Referat libera circulatie

CUPRINS

1. Piaţa unică 2. Cele patru libertăţi fundamentale I. Libera circulaţie a persoanelor i. Recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale ii. Circulaţia forţei de muncă iii. Coordonarea sistemelor de asistenţă socială II. Libera circulaţie a bunurilor i. Derogări de la restricţiile impuse de către Tratat III. Libera circulaţie a serviciilor IV.Libera circulaţie a capitalului

2

Ce este piaţa unică? Termenul de piaţă unică (uneori piaţă internă) a început să fie folosit tot mai frecvent la în anii '90 pentru a desemna ceea ce în modelul lui Balassa se numeşte piaţă comună, pentru a face diferenţa faţă de uniunea vamală care în literatura anglo-saxonă este în continuare denumită Piaţa Comună. Piaţa Unică este fondată pe principiul celor patru libertăţi de mişcare – a persoanelor, bunurilor, capitalului şi serviciilor – şi constituie cea mai importantă dimensiune a Uniunii Europene, fapt exprimat prin Tratatul de la Maastricht, care face din piaţa unică primul pilon al Uniunii Europene. Principiile în bază cărora sunt asigurate cele patru libertăţi sunt: •

Principiul non-discriminării pe bază de naţionalitate, aplicat iniţial mărfurilor, dar ulterior extins şi la celelalte domenii. Discriminarea este înţeleasă ca reprezentând aplicarea, în circumstanţe asemănătoare, a unui tratament diferit, în funcţie de naţionalitate. La iniţiativa Curţii de Justiţie, principiul non-discriminării a fost extins, astfel încât în prezent stipulează principiul egalităţii, indiferent de naţionalitate, domiciliu sau sex. Astfel, libera circulaţie a lucrătorilor include şi interdicţia de a practica discriminarea pe criteriul naţionalităţii pentru lucrătorii din statele membre în privinţa angajării forţei de munca, a remuneraţiei şi altor condiţii de muncă şi angajare, ca şi în problema dreptului la protecţie socială şi avantaje fiscale.

•

Principiul recunoaşterii mutuale a reglementărilor naţionale – un produs care respectă standardele prevăzute de statul de origine trebuie să fie acceptat în toate statele membre. Acest principiu a fost prevăzut de către Curtea de Justiţie în sentinţa oferită la speţa Cassis de Dijon din 1979, prin care se stipula că un produs obţinut şi comercializat în unul din statele membre trebuie acceptat şi în celelalte state membre. Deşi principiul recunoaşterii reciproce se aplică în principal la produse, are, de asemenea, un impact si asupra celorlalte libertăţi, în mod deosebit cele legate de prestarea serviciilor, unde îmbracă forma calificării profesionale. Prevederile acquis-ului în acest domeniu reprezintă o parte fundamentala a întregului subiect şi se dovedesc de o importanţă deosebită în cadrul industriei serviciilor financiare.

3

•

Principiul reglementării comunitare – Comunitatea poate legifera pentru promovarea armonizării legislaţiilor statelor membre, în măsura în care acest lucru este necesar pentru piaţa unică, funcţionând totodată şi ca instanţă de reglementare sau de definire a unor norme tehnice.

Fundamentele legislaţiei economice Europene sunt stabilite de către Tratatul de Fundamentare al Uniunii Europene, Tratat prin care părţile contractante, respectiv Statele Membre, stabilesc Uniunea Europeană (art.1). Încă de la începutul Tratatului sunt definite precis obiectivele Uniunii Europene. Astfel, art. 2 din cadrul Tratatului prevede ca sarcini specifice de îndeplinit pentru Comunitate stabilirea şi crearea unei Pieţe Comune precum şi a unei uniuni economice şi monetare. Totodată, prin implementarea politicilor comune, aşa cum sunt acestea definite în art. 3 şi art. 4 ale Tratatului, promovarea, la nivelul Comunităţii, a unei dezvoltări armonioase, echilibrată şi susţinută a activităţilor economice, un nivel ridicat al angajării şi al protecţiei sociale, egalitatea dintre bărbaţi şi femei şi dintre toţi cetăţenii din cadrul Comunităţii, fără discriminare, creştere economică echilibrată, susţinută şi cu un coeficient scăzut al inflaţiei, un grad ridicat de competitivitate în domeniile economice, un grad ridicat de protecţie şi de îmbunătăţire a mediului, creşterea standardelor de viaţă precum şi a calităţii vieţii în general, coeziune economică şi socială şi solidaritate între Statele Membre. În scopul atingerii acestor obiective, Comunitatea trebuie să impună: � abolirea, între Statele Membre, a taxelor vamale precum şi a altor limitări cantitative a produselor care pot face obiectul schimburilor comerciale între acestea, precum şi a altor măsuri având un efect echivalent; � o politică comercială comună; � o piaţă internă funcţională, caracterizată prin abolirea, între Statele Membre a tuturor obstacolelor existente în cale liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor; � măsuri specifice cu privire la intrarea şi mişcarea persoanelor în interiorul Comunităţii; � o politică comună în domeniul agriculturii şi al pescuitului; � o politică comună în domeniul transporturilor;

4

� un sistem care să asigure existenţa concurenţei la nivelul Comunităţii; � modificarea legislaţiilor Statelor Membre în scopul alinierii acestora pentru a permite buna funcţionare a Pieţei Comune la nivel european; � coordonarea la nivelul politicilor de angajare între Statele Membre în scopul creşterii eficienţei acestora prin dezvoltarea unei strategii coordonate de angajare; � o politică comună în domeniul social în concordanţă cu obiectivele Fondului Social European; � întărirea coeziunii economice şi sociale; � o politică coordonată comună în domeniul mediului; � întărirea competitivităţii industriei Comunitare în ansamblul său; � încurajarea stabilirii şi dezvoltării reţelelor trans - europene; � atingerea unui nivel ridica în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii cetăţenilor prin intermediul unei implicări directe; � o educaţie şi formare profesională continuă de calitate şi în concordanţă cu dezvoltarea culturală a Statelor Membre; � o politică de cooperare în domeniul dezvoltării şi al cercetării; � asocierea cu ţări şi teritorii din afara Comunităţii în scopul dezvoltării comerţului şi promovării dezvoltării economice şi sociale comune; � întărirea protecţiei consumatorului la nivelul Comunităţii; � măsuri în domeniul energiei, protecţiei civile şi a turismului. Pentru a fi capabilă să atingă toate aceste obiective stabilite prin intermediul Tratatului, Comunitatea trebuia să îşi adapteze politica economică şi să realizeze o coordonare în definirea acesteia între toate Statele Membre, care să permită realizarea Pieţei Comune şi să susţină evoluţia acesteia în concordanţă cu principiile unei economii de piaţă liberă şi deschisă cu o concurenţă directă. Politicile Comunitare care trebuiau implementate pentru atingerea tuturor obiectivelor Tratatului şi pentru crearea unei Pieţe Comune funcţionale erau: libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor, reguli comune în domeniul concurenţei, taxării şi al interpretării legislaţiei, politica economică şi monetară, politica comercială comună. Dintre toate acestea, cel mai mare impact în crearea şi definitivarea legislaţiei economice Comunitare l-au avut măsurile luate pentru asigurarea libertăţii de circulaţie a bunurilor, persoanelor,

5

serviciilor şi a capitalurilor, prin crearea unei uniuni vamale precum şi regulile comune în domeniul concurenţei. Libertăţile fundamentale conţinute în Tratatul CE protejează, în primul rând, cetăţenii din ţări membre ale CE contra măsurilor unui stat membru. O încălcare a libertăţilor fundamentale poate rezulta şi dintr-o poziţie economică foarte puternică a unor particulari, astfel încât aplicarea libertăţilor fundamentale se poate face şi între particulari.

Libertăţile fundamentale sunt întotdeauna legate de raporturi juridice de

extraneitate. Prevederile privind drepturile fundamentale sunt deci aplicabile raporturilor juridice în care există o legătură cu Comunitatea, nu însă şi în măsurile interne ale statelor membre. Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că măsurile de drept intern care restrâng libertăţile fundamentale garantate prin Tratat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie aplicate într-un mod nediscriminatoriu, b) să fie justificate prin motive de interes general, c) să fie adecvate pentru atingerea scopului urmărit, şi d) să nu ducă la obţinerea a mai mult decât ceea ce s-a urmărit.

6

Cele patru libertăţi fundamentale: I. Libera circulaţie a persoanelor II. Libera circulaţie a bunurilor III. Libera circulaţie a capitalului IV. Libera circulaţie a serviciilor. I. Libera circulaţie a persoanelor Uniunea a adoptat Directiva 2004/ 38/ CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul cetăţenilor Uniunii la liberă circulaţie şi reşedinţă pe teritoriul Statelor membre, ce reuneşte măsurile incluse în corpul legislativ care a reglementat această problemă până în prezent. Noile măsuri sunt menite să încurajeze, printre altele, pe cetăţenii Uniunii să îşi exercite dreptul la liberă circulaţie şi reşedinţă pe teritoriul Statelor membre, simplificarea formalităţilor administrative, furnizarea unei mai bune definiţii a statutului membrilor de familie şi limitarea motivelor de nepermiterii intrării şi expirării perioadei de şedere. Directiva reuneşte într-un singur instrument toată legislaţia privind dreptul de intrare şi reşedinţă pentru cetăţenii Uniunii, constând în două regulamente şi nouă directive. Această simplificare va fi nu numai în folosul publicului, dar şi al autorităţilor publice în exercitarea drepturilor lor. De asemenea, directiva îşi propune să reducă la minim formalităţile pe care cetăţenii Uniunii şi familiile acestora trebuie să le completeze în vederea exercitării dreptului de şedere. Acesta propunere este menită să reglementeze:  Condiţiile în care cetăţenii Uniunii, precum şi familiile acestora îşi pot exercita dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul Statelor membre;  Dreptul la reşedinţă permanentă;  Restricţiile privind de drepturile menţionate mai sus pe motive legate de politica publică, securitatea publică sau sănătate publică. Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. 7

Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa si de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţita de un nivel corespunzător de securitate si justiţie. La Amsterdam, aceasta dubla cerinţa a fost înscrisa în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate si justiţie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însa pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata în vigoare la 26 martie 1995). În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European si Comisia Europeana au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene si naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima data – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Tot acest articol, în alineatul 3 dispune ca « rezidenţii tarilor parţi, care sunt autorizaţi sa muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiţii de munca echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele Uniunii Europene ». Carta cuprinde si importante elemente de supra-naţionalitate, în special în legătura cu cetăţenia europeana si consecinţele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii europene, modificat la Amsterdam, se recunoaşte dreptul de vot oricărui cetăţean al Uniunii si dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în aceleaşi condiţii ca si rezidenţii acelui stat. În acelaşi timp, toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul sa circule liber în spaţiul european, sa aibă acces la documente si sa se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiţionare.

8

Recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale Directiva 2005/36/EC a Parlamentului şi Consiliul European din data de 7 septembrie 2005, privind recunoaşterea calificărilor profesionale se aplică tuturor cetăţenilor Statelor membre care doresc să practice o profesie într-un Stat membru altul decât cel în care a obţinut calificarea profesională, fie ca persoană fizică autorizată sau ca angajat. Directiva distinge cinci niveluri de calificare profesională: •

atestarea competenţei care corespunde educaţiei primare sau secundare, demonstrând dobândirea cunoştinţelor generale, sau a competenţei eliberată de autoritatea competentă din Statul Membru natal pe baza unui curs de pregătire care nu face obiectul unui certificat , diplomă sau experienţă profesională de 3 ani;

•

certificat ce corespunde pregătirii de nivel secundar, de natură tehnică sau profesională sau generală, la care se adaugă un curs profesional;

•

diploma prin care se atestă finalizarea unui curs de pregătire de nivel postsecundar cu o durată de cel puţin un an, sau de pregătire profesională ce poate fi comparată în termeni de responsabilităţi sau funcţii;

•

diploma prin care se atestă finalizarea cu succes a unei pregătiri de nivel superior sau universitar pe o perioadă de cel puţin trei ani şi nu mai mult de patru ani;

•

diploma care atestă finalizarea unui curs de pregătire cu succes a unei pregătiri de nivel superior sau universitar pe o perioadă de cel puţin patru ani.

Domeniul recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale se referă la sistemele de recunoaştere a diverselor calificări şi profesii la nivel comunitar, pe bază de reciprocitate. În domeniul recunoaşterii calificărilor profesionale, există două tipuri de reglementări: •

generale (care nu impun o armonizare prealabilă sau ulterioară a structurilor şi conţinutului formării şi nici nu impun reglementarea similară a profesiilor în Statele Membre) şi

9

•

sectoriale (dau posibilitatea persoanelor instruite într-un Stat Membru să îşi exercite profesia într-un alt Stat Membru, după ce numele lor au fost incluse în registrul profesional adecvat). Există 7 directive sectoriale, dintre care cele mai multe privesc profesiile medicale. Ele se referă la medici, dentişti, veterinari, farmacişti, asistente medicale, moaşe şi arhitecţi. Diplomele care dau acces la calificarea în aceste profesii sunt recunoscute automat, cu condiţia ca formarea să îndeplinească anumite criterii minimale stabilite prin directive (număr de ore, specializare, practică etc.). Cu toate acestea, recunoaşterea trebuie cerută în mod formal autorităţilor competente, dar acest act este urmat automat de includerea numelor persoanelor în registrul profesiei respective.

Conform solicitării făcută de Consiliul European de la Stocholm din martie 2001 Comisiei, de a prezenta propuneri pentru un regim mai uniform, transparent şi flexibil pentru ca economia europeană să fie mai dinamică şi mai competitivă până în 2010 (Consiliul European de la Lisabona din martie 2000), această propunere pentru o directivă reprezintă prima încercare de a moderniza întregul sistem comunitar de recunoaştere a calificărilor profesionale. Propunerea vizează unificarea celor 15 directive au fost adoptate în ultimii 40 de ani, stabilind diferite sisteme de recunoaştere. În timp ce se păstrează garanţiile fiecărui sistem de recunoaştere, obiectivul îl reprezintă crearea unui cadru legal unic care să se bazeze pe liberalizarea ulterioară a furnizării serviciilor, recunoaşterea automată a calificărilor şi o mai mare flexibilitate în procedurile de actualizare a Directivei. Libera circulaţie a lucrătorilor într-o Uniune extinsă necesită un sistem mai simplu şi clar pentru recunoaşterea calificărilor profesionale pentru a spori flexibilitatea pieţei de muncă şi pentru a ajuta la îmbunătăţirea serviciilor publice.

Circulaţia forţei de muncă

10

Regulamentul Consiliului 1612 din 15 octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul comunităţii, şi Decizia Comisiei 93/569 CEE de aplicare a Regulamentului conţin prevederi referitoare la ridicarea restricţiilor de deplasare şi şedere pentru muncitorii şi familiile lor în interiorul Comunităţii. Ei trebuie să îndeplinească anumite condiţii şi să aibă dovada unui permis de şedere pe teritoriul statului unde lucrează. Prin Decizia Consiliului din 7 mai 2002 s-a creat un Comitet consultativ pentru libera circulaţie a persoanelor care are menirea de a propune măsuri de îmbunătăţire şi de uniformizare a legislaţiei în domeniul circulaţiei forţei de muncă în spaţiul comunitar. Coordonarea sistemelor de asistenţă socială Regulamentul Consiliului (CEE) 574/72 din 21 martie 1972 stabilind procedura de implementare a Regulamentului 1408/71/CEE privind aplicarea schemelor de asistenţă socială pentru angajaţi şi familiilor acestora, care circula în cadrul Comunităţii stabileşte procedura de implementare a Regulamentului 1408/71/CEE. Regulamentul se referă şi la membrii familiei (soţi/ soţii şi copii sub 12 ani), indiferent de naţionalitate, care se află împreuna cu un cetăţean al unui stat membru care este angajat pe teritoriul altui stat membru al Uniunii. Obiectivele şi politicile de protecţie socială la nivel Comunitar sunt prevăzute de Recomandarea Consiliului 92/442 CEE, iar Recomandarea Consiliului 92/441 CEE se refera la instituirea unor criterii comune în materie de resurse şi prestaţii făcute în cadrul sistemului de protecţie socială. În privinţa protecţiei muncii şi a sănătăţii muncitorilor. Recomandarea Comisiei 90/326 CEE instituie o lista europeana a bolilor profesionale. Trebuie menţionat faptul ca toate drepturile legate de libera circulaţie a persoanelor fac subiectul unor limitări pe motive de politică publică securitate publică şi sănătate publică – Articolele 48(3), 56(1) şi 66 din Tratatul de la Roma. Aceste excepţii trebuie interpretate strict, iar limitele aplicării şi scopul acestora sunt stabilite clar prin principiile generale ale dreptului comunitar (de exemplu, principiile non-discriminării, proporţionalităţii şi protecţiei drepturilor fundamentale). Libera circulaţie a persoanelor este legată - cel puţin sub aspectul dreptului de stabilire de libertatea de a presta servicii, dar aceasta intră sub incidenţa libertăţii de circulaţie a

11

serviciilor şi este tratată separat. De asemenea, atunci când se face referire la persoane în mod general, se formulează întrebări referitoare la persoanele juridice. Aceste aspecte sunt tratate în cadrul altor capitole: libertatea de circulaţie a serviciilor, legislaţia societăţilor comerciale, întreprinderi mici şi mijlocii. II. Libera circulaţie a bunurilor Tratatul subliniază în cuprinsul său importanţa constituirii Comunităţii ca o uniune vamală care să acopere comerţul cu bunuri şi care să implice, abolirea taxelor de import şi de export precum şi a oricăror reglementări legale având un efect similar, şi adoptarea unei politici vamale tarifare comune în relaţiile cu terţe state. Tratatul nu cuprinde o definiţiei a „bunurilor” sau a „produselor” dar aceşti termeni sunt în general folosiţi având înţelesuri similare, şi putând fi înlocuiţi între ei. Astfel, în primul caz cu referire în cauză la valori artistice Curtea Europeană de Justiţie defineşte drept „bunuri” ca fiind produsele care pot fi evaluate în bani şi care sunt capabile, ca atare, să fie subiectul unor tranzacţii comerciale. În înţelesul aceluiaşi Tratat, bunurile care vor beneficia de libertatea de mişcare sunt acele bunuri a căror origine de producţie sau de fabricaţie este în unul din Statele Membre ale Comunităţii. Bunurile care provin din ţări care nu sunt membre ale Comunităţii, sunt prohibite a fi subiectul liberei circulaţii în interiorul graniţelor acesteia, dacă ţara de intrare a acestora nu a definitivat formalităţile necesare intrării legale a bunului pe teritoriul său, şi nu a îndeplinit toate formalităţile vamale şi alte cerinţe echivalente pentru intrarea pe teritoriul său. Prin „taxe vamale”, sunt delimitate nu numai taxele aferente importurilor de bunuri dar şi taxele aferente exporturilor de bunuri realizate de către un Stat Membru. Nu este important nivelul schimburilor, destinaţia pe care o vor lua bunurile sub aspect economic, dacă este destinat să folosească statului sau direct economiei naţionale, cât este de important faptul că aceste bunuri vor tranzita frontiera naţională a Statului Membru şi prin urmare, vor intra pe teritoriul Comunitar. Deci sub acest aspect, bunul va face obiectul taxării la frontiera de intrare fiind supus regimurilor şi restricţiilor vamale. În ceea ce priveşte măsurile care au efecte echivalente taxelor vamale, Tratatul nu specifică expres care sunt aceste măsuri, numai interzice aplicarea acestora şi solicită

12

Statelor Membre să renunţe la aplicarea acestora în cazul relaţiilor comerciale din interiorul Comunităţii. Aceste măsuri au fost practic delimitate de către Curtea Europeană de Justiţie ca fiind „obligaţii şi taxe, indiferent de specificaţiile lor tehnice, impuse unilateral, care se aplică specific unui produs importat de către un Stat Membru, dar nu şi unui produs naţional similar şi care, prin alternarea de preţuri, are acelaşi efect asupra libertăţii de circulaţie a bunurilor, ca şi taxele vamale”. Justificarea pentru astfel de prohibiţii se bazează pe faptul că „orice schimbare pecuniară, indiferent cât de mică fi, impusă unor bunuri din raţiuni că acestea ar tranzita frontiera, constituie un obstacol în calea liberei circulaţii a bunurilor”, şi poate avea implicaţii majore prin utilizarea acestor bunuri fie în consumul direct, în forma în care au fost practic importate fie prin încorporarea acestora, în calitate de componente, în alte bunuri care nu fac obiectul impunerii vamale ulterioare la export. Un exemplu este cel al unui agent economic care comercializa vite în Olanda şi care a solicitat returnarea onorariului plătit pentru medicina veterinară şi inspecţia sănătăţii publice pentru vitele exportate, Guvernul pretinzând că aceste costuri nu depăşeau plafonul de costuri maxime pentru inspecţie, pe care Olanda le impusese în concordanţă cu Directiva Consiliului nr. 64/432. Curtea a decis că inspecţiile introduse în concordanţă cu Directiva şi în spiritul acesteia sunt de natură a promova şi susţine libera circulaţie a bunurilor între Statele Membre, fiind mai mult decât necesare şi contribuind la sănătatea publică prin controlul permanent al produselor de origine animală. În ceea ce priveşte însă taxele pentru controlul animalelor, altele decât cele cuprinse în cadrul Directivei, Curtea a decis că, deşi nu prevede restricţii directe în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor pentru menţinerea sănătăţii publice sub forma inspecţiilor, nu permite strângerea de venituri din taxe adiţionale pentru bunurile inspectate. O problemă similară s-a ridicat într-un caz care implica o taxă solicitată pentru o inspecţie fito-sanitară pentru un export de plante, unde Comisia a afirmat că aceste taxe sunt incompatibile cu legislaţia comunitară. Curtea a observat că aceste taxe sunt impuse în concordanţă cu Convenţia Internaţională pentru Protecţia Plantelor din anul 1951 unde Statele Membre sunt părţi, iar scopul principal al Convenţiei era încurajarea importului liber de plante în diferite ţări, prin realizarea inspecţiilor aferente în ţările de origine a plantelor. Ca şi în cazul anterior, Curtea a decis că aceste măsuri sprijină libera circulaţie a bunurilor, iar în cazul de faţă, nu sunt

13

incompatibile cu legislaţia comunitară. Tratatul prevede faptul că toate restricţiile de natură cantitativă la importuri dintre Statele Membre, precum şi orice măsuri care au un efect echivalent vor fi interzise (art. 28). Totodată, art. 29 al aceluiaşi prevede aceeaşi interdicţie şi pentru restricţiile de natură cantitativă la exporturi între Statele Membre, precum şi orice măsuri care au un efect echivalent. Derogări de la restricţiile impuse de către Tratat Cu toate acestea, art. 30 permite Statelor Membre să se abată de la aceste restricţii, în anumite situaţii clar delimitate. În astfel de cazuri, statele trebuie să se asigure că aceste derogări nu constituie, de fapt, o modalitate distinctă de discriminare, sau o restricţie de comerţ. Derogarea reprezintă practic o regulă permisivă adresată unui Stat Membru care îi permite practic acestuia să îşi protejeze anumite valori sociale de implicarea şi impactul comerţului liber şi direct din cadrul Comunităţii şi implicit a Pieţei Comune. Având statutul de excepţie de la regula generală, derogarea trebuie susţinută în mod specific şi dovedită pe domeniile expres prevăzute de către Tratat. În astfel de cazuri Tratatul trebuie interpretat în sens restrictiv iar măsurile restrictive trebuie justificate şi susţinute de către stat. Raţiunile de bază pentru care Tratatul prevede derogări sunt:  moralitatea publică,  politicile publice,  securitatea publică,  protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor,  protecţia tezaurelor naţionale cu o valoare artistică, istorică sau arheologică,  protecţia proprietăţii industriale sau comerciale. Cazul de referinţă pentru derogările referitoare la moralitatea publică îl constituie prohibiţia din Marea Britanie cu privire la importul de materiale pornografice, care se comercializau în mod liber în alte State Membre. În baza celor primite de la Camera Lorzilor, Curtea Europeană de Justiţie consideră că este la latitudinea fiecărui Stat Membru să îşi determine cerinţele pentru moralitatea publică în concordanţă cu propria scară de valori. Astfel, Marea Britanie se afla în dreptul său legitim de a interzice 14

importurile de materiale pornografice cu un anumit gen de conţinut, şi să îi penalizeze, în conformitate cu legislaţia în vigoare pe cei care, încălcând-o, încercau să importe astfel de materiale. Realitatea că în alte state era adoptă o atitudine mai liberală, nu era relevant. Astfel, decizia Curţii Europene de Justiţie a fost: „In principiu, este la altitudinea fiecărui Stat Membru să îşi determine, în conformitate cu propriul sistem de valori, şi cu propriile cerinţe de moralitate publică, în interiorul teritoriului său,” dacă să permită sau nu importul unor astfel de materiale. Politica publică reprezintă interesul unui stat de a menţine un anumit standard de comportament referitor la bunurile comune şi la ordinea publică. Din aceste raţiuni nu sunt surprinzătoare deciziile Curţii Europene de Justiţie asupra cărei au un impact scăzut cazurile în care se pledează pentru politica publică. Astfel, pledoaria pentru rezervarea denumirilor de „Sekt” şi „Weinbrand” exclusiv pentru Germania şi vinurile germane pentru a proteja astfel producătorii germani de concurenţa neloială şi consumatorii germani de decepţiile decurgând din achiziţionarea unor produse contrafăcute, nu a fost de natură a impresiona Curtea care a decis că derogarea era permisivă numai dacă era necesar să protejeze producătorii şi consumatorii de practici comerciale frauduloase. Astfel, s-a ţinut cont de gardul de proporţionalitate. Este o practică comună şi absolut necesară pentru fiecare stat, în scopul protejării securităţii publice impunerea de restricţii la importurile de elemente criminale şi de materiale suspecte a fi utilizate pentru activităţi teroriste. Totodată există şi alte practici de natură a afecta securitate publică. Astfel, în procesul dintre Campus Oil Ltd şi Ministerul pentru Industrie şi Energie s-a acordat succes de cauză Guvernului Irlandez care apăra măsura în baza căreia importatorii irlandezi de petrol erau obligaţi să achiziţioneze un procent din necesarul lor de la rafinăriile petroliere naţionale. Curtea Europeană de Justiţie a decis că, în baza legăturii vitale pentru economia naţională dintre oferta de produse petroliere şi serviciile esenţiale implicate, măsura era necesară şi legală. Nu există nici o definiţie în Tratat referitoare la protecţia tezaurelor naţionale cu o valoare artistică, istorică sau arheologică. Astfel, Reglementarea 3911/92 referitoare la exportul bunurilor cu valoare culturală, urmăreşte ca exportul pentru astfel de bunuri să fie controlat uniform la frontierele externe ale Comunităţii. Exporturile pot fi efectuate numai în baza unei licenţe, valabilă pe tot cuprinsul acesteia, licenţă emisă de către

15

autorităţile competente din statul în care obiectul este localizat. Licenţele de export pot fi refuzate pentru acele cazuri în care bunurile culturale în cauză se află sub incidenţa reglementărilor tezaurelor artistice, istorice sau arheologice naţionale. Sănătatea publică a unui stat se regăseşte defalcată în protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor. Astfel de măsuri trebuie să fie de natură să protejeze sănătatea publică fără însă a afecta concurenţa la nivelul Comunităţii. Astfel, în cazul 153/78, Germania îşi protejează Actul privind Inspecţia Cărnii care interzice importul de carne şi de produse din carne, cu excepţia cazurilor în care astfel de produse erau preparate în abatoare şi carmangerii care lucrau pentru export în ţara de origine, în care animalele erau sacrificate, aceste Abatoare fiind aprobate de către Ministerul Federal, iar produsele sunt însoţite de un certificat de conformitate pentru consum emis de către un cabinet veterinar oficial. Pledoaria pentru protecţia sănătăţii publice susţinută de către Germania a fost respinsă deoarece există o directivă stabilind o procedură Comunitară referitoare la protecţie şi producerea produselor de carne, iar simpla trecere a unei frontiere nu este de natură a afecta sănătatea publică, dacă directiva a fost respectată în ţara de origine. Dreptul de proprietate intelectuală precum patente de fabricaţie, mărci de origine, copyright precum şi alte drepturi de acest gen sunt de natură a proteja producătorii şi au astfel un impact asupra Pieţei Comune şi implicit asupra concurenţei. III. Libera circulaţie a serviciilor Pentru crearea unei reale pieţe interne de servicii până în 2010, Directivele privind serviciile vizează facilitarea libertăţii de stabilire pentru furnizori în alte state membre şi libertatea de furnizare a serviciilor între Statele membre. De asemenea, vizează sporirea posibilităţii de a alege a destinatarilor şi de a îmbunătăţi calitatea serviciilor atât pentru consumatori cât şi pentru afacerile care utilizează aceste servicii. Directiva 2006/ 123/ CE a Parlamentului şi Consiliului European din 12 decembrie 2006 privind serviciile de pe piaţa internă de (Jurnalul Oficial L 376 din 27 decembrie 2006) cade sub incidenţa „Strategiei de la Lisabona” şi propune patru obiective principale pentru crearea pieţei interne de servicii:

16

 de a facilita libertatea de şedere pentru furnizori şi libertatea furnizării serviciilor în UE;  de a consolida drepturile beneficiarilor serviciilor;  de a promova calitatea serviciilor;  de a stabili o cooperare administrativă efectivă în rândul Statelor membre. Libera circulaţie a serviciilor presupune dreptul la liberă prestare a serviciilor şi dreptul de stabilire în orice stat al Uniunii atât pentru întreprinderi, cât şi pentru lucrătorii individuali, drepturi recunoscute şi garantate cu anumite limitări. Tratatul cuprinde o secţiune distinctă destinată serviciilor, unde este reglementată libertatea de a furniza servicii pe tot cuprinsul Comunităţii, prin abolirea oricăror restricţii existente: „... restricţiile existente asupra libertăţii de a furniza servicii în interiorul Comunităţii, de către persoane cu naţionalitatea unui Stat Membru şi care oferă serviciile unei persoane din alt stat al Comunităţii”. Consiliul poate, în baza Tratatului, în baza unei majorităţi calificate, şi în baza unei propuneri a Comisiei, să extindă prevederile prezentului capitol şi asupra unei terţe ţări care oferă servicii în interiorul Comunităţii. În dreptul comunitar prin noţiunea de „servicii“ se înţelege ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Ea are, aşadar, un caracter „rezidual“ sau „subsidiar“, dar poate fi clarificată în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudenţa CJCE de la Luxemburg: a)

Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru al Uniunii Europene, altul decât acela al destinatarului prestaţiei astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare UE .

b)

Prestatorul trebuie să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice europene.

c)

Prestaţia trebuie să fie furnizată contra unei remuneraţii.

În înţelesul prezentului capitol sunt definite ca fiind servicii cele care sunt în mod normal prestate în baza unui tarif şi care nu intră în aria de acoperire a reglementărilor referitoare la libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor şi capitalurilor. Serviciile includ patru mari capitole:  activităţi cu caracter industrial;

17

 activităţi cu caracter comercial;  activităţi ale meşteşugarilor;  activităţi ale profesioniştilor. Fără a prejudicia reglementările cuprinse în capitolul care prevede dreptul de a te stabili într-un Stat Membru pentru derularea unei anumite activităţi, persoanele care oferă servicii pot, pe o perioadă temporară, să îşi desfăşoare activitatea în statul în care prestează respectivele servicii, în aceleaşi condiţii care îi sunt impuse în ţara sa de origine. Conceptul de servicii, aşa cum apare definit este foarte extins, definiţia oferită fiind însă nu suficient de exhaustivă. Astfel, datorită caracterului vag al definiţiei, a rămas practic la latitudinea Curţii Europene de Justiţie să soluţioneze litigiile apărute din necesitatea de a decide dacă un „serviciu” intră în prevederile prezentului Capitol şi este considerat serviciu în concordanţă cu prevederile Tratatului. Concret, în anul 1992, Curtea Europeană de Justiţie a decis că activităţile de loterie sunt „servicii” în conformitate cu prevederile art. 60 şi a decis că interzicerea importurilor de materiale referitoare la astfel de activităţi (este vorba de bilete de loterie şi alte formulare de participare) organizate de către alte State Membre nu putea fi privită ca o măsură ce implică o interferenţă nejustificată cu libertatea de furnizarea a serviciilor. Materialele în cauză au fost confiscate de către autorităţile vamale ale Marii Britanii pe motiv că făceau publicitate unei loterii ilegale. Nu există nici un motiv de discriminare întrucât loteria comercială era interzisă în Marea Britanie iar respectivul serviciu ar fi fost contrar politicii publice. IV. Libera circulaţie a capitalurilor Tratatele interzic orice restricţii referitoare la plasamentele şi investiţiile de capital, precum şi restricţiile privind plăţile. Statele membre pot lua măsuri menite să evite încălcarea legislaţiilor lor naţionale şi frauda sau să prevadă proceduri de declarare a transferurilor de capital, în măsura în care acestea nu au efecte restrictive asupra circulaţiei capitalului sau alte efecte discriminatorii.

18

Libertatea de circulaţie a capitalurilor, alături de libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor şi serviciilor a stat la baza fundamentării Pieţei Comune, aşa cum funcţionează ea în prezent. Libertatea de circulaţie a capitalurilor a fost prevăzută pentru început în art. 67- 73, apoi în art. 104 – 109 conform Tratatului de la Maastricht şi ulterior art. 56 – 60 în Consolidated Version of the Treaty Establishing the European Community, Jurnalul Oficial al Comunităţi Europene. Concret, în baza Tratatului, sunt interzise orice restricţii de natură a afecta libertatea de mişcare a capitalurilor între Statele Membre ale Comunităţii precum şi între Statele Membre şi terţe ţări (art.56, alin 1). În baza Tratatului sunt anulate şi orice restricţii de plată existente între Statele Membre precum şi între un Stat Membru şi un terţ stat aflat în relaţii de schimburi şi transfer de capital. În ceea ce priveşte cerinţele concrete ale Tratatului, aşa cum sunt ele formulate, acestea se prezintă mai mult sub forma unor programe decât sub forma unor măsuri concrete. Mai mult, în acest domeniu, „legislaţia comunitară îşi asumă un rol mai mult de coordonare decât un rol normativ”. Libertatea de circulaţie a capitalurilor este practic, „sângele” care fluidizează şi face posibilă dezvoltarea economică şi realizarea de investiţii în alte state decât ţara de origine a investitorului. Astfel, fără o libertate reală de mişcare a capitalurilor la nivel Comunitar, întreaga structură bazată pe celelalte trei libertăţi ar fi imposibil de implementat în practică, rămânând numai la nivel de deziderat. A treia Directivă standardiza măsurile care trebuiau luate de către pentru a preîntâmpina şi corecta fluctuaţiile şi perturbările care urmau să apară în fluxurile de capital şi de a micşora impactul unor astfel de fluctuaţii asupra volumului naţional de lichidităţi. Adiţional acestor probleme, trebuiau realizate corelaţii între serviciile bancare şi instituţiile financiare pentru a putea depăşi restricţiile impuse de către legislaţiile naţionale. O altă problemă care a ajuns să fie soluţionată de către Curtea Europeană de Justiţie a fost cea a restricţiilor de monedă naţională care putea fi trecută prin punctele de frontieră, sub formă de lichidităţi. Concret, în cazul Casati, acesta a fost prins în timp ce părăsea ţara de origine având asupra sa lichidităţi în monedă germană şi italiană, peste limita legală permisă de către legislaţia italiană. Acuzat de încălcarea legii, acesta s-a apărat pretinzând că a introdus banii în Italia cu scopul de a achiziţiona anumite echipamente care îi erau necesare pentru barul său din Germania, dar nu a putut realiza

19

tranzacţia întrucât fabrica era închisă. În ceea ce privea transferul de capital sub forma de lichidităţi prin frontieră, acesta nu fusese liberalizat prin prevederile Tratatului, fiecare Stat Membru având suveranitatea de a adopta propriile reglementări în domeniu şi de a impune aceste reglementări prin coerciţie.

20