Raspandirea in Natura a Elementelor Chimice 1

În natură, elementele sunt răspândite în proporţii diferite.Elementele naturale cunoscute se găsesc în cele trei stări de agregare. Astfel, în condiţii obişnuite, în stare gazoasă se găsesc 11 elemente: hidrogen, heliu, neon, argon, kripton, xenon, radon, fluor, clor, oxigen, azot; două sunt lichide: bromul şi mercurul; restul sunt solide. Element chimic: “Specie de atomi care are o anumită masă atomică şi care datorită proprietăţii fizice ocupă un anumit loc în sistemul periodic” (Mendeleev) Aurul a fost cunoscut din cele mai vechi timpuri fiind raspandit in stare nativa in natura el se putea obtine usor in cantitati mici. Datorita proprietatilor sale deosebite, aurul a devenit un simbol al bogatiei si puterii fiind folosit la confectionarea obiectelor de podoaba si cult. Istoria argintului este strans legata de cea a aurului. Prin faptul ca si el se gaseste in natura sub forma nativa este cunoscut din Antichitate si folosit la confectia podoabelor si apoi la fabricarea monedelor. Cuprul era si el cunoscut din Antichitate, aproape sigur imediat dupa Au si Ag. Aparitia cuprului, mult mai dur si mai ieftin a facut posibila utilizarea lui la fabricarea armelor si a unor ustensile realizandu-se astfel un salt important in istorie: trecerea de la epoca de piatra la epoca bronzului. Mult mai tarziu (1878) s-au descoperit si analizat doua minerale importante ale cuprului, malachitul si azuritul (carbonati bazici ai cuprului). Mercurul face si el parte din grupa celor sapte metale cunoscute in lumea antica, dar, in vrema ce unii compusi ai Hg (HgO, HgS, HgCl2) erau cunoscuti cu aproape un mileniu i.e.n. Mercurul metalic apare cu doar 300 ani i.e.n. Fierul, spre deosebire de aur si argint care se gaseau in natura in stare nativa, nu era raspandit decat sub forma de combinatii – in special sulfura si oxizi. Extragerea Fe din minereurile sale a reprezentat un progres important, impunandu-se rapid si inlocuind treptat bronzul. Mult mai tarziu apare sporadic in Germania si peste un secol se dezvolta in Anglia cuptorul inalt care a transformat fundamental industria fierului, permitand obtinerea fontei si apoi a otelului. Faptul ca sulful se cunoaste din antichitate se datoreaza gasirii lui in general sub forma nativa. Exista mentionari in literatura privind arderea sulfului pentru fumigari la dezinfectii precum si a SO2 la inalbirea unor tesaturi. Aparitia prafului de pusca (1250) da o noua importanta sulfului. Dintre compusii sulfului, acidul sulfuric era cunoscut de catre arabi din secolul VII sau mai precis din anul 800. Treptat, utilizarile sulfului se extind – de la fabricarea H2SO4 la vulcanizarea cauciucului, la fabricarea unor medicamente si coloranti. Carbunele de pamant era cunoscut din antichitate si folosit drept combustibil sau la prelucrarea melalelor. Insa carbunii nu trebuiesc confundati cu carbonul care se gaseste in compozitia acestora in cantitati variabile. Diamantul – varietate a carbonului era cunoscut in vechea Indie cu 2000 ani i.e.n. insa Lavoisier (1760) face dovada ca diamantul este cel mai curat dintre formele de carbune. Odata cu prelucrarea diamantelor se apreciaza si valoarea sa, devenind un simbol al luxului, bogatiei

sau prestigiului. Secole de-a randul, alchimistii Evului Mediu au cautat “piatra filozofala” cu ajutorul careia sa poata transforma metalele comune in aur. Se facusera sute si mii de experiente cu toate metalele cunoscute atunci, pe care le-au tratat cu cele mai multe substante in caldura flacarii si a cuptoarelor. Experientele, findca nu dadeau rezultatele asteptate, se refaceau in noptile senine pentru ca “astrele sa fie favorabile”. Toate incercarile au fost zadarnice. Dar alchimistii nu dezarmeaza. Stiind ca descoperirea “pietrei filozofale” si a “elixirului vietii” aveau sa le aduca bogatie si celebritate, cautarea acestora a continuat, descoperind in final, nu aur dar alte patru elemente chimice: arsenul, stibiul, bismutul, fosforul, cat si un al cincilea element, putin controversat, zincul.Este curios faptul ca primele patru elemente descoperite de alchimisti formeaza tocmai grupa a V-a principala din tabelul periodic al lui Mendeleev. O coincidenta, desigur, surprinzatoare. Arsenul si stibiul aveau sa se remarce prin toxicitatea deosebita a compusilor sai, si totodata prin utilizarile in medicina: primul ca intaritor, iar al doilea ca vomitiv. Fosforul era si mai interesant pentru acea vreme. El se aprindea singur in prezenta aerului, iar la intuneric emitea acea enigmatica “lumina rece”. Fosforul avea sa fie primul element chimic cu “act de nastere”, caci despre el se stie cine l-a descoperit, cand si cum. Asadar, descoperirea elementelor chimice, cu date sigure asupra aparitiei lor, incepe cu numai trei secole inaintea noastra. Sa fie poate descoperirea fosforului inceputul renasterii in chimie? Nu, aceasta cinste avea sa-i revina peste un secol lui A. Lavoisier. Antichitatea cunoaste pe langa arsen doi compusi ai sai: realgarul (As2S2) si auripigmentul (As2S3), deci amandoua sulfuri de arsen. C.W. Scheele descopera in secolul al XVI-lea verdele care-i poarta numele care este un compus al arsenului (HCuAsO3) extrem de toxic. Zincul. In legatura cu descoperirea zincului s-au dus si se duc inca discutii: daca a fost cunoscut in Antichitate, daca este dintre putinele succese ale alchimistilor europeni sau daca trebuie considerat ca o realizare a alchimistilor chinezi dinainte de secolul al XIII – lea, cand Marco Polo a gasit in trecerea sa, in Persia, obiecte de zinc provenite din China. In Antichitate se cunostea in mod sigur alama, dar nu si zincul elementar. Atunci, cum se putea ajunge la acest aliaj de cupru-zinc fara sa fi fost cunoscut zincul? Explicatia nu este grea. In lumea antica, aliajul de alama nu se facea din metale componente, ci din cupru si compusi ai zincului, in special, din oxidul sau carbonatul de zinc, iar in practica folosindu-se chiar mineralul de zinc. In anul 1789, marele chimist francez isi publica celebrul sau Tratat elementar de chimie, in aceasta carte facandu-se si o prima inventariere a elementelor chimice cunoscute pana la acea data. La cele paisprezece elemente mentionate in tratat se mai adaugau inca patru gaze, sase metale si un nemetal care au fost descoperite de contemporari ai lui Lavoisier. Cele patru gaze sunt: H2, Cl2, N2, si O2, iar cele sapte metale: cobaltul, nichelul, manganul, molibdenul, wolframul, uraniul si telurul. Deci in total 25 de elemente. Gazele. Cu exceptia bioxidului de carbon, care este un gaz compus, merita subliniat faptul ca toate principalele gaze elementare care au fost descoperite in ultimii opt ani (H2, N2, O2 si Cl2) aveau sa joace mai tarziu un rol desosebit. Hidrogenul a fost descoperit de catre H. Cavedish, in anul 1776, azotul de catre Daniel Rutherford in 1772, iar oxigenul de catre J Priestley in 1774. Importanta acestor trei elemente sub forma gazoasa este deosebita. Hidrogenul si oxigenul sunt

componentii apei, iar oxigenul si azotul sunt principalii componenti ai aerului. O2 reprezinta jumatate din toata materia ce se gaseste pe pamant iar H2 reprezinta mult peste 90% din toata materia ce se gaseste in Univers. Studiul chimic al aerului incepe sa devina o preocupare a cercetarilor abia in a doua jumatate a secolului al XVIII – lea. Cel dintai om de stiinta care constata ca aerul nu este format dintr-un singur fel de substanta este Joseph Black (1728-1799), un chmist englez de origine franceza. El reuseste in 1755 sa izoleze bioxidul de carbon din aer. Azotul apare si mai tarziu dar nu ca un corp distinct ci confundat cu bioxidul de carbon, ambele fiind incolore, fara miros si nu intretin arderea.Anul descoperirii azotului este 1772, iar numele descoperitorului este Daniel Rutherford (1749-1819). Azotul din aer avea sa joace mai tarziu un rol extrem de important in special prin intrebuintarea sa la fabricarea amoniacului de sinteza, baza explozivilor si a ingrasamintelor chimice cu azot. De asemenea, ca un constituient indispensabil al proteinelor, baza vietii astfel inversandu-se sensul denumirii lui Lavoisier, aceasta devenind : “nu exista viata fara azot”. Oxigenul este cel mai important dintre toate elementele chimice. Important prin prezenta sa in natura : 1/5 din aer, 89% din apa, in proportii mari in aproape toate mineralele si, in total, aproximativ 50% din toata materia globului pamantesc. Mai este important prin rolul deosebit pe care-l are in respiratia omului, care consuma zilnic aproape 1 Kg oxigen si, prin participarea sa la diferite fenomene importante din natura (oxidarea).Tot in anul 1774 chimistul englez Joseph Priestley (1733-1804) descopera amoniacul gazos, acidul clorhidric gazos si unii oxizi de azot, iar in 1774, oxigenul. Ozonul, starea alotropica a oxigenului cu molecula formata din trei atomi a fost descoperit in 1783 de Van Marun, facand sa treaca scantei electrice printr-un tub de oxigen. Cobaltul. Unele minereuri erau cunoscute din Antichitate si au atras atentia probabil din cauza coloritului lor. Compusi ai cobaltului se foloseau in vechiul Egipt la colorarea sticlei in albastru si apoi la prepararea smaltului. In anul 1735, un chimist pe nume George Brandt (1694-1768) analizeaza in mod temeinic minereurile de cobalt care se gasesc, de astfel, destul de raspandite in Scandinavia si descopera metalului caruia i se datora colorarea sticlei numindu-l cobalt. Istoria nichelului este asemanatoare cu a cobaltului. Cunoscut, ca si acesta, sub forma de combinatii inca din Antichitate, nichelul nu a putut sa fie izolat sub forma metalica in acea epoca. Mai mult, in regiunile in care s-a folosit din vremuri vechi fierul meteoric, totodata s-a folosit, fara a se sti acest lucru si nichelul, caci cele doua metale se gaseau impreuna in meteoriti, asa cum a aratat in 1799 J.L. Proust. Tot asa cum din minerale de cobalt chimistul suedez Brandt a descoperit cobaltul, un alt chimist suedez Axel F. Cronstedt (1722-1765) a descoperit, in 1751, nichelul din minerale de nichel. In 1834, Beetger inventeaza nichelejul, iar proprietatile anticorozive ale acestei acoperiri dau o prima utilizare importanta nichelului. Astfel nichelul isi croieste drum spre utilizari tot mai importante in tehnica si de aceea el devine tot mai solicitat.

Compusii manganului erau cunoscuti din Antichitate, iar manganul ca atare a fost descoperit de un chimist suedez. Pliniu mentioneaza o substanta asemanatoare magnetitei folosita la colorarea sticlei pe care o numeste “magnes”. Era vorba despre piroluzita (MnO2), care era confundata cu magnetita (Fe3O4). In 1774 Johan Gotlieb Gahn, izoleaza manganul calcinand piroluzita cu mangal si-l numeste “manganesium”. Dar mangan sub forma pura avea sa obtina prima data chimistul J.F. John, in 1807. Denumirea molibdenului vine de la grecescul “molybdos” care se da galenei si altor minerale de plumb. Pana la mijlocul secolului al XVIII – lea molibdenitul, un mineral cenusiu cu stralucire metalica, se confunda cu grafitul, cunoscut sub denumirea de “pumbago” sau plumb negru. Abia in 1785, B. Pelletier avea sa arate in mod neindoios, ca molibdenitul este sulfura de molibden (MoS2). R.J. Hjelm reduce acidul molibdenic cu carbune si ajunge in 1781 la molibden metalic, care arata ca o pulbere. Abia in 1907, Fink reuseste reducerea oxidului de molibden (Mo2O3) cu hidrogen si obtine molibdenul ca metal maleabil. Istoria telurului prezinta pentru noi un interes cu totul special : a fost descoperit dintr-un minereu cunoscut pentru prima data in Transilvania, prin experientele facute la Zlatna si Sibiu de catre transilvaneanul Franz Joseph Müler. F. Müler in 1796, trimite o mostra chimistului M. H. Klaproth, de la Berlin. Dupa o serie de experiente prezinta un memoriu asupra minereurilor de aur de langa Zlatna din Transilvania, in care arata ca minereu de aur din zona respectiva contine un nou metal pe care-l numeste telur si ca acest nou metal a fost descoperit de F. J. Müler von Reichenstei in 1782. In anul 1781, C.W. Scheele, studiaza mineralul de tungsten pe care-l trateaza cu hidroxid de potasiu si apoi cu acid azotic, obtinand un precipitat. Scheele arata ca acest mineral (care era in realitate wolframat de calciu WO4Ca) contine un acid particular pe care-l numeste “acid tungstic”. Wolframatul de calciu avea sa fie numit apoi “scheelit”, in cinstea marelui chimist suedez Scheele. T. Bergman arata ca “acidul tungstic” este un oxid al unui element nou, inca necunoscut. In anul 1777, doi chimisti spanioli, fratii José si Fausto d’Elhujar, reiau experimentele lui Scheele obtinand wolframul. In anul 1790, calugarul italian Angelo Maria Cortenovis, studiind vechi manuscrise antice, ajunge la concluzia ca platina era cunoscuta in lumea antica. Chimistul francez M. Berthelot, analizand compozitia unor obiecte metalice descoperite la Teba, gaseste intr-un aliaj si prezenta platinei. Prima mentiune scrisa despre platina pare a fi din anul 1557, a italianului Iulius Caezar

Scaligner(1484-1558), care descrie un metal gasit in Mexic “pe care nici focul, nici vre-un alt artificiu special nu l-a putut transforma in lichid”. Paladiul si rodiul au fost descoperite de medicul englez W. H. Wollaston in urma studiilor asupra platinei. In Anglia, Tennant descopera iridiul in anul 1804, in urma unor experiente asupra pulberii negre care ramane dupa dizolvarea platinei. Metalele alcaline – litiul, sodiul, potasiul, rubidiul si cesiul – astazi atat de familiare si intrebuintate nu numai in laboratoare, dar si in industrie, au fost izolate tarziu si cu multa greutate. Compusi ai acestor elemente insa si in special ai sodiului si potasiului au fost folositi inca din Antichitate. Meritul de a fi putut izola elementele sodiu si potasiu ii revine lui H. Davy. Litiul avea sa fie descoperit zece ani mai tarziu de catre un tanar suedez, asistent al lui Berzelius. Celelalte doua metale alcaline, cesiul si rubidiul aveau sa fie descoperite pe cale spectrala de catre R. Bunsen si G. Kirchoff la mai bine de o jumatate de secol de la descoperirea sodiului si potasiului. Desi romanii cunosteau varul si-l foloseau in constructii pe scara larga, abia in 1756 J. Black arata legatura dintre piatra de var si varul “viu”. In anul 1808, H. Davy, cu ajutorul pilei sale electrice reuseste sa descompuna toti acesti oxizi de calciu, bariu, stontiu si magneziu. Dar nu rezulta metalul propriu-zis, ci un amalgam si numai dupa descompunerea acestor amalgame si eliminarea mercurului, Davy separa metalele din oxizi. Compusi ai borului erau cunoscuti din timpuri vechi, probabil din Antichitate. Arabii foloseau o sare care continea si borax ca fondant la topirea unor metale. In anul 1702, chimistul olandez W. Homberg (1652-1715) arata ca prin tratarea borax-ului cu acid sulfuric se obtin niste fulgi albi care au fost numiti “sal sedativum” pentru proprietatile linistitoare ce le aveau. H. Davy supune acidul boric electrolizei si in 1808 obtine cantitati mici din noul element- borul. Peste alte patru decenii, chimistul francez H. Moissan, cel care izolase fluorul in 1886, se ocupa si el de bor. Incalzeste oxidul de bor cu magneziu metalic, spala masa rezultata cu acid clorhidric si obtine bor amorf, insa de o puritate extrem de ridicata : 99,9%. Siliciul este un element foarte raspandit in natura. El participa cu 25% la scoarta uscata a pamantului, fiind deci depasit numai de oxigen. Nu se gaseste niciodata in stare libera din cauza marei sale afinitati pentru oxigen si de aceea apare intotdeauna combinat cu acesta, fie sub forma de cuart sau silice (SiO2), fie sub forma de silicati, compusi in care silicea se gaseste legata de alti oxizi metalici si mai ales de oxidul de aluminiu (Al2O3). Inca din Antichitate, silicea se intrebuinta la fabricarea sticlei. Dar mult inainte de aparitia sticlei, de la primele inceputuri ale civilizatiei omenesti silicatii (sub forma de argila) au fost folositi in olarie. In 1655, J.J. Becher arata ca silicatii contin un pamant nou (pamant sticlos) si care este

silicea de mai tarziu (SiO2). In anul 1854, H. Saint Claire Deville trateaza tetraclorura de siliciu cu sodiu metalic si obtine siliciu sub forma cristalina. Un mineral al zirconiului era cunoscut ca piatra pretioasa inca din Antichitate si era numit “zirconia”. Mai tarziu avea sa se constate ca era de fapt un silicat de zirconiu. Zr(SiO4). Descoperirea zirconiului se datoreaza lucrarilor migaloase facute de J. Berzelius in anul 1824. Chimistul suedez reuseste sa separe zirconiul atat din silicatul de zirconiu, cat si din bioxidul acestui metal. In anul 1789, mineralogul englez W. Gregor (1762-1817) studia nisipurile cu proprietati magnetice ce se gaseau langa localitatea Menacham din tinutul Cronwald, pe care le si numeste, in 1791, menachin. Acestea proveneau din mineralul ce mai tarziu avea sa fie numit ilmenit si care din punct de vedere al compozitiei chimice este titanat de fier (FeTiO3). In anul 1821, chimistul si farmacistul german H. Rose (1795-1864) obtine dioxidul de titan in forma pura. Izolarea titanului, evident sub forma impura, o realizeaza Berzelius in 1825. Aluminiul este cel mai raspandit metal din scoarta uscata a pamantului, reprezentand 7% si fiind astfel al treilea dintre toate elementele chimice. Compusii aluminiului erau cunoscuti inca din cele mai vechi timpuri ale omenirii. Olaria nu facea decat sa prelucreze argilele, care sunt combinatii ale aluminiului cu siliciul si oxigenul. Wöhler porneste de la clorura de aluminiu anhidra pe care o trateaza cu potasiu metalic si reuseste sa obtina mici cantitati de aluminiu. Antichitatea a cunoscut unele pietre pretioase ca: smaraldul, crisoberilul si aquamarinul care sunt combinatii ale beriliului . In anul 1797, chimistul francez L. N. Vauquelin analizeaza un mineral numit beril, care continea aluminiu, beriliu, siliciu si oxigen si care era de fapt un silicat dublu de beriliu si aluminiu. Anul urmator Vauquelin anunta descoperirea unui pamant nou pe care-l numeste “pamant de beril”. In anul 1828, F Wöhler si separat, chimistul De Bussy, reduc clorura de beriliu cu potasiu si obtin noul element, beriliu. Cel care a introdus pentru prima data cuvantul “halogen” este un chimist modest, aproape trecut in uitare, I. S. Schweiger. El l-a folosit la inceput pentru a indica elementul clor descoperit de Scheele. Acest termen este apoi extins de catre chimistul J. Berzelius pentru intreaga grupa cunoscuta atunci: clor, iod si brom. Clorul, iodul si bromul au fost descoperite fara dificultati deosebite, fiind rezultatul a numeroase experiente. Descoperirea clorului de catre Scheele a dat nastere insa la o serie de controverse care au durat patru decenii, pana ce s-a stabilit ca este un element chimic si nu un acid, cum credea descoperitorul.

Florul, in schimb, a fost izolat dupa eforturi cu totul deosebite facute de numerosi cercetatori intre care si nume ilustre ca: Scheele, Gay-Lussac, Davy si Moissan. Descoperirea clorului este legata de acidul clorhidric, deoarece a fost separat din aceasta combinatie. Acidul clorhidric este amintit de Basilius Valentinius la inceputul secolului al XV – lea. La mijlocul anului 1811, chimistul francez Bernard Courtois (1777-1838) in incercarea de a transforma azotatul de calciu in azotat de potasiu necesar fabricarii explozivilor, intrebuinteaza si un extract apos din cenusa de varec (o specie de alge). Courtois constata ca vasele de cupru in care lucra se corodau foarte repede. Evaporeaza extractul de varec din apa de mare si obtine niste cristale. Lichidul ramas il trateaza la cald cu acid sulfuric si apar “vapori de o superba culoare voileta”, “puternic iritanti”. Apoi condenseaza vaporii intr-o retorta si obtine niste cristale de un violet stralucitor: iodul. In 1824, Jérôme Balard (1802-1876), trateaza apele marine cu apa de clor, eliberand iodul, insa lichidul ramas se colora si el in galben-brun. Acest lichid galben este supus unor serii de transformari care se finalizeaza prin obtinerea bronzului. Bunsen si Kirchhof analizeaza apele minerale de la Dürckheim si observa doua splendide linii albastre, dovada clara a existentei unui nou element, pe care-l numesc “cesium” sau mai exact cesiul de azi. Bunsen si Kirchhof isi continua cercetarile in domeniul analizei spectrale. Ei deduc prezenta unui elementa nou pe care-l numesc rubidiu de la latinescul “rubidos” – rosu inchis. Crookes analizeaza praful ce ramane din namolurile de la fabricarea acidului sulfuric prin metoda camerelor de plumb. Constata ca spectrul prezinta o linie verde si isi da seama ca este vorba despre un nou element chimic pe care-l denumeste taliu. F. Reich impreuna cu asistentul sau H. Th. Richter, analizand niste minerale de zinc, descopera o linie stralucitoare albastru-indigo caracteristica unui element nou, pe care-l numesc indiu. Sub numele de lantanide se inteleg cele 15 metale care se gasesc in sistemul periodic al elementelor incepand cu lantanul pana la lutetiu inclusiv, adica cele cu numerele atomice 57-71. Timp de 150 de ani, nenemarati chimisti, dintre cei mai abili, si-au inchinat munca intregii lor vieti, pentru lamurirea completa a acestui capitol incalcit al chimiei anorganice, ajungandu-se la rezultate importante. Problema lantanidelor este si astazi descrisa in chimie. Dintre chimistii care au avut aporturi deosebite le descoperirea acestor elemente, locuri de frunte ocupa : Mosander, Boisbaudran, Cleve, Marignac, Welsbach si Urbain.Sfarsitul secolului trecut intra in istoria fizicii si chiniei prin descoperirea RADIOACTIVITATII si ulterior a substantelor radioactive: uraniul (Pierre si Marie Curie), toriul (Berzelius) poloniul (sotii Curie), radiul si altele.Celelalte elemente au fost descoperite tot in urma dezintegrarilor radioactive succesive sau in urma unor reactii nucleare desfasurate in conditii bine stabilite (bombardamente cu particule atomice in ciclotron).Anul 1935 a deschis oamenilor de stiinta posibilitatea de a produce elemente chimice pe cale artificiala, fapt care a dus la o crestere fara precedent a laboratoarelor de cercetare. Posibilitatea obtinerii de elemente transuraniene presupune o aparatura de laborator foarte complexa si costisitoare, totusi problema ramane deschisa, la ora actuala existand 105 elemente chimice cu denumiri si caracteristici majoritatea bine stabilite si

speranta obtinerii de elemente chimice noi.

Silvină (mineral cunoscut și sub numele de clorură de potasiu) este destul de rar întâlnit în natură. Face parte din din clasa halogenaților. Cristalizează în sistemul cubic, având formula chimică KCl, fiind reprezentat frecvent prin cristale cubice. Culoarea este deobicei incoloră. Variantele colorate depind de impuritățile conținute, gălbui, roșiatice, mai rar albastre sau violete. Istoric Silvina este descoperit în anul 1832 fiind numit în forma latinizată „sal digestibus Sylvii - sarea lui Sylvius” această denumire este dată după numele fizicianului și chimistului olandez François Sylvius de le Boë (1614-1672). Formare - răspândire

cristalul de silvina Silvină, găsită in Sondershausen, Turingia.Silvina ia naștere prin sedimentare și evaporarea apei marine. Se găsește asociată cu halitul și carnalitul (clorură de magneziu și potasiu). A fost găsit la „Staßfurt”, „Wathlingen”, „Neuhof-Ellers” și alte locuri cu zăcăminte de săruri de potasiu din Germania. De asemenea se găsește în „Berezniki”, „Solikamsk” în Rusia, „Kalush” în Ucraina ca și la „Salton Sea” in California. Utilizare-Mineralul servește ca materie primă în industria chimică, în special pentru producerea îngrășămintelor chimice.

Mineralele în organism Mineralele sunt substante absolut necesare desfasurarii normale a vietii.În organismul uman se gasesc aproape toate elementele chimice din natura 15115e417p , în cantitati diferite, în combinatii chimice variate si cu roluri bine definite, dar nu întotdeauna cunoscute.Rolul substantelor minerale în organism este primordial pentru ca intervin în desfasurarea tuturor proceselor metabolice, fiind strict indispensabile întregii activitati celulare, componentelor si structurii mediului organic precum si constructiei celulare.Substantele minerale, prin elementele si combinatiile lor chimice cu rol de mediatori, de sursa energetica sau ca factori de structura tisulara, sunt mentinute, prin mecanisme foarte fine neuro-endocrine, enzimatice si fizico-chimice, într-un echilibru dinamic continuu. Eliminarea lor are loc în mod diferentiat, într-un timp mai scurt sau mai îndelungat, pe cale digestiva, urinara sau cutanata, impunându-

se din aceste motive asigurarea aportului lor prin ratia alimentara. Aportul neechilibrat peste anumite limite, unele tulburari ale absorbtiei si metabolismului pot determina afectiuni grave organismului. Între aportul mineral si celelalte substante nutritive exista de asemenea, relatii strânse si echilibre bine definite. Astfel, este binecunoscut echilibrul dintre unele substante minerale si vitamine, precum si faptul ca metabolismul proteic si constructia celulara depind de aportul si rolul plastic al substantelor minerale.În raport cu cantitatile continute de catre organism si aportul lor necesar, substantele minerale se împart în: macroelemente din care fac parte Ca, K, Mg, Na, P, Cl si microelemente cum sunt I, F, Co, Zn, etc. Calciul este cel mai abundent element mineral din organismul uman, reprezentând aproximativ 1,6% din greutatea corporala. Repartitia lui în tesuturi si umori este de 99% în tesutul osos, iar restul în tesuturi moi si în lichidul extracelular. Concentratia calciului în plasma constituie calcemia. Calciul plasmatic se gaseste sub trei forme în echilibru: calciu ionic, calciu nedifuzabil sub forma de combinatii cu proteine plasmatice si calciu difuzabil dar neionizat, sub forma de saruri complexe. Ionii de calciu detin multiple roluri: influenteaza gradul de excitabilitate al nervilor, intervin în coagularea sângelui, sunt factori în activitatea enzimatica, în permeabilitatea membranei, crescând permeabilitatea, precum si în metabolismul mitocondrial. Fosforul se gaseste în organism într-o proportie de 1% din greutatea corporala, fiind raspândit atât în tesutul osos cât si în tesuturi moi. Concentratia fosforului în plasma constituie fosforemia. În plasma, fosforul se gaseste sub forma de fosfati monobazici si dibazici, fosfor legat de lipide si sub forma de esteri glucidici.În tesutul osos se gaseste în cantitatea cea mai mare, combinat cu calciu sub forma de hidroxiapatita si fosfat tricalcic. În organism, fosforul sub forma ionului fosfat îndeplineste urmatoarele functii: intra în constitutia oaselor, în producerea energiei necesare numeroaselor cai metabolice. Este principalul constituent al acizilor nucleici, participa la stimularea contractiei musculare. Fierul este implicat într-o gama larga de reactii biochimice si este un constituent esential pentru viata.Este specializat, în mare parte (70%) în productia de hemoglobina care ajuta globulele rosii sa aduca oxigenul în toate celulele corpului. Se constituie sub forma de depozite (30%) în diferite organe precum maduva spinarii, splina si ficat. Cuprul se gaseste în organismul uman în cantitate totala de 100 – 150 mg, în combinatii proteice.Are rol catalitic în formarea hemoglobinei. În organism, rezerve importante de cupru se gasesc în ficat, maduva osoasa si pancreas. Sodiul, alaturi de clor si de potasiu, reprezinta electrolitul major în fluidele corpului. Este localizat cu preponderenta în lichidul extracelular si oase, participând la pastrarea echilibrului ionic si a excitabilitatii nervoase. Magneziul este cel mai important dintre cationii divalenti intracelular. Continutul total de magneziu existent la un adult este reprezentat astfel: 1% extracelular, 32% intracelular, 67% la nivelul oaselor. În celula, magneziul se afla sub doua forme: liber, în echilibru cu cel din plasma si legat de componentele celulelor organismului, într-o cantitate mai mare. Cantitatea cea mai mare se afla în nucleu si mitocondrii. Participa în toate procesele metabolice, în conducerea impulsului nervos, contractia musculara, este cofactor pentru enzimele care implica ATP-ul. Sulful reprezinta 1,6% din materia vie uscata adica, aproximativ 450g din masa unui adult. Desi nu se gaseste în cantitate prea mare, totusi sulful are un rol biologic important, intrând în alcatuirea aminoacizilor sulfurati: cistina, cisteina si metionina, a caror prezenta este indispensabila structurii proteice. În natura, sulfatii din sol sunt preluati de plante, redusi si transformati în radicali

sulfhidrici, care apoi sunt fixati pe acizii grasi. În organism, în ficat, radicalul sulfuric este cuplat cu unele substante toxice si eliminat prin urina. Fluorul reprezinta un element cu mare raspândire în natura si care alaturi de calciu si fosfor intra în structura smaltului dentar, jucând un rol în prevenirea cariilor dentare. Solul si apa reprezinta depozitul principal de fluor. Organismul uman ia acest element din plante si apa de baut. Fluorul absorbit este transportat de catre sânge de unde se repartizeaza în majoritatea tesuturilor si în special în rinichi si tesutul osos. Ionul de fluor micsoreaza respiratia tisulara, descreste consumul de oxigen, inhiba activitatea unor enzime si scade concentratia de acid lactic din muschi. Fluorurile au un rol anticoagulant aceasta datorita faptului ca precipita calciul, cu rol în procesul coagularii. Lipsa fluorului din apa de baut sau alimentatie duce la aparitia cariei dentare, de aceea fluorurarea apei reprezinta o masura sigura si practica de sanatate publica. Mecanismul prin care fluorul împiedica aparitia cariei dentare se datoreaza absorbtiei acestui element pe suprafata de hidroxiapatita a emailului, cu formarea unei paturi subtiri protectoare de fluoroapatita acidorezistenta. Clorul, sub forma de ion, este caracteristic lichidului extracelular combinat mai ales cu sodiul. Ionii de clor sunt necesari pentru producerea HCl din acidul gastric. Un organism adult va contine 125g Cl, ceea ce reprezinta 0,45% din masa corporala totala. Iodul provine din sol, gasindu-se în concentratii de 0,08 – 2 mg %. Se gaseste în limita superioara a acestei concentratii în apa sarata de mare, pe când în cea dulce, abia atinge 1µg ‰. Din apa si alimente patrunde în organism, unde se gaseste în cantitate de 14µg % cea mai mare parte în glanda tiroida unde îndeplineste un rol functional, participând la formarea hormonilor tiroidieni, care iau nastere prin fixarea iodului pe acidul aminat tirozina. Hormonii tiroidieni au rol în reglarea metabolismului oxidativ celular. Cercetarile recente au atras în mai multe rânduri atentia asupra relatiei dintre elementele minerale si bolile cardiovasculare. Deoarece aceste boli constituie cauza principala a mortalitatii în tarile avansate, echilibrul elementelor minerale din organism si mediu, modificat în mod adecvat prin alimentatie ar putea constitui un factor important în reducerea incidentei acestora.