re in Karate

MINISTERUL EDUCAŢIEI TINERETULUI şi SPOPRTULUI al REPUBLICII MOLDOVA INSTITUTUL NAŢIONAL DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 796.853.26:615.8 SLĂVILĂ MIRCEA

STRATEGII DE RECUPERARE A TRAUMATISMELOR ÎN KARATE-DO SHOTOKAN

TEZĂ DE DOCTOR ÎN PEDAGOGIE Specialitatea: 13.00.04 Teoria şi metodica educaţiei fizice, antrenamentului sportiv şi culturii fizice de recuperare Conducător ştiinţific: ---------------------------------- DORGAN Viorel, Conf. universitar, doctor în pedagogie, INEFS Consultant ştiinţific: ---------------------------------- PINTILEI Sergiu, Conf. universitar, doctor în medicină, INEFS Autor------------------------------------------------------Slăvilă Mircea ©Slăvilă mircea

Chişinău, 2006

CUPRINS

Preliminarii ....................................................................................................

4

CAPITOLUL 1 FUNDAMENTAREA TEORETICĂ ŞI METODICĂ A PROCESULUI DE ANTRENAMENT ÎN KARATE-DO SHOTOKAN ASOCIAT CU METODE FIZICE ŞI PSIHOPEDAGOGICE DE RECUPERARE A TRAUMATISMELOR .................................................................................

11

1.1. Repere epistimologice privind originea şi evoluţia artelor marţiale ....

11

1.2. Analiza metodicii de antrenament a sportivilor care practică karate-do Shotokan....................................................................................................... 1.3. Concepţii contemporane privind traumatismele sportive.....................

22 33

1.4. Metode fizice şi psihopedagogice de recuperare a traumatismelor apărute în practicarea karate-do Shotokan ...................................................

37

1.5. Concluziile capitolului ...........................................................................

53

CAPITOLUL 2 METODE DE CERCETARE, ORGANIZAREA ŞI VALIDAREA CERCETĂRII ...............................................................................................

54

2.1. Metodele de cercetare ............................................................................

54

2.2. Organizarea cercetării ............................................................................

69

2.3. Aprobarea şi aplicarea datelor cercetării ................................................

71

CAPITOLUL 3 ELABOTAREA UNOR STRATEGII DE RECUPERARE A TRAUMATISMELOR ÎNTÂLNITE FRECVENT ÎN PRACTICAREA ARTELOR MARŢIALE .............................................................................. 3.1. Analiza viziunilor specialiştilor asupra apariţiei traumatismelor şi metodelor de recuperare în conformitate cu rezultatele anchetei-chestionar propuse …………………………………………………………………

73

85

2

3.2. Investigarea traumatismelor pe cele două loturi(experiment şi martor)

97

în funcţie de vârstă, gen, vechime în practica karate-ului. 3.3. Testarea psihopedagogică a sportivilor prin scara de autoevaluare a depresiei (Zung) înaintea începerii programei de recuperare

104

3.4. Analiza şi interpretarea datelor pentru depistarea sportivilor predispuşi la stres în perioada premergătoare procedurii de recuperare medicală .........

107

3.5. Elaborarea programei de recuperare fizică şi psihopedagogică.............

111

3.6. Concluziile capitolului ...........................................................................

138

CAPITOLUL 4 ARGUMENTAREA APLICĂRII PROGRAMEI EXPERIMENTALE ÎN PROCESUL DE RECUPERARE FIZICĂ ŞI PSIHOPEDAGOGICĂ A TRAUMATISMELOR ÎN KARATE-DO SHOTOKAN ............... 4.1.Analiza rezultatelor testării articulare şi interpretarea datelor - entorsă cot ..................................................................................................................

140 140

4.2. Analiza rezultatelor testării şi interpretarea datelor - entorsă genunchi . 153 4.3. Analiza rezultatelor testării articulare şi interpretarea datelor - entorsă gleznă .........................................................................................................

159

4.4.Rezultatele şi interpretarea datelor privind zilele alocate recuperării sportivilor celor două loturi cuprinse în experimentul pedagogic ..............

171

4.5. Concluziile capitolului ...........................................................................

177

CONCLUZIILE ŞI RECOMANDĂRI PRACTICO-METODICE

178

REZUMAT LUCRARE……………………………………………………. 183 BIBLIOGRAFIE ........................................................................................... 187 ANEXE .........................................................................................................

202

3

PRELIMINARII

Actualitatea temei. Orice proces şi metodă de practicare a exerciţiilor fizice (bilateral, în mod special sau independent) trebuie să aibă o eficienţă maximă, mai ales în raport cu "investiţiile" pe care le presupun (Gh. Cîrstea, 2000). În scopul realizării acestui obiectiv major, se impune ca organizarea şi desfăşurarea procesului respectiv să se efectueze în concordanţă cu anumite normative, reguli, directive pe care le impune obligatoriu, comanda socială. Artele marţiale constituie o alternativă şi o realitate, un fenomen social puternic ancorat în viaţa noastră contemporană şi în perspectiva apropiată de promovare a unui mod sănătos de viaţă. Prin complexitatea şi originalitatea sa, karate-do Shotokan polarizează atenţia şi interesul persoanelor ce tind spre o perfecţiune moral-ştiinţifică şi fizică. Karate-do Shotokan se adresează în aceeaşi măsură corpului şi spiritului, obiectivul său principal fiind realizarea echilibrului psiho-fizic perfect şi al complementarităţii acestora în scopul dezvoltării unei personalităţi umane armonioase, integre, orientate spre valorile eterne sociale. Funcţiile karate-do Shotokan sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi ele derivă din ideal, în sensul că se subordonează acestuia. Cu alte cuvinte, prin funcţiile sale, Karate-do Shotokan

realizează idealul, face "apropierea" de

ideal. Acestea sunt importante şi îşi dovedesc eficienţa dacă sunt realizate în "sistem", completându-se şi influenţându-se reciproc. Astfel funcţiile karate-do Shotokan, şi anume cele de funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice; funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice; funcţia igienică;funcţia narativă;funcţia de emulaţie;

funcţia

educativă;

funcţia

psihică,

demonstrează

aspectul

polifuncţional şi multipludimensional al procesului de practicarea Artelor Marţiale. Principiile fundamentale în karate-do Shotokan rezidă în respectarea

4

următoarelor reguli: armonie; nonviolenţa; dragostea şi modestia; respectarea adversarului; prietenia. În acest context menţionăm că, karate-do Shotokan este o posibilitate sigură de formare şi dezvoltare armonioasă a personalităţii umane, făcând ca locul său să fie unic în tabloul artelor marţiale. În cadrul antrenamentelor şi competiţiilor sportive contemporane, tinerii practică karate-do Shotokan într-un număr din ce în ce mai mare, iar dorinţa lor de a realiza performanţe sportive competitive cât mai rapid, conduce la o creştere permanentă a numărului sportivilor accidentaţi. Aceste evenimente nedorite determină specialiştii să studieze evoluţia karate-do Shotokan, impactul pozitiv şi consecinţele negative obiectivate în diverse traumatisme. Între acestea se remarcă urmările suportate de sportivul accidentat, caracterizate prin suferinţe, întreruperi temporale ale activităţilor sportive, cotidiene, sechele de tip fizic şi psihic. De aceea sportivul necesită o reabilitare, reintegrare eficientă şi rapidă în activitatea sportivă şi socială.În această ordine de idei, reabilitarea devine nu numai o obligaţie medicală ci şi o obligaţie socială. "Reabilitarea reprezintă o formă de asistenţă medico-socială complexă, dar în acelaşi timp unitară în concepţie, care se desfăşoară continuu şi are ca scop final recuperarea deficienţelor în societatea productivă, mijloacele ei de acţiune urmărind obţinerea unor valori optimale ale tuturor celor patru parametri vitali ai oricărui individ: capacitatea morfo-funcţională, starea psihică, pregătirea profesională şi condiţia socială" (Cl. Baciu, 1981). Pentru o reabilitare cât mai bună a sportivului se acţionează prin anumite mijloace, şi anume: recuperarea fizică medicală, readaptarea psihică, educareareeducarea profesională şi readaptarea socială. Gradul de investigaţie al problemei şi premisele cercetării : Investigaţiile realizate în diferite ţări au vizat problematica dezvoltării Artelor Marţiale ca mijloc de formare a personalităţii( G.Funakoshi,J.Kano, M. Nakayama, J. Stevens, M. Anton, etc)

5

Alte studii cu privire la karate-do Shotokan se adresează în aceeiaşi măsură cizelării corpului şi spiritului( N. Amălinei, F. Gichin, D. Macoveanu, J. Steevans) În ultimii ani au început

să apară cercetări cu privire la factorii

traumatizanţi în practicarea sporturilor de contact( I. Drăgan, T. Sbenghe, V. Maru, M. Ifrim, etc) Cercetarea de faţă pleacă de la premiza că accidentările dintr-un sport de luptă şi contact direct, aşa cum este cazul karate-do Shotokan nu pot fi eliminate în totalitate, însă cunoaşterea şi înţelegerea legităţilor de producere a acestora poate conduce la stabilirea unor strategii de pregătire şi conduită sportivă , recuperare şi reducere a traumatismelor Situaţia dată generează problema cercetării: care sunt strategiile de recuperare a traumatismelor în karate-do Shotoklan. Scopul cercetării

constă în perfecţionarea procesului de recuperare

funcţională a sportivilor traumatizaţi, ce practică karate-do Shotokan, prin intermediul strategiilor complexe de recuperare a traumatismelor. Obiectul cercetării îl constituie procesul de recuperare a traumatismelor sportive, ce survin în urma accidentărilor survenite în timpul antrenamentelor şi competiţiilor sportive în karate-do Shotokan . Ipoteza de lucru a cercetării. Strategiile de recuperare a traumatismelor în karate-do Shotokan vor contribui la diminuarea considerabilă a perioadei de recuperare a sportivilor şi optimizarea procesului vizat dacă: - vor fi conştientizate bazele teoretico-metodice privind aplicarea metodelor şi mijloacelor de recuperare în procesul antrenamentelor sportivilor din karate-do Shotokan; - vor fi analizate structura şi conţinutul aplicări

strategiilor actuale de

recuperare în procesul de instruire a sportivilor ce practică karate-do Shotokan; - vor fi elaborate strategii complexe de recuperare aplicate sportivilor cu diverse traumatisme ale aparatului locomotor;

6

- vor fi aprobate experimental strategiile complexe de recuperare în karatedo Shotokan. Atingerea scopului şi verificarea ipotezei a necesitat realizarea următoarelor obiective: 1. Elaborarea bazelor teoretico-metodice privind aplicarea metodelor şi mijloacelor de recuperare în procesul antrenamentului sportivilor în karate-do Shotokan. 2. Analiza structurii şi conţinutului aplicării strategiilor actuale de recuperare a traumatismelor în karate-do Shotokan. 3. Elaborarea strategiilor noi, complexe de recuperare, aplicate sportivilor cu traumatisme ale aparatului locomotor. Cercetarea s-a întemeiat pe idei, concepte, teorii şi concepţii din domeniul filosofiei, pedagogiei, psihologiei, teopriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului. Reperele epistimologice ale cercetării: cercetarea s-a pe idei, concepte, teorii şi concepţii din domeniul filosofiei, pedagogiei, teoriei educaţiei fizice şi sportului: a). Filozofia orientală privind formarea personalităţii prin artele marţiale ( D.Taisen, N.Izano,G.Funakoshi,J.Kano) b).Teoria proceselor psihice fundamentale (J.Piaget,M.Epuran, Th.Ribot, I.Holdevici, L.Vigotski) c). Teoriile fundamentale privind cultura fizică de recuperare (I.Drăgan ,M.Ifrim,T.Sbenghe,A.Moraru,V.Marcu,) d). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului(V.Platonov, A.Dragnea, G.Cârstea, V.Manolachi, I.Siclovan) Metodele de cercetare s-au conformat obiectului şi scopului: 1. Analiza literaturi de specialitate. 2. Observaţia pedagigică, anchetă-chestionar. 3. Metoda testelor.

7

4. Experimentul pedagogic. 5. Metoda statistico-matematică de prelucrare şi interpretare a datelor. Eşantionul cercetării s-a constituit din 20 sportivi, componenţi ai echipelor Clubului Sportiv Şcolar nr. 5, Dinamo, Universitatea de Drept Bucureşti, cu vârste cuprinse între 14 şi 23 de ani. În cadrul cercetării, datele au fost culese de la Spitalul Sf. Luca, Spitalul Clinic Universitar, Spitalul de Ortopedie, Bucureşti, România. Baza experimentală a lucrării este reprezentată de următoarele aparate şi instrumente: goniometrul, banda metalică, spirometrul, taliometrul, cântarul, tija rigidă, dinamometrul. De asemenea, s-au folosit aparatul de fotografiat, camera video, fişe de evaluare şi tratament, teste, chestionare. Etapele investigaţiei. Cercetarea de faţă s-a efectuat în trei etape, după cum urmează: Etapa I (2001 - 2002) a cuprins studierea izvoarelor literaturii de specialitate pe problematica artelor marţiale, traumatismelor întâlnite în artele marţiale, metodelor de recuperare clasice şi psihopedagogice. Etapa a II-a (2002 - 2003) a constat în organizarea experimentului pedagogic. Etapa a III-a (2003 - 2004) - prelucrarea şi interpretarea ştiinţifică a datelor obţinute în urma cercetării şi totodată verificarea eficienţei metodicii experimentale propuse. Inovaţia ştiinţifică constă în elaborarea strategiilor de recuperare a traumatismelor sportivilor prancticanţi de karate-do Shotokan obiectivată în: -Testarea prealabilă a sportivilor pentru depistarea unor eventuale depresii sau stres înainte de începerea procesului de recuperare. -Asocierea metodelor clasice de recuperare fizică cu cele psihopedagogice. -Substituirea unor termeni şi exerciţii

din cultura fizică medicală cu

exerciţii specifice karate-ului. -Elaborarea şi implementarea unor strategii:

8

• Strategia psiho-pedagogică de depistare a stresului şi depresiei; • Strategia recuperării fizice medicale prin intermediul kinetoterapiei şi masajului; • Strategia de recuperare prin intermediul relaxării şi autosugestiei; • Strategia de recuperare prin substituirea unor termeni şi exerciţii din kinetoterapie cu elemente din artele marţiale; • Strategia de recuperare prin implimentarea unei alimentaţii raţionale şi a vitaminizării adecvate, la indicaţia specialistului. Valoarea practică a cercetării este determinată de: -Posibilitatea utilizării programei de recuperare a traumatismelor sportivilor în karate-do Shotokan. -Rezultatele obţinute pot constitui baza perfecţionării sistemului de recuperare a traumatismelor sportive. -Concluziile lucrării oferă oportunităţi de organizare a activităţilor de profilaxie şi recuperare a traumatismelor în karate-do Shotokan prin asocierea metodelor fizice clasice de recuperare cu cele psihopedagogice. -Implementarea strategiilor şi a programului de recuperare a traumatismelor în karate-do Shotokan. Aprobarea rezultatelor cercetării. Rezultatele cercetării au fost publicate, examinate şi discutateîn 14 sesiuni de comunicări ştiinţifice din România, Republica Moldova, Canada şi SUA; au fost publicate în cadrul a două reviste de specialitate şi culegeri de materiale ştiinţifice. Tezele de bază ale lucrării pentru susţinere: 1. Reperele epistemologice privind originea şi evoluţia artelor marţiale, analiza metodicii de antrenament în karate-do Shotokan au asigurat elaborarea strategiilor de recuperare a traumatismelor frecvent întâlnite în proba respectivă de sport. 2. Recuperarea sportivilor traumatizaţi prin aplicarea metodelor şi mijloacelor de reabilitare funcţională a sportivilor ce practică karate-do

9

Shotokan presupune din partea antrenorului cunoaşterea acordării primului ajutor medical. Depistarea prematură a stresului şi a depresiei permite soluţionarea eficientă a problematicii recuperării funcţionale a sportivilor. 3. Strategiile noi, complexe, experimentate şi validate au facilitat posibilităţile de recioltare a informaţiilor cu privire la relaţia medic-sportivkinetoterapeut-antrenor şi au contribuit la optimizarea procesului de recuperare a sportivilor traumatizaţi în karate-do Shotokan. Structura şi volumul tezei. Teza a fost structurată în patru capitole, concluzii, recomandări practico-metodice, bibliografie şi anexe, constituind 286 pagini de text dactilografiat, 26 de grafice, 98 tabele şi 27 de anexe. Bibliografia cuprinde un număr de 190 titluri. Cuvinte cheie: fundamentarea teoretică, epistimologie, antrenament sportiv, karate-do Shotokan, traumatism sportiv, recuperare fizică şi psihopedagogică, kinetoterapie, relaxare şi autosugestie, metode, strategii de reciperare, aparatul locomotor.

10

CAPITOLUL I. FUNDAMENAREA TEORETICĂ ŞI METODICĂ A PROCESULUI DE ANTRENAMENT ÎN KARATE-DO SHOTOKAN ASOCIAT

CU

METODE

FIZICE

DE

RECUPERARE

A

FRECVENTELOR TRAUMATISME 1.1. Repere epistimologice privind originea şi evoluţia Artelor Marţiale Omul, datorită sistemului său nervos complex, care recepţionează, transmite şi integrează informaţiile din mediul extern şi intern, este condamnat la o luptă continuă pentru realizarea celor mai înalte idei atât pe plan material cât mai ales în plan spiritual. Încă de la naştere, omul are toate trăsăturile codificate într-un limbaj chimic, în codul genetic. La acest nivel, în structurile cele mai intime ale organismului (gene), se află cauza pornirilor noastre instinctuale şi imboldul spre mişcare, pentru desăvârşirea unui trup sănătos, pus în slujba activităţilor conştiente. Fiinţa umană, această entitate complexă şi raţională, este un produs al mediului, devenită vulnerabilă, în cea mai elaborată organizare socială, născând legi, prescripţii despre ceea ce ai voie şi ce nu ai voie să faci, îngrădindu-se la activităţi zilnice monotone, care înăbuşe dorinţa şi voinţa de schimbare şi varietate. În opoziţie cu această stare de lucruri, legile naturii aduc la cunoştinţă pur şi simplu ce se întâmplă în nişte condiţii date. În condiţiile date nu există decât două alternative: răspunsul activ, adică lupta, sau răspunsul pasiv, adică fuga sau tolerarea( M. Eliade şi C. Petru, 1993). Trăim într-o lume imperfectă şi o agresiune asupra fiecăruia dintre noi oricând este posibilă. Prea multe fiinţe umane păşesc în viaţă fără să fi primit armele necesare pentru a reuşi să se integreze corespunzător în societate. Desigur, un trup sănătos, cu muşchi antrenaţi şi coordonat de un spirit deschis, perfect adaptat la spaţiul nostru existenţial este un lucru de dorit. Practicate în mod sistematic, artele marţiale reprezintă avuţia individului, obţinută în concordanţă cu spiritul de conservare, de pregătire pentru orice

11

potenţială agresiune, împotriva unor potenţiali agresori, anulează complexul de inferioritate şi nesiguranţă al omului slab, dar şi , sau poate, al femeii faţă de bărbat. De aceea, trebuie susţinută ideea conform căreia apărarea motivată prin dreptate şi umanitarism nu trebuie neglijată niciodată de nimeni. Practica artelor marţiale este şi o modalitate de luptă împotriva stresului, este o procedură fizioterapeutică specială ce are la bază stimularea dorinţei de a învinge, ea poate activa energia vitală şi circulaţia sangvină, lucrând la refacerea funcţiilor şi structurilor afectate, având virtuţi fortificante în cazurile de astenie şi hipotonie (D. Taisen, 1993). Chiar dacă pentru un neavizat, disciplina artelor marţiale pare a fi numai o modalitate de apărare bazată pe forţă, virtuozitate şi execuţie; noi observăm că ea se ghidează după o filosofie a curăţeniei trupului şi spiritului, atribuind o mare însemnătate considerentelor psihologice şi complicatelor interacţiuni biochimice (umorale), răspunzătoare pentru bolile de adaptare. Pornind de la observarea legilor naturii, care selectează cu precizie formele de viaţă cele mai adaptate sau cu putere de adaptare mare şi reacţiile de adaptare cele mai potrivite, filosofia artelor marţiale(105,106,119) înlătură concepţia celui mai puternic, adoptând-o pe cea a celui mai potrivit, a omului antrenat, implicat adânc în realităţile vieţii, apt de deconectare spirituală conştientă, care este, poate, modul cel mai eficace în diminuarea stresului şi în reuşita vieţii actuale (M. Anton, 1994). Artele marţiale, originare în Extremul Orient, sunt pe cale să devină un bun al întregii umanităţi, ultimele 3 decenii înregistrând contribuţiile reprezentanţilor altor popoare la evoluţia lor. A fi preocupat astăzi de ele nu este o dovadă de cosmopolitism, nici de snobism, nici o manifestare atavică. Interesul actual pentru cultura orientală, în care se încadrează şi preocupările pentru artele marţiale, yoga, filosofia şi religiile orientale au fost văzute de M. Eliade ca a doua Renaştere, o nouă evoluţie a omului în Univers, reânvierea credinţei în calitatea lui de fiinţă perfectibilă şi o reconsiderare a trupului ca mijloc al

12

desăvârşirii spirituale şi nu ca o piedică în calea ei. Pentru a înţelege mai bine legătura artelor marţiale cu doctrinele misticoreligioase şi filosofia orientală, vom porni la definirea artelor marţiale ca o simbioză a fenomenelor războinice cu gesturi sacre, evidenţiind mai întâi rădăcinile, apoi sevele ce le hrănesc necontenit (N. Hidetaka, 1990). Am numit rădăcini 3 entităţi, sperăm clar conturate, care se vor a fi canale de receptare a principiilor propagate de sistemele morale: - Lupta şi creaţia: elemente acceptate de marile sisteme de gândire ale omenirii, drept consecinţă de oscilaţie a contrariilor, motorul evoluţiei Universului; orice lucru nu este decât un fenomen energetic, o contopire de vibraţii efemere, iar dacă nouă ne apar ca obiecte în echilibru, este doar un rezultat local şi momentan al confruntărilor energetice permanente; - Sacrul şi credinţa: spiritul religios se manifestă în chipul unui con de

transcendere a aspectului dureros al luptei, deci al vieţii; sacrul este definit de religii în chipul desăvârşirii separate de lumea percepută. Războinicul îşi adună forţele numai prin comportament impregnat de noţiunea sacrului, nu acceptă pur şi simplu durerea şi moartea, decât doar având credinţa împlinirii supreme prin aceasta; - Ritualul: aspectul concret al unităţii credinţă-luptă reprezintă tehnica de mobilizare a fiinţei, orientată către ataşarea spirituală de un plan sacru, prin convingerea deplină că această comunicare conferă puteri deosebite, care în orice alte împrejurări nu se manifestă. Izvoarele concrete din care se alimentează elementele descrise sunt: Daoismul: din principiile energetice fundamentale; Confucianismul: conferă valenţe importante ritualului; Shintoismul: aduce simplitatea credinţei; Budismul tantric: uneşte gestul, gândul şi cuvântul Budismul Zen: ca sinteză esenţializată a celor precedente, a satisfăcut pe 13

de-antregul particularităţile artei marţiale, datorită unor reforme îndrăzneţe: • sacrul şi ritualul nu mai implică o desprindere de lumea percepută; • desăvârşirea se poate obţine "aici şi acum" şi nu în afara condiţiilor pământeşti. Rezultatul este echilibrul sufletesc de netulburat. Aceste tehnici s-au potrivit minunat artelor plastice, poeziei, artelor marţiale. Un aspect foarte important, care nu poate fi neglijat în această lucrare este practicarea salutului, înclinarea trupului, specifică populaţiei asiatice, dar mai ales implicarea spirituală pe care aceasta o invocă. Practicantul de arte marţiale învaţă de la început să respecte Dojo (sala de antrenament), elevii mai vechi în grad decât el, maestrul, partenerii şi aceasta se traduce prin practicarea salutului, semn vizibil de respect. Dacă salutul rămâne un semn obligatoriu, dar fără semnificaţii interioare, nici o schimbare nu se va produce în spiritul practicantului dacă din contra, acest gest fizic capătă o semnificaţie reală şi reprezintă într-adevăr o marcă de respect atât în formă cât şi în fond, atunci spiritul practicantului se va schimba în profunzime şi aceasta se va transfera şi dincolo de sala de antrenament. Salutul rămâne unul din obiectivele artelor marţiale şi el se repercutează atât în momentele cele mai dure ale luptei, cât şi în viaţa de toate zilele (N. Inazo, 1990). În viaţa obişnuită, chiar dacă reprezintă practic o luptă în fiecare moment, agresiunea nu se manifestă direct (sau dacă se manifestă, astfel de situaţii sunt rare). Din acest motiv se pierde calitatea cea mai importantă pentru siguranţa personală: vigilenţa. În practica artelor marţiale, din contră, fiecare situaţie de opoziţie se materializează fizic şi fiecare moment în care vigilenţa nu este prezentă se plăteşte foarte dur. Astfel, vigilenţa se dezvoltă gradat şi constant şi ea devine un element care, datorită antrenamentului cotidian, se transferă dincolo de Dojo. Practica profundă, serioasă şi sinceră a artelor marţiale dezvoltă politeţea, respectul individual, al lucrurilor, al obiectelor, al ierarhiei, curajul, voinţa,

14

dorinţa de perfecţionare, atenţia, concentrarea, sensul ritmului, răbdării, umilinţei, sensul strategiei, inteligenţa, spiritul ofensiv, discernământul, logica, prudenţa, controlul spaţiului şi timpului, respiraţia corectă, poziţiile corecte ale corpului, spontaneitatea, intuiţia, calitatea diferitelor tipuri de percepţie, competenţele fizice şi psihice ale opoziţiei, prezenţa totală înaintea, în timpul şi după desfăşurarea acţiunii Zanshin ( spirit treaz), grija detaliului prin cântărirea formală şi estetică a situaţiilor de luptă studiate, stăpânirea, cunoştinţa totală de sine, a elementelor fizice şi psihice (J. Stevens, 1995). Toate acestea s-ar putea grupa în: - autoapărare; - performanţă sportivă; - condiţie fizică; - armonie fizico-psihică. Astfel, în cazul accidentelor, samuraii practicau sei-fuku, arta de a restabili forma iniţială a accidentaţilor. În luxaţii ei făceau rapid reducerea acestora, imediat după accident, fără anestezie. În fracturile cu deplasare, făceau reducerea fracturii, apoi imobilizarea între scândurele din lemn de dud. În 1732, medicul japonez Akiyama Shinobu a plecat în China pentru a învăţa tehnica de luptă wu-shu (kung-fu), cât şi tehnica de acordare a primului ajutor în reanimarea kuatsu (kua - viaţă, tsu - tehnică) celor care au suferit pierderi de cunoştinţă, prin inhibiţii reflexe, în tulburări respiratorii la înecaţi etc. Această reanimare kuatsu face parte din traumatologia sei-fuku şi are o vechime de multe secole, fiind în strânsă legătură cu artele marţiale - tehnicile KUATSU erau socotite ca un ultim nivel de pregătire a samurailor (T. Namikoshi, 1996). Astfel, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, indivizii traumatizaţi în urma accidentelor survenite în practica artelor marţiale au beneficiat de un tratament corespunzător ortopedic. Cu toate acestea, apariţia şi dezvoltarea competiţiilor sportive au dus la apariţia a noi forme de traumatisme, dar şi la necesitatea unei reintegrări rapide în cadrul procesului de antrenament,

15

în familie şi societate. De aceea, pentru realizarea unui tratament de recuperare funcţională eficient, trebuie să se facă apel la toate posibilităţile de care dispune medicina modernă

(în

special

kinetoterapie),

realizându-se

aşa-zisa

recuperare

multifuncţională. Tot în acest scop tebuie să fie respectată conduita medicală ca ţel terapeutic şi recuperator de către sportiv şi antrenor. De asemenea, este important să se asigure continuitatea pregătirii sportive în limitele permise de contraindicaţiile locale, zonale sau generale ale traumatismului, pentru menţinerea la o cotă cât mai ridicată a nivelului de pregătire sportivă. Originea artelor marţiale Omenirea a cunoscut două mari imperii: cel al forţei fizice şi cel al banului. Acum suntem martorii naşterii celui de-al treilea imperiu: cel al informaţiei. Lupta dură şi fără milă este cea mai veche formă de manifestare a omului şi aparţine cu siguranţă primului imperiu. La început ea a contribuit la pregătirea oamenilor primitivi pentru a-şi apăra viaţa, în cazurile în care erau atacaţi de animalele sălbatice ori de triburi vrăşmaşe. Apoi, tehnicile luptei corp la corp au căpătat un pregnant caracter militar. Se cunoaşte din istorie că, până la apariţia armelor de foc, războaiele şi bătăliile erau decise mai puţin de calitatea şi superioritatea armelor, şi mai mult de performanţele individuale ale luptătorilor, de curajul şi neînfricarea lor. Trebuie spus încă de la început că acele concepţii potrivit cărora metodele de luptă cu braţele şi picioarele ar fi "sută la sută" de origine chineză sau japoneză sunt complet greşite, căci forme asemănătoare găsim şi în alte părţi: "savate" la francezi, "boxul" la englezi, "capoeira" la brazilieni, "pancratiul" la vechii greci, iar pe teritoriul ţării noastre "trânta". Şi alte popoare au avut şi încă mai au în cultura lor sisteme de luptă specifice, foarte eficiente. Ceea ce li se recunoaşte însă popoarelor orientale este aportul decisiv la elaborarea unor principii şi reguli tehnico-tactice care au mărit în mod

16

substanţial eficacitatea metodelor de luptă fără arme (C. Buşe şi S. Zamfir, 1990). Mai multe teorii încearcă să aducă argumente viabile cu privire la originea fenomenului marţial. Unele consideră Orientul Mijlociu sursa majoră, ulterior dezvoltarea fiind în India iar mai târziu în China; altele indică momentul apariţiei primelor forme de luptă acum aproximativ 5.000 de ani în China, iar argumentul ar fi imitarea mişcării corpului, surprinse în confruntările animalelor. Există concepţia potrivit căreia, în jurul anului 1.500 ÎH, în India, pe fondul invaziei ariene (popoare migratoare denumite astăzi indo-europene, mai precis o ramură a acesteia, cea indo-europeană) şi subjugării autohtonilor dravidieni, s-a construit o ierarhie militară foarte puternică, care ar fi sintetizat un stil de luptă cu mâna goală, cât şi cu armele epocii, stil numit vayamusthi. Aşadar, cercetările actuale pot doar să intuiască originea comună a artelor marţiale, dar nu o pot găsi în mod explicit, situaţie care ne proiectează astăzi pe un teren nesigur în încercarea de a lămuri o evoluţie ordonată. Indiferent de origine, conceptul de artă marţială a fost iniţiat şi fundamentat, credem în mod magistral, de şcolile de luptă orientale. Din acest motiv, un scurt istoric va porni de la viziunea conform căreia începutul artelor marţiale este legat de mănăstirea budistă shaolin. Se consideră a fi cel mai bun reper, probabil datorită îngemănării cu practicile religioase, ritual şi filosofie, fără de care o simplă tehnică de luptă nu ar fi cristalizat într-o artă marţială (N. Inazo, 1990). Începuturi chineze – orientul La cinci secole după moartea lui Iisus din Nazaret, în India, Hiduismul a pus capăt unei epoci prospere, caracterizate pe plan spiritual de credinţa în budism. Cei care şi-au păstrat credinţa budistă au ales calea exilului. Astfel, în anul 520 al erei creştine, în China a sosit un călugăr numit Bodhidharma (Daruma în japoneză), considerat a fi cel care a propagat primul conceptul de arte marţiale.

17

Scopul său era să fondeze în China o mănăstire budistă şi să unească diferite şcoli taoiste şi de meditaţie existente la acea vreme în China. Când a ajuns în provincia Henan din China, el a fondat imediat Templul Shaolin-su (Shorin-ji în japoneză) care, deşi probabil cel mai renumit templu budist din lume, este recunoscut astăzi mai mult datorită conexiunii sale cu artele marţiale decât cu budismul (D. Taisen, 1993). În comunitatea mănăstirii s-a instalat o severă disciplină, totuşi fără ascetism exagerat sau mortificări, Daruma evitând epuizarea fraţilor. Apare astfel învăţătura Ch'an, care se va muta mai târziu în Japonia, sub numele de Zen. Se povesteşte că maestrul a pus chiar bazele unui sistem de disciplină călugărilor marcaţi de osteneala rugăciunilor. Nu se ştie exact dacă Daruma era un luptător dar, mai probabil este faptul că un sistem de luptă a fost creeat ulterior chiar de către chinezi, însă pe fundamentele ideologice ale maestrului, sub titulatura "Cele 18 mâini ale lui Lo han". Shaolinul, în timp şi-a câştigat reputaţia de lăcaş al unor luptători deosebiţi, care nefiind slujbaşii vreunei armate, nici mercenari solitari, şi-au păstrat statutul de călugări independenţi, motiv care întăreşte mai mult conceptul de artă. În secolul al XVI-lea, dezvoltarea ştiinţei din Shaolin a determinat mai întâi redenumirea în "Cele 72 de mâini ale lui Lo Han", mai târziu s-a constituit în metoda "externă" Shaolin-su care, continuând simbioza cu disciplinele "interne", a născut arta Wu-shu. După 1644, când luptele interne duc la distrugerea templului, călugării se răspândesc şi creează noi stiluri. Astfel, wu-shu a căpătat o sumedenie de ramuri sau forme derivate, ansamblul acestora fiind cunoscut şi sub numele de Kemo sau Chuan-Fa (Calea pumnului). Influenţa acestora a determinat peste ani apariţia în Asia a altor şcoli de sine stătătoare: Bersilat în Malaisia, Shikarom în Filipine, Muay-Tai în Thailanda, Viet Vo Dao şi Quan Qi Do în Vietnam, Tang Su Do în Coreea, Te în Okinava (L. Frederic, 1992).

18

Japonia- originalitate şi împrumut Începând din secolul al VIII-lea dH în Japonia se conturează discipline de luptă cu arme sau fără. Acestea din urmă s-au constituit în două forme: - Ju-Jitsu - tehnici pentru uzul propriu-zis în confruntările luptătorilor inferiori – kachi; - Sumo – luptă cu puternic caracter ritual. În 1882 apare o nouă şcoală, cu puternic caracter sportiv, întemeiată de Jigoro Kano. Este vorba de Judo. Astfel, procedeele de eficienţă decisivă preluate din ju-jitsu au fost transformate în acţiuni care să nu pricinuiască vătămarea sau moartea adversarului. În acest mod judo a devenit spor olimpic, răspândit în lumea întreagă. Începutul secolului al XX-lea este caracterizat pe meridianul Yamato de o penetrare a formelor de luptă din Okinawa, iar puternicul spirit naţionalist le-a asimilat şi le-a modelat ca forme japoneze de karate. În 1925, Morihei-Ueshiba întemeiază şcoala Aikido după mai bine de 30 de ani de căutări, timp în care a practicat diferite forme de arte marţiale. Astăzi, specialiştii sunt de acord că această formă de luptă tinde în cea mai mare măsură spre perfecţiune. Gichin Funakoshi a făcut primele demonstraţii în 1917 la Kyoto şi în 1922 la Tokio. Misiunea de popularizare în exterior a revenit lui Gichin Funakoshi. Fiind un artist complet (mai practica pictura şi caligrafia) şi foarte dotat, cunoscând limba şi obiceiurile japoneze, el a avut cele mai mari şanse de a realiza acest salt în afirmarea stilului de luptă okinawan. Succesul său a fost deplin după cucerirea conceptului Karate, repede acceptat de localnici. Cu toate acestea, pentru a se impune cu adevărat, Funakoshi avea nevoie de suportul cuiva cu notorietate în artele marţiale japoneze. Realizarea şcolii de Karate a fost posibilă 19

numai prin ajutorul marelui maestru Jigoro Kano, întemeietorul Judo-ului, care l-a invitat deseori la cursuri şi demonstraţii, fapt care a dus la învestirea lui Funakoshi cu calitatea oficială de a preda Karaté în câteva universităţi japoneze (A. Muraru, 1994). Karate-do se răspândeşte cu repeziciune prin cluburile marilor universităţi, dar abia în 1935, părintele acestui stil va avea propriul dojo: Shotokan (shoto – titlul unei opere caligrafice a marelui maestru, iar kan – sală de antrenament) (Anexa 1). În timp ce denumirile okinawană şi chineză au fost înlocuite cu cele japoneze, sensul ideogramelor se va schimba din "mâna chinezească" în "mâna goală". Sensul de "gol" se va finisa, ajungându-se la noţiunea naţionalistă a definit karate-do drept arta marţială japoneză. După război În 1949, vechii elevi care au supravieţuit, au creat Nipon Karate Kziokai sau Japan Karate Association. Sensei (maestru) Gichin Funakoshi a avut un demn continuator în persoana lui M. Nakayama, care va fi timp de 40 de ani instructor şef la J. K. A. Funakoshi nu a putut rămâne rigid în faţa forţei lucrurilor. S-a ajuns la concluzia că lupta liberă era necesară evoluţiei fiecărui practicant. Nakayama s-a străduit să găsească soluţia unei competiţii care să se adapteze la noua situaţie politică a Japoniei, devenită o ţară pacifistă, având în vedere că restul statelor păstrau încă reticenţe. O mişcare sportivă care dorea să aibă răsunet internaţional terbuie să convingă că nu propagă decât dezvoltarea corpului şi a spiritului, nicidecum a violenţei. Inspirându-se din alte sporturi, experimentând mult, Nakayama a propus un cod de conduită şi un stil de competiţie. Potrivit acestui proiect, luptătorii trebuie să atace liber şi în plină forţă, dar să oprească tehnica la timp, pentru a nu răni adversarul. O echipă de arbitri decide dacă execuţia poate fi considerată eficace. De asemenea, se fixează un număr de tehnici competitive, restul, cele mai periculoase, nefiind permise. Pentru conservarea tehnicii originale, s-a realizat

20

competiţia de Kato. Noul Shiai (luptă liberă) are un succes enorm. Prima încercare se face în 1953, iar în 1957 se organizează un campionat naţional. G. Funakoshi a murit în aprilie, cu câteva luni înaintea acestui eveniment. Pe de altă parte, J. K. A. începe să controleze răspândirea Karate-ului în lume. A fost creată o şcoală de măiestrie pedagogică, în care erau incluşi cei mai dotaţi practicanţi. Cursul urmărea promovarea de către absolvenţii acestei arte marţiale, în toate ţările lumii şi crearea a cât mai multe organizaţii. Iniţiatorii şcolii de cadre au fost Nakayama şi Nishiama, la acea oră cei mai reprezentanţi elevi ai lui Funakoshi. Ei au invitat maeştri din alte stiluri pentru ca viitorii profesori să înţeleagă unitatea de principii a artelor marţiale şi în activitatea lor să militeze pentru anularea tensiunilor dintre diverse şcoli. În 1968 se înfiinţează o organizaţie unică, ca să reprezinte Karate-do în lumea sportului. Astfel s-a fondat World Union Karate Organization (W.U.K.O.) În 1970 se organizează la Tokyo primul Campionat Mondial, unde japonezii au dominat corpul de control şi decizie, astfel că Japonia devine campioană mondială. În 1972, la Paris, s-a întâmplat la fel. Apare scindarea în organizaţie şi chiar între experţii japonezi. Astfel, Nishiyama întemeiază o nouă federaţie internaţională: International Amator Karate Federation (I. A. K. F.) în 1974 care, imediat va avea o filială în Europa (E. A. K. F.). W. U. K. O., de asemenea, are o filială europeană European Karate Union (E. K. U.). Regulamentul competiţional era acelaşi, cel creeat de J. K. A. Mai târziu I. A. K. F. a devenit I. T. K. F. (International Traditional Karate Federation) apoi ambele federaţii vor încerca să obţină separat recunoaşterea Comitetului Olimpic International, în vederea includerii în Programul Jocurilor Olimpice. C. I. O. propune unirea W. U. K. O. cu I. T. K. F., dar lupta politică continuă şi astăzi. În 1982 W. U. K. O. modifică regulamentul competiţional şi separarea de

21

I. T. K. F. devine şi mai accentuată. Fiecare încearcă să cuprindă cât mai multe organizaţii de Karate. Astfel, I. T. K. F. este deschisă şi altor stiluri, chiar dacă în interiorul acestor organizaţii s-au petrecut şi se petrec numeroase scindări, ne exprimăm totuşi speranţa că toate aceste ramificări vor fi mai fertile decât un singur bloc, care să subordoneze sub un mănunchi de reguli întreaga mişcare de karate. În sprijinul acestei afirmaţii amintim că în Codul Bushido, unul dintre principii este cel al creativităţii: fiecare luptător este liber să-şi urmeze propria cale. Oare ar mai exista această libertate într-o unică organizaţie mondială? Ne mai amintim şi de credinţa lui sensei Funakoshi, conform căreia Karatedo nu poate fi redus la o mişcare sportivă; este mai întâi de toate o metodă de împlinire spirituală. Lipsa de unitate a aspectului competiţional de Karate este o confirmare a gândirii profunde a marelui Funakoshi (Funakoshi, 1922). 1.2. Analiza metodicii de antrenament a sportivilor din karate-do Shotokan expuse în unele surse bibliografice actuale În literatura de specialitate s-a constatat că nu există un sistem suficient de bine argumentat ştiinţific în ceea ce priveşte planificarea şi organizarea antrenamentului sportiv în Karate-do Shotokan. În alte arte marţiale, cum ar fi Judo, spre exemplu, există programe de instruire, iniţiere, perfecţionare, pregătirea sportivilor pentru competiţii de nivel ridicat. Există planuri de pregătire săptămânale, pe etape, anuale şi plan de perspectivă. În Karate-do Shotokan sunt încercări de planificare şi structurare a lecţiei de antrenament şi o clasificare a acestora de către N. Hidetaka (Coach Manual, 1990). Karate-do Shotokan se conduce şi se bazează pe principii, metode, tehnici de învăţare, perfecţionare şi analiză a aspectelor fizice, psihice, spirituale etc. al practicanţilor. "Karate începe prin muncă şi perseverenţă şi se termină prin respect şi umilinţă" (Funakoshi, întemeietorul stilului Karate-do Shotokan). - Karate începe cu Rei şi se termină cu Rei (salutul tradiţional japonez); - Karate nu trebuie utilizat fără raţiune;

22

- Karate nu se practică decât cu un sentiment de dreptate; - Din tehnică se naşte intuiţia; - Eşecul naşte neglijenţă; - Practica Karate-ului este o problemă rezervată pentru toată viaţa (D. Macovescu, 1996). Acestea sunt o mică parte din principiile morale care stau la baza Karate-do Shotokan. Principiile biomecanice • Mobilizarea energiei. Karate-ul, privit din punct de vedere modern este o artă, o metodă, prin care potenţialul energetic uman este mobilizat total, realizându-se performanţe deosebite, ca rod al acestui potenţial într-o manieră inteligentă şi optimizată. Unul din principiile de bază ale Karate-ului este mobilizarea şi eliberarea acestei energii într-un mod asemănător unei explozii. • Timpul scurt de mobilizare a energiei. Eficienţa loviturilor de Karate rezidă în utilizarea corectă a timpilor de contracţie-decontracţie, forţă-relaxare pe parcursul mişcării. • Concentrarea energiei. Pentru ca mobilizarea energiei să fie totală, trebuie evitat orice moment de dispersie a acesteia. Din acest punct acţionează factorul tehnic care intervine în ultimul moment al acţiunii (momentul impactului). • Durata de aplicare a forţei. În momentul impactului, în condiţii de forţă şi de viteză date, forţa de impact dezvoltată este cu atât mai mare, cu cât timpul de aplicare este mai scurt. • Utilizarea forţei de reacţie. Se cunoaşte din mecanică orice acţiune a unei forţe active determină o acţiune de sens invers a unei forţe de reacţiune. • Alternanţa contracţiei musculare cu decontracţia musculară. Decontracţia musculară permite atingerea vitezei necesare, iar contracţia permite conversia energiei cinetice dezvoltată în forţă utilă. • Importanţa respiraţiei în tehnicile de Karate. Inspiraţia atrage după sine o relaxare musculară, în timp ce expiraţia favorizează contracţia musculară. 23

Principiile psihologice ale Karate-ului În Karate, chiar dacă corpul este stăpânit, chiar dacă respiraţia este perfect stăpânită şi chiar dacă energia internă, să admitem, ar fi stăpânită de practicant, aceasta nu înseamnă nimic fără stăpânirea mentalului, a spiritului. Toate aceste aspecte mentale se numesc spiritul Karate-ului şi de la un anumit nivel, puţin accesibil marii majorităţi, pot fi asemănătoare manifestărilor de care se ocupă acum parapsihologia. • Voinţa trebuie să intervină în momentul foarte precis în care este posibilă penetrarea apărării adversarului după vechiul principiu japonez "a învinge pentru a nu fi învins". • Stăpânirea de sine rezultă în bună măsură din controlul asupra corpului, măiestria tehnică. • Vidul mental. Spiritul nu tebuie să fie acaparat de nici o idee preconcepută, el este complet liber, într-o stare de receptivitate totală, gata de acţiuni fulgerătoare la orice stimul, "o aşteptare fără scop, într-o stare de maximă tensiune". Echilibrul mental se realizează dificil şi numai prin antrenamente speciale. Un spirit Zanshin înseamnă un spirit alert, o concentrare completă a mentalului şi în special o păstrare mentală a vigilenţei. • Unitatea corp-spirit. Prin metodica de antrenament în Karate-do fac să lucreze în armonie şi simultan atât corpul cât şi mintea. • Noţiunea de Kime. Kime este termen japonez specific Karate-ului, dificil de tradus. Fără Kime nu există Karate. Noţiunea de Kime înglobează focalizarea tuturor energiilor: fizică, psihică, bioenergie într-un singur punct, cu o durată relativ scurtă de timp (D. Macoveanu, 1992). Tehnicile de Karate-do Shotokan Poziţiile. Poziţia este o atitudine predeterminată a corpului care conferă acestuia forţă şi o bază puternică de susţinere de pe care orice tehnică poate fi executată cu maximă eficienţă. Poziţiile pot îmbrăca forme variate, şi anume: 24

atac, apărare, aşteptare şi schimbarea direcţiei (Anexa 4). Deplasările, înaintarea, retragerea, pivotarea, secerarea dintr-o poziţie în alta se execută suplu şi continuu, cu braţul vertical şi şoldurile la acelaşi nivel, centrul de greutate al corpului nu se ridică, ci se păstrează la acelaşi nivel, indiferent de poziţia de luptă în care ne aflăm. Tehnici de pumn: Tehnici de lovire liniară. Cuprind numeroase procedee tehnice de lovit cu pumnul, ce se execută pe diferite traiectorii (Anexa 5). Tehnici de lovire biciuite sunt tehnici de braţ care lovesc ţinta pe traiectorie circulară. De obicei cotul este pivotul loviturii. Tehnici de picioare (Anexa 6): - Lovituri de picior în faţă; - Lovituri de picior în spate; - Lovituri de picior lateral; - Lovituri de picior circular. Tehnicile de apărare Tehnicile cu antebraţul sau piciorul, pentru a ne apăra în atacul adversarului (Anexele 7 şi 8). Blocajele de bază în Karate-do Shotokan sunt: - blocaj jos; - blocaj din interior şi exterior; - blocaj cu muchia palmei; - blocaj prin ridicarea braţului. Metode de antrenament Kata este o formă superioară de luptă şi antrenament cu adversari imaginari care ne permite să învăţăm singuri munca de formare a corpului şi ne obişnuieşte cu tehnici de atac şi apărare de o mare diversitate. Kumite este kata aplicat, practicându-se cu distanţă şi cu parteneri reali (M. Ungurean, 1993). Forme de luptă

25

- Khihon kumite- şcoala de bază a kumite-ului; - Jiu ippon Kumite - kumite semiliber; - Jiu kumite - kumite liber; - Shiai - kumite competiţional. Karate-do Shotokan are reguli ce au fost instituite cu scopul de a asigura imparţialitatea şi uniformitatea, atât în metodele de arbitrare cât şi în cele de judecare a unei competiţii (M. Ungurean, 1995). Antrenamentele de karate-do Având în vedere faptul că prin antrenamentele de Karate-do corpul omenesc poate şi trebuie să ajungă la indici superiori de manifestare a calităţilor motrice de bază şi specifice, la menţinerea şi întărirea sănătăţii, a călirii organismului, acestea se desfăşoară şi în aer liber, în orice condiţii geo-climaterice. Cu toate acestea, cel mai mare număr de antrenamente se va desfăşura în Dojo. Acest termen desemnează interiorul în care adepţii îşi unesc eforturile în practica fizică şi mentală a Karate-ului. Dojo are un rol esenţial în împlinirea cu succes a travaliului, tot aşa cum în orice credinţă religioasă incinta sacră a templului purifică şi întăreşte credincioşii. Prin antrenamente de Karate se urmăresc obiectivele: ■ Karate-do, artă a vieţii ■ Cultura fizică ■ Cultura conduitei şi acţiunii ■ Cultura spirituală ■ Performanţa sportivă ■ Autoapărarea Începătorii vor învăţa principiile de bază ale fiecărei tehnici: - cum să folosească puterea întregului corp; - cum să se relaxeze şi să-şi dezvolte viteza şi detenta; - cum să-şi controleze emoţiile.

26

Avansaţii vor învăţa: - cum să reacţioneze imediat; -cum să simtă ritmul adversarului, astfel încât să fie capabili să reacţioneze oportun la încercarea acestuia de a ataca; - cum să lupte împotriva unui agresor; - cum să lupte împotriva mai multor agresori, utilizând anumite strategii; - cum să lupte împotriva agresorului înarmat. Structura lecţiei de antrenament este asemănătoare cu cea din alte sporturi şi cuprinde 3 părţi(H.Nishiyama - Coach Manual, 1990): a) partea pregătitoare:

- alinierea - zarei (salutul)

b) partea fundamentală: (lecţia propriu-zisă) Intensificare efortului: ■ mică: 40% din capacitate; să nu depăşească 15% din şedinţa de antrenament; ■ medie: 50-60% din capacitate; să nu depăşească 45% din şedinţa de antrenament; ■ mare: 85% din capacitate; să nu depăşească 10% din şedinţa de antrenament. c) partea de închidere dedicată revenirii la parametrii normali ai organismului; exerciţi de respiraţie, de relaxare. Pentru o mai bună înţelegere a procesului de antrenament tebuie să spunem că lecţiile de antrenament sunt de mai multe tipuri: 1. Lecţii de învăţare - studiu - intensitate mică - mare - demonstrări repetate - număr mediu de repetări pe serie

27

- număr mediu de serii 2. Lecţii de consolidare - anduranţă - intensitate medie - maximă - intervenţii rare ale antrenorului - număr mare de repetări pe serie - număr mic de sarcini tehnice 3. Lecţii de perfecţionare - precizie - dinamică - eficacitate - adaptarea tehnicii la dotarea nativă - supravegherea strictă din partea profesorului - intensitate mare - număr mic de repetări pe serie - număr mare de serii 4. Lecţii de verificare - selecţii pentru competiţie - examene de grad - intensitate maximă 5. Lecţii de adaptare - diversificare tehnică în şcoala de bază - intensitate mică 6. Lecţii de încheiere a ciclului de instruire - intensitate mică - anticiparea următoarelor trepte de evoluţie 7. Lecţii teoretice - ocazionale - o oră pe lună sau mai rar Tematica acestora cuprinde: istoric, tradiţional (forma veche de practicare a

28

Karate-ului), reguli de competiţie, noţiuni de medicină naturistă, informaţii despre alte arte marţiale, alte informaţii. Omul este singura fiinţă dăruită cu proprietatea de a se comporta în mod orientat spre realizarea unor performanţe psihomotorii mereu superioare. Nu se naşte cu această calitate, ci educarea comportamentului are ca finalitate mutarea patimii de dominaţie într-un alt plan, exterior, gravelor probleme sociale ale umanităţii şi direcţionarea individului spre autodepăşirea şi canalizarea energiei psiho-fizice în modelarea armonioasă, precum şi integrarea demnă în comunitate. Lipsa unei astfel de educaţie determină ca dorinţa de posesiune să fie un veşnic izvor de convulsii sociale, energia nedirijată a acestui generator născând efecte imprevizibile, haotice, nenaturale. Din acest motiv ne exprimăm părerea că prima societate care a conceput întrecerile sportive în vremuri străvechi are marele merit de a fi promovat armonia. Acolo unde legile politice nu au efecte (interdicţia generează reacţii sociale: poftele), întrecerea sportivă captează atenţia, voinţa şi puterea oamenilor, orientându-le către acţiuni curate. Oricine poate confirma comportamentul social adecvat al majorităţii sportivilor. Manifestările extreme sunt aproape întotdeauna regăsite la oamenii needucaţi fizic şi psihic. Excepţiile probabil nu sunt chiar puţine, însă ne exprimăm încrederea în rolul creativ pe plan social al întrecerii sportive. Artele marţiale sunt foarte concludente în sprijinirea ideii noastre. Tehnica şi tactica erau în trecut vocile nevoii de putere şi răspândeau moarte. Astăzi se vor a fi un mod de viaţă. De la arta de a ucide la cea de a trăi, acesta este saltul reuşit de umanitate odată cu manifestarea sportivă. Pentru o înţelegere mai bună a competiţiei de Karate şi a acuzelor producerii accidentelor, este nevoie să prezentăm pe scurt câteva elemente ale regulamentului de desfăşurare şi probele specifice de concurs (H.Nishiyama -

29

Coach Manual, 1990).(Anexa 2,3) A. Ţinuta sportivului - Karate-gi (costumul) alb şi centura corespunzătoare; - centura înconjoară de două ori talia şi după strângerea nodului, capetele ei rămân lungi de 10-30 cm.; - poate fi expus însemnul clubului sau cel naţional, dar discret; - întregul echipament este curat, fără cusături sau rupturi; - unghiile de la mâini şi de la picioare sunt tăiate scurt. B. Competiţia propriu-zisă 1. Probele de concurs I. Kumite:

- individual - masculin - feminin - echipe

- masculin - feminin

II. Kata:

- individual - masculin - feminin - echipe (sincron)

III. Enbu:

- echipe

- masculin - feminin - masculin - feminin

IV. Fuguko: individual - masculin - feminin Fugoko este o probă nou introdusă, în care alternează proba de Kata şi cea de Kumite, astfel: cei 2 sportivi execută simultan un Kato impus, învingătorul mergând în turul următor, unde va întâlni un alt concurent de la proba de Kumite. Tururile se desfăşoară astfel încât finala să se desfăşoare pe proba de Kumite. 2. Participarea concurenţilor I. Kumite Este vorba de lupta directă dintre 2 sportivi, fiecare încercând să

30

aplice procedeele preferate (selecţionate dintre cele admise de regulament), în paralel cu anihilarea atacului partenerului de întrecere. Lupta se desfăşoară fără protecţie, în sistem non-contact (loviturile trebuie oprite la mică distanţă de zona de ţintă) şi fără categorii de greutate. Arbitrii acordă un punct întreg (ippon) atunci când un atac îndreptat spre capul sau abdomenul adversarului este executat foarte corect, cu o mare degajare de energie, într-un moment în care partenerul de întrecere este surprins în imposibilitatea de a se apăra. Un ippon pune capăt meciului; în cazul în care o lovitură nu are suficientă forţă şi energie, se poate acorda Wazari (jumătate de punct). Acţiuni interzise: −

contactul ferm asupra ţintelor Jodan (capului) şi Chudan (abdomenului);

−

atac cu mâna deschisă;

−

atac asupra organelor genitale (Gedan);

−

apucarea, agăţarea, împingerea, aruncarea, izbirea adversarului;

−

comportament nesportiv între concurenţi;

−

simularea;

−

ignorarea deciziilor arbitrului;

−

ignorarea etichetei.

Penalizări: −

un sportiv care iese în afara spaţiului de luptă (Jio gai), în mod repetat, va

fi penalizat prin acordarea unui wazari (1/2 punct) adversarului său; −

comiterea voită a unui act interzis are ca rezultat descalificarea

(Hansoku); −

dacă intenţia de încălcare a regulamentului este clară, dar acţiunea nu este

finalizată, se acordă avertisment (Hansoku chui); al doilea hansoku chui atrage după sine Hansoku; −

încălcările minore şi accidentale ale regulamentului vor fi sancţionate prin

atenţionare; la a doua atenţionare se acordă hansoku-chui. 31

Concursul pe echipe: - echipa este formată din 4 sportivi, dintre care numai 3 vor lupta, al patrulea fiind de rezervă; - fiecare membru al echipei luptă individual în ordinea de concurs; meciul acestuia se încheie la limita de timp sau la obţinerea unui ippon; - echipa care totalizează un număr mai mare de puncte în cele 3 meciuri este desemnată câştigătoare; - în caz de egalitate, echipele îşi desemnează reprezentanşii pentru meciul decisiv; în acest meci nu se iau în considerare rezultatele anterioare ale concurenţilor. II. Kata Sunt exerciţii (forme) de antrenament individual tradiţionale, rămase de la marii maeştri ai Karate-ului, care le-au conceput astfel încât totalitatea Kata-surilor dintr-o anumită şcoală să reprezinte esenţa şcolii respective. Ele apar ca o succesiune de tehnici şi deplasări pe mai multe direcţii, care simulează o luptă cu mai mulţi adversari imaginari. În competiţie, arbitrii urmăresc forma şi corectitudinea procedurilor tehnice, tranziţia (uşurinţa deplasărilor), utilizarea energiilor întregului corp în execuţia fiecărei Kata şi gradul de măiestrie atins în execuţia respectivă. Kata pe echipe este proba în care o echipă formată din 3 sportivi execută un Kata sincron, arbitrii urmărind, pe lângă aspectele prezentate la Kata individual, precizia sincronizării mişcărilor celor 3 coechipieri. Arbitrii dau note separat pentru bunkai, apreciind în primul rând concepţia acestuia, precum şi realismul şi siguranţa execuţiei. Penalizări: - nesiguranţa; - pierderea stabilităţii; - devierea poziţiei faţă de cea iniţială; - desincronizări; - ţinută devenită dezordonată;

32

- ignorarea etichetei şi deciziilor arbitrului. III. Enbu - lupta demonstrativă între 2 sportivi de acelaşi sex sau sexe diferite, a cărei durată este stabilită de regulament la 1 minut ± 5 secunde. Combinaţiile de luptă sunt prestabilite (incluzând şi câteva procedee tehnice impuse de regulament), concepţia lor aparţinând celor 2 sportivi şi antrenorilor lor. Arbitrii urmăresc siguranţa execuţiei, atitudinea marţială şi spiritul de luptă al celor 2 "adversari", originalitatea combinaţiilor de luptă prezentate. Penalizări: - depăşirea sau nerealizarea timpului regulamentar de execuţie; - lovirea sau accidentarea unuia dintre parteneri, în urma execuţiei; - ieşirea în afara spaţiului regulamentar. 1.3. Concepţii privind apariţia traumatismelor sportive Orice agresiune asupra ţesuturilor organismului viu determină imediat o reacţie de apărare locală, ale cărei elemente se organizează într-un proces de timp inflamaţie, pe baza unei scheme biologice nespecifice, transmise genetic. Aceste elemente sunt de tip vascular, sangvin, citologic, metabolic şi mecanic. Dar, odată cu reacţia de apărare, se iniţiază şi fenomenul de reparare locală, care cuprinde aceleaşi elemente, cele două fenomene nefiind decât sensuri ale aceluiaşi proces. Cu alte cuvinte, elementele declanşate în ţesuturi de agresiune reprezintă înseşi cărămizile cu care se va face repararea ţesutului (T. Sbenghe, 1981). Evoluţia procesului de apărare-vindecare este influenţată de foarte mulţi factori, cum ar fi: agentul etiologic al agresiunii, starea generală – reactivitatea – organismului (care, la rândul ei ţine de un complex de factori), starea morfofuncţională preexistentă a zonei agresionate, tipul şi calitatea intervenţiei "terapeutice" etc. Traumatismele survenite în timpul practicării diferitelor discipline sportive pot fi favorizate sau provocate de o serie de factori (C. Obrascu, 1968): a. factori de mediu;

33

b. factori aparţinând terenului de sport necorespunzător, materialelor sau echipamentului sportiv; c. factori datoraţi organizării defectuoase a activităţii de educaţie fizică şi sport; d. factori aparţinând pregătirii sportivului; e. agresivităţii din partea adversarilor. Problemele psihologice ale traumatismelor au devenit foarte importante în ultimele decenii, datorită în mod deosebit dezvoltării sportului de performanţă, mai ales a celui de mare performanţă, care este o sursă mai amplă de riscuri, de accidentări, datorită dezvoltării însăşi a psihologiei sportului, precum şi a medicinii sportive. 1.4. Mecanismul psiho-fiziologic al riscului şi accidentării M. Cordun (1996) arată că sportivul îşi dă seama de stresul produs de accident, devenind sensibil la durere, şi aceasta cu atât mai mult în situaţia în care recuperarea durează mai mult decât spera. El va face eforturi de a-şi dovedi capacitatea, dar subconştientul îi va menţine prezenţa de teamă de accident sau de recidivă. Teama influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică ,sistemul cognitiv şi afectiv al pacientului, după structura temperamentală şi experienţa de viaţă. Teama reduce nivelul concentrării şi al încrederii în sine, mărind simultan tensiunea musculară şi activitatea nervoasă. J. Heil (1993) reprezintă teama de accident în felul următor:

34

TEAMA DE ACCIDENT

PSIHOLOGIC

FIZIOLOGIC MUSCULAR

DEPRINDERI

Reacţii specifice de apărare

Slăbirea concentrării Distrugere crescută

INTERPRETARE

SISTEMUL AUTONOM

Scăderea încrederii în sine

Creşterea frecvenţei cardiace

CREŞTEREA FRICII DE DURERE

MODIFICĂRI NEUROCHIMICE

PERFORMANŢĂ J. Heil 1993

Stresul traumatismului – conceptul de stres. După cum arată I. Holdevici (1988), conceptul de stres îşi are originea în cercetările de fiziologie întreprinse de H. Selye. Acesta a observat că agenţii vătămători care acţionează asupra organismului produc atât efecte specifice stimulului respectiv, cât şi efecte nespecifice (leziuni, uzură, reacţii de apărare). Holdevici (1988) realizează o schemă – Rezistenţa la stres:

REZISTENŢĂ LA STRES

Reacţia de alarmă

Faza de rezistenţă

Faza de epuizare

H. Selye (1970) realizează o schemă a factorilor care influenţează rezistenţa organismului la stres.

35

STIMUL

FACTOR STRESANT

EFECT SPECIFIC

CONDIŢII INTERNE:

CONDIŢII EXTERNE:

- EREDITATE - EXPERIENŢĂ INDIVIDUALĂ - ORGANISM

- CLIMĂ - MEDICAMENTE - ALIMENTE

I. Holdevici (1988) arată că la aceste aspecte trebuie adăugaţi în mod obligatoriu factorii socioculturali, de importanţă majoră pentru om. Se cunoaşte că traumatismul este un stresor puternic, care acţionează asupra personalităţii bolnavului din punct de vedere al intensităţii şi severităţii traumatismului şi al răspunsului psihologic. După cum considera M. Cordun (1996), "intervenţia psihologică" are totodată rolul de a grăbi şi de a face mai puţin stresantă recuperarea; în acelaşi timp ea trebuie să îl convingă pe pacient să accepte durerea şi regimul sever al terapiei. Un rol important în prevenirea şi recuperarea traumatismelor îi revine medicinei sportive. După I. Drăgan (1994), medicina sportivă este o specialitate medicală cu un conţinut propriu, care nu se regăseşte în alte specialităţi medicale şi se adresează tuturor, tineri şi vârstnici, sportivi şi nesportivi, în deplinătatea capacităţii de efort sau handicapaţi din punct de vedere sportiv. Medicinei sportive îi revin următoarele sarcini: - preventive, în sfera activităţii de selecţie, orientare şi supraveghere; - curative, care la rândul lor, au fost departajate în două categorii, tratând 36

diverse afecţiuni apărute la sportivi şi folosind activitatea fizică în scop şi mijloc terapeutic; - de cercetare ştiinţifică, a cărei dezvoltare determină evoluţia şi progresul celor precedente. Aşa cum arată M. Epuran (1995), psihologia sportivului s-a dezvoltat simultan cu medicina sportului, stimulată de dezvoltarea sportului de performanţă, în strânsă legătură cu ştiinţa sportului, ea însăşi în curs de constituire. Depăşind punctul de vedere psihosomatic, psihologia sportului s-a bazat pe concepţia triadică a determinării persoanei de trei factori: biologic, psihologic şi social, conceptul modern de "asistenţă medico-sportivă" şi de "asistenţă psihologică" apropie şi mai mult aceste ştiinţe, prin ele însele interdisciplinare. Noţiunea de asistenţă psihologică este deosebit de complexă, implicând măsuri de organizare, coordonare şi control ale activităţii sportivului, aspecte de protecţie şi sprijin, dar mai ales măsuri de formare a unor mecanisme (atitudini şi deprinderi) eficiente de autoconducere şi autocontrol ale activităţii sportivului (M. Epuran, 1994). 1.4. Metode de recuperare a frecventelor traumatisme apărute în practicarea karate-do Shotokan A. Metode de recuperare medicală convenţională a. Tratamentul ortopedico-chirurgical Tratamentul traumatismelor membrelor se bazează pe două mari grupe de procedee – ortopedice şi chirurgicale – care se folosesc după caz, în raport de leziune, de instrumentar, de ajutorare, de medicaţie şi de cunoştinţe. Orice chirurg care se ocupă şi cu tratamentul traumatismelor membrelor trebuie să cunoască şi să stăpânească în egală măsură atât procedeele ortopedice, cât şi pe cele chirurgicale, aplicându-le după indicaţie, cu spirit eclectic, ştiind că succesele fiecărui procedeu depind de indicaţia justă şi măiestria cu care el este executat, evitându-se toate cursele şi greşelile ce pot apărea pe parcurs.

37

Tratamentul ortopedic al fracturilor, pentru a avea succes, trebuie respectate nişte reguli, şi anume: precocitate în execuţia reducerii, indicaţie adecvată de reducere ortopedică medicală, execuţie tehnică corectă, confort şi condiţii de lucru satisfăcătoare, etanşeitatea aparatului gipsat, supravegherea suficientă a aparatului gipsat în zilele următoare aplicării, controale radiografice periodice, schimbarea la data stabilită a aparatului iniţial. Tratamentul chirurgical constă în reducerea fracturii pe cale sângerândă şi fixarea fragmentelor osoase cu ajutorul a diferite mijloace, cu precădere piese metalice. El poate fi grevat de unele greşeli. Intervenţia chirurgicală se indică, de obicei, ca urmare a insuccesului metodelor ortopedice, sau poate fi făcută de la început ca o recunoaştere a ineficacităţii şi consecutiv a lipsei de indicaţie, în cazul respectiv, a celorlalte metode de tratament. De multe ori însă, tratamentul chirurgical este făcut abuziv, fie dintr-o necunoaştere suficientă a procedeelor ortopedice, fie dintr-un exces temperamental al chirurgului general, înclinat să rezolve totul prin operaţie. De asemenea, se uită adesea că "intervenţia operatorie trebuie să fie operă de tehnică şi de înaltă ţinută profesională, şi nicidecum o improvizaţie" (Al. D. Rădulescu). Începând cu indicaţia operatorie, continuând cu intervenţia chirurgicală şi terminând cu urmărirea postoperatorie şi la distanţă, fiecare element legat de actul chirurgical necesită a fi bine fundamentat, fără scăpări sau greşeli de execuţie ce pot contribui mai mult sau mai puţin la insuccesul final şi deci la deformaţii condamnabile. Ori de câte ori chirurgul general sau ortopedul se decide să efectueze o osteosinteză, el trebuie să-şi pună următoarele întrebări: când operează, pe cine operează, cu cine operează, cum operează, cu ce operează, unde efectuează operaţia şi ce trebuie să facă postoperator. Numai răspunzând afirmativ la fiecare din aceste întrebări îşi poate permite să procedeze la intervenţie chirurgicală (Gh. Niculescu). b. kinetoterapia (gimnastica medicală) Kinetologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi

38

al structurilor care participă la aceste mişcări. Kinetologia medicală studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului activităţile motrice normale, preocupându-se totodată de înregistrarea, analizarea şi corectarea mecanismelor neuromusculare deficitare (după T. Sbenghe, 1997). Limitarea activităţii motrice poate fi determinată de: - scăderea forţei musculare (hipotonie), creşterea forţei musculare (hipertonie) sau spasticitatea musculară (contractură); - redoare articulară; - lipsa coordonării mişcărilor. În cadrul reabilitării, ca proces medico-social complex, kinetoterapia reprezintă un mijloc terapeutic de bază. Terapia prin mişcare intră în acţiune concomitent cu celelalte mijloace, în cadrul planului terapeutic unitar. Scopurile kinetoterapiei: - ameliorarea capacităţii generale de mişcare şi a marilor funcţiuni; - ameliorarea funcţiei segmentului sau segmentelor interesate direct în afecţiune; - prevenirea instalării deprinderilor compensatorii defectuoase şi stimularea stării psihice Formele kinetoterapiei Principalele forme de aplicare a kinetoterapiei sunt următoarele: - imitaţii şi jocuri; - gimnastică generală şi respiratorie; - gimnastică medicală selectivă; - reeducarea mersului; - reeducarea prehensiunii; - hidroterapie - sportul curativ; - dansul curativ;

39

- terapia ocupaţională; - ergoterapia. c. Masajul Este o cale de influenţare manuală, mecanică sau instrumentală a diferitelor părţi ale corpului, cu următoarele efecte: - relaxarea musculară; - vasodilataţie periferică activă; - stimulare a metabolismului; - favorizează eliminarea produşilor toxici rezultaţi din arderile energetice şi acumulaţi în ţesuturi; - stimulare a circulaţiei limfatice; - sedativ; - analgezic; - îmbunătăţire a stării trofice locale. Masajul poate fi de două feluri: Miorelaxant - folosit în cazul contracturilor musculare, pe musculatura din apropierea zonelor traumatizate sau în afecţiuni reumatice. Miostimulent - în profilaxia şi terapia hipotoniilor musculare, prin inactivitatea după un traumatism, pentru combaterea edemelor traumatice şi infiltratelor tisulare. O şedinţă de masaj trebuie să dureze 20 - 30 de minute, insistând 2’-3’ pe fiecare zonă. Este contraindicată masarea zonelor care prezintă leziuni musculare sau leziuni traumatice. Medicina tradiţională orientală ne oferă alternative la masajul "clasic" prin micromasajul chinezesc (presopunctura), Tao-inn, Shiatsu, Kuatsu etc. În China, masajul se folosea fie ca metodă unică de tratament, fie ca adjuvant al altor tratamente. În funcţie de afecţiune, se foloseau una din aceste două metode: - ngan-mo (cu efect sedativ); - tonei-na (cu efect stimulent).

40

Una dintre cele mai cunoscute tehnici de masaj este tao-inn, cunoscută în Japonia, SUA şi Europa sub numele de do-in. Acesta este, de fapt, un automasaj, ce sa asociază unor manevre corporale, contribuind la mobilizarea energiilor în organism. Do-in se aseamănă ca principiu cu acupunctura dar, spre deosebire de aceasta, poate fi practicată de oricine, fără a avea cunoştinţe deosebite despre traiectele meridianelor şi localizarea punctelor. Practicarea zilnică a acestei tehnici permite energiei blocate să circule din nou liber, dând naştere unei relaxări complete, care degajează ţesuturile din tensiunile acumulate în timpul efortului fizic. Alte metode de masaj ce pot fi utilizate în recuperarea sportivului sunt: - micromasajul chinezesc, cu varianta sa modernă - presopunctura; - shiatsu, cu manevre asemănătoare presopuncturii; - Kuatsu, folosit în cadrul manevrelor de reanimare, ca masaj de urgenţă, pe anumite zone reflexogene, cu acţiune la distanţă asupra inimii şi plămânilor. d. Electroterapia • Ionoforeza - procedură ce foloseşte curentul continuu, pentru a induce ioni medicamentoşi în zona afectată. Are efect analgezic în cazul bolilor traumatice (entorse, contuzii, luxaţii, leziuni musculare) şi bolilor reumatice; • curentul dinamic - este o procedură ce foloseşte curentul cu impulsuri unidirecţionale de joasă frecvenţă şi cu acţiune analgezică în stadiul acut al afecţiunilor traumatice şi reumatice; • undele scurte - procedură fizioterapeutică ce foloseşte curentul alternativ de înaltă frecvenţă, realizează o "încălzire" a ţesuturilor în profunzime şi este un utilizator cu rol analgezic, de îndepărtare a contracturii musculare, îmbunătăţire a circulaţiei sangvine şi a mobilităţii articulare în zona afectată; • ultrasunetele - au efecte analgezice, de relaxare musculară şi efecte trofice, prin îmbunătăţirea circulaţiei în zona tratată, potenţâmd astfel şi penetraţia în tegumente a unguentelor; • ultravioletele - favorizează producţia de vitamina D în organism,

41

normalizează metabolismul calciului şi întăresc organismul în general. Sunt folosite în special în cadrul helioterapiei. e. Acupunctura Istoria acupuncturii este o legendă a ştiinţei, pe care milenii de observaţie minuţioasă o aduc zilelor noastre ca un adevăr, în acord cu tot ce descoperim (I. Fl. Dumitrescu). Omul este un produs al cosmosului – afirmau străvechii filosofi care fundamentau acupunctura – şi tot ce este conţinut în univers, ca şi organismul viu, există prin confruntarea permanentă a două principii antitetice, yang şi yng, reprezentând caracterele opsuse ale materiei (+ şi – ), care nu se exclud, ci se întreţin într-o dialectică simbioză. Circulaţia energiei în interiorul organismului viu nu este întâmplătoare, ea se realizează prin canale definite – meridianele – iar punctele active reprezintă căile de comunicaţie energetică ale organismului cu mediul înconjurător, având o corespondenţă funcţională pentru fiecare structură organică. Acupunctura nu este o metodă de tratament cu rezultate spectaculoase, aşa cum adesea se crede. Ea este o concepţie despre interacţiunile funcţionale dintre structurile de înveliş şi cele interne, somatice şi viscerale iar, pe un plan mai cuprinzător, o concepţie despre relaţiile permanente ale organismului viu cu mediul înconjurător. În sensul direct al cuvântului, acupunctura înseamnă înţepare şi, într-o accepţiune convenţională, se referă la acţiunea acului, ca agent terapeutic, asupra unor puncte determinate pe suprafaţa învelişului cutanat. Această denumire se conservă simbolic, cu toate că nu exprimă nici sensul istoric, nici cel contemporan, al unei adevărate discipline ştiinţifice. Dacă acul, ca agent terapeutic, tinde să devină anacronic în competiţie cu arsenalul modern al procedeelor de stimulare, punctul, ca organ receptor în actul terapeutic, este o realitate anatomo-funcţională care se manifestă, totodată, şi ca organ efector în reflectarea fenomenelor funcţionale şi patologice din interiorul organismului. Datorită proprietăţilor sale electrice, distincte, punctul activ este denumit şi punct electrodermic. Numeroase argumente experimentale îndreptăţesc să-i fie atribuit un rol important în schimburile energetice organism

42

– mediu electric, precum şi în menţinerea homeostaziei electrice a organismului viu. În numeroase centre de cercetare care includ sau se întrepătrund cu cercetarea ştiinţifică în domeniul acupuncturii se descoperă sau se confirmă realităţi obiective ce fac ca străveche metodă de tratament extremorientală să rămână permanent în actualitate. De fapt, asistăm la restructurarea vechilor concepţii, la precizarea unor sensuri noi, la explicarea unor fenomene necunoscute pentru medicină (I.Fl. Dumitrescu, D. Constantin). Pregătirea psihologică a bolnavului înaintea începerii terapiei reprezintă o necesitate a cărei înţelegere şi respectare poate asigura o mai mare probabilitate şi chiar rezistenţă şi rapiditate a vindecării. Pentru alte domenii ale intervenţiei medicale, ca de exemplu în chirurgie, problema pregătirii psihologice a bolnavului a început să fie pusă cu tot mai multă seriozitate (Ionescu, 1975). În acupunctură, o astfel de pregătire este în deplin acord cu spiritul disciplinei, cu viziunea holistică asupra omului şi interacţiunilor sale cu mediul înconjurător, fizic, biologic şi social. În acupunctura chineză, pregătirii psihologice a pacientului i se acordă un rol important, şi aceasta îşi are aportul său la obţinerea vindecării bolnavului. Psihoterapia modernă este încadrată într-un sistem teoretic coerent de înţelegere a relaţiilor dintre psihic şi somatic şi tehnicile sale îl pot ajuta substanţial pe acupunctor în lupta pe care o duce împotriva disfuncţionalităţii. f. Climatoterapia este o metodă ce utilizează clima ca factor profilactic şi terapeutic în menţinerea sau ameliorarea stării de sănătate a organismului. Poate fi folosită în asociere cu balneoterapia sau alţi factori naturali. În cadrul climatoterapiei pot fi utilizate următoarele metode: - aero- şi helioterapia; - talazoterapia; - nămolul terapeutic; - hidroterapia; - psamoterapia etc.

43

B. Metode Psihopedagogice a. Antrenamentul mental Parte a "antrenamentului total", antrenamentul mental s-a impus în ultimele decenii ca un mijloc complementar şi deosebit de valoros al pregătirii tehnico-tactice a sportivilor. Practicarea acestui gen de antrenament este justificată din cel puţin 3 puncte de vedere: primul ar fi acela că orice mijloc care aduce un progres cât de mic în antrenament şi performanţă; al doilea, de fond, că este o continuitate nesolicitantă fizic a antrenamentului practic, pe care îl completează; al treilea că în anumite situaţii, ca accidentări, deplasări lungi, întreruperi fortuite ale antrenamentului practic, îl putem înlocui pe acesta cu rezultate deosebit de satisfăcătoare. Argumentele în favoarea antrenamentului mental au fost aduse atât de către cercetători, cât şi de către sportivii care le-au utilizat. Încă de la sfârşitul secolului trecut, au fost descrise fenomenele de exteriorizare a imaginii mişcării. Când cineva se gândeşte la o anumită mişcare, în muşchii săi se produc modificări de tonus, inervaţie, influx sangvin, care pot fi înregistrate, şi deci obiectivate, cu tehnici fiziologice potrivite. După ce tehnicile de investigare au progresat, s-au putut înregistra modificări de tipul electromiogramei,

electrodermogramei,

pletismogramei,

pneumogramei,

retinogramei şi electroencefalogramei, ca urmare a înregistrării unor mişcări. Cu ajutorul acestor tehnici s-au putut dovedi experimental efectele pozitive ale antrenamentului mental. Creierul nostru are şi capacitatea de a reactualiza prin cuvânt experienţa perceptivo-motrică dobândită prin exersare. Antrenamentul mental, sau ideomotor, este procesul de menţinere şi consolidare a reprezentărilor mişcărilor şi acţiunilor, având ca efect activarea formaţiunilor neuromusculare şi deci creşterea eficienţei lucrului practic (M.Epuran, I. Holdevici, Fl. Toniţa). Antrenamentul mental constă în repetări în reprezentare, nu concret-practice şi se bazează pe capacitatea dobândită prin instruire şi exersare de a conştientiza propriile acţiuni, de a le reactualiza gândul la ele, dându-le numai exprimare

44

verbală corespunzătoare. Întrucât actul imaginat produce şi modificările corespunzătoare în sistemul neuromuscular este lesne de înţeles că acest gen de antrenament conduce la îmbunătăţirea indicilor funcţionali psihomotrici. Unii metodişti consideră că antrenamentul mental este util atât pentru învăţarea, cât şi pentru îmbunătăţirea unui procedeu motric (37, 60, 81, 103). Prima condiţie în efectuarea antrenamentului mental este ca sportivul să aibă un nivel satisfăcător de însuşire a mişcărilor şi acţiunilor, celelalte condiţii sunt de ordin metodic: sportivul trebuie învăţat să se concentreze asupra execuţiei şi să şi-o reprezinte; să efectueze şedinţe de 10 minute zilnic, la câteva ore după antrenamentul practic; să precizeze de fiecare dată asupra căror caracteristici sau detalii ale mişcărilor sau acţiunii se va opri într-o anumită şedinţă; să controleze în antrenamentul practic valoarea celor imaginate. Capacitatea de concentrare se educă progresiv, sportivul primind la început sarcina de a observa atent execuţiile colegului, apoi pe ale sale şi să relateze despre caracteristicile spaţiale, de forţă, viteză şi coordonare ale acestora. În afară de această utilitate, de învăţare, consolidare şi perfecţionare, antrenamentul mental s-a dovedit deosebit de eficient în situaţiile în care sportivul nu a putut efectua antrenamentul practic din cauza unor accidentări şi imobilizări, a unor îmbolnăviri, a deplasărilor lungi etc., în toate aceste situaţii el fiind un înlocuitor al antrenamentului real. Practica antrenamentului mental are şi efecte educative asupra sportivilor, prin creşterea nivelului de conştientizare a activităţii, prin disciplinarea gândirii, creşterea capacităţii de concentrare şi, în general, prin dezvoltarea autodeterminării, a concentrării conştiente a propriei activităţi. b. Sugestia şi autosugestia O caracteristică a situaţiei, sugestia reprezintă existenţa alternativei de a nu reacţiona, deşi doar rareori subiectul supus influenţei sugestive realizează faptul că dispune de această alternativă în absenţa aceleia de a nu reacţiona se poate vorbi despre o situaţie cu caracter coercitiv. În literatura de specialitate se discută despre:

45

- situaţia sugestie sau stimul sugestiv; - comportamentul sugerat; - sugestibilitate sau disponibilitatea subiectului de a reacţiona la sugestie Situaţia sugestie este definită ( 81, 84;) ca un stimul sau constelaţie de stimuli cu caracter provocativ, susceptibil să declanşeze: - reacţii neadecvate ale subiectului, cum ar fi confundări, distorsionări etc. (sugestii negative); - reacţii care potenţează adecvarea la realitate şi în consecinţă o mai bună adaptare la condiţiile existenţei (actualizarea disponibilităţilor latente ale psihicului uman este efectul sugestiilor pozitive); - reacţii neutre sub aspectul adecvării sau neadecvării la realitate (sugestii neutre) Practicienii domeniului au arătat că pentru a fi eficiente, în terapie sau în optimizarea comportamentului uman sugestiile trebuie să respecte următoarele condiţii: să fie acceptate de subiect, să concorde cu sistemul de valori al persoanei, să servească scopului propus, să nu fie prea lung, să fie exprimate în termeni pozitivi, să fie realiste, simple, convingătoare. c. Gândirea pozitivă Atitudinea este o anumită predispoziţie, orientare în raport cu un "obiect" şi înglobează credinţele, simţămintele şi tendinţa de a acţiona într-un anumit mod în raport cu "obiectul". De aceea am spus că gândirea "pozitivă" este o atitudine. Ea presupune o anumită structură comportamentală a persoanei în "faţa lumii", un anumit mod de a se "vedea" pe sine şi pe celilalţi, de a înţelege, simţi şi acţiona în relaţiile cu ceilalţi, cu situaţiile cu care este confruntat, şi anume un mod constructiv, eficient şi oportun ("pozitiv"). A gândi pozitiv înseamnă a ne folosi pozitiv de sugestibilitatea subconştientului nostru. Informaţia trece de la nivelul conştientului în subconştient. Subconştientul nu raţionează. El nu împarte informaţiile în corecte şi eronate, în înţelepte şi prosteşti, adevărate şi false. Le stochează pe toate, ca

46

un slujbaş credincios şi astfel, din datele înregistrate, se cristalizează mai târziu comportamentul. Dacă vrem să ne schimbăm comportamentul şi să devenim mai performanţi trebuie să intervenim asupra subconştientului, selectând gânduri noi, pozitive, cu care să ne alimentăm în mod repetat şi sistematic conştientul. Gândurile acestea pozitive, administrate cu regularitate, vor prinde rădăcini în subconştient. Gândurile negative, repetate, îl vor influenţa în rău, astfel că ele se vor materializa prin rezultate negative, care la rândul lor se vor transforma în gânduri, dorinţe şi idei negative, generate de subconştient. Negativitatea aceasta trebuie "întoarsă" pentru a obţine rezultate comportamentale pozitive (125, 129). Construindu-ne o anumită stare de spirit pozitivă, nu numai că ne vom simţi mai bine în propria piele, dar vom şi face faţă mai bine evenimentelor, devenind capabili să-i influenţăm şi pe cei din jur, ceea ce este lucrul cel mai important. Toată lumea preferă să se afle în preajma unui om relaxat, fericit şi cu o atitudine pozitivă. d. Relaxarea Cea mai cunoscută metodă de relaxare o constituie antrenamentul autogen, care poate fi considerat punct de plecare în elaborarea unei tehnici de relaxare mai comlexe. Antrenamentul autogen este o metodă bine fundamentată ştiinţific, verificată experimental şi clinic, care se caracterizează prin simplitate şi economicitate, în sensul că se învaţă uşor şi durează relativ puţin. Derivată din hipnoza medicală, metoda a fost elaborată în Germania anilor 1920 de către medicul psihiatru I. H. Schultz. Acesta definea antrenamentul autogen ca un exerciţiu generat (genos) din interiorul eului (autos). Schultz (1967) arată că antrenamentul autogen ajută subiectul să obţină o serie de avantaje, cum ar fi: odihnă şi recuperare după efort, autorelaxare, autoreglarea funcţiilor autonome, reducerea durerii, creşterea autocontrolului voluntar. Principiul

metodei

constă,

aşadar,

în

inducerea

prin

exerciţii

psihofiziologice a unei decontracturi generale a organismului, decontractură care, prin analogie cu tehnicile hipnotice, permite comunicarea unor sugestii.

47

Metoda include exerciţii în care decontractarea concentrativă vizează următoarele direcţii: musculară, sistem cardiovascular, sistem respirator, organe abdominale şi zona capului. Exerciţiile pe care le învaţă subiectul sunt următoarele: - experienţa greutăţii; - experienţa căldurii; - concentrarea asupra cordului, în vederea încetinirii ritmului cardiac; - controlul respiraţiei pentru calmarea acesteia; - reglarea funcţionării organelor abdominale prin concentrare asupra plexului solar; - perceperea unei vasoconstricţii în zona frunţii. Schultz subliniază faptul că mai ales în faza de învăţare este necesară respectarea unor condiţii menite să faciliteze relaxarea prin reducerea stimulilor exteriori, perturbatori. Este indicat ca relaxarea să se realizeze în condiţii de linişte, de temperatură normală şi de semiobscuritate. Se recomandă trei poziţii în care relaxarea se obţine mai uşor: poziţia şezând în fotoliu, poziţia "birjarului" şi poziţia decubit dorsal (culcat pe spate). e. Respiraţie şi relaxare Omul civilizat şi-a pierdut capacitatea de a respira corect. Condiţiile vieţii urbanizate, activităţile predominant sedentare, practicarea insuficientă a educaţiei fizice şi a sportului modifică ritmul respirator normal. La aceasta se adaugă stresurile psihice, anxietatea, controlul deficitar al emoţiilor care contribuie la rândul lor la o respiraţie defectuoasă( 55, 79, 144). Respiraţia pe nas reprezintă o regulă de bază a respiraţiei corecte şi eficiente. Un element important de care trebuie să ţinem cont în efectuarea unor exerciţii de gimnastică respiratorie este ritmarea acesteia. Pentru însuşirea unei respiraţii ritmice este absolut necesară execuţia unei respiraţii ciclice. Respiraţia ciclică cuprinde două etape importante: inspiraţia şi expiraţia. Pentru însuşirea unei respiraţii ritmice este absolut necesară o poziţie comodă, cu coloana vertebrală dreaptă, această

48

poziţie putând fi culcat pe spate, şezând sau stând cu spatele drept. În multe exerciţii de educare a respiraţiei sunt introduse faze de oprire a respiraţiei (apnee voluntară) care pot să urmeze deopotrivă după inspiraţie sau după expiraţie. Apneea contribuie la amplificarea mişcărilor respiratorii, după încetarea acesteia, asigurând o hiperventilaţie secundară compensatorie. De asemenea, apneea măreşte rezistenţa centrilor respiratori la consumul de oxigen din sânge şi contribuie la creşterea cantităţii de bioxid de carbod eliminat. Datorită efectelor sale benefice asupra organismului, apneea voluntară a devenit un exerciţiu de educare a respiraţiei. Antrenarea acesteia este deosebit de utilă în anumite ramuri şi probe sportive în cadrul cărora exerciţiile se realizează cu apnee prelungită (Karate-do Shotokan)(70, 169,). Tipuri de respiraţie a) Respiraţia înaltă sau claviculară se realizează prin ridicarea uşoară a umerilor şi contractarea abdomenului. În cadrul acestui tip de respiraţie se întrebuinţează numai partea superioară a plămânilor şi, în consecinţă, aerul pătrunde într-o cantitate foarte limitată. Respiraţia claviculară nu este utilă ca atare decât înglobată în cadrul respiraţiei complete. b) Respiraţia mijlocie sau costală. Aerul este dirijat în special spre zonele mijlocii ale plămânilor. În cadrul respiraţiei mijlocii, diafragma se ridică, abdomenul se contractă, coastele se depărtează uşor, dilatând cutia toracică. Acest tip de respiraţie se întâlneşte la numeroşi sportivi şi în special la practicanţii artelor marţiale. Se poate practica în poziţie culcat, şezând cu coloana dreaptă sau stând în picioare. După o expiraţie se inspiră lent pe nas, depărtând coastele. Abdomenul şi umerii îşi menţin poziţia. Acest tip de inspiraţie contribuie la îmbunătăţirea circulaţiei sângelui în zona ficatului, splinei, stomacului, vezicii biliare şi intestinului (Yesudian şi Heich, 1958). c) Respiraţia abdominală sau diafragmatică. Acest tip de respiraţie este mai eficient decât cele descrise anterior. Se realizează prin coborârea diafragmului şi

49

umflarea abdomenului. Se practică în poziţia culcat pe spate, şezând cu coloana dreaptă sau în ortostatism. Acest tip de respiraţie prezintă următoarele efecte terapeutice: este o respiraţie relaxantă, este odihnitoare pentru activitatea inimii, stimulează digestia prin masajul realizat asupra organelor abdominale, contribuie la scăderea tensiunii arteriale. d) Respiraţia completă este cel mai eficient tip de respiraţie, asigurând organismului o cantitate sporită de oxigen. Respiraţia completă îmbină cele trei tipuri descrise anterior, solicitând întregul aparat respirator şi musculatura respiratorie în totalitate, cu o cheltuială minimă de energie. Se produce astfel un efect considerabil asupra organismului. Respiraţia completă se realizează prin coborârea diafragmului, concomitent cu împingerea abdomenului spre înainte, depărtarea coastelor şi ridicarea umerilor. Respiraţia completă se practică cel mai bine în poziţia stând, cu coloana dreaptă şi corpul relaxat. După o expiraţie amplă urmează o inspiraţie care cuprinde trei segmente: - coborârea diafragmului, concomitent cu împingerea abdomenului spre înainte, umflarea abdomenului trebuie executată fără a se manifesta intenţia de a inspira. Se constată că aerul pătrunde oarecum "de la sine" în partea inferioară a plămânilor; - dilatarea toracelui cu depărtarea coastelor; - ridicarea claviculelor. În expiraţie, aerul se elimină în ordinea pătrunderii sale în plămâni; se contractă uşor abdomenul, se apropie coastele şi se coboară umerii. Efectele respiraţiei complete asupra organismului: - creşte rezistenţa la răceli şi la alte tipuri de afecţiuni ale aparatului respirator; - amplifică vitalitatea generală a organismului; - creşte capacitatea organismului de a rezista temperaturilor scăzute; - contribuie în mod indirect la o mai bună funcţionare a tuturor organelor interne, datorită oxigenării mai bune a sângelui care îl irigă, cât şi masajului

50

exercitat de diafragm asupra organelor aflate în cavitatea abdominală; - respiraţia completă contribuie şi la o mai bună funcţionare a sistemului nervos şi implicit a proceselor psihice. Rolul regulator şi autoregulator al gimnasticii respiratorii creşte şi mai mult dacă combinăm exerciţiile de gimnastică respiratorie cu exerciţiile de relaxare şi destindere psihică. Între respiraţie şi relaxare există o foarte strânsă legătură. În stările de destindere şi relaxare musculară, respiraţia devine tot mai lentă şi mai profundă. Calmarea, încetinirea voluntară a respiraţiei contribuie la rândul său la instalarea mai rapidă a stării de relaxare. f. Hipnoza Hipnoza reprezintă o metodă acceptată în tratamentul medical, psihologic, în sport etc., practicată de către specialişti calificaţi. Aplicarea hipnoterapiei trebuie să fie precedată de o corectă evaluare a subiectului ce urmează să fie supus acestei intervenţii. Este necesar să obţinem informaţii cu privire la starea psihică (dacă este psihotic, nevrotic, epileptic etc.) a pacientului, la nivelul său intelectual, precum şi la istoria vieţii şi problemele sale psihologice. Deosebit de importante sunt informaţiile referitoare la motivaţia pentru tratament, la nevoile, structura, caracterul, precum şi la atitudinea acestuia faţă de hipnoză (79, 80, 81). Bazându-se pe rezultatele cercetării ştiinţifice, terapeutul trebuie să precizeze următoarele aspecte: - hipnoza nu este acelaşi lucru cu somnul; - hipnoza reprezintă o stare realizată într-o mai mare măsură cu concursul subiectului faţă de acela al psihoterapeutului; - în timpul hipnozei, subiecţii îşi conservă capacitatea de a-şi autocontrola comportamentul (Lynn, Rhue şi Weeks, 1990); - în timpul hipnozei, subiecţii sunt conştienţi de ceea ce se petrece în jurul lor şi pot recepţiona şi stimuli care acţionează în afara contextului hipnotic (Lynn, Weeks şi Milano, 1989).

51

Există numeroase tehnici de inducţie hipnotică utilizate de către specialişti. Astfel, se poate cere subiectului să se relaxeze cu ochii închişi, să fixeze un obiect strălucitor sau un punct fix, în timp ce terapeutul administrează sugestii de relaxare, să se concentreze asupra unei imagini mentale, asupra unei idei, asupra unei zone a corpului, asupra respiraţiei; de asemenea, se poate sugera efectuarea unor mişcări monotone, automate sau concentrarea asupra unor scenarii imaginare. Kirsch (1993) subliniază faptul că hipnoza reprezintă tehnica cea mai potrivită pentru a ajuta "mintea" să convingă "inima" de un lucru de care "mintea este deja convinsă". Hipnoza nu reprezintă o metodă de a-l convinge pe subiect de faptul că gândurile sale negative n-au nici o bază reală, ci de a-i spori încrederea în sistemele alternative de gândire care, o dată întărite, vor submina forţa gândurilor disfuncţionale. Tot datorită hipnozei, gândurile alternative se vor declanşa mai uşor, în mod automat. Hipnoterapia este aplicată cu succes în multe domenii, printre care şi sport (Holdevici, 1999). g. Autohipnoza Pentru încurajarea independenţei şi autonomiei pacientului, se recomandă cât mai mult practicarea autohipnozei, mai ales după ce subiectul a realizat câteva şedinţe de hipnoză, sub îndrumarea unui terapeut calificat, care are şi menirea de a-l învăţa pirncipiile şi tehnica autohipnozei. Ce se poate realiza prin autohipnoză?: - să ne cunoaştem mai bine şi mai profund; - să ne relaxăm după o zi încordată şi agitată; - să ne eliberăm, prin utilizarea autosugestiilor, de anxietate, tristeţe, irascibilitate, insomnii, dureri de cap, de gânduri negative şi complexe de inferioritate; - să ne îmbunătăţim capacitatea de concentrare a atenţiei, memoria, voinţa, să gândim mai lucid şi să ne autoprogramăm psihicul pentru o viaţă mai sănătoasă şi mai eficientă; - să ne debarasăm de unele deprinderi negative, cum ar fi consumul abuziv

52

de alcool sau medicamente. Autosugestiile sunt afirmaţii prin care subiectul îşi propune în gând cum doreşte el să fie sau ce doreşte el să realizeze. Pentru construirea autosugestiilor şi ca acestea să fie eficiente, se impune îndeplinirea anumitor condiţii: - să se utilizeze doar afirmaţii cu conţinut pozitiv (de exemplu, în loc de "nu-mi va mai fi niciodată teamă" trebuie să spunem "sunt deja calm, puternic, echilibrat!") - autosugestiile se combină cu tehnica vizualizării; - după ce am practicat un timp autohipnoza sau relaxarea, putem utiliza şi autosugestia în stare de veghe, atunci când ne simţim nervoşi; h. Vizualizarea este o tehnică de autoprogramare a inconştientului ce constă în reprezentarea mentală a modului în care dorim să fim sau a situaţiei pe care dorim să o creăm. Ea se deosebeşte de simpla reverie sau visare diurnă prin faptul că se realizează numai în stare de relaxare sau autohipnoză şi are un caracter dirijat şi planificat (58,59,60,61). Pentru ca vizualizarea să aibă efectul dorit, trebuie să respectăm câteva reguli elementare: - imaginile să aibă un conţinut pozitiv; - să se folosească imagini detailate, vii; - imaginea să fie asociată cu autosugestia şi cu starea afectivă corespunzătoare. 1.5. Concluziile capitolului Karate este un sport de luptă şi karate-ka sunt expuşi producerii de accidente, în special traumatisme prin contactul direct, manifestarea capacităţilor de forţă, acţiunilor de proiectare-cădere, precum şi alte manifestări complexe determinate de specificul luptei. Accidentele grave din karate se produc asupra sistemului osos şi a celui articular(66,70,71). Vârsta pubertară este foarte antrenabilă, dar şi foarte sensibilă la sarcinile ce depăşesc toleranţa individuală la efort, structurile aparatului locomotor pasiv prezentând un risc mărit pentru traumatisme sau leziuni. Pregătirea tehnică insuficientă este cea mai

53

responsabilă de accidentele din karate, în interdependenţă cu ceilalţi factori ai antrenamentului sportiv. Eliminarea în totalitate a accidentărilor este imposibilă, dar trebuie evitate pe cât posibil. În acest context, recuperarea medicală convenţională aplicată corect ne ajută să redăm sportivul cât mai repede sportului şi vieţii sociale. Metodele psihopedagogice au un rol determinant în recuperarea psihică a sportivului, ajutându-l să elimine anxietatea provocată de accident, să-şi recapete starea de bine interioară, confortul psihic, optimismul, încrederea în metodele psihopedagogice.

CAPITOLUL 2. METODELE DE CERCETARE, ORGANIZAREA ŞI VALIDAREA CERCETĂRII 2.1. Metodele de cercetare Analiza literaturii de specialitate Pentru fundamentarea ştiinţifică a temei am selecţionat lucrările care tratează acest subiect, concretizate în peste 200 titluri de autori străini şi autohtoni (tratate, dicţionare, cursuri, monografii, traduceri, referate, articole din reviste de pedagogie şi psihologie, manuale etc.), toate alcătuind bibliografia selectivă a acestei lucrări. Autorii studiaţi au tratat în lucrările şi studiile lor probleme legate de traumatismele cele mai frecvente ce apar în timpul antrenamentelor sau competiţiilor de karate-do Shotokan, respectiv de metodele de recuperare fizice şi psihopedagogice a celor traumatizaţi. Observaţiile pedagogice Observaţiile pedagogice au fost efectuate respectând cerinţele ştiinţifice prezentate pe larg de numeroşi cercetători, printre care Piaget I. (1972), Epuran M. (1992), Sbenghe T. (1981), Hidetaka I. (1990), J. Heil (1993), Holdevici I. (1988), Ionescu (1975), Rădulescu Al. (1978). Obsevaţiile au vizat sportivii ce

54

practică karate-do Shotokan cu o vechime cuprinsă între 4 şi 9 ani şi vârste cuprinse între 14 şi 23 de ani, ce au suferit diferite accidentări care s-au soldat cu entorse în zona cotului, genunchiului şi gleznei. Observaţiile pedagogice au fost efectuate în timpul imobilizării cu aparat gipsat, cât şi după, lucru care ne-a permis să stabilim: - traumatismele cele mai frecvente care apar în timpul antrenamentelor şi al competiţiilor; - testarea sportivilor înaintea începerii procesului de recuperare prin cele două teste: scala de autoevaluare a depresiei (Zung) şi testul pentru depistarea stresului; - metodele de recuperare fizice clasice (kinetoterapie şi masaj); - metodele de recuperare psihopedagogice (relaxarea şi autosugestia); - modul cum s-au desfăşurat testările; - metodele de recuperare fizice şi psihopedagogice utilizate în procesul de recuperare; - înregistrarea datelor antropometrice, testarea articulară, date anamnestice, tratamente de urgenţă acordate etc. au fost concentrate în fişa de evaluare şi tratament. Au fost folosite, de asemenea, observaţii indirecte efectuate de antrenorii şi specialiştii din preajma sportivilor cercetaţi. Anchetarea prin chestionar şi interviu a specialiştilor şi sportivilor Anchetarea specialiştilor şi sportivilor a fost efectuată în cadrul cercetărilor prealabile, după cerinţele ştiinţifice recomandate de Epuran M. (1992), Sbenghe (1981), Holdevici I. (1990). Testarea Această metodă de cercetare a urmărit obţinerea de date care, o dată analizate, ne pot duce spre recuperare acceptată de sportiv, o reducere a numărului de zile afectat recuperării, eliminarea pe cât posibil a sechelelor posttraumatice, alegerea celei mai potrivite metode de recuperare.

55

Pentru o testare completă şi complexă a sportivului accidentat, am întocmit fişa de evaluare şi tratament, care cuprinde următoarele date: Testări medicale: În cadrul testărilor medicale am întocmit la fiecare sportiv accidentat o fişă de evaluare şi tratament care cuprinde următoarele date: 1. Date anamnestice - data accidentării, antrenament sau competiţie; - cauza – în urma încălzirii insuficiente, neatenţiei, esecuţiei incorecte a unei tehnici etc.; - forma – întindere, ruptură, fractură etc.; - tratament de urgenţă acordat de antrenor, profesor, medic; - tratament de recuperare: - obiective: menţinerea tonică şi trofică musculară; - mijloace: - mişcări izometrice - kinetoterapie - concluzii – evaluarea recuperării. 2. Date antropometrice (Anexele 9, 10, 11 şi 12): Talia se măsoară cu ajutorul taliometrului, între vertex şi planul plantar. Subiectul este aşezat în ortostatism cu articulaţiile în extensie, astfel încât tija verticală a taliometrului să atingă călcâiele, şanţul interfesier şi coloana vertebrală în dreptul omoplaţilor. Capul va fi aşezat astfel încât o linie imaginară ce uneşte unghiul extern al ochiului cu marginea superioară a conductului auditiv extern să fie paralelă cu planul plantar. Cursorul taliometrului va fi sprijinit pe vertax şi se va citi şi consemna valoarea în centimetri. Greutatea – măsurarea acestui parametru reprezintă măsurarea greutăţii corpului cu ajutorul cântarului de persoane. Se măsoară în kilograme şi grame. Anvergura – se măsoară cu ajutorul unei tije rigide gradate în centimetri, aşezate între punctele digitale. Subiectul va fi aşezat în ortostatism, cu membrele superioare la orizontală şi cu toate articulaţiile în extensie. Se măsoară în

56

centimetri. Perimetrul toracic – testarea a fost executată cu banda metrică şi s-a făcut măsurarea perimetrului toracic în inspiraţie şi expiraţie maximă. Perimetrul braţ, antebraţ, coapsă, gambă (bilateral) – testarea a fost executată cu banda metrică în contracţie şi relaxare. Capacitatea vitală s-a executat cu ajutorul spirometrului, exprimarea făcându-se în centimetri cubi (cm3). Dinamometria s-a făcut cu ajutorul dinamometrului. Testarea articulară s-a executat cu ajutorul goniometrului şi s-a testat flexia dorsală şi plantară, inversia şi eversia. Test pentru depistarea stresului Experimentul constă într-un sondaj efectuat pe un lot de 15 karate-ka prin testul intitulat "Cum răspundeţi la stres?" Scala de apreciere Interpretare - 0 – 3 puncte, înseamnă că răspund normal la stres; - 4 – 6 puncte; sunt la limita normalului; - peste 7 puncte indică o discrepanţă serioasă între solicitări şi capacităţile personale. Test de autoevaluare a depresiei (Zung): În cercetarea noastră am recurs la testul de autoevaluare a depresiei pentru depistarea la timp şi stoparea eventualelor depresii care pot apărea în perioada traumatică şi post-traumatică. În experiment am solicitat 15 sportivi cu diverse traumatisme ale aparatului locomotor. Fiecare subiect a primit un formular cu 19 întrebări la care trebuia să răspundă cu: rar sau niciodată, uneori, adesea, întotdeauna. Menţionăm faptul că nu se admite nici o sugestie sau influenţă de la examinator. Scala de apreciere: Interpretare

57

- mai mic de 50 – nu este depresie; - între 50 – 60 – depresie uşoară; - între 60 – 70 – depresie medie; - peste 70 – depresie gravă. Calculul indicelui de depresie = nota totală x 100 : 80 Trăsătura distinctivă a stării alternative a conştiinţei, care însoţeşte succesul în recuperarea sportivilor, constă în îmbinarea schimbărilor perceptive cu formarea unei stări emoţionale pozitive, care depăşeşte brusc toleranţa la stres a sportivului şi creează premisele unui model psihic elocvent pentru realizarea scopului propus. Tocmai de aceea învăţarea de către sportivii traumatizaţi încă din prima etapă a procesului de recuperare a autoinducţiei stărilor alternative de conştiinţă constituie o etapă-cheie a tehnologiei de pregătire psihologică prin relaxare şi autosugestie, antrenament mental, metode folosite în cercetarea noastră. Cea mai importantă trăsătură distinctivă a acestor metode constă în exprimarea orientării psiho-pedagogice direcţionată spre formarea calităţilor şi deprinderilor psihice care condiţionează gândirea pozitivă şi încrederea în obţinerea unui procent cât mai ridicat în recuperarea propriu-zisă. O altă trăsătură importantă a acestor metode psihopedagogice este construită de un sistem structurat integrat de pregătire psihologică, orientat spre antrenarea mecanismelor de bază ale creierului, legate de specializarea unor calităţi motrice specifice. Dacă rezultatele celor două teste psihologice sunt pozitive, putem începe procesul de recuperare. În cercetarea noastră am utilizat următoarele metode de recuperare: Metode de recuperare funcţională:

• Kinetoterapia sau "terapia prin mişcare" este principala armă a asistenţei de recuperare funcţională. Din fişa de evaluare şi tratament întocmită fiecărui sportiv în parte reiese diagnosticul cu tratamentul kinetoterapeutic adecvat. În anexele (18,19,20) am alcătuit programe de recuperare mai complexe

58

pentru entorsele de cot, genunchi gleznă aplicate celor două loturi de sportivi (martor şi experimental) cercetaţi. În cercetarea de faţă am ales ca metodă de recuperare medicală kinetoterapia sau "terapia prin mişcare", deoarece este principala armă a asistenţei de recuperare funcţională. Kinetoterapia este un mijloc al tratamentului de recuperare ce foloseşte un sistem de exerciţii fizice cu acţiune asupra întregului organism. Tratamentul recuperator are două perioade distincte: - în timpul imobilizării; - după scoaterea aparatului gipsat.

În perioada de imobilizare trebuie

obligatoriu făcute exerciţii pentru păstrarea tonicităţii musculare. În cercetare am urmărit 20 de sportivi practicanţi ai artelor marţiale stilul karate-do Shotokan, cu diverse traumatisme căpătate în timpul antrenamentelor şi competiţiilor. Unele exerciţii utilizate în cadrul programelor kinetoterapeutice au fost subsituite cu exerciţii specifice din karate-do Shotokan (anexa4), exerciţii specifice însemnând executare de lovituri cu membrele inferioare şi superioare (anexa5 şi6),exerciţii de respiraţie (anexa23). Am considerat util şi benefic de a introduce exerciţii specifice karate-ului, întrucât sunt mult mai bine cunoscute de către sportivi şi pot fi executate mult mai corect, ceea ce duce la creştere şi îmbunătăţirea procesului de recuperare. • Masajul. În cercetarea noastră am utilizat masajul, care este o cale de influenţare manuală a diferitelor părţi ale corpului. Masajul folosit este de tip miostimulent şi are aplicaţie în profilaxia şi terapia hipotoniilor musculare, inactivitatea după un traumatism pentru combaterea edemelor traumatice. Metode de recuperare psihopedagogică În actul terapeutic, psihologia este solicitată plenar, din mai multe puncte de vedere, privind: - aplicarea principiilor umaniste psihologice şi pedagogice;

59

- adaptarea actului terapeutic la personalitatea pacientului; - comunicarea sau dialogul terapeut – pacient; - individualizarea procedurilor şi abordărilor psiho-medicale; - reînvăţarea actelor motrice; - întărirea eu-lui; Investigaţiile pregătirii psihologice reprezintă un sector mult mai dificil decât cel al investigaţiilor somato-funcţionale şi motrice. Pentru realizarea cercetării, pe baza studiului bibliografic, am selectat un set de pregătire psihologică, pentru relaxare (M. Epuran, 1989, M. Epuran, I. Holdevici, 1980, I. S. Langer, 1990), pe care le-am adaptat condiţiilor specifice în cazul nostru a sportivilor cu diferite traumatisme ale aparatului locomotor. Testarea psihologică a sportivilor traumatizaţi În cercetare am fost confruntaţi cu aspecte psihologice ale traumatismului, privit ca eveniment deosebit, stresant în viaţa individului, cu reacţiile specifice la acest gen de stres, cu trăirile subiective ale pacienţilor şi atitudinile lor faţă de procesul de recuperare, faţă de medic, psiholog, terapeut şi uneori chiar faţă de membrii familiei. Imediat după accident, sportivul suferă nişte transformări somato-fiziologice-psihice. După cum preciza I. Holdevici (1995), nu se poate efectua nici măcar teoretic delimitarea dintre manifestările psihice şi cele somato-fiziologice. Putem exemplifica faptul că iritabilitatea şi gândurile obsesive le-am alăturat simptomelor de ordin somatic sau psiho-fiziologic. • Relaxarea, ca metodă psihopedagogică de recuperare a traumatismelor întâlnite în practica karate-do Shotokan, am materializat-o prin antrenament autogen – I. H. Scultz. De această metodă beneficiază numai lotul experimental format din 10 sportivi cu entorsă de gleznă, genunchi, cot, gr. II, III. • Autosugestia este a doua metodă de recuperare utilizată în cercetare. Aceasta a fost materializată prin antrenamentul autogen. De asemenea, experimentul s-a desfăşurat pe acelaşi lot şi aceleaşi traumatisme. Experimentul pedagogic

60

Experimentul pedagogic a urmărit evoluţia a două loturi – experimental şi martor – formate din practicanţi ai stilului karate-do Shotokan cu o vechime între 4 şi 9 ani şi vârste cuprinse între 14 şi 23 de ani. Compararea rezultatelor testelor psihice, metodelor de recuperare medicală clasică, metodelor psihopedagogice, substituirea unor exerciţii din kinetoterapie cu unele din karate ne-a permis să verificăm dacă modul în care am aplicat testele şi metodele de recuperare propuse de noi şi parcurse de grupa experimentală a contribuit la îmbunătăţirea procesului de recuperare prin obţinerea unui procentaj ridicat şi diminuarea zilelor alocate recuperării. Alcătuirea programei experimentale a ţinut cont de indicaţiile specialiştilor din domeniu (Epuran M., 1980, Dragnea A., 1999, Gagea A., 1979, Kurt E., 1996, Holdevici I., 1988, Sbenghe T., 1980, Popescu V., 1991, Baciu C., 1981). Programa experientală propusă de noi se referă doar la o modalitate de recuperare a traumatismelor întâlnite în karate-do Shotokan pentru a determina cât mai precis efectele aplicării ei. - Cercetarea s-a făcut pe un lot de sportivi cu vârste cuprinse între 14 şi 23 de ani şi o vechime în practica karate-do Shotokan de 4 – 9 ani. Datorită complexităţii artelor marţiale, aprofundarea lor implică o pregătire fizică şi psihică ridicată. - Au fost selecţionate cele mai frecvente traumatisme ce se produc în antrenamente şi competiţii, după cum reiese din cercetările preliminare, cele mai multe accidente se produc în timpul antrenamentelor – 74,66%, pe când în competiţii 24,44 %. - Recuperarea deficitară se produce datorită necunoaşterii suficiente a laturii psihice a sportivului în momentul accidentării, modul de reacţie al acestuia la durere, starea de anxietate pe care o capătă datorită imobilizării. De aceea am acţionat prin cele două teste. (stres şi depresie). - De cele mai multe ori în recuperarea traumatismelor, în cazul nostru entorsele de gleznă, genunchi şi cot, nu se recurge decât la imobilizarea în aparat gipsat, ignorându-se partea de recuperare medicală (kinetoterapie, masaj).

61

- Asocierea metodelor de recuperare medicale clasice cu cele psihopedagogice grăbeşte perioada de recuperare şi totodată se îmbunătăţeşte şi tonusul psihic al subiectului. - Substituirea unor termeni şi exerciţii de karate cu cele din programul de kinetoterapie are un impact pozitiv asupra subiectului, datorită faptului că mişcarea respectivă este cunoscută şi este executată cu uşurinţă. - Alimentaţia raţională, vitaminizarea, constituie suportul de bază în procesul de recuperare. De asemenea, programa experimentală propusă conţine teste psihologice, exerciţii specifice karate-do Shotokan. 1. Teste psihologice aplicate: - test pentru depistarea sportivilor predispuşi la stres; - testarea prin scala de autoevaluare (Zung). 2. Exerciţii de recuperare specifice kinetoterapiei: - complex de exerciţii pentru recuperarea cotului; - complex de exerciţii pentru recuperarea genunchiului; - complex de exerciţii pentru recuperarea gleznei. 3. Exerciţii specifice karate-do Shotokan care au substituit exerciţiile de kinetoterapie: - exerciţii pentru recuperarea cotului: executarea loviturilor de braţ; - exerciţii pentru recuperarea genunchiului: executarea loviturilor de picior; - exerciţii pentru recuperarea gleznei: executarea deplasărilor specifice karate-do Shotokan; - exerciţii de respiraţie prin Kata (lupta cu adversar imaginar), Unsu, Hangetsu. 4. Exerciţii specifice metodelor psihopedagogice: Relaxarea – tehnica lui Schultz - inducerea senzaţiei de greutate la nivelul braţului; - generalizarea senzaţiei de greutate;

62

- inducerea senzaţiei de căldură la nivelul braţului drept, stâng, membrului inferior drept, stâng; - generalizarea senzaţiei de căldură; - exerciţii pentru liniştirea bătăilor inimii; - exerciţii pentru calmarea respiraţiei; - exerciţii pentru trăirea senzaţiei de căldură în regiunea plexului solar; - exerciţii pentru inducerea vasoconstricţiei în zona frunţii. Autosugestia - exerciţii de tensionare; - exerciţii de relaxare. Metode statistico-matematică de prelucrare şi interpretare a datelor Pentru cercetarea şi interpretarea datelor s-a utilizat testul Student şi testul Anova, după cum urmează: INDICATORI STATISTICI (Semnificatie si interpretare) SARITURA IN LUNGIME DE PE LOC

(Exemplificare) Indicatori statistici

Media aritmetica Eroarea Standard Mediana Modulul Abaterea Standard Dispersia Abaterea medie Coeficientul de variatie Amplitudinea Minim Maxim Nivelul de incredere(95.0%)

Saritura in lungime de pe loc T1 1.98 0.02 2.00 1.96 0.07 0.00 1.18 0.003 0.27 1.83 2.10 0.04

T2 2.04 0.02 2.06 2.10 0.07 0.00 1.19 0.003 0.21 1.94 2.15 0.04

SEMNIFICATIE INDICATORI 63

Media aritmetica (M sau m)- reprezinta raportul dintre suma rezultatelor si numarul de subiecti. Eroarea Standard

- reprezinta raportul dintre abarerea standard si

radicalul din numarul de subiecti. Mediana

- reprezinta valoarea (rezultatul) situata la jumatatea sirului

ordonat (crescator sau descrescator) al rezultatelor. Daca numarul de subiecti, n, este impar, mediana este valoarea aflata pe pozitia (n+1)/2. Daca numarul de subiecti, n, este par, mediana este media aritmetica a valorilor aflate pe pozitiile n/2 si n/2 + 1. Modulul - reprezinta valoarea (rezultatul) cu frecventa cea mai mare. Abaterea standard (S sau s)

- reprezinta un indicator al imprastierii

datelor care indica omogentiatea sau neomogenitatea populatiei studiate, dupa cum valoarea sa este mai mica respectiv mai mare. Se obtine prin extragerea rădăcinii pătrate din fracţia care are la numărător suma pătratelor diferentelor dintre valorile observate ale populatiei si media lor aritmetica iar la numitor numarul n-1, adica, numarul de subiecti minus 1... Dispersia (S2 sau s2)- reprezinta tot un indicator al împrăştierii datelor si este egala cu valoarea obtinută prin ridicarea la pătrat a abaterii standard. Abaterea medie - Raportul dintre suma diferentelor in valoare absoluta (in modul) a abaterilor de la medie si numarul de subiecti. Reprezinta media aritmetica a abaterilor, in valoare absolută, de la medie. A = (∑ABS(Xi - m)) / n Coeficientul de variaţie - este dat de raportul dintre abaterea standard si media artimetica. CV = S / M Maxim - este dat de rezultatul cu valoarea cea mai mare. Minim - este dat de rezultatul cu valoarea cea mai mica. Amplitudinea - se obtine ca diferenţă dintre maxim si minim. Nivelul de incredere (95 %) – este o valoare cu ajutorul careia se obtine 64

intervalul de incredere in care se gasesc 95 % din datele studiate. Intervalul de incredere se calculeazã astfel : (media aritmetica – nivelul de incredere , media aritmetica + nivelul de incredere) Exemplu de calcul interval de incredere pentru T1. (1.98 – 0,04, 1.98 + 0.04) sau (1,94 , 2,02) OBS. Restul indicatorilor sunt cunoscuti SEMNIFICATIE INDICATORI t – Test DEPENDENT

(Exemplificare) Indicatori statistici

Valori

Diferenta mediilor (Ipoteza nula) Grade de libertate t Statistic (calculat)

0.00 11 -7.40

P(T