prin cameră şi vezi cum lucrurile prind viaţă. vezi în varul pereţilor un tablou uriaş unde se adună toţi cei dragi. un amestec ciudat de gînduri oculte te macină cît e ziua de lungă. o încărcătură nervoasă transformă bucuria în frică. sînt semne tot mai clare că universul are vieţi paralele. un cîmp electric necunoscut îşi croieşte drum spre inimă poţi auzi perfect freamătul globulelor albe şi roşii bucurîndu-se de o clipă de dragoste. ajuns acasă împarţi viaţa pe zile. cei dragi sînt fericiţi. de dorul lor eşti extrem de precaut în a lua anumite decizii.

Bucurii rnărunte cîte gesturi inutile face un om într-o viaţă. nu departe de casă lumea vibrează ca o pînză de păianjen întinsă la maxim. sîntem atît de multi. noapte de noapte peste capetele noastre pline ochi cu bucurii mărunte se aşterne tăcerea. cît e ziua de lungă o ploaie amară îmi bate-n fereastră risipind clarul lunii. am ajuns aici scrijelind în varul pereţilor întoarcerea acasă a fratelui. o simplă dorinţă care atîrnă mai greu decît o viaţă de om.

Viaţa în doi respirăm viaţa. închipuim viaţa. iubim viaţa. dăm rest din viaţă. jurăm pe viaţă. bem viaţa pahar după pahar

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 143

anonimi într-o tavernă uitată. dar vine o zi cînd sufletului nostru abia născut îl plătim cu viaţa noastră cea de toate zilele.

Pe cer mici luminiţe vine o zi cînd vrei să te laşi de trăit. alegi să cutreieri cu mîna la tîmplă pînă la capătul drumului. bucurii scurte. nopţi care domină cea mai grozavă partea vieţii împrăştie pe cer mici luminiţe mici fărîme din trupul tău ambutisat la rece. destinul care-l urmez e numai al tău. zilele care vin sînt pline de apă dar sînt ale tale. aşa am trăit o bună bucată din viaţă măsluind adevărul ronţăind în clarul zilei anatomia fiecărei secunde. vine o zi cînd vrei să te laşi de trăit şi atunci abia mai respiri.

grafică de Sorin Baciu

Selecţie de Paul Gorban, din volumul Poeme oculte, Ed. Charmides, 2012.

144 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Istorie de pe faţadă cade tencuiala de pe jegoasa stradă un băieţel ridică degetul mic al statuii şi-l aruncă în fântână găinaţul porumbeilor dă decorului o nobilă patină bubuie, claxonează, sună sirena, râde, ocărăşte melanj de sunete plăcute şi urâte pe străzi, pe după ziduri, pe ziduri şi în ziduri, în toţi, în tine şi în mine, istoria până când convieţui-vom, până unde întregi-ne-vom unul pe altu-n pace? Iertarea ca un decor crăpat şi ponosit s-a pierdut printre gioarsele de sub picioare tocmai pe asta poate va fi aruncat-o ca pe-o piatră în opaca apă a fântânii băieţelul plictisit în vreme ce pe faţada edificiului – sătulă de viaţă – nobila statuie e-n blockstartul saltului mortal

Privelişte fără noimă Ce să faci cu laia de berbeci care rătăcesc prin cimitir? Priveliştea asta-i mult prea sumbră. Cerul ce-a dat de greu începe-acum să plângă. Gând singuratic, tulbure. Destine cu grijă aliniate. – Cine se-ncumetă cu noi să le împartă? Căzute de pe sârmă sau pierdute şosete fără nicio noimă.

www.zonaliterara.ro

Fum, nori slinoşi, lungi scrâşnete de frână. Un scaun cu rotile rulează-n peisaj. Rama ferestrei are-acum contur violet. Unde au dispărut berbecii? – Ce să faci cu o privelişte ce n-are nicio noimă?

Valuri Socrate trebăluieşte-n lumina ce inundă mai blând decât pe vremuri tatăl meu dezbrac cu ochii straturi precum mâna foile de varză parcă totu-ar fi la fel nicio schimbare se-mpuţinează însă, scade într-un răstimp constant se-mpuţinează scade scade scade părinţii stinşi sunt muţi diabolic cerc felii de timp nimic ascuns un armistiţiu aparent cămin fără de noimă nici căldură fără ca-n el cuvintele să se ciocnească să se-ntrepătrundă toate căile te duc

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 145

şi se re’ntorc valuri se nasc unul pe altul pată pată umbră negare incertitudine un punct şi încă unul iar între ele absolut nimic plin de sine rânjind cu degetul mediu ridicat nu mişc Socrate a aţipit apăs pedala marelui burduf Bach migăleşte nu ştiu ce la orgă registrele ei poate spărgându-ţi timpanele apoi bubuie liniştea

Grădina Domnului, uitată paradisiacul parc prin care nu te-ai plimbat nicicând în care nu m-ai aşteptat în vreme ce stânjenită ai fi frământat între degete petala unui stânjenel privind cu răsuflarea-ntretăiată cum sângele-i pătează degetele-ţi în mov în care nu te-am aşteptat ascultând muzica jedoului în timp ce lângă mine făcea pipi-n apă îngerul găinăţat de porumbei stând eu pe banca scorojită de sub exoticul pluviosa pe care n-am stat niciodată făcând să se oprească minutarul orologiului din turn, n-am stat de vorbă-ntrerupându-ne doar când trecea pe lângă noi, cărunt, un domn cu pas mărunt în căutarea unei amintiri unul într-altul nu ne-am ghemuit sângelui nostru melodia punându-i-o pe note nici nu ne-am aflat gustul buzelor lacom mursecate cum face pruncul dus la piept cu sânul plin al mamei

146 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

în aburu-ncântării-nvăluit fictivul parc visează la voluptuosul verde al grădinii Domnului, uitate

Remember

pentru Sue Wootton

ce mai însemn eu, astăzi, pentru tine? un vers? un zâmbet? o îmbrăţişare? parfumul epidermei? dacă avionu-n care sunt acum n-ar mai ateriza ce ţi-ar rămâne din ce-am fost? o ştire? nişte rânduri pe-o fiţuică? un suvenir neşters de praf?

Stil şi simetrie Numai ecoul propriilor mei paşi Mă însoţeşte obstinat Stil şi simetrie-n penitenţă În mutră-mi face „ poc!” orice balon de ciungă Tristeţe : voluptatea Pădurii mă excită, Mă alină Şi face dragoste cu mine

Luăm un ceai, darling? nuanţe de albastru printre blocuri fereastra aruncă o ocheadă-n inverosimila lumină din încăperea ce miroase a vanilie doamna evadată dintr-o pânză a lui Monet răsfoieşte un jurnal de modă totu-i de altfel ca-ntr-un film plictisitor numai zgomote de fond lovesc timpanul nici brizele nu flutură perdeaua nu-s mucuri în scrumiera de argint pianul cu coadă cu capacul larg deschis asemeni unui peşte uriaş stă să înghită statuia patinată de bronz, albastrul din rama ferestrei a trecut în gri oglinda-mi întoarce compasiv privirea luăm un ceai, darling? Traduceri de Şerban şi Ildikó Foarţă

www.zonaliterara.ro

foto: Francesca Mannocchi

M

aria Grazia Calandrone (n. Milano, 1964, trăieşte la Roma): poetă, dramaturg, performer, organizatoare de evenimente culturale, autoare şi prezentatoare de programe culturale pentru Radio 3, critic literar pentru cotidianul “il manifesto”, se îngrijeşte de rubrica de poeme inedite “Cantiere Poesia” pentru revista internaţională “Poesia”, colaborează cu trimestrialul de cinema “Rifrazioni” şi cu revista de artă şi psihanaliză “Il corpo” şi este una dintre coordonatorii colecţiei de poezie “i domani” pentru Aragno Editore. Lucrează la “Ti chiamavo col pianto”, carte-anchetă despre victimele justiţiei pentru minori în Italia. Cărţi: Pietra di paragone (Tracce, 1998 – ediţie ce a primit premiul Nuove Scrittrici – Noile Scriitoare, 1997), La scimmia randagia (Crocetti, 2003 – premiul Pasolini, Opera Prima), Come per mezzo di una briglia ardente (Atelier, 2005) La macchina responsabile (Crocetti, 2007), Sulla bocca di tutti (Crocetti, 2010 – premiul Napoli), Atto di vita nascente (LietoColle, 2010), L’infinito mélo, pseudoromanzo cu Vivavox, cd cu texte ale sale în lectură proprie (luca sossella, 2011) şi La vita chiara (transeuropa, 2011); se află în Nuovi poeti italiani 6 (Einaudi, 2012); a compus, împreună cu Michele Caccamo, Dalla sua bocca. Riscritture da undici appunti inediti di Alda Merini (Zona, 2013); scrie texte de teatru pentru Sonia Bergamasco şi a scris fragmente poematice despre Războiul Civil Spaniol pentru compania internaţională de teatru “Théatre en vol”; grupaje din poemele sale apar în antologii şi reviste din numeroase ţări europene, precum şi din cele două Americi: semnalăm antologiile La realidad en la palabra (Editorial Brujas, 2005), Caminos del agua (Monte Avila Latinoamericanas, 2008) şi Antologia italikes poieses (Odós Panós, 2011); a realizat, pentru Adonis, antologia Voci della Poesia Italiana Contemporanea: Un’Antologia Breve (L’Altro, 2012 – Beirut e Damasco), din care face parte; în 1993 a câştigat a unsprezecea ediţie a premiului Montale pentru manuscris şi în acelaşi an a fost invitată la cele mai relevante festivaluri naţionale şi internaţionale; în 2009-2010 a adus pe scenă, în Italia şi în Europa, videoconcertul Senza bagaglio (finalist “RomaEuropa webfactory” 2009), realizat împreună cu Stefano Savi Scarponi, pentru care s-a interpretat pe ea însăşi în I fiori che lei porta; în 2010, textul său My language is the rose, ales de compozitorul malaezian Chie Tsang, este finalist la “Unique Forms of Continuity in Space”, Melbourne, Australia. Tot în 2010 este aleasă reprezentant al poeziei italiene şi regizată de Lucie Kralova în “Evropa jedna báseň”, documentar televizat în 28.8.2012 la Česká Televize. În 2012 face parte din proiectul RAI TV “UnoMattina Poesia”, collaborează cu Rai Letteratura şi cu muzicianul Canio Loguercio şi câştigă Premiul Haiku al Institutului Japonez de Cultură. În 2013 începe o colaborare cu Cult Book (Rai 3). Poezia sa este tradusă în arabă, cehă, franceză, japoneză, greacă, engleză, iraniană, portugheză, rusă, sîrbă, spaniolă, suedeză, germană şi turcă.

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 147

“Poezia Mariei Grazia Calandrone ajunge la cititor prin abundenţă, prin forţă cinetică condusă de o scufundare fluidă şi fluentă a sensului şi a imaginilor. Ia pe neaşteptate şi transportă acolo unde pământul devine necunoscut şi tocmai în acel Alt loc va fi nevoie să se înceapă din nou: să se reordoneze senzaţiile. Calandrone face acest lucru prin descompunerea logicii reprezentative, până când ajunge la o veritabilă “îmbrăţişare” a figurilor, în care limba, versul şi tonurile se amestecă, neoferindu-şi prea mult răgaz. Versificarea sa curge din judecata neaşteptată a inimii până la o decupare precisă a poieticii, care, tocmai pentru “a face poematic”, se abandonează şi se supune.”  (Stefano Raimondi, “Pulp”, februarie 2012) “Problema poeziei este mereu (chiar dacă nu doar atât) o problemă de limbă, de instrumente de expresie, de capacitate de a spune. Poetul care lasă urme e acela care, în coordonatele timpului său, găseşte soluţii la această problemă, identifică un limbaj capabil să străbată enigma lumii, ca şi cum s-ar întâmpla pentru prima dată. Apă, foc, pământ, aer sunt, în această ordine, cele patru elemente care au inspirat părţile celei mai recente cărţi a autoarei, La vita chiara. Este evident că avem de a face cu o cosmogonie; la fel de evident este că pentru a scrie o cosmogonie, aici şi acum, este necesară inventarea unei limbi. Calandrone creează o limbă plină de tranziţii, materială şi a materiei (aruncătorul de flăcări postum / al acestei limbi terestre), coborâtă într-o fizică a cosmosului, în mecanismul biologic, o limbă plină de tendoane, muşchi, nume anatomice, forme naturale (Se activează / între limitele / corpurilor lor enormul / metabolism al pământului); dar nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi, nu este vorba doar despre asta: o asemenea limbă a procesului organic este şi o traducere materială a stadiilor mentale şi spirituale ale creaţiei, ale planului metafizic, ca pentru o continuă obiectivare a gândului. Scopul este să se ajungă la spunerea miracolului, Renaşterea, cum se descriu transformările materiei, cu cele două câmpuri întreţesute şi întrepătrunse. Cu o diversitate verbală tehnică, răşinoasă, fosilă – ce rescrie până şi metamorfoza şi panismul lui D’Annunzio – poeta poate intra, umilă şi mândră, în picturile de fundal matematice şi metafizice ale lui Piero delle Francesca, în tablourile negre ale istoriei (de la Guernica la masacrele naziste din Italia), în suflul mistic al Sfintei Teresa din Avila. Odată găsite aluatul lexical şi sonor şi structura metrică (chiar dacă liberă, ca aici), laboratorul poetului e deschis la orice; vocea sa e eliberată de deşeurile confesiunii, de anecdota exclusiv autobiografică: orice element sau poveste este o poveste a cosmosului.” (Daniele Piccini, Cosmogonia di versi e lingua / Cosmogonie de versuri şi limbă, “Corriere della Sera”, 11.12.2011) din Gli Scomparsi / Dispăruţii inedit

Nu vei avea decât viaţa

Simonetta Cesaroni, Strada Poma, Roma Pantofii nu se mai găsiră. Dar lumina atingea coital corpul fetei cristalizat în mărturisire. Între ochi şi pântece urme de spălătură – o călătorie în sens invers pentru a stabili scuzele. Uşa se dovedi a fi încuiată de mai multe ori. Ardea ca o jerfă în materia lacrimală a după amiezii târzii – cu capul prins printre arbuşti şi cu îndărătnica repetiţie a rotaţiilor. Din motive necunoscute nu a putut ajunge până la ziua sa de naştere orice funcţie ar avea un individual dar un ferm adio frumuseţii lumii încalzea fibra care rezistă urlet de bucurie al corpului fără durere. Am adăugat un corp transparent în casă Văzându-l că se joacă cu mingea şi observând fluctuaţia scheletică a sufletului său sub formă de umbră ce înconjoară eşuările de zbor – orbitele roşii, clopotniţele mingii pe harta terestră – fetiţa îi spuse dar tu eşti la fel ca mine!: îngenunchiat, simplu şi rănit în inimă – precum pământul supravegheat de vibraţiile sferelor descoperă-ţi structura de animal ridicat. Dar eu cred că o să te întorci

148 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

pe picioarele tale – pentru că înaintai (cu geanta uşoară, aproape goală) în mod constant către o măsură internă. Eu sunt în pace, dată fiind direcţia în care îndrept tăcerea ta. În faţa tăcerii tale eu îmi amintesc, eu sunt consumată de frăţie. Tu eşti acum corp pe care nu-l văd dar care a fost în mod sigur. E frumos ca iubirea care contemplă propriul bilanţ de violenţă şi pace, pentru a înţelege la sfârşit că a construit vizibilul şi invizibilul împreună precum un turn care poartă în vârf un alt turn, toată fabrica lumii. din Sulla bocca di tutti / Pe buzele tuturor, Crocetti, 2010

Circumstanţa clară Zgomotoasa gingăşie a claviculelor, percuţia potolită a încordărilor musculare, valvele care în final au abandonat-o pe pământ, colţul umil pe care îl formează capul pentru a aşeza zâmbetul pe coloana crudă a corpului zice: te-am aşteptat toată viaţa am văzut viaţa ta în visele mele si toată, noapte de noapte, îşi găsea rezolvarea în iertare. În anumite momente cruciale când cerul plin de minunăţie coincidea cu bula copacilor agitaţi de luna plină, eu mă trezeam din cauza viselor tale şi îţi duceam numele ca pe un steag care se ridica din piept şi mă făcea să fiu invizibil: din mine se vedea doar numele tău. Eu ştiam că am fi ajuns la sfârşit aproape unul de celălalt indiferent de ce ar fi stat între noi. Acum iată-mă, sunt aici ca să mă sfârşesc în sfârşitul tău, pentru a-mi trage ultimul suflu din gura ta şi a-l sufla prin gura pe care după tine nimeni nu a mai sărutat-o, către cer.

Ai grijă la carne să nu atingă carnea (Sant’Anna di Stazzema, 12 august 1944)

În acea dimineaţă, mergând ca şi când încă de pe colină se înţelege că tot satul e luminat de primul foc al bucătăriilor, auzirăm sunând clopotele şi am aşteptat. Când se întorc oamenii sunt tresăriri de trupuri şi sticlă şi privirea sa devine un pământ nelocuit. Mulţi deschideau gura şi erau arşi aşa cum erau. O grămadă de 100 de copii fuse arsă cu aruncătorul de flăcări pe strada cu trandafiri, strada aceea foarte frumoasă cu trandafiri. Eu voi reciti lista numelor până când voi vedea că iese la suprafaţă fiecare zâmbet din dunga de cenuşă. Guvernul îmi dădu 47.250 de lire pentru a mă despăgubi că la vârsta de şapte ani am avut-o pe mine ca pe un strop de apă pe binecuvantata mamă. Capul său ca un frumos instrument dezordonat. Mă întorc în spatele casei în fiecare zi pe poteca grădinii şi pentru a auzi în libertate cum se comportă lacurile, migratoarele.

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 149

Duminica umple de soare zidurile satului şi în mirosul pâinii ne aducem aminte de descărcările de pe câmpurile muncite şi de ea ascunsă printre damigene şi de cât de mult vocea ei păta aerul strigând numele meu pentru că provenea de puţin mai sus de cutia de rezonanţă a inimii. Tot corpul ei era revelat de numele meu. Eu într-o solitudine perfectă port în mine zid cu crăpături printre care se scurge pură bucuria, dar nu mă căuta în alta parte, sunt aceste cuvinte. din Lo stupore di cui eravamo fatti / Uimirea din care eram făcuţi zece fragmente asupra evoluţiei în “Nuovi Argomenti”, Mondadori, 2013 1. Verbul La început cuvântul ajuta una din diferitele specii preumane să formeze mici societăţi şi să se orienteze în lume: fu un gest de compasiune care acţiona asupra biologiei fixând în laringele unei specii două scrisori vocale albe la început cuvantul fu un gest moral al biologiei în punctul în care maimuţa s-a dezlipit de copac nu e sânge nici durere ci amprenta morală a unui cuvânt. 2. înălţare văd o preponderenţă de grâu şi bucurie e o înduioşătoare dorinţă de a trăi în carnea care paşte printre uriaşe reptile pe fundul craterului sau pluteşte pe suporturile cerului cu voaluri de calcar pe pagina inferioară a aripilor. anumite figuri de-a buşilea iau o poziţie de drepţi pentru a zări pericolul în iarba înaltă. alte anumite figuri mai puţin superbe anumite animale albe liniştite asemănătoare caprelor, continuă să rumege şi natura le lucrează înăuntru la fel cum sângele terestru lucrează venele marmurii. în timp ce par distraşi, ei comunică datorită sângelui supunerea lor constă în legăturile cu zăpada care exaltă gustul sângelui cei care se ridică în picioare în preistorie vor fi umani: deformaţi şi izolaţi aceştia sunt specia conştientă a timpului care sare din iarbă.

150 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

văd cât de mult semănăm cu pământul. apoi cu caprele. şi la sfârşit iată istoria, iată timpul şi crima.

3. Crima eu văd înălţându-se specia mea şi văd înălţându-se aşchia de os în timp ce o vibraţie diferită de cuvânt tremură în mâna celui care o înalţă şi o face să vibreze: prima idee de crimă o nouă răscruce a speciei între bine şi rău dezlipeşte-te ca statuetele de nămol de pe fundul sec al pământului apoi, de-a lungul istoriei, vom fi singurele creaturi afectate de o dereglare a speciei: a se elimina asemănările din cauza abstracţiilor să contravenim originii noastre. […]

6. Cetăţenia văzându-te în această perspectivă fără apărare, Roma, vopseaua galbenă a soarelui pe marmura mausoleelor şi tu disponibilă ca o mireasă eşti o treabă vrăjită o nesupunere a trecutului pe grinda cu flori, unde opera omului străluceşte cum strălucesc stelele pe mare şi mărimea tuturor arcadelor depozitează gloria lor serioasă, puţin fărâmiţată, pe mantaua neagră a pământului negru timpul aici nu e liniar, are graţia ultimului zbor al unui pescăruş pe marea întoarsă pe dos a lui Massenzio, cu chingile care ţin în picioare ruina pe fundalul de foc al pământului apoi ne-am obişnuit cu pescăruşii, cu această contradicţie primită de la mare, cu această gură mută pe chemările celeste metropolitane şi lunile clare ale consolării. […] Traducere din italiană de Daniel D. Marin şi Lorena Curiman

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 151

foto: Ştefan Chirilus

Păşisem în incinta galeriei de la Cupola şi, cum e şi firesc în acel loc, mă uitam la cai verzi pe pereţi; caii nu erau verzi, şi de fapt nu erau cai, ci era doar unul singur, un căluţ de mare strunit în hăţurile mecanismelor din care-i alcătuit, rotiţe care se rotesc una pe alta, schelet metalic, goarne pregătite să te anunţe de puterea lui de expansiune, a acestui căluţ care pe foaie funcţionează ca un veritabil perpetuum mobile de speţa întâi. La vernisajul numit Made in Romania/ Fabricat în România am întâlnit lucrările artistului Ilie Krasovschi. Era o expoziţie colectivă, însă colajele sale au fost printre cele care m-au oprit din loc, m-au ţinut nemişcat preţ de câteva minute în care am încercat să mă bucur atât de ceea ce era expus cât şi de amintirile pe care le reînviau, anumite stări şi sentimente colective aş spune. Nu erau amintirile mele, trăiri pe care să le recunosc în biografia mea, ci aveau în spate un fond al ideilor de călătorie, de inovaţie, ori mai bine zis cuiele de care atârnau aceste lucrări erau înfipte într-o istorie a tehnicii. I-am admirat apoi operele la librăria Cărtureşti, un mediu ambiant potrivit pentru obişnuinţa domnului Ilie Krasovschi de a fi înconjurat de cărţi şi pasiunea caligrafiei care se observă în maniera de lucru. Mi-au stârnit curiozitatea, mi-am dorit să-l cunosc pe arhitectul acestor edificii artistice. Aveam chiar şi câteva întrebări în minte, iată cum mi-a răspuns:

152 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Diaconu Ştefan: Care este maniera dvs. de lucru? Cât timp dedicaţi unei lucrări, cum se realizează o lucrare în maniera lui Ilie Krasovschi? E valabilă imaginea artistului văzută în filme, aceea în care stă cu ţigara alături, cu un pahar de vin şi în timp ce meditează, deodată îi vine inspiraţia şi termină într-o clipită, prin fabuloasa atingere divină, într-o atmosferă boemă? Ilie Krasovschi: Intr-adevăr, cu toţii cunoaştem prin intermediul filmelor artistice aspecte specifice diferitelor profesii vocaţionale. poet, pictor, medic etc. Cred că majoritatea filmelor ce urmăresc un traseu biografic nu surprind decât formal şi foarte “stilizat” secvenţe din viaţa unui artist. Pentru expresivitate sunt exagerate anumite mişcări şi gesturi caracteristice. Filmele, mai cu seamă dacă sunt capodopere ale genului, pot fi doar repere orientative pentru cunoaşterea trăirii şi “intimităţii” procesului de creaţie. În acest moment îmi vine în minte filmul lui Visconti, Moarte la Veneţia, care evocă mai curând frumuseţea acestui oraş, bijuterie – arhitectonică, în asociere cu fundalul sonor sublim al Adaggietto-ului lui Mahler din simfonia a-Va, însă secvenţele ce doresc să evoce efectiv trăirea şi tensiunea creatoare sunt mai palide. Despre modul meu de lucru, pot spune ca sunt un nocturn, în special pentru liniştea şi calmul oferit de orele nopţii, activităţile zilnice nu mai pot fi îndeplinite şi astfel găsesc cele mai confortabile momente pentru creaţie. Referitor la cafea si ţigară (electronică în prezent), da, însă mai puţin paharul cu vin. Cafeaua (solubilă) şi nicotina au devenit aproape substanţe proprii organismului meu încă din studenţie. Aceşti alcaloizi în sine, chimic cât şi prin tabietul pe care îl generează, îmi conferă o stare deosebit de plăcută pe parcursul orelor târzii de lucru. În anii de facultate am fumat clasic, foarte mult şi m-am lăsat brusc din dorinta de a impresiona anturajul. Anul trecut a reapărut imperios dorinţa de a fuma, dar am optat pentru ţigara electronică, care deşi nu are chiar acelaşi “farmec”, oferă satisfacţia şi relaxarea produsă de nicotină. Lucrările mele, presupunând o precizie şi concentrare deosebită, au exclus din start vinul, care deteriorează mult acuitatea vizuală şi motricitatea. Referitor la lucrările mele, menţionez că sunt pasionat de grafică, însă am formaţie de design, absolvind Universitatea de Arte Bucureşti, secţia design. Manifest pe de altă parte un interes deosebit pentru mecanică, pentru mecanisme şi diverse sisteme ingenioase. Aceste pasiuni s-au concretizat în realizarea unor lucrări de grafică ce au ca sursă de inspiratie în principal formele naturale, văzute într-un mod ingineresc, asemeni unor ceasornice, motoare vii.

www.zonaliterara.ro

Sunt fascinat de elementele şi detaliile vietăţilor, pe care le privesc astfel ca pe nişte “creaţii industriale” Dumnezeu este numit şi Marele Arhitect, însă pentru mine este un desăvârşit designer, fiind deopotrivă şi Inginerul Suprem; dacă analizăm miraculoasa lume a fiinţelor vii, cu sisteme de locomoţie şi adaptare, ele se constiuie în adevărate modele ideale pentru creaţiile realizate de om. În ceea ce mă priveşte, legat de momentul inspiraţiei, da, aşa este. Ea apare într-o clipită, însă vine pe un “pământ” care trebuie cultivat neîncetat, cu mult efort pentru a putea primi această iluminare. Secundă de secundă, chiar şi în cele mai obişnuite şi banale ipostaze, artistul are undeva în suflet şi în minte o stare de căutare şi încordare activă, care practic “ingrijesc” în permanenţă solul pentru ca acesta să devină fertil, putând primi inspiraţia divină. Atunci când nu este în faţa pânzei, a hârtiei sau a clapelor pianului spre exemplu, artistul se bucură de o stare de contemplare, asemeni unui fior plăcut, fapt ce ii permite să vadă “altfel” lucrurile, faţă de omul obişnuit. Chipul, silueta, expresia unei trecătoare văzute preţ de o secundă pot fi punctul de plecare pentru o adevărată capodoperă. Acest moment, această clipă de “binecuvântare” divină este cizelată şi şlefuită de artist ore întregi în faţa pânzei, sau instrumentelor specifice prin care se exprimă. De la caz la caz, concretizarea materială a operei de artă poate fi tumultoasă asemeni unei furtuni dezlănţuite, poate fi fermă asemeni unui fluviu neabătut sau poate avea delicateţea şi minuţiozitatea albinei care culege cu răbdare fiecare bobiţă de polen. Clipa şi sursa inspiraţiei nu cred că sunt cele mai spectaculoase, de cele mai multe ori acest “pretext” vizual poate fi un detaliu arhitectonic sub o anumită lumină, parfumul nostalgic al unei străduţe uitate, sau o broască leneşă pe pietrişul râului. Poate fi chiar un păianjen descoperit într-un colţ ascuns al camerei, cu grafismul său spaţial tensionat şi cu pânza sa asemeni lucrării unui iscusit inginer. Spectaculos şi provocator este ceea ce urmează după această fărâmă de clipă strălucitoare – inspiraţia. Sunt căutările, selecţia, schiţele şi ideile aruncate la coşul de gunoi, incertitudinile şi certitudinile deoptrivă, ezitări, descoperiri, toate finalizânduse cu gestul ferm, decisiv, irevocabil ce făureşte lucrarea de artă. Diaconu Ştefan: Artistul e văzut uneori ca o persoană privilegiată, alteori ca una defavorizată în societate. Spre exemplu, scriitorii pot recurge la dedublare, existând diferenţe mari între omul de lume şi artistul emerit, celebru, faţă în faţă cu opera sa. Cum se împacă arta, familia şi serviciul?

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 153

foto: Ştefan Chirilus

Ilie Krasovschi: Consider că ceea ce îl defineşte esenţial pe artist este sensibilitatea, sensibilitatea pentru frumos în special. Emoţia generată de sensibilitate şi condusă de talent este cea care conturează actul artistic. Am observat şi sunt convins că sensibilitatea şi fragilitatea sunt trăsături “obligatorii” pentru creatorul de frumos. Mă refer la aceste atribute cu sensul cel mai nobil şi spiritual cu putinţă. Există la marii artişti un fel de timiditate. Nu ştiu de ce, însă aşa simt. Un exemplu biblic – Pilde, foarte frumos şi expresiv aminteşte de albina care este o fiinţă mică şi fragilă, dar care realizează prin efortul său tăcut şi smerit mierea de care se bucură plini de încântare şi cei mai puternici regi. Tot fragil, firul verde, reuşeşte totuşi, tăcut, să se înalţe către lumină, învingând duritatea unui sol arid şi asprimea vremii.

La fel, impresionantă este şi afirmaţia regizorului Andrei Tarkovsky, sunt un mare admirator al filmelor sale, care spune că “Arta este o formă de rugăciune. Omul nu poate trăi fără rugăciune”. Aceste cuvinte îmi sunt foarte aproape de suflet şi consider că definesc esenţa trăirii artistice. Arta, aşa cum frumos spunea un prieten, este un fapt de milostenie creştină faţă de cei din jur, artistul renunţă la multe din aspectele materiale, folosindu-şi toată energia pentru creaţie. La fel de bine ar putea să se instruiască în a deschide afaceri profitabile, însă el alege această cale, a sacrificiului. Arta, demersul artistic, este de fapt alegerea unui anumit drum, greu, dintre altele posibile, este o cale aleasă şi luminată de talent. “Dacă găsesc ideea, lucrez să o concretizez cu toate puterile, chiar peste puteri”, sunt cuvinte pe care le-am auzit şi care m-au impresionat, iar “chiar peste puteri” ilustrează disponibilitatea totală pentru sacrificiul necesar demersului artistic. Artistul este văzut ca o persoană privilegiată datorită talentului, harului său, binecuvântare divină – “talantul”, care după cum se ştie, va trebui sa îl înmulţească şi să dea socoteală. El este “un ales”, şi având această vocaţie se deosebeşte de ceilalţi. Talentul adevărat şi roditor nu este întâlnit la fiecare pas şi acest lucru este privit cu admiraţie. Sub aspect social şi mai ales în funcţie de un anumit specific, conjunctura dată în care creează, pot fi şi aspecte în care artistul ar putea fi privit ca defavorizat. În ţările cu putere financiară mai mică va fi defavorizat, spre exemplu, datorită faptului că intersul pentru achiziţiile de artă va fi devansat de priorităţile de strictă necesitate. Depinde mult şi de scara de valori pe care le promovează o anumită societate, de gradul de educaţie artistică al membrilor săi. În privinţa diferenţei dintre om şi artist, cred că aceasta diferă destul de mult în funcţie de personalitatea şi modul de viaţă al fiecărui artist. Despre Antonio Gaudi se spunea că era foarte puţin comunicativ, fiind permanent îngândurat, “prizonierul” proiectelor sale. În cazul meu nu simt o diferenţă netă între aceste două aspecte. Starea permanentă de căutare nu mă părăseşte în mod real nici în momente ce pot fi considerate domestice. Nu cred că pot trasa o linie distinctivă în ce mă priveşte. Momentul efectiv de transpunere a emoţiei acumulate, aflat faţă în fata hârtiei, cu tuşurile şi peniţele desfăşurate, nu pot spune că mă trasformă fundamental şi aş deveni altul, însă concentrarea maximă şi atenţia par să “topească” şi să estompeze mult prezenţa elementelor cotidianului. Referitor la serviciu, faptul că sunt cadru didactic la Universitaea de Artă “George Enescu” din Iaşi, secţia design, reprezintă o împlinire

154 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro

Există diferenţe între artistul Ilie Krasovschi şi omul Ilie Krasovschi?

profesională şi o posibilitate de a evolua alături de tinerii studenţi entuziaşti şi pasionaţi. Activitatea didactică îmi oferă posibilitatea unui schimb viu de idei, de dezbateri şi de problematizări a multor aspecte specifice domeniului. Este un mare câştig şi creştere profesională; “fluxul” de idei şi opinii dintre student - profesor , profesor – student, fiind reciproc şi simultan. Este o stare creativă deosebit de placută. Îmi aduc aminte cu bucurie de anii de studenţie şi este o mare şansă să fiu şi acum printre tineri entuziaşti, îmi place ideea că, în felul acesta practic încă “nu am terminat facultatea”. Diaconu Ştefan: Sunteţi profesor la Universitatea de Arte “George Enescu”; cum se prezintă situaţia într-o unitate în care, bănuiesc, tinerii ar trebui să îmbine vocaţia, talentul cu munca şi în acelaşi timp să fie pregătiţi şi pentru realitatea cerere-ofertă de pe piaţa locurilor de muncă? Ilie Krasovschi: Designul este o profesie recentă, raportată la istoria modernă. A apărut în forme incipente în perioada revoluţiei industriale. Precizez acest lucru pentru că în prezent suntem în plină perioadă supertehnologizată. Fără falsă modestie, designul este “interfaţa” între receptor – utilizator şi o echipă impresionantă interdisciplinară de specialişti care îşi aduc contribuţia la realizarea unui produs pe care îl folosim. Aceştia devin cumva “anonimi” şi sunt “eclipsaţi” de exuberanţa formei unui automobil spre exemplu şi nimeni nu mai vede dincolo de aceasta contribuţia chimistului, managerului, fizicianului, matematicianului, informaticianului etc. Generaţiile tinere sunt fascinate de acest lucru, de armonia volumelor obiectelor pe care le întrebuinţează zilnic şi doresc să facă parte dintre aceia care creează şi modelează sub aspect estetic şi funcţional mediul în care trăim. Se îndreaptă astfel cu pasiune şi entuziasm către secţia Universităţii de Arte “George Enescu” din Iaşi care are trei direcţii de studiu, design industrial, graphic design şi design ambiental, fapt care le oferă posibilitatea să aleagă în funţie de interesul sporit şi sensibilitatea fiecăruia pentru una dintre acestea. Entuziasmul este motorul principal care îi face pe mulţi dintre studenţi să îşi încerce puterile creatoare căutându-şi job-uri specifice încă din primii ani de facultate. În plus, datorită posibilităţilor internetului, unii aleg să realizeze proiecte în particular pe site-uri de profil. În acest tip de comunităţi online îşi consolidează personalitatea creatoare şi se promovează ca freelanceri. Aceasta este una dintre opţiuni, favorizată de avantajele comunicării nelimitate oferite de mediul electronic – internet. Absolvenţii secţiei reuşesc atât în ţară cât şi în străinătate să îşi

www.zonaliterara.ro

urmeze această cale, deosebit de generoasă, a creaţiei de frumos pentru semeni, în funcţie de personalitate şi de oportunităţile căutate şi fructificate cu succes. Un model de admirat şi de urmat pentru cei aflaţi la început de drum sunt şi cazurile, nu puţine, în care absolvenţii au deschis cu mult curaj afacerea prorie. Le urăm succes şi ne bucurăm de reuşita şi evoluţia lor profesională, chiar la scurt timp după absolvire. Diaconu Ştefan: Tot nu m-am lămurit, a fi artist (cam greu de definit acest termen astăzi, dar să ne limităm doar la un pictor, ori un grafician care expune şi participă la diferite concursuri, se remarcă în domeniul picturii ori al graficii) este ca un hobby, o pasiune, sau chiar şi un serviciu din urma căruia să-ţi poţi câştiga existenţa? Pare a fi o întrebare stupidă, dar dacă e să mă raportez încă o dată la scriitori, în România eşti luat în râs dacă te prezinţi ca scriitor de profesie. Cum e în domeniul dvs. şi care ar fi explicaţiile situaţiei? Ilie Krasovschi: În opinia mea, a fi artist în nici un caz nu este un hobby; este, spus foarte concis, “un mod de a fi” – modus vivendi. Practic, oricare ar fi conjuncturile de viaţă, favorabile sau mai puţin favorabile, artistul nu poate trăi altfel decât prin a se exprima prin creaţie. A lucra, a crea, în acest caz este similar cu a respira, reprimarea acestui impuls duce la sufocare. Această stare de graţie, înaltă, nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu hobby-ul, creaţia nu este similară cu plăcerea drumeţiilor, cu pescuitul sau cu o partidă jovială de tenis într-o după amiază. Ar fi destul de uşor să răspund că ar fi pasiune, însă cred că este mai mult de atât. În orice caz, termenul pasiune se apropie cel mai mult, fiind o trăsătură importantă a unui artist. Sunt însă multe lucruri care presupun pasiune, dar nu pot fi numite neapărat acte artistice, este cu mult mai mult decât atât. Concluzionez, cum am spus mai înainte, arta este un mod de a fi; artistul chiar dacă nu este înţeles în epoca sa, nu se opreşte din drumul său. Nu face aşadar un demers, concret, raţional, cu un scop precis, financiar sau de realizare a unui statut social. Este o nevoie imperioasă de a se dărui, de a împărtăşi semenilor o emoţie estetică înaltă, superioară. Artistul adevărat dăruieşte şi nu aşteaptă o răsplată de natură materială; bucuria receptării şi emoţia transmisă publicului sunt cele care îi înnobilează actul artistic. Talentul unui artist se manifestă frecvent şi în sfera socială, în mod concret, spre exemplu, graficianul de carte, publicaţie, ziar, etc. Dacă specificul unui anumit serviciu se armonizează cu starea sa de entuziasm şi creativitate, suntem

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 155

în faţa unui caz fericit. Calităţile şi sensibilitatea artistică vor fi puse în valoare, această conjunctură devenind rodnică şi superioară sub aspect socio – cultural. În cazul meu, lucrările de grafică – tuş, peniţă, sunt o căutare permanentă, sunt întrebări pe care mi le pun, sunt experimentări plastice care mă preocupă în mod esenţial. Am ilustrat o carte pentru copii, un volum de nuvele iar anul trecut am avut marea bucurie să particip cu ilustraţii în prestigioasa revistă ieşeană Alecart. Diaconu Ştefan: În expoziţia de la Cărtureşti Palas, dar şi în cea de la Cupola, vă folosiţi de elemente “mecanice” şi de caligrafie. De ce v-aţi oprit tocmai la acestea? Ilie Krasovschi: Aşa cum am amintit şi mai înainte, în căutările şi experimentările mele plastice se reunesc două viziuni, cea de designer şi cea de grafician. Designul a favorizat contactul cu universul riguros al tehnicii, al formelor funcţionale, personal având o sensibilitate şi atracţie deosebită pentru “anatomia”, motoarelor, a suspensiilor diferitelor tipuri de vehicule, automobil, tren, etc. Sunt fascinat de forma şi ritmurile unui mecanism complex. Mecanism care cuprinde “datele” estetice şi funcţionale, similare unui “organism viu”. Am constatat cu plăcere, în discuţii cu studenţii, şi mi-am confirmat această idee – examinînd forma unei piese, un braţ component al suspensiei de automobil, mai mulţi au remarcat că seamănă cu un os, cu un femur. La fel, biela este o piesă foarte frumoasă, prezentă în construcţia motoarelor şi seamănă izbitor cu femurul. Calcule şi formule matematice “reci” au trebuit să rezolve supleţea, greutatea mică dar rezistenţa foarte mare, iar rezultatul a fost acest component mecanic cu o eleganţă, armonie şi expresivitate liniară remarcabilă, ce îl apropie de creaţiile naturale cu funcţie similară – osul. Un loc aparte în sufletul meu îl are perioada începutului de secol XX, perioada de pionierat a automobilului, avionului, fiind fascinat de creaţiile mecanice ale acelui timp. Privite acum, acestea sunt caracterizate de o “poezie” a formelor şi de o candoare cuceritoare. Pe atunci totul era pur mecanic, necomputerizat, iar forma pieselor ce constituiau maşinării impresionante, cu aglomerări expresive de detalii, formau un ansamblu aproape “ornamental” . Emoţia pe care o regăsesc în acest univers mecanic –“organic” fabulos, se constituie într-un generator de idei plastice, în sursa de inspiraţie pentru lucrările mele de grafică. Într-un fel, opus rigorii mecanicii şi aglomerării vizual – funcţionale a maşinăriilor complexe, se află interesul şi fascinaţia deosebită faţă de supleţea gestului caligrafic, a liniei sin-

156 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

uoase, ferme ce poate desena – compune litera, elemente figurative stilizate, detalii ornamentale sau imagini abstracte. Totul a pornit prin uimirea şi imensa admiraţie faţă de “muzicalitatea” scrierii ronde aşternute pe hârtia îngălbenită de aproape o sută de ani, pe diverse documente. Plastic – vizual, la scrierea caligrafică impresionează contrastul “dramatic” dintre zonele literei unde peniţa (cu vârf retezat) atinge maximul de grosime şi transformarea sa “matematică” printr-un gradient suav ce îi schimbă gravitatea “baritonală” , întrun “fir” delicat aproape invizibil. Este fascinant şi devine o adevarată provocare să călătorim prin intermediul acestei arte cu aproape o mie de ani în urmă, folosind acelaşi instrument calamus – trestie, sau băţ de bambus cu vârful prelucrat specific. Astfel, un gest mărunt, minuţios, un instrument cu o puritate aparte, ne aduc “parfumul” unei perioade când caligrafii aşterneau mărunt, minusculele semne carolingiene purtătoare de sens şi cunoaştere. Purtaţi de imaginaţie putem “auzi” acel ritm şoptit, al literelor aşternute tăcut - sunetul neauzit al hârtiei, în austere şi sobre încăperi de stil romanic. Tinerii sunt deosebit de entuziasmaţi şi explorăm împreună posibilităţile plastice ale tuşei caligrafice şi în realizarea stilizărilor figurative vegetale, zoomorfe, sau elementelor ornamentale. Ca un fapt inedit şi creativ, unii optează să îşi caligrafieze propriile invitaţii de nuntă. Caligrafia este un exerciţiu ce înnobilează şi transfigurează superior, ordonează emoţiile şi se constituie pentru mine într-o sursă de inspiraţie, explorare şi interogare plastică deosebit de incitantă. Diaconu Ştefan: Se fac afirmaţii de genul “Cultura post-modernă e în criză.” Cum ne puteţi prezenta perspectiva dvs., având în vedere numeroasele posibilităţi de creaţie susţinute şi de tehnica modernă? Am fi încântaţi dacă ne-aţi vorbi puţin şi despre cultura post-modernă în spaţiul românesc, evident referindu-vă la ceea ce vă este familiar, nu la intregul concept de cultură post-modernă. Ilie Krasovschi: Ceea ce creează omul, sub toate aspectele, cultural, social, tot ce ţine de stadiul civilizaţiei la un moment dat, ajunge, dacă nu să îl “re-creeze”, atunci să îl modeleze în egală măsură. Arta este o expresie a unei emoţii exprimate specific, rod al personalităţii artistului şi reflectă o secvenţă a civilizaţiei la un moment dat. Secolele XIX şi XX au “redesenat” fundamental societatea prezentă prin descoperirile din multiplele domenii. Mapamondul a început de atunci să devină din ce in ce mai mic prin dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie, prin inventarea unor mijloace de locomoţie, de transport

www.zonaliterara.ro

cu viteză şi capacitate din ce în ce mai mari; i-au favorizat schimburile şi interferenţele culturale într-un mod foarte accentuat. Să luăm spre exemplu numai apariţia fotografiei, cu o evoluţie spectaculoasă, pentru cei doar o sută de ani. foarte puţini raportat la întreaga istorie. Aceasta a permis deschiderea şi accesibilitatea unui univers vizual fabulos – sursa de informare şi documentare, ce culminează astăzi cu “torentul” miilor de jpg-uri ce le “survolăm” pe internet cu un simplu scroll. Telefonul, astăzi mobil, radioul, televiziunea, internetul au avut şi au un impact foarte puternic asupra individului, societăţii, prin avalanşa informaţională de toate tipurile. În prezent, asistăm cu stupoare la un spectacol unde sub ochii noştri dispar cu o rapiditate fantastică, sub aspectul utilităţii, obiecte ce ieri făceau parte din cotidianul obişnuit. Amintim ca exemplu cabina telefonică şi după cum stau lucrurile nici hârtia şi creionul utilizate sute de ani, nu au un viitor cert. Butonul binecunoscut la aparatele electronice este cu un picior în muzeu, fiind înlocuit de “butonul imagine” touchscreen. Obiectul necomputerizat se pare că se îndreaptă încet, dar sigur, către anticariat. Cutia poştală, nume impropriu acum, este ticsită cu “spam-ul” tipărit, ce dispută spaţiul doar cu facturile lunare. O scrisoare, o carte poştală scrisă de mână, înlocuită de e-mail, este acum o operă grafică indiferent de talentul autorului, o veritabilă compoziţie generată de timbrele lipite neglijent de grafismul unei ştamplile cu cerneală neuniform amprentată, de scrisul timid. A trimite sau a primi un astfel de “obiect” poate fi numit chiar “happening sau performance”. Instrumentele pe care le folosesc în prezent pentru lucrările mele, peniţe, toc, etc, care în urmă cu câteva zeci de ani se găseau la “fiecare colţ de stradă”, mi le procur din magazine specializate, ce vor deveni şi ele din ce în ce mai mult virtualizate. Micile băcănii pitoreşti, cu atmosfera lor caldă, au ajuns hipermarket-uri. Lucrurile nu puteau merge decât în această direcţie, generată de aglomerarea urbană. Am făcut acest tablou al prezentei societăţi – urbane, pentru a înţelege în acest context arta contemporană. Chiar în condiţiile mediului electronic, cu impresionante facilităţi de comunicare şi vizualizare, artele tradiţionale nu au suferit modificări majore sub aspectul tehnicii de execuţie, se pictează în continuare cu uleiuri pe pânză, se desenează în tuş etc. Modificările au apărut în conţinut, în abordările subiectelor. Sunt experimentări reuşite de “pictură fotografică” ce nu ţine să ascundă acest pretext plastic. Artistul cu o fotografie lângă şevalet, metamorfozează afeciv - plastic un instantaneu înregistrat accidental poate, un trecător grăbit cu umbrela în

www.zonaliterara.ro

dreptul unui taxi, o bancă dintr-un parc, un pompier surprins într-o încadrare atipică, un automobil, un câine vagabond (comunitar), fragmente din fotografii de familie - sepia etc. Toate facilităţile tehnologice, ce definesc civilizaţia contemporană, au şi un revers. Efortul individual de adaptare produce un stres, o angoasă latentă, cred, în ansamblul societăţii. Consider că această angoasă urbană este vizibilă mai cu seamă în arta de factură postmodernă. Elemente grafice – vizuale, cu valoare de “simbol” pentru societatea de consum, precum ambalajele au devenit pretext plastic de expresie în artă, încă din anii ’50 prin reprezentanţii Pop Art, cum ar fi la Andy Warhol. Instalaţiile, asamblajele, ready madeul, happening-ul sau performance-ul, sunt manisfestări estetice de tip conceptual. Ready made-ul foloseşte produse sau deşeuri industriale în realizarea unui demers nou, neconvenţional. Se realizează instalaţii şi asamblaje – un adevărat “colaj” industrial 3D, ce îşi are originile în colajul tipografic dadaist. Se valorifică o estetică iniţială a obiectului de consum ce este deturnată în compoziţii, agregări vizuale surprinzătoare, ce vizează ironia sau şocul vizual. Consider că în aceste modalităţi de expresie, valenţele estetice ale formei susţin mai mult un manifest, un demers conceptual – filosofic decât emoţia generată de o armonie complexă specifică artelelor tradiţionale. Nu pot spune ca ready made de pildă mă emoţionează în acelaşi grad precum tablorile lui Derain sau Klee, dar sigur suntem în faţa a două moduri de expresie diferită, cu obiective estetice diferite. Spre exemplu, mă simt mai aproape de expresia lui Alexander Calder, cu sculptura sa cinetică (gen instalaţie) în care ritmurile şi tensiunile generază o emoţie plastică în sine. O situaţie similară este întâlnită şi în arta urbană – graffiti –street art, care a devenit o adevarată “guerrillă plastică”. Pe primul loc aici se află transmiterea mesajului condensat, a unei viziuni accentuat critice şi acide faţă de problemele societăţii contemporane. Umorul fin, ironia de calitate, dublate de rezolvări grafice valoroase şi ingenioase, fac ca acest tip de expresie să fie deosebit de “prizat”. Concluzionez că nu ar fi vorba, în opinia mea, de o criză a artei, dar este adevărat că societatea supertehnologizată nu se simte chiar în “apele ei”. Cred că ceea ce poate fi numit criză a artei sunt interogaţiile majore faţă de ceea ce ni se întâmplă, exprimate plastic, de la caz la caz, neconvenţional, dur, agresiv, cinic, ironic, “zgomotos”, şocant etc. Vă mulţumesc mult pentru aceste întrebări care m-au condus în formularea acestor opinii şi mi-au oferit şi mie posibilitatea să reflectez asupra acestor probleme.

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 157

urmăreşte-ne s-au înscrie-te pentru lecturi pe

http://salonulzeroplus.wordpress.com Colaj Foto: Corneliu GRIGORIU

“Salonul de literatură Zero+” se vrea a fi un concept literar inedit la Iaşi. El a apărut în condiţiile în care instituţii publice culturale, precum şi câteva reviste, unele cu renume, al� tele tinere, abia în formare – Timpul, Alecart şi Zon@ Literară -, s-au gândit să-şi unească eforturile şi programele literare venind, astfel, în sprijinul noului val literar. În acest sens, Muzeul Literaturii Române, filiala ieşeană, a pus la dispoziţie una dintre cele mai frumoase locaţii din oraş, Muzeul “Sf. Ierarh Dosoftei Mitropolitul”, situat în inima târgului, lângă Palatul Culturii. Aşadar, în fiecare zi de joi a săptămânii, când gongul ceasului de la Palat va suna de 18 fix, în muzeul cunoscut publicului larg ca fiind “Casa Dosoftei” se vor auzi mousurile şi tabletele tinerilor scriitori duelându-se polemic şi critic. Aşa cum s-a precizat încă din prima propoziţie con� ceptul se vrea a fi unul inedit, dar nu e chiar atât de inedit de vreme ce el respectă o tradiţie a locului. În aceeaşi locaţie, în urmă cu aproape două decenii, a funcţionat “Salonul de

158 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

literatură”, coordonat şi atunci de Prof. şi Muzeograful Mirel Cană. Prin filturul acelui salon au trecut scriitori consacraţi astăzi şi recunoscuţi pe plan mondial: Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Bogdan Creţu, Doris Mironescu, Savatie Baştovoi, Marius Marian Şolea, Emil Munteanu, Lucian Parfene, Şerban Axinte, Ioan Răducea şi mulţi alţii. În noua formulă a salonului ne-am gândit să păstrăm elementele de tradiţie, invitând în cadrul şedinţelor vechi cenaclişti dar, în acelaşi timp, propunem realizarea unei legături alchimice între generaţii. S-a păstrat titulatura salonului literar, adăugându-se doar un element de particu� laritate al noului val literar, cunoscut în mediul critic ca fiind, “Generaţia 2000+”, de unde şi denumirea finală, “Salonul de literatură Zero+”. Moderatorii salonului literar vor fi: Mirel Cană, Liviu Antonesei, Şerban Axinte şi Paul Gorban. Tot în cadrul salonului vor fi organizate lansări de carte şi întâlniri periodice cu scriitori consacraţi.

www.zonaliterara.ro

ATELIERELE DE POEZIE DE LA TELCIU / 20-26 AUGUST 2013 foto: Gelu Vlaşin

15 autori (14 poeţi şi un artist plastic excepţional) au fost invitaţi să fie prezenţi la Telciu, în Bistriţa Năsăud, cu scopul de a alcătui împreună o antologie de poezie, ce va fi publicată, dincolo de ediţia românească, şi în alte două ediţii, în franceză şi spaniolă: Gheorghe Iova (ce va fi insoţit de Doina Iova), Octavian Soviany, Anca Mizumschi, Nicolae Tzone, Rita Chirian, Gelu Vlaşin, Şerban Axinte, Ofelia Prodan, Io� ana Miron, Krista Szocs, Matei Hutopilă, Radu Niţescu, Paul Gorban, Răzvan Ţupa şi Maxim Dumitraş, directorul Muzeului de Artă Compar� ata de la Sângeorz-Băi. Deşi nu au ajuns toţi cei care au fost invitaţi, Tabăra de poezie de la Telciu, aşa cum reise din fotografiile realizate de organizatorul ediţiei Gelu Vlaşin (DIVERBIUM, Madrid) & Nicolae Tzone (Editura VINEA), în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, Consi� lul Judeţean Bistriţa-Năsăud, Prmăria Telciu, a reprezentat un prilej numai bun de scos poezia pe munte. Imaginile vorbesc de la sine.

www.zonaliterara.ro

2013 / iulie - august / Zon@ Literară / 159

160 / Zon@ Literară / iulie - august / 2013

www.zonaliterara.ro