retorica mihai caprioara
October 15, 2017 | Author: Ceausu Loredana | Category: N/A
Short Description
Download retorica mihai caprioara...
Description
Universitatea George Bacovia
RETORICĂ Dr. Căprioară Mihai
2010 1
CUPRINS I. INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII 1. Conceptul de retorică 2. Obiectul retoricii 3. Istoria retoricii II. CONDIŢIILE DISCURSIVITĂŢII REGULILE DISCURSULUI JURIDIC
PERFORMATIVE
1. Argumentarea 2. Forma argumentării 3. Limbajul 4. Contextul argumentării III. LIMBAJUL JURIDIC INTRE ORIGINALITATE SI RITUALISM 1. Precizări cu privire la vocabularul juridic 2. Funcţiile limbajului juridic 3. Aplicaţii, studii de caz, discursuri celebre
2
–
I. INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII 1. Conceptul de retorică În vorbirea curentă, termenul de retorică circulă în dâiverse variante, multe dintre ele având o dimensiune conotativă importantă: întrebare retorică, retorica lui..., retorica dintre.... Se trimite, în folosirea comună, la sensuri peiorative, neconforme cu esenţa sa. Din punct de vedere etimologic, conceptul de retorică provine din grecescul „rhitor”, care însemna „vorbitor, orator, cel care învaţă arta elocinţei”. La romani, oratorul era denumit „rhetor”, adică magister dicendi, adică maestru în elocinţă. Termenii retorică şi elocinţă se pot coinfunda pentru că, într-un anumit sens, ambii desemnează arta de a vorbi bine şi frumos. Însă ei nu sunt sinonimi. Elocinţa este talentul de a convinge, retorica este arta şi ştiinţa care dezvoltă acest talent. Elocinţa s-a născut înaintea regulilor retoricii, după cum limba s-a format anterior gramaticii. Aşadar, retorica se deosebeşte de elocvenţă, precum se deosebeşte teoria de practică. Din punct de vedere ştiinţific, termenul „retorică“ se referă la evoluţia şi complexitatea unui fenomen care a caracterizat timp de mai bine de două mii de ani atât reflecţiile, cât şi practicile cuprinse, într-o măsură mai mică sau mai mare, în sfera conceptuală a acestei denumiri. Caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii marchează ansamblul ştiinţelor umane, de la filosofie la hermeneutică, de la comunicarea ştiinţifică la teoria figurilor de stil. Analiza câtorva definiţii ale termenului va arăta pe de o parte lipsa unei perspective unitare asupra sensului acestuia şi, pe de altă parte, faptul că adesea asupra conceptului se proiectează o viziune proprie (unei epoci, unui cercetător, unei şcoli etc.). Dicţionarul explicativ al limbii române [DEX ’96, de aici înainte] defineşte retorica prin trei sensuri principale: 1) „arta de a vorbi frumos“; 2) „arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales“; şi 3) „ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte“ Dicţionarul de ştiinţe ale limbii [DSL, de aici înainte] propune următoarea definiţie: „Artă şi ştiinţă a elaborării discursului în general, având funcţie primordială persuasivă, dar şi funcţie justificativă, demonstrativă sau deliberativă.“ Cele mai multe definiţii au fost date în antichitate. Enumerăm câteva astfel de definiţii: – Athenaeus – “arta de a înşela” – Platon – „iscusinţa de a fermeca şi plăcea” – Aristotel a realizat o îmbinare între o definiţie substanţială – „retorica este tehnica discursurilor“ – şi o definiţie relaţională – „retorica este reversul dialecticii, căci amândouă se referă la chestiuni comune tuturor oamenilor, fără să presupună o ştiinţă specială“ [Retorica, I, 1]. – Quintilian – “ars bene dicendi” – arta de a vorbi bine; “este arta şi ştiinţa invenţiei, alegerii şi exprimării cu ornamente potrivite care pot servi la a convinge” – Cicero – “elocinţa în forme artistice” În perioada modernă, Diderot insistă asupra a trei accepţii fundamentale în articolul „Retorică“ din Enciclopedie: 1) „vorbirea frumoasă (bien-dire), arta de a vorbi bine“; 2) „mijloace de exprimare şi de convingere proprii unei persoane“; 3) „elocinţă sau stil declamator al retorului“. Secolul al XX-lea va fi marcat de o retorica rediviva, care este „cheia de boltă a culturii noastre“, deoarece „mai mult decât un set de reguli, [...] prin amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea clasificărilor, ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului“. Ceea ce pare însă că domină definiţiile actuale propuse pentru retorică este trăsătura referitoare la implicarea profundă a acesteia în comunicare şi acţiune, în cotidian: „retorica este 3
întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor“. Perioada actuală aflată sub semnul globalizării pare să favorizeze perspectiva pragmatică asupra termenului definit iniţial ca „arta de a vorbi bine“, prin recunoaşterea faptului că „de la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă de retorică“. Analiza definiţiilor de mai sus confirmă ideea că „retorica“ reprezintă un termen atribuit unui concept complex care este folosit cu mai multe sensuri interdependente, nu întotdeauna delimitate cu precizie. Încercînd să facem o medie semantică a acestor definiţii putem considera că cele mai importante valori atribuite conceptului „retorică“ sunt următoarele: – artă şi ştiinţă a elaborării discursului; – tehnică a ornării discursului; – disciplină, obiect de studiu; – practică socială. Definită în antichitate drept „forţa de a convinge” sau „ştiinţa de a vorbi bine”1, retorica clasică oferă discursului descripţia limitată de cuvântare. În contemporaneitate, retorica modernă, denumită pe alocuri şi ca “pragmatică”, extinde aria dicursului spre scriitură, dar şi spre alte sisteme organizate de semne (afişe, imagini etc.). Retorica analizează performativitatea discursului, punând în valoare mecanismele argumentative, ideatice, textualiste sau poetice2. Concluzii Vom înţelege prin retorică arta şi ştiinţa discursivităţii performative. Discursul este înţeles fie dintr-o perspectivă enunţiativă, de dependenţă a sensului de context, fie din punctul de vedere al transformării, prin discursul însuşi, a situaţiei în care acesta este produs. Aşadar, discursul este analizat în calitatea acestuia de ansamblu text-context. Se pune accent pe funcţia performativă a limbajului, acesta din urmă înţeles ca având un rol referenţial, comunicaţional şi acţional. Discursul este definit ca „tot ceea ce este produs al unei interacţiuni predominant lingvistice, care poate fi dialogal sau monologal, oral sau scris, spontan sau fabricat, în anumite dimensiuni lingvistice, textuale şi situaţionale”. Nu vom înţelege prin discurs doar manifestări strict lingvistice, orale sau scrise, ci un ansamblu care cuprinde şi alte producţii simbolice: steme, steaguri, logo-uri, imagini, gesturi, poziţionări în spaţiu. Astfel, manifestările discursive pot fi extrem de diferite, funcţie de mijlocul de comunicare. Dincolo însă de toate aceste extinderi, discursul rămâne acea entitate lingvistică şi non-lingvistică legată direct de latura performativă a limbajului, presupunând un text şi un context specific. Discursul este studiat din perspectiva regulilor care determină succesul acestei activităţi. Retorica examinează, aşadar, efectele diverselor componente ale contextului asupra producerii şi receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei acestora. Conceptul de performanţă desemnează „realizarea actului în context” adică actualizarea competenţei locutorilor, a cunoştinţelor şi a posibilităţilor de utilizare a diverselor seturi de reguli ale limbajului într-un context specific. Derivat din acesta, conceptul de performanţă discursivă va fi utilizat în sensul de îndeplinire a condiţiilor de reuşită a unui discurs, de atingere a obiectivelor acestuia.
1
QUINTILIAN, Arta oratorica, (traducere, studiu introductiv, tabel cronologic, note, indici de Maria Hetco), Editura Minerva, Bucuresti, 1974, vol. I, pp. 180-191. 2 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Raţionalitate şi discurs - perspective logico-semiotice asupra retoricii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 17. 4
2. Obiectul retoricii Retorica are ca scop influenţarea auditoriului pe trei componente esenţiale: manipulare, persuadare, convingere. Etimologic, conceptul de manipulare trimite la acţiunea de a mânui, de a manevra. Această accepţiune a parcurs în istoria sa mai multe sensuri 3. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, termenul era folosit pentru a desemna modul în care aurul şi argintul erau extrase din pământ. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, indica maniera în care anumite substanţe chimice sunt combinate, iar, în secolul al XIX-lea, capătă sensul de folosire a mâinilor pentru efectuarea unei operaţii ştiinţifice sau tehnologice. Ulterior, termenul capătă un sens abstract, devenind o operaţie a spiritului, un act intelectual care consta în lucrul cu ideile. Din 1864, într-un text de Carlyle, apare conceptul de manipulare politică, care trimite la un sens peiorativ, constituit prin asociere cu minciuna şi înşelătoria. Această complexitate a termenului apare şi în definiţiile contemporane. Dicţionarul Enciclopedic asumă accepţiunea conform căreia „manipularea este o acţiune de influenţare, printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun persoanelor (grupurilor) anumite comportamente, cultivându-se impresia că acţiunea este în concordanţă cu propriile interese”4. Dicţionarul de sociologie susţine că, în societatea modernă, manipularea este folosită mai ales în scopuri politice, îndeosebi prin utilizarea propagandei ca mecanism organizat de influenţare socială. A manipula înseamnă „a înşela, a frauda, a determina un actor social (persoană, grup, colectiv) să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, dând în acelaşi timp senzaţia auditoriului că are deplina libertate de gândire şi decizie”5. Philippe Breton înţelege prin manipulare „o acţiune violentă şi constrângătoare, care-i privează de libertate pe cei care i se supun”6. Manipularea, în această accepţiune, se bazează pe o strategie centrală, prin care se încearcă reducţia maximală a libertăţii auditoriului în ceea ce priveşte posibilitatea de a discuta sau de a rezista la ceea ce i se propune. Această strategie trebuie să fie invizibilă, întrucât, în caz contrar, influenţa nu mai este posibilă. În actul de manipulare, mesajul este conceput pentru a înşela, a induce în eroare, a face să creadă ceva ce nu există. Este, aşadar, un mesaj mincinos. Ca efect al unor intervenţii mecanice sau discursive, manipularea se situează alături de persuasiune şi convingere, în calitatea acestora de mecanisme de determinare a comportamentelor şi a ideilor. Considerăm că ar fi utilă sesizarea raporturilor dintre aceşti termeni. Persuasiunea este definită ca activitatea de influenţă a atitudinilor unei persoane sau a unui grup de persoane, sensul său fiind marcat de etimologia sa, care trimite la acţiunea de a sfătui. Acest concept a fost în atenţia cercetătorilor încă din Antichitate. Grecii o studiau în şcoli, o foloseau în justiţie şi în politică. Aristotel identifica drept agenţi ai persuasiunii ethosul - credibilitatea sursei, pathosul - emoţia şi logosul - argumentele raţionale. Preocuparea pentru studierea acestui concept a continuat în epoca modernă şi în cea contemporană. În accepţiunea lui Immanuel Kant, aceasta presupune mijloace de ordin subiectiv care acţionează pentru obţinerea adeziunii. În acest sens, persuasiunea presupune apelul la emoţii general umane ca frica, compasiunea, mândria, mânia, ruşinea. De multe ori, în literatura de specialitate, sensul termenilor persuasiune şi manipulare se intersectează sau chiar se confundă. Alex Muchielli echivalează noţiunile de influenţă, 3
Hermann PARRET, Éléments d’une analyse philosophique de la manipulation et du mensonge, Documents de travail et prépublication, Universitata di Urbino, nr. 70, ianuarie 1978, serie B, p. 11. 4 Dicţionarul enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 451. 5 Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 176. 6 Philippe BRETON, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 22. 5
persuadare şi manipulare prin definirea manipulării ca intervenţie în contextul comunicării, având intenţia de a schimba opinii, atitudini şi comportamente prin mijloace ilegitime disimulate. Astfel, „adevărata artă a manipulării – şi deci a influenţării şi a persuasiunii – constă, aşadar, într-un travaliu mascat asupra componentelor invizibile ale situaţiei (norme, relaţii, identităţi, spaţiu, timp)”7. Cu toate asemănările dintre manipulare şi persuasiune, conceptele diferă prin câteva caracteristici importante. Manipularea presupune disimularea intenţiei, pe când, în persuasiune, intenţia este explicită şi neechivocă. Manipularea presupune încercarea de a induce un curs al acţiunii care este contrar intereselor celui manipulat, persuasiunea nu. În sfârşit, manipularea presupune impresia libertăţii de acţiune, însă nu şi prezenţa efectivă a acesteia, pe când în persuasiune există şi conştiinţa influenţei şi posibilitatea de a refuza. După cum exprima plastic Philippe Breton, „a manipula înseamnă a intra prin efracţie în mintea cuiva, pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament fără ca el să ştie că efracţia s-a produs”8. Aşadar, persuasiunea şi manipularea sunt două mecanisme de influenţare diferite, distincţia dintre acestea vizând amplitudinea mijloacelor utilizate şi depăşirea, prin manipulare, a graniţelor influenţei oneste. Un alt concept corelat este cel de convingere. El trimite, etimologic, la acţiunea de a învinge prin argumente raţionale. Dacă în convingere se argumentează raţional, se elimină variantele concurente pe baza unei discuţii critice, în manipulare sensul este impus prin folosirea dimensiunilor non-raţionale şi contextuale propice. Nu avem de-a face cu o discuţie critică, ci cu impunerea unui traseu discursiv prezentat ca fiind unicul legitim. Între convingere şi manipulare există un raport de opoziţie. Convingerile sunt un obstacol în calea manipulării, dacă aceasta din urmă îşi propune să atace direct acele convingeri. Pe de altă parte, acţiunea de manipulare nu ignoră convingerile unui om, ci le deturnează în sensul dorit. Spre exemplu, dacă un grup are convingeri naţionaliste, nu se va încerca distrugerea acestora, ci folosirea pentru a se induce ideea dorită. Deşi există perspective care intersectează sferele termenilor de manipulare, persuasiune, convingere, vorbind chiar de o manipulare pozitivă, opţiunea noastră este de a situa aceşti termeni în raport de opoziţie. Aşadar, conceptul de manipulare cu care vom lucra în această cercetare are următoarele note specifice: intenţie ascunsă, asimetria intereselor actorilor implicaţi, impresia libertăţii de acţiune şi avantajarea dimensiunii non-raţionale a fiinţei umane. Astfel, manipulării îi rămân proprii acele trăsături care o fac ilegitimă, incorectă şi abuzivă. Dacă există o influenţă în avantajul receptorului, atunci aceasta este sau persuasiune sau convingere, în nici un caz manipulare. Concluzie: Retorica juridică are ca scop influenţarea interlocutorilor, însă instanţele cognitive la care poate avea acces sunt doar convingerea şi persuadarea. Manipularea nu este scop sau obiect al retoricii juridice. –
7
Alex MUCHIELLI, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 54 – 55. 8 Philippe BRETON, Manipularea cuvântului, Editura Institutul European, Iaşi, 2005, p. 25. 6
3. Istoria retoricii Cea mai bună introducere în studiul retoricii şi al teoriei argumentaţiei este poate istoria însăşi a domeniului, relevarea momentelor importante, de la „miturile fondatoare“ până la impactul său în „era comunicaţională“ a secolului al XX-lea, fără a uita momentele de eclipsă sau de apoteoză. A. Grecia antică. Originile Momentul apariţiei retoricii este fixat în secolele al V-lea şi al IV-lea î. Chr. în Sicilia. După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei, a interzis supuşilor săi folosirea limbajului. Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violenţă, de deportări şi de exilări. Căderea tiranilor, în special cea a lui Trasibul din Siracuza1 în 465 î. Chr., a fost punctul de plecare al unei insurecţii generale, care a cuprins întreg teritoriul Siciliei şi a fost însoţită de revendicări (sub formă de procese) ale proprietăţilor private pe care le luaseră prin abuz conducătorii oraşelor siciliene. În acest context social-politic, marcat de frământări puternice, cauzele erau pledate de părţile interesate în faţa juriilor populare. Cu această ocazie, unii pledanţi au avut inspiraţia să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria. Istoria îi menţionează pe Empedocle din Agrigent, pe Corax şi pe discipolul său Tisias ca cei dintâi care au codificat şi difuzat învăţătura retorică (prin sistematizarea şi transmiterea modului de elaborare a acestor procedee). Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părţilor în litigiu. O datare relativă plasează în anul 460 î. Chr. redactarea de către Corax a manualului Technè rhétorikè, care constituia un ansamblu de precepte practice însoţite de exemple edificatoare. După mărturia lui Aristotel, reluată de Cicero, discursurile oratorice ar fi existat şi înainte de atestările atribuite lui Corax şi Tisias, dar nu sub forma discursului supus unor reguli stricte de elaborare. În acel moment devenea clar faptul că limbajul nu este doar „limbă“, ci este, de asemenea, „discurs“. Primii retori se mândreau cu măiestria de a transforma cel mai slab argument în argumentul cel mai puternic. Sofistul Protagoras din Abdera (c. 486–c. 410 î. Chr.), autorul celebrei maxime „omul este măsura tuturor lucrurilor“, afirma dintr-o perspectivă relativistă şi sceptică faptul că orice subiect poate fi tratat după două teze opuse. Un moment important îl reprezintă contextul istoric al disputelelor politice generate de abolirea regimurilor aristocratice. Se înregistrează un nou imbold în dezvoltarea retoricii judiciare în Grecia continentală, unde cel mai important reprezentant al epocii a fost Antiphon (480–411 î. Chr.), considerat primul orator judiciar al Greciei. În anul 427 î. Chr., retorul Gorgias părăseşte Sicilia şi vine la Atena, unde rosteşte un discurs în faţa adunării poporului. Acest moment este considerat cel al naşterii discursului epidictic şi al prozei artistice. Această perspectivă estetică şi literară va îmbogăţi proza, până atunci doar funcţională, cu figuri de cuvânt (asonanţă, rimă, paronomază, ritm, paralelisme între părţile frazei) şi cu figuri de gândire şi semantice (perifraze, metafore, antiteze). Retorica va fi apoi un domeniu privilegiat de sofişti. Noile concepţii asupra discursului şi elocinţei marchează începutul unei epoci care va acorda o importanţă covârşitoare cuvântului. Învăţământul sofistic se baza în principal pe retorică, dublată de folosirea unor scheme argumentative (în mare parte, falacioase). Platon (428–347 î. Chr.), în a cărui viziune retorica este „arta care produce convingeri“, îi va condamna pe sofişti pentru dispreţul la adresa adevărului şi a justiţiei şi se va orienta spre analiza problemelor privitoare la structura propoziţiilor, la legătura dintre expresiile complexe şi cele simple şi la posibilitatea negaţiei şi a falsului. Începând cu Aristotel (384–322 î. Chr.), retorica se prezintă ca o metodă de compunere/compoziţie a discursului fixată în tipare clare. Aristotel va reconsidera şi va 7
recentra într-o viziune cuprinzătoare toate componentele retoricii, le va completa, situândule între dialectică şi politică, dar legându-le de poetică. Retorica tradiţională distinge după categoria subiectului tratat trei situaţii comunicaţionale, trei genuri retorice. Primul scenariu a fost de natură juridică producând un discurs pronunţat în faţa unui public constituit în tribunal: acest tribunal va judeca fapta şi persoana care a comis-o, iar autorul discursului va apăra sau acuza această persoană. Situaţia juridică nu se limitează doar la tribunal; o putem întâlni ori de câte ori receptorul ocupă un post de autoritate în raport cu emiţătorul (copilul în faţa părinţilor sau elevul în faţa educatorului). În cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenţă, autorul încearcă să determine publicul să gândească sau să acţioneze ca el, să-i inculce o animită opinie sau decizie; este cazul marilor discursuri ideologice de natură politică sau religioasă. În sfârşit, al treilea scenariu este epidictic - demonstrativ. El confirmă valori admise atât de emiţător cât şi de receptor (situaţia toastului aniversar, a necrologului sau panegiricului). Acesta din urmă oscilează între funcţional şi ornamental. Platon şi Aristotel îl corelează eticii (elogiul este un răspuns adresat virtuţii iar blamul replica împotriva viciului). În general epidicticul îndeplineşte o funcţie civică şi socială, consolidând normele moralităţii publice. Genul discursului judiciar
Tipul de auditoriu tribunal
deliberativ
adunare în agora public
epidictic
Timpul trecut
Mijloacele acuzare /apărare + - persuasiune elogiu/blam
viitor prezent
Scopurile just/injust util/dăunător frumos/urât
Această triadă de situaţii discursive a fost definită pe baza unor criterii tematice (just/injust, avantaj/dezavantaj), criterii textuale (acuzare/apărare, elogiu/blam), criterii emoţionale (clemenţă/severitate, teamă/speranţă, bucurie/ură), criterii temporale primare (dimensiunea temporală dominantă: trecutul în cauzele juridice, viitorul în deciziile politice, prezentul în elogierea sau critica unei personalităţi). Celor trei tipuri discursive li se subsumează câteva modele funcţionale: i) discursul în tribunal, critica socială, drama, satira; ii) discursul politic, textul publicitar, poezia didactică, utopia, predica; iii) elogiul, panegiricul, pamfletul, epitaful. Isocrate (Isokrates)16 (436–338 î. Chr.), scriitor şi orator atenian, a fost cel mai cunoscut şi cel mai influent retor al epocii sale. Profesor de elocinţă, Isocrate a eliberat retorica de afilierea sofistică. Retorica reprezenta în acea epocă un mijloc de a răspunde multiplelor provocări ale societăţii greceşti venite din partea domeniului educaţional, judiciar, filosofic şi artistic. În opinia lui Isocrate, pentru a deveni orator trebuia să îndeplineşti trei condiţii majore: aptitudini naturale, o practică susţinută, o învăţare sistematică. B. Roma antică Cato cel Bătrân (234–149 î. Chr.), om de stat şi scriitor roman, s-a ridicat în discursurile sale cu succes împotriva Cartaginei, cerând distrugerea ei. Opera sa cuprinde Origines şi De agricultura, care este considerată cea mai veche scriere latină în proză. Marcus Tullius Cicero (106–43 î. Chr.), om politic şi unul dintre cei mai mari oratori romani, a redactat numeroase lucrări despre retorică (Despre invenţiune, Despre orator), lucrări filosofice (Despre natura zeilor, Despre îndatoriri, Despre supremul bine şi supremul rău), discursuri (Catilinarele, Filipicele). În anul 63 î. Chr., în calitate de consul, a demascat conjuraţia lui Catilina împotriva Senatului. Este considerat cel mai mare orator roman şi una dintre figurile importante ale lumii antice.
8
În contextul politic al începutului de mileniu, la Roma, Quintilian1 (30–98), Seneca, Pliniu cel Bătrân, Pliniu cel Tânăr vor fi continuatorii şi susţinătorii sistemului retoric ciceronian şi autori ai unor tratate de oratorie devenite celebre. C. Părinţii Bisericii De-a lungul secolelor, retorica transmite Occidentului normele discursului în spaţiul public. Ideile cu caracter prescriptiv-normativ concepute de Aristotel pentru democraţia ateniană şi de Cicero pentru republica romană fuseseră adaptate de Quintilian proiectului „civilizator“ al Imperiului roman. Aceste norme vor fi preluate şi adaptate apoi de Sfântul Augustin şi de Părinţii Bisericii universului comunităţilor creştine. În acest context, discursul va lua forma predicii obişnuite şi duminicale, a omiliei, a jurământului etc. În acelaşi timp, modelul oratorului a fost difuzat pe tot parcursul Renaşterii în întreaga Europă şi în coloniile de peste mări. În cadrul Occidentului creştin, filosofia scolastică impune conceptul de trivium (gramatică, retorică, dialectică), care devine fundamentul învăţăturii şi culturii din secolele V–VIII. În această epocă, arta discursului (ars bene dicendi în formularea lui Quintilian) ocupă un loc important; oratorul trebuie să ştie „să instruiască (docere), să farmece (delectare) şi să convingă (movere)“ (Sfântul Augustin). După o lungă cantonare în tradiţia antichităţii greco-romane şi apoi a Renaşterii, retorica nu va rezista atacului din partea raţionalismului ştiinţific şi a cartezianismului. Evul Mediu a contribuit la ruperea de realitate, la artificializarea şi, în cele din urmă, la epuizarea retoricii prin oficializarea statutului său de disciplină scolastică. În cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, retorica este o disciplină încadrată în categoria „umanioarelor“, fiind marcată şi guvernată de o puternică tendinţă stilistică. Predicile Sfântului Ambrozie (340–397), ale Sfântului Augustin (354–430), ale lui Vasile cel Mare (329–379), Grigorie din Nazianz şi ale lui Ioan Gură de Aur (334–407) reprezintă puncte de reper în evoluţia retoricii din această perioadă. D. Evul Mediu Evul Mediu a fost marcat de predicile Sfântului Toma d’Aquino, de denunţările vehemente ale călugărului Savonarola (1452–1498) din Florenţa lui Pietro de Medici sau de cele ale misticului francez Gerson, animatorul Conciliului de la Constanz (1363–1429). 5. Reforma şi Renaşterea23 Spaţiul anglo-saxon îşi aduce contribuţia la îmbogăţirea teoretizărilor prin operele lui Leonard Cox (The Arte or Crafte of Rhethoryke – 1530?) şi ale scriitorului Thomas Wilson (The Arte of RhetoWrique – 1553) şi tratatele semnate de Pierre de Courcelles şi de André de Tonquelin. În general, însă, Evul Mediu minimizează importanţa retoricii, neglijarea şi marginalizarea acesteia au determinat ca aceasta să fie confundată cu stilistica şi cu gramatica. E. Reforma O istorie a retoricii (oratoriei) acestei perioade ar trebui să înregistreze predicile misticului panteist Meister Eckart (1260–1327) şi ale discipolului său, călugărul dominican Jean Tauler (1297–1361), ale lui Luther (1483–1546) şi ale apărătorului regalităţii Etienne Pasquier (1529–1615), autor al Încurajării pentru prinţi şi domni. F. Secolul al XVIII-lea Istoria Franţei secolului al XVIII-lea este jalonată de discursurile revoluţionare ale lui Danton, ale lui Robespierre (1758–1794) – Discurs asupra libertăţii presei, Discurs asupra Fiinţei supreme, Discurs asupra pedepsei cu moartea sau ale lui Mirabeau (1749– 1791), şi,
9
începînd cu anul 1796, de proclamaţiile lui Napoleon şi elocinţa lui Benjamin Constant (1767– 1830). Pe celălalt mal al Canalului Mânecii, istoria oratoriei consemnează discursurile (şi disputele politice) celebre ale primilor miniştri Bolingbroke (tory), ale lui Robert Walpole sau ale lui William Pitt. Abordările teoretice se datorează prelatului scoţian Hugh Blair (Lectures on Rhetoric – 1783), precum şi teologului George Campbell (Elements of Rhetoric – 1828). G. Secolul al XIX-lea Retorica franceză înregistrează realizările oratorilor religioşi şi universitari (discursurile lui Frayssinous şi, mai ales, celebrele Conferinţe de la Notre-Dame de Paris ale lui Lacordaire). În aceeaşi perioadă, scriitorul Edgar Quinet (1803–1875) va încânta auditoriul de la Collège de France cu expunerea rafinată a concepţiilor sale filosofice şi istorice. Elocinţa politică în epoca modernă este marcată de discursurile lui Giuseppe Garibaldi în Italia aflată în pragul reunificării sau ale liderului burgheziei republicane din Franţa sfârşitului de secol, Léon Gambetta. În ciuda avântului pe care îl cunoaşte genul oratoric, secolul al XIX-lea este cel care consemnează declinul retoricii clasice. Deşi anumite specii discursive rămân fidele tradiţiei (discursurile de tribunal, de barou, de cameră), epoca romantică va promova un sistem de valori în care aprecierea pozitivă va merge în direcţia simplităţii, a conciziei şi a naturaleţei. Acest recul al retoricii va fi accentuat de adversitatea programelor romantice (pentru a-l cita numai pe Victor Hugo: „Paix à la syntaxe/ Guerre à la rhétorique“) şi va fi urmat, în plan pedagogic, de dispariţia retoricii din programele de învăţământ după o tradiţie de sute de ani. Tzvetan Todorov consideră că retorica clasică îşi încheie existenţa la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a antiretorismului epocii, îndreptat, în special, împotriva caracterului normativ-prescriptiv al disciplinei în sistemul pedagogic şi a proliferării necontrolate a clasificărilor domeniului. H. Secolul al XX-lea Istoria frământată a secolului al XX-lea consemnează discursurile politice ale lui Clémenceau, Jaurès, Mussolini, Hitler, Goebbels, Charles de Gaulle, Nicolae Titulescu, F.D. Roosevelt, John F. Kennedy, Martin Luther King. În jurul anilor şaizeci retorica renaşte, beneficiind de progresele înregistrate în domeniul lingvisticii („ştiinţă-pilot“, în special prin lucrările lui Roman Jakobson), al semioticii, al stilisticii, al teoriei argumentării. Spaţiul cultural francez este cadrul în care iau fiinţă centre de studiu care oferă o perspectivă nouă asupra retoricii şi a relaţiei directe cu „producerea“ textelor literare (cum ar fi de exemplu Oulipo – Ouvroir de Littérature Potentielle –, care cuprindea, în anii 1960–1973, printre membri pe Raymond Queneau, Georges Perec, Luc Etienne, François Le Lionnais, Jacques Bens şi chiar pe Jean Tardieu, Marcel Duchamp şi Italo Calvino). Şcoala franceză contemporană (T. Todorov, R. Barthes, G. Genette) repune în discuţie retorica din perspectiva figurilor, fără a recurge la constrângeri normative sau încorsetări în clasificări rigide. Grupul m propune prin lucrările sale fundamentale – Rhétorique générale şi Rhétorique de la poésie – o reinterpretare a figurilor bazată pe concepţia clasică a lui Quintilian asupra modalităţilor de realizare a figurilor. Neoretorica, redefinită din perspectiva teoriei argumentării, îi numără printre fondatori şi teoreticieni pe Chaim Perelman, Tzvetan Todorov, Nicolas Ruwet, Gérard Genette, Lausberg. „Logicile non-formale“ au contribuit decisiv la schimbarea perspectivei asupra retoricii şi teoriei argumentării. Fondatorii neoretoricii, Chaïm Perelman şi Lucie OlbrechtsTyteca, au corelat aspectele logice ale teoriei lor cu „logicile non-formale“ şi au repus în discuţie termenul de „evidenţă“ prin reconsiderarea plauzibilului şi a perechii consens/conflict. 10
Cercetările actuale asupra argumentării încearcă să asigure un echilibru şi o armonizare între tendinţele neoretoricii, ale logicii naturale şi ale teoriei discursului. Concluzii: actualitatea retoricii Genul judiciar şi cel deliberativ supravieţuiesc sub forma declaraţiei, a pledoariei, a apologiei, a rechizitoriului, a declaraţiei politice, a admonestării, a conferinţei, a expunerii etc. Genul epidictic se regăseşte în forma alocuţiunii, a elogiului, a complimentului, a oraţiei funebre, a panegiricului, a discursului (ca speech). Ceea ce pare să caracterizeze discursul oratoric al zilelor noastre este tendinţa spre simplitate, adecvare, pragmatism, improvizaţie, stereotipie. Perioada actuală redescoperă şi pune în valoare diverse procedee (locuri comune, naraţiune, figuri, acţiune) în discursuri persuasive noi care au o retorică proprie (de ex. discursul publicitar). Sistemul retoric al antichităţii se adaptează noilor împrejurări în cadrul mai larg al pragmaticii discursului. Noua retorica nu mai este arta vorbirii elegante,ci
teoria comunicarii persuasive:argumentarea devine o componenta esentiala a activitatii discursive in general,a celei politice,publicitare in particular.Se pune astfel problema transformarii retoricii intr-o matrice a stiintelor umane. Deschisă şi plurală, gândirea modernă sondează (în mai mare măsură decât în paradigmele anterioare) necunoscutul, căutând în real nu ceea ce confirmă, ci ceea ce contrazice cunoştinţele anterioare, preferă întrebările răspunsurilor, accentuează solidaritatea conceptuală, complementaritatea teoriilor: “Nu există decât o modalitate de progres în ştiinţă: negarea ştiinţei deja constituite” (G. Bachelard, 1981: 32). În această perspectivă constituirea cunoaşterii este tocmai diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o epistemă a trebuit să le traverseze. Or, o asemenea ruptură este reprezentată şi de viguroasa reabilitare a retoricii la mijlocul secolului nostru: macroretorica (prin lucrările lui C. Perelman şi L. OlbrechtsTyteca, vizând reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de imperativul comunicării, inclusiv în cadrul activităţii ştiinţifice) şi microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de Grupul µ în-Retorica generală. Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicării persuasive: argumentarea devine o componentă esenţială a activităţii discursive în general, a celei politice, publicitare în particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformării retoricii într-un fel de matrice a ştiinţelor umane (cf. Michel Meyer, 1988). Retorica renaşte când ideologiile se prăbuşesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se relativizează devenind problematic. În această privinţă epoca noastră se poate compara cu cea a democraţiei ateniene şi renaşterii italiene, două mari momente ale retoricii. În primul caz asistam la înlătuarea explicaţiilor mitice şi a ordinii sociale aristocratice, iar în cel de-al doilea la ocultarea vechiului model scolastic şi pregătirea erei burgheze. Epoca noastră “pour le meilleur et pour le pire” trăieşte ora retoricii. E suficient să deschidem televizorul, să privim mesajele publicitare, să-i ascultăm pe oamenii politici. “De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces sau lipsă de retorică” (M. Meyer). Concluzii Istoria retoricii se confunda aproape cu istoria omenirii, fiind strans legata de devenirea omului in societate si de dezvoltarea acesteia. Retorica este un instrument amoral. Felul în care este acesta utilizat trimite acţiunea acestuia în imoralitate (Hitler, Moussolini) sau în moralitate (didactică, juridic etc.)
11
II. CONDIŢIILE DISCURSIVITĂŢII PERFORMATIVE – REGULILE DISCURSULUI JURIDIC Înţelegând limbajul ca activitate reglementată, retorica modernă studiază discursul din perspectiva regulilor care-i subîntind activitatea. Regulile discursului reprezintă normele, dependente de spaţiul cultural, pe care fiecare dintre parteneri le respectă şi pe care, simultan, presupune că le respectă ceilalţi interlocutori, în cadrul discursului. Acestea se circumscriu, în linii generale, domeniului numit maxime conversaţionale. În vederea identificării unei modalităţi de construire a sensului în discursul juridic, vom analiza perspectiva lui Herbert Paul Grice. În ceea ce priveşte studiul discursului juridic, ne vom opri la concepţia lui Grice asupra legilor discursului, pe care o considerăm optim de aplicat în acest domeniu. Aceasta pentru că, în primul rând, este perspectiva care se aplică cel mai bine caracterului dialogal al discursului juridic. În al doilea rând, ea nu constituie un sistem de norme pe care trebuie să le respectăm în comunicare, ci o teorie a construirii sensului, care poate fi aplicată atât comunicării în general, cât şi practicii unor limbaje particulare, în special. În sfârşit, contribuţia lui Michel Foucault, care este valoroasă prin includerea în analiză a locurilor sociale în care se produce discursul, va fi integrată în studiul propus prin extinderea graniţelor discursului, avându-se în vedere integrarea contextului ca o componentă esenţială a discursului juridic. Pentru Herbert Paul Grice, „schimburile conversaţionale nu sunt, în mod normal, o succesiune de remarci independente (...). Ele sunt caracterizate, cel puţin într-un anumit grad, de eforturi de cooperare; şi fiecare participant recunoaşte în acestea, într-o anumită măsură, un scop comun sau un set de scopuri.”9. Necesitatea colaborării conversaţionale a condus la formularea, de către Herbert Paul Grice, a Principiului Cooperării şi a maximelor subsumate. Principiul Cooperării exprimă, sub forma unei norme, o expectanţă generală a participanţilor la un dialog: „Fiecare contribuţie conversaţională trebuie să fie aşa cum este necesară, funcţie de locul social în care apare şi de scopul sau direcţia acceptată a schimbului lingvistic în care este angajată”10. Din acesta, Grice derivă un număr de patru maxime: calităţii, care exprimă necesitatea enunţării adevărate şi cu dovezi, cantităţii, referitoare la adecvarea intervenţiei la scopul curent al schimbului conversaţional, relaţiei, privind relevanţa discursivă, şi modalităţii, care rescrie idealul cartezian al clarităţii şi preciziei. Maxima calităţii cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat. Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi adecvate. Maxima cantităţii reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare participant la un schimb verbal. Aceasta trebuie să se încadreze strict în limitele impuse de obiectivele schimbului respectiv: să nu fie nici insuficientă, nici excesivă. Maxima relaţiei exprimă necesitatea ca orice intervenţie într-un schimb verbal să se coreleze cu celelalte şi să fie strict legată de tema în discuţie. Maxima modalităţii se referă la modul în care trebuie formulate intervenţiile în cadrul unui schimb verbal, reclamând claritate, precum şi structurarea logică a enunţurilor. Maximele lui Herbert Paul Grice apar formulate condensat în textul următor:
9
Herbert Paul GRICE, Logic and Conversation, în: Syntax and Semantics, Vol. 3, Speech Acts, editat de Peter Cole & Jerry Morgan, Academic Press, New York, 1975, p. 45. 10 Herbert Paul GRICE, op. cit., p. 45. 12
Calităţii: Fă astfel încât contribuţia ta să fie una adevărată Submaximele calităţii: 1. Nu afirma ceea ce crezi că este fals. 2. Nu afirma ceva pentru care nu ai suficiente dovezi. Cantităţii: 1. Intervenţia trebuie să fie atât de informativă pe cât este necesar (pentru scopul curent al schimbului conversaţional) 2. Intervenţia nu trebuie să fie mai informativă decât este necesar. Relaţiei: 1. Fii relevant.” Modalităţii: 1. Evită obscuritatea expresiilor. 2. Evită ambiguitatea. 3. Fii concis (evită prolixitatea nenecesară). 4. Fii ordonat.11 Conceptul de performanţă desemnează „realizarea actului în context”12, adică actualizarea competenţei locutorilor, a cunoştinţelor şi a posibilităţilor de utilizare a diverselor seturi de reguli ale limbajului într-un context specific. Derivat din acesta, conceptul de performanţă discursivă va fi utilizat în sensul de îndeplinire a condiţiilor de reuşită a unui discurs, de atingere a obiectivelor acestuia. Vom folosi termenul de mecanism pentru a desemna ansamblul alcătuit dintr-o calitate şi un set de reguli necesare pentru atingerea acesteia. Mecanismele sunt părţile constitutive ale discursului, ingredientele care se pot folosi în construirea cu succes a acestuia. Delimitarea mecanismelor se realizează pe baza unei analize bicriteriale. Pe de o parte, identificăm nivelurile pe care se organizează discursul juridic: text (partajat ca argumente, forme şi limbaj al argumentării) şi context. Textul va fi analizat pe dimensiunile argumentativă, care trimite la argumentele şi la ideile folosite, forma logică, care cuprinde schemele de argumentare folosite, şi limbaj, aceasta din urmă trimiţând la amplitudinea tehnicilor retorice şi la simbolistica politică. Aşadar, pentru a-şi atinge scopul, discursul juridic utilizează argumente (fapte, exemple, idei, valori), într-o structură de argumentare (schemă logică), folosind anumite figuri retorice (slogan / interogaţii etc.), într-un anumit context (la televiziune, în comunicarea directă etc.). Dacă textul trimite la orice tip de producţie simbolică vizibilă, celălalt nivel al discursului, contextul, trimite la fapte care transcend stadiul obiectivat al discursului. Pe de altă parte, utilizăm tipologia maximelor cooperării: calitate, cantitate, relaţie şi modalitate. Rezultă, aşadar, o taxonomie cu şaisprezece câmpuri, care va delimita mecanismele cooperării discursive. Folosirea cooperantă a limbajului nu este singura modalitate prin care discursul juridic performează. Dimpotrivă, am putea spune că unele caracteristici ale cooperării, precum adevărul, adecvarea, relevanţa sau dezambiguizarea, nu sunt decât elemente mereu clamate, dar niciodată puse în totalitate în practică. Întrucât obiectul acestei cercetări este discursul juridic real, şi nu cel ideal, rezultă necesitatea studierii formelor de necooperare întâlnite în acest tip de discurs. Din raportarea maximelor lui Grice la structura discursului juridic rezultă un tabel, a cărui părţi explicitează mecanica generării mecanismelor:
11
Herbert Paul GRICE, Logic and Conversation, în: Syntax and Semantics, Vol. 3, Speech Acts, editat de Peter Cole & Jerry Morgan, Academic Press, New York, 1975, pp. 45-46. 12 Françoise ARMENGAUD, La pragmatique, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p. 7. 13
Maxima
Componentele discursului juridic Argumente
Forma argumentării
Limbajul
Contextul
Calităţii
Cantităţii
Relaţiei
Modalităţii
C1. Maxima calităţii în raport cu argumentele C2. Maxima calităţii în raport cu forma argumentării C3. Maxima calităţii în raport cu limbajul C4. Maxima calităţii în raport cu dimensiunea context
C5. Maxima cantităţii în raport cu argumentele C6. Maxima cantităţii în raport cu forma argumentării C7. Maxima în raport cu limbajul
C9. Maxima relaţiei în raport cu argumentele C10. Maxima relaţiei în raport cu forma argumentării C11. Maxima relaţiei în raport cu limbajul C12. Maxima relaţiei în raport cu dimensiunea context
C13. Maxima modalităţii în raport cu argumentele C14. Maxima modalităţii în raport cu forma argumentării C15. Maxima modalităţii în raport cu limbajul C16. Maxima modalităţii în raport cu dimensiunea context
C8. Maxima cantităţii în raport cu dimensiunea context
Tabel privind generarea mecanismelor de construcţie a discursului juridic
14
Completarea tabelului de mai sus cu mecanismele discursului juridic conduce la următoarea taxonomie:
Maxima
Calităţii
Cantităţii
Relaţiei
Modalităţii
C1. Veridicitate
C5. Schematizare discursivă
C9. Focusare
C13. Claritate
Forma argumentării
C2. Validitate
C6. Suficienţă
C10. Dialogicitate
C14. Coerenţă
Limbajul
C3. Atractivitate
C7. Credibilitate
C11. Simbolistică
C15. Politeţe
Contextul
C4. Legitimitate
C8. Adecvare
C12. C16. Spectaculozitate Recognoscibilitate
Componentele discursului juridic Argumente
Tabel rezumativ privind mecanismele cooperante ale discursului juridic
III.1. Maxima calităţii în discursul politic
Maxima calităţii cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat. Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi adecvate. Transpusă pe cele patru componente ale discursului politic, calitatea trimite la veridicitatea argumentelor, la validitatea formei argumentării, la atractivitatea învelişului lingvistic şi la legitimitatea contextului.
15
ARGUMENTAREA II.1.1. Maxima calităţii în raport cu argumentele
Pe urmele distincţiei aristotelice între demonstraţie şi raţionament dialectic, trebuie remarcat faptul că discursul juridic se plasează în limitele celui de al doilea, întrucât aici avem de a face mai puţin cu certitudini şi mai mult cu opinii. Ne plasăm într-o logică a opinabilului, a probabilităţii, care nu exclude adevărul necesar, dar care observă că în domeniul juridic adevărurile de acest gen nu apar decât ca tautologii sau ca propoziţii analitice. În plus, trebuie să distingem între materia argumentării şi forma argumentării. Materia argumentării vizează conţinutul argumentelor, care poate fi adevărat sau fals, în timp ce forma se supune legilor validităţii. Analizarea mecanismului calităţii pe dimensiunea argumente vizează conţinutul argumentelor. Maxima calităţii se referă, în acest punct, la transmiterea de enunţuri adevărate şi pentru care se pot aduce dovezi. Ansamblul acestora poartă numele de veridicitate. În aceste condiţii, analiza performativităţii discursului juridic vizează problema tipurilor de argumente care pot susţine adecvat tezele enunţate. Argumentarea cuprinde o teză şi un anumit număr de probe care susţin concluzia. Principalele tipuri de argumente întâlnite în discursul politic pot fi împărţite în patru mari clase: argumente bazate pe fapte, pe exemple, pe autoritate şi pe analogie 13. Analiza acestora necesită şi delimitarea cerinţelor de a căror respectare depinde atingerea obiectivelor discursului. Prima categorie de argumente necesită o definire a faptului, prin care „se înţeleg toate datele susceptibile a fi observate, care sunt prezentate direct, prin documente sau sunt declarate de martori”14. Acesta este utilizat ca argument pentru că, din perspectiva receptorului, are o anumită concretitudine şi pentru că poate fi verificat în mod direct prin confruntarea cu realitatea. Faptele prezintă avantajul că pot fi aranjate şi selectate într-o ordine dorită de emitent: puterea va prezenta fapte favorabile scopurilor şi acţiunilor sale, opoziţia le va prezenta pe cele negative. Pentru a-şi atinge scopul, argumentele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe15. Prima ar fi aceea ca faptele să fie puse în consonanţă cu tipul de auditoriu pe care îl vizează discursul, căci altfel ele devin irelevante (mulţimile reacţionează la faptele cotidiene pe care le cunosc). A doua vizează ideea că faptele trebuie să fie coroborate între ele, iar a treia că acestea trebuie să fie relevante pentru tipul de auditoriu ales (în acord cu interesele, aspiraţiile şi opţiunile publicului vizat). În sfârşit, ultima cere ca faptele să lase impresia de maximă autenticitate. A doua categorie de argumente se bazează pe exemple, prin acestea fapte singulare care pot să ţină, pentru auditoriul pe care-l vizează un anumit discurs juridic, locul unei reguli generale. Diferenţa dintre exemplu şi fapt constă în domeniul mai larg de posibilităţi (se pot include aici valori şi chiar trăiri). Exemplificarea este sursa unei generalizări credibile, dar aceasta se realizează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Prima ar fi aceea ca exemplele să fie îmbinate cu alte tipuri de argumente şi utilizate în proceduri argumentative diferite, care să mărească gradul 13
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 223-289. Pierre OLERON, L´argumentation, Presses Universitaires de France, Paris, 1983, p. 72. 15 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 233-239 14
16
de probabilitate al tezei susţinute. Apoi “exemplele trebuie să aibă o forţă mai puternică decât generalizarea pe care încearcă s-o inducă în conştiinţa receptorului”16, iar de această regulă trebuie să ţinem seama pentru că nu poţi să asumi o teză mai tare decât însuşi exemplul, întrucât am avea de a face de fapt cu o asumpţie fără nici un fel de întemeiere, iar o astfel de teză nu are nici un fel de credibilitate. Apoi, exemplul trebuie să fie adaptat tipului de public ţintă vizat. A treia categorie de argumente se bazează pe autoritate, iar aceasta poate fi cea a persoanei, a valorii sau a legii. În general, discursul juridic se foloseşte de toate aceste autorităţi, cu anumite specificităţi. Astfel, spre exemplu, în planul argumentării bazate pe lege, trebuie luată în calcul o ierarhie a forţei legilor. Forţa argumentativă cea mai mare o au Constituţiile şi tratatele internaţionale, apoi legile organice, legi, OUG, OG, OM etc. A patra categorie de argumente este cea a celor bazate pe analogie. Aceasta se realizează prin raportarea unei situaţii, persoane sau fapt la un model care trebuie să fie, în principiu, mai bine cunoscut de receptor decât celălalt termen al analogiei. Relaţia între cele două trebuie să privească aspectele esenţiale, iar utilizatorul analogiei atribuie să nuanţeze extrapolările la care a ajuns. Prezenţa acestor tipuri de argumente în discursul juridic asigură acestuia consistenţă şi raţionalitate. Relaţia acestuia cu ştiinţificitatea nu este însă deloc apropiată, obiectivitatea ştiinţei fiind abandonată în favoarea interesului particular.
II.1.2. Încălcări ale maximei calităţii în raport cu argumentele Folosirea maximei necooperante a calităţii pe această componentă a discursului juridic conduce la folosirea unor tehnici care utilizează argumente în contradicţie totală sau parţială cu realitatea, cum ar fi: minciuna, amalgamul de afirmaţii adevărate şi false, zvonul, mistificarea, afirmarea unui lucru fără să existe dovezi solide pentru acea informaţie. Primele dintre aceste tehnici au fost inventariate de Henri-Pierre Cathala17 ca forme de manipulare. Prima tehnică evidenţiată mai sus poartă numele de minciună. Dincolo de numele oarecum emfatic, aceasta poate să inducă anumite concluzii, întrucât unii raţionează conform proverbului Nu iese fum fără foc. Astfel, în timpul Revoluţiei Române din 1989, la Televiziunea Română Liberă se prezentau ştiri conform cărora se dădeau intense lupte între revoluţionari şi armată, pe de o parte, şi terorişti, pe de altă parte. Aceştia din urmă s-ar mai făcut vinovaţi şi de otrăvirea apei. Realitatea însă a invalidat aceste date: nu a fost identificat nici un terorist, de cele mai multe ori unităţile Armatei trăgând una în cealaltă, şi nici nu a fost înregistrat vreun caz de otrăvire a apei. Aceste explicaţii, deşi false, au avut efectul politic scontat: legitimarea acţiunilor din acea perioadă. Cea de a doua tehnică rezidă în a amesteca jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună. În acest caz, primele vor determina acceptarea ultimelor, întrucât minciuna devine greu discernabilă într-un ansamblu în care publicul regăseşte şi probe pentru tezele susţinute. O altă tehnică presupune enunţarea unor informaţii pentru care locutorul nu are suficiente dovezi. Chiar dacă subiectul informaţiilor neagă implicarea sa sau veridicitatea acestora, în public va rămâne întipărit fie şi numai un sâmbure de îndoială, cu atât mai mult cu cât aceasta tehnică poate fi lansată nu doar direct, în cadrul unei confruntări, ci şi indirect, pe canale informale, caz în care poată numele de zvon. Conceptul de zvon care desemnează „o bucată de informaţie care este pasată de la o persoană la alta, în general prin comunicarea directă, de la om la om, fără a se şti exact dacă 16 17
Constantin SĂLĂVĂSTRU, op. cit., p. 236. Henri-Pierre CATHALA, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 99. 17
informaţia este adevărată sau nu”18. Impactul puternic al zvonului constă în ambiguitatea valorii de adevăr şi în imposibilitatea de a identifica sursa primară. „Ceea ce caracterizează conţinutul unui zvon nu este corectitudinea sau incorectitudinea, ci sursa sa neoficială”19. Gordon Allport şi Leo Postman chiar au încercat să ofere o posibilitate de măsurare a intensităţii zvonurilor, pe care au denumit-o "legea de bază a zvonului". Conform acesteia, forţa unui zvon (R) depinde de importanţa subiectului pentru preocupările individuale (i) şi de ambiguitatea probelor avute la îndemână pentru subiectul în cauză (a), adică „R ≈ i × a”20. Mistificarea este o tehnică complexă, cuprinzând proceduri argumentative şi retorice prin care realitatea este falsificată. Analizând fenomenul mistificării, Lionel Bellenger identifică şase mijloace ale acesteia: fabulaţia, simularea, disimularea, politeţea, calomnia şi echivocul21. Fabulaţia mizează pe abuzul de încredere, amestecând fantasme cu realitatea. Prin simulare se încearcă a se da credibilitate la ceea ce se spune prin erori. Această abilitate, care apare tot atât de rău intenţionată ca sugestia, devine mai subtilă cu cât este cunoscută inocenţa sau ignoranţa auditoriului. Disimularea operează prin eliminarea, prin tăgăduirea, prin atenuarea (tehnica eufemismului şi litotei) şi prin trunchierea argumentelor. Politeţea poate fi utilizată şi ea în scopul falsificării, prin folosirea excesivă a unui limbaj convenţional, cvasimecanic, care nu spune nimic. Calomnia utilizează bârfa, limbajul defăimător şi calomniator. În sfârşit, tehnica echivocului presupune folosirea unui limbaj dublu, menit să inducă în eroare. Aşadar, succesul necooperării presupune un nivel bine dozat al utilizării unor astfel de tehnici discursive. Toate trebuie să aibă, într-o măsură cât mai mare, aparenţa veridicităţii. De aceea, se utilizează mai puţin minciuna şi mai mult amalgamul adevăr-fals, tocmai pentru a putea convinge publicul de autenticitatea relatării.
II.2.1. Maxima cantităţii în raport cu argumentele
Aplicarea maximei cantităţii în cadrul discursului juridic presupune adaptarea argumentelor la necesităţile situaţiei de comunicare. Astfel, asistăm la un proces de selecţie şi de restricţie, rezultatul final fiind o viziune asupra temei propuse, care poartă, în viziunea Centrului de Cercetări Semiologice de la Neuchâtel22, numele de schematizare discursivă. În sens larg, termenul de schematizare discursivă s-ar putea traduce prin tema discursului transmisă de către un emitent într-o intervenţie discursivă. Termenul este introdus de Jean Blaise Grize, care îi atribuia sensul de „reprezentare discursivă pe care un locutor o propune în funcţie de ceea ce tratează, în funcţie de ideile pe care şi le face despre un auditor”23. 18
Michael KOSFELD, Rumours and Markets, în Journal of Economic Literature, march 1998, JEL Editor, Pittsburg, 1998, p. 2. 19 Jean-Noel KAPFERER, Rumors: uses, interpretations, and images, Transaction Publishers, New Brunswick, 1990, p. 13. 20 Gordon ALLPORT, Leo POSTMAN, The psychology of rumor, Holt, Rinehart & Winston, New York, 1947, pp. 5-44. 21 Lionel BELLENGER, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, pp. 3036. 22 Când folosim titulatura de „Centrul de Cercetări Semiologice de la Neuchâtel” ne referim la cercetători precum Jean-Blaise Grize, George Vignaux, Denise Miéville etc.. 23 Jean-Blaise GRIZE, Aperçu de logique naturelle: une alternative au traitement logiquemathématique de l’information, revista Semiotica, 77, 1/3, 1989, p. 196. 18
Din această definiţie rezultă câteva caracteristici importante ale schematizării discursive. În primul rând, ea este un act intenţional al locutorului, ceea ce se traduce atât printr-o finalitate anume pe care acesta şi-o propune ca scop, cât şi printr-un mod de organizare proprie a discursului, care depinde caracteristici personale şi de enciclopedismul cunoaşterii sale asupra obiectului discursului. Corolarul acestei constatări este că fiecare locutor va avea propria schematizare discursivă cu referire la o anumită temă, schematizare care îi aparţine şi care îl reprezintă. Aşadar, schematizarea constă, în acelaşi timp, în oferirea unei perspective asupra unei teme şi a atitudinii emitentului faţă de acea stare de lucruri. Fie fragmentul următor: „Ieri, am descoperit, cu surprindere, că Băsescu are un caracter foarte urât. După ce, în 2005, a pus-o pe Monica Macovei să schimbe legile pentru a mă trimite direct în instanţă şi a luat-o peste boc (sic!) de la Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce a încercat să mă trimită în instanţă cu propriul său aviz şi a luat-o din nou… de la Curtea Constituţională, după ce a pierdut, cu partidul său, alegerile locale şi primăria Bucureştiului, după ce a aflat că Parlamentul, la nivelul Comisiei juridice nu se lasă manevrat de Daniel Morar, pentru a trimite dosare politice în instanţă, Băsescu - spun, între alţii, cei de la Hotnews - l-a chemat pe Morar şi i-a cerut să dea drumul la tot ce găseşte în magazie la DNA ca dosare posibile pentru adversarii politici. De aceea nu mă miră că, în timp ce eram la Comisia juridică, unde s-a votat practic un NUP la mizeria de încercare a lui Morar de declanşare a unui dosar penal împotriva mea, PE SURSE primite la o agenţie de perete a Cotrocenilor, se anunţa un eventual dosar - pe teme de finanţare de campanie electorală, de data asta (dar nu din 2008, ci din 2004, probabil pe modelul dosarului afişelor lui Iliescu, din 1997!), - care să poată fi trimis, ÎN SFÎRŞIT, la instanţă (direct, prin ocolirea Parlamentului). Acestea sunt motivele pentru care am fost surprins, ieri, să constat că Traian Băsescu are un caracter urât. Nu mă aşteptam.” (Adrian Năstase, Articolul Traian Băsescu are un caracter foarte urât, nastase.wordpress.com, 19 iunie 2008) Discursul lui Adrian Năstase apare pe blogul personal, o manieră relativ inedită de comunicare, însă devenită destul de eficientă în urma creşterii gradului de acoperire a internetului în România (în numai un an de existenţă, blogul fostului prim-ministru al României a consemnat un milion de accesări, adică o medie de circa 3000 de vizitatori pe zi). Tema discursului este legată de implicarea lui Adrian Năstase în câteva dosare în care este acuzat de către Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) de diverse infracţiuni penale. Schematizarea discursivă propusă vizează inducerea ideii că fostul prim-ministru este o victimă politică a numeroaselor instituţii publice aflate, într-o formă sau alta, în subordinea lui Traian Băsescu. Astfel, preşedintele României „a pus-o pe Monica Macovei să schimbe legile pentru a mă trimite direct în instanţă”, „a încercat să mă trimită în instanţă cu propriul său aviz”, „l-a chemat pe Morar şi i-a cerut să dea drumul la tot ce găseşte în magazie la DNA”. De asemenea, omul politic îşi susţine nevinovăţia, prezentând ca sprijinitoare a poziţiei proprii diverse instituţii publice (Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi unele politice (Comisia Juridică a Parlamentului României). În sfârşit, Adrian Năstase încearcă să depăşească argumentaţia strict legală şi să ofere o raţionalizare politică a situaţiei sale, considerând că totul ţine de conflictul său cu Traian Băsescu, declarând că „am fost surprins, ieri, să constat că Traian Băsescu are un caracter urât” şi încheind, ironic, „nu mă aşteptam”. O a doua caracteristică esenţială a schematizării discursive vizează faptul că aceasta este adaptată publicului ţintă. Fie exemplul următor:
19
„În actuala etapă, de post-aderare a României, avocatului i se solicită dezvoltarea competenţelor prin cunoaşterea atât a legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale, cât şi a celei europene. Reprezintă o necesitate pentru toţi cei care contribuie la realizarea actului de justiţie însuşirea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, mai ales că prin aceasta se asigură interpretarea normelor juridice europene. (…) Aş mai vrea să aduc în discuţie unele dintre nemulţumirile justiţiabililor, de care am luat cunoştinţă prin intermediul memoriilor adresate Preşedinţiei . În prezent, profesia de avocat se confruntă cu percepţia că moralitatea profesională şi simţul nativ al apărării nu mai au importanţă şi că totul se reduce la interesul pecuniar. Percepţia unor persoane este că fixarea onorariilor este disproporţionată în raport de activitatea depusă şi că sunt apăraţi mai bine doar cei care au mai multe mijloace financiare. În breaslă se spune că orice sfat juridic se plăteşte, dar tot mai mulţi justiţiabili se plâng că avocaţii doar încasează onorariile şi nu se implică suficient în proces. Îmi exprim convingerea că această percepţie este greşită deoarece în tradiţia juridică românească, avocaţii au fost unii dintre cele mai strălucite minţi. Au fost avocaţi şi în acelaşi timp profesori universitari, oameni de cultură, dar şi mari oameni de stat.” (Traian Băsescu, Discursul preşedintelui României, cu ocazia Congresului avocaţilor din România, www.presidency.ro, 21 iunie 2008,) Pentru ca un discurs să aibă un efect cât mai mare, el trebuie adaptat tipului de auditoriu în faţa căruia este rostit. Un discurs excesiv de tehnic nu este înţeles şi plictiseşte un public comun, după cum problematica şi limbajul trebuie adaptate unui auditoriu specializat. În exemplul de mai sus, avem de a face cu un discurs al preşedintelui României în faţa avocaţilor. Schematizarea discursivă propusă este una de interes pentru aceştia, în condiţiile în care vizează drepturile şi responsabilităţii celor care ne apără în justiţie. Se prezintă atât provocările integrării europene a României din perspectiva delimitată a problematicii juridice, cât şi principalele tare ale sistemului, în special legate de deontologia avocaţilor. Traian Băsescu nu aderă la o perspectivă negativă asupra instituţiilor şi practicilor avocaţilor, menţionând chiar că „îmi exprim convingerea că această percepţie este greşită”, însă avertizează asupra riscurilor unor astfel de percepţii. În al treilea rând, schematizarea este „o reprezentare sumară, dar esenţială a referinţei tematice puse în discuţie”, care se manifestă „în condiţiile confruntării între diverse schematizări discursive”24. Prin urmare, este necesar ca la formularea unui punct de vedere să se ţină cont de riscurile ca opozanţii să poată răsturna sau reformula perspectiva în folosul lor. Astfel, discursul unui actor social trebuie să-şi fixeze, pe fiecare temă în care intervine, o teză care să fie, simultan, reprezentativă pentru acea personalitate, adecvată pentru publicul ţintă şi suficient de solidă pentru a rezista atacurilor adversarilor.
II.2.2. Încălcări ale maximei cantităţii în raport cu argumentele Folosirea necooperantă a cantităţii se realizează prin următoarele tehnici: supralicitarea, minimalizarea, neprecizarea cantităţii, selecţia. Supralicitarea presupune valorificarea unor amănunte neesenţiale în detrimentul esenţei, amestecarea faptelor, opiniilor, persoanelor astfel încât să fie folosită cu succes 24
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Raţionalitate şi discurs, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996, pp. 131-166. 20
generalizarea. Alteori se omit unele elemente, nespunându-se totuşi falsităţi, dar schimbânduse sensul afirmaţiilor. Prin contrast, minimalizarea este tehnica opusă supralicitării şi presupune micşorarea importanţei anumitor informaţii. Este greu de stabilit justa măsură a prezentării obiective şi cantitativ adecvate în cadrul oricărui tip de discurs, dar argumentele care utilizează astfel de tehnici au un rol important în legitimarea unei stări de lucruri. De exemplu, în România anului 1982, crearea unei imagini favorabile despre societatea în care românii trăiau se realiza printr-o expunere megalomanică a măreţelor realizări ale „Epocii de Aur”, aşa cum erau denumiţi anii de la cucerirea puterii de către Ceauşescu. Astfel, se utiliza până la refuz tehnica supralicitării: „România a ajuns sau chiar a depăşit o serie de ţări cu veche tradiţie industrială în ceea ce priveşte producţia pe cap de locuitor la o serie de produse: oţel (Suedia, Marea Britanie, SUA, Olanda), cauciuc sintetic (Cehoslovacia, Italia, Marea Britanie), fire şi fibre sintetice (Austria, Canada, Cehoslovacia, Franţa); aparate de radio (Canada, Cehoslovacia, Italia, Marea Britanie).” (Producţia industrială în România, Scînteia, 4 iulie 1982) Argumentele propagandei oficiale din anii 1980 insistă pe cantitate şi pe creştere 25. Prin contrast, sunt minimalizate problemele care pot afecta imaginea sistemului comunist: „Există probleme care încă mai persistă în economia României din aceste vremuri: uneori forţa de muncă nu are gradul de calificare necesar pentru noua tehnologie; în unele zone se face simţită lipsa materiilor prime; câteodată obiectivele proiectate nu au fost îndeplinite; încă mai există fluctuaţii în asigurarea stocurilor de energie electrică”. (Start spre viitor, România Liberă, 17 iulie 1982) Problemele evidente cu care se confruntă românii în viaţa de zi cu zi, care nu mai pot fi ocultate, sunt minimalizate prin transformarea lor în cazuri particulare prin intervenţia unor formule precum „uneori”, „în unele zone”, „câteodată”, „încă mai există” etc. A altă tehnică întâlnită la acest nivel este vaguitatea cantităţii, folosindu-se aici ambiguitatea limbajului natural, tehnică teoretizată de Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst, în lucrarea La Nouvelle dialectique26. Astfel, în cazul propoziţiei p, Câinii sunt mai afectuoşi decât pisicile, interpretarea propoziţiei poate varia intre Am impresia că p, Cu siguranţă p sau În general p. Aşadar, ambiguitatea vine din neprecizarea gradului de aderenţă la enunţ şi a cantităţii termenilor utilizaţi. Exemple de această natură pot fi regăsite şi în discursul politic. Fie enunţul: „Suntem în discuţii avansate cu NATO şi am auzit aprecieri recente că România se află, în momentul de faţă, în punctul cel mai înalt, în ceea ce priveşte modul de reprezentare şi şansele în legătură cu intrarea în NATO.” (Ion Iliescu, Antena 1, noiembrie 1996) În textul de mai sus nu este precizat punctul de referinţă pentru „punctul cel mai înalt” al şanselor de integrare în NATO, cu efecte directe asupra cantităţii de şanse luate în considerare: aceasta ar putea fi, în funcţie de punctul de referinţă, cea mai mare din întreaga istorie a României, cea mai mare din ultimul an, cu existenţa unui punct maxim anterior, cea mai mare după un lung şir de eşecuri.
25
Anneli UTE GABANYI, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 36. Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, La Nouvelle dialectique, Edition Kimé, Paris, 1996, p. 219. 26
21
În plus, un actor social mai are la dispoziţia sa şi tehnica selecţiei, prin care, deşi nu se exprimă falsuri, se reţin doar anumite fapte, favorabile omului politic sau defavorabile contracandidaţilor. Astfel de exemple ne arată că schematizarea discursivă propusă de un actor social poate fi ambiguizată prin diverse tehnici, rezultând, în final, o lipsă de claritate semantică şi o perspectivă imprecisă. Acestea pot fi însă folositoare pentru performanţa unui tip de discurs, întrucât micşorează posibilitatea ca un adversar politic să dea o replică puternică.
II.3.1. Mecanismul relaţiei în raport cu argumentele Relevanţa argumentelor în discursul juridic presupune necesitatea focusării pe tema aflată în dezbatere. Nu este vorba aici nici de eludări sofistice ale subiectului, nici de lipsa unei schematizări discursive, ci de tendinţa multor oameni de a răspunde fie complicat, evaziv, cu extrem de multe detalii, fie standardizat, stereotip, prin formule uzate, arhicunoscute. Exemplificăm această idee pe următoarea conversaţie, desfăşurată la emisiunea „Realitatea Zilei”, avându-i drept protagonişti pe Răzvan Dumitrescu (rep.), moderator, Ana Birchal (AB), reprezentant al Partidului Social Democrat, Horaţiu Buzatu (HB), deputat al Partidului Naţional Liberal şi pe Florin Popescu (FP), preşedinte al Consiliului Judeţean Dâmboviţa din partea Partidului Democrat-Liberal: „Rep: Vreau să vă întreb, pe cale de consecinţă, dacă ar fi să câştigaţi puterea, aţi face şi alianţe cu PNG sau PRM? FP: Aş vrea să fac câteva precizări de la început. În primul rând, vom merge singuri în alegeri. Rep: Ştim asta! FP: Nu ne propunem să facem nici o alianţă preelectorală, nici la tribunal, nici în afara acestuia; în al doilea rând, nu pot să fiu eu Mesia şi să spun ce se va întâmpla la alegerile din toamnă; haideţi să trăim până acolo, vom câştiga alegerile, atunci vom putea sta de vorbă şi vom face o majoritate parlamentară. Pentru că doamna Birchal a spus că, în 2004, PSD a câştigat alegerile… greşit, PSD + PUR a câştigat alegerile, iar ca număr de parlamentari a avut cu un parlamentar mai puţin decât Alianţa D.A. şi atunci… Rep: Ce e atât de greu, de ce nici de la un politician, când punem întrebări clare, nu primim răspunsuri clare? FP: Cred că domnul Berceanu s-a referit la acea prevedere din statutul PDL care excludea orice negociere cu PSD… care a fost eliminată… Rep: Eu înţeleg că va fi o bătălie pe alianţe. PSD ar putea să facă alianţe cu oricine, de pilda şi cu PRM şi cu PNG şi cu PNL, numai ca să ajungă la putere. AB: Nu. Deci în partid nu s-a discutat despre aşa ceva. De foarte multe ori s-a discutat în PSD doar cu PC. Deci aceasta este singura alianţă în care vom merge în alegerile parlamentare. Şi ne propunem să câştigăm aşa alegerile. Despre declaraţiile de la PDL, e clar că PDL, în urma pierderii alegerilor, dă dovadă de disperare. Pentru că, pentru ei, în toamnă, va veni factura care trebuie să fie decontată pe scumpirile de la gaze, pe scumpirile de la alimente….
22
Rep: Iertaţi-mă, întrebarea a fost foarte clară. Vă aliaţi şi cu PRM şi cu PNG, doar-doar o să ajungeţi la putere? E aceeaşi întrebare pentru toată lumea! Puteţi să constataţi acest lucru… AB: Eu nu….. Rep: Nu spuneţi nici dumneavoastră. Vă rog, spuneţi-ne dumneavoastră (indică pe reprezentantul PNL) Că şi dumneavoastră sunteţi de la un alt partid care vrea la guvernare! HB: Chiar dacă nu vorbesc în numele partidului pe care îl reprezint, emit o părere personală. Răspunsul este da. Şi e cu toată fermitatea. Răspunsul este da pentru că orice partid se găseşte pe scena politică pentru un singur motiv: accesul la guvernare. Nici un alt partid nu e prezent pe scena politică pentru motive de natură filosofică. Toată lumea vrea acelaşi lucru: accesul la guvernare. Ori dacă accesul presupune crearea unor alianţe, care uneori pot să pară mai puţin morale astăzi decât păreau acum o lună sau trei luni. Eu nu cred că poate să existe un partid politic care să nu fie în stare să treacă peste aceste diferenţe… şi exemple de această natură … eu cred că fiecare dintre noi poate găsi numeroase astfel de exemple. Ultimul dintre ele este cel amintit aici, cel de la primăria capitalei. Rep: Păi, pentru ce vă mai bateţi în declaraţii că e imoral cu unul sau cu altul? De ce aţi făcut asta ca partid?” (Emisiunea Realitatea Zilei, www.realitatea.net, 4 iulie 2008) Una şi aceeaşi întrebare, legată de alianţele politice care se pot constitui din iarna lui 2008, după alegerile parlamentare, este pusă, rând pe rând, reprezentanţilor principalelor forţe politice din România. Întrebarea este extrem de clară, vizând posibilitatea de alianţă cu două partide aflate spre extremele eşicherului politic, Partidul Noua Generaţie Creştin şi Democrat (PNGCD) şi Partidul România Mare (PRM), şi reclamă răspunsuri precise, chiar de tipul „da” sau „nu”. Tacticile adoptate de reprezentanţii partidelor politice sunt diferite. Primul, de la Partidul Democrat-Liberal (PDL), răspunde prin precizări succesive, la diverse alte chestiuni conexe: alianţe preelectorale, imposibilitatea de predicţie a rezultatelor, replici la aspecte legate de alegerile precedente. Sancţionarea ironică a acestui tip de comportament de către moderator, „ce e atât de greu, de ce nici de la un politician, când punem întrebări clare, nu primim răspunsuri clare?”, conduce la o mai mare precizie, dar răspunsul este tot indirect, legat de scoaterea din statutul PDL a prevederii care nu permitea alianţe cu anumite partide. Răspunsul reprezentantului Partidului Social Democrat (PSD) este şi el imprecis. Tactica este însă alta. Se evită răspunsul prin faptul că acesta ar fi indecidabil, întrucât nu a existat o discuţie în cadrul partidului. Apoi, se formulează o poziţie polemică, legată de posibila „disperare” a formaţiunii concurente, PDL. Moderatorul sancţionează public şi această atitudine. Sesizând riscul unui răspuns de o aceeaşi natură, reprezentantul Partidului Naţional Liberal (PNL) adoptă o poziţie clară, corespunzătoare realismului politic: partidele luptă pentru câştigarea puterii politice, iar cooperarea între oricare două formaţiuni politice nu poate fi exclusă. Mai ales că şi ceilalţi fac acelaşi lucru. Această tactică a stilului franc aduce unele avantaje: locutorul pare sincer, iar reporterul nu îl mai poate taxa pentru imprecizie. Însă, în cazul deputatului Horaţiu Buzatu, schematizarea discursivă propusă vine în contradicţie cu alte opinii ale PNL, care sesizau imoralitatea unor partide şi imposibilitatea principială a cooperării cu acestea. Faptul este sesizat şi de moderator: „Păi pentru ce vă mai bateţi în declaraţii că e imoral cu unul sau cu altul?”.
23
Ilustrarea de mai sus se pretează la câteva concluzii prescriptive. În primul rând, discursul juridic trebuie să se focuseze pe tema aflată în dezbatere. În lipsa atingerii acestui deziderat, discursul actorului public se decredibilizează. În al doilea rând, trebuie evitat un comportament prea defensiv, care dă senzaţia că actorul social are ceva de ascuns. Folosirea unor sintagme precum „nu s-a discutat acest lucru”, „se pare”, „este binecunoscut” conduce la un mesaj lipsit de forţă şi, prin urmare, irelevant. În al treilea rând, un discurs trebuie să evite locurile comune, exprimările prea des folosite, chiar dacă la obiect. Vorbim aici de oferirea unor răspunsuri care să fie relevante, în perspectiva oferită termenului de către Dan Sperber şi Deirdre Wilson, adică să aibă suficientă forţă încât să modifice contextul enunţiativ.
II.3.2. Încălcări ale maximei relaţiei în raport cu argumentele
Folosirea necooperantă a maximei relaţiei presupune adăugarea unor propoziţii generalizatoare inutile la ceea ce ar trebui să fie doar o indicaţie specifică, prin repetarea formulelor lipsite de sens şi printr-un ansamblu de tehnici delimitate sub denumirea limbă de lemn. Repetarea formulelor lipsite de sens diminuează capacitatea receptorilor de a-şi îndrepta atenţia spre realitate, ceea ce determină o degradare a mijloacelor de recepţie şi, în consecinţă, o reducere a capacităţii de reacţie imediată şi adecvată, fie la nivel individual, fie la nivel social. Prezenţa sistematică a formulelor lipsite de sens este des întâlnită în cadrul discursivităţii publice. Această stare a limbajului a primit denumirea de limbă de lemn, prin care Françoise Thom înţelege acea manifestare lingvistică în care nu se comunică nici un gând nou şi nu se descrie nimic27. Ea înlocuieşte în limbaj lumea reală şi insinuează acolo categoriile limbii de lemn, care asigură reajustarea şi reactualizarea permanentă fără de care ideologia şi-ar pierde virulenţa şi impactul asupra lumii. Oamenii şi lucrurile nu se mai manifestă decât în câteva forme stabile şi selecţionate. Nu există noutăţi, nu există decât semne care confirmă aplicarea liniei politice a momentului. Ca alcătuire, limba de lemn trimite însă la un univers semantic extrem de rudimentar, bicolor, dar nu se mulţumeşte să priveze cuvintele de substanţa lor, ea vizează însăşi capacitatea de reprezentare a limbajului. Françoise Thom consideră că între lucruri şi cuvinte, înţelegerea preferă întotdeauna cuvintele, căci acestea sunt făcute pentru ea exclusiv şi-i dezvăluie spontan un sens. „Ideologia este seducătoare pentru că ea invită să tratezi lucrurile ca pe cuvinte, altfel spus, ca pe nişte semne care se abolesc după folosinţă; ea face din lume o limbă; realul devine la fel de permeabil la spirit ca şi la limbaj, şi la fel de fugitiv. De asemenea, este mai uşor de aliniat fraze decât de articulat idei. Limba de lemn rezolvă dubla dificultate de a înţelege lucrurile şi de a articula această înţelegere; ea substituie raţiunii redundanţa”28. Totuşi, pentru a se reuşi impunerea limbii de lemn, este necesară tratarea prealabilă a realităţii, care are drept scop sfărâmarea coerenţei lumii reale. Françoise Thom identifică mai multe tehnici prin care ideologia realizează acest lucru. Prima tactică adoptată în faţa realităţii este ocultarea29 ei. Aceasta înseamnă că se evită menţionarea evenimentelor a căror integrare în cadrul ideologic ar costa mai mult decât ar merita menţionarea lor, ca şi a celor care nu fac decât să manifeste absurda neutralitate a lumii fizice (astfel, la nivelul discursului oficial, dar a 27
Françoise THOM, Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 81. IBIDEM, p. 104. 29 IBIDEM, p. 83. 28
24
mediilor de informare, nu există accidente, evenimente care să contrazică mersul implacabil al societăţii spre binele final). Acest lucru este destul de uşor de realizat în statele totalitare unde partidul-stat are controlul oricărei surse publice de informare. O altă tactică a limbii de lemn vizează transformarea anumitor evenimente în ilustrări care dovedesc, încă o dată, adevărul ideologiei. Se selecţionează un fapt oarecare, se izolează de context, iar apoi acesta este scos în evidenţă pe fundalul vidului creat în jurul lui. El poate fi atunci utilizat pentru a sprijini afirmaţiile ideologiei, ilustrând a posteriori premise verificate la infinit. Astfel, pentru a ilustra teza descompunerii morale a “putredei” societăţi burgheze, comunismul ia anumite evenimente, de exemplu moartea unor bătrâni într-unul din statele occidentale, o descrie în culori dramatice, creând astfel imaginea unui Vest inuman. Aşadar, tehnicile identificate la acest nivel pot fi folosite în situaţiile în care un răspuns relevant ar fi riscant. Alternativele non-răspunsului, atacării liderilor sau apărării acestora sunt toate riscante. Astfel încât, o soluţie optimă este refugierea în principii sau în locuri comune ale limbajului, a căror generalitate protejează contra pericolelor unor afirmaţii tranşante.
II.4.1. Maxima modalităţii în raport cu argumentele Maxima modalităţii pe dimensiunea argumente presupune dezambiguizarea semanticopragmatică. Acest subcapitol identifică principalele tipuri de ambiguitate, pentru a stabili ce tehnici ale limbajului ar trebui să evite un discurs clar. În plan semantic, ambiguitatea este acea trăsătura a unui cuvânt, enunţ sau discurs de a trimite la mai multe referinţe specifice. La nivelul cuvintelor, identificăm aici polisemia şi vaguitatea. Pe palierul frazei vom analiza cazul relativităţii. Polisemia este capacitatea majorităţii cuvintelor din limbile naturale de a avea mai multe sensuri. Să luăm, spre exemplu, termenul politic egalitate. Liberalii susţin egalitatea formală în faţa legii, dar nu şi pe cea reală, substanţială, după cum ne arată şi pasajul următor. Prin contrast, socialiştii în general înţeleg prin egalitate condiţii de viaţă identice ale oamenilor. Vaguitatea rezidă în posibilitatea anumitor termeni de a primi sensuri relative la criterii diferite. Spre exemplu, termenul umanitar poate fi atribuit de către nazişti unei acţiuni de ucidere a persoanelor cu dizabilităţi sau, pentru aceeaşi acţiune, atributul este contrar pentru cei din lumea liberă, după cum arată o relatare despre un act politic al guvernului în exemplele următoare: „A interzice celor cu probleme să reproducă descendenţi inadecvaţi înseamnă să realizezi ce ar face cea mai limpede minte: dacă este aplicată metodic, este actul cel mai umanitar care poate fi făcut faţă de umanitate... Căci astfel se va ajunge, dacă trebuie, la nemiloasa izolare a celor incurabili, măsură barbară pentru cine are nenorocirea să fie lovit, dar binecuvântare pentru contemporani şi posteritate. Suferinţa trecătoare a unui secol poate şi trebuie să elibereze de rău secolele următoare.” (Adolf Hitler, Mein Kampf, Editura Pacifica, Bucureşti, 1993) „Nu trebuie să uităm că cei ce suferă cel mai mult din cauza catastrofelor (naturale sau cauzate de oameni) sunt cei ce se găsesc deja în condiţii grele datorate sărăciei. Ei trăiesc în mare parte în ţări în curs de dezvoltare şi oricum nu au multe posibilităţi pentru o viaţă mai bună. De aceea, este important că Uniunea Europeană dă un semnal de solidaritate şi susţinere şi pentru aceşti oameni, iar o reacţie promptă şi eficace în caz de urgenţă umanitară este esenţială.
25
O bună colaborare este de asemenea esenţiala pentru a obţine o mai buna legătură dintre ajutorul de urgenţă, reabilitare şi dezvoltare (LRRD), în aşa fel încât un eventual dezastru umanitar să aibă cât mai puţine victime posibil. (Corina Creţu, Discurs plenara Noiembrie I Strasbourg – Ajutor Umanitar, 5 mai 2003) Aceste două texte ne arată cum unul şi acelaşi cuvânt poate lua semnificaţii diferite atunci când apare vaguitatea. Un alt exemplu de ambiguitate determinat, totodată, de polisemie şi de vaguitate este cel determinat de termenul terorist. Acesta desemnează, în spaţiul american, persoane care recurg la atentate cu bombe pentru a-şi populariza ideile. Termenul de terorist a fost utilizat şi în România, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, cu sensul de persoană care luptă pentru Ceauşescu şi pentru menţinerea comunismului, dar nu cu ajutorul bombelor, ci arme clasice. În fapt, aici avem de a face cu un alt sens al termenului şi cu o referinţă indeterminată. Relativitatea este exprimată în enunţuri de genul Năstase este terminat. Această expresie poate fi utilizată spre a comunica mai mult decât spune. Spre exemplu, dacă vorbim despre tenismanul Năstase, am putea înţelege că este obosit sau dărâmat din punct de vedere fizic. Acelaşi tenisman Năstase a fost şi om politic care a candidat la Primăria Municipiului Bucureşti, astfel că frază ar putea însemnă că este terminat, sfârşit din punct de vedere politic. Mai mult chiar, Năstase (Adrian) este şi numele unui fost Prim-ministru al României acuzat de fapte de corupţie. În acest context, terminat ar putea însemna decredibilizat. Iar dacă Năstase ar fi un om pe patul de moarte, terminat ar desemna aproape de sfârşitul vieţii. Acest exemplu este relevat în ceea ce priveşte relativitatea (termenul „terminat”) şi indexicalitatea (termenul „Năstase”). O ambiguitate semantică rezidă în generalizarea şi în unirea în aceeaşi clasă a unor poli opuşi. Astfel, discursul ideologic nu fixează doar adversarii, ci face ca aceştia să constituie o singură clasă nediferenţiată, fără grade. Ei constituie împreună răul absolut. Simplificând această idee şi raportând-o la cele trei mari ideologii care s-au înfruntat în secolul nostru, putem spune, pe urmele lui Olivier Reboul, că „pentru liberali, hitleriştii şi marxiştii sunt totalitari; pentru hitlerişti, marxiştii şi liberalii sunt evrei; pentru marxişti, liberalii şi hitleriştii sunt burghezi”30. Din perspectivă pragmatică, în discursul juridic ambiguitatea poate apărea atât sub forma deicticelor, a indistincţiei între forma atributivă şi cea referenţială a unui termen, enunţurile condiţionale, folosirea indirectă a actelor de limbaj. În prima categorie intră deicticele. Termenul de deictic desemnează cuvinte sau expresii al căror înţeles precis depinde întotdeauna de contextul particular, de situaţia în care sunt folosite. Este vorba, în principal, de deicticele personale – eu, tu, el, ea, al meu, al nostru, deicticele temporale – ieri, azi, acum, deictice spaţiale – acolo, departe, acela. Acestea sunt concepte precise lingvistic, dar a căror referinţă este vagă. Să luăm un deictic temporal, astăzi, din exemplul următor: “Până să găsiţi foile, aş dori să îi urez succes domnului lliescu, deoarece cred că ne aflăm la această prima dezbatere într-un moment important pe care-l aşteptăm de patru ani, cum aţi spus dumneavoastră, romanii îl aşteaptă de patru ani, în care putem afla adevărul şi despre situaţia economică şi politică, socială şi morală a României de astăzi.” (Emil Constantinescu, Turneul candidaţilor, Antena 1, noiembrie 1996) Din punct de vedere literal, nu există dificultăţi în a interpreta termenul astăzi. Acesta desemnează ziua în care te afli la momentul în care este pronunţat cuvântul. Problema este că termenul poate lua şi o altă interpretare: astăzi poate desemna epoca cu care este Emil Constantinescu contemporan. Concluzionăm, la linia lui Jacques Moeschler, că referinţa temporală nu poate fi determinată doar de ceea ce este spus, ci de sensul comunicat de expresia 30
Olivier REBOUL, Langage et idéologie, Presses Universitaires de France, Paris, 1980, p. 59. 26
temporală. În alţi termeni, „referinţa temporală este indeterminată şi non-literală” 31. Aşadar, şi astfel de noţiuni, cum ar fi deicticele, pot fi sursă de ambiguitate. Ambiguitatea se poate camufla şi în forme mai elaborate. Astfel, în cadrul unui demers argumentativ folosirea interogaţiilor retorice reunite cu utilizarea unor forme argumentaţie creează un pseudo spaţiu de raţionalitate menit să obţină adeziunea receptorului. Strategia argumentativă globală urmărită în textul următor din Manifestul Partidului Comunist este polemică şi încearcă să convingă eventualii cititori de importanţa mişcării comuniste ca pol vizat şi vânat de toate puterile lumii: „Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii (a comunismului): Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani. Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca partid comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cât şi adversarilor săi reacţionari zvârlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist? De aici reies două lucruri. Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere.” (Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 29). Argumentul este probabil, însă nu valid (nepunând în discuţie adevărul premiselor). Din faptul că toţi se raportează violent la ceva nu înseamnă neapărat că acel ceva are putere reală, politică, ci pot să se raporteze ca la ceva aparţinând unei clase de judecăţi aparţinând sferei valorilor. În acest caz, comunismul este asociat unei grupări ca stigmat, nu ca semn al puterii. Totuşi, argumentul este destul de greu de răsturnat. Un alt exemplu de ambiguitate pleacă din indistincţia dintre folosirea atributivă şi cea referenţială a unui termen. De cele mai multe ori, aceasta apare şi sub forma utilizării denotaţiei şi respectiv conotaţiei. Astfel, termenul oameni bogaţi este folosit denotativ, pe când cel de bogătan are şi o tentă conotativă peiorativă. Acelaşi lucru se poate aplica şi termenilor politicieni, privatizaţi, ţigan, care, pe lângă referinţă au şi conotaţii negative importante. Robert Stalnaker consideră că noţiunea de ambiguitate pragmatică poate fi extinsă şi la alte cazuri, precum enunţurile condiţionale (dacă p, atunci q). În general, „un enunţ poate fi considerat potenţial pragmatic ambiguu dacă există reguli implicate în interpretarea acestuia care pot fi aplicate şi în context şi în alte lumi posibile” 32. Aplicate contextului, regulile vor contribui la determinarea propoziţiei ori a forţei ilocuţionare a acesteia, pe când aplicate lumilor posibile, regulile devin incorporate în propoziţia însăşi, contribuind la determinarea valorii de adevăr. Astfel, spre exemplu, propoziţia condiţională poate fi luată ca o propoziţie categorică sau ca o asertare a consecventului condiţionată de valoarea de adevăr a antecedentului. Din punct de vedere pragmatic, folosirea indirectă a actelor de limbaj este o sursă de ambiguitate, întrucât generează implicaturi. Totuşi, astfel se fundamentează distincţia dintre planul semantic şi cel pragmatic, între înţelesul direct, literal şi cel indirect, intenţionat. Evidenţiem acest lucru în următorul tabel cu ilustrări: Act de Enunţ Interpretare Interpretarea limbaj a semantică pragmatică Promisiune „În 48 de ore de la primirea Promisiune Falsă promisiune (nu se mandatului promit să stârpesc poate realiza şi iniţiatorul mafia” (Corneliu Vadim Tudor, o ştie) 31
Jacques MOESCHLER, Aspects pragmatiques de la référence temporelle: indétermination, ordre temporel et inférence, în LANGAGES, nr. 112, decembrie 1993, Editura Larousse, Paris, p. 44. 32 Robert STALNAKER, Pragmatics, Kluwer Academic Publishers, 2005, p. 286. 27
Apreciere Întrebare
Alegerile Prezidenţiale, 2000, între cele două tururi de scrutin) Aţi rostit un discurs frumos. Iar au furat hoţii maşina lui GB?
Afirmaţie Întrebare
Afirmaţie, compliment Dublă afirmaţie
Tabel ilustrativ privind interpretarea semantică şi pragmatică a unor acte de limbaj Tabelul de mai sus evidenţiază diferenţele dintre interpretarea semantică şi cea pragmatică a unui enunţ, evidenţiind diferenţele şi posibilităţile de ambiguizare. Aşadar, discursul politic trebuie să depună eforturi pentru dezambiguizarea sa. Atingerea acestui deziderat ar implica un discurs clar, în care mesajul este mai uşor înţeles de către public. II.4.2. Încălcări ale maximei modalităţii în raport cu argumentele Încălcările acţionează prin argumente ambigui, vagi, prolixe şi incoerente. Ambiguitatea, în sens logico-lingvistic, desemnează o pluralitate de semnificaţii care nu se subsumează unui act obişnuit de semnificaţie decât lăsând loc unui echivoc33. Există echivocitate atunci când între lucruri diferite numai numele este comun şi când aceluiaşi nume îi corespund înţelesuri diferite. Aşadar, un argument este ambiguu dacă i se pot atribui mai multe expresii, cel puţin parţial diferite, în timp ce un argument este vag dacă determinarea precisă a extensiei sale se face cu greutate. Prolixitatea apare atunci când exprimarea lingvistică a unui argument este lungă şi întortocheată, afectând percepţia sensului. Se mai poate întâmpla ca, pe parcursul argumentării, emiţătorul să piardă ideea şi să ajungă să vorbească despre altceva, fapt ce se constituie într-un argument incoerent. Un enunţ ambiguu este mai greu de respins. Astfel încât, un anumit grad de ambiguitate este favorabil infractorului, întrucât îi oferă posibilităţi de refugiere. Pe de altă parte, ambiguitatea nu oferă doar resurse defensive, ea putând contura mesaje din care fiecare să extragă ceea ce vrea să audă. Totuşi, utilizarea în exces a ambiguităţii poate avea efecte contrare. Făcând schematizarea discursivă dificilă, discursurile excesiv ambigui conduc la o nelămurire iniţială a receptorului, urmată, de multe ori, de decredibilizarea actorului public.
33
De AGOSTINI, Enciclopedia de Filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004, p. 39. 28
FORMA ARGUMENTĂRII ŞI DISCURSUL JURIDIC II.5.1. Maxima calităţii în raport cu forma argumentării
Conţinutul argumentării este cuprins în forme logice specifice. Dacă un argument poate fi catalogat după valoarea de adevăr, în cazul schemelor se aplică criteriul validităţii. În această situaţie, mecanismul calităţii pe dimensiunea scheme de argumentare presupune analiza tipurilor de raţionamente valide şi a legăturii acestora cu performativitatea discursului juridic. Validitatea desemnează proprietatea formei unui raţionament de a respecta principiile şi normele logicii. Altfel spus, „un raţionament este valid când nu este posibil ca premisele sale să fie adevărate, iar concluzia falsă”34. O taxonomie completă a formelor de raţionament valide este dificil de realizat, dată fiind varietatea potenţial infinită a obiectivărilor acestora. Se pot însă evidenţia, ostensiv, cele mai utilizate forme logice valide. În funcţie de modul necesar sau probabil în care concluzia decurge din premise, raţionamentele se împart în două mari categorii: deductive şi inductive. Raţionamentele deductive utilizează forme logice în care trecerea de la premise la concluzie este necesară, universal valabilă. Exemple sunt silogismul, raţionamente condiţionale sau disjunctive. Silogismul este un tip de raţionament care, în formele lui pure, cuprinde trei şi numai trei termeni, structuraţi în două premise şi o concluzie. În opinia lui Aristotel, „silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”35. În discursul politic, silogismul ia de multe ori forme entimematice, în care una din propoziţii este subînţelesă. Fie exemplul următor: „Şeful Statului are principala obligaţie de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. Aceasta este cheia problemei în cazul nostru. Domnul Băsescu nu-şi respectă această obligaţie atribuită prin Constituţie. Deci, nu constituţia este de vină! nu ea trebuie schimbată.” (Ion Iliescu, http://ioniliescu.wordpress.com, 13 ianuarie 2008) Ilustrarea de mai sus exprimă, într-o formă entimematică, un silogism. Dacă notăm cu „A” termenul „Şeful Statului”, cu „B” termenul „Băsescu” şi cu „C” termenul „obligaţie de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”, atunci, aducând la forma standard propoziţiile, conform taxonomiilor dihotomice universal – particular şi afirmativ – negativ, obţinem silogismul: Toţi şefii de stat ar trebui să vegheze la respectarea Constituţiei; Băsescu nu veghează la respectarea Constituţiei; Băsescu nu ar trebui să fie şef de stat.
34 35
Anthony FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 350. ARISTOTEL, Organon, Editura IRI, Bucureşti, 1997, p. 251. 29
Forma logică a acestuia este următoarea, exprimând modul aee - 2: AaC BeC BeA Silogismul este unul valid, întrucât respectă toate legile silogismului. Raţionamentele condiţionale cuprind în premise o implicaţie şi o afirmare sau negare a unuia din constituenţii acesteia. Concluzia se raportează, prin afirmare sau negare, la celălalt membru al implicaţiei. Pentru raţionamentele condiţionale simple, alcătuite din două premise şi o concluzie, există doar două moduri valide, utilizarea celelalte două conducând la concluzii probabile. Secvenţele valide poartă numele de ponendo-ponens şi de tollendo-tollens, iar formele logice a acestora sunt următoarele:
p
q
p
q
p
-q p
Modus ponendo-ponens
-p Modus tollendo-tollens
Raţionamentele disjunctive conţin o premisă care exprimă, exclusiv sau inclusiv, un raport de tip sau – sau între două propoziţii. O altă premisă afirmă sau neagă una din propoziţii, rezultând o concluzie care neagă sau afirmă adevărul celeilalte propoziţii. Forme de raţionamente disjunctive mai complexe sunt dilemele, care pornesc de la o premisă care realizează o disjuncţie între două propoziţii, dar care cuprind alte două premise condiţionale, iar, în funcţie de conformaţia acestora, se afirmă sau se neagă o propoziţie sau o disjuncţie. Fie textul următor: "Sunt fel şi fel de oameni, cu cultură, experienţe, caractere şi temperamente diferite. Ce facem? Asigurăm continuitate sau facem din nou experimente? Trebuie să judecăm cu toata luciditatea. Cel pe care-l punem în fruntea ţării trebuie să fie om cumpănit, cu mintea clară, care să se priceapă şi la politica internă, şi la relaţiile internaţionale". (Ion Iliescu, Declaraţie de presă, octombrie 2004) Raţionamentul de mai sus este unul disjunctiv, cu concluzie şi o premisă implicite. Dilema prezidenţialelor din 2004 era: Adrian Năstase sau Traian Băsescu. Transpusă în limbajul fostului preşedinte: „Asigurăm continuitate sau facem din nou experimente?”. După care enumeră, în fapt, punctele forte ale lui Adrian Năstase: „om cumpănit, cu mintea clară, care să se priceapă şi la politica internă, şi la relaţiile internaţionale”. Prin urmare, „Adrian Năstase trebuie să fie preşedinte” este concluzia implicită a raţionamentului. Inducţia este un raţionament prin care „se inferă o lege generală sau un principiu din cazuri particulare observate”36. Este un raţionament amplificator, în care gradul de generalitate 36
Anthony FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 181. 30
al premiselor este depăşit de cel al concluziei. Această formă de raţionament este folosită, în discursul juridic, îndeosebi pentru evidenţierea constanţei sau variaţiei anumitor comportamente pe baza unui inventar relativ redus de probe. În concluzie, pentru a fi valid, discursul juridic necesită folosirea unor scheme de raţionare care să respecte legile logicii. Adevărul argumentelor, dublat de validitatea formei logice determină certitudinea tezelor susţinute de către un actor juridic.
II.5.2 Abateri de la calitate în raport cu forma argumentării Necooperarea se manifestă la nivelul schemelor de argumentare prin utilizarea de raţionamente nevalide prezentate ca şi cum ar fi logic corecte. Tradiţia logico-retorică denumeşte aceste erori de argumentare sofisme. Sofismele posedă aparenţa corectitudinii, iar necooperarea apare în cazul sofismelor deoarece acesta este o eroare intenţionată. Sistematizări ale tipurilor de sofisme regăsim încă de la Aristotel, care, în Respingerile sofistice37, realiza prima analiză sistematică a raţionamentelor aparente. Astfel de sistematizări au mai fost realizate, ulterior, pe linia lui Aristotel, de către medievali, iar, din Epoca Modernă până în prezent, de către John Stuart Mill38, Charles Hamblin39, Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst40. Vom utiliza acest din urmă model, întrucât el se poate plia pe tipologia maximelor lui Grice. Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst construiesc un model pragma-dialectic al sofismelor, prin aceasta înţelegând o teorie care se doreşte a fi explicativă şi normativă privind rezolvarea conflictelor de opinie. Sofismele sunt definite ca „violări ale regulilor discuţiei” 41. Demersul este unul care porneşte la stabilirea unor norme, pe baza cărora se determină clasele de sofisme, dar şi echivalenţele cu cele delimitate inductiv în logica clasică. Autorii stabilesc zece reguli care ar trebui să definească discuţia critică. Regulile şi, corespunzător, clasele de sofisme identificate sunt42: 1. „partenerii nu trebuie să împiedice exprimarea sau punerea la îndoială a punctelor de vedere” – sofismele de confruntare; 2. „partea care a avansat un punct de vedere este obligată să-l apere dacă cealaltă parte i-o cere” – sofismele de roluri; 3. „orice atac trebuie să se poarte asupra punctului de vedere avansat de partea adversă” – sofismele reprezentării punctelor de vedere; 4. „nici o parte nu poate apăra punctul său de vedere decât avansând argumente cu privire la acest punct de vedere” – sofismele de apărare; 5. „nici o parte nu trebuie să atribuie în mod abuziv adversarului o premisă implicită; ea nu trebuie să respingă o premisă dacă aceasta este subînţelesă” – sofismele premiselor implicite; 6. „nici o parte angajată într-o discuţie critică nu poate să prezinte o premisă ca acceptată dacă ea nu este ca atare şi nu poate să refuze o premisă dacă ea constituie un acord” – sofismele punctelor de plecare; 7. „nici o parte nu trebuie să considere că un punct de vedere a fost apărat convingător dacă această apărare nu este realizată după o schemă argumentativă adecvată şi corect aplicată” – sofismele schemelor argumentative; 8. „nici o parte nu poate utiliza decât argumente logic valide” – sofisme de logică; 9. „dacă un punct de vedere nu a fost apărat convingător, atunci cel care l-a propus trebuie să îl retragă. Dacă un punct de vedere a fost apărat într-o manieră 37
ARISTOTEL, Respingerile sofistice, în ARISTOTEL, Organon, II, Editura IRI, Bucureşti, 1998. 38 John Stuart MILL, Systèm de logique déductive et inductive, ediţia a II-a, vol. II, Librairie Germer Baillière et Cie, Paris, 1880. 39 Charles HAMBLIN, Fallacies, Methuen, Londra, 1970. 40 Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, La Nouvelle dialectique, Edition Kimé, Paris, 1996. 41 Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, op. cit., p. 121. 42 Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, op. cit., pp. 107-237. 31
convingătoare, atunci preopinentul nu trebuie să îl pună la îndoială” – sofismele de închidere; 10. „părţile nu trebuie să utilizeze formulări insuficient de clare sau de o obscuritate susceptibilă a determina confuzii. Fiecare dintre părţi trebuie să interpreteze expresiile celeilalte într-o manieră cât mai adecvată şi cât mai pertinentă posibil”- sofismele de limbaj. Cele zece reguli şi clasele de sofisme aferente se distribuie pe mecanismele necooperării corespunzătoare formei argumentării (NC2, NC6, NC10, NC14), dar nu acoperă în totalitate necooperarea de la aceste niveluri. Astfel încât, acolo unde este cazul, pe lângă aceste clase de sofisme vom regăsi şi alte elemente. Specifice acestui nivel sunt, pe de o parte, sofismele schemelor argumentative şi cele de logică, iar, pe de altă parte, încălcările regulilor de validitate ale actelor de limbaj. Clasa de sofisme specifică acestui nivel apare ca încălcare a regulii 7. Aceasta se realizează fie prin utilizarea unei scheme argumentative neadecvate, fie prin utilizarea incorectă a unei scheme argumentative adecvate. În logica tradiţională, sofismele aferente poartă numele de argumentum ad consequentiam, argumentum ad populum, argumentum ad verecundiam, falsa analogie, post hoc ergo propter hoc, generalizarea pripită. La această tehnică includem, drept exemplu, unele argumentări bazate pe generalizări pripite de genul atribuirii clasei politice atributul de coruptă pe baza identificării câtorva cazuri de politicieni corupţi. Acest tip de argumente sunt folosite în general de partidele care nu au fost la guvernare (sau pretind aceasta), în vederea anatemizării tuturor celor de dinainte şi a legitimării lor ca cinstiţi prin neapartenenţa la clasa politică, ca în exemplul următor: „Trebuie să lupţi împotriva unei clase politice corupte şi venale, care în locul interesului tău, al nostru, al ţării, preferă cu neruşinare să-şi umple buzunarele. După furtună, gunoaiele ies întotdeauna la suprafaţă. Trebuie să lupţi ca să aşezi apele în matca lor firească.” (Vlad Hogea, candidat la Camera Deputaţilor, pliant electoral, Iaşi, 2000) Astfel, acest text preluat dintr-un pliant al Partidului România Mare, al avocatului Vlad Hogea, pe lângă folosirea peiorativelor, foloseşte şi un alt sofism material, întrucât el însuşi face parte din această clasă politică pe care o înfierează ca venală şi coruptă. Asistăm aici atât la o variantă mai slabă a paradoxului mincinosului, dar mai ales la o falsă dilemă. Tradusă în limbaj logic, aceasta ar apărea în felul următor: ori mă alegeţi pe mine, ori alegeţi o clasă politică coruptă şi venală. Eroarea constă în faptul că a-i acuza pe ceilalţi de ceva, nu te absolvă pe tine de o posibilă vină şi, deci, nu poate constitui un argument în favoarea ta. Această eroare face o favoare candidatului Partidului România Mare şi îl prezintă ca pe o alternativă valabilă sau, mai mult, ca pe singura alternativă, înscăunându-l pe o poziţie fruntaşă. Sofismele de logică (încălcarea regulii 8) constau în confundarea condiţiei necesare cu cea suficientă şi a proprietăţilor părţilor cu cele ale întregului. În logica tradiţională întâlnim sofismele aferente ale confundării condiţiei necesare cu cea suficientă, a sofismului compoziţiei, al negării antecedentului şi al diviziunii. Compoziţia este acel sofism în care o proprietate a părţilor este extrapolată la întreg, ca în exemplul următor "Chiar dacă nu câştigăm Primăria, ceea ce ar fi o drama în primul rând pentru clujeni, facem o nouă generaţie de politicieni". (Ioan Rus, www.citynews.ro, 18aprilie 2008) În textul de mai sus, se trece de la pierderea posibilă a alegerilor de către Partidul Social Democrat (PSD), la o „dramă pentru clujeni”, adică de la parte (membrii PSD Cluj) la întreg (clujenii). Prin urmare, asistăm la un sofism al compoziţiei. 32
II.6.1 Maxima cantităţii în raport cu forma argumentării
Mecanismul cantităţii pe dimensiunea scheme de argumentare a discursului juridic trimite la necesitatea ca temeiurile unui raţionament să justifice teza acestuia. Astfel, trecerea de la premise la concluzie trebuie să respecte criteriul suficienţei. „Argumentarea respectă criteriul suficienţei atunci când premisele sale antrenează concluzia”43. Altfel spus, acesta trimite la dezideratul de a aduce „atâtea argumente astfel încât să nu mai fie necesar altceva pentru a asigura convingerea interlocutorului cu privire la caracterul adevărat sau fals al tezei”44. Definită în acest fel, suficienţa trimite la veridicitatea argumentelor, la validitatea formei de raţionare şi la identificarea unui număr de probe care să justifice concluzia. Întrucât problematica adevărului argumentelor şi a validităţii acestora au fost analizate prin criteriul calităţii pe dimensiunile argumente şi forma argumentării, vom înţelege prin suficienţă doar necesitatea adecvării cantitative a probelor care justifică o teză. De aici rezultă faptul că acest principiu vizează, pe de o parte, dialectica argumentării necesare şi suficiente, iar, pe de altă parte, a necesităţii opririi proliferării argumentelor când acestea reuşesc să probeze concluzia. Fie discursul următor: "Procesul electoral nu mai poate continua, pentru că întreg acest proces a fost alterat. Repetarea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale este o necesitate. Pe lângă cele aproape 160.000 de voturi nule care lipsesc, mai sunt şi alte circa 160.000 de voturi, care nu au mai apărut, între orele 12,00 şi 17,00, când s-au mai numărat încă doua milioane de voturi. Asta înseamnă 320.000 de voturi nule, adică cinci procente, care au fost adăugate la mine sau la Adrian Năstase. La mine nu se poate, pentru că eu am scăzut ca procente, deci au mers la Adrian Năstase. La fel s-a întâmplat la Senat şi la Camera Deputaţilor. Nu se poate ca, între 12.00 si 17.00, când au mai fost numărate încă doua milioane de voturi, numărul de voturi nule să scadă. In mod normal, buletinele nule ar fi trebuit să fie mai multe, sau, cel puţin să fi rămas la fel, dar în nici un caz să scadă A fost manevra din softul pus la dispoziţia Institutului Naţional de Statistica şi îl avertizez pe directorul firmei care a fost de acord cu aşa ceva că este infractor, alături de cei care au pus la cale frauda prin soft. Cer instituţiilor statului, Poliţiei, serviciilor speciale, Justiţiei, să blocheze procesul de fraudare şi să restabilească democraţia, pentru ca avem de-a face cu furtul voinţei poporului". (Traian Băsescu, Conferinţă de presă, www.adevarul.ro, 30 noiembrie 2004)
Discursul de mai sus apare în contextul numărării voturilor după alegerile generale şi prezidenţiale din noiembrie 2004, turul I de scrutin. Acuzaţiile de fraudare a alegerilor formulate de către Traian Băsescu pleacă de la câteva neconcordanţe ale raportărilor Biroului 43
Pierre BLACKBURN, Logique de l’argumentation, Editions du Renouveau Pedagogique Inc., Saint-Laurent, 1994, p. 168. 44 Constantin SĂLĂVĂSTRU, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, Iaşi, 2006, p. 111. 33
Electoral Central privind numărul de voturi nule care, între orele de raportare 12 şi 17, au scăzut, când, în mod normal, singura operaţiune posibilă trebuia să fie adunarea. Preşedintele Partidului Democrat a cerut arestarea vinovaţilor, sigilarea computerelor, verificarea softului, destituirea Biroului Electoral Central. Reacţiile oficialilor au fost neconvingătoare: Institutului Naţional de Statistică (INS), prin Gabriel Jifcu, secretar general, a susţinut că "aceste diferenţe nu reprezintă doar voturile anulate, ci şi pe cei care nu au introdus buletinele în urnă, care au plecat cu el în buzunar, dar şi completările greşite ale proceselor-verbale de către preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare. Au fost multe cazuri în care preşedinţii de secţii au completat cu numărul de alegători înscrişi pe lista şi rubrica referitoare la prezenţa la vot. S-a creat astfel o mărire artificială a prezenţei la urne". Reprezentanţii INS consideră că astfel s-ar explica peste 100.000 de voturi. Totuşi, argumentul este destul de slab, întrucât este puţin probabil ca un număr atât de mare de oameni să poată să plece cu buletinele de vot în buzunar. În plus, conform legii, astfel de nereguli trebuiau depistate înainte de luarea în calcul a voturilor, la Birourile Electorale Judeţene. Argumentarea propusă de Traian Băsescu are caracteristicile necesităţii, dar nu şi ale suficienţei. Astfel, acesta nu dovedeşte, dincolo de orice tăgadă, existenţa fraudei. Într-adevăr, neconcordanţele între cifrele apărute au existat, dar există şi alte variante de explicare a acestui fapt: erori la publicarea datelor, erori ale softului, erori ale completării formularelor secţiilor de votare. Candidatul la preşedinţie nu s-a mulţumit însă să constate inadvertenţele, ci a speculat slaba comunicare a autorităţilor pentru a induce un val de simpatie faţă de el însuşi, în calitate de victimă a posibilelor fraude. Ulterior, autorităţile nu au descoperit fapte penale reclamate, iar o firmă de audit extern a certificat lipsa de posibilitate de fraudare a alegerilor prin soft. Mai mult chiar, după câştigarea alegerilor de către Traian Băsescu şi Alianţa D.A., nu s-a mai realizat nici o anchetă privind rezultatele alegerilor. Aşadar, caracterul suficient al argumentării nu a fost atins în acest caz. Asta nu însemnă neapărat că discursul nu şi-a produs efectele, facilitat mai ales de slaba putere de convingere a oficialilor momentului. Aşadar, în discursul juridic, argumentarea trebuie să aibă un caracter de suficienţă, ideal fiind ca probele să fie necesare şi suficiente pentru concluzie. Asta înseamnă că optimul argumentativ se regăseşte între extremele negative date de insuficienţa probelor şi suprasaturarea justificării.
II.6.2. Încălcări ale maximei cantităţii în raport cu forma argumentării
La acest nivel regăsim sofismele punctelor de plecare şi sofismele de închidere. Primele rezultă din încălcarea regulii 6 şi se constituie prin prezentarea incorectă a ceva ca fiind un punct de plecare comun (prin prezentarea unei premise ca evidente, prin camuflarea unui punct de vedere într-o presupoziţie, prin disimularea unei premise într-o premisă implicită) sau prin refuzarea unei premise care a reprezentat un punct de vedere comun. În logica clasică, clasele echivalente de sofisme sunt: afirmaţia multiplă, petitio principii, respingerea unei teze asupra căreia participanţii au căzut de acord, prezentarea incorectă a unei propoziţii ca obiect al unui acord, prezentarea unei premise ca evidente45. Pentru ilustrare, vom folosi sofismul afirmaţiei multiple, tehnică discursivă prin care un element care nu este afirmat prin enunţ, dar pe care îl putem admite dacă acceptăm că enunţul are un sens46. Un exemplu ar fi exprimarea prin întrebarea multiplă Iar au furat politicienii? Această propoziţie spune de fapt două lucruri. Primul ar fi acela că de obicei 45 46
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, op. cit., pp. 233-237. IBIDEM, p. 69. 34
politicienii fură, iar al doilea că acum au furat. O astfel de propoziţie rezistă la negaţie. Dacă se neagă pur şi simplu anunţul dat, se respinge ideea că politicienii au furat. Rămâne faptul că, în trecut, au furat. Sofismele de închidere utilizează mecanismul radicalizării unei apărări reuşite de către propozant prin susţinerea că un punct de vedere este just doar pentru că a fost apărat cu succes. Se adaugă şi mecanismul radicalizării eşecului unei apărări (de către opozant), care susţine că un punct de vedere este just doar pentru că opozantul nu s-a putut apăra cu succes (argumentum ad ignorantiam). Utilizarea unor astfel de sofisme poate să balanseze echilibrul juridic în favoarea unei părţi. Acestea însă, trebuie să se apropie cât mai mult de forma raţionamentelor valide pe care o încalcă, pentru a evita, cât se poate de mult, riscurile descoperirii. II.7.1 Maxima relaţiei în raport cu forma argumentării Maxima relaţiei pe acest nivel al discursului politic presupune ca participanţii la un schimb discursiv să colaboreze în păstrarea dialogicităţii, prin încurajarea permanentă a unui comportament care să stimuleze un dialog consistent şi relevant. Tradusă în limbajul lui Frans van Eemeren şi Rob Grootendorst, dialogicitatea presupune respectarea primelor cinci reguli din modelul pragma-dialectic al sofismelor, a cărui descriere detaliată se va face în capitolul următor. Regulile corespunzătoare sunt: „partenerii nu trebuie să împiedice exprimarea sau punerea la îndoială a punctelor de vedere”; „partea care a avansat un punct de vedere este obligată să-l apere dacă cealaltă parte i-o cere”; „orice atac trebuie să se poarte asupra punctului de vedere avansat de partea adversă”; „nici o parte nu poate apăra punctul său de vedere decât avansând argumente cu privire la acest punct de vedere”; „nici o parte nu trebuie să atribuie în mod abuziv adversarului o premisă implicită; ea nu trebuie să respingă o premisă dacă aceasta este subînţelesă”47. Fie fragmentul următor, extras dintr-o emisiune televizată: „Dragoş Bucurenci: Aveţi un minut. Vă rog respectaţi-vă minutul acela! Corneliu Vadim Tudor: Du-te, domnule, că vorbeşti ca o maimuţă! Nu ţi-e ruşine să-mi vorbeşti mie aşa! Liviu Mihaiu: Fără jigniri! Corneliu Vadim Tudor: Dar nu ţi-e ruşine să-mi vorbeşti mie, Corneliu Vadim Tudor, aşa! Pleacă din emisiune dacă nu vrei să afle poporul român … tare mi-e teamă că şi voi trăiţi din bani negri… Liviu Mihaiu: Domnule senator, domnule Vadim, vă întrerup microfonul! Corneliu Vadim Tudor: Eiiiiii! Ia uite, domnule, vine unul de la Evenimentul Zilei… Liviu Mihaiu: Domnule Vadim, vă întrerup microfonul dacă nu încetaţi acum! Corneliu Vadim Tudor: Dar m-a jignit acest individ! Liviu Mihaiu: Întrerupeţi microfonul!.... Corneliu Vadim Tudor: Dumneata nu reprezinţi pe nimeni... pe Sorin Ovidiu Vântu …. (suprapuneri…) Liviu Mihaiu: Dumneata reprezinţi paradigma slugilor Securităţii. Domnul Vadim, vă rog foarte mult să nu mă jigniţi! Sunteţi cântăreţul dictatorului. Nu încercaţi să faceţi judecăţi morale aici în studio… Corneliu Vadim Tudor: Cred că am să mă dau jos şi-o să vă dau două palme… Hai sictir, de vagabond! Golanilor". (Studio electoral, TVR1, 29 mai 2008) 47
Frans van EEMEREN, Rob GROOTENDORST, La Nouvelle dialectique, Edition Kimé, Paris, 1996, pp. 107-237. 35
Exemplul de mai sus relevă efectul încălcării simultane a dezideratelor dialogicităţii. Astfel, partenerii dezbaterii împiedică exprimarea unor puncte de vedere, fie prin ridicarea tonului şi vorbitul în paralel, fie, ca rezultat, chiar prin blocarea tehnică a dialogului. Ca urmare a acestor afirmaţii şi a faptului că preşedintele Partidului România Mare continua vociferările şi apostrofările publice, moderatorul principal, Liviu Mihaiu, i-a tăiat microfonul şi l-a evacuat din sală, catalogându-l, în plus, în felul următor: "Sunteţi cântăreţul dictaturii…Nu încercaţi să faceţi judecăţi morale aici, în studio”. Apoi, atacurile se fac nu asupra punctelor de vedere, ci asupra persoanei, preopinenţii fiind catalogaţi ca „maimuţă”, „vagabond”, „golani”. În plus, se invocă, retoric, sanctitatea unui punct de vedere sau a unei persoane: „Dar nu ţi-e ruşine să-mi vorbeşti mie, Corneliu Vadim Tudor, aşa!” Prin urmare, atunci când se depăşesc limitele dialogicităţii, emitentul respectiv este pasibil de sancţiune. Nerespectarea regulilor de mai sus conduce la transformarea unui dialog în opusul său, discuţia devenind agresivă, presărată de numeroase atacuri la persoană. În plus, astfel de practici discursive conduc la izolarea, ulterioară, a actorului public. II.7.2 Încălcări ale maximei relaţiei în raport cu forma argumentării
Sofismele delimitate de maxima necooperantă a relaţiei pe componenta scheme de argumentare corespund regulilor 1-5 din clasificarea lui Eemerem şi Grootendorst. Sofismele de confruntare apar prin încălcarea regulii 1, în primul rând, prin raportare la punctele de vedere: interzicerea unor puncte de vedere sau declararea unor puncte de vedere ca fiind sacrosancte. În al doilea rând, ele se deduc prin raportare la opozant, ele constând în punerea sub presiune a celeilalte părţi, folosindu-se de sentimentele de compasiune sau de ameninţarea cu sancţiunea. Atacarea personală a celeilalte părţi şi declararea acesteia ca stupidă, urâtă, rea este o altă formă a acestui tip de sofisme. Se pot arunca suspiciuni asupra motivelor, sau sublinia o contradicţie între ideile şi acţiunile sale gândite sau prezentate. În logica tradiţională, acestor abateri le corespund sofismul majorităţii, argumentum ad baculum, argumentum ad hominem, argumentum ad misericordiam, fără ca suprapunerea să fie completă. Vom ilustra această clasă cu sofismul milei (ad misericordiam). Fie textul: „Uitaţi-vă la mine: sunt prost îmbrăcat, prost hrănit, sunt un om fără viitor. Caut cu disperare locul de muncă aducător al unui colţ de pâine. Am 5 copii acasă. Nu mă condamnaţi pentru furt”. Foarte multe intervenţii discursive care îşi propun să determine un anumit tip de comportament apelează la emoţiile umane, uzându-se astfel de argumentum ad misericordiam. Este şi cazul fragmentului de mai sus, în care se regăsesc cuvinte care trezesc aproape instantaneu senzaţia de empatie cu cei mai nenorociţi dintre români: „prost îmbrăcat”, „prost hrănit”. Sofismele corespunzătoare regulii 2 apar, în primul rând, prin eschivarea de la îndatorirea de a proba afirmaţiile: prezentarea unui punct de vedere ca evident, garantarea personală a justeţii punctului de vedere sau oferirea unui punct de vedere impermeabil la critică. În plus, se poate transfera îndatorirea de a proba. În logica tradiţională, acestor încălcări la corespund argumentum ad ignorantiam şi transferul îndatoririi de a proba. În discursul juridic, clasa aceasta de sofisme apare îndeosebi sub forma unor argumentări în care o parte se autocitează sau în care aceasta se plasează discursiv în preajma principiilor înalte pentru a nu putea fi criticat. Sofismele reprezentării punctelor de vedere apar prin violarea regulii 3. Există două modalităţii principale de încălcare a regulii. Prima vizează atribuirea unei poziţii fictive 36
celeilalte părţi şi se instanţiază prin revendicarea solemnă a poziţiei opuse, prin atribuirea de referinţe la viziunea grupului din care provine adversarul şi prin atacarea unui opozant imaginar. A doua se realizează prin deformarea poziţiei celeilalte părţi prin scoaterea enunţurilor din context, simplificarea excesivă şi eliminarea nuanţelor şi rezervelor şi prin exagerări ca radicalizarea şi generalizarea. În logica tradiţională, unele dintre aceste violări le regăsim sub denumirea de argumentul omului de paie. Aplicate discursului juridic, aceste sofisme iau forma denaturării sau trunchierii afirmaţiilor adversarului, pentru a le face mai uşor criticabile sau pentru a reliefa diverse inconsecvenţe. Sofismele de apărare (încălcarea reguli 4) constau în realizarea unui raţionament nonpertinent, care nu se referă la discuţia în curs, sau prin apărarea unui punct de vedere prin mijloace persuasive (apelul la emoţiile auditoriului sau etalarea propriilor calităţi). În logica tradiţională, sofismul echivalent poartă numele de ignorantio elenchi. Ignorarea tezei prin specularea emoţiilor este o tehnică prin care oamenii încearcă folosirea empatiei pentru a câştiga capital. Se apelează, astfel, la sensibilitatea celuilalt. Pentru aceasta, prima regulă este ca omul să surprindă, să facă ceva neaşteptat pentru a provoca reacţie. A doua regulă este următoarea: reacţia trebuie să pară autentică, în caz contrar riscurile de dezavuare cresc exponenţial. Sofismele premiselor implicite (încălcarea regulii 5) se realizează prin respingerea unei premise implicite şi prin forţarea unei premise implicite. Nu apar echivalenţe cu sofisme din logica clasică. Spre exemplu, atunci când un om politic vorbeşte despre corupţia clasei politice, el încearcă introducere unei premise implicite, cum că ar fi altfel, diferit de ceilalţi politicieni. În concluzie, clasele de sofisme prezentate mai sus oferă un arsenal bogat de tehnici prin care diverse tipuri de formule lingvistice se substituie relevanţei discursive. Acest lucru dă atât posibilitatea atacării adversarului, cât şi evitării situaţiilor discursive neconvenabile.
II.8.1 Maxima modalităţii în raport cu forma argumentării
Maxima modalităţii pe dimensiunea forma argumentării se referă la atingerea finalităţii coerenţă, întrucât presupune dezambiguitatea sintactică şi evitarea sofismelor ambiguităţii. Ambiguizarea sintactică se realizează, la nivelul cuvântului, prin omonimie, la nivelul frazei prin amfibolie, la nivelul constructelor transfrastrice se realizează prin accent, calambur, noncoerenţa structurală. Omonimia este un fenomen lingvistic care operează la nivel fonologic, prin faptul că două cuvinte se pronunţă aproximativ în acelaşi fel, dar au semnificaţii şi grafie diferite (bedbad), sau la nivel morfologic, când un segment din serie acceptă diverse articulaţii 48. Spre exemplu, cuvintele eteroclit / heteroclit, anostă / anu ăsta, Elţân/ la El ţin. La nivelul frazei, ambiguitatea sintactică poartă numele de amfibolie. Aceasta poate apărea din posibilitatea existenţei a două structuri sintactice diferite Accentul este procedeul prin care pronunţare mai intensă, pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic produce modificări în interpretarea discursului enunţat. Fie exemplul: „I I: Adică n-aţi afirmat aşa ceva, sau ce să înţeleg? E C: Nu... am afirmat. „ 48
De AGOSTINI, Enciclopedia de Filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004, p. 771. 37
(Antena 1, noiembrie 1996) În funcţie de cum este pus accentul, afirmaţia lui E C poate însemna că nu a afirmat sau opusul, a afirmat. Calamburul este jocul de cuvinte bazat pe echivoc, pe asemănarea sonoră a unor cuvinte cu sens diferit. Non-coerenţa structurală este acel tip de ambiguitate apărut ca rezultat al lipsei de legături logice între frazele şi paragrafele unui discurs. Regăsim aici, în cazul discursului politic, fenomenul beţiei de cuvinte. Ambiguitatea apare şi din cauza folosirii figurilor retorice. Ambiguitatea acestora este susţinută şi de definirea pe care o oferă ambiguităţii (în domeniu literar) William Empson. Astfel, acesta considera că pentru acest termen „este relevantă orice nuanţă verbală, oricât de vagă, care dă loc unor reacţii alternative la aceeaşi expresie a limbii” 49. În acest context, figurile retorice sunt ambigui întrucât vizează în principal un tip de folosire a limbajului care pune accent nu pe argumentaţie, ci pe folosirea acelor asociaţii de cuvinte şi care, pe lângă faptul că ies în evidenţă prin formule-şoc, prin asocieri neobişnuite, mai au şi proprietatea de a sugera mai mult decât denotă. Aşadar, pentru a avea impact, discursul juridic trebuie să fie, minimal, noncontradictoriu: nu poate afirma a şi non-a. În plus, trebuie să evite ambiguităţile sintactice, acestea afectând, de cele mai multe ori, atât percepţia, cât şi înţelegerea enunţărilor.
II.8.2. Abateri de la maxima modalităţii în raport cu forma argumentării Sofismele utilizării limbajului apar ca urmare a încălcării regulii 10 şi se înfăptuiesc prin exploatarea obscurităţilor limbajului (obscurităţi structurale, implicitul, imprecizia, vaguitatea) şi a ambiguităţilor (de ordin sintactic). În logica tradiţională, acestora le corespunde sofismul ambiguităţii. În textul următor vom identifica un astfel de sofism: „A fost discuţie în legătură cu treaba aceasta: cum se formulează dreptul de proprietate sau garantarea proprietăţii? Nu poate fi. Şi s-au dat explicaţii la vremea respectivă. Mă miră că dânsul, cu pregătire juridică, a omis acest dialog, aceasta discuţie asupra temei. Proprietatea nu poate fi garantată, a garanta proprietatea înseamnă să limitezi dreptul omului de a dispune asupra proprietăţii lui, când îşi înstrăinează proprietatea, ci are dreptul să o înstrăineze, să o vândă; sau intră în faliment o întreprindere: ce înseamnă garantarea de către Constituţie a proprietăţii? Şi dacă falimentează o întreprindere? Deci ceea ce garantează este dreptul de proprietate care îi oferă inclusiv şi dreptul să înstrăineze proprietatea. Deci este o chestiune pe care juriştii au lămurit-o pe deplin.” (Ion Iliescu, Turneul candidaţilor, Antena 1, noiembrie 1996) În discursul de mai sus, se identifică folosirea vagă a termenilor de „garantarea dreptului de proprietate” şi „garantarea proprietăţii”. Astfel, se regăseşte o ambiguitate semantică a termenului „a garanta proprietatea”, dar şi mutarea sensului dinspre viziunea juridică (conform căreia garantarea proprietăţii este o formulă constituţională de protejare a proprietarului de silniciile statului) înspre o perspectivă contrară (în care a garanta proprietatea înseamnă să limitezi dreptul omului de a dispune asupra proprietăţii lui). La nivelul frazei, ambiguitatea sintactică poartă numele de amfibolie, definindu-se ca posibilitate de identificare a două structuri sintactice diferite într-unul şi acelaşi enunţ. În planul 49
William EMPSON, Şapte tipuri de ambiguitate, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 33. 38
oralităţii, propoziţia Băsescu spune Tăriceanu minte este ambiguă. La fel şi în utilizarea sa scrisă, dacă nu intervin precizări prin punctuaţie. Astfel, în funcţie de modul în care sunt puse semnele de punctuaţie, fraza poate avea două înţelesuri opuse: 1. În interpretarea Băsescu, spune Tăriceanu, minte, înţelesul este că Băsescu minte, în opinia lui Tăriceanu; 2. În interpretarea Băsescu spune: Tăriceanu minte, sensul este opus faţă de cel din prima variantă. Folosirea sofismelor ambiguităţii oferă, pe de o parte, posibilitatea de-a clama susţinerea adecvată a anumitor teze. Pe de altă parte, în cazul în care situaţia nu mai este favorabilă actorului public, îi oferă oportunitatea de a retracta cele spuse, mergând pe celălalt sens al raţionamentului.
MBAJUL DISCURSULUI JURIDIC
II.9.1. Maxima calităţii în raport cu limbajul
Una şi aceeaşi idee poate să apară în multiple învelişuri lingvistice. Preluând terminologia lui Charles Bally50, fiecare enunţ este constituit dintr-un „dictum” (conţinut) şi un „modus” (punct de vedere). Astfel încât analiza mecanismului calităţii pe dimensiunea învelişul argumentării discursului juridic trimite, pe de o parte, la problematica exprimării retorice a dictumului, iar, pe de altă parte, la domeniul modalizării. Ansamblul acestora va fi denumit ca atractivitate, iar aplicarea maximei calităţii la acest nivel presupune folosirea unui limbaj care să transmită cât mai elocvent tezele susţinute. În plan retoric, atractivitatea desemnează abilitatea limbajului de a exprima un discurs în aşa fel încât acesta să aibă impact maxim asupra preopinenţilor. Ordinea retorică vizează în principal un tip de întrebuinţare a limbajului care pune accent pe folosirea acelor asociaţii de cuvinte care, pe lângă faptul că ies în evidenţă prin formule-şoc, prin asocieri neobişnuite, mai au şi proprietatea de a sugera mai mult decât denotă. Nu există proceduri retorice care că garanteze succesul, însă pot fi evidenţiate, pentru discursul juridic, câteva tehnici care facilitează acest lucru: sloganul, interogaţia retorică, metafora, inversiunea, repetiţia. Sloganul este o formulă de dimensiuni relativ reduse, formulată în aşa fel încât să fie uşor de reţinut. Se utilizează, pentru aceasta, atât asocieri lingvistice originale, cât şi elemente care conferă ritm, rimă, melodicitate. Gabriel Thoveron a determinat şapte reguli care trebuie respectate pentru atingerea efectului maxim. Astfel, sloganul trebuie să fie sonor, scurt, să fie original. Apoi, trebuie să fie credibil, să fie complet, adică suficient sieşi, să fie în pas cu timpul şi să dăinuie chiar şi când situaţia se schimbă51. Exemple de slogan: Nimeni nu este mai presus de lege; Necunoaşterea nu te absolvă de vină. Interogaţia retorică este acel tip de întrebare care nu este interesată de răspuns, ci se constituie de fapt într-o aserţiune mascată. Iată o exemplificare: “Cui i-e frică de Sorin Oprescu? Pe cine a supărat Sorin Oprescu? L-am supărat cumva pe domnul Geoană? Am supărat cumva pe ceilalţi lideri de partid? De ce să le fie frică? Că sunt cu 20 de puncte deasupra celorlalţi candidaţi? Se teme cumva primarul general al capitalei? Le e frică că pot să deschid dulapul din care să cadă câţiva scheleţi închişi cu cheia?". 50 51
Charles BALLY, Linguistique générale et lingvistique française, A Francke sa, Berna, 1994. Gabriel THOVERON, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Oradea, 1996, p. 130. 39
(Sorin Oprescu, Declaraţie de presă în campania pentru Primăria Municipiului Bucureşti, mai 2008)
Propoziţiile de mai sus delimitează un şir de întrebări retorice, întrucât nu asistăm la enunţuri interogative obişnuite. În cazul acesta, nu se aşteaptă răspuns, ci se enunţă o serie de afirmaţii: unora le este frică de intrarea în cursă a lui Sorin Oprescu; unii lideri sunt supăraţi de candidatura la primărie, inclusiv Mircea Geoană; frica şi supărarea sunt cauzate de cele „20 de puncte deasupra celorlalţi candidaţi”. Metafora „implică o relaţie între entităţi conceptuale distincte, pentru care caracteristicile asociate uneia dintre acestea (denumită sursă sau vehicul) sunt utilizate pentru a o înţelege sau a o reprezenta pe cealaltă (ţintă sau subiect)52. Se transferă, astfel, diverse note dintre un concept bine cunoscut către un altul care se doreşte a fi clarificat prin această asociere. Inversiunea este tehnica retorică prin care diverse elemente ale unui enunţ îşi schimbă locul, rezultând combinaţii spectaculoase de sens, precum cea din textul următor: „Domnilor… nu mai spuneţi că Bucureştiul este problema dumneavoastră! Dumneavoastră sunteţi problema Bucureştiului!”
În fragmentul de mai sus nu avem de-a face cu operaţia logică a conversiunii, care ar determina o relaţionare inferenţială între propoziţii, ci doar cu inversarea locului diverselor entităţi de la nivelul frazei. Rezultatul este însă unul de efect. Repetiţia este o tehnică de construcţie discursivă în care diverse elemente ale unui mesaj sunt reluate. În ceea ce priveşte modalizarea, aceasta trimite, direct sau implicit, la atitudinea locutorului faţă de enunţul proferat. Definit ca „proces de evaluare şi de fixare a distanţei între enunţuri şi enunţări, produs indisolubil legat de partenerii schimbului discursiv”53, termenul de modalitate a beneficiat, iniţial, de un tratament logic, ulterior analizele asupra acestuia extinzându-se prin aportul lingvisticii, pragmaticii, filosofiei. Astfel, sunt delimitate modalităţi alethice (necesar, contingent, posibil, imposibil), epistemice (sigur, contestabil, plauzibil, exclus), deontice (obligatoriu, facultativ, permis, interzis)54. Folosirea unor astfel de modalităţi afectează forţa unui enunţ, pentru că are efect diferit afirmarea acelaşi modus cu dictumuri diferite. Enunţurile „sunt sigur că X” şi „este posibil că X”, deşi spun acelaşi lucru, marchează diferenţa mari de atitudine a locutorului faţă de afirmaţie. Dacă utilizăm termenul de forţă pentru a desemna gradul de adeziune al locutorului faţă de enunţ, atunci modalităţile se pot ordona pe o axă cu sens descendent, spre exemplu de la „necesar” spre „imposibil” pentru cele alethice. În această situaţie, putem vorbi de o dialectică a utilizării forţei modalităţii în cadrul unui discurs. Dacă un actor social vrea să convingă auditoriul de adevărul unui fapt, atunci, el trebuie să utilizeze un modus cu o forţă maximă, care să nu dea loc la puneri la îndoială. Una este să susţii că „este posibil să se fi fraudat alegerile” şi altul este efectul când se exprimă „s-au furat alegerile” sub marca implicită a necesităţii. Pe de altă parte, când se doreşte a se insinua ceva, care s-ar putea uşor dovedi ca fiind fals, locutorul nu trebuie să ataşeze un modus puternic, ci unul care să ofere posibilitatea de 52
Lionel WEE, Constructing the source: metaphor as a discourse strategy, în: Discourse Studies, SAGE Publications, London, Thousand Oaks, CA and New Delhi, vol 7(3), 2005, p. 363. 53
Eileen APELBAUM et alii, Signalisasion des contextes modaux dans le français d’apprenants arabophones, Princeton University Press, Aix-en-Provence, 1991, p. 39. 54
Violaine de NUCHÈSE, Jean-Marc COLLETTA, Guide terminologique pour l’analyse des discours, Peter Lang, Berna, 2002, pp. 114-121.
40
retragere şi reformulare. În plan logic, se utilizează modalitatea alethică „este posibil”, dar în plan lingvistic apar formulări de genul „am auzit că”, „se vorbeşte” etc.. Varietatea limbajului conduce la creionarea unor atitudini discursive ale căror modalităţi nu sunt neapărat standardizate, ci sunt relative la un context specific. Astfel, discursivitatea politică naşte curiozităţi semantice al căror sens pragmatic este însă unul de succes: „Eu nu promit! Eu realizez!” (Marian Şerban, Declaraţie de presă, 18 Februarie 2008) „Convenţia Democratică va îndeplini cu stricteţe următoarele obligaţii, pe care şi le asumă cu fermitate, în baza unor studii realiste, responsabile şi îndelungate, dacă va primi votul majorităţii românilor." (Convenţia Democratică din România, Contractul cu România, noiembrie 1996)
Eludarea regulilor promisiunii electorale prin nesocotirea, după fiecare scrutin, a programului asumat a condus la căutarea unor formule a căror impact să fie mai mare decât al promisiunii. Astfel, în campania electorală, promisiunea este actul discursiv prin care se enunţă ceea ce un candidat doreşte să facă. Încercarea de a depăşi promisiunea prin formula „Eu realizez!” trimite la un non-sens: la prezent formula nu are semnificaţie, iar dacă se referă la viitor, atunci ar fi o promisiune! Similar, din punct de vedere pragmatic, asumarea unui „contract”, care stipulează „obligaţii”, are o forţă mai mare decât a unei simple promisiuni, dând aparenţa unei posibilităţi de sancţiune legală, şi nu doar morală. În fapt, nu este contract, ci doar o promisiune de acţiune. Aşadar, conjugarea dictumului cu modusul necesită folosirea unui limbaj atractiv cu dozarea adecvată a forţei discursive. Prin urmare, pentru ansamblul dictum-modus, am putea rezuma demersul constructiv sub maximele „fii atractiv!” şi „foloseşte modusul optim!”.
II.9.2. Încălcări ale maximei calităţii în raport cu limbajul Veridicitatea unui enunţ suferă modificări atunci când emitentul său decide să folosească, pentru a-i creşte impactul, strategii retorice. Acest lucru se întâmplă deoarece aplicarea anumitor mijloace retorice afectează atât sensul enunţului, cât şi eventuala sa valoare de adevăr. Exemple pentru aceste modificări se pot identifica prin evidenţierea impactului unor tehnici precum ironia, conotaţia sau peiorativul asupra interpretării enunţurilor. Putem adăuga comparaţiile forţate care pot fi legitimate de caracterul lor poetic sau amuzant, exagerarea, sarcasmul, sau atribuirea unei apartenenţe considerată de auditor negativă. Astfel de tehnici, de multe ori cu efect discursiv devastator, folosesc libertatea procedurală rezultată din maxima necooperantă a calităţii. Vom ilustra această idee pe cazul peiorativului şi ironiei. Peiorativul este un cuvânt sau o expresie având conotaţii negative, prin care se etichetează un adversar politic. În textul următor apare un astfel de mijloc retoric: "Mircea Geoană s-a purtat ca un prostănac între cele două tururi de scrutin ale prezidenţialelor, când s-a dus prin ţară şi a spus că UDMR va fi alături de PSD la guvernare". (Ion Iliescu, Şedinţa grupului senatorial PSD, Adevărul, 1 Martie 2005)
Folosirea cuvântului „prostănac” la adresa lui Mircea Geoană, proaspăt ales preşedinte al PSD, i-a creat reale deservicii acestuia. Ineditul sintagmei a creat o explozie de citări în 41
mediul electronic, o simplă căutare a termenilor alăturaţi „Geoană” şi „prostănac” ducând la peste 30.000 de utilizări. În fapt, însă, etichetarea este un mijloc important de micşorare a valorii adversarului. Ironia este acel procedeu lingvistic prin care se introduce un element retoric într-un enunţ (ton, expresia feţei, o contradicţie flagrantă etc.), astfel încât acesta nu mai este interpretat în sensul propriu, ci ca abatere.
II.10.1. Maxima cantităţii în raport cu limbajul
Adecvarea cantităţii la învelişul argumentării presupune o analiză a interdependenţelor nivelurilor verbal (cu ajutorul cuvintelor), para-verbal (tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul vorbirii, pauzele, ticurile verbale) şi non-verbal (gesturi, mimică). Studiile asupra acestor niveluri reflectă contribuţiile lui Albert Mehrabian, care le-a fixat sub denumirile de verbal, vocal şi vizual (3V)55. Autorul este probabil mai cunoscut pentru ecuaţia „Total = 7% verbal + 38% Vocal + 55% vizual”, extinsă nepermis la nivelul întregii comunicări, chiar în condiţiile în care însuşi Albert Mehrabian preciza că “această ecuaţie sau altele referitoare la relativa importanţă a mesajelor verbale sau non-verbale sunt derivate din experimente privind comunicarea atitudinilor sau sentimentelor (plăcut, neplăcut). Cu excepţia cazului în care un comunicator vorbeşte despre atitudinile sau sentimentele proprii, aceste ecuaţii nu sunt aplicabile”56. Dincolo de stabilirea unor procente aproximative, esenţială este importanţa acordată şi altor dimensiuni ale comunicării decât cea strict verbală. Axioma Şcolii de la Palo Alto, „este imposibil să nu se comunice”57, este o altă expresie a acestei idei. Nivelurile verbal, para-verbal şi non-verbal vizează construcţia unui discurs care, pe această dimensiune, trebuie să îndeplinească dezideratul credibilităţii, deoarece aceasta presupune un limbaj consistent cu indicaţiile şi cu spaţialitatea corpului. Rezultă o primă cerinţă: mesajele transmise pe cele trei niveluri trebuie să fie coerente. Dacă auditoriul sesizează o contradicţie între vorbe („sunt cinstit”) şi restul mesajelor (picioarele încrucişate, privirea evazivă, ton nesigur etc.), atunci întreg discursul este lipsit de credibilitate. Nivelul verbal presupune un sistem de limitări în două sensuri. Pe de o parte, absenţa dimensiunii expresive conduce la un discurs sec, tehnic, previzibil, uneori chiar plicticos. Pe de altă parte, abuzul de figuri retorice conduce la posibilitatea tratării ca „neserios”. Astfel încât fixarea „justei măsuri” în construcţia învelişului discursiv este dificil de realizat, însă limbajul verbal trebuie să evite extremele delimitate mai sus. În plan non-verbal şi para-verbal, vorbim de influenţa corpului şi a manifestărilor acestuia asupra discursului. Doi oameni care rostesc acelaşi text în faţa aceluiaşi tip de audienţă vor obţine rezultate diferite, întrucât se poate susţine o primordialitate a nivelurilor paraverbal şi non-verbal asupra celui verbal. Dacă un actor social rosteşte ceva, iar limbajului trupului spune contrariul, receptorul consideră credibil cel de al doilea mesaj, întrucât este mai 55
Albert MEHRABIAN, Silent messages, Wadsworth, Belmont, California, 1971, pp. 12-76. Albert MEHRABIAN, op. cit., p. 231. 57 Paul WATZLAWICK, Janet HELMICK BEAVIN, Don JACKSON, Une logique de la communication, Éditions du Seuil, Paris, 1972, p. 72 56
42
strâns legat de dimensiunile inconştiente, incontrolabile ale manifestărilor individului. Limbajul verbal este mai uşor de controlat şi de educat decât manifestările non-verbale. Interacţiunea dintre acestea transformă mesajul. Un discurs sec din punct de vedere lingvistic devine credibil şi interesant prin spectaculozitatea non-lingvistică. Acordul dintre nivelurile limbajului trebuie urmat şi în ceea ce priveşte diversele ipostaze discursive în care un actor social se transpune. Unii politicieni trezesc simpatie atunci când intră într-un alt registru discursiv decât cel politic. Amintim aici faptul că preşedinţii SUA, Bill Clinton şi George W. Bush au cântat public în diferite ocazii, precum şi unii politicieni români (Ludovic Orban). Din această perspectivă, ei doresc a se înfăţişa drept populari. În toate cazurile, astfel de practici stârnesc atitudini în public, ceea ce, în cele din urmă, conduce la creionarea unei poziţii faţă de actorul social. Bineînţeles, în plan pragmatic, maxima ar putea fi formulată astfel: fă astfel încât să stârneşti sentimente pozitive şi să eviţi atitudinile negative. Aşadar, credibilitatea derivă din folosirea optimă a resurselor verbale, vocale şi vizuale ale discursului. În plus, este necesară şi coerenţa mesajelor transmise pe cele trei niveluri. II.10.2. Abateri de la maxima cantităţii în raport cu limbajul La acest nivel întâlnim tehnici care substituie relevanţei discursive farmecul personal al omului politic. Ansamblul acestora poartă numele de seducţie, iar aceasta este „un mecanism care ţine de graţie şi care nu poate fi întru totul calculat şi determinat” 58. Este vorba aici de influenţa corpului şi a privirii asupra auditoriului prin intermediul unor componente precum aura, carisma, şarmul, fascinaţia. Ne vom opri doar asupra a două cazuri de folosire a tehnicilor de seducţie, aflate la poli opuşi din punct de vedere al mecanismelor folosite: seducţia prin influenţa trupului şi specularea carismei. În ceea ce priveşte prima tehnică, remarcăm faptul că unii actori sociali au folosit această tehnică şi au ajuns în anumite funcţii, deşi se utilizează resurse care nu au legătură cu fişa postului. Amintim pe actriţa porno Ciociolina, care a devenit deputat în Parlamentul Italiei. În acest caz, avem de a face cu asumarea explicită a seducţiei prin intermediul corpului. Bineînţeles, fiecare încearcă să speculeze o astfel de influenţă, dar majoritatea îşi impun limite care ţin de seriozitate. Când, în schimb, o astfel de calitate nu mai poate fi asumată, precum în cazul actriţei porno, se speculează alte tipuri de nevoi umane. Cealaltă tehnică vizată în acest subcapitol este specularea carismei. Prin aceasta înţelegem farmecul personalizat al unui actor politic, un amestec de între putere şi atracţie, care nu exclude neapărat influenţa frumuseţii fizice, dar care nu se reduce la aceasta. Pentru Max Weber, carisma este "o calitate a unei personalităţi în virtutea căreia aceasta este considerată extraordinară şi este tratată ca fiind dotată cu puteri sau calităţi supranaturale, supraumane sau cel puţin excepţionale”59. Personalităţile posedând această calitate sunt portretizate de Weber ca producând efecte emoţionale şi vitalizante. Acestea apar în momentele de regres a ordinii tradiţionale, dar şi în opoziţie cu ordinea raţional-birocratică. Specularea discursivă a carismei este posibilă, însă aplicabilă unui număr extrem de redus de actori sociali, întrucât este mai mult o chestiune de har şi mai puţin de tehnică discursivă. În plus, ea depinde şi de starea publicului, de cele mai multe ori schimbătoare.
58 59
Lionel BELLENGER, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p. 8. Max WEBER, Economy and Society, University of California Press, Berkeley, 1978, p. 242. 43
Aşadar, folosirea seducţiei trebuie să ţină cont, pe de o parte, de riscurile decredibilizării prin folosirea excesivă a frumuseţii fizice, şi, pe de altă parte, de raritatea carismei şi de impredictibilitatea acesteia, atât din punctul de vedere al calităţilor prezumate ale liderului (acesta nu trebuie să greşească), cât şi din punct de vedere al publicului (acesta poate să-şi piardă atracţia faţă de lider).
II.11.1. Maxima relaţiei în raport cu limbajul Societatea contemporană nu este un loc simbolic mort, în care semnificaţiile sunt preluate şi transmise ad literam. Dimpotrivă, are loc în permanenţă o transformare a simbolurilor, cu procese contrare: desacralizare şi resemnificare. Influenţele tehnologice au şi ele rolul lor, sunetele şi imaginile radiofonice şi televizuale marcând posibilităţi noi de exploatare a simbolurilor. Construcţia discursului juridic creşte în relevanţă atunci când limbajul folosit este unul semnificant pentru public, iar acest aspect trimite la simbolistica discursului juridic. În această situaţie, delimitarea mecanismului relaţiei pe dimensiunea învelişul argumentării presupune analiza funcţiei simbolice a limbajului şi trecerea în revistă a categoriilor de simboluri. Comportamentul uman este şi o activitate structurată prin intermediul simbolurilor. Ernst Cassirer consideră că „omul nu mai trăieşte într-un univers pur fizic, el trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt firele diferite care ţes reţeaua simbolică … a experienţei umane”60. Astfel, funcţia socială a simbolului este prezentă în discurs deoarece “aceasta este întotdeauna expresia indirectă a unei structuri formale ce se impune în discurs şi nu poate fi analizată fără acesta”61. Simbolul nu trebuie confundat cu semnul, care este deţinătorul funcţiei semnificante. El nu este un simplu purtător al funcţiei semnificante, pe care noi îl interpretăm în mod direct prin raportare la obiectele desemnate, ci un sistem semnificant de grad secund. Aşadar, funcţia simbolică este „inseparabilă de discurs, prin aceasta înţelegând că implică reguli sociale, interdicţii, adeziuni, reprezentări sau credinţe”62. „Accesul la putere şi exerciţiul acesteia este indisociabil aproprierii de simboluri şi de semne, precum şi impunerii de coduri şi ritualuri”63. Simbolul este un limbaj care trimite la anumite reprezentări care dau sens acţiunii oamenilor şi societăţilor. El a însoţit toate acţiunile juridice, politice şi religioase. Balanţa, steagurile, zvastica, secera şi ciocanul, trei trandafiri sau cheia şi-au adus la rândul lor aportul în îndeplinirea scopurilor discursului. Simbolul poate avea, astfel, mai multe funcţii: de legitimare, de ierarhizare a valorilor, de moralizare, de mobilizare, de valorizare. Simbol poate deveni orice: un cântec – Deşteaptă-te, române, o imagine –copilul de pe baricadele Revoluţiei Române din 1989, un obiect - ţeapa, un slogan – Libertate, Egalitate, Fraternitate. Realizând un inventar al obiectelor simbolice, Marlène Coulomb-Gully consideră că cele mai întâlnite sunt drapelele, siglele politice, şi culorile– pe linia simbolurilor vizuale, imnuri,
60
Ernst CASSIRER, Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 43. Vasile Sebastian DÂNCU, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 20. 62 Edmond ORTIGUES, Le discours et le symbol, Aubier, Paris, 1962, p. 190. 63 Marlène COULOMB-GULLY, La démocratie mise en scènes, CNRS Éditions, Paris, 2001, p. 70. 61
44
muzică de ambianţă, slogane – pe linia simbolurilor auditive, eroi şi evenimente fondatoare – pe linia simbolurilor narative64 (acestea din urmă ţin de limbajul politic, definit în sens strict). Drapelul este unul dintre cele mai folosite simboluri vizuale. Jocurile de culori, utilizarea altor elemente grafice individualizează acest simbol şi îi conferă forţa persuasivă. Orice instituţie are o siglă, care este folosită peste tot, de la afişe, steaguri, comunicate de presă şi până la apariţiile televizate ale liderilor (ca insignă pe rever). Siglele sunt simboluri grafice care trimit la un sens, la o imagine de la care se revendică grupul respectiv. Se utilizează şi sloganuri, însă uzajul acestora nu este exclusiv sonor, ci şi vizual, ele apărând şi pe afişe şi spoturi audio-video. La taxonomia propusă putem adăuga şi ritualul, în calitatea acestuia de acţiune semnificantă. Ritualurile apar sub forma comemorărilor oficiale, a ceremoniilor de investire. În viziunea lui Murray Edelman, ritualul este „activitatea motrice care îi implică în mod simbolic pe participanţii la o activitate comună, unindu-i pe baza activităţilor şi intereselor comune. În plan politic, cele mai relevante rituri vizează şi participarea maselor. Ceremoniile patriotice afirmă măreţia, eroismul şi nobleţea naţiunii”65. În planul limbajului juridic, simbolurile iau forma valorilor şi a naraţiunilor cu rol legitimator. Valoarea este „o judecată a atributelor percepute şi/sau a căilor de realizare a scopurilor, asociate de obicei cu atitudinile”66, iar, în discursul juridic, valorile apar ca modalităţi de justificare sau de condamnare a unor opinii, atitudini sau acţiuni. Exemple de valori sunt libertatea, egalitatea, bunăstarea, dreptatea. În planul simbolurile narative, Marlène Coulomb-Gully introduce eroii şi evenimentele fondatoare, însă se poate adăuga şi mitul. Eroii şi naraţiunile despre aceştia sunt folosite de către discursul politic drept puncte de plecare pentru construirea unui sistem de semnificaţii pozitive pentru partidul sau candidatul emitent. Fiecare încearcă să se asocieze cu eroi care au un impact cât mai mare asupra publicului ţintă: Ioana d’Arc, Charles de Gaulle pentru francezi, Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Tudor Vladimirescu pentru români. Sunt utilizate şi alte exemple de figuri reprezentative politice sau dintr-un alt domeniu: Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu. Mitul este o naraţiune despre evenimente din trecut, într-o reprezentare asumată colectiv. Funcţia miturilor este una fondatoare, ele fiind marile povestiri legitimatoare ale unui sistem politic, ale unei ordii sociale existente sau dezirabile. Nevoia de mitologie apare deoarece mitul are o mare capacitate mobilizatoare, născută din dubla ipostază a acestuia: de produs şi de producător al realităţii sociale. Pe baza miturilor politice se legitimează anumite obiective şi acţiuni prezente sau viitoare. Departe de a fi doar o poveste, efortul mobilizator al mitului poate fi extrem de nociv. Spre exemplu, nazismul a utilizat mitul conspiraţiei pentru a legitima atât ascensiunea la putere, cât şi Holocaustul. Chantal Millon-Delsol consideră că naţional-socialismul se poate caracteriza drept „o gândire a spaimei. El vânează inamici potenţiali, bănuiţi că ar dori moartea civilizaţiei. Este o ideologie bazată pe certitudinea unui complot imaginar urzit împotriva sa şi pe certitudinea conjugată şi paralelă a propriei excelenţe. Această gândire negativă este dominată de obsesia decadenţei şi a morţii”67, dublată de o ideologie a perfecţiunii visate, a 64
Marlène COULOMB-GULLY, La démocratie mise en scènes, CNRS Éditions, Paris, 2001, pp. 71-77. 65 Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 2425. 66 Tim O’SULLIVAN et alii, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 350. 67 Chantal MILLON-DELSOL, Ideile politice ale secolului XX, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 53-54. 45
transformării naturii umane, ideologie a unei societăţi fără pată. Spre deosebire de comunism, societatea ideală nu se mai naşte din dominaţia terorizantă a unei clase, ci a unei rase. Rasa pură şi consacrată mântuirii înlocuieşte clasa maculată. Însă o aşteptare a acestui paradis terestru presupune desemnarea unui ţap ispăşitor, vinovat de decăderea prezentă, care reprezintă rădăcina răului şi care trebuie eliminat. Evreii au constituit modelul perfect al acestui ţap ispăşitor. Nazismul proclamă societatea perfectă şi, complementar, ca mod de a o atinge, teroarea şi lichidarea unei părţi a societăţii. Cercetările asupra propagandei, inclusiv cele ale lui Gustav le Bon68 sau Serge Moscovici69, subliniază faptul că trebuie înţeles că un individ trebuie convins, iar o masă trebuie sugestionată. Tratând masele în funcţie de criterii care sunt specifice indivizilor nu putem ajunge decât la o neînţelegere care înseamnă eşecul discursului. Politica trebuie să urmeze legile naturii umane, iar pentru asta trebuie să le cunoască. Trebuie ştiut că trecutul domină prezentul în materie de autoritate, că tradiţia copleşeşte modernitatea vie. Astfel, dacă vrem să influenţăm trebuie să accedem la straturile arhaice ale psihicului şi să înţelegem politica ca fiind o formă raţională de exploatare a fondului iraţional al maselor. Pentru a realiza acest lucru, discursul politic şi, în special, cel propagandistic uzează de simbol. Aşadar, discursul juridic creşte în relevanţă atunci când se folosesc simbolurile. Utilizarea acestora nu este însă lipsită de riscuri, pentru că asociaţiile pe care publicul le face pentru un anumit simbol pot să fie şi defavorabile. Amintim aici vopsirea oraşului Cluj-Napoca în culorile naţionale ale României: roşu, galben şi albastru. Băncile, stâlpii, fanioanele, beculeţele, ornamentele, leagănele, toboganele şi chiar coşurile de gunoi au devenit tricolore în timpul primarului Gheorghe Funar. „Clujul oferă imaginea unui oraş asediat şi cucerit, bucată cu bucată”70. Supralicitarea unei categorii de simboluri „ar putea avea chiar un efect contrar: acela de a coborî însemnele naţionale în derizoriu şi în trivial. Ce se poate spune astfel despre gestul banal de a arunca o hârtie într-un coş de gunoi de pe stradă, atunci când recipientul în cauză este tricolor? De aici până a imagina România ca o imensă ladă de gunoi nu este decât un pas”71. II.11.1. Încălcări ale macimei relaţiei în raport cu limbajul Maxima necooperantă a relaţiei pe dimensiunea învelişul argumentării presupune utilizarea unor figuri retorice care fie nu spun nimic, precum tautologii exprimate prin formule de genul „este binecunoscut”, „se ştie că”, fie prin potenţarea efectului discursiv pe hiperbolei sau inflaţiei de valori. Hiperbola este o figură de stil prin care se exagerează voit mărimea sau importanţa reală a lucrurilor. Inflaţia de valori constă în utilizarea acestora pentru a masca lipsa de argumente. În plus, valorile posedă intrinsec şi o ambiguitate semantică, fapt care face ca intervenţia să fie mai eficientă. Aşadar, maxima necooperantă a relaţiei pe componenta învelişul argumentării a discursului politic delimitează o serie de tehnici prin care diverse figuri retorice sunt folosite pentru a produce publicului efecte de persuadare şi de manipulare. 68
Gustav le BON, Psychologie des foules, Presses Universitaires de France, Paris, 1895. Serge MOSCOVICI, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Polirom Iaşi, 1997. 69
70
Mihaela FRUNZĂ, Între obsesii naţionaliste şi fantasme religioase. O analiză simbolică a „Clujului tricolor", în: JSRI, nr. 2, Cluj-Napoca, 2002, p. 160. 71
Mihaela FRUNZĂ, Între obsesii naţionaliste şi fantasme religioase. O analiză simbolică a „Clujului tricolor", p. 159. 46
II.12.1. Maxima modalităţii în raport cu limbajul Politeţea este, simultan, o manieră de folosire a limbajului şi o formă prin care un emitent poate clarifica sau ambiguiza conţinutul enunţurilor sale. Astfel încât maxima modalităţii pe dimensiunea limbaj vizează dezideratul politeţii discursive. Fie textele următoare: (1) Închide uşa! (2) Fii amabil, închide, te rog, uşa! (3) Mă doare cumplit capul. Cred că este o uşă deschisă, pe aici, pe undeva.
Exemplul (1) exprimă un ordin, ceea ce implică o relaţie ierarhică între emiţător şi receptor. Dacă această relaţie este formală, precum între un ofiţer şi un soldat, avem de a face, suplimentar, cu afirmarea legitimă a superiorităţii. Dacă relaţia nu este formală, asistăm la o încercare de impunere a superiorităţii, eventual chiar la un ritual de umilire. În ambele cazuri, se încearcă a se transmite ideea unei superiorităţii. Exemplul (2) este o rugăminte, exprimată într-o formă neutră. În sfârşit, exemplul (3), deşi este tot o rugăminte, aceasta este realizată implicit, sub forma unor afirmaţii. Toate cele trei propoziţii exprimă una şi aceeaşi idee: necesitatea acţiunii de închidere a uşii. Dacă, în plan acţional, efectul este unic, în plan discursiv există diferenţe notabile prin conotaţiile ataşate, trecând de la afirmarea superiorităţii, la rugăminte şi, mai departe, la inducerea unei rugăminţi. Se vizează, aşadar, problematica politeţii. Uzual, prin comportament politicos înţelegem respectarea normelor acceptate în genere într-un loc social. În pragmatică, ea se constituie într-un principiu complementar celui al cooperării, care reglementează relaţiile de comunicare şi de bunăvoinţă între colocutori. Concepţia despre politeţe aparţinând autorilor Penelope Brown şi Stephen Levinson porneşte de la fixarea sensului a două noţiuni: imagine negativă, prin care înţeleg dorinţa fiecăruia de a acţiona conform propriilor principii şi intenţii, şi imagine pozitivă, trimiţând la dorinţa fiecăruia de a se bucura de aprecierea şi acordul semenilor72. În cadrul dialogului, intervin diverse strategii de apărare a imaginii proprii şi, eventual, de atac a imaginii opozantului. Geoffrey Leech formulează Principiul Politeţii (PP): „Minimalizează expresia opiniilor nepoliticoase” sau, în varianta pozitivă „Maximizează expresia opiniilor politicoase”73. Acestuia îi subsumează un de şase maxime: Maximele Principiului Politeţii: „Maxima tactului (a) Minimalizează pierderile celorlalţi; (b) Maximizează beneficiul celorlalţi. Maxima generozităţii (a) Minimalizează beneficiul pentru tine (b) Maximizează pierderile pentru tine Maxima aprobării (a) Minimalizează dispreţul pentru ceilalţi (b) Maximizează elogiile pentru ceilalţi Maxima modestiei (a) Minimizează elogiile pentru tine (b) Maximizează dispreţul pentru tine Maxima acordului 72
Penelope BROWN, Stephen LEVINSON, Questions in Politeness. Strategies in Social Interaction, Cambridge University Press, Cambridge, 1978, pp. 56-289. 73 Geoffrey LEECH, Principles of Pragmatics, Longman, New York, 1983, p. 81 47
(a) Minimalizează neînţelegerile între tine şi ceilalţi (b) Maximizează înţelegerile între tine şi ceilalţi Maxima simpatiei (a) Minimalizează antipatia între tine şi ceilalţi (b) Maximizează simpatia între tine şi ceilalţi”74
Maximele 1, 3, 5 şi 6 sunt centrate asupra receptorului, în timp ce 2 şi 4 se referă la emiţător. Maxima tactului ne recomandă, pentru a fi politicoşi, să folosim a treia formă de exprimare. Maxima generozităţii presupune preferarea unei formulări de genul Se poate face ceva pentru profesori? în locul lui Pot face ceva…?. Maxima aprobării constă, spre exemplu, în maximizarea elogiilor pentru ceilalţi: Este meritul lui X că această lege a fost aprobată! Modestia presupune minimizarea contribuţiei proprii: nu a fost mare lucru. Maxima acordului recomandă centrarea pe elementele comune cu interlocutorul: suntem de acord că există diferenţe. Ultima vizează micşorarea antipatiilor personale: faptul că suntem de la grupuri care nu colaborează nu presupune neapărat că nici noi nu putem colabora. Fie fragmentele următoare dintr-un interviu dat de Cristian Diaconescu, purtătorul de cuvânt al Partidului Social Democrat: „Ioana Lupea: Credeţi că mandatul lui Videanu a fost atât de dezastruos cum este perceput de oameni? Cristian Diaconescu: Nu, nu cred asta. Uneori, percepţia negativă o ia înaintea realităţii, înaintea faptelor unei persoane publice. Se întâmplă cu noi toţi Mircea Marian: Spuneţi că sunteţi un intelectual. Dar ce părere aveţi că pe lista PSD se află şi Adrian Copilul Minune? Cristian Diaconescu: M-a deranjat ideea că între un intelectual şi un administrator, între un intelectual şi un om pragmatic nu se poate pune semnul egalităţii. Îmi amintesc de ’90, ’91, îmi amintesc de ideea că intelectualii pot fi eradicaţi de pe faţa pământului, pentru că sunt inutili, că ei nu produc. De aceea am apăsat ostentativ pe cuvântul intelectual, deşi şi ceilalţi candidaţi la Primăria Capitalei sunt intelectuali. Pe de altă parte, nu e un concurs de frumuseţe. Probabil că domnul de care spuneaţi dumneavoastră şi-a depus candidatura pe baza unei evaluări a ceea ceşi doreşte electoratul de acolo.” (Interviu cu Cristian Diaconescu, Adevărul, 22 aprilie 2008)
Răspunsurile lui Cristian Diaconescu, consemnate în cadrul campaniei pentru Primăria Municipiului Bucureşti, sunt în concordanţă cu principiul politeţii. Astfel, întrebarea adresată de Ioana Lupea îi oferea posibilitatea unui atac la adresa fostului primar al capitalei, Adriean Videanu. Totuşi, Diaconescu preferă să nu folosească această oportunitate şi să acţioneze conform maximei simpatiei, minimizând defectele adversarului politic. Răspunsul la cea dea doua întrebare ilustrează maxima modestiei, prin minimizarea meritelor proprii şi a apartenenţei la categoria vizată: „şi ceilalţi candidaţi la Primăria Capitalei sunt intelectuali”. În limbajul juridic, politeţea poate fi folosită dual: ca stil pozitiv de colaborare discursivă şi ca posibilitate de sancţionare a deviaţiilor celorlalţi. Primul este ilustrat de discursul lui Cristian Diaconescu, apreciat chiar şi de adversarii politici ca unul elegant. Politeţea poate fi şi o armă, atunci când dă posibilitatea unui actor de a ilustra, prin diferenţă, lipsa de educaţie şi de cultură a dialogului pentru preopinent. Fie fragmentul următor: „Alex Ştefănescu: Înainte de toate, vroiam să vă ironizez (pe Mihai Tatulici, moderator şi organizator, n.r.) că aţi adus un public ultra-select pentru monologurile lui Gigi Becali. Cred că
74
Geoffrey LEECH, op. cit., p. 132. 48
nu va mai avea norocul să fie asistat, auzit, ascultat de oameni de o asemenea calitate. În al doilea rând…. George Becali: Păi dumneavoastră nu puteţi să faceţi nimic fără mine, domnu…. Alex Ştefănescu: Nu mi-am terminat fraza… George Becali: Dumneavoastră nu puteţi să scrieţi dacă nu sunt oameni ca mine care să creeze locuri de muncă şi oameni care să primească salarii… Alex Ştefănescu: Domnule Becali, staţi să vă spun… George Becali: Nu aveţi hârtie, nu aveţi stilouri, pe ce scrie dacă… Mihai Tatulici: Domnule Becali, unii scriitori nu mâncau… George Becali: Nu puteţi să scrieţi, nu aveţi unde sta… nu aveţi stilouri dacă nu sunt oameni ca mine… Alex Ştefănescu: Dumneavoastră nu ştiţi când se termină o frază… Fraza mea a ajuns doar la jumătate… în legătură cu veleitatea domnului George Becali de a fi votat şi la categoria scriitori…. (suprapuneri, n.r.), este de un comic involuntar imens George Becali: Am glumit… Alex Ştefănescu: Domnule Gigi Becali … dumneavoastră sunteţi simpatic ca personaj, ca scriitor sunteţi inexistent, dar din păcate sunteţi inexistent şi ca cititor.. ăsta este lucrul regretabil. George Becali: Recunosc… nu citesc pentru că mă plictisesc… citesc două-trei foi şi arunc cartea… Alex Ştefănescu: Ideea de becalizare a României nu este deloc un titlu de mândrie… este un cuvânt sinistru… adică becalizarea României ar însemna ca toată România să vorbească numai de banii pe care îi aduce în ţară… Există multe alte valori mai importante decât banii. Nichita Stănescu nu a adus trei sute de milioane de euro în ţară… dar a adus valori mult mai importante decât aţi adus dumneavoastră… George Becali: Daaa! Şi ce-aducea Nichita Stănescu dacă nu erau oameni ca mine!?! Alex Ştefănescu: Daca pretindeţi că aveţi bun simţ, ar trebui să aveţi o anumită sfială când pronunţaţi nume ca Nichita Stănescu” (Emisiunea 10 pentru România, RealitateaTV, 24 august 2007)
Încălcării repetate a maximelor modestiei (apelul la bani şi la diverse fapte pe care le-a realizat) şi tactului (întreruperi repetate) de către George Becali îi corespunde, la nivel de reacţia discursivă, un limbaj politicos al criticului Alex Ştefănescu. Acesta taxează într-un ritm ascendent încălcările principiului politeţii realizate de către liderul Partidului Noua Generaţie, în primul rând pe maxima tactului, prin ataşarea unor modalizatori la afirmaţia: „Nu mi-am terminat fraza”, „Dumneavoastră nu ştiţi când se termină o frază”. În al doilea rând, se atacă şi încălcarea maximei modestiei, minimizând importanţei banului prin raportare la valorile spirituale. Aşadar, discursul juridic poate utiliza politeţea atât ca modalitate de construcţie, ca deziderat ţinând de cultura dialogului, cât şi ca tehnică de sancţionare a abaterilor de la acest principiu. În planul actelor de limbaj, este necesară, de multe ori, moderarea acestora, tocmai pentru a nu se aduce atingere imaginii pozitive a actantului juridic.
II.12.2. Încălcări ale maximei modalităţii în raport cu limbajul
Dacă politeţea îţi oferă respectabilitate şi posibilitatea de a o folosi ca armă discursivă defensivă şi ofensivă, lipsa de politeţe ar putea folosi la ceva? Întrebarea pare retorică, dar există situaţii în care actorii publici folosesc acest instrument. Acest lucru se justifică prin faptul că unele remarci „picante”, în esenţă profund nepoliticoase, aduc audienţă publică şi, ulterior, notorietate. 49
"Unde este domnul Debucean? Stă la distanţa că e cald. De ce ai venit aici, fratele meu? Ca să stai şi să te uiţi? Fratele meu, hai să ne mişcam puţin că altfel o să înnebunim toată circulaţia când se întoarce lumea din vacanţă. Aşa că trebuie să vă mişcaţi cât mai repede, mai ales că Primăria Capitalei vă stă la dispoziţie pentru orice problemă vreţi să rezolvaţi". (Călin Popescu Tăriceanu, Declaraţie de presă, www.ziare.com, 18 august 2008)
Sintagma „fratele meu” este un atac al lui Călin Popescu Tăriceanu la imaginea pozitivă a interlocutorului, denumit iniţial „domnul Debucean”. Limbajul acesta este mai degrabă uzual „băieţilor de cartier” decât premierului României, însă ineditul exprimării a făcut deliciul presei şi l-a adus în atenţia publică. În al doilea rând, transgresarea graniţelor unui limbaj politicos spre unul mai colocvial poate fi interpretat şi ca un comportament lingvistic mai sincer, întrucât evită locurile comune ale discursului oficial. Poate că nu este întâmplător faptul că în România au şi continuă să aibă succes politicieni care se remarcă printr-un discurs direct, frust, în multe ocazii nepoliticos. Aşadar, impoliteţea poate aduce, în ocazii determinate, notorietate şi, paradoxal, chiar credibilitate. Totuşi, astfel de tactici sunt mai degrabă specifice liderilor de nişă, aflaţi de obicei pe extremele spectrului social sau necunoscuţilor. Lipsa de măsură în utilizarea graniţelor limbajului politicos poate să aibă efecte contrare: izolarea actorului social sau chiar ataşarea unor apelative conotative negative.
50
CONTEXTUL ÎN DISCURSUL JURIDIC
II.13.1. Maxima calităţii în raport cu dimensiunea context
Aplicarea maximei calităţii pe dimensiunea context conduce la exprimarea necesităţii ca acesta să fie unul legitim. Maxima legitimităţii contextuale nu trimite la obligativitatea ca discursul juridic să acţioneze doar în contexte specifice, ci la necesitatea ca această resursă să fie folosită ţinând cont de riscurile ataşate. Utilizarea unui context legitim este o resursă care poate fi utilă discursului juridic. Ţine însă de comportamentul strategic al unui actor social să respecte sau să încalce această cerinţă, cu beneficiile şi cu riscurile de rigoare. Prin context legitim înţelegem lipsa de contradicţie a acestuia cu normele şi procedurile implicit ataşate instituţiei emitente şi locului social specific. Într-o manieră mai clară, dar parţială, această idee se poate exprima ca maximă: Evitaţi gafele! Spre exemplu, la această categorie intră comportamentul colocvial al ministrului român de externe, Adrian Cioroianu, care, la o vizită oficială în Spania, atunci când Regele Juan Carlos I a remarcat coincidenţa zilelor de naştere, a indicat cu degetul mare ridicat în sus aderenţa la această amabilitate. În ceea ce priveşte contextul referenţial, legitimitatea acestuia vizează utilizarea parametrilor într-o manieră caracteristică. Bineînţeles, indicii ataşaţi au un rol mai mult de fixare a identităţii fizice a spaţiului discursiv: identitatea actorilor reflectă statusurile în care aceştia se află, locul şi momentul trimit la adresa şi timpul evenimentului discursiv, iar mediul fizic la suportul discursiv, la proximitatea participanţilor etc. Totuşi, există în cadrul contextului referenţial acţiuni a căror ocurenţă atrage aprobarea sau dezaprobarea publică. Astfel, statusul de „preşedinte” atrage necesitatea unui comportament adecvat în orice situaţie, întrucât preşedintele reprezintă ţara în care a fost ales. Remarci la adresa jurnaliştilor precum „păsărică” şi „găuazar”, în cazul preşedintelui Traian Băsescu, sau „măi, animalule”, în cazul preşedintelui Ion Iliescu, au atras dezaprobarea publică a acestui tip de comportament. Aşadar, se poate susţine, într-o terminologie foucaultiană, că nu se poate face sau spune orice, în orice moment. Contextul situaţional atrage după sine numeroase exigenţe, întrucât în cadrul acestuia se decriptează comportamentul discursiv al actorilor. Astfel, fiecărui loc social îi sunt ataşate cutume şi bune practici. O audienţă oferită de către reprezentantul unei autorităţi publice presupune ascultarea petentului şi încercarea de rezolvare a problemei acestuia, în limitele legislaţiei în vigoare. Dacă, în schimb, autorul cererii este ironizat sau apostrofat, atunci se încalcă regulile implicite ataşate situaţiei sociale, iar omul politic este pasibil de sancţiune publică. Prin urmare, cerinţa ataşată contextului situaţional este de respectare a condiţiilor implicite ale locului social. Contextul interacţional impune un anumit mod de desfăşurare al schimburilor verbale. Atunci când participanţii au convenit asupra unor reguli de desfăşurare a unei discuţii, încălcarea acestora de către un actor conduce la penalizare publică. De exemplu, atunci când doi oameni vorbesc în acelaşi timp în cadrul unei dezbateri televizate, cel care nu a respectat ordinea intervenţiilor va fi taxat pentru acest fapt, imediat, de multe ori chiar prin tăierea microfonului, iar ulterior, prin posibila evitare de invitare la emisiuni similare. Rezultă maxima fii în acord cu cadrul de desfăşurare al schimburilor discursive. Aşadar, respectarea diverselor norme ataşate categoriilor contextului este necesară pentru un discurs performant. Evitarea gafelor, a manifestărilor disonante locului social sau schimbului discursiv specific sunt tot atâtea cerinţe a căror încălcare creşte riscul de insucces pentru discursul juridic. 51
II.13.2. Încălcări ale maximei calităţii în raport cu dimensiunea context
La acest nivel întâlnim tehnica de imitare a contextului, care constă în împrumutarea, totală sau parţială, a elementelor definitorii ale unui alt cadru decât cel juridic, în încercarea de a spori efectul sau credibilitatea acestei forme de discursivitate. Recompensele imitării contextului pot fi uriaşe, dar şi riscurile ataşate sunt pe măsură. În fotografia următoare, identificăm o copiere a unui context religios, instanţiat prin transpunerea unei opere de artă creştine într-un afiş electoral:
Afiş PSD pentru Primăria şi Consiliul Local Arad, www.cotidianul.ro, 25 aprilie 2008
În afişul de mai sus, candidaţii Partidului Social Democrat la Primăria şi Consiliul Local Arad imită, într-un afiş electoral, celebrul tablou al lui Michelangelo Cina cea de Taină. În rolul lui Isus este Dorel Căprar, candidatul social-democrat la primăria oraşului Arad, iar „apostolii” sunt întruchipaţi de candidaţii acestui partid la posturile de consilieri municipali. Mass-media a relatat pe larg evenimentul, cu numeroase atitudini critice, dublate de o poziţie negativă a Bisericii Ortodoxe Române. Purtătorul de cuvânt al acesteia, părintele Constantin Stoica, a afirmat că: „Patriarhia consideră inoportună folosirea chipurilor ierarhilor în campania electorală. Noi nu avem exclusivitate pe simbolurile religioase, la icoane, la cruce, la termeni. Cred că e un kitsch forţat care dovedeşte lipsa de imaginaţie a celor care au conceput acest material electoral". Rezultatele unei astfel de atitudini s-au reflectat la vot. Astfel, PSD a obţinut doar 7,1% din voturile arădenilor, mult sub media pe ţară de aproape 30%. Din ilustrarea de mai sus nu rezultă că imitarea contextului este contraproductivă în general, ci faptul că distanţa dintre model şi imitaţie a fost prea mare pentru ca discursul să aibă succes. S-au încălcat, simultan, şi tabuuri ataşate locului social corespunzător discursului religios. Asumarea de către discursul juridic a componentelor altor tipuri de discurs are un succes sporit prin repetiţie şi desacralizare succesivă. Astfel, sintagma „aşa să ne ajute Dumnezeu!”, utilizată în discursul religios creştin, este atât de des utilizată de unii jurişti sau inculpăţi încât nu mai suscită proteste, ci se transpune într-o resursă a diverşilor actori sociali prin posibilul transfer de credibilitate. 52
II.14.1. Maxima cantităţii în raport cu dimensiunea contextului
Mecanismul cantităţii la acest nivel presupune adecvarea contextului discursiv. Nu este vorba de utilizarea unui context ilegitim, ci de necesitatea ca, în cadrul fiecărui situaţii juridice specifice, să se intervină în aşa fel încât discursul să se coreleze cu ansamblul, întrucât, dincolo de anumite limite, notele discordante afectează succesul. În ceea ce priveşte contextul referenţial, actanţii discursului au de fiecare dată identitate proprie. Abaterea majoră de la acea identitate conduce la apariţia riscului inadecvării noii ipostaze la imaginea construită. Şi în ceea ce priveşte mediul fizic de desfăşurare este necesară o adaptare la caracteristicile suportului. Un afiş sau pliant necesită puţin text, formule esenţiale, o grafică percutantă. Prezenţa la emisiuni radio trebuie pregătită, întrucât omul politic, existând doar sonor, trebuie să preia din regulile jurnalismului specific: să vorbească într-un anumit ritm, cu o anumită tematică. Televiziunea vine şi ea cu setul său de cerinţe: de la îmbrăcăminte la ansamblul sunet-imagine. Spre exemplu, folosirea unei cămăşi cu dungi înguste şi apropiate este contraindicată, întrucât pe televizor efectul este unul de tip „miraj”, de ceaţă şi de joc de culori. În această situaţie, se abate atenţia de la ceea ce se susţine la aspecte nerelevante ale mesajului discursiv. În ceea ce priveşte contextul interacţional, se impun limitarea: discursul să nu meargă în sens contrar evoluţiei generale a comunităţii. Aceasta se referă la faptul că un discurs trebuie să ţină cont de ceea ce doreşte societatea la un moment dat. Dacă nu se încadrează în curent, el riscă să-şi piardă suportul popular. Aşadar, adecvarea contextuală trimite la un ansamblu de limitări pentru comportamentul discursiv al actorului public. Acesta trebuie să ofere o coerenţă a imaginii de ansamblu, să se adapteze la condiţiile suportului de transmitere, să nu depăşească limitele doctrinei asumate şi să respecte dezideratele generale ale publicului.
II.14.2.Încălcări ale maximei cantităţii în raport cu dimensiunea context Contextul este un element dinamic, el se transformă o dată cu fiecare acţiune întreprinsă asupra sa. Spre exemplu, în ceea ce priveşte contextul interacţional, tehnicile de necooperare întâlnite aici constau în modificarea contextului enunţiativ prin modificarea cantităţii de informaţie oferită receptorului. Putem identifica două metode, ambele având nume edificatoare: tehnica piciorului în uşă şi tehnica uşii în faţă75, definite de Robert-Vincent Joule şi de Jean-Léon Beauvois în „Tratatul de manipulare”. In ceea ce ne priveşte, vom utiliza această teoretizare pentru a ilustra formele pe care le ia maxima necooperantă a cantităţii pe dimensiunea context. Aceste tipuri de necooperare acţionează prin transformarea elementelor contextului astfel încât, la final, receptorul se trezeşte într-o situaţie în care variantele decizionale se reduc la una singură, dorită de emitent. Tehnica piciorului în uşă constă adresarea a două cereri: prima – mică, ce nu implică un mare efort din partea receptorului, a doua – mare, cuprinzând solicitarea obiectului sau serviciului pe care emitentul l-a urmărit de la început. Această tehnică se bazează pe ideea că, 75
Robert-Vincent JOULE, Jean-Léon BEAUVOIS , Tratat de manipulare, Editura Antet, Oradea, 1999. 53
iniţial, receptorul îşi creionează un context în care îşi formează despre sine o imagine de persoană amabilă, context la care, ulterior, nu vrea să renunţe. Uşa în faţă este o tehnică în care se inversează ordinea celor două cereri din cadrul tehnicii piciorul în uşă. Cererea mult mai greu de îndeplinit este prezentată prima şi apoi cea vizată de la început. În cadrul discursului politic oficial, de exemplu, se anunţă creşterea preţului la carburanţi cu 300%, iar după ce se protestează se ajunge la 75% care, de fapt, era intenţia iniţială. Un astfel de exemplu ne arată cum poate un discurs politic să folosească variaţia cantitativă a derulării unor evenimente pentru atingerea obiectivelor proprii. Prescriptiv, acest mecanism performează atunci când actorul public reuşeşte să dozeze optim diversele intervenţii asupra contextului. Acesta presupune, pe de o parte, întocmirea şi realizarea unui plan de acţiune, şi, pe de altă parte, ca toţi ceilalţi să reacţioneze conform expectanţelor. Ambele condiţii sunt necesare, însă greu realizabile, astfel încât situaţiile descrise mai sus se întâlnesc destul de rar.
II.15.1. Maxima relaţiei în raport cu dimensiunea context Maxima relaţiei pe dimensiunea context trimite la dezideratul spectaculozităţii, întrucât relevanţa presupune, minimal, ca publicul să intre în contact cu mesajul, iar acest contact nu se realizează dacă un discurs juridic nu atrage atenţia asupra sa. Contextul poate fi adaptat diverselor categorii sociale. Astfel, utilizarea internetului şi practicarea jocurilor pe computer sunt specifice tinerilor. Prin urmare, simbolistica juridică trebuie să respecte imperativul relevanţei. Tendinţa spre creşterea spectaculozităţii discursului trebuie să ţină cont, în crearea contextelor discursive, şi de riscurile decredibilizării.
II.15.2. Încălcări ale maximei relaţiei în raport cu dimensiunea context Necesitatea atragerii atenţiei mass-media implică o creştere a dimensiunii spectaculare. În acest fel începe să se piardă din vedere esenţa juridicului, care este conducerea societăţii prin intermediul statului, a sistemului de drept, şi nu prin intermediul mass-media. Maxima necooperantă a relaţiei acţionează pe dimensiunea contextului prin tehnicile dramatizării şi divertismentului. Dramatizarea constă în crearea unui context discursiv în care se îngroaşă cadrele dezbaterii, creându-se o impresie de amploare, de tragedie naţională, pentru un eveniment care nu are decât cel mult o importanţă pentru un anumit om. Această tehnică a fost utilizată, spre exemplu, atunci când Dan Voiculescu, preşedintele Partidului Conservator, nominalizat la postul de vicepremier al României în 2006, a fost dezvăluit de către CNSAS drept persoană care a colaborat cu fosta Securitate. Dan Voiculescu a dramatizat situaţia prin denunţarea actului ca realizat la presiune politică şi prin ameninţări cu retragerea de la guvernare. Acest principiu face ca o simplă reacţie a cuiva să devină un atentat criminal, o întrunire a câtorva adepţi devine o manifestaţie a întregului popor. El se pune în aplicare în discursul multor oameni politici care au probleme cu instituţiile de forţă ale statului. La polul opus se află divertismentul, prin care înţelegem tendinţa de depreciere a actului politic, în încercarea de bagatelizare a diverselor evenimente, tradusă popular în „circ”. Un alt exemplu este acţiunea realizată de către Corneliu Vadim Tudor şi Partidul România Mare cu prilejul prezentării în Parlamentul României a concluziilor Comisiei 54
Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, supranumită şi „Comisia Tismăneanu”. Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România a fost elaborat pentru a oferi Preşedintelui României o bază ştiinţifică de analiză şi de evaluare a consecinţelor dictaturii comuniste din România. Preşedintele României, Traian Băsescu, s-a prezentat în faţa Parlamentului, pentru a citi concluziile şi pentru a condamna comunismul. „Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal”76. Raportul, care conţine referiri negative la activitatea unor lideri politici importanţi din perioada comunistă şi post-comunistă, Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor, a stârnit vii reacţii, iar anunţata lui prezentare în Parlament a condus, din partea celor vizaţi, la două tipuri de atitudini. Prima, de boicotare, din partea lui fostului preşedinte al României, care a absentat la lucrările Parlamentului, cealaltă, de depreciere şi de împiedicare a citirii Raportului, din partea lui Corneliu Vadim Tudor. Reprezentanţii PRM au fluierat şi au huiduit pe toată durata prezentării raportului. În plus, aveau cartonaşe roşii pe are i le arătau lui Traian Băsescu şi defilau cu un afiş pe care scria „Puşcăria mafiotului”, iar imaginea din fundal îl înfăţişa pe Traian Băsescu în dosul gratiilor. Astfel de manifestări sunt încercări de a arunca în derizoriu un act juridico-politic cu o încărcătură simbolică aparte: condamnarea în România a comunismului ca regim politic. Dramatizarea şi divertismentul sunt două modalităţi prin care se sporeşte caracterul spectacular al discursului juridic. Este necesară însă folosirea limitată a acestor tehnici. O dată ce orice reacţie este dramatizată, atunci gradul de sensibilitate al publicului scade, iar următoarele reacţii trebuie să fie şi mai puternice. Evident că, până la urmă, şi resursele dramatizării se epuizează. În cazul celeilalte tehnici, punctarea cu divertisment a diferitelor discursuri poate să trezească simpatie, după cum un dozaj mărit riscă să transforme actorul social în clovn. II.16.1. Maxima modalităţii în raport cu dimensiunea context Importanţa mizelor puse în joc, disponibilitatea unor resurse economice şi organizaţionale mari, posibilităţile de extindere în diverse câmpuri sociale fac din discursul juridic un loc al inovaţiei şi transformării permanente. Schimbările discursive sunt necesare, însă nu şi orice modificare aduce succes. În acest punct, mecanismul modalităţii pe dimensiunea contextului discursului politic exprimă necesitatea unui context recognoscibil. Recognoscibilitatea contextuală trimite la exigenţa asigurării, pentru public, a posibilităţii de înţelegere a discursului proferat în cadrul unui context specific. Ambiguitatea contextuală presupune nu doar posibilităţi de valorificare pozitivă pentru actorul social, prin specularea transferurilor de credibilitate şi resurse dinspre alte tipuri de discursuri, ci şi riscuri. Astfel, un discurs depinde de fixarea, în plan public, a unui referenţial clar şi distinct. Dacă un interlocutor apare în prea multe statusuri şi roluri, atunci el confuzează publicul şi se expune riscurilor transferului negativ de imagine. Spre exemplu, un actor social poate să fie, simultan, parlamentar, profesor universitar şi avocat. Dincolo de libertatea de profesie, de prestare a diverselor servicii, faptul că unii oameni politici apără, în calitate de avocaţi, infractori notorii sau firme aflate în conflict cu instituţii ale statului ridică semne de întrebare privind posibilul conflict de interese între diversele posturi sociale ale aceluiaşi om şi afectează, în plan public, imaginea statusului politic (după cum, corolar, relaţiile politice pot să folosească statusului de avocat).
76
Raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, http://www.presidency.ro, p. 638. 55
Aceeaşi necesitate de claritate vizează şi locul social. Într-un şi acelaşi loc social, alternarea diverselor roluri ale emitentului produce modificări posibilităţilor de interpretarea discursivă. Rezultă necesitatea unei univocităţi a locului social. În sfârşit, în ceea ce priveşte contextul interacţional, maxima modalităţii trimite la faptul că înlănţuirea actelor de limbaj trebuie să corespundă unei coerenţe a derulării schimburilor verbale din contextul respectiv. Dacă un actor social face o glumă, iar preopinentul înţelege totul la modul serios, incoerenţa acestuia prin raportare la context se poate reflecta în atitudinile publice. II.16.2.Încălcări ale maximei modalităţii în raport cu dimensiunea context La acest nivel întâlnim tehnica transferului situaţional, care constă în utilizarea de către un actor social a multiplelor statusuri şi roluri pe care le are în plan social (profesional, familial, cultural etc.) pentru a-şi maximiza impactul. Spre exemplu, această tehnică este utilizată cu mult succes de către politicianul român George Becali care, în virtutea calităţii sale de finanţator al echipei de fotbal Steaua şi de membru al PNG şi-a crescut exponenţial expunerea mediatică, fapt concretizat ulterior atât în creşterea notorietăţii publice, cât şi a intenţiilor de vot chiar şi după o arestare spectaculoasă. Aşadar, tehnica transferului situaţional poate contribui la atingerea unor obiective de moment.
56
În concluzie, prezentăm rezultatul sintetic al analizei mecanismelor discursului juridic: Maxima
Calităţii
Cantităţii
Relaţiei
Modalităţii
C1. Veridicitate
C5. Schematizare discursivă
C9. Focusare
C13. Claritate
Forma argumentării
C2. Validitate
C6. Suficienţă
C10. Dialogicitate
C14. Coerenţă
Limbajul
C3. Atractivitate
C7. Credibilitate
C11. Simbolistică
C15. Politeţe
Contextul
C4. Legitimitate
C8. Adecvare
C12. Spectaculozitate
Componentele discursului juridic Argumente
C16. Recognoscibilitate
Tabel rezumativ privind mecanismele cooperante ale discursului juridic
Corolar, sistematizarea tehnicilor de necooperare discursivăapare în tabelul următor: Maxima necooperantă a
Calităţii
Cantităţii
Relaţiei
Modalităţii
Minciuna Amalgam 1/0 Afirmaţii fără dovezi
Supralicitarea Minimalizarea Selecţia
Propoziţii generalizatoare inutile Repetarea formulelor lipsite de sens
Argumente ambigui Argumente obscure Argumente prolixe Incoerenţa
Sofisme ale punctelor de plecare;
Sofisme de confruntare
Sofisme ale utilizării limbajului.
Componentele discursului juridic Argumente
Mistificarea Zvonul Forma argumentării
Sofisme ale schemelor argumentative; Sofisme de logică;
Sofisme de închidere;
Sofisme de roluri; Sofisme ale reprezentării punctelor de vedere; Sofisme de apărare; Sofisme ale premiselor implicite;
Limbajul
Ironia Conotaţia
Seducţia
Inflaţia de valori
Impoliteţea
Simplificarea limbajului Transferul
Peiorative
Apelul la sentimente Contextul
Imitarea contextului
Picior în uşă
Dramatizarea
Uşa în faţă
Divertismentul
Transferul situaţional
Tabel rezumativ privind tehnicile de necooperare discursivă
57
III. LIMBAJUL JURIDIC INTRE ORIGINALITATE SI RITUALISM În zilele noastre, retorica juridică presupune o elocvenţă nouăcare să cuprindă cunoaşterea regulilor de construcţie a discursului juridic, a regulilor argumentare retorică, a procedeelor oratorice elementare. Această însuşire a tehnicii retorice permite rezolvarea rapidă a problemelor ridicate de pledoarie, evitarea pierderii de timp, evitarea unor greşeli de exprimare şi de comunicare care pot avea consecinţe grave. In contextul activitatii juridice se vorbeste despre adevar faptual juridic, care este diferit de adevarul cognitiv. Doua propozitii pot exemplifica acelasi fapt in modalitati diferite,astfel reiesind doua rezultate diferite. Una dintre ele va exemplifica adevarul, cealalta poate fi veridica daca este dovedita si verificata rational. Pentru a li se considera valoarea de adevar, propozitiile juridice trebuie sa aiba un semnificant si sa trimita la un referent exterior lor in chip univoc.”Proba” este mijlocul juridic de convingere prin intermediul caruia se urmareste stabilirea adevarului. Legiuitorul construieste adevarul juridic, sub forma poruncii din lege, astfel incat aplicarea ei la cauze singulare sa rezulte intr-o hotarare judecatoreasca considerata drept adevar.din punct de vedere logic avem doua feluri de a obtine adevarul: a)relatia de semnificare cognitiva e verificata si confirmata direct, nemijlocit, prin observatii si experiment (propozitia logica este adevarata si avem confirmarea ei prin adevar material); b)daca verificarea propozitiei se realizeaza prin alte propozitii deja stabilite ca fiind adevarate avem de a face cu adevarul formal. Fiecare avocat este preocupat de castigarea procesului in favoarea clientului pe care il reprezinta, adaptand legile la conditiile pentru care si in care actioneaza. Se pot elabora multiple tipologii ale limbajelor şi în structura fiecăreia se poate găsi o “căsuţă” pentru ceea ce se numeşte, în general, limbaj juridic (un anumit limbaj de specialitate, utilizat cu precădere în sfera dreptului). Prin limbaj de specialitate se poate înţelege, simplu, un “mod de folosire a unei limbi ( mai ales a lexicului ei ), specific profesiunilor şi grupurilor sociale” Acesta se va deosebi de un limbaj standard, “uzual, general, comun, cu fapte şi reguli lingvistice folosite în împrejurări obişnuite, neoficiale, (normale, neafective) de toţi vorbitorii instruiţi ai unui idiom” ( idiom = unitate lingvistică, e.g. limbă, dialect, subdialect sau grai ). Se va înţelege că limbajul juridic este un limbaj de specialitate utilizat în teoria şi practica dreptului. Limbajul juridic, pe de o parte, nu este apanajul exclusiv al juriştilor (el poate fi utilizat şi de persoane ce nu aparţin explicit sferei de activitate juridică, domeniului dreptului; ca atare, el poate fi folosit în mod corect, sau “după ureche”, ultima variantă generând adeseori efecte ilare), pe de altă parte, este de la sine înţeles că, în mod strict, nu există limbaj de specialitate, deci nici limbaj juridic - 100% ( limbajul de specialitate interferează, normal, cu limbajul standard, comun ).
Precizări cu privire la vocabularul juridic Exemple de cuvinte şi expresii din vocabularul tehnic al teoriei şi practicii juridice pot fi date într-un număr nelimitat: audiere, avocat al poporului, cauţiune, cazier, impunitate, instanţă de judecată, judiciar, legalitate, magistrat, mandat de arestare, parchet general, probatoriu, tribunal, ş.a.m.d. Se pot evidenţia şi o serie de particularităţi ale vocabularului juridic, sub aspectul său tehnic: 58
(v)
Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, dreptul românesc este o continuare a dreptului roman. Prin urmare, vom întâlni un număr foarte mare de cuvinte originare din vocabularul dreptului roman cât şi multe maxime latine. De fapt, calităţile excepţionale ale limbii latine (culte) de a formula, superconcentrat şi extrem de clar, o serie de adevăruri şi principii, sunt exploatate şi în alte sisteme de drept, inclusiv în dreptul anglo-saxon. (ii) Există un idiom al juriştilor, determinat de vocabularul tehnic-juridic, similar altor arii profesionale. El poate fi înţeles, firesc, cu precădere de cei ce aparţin acestei arii şi aproape deloc de către cei ce nu au pregătirea corespunzătoare. Ex: “comisie rogatorie”, “admitere în principiu”, “competenţă după materie”, etc (iii) Vocabularul tehnic-juridic, la fel ca alte vocabulare de specialitate, este în continuă amplificare şi restructurare. Viaţa, complicarea relaţiilor interumane şi sociale propriu-zise, impune acest impact. Morala practică este necesitatea efortului continuu de a fi “la zi”. Să ne amintim – mutatis mutandis – de principiul de drept după care necunoaşterea legii nu te absolvă de vinovăţie dacă ai încălcat legea respectivă. (iv) Se vorbeşte despre o “ determinare pragmatică “ a limbajului juridic. Ea există, normal, şi în alte limbaje de specialitate, dar, se pare că, în domeniul juridic, este mult mai pregnantă. Raţiunea acestei “determinări” se va vedea că rezultă şi din funcţiile limbajului juridic. Mai precis, funcţiile generale ale limbajului în genere se vor mlădia, nuanţa specific pe domeniul juridic. (v) Există o dublă circulaţie a termenilor: (a) una internă, în cadrul limbajului juridic şi (b) alta externă, între limbajul juridic şi alte limbaje de specialitate, ultima având un dublu sens : dinspre limbajul juridic, “în afară” şi spre limbajul juridic, “din afară” [ ibidem, p. 78 ]. Este un fenomen cât se poate de normal. Adaug că prin “afară” nu trebuie să înţelegem numai alte limbaje de specialitate, ci şi aşa-zisa limbă “comună”. O parte din limbajul natural general se “educă” juridic, tot aşa cum o parte din limbajul juridic se “laicizează”. În acelaşi timp se atrage justificat atenţia asupra limbajelor “marginale” de tip argou sau jargon, limbaje de circulaţie în anumite medii, tot “marginale”. Pentru jurişti prezintă interes lumea “interlopă” şi mediul infracţional unde se învederează cinicul adevăr după care limba ne e dată ca să ne ascundem gândurile. Totodată este imperios necesar ca juriştii să acorde maximă atenţie limbajului pe care îl folosesc: pe lângă logica impecabilă (deziderat numai aparent facil), exprimarea în limbaj juridic trebuie să dispună de claritate şi transparenţă semantică, vizând obligaţiile, persoana/persoanele, perioada, modul de îndeplinire, etc. “Costul” unor erori în acest sens poate fi uriaş, uneori irecuperabil.
Funcţiile limbajului juridic
1. Funcţia cognitiv-informativă a limbajului juridic. Ca funcţie semantică de natură sincronică, ea presupune capacitatea limbajului de a instrumenta informaţia (cognitivă). Limbajul permite descrierea şi explicarea obiectelor, fenomenelor, stărilor de fapt din lumea în care trăim. Ex. (a) propoziţie care descrie o stare de lucruri: “Depăşirea vitezei legale este o contravenţie” (b) propoziţie care explică ( cauzal ) o stare de lucruri: “Datorită vitezei cu care se deplasa, conducătorul auto nu a putut frâna la timp” 59
Aceste capacităţi sunt deosebite. Prin ele limbajul ne oferă informaţie (cognitivă). Această informaţie poate fi adevărată sau falsă. Propoziţiile care exprimă întrebări, ordine, rugăminţi, ş.a.m.d. nu pot fi adevărate sau false. Unii autori introduc – alături de valorile de adevăr adevăratul şi falsul - şi valoarea de adevăr indecis/nesigur. Problema valorii de adevăr a propoziţiilor cognitive este o problemă ce se poate tratata şi logic, şi filosofic, etc. Din punct de vedere filosofic, cred că este strict necesară o scurtă trecere în revistă a unor concepţii/teorii “tradiţionale” despre adevăr. Vom delimita doar la teza fundamentală a fiecăreia dintre ele: - Teoria adevărului - corespondenţă (cea mai răspândită şi cea mai acceptată, datorită relevanţei ei pentru “simţul comun”) : ideile noastre sunt adevărate atunci când corespund cu realitatea. Sau mai rafinat: ideile noastre au valoarea de adevăr adevărat atunci când corespunde cu realitatea, faptele descrise etc. Problema aplicării acestui criteriu, deşi pare simplă, este totuşi destul de complicată. - Teoria adevărului - coerenţă : ideile noastre sunt adevărate atunci când nu contrazic celelalte idei/opinii deja acceptate de către comunitate. A cere ca adevărul acestor idei să fie garantat de concordanţa (dacă se poate, deplină) este o pretenţie prea “tare”, dacă nu chiar absurdă, pentru că ar bloca progresul cunoaşterii; - Teoria adevărului - utilitate ( concepţia pragmatismului ): ideile nu sunt prin ele însele adevărate, ele sunt făcute să fie astfel dacă putem dovedi că sunt utile, fructuoase, funcţionale în activitatea practică; Se remarcă faptul că nici una dintre aceste teorii (iar seria de teorii ale adevărului poate continua), luată izolat, nu este perfectă. Ele se întrepătrund funcţional. Pentru jurist funcţia informativă a limbajului şi rolul deosebit al propoziţiilor descriptive este de netăgăduit. Orice jurist “pentru a conferi o fundamentare suficientă (în accepţiunea principiului raţiunii suficiente) unei soluţii, în fond oricărui act juridic (…) este obligat să apeleze la cel puţin două tipuri de temeiuri (premise), diferite inclusiv prin sursa lor: unele provin din descrierea faptelor şi a situaţiilor aflate în discuţie şi vor lua forma unor propoziţii cognitive, iar altele provin din interpretarea corectă a normelor legale (a legilor) relevante pentru faptele sau situaţia în cauză. Dat fiind raportul dintre corectitudine (validitate) logică şi adevăr, devine evident că valoarea şi eficienţa soluţiei aleasă de jurist, care din punct de vedere logic apare ca o concluzie, depind în mod necesar de ambele feluri de premise, adică, atât de valoarea de adevăr a propoziţiilor cognitive prin care sunt redate informaţii despre proprietăţile şi cauzele faptelor şi situaţiilor aflate în discuţie, cât şi de calitatea interpretării legii” (s.a.) [ BIELTZ, P., GHEORGHIU, D., 1998, p. 80 – 81 ]. 2. Funcţia de comunicare a limbajului juridic. Pentru a răspunde pertinent la întrebarea Care este specificul comunicării prin limbaj în spaţiul juridic, al jurisprudenţei ? ar fi necesar un larg “cerc hermeneutic” asupra comunicării. Pentru a intui unde se situează competenţa şi performanţa comunicaţională a limbajului juridic, voi trece în revistă câteva tipuri de definiţii date comunicării. Deci, comunicarea ar putea fi: • Înţelegere - receptarea, nu doar transmiterea mesajelor • Interacţiune, relaţie – schimbul activ şi coorientarea • Reducerea incertitudinii – ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea de informaţie în scopul adaptării • Intenţie – accentuează faptul că actele comunicării au un scop • Momentul şi situaţia - acordarea de atenţie contextului actului comunicativ • Putere - comunicarea văzută ca mijloc de influenţă. Aria de acţiune a limbajului juridic, prin funcţia sa comunicaţională, s-ar prefigura întrun “zig-zag” specific: (a) s-ar superpoza pe câmpurile de limbaj, al mijloacelor de expresie şi pe cel al comunicării sociale: (b) natura comunicării ar fi cea interpersonală, globală 60
instituţionalizată; (c) studiul său ar avea tangenţe cu lingvistica, psihologia, retorica şi sociologia. Funcţia de comunicare a limbajului poate fi realizată total, parţial sau deloc. Având – schematic – cazul comunicării bipolare între A (emiţător) şi B (receptor), dar unidirecţionate, i.e. de la A la B, presupunem că A produce o serie de cuvinte ce au un anumit înţeles, iar B le recepţionează (i.e. le aude, le citeşte). B va lega de cuvintele recepţionate un anumit sens. Sensurile la A şi B se pot afla în trei situaţii: (i) pot coincide, i.e. comunicarea a avut succes deplin; (ii) pot fi parţial diferite, i.e. comunicarea nu a reuşit pe deplin, s-a produs fie o confuzie, fie o greşită înţelegere; (iii) pot fi complet diferite, i.e. comunicarea a fost eşec total, soldându-se cu incomprehensiune Rezultă că funcţia de comunicare a limbajului poate fi perturbată - în cazul limbajului natural – de polisemia termenilor şi expresiilor ( e.g. vaguitatea, ca “polisemie” referenţială, ambiguitatea, ca “polisemie” de sens ), dar mai ales de ignoranţa partenerilor angajaţi în comunicare, ş.a.m.d. 3. Funcţia direcţionar-sugeratoare a limbajului juridic. Limbajul uman participă la constituirea, stocarea, procesarea, reactualizarea, transmiterea informaţiei. Sub acest aspect, el are un rol decisiv în cunoaştere. Rolul său nu se opreşte însă aici. Există formulări de limbaj prin care emiţătorul (sursa) caută să inducă receptorului (destinatarul) anumite idei, stări emoţionale. Alte formulări pot avea ca finalitate direcţionarea (orientarea), sugerarea (pretinderea), etc. Toate acestea vizează realizarea sau nerealizarea unui anumit comportament, angajarea sau nonangajarea într-o anumită activitate, obţinerea sau neobţinerea unui anumit rezultat de către destinatar. La o analiză atentă şi sistematică, această funcţie direcţionar-sugeratoare este mult mai importantă decât s-ar crede, mai ales în cazul limbajului juridic. De aceea se impun o serie de constatări: (i) Funcţia se realizează prin intermediul limbajului articulat (oral şi scris) cât şi prin cel eminamente simbolic; (ii) Ea presupune exercitarea funcţiei informative şi de comunicare căci trebuie să existe o informaţie şi ea trebuie să ajungă cumva la destinatar spre a putea declanşa în acesta stările menţionate; (iii) În momentul emiterii unui astfel de mesaj prezenţa destinatarului este obligatorie - când mesajul este oral; nu este obligatorie - dacă mesajul este scris sau înregistrat pe un suport material oarecare (la modul verbal sau simbolic); (iv) Destinatarul poate fi individual sau colectiv, potenţial sau real; (v) Mesajele de acest tip pot avea un referent actual şi atunci prezenţa destinatarului este obligatorie; ele pot avea un referent virtual şi atunci prezenţa destinatarului se impune numai la momentul în care face sau trebuie să facă uz de informaţia respectivă. Mai poate exista situaţia când agentul executant al normei sau ordinului are stocate în memorie informaţiile respective şi le reactualizează numai în momentul şi în legătură cu acţiunea/acţiunile corespunzătoare, ş.a.m.d. Din punct de vedere mai degrabă psihologic, se poate vorbi de “enunţuri de avertizare” de tipul : “Iată că… !”, ”Atenţie…!”, “Nu…!”, “Extrordinar !…”, “Măi să fie !…” etc. Specificul lor, la nivel general este că “prin propoziţiile redate de ele e urmăreşte ca cineva să adopte o anumită atitudine, sau să aibă un anume comportament în mod automat, adică fără ca pentru aceasta persoana în cauză să dispună şi de un timp de reflecţie pentru a decide dacă este sau nu cazul să adopte acea atitudine, respectiv să aibă acel comportament. 4. Funcţia expresivă a limbajului juridic
61
Despre resursele de expresivitate ale limbajului verbal (articulat), oral şi scris, resurse intra-lingvistice şi extra-lingvistice, am făcut o serie de menţiuni la analiza mecanismului discursiv „credibilitate”. În condiţii de normalitate, “orice propoziţie cognitivă îndeplineşte simultan două funcţii, una informativă, (…) exprimă informaţii despre proprietăţi ale unor obiecte sau despre cauze ale unor evenimente, şi alta expresivă, în sensul că, în acelaşi timp cu informaţiile în cauză, redă şi convingerea celui care a produs-o că lucrurile stau aşa cum a declarat că stau”. Este clar că formulările noastre în limbaj “spun” mai mult decât “vor ele să comunice”. Pe lângă informaţia pe care emiţătorul intenţionează să o comunice la suprafaţă, mai apar şi alte informaţii de adâncime. De multe ori, fie că emiţătorul/sursa “lasă să se întrevadă” şi altceva decât spune efectiv, fie că receptoru/destinatarul “ghiceşte” şi altceva din cele spuse efectiv de către emiţător/sursă. Pentru jurişti, “a citi printre rânduri”, a intui şi altceva decât se afirmă sau neagă, se poate dovedi extrem de important în anumite contexte judiciare. Este similar cu ceea ce are de făcut, de pildă, un medic psihiatru, sau pur şi simplu un psiholog. Multe din aceste aspecte revin funcţiei expresive a limbajului. Deci, “funcţia expresivă se realizează deseori pe baza unei capacităţi speciale a limbajului natural, de a sugera şi de a transmite stări afective”. Caracterul instantaneu al producerii unor astfel de enunţuri, cărora le revine exclusiv funcţia expresivă a limbajului, face ca ele să poată fi considerate, sub un anumit aspect, ca având şi rolul de simptom al unei stări de fapt”. Fie că expresiile sunt propoziţii exclamative sau interjecţii, fie că nu, ele au rolul de a exterioriza (deliberat sau nu ! …) sentimente, i.e. trăiri subiective ale cuiva , într-o anumită situaţie: surpriză, frică, plăcere, durere, satisfacţie, mânie, etc. . 5. Funcţia protocolară a limbajului juridic Rolul social al limbajului este de netăgăduit. Există contexte sociale deosebite care necesită un limbaj formulat aparte. Astfel de contexte denotă marcarea – atât prin limbajul respectiv, cât şi printr-un comportament adecvat – a unor evenimente şi circumstanţe care au o semnificaţie cu totul specială în viaţa comunităţii. În astfel de cazuri se urmăreşte fie conferirea de solemnitate, fie inducerea de respect cu privire la anumite persoane, momente, lucruri, evenimente, etc. Atât limbajul utilizat cât şi comportamentul aferent trebuie să urmărească respectarea unui anumit algoritm prestabilit - prin tradiţie, prin hotărâri exprese ale unor instanţe corespunzătoare ale societăţii - sau chiar improvizat ad hoc. Este vorba de ceea ce se numeşte, în genere, protocol. În situaţii de protocol, sau considerate protocolare se va utiliza deci un anumit limbaj, cu funcţie adecvată. Trăsătura definitorie a limbajului de protocol (sau de ceremonial) este că nu are o funcţie informativă: enunţurile nu vizează proprietăţi ale unor lucruri, cauze ale unor fenomene, etc.; el nu are nici funcţie comunicativă, nici direcţionar-sugeratoare sau expresivă. În legătură cu acest aspect, trebuie să fac însă o remarcă de principiu: funcţiile limbajului, aşa cum au fost prezentate până acum, nu sunt disjuncte, ele pot interfera şi chiar se pot împleti; există destule cazuri când enunţuri ( propoziţii ) îndeplinesc simultan mai multe funcţii. Ceea ce prevalează la un moment dat poate fi o funcţie sau alta. Este o situaţie similară, de plidă, cu facultăţile şi funcţiunile psihice, care nu sunt “paralele” ci există şi acţionează ca sistem; doar din raţiuni didactice sunt prezentate şi analizate separat. Mai trebuie să adaug aici şi aspectul pragmatic, deosebit şi evident, al enunţurilor protocolare. (ex. jurământul depus de un martor în instanţă, o cerere adresată unei oficialităţi, alocuţiunea prilejuită la acordarea unor medalii, premii, grade militare, pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti, etc.). Toate aceste forme de exprimare – orală sau scrisă – necesită respectarea unui astfel de “algoritm” ale cărui finalităţi au fost deja explicitate. Se mai impune aici o ultimă observaţie: există enunţuri foarte asemănătoare cu cele protocolare, dar care - prin sens şi context – nu pot fi considerate ca atare. Deosebirea este relativ greu de făcut, pentru că relativitatea “frontierei”, dintre formulările protocolare şi cele ce nu sunt expres protocolare, este mutată în relativitatea 62
“frontierei” dintre contextul protocolar sau ceremonios şi cel ce nu întruneşte, cel puţin formal, aceste condiţii. 6. Funcţia performativă a limbajului juridic Analiza logică a limbajului uman, în general, şi a limbajului juridic, în special, evidenţiază - poate nu destul - aspectul pragmatic al acestuia. Pot afirma că, din momentul în care se are în vedere rolul informaţional şi comunicaţional al limbajului, perspectiva pragmatică este deja angajată. Teoriile “clasice” ale lui J. L. Austin şi J. H. Searle, cu privire la actele de limbaj dovedesc nevoia acestei analize menite să clarifice şi mai mult problema. J. L. Austin s-a opus tradiţiei anglo-saxone după care limbajul, mai ales prin afirmaţiile pe care le construieşte, are funcţie eminamente descriptivă. S-a dovedit că există un număr imens de enunţuri, chiar afirmative, ce nu pot fi considerate vericondiţional. Postulatul cu privire la caracterul fundamental descriptiv al limbajului devine, pentru J. L. Austin iluzie “descriptivă“ . Este nevoie, aşadar, să se diferenţieze între afirmaţii constatative (i.e. care sunt descrieri) şi afirmaţii ce nu se încadrează în această categorie şi pe care Austin le va numi enunţuri performative. Enunţurile performative satisfac două proprietăţi: (a) nu descriu nimic şi deci nu sunt nici adevărate, nici false; (b) corespund executării unei acţiuni. De aici, reluarea obsedantei întrebări: ce facem atunci când spunem ceva ?. Pentru J. L. Austin, atunci când spunem ceva, în fapt, noi îndeplinim trei categorii de acte: (a) un act fonetic - producerea anumitor sunete; (b) un act fatic - producerea anumitor cuvinte, într-o construcţie dată şi cu o intonaţie dată; (c) un act retic - utilizarea unei anumite construcţii de limbaj, care are o semnificaţie determinată şi care este generată de cuplul sens – referinţă. De aici, necesitatea distincţiei între alte trei acte de limbaj,corespunzătoare: (a’) actul locuţionar - care se realizează prin faptul de a spune ceva; (b’) actul ilocuţionar - care se realizează spunând ceva ( în spunere ); (c’) actul perlocuţionar - cer se realizează prin faptul de a spune ceva. Exemplele oferite de Austin sunt, în mod corespunzător: (a”) El mi-a spus “Trage asupra ei !” ; (b”) El mă obligă / mă sfătui / îmi ordonă să trag asupra ei ; (c”) El mă convinse să trag asupra Aşadar, există trei tipuri de efecte legate în mod caracteristic de actele ilocuţionare: (i) Înţelegerea sensului şi a valorii locuţiunii (valoarea corespunde tipului de act ilocuţionar realizat) condiţionează direct reuşita actului. (ii) Efectele asociate în mod convenţional unui act ilocuţionar trebuie deosebite de eventualele consecinţe ale acestui act. (iii) Al treilea tip de efecte este legat de faptul că majoritatea actelor ilocuţionare impun un act ulterior în cazul în care sunt reuşite” La J. L. Austin un act ilocuţionar poate lua diferite valori care generează cinci tipuri de clase: • clasa veridictivelor - corespunde în principal actelor juridice; utilizezaă verbe de genul : a achita, a condamna, a pronunţa, a decrata, a clasa, a evalua, etc. • clasa exercitivelor - corespunde acelor forme de judecată ce se efectuează aupra a ceea ce ar trebui făcut; utilizează verbe de genul : a destitui, a comanda, a ordona, a lăsa moştenire, a ierta,etc. • clasa promisivelor - obligă locutorul la o anumită atitudine sau la efectuarea unei anumite acţiuni; utilizează verbe de genul : a promite, a face legământ, a garanta, a paria, a jura să..., etc. • clasa comportativelor - implică o atitudine sau o reacţie la conduita sau situaţia celorlalţi; utilizează verbe de genul : a se scuza, a mulţumi, a compătimi, a critica, a brava, etc. 63
• clasa expozitivelor - ilocuţionarele ce apar în actele de expunere; utilizează verbe de genul : a afirma, a nega, a postula, a remarca, etc. [ ibidem, p.54 ]. J. H. Searle [ SEARLE, J. H., 1983 ] constată că, în enunţarea unei fraze dotate cu semnificaţie, se îndeplinesc patru tipuri de acte (ultimul, opţional): (i) un act de enunţare - enunţarea de cuvinte sau fraze; (ii) acte propoziţionale - ele corespund referinţei şi predicaţiei; (iii) acte ilocuţionare - acte de a pune întrebări, a ordona, a promite, etc. (iv) acte perlocuţionare - acte de a convinge, a persuada, a speria, etc. De aici, o nouă clasificare a actelor ilocuţionare - alternativă la J.L. Austin: • acte reprezentative - locutorul se angajează asupra adevărului propoziţiei exprimate; • acte directive - locutorul încearcă să-l determine pe interlocutor să facă ceva; • acte promisive - cu scopul de a obliga locutorul să realizeze un act sau anumite acte; • acte expresive - exprimarea stării psihologice, specificată de condiţia de sinceritate, faţă de starea de lucruri specificată în conţinutul propoziţional; • acte declarative - provoacă adevărul conţinutului lor propoziţional În concluzie, “enunţurile performative seamănă doar ca alcătuire cu cele protocolare, dar din perspectiva finalităţii lor, pe lângă funcţia lor performativă, au inevitabil şi alte funcţii: expresivă, informativă, de comunicare şi chiar direcţionar-sugeratoare (…) enunţurile performative pot fi evaluate ca fiind adevărate sau false (…) au, de regulă, în construcţia lor aşa- numitele > (prin care se exprimă un angajament, o promisiune, o dorinţă etc. de a face ceva, de a acţiona cumva etc.)”
64
APLICATII
◄ Ce fel de abilităţi retorice trebuie avute în educarea şi formarea unui jurist ? ◄ Fie următoarea problemă clasică de “logică juridică”: Sofistul Protagoras se angajase să dea lecţii contra plată lui Euthalos, urmând ca acesta să-i plătească atunci când va căştiga primul proces. Deoarece timpul trecea şi Euthalos nu lua nici un proces, profesorul l-a chemat în faţa tribunalului argumentând astfel: “De vei câştiga trebuie să-mi plăteşti conform înţelegerii dintre noi; de nu vei câştiga, trebuie să-mi plăteşti, fiindcă aşa hotărăşte tribunalul; oricum trebuie să-mi plăteşti!”. Încercaţi să evidenţiaţi “şiretlicul” lui Protagoras. Se poate “salva” cumva Euthalos ? Dacă da, cum ?; dacu nu, de ce ? ◄ Elaboraţi - în limita a maximum 100 de cuvinte – o scurtă pledoarie pentru necesitatea introducerii studiului retoricii juridice, ca disciplină de bază la facultăţile de drept. ◄ Formulaţi trei argumente simple din domeniul juridic care ţintesc convingerea pe baze psihologice, plecând de la următorul text: “Să nu iei, nici să dai cu împrumut Căci, dând, ades pierzi bani şi-amici Când iei, dai frâu risipei” [ W. Shakespeare, Hamlet, I, 3 ] (i)__________________________________________________________________________ ____________________________________________________________________________ ____________________________________________________________________________ ____________ (ii)__________________________________________________________________________ ____________________________________________________________________________ ____________________________________________________________________________ ___________ (iii)_________________________________________________________________________ ____________________________________________________________________________ ____________________________________________________________________________ ____________ ◄ Fie următorul argument: Libertatea presei este una dintre cele mai importante libertăţi garantatede ordinea noastră constituţională. Fără această libertate, celelalte libertăţi ar fi imediat ameninţate. În plus, libertatea presei este o sursă pentru alte libertăţi. Încercaţi să determinaţi conţinutul juridic al argumentului: modul de raportare la lege, specificul cauzei, urmărire inculpării sau disculpării cuiva, definirea juridică a faptei, ş.a.m.d. ◄ Analizaţi semnificaţia logico-juridică a maximelor: nullum crimen sine lege ( i.e. nu există infracţiune fără lege) nulla poena sine lege (i.e. nu există pedeapsă fără lege) [ max. 50 de cuvinte ] ◄ Daţi câte un exemplu de validitate, respectiv de nevaliditate juridică pentru următoarele cinci situaţii (i) o lege care este în vigoare vs o lege care a fost abrogată (ii) o lege care se aplică la un anume caz (speţă) şi este relevantă pentru a evalua şi, eventual, a găsi o soluţie la cazul / speţa respectivă vs o situaţie opusă (iii) o reglementare ce decurge din competenţa instituţiei care o produce vs o reglementare ce nu decurge din competenţa instituţiei ce o produce 65
(iv) (v)
o decizie pe bază legală vs o decizie pe bază ilegală două legi sau reglementări juridice ce nu implică sau generează comportamente ce se exclud reciproc, respectiv, care duc la comportamente ce se exclud reciproc
◄ discutaţi (în max. 100 de cuvinte ) principiul tot ceea ce nu este interzis este permis ◄ Daţi câteva exemple dintr-un context juridic elementar şi imaginar unde informaţia este purtată de semne, semnale şi simboluri ◄ Pentru fiecare din următoarele situaţii, arătaţi în ce condiţii ridicarea mâinii are rolul de substrat material al unui semn: Se fac exerciţii de gimnastică ______________________________________________________ Se îmbracă un pulover____________________________________________________________ Se încearcă recuperarea unui obiect aflat la înălţime_____________________________________ Se apropie un taximetru___________________________________________________________ Se participă la vot________________________________________________________________ Se participă la o discuţie___________________________________________________________ Cineva arată o carte aflată pe raftul de sus_____________________________________________ ◄ Pentru fiecare propoziţie de mai jos: (i) arătaţi ce funcţie a limbajului ăi este specifică; (ii) dacă vreuneia din ele îi sunt proprii mai multe funcţii, arătaţi care sunt acestea, în ce condiţii le îndeplineşte pe fiecare şi care dintre ele este fundamentală: “ Pe primul din stânga l-am văzut sărind gardul”________________________________________ “ Extraordinar, cum ai reuşit ?!”_____________________________________________________ “ Jur să spun adevărul, întregul adevăr şi numai adevărul !”_______________________________ “ Promit să obţin numai note bune şi foarte bune”_______________________________________ “ Este interzis călcatul pe iarbă”_____________________________________________________ - “ Acţiunea de strângere a ajutoarelor va debuta mâine, în jurul orei 10”______________________ “ Terenul de sport se află în spatele clădirii din faţă”_____________________________________ “Deschide fereastra !”_____________________________________________________________ - “ Consumul de alimente este permis numai în pauze şi în afara sălilor de curs sau seminar”______ - “ De regulă, iarna ţine de la începutul lui noiembrie până spre mijlocul lui martie”_____________
66
◄ Fie expresia: În orice act de justiţie civilizată se aplică principiul prezumţiei de nevinovăţie. Imaginaţi şase contexte diferite în care se încalcă principiul. ◄ Daţi exemple de termeni vagi şi formulări ambigue, de preferinţă, din contextul juridic ◄ Dacă am lua drept exemplu cele zece porunci, arătaţi cum ar putea fi ele interpretate ca propoziţii normative ◄ Luaţi un text oarecare (e.g. un fragment dintr-un articol de presă; nu mai mult de 50-75 de cuvinte ) şi încercaţi să-l aduceţi la o formă tipică funcţiei protocolare a limbajului ◄ Luaţi, după preferinţă, un text juridic oarecare (propoziţii simple). Consideraţi-le acte de vorbire. Arătaţi, pentru fiecare caz, în ce constă actul locuţionar, cel ilocuţionar, respectiv, actul perlocuţionar. BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22.
ALLPORT, Gordon, POSTMAN, Leo, The psychology of rumor, Holt, Rinehart & Winston, New York, 1947. ANSCOMBRE, Jean Claude, DUCROT, Oswald, L’Argumentation dans la langue, Editura Pierre Mardaga, Bruselles, 1988. ARMENGAUD, Francoise, La pragmatique, Presses Universitaires de France, Paris, 1993. ARISTOTEL, Organon, I, Editura IRI, Bucureşti, 1997. ARISTOTEL, Organon, II, Editura IRI, Bucureşti, 1998. AUSTIN, John Langshav, How to Do Things with Words, Harvard University Press, Cambridge, 1975. BELLENGER, Lionel, La persuasion, Presses Universitaires de France, Paris, 1985. BESANCON, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. BLACKBURN, Pierre, Logique de l’argumentation, Editions du Renouveau Pedagogique Inc., Saint-Laurent, 1994. BRETON, Philippe, Manipularea cuvântului, Institutul European, Iaşi, 2006. BROWN, Penelope, LEVINSON, Stephen, Questions in Politeness. Strategies in Social Interaction, Cambridge University Press, Cambridge, 1978. CARON, Jean, Les régulations du discours. Psycholinguistique et pragmatique du langage, Presses Universitaires de France, Paris, 1983. CICERO, Opere alese, Editura Univers, Bucureşti, 1973. CHARAUDEAU, Patrick, Langage et discours, Classiques Hachette, Paris, 1983. COLE, Peter, MORGAN, Jerry, Syntax and Semantics, Vol. 3, Speech Acts, Academic Press, New York, 1975. CUILENBURG, John Van (coordonator), Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. CULIOLI, Antoine, Pour une linguistique de l'énonciation, OPHRYS, Paris, 1999. DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003. EEMEREN, Frans van, GROOTENDORST, Rob, La Nouvelle dialectique, Edition Kimé, Paris, 1996. ELLUL, Jacques, Propagandes, Editura A. Colin, Paris, 1962. EMPSON, William, Şapte tipuri de ambiguitate, Editura Univers, Bucureşti, 1981. FAIRCLOUGH, Norman, Language and Power, Longman, Londra, 2001. 67
23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58.
FÂRTE, Gheorghe-Ilie, Comunicarea: o abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2004. FICEAC, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucureşti, 1996. FOUCAULT, Michel, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs, Eurosong & Books, Bucureşti, 1998. FOUCAULT, Michel, Arheologia cunoaşterii, Editura Univers, Bucureşti, 1999. GRUPUL μ, Retorica Generală, Editura Univers, Bucureşti, 1974. GRICE, Herbert Paul, Logique et conversation, revista Communication, nr. 30, 1979. GRICE, Herbert Paul, Studies in the Way of Words, Harvard University Press, Harvard, 1991. GOFFMAN, Erving, Behaviour in Public Places, Free Press, New York, 1963. GOFFMAN, Erving, Interaction Ritual, Penguin, Harmondsworth, 1967. GUMPERZ, John, Language in Social Groups, Stanford University Press, Stanford, 1971. GUMPERZ, John, Directions in Sociolinguistics, Holt, Rinehart, and Winston, New York, 1972. HAMBLIN, Charles, Fallacies, Methuen, Londra, 1970. JACQUES, Francis, Dialogiques. Recherces logiques sur le dialogue, PUF, Paris, 1979. JOULE, Robert-Vincent, BEAUVOIS, Jean-Léon, Tratat de manipulare, Editura Antet, Oradea, 1999. KAPFERER, Jean-Noel, Rumors: uses, interpretations, and images, Transaction Publishers, New Brunswick, 1990. LARSON, Charles, Persuasiunea, receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi, 2003. LEECH, Geoffrey, Principles of Pragmatics, Longman, New York, 1983. LULL, James, Manipularea prin informaţie, Editura Antet, Oradea,1995. MEHRABIAN, Albert, Silent messages, Wadsworth, Belmont, California, 1971. MUCCHIELLI, Alex, Arta de a influenţă, Editura Polirom, Iaşi, 2002. NØLKE, Henning, ADAM, Jean-Michel (editori), Approches modulaires: de la langue au discours, Delachaux & Niestlé, Lausanne, 1999. OLERON, Pierre, L´argumentation, Presses Universitaires de France, Paris, 1983. POPPER, Karl, Logica cercetării, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981. QUINTILIAN, Arta oratorica, Editura Minerva, Bucuresti, 1974. REBOUL, Anne, MOESCHLER, Jacques, Pragmatique du discours, Editura Armand Collin, Paris, 1992. REBOUL, Olivier, Le slogan, Paris, Complexe, 1975. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Raţionalitate şi discurs - perspective logico-semiotice asupra retoricii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Polirom, Iaşi, 2003. SĂLĂVĂSTRU, Constantin, Mic tratat de oratorie, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006. SPERBER, Dan, WILSON, Deirdre, La Pertinence, Les Edition de Minuit, Paris. THOM, Françoise, Limba de lemn, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. UTE GABANYI, Anneli, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003. WATZLAWICK, Paul, HELMICK BEAVIN, Janet, JACKSON, Don, Une logique de la communication, Éditions du Seuil, 1972. WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996. WITTGENSTEIN, Ludwig, Tractatus logico-filosofic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. ŢICLEA, Alexandru, Retorică, Universul Juridic, Bucureşti, 2008. 68
Reviste ştiinţifice consultate: 1. Argumentum 2. Communication 3. Discourse & Society 4. Discourse Studies European Journal of Communication 5. Journal for Theoretical Studies in Media and Culture 6. Journal for the Study of Religions and Ideologies 7. Journal of Communication Inquiry 8. Journal of Economic Literature 9. Journal of Pragmatics 10. Journal of Theoretical Politics 11. Langages 12. Semen 13. Semiotica 14. Sfera Politicii 15. The Harvard International Journal of Press/Politics 16. The Journal of the American Academy of Political and Social Sciences Dicţionare 1. Angela BIDU-VRÂNCEANU et ali, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001. 2. The Cambridge Dictionary of Philosophy, Cambridge University Press, Cambridge, 1995. 3. CHARAUDEAU, Patrick, MAINGUENEAU, Dominique (coord.), Dictionnaire d’analyse du discours, Éditions du Seuil, Paris, 2002. 4. Oswald DUCROT, Jean-Marie SCHAEFFER, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996. 5. De AGOSTINI, Enciclopedia de Filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004. 6. Anthony FLEW, Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996. 7. David MILLER (coordonator), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 8. Jacques MOESCHLER, Anne REBOUL, Dictionnaire Encyclopédique de Pragmatique, Editions de Seuil, Paris, 1992. 9. Violaine de NUCHÈSE, Jean-Marc COLLETTA, Guide terminologique pour l’analyse des discours, Peter Lang, Berna, 2002. 10. Tim O’SULLIVAN et alii, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 11. Lazăr VLĂSCEANU, Cătălin ZAMFIR, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998. Site-uri consultate 1. www.ifinger.com, Oxford English Dictionary online; 2. www.osf.ro – site Fundaţia Soros România. 3. www.presidency.ro – site Preşedinţia României; 4. rhetoric.byu.edu – site despre retorică; 5. www.roaep.ro – site Autoritatea Electorală Permanentă; 69
Anexe 1. Exemplu de proces verbal din domeniul juridic
70
2. Exemplu de citaţie
3. Exemplu de pledoarii celebre :
71
B. St. Delavrancea a fost nu numai un scriitor binecunoscut, un prozator si dramaturg de valoare, ci si un jurist si avocat de exceptie, un politician renumit si un orator eminent, poate cel mai mare orator roman. Domnule
Presedinte,
Onorata
Curte,
Cazul pe care il judecati dovedeste, din nenorocire, ca o natura rea nu se indreapta de invatatura, ca invatamatul umanitar si universitar uneori inmulteste naturilor perverse indeletnicirile dezonorante. Prin calomnie, se poate vatama un om in onoarea lui, se poate zdruncina in mijloacele lui de existenta, dar se poate, cand ura nu mai are margini, sa izbeasca in onoarea, in mijloacele de existenta si in ratiunea de a fi a cuiva. Sunt nuante; sunt grade de vinovatie, dupa cum vinovatul a cuprins o parte sau intreaga personalitate a victimei, in intrebuintarea publica a calomniei. Ataci pe un proprietar in modul de a uza de proprietatea lui, afirmand prin publicitate, ca in casele lui se petrec scene de o toleranta imorala. Ai calomniat, atingandu-i pe langa onoare si mijloacele de existenta. Izbesti pe un ofiter, pe un om de arme, in curajul lui, acuzandu-l ca e las. E evident: calomnia ii atinge ratiunea de a fi; o mai mare ofensa, un mai mare discredit, nu s-ar fi putut rasfrange asupra aceluia care isi prepara, o viata intreaga, sentimentul de jertfa pentru un moment de primejdie si de glorie. Pe un bancher poti sa-l micsorezi in bravura sau in stiinta; va ridica din umeri, va surade, caci ii sunt indiferente toate insusirile care nu sunt in legatura cu creditul banesc. Aici sa nu-l izbesti. Unui judecator sa nu-i calomniezi seninatatea si dezinteresarea, caracterul esential al rolului lui social, caci in aceasta ipoteza, ii distrugi insusi ratiunea lui de a fi. Pe un Caragiale, care si-a inchinat viata intreaga dramaturgiei nationale, a-l acuza ca a furat capetele lui de opera, va sa zica a-i pata onoarea lui, a-i imputina mijloacele lui de existenta, a-i spulbera chiar si ratiunea lui de a fi fost pana astazi si de a fi de astazi inainte. Ce-i mai ramane din onoare, cand ii rapeste bunul renume? Ce vor mai produce operele teatrale cand le tagaduiesti atractiunea originalitatei lor? Si ce semnificare ar mai avea o asemenea existenta pentru el insusi si pentru ceilalti, daca izbutesti - fie prin calomnie - sa convingi opinia publica ca credinta ei in dramaturgul ei a fost o trista iluzie si o lunga inselaciune? Caragiale putea fi criticat. Dar ori care ar fi fost forma criticii, rautatea ar fi fost boanta si ura fara efect. Ce i-ar fi pasat autorului glorificat de un popor de atacuri, fie si nedemne, de aluziuni, fie si inveninate de patimile oarbe, fie si desfranate? Ceea ce se dobandeste cu stiinta, cu rabdare, cu munca si cu talent, nu se clatina de furia celui dintai venit, si nici de un dusman de valoare cand pasiunea este singurul mobil al luptei intreprinse. Chiar daca, trecand marginile destul de desfranate ale polemicilor noastre, Caragiale ar fi fost acuzat - mi-e greu sa pronunt cuvantul - ar fi fost acuzat ca "a furat", - chiar daca ne-ar fi fost dat, cum din nenoprocire s-a intamplat, sa-l vedem pus intr-o Revista, alaturea de Zdrelea si Maruntelul, cu nerusinata concluzie: "Zdrelea si Maruntelul si-au luat pedeapsa, iar Caragiale este sarbatorit de opinia publica, pentru jafurile sale literare", - chiar in aceasta revoltatoare ipoteza as fi sfatuit pe amicul meu sa taca, sa nu scrie, sa nu se planga justitiei, lasand ca opinia publica sa vestejeasca pe calomniator. Oricat de mizerabila ar fi fost tentativa, acuzatiunea prin indrazneala ei imorala si prin usurinta scandaloasa a acuzatorului, ne-ar fi aparat de orice banuiala. Pacatul n-ar fi gasit nici credit , nici crutare. Cand insa Caion trece si aceasta masura si plazmueste aparente care pot insela pe marea majoritate a cititorilor, cand nu mai e vorba de o acuzatiune de cea mai mare gravitate, ci de niste fapte materiale, in virtutea carora deocamdata Caragiale este zugravit ca un plagiator, ca un autor fara scrupul, ca un furt ordinar, ca un jefuitor al muncii si al talentului unui autor strain... problema se schimba. Caragiale nu se mai putea bizui pe originalitatea lui recunoscuta, pe talentul lui enorm. Fireste, domnilor, ca trebuia sa nu se mai bizue pe creditul lui literar, caci pe mai multe coloane sta opera lui "Istvan Kemeny", drama "Nenorocul" tradusa la 1848 de Al. Bogdan si imprimata la Brasov, iar in fata ei, pe acelasi numar de coloane sta invinuita opera lui Caragiale, drama "Napasta" ! Trivialitatea atacului inceta de a mai juca vreun rol in hotararea noastra; calificarea faptului imputat se inlatura ca un lucru fara valoare; dar faptul brutal, paralele, documentul, domnilor, se infatisa publicului zdrobitor pentru Caragiale. Cati mai ramasesera neclintiti in convingerea lor ca chiar paginile lui Kemeny nu dovedisera plagiatul, furtul! Zece, cincisprezece, cel mult; adica numai aceia care cunosteau profund, in toata complexitatea lui sufleteasca, pe incomparabilul nostru dramaturg. Dar ceilalti? Dar miile de lectori? Dar masa... mandria lui si echivalentul valorii lui actuale ce va fi gandit? Ce pot gandi oamenii in fata faptelor concrete, in fata probelor materiale, in fata documentelor? Acestei multimi se cuvenea o proba contrarie, tot asa de materiala, ca si proba acuzatiunei, astfel calomniatul ar fi fost invins, pe nedrept, dar invins. Domnilor, un Caion si-a dat bine seama de micimea lui si monstruozitatea acuzatiunei. Si nu din tinerete zvapaiata, ci din socoteala rece, din pervesitate precoce, a inteles ca pentru a rani pe un Caragiale avea nevoie de niste aparente palpabile, de niste probe de fapt care scapa de sub puterea argumentelor obisnuite. Inca de mai inainte de a calomnia a comis un alt delict, a inventat un autor si a preparat niste foi. Pentru a izbuti in calomnie a savarsit un fals. Niciodata Curtea cu jurati n-a judecat o calomnie mai cutezatoare, o calomnie captusita cu un alt delict tot ata de dezonorant ca si delictul principal. N-as putea compara, mai potrivit pacatul delincventului decat
72
ca urmatorul caz. Un pervers, miscat de abjectul sentiment de ura, urmareste o razbunare contra unui adversar. Ar vroi sa-l implice intr-un furt. Ii trebuie o dovada zdrobitoare. Si nu gaseste altceva mai potrivit urii sale decat faptul de a-i imita scrisul si iscalitura. Intradevar, dupa o truda calculata, rece in ferocitatea ei, izbuteste sa alcatuiasca o scrisoare aidoma ca si cum ar fi scrisa de acela pe care-l prigoneste, si o iscaleste asa de bine ca si cum victima lui ar fi iscalit-o. Apoi, denuntul prin publicitate si la parchet, iar proba plasmuirea, falsul, scrisoarea. Fireste ca pana se va descoperi falsul, adversarul e nimicit de opinia publica. Ati putea imagina o calomnie mai infioratoare? Ati putea concepe o perversitate mai mare? Ei bine, domnilor, acest Caion a calomniat intocmai pe Caragiale. A inventat un autor, a inventat un traducator, a plazmuit cateva pagini pe cari le-a si tiparit cu litere kirilice, si s-a incercat, astfel armat de probe materiale, sa zguduie si sa distruga o fala nationala. Inca de ce ziceam ca n-ati mai judecat o asemenea speta, in care e de pedepsit nu numai o sfruntata calomnie, dar si un fals uimitor! Domnilor, o prima dovada vi s-a facut prin depozitiile d-lui Stoenescu. D-sa a regretat calomnia adusa lui Caragiale prin "Revista Literara". Sa nu se creada, d. Stoenescu, micsorat de regretele exprimate. Regretele onoreaza o constiinta surprinsa si repara gresala care fara de voie a comis-o. D-sa v-a marturisit ca indata ce a auzit ca amicul meu Caragiale a intentat actiunea in calomnie, a cerut dovezile acuzatiunei colaboratorului si primului sau redactor. - Eu sper ca d. Stoenescu regreta si ca a avut un asemenea prim-redactor. - Si dovezile ce i s-au adus au fost aceste doua foi, tiparite cu litere kirilice, pagina cu titlul pretinsei opere a lui Kemeny si paginile 74 si 75, ca si cum ar fi fost rupte de pe la mijlocul operei pe care afirma, acest Caion, ca o poseda ca un exemplar rar, daca nu si unic. D. Stoenescu v-a spus de ce paginile acestea n-au rezistat la prima cercetare, si, ca urmare neaparata, d-sa a suspendat pe falsificator din atributiile de prim-redactor al "Revistei Literare", pana ce justitia se va pronunta. D-sa a si publicat in fruntea Revistei aceasta hotarare. Ar fi destul, in lipsa inculpatului, sa va atrag atentia asupra documentului fals, si sa va cerem osandirea lui legala si pe deplin meritata. Totusi, domnilor, sa-mi permiteti a va da toate dovezile acestei revoltatoare calomnii, ca d-voastra sa pronuntati deciziunea cuvenita, intemeiati mai mult pe probele ce vom desfasura decat pe faptul ca indraznetul calomniator n-a avut respectul, datorat justitiei, de a se prezenta inaintea d-voastra. Sa incep cu partea finala a calomniilor. Cu a doua calomnie ce ni s-a adus in fata juratilor si a publicului din aceasta sala, cand indraznetul acuzat a afirmat ca furtul literar s-a savarsit din opera lui Tolstoi "La puissance des t?ncbres". De aceasta noua calomnie nu ne-am plans justitiei. Am putea sa trecem peste noua dovada de perversitate si sa ne oprim numai la primele articole publicate in "Revista Literara". Dar nu, domnilor, voim sa spulberam toate clevetirile, toate acuzatiunile, toate calomniile, pentru ca deciziunea ce veti pronunta sa fie intemeiata nu atat pe imprudenta evidenta a acuzatului, cat pe dovezile noastre zdrobitoare. Am fi putut sa ne restrangem la prima calomnie, pentru care fusese adus inaintea justitiei, dar preferam intregul camp de calomnii, fiind convinsi ca nimic nu va rezista desavarsitei noastre dreptati. Acest Caion - afland - si nu-i era imposibil - ca d. Caragiale dupa doua luni de munca a strans toate dovezile legale si stiintifice cu care sa convinga justitia si opinia publica ca o drama ungureasca "Nenorocul" este inventie, ca traducatorul Bogdan nu exista, ca ungurii n-au avut un autor dramatic Istvan Kemeny, si ca documentele publicate sunt un fals... de spaima... a schimbat tactica. A scos o revista "Rodica" numai in vederea procesului - si fiti siguri ca va inceta dupa rezolvarea procesului - si in aceasta revista a recunoscut, sub propria sa iscalitura, ca Kemeny este o inventie, ca tot ce a plazmuit ar fi o cursa intinsa lui Caragiale, de teama ca la orice alt fel de critica Caragiale n-ar fi raspuns. O cursa?... Ce fel de cursa?... Si de ce o cursa?... Cursa... Kemeny? Cursa... Bogdan? Cursa... opera "Nenorocul", dupa care ar fi plagiat Caragiale? Dar in sfarsit, cum ar explica documentul cu litere kirilice?... Aceasta cursa... cui fusese intinsa?... D-lui Stoenescu? Nu, domnilor, nu e nevoie despre o cursa, ci despre un fals, in scop de a calomnia si vesteji prin mijloace necinstite, pe una din cele mai luminoase figuri literare. In pornirea lui deplorabila a combinat toate mijloacele, toate aparentele, - si ura si invidia decrepitului moral fatal au ajuns la cel din urma grad de perversitate; la conceptia unui volum imprimat cu litere kirilice. Cand si-a vazut insa toata cladirea infamiei spulberata de dovezile noastre, ameteala vinovatului prins l-a facut sa declare, in sedinta trecuta, ca Tolstoi a scris o opera sub pseudonimul de Kemeny, ca Kemeny e Tolstoi, ca "Nenorocul" este "La puissance des t?ncbres", ca "Napasta" lui Caragiale este... regret ca trebuie sa pronunt cuvantul... furata dupa "La puissance des toncbres". Din sedinta trecuta, auzind o asemenea inprudenta aparare, am fi putut sa nu consimtim la amanarea procesului; am fi putut sa invocam art. 296 din Codul penal, si sa impunem acuzatorului probele prevazute imperios de lege singurele permise - hotarari judecatoresti, acte autentice, inscrisuri scrise si subscrise ce ar emana de la Caragiale, - dar am renuntat la acest drept al nostru si am dezlegat pe acuzat de aceasta obligatiune legala consimtind, in interesul unei largi si luminoase justitii, sa aduca "La puissance des t?ncbres" tradusa si legalizata de Ministerul de externe. Am primit tot. Nu am voit sa-l strangem in asprimea dreapta a legii. Dar eram siguri ca astazi nu va veni cu traducerea, banuiam chiar ca va va trimite un certificat medical, prin care sa se constate ca sufera de "influenta" cu repercutari nervoase. Nu-l putem impiedica de a se bolnavi, dar ceea ce ne-a stat prin putinta am facut: am tradus noi drama lui Tolstoi si am legalizat traducerea la Ministerul de externe. Incredintam Curtei textul francez, traducerea romaneasca si drama lui Caragiale. De la inceput facem o declaratie. Nu ne vom servi in dezbateri de exemple ilustre. Nu vom invoca nici ceea ce
73
s-a invocat bunaoara pentru o glorie a Frantei, pentru Moli?re, relativ la drama sa "Don Juan", inspirata din subiectul similar tratat de Spanioli si de Italieni. Nu simtim nevoia nici unei pilde istorice. Primim ca sa ne judece, Curtea din comparatia severa a acestor doua opere. In subiect nici o asemanare posibila, in spiritul general, afirm ca acessi autori, Tolstoi si Caragiale, pornesc de la doua inspiratiuni care se exclud una pe alta. Lume deosebita - desi tarani si tarani: suflete deosebite, contrarii; porniri profunde, dar diametral opuse. "La puissance des t?nebres!" infioratoare putere a intunecimii! Constiinte distruse, bigotism orb, abis al beznii! Credinta, crima, cruzime, nesimtire, lacrimi... si nimeni nu-si da seama de ce face, de ce vrea: crimele se savarsesc de cei care nu vor sa le savarseasca; si cei care vor crimele nu le-ar savarsi. In aceasta genial monstruoasa epopee a crimei, se invoca imaginea divina a lui Christ si crucea se pune de ucigasi pe pieptul victimelor. Religie si nelegiuire! Ce asemanare ar fi posibila cu drama lui Caragiale. Nici una. Caragiale nu se ocupa de intunecimea mintii. Aici o femeie de o vointa extraordinara in serviciul dreptatii, vrea, cu orice pret sa descopere si sa pedepseasca pe asasinul primului sau barbat. Anca e toata drama. In inversunarea ei de a descoperi crima, consimte sa se marite cu acela pe care-l banuia ca e ucigassl, in scop de a descoperi teribilul adevar. Conflictul psihologic, de o emotie profund tragica, nu urmareste, de la inceput si pana la ispravit decat un scop: justitia! Sa analizam mai de aproape tipurile, caracterele, din aceste doua drame. Femeile. In drama lui Tolstoi sunt trei femei care contribuie la incordarea dramatica: Anissia, Matrena si Akulina. Marina, orfana, n-are nici o importanta. Ar putea lipsi din drama. Anissia nu poate suferi pe barbatul sau, un batran bolnav si suparacios, avar si osandit sa piara. Anissia traieste intr-ascuns cu Nikita, o sluga a lor. E fericita traind astfel, dar Matrena, mama lui Nikita, urmarind pricopsirea fiului si buna ei stare, o indupleca, cu greu, sa dea barbatului bolnav doua feluri de prafuri. Anissia ar astepta bucuroasa ceasul firesc, moartea naturala, ca sa se marite cu Nikita si sa "stearga pacatele, potrivit legii". Cand Matrena ii arata prafurile, ea tresare: "Ho! ho! si daca e vre-o primejdie!" Matrena staruie: "tot o sa moara!" Matrena o pridideste. Anissia cedeaza, jeluindu-se "oh! bietul meu cap!" Si dupa ce-si otaveste barbatul, auzindu-l cum geme, ii zice Matrenii: "Mai bine ar fi fost sa moara de moarte buna! De ce mi-ai dat acele prafuri!" Ce femeie este aceasta? Ii e frica de lege, spaima de pacat, si totusi, mecanic, isi otaveste barbatul, autosugestionata de Matrena. Ignatici moare. Anissia ii fura banii si ii da lui Nikita. E aici vreo vointa? E aici vreo constiinta? Anissia e o fiinta rea sau buna? Nu. Criminala fara sa vrea, ba inca voind sa nu fie. Iaca primul monstru al inconstientii, al intunecimii, in care orbecaiesc toti ceilalti nefericiti eroi ai dramei tolstoiene. Matrena, mama lui Nikita, e culmea credintei si a nesimtirii. Crede in Dumnezeu, in cruce, in Isus, dar credinta ei e un abis in care crimele cad fara s-o emotioneze. Un animal, ramas animal, cu idei religioase. O absurditate feroce, o nelegiuita trista, o fiara care nu clipeste in fata celei mai sfasietoare dureri. Pe viitoarea sa nora, pe Anissia, o convinge sa-si ucida barbatul si sa-i fure banii, pe fiul sau Nikita il face sa paraseasca pe Marina, o orfana pe care o batjocorise; in sfarsit, ca sa nu se afle ca fiul sau, - acum barbatul Anissei, - a trait cu Akulina, fiica vitrega a Anissiei, il indeamna sa-si ucida copilul, indata ce Akulina va naste. Akulina e intr-un hambar. Se aud gemetele facerei. A nascut. Matrena sperie pe Nikita ca Starostea va afla de acest concubinaj, si-l tortureaza, facandu-l sa nu vada alta scapare decat pruncuciderea. Mama indeamna pe fiusau sa isi ucida copilul! Nikita, ametit de alcool, de incest, de tradari stupide si involuntare, de frica si de crima pe care n-o comisese contra lui Ignatici, dar de care profitase, asa scos din fire, si tot rezista si-i spune masii, Matrenei: "Dar nu e gluma, e un suflet viu!" Si Matrena, cu o liniste care trece peste conceptiunea dramatica a antichitatii, a evului mediu si a timpurilor moderne, ii raspunde: "Ei! suflet viu! Ce e? Un suflet care abia se tine de trup!" In momentul crimei nu uita sa faca cruce copilasului si simte o bucurie oribila ca de aici inainte va trai bine si linistita in casa asasinului sau fiu... Dupa ce Nikita ucide si este spaimantat si prigonit de crima, Matrena se coboara in pivnita si netezeste pamantul peste cadravul copilasului turtit. In actul final e fericita si bea. Pana astazi nimeni nu si-a inchipuit o astfel de mama, un astfel de monstru. Cele mai puternice tragedii ale lui Shakespeare sunt idilice pe langa fiarele care bajbie in intunecimea din "La puissance des t?nebres". Akulina e o toanta. Stie de crima si de furtul mamei sale vitrege; dintr-un vag sentiment de razbunare si de senzatii brutal-organice se da tatalui sau vitreg, lui Nikita, care se dezgustase de Anissia indata ce aflase, de la mama sa, de crima Anissiei. Ce asemanare posibila ar fi, domnilor, intre aceste trei femei din drama lui Tolstoi si Anca, singura femeie din drama lui Caragiale? Anca iubea pe Dumitru, primul ei barbat, si il plange intreaga viata, si toata viata ei nu urmareste altceva decat descoperirea si pedepsirea asasinului. Anca e o energie curata, un suflet eroic, o vointa extraordinara, o constiinta limpede, si pune legea si dreptatea de pe pamant mai presus de ideea religioasa. Anca nu comite nici o crima, ci face suprema jertfa de a se marita cu Dragomir, ca sa-l chinuiasca pana va marturisi si ispasi crima. E evident, domnilor, ca de la Anissia, Matrena, si Akulina, trei fiare inconstiente, trei monstri ai intunecimei, nu poti nici sa te inspiri, darmite sa imiti, - ca sa ajungi la conceptia Anchii. E evident. E dovedit. Sa comparam barbatii din Tolstoi cu barbatii din Caragiale. In "Napasta", Dumitru, victima, nu exista. La ridicarea cortinei fusese ucis de 9 ani. Dragomir, al doilea barbat al Anchii, din dragoste si gelozie, pandise pe Dumitru in padurea de la Corbeni si-l ucisese. O crima din iubire. Se insoara cu femeia pentru care devenise ucigas, si ar fi fost fericit, daca Anca, in timp de 9 ani, nu l-ar fi privit cu niste ochi taiosi, nu l-ar fi ars cu un glas de foc, nu l-ar fi turtit cu cuvintele ei, in anumit scop, si nu i-ar fi rascolit
74
sufletul pana ce, ajutata si de Ion, nu l-ar fi prins in marturisirea pacatului. Dragomir n-ar fi avut remuscare. Viata ii place. Fara voia lui, cu de-a sila, se duce sa expieze o crima pe care n-o comisese, in locul crimei sale, pentru care fusese napastuit un nevinovat. Cu cine s-ar asemana, fie si pe departe, Dragomir? Cu Ignatici, primul barbat al Anissiei? Dar Ignatici e un batran, un bolnav, un avar si moare otravit de Anissia. Ignatici e victima, Dragomir este ucigasul. Nici un fel de asemanare in firea lor, in caracterul lor, si nici in rolul pe care-l joaca in dramele de care ne ocupam. Nikita? Nikita este indicat de Tolstoi ca un "coq de village". Un sensual fara vointa; un usuratec fara scrupul; un nestatornic care nu iubeste serios pe nici o femeie. A inselat pe Marina. A petrecut cu ea si a parasit-o. E sluga la Ignatici. Sotia acestuia, Anissia, se amoreaza de el. In sfarsit ii e sila de Anissia si traieste cu Akulina, fata vitrega a sotiei sale. Ametit in placeri, se da la chefuri. Nu bea ca sa-si uite vreo crima, caci nu savarsise nici una, ci de pofta, de placere. Si desi are oroare de sotia sa, de Anissia, indata ce afla ca si-a otravit pe primul ei barbat, comite, din slabiciune, din frica, din lipsa de energie si de vointa, o crima cumplita: isi ucide copilul ca sa nu afle Starostea si satul ca l-a facut cu Akulina. Si cum il ucide? Intr-o buimacie stupida, il arunca jos, ii pune d'a lungul o scandura peste care se tranteste cu toata greutatea trupului. Un tipat. Oasele fragede ale victimei troznesc! Si intr-o clipa il apuca furia remuscarii. Se repede pe garliciul pivnitei: apucat de spasmuri, striga in fata masii "plange, n-auzi cum plange! Si cum trozneau sub mine oasele lui!" Cine nu-si aduce aminte de Makbeth si de strigatul lui de remuscare cand isi vede mainile pline de sange? "Toata apa oceanului n-ar fi in stare sa spele petele acestea!" In acest moment suprem psihologic, o perfecta asemanare intre Tolstoi si Shakespeare, numai ca remuscarea lui Makbeth se petrece in palat si cea din "La puissance des t?ncbres" in coliba. Nikita, zdrobit, plange in bratele masii: "Maica, maiculita, nu mai pot, nu mai pot... ah! fie-va mila de mine!" Si ma-sa ii raspunde: "Oh! dragul mamii, ce frica ti-e! Du-te de bea ca sa prinzi inima, bea nitica votca". Nikita e o victima. Oribila lui crima, in fond, nu stie de ce a comis-o. El nu mai poate trai cu acest grozav pacat in fundul constiintei. Nu e nebun, nu, domnilor, ci, in clipa in care si-a ucis copilul, un fulger ii lumineaza sufletul. E un iluminat, un pocait, un nefericit, hotarat sa marturiseasca lumii si sa ispaseasca in fata legii si a lui Dumnezeu grozavul sau pacat. Au venit nuntasii: beau si petrec; Akulina se marita; Nikita a disparut din mijlocul veseliei. S-a dus intr-un grajd, s-a aruncat pe un maldar de paie, si-a pus un streang de gat; priveste la un pom inalt. Sa se spanzure! Nu. Nu poate, trebuie sa marturiseasca. Anissia, Matrena, il cheama sa dea binecuvantare asa Akulinei. Dar cum sa puie el mana pe icoana? Apare in mijlocul multimei, in fata tatalui sau, batranul Akim, dar descult si cu capul gol. Matrena tresare. Banuieste. Vrea sa-l departeze, ba chiar sa-l faca nebun. Nikita cade in genunchi. Priveste pe Marinka si zice cu glas tare: "Marinka, vinovat sunt. Ti-am fagaduit sa te iau de nevasta, te-am inselat, te-am parasit. Iarta-ma in numele lui Isus!" Apoi spre Akulina: "Ascultati mir ortodox. Akulina, sunt un nelegiuit, vinovat sunt inaintea ta. Tatal tau n-a murit de moarte buna, ci otravit. Eu l-am otravit. Iarta-ma in numele lui Hristos! Akulina, te-am inselat, si ti-am ucis copilul, copilul tau si al meu. Si oasele lui trosneau... apoi l-am ingropat. Eu, eu singur am faptuit acestea... "Si inchinandu-se in fata batranului sau tata: "Iarta-ma, tata. Nu te-am ascultat, caine ce sunt, si toate s-au intamplat dupa cum ai spus tu. Iarta-ma in numele lui Isus!" Cu cine domnilor s-ar asemana Nikita? Cu Dragomir! Dar stiti ca Dragomir a comis o crima din iubire, ca e un hotarat, ca n-ar marturisi nimic, ca nu din remuscarea lui, ci torturat de Anca este prins, dupa 9 ani de zbucium. Cu Gheorghe, invatatorul! Dar Gheorghe curteaza pe Anca fara nici un succes, si e un mititel mediocru, care nu e in stare de nimic. Si intr-adevar nimic nu i se intampla; nici vreo isprava, nici vreo fapa rea. Din drama lui Tolstoi, domnilor, ne mai ramane de analizat batranul Akim, barbatul Matrenei si tatal lui Nikita. Akim e un batran tutuit, prost, in neputiinta de a lega doua cuvinte, inganandu-se stupid in vorba fara sens "ta-i-e". Akim insa crede in Dumnezeu, nu bea alcool si nu fumeaza. In acest simplu pana la crestinism e toata religia marelui rus, care a spus de atatea ori ca intr-un pahar de rachiu si o lulea de tutun stau potential doua crime. Akim nu poate vorbi, baiguieste, si totusi, dand cand in cand, din gura lui se aud cele mai sfinte invataturi: "lacrimile ofensatei nu cad alaturea, ci peste capul ofensatorului". In aceasta bruta, cele mai nobile revolte. Vine la fiu-sau. Abia si-a scos obielele si a inceput sa se incalzeasca la soba cand, vazand pe fiul sau intorcandu-se beat de la targ, se ridica amenintator; il acuza ca traieste in pacate si pleaca noaptea si pe ger, strigand lui Nikita: "Lasa-ma, nu pot sa mai stau! Mai bine sa petrec noaptea langa un gard decat in casa ta scarboasa!" Iar cand fiu-sau marturiseste crimele in fata Starostii si a satului, Akim il incurajeaza asa: "Vorbeste, fiul meu, spune tot si te vei usura. Deschide-te inaintea lui Dumnezeu, nu te sfii de oameni!" Tolstoi a ales pe Akim ca sa-si propovaduiasca inspiratiunea lui de profet. Intr-o bruta si-a pus toata adancimea lui religioasa, tot geniul lui, de credincios. Akim este intelesul, teza, problema dramei. In Ackim triumfa Tolstoi. Unde e preocuparea profetica in drama lui Caragiale? Ion, nebunul si nevinovatul, are halucinatiuni, vede pe Maica Domnului, dar nu stie ce vrea, nu stie de ce sufera, si se ucide, fiindca asa ii porunceste lui in accesul de furie aceea pe care o vede in inaltimea cerului. E aici vreo asemanare? Desigur, nici un fel de apropiere nu este cu putinta. S-a zis, domnilor, de unii patimasi: drama tolstoiana reprezinta triumful dreptatii si in drama lui Caragiale tot dreptatea triumfa. Ei si? S-ar fi putut sa fie asa. In mii de drame triumfa dreptatea si nu din cauza aceasta s-a facut vreo asemanare intre ele. Dar este asa in cazul nostru? Triumfa dreptatea in "La puissance des t?ncbres"? Nikita marturiseste din remuscare. Nikita e adevaratul criminal. Nikita a omorat pe Ignatici? Nu, Anissia. Si Nikita ia asupra lui crima. Nikita a voit sa-si ucida copilul? Nikita a luat copilul de langa Akulina? Nu. Matrena si Anissia il pun cu de-a sila sa ucida, Anissia ii arunca copilul in pivnita. Matrena acopera cu pamant victima. Si Nikita ia asupra lui toate crimele. E aici triumful dreptatii? Dar Anissia, otravitroarea, scapa de pedeapsa. E triumful
75
dreptatii? Matrena, fiara intunecimii, ea care da otrava Anissiei si o indeamna sa-si ucida barbatul si sa-l fure, care prin spaima face pe fiul sau sa-si ucida copilul, in scop de a trai bine si linistita, ea nu marturiseste si nu e banuita, si nu-si ia pedeapsa. E aici triumful dreptatii? La Caragiale, da, triumfa dreptatea si triumfa complet. O crima s-a comis, Dragomir dupa 9 ani isi ia pedeapsa. Si era natural sa fie asa. Tolstoi si-a propus sa dovedeasca, in infioratoarea lui drama, puterea intunecimii si triumful credintei simple si profunde in Akim, care crede, si nu bea, si nu fumeaza. Caragiale a creat un caracter, pe Anca, si prin Anca triumfa dreptatea omeneasca. In Tolstoi lumea e vanturata in vartejul intunecimii, al inconstientei, in valurile bigotismului, ale credintei, ale senzualitatii, - si miscata de trebuinte materiale, asociaza fara sa-si dea seama, crima cu religia. Taranii lui Caragiale sunt constienti, ageri la minte, stiu ce fac, stiu ce vor, si prin capul nici unuia nu i-ar trece ideea sa-si inchine victima sau sa-i puie crucea pe piept dupa ce ar fi doborato sub loviturile de cutit. La Tolstoi, vagul, confuziunea, intr-o epopee grandioasa. La Caragiale, lumina perfecta intr-o drama profund emotionanta. Domnilor, am sfarsit cu prima parte a pledoariei mele, si sunt incredintat ca am dovedit desavarsit cum aceasta noua acuzatiune ce s-a adus lui Caragiale este o noua calomnie. Am fi putut sa trecem peste ea. Sa cerem osanda cuvenita calomniatorului pentru prima calomnie, dar n-am voit ca juratii, publicul, si indeosebi, astazi d-voastra, domnilor magistrati, sa va pronuntati deciziunea cu indoiala ca, daca Caragiale n-a plagiat pe Kemeny, ar fi putut sa plagieze pe Tolstoi. Domnilor judecatori, trec la prima calomnie pentru care am pornit procesul de astazi. Acest Caion in "Revista Literara", din 1 si 20 Decembrie 1901, a afirmat sub propria sa semnatura ca d. Caragiale si-a furat drama "Napasta" dupa drama "Nenorocul" a unui autor Istvan Kemeny, tradusa de Alexandru Bogdan si imprimata cu litere kirilice la Brasov, in anul 1848. Caragiale a furat? Acest Caion pune in paralele pe mai multe coloane, scene din "Napasta" lui Caragiale si scene din "Nenorocul" lui Kemeny. Si scenele sunt absolut identice. Iaca de ce Caragiale a pornit actiunea de fata. Caion nu a aparut astazi in fata justitiei. Sa dovedim noi, pe langa afirmarea lui Caion, ca Kemeny nu exista, ca Alexandru Bogdan, traducatorul "Nenorocului", nu a existat, ca drama aceasta este o inventie si ca documentele publicate de Caion constituiesc un fals. Am fost la Brasov, am fost la Budapesta. Caragiale a alergat in toate partile; s-a trudit; a cheltuit; s-a adresat la toate autoritatile competente; si astazi posedam un lung sir de dovezi despre perversitatea calomniatorului si despre falsurile plazmuite. In primul rand, domnilor, va prezentam un catalog de tot ce s-a tiparit la Brasov, de la 1535 si pana la 1886, lucrare datorata lui Julius Gross, profesor si bibliotecar. In acest Kronstaedler Drucke nu gasim nici pe dramaturgul Istvan Kemeny, nici pe traducatorul Alexandru Bogdan, si nici drama "Nenorocul". La Budapesta am dat peste o publicatie decisiva in care se poate vedea daca a fost sau nu vreun dramaturg cu numele de Kemeny, de Istvan Kemeny, si daca s-a scris si s-a imprimat vreodata o drama cu numele "Nenorocul", o opera pe care Cargiale ar fi putut s-o plagieze. Iata lucrarea extraordinara cu titlul de "Magyar Irok, Elete ?s Munkai", adica "Viata si operele scriitorilor maghiari", alcatuita, dupa o munca de 40 ani, de catre savantul Szinnyei Josef, din insarcinarea "Academiei de stiinte" din Budapesta. In brosura 46 este acea parte a literei k in care se gaseste numele de Kemeny. De la pagina 1411 si pana la pagina 1454 sunt trecuti toti Kemeny care au imprimat ceva in Ungaria. Am tradus tot ce se afla in aceste pagini si am legalizat traducerea prin consulatul maghiar. D-voastra veti examina aceste documente. Iaca d-lor ce gasim in vasta lucrare a lui Szinnyei: sunt 33 de Kemeny, si nici un Istvan Kemeny dramaturg, si nici o opera dramatica cu titlul de "Nenorocul". Si pentru a va convinge de scrupulozitatea acestei opere, va voi cita cateva nume, si va veti incredinta ca un autor dramatic care sa fi scris o drama in mai multe acte, ar fi fost cu neputinta sa scape neconsemnat in lucrarea lui Szinnyiei. "Kemeny Anna Maria a tradus doua piese teatrale: Papagalul, piesa sentimentala, in 5 acte, dupa August Kotzebue, si Praedicatum, comedie in 3 acte, dupa baron Gebler." - "Kem?ny Bela junior, practicant de avocat si sublocotenent cezaro-regesc in rezerva. A murit la 1883, Septembrie 28, in Pozsony, in etate de 23 de ani. A fost colaborator la ziarele din Pozsony". "Kemeny Ianos", predicator evanghelico-reformat la Szilvas. El a scris psalmul 174 in "Noua carte de cantece". Cand dar se catalogheaza astfel de traducatori, de colaboratori pe la ziarele dintr-un orasel de provincie, si nu se scapa nici un preot care a scris un psalm intr-o carte de cantece, ar fi fost imposibil savantului ungur sa treaca cu vederea un autor dramatic original. Si cu toate acestea, noi am dus mai departe cercetarile noastre. Ne-am adresat la profesori, la literati, la savanti, si le-am cerut parerea lor in scris. D. I. Bunea, roman, profesor de limba si literatura maghiara la liceul din Brasov, ne scrie urmatoarele: "Profesorul dr. Iancso Benedek mi-a raspuns la epistola mea. El imi scrie ca in literatura maghiara nu exista vreo drama cu subiect analog celui din Napasta". Spre o mai ferma asigurare s-a adresat cu "o rugare catre colegul sau dr. Bayer Iozsej. Acest domn e cel mai chemat a-si spune parerea in chestiuni de literatura dramatica maghiara. In cateva zile va primi Iancso raspunsul acestei autoritati asupra faptului daca cumva exista vreo drama maghiara care sa trateze subiectul dramei d-voastra". Domnilor, Iancso Benedek e profesor de literatura maghiara la liceul clasic de stat din Budapesta, directorul serviciului nationalitatilor si stie perfect romaneste. Bayer Iozsef este profesor de literatura maghiara la Universitatea din Budapesta si autorul "Istoriei dramei maghiare". In a doua scrisoare d. Bunea ne comunica: "In zilele acestea am primit epistola d-lui Iancso, insotita de scrisoarea d-lui Bayer, care se pronunta definitiv in chestiunea care ne preocupa. Aceste scrisori precum si epistola anterioara a d-lui Iancso vi le trimit in original, cat si in traducere romaneasca. Din aceste epistole va
76
puteti convinge pe deplin despre aceea, ceea ce si alt cum stiam, ca Caion vorbeste neadevaruri. Publicatiunea lui Szinneyei e mai presus de orice banuiala a seriozitatii si caracterul ei stiintific nu are lipsa de nici o confirmare. Szinnyei e un scriitor maghiar de rangul prim si publicatiunea aceasta a lui trece de cea mai pragmatica si stiintifica pe terenul bio-bibliografic maghiar. Scriitorii maghiari se provoaca la ea ca la cel mai exact si corect izvor de date bio-bibliografice. E exclusa posibilitatea ca Sznnyei sa fi trecut cu vederea pe vreun dramatic cu numele Kem?ny Istvan si o confirmare a exactitatii datelor cuprinse in aceasta publicatiune este superflua". - Iaca, domnilor, si cele doua scrisori ale lui Iancso Benedek, precum si scrisoarea lui Bayer Iozsef, in original si in traduceri legalizate de consul. Iancso Benedek catre Bunea: "Am citit "Napasta" pana la capat si am cautat nu cumva aflu ceva asemanator acesteia in literatura dramatica maghiara veche sau noua? Cu desavarsire stire n-am aflat. Atat insa nu m-a multumit. Am elaborat din piesa un escerpt detaliat, pe care l-am predat colegului nmeu dr. Iosif Bayer, autorul istoricului dramei maghiare, rugandu-l sa vada nu cumva afla intre multele produse ale literaturii dramatice maghiare vreunul care sa fie asemenea "Napastei". Colegul meu Bayer, care pe terenul acesta e specialist de rangul prim, mi-a promis cu multa afabilitate ca-mi va implini rugarea. Natural ca rezultatul numai in 8 - 10 zile voi putea comunica. Te rog sa fii pana atunci cu pacienta. - dupa parerea mea Caion e dator sa dovedeasca. El ar fi fost dator sa citeze si sa indice opul dimpreuna cu autorul lui, locul si anii editiei, comunicand paralel si textul maghiar. Cel putin in toata lumea astfel se intampla, de cate ori e vorba de palgiare. Nici fabula, nici caracterul "Napastei", nu le-a putut lua d. Caragiale din literatura maghiara, cu atat mai putin dintr-o drama scrisa inainte de 1848, deoarece opera e cu desavarsire psihologica-moderna. O astfel de drama nu s-a scris pe atunci nicaieri, cu atat mai putin in literatura maghiara. Se poate inchipui vreun scriitor maghiar care sa fi putut crea caracterul Anchii? Anca e un tip curat al tarancei romane. O astfel de taranca maghiara nu exista." Si in a doua scrisoare a d-lui Iancso Benedek catre d. Bunea se comunica rezultatul cercetarilor d-rului Bayer in urmatoarele cuvinte: "Am onoare a-ti transmite epistola dr. Bayer. El, prima autoritate in istoria dramei maghiare, pe langa cea mai intensiva cercetare, cu desavarsire n-a aflat nici un subiect care sa semene cel putin cu acela al "Napastei". Iaca in sfarsit si scrisoarea lui Bayer Iozsef catre Iancso Benedek: n-am voit sa mai abuzez de rabdarea d-tale, desi, durere, nu iti pot comunica altceva decat ca cercetarea a fost fara succes. Am studiat o serie de subiecte dramatice si titlurile de drame, dar n-am dat de vreo drama asemanatoare. Nu cunosc nici un scriitor dramatic maghiar cu numele de Kemeny Istvan. Poate e traducator si chestionatul subiect dramatic se ascunde cu totul sub alta titula de drama; poate ca e scriitor original, dar atunci drama sa sta ascunsa ca manuscris in vreo oarecare arhiva. Are insa lucrul si o alta parte. Cel ce acuza e dator sa dovedeasca. Nu acuzati aduc probe ca n-au furat, ci acuzatorul dovedeste furtul. Sunt convins domnilor, ca toate aceste autoritati, savanti de prima ordine in literatura dramatica maghiara, ca toate aceste afirmatiuni stiintifice si dezinteresate, ca toate aceste volume speciale si scrisori, au desavarsit dovada calomniei pe care eram datori sa o facem, dar am facut-o ca sa nu aparem in fata d-voastra, miscati de sentimentul razbunarii, ci de adanca noastra convingere in dreptatea pe care o cerem, in reparatiunea legitima ce ni se datoreste in virtutea legii si a celor mai elementare principii de demnitate si de ordine sociala. Pana aici am cautat adevarul si am precizat calomnia. Sa vedem omul. Sa ne oprim putin asupra falsului, asupra intentiunei, asupra relei credinte si a perversitatii fara pereche in asemenea materie. Iaca, d-lor, magistrati, - (d. Delavrancea arata cele doua foi imprimate cu litere kirilice) - la ce scoboara ura pe un om fara scrupul. E destul sa priviti, - acum mai ales cand v-ati convins ca nu exista un autor dramatic maghiar cu numele de Kemeny, un traducator Bogdan si o drama "Nenorocul", - aceste doua foi. Ele sunt imprimate cu litere kirilice. Trebuia falsul sa inceapa cu aceasta. Atat nu ar fi fost destul. Foile trebuiau sa aiba caracterul de vechime, ca de la 1848. Si hartia moderna a fost supusa la tortura; a fost artificial ingalbenita; flacara la care au fost expuse foile a ars o bucata din ele. A planuit, a combinat, a facut tot ce i-a trecut prin minte ca sa dea aspectul vechimei de acum o jumatate de secol. A voit ca falsul sa aiba intreaga aparenta a realitatiei, a adevarului; n-a uitat nimic, nu s-a sfiit de nimic: nu s-a rusinat de nimic; si desigur ca ar fi ajuns la un volum intreg, daca n-ar fi fost sa posedam toate dovezile calomniei si a revoltatoarei inventiuni. Unde se va opri acest pervers, daca legea nu-i va taia exceptionalul avant pentru fals si escrocherie? Sa nu credeti ca acest domnisor este la prima isprava in asemenea porniri. A? nu! Trecutul sau e ilustru, ca toata tineretea. Nu e nici la inceputul si cred ca nici la ispravitul acestei stralucite cariere. Colabora, ca incepator, la un ziar din Capitala. Intr-o zi prezinta directorului, ca incepator, la un ziar din Capitala. Intr-o zi pretinsa directorului o serie de nuvele, pretinzand ca le-a tradus dintr-un volum al ilustrului Ibsen. Nuvelele se publica. Un cititor pune in vederea directorului ca operele sunt prea slabe pentru Ibsen, afirmandu-i in acelasi timp ca Ibsen n-a scris nuvele. Directorul ii cere volumul lui Ibsen. Caion fagaduieste ca-l va aduce a doua zi. Din ceasul acela n-a mai dat pe la redactie. Intr-un alt ziar publica o nuvela ca si cum ar fi a sa. Luare admirabila, dar in cele din urma se descopera ca e plagiata dupa Guy de Maupassant. Ambitia acestui tanar e prea mare ca sa ramana in domeniul literaturii pure. Vru sa para un cercetator sever, un om de stiinta, un savant. Si de ce nu? E asa de usor sa pari ceea ce nu esti, daca esti fara constiinta onesta. Acuzatul izbuti sa publice in "Noua Revista Romana" de la 1 Decembrie 1901, o notita de o importanta istorica exceptionala, referitoare la Mircea cel Mare. Ceea ce nu deslusisera istoricii nostri, Caion limpezi gratie unei scrisori a papei Bonifaciu al XI-lea! Ascultati, domnilor, ce scrie acest nou istoric, menit sa imprastie
77
intunericul de pe evenimentele din cel mai departat trecut al Romanilor. "Intr-o colectiune de documente privitoare la istoria noastra, se afla publicat un raport din Creta, datat cu anul 1401, prin care se spune ca un anume Emanuel Cano din Enes, intorcandu-se prin Tesalonic, a intalnit trei turci care i-au spus ca fac parte din ramasitele unei oaste de 66 de mii de turci, care au devastat Ungaria si intorcandu-se prin Valachia, Mircea Valahul a ucis o mare parte din armata turca, scapand cu viata numai 3000 de turci. Mircea Valahul e fara indoiala Mircea-Voda. Se naste insa intrebarea: cand a avut loc razboiul acesta in 1400 sau 1399? Si mai departe: - "Dupa d. Tocilescu lupta aceasta n-a avut nici o insemnatate. D. Xenopol asemenea nu ne vorbeste nimic despre lupta aceasta din 1400 sau 1399. Dupa cat stiu, d. Onciul pune acest razboi in 1400 si admite in totul spusa raportului sus citat. Un document pretios - iar un document, un nou document dupa documentul cu litere kirilice de la Brasov; si veti vedea ce pretios este acesta - ...Un document pretios "care sa lamureasca aceasta problema; n-a fost un razboi, ci o simpla incursiune de bande turcesti in 1399, iar nu in 1400, dupa cum lasa a se intelege raportul din Creta. In hartiile raposatul Mgr. Hulst, s-a gasit si multe documente, prin care o serie de scrisori de la feluriti papi. Una din aceste scrisori e a lui papa Bonifaciu al XI-lea si datata din 14 Decembrie 1399, document interesant pentru istoria noastra si inedit pana acum. Il pot publica azi in parte, gratie unui nepot al raposatului Monsigneur d'Hurst. Documentul e scris in limba latina. Reproduc din el, partea care ne intereseaza, in traductie romaneasca. Cat despre autenticitatea lui, istoricii se vor convinge curand, cand acest document, impreuna cu altele, vor fi imprimate in facsimile". Iaca, domnilor, si fragmentul, publicat de domnisorul acesta, din faimosul document: - "In anul 1399 in luna cea calda a lui Iulie, bande numeroase de hoti turci pradara Ungaria dunareana si parte din Tara Valahiei, cea udata de Dunare. Un general Valah, Mirke, a batut pe banditi". - Imediat dupa publicarea acestui nou document oamenii de stiinta au banuit falsul. Noi ne-am adresat d-lui profesor Onciul, un istoric de mare valoare, preocupat indeosebi de epoca lui Mircea, si i-am cerut parerea sa despre aceasta comunicare. Iaca raspunsul d-lui profesor Onciul: "Stimate amice, imi ceri parerea comunicarii facute de C.A. Ionescu (Caion), in noua "Revista Romaana" Nr.45 sub titlul; "Un razboi al lui Mircea in 1399 (Un document nou)". Asa cum se prezinta aceasta comunicare n-are nici o valoare stiintifica. Fragmentul publicat din un pretins document al papei Bonifaciu XI (n-au fost decat noua papi cu numele de Bonifaciu, iar in 1399 era papa Bonifaciu IX) este, din toate punctele de vedere, mai mult suspect. - 1). Nu se arata daca documentul se afla in original sau in copie, cui si care cauza a fost liberat si ce legatura cu restul se face acea mentiune despre Mircea. - 2). Data 14 Decembrie 1399 este imposibila ca datare originala; caci documentele papale din acel timp, se datau dupa anii pontificatului, cu zilele lunilor dupa calendarul roman. (Exemplu de la Bonifaciu IX; "Datum Romae, il Nonas Martii anno decimo" 6 Martie 1399). 3) Data din textul documentului: "In 1399, in luna cea calda a lui Iulie" este absolut falsa ca forma; iar celelalte amanunte, precum: "Ungaria Dunareana", - parte din Tara Valahiei cea udata de Dunare" - "un general valah Mirke" sunt cel putin suspecte. - Asa fiind, din fragmentul publicat nu ramane nimica ce ar avea infatisarea unei marturii autentice. Banuind o falsificatie, am interpelat pe autor asupra documentului in chestiune, la seminarul meu de istoria romana, la care lua parte ca student. Dansul a spus atunci ca in vara urmatoare va aduce lamuririle cerute, iar de atunci (era pe la inceputul lui Dec.) nu s-a mai aratat la seminar, la care pana la acea data luase parte foarte regulat - Mai este de notat ca, in comunicarea publicata, autorul promitea a publica "curand" documentul intreg in facsimile, care insa pana astazi (Martie 1902) n-a iesit la lumina - Din acestea mi-am format convingerea ca avem a face cu un falsificat grosolan, prin care se mistifica publicul, cum si revista ce cu prea ingaduitoare libertate deschide coloanele sale pentru asemenea Note si discutiuni". Iaca omul, domnilor magistrati, pe care-l judecati. E complet felul lui. Nu se sfieste de nimic. Uraste pe Caragiale? Il calomniaza si calomnia si-o debiteaza in termeni infioratori de murdari. Dar ca sa poata calomnia, el, Caion, pe un Caragiale, simte trebuinta de a inventa oameni si opere? Inventeaza. Dar atat nu-i e deajuns? Simte si trebuinta de a fabrica documente false? Le fabrica si le publica. Si-a satisfacut patima. Vrea sa se ilustreze ca istoric? Nu rezista de-a minti o Tara intreaga asupra evenimentelor ei. Inventeaza un document din "luna calda a lui Iulie". Si-a satisfacut vanitatea! In sfarsit, domnilor, acest Caion comite un alt fals, de asa natura ca ni-l zugraveste perfect de bine ca un suflet mic si pervers, animat de o imensa desartaciune. Am aici o brosurica de 18 pagini, pe care o da publicului cu titlul de Isus. Dupa atatea mii de volume scrise despre Isus sa vie Caion cu 18 pagini? S-ar parea o copilarie. Nu, nu este o cooilarie. Brosura o publica nu pentru cuprinsul ei, ci pentru coperta de la sfarsitul ei. Aici in cateva randuri - un nou fals - naivitatea lui trece orice masura inchipuita.. Iata ce citim pe aceasta coperta finala: Din lucrarile lui Const. Al. Ionescu. Si ce lucrari credeti ca anunta? Mici incercari? Brosuri? Nu, domnilor, volume in limba franceza. A gasit si editor! E un scriitor celebru, care a trecut hotarele tarii inca de la 1899. Sa citim: - "Essais sur la d?cadence romaine" Paris 1899, Retaux freres ?diteurs. Pretul 3 lei si 50 bani - "Etudes historiques" Paris 1899. Retaux freres editeurs. 1 leu si 50 de bani - "Le culte de Bachus" 1901. Retaux freres, libraires-?diteurs. Pretul 3 lei si 50 de bani. La 20 de ani si la 23 de ani sa publici deja volume de sute de pagini, in limbi straine, si sa gasesti la asa varsta si pentru asa studii voluminoase, librari, editori in Paris? Nu e asa ca e extraordinar? Si totusi in cazul nostru nu e de loc extraordinar. Acest domnisor n-a publicat nici un volum din cele anuntate. Un fals cu care sa pacaleasca pe credulii din Romania. Am scris librarului Victor Retaux, caci astazi firma Retaux freres a ramas numai Victor Retaux. Si iaca raspunsul editorului d-lui Caion: "domnilor, ca raspuns la scrisoarea d-voastra din 5 curent, am onoarea de a va
78
trimite catalogul meu si de a va informa ca nu sunt editorul publicatiunilor d-lui Ionescu". Si sa nu se invoce tineretea. Ar fi ofensa adusa tineretii si tinerimii. Tineretea e gratioasa, e generoasa, e entuziasta. Greselile unui tanar se resimt de inocenta si dezinteresare, iar nu de calcul, de ura si de perversitate. Copilarie e... sa intentezi un autor, o drama si un traducator in scop de a injosi pe un scriitor ilustru? Copilarie e.. sa fabrici documente, sa le ingalbenesti la lumanare, sa le imprimi cu litere kirilice, si sa afirmi ca le-ai rupt dintrun volum pe care-l posezi, fagaduind a-l darui Academiei?... Copilarie e... sa inventezi documente istorice?... Copilarie e... sa anunti ca ai publicat deja trei volume in limba franceza? ...Copilaria ar fi cel putin desinteresata! La calomniatorul Caion in tot ce-a facut... interes, perversitate patima si egoism! Are interes evident sa para savant. Insala "Noua Revista Romana". Are interes evident sa para deja un scriitor insemnat. Publica pe coperta unei brosuri o serie de opere imaginare, ca si cum ar fi editate de un librar din Paris. Daca ar fi izbutit sa insele - si aceasta a voit - opinia publica, si-ar fi saturat vanitatea si ar fi crescut enorm in consideratia lumii. Falsurile lui dar, au logica perversului, iar nu capriciile inocente ale tineretii. Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui Caragiale il prigonesc, ii rascolesc ura. Simte un mizerabil interes de a-si potoli aceasta ura, aceasta invidie. Are un interes. Si nu copilareste cauta sa si-l satisfaca, caci nu se opreste la critica, oricat de rea, de murdara si de inversunata ar fi fost ea. Domnilor, se poate face o critica, dreapta sau nu, patimasa, au senina, o critica filologica, o critica estetica. Se poate sa urmaresti intr-un autor pe langa estetica lui si etica lui, si sa te ridici la o critica filozofica. Mai mult, pe langa toate aceste raporturi, se poate sa studiezi epoca omului, ca pe langa omul in sine, sa strangi de aproape toate cauzele care au determinat idealitatea autorului si natura intima a operelor, ca si cum ai face un capitol din istoria nationala. Astfel, s-ar infatisa critica cu aspectul, cam pretentios, de critica stiintifica. Oricare fel de critica s-ar fi incumetat acuzatul sa incerce in contra lui Caragiale, si oricat venin de mititel neputincios si rau, ar fi varsat in cadrul incercarii sale, Caragiale ar fi ramas senin, ar fi suras, cel mult poate ar fi aruncat vreo scanteie de spirit, daca ar fi crezut ca patima adversarului merita o scanteie din spiritul sau. Dar nimeni, domnilor, nici in Romania, nici aiurea nu poate fi asa de mare, incat un fals, combinat cu documente, cu probe de fapt, si pus pe doua coloane, sa nu fie expus la discredit si la dispretul publicului. Fata de documente din care reiese furtul, de orice natura ar fi el, numai justitia te poate apara, daca documentele sunt false si tu nevinovat. Raspunsul lui Caragiale n-ar fi rasturnat faptele concrete, ba ar fi contribuit la dezonoarea lui. Numai justitia este in stare sa salveze onoarea cuiva, cand calomnia si falsurile sunt dovedite. In politica, - uneori confruntandu-se cu calomnia, - ura si inversunarea, au explicatiunea lor daca nu chiar scuza. Un om insemnat, inzestrat cu un temperament robust si cu un real talent, in politica nu reprezinta numai vointa lui, sentimentalitatea lui, aspiratiunile lui, credintele lui; ci in el se insumeaza pornirile tuturor partizanilor. El e o suma de vointe, de sentimente, de aspiratiuni, de credinte. Si patimile de pretutindenea cu intreaga suma a impulsivitatilor se concentreaza in acest campion. In fata lui un adversar identic de covarsit de toate energiile sufletesti ale coreligiorarilor sai. Din aceasta cauza uneori se intampla descarcari de o violenta extraordinara. In asemenea descarcari, in confuziunea pasiunilor, uneori scapara si calomnia. Si totusi justitia trebuie sa-si faca datoria, caci astfel sub pretext de patimi politice, moravurile s-ar cobori si mai mult, iar viata publica s-ar dezonora pana la salbaticie. Dar in arta, in literatura, ce explicatiune usuratoare ar avea calomnia?... Ura personala a unui invidios?... Da, stiu ca stralucitul talent a lui Caragiale a starnit in cativa perniciosi, pasiuni oarbe. Lumina lui stinge acele slabute licariri, slabute ca fosforescentele chibriturilor trase pe un perete. Renumele lui fara voia lui, proiecteaza o umbra groasa peste unele nume care nu merita sa traiasca. Aceasta este cauza calomniei si a falsurilor. Cum, domnilor?... Un popor intreg admira pe Caragiale... Admiratiunea trece peste Carpati. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului romanesc. Si pe acest om sa-l acuzi, sprijinit de falsuri, ca operele sunt jafuri literare? Dar asta inseamna a izbi in credinta, in admiratiunea si in fata romanilor! Si ce s-ar fi intamplat daca criticul impostor n-ar fi fost surprins? Ce s-ar fi intamplat daca nu adunam noi aceasta multime de probe? O mandrie a tarii ar fi fost vestejita, nu numai Caragiale infierat! Si ce idee si-ar fi facut strainii de noi romanii? Ca suntem un popor, care ne sarbatorim pungasii, ca gloriile noastre se intemeiaza pe jaf, ca geniul nostru este o rusine, ca nu avem nici constiinta, nici demnitate? Si cand ma gandesc ca omul acesta a vegheat jumatate din noptile sale pentru a ne crea o dramaturgie originala... cu cat talentul lui e mai mare, si osteneala mai covarsitoare... cu atat calomnia e mai odioasa si incercarea mai demna de asprimea legilor! A! Stiu, cunosc acuzatiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale. - "Ai atacat libertatile publice!" - "ai batjocorit Constitutia!" - "Ai zeflemisit Egalitatea!" - "Ai ponegrit Democratia!". Nu, domnilor, spiritul profund si ascutit a lui Caragiale a denuntat sarlatania si usurinta, a rechemat la realitate pe naivii zvapaiati, a zugravit zapaceala si denaturarea spiritului national. Rolul lui a fost de a contribui in parte la insanatosirea vietii noastre publice. Si in fond, in dramaturgia lui, nu e rautate ci iubire. Caragiale nu uraste pe Catavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu isi calomniaza nici personajele creiate de el. Parca il vad retras intr-un colt, scanteindu-i privirea de patrundere, surazand de sincera si buna placere: isi asculta eroii pretutindenea, cu dragoste si ii iaza, ii rotunjeste in mintea lui, ii descarca de partea banal-indiferenta si ii reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Asa si-a studiat tipurile; si animat si de alta dragoste, de enorma dragoste de limba romaneasca, s-a jertfit ei, framantand-o pentru a-i spori viata, puterea si farmecul. A munci din greu; si-a robit tot talentul si toata intelingenta lui pentru fala noastra a tuturora; si traind din greu, n-a intins mana nimanui si nu s-a plans niciodata de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului roman, nici de
79
ratacirea multora care n-au inteles ca viata unui popor atarna nu numai de dezvoltarea lui materiala, ci si inaltarea geniului lui. Si cand Caragiale sta resemnat la o parte, si traieste din munca aspra, cinstita si demna... sa-l izbim, sa-l patam... sa-l infatisam lumii ca pe un furt ordinar...? Ii produce ceva teatrul, - teatrul lui care a inveselit si insanatosit, - sa-l calomniem... sa comitem falsuri... sa-l jecmanim si de acest venit, pentru care si-a jertfit viata intreaga! ...Caragiale a prezentat chiar in anul acesta, un volum la Academie... pe el!... sa convingem pe toti ca e un scriitor de contrabanda... Dar termin, domnilor, rugandu-va sa nu pierdeti din punct de vedere cine e calomniatorul si cine e calomniatul; sa va ganditi la mijloacele intrebuintate de calomniator pentru a pipai bine gradul lui de perversitate: sa va inchipuiti suferintele morale ale calomniatului, calatoriile si cheltuielile pe care a trebuit sa le faca cu adunarea probelor, pentru ca pe langa osanda ce se cuvine vinovatului, sa acordati despagubirile ce se cuvin nevinovatului, si pe care le-am formulat in scris in plangerea noastra.
Un alt mare orator, inscris cu majuscule in istoria retoricii, este Quintilian, insa nu ne-au ramas prea multe date despre viata lui. Quintilian a fost deosebit de apreciat de contemporani ca si de generatiile urmatoare "Urmeaza sa discutam problema utilitatii retoricii; caci unii oameni obisnuiesc sa o atace cu inversunare si, ceea ce este rusinos, folosesc pentru acuzarea oratoriei tocmai mijloacele artei oratorice. Elocinta este - spun ei - aceea care scapa peraufacatori de la pedeapsa; datorita inselatoriei, acesteia sunt condamnati uneori oameni buni, se iau cele mai rele hotarari, se isca nu numai atacuri si tulburari populare, dar chiar razboaie inversunate; in sfarsit folosirea elocintei este cu atat mai mare cu cat ajuta minciuna impotriva raului. Si pe Socrate il acuza comicii ca invata pe altii cum devine buna o cauza rea si despre Tisias si Georgias, Platon spune ca fac promisiuni asemanatoare. Si acestora li se adauga exemple luate de la greci si de la romani si sunt insirati oameni, care folosind elocinta aducatoare de pieire nu numai in cazuri particulare, dar chiar in probleme publice, au tulburat sau chiar au distrus state; ei arata ca, din aceste motive, oratoria a fost alungata din statul lacedemonienilor si ca, chiar in Atena unde oratorul este oprit sa utilizeze pateticul, s-a redus din puterea oratoriei. Cu rationamente de genul acesta, nici comandantii de osti nu vor fi utili, nici magistratii, nici medicina, nici, in sfarsit, filozofia insasi; exista si doctori care folosesc otrava; si printre aceia care poarta cu nevrednicie numele de filozofi adeseori au fost descoperite cele mai grave nelegiuiri. Sa refuzam si hrana, caci adeseori aduce boala; sa nu mai intram in locuinte, caci uneori ele se prabusesc peste locatari; sa nu se mai lucreze sabii pentru soldati, caci aceleasi arme le poate folosi un talhar. Cine nu stie ca focul, apa, fara de care nu ar putea exista viata si - pentru a nu ma opri la obiecte de pe pamant - soarele si luna, cele mai de seama astre, sunt si vatamatoare uneori? Insa ce va nega oare vreodata ca vestitul Appius Caecus a zadarnicit, prin forta sa oratorica, pacea rusinoasa oferita de Pyrrhus? Sau elocinta divina a lui M. Tullius n-a fost pe gustul poporului atat cand a vorbit impotriva legilor agrare, cat si cand a zdrobit indrazneala lui Catilina? In timp de pace nu i s-au adus multumiri publice, cinstea cea mai mare care se acorda comandantilor victoriosi in razboaie? Un discurs nu alunga oare de multe ori teama din sufletele inspaimantate ale ostasilor? si nu invata pe cei care au de infruntat atatea primejdii in lupta ca gloria este preferabila vietii? Dar lacedemonienii si atenienii nu ma impresioneaza mai mult decat poporul roman, care a avut un deosebit respect pentru oratori. De altfel nu cred ca intemeietorii de orase ar fi putut reusi in alt chip sa inchege in popoare acea multime ratacitoare, daca nu ar fi convins-o vreun glas priceput; nici legiuitorii n-ar fi obtinut fara neintrecuta putere a elocintei - ca oamenii sa se supuna de bunavoie robiei legilor. Ba, mai mult: insesi perceptele morale, oricat sunt de nobile prin natura lor, totusi au mai mare putere in formatarea caracterelor cand stralucirea cuvantului pune in lumina frumusetea fondului. De aceea, chiar daca armele elocintei sunt sabii cu doua taisuri, nu este just sa consideram ca e rau ceea ce poate fi bine utilizat. Dar aceste chestiuni pot constitui, eventual, obiect de discutie pentru aceia care au redus retorica la puterea de a convinge. Dimpotriva, daca retorica este "stiinta de a vorbi bine" - definitie acceptata de noi - oratorul trebuie sa fie in primul rand un om moral in acest caz trebuie sa recunoastem ca si retorica este utila. Si, pe Hercule, acel zeu, cel dintai, parinte al lucrurilor si fauritor lumii, prin nimic nu a deosebit pe om de celelalte fiinte muritoare, decat prin darul graiului. Caci vedem necuvantatoare cu corpuri care ne intrec prin marime, forta, robustete, rezistenta ori iuteala; vedem ca au mai putina nevoie de ajutor venit din afara; ca ele stiu, din instinct, fara invatator, sa umble mai repede, sa se hraneasca si sa treaca inot apele. Cele mai multe se apara de frig prin insusi invelisul propriului lor corp; unele sunt prevazute de la nastere cu arme si gasesc aproape de-a gata hrana; mare e insa truda oamenilor pentru toate acestea: deci pe noi ne-a daruit in chip deosebit cu ratiune si a avut grija ca prin ea sa ne faca asemenea zeilor nemuritori. Dar ratiunea insasi nu ar fi atat de utila si nu ar fi atat de evidenta in noi, daca nu am putea reda prin cuvinte cele concepute cu mintea; caci graiul ne deosebeste, mai mult decat inteligenta sau gandirea, de celelalte fiinte. Intr-adevar, in alcatuirea de culcusuri, in impletirea de cuiburi, in cresterea si in recunoasterea propriilor pui, ba
80
chiar in strangerea de provizii pentru iarna, ori in crearea de substante care nu pot fi imitate de noi - cum e ceara sau mierea - intervine, poate, contributia unei ratiuni oarecare, dar aceste fiinte fiind lipsite de grai sunt numite mute si lipsite de ratiune. In sfarsit, pe oamenii lipsiti de grai ce putin ii ajuta sufletul, desi e de natura divina! Deci, daca zeii ne-au harazit un dar mai bun decat cuvantul, ce am putea considera mai demn de atentia si de osteneala noastra? Prin ce am dori sa depasim pe ceilalti oameni, daca nu tocmai prin ceea ce omul insusi intrece pe celelalte fiinte? Adaugati ca nici o arta nu rasplateste mai din plin munca. Aceasta se vede limpede, daca ne vom gandi de unde a pornit arta oratoriei si pana unde s-a ridicat; si inca mai poate inainta. Caci nu amintesc cat este de util si cat se cuvine ca un om corect sa-si apere prietenii, sa conduca prin sfaturi senatul, sa-si atraga poporul, oastea; dar nu este oare frumos insusi faptul ca dintr-o inteligenta comuna tuturor si din cuvintele pe care le folosesc toti oamenii obtii atata lauda si glorie incat faci impresia nu ca - vorbesti sau pledezi ci - cum s-a spus despre Pericle - ca fulgeri si tuni?"
Numele lui Mihail Kogalniceanu, unul din marii retori ai Romaniei, este strans legat de evenimente majore ale istoriei noastre petrecute intre anii 1848-1890: Revolutia de la 1848, Unirea de la 1859, Razboiul de Independenta si obtinerea independentei in 1877. Ca avocat si om politic, Kogalniceanu s-a afirmat ca unul dintre cei mai de seama oratori ai tarii, calitatile personale fiind o uriasa putere de munca, cultura foarte vasta si talent oratoric. [...] D-lor, si Camera, si Senatul, la interpelarile d-lor Stolojan si Falcoianu, au recunoscut ca suntem in stare de rezbel, au recunoscut ca suntem dezlegati de legaturile noastre cu Inalta Poarta si ca acele legaturi sunt rupte mai intai de catre Inalta Poarta. [...] In starea de rezbel cu legaturile rupte ce suntem? Suntem independenti; suntem natiune de sine statatoare. (Aplauze) Insa d-lor, aci se opreste travaliul nostru? Aci se opreste misiunea noastra? Am ajuns la scopul urmarit nu de azi, ci, pot zice, de secole, si mai cu deosebire urmarit de la 1848 incoace? Mai intai de toate d-lor, sa ne facem intrebare: ce am fost inainte de declararea rezbelului? Fos-am noi independenti catre turci? Fost-am noi provincie turceasca? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Strainii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodata. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Insa era ceva. Erau niste legaturi sui-generis, niste legaturi care erau slabe cand romanii erau tari; niste legaturi care erau tari cand romanii erau slabi (Aplauze generale). Incercarile Turciei, pretentiunile Turciei in contra noastra, daca in adevar nu sporeau, cel putin se repetau necontenit si mai mult in scris, caci in fapt nu se puteau face, pentru ca Turcia slabea din ce in ce mai mult, si numai cand slabea socotea de cuviinta a-si arata puterea catre noi, pe care ne credea slabi. In acest mod, rezistenta Turciei ni s-a manifestat mai cu seama in acesti din urma 20 de ani, nevoind sa intre in intelegere cu noi spre a preface acele legaturi sui-generis, care nu mai sunt ale secolului actual si care, daca nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplauze). D-lor, eu nu voi sa fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat si care sunt in guvern, si care au fost, si care astazi iau parte in parlamentul otoman. Ei sunt datori sa vada ca au gresit cand au raspuns pururea si intr-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi in trista necesitate de a indrepta armele noastre in contra armelor turcesti indreptate asupra noastra; aceasta ne-a adus in trista necesitate ca, precum pe noi ne para Poarta si ne invinovatea ca am tradat interesele imperiului, ca am rupt buna-credinta, sa declaram si noi la randul nostru ca, fiindca tunul rationeaza si pune in aplicatiune amenintarile cuprinse in nota din 2 mai a lui Savfet-pasa, asemenea si noi am facut recurs la tun si tunul nostru raspunde tunului otoman (Aplauze). Ne intrebati acum ce suntem? Suntem in stare de rezbel cu turcii; legaturile noastre cu Inalta Poarta sunt rupte si, cand va fi ca pacea sa se faca, nu cred ca un singur roman va mai consimti ca Romania sa reintre in pozitiunea ei de mai inainte, rau definita, hibrida si jignitoare [...] (Aplauze). Asadar, d-lor deputati, nu am cea mai mica indoiala si frica de a declara in fata reprezentantei nationale ca noi suntem o natiune libera si independenta (Aplauze indelug repetate). Insa, d-lor, acum incep greutatile, fiindca noua noastra conditiune cu definirea independentei noastre intr-un mod mai determinat si mai absolut trebuie sa fie acceptata de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclama patriotismul, aci se reclamaprudenta, aci se reclama sange rece. Eu, cat pentru mine, nu m-am ingrijit de loc de notele lui Savfet-pasa(aplauze); dar foarte mult m-am ingrijit de acele cuvinte zise la tribuna parlamentului din Londra ca Romania face parte integranta din Imperiul otoman si ca armata otomana poate trece Dunarea. Aceste cuvinte m-au ingrijit. Dar ce sa facem? Sa stam morti? Nu, d-lor, caci mortilor nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu compteaza cu mortii (Aplauze prelungite). Noi trebuie sa dovedim ca suntem natiune vie, trebuie sa dovedim ca avem cunostinta misiunii noastre, trebuie sa dovedim ca suntem in stare sa facem si noi sacrificii pentru ca sa pastram aceasta tara si drepturile ei pentru copiii nostri, si aceasta misiune in momentele de fata este incredintata fratilor si fiilor nostri care mor la hotare (Aplauze prelungite).
81
[...] Asadar, trebuie sa dovedim ca, daca voim sa fim natiune libera si independenta, nu este pentru ca sa nelinistim pe vecinii nostri, nu este pentru ca sa fim un popor de ingrijiri pentru dansii; din contra, si inca mai mult decat pana acum, sa aratam ca suntem o natiune hotarata sa ne ocupam de noi, sa ne ocupam de natiunea noastra, sa ne ocupam de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stari morale si materiale, iar nicidecum ca sa ingrijim, ca sa nelinistim pe cineva. Noi voim sa fim bine cu toate puterile si cu Rusia, si cu Austria, si chiar cu Turcia; si cu Turcia vom face legaturi noua, [...] iar nu sa ramanem in acele legaturi ca pana astazi, care nu mai au ratiunea lor de a fi. Ma rezum, d-lor: voim sa fim independenti, pentru ca voim sa traim cu viata noastra proprie, pentru ca nu voim sa mai patimim pentru greselile altora, pentru ca voim ca la gurile Dunarii de jos sa fie un bulevard in contra rezbelului. (Aplauze). [...] Inca o data va declar, d-lor, in numele guvernului ca noi ne privim ca in rezbel cu Porta, ca legaturile noastre cu Poarta sunt rupte, ca guvernul va face tot ce va fi cu putinta ca starea noastra de stat independent si de sine statator sa fie recunoscuta de Europa la viitoarea pace, pe care si guvernul, si dv., si tara intreaga o doreste sa o vada cu o ora mai inainte (Aplauze prelungite).
Alocutiune Nicolae Titulescu In interesanta lucrare a lui Woolf "International Government", aparuta in timpul razboiului, inainte de constituirea Societatii Natiunilor, exista un pasaj de care imi amintesc mereu si pe care, ingaduiti-mi, sa-l redau pe scurt: "Fiecare din noi s-a nascut sa fie "realist", fie un "idealist insuportabil" cei din urma fiind usor de recunoscut dupa manifestarile lor ciudate". "In prima categorie vom cuprinde, pe langa acei domni care scriu articole de fond din ziarele noastre, pe Trasimac, Cleon, Pilat din Pont si altii. In a doua categorie se situeaza Socrate, Platon, Voltaire et id genus omne. Pe langa aceasta mai constatam un fapt interesant si anume ca realistul de maine pledeaza aproape intotdeauna pentru un tel pentru care idealistul de astazi este luat in ras sau spanzurat". M-am intrebat adesea dacs acestor doua categorii nu ar trebui sa li se mai adauge o a treia, aceea a "idealistilor infaptuitori". Inteleg prin acestia pe acei barbati care, asemeni ganditorilor puri, tind spre absolut, dar sunt, in acelasi timp, siliti, sa-si asume raspunderea unor insarcinari politice. Ei trebuie sa recunoasca, de aceea, ca desi orice ideal este in sine o realitate in devenire, transpunerea sa in materia se poate infaptui numai tinand seama de toate elementele dependente care conditioneaza comunitatea umana la un moment dat si sa recunoasca, totodata, ca legea triumfului oricarui ideal este legatura sa constanta cu timpul. Va marturisesc ca raspunsul meu la aceasta intrebare este cu totul afirmativ. Astfel n-as putea intelege cum de nu s-ar putea disciplina fortele antagoniste care actioneaza in lume. Va marturisesc de asemenea ca credinta mea in existenta acestei a treia grupe de care pomeneam - si in care cuprind, asa cum banuiti dv., pe creatorii actualei organizatii a pacii - este confirmata de faptul ca ii vad pe acestia expusi la atacuri atat din partea idealistilor cat si din partea realistilor de astazi. Primii ii acuza ca n-au realizat nimic, pentru ca raman in permanenta legati de mentalitatea din trecut, iar ceilalti le imputa ca ar fi vizionari si ca substituie realitatilor politice cuvinte condamnate pentru totdeauna sa ramana fara rezultat. Aceste atacuri atat de diferite sub raportul cauzelor si totusi atat de concordante sub raportul telurilor si concluziilor, mi se pare ca n-ar trebui sa produca in nici un caz un sentiment de confuzie, ci mai degraba un sentiment de echilibru, deoarece ele confirma ideea ca omenirea merge inainte fara sa incerce aventura, ci in pas lent ca sa lase timp gandirii sa cunoasca atat miscarea cat si tendinta conditiilor. Poate ca in lume nu e inca pace, insa omenirea merge in intampinarea ei. Pacea este in realitate un fenomen de miscare. Ea este ceva viu care se infaptuieste treptat. Pacea nu este nici odihna, nici delasare. Pacea este numai un scop, o directie! Dar, in directia aceasta realizarea este deja conturata iar drumul ca si parcurs, de indata ce s-a pornit pe el. Totul depinde de faptul ca ritmul progresului sa fie asigurat. Daca am vrea sa miscam un obiect catre un punct determinat, fara sa-l zdruncinam, de ce factori ar trebui sa tinem seama? De patru: 1) rezistenta la frecare; 2) forta care da nastere miscarii; 3) eliminarea oricarei forte care ar putea impiedica miscarea; 4) timpul. Dinamica pacii este supusa acelorasi legi. Rezistentei la frecare ii corespunde organizarea pacii prin legile internationale; fortei care imprima miscarea, ii corespunde cea mai mare forta a lumii, adica gandirea; eliminarii fortei contrare care ar putea impiedica miscarea initiala, ii corespunde necesitatea de a situa legea internationala recunoscuta, deasupra oricarei necesitati
82
subiective, oricare ar fi forma pe care ar imbraca-o aceasta; ramane, in sfarsit, timpul, factor comun, care singur, in sistemul ritmului va putea aduce contopirea intereselor contrarii care caracterizeaza evolutia. Exista, in actuala situatie din lume elemente care ar putea asigura un progres normal al relatiilor dintre oameni spre acel stadiu in care forta brutala isi va pierde din ce in ce mai mult preponderenta in reglementarea conflictelor dintre natiuni? Sincer, cred ca da, insa cu conditia de a ne patrunde de semnificatia - as spune de valoare simbolica - a realizarilor dobandite, si de a ne supune marilor obligatii pe care ele ni le impun. De la razboiul cel mare incoace, ne complacem prea mult in psihologia fauritorilor de lumi noi. Suntem prea dispusi sa consideram realizarile de pace din ultimii zece ani ca lucrari care, in sine, reprezinta si inceputul si sfarsitul. Ca urmare a acestei intelegeri partiale a situatiei ne gasim adesea neinarmati in fata valului crescand al scepticismului nimicitor, daca consideram ca nu-i puteam opune acestuia decat fragilitatea unor creatii pripite, mai mult sau mai putin artificiale. Orice am spune, nici Societatea Natiunilor, nici pactul Kellogg, nici vreun alt pact similar, nu reprezinta inceputuk unei noi randuieli a lumii sau sfarsitul celei care a fost. Ele sunt rezultatul unei lungi evolutii si, in consecinta, inceputul uneia noi. Pe plan politic ele reprezinta organizatia juridica a unei comunitati internationale cum a existat si inainte in domeniul cultural, economic si social. Esti de-a dreptul surprins sa constati cat de mult, initiativa celor interesati, a internationalizat lumea care a pornit razboiul cel mare. Acorduri in cele mai variate probleme; organizatii permanente de export, care activeaza in parte alaturi de administratiile de stat, in parte independent de acestea sub forma de Congrese sau Conferinte, stau marturie a infaptuirilor precise si foarte inaintate a unei multilaterale si active comunitati internationale. Aceasta comunitate ajunsese atat de lozinca ei: "Capitalul, fiind international, nu va ingadui razboiul", ne-a adormit intr-o multumire deplina. Insa
evenimentele
ne-au
rapit
brusc
aceasta
iluzie.
Ce inseamna aceasta? Ca ne-am inselat cu privire la orientarea acestei miscari? Nicidecum! Ne-am inselat doar asupra presupunerii ca o astfel de comunitate internationala si-ar fi putut asigura singura existenta, daca cel mai important factor psihologic, factorul politic, ii scapa de sub influenta. Din punct de vedere politic, la izbucnirea razboiului, care era situatia in lumea internationalizata in atat de multe privinte? Lumea care nu mai recunostea frontierele, in dorinta de a efectua schimburi de marfuri cat mai numeroase, era impartita in state considerate niste puteri absolute si nelimitate, constiente de sine, cu constitutii si guverne proprii. Aceasta conceptie era totusi o victorie a libertatii fata de atotputernicia feudalismului, cu atat mai mult cu cat se infaptuise separarea dintre stat si biserica. Nazuinta catre centralizare corespundea unei mari necesitati, mai ales pentru ca ea asigura statului o deplina independenta fata de acele corporatii autonome prin care fortele reprimate ale trecutului ar fi putut sa mai apara. Pe de alta parte, nu este mai putin adevarat ca privita din punct de vedere international, aceasta conceptie asupra statului aduce cu sine dreptul de a purta razboaie, ca un atribut nelimitat al suveranitatii. Astfel a luat fiinta, in zilele noastre si sub ochii nostri, o contradictie izbitoare intre realitatea social-economica si conceptia politica. Din aceasta contradictie a iesit razboiul cel mare. Organizatia internationala a pacii, pe care si-a dat-o lumea in ultimii zece ani, urmareste sa puna capat acestei contradictii. Daca privim lucrurile sub acest aspect, suntem in masura sa intelegem mai bine, critica pe care au provocat-o noile legi. Din acest punct de vedere putem fi linistiti si in privinta completarii pe care o reclama aceasta organizatie: de indata ce razboiul a fost ingradit ca institutie legala, lumea capata mai multe perspective pentru ea insasi si manata de o crescanda comunitate de interese, gaseste in creatiile juridice si abstracte, substanta vie care sa umple golurile ramase. Pentru a impiedica razboiul ca fenomen social, trebuie sa incepem prin a-l desfiinta ca institutie legala. Spre acest prim ideal trebuie sa tinda noile legi internationale despre pace. In ce masura a fost atins acest scop, pana acum? Pentru a ne da seama de aceasta sa cercetam deopotriva critica realistilor de astazi, si pe cea a idealistilor. Vom cita numai cele mai importante argumente, asa cum au fost expuse de cei mai buni vorbitori. Sa le analizam afirmatiile. Este o metoda mai sigura decat de a ne asculta pe noi insine. In felul acesta vom intelege mai usor si mai exact necesitatea reluarii vechiului proces prin care lumea contemporana se grabeste sa considere ca ceva terminat, ceea ce ar putea sa reprezinte numai o realizare istorica. Presupun ca latura tehnica a problemei este cunoscuta si de aceea ma voi multumi sa amintesc doar ca orice litigiu care ameninta sa rupa legaturile dintre doua state, trebuie supus spre judecare in mod obligatoriu prin intermediul Societatii Natiunilor, fie unei comisii de arbitraj, fie Consiliului Societatii Natiunilor. Aceasta din urma va incerca sa mijloceasca o intelegere intre cele doua parti. In orice caz, nici un stat nu poate recurge la razboi mai inainte de trei luni de la data publicarii raportului. Aceasta este esenta Pactului Societatii Natiunilor.
83
Statele declara solemn in numele popoarelor lor ca condamna razboiul ca metoda de rezolvare a conflictelor internationale si renunta la el atat timp cat el reprezinta un instrument de politica nationala in relatiile dintre ele. Aceasta este esenta tratatului care s-a semnat la Paris la 27 august 1928 si care este cunoscut sub numele de Pactul Kellogg, Pactul Briand-Kellogg sau Conventia de la Paris. Ce spun realistii de astazi despre aceasta noua organizare? Primul aspect important este ca recunosc ca rezolvarea problemei razboiului ca institutie legala, poate influenta razboiul ca fenomen social si ca legislatia internationala, in anumite conditii exprese, pe care se silesc sa le indice cu precizie, poate servi ca baza pentru o pace durabila. Al doilea aspect interesant pe care trebuie sa-l semnalam este ca pactul Societatii Natiunilor este mai bine vazut de ei decat pactul Kellogg. Aceasta realitate este interesanta insa explicatia psihologica este mai importanta. Societatea Natiunilor are la activul sau o activitate de peste 10 ani. Zece ani nu insemneaza nimic intr-un proces de dezvoltare. Si totusi putem spune ca 10 ani de practica sunt suficienti pentru a permite o apreciere mai buna decat aceea pe care o formulam despre lucruri care au o vechime de numai cateva luni. Factorul timp joaca un rol atat de puternic - si aici ma refer la cei mai severi dintre criticii realisti - incat acestia nu numai ca recunosc ca crearea unei comisii permanente de arbitraj international, legata de sistemul de acorduri, micsoreaza simtitor pericolul de razboi, dar merg pana intr-acolo incat amintesc in mod elogios de pactul din 1924 care are si el o vechime de 5 ani. Si aceasta in ciuda greutatilor ivite cu definirea notiunii de agresor. In acelasi timp se admite ca meritul nepieritor al acestei incercari - invechita astazi - se bazeaza pe faptul de a fi stabilit un punct de vedere a carui autoritate se va impune oricarei actiuni viitoare, de la care nu se va putea abate nimeni. Pe de alta parte, nimeni nu este inclinat sa acorde Pactului Kellogg circumstante atenuante si nimeni nu se sfieste sa considere aceasta noua incercare drept un act a carei valoare nu va depasi niciodata caracterul unei bunavointe si care, practic vorbind, nu poate fi considerat un progres. Deoarece pentru moment, repet, problema consta in a desfiinta razboiul ca institutie legala, imi permit sa va expun, in aceasta privinta, o parere diametral opusa. Critica pe care realistii de astazi o aduc Societatii Natiunilor se poate grupa in doua puncte principale: Pactul ingreuneaza izbucnirea razboiului, dar nu exclude razboiul ca institutie legala in cadrul dreptului gintilor; pactul nu contine o solutie obligatorie pentru rezolvarea litigiilor internationale, si nici vreo solutie pentru orice litigiu, fara deosebire. Prin Conventia de la Paris s-a remediat prima greseala care se imputa Societatii Natiunilor. Pactul Societatii Natiunilor nu exclude razboiul in toate cazurile. Dupa parerea juristilor, patru zunt cazurile in care razboiul continua sa existe ca institutie legala: primul este acela in care un stat declara razboi in temeiul unui arbitraj, al unei hotararia Consiliului sau al unui raport unanim a acestuia (sau al unei rezolutii votate de Adunarea generala a Societatii Natiunilor, cu majoritate necesara impotriva unuia sau a mai multor state, care nu s-ar supune hotararilor luate). Dar aceasta dupa expirarea unui termen de trei luni. Al doilea caz este acela al unui stat care recurge la razboi, deoarece Consiliul n-a putut ajunge la o hotarare adoptata in unanimitate sau Adunarea n-a votat o rezolutie cu majoritatea necesara. In acest caz pactul prevede ca statele isi rezerva dreptul sa actioneze asa cum vor crede de cuviinta pentru mentinerea dreptului si justitiei. Al treilea caz se produce cand "un diferend intre parti este considerat de una din ele ca apartinand dreptului sau intern si este confirmat de Consiliu, ca atare"; intr-un asemenea caz Consiliul nu intervine iar pactul nu interzice razboiul. Al patrulea caz este acela al unui conflict intre un stat membru al Societatii Natiunilor si un stat nemembru, care nu accepta sa supuna litigiul hotararii Societatii Natiunilor. In acest caz statul membru este liber sa aleaga calea razboiului. Acestea sunt ceea ce s-ar putea numi carentele pactului Societatii Natiunilor. Ele sunt atat de numeroase si de asemenea amploare ca in curand se va constata ca este foarte redus domeniul in care razboiul este cu adevarat desfiintat prin pact. Daca retinem toate acestea putem mai bine aprecia ce ar insemna din punct de vedere practic si juridic nu pactul Briand-Kellogg sau pactul Societatii Natiunilor, luate separat, ci alaturarea si suprapunerea acestor doua intelegeri. Pentru marea majoritate a Natiunilor care sunt in acelasi timp si semnatarele celor doua pacte, Conventia de la Paris insemneaza nici mai mult nici mai putin decat renuntarea la razboi in cele patru cazuri pentru care pana acum a existat o reglementare legala. Pactul Kellogg poate fi deci invocat inaintea Consiliului Societatilor Natiunilor sau a Arbitrajului de la Haga ca sa se combata dreptul legal la razboi, asa cum rezulta el din prevederile Pactului Societatii Natiunilor. Acest torent de vorbe de o uimitoare simplitate cum este considerat de unii Pactul de la Paris, insemneaza, tradus in limbajul dreptului international, urmatoarele obiective practice: a) Interzicerea razboiului pentru membrii Societatii Natiunilor in cele patru cazuri, in care pactul din 1919 n-a reusit sa limiteze dreptul legal la razboi. b) Extinderea renuntarii la dreptul legal de a purta razboi si la statele care nu sunt membre ale Societatii Natiunilor. c) Obligatia de a nu se opune in viitor masurilor luate de Societatea Natiunilor pentru evitarea razboiului; caci
84
daca exista o solidaritate legal organizata in vederea unei actiuni, asa cum o prevede art.16 al Pactului, atunci exista cel putin si o solidaritate din partea tuturor semnatarilor Pactului Kellogg de a nu se opune primei obligatii, care nu este altceva decat realizarea celei de-a doua. Si aceasta nu pe timp limitat, ci pentru totdeauna, deoarece atat retragerea cat si denuntarea nu sunt prevazute in Pactul Kellogg. Trebuie sa recunoastem ca in ciuda pactului Kellogg, razboiul mai este posibil in trei cazuri: legitima aparare; violarea tratatelor de una sau mai multe din puterile semnatare si, in sfarsit, necesitatea de a se acorda mai multa autoritate prevederilor art.16 din Pact. In cadrul acestor limite, razboiul ramane valabil fie in cazul legitimei aparari, care pe de o parte nu a fost desfiintata nici in viata individului izolat, fie ca o sanctiune a colectivitatii impotriva acelora care au incalcat legile recunoscute, si care reprezinta, dupa parerea multora, cel mai eficace mijloc de a le asigura respectarea aplicarii. Acum 10 ani, comunitatea internationala aducand pentru prima data in discutie, sub forma unei actiuni politice a tuturor statelor, fara deosebire, problema dreptului de a declara razboi, a tratat destul de timid aceasta problema. Ea s-a limitat atunci numai la posibilitatea de a ingreuna izbucnirea razboiului, neavand curajul sa-l declare nelegal. Cinci ani mai tarziu, gratie eforturilor care au dus la incheierea protocolului din 1924, s-a ajuns la calificarea razboiului de agresiune, drept crima. Iar dupa zece ani razboiul este pus in afara legii. Nu, nu sunt cuvinte goale si rasunatoare, cuvintele pe care le-au adresat omenirii semnatarii pactului de la Paris. Ele sunt realitati vii care inchid un ciclu din care se va forma un altul mai nou si mai larg. Pe de alta parte, este adevarat ca Pactul Kellogg, nu schimba cu nimic reglementarea pasnica a conflictelor internationale asa cum a fost stabilita prin Pactul Societatii Natiunilor. Dar daca Pactul Kellogg, a completat in mod fericit Pactul Societatii Natiunilor, in privinta renuntarii la dreptul legal de a purta razboi, el trebuie completat la randul lui, in privinta aplanarii pasnice a conflictelor, cu toate legile internationale pe care le-a randuit omenirea in temeiul pactului Societatii Natiunilor si in urma activitatii neobosite a acesteia. Este o satisfactie sa constati ca propunerile comitetului de securitate si arhibraj, asa cum s-a hotarat intr-a noua Adunare generala, au fost primite favorabil si sunt considerate ca un progres efectiv fata de Protocolul din 1924. Dar, se spune: nu exista rezolvare obligatorie si legala pentru toate problemele juridice, tinand seama de posibilitatea si de jocul rezervelor si nu exista o instanta recunoscuta pentru aplanarea conflictelor de natura politica. In privinta primei obiectii, sunt de acord sa recunosc, ca, pentru moment, problema rezervelor poate stanjeni sistemul de arbitraj international in privinta chestiunilor de natura juridica. Precizez "pentru un moment", deoarece, conform legii evolutiei, notiunea de arbitraj in relatiile internationale isi croieste un drum din ce in ce mai larg. De altfel si criticii recunoscuti, care formuleaza astfel de obiectiuni, sunt de acord ca, prin noi eforturi, se va ajunge, pe calea arbitrajului, la aplanarea pe cale pasnica a tuturor problemelor juridice si la executarea aproape singura a deciziilor pronuntate. Eu nu pot sa admit ca nu exista o instanta recunoscuta pentru aplanarea conflictelor de natura politica. Dimpotriva, sustin ca nu poate exista un conflict, nici acum, nici in viitor, nici in realitate, nici inchipuit, ca nu exista un conflict latent sau unul deschis, care sa nu-si gaseasca judecatorul pe baza unei legi internationale, recunoscute si exercitata de marea majoritate a statelor, care alcatuiesc Societatea Natiunilor. Sunt insa critici care se ridica chiar impotriva acesteia: ca ar fi incapabila sa aplaneze conflictele si, mai putin inca, de a le impiedica; ca in toate cazurile ar fi stingherita din cauza calitatii necorespunzatoare a dreptului pe care este nevoita sa-l aplice. Unde am ajunge daca fiecare din noi ar substitui judecatorul fixat de comunitatea internationala, prin judecatorul pe care il prefera sau daca ar inlocui dreptul stabilit de comunitatea internationala cu propiul sau drept? Departe de mine gandul de a combate critica formulata impotriva permanentei evolutii, pe care o reprezinta institutia de la Geneva; ea n-are nevoie de apararea mea. Voi spune doar atat: Chiar daca Societatea Natiunilor ar avea toate lipsurile care i se reproseaza tot n-am putea s-o inlocuim cu altceva. Ea este rezultatul unei intelegeri intre 54 de state. Organizarea ei nu trebuie adusa mereu in discutie, caci riscam sa pierdem si putinul care s-a obtinut. Ca sa asezam relatiile internationale pe baze juste si folositoare asa cum este de dorit, trebuie sa actionam in interesul Societatii Natiunilor si in limitele normelor ei constitutive. Numai in cadrul Societatii Natiunilor si in cadrul legilor ei se poate realiza dinamica miscarii. In afara Societatii Natiunilor si impotriva ei se realizeaza numai dinamica prabusirii. Intre o organizare defectuoasa pentru mentinerea pacii si razboi, eu aleg pe prima. Da la semnarea Conventiei de la Paris, nu mai este posibila o alta alegere. Daca spun aceasta, nu ma multumesc sa repet public o obligatie asumata legal. Imi exprim profunda convingere ca razboiul niciodata, dar absolut niciodata, nu va mai insemna rezolvarea unui conflict. In cel mai bun caz, intrun razboi victorios, se vor schimba numai datrele problemei; nemultumitul de maine este substituit nemultumitului de azi. Unui razboi purtat in numele dreptatii, ii va urma un alt razboi in numele dreptatii. Si asa mereu, fara sfarsit. Cu ce pret? Cu un pret neinchipuit de mare pe care trebuie sa-l plateasca toata omenirea pentru interesele personale ale unuia sau mai multor dintre membrii ei. Daca compar opera practica a organizatorilor de azi ai pacii cu critica pe care realistii de azi o aduc acestei opere, constat ca cei dintai pun pacea mai presus de orice si, totodata, lasa in seama timpului sa precizeze conditiile justitiei obiective. Cei din urma pun justitia subiectiva mai presus de toate si, crezand ca slujesc pacea ca
85
niste realisti, creeaza conditiile psihologice pentru un nou razboi, care le poate aduce, tot atat de bine, victoria sau ruina. Daca insa realistii de astazi recunosc, cel putin, ca razboiul poate fi influentat prin legile internationale, intocmite, bine inteles, conform conceptiei lor, ce sa mai spunem despre idealistii de astazi, care neaga orice eficacitate organizatiei actuale, pentru ca nu desfiinteaza suveranitatea fiecarui stat si nu alunga sentimentul national? Cat timp nu se reglementeaza aceste probleme fundamentale, se pare ca suntem condamnati sa ne consumam pasiunile pentru incheierea de tratate impotriva razboiului si veniturile pentru pregatiri de razboi. Am nutrit intotdeauna o profunda simpatie pentru idealisti si recunosc cu placere ca in formulele lor generoase se oglindeste realitatea de maine spre care nazuim noi toti, mai mult sau mai putin constient. La un moment dat cand miscarea inainteaza atat de incet incat ai impresia ca bate pasul pe loc, idealistii se expun pericolului unic de a fi sustinuti sau atacati pentru ideile pe care le sustin. Iar atunci cand ti se pare ca traieste din plin, pentru idealisti exista un alt pericol acela de a fi intrebati asupra posibilitatii de aplicare practica a ideilor lor, asupra metodelor prin care inteleg sa le realizeze. Nici cel mai intelept reformator nu este decat un individ, ingradit de timp si spatiu iar materia, asupra careia isi exercita influenta, constituie o lume concreta, asa cum a faurit-o istoria; aceasta inseamna ca sunt oameni in care se perpetueaza fortele trecutului si in care se dezvolta lent fortele care pregatesc viitorul. Sa fie oare suveranitatea statelor o piedica in calea pacii? S-ar putea intampla, deoarece razboiul, chiar daca o recunoastem sau nu, este rezultatul unei certe structuri social-politice. Insa a recomanda in conditiile actuale abolirea independentei nationale drept leac pentru pacea vesnica, inseamna nu numai sa recomanzi o reteta, inadmisibila, ci sa arunci lumea in haos si anarhie, daca s-ar porni pe un asemenea drum; pentru ca nu cunoastem noua organizatie, care ar trebui sa stapaneasca atunci, nici ca o realitate, nici macar sub forma de proiect. Sa fie oare sentimentul national o piedica in calea pacii? Si asta este posibil, deoarece reactiile pe care le produce, sunt leac pentru o pace vesnica, distrugerea sentimentului national, nu este numai o imposibilitate, ci si a lipsi pe om de cel mai insemnat suport al individualitatii lui actuale. Prin urmare, daca independenta statelor si sentimentul national nu pot si nu trebuie sa fie abolite, ele pot fi dirijate in asa fel incat sa aiba conjuctura actuala, o participare folositoare, fara exagerari, care sa constituie o amenintare pentru pace. Legile internationale create pentru organizarea pacii raspund acestei directive. Lupta culturala trebuie sa slujeasca acestui scop, care este menit sa modifice psihologia umana, prin introducerea treptata in constiinta a instinctelor sufletesti, inca insuficient de conturate. Desigur ca aceasta lupta culturala ne va dezvalui slabiciunile, conditiile si limitele primelor succese ale comunitatii internationale, in lupsa ei pentru pace. Dar a face lumea sa creada, ca de 10 ani, este purtata cu vorba, a prezenta lumii drept un miraj ceea ce s-a obtinut prin eforturi comune ale tuturor statelor, fara deosebire, nu este numai periculos, dar si inexact. Ce au devenit, in realitate, in ultimul timp notiunile clasice de suveranitate si independenta a statelor, mai ales sub influenta ultimei legislatii pentru organizarea pacii? Pentru acel care vrea numai sa auda, ele stau la fel de neclintite ca din totdeauna. Dar pentru cel care poate sa vada, ele si-au plecat capetele. De fapt, nimic nu este mai interesant decat eforturile depuse pentru a se gasi o tehnica adecvata dreptului international, de cand vechile notiuni se ciocnesc cu realitatile, pe care le reprezinta noile legi de organizare a pacii. Juristii, mai independenti decat politicienii isi dau toata silinta sa-si adapteze stiinta lor noilor realitati. Nu este in intentia mea sa comentez preocuparea juristilor din sec. al XX-lea care trebuie sa gaseasca o alta formula pentru a inlocui constructia juridica a relatiilor internationale asa cum a fixat-o Grotius la inceputul secolului al XVII-lea. Opera isi continua drumul si se va incheia atunci cand toate consecintele marelui razboi - si nu numai o parte din ele vor fi fost infaptuite. Suveranitatea statelor, care altadata era inteleasa ca o putere absoluta, incat unele minti se credeau indreptatite sa nege, in general, existenta unui adevarat drept international, este astazi indeobste considerata ca o vointa care se autolimiteaza in virtutea propriei sale independente. Nu vreau sa ma opresc la obiectiunile pe care o astfel de conceptie le trezesc juristilor progresisti pentru care suveranitatea reprezinta doar autoritatea de a se putea misca liber in limitele fixate de drept, adica o oarecare competenta proprie guvernelor in baza dreptului international. As dori, dimpotriva, sa precizez conceptia pe care o au cei mai multi dintre politicienii de astazi. Cele trei elemente care caracterizeaza comunitatile sociale, si care au dobandit personalitate deplina, sunt: legea, autoritatea, puterea. Astazi ele toate, se intemeiaza pe notiunea de stat. Prin mijlocirea statului, aceste trei elemente se proiecteaza pe arena internationala. Inlauntrul actualei organizatii a comunitatii internationale, nu exista loc pentru un suprastat. Acesta este inlocuit printr-o asociere voluntara a statelor independente, care-si iau obligatia de a se supune legilor stabilite de ele insile, in virtutea propriei lor suveranitati. Este interesant de remarcat ca actuala notiune de comunitate internationala se aseamana in unele privinte cu notiunea pe care o defineste Kant in lucrarea sa "Eseuri asupra pacii vesnice" in care demonstreaza ca pacea nu se poate sprijini pe un singur stat, ci numai pe o asociatie de state. De aceea dreptul international apare astazi, pentru toti, mai ales o lege de coordonare, nu de subordonare, iar pozitia fiecarui stat in parte, fata de celelalte state o pozitie de independenta, nu de dependenta.
86
Legislatia care carmuieste astazi statele se poate imparti in doua sfere distincte dar unite totusi intre ele: dreptul intern, ca expresie a puterii statului fata de supusii sai; dreptul international ca expresie a unei intelegeri intre puteri libere si egale. Ambele grupe au un continut diferit, dar dreptul international manifesta tendinta crescanda de a se extinde la domenii care initial apartineau dreptului intern. Aceasta este o conceptie indeobste recunoscuta. Sa recunoastem cel putin, ca momentul este rau ales. Mi se va raspunde, insa, ca razboiul nu se poate ingradi facand legi impotriva lui, ci inlaturand cauzele care ii dau nastere. Desigur, cauzele razboiului trebuie studiate cu grija si cautate masuri eficace de aparare. Dar ar fi o ciudata eroare de metoda sa se creada ca studierea cauzelor razboiului ar trebui sa preceada abolirea acestuia ca stare ilegala in sine, oricare i-ar fi cauzele sau scopul. In interiorul statelor crima a fost starpita nu prin studii de criminologie, care aveau ca scop sa puna in evidenta cauzele crimei, ci prin legi care pedepsesc crima ca atare. Intotdeauna si in toate formele societatii, codul penal a precedat studiul crimei ca fenomen social. Fara indoiala una este legata de cealalta dar intotdeauna legislatia a avut intaietatea. Insa, mai departe, mi se va raspunde: Cum poate legea, in conditiile actuale, sa lupte impotriva revenirii razboiului, oricat ar fi ea de severa? In fond, aici este vorba de valoarea legilor internationale. Desigur ca nimeni nu-si inchipuie ca o pace vesnica se poate asigura pe pamant numai prin aceea ce s-a infaptuit pana acum. Aceasta ar insemna sa crezi ca sarcina, pe care omenirea este chemata sa o indeplineasca in decurs de cativa ani, a fost infaptuita prin niste simple iscalituri. Pe de alta parte s-ar putea contesta ca legislatia internationala este cel mai important factor in realizarea scopului urmarit? Inainte de a se trece la o alta intrebare, trebuie sa raspunda clar si categoric la aceasta. Daca legislatia internationala nu-si va indeplini misiunea de a asigura pacea, atunci la ce alta metoda s-ar putea recurge, in afara de forta. Insa daca aceasta din urma trebuie exclusa ca inadmisibila, ce alta lege internationala ar trebui creata, daca nu aceea care desfiinteaza dreptul la razboi ca institutie legala? Desigur, trebuie create legi in diferite domenii: economic, cultural, financiar, militar, politic. Fiecare din aceste legi are conditii precise de care depinde realizarea. Dar ca regula generala, toate aceste legi pot fi elaborate numai intr-o colectivitate care crede in pace. Cum pot ele sa devina realitate, daca increderea in legea fundamentala, care serveste de baza tuturor celorlalte pe care le dorim, este sistematic subminata? Cum ar putea ele sa devina posibile, daca noi negam eficacitatea legii internationale ca atare. Suntem antrenati intr-un infernal cerc vicios din care putem scapa numai printr-un act al ratiunii sau printr-o catastrofa. Ce se reproseaza legislatiei internationale? Posibilitatea de a fi incalcata? Dar care lege nu poate fi incalcata? Si de cand isi pierde o lege caracterul ei ca atare, daca a fost violata? Lipsa de sanctiuni? De ce fel de sanctiuni este vorba? Sanctiuni aplicate prin forta? Acestea sunt, desigur, cele mai eficiente si in vederea unor anumite scopuri ele sunt de neinlaturat. Nu se poate spune ca nu exista dintre acestea. Este adevarat ca ele nu au caracterul unei interventii automate, asa cum se petrece in interiorul unui stat. Dar s-ar putea ajunge fara intarziere, suprastatul, dupa modelul statelor nationale. E posibil asa ceva? Dar astazi nu ar fi el creat prin legi internationale, care sufera de aceleasi lipsuri care se reproseaza legilor deja existente? Intrucat aplicarea sanctiunilor dupa modelul vietii interne al unui stat, nu este posibila sau ar putea fi aplicate numai prin legi care ar suferi aceleasi erori organice ca si legile deja existente, ajungem la concluzia nu numai ca nu s-a infaptuit nimic, dar ca nu se poate intreprinde nimic pe cale pasnica, nici azi, nici maine, niciodata. Nu cunosc o eroare mai primejdioasa sau o influenta mai nefasta decat supraestimarea puterii magice a eficacitatii legislatiei interne, si transpunerea ei in domeniul legislatiei internationale, pentru a justifica cele mai inselatoare concluzii. Aceasta inseamna o superficialitate antropomorfa dusa pana la cel mai inalt grad. Nu, nici macar in viata interna a unui stat legea nu-si bazeaza autoritatea si eficienta pe aplicarea brutala a fortei ci pe solidaritatea creata de necesitatile sociale comune care in momentul cand devine constienta, se exprima sub forma de legi. Cei interesati se supun la ceea ce se numeste lege din momentul cand ajung la convingerea ca este in interesul lor sa o faca, pentru ca daca nu s-ar supune, spiritele ar reactiona, ceea ce le-ar dauna mai mult decat supunerea in fata legilor. Aceasta reactie se manifesta diferit de la caz la caz, si deosebit pentru fiecare participant si care nu poate fi, nicidecum, confundata cu reactia prin forta, constituie sanctiunea. Atat dreptul intern cat si dreptul international au, asadar, o sursa unica: constiinta juridica a popoarelor, care acorda caracter obligatoriu regulilor izvorate din solidaritatea lor. Legile interne, obiceiurile, tratate nu sunt decat dovada unui drept preexistent. Comunitatea internationala este la randul ei si o societate concreta care se misca intr-un ritm mai lent decat un stat de sine statator. Ea nu are inca o personalitate deplina, care se dezvolta ca orice alta grupa sociala, pe de o parte prin inmultirea relatiilor care-i stau la baza, pe de alta parte, prin cristalizarea celor care exista intr-o forma legala. Legile internationale nu sunt deci structural deosebite de cele interne; ele sunt simple realitati sociale transpuse
87
in
stadiul
de
constiinta.
Eficacitatea unei legi oarecare, ori de unde am luat-o, nu se bazeaza exclusiv pe sanctiunea prin forta. Exista o putere care sta mai presus de forta si aceasta este constiinta solidaritatii umane. A sustine aceasta nu inseamna a te juca cu cuvintele, ci inseamna a lua contact cu unica realitate vie care exista si care, este considerata inexistenta, pentru ca se crede ca poate fi incalcata fara nici un pericol; pentru ca nu i s-au analizat consecintele categorice; pentru ca ea ramane ascunsa tuturor celor care cred ca viata consta numai din lucruri care pot fi numarate, masurate sau cantarite. Aceasta este punctul hotarator care determina dinamica pacii, limitele si mecanismul ei care ii permite sa se dezvolte pana la infinit prin realizari succesive. In opera actualilor organizatori ai pacii este exprimat aproximativ tot ce a ajuns la stadiul de maturitate, in constiinta publica de azi. Din aceasta cauza opera rezista cu succes tuturor criticilor care i se aduc atat dintr-o parte cat si din alta. Conducatorii statelor nu si-ar fi indeplinit misiunea daca n-ar fi recunoscut regulilepe care constiinta publica le-a cerut cu hotarare. Dar ei si-ar incalca si mai mult datoria daca s-ar stradui sa creeze reguli care inca nu exista, sau mai ales care sunt in contradictie cu sentimentul general; noile norme trebuie pregatite cu rabdare, in sensul indicat de regulile care au fost acceptate pana acum. Lumea are in fata ei posibilitati nelimitate. Dar nimic nu poate fi efectiv realizat atat timp cat nu vom recunoaste semnificatia deplina a tot ce am realizat pana astazi si atat timp cat nu suntem patrunsi de importanta legii fundamentale a dinamicii pacii. "Prudenta fata de realizarile noi, credinta ferma in tot ce s-a realizat". Gandirea are sarcina sa realizeze tot ce exista, sa hotarasca tot ce mai poate fi facut, sa prevada ce va fi. Trebuie sa retinem ca dinamica gandirii are un ritm mai lent decat dinamica sentimentului. Pentru ca evolutia se infaptuieste prin mase, nu prin indivizi. Lumea vrea pace! Dar vrem sa fim sinceri: atat timp cat omenirea se gandeste la pace, ea se si intreaba daca aceasta dorinta va putea deveni vreodata o realitate durabila. Dar, tocmai in momentul cand ne dam seama ca pacea poate fi obtinuta numai printr-o legislatie internationala; in momentul cand recunoastem ca aceasta nu reprezinta altceva decat fapte sociale transpuse in constiinta; in momentul cand avem nevoie in cel mai inalt grad de fortele care au descoperit aceste fapte si care lucreaza la fixarea lor in constiinta, constatam ca gandirea a ramas ceva mai in urma. De ce ramane gandirea in urma? Pentru ca ea este ingradita de tot ce a inradacinat adanc in ea, un trecut indelungat. Si totusi gandului ii revine obligatia de a indeparta din aceasta mostenire care trezeste in noi sentimente contradictoriica speranta si teama, spaima si insufletirea, tot ceea ce nu merge in pas cu ratiunea. Este razboiul de temut pentru ca pare unora cel mai sigur mijloc de a obtine avantaje subiective? Gandirii ii revine sarcina de a dovedi ca in realitate este vorba de o amagire, ca dintre toate indeletnicirile proaste, razboiul este cea mai proasta indeletnicire. Este razboiul de temut, deoarece diferite motive il fac de neinlaturat? Gandirea este aceea care trebuie sa faca si pe politician si pe omul de stiinta sa-si uneasca mainile in aceasta cruciada impotriva raului. Este razboiul de temut, deoarece el ramane, orice am incerca un destin de neinlaturat? Gandirea trebuie sa cerceteze de ce ar trebui sa fie asa. Cine poate sa ne dovedeasca aceasta? Istoria. Care este temeiul? Natura umana a carei lege este lupta. Istoria expune doar simpla legatura dintre conflict si solutionarea lor pe calea armelor; din aceasta nu se poate formula o lege a naturii. In ceea ce priveste lupta insasi, este adevarat ca ea reprezinta o lege a naturii. Viata intreaga este o lupta; lupta cu sine, lupta cu semenul tau, in sanul colectivitatii, sau in cadrul statului. Dar lupta nu reclama cu necesitate distrugerea fizica a aproapelui. Si ce camp de batalie mai bun s-ar putea imagina, pentru a satisface inclinatia naturala a omului spre lupta, decat o campanie impotriva tuturor prejudecatilor, a tuturor superstitiilor, a tuturor ereziilor care ne tulbura sufletele, pentru a putea descoperi apoi dupa fiecare batalie, in domeniul nelimitat al luptei pentru idei, nu moartea, ci noi ratiuni de viata. Viitorul trebuie sa fie opera noastra! Pentru a putea infaptui aceasta, omul trebuie sa-si indeplineasca misiunea care ii revine, aceea de a nu ramane inactiv la ceea ce i-a fost destinat de natura. Fie ca omul politic sa-l asculte pe nemuritorul poet, care spune: lasati-ne sa ne incercam posibilitatile sa parcurgem cu ratiunea, in sens invers, drumul pe care ne conduce natura; lasati-ne sa transformam opera de necesitate, intr-o opera a vointei libere; lasati-ne sa ridicam necesitatea fizica la rang de necesitate morala.
88
Haga. Romania vs. Ucraina. Rezumat pledoarii - 16 septembrie 2008 Romania a cerut ieri, 16 septembrie 2008, Curtii Internationale de Justitie sa delimiteze spatiile maritime ce apartin ei si Ucrainei in Marea Neagra, aratand ca solutia de delimitare pe care o propune este una corecta, conforma dreptului international si pozitiei sustinute si in timpul negocierilor bilaterale. Din partea Romaniei, au pledat ieri in fata Curtii Internationale de Justitie Vaughan Lowe, pe temele "Contructia liniei de echidistanta” si "Verificarea echitatii”, Alain Pellet pe tema "A doua faza a delimitarii: circumstantele relevante” si Bogdan Aurescu, Agentul Romaniei, care a prezentat concluziile si pretentia ridicata de Romania in acest proces. Vaughan Lowe: Constructia liniei de echidistanta Vaughan Lowe trateaza, in prima pledoarie a zilei modalitatea corecta de constructie a liniei provizorii de echidistanta, prima faza a aplicarii metodei de delimitare maritima. Romania si Ucraina sunt de acord asupra unui fapt, a spus Vaughan Lowe, acela ca metoda de delimitare presupune trei etape: - trasarea unei linii de echidistanta provizorii intre punctele relevante ale celor doua state; - analizarea circumstantelor relevante si eventuala ajustare a liniei pentru a fi echitabila in raport cu aceste circumstante; - aplicarea testului proportionalitatii: echilibrul intre dimensiunea spatiilor maritime alocate fiecarei parti si lungimea coastelor lor relevante. In privinta Insulei Serpilor, Vaughan Lowe a trecut in revista argumentele aduse de Romania, contrazicand pretentiile Ucrainei cu privire la aceasta formatiune stancoasa. in primul rand, Insula Serpilor este, in mod evident, o formatiune maritima extrem de mica si deloc integrata in coasta Ucrainei. In al doilea rand, nu se poate scoate apa din piatra seaca, iar Insula Serpilor este, din punct de vedere stiintific, o piatra seaca. Insula Serpilor este o stanca, conform articolului 121, paragraful 3 din Conventia privind dreptul marii, a subliniat Vaughan Lowe. Nu are niciun drept care sa mearga dincolo de cele 12 mile marine de mare teritoriala. In al treilea rand, Insula Serpilor nu a fost niciodata notificata de Ucraina ca punct de baza la ONU, iar din textul notificarii ucrainene rezulta ca a notificat toate punctele pe care le considera capabile sa constituie puncte de baza pe coasta sa. Asadar, concluzia este evidenta: Insula Serpilor nu poate constitui un punct care sa fie luat in considerare in trasarea liniei provizorii de echidistanta. In ceea ce priveste Digul Sulina, punctul de baza de pe coasta romana care a fost atacat de Ucraina, profesorul Lowe a demonstrat viabilitatea folosirii Digului Sulina ca punct de baza, completand analiza factuala pe care a facut-o ieri Daniel Muller. in ceea ce priveste comparatia ucraineana a Digului Sulina cu Insula Serpilor, Vaughan Lowe a demontat-o simplu: Conventia privind dreptul marii trateaza diferit formatiunile de tipul Insulei serpilor fata de instalatiile portuare permanente de tipul Digului Sulina. Este aceeasi conventie cea care consacra folosirea Digului Sulina ca punct de baza de pe coasta Romaniei, a subliniat Lowe. O data stabilite punctele de baza de pe coastele relevante in delimitare, trasarea liniei de echidistanta survine natural intre coastele adiacente si cele opuse. Cursul acestei linii nu este dictat decat de caracteristicile geografice ale zonei in disputa. Alain Pellet: A doua faza a delimitarii: circumstantele relevante Profesorul Alain Pellet a examinat, in pledoaria sa, cele trei aspecte examinate de Romania si Ucraina referitoare la circumstantele relevante, care ar putea sa determine deplasarea liniei provizorii de echidistanta: configuratia generala a coastelor de la Marea Neagra, Insula Serpilor, ca posibila circumstanta relevanta, si diferentele dintre lungimile coastelor relevante ale Romaniei si Ucrainei. Rationamentul Romaniei in ceea ce priveste delimitarea maritima in Marea Neagra se poate rezuma in trei puncte, a aratat Curtii profesorul Alain Pellet. In primul rand, linia de echidistanta dintre coastele relevante ale celor doua state trebuie trasata plecand de la punctele de baza pertinente de pe coaste, dar Insula Serpilor, spre deosebire de Digul Sulina nu poate constitui un astfel de punct, desi Ucraina a incercat o comparatie, total artificiala, intre cele doua. In al doilea rand, odata trasata aceasta linie, ea ar putea fi ajustata in functie de circumstantele speciale,
89
pertinente, cu scopul de a ajunge la un rezultat echitabil. in al treilea rand, ultimul pas al delimitarii maritime este efectuarea testului proportionalitatii. Aceasta este metoda pe care Romania isi bazeaza pretentiile, iar in formularea pretentiilor sale Romania se bazeaza pe normele dreptului international, atent studiate, si pe jurisprudenta in materie a CIJ si a altor instante internationale. Exercitiul delimitarii maritime nu este similar unui joc de poker, unde conteaza cine are cel mai mult noroc, ci este o operatiune juridica definita clar de reguli dezvoltate in practica jurisprudentiala, a afirmat Alain Pellet. Profesorul Pellet a subliniat ca Romania si Ucraina sunt de acord asupra definitiei si utilizarii circumstantelor speciale pertinente in delimitarea maritima si ca scopul acestei a doua faze a aplicarii metodei este acela de a se ajunge la o delimitare echitabila pentru ambele state. Profesorul Pellet a subliniat ca, in delimitarea pe care Curtea o are de facut in prezenta speta, trebuie sa se tina cont, in primul rand, de acordurile precedente, convenite intre parti. Astfel, a spus Pellet, Procesele verbale generale din 1949, prin care cele doua parti au convenit trasarea frontierei maritime in jurul Insulei serpilor, pe un arc de cerc de 12 mile marine, trebuie sa exercite deplin efect juridic in acest caz. De asemenea, Curtea trebuie sa aplice integral, in delimitare, prevederile din Acordul Conex la Tratatul de baza romano-ucrainean din 1997. Linia de echidistanta trasata in prima faza a delimitarii maritime este aceea care reflecta cel mai bine realitatea geografica a zonei in disputa, a demonstrat Pellet. Desi in pledoariile Ucrainei a aparut frecvent alegatia ca Romania ar dori sa redefineasca contextul geografic al zonei, este tocmai Ucraina cea care face acest lucru, pretinzand modificarea liniei provizorii de echidistanta dupa circumstante pe care le numeste pertinente (lungimea coastelor sale), dar care nu au nimic de-a face cu realitatile din zona in disputa si nici cu practica jurisprudentiala in materie, a aratat profesorul Pellet. Linia de delimitare ceruta de Ucraina obstructioneaza tarmul romanesc, fapt neacceptat in dreptul international, a demonstrat Alain Pellet. Profesorul a proiectat in fata judecatorilor hartile care reprezinta liniile de delimitare cerute de cele doua state, subliniind inechitatea produsa de linia ucraineana. Chiar daca admitem ipoteza ca lungimea coastelor ar putea sa fie luata in consideratie ca circumstanta relevanta in delimitarea maritima, a spus Profesorul Pellet, trebuie subliniat faptul ca Ucraina nu se refera decat la doua aspecte pe care, in opinia sa, le considera, insa in mod eronat, relevante in aceasta privinta: disparitatea lungimilor coastelor celor doua state si faptul ca tarmul sau domina Marea Neagra. Ucraina nu ia in considerare faptul ca Marea Neagra este o mare semiinchisa si redusa ca dimensiuni, si nici efectele pe care le produce metoda sa arbitrara de delimitare asupra acordurilor deja stabilite intre statele riverane. Profesorul Pellet a analizat efectul pe care l-ar putea produce Insula Serpilor, daca putea fi considerata circumstanta pertinenta in delimitare. Asa cum a aratat partea romana, Insula serpilor nu poate fi considerata parte a coastei ucrainene. Ea ramane ceea ce se vede pe orice harta: o formatiune izolata, nesemnificativa, a subliniat profesorul Pellet. Deja Insula serpilor, ca teritoriu ucrainean, beneficiaza de 12 mile marine alocate prin acordurile romano-sovietice, mostenite de Ucraina. Astfel, Insula Serpilor nu poate influenta linia de delimitare, a spus profesorul francez. Nu este primul caz din jurisprudenta internationala care analizeaza o formatiune maritima cu caracterele Insulei serpilor, iar practica in materie este ca astfel de protuberante stancoase sa fie ignorate in delimitari. Tratand diferenta dintre coastele Romaniei si a Ucrainei, profesorul Pellet a subliniat ca, in delimitarile maritime, acesta nu este un argument de sine statator. Metodele de delimitare maritima folosite la nivel international considera in rare cazuri lungimea coastelor drept circumstanta relevanta, iar in cazurile jurisprudentiale cand a contat, disparitatea era imensa, de cel putin 1:9. In cazul Romaniei si Ucrainei nu exista o disparitate importanta intre coastele relevante astfel incat sa fie considerata circumstanta pertinenta pentru a deplasa linia de delimitare. Vaughan Lowe: Verificarea echitatii. Concluzii In cea de-a doua pledoarie a sa din ziua de 16 septembrie, profesorul Vaughan Lowe a demonstrat ca linia de delimitare propusa de Romania respecta perfect principiul echitatii si ca supunerea acestei linii testului proportionalitatii rezulta intr-un echilibru al spatiilor maritime alocate celor doua state in zona in disputa si coastele lor relevante. Profesorul Lowe a aratat Curtii ca argumentul-mantra ucrainean referitor la lungimea coastelor sale nu sta in picioare nici la faza aplicarii testului proportionalitatii, deoarece numai o parte din aceste coaste sunt cu adevarat relevante pentru zona in disputa. Numai coastele a caror proiectie in larg se suprapune pe zona in disputa pot fi luate in considerare, iar acesta nu este cazul intregului tarm ucrainean, a spus Lowe. Profesorul Lowe a descris exact linia de delimitare ceruta de Romania demonstrandu-i caracterul echitabil, care face dreptate ambelor parti. Bogdan Aurescu, Agent al Romaniei pentru CIJ: Concluziile Agentului Romaniei pentru CIJ Bogdan Aurescu a prezentat concluziile si linia propusa de Romania in fata CIJ in ceea ce priveste platoul continental si zonele economice exclusive ce ar trebui sa revina tarii noastre, in ultimul discurs al echipei Romaniei in audierile din procesul pentru delimitarea spatiilor maritime in Marea Neagra. Romania cere Curtii Internationale de Justitie sa delimiteze spatiile maritime ce apartin ei si Ucrainei in Marea Neagra, mai exact, linia echidistanta/mediana si frontiera deja convenita bilateral in jurul Insulei Serpilor. „Linia
90
Romaniei este moderata, corecta si rezonabila si nu incalca drepturile Ucrainei, lasand Ucrainei toate spatiile maritime in fata tarmurilor sale”, a aratat Bogdan Aurescu. Spre deosebire de propunerea Ucrainei, propunerea Romaniei nu obstructioneaza nicio coasta. Linia de delimitare pretinsa de Romania in fata Curtii este trasata respectand cu strictete contextul geografic al zonei si relatia dintre coastele relevante ale celor doua state, precum si modelul de delimitare care prevaleaza intre statele riverane Marii Negre, respectand astfel interesele statelor parti la proceduri si ale statelor terte. Agentul Romaniei pentru CIJ a afirmat ca Romania a incercat indelung, in negocierile bilaterale cu URSS si apoi cu Ucraina, sa rezolve aceasta disputa conform dreptului international, si a apelat la CIJ doar in momentul esecului negocierilor. „Incheiem asa cum am inceput: cu dreptul international. Dreptul international este suveranul absolut pe care toti actorii si toate actiunile comunitatii internationale ar trebui sa il urmeze si sa il respecte. Cuvintele inspirate ale lui Nicolae Titulescu, a carui prestigioasa efigie se afla nu departe de aceasta Mare Sala a Justitiei, in apropierea Palatului Pacii, imi vin in minte: el definea suveranitatea statelor ca fiind „grevata de o ‚servitute internationala in favoarea Pacii’ si a dreptului international””, a afirmat Bogdan Aurescu. Bogdan Aurescu a trecut in revista, in mod sintetic in discursul sau, argumentele principale pe care Romania isi fundamenteaza pretentia: I. Frontiera deja trasata in jurul Insulei Serpilor. Romania sustine ca o prima parte a delimitarii a fost realizata prin Procesele Verbale agreate de Romania si URSS in 1949 si confirmate de documente ulterioare de acelasi caracter, care au stabilit frontiera maritima in jurul Insulei serpilor, pe un arc de cerc de 12 mile maritime de mare teritoriala, maximum de spatiu maritim la care aceasta formatiune are dreptul. Atat textul acestor procese verbale, precum si hartile anexate lor arata clar intentia partilor de a fixa o frontiera maritima, in jurul Insulei serpilor. Aceasta frontiera a fost reprezentanta in numeroase randuri de cartografi oficiali romani, sovietici precum si ucraineni. II.
Realizarea
delimitarii
maritime
dupa
regula
dezvoltata
de
CIJ
in
jurisprudenta
sa.
Restul delimitarii platoului continental si zonele economice exclusive ale Romaniei si Ucrainei urmeaza sa fie realizata de Curtea Internationala de Justitie, conform metodei folosita in toate cazurile similare judecate de Curte, „regula echidistanta/mediana – circumstante speciale/relevante”. III. Bogdan Aurescu a aratat ca, in prezentul caz, aplicarea acestei metode presupune urmatorii pasi: trasarea unei linii de echidistanta intre coastele adiacente relevante ale Romaniei si Ucrainei, si a unei linii mediane intre coastele opuse ale celor doua state. in trasarea acestei linii minuscula formatiune maritima Insula Serpilor trebuie ignorata deoarece ar distorsiona incorect linia, a spus agentul Romaniei. In trasarea liniei provizorii echidistanta-mediana in cazul Romaniei trebuie folosite cele mai avansate puncte de pe coasta sa: Digul Sulina si Peninsula Sacalin (puncte notificate deja la ONU, ca puncte de baza, de catre Romania). Nu exista circumstante relevante care sa justifice ajustarea acestei linii provizorii echidistante-mediane, a aratat Bogdan Aurescu. Pozitionarea geografica a Insulei serpilor determina neacordarea de efect dincolo de cele 12 mile marine Insulei serpilor, conform jurisprudentei din dreptul international, care a consacrat, in cazuri similare, ignorarea formatiunilor de tipul ei. in plus, a mai spus Agentul Romaniei, Insula Serpilor, dupa toate evidentele, este o stanca, in sensul articolului 121 paragraful 3 din Conventia privind dreptul marii, deci nu are niciun drept la platou continental sau zona economica exclusiva. incercarile Ucrainei sa modifice artificial caracteristicile naturale ale Insulei Serpilor nu au nicio semnificatie juridica sau influenta in acest proces. Circumstantele invocate de Ucraina in pledoariile sale nu sunt semnificative pentru aceasta delimitare, a spus Bogdan Aurescu. Pretinsa predominanta geografica a coastelor, invocata de Ucraina, nu este decat o incercare de a include in coastele relevante pentru aceasta delimitare a unor segmente care nu au nimic de-a face cu aceasta. Nu exista nicio disproportie intre coastele relevante ale partilor si deci nu este necesara deplasarea liniei provizorii, care este deja echitabila. Activitatile petroliere sau de prevenire a braconajului, intreprinse de Ucraina in zona in disputa nu au consecinte juridice in acest caz, conform Acordului Conex la Tratatul de baza dintre cele doua state (1997) si conform dreptului international, ele avand loc dupa data cristalizarii diferendului dintre Ucraina si Romania. Testul proportionalitatii confirma caracterul echitabil al liniei de delimitare pretinsa de Romania. Agentul Romaniei pentru CIJ, Bogdan Aurescu a prezentat Curtii, in finalul pledoariei sale, coordonatele geografice exacte ale liniei de delimitare cerute de Romania. Decizia Curtii Internationale de Justitie de la Haga Curtea decide că, începând de la Punctul 1, aşa cum a fost el stabilit în articolul 1 din Tratatul privind Regimul Frontierei de Stat din 2003, linia unică de demarcare a platoului continental şi a zonei economice exclusive ale României şi Ucrainei în Marea Neagră vor urmări arcul de 12 mile marine al apelor teritoriale ucrainene în jurul
91
Insulei Şerpilor, până la Punctul 2 (cu coordonatele 45° 03' 18.5" N şi 30° 09' 24.6" E), unde arcul se intersectează cu linia mediană a distanţei între coastele României şi Ucrainei. De la Punctul 2, linia de demarcare va urma linia echidistantă prin Punctul 3 (având coordonatele 44° 46' 38.7" N şi 30° 58' 37.3" E) şi punctul 4 (având coordonatele 44° 44' 13.4" N şi 31° 10' 27.7" E), până în Punctul 5 (având coordonatele 44° 02' 53.0" N şi 31° 24' 35.0" E). De la Punctul cinci, linia de delimitare continuă de-a lungul liniei care marchează jumătatea distanţei între coastele celor 2 ţări în direcţia sud începând de la azimutul geodezic până la zona în care drepturile unor ţări terţe ar putea fi afectate", a apreciat CIJ, în paragraful operativ, cele cinci puncte stabilind, practic, linia de delimitare a platoului continental din Marea Neagră. Coordonatele geografice au fost interpretate de către experţi, în urma acestei interpretări rezultând faptul că România a obţinut o suprafaţă de 9.700 kmp de platou continental şi zonă economică exclusivă, adică 79,3 % din zona de peste 12.000 kmp aflată în dispută cu Ucraina Sentinţa a inclus de asemenea noua schiţe ale zonei. În ceea ce priveşte "coastele relevante", Curtea a reţinut că, din punct de vedere legal, coastele relevante pot juca două roluri în ceea ce priveşte delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive. "În primul rând, este necesară identificarea coastelor relevante pentru a stabili ce anume constituie într-un context specific o suprapunere a pretenţiilor celor două părţi. În al doilea rând, coastele relevante trebuie să fie stabilite pentru a verifica, în cel de-al treilea şi ultim stadiu al procesului de delimitare, dacă există o disproporţionalitate în ceea ce priveşte lungimea coastelor fiecărui stat şi zonele maritime care cad de o parte sau alta a zonei de delimitare", a subliniat Curtea. Curtea a apreciat ca relevantă toată lungimea zonei de coastă a României, de aproximativ 248 de kilometri. De asemenea, potrivit Curţii, zona de coastă relevantă în cazul Ucrainei a fost de aproximativ 705 kilometri. Curtea a notat de asemenea că "pe baza determinării făcute referitor la ceea ce constituie coaste relevante, proporţia lungimii coastelor între România şi Ucraina este de aproximativ 1:2,8". În ceea ce priveşte metodologia de delimitare, Curtea a decis să înceapă prin trasarea unei linii de echidistanţă provizorie între coastele adiacente ale României şi Ucrainei, care apoi continuă sub forma unei linii mediane între coastele situate vizavi. "În cea de-a doua etapă, Curtea va lua în calcul dacă există factori care impun ajustarea sau schimbarea liniei provizorii de echidistanţă pentru a ajunge la un rezultat echitabil. În al treilea rând, Curtea va verifica faptul că linia respectivă nu va conduce la un rezultat inechitabil ca urmare a unei disproporţii vădite între raportul lungimii coastelor şi cel al zonei maritime relevante întrecele două state", se arată în comunicatul Curţii.
4. Exemplu de motivare juridică "JUDECATORIA Dosar nr. 8716/299/2009
SECTORUL
1
BUCURESTI
INCHEIERE sedinta din Camera de Consiliu inceputa la data de 02 Aprilie 2009 orele 22,30 si terminata la data de 03.04.2009, orele 06,30 Completul PRESEDINTE: GREFIER:
compus CRISTUS VARDARU
din: NICOLETA CRISTIAN
Ministerul Public este reprezentat de procuror Marcau Catalin, din cadrul Parchetului de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti. Pe rol se afla solutionarea propunerii de arestare preventiva, formulata de Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, privind pe inculpatii BG, ZCO, DSF, DN, BD si GMP. La apelul nominal facut in Camera de Consiliu au raspuns inculpatii BG personal adus in stare de arest si asistat de aparator ales avocat D C cu imputernicire avocatiala nr. 110007/02.04.2009, la fila 18 din vol.3 dup, avocat GM care prezinta imputernicire avocatiala nr. 2/9/2009 si avocat LL care prezinta imputernicire avocatiala nr. 1/02.04.2009, ZCO personal adus in stare de arest si asistat de aparator ales avocat SDV, care prezinta imputernicire avocatiala nr. 203752/2009 si avocat CE, care prezinta imputernicire avocatiala nr. 26/02.04.2009, DSF personal adus in stare de arest si asistat de aparator ales avocat BA care prezinta imputernicire avocatiala nr. 07/02.04.2009, DN personal adus in stare de
92
arest si asistat de aparator ales avocat DG si DV, care prezinta imputernicire avocatiala nr. 45221/02.04.2009, BD personal, adus in stare de arest si asistat de aparator ales avocat BG C cu imputernicire avocatiala nr. 145219/02.04.2009, la fila 83 din vol 3 dup si GMP, personal, adus in stare de arest si asistat de avocat MM, cu imputernicire avocatiala nr. 408589/02.04.2009 la fila 115 din vol 3 din dup. Procedura S-a
de facut
citare
referatul
este
cauzei
legal
de
catre
indeplinita. grefier,
dupa
care:
Se prezinta pentru inculpatul ZC, aparator din oficiu, avocat TG, care prezinta delegatie 011710/02.04.2009, pentru inculpatul DSF, aparator din oficiu, avocat PDF, care prezinta delegatie nr. 011604/02.04.2009, pentru inculpatul DN, aparator din oficiu, avocat ZC, care prezinta delegatie nr. 0011547/02.04.2009,pentru inculpatul BD avocat SM care prezinta delegatie 011607/2009, acestia solicitand acordarea onorariului, instanta luand act de incetarea contractului de asistenta juridica obligatorie prin prezenta aparatorilor alesi. Instanta, fata de imprejurarea ca pe faxul instantei s-a trimis o cerere din partea aparatorul ales al inculpatului BG, avocat MG insotita de biletul de avion, aceasta cerere urmeaza a fi atasata la dosarul cauzei, intrucat la momentul primirii dosarul nu era inregistrat si nu se stia astfel ce numar are. Aparatorul inculpatului DN, avocat DG, solicita a se dispune suspendarea sedintei de judecata pentru a avea posibilitatea de a studia actele si lucrarile dosarului, aratand ca o astfel de cerere a fost depusa si la Parchet, comunicandu-li-se ca raspunsul la cerere le va fi comunicat prin ordonanta, care nu se regaseste la dosar, cerere pe care urmeaza sa o depuna la dosar. Instanta
pune
in
discutie
cererea
formulata.
Aparatorii celorlalti avand pe rand cuvantul arata ca sunt de acord cu suspendarea sedintei de judecata. Aparatorul inculpatului BG, avocat MG, solicita conform art. 6 al. 3 C.p.p. a se acorda timpul necesar pentru pregatirea apararii. Aparatotul inculpatului DN, avocat D depune in copie cererea, la care s-a facut referire anterior, formulata de patru dintre aparatorii inculpatilor. Reprezentantul
Ministerului
Public
arata
ca
este
de
acord.
Instanta apreciaza intemeiata cererea, urmand a da eficienta principiului consacrat de Constitutia Romaniei, respectiv respectarea dreptului la aparare, in cuprinsul caruia intra si studierea dosarului, avand insa in vedere obiectul pricinii, care impune solutionarea acesteia intr-o procedura de urgenta, termenul pe care il acorda este de 2 ore si 20 de minute, urmand a se relua sedinta la ora 01,00. Instanta in aceasi cauza in sedinta din Camera de Consiliu inceputa la data de 02.04.2009 orele 22.30 si continuata la data de 03.04.2009 ora 01.00, constata ca inculpatul BG este asistat si de avocat DC. Aparatorul inculpatului BG, avocat DC, avand cuvantul, arata ca la dosarul de urmarire penala nu se regaseste atasata incheierea de sedinta prin care s-a incuviintat propunerea de efectuare a unei perchezitii domiciliare, incheiere ce ar trebui sa contina argumentele privind utilitatea efectuarii acesteia la toate imobilele, solicitand astfel atasarea acesteia la dosarul cauzei. Instanta, fata de solicitarea aparatorului inculpatului BG, precizeaza ca dosarul avand ca obiect propunerea de efectuare a perchezitiei domicilare are un numar de dosar separat inregistrat la data de 01.04.2009 si se regaseste in prezent depus in arhiva penala a instantei, neputand fi pus la dispozitie in acest moment din motive obiective, insa incepand cu ora deschiderii arhivei dosarul poate fi pus la dispozitia aparatorilor inculpatilor, intrucat o data sesizata instanta cu propunerea de arestare preventiva nu mai exista obligatia de pastrarea confidentialitatii acelui dosar.
93
Aparatorul inculpatului BG, avocat GM, avand cuvantul, ca o chestiune preliminara intelege sa invoce exceptia nulitatii absolute a propunerii de luare a masurii arestarii preventive formulate de catre Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti. In sustinerea exceptiei astfel invocata arata ca in situatia in care instanta va pronunta o incheiere de admitere a exceptiei nulitati absolute a referatului de propunere a masurii arestarii preventive, instanta nu mai poate proceda la audierea inculpatilor, nemaifiind necesara si va da o solutie cu privire la propunerea de luarea a masurii arestarii preventive pe chestiuni care privesc nerespectarea dispozitiilor legale imperative cu privire la intocmirea propunerii si sesizarea instantei de judecata. In continuare arata ca propunerea de luare a masurii arestarii preventive este nula absolut din urmatoarele considerente: Contrar prevederilor imperative ale art. 149 ind. 1 al. 1 C.p.p. si 150 al. 1 C.p.p. nu s-a procedat la asculatarea inculpatului BG de catre organele de urmarire penala, desi ascultarea inculpatului de catre procuror este obligatorie inainte de a se formula propunerea de arestare preventiva. Aceasta nu este o ascultare care sa priveasca fondul cauzei ci, asa cum rezulta din aliniatul 1 al art. 149 ind. 1 C.p.p. este o ascultare cu carater procedural, inculpatul trebuind audiat atat cu privire la disp. art. 143 al. 1 C.p.p. cu privire la existenta unor probe si indicii privind savarsirea unei infractiuni, cat si cu privire la cele doua temeiuri juridice de arestare, respectiv art. 148 lit. f si e C.p.p. Precizeaza ca din simpla analiza a actelor procedurale de la fila nr. 7 pana la fila nr. 9 din dosarul de urmarire penala rezulta in mod indubitabil ca inculpatul nu a fost ascultat. Din inscrisul olograf aflat la fila nr. 7 intocmit si semnat de BG la ora 12,00, rezulta ca inculpatul a aratat in mod expres ca doreste sa dea declaratie, dar a invocat faptul ca are aparator ales, insa isi exprima dorinta de a face declaratii doar in prezenta aparatorului ales, nefiiind vorba de exercitarea dreptului la tacere, intr-o astfel de situatie conform prev. art. 70 al. 2 C.p.p. B avand in acel moment calitatea procesuala de invinuit, procurorul avea obligatia sa intocmeasca un proces verbal. Pe de alta parte pozitia procesuala a inculpatului BG este justificata, fiind in consesns cu dispozitiile procedurale ale al. 3 din art. 143 C.p.p. potrivit careia organele de urmarire penala sunt obligate sa aduca la cunostiinta invinuitului ca are dreptul la un aparator ales, cu atat mai mult cu cat din cuprinsul acestui inscris rezulta ca inculpatul a aratat ca avea un aparator ales, imputernicirea avocatiala fiind transmisa organului de urmarire panala, serviciile sale fiind expres solicitate de inculpatul BG si depune un inscris din care rezulta ca fost transmisa procurorului imputernicirea avocatiala. Cu toate acesta procurorul in mod nejustificat, fara nici un temei legal, a respins cererea formulata de inculpatul BDe a fi ascultat conform al. 1 al. art. 149 ind. 1 C.p.p. in prezenta aparatorului ales, procurorul actionand contrar dipozitiilor legale procedand la desemnarea unui aparator din oficiu. La dosar exista doua declaratii, doua formulare tipizate de declaratie de invinuit care sunt obtinute la orele 12,50 pana la ora 13,00 cand se dispune fata de invinuit retinerea, asa cum rezulta din ordonanta de retinere, in care se mentioneaza ora 13,00. Ulterior orei 13,00, procurorul dispune prin ordonanta punerea in miscare a actiunii penale. De la aceasta data lipseste orice declaratie din partea inculpatului. Chiar daca judecatorul ar califica declaratiile, cea olografa si cele doua de pe formular tipizat ca exprimand cerinta ascultarii ca fiind o conditie prealabila a intocmirii referatului cu propunere de arestare preventiva fata de inculpat, dupa punerea in miscare a actiunii penale nu exista la dosar nici o declaratie, ceea ce echivaleaza cu neindeplinirea conditiei prealabile a ascultarii inculpatului. Art. 150 al. 1 C.p.p. prevede in mod explicit, imperativ ca masura arestarii preventive fata de inculpat nu se poate dispune decat dupa ascultarea inculpatului de catre procuror si judecator. Ascultarea inculpatului de catre judecator nu poate suplini neideplinirea conditiei privind ascultarea acestuia de catre procuror, cum ascultarea inculpatului trebuie sa se realizeze in prezenta aparatorului si cum este caz de asistenta juridica obligatorie, sanctiunea este nulitatea absoluta a referatului cu propunere de arestare preventiva conform art. 197 al. 2 C.p.p. In al doilea rand au fost incalcate in mod grosolan prevederile privind asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului, fiind caz de asistenta juridica obligatorie conform art. 171 al. 2 C.p.p. Trecand peste faptul ca procurorul, contrar dispozitiilor art. 143 al. 3 C.p.p. nu a tinut seama de optiunea inculpatului de a-si alege un aparator, principiul fiind al prioritatii aparatorului ales fata de aparatorul din oficiu, se observa ca toate actele procedurale efectuate fata de inculpat, ce au stat la baza intocmirii referatului cu propunere de arestare preventiva, s-au realizat in absenta unui aparator ales sau din oficiu. Se desemneaza un aparator din oficiu contrar dispozitiilor legale, insa astfel cum rezulta din procesul
94
verbal intocmit la data de 02.04.2009, ora 14,35 aflat la fila 16 dosar de urmarire penala, din care rezulta ca aparatorul din oficiu se prezinta la ora 14,35, ori ultimul act procedural respectiv declaratia pe formular tipizat fata de inculpatul B este obtinuta la ora 13,00, rezulta ca toate cele trei declaratii, cea olografa si cele pe formulaz tipizat, in care BG arata ca nu face nici o declaratie in lipsa aparatorului ales, sunt obtinute in lipsa oricarui aparator, aparatorul din oficiu prezentandu-se la ora 14,35. Desi la ora 16,35 se prezinta avocat DC cu imputernicire de aparator ales pentru inculpatul BG nu s-a procedat la ascultarea inculpatului in prezenta aparatorului desi avocatul D formuleaza o cerere expresa in acest sens, fiind relevant sub acest aspect procesul verbal de la fila nr. 17 DUP, sanctiunea fiind nulitatea absoluta a referatului cu propunere de arestare preventiva. Este relevant ca inceperea urmaririi penale este dispusa la data de 31.03.2009, in aceste conditii toate actele efectuate anterior, incepand cu actele premergatoare si continuand cu cele de urmarire penala in rem, care stau la baza rezolutiei de incepere a urmaririi penale din data de 31.03.2009 sunt lovite de nulitatea absoluta. Procurorul nu a tinut seama de prevederile Legii nr. 57/2008, care a fost introdusa ca urmare a Deciziei nr. 1086/2007 a Curtii Constitutionale, care a modificat in mod expres prevederile art. 172 al. 1 C.p.p. si conditioneaza valabilitatea actelor de urmarire penala deindeplinirea de catre procuror a obligatiei de incunostiintare in prealabil a aparatorului invinuitului sau inculpatului cu privire la data efectuarii oricarui act de urmarire penala pentru a se asigura asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului la efectuarea actelor de urmarire penala. Examinand aceste acte se observa ca procurorul a incalcat flagrant prevederile art. 172 al. 1 C.p.p., in acelasi timp nu au fost parcurse nici procedurile ce insotesc rezolutia inceperii urmaririi penale conform art. 70 al. 2 C.p.p. Potrivit acestui text coroborat cu art. 6 al. 3 C.p.p. procurorul avea obligatia sa incunostiinteze pe inculpat despre existenta rezolutiei de incepere a urmaririi penale. Potrivit textului procurorul avea obligatia ca imediat dupa inceperea urmaririi penale sa aduca la cunostinta invinuitului rezolutia de incepere a urmaririi penale, sa-i aduca la cunostinta fapta si incadrarea juridica. Contrar acestor prevederi legale, cum rezulta din materialul de urmarire penala, anterior emiterii mandatului de aducere inculpatul nu a fost citat de organul de urmarire penala in vederea aducerii la cunostinta a faptei si incadrarii juridice pentru care este cercetat, contrar exigentelor art. 70 al. 2 C.p.p. si art. 6 al. 3 din C.p.p. Dimpotriva mandatul de aducere, care trebuia emis in conformitate cu prevederile art. 183 C.p.p., a fost emis contrar dispozitiilor legale, pe de o parte inculpatul nu a fost anterior citat, conditie prevazuta la aliniatul 1 si pe de alta parte daca procurorul s-ar fi prevalat de derogarea prevazuta de aliniatul 2 al art. 183 C.p.p. era obligat sa constate in prealabil, motivat, ca emiterea unui mandat de aducere este necesara in vederea rezolvarii cauzei. Ori astfel cum rezulta din cuprinsul mandatului de aducere aflat la fila nr. 26 DUP acesta este complet nemotivat, ceea ce viciaza intreaga procedura prevazuta la art. 70 al. 2 C.p.p. Din simpla examinare a materialului care sta la baza referatului cu propunere de arestare preventiva se poate constata cu usurinta ca nu au fost parcurse nici procedurile prevazute de art. 234 si 235 C.p.p. Situatia in aceasta cauza este neobisnuita, pentru ca procurorul cu aceeasi ocazie intocmeste procesul verbal de aducere la cunostinta a invinuirii, trece la obtinerea declaratiilor, dispune retinerea fata de invinuit, dispune prin ordonanta punerea in miscare a actiunii penale si intocmeste referatul cu propunere de luarea a masurii arestarii preventive. Contrar art. 235 C.p.p. procurorul omite sa ii aduca la cunostinta inculpatului punerea in miscare a actiunii penale, este o incalcare elementara a regulilor de procedura penala. ::......................................
In ceea ce priveste inregistrarea depusa in sedinta de judecata, in data de 03.04.2009 de catre apararea inculpatilor, instanta retine ca este vorba despre o inregistrare de 18 secunde, data 25.01.2009, ori faptele retinute in prezenta cauza au avut loc in noaptea de 26/27.01.2009; chiar daca acceptam faptul ca ar fi gresita aceasta data si imaginile prezenta momentul prezentei partilor vatamate in barul din, oras Voluntari, judetul Ilfov, pe de o parte, momentul de timp este prea scurt pentru a aprecia ca acolo nu a avut loc decat o intalnire amicala, fiind greu de presupus ca asa s-ar fi desfasurat evenimentele fata de modalitatea in care partile vatamate au ajuns la acea locatie, imprejurare retinuta mai sus, prin analizarea in detaliu a probelor administrate; pe de alta parte, se observa la un moment dat cum partea vatamata NT intoarce privirea la persoana care filmeaza, probabil cu un telefon mobil, iar daca privim spre piciorul drept observam ca are pantalonul taiat, de undeva de deasupra genunchiului cazand un servetel sau un tampon, nu se distinge bine, probabil aplicat pe rana suferita ca urmare a impuscaturii. In urma analizarii si coroborarii tuturor acestor probe administrate instanta retine ca situatia de 95
fapt se presupune a fi urmatoarea: partile vatamate SCD, MS si NT sunt probabil persoanele care au sustras autoturismul marca Mercedes apartinand inculpatului GB in data de 26.01.2009. Cele trei parti vatamate sunt apropiate numitului IA, persoana care exercita o anumita autoritate asupra acestora. In loc sa instiinteze organele de politie cu privire la sustragerea autoturismului, inculpatul BG a apelat la inculpatul DA pentru ca acesta sa faca propriile "investigatii" pentru a afla cine sunt autorii asa cum el insusi recunoaste intr-o emisiune televizata a carei transcriere se afla la filele 111-114, vol. I, dosar de urmarire penala. Urmare a catorva telefoane date, inculpatul DN afla de la numitul ID care sunt presupusi autori, in persoana partilor vatamate si a numitului SA. Instiintat despre aceasta imprejurare in seara zilei de 26.01.2009, inculpatul BG, ii trimite pe inculpati ZC, DS si DN, cu doua autoturisme, respectiv cel marca Toyota Land Cruiser si cel marca BMW X5 sa se intalneasca cu intermediarul ID, pentru ca acesta sa-i conduca ulterior la presupusi faptasi. In continuare evenimentele au avut loc in maniera aratata mai sus, cele trei parti vatamate fiind supuse la violente fizice (partea vatamata NT fiind si impuscata in piciorul drept de catre inculpatul DS), imobilizate si transportate impotriva vointei lor la oras Voluntari. in barul aflat in incinta acestei locatii partile vatamate au fost in continuare lipsite de libertatea de deplasare fiind obligate sa dea declaratii olografe la solicitarea inculpatului BG in care recunosteau fortul autoturismului acestuia si faceau afirmatia , nereala, ca s-ar fi deplasat acolo de buna voie. Dupa darea acestor declaratii, odata cu recuperarea autoturismului sustras cele trei parti vatamate au fost lasate sa plece. Instanta retine ca inculpatul BG a solicitat celor trei parti vatamate acele declaratii olografe pentru a se asigura ca acestia nu vor reclama ceea ce s-a intamplat asa cum el insusi recunoaste in declaratia data in fata judecatorului: "Precizez ca pentru a ma asigura ca nu se apuca cei trei sa reclame ceva impotriva mea … i-am pus sa dea cate o declaratie in care au recunoscut ca sunt autori furtului masinii". Instanta a mai retinut si ca partile vatamate nu au reclamant organelor de politie cele intamplate o buna perioada de timp, respectiv pana la data de 20.02.2009, deoarece le-a fost solicitat astfel de catre numitul IA, asa cum rezulta din referirile constante facute de acesta cu privire la acest aspect in convorbirile telefonice a caror transcriere se afla la dosarul cauzei, atitudine manifestata si la solicitarea interlocutorului IP cu care poarta majoritatea acestor discutii, aparand unele presupuneri ca acesta din urma ar fi intentionat sa solicite anumite avantaje materiale de la inculpatul BG, in schimbul tacerii celor trei, fara sa existe date concludente in acest sens. In aceeasi ordine de idei, instanta retine din analizarea probelor ca nu exista indicii cu privire la existenta unei intelegeri frauduloase intre inculpat si partile vatamate asa cum s-a retinut in referatul cu propunerea de arestare preventiva. In consecinta, instanta constata ca exista indicii temeinice din care rezulta presupunerea rezonabila ca inculpatii BG, BD, DSF, DN si ZCO, in noaptea de 26/27.01.2009, au lipsit de libertate, in mod nelegal, pe partile vatamate SC D, MS si NT, in circumstantele si imprejurarile descrise respectiv activitatea infractionala a inceput pe raza sectorului 1 Bucuresti, in debutul acesteia fiind implicati inculpatii DSF, DN si ZCO, la instigarea inculpatului BG, cu precizarea ca pe langa savarsirea faptei de catre mai multe persoane s-a retinut si imprejurarea ca inculpatul DS a folosit o arma impotriva partii vatamate NT; activitatea infractionala a continuat si la imobilul din, jud. Ilfov, oras Voluntari, partile vatamate fiind lipsite de libertate de catre toti cei cinci inculpati, instanta constatand o contributie a acestora in calitate de coautori, cu mentiunea, ca cei trei au fost obligati ca in schimbul eliberarii sa dea acele declaratii olografe, aspect ce se poate circumscrie notiunii de "orice alt avantaj" la care face referire art. 189 alin. 1 si 2 Cp. Concluzionand, instanta arata ca exista indicii temeinice in acceptiunea dispozitiilor art. 143 96
Cpp ca activitatea ilicita a inculpatilor poate fi circumscrisa dispozitiilor art. 189 alin. 1 si 2 Cp, instanta statuand astfel asupra legalitatii si temeiniciei incadrarii juridice facuta de procuror in raport de probele administrate pana in prezent. Instanta nu va analiza propunerea de arestare preventiva prin prisma infractiuni de uz de arma letala fara drept prevazuta de art. 136 ind. 2 din Legea nr. 295/2004 ce s-ar putea retine in sarcina inculpatului DS deoarece pedeapsa prevazuta de lege pentru aceasta infractiune nu este inchisoarea mai mare de 4 ani, nefiind indeplinita conditia premisa impusa de art. 148 alin. 2 Cp. Cu privire la cazul de arestare prevazut de art. 148 lit. e Cpp indicat in referatul cu propunerea de arestare preventiva, instanta, nu il va retine, deoarece din materialul probator administrat in cauza nu reies indicii cu privire la faptul ca inculpatii ar fi incercat o intelegere frauduloasa cu partile vatamate. Instanta, va retine insa, ca este incident cazul de arestare prevazut de art. 148 lit. f C.p.p, pentru urmatoarele argumente: In primul rand, pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunile retinute in sarcina inculpatilor este inchisoarea mai mare de 4 ani, iar lasarea acestora in libertate prezinta pericol social concret pentru ordinea publica. La aprecierea acestei din urma conditii avem in vedere urmatoarele: Este adevarat ca masura arestarii preventive este cea mai severa masura preventiva si ea trebuie luata numai in mod justificat si pentru motive temeinice, insa imprejurarile prezentei cauze pot constitui unul din aceste cazuri temeinic justificate. Astfel, chiar daca s-ar proba in mod cert ca partile vatamate sunt autorii furtului autoturismului inculpatului BG nu este de conceput, intr-o societate democratica cu reguli de conduita si convietuire clara, sa se recurga la "proceduri judiciare" paralele care nu au nici o legatura cu ordinea si statul de drept, ci intra in sfera ilicitului penal. Inculpatii din prezenta cauza, apropiati sau subordonati inculpatului BG, au actionat la indemnul si sub comanda acestuia , intr-o maniera care sfideaza regulile de drept (urmariri cu masinile, noaptea in oras, uzul de arma in loc public, existand posibilitatea ranirii si altor persoane nevinovate) pentru gasirea si pedepsirea autorilor furtului autoturismului neputanduse fi acordate circumstante in sensul ca s-ar fi substituit organelor judiciare deoarece numai acestea sunt abilitate sa efectueze cercetari pentru aflarea adevarului, gasirea persoanelor vinovate si tragerea la raspundere penala a acestora, in situatia in care se reclama o fapta penala. Daca nu acceptam un astfel de principiu ca fiind singurul ce trebuie sa guverneze intr-o societate democratica ar insemna ca pentru toti cetateni sa existe posibilitatea de a-si face singuri dreptate, inclusiv prin conduite ce intra in sfera ilicitului penal. Asa cum s-a statuat in doctrina juridica, pericolul pentru ordinea publica presupune temerea ca odata pus in libertate un inculpat ar comite fapte penale ori ar declansa reactii in randul opiniei publice determinate de fapta pentru care este cercetat, analizarea acestei conditii reprezentand un pronostic facut de judecator asupra comportamentului viitor al inculpatului. In prezenta cauza, gravitatea deosebita a faptelor retinute in sarcina inculpatilor poate fi suficienta pentru a contura aprecierea ca acestia prezinta pericol pentru ordinea publica, probele care dovedesc acest fapt fiind chiar indiciile temeinicie retinute si analizate mai sus, iar existenta si persistenta unor indicii grave de vinovatie constituie conform jurisprudentei Conventiei Europene a Drepturilor Omului factori pertinenti care legitimeaza o detentie provizorie masura arestarii preventive fiind astfel conforma cu scopul instituit de art. 5 din Conventie. Pe de alta parte, instanta are in vedere circumstantele personale ale inculpatilor, respectiv atitudinea acestora fata de faptele comise si urmarile lor, in sensul ca din conduita acestora nu rezulta faptul ca ar manifesta o atitudine de regret si de acceptare a faptului ca s-au incalcat prevederile legale. 97
In plus, inculpatul BG este o persoana publica recunoscuta in unele medii ca formator de opinie, multe din conduitele acestuia fiind exemplu de urmat pentru alti cetateni (cum ar fi apropierea sa de biserica si de credinta in Dumnezeu, aspect pus in evidenta in multe ocazii in sens pozitiv), acesta, poate mai mult ca ceilalti coinculpati, aflati in sfera sa de influenta, fiind dator sa se manifeste intr-o conduita care sa se incadreze in limitele legalitatii. Instanta mai justifica caracterul exceptional al masurii arestarii preventive ce se impune a fi luata impotriva inculpatilor si prin aceea ca, in situatia retinerii unor infractiuni de violenta de o asemenea gravitate reactia autoritatilor judiciare trebuie sa fie prompta, ferma, exigenta, pentru a da un semnal in acest sens societatii civile in sensul ca astfel de manifestari nu pot fi lasate nesanctionate, iar Romania este un stat de drept in care organele judiciare isi fac datoria atunci cand sunt investite cu restabilirea ordinii si legalitatii. Instanta mai arata ca rezulta din actele dosarului necesitatea ca inculpatii sa fie scosi din mediu in care acestia traiesc si muncesc si sa fie plasati intr-un regim de privare de libertate pentru ca sa nu fie impietata astfel buna desfasurare a procesului penal, existand pericolul ca partile vatamate si martorii sa fie supusi la presiuni, sens in care face trimitere la dispozitiile art. 136 alin. 1 Cpp. Mediatizarea excesiva a prezentei cauze nu face decat sa intareasca cele aratate mai sus cu amendamentul ca judecata se desfasoara conform procedurilor legale, pe baza probelor administrate si nu in baza unor luarii de pozitii , pro sau contra, in favoarea sau defavoarea unora dintre parti, deoarece se creeaza o presiune la adresa organelor judiciare care trebuie sasi indeplineasca obligatiile legale cu deplina profesionalitate si impartialitate. Fata de cele mai sus expuse, in baza art. 1491 alin. 9 C.p.p. va admite in parte propunerea Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti, privind arestarea preventiva a inculpatilor BG, Z C O, DSF, DN si BD si va dispune arestarea preventiva a acestora pentru 29 de zile, de la 03.04.2009 la 01.05.2009. III. in ceea ce il priveste pe inculpatul GMP, instanta constata urmatoarele: Potrivit art. 1491 C.p.p., pentru a se putea dispune arestarea preventiva a inculpatului GMP trebuie sa fie intrunite conditiile prevazute de art. 143 C.p.p. si sa existe in mod corespunzator vreunul din cazurile prevazute de art. 148 C.p.p., iar arestarea inculpatului sa fie in interesul urmaririi penale. Referitor la existenta in cauza a probelor si indiciilor temeinice ca inculpatul a savarsit infractiunile de care este invinuit, se retine ca, in cauza exista declaratiile tuturor celor trei parti vatamate din care rezulta ca inculpatul s-a aflat in barul din B-dul Pipera nr. 55, judetul Ilfov, in noaptea de 26/27.01.2009, aflate la filele 97-98, 104-105, respectiv 111-113, dosar de urmarire penala , vol. II. In aceste completari la declaratiile initiale, partile vatamate arata , pe langa faptul ca inculpatul ar fi fost si el la barul unde au fost sechestrati, participand la lipsirea lor de libertate, faptul ca la jumatatea lunii februarie 2009 s-au intalnit cu acesta la un cazinou si le-ar fi spus ca urmeaza sa primeasca niste sume de bani pentru ca au fost batuti. Aceste declaratii nu se coroboreaza cu nici un alt mijloc de proba din care instanta sa retina cu certitudine ca inculpatul a savarsit faptele ce i-au fost retinute in sarcina, astfel incat sa se justifice admiterea propunerii de arestare preventiva. Faptul ca inculpatul a fost prezent la aceea locatie in data de 26/27.01.2009, in lipsa altor probe ca cele indicate cu privire la celorlalti cinci coinculpati nu poate duce decat la retinerea unor indicii minime, dar nu temeinice, referitoare la posibilitatea ca inculpatul sa fi savarsit o fapta penala. Instanta mai retine ca regula este ca judecarea inculpatului sa se realizeze cu persoana in stare de libertate, iar exceptia este privarea de libertate. Libertatea individuala si libertatea persoanei 98
sunt inviolabile, iar arestarea persoanei este permisa numai in cazurile si cu procedura prevazuta de lege. Pornind de la aceste reglementari care garanteaza libertatea persoanei, instanta apreciaza ca nu poate dispune masura arestarii preventive a inculpatului GMP nefiind indeplinita conditia prevazuta de art. 143 C.p.p., astfel incat in temeiul art. 1491 al. 9 Cpp va respinge ca neintemeiata propunerea Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti referitoare la acesta. Constatand insa ca exista acele indicii minime referitoare la existenta unei fapte penale ce ar putea fi retinuta in sarcina inculpatului, exclusiv, pentru mai buna desfasurare a cercetarilor ce urmeaza a fi efectuate in viitor in baza art. 1491 alin.1 si alin. 2 Cpp rap. la art. 146 alin.111 Cpp si art. 145 ind. 1 Cpp, va dispune fata de inculpatul GMP, luarea masurii preventive a obligarii de a nu parasi tara pe o perioada de 29 de zile, incepand cu data de 03.04.2009 pana la 01.05.2009, inclusiv. Va desemna ca organ de supraveghere a respectarii masurii DGPMB- Serviciul Investigatii Criminale. In baza art. 145 alin. 2 C.p.p. va impune inculpatului ca pe durata masurii obligarii de a nu parasi tara sa respecte urmatoarele obligatii: a. sa se prezinte la organul judiciar sau la instanta de judecata ori de cate ori este chemat b. sa se prezinte la DGPMB - Serviciul Investigatii Criminale desemnata cu supravegherea, ori de cate ori este chemat, c. sa nu schimbe locuinta fara incuviintarea organului judiciar d. sa nu se apropie si sa nu comunice direct sau indirect cu coinculpati, cu partile vatamate si cu rudele de grad unu ale acestora e. sa nu detina, sa nu foloseasca si sa nu poarte nici o categorie de arme. In baza art. 145 alin. 2 ind. 2 Cpp va atrage atentia inculpatului ca in caz de incalcare cu rea credinta a masurii sau a obligatiilor care ii revin se va lua fata de acesta masura arestarii preventive. Va respinge cererile aparatorilor din oficiu in ceea ce priveste acordarea onorariului, avand in vedere imprejurarea ca inculpatii au fost asistati de avocati alesi. PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE LEGII DISPUNE Respinge ca neintemeiata exceptia nulitatii referatului cu propunere de arestare preventiva formulat de Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti. In baza art. 1491 alin. 9 C.p.p. admite in parte propunerea Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti, privind arestarea preventiva a inculpatilor BG, ZCO, DSF, DN, BD si GMP. In baza art. 1491 alin. 10-12 C.p.p. raportat la art. 148 lit. f C.p.p., dispune arestarea preventiva a inculpatilor In baza art. 1491 alin. 10-12 C.p.p. raportat la art. 148 lit. f C.p.p., dispune arestarea preventiva a inc. BG, ZCO, DS, DN, BD, pe o durata de 29 de zile, de la data de 03.04.2009 pana la data de 01.05.2009, inclusiv, si emiterea mandatelor de arestare preventiva in acest sens. In baza art. 1491 alin. 9 C.p.p. respinge ca neintemeiata propunerea Parchetului de pe langa Tribunalul Bucuresti de arestare preventiva a inculpatului GMP, In baza art. 145 alin. 1 C.p.p. ia fata de inculpat masura obligarii de a nu parasi tara fara incuviintarea organelor judiciare pe o perioada de 29 de zile incepand cu data de 03.04.2009 pana la data 01.05.2009, inclusiv. Desemneaza ca organ de supraveghere a respectarii masurii DGPMB -Serviciul Investigatii Criminale. In baza art. 145 alin. 2 C.p.p. impune inculpatului ca pe durata masurii obligarii de a nu parasi tara sa respecte urmatoarele obligatii: a. sa se prezinte la organul judiciar sau la instanta de judecata ori de cate ori este chemat; b. sa se prezinte la DGPMB - Serviciul Investigatii Criminale institutie desemnata cu 99
supravegherea sa, ori de cate ori este chemat; c. sa nu schimbe locuinta fara incuviintarea organului judiciar; d. sa nu se apropie si sa nu comunice direct sau indirect cu coinculpatii, cu partile vatamate sau cu rudele de gradul I ale acestora; e. sa nu detina, sa nu foloseasca si sa nu poarte nici o categorie de arme. In baza art.145 alin. 22 C.p.p. atrage atentia inculpatului GMP ca in caz de incalcare cu reacredinta a masurii aplicate sau a obligatiilor impuse de organul judiciar, se poate lua fata de acesta masura arestarii preventive. Respinge cererile aparatorilor din oficiu in ceea ce priveste acordarea onorariului, avand in vedere imprejurarea ca inculpatii sunt asistati de avocati alesi.Cu recurs in 24 de ore de la pronuntare. Pronuntata in sedinta publica azi, 03.04.2009, ora 06,30. Presedinte, REFERAT Prezenti la pronuntarea asupra cauzei de fata, inculpatii BG, ZC, DSF, DN, BD arata ca inteleg sa formuleze recurs impotriva prezentei incheieri de sedinta avand nr. 8716/299/2009/ din data de 03.04.2009 GREFIER “
100
View more...
Comments
