RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE

RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE 1.1. Ştiinţa relaţiilor internaţionale În contextul economic internaţional actual nici o ţară, oricât de mare şi de bogată ar fi, nu se poate izola de restul lumii fără a nu avea consecinţe negative din punct de vedere al dezvoltării. O caracteristică a lumii contemporane o constituie existenţa economiilor naţionale ale statelor, ca celule de bază în cadrul economiei mondiale, într-un context de interdependenţe dinamice şi convexe, între care se stabilesc relaţii economice internaţionale. Relaţiile economice internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor structurilor şi tranzacţiilor economice dintre agenţii economici aparţinând unor state, care include: comerţul internaţional, cooperare în producţie şi tehnico-ştiinţifică, relaţii financiar-valutare şi de credit, relaţii din sfera producţiei şi a cercetării ştiinţifice. Relaţiile economice internaţionale au apărut şi s-au dezvoltat odată cu evoluţia economică şi cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii şi sunt unul din elementele care caracterizează economia mondială. Relaţiile economice internaţionale au un caracter dinamic, multiplicându-se şi diversificându-se sub influenţa unui ansamblu de factori tehnico-ştiinţifici, financiari, ecologici, manageriali interni şi externi. Ele se desfăşoară într-un cadru multilateral sau bilateral, în concordanţă cu normele şi principiile convenite de parteneri, sau care ghidează activitatea organizaţiilor specializate internaţionale regionale sau cele cu vocaţie universală, îndeosebi cele din sistemul O.N.U. 1.2.Economiile naţionale Conceptul de economie mondială este o concretizare a conceptului general de economie. Termenul de “economie” este derivat din cuvântul grecesc “oikonomus”, unde “oikos” înseamnă “gospodărie casnică” şi “nomos” înseamnă “lege”.

Aristotel, cel mai mare filosof al antichităţii, îi dădea o accepţiune utilă, creativă: arta de a acumula bunurile necesare traiului şi folositoare comunităţii. În accepţiunea sa cea mai largă, termenul “economie” reprezintă ansamblul de acţiuni ale unei comunităţi umane care are drept scop producerea şi consumul bunurilor. Realizarea acestui scop presupune în primul rând o acţiune conştientă asupra mediului înconjurător, dar şi activităţi cum sunt repartiţia şi schimbul. Economia nu poate fi concepută în afara umanului, a socialului. Ea este unul dintre domeniile universului uman şi anume, acela care are rolul fundamental în transformarea omului însuşi. Privită prin prisma relaţiilor în care intră oamenii în procesul muncii, economia a îmbrăcat în decursul vremii forme din ce în ce mai complexe, respectiv economia naturală (primitivă, feudală şi sclavagistă), economia celui de-al doilea val, caracteristică epocii industriale – secolele XIX – XX şi economia celui de-al treilea val, postindustrială, caracteristică sfârşitului secolului XX şi începutului secolului XXI. Economia naţională nu este caracteristică tuturor orânduirilor sociale pe care le-a cunoscut omenirea. Ea a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, îndeosebi în perioada trecerii de la feudalism la capitalism când s-a conturat procesul de formare a naţiunilor şi a statelor centralizate. În epoca modernă, burghezia a luptat mai ales din necesităţi de ordin economic pentru diminuarea fărămiţării economice şi politice specifice evului mediu. Un moment esenţial, decisiv pentru procesul de constituire a economiei naţionale, îl reprezintă formarea pieţei interne, a pieţei naţionale, fenomen declanşat atât de factorii economici cât şi de factorii politici. Dintre factorii economici enumerăm: - dezvoltarea forţelor de producţie; - revoluţia industrială; - dezvoltarea producţiei de schimb; - amplificarea diviziunii sociale a muncii. Factorii politici: - revoluţiile burgheze; - formarea statelor centralizate. Economia naţională este o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. Dintre toate formele de comunitate umană, numai naţiunea a fost aceea care a putut contribui la apariţia economiilor naţionale.

Determinată mai ales de cauze de ordin economic, naţiunea constituie prin caracteristicile ei intrinsece un factor de progres economic şi social. Ea sporeşte considerabil rolul populaţiei ca factor de creştere economic. Influenţa populaţiei asupra economiei naţionale este dublă. Pe de o parte, în totalitatea ei, populaţia contribuie prin cererea sa de consum la dezvoltarea pieţei interne, pe de altă parte, ea furnizează cel mai important factor de producţie. În această ultimă fază, influenţa sa va depinde de o serie de elemente, cum sunt: - rata de creştere a populaţiei ocupate, - durata muncii, - calificarea forţei de muncă. Rolul activ al populaţiei este amplificat de măsura în care ea este ocupată în ramurile economice naţionale legate de progresul tehnic în care productivitatea muncii este cea mai ridicată. În ceea ce priveşte teritoriul naţional pe care are loc schimbul reciproc de activităţi, el se prezintă spaţial limitat prin frontiere asupra cărora se exercită suveranitatea naţională. Ca element component al economiei naţionale, teritoriul naţional intră în categoria mijloacelor de muncă generale, fără de care activitatea economică nu se poate desfăşura deloc. În fine, este de la sine înţeles că entitatea care este economia naţională presupune existenţa unui aparat de producţie care v-a fi o parte componentă a economiei naţionale. Privită prin prisma structurii sale, economia naţională reprezintă totalitatea ramurilor de activitate economică existente la un moment dat, considerate în strânsa lor interdependenţă. Elementul de legătură dintre ramuri îl constituie piaţa naţională. Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi organizate într-un mod specific şi care sunt desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau a furnizării aceleiaşi categorii de servicii. Dezvoltarea forţelor de producţie oferă posibilitatea apariţiei unor ramuri noi. La rândul ei, diviziunea socială a muncii transformă această posibilitate în realitate. O economie naţională poate fi structurată nu numai pe ramuri, ci şi pe sectoare care sunt compartimente mai cuprinzătoare: - sector primar: agricultura, silvicultura, indrustrie extractivă; - sector secundar: ramurile industriei prelucrătoare şi de construcţii; - sector terţiar: serviciile. În ţările dezvoltate se poate vorbi despre desprinderea unui al patrulea sector, cel al cercetării ştiinţifice. Structura economiei naţionale cunoaşte un proces evolutiv de la simplu la complex: noile ramuri, adâncirea continuă a specializării în

cadrul lor, compartimentarea continuă a ramurilor în subramuri nu au antrenat o tendinţă centrifugă de dezintegrare a nucleului. Dimpotrivă, forţele centripete au prevalat determinând în mod necesar un fenomen de integrare la scara naţională. Are loc astfel un continuu proces de dezvoltare a nucleului iniţial, al cărui rezultat este transformarea economiei naţionale într-un complex economic naţional. Nu există şi nu poate exista o structură ideală a economiei naţionale cu un model general valabil. Aceste structuri se formează din timp în raport de o serie de condiţii interne specifice fiecărei ţări. Un rol în această privinţă le revine şi factorilor externi. Atunci când influenţa lor devine excesivă se ajunge la structuri economice deformate, neconforme cu interesul naţional. 1.3. Diviziunea internaţională a muncii Unul dintre elementele constitutive ale economiei mondiale este şi diviziunea internaţională a muncii. Trebuie subliniat faptul că acest fenomen nu are un caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiei naţionale şi nu se află situat undeva deasupra acesteia. Despre o diviziune internaţională a muncii se poate vorbi nu numai în măsura în care se conturează anumite structuri ale economiei naţionale, ci şi specializarea internaţională în producţie a acestora. Diviziunea internaţională a muncii reprezintă expresia sintetică a tendinţei de specializare a economiei naţionale în vederea participării la circuitul economico-mondial. Apariţia diviziunii internaţionale a muncii a avut loc în condiţiile în care capitalismul s-a extins pe întreg globul, antrenând ţările lumii în schimburi economice reciproce stabile. Între diviziunea internaţională a muncii şi diviziunea internă a muncii nu există un zid despărţitor. Specializarea în producţie în vederea exportului devine posibilă tocmai pe baza dezvoltării economice interne a fiecărui stat. Rămânând în domeniul deosebirilor se mai poate spune că, în timp ce ţările dezvoltate şi-au schimbat de câteva ori specializarea în decursul timpului, ţările în curs de dezvoltare, în majoritatea lor au păstrat aceeaşi specializare îngustă, nerentabilă, conturată încă din perioada formării sistemului colonial. 1.4. Piaţa mondială Apariţia pieţei mondiale este rezultatul unui proces îndelungat în care schimbul de mărfuri a depăşit treptat cadrul oferit de economia unei ţări.

Pregătită de întreaga evoluţie a producţiei şi schimbului de mărfuri din antichitate şi evul mediu, constituirea pieţei mondiale s-a petrecut în urma formării sistemului capitalist mondial, sistem în cadrul căruia pentru prima dată în istorie, toate statele lumii într-o măsură mai mare sau mai mică sunt antrenate în tranzacţiile internaţionale de mărfuri. Piaţa mondială este o categorie a producţiei de mărfuri dezvoltate în care diviziunea muncii depăşeşte graniţele unei ţări, devenind o diviziune mondială a muncii. Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor economice care se stabilesc între producătorii din diferite ţări ca urmare a vânzării-cumpărării de mărfuri. Piaţa mondială luând naştere în condiţiile formării sistemului capitalist mondial, singurul sistem economic în acea perioadă, s-a dezvoltat sub influenţa acţiunii legilor economice ale capitalismului şi a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii. Piaţa mondială este eterogenă, fiind alcătuită din segmente specifice unor categorii de produse şi chiar unor produse separate. În practică se vorbeşte despre pieţe ale unor anumite produse, care sunt pieţele în cadrul cărora are loc cel mai mare volum de tranzacţii cu produsul respectiv. Pe aceste pieţe preţurile se pot forma în raport cu o serie de factori specifici, economici şi politici.

1.5. Categorii economice specifice relaţiilor economice internaţionale Gradul de realizare al obiectivelor creşterii economice analizate cantitativ şi calitativ se apreciază cu ajutorul indicatorilor economici de rezultate. Măsurarea din punct de vedere economic a rezultatelor macroeconomice se întemeiază pe filosofii diferite, specifice ţărilor cu economie de comandă, respectiv celor cu economie de piaţă. În ţările cu economie de comandă, al căror areal s-a restrâns considerabil, măsurarea rezultatelor macroeconomice se întemeiază pe teoria muncii productive. Conform acestei teorii se consideră productivă numai munca care are ca rezultat crearea de bunuri materiale. Într-o optică mai modernă se consideră productive şi acele activităţi care în sine nu produc bunuri materiale, dar contribuie la crearea acestora. Între acestea se disting: automatizarea, cibernetizarea, cercetarea ştiinţifică aplicativă, managementul etc. În raport cu această teorie se distinge sistemul producţiei materiale care mai este cunoscut şi sub numele de sistem de balanţe al economiei naţionale şi cuprinde patru balanţe principale:

- balanţa materială (balanţa producţiei, consumului şi a acumulării produsului social); - balanţa socială a reproducţiei (balanţa producţiei, repartiţiei şi folosirii venitului naţional); - balanţa forţei de muncă; - balanţa avuţiei naţionale. Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale sistemului producţiei materiale, se calculează următorii indicatori sintetici: produsul social total, produsul social final şi venitul naţional. Produsul social total reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor materiale produse în cadrul ramurilor producţiei materiale. Produsul social final reprezintă totalitatea bunurilor produse şi ajunse în decursul perioadei de calcul în ultimul stadiu al circuitului economic. Venitul naţional reprezintă valoarea nou creată în producţia bunurilor materiale destinate satisfacerii nevoilor de consum şi dezvoltare. În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor economice se bazează pe teoria factorilor de producţie. Această teorie a fost fundamentată de economistul francez Jean B. Say, care postulează faptul că în procesul repartiţiei, fiecare factor de producţie este recompensat în raport cu aportul nemijlocit la desfăşurarea proceselor de producţie şi anume: - munca e recompensată cu salariu; - capitalul e recompensat cu profitul; - natura e recompensată cu renta. În epoca modernă acestor factori li s-au adăugat şi neofactorii de producţie pe care i-am studiat până acum. În raport cu această teorie distingem sistemul conturilor naţionale. Acesta constituie un ansamblu coerent de concepte, tehnici şi metode folosite pentru a măsura activitatea economică a unei ţări în decursul unei perioade de timp, de regulă un an. Pe baza informaţiilor furnizate de principalele balanţe ale sistemului conturilor naţionale se calculează două grupe de indicatori sintetici, după cum urmează: - P.I.B. (produsul intern brut) – reprezintă valoarea finală a bunurilor şi serviciilor realizate de agenţii economici rezidenţi pe teritoriul unei ţări; - P.I.N. (produsul intern net) – reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor destinate consumului final în care este inclusă investiţia netă şi este exclusă cea rezultată din amortizări;

- P.N.B. (produsul naţional brut) – reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate de agenţii economici naţionali indiferent de ţara unde-şi desfăşoară activitatea; - P.N.N. (produsul intern net) – este egal cu valoarea P.N.B.-ului din care s-a scăzut amortizarea. Prezentăm în continuare modul de calcul al indicatorilor sintetici din sistemul conturilor naţionale: P.I.B. = P.G.B. – Ci, unde: P.G.B. (produs global brut) = valoarea bunurilor şi serviciilor create de agenţii economici rezidenţi într-un an de zile, iar Ci (consumul intermediar) = valoarea bunurilor şi serviciilor folosite în obţinerea P.G.B.-ului. P.I.B. = Cp + Cg + Ib + En, unde: Cp = consum privat, Cg = consum guvernamental, Ib = investiţii brute care sunt formate din: In (investiţii nete) şi Ccf (consum capital fix), En = diferenţa dintre export şi import. Valoarea produsului naţional brut – P.N.B.: P.N.B. = P.I.B. + sau – S.V.S., unde: S.V.S. = sold al veniturilor din străinătate. S.V.S. = valoarea produsului realizat de agenţii economici naţionali din străinătate minus valoarea câştigului realizat de agenţii străini în ţara de referinţă. Observaţie: Între P.N.B. şi P.I.B. se manifestă o serie de corelaţii. Într-o ţară mai puţin dezvoltată economic: P.N.B. < P.I.B. Într-o ţară dezvoltată economic: P.N.B. > P.I.B., relaţia de legătură fiind dată de soldul veniturilor din străinătate. În literatura de specialitate se apreciază că folosirea P.N.B.-ului în aprecierea activităţii economice are unele limite determinate de excluderea din sfera sa de cuprindere a unor activităţi cum ar fi cele casnice, care în ultima vreme cunosc o tendinţă de creştere. De asemenea nu se iau în considerare cheltuielile cu protecţia mediului ambient şi în plus economia subterană afectează valoarea acestui indicator. Valoarea produsului naţional net: P.N.N. = P.N.B. – Ccp Dacă exprimăm P.N.N.-ul în preţurile factorilor de producţie, preţuri pe care le plătesc consumatorii intermediari, atunci P.N.N.-ul factorilor de producţie este egal cu venitul naţional, unde venitul naţional reprezintă suma veniturilor agenţilor economici naţionali într-un an de zile. Dacă exprimăm P.N.N.-ul în preţuri curente ale pieţei, preţuri pe care le plătesc consumatorii finali care cuprind preţurile factorilor de producţie şi impozitele indirecte, de exemplu T.V.A.-ul, atunci venitul

naţional este egal cu P.N.N.- impozite indirecte. Venitul naţional mai poate fi determinat şi prin relaţia: Venit naţional = P.N.B.pp – (Ccp + impozite directe + Se), unde: P.N.B.pp = P.N.B. exprimat în preţuri ale pieţei, Se = subvenţii de exploatare. Observaţie: Venitul naţional reprezintă o mărime agregată care stă la baza analizelor proceselor macroeconomice. Mărimea indicatorilor în termeni reali este cea exprimată în preţuri curente de piaţă. Mărimea lor în termeni reali semnifică mărimea pe care ar fi avut-o aceştia dacă nu sar fi modificat preţurile comparativ cu anul de referinţă. Aceste determinări permit analize comparative. P.I.N. = P.I.B. – Ccp Raportul dintre indicatorii exprimaţi în termeni nominali şi reali este numit deflator. El exprimă schimbarea medie a preţurilor bunurilor şi serviciilor într-un an şi se utilizează pentru a determina modificările reale în producţie. Deci P.I.B. sau P.N.B. în termeni reali poate fi determinat cu relaţiile: P.I.B. real = P.I.B. nominal / indicele preţurilor de consum x 100; P.N.B. real = P.N.B. nominal / indicele preţurilor de consum x 100. Venitul la nivel macroeconomic este expresia agregată a formelor de venit însuşite de posesorii factorilor de producţie. Rezultatele economice obţinute în urma creşterii economice sunt supuse procesului de repartiţie. În urma acestui proces, veniturile obţinute de agenţii economici sunt destinate consumului şi economiilor. Deci venitul se împarte în două forme: consum (C) şi economii (S). Exprimate într-o formă sintetică componentele de mai sus sunt date de relaţia: V=C+S Consumul reprezintă acea parte din venit folosită de către populaţie şi autorităţile publice pentru satisfacerea nevoilor personale şi colective. Consumul constituie ultimul act al activităţii economice, o parte din veniturile obţinute fiind destinate cumpărării de bunuri de consum şi achiziţionării de servicii. Consumul îmbracă mai multe forme: După subiectul consumului, acesta se împarte în: - consum privat, care priveşte un menaj sau asociaţii; - consum public, care se referă la stat şi instituţiile sale. După obiectul consumului, se împarte în: - consum material sau de bunuri; - consum nematerial sau consum de servicii. După modul de procurare a bunurilor, distingem: - consum de mărfuri; - autoconsum. După durata consumului propriu-zis:

- bunuri de folosinţă curentă care îşi pierd utilitatea în cadrul unui singur proces; - bunuri de folosinţă îndelungată care se uzează în decursul unei perioade mai mari de timp. Nivelul mediu al consumului de bunuri şi servicii se exprimă prin consumul pe locuitor. Acest indicator se calculează raportând la numărul de locuitori a unei ţări: - consumul total; - consumul pe grupe de produse. Calculul acestui indicator permite evaluarea capacităţii pieţei de a satisface cerinţele de consum ale menajelor şi modificările structurale care survin în cadrul acestui consum. Evoluţia consumului este apreciată pe baza bugetelor de familie, constatându-se următoarele tendinţe: - scăderea ponderii cheltuielilor pentru alimente, care apare pe fondul diversificării structurii, al îmbunătăţirii calităţii şi sporirii consumului de alimente cu valoare nutritivă ridicată; - menţinerea relativ constantă a cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal; - creşterea cheltuielilor pentru servicii, mai ales a celor legate de ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie.1

CAPITOLUL II DIVIZIUNEA INTERNAŢIONALĂ A MUNCII ŞI FORMAREA PIEŢEI MONDIALE

2.1. Începuturile diviziunii internaţionale a muncii şi formarea pieţei mondiale

“Apariţia şi formarea pieţei mondiale este strâns legată de apariţia şi dezvoltarea modului de producţie capitalist. Descoperirile geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, care s-au soldat cu colonizarea teritoriilor descoperite, au contribuit la dezvoltarea comerţului internaţional şi la afluenţa masivă de aur şi argint în Europa.” Toate acestea au determinat accelerarea dezvoltării producţiei capitaliste care a apărut în sânul societăţii feudale şi formarea treptată a pieţei mondiale. Descoperirea Americii precum şi ocolirea Africii pe Apud Golea Pompiliu, Economia de Piaţă Modernă, Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2000, pp. 181-184. 1

mare, deschiseseră burgheziei în ascensiune un nou câmp de accesiune. Piaţa indiană şi chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulţirea mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în general, au dat negoţului, navigaţiei şi industriei un avânt necunoscut până atunci. Dezvoltarea comerţului internaţional şi formarea pieţei mondiale au constituit o premiză istorică necesară pentru victoria modului de producţie capitalist. Piaţa, ca sferă a schimbului de mărfuri, a apărut în orânduirile precapitaliste, fiind nemijlocit legată de diviziunea socială a muncii, de separarea producătorilor ca proprietari asupra mijloacelor de producţie şi produselor obţinute în procesul de producţie. Ea s-a dezvoltat pe măsura separării industriei de agricultură, pe măsura specializării producţiei industriale şi agricole, fiecare ramură specializată a producţiei sociale devenind o piaţă pentru alte ramuri. Pe măsură ce procesul de diferenţiere a producţiei sociale a depăşit graniţele diferitelor ţări, diviziunea socială a muncii de care este strâns legată, piaţa a capătat caracterul diviziunii internaţionale a muncii. Cu alte cuvinte, diviziunea internaţională a muncii nu este altceva decât extinderea diviziunii sociale a muncii la scară mondială. Dacă piaţa ca sferă a schimbului de mărfuri a fost nemijlocit legată de diviziunea socială a muncii, piaţa mondială este sfera schimbului de mărfuri care cuprinde totalitatea circulaţiei mărfurilor diferitelor ţări legate între ele prin diviziunea internaţională a muncii. În cadrul pieţei mondiale, pieţele diferitelor ţări care sunt pieţe naţionale se transformă în părţi componente ale acesteia, iar comerţul internaţional constituie o formă de legătură între pieţele naţionale, între producătorii de mărfuri din diferite ţări, legătură ce apare pe baza diviziunii internaţionale a muncii şi care exprimă dependenţa economică reciprocă a acestora. Strânsa legătură dintre apariţia şi dezvoltarea pieţei mondiale şi diviziunea internaţională a muncii impune o succintă analiză a apariţiei şi dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii. După părerea unor economişti, diviziunea internaţională a muncii este un fenomen independent de orânduirea socială şi care nu se dezvoltă sub influenţa condiţiilor istorico-sociale de producţie, ci sub influenţa condiţiilor naturale geografice. După părerea acestor economişti, cauzele apariţiei şi dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii rezultă din deosebirile naturale, deosebirile de mediu geografic dintre diferitele regiuni şi ţări ale lumii. Din această cauză, după părerea lor, unele regiuni şi ţări ale lumii ar fi chemate prin natura lor să fie producătoare de produse agricole, altele producătoare de materii prime industriale, iar altele producătoare de produse industriale prelucrate. Comerţul internaţional, bazat pe o asemenea diviziune naturală a muncii, este, după părerea acestora, avantajos pentru toate regiunile şi

ţările lumii. Alţi economişti şi sociologi susţin că diviziunea internaţională a muncii ar fi determinată de aptitudinile diferitelor popoare în legătură cu variatele forme de activitate productive. După părerea acestora, numai unele popoare ar fi capabile să dezvolte industria, iar altele numai agricultura. Evident că toate aceste teorii au fost infirmate de istoria economiei mondiale contemporane. Fireşte că deosebirile legate de mediul geografic au o anumită influenţă asupra diviziunii sociale a muncii, deci şi asupra diviziunii internaţionale a muncii. De exemplu, dezvoltarea unora sau altora dintre ramurile agriculturii şi industriei extractive, depinde paralel cu alţi factori şi de condiţiile naturale (sol, climă). Dar deosebirile legate de mediul geografic nu pot fi cauza schimbărilor profunde care au avut loc în domeniul diviziunii internaţionale a muncii în cursul dezvoltării istorice a societăţii. Mediul geografic este condiţia care determină posibilitatea apariţiei şi dezvoltării diferitelor ramuri ale producţiei în anumite regiuni şi ţări, unul din factorii care favorizează sau împiedică dezvoltarea unei anumite ramuri industriale sau agricole, dar mediul geografic nu are şi nu poate avea o influenţă hotărâtoare asupra specializării producţiei în alte ţări. Alţi economişti apreciază că totalitatea condiţiilor producţiei sociale în diferite ţări la un moment dat determină condiţiile internaţionale de producţie. Aceste condiţii internaţionale de producţie sociale influenţează direcţia dezvoltării diviziunii internaţionale a muncii. Desigur că şi condiţiile istorice concrete de formare a diferitelor state influenţează caracterul şi dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii. În condiţiile orânduirii feudale, caracteristicile diviziunii internaţionale a muncii erau determinate de preponderenţa economică naţională, de nivelul scăzut al tehnologiei producţiei sociale. Producţia de mărfuri avea o sferă de acţiune extrem de limitată. În circulaţia mărfurilor intră o parte relativ mică a producţiei agricole, precum şi producţia micilor industrii meşteşugăreşti. Trăsăturile caracteristice ale acestui stadiu al producţiei de mărfuri, erau rolul precumpănitor al pieţei locale înguste. Predomina izolarea politică şi economică a diferitelor regiuni ale ţării, izolare specifică economiei naturale şi micii producţii de mărfuri. În orânduirea capitalistă, odată cu apariţia şi răspândirea producţiei capitaliste în industria şi agricultura diferitelor ţări s-au schimbat şi condiţiile internaţionale de producţie şi s-au produs schimbări mari şi importante în diviziunea internaţională a muncii. Perioada manufacturieră a capitalismului s-a caracterizat printr-o dezvoltare simţitoare a diviziunii sociale a muncii şi a pieţei interne care avea tendinţa să evolueze într-o piaţă naţională unică. În această perioadă relaţiile comerciale dintre ţări au luat un mare avânt şi, ca urmare, a început să se cristalizeze şi piaţa mondială. Cu toate acestea, industria

manufacturieră cu tehnica ei manuală şi cu posibilităţile limitate de lărgire a producţiei s-a dovedit a fi incapabilă de a termina procesul formării unei pieţe naţionale unice în ţările care au păşit pe calea capitalismului şi de a dezvolta pe un plan superior relaţiile comerciale dintre state şi deci, piaţa mondială. Apariţia şi dezvoltarea industriei capitaliste mecanizate a provocat schimbări radicale în diviziunea socială a muncii, respectiv în diviziunea internaţională a muncii, în caracterul pieţei naţionale şi în comerţul internaţional. Trăsătura caracteristică a acestei industrii este producţia pentru imensa piaţă naţională şi dezvoltarea unor strânse legături comerciale cu diferite regiuni ale ţării şi cu diferite ţări. Revoluţia industrială a avut loc mai întâi în Anglia, la sfârşitul secolului XVIII şi la începutul secolului XIX, apoi în Franţa, Germania, S.U.A. şi în alte ţări din Europa. Secolului XIX a avut ca urmare nu numai desăvârşirea pieţei naţionale unice în aceste ţări, ci şi dezvoltarea pieţei mondiale şi a diviziunii internaţionale a muncii. Rolul marii industrii mecanizate capitaliste în dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii şi a pieţei mondiale este determinat de o serie de factori, cum sunt: - dezvoltarea producţiei capitaliste pe baza tehnicii maşiniste face posibilă şi necesară adâncirea specializării, a diversificării producţiei sociale. Industria, odată cu dezvoltarea marii producţii capitaliste, se diversifică în ramuri de sine stătătoare tot mai numeroase. Marea producţie capitalistă din agricultură creează posibilitatea apariţiei agriculturii comerciale. Adâncirea specializării şi diferenţierii producţiei sociale determină o dependenţă reciprocă tot mai mare între diferitele ramuri ale producţiei şi între diferitele regiuni şi ţări ale lumii. Marea industrie maşinistă atrage tot mai mult producţia socială a diferitelor ţări în sistemul diviziunii internaţionale a muncii. - marea industrie maşinistă lărgeşte mereu producţia de mărfuri şi ca urmare, reclama pieţei de desfacere tot mai mari atât în interiorul graniţelor statului, respectiv cât şi în exterior; - marea industrie maşinistă provoacă o cerere tot mai mare de materii prime, devenind ea însăşi o uriaşă piaţă de desfacere pentru ramurile care produc materii prime industriale şi agricole. Ea se adresează pentru asigurarea cu materii prime necesare atât pieţei interne cât şi pieţei mondiale, atrăgând în comerţul internaţional diferite ţări şi regiuni ale lumii nu numai în calitate de cumpărători de produse industriale manufacturate, ci şi în calitate de furnizori de materii prime industriale şi agricole. - dezvoltarea marii industrii maşiniste duce la formarea de mari centre industriale în care se concentrează un număr crescând al populaţiei

ţării respective şi care implică lărgirea pieţei pentru desfacerea produselor agricole şi industriale de larg consum; - marea industrie maşinistă duce până la capăt separarea oraşului de sat, accelerează dezvoltarea producţiei capitaliste de mărfuri, atrage toate regiunile ţării şi toate păturile populaţiei în circulaţia mărfurilor în calitate de vânzător de marfuri şi în calitate de cumpărător de mărfuri. Marea industrie maşinistă contopeşte pieţele locale ale epocilor precapitaliste într-o mare piaţă la început naţională şi apoi mondială. - marea industrie maşinistă creează şi baza tehnico-materială a transporturilor şi comunicaţiilor, care joacă un rol deosebit de important în extinderea schimburilor comerciale la scară naţională şi internaţională. Numai mijloacele de transport create de marea industrie maşinistă au făcut posibilă organizarea unor transporturi regulate şi rapide ale mărfurilor cu un volum în continuă creştere. Mijloacele de comunicaţie modernă create de marea industrie maşinistă au permis încheierea de tranzacţii comerciale în termenul cel mai scurt posibil, independent de distanţa care separă cumpărătorul de vânzător. Toate aceste împrejurări conduc la concluzia că piaţa mondială şi comerţul internaţional au putut să atingă o dezvoltare completă numai pe baza marii industrii maşiniste care a provocat şi adâncirea diviziunii internaţionale a muncii. Dacă comerţul internaţional s-a dezvoltat extrem de mult şi de rapid ca urmare a dezvoltării marii producţii capitaliste de mărfuri, la rândul lui comerţul internaţional a constituit un factor care a impulsionat dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a capitalismului în general. Comerţul internaţional a imprimat formei de producţie – marfa, un caracter universal şi prin aceasta a lărgit baza dezvoltării capitalismului. Comerţul internaţional în orânduirea capitalistă leagă una de alta nu numai ţările care au atins un nivel înalt în dezvoltarea de mărfuri, ci şi ţările în care nu domină economia naţională şi formele primitive ale scimbului.

Comerţul internaţional transformă schimbul primitiv în circulaţia mărfurilor, iar circulaţia mărfurilor în diferite ţări într-o circulaţie generală, universală a mărfurilor. Prin aceasta, banii capătă o dezvoltare mai completă ca echivalent general şi se dezvoltă funcţia aurului şi argintului ca bani universali. Dezvoltarea funcţiei banilor ca bani universali impulsionează la rândul ei comerţul internaţional şi creează posibilitatea formării unor preţuri mondiale ale mărfurilor. Formarea preţurilor mondiale contribuie la dezvoltarea continuă a comerţului internaţional şi a producţiei capitaliste de mărfuri, creând baza pentru compararea condiţiilor de producţie şi de schimb în diferite ţări. 2.2. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE PIEŢEI MONDIALE ŞI ALE DIVIZIUNII INTERNAŢIONALE A MUNCII Pe piaţa mondială acţionează o serie de legi economice, unele specifice capitalismului, altele comune pentru mai multe orânduiri sociale. Toate trăsăturile şi particularităţile pieţei mondiale, contradicţiile şi căile dezvoltării ei sunt determinate de acţiunea acestor legi economice. Trăsăturile caracteristice ale pieţei mondiale pot fi rezumate astfel: - O primă trăsătură a pieţei mondiale constă în aceea că raporturile ce se stabilesc între diferitele ţări în procesul dezvoltării lor nu se bazează pe relaţii de colaborare, avantaje reciproce şi egalitate în drepturi, ci pe relaţii de dominaţie şi subordonare, pe aservirea ţărilor mai slabe de către cele mai puternice.

- O a doua trăsătură constă în faptul că odată cu dezvoltarea pieţei mondiale, ca urmare a atragerii unui număr tot mai mare de ţări şi regiuni ale lumii în circulaţia mondială a mărfurilor, creşte atât producţia cât şi instabilitatea pieţei. Crizele de supraproducţie care zguduie periodic economia ţărilor lumii, devin din ce în ce mai intense şi mai distrugătoare pe măsura dezvoltării pieţei mondiale. Datorită creşterii distanţei între locurile de producţie a mărfurilor şi punctele finale ale consumului acestor mărfuri, creşte şi numărul verigilor intermediare pe drumul mişcării mărfurilor, precum şi masa disponibilă de mărfuri care se află în diferite verigi ale reţelei comerciale. Această stare de lucru impiedică relevarea rapidă a începutului de supraproducţie şi care contribuie la creşterea cererii fictive, permite continuarea lărgirii producţiei de mărfuri în condiţiile în care piaţa este deja supraîncărcată. Atrage în schimbul internaţional ţări şi regiuni care stau pe cele mai diferite trepte de dezvoltare a producţiei de mărfuri şi pune întregul schimb de mărfuri în slujba producţiei. Această trăsătură a pieţei mondiale este legată în mod nemijlocit de diferitele termene istorice ale apariţiei capitalismului şi de inegalitatea ritmurilor de dezvoltare a diferitelor ţări şi regiuni ale lumii. Datorită inegalităţii dezvoltării diferitelor ţări şi regiuni ale lumii în condiţiile răspândirii modului de producţie capitalist ca mod de producţie dominant, pe piaţa mondială circulă mărfuri într-o cantitate destul de mare, care sunt produse de producători necapitalişti. Pe de altă parte, în schimbul internaţional de mărfuri are loc şi mişcarea inversă. Mărfurile produse în ţările dezvoltate pătrund în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic, ţări în care se mai menţin puternice rămăşiţe ale orânduirilor economice precapitaliste. Acest proces are consecinţe negative asupra economiei acestor ţări care sunt transformate treptat în anexe furnizoare de materii prime industriale şi agricole şi în pieţe de desfacere pentru ţările capitaliste dezvoltate, dar într-o anumită măsură contribuie şi la dezvoltarea capitalismului în aceste ţări în funcţie de interesele marelui capital. Şi diviziunea internatională a muncii are o serie de trăsături caracteristice, care derivă parţial din trăsăturile modului de producţie capitalist:

A.) Istoria economiei mondiale a arătat ca dezvoltarea marii industrii capitaliste în diferite ţări a atras după sine eliminarea treptată a micii producţii, pretutindeni unde marele capital industrial a pătruns cu mărfurile sale. Marele capital subminează în mare măsură dezvoltarea industrială independentă a ţărilor slab dezvoltate economic. Ca urmare, trăsătura caracteristică a repartiţiei industriale în faza iniţială a capitalismului este concentrarea părţii predominante a producţiei industriale şi aproape a întregii producţii de maşini, utilaje şi mijloace de transport în mâinile unui grup restrâns de ţări capitaliste din Europa, America de Nord şi Asia de Est pe de o parte, iar pe de altă parte extrema înapoiere economică şi specializarea îngustă pe linia monoproducţiei sau a monoculturii a majorităţii celorlalte ţări ale lumii. Aşadar, principala caracteristică a diviziunii internaţionale a muncii în capitalism o constituie diviziunea muncii între ţările

dezvoltate din punct de vedere industrial şi ţările slab dezvoltate agrare, furnizoare de materii prime industriale şi agricole. Paralel cu diviziunea muncii dintre ţările dezvoltate din punct de vedere industrial şi ţările agrare slab dezvoltate din punct de vedere economic a apărut şi s-a dezvoltat şi diviziunea muncii dintre ţările industriale, adică diviziunea industrială a muncii. Ea a luat amploare mai ales în a doua jumătate a secolului XX. B.) Dezvoltarea marii industrii capitaliste generează tendinţa de transformare a ţărilor înapoiate pe plan economic, nu numai în pieţe de desfacere a mărfurilor ţărilor dezvoltate, dar şi în pieţe de aprovizionare cu materii prime şi produse alimentare pentru ţările industriale. Această tendinţă a căpătat o mai mare dezvoltare în prima jumătate a secolului XX, dar ea este caracteristică diviziunii internaţionale a muncii în toate stadiile de dezvoltare a capitalismului. Specializarea îngustă a diferitelor ţări slab dezvoltate pe linia monoculturii sau monoproducţiei a fost rezultatul subordonării acestor ţări de către ţările dezvoltate şi a corespuns în mod exclusiv intereselor acestora. Situaţia a început să se schimbe treptat în a doua jumătate a secolului XX. C.) Diviziunea internaţională a muncii, dezvoltată de marea industrie capitalistă prin modul cum acţionează, conduce la ruinarea în masă a micilor producători de mărfuri, ţărani şi meşteşugari, provocată de pătrunderea mărfurilor din ţările dezvoltate în ţările slab dezvoltate. Această stare de lucruri se agravează şi mai mult în timpul crizelor de supraproducţie, când principalele ţări dezvoltate încearcă să arunce efectele dezastruoase ale crizelor asupra ţărilor slab dezvoltate. Această stare de lucruri a fost pe deplin confirmată şi în perioada de după cel de-al doilea război mondial. Pe plan teoretic, economiştii din ţările dezvoltate au elaborat o serie de teorii care să justifice şi să apere acest tip de diviziune internaţională a muncii şi de comerţ internaţional. Dintre teoriile cu o mai mare circulaţie reţinem în primul rând teoria “Costurilor comparative de producţie“, care, în forma ei iniţială, a fost formulată de David Ricardo şi John Stuart Mill şi care are şi astăzi într-o formă corectată o largă circulaţie în lumea capitalistă. În esenţă, această teorie susţine că diviziunea internaţională a muncii şi comerţul internaţional au apărut şi se dezvoltă numai pe baza cheltuielilor de producţie comparative în diferitele ţări. Această teorie susţine că fiecare ţară produce şi exportă mărfuri pentru care ţara respectivă dispune de cele mai mari avantaje comparative în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor de producţie şi că renunţă să producă şi

importă toate acele informaţii în producţia cărora nu are astfel de avantaje comparative în ce priveşte nivelul cheltuielilor de producţie. Potrivit acestei teorii, cheltuielile de producţie comparative în diferite ţări pot fi determinate de condiţii naturale, climaterice şi de aptitudinile diverselor popoare. Ca urmare, potrivit acestor teorii avem: a.) Comerţ internaţional – care duce în mod spontan la cea mai raţională specializare economică a diferitelor ţări şi deci, la cea mai corectă diviziune internaţională a muncii. b.) Comerţul internaţional ar fi avantajos tuturor ţărilor, întrucât fiecare ţară primeşte mărfuri ce îi sunt necesare cu cele mai mici cheltuieli posibile în condiţiile existente. c.) În capitalism, principiul costurilor comparative de producţie s-ar manifesta cu atât mai complet şi mai eficace cu cât comerţul internaţional se desfăşuară fără nici un fel de îngrădiri de ordin vamal sau de altă natură. Scopul lansării acestei teorii şi reactualizarea ei este de a justifica acea diviziune internaţională a muncii care corespunde întru totul intereselor ţărilor dezvoltate. Prin reactualizarea acestei teorii clasice a comerţului internaţional, economiştii occidentali încearcă să justifice specializarea unilaterală a ţărilor slab dezvoltate în producţia de materii prime şi produse agricole. Se ştie însă că ţările foste colonii şi în general cele slab dezvoltate din punct de vedere economic nu au fost nicidecum libere în alegerea specializărilor lor deoarece ţările industrializate care au pătruns pe piaţa acestora cu mărfurile şi capitalul lor, le-au impus o anumită specializare exclusiv în interesul marelui capital. De pe urma acestei specializări pe linia monoculturii sau monoproducţiei au profitat ţările dezvoltate, marile companii transnaţionale din aceste ţări, care caută şi azi pe căi mai puţin vizibile să menţină ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic ca anexe furnizoare de produse agricole şi de materii prime, ca pieţe de desfacere pentru produsele manufacturale şi ca sfere de investiţie a capitalului. 2.3. ETAPELE FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PIEŢEI MONDIALE Potrivit cu dezvoltarea modului de producţie capitalist, piaţa mondială a parcurs mai multe etape de dezvoltare. Sunt cunoscute trei etape istorice în dezvoltarea modului de producţie capitalist: 1.) Etapa de apariţie a modului de producţie capitalist denumită şi etapa manufacturieră a capitalismului;

2.) Etapa capitalismului liberei concurenţe; 3.) Etapa monopolistă a capitalismului. În fiecare din aceste etape de dezvoltare a capitalismului, piaţa mondială prezintă o serie de particularităţi specifice, determinate de dezvoltarea modului de producţie capitalist. - În etapa apariţiei modului de producţie capitalist, denumită şi etapa manufacturieră a capitalismului a început să se formeze piaţa mondială. Această etapă a cuprins secolele XVI – XVII şi prima jumătate a secolului XVIII. În această etapă, sub influenţa dezvoltării producţiei de mărfuri şi a capitalului comercial în ţările din Europa şi sub influenţa marilor descoperiri geografice, a început să se lărgească foarte mult comerţul internaţional. S-au descoperit şi dezvoltat noi căi comerciale care legau Europa cu America şi Asia. Centrul comerţului internaţional sa mutat din bazinul Mării Mediterane şi nordul Europei în apusul Europei şi bazinul Oceanului Atlantic. Au apărut noi centre ale comerţului internaţional. În această etapă, comerţul internaţional şi formarea treptată a pieţei mondiale au contribuit la accelerarea procesului de acumulare a capitalului şi prin aceasta, la dezvoltarea producţiei de mărfuri, constituind o premiză istorică necesară pentru impunerea modului de producţie capitalist. Trăsătura caracteristică a pieţei mondiale în această etapă a fost determinată de rolul precumpănitor a capitalului comercial care a jucat rolul de intermediar în procesul circulaţiei mărfurilor. Mărfurile, în această etapă, erau produse în marea lor majoritate de către micii producători şi parţial de către manufacturile capitaliste şi de întreprinderile agricole capitaliste. În această etapă capitalul şi-a lărgit şi consolidat poziţiile atât în comerţ, căt şi în industrie, sprijinindu-se pe sistemul mercantilist şi protecţionist. - A doua etapă în dezvoltarea pieţei mondiale corespunde capitalismului liberei concurenţe. În această etapă producţia de mărfuri sa afirmat în mod dominant, marea industrie maşinistă căpătând o largă extindere. În cadrul acestei etape se disting două perioade: Prima perioadă a început odată cu revoluţia industrială din Anglia în ultimele decenii ale secolului XVIII şi s-a încheiat la sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, când pe piaţa mondială au apărut noi şi puternici concurenţi. În această perioadă Anglia, fiind prima ţară în care a avut loc revoluţia industrială, deţinea monopolul industrial, comercial şi colonial în lume. Piaţa a devenit o categorie importantă a modului de producţie capitalist deşi nu a căpătat un caracter complet dezvoltat. De asemenea, în această perioadă rolul conducător pe piaţa mondială a trecut de la capitalul comercial la cel industrial. La baza comerţului internaţional a început să stea nu circulaţia produselor micilor producători

de mărfuri, ci exportul de produse furnizate de marea industrie maşinistă din Anglia. Marea industrie din Anglia a acaparat în această perioadă largi pieţe de desfacere în diferite ţări şi a sporit importul de materii prime. Aşa s-a creat dependenţa întregii economii engleze faţă de piaţa mondială şi dependenţa ţărilor furnizoare de materii prime faţă de piaţa mondială şi în primul rând faţă de piaţa Angliei. Pe măsura întăririi dominaţiei capitalului industrial englez, atât în Anglia cât şi pe piaţa mondială, în domeniul politicii comerciale, Anglia a renunţat la protecţionism şi a proclamat liberul schimb ca un mijloc care să-i asigure libertatea de a pătrunde fără piedici pe pieţele altor ţări. Trecerea de la politica protecţionistă la cea liber-schimbistă a avut loc în Anglia la începutul deceniului V al secolului XIX prin anularea legilor cerealelor şi a legilor care interziceau exportul de maşini din Anglia. Această schimbare în politica comercială a Angliei corespundea rolului şi locului ei în industria, comerţul şi creditul mondial. În alte ţări, care au păşit mai târziu decât Anglia pe drumul dezvoltării capitaliste, politica protecţionistă a continuat în această perioadă să servească ca mijloc de apărare a industriilor faţă de puternica concurenţă engleză. A doua perioadă a capitalismului liberei concurenţe a început în deceniul VI al secolului XIX şi a ţinut până la sfârşitul deceniului VIII al secolului XIX. Trăsătura caracteristică a acestei perioade a fost înaltul nivel al dezvoltării liberei concurenţe. În această perioadă industria engleză a început să se înfrunte pe piaţa mondială cu industria în plină dezvoltare din alte ţări capitaliste ca Franţa, S.U.A. şi Germania. Aceste ţări s-au străduit să ajungă din urmă Anglia în privinţa dezvoltării industriale şi au făcut paşi importanţi înainte în această privinţă. Totodată, s-a lărgit considerabil teritoriul cuprins de piaţa mondială şi a crescut capacitatea de absorbţie a acesteia ca urmare a dezvoltării capitalismului. Alături de dezvoltarea continuă a comerţului, între ţările cu o industrie dezvoltată şi ţările agrare a început să se dezvolte intens şi comerţul între ţările industriale. Dezvoltarea comerţului internaţional a fost influenţată de creşterea extracţiei de aur, ca urmare a descoperirii de noi zăcăminte aurifere în multe ţări ale lumii precum şi de dezvoltarea considerabilă a creditului internaţional. A avut loc în această perioadă şi o revoluţie în domeniul mijloacelor de transport şi comunicaţie ca urmare a dezvoltării rapide a reţelei căilor ferate, a navigaţiei pe mări şi oceane şi a telecomunicaţiilor. În domeniul politicii comerciale, în majoritatea ţărilor capitaliste a fost atenuat protecţionismul şi a fost proclamat liberul schimb. Trăsăturile pieţei mondiale s-au dezvoltat complet în această perioadă, dar au început să apară şi să se dezvolte contradicţiile ei. Ultima etapă a dezvoltării pieţei mondiale corespunde epocii capitalismului monopolist. Trăsăturile pieţei mondiale în această etapă sunt determinate de înlocuirea liberei concurenţe cu dominaţia

monopolului, cu dominaţia capitalului financiar. În cadrul acestei etape se disting de asemenea mai multe perioade: - Prima perioadă în dezvoltarea pieţei mondiale din această etapă a început în deceniul IX al secolului XIX şi s-a terminat la sfârşitul primului război mondial. În această perioadă cadrul pieţei mondiale a continuat să se lărgească şi s-a terminat formarea pieţei mondiale unice şi atotcuprinzătoare. Piaţa mondială a căpătat trăsături noi. Exportul de capital a devenit preponderent faţă de exportul de mărfuri şi prin intermediul lui puterile capitaliste au început să influenţeze întregul sistem al relaţiilor economice internaţionale. Cotropirile coloniale au culminat către sfârşitul secolului XIX cu terminarea împărţirii teritoriale a lumii între câteva state. Tot în această perioadă a început lupta pentru împărţirea pieţelor de desfacere între marile monopoluri din ţările capitaliste dezvoltate. - A doua perioadă în dezvoltarea pieţei mondiale a început la sfârşitul primului război mondial. Această perioadă a fost marcată prin apariţia sistemului comunist. În perioada dintre cele două războaie mondiale, comerţul internaţional şi politica comercială a lumii au fost puternic influenţate de restrângerea sferei de influenţă a capitalismului, de crizele economice de supraproducţie care au avut loc (1920 – 1921, 1929 – 1933), precum şi de o serie de factori politici şi militari cu implicaţii economice. - A treia perioadă în dezvoltarea pieţei mondiale este perioada de după cel de-al doilea război mondial. În această perioadă a apărut blocul statelor socialiste şi lupta dintre acestea şi ţările capitaliste s-a intensificat. Această perioadă a fost puternic marcată de urmările economice şi politice ale celui de-al doilea război mondial. În ceea ce priveşte urmările politice avem în vedere: 1 schimbarea raportului de forţe între principalele ţări capitaliste în favoarea S.U.A., care deţinea la sfârşitul acestui război monopolul puterii economice, politice şi militare, raport care nu a rămas însă nemodificat în perioada următoare; 2 formarea blocului statelor socialiste care, în majoritatea lor, a intrat în sfera de influenţă a U.R.S.S.- ului; 3 prăbuşirea imperiilor coloniale şi apariţia unui număr de peste 100 state noi. Ca urmări economice avem în vedere pierderile uriaşe de vieţi umane şi distrugerile materiale imense în ţările care au fost teatrul operaţiunilor militare precum şi în alte ţări. Condiţiile internaţionale din perioada de după cel de-al doilea război mondial au continuat să se schimbe, culminând la sfârşitul

deceniului IX şi începutul deceniului X cu colapsul comunismului în Europa şi dispariţia blocului militar - Tratatul de la Varşovia şi economic C.A.E.R. al acestor ţări.2

CAPITOLUL III TEORII ŞI MODELE ALE RELAŢIILOR ECONOMICE

INTERNAŢIONALE 3.1. Mercantilismul Mercantilismul este prima concepţie modernă despre comerţul exterior şi despre protecţionismul statelor naţionale. Gânditorii din perioada premodernă a umanităţii, (aproximativ 3000 î.d. Hristos şi până în secolul XV după Hristos) au abordat numai tangenţial unele probleme ale comerţului şi le-au privit cu prudenţă, uneori cu ostilitate întrucât erau dominaţi de ideea autoconsumului, preponderentă în economiile predominant naturale din sclavagism şi feudalism. În antichitatea sclavagistă, filozoful grec Aristotel făcea distincţie între economie şi hrematistică. Prima se ocupa cu obţinerea de bunuri capabile să satisfacă nevoile oamenilor, fiind considerată de el o activitate firească şi folositoare. Hrematistica era activitatea de obţinere a bogăţiei sub formă de bani şi era considerată de el contrară firii omeneşti. La fel era considerat şi profitul obţinut din comerţ. În evul mediu, dominat de religie, marii teologi scolastici ca Toma D’Aquino, Juan de Mariana sau Albertus Magnus, au condamnat practicile comerciale neloiale, profiturile excesive ale negustorilor, preţurile exagerate ale mărfurilor şi camăta. Adepţi ai principiului justiţiei comutative, potrivit căreia orice pretenţie sau revendicare are drept corespondent o obligaţie, au încercat să explice ce este preţul just şi să demonstreze imoralitatea cametei pornind de la faptul că prin natura lor banii nu pot să nască bani. Atunci când economia de piaţă a luat amploare, când s-au dezvoltat oraşele şi în cadrul lor s-au format pături sociale interesate în comerţ, a avut loc o schimbare de mentalitate, comerţul a început să fie considerat nu numai util, ci şi foarte profitabil şi, în consecinţă, au început să fie publicate numeroase scrieri referitoare la această activitate dinamică, începând cu sfaturile practice pentru un negustor perfect şi terminând cu probleme de tehnică economică şi de politică economică, cum ar fi ce trebuie să facă statul pentru ca activitatea negustorilor din ţara respectivă să fie cât mai eficientă. Publiciştii europeni din secolele XV–XVII, care s-au străduit să demonstreze utilitatea naţională a comerţului, îndeosebi a celui exterior şi să găsească metodele cele mai bune pentru a-i spori rentabilitatea, au fost numiţi ulterior cu termenul colectiv şi într-o anumită măsură periorativ– mercantilişti.

Apud N. Sută, Sultana Sută Selejan, Istoria comerţului mondial şi a politicilor comerciale, Editura All, Bucureşti, 1997. 2

Prin semnificaţia lui lingvistică, “mercato“ = “piaţă“, “mercante“ = “negustor“, termenul sublinia afinităţile spirituale ale acestor gânditori cu interesele negustorilor, ale grupurilor de locuitori ai oraşelor, antrenaţi în activităţi comerciale, cu precădere în comerţul exterior. În literatura de specialitate, termenul de mercantilism indică două lucruri apropriate, strâns legate între ele, pe de o parte o doctrină, o grupare de economişti şi deci un curent de gândire economică, iar pe de altă parte un anumit tip de politică economică a statelor naţionale în proces de constituire la mijlocul mileniului doi după Hristos, care presupunea implicarea statului în economie. Mercantilismul a fost primul curent de gândire economică modern. El a contribuit la autonomizarea şi la incizarea gândirii economice, ceea ce i-a imprimat un puternic caracter de modernitate. În noua etapă de dezvoltare economică, în condiţiile în care producătorii urmăreau cu bună ştiinţă să producă bunuri nu numai pentru propriile lor nevoi, ci mai ales pentru a fi vândute la piaţă, intelectualii timpului au fost pe bună dreptate nemulţumiţi de faptul că problemele economice erau tratate fragmentar şi tangenţial. Ruperea acestui stăvilar ideologic a evidenţiat modernitatea lor, a imprimat un caracter progresist doctrinei lor economice, ducând totodată la consacrarea gândirii economice ca un domeniu de sine stătător al culturii spirituale şi a unei noi specializări în domeniu, respectiv economiştii. Pentru această contribuţie a mercantiliştilor la lărgirea orizontului gândirii economice, în comparaţie cu gândirea premodernă, unii exegeţi sunt tentaţi să califice aportul lor drept o revoluţie în gândirea economică. În esenţă, gândirea economică mercantilistă este construită pe temelia a două idei fundamentale. Prima se referă la faptul că forma ideală a bogăţiei constă în bani, respectiv în metale preţioase din care sunt confectionaţi aceşti bani. A doua idee se referă la profit, originea şi rolul lui, în sensul că profitul constituia obiectivul practic al operaţiunilor de comerţ, că acesta era obţinut, respectiv creat în sfera circulaţiei mărfurilor cu precădere din comerţul exterior, ca urmare a faptului că mărfurile erau vândute la preţuri mai mari decât cele la care au fost cumpărate şi în cele din urmă că adăugat la avuţia existentă, profitul constituia un mijloc de sporire a avuţiei naţiunilor şi statelor moderne. Pe baza acestor idei, mercantiliştii au ridicat preocuparea de sporire a rezervei de metale preţioase a unei ţări la rangul de politică economică naţională, solicitând statului o implicare masivă în această privinţă. Ţinând seama de instrumentele folosite cu precădere în politica de intervenţie a statelor moderne în economie pentru atingerea obiectivelor formulate de aceşti gânditori, specialiştii în domeniu semnalează două etape distincte ale politicii economice mercantiliste, şi anume: - mercantilismul timpuriu sau sistemul monetar, care pune accentul pe măsuri restrictive în relaţiile comerciale cu alte ţări, urmărind reţinerea banilor cu orice preţ într-o anumită ţară; - mercantilismul dezvoltat sau sistemul balanţei comerciale, care a relaxat considerabil aceste măsuri, admiţând circulaţia mărfurilor şi a banilor în dublu sens înspre ţara dată şi de la ea către alte ţări, cu condiţia realizării unei balanţe comerciale şi de plăţi active cu soldul în favoarea propriei ţări. Timp de peste două secole, mai ales în secolele XVI–XVII, iar uneori spre mijlocul secolului XVIII, literatura economică din lume a fost dominată de gândirea şi politica economică mercantilistă. Printre gânditorii din prima etapă, menţionăm pe spaniolii Rojas şi Ortiz, precum şi pe englezii Stafford şi Malines. Printre gânditorii din a doua etapă a unui mercantilism mai matur amintim pe italienii Davanzati, Serra, Botero, pe francezii Bodin, Malestroit, Montchretien,

Colbert, precum şi pe englezii Thomas Moon, Cul Peper, Misselden Grescham King, William Petty, acesta din urmă evoluând ulterior spre poziţia liberalismului clasic. În ambele etape, mercantiliştii au fost adepţii politicii economice externe protecţioniste, considerată politică de interes naţional de care beneficiau îndeosebi marii negustori din ţara respectivă. Deşi mercantiliştii au insistat asupra laturii normative a problemelor economice, există câteva probleme şi câţiva autori din acest curent de gândire economică modernă care au avut contribuţii semnificative şi în privinţa analizei teoretice a unor probleme ale timpului printre care, mai ales, rolul banilor şi al circulaţiei monetare în creşterea avuţiei, originea profitului precum şi importanţa unei balanţe comerciale şi de plăţi active pentru prosperitatea unei ţări. Martori ai unei ample revoluţii în domeniul preţurilor, mercantiliştii s-au preocupat de relaţiile cantitative dintre volumul banilor şi volumul mărfurilor în decursul timpului, astfel încât după anumite referiri vagi la această problematică, în scrierile unor canonişti ca Juan de Mariana, în lucrările mercantiliştilor se găsesc începuturile teoriei cantitative a banilor, care va fi considerabil aprofundată în secolele XVIII–XIX în opera unor economişti de orientare liberală ca David Hume şi David Ricardo. Potrivit acestei teorii, valoarea şi deci puterea de cumpărare a unei unităţi monetare depindeau de cantitatea de bani existentă pe piaţă, iar preţurile manifestau tendinţa de creştere, ca urmare a sporirii volumului de metale preţioase, respectiv a masei monetare. Cele mai importante contribuţii în acest sens pot fi găsite în scrierile mercantilistului francez Jean Bodin. Aceste începuturi nu sunt lipsite de unele neclarităţi şi lacune. Pe măsura dezvoltării economiei moderne de piaţă şi a ştiinţei economice s-a dovedit că noţiunile de valoare a banilor şi puterea de cumpărare a banilor nu sunt identice sau cel puţin că ele nu coincid în orice condiţii. Profitul a fost explicat de către mercantilişti ca diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare a unui bun economic de către negustor, lăsând să se înţeleagă ideea că sursa lui este comerţul, îndeosebi cel exterior, iar mecanismul pe baza căruia se obţine este schimbul neechivalent, respectiv faptul că ceea ce câştigă negustorul pierde partenerul lui de afaceri. Acest fapt l-a determinat pe Marx să aprecieze că mercantiliştii au exprimat sub o formă brutal-naivă secretul producţiei burgheze, şi anume dominarea ei de către valoarea de schimb. Mercantiliştii au acordat o importanţă deosebită balanţei comerciale şi implicit de plăţi externe a statelor moderne ca mijloc de cunoaştere a conţinutului şi urmărilor acestui domeniu important al economiei moderne de piaţă şi ca pârghie esenţială a unei politici economice externe realiste a oricărui stat naţional. Keynes a apreciat în secolul XX că preocuparea mercantiliştilor pentru realizarea unei balanţe comerciale excedentare nu era nici pe departe o obsesie anacronică, aşa cum apreciau liberalii clasici şi neoclasici, ci o dovadă de realism şi perspicacitate politică pe care guvernele contemporane nu ar trebui să le dispreţuiască. Prin urmare, oricât au fost de contestaţi şi de controversaţi, mercantiliştii rămân pionierii gândirii economice moderne, inclusiv ai teoriilor moderne despre comerţul exterior şi despre politicile economice externe cu merite şi limite decurgând din epoca şi optica lor, deci omeneşte explicabile. 3.2. Teoriile avantajului absolut şi ale avantajului relativ în comerţul internaţional ca principal argument pentru politica economică a liberului schimb

Schimbările de anvergură care au avut loc în economia şi gândirea economică din Europa Occidentală în decursul secolelor XVIII–XIX au impus extinderea şi aprofundarea demersului teoretic al economiştilor cu privire la comerţul internaţional. Acest lucru a fost necesar atât pentru a facilita în practică derularea operaţiunilor respective, cât şi pentru a surprinde complexitatea mecanismului de desfăşurare a acestuia, impusă şi favorizată de procesul trecerii de la empirism la cunoaşterea ştiinţifică, respectiv a maturizării treptate a cunoaşterii economice. Ca întotdeauna, în decursul epocii moderne şi contemporane, aspectele normative şi cele cognitive s-au interferat mereu, stimulând progresul gândirii economice, deci şi teoriile despre comerţul internaţional şi politicile comerciale externe. Pentru a uşura şi accelera generalizarea economiei de piaţă în cadrul sau pe ruinele structurilor sociale feudale şi în pofida voluntarismului mercantilist, economiştii timpului au înţeles nevoia de libertate a agenţilor economici autonomi. În viziunea lor, iniţiativa privată era compatibilă cu eficienţa economică într-un cadru instituţional mai flexibil decât pe vremea mercantiliştilor, ceea ce i-a determinat să preconizeze şi să susţină liberalismul economic, atât în interiorul ţării respective, cât şi în relaţiile comerciale între ţări, deci pe piaţa mondială. Această preocupare, precum şi performanţele metodologice şi teoretice remarcabile, le-au atras denumirea de liberali clasici. Cei mai de seamă au fost Wiliam Petty, Piere de Bois Lebert, David Hume, John Locke, Francois Quesnay, Anne Robert Jacques Tourgot, Adam Smith, Benjamin Franklin, John Stuart Mill, Theodor Malthus, Ricardo David,J. B. Say. Patru dintre aceştia au avut contribuţii substanţiale la analiza pozitivă a schimburilor economice internaţionale şi a circulaţiei monetare între ţări, şi anume: Adam Smith, care a elaborat teoria avantajului absolut, David Hume şi David Ricardo în dezvoltarea teoriei cantitative asupra banilor şi a circulaţiei monetare la scară mondială, Robert Torens şi David Ricardo în formularea variantei clasice a teoriei costurilor comparative de producţie şi a avantajelor relative reciproce ale partenerilor din comerţul internaţional. 3.2.1. Adam Smith şi avantajul absolut în

comerţul internaţional Atât mercantiliştii cât şi fiziocraţii sunt deficitari în domeniul analizei comerţului internaţional. Primii, mai ales datorită exagerării rolului statului şi al politicii externe protecţioniste, iar ultimii mai ales datorită prejudecăţilor faţă de mercantilişti. Din motive diferite, ambele grupe de economişti aveau slăbiciuni teoretice în ceea ce priveşte regulile după care se desfăşoară schimbul de mărfuri în epoca modernă, deci şi explicarea mecanismului de formare şi oscilaţia preţurilor. Spre deosebire de aceştia, Adam Smith, în celebra sa lucrare “Avuţia Naţiunilor“, expune un bogat material istoric şi numeroase generalizări teoretice cu privire la preţuri, valoare şi venituri, îmbinând idei preluate de la predecesori cu idei originale şi expunând o viziune coerentă, chiar dacă nu întotdeauna clară şi consecventă despre valoare, despre bani şi preţuri, atât pe piaţa naţională cât şi pe piaţa mondială. În esenţă, Smith considera că regula sau principiul care guvernează schimburile de mărfuri pe orice fel de piaţă, atât internă cât şi externă, este determinarea valorii mărfurilor prin munca încorporată în ele. Aceasta înseamnă că cel puţin în proporţie de masă, schimburile de mărfuri şi bani aveau un caracter echivalent, partenerii obţinând valori egale. În cazul în care producătorii din ţări diferite ofereau pe piaţă mărfuri de acelaşi fel, pentru care au făcut însă cheltuieli

diferite, cel care a produs marfa cu costuri mai mici avea un avantaj absolut faţă de ceilalţi producători. Deci, în viziunea lui Smith, avantajul absolut în comerţul internaţional consta în economia de muncă, în faptul că producând marfa respectivă cu costuri mai mici decât ceilalţi producători din alte ţări, respectivul producător avea posibilitatea să o vândă la un preţ mai ridicat în altă ţară în care cheltuiala de timp de muncă, şi deci preţul, erau mai mari pentru aceeaşi marfă. În toate timpurile şi locurile este scump ceea ce se obţine cu greutate sau costă multă muncă, pentru a se dobândi şi ieftin ceea ce se obţine uşor sau cu foarte puţină muncă. În viziunea lui Smith, libertatea comerţului este garanţia avantajului reciproc pentru parteneri. Elemente de critică socială şi de critică doctrinară se îmbină în opera lui Smith cu generalizări teoretice mai mult sau mai puţin clare, referitoare la comportamentul raţional al indivizilor, popoarelor şi statelor în domeniul economic, deci şi al comerţului între ţări. Punând în discuţie problema superiorităţii naturale şi dobândite a unei economii naţionale, Smith a deschis o pagină esenţială în gândirea economică referitoare la comerţul internaţional, ale cărei implicaţii practice nu au fost încă suficient explorate de economiştii care au urmat, deci problema continuă să fie şi în prezent obiect de controverse metodologice şi teoretice. 3.2.2. Teoria avantajului relativ în operele economiştilor englezi: Robert Torens şi David Ricardo Problema comerţului internaţional şi a politicilor economice externe devine mult mai presantă în primul sfert al secolului XIX, atât pentru operatorii economici din această sferă, cât şi pentru guvernanţi şi cercetători. Amplificarea producţiei în condiţiile revoluţiei industriale din Anglia, accentuarea tensiunilor social-politice legate de repartiţia venitului naţional şi dificultăţile care persistau în calea comerţului internaţional, ca şi circulaţia mixtă, monede metalice de aur şi bacnote, au impus în atenţia economiştilor vremii problematica relaţiilor economice internaţionale. Motivul principal al investigării acestui domeniu l-au constituit restricţiile existente în Anglia la importul de grâu şi dorinţa liberalilor de a le limita sau chiar de a le înlătura, precum şi unele controverse legate de explicarea preţurilor şi măsurarea valorii, respectiv de principiile după care se desfăşurau schimburile de mărfuri şi bani între ţări. Pe fundalul ideilor lui Smith despre foloasele diviziunii muncii şi a explicaţiei preţurilor cu ajutorul teoriei obiective a valorii, bazată pe munca încorporată în mărfurile care se schimbă, doi economişti englezi, David Ricardo şi Robert Torens, au încercat să demonstreze avantajele pe care le pot obţine din comerţul internaţional toate ţările lumii, chiar şi acelea care aveau un dezavantaj absolut în producerea tuturor mărfurilor, militând pentru liberalizarea comerţului exterior pe scară internaţională. Raţionamentele şi argumentele dezvoltate de Torens în lucrarea “Eseu asupra comerţului exterior cu grâu“, dar mai ales de către David Ricardo în lucrarea sa “Despre principiile economiei politice şi impunerii“, cu precădere în capitolul 7, despre comertul exterior, se bazează pe noţiunile de cost comparativ, valoare relativă, preţ relativ, avantaj relativ şi avantaj reciproc, folosind ca element de legătură şi ca mijloc de comparaţie a mărfurilor care se schimbau pe piaţa internă sau pe piaţa mondială, munca necesară încorporată în fiecare marfă.

David Ricardo înţelege prin cost comparativ cantitatea de muncă încorporată în marfa examinată, măsurată însă nu direct, ci prin intermediul cantităţii de muncă încorporată în marfa care este folosită ca mijloc de măsurare. De exemplu, în situaţia în care o unitate de vin este produsă în optzeci de unităţi de muncă, ore, zile, iar o unitate de stofă este produsă în nouăzeci de unităţi de muncă, aceasta face ca valoarea sau costul comparativ al vinului exprimat cu ajutorul stofei să fie de 0,88 unităţi, adică cu o unitate de vin se pot cumpăra 0,88 unităţi de stofă, în timp ce costul comparativ al stofei exprimat cu ajutorul vinului să fie de 1,12 unităţi de vin, adică cu o unitate de stofă se pot cumpăra 1,12 unităţi de vin. David Ricardo era de acord, în linii generale, cu viziunea predecesorului său, Adam Smith, exprimată cu ajutorul metaforei “Mâna invizibilă“, adică autoreglarea spontană a economiei de piaţă bazată pe proprietatea privată şi libertatea comerţului şi cu faptul că toate formele de diviziune a muncii, respectiv manufacturieră, socială, internaţională, aduceau foloase celor implicaţi în aceste procese, deci umanităţii în ansamblu, contribuind la sporirea avuţiei naţiunilor. În acelasi timp, David Ricardo a intuit că desfăşurarea schimburilor comerciale între ţări întâmpina greutăţi mai mari decât în interiorul ţării, că există anumite piedici în care liberei circulaţii a capitalului şi a muncii şi că din aceste cauze numai avantajul absolut constituia un argument insuficient, deşi valabil pentru desfăşurarea comerţului între ţări. În consecinţă, Ricardo a ajuns la concluzia că se poate face un comerţ avantajos reciproc, practic din toate ţările lumii, invocând drept argument noţiunea de avantaj relativ sau comparativ în comerţul internaţional. Dacă avantajul absolut invocat de Smith era semnul unor relaţii comerciale optime pentru ţara care avea aceste caracteristici, Ricardo considera că deşi erau suboptime, relaţiile comerciale decurgând din avantajul relativ descoperit cu ajutorul costurilor comparative, erau totuşi relaţii reciproc avantajoase pentru toţi partenerii fără excepţie, având totodată calitatea de a deschide orizonturi nebănuite pentru extinderea relaţiilor economice internaţionale între toate categoriile de ţări. Menţinerea forţată a unor bariere artificiale, cum erau legile cerealelor din Anglia, în calea extinderii relaţiilor comerciale între ţări, constituia în opinia lui Ricardo atât o greşeală de politică economică, cât şi de înţelegere a mecanismului real de funcţionare a economiei de piaţă în general, a mecanismului comerţului internaţional în special. Noţiunea de avantaj relativ în comerţul internaţional a constituit o armă redutabilă în controversele doctrinare referitoare la politicile externe, deşi ea a fost însoţită nu rareori de interpretări confuze şi interesate, purtătoare de ambiguităţi dăunătoare ştiinţei economice. Teoria avantajului relativ a fost elaborată de către David Ricardo şi, timp de peste un secol şi jumătate, începând cu anul 1917, ea a constituit nucleul dur al teoriilor de orientare liberală despre comerţul internaţional. În esenţă, teoria susţine că pot obţine avantaje din comerţul internaţional chiar şi ţările care produc toate mărfurile cu un consum de timp de muncă pe unitate de produs mai mare decât în alte ţări, cu condiţia să aleagă pentru a se specializa în producţie marfa pentru care cheltuiesc relativ sau comparativ mai puţin timp. Dacă dezavantajul absolut despre care a vorbit Adam Smith era vizibil chiar şi numai pe bază de bun simţ, avantajul relativ invocat de Ricardo era mai greu de sesizat şi de demonstrat. În acest scop, Ricardo a elaborat un model de comerţ exterior care consta din două ţări, una cu profil agrar, cealaltă cu profil industrial şi două mărfuri – vinul şi stofa, urmărind să demonstreze că deşi una dintre ţări, Portugalia, avea avantaj absolut în producerea ambelor mărfuri, le obţinea cu un consum de muncă mai mic decât cealaltă ţară, respectiv cu optzeci şi nouăzeci de unitati de muncă, iar cealaltă ţară, Anglia, avea un dezavantaj absolut în producerea acestora, le producea cu o sută

douăzeci şi, respectiv, o sută de unităţi de muncă, amândouă ţările aveau posibilitatea să câştige din schimbul de mărfuri, deci aveau un avantaj relativ dacă alegeau pentru a se specializa una din cele două mărfuri, respectiv marfa pentru care pe plan naţional se cheltuia cantitatea comparativ mai mică de muncă faţă de toate celelalte mărfuri din aceeaşi ţară şi fără a corela aceste cheltuieli cu cele din alte ţări. Prin avantajul relativ în producţie şi deci în comerţul exterior, Ricardo înţelegea posibilitatea oricărei ţări de a produce o marcă oarecare cu costuri comparativ sau relativ mai mici faţă de toate celelalte mărfuri din ţara respectivă, chiar dacă acea marfă putea fi obţinută în alte ţări cu costuri şi mai mici. În acest context, Ricardo a ajuns la concluzia că existau reguli sau principii diferite care guvernau schimburile de mărfuri pe piaţa naţională şi pe piaţa mondială. Pentru că în publicistica post-ricardiană se întâlneşte în mod frecvent confuzia dintre avantajul absolut şi avantajul relativ în comerţul internaţional, este esenţial să se reţină ipoteza lui Ricardo, potrivit căreia Portugalia are avantaj absolut în producerea ambelor mărfuri, iar Anglia are dezavantaj absolut în producerea acestora, adică cheltuieşte mai multă muncă decât Portugalia. Cu toate acestea, Ricardo susţine că ambele ţări au un avantaj relativ, în sensul că fiecare dintre ele poate alege din multitudinea de mărfuri pe care le produce pe cea pentru care face cheltuielile cele mai mici, comparativ cu celelalte mărfuri produse în ţara respectivă şi indiferent cu ce cheltuieli ar putea fi obţinută marfa selecţionată în oricare din restul ţărilor lumii. Din acest exemplu rezultă clar că Ricardo prezintă inferioritatea mai mică drept avantaj relativ sau comparativ, la fel ca şi superioritatea mai mare, ceea ce este discutabil atât din punct de vedere matematic şi logic, cât mai ales din punct de vedere economic. Raţionamentul lui Ricardo este valabil până la un punct pentru operatorii individuali din domeniul comerţului exterior. Aflat într-o situaţie fără alternativă, dezavantaj absolut, orice om de afaceri priceput va alege indiscutabil răul mai mic faţă de răul mai mare. Dacă operatorul respectiv vrea însă să câştige şi nu numai să piardă mai puţin, atunci el va trebui să caute o cu totul altă soluţie care să-i permită să devină competitiv pe piaţa mondială şi deci eficient în mod absolut şi nu numai relativ. Raţionamentul lui Ricardo devine însă discutabil şi inacceptabil pe termen lung, chiar la nivelul operatorilor individuali şi cu atât mai mult la nivelul unor ţări, al unor economii naţionale, care nu-şi pot permite să piardă mereu, chiar dacă pierd relativ mai puţin, dacă doresc să-şi îmbunătăţească starea generală a economiei şi standardul de viaţă al populaţiei. Ostilitatea unui mare număr de economişti din ţările lumii a treia faţă de teoria ricardiană a comerţului exterior se explică tocmai datorită acestui viciu de construcţie a modelului ricardian, al comerţului internaţional şi a unor modele ulterioare inspirate din acesta. Ca cercetător, Ricardo nu se mulţumeşte cu descrierea faptelor brute din economie, ci caută să descopere anumite reguli, principii, legi care guvernează desfăşurarea multitudinii de acţiuni economice şi să demonstreze raţionalitatea lor. Principala lui realizare în acest domeniu a constat în dezvoltarea unei teorii coerente despre valoarea bunurilor economice reproductibile, întemeiată pe cantitatea de muncă vie şi trecută, încorporată în mod necesar în acele bunuri care constituie pivotul în jurul căruia oscilau preţurile aceluiaşi bun economic pe piaţa de la o zi la alta. Ricardo nu a fost însă consecvent în folosirea teoriei obiective a valorii bazată pe muncă atunci când şi-a propus să examineze mecanismul desfăşurării schimburilor economice dintre ţări, deci la nivelul pieţei mondiale. Spiritul pragmatic pe care-l avea ca om de afaceri şi ca om politic l-a determinat pe Ricardo să insiste asupra deciziei realiste pe care era bine să o adopte atât agenţii economici individuali cât şi statul în legătură cu dificultăţile care existau în relaţiile comerciale dintre ţări. În

absenţa avantajului absolut, uşor de observat în practică şi deci neavând nevoie de prea multe demonstraţii teoretice, Ricardo sugerează o soluţie suboptimă şi militează pentru liberalizarea comerţului la scară planetară pentru a extinde considerabil dimensiunile tranzacţiilor pe care doreau să le facă oamenii de afaceri. Nici o altă teorie din ştiinţa economică nu s-a bucurat de o interpretare atât de amplă, îndelungată şi contradictorie ca această parte a operei ricardiene. Şi, cu toate acestea, valenţele ei cognitive şi sensul ei practic sunt departe de a fi pe deplin elucidate. Mesajul practic al teoriei ricardiene despre comerţul internaţional e relativ simplu: liberalizarea acestuia. Partea complicată a acesteia se referă la consecinţele foarte diferite ale acestei măsuri asupra diferitelor economii naţionale, ţinând seama de dimensiunea, potenţialul, structura şi mai ales eficienţa lor extrem de diferită. Semnificaţia teoretică a concepţiei lui Ricardo despre avantajele relative ale partenerilor din comerţul internaţional şi valoarea cognitivă reală au încă destule ascunzişuri legate atât de unele vicii de construcţie, de exemplu ipoteza superiorităţii ţării agrare în privinţa productivităţii muncii din industrie, cât şi de unele deducţii forţate sau fapte minimalizate, cum ar fi schimbul inegal de muncă. Teoria ricardiană a comerţului internaţional continuă să rămână în aceste condiţii o piatră de încercare pentru soliditatea şi seriozitatea analizei economice pozitive şi istorice. Sesizând unele dificultăţi şi particularităţi ale schimburilor economice de pe piaţa mondială în comparaţie cu pieţele naţionale, Ricardo atrage atenţia asupra unor situaţii paradoxale, pentru care nu oferă explicaţii suficient de convingătoare. Câteva exemple în acest sens sunt elocvente, atât în ceea ce priveşte puterea de pătrundere a gândirii lui Ricardo, în comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, cât şi limitele gândirii sale. Astfel, în ciuda faptului că, în principiu, Ricardo considera comerţul liber ca fiind reciproc avantajos pentru toţi partenerii şi generator de armonie între ţări, el nu scăpa prilejul să remarce că munca a o sută de englezi nu poate fi dată pentru aceea a optzeci de englezi, dar produsul muncii a o sută de englezi poate fi dat pe produsul muncii a optzeci de portughezi, şaizeci de ruşi, zece indieni. Mai simplu zis, aceasta înseamna că în timp ce pe piaţa naţională schimburile economice sunt de regulă echivalente, pe piaţa mondială pot fi observate destule cazuri de schimburi neechivalente. Este adevărat că Ricardo nu se referă la mecanismul economic care permite astfel de schimburi neechivalente, limitându-se să menţioneze unele greutăţi sau factori care frânează circulaţia capitalurilor între ţări. Chiar dacă nu răspunde direct şi limpede la această problemă, există în lucrările lui Ricardo unele referiri sumare şi tangenţiale la un posibil răspuns privind mecanismul de desfăşurare şi rezultatele pe termen lung ale schimburilor economice de pe piaţa mondială între parteneri inegal dezvoltaţi din punct de vedere economic. Majoritatea covârşitoare a reacţiilor faţă de teoria ricardiană a comerţului internaţional au avut la bază raţiuni de ordin pragmatic, respectiv respingerea politicii economice externe a liberului schimb de către gânditorii din ţările mai puţin dezvoltate, deoarece acestea nu puteau face faţă concurenţei mărfurilor mult mai ieftine care veneau din ţările puternic industrializate şi deci cu un nivel mult mai ridicat al productivităţii muncii, precum şi constatarea onestă făcută de către Keynes – că liberul schimb nu duce la armonia de interese, ci în cel mai bun caz la exportul de şomaj indirect din ţările mai dezvoltate spre ţările mai puţin dezvoltate. Au existat evident şi critici mai elevate ale teoriei ricardiene despre comerţul internaţional, bazate pe considerente de ordin metodologic, cum ar fi tratarea neistorică a acestei problematici şi deci ignorarea particularităţilor economice ale diferitelor ţări în ansamblul economiei mondiale, respectiv de ordin teoretic, analiza mecanismului de desfăşurare a comerţului internaţional, evoluţia raporturilor de

schimb dintre diferite grupuri de ţări, implicit procesul de formare şi evoluţia preţurilor la mărfurile comercializate pe piaţa mondială. De exemplu, Marx, în “Capitalul“, examinează particularităţile acţiunii legii valorii pe piaţa mondială comparativ cu economia naţională şi ajunge la concluzia că schimburile de pe piaţa mondială au un caracter neechivalent când partenerii respectivi provin din ţări inegal dezvoltate, emiţând ipoteza exploatării ţărilor agrare de către ţările industrializate pe calea comerţului internaţional. În ciuda unor amendamente care i-au fost aduse de autori precum John Stuart Mill, W. Paretto şi Marshall şi a criticilor care i-au fost adresate, teoria liberală a comerţului internaţional construită pe tiparul elaborat de Ricardo, domina gândirea economică din ţările dezvoltate până prin anul 1923, când a fost elaborată o lucrare semnificativă a economistului neoclasic britanic Alfred Marshall, intitulatî “Bani, credit, comert“.3 3.3. Teoria neoclasică 3.3.1. Dotarea cu factori de producţie Analiza neoclasică îşi are sursa în analizele lui Ricardo dar şi în teoriile suedezilor dezvoltate între cele două războaie mondiale de Ellte Hecksher şi apoi de Bertil Ohlin, care au propus o analiză factorială a avantajelor comparative, reţinând ipoteza identităţii tehnicilor de producţie în diferite ţări. Dotarea factorială a unei naţiuni poate fi prezentată având ca punct de plecare o separare între factorii abundenţi şi cei rari. O ţară va exporta bunurile a căror producţie necesită relativ mai mult din factorii de care dispune în abundenţă şi deci relativ mai puţini factori rari. Invers, ea va importa bunuri încorporând factori care relativ îi lipsesc. De exemplu, Argentina, ţară bogată în terenuri fertile va avea o tendinţă naturală de a se specializa în produse agricole. În schimb, Japonia, care dispune de puţine pământuri arabile, va importa bunuri agricole. Schimbul internaţional de mărfuri se dovedeşte a fi un schimb de factori abundenţi pe factori rari. În consecinţă, comerţul exterior nu prezintă interes pentru ţări cu dotări factoriale identice. 3.3.2. Teorema Hecksher – Ohlin – Samuelson ( H.O.S. ) Această analiză a comerţului internaţional, condusă separat de HecksherOhlin-Samuelson a dat naştere teoremei H.O.S.. Dacă se reţin ipotezele de omogenitate a factorilor de producţie, de identitate a tehnicilor şi de perfectă mobilitate internaţională a produselor, este posibil să demonstrăm două teoreme care se completează. TEOREMA DOTĂRII CU FACTORI – o ţară care posedă o dotare favorabilă cu un factor de producţie dat, va exporta bunurile care utilizează în mai mare masură acest factor în schimbul bunurilor importate care necesită o folosire a factorilor rari. TEOREMA EGALIZĂRII VENITURILOR FACTORIALE – schimburile internaţionale egalizează preţul factorilor de la o naţiune la alta. În mod deosebit, liberul schimb are tendinţa de a egaliza remuneraţiile pe toată suprafaţa planetei. Faptul că nu se întâmplă acest lucru se explică prin aceea că produsele nu circulă liber. Existenţa barierelor la schimburi, frânează concurenţa făcută de ţările cu salarii mici. Dacă aceasta s-ar exercita din plin, salariile din ţările dezvoltate ar fi trase în jos 3

Apud N. Sută, Sultana Sută Selejan, Istoria comerţului mondial şi a politicilor comerciale, Editura All, Bucureşti, 1997, pp. 224-237.

mai ales pentru muncitorii necalificaţi care sunt în concurenţă directă cu muncitorii din ţările în curs de dezvoltare. Faţă de salariile mici propuse de lumea a treia, întreprinderile industriale din ţările dezvoltate se află în situaţia de a alege: a cere o protecţie, a închide întreprinderile mai puţin rentabile, a se moderniza pentru a utiliza din ce în ce mai puţină mână de lucru sau a-şi delocaliza activitatea. 3.3.3. Teorema Stolper – Samuelson – asociat lui Samuelson, economistul Stolper a completat teorema H.O.S. cu teorema următoare: “Dacă o ţară instaurează un tarif vamal pe importul de bunuri încorporând un factor rar, aceasta duce la mărirea venitului relativ al factorului rar, respectiv în detrimentul factorilor abundenţi“. De exemplu, dacă pământul e un factor rar ca în cazul Angliei din secolul XIX, proprietarii de pământuri vor fi protecţionişti ca în cazul land-lorzilor englezi în momentul în care a fost abolită legea cerealelor, deoarece liberul schimb ar face să scadă renta funciară. Protecţia pieţei de grâu are deci un efect asupra veniturilor relative ale diferitelor grupuri sociale. Astfel, consumatorii sunt dezavantajaţi pentru că plătesc mărfurile la un preţ mai ridicat decât dacă acestea ar fi importate. Teorema Stolper-Samuelson insistă asupra faptului că protecţionismul duce la privilegierea intereselor particulare în dauna interesului general. 3.3.4. Ciclul produsului Analizele lui Robert Vernon introduc o dinamizare a specializării internaţionale, aceasta nemaifiind dată odată pentru totdeauna pe baza dotării cu factori de producţie. Produsele ajunse la maturitate sunt delocalizate în ţările lumii a treia, cărora această mişcare le permite să-şi înceapă propria industrializare. Astfel, un produs nou e adesea lansat în ţara dominantă, spre exemplu S.U.A.. Când produsul ajunge la maturitate, producţia e delocalizată în ţările cu costuri mai mici. Paradoxal, ţara inovatoare, care la început era singura producătoare a bunului, sfârşeşte prin a-l importa. 3.3.5. Schimburile intraramuri Faptele arată că puterea explicativă a teoriei dotării cu factori de producţie e reală când este vorba să se analizeze structura exporturilor ţărilor din sud, deoarece acestea au o slabă dezvoltare tehnologică şi o slabă capacitate de mobilizare a capitalului. În schimb, această teorie nu ne permite să înţelegem schimburile dintre ţările din nord care sunt în mod esenţial schimburi de produse similare. Schimburile lor sunt denumite intraramuri, adică schimburi de produse aparţinând aceleiaşi ramuri de producţie, prin opoziţie cu schimburile interramuri, adică schimburi de produse provenind din ramuri diferite. Cu cât dotările factoriale sunt mai diferite între doi parteneri, cu atât proporţia schimburilor interramuri e mai ridicată în totalul comerţului bilateral. Prin opoziţie, cu cât dotările factoriale sunt similare, cu atât partea de schimburi intraramuri e mai puternică. Regăsim astfel concluziile lui Linder după care, cu cât ţările au niveluri de dezvoltare mai apropiate, cu atât structura schimburilor se aseamănă. 3.4. Teoria protecţionistă Protecţionismul regrupează ansamblul măsurilor care vizează protecţia pieţei naţionale contra concurenţei străine. El poate fi tarifar, adică bazat pe taxe vamale sau

netarifar, bazat pe contingenţe şi alte norme. Taxele vamale sunt în general calculate ad-valorem, adică în fracţie fixă a preţului mărfii. Protecţionismul educator. În lucrarea “Sistemul naţional de economie politică“, F. List, apără ideea unui protecţionism educator, dar temporar pentru industriile începătoare. “Liberul schimb ne este scopul, protecţionismul ne este calea“ – spune List. Această lucrare este destinată în mod direct luptei împotriva dominaţiei industriale a Angliei. Doctrina aceasta a fost explicată de toate ţările europene în secolul XIX, în primele decenii ale revoluţiilor industriale. Este ales cazul Germaniei, care cu adoptarea tarifului Bismark în 1879 viza frânarea importurilor de produse englezeşti şi franţuzeşti, incitându-i pe exportatorii germani să cucerească segmente de piaţă în Europa Centrală, danubiană şi Orientală, politică numită protecţionism de cucerire. S.U.A. nu au participat la mişcarea de liberalizare a schimburilor din anii 1860 – 1880, cunoscând totuşi o rată de creştere foarte ridicată în această perioadă. Japonia, din anii ’60 până în zilele noastre tinde să demonstreze că protecţionismul poate fi un avantaj determinant pentru industriile naţionale. Aşa cum arăta Paul Bairoch – “învingătorul e acela care nu joacă după regulile jocului“. În zilele noastre, dacă o ţară din Sud are un avantaj comparativ potenţial pe care nu-l poate valoriza din cauza costurilor de producţie prea mari la început, adaptarea temporară a unui tarif vamal pare justificată de protecţionismul defensiv. Protectionismul defensiv. În analizele clasice şi neoclasice costurile sociale ale politicii de specializare nu sunt luate în seamă, ori populaţia nu este foarte mobilă în interiorul unei ţări, iar abandonul anumitor producţii ridică problema somajului. Voinţa de a limita costurile sociale serveşte adesea drept justificare a protecţionismului. Celebrul economist englez John M. Keynes, în “Tratat despre monedă“ din 1930 şi în audierea sa de către comitetul Mac Milan, a considerat că drepturile vamale, deşi nefaste pe termen lung, pot pe termen scurt să atenueze efectele marii depresiuni dintre cele două războaie în contextul în care debuşeele întreprinderilor englezeşti se reduceau intens. Protecţionismul ţărilor dezvoltate din anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut (XX) este legat de protecţia industriilor pe cale de îmbătrânire. Aceste ţări au cerut după primul şoc petrolier din 1973 un răgaz de adaptare pentru sectoare ca: siderurgia, textilele sau construcţia navală, ca să poată face faţă concurenţei ţărilor noi. Ca şi în timpul lui List, se insistă pe caracterul temporar al protecţionismului, obiectivul rămânând liberul schimb. Laureatul premiului Nobel pentru economie, Maurice Allais, estimează că liberul schimb nu e posibil decât între ţări cu un nivel de dezvoltare comparabil. El apără ideea că liberul schimb nu e valabil decât între naţiuni asociate economic şi politic. Liberalizarea schimburilor, afirmă Allais, nu are valoare decât în interiorul asociaţiilor regionale dotate cu pieţe comune, care îşi au locuri politice comune. Este în interesul fiecărei asociaţii regionale să se protejeze pe de o parte, pentru a menţine activitatea industriilor, a căror dispariţie cauzată de circumstanţe temporare s-ar revela în viitor cu desăvârşire nocivă şi pe de altă parte pentru a menţine un nivel al producţiei agricole care să poată în orice împrejurare să-i asigure independenţa alimentară. Pentru a justifica protecţionismul, Allais foloseşte argumentul independenţei economice şi al securităţii militare. Forumul economic de la Genova din 1994 a avansat următoarele cifre: lumea industrializată dispune de o mână de lucru de 350 milioane persoane al căror cost salarial pe oră este de circa 18 dolari pe oră aceeaşi lume industrială are acces la o piaţă mondială de mână de lucru de 1,2 miliarde persoane, care sunt gata să lucreze pentru mai puţin de 1$/oră. Se înţelege în aceste condiţii că liberul schimb este destabilizant şi că riscă să aducă un prejudiciu persoanelor mai puţin calificate, care lucrează în ţările mai dezvoltate. Reapare deci

teama de pauperizare a proletariatului. Ţările dezvoltate trebuie să facă faţă unei sfidări, să transforme posturile cele mai puţin calificate care sunt cele mai ameninţate în posturi puţin susceptibile de a suferi din cauza concurenţei internaţionale. În ceea ce priveşte ţările lumii a treia, numai pieţele deschise le vor permite în viitor să-şi mărească standardele sociale şi salariale. Protecţia anti-dumping. Protecţionismul se sprijină de asemenea pe voinţa de a se opune dumping-ului, adică vânzarea sub costuri de producţie sau practicarea preţurilor inferioare pe pieţele externe în comparaţie cu cele adoptate pe piaţa internă. Dumping-ul e o formă de concurenţă neloială, a cărei realitate trebuie să fie stabilită de către ţara care suportă prejudiciul. În afară de dumping-ul economic, ţările în curs de dezvoltare sunt direct acuzate că practică un dumping social, ba chiar monetar. Şansele pe care le are cererea de protecţie, de a fi acceptată sunt cu atât mai mari cu cât producătorii insistă asupra caracterului neloial al concurenţei străine. Dumping-ul social are la bază slaba protecţie socială a salariaţilor în ţările lumii a treia. De fapt, nivelul de protecţie socială este adesea fără legătură cu performanţa unei ţări la export. Protecţia socială actuală a ţărilor cu mână de lucru ieftină e mai bună ca aceea din ţările industriale pe vremea când se găseau într-un stadiu echivalent de dezvoltare. Faptul că ţările lumii a treia îşi exploatează avantajele comparative legate de existenţa salariilor mici, pare normal. În plus, salariile trebuie comparate cu nivelul productivităţii, adesea cu mult mai scăzut decât în ţările dezvoltate. Există dumping social atunci când o ţară nu face ca populaţia sa să profite de câştigurile de productivitate pe care le obţine, aceste câştiguri fiind destinate numai perpetuării unui model de dezvoltare orientat spre export. De la 1 ianuarie 1998, Comisia Europeană a decis să suspende aplicarea sistemului generalizat de preferinţe pentru ţările care nu respectă anumite norme sociale sau de protecţie a mediului înconjurător. Dumping-ul monetar corespunde menţinerii artificiale a unei rate de schimb scăzute pentru a stimula exporturile. Acest obiectiv poate fi obţinut printr-un control al schimburilor, adică prin supravegherea de către stat a cumpărării şi vânzării de valută. Şi aici analiza faptelor arată că nu există corelaţie între evoluţia ratei reale de schimb şi soldul comercial. Protecţia optimală şi protecţia efectivă – Protecţia optimală. Teoria arată că o ţară de talie mare, a cărei cerere are o influenţă determinantă asupra preţurilor mondiale, poate să-şi amelioreze poziţia protecţionistă dacă reducerea cererii sale de import antrenează o scădere a preţului mondial, susceptibil să amelioreze termenii schimbului. Adaptarea acestui drept vamal optimal presupune neadoptarea de către concurenţi a măsurilor represive. Protecţia efectivă – drepturile vamale nominale asupra produselor intermediare au impact asupra gradului de protecţie al individului care le utilizează. Există un efect pervers care, în parte, poate să compenseze protecţia aparentă, de unde necesitatea de a măsura o protecţie efectivă. Rata de protecţie afectivă a unei ramuri este egală cu creşterea valorii adaugate pe unitatea de produs legată de existenţa barierelor tarifare. Ea este superioară ratei nominale când taxa vamală asupra produsului final este superioară mediei taxelor vamale asupra produselor intermediare.4

CAPITOLUL IV

4

Apud Frederic Teulon, Comerţul internaţional, Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 26-35.

ORGANISME ŞI INSTITUŢII ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Relaţiile economice internaţionale reflectă, aşa cum s-a mai subliniat , un anumit stadiu de dezvoltare nu numai a economiei mondiale în ansamblul său, cât mai ales a diviziunii internaţionale a muncii şi a interdependenţelor dintre economiile naţionale în procesul tot mai evident de globalizare a fenomenelor economice şi de altă natură. Economia mondială, ca orice sistem, poate exista şi se poate manifesta corect doar în condiţiile unei anumite ordini generatoare de echilibru. Modul de dispunere şi de organizare a componentelor sistemului economei mondiale, ca şi natura relaţiilor reciproce ce se stabilesc între aceste componente definesc acea ordine pe care o putem denumi ordinea economică mondială. Concept de o largă generalizare, ordinea economică mondială cuprinde nu numai configuraţia economiei mondiale ca sumă de economii naţionale, ci şi calitatea şi formele de manifestare a acestor componente, la care se adaugă, cu tot mai mare putere de afirmare, o serie de subiecţi direcţi sau derivaţi de drept intenaţional, cum ar fi organizaţiile internaţionale sau instituţiile şi organismele internaţionale. În cele din urmă, ordinea economică mondială se poate defini şi ca un ansamblu de relaţii, angajamente şi obligaţii ce se stabilesc între economiile naţionale şi alţi subiecţi. Despre ordinea economică mondială se vorbeşte cu mai mare interes doar după cel de-al doilea război mondial, când sistemul colonial s-a destrămat, iar noile state şi-au cerut dreptul la tratament egalitar de către statele mai vechi, inclusiv de către fostele metropole. Ea a fost abordată în special în raporturi de forţe cu implicaţii politice dintre diferitele grupuri de state sau dintre statele cu diferite niveluri de dezvoltare economică. Este demn de reţinut faptul că după cel de-al doilea război, tema ordinii economice mondiale a fost de nenumărate ori luată în discuţie, mai ales sub impactul politicilor statelor foste socialiste care, pe acest temei, căutau să atragă de partea lor noile state afirmate după cucerirea independenţei lor naţionale. Occidentul, deşi cu siguranţă a înţeles obiectivitatea temei în ansamblul său, întrezărind şi substratul politic al abordărilor acestei teme, nu s-a angrenat în analiza temei şi în încercarea de definire şi caracterizare detaliată a acesteia. Fără a face aici critica sau apologia caracterului real, obiectiv al nevoii examinării problemei ordinii economice mondiale, se poate considera că au fost abordate elementele de mare impact asupra acestei ordini, de care depind şi la care se ancorează politicile economice şi comerciale internaţionale. În primul rând, este imperios necesar a se reliefa existenţa unor practici în relaţiile economice internaţionale care continuă să dezavantajeze mai ales statele mai puţin dezvoltate. Comerţul exterior al acestora este adesea obstrucţionat de unele practici şi politici ale statelor dezvoltate, care, prin politicile integraţioniste, declanşează discriminări în participarea la circuitul economic mondial al unor state sau, prin măsuri restricţioniste de tipul embargourilor, lovesc în interesele economice ale unor state, implicate sau suverane unor teatre de tulburări politico-militare. Ordinea economică mondială continuă să fie marcată de câteva caracteristici faţă de

care nesoluţionările amânate mereu nu pot duce decât la disfuncţionalităţi în sistemul mondoeconomic. Printre aceste probleme caracteristice pot fi amintite starea de subdezvoltare a multor state şi creşterea decalajelor în dezvoltarea economică a lumii, creşterea puterii de imixtiune a unor organisme internaţionale cu accent pe interese ce nu sunt în concordanţă cu cele ale statelor, scăderea rolului unor organizaţii internaţionle de largă deschidere în favoarea unor organizaţii închise sau restrânse, zonale sau regionale, necesitatea unei ameliorări a diviziunii internaţionale a muncii, necesitatea unor reglementări internaţionale a unor fenomene economice de mare anvergură, cum ar fi problema investiţiilor străine directe. Un rol de prim ordin revine, în acest context, O.N.U. şi mai ales în ce priveşte nevoia de reaşezare pe noi baze a ordinii economice mondiale. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite adoptată la San Francisco în 1945 prevede în art. 1 că unul din obiectivele acestei organizaţii constă în “realizarea cooperării internaţionale în scopul rezolvării problemelor internaţionale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar”. Prin multiplele organisme create de către şi în cadrul O.N.U. s-a constituit un adevărat sistem al Naţiunilor Unite din care fac parte toate structurile organizatorice şi fucţionale constituite conform Cartei Naţiunilor Unite sau create pe baza acesteia. Unele din acestea au preponderent caracter economic cum ar fi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, creat în 1945 (P.N.U.D.), Coferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Cosiliul Mondial al Alimentaţiei (C.M.A.), Comisiile economice regionale – pentru Africa (E.C.A.), pentru America Latină (C.E.P.A.L.), pentru Asia occidentală (E.C.L.A.), pentru Asia şi Pacific (E.S.C.A.P.) şi pentru Europa (C.E.E./O.N.U.). De asemenea, mai funcţionează un mare număr de instituţii specializate ale O.N.U., România făcând parte din toate acestea, instituţii autonome ce dispun, fiecare, de bugete proprii, de membri proprii şi de programe proprii, cum ar fi: Organizaţia Internaţională a Muncii – O.I.M., Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură – F.A.O., Banca Mondială – B.I.R.D., Fondul Monetar Internaţional – F.M.I., Organizaţia Mondială pentru Turism – O.M.T. etc. Toate aceste organizaţii promovează o serie de programe şi convenţii internaţionale în vederea îmbunătăţirii nivelului tehnic al producţiei, a condiţiilor de participare la circuitul economic mondial şi la diviziunea internaţională a muncii, promovarea cooperării internaţionale în producţie, cercetare şi în alte domenii de activitate. Un rol aparte şi cu un impact mult mai evident este jucat de relaţiile economice internaţionale de F.M.I. şi B.I.R.D.; cu programe de sprijinire a reconstrucţiei economice a ţărilor cu nivel de dezvoltare inferior şi mai ales a economiilor naţionale foste socialiste aflate în proces de tranziţie spre o economie de piaţă. 4.1.Organizaţia Mondială de Comerţ (O.M.C.) Organizaţia căreia îi revine o poziţie deosebit de importantă în relaţiile de comerţ internaţional este Organizaţia Mondială de Comerţ. Aceasta a fost preconizată şi iniţiată sub auspiciile O.N.U., imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial. Un grup format din 32 de state membre ale E.C.O.S.O.C. (Consiliul Economic şi Social)- Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, S.U.A., Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua

Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhodezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, China) au iniţiat în 1945 elaborarea unei Carte a viitoarei Organizaţii Mondiale a Comerţului, cu scopul de a organiza şi administra măsuri de reducere a taxelor vamale şi de eliminare a altor restricţii din calea comerţului internaţional. După doi ani de negocieri internaţionale pe această temă, în 1947 a fost semnat un Acord General pentru Tarife şi Comerţ cunoscut sub sintagma G.A.T.T., care urma să fie o anexă al viitoarea O.M.C. şi care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Statele iniţiatoare au elaborat şi o Carta pentru proiectata Organizaţie Mondială a Comerţului, cunoscută sub denumirea de Carta de la Havana (1948), dar care, nefiind ratificată de către statele semnatare, nu a mai fost finalizată prin crearea de drept a acestei organizaţii. G.A.T.T. a rămas un organism multilateral interguvernamental prin care statele membre s-au angajat să respecte anumite principii, reguli şi discipline în domeniul realţiilor comerciale internaţionale, având ca obiectiv strategia, reducerea, eliminarea sau consolidarea taxelor vamale şi înlăturarea restricţiilor cantitative sau de altă natură din calea comerţului internaţional, într-un proces de trecere treptată la liberalizarea comerţului dintre statele semnatare. Acordul a fost însuşit de un număr tot mai larg de state, ceea ce făcut ca în prezent din acest sistem să facă parte majoritatea statelor lumii. În afara celor 23 de state ce au negociat Acordul, au mai aderat la acest Acord alte 112 state, totalul părţilor contractante ridicându-se la 134 de state. Ţara noastră a aderat la acest Acord în 1971, după ce aderaseră din rândul statelor socialiste Cehoslovacia – 1947, Iugoslavia – 1966, Polonia – 1967, iar după România au mai aderat Ungaria – 1973, Bulgaria – 1986, care avusese statut de observator din anul 1969. Dat fiind numărul deosebit de mare al statelor în dezvoltare ce au aderat al acest Acord, G.A.T.T. împreună cu U.N.C.T.A.D. au creat la 1 ianuarie 1968 un Centru comun pentru comerţul internaţional. Deşi nu este o organizaţie internaţională propriu-zisă, G.A.T.T. s-a comportat ca un organism internaţional, asigurând un cadru organizatoric necesar şi corespunzător organizării de negocieri comerciale internaţionale şi consfinţirii rezultatelor acestora în documente cu putere de instrumente legale internaţionale. În vederea realizării sarcinilor asumate, G.A.T.T. şi-a creat structuri organizatorice proprii: 1. Sesiunea părţilor contractante – alcătuită din delegaţii tuturor statelor semnatare, ca for suprem al G.A.T.T., cu sesiuni ordinare anuale sau extraordinare, sesiuni convocate, la nevoie, de mai multe ori pe an. Sarcinile sale principale constau în supravegherea respectării prevederilor Acordului convenit, realizarea şi adoptarea de eventuale modificări la Acord, aprobarea prin vot a primirii de noi membri şi aprobarea creării de noi organe structurale ale G.A.T.T. 2. Consiliul reprezentanţilor, alcătuit din reprezentanţi ai ţărilor membre cu drepturi depline, asigurând activitatea G.A.T.T. între sesiunile sale, ca organ executiv, având ca sarcini principale : a. Îndrumarea activităţii structurilor existente în subordinea sa, cum ar fi comisiile şi grupele de lucru pe probleme; b. Organizarea de negocieri privind aderarea şi primirea de noi membri; c.Organizarea de consultări cu statele membre asupra aspectelor importante ale evoluţiei relaţiilor economice internaţionale; d. Elaborarea de propuneri şi pregătirea propunerilor pentru ordinea de zi a sesiunilor. 3. Comitetele şi grupele de lucru specializate pe principalele probleme ale activităţii G.A.T.T., rezultate din hotărârile sesiunilor sau din cele ale Consiliului,

rezultatele studiilor şi altor activităţi desfăşurate sunt supuse aprobării organelor superioare mai sus menţionate. Asemenea comitete sunt organizate pentru probleme, cum ar fi: comerţul cu produse textile; comerţul cu produse agricole şi probleme ale agriculturii, comerţ şi dezvoltare, balanţe de plăţi, practici antidumping, finanţe şi administraţie, evaluare vamală, comerţ de stat, autorizaţii de export, restricţii la importuri etc. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ cuprinde câteva principii fundamentale, cum sunt: 1. Principiul nediscriminării în relaţiile comerciale dintre părţile contractante, principiu care implică acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celor mai favorizate între partenerii de Acord, în forma ei necondiţionată, precum şi acordarea tratamentului naţional în materie de impozite şi reglementări interne, adică excluderea împiedicării sau îngreunării importurilor dintr-o ţară sau alta prin aplicarea de impozite altele decât taxele vamale, care, la rândul lor, vor fi supuse reglementărilor convenite în negocierile multilaterale finalizate. 2. Interzicerea de către părţile contractante, în relaţiile reciproce, a restricţiilor cantitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la import şi exportul de mărfuri. 3. Aplicarea nediscriminatorie a eventualelor restricţii cantitative sau a altor măsuri cu efecte similare, în relaţiile reciproce, în măsura în care, în anumite condiţii, asemenea măsuri sunt admise ca derogări de la principiul amintit mai sus. 4. Eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în relaţiile comerciale reciproce dintre părţile semnatare ale Acordului. 5. Protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină să se facă, de principiu, numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie prohibitive. 6. Folosirea consultărilor de către părţile contractante ca metodă de fundamentare pentrui evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora. 7. Adoptarea deciziilor de către părţile contractante prin consens general. Deciziile se supun la vot numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea uneia dintre părţile contractante, fiecare parte contractantă dispunând de un singur vot. 8. Recunoaşterea sistemului preferinţelor vamale în vigoare, la data semnării acordului, cu condiţia ca limitele acestor preferinţe în vigoare să nu fie extinse ulterior de către părţile contractante. 9. Admiterea creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu tarife vamale comune la exterior, la care să participe două sau mai multe state din cadrul semnatarilor Acordului, cu condiţia ca acestea să nu ducă la costituirea de noi bariere faţă de celelalte părţi contractante. 10. Autorizarea ţărilor în curs de dezvoltare, părţi contractante la G.A.T.T. de a promova măsuri de politică comercială cu caracter protecţionist pentru apărarea economiei naţionale, şi în special a industriei, de concurenţa puternică a ţărilor dezvoltate. 11. Admiterea temporară de restricţii cantitative în relaţiile comerciale dintre părţile contractante la importul unor produse care ar periclita producţia internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanţei de plăţi. Activitatea G.A.T.T. s-a concretizat în esenţă, de-a lungul timpului, în 8 runde de negocieri, rămase din istoria comerţului mondial sub diverse denumiri, cu următoarele rezultate esenţiale: 1. Runda de la Geneva – aprilie – octombrie 1947, soldată cu crearea Acordului General pentru

Tarife şi Comerţ şi cu 45.000 de concesii tarifare, cuprinzând peste 50% din valoarea comerţului mondial din acel timp. 2. Runda de la Annecy – Franţa, 1949, din care a rezultat aderarea a încă 12 state şi acceptarea a încă 5.000 de concesii tarifare, inclusiv consolidările tarifare convenite. 3. Runda de la Torquay-Anglia 1950-1951, rezultată cu aderarea R. F. Germania la G.A.T.T. şi 8.700 de concesii tarifare, reflectate în reducerea în medie de 25% a nivelului taxelor vamale practicat în 1948. 4. Runda de la Geneva – 1955-1956, soldată cu 4.300 de concesii tarifare, în principal axate pe consolidări de taxe vamale. Este considerată cea mai slabă rundă de negocieri. 5. Runda Dillon – Geneva, 1960-1962, propusă de secretarul de stat american Dillon, soldată cu 4.400 de concesii tarifare, remarcată totuşi prin faptul că s-a folosit tehnica reducerii lineare şi reciproce a taxelor vamale, cu un anumit procent convenit în cadrul tratativelor. O altă particularitate a acestei runde constă în participarea C.E.E. ca partener de negocieri. 6. Runda Kenndy – Geneva 1964-1967, lansată din iniţiativa preşedintelui american de atunci şi a C.E.E., ca expresie a dorinţei S.U.A. de a se consolida pe piaţa europeană şi a C.E.E. de a obţine concesii tarifare din partea A.E.L.S., care absorbea peste 35% din exportul C.E.E. de atunci. Rezultatele finale s-au exprimat în conceptul reducerii taxelor vamale la 6300 de poziţii şi subpoziţii tarifare cu o medie de 35% de-a lungul a 5 ani. Ca urmare, nivelul mediu al taxelor vamale al C.E.E. s-a redus cu 38%, iar cel al S.U.A. cu 43% şi al Angliei cu 35% şi s-a elaborat un cod antidumping. 7. Runda Tokio, 1973-1979, iniţiată de S.U.A., C.E.E. şi Japonia, având drept obiectiv expansiunea şi liberalizarea comerţului internaţional şi îmbunătăţirea cadrului relaţiilor comerciale inernaţionale. Runda s-a desfăşurat prin intermediul a şapte grupe şi opt subgrupe de negocieri comerciale. Rezultatul acestei runde de negocieri se regăseşte într-un protocol ce reglementează reducerea taxelor vamale în medie cu până la 35%, la importul de produse industriale, şi cu până la 41% la exportul de produse agricole în ţările dezvoltate, în timp ce la importul ţărilor în curs de dezvoltare concesiile vamale convenite vizau consolidări şi reduceri la un anumit număr restrâns de produse. De asemenea au fost negociate şase acorduri în domeniul netarifar : a. Acordul cu privire la evaluarea vamală privind reglementarea unitară a evaluării în vamă a importurilor. b. Acordul cu privire la comerţul de stat; c. Acordul privind procedurile în materie de licenţe de import – care recunoaşte dreptul de a se supune importurile anumitor licenţe cu autorizări prealabile, fără ca acestea să constituie o barieră în calea importurilor. d. Acordul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii; e. Codul antidumping; f. Acordul privind obstacolele tehnice în calea comerţului, denumit şi codul de normalizare. 8. Runda Uruguay, 1987-1993, cea mai complexă şi mai expresivă rundă, remarcată nu numai prin

perioada deosebit de lungă a negocierilor, depăşind cu mult toate celelalte runde, dar mai ales prin complexitatea problemelor şi rezultatelor sale. Ideea acestei runde de negocieri a fost lansată încă din anul 1982, la Reuniunea ministerială G.A.T.T. din 2429 noiembrie 1982, reluată şi susţinută apoi în perioada 1984-1985, sub pretextul american al necesităţii realizării unei inversări a tendinţelor protecţioniste în domeniul politicii comerciale în vederea relansării de durată a economiei mondiale. În fond, era vorba de faptul că S.U.A. se confruntau tot mai mult cu un deficit al balanţei comerciale externe, economia reală americană solicitând tot mai intens sprijinul statului în crearea de noi deschideri în planul relaţiilor economice externe sau introducerea de măsuri protecţioniste pentru a face faţă concurenţei externe. La deschiderea oficială a rundei, ce a avut loc cu ocazia Reuniunii ministeriale a G.A.T.T. de la Punta del Este – septembrie 1986, au participat 74 de state semnatare ale Acordului, 18 state nemembre şi 21 de organizaţii regionale şi internaţionale cu statut de observator. Ea a fost finalizată cu Declaraţia de la Punta del Este, care defineşte obiectivele rundei, principiile generale de negocieri, precum şi statu-quo-ul şi eliminarea progresivă a măsurilor protecţioniste. Rezultatele rundei au fost înscrise într-un act final al Rundei Uruguay, alcătuit din 52 de instrumente juridice din care 30 de acorduri şi memorandumuri de acord, 22 de decizii şi declaraţii ministeriale. Ca rezultate concrete pot fi menţionate: a. Sporirea oportunităţilor de export prin: - reducerea, în medie, cu 40% a taxelor vamale de import pentru produsele industriale şi agricole, propuse a fi puse în practică în cinci tranşe egale, într-o perioadă de patru ani; - reducerea progresivă pe parcursul a 6 ani a sprijinului acordat agriculturii, în medie cu 20%în ţările industrializate şi cu 13,3% pentru ţările în dezvoltare, pe o perioadă de 10 ani pentru ţările dezvoltate şi 6 ani pentru cele în curs de dezvoltare; - reducerea progresivă, în ţările industrializate, cu 30% a cuantumului subvenţiilor la export pentru produsele agricole şi cu 21% a cantităţilor de exporturi subvenţionate, într-o perioadă eşalonată pe 6 ani; - liberalizarea totală, pe parcursul unei perioade de 10 ani, a exportului de produse textile, prin creşterea progresivă a nivelului cotelor de acces practicate la acel moment, de o serie de state industrializate, precum şi reducerea, în prealabil, a taxelor vamale de import la aceste produse, astfel ca 51% din produse să fie integrate în G.A.T.T. până la 1 ianuarie 2002, iar restul până cel târziu la 10 ianuarie 2005. b. Liberalizarea comerţului cu servicii prin convenirea acordării multilaterale a clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului naţional. c. Întărirea şi consolidarea regulilor de acţiune împotriva practicilor de concurenţă neloială, prin diverse măsuri adecvate. d. Extinderea principiului tratamentului diferenţiat şi mai favorabil pentru ţările în curs de dezvoltare şi asupra ţărilor foste socialiste, aflate în tranziţie la economia de piaţă. Actul final semnat de 124 de state, reprezintă cel mai important pas în evoluţia G.A.T.T., deoarece, în acest document, se consfinţeşte faptul că participanţii la negocieri au convenit Acordul de creare a Organizaţiei Mondiale de Comerţ – O.M.C. Acordul de creare a Organizaţiei Mondiale pentru Comerţ – O.M.C. defineşte sfera de acţiune a O.M.C., funcţiile sale, structura instituţională, membrii originari, procedurile de aderare de noi membri, iar toate celelalte acorduri şi memorandumuri sau alte instrumente convenite în negocierile acestei runde devin anexe ale acestui ACORD.

Practic, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ a fost revizuit, noul text purtând denumirea de Gatt-1994. Principalele prevederi ale ACORDULUI constau în: - Conceperea organizaţiei ca organizaţie independentă, în afara sistemului O.N.U., dar care va colabora cu toate celelalte organizaţii economice inclusiv cu cele din sistemul O.N.U.. - O.M.C. are caracter permanent şi înlocuieşte structura juridică şi instituţională a G.A.T.T., punând capăt provizoratului G.A.T.T. de după 1948 până la crearea O.M.C.. - Stabilirea structurii instituţionale a O.M.C. formată din: a. Conferinţa ministerială – organ suprem al O.M.C., alcătuit din reprezentanţii tuturor statelor semnatare, la nivel de miniştri, cu reuniuni cel puţin o dată la doi ani. b. Cosiliul general – organ executiv ce conduce activitatea O.M.C. între sesiunile Conferinţei. Aceasta are în subordine: - consiliul general pentru comerţul cu mărfuri; - consiliul general pentru comeţul cu servicii; - consiliul general pentru drepturile de proprietate intelectuală legate de comerţ; - se vor mai constitui consilii generale pentru comerţ şi dezvoltare, pentru restricţii de balanţe de plăţi, şi pentru buget, finanţe şi administraţie. Sediul O.M.C. a fost stabilit la Geneva, în clădirea deţinută de G.A.T.T.. Pentru România, Runda Uruguay este cea de a doua rundă la care ţara noastră a participat ca semnatar al Acordului, dar prima la care a participat efectiv în negocieri. Aceasta a reprezentat ocazia concretă prin care şi-a apărat şi prezentat interesul în următoarele direcţii principale: - includerea ţărilor în tranziţie în documentele negocierilor cu facilităţi similare statelor în curs de dezvoltare; - includerea de flexibilităţi pentru acordarea unei perioade de tranziţie necesare alinierii treptate a unor mecanisme economice şi comerciale naţionale la noile reguli convenite; - materializarea facilităţilor generale acordate în negocierile bilaterale cu unele state interesate în asumarea de angajamente efective privind consolidarea şi reducerea taxelor vamale şi în comerţul de servicii.

4.2. Instituţii financiare internaţionale cu impact asupra R.E.I. (F.M.I., Banca Mondială, B.E.R.D.) Activitatea economică internaţională, ca o combinare sinergică a tuturor formelor de relaţii economice internaţionale, poate exista doar în măsura în care fiecare gen de asemenea relaţii se poate manifesta pe deplin şi în totală concordanţă cu interesele economiilor naţionale şi ale agenţilor economici de oriunde ar fi aceştia. Desfăşurarea diverselor forme de legături economice cu conţinut material sau nematerial presupune ca un numitor comun existenţa unor relaţii financiar-valutare, aşa cum întreaga producţie de mărfuri e posibilă în condiţiile moderne doar condiţionată de existenţa banilor, acea marfă a mărfurilor ce face posibilă trecerea oricărei mărfi sau a oricărui serviciu de la producătorul-realizatorul acestora până la consumatorul acestora.

Acestea sunt raporturi ce se stabilesc între economiile naţionale în virtutea schimburilor de mărfuri şi servicii ce au loc ca formă de participare a economiilor naţionale la circuitul economic mondial, având rolul de a mijloci distribuirea şi redistribuirea producţiei mondiale de bunuri şi servicii între economiile naţionale participante la acest circuit. Acest tip de relaţii internaţionale presupune existenţa uneia sau mai multor monede-bani cu circulaţie internaţională – valute convertibile internaţional, precum şi instituţii specializate care asigură utilizarea internaţională a acestor valute. Pe lângă instituirea unui anumit sistem organizat al relaţiilor valutare convenit iniţial la Breton Woods – cunoscut sub numele de Gold Exchange Standard (etalon eurodevize), sistem bazat pe anumite reguli şi angajamente internaţionale, constând în recunoaşterea şi acceptarea de către statele lumii a unei monede universale valabile şi preschimbabile în alte monede sau chiar în aur, prin garanţia dată în acest sens de către S.U.A., aceasta fiind dolarul S.U.A., statele participante la această istorică reuniune internaţională au decis crearea unei organizaţii financiare internaţionale care să vegheze asupra respectării regulilor de funcţionare a sistemului monetar convenit şi a regulilor stabilite şi să mijlocească cooperarea internaţională în domeniul monetarvalutar, organizaţie cunoscută sub numele Fondul Monetar Internaţional. Această instituţie devenită extrem de importantă în viaţa economică şi financiar-valutară internaţională a devenit ulterior instituţie specializată a O.N.U., ceea ce i-a dat o consistenţă şi credibilitate internaţională deosebită, cei 148 de membri ai F.M.I. fiind şi membrii ai O.N.U.. România este membră a F.M.I. din anul 1972. În art.1 al Acordului de la Bretton Woods sunt stipulate următoarele obiective principale care de fapt definesc în esenţă rolul F.M.I.: 1. Să promoveze cooperarea monetară internaţională între statele membre cu ajutorul unei instituţii permanente care să asigure un mecanism de consultare şi de colaborare în ceea ce priveşte problemele monetare internaţionale. 2. Să faciliteze expansiunea şi creşterea armonioasă a comerţului internaţional şi să contribuie, de asemenea, la instaurarea şi menţinerea unor niveluri ridicate ale ocupării forţei de muncă şi a unui venit real şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre. 3. Să promoveze stabilitatea schimburilor, menţinând între statele membre regimuri de schimb ordonate şi să evite deprecierile concurenţiale ale schimburilor. 4. Să ofere statelor membre, prin punerea resurselor generale ale F.M.I. temporar, la dispoziţia lor, în schimbul unor garanţii adecvate, oferindu-le astfel posibilitatea de a-şi corecta dezechilibrele balanţelor de plăţi fără a recurge la măsuri care pot prejudicia prosperitatea naţională sau internaţională. În virtutea acestor obiective şi a celor convenite la Bretton Woods – F.M.I. este cel mai important şi activ organism de cooperare internaţională în domeniul financiar valutar. Fiind prevăzut cu resurse proprii, constituite din cotele părţi depuse de către statele membre, a căror mărime este corelată cu nivelul economic naţional şi cu volumul comerţului exterior al statelor membre, precum şi cu alţi indicatori sintetici ai economiei naţionale, F.M.I. are nu numai mandatul, dar şi puterea financiară de a interveni şi de a influenţa activităţile economice ale statelor membre, cu deosebire a celor mai puţin dezvoltate, a căror cotă de participare este mai redusă în timp ce necesarul de mijloace valutare de la F.M.I. este mai mare.

Fără a detalia caracterizarea şi atributele acestui organism, pentru sensul acestui curs este necesar a se reţine cu deosebire impactul pe care F.M.I. îl poate avea sau îl are asupra relaţiilor economice internaţionale. Acest impact rezultă din următoarele activităţi de sprijin pe care Fondul le exercită prin acordarea unor împrumuturi specifice, cum sunt: a. finanţările compensatorii, care sunt atribuite când preţurile la anumite produse primare pe piaţa mondială sunt supuse unor oscilaţii mari, putând provoca dezechilibre în balanţa de plăţi; b. finanţarea anumitor stocuri tampon, acordate statelor în curs de dezvoltare care realizează stocuri la anumite produse primare în scopul reducerii ofertei pe piaţa mondială; c. finanţare externă, ce se acordă ţărilor care înregistrează dezechilibre grave ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei, a comerţului sau a preţurilor, precum şi ţărilor cu ritmuri mici de dezvoltare sau cu dificultăţi în dezvoltarea economică. Alături de F.M.I., un rol important în relaţiile economice internaţionale în domeniul financiar – valutar revine unei alte instituţii de largă cuprindere – Banca Mondială, sistem bancar format din Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – B.I.R.D., înfiinţată în 1945, cu sediul la Washington şi cele două filiale ale acesteia – Corporaţia Financiară Internaţională – C.I.F., cu activitate începând din 1956 şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare – A.I.D., înfiinţată în 1960. B.I.R.D. este un organism interstatal, care funcţionează complementar cu FMI şi face parte din sistemul O.N.U., ca şi F.M.I., având un rol special în finanţarea strategiilor de dezvoltare economică a statelor membre. Aceasta acordă împrumuturi pe termen lung pentru proiecte de finanţare a investiţiilor cu precădere în statele în curs de dezvoltare. De asemenea, B.I.R.D. este principalul coordonator al ajutoarelor pentru dezvoltare oferit de ţările dezvoltate celor aflate în stadiul de ţări în curs de dezvoltare. Prin aceste facilităţi, B.I.R.D. se constituie într-un factor dinamizator al exporturilor şi importurilor de mijloace fixe, necesare ţărilor în curs de dezvoltare. O altă instituţie bancară cu rol deosebit în derularea relaţiilor financiare-valutare internaţionale este Banca Reglementelor Internaţionale, cu sediul la Basel-Elveţia, înfiinţată ca instituţie bancară cu rolul de a mobiliza plăţile datorate de Germania la finele primului război mondial, prin emisiuni de obligaţiuni şi plasamente şi să gestioneze aceste datorii, ulterior extinzându-şi activitatea asupra promovării cooperării dintre băncile centrale ale ţărilor membre şi asupra acordării de facilităţi suplimentare pentru operaţiuni financiare internaţionale, preluând rolul de împuternicit al băncilor centrale în diverse aranjamente financiare. Este singura instituţie internaţională de credit care are dreptul de a deţine D.S.T.. De asemenea, are dreptul de a participa la licitaţiile de aur organizate de către F.M.I. în contul său propriu sau al băncilor centrale. La nivel european, din iniţiativa Franţei, în 1989 a fost înfiinţată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, - B.E.R.D. – cu sediul la Londra. Aceasta a fost fondată prin participarea a 40 de state, din care cinci neeuropene, şi două organisme financiare-Banca Europeană de Investiţii şi Comisia executivă a C.E.E.. Banca are un capital social de 10 miliarde ECU – (circa 12 miliarde de dolari S.U.A.), din care 51% revine Uniunii Europene şi celor două organisme menţionate mai sus, 10% revine S.U.A., 8,5% Japoniei, 6% Federaţiei Ruse, 13,5% statelor esteuropene şi 11% altor membri. B.E.R.D. este o bancă specializată în acordarea de împrumuturi, asistenţă tehnică pentru privatizări, furnizări, achiziţii şi crearea de

societăţi mixte, ceea ce reflectă un interes major pentru stimularea cooperării şi investiţiilor directe străine. Împrumuturile se acordă numai ţărilor foste socialiste pentru sprijinirea proceselor de tranziţie ale acestora la economia de piaţă.5

CAPITOLUL V Integrarea economică regională 5.1. Tipuri şi forme ale integrării economice regionale În domeniul ştiinţei economice, termenul de integrare a fost folosit prima dată în corelaţie cu organizaţiile industriale pentru a exprima un ansamblu de tranzacţii între firme prin aranjamente, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni pe o axă verticală, în sensul punerii în relaţie a furnizorilor cu utilizatorii şi pe una orizontală, referitoare la înţelegerile între competitori. În sensul de combinare a unor economii naţionale distincte, termenul are un istoric relativ scurt în literatura de specialitate. Astfel, Enciclopedia Ştiinţelor Sociale, publicată în 1937, are în indexul său termenul integrare, dar sub formă de integrare industrială, adică un mix de sectoare industriale. O nouă ediţie a aceleiaşi enciclopedii, publicată în 1968, are patru poziţii definitorii pentru conceptul de integrare internaţională: trei dintre ele (integrare regională, integrare globală şi integrare funcţională) sunt elaborate de cercetări în domeniul ştiinţelor politice, doar a patra are în vedere uniunile economice, fiind concepută de un economist6. În limbajul oficial al oamenilor politici, termenul de integrare economică apare de mai multe ori în numeroase documente, care au circulat în perioada de pregătire a Planului Marshall, între oficiali ai administraţiei americane. Astfel, în Anexa A a unui raport al unui comitet special de Coordonare a Strategiei Navale a S.U.A. (Washington, 21 aprilie 1947) se folosea termenul de integrare economică în două paragrafe diferite, cu accepţiuni diferite. În paragraful 30 al acestui document se poate citi despre „nevoia de integrare şi coordonare eficientă a programelor economice în regiunile critice”, iar în paragraful 31 se poate citi despre speranţa de „reintegrare a acestor ţări (ţările europene) într-un sistem productiv şi comercial mondial şi regional sănătos”7. Realităţile proceselor integraţioniste au oferit numeroase întrebări şi redefiniri conceptuale ale termenului integrare economică. Există însă un larg consens în rândul analiştilor asupra a cel puţin trei aspecte: primul, că integrarea economică se referă în special la diviziunea muncii şi specializarea intra şi internaţională; al doilea, că integrarea presupune libertatea şi mobilitatea circulaţiei bunurilor, serviciilor sau factorilor de producţie sau a tuturor; şi al treilea, că este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial diferenţiat sau discriminatoriu în ce priveşte originea sau 5

6

Apud Denuţa Ioan, Relaţii Economice Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Dumitru Miron, Integrarea Economică Regională. De la prototip la producţia de serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 9. 7 2 Apud. Ibidem, p.12.

destinaţia bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie8. Se poate vorbi despre integrarea naţională (intranaţională sau interprovincială), de integrarea regională (plurinaţională) sau de integrarea globală (multilaterală, universală). De asemenea, putem conveni să considerăm că anumite aranjamente privind coordonarea sau uniformizarea managerială a unor sectoare economice din două sau mai multe economii ca fiind integrare sectorială, adică o formă particulară de integrare economică generală. Economistul Bela Balassa propunea să se distingă între integrarea comercială, integrarea factorilor de producţie, integrarea politică şi integrarea totală. Literatura de specialitate este mai bogată, referitor la noţiuni cum ar fi : pieţe comune sau integrate pe produse, pieţe ale capitalurilor sau forţei de muncă. Conceptul de integrare a pieţelor a fost lansat de Imre Vajda, care a folosit acest concept în paralel cu cel de integrare a producţiei şi dezvoltării. Termenul are utilitatea lui, dar trebuie înţeles că implicaţiile economice ale integrării pieţelor sunt foarte diferite dacă doar anumite pieţe (a produselor industriale, agricole, serviciilor, etc.) sunt integrate sau dacă se scontează integrarea tuturor pieţelor. Completa integrare a pieţelor implică o mobilitate adecvată a tot ce se oferă şi se cere pe acele pieţe şi liberalizarea circulaţiei pe motiv de nediscriminare. Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei unor fluxuri economice, dar gradul de relevanţă a rezultatelor poate fi înşelător. Astfel, anumite progrese în procesul de integrare economică interstatală pot fi exprimate prin creşterea volumului schimburilor comerciale reciproce. Cu privire la acest indiciu, trebuie să evidenţiem două aspecte. În primul rând, nu orice creştere a comerţului reciproc cu bunuri exprimă un grad mai înalt de integrare, pentru că evaluarea costurilor de oportunitate ale producţiei şi schimburilor comerciale poate a fost ignorată. În al doilea rând, este posibil ca în cazul anumitor ţări, care au o complementaritate economică redusă, adâncirea integrării să nu se traducă în sporirea schimburilor comerciale reciproce (este cazul grupărilor regionale din America Centrală şi Africa, ajunse la stadiul de pieţe comune, deşi comerţul reciproc este foarte modest). Procesul de integrare implică mutaţii legislative şi transformări instituţionale. De aceea literatura de specialitate reţine şi concepte de integrare politică (a politicilor macroeconomice generale şi sectoriale) şi de integrare instituţională9. Primul val de regionalizare al comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’60 în Europa, prin crearea Comunităţilor Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur şi simplu, din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America de Sud şi Centrală, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu, având ambiţii mari şi forţă relativ redusă de a deveni viabil. Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a realiza efectele sinergice menite a dinamiza schimburilor intrazonale, a reacţiona la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor10. Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care S.U.A. a devenit principalul actor. Procesul de integrare europeană a simţit nevoia adâncirii sectoriale şi lărgirii geografice, s-a confruntat tot mai mult cu înţelegerea pragului de integrare de către decidenţii politici, a dificultăţii procesului şi a efectelor pozitive şi negative generate. În această perioadă C.E.E., care cunoscuse o lărgire deosebită prin cuprinderea altor şase ţări cu nivele apropiate de dezvoltare, a lansat în execuţie Cartea Albă şi Actul Unic European, menite a 8

3 Ibidem, p. 14. 4 Ibidem, pp. 15-17. 10 5 Ibidem, p. 17. 9

pune bazele pieţei unice interne, privită fie ca o soluţie la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o fortăreaţă închisă pentru ţările terţe. În acelaşi timp, după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada, S.U.A. a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american. Procesul de creare a N.A.F.T.A. cu Mexicul şi Canada a devenit o realitate incontestabilă cu foarte mare forţă de influenţare la scară globală. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN, care îşi propun să devină pieţe comune, prima mai devreme, cealaltă într-o perioadă mai lungă. Şi în partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR) ca o uniune vamală şi chiar mai mult, într-o regiune în care există şi alte grupări regionale11. Organizaţiile economice regionale prezintă unele avantaje, dar au şi unele limite. Există două curente principale de gândire cu privire la relaţia între angajamentele comerciale regionale la confluenţă cu conduita multilaterală. Toţi cei care au susţinut valenţele multilateralismului au căzut de acord asupra a trei elemente de referinţă. În primul rând s-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi în raport cu terţii. În afara tratamentelor tarifare diferenţiate, în legătură cu blocurile comerciale regionale apar ca elemente de discriminare regulile de origine diferenţiate sau reglementate privind conţinutul minim local sau regional. Aceşti analişti evidenţiază efectele de deturnare de comerţ, chiar şi atunci când ele sunt compensate de cele de creare de comerţ, arătând că primele sunt mult mai persistente în timp. Chiar şi în plan semantic, aceşti analişti numesc astfel de arhitecturi comerciale aranjamente comerciale preferenţiale şi nu aranjamente comerciale de liber schimb. Un alt element de rezistenţă în fundamentarea acestei şcoli de gândire economică poate fi numit deturnarea atenţiei. Se argumentează că prin proliferarea grupărilor integraţioniste, în baza semnalelor iniţiale de avantaje competitive, statele îşi pot diminua interesul pentru sistemul comercial multilateral, sporind aderanţa la ideea de regionalizare, ceea ce poate determina încetinirea dinamicii multilateralismului şi chiar subminarea valenţelor acestuia. Un al treilea pilon al rezistenţei în comentariile cu privire la provocările regionalismului se conturează în ceea ce putem numi impactul geopolitic. Se poate demonstra uşor, cu date şi fapte concrete, că în anumite zone aranjamentele comerciale regionale au contribuit la atenuarea disensiunilor politice şi militare între naţiuni. Un exemplu relevant îl constituie sistemul imperial de preferinţe britanice (Commonwealth), care a menţinut unitatea într-o diversitate centrifugă de referinţe. Faţă de argumentele acestor analişti se pot evidenţia şi contraargumentele unei alte şcoli de gândire economică, de data aceasta partizană a grupărilor integraţioniste. Adepţii acestei şcoli susţin ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează, prin aceasta, conduita comercială multilaterală cel puţin prin două căi: pe de o parte, crearea de comerţ şi, pe de altă parte, adâncirea integrării contribuie, atât la dinamica internă, cât şi la dinamica externă a liberalizării globale. În al doilea rând, partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că, de cele mai multe ori, aceasta determină numeroase efecte de antrenare. Iniţiativele 11

Ibidem, p. 18.

integraţioniste pot mobiliza autorităţile decizionale, cercurile academice şi grupurile de interese în direcţia îmbrăţişării valenţelor liberalizării comerciale şi pot consolida premisele unor acţiuni similare la nivel multilateral. Efectul de învăţare făcând liberalizare la nivel regional se poate extrapola în reuniunile internaţionale. În al treilea rând, adepţii regionalismului apreciază că acesta are, mai degrabă, efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă, pe termen scurt, apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la Uniunea Europeană. De asemenea, Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Pentru a fi valide în raport cu conduita comercială multilaterală, aceste blocuri comerciale regionale trebuie să îndeplinească cel puţin trei condiţii: - să se refere la un volum substanţial al schimburilor comerciale între ţările participante; - să nu genereze noi bariere tarifare sau netarifare sau forme discriminatorii de aplicare a celor existente în raport cu terţii; - să producă un coeficient ridicat de liberalizare comercială intragrupare întrun termen rezonabil, de regulă 10 ani. GATT şi OMC şi-au probat ineficacitatea în ceea ce priveşte abilitatea în monitorizarea implementării acestor criterii, dar este indubitabil faptul că cele mai mari grupări integraţioniste (U.E. şi NAFTA) le îndeplinesc integral sau în mare măsură. Putem deci aprecia că grupările, pe care le vom analiza în capitolele următoare, justifică ideea de compatibilitate cu normele de conduită ale sistemului comercial internaţional12. 5.2. Organizaţii de integrare regională ale ţărilor europene, altele decât U.E. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb a fost fondată în 1959 de către şapte ţări care nu doreau sau nu puteau să se lanseze în exerciţiul integraţionist provocat de C.E.E. Ţările fondatoare au fost : Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. Finlanda a devenit membru asociat în 1961. Crearea A.E.L.S. a fost într-o anumită măsură şi o reacţie firească a acestor ţări la ameninţarea cu efectele deturnare de comerţ cauzate de crearea C.E.E. Totuşi, întrucât potenţialul economic al grupării era inferior celui al C.E.E., iar ţările participante se prezentau ca puternic dependente de relaţiile comerciale cu ţările participante la cealaltă grupare, atenuarea efectelor de deviere de comerţ a fost nesemnificativă. Ca o primă provocare, la doar un an de la crearea A.E.L.S., cel mai important membru al său, Marea Britanie, a decis să lanseze cererea de aderare la C.E.E. La scurt timp ea a fost urmată de Danemarca şi Norvegia, două ţări care îşi îndreptau atenţia spre principala lor piaţă de export13. În 1966 prin Declaraţia de la Londra, guvernul britanic s-a angajat ferm că nu va pune în aplicare aderarea la C.E.E. înainte de a se obţine un acord satisfăcător în interesul tuturor membrilor A.E.L.S. Aceasta a determinat veto-ul Franţei. În 1969 însă, guvernul de la Paris şi-a reconsiderat poziţia. Norvegia, în schimb, în urma referendumurilor din 1972 şi 1994 a preferat non-aderarea la C.E.E. Ţările mici cu 12 13

Ibidem, pp. 35-37. Ibidem, p. 83.

grade diferite de neutralitate – Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia – aveau temeinice raţiuni politice să nu adere atunci la C.E.E., chiar dacă în climatul politic de atunci, erau premise ca această neutralitate să nu fie operaţională faţă de marile puteri europene ale vremii. Elveţia, în plus, avea şi motive interne să se abţină de la a cere aderarea la C.E.E. ca urmare a particularei sale arhitecturi federative într-o societate cu pronunţat caracter multicultural14. Ţările care formează A.E.L.S. se caracterizează prin trăsături comune importante: nivel de trai foarte ridicat, o înaltă productivitate industrială, o agricultură specializată. Deciziile se iau de către Consiliul A.E.L.S. prin consens, fiecare membru dispunând de un vot. A.E.L.S. nu era o uniune vamală aşa cum a fost C.E.E. În consecinţă nu există un tarif vamal comun în relaţiile comerciale cu ţări terţe; fiecare membru A.E.L.S. îşi menţine dreptul de a fixa tarife vamale proprii în raporturile cu statele membre. Un accent deosebit se pune pe liberalizarea comerţului cu produse industriale. Acest obiectiv a fost realizat pe deplin încă din 1966, când a fost abolită protecţia tarifară şi eliminate restricţiile cantitative la importul acestor produse. Spre deosebire de C.E.E., comerţul cu produse agricole a avut mult mai puţin succes. Ţările A.E.L.S., fiind ţări mici în marea lor majoritate, prezintă o foarte mare dependenţă de piaţa externă15. Astfel, din 1959 până în 1972, comerţul intra-A.E.L.S. ca pondere din comerţul total a crescut de la 11% la 19%, iar ritmul anual de creştere a comerţului intrazonal fost semnificativ mai înalt decât cel al comerţului total al grupării (15% faţă de 9,2% în perioada 1959-1967 şi 17,4% comparativ cu 14,3% între 1967-1972). Până în 1993 schimburile intra-A.E.L.S. scădeau până la 11,6%, în timp ce U.E., S.U.A. şi Japonia creşteau exporturile în mod corespunzător16. Organizarea A.E.L.S. Sediul acestei organizaţii este în Elveţia, la Geneva. Consiliul reprezintă organul de decizie. Fiecare stat membru are câte un reprezentant, fiecare beneficiind de un vot. Consiliul se întruneşte bilunar la nivel de funcţionari (şefii delegaţiilor permanente) şi bianul la nivel ministerial. Prin rotaţie, reprezentanţii fiecărui stat membru deţin preşedenţia Consiliului, câte un semestru. Pe cât se pare, în această privinţă, vechea tradiţie elveţiană a făcut prozeliţi. Pentru aplicarea Convenţiei de la Stockholm şi administrarea zonei de comerţ liber existentă între ţările A.E.L.S. au fost înfiinţate comitete permanente, precum şi grupuri de experţi, cu caracter temporar. Comitetele nu sunt împuternicite să adopte decizii, ci doar să formuleze propuneri şi recomandări. Dintre comitetele permanente, în număr de nouă, pot fi amintite: cel al experţilor pentru comerţ, al experţilor pentru regulile de origine şi probleme vamale, cel economic, cel al parlamentarilor, cel bugetar. Secretariatul, ca şi sediul, se află la Geneva17. Anul 1984 a reprezentat o importantă piatră de hotar în istoria A.E.L.S.: pentru prima dată C.E.E. şi A.E.L.S. s-au reunit la nivel ministerial. Momentul era ocazionat de încetarea perioadei de punere în aplicare a unei baze de completă liberalizare a comerţului reciproc cu produse industriale. Cu această ocazie de mare importanţă simbolică, comunicatul final a inclus ţările A.E.L.S. într-un nou concept, şi anume cel de spaţiu economic european dinamic. Aceasta sugerează nu numai că problemele unei noi generaţii de integrare vor marca relaţiile reciproce, ci şi de faptul că ţările A.E.L.S. capătă un anumit statut formal în relaţiile cu C.E.E., lucru ignorat discret peste un sfert de secol. Această tangenţială punctare a devenit crucială mai târziu, în iunie 1985, când C.E.E. s-a lansat în ambiţiosul proiect de creare a unei pieţe unice 14

Ibidem, pp. 84-85. Ion Bari, Economie Mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pp. 180-181. 16 Dumitru Miron, op. cit., pp. 87-89. 17 I. Bari, op. cit., p. 181. 15

interne. Acest salt calitativ în integrarea economică conţinea obiective care puteau afecta semnificativ ţările A.E.L.S., dacă ele nu se puteau raporta instituţional la proces. Relaţiile cu C.E.E. au fost bazate pe axa bilateralismului şi fiecare ţară membră A.E.L.S. trata individual cu Comisia Executivă când şi unde apăreau probleme. Rezultatul a fost o reţea de aranjamente bilaterale referitoare la produse şi probleme punctuale care depindeau de intensitatea cu care problemele erau receptate de ţările A.E.L.S. şi de dorinţa organelor comunitare de a le lua în discuţie18. În 1987, la Reuniunea Ministerială C.E.E. – A.E.L.S. de la Interlaken, C.E.E. a fixat trei principii care au guvernat negocierile cu A.E.L.S.: - C.E.E. va acorda în continuare prioritate propriului proces de integrare; - C.E.E. nu va accepta obligaţii faţă de terţi care ar putea afecta procesul decizional intern; - C.E.E. se aşteaptă la un echilibru regional între avantaje şi angajamente. Viitoarea dezvoltare a relaţiilor C.E.E.-A.E.L.S. era plasată pe axa efectelor de antrenare. Departe de a deveni capabile să negocieze de la egal la egal cu C.E.E. obţinerea unui acces la pieţe în aceiaşi termeni ca şi C.E.E., ţările A.E.L.S. şi-au propus să aştepte până când se va lansa piaţa unică. Deşi acordul de la Luxemburg a continuat până la finele anului 1998, el a intrat într-o fază de diminuare a câştigurilor, şi aşa cum se exprimă cineva, plastic, a devenit mai degrabă un exerciţiu generos.

La 17 ianuarie 1989, Jacques Delors propunea o nouă formă de asociere bazată pe un mai bine structurat perteneriat cu instituţii administrative şi decizionale comune. Eficacitatea şi realismul acestei iniţiative au fost arătate imediat, întrucât în iulie 1989 Austria şi-a depus candidatura la aderare, urmată de Cipru şi Malta în 1990, Suedia în 1991, Finlanda, Elveţia şi Norvegia în 199219. Acordul de creare al Spaţiului Economic European a lansat o generaţie de integrare pornind de la condiţii politice şi economice care ulterior s-au modificat substanţial erodându-i fundamentele. Comunităţile europene au înregistrat avantaje politice şi încredere experimentată în raporturile cu state de dimensiuni mai mici. Cea mai dificilă condiţie pentru ţările A.E.L.S. a fost incerta lor integrare în prevederile unui incert şi necunoscut pentru ele, aquis comunitar fără a putea deroga de la acesta şi fără a-i controla conţinutul. Din punct de vedere al U.E., procesul de redefinire a arhitecturii integraţioniste şi procesul decizional nu au fost considerate subiecte de discutat cu un grup de ţări nemembre. Singura problemă care se punea era aceea a aplicării necondiţionate a corpului de legi prezente şi viitoare fără posibilitatea aplicării unor derogări semnificative. Nimic în relaţiile internaţionale, însă, nu este gratuit. În procesul de ratificare a acordului au apărut numeroase semnale de reţinere faţă de conţinutul său. Astfel, în decembrie 1992, Elveţia a respins Acordul de creare a S.E.E. Au fost înregistrate obiecţii şi din partea Islandei şi Norvegiei. La 1 ianuarie 1995 Austria, Suedia şi Finlanda au aderat la U.E. Participanţi din A.E.L.S. care să aplice Acordul de creare a S.E.E. au rămas doar Norvegia, Islanda şi Lichenstein, iar comerţul între A.E.L.S. se situează 18 19

D. Miron, op. cit., p. 98-99. Ibidem, p. 99-101.

la nivele neglijabil. Unii analişti înclină să creadă că şi aceste ţări vor adera la U.E.20 Acordul Central-European de Liber Schimb (C.E.F.T.A.) – cale de experimentare a structurilor de competitivitate. În primele luni ale anului 1991, înainte de dizolvarea C.A.E.R., ţările Europei Centrale şi de Est reflectau la noi alternative de cooperare economică regională. Un prim pas pe calea integrării regionale în această zonă fusese făcut încă din februarie 1990, prin crearea Grupului de la Visegrad de către Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia. Simţindu-se o zonă preferată de politicienii şi capitalurile occidentale, aceste ţări aşteptau un fel de Plan Marshall care să le ajute în depăşirea marilor probleme ale tranziţiei. Trezindu-se din această reverie, cele trei, apoi patru, ţări şi confruntate cu sugestia tot mai insistent exprimată de decidenţii comunitari, de a intensifica colaborarea reciprocă pentru a soluţiona unele din problemele tranziţiei, aceste ţări au început să regândească valenţele integrării subregionale. Având la bază Declaraţia de la Visegrad din 15 februarie 1991 şi Declaraţia de la Cracovia din 6 octombrie 1991, părţile semnatare au convenit să instituie o zonă de liber schimb, în conformitate cu prevederile art. 24 al G.A.T.T., până la 1 ianuarie 2001. Liberalizarea schimburilor comerciale intraregională va fi realizată în mai multe etape, în decurs de maximum 8 ani, în conformitate cu protocoalele adiţionale la Acord. Pe lângă obiectivul de bază privind reducerea barierelor în calea comerţului astfel încât să se dezvolte relaţii de piaţă armonioase, cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă şi a productivităţii muncii, precum şi condiţii loiale de concurenţă, părţile semnatare au definit ca domenii comune de acţiune: - Politicile de securitate şi relaţiile cu instituţiile europene; - Transport, infrastructură şi telecomunicaţii; - Proiecte sub şi microregionale; - Cooperarea în cadrul întreprinderilor mici şi mijlocii; - Cultură, educaţie, schimburi de experienţă; - Înfiinţarea de fundaţii culturale, ştiinţifice. Cadrul juridic care fundamentează viabilitatea grupării se compune din trei părţi : - Acordul de bază care stabileşte obietivele, metodele şi instrumentele unei zone de liber schimb; - Protocoalele adiţionale care definesc dezideratele şi stadiile liberalizării comerciale tarifare şi netarifare; - Anexele. C.E.F.T.A. este mai degrabă o zonă de liber schimb imperfectă, vizând prioritar produsele industriale. Facilităţile comerciale sunt plasate 20

Ibidem, p. 106-107.

pe trei paliere: produsele la care taxele vamale vor fi înlăturate treptat în decurs de trei ani şi produse sensibile la concurenţă, la care calendarul liberalizării va fi mai lent21. La 25 noiembrie 1994 a avut loc la Poznan întâlnirea la nivel de prim miniştrii ai ţărilor C.E.F.T.A., la care a fost adoptată o Declaraţie Comună. Părţile au convenit : - Accelerarea reducerii în viitor a barierelor în cadrul schimburilor comerciale cu produse agricole şi, cu un an, la produsele industriale, cu minimum de excepţii; - Lărgirea C.E.F.T.A. cu noi membrii care vor avea Acorduri de Asociere semnate cu U.E. şi vor fi părţi contractante G.A.T.T.; - Lărgirea cooperării economice în domeniul industrial în Acordurile europene încheiate cu U.E.; La Reuniunea din 11 septembrie 1994 de la Brno s-au adus următoarele amendamente cu privire la procesul de aderare pentru o ţară: - orice stat european poate accede cu acordul tuturor membrilor; - termenul şi condiţiile de accesiune să fie prevăzute în acordurile de admitere încheiate între ţările partenere şi statul solicitant. La această reuniune, Slovenia a fost primită ca membră cu drepturi depline în C.E.F.T.A.. La 21 decembrie 1994, la reuniunea Comitetului Mixt al C.E.F.T.A. întrunit la nivel de miniştri ai comerţului, s-a încheiat un Protocol Adiţional al C.E.F.T.A. pentru liberalizarea în continuare a comerţului cu produse agroalimentare începând de la 1 ianuarie 1996, adică de reducere a taxelor vamale la aceste produse. La 12 aprilie 1997, la Palatul Parlamentului a fost semnat Acordul de Aderare al României la C.E.F.T.A. Prevăzut să intre în vigoare la 1 iulie 1997, acest acord urmăreşte în principal participarea la zona de liber schimb instituită între ţările semnatare. Aria de cuprindere a Acordului o constituie comerţul cu produse industriale, în totalitatea sa, precum şi o parte a comerţului cu produse agricole22. Participarea României la C.E.F.T.A. s-a dovedit a fi un examen deosebit de dificil. Simpla apartenenţă la această grupare nu va micşora nici preţurile şi nici nu va mări salariile. De asemenea, nu a contribuit la aderarea la N.A.T.O. sau U.E. şi nici nu a ţinut loc de reforme. Aplicarea prevederilor C.E.F.T.A. a provocat numeroase nemulţumiri producătorilor agricoli şi sindicatelor din ramură. Atât producătorii particulari cât şi cei de stat au reclamat nivelul scăzut al taxelor la produsele alimentare. La ora actuală, politica comercială a României privind regimul produselor agroalimentare înregistrează câteva cauze de fond: lipsa unor măsuri de protecţie a producţiei interne şi lipsa unui 21 22

Ibidem, pp. 118-119. Ibidem, p. 126.

control mai riguros la frontieră pentru importuri. Dacă valoarea declarată în vamă a produselor respective ar fi reală, prin stabilirea unor valori de cumpărare în vamă, produsele străine nu ar mai concura neloial produsele autohtone. Rămânând doar o zonă de liber schimb, C.E.F.T.A. îşi poate epuiza rapid rezervele de avantaje comparative, fiind greu de estimat că poate evolua spre alte stadii de integrare, atâta vreme cât toate ţările membre doresc şi urmăresc aderarea la Uniunea Europeană23. Cooperarea economică în bazinul Mării Negre. Având ca puncte de pornire Declaraţia N.A.T.O. de la Londra din 1990, Principiile actului final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o nouă Europă, precum şi valori ca democraţia, drepturile omului, libertăţile fundamentale, prosperitatea prin libertate economică şi justiţia socială, Turcia lansa în 1990 proiectul de cooperare economică în zona Mării Negre. Iniţiativa turcă a solicitat răspunsuri ţărilor vizate, urmând apoi întâlniri şi consultări la nivel înalt şi la nivel de experţi pentru redactarea documentelor care să determine condiţiile cadru propice unei cooperări economice. Acordul s-a concretizat în Declaraţia privind cooperarea la Marea Neagră a miniştrilor de externe, în iulie 1991 la Moscova, text finalizat de întâlnirea miniştrilor de externe din 3 februarie 1992 de la Istanbul, unde a fost semnat statutul noii organizaţii de către reprezentanţii celor 11 state. Statele participante formează o regiune cu 320 milioane de locuitori şi un teritoriu de 20 milioane de kilometri pătraţi. Cu toate că titulatura face referire numai la Marea Neagră, există încă alte 7 mări în vecinătate: Azov, Marmara, Egee, Caspică, Adriatică, Ionică şi Mediterană. Din cele 11 state participante, numai 6 îşi împart coasta Mării Negre: Rusia, Turcia, Ucraina, Bulgaria, Georgia şi România. La aceste state se mai adaugă Albania, Grecia, Armenia, Azerbaidjan, Moldova. În procesul de definire a obiectivelor şi principiilor de creare a principalelor structuri instituţionale, programe şi planuri de cooperare, se remarcă două întâlniri importante: întâlnirea şefilor de stat şi de guvern din 25 iunie 1992 de la Istanbul şi cea din 30 iunie 1995 de la Bucureşti. Succesul cooperării depinde de concentrarea atenţiei spre promovarea cooperării, în pofida problemelor politice existente în diferite părţi ale regiunii. Substanţa acestei poziţii are o dublă justificare: - Principala problemă a celor 11 state: 9 dintre ele sunt în tranziţie la economia de piaţă, ceea ce înseamnă că gruparea trebuie să aibă o contribuţie semnificativă la acest proces; - Se anticipează că succesul cooperării regionale va aduce cu sine îmbunătăţirea climatului politic în regiune. Principalele obiective, aşa cum rezultă din această declaraţie, sunt : 23

Ibidem, pp. 135-136.

- Dezvoltarea şi diversificarea continuă a cooperării economice bilaterale şi multilaterale; - Accelerarea proceselor economice, tehnologice, sociale şi încurajarea liberei iniţiative. Obiectivul expres înscris în Declaraţie îl constituie încurajarea cooperării în cadrul unor zone economice libere, fapt care presupune un înalt grad de integrare, caracterizat prin circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor. Participarea la realizarea obiectivelor grupării rezidă din atenţia pe care ţările convin să o acorde regiunii Mării Negre, şi anume conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi exploatarea potenţialului său bioproductiv. Statutul majorităţii participanţilor, de ţări în tranziţie la economia de piaţă, s-a confruntat cu rezolvarea unei game largi de probleme economice şi sociale. Crearea acestei grupări poate contribui la atenuarea dificultăţilor cu care se confruntă statele respective. Opinia împărtăşită şi de analiştii occidentali este aceea că Europa Centrală şi de Est trebuie să redefinească şi să consolideze, mai întâi, relaţiile reciproce şi apoi să aspire la integrarea europeană. Din acest punct de vedere, natura relaţiilor comerciale între ţările C.E.M.N. este un element de antrenare în procesele de tranziţie. Industriile acestor ţări au nevoie urgentă de tehnologii moderne, de management performant, de eficienţă adecvată, de reducerea costurilor, competitivitate autentică şi structuri economice flexibile. Aceste ţări sunt confruntate în mare măsură cu insuficienţa reţelelor infrastructurale care guvernează asupra naturii şi dinamicii fluxurilor de bunuri şi factori de producţie, accelerarea rezolvării acestor probleme fiind crucială pentru impulsionarea fluxurilor comerciale reciproce. Domenii de cooperare economică a C.E.M.N. Dezvoltarea economiei şi comerţului reprezintă obiectivul de bază al acestei organizaţii. La întâlnirea de la Moscova din 25 octombrie 1996 a fost adoptată o declaraţie care reafirmă principiile şi ţelurile declaraţiilor întâlnirilor anterioare similare de la Istanbul (1992) şi Bucureşti (1995) şi schiţează principalele direcţii de acţiune şi dezvoltare ale C.E.M.N. în etapa viitoare. Se are în vedere şi crearea unei zone de comerţ liber. Acest proces a fost lansat deja prin Declaraţia de Intenţie pentru Înfiinţarea Zonei de Comerţ Liber în Marea Neagră, la întâlnirea specială a miniştrilor de externe de la Istanbul din 7 februarie 1997. - Transporturile reprezintă un alt domeniu de cooperare economică în bazinul Mării Negre. Comitetul pentru transport al C.E.M.N. a acordat o atenţie deosebită unor proiecte precum: coridorul de transport nr. 7 (Creta - Dunăre), coridorul de transport nr. 8 (Est - Vest, Marea Adriatică - Marea Neagră), coridorul de transport Marea Neagră Rusia Centrală - Marea de Azov. S-au încheiat numeroase memorandumuri de acord şi alte instrumente internaţionale pentru

dezvoltarea coridoarelor de transport şi pentru simplificarea procedurilor vamale. - Comunicaţii prin fibre optice. U.E. s-a implicat în astfel de proiecte şi programe ale C.E.M.N. Dovada o constituie cele două proiecte – ITUR şi KAFOS – alături de alte iniţiative : TAE, BSFOCS, TET, DOKAP, proiectele pentru introducerea SATCOM şi EmailEnergia. Un prim studiu al situaţiei energetice a statelor C.E.M.N. a fost realizat la iniţiativa Secretariatului Internaţional Permanent, în 1995, iar concluziile au oferit o analiză complexă şi au relevat realităţi diferite în statele membre : în timp ce ţări ca Rusia şi Azerbaidjan posedă resurse importante de energie, alte state sunt deficitare şi au o preocupare deosebită pentru suplimentarea surselor de energie de care dispun. De aceea este dificil de estimat importanţa reală a dezvoltării cooperării. - Protecţia mediului. La întâlnirea din octombrie 1996 a miniştrilor mediului din Bulgaria, Georgia, Rusia, Turcia, România şi Ucraina s-a aprobat un plan de acţiune strategic pentru dezvoltarea unui management regional de protecţie a mediului, în concordanţă cu Convenţia de la Bucureşti şi Declaraţia de la Odessa. Cooperarea ştiinţifică şi tehnică. Prima conferinţă a Reprezentanţilor Comunităţii Academice a ţărilor C.E.M.N. a avut loc la Atena (decembrie 1996), unde timp de trei zile au fost discutate domeniile concrete de cooperare, ca şi căile şi mijloacele de atingere prin aplicaţiile ştiinţei şi tehnicii. S-a recunoscut utilitatea schimburilor de studenţi şi specialişti. - Turism. Prima întâlnire a grupului de lucru pentru turism a avut loc la Izmir, în 1994. Statele au fost sfătuite să adopte iniţiative unilaterale sau să participe la programe bi- şi multilaterale, prin intermediul cărora să se ajungă la simplificarea sau standardizarea formalităţilor privind paşapoartele, vizele sau regimul altor documente. Dimensiunile C.E.M.N.: Dimensiunea interguvernamentală. Organul decizional al C.E.M.N. este Reuniunea Miniştrilor de Externe. Preşedenţia acestui organ se schimbă la fiecare 6 luni prin rotaţie alfabetică. Creat în aprilie 1995, sistemul „troică” presupune că, în timpul mandatului, preşedintele în exerciţiu colaborează cu fostul şi cu viitorul preşedinte pentru aducerea la îndeplinire a deciziilor Reuniunilor Miniştrilor de Externe. Secretariatul C.E.M.N. a luat fiinţă în 1994 şi are sediul la Istanbul, activitatea sa fiind condusă de un director care, la rândul său, se află sub autoritatea Preşedintelui Sesiunii. Dimensiunea financiară. Statele participante la C.E.M.N. au convenit înfiinţarea Băncii de Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, având în vedere şi situaţia Băncilor Centrale şi a celor nou create în fostele ţări socialiste, care nu erau suficient de puternice pentru a putea nevoile financiare ale unor proiecte complexe. Capitalul este de 1 miliard DST,

divizat în 1.000.000 de acţiuni cu o valoare de 1.000 DST. Funcţiile Băncii expres menţionate în documente sunt: - promovarea comerţului intraregional; - finanţarea proiectelor intraregionale; - cooperarea cu instituţiile internaţionale şi naţionale, precum şi cu agenţiile de dezvoltare; - stimularea cercetării ştiinţifice pentru promovarea dezvoltării economiei în zonă şi facilitarea tranziţiei la economia de piaţă; - promovarea investiţiilor. Dimensiunea de afaceri. Comunitatea oamenilor de afaceri, cunoscută şi sub denumirea de Consiliul C.E.M.N., creată în 1992 cu statutul de observator al C.E.M.N., reflectă importanţa pe care statele o acordă climatului de afaceri. Consiliul C.E.M.N. este mandatat să elaboreze şi să lucreze la toate problemele propuse de reprezentanţii statelor participante spre realizare. Consiliul are legături strânse cu B.E.R.D., O.N.U.D.I., C.F.I. etc. Dimensiunea interparlamentară. La 25 februarie 1993, la Istanbul, a fost semnată Declaraţia privind constituirea Adunării Parlamentare a C.E.M.N. A.P.C.E.M.N. acţionează în vederea menţinerii structurii pluraliste democratice şi a stabilităţii în Marea Neagră. Dimensiunea academică. În decembrie 1996, a avut loc la Atena, la iniţiativa Greciei, Conferinţa Reprezentanţilor Comunităţilor Academice. Conferinţa a decis crearea unui Comitet Academic Permanent, menit să stabilească domeniile de cercetare-dezvoltare şi proiectele de maximă necesitate pentru cerinţele regionale ale C.E.M.N. şi să urmărească înfăptuirea obiectivelor stabilite în domeniul ştiinţei şi tehnicii. C.E.M.N. continuă să-şi dezvolte instituţiile, consacrându-se ca un spaţiu economic cu perspective favorabile, unde parteneriatul înlocuieşte competiţia; acest fapt marchează, fără îndoială, un pas binevenit pe calea prosperităţii şi stabilităţii în zonă24. 5.3. Integrarea economică pe continentul american Acordul Nord American de Liber Schimb (N.A.F.T.A.). Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, scoate în evidenţă următoarele particularităţi : - N.A.F.T.A. marchează ataşamentul S.U.A. faţă de noua tendinţă a regionalizării, mutaţie notabilă întrucât înainte de Acordul de liber schimb S.U.A.-Canada din 1989, S.U.A. reprezenta susţinătorul necondiţionat al sistemului comercial multilateral bazat pe clauza naţiunii celei mai favorizate; 24

Ibidem, pp. 150-154.

- N.A.F.T.A. este o grupare integraţionistă între o putere economică de necontestat – S.U.A., şi două ţări – Canada şi Mexic – cu un potenţial economic şi comercial mai mic; - N.A.F.T.A. integrează două ţări cu venituri pe locuitor foarte mari (S.U.A. şi Canada) şi o ţară în curs de dezvoltare (Mexic), deplasând procesul de integrare pe axa Nord-Sud. Lipsa unui pachet de organisme executive comune puternice şi importante nu trebuie să conducă la concluzia că N.A.F.T.A. nu dispune de o reţea instituţională specifică. S-au creat două comisii în baza a două aranjamente aprobate concomitent cu Acordul N.A.F.T:A., şi anume Comisia pentru cooperare în domeniul mediului, cu sediul la San Antonio şi Comisia pentru cooperare în domeniul forţei de muncă, care îşi are cartierul general în Dallas. S-a creat, de asemenea, o Bancă NordAmericană de Dezvoltare, cu sediul în San Antonio, menită să finanţeze dezvoltarea infrastructurilor transfrontaliere. Tratatul N.A.F.T:A. a creat mai multe grupuri de lucru însărcinate cu administrarea activităţilor curente derivate din funcţionarea zonei de liber schimb. Aceste grupuri de lucru îşi propun : - armonizarea sau asigurarea compatibilităţii între normele tehnice şi standardele industriale; - uniformizarea reglementărilor pentru mijloacele de transport care vor avea dreptul să traverseze teritoriile celor trei ţări cu normele sanitare şi fitosanitare; - simplificarea şi uniformizarea regulilor de origine; - accelerarea procesului de armonizare a formalităţilor vamale şi liberalizarea comercială; - facilitarea comerţului în sectoare sensibile cum ar fi : agricultura, textile şi confecţii, telecomunicaţii; - adoptarea de proceduri unitare pentru derularea relaţiilor financiare între cele trei ţări membre. N.A.F.T.A. a lansat şi un mecanism de soluţionare a diferendelor comerciale, îndeosebi legat de anchete de dumping şi subvenţionare a exporturilor, de agricultură şi aspecte financiare. S-au creat, de asemenea, panele de experţi pentru a arbitra diferendele apărute în procesul de aplicare a Acordului. Dintre succesele N.A.F.T.A. pot fi amintite o creştere semnificativă a comerţului intragrupare. Totodată au sporit achiziţiile şi fuziunile, s-au adâncit procesele de specializare inter şi intrasectorială şi au sporit fluxurile de investiţii directe în economia mexicană. În acelaşi timp, prevederile Acordului au protejat în bună măsură exportatorii americani de efectele crizei mexicane, în comparaţie cu cei europeni sau japonezi. Rămân însă numeroase domenii în care sunt necesare evoluţii pozitive. Atât S.U.A. şi Canada, cât şi Mexicul trebuie să participe mai activ la

punerea în aplicare şi maturizarea obiectivelor cuprinse în Acord. Unele incidente au relevat necesitatea atenuării influenţei unor puternice grupuri de interese care subminează aplicarea completă a N.A:F.T.A. Un exemplu elocvent este decizia S.U.A. de a respinge unilateral permisiunea de tranzit liber a camioanelor mexicane, decizie care contravine prevederilor Acordului liber. O cale de evitare a acestui gen de situaţii este armonizarea legislaţiilor naţionale la normele de conduită multilaterală25. Dincolo de toate acestea, N.A.F.T.A. este un fenomen nou în care coexistă o mare putere economică şi comercială aliată cu două state cu un potenţial economic mult mai mic, se integrează ţări cu avantaje comparative şi competitive diferite, ceea ce invită la atenţie în analiza sa pe axa modelelor tradiţionale, acordându-se atenţie aspectelor speciale. Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb. A.L.A.L.C. a fost înfiinţată în 1960 prin tratatul de la Montevideo. Fondatorii au fost : Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Peru şi Uruguay. Ulterior gruparea s-a lărgit, cuprinzând şi Columbia şi Ecuador în 1961, Venezuela în 1966 şi Bolivia în 1967. Crearea A.L.A.L.C. a fost o realizare remarcabilă, dar nu s-a luat în considerare faptul că circumstanţele economice de la care se pornea erau practic în totalitate în contradicţie cu fundamentele teoriei economice cu privire la efectul net de bunăstare. În primul rând, dorinţa de industrializare făcea ca fiecare ţară participantă la grupare să fie entuziastă cu privire la oportunităţile apărute în planul sporirii producţiei industriale prin efectele de deturnare de comerţ, dar reducea preocuparea pentru maximizarea efectelor benefice pentru consumatori, ca urmare a efectelor de creare de comerţ. Efectul net de deviere de comerţ se aşteaptă, de asemenea, ca rezultat al creşterii barierelor comerciale faţă de terţi, să compenseze pierderea de venituri bugetare din eliminarea taxelor vamale în relaţiile reciproce. În al doilea rând, decalajul de dezvoltare existent între ţările membre făcea improbabilă repartizarea uniformă a efectelor pozitive derivate din liberalizarea comercială fără crearea unor mecanisme compensatorii. În al treilea rând, fundamentele economice reduse pentru schimburi comerciale făceau ca pe termen mediu schimburile cu terţii să deţină în continuare cea mai mare pondere în balanţa comercială şi de plăţi. Practicând politici de substituire a importurilor care susţineau supraevaluarea monedelor naţionale şi cultivau o înclinaţie redusă către exporturi pe fondul unei continue deteriorări a raportului de schimb, multe din ţările membre A.L.A.L.C. s-au înfruntat de la început cu notabile dezechilibre ale balanţelor de plăţi. 25

Ibidem, 184-185.

Decalajul în ceea ce priveşte potenţialul economic şi nivelul de dezvoltare între ţările A.L.A.L.C. s-a reflectat parţial în statutul special acordat unor ţări ca Paraguay, Bolivia sau Ecuador, cărora li s-a permis o perioadă de tranziţie mai lungă pentru a aplica liberalizarea comercială. Dezechilibrele în planul balanţelor de plăţi au primit o soluţie temporară prin adoptarea, în 1965, a unei instituţii de clearing multilateral, care să reducă nevoia de devize convertibile pentru comerţul intraregional, iar prin semnarea în 1969 a Acordului de la Santo Domingo, s-a conferit un suport multilateral pentru ţările confruntate cu dificultăţi ale balanţei de plăţi. Primele liste naţionale de concesii reciproce păreau a fi un real succes. Astfel, prima rundă de negocieri din 1961 a generat o reducere a taxelor vamale în medie cu 25%, iar a doua de 15%, semnificativ superioară dezideratului de 8%. În aceşti doi ani s-au acordat 6593 de concesii tarifare. Totuşi, în următorii patru ani elanul integraţionist s-a mai temperat, concesiile comerciale acordate în baza listelor naţionale de concesii nedepăşind 1800. Înregistrând tot mai numeroase provocări economice şi simţind concret efectele economice ale liberalizării, ţările membre A.L.A.L.C. au adoptat în 1969 protocolul de la Caracas, care a încetinit dinamica integrării şi a moderat calendarul integrării regionale. După mai multe luni de negociere s-a convenit o listă cuprinzând principalele produse agricole, îndeosebi banane, cacao, cafea, bumbac, pentru care se prevedea ca liberalizarea schimburilor să se producă începând din 1973. Aceste produse reprezentau numai 23% din comerţul reciproc, mai puţin obiectivul iniţial de 25% care se convenise. Tratatul de la Montevideo din 1980, care l-a înlocuit pe cel din 1960, consacra un oarecare scepticism în ceea ce priveşte şansele unei integrări zonale. A.L.A.D.I. (Asociaţia Latino-Americană de Integrare), care înlocuia A.L.A.L.C., a abandonat obiectivele cantitative şi reperele temporale consacrate în privinţa realizării unei liberalizări comerciale intraregionale. S-a lansat un tip aparte de zonă de liber schimb în care ţările participante erau libere să acorde privilegii comerciale celorlalţi, pe baze bilaterale, fără să fie obligate să le extindă automat şi asupra celorlalţi. Chiar dacă o piaţă comună a Americii Latine rămâne ambiţia pe termen lung, nu s-a conturat o strategie concretă care să cuprindă traseul ce trebuie urmat pentru atingerea acestui deziderat. După aproape două decenii în care s-au depus numeroase eforturi pentru integrare, A.L.A.D.I. nu are prevederi pentru noi aranjamente instituţionale de integrare regională care să pună probleme decisive şi să permită transformarea grupării în piaţă comună după exemplul C.E.E.26 Piaţa Comună din America Centrală (P.C.A.C.) În anii ’50, în această zonă s-au experimentat mai multe scheme de integrare regională. 26

Ibidem, pp. 197-198.

Succesul acestor tentative a fost alterat parţial de opoziţia S.U.A., întrucât analiştilor americani nu le era clar dacă eforturile de industrializare din zona caraibiană servesc interesele americane sau ameninţă aceste interese în zonă. Opoziţia S.U.A. a fost treptat îndepărtată, şi în 1960 a fost semnat un tratat general de integrare economică de către Salvador, Guatemala, Honduras şi Nicaragua, Costa Rica aliniindu-se ulterior în 1963. Acest tratat a pus bazele Pieţei Comune a Americii Centrale (P.C.A.C.). În pofida denumirii grupării şi a retoricii exprimate între timp, ea nu a prevăzut niciodată liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie – capitalul şi forţa de muncă; ca atare, gruparea nu este şi nici nu-şi propune să devină o piaţă comună. Spre deosebire de A.L.A.L.C., intenţia a fost de creare a unei uniuni vamale şi ţările participante au marcat rapide succese pe axa instituirii unui tarif comun faţă de terţi. Acesta a fost practic adoptat până în 1965, şi concomitent schimburile reciproce cu produse industriale (dar nu şi agricole) au fost integral liberalizate. Primul deceniu de funcţionare a P.C.A.C. a fost considerat un adevărat succes atât în interiorul regiunii, cât şi în afara regiunii. În 1970 exporturile intragrupare au ajuns la aproape 300 milioane de USD, o sporire de peste 9 ori în decurs de un deceniu. Salvador şi Guatemala derulând peste 30% din exporturi cu parteneri din interiorul grupării. Treptat, multe din slăbiciunile economice ale zonei au început să iasă la suprafaţă, ceea ce a redus destul de mult dinamica integrării în deceniul 1971-1980. Prima problemă a fost determinată de amplitudinea efectelor nete de deturnare de comerţ, gruparea având o foarte modestă bază industrială în 1960, şansele de creare de comerţ fiind strict limitate. Produsele agricole dominante în comerţul reciproc au fost excluse din procesul de integrare. În acelaşi timp, devierea de comerţ s-a generalizat, întrucât noile sectoare industriale necompetitive au înlocuit surse de furnizare mai ieftine din ţările terţe. Un al doilea set de probleme cu care s-a confruntat gruparea a fost de natură fiscală. Întrucât în aproape toate aceste ţări tariful vamal avea mai mult o funcţie de colectare a veniturilor bugetare, liberalizarea schimburilor comerciale a avut consecinţe notabile în planul echilibrului bugetar. Creşterea taxelor vamale cu 30%, prevăzută prin protocolul din 1968 de la San Jose, a ridicat nivelul ratei protecţiei efective pentru bunurile de consum, generând şi o noncompetitivizare a exporturilor. O a treia problemă a fost mărimea pieţelor. Având, în 1960, o populaţie totală mai mică de 11 milioane de locuitori, mulţi dintre aceştia, din cauza sărăciei, fiind neparticipanţi la economia de piaţă, regiunea nu putea susţine o scară optimală a producţiei cerută de mai multe sectoare industriale.

În anii ’70 au fost lansate numeroase tentative de revigorare a P.C.A.C., dar acestea nu au fost considerate priorităţi semnificative în rândul elitelor politice. Ca atare, scepticismul integrativ s-a accentuat în regiune la finele anilor ’70. Creşterea în 1980 a schimburilor reciproce nu a fost de lungă durată, Nicaragua neputând să-şi achite serviciul datoriei externe la casa de clearing multilateral. Puternica recesiune structurală în care a plonjat zona în anii ’80, a redus la acel moment şansele redefinirii procesului de integrare central americană27. În 1994, Salvador, Guatemala şi Honduras şi-au exprimat clar intenţia de a lansa o nouă grupare integraţionistă prin crearea Triangularei del Monte, la care ulterior a aderat şi Nicaragua. Cu toate acestea, schema de integrare regională este departe de a fi sănătos articulată şi de perspectivă. Noul P.C.A.C. va fi cel mult ceva peste nivelul unei zone de liber schimb, dar nu are şanse reale de a atinge un nivel mai evoluat de integrare în viitorul apropiat. Pactul Andin. Lipsa de progres în procesul de integrare la nivelul A.L.A.L.C. a determinat un grup de ţări să adopte o schemă integrativă paralelă, mai ambiţioasă şi cu deziderate mai ample. Această schemă a purtat numele de Pactul Andin. Procesul a fost lansat în 1969 de Bolivia, Chile, Ecuador şi Peru, iar Venezuela s-a alăturat acestora în 1973. Se viza iniţial realizarea unei uniuni vamale şi apoi a unei pieţe comune. Adoptarea unui tarif vamal comun, la un nivel mediu al taxelor vamale, foarte ridicat, a fost motivul care a generat retragerea în 1976 din grupare a statului Chile. În pofida – sau poate din cauza – ambiţiilor sale, Pactul Andin nu a înregistrat succesele scontate. Comerţul intragrupare nu a fost complet liberalizat, iar tariful vamal comun s-a lăsat multă vreme aşteptat. În 1980, când se presupunea că tariful vamal va fi funcţional, Venezuela şi Ecuador, ambele exportatoare de petrol, pledau pentru un nivel mediu al taxelor vamale de 80%. Columbia era pregătită pentru un nivel ceva mai modest de numai 60%, iar Peru, care începuse să practice o politică de tip neoliberal după 1978, insista pentru o medie de 40% 28. Ca şi P.C.A.C., Pactul Andin a fost practic spulberat de vântul crizei datoriei externe. Totuşi, tensiunile în regiune au fost mult mai puţin palpabile decât în America Centrală, tentativele de a revigora schema integrativă trebuind să fie amânate până în 1987, când prin protocolul de la Quito s-a convenit relansarea grupării tot sub forma unei uniuni vamale. Intenţiile ulterioare s-au concretizat măsurile adoptate pentru liberalizarea pătrunderii capitalului străin, eliminarea obstacolelor comerciale în calea schimburilor reciproce şi armonizarea taxelor vamale faţă de terţi. Dezvoltarea economică a ţărilor membre rămâne în continuare inegală. Columbia şi Venezuela domină zona din punct de 27

22. Ibidem, pp. 198-202. 23 Ibidem, pp. 203-204.

28

vedere al P.N.B., al comerţului total şi al celui regional, în timp ce Bolivia şi Ecuador se situează la periferia întregului proces. Scepticismul faţă de regionalizare mai degrabă a sporit după relansarea Pactului Andin - Peru retrăgându-se din grupare în 1992, iar Ecuadorul reconsiderându-şi poziţia după conflictul teritorial cu Peru din 1995. Pactul Andin a avut de suferit şi ca urmare a lansării a încă două importante alternative integraţioniste – N.A.F.T.A. şi S.A.F.T.A. Având împreună doar o mică pondere în P.N.B.-ul S.U.A. şi chiar al Braziliei, fiecare dintre ţările membre au devenit tot mai mult tentate de a adopta o cale proprie care să conducă la un alt gen de asociere29. Piaţa comună a Conului de Sud (M.E.R.C.O.S.U.R.) După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un nou pronunţat caracter strategic, noile administraţii civile din Argentina şi Brazilia au semnat în 1986 un acord de cooperare care a dus la crearea, în 1991, a M.E.R.C.O.S.U.R. (la care mai participau şi Uruguay şi Paraguay). Acordul de cooperare regională deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale. Totodată, acordul cuprindea prevederi referitoare şi la produsele agricole şi servicii. Cadrul legal al cooperării bilaterale era conturat printr-o serie de protocoale adiţionale. S-au semnat 20 astfel de protocoale referitoare la eliminarea barierelor comerciale, contingente la export, cooperării în domniile furnizării de energie, biotehnologiei etc. Acest suport instituţional preconiza crearea până în 1995 a unei uniuni vamale la care să participe cele patru state semnatare. Deşi la prima vedere acest deziderat părea foarte ambiţios, el a fost realizat în linii generale. Astfel, la începutul anului 1995 a fost adoptat un tarif vamal comun pentru aproximativ 80% din poziţiile tarifare. Principalele derogări vizau mijloacele de producţie şi calculatoarele la care Brazilia a dorit să păstreze un nivel mai ridicat al protecţiei comparativ cu Argentina, şi, de asemenea, automobilele. Pentru aceste ferestre derogatorii s-a preconizat ca în cazul unei zone de liber schimb, armonizarea politicilor comerciale faţă de terţi. Comerţul în interiorul grupării a fost practic integral liberalizat, fiecare ţară participantă având dreptul să menţină unele bariere la un număr foarte redus de produse. Pentru că la 1 ianuarie 1999 s-a lansat procesul de creare a N.A.F.T.A., Brazilia a lansat propriul ei proiect de creare a S.A.F.T.A. – Zona de Liber Schimb a Americii de Sud – ca o contrapondere la puternicul bloc regional din Nord. Deşi început acest proiect a fost privit cu o uşoară reţinere, şi chiar teamă, de către vecinii săi, treptat proiectul de creare a S.A.F.T.A. câştigă noi adepţi, pe măsură ce aderarea unor ţări latinoamericane la N.A.F.T.A. devine o ipoteză destul de puţin probabilă. O 29

24 Ibidem, pp. 219-220.

transformare de atitudine în cazul Boliviei şi Chile, care s-au asociat la M.E.R.C.O.S.U.R., a fost privită de Brazilia ca un prim pas spre crearea S.A.F.T.A., dar criza argentiniană din toamna anului 2001 pune serioase semne de întrebare cu privire la viabilitatea proiectului. Piaţa comună din zona Caraibelor (C.A.R.I.C.O.M. Statele din estul bazinului caraibean au format în 1981 o grupare menită să promoveze anumite forme de cooperare economică. Decizia ambiţioasă de a transforma această grupare integraţionistă, fondată în 1973 prin Acordul de la Chaguaramas, într-o uniune economică şi monetară este un reper al unui proces istoric de a promova unitatea politică, integrarea economică şi alte forme de cooperare între aceste teritorii mereu în căutare de identitate. C.A.R.I.C.O.M. cuprinde un număr de ţări exotice, cu economii minuscule, dar cu o mare diversitate culturală, cum ar fi: Antigua, Bermuda, Barbados, Belize, Dominico, Grenada, Guyana, Jamaica, Montserrat, St.Kitts-Nevis, St. Lucia, St. Vicent şi Grenadine, Trinidad-Tobago şi Surinam. Alte ţări din zonă, cum sunt Cuba şi Haiti, participă doar secvenţial, pe baze ad-hoc, la anumite faze ale integrării. Bazinul Caraibean se caracterizează prin subdezvoltare, fragmentare şi nivel foarte înalt de dependenţă economică externă. C.A.R.I.C.O.M. este o zonă de dimensiuni reduse, cu o populaţie de numai 5 milioane de locuitori şi cu un P.N.B. total de aproximativ 11 miliarde de dolari. În termeni economici specifici, aceste ţări înregistrează nivele ale şomajului cuprinse între 11% şi 35% din forţa de muncă activă, o înaltă concentrare a exporturilor pe câteva produse cum ar fi : petrol, bauxită, alumină, zahăr etc, care aduc circa 87% din veniturile din export ale acestor state. Prin urmare, sunt puţine premise reale pentru raporturi economice reciproce de durată, în condiţiile în care capitalul străin are un rol esenţial în sectoare cum ar fi industria prelucrătoare şi serviciile30. Cu toate ambiţiile creatorilor C.A.R.I.C.O.M. (uniunea monetară şi uniunea vamală), integrarea economică nu poate fi considerată un succes, nici în planul generării de prosperitate şi creştere economică preconizate iniţial, nici în cel al accentuării stabilităţii zonale. Recentele puseuri de criză cu care s-a confruntat economia mondială au revigorat ideea întăririi integrării regionale, toate demersurile părând să acrediteze nevoia adâncirii acestor procese, atât în plan comercial, cât şi în plan financiar şi monetar. Partizanii integrării din zona Caraibelor privesc procesul de integrare ca pe unul menit să contribuie la accelerarea dezvoltării industriale, la întărirea forţei de negociere a ţărilor participante în relaţiile cu marile puteri comerciale, pentru a accede la dezideratele liberalizării comerciale prin regionalizare31. 30

25 Ibidem, p. 243. 26 Ibidem, p. 259.

31

5.4. Experimente integraţioniste în Africa şi Asia Pe măsură ce a devenit evident că primele aranjamente comerciale de tip preferenţial au fost departe de a releva câştiguri de bunăstare şi dinamizare a comerţului reciproc, s-a pus tot mai acut problema lansării unor construcţii integrative mai elaborate, mai ambiţioase, de tipul pieţelor comune sau a uniunilor economice şi monetare. Multe din avantajele integrării din Africa îşi au rădăcina în ceea ce se pot numi determinanţi „neclasici” experimentaţi de U.E. în stadiul de piaţă unică. Printre aceştia, avantajele tradiţionale care au motivat la început uniunile vamale, cum ar fi economiile la costurile administrative şi tranzacţionale, sunt evidente. Pentru a se obţine aceste avantaje sunt obligatorii însă reforme administrative şi instituţionale fără de care blocurile comerciale din Africa nu vor înregistra beneficiile scontate în plan fiscal şi al încurajării sectoarelor generatoare de rentă, relevante şi practicate multă vreme de operau cu o singură monedă de către un grup de ţări. Dintre încercările integraţioniste africane amintim: Uniunea Vamală Sud-Africană (S.A.C.U.) se defineşte prin stabilitate şi, într-o sferă limitată, printr-o istorie relativ presărată cu unele reuşite de peste 20 de ani. Renegociată de mai multe ori, paleta de obiective s-a diversificat, gruparea este funcţională, a crescut în flexibilitate şi au fost generate efecte comerciale. Toate ţările membre ale S.A.C.U., cu ecepţia Botswanei, participă şi la Spaţiul Monetar Comun, care reprezintă o formă de uniune monetară. O a doua schemă integraţionistă, care pare să fie mai mult decât o dimensiune retorică, este U.E.M.O.A. (Uniunea Economică şi Monetară Vest-Africană). Această grupare a fost lansată instituţional în 1994 şi va avea ca scop principal transformarea uniunii monetare din vestul Africii într-o uniune economică şi monetară. Realizarea acestui demers nu urmează etapele standard ale teoriei integrării economice (începând cu uniunea vamală, continuând cu piaţa comună şi devenind, într-un anumit stadiu al componentei economice, uniune economică şi monetară), întrucât actualul stadiu înlocuieşte C.E.A.O., care a fost o încercare eşuată de realizare a unei pieţe comune. Participarea iniţială este deschisă doar ţărilor participante la uniunea monetară şi nu se identifică cu ceea ce a fost C.E.A.O. (Comunitatea Economică VestAfricană). Astfel s-a lansat un proces de redesenare a arhitecturii integraţioniste a regiunii; cele mai importante particularităţi ale cadrului juridico-instituţional actual sunt :

- formula de redistribuire a veniturilor menită să compenseze celelalte ţări pentru deturnarea de comerţ, polarizarea dezvoltării industriale şi pierderii de suveranitate în plan fiscal; - o serie de prevederi menite să permită ţărilor mai mici să-şi dezvolte infrastructura industrială şi să-şi diversifice economiile. În prezent U.E.M.O.A. este într-un stadiu incipient, încă departe de dezideratele de uniune vamală sau de piaţă comună. Se pot face însă previziuni optimiste cu privire la evoluţia procesului de integrare, având în vedere voinţa politică fermă de a se contura noi tipuri de raporturi economice între aceste ţări, bazate pe tradiţiile comune şi pe perspectiva reducerii semnificative a costurilor de tranziţie în condiţiile unei pieţe comune. Zona Asiei cuprinde următoarele grupări integraţioniste : Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) Înfiinţată în 1967 prin declaraţia de la Bangkok, A.S.E.A.N. a cuprins, iniţial, doar cinci state, la care s-au adăugat în 1984 Brunei şi în 1995 Vietnamul. Înfiinţarea A.S.E.A.N. în 1967 a avut o importantă dimensiune politică, aşezând la masa negocierilor regimuri care se opuneau expansiunii comunismului în Asia de Sud-Est. Timp de aproape un deceniu, principalele preocupări în cadrul grupării au fost de natură geopolitică şi chiar după terminarea războiului din Vietnam, A.S.E.A.N. a rămas un promotor al acţiunii politice comune. Problemele legate de cooperarea în domeniul economic n-au stat în centrul preocupărilor statelor membre decât după summitul de la Bali, din februarie 1976. La numai un an, miniştrii de externe ai statelor membre au semnat un acord privind Aranjamentele Comerciale Preferenţiale. Acestea urmau să acţioneze pe trei direcţii: alcătuirea unor liste unilaterale de produse ce intrau sub incidenţa preferinţelor tarifare, negocierea pe cale bilaterală şi după principiul de la produs la produs a unor concesii tarifare, precum şi reducerea substanţială a taxelor vamale la bunurile de import cu o valoare de vamă de mai puţin de 50.000 de dolari. În ciuda acestor prevederi, progresele pe calea liberalizării comerţului în zonă au fost modeste, statele membre nemanifestând, de fapt, o voinţă politică reală în acest sens. Integrarea regională, puţin mai accelerată în anii ’90, s-a datorat în mare parte eforturilor de liberalizare pe plan mondial şi creşterii economice a statelor membre. În 1992, prin semnarea la Singapore a unui acord la nivel înalt s-au pus bazele unei zone de liber schimb. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a protecţiei tarifare în următorii 15 ani, începând cu 1 ianuarie 1993. Desigur, necesitatea reducerii protecţiei netarifare a fost şi ea subliniată; din păcate însă, economiile statelor membre nu au dat semne că ar fi pregătite pentru o astfel de încercare. Nivelul declarativ nu a fost depăşit, statele membre

nestabilind, nici măcar ca idee, mecanismele prin care acest obiectiv ar putea fi dus la îndeplinire. Nici asupra investiţiilor străine directe impactul creării zonei de comerţ liber nu a fost şi nici nu putea fi la nivelul aşteptărilor iniţiale. Fluxurile de capital în regiune s-au datorat mai degrabă meritelor individuale ale statelor membre A.S.E.A.N., decât încercărilor de integrare a pieţelor lor. Ţările A.S.E.A.N., în intenţia lor iniţială prea ambiţioasă de a deveni o replică la integrarea economică din Europa de Vest, respectiv la crearea C.E.E., au eşuat şi nu este de mirare. Economia generală a A.S.E.A.N.-A.F.T.A. are similitudini mult mai mari cu cea a N.A.F.T.A. sau A.E.L.S. Spre deosebire de situaţia din U.E., unde comerţul intragrupare a depăşit pragul de 65%, în cazul A.S.E.A.N. comerţul intragrupare nu depăşeşte 20%. Dar rolul A.S.E.A.N. pe plan regional nu este neglijabil. Efortul statelor grupării de a menţine un echilibru politico-economic în regiune a dat totuşi roade şi merită să fie apreciat. Forumul de cooperare Asia-Pacific (A.P.E.C.) Stadiul actual al integrării economice în bazinul Pacificului este rezultatul unor eforturi de câteva decenii, cu toate că A.P.E.C. a luat fiinţă abia în 1989. Creşterea economică şi adâncirea interdependenţelor în zonă, schimbarea raportului de forţe dinspre zona Europa - Atlantic spre zona Asia de Est - Pacific şi noul statut al S.U.A. şi Japoniei în economia mondială sunt elemente care au încurajat sugestiile privind focalizarea eforturilor în scopul întăririi relaţiilor dintre economiile din bazinul Pacificului. Creat ca un grup de dialog informal în 1989, A.P.E.C. a devenit de atunci cadrul principal de promovare a comerţului liber şi a cooperării economice în zonă. O dovadă a eficacităţii sale o constituie faptul că, în ciuda instabilităţii financiare de după 1997, regiunea Asia - Pacific rămâne una dintre zonele cu o creştere economică foarte dinamică. În prezent A.P.E.C. cuprinde principalele economii ale regiunii, cu un P.N.B. global de peste 16.500 miliarde dolari şi 44% din comerţul mondial32.

CAPITOLUL VI UNIUNEA EUROPEANĂ Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprizând ţări din toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în dezvoltare. De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi mai ales, performanţele realizate. 32

27 Ibidem, p. 293.

Fără îndoială, ''vitrina publicitară'' a integrării interstatale o constituie UNIUNEA EUROPEANĂ. 6.1. Lungul drum al ideii unităţii europene Ideea unitaţii europene îşi are începuturile în perioada interbelică. Sub impulsul consecinţelor catastrofele ale primului război mondial, în 1923, ia naştere ''Mişcarea paneuropeană'', din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi, un aristrocrat de origine cehă. Într-un apel lansat la Viena, în 1924, se spune: ''Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice ale continentului într-o grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase să se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la mizerie...'' (s.n.). Prima iniţiativa oficială în direcţia uniunii europene, are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al Premiului Nobel pentru pace (1926), adept al unei ''legături federale'', bazate pe apropierea franco-germană. Din păcate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia vremurilor. Europa, sfâşiată de ambiţii naţionaliste, a intrat în cel de-al doilea război mondial. Temerile partizanilor ''Mişcării paneuropene'' s-au adeverit pe deplin. Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill, imediat după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale. Într-un discurs ţinut la Zurich, în 1946, el spunea: ''...există un remediu care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela al Elveţiei de astăzi.... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei europene... Noi trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei'' (s.n.). Să nu fi prevăzut, oare, marele om politic britanic consecinţele înţelegerii de la Yalta (1945), când marile pretenţii teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama Europei Centrale şi de Est? Să fi fost atât de mare încrederea sa în loialitatea U.R.S.S.? Cert este că un alt mare om politic occidental - generalul Charles de Gaulle, cu numai câţiva ani mai târziu, întrevedea o Europă "de la Atlantic la Ural". "Războiul rece " care a urmat acestor momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei în două blocuri devenise un fapt real. În mai 1962, acelaşi Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre "o lume în care totul conduce spre ameninţarea unui conflict general..." şi (doar) despre o "Europă Occidentală unită şi care să aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă coeziune pentru a exista prin ea însăşi..."(s.n.). Europa occidentală alesese calea unităţii prin integrare economică şi politică interstatală. În ciuda acestor evoluţii potrivnice ideii de unitate la nivel european, popoarele captive din Centrul şi Estul continentului nostru au demonstrat că au rămas fidele legăturilor lor tradiţionale cu ţările occidentale, ideilor democraţiei. Sub diferite forme, ele şi-au manifestat opoziţia faţă de regimul de dictatură comunistă. În România, timp de zece ani (1945-1955) a fost organizată rezistenţa armată în munţi, în 1956 a avut loc insurecţia de la Budapesta, în 1968" revoluţia de catifea'' de la Praga, în 1980 revolta muncitorilor polonezi de la şantierele navale de la Gdansk. Pe drept cuvânt, reputatul politolog şi profesor de origine română - Ghiţă Ionescu, în cartea sa ''Viitorul politic al Europei Occidentale'', apărută la Londra, sublinia cât de mare a fost ''rezistenţa tradiţiilor de autonomie''pe care bolşevismul a întâlnit-o în ţările satelite. Prăbuşirea comunismului (1989-1991) a înlăturat principalul obstacol din calea materializării ideii de unitate europeană. Într-un timp record (aprilie 1990) se convoacă reuniunea la vârf de la Dublin a Comunitătii Europene care dă semnal verde iniţierii acordurilor de asociere cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Tot la Dublin s-a hotărât şi înfiinţarea B.E.R.D. (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare), menită să acorde

asistenţă financiară ţărilor asociate. De asemenea, se decide ca Banca Europeană de Investiţii să finanţeze proiecte de modernizare economică în aceste ţări. Primele acorduri de asociere sunt semnate cu fosta Cehoslovacie, Polonia şi Ungaria, apoi cu România (februarie 1994) şi Bulgaria (martie, 1994). În total, zece ţări foste comuniste din Europa devin asociate la U.E.. Toate au înaintat ulterior cereri de aderare. În prezent, au fost iniţiate negocierile de aderare pentru 12 state: Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia, Ungaria, Cipru, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, România şi Bulgaria. Există aşadar, voinţă politică de ambele părţi. Numai că ea nu este suficientă. Cele mai multe ţări asociate sunt mult rămase în urmă din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. În aceste condiţii, o integrare rapidă a lor în U.E. nu ar fi reciproc avantajoasă. Eforturile U.E. ar trebui să-şi găsească un corespondent în ţările candidate la integrare, din Est. O condiţie sine qua non este alinierea acestor ţări la ceea ce se înţelege prin ''acquis communautaire'', adică la acel ansamblu de legi, de drepturi, deja obţinute la nivel comunitar. Este vorba despre un ''bun câştigat'' concretizat în standardele juridice, politice şi sociale, superioare. Ţările candidate la integrare trebuie să facă dovada capacităţii implementării acestui ''acquis'', ceea ce nu este deloc uşor. În fine, mai este şi problema Rusiei cu specificul ei de fostă superputere care are aspiraţia de a redeveni ce a fost. În dezvoltarea cooperării cu o asemenea ţară, U.E. a preferat soluţia "acordului de parteneriat". Deocamdată nu se poate spune precis ce viitor va avea acest tip de acord. În schimb, este sigur că de la Europa economică şi politică până la Europa geografică mai este cale lungă. Dar, atâta timp cât nu va exista o Europă unită în întregul ei, se va menţine riscul acumulării tensiunilor în partea răsăriteană, ceea ce va reprezenta o ameninţare şi la adresa securităţii Uniunii Europene. În mod incontestabil, Europa occidentală a făcut şcoală în domeniul integrării interstatale. Din acest punct de vedere, ea oferă întregii lumi un adevarăt model – cel al ''Comunităţii Europene". Cauzele succesului: -Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă în care statele au un mod de viaţă asemănător (dar, nu identic), şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. O astfel de stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală; -Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează. O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor, în cadrul ei, fac ca economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate anterior. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există decalaje semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale; -Dar integrarea economică industrială, pentru a avea succes, presupune şi asumarea unor responsabilităţi. De unde şi importanţa ''capabilităţii'' ţărilor în cauză. Ţările candidate la integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic, fără de care îndeplinirea obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei occidentale îndeplinesc şi această condiţie; -Integrarea vest-europeană a fost posibilă şi datorită existenţei unei voinţe politice puternice. În acest sens, apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul deosebit jucat de cele două mari personalităti politice, care au fost preşedintele Franţei Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) - Konrad Adenauer. Graţie lor, cei doi ''eterni duşmani'' şi-au dat mâna pentru ca împreună să construiască o noua Europă, în pace; -Nu trebuie subestimat însă rolul ţărilor mici. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci când s-a pus în discuţie caracterul relaţiilor reciproce. ''Europa nu poate fi concepută... decât în egalitatea dintre state. ''Ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze

că atunci când ajung la un acord între ele, problemele sunt în mod automat rezolvate...'', declara, în aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru belgian al Afacerilor Externe. Relaţiile dintre ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. Important este însă că, prin negocieri, s-au găsit întotdeauna soluţii reciproc convenabile. Integrarea economică interstatală a Europei Occidentale s-a bazat pe un “nucleu dur”, format din şase naţiuni: trei mari (Franţa, Germania, Italia) şi trei mici (Belgia, Olanda, Luxemburg). Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrării, ci şi cele mai consecvente. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul acestor ţări. Vorbind despre cauzele integrării vest-europene, în afara celor interne, trebuie amintite şi cele internaţionale. După încheierea ultimului război mondial, Europa Occidentală se afla într-o situaţie deloc favorabilă. Pe de o parte, începuse ''războiul rece'', iar ţările occidentale se simţeau ameninţate de colosul sovietic. Soluţia nu putea fi alta decât solidaritatea ţărilor din vestul continentului. Pe de altă parte, era vorba despre impactul economic cu celalalte superputeri - Statele Unite. Transnaţionalele americane, deja instalate în Europa, reprezentau cel mai teribil concurent pentru economiile vest-europene, vizibil slăbite de război. Unui concurent atât de redutabil, numai o ''uniune europeană'' putea să-i facă faţă. 6.2. Evoluţia integrării interstatale în Europa Occidentală De la primii paşi pe calea integrării economice vest-europene şi până în prezent a trecut aproape jumătate de secol. Pe tot acest lung parcurs au fost, desigur, şi eşecuri, dări înapoi. Era firesc să se întâmple aşa, dacă ţinem seama că statele din vestul continentului îşi asumaseră responsabilităţi fără precedent. Ele erau primele care avuseseră curajul să pornească pe o asemenea cale. Din fericire, mult mai importante au fost performanţele realizate. Pe baza lor, procesul integrării interstatale s-a dezvoltat considerabil. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) Considerată ''întreprinderea pilot'' a construcţiei europene, C.E.C.O. a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris (18 aprilie 1951). Sediul său a fost instalat la Luxemburg, primul preşedinte fiind francezul Jean Monnet. Tratatul a intrat în vigoare pentru o perioadă de 50 de ani. Membrii fondatori au fost: Franţa, R.F. Germania, Italia şi ţările Benelux. C.E.C.O. avea în frunte o instituţie cu caracter supranaţional - ''Înalta Autoritate''. ''Iată prima realizare efectivă pe planul unificării Europei. Breşa a fost făcută, ea se va lărgi în mod inevitabil'', declara Robert Schuman, unul dintre artizanii acestei prime comunităţi europene. Scopul C.E.C.O. era crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului între cele şase state care furnizau, împreună, cea mai mare producţie din Europa de Vest, în cele două domenii. Totodată, C.E.C.O. şi-a propus libera circulaţie a acestor produse, prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954. De asemenea, a avut un rol important în reconversia minerilor disponibilizaţi. Comuniunea Economică Europeană (C.E.E.) În comparaţie cu C.E.C.O., limitată doar la două domenii de activitate, C.E.E. înseamnă o considerabilă extindere a procesului de integrare economică interstatală. Comuniunea Economică Europeană a luat fiinţă pe baza tratatului de la Roma (martie 1957), semnat de către reprezentanţii celor şase state membre ale C.E.C.O.. În acelaşi timp se parafrazează şi Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, s-a putut vorbi despre existenţa a trei ''comunităţi''. Principalul obiectiv al C.E.E. a fost crearea unei Pieţe Comune în cadrul căreia să se realizeze libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Termenul limită prevăzut era 31 decembrie 1992. Piaţa Comună este o formă de integrare superioară,

atât faţă de zona de liber schimb, cât şi faţă de Uniunea Vamală. Totuşi, ea reprezintă doar o etapă intermediară în calea către Uniunea Economică şi, mai ales, integrarea totală. Ideea de bază este stimularea concurenţei între agenţii economici din ţările membre şi realizarea economiei de scară. Primii zece ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost caracterizaţi prin înfăptuiri semnificative. La loc de frunte se plasează desfiinţarea drepturilor vamale între ''cei şase'' (iulie 1968), cu 18 luni înainte de termenul prevăzut şi instituirea unui tarif vamal extern comun. Consecinţele pe termen lung au fost creşterea constantă a ritmului comerţului între statele membre, mai repede decât cel cu statele nemembre. Printre realizările importante din această perioadă mai pot fi distinse lansarea politicii agricole comune, fuziunea instituţiilor celor trei comunităţi (C.E.C.O., C.E.E. şi Eurotom); din acel moment va exista o singură Comisie a Comunităţilor Europene şi un singur Consiliu de Miniştri European. Aderarea de noi state. Printre performanţele Comunităţii Europene se înscrie şi lărgirea sa. Acest proces vorbeşte de la sine despre marea forţă de atracţie a ideii de uniune europeană. În 1973, se dă startul ''Europei celor nouă'', prin includerea efectivă a trei ţări – Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda. În ianuarie 1981, ia naştere “Europa celor zece” prin intrarea efectivă a Greciei. În ianuarie 1986 se formează ''Europa celor doisprezece'', Spania şi Portugalia devenind, efectiv, membre ale Comunităţii. Actul Unic european a fost semnat la Luxemburg, în februarie 1986 de ''către 12'' şi a intrat în vigoare un an mai târziu. O serie de amendamente şi de completări la tratatul de la Roma au fost recuperate într-un singur document, de unde şi denumirea de Act Unic. Se prevede crearea, înainte de 31 decembrie 1992, a unui ''spaţiu fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor''. Actul Unic marchează decizia de a crea ''marea piaţă unică europeană'', el relansează procesul de integrare vest-europeană. Deschiderea marii pieţe europene prevăzută în “Actul Unic”, intensificarea circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor între ţările membre aduc la ordinea zilei necesitatea unor măsuri instituţionale şi pe plan monetar. Sistemul Monetar, lansat în 1979, dădea semne de “criză de creştere”. În iunie 1988, Consiliul European, întrunit la Hanovra, cere unui comitet condus de preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Jacques Delors, “să studieze şi să propună etapele concrete care să conducă la uniunea economică şi monetară”(s.n.). Raportul Delors va fi prezentat Consiliului European din aprilie 1989 şi se va afla la baza acordurilor de la Maastricht. Uniunea Europeană. Semnat în februarie 1992 de către cele 12 state membre şi intrat în vigoare după ratificare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea Europeană capătă denumirea oficială de Uniunea Europeană. La 1 ianuarie 1995, devin membre ale U.E. Austria, Finlanda şi Suedia. Ia naştere Europa “celor 15”. Noul tratat, care înlocuieşte pe cel semnat la Roma, în 1957, stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi irevocabile.

Criteriile de convergenţă. Uniunea Monetară cuprinde ţările care au îndeplinit criteriile de convergenţă stabilite. Două dintre criterii au în vedere “caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice…”. În scopul realizării acestui deziderat se prevede ca:  deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3% din P.I.B.;  datoria publică să nu depăşească 60%din P.I.B.. Tratatul mai prevede “realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor; acest lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea a trei state membre…care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei în ţările membre nu va trebui să reprezinte mai mult de 1,5% în raport cu rata medie a celor trei ţări. Tratatul mai subliniază “caracterul durabil al convergenţei atinse de un stat membru… care se reflectă în nivelul ratei dobânzii pe termen lung”. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu va trebui să depăşească cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii celor trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei. Această condiţionare are la bază logica economică. În opinia lui Philippe Rollet, prin adoptarea acestor criterii, accentul cade pe convergenţa nominală şi nu pe cea reală. Într-adevăr, în Tratatul de la Maastricht nu se spune nimic despre necesitatea unei convergenţe a produsului intern brut pe locuitor al ţărilor membre, despre convergenţa structurală. Aşadar, influenţele monetariste asupra autorilor tratatului au fost puternice. Consiliul European, la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileşte programul pentru introducerea monedei unice. Conform acestui program, în 1998 s-a efectuat nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea Economică şi Monetară. În acelaşi an, Banca Centrală Europeană îşi intra în atribuţii. În colaborare cu firma “Coopers and Lybrand” au fost puse la punct scenariile privind introducerea euro. La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – euro, eveniment de importanţă istorică. Pe plan instituţional trebuie menţionat că, în prezent se află în vigoare Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, care înlocuieşte pe cel de la Maastricht. Noul Tratat îşi propune adâncirea şi lărgirea, în continuare, a integrării interstatale, cu un accent sporit pe problema locurilor de muncă, pe problemele sociale, în general. În acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, în reuniunea sa de la Luxemberg, adopta “Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a U.E.M.. Viabilitatea modelului comunitar. Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma până la cele de la Maastricht şi Amsterdam, de la Europa “celor şase” la Europa “celor cincisprezece” este presărat cu importante împliniri. Ele demonstrează viabilitatea modelului de integrare ales initial, consecvenţa şi creativitatea celor care l-au pus în aplicare. Forţa acestui model de integrare a fost dovedită şi de succesul său în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanică. Din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă, în 1959, prin acordul de la Stockholm, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. A.E.L.S. a inclus şapte state: Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi ţara iniţiatoare. Deci, şase state mici alături de o mare putere economică, ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Din punctul de vedere al nivelului de integrare, A.E.L.S. s-a situat pe prima treaptă – cea a zonei de comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însă şi un tarif vamal extern comun. Spre deosebire de Comuniunea Europeană, în cadrul A.E.L.S. a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. Accentul a fost pus pe utilizarea mijloacelor “funcţionale” şi nu a celor “instituţionale”.

La un moment dat, A.E.L.S. a început să dea semne de slăbiciune. Pe de altă parte, forţa de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce în ce mai mare. Inevitabilul se produce – cinci ţări părăsesc A.E.L.S., trecând în tabăra adversă: Marea Britanie şi Danemarca (1 ianuarie1973), Portugalia (1 ianuarie 1986), Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). La sfârşitul secolului XX, A.E.L.S. nu mai cuprinde decât Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein (ultimele două, aderate ulterior). 6.3. Transformări instituţionale Pe parcursul anilor, institutionalizarea procesului de integrare vest-europeană a evoluat, atât în lărgime (prin apariţia unor instituţii noi), cât şi în adâncime (prin perfecţionarea fiecărei instituţii în parte). • Consiliul European constituie instituţia la vârf, în care reprezentarea ţărilor membre este la cel mai înalt nivel: şefi de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii de externe. Mai este reprezentată şi Comisia Europeană prin preşedinte sau /şi un vicepresedinte. Înfiinţat relativ târziu (la 10 decembrie 1974), Consiliul European defineşte liniile politice generale ale U.E, fixează cele mai importante obiective (crearea S.M.E., a Uniunii Economice şi Monetare, primirea de noi membri etc.). De asemenea, joacă un rol esenţial în orientarea politicii externe şi de securitate a U.E., în armonizarea poziţiilor diplomatice ale statelor membre în scopul definirii unor opţiuni comune. În principiu, nu ia decizii obligatorii din punctul de vedere juridic. Consiliul European se întruneşte de cel puţin două ori pe an în diferite ţări ale U.E. (de unde se poate vedea cât de strânsă este cooperarea între statele membre). Preşedinţia acestui Consiliu se asigură pe baza principiului rotaţiei (la fiecare şase luni). • Consiliul de Miniştri European este principala instituţie cu putere de decizie din cadrul Uniunii. Sediul său se află la Bruxelles. Componenţa Consiliului se modifică de la o reuniune la alta, în funcţie de problemele discutate – economie şi finanţe, agricultură, afaceri externe etc., participanţii fiind titularii portofoliilor ministeriale respective din statele membre. Aşadar, fiecare Consiliu de Miniştri are specificul său. Consiliul are un preşedinte ales la fiecare şase luni, dintr-o altă ţară decât cel precedent. Aceeaşi ţară prezidează, în acelaşi timp, atât Consiliul European cât şi Consiliul de Miniştri European. Reuniunile acestui consiliu sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor permanenţi (C.O.R.E.P.E.R.), format din tehnocraţi. Adoptarea deciziilor necesită unanimitatea, sau majoritatea calificată, după caz. Majoritatea simplă este foarte puţin utilizată. Numărul de voturi alocate statelor membre nu este egal. Fiecărui stat i se acordă un vot ponderat în funcţie de potenţialul economic şi demografic; Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie au câte zece voturi, Spania opt, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia – câte cinci, Austria şi Suedia câte patru, Danemarca, Finlanda şi Irlanda câte trei, Luxemburg două voturi. Nu există drept de veto pentru nici o ţară membră. • Comisia Europeană constituie instituţia executivă. Sediul său se află la Bruxelles. Fiecare stat membru este reprezentat în raport cu dimensiunea sa: Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania au câte doi reprezentanţi, iar celelalte ţări, câte unul. Comisia reprezintă exclusiv interesele comunitare. Începând cu anul 1995, mandatul Comisiei a fost lărgit la cinci ani, pentru a coincide cu cel al Parlamentului European. Fiecare membru al Comisiei, numit de un guvern naţional, devine “comisar”, adică titularul unui anumit portofoliu. Comisia Europeană face propuneri Consiliului de Miniştri privind îmbunătăţirea politicilor Comunitare. Ea este aceea care pune în aplicare deciziile luate, având, deci, un rol executiv. Comisia poate face recomandări şi emite avize către statele membre. Ea realizează studii şi evaluări în beneficiul instituţiilor comunitare. De asemenea, Comisia are putere de control în legătură cu respectarea legislaţiei

comunitare şi chiar forţa de decizie în domeniul administrării programelor şi fondurilor U.E.. • Parlamentul European are sediul la Strasbourg. Este forumul de dezbateri al U.E.. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct, la fiecare cinci ani, de către cetăţenii statelor membre. Fiecare stat este reprezentat în funcţie de mărimea teritoriului său. Membrii parlamentului European sunt grupaţi nu după apartenenţa naţională, ci după cea de partid. Cele mai numeroase grupuri parlamentare sunt cel “popular european” (care reprezintă partidele democrat-creştine şi conservatoare ) şi cel socialist. Parlamentul European are competente mult sporite faţă de trecut: -participă la procesul legislativ (împreună cu Consiliul de Miniştri); -controlează activitatea Comisiei Europene (care nu se poate constitui decât după votul de investitură din Parlament); -poate interpela Consiliul de Miniştri; -aprobă acordurile internaţionale ale U.E.; -controlează bugetul comunitar (împreună cu Consiliul de Miniştri); -monitorizează aplicarea politicilor comunitare pe baza informaţiilor Curţii de Conturi; -preşedintele Consiliului European, după fiecare “summit”, informează Parlamentul. Procedura de codecizie. Între instituţiile Uniunii Europene există o strânsă conlucrare. Ea creează un flux decizional care parcurge următorul traseu: Comisia Europeană pornind de la strategia, de la marile obiective stabilite de Consiliul European, ia iniţiativa avansării de propuneri Consiliului de Miniştri şi Parlamentului; Consiliul de Miniştri, pe baza unui aviz prealabil al Parlamentului, ia deciziile, stabilind o “poziţie comună”; Parlamentul ratifică (sau nu) deciziile Consiliului de Miniştri. În caz de divergenţă se recurge la Comitetul de Conciliere; Comisia Europeană execută şi controlează aplicarea deciziilor finale. Din cele mentionate se poate deduce că, din punct de vedere strict formal, decizia aparţine Consiliului de Miniştri. Dar ea nu poate fi luată fără conlucrarea cu celelalte instituţii, fiecare jucându-şi rolul în virtutea unor prerogative determinate de statele membre, prin voinţa lor liber exprimată. Există aşadar, o procedură de codecizie, care a fost oficializată prin tratatul de la Maastricht. Acelaşi tratat introduce în actul decizional şi principiul subsidiarităţii. În conformitate cu acest principiu, Uniunea Europeană nu intervine în probleme care nu sunt considerate de competenţa sa (învăţământul, sănătatea publică, amenajarea teritoriului etc.), lăsând rezolvarea lor pe seama guvernelor naţionale sau a organelor locale ale puterii. În schimb, instituţiile comunitare intervin în problemele de interes general (politici economice comunitare, politica externă, protecţia mediului ambiant etc.). Există tendinţe supranaţionale în U.E. ? În decursul procesului de integrare vest-europeană au existat voci care protestau împtriva unor tendinţe supranaţionale. Iniţial, criticile s-au îndreptat împotriva “Înaltei Autorităţi” din timpul C.E.C.O.. Mai apoi, ţinta criticilor a fost Comisia executivă europeană –“gardianul” tratatelor comunitare. Mai întâi se cuvine precizat un lucru: tendinţele supranaţionale nu apar din neant. Supranaţionalitatea nu are un caracter de sine stătător. Ea este rezultatul creşterii influenţei unui stat sau a unui grup de state. Mai ales în prima perioadă a existenţei C.E.E., s-au făcut auzite proteste ale ţărilor mici împotriva “condominiului” ţărilor mari. Pe parcurs însă, relaţiile dintre ţările membre s-au ameliorat vizibil.

Cine face politica U.E.? În primul rând, Consiliul European, care este reprezentantul la vârf al statelor membre. El este acela care stabileşte strategia, adică liniile directoare ale politicii pe termen lung. Ar fi absurd să se creadă că vreun şef de stat sau de guvern ar acţiona împotriva intereselor propriei ţări. Alături de această instituţie se cuvine menţionat şi Consiliul de Miniştri care ia decizii şi care este compus din titularii cabinetelor ministeriale din statele lor de origine. În fine, Parlamentul European poate fi plasat “în aceeaşi barcă”. Este adevărat că membrii săi nu se grupează pe ţări, ci pe partide, alcătuind un fel de “internaţionale” – socialiste, democrat-creştine, ecologiste etc. Dar, la momentul votului, este greu de crezut că nu vor ţine seama de interesul naţional. Adeseori, în Consiliul de Miniştri sau în Parlament apar divergenţe puternice în probleme legate de bugetul comunitar, politica agricolă comună etc. Aceste divergenţe sunt o dovadă că nu se practică consensul impus de cei puternici. Deciziile sunt rezultatul compromisului politic între reprezentanţii unor ţări care au subscris liber la ideile comunitare. În istoria Comunităţii vest-europene există cazuri în care reprezentanţii statelor membre au avut libertatea de a nu subscrie la hotărârile majorităţii, fără ca acest lucru să însemne “tăierea punţii”. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, deşi toate trei membre ale U.E., au avut totuşi dreptul să nu adere în primul val la moneda unică – euro. Să ne gândim şi la principiul subsidiarităţii; oare ar mai fi fost el adoptat dacă în cadrul U.E. ar prevala tendinţele supanaţionaliste? Aplicarea consecventă a acestui principiu va avea consecinţe benefice pentru procesul de integrare: va creşte eficienţa actului decizional prin plasarea lui la nivelul adecvat; va împiedica centralizarea excesivă a puterii de decizie; va conduce la o mai bună conjugare între interesul naţional şi cel comunitar. Uniunea Europeană mai dispune şi de alte tipuri de instituţii, printre care aşanumitele Fonduri structurale: -Fondul Social European (F.S.E.), creat prin tratatul de la Roma (1957) şi dezvoltat prin cel de la Maastricht, are drept scop reinserţia celor disponibilizaţi prin restructurarea industrială şi lupta împotriva şomajului; -Fondul European de Orientare şi de Garantare Agricolă (F.E.O.G.A.) a fost creat în 1962 pentru regularizarea preţurilor agricole, protejarea agricultorilor comunitari, prin subvenţii, de concurenţa externă, restructurarea producţiei agricole comunitare în scopul creşterii randamentului; -Fondul European de Dezvoltare Regionala (F.E.D.E.R.) a început să funcţioneze din anul 1975. El vizează regiunile rămase în urma din cadrul U.E., unde venitul pe locuitor reprezintă cel mult 75% din media comunitară, precum şi zonele aflate în declin industrial. În sistemul institutional al U.E. se mai află şi băncile “comunitare”: -Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.), cu sediul la Luxemburg, creată în 1958, prin Tratatul de la Roma. Ea este destinată a finanţa investiţiile de importanţă comunitară (ca de pilda, cele de infrastructură). -Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.), creată în 1991, pentru a acorda asistenţă financiară ţărilor asociate din Europa, în scopul susţinerii reformelor economice. Sediul său se află la Londra -Banca Centrală Europeană (B.C.E.) intrată în funcţiune în 1998 şi destinată elaborarii politicii monetare unice a U.E., administrării EURO şi coordonării Sistemului European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). Sediul său se află la Frankfurt. În sistemul instituţional al Uniunii Europene, B.C.E. ocupă un loc aparte, dată fiind independenţa sa în raporturile cu celelalte organisme. Ea este singura responsabilă de politica monetară comunitară. În concluzie:

De la declanşarea procesului de integrare vest-europeană are loc o dezvoltare a unui sistem instituţional, atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Instituţiile europene sunt intercorelate şi complementare. Evoluţia lor demonstrează că statele membre consimt în mod liber să transfere o parte din prerogativele suveranităţii lor naţionale (în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură) către instituţiile comunitare. Altfel procesul de integrare interstatală nici n-ar fi posibil. Revizuirea tratatelor şi actelor comunitare reprezintă un proces care are drept scop reforma instituţională, menită să permită Uniunii să funcţioneze eficient. Noul Tratat privind Uniunea Europeană, semnat în octombrie 1997 la Amsterdam şi care înlocuieşte Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992) prevede, între altele, sporirea eficienţei structurii instituţionale a U.E. în perspectiva lărgirii sale. Progresul pe plan instituţional n-a fost, totuşi, constant. El a înregistrat un ritm mai rapid în perioada de început a integrării, unul mai lent, în intervalul 1970-1985, pentru a se intensifica din nou ulterior. 6.4.Politica comercială a Uniunii Europene O dată cu constituirea Comunităţii Economice Europene, deoarece unul dintre primele sale obiective l-a reprezentat crearea unei uniuni vamale, a fost elaborată şi pusă în aplicare, treptat o politică comercială comună, având drept instrument principal tariful vamal comun (intrat în vigoare la 1 iulie 1968). Responsabilitatea în domeniul comercial extern este împărţită între Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. Adoptarea tarifului vamal nu a fost lipsită de controversă (Ph.Rollet, 1995), ţări precum Franţa şi Italia reclamând o protecţie tarifară ridicată, altele, precum Germania şi ţările Benelux, una scăzută. Ca urmare a participării sale la G.A.T.T., Comunitatea şi-a redus treptat nivelul protecţiei sale vamale, în primul rând la importul de produse industriale. La ultima rundă de negocieri din cadrul G.A.T.T., runda Uruguay, după aprige dispute cu S.U.A., principalul său rival la exportul de produse agricole, Comunitatea a acceptat noile angajamente de reducere substanţială şi a protecţiei (tarifare şi netarifare) la importul de produse agroalimentare. Situată, ca nivel al protecţiei practicate în apropierea S.U.A., dar peste nivelul Japoniei, Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel ridicat de protecţie comercială, echivalent cu o taxă vamală de 14% ad-valorem, acest nivel fiind explicabil în primul rând prin multitudinea şi frecvenţa aplicării de bariere netarifare (D.Negrescu, 1998). Astfel, nivelul protecţiei vamale pentru produsele industriale a fost substanţial redus după runda Tokyo, reprezentând până la runda Uruguay o medie ponderată a taxelor vamale de 4,6% (Ph.Rollet, 1995). Ca urmare a noilor reduceri operate după încheierea rundei Uruguay, se pare că, în prezent, media (ponderată) a taxelor vamale pentru această grupă de importuri este de 2,5% (D.Negrescu, 1998). Taxele vamale aduceau totuşi, la nivelul anului 1991, un venit la bugetul comunitar care reprezenta circa 25% din veniturile totale (G.Raimbault, 1995). Rezultă că politica comercială este instrumentată în primul rând prin intermediul barierelor netarifare (limitări cantitative, norme tehnice, reglementări sanitare etc). Până de curând, politica comercială comunitară a avut un caracter parţial dual, datorat disjuncţiei dintre modul de aplicare a politicii tarifare şi cel al barierelor netarifare. Astfel, dacă prima este aplicată unitar pe ansamblul întregii comunităţi în raport cu partenerii din exteriorul său, ultimele, până la intrarea în funcţiune a pieţei interne unice (1993), puteau fi aplicate diferenţiat la nivel de ţară membră, atât faţă de terţi, cât şi faţă de ţări partenere din interiorul Comunităţii. Conform estimărilor comunitare, impactul barierelor netarifare asupra schimburilor intracomunitare la sfârşitul anilor ’80 era echivalent cu aplicarea unei taxe de

import ad-valorem de 3-7%. De asemenea, pentru a exemplifica, să menţionăm că, la finele anului 1992 specialiştii apreciau că se înregistrau 6500 de cazuri de aplicări de bariere cantitative la nivel naţional în cadrul Comunităţii. Trecerea la Piaţa Internă Unică (P.I.U.) a făcut necesară unificarea inclusiv a politicii netarifare. Legat de acest proces a existat temerea că, pe de o parte, se va produce o extindere a aplicarii acestei categorii de bariere, iar pe de altă parte, că ţările membre vor exercita presiuni pentru admiterea unor compensaţii în schimbul renunţării la utilizarea unor obstacole netarifare. Temerile partenerilor comunitari externi s-au confirmat parţial. Dacă pe ansamblul schimburilor comunitare cu terţii (desigur, avem în vedere în primul rând importurile), ajustarea politicii netarifare la conditiile P.I.U. se pare că nu s-a asociat cu o escaladare a protecţionismului comunitar, există totuşi patru grupe de produse în cazul cărora restricţiile naţionale netarifare au fost preluate la nivel comunitar, fără ca ele să conducă la înrăutăţirea accesului mărfurilor respective pe piaţa comunitară, comparativ cu perioada anterioară: textile, autovehicule, încălţăminte şi banane. În al doilea rând, se pare că o formă de compensare a renunţării la restricţiile naţionale o reprezintă apelarea mai frecventă la măsuri antidumping. Specialiştii vest-europeni nu sunt de acord cu aprecierile unora dintre partenerii lor comerciali, care se temeau că, după crearea pieţei interne unice, Comunitatea se va transforma într-o “fortăreaţă” comercială. Ei consideră ca nivelul protecţiei comerciale practicată în prezent de U.E., este comparabil cu cel al principalilor săi parteneri din ţările dezvoltate şi, în primul rând, S.U.A.. De asemenea, au fost şi sunt voci care militează pentru o politică comercială strategică la nivelul Comunităţii. Laureatul premiului Nobel pentru ştiinţe economice, Maurice Allais, a fost unul dintre cei care în timpul şi după finalizarea rundei Uruguay a dus o campanie de presă susţinută pentru a influenţa în această direcţie autorităţile comunitare. Philippe Rollet exprima o opinie asemănătoare: “Anumite activităţi joacă un rol fundamental în competitivitatea şi creşterea productivităţii pe termen lung ale unei ţări datorită efectelor lor de antrenare şi rolului pe care îl joacă în crearea şi difuzarea noilor procedee – şi deci a normelor de producţie – sau de noi produse. Liberul-schimb către toate ţările nu garantează că aceste activităţi strategice pot fi durabil prezente pe teritoriul economic. O protecţie la scara zonei (de integrare- n.n.) pentru a favoriza menţinerea şi dezvoltarea acestor sectoare motor se justifică deci prin compensarea costurilor sale… prin economii externe. Trebuie menţionat faptul că Uniunea Europeană a încheiat mai multe tipuri de acorduri preferenţiale, prin care a facilitat accesul produselor anumitor categorii de ţări pe pieţele sale. Este vorba despre acordurile cu unele ţări în dezvoltare, în primul rând ţările membre ale A.C.P. (69 ţări din Africa, Caraibe, Pacific), de la Yaound şi de la Lom. Din 1980, această reţea de acorduri s-a extins şi asupra unor ţări din Asia şi America Latină. Apoi, este vorba despre acordurile de asociere cu zece ţări foste comuniste (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia,Lituania), încheiate între 1991-1995. Sunt în vigoare, de asemenea, din anii 1970 şi acordurile bilaterale privind crearea unei zone de liber-schimb cu ţările membre ale A.E.L.S. Totodată, este precizat faptul că Uniunea este parte a Sistemului Generalizat de Preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii (U.N.C.T.A.D.), practicând taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările în dezvoltare. 6.5.Politica Agricolă Comună (P.A.C.) Definită pentru prima dată în Tratatul de la Roma (1957), P.A.C. a fost lansată efectiv patru ani mai târziu (1961). Este cea mai veche dintre politicile comunitare. P.A.C. şi-a adus o importantă contribuţie la procesul de integrare economică vest-europeană.

Aplicarea acestei politici s-a soldat cu realizări remarcabile pe linia modernizării şi creşterii randamentului agriculturii comunitare. Piaţa comună s-a constituit pentru prima dată în domeniul agricol. Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a politicii comerciale comunitare. Reducerea şi, mai apoi, desfiinţarea taxelor vamale între statele membre ale Comunităţii au condus la libera circulaţie a produselor agricole; totodată, practicarea tarifului vamal comun extern a reprezentat o importantă măsură de protecţie pentru fermierii comunităţii. P.A.C. a beneficiat din plin şi de pe urma politicii bugetare comunitare. Mai mult de jumătate din cheltuielile bugetului comunitar au fost destinate finanţării, sub diverse forme, a producţiei şi comercializării produselor agricole. În fine, despre P.A.C. se mai poate spune că este cea mai contestată politică comunitară. Contestaţia vine nu numai din exterior, îndeosebi din partea S.U.A. – mare producător agricol mondial, ci şi din interior. Pe de o parte, unele state membre (Germania, de pildă) doresc să se reducă contribuţiile bugetare pentru agricultura comunitară. Pe de alta parte, înşişi fermierii protestează, uneori cu vehemenţă, împotriva măsurilor de raţionalizare a producţiei. Lărgirea Comunităţii prin primirea de noi membri a creat dificultăţi în aplicarea Politicii Agricole Comune. În special Grecia şi Portugalia sunt mai puţin competitive decât majoritatea ţărilor membre ale U.E.. Dacă ne raportăm la mărimea medie a exploatărilor agricole, ea reprezintă 4,5 ha în ţările mai puţin dezvoltate, faţă de 27 ha în Franţa, peste 30 ha în Danemarca şi 65 ha în Marea Britanie. Randamentul mediu la hectar în quintale reprezintă circa 16 în Portugalia, 25 în Grecia, faţă de 60 în Franţa şi 75 în Olanda. Principii:Politica Agricolă Comună are la bază trei principii esenţiale: - Unicitatea pieţei – care înseamnă o singură piaţă agricolă la nivel comunitar, în cadrul căreia produsele circulă liber, iar preţurile sunt unice; - Preferinţa Comunitară – care constă în practicarea în comerţul cu produse agricole a preferinţei pentru mărfurile comunitare, faţă de produsele importate. Acest principiu a fost transpus în practică pe următoarele căi: - instaurarea tarifului vamal comun la graniţa comunitară; - impunerea de taxe (prelevări) la importurile de produse agricole din ţările necomunitare; - practicarea “restituirilor” faţă de exportatorii comunitari, egale cu diferenţa dintre preţul mondial (mai mic) şi cel “intern” (mai mare); este o formă de subvenţionare a exporturilor. - solidaritatea financiară – care presupune ca fiecare stat membru să contribuie la bugetul comunitar şi, astfel, la alimentarea F.E.O.G.A.. Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole (F.E.O.G.A.) a fost creat în ianuarie 1962. El asigura gestiunea P.A.C. F.E.O.G.A. este alcătuit din două secţiuni: - cea de orientare, care are drept obiectiv ameliorarea structurilor agricole şi modernizarea lor, dezvoltarea infrastructurii şi a condiţiilor de comercializare; - cea de garanţii, care are cea mai mare pondere în cadrul Fondului (peste 90%). Obiectivul urmărit a fost, mai întâi, susţinerea preţurilor şi, în cele din urmă, garantarea veniturilor agricole. Reforma P.A.C. Presiunile interne şi externe asupra P.A.C. au determinat reformarea ei în 1984 şi 1992. Debutul anului 1999 a însemnat preconizarea unor noi măsuri reformatoare. Marea problemă care îşi aşteaptă rezolvarea este realizarea unui echilibru între cererea şi oferta de produse agricole pe piaţa comunitară. P.A.C. a stimulat producţia, prin modernizarea şi creşterea productivităţii muncii. Calitatea produselor agricole a sporit considerabil. S-a produs o adevărată explozie a ofertei. Cererea, însă, n-a evoluat asemănător. S-au acumulat stocuri considerabile. Acesta este paradoxul P.A.C..

Reducerea stocurilor prin exporturi este dificilă datorită concurenţei aprige de pe piaţa mondială. Pe cât se pare, factorii de răspundere la nivel comunitar consideră că reducerea suprafeţelor destinate agriculturii, limitarea cantitativă, în general, ar reprezenta o soluţie eficientă. Până în prezent, s-a căzut de acord ca prelevările să fie suprimate şi înlocuite prin taxe vamale fixe care urmează să fie reduse progresiv. Totodată s-a admis reducerea subvenţiilor la export, ca şi un accent tot mai redus pe susţinerea preţurilor agricole, astfel încât presiunea asupra bugetului comunitar să fie redusă. În viitor, producătorii agricoli care acceptă să reducă cu cel puţin 15% suprafeţele însămânţate vor beneficia de un mecanism de ajutor direct, care le va garanta veniturile. Accentul pe mecanismele de ajutor direct reprezintă o nouă etapă în evoluţia Politicii Agricole Comunitare. Ea va însemna reducerea suprafeţelor agricole, a numărului de agricultori, concomitent cu creşterea eficienţei, a diversificării şi a calităţii producţiei. 6.6. Politica regională a Uniunii Europene Ţările membre ale Uniunii Europene fac parte din aceeaşi categorie: aceea a ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă. Se poate spune, deci, că ele sunt omogene. Omogene, dar nu şi identice. Dacă ne raportăm la dimensiunea P.I.B. sau P.N.B., pe cap de locuitor, între ele apar deosebiri. Ţările din Nord au un venit pe locuitor mai ridicat decât cele din Sud (Grecia, Portugalia, Spania, Italia). Dar, deosebiri de nivel de dezvoltare există şi în interiorul ţării, între diverse regiuni. Guvernul german are serioase probleme de omogenizare între vestul şi estul ţării, fosta R.D.G. fiind rămasă în urmă pe plan economic, mai ales al productivităţii muncii, cât şi pe plan social. Se află în plină desfăşurare un întreg program de restructurare economică. Desigur că toate acestea reprezintă o moştenire de la fostul regim comunist din Germania de Est. Dar astfel de probleme se întâlnesc şi în interiorul ţărilor din U.E., care au avut tot timpul un sistem economic capitalist. Este binecunoscută discrepanţa dintre nordul şi sudul Italiei, dintre Corsica şi Franţa continentală, dintre regiunea flamandă şi cea valonă în Belgia ş.a.m.d.. Cauzele dezvoltării inegale a regiunilor sunt nu numai de ordin istoric, ci şi de ordin natural. Jumătatea de nord a Suediei precum şi cea a Finlandei sunt defavorizate datorită climei foarte reci; în consecinţă, ele sunt foarte slab populate. Există şi zone care cunosc o stagnare datorită axării pe industrii învechite, aflate în declin (siderurgia, mineritul, textilele). Discrepanţele regionale reprezintă obstacole în calea procesului de integrare, libera circulaţie a capitalurilor este obstrucţionată, ceea ce înseamnă reducerea posibilităţilor de eliminare a deosebirilor existente. Aceste deosebiri declanşează o migraţie a factorului muncă din sud către nord, dezechilibrând piaţa muncii. Politica regională este una dintre cele mai noi politici comune. Elemente de politică regională au existat totuşi, încă de pe vremea C.E.E., fiind legate de iniţiativele în domeniul agriculturii comunitare sau de cele pe plan social. Prin Tratatul de la Maastricht se pun însă bazele unei politici economice coerente în această problemă. Concepţia generală care ghidează această politică este unirea eforturilor la nivel comunitar cu cele la nivel regional şi local pentru a se declanşa, în acelasi timp, o acţiune concertată, pe termen lung, menită să realizeze coeziunea necesară la toate nivelurile. “Comitetul regiunilor” are drept scop sporirea rolului acestora, atât în viaţa naţiunilor respective, cât şi la scară comunitară. Atenţia acestui comitet este îndreptată către ţinte cum sunt: lichidarea decalajelor economice şi sociale, dezvoltarea reţelelor transeuropene, educaţia, cultura, sănătatea. Acest comitet este consultat obligatoriu în vederea luării deciziilor la nivel comunitar. Principii: Politica regionala a U.E. are la bază trei principii:

Parteneriatul – care presupune implicarea activă a tuturor factorilor de decizie, de la toate nivelurile; Subsidiaritatea – care înseamnă delegarea competenţelor în luarea deciziilor către acel nivel (comunitar, naţional, regional, local), care asigură maximum de eficienţă şi responsabilitate; Adiţionalitatea – care presupune că fondurile U.E. nu se substituie celor naţionale, ci doar le completează. Obiective: Politica regională a U.E. are şase obiective care sunt, totodată, şi criterii de finanţare: Obiectiv nr. 1: Sprijinirea prioritară a regiunilor cu dezvoltare redusă, al caror P.I.B. reprezintă mai puţin de 75% din media U.E. pe ultimii trei ani. Se apreciază că peste 25% din populaţia totală U.E. trăieşte în aceste regiuni. Fiind cel mai important obiectiv, i se alocă cea mai mare parte din totalul fondurilor (circa 68%). Obiectiv nr. 2: Sprijinirea regiunilor aflate într-un pronunţat declin industrial, prin reconversie şi orientare către noi activităţi zonale (turism şi servicii, îndeosebi). Obiectiv nr. 3: Combaterea şomajului de lungă durată şi facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor şi a persoanelor expuse în mod deosebit la excludere de pe piaţa muncii. Obiectiv nr. 4: Facilitarea adaptării forţei de muncă de la unităţile industriale regionale, prin reciclare. Obiectiv nr. 5: Acest obiectiv are două componente: a) dezvoltarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor agricole şi piscicole; b) diversificarea economică a regiunilor rurale vulnerabile (expuse la depopulare). Obiectiv nr. 6: Susţinerea regiunilor cu densitate redusă a populaţiei. Obiectivele 2, 3 şi 4 urmăresc corectarea tendinţelor negative ale dezvoltării industriale. Ele însumează 22% din fondurile alocate. Finanţarea politicii regionale. Pentru transpunerea în practică a politicii regionale, U.E. recurge la aşa-numitele fonduri structurale: Fondul Social European (F.S.E.) este cel mai vechi dintre fondurile structurale, fiind creat pe baza Tratatului de la Roma. El este destinat în proporţie de 90% obiectivelor 1 şi 3. Principalii beneficiari sunt Spania, Italia şi Marea Britanie; Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (F.E.O.G.A.), creat în 1962 este legat de funcţionarea Politicii Agricole Comune. Pe planul politicii regionale el este folosit pentru finanţarea obiectivului nr.5; Fondul European de Dezvoltare Regională (F.E.D.E.R.), intrat în funcţiune de la 1 ianuarie 1975, este destinat corectării dezechilibrelor regionale, fiind orientat către investiţiile productive, infrastructura şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii; Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului (I.F.O.P.) este destinat finanţării modernizării flotei de pescuit, protecţiei zonei marine, prelucrării şi comercializării produselor din peşte. În perioada 1994-1999, fondurile structurale au contribuit la crearea a circa 1,2 milioane locuri de muncă în regiunile vizate de obiectivul nr.1 şi 2,4 milioane locuri de muncă pe ansamblul regiunilor care beneficiază de asistenţă financiară. Pe lângă fondurile structurale, în 1993 a mai fost creat şi Fondul de Coeziune pentru finanţarea proiectelor privind protecţia mediului înconjurător şi reţele transeuropene de transporturi şi

telecomunicaţii. Principalii beneficiari sunt ţările mai puţin prospere – Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania. Fondurile amintite provin din taxele vamale comune, din T.V.A. şi din contribuţia fiecărui stat membru al U.E.. Conform principiului adiţionalităţii, fonduri ale statelor, regiunilor şi ale investitorilor particulari vin în completarea fondurilor comunitare. La rândul lor, Banca Europeană de Investiţii (B.I.E.) şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) acordă împrumuturi pentru finanţarea politicii regionale. Există două tipuri de programe regionale: programe naţionale şi programe comunitare. În cadrul programelor naţionale fiecare ţară membră a U.E. îşi defineşte propriile proiecte şi solicită aprobarea lor de către Comisia Europeană. Iniţiativele comunitare reprezintă un mecanism de finanţare elaborat de Comisia Europeană. Cea mai importantă dintre ele este “Interreg”, care are în vedere cooperarea transfrontalieră, crearea de reţele energetice. Ţările asociate din Europa Centrală şi de Est, în perspectiva aderării la U.E., trebuie să se pregătească pentru a putea beneficia de asistenţă financiară din fonduri structurale şi din fondul de coeziune, ţinând seama de principiile care orientează politica regională comunitară. În acelaşi timp Uniunea Europeană, prin programe Phare, sprijină deja conectarea ţărilor asociate la reţelele transeuropene. Prin coordonarea acestor programe, zone din Europa de Est sunt incluse în programe de cooperare cu regiuni din statele membre ale U.E.. 6.7. Politica monetară comunitară Tratatul de la Roma (1957) nu conţine prevederi explicite în legatură cu integrarea monetară. În art. 105 şi 107 se menţionează necesitatea unei politici a ratelor de schimb şi a stabilităţii monetare. De abia în 1969, şefii de stat şi de guvern, reuniţi la Haga, cad de acord “să se facă totul pentru realizarea integrării economice şi monetare”. Etapele integrării monetare care au urmat, au demonstrat o întărire continuă a spiritului de cooperare europeană. Preliminarii ale monedei unice –euro: Raportul Werner Naşterea conceptului de uniune monetară europeană a avut loc o dată cu lansarea, în octombrie 1970, a raportului unui grup de experţi condus de primul ministru luxemburghez Pierre Werner. Măsurile necesare realizării uniunii, în viziunea autorilor raportului, erau următoarele: - liberalizarea completă a circulaţiei capitalurilor; - integrarea pieţelor bancare şi de capital; - instaurarea unor parităţi monetare irevocabil fixe; coordonarea politicilor monetare şi bugetare. Evoluţiile ulterioare aveau să demonstreze importanţa capitală a acestor măsuri. Transpunerea lor în practică s-a dovedit însă, foarte dificilă. Şarpele monetar: Acordul dintre Băncile Centrale Europene (Bale, aprilie 1972) privind crearea mecanismului “şarpelui monetar” a fost influenţat, în bună parte, de evenimentele monetare internaţionale, îndeosebi de prăbuşirea sistemului de la Bretton-Woods, în 1971. Scopul urmărit era reducerea marjelor de fluctuaţie între modelele statelor membre europene la +/1,25%, ceea ce reprezenta o amplitudine totală de variaţie de două ori mai mică decat cea prevăzută prin acordul de la Washington (1971), adică +/- 2,25%, faţă de +/- 4,50%. “Şarpele monetar” poate fi considerat drept prima etapă a procesului de integrare monetară vest-europeană.

Monedele europene trebuie să se mişte numai în interiorul şarpelui. Băncile Centrale Europene interveneau în tandem (banca cu moneda puternică şi cea cu moneda slabă, când cele două monede ieşeau din şarpe). Ele interveneau şi în cazul în care şarpele ieşea din tunel. În 1973 a fost creat F.E.C.O.M. (Fondul European de Cooperare Monetară), organism de compensaţii multilaterale între Băncile Centrale Europene. Ulterior, aceste bănci au cedat 20% din rezervele lor în favoarea F.E.C.O.M., în contrapartidă cu cantităţi corespunzatoare de ECU. Această frumoasă construcţie teoretică, care a fost “şarpele monetar”, aplicată în practică, n-a rezistat mult timp. Unele state şi-au retras temporar propriile monede (francul francez), iar altele, chiar definitiv (lira sterlină, lira italiană). În fine, sistemul nu s-a dovedit capabil să asigure stabilitatea monedelor “fidele”, care au rămas în cadrul lui. Sistemul Monetar European (S.M.E.) Pentru a evita variaţiile brutale ale ratelor de schimb, Consiliul European (al celor 9) întrunit la Bruxelles (septembrie 1978) aproba propunerea Comisiei Executive privind crearea S.M.E., care intra în funcţiune în martie 1979. - Sistemul Monetar European a reprezentat un mecanism de stabilizare a raportului de schimb dintre statele comunitare. El a fost considerat ca o etapă de tranziţie către crearea unei monede capabile să concureze dolarul, pe plan internaţional. S.M.E. s-a bazat pe funcţionarea E.C.U. (European Currency Unit) – unitate de cont al cărei curs era calculat zilnic ca o medie ponderată a unui coş valutar format din monedele statelor membre. E.C.U. a îndeplinit trei funcţii: -unitate de cont – instrument de exprimare a valorii şi de măsură. În această calitate el a fost utilizat pentru calculul veniturilor şi cheltuielilor bugetului comunitar, al preţurilor produselor agricole, al salariilor funcţionarilor C.E.E.; - instrument de reglementare (rol limitat) – în cazul intervenţiei Băncilor Centrale pentru menţinerea cursurilor bilaterale de schimb; - activ de rezervă (rol limitat). Doar 9% din rezervele mondiale au îmbrăcat forma de “ecu”. Din punct de vedere al interesului comunitar, S.M.E. a reprezentat un pas înainte faţă de “şarpele monetar”. Cursul de schimb între monedele europene n-a mai fost calculat în raport cu dolarul, ci cu E.C.U. (aşa-numitul curs pivot). Apoi, coşul valutar comunitar şi-a sporit conţinutul, pe măsura lărgirii procesului de integrare interstatală. Cu toate acestea, nu puţine au fost obstacolele întâmpinate. Intervalul 1979-1992 s-a caracterizat prin repetate devalorizări şi revalorizări. În 1993 izbucneşte o criză monetară care determină autorităţile monetare europene să modifice marja de fluctuaţie autorizată de la +/- 2,25% la +/- 15%. Monedele forte (marca germană, florinul olandez) şi-au menţinut însă vechea marjă de fluctuaţie faţă de E.C.U.. În cele din urmă s-a reuşit depăşirea crizei. Fapt este că, în anul 1998, ultimul dinaintea adoptării monedei unice, cursul E.C.U. a rămas tot timpul superior faţă de dolar. În ajunul lansării oficiale a euro, un E.C.U. era cotat la 1,17 dolari. 6.7.1. Etapa Uniunii Economice şi Monetare. Lansarea monedei uniceEURO Semnificaţia adoptării monedei unice este enormă. Un adevărat BIG-BANG. Procesul de integrare europeană intră într-o fază decisivă. Dar nu este vorba numai despre un eveniment de ordin economic, ci şi de unul politic. Unsprezece state independente au decis în mod liber să renunţe, toate şi simultan, la una dintre cele mai importante prerogative

ale suveranităţii lor naţionale – “dreptul de a bate monedă”. Care au fost motivele ce au determinat o asemenea decizie de importanţă capitală ? Avantaje: Coexistenţa monedelor europene naţionale în condiţiile integrării pieţelor de bunuri economice şi de capital devenise un anacronism. O monedă unică este chemată să sporească efectul de antrenare generat de procesul integrării interstatale. La acest efect se va ajunge cel putin din următoarele motive: - Alinierea “în jos” a ratelor inflaţiei şi ale dobânzii, tendinţă care va favoriza investiţiile şi, în consecinţă, creşterea economică la scara întregii U.E.; - Eliminarea costurilor determinate de conversia monedelor naţionale, deci noi posibilităţi de economii; - Suprimarea “costurilor de incertitudine”, datorită dispariţiei riscului de schimb valutar, ceea ce va mări gradul de fiabilitate al previziunilor; - Dispariţia speculaţiilor asupra variaţiilor cursurilor monedelor comunitare, deci a unei surse de instabilitate; - Existenţa unui garant al stabilităţii euro şi a preţurilor la nivelul U.E., şi anume Banca Centrală Europeană, având susţinerea unui număr important de naţiuni. Lansarea oficială a EURO – adevărat moment istoric, a avut loc la data de 31 decembrie 1998. Cu acel prilej, au fost făcute publice ratele definitive de conversie, fixe şi irevocabile, ale monedelor celor 11 state care au aderat, în primul val, la moneda unică. Începând din acel moment, un euro va valora: O,78756 1,95583 2,20371 5,94573 6,55957 13,7603 40,3399 40,3399 166,386 200,482 1936,27

Lire irlandeze DEM Florini (guldeni) Mărci finlandeze Franci francezi Şilingi Franci belgieni Franci luxemburghezi Pesetas Escudos Lire italiene

Aceste rate de conversie au ţinut seama de parităţile puterii de cumpărare a monedelor în cauză. Se preconizează ca “Eurolandul” să devină o zonă monetară, singura din lume în care să nu mai existe rate de schimb flotante. Trecerea la moneda unică nu va fi bruscă. În intervalul 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002, EURO va coexista cu monedele naţionale ale ţărilor din “Euroland”, la ratele de schimb sus-menţionate. Care va fi rolul EURO în acest interval ? - după data de 4 ianuarie 1999, tranzacţiile la bursa de valori, cu acţiuni şi obligaţiuni guvernamentale se vor face numai în euro; - valoarea tranzacţiilor de comerţ exterior ale ţărilor care au trecut la moneda unică va fi exprimată în euro; - preţurile bunurilor şi serviciilor vândute publicului larg vor fi exprimate atât în euro, cât şi în moneda naţională; - unele mari companii îşi vor ţine contabilitatea în euro; firmele, în general, vor fi libere, nu obligate să folosească sau să accepte euro (principiul “nici-nici”). Ce va urma după 1 ianuarie 2002 ?

În cel mult 6 luni (cel târziu până la data de 1 iulie 2002), monedele naţionale vor fi retrase din circulaţie. Din acel moment, euro va deveni efectiv moneda unică. El va circula sub forma a 8 monede metalice (în valori de 1, 2, 5, 10, 20, 50 de euro-cenţi, precum şi de 1 şi 2 euro) şi a 7 monede de hârtie (în valori de 5, 10,20, 50, 100, 200 şi 500 de euro). 6.7.2. Sistemul European al Băncilor Centrale S.E.B.C. este alcătuit din Banca Centrală Europeană şi din Băncile Centrale Naţionale ale statelor membre ale Uniunii Economice şi Monetare. Banca Centrală Europeană (B.C.E.) a luat fiinţă în 1998 şi a devenit operatională după 1 ianuarie 1999, ca urmare a adoptării monedei unice euro. Ea este rezultatul unui îndelung proces de transformări instituţionale care a început prin crearea F.E.C.O.M. în 1973 şi a continuat prin înfiinţarea Institutului Monetar European în 1994. B.C.E. are în frunte un Consiliu al Guvernatorilor care include: guvernatorii Băncilor Centrale Naţionale din statele care au adoptat moneda unică şi membrii Consiliului Executiv. Consiliul Guvernatorilor este acela care stabileşte strategia B.C.E.. Directoratul B.C.E. este format din preşedintele B.C.E., un vicepreşedinte şi patru membri. Ei sunt numiţi de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor semnatare ale acordului privind U.E. şi, la recomandarea E.C.O.F.I.N. (Consiliul Miniştrilor de Finanţe), după consultarea guvernelor statelor membre ale U.E. Sediul B.C.E. este la Frankfurt. S.E.B.C. funcţionează pe baza a cinci principii fundamentale: stabilitatea preţurilor; indivizibilitatea politicii monetare; subsidiaritatea; independenţa; responsabilitatea. În cadrul S.E.B.C. s-a stabilit o diviziune a muncii conform căreia responsabilităţile sunt împărţite după cum urmează: - B.C.E. răspunde de elaborarea politicii monetare comune pentru toate statele membre ale zonei euro. Ea este cea care ia hotărâri privind emisiunea de euro, rata de schimb a euro, precum şi nivelul ratei dobânzii. - B.C.N., la rândul lor, participă la punerea în practică a politicii monetare europene. Totodată, conform principiului subsidiarităţii, desfăşoară o activitate “prudenţială”, de supraveghere a instituţiilor bancare comerciale din ţările respective. B.C.N. cedează o parte din rezervele lor valutare şi de aur, în beneficiul B.C.E.. Guvernatorii B.C.N. participă la luarea deciziilor la nivelul S.E.B.C.. Independenţa Băncii Centrale Europene Trecerea la regimul monedei unice ridică şi problema necesităţii şi posibilităţii independenţei B.C.E.. Necesitatea independenţei B.C.E. decurge din faptul că acestei instituţii, prin statut, îi revine responsabilitatea elaborării şi aplicării politicii monetare comune pentru toate statele membre ale zonei euro. În această calitate, B.C.E. nu se poate ghida după interesele unor anumite puteri, fie ele chiar şi mari. Singurul interes de care trebuie să se ţină seama este cel general, comunitar. B.C.E. joacă rolul unui arbitru imparţial care veghează la respectarea regulilor de către toţi participanţii. Posibilitatea independentei B.C.E. este dată de adoptarea monedei unice. Transformarea acestei posibilităţi într-o realitate are loc din momentul în care statele transferă efectiv dreptul lor suveran de a bate monedă. Dreptul de a emite moneda unică euro constituie fundamentul independenţei B.C.E.. Independenta B.C.E. presupune independenţa titularilor posturilor de conducere ai acesteia, atât faţă de instituţiile

comunitare, cât şi de cele naţionale. Acest lucru depinde, desigur, de probitatea morală a persoanelor în cauză. El se asigură şi prin deconexiunea desemnării conducătorilor B.C.E. de periodicitatea electorală din ţările membre ale Eurolandului. Durata mai mare a mandatului presedintelui B.C.E. decât a reprezentanţilor la vârf ai statelor membre îi întăreşte credibilitatea. Perspectivele monedei unice-Euro De la teoria economică la realitate: În literatura de specialitate este binecunoscută teoria zonei monetare optimale, la care şi-au adus contribuţia R. A. Mundell (1961), R. McKinnon (1963), P. Kenen şi J. Ingram (1969), R. Cooper (1977), Ch. Kindleberger (1986). Mundell este cel care a introdus conceptul de zonă monetară optimală, care reprezintă o grupare de state în jurul unei monede comune sau al unei monede unice, în scopul atingerii unui maximum de eficienţă în alocarea resurselor. Acest scop poate fi atins în măsura în care sunt respectate anumite “criterii de optimalitate”: mobilitatea factorului muncă şi flexibilitatea salariilor (Mundell), gradul de deschidere al economiei (McKinnon), gradul de diversificare a producţiei (Kenen), măsura integrării pieţelor financiare (Ingram), omogenitatea obiectivelor strategice (Kindleberger). Aflată în faza sa de debut, Uniunea Monetară nu întruneşte în totalitate “criteriile de optimalitate” sus-amintite. La începutul anului 1999, cifra şomajului în cadrul U.E. ajunsese la 18 milioane. Acest fapt vorbeşte de la sine despre insuficienta mobilitate a factorului muncă la scară comunitară. În afara barierelor lingvistice şi culturale, există o puternică rezistenţă pe plan local, care atestă un grad de solidaritate redus. Totodată, există semnificative deosebiri între salarii, între ţările din nord şi cele din sud, între autohtoni şi emigranţi, chiar dacă aceştia din urmă sunt cetăţeni ai “Eurolandului”. Slaba flexibilitate a pieţei muncii măreşte costul uniunii monetare, celelalte condiţii rămânând constante. Altfel stau lucrurile în ce priveşte gradul de deschidere a economiei. Gradul de deschidere a ţărilor membre ale U.E. în 1995 ( export intra U.E./P.I.B., în procente) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

Irlanda Belgia-Luxemburg Olanda Suedia Danemarca Finlanda Portugalia Austria Marea Britanie Franţa Germania Italia Spania Grecia

52,3 46,7 41,0 20,5 19,0 18,6 18,1 16,0 12,9 12,3 12,1 12,1 11,4 5,8

În opinia specialiştilor, deşi există deosebiri între ţările mici (care au cel mai mare grad de deschidere, cu excepţia Greciei) şi ţările mari, situaţia în interiorul U.E. este corespunzătoare din acest punct de vedere. De altfel, gradul de deschidere corespunzator este demonstrat de faptul că U.E. a devenit prima putere comercială a lumii. În 1995, partea

U.E. în exporturile mondiale (fără comerţul intracomunitar) era de peste 29%, faţă de aproape 16% pentru S.U.A. şi 12% pentru Japonia. Gradul de deschidere al economiei nu trebuie limitat la schimburi de bunuri pe plan mondial. La începutul anilor ’90, U.E. asigura aproape 22% din fluxurile mondiale de servicii comerciale, înaintea S.U.A. (16%) şi Japoniei (10,2%); de asemenea, deschiderea mondială a U.E. este probată şi de indicatorul “Investiţii directe externe”, care arată că U.E. este nu numai o piaţă foarte căutată, ci şi o zonă de origine majoră a I.D.E.. Chiar dacă piaţa muncii este puţin flexibilă, gradul de deschidere a economiei face acceptabile costurile uniunii monetare pentru statele membre. Reducerea acestor costuri este determinată şi de starea de fapt ce caracterizează celelalte criterii de optimalitate. În U.E. are loc o puternică integrare a pieţelor financiare, ceea ce va facilita libera circulaţie a capitalurilor. În ce priveşte “omogenitatea obiectivelor strategice”, ea a fost realizată nu prin voinţa naţiunilor mari pe seama celor mici, nici prin alinierea spontană, ci prin convergenţa negociabilă. În concluzie, dacă uniunea monetară europeană nu reprezintă o “zonă monetară optimală” din punct de vedere al concepţiei lui Mundell, ea se apropie foarte mult de această noţiune în accepţiunea celorlalţi economişti. Şi apoi nu trebuie pierdut din vedere că U.E.M. se află la început de drum şi că problemele care apar în prezent vor putea fi rezolvate pe parcurs. Iată, de pildă, problema pieţei muncii. Sesizând importanţa echilibrului pe această piaţă, factorii responsabili ai U.E. au plasat problema locurilor de muncă drept obiectiv primordial al Tratatului de la Amsterdam. Summit-ul european de la Luxemburg, din 20-21 noiembrie 1997, axat pe această problemă, a trasat o strategie de coordonare a eforturilor naţionale în această direcţie. Liniile directoare definite privesc ameliorarea capacităţii de inserţie profesională, dezvoltarea spiritului de întreprindere prin reducerea fiscalităţii, întărirea politicilor de eliminare a dicriminărilor între bărbaţi şi femei etc. Euro este destinat să contribuie la accelerarea procesului de integrare interstatală, de coagulare pe plan economic, dar şi politic, iar pe plan extern să se constituie într-o contrapondere a dolarului, să joace un rol important de monedă internaţională. 6.7.3. EURO ca monedă internaţională Lansarea monedei unice-euro ridică întrebarea: care va fi locul său în cadrul ordinii monetare mondiale a secolului XXI ? Dacă se ţine seama de tendinţele care se conturează, se poate spune că viitoarea O.M.M. se va baza pe triunghiul dolar-euro-yen. Într-o primă etapă, latura sa cea mai lungă o va reprezenta dolarul. Sfârşitul de secol găseşte dolarul S.U.A. într-un moment fast. Succesele economiei americane au întrecut aşteptările. La New York Stock Exchange s-au bătut toate recordurile. Dolarul are în spatele său singura superputere a lumii, economică, politică şi militară. El beneficiază din plin şi de factorul psihologic. Opinia publică americană (şi nu numai ea) are încredere în dolar. Pe pieţele financiar-bancare, moneda americană este recunoscută drept lider incontestabil. În ce priveste yenul, el n-a jucat niciodată un rol preponderent pe plan mondial, ci doar pe plan regional. Chiar şi înainte de criza asiatică, moneda japoneză era depăşita ca importanţă nu numai de dolar, dar şi de marca germană. Moneda unică europeană se află la început de drum. Cursa pentru ajungerea din urmă a dolarului ca monedă internatională va fi lungă. Euro va atinge această ţintă în măsura în care va reuşi să-şi depăşească actuala condiţie de “monedă zonală”, să-şi mărească gradul de difuziune şi serviciiile oferite comunităţii economice şi financiare mondiale (H.Bourguinat).

Acest lucru presupune că factorii responsabili vor şti să pună în valoare atu-urile de care dispun pentru a face să crească importanţa euro în schimburile comerciale internaţionale şi, mai ales, ca vehicul al fluxurilor internaţionale de capital. Acceptabilitatea euro ca monedă internaţională va depinde de gradul său de lichiditate şi convertibilitate, de stabilitatea cursului său de schimb. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) va trebui să facă dovada capacităţii sale de a satisface nevoile de lichidităţi, nu numai în interiorul euro-zonei, ci şi în exteriorul ei. Dacă se ţine seama de experienţa Statelor Unite – principalul bancher al lumii, îndeplinirea acestei condiţii presupune o asemenea evoluţie a procesului integrării economico-financiare în cadrul Eurolandului, încât o balanţă de plăţi unică (care să le înlocuiască pe cele naţionale) să ajungă să reflecte o stare de fapt specifică unui furnizor de monedă internaţională: o balanţă a capitalului pe termen lung deficitară, dar o balanţă de cont curent excedentară. Un deficit al balanţei de capital ar pune în evidenţă o creştere a angajamentelor monetare în străinătate (depozite, împrumuturi, investiţii) într-o măsură mai mare decât a rezervelor, ceea ce ar reprezenta un aspect pozitiv. În acelaşi timp, o balanţă de cont curent excedentară ar semnifica o situaţie economică sănătoasă, caracterizată prin finanţarea investiţiilor pe baza economiilor viitoare, un deficit bugetar şi o datorie publică limitate, ţinute sub control. În ultimă instanţă decisivă va fi soliditatea S.E.B.C., sistem de la care se aşteaptă să poată absorbi şocurile exogene, fără ca raportul de schimb să se deterioreze. În prezent, circumstanţele favorizante accederii euro la statutul de monedă internaţională cheie sunt poziţia U.E. de lider al comerţului internaţional, concentrarea exporturilor comunitare pe zona ţărilor dezvoltate, rolul avut de transnaţionalele cu sediul social în Euroland. În mod neîndoielnic, poziţia internaţională a euro nu ar avea decât de câştigat prin aderarea Marii Britanii la Uniunea Monetară Europeană: lira sterlină este foarte bine cotată pe cele mai mari pieţe ale lumii, cursul ei de schimb este stabil, iar City-ul londonez constituie un centru financiar-bancar fără egal în Europa. Raportul de schimb euro-dolar La foarte scurt timp după lansarea oficială a euro cursul său de schimb faţă de dolar a manifestat o pronunţată volatilitate. La plecare (1 ianuarie 1999), cursul oficial al euro a fost de 1,667 dolari. El era practic acelaşi cu cel înregistrat la finele anului precedent între ECU şi dolar. Numai că acest curs s-a dovedit supraevaluat. Forţele pieţei au determinat o alunecare rapidă a cursului euro/dolar. În numai două luni, cursul euro scăzuse sub 1,10 dolari, considerat un prim prag istoric. Scăderea a continuat şi după aceea. Această evoluţie pe termen scurt a euro permite să se tragă concluzia că, în perioada de tranzitie (1.01.1999-1.01.2002), Banca Centrală Europeană va practica o politică monetară “dualistă”: pe de o parte, în interiorul zonei euro, o politică a ratelor de schimb fixe, în raporturile dintre euro şi cele 11 state membre ale U.E.M., pe de altă parte, în afara Eurolandului, va accepta flotarea liberă a euro, între anumite limite. Este de presupus însă că apariţia euro nu va însemna abandonarea cooperării monetare internaţionale, aşa cum s-a manifestat ea anterior în cadrul grupului “celor 7”. B.C.E. şi F.E.D., în primul rând, dar şi alte Bănci Centrale (ale Japoniei, ale Marii Britanii) îşi vor coordona eforturile pentru a menţine raportul de schimb dintre euro şi dolar în limite reciproc convenabile. Oricum, faptul că B.C.E., în primele luni ale anului 1999, n-a intervenit pentru a stopa căderea cursului euro poate conduce la concluzia că s-a dorit un curs mai scăzut al monedei unice europene pentru a stimula exporturile Eurolandului către restul lumii şi, în primul rând, către Statele Unite. În ce priveşte poziţia oficială faţă de căderea cursului euro, ea a fost exprimată într-un raport al B.C.E. din luna februarie 1999, după cum urmează:

”Evoluţia poate fi interpretată ca un reflex al consolidării generale a dolarului, printre alte semne de creştere neaşteptat de puternice ale economiei americane”. 6.8.De la Uniunea economică şi monetară la cea politică Tratatele privind integrarea economică interstatală ( Roma-1957, Maastricht-1992 şi Amsterdam-1997) nu prevăd explicit obiective referitoare la integrarea politică. Să fi fost, oare, abandonate pe parcurs principiile formulate de pionierii integrării europene sau s-a dorit, mai degrabă, menajarea unor susceptibilităţi naţionaliste ? Fapt este că aproape fiecare dintre deciziile majore pe planul integrării economice şi monetare a reprezentat, în felul ei, o cărămidă pusă la temelia construcţiei politicii europene: - Crearea instituţiilor comunitare, care s-a făcut cu preţul renunţării la unele dintre prerogativele suveranităţii naţionale a statelor, expresie a unei voinţe politice de integrare interstatală. - Implementarea politicilor comunitare, inclusiv a politicii externe comune, reprezintă o afirmare a spiritului integraţionist în competiţia cu cel naţionalist. - Depăşirea marilor dificultăţi apărute pe parcurs este o dovadă a unui angajament politic crescand al tuturor statelor participante la procesul de integrare. - “Acquis”-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezinta el, constituie un fundament pentru o integrare politică în cadrul Uniunii Europene. Înfăptuirile la nivel comunitar n-ar fi avut efectul politic scontat, dacă n-ar fi influenţat pozitiv viaţa cetăţenilor. Pe fondul general al creşterii nivelului de trai în ansamblul Uniunii Europene, a fost întărită protecţia drepturilor şi intereselor cetăţeneşti în toate statele membre prin adoptarea unor decizii, cum sunt: - acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul U.E., a dreptului rezidenţilor de a participa la alegeri locale, chiar dacă sunt cetăţeni ai altui stat comunitar; - protecţia cetăţeanului european în calitate de consumator prin impunerea unor standarde superioare de calitate, obligatoriii pentru toate statele U.E., ca şi pentru exportatorii străini; costituirea progresivă a unei zone de libertate, securitate şi justiţie. Până în prezent nu s-a menţionat nimic oficial despre felul cum va arăta uniunea politică europeană. O indicaţie indirectă se găseşte, totuşi, în Tratatul de la Amsterdam, în partea privind instituirea cetăţeniei europene: “Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte”( art. 8). Aşadar, fiecare persoană va avea dreptul la dubla cetăţenie: una naţională şi alta europeană, în acelaşi timp. Acest fapt prefigurează coexistenţa a doua tipuri de entităţi politice: pe de o parte, statele-naţiune, membre ale U.E., cu ceea ce au ele specific, înainte de toate pe plan cultural, pe de alta parte, Uniunea, cu instituţiile, legislaţia şi politicile sale comunitare. - Uniunea Europeană are nevoie de o organizaţie politică organic legată de procesul de integrare economică. Între Uniunea economică şi cea politică va trebui să existe o strânsă interdependenţă. Înfăptuirea uniunii politică ar transforma Uniunea Europeană într-o superputere mondială, care ar concura cu şanse reale Statele Unite ale Americii. În acelaşi timp, o uniune politică ar da un nou impuls integrării economice europene. 6.8.1. EURO-ul – instrument de integrare politică O monedă nu este numai un simbol al valorii, ci şi unul politic, al independenţei şi suveranităţii unui stat. Moneda naţională, prin cursul ei de

schimb, permite statului care a emis-o să-şi valorifice avantajul comparativ, drepturile economice care i se cuvin în schimbul cu alte state şi să asigure un standard de viaţă corespunzător propriilor cetăţeni. De aceea, în ţările dezvoltate, cu moneda forte, se formează un adevărat ataşament al populaţiei faţă de moneda naţională. Încrederea cetăţenilor unei ţări în moneda proprie este, ea însăşi, un factor de stabilitate. Aşa stând lucrurile, renunţarea la moneda naţională de către o ţară bogată, mai ales dacă reprezintă o forţă economică şi politică pe plan internaţional, înseamnă asumarea unui risc considerabil. Consimţind acest lucru, un stat, cetăţenii săi au dreptul la o compensaţie care să le asigure un nou avantaj comparativ, superior faţă de trecut. Numai aşa moneda unică se va putea bucura de recunoaştere, de încrederea necesară, în primul rând în zona monetară în care are putere de circulaţie. Fără doar şi poate, euro-ul va răspunde acestei cerinţe. În măsura în care avantajele teoretice pe care le oferă, în prezent, se vor concretiza, moneda unică europeană va câştiga suportul public absolut necesar. Euro va genera astfel efecte centripete, devenind un instrument de coagulare politică la scara Uniunii Economice şi Monetare. Ce va aduce secolul XXI pe planul integrarii europene ? Este de presupus că Uniunea Europeană îşi va concentra eforturile în direcţia corelării politicilor macroeconomice de creştere cu cele de utilizare a factorului muncă. Contenciosul U.E. este serios grevat de cifra ridicată a şomajului – circa 18 milioane, în 1999. De altfel, Tratatul de la Amsterdam acordă o importanţă prioritară problemelor sociale. O altă problemă importantă este corelarea politicii monetare comune cu politicile bugetare nationale. Guvernele naţionale vor avea mai puţine posibilităţi de manevră, în condiţiile în care nu vor mai putea apela, de pildă, la devalorizarea monetară sau la emisiunea suplimentară de monedă. Este de aşteptat, de asemenea, continuarea lărgirii spre Est a U.E., trecerea de la Europa “celor 15”, la Europa “celor 21” şi, de ce nu, mai departe. Noii veniţi, în marea lor majoritate, se situează la un nivel de dezvoltare economică inferior, chiar şi faţă de ţări ca Grecia sau Portugalia. Apoi, ţările din Est au o pondere ridicată a agriculturii în P.I.B., ceea ce ameninţă echilibrul comunitar în acest sector. Oricum, lărgirea spre Est va pune importante probleme bugetului comunitar. Dar marea provocare a secolului XXI rămâne integrarea politică a U.E., mult rămasă în urmă în raport cu cea economică. Indiferent de forma pe care o va îmbrăca, uniunea politică va transforma Uniunea Europeană într-o superputere capabilă să joace un rol considerabil în configurarea ordinii economice şi politice mondiale.33

33

Ana Bal, Sterian Dumitrescu, Economie Mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pp. 123151.