Revista Zona Literara Nr 5-10 Octombrie 2014

Nu mai este o noutate faptul că proce-

Foto: Vlad Ivancu

sul de comunicare dintre indivizi s-a transformat radical de la începuturi până azi. De la comunicarea orală la cea scrisă, de la comunicare pe suport de piatră la cea pe hârtie, apoi azi, la cea electronică; de la comunicarea reală (chip către chip – face to face), la cea virtuală, cu ajutorul rețelelor de socializare și a jocurilor gen second life. Cert este că secolul XXI, cu noile sale tehnologii, a schimbat fundamental viața omului, astfel încât aș putea vorbi și eu – așa cum face Francis Fukuyama – despre sfârșitul istoriei comunicării face to face și ultimul om al realității. Omul real, omul conectat la valorile tari, la tradiție cum ar spune Gianni Vattimo, este cucerit de tehnologie, cade victimă capcanelor tehnologiei de ultimă oră și se transformă – de cele mai multe ori – într-un utilaj pentru el sau pentru cel de lângă el, fiind conectat la tipuri de realități, imaginare, virtuale sau concret-virtuale, devenind astfel cel dependent sau ”încadrat de tehnologie”, acel Gesteill, despre care vorbea la finele secolului XX filosoful german Martin Heidegger, în lucrarea sa Ființă și timp. Pe acest tip de discurs dialectic, ”real vs virtual”, au apărut deja câteva lucrări de referință, mare parte dintre ele fiind scrise de sociologi, psihologi, filosofi, antropologi ai culturii și specialiști în I.T.. Ba, mai mult, omul, omul angajat în activități aparent banale și comune, casnic - sociale, a început să conștientizeze situarea sa în ceea ce privește comunicarea cu seamănul său, astfel încât el are conștiința alegerii cu discernământ a aflării la un

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 1

moment dat în tipul de comunicare reală – în mod deosebit cu cei din anturajul vieții de zi cu zi: familia, vecinii, colegii de serviciu – iar la un alt moment dat în comunicarea virtuală – atunci când alege stilul second life sau comunicarea social-electronică folosindu-se de rețele de socializare, gen Facebook, Twiter, Yahoo Massenger etc. Cei mai mulți dintre noi suntem astăzi conectați la un tip de comunicare tehnologică, virtuală, folosind fie un simplu telefon mobil, fie o tabletă, fie un computer pentru a transmite și primi mesaje. Dar, s-a observat că îndeosebi generațiile mai tinere folosesc comunicarea virtuală chiar ca pe un stil de viață. Specialiștii în domenii diferite, în special sociologi și psihologi, atrag atenția asupra acestui tip de comunicare, care pentru cei mai mulți dintre tineri a devenit stil de viață, semnalând capcanele, cum ar fi deficiența de integrare reală într-o comunitate sau grup, deficiența de a comunica face to face cu o persoană (de sex opus), deficiența de a recunoaște concretul. Ba chiar, specialiștii vorbesc despre ”abuzul de internet” ca fiind o boală, în aceeași măsură cum se poate vorbi și despre dependența și

abuzul de alcool sau tutun. Nevoia de a fi în permanență conectat la o rețea de socializare, spun specialiștii, poate da în vileag anumite deficiențe de integrare în viața concretă, fie că vorbim de integrarea în familie, într-o relație fizică, într-un colectiv de lucru etc. În spatele unui aparat de transmisie și primire date individul își poate crea o lume a lui, precum și o identitate, care de cele mai multe ori nu corespunde cu realitatea, aceasta punând în vedere de fapt un personaj inventat, agreat de autor. Totodată, aș putea vorbi în acest context despre capcana egocentrismului, în care cad mulți dintre aceia care devin dependenți de comunicarea second life. Psihologul Keren Rosner analizând pericolele socializării de tip on-line subliniază în studiile sale că pentru unii utilizatori comunicarea virtuală poate fi un refugiu, în care individul nu doar că ajunge să își respingă familia și semenii reali, ci chiar să își respingă posibilitățile de a se confrunta cu propriile temeri sau complexe, în timp ce sociologul Alfred Bulai consideră, pe bună dreptate, că niciun tip de comunicare virtuală nu poate oferi interacțiunea (reală) cu celălalt, dar nici că trebuie ignorate posibilitățile de a comunica cu ceilalți, chiar și prin noile tehnologii. Cu toate acestea, cred totuși că pe rețelele de socializare majoritatea utilizatorilor folosesc comunicarea virtuală mai mult pentru a câștiga prieteni din diferite colțuri ale lumii (Aici ar fi altă temă de discutat. Cât de reale sunt cele câteva sute sau mii de prietenii din lista de prieteni? Cum e posibil să ai mai mulți prieteni în lumea virtuală decât în lumea reală?), din nevoia umană de a descoperi lumea prin comunicarea cu celălalt, din nevoia de a împărtăși trăiri și emoții (reale – fac referire la posibilitatea de a comunica prin intermediul iconului, a imaginii, a fotografiilor, care pot sta dovadă unei experiențe, unei povești de viață. Chiar piața de news este astăzi în acest trend, în sensul că imaginile iau încet locul cuvintelor, știrile fiind redate mai mult cu ajutorul imaginilor.). Cred că atâta vreme cât comunicarea on-line, fie prin rețele de socializare, fie prin alte canale media, nu înlocuiește nevoia de real, nevoia de concret, de fizic, nevoia de comunicare imediată cu cel de aproape, câtă vreme este privită ca o alternativă (coerentă) a comunicării, atunci comunicarea gen face to facebook nu poate fi decât una binevenită, mai ales dacă ținem cont și de rolul ei de entertainer...

2 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

A

vea o pisică pe nume Guillaume en Égypte. Și-a construit date biografice legendare pe care, tot el, le-a dezmințit în diferite ocazii. De-a lungul carierei sale, a acordat extrem de puține interviuri, a permis în rare ocazii să fie fotografiat și nu s-a considerat niciodată un cineast. Și-a spus „bricoleur de l’image”. În același timp, André Bazin îl numea drept cineastul eseist prin excelență. De fapt, despre Chris Marker (Christian Bouche-Villeneuve) nu se poate vorbi la trecut. El e un regizor în primul rând inteligent și inventiv, apoi curios și inegal, cu bizareriile sale, cu secretele sale; e contaminat din direcții diferite de multiple posibilități de expresie artistică (de la fotografie și montaj, până la poezie și muzică) și mereu interesat de a încerca materiale sau tehnici noi. Este un filosof al imaginii în mișcare, un contemplativ al portretelor umane și un călător căruia istoria artei cinematografice îi datorează un loc cu totul

www.zonaliterara.ro

special – acela al artiștilor care pur și simplu s-au bucurat de camera pe care-au purtat-o pe umăr și de locurile pe care le-au văzut, unde au stat o vreme, construindu-și viața ca pe un enorm album cu mărturii și cadre împrăștiate. În România, numele lui Chris Marker circulă cel mult prin dicționare de profil, în grupuri restrânse de cinefili interesați de

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 3

Chris Marker și Alain Resnais, 1954.

documentar și de zona experimentală. Și, cu toate că Occidentul îi recunoaște valorarea, fiindu-i dedicate conferințe și volume de cercetare, mulți dintre noi nici nu știu că regizorul francez a fost apropiat de evenimentele din țara noastră, realizând un documentar scurt pe subiectul revoluției din 1989 – Le Détour de Ceaușescu / Răsturnarea regimului Ceaușescu (1990). De unde ni se trage această uitare, această amnezie parcă autoimpusă care, desigur, nu se oprește doar la câteva personalități ale vieții culturale europene, ci ajunge să atingă chiar pe cele din spațiul nostru? Să fie oare acesta rezultatul a zeci de ani de proslăvirii nonvalorii? A unei fobii constante în fața termenilor de intelectual sau artist? Oricare ar fi însă răspunsul, schela e solidă, așa încât trăsătura aceasta a juns de fond. Dificil de încadrat vreunui curent cinematografic, Chris Marker nu s-a rezumat doar la jocul imaginii, dar a fost atras de filosofie și, poate ar fi relevant de notat că, primii pași i-a făcut în publicistică, scriind, imediat după cel de-al doilea război mondial, la „Esprint” – proaspăt relansantă după ce fusese interzisă sub regimul de la Vichy. De fapt, poate că Marker a trebui privit sub lentila istoriei postbelice, din perspectiva unei generații occidentale separate de Cortina de Fier și de Războiul Rece, o generație ce a traversat o etapă de

convalescență, de turbulențe și ale căror efecte le resimțim și astăzi. Iar opera sa, indiferent că vorbim de articolele sale, de filmele sale nonficționale sau ficționale, de instalațiile pe care le-a făcut în ultima perioadă a creației sale, oferă panorama detaliată a acestei jumătăți de secol răvășitor. Militant până la vehemență, ironic până la extremă, adesea poetic și meditativ, regizorul francez are zone preferate în care se exprimă: geo-politica, activismul, colonialismul, antiamericanismul, dar abordează și alte linii, cum ar fi relația timp-memorie-istorie ori stilistica privirii. Pentru el, însă, provocările se opresc aici, fiindcă domeniile conexe îl hrănesc în continuu, fiind fascinat, deopotrivă, de noile tehnologii și de evoluțiile științelor. Cei aproape zece ani petrecuți la „Esprit” au fost punctul de plecare pentru un intelectual stângist, îndrăgostit de textul suprarealism, un luptător a cărui armă era cuvântul și care s-a transformat, la apogeul carierei sale, într-un purtător de opinie radical. Scriitura a fost primul său instrument, obiectivul camerei i-a urmat îndeaproape și pentru totdeauna. Primul film realizat, Olympia 52, a fost o comandă UNESCO, însă succesul apare odată cu Les Statues meurent aussi / Statuile mor și ele (1953) un documentar în colaborare cu Alain Renais, peliculă ce a atras atenția autorităților franceze, fiind interzisă

4 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

până în 1965, în pofida faptului că oținuse în anul lansării un Premiu „Jean Vigo” și fusese nominalizată la Cannes. În cinematografia lui Marker, au fost distinse trei secvențe definitorii: Călătorii (1952-1966), Militantism (1967-1981) și Memorie și multimedia (1982-2012). Este suficient a intra în fiecare dintre momentele acestea pentru a înțelege „cameleonismul” cineastului.

Eseu despre fotografie. Oculocentrismul lui Chris Marker „Il y a la vie et il y a son double. Et la photographie apartient au double” („Există viață și există dublul ei. Și fotografia aparține dublului”- trad. n.) – se spune în Si j’avais quatre dromadaires / Dacă aș fi avut patru dromaderi (1966). În fond, pe această definiție își conturează o bună parte din materialele sale artistul francez. Plecând dintr-o Franță în care, după cel de-al doilea război mondial, cinematografia a putut fi considerată drept una a uitării și a evadării1, care a traversat apoi o etapă de asumare și responsabilizare, Marker s-a concentrat pe reportajul documentar. Petrecându-și zilele cu camera de filmat în spate – cel mai prețios bagaj al său – el dezvoltă, pe un fond de evenimente și transformări socio-politice globale, o obsesie pentru ceea ce înseamnă a privi, a fi privit, în strictă legătură cu posibilitatea de a reține imaginea cu precizie (pe celuluoid sau hârtie fotografică). Ochiul, cu extensiile sale moderne precum obiectivul fotografic, softul video sau mega-ecranele publicitare, devine obiect de studiu și de observație metafizică, pentru că filosoful nu-l părăsește niciodată pe regizorul de film. Si j’avais quatre dromadaires se prezintă ca un colaj ingenios ce face la început o succintă teorie a imaginii, pentru ca apoi să alunece, aproape insesizabil, în documentar. Tehnică deja folosită în Les statues meurent aussi, când se pleca de la analiza artei africane a măștilor și a totemelor și se ajungea la prezentarea situației

1 Catherine Gaston-Mathé caracteriza această perioadă

folosindu-se de termenii citați  : „Le cinéma de l’après guerre incite plus à l’oublie et à l’évasion qu’au devoir de mémoire. Du mythe de la résistance à la prise de conscience tardive des réalités de la guerre, des mythes du cinéma de qualité à ceux de la Nouvelle Vague, la société française de l’après guerre échappe aux réalités en produisant un cinéma amnésique, un «cinéma d’autruche»” / „Cinemaul postbelic trimite mai degrabă spre uitare și evadare decât spre datorie și memorie. De la mitul rezistenței la conștientizarea tardivă, de la mitul cinemaului de calitate la cel al Noului Val, societatea franceză postbelică evadează din realități realizând un cinema amnezic, un cinema «al ștruțului»” – trad.n. (Catherine Gaston-Mathé, La société française au miroir de son cinéma. De la débâcle à la décolonisation, Editions du Cerf, Paris, 1996)

www.zonaliterara.ro

crispate din coloniile franceze, la fel aici, după un ocol prin definiția și funcțiile fotografiei, se trece la jurnalul de călătorie decupat din Asia, URSS, Cuba, locuri pe care artistul le vizitase și din care reținuse tente atmosferice. Cum în Coréennes / Coreene (1959) Marker realiza un album foto asemănător unui storybord, în care cadrele se completează cu texte, în Si j’avais quatre dromadaires maniera se inversează – albumul devine film. Efectul e neașteptat, căci pelicula e prilej de improvizație. Imaginea – o poveste despre locuri și oameni, o poveste însă deloc lipsită de subiectivism și vizibile tendințe socialiste –, sunetul și textul creează împreună un corp sudat în care important e rezultatul asupra receptorului (spectatorului). Fotografiile se derulează asemenea unor diapozitive, în vreme ce trei voci din off comentează ceea ce se vede, legându-se într-un dialog viu. Se formează un cadru secund în care cele trei „personaje”, mai degrabă schițate, aparținând prezentului, discută pe marginea imaginilor. De fapt, nici nu interesează prea mult cine sunt cei trei actanți. Odată cu explicațiile lor, cu fondul sonor (fie compoziții electronice, fie muzică clasică sau jazz), trecutul reținut în fotografii se animă, iar ceea ce era obiectiv se preschimbă într-o viziune subiectivă, când lirică, plină de afectivitate, când ludică ori combativă. Coloana sonoră e folosită în general cu funcție ilustrativă, dar în câteva secvențe are rol de a crea o stare sau de a deveni ea însăși personaj cu replică. Pe fondul poeziei lui Apollinaire, se construiește călătoria cu aparent fir narativ, care se dovedește, în cele din urmă, a fi ea însăși o partitură lirică. Ecoul versurilor traversează imaginile în mișcare: „Avec ses quatre dromadaires / Don Pedro d’Alfaroubeira / Courut le monde et l’admira / II fit ce que je voudrais faire / Si j’avais quatre dromadaires” („Cu cei patru dromaderi / Don Pedro de Alfaroubeira / Fugi prin lume și o admiră / Făcu ceea ce aș fi vrut eu să fac / Dacă aș fi avut patru dromaderi” – trad. n.). Dacă în colajul din 1966 fotografia segmentează ritmul, în Sans soleil / Fără soare (1983) fotografia nu mai rămâne decât în conotativ. În alte cazuri, imaginea nu mai poate fi interpretată izolat, ci, pentru că e într-o sumă de imagini ce converg spre același mesaj, trebuie interpretată în statutul ei de macrosemn. Așa e, de exemplu, în Le fond de l’air est rouge / Aerul era roșu (1977), o frescă de proporții considerabile despre ascensiunea și răsturnarea regimului comunist în lume. Aici fotografia e una generală și, în acest sens, semnificativ este și afișul documentarului care are în centru un chip de femeie, înconjurat de alte sute de mici fotografii decupate de pe peliculă. Plecând de la anii ’40 pentru ipostazierea cărora se folosește de arhive,

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 5

trecând prin momentele de răscruce din istoria societății secolului XX, cum au fost Primăverile estului european, revoluția lui Che Guevara, discursurile lui Fidel Castro, războiul din Vietnam și demonstrațiile împotriva intervențiilor armate americane, Chris Marker nu ezită să-și exprime propriile opiuni în tumultul evenimentelor și propriile deziluzii cauzate de sistemele politice ori chiar de credințele lui asupra cărora timpul și schimbările de perspectivă au intervenit. Le fond de l’air est rouge oferă trei ore și mai bine de evenimente în așa fel decupate și așezate încât spectatorul poate cu greu să ia decizia de partea cui se înclină balanța. Se despinde însă cu claritate, așa cum iese pe hârtia specială în baia de revelator imaginea fotografică, chipul uman, când trist în fața erorilor pe care, nu de puține ori, chiar noi le comitem, când exaltat din dorința de a fi, de a face mai bine. Însă cel mai cunoscut eseu al lui Marker, la baza căruia stă fotografia, este La Jetée / Digul (1962), primul titlu care apare pe buzele cunoscătorilor atunci când vorbesc despre artistul francez. Materie de studiu în școlile de film, „foto-romanul” gravitează în jurul noțiunii de timp, în imediată legătură cu relația ambiguă dintre realitate și ireal. Conceput în tendințele cinematografiei cu tematică apocaliptică, de altfel adesea întâlnite în perioada postbelică, La Jetée meditează în jurul frazei care și încheie colajul markerian – „On n’échappe pas au temps” („Suntem prizonierii timpului”). Fotografia este suportul și punctul de plecare ce amintește de observațiile lui Jean Jacques Wunenburger: „Imaginea nu este deci lucrul însuşi – altfel ea n-ar fi o reprezentare, ci prezenţa acestuia -, ea implică faptul că ia locul obiectului, că semnalează chiar distanţa, exterioritatea, ba până şi absenţa exteriorităţii pe care o reprezintă (imaginea ca amintire, ca fotografie a unei fiinţa absente), ceea ce îi permite să fie asociată mai apoi cu irealul”2. Încadrat la genul SF – deși s-ar putea discuta mai mult în jurul acestei decizii –, filmul are ca acțiune experiența Bărbatului (un El oarecare, individ al unui ev post-nuclear) care acceptă să se fie folosit în testele știițifice, invențiile clandestine ale unui doctor (și el replică europeană la kubrickianul Dr. Strangelove). Sub efectul unor anestezice, subiectul cade întrun somn profund prin care revede trecutul, Bărbătul regăsind astfel (asemenea unui personaj tarkovskian) prezența unei femei, indefinită la rându-i, însă care lasă o impresie (amintire) adâncă în memoria fragmentară a subiectului. La Jetée este, în paralel, un poem despre iubire, o cugetare despre trecut și

2 Jean Jacques Wunenburger, Filosofia imaginilor, traducere de Muguraş Constantinescu, ediţie îngrijită de Sorin Alexandrescu, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 19

prezent și o expoziție în alb și negru, în mișcare. Dialogul lipsește, prezentă fiind doar vocea unui narator care explică montajul fotografic. Vocea reprezintă o marcă a timpului în care se derulează fizic pelicula. Imaginile în succesiune (portrete, cadre urbane, compoziții, când având un pronunțat caracter grafic, când simple haikuuri) sunt semnele metareferențiale care trimit la distanța dintre trecut și prezent, între palpabil și fantomatic. O lume de umbre (mitul platonic al peșterii fusese folosit de Marker în 19893) îl captivează pe Bărbat, făcându-l captiv în vis – singurul vehicol de sorginte freudiene pe calea căruia poate fi accesat trecutul, „vârsta de aur”. Pe unii, întoarcerea la „timpul pierdut” – scenaristul păstrează acest detaliu ca factor al fabulosului – îi aduce în pragul nebuniei. Pentru că de fiecare dată când muritorul pătrunde privirea Medusei, pierde contactul cu realitatea. Inspirat din Vertigo – unele imagini din producția lui Alfred Hitchcock sunt evidente – La Jetée are ca element recurent ochiul, făcând astfel legătura de sinonimie cu întreaga arie semantică a privirii și a confuziei (vertijului) în care omul intră în momentul când intervine neclaritatea. Chris Marker e un vizualist prin excelență, căutând multiplele valențe ale imaginii, sensurile și resemnificările ei. Imagini ale globului ocular, detalii și focusuri, portrete care dezvăluie personalități și sentimente prin felul de a privi, precum și eterna preocupare pentru construcția imaginii, ineditele cadre ce reies din acest fapt sunt embleme și posibilități prin care trăsăturile vizualismului pot fi găsite. În cazul său se poate vorbi de fenomenul oculocentrismului ale cărui origini sunt în studiul fotografiei întreprins de multă vreme, dar care are aici și o extensie culturală. Întâlnirea lui Marker cu Japonia a fost, din acest punct de vedere, definitivă. În Sans Soleil / Fără soare (1983) se mărturiește experiența impresionantă pe care a avut-o întâlnirea cu vitrinele, televiziunea, jocurile video și tot ceea ce ține de entertainmentul niponilor. Gigantismul imaginii – regizorul analizează preț de câteva minute panourile publicitare cu portrete în stil stalinist menite

3 în seria televizată pentru La Sept-Arte L’héritage de la

chouette / Moștenirea bufniței (1989) regizorul francez face o conexiune între mitul antic al peșterii și sala de cinema (noua mitologie a secolului XX). Textul lui Platon (Republica, cartea a VII–a) este rostit cu fidelitate în vreme ce imaginea prezintă chipuri dintr-un public numeros, aflat în obscuritatea sălii de cinema, doritor vinovat, dar satisfăcut al consumului videologic. Asocierile dintre text și imagine sunt mai mult decât grăitoare. Cinematograful a forrmat o societate de privitori, fascinând ochiul și creând pseudo-realități în fața cărora individul se autosupune, e prizonier conștient într-o eră în care refuzul realului e speculat în mod general, prin mass media și nu numai.

6 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

să impresioneze și să atragă atenția asupra mesajului, panouri persuasive chiar prin dimensiunile lor –, supraexcitarea ochiului din multiple direcții, întregul univers turbionar în care privirea se pierde și se îndepărtează de sens aneantizează individul. Desigur, Marker este un cercetător în imagologie, ținându-se departe de efectul imediat și de masă pe care proporțiile și formele vizuale le pot avea. Cu toate acestea, e conștient de urmările pe care le poate avea asupra maselor. Și probabil că, într-o oarecare măsură, din această pricină ajunge de la jumătatea carierei să realizeze decumentare preponderent vizualiste (Sans Soleil numărânduse printre acestea) în care subiectivismul e principala direcție. „Ce n’est pas le passé qui nous domine, ce sont les images du passé” / „Nu suntem stăpâniți de trecut, ci de imaginile trecutului” sunt cuvintele lui Georges Steiner care deschid, deloc întâmplător, Le tombeau d’Alexandre / Mormântul lui Alexander (1993), un documentar din două părți dedicat operei lui Alexander Medvedkin. Imagine-timp-memorie este triada esențială, autodeterminantă a creației lui Chris Marker. Un scurt metraj din în 1981, Junkopia (coregizat cu Frank Simeone și John Chapman), e o poveste simplă spusă în aproximativ șase minute despre niște ființe imaginare, ce păstrează ceva din

www.zonaliterara.ro

elementele terestre recognoscibile. Păsări, pești, pisici, figuri amintind de totemuri, construite din materiale reciclate, de pe care vopseaua s-a scorojit, purtând amprenta distrugerii, traversează, cu ajutorul camerei de filmat, spații diferite: se ridică deasupra valurilor, cotropesc câmpul și ajung la marginea șoselelor aglomerate. Instalația a închis semnificația în titlu – Junk-opia este relicva unei lumi deformate, consumate, în care trecutul încă mai poate fi descifrat, însă care transmite cu pregnanță fiorul unui atac nuclear ce va fi avut când loc și și-a lăsat amprenta asupra acestor rămășițe. Trecutul trăiește în imaginile din trecut, iar noi, oamenii, deopotrivă.

Un globtroter pe meridianele istoriei cinematografice Că artistul e cucerit de ideea arhivării și de noile capacități digitale de a recupera și a păstra „timpul pierdut” e știut. Naratorul din Sans Soleil spune – și odată cu el Marker – „I have spent my life trying to understand the function of remembering” / „Mi-am petrecut viața încercând a înțelege funcția amintirii”. Până și jocul de pe CD-ul interactiv Immemory (1997) este, de asemenea, o înercare de autodefinire a unui eu care nu mai e și de de recuperare și stocare a

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 7

informațiilor dintr-un timp care nu mai este. Regizorul nu se oprește doar la această operație. Îl interesează a privi și spre alți cineaști, repere în arta pe care o iubește atât. Și dintre aceștia... s-a oprit la acele personalități de care, poate, s-a simțit legat prin principii estetice și simț: Andrei Tarkovski, Akira Kurosawa, Alexander Medvedkin. Documentarele pe care le-a realizat avându-i ca subiect sunt, cum era și de așteptat, atipice. Pentru că, din nou, prioritară e ideea poziționării individului în raport cu timpul și obsesia de a descoperi piste inedite de exprimare. Eseul dedicat lui Medvedkin (deja evocatul Le tombeau d’Alexandre) e o îmbinare de scrisori pe care autorul filmului le dedică cunoscutului cineast rus. Într-un ton nostalgic, cel care se adresează prin paginile aflate în lectură, își acordă timp nu doar pentru a întreprinde un periplu prin filmele mai importante ale lui Medvedkin, dar și pentru a contura o epocă, o societate și o anumită zonă a artei din care artistul se revendică. Motivul lui Marker este mentalitatea potrivit căreia, o personalitate apaține culturii și contextului în care creează, iar opera sa e o oglindă mai aproape sau mai depărtată de adevăr, în funcție de opțiunile sale. Kurosawa nu mai e privit în aceeași manieră. A.K. (1985), pelicula dedicată cineastului japonez, este concepută în perioada în care Marker călătorea în Asia. Aflat pe platourile de la Ran (varianta lui Kurosawa la Regele Lear), europeanul are prilejul de a fi martorul procesului minuțios de lucru la una dintre capodoperele marelui ecran. Comentariile sunt puține, preferată fiind expresivitatea imaginii. Despre maestrul Kurosawa cuvintele par că devin de prisos, iar cele câteva explicații care sunt date au scopul de a elucida temele mari ce punctează filmografia lui. Metoda regizorală, în primul rând de lucru cu actorii, apoi de concepție a spațiului și de filmare propriu-zisă e urmărită îndeaproape de către Marker. Simbolistica peliculei lui Kurosawa este și ea descrisă în capitole scurte. Războiul, așteptarea, credința, viteza, caii, ploaia, lacul și auriul, focul, ceața și haosul – câte ecouri tarkovskiene! –, formează în acest fel un tablou vast despre viziunea și stilul celui mai celebru regizor japonez. Nominalizat în același an la Festivalul de la Cannes, în categoria Un Certain Regard, A.K. nu renunță la semnele distinctive ale realizatorului său, căci adesea Marker, de pe locul spectatorului, revine asupra impresiilor pe care și le-a construit despre țara Japoniei, dar și despre modalitățile moderne în care se poate face film. Arhitext a ceea ce a însemnat Ran, „comentariul” regizorului francez seamănă cu o pagină de jurnal, căruia nu-i scapă mici note jucăușe despre oamenii de pe platou și

anecdotele ce se nasc inevitabil într-o echipă de filmare numeroasă. Departe de a fi genul de making-of, gen preferat de managerii hollywoodieni, A.K. merită a fi reținut pentru ingeniozitatea și lirismul său. Une journée d’Andrei Arsenevitch / O zi din viața lui Andrei Arsenevitch (1999), conceput ca episod al cunoscutei serii Cinéastes de notre temps, este un tribut adus lui Andrei Tarkovski. Realizat într-o formă mai puțin obișnuită, documentarul urmărește două planuri: perioada premergătoare morții lui Tarkovski și filmările la Sacrificiul. Înconjurat de familie, bolnav de cancer pulmonar, regizorul sovietic zâmbește în fața camerei de luat vederi, în vreme ce Chris Marker fixează acest profil pentru a-i suprapune o carieră vastă plină de dăruire, încredere și dragoste pentru cea de-a șaptea artă. Ipostaziat din mai multe perspective – omul, artistul, tatăl și soțul –, Tarkovski este înțeles pe deplin, iar opera sa, în egală măsură, de vreme ce viața personală e în imediată legătură cu actul artistic. Documentaristul francez face o reușită intruziune în universul tarkovskian, adunând secvențe din Oglinda, Copilăria lui Ivan, Solaris pentru a se sprijini în demonstrația lui cu piruete inteligente și conexiuni semnificative. Se înfăptuiește, astfel, un „Tarkovski înțeles prin prisma lui Marker” care alunecă în straturile profunde ale gândirii, care își stabilește propriul discurs despre timp, om și divinitate, care e un sensibil poet al imagini și, poate mai mult decât orice, care surâde încă puțin în fața morții. Iar dacă Akira Kurosawa era maestrul, Andrei Tarkovski este modelul. Pentru că o zi din viața lui Andrei Arsenevitch este cât toată viața sa. Totuși, privit de la oarecare disctanță, Marker nu excelează neapărat în documentaruleseu în centrul căruia se află cineaști de o importanță majoră pentru istoria marelui ecran. Mai puternice sunt, dacă ar suporta comparația, peliculele sale militantiste. I s-ar putea reproșa, de exemplu, incapacitatea de a se detașa de model. Medvedkin, Kurosawa și Tarkovski sunt ridicați la rang de idoli, sunt dumnezeii camerei de filmat îndreptățiți la orice, absolviți de orice greșală. Această privire unidirecționată, din păcate, nu mai reușește să convingă și astăzi. Grija, însă, pe care artistul o arată spre a conserva pe propria peliculă inclusiv ceva din stilul regizorului portretizat este de apreciat fără rezerve. Călătorul se entuziasmează ușor și nu vrea să rămână în rigorile unei școli care să-i limiteze expresia, așa încât preferă să-și acorde libertatea, oricât l-ar costa ea. Iar dacă generațiile viitoare îl vor judeca, aceasta nu va fi decât spre a sprijini însăși ideea lui: opiniile trebuie să aibă personalitate, iar obiectivismul nu e decât un termen care sună bine, golit însă de substanță.

8 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

U

ltima dată când Teatru Fix propunea în premieră un performance interactiv – Dreaming Romania – au urmat participări la festivaluri și Marele premiu la prima ediție a Festivalului Național de Teatru Independent (4-10 noiembrie 2013, București). De data aceasta, cu scurta piesă de teatru, Ce am ales să uit, de Petro Ionesco, un text montat în premieră națională pe 28 iunie, de Raul Coldea, un tânăr regizor de la Cluj, s-ar putea aspira la recunoașteri similare în festivalurile dedicate teatrului independent. Deja, spectacolul a fost promovat în cadrul Festivalului Perform (inclus în FIE), care a avut loc la Iași în luna iunie. Deși fragmentaritatea constituie trăsătura de bază a acestui performance, am discutat cu regizorul despre o posibilă întărire a legăturii dintre scene. Acest lucru nu era greu de realizat în momentul respectiv, dat fiind că spectacolul nu avea suficiente reprezentații pentru a se

www.zonaliterara.ro

”așeza”; în plus, la premieră actorii au fost ușor inhibați de observatorii culturali din primul rând. Cu toate acestea, actorii pun mult patos în joc și aduc probleme actuale în fața publicului, cerând, implicit, un feedback intelectual și emoțional. Atât în rol principal, cât și secundar, entuziasmul lor este deplin și funcționează ca o echipă. Textul ocupă un loc foarte important în cazul acestui spectacol, este plin de situații dificile de la crize de ordin social, politic, personal și până la problema educației din România. Proiecțiile video, în background, sunt de efect (Andrei Cozlac), numai că nu constituie un element de coeziune internă. Actorii își întâmpină spectatorul, jucându-se în diverse moduri; unii fac baloane de săpun, alții le sparg, uneori sunt trimise înspre spectator. De aici, încep să se deruleze vreo 20 de scene scurte, fiecare fiind dominată de o idee și de o dispoziție afectivă, mereu alta. De exem-

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 9

plu, deficiențele învățământului, consecințele de ordin psihologic asupra educatului; absența unor discuții reale privind discriminarea și egalitatea dintre oameni; neacceptarea dreptului la opinie al elevului; accentul pus pe învățarea mecanică și inutilitatea acesteia pentru viața omului în societate – cultura civică ar trebui să se ”manifeste în stradă la proteste”; școala nu te pregătește nici pentru viață în general și nu îi dezvăluie omului jocurile de putere ale istoriei, modul în care istoria se rescrie în funcție de interesele celor ce ne guvernează, devenind o ”fabulă”. Asemenea lucruri sunt rostite de un actor, în timp ce altul mimează la microfon sau invers (o soluție regizorală interesantă). Titlul spectacolului trimite înspre experiențe umane pe care oricare dintre noi și le poate nega: putem alege să uităm că suntem emotivi, că ne-am fi dorit să ne naștem într-un alt loc, că ne este frică de viitor, că suntem ambivalenți, contradictorii, paradoxali, nesiguri, însingurați, blânzi – într-o societate agresivă, reci și nonconformiști – dar echilibrați, dornici să ne facem plăcuți altora, că uneori credem fără a cunoaște, că ne iubim semenii și știm să ascultăm etc. În esență, dacă ar fi să reducem toată această fragmentaritate tematică la o idee unitară – spectacolul vorbește despre libertate, despre posibilitatea sau imposibilitatea acesteia. Despre imposibilitatea libertății – pentru că a trecut vârsta când totul părea posibil. Când visurile puteau deveni realitate (13-14, în fapt până la 18 ani – tinerii au curajul să-și trăiască

propriile visuri, fără restricții). Un cuplu (actorii care îi joacă pe protagoniști se schimbă) traversează, de-a lungul spectacolului, patru etape de vârstă diferite: 13-14, 23-24, 33-34, 43-44. De fiecare dată, acest cuplu care străbate spectacolul, printre scenele fragmentare, manifestă anumite trăsături care evidențiază respectiva etapă de vârstă: 1. maturizare precoce (Delia, Alex); 2. dragoste împlinită, nu fără temeri, cum ar fi teama de a-l pierde pe cel pe care-l iubești sau aberațiile inerente vârstei – neacceptarea faptului că celălalt ar putea avea un trecut, din care partenerul să lipsească; nevoia de intimitate deplină, dar și absurditatea posesivității ușor agresive (Bogdan, Anca); 3. dezabuzare și plictis (Adi, Andreea); 4. injurioasa pasiune (Cătălin, Stanca). Ideea de reamintire a ”ceea ce am ales să uit”, de reîntoarcere, de reconfirmare a identității străbate de la un capăt la altul acest performance. În permanență, trecerile personajelor prin mai multe categorii de vârstă se întâmplă cu nostalgia unei stări inițiale (”Hai înapoi la 13-14”). În cazul majorității momentelor, impactul este dat de text și voce – atitudine și emfază. Mi-e greu să nu rememorez – ”Crezi ce vrei despre mine. Mi-e mai ușor să te urăsc când nu mă cunoști. Arată-mi ce vrei despre tine. Mi-e mai ușor să te iubesc când nu te cunosc. Fă ce vrei!” și multe alte fragmente de acest gen, care șochează prin sinceritate și universalitatea mesajului: ”Toată lumea minte. Toată lumea visează. Toată lumea copulează. Toată lumea moare”. E vorba aici despre om, în pitorescul și grotescul acțiunilor umane cele mai elementare, despre dragoste și viață – pline de lirism și ridicol. A fi om înseamnă a fi depășit deja frica de ridicol! În același timp se pune problema libertății sociale și a celei personale, cea a drepturilor omului și a posibilității unei societăți mai bune. În permanență, două planuri – public și

10 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

privat – sunt luate, pe rând, în considerație. Pe de o parte, ”nu e nimic mai adevărat decât discuția dintre doi oameni care există” ori decât sentimentul unui ”acasă”, pe de altă parte, condițiile unei societăți libere sunt clar exprimate, chiar dacă și latura parodică este prezentă. Această latură parodică intervine atunci când sunt persiflate modele sezoniere, fițele, societatea de consum. Prietenia, familia, partenerul de viață – sunt vitale, dar nu oricum: libertatea individului nu poate fi îngrădită de către celălalt. În ceea ce îi privește pe actori, se remarcă prestația lui Bogdan Cantauz, care are norocul să aibă un rol central în destul de multe scene din performance, apoi Stanca Jabenițan, care știe, în bune doze, când să impresioneze și când să fie de partea comicului detașat, Alex Iurașcu

– integrându-se printre colegii cu mai multă experiență de rol, Adrian Marele – o prestanță scenică aparte, Ancuța Gutui, o prezență sensibilă, la fel – Delia Neagu, Andreea Spătaru – cu ceva experiență pe teritoriul comediei (acum în momente inexplicabil de patetice) și Cătălin Mîndru – care-și păstrează stilul de a juca un rol comic – un punct de referință rămânând A Midsummer Night’s Dream (regia – Radu Afrim). (Ce am ales să uit, regia: Raul Coldea, scenariu: Petro Ionescu, video design: Andrei Cozlac, regia tehnică: Alin Ștefan, distribuția: Ancuța Gutui, Bodan Cantauz, Alex Iurașcu, Stanca Jabenițan, Adrian Marele, Cătălin Ștefan Mîndru, Adrian Marele, Delia Neagu, Andreea Spătaru, Teatru Fix, premiera pe țară: 28 iunie, în Festivalul Perform, din cadrul FIE 2014)

Basme lirice populate cu puzderii de minuni ale creaţiei scrie Alexandra Derea. Saga nocturnă şi totuşi luminoasă deapănă poveşti cu lumi tainice şi sentimente intense. Poezie pentru fiinţe sensibile, volumul îi încântă pe cei care caută în artă delicateţe şi romantism. Există, în paralel, şi scene de furie şi disperare, alegorii şi episoade cu acţiune vajnică şi chiar profetică. Răsare un nou Ossian vremurilor noastre diurne şi dispuse mai cu seamă la iluzii reci. (Felix Nicolau) Alexandra Derea probează în poezia sa, fără a se chinui să ne convingă de autenticitate, ritmul tulburător al visului, al visului cel de toate zilele, din lumină și din somn (umbră). Pe de altă parte, autoarea, fără a cădea în capcana energiilor și vibrațiilor sentimentalismului lacrimogen, ne duce prin intuiția sa poetică în spațiul labirintic al trăirilor umane, uneori casnice, traversând parcă un organism compus numai din natură, cosmos și mister. Așa se face că, iată, putem redescoperi poezia pașnică, cu gânduri și stări curate, aproape adamice, arhaice, în care cititorul este chemat să-și urmeze destinal drumul din vis, clar conturat pe hartă. Fiecare poem al Alexandrei Derea pare un lampion în acest context al liricii contemporane, cu atât mai mult cu cât în fiecare fragment descoperim o poveste în care ne putem recunoaște cu toate slăbiciunile și puterile noastre. Simplu spus, citind Anotimpul lui Beliar (Ed. Zona Publishers, Iași, 2014) îți dai seama foarte ușor că descoperi o poetă care are forța de a dezveli măștile existenței, existență care până la urmă pare un animal fascinat de lumină, lumina care gonește pe câmpuri, pe un cal din Infern. (Paul GORBAN)

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 11

În cartea sa de poeme „Şi totuşi... am înnebunit!” (Arc, Chişinău, 2005), Angela Aramă începe demersul său poetic printr-o pactizare cu divinitatea, un contract tacit semnat cu Cel de Sus: „Sper că Dumnezeu are simţul umorului”. Umorul celest ţine atât de manipulările angelice efectuate de autoare, cât şi de ironia pe care ne-o rezervă viaţa fiecăruia dintre noi, de (dez)amăgirile pe care le trăim: „într-o noapte/ mi-am aruncat iluziile în mare.../ stăteam la marginea debarcaderului/ şi priveam cum se îneacă horcăind şi scâncind/ ca nişte vrăjitoare frustrate în menopauză”. Or, încă o dată, spunem împreună cu literatura, frustrarea este finalitatea oricărei existenţe sau existenţa este începutul oricărei frustrări. Viaţa ca o ocupaţie istovitoare nu este însă tema acestei cărţi, nu oboseala vitală o preocupă pe Angela Aramă aici. Versul „uter sterp în aşteptarea unei noi vieţi” anunţă axul central al acestor pagini: ideea biblică că nu e bine ca omul să fie singur, doar că Biblia nu prea dă indicaţii ce să facă omul, dacă deodată a rămas solitar. Versul „îmi bag picioarele în suflet” nu ţine de spiritualitate, de acel corpus

de valori general-umane, ci, mai degrabă, de starea organică, epidermică a omului sfâşiat de o durere interioară, acea senzaţie când vrei să te debarasezi de spirit ca de o haină incomodă. La un moment dat, din spuma lecturii şi din apa textului răsare ea, doar că nici pe departe nu este o Venus, e ceva similar cu amazoanele antice, femeia mercenar al vieţii cu cicatricele iubirii: „mi-a luat ceva timp/ ca să mulez metalul pe sâni!”. Astfel, „nu mă mai doare amintirea” şi „îmi spun că cel mai iubit dintre pământeni/ e un joc al imaginaţiei turmentate/ îi declar vot de blam lui Preda/ ducăse cu dragostea lui cu tot!” Dragostea nu mai este posibilă ca o valoare supremă, valoarea supremă este simularea şi disimularea (vechea armă a femeii de când lumea, dar şi aceasta până la o vreme): „ea nu mai întreabă nimic/ dar ştie tot-tot.../ ea e nobilă nu face scandaluri/ joacă teatru perfect”. De aici şi suprasaturaţia de simbolurile idilice, de tradiţionalele receptări androcentrice a feminităţii şi erosului: „m-am înecat cu pistilul florii albastre”, floarea emines-

12 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

ciană sintetizează în sine paradigma unui romantism neproductiv şi deloc actual. Epoca romantismului de orice fel a trecut, cum a trecut şi perioada romanţioasă ca ciclu de viaţă individuală: „circuli pe arterele mele/ pe contrasens”. Aici îmi amintesc de un interviu cu Muşina unde acesta afirma: „din păcate, începând cu romantismul, s-a răspândit o imagine falsă a poetului, care doar se exprimă, care cântă ca pasărea pe creangă, cum spunea Goethe, sau, vorba lui Lamartine, face poezie cum face găina ouă. Asta a devenit un loc comun al înţelegerii actului poetic atât în şcoală, cât şi în societate”. Proiectul visător al poeziei lipseşte aici cu desăvârşire. Este istoria când „dorinţa” eminesciană îşi caută antonimele. Mâna care scrie evită povestea poetului care ştie că a suferi din dragoste e o trăsătură romantică, de aceea se fuge de „romantismul desuet prins cu o lacrimă/ în coada ochiului rotund şi bleg”, producându-se o scriitură deloc angelică, cu marca A.A, care dă curs acelor stări de care fugim şi care ne ajung, ne trântesc de noi înşine. Latent, vocea poetică pare să zică: tot citeşti cărţi drăguţe şi incitante, ia să te văd ce vei face acum, unde ai să pleci de mine, poezia poate fi şi aşa, ea este şi aşa, ea trebuie să fie şi aşa! Ca o femeie nemachiată, nedisimulată... Care este povestea? Ce i s-a întâmplat (personaj)ei? Citim: „dintr-o dată am avut certitudinea/ că îngerul meu păzitor/ m-a părăsit”. Acest „dintr-o dată” anunţă punctul culminant al cărţii, un moment în care avalanşa porneşte la vale, când auzi bubuitura, dar încă nu înţelegi ce s-a întâmplat. Explicaţia: „m-a părăsit porcul”. Îngerul-porc, iată personajul antagonist. Porcina angelică concentrează întreaga intrigă. Cine, cu cine, de ce?! Cuprinsul: „pentru acea femeie fatală/ îngerului/ i-a crescut ceva/ între picioare”, o cădere a îngerului în dimensiune veneriană, de aici şi: „coada între vine e expresia virilităţii”. Această „coadă” este şi o metaforă a răului sexual, a vieţii care depinde de libido, prin acesta devine şi prin el degradează. Deci nu găseşti scene de iubire amoroasă, este o carte despre absenţa lor, despre lapsusul iubirii: „îngerul... a fost alungat/ din Paradisul angelic”. Astfel, complexitatea Paradisului nu presupune doar izgonirea omului, ci şi a îngerului căzut în păcat, căci „îngerul meu s-a îndrăgostit de o îngeriţă/ m-a lăsat baltă”, „merde-mais-je-m’en-

www.zonaliterara.ro

fische-ul mă-sii!” „Cupidon s-a sinucis... Şi?” Aripile iubirii şi cele ale îngerului atârnă blegi, cum bleagă este viaţa de după iubire, viaţa după ce erosul a expirat cum se alterează un produs la supermarket. Înţelegerea acestui fapt este similară iluminării: „femeia din tine a murit de mult/ chiar dacă după un pilling febril/ îţi prinzi celulita în coc/ cu agrafe s-s-sovietice de nevas-s-stă”. Această detaşare de sine, de complezenţele pe care şi le spun femeile sieşi, anunţă o feminitate integră la maximum, femeia care ştie ce ştie, care nu crede în mituri, căci ceea ce era o poveste mai ieri, azi s-a transformat într-un coşmar: „nu obişnuiesc să mănânc cosmogonii la prânz”, nu mai cred, nu mai aştept şi nu mă mitologizez nici chiar în faţa unei pagini... Este vorba, în acest sens, de o combinaţie incomodă de femeie cu minte (deloc cuminte) şi poezie, o cerebralitate tranşantă care îşi dă palme şi te trezeşte din pink poetry (poezia à la Barbie girl), care smulge toate petalele florii albastre şi nu cu „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, ci cu siguranţa totală a unui sfârşit. Este şi o poezie-incantaţie: „Cohen Buzatti Culianu Tagor/ vodcă cognac ţigarete Kahor”. Parcă vezi o lume caleidoscopică, un microunivers al unei Ea care se ţine de cap şi le îngână pe toate, dar nu este poezia legănată, leşinată, este un hard poetry al unor stări concentrate, de o intensitate la cotele cele mai înalte. Este poezia singurătăţii de după plecare: „atunci când fumez/ îmi doresc ca rotocoalele de fum/ să se ridice până la cer/ substituind scara lui Iacob”. Este starea delirului lucid: „într-o caniculă/ de prea multă ardere/ mi-am pierdut minţile/ şi am început să văd totul/ prin prisma altcuiva...”. Acel altcineva este însăşi ea după ce a trecut prin metamorfoza rupturii. De aici: „balamucul ideilor prosperă:/ daţi-mi firul Ariadnei!!!/ alerg prin labirint”, o Ariadna ca o Ana încarcerată în spaţii închise, spaţiul neputinţei şi al disperării. Şi totuşi „pe pământ oamenii au continuat imperturbabili/ să facă sex copii şi afaceri”, un fel de panta rhei modern. Iar „zeii au râs ho-ho-homeric”. Eretic, poeta şi eul ei liric evită acele interogaţie cu aer antic pe care le citim în „Medeea”, ea râde antic, căci nimic mai firesc ca râsul nu mai poate fi. Sau poate nimic mai salvator ca el... Cronotopul dramei se poziţionează „în parcul din valea morilor”

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 13

Constantin Tanislav

(un cartier privat din Chişinău) într-un timp de după. Celestul care râde „ho-ho-homeric” se ascunde după nori: „mănânc norii albi cu lingura/ au un gust metalic oxidat”. Aici se produce cealaltă etapă a metamorfozei: „cât de samurai trebuie să fii/ ca să nu se citească nimic pe faţa ta”, este femeia ce devine, se schimbă, se modelează: „aşa rănită sunt insuportabil de frumoasă”, un vers spus cu o diabolică neruşinare, mai bine zis, cu o demnitate organică, strigătoare la cer cu o fermecată nelinişte şi zbucium. Găsim în această carte o poezie făcută de cineva care nu se declară poet de profesie, acel personaj al urbei care ştie ce e poezia, cum se face şi cu cine. Angela Aramă scoate din sine scriitura produsă de un ego vibrând la lume şi la sine în lume: „acum ştiu că visele aparţin nivelului subliminal/ dar e prea târziu: s-a făcut primăvară/ mă dau în balansoar/ râd ca o proastă.../ şi urmăresc a suta oară Arizona dream-ul lui Custurica”. „Şi totuşi... am înnebunit!” este şi o carte încărcată de prestigiul războinic al feminităţii, care înţelege ce i se întâmplă şi cum i se întâmplă. Guşti dintr-un text cu o savoare de amazoană, ce are perfecta proprietate a stărilor ginice. Aici mi-am amintit de Kleist şi de „Penthesilea” lui. Citeşti expresii destul de îndrăzneţe, deşi eul liric se anunţă şi „pudic”, nu există în aceste poeme acea falsă ruşine şi modestie pe care o practică de multe ori femeile în cărţile lor şi la tot pasul în viaţă. Nu găseşti acel cult exagerat al stilului feminin, care de obicei alunecă în preţiozitate dantelată. Volumul solicită şi o lectură metodică, aşa cum nu poate fi citit de plăcere. Citind aceste poeme înţelegi că lectura orgasmatică lipseşte, mai degrabă este lectura empatizării şi a înţelegerii umane, este o carte care te centrează pe ea, care te invită insistent în lumea ei, căci altfel nu poate fi înţeleasă, în acest sens este o carte-mesaj, o carte-stare (de afect) şi nicidecum o carte-divertisment. Aşadar ea nu produce o plăcere a plăcerii, în sens barthesian. Unica desfătare a paginilor este să te identifici cu „personaja”, să îţi imaginezi ipostazele ei şi să înţelegi că poezia este (şi) refulare, ridicare la un alt nivel, devenire şi fiire. Volumul nici pe departe nu este o carte de vizită a Angelei Aramă, jurnalista, publicista şi omul politic nu se anunţă între aceste coperte, rămâne sinele, care este uman şi care este cald prin zvâcnet şi pulsaţii organice. Astfel, CV-ul este cu siguranţă unul poematic şi aceasta nu poate să nu placă!

14 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

În loc de culoar. Banda lui Möbius Cartea poetului ieşean Paul Gorban „Pavilioane cu ruj”, apărută anul trecut la editura Vinea, anunţă faptul că poezie e mai degrabă ceea ce se simte într-o carte, decât ceea ce se înţelege, aşa cum aceasta e un fapt misterios, iar misterul mai degrabă este intuit decât dedus. Desigur, totul ţine de felul în care se (re)citeşte poezia. O analiză atentă (a stărilor proprii de lectură) ne dezvăluie o carte în care, ca pe Banda lui Möbius, ideile se fac şi se refac, transformându-se şi fascinând ochiul cititor. Pavilioanele lui Paul Gorban sunt atât corturi militare în care trăieşti stări beligerante faţă în faţă cu existenţa, cât şi nişte foişoare din capătul grădinilor (cu poteci ce se bifurcă sau poate converg toate în una). Pe alocuri, acestea sunt şi un stindard poetic cu roşu de buze sau poate roşu de gând, cromatica acelor pulsaţii pasionale şi vitale – viaţa.

Pavilionul 1. Icoanele-poeme Cartea „Pavilioane cu ruj” e o „icoană cu versuri”, dar nu în sensul celui mai de

www.zonaliterara.ro

suprafaţă patetism literar. În aceste pagini lipseşte pioşenia şi evlavia poetului cu mâna pe inimă. Mâna smulge cordul şi îl arată lumii, cam aceasta ar fi imaginea unei icoane, a unei imagini totale a cărţii. Desigur, icoanele, acele chipuri sacre, anunţă aici o frecvenţă obsedantă în sensul cel mai creativ posibil. Pe lângă faptul că în poezie fiecare cuvânt e o metaforă, putem constata la Paul Gorban faptul că este vorba de o metaforizare latentă, delicată, una lipsită de ornări preţioase. Or, poetul Gorban evită tropul inutil, astfel găseşti aici fluenţa bunului cunoscător al imaginilor şi coerenţa unui abil umblător în ale poeziei: „genunchii care ştiu să meargă printre icoane”. Genunchii, acele membre ale umilinţei şi ale neemancipării din păcatul uman, sunt şi ele un motiv recurent: „un colţ fără icoane/ în care dumnezeu vine/ şi ne-aşază în genunchi”. Caracterul simbolic al acestor icoane nu se limitează la dimensiunea sacrului, ea anunţă o viziune poetică figurativă, picturală aplicată lumii, o mondoviziune care îşi caută patternuri de exprimare. Icoanele sunt semne ce fac parte din tradiţie, dar nu şi felul în care Paul Gorban le contextualizează poematic, icoanele din această carte ies din zona reli-

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 15

gioasă, chiar şi din cea literară. Transpare aici un amalgam deloc canonic, o colecţie de „imagerii” (Florin Caragiu) care structurează un univers diferit de ceea ce ochiul s-a obişnuit să găsească în poezie. E o lume în care chipurile sfinte îşi anunţă un rol utilitar: „să adormim în pavilioanele de lemn/ tapiţate cu flori cuie şi figuri sfinte”, unul erotic: „să/ fiu sărutat precum o icoană de buzele fetelor crude/ ce cântă psalmi”, „te sărut pe şolduri ca pe icoana/ din ajunul crăciunului”, căci „doar poetul poate muşca/ în acelaşi timp din coapsele unui şarpe/ şi din coapsele muzei”. În acest sens, icoanele sunt şi: „fluturii care/ şi-au tatuat pe aripi trupurile noastre”, or, tot ce i se întâmplă unui om şi tuturor oamenilor se conservează într-o cosmică bază de date, un fel de perpetuă reproducere a ceea ce oamenii au fost, sunt şi vor fi. Abordarea mai puţin canonică a icoanei nu este una eretică, ci mai degrabă recreatoare: „ne vom petrece noaptea în bucătărie/ şi vom prepara chipuri mototolite/ care să semene cu pâinea de acasă”, pâinea rumenului cald şi pasional, „chipuri... rumene ca versurile dintr-un cuptor de casă”, astfel, icoana pâinii este una tradiţională, dar contextualizarea ei poetică este alta, mai organică, un fel de sacru utilitarist, casnic, ca laurii latini: „în casă miha scoate din cuptor/ pâinea cu nuci în miros de vatră veche.../ mirosul acestei pâini o aduce aproape/ de buzele care-mi arată în fiecare seară icoana”. Deci, este vorba şi de amor ca de o icoană, imaginea aceea despre tine şi celălalt, alteritatea ginică, percepută de multe ori ca „un suflet cu mâini neatinse/ de umerii goi ai sfinţilor din icoane”.

Pavilionul 2. Poezia ca un preparat cosmetic Poezia şi toate accesoriile ei e şi o alifie aplicată organic pe senzorii lecturali: „inima ruptă cu dinţii pătaţi de ruj”. Naturalismul imaginii şi al cromaticului ei este un fel de roşu intensificat prin escaladarea lui în rană, sânge şi ţesut uman. Şi deodată vine o sustragere, o atenuare la calmul vegetalului: „rujul cu miros de salcâm” „şi te mai sărut şi pe limba-ţi plină de salcâmi”. Produsul cosmetic pentru buze este un liant al mai multor

poeme, o stare de fapt: „şi noi râdem când ne privim/ în scrumierele pline de ţigări învineţite cu ruj”. Roşul de buze ne face să gândim la sânge, pasiune, foc, vin, trandafiri, apusuri şi rubine (lista ar putea continua). Dar rujul nu e doar dimensiunea cromatică, e şi o relaţie metonimică cu buzele, floarea ce creşte pe „tulpina unui trandafir” – omul. Cromatica roşului este extinsă: „dacă versurile mele nu ar fi/ ca sângele tău adunat în balercă”, transfuzia sângelui ca un produs vinicol este şi ea semnul unor stări amoroase intense. Este culoarea vinului rubiniu la care trimite şi genul Robinia din care face parte salcâmul. Salcâmul cu simbolismul său, ce trimite la puritate şi la eternitatea sacrului, nu poate scăpa unui cititor mai atent. Simbol al mai multor misterii, anunţă un templu în care icoanele sunt mai mult decât simple făcături umane. Ca şi templul din Ierusalim, în care chivotul era construit dintr-o specie de salcâm, volumul lui Paul Gorban este o biserică în care se devine în mai multe sensuri. Astfel salcâmii, roşul de buze şi vinul se amestecă caleidoscopic producând ceva similar picturilor abstracte în care combinaţia culorilor şi a petelor produc compoziţia. Salcâmii îşi extind „pădurea de semne” aşa încât: „vom/ bea vin roşu din dealul copoului cu aromă de tei”. Spaţiul ieşean îşi face astfel apariţia, cu discreţie, dar deloc întâmplător.

Pavilionul 3. Arahnidele icoanelor poematice Cumva camusian, la Paul Gorban „străzile sunt/ locuite de păianjeni. Cei mai mulţi/ se hrănesc cu bolovanii aduşi din cer/ sau cu buzele rujate ale femeilor care au uitat/ cum să-şi rostogolească trupul/ în cearşafuri”. Arahnidele îşi anunţă funcţionalitatea, ele apar acolo unde erosul are frecvenţă liberă sau nu o are deloc, în casa unei Arahna solitare. Insectele anunţă o dimensiune care concentrează toată anxietatea umană: „întrerupătorul de la lumina din cameră/ este de fapt o boală cumplită/ care îmi cuprinde ca o pânză de păianjen/ tot corpul”. Păienjenişul apare ca un labirint al fricilor umane în care se caută şi se găseşte sau se pierde cu desăvârşire fiecare din noi.

16 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Somatizarea lumii este în primul rând o întâlnire cu sinele în ipostaze-limită: „cu tălpile în lutul bucătăriei de vară/ ne-am afundat rând pe rând/ corp lângă corp/ în balta verde plină de păianjeni/ de fulgeri de găini de greieri şi de tălpi”. Păienjenişul poate fi citit ca semn al unei existenţe complicate: „Alioşa.../ se uită spre tavan şi vede păianjeni.../ ce au început să ţeasă/ între gropi insomnia”, e şi ospiciului alienaţilor sau lumea întreagă ca un spaţiu de cazare al nebuniei în care insectele-parce ţes la destin. Doar timpul este dincolo de toate, chiar dacă există „un fir de păianjen pe care copiii/ îşi leagănă timpul” ca simbol al unei deveniri, timpul chiar dacă este „în gura unui păianjen”, ştie să se eschiveze devorării totale, prin devenirea perpetuă din sine şi prin ţeserea lumii.

Pavilionul 4. Studiu iconografico-mamologic Ipostazele ginice ale cărţii sunt diferite de cele care sunt produse de cărţile la zi: „dormi iubito căci în somnul tău/ voi deschide biserica/ şi voi bate în linişte/ toaca plină de cicatrice.../ o ce mult aş vrea să dorm în locul tău/ să prind dimineţile cu volocul/ şi să le duc în dulapul cu icoane”. Feminitatea produce în sens organic şi ideatic o aură imagologică. Paul Gorban dacă şi aplică o chirurgie poetică feminităţii, atunci o face cu atâta dexteritate, încât ai impresia că e vorba de acele intervenţii telepatice, făcute la distanţă, fără disecarea ţesuturilor: „ascult mugurii cum devin femei”. O imagine sonoră şi totodată vizuală. Senzaţia produsă de aceasta te face să te întrebi dacă multele poeme pe care le-ai citit între alte coperte, la alţi autori nu au fost un viol camuflat şi dacă nu e timpul să depui vreo plângere la vreun tribunal ce se ocupă de drepturile poetice ale omului. Atâta fineţe într-o lume teroristă?! Mai există?! Nu există să nu existe... La Paul Gorban corporalitatea şi sexualitatea nu sunt camuflate pudic, ele sunt nişte prezenţe vădite, doar că diferite de estetica şi modele mai noi de exhibare: „în funcţie de grâul pe care miha îl încolţeşte/ în trupul meu”. Încolţirea libidoului, a dorinţei este şi ea atât de paradisiac configurată, încât uneori amuţeşti citind... Această carte nu

www.zonaliterara.ro

poate fi citită în zbuciumul zilei, la birou, în transportul public, ea te obligă la linişte, te solicită. Căci nu prea ţine de mai noua estetică porno a facerii literaturii (pe care Roland Barthes o definea ca acea smulgere exhibiţionistă de haine într-un text). Aceste texte sunt la maximum erotice, tantrice, şi cu subtexte care provoacă idei orgasmatice prin subtilitate şi fineţe: „florile locuiesc copacii şi mugurii burţile femeilor”, deşi obiectivele poetice sunt departe de scriitura senzuală. Există aici un fel de minimalism nipon al erosului, în care sakura este simbol a tot, şi moarte şi viaţă, şi iubire şi ură. Corpul feminin nu este nici pe departe un bun de consumat, de alterat, de utilizat, acesta este mai degrabă un spaţiu în care se creează, ca într-un text, ca într-un palimpsest: „gâtul pe care l-am sărutat dând/ deoparte sensurile străine”. Apare în aceste poeme o statistică imagologică: „ca două cuie de icoane sânii”. Poemele mamologice, cum le-am spus noi, sunt pline de acea organicitate a virilităţii care răspunde vizual şi imaginar la prezenţele feminine: „în fiecare an când soarele de aluminiu/ ca o plăcuţă militară se leagă de cer/ din nisip ies milioane de sâni/ care mai de care duioşi serafici rotunzi/ cu sfârcuri zemoase îndreptate spre gurile trecătorilor/ ţuguiaţi şi morocănoşi ca un creion de tatuat limba/ lăsaţi în pământ precum nişte văduve ale iubirii/ sau ascunşi în piept precum o cruce de aur”. Mameloanele, ca nişte piramide cu misteriile lor, atrag privirea poetică: „o femeie cu sânii cât ceafa ta” şi constituie etalonul după care poţi măsura lumea sau poate aceasta şi este lumea: „o femeie cu ţâţele pline de humă” (aici ne gândim la acele Venere arhaice descoperite de arheologi). Pieptul ei se bifurcă în două axe în jurul cărora se rotesc stelele şi sorii: „prin trupul tău ca pe un curcubeu/ în două ceruri rostogolindu-se/ între amiezi şi sâni”. Este vorba şi de o poezie organică până la fiziologic: „să mă arunc în braţele iubitei/ ca un prunc ce rupe sâni”, acea corporalitate care dă senzaţia confortului, a revenirii la ipostaza placentar-infantilă, la o alma mater care te hrăneşte cu laptele senzualităţilor umane, dar şi a amintirilor de increat şi de prunc: „îţi promit mamă că-ţi voi aduce timpul/ într-o colivie să-ţi sugă la piept”.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 17

Apare aici poezia-rugăciune, doar că icoana rugii este una matriarhală: „de sânii tăi nu o să ne fie teamă”, e rugăciunea venită de la „călugării chemaţi de fecioare”. Acelaşi Alioşa din ospiciul cu pricina „ia sânii de mână şi-i duce/ în altar ca pe două inele virgine”, la cununia cu alteritatea ginică, la realizarea complementarului uman dintre el şi ea. Citeşti, la un moment dat, şi o imagine multiplicată, un simbol redundant al feminităţii: „un tramvai.../ ţipă la toţi cei care suntem în staţie/ şi înţepeneşte ca un mire în faţa/ unui zid lovit de sâni”. Astfel, corpul femeii îl face pe poet să exclame: „să-i fac iubitei/ icoană în jurul buricului”, căci „nu pot să construiesc icoane tată/ decât să amăgesc orizontul pe foi de dafin”.

Constantin Tanislav

Exit. Din sacru în profan nu poţi ieşi, căci ele coexistă Paul Gorban propune şi un manifest al poetului şi poeticului: „crezi că ai timp suficient să poţi scrie/ în bucătărie în dormitor/ pe bancheta din spate/ în metrou pe bordura spartă de bărbaţii cu/ târnăcopul legat de brâu. Crezi ce vrei tu despre/ poezie dar nu o mai confunda cu o porţie de cartofi/ pai cu un buletin de ştiri pentru ora cinci şi nu mai/ bate toaca orişiunde/ pentru că un clopot/ va arunca peste versurile tale fulgi de pământ/ şi atunci toate femeile vor boci poezia/ pe care ai vrut să o scrii”. Acest bocet feminin ne face să credem că se scrie şi pentru ea, că eul liric o anunţă ca pe un punct de reper existenţial şi poetic. Abolirea semnelor de punctuaţie anunţă o topografie poetică în care se circulă fără zăgaz, doar că există alte oprelişti aici, acele zone ale sacrului amestecate cu cele profane, aşa încât nu ştii unde se sfârşeşte una şi începe alta, iar acest fapt produce senzaţia unei poezii fireşti, neelaborate şi triate. Un fapt este cert, cartea nu produce acele impresii fugitive care îţi rămân după multele lecturi poetice astăzi. Autorul evită infatuatele cuvinte practicate azi în literatura pretins serioasă. Paul Gorban este un autor plural şi infinit care te smulge din acea citire hedonistă pe care o practicăm astăzi. Plăcerile lui nu sunt de ordin orgasmatic, ci ţin mai degrabă de conştientizarea faptului că lumea este minunată prin lipsa minunilor vădite, prin aceea că fiecare din noi este o minune, iar întâlnirea dintre oameni este marele miracol neînţeles niciodată până la capăt.

18 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

C

el mai recent volum al poetei Daniela Şontică, „Iubita cu nume de profet” (Tracus Arte, 2014), își dăruieşte „venele transparente” să ne „vărsăm viaţa” în ele, „luând de mână” drumul „aspru ca o scoarţă de copac” al cuvintelor. În priveliştea poetică se insinuează contururile misterioase ale feminităţii. O femeie „impermeabilă”, ce acoperă cu ea însăşi „crăpăturile pereţilor. O femeie care ne „îngroapă pe aici rădăcinile”. O femeie cu „părul cât moartea”, a cărei palmă este „locul pe unde curgeau altădată florile”, a cărei viaţă „e un mileu fără sfârşit: / picioruş scurt, / picioruş lung, / picioruş orb”. Portretul ei săgetează crepusculul deznădejdii cu raza unei dorinţe insaţiabile: „Desenez pridvoare mari din stejar / şi în ele o umbră de femeie / ţinând în braţe flori presate. // Nu arunca prea repede mila / peste scrisorile netrimise, / în aceste cufere nu se află decât parfumul ei, / îmbrăcată mereu în rochii de mătase, / privind cu teamă / spre foamea câinilor / ca spre nişte sicrie / care se vor umple înainte de asfinţit. // În definitiv, / este femeia care aşteaptă / să-i crească deznădejdii un trandafir în umăr”. Dorinţa în formă continuată se face preludiul unei iubiri care ne trece „dincolo de Sahara / pe spatele unui crocodil secret şi blând”. Sau pe acoperişul unde cântecul adaugă o stea „în prelungirea planetei”.

www.zonaliterara.ro

În toate mişcările se face simţită grija, grija de vorba rostită la începutul zilei, ca de o „soră mai mică”, grija de a privi mereu înainte şi a nu te mira „că aerul e plin de peşti, / că bătrânii joacă / şotron cu forţa ultimei dorinţe”, grija de „cine pluteşte acum / într-un contre-jour perfect al fericirii”, de „toate hărţile lumii” şi de „toţi aceşti oameni care fac ceva şi pleacă din noi, / dar ne rămân înscrişi pe oase, // aceste vieţi, patrii de liturghii neînţelese”. Peste această grijă ce coagulează cu o feminitate robustă atmosfera poemelor, pluteşte un sentiment de schimbare. La atingerea lui, gestul mamei de a strânge în vârful capului părul copilului ce plânge exprimă netulburata naturaleţe a adunării gândurilor spre înalt, de unde „îmbrăţişarea noastră întrece marginile lumii”. O neslăbită atenţie întâmpină insesizabila „surpare de sine”: „Pielea mi-e iarbă de tundră / când mă închei la nasturi să-mi ascund vina”, decelând în buchete de nuanţe enigma expresiei, vibrato-ul inimii: „aş vrea să-ţi descriu acest tors de femeie: / nişte falduri peste coaste, / acolo miocardul face tot ce vrea, / umbra ta de argon / îi luminează şi acum visele, / zâmbeşte când spui lună, / tace când treci cu unghia peste numele zilei, / bluza ei descheiată peste brânduşe”. Un volum în care viaţa „presată în cuvinte” răspândeşte miresme de noutate.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 19

S

ub titlul Acedia. Jurnal de vise (19982007), (Polirom, 2014), Corin Braga duce mai departe construcția unei lumi onirice, a unei suprarealități contingente fluxului cotidian, corelând la dimensiune filosofică tendințele contrare din natura umană: conștiința virtuților cu devitalizarea sufletului, imaginarul cu un univers reificat. Carte scrisă sub influența eului nocturn, în care modalitatea de creație devine interogare asupra transferului psiho-magic al spiritului, Acedia. Jurnal de vise (1998-2007), prin chiar titlul ei, surprinde o aparență de experiență trăită care satisface curiozitatea cititorului și, întru-câtva, neliniștea autorului – acea neliniște pe care un regizor ar simți-o dacă ar trebui să monteze un film la persoana întâi și care își găsește analogia în mai toate picturile de la impresionism încoace.

Călătoriile abisale și terapeutica eu-ului Cardiograma cărții dezvăluie un univers labirintic, un șir de tenebre și coborâri în propriile abisuri sufletești: “În ciuda ei, am intrat totuși cu picioarele în puț și am pășit în jos pe primele trepte de metal îndoit, urmând ca Ruxandra să coboare în urma mea. Atunci

am fost cuprins de nesiguranță. Deși cunoșteam bine sistemul de tuneluri subterane pe unde se circula între oazele de la suprafața călătoriei, deși nu mă pierdusem niciodată în ele, [ ...], într-un cuvânt fiindcă eram familiar cu lumea din adâncuri” (p. 30), un descensus ad inferos dată fiind identificarea cu Isus: “Identificarea asta cu Isus nu o percepeam ca o erezie, ca orgoliu apostatic (cum se întâmplase în alte vise, unde mi s-a făcut frică de nerușinarea mea, ci ca un vis de împlinire în sens jungian” (p. 177), menit să aducă la suprafață inconștientul, să ajute la cunoașterea propriilor fantasme: „eforturile mele, inclusiv prin scrierea jurnalului, au urmărit mai degrabă ieșirea spre normalitate, abandonarea subteranei” (p. 58). Toate aceste descinderi au loc sub egida visului, hrană exotică și ritm esențial al existenței omului. Acedia, patimă considerată de Sfinții Părinți drept cea mai copleșitoare dintre toate, manifestată prin plictis și angoasă, instaurează în jurnal un raport convertibil mereu în contraste (Aia și Ăla sunt în contrast, dar nu în contradicție - fără ambele, acedia nu ar putea exista – dublul fiind pentru Freud reacția individului în fața unei crize), la nivel de conștiință agitată: „revine iar și iar, aceeași stare de langoare a gândului” (p. 17). Atitudinea pe care

20 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

autorul o manifestă față de acedia care îl posedă nu este însă reacția morală tradițional-religioasă față de păcat, ci îi recunoaște realitatea de ordin intelectual: „din păcate, asceza nu e religioasă, ci intelectuală, încât acedia neagră în care mă aflu nu este răscumpărată de nicio așteptare” (p. 41). Acedia nu e prezentă din vină, ci din imprudența a ceea ce a fost dezlănțuit: inflația rațională a intelectului duce la pierderea echilibrului și la izbucnirea contradicției (luarea în posesie de către umbră): “am reușit să mă sinucid, fir-ar al naibii, automatizându-mi toate simțirile prin dorința de muncă și concentrare. Am ceea ce mi-am făurit, banchiza polară a gândirii teoretice, a morții viselor și plăcerii” (p. 42). Deznădejdea e un efect al prezenței mortidoului, atât în formă de moarte propriu-zisă, cât și ca neputință a nașterii: „să nu fi ieșit complet din groapă? Să mă aflu și acum între pereții acelui gouffre din vremea în care nu mă puteam naște, sufocat în burta mamei după ce pierduse lichidul amniotic?” (24) și a infecundității: „în ciuda diagnosticului sever, inclusiv a operației de varicocel, mereu am bănuit că infecunditatea mea este de sorginte mentală, o formă de inhibiție somatizată în fața vieții sau a acestei lumi în care nu mă regăsesc” (p. 194). Și dacă dorințele de viață sunt suprimate, ies la suprafață pulsiunile de moarte, manifestate în carte în mod repetat în interiorul viselor (însuși Isus este visat mort, ca mai apoi să se preschimbe într-un „cunoscut al Ruxandrei”, îi este atribuită, așadar, o dimensiune umană) și al nirvanei, dorință de stingere, relaxare care poate merge până la moarte „ședințe tot mai lungi de yoga, care, asemenea peștilorviermi, se vor întinde pe suprafața întregii zile, acoperindu-mi în coconul transcedental întregul timp. Pentru așa ceva nu sunt pregătit, mai am încă impulsuri lumești de ars [...] voi rata din nou, și pentru cât timp, plecarea? mă țin pe loc toate planurile acestei lumi până le voi îndeplini într-un fel, pentru a mă elibera de ele?” (p. 188- 190). Moartea este de natură simbolică, un procedeu de pătrundere într-o lume superioară, o transcedere, o renaștere. Casa-catedrală (proiecție jungiană a sufletului său), în subsolul căreia Virginia, echivalentul feminin al lui Charon, îl îndeamnă pe protagonist să coboare printr-o trapă, face trecerea de la exterioritate la interioritate și îl poartă într-o călătorie transcedentală în sine însuși, transcendentul aflându-se în interioritate, în absolutul din el. Ultimele două uși dintre cele șase pe care intră sunt cea a Morții și cea a Nașterii: „pe o ultimă ușă scria Naștere [...] Cred că aici m-am

www.zonaliterara.ro

apropiat de o fântână [...], când m-am uitat în ea am văzut că oglinda apei era înaltă, aproape de nivelul solului. Am sărit în ea, ca într-una din fântânile magice ale celților, prin care intri în tărâmul de dedesubt” (p. 218). Coborârea este o descindere în sine, o înfruntare a propriilor spaime în scopul reconectării protagonistului la stadiul de fetus: „cum nu știam pe unde să merg mai departe, Virginia mi-a sugerat să mă întorc și să ies din fântână. Am apărut într-o cameră de spital, cu câțiva doctori agitați în jurul meu [...] mama, care tocmai mă născuse, nu spunea nimic, se uita ciudat la mine” (p. 219). Această reîntoarcere în pântecul matern, regressus ad uterum, finalizată prin repunerea protagonistului în ipostaza copilului divin, nu este altceva decât simbolul mântuirii.

Glisarea identităților și numitorul comun al arhetipurilor Raporturile binare ale cărții: fapt brut versus vis, Ăla și Aia, Peter Pan și Luiza Textoris, acedia și volatilia, suflet diurn versus suflet nocturn plăsmuiesc adevărate vârfuri narative conectate între ele. Realitatea e blocată de returul visului, în timp ce visul ne prezintă lumea, dar ne dă, în mod paradoxal, o lume falsă: „e ca și cum în mine se luptau cele două realități [...] disputându-și suprafața” (p. 80). Visul scapă oricărei recunoașteri de tip amintire, devenind o hartă a drumurilor care trebuie urmate sau evitate, a intensităților (visul fiind o călătorie imobilă care nu poate fi trăită decât în intensitate), un ceremonial al impasului și al ieșirilor, al dorințelor și al rectificărilor. E atât structură, cât și fantasmă. Prin vis sunt posibile acele deteritorializări relative pe care protagonistul le operează asupra când se deplasează: „mai multe vise, în care realitățile se încălecau și se amestecau derutant. Într-unul din ele, trecusem din Atena în Sibiu, ca și cum aș fi făcut o întrrupere a sejurului nostru și m-aș fi întors în țară, urmând să revin după două sau trei zile în Grecia” (p. 79). În om totul este metamorfoză, de aici și decalajul dintre Aia, Ăla, Peter Pan și Luiza Textoris, identificați toți, pe rând, ca dublu al protagonistului, ba chiar ca dublu al dublului protagonistului: „prin Luiza, Aia a ieșit în lume [...] Luiza a murit. Luiza e moartă. Luiza a fost Aia!” (p. 90) sau „Aia nu sunt eu, e iubita mea de gheață” (p. 59) – or, iubita de gheață nu e nimeni altcineva decât Luiza Textoris. Peter Pan, copilul, un neadaptat la lumea cotidiană „care din teama de a nu fi alungat, face ce i se cere: e cuminte, nu plânge

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 21

care protagonistul se proliferează și răsfrânge în cadrul spectacolelor lăuntrice sunt un amestec picassoniano-dalinian de proiecție sfărâmată și lichiditate. Ele curg pe rând în himera romanului, Ruxandra fiind singurul personaj constant, plutind sau gonind alături de protagonist prin peisajele mentale ale acestuia, ca două entități invariante: „avusesem revelația că formăm un cuplu (cuvântul avea un sens plin, mistic), fapt care mi-a dat siguranța că moartea nu ne desparte cu adevărat” (p. 18). Universul jurnalului ține de un moment anterior notării, manifestat inițial pe tărâmul visului și al extravaganțelor imaginare. Dincolo de pleiada de referințe - de la Jung, Unamuno, Dostoievski și Sf. Augustin până la Goya, The Doors și Peter Hammill – realitatea sufletească e învăluită în lumi fantastice. Fiecare vis e concomitent poveste și incursiune. Nevoia de spiritualitate, de viață lăuntrică: „în sfârșit m-am reconectat la lumea cealaltă” (p 71) se împletește cu setea de a ieși în ancestral, prin zbor: „pana de tânjire ce te dezinserează din lume ca să o poți rememora, gusta și descrie atunci când contactul ei direct nu îți mai umple simțurile [...], când plutești out of this world” (p. 175). Corin Braga își poartă cititorii prin păienjenișul filosofic Acedia. Jurnal de vise și îi face martori ai gândirii sale pasionate de picajele și înălțările spiritului, ai disecției identității în alteritate, îmbinând autohalucinarea cu visul pe viu. Și ce timp e mai prielnic decât timpul interior pentru a compune figura unei noi realități și ce narațiune inventată ar putea concura cu visul?

Constantin Tanislav

și nu se revoltă” (p. 8) - copiii și nevroticii fiind cei mai acuți posesori de gândire magică - supraviețuiește atâta timp cât nu intervine gândirea pragmatică. Ajuns la maturitate, Peter Pan invocă un alt dublu, pe Ăla, omul relațiilor cotidiene, practice și sociale: „Ăla e o carcasă groasă, stă pe mine ca o mască, pe el îl trimit în lume, ca să ia cuvântul la adunări publice, simpozioane, și în orice alte situații înecate în agurida stresului” (p. 8) și e opusul dublului pe nume Aia. Aia “venea din afară (chiar dacă din adâncul meu)” (p. 7) și e corelată cunoașterii abisale, e cea care aduce la suprafață inconștientul creator, eul nocturn. Panorama alternanței Aia – Ăla e unul dintre firele roșii ale cărții. Coborârile în subteran se petrec în scopul trezirii eului nocturn, anihilat treptat de masca omului convențional: „din cauza spațiului tot mai mare pe care a ajuns să-l ocupe Ăla în viața mea, Aia s-a retras, bolnavă de moarte și tot mai transparentă, în cotloane ascunse ale casei mele interioare, de unde iese tot mai rar la lumină” (p. 9). Fiecare dublu e originea unei reacții la ceea ce l-a precedat și la ceea ce-i va urma. Semnalele se întind în toate regiunile timpului. Sufletul nu e niciodată localizat întrun singur moment, cele trei timpuri, prezent, trecut și viitor formează un întreg care nu poate fi descompus. Prin vis, bariera care care stăvilește revendicările timpului se rupe, acesta scăpând de sub cenzura realității, fiind liber să se angreneze în acel distensio animi pe care autorul îl pomenește în jurnal (p. 54). Personajele ce însoțesc arhetipurile în

22 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro



Constantin Tanislav s-a născut la 7 februarie 1961 în localitatea Jirlău, județul Brăila. A urmat cursurile Liceului de Artă ”Margareta Sterian” din Buzău, apoi în 1980 pe cele ale Școlii Populare de Artă din București, continuându-și pregătirea artististică la Universitatea Națională de Arte București, secția pictură, clasa Conf. univ. dr. Petru Lucaci. Este o prezență activă în tabere de creație, concursuri, expoziții personale și de grup: 2014 - Expoziție concurs -Universitatea Naționale de Arte – Rembrandt Art Centre – UNA galeria; ”Ferestre către suflet”, expoziție – Institutul italian de cultură Vito Graso. 2012 - participare în expoziția ”10+10 plus” – Galeria Elite prof Art București; ”Ipostaze cromatice” – Cercul Militar Național; 2011 - ”Sinceritatea formei și a culorii”, expoziție personală – Sala Foaier – Cercul militar național; premiul IV la concursul de pictură ”Câmpina 24 h” 2010 - premiul III la concursul de pictură ”Câmpina 24 h”; participare în expoziția de la casa memorială Nicolae Grigorescu, cu prilejul taberei de pictură Câmpina; tabăra de creație plastică ”7 zile în cetate”, organizată de către A.A.P. – Sighișoara; 2009 - expoziție personală – Pavilionul A Herăstrău și Sala Rondă – Cercul Militar Național; 2007 - tabăra de creație ”Câmpina, dragostea mea” – Casa de Cultură ”Geo Bogza”; concursul de pictură în aer liber ”Câmpina 24 h” – Casa de Cultură ”Geo Bogza”. Lucrările sale pot fi văzute în galeriile din București și din țară.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 23

de Ani Bradea

D

ovedind aplecare spre desen de la o vârstă fragedă, lui Constantin Tanislav nu i-a fost hărăzit drumul firesc, care s-ar fi conturat pe măsura talentului său, desăvârșirea artistică urmând un traseu sinuos, întins pe o lungă perioadă de timp, perioadă care continuă și azi. Asta (și) din pricina faptului că artistul nu s-a mulțumit niciodată cu etapa atinsă în procesul evoluției sale spirituale, căutând mereu,

explorând, inventând, acolo unde relația lui cu sinele, proiectată în planul realității, devine tensionată, noi forme și modalități de exprimare. De-a lungul anilor verva sa creatoare s-a materializat în numeroase lucrări, abordând, în egală măsură, teme universale ale picturii: peisajul, compoziția, natura statică, portretul, nudul, performând în oricare dintre ele. Dar, excelând în desen, dovedind cunoștințe solide de ana-

24 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

tomie, Constantin Tanislav revine mereu asupra reprezentării corpului uman, în schițe, crochiuri, sau studii de nud, lucrări în care măiestria sa e vizibilă și incontestabilă. Preocupat, poate la fel de mult, și de interiorul uman, analizează și exprimă plastic trăiri dintre cele mai profunde și greu de redat, izvorâte atât dintr-un proces continuu al cunoașterii de sine, cât și din înțelegerea celorlați, dovedind calități empatice deosebite, în lucrări de un dramatism tulburător, cum ar fi: The nightmare, Giulgiu, sau Pietate (lucrare premiată în acest an de către Rembrandt Art Centre, la UNA galeria). Cel mai nou proiect al artistului, în cadrul căruia studiul corpului uman capătă valențe metafizice, poartă numele de Liquid. Tema, așa cum deducem din titlu, este apa, dar nu doar ca simplă reprezentare, ci, mai ales, ca simbolistică, exprimată în strânsă legătură cu corpul uman, pe care-l compune în proporții covârșitoare. Este vorba, mai exact, despre un ciclu de lucrări, în care sunt urmărite efectele imersiunii trupului în apă, simbioza creată între cele două elemente depozitare de viață. Apa este elementul primordial, substanță atât a nașterii cât și a morții, care precede orice formă și suportă orice creație, sintetizând sensul începutului, dar și al regenerării, prin dizolvare. Credința nașterii din ape există și în folclorul românesc, iar Mircea Eliade a scris despre o serie de mituri cosmologice în care apa apare ca matrice a lumii. Dar nu numai în mitologie sau în cosmogonie apele îndeplinesc aceste funcții, ci și în artele plastice, de pildă în iconografie. Constantin Tanislav duce această temă fundamentală, complexă, vastă și în același timp greu de abordat, în zona sa de reprezentare, intenționând continuarea seriei, explorarea subiectului nefiind nici pe departe epuizată, din punctul său de vedere. Chiar dacă, în toate lucrările, intenția de bază e aceeași, mesajul este, de fiecare dată, diferit, ceea ce le conferă o dublă

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 25

perspectivă asupra unei viitoare expoziții: pe de o parte ideea, firul roșu care le leagă, într-o unitate bine închegată, pe de altă parte povestea, întotdeauna diferită, originală, oferind posibilitatea expunerii lor separat sau includerea în tematici diverse. ”Căutările” lui Constatin Tanislav sunt vizibile, mai ales, analizându-i lucrările din diferite etape ale creației, sau citind ce s-a scris despre artist cu prilejul expozițiilor, în cronicile apărute în publicații tipărite sau pe unele pagini web. Dacă, nu cu multă vreme în urmă, era numit, într-o astfel de cronică, ”artistul solar”, azi putem spune că avem de-a face cu un artist al introspecției, în lucrări de un dramatism ridicat, uneori, la cote dintre cele mai vibrante. Mâine....cine știe, dar cu certitudine va continua să surprindă, să exploreze direcții noi, să bătătorească drumuri neumblate, dată fiind preocuparea permanentă de a descoperi și alte maniere de exprimare plastică, pentru că, spune el: Pentru mine, pictura, înainte de a fi formă și culoare, e vibrația interioară a Eului, un domeniu, dealtfel, imposibil de explorat în totalitate.

26 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

L’homme

Foto: Norre Ane Celline

Nu-mi stă în fire să vorbesc despre bărbați și nici nu știu ce aș putea spune, știu însă câte ceva despre femeie. Încerc de o vreme să mă împrietenesc cu mine, însă, de fiecare dată când vreau să prevăd ce se întâmplă, are loc o răsturnare de situații și mă trezesc într-o stare nou-nouță la care nici nu am visat. Despre care bărbat să vorbesc ? Despre cel pe care îl văd zilnic pe stradă sau despre cel închipuit? În ciuda prejudecăților feminine, exagerate, bineînțeles, ființa asta îmi face bine, ori de câte ori se află în apropiere. Îmi pare că poate salva lumea, că atunci când el e acolo, armonia universală funcționează de minune. Sunt zile când îl simt mai slab decât mine, și devin ocrotitoare fără să fiu explicită; alteori îl văd în toată forța lui, atunci devin și mai puternică, dar păstrez unda fragilității feminine. E surprinzător în multe feluri, cel mai interesant mi se pare când își asumă rolul de bărbat și nu se vaită pentru nimicuri, când trece cu ușurință de la seriozitatea lui la jocurile mele. Intră în rol, și construim o lume ce se înalță sub ochii noștri, cu ape și vegetație din belșug, peste care se nasc curcubee ; construim castele și nori, stele și sori, al meu – mereu mai în dreapta, al lui – mereu mai în stânga. Din dorințele mele se nasc cuvintele lui, îl simt cum se apropie și devine copilul pe care îl imaginez între filele cărților cu fluturi. E irezistibil când debordează de imaginație, când îmi dă sentimentul că agățată de brațul lui am putea călători pe jos până la capătul Pământului. Pornim, ținându-ne de mână, fără să privim înapoi, iar în spatele nostru se închid poteci, se sting lumini, cresc garduri, și nu mai avem cale de întoarcere. E neasemuit când îmi vede slăbiciunea fără să o vadă și se lasă copleșit de

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 27

pretențiile mele intelectuale, devine interesat și mă face să cred că sunt minunea lui de fiecare zi. Eu înțeleg atunci tot ce altfel nu aș fi putut înțelege, și-i țes în gând o pătură moale și caldă din funigei și petale de libelulă. Îl acopăr ușor, iar el îmi mulțumește din privire. E fermecător când se apleacă și îmi inspiră parfumul, închide ochii și tace, apoi mă întreabă ”ce parfum e acesta?” Eu îi răspund că e același de astă-vară, cu arome de bergamotă și tutun, lemn de lotus și tămâie, același care în combinație cu parfumul pielii lui devine poțiune a năstrușnicilor îngeri. E magic când îmi citește gândurile, când aerul scade între noi și ultimul vapor de apă i se prelinge pe obraz, confuz între sudoare și lacrimă. Îl acopăr încet cu părul meu de lungimea grâului și îi șterg rănile dobândite în războaiele lui interioare. Nu mai curge sânge, pielea se adună la loc și se vindecă asemenea unui lac secat după o ploaie binefăcătoare. E fantastic de câte ori mă atrage în lumea sa cu aerul straniu al unei existențe paralele. Omul de lângă mine devine într-o clipă un necunoscut pe care îl urmez din dorință și curiozitate. Face un pas și mă privește peste umăr așa cum nu a făcut-o niciodată până acum, liniștindumă și integrându-mă în universul lui plin de alge și scoici. Ieșim de acolo abia spre seară, transparenți și verzui, aproape lichizi, diluați unul în celălalt. E puternic când i se umezesc ochii de dragoste și apără tot ce iubește cu brațele sale. Mi se taie respirația atunci, mă las ușor sufocată și mă închipui femeia lui Klimt, prefăcută într-o mare de flori multicolore ce se ridică în aer ca păpădia luată de vânt. Îmi țin respirația și repet în gând toate rugăciunile știute, invoc spiritele marilor îndrăgostiți, îmi chem toate bunicile, până la Eva, și le implor să oprească timpul. Într-o secundă devin adepta tuturor religiilor lumii.

Nostalgia În rai, Dumnezeu îmi dădea întotdeauna dulciuri, cu mâna întinsă, așa cum dai zahăr unui mânz pe care vrei să ți-l apropii. Cred că mă prefera pentru naivitatea nedisimulată, eram dulce și roză ca un nou-născut, cu pielea fină, neatinsă încă de bărbații din urmă, învelită într-un puf galben, fin și delicat, de parcă tocmai ieșisem din ou. Cum voi putea să uit că acolo aerul

era proaspăt ca într-o imensă pădure de conifere, și respirația noastră împrăștia miresme nemaiștiute, miresme împrumutate de la plantele nenumite ce primeau pe rând numele respirației mele și ale tale, la un loc? Mă întorc, în zilele cele mai fericite, în poiana dintâi unde totul a rămas ca în casa bunicilor, unde ți se păstrează mirosul în hainele de pat, și rămân atârnate pe pereți desenele tale de copil, premiile mărunte de la întrecerea din clasa întâi și alte nimicuri ce-ți aduc o nostalgie grea, dar necesară: nostalgia începutului. O avem în noi, ne împresoară ca un polen, e însăși starea de migdale și cireșe amare, în timp ce luminează cărările întunecate, difuz, amurgind pe ici pe colo existența fiecăruia în parte. Este atât de necesară nostalgia… ai posibilitatea să-ți atingi obrajii cu palmele umede și să te minunezi când întâlnești chipul exact așa cum îl cunoșteai tu, neîntinat de niciun păcat al încruntării zilnice și-al minciunii. Devii uman, în caz că ai uitat să fii, și o parte importantă a ființei tale se primenește ca o pânză albă întinsă pe zăpadă. Nostalgia este sentimentul cel mai apropiat de începuturi, alături de dragoste; cine știe când vor fi avut primii oameni prima nostalgie, cine știe dacă nu și-au sfârtecat pieptul să o scoată de acolo? Oare atunci să fi apărut și primele lacrimi? S-au obișnuit cu ea și au înconjurat-o cu gânduri, apoi au dat-o mai departe până s-a încărcat și a ajuns să fie grea ca o piatră. Nostalgia întoarcerii într-un loc în care ai fost fericit, nostalgia fericirii pe care o purtăm în noi, dar o pătrundem cu intermitențe de parcă ar fi un post de radio interzis.

Baloane de săpun La marginea câmpului, cei doi cai s-au întâlnit să bea apă, s-au apropiat ușor și s-au atins. Pielea li s-a ridicat în mici pustule și au rămas în urmă fine șiruri de păr amestecat, albe și roșii. Pământul se legăna pentru că doar ce murise un poet și în aer pluteau funigei de dragoste așa de transparenți încât abia îi puteai vedea. Se așezau pe umeri, dar cel mai frecvent pe creștetul capului, și atârnau ca niște văluri de mirese translucide. Calul alb a făcut un pas înainte, dar a rămas cu copita în aer așa cum a văzut în albumele de artă, apoi și-a aplecat capul în față. A stat câteva secunde în poziția aceasta, în timp ce calul celălalt a început să

28 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

dea ocol lacului ale cărui margini erau atât de îndepărtate… Și cum sufletul poetului era încă în aer, nimeni nu îndrăznea să se miște brusc și nici să strige. Păsările își mișcau ciocul fără să scoată nici un sunet, zburau printre funigei și sufletul poetului, care se transformase într-o imensitate de surâs ce mărginea cerul de la răsărit la apus. Floarea-sorului se scutura, dusă de un vânt călduț, peste coama celor doi cai ce încă nu se aplecaseră să bea din lacul înverzit cu plante gigantice. În lumina amurgului, sufletul poetului își lua rămas bun de la niște fluturi risipiți și era prima oară când putea cu adevărat să plutească deasupra mărului ce a înflorit în grădină de ziua morții sale. Era stângaci și s-a împotmolit de câteva ori în mireasma verde a primăverii, căci poeții sunt neîndemânatici și se împotmolesc chiar și în mătasea-broaștei. Basmele încep să se adeverească, furnicile își aduc crăiasa pe spate, și plocoane din firimituri de pâine căzută prin buzunarele unor copii rătăciți în pădure. Doi oameni se iubesc fără zgomot, într-un fel de transă pe o muzică îndepărtată, la capătul celălalt al pământului unde s-au scuturat salcâmii dintr-un alt anotimp. Se cuprind și se topesc unul în brațele celuilalt, apoi îngheață în gesturile cele mai ciudate cu putință, în timp ce poetul ar vrea să spună ceva, dar cuvintele s-au întors de unde au venit, și pe gura lui ies acum imense baloane cu aer. În fiecare balon sunt serile și diminețile, zilele și nopțile, zâmbetele și tristețile, sosirile și plecările, acolo e totul. Puțină nostalgie colorează cerul când poetul închide gura într-o imensitate de surâs. Sufletul poetului urcă tăcut ca un zmeu zdrențuit tot mai sus, fluturând în franjuri prăfuite, singura dovadă a existenței materiale. Fluturi și păsări îl însoțesc printre cei doi cai înaripați, însetați, și care au uitat să mai bea apă din lacul cu margini atât de îndepărtate…

Dragostea Ce poate fi dragostea și cine o poate defini exact? Vezi mereu oameni pe stradă, în mașini, în tramvai, în tren, în avion, iar gesturile lor îți spun că au o legătură specială. Se țin de mână, își ating umărul, râd într-un fel sănătos, zăbovesc cu privirea în aceeași direcție, tac în același timp, e dragoste. E dragoste? E ciudat cum sensul vieții unui om îl poate da un alt om în cea mai mare parte

www.zonaliterara.ro

a existenței. De ce nu își caută o plantă, o pasăre, pe care să le urmărească zile și nopți, fără a le ține în captivitate, fără a le subjuga vraja existenței? Există explicații diverse, și totuși, dincolo de acestea, este inexplicabil de ce dacă o piele atinge o altă piele, crește brusc starea de bine, de ce dacă asculți o melodie în asemenea momente, ea intră pe aceleași canale cu cele ale sângelui și curge limpezind și hrănind pe unde trece? Oamenii se îndrăgostesc de când lumea, se simt atrași, se caută, se pierd, se regăsesc, inventează mituri care încearcă să explice, dar este ceva adevărat din toate teoriile enunțate sau dincolo de ele se adâncește un mister pe care nu-l vom dezlega, cel puțin, în viața aceasta? Mergi alături de un bărbat și simți cum se înfiripă stări inexplicabile, aparent interioare, apoi descoperi că sunt din afara ta, fără a fi legate de materialitatea corpului. Ne integrăm acestei stări și existăm prin ea, ne separăm de cea dinainte în care existența noastră își luase alte repere, nemulțumitoare. În afara stării de beatitudine pe care ți-o conferă îndrăgostirea, toate celelalte par a fi traversări ale unui timp al căutării. Îmbătrânim în așteptare, nu înțelegem întotdeauna semnele, ne este teamă să ne transferăm pe tărâmul ”tinereții”, ne domină ipocrizia de a ne recunoaște urgențele, ne complacem, acceptăm, așteptăm resemnați dispariția promisă din prima clipă a vieții. Între prima și ultima respirație, viața noastră se confundă adesea cu cea a necuvântătoarelor: ne ascundem (de noi înșine), exagerăm, îl devorăm pe celălat, ne pierdem ca roiul fără matcă, intrăm în rutina hranei. Ştiu doar că sentimentul pe care încerc să-l lămuresc, conștientizând de la prima literă că nu e cu putință, este din nou o nostalgie despre care am mai vorbit, o nostalgie a începutului în care toate sentimentele sunt limpezi ca lacrima. Îndrăgostirea ar trebui să aibă durată, să reziste în timp cu aceeași intensitate cu care ai bea un pahar de apă când ți-e sete. Am auzit mai multe persoane spunând că așteaptă dragostea cea mare, că, sigur, ea va veni și viața lor va căpăta un sens. Existența se derulează în așteptare, mereu în așteptare, ceea ce face ca îndrăgostirea să rămână un ideal. Are forma unor cercuri de apă, determinate de curentul cel mare, care, dacă te cuprinde în centrul său, ori te rotește ușor la suprafață, ori te scufundă în adâncimi nebănuite.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 29

Întâlnirile

Foto: Norre Ane Celline

Ființele valorează infinit mai mult decât lucrurile, întâlnim adesea oameni care ne schimbă traiectoria vieții, care ne inspiră sau, pur și simplu, oameni de care nu ne putem lipsi. Nu găsim explicația pe moment, dar ne simțim electrizați, deodată înțeleși, sau luminați, lipicioși ca un magnet de frigider. Din fericire, un obiect ne bucură mai puțin și renunțăm mai ușor la el decât la o ființă umană. Am scris până acum despre sentimentele care dau aromă vieții noastre, despre dragoste și dor, despre femei și bărbați, despre nostalgii și lacrimi, despre cuvinte și tăceri. Totul e vital, toate aceste ”componente” reprezintă viața, chiar dacă le nesocotim, de cele mai multe ori. Nimic însă nu se compară cu întâlnirile de care avem parte în amalgamul de sentimente în care ne bălăcim adesea cu obrăznicie. O întâlnire seamănă cu o călătorie, te cuprinde în misterul ei, iar după întoarcere nimic nu mai e la fel. Cu fiecare întâlnire avem impresia că devenim mai bogați și mai încrezători, chiar dacă iubim liniștea, renunțăm la ea cu ușurință când e vorba să ascultăm vocea înțelepciunii sau

vocea inimii. Ne amintim chipul unor bărbați sau al unei femei, dar, de cele mai multe ori, ne amintim gesturile sau întâmplările. Chipul se pierde ca un tutun sub cerul înstelat și ne apar frânturi din ”momentul acela”, sunete din ”cuvintele acelea”, arome din ”parfumul acela”. Alteori ne amintim că există cineva care a crezut în noi sau ne-a umplut de curaj. Întâlnirile sunt la fel de importante ca existența, nu putem unii fără alții și mereu avem nevoie de ființe care să ne conducă pașii spre ceva la care nici nu visam până în momentul întâlnirii. Cum ar arăta viața în lipsa întâlnirilor, ar însemna singurătate și uitare, sau bucuria primului și a ultimului întâlnit? Să ne bucurăm de întâlnirile noastre și să le primim cu recunoștința unui neprețuit dar. Oamenii care rămân sunt rari și la fel de prețioși. Pe unii îi vedem doar o clipă, îi atingem sau respirăm același aer cu ei timp de câteva ore și ne este suficient să trăim o viață. Întâlnirile sunt punți peste capcanele nepuținței din noi, ale fricii și angoaselor care ne domină. Texte apărute și în revista online Literatura de azi, 2014.

30 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Viziunea unităţii sau mistica naturii Atât arta, cât şi mistica sunt două căi ce converg către un acelaşi arheu, Divinul. În Europa, celebrele mistere de la Eleusis, considerate îndeobşte ca fiind forma instituţionalizată cea mai reprezentativă a spiritualităţii elene, au fost dăruite grecilor de către urmaşii lui Musaios, fiul (spiritual) al lui Orfeu tracul, la rândul său arhetip al poetului. Altfel spus, mistica îşi află originile în poezie. Sunt posibile în artă, ca şi în mistică, două experieri vizionare, nici mai mult, nici mai puţin, două căi „misterioase” prin a căror parcurgere se poate obţine mântuirea. Prima dintre ele, numită de teologul german Rodolf Otto „adâncire în sine” sau „absorbţie în sine”, constă în îndepărtarea de tot ceea ce este exterior (inclusiv de propria existenţă), retragerea în suflet şi cunoaşterea abisului său enigmatic – a posibilităţii de a locui şi rămâne în el. Ea corespunde pasiunii cu care întemeietorul romantismului – Novalis – aspiră la insistenţa închiderii în sine, la refugiul în taina originară, aflată dincolo de fire, al cărei secret îl numeşte Noapte. Compunând Imnurile către Noapte, lumea rămâne pentru poet în urmă. Ea nu mai este nici bună, nici rea; nici iubită, nici urâtă. Fără regrete şi fără amintiri solare, sufletul se cuibăreşte la sânul Divinităţii, fericit să afle că n-a plecat de-acolo, de fapt, niciodată. Cea de a doua cale poartă în mistică numele de „viziune a unităţii”. În cadrul ei, poetul vizionar ori misticul „vede” cum Unul este peste tot, sau, aşa cum spune Heraclit (fragmentul 50): că „Unul este totul”. Hen şi panta formează o unitate duală unică în genul ei, complexul amfoter participial-ideal to xynon: „Comunul” – pe care grecii l-au numit physis, iar romanii l-au tradus prin Natura: „naştere”. Din această perspectivă Heraclit exclamă (fragmentul 10): „Din toate Unu şi din Unu toate”. Originea simplă (adică fără părţi), Divinul sau Unul-fără-al-doilea, se mişcă în sine omogen (ea însăşi în ea însăşi) aşezându-se sub propriile sale determinaţii, care la nivelul lor elementar sunt cele patru stihii ale lumii. Ea se „cuantifică” într-o mulţime infinită de „cuante” – unităţi discrete

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 31

care nu întrerup totuşi continuitatea iniţialului, reuşind în mod paradoxal să se unifice cu sine tocmai prin această atomizare, să crească şi să se refacă, într-o viaţă gigantică, din fiecare celulă germinativă pe care a pus-o. Şi fiecare din aceste seminţe primordiale încolţeşte, dă un vlăstar ce se iveşte în lume, tetradic la rândul său, cu câte o parte a sa în fiecare element cosmic, conferind întregului naturii aspectul de luxuriantă bogăţie, ce se revarsă dincolo de tot ceea ce este, în imensitatea lui tot ce poate şi trebuie să fie. Această artă solară, ce corespunde viziunii unităţii, poate fi denumită olimpiană sau mistică a naturii. Ea reprezintă o poezie a physis-ului (nu doar a arheului său), aşa cum Hölderlin, primul, l-a redescoperit din poezia lui Pindar, după mai bine de două mii de ani de uitare metafizică – şi a încercat să-i dea glas în versurile sale sibilinice, cu aceeaşi fervoare iniţiatică cu care Novalis se angajează orfic în mistica Nopţii. Poetul olimpian străluceşte în lumină, bucuros să locuiască poetic în lume şi gata să retrăiască viaţa de mii de ori, de milioane de mii de ori, la nesfârşit, într-o eternă reîntoarcere a identicului. Hölderlin şi Novalis: două izvoare ale poeziei pure, postmoderniste, transmetafizice. Doi vizionari care nu şi-au depăşit numai timpul lor, ci şi vremurile ce i-au urmat, trecând senini, dar şi intangibili, prin furtunile romantismului, neatinşi de cataclismele demolării lumii de către „moderni”, îndelung nebăgaţi în seamă şi, în fond, neînţeleşi, ignoraţi – dar păstrându-se pentru un ev care este al lor, pe care-l aşteaptă încă să vină. Ei sunt deja acolo, în acel spirit al viitorului, ce începe să strălucească odată cu clipa prezentă, aşa după cum vom vedea, odată cu creaţia poeţilor români. Şi glasul lui Nietzsche (primul fiu spiritual al lui Hölderlin – Heidegger fiind al doilea) cheamă parcă în numele lor poeţii „pe cei mai înalţi munţi”, în aerul tare al înălţimilor, de unde asemenea viziuni sunt posibile: „Înaltă constelaţie a Fiinţei!/ - pe care n-o atinge nici o vrere,/ - pe care n-o pătează nici un Nu,/ etern Da al Fiinţei,/ sunt al tău Da etern:// căci eu, eu te iubesc, Eternitate! –” (Nietzsche, Glorie şi Eternitate, trad. Ştefan Aug. Doinaş). Dacă ar fi rezumată hermeneutica la care Heidegger l-a supus pe Friedrich Hölderlin, s-ar putea spune că natura este la dânsul un alt cuvânt pentru a numi atât firea – sistemul ontologic tetraelementar purces din Unu - , cât şi fiinţa, în înţelesul acordat ei mai de dinainte de către Hegel. Iată ceva cu care un poet nu poate fi de acord. În ciuda perspicacităţii lui prodigioase şi a imensei sale ştiinţe, Heidegger nu este o călăuză bună prin lumea exotică a lui Hölderlin, situată dincolo de fluviul lat al uitării ce separă de noi

paradisul pierdut al gânditorilor presocratici. El rămâne un metafizician – ceea ce înseamnă: el este cantonat integral în orizontul ontologic, al firii; Unul, arheul naturii, dar şi silogismul compus din intelect – Logos – fiinţă, scapă privirii sale şi este falsificat, împins în uitare prin aducerea sa, de fapt numai a numelui său, pe palierul dezvăluirii, acolo unde el nu-şi are niciodată locul! Dar Hölderlin n-ar fi fost mare dacă s-ar rezuma la atât; dacă ar fi numai cel mai înzestrat şi mai elevat poet metafizician – cântăreţ al firii ca fire. Grandoarea lui constă tocmai în faptul că a văzut natura ca pe-o sămânţă din care creşte un vlăstar. Iar această sămânţă primordială (arheul) nu dispare în ceea ce creşte dintr-însa; ea o însoţeşte mereu din interior, o generează continuu şi o resoarbe permanent pentru a-i putea da din nou naştere; ea ocroteşte „planta” firii, păstrând-o în sine, fiind totodată centru şi circumferinţă a tot ceea ce este – şi rămânând tot timpul în afară de spaţiu şi timp, la baza palierului fanic al naturii, ca fundament criptic, ultim, abisal. Aşa cum Blaga ar fi putut spune, natura se dedublează în criptic şi fanic. Un kryptesthai este complementar lui phainesthai în natură. Physis kryptesthai philei (Heraclit, fragmentul 123). „Din toate Unu şi din Unu toate” (Heraclit, fragmentul 10). Hen şi panta trebuiesc bine distinse între ele, chiar pentru că, aşa cum afirmă Aristotel, „ele sunt unul şi acelaşi lucru şi de aceeaşi natură”. Confuzia dintre Unu şi elemente este tot timpul posibilă; o confuzie catastrofală, care-l înmormântează pe Dumnezeu (Unul, to theion, Divinul) în uitare – şi ne condamnă să trăim într-o lume fără Dumnezeu: în Weltanschauungul metafizic, în întregime ontologizat. Hölderlin resimte dureros tocmai această izgonire a zeilor, care este fapta imperialismului ontologic. El n-ar fi poetul Divinităţii, al Dumnezeului viu, dac-ar crede alături de toţi scolasticii că Deus est esse (sau invers, că esse est Deus). Deus este la dânsul, mai curând, Deitas: Divinitatea mai înaltă în origine decât Dumnezeu însuşi – aşa cum cu gotică îndrăzneală spune Meister Eckhart: „Ascultaţi-mă! Vă rog, pe adevărul veşnic nepieritor şi pe sufletul meu: reţineţi neauzitul! Deitatea şi Dumnezeu sunt la fel de deosebiţi pe cât sunt cerul şi pământul. Cerul este cu mii de leghe mai sus. Tot aşa şi Deitatea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu vine şi trece... – Fericit cel care a înţeles această predică”. „Astfel, iute trecător/ e tot ce locuieşte în ceruri” cântă şi Hölderlin în Sărbătoarea păcii. Chipul divinului, apărat cu gingaşe arme, cade pe pământ dintr-un trunchi bătrân, care face să ne fie apropiate, nouă oamenilor, stihiile străine (die fremden Kräfte). La ceasul de seară se ves-

32 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

teşte însă, venind de departe, un oaspete scump: Prinţul serbării, care-şi desminte surghiunirea – şi cu ochii plecaţi, uitat, într-o umbră uşoară, apare în chip de prieten şi este ştiut pretutindeni: „De cereşti, liniştit sunătoare,/ Paşnice zvonuri e plină/ Şi-aerisită sala zidită din vremuri bătrâne,/ Lăcaş fericit; împrejurul covoarelor verzi/ Nor de bucurie respiră, şi până departe se-nşiruie/ Strălucind de pârguite roade şi cupe de aur/ De-o parte şi de alta/ Pe câmpia netedă mesele,/ Căci venind de departe/ S-au vestit aici,/ La ceasul de seară, scumpi oaspeţi./ Şi cu ochiul ceţos mi se pare că-l văd,/ Cum surâde după truda sălbatică-a zilei,/ Pe însuşi domnul serbării./ Şi chiar dacă tu, bucuros, îşi renegi străinătatea,/ Şi ca istovit de lunga, eroica luptă,/ Cu ochiul plecat, uitat, într-o umbră uşoară,/ În chip de prieten apoi, pretutindeni ştiut,/ Măreţia ta totuşi ne-ncovoaie genunchii, nimic/ În faţa ta, un lucru doar ştiu: muritor nu eşti./ Multe-ar putea tâlcui înţelepţii; dar unde/ Un zeu se iveşte,/ Limpezimea totuşi e alta.// (...) // Totuşi multe-am primit din/ Cele divine. Dăruite ne-au fost/ Flacăra-n mână, şi ţărmul şi undele mării,/ chiar mai mult, căci omeneşte ne sunt/ Apropiate aceste străine stihii./ Iar stelele-nvaţă, în faţa ochilor stând,/ Dar asemenea lor nu eşti niciodată./ Încă Celui-viu-întru-toate, ce dă/ Bucurie multă şi cântec,/ Numai Unul fiu îi rămâne, putere a păcii,/ Şi-l recunoaştem acum,/ Acum, când recunoaştem pe Tatăl/ Şi, Stâlp al sărbătorilor,/ Înaltul Spirit/ În lume, la oameni pogoară.” (ibid., trad. Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu). Poezia nu poate fi înţeleasă decât ca fiind un organism viu. Poeţii sunt celulele sale, ce mor spre a renaşte şi a se înlocui unele cu altele. Hölderlin este fiul Greciei, al anticei Hellada, tărâm al lui Platon, al Minervei şi al lui Apollo: „Dacă-n umbră de platani, la blânda/ Undă-a lui Cephisus scânteind/ Unde tinerii-şi visau izbânda/ Şi Socrate-i cucerea grăind,/ Unde-Aspasia prin mirţii-n floare/ rătăcind, din agora prindea/ Aprigă-a mulţimilor suflare,/ Unde Platon raiuri zămislea// Unde vara aromând de cânturi/ Strălucea, şi – cinste aducând/ Protectoarei – se sfărmau avânturi/ Seara de-al Minervei munte sfânt – / Unde-n mii de ore dulci cu-Apollo/ Viaţa dispărea, părând un vis,/ de te-aş fi-ntâlnit, iubite, -acolo/ Cum, cu ani în urmă, mi-a fost scris;...// Atica, măreaţa, e pierdută;/ Unde dorm străvechii fii de zei,/ pe ruina marmurilor, mută,/ Stau cocorii, întristaţi şi ei;/ Primăvara iar surâde-n cale,/ Nu-şi mai află însă fraţii buni/ La Ilissus în sfinţita vale – / Zac sub mărăcine şi cărbuni.// Alt tărâm vrea sufletu-mi să simtă/ Cu Alceus şi Anacreon,/ Mi-ar plăcea să dorm în casa strâmtă/ Lângă sfinţii de la Marathon;/ Fie-mi asta lacrima ce-o stoarce,/ Ultima, Elada – plai visat!/ Sune,

www.zonaliterara.ro

sune-mi foarfecile, Parce;/ Inima mea morţilor s-a dat!” (Grecia, versiunea a treia, trad. Ştefan Aug. Doinaş). Hölderlin apare însă în istoria spiritului mult prea târziu pentru Hellada şi prea devreme pentru epoca căreia îi va fi dat să înflorească din sămânţa aruncată de el pe solul germanic. „Dar, prietene! Noi venim prea târziu. Cei drept, zeii trăiesc,/ Însă sus peste creştete, sus într-o altă lume.” (Pâine şi vin, trad. Ştefan Aug. Doinaş). Grecia, tărâmul fermecat în care contactul cotidian cu zeii era nu numai permis, ci constituia un dat al omului de la sine înţeles, nu mai există demult. Speranţa renaşterii vechiului spirit grec, crede Hölderlin, stă în spiritul german, moştenitor al anticei ţări unde răsunau în pace glasurile muzelor şi al lui Apollo: „De mult, de prea mult timp ascunsă/ E cinstea datorată cerului. Căci ei chiar mâna trebuie să ne-o conducă/ Şi o putere ruşinos ne smulge/ Inima./ Căci jertfă cere tot ce e ceresc./ Dar când un zeu este lăsat deoparte,/ N-aduce nici un bine./ Noi am slujit Ţărânii Mume,/ Şi de curând luminii soarelui slujit-am,/ Neştiutori; dar Tatălui, care domneşte/ Asupra tuturor, îi place/ Îndeosebi să-i îngrijim/ Slava statornică, şi toate câte sunt să fie/ Tâlcuite bine. E rostul cântării germane.” ( Patmos, trad. Ştefan Aug. Doinaş). Ceea ce nu i-a fost dat să vadă însă lui Friedrich Hölderlin este eşecul lamentabil, dar şi necesar, al „rostului cântării germane”. Neînţeles de contemporani, ajuns pentru ei nebunul satului, apucă însă să le creioneze un portret, rămas definitiv, mai înainte ca masca tragică a lui Scardanelli să i se aşeze pe chip: „Barbarii din vremuri vechi, ajunşi şi mai barbari prin propria lor strădanie, prin ştiinţă şi chiar prin religie , absolut incapabili de orice simţământ nobil, corupţi, din fericire pentru divinile Graţii, până în măduva lor, jignitori pentru orice suflet ales, atât prin exagerare, cât şi prin meschinărie, surzi şi lipsiţi de simţul armoniei, ca cioburile unui vas aruncat în şanţ... . Spun cuvinte aspre, dar le-am spus totuşi, pentru că arată adevărul: nu-mi pot închipui un alt neam mai sfâşiat decât germanii. Vezi între ei meşteşugari, dar nici un om; gânditori, dar nici un om; preoţi, dar nici un om; stăpâni şi robi, tineri şi bărbaţi aşezaţi, dar oameni deloc...” (Hyperion, trad. Ştefan Aug. Doinaş). Astfel, barbarii lipsiţi de simţul armoniei, adoratori netrebnici ai erei tehnicii, au ferecat mormântul lui Hölderlin cu şapte lăcate. Poezia sa nu a rodit nicidecum pe solul german. I-a fost dat să rodească, dar nu acolo. Ea se dezvoltă chiar astăzi, nu însă printre barbari, ci printre oamenii nobili, ce îşi cunosc originea. Un exponent de seamă al acestei poetici, ce şi-a făcut ucenicia în nobila casă a maestrului Hölderlin, este poetul clujean Dan Damaschin.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 33

Ani de ucenicie Poezia de început compusă de Dan Damaschin este una eminamente vizionară, ale cărei landmark-uri sunt trasate cu mână fermă de către maestrul său, Friedrich Hölderlin. Ele coincid, la limită, cu viziunea aurorală, greacă, a naturii ce creşte aidoma unei plante din propria sa sămânţă; pentru poetul român – firea tetraelementară purcede din Unu, spre a se reîntoarce apoi înapoi în arheul său: „O nepreţuită aţipire a verbului înturna firea în uitare” (Fruntariile inocenţei). Circularitatea firii implică atât o ieşire, cât şi o întoarcere în arheu, în Unu, bine numit de poet Înfricoşătorul, căruia aceasta îi împrumută chipul ori este chipul său în planul ontologic: „răsputerile simţurilor nu-ţi mai ajungeau spre a-l recunoaşte/ Într-atât împrumutase chipul Înfricoşătorului” (ibid.). Absolutul, în izolarea sa, stă ca fundament a tot ceea ce insistă în ceruri şi există în lume. Cel-rupt-de-orice-legături este cu totul străin, fiind retras în uitare ca negativitate primordială, refuzând orice atribut şi apărând prin aceasta conştiinţei poetice drept Înfricoşătorul, cel ce este resimţit printr-un sentiment de mysterium tremendum. Pentru Dan Damaschin complexul amfoter participial-ideal Unu-fire este redat prin simbolurile trandafirului şi cel al clepsidrei. Trandafirul, străvechi simbol al centrului, al inimii şi al iubirii ce o defineşte ca modalitate de cunoaştere, se află într-un raport de complementaritate cu clepsidra, simbol al timpului, al secţiunii longitudinale prin albia firii, ce surprinde procesul analitico-sintetic al desfăşurării ideilor ce curg asemenea unor şuvoaie de apă prin matca sa. Trandafiul constituie începutul: „Agerimea spinului de aramă sângele copilului a cunoscut-o întâi” (Trandafirul şi clepsidra). Cântată este starea primordială, cea de mai dinainte chiar de naşterea sufletelor-monade în Monada monadelor: „Nimic nu-ţi îngăduia să întrevezi planurile crugului, ce punea Vremea la cale/ Voia timpului, tertipurile-i nedesluşite rămâneau cu meandrele miresmei/... protector” (ibid.). Din această stare primordială are loc purcederea în lume, o catastrofică „surpare a edificiului de petale”. Este o prăbuşire din cel mai înalt loc cu putinţă în planul cosmic, onticoontologic: „O, purpura sa prădată,/ Surpare a edificiului de petale/ Nu ezitai să le pui în cumpănă căderii unui imperiu” (ibid.). Pentru cel ce are viziunea unităţii, Unul este peste tot. De aici şi până la aţintirea viziunii asupra firii spaţio-temporale nu mai este decât un pas. „Timpul este un copil care se joacă, mutând

mereu pietrele de joc; este domnia unui copil” ne spune Heraclit (fragmentul 52). Urmând înţelegerea Obscurului, Dan Damaschin afirmă şi el: „: timpul lumii” (ibid). Este o deplasare a „centrului de greutate” a obiectului viziunii către ceea ce există, către spaţiu şi timp: „(Crezuse de cuviinţă Efesianul), ,/ Nepăsându-i prea mult de icoanele în care şi-l înfăţişează mulţimea supuşilor/ (Coasă, Cascadă, Clepsidră, Torent) deplin încredinţat că/ Mereu le va scăpa câte ceva, că esenţa-i necuprinsă în întregime va rămâne totuşi” (ibid.). Esenţa este propriul (to idion) ieşit în afară, în planul ontologic. Ceea ce purcede din propria sa sămânţă, venind în lume, odată ajunsă să fie, este chiar firea. Firea este esenţa. Privită în secţiune longitudinală, ea este timpul, pe când în secţiune transversală este spaţiul. Avem astfel, două elemente lungi, cel al deplierii, respectiv cel al plierii sintetice a ideilor din şi către unitatea din care purced, şi două elemente scurte sau puncte de inflexiune, elementul numit de greci he ge – pământ, al prezenţei, acolo unde spaţiul este infinit şi timpul este zero, şi cel numit to pyr – foc, tot punctiform, acolo unde timpul este infinit iar spaţiul este nul, opus pământului, ce constituie proiecţia în fire a arheului, devenit astfel element. Cel ce stă ascuns în interioritatea firii spaţio-temporale pe care o generează continuu este însă arheul. Din perspectiva acestuia, spiritul sau duhul este ignorat. Doar floarea (trandafirul, inima, arheul) într-adevăr contează: „Despodobind un altar, ignorând ceea ce dăinuie, duhul florii” (ibid.). Timpul provine din arheu, din Unu. Vechii greci îl numeau pe zeul timpului Chronos. Chronos este o entitate ontologică, timpul însuşi. El diferă „ca de la cer la pământ” de titanul Kronos, cu a cărui nume elenii îşi reprezentau intelectul substanţial. Dan Damaschin îi confundă însă, acordându-i zeului intelectiv un rol ontologic: „îndărătul pâlcului de trandafiri spectrul unei clepsidre/ O preoteasă a lui Cronos, neclintită, neînduplecată în hotărârea-i” (ibid.). Punând în balanţă „de partea cui să fie”, a ec-sistenţei sau a in-sistenţei, poetul optează, în cele din urmă, în favoarea planului henologic. „Astfel răsufletul meu nu se putea hotărî decât de partea trandafirului/ chiar şi când numele lui nu părea decât o făgăduinţă făcută morţii” (ibid.). Este o retragere din lume către ceea ce profanului îi poate apărea drept moarte; de fapt, retragerea sau replierea are loc către însuşi izvorul vieţii. Dan Damaschin se află „De partea celui care neîntârziind mai mult decât se cuvine în zariştea firii,/ Neîncercând trufaş să se agaţe de sceptrul

34 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

experiază, vizionarul, uită firea şi cele patru stihii ale sale, în favoarea regăsirii interioare a arheului, din care sufletul însuşi nu a plecat niciodată. Lecţia predată de Hölderlin şi bine înţeleasă de ucenicul acestuia este cea a conturului naturii, sistem autarhic compus din Unu şi din fire, aflate în relaţie de complementaritate. „Sunt hotărât prin nehotărârea ta/ Nenumărându-mi meandrele răsufletului/ Îmi refuz apropierea de nume/ Prundul înălbit primind să te boteze/ Însemni umbra lumilor/ Necontenit fiind de faţă şi retras” (s. n.) (Metafora). Cele ce se află aici, în lume, sunt semne ale celor de dincolo. Iar ceea ce se află dincolo poate fi doar bănuit, intuit de poet: „Când înţelesul lucrurilor e întrecut de Aducerea aminte/ Laşi Metafora să te adeverească./ Metafora îmi apare prevestire/ După cum nu urmează nicicând,/ Nerăspunsul abia sperat de invocaţia mea;/ Dintre toate semenele, semnele – Semele/ Rodind după ce a fost mistuită de înfăţişarea splendorii;/ Metafora – untdelemn nutrind clară ardoarea mea/ Îmi îndestulează simţurile şi ele o cinstesc;/ Metafora îndrumând prin intermundii,/ Pasageră în lumină,/ Din stanele silabelor ei imnuri ţie./ Metafora scrutează o zarişte după/ Care te-aş putea bănui...”(ibid.). În spatele evidenţei firii, Dan Damaschin mai intuieşte ceva: „Şi necuprinsul unui tâlc îmbie o

Sculptura de Peter McFarlane

luminii, credincios/ Până la sfârşit dezvăluirii şi retragerii în nevădit/ Într-un grai asfinţit încredinţa memoriei mele/ Ceva ce nu poate fi silit să treacă prin strâmtoarea niciunei clepsidre/ Tăria unei miresme sfidând culorile zădărniciei” (ibid.). Natura este sistemul autarhic tetraelementar ce se dezvăluie din propria sa origine-arheu, ca fire, spre a se reîntoarce înapoi în Unu. Dar ceea ce este dincolo de fire, de planul ontologic şi de temporalitate, adică Sacrul, compus (şi nu simplu, adică fără părţi) din intelect, Logos ( numit şi Viaţă de către neoplatonici) şi fiinţă (multipluîn-Unu), mai presus de care insistă Cel-ce-se-aflădincolo-de-ceruri, Absolutul sau Unul-fără-aldoilea, „nu poate fi silit să treacă prin strâmtoarea niciunei clepsidre”. Armonia este liantul ce strânge în Logos sufletele laolaltă. Pătruns pe tărâmul iubirii, poetul vede cum „din senin se ivea spectrul unei armonii, se năzărea o oază în care zeii vieţuiau aievea, divinul nu tânjea după nimic” (Lecţia de limbă moartă). Este viziunea stării primordiale, cea mai de dinainte de naşterea Cosmosului, a stării dominate de armonia originară. Dincolo de fluviul Lethe se află împărăţia Uitării însăşi: „Uitasem fraza prin care Firea singură se reînsufleţeşte. Ispăşind trebuia să adast până parabolele stihiilor îşi vor fi iscat iarăşi cursul” (ibid.). Cel ce

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 35

zarişte/ Unde reculegerea firii poate să aibă loc” (Cel care deprinde rostirea). Este ceva asemenea unei umbre a existenţei, ceva tenebros, a cărei nelămurire se întrevede doar într-o oglindă a ceea ce este: „ci ne stă adesea, nouă, cuvântul în eclipsă/ Umbra unei nelămuriri se aţine oglindirii/ Spre care se apleacă piscul imaculat, scânteietorul” (ibid.). Dincolo de Lethe, fluviul uitării, se află peisajul imaculat unde hălăduiesc mumele: „Înaintea numirii lucrurilor aproape desluşind/ Murmurul mumelor proslăvindu-ţi/ Înrudirea nesfârşită/ ca o înfrunzire foşnetul întrebărilor” (ibid.). Ecouri goetheene se fac simţite în aceste versuri, cu toată preponderenţa tonalităţilor înalte, hölderliniene în esenţă. Cântul naturii îmbată parcă oficianţii misterelor marelui zeu Bacchus: „zeul viţei îmbăindu-şi în seve umerii, şoldul/ Exilul de bună-voie, în pisc al florii de colţ./ Între atâtea potire cu venin şi ciuperci smintite/ Pasul tău alegea înţelepciunea nevătămătoare/ Ci, grăbea înnoptarea în păduri de conifere,/ O ploaie de ace te însângera sub veşminte” (Fruntariile inocenţei). Răsună suav cântecul vârstei de aur, ale cărui ecouri încă le mai aude poetul. Iar ceea ce cântă acesta odată cu muzele este starea aflată sub imperiul divinei armonii, atunci când omului îi era permis contactul direct cu zeii naturii: „Nici o stavilă, nici o piedică ori îngrădire/ Nu îţi stânjeneau intimitatea contopirii cu miezul lucrurilor” (ibid.). Poetul, încă tânăr ucenic într-ale cunoaşterii tainelor naturii, mărturiseşte. „O meserie din copilăria lumii te grăbeai să îmbrăţişezi” (ibid.). Vârsta de aur, cântată altădată şi de către un alt mare maestru, Novalis, îl atrage astăzi ca un magnet, prin armonia ce o caracterizează, şi pe vizionarul român: „Un duh al vârstei de aur se prefira printre degete” (ibid.). Nu este descrierea unui extaz, ci a unei stări paradisiace resimţite aici, pe pământ, loc de unde Sacrul îi devine accesibil poetului: „neîndestulată zăbavă pe cărările extazului într-un luminiş asfinţit/ O, răspântii ale sufletului când iscodeşti în unghere şi hrube/ Zăcăminte ale inocenţei, provizii din zăpezile adiate întâia oară” (ibid.). Conştiinţa clară a continuării liniei poetice trasată de Hölderlin îl determină pe Dan Damaschin să cânte în ton cu înaintaşul său, într-un poem pe care i-l dedică: „Ce temeiuri obscure nutresc speranţele celui care întreabă un mormânt? ... Dar cât e permis să încalci soarta altuia? Să urmezi celui care şi-a încâlcit de tot cărările cu ale zeilor?” (Harfa smintită). Iată dar ce-şi doreşte să realizeze, prin poezia sa, continuatorul, pe pământ românesc, al unei vechi tradiţii: „(a fi proroc al celui mai îndepărtat viitor;/ a ţese doliu pentru morţi neîntâmplate încă;/ a prohodi extincţii ce vor urma târziului nebotezat; a desluşi în floa-

rea pomului împrimăvărat fructul putrezit,/ cu ochii tot timpul orbiţi de incendiul lucrurilor de la capătul vremii)” (Aproapele meu, Heraclit). Astfel răsună aspru glasul noului proroc, al celui căruia i-a fost dat de către zei să-şi cânte astăzi poezia, nu în ebraică, nu în greacă şi nicidecum în germană, limbi ce au amuţit în prezent, ci în limba română: „” (ibid.). Arta, poezia ca esenţă a artei, nu are nimic în comun cu divertismentul. Doar insolenţa barbară a Occidentului germanizat face asemenea confuzii. Dar în Apus nu mai există poeţi! Pe când aici, într-un peisaj transilvan, bardul român resimte dureros cruzimea viziunilor sale: „Viziuni resimţite aidoma unui pumn de sare în ochi,/ O stirpe de autofagi te alege martor al săvârşirii actului funest;/ Nici un fel de tertip nu ţi-a fost de folos spre a te sustrage priveliştii;/ Silit să vezi cum focarul voinţei tale nu poate să abată nici cel mai neînsemnat amănunt din făptuirea grozăviei;/ Cum pulsul tău nu e în stare să amâne cu o clipă deznodământul./ (Suflete ce par a-şi afla tihna în mijlocul pârjolului, vâlvătăii unor imense ruguri)” (ibid.). Sfidarea heracliteană la adresa cetăţenilor Efesului, a vulgului interesat de politică, răsună încă în opera stihuitorului clujean asemenea unei anamneze: „(Oare nu te-ai numărat printre nevârstnicii juându-se în templul lui Artemis/ Unde el s-a retras fugind de anostele treburi obşteşti����������������������������������������� ?���������������������������������������� ” (ibid.). Întreaga viziune damaschineană este una a purităţii originare, exprimată în versuri la fel de obscure precum sentenţele bătrânului său prieten grec, pe drept cuvânt cunoscut drept to skotos. Cunoaşterea este o asimilare. Misterul divulgat de Iisus la Cina cea de taină tocmai aceasta înseamnă. Ajungând să cunoască cereştii prin mijlocirea poeziei, Dan Damaschin se află la limita blasfemiei, asemănându-li-se nemuritorilor pe care îi cântă: „Cumplit de lipsit de ruşine, aidoma lor, te cred zeii” (ibid.). Asemănarea survine din asimilarea a ceea ce este propriu celuilalt, asimilatorul (cunoscătorul) devenind astfel asemenea asimilatului (cunoscutului). „Am Anfang war der Tat” a spus odată Goethe. Cu toate că lucrurile nu stau chiar aşa, ci Fundamentul-fără-fundament este abisul Unului, fapta fiind caracteristica poetului ce dă naştere – poietes – creaţiei sale, asemenea Creatorului, poetul ajunge, în cel mai înalt stagiu ce îi este îngăduit, să cânte începutul. Fapta sa este aceea de a smulge zeilor „focul sacru” şi de a-l aduce la lumină întregii omeniri. Poetul se opune prin fapta sa, într-un fel, firescului curgerii firii spaţiotemporale prin albia ei, a „puhoiului de clipe”:

36 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

„(Cel care se încumetă să înşface râului învolburat preţioasa pradă,/ Să i-o smulgă de la pieptul înspumat în care furia şi orgoliul clocotesc,/ Nu uită nici un moment că se pune de-a curmezişul unei divine rânduieli/ Şi că neîntârziind prea mult va sfârşi el însuşi pradă torentului, puhoiului de clipe)” (ibid.). Fapta titanică de a reda poetic, prin intermediul viziunii, lumea zeilor prezintă riscul iminent de a-i înfrunta. Or, aceasta poate însemna, la limită, ca temerarul să împărtăşească soarta lui Prometeu. De aici decurg şi frământările interioare ale lui Damaschin, întrucâtva asemănătoare cu cele ale vechilor profeţi evrei: „(Clarviziune şi delir; utopie şi coşmar al deznădejdii;/ Revelaţie şi retragere a harului; predicatele noului ecleziast;/ Dezacorduri ale unui suflet în necontenită surpare;/ Maledicta şi eclipsele sacrului; invocaţii ambigue;/ Speranţa ce purcede din abis;...)” (ibid.). Ne aflăm în faţa unei preluări creatoare a liricii germane de acolo de unde, sau mai bine zis de când, din acel moment al istoriei ascunse a naturii din care spiritul german a încetat să mai fie creator. Amintirea maeştrilor, printre care se află şi Georg Trakl, răsună încă în lirica lui Dan Damaschin: „... eden cutremurat, pajiştea/ În care se curmă zbaterea epilepticului./ Nesfârşirea unui lan de mac unduind cranii argintii/ Un tezaur de coşmare” (Iniţialele vinovăţiei). Hölderlin rămâne însă spiritul tutelar: „Lipsiţi de remuşcări sunt nepământenii şi totuşi/ Privirea zeilor nu suportă întâlnirea cu privirea ta” (ibid.). „Un Hölderlin amânându-şi mereu clipa înnebunirii” (Poemul răspântiei) se consideră românul că este. Şi, deopotrivă, un frate al Casandrei, preoteasa troiană ale cărei profeţii nu erau nicicând crezute: „Soră îţi este Casandra din puţinătatea minţilor ei glăsuind;/ ���������������������������� / (Când de nici un folos se vădea clarviziunea-i, aleasa smintire ce-a pogorât asupra-i)./ Căci nimeni nu se simte în mai mare măsură de prisos/ Decât clarvăzătorul ce şi-a încheiat rostirea./ Şi fără pereche e istovirea preotesei la capătul profeţiei,/ Propria-i netrebnicie resimţită ca vină” (ibid.). Odată profeţia făcută, poemul vizionar fiind scris, menirea poetului ia sfârşit. Până atunci însă rămâne de parcurs lungul drum ce pleacă de la preajmă spre a se ridica dincolo de uitarea apelelor întunecatului Lethe. Baza, punctul de plecare al anevoioasei călătorii spirituale este lumea contemporană, desacralizată: „Să ascultăm monologul vântului la căpătâiul mileniului ce scapătă,/ Pe când în locul muzelor amuţite îi dictează poetului Angoasa:/ Presimt o iarnă a iernilor gătindu-se să ia în stăpânire Firea” (Împotrivire la proiectul unei noi statui a zeului Marte).

www.zonaliterara.ro

Ascensiunea în abis Prima viziune, în ordinea apariţiei, este cea a firii. Firea este spiritul, forma sau ideea – manifestare, aspect – . Ea purcede din Unu, prin Logos. Spre deosebire de sămânţa sa, de Unu, firea nu este simplă, adică fără părţi, ci compusă, tetraelementară, mai bine zis tetrastihială. Logosul, prin care purcede firea, este cel crucificat pe tetrada ei, sacrificiul zeului constând chiar în această purcedere: „Te dezici de superbia spiritului în lucoara armurii/ De purpura simbolurilor, laşi/ Să agrăiască sângelui tău primare înrudiri/ Frăţia crugului, stihiilor repusă în cinste/ Sub salcâmi ce dau în floare în biserici/.../ Încins cu furia simplităţii Poemul/ Speră să se învrednicească a i se acorda/ Să poarte însemnele crucificatului” (Conversio). Dacă planta în întregul ei, sămânţa şi ceea ce purcede din ea, este simbolul naturii, atunci floarea, la rândul său, este simbolul firii. Firea înfloreşte din propria-i sămânţă, din Unu. E o „primară înrudire” între frăţia celor patru elemente, reprezentând tetradica fire, şi floare, ieşire la iveală, înflorire a ceea ce stă ascuns dedesubt, sub pământ, într-o tensiune dinamică. Comunicarea acestor similitudini se face printr-o agrăire, unde a-ul are rol de alpha privativum; nu printr-un limbaj obişnuit, colocvial, poate fi viziunea exprimată, ci printr-unul poetic, singurul limbaj propriu redării vizionare. În vastul poem Reculegeri, replică actuală la Elegiile din Duino ale lui Rainer Maria Rilke, Dan Damaschin îşi precizează locul, mai precis starea iniţială, în care se află la început de drum: „Fără a dibui, fără a întreba îţi ştiai dinainte locul în Fire/ Din golul unui leagăn armonios/ Proslăveai înrudirea nesfârşită” (Reculegeri). Este resimţită o stare de prietenie, de familiaritate cu firea, care ajunge să i se destăinuie: „Prietenos ţi se destăinuia aducerea în zare a Firii” (ibid.). Sunt evidente în poetica lui Dan Damaschin ecouri ale gândirii lui Heidegger, care vorbeşte despre destăinuirea lui Sein către Dasein, adică către om. Firea este albia prin care curge fluxul ideilor sau, în limbajul poetic al autorului Reculegerilor, „Curcubeul întrunea cele dezlânate” (ibid.). Totalitatea – Panta – ideilor sau culorilor, a cuantelor de calitate, întregul spectru vizibil este ţinut laolaltă în fire: „pleoape – curcubee îmi ţineau tăinuite icoanele avalanşelor cascadei/ Proslăveam aburul, răsufletul dintâi al odraslelor Firii” (Fruntariile inocenţei). Înţelegerea pe care o are vizionarul despre fire este cea a unei respiraţii, a unui abur ce se ridică uşor la suprafaţă, constituind planul ontologic, provenit din cel abisal, henologic. „Leagănul stihiilor mă îngăduia

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 37

sine constelaţiile. Scripetele ceresc trăgea în sus o deznădejde, un suflet” (ibid.). „Din amiaza fiinţei tale se retrage umbra unui ecou” (Renunţarea la har) cântă poetul. Amiaza fiinţei, adică elementul pământ, deplierea totală a ideilor în orizontul prezenţei, este partea din fire din care se retrage, precum umbra unui ecou, sunetul Verbului. Este un rost „ce s-a voit tămăduitor al plăgilor Tăriei” (ibid.), este însuşi Logosul „stăruind să oprească lucrarea otrăvii ce şerpuia/ Spre inima lucrurilor” (ibid.). Buna locuire în natură implică în mod constant „uzitarea la maximum” a cunoaşterii vizionare, forţarea sa la limită. Tărâmul locuit de poet, cel ce îl înconjoară din toate părţile deodată ca o ceaţă ireală, este desprins aidoma dintr-un peisaj de basm în care răsună, încă purtată de ape vrăjite, harfa lui Orfeu-tracul: „O harfă plutitoare îngână meandrele agoniei;/ Se înarmează flori domestice înveşmântându-se în ghimpi;/.../Solomonarul cinează în mijlocul haitei sale, copilandri-lupi” (Veşti dintr-un tărâm de ceaţă). Poetul ia parte, căci constituie o parte a întregului, la ritualuri stranii, petrecute într-un fel de vis şamanic, care îi favorizează sinelui său o călătorie către celălalt tărâm: „de pe un ţărm, în somn, poetul contemplă cina de pe urmă/ A unei stirpe de elfi” (ibid.). Tărâmul de ceaţă reprezintă ultima reminiscenţă a magicului, existenţă fantomatică ce aminteşte încă de insistenţa planului criptic al naturii, din care cel dintâi provine. Bardul român, în nobila descen-

Sculptura de Peter McFarlane

binevoitor în preajma-i” (ibid.) cântă fericit poetul. O adiere de vânt, rezultat al mişcării circulare a ideilor şi a fiindelor ce le conţin, se face pretutindeni simţită: „Vântul-copil netezea un creştet de păpădie/ Nesmintindu-mi un fir” (ibid.). O bună locuire în fire implică conştientizarea aflării fiecăreia dintre cele patru părţi elementare ale spiritului poetului într-unul din cele patru elemente. Ei i se adaugă o bună locuire a sufletului individual în Biserica sufletelor, adică în Logos. „Rezultatul” este o bună locuire în natură: „toată silinţa îşi dădeau stihiile spre a te sluji/ Nici o stavilă, nici o piedică ori îngrădire/ Nu îţi stânjeneau intimitatea contopirii cu miezul lucrurilor” (ibid.). Locuirea în fire nu este scop al unei bune locuiri, ci doar o „parte” a sa, folosită, adică aflată în slujba „contopirii cu miezul lucrurilor”. Iată dar cântul bunei locuiri aici, pe pământ, aşa cum i-a fost dat poetului să trăiască, fără însă a-şi uita nobila şi sfânta sa origine: „Nicovale pe care ţi se aşază sufletul spre a fi modelat: pajişti, înmiresmate osuare. Neîngrădite cimitire ale nimănui. Mesteceni ce îţi întoarnă sângele din obraz spre copilăria inimii. Sfinţenia unei obârşii te smereşte” (Reculegere în Apuseni). „Cel crescut în preajma tăriei, alăptat la izvoarele rosturilor”, cel ce „a ucenicit îndelung la meşterii Răbdării” se anunţă a fi pregătit să trăiască în pace în lumea pe care o împarte cu celelalte fiinde: „blândă întomnare a iezerului de munte, a albăstrimii din ochiul clarvăzătorului, când miazănoaptea atrăgea spre

38 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

denţă a divinului Orfeu, este cel anume capabil să descifreze semnele prefirate în cuprinsul tărâmului hipnotic, cele ce semnifică obârşia, originea lucrurilor: „Să deprinzi acest grai din care Fiinţa s-a îndepărtat./ Lacuri de cenuşă ale căror unde nemişcate n-ar mai fi în stare/ Să recunoască chipul Focului din care au purces./ Sunt spulberate troiene de rumeguş, reminiscenţe târzii din arborele paradisului” (ibid.). Sămânţa, germenele dătător de viaţă aflat în spatele firii apare privitorului împământenit în orizontul prezenţei drept mormânt, loc al celor veşnice. Doar că, din eternitate răsare, precum un lan de grâu din seminţele împrăştiate în brazdă, întreaga lume, diferenţa ontologică dintre fire şi fiinde: „E umbra unui lan de grâu crescut dintr-un mormânt” (Viziune). Arheul este inima vulcanului, cel din care erupe existenţa, loc cutremurător din care însăşi viaţa izvorăşte către prezenţă: „E vinul ce-l poartă spre buzele noastre o viţă ce îşi are rădăcinile împlântate în inima vulcanului” (ibid.). Rădăcinile (ta rizomata) sunt sinonime cu stihiile (ta stoichea), a căror traducere din greacă, la singular, în latină a dat cuvântul elementum, element, adică tocmai ceea ce ele nu sunt. Elementar, la drept vorbind, este numai arheul. Rădăcinile sunt doar înfipte în solul din care îşi trag seva vieţii, nefiind niciodată primele, elementarele, în ordinea originii. Lucrul natural, omolog naturii, locuieşte poietic în aceasta; poietic, adică născător, poiesis, purces din propriul arheu. Având statut de lucru natural, şi poetul îşi contemplă sufletul, aflat în planul henologic (de la to hen, Unul), din perspectiva eternităţii firii, cunoscută drept cea de a cincea esenţă, sistem compus din cele patru elemente-esenţe: „Mereu m-am făcut vinovat de a fi luat cuvântul din gura prezenţei” (A cincea esenţă). Dacă există un risc pe pământ, atunci acesta este cel al uitării arheului, prin aţintirea privirii doar către orizontul existenţei: „E o întunecime însufleţitoare de putregaiuri, magneţi ai pierzaniei atrăgând privirea unei stirpe/ Ce trece astfel pe lângă Secret, singură hărăzindu-se rătăcirii” (ibid.). Îndepărtat şi fantomatic răsună însă un ceva anume în străfundul sufletului: „Sunt doar un munte de învinuiri pe care mi le aduc singur;/ Sunt doar în măsura în care pot să arăt ceea ce îmi scapă, se fereşte de mine./ Străfulgerată de ceea ce i se retrage, fiinţa mea ajunge un semn ce indică depărtarea” (ibid.). Cel îndepărtat, cel aflat la cea mai mare depărtare cu putinţă de orizontul prezenţei este Divinul, Absolutul. Există un poem în cuprinsul operei lui Dan Damaschin care redă, asemenea unui fragment presocratic, viziunea firii: „O, de-ar putea aducerea-ţi aminte să reînvie chipul în care Firea

www.zonaliterara.ro

te-a îmbiat în luminişul strălucirii tale” (Vina de nespus), exclamă acesta, în ton cu Martin Heidegger, făcând din fire un luminiş (Lichtung) al propriei străluciri a lui Dasein. Continuarea este însă o replică poetică, românească, la fragmentul lui Anaximandru: „Ci credincios rânduielii dezvăluirii şi retragerii în Nevădit, se perindă făpturi prin zariştea iluminării; necontenit îşi împrumută elementele unul altuia moartea. Reînturnate la timp în fruntariile Absenţei din care au purces” (ibid.). Iată dar şi originalul grec, actul de naştere al filosofiei, redat de obicei astfel în traducere literară: „De acolo de unde se trage naşterea realităţilor, de la acele lucruri le vine şi pieirea întru acestea, după legiuita cuviinţă. Căci ele au a-şi da socoteală şi unele altora pentru nedreptate, potrivit cu rânduiala timpului” (Anaximandru, fragmentul 1, trad. Constantin Noica). Tradiţia aristotelică plasează înaintea acestui text următorul gând, ce îi aparţine tot filosofului din Milet, dar este redat într-o rostire târzie: „Arheul fiindelor este apeironul”. Mai există însă o exegeză, deosebit de severă, urmând celei clasice a lui John Burnet, efectuată de Martin Heidegger, care a redus nemilos şi fragmentul considerat autentic la următorul Bruchstück: „...kata to chreon: didonai gar auta diken kai tisin allelois tes adikios”. Se pare că din această necesitate, obligaţie (gr. arhaic chre – este nevoie, e necesar, trebuie; to chreon – necesitate sau obligaţie) căreia nimic nu i se poate eschiva şi de unde se dezvăluie în mod imperativ spre a se retrage stihiile toate, îşi are izvorul înţelegerea lui Dan Damaschin despre conturul naturii. Firea este sistemică, adică constituie sistemul celor patru elemente care se transmută unele în altele, murind fiecare la rândul său spre a da naştere elementului ce îl urmează, potrivit cu rânduiala timpului, adică cu cel de-al patrulea element, cel legiuitor, proiecţie pe cercul firii a intelectului henologic. Totalitatea acestor elemente, firea însăşi, se reîntoarce acolo de unde au purces, adică în absenţa arheului, aflat dincolo de hotarele lumii.Se produce astfel o reinstaurare a armoniei originare: „invoci un termen al tuturor ispăşirilor noaptea justiţiară ce îndreaptă cumpăna, pune de acord esenţele, reîntronează armonia” (ibid.). Conceptul de loc este unul ce defineşte planul henologic. Locul seminţelor de fiinţă, al numerelor sau monadelor este în Monada monadelor, în Logos. În funcţie de locul fiecăruia din Biserica celestă a sufletelor, ne poziţionăm în lume, spaţio-temporal. Logosul este chiar locul în care se reîntorc toate cele ieşite în afară, plecate iniţial tot dintr-însul: „Căci e totuşi loc pentru reculegere unde nenumărate au fost sfâşierile” (ibid.). Urmând vechilor iniţieri, Dan Damaschin con-

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 39

feră viziunii firii valoarea Micilor Mistere. Spre deosebire de vremurile antice când iniţierile aveau loc în mod organizat, în întunecata eră a tehnicii poetul este silit să se iniţieze de unul singur: „Singurătatea scufundătorului: negoţul său primejdios cu duhurile adâncului” (Aproapele meu, Heraclit). Coborârea către das Grund, către fundamentul abisal, cel fără fundament, este solitară. Adsensum ad inferos este, cum altfel, decât cea mai înfricoşătoare aventură spirituală a oricărui erou. Teribilul negotium ce are loc în abis are ca obiect însuşi sufletul poetului, ce este oferit „duhurilor adâncului”. Lumea secătuită, adevărată împărăţie a răului, urmează a fi părăsită: „Cum tot mai rar cutreieră Marele suflu ce stă să scapete/ Cum împuţinată Tăria abia se drămuieşte pentru odraslele ei/.../ Celui care cată scăpare dintrun anotimp înveninat/ urmând desprinderea din durata unui crug demonic,/ Dezlegarea de puterile unei gravitaţii a Răului/ Îi rămâne îmbarcarea către un ţinut al neprihanei,/ Spre ostroavele inocenţei, la aşezările celor neîntinaţi” (Îmbarcarea). Dincolo de fire se află o „stare” de mai dinainte de purcederea în lume, asemănătoare unei hibernări, într-o aparentă lipsă de mişcare: „Atât de tăinuit zăcământ într-o/ Neîncepută carieră de marmoră/ În iarna erei pare că hibernezi” (Fragmentele). E o tihnă a Logosului sacru, în care sufletele vieţuiesc în pace, într-o contraparte complementară a lumii: „De neîndurat cutremurul adânc/ Dacă nu l-am tălmăci într-un fior/ Verbul se încumetă a cuprinde Dansul/ Pentru care spaţiul s-a dovedit neîncăpător” (Cuprindere). Este locul unde mai marele încape în mai mic, opus fundamental complementarităţii sale ontologice, unde mai micul încape în mai mare. Dincolo, adică în ceruri, Monada monadelor locuieşte, adică îşi află locul, în monada individuală, în sufletul celui care poate să exclame: „Sunt locuit de tine ca de soartă/ Odată nu te voi mai încape” (Nespusul). Logosul este locul rapoartelor şi proporţiilor inter şi intra monadice. În el se află totalitatea numerelor-suflete, între care se stabilesc relaţii armonice: „Poruncă paşnică,/ Încuviinţează aspiraţia de a fi a Cosmosului meu,/ Închinător Numărului,/ Cerc a mă potrivi ţie./ Cu ardoare de discipol/ Îmi însuşesc legea-ţi, Proporţion:/ Alinător urmând discordia/ Infinite alianţe săvârşite;/ Din graţia ta se împărtăşeşte verbul/ Lumi complementare numind./ Întru acord cu sinele/ Suflul melodios poartă fiinţa/ (Necontenit ecou: ).// În măsura poruncii tale ţine-mă,/ Astfel să te urmez/ Cu fericită supunere” (Voinţa de armonie). Din pacea armoniei originare numerele „pleacă la plimbare” graţie mişcării de purcedere a „suflului melodios”, ce poartă fiinţa acestora înafară, în lume. „Fericita

supunere” a poetului este cea a urmării fără crâcnire a imperativului divin: fii ceea ce eşti, adică fii ceea ce ai deja în tine, drept limitări intranumerice din care răsare necontenit fiindul. Drumul, dao sau calea, este un continuu du-te-vino între aici şi acum, aflat la un capăt, şi dincolo-ul aflat în extrema opusă, în bezna sacră a armoniei originare a seminţelor-numere, ce se află întrepătrunse într-o stare dinamică, din care răsare aidoma firului de grâu cinetica existenţei firii şi fiindelor. Acest hodos ano kato „drum în sus şi drum în jos”, după cum l-a denumit Heraclit (fragmentul 60), se aseamănă unei cărări uscate de teribila căldură a punctului aflat în interior, focar mistuitor, grăunte sau sămânţă de fiinţă, din care răsare etern întreaga lume: „Cărări uscate spre un focar mistuitor/ Al unei lentile mărind la nesfârşit/ La capătul cărora poate creşte/ Cât un păianjen punctul otrăvit,/ Lipsindu-se de ochi pentru umbrarul/ Răscrucilor ce-ar fi să îl abată/ Şi pentru doliul încărcat în nouri/ Ca raza inelul să-i străbată// Neclintitului îi uzurpează tronul/ Împământenind grăuntele într-un spic” (Grăuntele). În catabaza sa către primordial poetul regăseşte „frăgezimea muzicii”, muzicalitatea seminţelor crude de fiinţă aflate într-o armonie discretă: „Nepedepsit auzul se înfruptă din frăgezimea unei muzici/ Abia iscată pentru nou-născuţii eterului” (Fruntariile inocenţei). E o coborâre în adâncurile sub-pământului, acolo unde se găseşte, bine ascuns, metalul august – aurul sacru – , căutat altădată de întemeietorul romantismului, Novalis: „În fărâme de strălucire, aur zbătându-se în vâna încordată” (ibid.). E o cunoaştere cu inima, prin sentiment, care dezvăluie poetului minunea din interiorul său: „Licurici într-o peşteră, grăunţe aurifere într-o mină părăsită/ O, clarviziunea inimii desluşind respiraţia veşniciei!” (ibid.). În liniştea armoniei interioare poetului i se dezvăluie contrapartea lumii, locul august unde sălăşluiesc veşnic zeii cei sacri, într-o pace cerească: „Din senin se ivea spectrul unei armonii, se năzărea o oază în care zeii vieţuiau aievea, divinul nu tânjea după nimic” (Lecţia de limbă moartă). Este viziunea armoniei interioare, cea aflată mai presus decât orice armonie lumească, fiind mai înaltă în origine: „Nevădită o armonie mai de preţ, totuşi ţi se arată, decât cea admirată de toţi” (Harfa smintită). Aici şi numai aici, în interioritatea originară, „În ruinele unui grai locuiesc numele divine” (ibid.). Are loc redescoperirea stării paradisiace de mai dinainte de purcederea în lume, ca lume, a Logosului-trandafir, care astfel se sacrifică, răstignindu-se pe crucea celor patru stihii: „cu trandafirul răstigninduse pe crucea propriei miresme” (ibid.).

40 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Între Gott şi Gottheit În poezie, ca şi în mistică ori filosofie, se poate vorbi despre înţelegerea unui Dumnezeu personal, pus în faţa creaţiei sale, tot atât cât nu se poate vorbi despre Unul ca Unu, despre Enigma ca enigmă rămasă inefabilă chiar şi pentru cele mai înalte spirite ale umanităţii. Dan Damaschin este tentat de enigma însăşi, adică încearcă o apropiere de Divin-ul aflat mai presus de ceruri, de Absolut, înarmat cu toate armele poeziei. Cunoaşterea incomunicabilului şi a incognoscibilului, iată ce îşi propune poetul clujean, aflat la apogeul creaţiei sale. Felul în care acesta i se dezvăluie, menţinându-se pe sine ca taină inefabilă, este resimţirea cutremurătoare a misterului său de nepătruns, altfel spus mysterium tremendum: „E aura epileptica, morbus sacer dinaintea căreia înţelegerea ta şovăie, se dă un pas îndărăt” (Viziune). Peisajul suprarcelest este unul pe măsura grandorii Sale: „Sunt cranii şi vertebre coborând cu plute de ceaţă pe un fluviu, izbinduse de pilonii podului,/ Prefăcându-se în fuioare de spumă ce se înfăşoară pe greznele noastre” (ibid.). Sentimentul stării de creatură, strâns legat de cel al misterului cutremurător al sufletului individual în prezenţa celui universal, se face simţit „prin toţi porii poetului: „Ceea ce revelaţia îmi procură este hăul nemăsurat dintre mine, o biată creatură şi creatorul meu” (Cel cu totul altul). Das ganz Andere este sintagma prin care Meister Eckhart desemnează Unul-absolut-prim sau Numinosul, cunoscut încă de vechii evrei sub numele de Tată. Viziunea distanţei enorme, incomensurabile, dintre Creator şi creatura sa este re-prezentată în poezia celui ce o experiază în contemporaneitate, după ce, iniţial, ea fusese redată în cadrul misticii renane. „prin nimic din ceea ce purcede de la mine nu mă pot apropia de Cel cu totul altul” (ibid.) exclamă trăitorul în revelaţia ce l-a cuprins. Mysterium tremendum şi fascinans, iată cele două sentimente „surori” ce cuprind sufletul misticului aflat în preajma hăului infinit al Creatorului său, ce străluceşte ca un astru negru pe cerul lipsit de alte stele al nopţii. El, adică Divinul, este negativitatea primordială, Cel ce se retrage din toate, inclusiv din ceruri: „În nesfârşită depărtare de mine şi neajungere stă denecuprinsul” (ibid.). Se observă în lirica târzie a lui Dan Damaschin o vădită îndepărtare de poetica fostului său mentor, Hölderlin. Superbul poem Cel cu totul altul constituie trecerea, passacaglia către o nouă viziune, cu mult mai apropiată de cea a lui Novalis şi, în acelaşi timp, în mod limitat, de mistica renană.

www.zonaliterara.ro

Este o absolvire cu summa cum laude a nobilei şcoli căreia i-a aparţinut, dublată de păşirea pe un alt drum, pe un nou început: cel al adâncirii în sine. Adânc în sufletul său, cel ce experiază găseşte „departe de lumina amiezii”, acolo unde „plânsul tău se încumetă abia în desăvârşirea beznei” (Departe de lumina amiezii...) umbra gigantică a Inefabilului, pogorâtă în mai-micul individualităţii. Adâncit în sine, poetul descoperă cum „doar întunericul dens ca o marmoră neagră ţi-a cucerit pe de-a întregul încrederea” (ibid). E o cale pe care puţini au parcurs-o şi despre care şi mai puţini au mărturisit: „în palma orbului ce calcă pe alături de punţile bătătorite se deschide floarea abisului tău” (ibid). Poetul se transformă pe sine în mesagerul absenţei; el este solia incomunicabilului, a ceea ce veşnic rămâne acoperit de o ceaţă de necuprins cu vederea: „sunt duhuri ce îmi adresează rugămintea lor de pe urmă;/ e crepusculul unei secte de iniţiaţi ce m-a ales spre a-i împlini ultima voinţă;/ e strădania de a se face înţeleşi a unor iluminaţi/ ai Frigului, aflaţi îndărătul unei cortine de ceaţă” (Sunt pe cale...). În planul henologic, cel mai înalt se află cel mai jos.Absolutul, cel către care se îndreaptă strădaniile poetului, „e pragul de jos al prăpastiei ce trebuie atins” (Privire asupra Haosului). Cel mai înalt în origine, Unul-absolutprim, se află la cel mai scăzut nivel posibil. Acolo şi numai acolo se află ceva, „ceea ce veşnic rămâne negândit, neadus/ în lumina prezenţei” (ibid.). Poetului îi revine imposibila misiune de a pătrunde acolo unde nimeni altcineva nu poate ajunge, căci el este „cel care forţează secretul,limita/ încercând să survoleze zona interzisă” (ibid.). Fiindcă „Nu e nimeni să escaladeze piscul uitării” (Astrul nomad), adică să se aventureze nu numai dincolo de apele fluviului uitării ce separă planurile naturii, ci şi dincolo de ceruri ori de propriul suflet, „Mâna mea scrie fremătând de spaima îngheţului ce o va încremeni” (ibid.). În acest fel, poetul se face pe sine ecoul unui mesaj iniţiatic, purces din ceruri: „sunt duhuri ce îmi adresează rugămintea lor de pe urmă;/ e crepusculul unei secte de iniţiaţi ce m-a ales spre a-i împlini ultima voinţă;/ e strădania de a se face înţeleşi a unor iluminaţi/ ai Frigului, aflaţi îndărătul unei cortine de ceaţă” (Sunt pe cale...). Este solul absenţei, a lipsei Celui aflat dincolo de timp şi de eternitate: „Ce să fac cu timpul la care Tu nu eşti părtaş?/ Ce să caut într-un loc în care prezenţa Ta şi-a şters însemnele?/ .../ Ce împăcare între mine şi sufletul meu ar putea exista atâta vreme cât/ Tu lipseşti ca judecător?” (Ce să fac...). Dan Damaschin este, în toată puterea cuvântului, un spirit religios. Nu un mistic, căci el nu

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 41

doreşte să fie una cu Dumnezeu-Unul, ci un om al bisericii, devotat, adică credincios unui Dumezeu care să se reverse din toate părţile deodată asupra sufletului său. Religia apare ca formă de conştiinţă. Cultul, o spune Hegel, este raportarea subiectului la Absolut ca la ceva obiectual. (v. Hegel, Prelegeri de filosofie a religiei, II, I, II c 305). Pentru spiritul religios, divinitatea rămâne un moment al conştiinţei relogioase, obiectul pe care subiectul religios îl contemplă în desfăşurarea deplină a ideii sale, cu care el este unit, fără a fi niciodată una. Religia este întotdeauna revelată. Subiectul sau personajul religios este suflet care locuieşte în Logos; dar nu ca unitate arheică, singulară, izolată în enstază, ci ca realitate a comunităţii, piatră în biserica Fiului lui Dumnezeu. Spiritul religios stabileşte legătura indisolubilă cu Dumnezeu şi Sacru păstrându-se pentru sine. Logosul îl protejează, este locul locuirii sale ca unitate distinctă, garanţia eternităţii lui ca sufletarheu. Creatura este doar unită cu Creatorul său printr-o legătură de credinţă. (v. Mihail Grădinaru, Primordium şi Spirit – Meditaţii postmetafizice, vol II. pag 40 şi urm.). În evlavie, conştiinţa de sine cucernică înţelege că Dumnezeu-Tatăl o lasă să se afirme liber în Logosul său, Fiul divin. Aceasta este bunătatea lui. Justiţia divină constă, pe de altă parte, în configuraţia normativă a legăturilor Logosului, care îi cere să fie, adică să se dezvăluie fenomenal pentru ca acest suflet finit pe care El îl lasă să stăruie alături de Dânsul, în Fiul său, ca insulă de libertate în oceanul independenţei sale, să se manifeste plenar. Între conştiinţa de sine – pură, adică neamestecată cu nimic ontic – a sufletului individual şi a celui universal nu există diferenţă de natură. Credinţa este regăsirea acestei identităţi. Este tocmai ceea ce urmăreşte cu o pasiune de monoman în versurile sale Dan Damaschin. Dumnezeu, care „scapă cunoaşterii noastre din lipsă de credinţă” (Heraclit, fragmentul 86), este cunoscut afectiv în pietatea profundă, ca un sine însuşi mai mare decât sinele propriu, într-o viziune a interiorităţii individuale ce coincide cu ceea ce o depăşeşte imens (v. Mihail Grădinaru, op. cit, vol II, pag. 66 şi urm.). Rugăciunea cheamă Divinul în interioritatea cea mai intimă a sufletului propriu, în care El s-a aflat întotdeauna. Poezia, devenită rugăciune pură, este psalmodiată în speranţa mântuirii: „Amărăşte-mă, Doamne, îndestul,/ Ca de mine însumi să mă satur” (Fragmente dintr-un poem neexprimat). Este vocea sufletului care tânjeşte după îndumnezeire, după comuniunea cu Hristos-Logosul. „ Există o rugăciune pe care moartea nu o poate curma” exclamă poetul; „Există o stare de extaz din care nu poţi fi izgonit,/ Există un sâmbure de credinţă mai anevoie de sfărmat decât orice diamant./ Există un nimb de sfinţenie de care nu mai poţi fi deposedat nici dacă te vor face asemeni pragului celui mai de jos” (ibid.).

42 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Motto „Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde ochiul, pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza în orbită un zeu şi el va sta acolo, împietrit, iar noi ne vom mişca sufletele slăvindu-l… “ Nichita Stănescu

Sculptura de Peter McFarlane

Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu,

1968, sub coordonarea lui Tudor Vianu, Lexicul artistic eminescian în lumină statistică, 1974, al Luizei Seche, apoi Dicţionarul limbajului poetic eminescian - Concordanţele poeziilor antume, sub îndrumarea lui D. Irimia, 2002, urmat de un al Dicţionar, dar al poeziilor postume, 2006, şi mai departe, cum era de aşteptat, eminentul lingvist ieşean a depăşit stadiul de contabilizare statistică a vocabularului eminescian şi a ordonat lexicul într-un dicţionar de Semne şi sensuri, primul volum cuprinzând câmpul semantic al artelor, iar al doilea volum pe cel al elementelor primordiale, precum şi Dicţionarul Luceafărului eminescian, de Rodica Marian şi Felicia Şerban, 2007, toate sunt întemeietoare de statornicie ontologică. În celebra sa carte Poetica matematică, Solomon Marcus se opreşte asupra celor mai folosite cuvinte în opera lui Eminescu. Ele sunt:

www.zonaliterara.ro

el, ea, şi, de, în, un, o , fi, cu, avea, se, pe, să, eu, tu, al, a, ce, nu, din, la, ca, vrea, că, care, mai când, meu, mea. La o scurtă ochire, renumitul matematician descoperă un echilibru între masculin şi feminin în poezia poetului. Ceea ce îl determină să afirme că „avem de-a face cu un androginism predominând foarte uşor principiul masculin: el, urmat imediat de ea, a fi, urmat de a avea, eu, urmat de tu, al, urmat de a, chiar şi în cazul prepoziţiei din urmată de la este grăitoare. Care este înaintea lui când, mai întâi o identificare sau o apoziţionare şi apoi fixare temporală“.1 La fel şi cu pronumele (sau adjectivul) posesiv. Un androginism, întruchipând unitatea perfectă a fiinţei umane, prin reprezentarea masculinului şi femininului în egală măsură, în care vechiul principiu chinezesc al lui yang (masculinul asociat cu cerul, căldura, lumina) şi yin (femininul asociat cu pământul, natura, luna) lucrează

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 43

împreună pentru armonia universală. Fiecare fiinţă umană conţine în structura sa comportamentală, determinată de structura morfologică, cele două principii. La fiecare dintre noi, indiferent de sex, poate să prevaleze unul dintre cele două principii. După observaţia lui Solomon Marcus, „ca predominând foarte uşor“ latura masculină, am putea spune, cel puţin la acest nivel al logosului, că Eminescu se apropia de un echilibru perfect al reprezentării cerului, solarului, pământului, naturii, teluricului. Fapt cel puţin relevant în segmentul din opera sa artistică avut în vedere de Luiza Seche, adică antumele, zece postume şi patru proze. Dar nu mai puţin relevant este şi faptul că din totalul de 2.552 (51.20%) substantive atestate doar 432 (8,60%) sunt masculine pe când cele feminine deţin întâietate cu 1.394 atestări (27,95%), restul fiind neutre. Iar după Dicţionarul Irimia şi colaboratorii, primul loc este ocupat de elementul primordial apa (marea), înaintea focului. Apa fiind tot din categoria femininului, „the cradle of the world“, matricea lumii: „Dintre cele patru elemente care constituie, în interpretarea lui Gaston Bachelard, tetravalenţa materiei, reprezentând «hormonii imaginaţiei poetice », imaginarul poetic eminescian pare a fi guvernat de elementul apă, nu numai că e bogat reprezentat, ci şi pentru că imaginile poetice şi simbolurile create pe baza acestui element depăşesc cu mult dimensiunile unei poetici a apei, înspre amplitudinea unei ontologii poetice.“2 La fel, beneficiind tot de statistica Luizei Seche, George Pruteanu se opreşte la primele 22 de cuvinte purtătoare de sens, folosite cel mai des de Eminescu, şi ajunge la o concluzie relevantă privind, nici mai mult nici mai puţin, filosofia poetului. În ordinea frecvenţei, George Pruteanu spune că „primele cinci cuvinte structurează imaginea viziunii schopenhaueriene a poetului: a vrea, a vedea, ochi, lume, a putea: aceste cinci cuvinte parcă se pregătesc să se închege în titlul lucrării fundamentale a lui Schopenhauer: Lumea ca voinţă şi reprezentare: «lumea» - lume, «ca voinţă» - a vrea, a putea, «şi reprezentare» - ochi, a vedea“.3 La numărarea verbul a vrea s-a luat în calcul şi folosirea lui ca auxiliar, în lexiconul Luizei Seche, din cele 497 de 383 de ori e folosit ca verb ajutător. Astfel aserţiunea de mai sus parcă nu se mai susţine. În continuare, frecvenţa prioritară a verbul a zice „este firească la un poet taumaturg, vrăjitor, care creează lumi din cuvinte.“4 Verbul a părea este la rândul său legat de „idealismul de tip kantian al poetului şi despre relativismul

său romantic: nimic nu este sigur, ci doar părere, aparenţă e totul“,5 dar şi opţiunea deliberată, după o prealabilă judecată: „Fac astfel cum miemi pare“. S-ar părea că citim în stele, care prin fixitatea lor celestă vorbesc atât de sigur despre destinul nostru (sic). Speculaţia se poate extinde în funcţie de imaginaţia noastră şi, mai rău, în funcţie de intenţionalitatea noastră. Interesantă ar fi o statistică cronologică a lexicului, sau cu alte cuvinte cum evoluează lexicul eminescian de-a lungul timpului. În ce măsură unele cuvinte rezistă sau altele dispar şi care sunt cele care le iau locul. Când am cercetat uzanţa culorilor de către Eminescu am observat că frecvenţa lor e tot mai rar în perioada târzie de creaţie. Şi totuşi câteva pentade după felul cum se aşază vocabularul eminescian sunt ispititoare. Cuvintele se pot ordona într-o pentadă numai dacă au o pornire delimitată, ascensiune, un climax, o coborâre, o rezolvare în final. La nivel de pentadă verbală avem următoarele verbe care se succed în ordinea frecvenţei lor, după L. Seche ele sunt următoarele: a vedea, a putea, a zice, a părea şi a trece. Statistic, în acest caz, începutul este făcut de verbul a vedea, de care ne vom ocupa în aceste rânduri. Deşi a vrea este pe primul loc, de rangul 20 (poziţia în clasamentul unităţilor lexicale), dar fiind întâlnit ca verb predicativ de 114 ori, restul majoritar ca verb ajutător, îl vom trece la locul cuvenit, cuvânt de rangul 76. În prima pentadă verbală eminesciană verbul a vedea deţine prima poziţie, fiind şi primul cuvânt cu sens semantic plin. Aici îl descoperim pe Eminescu tributar literal al celor văzute şi nevăzute. Din 303 folosinţe, situându-se pe rangul 26, observăm că a vedea se referă la a percepe cu ochii, şi, nu doar îngrădit numai la nivelul senzaţiei oculare, urmează a remarca, a întâlni, a cunoaşte, a băga de seamă, a lua aminte, a se convinge, a pricepe, a înţelege, a cunoaşte, a afla, a distinge, a deosebi, a contempla, a deosebi, a ajunge, a se pomeni, a-şi vedea de treabă, a poseda, a părea, a se arăta. Verbul în discuţie este ajutat de cuvântul ochi – de rangul 27, unul fruntaş, întâmplându-se de 299 (0,44%). Ca organ de simţ al văzului, privire, cu acest sens este folosit de 286 de ori, ca vedere de două ori (în versuri), ca orbită o singură dată, ca pleoapă de două ori (în proză), ca geam, o dată, în proză, ca porţiune de loc, o dată, în versuri, şi figurat, ca licărire de şase ori. Ochiul singur mai trăieşte: „numai ochiul lui e viu“ sau ca răsfrângere spre interioritate: „Dară ochiul închis afară, înăuntru

44 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

se deşteaptă“. De remarcat că între a vedea şi a privi există totuşi o deosebire behaviouristă, în fond, primul lexem este unul activ, implică o descoperire, pe când al doilea este un verb pasiv („privitor ca la teatru“). Tudor Vianu afirma despre marele poet că înregistrează lumea cu ajutorul simţurilor, în dauna efortului ideatic: „dar mai cu seamă simţul vederii are o acuitate neobişnuită în perceperea formelor, a culorilor, a mişcărilor, naturii, nuanţelor cele mai fine şi mai greu de înregistrat ale expresiei omeneşti .... Poetul se dovedeşte, prin întrebuinţarea atât de fericită a epitetului individual, un puternic tip senzorial, dar mai cu seamă vizual[s.n.].“6 Văzul eminescian este cuprinzător, folosinţele lui indică o progresie mai degrabă conceptuală decât senzorială. De la a descoperi lumea din jur: „Ridică ochii/ Vede...“, „Vedeai pe ici, pe colea câte-n vârf verde de plop“, sau ca martor la un eveniment: „Ca să vadă cum se-o-ncinge între fiare lupta dreaptă“, până la a cunoaşte: „Văzuse destul pentru a nu spera nimic“, şi a face deosebirea, a distinge: „Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?“. Extensia de la a părea, a se arăta se realizează prin mişcarea dinspre exterior spre interior: „Văd aripele-i diafane“, „Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii“, culminând cu a pricepe, a înţelege: „Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chioară?“, „Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns...?“ şi urmat de a contempla, întregind experienţa în afara unui demers tehnic: „El intră să vad-acolo tot trecutul“. Aşadar mult din necesitatea lui a vedea (văzul) se dezvoltă în forme conceptualizante, stipulatoare şi integratoare: „Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea“, „Să te vezi pe tine însuţi“, „Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar“, „Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este“, „Viitorul şi trecutul/Sunt a filei două feţe/ Vede-n capăt începutul/Cine ştie să le-nveţe“, „Văzuse destul pentru a nu spera nimic“, sau „Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece“. Iar reprezentanţa metaforică îmbunătăţeşte statutul faptic al verbului: a vedea lumina zilei sau a vedea pe dracul, a vedea în vis obiecte ale lumii reale complementate de acţiuni în imaginaţie: „văd poeţi ce-au scris o limbă“.7 În religia hindusă, reprezentarea vizuală a cucerit definitiv formele conceptuale, unde cei peste 5 000 de zei şi zeiţe sunt bine individualizaţi la nivel de imagine. Shiva, zeul procreaţiei, plin de vitalitate şi energie cu puteri oculte, este înfăţişat cu trei ochi, unul în frunte, cu

www.zonaliterara.ro

care priveşte eternitatea. Amita Bhose, venind din această lume, concluzionează semnificativ: „Eminescu nu a fost un filosof şi a fost mai mult decât poet; el a fost un darsanik (cel care vede), un kavi, (poet înţelept)“.8 Dacă celelalte simţuri (nu senzaţii) sunt limitate la anumite categorii ale celor văzute, atunci între „fiinţă şi aparenţă“ văzul cunoaşte mult mai bine şi se exprimă mult mai nuanţat. A vedea exprimă heideggerian „starea de neascunderea“, ceea ce este, pe când auzul, mirosul şi gustul desface componentele, exprimă ceea ce nu este, de aceea ele par mai subtile, şi tactilul pentru o mai profundă exprimare a lui cere ca ochii să fie închişi. Ieşirea din ascuns este dată de a vedea, pe când convieţuirea în ascuns se face cu auzul, mirosul. De aceea muzica, ca şi mirosul, ne scote din „neascuns“ şi ne duce în teritoriul bănuit doar. Eminescu stă în spaţiul închis (cercul strâmt?) al strălucirii sale şi se aşază în starea vederii ca lumea să-l vadă aşa cum este. E ademenitor de observat că hiper-existenţialismul lui „simt enorm şi văd monstruos“ se manifestă la Eminescu în mişcarea întregului, a fiinţei când ajunge la o margine şi-şi dă seama de limite: „Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază“ (Scrisoarea I). Monstruozitatea ţine de o exterioritate fără limite în sine a simţului, improprie atingerii cogniscibile: „Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric ...“. Ciclopul Polifem, a cărui etimologie poly phemos, înseamnă literal „cel care vorbeşte mult, sau cel foarte cunoscut“, adică vede tot, sau Ochilă al lui Creangă, o „schimonositură de om“, ce avea „în frunte numai un ochi, mare cât o sită, şi, când îl deschidea, nu vedea nimica, da chior peste ce apuca. Iară când îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul şi măruntaiele pământului“ aparţin acestei monstruozităţi de astă dată răsfrântă în fiinţa lor. Ştefan Afloroaei identifică pentru fiecare simţ o zonă a cunoaşterii: „auzul e organul sensului în viaţă (teleologia), gustul e simţul frumosului (estetica), expresia e de bun gust, mirosul e flerul adulmecării numenului (teologia), tactul e simţul cunoaşterii prin contopire (iubirea şi mistica), un om cu mult tact, iar văzul răspunde de ierarhia morală [s.n.] (tot ce ţine de ţinută şi atitudine – posturi eminamente etice, din care poţi ghici caracterul unui om - , poate fi perceput prin văz, nu prin alte simţuri. Caracterul nu se miroase, adevărul nu se gustă, sensul nu se vede, frumosul nu se pipăie).“9 Zăbovind un pic asupra acestor definiţii, ca auzul „cel care

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 45

dă sensul vieţii“, atunci filosoful Al. Bogza este îndreptăţit să pună la temelia universului legile de organizare a sunetelor în muzică. Nu ştiu în ce măsură marii esteticieni sunt şi nişte mari gurmanzi. Paul Claudel, un poet profund creştin, considera mirosul ca primordial în structura fiinţei poetice. Privind tactul, Tudor Arghezi prin mereu certitudinea evanghelică : „Vreau să te pipăi şi să urlu: «Este!»“, iar Brâncuşi recomanda ca sculpturile sale să fie mângâiate pentru a fi mai bine înţelese. Şi erau oameni cu mult tact. Totuşi, agresiunea „nefiinţii“ duce inevitabil spre o exacerbare sau spre o specializare a simţurile pe anumite expresii spirituale. Rimbaud a mers mai departe şi a clamat schimbarea funcţiilor senzitive: să vezi cu urechile şi să auzi cu ochii. Wittgenstein prin îndemnul de: „a vedea 10 bine“ se gândea la grosieria văzului, „vederea monstruoasă“, cea care a provocat tragedia narcisiacă. „Lumea-i tot ceea ce se-ntâmplă“ sub ochii noştri, „totalitatea faptelor“ fie vizuale, sau de altă natură, văzute şi nevăzute. A vedea bine este îndemnul de a te vedea pe tine însuţi, sau vorba lui Creangă „cât eşti de frumuşel“. Adaosul eminescian: „Lumea-i cum este“, ce se vede, cu alte cuvinte, prin văz avem posibilitatea unei cunoaşteri mult mai ample. Heidegger spune despre Oedip că „îndrăzneşte să se avânte în zonele cele mai vaste şi cele mai sălbatice. În poezia „În dulcele azur înfloreşte...“, Hölderlin enunţă aceste cuvinte profetice : „poate că regele Oedip are un ochi prea mult.“ Acest ochi în plus este condiţia fundamentală a oricărei interogări şi a oricărei cunoaşteri măreţe şi unicul ei temei metafizic.“11 Iar Th. Codreanu continuă afirmând despre Oedip că pedepsindu-se prin orbire, „recunoaşte implicit că spaţialitatea euforică a privirii e vinovată de propria sa tragedie“.12 Poezia, vorbitoare prin imagini, la rândul lor predispunând un sens, îşi află astfel identitatea mai mult pe a vedea/vedere decât pe a auzi, sau a mirosi. Ioan Holban constată despre poezia lui Traian T. Coşovei că „îşi construieşte poemele în perspectiva semnificaţiei particulare pe care o au vederea şi toate semnele care se asociază sferei sale semantice.... în Rondul de noapte, unde a vedea înseamnă a deschide calea spre esenţă... Vederea distinge conturile lumii de dincoace şi, deopotrivă, de dincolo de real ... a înţelege prin «cicatricea ochiului».“13 Ezra Pound, un poet modernist şi teoretician avangardist ca promotor al imagismului şi vorticismului, a fost foarte ataşat de ideea începutului pe o temelie, fie ea şi apriorică:

„Care-i rostul acestei tradiţii?/ Ne spune să fim pregătiţi să privim [s.n.].“ Sau mai de grabă ne învaţă să privim. Un zeu, un portret, fie şi mioritic, e alcătuit din elemente vizuale şi nici de cum, sau aproape deloc, cu elemente auditive, olfactive etc. Cu ce am greşi dacă am spune despre „al Evei trunchi de fum“ e un susur de ape care vin de niciunde şi se duce niciunde, folosind exemplul lui T. Arghezi: „ca o lavandă sonoră“? Încheiem cu o mărturie despre prioritatea efectului vizual asupra celui sonor într-un text literar. Într-o emisiune a celebrului Bernard Pivot, Double je, în care o scriitoare chinezoaică vorbea despre travaliul pe care a trebuit să-l facă trecând de la scrierea (sic) în limba chineză la scrierea în limba franceză. Aşezarea ideogramelor pe foaie creează un aspect estetic vizual, pe când limba franceză, cât şi celelalte limbi europene, la aşternerea cuvintelor pe foaie impune un ritm, o anumită muzicalitate a propoziţiilor, implicit a textului. Iar amintitul poet E. Pound se referea tot la impactul vizual, şi nu numai, când ideograme chinezeşti cele ce denumesc lucrurile concrete sunt folosite pentru a nomina cuvinte abstracte. De exemplu, cu ajutorul ideogramei păsării flamingo se poate reprezenta grafic culoarea roşie. (Endnotes) 1. Solomon Marcus, Poetica matematică, Editura Academiei, București, 1970, p. 191. 2. Lucia Cifor, în Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Elemente primordiale, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2007. 3.http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/ emis457emin.htm 4. Ibidem. 5. Ibidem. 6. Tudor Vianu, Epitetul eminescian în Probleme de stil şi artă literară, 1955, p. 339. 7. apud Tudor Vianu, Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, Editura Academiei, Bucureşti 1968, pp. 583-585. 8. Amita Bhose, Eminescu şi India, Editura Junimea, Iaşi, 1978. 9. Ştefan Afloroaiei, Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, Bucureşti, 2013. 10. Mircea Flonta, Înţelegerea filosofică: „A vedea mai bine“,în Ludwig Wittgenstein în filosofia secolului XX, editori Mircea Flonta şi Gheorghe Ştefanov, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 93. 11. Martin Heidegger, Introducere în metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 155. 12. Theodor Codreanu, Fragmentele lui Lamparia, Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 2002, p. 87. 13. Ioan Holban, In memoriam – Traian T. Coşovei, „România literară“, nr. 1-2, 2014.

46 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Nimic

nu justifică iniţiala din mijlocul numelui „filosofului clandestin”, Emil M. Cioran (părinţii n-aveau un nume care să înceapă cu M; probabil e M-ul de la Mister, Minune sau Mântuire). A fost un apatrid, trăind exilat peste şase decenii în Franţa (exil considerat o „Cetate a Nimicului, patrie de-a-ndoaselea”). Gabriel Liiceanu a avut providenţială inspiraţie de a filma un „Exerciţiu de admiraţie”, în care Cioran, care refuza filmările, interviurile, premiile, a simţit că trebuie să spună, testamentar, o parte din adevărul despre sine, spre a nu-l lăsa pradă improvizatorilor. Discursul cioranian este completat de amănuntele biografice date de fratele său, Aurel, şi de sclipitoarele paradoxuri ale lui Ţuţea. De la sacro-sanctitatea Coastei Boacei din Răşinarii sibieni şi Bucureştii unei tinereţi

www.zonaliterara.ro

de studiu „la galese”, până la consacrarea de a fi fost declarat cel mai mare stilist al limbii franceze, ni se înfăţişează un Cioran imperial, deloc trădat de înfăţişarea resemnată pietonală. Cu efort căuta echivalenţa cuvintelor în limba română, aidoma arheologilor în descoperirea monedelor dacice de la Sarmizegetusa. De asemenea, aflăm de ce Emil Cioran nu s-a lăsat călăuzit de un sistem filosofic propriu, aidoma magistrului atâtor juni interbelici, Nae Ionescu: „Nu vreau să fiu un coşciug gol înainte dea muri”1. Până la 40 de ani, în baza înscrierii formale la Sorbona, a mâncat la o cantină studenţească şi mereu a stat în locuinţe ieftine „cu chiria îngheţată” (dar pline de inefabila „poezie a mansardelor”). Trudea 12 ore pe zi, iar cărţile 1Text reprodus după vol. Eseuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. 28

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 47

trebuiau scrise de două ori, pentru a respecta rigorile limbii franceze. Recunoştea cu tristeţe, „acest sceptic de serviciu al unei lumi în declin” (Ţuţea dexit), că îl caut pe Dumnezeu şi nu-l aflu şi că îl neagă pe apostolul Pavel. Dar acelaşi prieten, Petrică (doar Emil îl numea astfel), l-a corectat: „Dumnezeu nu trebuie căutat, ci revelat”2... Chiar mama lui, citind „Lacrimi şi sfinţi”, i-a reproşat că scriind acele „blasfemii” nu s-a gândit la tatăl său, preot. Vestitul realizator de la TFr, Pivot, a insistat să apară la televizor, dar Cioran a justificat răspunsul astfel: „Dacă vin la dumneata, în 24 de ore devin celebru şi nu-mi voi putea face plimbarea zilnică prin grădina Luxembourg”3. Considerase însă exterm de riguroasă limba franceză, care de altfel l-a disciplinat ulterior în scriere, dar nu şi în viaţă (în limba lui Voltaire nu se pot citi adecvat Biblia, Homer şi Sheakespeare, iar a scrie poezie în limba lui Baudelaire „e un act de eroism”4). Mulţi l-au condamnat pe Luţ (alintul de acasă a lui Emiluţ), că ar fi înjurat aprig România (pe când el şi-o dorea de întinderea Chinei şi gloria Franţei). Ţuţea va găsi explicaţia acestei disperări (pe culmi!): neamul românesc nu s-a ridicat la altitudinea iubirii sale de ţară. Neaşteptat de confesiv, Cioran regretase că l-a deturnat pe 2 Ibidem, p. 29 3 Pivot, L’ami lointain, Editura Criterion, Paris, 1991 4 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 71

fratele Aurel de la preoţie (monah devenind, n-ar mai fi executat şapte ani de puşcărie) şi că se scrie prea mult (lipsind autoexigenţa). Cioran iubea marginalii, rataţii, cheflii, pe oamenii vizitaţi de idei originale, fapt dovedit şi în atitudinea faţă de scurta sa activitate profesională: după un an de profesat la un liceu din Braşov, directorul s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de el. Hotărârea lui Cioran de a ajunge un parazit fusese definitiv luată şi de atunci n-a mai lucrat nici cinci minute în beneficiul statului. După cinci cărţi n-a mai scris în limba română, după alte douăzeci a renunţat să scrie şi în limba franceză. Recunoaştea cu umor şi cu străşnicia deciziilor irevocabile: „M-am plictisit să calomniez Universul!”5. Devenise prea celebru pentru ca exerciţiul său de minimalizare să mai convingă pe cineva: „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”6. De altfel, Cioran susţinea că existenţa ar fi un exil, iar neantul o Patrie, mai ales că pentru el fiecare zi a făcut „mai multe rânduri la un loc”. Deşi plecase de peste o jumătate de secol din Răşinari, Cioran n-avea să mai vadă Coasta Boacii vreodată, justificându-se: „Mi-e frică să văd locurile care au contat enorm în viaţa mea”7. 5 Idem, Pe culmile disperării, Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 75 6 Idem, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 28-43 7 Gabriel Liiceanu, Exerciţiu de admiraţii, interviu.

48 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

N

u mai departe decât zilele noastre simt un viitor sumbru. Omenirea poate deveni chiar o zbatere sinistră. Nu neaparat în ochii oricui. Pentru că mentalitatea umană e foarte diversă, modurile de percepere – etajate. Nimeni nu mai stă la etajele superioare ale înțelesului. În fine, limbajul articulat care, de milenii a hrănit speranțe și speranțe, e trecut de oarece vreme la capitolul deșeuri textile din care s-ar mai țese câte ceva foarte îndepărtat de intenția primordială. Deși pentru Lia Faur, în acest talcioc de la sfârșitul istoriei, cuvintele sunt rejetabile, spre a-și îmblânzi un pic disperarea, ea mai încearcă să resuscite morfologia posibilității din deșeuri de limbaj: ”aș putea țese un covor zburător / din resturi de fraze / din puncte / din virgule și semne de întrebare” (Cuvintele ce s-au spus). Derutantă, poeta simulează tandrețuri calofile ca și cum s-ar pierde cu firea după ființe mici și diafane, ca spre exemplu lepidopterele atât de efemere și la zborul cărora puțini ar mai

www.zonaliterara.ro

fi dispuși să privească. Dar să nu ne pripim, fluturii Liei Faur n-au s-o mai ducă nici ei prea mult, specia fiind pe cale de dispariție, adică bolnavă, altfel nu ne-am putea explica de ce o culegere de poeme se intitulează Poeme pentru fluturi bolnavi. Poate oare ”capătul zilei” să prefigureze acel fin du monde, anunțat încă din primele zile ale omenirii? Într-un text, primul dintre poemele pentru fluturi bolnavi, somnul cuplului imaginat este la marginea circului: ”dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ”, în sensul că ”perechea” doarme ”unul cu capul la picioarele celuilalt”, iar ”ligamentele” sunt ”cuib” de ”viermișori”. În fine, ochii unuia înghit unghiile altuia, o lume și mai nefirească decât cea care suntem, amenință să se nască. Poemul se intitulează La capătul zilei. Tentată de germinația în bios și cosmos, poeta emite ipoteza înmulțirii prin partea cornoasă a speciei, prin divinele unghii: ”e târziu să mai vorbesc despre cum

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 49

în fiecare anotimp mă îndrăgosteam / și cum țâșneau din unghiile mele / ca niște șerpi cuminți și îmbietori / căi lăptoase de stele” (v de la viu). Condiția terriană pare condamnată iremediabil, văzută prin lentila unui asemenea text. Desprinderea de mineral și acvatic, în virtutea elevației într-un eter atât de înalt, imaginar și îndepărtat, obsedează acest eu liric, așa cum pe bătrânul Leonardo îl obsedau aparatele de zbor. Pierderea aripilor echivalează cu o maladie incurabilă. Imaginea poetică este memorabilă: ”și ne îmbolnăvim incurabil / ca oglinda unui lac peste care se înmulțesc algele”. Cuplul Liei Faur suportă o damnațiune acvatică: ”o dragostea mea cum ne vor crește / branhii și solzi”. În fond, carnea de pești nici nu e rea. Cu ”mâini și respirație”, ”toată talpa” care atinge podeaua, ”picioarele” care ”ating picioarele”, brațele care ”cuprind”, protagonista care ”geme ușor” și se întinde cu ”mișcări de felină”, cu toate acestea erotismul din Bărbatul anonim plutește în indeterminare: ”el e același în fiecare noapte / și eu sunt aceeași în fiecare noapte”, ”și se urcă ușor lângă mine / ca o femeie / picioarele lui îmi ating picioarele / brațele lui mă cuprind în timp ce eu gem ușor / și mă întind cu mișcări de felină / mă rostogolesc și revin…” Anonimatul fiind marcă a indeterminării, e limpede că, ”bărbatul anonim” urcă ușor ”ca o femeie”, că se preface ”că așteaptă dimineața”. Eros face parte din marea stihie. E de mirare că Lia Faur n-a scris o carte pentru gasteropode (vezi Ion Barbu), călugărițe, tarantule etc. chiar în Poem pentru pești, în care este convocat un destinatar iluzoriu care nu mai răspunde, tot fluturii sunt termenul central, dar fluturi care și-au pierdut farmecul, și grația, lăsând doar ”amprente de praf cenușiu”. Bărbatul – fantasmă se înfiripă constant ca un fluture uriaș: ”un bărbat frumos și puternic în soarele mării și viu / care înoată printre pești și alge…” (Poem estival). Indeterminarea este de-a dreptul onirică: ”mă visează în fiecare femeie”, ”îmi sărută călcâiul în vis”, ca ideea de posesiune: ”el e bărbatul meu”, trecută, iluzorie, deoarece principiul acesta viril este ceva ”uitat pe o plajă departe”. Experimentul liric are în acest plan generalitate maximă ca în jocul yin-yang: ”iar eu – femeia”. Gândul ne duce la fata din ”Versetele satanice”, ea – însăși mesager al mesagerului, deasupra căreia plutesc nori de fluturi și care, goală, este îmbrăcată în feluri de fluturi, umblând așa spre cetatea sfântă, convinsă că în fața convoiului de pelerini marea se va retrage.

Din păcate, fluturii sunt doar viața ultraefemeră, din care nu se alege decât un praf colorat care se trece repede, nimeni nu știe încotro. (Descântec de femeie) La prima vedere nu s-ar zice că eul liric al Liei Faur este cucernic, religios. Dar ce altceva este Eros decât religiozitate, stil de rugăciune, de cuminecare întru coincidentia oppositorum. Adresările sunt peste tot: ”tu ești bărbatul…” (Înainte de sfârșit). Contextualizarea poetică a Liei Faur este în proximitatea atitudinii amazoanelor. După ce pe pieptul lui cresc iriși păscuți de cai ”albi și negri”, ”tu ești bărbatul”, mai și plutește în indeterminare sexuală, în metamorfoză: ”te văd plutind ca pe Ofelia / acoperit cu plante” (Delir). Lumea interferentă lasă loc de heracleitizare, de filosofare: ”e vară iar / dar niciodată aceeași” (Alt poem); ”sensul este în numele meu și-al tău / rostite-mpreună” (Delir). Ca într-o piesă de muzică, muzică de cameră, spațiu și obiecte sunt erotizate de o impersonalitate stranie, care obsedează între dorință, amuzament și mirare felină: ”un bărbat”. Adorabilul spectru din encefal este dealtfel jucăuș: ”el se joacă în fiecare zi cu coastele mele /… / el se joacă în fiecare seară cu sfârcurile mele” (Poemul lămpii cu abajur). Narcisismul bine controlat al poemului ezită între femeie și feminitatea ”lămpii cu abajur”, cele două având ”o relație specială”, în cadrul căreia celei dintâi, șira spinării i ”se înconvoaie ușor”. În contraparte, femeia, cu toate ale ei, ”piele”, ”păr”, ”miros”, ”gust”, ”coapse”, trezește frenetice tentații de rumegare, ”centimetru cu centimetru” (Descântec de bărbat). Antropofagie, sfârșit de lume, prăbușire în abstract. Cam asta ar fi, cel puțin pe moment, gustul umanității, aproape estetic, între atâtea obișnuințe politice, economice, culturale (subculturale), absolut inestetice. Condimentul este carnea umană: ”după aceea am simțit în gură gustul cărnii tale” (Sentiment gustativ). Trei feluri de carne mai excită lumea, alea care au cam excitat-o dintotdeauna: 1. Carne de femeie; 2. Carne de bărbat; 3. Carne de carne. Alternativa acestor combustiuni e prospețimea amintirii. Viața, de la o vreme, devine set de amintiri, dintre care puține sunt plăcute: ”se întunecase la Sinaia / și doar călugării mai iubeau” (La Sinaia) Poezia Liei Faur este succesiune de stări înregistrate de un intelect pasionat, animat de gesturi gnoseologice, agitate, neliniștite, deconcertate când constată pierderea de candoare într-un flux de reflexii amare. Pesemne de aceea

50 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

poemele cu fluturi / oameni bolnavi se termină tot cu o stare metonimică la un moment dat: ”deodată două mâini care nu se mai recunosc / încep să-și scrie povești”. Detalii exterioare sunt un amuzant substitut de adevăr, de, hélas, realitate cotidiană: ”apa se scurge în baie”, ”peretele umed”, ”copilul vecinilor”, ”un șofer obosit”, ”rama ferestrei”, ”trecătorii”, ”dimineața luminată la răsărit / seara luminată la apus”. Pe partea cealaltă a imaginii e pastelul nocturn al solitudinii insomniace: ”… un zgomot infernal / după miezul nopții / mașini flori insecte uriașe / ... / ape tulburi / trenuri de mare viteză / … / în timp ce tu te desprinzi încet / și asculți / alții dorm înecați în vise” (După miezul nopții). La ce bun ”mugurii sânilor”, când și dumnealor poate tot fluturi sunt, iar viața începe să conjuge verbele la forme de trecut: ”fusesem o femeie frumoasă până într-o zi” (O femeie). Dansul nud al ielelor e provocator și misterios ca adevărul, ideea peste care cugetarea, în rătăcirea ei, a tot pus veșminte de concepte funeste, iar hainele sunt o erezie, de unde și idealul antichității grecești, unde atleții se produceau în nuditate perfectă – la alergări, sugerând ritualul armoniei fizice și morale, prezent înainte de toate zeilor. Vom avea adevărul despre prototipul Lia Faur doar văzând-o dezbrăcată: ”uneori aș vrea să umblu dezbrăcată în văzul lumii / și să dau foc hainelor / precum unui eretic în piața publică” (Protest). Așa că, adio poșete, pantofi, curele, mănuși, șosete, ciorapi, sutiene, rochii, chiloți, inele, mărgele, cercei, brățări. Lumea se reduce la cam atât: ”oamenii plâng”, ”oamenii fac dragoste”, ”oamenii se sărută”, ”oamenii își spun cuvinte în care se îmbracă”. Un gen de cele patru operațiuni. Nici nu-ți vine să mai crezi că unii scriau ”Critica rațiunii pure” sau ”Capitalul”. *Lia Faur, Poeme pentru fluturi bolnavi, Brumar, Timișoara, 2013 grafică: Oana Mătrișcă

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 51

Î

ntre poeţii Iaşilor de azi găseşti fel şi fel de chipuri sau măşti ale poeziei, iar toate puse cap la cap nu fac decât să dea în vileag natura spirituală a locului, starea timpului concret, imaginar, virtual, universal – şi mai ales forţa misterioasă a creatului, a poetului în mod deosebit, în care Creatorul – aşa cum spune la un moment dat Ortega y Gasset – a lăsat metafora, întocmai cum un chirurg distrat uită un instrument în corpul pacientului. Dar, din acest dans al măştilor poeticului ieşean îmi iese în vedere masca a poetului Vasile Burlui, medic de profesie, dar un foarte atent locuitor de/în poezie. Deşi are câteva titluri scrise – mare parte dintre ele chiar în ultima perioadă, ca şi când ar încerca un exerciţiu de recuperare a timpului şi a memoriilor creatoare –, pe nedreptate critica literară încă nu a luat în vedere, în mod serios, proiectele autorului. Să fie oare pentru că Vasile Burlui întinde capcane acelora care vin cu lupa în poezia sa şi nu (şi) cu sufletul la vedere? Sau să fie pur şi simplu pentru că mare parte dintre criticii şi cititorii de azi sunt

antrenaţi în fel şi fel de jocuri, în care limbajul transcendental al poeziei nu mai are primire în acest concret comun, urbanizat, lăsat la îndemâna oricui… pentru că autorul formulează, în mod deosebit (ca şi când ar ţine cont de un canon – moştenit din tradiţia poetică sau reformulat după ADN-ul timpurilor sale creatoare), cu puterea metaforei – ceea ce Novalis spune că ar trebui, oricum, să construiască în general un poet – glasul universului? Şi dacă tot ne avântăm în labirinturile creatoare ale lui Vasile Burlui cred că putem porni şi de la titlurile cele mai recent publicate (Ed. Apollonia, 2014), „Solilocvii” şi „Via dolorosa”, două titluri care prefaţează oarecum aria de discurs po(i)etic şi tematic a autorului, dar care impresionează cu adevărat abia în clipa în care facem cunoştinţă cu fluxul continuu din interiorul paginilor. La o lectură fugară am fi tentaţi să considerăm că am întâlnit un poet ce nu aparţine timpurilor noastre, asta pentru că mare parte din poeme par scrise în formulă clasică, în care este respectat canonul de construcţie, în ceea ce

52 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

priveşte formula de vers, cu rimă, ritm, aşezare frazeologică. Dar, din nou, lectura mă duce cu gândul la un alt gânditor german, Hegel, care în lucrările lui despre artă şi poezie spune că „… obiectul care corespunde poeziei este împărţirea nemărginită a spiritului. […] Sub acest aspect, sarcina principală a poeziei este aceea de a ne face să simţim puterile vieţii spirituale şi, în general, valurile suitoare şi coborâtoare ale pasiunilor şi sentimentelor omeneşti ori ceea ce trece liniştit prin faţa contemplaţiei, împărăţia atotcuprinzătoare a reprezentărilor, faptelor, acţiunilor, destinelor omeneşti, agitaţia acestei lumi şi guvernarea divină a lumii”. Apoi, cât priveşte muzicalitatea, forma fixă întâlnită în mare parte din poemele din Solilocvii şi Via dolorosa nu mă fac decât să descopăr un autor care ţine în primul rând la valorile tari ale tradiţiei, poate chiar ca o formă de revoltă faţă de valorile slabe ­– cum spune G. Vattimo – ale postmodernismului care promovează un cult al deconstrucţiei şi de negare a vechiului. Pe de altă parte, formula aparent clasică în care îşi înveleşte V. Burlui mănunchiul de stări poetice mă trimite şi cu gândul la a descoperi un poet pentru care expresia în formula canonică nu are să fie decât puterea de a îşi stăpâni şi controla – conştientiza – deschiderile poetice, ca şi când ar ţine cont chiar de o geometrie a acesteia, geometrie moştenită prin folclor de la marii poeţi şi gânditori ai timpurilor perene. În fond, această alegere, de a scrie astăzi în formula (neo)clasică pune în discuţie, nu un poet învechit, depăşit sau unul al timpurilor apuse ci, dimpotrivă, un poet care îşi dă seama de potenţialitatea creatoare pe care o are omul din timpul de azi, prin conectare la valori, la tradiţie, chiar la canon. Această alegere îl particularizează în contextul poeziei actuale, angajată mai mult spre acest spectaculos şi inedit de suprafaţă al viului şi concretului, decât spre a indica tonul spiritual al omului şi timpului său. Vasile Burlui are un limbaj articulat, un limbaj poetic prin care își exprimă modul său de a percepe şi trăi libertatea; are formula sa prin care se eliberează de simţurile interne, alegând să devină cosmic, universal, reuşind să creeze energia proaspătă a geniului său. Dacă îl aduc din nou în atenţie pe Hegel aş spune că şi V. Burlui e întocmai ca „toţi marii poeţi”, „se mişcă liber şi sigur de sine în măsura creată de el însuși, în ritm şi în rimă”, că imaginile sale poetice nuanţează formula sa

www.zonaliterara.ro

de veghe şi vis asupra lumii, asupra omenescului, a universului şi, mai ales, asupra relaţiei cu Creatorul, Dumnezeu. Vasile Burlui, ca şi Ştefan Aug. Doinaş – poet şi eseist –, probează o ceremonie personală a poemului, în care imaginea poetică – prin inserţie de metafore, care au rol de a întări discursul, nu a-l aglomera – cucereşte la lectură. Gesticulaţia estetică a poetului ieşean faţă de textul liric mă pune din nou în situaţia de a duce în discuţie un citat, doar că din Ştefan Aug. Doinaş, care analizând trendul în materie de poezie contemporană observa, pe bună dreptate, o obsesie a tinerilor poeţi spre a metaforiza şi a construi imagini din orice, căzând în capcana făcătorilor de imagini: „Odată declanşat, mecanismul delirului verbal nu se mai opreşte. Totul este ca, punându-ţi în paranteză luciditatea şi construcţia estetică, să stai la pândă servilă cu creionul şi să ştii unde să tai panglica cu foarfecele”. Or – aşa cum se adresa confraţilor săi şi poetul francez Pierre Reverdy: „acum băgaţi de seamă: cuvintele sunt la îndemâna tuturora, voi sunteţi chemaţi să faceţi din cuvinte ceea ce nimeni n-a făcut din ele” – Vasile Burlui îşi asumă inspiraţia prin cuvânt şi imagine cu discreţie şi fără orgoliu de apartenenţă la vreo generaţie literară şi estetică, încercând mai curând să se descopere pe sine. Cât priveşte paleta tematică a celor două volume – Solilocvii şi Via dolorosa – aceasta ne arată un poet al temelor grave – întâlnit şi în alte titluri de până acum –, al simbolurilor de mare profunzime pe care încearcă a le rezolva liric printr-o claritate a discursului, plin de substanţă şi eleganţă, dovedind astfel şi o acerbă conştiinţă a scrisului, nu doar a formulării artistice. Temele sale care îi construiesc imaginarul plin de substanţă sunt: naşterea (adamică), moartea, iubirea, singurătatea, durerea, absenţa, golul ontologic, casa (ca memorie vie a timpului), rememorarea (anotimpurilor şi a stărilor umane) etc. Există, pe de o parte, în cărţile poetului ieşean o linie care îl particularizează în contextul poeticii contemporane, ceea ce îl poate arăta uneori chiar singular iar, pe de altă parte, o linie care, şi din punct de vedere tematic, dar şi al stilului, mă determină să îl recunosc între confraţi. Poate, pentru cum am şi subliniat, prin această formulă, transmodernistă până la urmă, a versurilor şi temelor sale, în care întâlnesc un uşor ton adamic, arhaic, dar şi cu ceva

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 53

proaspăt, ceva din imaginarul de astăzi; şi, pe de altă parte, pentru atmosfera din volumele sale, o atmosferă care în ciuda tonului grav, meditativ, de strigăt şi disperare uneori, pune în prim plan o aură a candorii, fapt care îmi confirmă şi mai puternic sensibilitatea neprefăcută a poetului. Altfel spus, Vasile Burlui, fiind sincer, este poetul care aşteaptă să fie pătruns de harul divin pentru a (se) confesa, inspirat fiind, înţelegând că prin limbajul liric, limbaj divin, sacralizează tot ce rosteşte. Şi, în fond, în general poeţii ar trebui să înţeleagă că prin ei vorbeşte universul, iar cuvintele lor devin sacre, atâta vreme cât acestea sunt bine puse în relaţie cu starea sufletească, cu lumea, cu universul. Platon când vorbeşte în Ion despre poet dezvoltă teoria despre un lanţ al inspiraţiei (hormathos), care descinde din Muză şi trecând prin poet ajunge la auditor, poetul fiind locuit de muză. Potrivit lui Platon, poetul este „o făptură uşoară, înaripată şi sacră, în stare să creeze ceva doar după ce îl pătrunde harul divin (entheos) şi îşi iese din sine (akphron), părăsit de judecată. Cât îşi păstrează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie sau să dea glas, în vers, unei preziceri”. O făptură aflată în starea de creaţie este poetul care în Solilocvii îşi păstrează, chiar şi acolo unde schimbă registrul tematic şi de stil, nostalgia adamică, de începuturi, a Edenului. Poetul își redimensionează aria sa (locativă) în univers şi, totodată, îşi descoperă şi acceptă situaţia destinală, încercând cel puţin a înţelege universul în care trăiește, dar şi rolul pe care îl are în cosmos. Ba chiar, aflat în starea de har, poetul dialoghează cu sinele său, poate singurul partener viabil, de durată în excursul existenţei sale. Are dialoguri tandre, dar uneori dojenitoare şi cu spiritele care îi apar în aria edenică. Fotogramele biblice, cu personaje de excepţie (învingătoare şi înţelepte) îl determină să-şi creadă puterile şi limitele lui de humă: „Eu nu îndrept cusururile lumii, / Nu sunt prea dreptul ei judecător. / Sunt doar produsul umilit al humii / Şi nicidecum un zeu cuceritor. // Nu-mi cereţi judecăţi precum lui David / Şi nici sentinţa dreaptă a lui Solomon. / Eu însumi sunt de-nţelepciune avid / Şi mă căznesc adesea să-l înţeleg pe Solon. // Eu doar mă lupt cu beteşugurile mele / Şi-ncerc să-ndrept a gândului cărare, / Mă osândesc adesea pân`la stele / Şi-mi judec fiecare ceas cu-nverşunare. // Îngerul din mine când aspru pedepsit / Îmi plânge-ncetişor în sufletul pustiu, / Îl opresc mai crud cu gândul

nerâvnit / Şi-atunci devin mai singur cum mă ştiu.” (Nu sunt judecătorul lumii, Solilocvii). Dacă potrivit dicţionarului solilocvii ar însemna conversaţie a unei persoane cu sine însăşi, ei bine, poetul abordează în fond în acest volum tema generală a insularităţii, a singurătăţii, a întoarcerii către sine, a dialogului cu sinele, temă pe care o (re)dimensionează atât în formula ei imediată, terestră, dar mai ales în formula cosmică, astrală. În acest context, dialogul cu sinele nu este monolog, ci dialog cu stările sinelui. Altfel spus, prin tema insularităţii – veche în literatura română, încă de la Eminescu, până la mulţi postmodernişti chiar – poetul propune un exerciţiu de exorcizare a sinelui, de luminare în faţa universului. Sinele, care împlineşte fiinţa, este pus în vedere şi nu omul concret. Acel sine care poate fi identificat în orice lucru dumnezeiesc al universului, chiar în dialog cu demoni şi îngeri sau, de ce nu, în acea herghelie de gânduri (zgomotoase): „Mă cotropesc hergheliile de gânduri / Pornind în iureş cavalcada-nserării / Nechează zgomotoase peste câmpuri, / Tulburând din nou apele disperării. // Sfărâmă-n copite cremenea steiurilor / Aleargă cu coamele lor risipite în vânt, / Demolează cu cruzime templele zeilor, / În goană mânate de acelaşi cuvânt. // Ascult în noapte nechezatul lor dureros, / Păscându-mi silogismele şi îndoielile, / Raţionamentul pe care-l credeam riguros, / Copitele, în cremene iscând scânteierile. // Izbucnesc în tării ca ploaia de stele, / Mă uimesc ascultându-le-n ropot, / Fără să ştiu că sunt hergheliile mele / Pe câmpiile cerului alergând în tropot.” (Herghelii de gânduri, Solilocvii). Tema insularităţii apare ca o obsesie generală asupra volumului, cu atât mai mult cu cât poetul, la fiecare moment îşi conştientizează nu doar tristeţile, legate de scurgerea ireversibilă a timpului sau cele legate de dezamăgirile lumeşti, ci mai mult, cu cât conştientizează imposibilitatea salvării în faţa timpului cosmic, neputinţa de a primi răspunsurile privind providenţa şi direcţia omului adamic, căzut în păcat. Conexiunea la istorie (fie ea naţională, biblică, sacră, mitologică) şi la tradiţie îi aduce poetului bucuria de a rezista tendinţelor şi neliniştilor interioare. În faţa universului, eonul, marele sine se descoperă gol, sincer în faţa luminii şi aşa îşi începe drumul mărturisirilor: „Mă iată, gol sub raza Ta de lună, / Lipsit de haina lumeştilor păcate, / În sufletul pribeag tristeţile s-adună / Şi-n cuget larma pustiului s-abate. // Tristeţile de ieri, tris-

54 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

teţile de mâine / Se-nşiră ca mătănii de-o mână nevăzută, / Muşcând din sufletul sărman ca dintr-o pâine, / Când obosit neliniştile-nfruntă. // Tristeţile din suflet nu-nseamnă abandon / Ci contemplarea către Sine, disperată, / Cu încrederea pierdută sub amvon / Şi voioşia tinereţii spulberată! // Tristeţea este totdeauna plânsul mut / Cu lacrimi calde-n sufletul curat, / Atunci când râsul dacic a durut, / tristețea-i suferinţă, nu păcat!” (Păcatul tristeţii, Solilocvii). Universul poetic al lui Vasile Burlui nu este unul aflat la îndemâna oricui. El este un univers particular, construit în profundă legătură cu starea omul de zi cu zi, un om elegant şi conectat continuu la valorile tari ale tradiţiei, în mod deosebit mitologice. Altfel spus, universul poetic al lui Vasile Burlui este unui mitologic. Mitopo(i)etica din elegiile poetului ieşean nu dă la vedere doar o întâlnire cu ideile mari sau cu idoli mitologici, dar nici un joc al lucidităţii, căci am ieşi, cum spune Hegel, din sfera poeticului, ci mai curând o întâlnire mascată cu ceea ce simplu am traduce printr-o poetică a disperării, a îmbolnăvirii de singurătate, nelinişti şi spaimă. În contextul insularităţii este, aşadar, reactualizată şi tema antichităţii şi a medievalului: „Dau zorii să-şi arate geana, / În orizonturi aurora se trezeşte, / Centaurul îşi plânge rana / Şi în caverne umezi se-adânceşte. // Cu trupul schilodit de arma / Ce cu cruzime inima i-a sfârtecat,/ Centaurul rănit refuză larma / Retras între străfunduri, neîmpăcat. // Răsună peştera de vaiet răguşit / Reverberat prelung printre caverne, / Centaurul cu suflet răvăşit, / Când timpul neclintit din clipe cerne. // Cu suflet crâncenat, plin de durere / Imploră între chinuri izbăvirea / Iar Prometeu o păsuire cere, / El însuşi preluându-i nemurirea. // Stigmatul nemuririi e un chin / Pentru acela care, hăituit, / Îşi soarbe cupa cuvenită de pelin / Atunci când stelele lumina şi-au cernit. // … Ca Hiron, lovit de spada lui Heracle, / Te-ai izolat în peştera adâncă, / Ţi-ai îngropat speranţele în racle / Şi-aştepţi un semn ce nu soseşte încă!” (Centaur, Solilocvii). În acelaşi registru sunt scrise şi pemele ”Fugarul din Crotona”, „Ultima strajă II”, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe” şi „Arraignée du matin”. În Solilocvii autorul își schimbă adesea masca lirică, fie în funcție de temă, fie în funcție de estetica aleasă. Așa se face că unele poeme sparg așa-numitul canon al versului clasic, fiind scrise în registrul poeziei cu vers alb, fără rimă, fără verb, mizând însă pe textura imaginii, însă

www.zonaliterara.ro

fără a cădea în capcana făcătorilor de imagine, cum îi numește pe unii poeți Ștefan Aug. Doinaș. Și totuși, interesant la aceste poeme scrise în afara canonului este faptul că ele chiar dacă nu au rimă și ritm, rămân totuși în sfera rezonanței muzicale. Teme întâlnite, în mare parte, în poemele de până aici revin cu aceeași forță artistică și semantică, astfel că V. Burlui realiză și demonstrează că nu forma estea cea care dă strălucire și încărcătură unui poem, ci mesajul, starea inserată acolo. Poemele sale în vers alb, poartă cu ele aceeași încărcătură întâlnită în poemele cu formă fixă, ceea ce reconfirmă că autorul se simte complet artistic indiferent de strategia prin care alege să își exprime obsesiile și neliniștile metafizice. Multe din aceste poeme în vers alb, au tocmai rolul dojenitor, purtând în unele locuri o ușoară tentă ironică pe care autorul o împărtășește acelora care batjocoresc formula sacră a cuvântului și versului cantabil. Chiar și cu versul alb, Vasile Burlui pare a se liturghisi, a se mărturisi pe sine întâi sieși, apoi, nouă cititorilor. Iată doar unul din aceste poeme, în care imaginea ia treptat locul sunetului și poemul, scris în vers alb – prin rezistența figurilor de stil, dar mai ales prin cuvintele bine puse în relație – poate fi lecturat/ascultat ca pe un cântec. Cuvinte precum: prăbușit, armonie, vid, respiră, fluture, lacrimă, pulsând, pungă, toate prin simplă rostire emit sunete specifice, participă la o simfonie a liniștii și a vidului, dar în același timp la o simfonie a disperării, a bătăilor din aripi, a zgomotului de fond al ciolofanului cel de toate zilele: ”Mi-e sufletul ca o cameră cu vid / Umplută până la refuz, / Ca o cameră cu vid / În care s-a prăbușit Catapeteasma lumii / Într-o armonie infernală. // Într-un colț / Un personaj ciudat / Cu cilindru și papion / Respiră intens vidul / Și examinează sub lupă / Niște vechituri inutile. // În celălat colț / Un fluture diafan / Bate lent din aripi / Pulsând savuros / În vidul care îl înconjoară. // În celălalt colț tu, / În celălalt colț eu, / Bucurându-ne cu lacrimi / De vidul din jur. // Și așa trăim, / Ca în hăul unei pungi de plastic / Vidită, / În care se află / Felurite lucruri inutile” (Camera cu vid, Solilocvii). Impresia finală cu care rămân după lectura solilocviilor lui Vasile Burlui e că poetul trudeşte să îşi umple oborocul cu stele, stele ale nopţii şi ale zilei, stele ale memoriei şi ale eternităţii, stele care stau în faţa ochilor sufletului ca nişte păsări gata-gata să-şi ridice cuib peste inimă. Şi pare-se, Vasile Burlui umblă printre

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 55

poeţi cu un cuib plin de stele. Dacă Solilocvii este volumul exorcizării prin rostire a cuvântului creator al propriului sine și dă în vedere taina cea mare a poetului, singurătatea, Via dolorosa este volumul durerilor, al pătimirii, al drumului existențial, purtând chiar un sentiment apocaliptic al finitudinii. Chiar dacă în mare parte întâlnim o poezie a suferinței, a urcării Golgotei, a sacrificiului, poetul rămâne unul solar, orfic și metafizic, așa cum ne-am obișnuit cu el încă de la primele plachete de versuri, în care își anunța aura sa mitologică, prin simbolistica-magică prezentă în situațiile sale lirice. Via dolorosa este și un volum al luptelor dintre demoni și îngeri, dar și al luptelor cu propriile convingeri și obsesii – chiar religioase, uneori. Îngerii au aripi de aramă, iar poetul e urmărit de câini galactici. Altfel spus, în acest volum printre temele centrale descoperim și tema binelui și răului, temă care încă de la facere dă bătaie de cap atât Bisericii, cât mai ales filosofilor, poeților și atiștilor, pentu că, se înțelege dificultatea temei apare la fiecare mai ales în încercarea de diferenţiere netă a teritoriilor ”binelui și răului”, între a delimita ce e bine și rămâne mereu ”bine” și ce e rău și ”rău” va fi totdeauna: ”Mă urmăresc amarnic câini galactici / Prea doritori îmi sfâșie veșmântul. / Mă latră la răspântii ca lunatecii, / Îmbaloșați să-mi mestece cuvântul.” (Câinii, Via dolorosa); ”Un înger întristat cu aripi de aramă / S-a așezat în zori pe umărul meu drept / Și mi-a șoptit încet ca fără teamă, / Să-mi potolesc pornirile din piept. // Un înger oropsit cu aripile cețoase / S-a așezat pe umărul meu stâng / Și-ncrâncenat cu vorbe neguroase / M-a condamnat să sufăr și să plâng.” (Atâția îngeri, Via dolorosa). Via dolorosa este metafora sacrificiului, a urcării pe Golgota pătimirii, dar putem descoperi volumul și ca fiind un poem al fluidității, al trecerii ireversibile. Astfel, pe lângă tema binelui și răului, o altă temă ar fi aceea timpului, prin iconul apei, în formele sale inedite: apă curgătoare, ca lacrimă, ca ploaie, ca ninsoare sau zăpadă. Multe poeme în care apare acest simbol al puterii creatoare, al facerii, apa, se creează un sentiment rece, friguros, de crivăț chiar: ”În timpul ce ne sfâșie-apocaliptic, / Zadarnic ridicăm o palisadă. / Ca mai demult, întorși în neolitic, / Ne bântuie angoasele-n ogradă. /.../ Frigul răzbește pe sub blănuri, nemilos / Și a-nghețat și sângele și cuget, / Afară lupi turbați ne urlă fioros / Și se izbesc în ușă cu larmă și cu vuiet” (Viscol, Via dolo-

dosa); ”Ne ninge din văzduh cu clipe, Timpul / Imperturbabil, călărind planete / Și galaxii, destine și pământul / Grăbit și-nverșunat și fără să aștepte.” (Solstițiul de iarnă, Via dolorosa); ”Mirați, trandafirii așteaptă sub brumă / Sentința zăpezii ce stă să vină, / Cu rădăcinile-nfipte în humă. / Corolele-n ceruri scăldate-n lumină. // La fel de mirați ne privim în oglindă / Când bruma s-așază pe tâmple, pe creștet / Iar crivățul cearcă zăpezi să se întindă / Pe vise, pe suflet, cu aripi de bocet.” (Mirați, trandafirii așteaptă sub brumă, Via dolorosa); ”S-au prăvălit luminătorii peste lume, / Și mă aleargă cu cruzime aspre duhuri, / Îmi plâng la ușă umbre fără nume, / Iar eu visez cum mă târăsc prin smârcuri. /.../ Și nu e geană de lumină peste ape, / Scrâșnite gemete în suflet și în lucruri, / Ceasornicul în timp nu știe să mai sape, / Iar eu visez cum mă târăsc prin smârcuri,” ( Via dolorosa, Via dolorosa); ”Se scutură din nalturi zăpada cea din urmă / Iar albul ei s-așază pe stradă și pe case, / Printre pulbere vagabonzii scurmă / Smulgând cu lăcomie bucățile rămase” (Zăpada cea din urmă, Via dolorosa). Și totuși această cascadă de alb, lumină și apă din imaginarul poetic propune și un discurs despre memorie și rememorare, unul despre revitalizare și resuscitare a ultimei picături de lumină, de apă, care în fond înseamnă viul. Fiind o metaforă a Golgotei, Via dolorosa nu poate să nu curpindă și tema candorii și a iubirii, a iubirii față de semeni, a iubirii față de Creator, dar nu în ultimul rând a iubiri față de familie. Descoperim și poezia cu tâlc și anecdotă, specifică parcă pelerinului pe Golgota. Bunăoară, într-un poem confesional Vasile Burlui își inițiază copila în taina despre vid, vorbindui despre materialitatea și imaterialitatea lumii: ”Te invit să faci ochii mari privind în jurul tău / Și ai să înțelegi că vidul este un fel de hău. / Un spațiu în care nu se află mai nimic, / Nici tu, nici eu, nici cartea, nici regele Alaric / Acolo nu mai sunt nici dușmani și nici prieteni, / Nici pletele iubitei pe care în degete le piepteni. / Vidul este acolo unde materia lipsește cu desăvârșire. / Unde însuși Dumnezeu a intrat într-o veșnică adormire. / Dar vidul mi se pare a fi cu adevărat absolut / Acolo unde nu mai sunt nici idei, nici timp revolut.” (Vid, Via dolorosa). Iată doar câteva motive pentru care eu îl consider pe Vasile Burlui un poet grav, sincer și de mare har, un poet care merită toată atenția nu doar a cititorilor profesioniști, ci mai ales a acelora care caută să-și (re)elibereze din mâinile concretului, tot mai tehnicizat, sinele.

56 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Prolegomene la un dialog marţialist mioritic Unii dintre noi ne amintim, cu oareşice nostalgie, de o baladă „studiată” în gimnaziu, dar şi de o ilustraţie adiacentă, cu puternice nuanţe ideologizate, semnată de Valentin Tănase. Era acolo vorba despre două personaje, pe numele lor Toma Alimoş şi Manea, care nu reuşiseră să mă captiveze, nici ca mari kaftangii, nici ca arhetipuri ale Eroului, ale războinicului. Aceasta datorită unei duble idiosincrasii. Una venită de la critica literară oficială, cu o mare cheie în trusa de scule, nu vreo cheie franceză, ci cheia marxistă. Eram învăţaţi că textul baladei ne transformă în spectatorii unui conflict de clasă, între naivul şi viteazul haiduc, ceea ce Toma Alimoş, vom vedea, nu prea era, şi perfidul Manea, ciocoiul gras şi cu gânduri parşive. Astăzi, privind prin lentila lui René Girard, am zice că Manea juca rolul ţapului ispăşitor. Imaginea în cauză surprindea o luptă călare în care se angajaseră cele două personaje, înainte de ocultarea definitivă a lui Toma Alimoş, grav rănit, după cum ştim, de un „nepriceput” în ale kaftelii. Eroul luptei de clasă era îmbrăcat ca un simplu ţăran, iar Manea ca un boier adevărat, cu cojocel de firmă. Chiar şi caii ilustraţi sunt supuşi ideologizării, cel al lui Toma Alimoş este fără şa, celălalt, al falsului boier, cu tot harnaşamentul necesar. Doar că, avem de-a face cu unele contradicţii. Caii înfăţişaţi în comics-ul socialist care, vrem nu vrem, ni s-a întipărit în memoria de copil, nu sunt din categoria celor mongoli, tătărăşti, micuţi şi un pic cam păroşi, dar scumpi, aşa cum ne apar descrişi în baladă. În nici un caz vehiculele animale nu aparţineau vreunui pur sânge arab, sau englezesc, străini de hergheliile mioritice. Mai mult, în baladă, cea dezvăluită

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 57

de Vasile Alecsandri, Toma Alimoş este asigurat cu statul de boier (din Ţara de jos), şi vom vedea ce fel de boier. Manea, în schimb, este descris ca un războinic al stepei, hoţoman, primitiv, viclean, dar în nici un caz burtos, ci spătos, gros şi cu hainele potrivite unei asemenea înfăţişări, cu un cojoc întors pe dos, cu blana la vedere. Alte imagini, deci alte înţelegeri se impun asupra comportamentului lor marţial!

Povestea-i cam simplă, dar în detaliu se tăinuieşte marţialismul! Povestea lui Toma Alimoş, redusă la nucleul ei narativ, este relativ simplă. Undeva, pe la incipit-ul stepei tătăreşti din Basarabia, poposeşte (tăbărăşte, adică, în termeni militari originari, îşi face tabără) un războinic mioritic. Numit este el, în diferite versiuni ale baladei, Toma Alimoş, Dalimoş, Dalimoj, sau chiar… Damolschi! Cu chef de dialog şi suferind de solitudinea şi melancolia Eroului, el caută să stârnească un dialog, ca în vreun soi de symposion platonician, cu armele, calul şi cu Arborele lumii, aici cu numele ulmului. Un pic cam bahică, Naturphilosophie a lui Toma Alimoş, îşi găseşte consolarea la umbra Arborelui lumii. De care îşi agaţă şi armele. Se pare, totuşi, că încalcă el ceva tabuuri legate de Locul în cauză, că iată, şi apare Gardianul! Îl cheamă Manea, şi e un pic mai jos pe scara civilizaţiei decât Toma Alimoş, având el aparenţa unui berseker (cu cojocul blănos şi întors pe dos) şi purtător de arme mitice, adică ghioaga Eroului, Herakles, Bhīma şi alţii din familia acestuia. Mânuitor de tactici şinobice (de ninja asasin, shinobi no mono, cum altfel îi mai botezaseră japonezii pe specialiştii lor în treburi necurate), Manea, Gardianul Locului sacru (parcă-i un pic de anamneză aici din J. G. Frazer şi a lui Creangă de aur) îi serveşte lui Toma Alimoş un imprevizibil hara-kiri! Dar, după cum ştim toţi din istoriile populare ale torturii, mai poţi trăi ceva timp şi cu „maţîli” expuse atmosferei terestre. Aşa că, Toma Alimoş amână ocultarea-i prematură şi, activând cu un gârbaci magic energia cabalină kundalini a veşnicei jumătăţii a Eroului, calul, în cazul în care nu v-aţi dat seama, se grăbeşte să aplice ad hoc, adică din fuga calului, legea talionului. Astfel, începe o cursă de urmărire (ca-n filme, doar cu un cal putere de fiecare parte acum), prilej de etalare pentru cei doi războinici a ştiinţei marţiale în ale scrimei călare. Mai dibaci la asemenea isprăvi decât Manea, Toma Alimoş îşi ia trofeul - capul lui Manea,

şi se întoarce întru definitiva-i ocultare, însoţit fiind, conform tradiţiei, de calul său, cu rol clar psihopomp. Vedem deja că povestea în sine nu-i foarte complicată, fără prea multe personaje şi răsturnări de situaţii. Ea include o încălcare a unui tabu teritorial şi două kafteli, altfel cuantificabile din punct de vedere etic şi tehnic. Greutatea hermeneuticii marţialiste provine însă din tensiunile semantice aduse de detaliile culturii marţiale româneşti, mai mult sau mai puţin eficient camuflate în diferitele versiuni ale baladei. Iar când ne agăţăm de aceste detalii necesare ca fontes pentru marţialismul mioritic, ne referim la mai mulţi factori : analiză lexicală, tipurile de arme folosite, tehnicile fizice şi mentale utilizate în lupta palpabil descrisă, tactici şi strategii de supravieţuire, asedii la scară mică, etică marţială, arhetipuri mitice războinice, fenomene mitico-rituale marţiale şi militare conservate în texte şi în iconografii. În fapt avem în vedere cam ceea ce ţine, în ceea ce ne priveşte, de o arheologie şi o antropologie a marţialismului camuflat în folclorul românesc.

Panoplia boierului războinic, sau despre cum se mânuiesc armele întru chitirea zonelor vitale În acest raion de pe harta eseului nostru vom inventaria cam tot ceea ce ţine de arsenalul celor doi războinici mioritici, lexicul mişcărilor marţiale, cât şi o cartografiere a zonelor vitale vizate.

Mişcările Un important aspect al marţialismului baladei Toma Alimoş care ne şi dezvăluie, ne şi maschează câte ceva din anemierea tradiţiei marţiale româneşti îl găsim în lexicul mişcărilor de luptă, prin verbe şi expresii specifice. În fapt, acestea denotă anumite tipuri de acţiune combativă, indicii şi reminiscenţe ale unor practici marţiale uitate, ale unui anumit tip de mişcare, intuibil marţialistului, atât artist marţial cât şi cercetător al textelor şi iconografiei. Dar să ilustrăm un pic, printr-o listă de acţiuni reprezentative : tăia, spinteka, învârtea, chitea. Toate acestea şi altele se referă la modalităţile de pregătire a unui atac, de poziţionare adecvată a braţului care ţine arma, de acţiune combativă propriu-zisă (tăiere, împungere, spintecare), de lansare a loviturii la momentul oportun şi de la distanţa potrivită - ceea ce spadasinii japonezi practicanţi de Kenjutsu numesc ma-ai, distanţa

58 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

ideală, perfectă, armonioasă, acţiune evocată de verbul a chiti. Uneori paloşul este rotit, sau mascat după ceafă („aşa bine îl pitea”), sau la spate („pe din dosu se arma”), tactică de atacsurpriză prezentă în mai multe tradiţii marţiale - Kali Escrima din Filipine, Pencak Silat din Indonezia, canne de combat din Savate-ul francez etc. Prinderea unui element din componenţa unui paloş, precum mânerul, are o expresie aparte, „paloşul mi-l scotea, / şi de palmă mi-l trăgea”. A tăia, a spinteca, a goli (în raport cu pântecele adversarului) devine în lexicul marţial al baladei a plesni, a atinge, a ciocârţi, „deazvârlita că mi-l da”. Unele acţiuni de scrimă ne evocă o altă artă marţială japoneză precum Iai-do, arta de a scoate sabia din teacă şi a tăia în acelaşi timp, dintr-una şi aceeaşi mişcare : „paluşul iute trăgea, / peste burtă îl izbea”. Alte arme sunt mânuite cu o forţă şi un meşteşug aparte: „băltăgel de zece oca de fier/ când în mână-l răciucesc/ zece la pământ trântesc”.

Armele Arsenalul celor doi războinici pomenit în variantele baladei, nu este foarte vast. În general, ne vedem puşi în faţa unei liste de arme clasice, arhetipale. Care listă se rezumă în ultimă instanţă, la o singura armă esenţială, Sabia (maghiarul paloş), Regina armelor, cum îi spunea Sir Richard Francis Burton (în clasica Book of the Sword), iniţiatorul hoplologiei (studiul comportamentului războinic şi al armelor utilizate, de la grecescul hoplon, armură, panoplie). De altfel, lexicul panopliei suferă variaţii în funcţie de câţiva factori: moştenirile arhaice şi cunoştinţele barzilor, micii noştri homerizi, în ale armelor, sau ale celor care şi-au permis să (re)creeze balada (Vasile Alecsandri, G. Dem. Teodorescu, Petru Rezuş şi alţii). Morfologia mişcărilor de luptă este, se înţelege, dependentă de armamentul din dotare şi de potenţialul concret al armelor respective. Vom găsi la cei doi războinici următoarele instrumente de lucru: paloşul, suliţa, baltagul, cuţitul, buzduganul, tot soiul de săbii, apusene sau asiatice (simsirul, iataganul). Panoplia nu se termină aici, mai sunt utilizate şi jungherul (cu care, desigur că se înjunghie), hangerul, gârbaciul „de bumbăcel, / ce-n cap este plumbuit / cu cinci litri de argint”, dar şi arcanul, toate puse serios la treabă în versiunea (re)făcută de Petru Rezuş, inclusiv ceva trântă voinicească. Într-o altă variantă, Toma Alimoş are şi o flintă la el, dar este o inserţie de dată recentă din partea lăutarului, armele fiind în general cele clasice, arme-

www.zonaliterara.ro

Rubrică susținută de:

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 59

le Antichităţii, cele arhetipale. Lipseşte, în mod bizar, o armă esenţială, arcul cu săgeţi. Manea, în schimb, este cel care poartă după el arma cea mea veche, arma preistorică, emblemă a eroului Herakles, ghioaga, să nu uităm – nestrunjită, dar care mai acceptă şi alternative : măciuca sau gioaka. Armă pe care, de altfel, nu o foloseşte, preferând cuţitul, jungherul sau paloşul. Există şi o latură simbolică a panopliei, ambivalentă. În regimul nocturn, ca să-i pomenim gândul lui Gilbert Durand, ele comportă o latură negativă. „Oţelele” tulbură sacralitatea Arborelui lumii cu prezenţa lor tanatică, un motiv serios de furie, bine ascunsă, pentru Manea. Se iveşte la un moment dat prin texte şi un cuţitaş cu prăsele de argint, dar Toma Alimoş nu se îndură „să-şi spurce cel cuţitaş”, în sângele lui Manea, preferând paloşul. Armele, în regimul lor diurn, sunt purtătoare de lumină solară, ele scapără, sunt ignifore şi, de ce nu, cu o anumită taină soteriologică.

Harta zonelor vitale Ca orice războinic încercat şi artist marţial care se respectă, atât Toma Alimoş, cât şi Manea sunt fini cunoscători într-ale punctelor vitale de prin corpul omenesc. Cartografierea zonelor vulnerabile, cu sau fără armură – şi chimirul lui Toma Alimoş funcţionează ca o potenţială lorica, armura legionarilor romani, fapt pe care-l ştie şi Manea –-, este o necesitate a oricărei tradiţii marţiale. Unele zone atacate nu sunt letale pe moment („cu nădejde”, spune balada) , altele sunt letale („fără nădejde”). În funcţie de context şi de intenţii, de eşti pe jos sau călare, de arma avută în dotare, pe anunţate sau inopinat, se atacă zona vizată. Bineînţeles, ne întrebăm cât se poate de serios care sunt acestea, odată pentru Manea cel şinobic : deasupra sau dedesubtul buricului) – să nu uităm de prezenţa brâului, a chimirului, sub furca pieptului, la casa sufletului, între inimioară, la-ncinsoarea brâului. Mai clar, „unde-i păs voinicului”, sau „unde-i greu voinicului”, expresii nici acum corect explicate, şi anume în nota lui Vasile Alecsandri, de altfel unul dintre poeţii noştri marţialişti, anunţând că ar fi vorba despre greutatea armelor care atârnă la brâul voinicului… În ceea ce-l priveşte pe Toma Alimoş, acesta prefera, firesc pentru raza de acţiune a unui călăreţ pregătit să taie cu un paloş: creştetul capului, grumazul, între omoplaţi. Toma Alimoş îl atacă pe Manea fie din spate, fie din faţă, în funcţie de fantezia marţială a bardului şi de puterea de acţiune a bushidoului alimoşesc asupra lui.

Călăreţul dac - reloaded Toma Alimoş, şi arhetipul pe care-l încarnează, din carnea versului cândva cântat şi acum numai scris, îmi par a reprezenta vestigii ale unor vechi credinţe războinice. Poate cel mai bine ne-o evocă pe aceea a Călăreţului trac, a Cavalerului danubian, prezent dintotdeauna pe monumentele funerare antice, iar cine nu le-a văzut prin muzeele României să tragă o fugă şi să le contemple cu veneraţie şi nostalgie! Apoi, să ai un cal al tău, să fii călare, e de când lumea un simbol şi o vocaţie a unei aristocraţii militare, marţiale. Desigur, în Antichitate carul de luptă (la asirieni, hinduşi, hitiţi, chinezi, egipteni, micenienii homerici etc.) era preferatul, dar tot caii erau în faţă şi deschideau drumul. Aici, şi Dincolo… Pentru noi Toma Alimoş rămâne un nobil războinic, unul care îşi mai găseşte avatare istorice în Fraţii Buzeşti, Baba Novac, în Radu Calomfirescu, erou şi el de baladă. Incongruentul duel al celor doi războinici devine o confruntare între reprezentanţii unor culturi şi tradiţii militare străine, o alteritate etică marţială. Una mai evoluată, mai fermă etic, cavalerească, mai tehnologic evoluată ca arsenal, reprezentată de Ţoma Alimoş. Cealaltă, venită dintr-un timp anistoric, stranie prin reacţii, cu o etică fundamentată pe ideea fight or flight, adică dai şi fugi! Undeva, pitită în ascunzişul sufletului unui creator de versuri ţesute pe cadrul arhaic al baladei, răzbate şi acel conflict biblic, geneză a uciderii fratelui. Desigur, ne gândim la Cain şi Abel, agricultorul şi păstorul. Dar iată ce răsare din carnea textului baladesc, atunci când Toma Alimoş îi propune lui Manea o conciliere : „Aĭdi ghini să trîim, / Tu-i cosĭ ierbili,/ Ĭeu oĭ tundi oili, / Şî nĭ-om înple punzili, / Fraţ di crusi, / Doamnĭ-azutî!”

Bushido mioritic etica duelului la români Deşi ni se pare că etica marţială din baladă stă sub umbrela gândului moral “se cuvine, nu se cuvine“, constatăm nu o singură dată că de multe ori s-a încercat o comparare a celor două etici războinice. Şi, inevitabil, cei cu un simţ al onoarei înnăscut, adică un pic captivi într-un cod etico-simbolic marţial de sorginte cavalerească, îl condamnă pe Manea, the wild man, sălbaticul cel straniu! Nici gând să se pomenească de amazoane pe aici, firescul misoginism dictează când ne interesează să

60 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

vorbim despre virtuţi războinice. Masculine! O atitudine care ar fi fost ultra-rapid amendată într-o carte recent publicată despre partea feminină a războinicilor lumii - Adriana Babeţi, Amazoanele, Iaşi, 2013, un pic marţialistă şi cam prea mult feministă pentru a reflecta obiectiv tradiţiile războinice! Revenind la etica marţială a lui Toma Alimoş, întâlnim câteva expresii care ne edifică asupra posturii perfide a lui Manea. Este comparat cu femeile în privinţa vitejiei (“ce nu stai tu voiniceşte, / ci tot fugi tu muiereşte?”), tehnica lui de luptă este una de lotru (“tu m-ai junghiat hoţeşte, / nu ca oameni voiniceşte”), ori de... curvă (“tu m-ai tăiat curgheşte - , / eu să te tai voiniceşte”). Până şi alegerea spaţiului de luptă este un indiciu al laşităţii lui Manea, asta pentru un Toma Alimoş, transformat în homo furens (“se oţăreşte”), văzându-se el tăiat fără vreun avertisment. A te ascunde în codru nu mai este semn de “codru-i frate cu românu’ “, ci refuzul duelului cavaleresc, aşa ca-n vremile unui tournoi medieval când orizontul spaţiului de luptă era complet deschis – “nu fugi, curvă, la crâng, / stai să ne batem la câmp”.

Şcolile de luptă frecventate de Toma Alimoş Dincolo de istoria propriu-zis militară a poporului român, spaţiul mioritic istoric în care un Toma Alimoş şi-ar fi desfăşurat peripeţiile marţiale, nu era deloc lipsit de şcoli de luptă, ceea ce la un alt nivel, mai complex, se înţelege prin kȏryu - academii, tradiţii şi transmisii marţiale vechi, termenul dorindu-l a-l aplica, cu îngăduinţa necesară, nu numai spaţiului niponez. Revenind la tradiţia noastră războinică, cred că cele mai dense informaţii le putem găsi în oarecum obscurizatul volum al lui Constantin Kiriţescu, Palestrica, într-o ultimă ediţie din 1964. Moştenitori fiind ai unei tradiţii daco-romane a pregătirii pentru lupta individuală ori pentru război, cultivată în palestre, gimnazii, şcoli de gladiatori, cultura marţială moldo-vlahă include ulterior, odată cu Evul Mediu, practici marţiale relativ noi. Spun relativ pentru că meşteşugul războiului practicat în Occident a rămas timp de veacuri tributar unui text militar antic, şi anume De Re Militari al lui Flavius Vegetius Renatus. Unele sunt apusene, altele sunt asiatice, poate nu chiar aşa de îndepărtat asiatice, cum fantazează Radu Ciobotea în romanul său Apărătorii (Cartea Românească, 2006), adică să fi avut şi răzeşi-ninja în oastea lui Ştefan cel Mare!

www.zonaliterara.ro

Mai târziu, antrenamentul marţial va include atât specialităţi apusene, cât şi din cele orientale, adică turceşti. Cum în corpus-ul baladei nu întâlnim referinţe legate de lupta fără arme (decât în bizara versiune a lui Petru Rezuş), corp la corp, adică trânta, lupta dreaptă şi lupta voinicească, vom zăbovi un pic asupra altor practici. Cu arme şi călare. Pe lângă probe de iscusinţă marţială precum călăria (a sări peste şapte cai era o probă reală în Evul Mediu din Ţările Române), aruncatul buzduganului, ghioagei, paloşului şi baltagului, mai erau practicate şi două jocuri de luptă călare. Jocuri războinice care, practicate de Toma Alimoş, i-ar fi acordat abilităţile de a-l tăia perfect pe Manea din goana calului, acestea fiind harţa şi geridul. Harţa avea înfăţişarea unui turnir cavaleresc cu paloşe, suliţe şi buzdugane. Iar geridul consta într-o probă călare între doi rivali, fiecare încercând să arunce un băţ-suliţă, plumbuit la capete, printr-un cerc sau o verigă, numită halca. Sau chiar să prindă din zbor arma aruncată de adversar.

Un hara-kiri pentru inima războinică a moldo-vlahului Ni se aminteşte în fiecare versiune, Manea atacă hara lui Toma Alimoş! Desigur, vă întrebaţi ce va să zică aceasta? Hara , sinonim şi cu inima (kokoro) este un concept japonez pentru pântece, văzut mai mult ca sediu spiritual, centru de greutate, zonă de localizare a sinelui nostru stabil şi puternic, umbilic energetic, Inimă şi tainiţă a sufletului nostru. Ne este îndeajuns să citim cartea lui K. G. Dürckheim intitulată Hara. Centrul vital al omului (Herald, 2012) ca să ne edificăm asupra relevanţei acestui concept spiritual în viaţa japonezului, a călugărului, a samuraiului, a artistului marţial. Hara este considerată, sub aspect marţial, ca forţa secretă ce poate să ducă la înfăptuirea de isprăvi de vitejie. Doar că aici, odată cu acel hara-kiri pe care-l aplică Manea lui Toma Alimoş, găsim că are câteva înţelesuri mai speciale. Tăindu-i pântecele, Manea nu numai că-l ucide „cu nădejde”, dar caută totodată a-i dezvălui adevărata-i natură, fără voia lui Toma Alimoş. Caută a-l expune, a dezvălui privirilor centrul lui vital, a-i provoca o dublă destrămare, fizică şi spirituală. Doreşte să-i altereze sursa vieţii, să-i provoace fiinţei sale o scurgere întru moarte, trează, aşa cum înţelegea un samurai să-şi ofere un seppuku final, o ocultare nobilă şi sinceră. Şi dacă tot am depăşit un pic graniţa înspre interpretarea esoterică, dincolo de semnificaţiile pur

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 61

marţialiste, survin şi alte consecinţe. Manea, căutând să-i dez-oculteze centrul, să-l deschidă, devine un fel de iniţiator. Aşa cum Spânul a fost pentru Harap Alb. Să nu uităm, orice iniţiere înseamnă re-naştere, orice re-naştere înseamnă moarte şi re-înviere, într-un alt plan ontic. Manea e un dublu, un Döppelgänger, al lui Toma Alimoş, contra-partea lui primitivă, Umbra lui (gros, pletos, cu cojoc întors pe dos şi cam trickster de felul lui). Cu propria hara deschisă şi cu un Manea decapitat, Toma Alimoş îşi elimină alter-ego-ul cerebral întru propria-i tainică resurecţie, înfăptuită şi cu sprijinul vehiculului său psihopomp. Ce se petrece de fapt în prima luptă care, după standardele bushido-ului alimoşesc nu este deloc un duel? Este o acţiune marţială inopinată, amendabilă etic. Şi totuşi, cum acţionează Manea? În primul rând, utilizează o tehnică mentală de abordare a luptei, iniţiată deja, fără acordul şi conştientizarea lui Toma Alimoş, boier războinic şi candid din altă epocă. E ceea ce am putea denumi engage the brain, adică să creezi o fisură în armura mentală a adversarului, să-l induci în eroare, de altfel o clasică strategie de asediu. Oferă-i impresia că nu mai există nici o posibilitate de conflict, apoi acţionează. Ceea ce Manea şi face, ca un bun disci-

pol al vreunui Sun Tzi din stepa Bugeacului. Pornind de la ocultarea reală şi simbolică a armei, Manea foloseşte tehnici şinobice de atac, creându-i impresia lui Toma Alimoş că nu deţine, ofensiv, decât ghioaga-i nestrunjită. Dar ce ne spun diferite episoade ale baladei despre locul ascunderii armei secrete (paloş, jungher, cuţit)? Se află aceasta în sân (sub cojoc, desigur – ne întrebăm şi de ce ar ţine pe el ditamai blana de berseker?), la spate, la brâu, în teacă. Un alt aspect care ne face inteligibil (şi) comportamentul lui Manea este acela al prudenţei lui, mai mult sau mai puţin în exces. Acesta simulează participarea la ciudatul banchet al lui Toma Alimoş. Şi cine nu ştie a purta o mască în faptele vieţii, a simula că înfăptuieşte ceva, doar pentru a înşela? La urma urmei, Manea avea toate motivele de a se teme de o otrăvire, act practicat de când este omenirea. Se înţelege oarecum precauţia lui şi faptul că, aparent, loveşte primul, suspicios fiind de atacul, prin otravă, al violatorului de tabuu-uri. După cum spuneam, lovitura lui, eviscerarea, hara-kiri aplicat lui Toma Alimoş, le apare atât barzilor, cât şi interpreţilor baladei, ca un act perfid. Poate pentru că nu se ţine cont de codurile etice marţiale diferite, poate pentru că psihologia ambilor războinici, văzută prin

62 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

lentila marţialistului, e un pic mai complexă. În fapt, Manea e un soi de trickster, de înşelător, de viclean care se teme chiar de propria-i etică marţială relaxată! Dacă e să descriem scena de luptă, prima şi cea mai chestionabilă, aceasta ar arăta cam în felul următor : Toma Alimoş apucă cu mâna dreapta paharul (plosca etc.) şi i-o întinde lui Manea. Distanţa dintre cei doi are lungimea cel mult a două braţe, nimeni nu-şi face griji. Consecinţa pentru Toma Alimoş este aceea că partea cea puternică, cu care mânuieşte armele, este incapacitată pentru apărare. Manea, la rându-i, întinde mâna, de data aceasta stânga, partea sa mai slabă, lăsându-şi dreapta liberă pentru o rapidă ofensivă. Gest pe care Toma Alimoş, lipsit de precauţie şi plin de bunăcredinţă, îl ignoră. De altfel, ne sugerează şi versiunile baladei, era şi un pic ubriac în acele momente, un lucru greşit pentru un războinic aflat în teritoriul advers, în no-men-land. Manea scoate iute de sub cojocul său uriaş de berseker, o armă care putea avea maxim lungimea unei săbii. Şi poate vă amintiţi, dragi cititori, de serialul Nemuritorul cu Adrian Paul, care ascundea ditamai katana de samurai sub un parpalac, ca se ne raportăm un pic ludic la cultura marţială populară. Ne interesează însă forma lamei armei utilizate de Manea. În general, un paloş este considerat foarte asemănător unei spade, unei săbii medievale care, conform clasificării lui Ewart Oakeshott (în The Sword in the Age of Chivalry, 1994), are zeci de variaţii - referitor la detalii legate de mâner, gardă, buton, lungimea lamei, canalele de pe lamă etc. Forma însă este una şi aceeaşi, în formă de cruce, simbol etern al unei panoplii divine. Paloşul putea fi un pic curbat înspre vârf, dar rămânea o armă clar arhetipală, din vremuri medievale, cavalereşti. Or, arma de care avea nevoie Manea nu putea fi decât una foarte curbată, cu tăişul fie convex, ca la săbiile tătăreşti, arabe, persane, ori asemenea unui jungher sau unui hanger; fie cu tăişul în partea concavă, ca la seceră (arma cu care Zeus l-a castrat pe Chronos, va evoca asta ceva?), cum întâlnim la falx dacica, sica, kopis-ul grecilor, kukri nepalez, un karambit de prin insulele Pacificului, sau pur şi simplu un iatagan! Manea, ni se precizează, era un expert în arma respectivă (o învârteşte, cumpăneşte, chiteşte cu mare atenţie). Loveşte o singură dată şi eficient în spaţiul corporal cel mai greu de apărat, fără protecţii, în abdomenul vulnerabil al lui Toma Alimoş. Loveşte cu acurateţe, cu o mişcare de tăiere, de spintecare, în care arma nu rămâne blocată ori agăţată în rană, în coas-

www.zonaliterara.ro

te, sau în chimirul lui Toma Alimoş. Mişcarea de tăiere, codificată în orice manual de arte marţiale dedicat utilizării lamelor şi altor arme tăioase, survine fie din dreapta (pentru un iatagan, sau o lamă seceră), fie din stânga (cu o sabie tătărească). Tăierile laterale sunt mult mai verosimile decât cele verticale, cea de sus în jos fiind vizibilă, iar de jos în sus atacând abdomenul inferior, obligând la o mişcare ulterioară de răsucire a lamei. Iscusinţa lui Manea nu poate fi pusă la îndoială, poate doar etica sa marţială. Aşa cum înţelegem noi balada astăzi, avem de-a face cu un conflict arhetipal dintre două tradiţii războinice opuse, dintre două etici marţiale diferite, dintre două arte marţiale bazate pe tactici diferite de abordare a conflictului. Reprezentant al unei boierimi războinice româneşti, deja stinse când balada circula în epocă, undeva după sec XVI-lea, Toma Alimoş îl înfruntă, supus unui cod războinic cavaleresc, pe Manea, războinicul stepei. Judecăţile morale şi ideologice deraiază de la adevărata miză a dialogului combativ dintre cei doi, dialog purtat în ultimă instanţă, cu săbiile! Sunt consideraţi de critici literari şi folclorişti drept voinici, viteji, haiduci chiar, dar sursa conflictului e de natura marţială, şi mitică. Şi abia aici se întrevede misiunea hermeneuticii marţialiste de a face comprehensive unele comportamente războinice. Balada, complexul de versiuni diferite ale acesteia, reiterează reminiscenţe ale unui conflictul dintre două bushido opuse, dintre două coduri ale onoarei războinice provenind din alte spaţii, cel apusean (Toma Alimoş, cavaler şi boier războinic) şi cel asiatic, al stepei, în care codul etic al războinicului se supune unei alte episteme marţiale. BIBLIOGRAFIE: Mic GPS bibliografic: 1. * * * - O capodoperă a baladei româneşti „Toma Alimoş”, (ediţie critică şi studiu introductiv de Iordan Datcu şi Viorica Săvulescu), Minerva, 1989. 2.* * * - Encyclopedia of Religion, Thomson-Gale, 2005, 15 volume. 3. Dürckheim, Karlfried Graf - Hara. Centrul vital al omului (Herald, 2012). 4. Eliade, Mircea – De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas, 1995. 5. Green, A. Thomas – Martial Arts of the World. An Encyclopedia, ABC- CLIO, 2001. 6. Kiriţescu, Constantin - Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, 1964. 7. Şăineanu, Lazăr – Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române, Bucureşti, 1900, în două volume. 8. Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, Editura Academiei R.S.R., 1987.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 63

* Wrapping my hands around the white flesh of waiting, as if to grasp for your ghost. You taste like perfume caressing my neck, the one that never leaves you, and inhabits your skin like a night coat. * I never learned this silent language We recognize in between  spaces The sound of hands Searching for each other in the dark we walk blindfolded like lovers in a Magritte painting The canvas of our bodies Brush strokes from our fingertips another chapter in Braille eluding logic Curving space time

around each other Inventing a different alphabet playing Not by their rules * Your playlist is a random playground for you to rummage through my heart Bare hands uncovering memories Burried, a coat to wear of your skin when you aren’t here. At night, only the buzz of the city Outside my window, is louder than a song * the night is a tattoo  enfolded in blue

64 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

around your wrist. i read constellations  between  your beauty marks, comets dizzy with ink  from your eyes:  another shooting star finding its way back home * remember the night its furtive rain brings all lovers under the same roof. burgundy red lies painted in lush lipstick sealed over a glass of wine, infidel kisses we could forget ourselves for a moment, our second lives suspended while the old record plays and in the end tell each other the piano has been drinking (not me, not me) * you and me are like sartre and simone de beauvoir an epistolary love a dance of coffee routines avant-garde cigarettes the lungs of our room filled with ideas

by too many candies

our love is a manifesto sometimes we fall in love with entire cities or its libraries and mistake it for people sometimes I have my coffee black just like you do and haunt the same places by nostalgia

* no more words to cover our naked bodies but the purity of gestures the internal line that ties a smile to my hand an extension of your heart a silent agreement of sorts

* «love is icky», you said like a child that has been spoiled

the complicity of a lazy afternoon where even the objects quietly undress

www.zonaliterara.ro

because we both know love is a trapezist’s deadly act in which we might catch each other our love is a contemporary dance et moi, je suis vraiment une dégueulasse

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 65

* word, I ask you to perform in place only way to let it out is false, so word I formed you to mask me I am framed your stay here will be short and everthing breathes here, a lost contact is established again with each intended syllable she whispers behind her knees fallen, he dissapears  but the room has lungs, it wraps around each pulse tieing his footprints, moulding up shadows and faces now bound around his neck encrusted with rain the curtains smiling like syringes wash his arms to regrow in memory now please, let down that rope I want to climb and become a fly tiptoeing on your left hipbone we will sit out lipstick and scars in front of everyone

66 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

între pereți între pereți sigur se sparge ceva & sigur trecem unul prin celălalt, plante preistorice, & plecat undeva în jur, & marea continuă să se miște încă aproape – copil, vorbind ca un copil, cu ce se aseamănă flacăra brichetei după ce sufli în ea? (dar fiecare dintre pereții camerei poate să fie peretele unei alte camere, atunci să-ți iei crinul & să-ți iei mintea, cu mâna întinsă, la fel de însetat, în fălci, c-o putere de cal) (ce înecați frumoși, ce aproape) am lăsat lucrurile copilărești, limacșii explozivi după care să umblu prin noi, cum în poveste copiii se dau cu sania un anotimp întreg & încă puțin, încă puțin

curți învecinate după-amiaza când o să adorm cu capul pe braț, gura cum fierul de călcat trece prin suprafețe sintetice, & o să-ți spun, puțin, mai lasă-mă puțin. prima dată când o să sughiț, când o să am un coșmar & brațele nu. când o să-ți zic o glumă cu cerbi și o să fiu răutăcioasă (imaginează-ți, pot să scot limba, să mă strâmb al naibii). îmi plac proverbele, & nu-mi folosesc. reclamele, & nu-mi folosesc. borșul de pește, trei feluri de pește. când o să visez, & o să plâng (am mințit, plâng cu furie, & urăsc

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 67

rafturile cu mărfuri identice, moacele crude & zorii, & n-o să se îmblânzească decât, dimineața, lumina & recele). tu spune-mi despre dealuri și nori și despre pământul amestecat cu paie când, prima dată, o să mă chircesc de durere, când minciunile fericite ale tarotului o să rămână doar primele (pisica și-a trecut limba peste hainele tale, limba aspră și-a cântat cântecul). o zi și pe urmă încă o zi, mici ca scatiul care se scaldă în praf, foamea care intră în creier cum dinții rechinului, cum acele hipodermice, o zi și pe urmă încă o zi (poate au fost semne, păsări lovindu-se de geam, ploaia peste ploaie, ticuri nervoase, horcăială, extaze, fără să vrem, câțiva oameni văzându-se-n oglinzi ca animale-n curți învecinate). din dragoste, urlă & cântă.

cui m-ar auzi i-aș spune că aici e o primăvară lungă. dacă ne-am ascuți simțurile, am auzi insecte cărora niciodată să nu le nimerim numele. limbajul s-a ridicat deasupra lumii; la fel s-au pierdut insectele în termitiere, obiectele s-au adunat și au devenit inutile, mici anotimpuri care n-au cotit-o înspre nimic. ne-am făcut fotografii și, pentru că ne-am apărut minunați, am alergat ca viezurii. cineva și-a vârât pumnul și a chiuretat zgârciuri și a zis ceva despre suflet, toată treaba s-a petrecut înăuntru, ca-n templele de sub nisip. sub soare, am așteptat. roșu care se face galben care se face verde care se face galben care se face roșu. totul trebuie să se fi derulat cu încetinitorul, de vreme ce viața e la fel de frumoasă, iar jokerii funcționează în ambele sensuri. și disperații, și ucigașii au fost blânzi, au crezut că-i așteaptă ceva de săvârșit.

on plonge rănile s-au învechit, avem glas de om. trecem relicvariul de la unul la celălalt. călcăm pe apă – pentru cel mai mic lucru din lume, oamenii sunt prea mari; înaintăm când sub picioare e banda de alergat – înaintăm în mijlocul civilizației de șchiopi – ia dinții măcinați de acid, ei sunt cadoul; – sunt un animal de periferie; – din bucăți de cadavru (membre și cord), aici sunt oamenii care se ating fără să ajungă; – vezi? din această fuzionare dezechilibrată – aliajul de plumb, cele mai frumoase statui, petele de lapte de pe tricou, gâtul copiilor când e foarte bolnav, mânjii uzi – cât alb e în lume – albul acestei lumi, victima și asasinul în aceeași găoace; – gesturile calculate cu care ucidem și continuăm să trăim, obiectele pe care le sfărâmăm și deasupra cărora mai plângem din vreme în vreme, ca teniile hrănindu-se. – prinde-mi gâtul, mișcarea aceea cu care ai smulge o plantă de ghiveci; găsește + sfărâmă sfânta sfintelor, anarhista bântuită de viziuni chimice; – să ne stăpânim: foamea: o epocă de confuzie și democrație, când dai din mâini până la epuizare: altfel ar fi modelat un câine din aceleași celule. ( – dar câinii văd adânc în inimi, chiar și când dorm, chiar și prin pleoapele închise.) – fă-ți cuib, chiar dacă se spune că lumea nu mai are niciun viitor, fă-ți cuib în castelul ororilor, în sala cufundată în întuneric, cine minte?, o să auzi vocea, apoi cenușa care nu mai ia foc, apoi liniștea mare; – intră în dans, pregătește cu atenție harta minelor. deasupra micilor continente, paralizate sub halogeni, inimi pe care le mutăm de la o ușă la alta – fețe gata să primească pumnul și absolvirea, distanța care se umple cu pornografie și frumuseți anonime, femeia purtată în brațe când plouă: apropie-mă de hrană – sunt exemplarul dintr-o specie pregătită pentru extincție. – uite, ia durerea: joacă-te: pielea mea a crescut în lumina artificială. – ferma de pui s-a închis, acum o să ne apăsăm ochii în zăpada roz de pe o planetă îndepărtată: când crezi în iaduri & e semnul înfumurării: în spatele liniei, nebuni de fericire ca hamsterii, în timpul armistițiului: mâna care taie legăturile tuburilor de

68 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

oxigen. – rămân: mediul absorbant, carnea etanșă – tărâmul tuturor violențelor, chiuveta înfundată pe care o lovești cu podul palmei, toată frumusețea care ne scapă fiindcă e necesară, zâmbetele vagabonde. – vâră-ți capul sub jet, ține-ți picioarele în bălțile calde, nu scoate ochii păpușii, poliesterul e atât de murdar & să nu, să nu, să nu faci niciodată liniște.

abendphantasie înaintăm prin aerul câmpiei, căldura plesnește o palmă sau două. pe cei dispăruți îi căutăm fără râvnă, & cea mai bună dovadă a lipsei a rămas în supunere. dragostea noastră seamănă cu bucătăria orientală, cu animale mici & drăguțe, cu măduva dulce  – în apa care clocotește, în apa bolborositoare nu ne uităm, genunchii tremură încă. cum reflectă metalul chipuri frumoase. cum lama. fotograful spune, povestește-mi visul urât, fotograful spune, am găsit și n-a avut rost, fotograful spune, spre dimineață, un loc încrețit și absurd, ceva să conteze & să doară foarte puțin, cu numele tău vine târziu împăcarea, cresc de sub mânecă ramuri și frunze, în numele tău mă gudur, & cerul negru se face, & de cerul negru mă gudur, (insecte pe care nu le cunoaștem, aproape strivindu-ne) un băiat frumos și curat e moartea acestui moment, disperarea noastră umilă & încă ceva

dansul în plasă o femeie nu. o femeie nu corpul meu. cei frumoși & puternici sunt foarte bolnavi. și boala lor este dansatorul în plasă. și dansul lor se face viața. dar o femeie nu, pentru că zâmbetul și lacrimile îi scot pe oameni din minți. viața ei niciodată, pentru că există organe învelite în foiță de aluminiu și linii perfect trasate. dacă vorbește, totul începe să fie, și pasărea cu inimă de tinichea, și creierul de silicon? n-a purtat niciodată haine de carne, numai coroane care apasă, coroane care nu sunt nici pentru umeri, nici pentru sâni, nici pentru capul de copil al sexului. cineva i-a frecat ochii cu vată de sticlă. cineva i-a îmbrățișat picioarele. când a fost liniște, au fost rândunicile dinăuntru, și a spus, rândunicile sunt șerpi dacă te uiți cum trebuie. mortul – și știe că e mort – o sărută, morții au scuipatul rece, spune. mâine sărutul va fi uitat, și uitat a fost ieri. cu simplitate începe: piciorul care se rupe, și mobila căzută, apoi dansul în plasă și în lumină. câștigă cine uită cel mai mult. cum te cheamă, pe inima cui te-ai urcat? frica este o rochie de fluturi. nu vezi dacă te uiți în apă. nu visa nimic, ți-ai putea auzi numele, doar o femeie nu corpul meu. ai închis fiecare cameră, nici fumul nu mai găsește drumul, și fumul știe că sus. ce e numele tatuat pe încheietură? muchiile gemene care-ți sunt inimă & semnul de ceață, norii albaștri. primești ploaie pentru osul lipit. nimeni nu știe dacă se pleacă în grabă. nimeni n-ascultă cauciucuri scârțâind între jumătăți de oameni.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 69

Acum aproape un an În amintirea lui Emil Iordache Îţi aminteşti, moi daragoi stăteam tustrei în bodegă aproape te cerusem de bărbat ochilor tăi bleu, marcaţi de Purgatoriu îţi aminteşti, moi daragoi, a venit fostul profesor de istorie şi civilizaţie a Rusiei - ne spusese la curs, cît e de-atunci... ,,istoria unui popor nu se confundă cu spiritualitatea sa” iar altădată, în sala de la Botoşani, plină de ipochimeni mă sfătuia să şed pe vreun scaun, că n-oi fi Prim-ministru”... Îţi aminteşti, moi daragoi, şedeam tustrei şi comentam aprinşi coperte şi reviste – bunurile imobiliare ţi le inventariasem înainte şi el rîdea de încercarea mea. Îţi aminteşti, moi daragoi, trăgeam ca morsa din lulea doar, doar voi deveni mai bărbat, mai deşteaptă, mi-am amintit de cartea lui Kundera – ochii profesorului erau atît de curioşi – ochi verzi, de strugure necopt ,,Şi cum se cheamă?” ,,Ce? – picioarele mă tot feream să ţi le-ating, dar cizmele alunecau sub masă, către tine...

70 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

,,Cartea pe care o citeşti şi pentru care pleci şi laşi pahare pline?” am îndrugat atunci, nu ştiu de ce, ,,rugăciunea e totul!”, iar el a vrut să ştie ,,cum, numai pentru asta trăieşti?” Şi astăzi chipul respectat, adulmecat de viermi, îmi pune aceeaşi întrebare! Privit-am ţintă ochi şi chip şi-am remarcat duzina lui de riduri, iar cartea îndelung citită sta singură-n odaia părăsită: NEMURIREA

Sad Trist Sadoveanu în turn priveşte pieziş Ceahlăul cu mâna pe baltag când casa-i în litigiu. Şi cum nu ar veni ,,de dincolo de negură” ori de la Neamţ, cu propriul său toiag să înflorească liliacul în Noiembrie, cenuşa coamei dragi să o însufleţească. Să-l găzduiască pe Enescu, înfrigurat de-a lui Marucă, să umple întreaga casă efigia: Ştefan cel Mare să ţină-n loc sigiliul de muzeu. Ape veneau mari, tulburi, iar peştii erau fel de fel şi Sadoveanu le grăia în unde, chemarea cerbilor, fazanilor, o descâlcea sub cetini, sălcii, în umbră ori lumina cea mai pură. Magică triadă-nscrisă-n horă, ca-n inel: Sadoveanu-Topîrceanu-Otilia! Doar ascultând ,,Odă în metru antic” să poţi muri, privind prin Timp ca-ntr-o oglindă vie!

Un copil la ora de religie ,,Eu cred că Eva a spus prima oară cuvîntul Iubire cînd şi-a frecat obrazul de solzii mărului apoi s-a înroşit. Mai cred că Adam a cerut-o de soţie şi-a pronunţat cuvîntul Căsnicie. Iar Domnul i-a iertat şi i-a îndestulat.”

Prelungire Cealaltă zi din camera de-alături pe cînd măsurai jumătate de metru alergînd prin cîmp de maci

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 71

ai descoperit bustul de peste ani îmbrăcat în iie şi vesta de blugi. Cealaltă seară în camera de alături la radio - ,,Noi în anul 2000” întinsă pe jos, măsurai tavanul Ceauşescu expunea teza, făcînd gestul larg, pentru douăzeci şi două de milioane arătînd dovada că palma lui e mai albă decît a oricărui negru ori capitalist. din camera de alături vine mirosul săpunului cu învelitoarea la care te uitai de zor, un bebeluş leit Shirley Temple, vine aroma gustărilor, onduleurile la modă ale mamei, mirosul de haină de căprioară a tatii, desenele fratelui, o sumedenie de rîsete ale copilăriei, cutiuţa muzicală gîdila timpanele de sidef, vin poveştile nemuritoare şi păpuşile ce nu se mai săturau să te asculte noaptea, cînd te uitai pe geam întrebîndu-te: Cine voi deveni?

Amorţire Jarul se fugărea cu soarele iubitul rămăsese ţeapăn în odaie lîngă hulubi de lemn, vopsiţi în galben -ani mulţi trecuseră de cînd figura sa crispată zîmbea tavanului, încît acesta se aplecase coşcovit spre el, dovedind încă o dată empatia dintre obiecte şi oameni. În curte fetiţa vecinilor exersa primul sărut cu un cîine, ningea, cu aripi noi, de-aprilie peste tunsori franjuroase şi poarta scîrţîia mocnit de parcă vîntul ar fi tot poftit pe vreun timid să intre, să ia loc pe ram de dud şi stînd aşa, cătrănit, să-nceapă tam-nisam să ne ghicească gîndurile suspendate într-un glob ce se învîrtea, dar parcă vegeta.

Vameşa Vînd pălării la uşa spitalului rotunde, de paie, pălării de cowoy şi jobene mulţimea dă ghes pe scările de gheaţă să cerceteze, să probeze pe ţeste scalpate, trufaşe, spinoase, paranormale, anxioase, odioase,

se admiră fiecare în geamurile spălate de ploaie. Port coif de ziar, în mînă am o halebardă - atîrnă greu căldarea cu var deasupra uşii, la intrare imensa sală ne aşteaptă, pătrundem voioşi, şi dispărem în hăul gropii sinilii cu tot cu pălării.

Stări De fiecare dată cînd se blochează liftul mă gîndesc la Eliade, suspendarea timpului din piscină făcînd semn cu mîna, mă gîndesc la Kundera, cînd mă furnică în sîn şi braţ, la McEwans – Amsterdam, dansînd cu unul mai tînăr – la Grădina iubitei lui Euqenique sonor cînd tuşeşte cineva vizualizez radiografia lui Hans, din Muntele vrăjit, zburînd cu avionul, îl simt alături pe Alain de Botton, dar cînd ne potolim precum ştiu doar mustangoo, o cascadă ia cu ea toate cărţile!

Refuz În noaptea asta NU voi mai asculta povestea despre fata moartă de cancer ce ţi-a fost soră, nu vom mai privi ca doi frăţiori la Fred şi Barnei, încîntaţi de Wilma şi Dino, nu vom desface vinul în spirale, nu vom mai fierbe pulpe, nici cartofi, tîrziu cînd vom dormi îmbrăţişaţi tapirii vor veni pe sub parchet şi ne vor linge picioarele ca pe acadele. În dimineaţa următoare NU voi mai zări femeia cu batic, fumînd cu spatele la mine, nu voi mai auzi băiatul cu vocea de fum, spunînd: ,,maică-mea are cancer”, nu vai mai dormi în blue jeans, cu pulover gros, pe gît, ca într-un parc, pe o bancă. În general, am să-mi închid obloanele şi voi aprinde în interiorul meu o sumedenie de lumînări înfipte în asurzitoare trompete!

72 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

înger.exe în burțile de cârpă

motto: “cuvintele poartă la pantofi mărimea unui înger.exe”

I. ploile ne tot sapă în pământ când rece când mut iarba din gurile însetate ale ucenicilor tâmplari de mimoze ilarie iscălind pe un perete o joacă de-a soldații miresele din cer aruncă frânghii când strigă 6 de lumină pe strada pamfil e destul de întuneric pentru așa zi lângă orfelinat pisicile mai caută războaie prin conserve dulăii latră de parcă armata ce vine spre ei îi apără din burțile de cârpă se mai streacoră târându-se mereu câte doi, trei îngeri.exe până ce cuvintele o să știe că poartă la pantofi mărimea celor care le ascultă

întâmplări lângă o cetate cu lehuze

II. degeaba pe gard o lopată zdrongăne pocpoc degeaba o armată care cântece în limba maternă se închină știam câteva care ți-ar fi plăcut ilarie e doar un nume pentru nu te supăra frate mamele munceau la fabrica de lapte și la zimbru tații munceau la fantazio o bucată de zi și de noapte poate că dacă țineam ochii închiși nu aș fi mirosit toate plăcerile lor la spital se puneau perfuzii cu vize spre israel și germania trompetiștii cântau la baluri și făceau cu ochiul lângă weceurile publice se mai legăna câte unul sperând să fie angajat pe un rachiu degeaba pe gard o lopată pocpoc

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 73

degeaba o armată în limba maternă știam câteva cântece

yesterday poate fi joi sau oricine se ispitește cu îngeri III. dacă în loc de inimă mi-ar crește un măr probabil nici fluturii nu ar mai bate la ușă bărcile nu ar mai zbura atât de des alb-negru sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba trăgând un cărucior cu sticle de bere dacă în loc de brațe mi-ar crește un înger probabil străzile vor avea nume de poeți eu cu ilarie vom evada pe zidurile psaltice sigur prin ceruri un bătrânel s-ar plimba trăgând un cărucior cu sticle goale

terapie minus chirurgul scoate buchetul de flori bolvana strânge la piept îngerul păzitor se încununează mireasă el în ramă albă ea îmbrăcată cu ploi el își apride o țigară ea cu ochii închiși e atât e tăcută probabil e atât de tăcută el o ascultă și plânge de plăcere muzica muzica degete ticăituri respirații crime muzica alert se desprinde rece nuntașii toți lăutari mireasă de sărbătoare chirurgul cu lacrimi în ramă mulțime cu muzica

fiecare mireasă coboară raiul în mâini duminică atunci când dumnezeu e plecat fiecare mireasă cu pumnalul în mână în fiecare duminică miresele se urcă pe cruce și-l așteaptă tâlharul în corăbii trecute deasupra se roagă dacă tu ești cu-adevărat mireasă, te coboară!

nu am dansat niciodată peste icoane cu oameni am umplut de ruj icoanele ca un travestit uitat în lada de carne a abatorului de îngeri cu sânii luând forma mâinilor reci am îmbrăcat o poveste albă spusă târziu că la radio se mima teatrul etichetelor de cartier era iunie și ceasurile din gări pe sensuri paralele am zburat niciodată de unul singur aveam câte o parte legată de suflet de lume eram un melc proaspăt gradat cu handicap atârnau de trup ciorchine de plânsete de râsete se umpleau gările la sfârșitul ăsta eu ca un travestit sărutam cu ruj icoanele din lada de zestre a abatorului de îngeri

74 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

după ce am terminat de sculptat l-am lăsat să zboare ciopârțit pe-ndelete cu temerile chipul lui ilarie așa cum se privise omul poruncă la marginea pădurii multe altele ce îl trec strada de umbră-omul așa cum neterminat a fost vreodată își găsise locul în odaie cu mâinile de lemn răstignite în hol cu ochii însetați cu gust de pin cu sângele plâns și iar răstignit, femeia de la căpătâiul lui izbise toate poruncile cu pietrele tăcerii m-au dezlegat și m-au lăsat să zbor eram sculptat să pot privi înapoi la femeia din care plâng și acum

ca în vest pianistul se împușcă ultimul tot timpul pe calea ferată cu tălpile ude îngerul încearcă să se recompună ca un lego înainte de a veni trenul cu deținuți ai păcii, bătrâni legați la ochi cu șină de cale ferată încununați până sub carne cu crini de os, păsările călătoare răstignite peste dumnezeu cu suflare de duh te leagănă și te piaptănă până când, până când va trece ca în vest glonțul prin mâinile pianistului nebun planeta se va opri trenul o să tacă bătrânii vor bea votcă pe neștiute vor face dragoste ghemuiți în prăpăstiile pașilor goi

în Varșovia străzile au gust de ciocolată amară zi când armata rusă a început să plângă în noaptea când s-au întors ceasurile și pisicile s-au dat afară din casă pe toate străzile cu gust de arsenic, vinul de pe buzele morților au încercat fântânile cu pași mărunți, era septembrie 24 pe umerii lor îngerii aveau oameni păzitori în spinare, pragul de sus al azilelor se ungea cu sărăcie, doar caii se mai duc acolo la miez de noapte pe muzica lor pier cântăreții surzi în Varșovia toate străzile au gust, violurile se pot întâmpla pe străzile de ciocolată se aude carnea scuipând gloanțe.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 75

poezia este o urnă

motto: ce ciudat! ce bizar! ce coincidență! i.l.caragiale - o noapte furtunoasă

ne-a prins iubirea cu un ceas cfr stricat pe masă adormiți în bucătăria care se depărtează de hol la fiecare respiraţie paharul îngălbenit își doreşte să fie spart în chiuveta plină cu farfurii  din țeava de apă nici o picătură dar nici una frate nu se mai bălăngăne spre oceanul de ceramică nici un telefon nu mai sună din cealaltă cameră nici un nud nu se mai aude răsărind de sub cearşaful răcoros mirosul de aragaz a intrat în amintiri printre arlechini aniversari priviri uitate în lanul de oglinzi ce se întinde în vagoane coji de citrice împrăştiate noaptea prin univers părinți luați de la zero  şi le întoarce pe toate părţile până le găseşte partea irespirabilă  punctul îngheţat de fierbere dacă eram mai gospodari aveam pâine în plasa agăţată de clanţă perdelele spălate și zăpada dată de pe balcon

76 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

am fi devenit voiajori atenţi la virajele periculoase făcute de aer cândva am ieşit din bloc  pâş!-pâş! spune povestea ploua puţin şi rece ca la începutul unei nebunii ţi-am luat sufletul în cârcă erai bluza mea cu glugă

operație pe timp deschis

motto: fiind băiet păduri cutreieram georg trakl - sebastian în vis

celulele noastre sunt de fapt rădăcini înfipte în întuneric astfel stând lucrurile purtând costumul de scafandru al morții pornesc pe magheru  claxoane și noapte faruri și țânțari printre gălăgie și mizerie pentru o inimă bătând taxiuri din care se aude muzică tehno plus iubire multă pe banchetă ... să vezi ce-a mai rămas din oameni ... iubire mută de oglinda retrovizoare se clatină un crucifix de cârpă pe care înaintează o muscă în mine tăcere  cum este pe masa de operație când semafoarele vor să te atingă cu bisturiele scoase din zăpadă  ca pe mine acum

explozie bătaia de inimă este coada unui monstru apus care încolăceşte oala de noapte scaunele şemineul cuiele ieşite din podea picăturile de ploaie  iubita întinsă în iarbă ulucile pline de cearcăne copacii moi din pădurea udă aburii ies din toţi pereţii acoperind trupul fochistului mort undeva între acoperiş şi nori acolo unde te doare coloana când îţi este dor  acolo unde cocoşii de tablă se rotesc ca dervişii casa îşi va lua curând zborul deja toate bibelourile au căzut de la prelungul tremurat se va smulge încet din rădăcini va presăra în urmă prin iarbă şi pe frunze bulgări de pământ aflat la fereastră îmi va intra soarele în ochi

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 77

în obraji în păr în haine în pâinea de pe pervaz

vizitatorul după ce din lunetă s-a scurs tot noroiul cu broaște cu alge cu tot ce era legat de lac și noapte m-am așezat la masă și am scris anul de grație în care am atins pământul după ce o bună bucată de timp am petrecut-o căzând a coincis cu anul în care din singurul tablou rămas în muzee cel pictat cu spatele și-a întors ușor fața și a făcut un mare balon din gumă de mestecat dintre cei prezenți cei mai apropiați au murmurat au aruncat cu alune în el alții cei care din anumite motive nu atingeau podeaua au rugat pe cei din jur să le tragă cuvertura peste cușcă despre asta s-a tot scris consider că era normal să se întâmple așa paznicii se lichefiaseră oamenii puneau între ei locuri goale până la infinit sau pneuri după caz poftiți vă rog! zicea câte unul câte una scena este vai doamne! apetisantă păcat de noi că suntem labili că rătăcim în sprâncenele astea am vrea să ne comportăm măcar ca o cortină dar asta e urmărim totul de sus alături de vrăbii dumneavoastră jucați nu vă sfiiți să vă facă parte din carne cuiele din podea așa să vă ajute cine vă tot ajută vă zic am tras o mare sperietură în acele zile rar mă întâlneam cu mine în oglindă dacă nu trecea unul dându-se peste cap era altul cu privirea de-o poștă îmi dădea bilet pentru ziua în curs și gata ca să vezi se gândiseră la toate

spațiul velin când sunt într-o cameră goală pe care nu ştiu cum să o umplu îi pun într-un colţ un pahar cu lapte apoi mă aşez undeva mai la dreapta sau mai la stânga şi aştept firesc să încep să levitez în centru nu pun nimic de centru are atârnat vecinul un bec

78 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

premiul revistei Zon@ Literară la Festivalul Național Rezonanțe Udeștene, 2014.

aceste vieţi paralele ești un hyperlink o referință exactă  a inimii mele. cine te vrea te găsește în camere reci în casa de la țară  cu focul stins adaugi gândului meu  încă un pas/ mă gâdili mă săruți scurt unghiul ascuţit  al acestui triunghi e și mai ascuțit de el atârnă  viaţa noastră/ paralelismul &  drumul sentimentelor mele pentru tine. vine vorba despre  infinit/ în grădina din faţa casei vine  vorba despre concurenţă  singurul punct comun/ singurătatea  neîmplinireaviselorimense de care vorbești doar în somn  ți-e ușor în vis grădina din faţă nu există casa  se dărâmă  rămâne un singur loc livada de meri din spatele ei  cu mere rostogolite pe două  drumuri deodată/ paralelismul lor concurează cu linii luminoase  pe cer. acum fiecare doarme  cu gândul la celălalt. legătura ține AgeSexLocation pls până termin cartea  cosminei până ea se întoarce pe partea cealaltă și  merele îngheță  în camere reci

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 79

țintă vie. sala 48 faci bulgări tari. freci  mânerul uşii fierul lui se reflectă în ochi. celălalt  face-un şah cu lumea sub copacul înflorit în pragul  sărbătorilor/ te prosteşti & masezi  dureri iluzorii  și zâmbetul e ascuns papagalul vecinei  zboară în ralanti cu el planează marea  mahmureală și  cânți și accelerezi cântecul  nu scapi de indiferenţă. așezi asimetric  papionul în dungi paltonul  şifonat de îmbraţisări aprinse. faci iar numărul cu ursuleţii haribo  stârneşti zâmbete neprefăcute şi  ţinta se schimbă cu spate cu tot

10paişpe21 schimbi cartea, vine încet seara. te bântuie imaginea  din reclamă vrei cadoul vrei  vocea țării  vrei locul călduț pe banca din  faţa casei/ 10 câini de pe stradă  rup lesa de atâta durere și  mănânci floricele zici că zâmbești zici că vine deodată  niște fericire în  oasele acestui bătrân în punga ascunsă  după colţ așa  treci pe lângă viață ce aere ce domndoctor ce scufițe roșii te însoțesc/ citești convorbiri cu alex și  scrii din altă țară inserții de flori pe scrisori un  dunhill negru desenat cu tuș  mă alinți. mă minți paişpe tone de ciocolată  nu omoară  e doar unnimicmişcător purtat cu doliu pe lângă brazii  frumoși  din  dormitor din cimitir din dormitor  e seară, iarba se coace sub centimetrul gratuit de zăpadă. dau  21 de share-uri să poţi fi văzută  prin ochii mei

motoare aprinse pe cearceaf se reflectă luna. vine dintr-o grădină înspăimântătoare din ea  înflorește orașul iată vorbele vecinei iată ceața  de zile mari  iată tristeţea de pe feţe/ ceaiul 

80 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

pe marginea biroului joacă teatru  acum e cald/ acum e rece lângă duzina de bomboane  din lemn vopsit  mergi pe balcon orașul e o copertă  betonată  imaginezi pagini întregi vise deocheate strigăte  mute buze roșii/ cu buze roșii  şopteşti cuvintele de mâine arunci cotorul de măr  dulce cotorul o ia spre cer. o ambuscadă de stele din ea  se lasă leneș  avionul cel mare  știu, chiar ştiu. ziua de ieri avea strălucire simțeai  respiraţia în ceafă pipăiai cravata / dadada era un roşu aprins dungile ei  incendiau camera cearșaful luau foc motoarele ușoare  ale dragostei noastre

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 81

interviu de Paul Gorban

Nora Iuga, pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino, (n. 4 ianuarie 1931, București), poetă, prozatoare și traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din Romania. Autoare a mai multor volume de poezie – Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Scrisori neexpediate (1978), Opinii despre durere (1980; Premiul USR), Inima ca un pumn de boxeur (ed. I, 1982; ed. a II-a, 2000), Piața cerului (1986), Cîntece (1989), Câinele ud e o salcie (Cartea Românească, 2013) – și de proza – Săpunul lui Leopold Bloom (ed. I, 1993; ed. a II-a, Polirom, 2007; Premiul USR), Sexagenara și tinarul (ed. I, 2000; ed. a II-a, Polirom, 2004, 2012; Premiul USR), Fasanenstraße 23 – O vară la Berlin (2001), Lebăda cu două intrări (2004), poemulroman Fetița cu o mie de riduri (2005; Premiul revistei Cuvîntul), Hai să furăm pepeni (Polirom, 2009), Dactilografa de noapte (ediția I, Editura Cartea Românească, 1996; ediția a II-a, Casa de pariuri literare, 2010), Spitalul manechinelor (Editura Casa de pariuri literare, 2010), Berlinul meu e un monolog (Cartea Românească, 2010), Blogstory (Editura Casa de pariuri literare, 2011). Harald și luna verde (Polirom, 2014). În 2007 a primit Premiul Friedrich-Gundolf, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o recompensă care se acordă tuturor celor care contribuie la răspândirea culturii germane în lume. A tradus din August Strindberg, E.T.A. Hoffmann, Nietzsche, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Herta Müller, Ernst Jünger, Oskar Pastior, Günter Grass, Aglaja Veteranyi. I s-au tradus douăsprezece cărți în șapte țări europene (Germania, Franța, Italia, Elveția, Spania, Bulgaria și Slovenia).

82 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Paul Gorban: Suntem la cea de-a doua ediție a Festivalului Internațional de Literatură și traducere de la Iași, FILIT 2014. Doamnă Nora Iuga, zilele acestea ați redescoperit Iașul, cu tot ceea ce presupune farmecul acestui oraș. În primul rând în formula lui literară, pentru că v-ați întâlnit aci, în cadrul festivalului FILIT, cu scriitori veniți din toate colțurile lumi, cu scriitori autohtoni, dar ați avut și câteva întâlniri cu tinerii liceeni, care v-au arătat fără nici o reținere aprecierea și toată dragostea. Mai mult, ați descoperit și orașul liturgic, prin prezența acestor câteva zeci de biserici, care dau o aură specială orașului. Nora Iuga: Am venit la Iași cu un elan extraordinar, pentru că eram mai odihnită, și tot ce este legat de Iași mi s-a părut încântător. Orașul acesta, vreau sincer să vă spun, a reușit să rămână în sufletul și în mintea mea un oraș absolut încântător. Eu nu am avut prilejul de a veni des la Iași, dar cred că am fost până acum de vreo trei ori, pentru două-trei zile. Am locuit la Casa Pogor unde mi-a plăcut foarte mult și de unde am rămas și acum cu o impresie deosebită în

www.zonaliterara.ro

ceea ce privește locul acela, care până la urmă ne trimite la o perioadă importantă a literaturii noastre, la junimiști. Dar, vreau să vă spun că atmosfera orașului este atât de specifică, atât de inedită, cel puțin pentru mine care sunt obișnuită în București și în țările din vestul Europei, ba chiar am locuit și prin America – în Argentina și la New York. În România, între Iași și orașele bine cunoscute de mine – cele din Ardeal – există o diferență teribilă. Nu pot spune că nu sunt îndrăgostită de Sibiu. Acolo am făcut școala, am avut primul meu an de profesorat, dar Iașul are o atmosferă specifică pentru că păstrează un romantism vechi care nu există în orașele din Transilvania, care merg pe linia sașilor, pe linia medievală, ceea ce le arată a fi mai austere. Iașul are emoție, are iubire și cred că poezia românească, de fapt, până la urmă, venind de la vechii cronicari, s-a născut în aceste ținuturi ale Moldovei și mai ales la Iași. P.G.: Într-una din cărțile dumneavoastră, Blogstory, carte publicată la Casa de Pariuri Literare, condusă de un cristian, spuneți la un moment dat ceva de genul că poezia este mână în mână cu iubirea, cu dragostea...

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 83

N.I.: Venind la Iași am descoperit multe povești de iubire. De la cele dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu, la cele mai puțin știute ale lui Minulescu, dar nu numai iubirea a făcut să se nască aici o poezie mare. Eu am impresia că și aerul, felul în care miroase aerul orașului, copacii, bisericile astea care sunt numeroase și foarte mari, toate determină nașterea poeziei. Ceea ce am observat aici e că, deși bisericile sunt foarte mari, ele nu te copleșesc. N-am știut niciodată că o greutate a unei construcții în loc să te strivească, te înalță, cum am descoperit Mitropolia de aici. Sunt foarte emoționată după ce am văzut cât de frumoasă este clădirea Mitropoliei, și eu nu sunt o fanatică religioasă. Eu mă duc rar la biserică, dar aici biserica nu reprezintă numai sfințenie, aici biserica reprezintă înălțarea și frumusețea sufletească. Aș putea spune că aici la Iași parcă și biserica participă, contribuie la un fel de îndrăgostire de acest oraș. P.G.: Spuneam în debutul dialogului nostru că în perioada FILIT ați avut un program foarte bogat. Ați avut lecturi publice, ați întâlnit publicul ieșean de toate vârstele. Au fost atât de multe evenimente în cadrul festivalului încât a fost foarte greu să decidem la care din ele să participăm, cu atât mai mult cu cât la aceeași oră se suprapuneau momente foarte bune. Care este impresia dumneavoastră la finele acestor cinci zile de festival? N.I.: Nu pot să spun că nu am fost o răsfățată, în sensul că am avut foarte multe apariții. Am citit la Casa Dosoftei – ”Casa Poeziei” – unde a fost o atmosferă bine aleasă pentru poezie. Am citit în cortul de la Piața Palatului Culturii, unde am văzut că au venit mii de oameni să asculte poezie. Casa Dosoftei este o construcție veche, dar e păstrată și e atât de bine conservată, iar pentru mine a fost un eveniment când am pătruns în ea. Vizitele la licee iarăși m-au bucurat. Vedeam în ochii lor interesul și dragostea pentru noi, cei care eram poeți. În fața lor am fost trei: Octavian Soviany, Alexandru Vlad de la Cluj și cu mine. Am scăpat de la această conversație cu elevii abia după trei ore jumate. Eram noi cu log out dar bucuria în suflet era imensă. Eu cred că în zona asta, sufletul este rege pentru că parcă respiri suflet, deși cuvântul pare perimat și nu prea pot să-l materializez dar îl simți.

84 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

P.G.: Dumneavoastră ați fost într-un liceu și v-ați întâlnit cu copiii și am vrea ca-n dialogul nostru să mergem în zona copilăriei dumneavoastră. Știți, în primele clase, copilul este întrebat de către educator sau învățător, ce vrea să se facă atunci când va fi mare? Pe dumneavoastră, învățătorul sau oricine v-a întrebat ce vreți să vă faceți ce i-ați răspuns? N.I.: Îmi aduci aminte de un răspuns în sensul ăsta de care mă rușinez întotdeauna și vreau să-ți spun că acest complex mi-a rămas întipărit. Eram în clasa a treia de liceu și diriginta ne-a spus ,,scoateți o foaie de hârtie și scrieți ce v-ați dori cel mai mult pe lume,,, și probabil că fiecare a spus – eu știu?... – să mă fac actriță, sau să mă fac savantă, sau să fiu o mare înnotătoare, să fiu profesoară... poftim. Dumnezeule, ce credeți că am scris? Am scris că aș vrea să am un șeluț și-o căciuliță roșie de ambora. Și de câte ori îmi amintesc acest lucru mă suspectez de o teribilă superficialitate, dar mi-a rămas acest complex. Până și literatura pe care o scriu, pentru că nu este o literatură sfâșiată, patetică, disperată, care îți opune probleme existențiale, extraordinare. Poezia mea e mai mult un joc, adică mie mi se pare că mă joc, un joc care definește nu numai copilul, ci omul în general, cu toate fețele lui pentru că jocul nu este numai de sărit coarda sau de aruncat cu mingea. Jocul conține și latura tristă care te împinge să ieși din ea tot timpul și să te bucuri de tot ce e în jur. Dar eu cred în această tendință spre joc pentru că toți confrații mei o neglijează. Mai ales cei mai tineri mă fac să simt că aș fi superficială. Atunci mă gândesc la șeluț... iată astăzi – când stăm de vorbă – am șeluțul roșu și am căciulița roșie de lână de ambo. P.G.: Deci iată că visul scris atunci pe hârtie, aproape s-a împlinit. Dar mă gândeam că poate ar trebui să vă gândiți – zic eu – că toate aceste lucruri dădeau în vileag dorința de-a fi elegantă, dorința de-a pătrunde și cunoaște lumea cochetă.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 85

N.I.: A da! Sunt sigură! Mai târziu mi-am explicat și asta, că ar fi o notă, anume că aveam dorința de-a fi cochetă. Probabil că m-am născut cochetă iar cochetăria, eu cred că e oarecum ereditară pentru că părinții mei au fost artiști. Mama a fost balerină, tata a fost muzicant. Erau de fapt actori de scenă, artiști de scenă cu care am avut plăcerea de la cinci ani să fac multe călătorii când mă luau cu ei, în Germania, Belgia și Olanda. Mama dansa, tata cânta în orașele prin care am fost, iar eu asistam la tot felul de spectacole. Vedeam publicul aplăudând, buchetele de flori pentru mama și, probabil că în sinea mea, îmi doream să port pe mine ceva care să sară în ochi, să fie o excentrică și asta mi-a rămas, se vede și-n poezia mea. P.G.: La 36 de ani debutați cu poezie și, mult mai târziu, la 62 de ani debutați cu proză. De ce acest debut și pentru poezie și pentru proză atât de mature și atât de guvernate de conștiința trecutului? N.I.: Mă bucur enorm că m-ai întrebat asta pentru că nimeni nu m-a întrebat până acum și am dat destule interviuri. Eu știu de fapt că primele două poezii le-am scris când aveam 12 ani, era primăvară, povestea asta am spus-o în multe interviuri. Tata cânta la vioară o melodie foarte romantică în camera de alături și eu eram în bucătărie și învățam la istorie. Și de aici primele versuri le-am scris într-un maculator cu creionul. Și după ce le-am citit, am văzut că erau într-un fel influențate de Eminescu, apoi mi s-au părut absolut penibile. Probabil, și nu vreau să mă laud, aveam în mine un simț artistic dezvoltat, un spirit critic, anume că mi-am dat seama că este ceva ce are un gust nu tocmai fin, nu eram eu. Și atunci mi-am zis că nu are rost să-mi pierd timpul cu poezia, dar nici nu mi-am dorit vreodată să devin scriitoare, pentru că asta a venit peste mine... cam cum deschizi un robinet și pui să curgă poezia, așa cum a venit și iubirea la adolescență, când de fapt nu știi de ce ai în tine această trăire frenetică.Te sperie ca o boală, și așa vine și poezia dintr-odată peste tine. P.G.: Sunteți la o vârstă superbă, dar în același timp cărțile dumneavoastră dau în vileag un spirit atât de tânăr și atât de concret, apropiat unui debutant. Cred că și de aceea când v-ați întâlnit cu liceenii ați văzut în ei dragostea lor pentru poezia dumneavoastră. Probabil, în imaginarul lor, Nora Iuga vine în generația lor dar, în același timp, dați în vileag sentimentul seducției.

86 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

N.I.: Eu personal nu mi-am pus niciodată întrebarea ce este seducția, pentru că seducția nu este un lucru care se-nvată, nu are o metodă sau un sistem pe care aș putea să-l prezint, dar eu cred că te naști cu seducția și seducția cuprinde mai multe elemente pe care le ai în tine. De pildă, cred că nu-ți vine să crezi că în seducție pot să existe o imensă bunătate și căldură și iubire de oameni care se transmite. Eu când mă uit acum la tine sunt sigură că îţi transmit o căldură și o iubire absolut reală.

de la capătul culoarului. Nu-și făcea nici un plan, era de-o spontaneitate rară și nu urma niciun fel de intenție didactică. El nu permitea ca noi să notăm niște lecții în caiet și să le învățăm așa cum făceau toți ceilalți. Folosea niște cuvinte pe care nu le mai auziserăm până atunci. Și după ce termina toți studenții de la filozofie mergeam la bibliotecă să căutăm cuvintele respective. Îmi amintesc că folosiseră odată cuvântul empireu și nu știam ce înseamnă și am fugit să căutăm.

P.G.: În discursul acesta, oniric să spunem, am putea considera că poezia este o felină?

P.G.: Spuneți-mi, întâlnirea cu acești oameni, Tudor Vianu și, în special, George Călinescu v-a influențat spiritul autocritic în ceea ce privesc lucrările personale?

N.I.: Poezia poate să fie o felină că altfel pisica nu ar fi inspirat atâția poeți și probabil că am ajuns la ideea asta și pentru ce discutam înainte, când vorbeam de seducție pentru că și pisica și poezia conțin iubire, afecțiune, senzualitate dar și cruzime, așa cum pisica scoate gheruțele când nu te aștepți, și poezia poate să ucidă uneori. P.G.: În perioada facultății știu că i-ați avut mentori pe Tudor Vianu și George Călinescu, doi oameni grei ai criticii literare. Cum i-ați descoperit și cum îi aveți astăzi în memorie? N.I.: Ai trezit în mine acum niște zone de supremă afecțiune și au ramas în mine. Sunt niște oameni pe care n-o să-i uit niciodată. De fapt au fost trei profesori, imenși, niște personalitați cum nu cred că s-au mai născut după ei și am avut norocul să-i am pe toți trei, dar nu m-au format în egală măsură, adică nu au pătruns în mine la fel. Este vorba de George Călinescu care într-adevăr a rămas în mine pe vecie și în toată poezia pe care am scris-o, și-n tot felul meu de-a fi. Adică el era acel om de-o complexitate uluitoare care nu avea simțul ridicolului, care era de-o libertate totală și care și ca-nfățișare nu semăna cu nimeni pentru că era extrem de caraghios. Semăna perfect cu un clawn, adică în momentul în care apărea noi eram adunați, înghesuiți în amfiteatru, dar nu numai noi studenții de la filozofie, ci și ceilalți studenți... de la chimie, de la medicină, de la politehnică. Veneau oameni de pe stradă, de la biblioteci și stăteam ca într-o cutie de conserve în anfiteatrul Hasdeu sau Odobescu. În față era catedra lui care era o masă mare... și ajungeam până în față lângă catedră, iar domnul profesor permanent spunea același lucru: și cum vă spuneam… Așa își începea toate prelegerile

www.zonaliterara.ro

N.I.: Probabil că da, dar toată fascinația asta nu a venit deloc după cum îi aud astăzi pe tineri și chiar pe profesorii de la școală care susțin că noi trebuie să ne alegem modele. Eu am fost tot timpul împotriva unui model pe care să trebuiască să mi-l aleg, eu nu l-am avut model pe Călinescu. Modelele intră ele în noi acolo unde găsesc un teren propice și probabil Călinescu a găsit acest teren în mine. Vianu nu, eu pe Vianu îl respect, e cel mai mare pedagog pe care l-am văzut. Ne povestea toate subiectele romanelor din toată literatura universală, dar nu avea spontaneitatea lui Călinescu. Pe mine nu m-a sedus ci mi-a creeat un respect pentru dansul și de asemenea fiul lui îmi place foarte mult, doctorul Ion Vianu, un domn atît de fin care l-a moștenit foarte tare pe taică-su dar tot așa cu o distincție anume. P.G.: Aș vrea să întreb: ce este pentru Nora Iuga poezia? N.I.: Poezia, în mine este una dintre prezențele cele mai accentuate, și-n același timp pe care nu le pot conștientiza; ea se leagă și seamănă mai degrabă cu o stare de spirit și cred că este și legată de trup. Am câteodată senzația că poezia este curgătoare și curge în sângele și-n mintea mea. Am perioade chiar și la vârsta mea când scriu câte 5-6 ore pe zi. P.G.: Acum aș vrea sa vorbim despre ”fetița cu o mie de riduri” pe care probabil o descoperiți și care v-a format în perioada berlineză. N.I.: Perioada berlineză m-a schimbat total pentru că a fost extraordinară această călătorie și această ședere lungă. A durat totuși zece ani.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 87

Sigur, cu pauze la început. Aveam burse de o luna, două, dar ultimii doi ani am stat aproape amândoi. Am stat aproape un an în Germania, o jumatate de an în Elveția și, din nou, o jumătate de an în Germania. La vârsta de 60 de ani mi-am pierdut soțul și m-am reîntors în Germania, unde eram convinsă că voi primi o bursă și că am să scriu. Ei bine s-a întâmplat un miracol pentru că am găsit în Germania o societate de femei și barbați în care femeile de 70 de ani puteau fi curtate și de barbați de 50. Acolo am întinerit. P.G: Ce vă oprea, aici în România, să descoperiți această mentalitate și să vă descoperiți ca femeie, chiar și după 60+? N.I: Sunt de o libertate absolută și nu am niciun fel de reținere în fața ridicolului. Nu mă interesează dacă mi se spune că un lucru nu este potrivit pentru vârsta mea, că mi s-a spus… P.D.: Observ că de multă vreme sunteți prezentă în mediul virtual... Aveți un blog, aveși și o pagină de facebook. N.I.: E o mică șmecherie pentru că eu nu știu să lucrez cu facebook-ul, adică eu spun întotdeauna că trăiesc în Ev Mediu pentru că nici acasă nu umblu cu ustensile de-astea tehnice. Îmi ține cineva locul, și anume un cristian de la Casa de Pariuri Literare, dar eu zic că marele lui talent

realmente este acela de făcător de filme. A făcut un film superb dedicat Uniunii Scriitorilor, în care apar cei din timpul lui Nichita Stănescu dar și cei dinnaintea lui, precum și cei din prezent. Și chiar m-am gândit că era frumos să se vizualizeze acest film în minunatul Iași. P.G.: Despre Blogsotry, această agendă virtuală, care până la urmă tot în forma unei cărți tipărite a ajuns... N.I.: Eram încă în Germania și un cristian mi-a dat telefon și mi-a zis că mi-a deschis un blog, iar eu am început zilnic să îi dictez prin telefon tot ceea ce este scris în acel blog. Și când am venit în țară, împreună am aranjat această carte pe care el a publicat-o. P.G.: Aș vrea să vă spun că, prezent la Iași, Mircea Cărtărescu, într-una din intervențiile lui în ceea ce privește poezia, a spus că sunteți printre preferatele lui... N.I.: Vai, asta mă flatează foarte mult, este minunat și mă bucur foarte tare pentru că eu chiar țin la Mircea Cărtărescu și chiar dacă avem păreri politice diferite asta nu are nicio importanță ca eu să nu-l stimez pe Mircea și să nu-l iubesc ca om și mai ales ca scriitor. Sunt convinsă că este cel mai mare scriitor pe care-l avem la ora actuală și el chiar merită premiul Nobel.

88 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Ce fascinantă este Nora… Aveam vreo 20 de ani când am văzut-o la televizor. Părea dintr-o altă lume. La școală auzisem în treacăt, profesorul meu de limbă română îmi dăduse două poezii, cu împrumut, să le citesc. Nu înțelesesem prea multe atunci, cuvintele zburau nebune, personaje necunoscute mie vorbeau încâlcit, țipau aproape. Îmi aduc aminte că era vorba de poezia “Variații”, nu știu din ce volum, însă expresia liberă, joaca rimelor, îndrăzneala cuvintelor mi s-au părut atât de fascinante. Firește, nu i-am mai dat înapoi poeziile profesorului, le-am așezat în jurnalul meu de adolescentă, am pus lipici mult să nu le pierd, cred că le am și acum dacă le voi căuta în sertarul cu caiete și cărți de la mama. Poezia era așa: “pune cursele de șoareci / ne jucăm de-a eu și tu / tu intrai în catedrală / eu eram Marguerite d’€™Anjou / îmi dădeai o bicicletă / eu vedeam că n-are arc / și-o puneam să pedaleze / pe viteaza Ioana d’Arc / e vreun cocoșat pe-aproape / clopotele-s toate-n port / ies în șiruri împăiate / păsări negre la raport / să nu-ncerci să smulgi vreo pană / ca să-mi scrii un madrigal / că te-nchide-ntr-o icoană / cuviosul Cristobal”… Peste câțiva ani, întorcându-mă acasă într-o vacanță de vară, după o sesiune, mama mi-a spus că a găsit la un chioșc în gară o revistă literară și pe copertă era… ea și câteva versuri, nu le mai țin minte, nu mai știu nici în ce an era, dar chipul ei părea atât de cunoscut.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 89

Colaj foto pp. 80-90: George Lămășanu

Era la fel cu versurile, la fel de liberă. Îmi aduc aminte că multă vreme aveam lipite pe ușa dormitorului, acasă la mama, trei fotografii mari: cu Nichita Stănescu, cu ea și Nina Cassian. Alți colegi aveau fotografii sau afișe cu artiști rock, formații sau actori, eu… îi priveam pe ei, poate mă ajutau să îi înțeleg mai bine, poate speram. Ei, cum ce speram? Să înțeleg poezia asta, să o întorc pe toate fețele, să mă joc așa cum făceau ei. Și mult mai târziu, cunoscând-o, mi-am dorit să fiu ca ea. M-a fascinat mereu naturalețea, se simte bine în pielea ei și, chiar dacă spune că nu a fost niciodată o femeie frumoasă, nu îți poți lua ochii de la ea. Poți vorbi orice: despre cum era elevă la Ursuline și se plimba pe străzile vechi din Sibiu, cum era mama balerină, cum a scris prima poezie pe acordurile tatălui. Îmi place că vorbește atât de liber, de deschis și râde cu atâta poftă. Am învățat de la ea să fiu mai sigură când scriu, să nu mai las atât de mult inima la vedere, să nu-mi mai fie frică de cei mari și să am curaj. Am învățat cât de frumoasă te poți simți la orice vârstă și că feminitatea nu trebuie lăsată de izbeliște, am învățat că nu trebuie să te temi și să lași mereu ceva în urma ta, că, stângaci fiind, poți trăi într-o lume de dreptaci. Am vorbit atât de multe, despre cum erau anii de studenție, când Călinescu, profesorul ei, arunca în elevi cu creioanele ascuțite și nu îi lăsa să-și ia notițe. Mi-a povestit despre bărbatul și iubirea ei Nino (George Almosnino), despre poeziile scrise de el în fotoliul verde, despre acei oameni minunați pe care i-a iubit: Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Octavian Soviany, Constantin Abăluță. Că nu a iubit decât bărbațiipoeți. Mi-a vorbit despre emoțiile pe care le avea de fiecare dată când își vedea fiul dansând pe scenă, Tiberiu fiind prim balerin la Operă Română (Tiberiu Almosnino), cum nu-și putea dezlipi ochii de la fascinanta poveste de pe scenă. Dar câte n-am vorbit noi! Are o voiciune tinerească în ochi, aproape ghidușă, are mersul hotărât (mi-o imaginez câteodată făcând, poate, câteva mișcări de balet, amintindu-i de mama), poartă mereu bijuterii mari, pe mână stânga îi poți vedea un inel cu piatră mare. Părul alb și-l poartă cu semeție, cu o cochetărie adolescentină, mândră parcă. Se bucură de fiecare anotimp, zice că se îndrăgostește în fiecare an, mereu simțind că lucrurile

90 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

par altfel, mai frumoase, mai colorate. Își aduce aminte de vacanțele de la 2 mai și de lungile nopți petrecute la malul mării, vorbind atâtea despre poezie și prieteni, la “Dobrogeanu” adunându-se atunci toți poeții vremii… Nu îți vine s-o întrerupi când vorbește, are atâtea să îți povestească și… parcă nu e atâta timp cât ai vrea. Cu câtă patimă îți vorbește de Rapid, câte întâmplări! Nu are păreri de rău și zice că viață a fost darnică, a primit tot ce și-a dorit. Și-a trăit viața așa cum a vrut. Nu e furioasă, nu ține mânie, vorbește frumos despre oameni, străzi, orașe… A fost fericită la Berlin și părea mai sănătoasă ca oricând; ei, da, acolo a renunțat și la medicamentele pe care le lua din nu știu ce motiv, nu mai are nici o importanță. Mi-a povestit despre cărțile pe care le-a scris și despre faptul că se simte atât de bine în mijlocul tinerilor. Ei, da, acum la aproape 84 de ani și-a văzut și ultimul vis îndeplinit: acela de a fi actriță, joacă într-un film despre propria viață… da, da… și are atâtea de spus. E fericită acasă, în propria sufragerie, în față aceleiași mașini de scris care are aceeași vârstă cu ea. Firește că are și ea laptop, doar e… cel mai în vârstă blogger-poet, pe Sadam, dar… nu-i atât de apropiată cum e de mașina de scris. O văd în bucătărie făcând un ceai și fumând tacticos o țigară. “Nu va ploua azi!” zice. “Știi, mi-e frică de tunete!” Vorbește la fel cu toți: cu librarul, poștașul, vânzătorul de la magazin, cu cel ce vinde ziare, cu controlorul pe peronul unei gări. Vorbește de parcă de asta ar atârna toată lumea ei. Ce și-ar mai dori? Poate, să mai vadă și alte lumi, alte locuri, apoi să se întoarcă și să povestească iar, și iar, ca în filmul ei. N-am spus cum se numește filmul? “Aici, Nora Iuga”. Când l-a văzut prima dată, în sala de spectacol, a izbucnit în lacrimi de emoție. Chiar și ea. Undeva, cândva, după miezul nopții, într-un tren, spre nicăieri, în cușeta  de dormit, vobind despre atâtea, i-am ascultat inima Norei… *** A.B.- Doamna Nora Iuga, ne aflăm la Satu Mare, tocmai s-au incheiat “Zilele Culturale Poesis” – în acest an revista a împlinit 25 de ani, cum vi se pare revista, evoluţia ei ? N.I.- Îmi ceri să-ti vorbesc despre Revista “Poesis” si iată, în capul meu, se face imediat conexiunea cu…Eminescu. Mărturisesc, ca în anii aceia, când fetiţa din mine se primenea în fată şi, în loc să asculte poveştile bunicii, citea “Geniu pustiu” şi “La aniversara”, într-o carte veche de prin anii ‘43, se substituia firesc acelei fete, care iubea un “geniu”. Pe vremea aceea nu ştiam exact ce e un … geniu. Nu ştiu nici acum. În cuvântul ăsta vedeam ceva sumbru şi imprevizibil. Ceva de care trebuia să te aperi, iar Poesis, un vis…cel mai frumos. Cred ca am citit “Geniu pustiu” de vreo

www.zonaliterara.ro

zece ori. Îl purtam tot timpul cu mine. Poeziile lui Eminescu, în schimb, le citeam aşa cum îmi făceam temele pentru şcoala. Nu-mi plăceau decât “Luceafărul” (râde), “Călin” şi “Strigoii”. Mai ales “Strigoii”! Poate de asta am vrut să îmi botez baiatul Arald. Şi acum, iată vorbim de “Poesis” care aniverseaza…25 de ani, aşadar “La aniversară”! Îţi spuneam de o vârstă când am întâlnit poezia şi de atunci nu cred să fi existat o singură zi în care să nu fi citit, sau să fi citat un vers… Ani în şir am visat o revistă de poezie şi visul meu s-a materializat, exact acum 25 de ani, prin apariţia revistei “Poesis” - al cărei titlu este el însusi cel mai frumos poem. Şi acest dar pe care orice poet şi l-a dorit îl datorăm poetului George Vulturescu. Revista creşte de la an la an, e o revistă deschisă tuturor generaţiilor, o revistă care aduce poeţi din toate colţurile ţării şi de pe alte meleaguri, o revistă care uneşte visătorii acestor lumi prea grăbite, spunându-le parcă “Opriţi-vă pentru o clipă, priviţi această biserică de lemn, această ie, acest câmp cu flori, ascultaţi acest pârâu”… O revista care leagă un ţărm îndepărtat de unul care abia începe să se arate… şi nu pot să nu amintesc aici de impetuozitatea cu care vine valul acesta mare, puternic, de o tinereţe care devansează totul cu o rapiditate de TGV – o tinereţe prădalnică, una care scotoceşte prin sertarele tuturor poeţilor lumii… ne contaminează. Mă refer la “Poesis Internaţional” juna revistă pe care i-o datorăm poetului Claudiu Komartin. Azi, “la aniversare”, se cuvine însă, să-i urăm ctitorului George Vulturescu şi minunatei sale lucrări “citius, altius, fortius”. A.B.- Au fost zile pline de evenimente culturale: premii, distinctii, podium poetic, lansari de carte, conferinte, momente cand ne-am revazut cu alti colegi, i-am ascultat citind, povestind… N.I.- Intalnirea sarbatoreasca de aici de la Satu Mare a fost emotionanta, pentru ca poetii au venit de departe manati de dragoste pentru Poezie. Din pacate, in afara de poetii Ion Muresan si Adam Puslojic, numele “mari” au … cam lipsit. Personalitatile sunt foarte solicitate, chiar si atunci cand “Poesis” implineste 25 de ani si, ca orice femeie, odata cu trecerea timpului, nu mai e o…trufanda, fiindca prioritatile se mai schimba “dupa moda, dupa port…” A.B.- Mulţi au observat că la eveniment au participat puţine… poete, ce părere aveţi? N.I.- Da, am observat şi eu. Se pare ca n-am fost decât cinci – una şi una! (râde!) Poate că femeile se deplasează mai greu ca barbaţii, sau sunt mai mofturoase, dar când îţi cunoşti valoarea de poet nu se poate să nu te simţi minimalizată, ca să mă

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 91

exprim eufemistic, dacă distinşii moderatori în prezentarea pe care ţi-o fac – mă refer la recitalul poetic de la Castelul Karolyi din Carei - nu găsesc alte calificative (decît o “poetă foarte frumoasă”, “veşnic tânără” sau “specialistă în vinuri” etc.), de parcă am fi “vedete” de revistă, sau, în cel mai bun caz, clientele tabloidelor. A.B.- În multe dintre interviurile mele, discut cu interlocutorii despre începuturile literare… de unde a venit “gustul” pentru scris? N.I.- Am răspuns în multe interviuri la întrebarea asta. Arta, spre deosebire de orice altă disciplină, nu e ceva ce se poate învăţa. De aceea, mi se face greaţă, sau, mai bine zis, frică, atunci când aud vorbindu-se în Europa actuală cu atâta entuziasm de “creative writing”. Unui poet “făcut” după metodă, îi prefer un robot. Asadar, indiscutabil, eu m-am născut poet. Parintii mei au fost, într-adevăr, artişti. Am crescut înconjurată de mister, poate de frică, de locuri neobişnuite. Am vizitat oraşe ciudate, într-o Germanie veche cu catedrale şi castele medievale. Da, aşa cum ţi-am povestit, am învăţat la maici. M-au atras, la vârsta de şase ani, muzeele inchizitiei! Cred ca e suficient ca să îţi dai seama că eu cred că numai acela e cu adevărat poet care reuşeste să treacă în spaţii străine lumii de toate zilele, cu uşurinţa cu care treci dintr-o cameră în alta. A.B.- Vi s-a îndeplinit tot ce v-aţi dorit în viaţă? N.I.- Da, mi s-au îndeplinit toate dorinţele, absolut toate! (zâmbeşte) De la vârsta de cinci ani am început călătoriile cu trenul prin marile oraşe ale lumii. Şi acum fac 33 de ore până la Berlin, dar îmi lipseşte mirosul locomotivelor cu aburi… Am visat mereu să locuiesc în hoteluri. Ultimii zece ani de lecturi în ţările lumii mi-au dat şi această şansă. Şi tu mi-ai povestit, Angela, că-ţi doreşti acest lucru! Aşa să fie! Am apărut pe o scenă întai la 20 de ani, când mi-am înterupt facultatea pentru un an, devenind telefonistă şi pe urmă stenodactilografă la un birou de copiat acte. Nu mai puteam suporta cursurile de Marxism şi de Economie Politică. Atunci, m-am dedicat teatrului de amatori. Am jucat pe scenele unor licee: la Şincai, la Cantemir, pe scena de la Cărîmidari, sub egida Aşezămintelor Culturale. Acum, la această vârstă, am devenit şi… actriţă de cinema. Un cristian, acest pluritalent, veşnic neobosit, mi-a făcut un film documentar de autor: “Aici Nora Iuga”. A.B.- Ce fel de film este?

un puzzle. O viaţă făcută din bucăţi. Eu zic că este o reuşită. Dar marile reuşite au fost: căsătoria mea cu poetul George Almosnino şi băiatul nostru Tiberiu Almosnino care a devenit prim balerin la Opera Română. Nimeni nu mă poate convinge că sunt o “poetă mediocră” şi o “impostoare”, nici măcar “marele” poet Dan Sociu… Cred în ereditate. El e prea tânăr, ar trebui să mai citească. Arta adevărată nu e doar cea care ne seamănă! A.B.- Ce nu vi s-a împlinit? Ce mai aveţi de făcut? N.I.- Vreau să trăiesc, să termin romanul la care lucrez acum şi … să văd o minimă reacţie din partea criticii. Şi octogenarii au ceva de spus despre viaţa asta. Câtă vreme mai vieţuiesc, sunt contemporanii noştri. Poate n-ar strica din când în când să vedem ce mai zic, chiar daca… se retrag ca melcii în cochiliile lor. A.B.- V-am auzit deseori afirmând că nu v-aţi îndrăgotit în viaţă decât de … poeţi… N.I.- Da, de fapt, tot ce am spus până acum, explică, într-un fel, singura mea “formă de încremenire în proiect”. Pentru că, în rest, îmi place să văd tot ce mişcă în lumea asta, râul, ramul, şi să mă las dusă înainte de val. Doar, ai văzut. Probabil că familia mea a purtat arta ca pe un stigmat… Mi-a plăcut întotdeauna să vorbesc altă limbă, pe care numai poeţii o cunosc. Lucrurile astea nu se explică… A.B.- Ce este îndragostirea pentru Dumneavoastră, în toate cărţile descrieţi această stare… N.I.- Vai, am vorbit de atatea ori despre nebunia asta sublimă, aş numi-o “boala divină”, cum i se spunea pe vremuri epilepsiei, o boală de care nu mai ştii de tine ! E o sora mai tânără care o să-mi ştergă fruntea de sudoare când o să agonizez… (zâmbeşte) A.B.- Puteţi să îmi spuneţi despre ce este vorba în romanul la care lucraţi acum? Pare cartea… unei alte vârste. N.I.- Vai, asta nu se spune. Cum să-ţi mărturiseşti crima, înainte de a o fi comis. Tot ce iese din carnea şi din gândul nostru poartă amprenta unei alte vârste. Dar asta nu înseamnă că tinereţea e frumoasă şi bătrâneţea e urâtă. Frumuseţea ca şi morala, sunt convenţii ale raţiunii noastre. În realitate, totul e frumos, poate de aceea la unele popoare, doliul e alb, vesel, cum sunt chefurile care însoţesc parastasele.

N.I.- Unii spun ca ar fi, de fapt, film artistic. E ca

92 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

A.B.- Am citit într-un interviu cu câtă

www.zonaliterara.ro

uşurinţă discutaţi despre viaţă, moarte… vă e teamă de ceva? N.I.- Dacă mă gândesc bine, frica devine un sentiment din ce în ce mai vag. Nu ştiu dacă mi-e frică de moarte propriu-zis, fiindcă ea nici nu există. Nu există decât clipa premergătoare. A.B.- Şi atunci ce este? N.I.- Atunci e trupul cu… spaima lui animalică de durere. În orice caz, de veşnicia morţii, te asigur Angela, că nu m-am gândit să mă cutremur vreodată! A.B.- Suntem la finalul interviului nostru, cât de repede a trecut timpul şi mai aveam atâtea de spus. Aveţi să transmiteţi ceva anume cititorilor Dumneavoastră? N.I.- Cei mai dragi îmi sunt cititorii aşa-zisi obişnuiţi. Cititorii fără ifose de scriitori. Nu suport lumea critică, aia ultra intelectuală care strâmbă din nas la orice şi… bârfeşte din inerţie… Scriitorii au multe trăsături comune cu jurnaliştii

www.zonaliterara.ro

care vânează în folosul trustului căruia îi aparţin. Nu pentru că nu ar putea fi obiectivi, dar aleargă cu limba scoasă după… lumea bună. Dragii mei cititori, care mă opriţi pe stradă, în supermarketuri, în autobuze, la chioşcul de ziare, voi care veniţi la lecturile mele şi mă citiţi cu puterea voastră simplă, cinstită, de înţelegere, în voi cred cu adevărat. Şi vouă vă mulţumesc mai presus de orice. A.B.- E trecut de miezul noptii, mai avem ceva să spunem? Sau continuăm mâine? Am impresia că acest dialog între noi nu se va sfârşi niciodată… N.I – Cândva, poate o să-l continui tu singură la 1 noaptea, în altă cuşetă de patru paturi, în alt tren, care o sa te ducă spre Bucureşti. Mai vorbim şi mâine… (zâmbeşte discret). Când stingem lumina şi închid ochii, sunt iar singură cu mine. Singură. Singuratatea cred, e un lucru foarte frumos, ca moartea, fiindcă nu e materială şi… n-o simţi…

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 93

chitarei, muza creativității se lasă mai ușor convinsă să-mi facă o vizită. Acest „mic” detaliu de acordaj l-am primit în dar acum mulți ani în urmă de la un foarte bun prieten pe care aș dori să-l amintesc, Marius Pienaru, un excelent muzician...

Ioan Mateiciuc: Domnule Florentin Budea, ești pentru multă lume, una din revelațiile zonei folk, chiar dacă apari destul de rar și atunci cu douătrei cântece. De ce MI major? Florentin Budea: Acordajul în Mi major (scordatura) conferă noi valențe sunetului

I.M.: Nu trăiești într-o mare capitală de județ, sau în vreun oraș care să aibă tradiție în a promova talentele muzicale, de ce ai ales așa? De ce te-ai ferit de marile centre culturale? F.B.: Așa a ales viața pentru mine... Petroșani e orașul meu natal. Am avut o șansă să plec în București în 1980 dar a trebuit să fac armata. Aici! Și am făcut-o! Am rămas aici. Viața mi-a dăruit în schimb doi copii frumoși, sănătoși și isteți: Oana și Andrei!

94 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Și sunt un tată foarte mândru de copiii mei! I.M.: Faci parte poate din cea mai talentată generație de cantautori de muzică folk. A avut trecerea ta prin Cenaclul Flacăra vreun impact asupra devenirii tale ca artist? Te-ai ferit poate de unele “manierisme” și ai încercat să arăți că se poate și altfel, musical vorbind? F.B.: În anul 1983 , când am ajuns pe scena Cenaclului, drumul meu în muzică era trasat, din punctul meu de vedere, cântam într-o manieră diferită de majoritatea membrilor Cenaclului. Poate de aceea am fost remarcat, m-au recomandat Ștefan Hrușcă și Mihaela Popescu. Sunt sigur că erau și mulți membri ai Cenaclului care nu apreciau deloc stilul meu, poate de aceea ‘boss-ul’ m-a lăsat ‘la vatra’… Nu a fost nevoie să mă feresc de manierisme, nu puteam cânta altfel decât îmi dicta sufletul. Eram unul dintre puținii care cântau pe versuri proprii pe scena Cenaclului în acea vreme… I.M.: Care sunt poeții tăi preferați, pentru că din ce ascult și la cum te știu, pari foarte pretențios, nu doar la muzică ci și la poezie? Aș crede că sunt ruși. F.B.: Nu știu cât de pretențios sunt, încerc să creez cât mai bine, cu toate că rareori reușesc să mă împac cu mine... Am poeți preferați: Lermontov, Bacovia, Blaga, Minulescu, Adrian Păunescu, Radu Gyr, dar mai sunt câtiva, ar fi mult de povestit aici... I.M.: Viața uneori ne ridică obstacole pentru a ne face mai puternici și mai atenți. Ai astfel de amintiri neplăcute/ plăcute, care au cântărit în evoluția ta componistică de mai târziu? F.B.: Eșecurile din iubirile tinereții mele, și nu numai, au contribuit cu certitudine la evoluția mea pe plan muzical și componistic, la fel și experiențele literare pe care le-am avut în anii aceia foarte importanți în viața fiecăruia, când mi-am făcut lecturile esențiale din literatura universală și poate un pic de inspirație din muzica de pe primele scene ale lumii din anii 70-80. I.M.: “������������������������������� Florentin Budea o prezenţă permanentă a multor festivaluri şi el fascinat de atmosfera creată de songul Norei Jones. De o discreţie soră cu pere-

www.zonaliterara.ro

tele... Meditativ. Absenteist. Nostalgic. De un romantism sănătos// bolnăvicios, deprimant// calmant, terapeutic// contagios... pe slovele văcsuite de Radu Gyr or Păunescu. Calitate. Înaltă.” – afirma într-o cronică jurnalistul George Stanca. Cum primești aceste rânduri? F.B.: Cronica jurnalistului George Stanca este aproape obiectivă, sunt mulțumit de „calitatea înaltă” pe care a atribuit-o muzicii mele. I.M.: Dacă ar fi să îmi pot permite să fac un clasament al celor mai de bun simț oameni din zona folkului, te-aș plasa, fără ezitare, pe primul lor. Nu crezi că lipsa ta de autopromovare pornește de la modul tău de viață? Crezi că e destul să îți dorești, fără să acționezi? F.B.: Mulțumesc pentru apreciere, vis-a-vis de bunul simț. Termeni ca „autopromovare”, „mod de viață”, îmi dau de gândit, uneori mă enervează. Cum adică autopromovare? Să-mi ascut coatele, să dau telefoane, să devin un vânător de oportunități? Prefer să aștept, lucrurile se întâmplă dacă trebuie să se întâmple... Dumnezeu știe că exist. Eu, între timp, cânt. Pe zi ce trece, cei care apreciază muzica mea sunt tot mai mulți și poate, cine știe, se va ivi și-n viața mea un Mecena.. I.M.: Două locuri în care ai fost și te-ai reîntoarce fără regrete. De ce? F.B.: Chiar dacă nu am avut o viață rea sau prea bună, am fost în multe locuri frumoase și mi s-au întamplat multe lucruri bune. Nu aș vrea să mă întorc în timp niciodată. Prefer să merg înainte cât îmi va permite Dumnezeu. Nu regret nimic din tot ce am făcut, poate doar că nu am reușit cât aș fi vrut să le ofer un viitor mai bun copiilor mei. Am avut experiențe formidabile. Amintesc festivalul de folk de la Siret, seara de la Teatrul „ Ion Creangă” din București din decembrie 1998 când sala m-a aplaudat în picioare. Copleșitor. Anul acesta am participat la festivalul de muzică clasică de la Drobeta Turnu Severin. Deosebit! I.M.: Cineva spunea că dacă Dinu Olărașu ar fi avut puțin noroc, ar fi trecut pe lângă Chilian ca un accelerat pe lângă un marfar. Știu cât îl prețuiești pe cantautorul Dinu Olărașu. Tocmai de aceea te întreb.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 95

Te vezi alături de Dinu schimbând fața muzicii folk? Dacă da, cum? F.B.: Părerea mea e că Dinu Olărașu a schimbat deja fața muzicii folk. Aș putea răspunde mai bine la întrebarea asta dacă mi-ai da o definiție exactă a muzicii folk, dacă ai putea răspunde la întrebarea: care este numărul maxim de acorduri permise într-un cântec folk? Nu m-am gândit niciodată că aș fi în stare să creez un drum nou în folk, nu mi-am dorit niciodată asta. Alături de Olărașu mă văd, nu știu dacă mă vede și el... I.M.: Dacă ar fi să trasezi o linie muzicală imaginară care să stea permanent între tine și ascultătorii tăi, cum ar suna ea? F.B.: Probabil „Amurg” pe versuri de Radu Gyr, „Pereche nepereche”, versuri de Adrian Păunescu, muzica mea instrumentală, pe versurile mele „Alina”, „Mai rămâi”, „De ziua mea”, „Jocul”... I.M.: Ai muzicieni preferați? Indiferent de zona din care vin. F.B.: Am început, ca orice bun cetățean, la 13-14 ani să ascult Pink Floyd. Acum ascult mult jazz și descopăr muzicieni care mă uimesc la fiecare audiție. Am trecut cum se cuvine pe la Genesis, King Crimson, Yes, Emerson, Lake& Palmer și am ajuns la Weather Report, Steps Ahead, Oregon. O seamă de mari chitariști mă încântă: John McLaughlin, Bill Frisell, John Scofield, Ralph Towner, Pat Metheny. Ar fi nedrept să nu amintesc de „Cei ce ne-au dat nume”, „Mugur de fluier”, „Cantafabule” de la Phoenix, „Lumea albă” a lui Aldea, Mircea Florian, sunt câteva dintre piesele și interpreții care m-au impresionat. Mircea Vintilă a fost cel dintâi. După ce am auzit „Bade Ioane” m-am decis să învăț să cânt la chitară. I.M.: Cum vezi tu treaba asta cu „folk-ul tânăr” strâns legată de sintagma „aer proaspăt, gusturi rafinate, viitor de aur folkul are”? F.B.: E un subiect controversat. Viitor de aur are, se face și muzică bună, cu bun simț și dăruire. Sunt muzicieni deosebiti în noul val, îi admir pe Cosmin Vaman, Ovidiu Mihăilescu, Paul Arva, ei îmi vin acum în minte. Dacă ei cântă folk atunci folkul are viitor.

96 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

I.M.: Spune-ne ceva ce ar trebui să știm despre tine. F.B.: Sunt foarte emotiv, de multe ori aș prefera să trec neobservat. Intru de multe ori în panică pentru că nu știu ce să fac în lumea asta plină de oportuniști care nu mi se potrivește. Pe de altă parte, sunt un veșnic îndrăgostit de frumos, de bine. Toată viața am încercat să deslușesc tainele din sufletul și mintea celei mai frumoase creații a lui Dumnezeu, femeia. De aceea majoritatea cântecelor mele sunt scrise pentru ea, pentru femeie. I.M.: Ascultându-te, te văd făcând muzică de film. Muzică bună de film, pentru care mulți holliudieni ar plăti bani grei. Nu te-ai gândit încă? Nu te tentează Broadway-ul? F.B.: Da, m-am gândit că muzica mea se potrivește ca și coloană sonoră pentru film. Învață-mă doar cum să mă fac auzit peste ocean și poate... cine știe... I.M.: Apropo de film, ai o zonă favorite în

www.zonaliterara.ro

acest sens, un film favorit, mai multe? F.B.: Am câteva filme favorite: „Reconstituirea”Lucian Pintilie, „La dolce vita” - Fellini, „Blow Up” - Antonioni, „Calauza” – Tarkovsky, „Julia” - Zimmerman, „Once upon a time in America” - Sergio Leone. Coloana sonoră a filmului lui Sergio Leone, scrisa de Ennio Moricone e fabuloasă. A fost o revelație pentru mine pe vremea aceea. I.M.: Care e cel mai mare vis al tău ca artist? F.B.: Acum îmi doresc să las ceva după mine. Poate voi reuși să editez un disc cu muzica mea. Îl voi numi „Nr. 1” pentru că ar fi primul meu disc. I.M.: Un mesaj pentru Zon@ Literară. F.B.: Mulțumesc Ioan Mateiciuc, mulțumesc „Zon@ literară” pentru ca mi-ați dat de lucru... mi-am adus aminte de mine, de ceea ce sunt și ceea ce aș vrea să fiu. Mă bucur că însemn ceva pentru voi, vă mulțumesc pentru că încercați să-mi promovați muzica.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 97

Se spune că fiecare oraș își are personalitățile sale, că acestea dau, într-un fel sau altul, locului o anumită amprentă spirituală, amprentă care peste timp reactualizează stări ale acestor personalități. Nu departe de Iași… la patrtu ore de mers cu trenul prin sate și câmpii cu mioare, în orasul Dorohoi, trăiește un conte, un conte al culorilor și al formelor, un conte care, visând, dă viață personajelor poemelor sale, dar și personalităților care, de-a lungul vremii, au făcut istorie și cultură poporului român. Chiar în inima orașului, nu departe

de malurile Jijiei, râul care traversează orașul, într-o casă construită cu pământ, locuiește cel care se autointitulează ”Contele de Dorohoi”, maestrul pictor și poet, Aurelian Antal. Un om de legendă, nu mare de statură, nici tânăr și nici bătrân, dar cu o aură pe care o poți observa, și simplu trecător fiind prin ținut, cum se ridică peste străzile și ulițele orașului. Aurelian Antal este contele adoptat de oraș, trăgându-și, de fapt, seva din ținuturile Harghitei, mai exact din Toplița, unde își amintește că a venit pe lume

98 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

într-o casă modestă de români autentici, fiind moșit la naștere, așa cum ne povestește chiar el, cu emoție, de moașa satului. Au trecut anii și, iată, astăzi, copilul năzdrăvan al familiei, care la 4 ani și ceva citea mai tot ce apuca, este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai inediți și autentici artiști contemporani, find prezent în multe expoziții personale și de grup, dar și în antologii și albume de artă. Drumul existenței lui Aurelian Antal ar putea fi numit drumul de la Toplița la Dorohoi, drum al devenirii artistice și umane, drum al bucuriei și nădejdii, drumul iubirii și al familiei, drumul devenirii în lumina liturgică. Însuși artistul mărturisește că în anii ”80 când a călcat pentru prima dată în aceste ținuturi ale Moldovei, dar mai ales ale Dorohoiului a simțit că locul i-ar aparține ca fiind de fapt acel acasă. Atunci, spune el, a făcut un legământ, așa cum fac călugării, că nu va părăsi pentru nimic în lume noul oraș. Au trecut peste trei decenii de când artistul locuiește și crează, universuri reale și imaginare, din cuvinte, uleiuri, sticlă, pânză și piatră, în acest ținut al inspirațiilor creatoare, acest ținut al liniștii, Dorohoi. Paul Gorban: Maestre… dați-mi voie să

www.zonaliterara.ro

vă spun așa, Maestre – pentru că am toate motivele să mă descopăr în jurul poeziei și a poeticii din lucrările dumneavostră un învățăcel –, descopăr în lucrările dumneavoastră o lumină adamică, o lumină a începuturilor, a nașterii și expansiunii acestui univers. E un miraj, pe care l-aș duce spre zona biografică, mirajul luminii din copilărie… Aurelian Antal: Ceea ce m-a fascinat întotdeauna este acest miraj al nașteri. Mama mea a avut foarte mulți copii, dar am trăit doar șase, iar multe întâmplări sunt legate de maternitate, atât în contextul copilăriei mele, dar și a adolescenței. În această maternitate, eu fiind cel mai mare, am avut responsabilități și nu-mi găseam timp, motiv pentru care trebuia să-l fur, să mă ascund ca să pot citi sau să pot desena, să pot picta, sau chiar să îmi pot face temele, pentru că, trebuie să recunoaștem, eu păzeam vitele, râneam în grajdurile din gospodărie, crăpam lemne… făceam muncă de casă. Dar, cu toate acestea, niciodată nu am zis nu ci, dimpotrivă, am iubit foarte mult natura și animalele, ceea ce fac și acum. Am purtat, în copilărie o dragoste dureroasă chiar pentru aceste ființe. Știu că în copilărie am ascuns un cal, un armăsar, pe

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 99

vreme când au început să-i omoare. Eu l-am dus în munte și l-am asucns acolo, departe de moartea barbară… Până la urmă calul a murit. A murit acolo, în munți. Pentru că, de regulă, la un cal trebuie să îi dai să mănânce, să bea apă, trebuie să te ocupi de el, or eu ajungeam greu la el cu provizii. Am avut, la moartea acestui armăsar, o întâmplare dureroasă și mi-am jurat că nu mă voi mai lipi de nicun animal până nu știu că îl pot îngriji cu adevărat. P.G.: A fost un sentiment de vină? Erați încă în perioada copilăriei… o vină a copilăriei? A.A.: Da, mai ales că avem vreo paisprezece ani. În orice caz, din partea bunicilor am avut tot felul de posibilități de explorare a vieții. Pe de o parte, din partea bunicilor dinspre tată aveam posibilitatea de a exploata școala, iar de partea cealaltă, din partea bătrânilor dinspre mamă se căuta munca, dar munca organizată. Bunăoară, bunicul din partea mamei era potcovar, dar el se ocupa mai de toate aceste meserii care presupun prelucrarea metalului. Ceea ce aș dori să subliniez e că, în copilărie, de mic am început să citesc. Bunicul Ionuț, din partea tatălui meu, mi-a arătat literele folosindu-se de ziare. Și tot buchisând în fiecare zi pe ziare, la patru ani jumate m-am trezit că știam a citi cuvinte, dar nu știam însă să scriu. Habar nu aveam să scriu, dar citeam… astfel încât, după ce am împlinit cinci ani, ai mei au trebuit să mă dea la școală că devenisem neastâmpărat în fața ziarelor, dar și pentru că desenam pe pereții casei. Țin minte că bătrânul după-masa citea ziarul Scânteia și uneori adormea. Eu îl luam, și în sforăiala lui, tocam cuvintele. Dar când m-au dat la școală nu am fost primit prima dată… pentru că eram prea mic. P.G.: Ne-ați introdus de la începutul dialogului în casa familiei părintești, casa din Harghita, de la Toplița. A.A.: Da, casa bătrânească, în care m-am născut pe podele, fiind moșit de moașa comunală, în `47. Această casă este la ora actuală la Muzeul de Etnografie din Reghin. Iar acum îmi amintesc de poetul Grigore Vieru, că tot am văzut și casa lui părintească de la Pererita, poet față de care am o stare specială mai ales că i-am făcut și bustul care acum este la Toplița. Pe bust scrie foarte clar: Pentru mine faptul că am fost primit în Academia Română și făcut Cetățean de onoare, pentru prima oară în România, la Toplița,

este mai mult decât orice premiu Nobel. Ceea ce pentru mine, născut acolo e un lucru deosebit. Bucuria mea a fost că am reușit să pun acest pietroi acolo, dar tot eu îmi zic: pitroi, pietroi, dar uite ce piatră vorbitoare e. P.G.: Recent v-am ascultat la o prelecțiune ținută în Sala Oglinzilor de la Muzeul de Științe ale Naturii din Dorohoi, iar colo ați spus, la un moment dat, că dintr-o simplă piatră, dacă știi să o privești, cu atenție și răbdare, îi poți descoperi sufletul. E un crez al sculptorului Aurelian Antal… A.A.: Așa este. Pentru că piatra este o formă de energie statică, superconcentrată, iar dacă te apropii de ea cu mare har îi poți vedea sufletul și viața. P.G.: V-ați născut în Ardeal, dar de ceva decenii sunteți adoptat de aceste ținuturi ale Moldovei, Botoșani și Dorohoi. A.A.: Trenul vieții a făcut cum a făcut și m-a adus în gara acestui oraș, dar printr-o întâmplare nefericită am ajuns să-mi găsesc fericirea, acea iluzie a fericirii propriuzise. Venind la Dorohoi, la începutul anilor `80 eu mi-am găsit locul. Am acel simțământ care îmi spune că pe unde calc e dreptul meu, drept divin să calc pe acolo. Chiar din primele momente ale aflării mele aici am simțit că parcă era prescris… având așa o senzație că aș fi de-al locului, că nu aș fi din altă parte. Iar în timp lucrurile mi s-au argumentat, mi s-au arătat, pentru că am văzut că sunt apreciat și sunt căutat de oamenii de aici. Când am plecat din Ardeal, și am venit aici, mă luau mai toți peste picior: ce…, te duci acolo unde e harta în cui?, în sărăcia aia? și eu l-am zis că mă duc, dar să știți voi că orice sărăcie este de fapt o bogăție, pentru că sărăcia te face să devii activ. P.G.: Știu că atunci când ați sosit pe aceste meleaguri, alături de alți tineri – atunci – artiști și poeți ați participat la întemeierea grupului literar Septentrion, cu Petruț Pârvescu, Stelorian Moroșanu, Valerian Țopa, Gică Manole etc. A.A.: Nu există imagine să nu vorbești despre acel moment, pentru că vrei nu vrei ai memorie, ai cutia milelor (cap n.r.) în care așezi întâmplări sau idei, informații pentru a putea realiza, dacă e cazul, opera. Întâlnirea cu acești tineri de aici a fost benefică în sensul integrării mele aici în mediul cultural, dar vreau să spun

100 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

că prima dată am început să scriu pe când mă aflam într-un moment de mare singurătate, acutizată prin perioada `69-`70. În singurătatea pe care o aveam lipeam cuvintele între ele. Prima dată m-am lipit de cenaclul de la Vișeu de Sus cu care am debutat în revista Tribuna, în `73. Eu zic că m-am născut pictor dar, sporadic, ca să îmi treacă anumite pulsări ale inimii și ale minții mă învălui în cuvinte și le las să mă scrie în poezie. Aici, la Dorohoi, căutarea cenaclului a fost o necesitate de echilibrare, de odihnă – activă, față de activitatea din fabrică, care presupunea multă forță inteletuală dar solicita și multă muncă fizică. Și de multe ori evadam spre cenaclu cu încercări lirice, care de multe ori, peste ani, mi s-au părut puțin trecute de o stare major poetică, ele fiind mai curând călduțe, mai patrene. P.G.: Într-un alt dialog al nostru îmi spuneați că omul nu poate fi cu adevărat fericit, nu poate atinge cotele maxime ale feicirii, că el se află într-o continuă amăgire, dar vă întreb, Maestre, cum ar putea fi omul fericit, ce este fericirea? A.A.: Ai iluzia fericirii într-un moment dat, dar dacă tu ești smerit nu mai poți trăi fericirea aceea explozivă, ci ți-o depozitezi în forma aceea de bucurie a lucrurilor. Nu explodezi în fericire, ci într-o arhivă a bucuriei. Pentru că în viața noastră vin evenimente care ne fac să descoperim asta, ne fac să ne dăm seama că suntem într-o rotundă iluzie… Mai bine să fim în această bucurie și să facem o apologie a bucuriei, dar fără să te mândrești prea tare, pentru că a te mândri înseamnă a scăpa orgoliul de sub control și a exarcerba egocentrismul, ceea de te face, de fapt, să-ți consumi energia pe direcți false. Mai bine să transformi acest orgoliu în forță și energie creativă. Totuși, nu e o frică a fericirii și, de fapt, nu putem vorbi de o frică a fericirii… P.G.: Din punctul meu de vedere sunteți un artist al paradoxului, al liniștirii și al neliniștirii, al locului și al căutării, al luminii și al umbrelor, al expresiilor tăcute și al expresiilor explozive… A.A.: La mine e absolut normal să fie așa… cineva mi-a zis odată: mă, ești un temperament oltenesc însămânțat într-un ardelean, trăitor între moldoveni, ceea ce este foarte adevărat și, paradoxal, eu sunt o fire colerică, o fire pălită de viață și știu foarte bine când să strunesc calul de sub mine. Dacă lași calul de sub tine să meargă

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 101

unde vrea el, atunci ești ultimul bețiv călare. Dar dacă tu îl conduci pe acest complementar al mișcării tale este altceva… P.G.: Calul pe care l-am putea numi și destin?

Iar cel care renunță, bine face, nu are decât să se complacă în lenea lui, lenea spirituală… că și aceasta e o lene, lenea de a gândi, care la ora actuală văd că face furori. P.G.: Ați fost alături de doamna Maria, soția dumneavoastră la Cholet, unde ați realizat o lucrare monumentală, cu mesaj istoric, pe care vă place să o numiți ”o altfel de masa tăcerii”. Lucrarea este construită pe un deal artificial… se întâmpla în 1993.

A.A.: Da, destin, soartă… Dar soarta nu totdeauna este același lucru cu destinul însă ele sunt pe aproape… P.G.: Revin la pictura dumneavoastră… spuneam de acele paradoxuri contrapunctuale, dar trebuie să precizez că lucrările dumneavoasră nu pot fi privite în fugă, ele nu dau la vedere o singură stare sau o singură poveste a artistului. Ba mai mult, ele mă provoacă pe mine, privitorul, să iau cuminte loc în fața lor și să le descifrez, să le citesc ca și când aș descoperi acolo o lucrare tip matrioșca, adică o lucrare din care descopăr ale lucrări. De fapt, fiecare parte a pânzei este locuită de un personaj, de o situațiestare, de obsesiile pictorului… A.A.: Da, este în pictura mea un conglomerat de imagini, de stări. Sunt, cum am spus, o fire năvalnică; dar, apropo de ce am spus mai devreme, această stare trebuie controlată, iar eu o pot controla prin creație. Asta înseamnă că stare mea de fap o pun acolo, în lucrare, și, punând-o acolo, controlând-o, mă arăt cu ideiile mele cu tot, iar cel care privește lucrarea trebuie să descopere starea. Nu sunt adeptul unei lucrări citite imediat – din punctul de vedere al celui care privește – ci eu sunt acel adept al unei lucrări – așa cum se întâmplă și în suprarealism, surealism, abstracționism – unde mintea omului trebuie să citească de la imagine plecând, prin simțămintele proprii, să descopere și logica creatorului, dar și ceea ce se numește spațializarea spirituală a aceluia care și-a pus în lucrare gândurile. De multe ori aceste gânduri nu sunt altceva decât niște trimiteri, fără capcane, pe un sistem de o așa formulare încât cel care privește să aibă el fericirea descifrării și a descoperirii ideilor. Scopul meu ca artist este să-l sustrag din rutina lui zilieră și să-l duc acolo în fața lucrului înfăptuit fără să-și menajeze creierul, să-și schimbe macazul zilei. Privitorul trebuie să intre în alt domeniu de a fi… în domeniul acela al unei virtualități, al unui joc, un joc serios în care mintea se naște pe ea însăși. Eu, ca artist respațializez, redimensionez și stimulez pe cel care vrea să gândească.

A.A.: Realizarea acestei lucrări m-a ridicat oarecum în ochii altora, dar mai mult mi-a dat mie posibilitatea să spun că-s pe picioarele mele, cu gândirea mea. Am făcut lucrarea prin anamorfoză, un basorelief foarte interesant. Cel care privește lucrarea are în față o masă cu scenele majore de la Bătălia de la Cholet de la 1793. Acum eu când spun că e un altfel de masă a tăcerii m-am referit la faptul că această tăcere este însăși meditația privitorilor legată de momentul istoric. Cei care privesc ar trebui să spună: eu trăesc datorită acestora care s-au luptat pe câmpul de luptă… Primul care a spus că această lucrare e o altfel de masă a tăcerii a fost Grigore Ilisei… Am multe lucrări, sculptură și ceramică în care apare această problemă a memoriei și a istoriei. Am câteva busturi realizate, iar al[turi de soția mea, Maria, am câteva importante lucrări în ceramică. Ea s-a sacrificat pentru ca eu să pot merge pe acest drum al creației plastice, iar ăsta e un lcru extraordinar; și nu a făcut-o neapărat din acel sentiment de obligație, ci a făcut-o ca un fel de responsabilitate față de familie și față de demersul acesta creativ. A stat și stă lângă mine mereu și uneroi mă cenzurează, este primul meu critic, alteori când vede că pic într-o pasă de timp mă pune la lucru, să-mi termin lucrările începute. P.G.: Pe final spuneți-mi ce visează poetul și ce lucrează pictorul… A.A.: Am putea spune mai curând că pictorul visează și lucrează mai mult, dar ceea ce face pictorul face și poetul, iar ceea ce face poetul face și pictorul. Nu știu dacă voi mai reuși să public niște volume de poezie pentru că încă mă consider destul de stufos și mă gândesc că trebuie să fac un pic de curățenie printre versuri. Dar, dacă Dumnezeu e îngăduitor, în anii următori, s-ar putea să mai ieșim în public cu câteva cuvinte… cât de cât aranjate pentru suflet.

102 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Pentru a putea înţelege ceea ce Părintele

încerca să „actualizeze”, este necesar înainte o minimă reconstrucţie hermeneutică a modurilor noastre lumeşti de gândire, aşa cum am fost obişnuiţi de raţionalismul dialectic al filosofiei scolastice sau neoscolastice, de la Platon şi Aristotel, până la Heidegger inclusiv. Cred, de asemenea, că modul prin care Părintele Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei abordează „teologicul” printr-o aparentă înnoire a acestuia, poate fi clasat în rândul a ceea ce Basarb Nicolescu numeşte curent de gândire „transmodern”1, în care, pe deoparte, logica clasică, aristotelică, fundamentată pe metoda deducţiei raţionale şi pe aplicarea strictă a principiilor terţului exclus, a identităţii şi a raţiunii suficiente, într-un anumit fel este îmbunătăţită (nu depăşită) printr-o logică a terţului inclus, a dinamicii contradictoriului, iar pe de altă parte, tradiţia, înţeleasă ca moştenire culturală vie a trecutului, nu mai este negată, respinsă sau desconsiderată ca în modernism. În transmodernism tradiţia nu mai este deloc ludicizată, laicizată, secularizată, banalizată sau reconstruită radical, precum în postmodernism, ci, dimpotrivă, este reafirmată,

asumată şi integrată pozitiv în contextul noilor paradigme culturale ale contemporaneităţii, nu anatemizând orice tendinţă de „actualizare” şi revigorare spirituală a culturii, ci contribuind activ la progresul umanităţii cu întregul ei fond nesecat de virtualităţi şi „accente axiologice”. Supra-Limbajul folosit de Părinte în explicarea sau definirea unor termeni teologici noi, cum ar fi: „condiţie hristică”, „condiţie fiinţială de creaţie”, „fiinţialitate în sine de creaţie”, „fiinţă iconică”, „viaţă intratreimică şi intrafiinţială”, înţeleasă ca „viaţa în sine a Dumnezeirii”, „ritual iconic”, „înduhovnicire iconică”, „interpersonalism interfiinţial”, „gest liturgic de dăruire-primire”, „împlinire euharistică”, „comunul iconic”, „chip sacru de creaţie”, „suprapersonalizare hristică”, „trifiinţialitate”2 etc, sau chiar o serie de categorii teologico-filosofice de sine stătătoare, cum

1 Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea (manifest), Editura Polirom, Iași, 1999, traducere din franceză de Horia Vasilescu, revizuită de Magda Cârneci, p. 23

2 Părintele Ghelasie Gheorghe, „Dialoguri diogenice” în Avva Ghelasie- iconarul iubirii dumnezeieşti, Editura Platytera, Bucureşti, 2004, p. 45

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 103

ar fi: „actualizare”, „întrupare”, „înrudire” (a „fiinţei de creaţie” cu „fiinţialitatea Divină” prin chipul iconic al Fiului, în calitatea Sa de „dublă” fiinţialitate: de creaţie şi de divin), „întrepătrundere”, „iconicizare”, „autodepăşire”, „integralitate”, „împropriere”3 etc, nu poate fi înţeles decât în cotextul unei reafirmări metodologice a ceea ce Lucian Blaga, de pildă, a considerat a fi metoda translogică a „eonului dogmatic”4. Părintele Ghelasie se apropie foarte mult de modul paradoxal al gândirii dogmatice, înţeles ca activare a ceea ce Blaga a numit „intelect ecstatic” şi manifestat gnoseologic prin postularea („revelatorie” în cazul său), a unor „antinomii transfigurate”, de genul: „Divino-creaţie”, „trup duhovnicesc”, „Spirit corp-materie”, „creaţie întrupată în divin” etc. Metoda sa seamănă foarte mult şi cu metoda utilizată în construirea unei „logici dinamice a contradictoriului”5, iniţiată de Ştefan Lupaşcu, în care paradoxalul, antinomicul, metalogicul, trans-raţionalul nu mai sunt structuri logice negate sau anihilate, ci, dimpotrivă, devin asumate, transfigurate şi reactualizate. Gestul ritualic de asumare de către Divin absolut transcendent prin esenţa Sa - a „fiinţei de creaţie”, cu alte cuvinte, coborârea sofianică a Transcendentului în „fiinţa de creaţie” pentru a o transfigura, exprimă în esenţă tocmai sensul tainic al redării Cipului Hristic prin iconicizare. Acest lucru se petrece însă, neamestecându-se Divinul cu „fiinţa de creaţie” în mod fiinţial, ci mai degrabă co-existând interpersonalist într-o „integralitate” iconică, fie în mod deplin prin Taina euharisitei, fie doar printr-o „preînchipuire euharistică”, prin închinarea iconică sau participarea la ritulul liturgic. În acest sens, idealul escatologic al Părintelui este înfăptuirea iconicului carpatin, văzut ca modalitate mistică ortodoxă specifică, de conlocuire ne-amestecată şi ne-împărţită a Văzutului cu Nevăzătul, a Trupescului cu Spiritualul, a Imanentului cu Transcendentul, a Firescului cu Supra-firescul etc. Privind acum analiza raportului teologic dintre cosmologie şi cosmogonie, deosebit de „actualizantă” este următoarea afirmaţie extrem de revelatorie a părinte3 Ibidem, p. 57 4 Lucian Blaga, Eonul dogmatic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 123 5 Stéphane Lupasco, Logica dinamică a contradictoriului, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 35

lui: „ICOANA Cosmogoniei şi ICOANA Cosmologiei, CHIPUL HRISTIC-DIVINUL ce Se Coboară în Creaţie şi Chipul MAICII DOMNULUI-Creaţia ce se URCĂ în DIVIN. CHIPUL ICONIC HRISTIC este DIVINUL ÎNTRUPAT în Creaţie. Chipul ICONIC al MAICII DOMNULUI este Creaţia Întrupată în DIVIN. Această ÎNFĂŢIŞARE Completă este Viziunea Revelaţiei Creştine”6. În viziunea Părintelui, cosmologia devine un fel de mariologie mistică, iar cosmogonia o hristologie harică, sau, dacă vrem, o hristogonie. Icoana Chipului Maicii Domnului reprezintă cu alte cuvinte răspunsul însuşi cel mai pur al „fiinţei de creaţie” (cosmologia) la taina însăşi a creaţiei hristice (cosmogonia). Rugăciunea către Maica Domnului este astfel o cosmologie în care Chipul Hristic se reîntrupează în „fiinţa de creaţie”, reînnoind memoria originară a individuaţiei noastre dinainte de „cădere”, iar participarea euharistică deplină, prin Împărtăşanie, putem îndrăzni să o considerăm o cosmogonie integratoare, în care cosmologia este reafirmată, iar persoana umană resacralizată, adică „redată sieşi” în originalitatea şi puritatea sa onto-gnoseologică. Ideea teo-filosofică ce stă la baza gândirii iconice a Părintelui Ghelasie porneşte de la premisa că isihasmul reprezintă „vorbirea în gest sacru”7. „Taina Vieţii – susţine Părintele Ghelasie – este Taina Limbajului, a Vorbirii. Cine nu ştie să Vorbească nu ştie nici să trăiască. Toate anormalităţile noastre sunt ca dereglări de Limbaj. De aici, esenţa Isihasmului este Vorbirea-Limbajul. Dumnezeu este în Sine Limbaj Transcendental, iar Creaţia sa are, de asemenea, Chipul său de Limbaj-Vorbire. [...] Fiinţa, în viziunea creştină, este deja în Sine Dialog, încât Orice Fiinţă este Vorbire în Sine şi Dincolo de Sine”8. Prin urmare, continuă Părintele Ghelasie de la Frăsinei, „Originea Vorbirii, ca Sacru-Gest-Semnificaţie, determină Gramatica, Fonetica, Limbajul, Logica, Recunoaşterea, Înţelegerea. [...] Marea Taină a Vieţii Isihaste este Reînvierea acestei Vorbiri Transcendentale de Chip Dumnezeiesc. Noi trebuie să Reînvăţăm Dialogul în Gest Sacru şi Gândirea în Logica Trinitară [...] Isihasmul este Chip de Vorbire Dumnezeiască Trinitară, 6 Părintele Gheorghe Ghelasie, Taina filiaţiei, Editura Platytera, București, 2011, p. 12 7 Ibidem, p. 13. 8 Ibidem

104 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Vorbirea Transcendentală Sacră. Isihasmul Vine cu Descoperirea Limbajului Sacru uitat după căderea din rai. [...] Vorbirea în Gest Sacru este Vorbirea cu Dumnezeu, de aceea noi o numim Rugăciune. Să învăţăm să Vorbim în Gest Sacru. Stai înaintea lui Dumnezeu în Gest Sacru şi ai făcut primul pas în Vorbirea cu Dumenzeu. Zilnic, stai cât mai mult în acest Gest, fără altă Vorbire şi vei Descoperi Vorbirea Transcendentală Sacră Isihastă. Descoperă Taina Voribirii în Gest Sacru. Gestul în Linişte este cea mai adâncă Vorbire posibilă. Gestul este Dialog Transcendental. Desacralizarea Gestului este Originea căderii din Rai. Îngerii, fără Gest Sacru, se fac diavoli. Oamenii, fără Gest Sacru, mor şi suferă. Viaţa este Mişcare în Gest Sacru...Vorbeşte cu toţi din jur, la fel, în Gest Sacru. Gândeşte în Gest Sacru şi Mintea ţi se va Linişti. Simte în Gest Sacru şi Simţurile îţi vor fi Nobile”9. Două categorii de limbaje îşi interferează puterea pentru a defini ritmul şi armonia „universului sacru” al reprezentărilor cosmogonice: limbajul non-verbal al ritualului cosmogonic şi limbajul verbal, al mitului cosmogonic. Sentimentul apartenenţei la desfăşurarea joscului cosmic, în care omul s-a simţit a fi „piesă de referinţă” , s-a manifestat în special în fazele prime ale istoriei umane, pentru a-şi diminua treptat forţa în favoarea sentimentului de apartenenţă la viaţa social-culturală. Prin urmare, trei coduri simbolice nonverbae şi-au interferat efectele în manifestarea conduitelor mitico-ritualice ale fiinţei umane: codul gestual, codul muzical şi codul plastic10. Acestea sunt luate ca forme de suprafaţă, naturale, ale codului simbolic profund, şi nu ca forme artificiale cu conotaţii culturale date. În această ordine de idei, gestul ritual, componentă sacro-semiotică a codului gestual, în opinia Părintelui Ghelasie reprezintă o anticameră a rugăciunii minţii: nu doar un produs al unui relaţional, ci un adânc al fiinţei însăşi. Printr-un astfel de gest se exprimă omul ca fiinţă rugătoare. Fiinţialitatea noastră, chiar dacă este creată, are astfel o taină a exprimării materializată în taina rugăciunii. Gestul devine exprimare a fiinţialităţii noastre în integralitatea ei, nu doar mental, ci şi cu trupul. Abia prin gest, şi, prin excelenţă, în gestul ritual, se 9 Ibidem, pp. 14-15. ���������������� Lucian Culda, Omul, valorile şi axiologia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 52-63.

www.zonaliterara.ro

exprimă totalitatea fiinţei, iar raportul „faţă către faţă” se prezintă ca o apariţie unică în prezenţă, ca rugăciune, ca existenţă încărcată cu energie harică. Gestul este astfel însăşi normalitatea exprimării fiinţialităţii noastre în integralitatea şi unicitatea ei adâncă. Părintele Gheorghe Ghelasie avertizează însă asupra pericolului desacralizării gestului ritual: „astăzi - spune părintele - este tot mai accentuat pericolul desacralizării ritualului şi a gestului, din cauza „vorbăriei” mentale despre Dumnezeu”11. Teologia contemporană riscă să devină doar un teologic al exprimării dialectice a intelectului, o gândire în cuvinte paradoxale despre Dumnezeu, o hermeneutică pur gnoseologică despre existenţa sau nonexistenţa fiinţei divine, o analiză filosofică despre natura şi atribuţiile divinului, pierzând însă din vedere idealul suprem al cunoaşterii lui Dumnezeu: omul să dobândească viaţa veşnică, în taina răspunsului permanent la chemarea sa către urcuşul luminării harice. Ca şi Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Ghelasie ne îndeamnă să depăşim teologia exprimării, a ego-centrismului intelectual, şi să încercăm pe cât ne stă în putinţă o teologie a răspunsului, nu a dialogului lipsit de comuniune, ci al rugăciunii roditoare. Acest lucru este posibil doar prin restaurarea chipului de om aflat în legătură directă, nemijlocită cu divinul. Chipul de om insuflat de Dumnezeu lui Adam este fapt prefigurarea chipului Întrupării lui Hristos; taina configuraţiei primordiale a omului. „Chipul omului nu îi este un chip propriu al lui, ci este un Chip dăruit al Fiului lui Dumnezeu, iar prin purtarea acestui Chip, şi omul capătă acel chip, acea taină a divino-creaţiei”12. Părintele Ghelasie întruchipează acest chip transfigurat al omului în metafora alegorică şi mistagogică a Pustnicului Neofit. Plecând de la această metaforă revelatorie, Părintele Ghelasie va descrie sensul fiinţei omului astfel: „omul este suflarea divină care actualizează la zămislirea fiecărei fiinţe omeneşti; acest chip de om apoi, unindu-se cu zestrea genetică a părinţilor, configurează omul cu suflet şi trup”13. Mai mult, pustnicul neofit insistă pe fondul fiinţialităţii noastre care ������������������������������� Părintele Gheorghe Ghelasie, op. cit. p. 23 ������������������������������� Părintele Gheorghe Ghelasie, Isihasm. Dialog în absolut., Editura Axis Mundi, Bucureşti, 1992, p. 190 ��Ibidem, pp. 92-94

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 105

este gestul. Prin gest se remomerează tocmai fondul nostru fiinţial. Creaţia are o memorie fiinţială de bază care este memoria Divinului. De altminteri însăşi mistica creştină este una iconică, mistica Întrupării Divinului, dar nu înţeleasă în sens pur spiritualist, ci mai degrabă tainic duhovnicesc. În această perspectivă, materia nu mai este diabolizată, desconsiderată ori neantizată; materia în sine reprezintă (în mistica isihastă) o taină. Iar ca realitate iconiceuharistică destinată eternizării, taina materiei se poate explica în felul următor: chipul lui Dumnezeu care se face accesibil prin misterul hristic al Întrupării. La rându-i, taina Chipului hristic creează şi o fiinţialitate de creaţie care are capacitatea de a primi pe Dumnezeu, de a răspunde şi de a se face locaş al lui Dumnezeu, întrucât creaţia numai dacă este Altar şi numai dacă devine Euharistie este adevărată creaţie! (creaţie euharistică). De la sensul tainic al materiei, Părintele Ghelasie va urca spre semnificaţia dialogului între creaţie şi Creator, în chipul rugăciunii. Rugăciunea constă în acest răspuns al fiinţialităţii proprii faţă de Dumnezeu, încât în orice răspuns faţă de Dumnezeu e un răspuns sacru. Vocaţia omului, aşadar, e de a deveni altar al Întrupării, fapt ce se materializează prin gestul iconic, ritualic. În calitate de gest simbolic (sacru), acesta exprimă plenitudinea fiinţialităţii persoanei, iar ca gest liturgic este un gest de deschidere, de dărurire şi primire. Totuşi, condiţia fundamentală prin care învederăm faptul că ne situăm în stare gestică de rugăciune este posibilitatea de a te face altar. Prin urmare, gestul, ca stare de rugăciune, ne rememorează însăşi chipul iconic, care este această punere „faţă către faţă”. Pentru a înţelege mai bine mistica gestului sacru, ritualic sau liturgic, Părintele ne propune o antropologie teosofică specială. În opinia sa, omul este supracreaţie, el are în el toată memoria creaţiei. Menirea omului este de a întoarce aceste raţiuni în răspuns faţă de Dumnezeu, de a le face dar pe un altar, altar pe care să se întâlnească cu Dumnezeu. Omul are astfel o vocaţie cosmică: să împlinească o Liturghie. Aşa cum filosoful Immanuel Kant imagina un imperiu al voinţelor (eu-rilor) autonome, condus de legile morale universale înscrise în conştiinţa liberă şi demnă a fiecărui individ, Părintele Ghelasie vede în chip

propriu o împărăţie unică a „chipurilor de creaţie”, întemeiată pe un principiu ierarhic al sfinţeniei şi harului. În centrul existenţei se află, evident, Chipul Absolut al lui DumnezeuOmul, întrupat în taina persoanei lui Hristos, iar Chipul cel mai sacru al creaţiei este Chipul Maicii Domnului, în calitate de Chip în care a luat trup omenesc Chipul hristic al Fiului Omului şi al Tatălui. În proximitatea harică şi liturgică a Maicii Domnului se află sfiinţii: chipuri iconice de creaţie. De altfel, între „divinul de creaţie” din cadrul Chipului Hristic şi „iconicul de creaţie” specific sfiinţilor există permanent un „comun iconic” în care Divinul Se poate întrupa într-un „iconic de creaţie”, iar acesta, la rându-i, se poate „îmbrăca” în haina iconicului Divin, chiar dacă este dincolo de toate formele posibile de creaţie. Prin urmare, iconicul reprezintă o suprapersonalizare a chipului de creaţie, fapt pentru care trebuie să ne „împropriem” mereu Chipul Lui Hristos în noi pentru a putea deveni purtători de sfinţeinie şi har. Altfel spus, menirea nostră este de a da chip lui Hristos în noi, ca să nu fie existenţa noastră un gol de fiinţialitate, o nevrednicie. În acest sens, păcatul echivalează cu o desfigurare a Chipului lui Hristos de către sinele egoist, cu o palmă dureroasă dată Acestuia peste obraz. Chiar dacă Hristos, în mărinimia Sa, va întoarce cumva şi celălalt obraz, vina căderii ne va urma în veşnicie, în cazul în care nu vom obţine iertare. BIBLIOGRAFIE 1. Blaga, Lucian, Eonul dogmatic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993 2. Culda, Lucian, Omul, valorile şi axiologia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 3. Ghelasie, Gheorghe, Isihasm. Dialog în absolut., Editura Axis Mundi, Bucureşti, 1992 4. Idem, , „Dialoguri diogenice” în Avva Ghelasie- iconarul iubirii dumnezeieşti, Editura Platytera, Bucureşti, 2004 5. Idem, Taina filiaţiei, Editura Platytera, București, 2011 6. Lupasco, Stéphane, Logica dinamică a contradictoriului, Editura Politică, Bucureşti, 1982 7. Nicolescu, Basarab, Transdisciplinaritatea (manifest), traducere de Horia Vasilescu, revizuită de Magda Cârneci, Editura Polirom, Iași, 1999.

106 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Aveam mari asteptări. Era prima

tentativă de a lucra în afara țării și plecasem cu mult entuziasm și elan muncitoresc. Eh! Nici chiar așa, dar vorba vine... Multă vreme refuzasem să plec din țară. Apoi, când nu s-au mai g[sit alternative apropiate de profilul meu, de ceea ce știam eu să fac, am început să caut de lucru în vest. Îmi spusesem că nu mă duc decât dacă voi găsi ceva la care mă pricep. O perioadă am analizat posibilitățile. Am exclus Italia și Franța că nu știam bine limba, am exclus Spania că era de lucru numai în agricultură, am exclus Austria pentru că cele mai multe joburi erau la ferme de animale și livezi de pomi fructiferi, domenii total inacceptabile și Suedia, ori Norvegia, pentru că

www.zonaliterara.ro

se cerea experență la tăiat copaci. Petrecusem prea mult timp printre cărți să mă apuc acum să tai lemne. Rămăsese Elveția și Marea Britanie cu destul de multe posturi în turism și multiple alternative sociale, educaționale și vocaționale. Erau însă, statele cu cele mai mari restricții. Elveția ridicase nivelul salarial la cea mai mare cotă istorică, dar începuse să aplice condiții drastice pentru imigranți și muncitori străini, în schimb, în UK, cu toate că guvernul lor era cel mai acid față de români și bulgari, iar populația reticentă la a mai primi alți imigranți după valul de polonezi și lituanieni din 2007, datorită unei economii care necesita forță de muncă, accepta, desigur, doar în anumite condiții, noua pleavă a Europei. Nu trebuie să o luăm ca atare. Noi, închistați în limitele granițelor noastre, încă mai credem că avem o reputație proastă în Occident datorită țiganilor. Nici vorbă. Reputația și-o face fie-

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 107

care în parte prin felul său de a se comporta. Așadar am ajuns în Anglia. Urma să fiu operator de calculator la una din marile compani din sfera consumerismului. Easy job, cum spunea șeful departamentului de recrutare ce fusese special la Brașov să facă selecție. Totul bine și frumos până să calc pe pământ britanic. În avion, timp de aproximativ trei ore, visam cu ochii deschiși făcândumi planuri de acomodare și imaginându-mi deja cum o să fie de acum încolo. Încă din aeroport, pe Lutton, toate speranțele au început să se năruiască rând pe rând. Companiile low cost nu aterizau și nu decolau de pe Heathrow decât în anumite condiții, iar astfel am fost nevoiți să pășim pe pământ londonez de pe unul din aeroporturile de mâna a doua. Dacă eram în Romania mai înțelegem, dar până și în Anglia se întâmplă să aștepți o oră să îți aducă bagajul de la cală, împreună cu scuza pe care erai nevoit să o accepți, că a fost o încurcătură și bagajele de la Turkish Airline ce aterizase odată cu noi, au fost puse pe banda de la Wizz Air și invers. După o coadă interminabilă la vamă, printre o puzderie de indieni și pakistanezi, am reușit să intru literalmente în Marea Britanie. Trăgând de bagaj după mine, cu ochii în patru așa cum stai când te afli pentru prima dată într-o țară străină, aud strigându-se în îndepărtare în limba română: convorbiri ieftine în țară, un „pi” pe minut; Lebara Mobile, cea mai ieftină soluție vorbit acasă. Era un indian poliglot care vorbea binișor limba rom\nă și care știind că a sosit un avion de la București, încerca să-și facă norma de „sim”-uri vândute la ofertă specială. Mi-am luat și eu: gratuit „sim”-ul dacă încarci cu minim „five pounds” pe loc. Chiar dacă îmi cumpărasem din instinct, fusese cea mai bună achiziție pe ziua respectivă, ulterior dându-mi seama că fără număr de telefon local, aici ești o persoană care nu exiști. Dacă ești imigrant, al doilea lucru despre care te întreabă poliția și orice angajator după datele personale din pașaport sau buletin, este un număr de telefon. Am fost impresionat la o primă vedere de infrastructura căilor de transport, iar ulterior aflasem că în Anglia, căile ferate, șoselele și autostrăzile, dețin aproape 12% din suprafața totală a țării. Cu toate acestea era multă dezordine. Nu am văzut în cele trei luni de când sunt aici nici o stradă neasfaltată, în schimb, deși există coșuri de gunoi

la fiecare colț și în toate locurile publice, mizeria și resturile de ambalaje sunt aruncate fără nici un resentiment pe stradă. Seara sunt mormane de gunoaie, iar dimineața sunt strânse de gunoieri. O perioadă am locuit în Londra: oraș mare, cosmopolit și dinamic. Ca să vă faceți o idee, îl putem compara cu un ou kinder cu surprize. Dacă vrei să vezi frumusețea orașului trebuie să înlături periferia, să-ți faci planul de călătorie doar aventurândute spre centru. Acolo se mai ține cât de cât la curățenie, căci doar miezul contează. Am stat prea puțin în capitală să fi avut timp să vizitez ceva. Am avut o singură ocazie să văd palatul Buckingham, dar l-am admirat în trecere, costul biletului de intrare fiind de 35 de pounds, prea mult pentru câți bani aveam nevoie. Am plecat de acolo cu gândul că vor mai fi și alte oportunități. Între timp, după o săptămână de training și câteva teste de compatibilitate cu postul ocupat, compania m-a trimite la reprezentanța din Midlands, Dordon, Birmingham, la aproape 300 de mile nord-vest de Londra și aproximativ două ore cu mașina, dar am călătorit cu trenul de mare viteză de la Cross Country și în 30 de minute am ajuns în cea mai mare gară pe care am văzut-o eu vreodată. Știam că Birmingham este al doilea oraș ca mărime din Anglia, de aproximativ două milioane de locuitori, capitala industrială a țării și al doilea pol economic, așadar, schimbare majoră față de Londra nu putea fi, însă, când m-am dat jos din tren am rămas uimit. Dacă nu aveam GPS cred că puteam rătăci prin gară o zi întreagă și tot nu găseam ieșirea. Un adevărat nod de cale ferată, cu o structură pe trei nivele, șase direcții de plecare, douăsprezece porți de acces și douăzeci și patru de peroane de la care pleacă și la care vin în fiecare minut, trei sau patru trenuri, de nu știi în care să te urci, dacă nu ești sigur care oprește în stația de destinație, gara din Birmingham New Street, mi s-a părut cea mai mare prin care am trecut până acum. Îmi propusesem, în drum spre centrul Angliei, să vizitez Villa Park, Muzeul Industriei și Marele Dom, cel mai mare Mall din UK, dar aflasem că sunt cazat într-o casă în Wolverhaptom, un oraș din zona metropolitană la nord-vest de Birmingham, de unde era ușor să ajungi în Central Town, dar trebuia să-ți planifici vizitele turistice în zile libere,

108 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

încărcat cu răbdare și mult timp liber. Caspar, proprietarul casei, ne-a spus că vom locui lângă stadion, în centru, lângă parc, într-o zonă frumoasă și curată. Din povești, auzisem că Worverhampton este un orășel metropolitan periferic, din care au dispărut englezii și unde și-au făcut loc imigranții. La fața locului, am constatat că printre vecini, se număra doar un singur englez, în rest: negri, pakistanezi, indieni, studenți chinezi sau coreeni, arabi, lesbiene și homosexuali. Perfect. Oraș mai cosmopolit decât acesta nici Londra nu era. Nu ne mințise Caspar, dar era straniu să nu auzi limba engleză nici măcar în magazin. Cu toatea astea, am găsit magazine cu mâncare continentală, inclusiv românească, de altfel, firești într-un astfel de oraș, de unde puteam lua și noi o bere timișoreana sau conserve de pateu bucegi. Am locuit acolo timp de două săptămâni, patru români, trei bărbați și o femeie. Atât rezistasem. Era totuși, prea departe de locul de muncă, aflat tocmai la sud-est de Birmingham. Așa că ne găsisem cazare la un pension în Tamworth, un alt orășel tot din zona metropolitană. În Birmingham, singurele locuri unde mai puteai găsi locuri de închiriat disponibile erau în ghetoul pakistanezilor, mizerabil, urât mirositor, dar ieftin și accesibil. Un loc, spunea unul din colegi: mai famat decât Ferentari în București. Tamworth se afla mult mai aproape de Dordon Business Park. Aici sunt toate bune și frumoase. Mai puțini indieni, deși nu scapi de ei oriunde mergi în Anglia. Ei dețin micile afaceri în fiecare oraș. Dar cel puțin, aici auzeai limba engleză. Cel mai greu lucru în Anglia este să-ți găsești un loc unde să stai, și cel mai scump este să plătești chiria. Dar aventura aceasta s-a încheiat și de două luni stau într-o zonă frumoasă locuită de englezi. Auzi limba lor în fiecare zi, ceea ce te motivează s-o înveți mult mai repede. Mă descurcam în engleză și până acum, dar aici am constatat că ce știam eu din „English my love” era insuficient. Accentul britanic este năucitor. În primele zile la lucru nu înțelesesem nimic din ce spunea Team Managerul. După o săptămână, în loc să învăț eu cum să mă exprim mai bine, începuse el să-mi spună: „fuartce biene” și „multciumecs”. Indiferent cât de absurzi sunt englezii în general, atunci când au interes, învață de la ceilalți cum să se adapteze. Înțelegeam foarte greu ce vorbesc ei între ei, dar când vorbeau cu mine se străduiau să pronunțe curat cuvin-

www.zonaliterara.ro

tele. Farmecul accentului englezesc nu este un conservatorism extrem care să te indispună, ci nativitatea. Limba literară este folosită nativ lungind terminația cuvintelor și scurtând și tăind vocalele. Ne spusese profesoara de engleză la școală în urmă cu ani buni că este imperativ necesar să vorbim corect engleza dacă vrem să fin înțeleși de către nativi. Poate cea mai simplă expresie este salutul: How are you? care aici, dacă o pronunți ca: hi-ya, ești mai bine înțeles decât dacă ai vorbi ca din cărți, poate cel mai amare defect al străinilor. Simple as that, cum spun localnicii când îți explică ceva. Cea mai mare descoperire am făcut-o, însă, la bibliotecă. Spre surprinderea mea, din câte văzusem pe stradă unde prima impresie era că sunt într-o țară de inculți, proști, leneși și delăsători, la bibliotecă am înțeles de ce este atât de importantă educația pentru ei. Școala este doar un instrument primar și general în formare, însă, cel mai mare rol în dezvoltarea personală îl are educația nonformală, alternativă, opțională, profesională, vocațională. Toate acestea se întâmplă la bibliotecă. Toate acestea sunt coordonate prin programe complexe susținute de bilbiotecă. Adevărata educație, deprindere de abilități și sedimentare de cunoștințe se face în bibliotecă. Cele mai multe sunt programele de voluntariat pentru dezvoltarea abilităților practice, urmate de cele gratuite de informare, unde sunt importante elementele teoretice, și apoi, cele vocaționale prin care ți se dă șansa să exersezi ceea ce îți place să faci. Bineînțeles că pentru străini sunt multe restricții. Până să primesc National Insurance Number, un fel de ID pentru drept de reședință și lucru în UK, doar visam la așa ceva. Dar de îndată ce l-am obținut, m-am înscris la diferite cursuri intensive de învățare a limbi engleze pentru aprofundare și acum particip la tot felul de cercuri vocaționale unde am posibilitatea să întâlnesc oameni pasionați de poezie, literatură, filosofie, artă etc. Aici, dacă știi limba, ai posibilitatea să întâlnești oameni care te pot ajuta în dezvoltarea ta personală. Nu am timp prea mult pentru toate, dar când sunt liber nu ezit să mă integrez printre englezi. Cât despre englezi... Fizic, sunt oameni cu gabarit. Am fost șocat să văd că sunt, la o primă vedere, în general, grași, bolnavi sau invalizi. Auzeam mereu în România de studii din Marea Britanie referitoare la con-

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 109

sumul excesiv de junk food. În particular, interpretând aceste studii, nouă ni se spunea prin mass-media că românii au probleme cu fenomenul obezității și se confruntă cu grave afecțiuni datorate alimentației nesănătoase, însă, acum, tind să cred că ceea ce mijloacele media induceau, era mai de grabă o dezinformare, acele studii fiind făcute pentru societatea britanică. Nu am văzut până acum o femeie frumoasă în Anglia, cu excepția câtorva turiste, imigrante, sau eleve de liceu, adolescente care țin la felul în care arată. Ba mint!... Poate una sau două doamne, cazuri izolate despre care, sincer, nu sunt sigur nici acum că sunt englezoaice. O societate cu adevărat îmbătrânită în structură. Nu mă refer la îmbătrânirea propriuzisă, ci mai degrabă la felul în care transpare în ochii celor care vin aici. Nivelul de trai ridicat le permite să aibă doi sau trei copii. Îi vezi mereu sâmbăta și duminica în parcuri, la centrele sportive și în magazine, cu înghețata în mână, sucuri cu chimicale care rămân pe limbă spre deliciul tuturor, pizza care se mănâncă din picioare, pe bancă, în timp ce se face jogging, inclusiv la picnic, la hot-dog în colțul străzii, thaifood și indian-food în picioare, sprijiniti pe garduri și în fund pe trotuar așteptând în stația de autobuz. Păi nu degeaba, problema lor națională este într-adevăr obezitatea. Spre amuzamentul nostru, cred, rareori vezi un bărbat bețivan, în schimb, așa cum spunea ununul din colegi – englez, excepție de la regulă – sâmbăta seara este timpul carnavalului; femeile apucă la băutură și le vezi cum părăsesc terasele și cluburile, amețite și mergând pe patru cărări. Iar ca portretul să fie complet, nu te poți numi englez dacă nu ai cel puțin un tatuaj, nu ca un moft, ci ca o rămășiță a tradițiilor celtice ale locului. Dincolo de aceste aspecte, Anglia este o țara frumoasă. Tot comportamentul oamenilor rezidă din faptul că nu depind de situația continentală. Avantajul lor este poziția insulară a țării în care locuiesc, ceea ce-i determină să aibă o atitudine reticientă față de tot ceea ce vine de pe continent. Nu suntem priviți cu răutate că suntem români, ci pentru că suntem est-europeni. Percepția noastră este într-adevăr distorsionată despre englezi. Noi vedem că la ei totul este pe dos: volan pe dreapta, condus mașina în sens invers, reguli de circulație total diferite, comportamente și atitudini de neînțeles etc. Și toate astea pen-

tru că venim dintr-o altă cultură. Dar să ne imaginăm că tot astfel gândesc ei despre noi când se află oriunde pe continent și expres în Romania. Sentimentul lor de superioritate tocmai din aceasta rezidă, din faptul că, spre deosebire de noi, ei nu realizează diferențele culturale, și invers, sentimentul nostru de inferioritate derivă din faptul că noi știm că venim dintr-un spațiu cultural diferit, dar pentru care nu facem nimic să-l schimbăm. Iată de ce putem spune că este o țară frumoasă: pentru că aici nu remarci diferențele culturale, decât dacă ești imigrant și faci tot posibilul să te schimbi, iar englezii sunt atât de delăsători încât nu le pasă de nimic și permit involuntar, prin legislația lor permisivă, să fie invadați; pentru că aici există o infrastructură socială a educației și sănătății astfel încât toată lumea să beneficieze de drepturi atâta timp cât cunoști limba, o infrastructură a transportului și comerțului ce permite dezvoltarea tehnică și îmbunătățirea constantă, și o înfrastructură administrativă permisivă, bine organizată; pentru că oriunde ai merge totul arată ca în reviste și este bine întreținut; și pentru că, în ciuda faptului că totul ți se pare că este pe dos, aici libertatea de a fi tu însuți și de a face tot ce dorești nu îți este îngrădită, atâta timp cât acțiunile tale nu contravin legislației locale de minim comportament civilizat. Nu degeaba se spune că Marea Britanie este un stat conservator. Nu este vorba că se mențin, legi, aspecte arhitecturale, comportamente, atitudini etc., în aceleași condiții de acum 10, 50 sau 100 de ani, ci, tot acest discurs despre conservatorism derivă dintr-o atitudine diferită față de tot ceea ce vine din spațiul european. Pentru Marea Britanie toată tehnologia este concepută diferit dacă marile branduri vor o piață de desfacere aici. Producătorii de consumabile și procesatorii de produse alimentare și de larg consum, poate cu excepția celor destinate minorității indiene, pentru a pătrunde pe piața britanică trebuie să se plieze pe condițiile diferite de aici. În schimb, companiile britanice, în marea lor majoritate, nu au aceiași atitudine atunci când produc pentru export sau se exprimă în piața economică externă. Diferența o observăm în ceea ce numim plus valoare a culturii britanice. Așadar, Anglia este o țară în care merită să trăiești dacă reușești să te integrezi și să înțelegi de ce conservatorismul lor este în fapt, doar un moft insular.

110 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Sculptura de Peter McFarlane

Distinsul profesor Titu Maiorescu a fost apreciat de multe generaţiuni de eleve. Un timp era chiar directore al Gimnasiului Central din Iassy. Cel mai preţăluit liceu cu pensionat de fete din comună. Le înveţa cu graţie şi din iniţiativa sa lecţiuni de grămatică romanescă, ba uneori şi pedagogie, după cum era nevoia. Nu a lăsat nici-odată vr’o elevă repetentă şi nimeni nu a fost isgonit din şcolă pe sama cursurilor sale. Măcar că tot timpul ereau şi eleve la care, cu totă bunătatea sa, nu le putea da învăţătură despre cum e cu limba asta nouă, cu cuvintele. Doară că la sfîrşitul de semestru, le trecea. O singură cerere avea onorabilul profesor de la elevele sale cu mai puţină silinţă, pentru a le pute trece clasa. Să vie spre consultaţiune la internat, pe înserat, în camera intendantei, domnişora Emilia Ricquert. Ş’apoia să se desgolească în partea de sus a brîului şi să i dee voia să le privescă, iar une-ori să le frămînte uşor sînele fecioreşti. E adeverat că, de cele mai multe ori, era de îndeagiuns doar ca să le www.zonaliterara.ro

zărească pentru numai o minută. Apoi, pierea din vedere cu mare repediciune, cu mâna la buzunare pe o uşe laterală iară ele o închideau în urma lui suflând cu uşurere. Se dice că despre asemenea zăbave nocturne ale imposantului dascăl ar fi avut ştiinţă şi directorea şcolei, Mademoiselle Gross, da’ avea îngăduinţă, vădînd pe împricinat doar ca un „organ de inspecţiune”, iar orice călcare de lege contra bunelor moravuri, prevedută şi pedepsă de paragraful 200 al Codului criminal, prin vederea ei alt-cumva severă, nu-şi mai ave rostul. Ast-fel se întîmplă şi în acea diuă de sfîrşit de Cuptor anno 1864. Într-o Marţe. Numai că, în acel momentu, coprins de o emoţiune ce pare că nu o mai întâlnise niciodată, în timpul forte scurt în care mânile sale au eşit să întâmpine delicatele şi fermecatele conture, pielea albă a Veronicăi (copila moaşei Cîmpean), onorabilul Director a roşit pînă-n vîrfu urechiei, chiar şi dincolo de ea şi, ca trăsnit cu leuca, a fecut cu energie un pas înapoi opintindu-se chiar în dulapul cu registre de

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 111

evidenţă ale madamei, urnindu din loc. Numai că pe el iera, poftim fatalitate!, ne-apucând să primescă un loc mai de onore conformă cu importanţa personei sele, chiar ultima donaţiune, bustele de petră a lu’ Avram Iancu, eroul revoluţiunii române de la 1848, adus fiind de puţine dile de chiar preotul Silioan, tocmai de la Blaju. Care erou, mişcat de forţa izbirei, şi avînd o lature prea mică faţă cu înălţimea, îi cădu drept în cap. Rămas lat, venerabilul dascăl avuse parte de cel mai frumos sicriu din tîrg. Au dat bani cu totele, părinţi, copii, profesori. Păcat. Mulţimea îl vedea de pe alături drept ca directore de Facultate, apoi drept viitore ministru de la Bucuresci. Dar augustul profesor o se ajunge de-cît pînă la moşia familiei de la Pogoneşti, alături de Bârlad, unde dînsu a voit tot-d’a-una să odihneşce lîngă toţi cei din nemul seu. * Mercedesul Transporter 601 rozaliu, cu cîteva dungi negre în diagonală şi toţi cei 190 de cai putere, era doar un mieluşel în mîinile viguroase ale Veronicăi, Vica pentru prieteni şi clienţii mai vechi. Învîrtea cu siguranţă covrigul, cu o singură mînă la o sută douăzeci pe oră, în timp ce-şi studia punctele negre de pe nas în oglinda crăpată cu ramă albastră. Ce dracu’, ăsta nu era!, spuse şi-l elimină rapid şi dureros, în secunda următoare, ţinînd volanul cu genunchii. O fată de toată isprava. Mai mereu punea chiar ea mîna cînd era vorba de încărcat maşinuţa colorată, deh, mînca o pîine. Transporta orice, de la baxuri de şlapi şi chiloţi chinezeşti pînă la porci mistreţi, E drept, asta s-a întîmplat numai o dată, o comandă de noapte, pe undeva prin stufărişurile din dreapta Prutului, pe la Grozeşti. Nişte băieţi, la vînat. Maşina ei roz mergea ca vîntul şi făcea treaba, chiar dacă luată la sehaş. Trei sute mii de km, adusă direct din Germania. Într-o iarnă a cărat chiar un pian. Ce s-au mai chinuit cu el pe scări! Etajul şapte le-a dat serios de furcă, dar au ajuns, chiar dacă l-au scăpat de trei-patru ori, odată chiar şi un etaj. Acum duce un sicriu frumos. Poate cel mai frumos văzut de ea în oraşul de pe Bahlui şi prin împrejurimi, pînă la Vaslui. Şi-n dreapta pînă hăt, tocmai la Vatra Dornei, pe unde-şi face şi ea drumurile.

Radioul merge pe 101,9 FM. Vica e romantică, deşi nu se prea vede. Oooo, Justify my love!… Şi gemetele de plastic ale Madonnei îi duc gîndul la cea mai bună prietenă, Sori. Ce mai zile aveau împreună! Cîte drumuri de noapte au făcut, şi de cîte ori nu se opreau, cînd li se scula, pe la cîte-o benzinărie ori chiar pe cîmp… Trăgeau perdelele, scaunele pe spate şi dă-i tată, futai în toată regula.Tocmai cînd s-a dat legea şi visa Vica ca orice femeie normală la o familie, Sori a lăsat-o cu ochii-n soare. A plecat cu un motociclist în Cipru. Oftează cu dor şi prin faţa ochilor îi trec numai imagini frumoase. Primul sărut, prima dată cînd şi-a frecat-o, primul 69… „I want to run naked in a rainstorm Make love in a train cross-country…” A devenit melancolică. Şi izbeşte cu sete un pumn în bordul de plastic. Uffff!… Cîţiva paraziţi şi cîntarea merge mai departe. Numa’ Madonna asta cu gemetele ei e de vina, băga-mi-aş pula! Iar clipul alb-negru văzut de atîtea ori continuă să-i ruleze pe retină. Era cîntecul lor preferat. Şi Sori cu ţîţele ei rotunde şi tari… …Wanting, needing, waitingg For you to justify my looovee Hopingg, prayinggg… Fredonează şi ea, atîta i-a mai rămas…. Vica simte cum o iau călduri ce pleacă chiar de prin plexul solar. Drumul e mai bun. Următorii treizeci de kilometri abia au fost modernizaţi. Două benzi şi asfalt nou. Ăştia n-au furat ca-n altă parte, se surprinde gîndind profund, dar ce-ar fi să mi-o frec puţin. Şi simte cum o îmbie discret micul drăcuşor din urechea stîngă. Nici n-apucă să-şi termine gîndul, că fermoarul de la blugii ei trei-sferturi e deja deschis. Degetele şi-au făcut loc ascultătoare. Materialul moale şi alunecos al dresurilor mov îi aţîţa simţurile. Fiore, 100 den. Închide ochii şi se mîngîie pasional. Fain! Şoseaua e dreaptă şi liberă. Azi nu şi-a luat chiloţi. Buzele se deschid ascultătoare. Mmmmmmmm, ce bine e! Zeama a început să curgă din ea ca dintr-o fîntînă. Şi ce se mai bucura Sori de asta! O înfometată, nu-i mai lăsa nici o picătură. Fără să-şi dea seama, arătătorul trecu prin ciorapi delectîndu-se cu atingerea cîrlionţilor năclăiţi. Deja înăuntru. Degetul mijlociu îi alintă lindicul. Mişcarea a devenit ritmică. Oooo!… Ooooohhh!… Ooooooohhhh!… Daaaaa… O hurducătură o surprinse. Deschide ochii. Ce dracu-i cu bucata asta de bordură în mijlocul drumu-

112 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

lui?! Copii nenorociţi! La dracu!, am rupt ciorapii. Las’ că nu se vede. Parcă s-a auzit ceva şi în spate. S-o fi mişcat puţin dom’ Titus cu coşciugul lui frumos cu tot. De plecat, n-are cum să plece, se linişti singură, privind totuşi în retrovizoare. Şocul urni capacul sicriului. Prea puţine cuie; e criză… Opreşte pe dreapta şi mîna stîngă strînge şi mai bine volanul îmbrăcat în piele neagră.

Foto: Andrei Cucu

* Liniştea e sfărâmată de o sdruncinătură. Apoi un zuzet continuu şi o musică în surdină. Şi o cîntare tânguitoare: „…Wanting, needing, waiting For you to justify my love Hoping, praying…” Nu înţelege nimic, aude doar nişte gemete. Şi ce gemete… Le simte imediat în tot corpul. Căldura îl inundă. Şi fata ceea, Veronica, ce per, ce piele albă, atâta de inocentă! Ce sîne de odaliscă…, n-am mai vedut aşa ceva nici-o-dată: motivele sferelor. Voiesc să scriu o-dată despre asta, negreşit am să scriu. Şi gemetele se aud tot mai tare.

www.zonaliterara.ro

„…Love me, that’s right, love me…” Ce sensatiune! Mâna dreaptă îşi face loc anevoe şi se mişcă spre deschizătura dinainte a nădragilor, pipăindu-i. Aci e. Nasturii… primul e gata. Aaaaaaaa, ce bine eeee, geme domnul profesor cu vocea stinsă, în timp ce-şi freacă ştremeleagul cu iuţeală sculat. Gemetele au devenit adânci şi ritmice „…Wanting, needing, waiting…” Vine, vine… vine… Şi impunetorul profesor, simtend navala, înţepeneşte subit, încordîndu-şi picioarele. Instantaneu, în plină reversare ridică brusc cotul care se loveşte de ceva, urnindu-l. Un bufnet şi un ţăcănit. Linişte. Morală Nici-odată să nu trageţi de sîne gagici cu numele de Veronica. Iar dacă, accidental, acesta se întîmplă, trebuie tot-d’a-una verificat să nu fie în spate un dulap mare în fund, cu doă uşi, plin de registre şi cu un buste al lui Avram Iancu de-asupra. Iar dacă mortea a venit, în nici un caz să nu vă frecaţi mătărînga în sicriu fără să fiţi atenţi la coate.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 113

(fragment) ***

L

ucian se chinuia să pună degetele pe post de semne de carte acolo unde se regăsea. Niciodată nu îi ajungeau, căci folosea şi toată mâna dreaptă şi nu avea cu ce să mai dea următoarea pagină. Conchise că autoarea îl străbătuse fără măcar să îl vadă vreodată; şi îl cunoştea atât de bine, încât nici el nu fusese capabil să se cunoască, să observe cum îşi bâţâie picioarele a nerăbdare atunci când se aşează pe un scaun incomod. Dar ea ştia. Ştia că nu va rezista mult şi îşi va căuta de lucru în altă parte. De aceea, Marga avea întotdeauna grijă să prindă pernuţe pufoase pe lemnul dureros al scaunelor.

Deodată, închise zgomotos cartea şi o azvârli pe noptieră. Îndrăzni să privească grosimea cărţii nesimţit de insistent, evitând să o facă mişeleşte, cu coada ochiului. Însumate, toate acele cuvinte care îi erau adresate sufletului său, puteau să facă rotocolul pământului pe o bicicletă cu roţile desumflate. – Într-o zi îţi voi iubi romanele. Le voi răsfăţa cu biscuiţi Poieni de post şi prune confiate. Voi avea suficienţi bani ca să le cumpăr pe toate – din răutate – fiindcă, Marga, nimeni nu merită să se şteargă la fund cu ceea ce au scris mâinile tale slăbite despre sufletul meu distrat. – Promit că, în ziua în care tu vei face ce ai făgăduit, o să îmbrac o rochie de mireasă şi mă mărit cu tine pentru a doua oară! Iar romanele mele ne vor fi invitaţi şi

114 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

vor recita propoziţii galeşe, pline de afecţiune; toate îşi vor pleca frunţile în faţa ta, în semn de recunoştinţă. Sunt sigură că va fi o zi în care le vei iubi pe toate! Lucian fu pe cale să răspundă, însă Marga îi tatuă pe umărul puternic sărutări cărnoase, doldora de semnificaţii. Îl iubea şi nu mai avea nevoie de romane ca să îi întărească convingerea. Când se sfârşi momentul de gingăşie, Lucian îşi drese vocea şi îi spuse iubitei lui să se pregătească pentru o veste neplăcută. Murise tanti Lenuţa. Dar Marga abia o vizitase! Iar ieri se gândise să o mai viziteze, fapt pentru care a gătit un chec, care, deşi cam boţit, ieşise gutos şi plin de iubire. – Cum s-a petrecut? – Dimineaţă, pe la ora nouă, fetiţa vecinei sale, Ema, a venit plângând la mamăsa şi i-a zis că tanti Lenuţa ar fi rămas fără aer. Când femeia s-a dus să verifice, a găsit-o pe bătrână leşinată în mijlocul curţii, cu puful pentru astm în mână şi toate uşile casei larg deschise. Se bănuia că tanti Lenuţa ieşise după ajutor, dar nu a reuşit să ajungă până la poartă. Într-adevăr, medicii legişti au constatat că atomizatorul nazal i se înfundase cu praf. Ce să îi faci? Toţi murim. Şi mai ales, ea avea o vârstă. În ultima vreme ajunsese de îţi era milă să o priveşti. Nu mai bine că a strâns-o cerul? – Să o strângă cerul? Cu ce drept să o sufoce în aşa măsură, încât să îi ia viaţa? Cred că încep să nu mai iubesc cerul, remarcă Marga. – Să nu ne pripim. Face şi el ce crede că este mai bine pentru noi. Oricum, din câte am auzit, îi ia numai pe cei neputincioşi, încercă el să o tempereze văzând furia aprinsă în ochii ei căprui. – Serios? Atunci cu mama ce a avut? Era mai putincioasă decât noi amândoi la un loc! – Dacă vorbim despre puterile mamei tale, o moşteneşti întru totul... – Diferenţa este că mama îşi dorea să trăiască! îi trânti Marga ca să îi închidă gura. Nu avea nicio poftă să continue conversaţia, fiindcă simţea o poftă neobişnuită de a fi singură. Dintr-o dată se trezi rostind cu voce tare: – O moarte este insuficientă ca să mă fac una cu pământul, să trec prin el şi el prin mine, să trec prin vinişoarele lui de apă,

www.zonaliterara.ro

iar apa lui să mă spele, întocmai ca un botez, de păcate. Tanti Lenuţa murise... Într-o zi, când Marga trecu prin dreptul porţii bătrânei, îşi imagină deasupra uşii de la intrare o libelulă neagră uriaşă („calul dracului”, cum li se spune în popor), care îşi întindea aripile, surâzând sarcastic. Am dus-o naibii şi pe asta! I se încreţi pielea pe mâini la gândul că femeia aceea joasă şi slăbuţă, pe care o îndrăgise pentru simplitatea ei, fusese dusă cu forţa într-o lume îngrozitoare, unde era siluită să facă grozăvii de toate culorile. Pe toate acele grozăvii, Marga şi le-ar fi îndesat în sân (la un loc cu şosetele de bumbac, iubirea de salcâmi şi savuroasa ciorbă de legume), ca să primească satisfacţie că fermuarul se închidea cu dificultate. Purta o rochie verge închis, cu fermoar la spate şi cu decolteu în formă de „V”. Trebuia să poarte doliu, aşa că dintr-o panglică neagră îşi făcuse o fundă pe care a ataşat-o rochiţei sale vaporoase. Talia i se pierdea în sobrietate după acea fundă, dar Marga, mai mult decât regret, simţea că are parte de acel „în sfârşit!”. În sfârşit putea să se laude că poartă doliu şi să păşească în societatea bună. Cum? Simplu, păşind pragul bisericii – la propriu. Ora unsprezece postmeridian. O femeie cobora smerită scările bisericii şi continua să îşi facă semnul crucii, privind peste umăr aleatoriu. Îşi făcu spaţiu printre mulţimea care împărţea de pomană la poartă. Nevoiaşii se năpusteau şi întindeau mâinile cu tremur anemic după pacheţelul cu cele două dărăburi de pâine între care încremenise o feliuţă de parizer. Femeia, îmbrâncită din toate direcţiile, iuţi pasul ca să ajungă în stradă. De aici încă se mai auzea forfota care murmura „bogdaproste” într-o singură voce. Fără să aibă ce căuta pe cealaltă parte a străzii, traversă repejor întracolo, căci ceva îi promitea să îi salveze auzul. Îşi calcula mental traseul şi păşea cu grijă doar pe liniile albe ale zebrei, de parcă cele nevopsite ar fi murdărit-o pe tălpile balerinilor. Ai fi spus că are de-a face cu o stradă fără pantofi, dacă nu ştiai că balerinii femeii erau atât de comozi, de nu scoteau niciun sunet în timpul mersului. Ajunsă pe trotuar, femeia se relaxă în mod progresiv. Urechile se lăsau scaldate întrun lapte hidratant – nimic altceva decât sunetul unui picamer excavator care perfora trotuarul şi scotocea în adâncime. Se spărsese o ţeavă de apă rece şi acum voiau să o înlocuiască. Acest detaliu era nesemnificativ pentru ea, fiindcă

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 115

avea acasă, pentru consum, apă dulce de la fântâniţa din curte. Dându-şi seama într-un târziu că se opintise pe mijlocul trotuarului şi trăia intens momentul, în vreme ce oamenii se fereau să nu o lovească, a lăsat bărbia în piept şi a reluat drumul către casă. Când a ajuns în dreptul unei porţi scunde de lemn, a păşit dincolo de ea, apoi şi-a descoperit capul. Acel păr de culoarea castanului sălbatic nu putea fi decât al Margăi, care participase la o slujbă duminicală şi acum se grăbea să ajungă în bucătărie, ghidată de o foame colosală.

Foto: Andrei Cucu

*** Nepoata mea, Iolanda, m-a întrebat într-o zi: «Este toamnă?». Era toamnă. «Şi cum se vede toamna printre bucle?». M-am aşezat la locul meu, pe pervazul alb, care proptea simplitatea stilului franţuzesc; de acolo toamna se vedea diferit. Lumina străbătea peretele gros de sticlă, creînd reflexii castanii în firele de păr. Într-o zi am fost şi eu copil. Eram adorabilă cu bretonul curgând din creştetul capului. Poate, dat fiind faptul că mi-a crescut bretonul până sub bărbie, m-am maturizat inutil. Marga a apucat cu ambele mâini foarfecele de pe etajera din baie. Lamele s-au îndepărtat, urmate de o apropiere perfectă care a retezat onduleurile mătăsoase. Avea breton, era din nou copil. Putea să revadă casa în care a copilărit, cu uşile albe imprimate în holul lung. Se auzea şi ecoul strigătului ei, un strigăt neobişnuit de pierdut pentru o fetiţă care doar rătăcise cizma păpuşii sale Barbie. Trebuie să fi fost altceva. Nici măcar atunci când a muşcat-o Azorel nu strigase aşa. Apropiinduse cu paşi dezechilibraţi de capătul holului, s-a opintit în pragul unei uşi, ca toate celelalte pe lângă care mai trecuse. Aceasta era întredeschisă, parcă invitând-o să arunce o privire înăuntru. Recunoscu imediat cămaşa albă a tatălui în şifonierul întredeschis. Era dormitorul părinţilor ei, în care îşi găsise liniştea de atâtea ori, ori de câte ori avea coşmarurile căpătate după ce vizionase filmul cu marele rechin alb. Bâjbâind cu mânuţa, a împins uşa spre deschidere. Tata o bate din nou pe mami. Am încercat să o apăr, aruncând în el cu bucăţi din scumpa mea Barbie rămasă desculţă. «Tati, încetează!», însă el o lovea mai cu foc. Lui tati i se înroşiseră urechile, de parcă tot sângele care ţâşnea din buzele mamei se răzbuna pe el. Dar el nu se uita în oglindă, ci continua să o lovească. Îl înşfăcasem de mijloc şi

116 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

îl trăgeam înapoi cu toată puterea mea. Speram să îl ţin ocupat, cât mami ar fi fugit. Mami nu fugea. S-ar fi zis că îi place să primească lovituri, dacă nu îmi dădeam seama că o slăbise de tot. Spre satisfacţia mea, după câteva minute bune, s-a slăbit şi el şi, desprinzându-se din strâmtoarea mea, a ieşit, lăsând-o pe mami leşinată lângă pat, iar pe mine, mânjită de sângele disperării, în mijlocul încăperii. Nu am ştiut cum se acordă primul ajutor; nici ultimul, fiindcă după câteva zile au apărut grupuri de bărbaţi costumaţi ciudat, însoţiţi de femei cu trene negre şi ochi umflaţi de plâns. Nu îmi plăcea deloc să o văd pe mami în sicriul urât mirositor... Îi ştirbea din frumuseţe. Se îngălbenise ca toamna de dincolo de fereastră şi nici că voia să îmi mai spună poveşti. Nici nu se mai juca în părul meu, deşi i-am arătat că am încâlceli pe la ceafă. Stătea acolo şi mă sfida – ca să mă învăţ minte: altă dată, să stau la pieptănat, fără prea multe obiecţii! Mami îmi împleteşte două codiţe în fiecare dimineaţă. Pieptul ei miroase a busuioc proaspăt. Mama nu îmi spune niciodată că mă iubeşte, dar toate poveştile sale sunt pline de dragoste. Mama colecţionează tablouri. Mama bea prea multă cafea. Mama nu mă strigă cu diminutive, dar îmi pregăteşte cel mai gustos mic dejun, iar la pachet îmi pune două cuburi de brânză topită Hochland. Mama ia bătaie fiindcă nu îl ascultă pe tata. Nici pe mine nu mă ascultă uneori, dar eu nu m-am gândit niciodată să o lovesc; înţeleg că nu se simte bine şi am răbdare până vrea să mă asculte. Atunci ne distrăm copios, fiindcă îi place să mă asculte când vrea ea. Mama răsfoieşte fotografiile de la nunta ei şi îmi zice: «Aşa vei fi şi tu într-o zi!», dar eu, mă uit la ea şi îi spun că nu vreau să fiu aşa, deoarece mama are mereu vânătăi pe la ochi. Mama îmi povesteşte că ploaia cu gheaţă de la nunta ei i-a prevestit că va avea o căsnicie îmbelşugată... M-a născut pe mine. Mama se mulţumeşte cu puţin: mestecă gumă cu aromă de amintiri şi – ca prin minune – toate amintirile ei capătă valenţe pozitive. Îşi aminteşte cu drag cum a primit prima palmă în noaptea nunţii. Era virgină şi nu voia să îşi desfacă picioarele. Mai mult a violat-o, dar acum se gândeşte că trebuie să fi fost tare plăcut. Eu găsesc plăcut să scriu pe petalele de trandafir. Mami mă ceartă, zice că trandafirul simte şi îl doare. Eu găsesc plăcut să scriu pe petalele de trandafir. Mai tare o doare pe mami... Ea plânge mult. Când plânge, mă ia de mână şi mă duce în grădină, zicând: «Hai să ne bucurăm!». Mama ştie cel mai bine cum să ne bucurăm. Mama ştie cum să îmi aranjeze bretonul. Dar mama a murit, iar bretonul meu o ia razna de dorul ei.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 117

U

ita de sine seara când căuta adânc în notele languroase puţină alinare. Punea vinilul în pick-up şi trecea pragul nostalgiei către Molly, acolo, în ţara în care ea nu murise... Fata îi zâmbea, îi întindea întâi o mână, în semn de chemare, apoi îşi deschidea braţele şi el se contopea cu trupul delicat al iubitei. Muzica îi stimula imaginaţia mai ceva decât iarba sau îi grăbea doar intrarea pe tărâmul tuturor posibilităţilor. Asta şi fiindcă ţigările începeau să nu-şi mai facă efectul. Viaţa lui se prăbuşea cu fiecare zi scursă din calendar. Nimeni nu-i mai trecea pragul, nici dacă mai trăiește părea să nu mai pese cuiva. Poate doar proprietarului, care venea la sfârşitul fiecărei luni să-i amintească de chirie. Până şi antrenorul l-a părăsit, a renunţat să mai creadă în el, când a văzut că nu iese din melancolie nici la nouă luni de la nefericitul accident. Aflând că s-a apucat şi de droguri, i-a întors defintiv spatele. Alcoolul nu-i pria, viaţa de sportiv dusă până de curând îşi pusese amprenta asupra organismului. Încercase de câteva ori, tot aşa, să uite durerea pierderii iubitei, dar după două, trei shut-uri pielea începea să-l mănânce, spasme dureroase îi încercau muşchii abdominali şi o stare generală de rău îl făcea să caute repede patul. De-asta a căutat alinare întâi în canabis, apoi în țigările cu hașiș. Astăzi intrase iar în ring, momit de nişte puşlamale ce organizau meciuri ilegale prin halele părăsite din sudul Long Island şi, în nici jumătate

de oră, s-a văzut cu 480 de dolari în buzunare. Alteori lua câteva mii bune pentru un meci, dar vremurile alea îi păreau ca dintr-o altă viaţă. Cu banii câştigaţi la prânz şi-a propus să plătească proprietarului chiria restantă, să se aranjeze la bărbier, să-şi cumpere ţigări, un curcan fript şi cartofi dulci, aşa ca la ziua recunoştiinţei, sirop de arţar şi o sticlă de şampanie, că deseară voia să serbeze împreună cu Molly doi ani de când s-au cunoscut. Să cumpăre săpun şi spumant de baie scump, fiindcă fetei îi plăceau mirosurile florale, ba chiar şi lumânări parfumate, aşa pentru frumuseţea evenimentului. - Little Beetle! s-a auzit strigat când trecea prin dreptul magazinului unde-şi lăsase amanet saxofonul în urmă cu ceva timp. Rămas fără bani, îl amanetase ca să-şi cumpere iarba trecerii în ţara iubitei. Cel care-l striga era chiar patronul magazinului. Văzându-i chipul fericit, boxerul i-a trecut pragul şi i-a strâns prieteneşte mâna. Atunci şi-a zărit instrumentul într-o vitrină, chiar la intrare şi s-a gândit că ar putea să-l răscumpere. Apropiindu-se de raft însă, a văzut eticheta pe care scria ”vândut”. S-a întristat, că i se făcuse dor de clapele lui argintii, de sunetele tânguitoare ce plângeau întocmai ca sufletul lui sângerând. Ş-apoi, cât de mult îi plăcea iubitei lui să-l audă seara cântând, înainte de culcare. Molly îl iubea în acele momente ca pe un zeu, uita că în zilele ce aveau să urmeze

118 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

urca iar în ring şi din nou avea să-i vină acasă plin de sânge şi vânătăi. Fetei nu-i plăcea boxul şi momentele când Little-Beetle cânta la saxofon o convingeau că şi-a ales bine omul, că nu-i o brută, aşa cum cei mai mulţi îl vedeau. După ce termina şi saxofonul se întorcea în cutia de lemn, văzându-i sudoarea curgând de pe tâmple pe obrajii-i aspri, pe gât şi pe pieptul zvâcnind încă de emoţia cântatului, i se dăruia cu frenezia sângelui ei negru, uneori abia ca o bucată de carne ce dăruia şi căuta plăceri la limita isteriei. În acele seri toate sunetele Africii originare ieşeau din inima ei, toate bucuriile evadării din negrul Arkansas se topeau în fiinţa-i delicată. Little Beetle speriat, uluit şi transpus inevitabil în transa fetei, căuta şi-n zilele următoare să mânuiască saxofonul cu aceeaşi îndemânare, doar pentru o nouă doză de nebunie. Erau fericiţi. Banii curgeau, că el era campion, dar pe fată nu banii o interesau. Fusese obişnuită cu privaţiuni, câtă vreme familia ei scăpase de sclavie abia când ea a împlinit opt ani. Făcuse parte din grupul primilor elevi de culoare acceptaţi în şcolile din Little Rock. A învăţat. Dar asta n-a ţinut-o pe loc. La terminarea şcolii a vrut să plece cât mai departe, acolo unde oamenii de culoare nu erau priviţi doar ca îngăduiţi. Libertatea găsită în New-York City aproape c-a speriat-o. Era 1967. I se părea nefiresc şi măgulitor că oamenii de culoare mergeau cu albii la aceleaşi restaurante, la un acelaşi loc de muncă ori că familiile îşi dădeau copiii la aceleaşi grădiniţe... Când boxerul i-a cerut întâlnire, lucra de ceva timp la Forest Hills Hospitals. Era asistentă şi şeful de secţie i-a remarcat siguranţa cu care curăţa, dezinfecta şi bandaja şi cele mai urâte răni. Ori spitalul din apropierea Queens bvd. nu ducea lipsă de răni urâte! Când i s-au propus ore suplimentare s-a bucurat. După mintea ei de fetişcană venită din sud, s-ar fi mutat cu totul la spital dacă cineva i-ar fi dat un pat, un şifonier şi încă ceva mobilă între patru pereţi. Şi-o uşă. O uşa care s-o despartă de oamenii răi… Acolo l-a cunoscut şi pe Little Beetle, adus într-o pătură de nişte indivizi dubioşi. Părea mic învelit în pătura militară, aşa cum stătea chircit de durere. A râs de el şi i-a zis că seamănă cu un gândăcel. Atât de mult i-a plăcut diminutivul, că nu i-a mai spus vreodată Adamh. - Mă bucur să văd că te-ai gândit să-ţi recuperezi saxofonul, l-a trezit din visare patronul amanetului. Mâine s-ar fi împlinit cele nouăzeci de zile şi rentabilitatea-mi cerea să-l pun la vânzare. Boxerului i-au sclipit ochii. Şi cât de fericită va fi Molly deseară... - Puteam să-l vând după treizeci de zile – şi clienţi n-au fost puţini – dar m-am gândit

www.zonaliterara.ro

că un campion nu lasă aşa o bijuterie fără s-o răscumpere! Ori tu eşti campionul nostru... Little Betle i-a zâmbit fericit. Era măgulit că cineva încă îl aprecia. Ştia că pe mulţi din cartier îi îmbogăţise, că pariaseră pe el şi, în ring, nu i-a dezamăgit. Ăsta a fost şi norocul lui, că după ce s-a răzbunat pe Appache, n-a avut probleme nici cu mafia. E drept, don Padrino a trimis gealaţii după el, dar a făcut-o elegant. S-au prefăcut turişti canadieni şi l-au servit cu ”iarbă”. Au început cu un shut de whiskey şi o bere şi Little Betle nu i-a refuzat. Apoi a urmat o altă bere şi-un joint. Asta l-a relaxat şi i-a dezlegat limba. N-a mai băut altceva în următoarele ore, dar a mai tras două ţigări. Apoi i-a urmat pe falşii turişti până la hotelul mafiotului. Nu bănuia că va ajunge chiar în biroul de unde puţini oameni mai ieșeau vii. Când l-a văzut pe don Padrino a început să râdă. Gândea că i-a venit şi lui sfârşitul, dar era bucuros c-o va urma pe Molly. Mafiotului nu i-a căzut prea bine veselia boxerului; unul dintre oamenii lui a scos pistolul, dar șeful i-a făcut un semn scurt şi arma s-a întors în buzunarul sacoului. - Ştii, Little Beetle, nimeni nu scapă cu viaţă dacă-mi omoară vreun om, şi-a început calm discursul don Padrino. Appache mi-a fost multă vreme fidel şi ar trebui să-i răzbun moartea. Totuşi, de când am aflat că nu e indian, ci un pârlit de portorican cu ochii migdalaţi, am început să-l suspectez. L-am pus sub urmărire şi nu mică mi-a fost uimirea când... - Pumnii mei n-au avut ştiinţă de nemulţumirile tale, s-a băgat Little Betle în discuţie. - Da, ştiu asta! Tu ai vrut doar să-l omori pe nemernic... am aflat ulterior, de fapt datorită ție am aflat, atunci când l-ai cotonogit prima dată, că făcea bani fără știrea mea din prostituție. Momea tinere proaspăt venite în oraș și le exploata. Că aşa încăpuse şi Molly în plasa lui... Asta aflase Little Betle încă din seara când îi ceruse prima întâlnire fetei. Molly nu l-a refuzat, dar i-a spus că rămâne și în schimbul de noapte, că i se îmbolnăvise o colegă şi l-a rugat să lase întâlnirea pe sfârșitul săptămânii. Boxerul, care se îndrăgostise deja de ea, a privit-o lung, apoi a clătinat din cap. Nu ştia ce să creadă. Limpede îi era doar iubirea ce-i încălzea pieptul! După cum l-a îngrijit când fusese adus plin de răni la spital, după cum i-a vorbit, de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea, ba chiar l-a şi poreclit, Adamh simţea că şi-a găsit jumătatea. Ori vocea ei îl minţea, simţea că ar fi venit cu drag la întâlnire, dar se temea de ceva. Aşa că a aşteptat la poarta spitalului, pe o bancă, în dosul pâlcului de arţari. A văzut-o ieşind la ora normală şi s-a întristat. Poate greşise sperând că şi ea-l place...

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 119

O mai urmărise și-n alte două seri în drumul către casă, aşa că atunci când a văzut-o pornind curajoasă pe 66th Avenue nu i s-a mai părut ciudat că înfruntă pericolele străzilor pustii aproape de miezul nopţii. Schimbul fetei se termina la 10,30 p.m., dar până vorbea cu colega din schimbul de noapte, până se schimba în haine de oraş, n-apuca să iasă mai devreme de 11 noaptea din spital. Little Beetle ştia că avea să traverseze Queens blvd., apoi, în apropiere de Beth Jacob Congregation, la intersecţia cu Saunders Street, o va coti la stânga până la al doilea imobil. Acolo urca treptele ce porneau direct din trotuar, privea grijulie în stânga şi-n dreapta să se asigure că nu e niciun derbedeu prin preajmă, apoi descuia şi intra repede în clădire. Nu treceau trei minute şi becul încăperii de la mansardă clipea vioi. În seara aceea însă, fata a traversat Queens blvd. doar până la jumătate, n-a mai călcat trecerea de pietoni ce ducea către şantierul unde începea să prindă contur Parkside Memorial Chapels inc. şi a rămas pe refugiul de beton ce separa sensurile de mers ale bulevardului. Şi-a privit ceasul, apoi a pornit către staţia de metrou de la intersecţia cu 67th Road. Acolo s-a oprit. Dinspre Long Island Expy s-a auzit scrâşnet de roţi. Un Dodge portocaliu cu aripile nichelate a oprit brusc în dreptul fetei. Little Beetle s-a speriat gândind că fata va fi răpită şi a iuţit pasul. Când a văzut însă că intră singură în maşină, mintea i-a luat foc. Broboane mari de sudoare i-au apărut instantaneu la tâmple. Ştia că pe-acolo îşi fac ”meseria” femeile uşoare, că nu de puţine ori băieţii de la sală căutau plăceri pasagere şi nu prea costisitoare. Lui Adamh nu-i plăcea aşa ceva. Chiar ajunsese de râsul prietenilor şi unii îl porecliseră Mr. Church. Boxerul nu s-a supărat, că o urmă de adevăr exista până şi-n asta. Era catolic. Chiar dacă nu practicant, învăţăturile catolice primite în şcoala primară i-au rămas întipărite în minte. Anii mulţi scurşi de atunci nu l-au schimbat. Nici măcar anii petrecuţi în Lumea Nouă, că deja intra într-al zecelea an de când se îmbarcase pe vaporul ce-l desprindea de Béal Feirste1. Când uşa s-a deschis brusc şi a văzut-o pe Molly zbughind-o din maşină Little Beetle a îngheţat. Imediat o namilă de om a ţâşnit în urmărirea fetei. Poate matahala n-ar fi prins-o, dar ghinionul a făcut ca urmărita să se împiedice de-un bolovan. Atât i-a trebuit bărbatului, a înşfăcat-o de păr şi a început s-o lovească cu pumnul în spate şi în coaste. Molly urla de durere şi cerea îndurare. Bărbatul însă era insensibil la rugăminţile fetei. Little Beetle s-a trezit alergând printre maşinile de pe Queens blvd, fără să-i pese 1 Belfast, capitala Irlandei de Nord; Béal Feirste – gura bancurilor de nisip.

că putea fi lovit. Cu furia omului ce iubeşte l-a ridicat pe opresor cu mâna dreaptă şi cu stânga a dezlănţuit croşeul ce l-a făcut renumit în ring. Direct în ficat. Matahala s-a prăbuşit la pământ. Din Dodge au mai apărut două puşlamale, dar când l-au recunoscut pe campion au ridicat mâinile a pace. Şi-au săltat colegul şi l-au pus pe bancheta din spate a maşinii, apoi au plecat în viteză. A doua zi a venit don Padrino la sală. După câteva cuvinte schimbate cu antrenorul, don Padrino i-a făcut semn că vrea să-i vorbească. Little Beetle a coborât din ring şi l-a urmat pe stăpânul cartierului. Don Padriono l-a luat părinteşte pe după umeri şi l-a întrebat care a fost cauza incidentului din seara trecută. - OK! a spus el părând că înţelege cum stau lucrurile. Appache nu-ţi poartă pică... Cum boxerul părea că dă să izbucnească, l-a temperat spunându-i: - Şi nici cu fetei... cum o cheamă? Molly? Molly, nu-i așa? Ei, bine, de azi nici cu fata nu mai are niciun fel de treabă! Irlandez mândru, Adamh nu credea că va ajunge să îmbrăţişeze un mafiot italian. Dar a făcut-o! Bunăvoinţa lui don Padrino i se părea cu adevărat părintească. Era un fel de binecuvântare... Cu ochii pe saxofon, Little Beetle a scos portmoneul din buzunar. - Cât îţi datorez? Proprietarul amanetului a luat instrumentul din vitrină şi la pus pe tejghea. Din pâlnia lui a scos un petec de hârtia şi i l-a întins boxerului. - Numai atât? s-a mirat Little Beetle. - Nu-ţi iau comisionul… Boxerul l-a privit mirat. Nu-i plăcea să fie compătimit şi ca să înţeleagă omul că nu stă la mila lui a a deschis portmoneul, să se vadă teancul de dolari. - Stai, nu te simţi ofensat, l-a liniştit omul de dincolo de tejghea. Deja de pe urma lui am câștigat o mulțime de bani! a spus el bucuros și un zâmbet larg i s-a desenat pe chip. Cum Adamh nu pricepea, omul a continuat: - Saxofonul tău atrăgea atenţia spre vitrine și așa am vândut o mulţime de instrumente muzicale. Numai saxofoane am vândut şapte… lumea, ştiind că saxofonul expus e al campionului, gândea că şi celelalte instrumente trebuie să fi aparţinut unor oameni celebri. Ş-apoi, cum ştiu bine să-mi fac meseria, c-o poveste mică, cu un nume cu rezonanţă alăturat instrumentului şi vreun oraş de la graniţa cu Canada, convingeam repede mușterii că fac o afacere cumpărând de la mine… Little Beetle a râs de sinceritatea omului. A numărat banii şi a plătit. Totuşi, să nu rămână dator, a cumpărat două verighete de aur.

120 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Foto: Andrei Cucu

- Casă de piatră! i-a urat proprietarul ieşind să-l conducă până în stradă. Little Beetle s-a întristat, dar n-a arătat-o. Ce vină avea omul că nu-i ştia povestea?! Dar amintirile l-au năpădit iar şi o furie surdă l-a făcut să strângă saxofonul la piept. I-au dat lacrimile. A lăsat capul în pământ şi a grăbit pasul. Ca să scurteze drumul a tăiat un colţ al parcului Hoffman, alegând aleea ce-l scotea către strada Seabury. Acolo locuia. De când Appache dăduse cu maşina peste Molly, apartamentul devenise doar un refugiu. Nu mai locuia acolo. Se ascundea acolo! Lumea

www.zonaliterara.ro

putea să cadă sub bombele cubaneze, că lui nu-i mai păsa. Nu-i mai păsa nici că lumea naşte, nici că lumea moare, sufletul lui încremenise în durere. Le ura pe femeile ce-şi plimbau pruncii în cărucioare prin parc. Pe taţii care-şi strângeau copiii la piept îi compătimea. Îi spusese lui don Padrino că ruşii nu se vor da bătuţi. Că al treilea război e cât pe ce să înceapă. De-aia îşi și făcuse mafiotul buncăr antiatomic sub hotel. Ori să faci copii în vremuri aşa de tulburi era inconştienţă... Dar Adamh nu gândise aşa tot timpul. E drept că teama de război îl încercase adeseori şi, până s-o cunoască pe Molly, nu se vedea

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 121

familist. Cu războiul din Vietnam, care părea că nu se va mai sfârşi vreodată, niciun tânăr nu era în siguranţă. De două ori fusese şi el aproape de încorporare, dar don Padrino i-a aranjat să nu meargă pe front. Ca să dea bine, i-au aranjat un turneu demonstrativ pe linia frontului, cu băieţi care nu-i puteau pune probleme în ring. Mai mult, promotorii au profitat de ocazie şi i-au găsit un challenger, Oleg Nikolai. Bunicul boxerulului venise în state2 la începutul veacului, aşa că fiul şi nepotul, născuţi şi crescuţi la poalele Munţilor Stâncoşi erau mai americani decât irlandezul Adamh Cook, dar numele pur rusesesc a fost determinant în alegerea challengerului. Aşa, toată ura împotriva duşmanilor care sprijineau Vietnamul de Nord era canalizată spre viitorul adversar al lui Little Beetle. Repetata pomenire a rusului prin garnizoanele pe unde boxa l-a făcut pe Adamh mare erou american. De-atunci şi armata l-a lăsat în pace. Molly era fericită. Se temea că nu-l vor lăsa să se întoarcă de pe front. Îşi amintea că-n ’58 America luase foc, când armata l-a recrutat până şi pe marele Elvis. Ori când l-a văzut pe Adamh revenit din turneu, apărut la poarta spitalului cu un buchet mare de trandafiri albi în braţe, a izbucnit în lacrimi. În acea seară i-a spus şi că e însărcinată. Atunci Little Beetle a rupt-o la fugă. Nici nu mai ştia cum florile au trecut din mâinile lui într-ale ei. Fata a crezut că l-a pierdut definitiv şi i-a părut rău că nu făcuse avort, aşa cum o învăţase o colegă din spital. Dar Adamh s-a întors după numai câteva minute. Avea şampanie într-o mână şi o cutie mare cu bomboane în cealaltă. Mai mult, pe alee a apărut un florar ce împingea un cărucior plin cu garoafe roşii. -Toate sunt pentru voi! i-a spus Little Beetle şi Molly iar a izbucnit în lacrimi. Pentru tine şi pentru copilul meu... Ca seara să fie completă, boxerul a cumpărat un tort de la o cofetărie din drum, cu frişcă şi fructe proaspete, aşa cum îi plăceau fetei. Acasă Adamh a îngenunchiat şi a cerut-o de soţie. Cum n-avea un inel pregătit pentru eveniment, a desfăcut repede brăţara de pe-un muştiuc de saxofon, l-a potrivit ca dimensiune şi i l-a pus fetei pe deget. Deşi avea lacrimi în ochii, Molly a râs. I-a plăcut ideea. Apoi s-au înfruptat din tort, au băut şampanie şi Adamh a cântat la saxofon de parcă sufletu-i însuşi mângâia clapele. Şi s-au iubit printre garoafe... - Peace man! l-au întâmpinat două fete chiar înainte să iasă din parc. I-au oferit o floare și l-au sărutat pe obraji. Acum îi părea rău că nu apucase să se bărbierească. Nu că ar fi avut vreun gând necurat 2 Statele Unite ale Americii

cu fetele, era doar trist că barba lui aspră înroşise obrajii delicați ai fetelor. - Grupul nostru e acolo, a spus una din fete şi a arătat cu mâna către o mulţime de tineri din apropiere. Vrei să cânţi cu noi? Little Beetle se pregătea să refuze, avea atâtea de făcut până să-şi revadă iubita. Nu cumpărase nimic din ce şi-a propus, nu se aranjase, nici măcar iarbă nu-şi procurase. - N-are să-ţi pară rău, a mai spus fata. Şi ca să se facă bine înţeleasă, a scos o ţigare din sutien şi a aprins-o. Mirosul de marijuana l-a convins şi a primit cu bucurie ţigarea abia aprinsă. Fetele l-au prezentat grupului. Să tot fi fost vreo douăzeci de tineri, toţi îmbrăcaţi în haine viu colorate, veseli şi guralivi. Ritualic, toţi l-au îmbrăţişat şi l-au sărutat pe obraji. Little Beetle se aştepta ca măcar unul să-l recunoască. Cum nimeni nu-l ştia, a spus mândru: - Ştiţi, eu sunt campionul... - Campion la ce? l-a întrebat fata care i-a dat ţigarea. - Cum la ce?! s-a revoltat Little Beetle. La box, fireşte! Zâmbetul a dispărut de pe chipul tinerilor. Tăcerea a devenit apăsătoare. Boexerul nu pricepea unde greşise. - Adică trăieşti din violenţă? l-a întrebat unul din grup. Şi înainte ca Adamh să le explice că boxul e un sport ca oricare altul, că are reguli şi că violenţa e secundară în confruntare, băiatul i-a mai spus: - Vei avea mult de suferit... Karma ta e plină de lovituri... ce dai, aia vei primi! ”Aia am primit deja” ar fi strigat boxerul, dacă ar fi gândit că merită să li se destăinuie. Dar era printre străini. ”Printre ciudaţi” şi-a spus. A ridicat saxofonul de pe iarbă şi a dat să plece. - Nu pleci nicăieri! s-a încruntat dulce o fată din grup. Nu-l lua în seamă pe John. El mereu face pe deşteptul. Hai, mai bine cântă-ne ceva! Little Beetle a cedat. A umezit muştiucul şi a suflat cu putere. În timp ce cânta şi-a amintit de Molly şi parcă o vedea în grup. Uneori purta şi ea o bandană pe frunte sau un baticuţ înflorat ce trebuia să-i strângă părul cârlionţat. Nici ea nu purta haine din piele. A încercat să-l convingă şi pe el să poarte doar haine textile, dar n-a reuşit. Şi asta fiindcă nu putea renunţa la ghetele de ring, la mănuşile de box şi nici chiar la geaca lui norocoasă, din piele neagră, aspră, pe care fusese imprimat cu cerneală violet ”CHAMPION”. Cânta cu ochii închişi, fără să mai ţină seama de tinerii din parc. Ţigarea începea să-şi facă efectul şi drumul i se netezea spre Nirvana. I

122 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

s-a părut chiar că aude glasul iubitei. Molly avea un stil aparte de a-i vorbi. Era blândă şi-i vorbea ca unui copil. - Ia şi tu chitara! i-a auzit vocea şi cum nu pricepea despre ce e vorba, a deschis ochii. Atunci l-a văzut pe John deschizând fermoarul husei. Prietena lui era cea care-l mobilizase. A tras pana de sub ornamentul de pe chitară şi a intrat în ritm. Un alt băiat a scos o muzicuţă şi s-a alăturat improvizatei formaţii. Au cântat câteva piese, apoi Adamh a spus că trebuie să plece. Prietena lui John a aprins o ţigare şi i-a înmânat-o. A tras cu sete şi a ţinut fumul în plămâni. ”Erau oameni buni totuși tinerii ăştia!” a concluzionat boxerul. A simţit nevoia să li se destăinuie. La început mai greu, apoi din ce în ce mai uşor, cuvintele se înşirau în povestea lui de iubire. Pe măsură ce vorbea, sufletul i se uşura. Era şi el uimit, că nu mai simţea furie nici măcar când le-a spus tinerilor cum Appache se îmbătase într-o seară şi a dat cu maşina peste Molly, chiar în faţa spitalului. N-a mai simţit nici plăcerea pe care o încerca de fiecare dată când rememora cum l-a omorât în bătaie pe criminal. Simţea că ieşise din corzi, acolo unde soarta îl înghesuise luîndu-i iubita şi copilul nenăscut. Se eliberase parcă de trecut. Când a terminat de povestit fetele plângeau. Băieţii îşi dregeau glasurile şi aprindeau ţigări. A mai tras şi el două fumuri, apoi le-a spus că e timpul să plece. Băieţii l-au îmbrăţişat şi fetele l-au sărutat. Unul din băieţi i-a dat trei ţigări. John a tras celofanul de pe pachetul de ţigări şi, dintr-o cutie metalică de bomboane cu camfor a scos două pastile albastre. - Dacă marijuana nu-şi face efectul ia una de-asta şi te asigur că Molly va fi mai vie decât a fost vreodată... Dar, vezi, cu grijă, să faci pauză de câteva ore între doze! l-a atenţionat John. Little Beetle a grăbit pasul către casă. S-a oprit la un magazin de lângă bloc, de unde a cumpărat tot ce-și propusese. În timp ce-i așeza cu pricepere cumpărăturile în sacoșele mari de hârtie, vânzătorul l-a întrebat: - Ai urmărit aselenizarea? Chipul boxeorului vădea maximă nedumerire. - Aselenizarea! a insistat vânzătorul. Am auzit la radio că acum nici 15 minute Aldrin a anunțat că modulul lunar Eagle s-a desprins de Columbia și că a poposit cu bine pe lună. Ca să-și susțină spusele, omul a arătat cu degetul către ceasul de pe perete. Arăta fix 4:30 p.m. - Am trimis oameni pe lună? a întrebat boxeorul nevenindu-i să creadă cele auzite. - Doamne, dar pe ce lume trăiești, cam-

www.zonaliterara.ro

pionule?! n-a mai rezistat vânzătorul. Bine c-am făcut-o noi... că le-am luat-o înainte spucaților de ruși! Little Beetle și-a luat sacoșele și a luat-o la fugă. A înțeles și el cât de rupt de lume fusese. Acum a realizat că n-a mai pornit televizorul de când a dus-o pe Molly pe ultimul drum. A urcat scările în grabă și nu s-a oprit decât la etajul unde locuia. Pe același nivel locuia și proprietarul. Ușa apartamentului acestuia era larg deschisă și când l-a zărit din sufragerie a sărit de pe canapea. - Am banii de chirie! l-a asigurat Adamh când l-a văzut pe proprietar. - Lasă asta! a spus el și a dat a lehamite din mână. Am aselenizat... Boxeorul i-a spus că știe și că se grăbește să pornească și el televizorul, să vadă minunea. De fapt, dincolo de uimirea că americanii reușiseră să atingă Luna, evenimentul nu-i trezea mari emoții. În continuare inima lui era nerăbdătoare s-o regăsească pe Molly, s-o strângă la piept. - Vin mai târziu după bani! a strigat proprietarul înainte ca ușa chiriașului să se închidă. Adamh a scos repede din pungi. Tortul a poposit pe prima etajeră a frigiderului, căpșunile în cutia de plastic iar șampania culcată pe raftul de jos. Curcanul a vrut să-l bage direct la cuptorul cu microunde, dar n-a avut loc. Asta îi spusese și fetei, că nu găsește rostul noii invenții în bucătărie, că gustul mâncării e mai bun la cuptorul cu gaze. Dar Molly i-a replicat că e mai practic și că scurtând timpul petrecut cu pregătirea mesei, poate sta mai mult cu el. Cum tocmai aflase și că e însărcinată, n-a mai stat pe gânduri și a plătit furnizorului apropae 500 de dolari. ”O grămadă de bani” a gândit el atunci, știind că majoritatea oamenilor din cartier nici după o lună de muncă nu primeau atâția bani. A pornit gazele să se încingă cuptorul; a despachetat curcanul din folie și l-a așezat într-o tavă uriașă. A spălat cartofii dulci și i-a tăiat cubulețe, apoi i-a aranjat în tavă, cu grijă distribuiți împrejurul curcanului. Nițică sare, piper, un strop de ulei și doi de sirop de arțar. Pentru ca gustul să fie mai intens, printre cartofi a strecurat și doi chili și câțiva căței de usturoi. După atâta muncă i s-a făcut sete. Și-a desfăcut o bere și a băut. Atunci și-a amintit de pastilele albastre. Le-a scos din buzunar și le-a privit îndelung. Nu luase niciodată droguri adevărate, țigările cu hașiș fiind nivelul maxim la care a ajuns. Îndoiala nu l-a ținut mult. A strâns din umeri și a înghițit una cu o gură mare de bere. A dat tava la cuptor și s-a dus la baie. Uitase să dea pe la bărbier, așa că și-a săpunit îndelung barba cu pămătuful, apoi a început să dea briciul peste cureaua veche de piele, agățată

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 123

3 Cel de-al doilea război mondial

o nouă ciupitură, de data asta pe obrazul drept, a început să sângereze. Picurii cădeau în chiuvetă cu zgomot similar ploii de vară pe acoperișul casei. Chiuveta s-a umplut de sânge și a început să dea pe-afară, și sub tălpile goale a început să simtă lichidul cald și lipicios. ”De la două ciupituri?!” s-a minunat Little Beetle privindu-și degetele de la picioare năclăite. Când și-a ridicat ochii spre oglindă a văzut cum din obrazul stâng picurau stropi de sânge albastru, iar din cel drept roșu deschis. Oglinda a început să se deformeze până s-a transformat în cuptorul cu microunde. Din spate, o voce care semăna cu a proprietarului îi repeta la nesfârșit: - Bagă capul aici și ai să ajungi pe lună! Bagă capul aici... Un vârtej iscat în cuptor a început să-l tragă către înăuntru. S-a proptit cu mâinile în perete încercând cu disperare să scape. De-acum părea că și proprietarul îl îminge de la spate, că-i auzea vocea și îndemnul obsesiv: - Bagă capul și-ai să ajungi pe lună! Bagă... A renunțat să se mai împotrivească și a flexat brațele. S-a auzit un zgomot surd. Când a deschis ochii s-a văzut în zeci de fâșii, după cum hazardul hotărâse spargerea oglinzii. Acum avea o rană și în mijlocul frunții. Recunoscându-și chipul, a respirat ușurat gândind că halucinația a trecut. Și-a tamponat fruntea cu un prosop și a văzu că nu mai sângerează. Rana părea că se vindecă, dar când a dus mâna să se convingă, ceva l-a zgâriat. Și-a apropiat chipul de o bucată

124 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Foto: Andrei Cucu

special lângă oglindă. Păstrase ritualul văzut în frizeria bunicului, chiar dacă rareori se mai bărbierea acasă. Dacă ar fi trăit, tatăl lui Adamh poate ar fi preluat meșteșugul și, cine știe, băiatul n-ar mai fi plecat din Irlanda. Ar fi moștenit la rându-i frizeria și ar fi trăit mai liniștit, departe de tot ce-i fusese dat să îndure. Dar, nu, Cadogan Cook a trebuit să se încaiere cu niște protestanți și să moară pe străzile Belfastului pentru o cauză în care nici măcar nu credea. Ideea de a fi catolic își pierdea din însemnătate în condițiile în care emanciparea din anii de după război3 au dus la căsnicii mixte, așa încât anglicanismul, catolicismul și protestanții păreau că pot conviețui dincolo de felul cum se raportau la divinitate. După moartea tatălui, mama lui Adamh a înnebunit și au dus-o la ospiciu. Nu mai recunoștea pe nimeni și vizitele băiatului s-au rărit cu trecerea timpului. Asta până într-o zi când bunicul l-a luat deoparte, i-a pus niște bani în mână și i-a spus: - Pleacă-n lume și fă-ți un rost! A mai dat de două ori lama briciului peste curea, apoi a început să se bărbierească. De sub spuma groasă începeau să se vadă bucăți din pielea curată. A zâmbit mulțumit știind cât de fericită o va făcea pe Molly. Zâmbetul larg l-a făcut să-și ciupească puțin obrazul stâng și câțiva stropi de sânge și-au făcut apariția. Încet, încet s-au prelins de pe obraz pe bărbie, apoi au picurat în chiuvetă. Zgomotul lor l-a speriat pe Adamh și

mai mare rămas nespartă din oglindă și a văzut ceva ce părea a fi un coș de adolescent. Coșul a început să crească și dădea să semene cu un dinte. Era și ascuțit, ca un canin. În mai puțin de un minut dintele a crescut și a început să semene cu un corn. - Inorogule, cântă-ne ceva! a auzit-o pe prietena lui John, cea a cărei voce semăna atât de bine cu vocea iubitei. Little Beetle a respirat adânc. Începea să înțeleagă că se află sub efectul pastilelor albastre. Între realitate și halucinație a auzit iar vocea fetei: - Dacă nu ne cânți, de ce nu-ți bagi capul în cuptor? Boxeorul a fugit din baie. Și-a luat obrajii în palme și i-a găsit fără urmă de barbă. - Cântă-le! a auzit un îndemn duios și de data asta i-a părut că vocea este chiar a lui Molly. S-ar fi bucurat nespus dacă i-ar fi zărit chipul, așa nebunia asta ar fi devenit agreabilă. Nu a văzut-o. Era doar prietena lui John care acum vorbea ceva, dar fără voce, ca în filmele mute. Dintr-o dată fata s-a transformat într-un curcubeu și tot peretele cu geamuri al livingului s-a animat. De-acolo au început să se-audă aplauze și Little Beetle n-a mai stat pe gânduri. A luat saxofonul și a început să cânte. Cânta duios, așa cum îi plăcea lui Molly și lăsa muzica să-l inunde. Acordurile tânguitoare urcau din sufletul lui roșu până spre marginile violet ale curcubeului și începea să simtă parfumul iubitei. Sub degetele ce mângâiau clapele saxofonului a început să retrăiască senzațiile primei nopți de dragoste, atunci când Molly a acceptat să vină întâia dată în apartamentul lui. I-a cântat, au băut șampanie și iar i-a cântat. Fata stătea cocoțată pe pervazul lat al geamului dinspre balcon și razele lunii îi dădeau un aer misterios. Era un contur perfect decupat în rama ferestrei, linii și cârlionți rebeli. Mai erau și sclipirile din ochi, poate de la lună, poate de la șampanie și muzică, poate de la toate, dar cu siguranță și de la dorință. Nici nu-și amintește cum și-a lepădat hainele de pe ea, dar în momentul în care a părăsit pervazul era deja goală. Parfumul ei de bergamotă sfârâia parcă pe pielea abanos și toate dorințele ei întregeau mirosurile de carne tânără, cu poftă de iubit. A mai cântat sau nu, degetele lui păreau că sunt deopotrivă pe clape și pe talia ei subțire, muzica saxofonului se confunda cu respirația durerii ei ce se voia astâmpărată, muștiucul începuse să aibă gustul dulce al sfârcurilor întărite, pleoapele ei adumbreau luna ce-i strălucea în ochi a curiozitate, așteptare, alean și alinare... Bătăile în ușa l-au readus în simțiri. A deschis. Proprietarul l-a chestionat aproape inchizitor:

www.zonaliterara.ro

- Ești cumva comunist? Little Beetle n-a catadicsit să-i răspundă și i-a trântit ușa în nas. Dar proprietarul nu se lăsa. Acum, pare-se, avea o motivație în plus să se bage în sufletul boxeorului. În viața lui. Little Beetle știa de urgia pe care o dezlănțuiseră serviciile secrete împotriva unora care îndrăzniseră să se numească altfel decât ”republican” sau ”democrat” și era atât de la îndemână să înjosești un om, ori să-i distrugi cariera numindu-l ”comunist”. Târziu a înțeles America și americanii că urmărirea, ascultarea telefoanelor și acuzările nefondate sunt de fapt pure practici comuniste. Pe el n-aveau cu ce să-l agațe. Era eroul anti rus, chiar dacă nu mai era campion. Oricum, viața nu-i mai aparținea, așa că indiferent cine și ce i-ar fi sortit, nu l-ar fi afectat. Bătăile continue l-au făcut pe Little Beetle să mai deschidă o dată ușa. Proprietarul stătea la o distanță respectabilă, de teamă să nu-și ia vreun pumn de la fostul campion. Vâzându-l, Adamh a început să râdă. - Hai, vecine, hai să-ți dau banii de chirie! l-a invitat el blând. Omul însă a păstrat distanța de siguranță. - Serios acum, a revenit el interogator, ești comunist? Văzând chipul vesel-nedumerit al chiriașului, a completat întrebarea: - Toți americanii sunt cu sufletul la gură, să vadă primul om pășind pe Lună și tu, ca într-o zi obișnuită, cânți la saxofon? ”Ce să-i spun ăstuia” gândea Little Beetle neștiind cum să scape mai repede de proprietar. Nu de alta, dar curcubeul începea să cuprindă și ușa deschisă a apartamentului vecin și chiar nu și-l dorea pe individ în peisaj. - Aștept o femeie! a spus scurt și văzând fața proprietarului căzând, a adăugat misterios: E o fostă ”miss”... Ochii proprietarului au lucit a poftă. Deja se fâstâcea. - Crezi că mi-ai putea-o prezenta și mie pe Jane4? Până să înțeleagă boxeorul cine-i Jane, proprietarul a dispărut și s-a întors ținând strâns o revistă în mâini. Umezind cu salivă arătătorul, a răsfoit câteva pagini și s-a oprit pe o poză. - Nu-i ea. E Vonda5 și nu, nu ți-o prezint! a spus boxeorul și a trântit iar ușa. Nici nu s-a închis bine ușa că din curcubeul de pe perete a reapărut prietena lui John. 4 Jane Jayroe, din Laverne, Oklahoma. Miss America 1967 5 ��������������������������������������������������� Vonda Kay Van Dyke, din Phoenix, Arizona, Miss America 1965

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 125

Purta o rochie lungă de in, parcă chiar prea lungă, că pe măsură ce pășea în urma ei rămâneau valuri nesfârșite de material. Chipul i-a devenit fosforescent și vocea i s-a schimbat. - Ești un om bun inorogule, ești un inorog bun... Little Beetle și-a amintit de cornul divin și a dus mâna la frunte. Era netedă. Cornul dispăruse, și bine că dispăruse înainte de a-l vedea proprietarul, că cine știe ce conspirații i-ar mai fi născocit mintea. - Ești un om bun, fiule! s-a auzit o voce pierită și chipul fetei începea să semene cu al mamei. Tânărul s-a cutremurat. Simțea deopotrivă dorul de mamă, pe cât și nefirescul apariției ei în condițiile date. Situația părea că se transformă într-o cavalcadă printre reproșuri nerostite ori vini asumate dar nedigerate. Nimeni altcineva n-ar avea ce căuta în seara asta decât Molly. Și uite cum numai ea nu apărea... O moleșeală stranie l-a cuprins. Viziunile au dispărut și s-a gândit că ar trebui să revină în realitate. S-a grăbit să facă un duș și s-a îmbrăcat apoi în costumul cel mai bun. Cravata și-a pus-o doar de formă, că nu suporta să-l strângă de gât. Când trăia, Molly venea și i-o potrivea perfect sub gulerul cămășii, dar el băga repede un deget pe lângă cravată și-i lărgea strânsoarea. Mereu dădea drumul și la nasturele de sus al cămășii. - Cântă-le, inorogule dacă poți! a auzit de această dată vocea inconfundabilă a lui Molly. A închis ochii, sperând s-o mai audă o dată, cât să fie sigur că nu s-a înșelat. Vocea nu s-a mai auzit, dar Little Beetle ținea în continuare ochii strâns închiși, nevoind să mai vadă camera goală sau, oricum, fără fata dragă lui. Când reflexul clipirii a izbândit, a deschis ochii cu teamă. În fața lui era Molly, cu mâinile-n șold, bătând nervoasă din picior. În spatele ei grupul de tineri din parc. - Cântă-le așadar, dacă ai cu ce! Cântă-le, inorogule... Little Beetle nu pricepea. A întins mâna după saxofon, l-a apucat strâns și i l-a arătat. - Am să cânt, iubito! Dar am să cânt pentru tine, nu pentru ei... Când să înceapă cântecul a simțit un gust sărat în gură. În loc de obișnuitul muștiuc Little Beetle s-a trezit suflând într-un gât de curcan, iar degetele-i alergau pe aripile-i despănate. Mirarea i-a fost atât de mare încât a aruncat instantaneu curcanul din mâini. Ajuns pe podeaua din holul ce dădea către bucătărie, curcanul a început să țopăie și să strige că el nu e saxofon și că lumea a luat-o rău razna. Mai striga și că-i e frig și cerșea ajutor să ajungă mai repede în cuptor. Boxeorul

și-a pus mâinile în cap. Nu mai știa cine e, ce caută în amalgamul ăla de utopii. Cu disperare i-a tras un șut curcanului și acesta s-a lovit de un perete, apoi a ajuns aproape de ușa băii. Hotărât să elimine măcar un element din peisajul nebuniei și-a luat avânt și a mai dat un șut curcanului. Oglinda din baie s-a transformat iar într-un uriaș cuptor cu microunde și a înghițit curcanul. - Ce frig e pe lună! a mai auzit Adamh vocea curcanului înainte ca ușa cuptorului electric să redevină oglindă spartă. I s-a făcut și lui frig. Ca să se încălzească a luat o sticlă de Jack6 din bar și a dat pe gât câteva înghițituri. Ca să-și revină, a pornit apa caldă să curgă în cadă apoi a golit sticla de whiskey. - Faci baie acum? a apărut Molly de niciunde și nu înțelegea de ce are atâta reproș în glas. A dat să răspundă ceva, dar iubita lui s-a încruntat. Dintre sprâncenele aproape împreunate au apărut picuri de sânge. Unii erau roșii foc, alții albăstrii. Adamh și-a dus mâna la obrazul stâng și l-a simțit umed. Privindu-și palma apoi, a văzut-o plină de sânge albăstrui. S-a bucurat că până și sângerărarea îi e asemenea celei a iubitei. A întins mâna către ea, să-i arate sângele albastru cules de pe obrazul stâng. Fata nu l-a luat în seamă. S-a încruntat parcă și mai mult și picurii de sânge s-au înmulțit. Acum veneau alternativ colorați, când roșu, când albastru. - Du-te! i-a strigat ea. Și cum Little Beetle nu știa unde ar trebui să meargă, Molly l-a lămurit: - Du-te și răscumpără saxofonul, să-mi cânți în seara asta. Adamh a rupt-o la fugă pe scări. Își amintea că-și răscumpărase saxofonul mai devreme, dar gâtul sărat al curcanului în care tocmai suflase l-a făcut să se îndoiască. Alerga pe străzi fără oprire, uimit că lumea stă cu ochii în vitrinele magazinelor, acolo unde televizoarele arătau manevrele făcute de Aldrin în capsula spațială. Nu-l interesa deloc evenimentul, el alerga doar. Amanetul s-a profilat în zare, dar o dată cu el și proprietarul lui. Tocmai trăgea grilajul greu de metal și potrivea lacătele. - Dă-mi saxofonul! i-a strigat el. Te rog, e foarte important, deschide să-mi răscumpăr saxofonul... Proprietarul l-a privit lung. Părea că nu-l cunoaște. Și-a văzut în continuare de prins lacătele în urechile de metal ale grilajului. - Am bani, uite! i-a strigat Adamh și și-a întors portmoneul pe dos. Din el au căzut aproape trei sute de dolari. Îți plătesc dublu răscumpărarea, doar deschide magazinul! Proprietarul, cu un click sec al ultimului 6 Jack Daniel`s, bourbon whiskey

126 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

lacăt închis, i-a zâmbit. - Nu-l mai am! Little Beetle a dat cu pumnul în grilaj și zgomotul metalului s-a auzit straniu în seară. Proprietarul nu s-a impacientat. Știa că grosimea zăbrelelor îi proteja avuția de furia trecătorilor. - Îmi pare rău pentru tine. A fost răscumpărat... ”Cum adică răscumpărat?!” ar fi strigat boxeorul, dar vocea îi pierise. Nedumerirea din ochi lui l-a făcut însă pe proprietar să detalieze: - Campionul a venit azi și mi-a plătit. A cumpărat și două verighete... Adamh și-a pipăit buzunarul de la spate al pantalonilor. Din el a scos două verighete. Luna a scânteiat în ele. - Oh, ce frumos! a spus fata din parc. Doar că nu mă pot căsători cu tine. John mi-a promis că mă ia de nevastă. Proprietarul dispăruse și, o dată cu el, magazinul, strada, oamenii care priveau prin vitrine aselenizarea. Adamh era în parc și tinerii îi erau alături. Fumau de zor marijuana. A primit și el o țigare de la cineva și a tras adânc din ea. Nu s-a oprit până când jarul nu i-a ars degetele. John l-a luat pe după umeri și i-a șoptit: - Debra este a mea. Tu du-te după Molly... Little Beetle nici n-avea altceva de gând. Femeia lui oricum era de mii de ori mai frumoasă decât Debra, dar nu a spus asta, ca să nu-l jignească. Așa că a clătinat afirmativ din cap și a plecat. În urma lui s-au auzit sunete de sitar. Nedumerit, s-a întors să vadă ce degete măiastre alunecau pe corzile exoticului instrument. Atunci l-a văzut pe John venind după el. În palma larg deschisă ținea o pastilă albastră. - Ia asta! l-a îndemnat el. Little Beetle a refuzat. În urmă cu câteva ore chiar el, John, îi spusese că să facă o pauză de câteva ore până să înghită o nouă pastilă. John părea că-i simte temerea și l-a liniștit cu o simplă mișcare de mână. ”De fapt, ce-ar putea să mi se-ntâmple?” a gândit amuzat și a pus pastila pe limbă. Ca s-o înghită mai repede a căutat ceva de băut. S-a trezit înapoi în casa lui, deschizând ușa de sticlă a barului. A tras de-acolo o sticlă de whiskey și a băut îndelung. Părea că alcoolul nu-i mai face rău. Inima a început să-i bată nervos și a simțit că levitează. Încerca să-și ferească ochii de paletele ventilatorului din tavan ce încerca să răcorească aerul. Era cald, cum e și firesc să fie în luna iulie. Când s-a apropiat de fereastră, să nu zboare afară, s-a apucat viguros de draperie, că Molly tocmai apăruse în cameră. Era îmbrăcată în rochie albă de mireasă. Totul era numai voal și dantelă, atât de frumos croit, că-i scotea în evidență și talia adolescentină, și umerii zvelți de abanos, și cur-

www.zonaliterara.ro

bura sânilor obraznici. Puțin mai jos de curbura feselor începea despicătura aceea curajoasă, care lăsa să i se vadă piciorul drept în toată splendoarea lui. Sandalele, albe deopotrivă, aveau bătute pe ele pietre strălucitoare, care se asortau cu colierul de la gât. La mâna stângă, Molly purta un fir de împletitură roșie. Același fir putea fi recunoscut și ca tiv la pălăria mare albă de dantelă. În urechi avea de asemenea cercei roșii. Adamh a coborât încet și a făcut câțiva pași către fată. - Unde ai fost? l-a întrebat ea. N-avea rost să-i povestească toată aventura, mai ales că și-a zărit saxofonul sprijinit de șifonier. Fără să mai stea pe gânduri l-a înșfăcat și a început să cânte. Cânta cu atâta dor încât în ochii iubitei au apărut bobițe mici de lacrimi. Și iar a cântat, cât să-l audă și tinerii adunați în spatele lui Molly. Printre ei, Adamh și-a zărit părinții, erau tineri și sănătoși, l-a zărit pe antrenor și pe alți colegi de la sală. Nu departe de ei apăruse și Oleg Nikolai însoțit de Don Padrino. Boxeorul era uimit cum de încăpeau atâția oameni în livingul lui, dar având-o pe Molly lângă el nimic nu mai conta. - Îmi place costumul tău, i-a spus fata și Little Beetle s-a văzut în geamul camerei îmbrăcat în costum alb, de mire. Molly s-a ridicat pe vârfuri și i-a strâns cravata. - Vino! l-a îndemnat ea și el a urmat-o supus. Luna scânteia în ferestre și fata a pășit curajoasă. Din cameră au trecut în parc, apoi din parc pe străzi, printre oamenii ce urmăreau aselenizarea, au trecut prin vitrine, au trecut prin ecranele televizoarelor, au trecut prin pereți ai neștiutelor clădiri până s-au oprit pe marginea unui lac. Luna a coborât și lacul a luat foc. Lumina orbitoare l-a făcut pe Adamh să dea drumul mâinii iubitei, să-și protejeze ochii. - Nu-mi da drumul! Nu acum... A prins-o repede de mână, speriat că ar putea-o pierde iar. Dar Molly era lângă el. Îi zâmbea cald. Fâșii din lună coborau pe cerul negru de iulie. Inorogi zburau să prindă bucățile ce se transformau în fluturi. Fluturii băteau din aripi și acorduri de sitar se auzeau de pretutindeni. - Cântă-ne, inorogule, i-a strigat Aldrin chiar când Neil7 dădea să sară de pe scara puțin cam scurtă a capsulei. Mirarea l-a făcut pe cosmonaut să întârzie câteva secunde marea descindere. Aldrin le-a făcut semn de încurajare. Little Beetle a luat-o pe Molly de mână și au pășit în lumină. Neil a călcat în praful lunar. - Un pas mic pentru om, dar un pas uriaș pentru omenire, a spus unul din ei.

7 Neil Armstrong, primul om care a pășit pe lună

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 127

Oprise motorul şi aştepta să se aşeze praful din parcare, ca să coboare. Zăpuşeala se încuibase în prundişul mărunt în care se înfigeau mesele şi scaunele micuţei terase, reverberând înapoi şi amplificând senzaţia de cuptoare încinse, întro brutărie. Asta simţise de prima dată, de când deschisese geamul maşinii, ca să i se usuce transpiraţia de pe frunte şi, dacă sar fi putut, şi cea de pe spate, de sub tricou. Aerul condiţionat nu făcea faţă, pe vremea asta, iar tenişii îi ţineau de cald. Coborî, în sfârşit, cu grijă să nu atingă maşina lângă care parcase, aproape. Luase cu el pachetul de ţigări, portofelul îngroşat de hârtii şi carduri, un bacs de şerveţele umede, mobilul şi cartea. Cât pregăteau astea mâncarea, cât mânca, cât fuma, la cafea, mai citea puţin. Ultimele săptămâni, cu examenele studenţilor şi admiterea, nu prea mai apucase. Deaia erau vacanţele, lungi şi solitare, de la divorţ. Verifică portierele, să fie închise, şi intră. Înăuntru nu era aglomerat, dar nici

mese multe nu putea să spună că erau. Cam de categorie medie locul, constată rapid, şi cam strâmt. Dar mergea, aşa, deo oprire, la drum lung. Mai ales când îl parcurgi singur, cu un cd de clasică în difuzoarele maşinii şi un teanc de cărţi pe bancheta din dreapta. Rumoarea glasurilor şi câteva râsete zgomotoase dovedeau că nu toată lumea era moleşită de căldură. Prin fumul de ţigară şi aburul primitor al mâncărurilor domnea entuziasmul concediului departe de casă, afară dintrun cotidian jalonat de program. Cartofi prăjiţi cu şniţel, pilaf cu pulpă de pui, ciorbă de perişoare, salate, murături, beri, sucuri, brânzoaice, hamburgeri, sandviciuri, apucase să vadă, fugitiv, în farfuriile mesenilor. Nar fi vrut să mănânce prea mult, totuşi, nui făcea bine la condus, dădea somn. Alese o masă la fereastră, mai retrasă, îşi puse cartea pe scaun şi se aşeză pe cel de lângă. Nu mai studie lista de feluri, se hotărâse deja. Ridică mâna, să cheme fata tânără, care se plimba în şorţuleţ, printre

128 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

mese, cu un carneţel pentru comenzi. Luă doar un sandvici cu şuncă şi caşcaval, o brânzoaică şi un suc rece, de portocale. Comandă, pentru final, o cafea şi o plăcintă cu măr. Deschise cartea, până i se aducea prânzul. Nu citi mult, fiindcă fu întrerupt de scârţâitul unui scaun de la o masă, deaproape. Începu so privească indiferent, de rutină, ca peo trecătoare ce era. Fata nu părea frumoasă. Părul negru, lins, nu foarte lung, era despărţit pe mijloc de două clame discrete, carei descopereau fruntea şi faţa mică, ovală, de păpuşă. Niciun machiaj, doar un ruj discret. Nici unghiile nui erau făcute, şi asta văzu numai după cei remarcă mâinile lungi, cu degete asemenea, subţiri, delicate. Nu că sar fi aşteptat la altceva, îi era totuna, nu umbla cu imagini preconcepute. Doar că nar fi putut să nu vadă, atât. Căută cu privirea în jurul ei, după un soţ, prieten, amică sau soră. Nimic, singură. Cel puţin deocamdată. Poate rămăsese la maşină şi trebuia să vină. Îl şi imagină, puţin. Dar venise oare cu o maşină? Mergea undeva, mai departe? Era din zonă? Îşi aranjă pe un scaun teancul de hârtii pe carel purtase sub braţ, cât timp căutase un loc, prin fum, abur, feţe şi glasuri. Aşezată, îi văzu picioarele. Nu ar fi putut să nu le vadă, repet, nui aduseseră încă mâncarea, nu avea treabă şi nici chef de citit. Erau ca şi degetele, fusiforme, fără ciorapi, cu tălpile albe, ca de porţelan, băgaten nişte sandale maro, din piele, simple, fără toc. Lasă că şi restul era la fel de simplu: o rochie scurtă, de blugi, un sarafan, de fapt, iar pe dedesubt o cămaşă albă, cu mânecă scurtă şi guler mare, răsfrânt. Nimic altceva, nici măcar o bijuterie, cercei, pandativ sau inel. Sar fi văzut, era destul de aproape, aşa cum sar fi văzut şi dacă ar fi avut unghiile colorate. Studie cu atenţie lista de meniu, aflată la îndemână, întrun suport de plastic, transparent. Chemă fata cu carneţelul, dar nu auzi ce comandase. Oricum ceva frugal, fiindcă fata cu şorţ nu notă prea mult. Îşi prinse bărbia în mâini şi stătu o bucată aşa, cu privirea în gol. Scoase mobilul, îi sunase, o piesă cunoscută, de pian. Recunoscu Ceaikovski sau Rahmaninov, parcă, sau Chopin. www.zonaliterara.ro

Gălăgia din local era prea mare ca să audă clar, până la capăt. Ar fi putut distinge, măcar cu aproximaţie, se pricepea, cât de cât. Discurile de vinilin să trăiască, alea vechi, de pe vremuri, pe care ai săi leascultau cu sfinţenie, în fiecare duminică! Câteva râsete sparseră tare rumoarea. O voce de client vesel chemă chelneriţa. Străina vorbi ceva, faţa îi era crispată, expeditivă. Închise repede, cumva supărată că fusese deranjată. Puse iar bărbia în pumni. Sigur, toţi deacolo erau străini. Lui i se aduse tava. Trase farfuriile şi se apucă de mâncat, dar continua să tragă cu coada ochiului. Iar fi spus „delicata” sau „fragila”, în dicţionarul său mental masculin, unde obişnuia să prindă fetele printrun simplu adjectiv, rapid, cantrun insectar. Nu avea piept. Sau nu se vedea prin sarafan. Dacă era, era unul mic. Bătea darabana cu degetele ei lungi pe faţa de masă roşie, în pătrăţele. Era o mişcare ciudată, studiată, nu semăna cu bătaia plictisită şi necontrolată a unei nerăbdări toropite de căldură şi de foame. Degetele ambelor mâini (bătea cu amândouă, nu putea să nui sară în ochi) nu cădeau pe rând, în răpăit, ci întrun ritm cunoscut doar ei, alternând în întrebări şi răspunsuri, în arpegii şi improvizaţii, cantro piesă de pian, repetată imaginar, deasupra mesei. Poignetul se ridica şi cobora, discret, graţios, nu era o poziţie de darabană clasică, clar. Mâncarea îi întârzia, se ridică şi porni în spate, spre culoarul care ducea la toaletă. El lăsă paharul cu suc şi ţâşni în momentul acela, cu temerea să nu fie prins. Trecu pe lângă masa ei, astfel încât săi zărească hârtiile de pe scaun. Da, se aşteptase, întrun fel, erau partituri, portative cu notefurnici, negre, inconfundabile, legate nebun în bare, steguleţe şi curbe largi, duble şi singure, sus şi jos, nu puteau fi altceva decât piese muzicale. Erau băgate întro folie de nailon, în care mai zări câteva hârtii împăturite. Acelea nu puteau fi identificate. Făcu un drum până la frigiderul cu sucuri, ca să nu se fi ridicat doar pentru masa străinei, apoi se întoarse la locul său. Veni după două minute şi fata, i se adusese deja tava. O trase şi servi cu poftă, concentrată la mestecat.

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 129

Foto: Andrei Cucu

Termină odată cu ea. Nici nu fusese atent ce mâncase, deşi o privise mai tot timpul. Chiar, oare ce comandase? Din nou, sunetul de pian, la mobil. Acelaşi joc, cu răspunsul deranjat. Numai că de data aceasta părea grăbită să plece. Se ridică şi merse la casă, plăti, reveni săşi ia partiturile, apoi îşi făcu loc printre alţii ridicaţi în picioare, care voiau şi ei să plătească şi să plece. O primă serie de clienţi terminase, numai bine, alţii intrau. El îşi aprinse o ţigară şi începu să soarbă din cafea. Dar nu reluă lectura. Cartea era tot acolo, unde o lăsase când se aşezase străina, pe scaun. O urmări pietriş, no aştepta nimeni. În schimb, văzu că se aşezase la marginea şoselei, pentru autostop. Prima maşină trecu fără să oprească, la fel şi a doua. La a treia, se hotărî. Nu mai aşteptă restul, la casă, şi ieşi repede, cu cartea sub braţ. Imediat ce descuie portiera, acolo oprise o maşină albastră. Nu deosebi ce era, dar văzu un bărbat la volan şi un bagaj uriaş, pe scaunul din spate. Străina se urcă, bineînţeles, pe scaunul din dreapta şoferului, îi deschisese uşa. Piciorul ei alb sclipi în soare, înainte dea intra de tot în maşină. La naiba, ar fi putut să se grăbească, să se ridice mai devreme, ar fi putut el săi deschidă portiera din dreapta! Acum maşina albastră se pierdu în lungul şoselei, lăsând în urmă terasa, parcarea, localul. În scurt timp va fi undeva. Îi rămăsese pe retină chipul ei întors spre şofer, spunând ceva, în timp ceşi punea hârtiile pe bord, cu grijă. Văzuse prin parbriz, navea cum să nu vadă. Fredona piesa de la mobilul ei, când a pornit motorul, era ceva de pian. Tot nuşi amintea de cine, dar sigur era un concert de pian. Mâncase, băuse, fumase, luase o pauză de drum. De drum lung. Trebuia să plece, nar fi putut face altceva, nu? Demară pe pietriş şi se înscrise cu viteză în proaspătul tunel de aer tăiat deasupra şoselei de maşina albastră. 130 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

faţa tandră a infernului vine o vreme cînd nu mai ai pentru ce să-i ţii legaţi cu bolovani de picioare le dai drumul urci odată cu ei îl urmăreşti pe fiecare în parte nu-ţi pasă de nimeni eşti atît de obosit încît atunci cînd ai terminat îţi aşezi capul pe pieptul celui mai frumos  îi cuprinzi tandru umerii şi-l laşi să te poarte cît îl ţine muzica lui interioară asculţi apa cum cîntă în el ca într-un acordeon pe Sena te încarci cu fiecare secundă a acestei intimităţi

morţii mei (1) cîndva te vei întîlni cu un prieten dispărut demult şi el îţi va spune eu sunt şi tu îi vei răspunde tu eşti şi iar îţi va spune eu pot exista fără tine aşa cum visele tale pot migra în alte lumi fără ca tu măcar să fi apucat să ştii de ele îl priveşti rece inspiri adînc prietenul intubat la gîndurile tale oftează ai vrea să-i poţi spune mai multe

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 131

însă cuvîntul uneori se poate transforma în cimitir volatil este suficient unul singur să-l poată risipi în milioane de spori toxici atunci numai tăcerea te va ajuta subversivă ca toate gîndurile în care îi simulezi existenţa

nimic de pierdut (2) încă un an ratez Festivalul Vişinilor din stradă se aud cîntece şi urale de copii în aer pluteşte un fum rozaliu în care păsări speriate trasează linii autocarele fac să tremure pereţii ridică praful simt că-mi face bine însă ea se apropie hotărît  închide geamul într-o bufnitură se lasă liniştea o pisică obeză peste pieptul meu închid numai puţin ochii printr-o trapă  în tavan cineva aruncă din cînd în cînd  saci cu buline roşii de hîrtie glasată le văd printre gene cum cad lent brăzdate de raze firave de lumină apoi se topesc în aerul îmbibat cu spirt timpul trece meticulos cu precizia picăturii de ser în vîrful unui ac nu am altceva mai bun de făcut decît să mă las strîng pumnul doar o rutină asistenta schimbă macazul în venele mele adorm în zîmbetul ei ca în scorbura unui şarpe

act de identitate undeva în lumea aceasta smălţuită cu sînge uscat bărbatul-taur doarme cu o grenadă sub pernă în fiecare seară visează o livadă cu meri din alamă blesteamă vîntul vacarmul sîmburilor izbiţi în carcasele rotunde nu ştie ce caută nu ştie ce-a pierdut abia dacă mai ştie că trăieşte abia dacă mai ştie că undeva

132 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

foarte aproape iubita îi împătureşte rănile în ziare apoi le îngroapă în coşul cu fîn îşi rupe genunchii în dimineţile împietrite tot săpînd buncăre în întuneric cu polonice de inox uneori îi scrie scrisori de dragoste în brînzoaice cu scorţişoară le ţine calde în pestelcă şi aşteaptă pitită în şanţurile adînci din fruntea lui însă el doarme se visează rătăcit într-o livadă cu meri îşi acoperă numele cu pleoapele şi-l ţine acolo închis ca şi cum ar fi prins prizonier pe însuşi Regele Viermilor

mîinile măcelarului mesenii duc în clefăit vorbele şi pîinea laolaltă aş putea să nu văd fitilul trecut prin limba mierosului cum aşteaptă o scînteie chipurile îmbălsămate ale fandositelor poate nu sînt făcut pentru asta stau în colţul acestei mese separ gămăliile chibritelor aprind lumînări imaginare unu, doi, trei… pînă la urmă între fudulii şi papioane există o strînsă legătură însă cine are timp să le numere cînd şarpele ventriloc deschide gura oratorului mesenii îşi regurgitează în palme cuvintele mi-e atît de silă de mine încît în clipele acestea mi-aş dori să fiu mîinile măcelarului încă mirosind a maţe petrecute peste fruntea pruncilor sînii parfumaţi ai nevestii aş împărţi dragostea şi pîinea deopotrivă cu aceleaşi palme în care am spart fierea vitelor împănat în pielea acesta cu tot ceea ce ochii au îndesat pînă la refuz nimicuri aş defini dacă aş putea arta care îmbracă durerea condamnatului la viaţă în hainele mortului

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 133

cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte

am ajuns la o oază cu păsări indigo

am pornit pe ultimul drum lung către noi am ajuns la o apă verde cu pești argintii

am adormit sub copacul timpului păsările s-au adunat în jurul gleznelor dar în loc să mi le sfâșie cu ciocurile mi le-au vindecat stropindu-le cu apă vie mi le-au înnoit pentru ultimul lung drum

mi-am înmuiat picioarele în apa verde și peștii argintii veneau ca piraniile la sânge dar în loc să-mi sfârtece tălpile mi le-au vindecat am mers mai departe printre stânci cu picioarele noi care sărutau până la răni pietrele neprietenoase am ajuns la o grotă verde m-am rezemat de o stalagmită plângătoare i-am gustat lacrimile și mi-am potolit plânsul am mers mai departe prin pustiu

mă îmbrac în albastru mă trimite după licurici în pădurea bufnițelor acolo ei trăiesc o singură noapte mă îmbrac în albastru să nu le sperii mă ung toată cu mir îmi umplu buzunarele

134 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

îmi pun şi în sân levănţică să nu mă adulmece lupii mi-e mai puţin teamă de colţii acestora decât să pierd vreuna din nopţile în care cuvintele învie pe buzele lui ştiu că n-am voie să întreb nimic în asemenea nopţi

în pădure bufniţele au orbit jderii au năpârlit într-o clipă s-au stins licuricii ziua l-a prins cu mâinile pe tâmplele mele sunt perfectă din tălpi până în creștet sunt cea la care visase încă din burta mamei

din când în când o spânzurătoare

ştiu că trebuie să adun grăbită şi tăcută ca o vrăjitoare larvele strălucind sub scoarţa copacilor în bolul de cristal pe care l-am numit ochiul luminos al morţii

din când în când o spânzurătoare mă ridică

luminează în dreapta îmi spune ochiul rece

tălpile o confundă cu al nouălea cer se cufundă în el cu tot cu glezne coapse pântec până la soarele plexului

felinarul strălucitor din mâinile mele se apropie atent de mâna lui dreaptă scrie cuvântul măr am să muşc din el atunci când nu vor mai fi mere în toate grădinile pământului luminează sus îmi spune ridic bolul cu licurici deasupra creştetului lui simt cum un şarpe îmi atinge genunchii nici asta nu mă sperie nu e şarpele acela e străjerul casei noastre ce vrei să faci din mine în noaptea aceasta îl întreb

www.zonaliterara.ro

în podul meu e mereu ceaţă densă ca pe annapurna cel mai periculos munte

genunchi cu genunchi se joacă la nesfârşit de-a baba oarba naivii de ei nu ştiu să privească decât în aceeaşi direcţie ca şi cum drumul lor e numai înainte niciodată în sus în jos înapoi un fel de comunism îngenuncheat mâna stângă are totdeauna secrete faţă de dreapta

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 135

în podul meu totul se face pe ascuns degetele conspiră unele împotriva celorlalte deşi aparţin aceleiaşi mâini o mână taie pe alta coapsele au interese comune pe când gleznele visează să zboare ca racheta saturn v uterul e numai un biet felinar de hârtie buricul se crede buricul pământului plăcerea se vinde pe zece dureri în văzul inimii bucuria minte fericirea se sufocă tentaţia înjunghie pe la spate abstinenţa face echilibristică doar moartea cochetează frumos cu viaţa din spânzurătoare

iubita s-a aruncat în sena fără să-i lase măcar un bileţel ha ha dansatorul pe sfoară n-a înţeles că a căzut și e foarte atent la echilibru dansează neîntrerupt fatidicul dans * vino vino repede aici închide strâns ochii ia loc lângă mine cântă-mi de cerbi de fântâni de peşteri cântă-mi din porii deschişi pe creier din nodurile din gât cântă-mă în zorii acestei zile cu geanta pe umăr cu umărul înmugurit cu mugurii care dau fruct înainte de înflorire cu fructul răscopt cu dinţii înfipţi în el cu vârful limbii de şarpe cu veninul tămăduitor de nebunie pornesc pe drumul dinspre-al nouălea cer către ultimul

umărul înmugurit gări pline arhipline fecunde aici la fiecare trei secunde se naşte prematur un pustiu vâscos cu multe picioare gări fără staţii fără destinaţii fără orar gările rătăciţilor între lumi îl vezi pe cel care stă ghemuit are mai mult de trei veacuri de când îşi aşteaptă

136 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Trei părţi umbră Ca un specialist in duminici, Cântăresc Nonşalanţa cu care pierd fumătorii vremea Şi calcarul după-amiezelor Ce împunge timpanele şi tulbură soarele. Îmi plesnesc degetele. Îmi fumegă ochii. Mai binele meu – doar cafeaua. Mă-nvelesc cu o piele amară Să-mi pot prinde-ntre pumni Ţeasta zbârcită şi în flăcări. Liniştea Se târăşte pe un perete curb. Învaţă înotul cuminte Pe culoarul Grinzii ce va stropşi Tandreţea înnodată a funiei.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 137

Priză Teancuri de zile cu dinţi tociţi, umbre găurite peste scrum, certitudine - geografia implacabilă a vieţii refuzate şi dincolo de viaţă. Între toate, bucăţi de epidermă diurnă, spintecate de alţii, alese mai ales de mine. Nevăzută, dispar din urma oboselii. Jocul - o lumină prădată. Amorţesc între două uşi cu stiloul la tâmplă. Nimic de făcut cu zgârciul liber al oaselor mele decât o capcană pentru bovarisme.

Splendoarea frigului Orele scrâşnesc, deşurubează suflete şi îmbrăţisări spânzurate-n lumină. De-a v-aţi-ascunselea nu e prea departe, de pe muchia unei zile pe tăişul aceleiaşi, cu frigul pândind răbdător, cu moartea subţiindu-şi zămbetele, pitită în cele mai mărunte vorbe. Broboanele tăcerii năclăind finalul numărătorilor. Cei mai orbi cântăreţi îşi îneacă lumina-n sânge, de-a valma cu pulberea. Nici un vânător nu e-n stare să-şi privească liniştea-n ochi.

Urma sângelui meu Acvarii fumegă, pâlpâie clar, Răsucind sârme incandescente prin vene. Preajma unghiilor - primul prag. Dincolo – bezne verzi freamătă Spre-un clocot mai hulpav ca lava gleznelor. Fluture bezmetic pe-un inel de nuntă. Ape repezi crestează-n carne vie Şi eu, întreagă, captivă-ntr-o piele intactă, Scurgându-mă cu viaţă cu tot. De mâna ta, risipă.

138 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Ziduri între vii Un interlocutor, unul mai neinteresat de lozul de sub ultima matrioşkă. Un ghem de sânge in coşul pieptului. Sub scobitura suprasternală, un delfin canibal îmi zgârie vocea spre-a mă face binevenită la o cafea într-un oraş străin. Nu m-ai iubit pe mine nicio clipă. Mâinile unui adult înghesuie sub o căciulă tricotată un păr de nestăvilit. O reclamă însoţeşte graba îmbrăcatului, braţe obraznice îngână toamna şi răstoarnă vremea, uimind vântul… ”Tonight we are young & we ll put the world on fire”. Nu am avut niciodată douăzeci de ani. Oamenii sunt arareori atât de liberi.

Eclipsă Mă opintesc, împing cele ale zilei şi ele abia se urnesc , milimetru cu milimetru. Mi-e gândul doar la clipa când toate s-or opri cumva şi, până dimineaţă, e linişte. Tot o să plec eu de aici. Şi-o să am un locşor al meu, Neştiut, curat, Al meu si curat, Exact aşa cum îl clădesc seară de seară, De seară, de seară, Exact aşa cum împăturesc an peste an, Peste lună, peste zi Aceleaşi zile. Luna mată peste-un dormitor prin care curge gheaţa: o pată albă pe-o memorie opacă. Uneori nu se pot umple cu nimic cercurile de creştere. Şi nimeni nu rămâne mic.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 139

Folkever Siretul pe acorduri de chitară

Festivalul de atitudine culturală Folkever a luat naștere în anul 2009 și a fost perceput de la bun început ca o manifestare atipică și, totodată, neconvențională, chiar dacă totul se întâmplă într-un orășel bucovinean de pe granița cu Ucraina, Siret. Festivalul Folkever este conceput ca o manifestare artistică şi culturală care se adresează tinerilor cantautori de muzică folk și tinerilor poeți din ţară și străinătate. Potrivit organizatorilor, festivalul are drept scop descoperirea şi promovarea de noi talente interpretative şi de creaţie ale muzicii folk și ale poeziei. De-a lungul anilor la acest festival au participat nume consacrate din lumea folk-ului cum ar fi: Dinu Olărașu, Mircea Vintilă, Emeric Imre, Magda Puskas, etc., dar și importanți scritori și poeți care au dat greutate conceptului de festival. Folkever, ediţia a VI-a, s-a desfăşurat anul acesta în perioada 19-21 septembrie 2014, fiind organizat organizat de către Asociaţia Pentru Cultură şi Solidaritate “Peter Tomaschek” din Siret, în parteneriat cu Societatea pentru Cultură Românească “Mihai Eminescu” din Cernăuți, Liga Tineretului Român “Junimea” din Cernăuți, Centrului Cultural Mihai Teliman Siret și Casa de Cultură Municipală din Rădăuți, cu sprijinul Consiliului Judeţean Suceava, Primăriei oraşului Siret şi al Consiliului Local Siret. Manifestarea a cuprins

140 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

două secţiuni: secţiunea I, “Poezie – creaţie ”, secţiunea a II-a, “Muzică folk - creație ”. În cele trei zile de festival, au avut loc recitaluri susţinute de nume consacrate ale muzicii folk şi tineri cantautori, câştigători ai ediţiilor precedente şi momente poetice susţinute de poeţi consacraţi şi nume tinere din zona poeziei, prezentări de carte, reviste culturale, expoziții de caricatură, expoziții de fotografie și sculptură. Ca și în anii precedenți, concursul de poezie s-a desfăşurat online. Creaţiile fiind dezbătute de un juriu de specialitate. Câştigătorul Trofeului pentru poezie din cadrul ediției din acest an a fost Alexandra Negru, tânără poetă din Suceava, studentă la litere. În cele trei zile de festival au avut loc evenimente atât în Siret, dar ca o noutate și la Rădăuți. Astfel, iubitori de folk și poezie au putut participa la spcetacole și recitaluri susținute de nume consacrate ale muzicii folk și tineri cantautori. Printre cei prezenți la ediția acestui an i-am putut întâlni pe folkiștii Ioan Gyuri Pascu, Maria Gheorghiu, Mihai Boicu (câștigătorul ediției Folkever 2012), trupa Denvar Stefan Geraksiev, Yavor Despotov și Neli Kalacheva (Bulgaria) și Eugen Toboș, precum și pe poeții George Stanca, Manon Pițu, Paul Gorban, Vlad A. Gheorghiu, Lia Faur, Mihai Ganea, Virginia Paraschiv, Vitalie Zâgrea, Vasile Bâcu. Publicul siretean și cel rădăuțean a avut prilejul de a intra și în lumea narcotică a artiștilor plastici Andrei Alupoaie, Ionel Onofraș și Emil Toma Morariu, care au dat în vileag lucrări inedite în pictură, sculptură, grafică și fotografie.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 141

”Orașul acesta are 14 biserici, 14 culte și găsești povești la tot pasul. Siret este un oraș fabulos. Și e formidabil că aici are loc un astfel de festival, în acest orășel de graniță. Aici vin anual poeți și folkiști, unii debutanți, alții consacrați. Cred că folkul are o arie care îi dă puterea de a se reinventa de câte ori dorește, pentru că folkul va fi câtă vreme va fi viață pe pământ, pentru că în folk găsești mereu ceva legat de viață și, mai ales, de sufletul omului, ca și în poezie. Dacă dispare poezia, abia apoi putem vorbi de dispariția folkului... pentru că nu putem vorbi de folk instrumental, fără versuri, fără poezie. Folkever este ever cu poezie și cântec, aici la Siret.” George Stanca

”Adevăratul folkist este acela care nu caută poetul în altă parte, ci acela care își spune propria lui poveste. Se poate să cauți și la alt poet, dar orcium ar fi, trebuie să te locuiască poezia acelui poet, adică să te faci una cu poetul. Până nu înţelegi ceea ce cânți nu vei putea transmite mesajul 100%. Eu am primit un har, anume că pot scrie și text și muzică, dar niciodată separat, ci împreună. Îmi vin la pachet ideiile, ca o hologramă, văd textul cu tot cu muzica lui. E bine că au loc astfel de festivaluri, cum este acestea de aici de la Siret, că asta nu face decât să demonstreze că încă se ascultă genul acesta de muzică, în ciuda faptului că radiourile nu prea difuzează. Dar oricum, important pentru un folkist e ca el să își spună povestea, indiferent de canalul pe care îl alege. El poate să își facă public folosindu-se de noile media, de internet. Plus, la acest gen de festivaluri mai ai şi bucuria de a cunoaște colegi, folkiști și poeți, cu care poți întemeia prietenii de durată.” Ioan Ghyuri Pascu

”Folkever a început ca un proiect neconvențional, ca un proiect fără asemănare la nivel național în 2009 și a crescut frumos de la an la an. La debutul festivalului aveam evenimente în gara părăsită a orașului, iar acum am zis să venim mai aproape de public, în Casa de Cultură, în Biblioteca Orășănească și alte spații de promovare a culturii urbane. Publicul siretean este un public educat, pentru că iată, a știut să aprecieze prezența invitaților în orașul lor. Folkever nu etse un festival de poezie, nici unul de folk, este unul de atitudine culturală, iar pariul e pe generațiile mai noi, de poeți și folkiști. Am reușit să implicăm mai toate instituțiile de cultură din orașul Siret, astfel încât invitații să se poată întâlni cu publicul în mai multe locații, ba chiar am ieșit și din oraș, spre Rădăuți, unde pe scena Casei de Cultură de acolo am avut spectacole, iar în oraș vernisaje cu lucrarile artiștilor plstici invitați la această ediție. Au avut loc nu doar momente de folk, ci și de poezie, astfel încât prin momentele de lectură publică am pus față în față publicul cu noua tendință în poezie, cu poezia tânără. Folkever e un festival care are menirea de a promova orașul Siret, și chiar Bucovina în general.” Ioan Mateiciuc, manager Festival FOLKEVER

142 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

ALBASTRU M-am trezit cu o nucă albastră pe masă Și scaunul era albastru Cărțile toate erau albastre Am deschis fereastra În mijloc de bulevard lătra un câine albastru Tot ceea ce se mișca și nu se mișca era albastru Va fi o zi grea și albastră mi-am zis atunci Pe neașteptate de după colț apăruse un om Cu o farfurie verde Cine ești tu am întrebat de la mansardă Cel cu farfuria verde nu răspunse Aruncă farfuria din mână Și ea căzuse pe trotuarul albastru Se sparse și se decolorase înainte de amurg Cel necunoscut deschise o poartă Și-n felul acesta albastrul devenise verde Ce face omul acesta Am întrebat pe vecina mea Ea era singura care rămăsese albastră Deorece totul dimprejur se transformase în istorie verde Nimeni nu știe ce face Zise vecina cu un ton melodramatic Vine de sărbători aduce farfurii verzi Și-n felul acesta înceracă se ne decoloreze pentru câteva clipe

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 143

ASCULTĂ RITMUL POETIC Am terminat cu trecutul Am trecut de la rece la cald De aceea îţi spun Muşcă din mărul copt E timpul să te trezeşti Astăzi vei deveni filozof Vei întreba Unde să pleci Spre Nord sau spre Sud Vei asculta glasul cel tainic Cel ce deschide amândouă uşile Scoate calul din curte Pune şaua peste creanga nucului bătrân Ascultă ritmul poetic El te va învăţa cum să-ţi păstrezi demnitatea Printre cei ce sunt de profesie căzuţi din cer Fă un pas înainte şi încă un pas înainte Alege singur drumul cel împrejmuit de speranţe

INVITAŢIE LA MASA DE GALĂ Te voi invita la o masă de gală Te voi invita la ceremoniile alternative Promite-mi că nu vei tuşi în şampanie Să nu crezi că binele şi răul sunt cheile bolţii Că textele interzise sunt rănile contradicţiilor Frumuseţea o vei găsi în speranţele de dimineaţă Nu tuşi în faţa miresei antivedetă Nu tuşi în faţa promisiunilor Retrocedate ţărmului întors spre albastrul infinit Alege şi tu un cântec de dragoste crescut în aer Uită-te în jurul tău Vei vedea că nu mai există loc pentru riscurile de ieri Ar trebui să şti că adevărul nu este în afara vieţii Că lipsa de speranţă nu este elementul libertăţii absolute Distanţele preaiscusite sunt tot mai aproape de noi Nu tuşi în faţa manuscriselor imprevizibile Taina acestor texte nu te va face mai felurit Participă şi tu la dezlegarea enigmei

APARŢIN POEZIEI Aparţin poeziei Stărilor reflexive ale istoriei personale Aparţin graiurilor statornicite la margine de hotar Naturalităţii şi artificialului Aparţin condiţiei poetice Variaţiunilor aflate dincolo de arhetipurile spirituale

144 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

Drumurilor ce nu vor deveni sfârşit de an Aparţin celor mai abstracte vise Variantelor admirabile Impulsivelor crize de timp Momentului în care poezia se transformă În rătăcitor inspirat de aduceri aminte neprelucrate Aparţin poeziei Cum aparţin vieţii Imprudenţelor asimetric camuflate Vitalităţii împrospătate ale imaginaţiei Teatrului de stradă arogant şi reversibil Sediul memoriei mele este inevitabila lume paralelă Precum şi legile poetice eliberate de influenţe De instalaţiile nesiguranţei De tonul amar al culturii de margine Fragilul nostru vis literar Ne va elibera de fatalităţile contradicţiilor Ne va elibera de sonoritatea aritmică a deconstrucţiei

CRISTALIZARE Nu folosi ca model păcatele zilei de azi Nu vezi că discontinuitatea şi iluzia se aşează peste noi Păstrează-ţi coloana vertebrală oriunde te-ai găsi Imposibile mărturisiri şi himere sunt aruncate în faţa ta Te afli într-o veşnică luptă cu nesiguranţa şi obscurul Admite şi tu nişte soluţii alternative Nu te nelinişti de filozofia celui ce caută în exterior Nu te speria de posibilităţile noi ale vieţii Istoria cunoaşterii este grăbită deşi s-a sfârşit de mult Ceea ce îţi spun astăzi spun o singură dată Nu uita că eşti urmaşul zilei de ieri Şi indiferenaţa zilei de mâine

Slavco Almăjan este poet. S-a născut în Banatul occidental, în localitatea Oreşaţ, nu departe de Vârşeţ. Aşezământul se află în imediata apropiere a unei cetăţi celtice cunoscută cu numele de Jidovar. Localnicii, pe timpuri depărtate, i-au spus Cucoana. A lucrat ca jurnalist la radio, televiziune şi ziar. Este tradus în mai multe limbi. Unii consideră că este sofisticat, alţii că ar fi bizar, ermetic, abstract. El e convins că literatura sa nu este decât expresia realităţii de astăzi şi a viselor din totdeauna. Trăieşte la Novi Sad, la malul Dunării, în zona Limanelor. De câţiva ani aduce apă de la un izvor din Sremski Karlovci (Karlowitz), cunoscuta localitate istorică unde pe vremuri s-a încheiat un tratat de pace dintre Turcia, pe de o parte, şi Austria, Polonia, Rusia şi Veneţia, pe de altă parte. În casa sa de odihnă, de pe Muntele Rece (Frușka Gora), are câţiva brazi, un tei piramidal şi două veveriţe care îşi ascund nucile şi alunele prin curtea casei. Veveriţele fiind animale fără memorie, uită unde şi-au ascuns fructele şi poetul nostru le adună şi le pune în cărarea acestor făpturi săltăreţe. În semn de mulţumire veveriţele îi oferă de fiecare dată câte un spectacol memorabil. Acolo se pot afla primele versiuni ale unor respiraţii poetice incluse în acest florilegiu.

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 145

A

ne-a înlăptat hazardului făcându-i chip de-a măsura compasic distanţele pe-a celaş cer pământurit umbririi-n naşterea genunii profeţită de prezent muşcat din viitor ,trecutului făcând mirare cu exclamaţie exorcizată-n A-uri,Ă-uri , Â-uri, încrustături cu vârful înspre zenit , pe-acolo unde visul viu se vrea-mplinit! Gravuri pe lut însufleţit!

Alege-mă, alb-albăstrue aerotică astră ,alungându-mă-n artă! Aprobă-mă ,alinătoare aureolă ancestră !

B Basm firesc amplificând duetul BI în câmpul grâului turnat în aur pentru cartea din care prefaţând cu roşii maci călătorim spre spiralate riscuri, când roşi în egoismul nostru, când serioşi făptuitori, segvenţiali desluşitori de fragmentate eresuri din adevărul cauzator identităţilor cuprinse Biologic! ...de feminină şi bărbătească tulburare , idilicii bastarzi ai dorinţelor materiei de a se spiritualiza în legea şi ea dată de-a fi mereu decopertată, învăţătură veche pentru un nou învţăcel. Bipolarităţi arzânde bâlbâiiturilor pe soclul lumii , căzuţi urcând sisifice denunţuri din calendarul –chestionar subtilizat din închisoarea virtuală a neîmplinirilor dintr-un album unde

146 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

la litera B se irosesc memoriile unui subjugat şi legat de cuvânt prizonier între minuscule virgule,zburător de veghe la hotarul aritmeticii biofiinţei pe-aclo pe unde se mai bâjbâie infracţional în încercarea de trişare cu zarul calamburării trunchiate aruncată dintr-o dicteu: ,, cine ştie multe,ştie puţine!” ... să fim doar început de-nbâlbâit ironic adamica biotonală fracţie din jocul Dumnezeului copil-cuvânt? .................. , sămânţă dată în pământ! ...Bucurie numele tău este pus pe buza cerului ca brazdă fulgurată ...Bucuraţivă şi nu mai Bălmojăciţi! Biserica binelui, bogaţie bionomă buzunărită banditeşte ,bucaţi bâiguite bârfelor belicoase, balcanizate bezmetic !

C

...peste noaptea totală, Domnul arcuind axa de timp literei C, a turnat CERIUL, apa, şi lutul a Clădit.............................apoi le-a despărţit Cernând din aer legământ atoatelor ce sunt!... ...şi-a mai făcut Domnul lumina ca să trezească umbra Conturelor mişcării spaţiale atât cât vom fiia Cămăşii ăsteia tegumentare; ... prin Cartea Cărţilor păşeşte omul ,adamică zidire, stăpân făcut peste Creaţie-i de însuşi Domnul Care zice:-peste Creaţie sunete ve-ţi scrie cu inefabilul Cuvânt! Ve-ţi arde pentru pâine răspunsuri la întrebarea...Când ,Ce,şi Cum Cuvântul este timpul pământesc care trăindu-l omul, va revenii scânteie eternală? Curios, copilul caută clipa culorilor cuprinse-n caseta cerească! Călătorul călăuzit creştineşte ,crucifică cuvinte cântărite celest! Copilul căruntului călător, cuceritor creativ, cinsteşte cupa credinţei comoştenirii conjugate cuceririi cunoaşterii clipei ce,cum ,când!

D ...adică Deltaicul însemn al totului vertical arcuind ramura câştigătorului , sudură tensionată urcuşului orizontal spre Dansul sfârşitului de început! UN însuşit heraldic semn săpat în conţinut pe-a inimii Davidicei cântari, înmiruire pe fruntea semirotundului pe-al harfei timp curbat spre săgetarea ce-l face pe om stăpân al îndoielilor până când seva vieţii sale va străbate în calea lui Dumnezeu, Dăruirea inimii-n cuvântul arcaşului lierei D, Dezmoştenit dezis durutelor derâderi, dansatorul delicvent, definit destinic de DUMNEZEU , dejugând datorii după destrămarea descântului damnării !

E

Eu’tu’el............şi-n lema aroganţei matematice curge fierea locului I (întâi); aurul ,aurul de pe podiumul Egocentric, prezentul :Eu,eu,..................Eu! Cum sună vizavi de liberul arbitru ? ...oase din amintirea succesului stau înfipte pe cadranul negoestetic abandonat la prelingerea ferestrei deschisă căderii din suflet către humuri pestriţe, sumă a singurătăţii , ascunziş uneori risipit într-o mitologie întunecată a nimicului Endemic... ...-Este,, Eroule”?!........şi cu Europa ce-i ? ...a rămas tot femină simbolică a continentului terestru, încălărit de y-x-,, zei ” ?!!... ............................................... ............................... ESTE? Exersează Euterpe , eresuri elenice eliberânduşi esenţa erotic europeană epuizând Elizeelor eposuri , erminiile eonicului efluviu , elevaţie edificiului erelor executate-n evidenţa erorilor euforice!

www.zonaliterara.ro

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 147

Împietrire

Evadare

Poate acesta e răspunsul dat tuturor întrebărilor mele. De ce eu? De ce mie? Când, dintr-o dată, trăznetul... Cerul plumburiu peste punţile oraşului Sena în misterioasă nemişcare oglindind un mesaj încifrat felinarul spânzuratului Gérard de Nerval Paul Ancel-Celan şi Gherasim Luca intră pas cu pas, prevăzători, în eternitatea descompunerii pe când eu, pe pod, ţin feştila aprinsă in memoriam...

... Un fluture pâlpâind neliniştit în cubul albastru al camerei Un fluture virtual El, în scafandru Aripile străvezii peste o jumătate de perdea un sfert de fereastră deschisă pesemne către aerul gros şi salin învăluind plutirea spre neant.

Deasupra lor pe punte un saltimbanc recită versuri din Apollinaire Şi dintr-o dată trăznetul... De ce eu? De ce mie? Alunec blând şi duios în nemişcare. Braţul tău iubitule sau măcar un vers... Întuneric, linişte, moarte.

Acolo, marea... Iar el cu fluturele virtual pe umăr cu el pe umăr poate alerga fără să-şi pună întrebări deşarte N-a fost nicicând mai fericit e toamnă o vreme mătăsoasă iar nisipul scrâşnind sub tălpi îl duce către ea o siluetă fluturând în vânt precum perdeaua sau precum desenul Mariei Laurencin. «On ira ou tu voudras quand tu voudras...»

148 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro

În difuzorul deschis spre alte lumi O voce calmă este doar în sine Cântăreţul a dispărut de mult sau este numai în cubul de alături... Locked-in.

Solitudine Cum s-a-ntâmplat? încerc să-mi amintesc... Dar toate sunt atât de înceţoşate Zăresc un gol şi dincolo de el un braţ ţinând o torţă şi aud un glas vibrând puternic în timpane Sunt pe un pod către necunoscut. Iar braţul e în sine luminând obiecte stranii precum balustrada sau dârele de aur tremurând în apa uleioasă ce se duce calm către mare cu cadavrul meu. Eu – bilocaţie: mă văd plutind. I-ma-te-realitate. Univers al solitudinii pe când încet jos, puntea, umbrele devin abstracte Concret e doar un braţ ce ţine-o torţă la căpătâiul meu lângă paharul lăptoasei-cupe plină de-ntrebări. L’AUBERGE ESPAGNOLE (à mi-chemin, vers Compostelle) à Gabi À la grande Salle à Manger en cristal en cire chacun boit et mange ses propres souvenirs. A peine le pied de la coupe touchée que déjà nos fronts s’allongent. Le cerf, le sanglier d’anciennes chasses traversent des vieux bois. Deux hautes silhouettes de dace et de druidesse sortent d’une même tente. Mes charmes sont envahis du lichen de ton attente.

www.zonaliterara.ro

Autour de nous les anges-serveurs volettent et posent sur des nappes couleur de Vérité et de Vie les éléments de cette nouvelle impanation et eucharistie. Soudain, elles sont là! Sous l’oeil bleu de la coupole tu lèves la tête. Mais c’est vers moi qu’elles viennent. Mon cœur a une dernière systole et s’arrête… Absolventă de psihologie şi pedagogie la Universitatea Bucureşti, şi de actorie şi regie la Academia de Teatru şi Film, Mioara Cremene (n. 6 septembrie 1923 – d. 18 aprilie 2014) este scriitoare, ziaristă, scenaristă, traducătoare, cercetătoare... Locuieşte, din 1970, în Franţa, unde a emigrat împreună cu soţul ei, Sergiu Huzum. I-a apărut, recent, volumul de versuri „Şoapte şi strigăte” (Editura Vinea, 2009). Nu este decât una dintre multele cărţi publicate atât în România, cât şi în Franţa, înainte şi după 1989, în domenii foarte diferite. Dintre acestea: volumele de versuri „Adevărul şi inima” (Editura pentru literatură, 1966), „Versuri de spus cu ghitara” (Editura pentru literatură, 1961), „Poèmes Byzantins” (Le Meridien, 1987), „Poeme în exil” / „Poèmes en exil”, ediţie bilingvă (Bucureşti, Editura Gutenberg, 1994); proză şi eseuri – „Mărirea şi decăderea planetei Globus”, roman (Editura Tineretului, 1968), „Le dernier Prince des Carpates” şi „Charmes d’Amour en Roumanie”, romane, semnate Doina Dor, în colaborare cu Adrian Cremene (Paris, Pion, 1981), „Odioasa crimă din Carpatia”, roman (Cartea Românească, 1995), „Dicţionarul iniţiatic al ordinelor cavalereşti” ediţiile 1 şi 2 (Universal Dalsi, 1998, Polirom, 2003), „La ce foloseşte Parisul? / Evocări şi dileme din exil”, convorbiri cu Mariana Sipoş (Universal Dalsi, 2000), „Întâmplări din oraşul de pâclă” (Universal Dalsi, 2002); teatru: „Penthesileea la Troia”, o farsă tragică în patru acte şi un epilog (versiune originală după diferite mituri şi texte), în colaborare cu Adrian Cremene (Cartea Românească, 1996); traduceri: Heinrich v. Kleist, teatru, 2 volume („Prinţul Frederic de Homburg” şi „Kätchen din Heilbronn”, Minerva, BPT)1. Prezentare de Nicolae TZONE 1 Între �������������������������������������������������������� timp, a mai publicat un volum cu textele conferinţelor ţinute în ultima perioadă: „Iisus sau provocarea prin moarte” / Convorbiri iniţiatice; Paris, 1989–2009; Traducere din limba franceză: Magdalena Popescu Bedrosian (Ed. Vinea, Bucureşti, 2011).

2014 / 5-10, mai - octombrie / Zon@ Literară / 149

Interviul, mai mult ca oricare altă specie publicistică, este o formă de viaţă. Iar cartea aceasta, prin toţi porii ei de cerneluri şi verb, trăieşte... Citind-o, veţi auzi vocile din lăuntrul ei... Căci un interviu bine făcut mai mult se aude decât se citeşte. Ed. Zona Publishers, Iași (Călin Ciobotari)

Ratând prilejul de a aduna mărturiile atâtor veterani de război ai satului Tătărăşeni, m-am gândit că lângă mine trăiesc oameni care ştiu multe şi care au traversat secolul XX aproape în întregime. Dialogul pe care l-am purtat cu cele cinci personaje ale cărţii a fost alert, viu, toţi cinci dovedind că şi-au păstrat memoria intactă. Întrebările mele le-am eliminat pentru a da cursivitate textului. Toate cele povestite de cei cinci povestitori ai mei sunt documente autentice de viaţă, mărturii istorice de netăgăduit. Aşadar, toate mărturiile strânse în această carte sunt de o valoare documentară deosebită, fiind acoperite de girul autenticităţii. Satul Tătărăşeni, ca şi celelalte sate componente ale comunei Havârna, este un sat foarte vechi. Istoricul Gheorghe Pungă, autorul unei monumentale monografii despre domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, fost profesor la Facultatea de Istorie din Iaşi, la numeroasele noastre întâlniri de la începutul anilor ’90, îmi spunea că toate satele de pe valea Başeului existau încă de la începutul mileniului al doilea al erei creştine. Tuturor acestor Domni autentici ai satului Tătărăşeni, oameni înţelepţi, credincioşi, cu mare respect faţă de oameni şi de Dumnezeu, precum şi de o desăvârşită valoare etico-morală, le mărturisesc respectul şi preţuirea mea. Îi respect pentru că, auzindu-le/citindu-le mărturisirile, am înţeles prin câte au trecut şi câte au avut de suferit. Ed. Zona Publishers, Iași (Gică Manole)

Poezia Cristinei Prisacariu Șoptelea poartă o tandrețe aproape arhaică, dar majestuasă. Poezia ei nu este una integrabilă în spațiul poeziei nouăzeciștilor, chiar dacă bilogic anoi acolo am insera poeta, dar putem să o apropiem de poezia italiană a anilor 50-60, mai ales de poezia lui Umberto Saba, deoarece ea este ”setată” să răspundă atât la contextul cotidianului concret, dar și la contextul cotidianului problematic, metafizic. Poeta este conștientă în fiecare clipă de spațiul ”limitat” în care viețuiește, dar asta nu o oprește să găsească în acel spațiu personaje și stări lirice care să o așeze în contextul unui dialog. Imaginarul poetic al autoarei nu este unul rudimentar ci, dimpotrivă, revigorant și încărcat de emoție. Cu acest nou volum, Cristina Șoptelea certifică maturitatea sa creatoare. Ed. Zona Publishers, Iași (Paul Gorban) Cu acest nou volum poetul se înfățișează în continuare un sentimental, un apostol camuflat al unei realități încă adamince, peste care majoritatea poeților postmoderniști vin cu un limbaj încorsetat în estetici savante și alunecoase. Ei bine, Nicolae Căruntu, cu flăcările lui fără fum, pare să fie de fapt un fulger luminos peste poezia zilelor de azi, un fulger care, la prima vedere, radiografiază realitatea lumii rurale, dar care, în fond, arată prin urcarea spre univers acest spectacol continuu al viului, al sacrului, al ritmului pământului.

Ed. Zona Publishers, Ia;ș (Paul Gorban)

150 / Zon@ Literară / mai - octombrie / 5-10, 2014

www.zonaliterara.ro