Prutul, nr. 45

„Şi după toate, după o prea lungă desconsiderare de noi înşine, e timpul de a striga cu mândrie împreună cu Miron Costin: «NASC ŞI ÎN MOLDOVA OAMENI!»”.

PRUTUL

G. CĂLINESCU

Anul VIII, Nr. 1 (45) - ianuarie 2009 * REVISTĂ DE CULTURĂ * Fondator Costin CLIT

AGITAŢIE ÎN POSTERITATEA LUI ADRIAN MARINO Theodor CODREANU Mărturisesc că valurile tulburi din scumpa noastră viaţă culturală stârnite de apariţia memoriilor lui Adrian Marino, de la a cărui plecare dintre noi, iată, s-au scurs deja cinci ani, m-au luat prin surprindere. Mai aflu şi de curajul lui Silviu Lupescu de a publica, la Polirom, Viaţa unui om singur, deşi el însuşi este şfichiuit undeva, în paginile cărţii. Un motiv în plus de a citi şi a ne da cu părerea. O carte substanţială care dezvăluie trăirile unei mari personalităţi, cu acoperire europeană, nu doar românească, pe intervalul de aproape şaizeci de ani, până în 1999. Singurătatea afirmată în titlu mi se pare că trimite la o dublă semnificaţie interrelaţionată: Adrian Marino, pe care am avut bucuria şi norocul să-l cunosc şi să port cu el o lungă corespondenţă înainte de 1989, făcea parte din stirpea rară, în cultura noastră, a savanţilor (monstrum eruditionis), creator de critică cu sistem. Subliniez sintagma, deoarece, în cultura noastră, a predominat cu autoritate celălalt tip de critică, numită impresionistă, artistă, comentatoare a apariţiilor editoriale curente, interesând aproape exclusiv viaţa literară. La noi, criticii cu sistem, în schimb, au fost şi sunt rari, îi numeri pe degetele de la o singură mână. În orice caz, dacă ne referim la perioada postbelică din ţară, eu nu cunosc decât doi mari creatori de critică cu sistem: Adrian Marino şi Edgar Papu. Epigoni ai unor metodologii străine au fost mai mulţi (semioticieni, structuralişti, freudieni etc.), dar Adrian Marino a creat ideocritica, iar Edgar Papu – ontologia stilurilor colective, dintr-o altă perspectivă decât Lucian Blaga. - continuare în pagina 2 -

ŞTIINŢELE ANTICHITĂŢII ŞI SCHIMBĂRILE DIN EUROPA CONTEMPORANĂ Prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi Transformările politice profunde prin care a trecut Europa în ultimul deceniu al veacului trecut şi în cel dintâi al secolului nostru (căderea sistemului socialist, dezagregarea Uniunii Sovietice şi a Iugoslaviei, reunificarea Germaniei, activarea naţionalismelor în Balcani şi în fostele republici sovietice, extinderea Uniunii Europene spre est şi sud-est, elaborarea Tratatului Constituţiei Europene) au stimulat interesul pentru sondarea şi explicarea proceselor istorice care stau la baza schimbărilor tocmai evocate. În această privinţă, ştiinţele Antichităţii au adus contribuţii remarcabile, scoţând în relief bogăţia de tradiţii politice, ideologice, culturale, religioase deţinută de trecutul antic al continentului şi care pot reprezenta puncte de referinţă în construcţia europeană. Iată câteva dintre ele. - continuare în pagina 4 -

Noi descoperiri arheologice în situl Armăşeni „Muncel”, comuna BuneştiAvereşti, jud. Vaslui pentru campania 2009 Vicu MERLAN Nr. autorizaţie: 213/2009 Cod sit: 162942.01 Obiective: decopertarea locuinţei L2 surprinsã circa ½ în campania 2008 care se continuã spre sud în cea mai mare parte, prin trasarea unei noi secţiuni Ş4 în prelungirea Ş3 pe un ax NV-SE. Realizări: Trasarea secţiunii Ş4 cu L = 15 m şi l = 2 m pe traseul căreia s-au identificat: L2 între m1 - m2, L3 între m9 - m15 cu o vatră de foc dispusă în partea central-estică a locuinţei(L3), şi o groapă menajeră (G5) între m1 - m4 de factură cucuteniană. Descriere. Prin decopertarea primelor nivele arheologice s-au identificat fragmente ceramice de culoare cenuşiu-negricioase, de calitate bună spre mediocră, cu incizii triunghiulare şi impresiuni de factură Costişa (Epoca Bronzului). Deşi puţine la număr, majoritatea erau incizate. Fragmente ceramice cucuteniene s-au descoperit încă de la -0,45 - 0,50 m, nivelul Cucuteni A3 fiind cel mai consistent, depăşind grosimea de 40 cm. În cazul gropii de fundare de sub locuinţă L2, fragmente ceramice s-au descoperit până la -1,55 m, iar locuinţa (L2) identificată din campania 2008 (Ş3) a fost surprinsă de la -0,60 m până la 0,85 m, fiind de remarcat stratul aluvionar mai gros în aval (m1 - m7) decât în perimetru L3 (amonte). - continuare în pagina 5 -

2

AGITAŢIE ÎN POSTERITATEA LUI ADRIAN MARINO - urmare din pagina 1 Nu e de mirare că amândoi au fost marginalizaţi, cel dintâi reuşind, pe cont propriu, să răzbată în critica universală, prin vreo douăsprezece cărţi. Subliniez că izvorul prim al „singurătăţii” lui Marino acesta este. Cel de al doilea se trage din primul şi-l depăşeşte, căci singularitatea culturală a adus cu sine o anume izolare temperamentală şi morală, într-un mediu în care au dominat (şi domină) interesele de grup, „mafiile”, cum le numeşte în volum Adrian Marino, mafii concrescute din sistemul comunist, apoi din cel pseudocapitalist de după 1989. Iar acum, după moarte, tot „mafiile” sau rămăşiţele lor par a fi destinate să-i judece atât opera de savant, cât şi gândirea politică a ultimilor ani, ca să nu mai vorbesc de conţinutul cărţii pe care încercăm să-l evaluăm astăzi. Atât Marino, cât şi Papu au trecut prin închisorile comuniste şi s-au impus destul de târziu din punct de vedere editorial, în pofida începuturilor foarte promiţătoare, unul sub auspiciile lui G. Călinescu, celălalt pe linia Tudor Vianu. Dacă Marino a continuat să rămână un însingurat, Papu s-a apropiat gruparea de la Luceafărul, găsind acolo fervenţi susţinători odată cu emiterea conceptului de protocronism, care a stârnit una dintre cele mai sterile polemici din cultura românească, finalmente, protocroniştii ieşind în pierdere şi înlăturaţi, pur şi simplu, din viaţa culturală după 1989, sfârşitul lui Edgar Papu fiind dintre cele mai umilitoare. Adrian Marino a pornit, în schimb, cu avantajul europenismului, din perspectiva unui liberalism (considerat, de unii, intransigent de stânga!), care, în tinereţe, se manifestase pe linie naţional-ţărănistă, fapt ce i-a şi adus opt ani de puşcărie, la Aiud, şi alţi şase de domiciliu forţat la Lăteşti, în Bărăgan. (Despre fenomenul LăteştiBărăgan, a se vedea cartea profesorului şi istoricului huşean Vasile Calestru, Martiraj în Bărăgan. Lăteşti, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006, 380 p., cu o prefaţa de Gh. Buzatu). La Lăteşti, Adrian Marino l-a cunoscut pe mai tânărul Paul Goma. Cei doi, deşi vor avea un destin diferit, vor trece prin sechele sufleteşti asemănătoare, care vor face din ei nişte mari însinguraţi. În anii comunismului, Marino şi-a găsit salvarea în uriaşa lui activitate de savant, pe când Paul Goma, fervent ancorat în politic, a trebuit să ia calea exilului, creându-şi aura de „Soljeniţân român”, actualmente izolat de ţară şi părăsit de foştii comilitoni din pricina Jurnalelor sale, necruţătoare adesea, prin violenţa limbajului, faţă de intelighenţia noastră postdecembristă. Amintesc de Jurnalele lui Paul Goma, deoarece, deşi scrise în altă cheie stilistică şi ideatică, Memoriile lui Adrian Marino atestă faţă de intelectualii pe care i-a cunoscut o exigenţă asemănătoare. De fapt, aceasta este şi cheia

* Anul VIII * Nr. 1(45) * ianuarie 2009 *

proaspătului val de reacţii la Viaţa unui om singur. Iar aceste reacţii devin mai importante momentan decât alte aspecte documentare şi stilistice ale cărţii, riscând ca acestea din urmă să fie ocultate. Comentatorii fac mare caz de modul cum sunt prezentate anumite personalităţi defuncte precum G. Călinescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Zaciu, Marin Sorescu ş.a. Unora tabloul ar fi trebuit să le producă satisfacţie, altora reticenţe sau dezacord, numai că Adrian Marino e la fel de necruţător cu cei în viaţă: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Dinescu, Eugen Simion ş.a. În ce-i priveşte pe „morţi” (dar şi pe cei în viaţă), argumentaţia lui Adrian Marino este pe deplin convingătoare când el invocă perspectiva morală, ducătoare spre compromisuri impardonabile, ca în cazul lui G. Călinescu, la care Marino surprinde, după o despărţire de 14 ani, şi lăcomia maladivă de a-i fi spoliat, fără scrupule, pe vechii „boieri” deţinători de valori culturale şi artistice, constrânşi materialiceşte să le vândă pe preţuri de nimic. Chiar şi în cazul lui Eliade are dreptate când sesizează, că, în ultimii ani ai vieţii, devenise mai preocupat de propriile-i editări decât de soarta culturii româneşti sub comunism. Generalizarea atitudinii este însă nedreaptă, fiindcă, cel puţin în anii '50, Mircea Eliade declanşase rezistenţa prin cultură a exilului, atrăgând atenţia asupra primejdiei culturale şi etnice a agresiunii bolşevice, în extraordinarul eseu Destinul culturii româneşti (în „Destin”. Revistă de cultură românească, Madrid, caietul nr. 6-7, august 1953, pp. 19-32). Pe de altă parte, Eliade nu a pactizat nici cu perioada ceauşistă, refuzând invitaţia de a veni în ţară, deşi onorarea ei i-ar fi putut aduce editarea masivă în România. Altminteri, spre a contracara judecata din urmă, Adrian Marino a scris una dintre cele mai temeinice monografii, cea despre Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980), publicată cu destulă greutate. Într-o scrisoare îmi mărturisea că n-a fost niciodată un răsfăţat al editurilor româneşti, el smulgânduşi fiecare carte după mari lupte cu mafia editurilor şi cu cenzura. Ştim prea bine că aşa a şi fost. Mai fragile devin judecăţile lui Adrian Marino când implică prea mult argumentul politic şi ideologic. De pildă, condamnarea în bloc a celor trei mari că n-au fost capabili să se desprindă de tinereţea lor legionară, prin reconsiderări precise în contextul europenismului postbelic. Prin acest liberalism stângist, Adrian Marino a urmat, cu voie sau fără voie, curentul „corectitudinii politice”, predominant după 1989, atitudinea lui consonând, în ce-i priveşte pe Noica, Eliade, Cioran, cu fanatismul ideologic al unei Alexandra Laignel-Lavastine. Or, de cine a fost stimulată şi promovată editorial în

România antinicasiana Alexandra LaignelLavastine? Surpriză mare: tocmai de gruparea GDS, în frunte cu Gabriel Liiceanu. Iată o enigmă care tulbură posteritatea filosofică a învăţăceilor de la Păltiniş, enigmă, altminteri, bine intuită de Adrian Marino, în Viaţa unui om singur. De unde şi imaginea deloc măgulitoare asupra lui Liiceanu, Pleşu, Patapievici. Aici, Adrian Marino se întâlneşte cu Paul Goma, cel din Jurnale. Pentru a descifra câte ceva din asemenea enigmă, trebuie văzute formele reactive în faţa cărţii-testament a lui Adrian Marino. Unele sunt previzibile şi uşor de înţeles, cum e aceea a lui Mircea Dinescu. Poetul-revoluţionar a reacţionat exact ca şi în alte situaţii, cea mai cunoscută fiind faţă de Cezar Ivănescu: i-a descoperit repede o „colaborare” cu securitatea (vezi Marino minte şi mort, text postat şi pe internet). Ceea ce l-a dezechilibrat profund pe Mircea Dinescu (altminteri, nici nu şi-a putut explica ce l-a „apucat” pe Marino să-i facă un asemenea portret demn de Ţiganiada şi de miticismul caragialesc) e semnalarea unui fenomen cumplit din cultura românească, acela al zeflemelei sans rivages, în care Mircea Dinescu este un campion recunoscut, ca imagine a biruinţei miticismului în cultura şi în civilizaţia românească, fenomen care ne face incompatibili cu Europa civilizată. Comparativ cu meschinăria delaţionistă a lui Mircea Dinescu, de cu totul altă factură pare a fi atitudinea lui Nicolae Manolescu. De cu totul altă factură şi, totuşi, în esenţă, aceeaşi. Trebuie menţionat că, în memoriile lui Adrian Marino, Nicolae Manolescu este cruţat, deşi i-a fost un statornic emul, fie şi numai din pricină că se postau la niveluri divergente ale criticii literare: unul – creator de sistem, în ton cu dominanta culturală occidentală postbelică, celălalt number one în critica impresionistă, specifică autohtonismului nostru. Cu toate acestea, Adrian Marino şi-a dovedit generozitatea şi a recunoscut în Nicolae Manolescu un mare critic, comparându-l, foarte favorabil, prin contrast, cu aparentul să adversar de generaţie, Eugen Simion. Şi asta în ciuda faptului că Eugen Simion era, de fapt, ceva mai apropiat de europenismul critic al lui Marino prin receptivitatea faţă de Roland Barthes, bunăoară. Explicaţia vine de acolo că Eugen Simion a optat pentru un anume neutralism politic care i-a îngăduit o ascensiune academică rapidă, ajungând şi preşedintele Academiei Române, pe când Adrian Marino, care merita cu asupra de măsură să intre în rândurile nemuritorilor, a preferat conflictul cu Academia, ceea ce nu şi-a îngăduit, totuşi, Nicolae Manolescu, ajuns şi el, ceva mai greu, în fotoliul suprem. Ce l-a determinat pe Adrian Marino să îndulcească atitudinea faţă de Nicolae Manolescu? În afară de onestitatea despre

PRUTUL

3 care vorbeam, au intervenit, de astă dată, afinităţile politice liberale care s-au întâlnit în Alianţa Civică. Adrian Marino a fost membru în Senatul Alianţei Civice şi al Senatului ASPRO. Se pune întrebarea dacă Nicolae Manolescu a răspuns cu aceeaşi monedă generozităţii lui Marino. Răspunsul este negativ. Declaraţiile lui la apariţia cărţii ultime a lui Adrian Marino îi dau dreptate, pe de o parte, lui Mircea Dinescu, chiar în lipsa probelor materiale şi morale („Dinescu are dreptate, deşi este mult prea slobod la gură şi n-ar avea dreptul să dea asemenea informaţii”), iar pe de alta nu şi-a schimbat cu o iotă părerea că activitatea de critic şi teoretician literar a lui Marino este neînsemnată, ba lipsită de „originalitate”, văzându-l ca pe un simplu adunător de informaţii. Asemenea apreciere, oglindită şi de omiterea lui Marino din Istoria critică a literaturii române, este o nedreptate flagrantă, oglindă nu doar a obtuzităţii lui Manolescu în raport cu hermeneutica, dar şi a diferenţei ideologice şi politice dintre cei doi, în pofida aparenţei că s-ar fi întâlnit pe firmamentul liberalismului. Singurele concesii pe care şi le-a îngăduit Nicolae Manolescu faţă de Viaţa unui om singur au fost admiterea unor accente critice care vizează pe G. Călinescu, Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran. Şi chiar despre unii în viaţă. Atitudinea lui Manolescu poate fi înţeleasă în adevărata ei lumină doar coroborată cu reacţia altui ideolog postcomunist, Vladimir Tismăneanu. De precizat că, dată fiind valoarea personalităţii sale, Marino a trezit interesul noilor ideologi ai „europenismului”. După datele pe care le deţin, aici începe drama singurătăţii lui Marino din perioada postcomunistă, deşi el a părut că şi-a găsit o grupare care să-l reprezinte în aspiraţiile lui europene gândite din perspectivă românească. Din unghiul de vedere al doctrinelor culturale, Marino nu a fost un sincronist, în sensul adepţilor postbelici ai lui E. Lovinescu, între care s-a prenumărat şi un Nicolae Manolescu; el n-a făcut parte nici din gruparea protocroniştilor. Un alt sigur motiv de a se simţi, pe bună dreptate, un însingurat. El gândea, conform propriei hermeneutici, din perspectivă integratoare (în centrul gândirii sale stătea dialectica parte/întreg), încât vedea sincronismul nu ca imitaţie a Occidentului, ci, aidoma lui Eliade, din postură competitivă, singura care salvează de epigonism şi de cultură marginală. Sincronismul lui Marino nu s-a dezvoltat ca ostil protocronismului, ci înglobându-l prin hermeneutica parte/întreg. El însuşi a creat, firesc, un alt termen, pe lângă sincronism şi protocronism: pancronismul. Marino considera minoră şi păguboasă gălăgioasa polemică dintre sincronişti şi protocronişti, o diversiune ideologică, nefuncţională în planul creaţiei culturale. Poziţia lui coincidea cu a mea, fapt reverberant în corespondenţa noastră şi în cele câteva întâlniri de care am avut parte,

PRUTUL

una derulându-se chiar în casa din Rakoczi 72. Nu ştiu de ce, dar după 1989 legătura dintre noi a slăbit, rezumându-se la a-mi trimite doar ultimele apariţii din Biografia ideii de literatură. Eu am avut intuiţia unei anume dedublări a personalităţii sale, încât cea politică ieşise în prim-plan şi pe o cale lucrativă în imediata actualitate, dar înstrăinată de a marelui savant pe care-l preţuiam. Nu puteam înţelege, bunăoară, inclemenţa lui faţă de Noica. Distingeam doi Marino: unul care se străduia să fie „corect politic” şi celălalt, adevăratul Adrian Marino de care mă apropiasem. Între cei care au înţeles asta, se găseşte Adrian Dinu Rachieru, care a scris Alternativa Marino (Editura Junimea, Iaşi, 2002). Acolo este şi imaginea cu care eu mă simţeam solidar. Pe noul Marino îl făcuseră „prizonier” cei pe care eu îi numesc „dreptacii de stânga”, cei descinşi direct din troţkism, erijându-se acum în „noua dreaptă” menită să condamne comunismul în frunte cu Vladimir Tismăneanu, sub înalta oblăduire a preşedintelui Traian Băsescu. Or, în Viaţa unui om singur prevalează hotărât primul Marino, cel adevărat. Şi aici începe reacţia cea mai interesantă la apariţia cărţii lui Marino. Ea nu putea veni decât de la Vladimir Tismăneanu. Intervenţia lui Vladimir Tismăneanu datează din 12 februarie 2010. Poate fi citită şi aceasta pe internet. Are titlul dibaci: Manipularea unei umbre: Cazul Adrian Marino. Aşadar, Viaţa unui om singur îl transformă pe Adrian Marino într-un „caz”! Unul care „dezamăgeşte” precum a „dezamăgit” şi „evoluţia” lui Paul Goma după 1989. Dar, spre deosebire de Goma, confratele din Lăteşti, Adrian Marino evoluase invers după revoluţie: se apropiase de Tismăneanu, pe când basarabeanul, din instinct, tocmai se depărtase! Titlul ales de Tismăneanu are, fără voia autorului, o stranie vocaţie narcisiacă. Vorba-cheie este manipulare. Sunt obligat să precizez că Vladimir Tismăneanu e înzestrat cu o deşteptăciune sclipitoare, că nimeni dintre ideologii actuali nu are geniul manipulării aşa cum îl are, din straturi arhaice, autorul celebrului Raport asupra condamnării comunismului. Beneficiind şi de o informaţie prodigioasă, el a reuşit să devină principalul doctrinar şi „istoric” al României contemporane, lăsându-l de căruţă până şi pe Lucian Boia. Paul Goma crede că este noul Roller al istoriografiei naţionale. Comparaţia îi este defavorabilă lui Tismăneanu. Mihail Roller a fost un simplu pigmeu pe lângă Vladimir Tismăneanu. El a reuşit să-şi formeze o şcoală de istorici tineri, gata să-şi dea duhul pentru triumful „tismăneanismului”, ca să creez şi eu un barbarism. L-am văzut, pe postul B1 TV, pe un tânăr pe nume Neamţu (o fi acelaşi cu Mihail Neamţu, semnatar în Idei în dialog?), perorând cu un debit verbal remarcabil în favoarea „geniului” istoriografic al lui Vladimir Tismăneanu.

Ce zice d-l Tismăneanu în replica sa? Are grijă să precizeze că nu poate fi bănuit de reavoinţă faţă de Adrian Marino, fiindcă i-a fost prieten şi comiliton ideologic. Şi trece în revistă excelentele relaţii cu autorul Vieţii unui om singur. Aşadar, el este cu totul îndrituit să se exprime „obiectiv” asupra cărţii, în contra tuturor „manipulatorilor” prezenţi şi viitori. Prietenia lui Vladimir Tismăneanu cu Adrian Marino a început imediat după 1989. El a scris laudativ despre ultimele cărţi ale lui Marino, cele cu profil de cultură politică europeană, preţuind „europenismul său vibrant, generozitatea cu care i-a susţinut pe mulţi tineri”. Mai mult de atât, Marino însuşi a scris despre cărţile sale, l-a premiat în postură de preşedinte de juriu la ASPRO şi i-a făcut o dedicaţie pe un volum, numindu-l „maestrul tinerei politologii româneşti”. Ei, aici e aici. Căci, într-adevăr, Vladimir Tismăneanu chiar acest rol excepţional şi-a asumat şi pus în practică după 1989. Sintagma lui Adrian Marino este cheia a ceea ce am numit, recent, „experimentul Piteşti III”, în prelungirea celorlalte două „experimente Piteşti”, cel dintâi avându-l ca protagonist pe Eugen Ţurcanu (sub oblăduirea ideologică a lui Nikolski), al doilea, descris şi acesta foarte bine de Paul Goma, avându-i ca protagonişti pe Gogu Rădulescu, Z. Ornea, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu ş.a., pentru ca, în fine, să ajungem la cel mai rafinat dintre toate, „experimentul Piteşti III” datorat „geniului” indiscutabil al lui Vladimir Tismăneanu. Diferenţa dintre primele două şi cel din urmă este că acesta pare a condamna ceea ce înaintaşii lui Vladimir Tismăneanu au construit cu enormă trudă. E marea lovitură a acestui manipulator de clasă. Iar acum vine să dea turnura cea mai convenabilă „primejdioasei” cărţi a lui Adrian Marino, care dă peste cap o întreagă strategie a experimentului. Citim aici miza majoră a Vieţii unui om singur. Iar Vladimir Tismăneanu s-a grăbit s-o diriguiască spre căile cele mai convenabile. De aceea, Liiceanu, Pleşu, Patapievici nu s-au grăbit să reacţioneze decât marginal comparativ cu „şturlubaticul” de Mircea Dinescu. În apărarea lor s-a ridicat d-l Vladimir Tismăneanu. Cine ar fi putut s-o facă mai bine decât dânsul? „Sunt aşadar siderat de manipulările care au loc acum”, trage semnalul de alarmă Vladimir Tismăneanu. Nu, despre anumite personalităţi trebuie să biruie respectul, să se consolideze legenda că întruchipează moralitatea şi valoarea intelectuală cea mai înaltă care s-a ivit din sânul intelighenţiei româneşti contemporane. Cum să planeze asupra Grupului pentru Dialog Social bănuiala că ar constitui o „mafie” culturală iar nu conştiinţa civică ireproşabilă a neamului? Nu s-ar pune oare în primejdie însăşi capodopera gândirii istorice şi ideologice a lui Vladimir Tismăneanu? Ba da, s-ar zdruncina din temelii „experimentul Piteşti III”. De aceea, el

* Anul VIII * Nr. 1(45) * ianuarie 2009 *

4 ne avertizează că ultima carte a lui Adrian Marino nu se cuvine a fi citită în spiritul unor adevăruri care „compromit” singurele „valori” pe care le are astăzi neamul românesc. La nevoie, Marino poate fi, la rându-i, „compromis” prin argumente de felul celor furnizate de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu. Asemenea, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu s-au grăbit să scoată la iveală dovezi asupra „imoralităţii” lui Marino, ca de pildă o dedicaţie a criticului pentru

Dumitru Popescu-Dumnezeu. Dar nu e cazul, concede ideologul. În consecinţă, el trasează culturii noastre sarcina de a scrie o „biografie obiectivă” a lui Adrian Marino, aşa cum s-a întâmplat cu aceea a lui George Ardeleanu despre N. Steinhardt. Mai poţi spune că Vladimir Tismăneanu nu e întruparea generozităţii şi clarviziunii în cultura şi în politica timpului nostru? Aparent, n-ar mai fi nimic de spus întru consolidarea convingerii publice că destinaţi a trasa harta

valorilor culturale, morale, ideologice şi politice ale noilor vremi sunt doar cei hărăziţi de instanţe „divine” (dintr-un Olimp inaccesibil pentru „indisciplinaţi”, pentru „incorecţii politici”) să hotărască încotro trebuie s-o ia istoria României. Or, cartea lui Adrian Marino vine să semene îndoială asupra „aleşilor”. De aici spaima că ar putea tulbura ierarhiile şi valorile, că, într-adevăr, Viaţa unui om singur s-ar putea transforma într-un eveniment.

ŞTIINŢELE ANTICHITĂŢII ŞI SCHIMBĂRILE DIN EUROPA CONTEMPORANĂ - urmare din pagina 1 Astfel, în ceea ce priveşte ideea de comunitate europeană, foarte dezbătută în istoriografie, cercetările de istorie antică au identificat federalismul, întâlnit încă în Grecia clasică şi elenistică sub forma asocierii de poleis în symmachia şi sympoliteia, drept structura politică cea mai adecvată pentru reunirea diferitelor comunităţi într-un stat, întrucât mecanismele sale de funcţionare (principiul reprezentativităţii, delegarea unor competenţe organismelor federale, moneda comună) nu anihilau complet independenţa asociaţilor. El este modelul politic cel mai apropiat de cel al Uniunii europene, o federaţie de state independente, în care raportul dintre unitatea europeană şi identitatea statelor naţionale are la bază principiul organizării structurale, respectiv asumarea organismelor de rang superior a unor prerogative în virtutea cărora emit recomandări ţărilor componente. De asemenea, lucrările de istorie antică au evidenţiat factorii politici sau ideologici şi „instituţiile” care au asigurat în Antichitate identitatea şi unitatea Europei sau a unei părţi a ei şi care pot constitui repere pentru construcţia de astăzi a unităţii continentale: limba, scrierea, muzica, religia, sporturile în Grecia antică divizată în numeroase poleis; afinităţile dintre gentes, aşa cum se degajă chiar şi din cele mai xenofobe şi intolerante scrieri greco-latine, care au condus la recunoaşterea diversităţii etnice şi a diferenţelor culturale; Imperiul roman ca vastă piaţă economică şi spaţiu cultural-religios plural şi, între anumite limite, tolerant; creştinismul; Commonwealth-ul bizantin, fundamentat pe moştenirea romană, civilizaţia elenistică şi ortodoxism. Prin contrast, au scos în relief elementele care au divizat spaţiul european antic – de exemplu, limes-ul, în plan militar, exclusivismul şi marginalizarea bazate pe dihotomiile cetăţean-necetăţean, elen (roman)-barbar, popoare superioare-popoare inferioare, păgân-creştin, creştin–evreu, în plan juridic şi cultural, fanatismul unor disidenţe iudeo-creştine, în plan religios. În egală măsură, Convenţia Uniunii Europene din 2003, al cărui preambul reia un fragment din discursul funerar al lui Perikles conservat de Thucydides despre modelul atenian de politeia şi demokratia, a deschis un dialog extrem de polemic, dar, în acelaşi timp, benefic între specialişti despre rădăcinile antice ale democraţiei europene în noua configuraţie politică a continentului. De asemenea, în condiţiile reconcilierii istorice dintre Franţa şi Germania, devenite pilonii Uniunii europene, pe de o parte, şi ale calificării de către teorii politologice actuale a celei din urmă drept un imperiu postmodern, pe de alta, ştiinţele Antichităţii au reluat problematica imperiilor antice, în special a celui roman, încercând să găsească similitudini în realităţile geopolitice, demografice, economice şi spirituale contemporane şi să ofere interpretări noi unor evenimente şi fenomene istorice care în vechile abordări rezonau revanşard. De exemplu, într-o bună parte a istoriografiei ultimei jumătăţi de veac, „Europa «latină» şi cea «germanică» au căzut la pace”, ca să reluăm observaţia maliţioasă a lui Bryan Word-Perkins; * Anul VIII * Nr. 1(45) * ianuarie 2009 *

cu alte cuvinte, aşa-zisa cădere a Imperiului roman este văzută ca un proces de transformare (proiectul de cercetare lansat de European Science Foundation se intitulează The Transformation of the Roman World) iar invadatorii germanici au fost reabilitaţi, contribuind constructiv la „formarea Europei” (Fare l'Europa este o serie de publicaţii care apare în acelaşi timp la editurile C. H. Beck din München, Basil Blackwell din Oxford, Crítica din Barcelona, Laterza din Roma-Bari şi Editions du Seuil din Paris). De asemenea, conceptului de „romanizare”, considerat că, de la Mommsen şi Haverfield, slujea politicilor proimperialiste şi naţionaliste care au animat statele europene în secolele XIX-XX, i se opune cel de „globalizare” sau „mondializare”. Asociat cu cel de imperiu „teritorial”, fundamentat pe principiul „divorţului statutului de cetăţean de etnicitate şi localizare geografică”, ele pun în relief fenomene cu puternice rezonanţe în actualitate: fluxurile şi mişcările de populaţii, permeabilitatea graniţelor, fluiditatea administrativă, diversitatea culturală, o dialectică rezonabilă între integrare şi identitate, recunoaşterea multitudinii de experienţe locale; din acest punct de vedere, Imperiul roman este văzut ca „o formă de mondializare anterioară globalizării contemporane” şi ca un precursor a ceea ce modernitatea a numit „statul-naţiune unificat”. În sfârşit, ştiinţele Antichităţii au contribuit substanţial la cercetarea unui subiect foarte sensibil, generat de tendinţele globalizante şi integratoare, anume fenomenul identitar. Realizările cele mai spectaculoase privesc identitatea etnică în Antichitate şi se datorează în special arheologiei anglo-americane şi austriece. Cu o metodologie renovată, interdisciplinară, eliberată de sechelele „sindromului Kossinna”, noua arheologie a etnicităţii a devenit o direcţie de cercetare extrem de dinamică, care, în ciuda reticenţelor unor sceptici, a oferit răspunsuri plauzibile privitoare mai ales la problema criteriilor de afiliere etnică şi a „categoriilor distincţiei” etnice şi ale conservării „solidarităţii, coeziunii şi identităţii” în circumstanţe istorice nefavorabile. BIBLIOGRAFIE: M. V. Antonescu, Uniunea europeană – un imperiu al secolului al XXIlea? Spre o civilizaţie unional-europeană, Bucureşti, 2004 L. Canfora, La democrazia. Storia di un'ideologia, Laterza, 2004 E. Chrysos, P. M. Kitromilides, K. Buraselis, K. Zoumboulakis (eds.), The Idea of European Community in History. Conference Proceedings, I-II, Athens, 2003 S. Diefenbach, Römische Erinnerungsräume. Heiligenmemoria und kollektive Identitäten im Rom des 3. bis 5. Jahrhunderts n. Chr., Berlin-New York, 2007 S. Jones, The Archeology of Etnicity. Constructing Identities in the Past and Present, London and New York, 1997 L. Revell, Roman Imperialism and Local Identities, Cambridge-New York, 2009 B. Ward-Perkins, Căderea Romei şi sfârşitul civilizaţiei, traducere din engleză de D. Lică, Bucureşti, 2008

PRUTUL

5

Noi descoperiri arheologice în situl Armăşeni „Muncel”, comuna Buneşti-Avereşti, jud. Vaslui pentru campania 2009 - urmare din pagina 1 Locuinţa L2 surprinsă pe latura de S-SE, între m1 - m2 din Ş4, este formată dintr-o masă de chirpici, în perimetrul cărora au fost identificate resturi de elevaţie de la pereţii colţului sud-estic şi o platforma din lut cu schelet de nuiele, cu refaceri succesive pe întreaga suprafaţă a construcţiei. Locuinţa a avut o formă aproximativ rectangulară, cu orientarea aproximativ NV-SE, fără a fi surprinse detalii arhitectonice. Sub resturile pereţilor a fost identificată platforma de chirpici, cu amprente de lodbe semicirculare în secţiune. Resturile păstrate în elevaţie ale pereţilor demonstrează existenţa unei singure încăperi surprinsă în Ş4 pe circa 2m². La partea inferioarã a podelei din lut sunt vizibile amprente provenite de la platforma de bârne realizatã pe solul amenajat în prealabil. Locuinţa L3, surprinsă între m9 şi m15, în proporţie de 2/3, restul continuând în partea de vest şi sud a secţiunii. Peretele estic şi nord-estic sunt surprinşi în totalitate în Ş4, iar în mijloc, printre chirpici s-a identificat o vatră de foc cu mai multe etape de refacere. Între peretele estic al secţiunii Ş4 şi chirpicul locuinţei a fost descoperit şi un complex ceramic de la un vas reîntregibil, iar în afara locuinţei, pe latura de N au fost depistate câteva pietre de foc înroşite şi mici oase, fără a fi însă vorba de o groapă propriu-zisă. Groapa G5, a fost identificată de la m1 până la m4, între 0,60 m - 1,55 m, continuând şi în afara secţiunii spre vest. În umplutura sa s-au găsit: 1 fragmente de chirpici; 2 o nicovală din gresie; 3 un topor masiv şlefuit din gresie; 4 un topor şlefuit; 5 nuclee neregulate; 6 un gratoar retuşat, pe lamă; 7 un con (minifalos), din lut ars; 8 o statuetă feminină fragmentată; 9 un percutor; 10 ceramică pictată tricrom cu motive în Z,W,X,V; 11 ceramică precucuteniană incizată; 12 pietre înroşite; 13 corn de bovină (-1,30 m); 14 chirpici cu ardere secundară vitrifiaţi; 15 gratoar pe aşchie din silex de Prut. Chirpicii descoperiţi în groapa G5 (la -1,30-1,55 m) au predominant o ardere secundară. Vatră de foc descoperită între m11-m13 este de formă cvasirectangulară şi se întinde pe o suprafaţă de circa 1,5 m2, fiind identificatã în interiorul locuinţei L3, pe latura nord-estică a acesteia, alipită peretelui exterior. Această instalaţie de foc a fost construită pe podeaua locuinţei, având mai multe faze de reconstruţie, cu gardina păstrată într-o stare mediocră, având amprente de nuiele. S-a constatat că vatra a avut trei faze de utilizare: -stratul superior cu o grosime de circa 3 cm, reprezentând lipitura( feţuiala) cea mai recentă, cu o arie de extindere maximă a vetrei; -stratul median are cam aceeaşi grosime cu cel superior, însă lutuiala este galben-cenuşiu faţă de cealaltă cenuşiu-albicioasă; -vatra veche sau nivelul inferior iniţial are o grosime mai mare de 4-5 cm, fiind construită direct pe podea, lipsind pietre în substrat. Totuşi în partea de vest a vetrei, există o piatră masivă fragmentată (gresie) arsă. Chirpicul poligonal este de culoare cărămizie. Suprafaţa vetrei iniţială era mult mai mică decât cea descoperită după refacerile succesive, având circa 1m2. Pe ansamblu vatra are o parte boltită cu înălţimea maximă în

PRUTUL

centru, coborând până la -0,40 m ( în bază). Pe cuprinsul secţiunii Ş4 s-au mai descoperit: Plastică: -o statuetă masculină fragmentată (m12 - 0,50 m). Se păstrează din zona trunchiului şi până la şolduri, cu zona inferioară ruptă din vechime, având o arderea bună, dar nu s-a ajuns până la culoarea cărămizie (ardere ideală) ci s-a realizat una gălbui cenuşie. Fesele sunt bine conturate, iar o mică proeminenţă schiţează sexul bărbătesc (falusul). Are L = 2,5 cm, l (bazin) = 3 cm. -Fragment statuetă masculină, ( m7/-0,60 m) păstrată din zona gâtului până la bazin, care include fesele şi sexul pronunţat (cu gaură în falus ø = 4 mm). De deasupra zonei pubiene pleacã (triunghiular) cu vârful în jos la nivelul sexului, douã linii paralele incizate care intersectează zona inferioară a bustului, după care coboară pe partea dorsală cu vârful spre mijlocul feselor, iar din loc în loc banda incizată este reprezentată cu adâncituri punctiforme. Ombilicul este schiţat printr-o aplică proeminentă, iar o altă proeminenţă se poate vedea în zona pieptului pentru a marca sânul drept. Sânul stâng nu este schiţat. Sunt două variante: ori aplica a căzut din vechime, ori statueta era o reprezentare androgină (sânul stâng legat de receptivitatea feminină iar cel drept nereprezentat, de aspectul emisiv masculin). L = 8cm, l(umeri) = 3,8 cm; l(bust) = 2 cm; l(bazin) = 3,5 cm; gr.(trunchi) = 1 cm; gr.(bazin + fese) = 2,8 cm. Statueta antropomorfă prezentă oblic şi o „eşarfă” de pe umărul stâng până la bazin, iar în jurul soldurilor o altă eşarfă incizată. Eşarfa de pe umărul stâng are 2,5 cm în faţă şi 2,5 cm în zona de la spate, iar cea de la bazin 6 cm. Astfel de statuete sunt rare, probabil reprezentând o căpetenie de rang înalt. Talia este uşor subţiată, iar bazinul mai larg decât umerii. -Corn de taur (m14/-0,60 m) din lut ars de culoare cărămizie, de marime mare (L = 7 cm, l(bază) = 2,2 cm, L(vârf) = 1 cm). Vârful cornului este rupt din vechime. -Corn din lut ars (minifalus)(m4/-0,80 m) descoperit în groapa G3, cu formă de „pionieză”, însă cu vârful uşor alungit, subţiat treptat. Ø = 2,2 cm, h = 1cm. Este de culoare galben-cenuşie; -percutor din silex rulat cvasisferic, cu urme de uzură funcţională, descoperit la m3/-0,80 cm; -8 aşchii neregulate şi 3 nuclee descoperite la m3/-0,80 m; -cermică pictată în V, de culoare roşie, neagră, ciocolatie şi albă; -un fragment ceramic prezintă incizii paralele sub formă de W, X şi V, iar pe gâtul vasului un şir punctiform circular, cu buza incizată alveolară, aparţinând civilizaţiei Precucuteni III, de culoare neagră; -Gratoar pe lamă din silex de Prut (m3/-0,80 cm), de culoare neagră-mat, cu partea activă convexă, retuşat oblic, iar lateral retuşe superficiale şi urme de uzură. Lama este carenată (centraldreaptă), dar ruptă din vechime (L = 4,5 cm, l = 3 cm); -Fragment topor şlefuit din gresie glauconitică (m4/-0,80 m) păstrat circa1/3, de culoare cenuşie, fin şlefuit, cu muchia dreaptă şi o faţă plană, iar cealaltă uşor bombată, cu laturile cioplite. L = 4 cm, l(muchie) = 2,5 cm, l (mijloc) = 5 cm; -Topor masiv şlefuit, din gresie glauconitică cu început de perforare, având muchia în formă de V (triunghiular), cioplit în această zonă pentru a-i da utilitate ca a doua parte activă. Tăişul este cioplit, dar neterminat, cu ambele părţi plane şi una din laturi, iar cealaltă prezintă câteva cioplituri stângace. L = 20 cm, l(muchie) = 9 cm, l(tăiş) = 1,5 cm, gr. = 5,5 cm, ø (gaura de înmãnuşare) = 2,5 * Anul VIII * Nr. 1(45) * ianuarie 2009 *

6 cm; -Gratoar pe aşchie (m2/-1,55 m), din silex de Prut, de culoare neagră cu partea activă convexă, retuşat, iar lateral cu urme de uzură. Se distinge clar bulbul de percuţie şi undele de şoc. L = 3 cm, l = 2 cm; -Fragment de capac de văsuleţ, (m11/-0,60 m), de formă tronconică, cu urme vagi de pictură roşie, cu butonul apucător circular: Ø = 8 cm, h = 3 cm, fiind ştirbit pe circa 1/3 din circumferinţă; -Fragment coadă de polonic (m12/-0,50 m) din lut ars cărămiziu ( L = 6 cm, l(median) = 3cm, l(inf.) = 1,7 cm); -Aşchie (m14/-0,40 m) dreptunghiulară din silex de Prut cu urme de cortex rulat, de culoare neagră (L = 6cm, l = 3,5 cm); -Gratoar pe lamă (m5/-0,60 m) din silex alb-maroniu (de Ibăneşti), cu carenă, având partea activă oblică, retuşat semiabrupt pe ambele laturi până la talon. Se distinge bulbul de percuţie, talonul şi undele de şoc. L = 8 cm, l = 2,3 cm; -Fragment coadă de polonic (m6/-0,80 m) cu urme de pictură roşie, păstrată mai ales pe partea ventrală (L = 16,5 cm, l(coadă) = 4,5 cm, l(cupă) = 7,5 cm). La partea inferioară, la contactul dintre

cupă şi coadă prezintă o uşoară îngustare şănţuită pe ambele părţi, iar în zona mediană o curbură pentru a putea fi mai uşor de mânuit. Bibliografie selectivă: Vicu Merlan, Arme şi unelte din silex şi piatră din eneoliticul Moldovei dintre Carpaţi şi Prut, Editura Lumen, Iaşi, 2005; ediţia II, 2008. Vicu Merlan, Paul Salomeia, Avereşti - Armăşeni-Muncel, în CCA2006; CCA2007. Vicu Merlan, Paul Salomeia, Situl arheologic Armăşeni Muncel, Prutul 27, 2008, p. 16. Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşilor, Editura Lumen, Iaşi, 2008. Vicu Merlan, Noi descoperiri arheologice în situl arheologic Armăşeni,,Muncel", Lohanul 5, 2008, p. 2-3. Vicu Merlan, Paul Salomeia, Armăşeni, comuna BuneştiAvereşti, jud. Vaslui, 2008, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România, Târgovişte, 2009.

HUŞI - ITINERAR SENTIMENTAL Prof. Vasile PANDELEA Călătorule, dacă din întâmplare vei ajunge pe meleagurile huşene, în oraşul înconjurat numai de vii, opreşte-ţi paşii pentru un timp să vizitezi acest oraş peste care istoria şi-a cernut anii, secolele, şi-şi cerne, în continuare, zilele, anii . . . Să începem călătoria de unde şi încotro? E greu pentru noi să fim ghizi, noi, copii ai oraşului, obişnuiţi cu Huşul de zi cu zi : înnorat, însorit, nins, înverzit, încălzit. Te interesează istoria oraşului? Muzeul “Dimitrie Cantemir”, muzeul ce poartă numele ilustrului domnitor şi cărturar, născut pe meleagurile noastre, la 10 km sud-vest de oraş, iţi oferă o carte din care poţi să ne citeşti trecutul. Vei întâlni în această carte pe Ştefan cel Mare şi pe Ioan Vodă cel Cumplit, pe amintitul Dimitrie Cantemir, pe Alexandru Ioan Cuza şi pe Mihail Kogălniceanu – personalităţi ale istoriei moldoveneşti legate cu fire vizibile şi invizibile de oraşul nostru. Clădirile vorbesc şi ele : Episcopia este a lui Ştefan cel Mare, ctitorită de el, unul din licee poartă numele lui Cuza-Vodă, iar celalalt se numeşte, ca şi muzeul, fireşte, Dimitrie Cantemir. Avem o casă, un pod, un castel şi o bibliotecă Ralea. Una din străzi se numeşte Melchisedek, alta Mihail Kogălniceanu, alta Al. I. Cuza, iar alta, Ioan Vodă cel Cumplit. Vrei să ştii ceva despre şcolile noastre? Nu este greu : în traseul tău prin oraş vei întâlni cinci şcoli gimnaziale, două licee, un seminar teologic, 12 grădiniţe, o şcoală specială pentru copii cu dizabilităţi, alăturată unei şcoli profesionale, o şcoala de arte şi meserii, un colegiu universitar particular “Lucian Blaga”, o facultate particulară “Constantin Brâncoveanu”, două şcoli postliceale particulare, pentru cadre sanitare şi agenţi vamali. Pe traseul principal vei găsi o clădire pe care scrie “Clubul Elevilor Huşi”. Vrei să ştii cum sunt copiii oraşului? Eu îi văd pe toţi frumoşi, cuminţi, cu dragoste de şcoală, prietenoşi. Huşul cultural? Ei, da ! Biblioteca municipală “Mihai Ralea”, Muzeul “Dimitrie Cantemir”, Casa de Cultură “Alexandru Giugaru”, Cercul Militar, Cinematograful “Dacia”, Ansamblul “Trandafir de la Moldova”, corul Seminarului Teologic “Ioan Gură de Aur”, precum şi formaţiile artistice din şcoli oferă în permanenţă evenimente culturale notabile, întreţinând în oraşul lui Ralea şi al Giugaru un tonus artistic ridicat. Revistele şcolare “Zorile”, de la Liceul “Cuza-Vodă`”, “Tradiţii şi năzuinţe”, de la Liceul “Dimitrie Cantemir”, “Tinere mlădiţe”, de la Gimnaziul “Mihail Sadoveanu”, “Încercări” şi “Zbor înalt”, de la Clubul Elevilor, găzduiesc în paginile lor creaţii literare ale copiilor huşeni, după cum revista “Prutul” păstrează în paginile ei memoria * Anul VIII * Nr. 1(45) * ianuarie 2009 *

istorica şi culturală a oraşului, iar revista de matematica “Plus”, de la liceul “Dimitrie Cantemir”, oferă, de două ori pe semestru, posibilităţi pentru tinerii matematicieni huşeni de a se întrece în rezolvarea de probleme. Vrei să ştii care ne sunt personalităţile culturale? Eu îţi voi spune doar despre două dintre ele, pentru ca sunt legate de şcoală şi cultură în cel mai înalt grad : una este regretatul profesor şi poet Ioan Alexandru Angheluş, iar alta, profesorul, criticul literar şi scriitorul Theodor Codreanu. Te interesează oraşul industrial? Atunci te invităm să vizitezi platforma industrială, situată la marginea de sud-est a oraşului, cu fabricile şi atelierele de confecţii, tricotaje, încălţăminte, de utilaj greu, prelucrarea lemnului. Vei găsi colective industriale în plină transformare şi adaptare la economia de piaţă. Vei auzi aici cum bat orele muncii la Husi. Vei vedea ca pulsul acestor bătăi este ritmic, regulat. Vei înţelege şi vei recunoaşte că oraşul nostru are astăzi o nouă dimensiune, capitalistă, concurenţială. Te interesează cealaltă ocupaţie de bază a locuitorilor oraşului - agricultura? De jur-împrejurul oraşului vei vedea dealurile pline de podgorii, ce dau oraşului un aspect de gradină. Vei lua cunoştinţă, apoi, că la Huşi, în afară de viţa de vie se cultivă masiv şi grâu, şi porumb, şi legume - aproape tot ce îi este necesar unui bun gospodar, cum sunt toţi locuitorii de la Huşi. Se cresc şi vite şi se

PRUTUL

7 acordă o mare atenţie pomiculturii. Vrei să ştii care este recolta noastră de struguri sau numărul de medalii pentru vinurile pe care le facem? Dacă da, atunci o discuţie cu profesorii specialişti de la liceul “Dimitrie Cantemir” sau de la societăţile comerciale “Vidişamp” şi “Speed” te va face să afli că recolta noastră de struguri este pe măsura hărniciei - mare, frumoasă, mereu mai frumoasă. Vei afla, tot acum, că vinul de Huşi, aflat cândva “îndată după cel de Cotnari”, după spusa lui Cantemir, a căpătat astăzi noi străluciri, caratele lui îmbogăţind mereu vitrina cu trofee a societăţilor şi firmelor noastre viticole. Oraşul comercial? Este frumos, dinamic, interesant, cu magazine frumoase, moderne, luxoase, unde se practică un comerţ civilizat şi unde găseşti de toate, bogăţia de mărfuri fiind impresionantă. Piaţa agricolă, precum şi Bazarul, precum şi Oborul sunt şi ele elemente dinamice ale unei economii de piaţă în plină desfăşurare . Eşti turist? Te interesează oraşul în general?... Îţi poate sta la dispoziţie pentru aceasta broşura “Oraşul Huşi – trasee turistice”, realizată în 1972 de profesorii Gh. Şuşnea şi Boris Gorceag. Această carte îţi propune un număr de fapte, minunate trasee turistice prin oraşul nostru mereu animat, cu cartiere noi de locuinţe, cu magazine frumoase, cu parcuri îngrijite. Şi dacă mai

adăugăm şi Pădurea “Dobrina”, din imediata apropiere a oraşului, atunci vei afla că la Huşi aerul este curat şi că ea, pădurea “Dobrina”, ca şi parcurile “Al.I. Cuza” şi “1 Mai”, ca şi Ştrandul “Recea” oferă turistului prilej de încântare, relaxare şi de mulţumire sufletească. Există şi un Huşi sportiv : echipa de fotbal FCM Huşi activează cu succes în competiţiile judeţene, iar elevii desfăşoară o paletă largă de activităţi sportive. Acesta este oraşul meu, al nostru. Suntem mândri de el şi vrem ca şi el să fie mândru de noi. Vizitatorule, dacă scurtul popas în oraşul nostru te-a încântat, mai poţi veni pe la noi şi închină-te la măcar una din cele şaptesprezece biserici. Poate că atunci oraşul îţi va părea schimbat. Cei care îl ridică îl înfrumuseţează. Ei sunt părinţii şi fraţii noştri. Iar, dacă pe tine, călătorule, oraşul meu te-a încântat, poţi spune odată cu poetul : “Te salut, oraş-grădină, Cu contururi iluzorii, Înconjurat de patru dealuri, Toate pline cu podgorii !”

Fragmente din scrisorile lui Costache Olăreanu către Mircea Horia Simionescu (Ţoncu) februarie – noiembrie 1946 Prof. Vasile PANDELEA Vlăstar al unei familii de intelectuali moldoveni, Costache Olăreanu a avut norocul să se nască (la 1 iulie 1929) în Huşul care era pe atunci un orăşel ce păstra şi continua tradiţiile unei culturi temeinice. Într-o scrisoare datată 3 august 1999, animat de gânduri măreţe legate de oraşul său natal, scriitorul Costache Olăreanu, proaspăt „cetăţean de onoare” al Huşului, se oferea să facă o importantă donaţie Bibliotecii „Mihai Ralea”, cuprinzând: cărţi, tablouri, fotografii, manuscrise şi „întreaga corespondenţă care se întinde peste 60 de ani şi care conţine multe informaţii de arhivă, interesante unui cercetător sagace”. O mare parte a intenţiilor s-a materializat încă în timpul vieţii sale, precum şi după dispariţia sa neaşteptată, (pe 23 septembrie 2000), prin amabilitatea şi generozitatea distinsei sale soţii, doamna Mira Olăreanu. Am aflat că o parte a scrisorilor marelui scriitor huşean a fost achiziţionată de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi m-am bucurat, gândindumă că vor fi valorificate superior. Lucru care a şi început să se întâmple. Într-o recentă donaţie, ce cuprinde aproape 100 de volume cu autografele autorilor, buna doamnă Mira a inclus şi un număr din revista „Manuscriptum”, mai precis nr. 1-4/2009, în care între paginile 149-179 sunt reproduse 22 de scrisori adresate prietenului târgoviştean Mircea Horia Simionescu, cel de care, alături de Radu Petrescu, îl va lega o lungă prietenie. Fiind deci doar aparent un solitar, Costache Olăreanu nu s-a izolat niciodată de prietenii de la Târgovişte de care îl legau trainicile fire ale unui generos proiect cultural: primele încercări literare, preponderent poetice şi realizarea primelor reviste-manuscris. Din Huşul unei perioade dificile pentru el, era 1946 şi avea doar 16 ani, gândul său pornea permanent, pe calea micilor epistole, spre acei prieteni a căror lipsă o simţea, şi de la care mereu aştepta veşti, prieteni cu care avea să constituie nucleul viitoarei „Şcoli de la Târgovişte” . Chiar dacă unii ar putea vedea în ele simple scrisori naive ale unui tânăr elev, compuse în timpul orelor plictisitoare sau în ceasuri târzii ale nopţii, eu le consider pagini de emoţionante mărturisiri, de muncă literară şi de istorie trăită. Calitatea literară a scrisului, numeroasele sale aluzii livreşti (adevărate bibliografii ale

PRUTUL

lecturilor efectuate), ne dezvăluie fără echivoc eleganţa sa sufletească, precum şi chemarea scriitoricească ce avea să dea roade relativ târziu. Pentru Huşi aceste scrisori sunt nu numai utile dar şi de absolută trebuinţă pentru restituirea veridică şi cât mai completă a evenimentelor unei perioade istorice, a preocupărilor şi gândurilor tinerilor liceeni de la „Cuza Vodă”, care au reprezentat generaţii mari şi ... generoase. Adevărate modele! Am selectat doar câteva fragmente din respectivele scrisori, păstrând totodată formele specifice vremii. (voiu, întâiu etc.) Convinşi fiind cu toţii că întotdeauna timpul este mai puternic decât noi, sunt momente şi nume în istoria locală când timpul se supune gândului luminat, lăsându-se zidit în încredere şi speranţă. Şi numai atunci puteam afirma că istoria locală se scrie cu adevărat, temeinic şi înălţător. Bibliotecar, Constantin Donose [Fragmente din scrisori] Costache Olăreanu către M. H. Simionescu Dragă Ţoncule... [S 30968/1] Febr. 1946 Dragă Ţoncule a). Aici în Huşi stau închis în camera mea, visând alături de motănaşul bleg, şi scriind versuri mauve despre Beatrice şi şcolăriţele de peste drum. Pe străzi oamenii ca nişte butoaie de măsline, mirosind a vin – sunt multe vii pe aici – trec mestecând în legea lor, dialectul moldovenesc. Noaptea evadez sub forma unui ferestrău şi mă plimb prin blana pisicilor, adulmecând boturile unsuroase. Apoi reviu şi mă apuc să scriu. Scriu, scriu, scriu... Oraşul acesta mi-a inspirat o poezie nu tocmai bună, dar pe care o * Anul VIII * Nr. 1(45) * ianuarie 2009 *

8 transcriu în scrisoare, fiind mai scurtă – celelalte au mii de versuri (Sancky) - : / [verso]

monde!) [S 30951 / 2] 21 / III / 946

Toamnă în oraşul meu Sărutăm oglinzile toamnelor trecute privim cum băcanul râde printre smochine ca un filozof athenian şi nu ne mai săturăm citind pe Poë cu linişti literare, tremurânde clădite'n amurgurile mauve prin care numai tu Beatrice – iubire pierdută – cu paşi de semi-urbană pribegeşti, fluerând amintirile noastre.

Dragă Ţoncule

În plic vei găsi şi un bileţel a lui Curelaru adresat ţie şi lui Radu. Cred că va întreţine corespondenţa cu voi. Este un băiat cu oarecare talent. Caut să-l cultiv. A spus că va încerca să scrie suprarealist. Eu îl încurajez. Sunt în ora de Germană.1 Nu mă ascultă. Ce bine îmi pare. Colegul meu de bancă îmi spune că mai avem 5 ore de germană până la vacanţă. Acesta este un tip foarte simpatic – bea mult – mă împac bine cu profesorul de matematică – nu cum eram cu Ivănescu -. În scrisorile viitoare îţi voiu trimite mai mult material pentru revista ta şi celelalte. De o bucată de vreme ţin discursuri întregi asupra poeziei nouă şi auditorii parcă îmi răspund: Ich sehe nichts als einen schvartzen Pudel. Adică: eu nu văd decât un citat ingrat (luată din Faust). Cu toţii sunt nişte imbecili adormiţi. Somn şi soare de primăvară! Iată totul ! La revedere, Costache 1946

În fine am scos revista! După cum vei vedea nu a ieşit prea bine – de! Să sperăm că numerile celelalte... – Aici am reuşit să înşgheb un cenaclu literar. Dintre toţi Ion Curelaru2 merită ca să fie semnalat – scrie binişor -. Cred că îl voiu atrage la noi. Are intuiţie poetică – este în clasa 8-a. Timpul a început să fie frumos pe aici. Cred că te voiu mai chema la telefon. În scrisorile tale spune-mi cât mai multe veşti de la Târgovişte. Aici revistele tale au fost ca o . Toţi au rămas ca trăsniţi. Întâiu te înjurau, dar acum s-au mai dat pe brazdă. Tatei îi merge mai bine – 1.000.000 în luna asta! – Colegii mei nu ştiu ce să creadă despre mine. Unii mă cred nebun alţii alţii ; profesorii la fel. În orice caz am ajuns un tip foarte cercetat. Să te lămuresc acum cu poliţia: de 6 martie cu mai mulţi băieţi ne-am apucat să împrăştiem manifeste maniste. Am uitat să-ţi spun că de vreo 2 luni tot scriem pe garduri şi ziduri etc ... şi sunt în legătură cu nişte studenţi de la Iaşi – În timp ce împrăştiam manifeste am fost prins de poliţie şi arestat. Am fost ţinut 6 ore închis./ [verso] Comisarul s'a răstit la noi ne-a bătut şi nea trimis la başcă. Când a vrut să ne i-a la bătaie am luat un scaun şi cât pe ce eram să-i dau în cap. De aceea nu a mai îndrăznit să se apropie . Jurământul nostru pentru 1948 a fost oprit acolo – cifru secret!? – Imbecilii. Cred că acuma eşti lămurit! Trimite-mi cât mai multe reviste, deasemenea Salt, C. noi, Spada, M3. După ce primeşti revista mea expediaz-o lui Lăzărescu iar Lăzărescu mie. Astăzi am trimis la Predeal. Veşti, cât mai multe veşti. Lena ce mai face? I-a apărut volumul lui Radu? Emil cum o mai duce cu . Furtunescu, Goga tot atât de insuportabili? Cred că la vară voiu veni pe la Târgovişte. Nu cred, sunt sigur – dacă lucrurile se liniştesc. O să vin cu părinţii mei. Mi-am făcut un costum de haine malagamba – 600 000 lei pe puţin - ./ [2 recto] Ce ne interesează, dragă Ţoncule menţine-te pe drumul pornit – şi . Te recunosc cu adevărat în aceste două poezii. Sunt admirabile! Fără să exagerez. Cred că voiu scoate un volum manuscris . Te anunţ că curentul poeziei mele – nume nou! – se numeşte nikelism. Eu sunt încă în căutarea unei poezii în care să mă recunosc în întregime. Cred că îţi vei păstra jurământul ca în anul 1948 etc... Ai citit volumul lui Caraion Eu nu. Aici nu vin asemenea cărţi. În ceiace mă priveşte pe mine sunt încă oarecum nelămurit. De aceea spune lui Radu şi la ceilalţi ca să nu-mi considere poeziile dinainte. Lucrez intens la corectarea lor. Poezii valabile pe care poţi să le publici nu sunt decât poeziile pe care ţi leam trimis şi ţi le voiu trimite (sunt 5 la număr – deocamdată!). Sunt convins că va fi o inevitabilă poezie