Republica Rezumat

Republica (Platon) Republica (Πολιτεία) este o lucrare (dialog socratic) scrisă de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr. Este o lucrare influentă de filozofie și de teorie politică, probabil și cea mai cunoscută lucrare a lui.

Poziție și personaje Scena dialogurilor este casa lui Cephalus în Piraeus, un oraș-port conectat de Atena de Zidurile Lungi. Despre Socrate se știa că nu se aventura de obicei prea mult în afara Atenei. Întregul dialog este, cel mai probabil, relatat de Socrate cu o zi după ce a avut loc – posibil lui Timaeus, Hermocrates, Critias și unui necunoscut, dar interpretarea aceasta nu este sigură. Personaje minore 

Cephalus, un bătrân care apare doar în introducere, de meserie fabricant de arme



Thrasymachus, sofist



Glaucon



Adeimantus



Polemarchus, fiul lui Cephalus



Cleitophon, prieten cu Thrasymachus, care întrerupe discuția



Charmantides, celălalt fiu al lui Cephalos

Definiția justiției În prima carte, sunt propuse două definiții date justiției, dar ele sunt socotite drept necorespunzătoare: (i) rambursarea datoriilor și (ii) ajutorarea prietenilor însoțită de a face rău dușmanilor. Acestea sunt definiții de bun simț, dar sunt inadecvate în situații excepționale și astfel este nevoie de o definiție satisfăcătoare. Dar el nu le respinge complet, pentru că fiecare exprimă o noțiune de bun simț a justiției, sens pe care Socrate îl tratează în discuțiile lui despre regimul drept de la cartea a II-a până la cartea a Va. La sfârșitul primei cărți, Socrate este de acord cu Polemarchus că justiția ar include ajutarea prietenilor, dar spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate a expus o teză incorectă, murdărindu-i personalitatea și reputația în fața oamenilor prezenți, deoarece, afirmă Thrasymachus, nici Socrate nu ar crede că a face rău dușmanilor este nedrept. Thrasymachus înțelege prin justiție ceea „ce este cel mai bine pentru cei puternici”, referindu-se la cei aflați la putere. Socrate găsește această definiție neclară și începe în a-i pune întrebări lui Thrasymachus. În opinia lui Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiției din fiecare oraș, legile lor sunt drepte, dar probabil că ele sunt adoptate

doar pentru binele lor. Socrate îl întreabă apoi dacă un conducător ar face o greșeală, adoptând o lege care îi micșorează binele său propriu, rămâne un conducător, corespunzător acelei definiții. Thrasymachus este de acord că un adevărat conducător ar putea face asemenea greșeală. Acest acord îi permite lui Socrate să submineze definiția strictă a lui Trasymachus, comparând conducătorii cu oamenii de diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmația lui Socrate, că un artist este cineva care își face bine meseria, și a fi conducător este o meserie anume, care constă în ceea îi permite să-și ducă la bun sfârșit meseria. Astfel, Thrasymachus este obligat să admită că un conducător ce adoptă o lege împotriva binelui propriu nu este un conducător în sine. Thrasymachus se dă bătut, și nu mai vorbește de acum încolo. În orice caz, este departe a fi o definiție a justiției care să ne satisfacă. La începutul celei de a II-a cărți, cei doi frați ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să definească viața dreaptă a unui om și chiar dacă definițiile oferite în Cartea I sunt scurte și simple, concepția lor despre dreptate este prezentă în două discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus; începe cu Mitul lui Gyges, care a descoperit un inel ce i-a dat puterea să devină invizibil. Glaucon se folosește de legendă pentru a argumenta că nici un om nu ar fi drept dacă ar avea ocazia să facă nedreptăți dar ar fi scutit de consecințe. Cu puterea de a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o seduce pe regină, îl ucide pe rege și astfel preia regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar face același lucru dacă ar avea puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este drept este de frica de pedeapsă, sau de consecințe. Legea este produsul unui compromis între indivizi. Glaucon se folosește de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate să spună că este mai bună o viată injustă decât una justă. Discursul lui Glaucon îl ademenește pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon pledează pentru superioritatea vieții nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai bun subiect de dezbătut. Răspunsul la cele două concepții despre injustiție prezentate de Glaucon și Ademantus, le crede găunoase, dar simte că ar fi ireverențios să lase justiția mult prea vag definită. Astfel, Republica își propune definirea justiției. După tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a II-a îi conduce pe interlocutori într-o discuție despre justiția unui oraș, care Socrate consideră că îi va ajuta să înțeleagă viața dreaptă a unui om, dar pe o scară mai mare. Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construiește o serie de mituri, minciuni nobile, ca să facă să pară un oraș că este just, iar aceste condiții modelează viața în comunități. Socrate definește justiția ca « munca la care el este cel mai potrivit » și « fiecare să își facă propriul negoț, să nu fie sclavul societății » (altfel spus fiecare este liber să își aleagă ce vrea în viață) și continuă spunând că justiția susține și perfecționează trei virtuți: temperanța, înțelepciunea și curajul. Socrate nu include justiția ca o virtute în societate, sugerând că dreptatea nu există în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului « disciplinat ». Ca rezultat al acestei concepții, automat separă oamenii în trei categorii: în soldați, producători și conducători. Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldații să le apere, iar producătorii să se supună autorităților, atunci societatea este justă. Societatea propusă de Socrate este atacată de Adeimantus care nu găsește loc pentru fericire în ea, iar Glaucon nu găsește loc în ea pentru onoare și glorie. În ultimă instanță, Socrate construiește un oraș

(societate) fără proprietate privată, fără femei sau copii privați și fără poeți, oraș împărțit în caste. Totul este pus în comun. La întrebarea de ce este mai bine pentru individ să fie drept decât nedrept Platon răspunde în Cartea a IVa prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să producă « violență » și că tirania ar lăsa urme psihice și mentale. Al doilea argument spune că numai filosoful este în stare să judece ce fel de conducător este cel mai bun, pentru că doar filosoful poate vedea Forma Binelui. În al treilea argument este indicat faptul că « plăcerile care sunt acceptate de iubitorul de înțelepciune sunt cele adevărate ». Deci, în opinia lui Platon, plăcerea filosofică este singura plăcere. Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidență este tendința omului spre corupere prin abuz de putere și descrie astfel drumul de la timocrație, la oligarhie, democrație și tiranie, conchizând că posturile de conducere ar trebui să fie ale filosofilor. « Societatea bună » ar trebui să fie guvernată de filosofi-regi, oameni dezinteresați care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele societății. Modelul social care stă în spatele fiecărei societăți istorice este ierarhia, iar clasele sociale au o permeabilitate marginală, însă el dorește un oraș fără sclavi și fără discriminări între bărbați și femei. [modificare]Mitul peșterii Alegoria peșterii este o încercare de a justifica locul filosofului în societate, și anume acela de rege. Platon își imaginează un grup de oameni care locuiesc într peșteră, înlănțuiți pe un perete în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alții, și care produc umbre ce se mișcă pe pereții peșterii. Când oamenii peșterii au văzut acele umbre nu au realizat cât de lipsite de importanță sunt ele pentru viața lor și încep să atribuie acelor umbre diferite forme, de genul « câine » și « pisică ». Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea. Alegoric, Platon afirmă că omul eliberat din aceste lanțuri este filosoful, iar filosoful este singura persoană capabilă să deslușească Forma Binelui și deci bunătatea absolută și adevărul. La sfârșitul acestei alegorii, Platon afirmă că este datoria filosofului de a reintra în peșteră. Aceia care au văzut lumea ideală, reprezentată de Soarele dinafara peșterii, care luminează lumea dinafara ei, au datoria să educe oamenii din lumea materială, sau să răspândească lumina acelora din întuneric. De vreme ce filosoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun și singurul care poate atinge absolutul, el este singurul potrivit să conducă o societate, după spusele lui Platon. [modificare]Cele patru injustiții și regresia sistemului de guvernare Platon acordă o importanță majoră statului ideal în cartea sa. Platon vorbește despre patru forme greșite de guvernări: timocrația, oligarhia, democrația și tirania (despotism). TIMOCRAȚIA Socrate definește timocrația ca o societate condusă de oameni care iubesc onoarea. El crede că această formă de guvernare rezultă din urmașii părinților care au alte mentalități caracteristice. Onoarea, baza acestei forme de guvernare strălucită duce la dorințe de posesiuni și bunăstare. OLIGARHIA Aceste tentații creează o confuzie între statutul economic și onoare, proces care este responsabil pentru căderea în oligarhie. În Cartea a VIII a Socrate sugerează că avuția nu o să ajute un

pilot să-și navigheze propria navă. Aceasta injustiție împarte lumea în săraci și bogați, creând oportunități pentru infractori. Cei bogați complotează împotriva celor săraci și vice-versa. DEMOCRAȚIA Atât timp cât împărțirea socioeconomică crește, la fel cresc și tensiunile dintre clasele sociale. Datorită conflictelor care izvorăsc din asemenea tensiuni, democrația înlocuiește la un moment dat oligarhia. Săracii înfrâng pe oligarhi, ca urmare democrația acordă libertăți cetățenilor. TIRANIA Libertățile excesive acordate cetățenilor de către democrație duc la tiranie, cea mai violentă formă de guvernare. Aceste libertăți împart oamenii între clase socioeconomice: dominantă, capitalistă și muncitorească. Tensiunile dintre clasă dominantă și capitalistă, forțează clasă muncitorească să caute protecție în libertățile democratice. Ei investesc toată puterea lor în demagogul lor democratic, care este în schimb corupt de puterea obținută și devine un tiran. El are un anturaj mic, susținători care îi asigură protecție. În mod ironic, statul ideal schițat de Socrate seamănă cu tirania. Poziția cercetării actuale Toate viziunile din secolul al XXI-lea asupra cărții au ceva în comun: în ciuda înțelegerii aproape imposibile a semnificației Greciei antice de către cititorii moderni, valoarea pedagogică a « Republicii » este mult mai mare decât valoarea ei practică. Este o carte a unei lumi posibile, nu un set de ghiduri pentru o guvernare reușită. Adepții lui Platon văd această afirmație ca pe o temă capabilă de a furniza baza necesară pentru o înțelegere corectă a spuselor lui Platon din « Republica ». Unicitatea cărții se dezvăluie prin felul în care ea clarifică în mod autentic implicațiile ideilor politice și efectele lor în viața reală, mai precis prin furnizarea unui bogat context euristic. Dialogul "Republica" este exemplar in ceea ce priveste teoria lui Platon despre stat si despre ideea de dreptate. Republica sau Politeia nu inseamna, la Platon, stat, ci forma de guvernare. Principala componenta a dialogului este cea social-educativa. In "Cuvant prevenitor" la acest dialog, Constantin Noica scrie: "Cine nu vrea sau nu e in stare sa slujeasca cetatea depasind-o, s-o slujeasca integrandu-se in ea". Temele mari ale dialogului sunt: dreptatea si nedreptatea, necesitatea morala pentru stat si pentru individ de a-si intocmi viata dupa dreptate, precum si principiul bunei randuieli a societatii.Platon vede statul ca pe o persoana morala si va arata natura si efectele imediate ale dreptatii: statul in care domneste ideea de dreptate (virtute) e fericit, reciproca fiind adevarata. Dialogul se deschide tocmai cu discutia despre ideea de dreptate (cartile I si II ). Socrate discuta cu cei patru interlocutori, printre care Glaucon si Adeimantos, fratii lui Palton, despre ce este , sau ce poate fi, dreptatea. Platon are aici in vedere intemeierea statului ideal si conditiile in care un astfel de stat este posibil, ajungand la concluzia ca, pentru a putea exista, statul trebuie sa fie cladit pe ideea de dreptate. Cand Socrate ridica ideea "Ce este dreptatea ?", pe el il intereseaza ce este dreptatea in ea insasi, iar nu ce este in raport cu altceva. Sunt oferite mai multe definitii: dreptatea este indatorirea de a spune adevarul; dreptatea este dreptul celui mai tare; a ace nedreptatea e mai bine decat a o suferi; dreptatea inseamna a inapoia cuiva un lucru pe care l-ai imprumutat de la el.

Socrate obiecteaza in acest caz si spune ca nu se pot inapoia armele unui om care, intre timp, a innebunit si nici a-i spune adevarul despre starea sa nu este drept.O ultima definitie a dreptatii este aceea ca ar folosi celui mai tare, asa-zisa definitie mercantila a dreptatii.Nemultumit de multiplu, atata vreme cat el vrea unul singur, Socrate conchide: "Nu m-am ales cu nimic din convorbirea aceasta". In acest fel se inchide Cartea I. Cartea a II-a continua tema dreptatii si vorbeste despre nasterea statului pe baza ideii de dreptate. Aici apare si mitul lui Gyges, sintetizat in final. Platon se intreaba acum daca este sa fii mai bine drept decat nedrept, raspunsul urmand doua extreme: egoismul absolut (Glaucon si Adeimantos) sau dreptatea si binele ca forma de conduita (Socrate). Glaucon afirma: "Conform cu natura, a savarsi nedreptate e un bine, a o suferi e un rau. Daca exista cineva care e drept, e asa numai din necesitate, si nu de buna voie". Aceeasi parere o impartaseste si Adeimantos, ca nedreptatea fiind un bine, iar dreptatea un rau. La provocarea celor doi de a le arata cum de dreptatea e un bine, iar nedreptatea un rau, Socrate le raspunde: "Plecand de la ideea ca dreptatea se gaseste intr-un stat ca si intr-un om, vom cerceta mai intai care e natura dreptatii in stat, apoi vom studia-o in fiecare om si vom primi de bun in mic (om) ceea ce am vazut in mare (stat). In acest fel incepe la Palton nasterea statului. Nemultumit de raspunsurile primite, Socrate va defini dreptatea astfel: "Dreptatea inseamna ca fiecare om sa se ocupe in stat cu acea singura meserie pentru care a fost pregatit, adica fiecare meserie, ca sa poata fi bine indeplinita, va fi ocupatia singura a celui ce o invata si o practica. Socrate spune foarte clar, intr-un exemplu, ca nu se poate ca un cizmar sa ajunga filozof, iar la Platon filozof inseamna conducator. Sensul este asadar ca un stat este drept atunci , si doar atunci, cand filozofii ajung regi sau regii ajung filozofi. Dupa definitiile oferite de Glaucon si Adeimantos se intercaleaza mitul lui Gyges. Mitul e o provocare a lui Glaucon, el nu reprezinta pozitia lui Socrate, putand fi redus la trei idei: esenta omului este nedreptatea; nimeni nu e drept de bunavoie, ci e doar silit; acela care face dreptatea o face din neputinta de a savarsi nedreptati. Socrate va demonta aceste argumente, readucand dreptatea la faptul ei de a fi una, adica esentiala. Dreptatea se poate manifesta intr-un mod multiplu, dar acest fapt nu altereaza unicitatea ei. Mitul lui Gyges este construit tocmai pentru a demonstra teza pe care Socrate o sustine. Pentru el dreptatea se manifesta indiferent de constrangerile exterioare, practicarea ei fiind sinonima virtutii. Punctul de vedere opus apartine lui Glaucon, dar numai ca pretext pentru rationamentului socratic.... Platon (428/7 – 347 i.e.n.) Nota biografica nascut intr-o familie aristocratica, la Atena sau pe insula Egina, avand ca tata pe Ariston (descendent al regelui Codros) si mama Perictione (dintr-o familie inrudita cu Solon). Numele de nastere Aristocles; Platon a fost o porecla primita datorita pieptului sau lat. Copilaria este marcata de razboiul peloponesiac si luptele civile intre democrati si aristocrati. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate si a ramas alaturi de el vreme de 8 ani, pana la moartea acestuia. Inclinatiile poetice, talentul in domeniul teatrului le-a innabusit si s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 i.e.n.) nu a putut fi de fata, fiind bolnav. Condamnarea nedreapta a maestrului l-a indemnat sa-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinerete poarta marca puternica a filosofiei socratice.

Refugiat o vreme la Megara, se bucura de prezenta lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizeaza mai multe calatorii: Egipt – se familiarizeaza cu matematica; Cirene – intra in legatura cu matematicanul Teodor; in coloniile din Italia de Sud – face cunostinta cu pitagoreicii; in Sicilia, la Siracuza – invitat de tiranul Dionysios cel Batran. O traditie indoielnica spune ca Dyonisios cel Batran l-a vandut pe Platon ca sclav in Egina deoarece ii considera suparatoare prezenta, dar prietenii l-au cumparat si eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotararea lui Platon de a se retrage din politica si de a deschide o scoala filosofica la Atena, langa gimnaziul inchinat lui Heros Akademos, de unde si numele Academia. Organizarea scolii esra asemanatoare societatilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurata. Scoala va functiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregatirea politica a oamenilor politici. Academia lui Platon este inchisa in 529 e.n. la ordinul imparatului Iustinian. Dupa ce implinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat doua calatorii la Siracuza, in speranta de a-l influenta pe Dionysios cel Tanar pentru proiectele sale de reforma politica si filosofica. Din pacate proiectul esueaza definitiv. S-a stins din viata cum spune Cicero “cu condeiul in mana” (scribens mortuus est)

Opera Este cel dintai filosof de la care ne-au ramas scrieri complete: 35 de scrieri si 13 scrisori ( dintre care doar una, a 7-a, se pare ca este autentica). El a impus forma Dialogurilor, in care problemele filosofice sunt abordate prin dialogul dintre Socrate si diversi cetateni atenieni. Cronologia Dialogurilor a fost stabilita ca fiind urmatoarea: 1. dialogurile de tinerete: Apararea lui Socrate (care nu este un dialog propriu –zis), Eutyphron, Criton, Protagoras, Ion, Laches, Lysis, Charmides , Republica (cartea I). 2. Dialoguri de mijloc (perioada de trecere de la influenta covarsitoare a lui Socrate la propria teorie a Ideilor): Gorgias, Menon, Eutidem, Hippias Minor, Cratilos, Hippias Maior, Menexene 3. Dialogurile de maturitate: Banchetul, Phaidon (Fedon), Phaidros (Fedru), Republica (cartile II – X) 4. Dialogurile de batranete: Teaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, politicul, Philebos, Critias, Legile (dialog neterminat)

Doctrina Teoria Ideilor – nucleul filosofiei platonice se regaseste in Phaidon, Republica (cartile VI – VII), Banchetul si Phaidros. - Distinctia existenta sensibila/ existenta inteligibila este baza teoriei Ideilor; planul existentei sensibile este acela al realitatii aparente, accesibila cunoasterii prin simturi, lumea Pesterii care fundamenteaza opinii (doxa); planul existentei inteligibile este acela accesibil doar cunoasterii de tip rational, lumea din afara Pesterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizica a realitatii esentiale. - Dialectica – metoda prin care se ajunge la cunoasterea Ideii, obiectul conoasterii adevarate (episteme); procedeul prin care ne ridicam din lumea sensibila in lumea suprasensibila, metafizica; in cunoasterea metafizica intervine intelectul analitic (dianoia) si intelectul pur (nous) - Ideile se caracterizeaza prin: 1. Desemneaza o existenta absoluta (sunt simple). 2. Sunt o existenta substantiala (exista in sine si prin sine). 3. Reprezinta o existenta eterna. 4. Desemneaza o existenta universala (ideea inchide in sine toate caltatile particulare). 5. Desemneaza o existenta imuabila (neschimbatoare). - Lumea sensibila este o copie palida a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decat daca participa (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor

- Mitul Pesterii (Republica – cartea a VII – a ) – simboluri: pestera – lumea sensibila (a realitatii aparente); intunericul pesterii – ignoranta omului incult, limitat; lanturile – prejudecatile, simturile care ne limiteaza; focul – lumina cunoasterii; umbrele de pe peretele pesterii – imaginile corpurilor fizice, aparentele care genereaza opinii intamplatoare (pareri, rodul perceptiilor si al imaginatiei); corpurile purtate prin fata focului – aparentele adevarate, realitatea fizica, generaza opiniile adevarate (orthe doxa), suisul greu spre iesirea din pestera – drumul initiatic spre cunoasterea esentiala, cunoasterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara pesterii – cunoasterea metafizica, prin intelectul pur (episteme, cuoasterea adevarata prin intelect si ratiune); Soarele – Ideea Binelui (Perfectiunea) - Sufletul se aseamana cu Ideile pentru ca este simplu, nemuritor, cunoaste lumea inteligibila printr-un proces de conversiune a carui forta o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, in vederea dobandirii puritatii primare); cunoasterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului incarcerat in corpul fizic (ideea corpului – inchisoare este o reminiscenta a orfismului); menirea sufletului este sa pregateasca omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemurilor si intoarcerea in lumea ideilor); conditia eliberarii definitive a sufletului este o viata virtuoasa; filosofia este pregatirea sufletului pentru recunoasterea imortalitatii sale.

Statul ideal - este statul in care domneste dreptatea (cultul competentei) – fiecare om se ocupa de ceea ce-I este oranduit prin firea innascuta; scopul statului realizarea binelui tuturor - clasele sociale, prin nastere inegale, corespund celor trei parti ale sufletului: clasa muncitorilor (demiurgii) – corespunde partii apetente, clasa razboinicilor (aparatorii, phylakes) – corespunde partii pasionale, clasa conducatorilor (archontes,filosofii) – corespunde partii rationale. - Comunismul aristocratic – luptatorii si conducatorii, pentru a nu fi ispititi de putere, nu vor poseda nimic personal (proprietati, bani, femei) ci totul va fi in comun (casa, avere, femei, copii) - Femeile au aceleasi drepturi si obligatii ca si barbatii - Este o aristocratie a ratiunii, o teocratie laica - Armonia statului se realizeaza numai cand conducatorii sunt filosofi, demiurgii ii hranesc pe aparatori si conducatori si aparatorii se ocupa numai de siguranta statului. - Formele degenerate (imperfecte) ale statului: timocratia – conducerea de catre soldati; oligarhia – conducerea celor bogati; democratia – conducerea poporului ( periculoasa pentru ca incurajeaza gandirea libera, scopurile personale, egalitatea, alegerea capricioasa a conducatorilor), despotismul – cea mai rea forma de corupere a puterii (un individ acapareaza puterea si conduce de dragul propriei mariri) In dialogul "Republica", Platon descrie cum trebuie organizata viata in stat pentru ca aparatorii si conducatorii cetatii sa nu fie ispititi de uzurparea puterii. Au importanta doar cele doua clase superioare: clasa conducatorilor si cea a gardienilor. De necesitatile vitale ale acestor doua clase are grija statul. In acest caz proprietatea pentru ei devine inutila. Ei traiesc si se hranesc in comun, de aceea nu pot sa traiasca nici mai bine nici mai rau, nici altfel decat traiesc pentru ca sa-i intereseze bogatia. Pentru mentinerea ordinii si a unitatii satului, cea mai mare importanta o are infaptuirea dreptatii. Pentru a proceda cu dreptate, oamenii trebuie sa stie ce este dreptatea. Dreptatea, spune Platon, consta in aceea ca fiecare isi face datoria spre binele comunitatii. Diviziunea municii trebuie sa corespunda cu inclinatiile oamenilor. Fiecare este bun la locul potrivit si nimeni nu este de prisos. Foarte important e ca inainte de a deveni maturi copiii sa stie despre faptul, ca

deseori in viata invinge raul si domina nedreptatea. Grandioasa constructie platonica a avut o inraurire incalculabila, supra viitorimii. Fara Platon n-ar fi existat Aristotel; daca n-ar fi existat Platon, n-ar fi existat nici Plotin si neoplatonismul, iar fara neoplatenism si aristotenism dogmele crestine nu s-ar fi putut intocmi si n-am fi avut filosofia scolastica, care a pregatit filosofia moderna. De asemenea, platonismul a fost cea dintai doctrina din antichitate care a adus un suflu nou filosofic. Mitul pesterii (Platon – Republica) Pentru introducere: prima parte din Mitul lui Gyges (până la “Mitul este un pretext…”) Dialogul Republica culminează cu teoria Ideilor, a cărei înfăţişare începe din Cartea a VI-a. Problema principală ridicată de Platon este cea a educaţiei filosofilor din cetate, care trebuie să conducă – dacă cetatea se vrea cea mai bună dintre cele posibile. Gândul “cetăţii ideale” nu este lipsit de îndoieli. O legiuire este cu adevărat bună dacă ea poate să şi existe – va spune Platon. Acest gând pune în discuţie educaţia conducătorilor, pentru ca legiuirea să fie aplicabilă. Un lucru se cere remarcat în acest punct: cei ce vor conduce au nevoie atât de uşurinţa de a învăţa, cât şi de fermitatea caracterului, ceea ce este greu de atins; căci, va spune Platon, cel care învaţă repede va uita la fel de repede. Nu e vorba de “a uita” în sens obişnuit, ci de lipsa de fermitate pe care o provoacă agerimea minţii (ea este un exces în raport cu ceea ce natura orânduieşte pe linia normalităţii). În plus, un om care învaţă foarte uşor nu se va ţine ferm pe linia cunoaşterii sale, întrucât el nu s-a străduit prea mult şi nu a suferit pentru a o obţine; drept urmare, se poate abate lesne de la linia adevărului. Acest aspect este recunoscut în Mitul peşterii ca suferinţă provocată de cunoaştere – în termenii lui Heidegger, ca luptă pe viaţă şi pe moarte pentru scoaterea adevărului din starea-de-ascundere. Mitul peşterii a primit diverse interpretări. Ceea ce nedumereşte însă este expunerea unor idei filosofice pe calea mitului. În Prelegeri de istorie a filosofiei, Hegel avea să spună că Platon recurge la mit atunci când conceptele de care dispune nu-i permit expunerea ideii filosofice în ordinea speculativului. Mitul peşterii cuprinde patru trepte ale reprezentării asociate în general cu patru trepte de cunoaştere. Cum însă Platon porneşte de la problema educaţiei, trecerea de la o treaptă la alta este atât o provocare pe linia adevărului, cât şi o cufundare în suferinţa pe care sufletul o suportă atunci când încearcă dobândirea lui. Problema educaţiei se leagă de această suferinţă pe care sufletul trebuie să o suporte până la atingerea stării în care se realizează adecvarea ochiului minţii la lumina care face posibilă prinderea adevărului. Cele patru trepte ale mitului sunt asociate cu patru segmente ce se află pe o aşa-zisă “dreaptă a adevărului” – pornind de la necunoaşterea cea mai adâncă până la cunoaşterea supremă, a Ideilor de Bine, Adevăr, Dreptate, Frumos –, segmente care redau patru forme de cunoaştere. Jumătate din această linie reprezintă domeniul vizibilului, în cadrul căreia întâlnim două subdiviziuni: opinia (doxa), care se află în ordinea ontologicului pe treapta reprezentării (eikasia) – formă de cunoaştere prin umbre şi reflexii – şi credinţa (pistis), aflată pe treapta obiectelor sensibile în planul ontologicului. Cealaltă jumătate a liniei reprezintă domeniul inteligibilului, cu alte două subdiviziuni: lumea intelectului analitic (dianoia), unde, din punct de vedere ontologic, se află inteligibilele postulabile, realităţile matematice, şi lumea intelectului pur (nous), unde, în plan ontologic, se află inteligibilele non-postulabile – Ideile. Celor patru trepte de cunoaştere sunt atinse traversând treptele mitului. Prima treaptă, pe care se află oamenii înlănţuiţi, este treapta umbrelor – căreia îi corespunde opinia în planul cunoaşterii. În virtutea obişnuinţei (prejudecăţilor) pe această treaptă nu este prezentă nici îndoiala faţă de ceea ce este cunoscut, dar nici măcar conştiinţa certitudinii sensibilului (pentru că aceasta necesită în prealabil o umbră de îndoială). Trecerea pe a doua treaptă se datorează nu unui impuls venit din interiorul fiinţei, ci unor condiţii externe – unul dintre prizonieri este eliberat –, ceea ce echivalează cu o îndrumare pe calea educaţiei. Pe cea de-a doua treaptă a mitului se realizează o smulgere din starea iniţială, urmată de dezorientare. Este o trecere însoţită de lipsa fundamentului iniţial; dar în acelaşi timp este o apropiere de “ceea-ce-este” (de adevăr, ca semn al fiinţei). O atare trecere se face cu greu, deoarece lipseşte orice punct de sprijin, iar starea izbeşte în raport cu obişnuinţa anterioară. Noul şi necunoscutul provoacă o tendinţă de retragere din starea de eliberare, ceea ce dovedeşte înclinaţia omului spre a-şi păstra convingerile anterioare. Căci în această nouă stare se schimbă condiţiile în care se dobândeşte “adevărul”. De aceea cele văzute înainte vor fi socotite mai adevărate decât cele văzute acum.

Libertatea care face posibilă înaintarea în cunoaştere este respinsă, pentru că «înlănţuirea» faţă de convingerea anterioară poate fi mai uşor suportată decât îndoiala ce purifică sufletul pentru a-l face capabil de o nouă cunoaştere. În fond, îndoiala pregăteşte certitudinea şi credinţa (pistis) în lumea sensibilului, faţă de care lumea umbrelor este ştiută ca o copie. Focul, ca simbol al purificării şi judecăţii, poate fi privit cu greu, dar este recunoscut ca sursă ce face cu putinţă cunoaşterea – atât a umbrelor, cât şi a obiectelor ca atare. Abia pe această treaptă apare judecata – ca putere de a distinge – dată de vederea focului; căci prin judecată este făcută distincţia între două lumi şi stări de lucruri diferite.