Revista Teatrul, nr. 8, anul XV, august 1970

www.cimec.ro

Nr. 8 (anul XV) a u g u s t 1970 REVISTĂ

LUNARA

COMITETUL

EDITATA DE

DE STAT

PENTRU

CULTURA

Şl ARTA

Şl DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA

ANCHETA

REVISTEI

TEATRUL

despre DRAMATURGIA

ROMÂNEASCĂ

CONTEMPORANA

răspund :

RADU

DUMITRU

AUREL

BARANGA

ION BÂIEŞU

PAUL

EUGEN

BARBU

TEODOR

LEONIDA

D.

R. P O P E S C U

IOSIF

MAZILU

NAGHIU

I. D .

CORNEL

CHITIC

TEODORESCU

SÎRBU

M A R G A R E T A B Â R B U T Â : O a m e n i î n t r e g i nu mai e x i s t ă ? MIRON RADU P A R A S C H I V E S C U : R ă s c u m p ă r ă r i U r z i i , cu mari d o b î n z i D. I. S U C H I A N U : O e d i p n-avea c o m p l e x u l lui O e d i p DAN N E M T E A N U : S c e n o g r a f i a şi e p o c a ILEANA P O P O V I C I : Examen de a r t i s t ION O M E S C U : C r o n i c a h i s t r i o n u l u i

STAGIUNEA

1969-1970

Măria B i s z t r a i , M i r c e a

COMENTATA

DE

DIRECTORII

DE

B r a g a , N i c o l a e I s t r a t e , Ion M a x i m i l i a n , Vlad S o r i a n u , NICIODATĂ un

TEATRU: Petru S t o i c a n

S I N G U R I ...

nou text d r a m a t i c

de

AL. VOITIN AMINTIRI, EVOCĂRI, PORTRETE Victor Ion Popa de M i r c e a S e p t i l i c i

PETRU P O P E S C U : De v o r b ă cu W i l l i a m Jay S m i t h d e s p r e t e a t r u l a m e r i c a n de azi FESTIVALUL

GEORGE

ENESCU

DAN N E G R E A N U : I n t e r p r e ţ i

1970

români

SIDONIA DRÂGUŞANU : Antract CORESPONDENTE

DE

PESTE

PARIS

HOTARE

LONDRA

Georges Schlocker : Bilanţul stagiunii

Radu N i c h i t a : L a u r e n c e

pariziene

un S h y l o c k în r e d i n g o t ă

Olivier-

C R O N I C A D R A M A T I C Ă : S e m n e a z ă : F l o r i a n P o t r a , I l e a n a P o p o v i c i , Valeria Ducea, Radu A l b a l a C R O N I C A T E L E V I Z I U N I I de D u m i t r u

Solomon C o p e r t a : C. CONDACCI F o t o g r a f i i : I. NAUMESCU şi N . ŞVAICO

www.cimec.ro

Nimic nu poate e g a l a , în sufletul nostru, strălucirea, profunzimea si intensitatea

sentimentului de 23 August. Este cea mai frumoasă sărbătoare a noastră, nu numai pentru că fapta ei a pus capăt celei mai negre perioade istorice, nu numai pentru că deschidea — atunci — perspective atît de măreţe, ci pentru că e singura şi mai presus de toate celelalte zile însemnate d i n istoria noastră modernă — 11 iunie 1848, 24 ianuarie 1859, 9 M a i 1877, 1 Decembrie 1918 — căreia nici o promisiune nu i-a fost înşelată, nici o speranţă nu i-a fost dezminţită, nici o rază nu i-a fost întunecată, stinsă, ucisă. 23 August a d a t , şi con­ tinuă, şi va continua să d e a , toate roadele pe care le conţinea calda şi fecunda sa săminjă, şi a d a t , din punctul de vedere al închipuirii noastre celei mai înaripate, încă mai multe, şi mai bogate. Aceasta s-a putut întîmpla numai pentru că acei ce au condus poporul nostru în acţiunea de la 23 August nu i-au fost conducători-beneficiari, ci i-au fost conducătorif r a ţ i . N u i-au fost conducători de ocazie şi de o clipă, pentru o victorie a lor, ci i-au fost conducători de destin şi sacrificiu, pentru o victorie a lui. Aceasta s-a putut întîmpla pentru că acei ce au condus poporul la 23 August 1944, şi acei ce îl conduc de atunci, sînt comuniştii, sînt oamenii care formează imensa forţă istorică a Partidului Comunist. Pe uriaşa operă înfăptuită în ţara noastră în ultimii douăzecişişase de a n i , e înscris, adînc şi pentru vecie, sigiliul comuniştilor şi al partidu­ lui comunist... ...Acest 23 August de astăzi preceae, cu numai cîteva luni, măreaţa aniversare a Semi-Centenarului Partidului Comunist Român. Sufletul poporului nostru e atras şi mobilizat, d e pe acum, spre acea zi din mai viitor, a cărei slavă va izvorî din atîtsa excepţionale realizări de viaţă nouă, de civilizaţie înaltă, de cultură viguroasă şi î n f l o r i ­ toare, a căror imensă imagine s-« înfiripat, arzătoare, în voinţa şi în idealul celor ce s-au unit, pentru prima o a r ă , sub emblema Partidului Comunist Român, acum a p r o a p e o jumătate de veac. Aniversarea lui 23 August 1944, este, astăzi, o proiecţiune imediată a spiritului nostru, spre aniversarea din M a i 1970. în calendarul t e a t r a l , 23 August cade în ajunul deschiderii stagiunii, în plinul pregătirilor pentru un nou an de muncă, în clipa de febrilitate în care se aşteaptă ridicarea cortinei. Slujitorii teatrului simt cu o deosebită forţă că vor începe o stagiune ce se va desfăşura sub semnul emoţional al Aniversării, care va trebui să se caracterizeze ca stagiune a Semi-Centenarului — ş! sînt hotărîţi să-i facă faţă cu cinste... ...Iar revista noastră va fi fericită să-şi desfăşoare activitatea, şi să-şi aducă con­ tribuţia sa la opera teatrului, sub acest semn. www.cimec.ro

ANCHETA

întreabă revista ..teatrul Sînteţi mulţumiţi, ca dramaturg, de stagiunea încheiatâ ? Aţi fost jucat în stagiunea aceasta ? Ce pârere aveţi despre tendinţele dramaturgiei noastre în momentul 2 Aveţi vreo piesă în repertoriul viitoarei stagiuni ? La ce lucraţi acum 2

inga

1. Stagiunea pe care '0 luăm în discuţie n-a fost nici mai bună nici mai rea decît cele anterioare. Fac eforturi dar nu pot să relev niciun „eveniment" dramaturgie. Numai că faptul nu trebuie să ne alarmeze. „Eveni­ mentele" nu apar în fiecare an, şi cine stu­ diază dramaturgia, nu „dintre cele două răz­ boaie", ci a ultimilor şapte decenii, observă că lucrările dramatice menite să constituie determinante răscruci de drumuri nu se nu­ mără chiar cu zecile. Se mai întîmplă ceva. Se înregistrează grăbit nişte „evenimente", dar nu trec cinci ani şi „evenimentele" se de­ monstrează a fi fost simple baloane de să­ pun. Gălăgia în jurul unei piese nu oferă şi garanţia perenităţii. în teatru criteriile evo­ luează vertiginos, şi de aceea poate că e mai cuminte să nu vînăm „bronzuri eterne". Să ne mulţumim cu succesele, fie ele şi efemere, şi să ne întristăm dacă aceste succese lipsesc. Teatrul rărrtîne, în pofida a ceea ce am vrea noi eventual să fie, punctul de confluenţă a autorilor şi interpreţilor cu publicul. Un tea­ tru fără spectatori poate să fie, fără îndoială, sublim în imaginaţia dramaturgilor fără pu­ blic, în conştiinţa oamenilor însă se confun­ dă ou neantul. 2. Am fost jucat în trei teatre din Bucureşti şi pe numeroase scene din provincie. Mi-au fost reprezentate piesele : Sfîntid Mitică Blajinu, Opinia publică, Travesti, Fii cuminte, Cristofor!, Arcul de triumf, Reţeta fericirii. Nu pot, deci, emite la acest punct nici un fel de rezerve, nici un fel de pretenţii. 3. Poate că termenul „tendinţe" e preten­ www.cimec.roţios. Am asistat la cîteva încercări modeste

NOASTRĂ

răspund 10 dramaturgi Aurel Baranga, Eugen Barbu, D. R. Popescu, Ion Bâieşu, Teodor M a z i l u , Radu Dumitru, losif

Naghiu, Leonida

Teodorescu, I. D. Sîrbu, Paul Cornel

Chitic

dar meritorii. Se cuvine să le privim cu în­ credere. Şi, mai ales, cu răbdare. în teatru, mai mult decît în roman sau poezie, procesul de acumulare e dificil şi îndelungat. Teatrul lui Ionesco a fost pregătit de Caragiale, Urmuz, Jarry şi de o infinitate de încercări ra­ tate, întinse pe distanţa a patru decenii. 4. Sînt programate toate piesele mai sus ci­ tate, pe diverse scene din ţară. Se vor adăuga. Farsa infernală şi Simfonia patetică, din clipa în care vor f i terminate. 5. Nu obişnuiesc să vorbesc de lucrările mele înainte de a fi terminate. Din prudenţă şi superstiţie. De aceea nu dau nici un fel de amănunte cu privire la Farsa infernală. în schimb, Simfonia patetică impune unele preoizări. Sînt mulţi ani de cînd am scris prima versiune. Au urmat remanieri esenţiale impu­ se de o nouă optică a autorului asupra eve­ nimentelor evocate în această frescă istorică. Am impresia că mă aflu în faţa ultimei re­ dactări. Vara şi toamna care îi vor .urma nu voi face decît asta : să lucrez la Simfonia patetkă. Cu dragoste şi îndîrjire. Aş f i fe­ ricit să realizez, dacă nu o piesă mare, mă­ car o piesă bună. Mă îndeamnă un mare e¬ veniment care ne aşteaptă pe toţi : sărbăto­ rirea a cincizeci de ani de la înfiinţarea Par­ tidului. Dacă piesa mea va da o imagine, fie şi parţială, a luptelor şi jertfelor lui, în­ seamnă că Simfonia patetică n-a fost scrisă în zadar.

Eugen Barbu

1. Cred că a fost o stagiune dramatică destul de interesantă, mai puţin tendinţele spre piesele aşa numite de public, cu texte submediocre, dacă nu vulgare. Aş vrea să remarc încă o dată succesul Teatrului Na­ ţional, care, de la instalarea lui Radu Beligan ca director, a reuşit să redevină prima scenă a ţării şi asta cu un repertoriu româ­ nesc bine marcat. Este un lucru senzaţional.

www.cimec.ro

3

2. Nu, deşi am fost anunţat cu Groapa Despre acest lucru aş vrea să spun cîteva cuvinte. Se pare că nici regizorul Dinu Cernescu, preocupat mai mult să exporte arta scenică românească pe alte meridiane, nici directorul teatrului „Tănase", N. Dinescu, nu s-au prea înghesuit să ducă la capăt ceea ce începuseră promiţător. Cred că voi ceda altui teatru şi altui regizor piesa mea, pen­ tru că după cîte ştiu, nici compozitorul Zorzor nu a terminat partitura muzicală. Poate că o schimbare totală a echipei va face pe alţii să se gîndească la ceea ce în mod cu­ rent se numeşte punctualitate. 3. Tendinţele noii dramaturgii ? Iată că ceea ce ni se părea nou şi îndrăzneţ în urmă cu cîţiva ani a devenit rutinier, calc şi răscalc. Nu putem să fim absurzi de dimineaţa pînă seara. Da, absurdul a fost o idet nouă, care, iată a împlinit şi ea un sfert de >^ac, acum ce va urma ? L a Paris, nu s-a luat nici o hotărîre, noi trebuie să mai aşteptăm, că de imitat, imităm repede. Asta nu înseamnă că putem să ne întoarcem la mijloacele peri­ mate ale dramaturgiei, dar, pentru Dumne­ zeu, haide să fim şi noi o dată primii într-o direcţie, să nu mai tragem cu ochiul sau cu urechea. Asta nu vrea să spună că nu cred că avem autori inteligenţi de teatru, i-aş nu­ mi, în special, pe Mazilu şi pe cei mai tineri, între care Naghiu şi Neagu îmi plac cel mai mult. 4. Da. Prăvălia cu scară, devenită în ver­ siunea lui Sică Alexandrescu Dinastia Dom­ nişor şi care va fi jucată pe prima scenă a ţării. îmi leg multe speranţe de această pie­ să, pentru că la Naţional va avea distribuţia şi regia pe care le merită. Din păcate, vechea direcţie nu s-a ţinut de cuvînt (pronunţat în presă şi la Televiziune) şi iată-ne la trei ani după intrarea ei în repertoriu. Să sperăm că textul nu s-a învechit şi că vom avea pri­ lejul cu toţii, spectatori şi autor, să fim mul­ ţumiţi. Aşa cum am discutat cu Radu Beligan, pe scena bucureşteană o vom putea ve­ dea, în afara valoroasei distribuţii oferite de Naţional, pe Ioana Ciomîrtan, în rolul Dom­ nişoarei Aurica, pe care aceasta i-a jucat excepţional la Piteşti. 5. Pe linie dramaturgică : la nişte scena¬ rii... de film. Mă bate gîndul să dramatizez Princepele. Era de fapt un proiect al regre­ tatului Crin Teodorescu, pe care eu nu l-am putut onora la data discuţiei, dar care ar putea deveni actual, dacă un alt regizor s-ar arăta dispus să preia dramatizarea acestui ro­ man care a stîrnit atîtea patimi în presa noastră şi, după cum se vede, în ultima vre­ me şi în cea din Franţa... Pentru aniversarea a 50 de ani de la în­ temeierea Partidului, în măsura în care un teatru ar fi interesat, poate o dramatizare a evenimentelor de la Griviţa, sub titlul Stra­ da, Ia televiziune sau chiar pe o scenă nu ar fi cel mai rău lucru de făcut. Vom vedea. 4

D. R. Popescu 1. Normal e ca aproximativ cele patru­ zeci de teatre din România să prezinte pa­ truzeci de piese româneşti anual. De actua­ litate. Fiindcă fiecare teatru are obligaţia, mi se pare, de a avea cel puţin două piese româneşti în repertoriu. Prima operaţie a¬ ritmetică şi cea mai simplă, adunarea, ne indică 80 de titluri ce pot fi vizionate în­ tr-o stagiune. Scăzînd 40 de nume, devenite clasice, ajungem din nou la 40 de piese contemporane. Ceea ce ar presupune 40 de autori. Normal, dacă am respecta doar arit­ metica elementară, ar trebui să avem o dramaturgie formidabilă. Normalul, însă, cîteodată se dovedeşte imposibil, şi atunci trebuie să acceptăm că e aproape imposibil să dai anual 40 de noi autori. Perfect. Dar tot normal este ca unii să fi fost lansaţi a¬ cum un an, acum doi, acum douăzeci. Selec-

www.cimec.ro

Ion Băiesu

tînd şi tot selectînd, ajungi însă la ce este : adică la foarte puţin. Teatrele susţin că au bunăvoinţă : citesc piese cu plăcere, dar... Aici intervine însă un rol pe care teatrele nu prea şi-1 respectă : nici un autor nu e mă­ gulit dacă i se anunţă din partea conduce­ rii teatrului că piesa scrisă de el a fost elo­ gios primită, dar... „Rolul" teatrului nu este să citească texte, ci să joace piese. Şi să facă tot posibilul să nu mai existe acest ,,dar", dat în dar de la un dar la alt dar... Mai ales că acest dar s-a dovedit, cu tre­ cerea timpului, că este un cuvînt-pernă sau un cuvînt-scaun, pe care se poate dormi în linişte şi pace, ca într-un cimitir. O cul­ tură însă nu-i posibilă într-un climat de li­ nişte de ţintirim. Să fiu mai concret ; sus­ piciunea este cîteodată nefondată, iată de ce : piese de Lovinescu, Everac, Baranga, Sorescu, au fost dăruite prin ani cu acest dar numit dar... Şi ? Şi, nimic. Piesele şi-au urmat destinul lor. Dar, zic şi eu : sînt traşi Ia răspundere secretarul literar, directorul, regizorul etc. atunci cînd o piesă mai are părţi proaste. E bine. Dar, zic şi eu : de ce nu sînt traşi la răspundere secretarul lite­ rar, directorul, regizorul etc, atunci oînd nu joacă o piesă bună ? Aş vrea să aud de ce. 2. Punctul prim e legat de al doilea. în proză se poate vorbi despre existenţa unor romancieri, chiar dacă nu întotdeauna ro­ manele lor sînt capodopere. în teatru do­ rim să jucăm numai capodopere. Şi autorii sînt mereu ajutaţi să realizeze capodopere, în stagiunea trecută au fost jucaţi : Lovi­ nescu, Baranga, Everac, Cosaşu, Anghel, Mazilu, Omescu, Ionescu, Iacoban, I. D. Sîrbu (ordinea nu-şi propune o ierarhie va­ lorică a pieselor lor) etc. S-ar putea spune că majoritatea autorilor. Şi totuşi nu-i aşa. Nu ştiu dacă autorii enumeraţi au fost pre­ zentaţi cu ultimele lor piese. Ceea ce e foarte important. Adică : dacă teatrul ca instituţie este „sincron" cu dramaturgia. Fiindcă uneori am impresia că nu. 3. Punctul trei este legat de punctul doi. Şi s-ar putea confunda şi cu punctul unu. Nu contează. Contează doar că Băieşu, care scrie un gen de teatru ce n-are nimic comun cu felul de a scrie teatru al priete­ nului său Fănuş Neagu, va fi prezent la premiera Echipa de zgomote. Nu simt, pe scurt, mai multe tendinţe : simt mai mulţi autori care scriu diferit unul de celălalt. Sorescu nu poate să scrie ca Lovinescu, şi invers. Şi acest lucru e valabil cu toate numele citate mai sus. 4. Punctul patru e legat de cinci. Am o piesă în „repertoriu" : se numeşte Pisica în noaptea anului nou. A fost scrisă în 1965, îngerii, scrisă în 1964, a fost jucată în 1969. Aşa că anul acesta conform unei aritmetici simple îi vine rîndul Pisicii... 5. Scriu un roman. Fiindcă un roman scris în 1970 poate să apară în stagiunea edito­ rială 1970/71.

1. î n t r e b a r e a dv. (vă rog să mă iertaţi) pare oarecum jenantă, dacă ne gîndiim că destul de puţine piese româneşti originale s-au jucat anul trecut. De ce ? mă veţi întreba, probabil, iar eu am să vă răspund : toţi directorii de teatru au anunţat cu un an în urmă mai multe piese dc teatru o r i ­ ginale (multe le aveau deja în sertare.) Unde sînt aceste piese ? Ce s-a întîmplat cu ele ? De ce nu s-au jucat ? 2. Nu prea. în sensul că s-au mai jucat cîteva spectacole cu Iertarea, dar asta nu înseamnă că am fost prezent în stagiune.

www.cimec.ro

5

Folosesc prilejul pentru a-mi exprima ne­ mulţumirea faţă de Teatrul Mic, care a o¬ prit spectacolul cu piesa Iertarea mult mai devreme decît s-ar f i cuvenit, mult prea de vreme. N u înţeleg de ce o piesă românească este considerată ca fiind epuizată, cînd în sa­ lă vin numai 50 de spectatori, în timp ce vechi şi vlăguite piesuliţe străine sînt tîrîte cu disperare prin toate colţurile ţării. 3. N u se poate încă vorbi despre tendinţe bine conturate în dramaturgia noastră, care trebuie să fie din ce în ce mai mult jucată. Ne aflăm în apropierea unui punct aproape mort, din pricina indolenţei teatrale, care o înconjoară cu multă insistenţă şi simpatie. 4. N u ştiu dacă am vreo piesă înscrisă în repertoriul stagiunii viitoare. A m trei piese într-un act publicate (Vinovatul, Dresoarea de fantome şi în căutarea sensului pierdut) şi circulă zvonul că unele teatre (nu ştiu exact care) se interesează de... numărul meu de telefon. 5. Lucrez la drama în trei acte Minciuna care va continua, oarecum, tema Iertării. în toamna aceasta va fi gata şi cer cu acest prilej sprijinul revistei „Teatrul" pentru pu­ blicarea ei. Tot anul acesta îmi va apărea un volum de teatru la Editura ..Cartea Româ­ nească". D u p ă care — înapoi, la proză. Aş îndrăzni să spun că proiectul care mă atrage cel mai mult este o piesă închi­ nată uneia dintre figurile strălucite ale po­ porului nostru : Lucreţiu Pătrăşcanu.

ticul, nici n-ar fi meritat să fie scrisă... In Inundaţia se denunţă capacitatea unor oa­ meni de a-şi hrăni o echivocă delicateţe su­ fletească din mizeria celorlalţi, de a trăi „etic" pe spinarea altuia, o formă subtilă şi atroce de exploatare sufletească. Specta­ colul de la Iaşi, cu aceeaşi piesă, nu l-am văzut... Unii spun că am fost trădat, alţii spun că am fost redat, aîţii spun că mi s-au mai adăugat şi alte sensuri — mai profunde. Nu ştiu... în orice caz, eu am încredere în intuiţia actorilor şi experienţa de viaţă a spectatorilor... 3. Tendinţe ?... E un cuvînt pe cît de ambiguu pe atît de pretenţios... Nu-mi place să mă arăt îngrijorat de scrisul altora. S-ar putea că — prizonier al mijloacelor mele

Teodor Mazilu 1. 2. Piesa mea Inundaţia a fost pusă în scenă la Teatrul de Nord din Satu Mare şi la Teatrul Naţional din Iaşi. Spectacolul teatrului din Satu Mare l-am văzut şi a fost, sînt convins că n-au existat divergenţe în această privinţă, un spectacol ratat... Re­ gizorul, altfel om de gust şi de talent — n-a intuit exact sensul piesei — greşeală pe care, cu-n material bibliografic ceva mai vast, a făcut-o şi un erudit şi apreciat cri­ tic, într-o încercare de explicare a piesei... Domnia-sa crede că ideea piesei ar fi con­ diţia artistului, condiţie pe care, evident, domnia-sa o vede mai complexă. Mă întris­ tează ideea de a intra cu cineva în pole­ mică, dar mă simt silit să amintesc că, ase­ menea idei, pline de bun simţ, dar evidente, nu pot constitui un motiv de meditaţie ar­ tistică... Eu nu apăr noutatea ideii din Inun­ daţia, eu îmi exprim nedumerirea faţă de faptul că orice substanţă, orice mişcare mai vie, e imediat incorporată în nişte idei pe care recenzentul le-a acumulat printr-o lec­ tură bine îndrumată. Evident, în Inundaţia e vorba de cu totul altceva ; dacă ideea piesei ar fi fost cea pe care a văzut-o cri­

0

artistice — să nu mai am suficientă înţe­ legere faţă de scrisul altora... Mereu mă dojenesc pe această temă... Eu admit — cel puţin teoretic — că această opacitate este, din păcate, posibilă... Sincer vorbind, nu-mi dau seama exact dacă e vorba de opaci­ tatea mea sau de lipsa de substanţă a multor lucrări... Totuşi, trebuie să mărtu­ risesc că o operă dramatică lipsită de ob­ servaţia imediată, crudă şi subtilă a reali'

www.cimec.ro

taţii, nu-mi stârneşte curiozitatea... Or, prima condiţie a unei opere de artă e să-ţi stâr­ nească dorinţa de a o cunoaşte ; dacă această dorinţă nu se naşte, nimeni nu e vinovat. Prea multe probleme inventate, prea multe metafore limfatice, prea multă poezie tri­ vială, prea mult intelectualism infantil, prea multe simboluri şi prea puţină observaţie asupra vieţii... Prea multe lucrări inspirate de literatură, prea puţine inspirate de viaţă. Şi atât de anemice... Şi atât de anoste... Şi abisuri atât de mediocre... Şi piscuri atât de rezonabile... Dar, în sfîrşit, treaba fiecă­ ruia... Totuşi dramaturgii apăruţi în ultima vreme au adus, evident, un plus de vitali­ tate. Avem toate motivele să aşteptăm cu încredere... 4. Teatrul Mic îmi va prezenta la deschi­ derea stagiunii trei piese într-un act — Inundaţia, Treziţi-vă în fiecare dimineaţă şi Don Juan moare la fel ca ceilalţi. Am privilegiul unei distribuţii strălucite, aşa că nu-mi fac griji... Apoi Teatrul „Bulandra" îmi va juca piesa publicată în nr. 2 al revistei „Teatrul" — Aceşti nebuni fă­ ţarnici... 5. N-am încă, slavă Domnului, psihologia unui scriitor profesionist, care, după ce a terminat o piesă, trebuie să înceapă alta... Şi, pauzele sînt binecuvîntate... între Proş­ tii sub clar de lună şi Aceşti nebuni făţar­ nici a existat o pauză de zece ani şi aceas­ tă pauză a fost binecuvîntată... Trebuie să ne mai şi oprim, să mai răsuflăm, să ne mai uităm în dreapta şi-n stînga, să mai medităm la ce-am făcut. Nu cred că trebuie mers înainte, orbeşte..., că trebuie să repeţi un lucru numai fiindcă el a avut succes... Important e să iei totul de la început, să nu te stabileşti într-o manieră, să nu te apuci să-ţi dai în arendă universul tău pro­ priu, să nu devii sclavul formulei tale... Numai bucuria creaţiei poate să-1 împie­ dice pe artist de a nu folosi mijloacele ve­ rificate ale succesului... G r i j a mea este de a fi credincios mie însumi, şi, fiindu-mi mie credincios, sînt credincios şi spectatorului care doreşte să mă vadă... Deocamdată, vreau să uit ce-am scris, bun sau rău, şi să iau totul de la capăt... Dar, nu mă idea­ lizez, ştiu că nu e chiar aşa de uşor să uiţi... Această „uitare" e mai curînd o aspiraţie...

Radu Dumitru

Probabil cîteva referate, prin socoteli contabile, vor ajunge la un rezultat fericit. Dar acest rezultat, cred eu, va fi eronat. Sînt convins, însă, că la o astfel de întrebare, un dramaturg, oricît ar încerca, nu poate da un răspuns pe dc-a-ntregul obiec­ tiv. Satisfacţiile sau insatisfacţiile sînt rapor­ tate involuntar la scrisul său. Personal am avut satisfacţia celor două premii obţinute: unul pentru text (al Uniunii Scriitorilor) şi celălalt, pentru spectacol, (Ma­ rele premiu al Festivalelor studenţeşti), cu­ cerit de trupa studenţilor-arhkecţi cu piesa mea A opta zi dis-de-dimineaţă. M-au bucurat mult amîndouă, în egală mă­ sură. Primul, fiindcă a fost decernat de un juriu prestigios, al doilea, fiindcă a confir­ mat posibilităţile de spectacol. 2. JXU. Ce spuneam. De regulă, la fiecare început de stagiune, cel puţin un teatru îmi

www.cimec.ro

7

anunţă un spectacol Iminent. Pe parcurs, entuziasmul si hotărârea scad. Nu si entuzi­ asmul, încrederea si răbdarea mea. Totuşi e cei'a, nu ? M-au jucat însă mereu diferite trupe stu­ denţeşti. Sînt mîndru şi măgulit de aceasta. 3. Cred că la noi va apărea o dramatur­ gie deosebită. Si aceasta, în primul rînd, din partea acelor tineri care nu vor să devină micule copii după Everac, Dorian, Nicufă Tănuse, sau mai ştiu eu cine. Care mi vor să urmeze orbeşte nişte exemple oferite. Scrisul cere. în primul rînd, un caracter intim. Cel mai adevărat exemplu este pro­ priul tău crez. S-ar putea să greşim uneori, dar s-ar putea ca uneori să avem dreptate. Şi trebuie să se creadă în acest adevăr. Ni­ meni nu ne obligă să scriem. Dar nimic nu ne poate opri. Este cea mai mare bucurie a noastră. Indiferent de rîsid sau scepticis­ mul unora. u

4. Teatrul „Nobtara pare hotărît să-mi joace un spectacol format din două piese : A opta zi dis-de-dimineaţă şi Vizaviul. 7/ aştept cu nerăbdare. Acest spectacol mă re­ prezintă cel mai bine. Mă bucur că va fi montat de o regizoare de mare viitor: Magda Bordeianu, şi că, în rolid principal, este distribuită o excepţională actriţă, Gilda Mari­ ne seu. 5. Conspiraţia, Capcana de şoareci şi Arlechin sini trei din piesele la care mă gîndesc de mult şi care sînt în stadiu des­ tul de avansat. Îmi pregătesc două volume de teatru.

losif Naghîu 1. Cred că orice răsipuns categoric ar suna fals. Dc aceea, mă mulţumesc cu ambiguita­ tea răspunsului ..pe jumătate*' (cu un ochi rizînd. cu altul plîngînd). şi voi încerca isi consemnez atît realizările, care nu pot f i oco­ lite, cît şi neîmplinirile — care se văd de la aceeaşi distanţă. încereînd un limbaj de cronică sportivă — să nu uităm că pînă şi stagiunea s-a înche­ iat, măcar pentru casieri, sub semnul obse­ dant al fotbalului — aş spune că ea a de­ marat lent. „cu încercări de tatonare de ambele părţi", din care n-au lipsit totuşi surprizele spectaculoase. Mă gîndesc la Leonce şi Lena a lui L i v i u Ciulei, la îndem­ nul auster al lui Penciulescu (Woyzeck, Musgrave şi aş include şi. ca pe un omagiu a¬ dresat profesorului, Cartofi prăjiţi cu arice) : mă gîndesc la pofta de joacă şi de diversi­ tate a lui Dinu Cernescu şi la cele câteva texte româneşti, ca un „contraatac rapid î n ­ tr-un pronunţat sistem de temporizare" . 1

Lăsînd gluma la o parte, ceea ce mi se pare demn de meditaţie, demn de meditaţie şi dificil totodată, este poate tocmai senti­ mentul că toţi şi-au făcut datoria, adică tea­ trele au jucat şi dramaturgie istorică (şi nu din cea rea), şi modernă (cu pondere totuşi), şi realistă (cu vădită preocupare), nu au l i p ­ sit nici piesele proaste (ca să se poată face comparaţia), nici piesele bulevardiere (puse cu fantezie şi migală) şi pînă la urmă fâoînd bilanţul, rămîi cu senzaţia că nu ai ce repro­ şa stagiunii, în afară de faptul că nu s-a gre­ şit. Or. eu, cu riscul de a p ă r e a absurd i(nu ar f i prima oară) aş fi dorit o perioadă tea­ trală mai vulnerabilă sub raportul realizări­ lor (ca anii de poezie dinaintea lui Labiş). pentru o singură 6tagiune de aur. î n concluzie, ceea ce s-a realizat nu este încă la nivelul posibilităţilor teatrului Româ­ nesc, care a dat un Caragiale. un Camtl Petrescu, un Oiprian, şi care are atîtea reali­ tăţi tumultoase în faţă.

Un lenomen negativ, asupra căruia ar tre­ bui atrasă atenţia, d a c ă nu va l i abordat în viitor cu mai multă pondere şi probitate re­ gizorală, mi se pare abundenţa comediilor străine. ..Omul e făcut pentru a cugeta" — www.cimec.ro

spune Pascal. în ultiima stagiune, directorii de teatru iau descoperit că el trebuie însă să şi rîdă. Şi ca atare s-au pus pe comedii, vodeviluri, farse die cîmpie, de salon, de cameră, de ţarc şi de şantier. Culmea e că lumea s-a prins. >Şi totuşi, şi directorii tea­ trelor şi regizorii şi actorii şi criticii, şi chiar şi spectatorii, ştliu că dreptatea e de partea lui Pascal. Sărmanul filozof !... 2. î n istagiunea trecută am fost prezent cu Absenţa. Lucru ştiut, nu m ă pot plînge. A m beneficiat de o echipă de actori, pe care aş nota-o de la „excepţional" ila „excelent", de un regizor care a respectat cu sfinţenie spiri­ tul textului şi de un teatru care a făcut to­ tul pentru a crea cadrul şi 'condiţiile nece­ sare realizării optime a piesei. Pentru mine, perioada repetiţiilor de la Absenţa rămîne una din cele mai frumoase amintiri din me­ seria de dramaturg, tot mai puţin sentimen­ tală, tot mai puţin lirică 3. Foarte bună atît timp cît aceste tendin­ ţe sînt încurajate sincer, cu competenţă şi curaj. Foarte bună atît timp cît directorii de teatru sânt primii care luptă pentru a impune pe scenă aceste tendinţe chiar cu riscul unor eşecuri (altfel nu au ?), atît timp cît radioul şi televiziunea cer astfel de texte pentru emisiunile lor (în locul

atîtor dramatizări de plan), cît revistele luptă pentru publicarea lor, (unde este perioada cind „Luceafărul" îşi făcuse un punct de o¬ noare din lansarea tinerilor dramaturgi ?). iar criticii... A l t f el, unele tendinţe, care se pot dovedi fertile în timp. pot dispare. 4. Da... Este vorba de piesa în două acte Întunericul pe care o consider şi eu. — ca şi recenzenţii volumului de teatru ..Autostop". — piesa mea de maturitate. După cîte ştiu, (şi autorii de teatru ştiu atît de puţine în direcţia asta), regizorul Valeriu Moisescu intenţionează să o pună în scenă la teatrul „Bulandra", iar tînărul regizor Constantin Marinescu îşi face cu ea lucrarea de diplo­ mă la Teatrul din Piatra-Neamţ. în afară de asta am mai avut cîteva dis­ cuţii cu regizoarea Anca Ovanez (din par­ tea Teatrului Naţional din Iaşi) care inten­ ţionează să realizeze un coupe din Celuloid.. Wcek-end şi încă un text asupra căruia nu s-a hotărît încă. ă. A m terminat Fereastra, o dramă î n trei acte. Lucrez la Ceea ce vine şi la Îna­ inte de meci... Despre ce e vorba în aceste piese ?... Nici eu nu ştiu. Dacă aş şti, nu le-aş mai scrie.

www.cimec.ro

Leonida Teodorescu 1. M-a bucurat succesul lui D.R. Popescu, deşi acest succes trebuia să aibă loc cu cel puţin cinci, şase ani în urmă. N u era nici un secret pentru nimeni că D . R. Popescu scrie piese, că scrie piese foarte bune, piesele sale însă nu erau cunoscute decît în cercuri foarte restrânse şi, din păcate, o b u n ă parte d i n ele sînt cunoscute şi astăzi itot de ace­ leaşi cercuri restrânse. D . R. Popescu nu este numai un talent, esite şi un simptom şi poate ră, plecînd de la el, cei care se ocupă de mişcarea dramaturgică, în coordonatele ei cele mai generale, vor trage concluzii şi vor lua, în fine, măsuri pozitive. 2. Pentru mine stagiunea care a trecut a în­ semnat un volum de piese (Frunze galbene pe acoperişul ud) şi o piesă jucată în pre­ mieră la radio — Evadarea. în afară de asta a însemnat o istorie destul de neplăoută — la Teatrul „Nottara", cu o piesă la care ţin foarte mult — Alex, care s-a repetat timp de o lună şi jumătate, ca pe urmă re­ petiţiile să se oprească. De un an şi ceva aştept să se rezolve acest caz. Sper să nu mai fie mult de aşteptat. 3. Cred că tendinţa principală este cea în­ dreptată spre un teatru metaforic şi prin aceasta dramaturgia noastră realizează mo­ mentul ei de contact cu evoluţia generală a literaturii universale. Literatura a înce­ tat de multă vreme să mai fie disecţia unui caz şi asta ţine nu numai de propria ei evoluţie, ci şi de o serie ide factori extraliterari — perfecţionarea mijloacelor de i n ­ formaţie, invazia ştiinţei în cotidian etc. N u

10

este vorba de etalarea metaforelor şi cu atît mai puţin nu este vorba de simboluri ; in general, piesele cu simboluri n-au fost (şi nu numai la noi) niş-te reuşite, poate din cauza unor foarte frecvente alu­ necări în alegorie. Este vorba mai ales de constituirea unor structuri metaforice, ceea ce face ca piesele să fie divers interpretabile şi asta consonează în modul cel mai fericit cu caracterul lor de dezbatere dramatică. 4. A m predat o piesă la Naţional, de fapt am predat mai multe, dar din cîte am în­ ţeles, s-aiu oprit la Cabana, şi o piesă la Teatrul! „Lucia Sturdza Bulandra". î n afară de asta sînt în repertoriul televiziunii şi. al radioului. Asupra acestui din urmă punct aş vrea să stărui puţin. Colectivul de teatru al radioului este un colectiv mic, dar face o treabă cu totul şi cu totul substanţială, în orice caz, nu cred că există vreun dra­ maturg din generaţia mea căruia radioul să nu-i f i lansat cel puţin o piesă. D i n pă­ cate, critica dramatică, în general, cam ne­ glijează activitatea t e a t r a l ă a radiouluij în afară de cîte o rubricuţă accidentală, practic nu se mai face aproape nimic. U n spectacol jucat nu ştiu unde, de o trupă care frizează diletantismul, se bucură de mai mul­ tă atenţie dedît cel mai strălucit spectacol de teatru transmis la radio pentru cîteva mili­ oane de ascultători. Ştiu că, într-o serie de ţări, teatrul radio­ fonic ocupă un loc însemnat în viaţa tea­ trală. Aces loc îl merită şi activitatea tea­ trală a radiodifuziunii noastre. N u - i lipseşte decît rezonanţa critică. 5. Scriu o comedie pentru Lucian Giurchescu — Prinţul african. O tot scriu cam de multă vreme, e adevărat, dar o să fie gata, cu siguranţă, la începutul lui septem­ brie

www.cimec.ro

I. D. Sirbu 1. N u sînt obişnuit să judec problemele teatrului românesc din punctul de vedere personal, al unui om care scrie şi el tea­ tru. Sînt şi vreau să rămîn un lucid şi obiec­ tiv secretar literar. A m cunoscut în viată prea mulţi autori dramatici, le-am urmărit cariera şi am constatat la unii din ei o foarte subiectivă alunecare spre egocentrism, spre un fel de candoare paranoică ce-i obli­ gă să abordeze, după primele dor succese, orice problemă generală, ca şi problemele lor personale : „Eu" (scris cu E mare). Deci, mă pronunţ în calitatea mea de cri­ tic teatral. Sînt obligat, prin meseria mea, să v ă d şi mai ales să citesc foarte mult teatru. Iar stagiunea care a trecut (şi în cadrul căreia Festivalul naţional de Teatru a constituit un examen general al valori­ lor) a reprezentat, cred eu, o cotitură foar­ te salutară î n limpezirea criteriilor noastre de judecată. în primul rînd, am asistat, la bursa valorilor, la o foarte categorică creş­ tere a prestigiului acelui mare anonim pe care noi îl numim, cu un termen prea vag şi prea general, „public". A m văzut apoi oboseala de care au dat dovadă piesele is­ torice sau pseud o istorice. (Blaga obişnuia să repete la cursurile sale: „istoria şi fol­ clorul sînt ca lada de zestre a bunicii : nu avem voie să umblăm la ea decît în zile mari. Altfel îşi pierde taina..."). Pe urmă, întreaga presă a semnalat o reechilibrare înţeleaptă în antagonismul furibund ce se declarase la un moment dat, între ideea de teatru clasic şi modern, autor-regizor, ge­ neraţia celor tineri şi generaţia celor „de­ păşiţi. „Modă este tot ce se poate demoda", şi, în această privinţă, pedala bunului simţ cultural a cunoscut o eficacitate de care şi autorii şi publicul se bucură în egală măsură. S-a mai temperat şi inflaţia sceno­ grafică, şi furia furioşilor şi mania de gran­ doare a unor regizori. Cenuşăreasa repertoriilor, piesa originală românească, a cunos­ cut^ un real ajutor, iar Provincia, conside­ rată pînă acum cu bunăvoinţă protectoare de către Capitală, a demonstrat cîteva sur­ prize extrem de semnificative.

piedică de nişte vămi senioriale, de nişte oculte criterii pe care mi-e greu să le des­ cifrez, în ultimul timp, totuşi, provincia a promovat spre Bucureşti mult mai multe lucrări originale decît a dat Bucureştiul, provinciei (Aceşti îngeri trişti, Tango la Nisa, Arca bunei speranţe). Se pare — n-aş vrea nici să exagerez, nici să greşesc — că autorii din Capitală s-au specializat într-un gen de teatru oare merge numai în Capi­ tală. Predomină eroi foarte inteligenţi, co­ cotele foarte perverse, funcţionarii superi ori foarte venali. S-a născut o limbă foarte „intelectuală", eroii par a f i citit proaspăt pe Proust sau Camus, vin de la un concert, pleacă la o expoziţie. Beau mult whisky, fumează ţigări străine, au fost ou toţii la Paris şi cunosc bine trei limbi străine. Cine­ va care ar pica din lună în ţara noastră şi ar dori să refacă structura vieţii noastre sociale judecîndu-ne după teatrul nostru contemporan, cred că şi-ar face o imagine foarte aristocratică despre standardul nos­ tru spiritual. A u dispărut, în teatru, aproa­ muncitorii, funcţionarii pe total, ţăranii, mediocri ; statistic predomină directorii de

2. F ă r ă îndoială, sînt foarte mulţumit de succesul pe care 1-a avut Arca bunei spe­ ranţe la P i a t r a - N e a m ţ . Piesa asta, scrisă în 1967, a fost refuzată (foarte elegant, m ă r t u ­ risesc) de patru teatre din Bucureşti şi de cinci teatre din ţară. Acum se va juca în­ tr-un mare teatru din Bucureşti (..Come dia"), la Oradea... A n i rămas, după această experienţă, cu o mare nedumerire şi un grav semn de în­ trebare. M i se pare — aşa intuiesc — că promovarea în premieră, la Bucureşti, a unui autor care scrie în provincie, se www.cimec.ro îm­

tot felul — iar problema majoră a vieţii noastre a devenit ..impostura" subtilă, im­ postura de bulevard şi Athenee Palace. Ca secretar literar, mărturisesc, citesc cu res­ pect şi admiraţie literatura l u i Mazilu. Naghiu, Chitic. Astalos etc, dar nu-i pot pro­ pune la Craiova. Nu pot, pentru că nu pot fi înţeleşi aici pentru că nu au public (deo­ camdată) pentru scrisul lor. încep să mă conving (să mă ierte secretarii literari din Capitală) că un text dramatic care nu poa­ te fi promovat pe scenă decît numai într-o distribuţie de aur (cu cei mai mari actori din ţară), un text care nu poate avea suc­ ces decît la un anume public bucurejtean, suferă, undeva, de un viciu literar. îmi v i ­ ne să repet aici o vorbă de duh a lui Radu Beligan : ..literatura dramatică bună e ace­ ea pe care nu reuşeşte s-o desfiinţeze total nici cea mai slabă echipă de amatori". Acum o lună am avut o întâlnire cu cîţiva ingineri tineri din una din uzinele noas­ tre. Am vrut să aflu de ce nu vin la teatru. Mi-au spus multe — reproduc aici numai părerea inginerului N . Trandafirescu : ..dom­ nule, noi in uzină trăim, crede-mă, eveni­ mente mult mai mari, decît prezentaţi d-voastră pe scenă. Dacă pe mine mă doare, de pildă, inima, nu mă interesează cazul unuia care are bătături... îmi face impresia că orizontul nostru de informaţie, de documentare, s-a strâmtat. Un bătrîn popă de ţară mâ-a spus următoa­ rele (şi m-a pus pe gînduri) : „domnule, între 1920—1940, în fiecare vară îşi petre­ ceau vacanţa, la noi în sat, cel puţin 30— 40 de intelectuali. Acum. de douăzeci de ani, în afară de tovarăşii de la raion, nu ne-a mai călcat nici măcar unul. Şi ar avea şi ce să vadă şi ce să mănânce. N u înţe­ leg..." 3. în primăvară am terminat o comedie bufă • O capră, o varză... şi ciţiva lupi. A m făcut o gafă enormă, scriind-o : e vorba de anumiţi directori de teatru (din pro­ vincie, nota-bene) care nu vor să joace au­ tori necunoscuţi. Autorul, din piesa mea. vine la un director si-i spune aşa : „tovarăşe u

director, eu sînt un autor, care am scris o care .un autor vine la un piesă... în director şi-i spune...." etc. Bineînţeles, d i ­ rectorul de teatru din piesa mea umblă me­ reu în mână cu o varză şi are grijă conco­ mitent de ... o capră. El trebuie, nu-i aşa, să împace permanent capra cu varza... iar morala piesei mele dovedeşte, în concluzie, câ tot umblând să împăcăm capra cu varza, devenim noi înşine nişte lupi care mîncăm şi capra şi varza. (Bineînţeles, directorul din piesa mea are o soţie care joacă toate rolurile principale — şi un fotoliu vrăjit care îi dă satisfacţii cereşti.) E logic, ca nici un secretar literar sănătos la minte, chiar dacă se amuză co­ pios, citindu-mă clandestin, nu poate face gafa de a prezenta directorului său o co­ medie satirică în care... întîmplător. secre­ tarul literar e mai pozitiv decît directorul.. Voi încerca la Craiova. N-avem acum director, cine ştie, poate să profit de acest ..inter-papam" şi să fac publicul să râdă. Căci are dreptul să rîdă. Stăm prost cu nor­ ma la rîs, noi scriitorii români : numai Ba­ ranga reuşeşte să satisfacă această normă, şi uneori, textul lui suplineşte şi norma detristeţe a confraţilor săi mai pesimişti. 4. în vara aceasta voi încerca să termin drama mea Ciobanul care şi-a pierdut oile. Am scris o piesă despre mineri şi am înghi­ ţit din cauza ei destul dispreţ şi ironie din partea rafinaţilor mei confraţi. Vreau acum să mă încăpăţânez : scriu drama unui cioban. S-a găsit petrol în valea lui. s-au clădit blocuri, casa l u i de 300 ani, âncolţkă d i n toate părţile, va trebui demolată. Drama a¬ cestei case, mi se pare a fi drama unei fa­ ze sociale şi culturale prin care trecem. Dacă o voi termina, pentru nimic în l u ­ me nu o voi prezenta în oraşul l u i Bucur, ciobanul. Nu. O voi prezenta l u i Covali. l u i Dinischiotu, Buleandră, Leahu, Maximilian. De ei, sînt convins că au văzut ciobani în viaţa lor şi ştiu care e diferenţa între un cîine ciobănesc (rămas fără turmă) şi un că­ ţel de salon care ştie englezeşte.

www.cimec.ro

Paul Cornel Chitic 1. Dacă aş f i sincer şi aş spune nu ? Cui prodest ? Ea s-a desfăşurat firesc — după un firesc al ei, d u p ă nişte criterii la fel de diverse ca şi distanţele ce despart teatrele modeste de cele aflate în centrele cu adevărat culturale. Este şi greu de mulţumit un autor drama­ tic. Şi scopul unei stagiuni nu este acesta ! La urma urmei lucrurile se desfăşoară, ori­ cum la fel, şi dacă sîntem întrebaţi şi dacă nu sîntem. N i c i o revistă n-a -cerut vreunui dramaturg să răspundă la o întrebare ca aceasta : — nu vă scârbeşte faptul că vă repetaţi an de an, că vă au topi agi aţi scăzând pretenţiile artistice direct proporţional sau invers pro­ porţional cu încasările (tantiemele) perso­ nale ? sau — între colegi, cunoscuţi, sau îm intimitate v ă consideraţi un mare dramaturg care se socoteşte j i g n i b i l în cazul oricărei rezerve, manifestate de presă, critici, esteticieni ? Care credeţi că vă este locul în contextul culturii europene ? i(Să ferim aripile iluziilor de lampa universalităţii ; e mai bine, mai prudent, mai sănătos pentru inimile noastre adeseori bolnave, pentru respiraţia noastră adeseori perseverent şi sentenţios astmatică.) N-a fost niciunul interogat niciodată la a¬ cest mod. Ca atare, le este tuturor indife­ r e n t ă doza mea de satisfacţie sau de venin. 2. — Da. N-are rost să mai repet titlul, teatrul etc. 3 — Care dramaturgie ? Românească sau străină ? Tendinţele dramaturgiei de pcrste graniţă sînt acelea care sînt. Acolo unde există teatru de mai bine de trei sute de ani. teatru se află în criză. Toate speranţele mele — sincere şi nu de circumstanţă — se leagă de cenaclul de dra­ scriitorilor maturgie patronat de Uniunea

4. N u . N u mă întreb de ce nu. nu întreb pe nimeni de ce nu. N u aştept momentul cînd voi putea spune da. E inutil să spun că aş vrea să-mi fie jucate piesele. 5. iîntre un text la care am lucrat extenu­ ant timp de 4 luni, aproape zilnic, obsedîndu-mă cu problemele de construcţie şi struc­ turare etc, etc. şi un altul şi mai greu. care deja mă îngrijorează şi mă neodihneşte, în vacanţă mi-am odihnit mâna scriind o come­ die— de data aceasta comică. T i t l u l ei este : Hei, domnule Staroste, unde te afli ? Nu pierdeţi spectacolul Hei. dommde Staroste unde te afli ?, o comedie în deplinul sens al cuvîntului. care vă oferă două ore de veselie, fără să vă pună pe gînduri ! N i ­ mic trist, totul vesel.

www.cimec.ro

MARGARETA BĂRBUŢĂ

Oameni întregi U n autor dramatic îmi vorbeşte despre viitoarea l u i piesă. Locul şi timpul acţi­ unii : un pod de casă î n t r - u n orăşel cuprins de ape, în zilele cumplitelor calamităţi din această p r i m ă v a r ă . E a patra sau a cincea piesă despre care aud în ultima vreme şi care îşi alege ca punct de plecare i n u n d a ţ i a . N i m i c de zis. Marile răscruci ale vieţii, marile î n t i m p l ă r i , momentele de zbucium, sînt în general prielnice inspiraţiei. Pentru scriitorii care caută să descopere mecanismele adînci ale fiinţei umane, marile încercări, care pun în mişcare resorturi n e b ă n u i t e sint câmpuri fertile şi. — de ce n-am spune ? — comode — de investigaţie. Dar, s ă vedem mai departe : Personajele : o femeie care tocmai şi-a î n m o r m î n t a t soţul, d u p ă ce îl înşelase, o fată care tocmai şi-a î n m o r m î n t a t majna şi care, la 19 ani, are un cazier bogat de fapte antisociale, un preot, un funcţionar care nu se gândeşte decît la propriul confort şi u n personaj, d e o c a m d a t ă misterios, nebulos, care ar f i organizatorul unui început de ordine într-o lume pe care apele au surprins-o în p l i n ă dezordine. Personajul n-are. deocam­ dată, o identitate precisă, deoarece îi lipseşte, pata, tara. încerc să înţeleg. De ce n e a p ă r a t latîtea pete. tare ? Oare oameni întregi nu mai există ? Ne j e n ă m oare să a r ă t ă m un erou în toată puterea cuvântului ? Şi apoi, apele au surprins o realitate complexă, în plină construcţie, nu o lume de dezordine. A u t o r u l îmi a r g u m e n t e a z ă a d u c î n d u - m i exemplul l u i Dostoievski, al l u i Camus. Dar în ce epocă şi î n ce realitate socială au creat aceşti scriitori ? De ce să pornim de la exemple livreşti şi nu de la datele realităţii despre care vrem sa scriem ? Şi apoi, ce vrem să spunem despre această realitate ? Cît cunoaştem d i n ea ? Ştie oare autorul cit au distrus aceste ape haine din bunurile generale ale ţ ă r i i şi din bunurile particulare ale zecilor de m i i de familii, de oameni, care trebuie acum să ia viaţa de la început ? Da, autorul nu se gîndise La acest aspect, îi scăpase, d u p ă cum mărturiseşte singur. El îşi pregătise o schemă, pornind de la o situaţie-limită pe care i n u n d a ţ i a i-o oferea cu generozitate (procedeul de altfel nu este nou, cunoaştem multe piese româneşti şi străine, de la Potopul l u i Berger la Hanul de la răscruce al l u i H o r i a Lovinescu. care l-au folosit), şi se apucase să construiască pe baza acestei scheme d u p ă u n „ d o z a j " care să-i corespundă unor idei prestabilite, pierzînd însă din vedere faptul că viaţa nu poate fi cîntărită cu cîntar farmaceutic : atîta roz, atîta bleu, atît a negru — mai ales atîta negru, cît să nu lase nici o culoare limpede, nu cumva să se sperie lumea şi să mă acuze de romantism sau. doamne fereşte, de didacticism. Desigur, cele relatate aici se referă la un simplu proiect, schematic ca toate pro­ iectele, şi care s-ar putea să nu mai semene deloc cu lucrarea care va f i scrisă. S-ar putea ca, pornind de la un proiect nebulos, autorul să dea o piesă bună, o piesă în care să pulseze o inimă a d e v ă r a t ă , în care s ă a p a r ă un crîmpei de viaţă autentică „cu luminile şi umbrele ei". Dar convorbirea m i s-a p ă r u t simptomatică pentru o seamă de p r e j u d e c ă ţ i , de fetişuri care circulă î n prezent în eîmpul dramaturgiei noastre şi care riscă, din teama de a repeta erori trecute, să o ducă spre erori la fel de grave. Teama de optimismul factice care a minat multe din lucrările dramatice ale ani­ lor trecuţi îi face pe mulţi autori să acumuleze tonurile sumbre, să p r i v e a s c ă cu îndo

14

www.cimec.ro

nu mai există? ială şi scepticism orice manifestare a tendinţei spre progres a omului. T r ă i m o epocă a lucidităţii, da, a despuierii miturilor de aureolele lor iluzorii, da, o epocă a ştiinţelor exacte şi a tehnicii avansate, da. Dar cine a spus că ştiinţa cea mai exactă este incompatibilă cu fantezia ? Şi cine poate îndrăzni să-i răpească omului sprijinul cel mai de p r e ţ i n drumul său spre mai bine, ispre perfecţionarea stăpînirii sale asupra naturii, spre autoperfecţionare : încrederea ? U n tînăr autor îmi spunea că, iubind cu pasiune oamenii, vrea să le p u n ă mereu în faţă o oglindă întunecată, în care ei văzîndu-şi mereu greşelile, defectele, să sufere şocul revelator, terapeutic. Da, este şi acesta un mijloc de educaţie prin artă. Dar nu cumva, văzînd mereu întuneric şi abjecţie, spectatorii acestor piese vor crede că altceva nu mai există şi-şi vor pierde încrederea în posibilitatea de a fi altfel ? Simplific, desigur. Influenţa artei, a teatrului, asupra publicului se petrece, p r i n tr-un proces mult mai complex, ale cărui căi n-au fost încă cercetate îndeajuns. Dar această influenţă este reală şi ea constituie raţiunea de a f i a teatrului într-o societate ca a noastră, organizată în vederea satisfacerii maximale a cerinţelor materiale şi spi­ rituale ale omului. Extremismul, exclusivismul, în orice direcţie s-ar manifesta sînt nocive şi, mai devreme sau mai tîrziu, stîrnesc reacţii contrare, uneori la fel de extremiste, de exclusi­ viste. Dialectica înseamnă lupta contrariilor, dar, în acelaşi timp, unitatea lor. Negarea negaţiei în procesul dezvoltării oricărui fenomen nu anulează decît ceea ce e caduc, perimat, discontinuitatea forrnînd la rândul ei o unitate dialectică cu continuitatea. Fiecare generaţie porneşte la drum cu ambiţia firească de a merge mai departe decît înaintaşii ei, negînd etapa anterioară. Uneori însă, o d a t ă cu negarea a ceea ce e cu a d e v ă r a t caduc, noua g e n e r a ţ i e uită să ia cu ea bagajul de cuceriri valabile ale celor dinaintea ei şi se pomeneşte reinventînd roata sau redescoperind America. E a d e v ă r a t că experienţa proprie trăită personal, e cea mai concludentă, dar... cine n^are bătrâni, să şi—i cumpere. D u p ă abuzul dintr-o p e r i o a d ă în care „mesajul" tindea să devină unic etalon al valorii, termenul şi n o ţ i u n e a au căzut în desuetudine. Spaima de erorile trecutului a ajuns atît de mare, încît un tînăr critic analizează în „România l i t e r a r ă " Camera de alături a l u i Paul Everac desfăcînd-o în p ă r ţ i l e ei componente, în caractere, în situaţii, în aete, dar fără să sufle o vorbă despre conţinutul ei, despre valoarea sau m ă c a r ac­ tualitatea mesajului ei. Discuţia din „România l i t e r a r ă " „despre mesaj" repune în drepturi hulita noţiune, d u p ă multe ocoluri şi tatonări în care parcă se d ă d e a u tîrcoale unui obiect misterios şi ciudat, picat la noi de pe altă p l a n e t ă . Definită, cu acest termen sau cu altul, i m p o r t a n t ă este, cred eu, manifestarea ple­ n a r ă a responsabilităţii creatorului faţă de vremea sa, faţă de societate, faţă de oamenii cărora l i se adresează. Iar această responshilitate nu poate f i despărţită de ceea ce înso­ ţeşte toate marile acţiuni, marile izbânzi, marile încercări pe drumul omului spre pro­ gres : încrederea. www.cimec.ro

15

soluţiile scenografice, cît de discret ştia să-şi facă simţită prezenţa în spectacol, fără gratuite, ur­ „teribilisme" şi „îndrăzneli" mărind în interpretare omenescul, firescul, normalul. Descoperitor de talente, înconjurîndu-se întotdeauna de oameni tineri, în teatrele pe care le-a creat sau le-a condus, Victor Ion Popa a promovat — într-o vre­ me în care piaţa „comercială" teatrală era invadată de piesele bulevardiere şi „triun­ ghiulare" — marele repertoriu clasic, pie­ sele româneşti, lucrările dramatice de cir­ culaţie universală, dînd tinerilor sarcini de răspundere şi, chiar dacă unii dintre ei, după ce îşi făcuseră ucenicia lingă el, îşi luau zborul, îi urmărea, cu dragoste, îi sfătuia în continuare, aveau loc oricînd lîngă el, ca oamenii care fac şi iubesc ace­ laşi meşteşug. Dacă aş fi întrebat, dintre toate „profesiunile" lui, care era aceea pe care Victor Ion Popa o făcea mai bine sau pe care o iubea mai mult, n-aş putea spune ; aşa cum sînt convins că el însuşi n-ar fi putut răspunde la o asemenea întrebare. Pentru că Victor Ion Popa era, din naştere, de meserie ..artist". îndrăgind şi realizînd „frumosul" în indiferent ce profesiune sau activitate ar fi avut.

VICTOR ION P O P A de Mircea

Şeptilici

Prezenţa mereu vie a lui Victor Ion Po­ pa s-a făcut din nou simţită prin recenta apariţie a cărţii „Scrieri despre teatru"... Mă întrebam, într-o dimineaţă însorită de toamnă, purtîndu-mi paşii prin „Muzeul Sa­ tului", cîţi din cetitorii care nu l-au cu­ noscut, pot cuprinde, din paginile recentei cărţi, măcar o parte din ceea ce a însem­ nat pentru arta şi cultura românească, Vic­ tor Ion Popa ?... Şi mă gîndeam cît de pu­ ţini sînt — probabil — acei care asociază numele dramaturgului, romancierului, regi­ zorului, caricaturistului, scenografului sau profesorului de teatru Victor Ion Popa, de înfiinţarea şi realizarea „României în mi­ niatură sătească", dintr-un colţ al Bucu­ reştilor, Muzeul Satului ?... Şi îmi spuneam că, înainte de orice, înainte de toate daru­ rile cu care fusese înzestrat, Victor Ion Po­ pa era un animator, un entuziast nedesminţit, un mare muncitor care nu-şi precupeţea timpul, care, în tot ce făcea — şi a făcut atîtea ! — se dăruia deplin, ordonat, me­ todic, ştiind de unde pleacă şi unde va a¬ junge, urmărind viziunea de ansamblu şi aplecîndu-se meticulos — necruţător cu vre­ mea — asupra fiecărui detaliu, fiind el însuşi — întotdeauna — primul şi ultimul muncitor al locului unde lucra. Cine a avut fericirea să se întîlnească în teatru cu Victor Ion Popa, nu va uita nici­ odată cît de limpezi erau ideile lui regizo­ rale, cît de clare şi de funcţionale erau

16

Un „artist" asemenea meşterilor din „Re­ naştere", activ şi lucrător, fără nimic de „fi­ inţă rară şi neînţeleasă", ci dimpotrivă, chinuindu-se noapte de noapte pînă în zori — erau orele lui de scris lingă o cantitate enormă de cafea şi ţigări — ca să găsească forma cea mai simplă, cea mai directă, cea mai de înţeles pentru ultimul cititor, pentru ultimul spectator... ...Şi după asemenea nopţi creatoare, intra dimineaţa în teatru, reluînd, de unde ră­ măsese, altă activitate, — cu alte cafele şi alte ţigări — neobosit, atent, exigent cu munca lui şi a altora. Aşa a lucrat în tea­ tru, aşa a lucrat la masa lui de scris şi de desen — aşa a lucrat şi la „Muzeul Satu­ lui" — identificîndu-se cu ceea ce făcea, neavînd timp pentru nimic altceva decît pentru lucrul şi uneltele lui. Urmărind mereu „nişte vise" — la ora aceea ! — şi realizîndu-le în teatrele pe unde a trecut, (mă gîndesc la spectacolele pentru copii sau pentru săteni — nişte „non-sensuri" în viaţa teatrală de acum 30— 40 de ani ? !) lăsînd literaturii dramatice piese care, reluate peste ani, aşa cum ştim, ating cifre record, sau povestiri şi romane care îşi aşteaptă îndreptăţitele reeditări, — moştenirea artistică lăsată de Victor Ion Popa este, de multă vreme, un dar pe care mi se pare firesc să-1 merităm şi să-1 folo­ sim toţi. Rupt dintre noi în plină maturitate cre­ atoare — 51 de ani ! — de o boală cruntă — desenele făcute pe patul de suferinţă sînt cutremurătoare — puţinele noastre cuvinte de astăzi sînt departe de a cuprinde per­ sonalitatea şi viaţa lui Victor Ion Popa.

www.cimec.ro

DAN NEMŢEANU

SCENOGRAFIA SI EPOCA Se pare că scenografia, aşa cum o practi­ căm astăzi, va dispărea. Noile forme de ex­ presie pe care (le caută teatrul acordă o importanţă sporită actorului, creator şi i n ­ terpret, element primordial î n geneza actu­ lui scenic. Tot mai mult. decorul se reduce la accesorii, la obiecte-instrumente. legate direct de acţiunile fizice, iar cadrul gene­ ra'! tinde să se transforme într-o ambianţă neutră sau puternic marcată, un ..environnement". Centrul de interes al spectacolului devine personajul viu şi raporturile sale concrete, fizice cu mediul, acţiunile pe care le 'îndeplineşte pe scenă, într-un timp de­ terminat, concret, în faţa spectatorilor. Accentuarea raporturilor dramatice d i n ­ tre mediu şi individ, dinamica sporită a desfăşurării spectacologice, mutaţiile pe care le suferă noţiunea de dramatism în teatrul

contemporan, aduc obligatoriu în discuţie reevaluarea funcţiilor pe care trebuie să le aibă scenografia în momentul de faţă. T e n d i n ţ e l e mereu mai frecvente de a scoate spectacolul de teatru din cadrul obiş­ nuit al sălilor de tip vechi, cu scenă ita­ liană, încercările de reintegrare a specta­ colului în mijlocul evenimentelor cotidiene prin reprezentaţii de stradă sau în loca­ luri cu alte destinaţii de funcţionare (hale, biserici, garaje) dorinţa de laicizare vio­ lentă sau de reînviere a ritualului teatral, demonstrează fără echivoc demonetizarea parametrilor scenografiei tradiţionale. Pierd vizibl teren reconstituirile natura­ liste sau decoraţiile nefuncţionale, aglome­ rările de elemente nediferenţiate intenţio­ nal, chiar dacă stilul lor se reclamă de la un neo-baroc fastuos sau un pop-art mize-

www.cimec.ro

17

rahilist, ca să fie în pas ou moda. Falsa epurare a scenei rămîne doar imagine inex­ presivă, cînd lipseşte esenţializarea, natura­ lismul discret, chiar servit fragmentar, îşi pierde eficienţa atunci oînd nu urmează fidel dinamica interioară a spectacolului, după cum diversele soluţii tehnice de la simpla culisantă la cele mai stupefiante grinzi zburătoare nu pot suplini carenţele unei gîndiri teatrale înapoiate. în ameţitorul ansamblu de stiluri pe care-1 abordează teatrul contemporan, se vădeşte încă o dată că nu există maniere sau moda­ lităţi de tratare prohibite, ci numai prost folosite, prin ostentaţie snobă sau obtuzi­ tate faţă de spiritul operei reprezentate. Se poate obiecta că multitudinea de ten­ dinţe novatoare d i n teatrul modern e mai greu realizabilă la noi, datorită faptului că majoritatea sălilor noastre de teatru sînt construite pe tiparul clasic al scenei italie­ ne. Este î n t r - a d e v ă r un impediment, dar

în acelaşi timp şi un examen permanent pentru a verifica autenticitatea mijloacelor de expresie folosite, în condiţii date. Cum în toată lumea, deci şi la noi, nu s-a decis încă dinamitarea tuturor scenelor de t i p revolut şi înlocuirea lor peste noapte cu spaţii elastice, apte să servească cele mai noi tendinţe, scenografia românească este obligată să funcţioneze ,,la z i " , contempo­ rană cu sensibilitatea epocii, î n nişte forme fixe, cu care trebuie să jongleze de fiecare dată, cu supleţe şi inteligenţă, pentru o fo­ losire cît mai variată a spaţiului scenic. în aceste condiţii, şcoala de scenografie româ­ nească se menţine într-o efervescenţă inte­ lectuală continuă, atentă la mutaţiile feno­ menului teatral actual, m o d e r n ă fără excese de ultimă oră şi diversă fără prolixitate. www.cimec.ro

Schiţe de costume de Dan Nemţeam! pentru „Romeo şi Jidieta". în pagina alăturată Tybalt şi Lady Capmlet ; stînga Mercuţio; jos Paris.

Continuitatea acestor caracteristici se ob­ servă şi la tinerii creatori, ale căror reali­ zări se înscriu valoros în ansamblul mişcă­ rii noastre teatrale. Montări foarte diferen­ ţiate ca (gândire plastică, dar avînd ca ele­ ment comun preocuparea creării unui spaţiu scenic specific fiecărui text sînt dovada Q rientării judicioase a generaţiei tinere dta-i ciudat de Miron Radu Paraschivesou (regia Yannis Veakis, scenografia Elena Pătrăşcanu-Veakis şi A l . Brătaşanu), spectacol ce s-a impus ca o performanţă de răsunet republican şi care

22

.

constituie în fond aportul nostru valoric, de­ taşat, la bilanţul stagiunii pe ţară. Urmează apoi Fedra de Racine (regia D . Dinulescu, scenografia V. Creţul eseu), Vicleniile lui Scapin (regia Laurenţiu Azimioară, scenografia Valeriu Moiseseu) şi spiritualul spectacol re­ alizat de Mihai Berechet şi Adriana Leonescu ou piesa IntUnire cu îngerul de Sidonia D r ă guşanu. M ă opresc la aceste spectacole (deşi aş găsi puncte de sprijin şi în Al patrulea anotimp, pus în scenă de Ion Dinescu, şi Candida în regia lui D. Dinulescu, ambele decorate de Gh. Matei), deoarece ele au de­ monstrat valoros spiritul nostru de echipă, au solicitat un continuu exerciţiu profesio­ nal, au angajat efortul conştient şi dirijat, suplinind uneori, deficitul de experienţă ; au jucat aşadar şi vor continua să joace un rol formativ faţă de actori şi faţă de publicul oraşului nostru. O a doua consideraţie, pe care mă simt o¬ bligat să o fac, este aceea a eficienţei acti­ vităţii teatrului din Brăila. Cifrele, indicând

www.cimec.ro

VĂZUTĂ D E DIRECTORI numai rezulta/te cantitative, vor suna destul de rigid, dar le socotesc necesare. î n primele şase «luni ale anului, planul la spectatori şi încasări a fost depăşit cu 26%, capacitatea sălii f i i n d folosită (într-o medie de i90%>. Pu­ blicul vine la teatru — aceasta e constatarea cea mai îmbucurătoare a stagiunii. N u cumva însă această îmbucurătoare constatare ar pu­ tea f i un îndemn către autolinişbire ? Există fără îndoială acest pericol, dar ne vom feri de el. E o obligaţie vitală pentru noi. Este nevoie să conspirăm permanent îm­ potriva autamuliţumirii, în fond, împotriva rutinei, a oboselii, a sărăciei de imaginaţie, a superficialităţii, în construirea convenţiei teatrale. Astfel, a aduce un colaborator nu înseamnă a ne angaja împotriva casieriei tea­ trului şi nici împotriva unui anumit om, ci împotriva unor semne de oboseală. Studioul experimentai — în care ne-am propus să rea­ lizăm, în stagiunea următoare, Cezar, măscă­ riciul piraţilor de D.R. Popescu; Arca hu­ din nei' speranţe de I . D. S î r b u ; Bărbierul Sevilla de Beaumarehais — este el însuşi un mijloc de luptă împotriva modalităţilor desuete, altfel nu şi-ar explka imperioasa lui necesitate. Vom „conspira'' şi împotriva publicului, acest element viu, fără de care nu putem trăi, pentru a-1 scoate, atunci cînd e cazul, d i n mrejele divertismentului facil, pentru a-1 înarma tot mai bine cu în­ ţelegere în receptarea valorilor mai subtile ale artei noastre. Rezultatele acestei stagiuni sînt un argument şi un îndemn.

pregăti şi a iniţia mai întîi publicul pe d i ­ versele zone de cunoaştere a ideii de tea­ tru. Stagiunea a marcat deci o preocupare repertorială şi asta e un lucru — cel puţin ca intenţie — pozitiv. î n concluzie : o stagiune în care balanţa înclină spre satisfacţii, o stagiune cu reale puncte de sprijin pentru un drum ascen­ dent. Experienţa ne arată că nu întotdea­ una am ştiut să folosim astfel de situaţii pilot, că nu întotdeauna ele au constituit un ghid pentru mai mult şi mai bine. Iată de ce, consideraţiile făcute devin pentru noi puncte pentru un viitor program.

Ion Maximilian (Constanta)

0 a

stagiune întrebărilor

Stagiunea a demonstrat prin succesele şi inconsecvenţele ei că un teatru nu este doar voinţa unui singur om, ci rezultatul unei mentalităţi colective. La noi, în ultima vre­ me, se pune accentul pe spiritul de echipă. Multe din spectacolele stagiunii îşi dato­ rează existenţa ca acte de cultură, în pri­ mul rînd, acestui spirit de echipă care, în ultimă instanţă, se confundă cu disponibi­ litatea colectivă de a accepta o modalita­ te de lucru şi de a nu ocoli nici un efort pentru realizarea ei. Ceea ce caracterizează, cred eu, de ase­ meni, favorabil, stagiunea noastră este şi repertoriul axat pe o temă generală : ve­ chile, noile şi veşnicele legi morale. N u fa­ cem o lege generală, dar de astă dată, am căutat tema şi pe urmă am ales lucrările, în funcţie de ea, de posibilităţile artistice şi materiale ale teatrului, de gustul publi­ cului la ora aceasta. A m reuşit să îmbinăm în această temă piesa clasică cu piesa mo­ dernă şi să pedalăm pe o notă care ne place — atributul poetic al teatrului. A u intervenit şi note armonice mai relaxate — 0 zi de odihnă, Nu credeţi în bărbaţi, Acul cumetrei Gurton — tocmai pentru a nu în­ cerca să impunem un anumit gust, fără a

Cred că actuala stagiune prezintă o serie de caracteristici ce m ă îndreptăţesc să o consider — cel puţin pentru o stagiune — a întrebărilor. în primul rînd. teatrul nostru peste cîteva luni împlineşte douăzeci de ani.

www.cimec.ro

23

în al doilea rînd. teatrul s-a aflat în prima sa stagiune desfăşurată î.ntr-o formă organi­ zatorică nouă : foitul 'teatru de stat care cuprindea patru secţii (dramă-comedie. operă-operetă, estradă şi păpuşi) şi-a încetat existenţa şi i-au luat locul trei instituţii (relativ) separate şi independente : Teatrul liric, sub direcţia dirijorului Constantin Daminescu, Teatrul de revistă „Fantasio", con­ dus de compozitorul Aurel Manolache, şi Teatrul de dramă şi comedie (la care a ră­ mas afiliată secţia de păpuşi). Nici mie, nici colegilor mei proaspăt „avansati" de la profesia de artist ia funcţia de Snalt funcţionar, nu ne-a lipsit zîmbetul provocat de sensurile tradiţionale ale datei de 1 aprilie, dată la care în 1969 s-a con­ sfinţit prin decizie noua topografie a vieţii teatrale constănţene. Dar superficialei şi umor.isficei întrebări „cine pe cine păcăleşte dc fapt ?" i-au luat în puţine zile locul, în­ trebări serioase de fond, legate şi de carac­ terul experimental al formulei organizatorice, dar mai ales de sarcinile de creaţie ale co­ lectivelor de artişti. L a Teatrul de dramă şi comedie d i n Con­ stanţa deci. ne-am întrebat mai întîi : care sîrtt de fapt forţele de care dispunem ? Cît dc întinsă poate fi gama la care pot r ă s ­ punde, dacă nu cu virtuozitate (ceea ce poate s-a întîmplat pe alocuri), cel puţin cu co­ rectitudine (ceea ce s-a petrecut aproape constant) cei 32 de actori şi actriţe, trei re­ gizori, două scenografe şi cîţiva invitaţi ? A m încercat să „glisăm" de la (autocitez dintr-o pagină a „României literare") trep­ tele grave ale tragediei antice (Medeea de Euripide) şi cele ale dramei istorice (Săge­ tătorul de Ome&cu) la acutele comediei ro­ mantice {Romanţioşii de Rostand), ale co­ mediei satirice („Sfîntul Mitică Blajinu de Baranga, Familia Bliss de Noel Coward) şi ale vodevilului franţuzesc (Puricele in ureche de Feydeau). Pe treptele intermediare s-au situat o d r a m ă moral-psihologică a scriitoru­ lui sovietic Mar Baidjiev (ţărmuri pustii), dramatizarea basmului lui Creangă, Soacra cu trei nurori, şi piesa poliţistă Regele pun­ gaşilor de Ştefan Berciu.

Concentrindu-ne o clipă atenţia asupra tiavaliului de creaţie al actorilor din teatru şi privindu-1 prin prisma varietăţii şi diver­ sităţii lucrărilor din repertoriu, constatăm re­ zultate surprinzătoare (cel p u ţ i n statistic), re­ zultate care, dacă într-o bună zi vor f i o¬ mologate şi pe deplin atestate şi calitativ, vor damna în sfîrşit indiferenţa cu care ne tratează adesea critica de aşa-zisă speciali­ tate. De aceea, folosindu-mă de solicitarea revistei, cutez a atrage cît de cît lătenţia pe această cale asupra faptului că în contextul repertoriului amintit şi al vecinătăţii şi în­ rudirii cu două teatre muzicale, la rîndu-le cu oarecare diversitate de repertorii, cîţiva actori încearcă adevărate tururi de forţă ce se soldează uneori cu rezultate apreciabile : Romei Stănciugel, Sandu Simionică, Dan Herdan, Romeo Mogoş. actori prezenţi i n ­ sistent în afişele Teatrului de dramă şi co­ medie, deţin şi roluri — sau partituri, dacă vreţi — în unele spectacole ale Teatrului l i ­ ric şi celui de revistă. Ileana Ploscaru, actri­ ţă cunoscută şi recunoscută pentru fiorul ei de profunzime dramatică, creează cu dezin-, voltură profesională roluri de mare ilaritate în cîteva comedii. Aflat la începuturile sale artistice, cel mai t î n ă r membru al trupei, actorul Petre Lupu a tatonat eu curaj, une­ ori cu prea mult curaj, 6 i(şase) roluri p r i n ­ cipale într-o singură Stagiune. încă o întrebare : se zice că teatrul are; din nou nevoie de vedete. Avem posibilita­ tea de a consacra vedete în teatrul nostru constânţean ? D i n nefericire, la această î n ­ trebare se insinuiază un răspuns întrucâtva deprimant : vedetele se consacră numai l a Bucureşti. Totuşi, încă o întrebare : acest lucru se explică p r i n faptul că în Capitală s-au filtrat (sau infiltrat) şi concentrat for­ ţele artistice de prima m î n ă lăsînd provin­ ciei eticheta inalienabilă de ,,periferie" ? Sau pentru că la Bucureşti se află centrul de te­ leviziune, studioul de film şi redacţiile ce­ lor mai citite pagini ?

www.cimec.ro

Măria Bisztrai (Cluj)

Cum ieşim din dilemă Dintre dramaturgi, Ibsen a fost ce) mai preocupat de eficienţa operelor sale ; el a căutat modalităţi de a cerceta acţiunea spec­ tacolelor asupra speatatorilor, măsura în care drama, teatrul 'în genere, influenţează hotă­ rârile oamenilor în momentele decisive ale vieţii. Pentru noi, astăzi, o asemenea cerce­ tare eiste de-a dreptul obligatorie ; consider că numai prin legătura strânsă cu publicul, teatrul poate face faţă cerinţelor contempo­ raneităţii, poate asigura audienţa spectacole­ lor sale. în momentul de faţă, problema rea­ lizării de săli pline este vitală, atît din punc­ tul de vedere al menirii artei noastre, cît şi din cel al rentabilităţii. Aşa se explică faptul că şi în prezent persistă discuţii vehemente : „teatrul de idei, sau teatrul de divertisment?" Dilema există mai ales pentru teatrele din provincie, care au un public eterogen, cu gusturi şi cerinţe foarte diferite, lîn ce mă priveşte, ană pronunţ pentru un teatru în sensul strămoşesc a l cuvântului : teatrul — întâlnire festivă a -maselor. Paradoxal, insă, un asemenea mod de teatru nu este totdea­ una susţinut de masele largi. Putem alege, dimpotrivă, calea intelectualismului exclusi­ vist ? Nicidecum. Sântem într-o perioadă în

care trebuie găsit acel „echilibru fragil" ca­ pabil să asigure adeziunea tuturor. Pornind de la acest deziderat, am alcătuit repertoriul stagiunii ce s-a încheiat. Astfel, am asigurat ca şi în anii precedenţi o pondere însemnată operelor originale, păstrând tradiţia premie­ relor absolute. Teatrul nostru se străduieşte să găsească noi modalităţi eficiente î n cola­ borarea cu autorii. De asemenea, au mai fost reprezentate piesele Luna dezmoşteniţilor de CTNeill, Joc la castel ide M o l n â r Ferenc, Ca­ zul lui Noszty Feri cu Loth Mari, dramati­ zare de Benedek-Karinthy, după romanul l u i Mikszâth, Bicnbury de Oscar W.ilde, Coroana este din aur de Koosis Istvân (premieră abso­ lută), Melodie varşoviană de Leonid Zorin. întrucît programele literare se bucură de mare popularitate, realizăm în fiecare sta­ giune unul sau d o u ă montaje literare, numă­ rul spectacolelor atingând numărul celor cu montări de piese. în această stagiune a fost prezentat un program comemorativ Petăfi Sândor. A fost de asemenea prezentată piesa Poveste de iarna de Shakespeare. Regizorul Major Tamas, de la Teatrul N a ţ i o n a l din Budapesta, a reuşit să creeze pe acest text, un spectacol de succes, cu anumite elemente

www.cimec.ro

25

de rezonanţă actuală şi de o mare atractivitate sentimentală. Colaborarea cu el se î n ­ scrie într-o preocupare mai generală, de a atrage spre colectivul nostru figurile proemi­ nente ale mişcării teatrale din ţară şi d i n străinătate. (In aceeaşi ordine de idei, în re­ gia artistică ia lui Vlad Mugur, de la Tea­ trul Naţional din Cluj, se repetă în prezent piesa 'Trei surori de A . P. Cehov.) Avem ne­ voie de contribuţia unor creatori cu perso­ nalitate, pentru a ieşi din stadiul de stagnare în care ne aflăm —, stagnare ce se datoreşte mai ales faptului că în colectivul nostru a slăbit legătura cu circuitul vieţii teatrale din ţară. Artiştii noştri au p u ţ i n e ocazii de a realiza un schimb de experienţă cu teatrele din Capitală şi, uneori, nu reuşesc nici să vadă spectacolele cele mai importante ale sta­ giunii. N u izbutim — î n altă ordine de idei — să asigurăm împrospătarea ritmică a rai­ durilor regizorilor noştri, cu talente î n măsură să înnoiască şi să confere originalitate vieţii teatrale maghiare din România. Toate aceste dificultăţi (la înlăturarea cărora sperăm să ajungem cu sprijinul forurilor de specialitate şi al A.T.M.) au făcut ca Teatrul maghiar din Cluj să realizeze destul de multe specta­ cole convenţionale, neutre, chiar pornind de la piese care au prilejuit altor teatre iniţia­ tive curajoase. Nu sini turnul Eifţel de Ecaterina Oproiu, sau Aceşti îngeri trişti de D.

R. Popescu nu au avut la noi efectul scon­ tat. Faptul că, deşi ne-am ales texte valoroa­ se, n-am fost prezenţi la Decada dramatur­ giei autohtone, ne-a dat serios de gîndit. Du­ pă părerea juriului de selecţie, modalităţile de montare n-au fost convingătoare. Medi­ tăm asupra cauzelor care au dus la o ase­ menea î n d e p ă r t a r e de nivelul de sus al miş­ cării teatrale din ţara noastră. Şi ne stră­ duim să facem o planificare mai serioasă, să asigurăm timpul necesar pregătirii montări­ lor, pentru a da o reală eficienţă spectacole­ lor noastre şi pentru a le menţine la un n i ­ vel constant ridicat, aşa fel încît fiecare din ele să poarte amprenta contemporaneităţii, să şocheze, să mobilizeze pe spectatori. E, desi­ gur, nevoie, în acest scop, să avem, d i n timp, definitivată lista noastră de repertoriu şi să înlăturăm, în acest domeniu, unele as­ pecte practic stânjenitoare ale muncii noastre. Mă gîndesc mai ales la paralelismele exis­ tente adesea în repertoriul şi turneele teatre­ lor de limba maghiară, care pricinuiesc în afară de risipă de energie şi daune materiale, ce ar putea f i lesne evitate dacă s-ar realiza o coordonare a planurilor şi activităţii celor şase teatre maghiare d i n ţ a r ă Cu aceste gînduri pornim la începerea sta­ giunii următoare.

..Bunbury" de Oscar Wilde, în regia Iui Horwath Laszlo, la Teatrul maghiar din Cluj.

www.cimec.ro

Bela şi scenografia

lui

Toth

Vlad Sorianu

(Bacău)

Sfîrşit de stagiune Cel puţin trei au fost obiectivele majore aie teatrului nostru în stagiunea care s-a scurs: mai înfcîi, ne-aim propus echilibrarea repertoriului în ideea că un teatru „de provincie" nu se adresează numai unei anu­ mite categorii de public, ci totalităţii sale. La aceasta s-a adăugat dorinţa de a atra­ ge în săli un număr cît mai mare de spec­ tatori, de a ne redobândi condiţia de teatru popular în cel mai bun înţeles al cuvântu­ lui. Alţii numesc aceasta „reteatralizare", dar indiferent de etichetă, rămâne necesi­ tatea comunicării largi a scenei cu sala, chiar dacă e nevoie să facem noi mai mulţi paşi către întâlnire, deoît spectatorul. La o analiză superficială nd s-ar putea reproşa, poate, frecvenţa spectacolului „de divertisment", a comediei, dar printre aces­ tea s-au numărat Clinele grădinarului şi Moartea ultimului golan care au prilejuit colectivului (în regia lui I.G. Russu), repre­ zentaţii de bună ţinută artistică. Nici alte lucrări induse în repertoriul acestei sta­ giuni, cum ar fi cunoscuta comedie sovie­ tică O zi dc odihnă de V. Kataev, nu pot fi considerate simple divertismente „uşoare", iar faptul că au prilejuit grupului de realiza­ tori creaţii actoriceşti autentice şi că bene­ ficiază de girul unui numeros public atît la sediu, cît şi în deplasări, confirmă jus­ teţea opţiunii noastre. Desigur, punctele de ..rezistenţă" ale sta­ giunii le-au constituit Othello, Vlad Anoni­ mul şi Un scurt program de bossanove. la care s-ar putea adăuga lucrarea dramatur­ gului băcăuan Ion Ghalu Destelnica, Depăr­ tarea (în regia lui I . G. Russu şi scenogra­ fia lui Mihai Tofan), dedicată aniversării unui sfert de secol de la Eliberare. Piesa lui Radu Gosaşu a prilejuit talenta­ ţilor Ivan Hedmer şi Florica MăJureanu un spectacol experimental, mult discutat în cercu­ rile de specialitate, dar primit de public cu des­

tulă indiferenţă. Şi, se pare, opinia acestui ju­ decător imparţial s-a întîlnit, în cele din urmă, cu a criticii teatrale, care a reţinut ineditul formulei scenice, patosul dezbaterii de idei sau pregnanţa unor prezenţe acto­ riceşti, dar a respins, în acelaşi timp, lipsa de omogenitate rezultată din neîntîlnirea au­ torului, a regizorului şi a scenografiei pe o platformă spectacologică comună. Un spectacol mai cristalizat, cu virtuţi artistice certe a prilejuit aceluiaşi Ivan Helmer piesa lui Ion Omescu Vlad Anonimul, la a cărei reuşită şi-au adus contribuţia, pe lingă însuşi autorul, Elena Pătrăşcanu-Veakis şi actorul Teofil Vîlcu, de la „Naţio­ nalul" ieşean. Acelaşi actor. în rolul titu­ lar din Othello, a realizat — împreună cu lago al lui Ion Buleandră — sub direcţia de scenă a lui Ion Omescu şi în scenografia lu Dan Nemţeanu şi a Lidiei Radian — unul din cele mai de răspundere spectacole din istoria instituţiei noastre. Al doilea obiectiv al stagiunii a fost — şi rămâne — atragerea în jurul teatrului a :

www.cimec.ro

27

unor colaboratori de prestigiu, capabili a amplifica şi consolida climatul de profesionalitate şi exigentă artistică, necesar mari­ lor confruntări valorice. N i s-a reproşat i n ­ vitarea în colectiv a unor asemenea i n ­ terpreţi, sau a unor regizori şi scenografi unanim apreciaţi. Considerăm că nu am greşit, nu numai pentru sporul de audienţă la public, pe care l-am dobîndit astfel, nu numai pentru calitatea elevată a spectaco­ lelor realizate cu aportul lor, dar mai ales pentru plusul de emulaţie şi autoexigenţă pe care îl stimulează în colectiv ; încît, ,ceea ce părea o soluţie efemeră sau o ambiţie ..provincială" se dovedeşte, în cele din ur­ mă, catalizatorul propriilor noastre latenţe. In fine, un al treilea ţel pe care l-am a¬ vut în vedere — deşi nu ultimul ca pon­ dere — îl constituie omogenizarea colecti­ vului actoricesc al teatrului, prin valorifi­ carea plenară a componenţilor săi, a resur­ selor specifice fiecăruia. Dacă faţă de actori valoroşi ca Kitty Stroescu. Sorin Postelnicu. Constanţa Zmeu sau Lory Cambos am rămas datori anul acesta, sub raportul dis­ tribuirii lor optime, în schimb am avut sa­ tisfacţia să constatăm că alţii, mai tineri şi mai puţin cunoscuţi în colectiv, au ono­ rat cu prisosinţă încrederea ce l i s-a ară­ tat, întinerirea şi restructurarea fondului actoricesc, pe care le-am început anul tre­ cut, prind astfel a-şi arăta roadele şi, dacă vom putea să continuăm, vom satisface una din condiţiile fundamentale ale revirimen­ tului. iîn temeiul experienţei de o stagiune şi jumătate, pe care am dobîndit-o Ja condu­ cerea teatrului băcăuan, pot afirma că există nu numai premizele, ci şi garanţia unor stagiuni din ce în ce mai mature, mai configurate valoric şi dacă o \am în vede­ re pe cea care va începe, în toamnă, pot cita numele unor regizori cu care vom co­ labora, precum acela al unuia dintre cei mai buni directori de scenă iugoslavi, Bora Grigorovici, apoi al lui Yanis Veakis, (care a început repetiţiile la Pogoară iarna, de Maxwell Anderson), al lui Ion Omescu ş.a. La aceasta se adaugă un repertoriu variat, din care nu va lipsi, din nou. comedia, dar nici spectacolul de anvergură, reprezentaţia pentru copii sau recitalul poetic. în acest context ar fi de bun augur dacă organele financiare locale, urmînd exemplul altor judeţe, nu prea îndepărtate, ar vădi mai multă receptivitate faţă de specificul artistic al instituţiei noastre.

Petru Stoican (Petroşeni)

Largi consultări cu iubitorii de teatru

Teatrul minerilor Văii Jiului si a! siderurgiştilor hunedoreni şi-a încheiat cea de a 22-a stagiune a activităţii sale şi se pregăteşte pentru deschiderea celei turnătoare, cu senti­ mentul că se află, măcar nn parte, pe dru­ mul împlinirii cerinţelor artistice şi civice căwww.cimec.ro

rora colectivul acesta a aval şi are în conti­ nuare să le facă fată. Rezultat al unor largi consultări cu iubito­ rii şi cunoscătorii dc teatru, de toate vîrstele, practice ale şi ţinînd seama de condiţiile teatrului, repertoriul nostru s-a bucurat în de comentarii favorabile ; această stagiune acestea relevînd mai cu seamă măsura în origi­ care am înţeles să slujim dramaturgia nală. Şapte din cele nouă spectacole reali­ zate în premieră, în această stagiune, au fost în adevăr piese româneşti din fondul clasic, din perioada interbelică şi din cea mai re­ centă „recoltă" — de la Hasdeu şi Alecsandri, adică, prin Mihail Sorbul la Sergiu Fărcăşan şi Alexandru Mirodan. Vrednic de luat in seamă este şi faptul că s-a statornicit în tradiţia teatrului nostru şi atenţia faţă de micii spectatori — preşcolari şi şcolari — pentru care am pus în scenă spectacolele Cocoşelul neascultător şi Motanul încălţat (în regia actorului Tiborel Pătraşcu şi avînd în distribuţie elemente dintre cele mai valo­ roase ale scenei noastre). Mi se pare că trebuie să relev prezenţa noastră, în această stagiune, la faza zonală craioveană a Festivalului naţional de teatru, chiar dacă spectacolele pregătite în acest scop (Dona Joiana şi Transplantarea inimii necu­ noscute) n-au ajuns a fi selectate pentru Bucureşti. A fost totuşi un prilej binevenit de autocunoaştere a zestrei şi nivelului nostru artistic. Aceasta, deopotrivă cu întîmpinarea caldă şi preţuirea de care ne-am bucurat din partea publicului şi a juriului, a avut darul să stimuleze eforturile actorilor noştri, care. în genere, au avut satisfacţia unor frumoase aprecieri şi de-a lungul stagiunii — în cele 348 de spectacole în care au apăntt fie la sediu, fie în deplasări. Cronicile ne-au relevat însă şi unele nea­ junsuri ; ele stau în atenţia noastră şi ne vom strădui să le îndepărtăm in viitor. Ast­ fel, nu toate spectacolele noastre sînt unitar construite din punct de vedere regizoral, nu toţi actorii acordă importanţă egală roluri­

lor încredinţate, şi îşi schimbă, după o con­ cepţie greşită, atitudinea după cum au de atacat roluri „mari" sau roluri „mici". La acestea se adaugă, nu rareori, o neîndestu­ lătoare aprofundare a rolurilor sau lipsa de exerciţiu în rostirea versului. Focmai din aceste motive conducerea teatrului a solicitat unor personalităţi competente în sprijinul vederea iniţierii unui ciclu de expuneri pro­ fesionale, îndeamnă secretariatul literar să sprijine mai mult actorii, regizorii şi sceno­ grafii cu materiale documentare în măsură să asigure spectacolelor un nivel artistic ri­ dicat, şi, în acelaşi timp, se străduie să dea actorilor posibilitatea dc a urmări mai frec­ vent spectacolele teatrelor din Capitală ori ale trupelor străine care ne vizitează ţara. Un mijloc de ..şlefuire" a darurilor expresive ale actorilor — deopotrivă cu intenţia le­ gării publicului de actul poetic — este şi aşa-numitul „teatru de miercuri", iniţiat încă de acum un an şi continuat anul acesta. Este vorba, în acest „teatru" de nişte recitaluri date de actorii noştri cu versuri din lirica modernă şi clasică. în stagiunea viitoare, lucrările incluse în repertoriu, lucrări de Aurel Baranga. II o¬ ria Lovinescu, Tudor Muşatescu, Moliere. Miller vrem să le supunem, spre valorificare califi­ scenică unor regizori de recunoscută care, precum Marietta Saclova, Radu Pencmlescu, Lucian Giurchescu şi Petre Scwa-Băleanu, pentru a putea din nou să înfăţişăm — spre o apreciere exigentă — producţiile artistice ale colectivului nostru publicului şi cronicarilor din Bucureşti, care, altfel, nu se prea grăbesc să ne viziteze. Pînă atunci, sperăm însă, ca în viitoarea stagiune să nu mai avem motive să ne plingem de absenţa lor. Viaţa culturală a muni­ cipiului Petroşeni — şi. în cadrul acesteia, mo­ aportul teatrului nostru, care în condiţii deste, se străduie să fie la înălţimea nobilei sarcini ce-i revine — nu vrea să fie tratată ca o cenuşăreasă...

www.cimec.ro

(Baia Mare)

Ce las m urma Dacă este adevărat că orice — să-i spunem — autobilanţ nu iese de sub zodia su­ biectivului flagrant, de o anumită nuanţă uşor de sesizat, atunci nu vom avea naivitatea să ne absolvim de un asemenea „păcat". Şi, totuşi, eşti constrîns la a crede în anume ti­ pare ale imparţialităţii, fie şi numai aparente, fiindcă orice concluzie, o tragi avînd în vedere mai multe sau mai puţine păreri ale celor chemaţi (sau „încadraţi" !) să-ţi catalogheze eforturile. în ce ne priveşte, cu tot convenţionalul deliberat şi inerent ori­ căror mărturisiri „la sfîrşit de stagiune", constatăm acum că intenţiile de început n-au fost neglijate. Aceasta fiindcă nu ne-am propus nimic de natură spectaculoasă. "Ţelul principal a fost acela al atingerii unor parametri ai profesionalităţii, trădaţi cam de prea multe ori în stagiunile precedente. N-am cultivat, deci, senzaţiile tari". Chiar dacă Răzvan şi Vidra nu a constituit — în cadrul Festivalului Naţional de Teatru — un moment deosebit, el a contribuit la afirmarea Teatrului dramatic din Baia Mare ca o prezenţă salvată de sigla diletantismului. Au urmat apoi Travesti de Aurel Baranga. Fire de poet de O'Neill, Dona Juana de Radu Stanca şi Nora de Ibsen — spectacole asupra cărora presa a insistat în mod deosebit. în sfîrşit, nici la ultimele două pre­ miere ale stagiunii — Don Carlos de Schiller şi Gimnastica sentimentală de V. Voiculescu (premieră pe ţară) — nu se înregistrează — credem — un rabat la calitate. Ar mai fi de consemnat turneul nostru în Iugoslavia, cu spectacolele Dona Juana şi Nora (ambele în regia lui Dan Alecsandrescu şi scenografia Adrianei Leonescu), în­ cheiat cu aprecieri favorabile în presa din ţara vecină. Cum este şi firesc, ceea ce am cîştigat în această stagiune vrem să păstrăm în cea viitoare. Pornind de la repertoriu, credem că nu greşim înscriind titluri ca Zamolxe de Lucian Blaga, Sam de G. M. Zamfirescu, Lysistrata de Aristofan, probabil Azilul de noapte de Gorki, o piesă de D. R. Popescu, Ion de Mihail Sorbul (după Livvu Rebreanu), Arca lui Noe de Mehes Gyorgy şi Amorul propriu de Marc Camoletti. Directori de scenă ca Lucian Giurchescu, N. Al. Toscani, Petre Sava Băleanu, Dan Alecsandrescu. Marius Popescu şi Alexandru Tatos ne vor sprijini în împlinirea unor deziderate, în depăşirea unor „limite". S-ar cuveni, aici, să ne exprimăm şi unele dorinţe ? Poate una singură : ca tea­ trele să dobîndească o anumită autonomie care să le îngăduie a se profila ca orga­ nisme integral răspunzătoare de propriile gesturi. Nu e vorba, deci, de o autonomie „absolută", în care termenii se convertesc în anarhie, ci de una în măsură să le orien­ teze simţul responsabilităţii spre opţiuni sigure, care să le scutească, în vederea defini­ tivării oficiale, dc rătăciri prin hăţişuri adesea ciudate şi inutile. Exprimarea unui ase­ menea deziderat poate constitui şi un final la cîteva rînduri de „bilanţ şi perspective" ? * începînd cu stagiunea 1970/71, director la Teatrul din Sibiu.

30

www.cimec.ro

ILEANA P O P O V I C I

Exa men de artist Concurs de admitere la actorie... Clădirea institutului de teatru e pur şi simplu ase­ diată de candidaţi, de prietenii lor, de mame emoţionate. Dar portarul, cerber bine antre­ nat, nu îngăduie nimănui să intre, în afara seriei programate la examinare, aşa că înă­ untru e o linişte ciudată, vătuită. N u se cir­ culă pe coridoare, nici pomeneală de agita­ ţia din alte facultăţi ; fiecare aşteaptă în­ tr-un loc anume destinat, apoi e condus pînă la uşa unuia din micile studiouri — totul, după un ritual solemn şi puţin rece, care te impresionează fără să vrei. Pe ferestrele de la parter sînt afişate lungi, foarte lungi liste : sînt 195 de candidate pentru... 5 locuri, la fete şi 194 de candidaţi pentru 10 locuri, la băieţi. Proporţia mi se pare zdrobitoare ; aflu însă că au fost ani în care cifra celor înscrişi se ridica la 8—900. Dar ce se întâmplă înăuntru ? Cum arată acest „prim prag" al viitoarei profesii ? Ce fel de aparat de precizie este acela care detectează harul şi eliberează ..permis de intrare" în lumea artei ? Care e cota „şan­ sei" ?

TIMPUL I: CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI Etapa I — probă dc aptitudini. Patru comisii lucrează de dimineaţa pînă seara la „preselecţie" ; din mulţimea celor 400 de as­ piranţi sînt aleşi cei care au cel puţin apa­ renţele necesare pentru a susţine un con­ curs. Verificarea aptitudinilor e, în această

etapă, încă destul de sumară : probă de auz muzical, exerciţiu de mişcare, două-trei re­ citări dintr-un repertoriu de versuri liber ales. Deocamdată, nu se vorbeşte despre talent — talentul e o floare rară —, ci se caută cu r ă b d a r e ..calităţi" : sensibilitate, forţă, strălucire, un chip expresiv, o privire inte­ ligentă şi vie, o voce puternică şi plină, un timbru original, spontaneitatea, hazul, far­ mecul... E într-adevăr surprinzător cît de rare sînt aceste simple calităţi umane ce-1 deosebesc pe Actor de restul muritorilor ! De î n d a t ă ce s-a suit pe micuţa scenă a sălii de examen şi s-a oprit în lumina reflectoarelor, omul modest, cumsecade, oarecare, e definitiv con­ damnat — nepotrivirea sare în ochi şi-l cu­ fundă în ridicol. N u ştiu cum se face. dar mulţi nu s-au prea privit cu luciditate în oglindă (..oglindă, oglinjoara mea, ci ne-i mai frumos ca m i n e ? ! " ) . Nu, nu sîntem la un concurs de frumuseţe, nu se caută Adonişi şi Afrodite (de altfel, observaţia e valabilă şi pentru „frumoşi", mai ales pentru fete, care-şi standardizează frumuseţea cu o per­ severenţă demnă de o cauză mai bună...), ci persoane interesante, luminate dinăuntru : totuşi. ..oglinda de la şifonier" e uneori din cale afară de indulgentă. Se poate oare por­ ni într-o profesie fără cel mai mic efort de autocunoaştere ? Vor să devină actori — vor cu încăpăţînare, cu disperare, cu fanatism, repetînd experienţa de două-trei ori. plerzind ani în şir — fete şi băieţi cu mişcăr; greoaie şi împiedicate, cu voci sparte, cu evidente defecte de vorbire, fiinţe şterse, care nu pot ..transmite" nimic, chiar dacă au ceva în minte şi-n suflet, pentru că le lipsesc m i j ­ loacele de expresie. A r putea străluci în alt domeniu, ar putea f i medici, ingineri, pro-

www.cimec.ro

31

fesori... Dar nu actori, căci teatrul e me­ seria unui anume har, şi nu se face doar cu bunăvoinţă şi hărnicie... Toţi recunosc că aşa stau lucrurile. Pentru sine, însă, fiecare găseşte circumstanţe spe­ ciale. O adolescentă stă crispată în mijlocul scenei ; privirea îi e vidă. chipul i s-a golit de viaţă ; silabele versurilor se alungă şi se poticnesc într-o rostire ininteligibilă, străda­ nia ei e aproape un chin fizic. E întrebată ce i-a hotărît alegerea. ..îmi place foarte mult teatrul — zice fata —,am recitat întot­ deauna la serbările şcolare, şi atunci tova­ răşa dirigintă m-a sfătuit să încerc..." Mă gindesc cu regret că a fost poate o elevă eminentă şi că primul eşec din viaţă i-ar fi fost evitat, dacă acea dirigintă. în loc să fi aruncat o vorbă în vînt, ar f i învăţat-o să-şi cunoască adevăratele posibilităţi. Dacă etapa „de masă" e puţin generoasă ca material „de reatru". e în schimb ex­ trem de interesantă ca fenomen social ; pe de o parte, pentru că prezintă o întreagă ca­ tegorie de tineret, cu orizontul, gusturile, cri­ teriile sale ; pe de alta, pentru că devine o oglindire a teatrului însuşi. în mentalitatea unei părţi din public. Poate că e ciudat, dar e evident că majo­ ritatea celor ce încearcă să urce pe scenă au văzut puţin teatru, şi mai ales puţin teatru de bună oalltate ; se simit. în comportarea lor, ecourile unor spectacole facile, ale unor emi­ siuni de televiziune cu muzică uşoară şi va­ rietăţi — ochiul e prea puţin format, gustul

Gheorghe

www.cimec.ro

Fundeanu

şovăie, propria persoană e rareori pusă în va­ loare. Nuci vorbă de stil personal, de armo­ nie oiniica... Influenţa estetică receptată e m i ­ nimă, mediul e .destul de sărac în radiaţii. Pentru băieţi, primejdia e mai mică, doar ca-işi lasă în voie, peste frunte, o chică de­ zordonată. Fetele, însă. vin cu pieptănaturi complicate, cu etaje de bucle şi buclişoare, sau cu lungi şi încîilcite şuviţe umbrindu-le chipul ; unele iţi aleg rochii festive, orna­ mentate cu volane şi floricele. Una, cam voi­ nică, poartă peste fustă şi pulover un ilie lung şi larg cu g a r n i t u r ă înflorată, care-i dublează proporţiile — habar n-are de cu­ lorile şi liniile ce-ar avaritaja-o. Alta, subţire, frumoasă, cu ochi adînci şi mari, convinsă probabil că teatrul e o meserie pentru „fe­ mei fatale", s-a fardat grosolan şi şi-a pus o rochie de plasă neagră pe fond de mătase roşie : pare culeasă dintr-un bar. Tot acest balast creează o primă şi une­ ori definitivă impresie de artificial, de căznit, ascunzînd tinereţea, graţia, prospeţimea. în cele cîteva minute de care dispune fiecare, această impresie, realizată cu atîta trudă, nu mai poate fi ştearsă... Iar „detaliile" nici nu sînt lipsite de importanţă, fac parte din per­ soana candidatului, sînt armele şi .argumente­ le l u i , într-un sens au putere de caracteri­ zare. L a atît de puţină experienţă, un sfat com­ petent, dat la timp. n-ar strica. Locul său ar fi la orele de pregătire pe care chiar ins ti tutui le organizează, dacă acestea ar f i con­ sultaţii individuale, nu nişte cursuri „stas". După cum se vede, cei ce nu se cunosc pe sine nu ştiu mare lucru nici despre ţinta a¬ leasă. Şi-au zărit actorii preferaţi la televi­ zor, poate nu în cea mai nobilă postură, Sjau amuzat şi s-au gîndit că nu-i prea greu să-şi încerce norocul. Pufnind în rîs — haz de ne caz ! — o fată recunoaşte : „m-am pregătit o săptămână. A m mai dat şi altădată. De trei ani n-am mai dat". U n băiat bondoc, cu moţ pe frunte, într-o cămaşă roşie ca focul, îşi începe examenul cîntînd „Dacă nu iubeşti, degeaba mai trăieşti" : dă din mîini, sare, se strîmbă. consumă energie, risipeşte „cîrlige"^ ca un solist de „şuşanea". A l t u l se aruncă într-o încercare imposibilă : lungi minute, cu mijloace total neadecvate, se străduieşte să-1 imite fidel pe inimitabilul Emil Botta ; nu se înţelege nimic, falsul e impudic şi trist. Cîteva fete au învăţat sîrguincios alfabetul declamaţiei şi acum recită în acelaşi fel ori­ ce poezie, de la Blaga la Nina Cassian, încăroînd-o cu mimică şi cu gesturi fără noimă. Ideile preconcepute sînt atît de tenace încît, la proba de mişcare .(paşi de dans sau mers pe ritmul unei melodii înregistrate pe bandă), în loc să aştepte să simtă r i t m u l se reped să balclcze cît mai „graţios", după un desen dinainte stabilit : nu face excepţie nici măcar o absolventă a liceului de coregrafie, deşi, după ce i se atrage atenţia, ştie perfect des­ pre ce e vorba. Ore întregi, am senzaţia că trăim în filmul lui Miloş Forman, Concurs ;

www.cimec.ro

Monica

Bordeianu

numai că totul e infinit mai dramatic, pentru că timpul se dilată. Cum, unde, în ce împre­ jurări şi din vina cui se naşte o atît de falsă imagine despre teatru, înţelegerea sa degra­ dată, deformată ? în ce măsură e vina tea­ trului însuşi ? Dar minunea există, chiar dacă se iveşte rar. Iată o fată cu personalitate ; nu are n i ­ mic frapant în înfăţişare, e slăbuţă, fragilă, cu părul strîns cuminte la spate, îmbrăcată sobru. D i n clipa cînd a intrat, chiar din mo­ dul cum a închis uşa şi a rostit „bună ziua", cu vocea joasă şi reţinută, ceva s-a simţit în atmosferă ; stă dreaptă în mijlocul scenei, reculeasă, concentrată, şi recită. Tăcerea celor ce-o ascultă şi-a schimbat densitatea. La capătul primei selecţii rămîn 25 de fete şi 36 de băieţi. între ei sînt, încă nedefinite, promisiunile. începe examenul propriu-zis

TIMPUL I I : ORIZONT INTELECTUAL Nu toţi merg mai departe : trei fete şi cinci împotmolesc la proba scrisă de băieţi se limbă şi literatură .română. Cîţiva oameni de inimă din comisie sînt neconsolaţi : printre cei pierduţi pe drum e A . R., un talent nativ www.cimec.ro

deosebit, cel mai promiţător candidat reţinut la prima triere. Alţii, trecuţi cu note mici, vor avea crunt de luptat pentru medie, intra­ rea lor în institut depinzând de un fir de păr. J u m ă t a t e din băieţi (de ce-or f i băieţii mai leneşi ?!) au note la limită la teza de română. Cărţile necitite se răzbună... Dar nu-i vorba numai de note : faza u r m ă ­ toare include o probă de lectură la prima vedere ; nu se cere interpretare artistică, ci doar orientare rapidă, claritate, frazare l o ­ gică, o corectă aşezare a accentelor, cursivi­ tate. Această operaţie simplă ridică neaştep­ tate dificultăţi ; se citeşte greoi, cu hopuri, inexpresiv, deşi cărţile indicate fac parte din programa obligatorie în liceu (liceul n-o fi avînd nici o vină ?). N i c i repertoriul per­ sonal nu dovedeşte lecturi prea bogate şi diverse ; cu unde remarcabile excepţii (Rilke, Appollinaire, Garcia Lorca, Arghezi, Emi nescu, Blaga, Nichita Stăneseu, Şt. Aug. Doi­ naş), revin mereu aceleaşi şi aceleaşi poezii de Sorescu, Prevert. Minulescu, Topîrceanu. A m auzit de latîtea ori o f a b u l ă oarecare, în­ cît îmi răsună în urechi şi noaptea, în somn. U n i i au ales la îrttîmplare, fără să se gîndească în ce m ă s u r ă alegerea îi defineşte, îmchipuindu-şi că orice recitare de mântuială e suficientă. Să nu fie oare nici o legătură în­ tre această mentalitate superficială şi cultura firavă, scăzuta rîvnă intelectuală a asipiranţilor-actori ? Premianţi .„de profesie" se pre­ gătesc ani de zile pentru admiterea în fa­ cultăţi, studiind matematică, fizică, literatură, filozofie — treaba lor ; pentru teatru, se cre­ de, e destul să te decizi în ajun şi să repeţi două-trei poezioare banale învăţate l a şcoală... Chiar dacă ne ferim de concluzii vulgariza­ toare şi acordăm î n t r e a g a consideraţie excep­ ţiilor cu vocaţie, iată o î m p r e j u r a r e care, în general, nu favorizează calitatea u m a n ă a candidaţilor la arta d r a m a t i c ă . La mijloc c o confuzie ; cei în cauză nu-şi dau seama, probabil, că supun verificării nu recitarea în sine, ci propria lor persoană, în sens integral — ceea ce presupune o pregă­ tire altcum dificilă, de ani întregi, intelec­ tuală, fizică, psihologică, un complicat proces de decantare a datelor şi înclinaţiilor, din cane rezultă personalitatea, talentul, cultura...

TIMPUL III: RADIOGRAFIE DE PERSONALITATE i

Mulţi chemaţi, puţini aleşi... L a ultimele probe, competiţia se strînge. D i n nou recitări, un exerciţiu de improvizaţie (comportare în împrejurări date) ; şi, decisivă, (e momentul surprizelor, al răsturnării ierarhiilor abia în­ jghebate, al decepţiilor răsunătoare), inter­ pretarea unui monolog. Acum lucrează www.cimec.ro o co-

Marilena

Daniel

Prod'un

Tomescu

misie r e u n i t ă ; contează fiecare punct, fiecare nuanţă... Pauzele de dezbateri de d u p ă fie­ care serie, cînd se fixează notele, sînt din ce în ce m a i lungi, d e p ă ş i n d durata exame­ nului. Talentele „ s i g u r e " — atît cît poate f i de sigur talentul unui începător — ies repede în evidenţă. Eugenia M a c i , il9 ani : tot ce poate f i mai s t r ă i n de f e t i ţ a - p ă p u ş ă , un chip puţin straniu, î n c ă r c a t de tensiune, o voce neobişnuit de bogată, temperament de t r a ­ g e d i a n ă şi repertoriu pe m ă s u r ă . Monica Bordeianu. D u m i t r u L a z ă r , Marilena Preda, Ileana Rodica Nicolae. Ama T r o f i n , Con­ stantin Fugaşin... Să-i reţinem. Se observă totuşi, destul de curînd, că p r i ­ ma selecţie a fost prea largă. P r i n f i l t r u a trecut t i p u l candidatului „corect", decent, p r e g ă t i t cu seriozitate, a cărui prezenţă ins­ talează nivelul mediocru, marea primejdie pentru teatru. U n d r a m de inteligenţă, un firicel de sensibilitate, un gest natural, un accent de sinceritate reprezintă o g a r a n ţ i e prea firavă. Ce resurse posedă persoana can­ didatului, ce perspective de dezvoltare ar p u ­ tea să aibă ? I a t ă întrebări pe care concursul, în actuala sa formulă, le lasă deschise. Ca să preîntâmpine incidentele, contestaţiile, acuza­ ţiile de subiectivism ,(dar există oare domeniu mai subiectiv ?!), comisia nu-şi î n g ă d u i e — şi nu i se î n g ă d u i e — să provoace discuţii, să p u n ă întrebările suplimentare necesare u¬ nei cunoaşteri mai complete, nu oferă candi­ datului prilej să-şi demonstreze inteligenţa, fantezia, spontaneitatea ; ci îl l a s ă să-şi sus­ ţ i n ă solilocviul, mai bine sau mai prost c i ­ zelat, în faţa unui perete de t ă c e r e . Singurul „ p u r t ă t o r de cuvânt" autorizat e p r e ş e d i n t e l e , regizorul M o n i Ghelerter, şi i n t e r v e n ţ i i l e l u i . siînt neutre rubrici de formular : eu ce doriţi să î n c e p e ţ i ? V - a ş ruga să vorbiţi mai tare. M u l ţ u m e s c Puteţi pleca. /Cel p u ţ i n un caz — d a c ă tocmai acesta •era ? — ar f i meritat l ă m u r i t p î n ă l a capăt : b ă i a t u l a intrat „pe picior greşit", apoi a strălucit o clipă, mai limpede si mai o r i g i ­ nal d e c î t întregul examen ; dar era prea t î r ziu... L a monolog, cine ştie ce f r î n ă interi­ oară 1-a î m p i e d i c a t să se exprime... talentul are asemenea n e p r e v ă z u t e răsuciri. Nimeni n-a insistat. î n î m p r e j u r ă r i de acestea, no­ rocul e. de obicei, de partea celor care pun în b a l a n ţ ă argumentul f ă r ă apel al unei î n ­ făţişări încântătoare. î n ultima vreme, destui studenţi au fost eliminaţi d i n institut, d u p ă unul şi chiar d o i ani de studii, pentru că s ă ­ răcia resurselor l o r interioare devenise evi­ d e n t ă ; totuşi, examenul de admitere se stră­ duieşte în continuare s ă fie cît mai imperso­ nal, m a i standard. Devine p r i n aceasta mai mică r ă s p u n d e r e a selecţionerilor ? V a i . nu. O singură p r o b ă ar putea să dezvăluie ceva din firea autentică, din reacţiile i n d i v i ­ duale : exerciţiul de improvizaţie. D i n p ă c a t e , la acest capitol, unica vedetă rămâne M a r i n k ă - r e c u z i t e r u l , care face minuni de p r o m p -

36

www.cimec.ro

Viorica

Hodel

Ileana

Rădica

titudine şi bunăvoinţă ; .nici nu şi-a citit bine concurentul tema, şi pe scenă se şi ivesc o¬ biectele trebuincioase : masă, scaun, telefon, fier de călcat, valiză, carte etc, etc. Temele, însă, sînt dezesperant de seci şi anodine. x\ţi găsit pe stradă un portofel... în cameră a intrat un şoarece... V-aţi cumpărat o pălărie... Aţi întîrziat la întâlnire. Aşa cum sînt for­ mulate, ele impun seria de gesturi mărunte pe care toţi candidaţii se străduiesc să le m i ­ meze cît mai precis, cu rezultate absolut ne­ semnificative : închiderea şi deschiderea uşi­ lor, răsucirea unui comutator, pieptănatul. Dar nu sugerează compunerea unei situaţii, a unei stări de spirit, nu cheamă răspunsul inedit la o problemă reallă de comportament. Aşa că nu-i de mirare că am văzut foarte puţine reacţii v i i , spontane, că imaginaţia nu lucrează şi umorul e in deficit. Examenul s-a încheiat, dar realitatea n-a respectat planificarea. A u fost admişi şase fete (balotaj...) şi şase băieţi. Patru locuri rămase libere aşteaptă un eventual nou con­ curs în toamnă. Din cine ştie ce secrete mo­ tive ale naturii, repartiţia talentului e in ul­ timul timp favorabilă fetelor. Băieţii sînt aproape toţi placizi, l i r a v i . scunzi, cu un mi­ nus de forţă şi vibraţie. Pe unde or fi posibilii eroi. junii primi, ta­ lentele comice explozive ? Probabil, i n exa­ mene la automatică, la biologie, la matema­ tică sau la filozofie. Sau să fie absenţa elemen­ telor strălucite din această generaţie un simp­ tom de scădere a .putorii de fascinaţie a tea­ trului ? Să fie în pericol prestigiul profe­ siei ? Să aibă Institutul de teatru o prea mică „rază magnetică" ? Sau poate „cifra de plan" însăşi e greşită şi forţează echilibrul dintre posibil şi necesar ? Dacă astfel de pre­ supuneri se confirmă, Institutul de teatru va trebui să descopere un nou mod de a se adecva realităţii. Poate că e nevoie de o profundă schimbare de structură, de o inte­ grare în universitate, în urma căreia să-şi recruteze studenţii din rîndurile tinerilor i n ­ telectuali pasionaţi de artă, care ar obţine o dublă calificare — după modelul învăţămîntului american.

Nicolae

Nota. Fotografiile caic ihutreazu acest ar­ ticol sint ale candidaţilor reuşiţi la exame­ nul de admitere din vana acestui an, la Institutul de teatru .,/. L . Caragiale".

Poate va trebui schimbat ceva în concep­ ţia examenului de admitere, în aşa fel încît să se realizeze o radiografie profundă a în­ tregii peirsonalităţi a candidatului. Poate că e necesară mai multă supleţe în mînuirea acestui material gingaş, o sinteză între cura­ j u l de a risca pentru un eventual talent ie­ şit din comun şi intransigenţa faţă de me­ diocritatea drăgălaşă... Oricum, toate aceste probleme, mari şi mici, nu sînt ale concursului de admitere în sine. Ori de cîte ori. în anii de studii, la re­ partizarea absolvenţilor (chiar luna trecută am avut dovada !), ba şi în teatre, ne aflăm în faţa unei dileme insolubile, firul ei ne duce înapoi, pină la examenul de admitere. N-a fost încă. inventat instrumentul elec­ tronic de măsurare a talentului, dar cred că inventat-irii j r trtibui să se grăbească...

www.cimec.ro

AUREL

Opinii O h , de-am avea amintirile pe care le vrem...

• Omul este singurul animal cu drep­ tul la sinucidere. De aici şi măreţia vieţii lui. • Detest sinuciderea ca pe un suprem act de laşitate : crimă cu garanţia im­ punităţii.

*

Lumea pendulează între Masoh şi Sade. între războaie ne chinuim pe noi, în războaie torturăm pe alţii.

• Hamlet şi Don Q u i j o t e sînt două feţe ale aceleiaşi m e d a l i i : Hamlet ştie tot, dar nu e în stare de nici o de­ cizie, Don Quijote nu ştie nimic, dar are, în schimb, toate iniţiativele.

• Confidenţele constituie prima treap­ tă a indiscreţiei: faci mărturisiri ca să smulgi declaraţii.

• în fiecare iubire căutăm amintirea primei femei dorite, lată o justificare comodă pentru frivolităţile noastre vinovate.

* Nimic mai uşor de fondat ca o re­ ligie : un catehism de dogme, un corp de credincioşi şi o inchiziţie. Ereticii şi sectanţii vin ulterior.

* După o viaţă mistuită de ambiţii, nu mai am decît o singură v a n i t a t e : să n-am vanităţi. M ă tem însă că e cel mai grav o r g o l i u . Oamenii cu desăvîrşire singuri nu se sinucid niciodată. în fiecare sinucide­ re doarme răzbunarea perfidă împo­ triva cuiva care rămîne. •

Sinucigaşii care lasă scrisori sînt ri­ dicoli. Ai sentimentul că aşteaptă răs­ punsul. •

38

www.cimec.ro

* Din tot ce am trăit nu ţin minte decît ce am apucat să povestesc pri­ ma dată. Dovada peremptorie că lu­ mea a fost făcută de cuvînt.

BARANGA

particulare Arătaţi-mi d r a m a t u r g u l , care, în sea­ ra premierii sale eşuate, nu dă vina pe interpreţi, regizori, maşinişti şi pu­ blic. Arătaţi-mi-l şi-l declar sfînt.

* Ca să supravieţuieşti, mai întîi vie­ ţuieşte !

* O m u l a ajuns prea tare ca să-şi permită luxul să fie şi rău.

• Pe vremuri umanitatea se temea de ce nu ştie. Astăzi se înspăimîntă de ce a f l ă . O piesă pe care văzînd-o, ai sia că priveşti în casa unor noscuţi, pe gaura cheii, nu e o ci un delict de indiscreţie. Sau, grav : un denunţ.

impre­ necu­ piesă, şi mai

losif : primul frustrat. De f r a ţ i i lui.

•

* Voi prefera oricînd omagiile crite grosolăniilor cordiale.

•

ipo­

* Scrie-ţi memoriile cînd nu mai aş­ tepţi nimic de la viitor, cînd nu mai ai nici o legătură cu prezentul. Dar atunci la ce să mai scrii?

*

Dacă omul e singurul animal care rîde, atunci tristeţea e un proces de regresiune, iar cei ce ne-o provoacă nişte inamici ai speciei. Drumul ome­ nirii ar trebui să fie de la urletul ca­ vernei spre hohotul de rîs, biruitor. • Unii critică din obişnuinţă. A l ţ i i din viciu. Cei mai mulţi de teamă : să nu fie socotiţi nepricepuţi sau lipsiţi de intransigenţă. O , critic al meu, ideal, cînd te vei naşte ca să-mi declari că n-ai nici o obiecţie ?

Cine spune altfel, minte : nu iubim decît pe cei ce ne demonstrează o minimă afecţiune. Dragostea rămîne un troc. •

www.cimec.ro

T A L E N T P U Ţ I N Şl T E T E DE L I N O T T E Cu ocazia prezentării, Sn Berlinul occidental, a spec­ tacolului realizat 'de Tea­ trul d i n Hamburg. în regia lui Fritz Kortner, cu opera de extremă tinereţe a l u i Goethe. Clavigo, criticii şi publicul .s-au arătat destul de puţin entuziasmaţi, de urmărirea unei acţiuni slab închegate şi cu o desfă­ şurare foarte înceată. Spec­ tacolul, însă, a devenit d i n tr-odată amuzant, post-festum, cînd s-a transformat, după buna modă germană, în prilej de biografie şi is­ torie literară Mai precis spus. în prilej de a se rea­ minti că Goethe avea numai douăzeci şi cinci de ani cînd a scris această dramă, şi ca nu i-a trebuit, de la prima la ultima replică, mai mult de o săptămînă încheiată. iDe a se reaminti că tînărul Goethe a împrumutat subi­ ectul din „Fragment al călă­ toriei mele în Spania" de Beaumarchais. şi că o bună parte a textului a fost lite­ ralmente tradusă, de la sursă. De a se reaminti, în sfîrşif cu sarcasm germanic, că Beaumarchais. recunoscîndu-se el însuşi în portretul goethean al lui Clavigo, ?• emis opinia ritoasă că dra­ maturgul german are ,,talenl puţintel" şi „une tete de l i notte".

PREMII Marele Premiu Inler-Cluburi al Teatrului 1970 a fost decernat spectacolului reali­ zat de Teatrul Gaite-Montparnasse: O zi din moartea lui Joe Egg, dramă de Peter Nichols (adaptare fran­ ceză de Clawde Roy, regie Michel Fagadau). Premiul Inter-Cluburi a încoronat două opere şi spec­ tacole : La mise en pieces du Cid (regia: Roger Ptanchon), la Teatrul Montparnasse, şi Călugăriţele de E. 10

Manei (regia: Roger Blin), la Teatru (de) Poc/ic-Montparnasse. Juriul premiilor Inter-Clu­ buri este format din repre­ zentanţii a o sută de grupuri de spectatori, — iar deciziile sale au, după cum se vede, o triplă semnificaţie : de son­ daj, de alegere şi de plebis­ cit.

RECONSTITUIRI Secolul XX este fără în­ doială cel care a făcut drep­ tate celor mai midţi artişti uitaţi pe nedrept. Aproape nu este deceniu fără reconside­ rările sale. De la Sade şi Buchner pînă la Lautreamont, ca să ne menţinem în dome­ niul literar, s-au reparat multe nedreptăţi. In muzică lucrurile s-au petrecut altfel pentru că marea revoluţie ar­ tistică şi cele mai multe in­ justiţii ameninţau pe contem­ poranii noştri înşişi. Cu toa­ te acestea, revelaţia sezonu­ lui muzical francez a fost de curînd opera lui Gabriel Fa­ ure, Prometeu, creată pentru întîia dată în 1900 şi reluată numai în 1907 la Hipodro­ mul din Paris pentru ca du­ pă aceea să fie dată uitării. Autorii spectacolului lyonez au fost severi cu textul o¬ perei din 1900: Jean Lorrain şi F. A. Herold, înlaouindu-l cu o adaptare a tex­ tului lui Eschil, întreprinsă de Roger Marty. De aseme­ nea, partitura a fost revă­ zută. Ceea ce a rămas este însă considerat de cronicarii muzicali drept excepţional. Iată ce spune Claude Rostand: „Este o partitură care

Note www.cimec.ro

la lectură oferă un regal su­ perior, o plăcere teoretică de o raritate incomparabilă". Concluzia implică însă reac­ ţia publicului şi pune la urma-urmei în discuţie însăşi „Ex­ condiţia operei actuale: perienţa este interesantă, ve­ rificările pe care le permite sînt interesante, după cum este util să vedem ce se poa­ te eventual face cu această partitură ale cărei frumuseţi sînt de asemenea interesante, dar cer să fie puse mai bine în valoare. Cu toate acestea, mă întreb dacă nu rămînem totuşi în teorie şi dacă nu a¬ vem în definitiv decît nişte satisfacţii de specialişti care. la ora actuală, nu înnebu­ nesc prea tare publicul". Şi cum în afară de public arta este caducă... !

SCANDAL

LA

ORCHESTRA DIN PARIS Herbert von Karaj.an de­ misionează ! Abia instalat în funcţia lui de „consilier mu­ zical", cu tot dichisul admi­ nistrativ, după ce au fost cunoscute contractele, condi­ ţiile, obligaţiile, statutul j u ­ ridic al unei instituţii ce sea­ mănă cu o primărie (legea din 1901, statutele d i n 1967, atribuţiile consiliului de ad­ ministraţie format d i n ins­ pectorul general al muzicii, prefectul regiunii pariziene, preşedintele consiliului pari­ zian, prefectul Parisului etc, etc), după ce toată presa salutase în cor această nu­ mire, fugosul dirijor vienez abandonează celebra forma­ ţie. Evident, toată lumea re­ gretă plecarea unei persona­ lităţi de talia lui Karajan, unul d i n marii dirijori ai lu­ mii. Ne-am amintit însă. cu

Herbert

prilejul publicării unei scri­ sori adresate de şeful de or­ chestră vienez lui Marcel Landowski, de porecla care îl numeşte un fel de minis­ tru de comerţ al dirijorilor de azi. Atîtea contracte, în­ ţelegeri, dispoziţii, cu puncte şi suhpuncte şi posit-scriptum ne-au îngrozit, şi atunci am căutat o imprimare făcută de marele muzician sau ne-am amintit de toate concertele despre care am citit, şi ne-am întrebat de ce se face mai multă publicitate omului de afaceri sau „consilierului" Karajan i(fiindcă director pe viaţă este La Filarmonica din Berlinul occidental) decît artei llui excepţionale. Ştim mai bine cîte iubite, avioane, automobile de comandă spe­ cială, contracte, avocaţi etc. are Karajan decît numărul concertelor şi al imprimă­ rilor sale. O revistă de cul­ tură din Franţa s-a ocupat recent într-o pagină în­ treagă de plecarea lui din funcţia administrativă pe care o ocupa la Paris. în timp ce cu cîteva pagini mai încolo publica o cronică de 12 (douăsprezece) rînduri la unul din discurile sale.

von

Karajan

dirijînd

CONCURENŢĂ Theâtre des Nations are un puternic concurent în Theâtre de la Cite Universitaire, organizatorul unor întîlniri internaţionale apre­ ciate ca evenimentul cel mai important al vieţii teatrale pariziene, deşi nu beneficiază de mijloace publicitare şi se adresează în primul rînd stu­ denţilor. Comentariile ulti­ melor spectacole s-au referit la o montare cu Cameristele iui Genef prezentată de trupa Nuria Espert, în regia lui Victor Garcia. De Ia 10 iu-

Note www.cimec.ro

lie un spectacol permanent este Don Juan revient de guerre, piesa lui von Horvath, pusă în scenă de Mi­ diei Hermont la Teatrul ..Hebertot". O puternică im­ presie a produs Macbeth-ul trupei Open Space Theâtre din Londra, aflată în clipa de faţă într-un turneu în I¬ talia şi Iugoslavia i'ce-ar fi fost să fi profitat şi noi, chemînd-o la Bucureşti ? !). Schematizată la maximum, piesa dramaturgului elisabethan a fost văzută de tru­ pa londcneză ca un vertij al realităţii încărcată de cri­ minalitate, sub efectul unei magii. Ne-a surprins o ob­ servaţie a cronicarului de la Figaro, celebrul Jacques Lemarchand, care stabileşte a¬ nalogii între montarea tru­ pei londoneze şi cea a Tea­ trului naţional din Senega!, într-un spectacol de Raymond Hermantier. Probabil că babilonia artistică actua­ lă va fi sublimată în de­ ceniile următoare într-un esperanto teatral—plastico— dansant. După voga Zen ne mai lipsea o vogă a magiei africane, cu idoli şi măşti.

11

cu formule preluate din cine ştie ce culegeri de folclor. Vom comunica prin inter­ mediul unei arte plină de invocaţii, care nu are nevoie de cuvinte, vom urca şi vom coborî din copaci. Iar dea­ supra acestor experimente se va afla, surîzînd indulgent, spiritul lui Shakespeare !

MOARTEA LUI DON QUIJOTE ! A murit Jacques Hebertot. Pentru cei care au urmărit avatarurile teatrului adevărat, supus şi el, împreună cu toa­ te formele de existenţă din ultima jumătate de secol, presiunilor societăţii de con­ sum, numele animatoridui de pe Boulevard des Batignoles va rămîne legat de o formulă care a fost şi apelat'wul instituţiei patrona­ te de el: Theâtres des Arts. Timp de treizeci de ani a militat pentru o scenă vie, animată de problemele pre­ zentului. A impus opera lui Pirandello în Franţa, a dra­ matizat (Condiţia umană a lui Malraux, a atras în tea­ tru un autor şi regizor dc talia lui Albert Camus şi a revelat publicului geniul lui Gerard Philippe. Poate că nu este cale mai bună de a păs­ tra memoria lui Hebertot de­ cît a medita la ideea unui tip de teatru care l-a ur­ mărit în ultimii ani ai vieţii. El socotea că o sală de tea­ tru trebuie să funcţioneze toată ziua şi visa un pro­ gram de la zece dimineaţa Spu­ pînă la miezul nopţii. nea că e anormal să te restrîngi la cele două ore de spectacol ale serii. Publicul de astăzi este tot mai divers şi preocupările lui nu se mai restrîng la vizionarea cano­ nizată a unei întîmplări re­ produse pe scenă. O sală de teatru ar trebui să ofere pe parcursul unei întregi zile tot ceea ce poate interesa pe omul de azi: conferinţe de specialitate cu discuţii la ca­ re să participe autori, actori şi creatori de spectacole, cu exemplificări, lecturi de poe­ zie şi alte texte, concerte de

VI

muzică nouă, dansuri moder­ ne, piese scurte de avan­ gardă. Ar fi un teatru de dezbateri artistice şi sociale, care să atragă pe oameni şi să-i oblige la participare. Un teatru care ar trece rampa cu adevărat !

ÎNCOTRO SE ÎNDREAPTĂ TEATRUL AMERICAN ? Franck Jotterand a încer­ cat să răspundă tot printr-o întrebare formulată în aceşti termeni : Simptom al depra­ vării moravurilor şi de deca­ denţă a unei civilizaţii sau formă, de spectacol care de­ vansează timpul său ? Ceea ce, să recunoaştem, cuprinde termeni puţin atrăgători. Un lucru este cert : toate spec­ tacolele văzute de comenta­ torul nostru la : Performance Group, L a Mamma, F i rehouse, Free Store Theâtre sau în alte părţi sînt spec tacole politice. Teatrul actual american este o formă de protest împotriva războiului şi a societăţii opresive. For­ mula acestui protest apare însă europeanului drept stu­ pefiantă prin erotizarea atît de radicală a raporturilor u-

Note www.cimec.ro

mane şi prin dinamitarea tu­ turor cadrelor scenice con­ stituite. Teatrul nu mai păs­ trează nimic din trăsăturile sale tradiţionale, nu mai e¬ xistă scenă, nu mai există public, nu mai sînt actori, toţi sînt participanţi la un ritual dement al unui pro­ test fără eficienţă, nu mai există nici măcar locul de­ numit teatru, ci o improvi­ zaţie creată de vreun plastician atras în aventura pe care o dorim estetică. Pre­ textele sînt texte de Beckett. Pinter, Brecht, sau america­ nii Van Itallie Shepard, Me­ gan Terry sau Lennox Raphael. După lectura unor a¬ semenea relatări, întrebarea rămîne totuşi fără răspuns şi ne întoarcem la „perdeaua" noastră, gîndindu-ne că ele­ mentul cel mai important din teatru, chiar fără a fi co­ mentat în tratatele de este­ tică, este cortina, cu tot ceea ce ascunde ea, cu misterul pe care îl implică în actul artistic. Spectacolul trebuie să treacă rampa în mod fi­ gurat, dacă o face cu pi­ cioarele, se sparge cutia cu iluzii.

CIVILIZAŢIA

OCHIULUI

Răscumpărări tîrzii cu mari dobînzi de MIRON R A D U PARASCH1VESCU

N u , hotărît, nimic nu m ă poate î n c r e d i n ţ a că proza mai are vreo s p e r a n ţ ă pentru viitorul î n d e p ă r t a t ! Şi im-aş teme şi pentru soarta poeziei, de cînd e atît de mult difuzată la radio şi televizie, de c î n d a ajuns, adică, din gen eminamente vizual — cum sugera Ion Barbu — un gen oral-audiitiv. Dar poezia tot nu moare dacă e auzită. Moare doar cartea de poezie. însă proza ? Ce s ă mai facem eu ea ? L a ce să mai tipărim, la ce să mai citim romane, cînd f i l m u l ni (le oferă î n t r - u n limbaj pe care peniţa, fie ea şi a lui Hemmingway, să zicem, n u - i poate atinge ? D a c ă aş f i făcător dc romane, n-aş cunoaşte î n v e r ş u n a r e mai mare (şi imai nepufinciasă, ce-i drept !) decît î m p o t r i v a regizorilor inteligenţi de f i l m , cei care ne comunică ideile p r i n retină, făcîndu-le să explodeze în creier cu o forţă sporită, ca o reacţie în lanţ. Că o idee citită în tăcere şi numai cu ochii minţii, se stratifică altfel în c o n ş t i i n ţ ă decît una impusă celui mai direct şi mai aperceptiv dintre isimţuri, care e vederea. Şi cînd imaginea e succesivă şi mişcată, oiţe asociaţii nu poate naşte ea d u p ă ce-a irupt în creierul nostru de-a dreptul din senzaţie, f ă r ă să mai f i fost f i l t r a t ă p r i n meditare, în tăcere şi timp ? Cred c ă singurul lucru ce-i mai r ă m î n e de făcut l i t e r a t u r i i pentru a-si recupera cititorii, mai imullt d e c î t teritoriile expropriate de cinematograf, este să folosească f i l m u l aşa cum se prezintă el, grosso-modo, ca un product industrial, ca un dat al realităţii tehnice mai î n a i n t e de orice. La urma urmelor, cînd atâţia artişti plastici se inspiră din tehnica maşinilor, de ce prozatorii şi poeţii nu s-ar inspira din acest superb produs al maşinilor, care e filmul ? C î n d v a . un amic sus-pus pe treptele dregătoriilor politice. îmi ceruse un fel de referat asupra artei literare. Şi-i scriam acolo că, n-are decît să le p r o p u n ă scriitorilor să repovestească pe h î r t i e un f i l m pe care l-au văzut ; dar să-1 repovestească în a m ă n u n ţ i m e , nu în rezumat, ca-n programele de pe

www.cimec.ro

43

1

vremuri. D i n t r - u n acelaşi f i l m ar rezulta tot afcîtea romane diferite, câţi povestitori, A r f i parcurgerea inversă a drumului ide l a scenariu la f i l m . Cu deosebirea în plus că, de data asta, scenariul poate deveni un roman modern de excelentă calitate. U n scenariu la puterea a patra ! Dar poezia m o d e r n ă ? Cîte n-ar avea ea de recoltat d i n t r - a c e a s t ă mare tehnică ce-i stă propriu-zis sub ochi ? Iată p r i m u l vers d i n t r - u n poem : „Ploaia topeşte cadavrele..." Aceasta e propoziţia simplă p r i n care-am transcris un cadru d i n măreţul f i l m englezesc al lui Joscph Lcsey, Pentru ţară şi rege, produs (în 1964. Nu-imi era aminte, că vedeam pentru prima oară f i l m u l , dar dacă-1 revedeam şi mi-aş f i propus-o, cred că puteam scoate o poezie decentă. /în fond, materialul ce ni-d oferă filmul e, ca orice material folcloric, o operă colectivă, cvasi-anonimă. Şi e frumos, şi e .bine că el restituie, pe cale vizuală, ceea ce a răpit literaturii p r i n larga l u i difuzare. A ş a d a r , cinematograful r ă m î n e materia p r i m ă pentru poezia şi proza m o d e r n ă . Născut d i n toate artele, el restituie fiecăreia cîte ceva, adică-i oferă fiecăruia noi sugestii şi pre-texte. Dar să mă î n t o r c l a f i l m u l lui Joseph Losey. Cît a restituit el sculpturii ? Lucrîndu-1 în alb şi negru, regizorul n-a mai putut (şi nici n-a vrut, desigur), s ă recurgă la pictură, cum făcu Lelouche î n Un bărbat şi o femeie, Antonioni în Blow-up sau Bo Wiederberg în Elvira Madigan ; marele regizor britanic s-a duc la Mestrovici, i-a luat unul d i n caii lui superb sculptaţi şi 1-a trînit pe jos, în smârcurile frontului inundat de p l o i . Ne-a povestit astfel că, i n război, dezagregarea materiei e totală, fiindcă d i n burta calului care-şi mai p ă s t r a formele sculpturale, dar numai pe d i n a f a r ă , ieşeau în g o a n ă şobolanii, noroiul se î n t i n d e a peste frumosul trup de animal mândru şi pioner al civilizaţiilor, iar în văzduhul otrăvit de ploaie se d e s t r ă m a lent fumul tunurilor. T o t a l ă dezagregare a materiei în smârc şi fum. Recursul la sculptură — şi mai olar sugerat î n generic, d ă şocului vizual stârnit de succesiunea volumelor, o forţă mai mare, o gravitate şi un ecou mai profund docît recursul la pictură. Dar ce frumos povesteşte Losey amintirile care t r a v e r s e a z ă mintea eroilor săi. El suprapune pesite planul prezent şi bine conturat în alb şi negru, un altul ca „o fotografie uzată de p r i v i r i " (cum spune Robert Desnos în faimosul lui poem) cu cîte o scenă evocativă ; şi alt vers se naşte singur d i n simpla relatare a acestei tehnici : „amintirea e o radiografie a prezentului"... Dar. ca nordic ce este. autorul f i l m u l u i nu s-a putut lipsi nici de sugestiilepicturii, î n t r - a t î t c î t ele puteau fi folosite î n alb şi negru. Şi t o a t ă evocarea frontului din 1916—1918 e tratată, oînd trebuie, prin figurile j u m ă t a t e - n lumină, j u m ă t a t e - n întuneric ale principalilor eroi, admirabil interpretaţi de mari actori ca T o m Curtenay, D i r k Bogarde îşi Leo M c Kcrn. Rezultă portrete iîn clar-obscur, ce sporesc şi mai mult adîncimea spirituală a f i l m u l u i , al cărui subiect, amintind întrucâtva de Pădurea sbinz urat ilar (de altfel ce conflict se mai poate î n t î m p l a pe front care, şi aşa, e suma dramelor individuale şi colective, decât acela de conştiinţă al dezertorului real sau potenţial ?) este acela al unei false dezertări, al procesului sumar şi al execuţiei. N u mai intru în detalii şi în relatarea temei : e prea frumos şi prea mare filmul acesta şi — dacă n-am şti că m a r i i artişti ai occidentului sunt şi m a r i i pro­ testatari împotriva ordinei stabilite — ar p ă r e a de necrezut că Marea Britanie, care a colaborat alături de alte puteri din p l i n la războiul d i n Nigeria, ajutând la exterm/narea populaţiei şi mai ales la aceea p r i n foamete a copiilor d i n Biafra, să dea azi un f i l m atît de categoric anti-războinic. Fiindcă filozofia f u n d a m e n t a l ă a f i l m u l u i asta spune : că războiul e o sinucidere. A p ă r ă t o r u l dezertorului procesul e pierdut în egală Căruia nu-i r ă m î n e decît să-1 în fond, încrederea şi dramul

p rezumat, face corp cu el ; iar m ă s u r ă de soldatul inocent ca extermine cât mai repede şi cu de speranţe eşuate. Adică, să se

1

c î n d acesta e osîndit şi de a p ă r ă t o r u l l u i . m î n a l u i , omorîndu-şi. sinucidă spiritual, sau

r

A propos dc programe! S-a întâmplat să mă duc într-o seară la grădina Capitol. Era cu mult după ce scrisesem aicea că ar fi bine să se reia obiceiul cu distri­ buirea programelor în care e rezumat subiectul filmului, în care scrie de cine, şi cu cine e făcut. Şi care nu mi-a fost plăcerea şi surpriza cînd m-a iniîmpinat plasatoarea cu un vraf de programe! Mi se părea un succes personal şi mă şi împăunam cu el. Am scos, deci, banul şi-am luai pmgramul. în care scria ce vrei şi ce nu vrei. numai despre filmul cu pricina, cel la care venisem eu, — nimic ! Ei nu, nici aşa ! Decît' să ne aflăm în treabă degeaba, mai bine fără program şi fără plasatoare ! Şi vă^ rugăm, tovarăşi ! fără ore fixe ! Filmul trebuie să ruleze neîntrerupt de dimineaţa pînă seara — şi fiecare să-l vadă de unde a apucat să intre. Că de aceea e el film şi nu teatru sau operă. Dc aceea, — nu-i aşa f — rulează. 41

www.cimec.ro

s ă încheie cit imai repede imaginea vie a eşecului său, care e eşecul omeniei em ni­ mic împotriva „genului u¬ şor", sau aşa-ziselor specta­ cole de „divertisment". Poate că ele îşi justifică într-ade­ văr, necesitatea. Sîntem dispuşi să facem chiar de la început, rabatul cuvenit — cu condiţia însă ca nici bunul nostru simţ co­ mun, nici elementarul nos­ tru simţ estetic, să nu fie le­ zate ! Inepţia plată, nonsensul — oricît am accepta con­ venţionalul în teatru ! — vidgaritatea agresivă, sînt adevărate atentate la bunid gust al unui public pe ca­ re şi dramaturgia noastră, laolaltă cu celelalte arte, se străduieşte să-l educe ! Toate eforturile — eroice, adesea! — ale echipei de actori care au încercat să „învioreze" cu talentul, cu fantezia lor — textul tern, al sus-numitei „farse" şi, deopo­ trivă, monotonia acţiunii, s-au concretizat într-o uriaşă plic­ tiseală — perfect comunica­ bilă între scenă şi sală ! Dar nu acea „plictiseală", nobilă, intelectuală, care se asimilea­ ză treptat, treptat, captînd zonele noastre de receptivita­ te filozofică! O, nu, acel ..plictis" care deghizează în inerţie clipa de gestaţie, sau revelaţie, ale celor mai pro­ funde sensuri! Aştept acele piese care să ne „plictisească" fertil, creator — care să ne solicite chiar efortul dc a Ie asculta pînă la capăt ; nu­ mai astfel i>oni putea duce bărbăteşte bătălia deschisă,

69

împotriva superficialităţii, a prostului gust pe care le pro­ pagă produsele în serie, aşazisele spectacole d'wertisment!

Arn citit cronica şi m-a cuprins şi un fel de remuşoare şi un fel de ruşine, că rîsesem atît de bine. la... pie­ sa aia. să nu-i mai pomenesc numele ! Şi cum mă lăsasem înşelată : cronicarul X , şi cu toată familia lui, vărsaseră în unison, lacrimi de durere.

n-aţi mai rîs de mult. E ne­ cesar, pentru o lume obosită, obosită, obosită, care are ne­ voie, de deconectare, deco­ nectare, deconectare ".

de dezolare, tînjind cu toţii, tot în unison, după o nobilă şi elevată plictiseală! O săptămână mai tîrziu. mi-iam cumpărat bilet, la a¬ ceeaşi piesă, jurîndu-mi să nu zîmbesc, ca să mă reabili­ tez în proprii mei ochi — şi eventual şi în ai altora. L-am reîntîlnit pe croni­ car ; de data aceasta însoţit de nişte rude din provincie. Se scuza faţă de ele : „N-am găsit bilete deoît în rîndul nouă (de acolo, sigur, inter­ preţii nu-1 puteau repera) piesa are un enorm şi foarte bine meritat succes ! 0 să vă distraţi, o să rîdeţi, cum

c r o n i c a

h

i

s

t

1

Of, of, amărîta de piesă veselă, mii-am zis eu! E ca fata moşului din poveste ; ea trebăluieşte, ea ţine casa, ea e ourăţică, cuminţică, har­ nică şi spornică, dar n-are ochi s-o vadă fata babei !

r

i

o

n

u

I

u

i

tuşi, acesta este supremul elogiu; cele 1000 de 20/15 cm ale scriitorului să pretuiască mai mult decît 3.000.000 km . Dar pe atunci rvu-l cunoscusem încă pe lordul Ferrers. Nici astăzi nu ştiu prea multe despre el; la drept vorbind, mai nimic. Ştiu doar, dintr-o scrisoare a lui Horace Walpole (cita­ că, într-o tă de Claude C. H. Williamson) anume zi a anului de graţie 1760, lordul Ferrers a fost poftit, în calitate de condamnat la moarte, să-şi exprime ultima dorinţă. 2

ULTIMA DORINŢĂ A LORDULUI FERRERS Pe-o pagină a cărţuliei cu coperţi aurite, ajunsă prin accident în mîinile mele, acum treizeci de ani, şi cuprinzînd înţelepciuni ex­ trase din opera lui Shakespeare stă scris : To her dear son his affectionated mother Iar dedesubtul acestor rînduri. Victoria în semnătură autentică. Şi mă gîndeam că nu poate fi cinste mai mare pentru scriitor decît să ajungă sfătuitorul regilor, iar cu­ vintele sale să fie lăsate auguştilor principi, împreună cu însemnele heraldice şi castelul. Cîţiva ani mai tîrziu l-am auzit pe un mare dregător spunînd că de-ar fi prin ipoteză, nevoită să aleagă între pierderea Indiei şi a pieselor lui Shakespeare, Marea Britanie ar renunţa la cea dintîi. Cuminte vorbă şi cu miez, cum ne dădurăm seama mai tîrziu. Ascidtîndu-l, îmi ziceam că, to-

70

httr~o asemenea împrejurare, falsificatorii de bani — atît de numeroşi atunci, pe strîngătoarea insulă, certaţii cu legea, de toate soiurile şi chiar oameni cumsecade, ar fi dorit să bea, să mănînce pentru ultima oară budincă sau să facă dragoste. Dar lordul Ferrers nu era un tîlhar de meserie, nici om cumsecade pesemne. Martor la frămîntările veacului, aflase că toate sînt trecătoare. Că omul trebuie să se îngrijească de sufletul său, singura bogăţie fără sfîrşit. Aşa fiind, asemeni atîtor al(i sirs şi scholars decapitaţi pentru mai nimic, s-ar fi căzut şi dânsului să-şi petreacă ulti­ ma zi pământeană cetind ..Predica de pe munte." Dar lordul Ferrers nu punea preţ nici pe plăcerile cărnii şi nu credea nici în veş­ nicie. Era un lord ciudat. A cerut deci să i se citească din Hamlet. Mi-am spus atunci că, dintre toate, aceas­ ta este adevărata laudă şi că alta mai mare nu poate fi.

www.cimec.ro

Ion Omescu

Scrisoare din Londra de la Radu Nichita

LAMME OLIMR, SHYLOCK im REDINGOT A

La un singur spectacol londonez pare u¬ topică încercarea de a obţine bilete pe ză­ puşeala, neobişnuită aici, a miezului lui iu­ nie. Dar nu la „regele musicalului", bătrînul de patru ani Viorist pe acoperiş, demn — mi s-