Protocoalele Kogaionului - ION COJA
January 22, 2017 | Author: daniel_apreotesei278 | Category: N/A
Short Description
istorie...
Description
PROTOCOALELE
KOGAIONULUI – teze şi ipoteze –
despre aşa numindu-l unii
HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA
ISBN 973–9132–75–7
PROTOCOALELE
KOGAIONULUI – teze şi ipoteze –
consemnate şi autentificate de
ION COJA pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii –
HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA
Uniunea Vatra Românească
Editura Ţara Noastră Bucureşti, 2004
Va veni o vreme în care poporul acesta, acum bătut de Dumnezeu pentru neascultare şi pentru împotrivirea faţă de tot ce este bun, faţă de tot ceea ce el însuşi a fost cândva, în mod sigur va recunoaşte venirea lui Dumnezeu pe pământ, pe care ei n-au putut şi nici nu au vrut s-o primească. Pentru că un lucru e foarte sigur: şi evreii se vor creştina până la sfârşit.
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului
Luând notă de faptul că personalităţi evreieşti, importante şi reprezentative pentru evreimea mondială, au făcut în repetate rânduri declaraţii explicite prin care acuză autorităţile româneşti, pe români, de genocid, de uciderea a sute de mii de evrei în perioada 1939-1944, Înţelegând astfel că aceste acuzaţii reprezintă de-acum punctul de vedere oficial, al guvernului israelian şi al comunităţii evreieşti internaţionale, inclusiv al organizaţiei B’nai B’rith, Aflând că pe baza acestor acuzaţii, niciodată dovedite, sunt emise totuşi pretenţii la despăgubiri materiale imense, de zeci de miliarde de dolari, pe care ar urma ca românii să le plătească unor instituţii evreieşti care oricum nu au nici o legătură cu pretinsele victime ale Holocaustului din România, Conştientizând pericolul „de moarte“ pe care aceste acuzaţii şi pretenţii îl reprezintă pentru noi, românii, şi Resimţind cu indignare şi mâhnire postura de naţiune pe nedrept agresată în care ne pune astfel cu spatele la zid comunitatea evreiască internaţională, Ne vedem obligaţi şi îndreptăţiţi să renunţăm la menajamentele cu care noi, românii, am răspuns până acum la astfel de acuzaţii şi, ca act de legitimă apărare, Aducem la cunoştinţa tuturor următoarele teze şi ipoteze româneşti, Întreaga răspundere pentru cele înfăţişate mai jos revenind celor care, din ticăloşie sau nesăbuinţă, au inventat şi au mediatizat minciuna despre Holocaustul şi suferinţele cumplite ale evreilor din România:
Holocaustul – între mitologie şi rigoarea juridică
§ 1. Marea tragedie a Holocaustului anti-evreiesc, a Shoah-ului, este un fenomen istoric atipic, în care au fost implicate o mulţime de persoane, instituţii, guverne şi state, precum şi felurite idei, doctrine, teorii. Adevărul integral despre cei vinovaţi de această crimă oribilă trebuie stabilit ca atare, integral, oricât de dureros ar putea fi azi preţul adevărului, şi aceasta nu
numai din nevoia de a face activă ideea de justiţie, dar şi pentru a se putea lua, pe plan mondial, măsurile potrivite care să ne asigure că în viitor omenirea nu va mai trece prin situaţii cât de cât asemănătoare. Considerăm, de asemenea, dată fiind gravitatea acuzaţiei, că în această situaţie nici o instanţă omenească nu poate decide vinovăţia cuiva fără a respecta întocmai regulile bunului simţ şi ale probaţiunii juridice, ştiinţifice. După părerea noastră aceste reguli nu au fost întotdeauna respectate şi în mod deosebit nu au fost respectate de cei care, în ultimii ani, îi acuză pe români de genocid anti-semit, de holocaust! La fel, nu e corect nici să fie respinsă o acuzaţie fără examinarea senină şi imparţială a probelor şi a argumentelor invocate. Din perspectiva acestor principii, procesul Holocaustului, declanşat cu o întârziere greu de justificat, este departe de a se fi încheiat, departe de a fi ajuns la concluzii şi sentinţe definitive şi incontestabile în ceea ce priveşte vinovăţia şi dimensiunile vinovăţiei celor implicaţi în evenimentele istorice atât de tragice care au constituit contextul şi substanţa fenomenului numit Holocaustul din anii 1939-1945. Înainte de a face din Holocaust un capitol din istoria ultimului secol, ba chiar un capitol din mitologia modernă, Holocaustul trebuia cercetat strict juridic, din perspectiva dreptului penal şi civil, pentru a stabili, în primul rând la nivelul individului, gradul de implicare şi de vinovăţie a fiecăruia, pentru a-i identifica în persoană atât pe criminali, cât şi victimele. Deşi este regretabil de târziu, totuşi încă nu este prea târziu ca acest mod de abordare să fie cu prioritate practicat, cât încă mai trăiesc martori importanţi ai acelor evenimente. Un astfel de martor este bunăoară regele Mihai I al României, care a fost şeful statului român în perioada 1940-1947 şi care, după câte ştim, nu a fost deranjat până acum de nici unul dintre cei care acuză guvernarea României din acei ani de uciderea a sute de mii de evrei. Sunt o mulţime de întrebări la care răspunsul lămuritor poate veni azi numai de la fostul rege. În plus, regele Mihai a avut anumite răspunderi oficiale în acea perioadă care îl fac răspunzător, în mod solidar cu mareşalul Antonescu, pentru o serie întreagă de abuzuri şi vexaţii anti-evreieşti, aceasta, fireşte, dacă acuzaţiile aduse de activiştii Holocaustului la adresa românilor se vor dovedi adevărate. Ni se pare suspect faptul că aceste acuzaţii ocolesc persoana regelui Mihai. Fără voia noastră ne încearcă impresia, ne paşte gândul că aceste acuzaţii la adresa fostului rege nu vor fi pronunţate atâta vreme cât regele Mihai mai este în viaţă şi se poate apăra. Considerăm – cu valoare de principiu – că pretenţiile materiale pe care le formulează „partea“ evreiască, în frunte cu Elie Wiesel şi alţii eiusdem farinae, ne obligă să simplificăm radical perspectiva noastră asupra Holocaustului, să abandonăm percepţia morală şi emoţională a Holocaustului şi să reducem în mod automat problematica Holocaustului la un proces de daune, ale cărui reguli de desfăşurare nu pot fi altele decât cele cunoscute, respectând întocmai procedurile juridice practicate pretutindeni în lumea civilizată. Conform acestei proceduri, înainte de a formula pretenţii de daune materiale, autorităţile în cauză sunt obligate să prezinte actele care dovedesc realitatea şi identitatea atât a victimelor, cât şi a asasinilor. Nota bene: nu este sarcina istoricilor, ci a juriştilor să examineze actele şi dovezile prezentate de reclamanţi, de petenţi. Fără a prezenta actele şi probele cerute de practica judiciară în asemenea cazuri, pretenţiile la daune materiale sunt nule şi neavenite. Subliniem de la bun început că reclamanţii („partea evreiască“) nici până azi nu au putut prezenta o listă cu numele victimelor Holocaustului din România, aceasta în condiţiile în care toată arhiva comunităţii evreieşti din România acelor ani a fost transportată în Israel şi este inaccesibilă pentru istorici, inclusiv pentru istoricii evrei cinstiţi. Nu putem, în momentul de faţă, decât să tragem o singură concluzie: actele şi
documentele din arhiva Comunităţii Evreieşti din România contrazic teza Holocaustului şi contravin pretenţiilor materiale formulate de anumite cercuri evreieşti, motiv pentru care accesul la această arhivă este practic interzis. Dar trebuie spus că acest motiv – interesul de a ascunde adevărul, dezonorează autorităţile evreieşti, însuşi statul Israel, întreaga comunitate evreiască, pe care le decade din dreptul de a ne mai acuza de Holocaust! Este o mare nedreptate, propriu-zis o abjecţie, să acuzi pe cineva de crima cea mai odioasă şi totodată să ascunzi cu bună ştiinţă probele nevinovăţiei celui acuzat. Numai în felul acesta poate fi interpretată strădania penibilă a „adversarilor“ noştri de a împiedica cu orice preţ, inclusiv cu preţul dezonoarei, accesul la arhivele în care noi sperăm să găsim dovezile nevinovăţiei noastre! Probele nevinovăţiei părinţilor noştri! Adăugăm celor de mai sus „detaliul“, mereu uitat, că nici cadavrele celor 400.000 de victime mereu invocate nu au fost găsite. Deşi nu s-a găsit după război nici o groapă comună cu cadavre de evrei ucişi de români şi nici vreo instalaţie menită să facă dispărute cele patru sute de mii de cadavre, istoricii holocaustizanţi nu catadixesc să explice de ce nu se găseşte nici o urmă materială a hecatombei umane care a produs 400.000 de victime, de cadavre. Aşadar, nu cunoaştem nici numele victimelor, şi nu au fost găsite nici cadavrele! Singurul lucru care se cunoaşte este mărimea astronomică a daunelor şi a pretenţiilor. O mai spunem o dată: conform normelor juridice, cei ce pretind daune trebuie să producă dovada săvârşirii faptelor incriminate. Fără certificate de deces, fără cadavrele celor ucişi şi fără a se şti măcar numele victimelor şi al asasinilor nimeni nu poate lua în serios pretenţiile evreieşti la despăgubiri! Procedura juridică este incompletă şi total neconcludentă. Menţionăm că în Basarabia şi Bucovina au fost totuşi găsite gropi comune, cu oameni ucişi în perioada 1940-1944. Numai că victimele erau români, victime ale unor asasinate în masă comise, o parte din ele, de concetăţeni evrei! Când evreii au fost într-adevăr victime, ale ocupanţilor unguri, horthyşti, în Nord-Vestul Transilvaniei, la Sărmaş şi alte localităţi, cadavrele lor au fost găsite şi identificate, la fel şi asasinii! Şi a fost vorba de numai câteva sute de evrei, nu sute de mii de evrei! Repetăm: din cele patru sute de mii de evrei despre care se afirmă că au fost ucişi de români, numărul cadavrelor identificate nu reprezintă nici măcar 1 (unu) la mie!
Evrei vinovaţi de Holocaust?
§ 2. Lista celor vinovaţi sau suspecţi de a fi vinovaţi de tragedia evreilor ucişi fără altă vină decât aceea că erau evrei, lista celor vinovaţi de cumplitul genocid care a vizat neamul evreiesc, este azi departe de a fi completă. Această listă nici nu poate fi completă şi, deci, însuşi procesul Holocaustului nu-şi va produce toate efectele aşteptate, atâta vreme cât de pe această listă vor lipsi în continuare evreii (persoane, instituţii, doctrine) care, într-un fel sau altul, au făcut posibilă existenţa, ascensiunea politică şi consolidarea la putere a lui Hitler şi a nazismului, însăşi strategia şi derularea Holocaustului. Înţelegem, este probabil cel mai trist paradox din istorie faptul că Hitler, el însuşi parţial evreu, a ajuns la putere şi şi-a consolidat controlul asupra statului şi poporului german cu ajutorul, printre alţii, al unor evrei. Dar atâta timp cât cu privire la acest aspect al vinovăţiei evreieşti nu este exprimat un punct de vedere al statului Israel şi al comunităţii evreieşti mondiale, al celor care azi administrează şi valorifică în toate planurile moştenirea Holocaustului, noi, românii, nu putem accepta ca un asemenea punct de vedere să fie exprimat cu privire la vinovăţia românilor. Românii, ca popor şi ca stat, nu au avut nimic de câştigat, ci numai de pierdut şi au avut imens de pierdut, de pe urma instaurării nazismului în Germania şi a declanşării celui de-al II-lea Război Mondial. Ca stat victimă a sinistrei colaborări nazisto-comuniste materializată prin pactul Molotov-Ribbentrop, România este îndreptăţită să incrimineze ea toţi factorii, inclusiv pe cei evreieşti, care au lucrat în sprijinul nazismului, şi să ceară recunoaşterea publică a acestei vinovăţii, a marilor prejudicii ce i s-au adus în acest fel. A sosit momentul – imposibil de amânat la nesfârşit, ca sionismul, evreimea în general, săşi asume răspunderea, atâta câtă este, pentru contribuţia evreiască la instaurarea nazismului în Germania, răspunderea – fireşte, parţială, atâta câtă este, pentru tot ce a urmat, răspunderea evreiască pentru tragedia în care au fost târîte popoarele Europei, inclusiv poporul român, şi în primul rând poporul evreu. Înţelegem cât e de greu pentru evrei să plătească acest preţ al adevărului, dar dacă evreii nu sunt capabili să-i identifice, dintre fiii Israelului, pe cei vinovaţi de
suferinţele lui Israel, le va fi greu evreilor să le ceară altora, altor popoare, să-şi indentifice criminalii, să-şi recunoască vinovăţia faţă de evrei. Aşadar, a sosit momentul ca oficialităţile evreieşti (din Israel şi diasporă) să pună la stâlpul infamiei pe evreii (persoane, instituţii, doctrine) care au sprijinit şi au salutat venirea la putere a lui Hitler, i-au aprobat şi justificat ideologia şi au colaborat cu regimul său chiar şi atunci când lagărele de exterminare începuseră „să producă“ din plin! (Printre alte surse de informaţii asupra chestiunii, a se vedea scrierile evreilor Israel Shahak, Norman Finkelstein, Roger Garaudy.) În mediile interesate şi cât de cât informate asupra celor petrecute în anii aceia, circulă teorii şi teze care leagă chiar derularea Holocaustului de o complicitate evreiască, a unor evrei, a unor lideri evrei, a unor interese evreieşti. Este exclus ca liderii evrei de azi să nu cunoască aceste teze, care incriminează în modul cel mai sever cu putinţă. Opinia publică aşteaptă o dezminţire categorică şi bine argumentată din partea evreimii, a celor în drept, dar şi datori s-o facă, prin care să se pună capăt acelor speculaţii care dau Holocaustului o dimensiune încă şi mai odioasă decât cea reală. Probabil reală!… Avem în vedere pe cei care leagă desfăşurarea Holocaustului de teoriile rasiste la care au aderat mulţi lideri de conştiinţă evrei, chiar înainte de instalarea la putere a nazismului, teorii potrivit cărora omul trebuie să intervină pentru îndepărtarea din viaţă sau de la procreaţie a exemplarelor umane tarate, biologic nereuşite. Nici un popor nu duce lipsă de asemenea „rebuturi“ umane. Viaţa de ghetou a dus şi la apariţia unui mare număr de evrei degeneraţi, a unor „evrei de calitate inferioară“. Ipoteză prezentată de BBC, cu ani în urmă şi aparţinând unui istoric englez, potrivit căruia lagărele naziste de concentrare şi exterminare i-au „selectat“ îndeosebi pe evreii care nu corespundeau unor parametri antropometrici anumiţi. Semnul de recunoaştere a acestor evrei de calitate inferioară se pare că a fost în primul rând sărăcia, neputinţa de a accede la un standard de viaţă cât de cât civilizat. Oricum, este bine cunoscut faptul că atunci când Hitler le-a cerut evreilor să părăsească Germania, nu toţi evreii au putut şi au avut unde să plece. Se pare că liderii comunităţii evreieşti au fost cei care au decis, prin liste înaintate oficialităţilor germane, care evrei urmau să plece din Germania, salvându-se astfel, şi care evrei rămâneau în Germania, pentru a umple lagărele de exterminare! Ceva similar s-a petrecut şi în Basarabia. Cu puţin înainte de declanşarea războiului au părăsit Basarabia zeci de familii de evrei bogaţi, informaţi asupra faptului că urmează a se petrece în Basarabia evenimente grave, scăpate de sub controlul legilor. La fel cum, în aceiaşi ani, plecarea în Palestina salvatoare nu era accesibilă tuturor evreilor din România, ci se făcea după anumite criterii, inclusiv criterii biologice: tinereţe, înzestrare fizică şi intelectuală, stare de sănătate perfectă etc., astfel că mulţi evrei au fost consideraţi nedemni de a păşi pe pământul făgăduit de Dumnezeu evreilor. Dar nu chiar tuturor evreilor! Surse orale evreieşti acreditează ideea că printre evrei este destul de bine cunoscută această cutremurătoare dimensiune a Holocaustului! Numai că interdicţia de a comenta în public această stupefiantă eventualitate este absolută pentru evrei. Cât priveşte teza (ipoteza) istoricului englez, acesta şi-a prezentat-o sub forma unei piese de teatru care, a doua zi după premieră, a fost interzisă de cenzura britanică, gest care nu se mai petrecuse de câteva secole în Anglia. În motivaţia intervenţiei, organele de cenzură au afirmat că nu pun în discuţie interpretarea dată Holocaustului, asupra căreia numai specialiştii se pot pronunţa, ci iau în consideraţie sensibilitatea celor care au suferit în Holocaust şi pe care îi va răni prea dureros teza autorului. Din păcate, nici până azi specialiştii, în primul rând specialiştii evrei în istoria Holocaustului, nu au dat un răspuns cumplitelor acuzaţii formulate de autorul englez, al cărui text şi ale cărui argumente au rămas necunoscute, au fost scoase din circuitul public al informaţiilor. Considerăm că este de datoria istoricilor holocaustizanţi să pună în
discuţie publică această teză, să repare astfel abuzul cenzurii britanice. Căci sensibilitate nu au numai victimele holocaustului, ci au şi victimele unor acuzaţii nedrepte şi mincinoase de participare la Holocaust! Iar victimele acestor acuzaţii sunt mult mai multe decât victimele presupuse ale Holocaustului.
„Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului“
§ 3. Examinarea integrală, repet: integrală a Holocaustului, a tuturor faptelor şi ipotezelor pe care teza Holocaustului le include şi le presupune, ne obligă să dăm atenţie şi informaţiei că însăşi deportarea evreilor în lagărele de concentrare s-a făcut, de (cele mai) multe ori, în conformitate cu liste alcătuite de liderii comunităţilor evreieşti! Nu toţi evreii din spaţiul controlat de nazişti au gustat experienţa amară, deseori atât de tragică a deportării! Alegerea între evreii expuşi deportării şi evreii care rămâneau „acasă“ nu au făcut-o întotdeauna autorităţile, ci mai des oficialii evrei, liderii comunităţii evreieşti. Dacă e să-i dăm crezare rabinului-şef Moishe A. Friedman din Viena (vezi în Anexa nr. 6 interviul publicat în „Zur Zeit“, nr. 48/03 şi reprodus în „Puncte cardinale“, nr. 1-2 (157-158) din 2004), a mai funcţionat la acea vreme şi un criteriu religios, confesional, în „selectarea“ evreilor destinaţi deportării şi, foarte probabil, implicit exterminării! Nazismul dovedindu-se pentru unii evrei mumă, pentru alţii ciumă! Dovedindu-se o ocazie potrivită pentru a se găsi şi aplica soluţia finală unor divergenţe şi dispute religioase, din interiorul comunităţii mondiale evreieşti. O ipoteză care va fi să fie verificată cu cea mai mare atenţie, fiind binecunoscute din istorie ravagiile fanatismului religios, ale intoleranţei religioase, sectare. E timpul ca persoanele care administrează moştenirea Holocaustului, inclusiv beneficiile acesteia, să ne lămurească asupra acestui aspect: care au fost criteriile după care s-a condus comunitatea evreiască din Germania şi din alte ţări atunci când pe unii evrei liderii comunităţii i-au sortit lagărelor de concentrare, iar pe alţi evrei i-au ajutat să se salveze? Cât sunt de corecte şi de ce nu ar fi corecte acuzele pe care mulţi evrei, extrem de credibili, le aduc mişcării sioniste şi unor lideri evrei, inclusiv acuzaţia de a fi participat la Holocaust de aceeaşi parte a baricadei cu regimul hitlerist? (Cf. declaraţia rabinului Moishe A. Friedman: „Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şi dăunează extrem de mult evreimii credincioase (s.n.) din întreaga lume. (…) Atât bolşevicii cât şi sioniştii nu aparţin în nici un caz, ca oameni fără credinţă, poporului evreu. Evreimea strict tradiţionalistă a fost mereu (s.n.) urmărită de cele două grupări.“) În mod deosebit atragem atenţia asupra declaraţiei că în Austria „până în 1938 mulţi evrei credincioşi s-au separat din motive religioase (s.n.) de acea
Comunitate de cult israelită (J.K.G.) care a colaborat cu autorităţile naţional-socialiste (s.n.) şi din rândurile căreia câteva mii de funcţionari au supravieţuit fără nici o problemă celui de-al doilea război mondial, prin colaboraţionismul lor. Adolf Hitler personal a dat ordinul de menţinere a J.K.G., spre deosebire de toate celelalte comunităţi de cult. (s.n.) (…) Lui Adolf Hitler îi datorează această Comunitate de cult israelită privilegiul, pe care nu-l are nici o biserică creştină, de a-şi lăsa neachitate contribuţiile de membru.“ Devine astfel de domeniul evidenţei că liderii evreimii mondiale, implicaţi în administrarea moştenirii Holocaustului, au multe de ascuns, se feresc să facă cunoscute toate aspectele legate de tragicul eveniment, escamotează şi ocultează integral chestiunea vinovăţiei unor evrei, a unor instituţii evreieşti, în iniţierea şi desfăşurarea Holocaustului. În aceste condiţii nu putem purta o discuţie sinceră şi serioasă pe tema vinovăţiei românilor faţă de evrei! Partea românească şi-a dovedit în mai multe rânduri buna credinţă, seriozitatea şi sinceritatea, disponibilitatea de a-i identifica pe vinovaţi şi de a-şi asuma răspunderea celor petrecute. E timpul să se producă şi reacţia de reciprocitate din partea evreilor. Astfel, cei care acuză regimul lui Ion Antonescu de politică criminală faţă de evrei, de declanşarea unui genocid antievreiesc, a unui Holocaust care a produs sute de mii de victime printre evrei, au obligaţia elementară să dea o explicaţie faptului că liderii comunităţii evreieşti din România şi în primul rând liderii evreilor sionişti din România au avut tot timpul excelente relaţii cu guvernul Antonescu, cu însuşi mareşalul Antonescu. Dacă regimul Antonescu a produs sute de mii de victime evreieşti, atunci atitudinea unor lideri evrei ca Filderman, Şafran, Benvenisti, Zissu, Gingold şi mulţi alţii trebuie corect încadrată moral şi juridic ca act de complicitate la Holocaust, complicitate cu asasinii propriului neam, ca act de trădare a intereselor evreieşti fundamentale. Sunt de neînţeles onorurile de care aceşti lideri evrei s-au bucurat după 1945, din partea comunităţii evreieşti mondiale, a însuşi statului Israel, în condiţiile în care aceşti evrei au avut excelente relaţii cu guvernanţii mareşalului Antonescu, iar aceştia sunt acuzaţi ca asasini a sute de mii de evrei!
„Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“
§ 4. Este şi mai greu de înţeles şi cu totul inacceptabil efortul pe care îl fac cei ce administrează în mod oficial moştenirea Holocaustului pentru a ascunde „contribuţia“ sovietică la tragedia neamului evreiesc. Atât în anii războiului (1939-1945), cât şi în alte perioade ale existenţei URSS-ului, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi în mod deosebit I.V. Stalin a dezlănţuit aprige persecuţii asupra evreilor, în buna tradiţie a pogromurilor din Rusia taristă. Înşişi supravieţuitorii Auschwitz-ului eliberat de trupele sovietice în primăvara lui 1945 au fost, o parte dintre ei, în număr de circa 150.000, deportaţi în URSS şi acolo li s-a pierdut urma… Este însă o certitudine aceea că printre cei care au conceput, iniţiat şi executat aceste oribile represalii anti-evreieşti s-au numărat şi importanţi lideri sovietici comunişti de naţionalitate evreiască, împrejurare care, probabil, explică şi ea reţinerea oficialităţilor evreieşti de a cerceta acest subiect. Din fericire, o serie de publicişti şi scriitori evrei, oneşti şi cu teamă de Dumnezeu, nu sau sfiit să spună adevărul despre dimensiunile apocaliptice ale Holocaustului evreilor din URSS. După unii autori evrei, Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler. În această ordine de idei ne punem câteva întrebări care nu pot să rămână fără un răspuns limpede:
– unde a ajuns arhiva lagărelor naziste de concentrare şi exterminare, în special cea de la Auschwitz?
– de ce nu se pune această arhivă la dispoziţia cercetătorilor? – de ce deţinătorii acestor arhive nu sunt demascaţi ca tăinuitori ai adevărului şi astfel complici la asasinatele naziste? După informaţii uşor de verificat, arhivele de la Auschwitz se află în posesia Rusiei. Mai mult, informaţii puse în circulaţie după 1990 şi până acum de nimeni contestate şi dezminţite, susţin că Moscova „ameninţă“ cu publicarea acestor arhive, din care ar rezulta cu totul alte cifre privind numărul real al victimelor Holocaustului. Pe cine şantajează Moscova în acest fel nu este greu de înţeles. De aceea credem că Israelul şi comunitatea internaţională, guvernele lumii, însăşi ONU, au datoria morală de a face toate demersurile pentru a pune la dispoziţia publicului toate arhivele produse de lagărele de concentrare din anii celui de al doilea război mondial. Asemenea lagăre, precum se ştie, au existat în ambele tabere ale beligeranţilor, ceea ce impune o transparenţă deplină în reconstituirea faptelor şi stărilor din acei ani.
Raportată la România, contribuţia URSS la holocaustul antievreiesc, corect evaluată, va fi să demonstreze, probabil, că o bună parte dintre evreii contabilizaţi ca victime ale regimului Antonescu sunt evrei care s-au refugiat în URSS sau au fost siliţi de autorităţile sovietice să părăsească teritoriul românesc. Ce s-a întâmplat după aceea cu aceşti evrei, de cetăţenie română, care au ales sau li s-a impus cetăţenia sovietică, este o chestiune care nu mai cade în răspunderea românilor. Ne declarăm dezgustul faţă de oportunismul „istoricilor“ evrei care încearcă să pună în seama românilor crimele săvârşite de puterea sovietică, spre a nu supăra marea putere rusească. Şi punem întrebarea: de ce la Muzeul Holocaustului de la Washington şi în alte incinte similare nu apare nici o menţiune despre evreii exterminaţi în URSS?
Omenia românilor faţă de prizonieri
§ 5. În această ordine de idei, ni se pare obligatoriu ca situaţia evreilor pe care autorităţile româneşti i-au deportat în Transnistria să fie judecată şi apreciată prin comparaţie cu situaţia românilor care, în aceeaşi perioadă, au avut parte de o soartă asemănătoare. Ne referim la româniii din Ungaria, în mod deosebit la cei din Transilvania de Nord-Vest, cedată în august 1940 statului ungar prin Diktatul nazist de la Viena. De asemenea, îi avem în vedere pe românii care au gustat din „omenia“ sovietică, în Siberia sau la Vorkuta mai ales, fie ca prizonieri de război, fie ca populaţie civilă dislocată şi deportată din Bucovina şi Basarabia în perioada iulie 1940-iunie 1941. Va trebui să se ia în calcul, pentru comparaţie, şi soarta pe care au avut-o în România prizonierii de război aliaţi (sovietici, englezi şi americani), de la care ne-au rămas numai mărturii pozitive, de recunoştinţă pentru tratamentul de care au avut parte, tratament literalmente fără pereche de umanitar, de omenos. Numai aşa, într-un tablou complet, cu toate datele pe masă, putem să apreciem omenia sau lipsa de omenie a românilor, făcând un calcul global şi comparativ al situaţiilor în care, în acei ani, românii au fost victime nevinovate, ale unor abuzuri şi nedreptăţi criminale, sau au produs ei abuzuri asupra unor victime nevinovate. Considerăm că încă nu este prea târziu pentru a se efectua un studiu comparativ între statele lumii angajate în cel de al II-lea Război Mondial cu privire la felul cum s-au comportat cu populaţia civilă în zonele de ocupaţie şi cu prizonierii de război. Disponibilitatea românilor de a aduce azi reparaţii morale şi materiale celor pe care, în mod nedrept, i-au făcut să sufere nu poate funcţiona decât în paralel, în reciprocitate cu disponibilitatea de a da socoteală de faptele proprii a celor ce au făcut din români victime nevinovate în aceeaşi perioadă, în anii celui de al II-lea Război Mondial. Atragem în mod deosebit atenţia asupra omeniei singulare, excepţionale, rar sau nemaiîntâlnită la alţii în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a omeniei cu care românii i-au tratat pe prizonierii de război ori s-au comportat ca armată de ocupaţie. Ca români, dar şi ca oameni, istoricii noştri se fac vinovaţi de ignorarea acestui subiect, de totalul dezinteres arătat unei ipostaze omeneşti deosebit de onorantă pentru însăşi speţa umană. Ar merita dezvăluit şi cercetat însuşi faptul că s-au găsit în România activişti comunişti, activişti şi profesionişti ai minciunii, mulţi dintre ei evrei comunişti, care au decis că trebuie ascunsă această dimensiune a prestaţiei româneşti în istorie: românii ca armată de ocupaţie, în URSS, Ungaria şi Cehoslovacia
şi românii ca gazde ale unor importante contingente de prizonieri de război. Cităm în acest sens consemnul după care aviatorii anglo-americani acţionau atunci când erau nevoiţi să se salveze prin paraşutare: să facă tot posibilul să cadă prizonieri la români, nu la germani! Era bine cunoscut la Londra şi Washington modul civilizat şi omenos în care românii, dintotdeauna, îşi tratează prizonierii. E greu de imaginat de ce românii ar fi avut un comportament diametral opus faţă de evreii strămutaţi în Transnistria, dedându-se la crime dintre cele mai înfiorătoare, crime pentru care nu avem altă dovadă decât relatarea unor indivizi exaltaţi, marcaţi de un discernămînt precar, ale căror depoziţii în mod vizibil nu au calitatea de mărturie juridic valabilă. Este trist şi deprimant să constaţi că guvernul american, Senatul şi Congresul SUA, nici până azi nu s-au învrednicit să rostească cuvenitul cuvînt de mulţumire şi recunoştinţă faţă de poporul român, faţă de însuşi Ion Antonescu, pentru condiţiile de prizonierat pe care le-au avut în România cei aproximativ 1000 de aviatori americani şi britanici. În schimb, aceleaşi autorităţi americane îl judecă cu toată asprimea pe Ion Antonescu şi implicit poporul român pentru fapte şi crime nici până azi dovedite că s-au petrecut! Este şi mai deprimant să citeşti literatura, recent concepută de mercenari ai scrisului, despre închipuite suferinţe evreieşti pricinuite de români în Transnistria. O sub-literatură angajată în strategia neruşinată a vânătorilor de daune şi despăgubiri de pe urma unui Holocaust inventat! Vreme de 50 de ani, cât timp martorii – în primul rând evrei, erau în viaţă şi puteau să confirme sau să infirme, nici unul dintre numeroşii şi talentaţii scriitori evrei din România sau plecaţi din România nu au scris despre Transnistria ca despre un tărâm al sălbăticiei şi neomeniei româneşti! Şi nu au acuzat nici autorităţile româneşti de genocid, de holocaust! Abia în ultimii ani, pe urmele lui Elie Wiesel, care i-a acuzat pe români chiar şi de crimele săvârşite de autorităţile de la Budapesta, au apărut câteva cărţi penibile, mincinoase, care profită de dispariţia cvasi-totală a unor martori autentici ai acelor ani. Dar chiar şi aceste cărţi – căci există şi-n minciună o limită, aş numi-o instinctivă – citite atent, dezvăluie, fără voia autorilor, că dimensiunile celor petrecute în Transnistria nu justifică nicicum ideea de genocid, de holocaust, şi mai ales nu justifică cifrele apocaliptice puse în circulaţie de propaganda holocaustizantă.
Săpun din trupul evreilor exterminaţi…
§ 6. Consemnăm, cu jena cuvenită, mărturiile făcute de persoane aparent onorabile, în frunte cu Simon Wissenthall, despre săpunul pe care germanii nazişti l-au fabricat folosind ca materie primă organică trupurile evreilor deportaţi şi ucişi. Bestialitatea umană, dovedea astfel că a depăşit toate limitele imaginabile. O crimă mai demenţială nu se mai produsese în istoria lumii! O batjocură mai cutremurătoare la adresa fiinţei umane şi a numelui de om era imposibil de conceput! Această idee, fără pereche de cinică în toată istoria lumii, de a transforma corpul omenesc în săpun, face serie cu isprava acelor nemţi care şi-au confecţionat abajururi pentru lampadare şi veioze din pielea unor semeni, a unor oameni, a unor evrei! Există o literatură şi o filmografie pe acest subiect! Ca şi pe seama evreilor pe care românii i-au ucis în ianuarie 1941 şi i-au atârnat la Abator în cârlige. Încă nu s-a făcut literatură, dar timp mai este, pornind de la relatarea unui „martor“ evreu care a văzut sau a aflat că în Basarabia ţăranii români ucideau evrei şi ungeau roţile căruţei cu sângele acestor evrei, ca să nu scârţâie! Relatarea aparţine lui Matatias Carp, care consemnează şi faptul că germanii, mai bine dotaţi tehnic decât românii, s-au priceput să exploateze „în scopuri industriale părul, dinţii şi grăsimea umană“. Maeştri ai acestor scenarii apocaliptice s-au dovedit scriitorii evrei Ilya Ehrenbourg şi Elie Wiesel. Scriitori, ce-i drept, de mâna a doua. Dar nici autori ca Saul Bellow nu s-au ruşinat să ia în serios asemenea fabulaţii, interesante numai sub aspect patologic! Pe la mijlocul anilor ’70, cineva a avut ideea, atât de anti-semită (sic!), de a supune unei analize bio-chimice săpunul evreiesc. Analiza a fost repetată la mai multe universităţi, cu acelaşi rezultat: nici urmă de ADN uman în vestitul săpun evreiesc! Din păcate, după aceste analize nu a apărut nici o dezminţire în presă, la televiziune sau în filmele de la Hollywood despre săpunul evreiesc! Azi, majoritatea oamenilor ştiu mai departe că persecuţia evreilor a atins şi acest prag, veritabil nec plus ultra al abjecţiei umane: să fabrici săpun din trupul adversarilor ucişi mişeleşte! La fel, lumea ştie mai departe despre obiectele confecţionate din pielea evreilor ucişi în lagărele naziste, deşi încă din anii ’60 abajururile respective au fost retrase din muzee, ca şi bucăţile de săpun evreiesc, dar cu discreţie, lăsând să apese mai departe, asupra speţei umane, vina de a fi născut asemenea monştri precum germanii care au jupuit fiinţe omeneşti şi din pielea unor semeni şi-au confecţionat mănuşi, curele de ceas, abajururi şi câte altele! E greu să faci un comentariu potrivit acestor inepţii care frizează patologia cea mai tristă a comportamentului uman. Este însă greu de înţeles de ce evreii normali, cu discernământ moral, care în mod sigur alcătuiesc majoritatea printre evrei, nu reacţionează la aceste grosolane şi deşucheate diversiuni! Aceste scorneli infame se cuvenea a fi fost respinse încă de la bun început! Iar ele circulă şi azi, bântuie prin mintea unor oameni cinstiţi şi nevinovaţi, producând viziuni groteşti, apocaliptice, întru nimic adevărate. Acuzăm în acest caz de comportament aberant pe activiştii Holocaustului deoarece:
a – pe cei care au demonstrat că săpunul evreiesc nu este evreiesc îi acuză de antisemitism; b – nu au făcut nimic pentru a mediatiza adevărul despre aşa-zisul săpun evreiesc, pentru a dezminţi „literatura“ publicistică lansată despre acest săpun; c – pe cei care încearcă să răspândească adevărul despre „săpunul evreiesc“ îi acuză de anti-semitism şi le blochează accesul în mass-media. Comportament aberant, pe care omenirea nu are nici un motiv să-l suporte la nesfârşit! Comportament pentru care activiştii Holocaustului se cuvine să-şi ceară iertare de la întreaga omenire şi să-şi propună singuri sancţiunea potrivită!
Participarea evreilor la Holocaustul roşu
§ 7. Omenirea nu poate discuta şi condamna în mod instituţionalizat şi sistematic Holocaustul nazist anti-evreiesc fără a se pronunţa cu aceeaşi vehemenţă, cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi logistică împotriva bolşevismului, a doctrinei dictaturii proletariatului, care, în numele luptei şi al urii de clasă, a mutilat istoria popoarelor din aşa-zisul lagăr socialist. Numărul victimelor pe care comunismul le-a pricinuit pe aproape toate continentele lumii depăşeşte, din păcate, toate „performanţele“ nazismului. Holocaustul „roşu“, conceput ca fenomen unitar, desemnează regimul politic cel mai criminal din istoria lumii, doctrina politică cu cele mai nefericite consecinţe în planul existenţei reale a popoarelor şi a indivizilor. Raportându-ne la comunism, noi, românii, avem motive să ne considerăm una dintre victimele predilecte ale propagandei şi acţiunii bolşevice, comuniste. Fără a intra în detalii, afirmăm că în acelaşi timp românii au avut o contribuţie de jertfă voluntară dintre cele mai consistente pe frontul luptei şi al rezistenţei anti-comuniste. Dacă după succesul loviturii de stat bolşevice din 7 noiembrie 1917 încercările bolşevismului internaţional de a extinde spre Vest „revoluţia“ comunistă nu au reuşit, aceasta se datorează în primul rând clarviziunii româneşti, deopotrivă a politicienilor români şi a soldaţilor români jerfitori în prima linie a frontului. Din păcate, puţini sunt istoricii care cunosc şi recunosc această participare românească la rezistenţa anti-comunistă. În schimb, este bine cunoscută şi de nimeni contestată participarea unor importanţi şi numeroşi factori evreieşti (persoane, organizaţii, doctrine) la naşterea mişcării comuniste şi mai ales la „victoria“ comunismului în Rusia şi în celelalte ţări socialiste. Felul cum s-a organizat societatea comunistă, modul în care noua ordine socială a afectat viaţa a sute de milioane de oameni, de cele mai multe ori pentru a le pricinui suferinţe şi nedreptăţi de o violenţă fără precedent în istorie, constituie un subiect care angajează vinovăţia criminală a mii de persoane.
Printre cei mai vinovaţi de „holocaustul roşu“, comunist, un număr mare îl constituie evreii, inclusiv evrei din New York, din Occident, cu ai căror bani a fost finanţată Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie! Un număr mare de evrei aflându-se şi printre liderii comunişti din Rusia şi din majoritatea partidelor comuniste. Evreii din România, prin cel mai de seamă reprezentant al lor, Wilhelm Filderman, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada anilor ’40, au propus principiul potrivit căruia evreii care îmbrăţişează tezele bolşevice, comuniste, încetează prin asta de a mai fi evrei! Se pare că acest principiu şi l-au însuşit şi liderii de mai târziu ai evreimii, astfel că din partea acestora se practică şi se propagă până azi un dezinteres total pentru un subiect imposibil de ignorat atunci când discutăm despre suferinţele prin care a trecut omenirea în secolul al XX-lea: contribuţia evreilor la Holocaustul roşu, în diverse ipostaze, inclusiv cea, „clasică“ pentru evrei, de victime. Dar şi în ipostaza de autori şi beneficiari ai unor crime înfiorătoare! Dezgustătoare! Revoltătoare! Dreptul de a acuza este un drept pe care îl recunoaştem oricui. Chiar şi atunci când acuzatul este propria noastră persoană, propria ţară sau propriul popor. Acuzaţiile de holocaust anti-evreiesc aduse autorităţilor româneşti sunt, în fond, acuzaţii adresate poporului român. Aceste acuzaţii nu pot fi susţinute ignorând suferinţele prin care a trecut poporul român în secolul al XX-lea, ignorând cine se face vinovat de aceste suferinţe. Ca victimă a Holocaustului comunist, poporul român are dreptul la tot adevărul despre identitatea celor care l-au asuprit şi despre scopul urmărit de aceştia. Are dreptul să-i acuze pe autorii şi beneficiarii holocaustului roşu! Suntem gata să discutăm măsura în care românii sunt vinovaţi de suferinţele pricinuite în cadrul a ceea ce se numeşte holocaust anti-evreiesc, dar pretindem să se evalueze corect şi responsabilitatea evreilor, a unor evrei, pentru suferinţele îndurate de români ca victime ale holocaustului comunist. Cu titlu de ipoteză, facem afirmaţia că în perioada 1939-1945 numărul românilor a căror moarte a fost cauzată, direct sau indirect, de evenimentele politice şi militare internaţionale – război, operaţiuni militare, deportări, execuţii, boli contractate pe front sau în lagăre de concentrare etc., depăşeşte cu mult cifra de un milion. În acest calcul, alături de militarii morţi şi răniţi pe cele două fronturi, de Est şi de Vest, îi avem în vedere şi pe românii care au căzut victime ale guvernanţilor unguri (circa 150.000 după Raoul Şorban, Chestiunea maghiară, Editura Valahia, Bucureşti, 2001), precum şi pe românii civili ucişi sau deportaţi de Armata Roşie. Şi, nota bene, este vorba de evenimente internaţionale care s-au produs fără nici un amestec decizional al românilor, evenimente la care românilor li s-a impus să fie implicaţi, să participe, neavând de ales. În felul acesta este foarte posibil ca numărul românilor, victime nevinovate ale perioadei 1939-1945, să fie mai mare decât numărul victimelor nevinovate evreieşti. Căci pretenţiile evreieşti la imense despăgubiri materiale ne forţează mâna şi ne obligă să examinăm cu toată seriozitatea ipoteza potrivit căreia numărul real al evreilor pieriţi în acea perioadă este mult mai mic decât cifra oficială, vestitele şi mereu pomenitele şase milioane, cifră tot mai greu acceptabilă. Se vehiculează şi cifre sub un milion pentru a-i înregistra pe evreii victime propriu-zise ai celui de al II-lea război mondial. Nu putem uita, în această ordine de idei, că unii evrei au fost implicaţi ca agresori în declanşarea catastrofalelor evenimente din anii 1939-1945, purtând astfel o parte, cât de mică, dar parte din vina pentru ceea ce s-a petrecut. Vina pentru declanşarea celui de al doilea Război Mondial! Situaţie în care nu se află nici un român… În aceste împrejurări, a căror confirmare nu este deloc exclusă, pretenţiile evreieşti la
despăgubiri din partea românilor ar putea deveni incalificabile în termenii limbajului uman şi ai „jurisprudenţei“, al precedentelor oferite de istorie. Căci – ceea ce este aproape sigur, autorităţile evreieşti, din Israel sau internaţionale, cunosc bine cifra reală a victimelor evreieşti, deţin toate mijloacele pentru a dovedi această cifră pe care, deocamdată, o ţin secretă… Un secret care, ca orice secret, nu poate dura o veşnicie! Dacă evreii nu pot aduce dovezi pentru cei 400.000 de evrei ucişi de români este pentru că dovezile pe care le deţin evreii privesc un număr mult mai mic, practic un număr infim de evrei pentru care conştiinţa noastră, de români, se poate socoti încărcată şi vinovată.
Proiectul Israel în România
§ 8. Puşi literalmente cu spatele la zid sub acuzaţia de genocid, acuzaţi astfel de crima cea mai odioasă cunoscută în istorie şi consideraţi buni de plata unor daune astronomice pentru cei 400.000 de evrei ucişi de regimul mareşalului Ion Antonescu, noi, românii, ne vedem azi nevoiţi să renunţăm la orice menajamente şi să dezvăluim tot ce avem de spus în apărarea noastră. Mai întâi adevărul că, dacă vorbim de genocid în România, mai degrabă evreii se fac vinovaţi de genocid, de intenţia de genocid faţă de noi, românii. Când spunem asta avem în vedere mai întâi proiectul evreiesc de a constitui un stat evreiesc, Israelul, pe teritoriul României. Realizarea acestui proiect ar fi însemnat dispariţia din istorie a statului şi a poporului român. Acest proiect, deopotrivă criminal şi demenţial, proiect „fără de seamă în analele istoriei lumii“ (Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, discurs în Senatul României), a fost imaginat în deceniul al 3-lea din secolul al 19-lea şi a demarat efectiv după Pacea de la Adrianopol (1829), producând de-a lungul anilor importante evenimente istorice, cu consecinţe extrem de dureroase pentru poporul român. De atunci şi până în preajma celui de al II-lea Război Mondial, de la câteva sute de persoane, numărul evreilor din România a crescut întruna, într-un ritm nefiresc de accelerat, ajungând să pună în primejdie nu numai dezvoltarea normală, ci însăşi existenţa statului român, a societăţii româneşti. După un cunoscut scriitor şi publicist evreu, Mihail Sebastian, precum şi din alte surse de informaţie, numărul evreilor din România atingea aproape două milioane la sfârşitul anilor ’30. În Bulgaria vecină, la aceeaşi dată trăiau 9.000 de evrei. După alte surse, 40.000 de evrei. Dar nu mai mulţi! Pe scurt, în anii ’30 România era, pe planeta noastră, ţara cu cei mai mulţi evrei, ca proporţie demografică. Dintre aceşti evrei, cei mai mulţi intraseră în România, de-a lungul anilor, pe căi ilegale, forţând autorităţile să-i accepte ori chiar să-i recunoască drept cetăţeni români. La sfârşitul anilor 1930, sute de mii de evrei trăiau în România în mod ilegal, sustrăgându-se de la înregistrarea lor în actele oficiale. Presiuni internaţionale din partea marilor puteri, exercitate constant asupra guvernanţilor români, de cele mai multe ori pe căi oculte, ascunse opiniei publice, inclusiv prin şantaj, i-au obligat pe politicienii români să legitimizeze prezenţa în România a acestor veritabili invadatori, „lipitori ale satului“ românesc, cum i-au numit oamenii de rând. Nu a fost vorba de o banală emigraţie în masă, cum au mai fost atâtea în istoria lumii, ci de o veritabilă invazie, agresivă şi perfidă, laşă, lentă şi tenace, care a atentat la fiinţa naţională a
românilor nu prin declanşarea unor operaţiuni şi confruntări militare, ci printr-o stratagemă complexă şi de lungă durată, care urmărea să mascheze adevăratele intenţii. Obiectivul principal al acestei diversiuni criminale îl constituia proprietatea funciară, acapararea acesteia prin orice mijloace. Aşa cum semnala Vasile Alecsandri, evreii urmăresc „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi“, urmăresc „a se substitui locuitorilor acestei ţări pentru a face din întreaga ţară o proprietate israelită“. Cel care a făcut aceste aprecieri în şedinţa amintită a Senatului României a fost poetul şi diplomatul Vasile Alecsandri, spirit european, deschis la ideile politice moderne, francmason, deci bine informat, o persoană echilibrată, care a dus o viaţă exemplară din toate punctele de vedere. Consemnăm că însăşi zestrea genetică, biologică a românilor ne-a fost ameninţată şi afectată de practicile şi acţiunile la care s-au dedat în mod deliberat mulţi, foarte mulţi, mult prea mulţi dintre evreii stabiliţi în România. (Cf. Nicolae Paulescu, marele fiziolog, despre practicile criminale ale evreilor cârciumari.) Această realitate dură şi scandaloasă, revoltător de nefirească, de anormală, nu ne face însă să uităm ori să trecem cu vederea faptul – reconfortant pentru nădejdea noastră în destinul fiinţei umane, că nu au fost puţini nici evreii care au încercat, cu bună credinţă şi sinceră loialitate, să devină cetăţeni corecţi ai României. Mulţi dintre aceşti evrei pământeni, cum au ţinut ei să fie numiţi, merită preţuirea poporului român pentru prestaţia lor ca persoane publice. Dar ceilalţi evrei…
Primul consul american în România
§ 9. Subliniem faptul că exodul de evrei, îndeosebi din Rusia, Polonia, Austria, Germania şi Turcia, s-a desfăşurat în paralel cu o campanie puternică de propagandă anti-românească susţinută de mass-media internaţională controlată de cercurile evreieşti, acţiune de dezinformare şi calomniere a tot ce era românesc, de denigrare sistematică a românilor, pe seama cărora au fost formulate acuzaţii de persecuţii, crime şi pogromuri săvârşite împotriva evreilor. Acuzaţii care sau dovedit de fiecare dată neîntemeiate, ceea ce nu a dus de fel la sistarea nedreptelor atacuri mediatice. Această vastă şi până azi neîntreruptă propagandă anti-românească s-a străduit să-i prezinte pe evreii agresori şi invadatori ai teritoriului românesc ca pe nişte victime nevinovate ale sălbăticiei românilor. Cităm un singur caz, azi uitat de toată lumea, al acuzaţiilor de care presa americană era sufocată în 1870, cu privire la persecuţiile şi omorurile de care aveau parte evreii din România. Se vorbea în Senatul american de un veritabil pogrom, iar senatorii americani, induşi în eroare, au decis trimiterea în România a unui consul american, primul din istoria relaţiilor româno-americane, consul care să se informeze la faţa locului de dimensiunile
pogromului şi să acţioneze în consecinţă, în numele poporului american. Aşa a ajuns în România, în calitate de consul al SUA, Benjamin Franklin Peixotto, fost preşedinte al organizaţiei evreieşti B’nai B’rith, cu misiunea specială de a-i apăra şi salva pe evreii ultragiaţi şi persecutaţi de nişte băştinaşi primitivi şi sângeroşi. (Vezi J.J. Goldberg, Jewish Power, p. 98-99.) Este de la sine înţeles că fostul preşedinte al B’nai B’rith nu venea în România (numai) ca reprezentant al intereselor americane, ci – în primul rând, ca reprezentant al unor interese evreieşti cu totul speciale privitoare la România, ca să studieze la faţa locului derularea proiectului Israel în România, proiect pe care unii istorici îl denumesc planul Cremieux-Peixotto, Cremieux fiind numele ministrului francez de externe, evreu, promotor şi el al proiectului de aneantizare a României, a poporului român. Pe cât de adevărat a fost pogromul din 1870, care a stârnit atâtea emoţii în Senatul american, pe atât de real a fost şi Holocaustul pus pe seama lui Ion Antonescu, de care se face azi atâta caz în acelaşi Senat american. Nu a fost însă deloc întâmplător „pogromul“ inventat de presa americană în 1870, ci a avut drept scop să determine Senatul american să ia decizia pe care liderii comunităţii evreieşti o doreau: investirea unui evreu cu autoritatea de ambasador al SUA în România, funcţie pe care, de-a lungul anilor, au mai avuto şi alţi americani evrei. Probabil prin compensaţie, după instaurarea comunismului în România, mulţi dintre ambasadorii României în SUA au fost şi ei tot evrei! Evident, sosirea la Bucureşti a fostului preşedinte al B’nai B’rith nu putea avea sens decât în cadrul proiectului Israelul în România…
Republica Socialistă Sovietică Evreiască
§ 10. Faptul că „evreii vor să-şi facă un stat al lor în România, cu alte cuvinte să stabilească aici Palestina mult aşteptată şi anunţată de Talmud“ (Vasile Conta, în Senatul României, la 7 octombrie 1879), a determinat reacţia de apărare a intelectualilor români, a clasei politice, a opiniei publice, reacţie naturală a unui popor aflat în legitimă apărare. Trebuie precizat că aceasă reacţie nu a îmbrăcat formele violente pe care ar fi fost de aşteptat şi uneori ar fi meritat să le stârnească insolenţa şi cinismul proiectului Israel în România. Încrezători în justiţie şi în Dumnezeu, dar şi „prin aplicarea unor fatale şi absurde teorii umanitare“ (Vasile Alecsandri, ibidem), românii s-au limitat la dezbateri principiale, doctrinare, potrivite firii noastre tolerante, conciliante, dispusă să lase „în plata Domnului“ abuzurile şi fărădelegile ale căror victime se mai întâmplă să ajungem. Atitudine total neproductivă pe termen scurt, în planul existenţei fizice, pământeşti, lucru vădit şi în comportamentul liderilor evrei care s-au simţit încurajaţi de „nepăsarea noastră“ şi au perseverat şi perseverează şi azi în strategia lor antiromânească, în promovarea proiectului Israel în România, din nou actual în gândirea politică şi strategică a liderilor evrei. Apariţia în public la sfârşitul secolului XIX a sionismului şi a proiectului de a reface Israelul în Palestina s-ar fi cuvenit să slăbească presiunea exercitată de emigraţia evreiască în România. E drept, liderii sionişti ai evreilor din România au avut, cel puţin aparent, excelente relaţii cu autorităţile guvernului Antonescu. Din păcate, evreii sionişti au avut în România un adversar mult mai redutabil decât naţionaliştii români. Este vorba de evreii comunişti, al căror
proiect – revoluţia mondială a proletariatului şi transformarea României în republică sovietică, părea că intră în contradicţie cu visul sionist. Astfel că proiectul unui stat evreiesc în jumătatea de Est a României nu a fost abandonat de evrei, fiind preluat de evreii comunişti, sperând ei că acest stat evreiesc va intra în componenţa Uniunii Sovietice. Ocuparea Basarabiei de trupele sovietice la sfârşitul lui iunie 1940 a declanşat printre evreii comunişti din România, majoritatea tineri îndoctrinaţi de ideile bolşevice, o adevărată nebunie, din convingerea că s-au creat astfel condiţiile pentru a declara Basarabia românească drept stat evreiesc, republică socialistă sovietică evreiască, parte componentă a URSS! Agreat şi de Stalin la început, acest proiect a fanatizat comportamentul multor tineri evrei şi i-a împins la săvârşirea unor crime abominabile împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina, în perioada iunie 1940iunie 1941. Pentru crimele de atunci şi pentru comportamentul inuman, barbar şi dezgustător, a mii de evrei, liderii evreimii mondiale nu şi-au exprimat niciodată regretul, dezicerea şi desolidarizarea de evreii criminali, de proiectul lor nelegiuit. Afirmăm, prin textul de faţă, în mod solemn, obligaţia pe care comunitatea evreiască internaţională şi înseşi autorităţile din Israel o au, în faţa românilor, obligaţia (1) de a-şi asuma responsabilitatea şi vinovăţia pentru proiectul Israel în România, care a pricinuit românilor atâta suferinţă în ultimii 150 de ani, şi (2) de a-şi afirma disponibilitatea pentru aflarea unei formule reparatorii faţă de români, atât pe plan material, cât şi pe plan moral. Suntem profund şocaţi şi indignaţi de cinismul şi neruşinarea acelor evrei care, dimpotrivă, ne acuză pe noi, românii, de crime şi atrocităţi cumplite şi ne pretind, pentru aceste suferinţe imaginare, despăgubiri de zeci de miliarde de dolari! Nu concepem ideea că poate exista o religie şi un Dumnezeu care să agreeze şi să accepte agresiunea – atât de degradantă pentru făptuitorii ei, la care evreimea mondială i-a supus pe români în ultimii 150 de ani! Agresiune care nu s-a purtat cavalereşte, bărbăteşte, în confruntare militară deschisă, ci s-a purtat de către evrei cu cele mai perfide şi mai necinstite procedee. Pe cât de laşe şi de netrebnice, pe atât totuşi de eficiente în încercarea scelerată a evreilor de a submina şi anula suveranitatea şi însăşi existenţa statului român, a naţiunii române, de a lovi permanent şi sistematic în interesele româneşti.
Ce spune „evreul cel mai important din Europa“?
§ 11. Fireşte, Ion Antonescu a fost în cunoştinţă de aceste planuri mişeleşti, dar a avut înţelepciunea să-şi dea seama că numai o mică parte dintre evrei s-au înrolat efectiv în aceste activităţi anti-româneşti. „Dintre evrei, nu toţi, dar 30-40.000 sunt periculoşi“, declara generalul în februarie 1941, precizând în acest fel dimensiunile exacte ale anti-semitismului românesc. Aşa se face că persecuţiile anti-evreieşti din timpul regimului Ion Antonescu, persecuţii reale şi de nimeni contestate, i-au vizat numai pe evreii comunişti şi pe evreii lipsiţi de loialitate faţă de statul român, aflaţi în slujba unor proiecte politice antiromâneşti, la vremea aceea de sorginte moscovită, kominternistă. De la liderii evreilor sionişti şi ai evreilor pământeni ne-au rămas însă o sumedenie de documente, de dovezi privind condiţiile civilizate, omeneşti, acceptabile, în care au trăit evreii în perioada guvernării mareşalului Ion Antonescu. Cităm din declaraţiile făcute în 1946 şi 1955 de dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, „evreul cel mai important din Europa“, cum îl considerau evreii americani: „În nici o ţară dominată de nazişti nu a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti ca în România“ (1946), respectiv „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor nazişti (…) Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina; El a dat paşapoarte în alb,
pentru a-i salva de teroarea nazistă pe evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol; Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun. Menţionez acestea pentru a sublinia faptul că Poporul Român, atâta cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie politică“. (1955) Din păcate, fără să ofere nici o explicaţie, susţinătorii ideii de holocaust în România, cei care ne acuză de uciderea a sute de mii de evrei, ignoră complet asemenea dovezi, iar lucrul cel mai grav pe care îl fac este că împiedică accesul cercetătorilor, inclusiv al cercetătorilor evrei, la arhivele Comunităţii Evreieşti din România. Mai mult, memoriile lui Wilhelm Filderman, cu informaţii esenţiale pentru perioada 1939-1945, pregătite să fie publicate de Academia Română, au fost puse sub cheie de autorităţile israeliene şi interzise atât publicului, cât şi specialiştilor. În aceeaşi situaţie se află mărturia extrem de imporantă a lui N. Gingold, preşedintele Centralei Evreilor din România în anii Holocaustului. În primăvara anului 1944 dr. N. Gingold a publicat un vast raport privind Activitatea Centralei Evreilor din România, o carte cu date extrem de importante pentru a se înţelege ce s-a întâmplat cu evreii din România acelor ani şi care au fost intenţiile şi politica autorităţilor româneşti faţă de evrei. O carte care infirmă toate tezele pe care au bătut monedă istoricii holocaustizanţi. Motiv pentru care Editura Hasefer, a Comunităţii Evreieşti din România, s-a ferit să republice această carte, la fel cum istoricii evrei se feresc s-o citeze. Din această carte se deduce în primul rând cât de mare a fost binele pe care Ion Antonescu l-a făcut evreilor, ajutându-i să se organizeze şi să se constituie în cea mai puternică şi eficientă comunitate evreiască din Europa. Din aceeaşi carte rezultă că Centrala Evreilor din România a fost o instituţie extrem de birocratizată, care a produs o arhivă deosebit de bogată, a ţinut o evidenţă riguroasă a tuturor evreilor din România. Consultarea acestei arhive este indispensabilă pentru cei care discută soarta evreilor din România anilor 1939-1945. Sunt multe documentele de provenienţă evreiască din care rezultă modul corect, uman şi tolerant în care au fost trataţi evreii în România anilor 1939-1944. Din păcate, cele mai multe dintre aceste documente se află în arhivele unor instituţii evreieşti, iar istoricii şi cercetătorii interesaţi nu au acces liber la aceste arhive. În această chestiune, a surselor de informaţii, constatăm cu surprindere rolul obstrucţionist pe care şi l-au asumat autorităţile evreieşti din Israel şi din întreaga lume, îndeosebi din România, blocând accesul liber la propriile arhive. Este de neînţeles faptul că în timp ce arhivele româneşti au fost puse în totalitate la dispoziţia istoricilor evrei de pretutindeni, istoricii români nu au acces nici măcar la arhiva Comunităţii Evreieşti din România! În atari condiţii, nu mai poate fi luată în serios nici o acuzaţie din partea autorităţilor evreieşti care, prin atitudinea lor, dovedesc că au ceva de ascuns, că nu sunt interesate să se afle adevărul adevărat despre aşa-zisul Holocaust din România. Ne însuşim de aceea principiul, teza potrivit căreia „atâta vreme cât arhivele evreieşti şi alte surse evreieşti de documente sunt ascunse sistematic, iar publicarea documentelor se face în mod selectiv, cu un vădit partizanat şi subiectivism anti-românesc, sinonim cu minciuna şi dezinformarea instituţionalizată, devine imorală şi neserioasă, frivolă, orice acuzaţie din partea evreilor la adresa autorităţilor româneşti din anii 1939-1944, la adresa românilor, în general, acuzaţii formulate cu privire la tratamentul de care au avut parte evreii din România“. Contrastul net dintre autorităţile româneşti şi cele evreieşti este întărit de comportamentul exemplar al mareşalului Ion Antonescu care, ca şef al statului, a ordonat înregistrarea prin stenografiere a tuturor discuţiilor purtate în consiliile miniştrilor, considerând că este sub
demnitatea sa de român şi de militar să-şi ascundă intenţiile şi faptele, să mintă. Aceste stenograme au fost de curând publicate integral şi introduse în circuitul public de informaţii. Ele nu oferă nici un temei pentru acuzaţia de holocaust şi genocid produs la români, de mareşalul Ion Antonescu.
Proiectul Israelul în România mereu actual
§ 12. Aceste procedee şi practici, atât de incorecte, de necinstite, precum şi multe alte gesturi similare, nu pot fi înţelese decât din perspectiva unui adevăr extrem de neplăcut şi de grav: proiectul Israel în România nu a fost abandonat de liderii evreimii! În variante noi, adaptate la realitatea zilelor noastre şi la exigenţele viitorului previzibil, acest proiect vizează în continuare România şi Republica Moldova, ca teritorii de rezervă şi de refugiu, ca pe un teritoriu al cărui control politic şi economic evreii deja l-au dobândit după „evenimentele“ din 1989, urmând să şi-l consolideze şi să-l permanentizeze. Există deja o înţelegere între guvernele României şi Israelului, semnată în 1994, prin care România este gata să ofere găzduire unui număr de 300.000 (trei sute de mii) de refugiaţi evrei din Israel. Cunoscute fiind ameninţările şi primejdiile cu care se confruntă statul Israel, este de înţeles că autorităţile israeliene îşi iau asemenea măsuri de prevedere. Ar fi inconştienţi dacă n-ar proceda astfel. De asemenea, ni se pare corectă poziţia guvernului român, în cea mai bună tradiţie a omeniei româneşti! Avem însă prea multe dovezi că strategii de azi ai iudaismului nu se mulţumesc cu atât şi-i implică pe români, ca victime, în planuri care nu mai au nimic acceptabil şi justificabil între oameni normali. Astfel, propagarea tezei holocaustului din România, din Transnistria, nu o putem considera o simplă eroare a unor istorici sumar informaţi. Această teză, învinuindu-i pe români de uciderea sălbatică a sute de mii de oameni, urmăreşte să introducă în mentalul românesc un sentiment de grea vinovăţie faţă de evrei, pentru a-i face astfel pe români să accepte mai uşor plata unor reparaţii materiale colosale, pentru evreii ucişi în holocaustul „românesc“, ca şi pentru averile evreieşti confiscate de autorităţi de la evreii ucişi. Din păcate, avem motive să credem că acestă teză, falsă, mincinoasă, a participării românilor la Holocaustul antievreiesc, urmăreşte deopotrivă să facă posibilă revenirea în România a unor importante contingente evreieşti, evrei pe care societatea românească să-i accepte fără nici o rezervă, cu sentimentul de căinţă pentru faptele părinţilor noştri, cu sentimentul că evreii, prin suferinţele îndurate de la români, şi-au dobândit drept de cetate pe pământul românesc! Această strategie produce semne şi dovezi tot mai vizibile, pe care conştiinţa publică românească nu le mai poate ignora! Dar nu va întârzia această strategie să producă în România şi reacţia de apărare, atât de normală şi de naturală, pe care însă ştim bine că se va găsi cine s-o taxeze drept anti-semitism! Un antisemitism inevitabil însă şi legitim, firesc, sănătos şi salvator, salutar. Un antisemitism la care suntem constrânşi de comportamentul perfid
şi duşmănos al unor lideri evrei. Un anti-semitism care ne impune să facem tuturor cunoscută părerea noastră că nu merită să trăiască în România, ca cetăţeni români, nici unul dintre evreii care în toţi aceşti ani nu s-au învrednicit să manifeste public nici o reacţie, nici un gest, nici un cuvînt de delimitare, de respingere ori desolidarizare faţă de acuzaţiile ticălos de mincinoase pe care, în numele tuturor evreilor, liderii sionişti le-au pronunţat împotriva mareşalului Ion Antonescu şi a poporului român. România nu poate găzdui astfel de oameni care, prin tăcerea lor, se fac nu numai complici la minciuna, la calomniile şi diversiunile anti-româneşti, dar şi beneficiari ai proiectelor demente de subminare până la desfiinţare a neamului românesc, a statului român!
Unde sunt asasinii?
§ 13. Este important de subliniat şi faptul că teza holocaustului din România este de dată recentă, despre un asemenea genocid nu s-a spus nimic nici la Nürnberg, nici la Conferinţa pentru pace de la Paris, 1947. Dimpotrivă, avem din anii de după război nenumărate mărturii evreieşti, ale celor mai importanţi lideri evrei, precum şi ale unor oameni de rând, prin care este consemnată excepţia pe care Antonescu şi România au constituit-o în anii războiului, ai ocupaţiei germane, în ceea ce priveşte tratamentul aplicat evreilor. Abia după 1990 teza unui holocaust anti-evreiesc produs în România (sau din cauza autorităţilor româneşti din Transnistria) a fost intens mediatizată şi însuşită de oficialii evrei. Dacă acest holocaust s-ar fi fost petrecut întradevăr, este de neînţeles lipsa de reacţie a mediilor evreieşti la data producerii holocaustului şi în anii imediat următori, când se aflau în viaţă atât presupuşii vinovaţi de holocaust, cât şi victimele persecuţiilor anti-evreieşti şi supravieţuitorii holocaustului. Cine i-a împiedicat pe liderii de la New-York sau de la Tel Aviv ai evreimii să ceară încă de atunci, din anii ’50-’80, dreptate pentru evreii ucişi în România. Ce explicaţie să dăm faptului că acest subiect este deschis practic abia la 50 de ani după ce s-a produs „holocaustul din România“? Şi cum să interpretăm, altfel decât diversiune cinică şi neruşinare, recompensa de mii de dolari oferită în zilele noastre pentru identificarea românilor care au asasinat evrei?! De ce nu sau oferit asemenea recompense cu ani în urmă, pentru a scoate astfel România de pe lista ţărilor în care agenţii lui Wissenthall nu au avut nici un motiv să acţioneze, nu au avut pe cine să caute şi nu au putut identifica nici o persoană, nici un român angajat în uciderea sistematică a evreilor. Cum se explică faptul că vestita comisie a lui Simon Wissenthall vreme de 60 de ani nu a căutat şi nu a identificat nici un român vinovat de uciderea evreilor? După 60 de ani asemenea încercare nu are drept scop aflarea adevărului, ci, dimpotrivă, ascunderea adevărului. Ascunderea adevărului că poporul român nu a zămislit ucigaşi în masă ai unor oameni nevinovaţi şi necăjiţi! După război a apărut Cartea Neagră a lui Matatias Carp, care încerca să prezinte tabloul general al suferinţelor îndurate de evrei în România anilor 1940-1944. Puţinele documente autentice pe care le prezintă autorul în cele trei volume, corect interpretate mai degrabă intră în contradicţie cu teza autorului. Celebră printre autorii holocaustizanţi, Cartea Neagră este cea care a dat tonul la minciunile şi calomniile adunate de atunci şi până azi pe seama românilor, a soartei evreilor din România. Autorii holocaustizanţi care i-au urmat lui Matatias Carp nu au adăugat nimic important la probatoriul propus de M.C. şi au continuat, pe aceeaşi tradiţie, să
ignore şi să nu comenteze documentele care dovedesc propriu-zis ceva, şi anume dovedesc că dreptatea este de partea evreilor „serioşi“, a unora ca Wilhelm Filderman ori Moshe Carmilly Weinberger, N. Gingold sau Mişu Benvenisti. Evident, nu din partea acestor evrei vin pretenţiile la despăgubiri de zeci de miliarde de dolari pentru suferinţele sutelor de mii de evrei holocaustizaţi de români. Aceste pretenţii, pe cât de arbitrare pe atât de imorale, au de-acum, din păcate, şi sprijinul autorităţilor evreieşti, al Israelului, ceea ce pune România într-o situaţie deopotrivă absurdă şi primejdioasă. Ştiute fiind dificultăţile economice în care se zbate România, este evident că românii nu-şi vor putea plăti aceste „datorii“ faţă de evrei, situaţie pentru care Israelul va avea toată înţelegerea, drept care s-a şi declarat dispus să renunţe la plata în cash şi să accepte echivalentul în proprietăţi imobiliare, terenuri mai ales, cât mai întinse, inclusiv câteva staţiuni balneare, precum Vatra Dornei, Slănic Moldova, Moeciu ş.a. Fireşte, experienţa pe care evreii au căpătato în Palestina îi va ajuta pe evrei să nu mai săvârşească în România acele greşeli care le vor fi fost fatale în Palestina…
Cerem să…
§ 14. Cu alte cuvinte, încercând să înţelegem motivaţia acestei vaste diversiuni mediatice care răspândeşte în toată lumea minciuna despre holocaustul anti-evreiesc petrecut în România, suntem obligaţi de logica faptelor, dar şi de evidenţa lor, precum şi de unele informaţii, să conchidem că minciuna cu holocaustul face parte dintr-o strategie mai amplă, bine calculată, al cărei caracter profund anti-românesc societatea românească a început deja să-l perceapă, înainte chiar de a-l pricepe. De aceea: Cerem să înceteze propaganda mincinoasă pe tema holocaustului din România, holocaust cu totul şi cu totul imaginar! Cerem evreilor cinstiţi şi autorităţilor evreieşti, ca o condiţie a unor relaţii normale între români şi evrei, să intervină în spiritul adevărului şi al respectului pentru fiinţa umană, şi să condamne public minciunile şi calomniile puse în circulaţie de unele cercuri evreieşti pe seama poporului român, şi tot public să prezinte scuze poporului român! Cerem, dacă e nevoie, intervenţia mediilor academice internaţionale de jurişti şi istorici, ca să arbitreze în acest diferend şi să se pronunţe asupra valabilităţii argumentelor pe care se întemeiază acuzaţia de genocid şi holocaust adusă românilor! Cerem evreimii mondiale să înceteze a mai planifica istoria românilor în funcţie de interesele evreieşti, să pună capăt activităţilor anti-româneşti, să înceteze elaborarea şi derularea de strategii şi diversiuni anti-româneşti!
Cerem transparenţă totală în relaţiile dintre România şi Israel, dintre români şi evrei, în relaţiile internaţionale! Cerem acces liber la arhivele evreieşti de pretutindeni! Cerem prea mult?
Complici la minciună şi la de-românizarea României
§ 15. Din păcate, prin tăcerea lor, prin abţinerea sau teama de a denunţa caracterul mincinos şi calomniator al tezei unui holocaust anti-evreisc petrecut în România, toţi evreii de azi se fac complici la această minciună dezgustătoare, se fac vinovaţi de sperjur în faţa lui Dumnezeu şi a poporului român. Şi în primul rând evreii plecaţi din România sunt vinovaţi. Considerăm că evreii îşi pierd astfel dreptul moral de a mai reveni în România ca cetăţeni ai acestui stat, dreptul de a-şi mai lega în vreun fel viaţa de această ţară şi de locuitorii ei, prin încetăţenire sau prin dobândirea de proprietăţi ori pentru afaceri. Unanimitatea cu care evreii de azi, în dispreţul adevărului, afirmă şi mai ales se feresc să respingă teza holocaustului din România ne îngrijorează ca o dovadă indiscutabilă a neputinţei acestor evrei, trăitori în România sau plecaţi din România, de a fi loiali şi corecţi faţă de România şi poporul român! Aceste aprecieri sunt valabile, cu consecinţele juridice care vor decurge în viitor, pentru toţi evreii care la 1 ianuarie 1990 nu aveau cetăţenie română, inclusiv cei peste 100.000 de evrei care în ultimii ani au solicitat şi au obţinut cetăţenia română. Au dovedit că n-o merită. Constatăm astfel, cu regrete sincere, că au dispărut dintre evreii de azi oameni ca Wilhelm Filderman sau N. Steinhard ori Alexandru Graur!… Pentru evreii care, în mod expres sau prin tăcerea lor, susţin teza holocaustului „românesc“, acuzând astfel poporul român de crime pe care ei ştiu bine că românii nu le-au făptuit, este de neînţeles ce anume îi poate îndemna sau determina să mai angajeze relaţii cu România, cu românii criminali! Avem toată motivaţia logică să ne îndoim de sinceritatea şi buna credinţă, bunele intenţii ale acestor oameni, inclusiv ale evreilor care şi-au dobândit după 1990 o cetăţenie română. Repetăm: n-o merită! Vom fi nevoiţi, ca români, cât de curând să le aplicăm un regim de discriminare negativă, restrictivă, determinată numai de considerente morale, justiţiare, etice. O discriminare împinsă până la anularea şi retragerea cetăţeniei române. Nu putem fi concetăţeni şi com-patrioţi cu persoane care, prin sperjur sau prin acceptarea sperjurului, a minciunii şi a calomniei neruşinate, batjocoresc amintirea părinţilor noştri.
De asemenea, suntem obligaţi să luăm în consideraţie cu severitate şi fără nici un menajament, semnele că proiectul Israel în România este reluat în zilele noastre de strategii Sionului, ceea ce ne impune comportamentul de entitate naţională agresată, aflată în legitimă apărare, liberă să riposteze cu orice mijloc îl va avea la îndemână. Considerăm că următoarele împrejurări sunt câteva din „semnele că proiectul Israel în România este reluat în zilele noastre“: a. Prezenţa unui mare număr de evrei printre beneficiarii căderii regimului comunist; b. Implicarea masivă a numeroşi oameni de afaceri evrei în ceea ce eufemistic şi impropriu se numeşte privatizarea din România şi Republica Moldova. În fapt, privatizarea constituie un jaf imens, prin care economia românească a fost distrusă sau înstrăinată, în beneficiul unor investitori străini, foarte mulţi dintre aceştia fiind evrei, ba chiar evrei kominternişti sau urmaşi ai unor evrei kominternişti implicaţi, după 23 august 1944, în instaurarea comunismului în România. Tipic este cazul băncii Dacia Felix, falimentată şi trecută, sub alt nume, în proprietatea unor evrei, cu sprijinul personal al preşedintelui României; c. Înţelegerile convenite între guvernul român şi cel israelian privind strămutarea a circa 300.000 de evrei în România, în caz de forţă majoră; d.
Numărul mare de evrei care, după 1990, au cerut şi au dobândit cetăţenia română (peste 100.000).
Avem motive să ne îndoim de buna credinţă a acestor „compatrioţi“ evrei, iar dintre aceste motive cel mai convingător este abţinerea evreilor de a se delimita de activiştii kominternişti care fac atâta propagandă anti-românească pe tema pretinsului holocaust din România! Ipoteza relansării proiectului Israel în România, ca soluţie paralelă (sau alternativă) la Israelul palestinian, devine verosimilă, ba chiar imposibil de trecut cu vederea, în contextul general al realităţii româneşti de după 1989, realitate marcată de împrejurări şi procese extrem de dureroase şi alarmante pentru orice român cât de cât conştient de sensul evenimentelor la care asistă sau participă:
– pentru prima oară în istoria neamului românesc după 1990 se înregistrează un declin demografic, o scădere a populaţiei ca urmare a faptului că cei ce se nasc sunt mai puţini decât cei ce mor;
– politica guvernanţilor şi a formatorilor de opinie urmăreşte, în mod evident, descurajarea natalităţii, a familiei ca instituţie fundamentală;
– numărul mare de copii români vânduţi literalmente în străinătate, în ciuda faptului că mulţi români doresc să înfieze copii şi nu sunt acceptaţi de autorităţi;
– românii, îndeosebi tinerii şi cu precădere tinerii dotaţi, sunt pe toate căile, inclusiv prin programe guvernamentale, ale unor guverne occidentale, încurajaţi sau determinaţi să plece din România şi Republica Moldova ca să-şi caute norocul în alte ţări. Atât guvernanţii, cât şi mass-media încearcă să-i convingă că numai în străinătate îşi pot face o carieră profesională care să-i satisfacă;
– cetăţenii străini primesc cu mare uşurinţă cetăţenia română. Numai românii, care trăiesc în alte state şi vor să se stabilească în România, întâmpină greutăţi deseori insurmontabile în încercarea de a dobândi cetăţenia română. Se produce în acest fel ceea ce publiciştii şi politicienii lucizi şi responsabili au numit deromânizarea României, proces care îi afectează şi pe minoritarii maghiari şi germani din România, al căror număr este de asemenea într-o dramatică scădere. Singura minoritate din România care a sporit numeric după 1990 sunt evreii! Numărul evreilor este azi de 20-30 de ori mai mare decât în 1990. În mai puţin de 15 ani… (Îi rugăm pe cei care vor comenta critic aceste „teze şi ipoteze“ să nu omită a ne oferi propria lor interpretare la aceste cifre, de care noi nu ne-am învrednicit să luăm cunoştinţă şi să nu ne pese!) Nota bene: Autorul acestor pagini a încercat să afle cifra exactă a evreilor care au dobândit cetăţenie română după 1990. Nu a reuşit. Este secret de stat!
Holocaustul pune sub grea acuzare întreaga omenire
§ 16. Gravitatea acuzaţiilor de genocid, de holocaust, este atât de mare încât ea atrage pentru acuzatori anumite obligaţii de la care nu se poate admite nici o excepţie, sub nici un motiv. Oricât a fost de mare şi de nedreaptă suferinţa evreiască în anii celui de al II-lea Război Mondial, evreii nu au dreptul să acuze pe nimeni de genocid fără a respecta procedurile juridice, fără a aduce probatoriul minim de dovezi şi mai ales nu-şi pot permite să nu răspundă obiecţiilor şi argumentelor invocate de cei care, apărându-se, resping, măcar parţial, acuzaţiile ce li se aduc. Cu atât mai mult cu cât, nota bene, aceste acuzaţii sunt aduse, în fond, înseşi omenirii! Fiecăruia dintre noi! Evreii trebuie să înţeleagă că Holocaustul sfârşeşte, în cele din urmă, prin a se regăsi în conceptul de om, de umanitate, în însăşi definiţia acestui concept, şi are ca efect inevitabil degradarea şi declasarea conceptului de om, căci pune în circulaţie un model de comportament cu totul iraţional, propriu-zis bestial, deloc măgulitor pentru conştiinţa noastră. Un model uman jalnic, deprimant, descurajant. De aceea, orice exagerare cu bună ştiinţă a datelor Holocaustului constituie un păcat (crimă) mai mare decât al celor care se grăbesc să minimalizeze, din „principiu“, dimensiunile suferinţelor evreieşti. Subliniem acest adevăr care nu poate fi îndeajuns repetat: popoarele acuzate de holocaust sunt parte componentă şi acceptată ca atare a omenirii. Sunt popoare făuritoare ale unor valori, în primul rând spirituale, pe care întreaga umanitate şi le-a însuşit, recunoscându-le ca pe un bun propriu, ca pe valori definitorii, capabile să ilustreze nobleţea şi excelenţa speţei umane. De aceea, vinovăţia acestor popoare se răsfrânge şi ea asupra întregii omeniri, inclusiv asupra evreilor, participanţi şi ei la constituirea umanităţii ca entitate omogenă. Mai presus de orice, acuzaţia şi vinovăţia de a fi participat la Holocaustul anti-evreiesc din anii 1939-1945 pune în discuţie însăşi valoarea fiinţei umane, a omenirii. Acesta este motivul cel mai serios, cel mai „metafizic“, de la a cărui înălţime se cade să procedăm la o examinare atentă şi critică, obiectivă, a tuturor elementelor pe care se întemeiază acuzaţia de holocaust. Dar ni se pare inevitabil şi absolut firesc ca, pe parcursul acestei verificări, să înregistrăm cu satisfacţie orice dovadă, categorică şi serioasă, care ar scădea, ar diminua brutalitatea şi absurditatea Holocaustului, dimensiunile acestuia. Ni se pare întru totul firesc pentru oricare dintre noi, român, german sau evreu ori de altă naţionalitate, dar cu toţii oameni, să înregistrăm cu (mâhnită) satisfacţie, dar satisfacţie, orice dovadă care ne-ar îngădui să reducem cât de cât, chiar şi cu un singur nume, lista practic nesfârşită a victimelor Holocaustului. A infirma sau diminua anumite aspecte ale Holocaustului nu este un gest anti-evreiesc dacă motivele sunt întemeiate, clare, evidente. Ci ţine de consolidarea argumentelor pe seama cărora se
constituie mulţumirea noastră de sine ca oameni, mândria de om! Holocaustul pune sub grea acuzaţie omenirea. Există o anumită dimensiune a acestui „fenomen“ pe care însă nimeni nu o neagă. Acea dimensiune dă Holocaustului caracter de tragedie unică, fără egal în istorie. A mai adăuga la această tragedie reală exagerările şi fabulaţiile, iresponsabile de cele mai multe ori, cu care s-au exhibiţionat unele persoane mai exaltate, a prelua aceste exagerări introducându-le în „palmaresul“ deja atât de oripilant al Holocaustului, reprezintă un risc inutil pe care „evreii“ îl acceptă cu prea mare uşurinţă. De aceea, înregistrăm cu mulţumire atitudinea acelor evrei care, deşi deocamdată puţini, se delimitează de aspectele delirante ale rememorării Holocaustului, pledând pentru prioritatea absolută ce trebuie acordată adevărului, indiferent cât ar părea acesta că ar aduce prejudicii unor interese evreieşti. Pentru noi, ca oameni, deci şi ca români, prioritatea este să nu păcătuim desconsiderând suferinţa imensă a atâtor evrei, deloc puţini şi nevinovaţi. Dar nu ascundem satisfacţia cu care am receptat orice dovadă sau ipoteză capabilă să diminueze „contribuţia“ românească la Holocaust. Ca să fim siguri şi împăcaţi cu Dumnezeu că nu cădem în păcatul de care ne ferim, am găsit de cuviinţă să acordăm greutate numai dovezilor, îndoielilor, informaţiilor şi ipotezelor furnizate de autori şi martori evrei! Autori evrei care ajung astfel în contradicţie cu alţi autori evrei, cu autorii care-i acuză pe români de uciderea a sute de mii de evrei. Pe care dintre ei să-i credem şi să-i luăm în serios? Evreu este şi W. Filderman, dar şi Radu Ioanid! Însă om de onoare este numai unul dintre ei! S-a spus despre Holocaust, metaforic, că este coşmarul cel mai urît din toată istoria lumii! Cât de mulţumiţi însă am fi cu toţii dacă ar fi vorba de un coşmar în sensul propriu al cuvîntului, un coşmar din care să ne putem trezi, bucuroşi şi fericiţi că în fapt nu a fost nimic!… În mod logic, mutatis mutandis, orice motiv real, întemeiat, de a diminua dimensiunile Holocaustului ar trebui să ne bucure. Şi într-adevăr oamenii normali, cinstiţi, evrei şi ne-evrei, chiar primesc cu satisfacţie orice dovadă că Holocaustul a produs mai puţine victime decât cele iniţial anunţate! Dovada că nu s-a făcut săpun din „grăsime umană“ sau abajururi din epiderma unor evrei! Că nau existat oameni atârnaţi în cârligele măcelăriilor, ca vitele! Că – de ce nu ne-am bucura?! – camerele de gazare nu au existat sau nu au fost niciodată folosite pentru asasinarea unor oameni ş.a.m.d. Orice american, în frunte cu preşedintele SUA, ar fi bucuros să i se aducă dovezi că la 11 septembrie 2001 numărul morţilor a fost mult mai mic, şi asta, fireşte, n-ar reduce gradul de vinovăţie al teroriştilor asasini. Este de neînţeles de ce, din principiu, comunitatea evreiască respinge orice argument care ne îngăduie să reducem dimensiunile, sub aspect numeric, ale Holocaustului. Postulăm: numai cei care cu bună ştiinţă şi rea credinţă au exagerat cifrele şi aspectele Holocaustului, urmărind ca prin aceste exagerări să se dobândească anumite foloase, numai aceşti ne-oameni nu se pot bucura la ideea că numărul victimelor Holocaustului ar fi mai mic! Şi mai postulăm: cine, din rea credinţă şi cu bună ştiinţă a neadevărului pe care îl afirmă, exagerează cifrele şi datele Holocaustului, minţind şi fabulând, îl jigneşte astfel pe însuşi Creatorul acestei lumi, căci acoperă sub cea mai grea batjocură fiinţa umană, proiectată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Dacă tot ce au spus autorii holocaustizanţi de teapa lui Ilya Ehrenbourg, Matatias Carp, Elie Wiesel sau Radu Ioanid, ar fi adevărat, asta ar însemna că Proiectul Divin, încununat prin apariţia şi evoluţia omului, este un mare şi ireversibil eşec! De aceea, din respect pentru Domnul Dumnezeul nostru, şi mai ales din încredinţarea că fiinţa umană nu reprezintă un proiect ratat, în mod firesc şi logic suntem dispuşi să preţuim şi să acceptăm orice dovadă care ar micşora absurditatea şi grozăvenia Holocaustului, cu nădejdea că acea dovadă, la un examen riguros, se va adeveri într-un chip irefutabil!
În ideal vorbind, un ideal de normalitate, omenirea, inclusiv comunitatea evreiască mondială, ar trebui să fie bucuroasă să poată adeveri Holocaustul printr-un număr cât mai mic de victime! Fără intenţia de a ne pronunţa global, asupra întregii problematici a Holocaustului – ne lipseşte calificarea necesară, ne facem datoria de a semnala motivele pentru care apreciem ca total incorectă şi contrară spiritului de cercetare a adevărului, atitudinea pe care o practică persoanele şi autorităţile evreieşti care acuză pe nedrept România de genocid anti-evreiesc, de Holocaust. Acestor preopinenţi le reproşăm:
– refuzul dialogului cu cei care susţin că dimensiunile reale ale suferinţelor evreilor din România nu justifică folosirea termenului holocaust (sau genocid o);
– refuzul de a respecta şi aplica principiul audiatur et altera pars; – refuzul de a răspunde acuzaţiilor formulate la adresa evreilor kominternişti, al căror comportament inacceptabil este cauza principală a represaliilor româneşti anti-evreieşti, în fapt anti-comuniste, ordonate de mareşalul Ion Antonescu;
– refuzul de a permite accesul cercetătorilor la arhivele evreieşti; – manipularea mass-mediei pentru a bloca informarea publicului asupra poziţiei pe care se situează altera pars;
– modul neserios, aproape stupid, în care se efectuează evaluarea numerică a victimelor, acest calcul făcându-se pe baza unor cifre statistice contestate şi nesigure, cifre extrase din articole de ziar, iar nu pe dovezi materiale de natura celor pretinse de justiţie şi credibile în cercetarea istorică. E atâta încrâncenare şi atâta dispreţ al evidenţei la cei ce se pretează chiar la orice pentru a-i scoate pe români vinovaţi de asasinarea a sute de mii de evrei încât îţi vine să te întrebi şi aşa: pe cine şi de ce îi deranjează ideea că românii nu s-au făcut părtaşi la Holocaust? Ce socoteli li se încurcă? Cu ce am greşit noi românii că n-am ucis chiar sute de mii de evrei?! Cui iar fi convenit dacă românii chiar ar fi făptuit asemenea crime?
Care este versiunea oficială a Holocaustului?
§ 17. Ne facem datoria să semnalăm o consecinţă inevitabilă pe care o vor declanşa acuzaţiile de holocaust aduse românilor. Faptul că această acuzaţie nu se bazează pe dovezi propriu-zise – imposibil de găsit de vreme ce faptele invocate nu s-au produs niciodată, va duce – mai devreme sau mai târziu, la respingerea irevocabilă – inclusiv de către evrei, a acuzaţiei de holocaust în România. Aşa cum am avertizat în mai multe rânduri, dovezile că românii nu au avut o politică de genocid faţă de evrei, că, deci, românii nu au participat la Holocaustul antievreiesc, vor fi însă de folos şi celor care neagă, în genere, în întregime Holocaustul. Istoricii revizionişti, negaţionişti, au primit deja, până acum, un sprijin deosebit din partea evreilor care s-au grăbit să-şi însuşească viziuni şi aprecieri exagerate asupra vinovăţiei celor implicaţi în declanşarea şi derularea persecuţiilor anti-evreieşti. De exemplu, teza potrivit căreia germanii nazişti au împins batjocorirea fiinţei umane până la a fabrica săpun din trupurile evreilor ucişi. Examinarea obiectivă a acestei acuzaţii a dovedit că aşa-zisul săpun „evreiesc“, fabricat din grăsime umană, era un săpun cu totul obişnuit, „nevinovat“. Între oameni serioşi, asemenea întâmplări măresc credibilitatea literaturii revizioniste, negaţioniste. Acelaşi efect, nedorit de noi, îl va avea şi examinarea cinstită, atentă şi obiectivă, a dovezilor pe care se întemeiază acuzaţia de holocaust adusă românilor. Această acuzaţie se va dovedi pentru toată lumea de bună credinţă că este o acuzaţie fără nici un temei, situaţie care le va conveni de minune istoricilor revizionişti. Nu împărtăşim ideile acestora, dar, ca oameni normali, cu o judecată dreaptă, ne-am bucura dacă argumentele lor s-ar dovedi valabile, dacă probele aduse de ei vor fi confirmate de specialişti. Oricum, nu credem însă că atitudinea adoptată de lumea democrată faţă de istoricii revizionişti este cea corectă, şi nici productivă. Adevărul nu se stabileşte şi nici nu se apără prin măsuri administrative sau prin legi care cenzurează libertatea de a gândi, de a te îndoi, de a greşi. Într-o lume în care a fost proclamată şi este garantată chiar şi libertatea de a nu crede în Dumnezeu, de a-I contesta existenţa şi creaţia, este greu de înţeles de ce să fie interzisă exprimarea în public a unor îndoieli, rezerve sau contestaţii faţă de un eveniment istoric, faţă de Holocaust, faţă de o anumită versiune asupra Holocaustului, cu atât mai mult cu cât nimeni nu cunoaşte care este versiunea corectă, oficială. Repetăm: nu există, nu se află în circulaţie publică o versiune oficială a Holocaustului, nici măcar o definiţie a acestuia!… Această versiune – dacă cumva există, cuprinde şi „săpunul evreiesc“? Cuprinde şi „Abatorul de la Bucureşti“? Dacă această versiune include şi aşa-zisul holocaust din România, din Transnistria, ne vedem în situaţia de a constata că, fără voia noastră, ne numărăm şi noi printre contestatarii Holocaustului. De aceea, considerăm că autorităţile care îşi permit să introducă în legislaţie restricţii referitoare la dezbaterile pe tema holocaustului – deci şi autorităţile româneşti, au obligaţia să prezinte publicului o versiune detaliată a ceea ce ele consideră a fi adevărul despre Holocaust! O versiune care să precizeze vinovăţia românilor şi suferinţele evreilor până la nivelul individului, în conformitate cu normele juridice de incriminare penală.
O asemenea versiune nu ştim să fi fost formulată de vreo autoritate, evreiască sau neevreiască. O versiune care să angajeze onoarea şi răspunderea şi credibilitatea comunităţii mondiale evreieşti, inclusiv a Israelului însuşi. O versiune pe care s-o supunem şi ea să reziste unui examen critic din partea specialiştilor, a celor interesaţi sau vizaţi, incriminaţi. În momentul de faţă ce avem? Câteva sute, poate mii de cărţi despre Holocaust, ale unor autori evrei şi neevrei, fiecare cu „adevărul“ său, cu cifrele sale, în care crede sau cel puţin aşa susţine. Ne lipseşte însă versiunea „impersonală“, obiectivă, a cifrelor riguros confirmate, care să fie propusă ca bază juridică pentru discuţii sau acţiuni publice pe care această versiune să le poată justifica ori valida sau nu! Lipsa acestei versiuni este unul din motivele pentru care a apărut şi s-a impus o literatură negaţionistă, revizionistă, tot mai bine articulată, dar şi tot mai derutantă pentru oamenii de bună credinţă, mulţi dintre ei bucuroşi să ia în serios literatura negaţionistă şi să mai uşureze astfel, întrucâtva, povara cu care Holocaustul apasă conştiinţa omenirii, a fiecăruia dintre noi! Aceeaşi literatură revizionistă, negaţionistă, care contestă cifrele apocaliptice („peste şase milioane de evrei exterminaţi“) şi unele aspecte cumplit de degradante pentru ideea de om (camerele de gazare, crematoriile, săpunul „evreiesc“ ş.a.), este receptată de cei mai mulţi evrei ca o blasfemie, ca o contestaţie cinică mai abjectă decât însăşi ticăloşia politicii de exterminare a evreilor! O blasfemie demnă de sancţiunea legilor penale! Legi care au şi apărut în mai multe ţări „democratice“ pentru a interzice orice punere în discuţie a Holocaustului, fără a preciza, dintre sutele de versiuni ale Holocaustului, care este versiunea pe care legea o apără şi vrea s-o impună conştiinţei planetare. Versiunea Wilhelm Filderman sau versiunea Elie Wiesel? Din păcate, combaterea literaturii şi a teoriilor revizioniste prin măsuri punitive, administrative şi politice este un bumerang care deja îşi face simţite efectele, afectând şansele de a stabili adevărul sine ira et studio. Acest adevăr este afectat atât de cei care exagerează dimensiunile holocaustului, cât şi de cei care-i minimalizează dimensiunile. Această distorsionare a faptelor face ca accentul discuţiei să fie mutat de pe semnificaţia faptelor, de pe stabilirea caracterului inacceptabil al acestora şi condamnarea lor ca atare, pe contabilitatea penibilă a victimelor, a crimelor, pe calculul strict numeric al suferinţei, irelevant pe planul moral care devine astfel un plan secundar al discuţiei. Culmea acestei denaturări o atinge ceea ce publiciştii au numit holocash–ul, transformarea moştenirii tragice a holocaustului într-o „industrie“, într-o afacere penibilă, odioasă chiar. Dar teribil de prosperă, de bănoasă.
Un eşec: lecţia Holocaustului
§ 18. Secolul al XX-lea este secolul cel mai criminal din istoria lumii. Violenţa războaielor şi a aşa-ziselor revoluţii a produs cel mai mare număr de victime omeneşti. De cele mai multe ori, moartea oamenilor ucişi de alţi oameni s-a însoţit cu suferinţe fizice şi morale premeditate, pricinuite cu sânge rece de mintea unor homo sapiens (homines sapientes) a căror inventivitate şi „creativitate“ în materie de crimă, de ucideri în masă, a depăşit cu mult performanţele similare din secolele şi epocile istorice anterioare.
Holocaustul, în versiunea cea mai frecvent prezentată, acreditată propriu-zis de autorităţile evreieşti, înseamnă 6.000.000 de victime, ucişi prin gazare şi împuşcare, înseamnă zeci de mii de trupuri omeneşti transformate în săpun, fiinţe omeneşti atârnate în cârligele abatoarelor, înseamnă mii de fiinţe arse de vii, înseamnă sadismul unor asasini care s-au simţit bine confecţionându-şi abajururi din pielea unor semeni… etc., etc. Tablou halucinant, care depăşeşte imaginaţia oamenilor normali! Cu toate acestea, se ştie bine că, din fericire, nu toate componentele acestui macabru şi revoltător tablou sunt adevărate, realmente petrecute. Fireşte, este reconfortant, ca oameni ce suntem, să aflăm că totuşi abjecţia şi decăderea nu a mers până la plăcerea de a te spăla cu săpun din grăsime umană ori de a citi o carte la lumina filtrată prin transparenţa odihnitoare oferită de pielea jupuită de pe un trup omenesc! Dar aceste exagerări, cărora li s-a făcut atâta propagandă încât cei mai mulţi oameni cred şi azi în săpunul făcut din trupurile evreilor, au aceste exagerări un revers ignorat de cei care le-au imaginat. Reversul este că în consecinţa intensei mediatizări făcute acestor exagerări, acestui carnagiu, mai mult imaginar decât real, viaţa omului ajunge să-şi „piardă“ preţul, gravitatea crimei, a uciderii unui om, pierzându-şi mult din …greutate, din puterea de a impresiona conştiinţa oamenilor. Uşurinţa cu care oamenii au luat viaţa altor oameni a fost, în secolul al 20-lea, înfiorător de mare. Şi ea s-a vădit, din plin, şi în lagărele de concentrare şi exterminare a evreilor. Din efect al acestei uşurinţe, holocaustul, îndeosebi în versiunea sa exagerată de imaginaţia maladivă a unor activişti ai Holocaustului, a scenariştilor de la Hollywood, devine pentru alţi semeni ai noştri cauza, precedentul creat, care face mai uşor de săvârşit şi de tolerat gestul de a lua viaţa cuiva. Dacă germanii, unul din marile popoare creatoare de civilizaţie la scară planetară, au ucis şase milioane de evrei numai pentru că aşa le-a dictat o persoană şi o doctrină politică, ce valoare mai are viaţa omului?… Vrem anume să avertizăm că exagerările care s-au făcut cu privire la faptele puse în seama Holocaustului au avut şi au şi vor avea acest efect, încurajând pornirile asasine, criminale, asupra cărora raţiunea are un control extrem de limitat. Violenţa, ca mod de viaţă, ca răspuns la solicitările vieţii, ale istoriei, a fost acreditată o dată în plus prin exagerările şi mai ales prin atrocităţile inventate de aşa-zişii anti-nazişti, care şi-au închipuit că inventând poveşti macabre precum cea cu săpunul din grăsime de evrei, combat fascismul! Numai că aceste poveşti au avut ca efect, mai presus de orice, discreditarea fiinţei umane, deprecierea acesteia, atât în ipostaza de criminal, cât şi în ipostaza de victimă, inducerea în mentalul colectiv a ideii că abjecţia umană în mod natural nu are limite! Şi nici cenzură morală! Aceste exagerări, indiferent de scopul urmărit, au şi consecinţa semnalată mai sus. Ele combat violenţa la nivelul oamenilor raţionali, adică la nivelul unei minorităţi. La nivelul oamenilor mai puţin educaţi, din păcate net majoritari şi lipsiţi de reazimul unei conştiinţe ferme a binelui şi răului, crimele au şi valoarea unui precedent creat, uşurând la nivelul mentalului individual şi colectiv producerea ori acceptarea altor crime, şi mai înfiorătoare! Ne întrebăm deci dacă nu cumva există o legătură de (involuntară) cauzalitate între Holocaust, mai exact spus între felul cum a fost mediatizat şi comentat Holocaustul – pe de o parte, şi de altă parte asasinatele în masă, veritabil genocid, care s-au produs pe scară planetară, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dovedind o disponibilitate brusc sporită a omenirii pentru uciderea de frate, a semenilor, într-un dispreţ total al instinctelor naturale şi al celor mai curente precepte morale şi religioase, ridicând astfel bestialitatea umană la cote „superioare“ tuturor epocilor istorice. Tragică încununare a acestei escalade a moştenirii lui Cain o constituie terorismul din zilele noastre, forma cea mai abjectă, mai laşă, la care poate să decadă sentimentul de adversitate, de duşmănie. Se vădeşte astfel că nici pe departe „lecţia Holocaustului“ nu şi-a produs efectele benefice pe care le-au aşteptat oamenii cât de cât preocupaţi de
soarta planetei noastre, de demnitatea fiinţei umane! Cine este de vină că moştenirea tragică a Holocaustului întârzie să producă efectele binefăcătoare, purificatoare, mântuitoare, la care avem dreptul să sperăm? Nu cumva lecţia Holocaustului a încăput pe mâna unor dascăli lipsiţi de tactul pedagogic indispensabil? Ba chiar a unor dascăli poltroni, cinici şi corupţi, infami şi sperjuri, cei pe care Benjamin Finkelstein i-a demascat în Industria Holocaustului! Cap de listă, Elie Wiesel, autorul unor texte efectiv patologice despre suferinţele evreieşti din lagărele de exterminare! Texte iresponsabile, care-i îndepărtează pe cititori de receptarea mesajului cu care Dumnezeu a binecuvîntat moştenirea Holocaustului! Texte contrazise în primul rând de ceea ce se ştie că a fost tratamentul de care numitul Elie Wiesel a avut parte la Auschwitz. Trăim într-o lume a violenţei, tot mai greu de suportat. Fiinţa umană este azi mai puţin respectată ca oricând în istoria lumii. Holocaustul, la vremea sa, a fost expresia acestei lipse de respect. Ca fenomen mediatic, ca episod istoric reconstituit prin cărţi de istorie, prin filme, literatură etc., prin lucrări care de cele mai multe ori au supralicitat cruzimea faptelor, exagerând şi fabulând fără nici o măsură, mult peste limitele acceptabile din raţiuni de „efect artistic“, holocaustul are însă şi acest efect nefericit: propagă – la nivelul sub-raţional, inconştient – ideea, sentimentul că viaţa omului, dreptul la viaţă, este o valoare uşor de ignorat, de trecut cu vederea, de călcat în picioare. În acest context de idei, nu putem trece cu vederea capitolul atât de sângeros pe care evreii, prin evreii sionişti, l-au înscris în „istoria terorismului“. Un capitol ciudat, neaşteptat, paradoxal şi care reclamă explicaţii lămuritoare, dat fiind că aceiaşi evrei, inclusiv evreii sionişti, în anii 1939-1945 au asistat fără nici o reacţie de opoziţie ori rezistenţă la uciderea de către nazişti a 6.000.000 de evrei nevinovaţi! Vreme de câţiva ani buni, în perioada cât au funcţionat lagărele morţii, de exterminare a evreilor, nu s-a produs nici un act de rezistenţă, de revoltă, de răzbunare ori de justificate represalii evreieşti faţă de autorii hecatombei în care piereau 6.000.000 de evrei! Unde au fost în timpul Holocaustului „eroii“ care, precum Menahen Begin, la numai câteva luni după încetarea Holocaustului s-au dedat, pe teritoriul Palestinei, la acţiuni militare războinice, la acte de terorism sălbatic, producând nenumărate victime, dar nu printre naziştii criminali, ci printre militari şi civili britanici şi palestinieni care nu pricinuiseră până atunci nici un rău evreimii?! Unde a fost în anii Holocaustului combativitatea şi spiritul de luptă, de sacrificiu, pe care l-au dovedit evreii după 1945 în Palestina şi, mai apoi, în Israel? Ce fel de oameni au fost cei 6.000.000 de evrei care s-au lăsat exterminaţi fără a opune, practic, nici o rezistenţă? Şi fără ca soarta lor să stârnească reacţia, totuşi firească, a represaliilor răzbunătoare din partea celorlalţi evrei? Care poate să fie explicaţia şi justificarea acestui comportament de neînţeles, şi el unic, fără pereche în istorie, ca şi Holocaustul? Şi cum să interpretăm faptul, de asemenea unic, că după 23 august 1944, când, prin trădarea regelui Mihai, Ion Antonescu a fost arestat, iar armata română a întors armele împotriva Germaniei naziste, nici un evreu nu s-a arătat doritor să se înroleze militar şi să lupte împotriva regimului politic acuzat de uciderea a 6.000.000 de evrei?! În ce a constat replica evreiască la acest carnagiu apocaliptic? Nu cumva lipsa de reacţie a evreilor este totuşi în concordanţă cu dimensiunile reale, nu cele intens mediatizate, ale Holocaustului? Întrebările de mai sus se impun şi datorită faptului că un mare număr de evrei au reuşit să evadeze din lagărele de exterminare şi să ajungă pe teritoriul controlat de aliaţi! Motiv în plus ca să se fi produs consecinţele atât de fireşti pe care, din păcate, istoria nu le consemnează! Acestea şi multe altele ar fi motivele pentru care discuţia asupra Holocaustului, atât necesară pentru a produce efectele cu care o potenţează suferinţa victimelor provocate Holocaust, reclamă precizia unei versiuni oficiale, asumată de autorităţile morale administrative ale evreimii mondiale, o versiune a Holocaustului epurată cu severitate
de de şi de
exagerările şi basnele unor evrei iresponsabili, elucubraţii al căror trist efect negativ, dezastruos pentru interesele umanităţii şi ale evreilor, se face tot mai vizibil şi mai inevitabil… Într-o asemenea versiune corectă credem că nu are cum să încapă teza că românii au ucis în Basarabia şi Transnistria sute de mii de evrei! Dimpotrivă, suntem convinşi că se va impune teza infinit mai adevărată şi mai productivă la nivel uman superior, privind datoriile de recunoştinţă pe care, dinaintea lui Dumnezeu, evreimea mondială le are faţă de români, faţă de societatea românească şi de statul român, faţă de însuşi Ion Antonescu. Sunt mulţi cei care, indivizi sau popoare, s-au făcut vinovaţi faţă de evrei! Nu este exagerat să afirmăm că umanitatea în întregul ei trebuie să se considere vinovată pentru multe din suferinţele îndurate de evrei de-a lungul istoriei şi mai ales în anii 1939-1945. Dar ar fi să ignorăm evidenţele cele mai explicite dacă nu am examina şi situaţiile în care evreii („unii evrei“) au pricinuit suferinţe altor oameni, altor neamuri, altor popoare! Nu avem voie să ignorăm vocile care invocă, afirmă sau chiar demonstrează că există o vinovăţie evreiască (a „unor evrei“) faţă de umanitate, în general, faţă de evreii înşişi, chiar faţă de evreii victime ai Holocaustului. A lăsa fără răspuns o asemenea acuzaţie, îndeosebi acuzaţia privind vinovăţia evreiască în producerea şi desfăşurarea Holocaustului, înseamnă să laşi nenorocirilor din trecut toate şansele de a se repeta! Sperăm sincer că nu are nici un temei ideea, teza vinovăţiei evreieşti în producerea Holocaustului. Dar cu certitudine există totuşi o vinovăţie evreiască, imposibil de ignorat mai departe, vinovăţie legată de imoralitatea şi iresponsabilitatea, de nimeni sancţionată, a evreilor care au fabulat şi au bătut câmpii pe seama aceluiaşi Holocaust, fără nici o măsură, fără nici o jenă… Prin aceste exagerări este demonetizată însăşi ideea de incriminare şi sancţionare a vinovaţilor. A sosit momentul – şi ocazia nu trebuie pierdută căci ne aflăm foarte aproape de ceasul al 12-lea, ca evreimea mondială, urmând exemplul Bisericii Catolice, al creştinilor, să-şi asume răspunderea pentru vinovăţia sa, pentru greşelile evreilor de azi şi de odinioară, renunţând la postura de victimă eternă şi nevinovată, postură degradantă şi, slavă Domnului, neadevărată! Este momentul ca evreii să renunţe a mai cultiva în interiorul comunităţii, al psihologiei iudaice, neîncrederea, suspiciunea, calomnia şi chiar ura faţă de ne-evrei, faţă de creştini îndeosebi. E trist să constaţi câte suferinţe li s-au provocat evreilor ca să fie menţinuţi în această mentalitate, în această stare de spirit atât de păguboasă pentru toată lumea. A sosit vremea ca evreii să se elibereze de sub noianul de suspiciune, neîncredere, teamă şi adversitate adunat din suferinţele şi greşelile trecutului, să promoveze – inclusiv prin educaţia în şcolile talmudice, altă viziune asupra relaţiilor inter-etnice, inter-confesionale. O viziune senină şi generoasă, a concordiei şi împăcării cu lumea şi cu sine însuşi, acceptând să ne deschidem cu toţii inima dinaintea celorlalţi fraţi şi semeni întru umanitate, întru Dumnezeu Atotputernicul şi Milostivul.
Poporul ales?
§ 19. În această ordine de idei, să ne fie iertat dacă vom merge mai şi prea departe poate,
exprimându-ne părerea că urgenţa cea mai mare şi gestul cel mai uşor de făcut pentru evrei şi din partea acestora este ca liderii spirituali ai religiei mozaice să purceadă la epurarea textelor sacre evreieşti, eliberându-le de povara anti-creştinismului lor grosolan şi maladiv, a referinţelor sistematic injurioase şi calomnioase la adresa ne-evreilor! Virtuţile textelor talmudice nu vor avea nimic de suferit din asta. Dimpotrivă! În mod deosebit ne pune pe gânduri teza (sau dogma ori mitul) poporului ales, căruia Dumnezeu i-a hărăzit să fie superior celorlalte popoare şi să le stăpânească! Un mit care este, probabil, principala explicaţie şi cauză a anti-semitismului, atitudinea anti-semită fiind deseori un act defensiv, de răspuns la agresiuni, presiuni ori pretenţii evreieşti absurde, inacceptabile, născute din această nefericită idee că Dumnezeu şi-ar avea favoriţii săi în competiţia mondială a popoarelor şi a statelor. Oricât am fi de dispuşi la orice menajamente şi la orice îngăduinţă pentru a ne păstra intact respectul creştinesc faţă de imaginea poporului biblic, nu avem cum să nu ne dăm seama cât de mult rău a adus această idee poporului lui Israel în primul rând, dar şi altor seminţii. Amintirea acestor suferinţe ne împiedică să subliniem mai apăsat ridicolul şi deriziunea în care îi situează pe evrei felul în care au înţeles şi trăit această dogmă, această idee. Este totuşi o idee pe care au mai avut-o şi alţii, a apărut şi la alte popoare, dar nicăieri ea n-a avut sprijinul instituţional, religios în primul rând, pe care l-a stârnit în lumea evreiască. Şi nu s-ar putea spune că evreii nu ar avea simţul umorului, deci şi al ridicolului… Este de cercetat cu toată detaşarea şi imparţialitatea istoria acestei idei, măsura în care ea este natural să apară în mentalul colectiv al unor popoare, în anumite momente sau epoci ale existenţei lor. Cum la fel de natural este ca, după ce a produs emulaţia energiilor naţionale şi alte efecte benefice, acţiunea acestei idei să înceteze, lăsând loc faptelor, certitudinilor şi bunului simţ. Dacă Dumnezeu într-adevăr i-a ales pe evrei, pentru ca printre ei să se nască şi să trăiască Fiul Domnului, Mântuitorul şi Răscumpărătorul Neamurilor, moment cu adevărat crucial în Proiectul Divin, asta nici pe departe nu-i eternizează pe evrei într-o poziţie de superioritate şi supraordonare faţă de celelalte popoare. Cu atât mai mult cu cât evreii nu au făcut faţă misiunii teribile pentru care au fost aleşi. Adică nu au înţeles-o, au abandonat-o, au trădat-o. Este şocantă lipsa de măsură a comportamentului şi a mentalităţii evreieşti născute din ideea de popor ales. Iar ceea ce ne miră cel mai mult este că evreii azi promotori ai ideii de popor ales nu văd nici o contradicţie între această idee şi realitatea bine cunoscută că evreii biblici, de pe vremea când evreii au fost „aleşi“ de Dumnezeu, sunt azi o minoritate infimă şi tot mai greu de identificat în marea masă a indivizilor care îşi zic evrei, iar în realitate sunt urmaşi ai populaţiei kazare de pe Volga, neam… turcoman, ivit târziu în istorie, ca seminţie idolatră. Evreii kazari nu sunt nici semiţi şi nici măcar descendenţi din tata Noe, aparţinând unui orizont geografic şi uman necunoscut evreilor biblici. Transferul mitului ebraic de popor ales în mentalul kazar se pare că a produs o serie de tulburări de comportament la nivel comunitar care ar merita să fie studiate cu toată seriozitatea şi cu tot instrumentarul psiho-sociologic, în primul rând de către eminenţii specialişti evrei în domeniu. Oricum însă, în orice variantă am lua în consideraţie felul cum este trăită ideea de popor ales, rezultatul se pare că va fi acelaşi, ne va duce la aceeaşi concluzie: în felul acesta s-a produs o gravă alienare a comunităţii, de la statutul de naţie la cel de organizaţie, lipsindu-i pe membrii comunităţii evreieşti (kazare) de posibilitatea de a se realiza integral ca oameni, beneficiari ai
condiţiei umane în toată plenitudinea şi splendoarea ei, împiedicându-i să se bucure de starea de normalitate şi de echilibru a fiinţei umane. În concepţia noastră, românească şi creştinească, sentimentul de popor ales de Dumnezeu, căruia Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa îi hărăzeşte răspunderea unui destin aparte, special şi specific, nu poate fi decât un sentiment al datoriei şi responsabilităţii sporite faţă de textele şi învăţăturile sfinte, faţă de cuvîntul lui Dumnezeu, acel Dumnezeu al păcii şi iubirii pe care evreii biblici l-au descoperit pentru întreaga umanitate, dar pe care tot ei l-au falsificat şi minţit cel mai mult, l-au trădat, l-au abandonat. Proiectul divin, cunoscut nouă parţial prin ceea ce a fost până acum istoria universală a omenirii, presupune – după cât ne e dat să înţelegem – o succesiune neîntreruptă de epoci şi evenimente, popoarelor lumii fiindu-le hărăzit ca, pe rând, într-o epocă sau într-o clipă astrală a istoriei lor, să se manifeste ca „popor ales“ de Dumnezeu! Dar a te cantona în această idee înseamnă să nu-ţi dai seama că o transformi într-o „idee istoric infantilă, criminală politic şi iresponsabilă teologic. Căci Aleşii presupun Excluşii şi orice politică pretinzându-se fondată pe acest mit conduce la negarea şi la refuzul celuilalt. “ (Cf teologul André Laudouze, citat de Roger Garaudy, Procesul sionismului, p. 58-59.) Bineînţeles, aşa cum precizează şi Roger Garaudy, prin cele de mai sus punem în discuţie şi contestăm „lectura sionistă a Bibliei, şi nu spiritul Sfintei Scripturi“. * Păcatul de a pune interesul mai presus de adevăr este un păcat de care, mai mult sau mai puţin, ne facem fiecare vinovaţi, atât ca persoane, cât şi la nivelul comunitar al existenţei. Totuşi, sunt situaţii când acest păcat este de neînţeles, jignind profund esenţa fiinţei umane, batjocorind chipul şi cuvîntul Domnului într-un mod inadmisibil şi inacceptabil, de neiertat. Un astfel de caz îl reprezintă şi felul cum unii evrei, nu puţini şi cu mari răspunderi sociale, încearcă să valorifice moştenirea spirituală şi mistică a Holocaustului, tranzacţionându-l şi fixându-i echivalenţa în arginţi, în grămezi de aur şi de dolari… Iar pentru ca preţul astfel obţinut să fie cât mai mare, aceşti evrei nu pregetă să mintă, să înşele buna credinţă sădită de Dumnezeu în sufletul omului, să producă alte suferinţe şi mai nedrepte, căci mai urîtă şi mai odioasă decât crima, decât vărsarea de sânge nevinovat, este să-l acuzi şi să-l pedepseşti pentru această crimă pe un om despre care ştii foarte bine că este nevinovat. Este greu să nu răzbuni moartea părintelui ori a fratelui ucis! Dar e cumplită vinovăţia celui care, cu autoritatea pe care i-o dă statutul de urmaş al unor victime nevinovate, se bucură să-şi folosească această autoritate morală pentru a acuza şi pedepsi persoane a căror nevinovăţie îi este bine cunoscută, dar nu pregetă să mintă şi să acuze pe nedrept, ştiind că în felul acesta are şanse să obţină de la cel acuzat şi condamnat daune şi reparaţii materiale. Aceasta este situaţia penibilă în care se află istoricii evrei care îi acuză pe români de Holocaust… O situaţie care face de ruşine toată retorica atât de exaltată, inspirată de mitul poporului ales. Ales să mintă cel mai mult? (Vezi şi Anexa nr. 5.)
„Cercuri sioniste au provocat Holocaustul?“
§ 20. Ne produce o adâncă şi dureroasă tulburare declaraţia recentă a rabinului-şef Moishe A. Friedman potrivit căruia „se poate dovedi că cercurile sioniste au provocat chiar pogromuri pentru a încuraja disponibilitatea evreilor de a merge în Palestina“. Ne este greu să trecem peste gândurile şi ipotezele atât de sumbre pe care le trezeşte în mintea oricui declaraţii de felul acesta. Ideea că pentru a-i convinge pe evrei să emigreze spre Israel liderii sionişti au fost capabili să însceneze ori să provoace cu bună ştiinţă pogromuri anti-semite, anti-evreieşti, cu victimele evreieşti „adiacente“, iar răspunderea pentru aceste crime, pentru evreii ucişi, s-o arunce asupra unor oameni nevinovaţi, este o ipoteză care zdruncină orice încredere am fi dispuşi să mai avem în tezele şi afirmaţiile evreilor sionişti, ale liderilor evrei în general. Ne vedem obligaţi să ne întrebăm ce legătură poate exista între Holocaust şi înfiinţarea statului Israel. Holocaustul ne-am obişnuit să-l apreciem ca politică absurdă şi demenţială a unui regim opresiv. Văzut din prisma interesului german, nazist, genocidul anti-evreiesc este perfect iraţional, nemotivat, absurd. Văzut însă din perspectiva proiectului de constituire a Israelului, proiect politic în sine atât de atipic, atât de irealizabil în termeni raţionali, practici, Holocaustul poate fi înţeles, parţial, şi ca o componentă a acestui proiect politic, atât de imposibil, de bizar şi de fantasmagoric cum pare la prima vedere, numit statul modern Israel. Stat despre care acelaşi rabin-şef nu se sfieşte să afirme: „critica Israelului nu trebuie confundată cu anti-iudaismul sau anti-semitismul. O mare parte a sioniştilor nici nu este de origine evreiască (!!). Israelul este răspunzător pentru o politică catastrofală de purificare etnică (s.n.), de teroare şi apart-heid. Noi, ca evrei tradiţionalişti de bună credinţă, nu avem nici un fel de simpatie pentru acest stat, pe care îl privim ca pe o catastrofă pentru adevărata şi credincioasa populaţie evreiască“ (s.n.). Ştiam că există interpretări din această perspectivă ale Holocaustului, dar nu le-am dat importanţă, le-am considerat invenţii şi calomnii antievreieşti. Declaraţiile rabinului-şef Friedman ne obligă însă să-i reconsiderăm pe toţi cei, nu puţini, care au afirmat că Holocaustul a avut şi menirea de a sensibiliza opinia publică mondială în privinţa evreilor, de a induce convingerea că evreii se pot salva de la pieire numai prin dobândirea unui stat propriu, că omenirea este obligată moral să le dea evreilor tot concursul în
obţinerea unui teritoriu naţional, de stat. Pentru evreul de rând, care era dispus să-şi ducă viaţa mai departe în ţara unde se născuse, Holocaustul a devenit dovada că viaţa tuturor evreilor este nesigură în orice loc de pe lumea asta, că evreii sunt peste tot înconjuraţi de ură şi suspiciune, că singura lor şansă de a trăi o viaţă normală este strămutarea în Israel! Adică, în ordinea logică a ideilor, Holocaustul devine, printre altele, şi o parte esenţială a strategiei sioniste de constituire a statului naţional evreiesc, a Israelului. Oricum, despre Holocaust s-a mai spus şi se ştie că a avut drept consecinţă să justifice decizia marilor puteri de a atribui comunităţii evreieşti un teritoriu în care să se constiuie şi să se proclame Israelul. Ciudat este că s-a ştiut din vreme că această decizie se va lua la sfârşitul războiului, indiferent de felul cum se încheia războiul, drept care mulţi evrei scăpaţi într-un fel sau altul de opresiunea nazistă din Germania şi din ţările satelite acesteia, s-au îndreptat spre Palestina. A fost aceasta o consecinţă neprevăzută a Holocaustului, a măsurilor de persecuţie care au lovit în evrei? Greu de crezut! Nu cumva ceea ce am numit, mai sus, consecinţă, a fost de fapt menirea Holocaustului, iar această menire nu putea fi programată de autori ne-evrei (germani) ai Holocaustului, ci numai de autori evrei, cumva evrei din stirpea celor pe care-i înfierează onorabilul rabin şef Moishe Friedman? De la afirmaţia „cercuri sioniste au provocat pogromuri“ nu este o distanţă prea mare până la a spune „cercuri sioniste au provocat Holocaustul“. Deja un pas mai mare l-a făcut în această direcţie acelaşi autor evreu afirmând că „evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului“. În ce constă „partea din vina Holocaustului“ care revine evreilor sionişti? Evreii sunt datori întregii omeniri cu un răspuns limpede la această întrebare. Noi, românii, acuzaţi de uciderea a sute de mii de evrei în Transnistria – ba chiar s-au găsit iresponsabili să afirme că „Holocaustul a început în România“, avem dreptul să primim de la acuzatorii noştri explicaţii la fel de publice: în ce constă „partea din vina Holocaustului pe care o poartă evreii sionişti“? Câtă vreme nu ni se oferă aceste explicaţii, noi, românii, respingem de plano orice acuzaţie de genocid, de holocaust. Holocaustul este un subiect care nu poate fi discutat şi dezbătut decât cu toate informaţiile pe masă! Cine ascunde şi e dovedit că ascunde informaţii şi documente nu mai are ce căuta la această dezbatere! Chiar dacă se consideră „partea evreiască“! Adică partea vătămată. Postura de „parte vătămată“ nu-ţi permite să ignori regulile probaţiunii juridice şi ale bunului simţ, ale onoarei şi onestităţii. Nu-ţi permite să incriminezi şi să acuzi, în stânga şi în dreapta, fără să aduci dovezile necesare şi, mai ales, fără să iei aminte la argumentele prin care cei pe care i-ai acuzat încearcă să se apere! Iar culmea ticăloşiei: după ce acuzi persoane despre care ştii bine că sunt nevinovate, să ascunzi cu tenacitate dovezile prin care cei acuzaţi s-ar putea dezvinovăţi!
„Crima cea mai abjectă din istoria omenirii“
§ 21. Ideea că există o implicare a sionismului în Holocaust, în proiectarea şi desfăşurarea Holocaustului, o regăsim şi la Roger Garaudy, personalitate de prim rang a lumii democratice, autor a mai multor lucrări pe această temă. În mod deosebit ne atrage atenţia cartea Procesul sionismului israelian şi capitolul intitulat Colaborarea sioniştilor cu Hitler (vezi ediţia românească, editura Samizdat, din care vom cita în continuare). Pe baza unor documente, declaraţii şi comentarii extrase din lucrări ale unor evrei (persoane şi instituţii) autorul demonstrează strânsa colaborare care a existat, încă din 1933, între politica rasistă (şi antisemită, după criteriile noastre) a lui Hitler şi strategia pe termen lung a sionismului, colaborare deloc surprinzătoare dacă luăm aminte la principiul sionist formulat de Theodor Herzl, părintele ideii şi al mişcării evreieşti de constituire în Palestina a statului evreiesc modern Israel, principiu pe cât de paradoxal, pe atât de eficient, în viaţa trăită: „antisemiţii vor fi aliaţii noştri cei mai buni“ (p. 37). Declaraţiile liderilor nazişti sunt şi mai clare: „Trebuie să împărţim evreii în două categorii: sioniştii şi partizanii asimilării. Sioniştii au o concepţie strict rasială şi prin emigrarea în Palestina, ajută la construirea propriului stat evreu… lor le adresăm cele mai bune urări şi îi asigurăm de bunăvoinţa noastră“ (p. 38). „Nu avem nici un motiv să împiedicăm prin măsuri administrative activitatea sionistă în Germania, căci sionismul nu este în contradicţie cu politica germană faţă de evrei, al cărei obiectiv este plecarea progresivă a evreilor din Germania.“ (p. 39) sau „Membrii organizaţiei sioniste, datorită activităţii lor orientate spre emigrarea în Palestina, nu trebuie să fie trataţi cu aceeaşi rigoare (s.n.) care se impune în relaţiile cu membrii organizaţiilor de evrei nemţi (asimilaţionişti)“ (ibidem). Aşadar, pentru nazişti evreii erau de două categorii: evreii sionişti (rasişti, legaţi de proiectul statului Israel în Palestina) şi evreii asimilaţionişti (în România numiţi evrei pământeni, care se mulţumeau cu condiţia de minoritate etnică într-un stat ne-evreiesc şi nu agreau plecarea în Palestina). Ne întrebăm cum îi va fi afectat Holocaustul pe evreii sionişti şi cum pe ceilalţi? Victimele Holocaustului au fost deopotrivă printre evreii sionişti şi printre cei asimilaţionişti? Din datele oferite de Roger Garaudy rezultă că evreii sionişti nu prea au avut de suferit de pe urma barbariei naziste. Somaţi de Hitler să părăsească Germania, mulţi evrei au emigrat. Dar nu toţi. Un număr destul de mare de evrei nu au primit, din partea comunităţii evreieşti, necesarele şi indispensabilele certificate de emigrare. Repet: comunitatea evreiască este cea care unui număr mare de evrei nu le-a acordat certificatul de emigrare, obligându-i să rămână în Germania! Iar când nici o ţară nu a mai fost dispusă să primească evrei refugiaţi din Germania, sioniştii din Palestina nu s-au arătat nici bucuroşi şi nici dispuşi să-i primească pe evreii rămaşi de izbelişte în Germania. Aflăm de la Roger Garaudy că nu era destul să fii evreu ca să fii primit în Palestina, în ţara strămoşilor tăi. Trebuia să fii un evreu de calitate, făcut dintr-un „material uman“ superior. Evreii erau admişi în Palestina „cu condiţia să nu se dovedească prin
nimic o povară pentru ţară“, adică pentru Israelul viitor (p. 47). Încă din 1935, un important lider sionist Ytzhak Gruenbaum, avertiza că „trebuie să avem autorizaţia de a alege pentru imigrare refugiaţii care merită (s.n.) şi, de asemenea, să avem permisiunea de a nu-i accepta pe toţi“ (ibidem). Se pare că procentul evreilor din Europa ocupată de Hitler care „nu meritau“ să calce în Ţara Sfântă se ridica la circa 90%! Chestiunea evreilor alungaţi din Europa ocupată de nazişti şi pe care sioniştii nu se grăbeau să-i accepte în Israel ţine, se pare, de însăşi doctrina sionistă. Ea trebuia abordată „nu dintr-un punct de vedere filantropic, ci din punctul de vedere al nevoilor ţării“ (ibidem). Alte texte sioniste doctrinare, încă şi mai explicite, afirmă un cinism şi un pragmatism absolut inuman. Iată ce se putea citi în Memorandumul Comitetului de Salvare al Agenţiei Evreieşti din 1943: „Trebuie oare să-i ajutăm pe toţi cei care au nevoi fără să ţinem cont de caracteristicile fiecăruia? Nu ar trebui să dăm acestei acţiuni un caracter sionist naţional (s.n.) şi să încercăm să-i salvăm cu prioritate pe cei care pot fi folositori pământului Israelului şi iudaismului? Ştiu că pare o cruzime să pun problema în felul acesta, dar, din nefericire, trebuie să stabilim clar că dacă suntem capabili să salvăm 10.000 de persoane din cele 50.000 care pot contribui la consolidarea ţării şi la renaşterea naţională sau un milion de evrei care vor deveni pentru noi o povară (s.n.), va trebui să ne restrângem şi să-i salvăm pe cei 10.000 care pot fi salvaţi – în pofida acuzaţiilor şi chemărilor milionului lăsat la o parte“ (p. 47-48). Aşadar, între 10.000 de evrei utili şi un milion de evrei incomozi, numai soarta celor utili îi interesa pe liderii sionişti. Cu ceilalţi se putea întâmpla orice, pagubă nu era pentru sionişti nici dacă aceşti evrei ar fi murit, eventual. Eventualitate care nu emoţiona pe nici unul dintre liderii sionişti! Textul de mai sus ne aduce aminte însă de ceea ce se petrecea cu evreii odată ajunşi la Auschwitz: erau şi ei împărţiţi în două grupuri, „ţinându-se cont de caracteristicile fiecăruia“, exact după acelaşi criteriu, al utilităţii. Cine putea contribui la producţia de război a Germaniei („la consolidarea ţării“) rămânea în viaţă. Ceilalţi, o adevărată „povară“ şi pentru nazişti, îşi încheiau cât mai repede existenţa lor mediocră, de rebuturi, de indivizi sortiţi eşecului. Mai consemnăm faptul că textul de mai sus, emis de o instituţie, nu de mintea şubrezită a unui individ fără inimă, poartă în el un dispreţ pentru fiinţa umană care a avut consecinţe extrem de concrete, de reale, afectând şi deseori curmând viaţa a sute de mii de oameni, a milioane de evrei, dacă iei în serios numărul de victime ale Holocaustului mediatizat de propagandiştii suferinţei evreieşti… Suntem obişnuiţi ca un asemenea dispreţ să-l găsim în texte literare, de ficţiune, unde exagerarea unor atitudini şi poziţii are rol artistic, producând consecinţe numai la acest nivel. Avem adică de-a face acum cu un text propriu-zis asasin, genocid. Unde este solidaritatea atât de vestită dintre evrei? De ce n-a mai funcţionat? Altminteri, textele sioniste despre existenţa a două categorii de evrei mărturisesc o „filosofie“ practică, a vieţii, care lasă fără glas orice om normal, evreu sau creştin: „O salvare pur filantropică, precum cea a evreilor din Germania (…) nu poate decât să cauzeze necazuri perspectivelor sioniste, mai ales că şansele sunt cu atât mai limitate cu cât dezastrul este mai mare. Putem să acţionăm în favoarea evreilor germani atâta vreme cât acest lucru reprezintă un avantaj, atâta vreme cât aceştia îşi aduc în Palestina bunurile (s.n.). Refugiaţii actuali nu prezintă acest avantaj, deoarece sosesc cu mâinile goale. Prin urmare, aceştia nu au nimic de oferit Yichouvului (denumirea purtată de statul Israel înainte de a fi recunoscut în 1948 ca stat propriu-zis, de sine stătător – n.n.) şi nu putem să ne aşteptăm decât la ceea ce am constatat deja la o mare parte a evreilor germani: o distanţare totală, adesea chiar o ostilitate faţă de pământul Israel; o atitudine nerespectuoasă faţă de tot ce este evreiesc şi ebraic, (…) o masă de oameni fără nici o legătură cu sionismul şi total lipsiţi de ataşamentul naţional.“ (p. 48) Alegem câteva dintre întrebările în care se poate traduce stupefacţia noastră, mult mai puternică decât indignarea şi dezgustul:
a) Câţi dintre evrei au azi cunoştinţă de aceste documente şi de semnificaţia lor? b) Oare elevii din Israel, la lecţiile despre Holocaust şi despre înfiinţarea statului Israel, iau cunoştinţă de „doctrina“ care i-a călăuzit pe sionişti şi de consecinţele pe care această doctrină le-a avut? c) Câţi dintre propagandişii şi teoreticienii Holocaustului uzează în predicile lor de aceste texte? După cunoştinţele mele, nici unul! De aceea, îndeosebi pe acei propagandişti care îşi încununează malefica operă acuzându-ne pe noi, pe români, de genocid, de Holocaust, îi invit să comenteze aceste declaraţii şi să le dea acea interpretare care se potriveşte cu pretenţiile evreieşti la despăgubiri pentru evreii căzuţi victime de fapt ale nepăsării evreieşti, victime ale condamnării la suferinţă şi la moarte pe care doctrina sionistă le-a rezervat-o evreilor inutili şi lipsiţi de respectul sionist „faţă de pământul Israel, faţă de tot ce este evreiesc şi ebraic“, şi care se dovedeau astfel „fără nici o legătură cu sionismul“. Câţi evrei au murit pentru această vină? Unde sunt consemnaţi aceşti evrei, victime ale sionismului, în statisticile de la Yed Vashem şi de la Washington? Nu cumva aceste liste ar trebui să înceapă cu lista evreilor condamnaţi la moarte de doctrina sionistă? Pentru Roger Garaudy „evocarea acestor texte arată întreaga diferenţă dintre iudaism, religie pe care o respect, şi sionismul politic, naţionalist şi colonialist, pe care-l combat, la fel ca pe celelalte naţionalisme. În plus, aceste texte dezvăluie impostura celor care astăzi plâng cadavrele victimelor pe care n-au vrut să le salveze“ (p. 49). Nu putem accepta acest comentariu, care dezonorează „celelalte naţionalisme“. Naţionalismul, doctrină şi atitudine firească, naturală, care a făcut istorie pretutindeni în lume, nicicând nu a generat fapte cât de cât similare celor consemnate în palmaresul sionist al anilor 1933-1945! Dacă Holocaustul este un fenomen unic în istoria lumii asta nu rezultă din faptele naziştilor, cărora le găsim pereche în istorie. Fără pereche în istoria lumii este numai şi numai „politica de cadre“ a sioniştilor, aplicată propriului popor, o politică de eugenie şi selecţie artificială, care a produs milioane de victime, sacrificându-i cu sânge rece pe acei evrei pe care, la iniţiativa sionismului, nu ia mai vrut nimeni! Decât gura largă, generoasă şi încăpătoare, a crematoriilor! Greşesc autorii revizionişti când neagă Holocaustul pe motiv că nu există în arhiva celui de al III-lea Reich nici un document german care să consemneze lichidarea evreilor ca intenţie, ca soluţie finală aplicată problemei evreieşti! Aceste documente există, numai că ele aparţin arhivei sionismului, şi sunt documentele de mai sus şi altele similare, prin care în chipul cel mai evident sunt condamnaţi la moarte, la dispariţie, evreii „fără nici o legătură cu sionismul“ şi evreii „lipsiţi de ataşamentul naţional“. E cazul să ne amintim oare că de partea cealaltă a baricadei, în Europa intrată sub teroarea bolşevică, alţi evrei, la fel de fanatici ca şi sioniştii, au condamnat la moarte pe toţi cei care, evrei şi mai ales ne-evrei, se dovedeau „lipsiţi de ataşamentul de clasă“ şi de entuziasm în „lupta de clasă“? Nu! Categoric nu! Sionismul nu poate fi înseriat alături de celelalte naţionalisme! Nu i se potriveşte denumirea de naţionalism care, bunăoară măcar în istoria neamului românesc, a produs mari momente şi epoci de cultură şi spiritualitate, de excelenţă românească, precum „momentul“ Mihai Eminescu sau epoca interbelică, a naţionaliştilor – şi nu le era ruşine nici unora să-şi zică „naţionalişti“ – Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Lucian Blaga şi atâţi alţii!
Căci, din păcate, textele de mai sus ne aduc confirmarea tristă că va trebui să luăm în calcul cu toată seriozitatea teza (ne)cunosctului istoric şi dramaturg englez, amintită la începutul acestui libellus (vezi § 2), potrivit căreia holocaustul a fost o operă (diabolică – precizarea noastră) de colaborare a nazismului cu sionismul, de colaborare a lui Hitler la reuşita unui plan, a unui proiect imaginat de fanatismul sionist. (E de discutat dacă acest proiect mai semăna cu ceea ce a fost la sfârşitul secolului al XIX-lea „visul sionist“.) Oricum, teza istoricului englez (cumva pe numele său Tom Stoppard?) nu am putut-o nicicum accepta atunci când am aflat de ea. Şi chiar atunci când am pomenit-o mai sus am avut-o în vedere ca pe o ciudăţenie, o ipoteză pe care o putea genera numai evidenta şi inadmisibila lipsă de transparenţă în care acţionează autorităţile evreieşti care administrează „moştenirea Holocaustului“. Aşadar, în nenumărate cazuri, evreii din Germania şi, în general, evreii din toate ţările ocupate de nazişti, nu au fost decât „materialul uman“ din care întemeietorii sionişti ai Israelului au ales (doar este vorba de poporul ales!) care evrei să supravieţuiască imigrând în Palestina şi care evrei, de calitate inferioară fiind, inutili şi indezirabili, să rămână la dispoziţia autorităţilor naziste. Vorba marelui sionist Ben Gurion, rămas în istorie ca primul şef al noului stat Israel: Minoritatea care putea fi salvată trebuia să fie aleasă (s.n.) în funcţie de nevoile proiectului sionist în Palestina“ (p. 44). Nota bene: evreii sortiţi de sionişti lagărelor naziste alcătuiau majoritatea, deducţie confirmată expressis verbis în comentariul pe care Roger Garaudy îl face în legătură cu cazul Rudolf Kastner, un evreu sionist judecat în anii ’50 pentru colaborare cu naziştii. În timpul procesului, Rudolf Kastner a fost acuzat că „în acord cu reprezentanţii sionişti (dintre care cei mai mulţi erau miniştri în timpul procesului), el negociase cu Eichmann eliberarea şi emigrarea în Palestina a 1684 de evrei utili (sublinierea îi aparţine lui Roger Garaudy) pentru construirea viitorului stat Israel, în schimbul cărora îi va convinge pe 460.000 de evrei unguri că era vorba de un simplu transfer şi nu de trimiterea în lagărul morţii de la Auschwitz. Judecătorul Halevi arăta că toate aceste crime fuseseră comise cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Evreiesc Mondial“ (p. 44). Cumplită frază: aceste crime fuseseră comise cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Evreiesc Mondial… Şi câteva întrebări lămuritoare: a. Cei „1684 de evrei utili pentru construirea viitorului stat Israel“ erau probabil nişte inşi super-dotaţi, fiecare dintre ei un posibil candidat la premiul Nobel. Au aflat ei vreodată în ce condiţii au fost eliberaţi din Germania şi acceptaţi în Palestina? b. S-a făcut vreodată publică lista celor 1684? c. Dacă „trimiterea în lagărul morţii de la Auschwitz“ a celor 460.000 s-a făcut „cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Mondial“, de ce sunt în continuare acuzaţi ungurii, statul ungar şi maghiarimea în general, de asasinarea celor 460.000 de evrei unguri deportaţi în Germania în primăvara lui 1944? Să precizăm şi despre ce crimă este vorba: în desfăşurarea Holocaustului, deportarea evreilor din Ungaria a fost apreciată de Winston Churchill ca fiind „crima cea mai abjectă din
istoria lumii“. În mod obişnuit această crimă este pusă pe seama autorităţilor maghiare, a căror râvnă şi al căror exces de zel în evacuarea evreilor i-ar fi uluit şi pe nemţi. Roger Garaudy ne oferă mai întâi amănuntul care anulează „meritul“ autorităţilor maghiare: înşişi evreii s-au grăbit să se îmbarce în trenurile cu pricina deoarece primiseră de la liderii sionişti toate asigurările că va fi vorba „de un simplu transfer“. Uşurinţa cu care bieţii evrei au crezut că e vorba „de un simplu transfer“ probabil că, în ochii liderilor sionişti, a constituit o dovadă în plus că toţi cei 460.000 de evrei chiar erau de calitate mediocră, perfect inutili, nişte imbecili care îşi meritau soarta de a fi trimişi ca vitele la tăiere, într-un cuvînt – erau nedemni să calce în Ţara Sfântă!… Cu ani în urmă, în diverse ocazii, am comentat cu avânt această „cea mai abjectă crimă din istoria omenirii“, considerând că ea face cel mai bine diferenţa între „bestialitatea comportamentului hunic, asiatic, al maghiarilor“ şi omenia, toleranţa, atât de tipic românească. Se pare însă că va trebui să-mi retrag acele acuze, inclusiv comentariile. Mea culpa! Rău îmi pare însă că greşeala mea nu a fost totală! Mi-ar fi făcut plăcere să-mi retrag acuzaţiile şi atât! Din păcate sunt în situaţia de a le retrage nu pentru că aceste acuzaţii nu au temei, nu au substanţă, nu corespund faptelor, ci doar pentru că ele trebuie adresate altcuiva! Le menţin aşadar, dar cu altă adresă, pe care mi-o impune Roger Garaudy: sionismul! Căci aceasta este acuzaţia teribilă pe care Roger Garaudy o formulează: evreii sionişti sunt autorii celei mai abjecte crime din istoria omenirii! Repet: aprecierea îi aparţine lui Winston Churchill. O crimă căreia i-au căzut victime 460.000 de evrei perfect nevinovaţi! Sau, şi mai clar spus: cea mai abjectă crimă din istoria umanităţii este o afacere eminamente evreiască, avându-i ca autori asasini pe evreii sionişti, iar ca victime pe evreii inutili… Abjecţia acestei crime este sporită de faptul că după război evreii i-au acuzat pe unguri de săvârşirea măcelului… Abjecţie totală. Nec plus ultra… Să fie oare evreii sionişti atât de implicaţi şi într-un mod atât de inuman implicaţi în Holocaust?… Absurdul sporeşte aflând de la acelaşi Roger Garaudy că în timpul procesului Rudolf Kastner se pregătea să facă declaraţii complete despre evreii sionişti şi relaţiile acestora cu nazismul, cu Holocaustul. N-a mai apucat să facă nici o declaraţie: a fost asasinat pe treptele tribunalului, înainte să fie condamnat pentru crimele sale împotriva neamului evreiesc… Guvernul israelian, în care funcţionau ca miniştri câţiva sionişti cu care colaborase Rudolf Kastner „împotriva neamului evreiesc“, s-a îngrijit după aceea să intenteze „un recurs în faţa Curţii Supreme pentru a-l reabilita (sic!) pe Rudolf Kastner. Ceea ce a şi obţinut.“ (p. 45) Aşadar, guvernul israelian, după ani de zile de la comiterea faptelor, se face solidar cu asasinarea celor 460.000 de evrei din Ungaria, solidar cu strategia sionistă căreia Rudolf Kastner îi slujise cu devotament, până la sacrificiul vieţii… Strategie care a conceput şi această tranzacţie, ducândo până la capăt: viaţa a 1684 de evrei performanţi în meseria lor este mai utilă decât viaţa a 460.000 de evrei normali, obişnuiţi, dar inutili… Se pare că grozăvenia acestui paradox (sau târg) poate fi mai uşor suportată în Israel şi nu mai emoţionează prea multă lume dintr-o populaţie familiarizată, de mii de ani, cu relativitatea valorilor. Pentru un zaraf este curent cazul când 1684 de unităţi (să zicem de dolari) valorează mai mult decât 460.000 de unităţi din altă monedă (forinţi, de exemplu). Şi încă o întrebare, al cărei răspuns ar trebui să-i intereseze pe toţi evreii: Cine decidea în acei ani care evreu este util şi care nu? După ce criterii? Prin ce mijloace aplicate acele criterii? Ce documente există în acest sens?
E drept, suntem de la Dumnezeu lăsaţi să fim inegali, adică deosebiţi unul de altul. Numai că deosebirile acestea variază pe parcursul unei vieţi de om şi orice ierarhie se schimbă necontenit. În plus, calităţile şi defectele mai ales nu se moştenesc. Deseori „dintr-o iapă ţigănească se naşte un cal boieresc“ (vorbă cu care mama lui Petre Ţuţea, de tot analfabetă, comenta isprăvile intelectuale ale feciorului ei). Astfel că pentru nişte naţionalişti autentici, ca şi pentru oamenii normali, este inadmisibilă, perfect criminală ideea de selecţie artificială a exemplarelor umane, prin păstrarea celor (considerate) reuşite (cei 1684 de evrei supradotaţi de utili!) şi îndepărtarea rebuturilor umane, prin sterilizarea sau exterminarea exemplarelor care se depărtau de la standardele sioniste: cei 460.000 de evrei de mâna a doua, a treia, din Ungaria. Per total, în întreaga Europă, aceste rebuturi umane să fi însumat vestitele şase milioane de evrei daţi morţii în anii Holocaustului?… Căci nu avem încotro şi trebuie să acceptăm şi această ipoteză asupra Holocaustului, dintre toate cea mai înfricoşătoare, dar şi cea mai puţin contrazisă de faptele bine consemnate: Holocaustul ca proiect sionist?… Holocaustul ca parte a unui proiect de ameliorare genetică, biologică, a neamului evreiesc?… Notă: Onoarea ne obligă să spunem şi ce se poate spune în apărarea sioniştilor: în perioada interbelică şi chiar mai înainte a fost foarte preocupantă pentru mulţi sociologi şi politologi occidentali ideea că este imperios necesară ameliorarea speţei umane prin intervenţia conştientă a factorilor de decizie politică, pentru a degreva societatea şi viitorul nostru biologic de balastul unor exemplare inutile, tarate, nedemne să procreeze… Idee se pare mai mult britanică decât germană sau evreiască. Fireşte, sioniştii ar mai avea şi altele de spus pentru a-şi justifica faptele. Până atunci însă este nevoie ca sioniştii să-şi recunoască faptele, să înceteze de a mai inventa autori pentru crimele de ei săvârşite. Dezvăluirile făcute de Roger Garaudy ne obligă la aceste întrebări şi comentarii. Dar credem că şi mai multe întrebări şi-ar pune evreii înşişi, acei evrei care nu vor putea accepta ideea că „interesele superioare ale comunităţii evreieşti“ (p. 43) impun ca astfel de crime împotriva neamului evreiesc săvârşite de evrei (sionişti) „să fie uitate“! Se pare că aceleaşi interese cer ca nu cumva să fie uitate crimele săvârşite de goimi faţă de evrei, iar dacă aceste crime nu prea există sau sunt prea puţine, aceleaşi interese cer ca ele, binevenitele şi binefăcătoarele crime împotriva evreilor, să fie inventate sau măcar exagerate! Cazul Holocaustului din România… Cumva şi cazul, în general, al Holocaustului? Căci nu mai putem purta discuţia pe acest subiect, al Holocaustului, până nu lămurim câte victime printre evrei au făcut „crimele comise de evreii sionişti cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Evreiesc Mondial“. Faimosul Congres Evreiesc Mondial, aflat azi în fruntea instituţiilor evreieşti care pretind de la români şi de la statul român imense despăgubiri pentru evreii ucişi de Antonescu!… Pentru crimele făcute de acest Congres cine răspunde, cine plăteşte? În Prefaţa pe care în 1946 eminenţa sa rabinul şef Alexandru Şafran a scris-o la Cartea Neagră a lui Matatias Carp ni se propune un elogiu patetic adus „aducerii aminte“, memoriei. Pe bună dreptate se afirmă că „Iudaismul, care vede Istoria străbătută de Duhul Dumnezeirii, ce se manifestă prin legi etice inexpugnabile, atribuie funcţiunii de aducere aminte o funcţiune primordială. Regulile vieţii etnice evreieşti purced de la comandamentul aducerii aminte (s. n.) (…) Ca popor, Biblia ne-a învăţat de la început să ţinem minte, să nu uităm: «Adu-ţi aminte de zilele cele demult, cugetă la anii neamurilor trecute!» Ni se atrage luarea aminte, cu stăruinţă, ca nu cumva să uităm, de pildă, necazurile pe care ni le-au pricinuit în vechime amaleciţii: «Adu-ţi aminte cum s-a purtat Amalec pe drum, când veneaţi voi din Egipt… nu uita aceasta!»“ Nevoia şi obligaţia de a nu-i uita nici pe cei care au pierit nevinovaţi, dar nici pe cei care au dispreţuit viaţa şi drepturile „celorlalţi“, este general umană. Din păcate, memoria, ca tot ce
este omenesc, poate fi denaturată de prevalenţa unor interese, a intereselor. În această privinţă a funcţionat vreme de câţiva ani un consens evreiesc aproape total: trebuie uitată vinovăţia evreilor sionişti! „Interesele superioare ale comunităţii evreieşti“ cer ca memoria iudaismului să fie selectivă şi să nu reţină crimele sionismului, vinovăţia acestuia, ale unor evrei deci, faţă de evreii căzuţi victime ale Holocaustului. Dacă strategii acestor „interese superioare ale comunităţii evreieşti“ au decis în acest fel, noi nu avem nici un drept şi nici posibilitatea de a contesta această decizie. Dar corect mi se pare ca această uitare să fie însoţită de o precizare: câţi sunt evreii pe care neglijenţa sau cinismul criminal al altor evrei i-a sortit morţii? Avem nevoie să ştim exact acest număr, căci el trebuie scăzut, dedus din numărul total al victimelor holocaustului, în conformitate cu cele mai elementare reguli de contabilitate. Ne îndeamnă în acest sens şi ne justifică „mărturia lui Hannah Arendt: «50% dintre evrei ar fi putut să se salveze dacă n-ar fi urmat instrucţiunile Consiliului Evreiesc»“ (p. 41). Cât au fost de vinovate, de criminale aceste „instrucţiuni“? În ce măsură ele au premeditat ori susţinut genocidul anti-evreiesc? În cartea amintită, ca şi-n altele, Roger Garaudy pare că ştie mult mai mult decât scrie. Însuşi titlul subcapitolului Selecţie sionistă din capitolul Colaborarea sioniştilor cu Hitler pare menit să ne trimită direct la teza istoricului englez, potrivit căreia sioniştii au procedat la un experiment genetic, urmărind ca prin exterminarea evreilor „inutili“ să se amelioreze performanţele biologice şi intelectuale ale neamului evreiesc, deseori prezentat ca un popor degenerat, decăzut biologic. O asemenea operaţiune, de ecarisaj uman, era extrem de riscantă, de primejdioasă, trebuia ţinută în cel mai mare secret. Şi ce putea fi mai ingenios decât să pui ( să aţâţi sau să-l faci) pe altul să-şi ia răspunderea acestei operaţiuni, iar mai apoi să-l obligi pe fostul colaborator să şi plătească pentru ce a făcut, pentru cei eliminaţi, transformaţi din evrei inutili în victime ale antisemitismului nazist?! În victime utile! Extrem de utile pentru evreii sionişti, supravieţuitori planificaţi ai Holocaustului! În aceste condiţii ne întrebăm dacă nu cumva mai corect ar fi să vorbim despre colaborarea lui Hitler cu sioniştii, căci, foarte probabil, ideea de a-i împărţi pe evrei în cele două categorii – evrei utili şi evrei inutili pentru Israel – cu consecinţa (relativ) logică a unei soluţii finale pentru evreii inutili, veritabil balast uman în proiectele grandioase ale sionismului, este o idee care mai degrabă s-ar fi născut în mintea unor evrei sionişti, în interiorul doctrinei sioniste. Vorba lui Herzl: „antisemiţii vor fi aliaţii noştri cei mai buni“. Aliaţi la proiecte concepute de noi, de evreii sionişti! Fireşte, este vorba de logica din interiorul unei gândiri rasiste. Această logică făcea atrăgătoare ideea ca ţara cea nouă, Israelul, să fie pusă la dispoziţia unor oameni puternici, aleşi unul şi unul, selectaţi să facă faţă competiţiei şi confruntărilor din viitor, un viitor atât de nesigur pentru noul stat! Şi nu ne îndoim că dacă (repetăm: dacă) lucrurile chiar se vor dovedi că s-au petrecut aşa, se vor găsi mulţi (evrei şi ne-evrei) care vor accepta, ba chiar vor elogia gestul sioniştilor de „epurare“ biologică a rasei evreieşti. Cunosc persoane care, de dragul de a se contrazice cu toată lumea şi cu bunul simţ, ar putea adăuga: „de-am fi şi noi la fel de deştepţi ca evreii sionişti şi să procedăm la fel!…“ Căci nici românii inutili nu sunt puţini! (Dar nici chiar 90%!) Numai că, după mintea noastră, de români şi creştini, existenţa acestor oameni „inutili“ face parte din proiectul divin, din ceea ce se înţelege prin „Facă-se voia Ta, Doamne!“, a cărui finalitate nu este pe înţelesul deplin al minţii noastre, dar inima oricum nu ne-ar lăsa să procedăm more judaico… Nu avem de gând să ne amestecăm în treburile altora. Dacă evreii de azi, inclusiv cei sionişti, acceptă şi aprobă ce-au făcut evreii sionişti pe vremea lui Hitler, nu avem nimic de
obiectat. Nu ne priveşte! Atât ne interesează: faptul că o confirmare a acestor ipoteze pune sub o altă, cu totul altă lumină întreaga problematică a Holocaustului. Inclusiv problema vinovăţiei noastre, a românilor. Şi credem că această confirmare, nu neapărat deplină, dar cea minim necesară s-a produs deja! Şi nu de ieri, de azi! Dezvăluirile făcute de autori ca Roger Garaudy, Moshe Friedman, Israel Shahak, Maurice Rajsfus, Norman Finkelstein, Moshe Menuhin şi alţi evrei imposibil de ignorat, nu mai pot fi scoase din ecuaţia, din algoritmul Holocaustului. Subiectul nu mai poate fi monopolul unor inşi fără onoare şi fără ruşine de teapa lui Elie Wiesel sau Radu Ioanid, care omit aspecte esenţiale ale Holocaustului sau inventează, adică mint, cu bună ştiinţă. Se profilează astfel o a treia ipoteză, alături de cele două, clasice: cea exterminaţionistă şi cea revizionistă, negaţionistă. Şi anume ipoteza că Holocaustul este real, nu poate fi negat, a produs într-adevăr milioane de victime evreieşti, numai că răspunderea pentru aceste crime cumplite revine şi sioniştilor, nu numai naziştilor! Într-o proporţie pe care Israelul nu mai are voie s-o ascundă! Pentru ipoteza de mai sus ne trece prin minte următoarea „fabulă“: imediat după venirea la putere a comuniştilor în România, compozitorul Anatol Vieru a compus, pe versuri de Maria Banuş, un cântec de slavă lui Iosif Visarionovici Stalin. Cântec care se cânta cel puţin o dată pe zi la posturile româneşti de radio. În ziarul „Le Monde“ a apărut după o vreme un articol despre servilismul dezgustător al românilor, popor cu suflet de slugă, de vreme ce ridică osanale nesfârşite celui care îl înrobise sub cel mai despotic regim din istorie. „Ce soi de oameni sunt românii ăştia?“ se mira ziaristul francez, comentând amintitul cântec, pe care românii „îl cântă ca pe imnul lor naţional“! Morala fabulei: ziaristul francez era evreu, compozitorul român era evreu venit în România odată cu tancurile sovietice, autoarea textului era evreică, iar directorul postului de radio era şi el evreu. Stalin şi el, se pare… Românească, ruşinoasă şi descalificantă era numai vina că românii ascultau, vrând-nevrând, zilnic acele osanale, osanale propriu-zis şi eminamente evreieşti… La fel este şi azi răspunderea noastră, românească, pentru Holocaust! Este la fel de reală şi de adevărată şi de românească ca dragostea şi recunoştinţa noastră de odinioară pentru Stalin, dragoste care stârnea oprobiul evreilor din Occident! Oprobiul evreiesc faţă de români pentru o faptă tot de evrei săvârşită!… Ca şi Holocaustul! Şi pusă în cârca noastră, a românilor!
Cui aparţine tradiţia genocidului?
§ 22. Surse de informaţii demne de a fi luate în seamă, cele mai multe dintre ele fiind surse evreieşti, aduc în faţa noastră, precum s-a văzut, ipoteza atât de şocantă care imaginează un
interes evreiesc şi o participare a evreilor la Holocaust în calitate de iniţiatori, de plănuitori, de făptuitori şi de beneficiari ai Holocaustului, evreii, majoritari ca victime ale Holocaustului, numărându-se aşadar şi printre cei aflaţi de partea cealaltă a baricadei, ca prigonitori şi asasini ai evreilor! În aprecierea şi comentariul acestei ipoteze pe care nu noi am propus-o, ci noi doar o consemnăm pentru corecta informare a cititorilor noştri, în acelaşi scop, al informării complete, considerăm că merită să luăm aminte la două amănunte din istoria şi tradiţia iudaică: 1. evreii (indivizii) taraţi fizic, biologic, erau în vechime consideraţi de religia mozaică drept fiinţe impure, ale căror păcate au atras asupra lor, ca o pedeapsă binemeritată, handicapul fizic sau psihic de care sufereau. În Templul de la Ierusalim, bunăoară, era interzis accesul evreilor orbi, ologi, paralitici şi bolnavi. Iisus însuşi, prin compasiunea arătată acestora, ca şi prin vindecările produse, i-a scandalizat şi i-a sfidat pe preoţii evrei din Templu, afirmând o cu totul altă atitudine faţă de suferinţa umană. Ceva din vechea mentalitate iudaică pare să se fi menţinut în gândirea evreilor sionişti care au decis, cu sânge rece, care evrei să meargă în Palestina, salvându-se astfel, şi care evrei să rămână în lagărele naziste, expuşi unei morţi nemeritate şi nedemne. Repetăm întrebarea: în virtutea cărui mandat au acţionat evreii sionişti care s-au îndeletnicit cu această triere, cu împărţirea evreilor în cele două categorii: evrei utili Israelului şi evrei inutili? Şi mai ales întrebăm câţi dintre evrei cunosc azi faptul că în anii Holocaustului a funcţionat această selecţie, aplicată evreilor de către liderii evreilor! 2. Genocidul, imaginat ca „soluţie finală“ a unui conflict inter-etnic, nu aparţine tradiţiei ariene, europene. Nici un popor european în istoria sa, adică în istoria conflictelor sale cu alte popoare, cu alte neamuri, nu şi-a imaginat să împingă efectele biruinţei pe câmpul de luptă până la distrugerea fizică, în totalitate, în unanimitate – dacă putem spune aşa, a adversarului. În mentalul arian conflictul se stinge în momentul când adversarul se recunoaşte învins. Antichitatea greco-romană, precum şi tradiţia creştină, îndeosebi spiritul cavaleresc medieval, ca şi tradiţia naţională a fiecărui popor european (indo-european), cultivă virtutea respectului pentru adversarul învins, pentru adversarul ajuns „la mâna“ ta, pentru adversarul care, în faţa evidenţei, se recunoaşte învins! În schimb şi din păcate, tradiţia evreiască, aşa cum răzbate ea din Vechiul Testament şi din mai multe texte talmudice, a imaginat şi a şi practicat etnocidul, genocidul, holocaustul deci, ca soluţie curentă a unui conflict inter-etnic: „Din cetăţile acestea pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ca moştenire să nu scape nici o suflare“ (Deuteronom, 20: 16); „Vei şterge amintirea poporului lui Amalek de sub ceruri“ (Deuteronom, 25: 19). „Soluţia finală“ imaginată de proorocii iudei a fost riguros aplicată în mai multe rânduri: „Acum du-te, bate pe Amalek şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al său; să nu-i cruţi şi să omori toţi bărbaţii şi toate femeile, copiii şi pruncii“ (Samuel I, 15: 3); „După ce a isprăvit Israelul de ucis pe toţi locuitorii din Ai în câmp şi în pustie, unde îi urmăriseră ei şi după ce toţi au fost trecuţi în totul prin ascuţişul săbiei, tot Israelul s-a întors la Ai şi a trecut cetatea prin ascuţişul săbiei. În total au fost douăsprezece mii de inşi ucişi în ziua aceea, bărbaţi şi femei, toţi oamenii din Ai“ (Iosua, 8: 24-25); „Şi au dat pieirii tot ce au găsit în cetate: bărbaţi şi femei, tineri, moşnegi, boi şi asini, tot au trecut prin ascuţişul săbiei“ (Iosua, 6: 21). De menţionat că această „atitudine genocidă“ nu caracterizează epoca şi contextul istoric, nu e întâlnită la adversarii biblici ai evreilor, precum, să zicem, Amaleciţii (Vezi I Regii, 30: 1, 2 şi 17). Amaleciţii, „pe toţi evreii câţi erau în Ţiclag de la mic până la mare nu i-au ucis, ci i-au luat în robie şi s-au dus în drumul lor. (…) Atunci a năvălit asupra lor David şi i-a măcelărit din zori şi până a doua zi seara şi nimeni din ei n-a scăpat.“
Se poate spune oare că primul şi singurul genocid din istorie – holocaustul amaleciţilor – aparţine tradiţiei iudaice? Ba chiar constituie un reper de mare fală şi satisfacţie pentru mentalul comunitar iudaic? Se pare că da… Deseori acest spirit nefast al vechiului Testament, al barbariei mentalităţii iudaice din antichitate, îl regăsim în acţiunile şi ideile unor evrei de azi, protagonişti ai masacrelor din Palestina desfăşurate după modelul biblic mai sus menţionat. O astfel de atrocitate demnă de Vechiul Testament a avut loc în ziua de 9 aprilie 1948 în satul palestinian Deir Yassin, când o bandă terorist-sionistă Irgun, condusă de Menahen Begin a asasinat 254 de persoane, în majoritate femei, copii şi bătrâni. Un medic de la Crucea Roşie, Jacques Reynier, a prezentat în raportul oficial o descriere cutremurătoare a măcelului. După ce s-a retras din armată în 1972, colonelul Mei Pa’el, ofiţer în armata Hagabah a Israelului, a declarat în revista evreiască „Yediot Ahronat“: „Oamenii din Irgun şi I.E.H.I. au ieşit din ascunzători şi au început să cureţe casele. Împuşcau pe oricine le ieşea în cale, inclusiv femei şi copii, iar comandanţii nu au încercat să oprească măcelul. Palestinienii au fost duşi la cariera dintre Deir Yassin şi Giv’at Shaul şi asasinaţi cu sânge rece“. Pe Menahen Begin, care a comandat acest masacru, însuşi Ben Gurion îl caracterizează astfel: „E un rasist gata să-i distrugă pe toţi (s.n.) arabii în visul lui de unificare a Israelului. Este gata să recurgă la orice mijloace pentru realizarea acestui ţel sfânt“. Fireşte, după mintea noastră, un ţel realizat cu asemenea preţ nu mai are nimic sfînt. Aceasta este, din fericire, şi părerea unor evrei normali, ca Albert Einstein şi ceilalţi evrei care au semnat împreună un veritabil act de acuzare a Israelului după masacrul de la Deir Yassin. Cităm din protestul acestor onorabili evrei: „La data de 9 aprilie, bande teroriste au atacat acest sat paşnic, care nu era un obiectiv militar în cadrul luptelor, ucigându-i pe aproape toţi locuitorii – două sute patruzeci de bărbaţi, femei şi copii, iar pe câţiva dintre ei i-au lăsat în viaţă pentru a-i purta pe străzile Ierusalimului ca prizonieri. Departe de a se ruşina de fapta lor, erau mândri de acest măcel“. Amintim, dar lăsăm necomentat, faptul că ulterior, când s-a mai uitat masacrul de la Deir Yassin, Menahen Begin, ajuns prim-ministru al Israelului, a fost răsplătit cu premiul Nobel pentru Pace… Precum se vede, evreii, ca şi toate celelalte popoare, se arată a fi un popor alcătuit din toate felurile de oameni, de o moralitate variabilă între parametrii pretutindeni consacraţi ai comportamentului uman: diabolici şi angelici, monştri şi sfinţi, oameni şi ne-oameni. * Prea puţină lume ştie şi aproape nimeni nu vrea să comenteze faptul că nu s-a produs până acum nici o dovadă, nici un document din care să rezulte intenţia germanilor de a aplica evreilor „soluţia finală“ prin exterminarea neamului evreiesc – soluţie oricum imposibilă de vreme ce evreii cei mai mulţi trăiau în afara graniţelor Reich-ului german. Nota bene: însuşi Hitler, prin ameninţări şi constrângeri de tot felul, cuprinse în vestitele legi antisemite, a încercat să-i determine pe toţi evreii germani să părăsească Germania. Cei mai mulţi evrei au şi părăsit Germania. Dar un număr însemnat de evrei nu au primit aprobarea liderilor sionişti şi nici sprijinul necesar pentru a-şi găsi o patrie nouă, fiindu-le interzis chiar şi accesul în Palestina! Dar trebuie precizat că printre ameninţările proferate de nazişti pentru evreii
care rămâneau în Germania nu se număra şi exterminarea, genocidul! Ci „numai“ sancţiuni şi restricţii de ordin economic şi social. Nici un ordin emis de cancelaria nazistă sau de altă autoritate germană nu ne permite să tragem concluzia că a existat o politică sau un program de exterminare a evreilor! A crede – cum ne propun propagandiştii Holocaustului – că un asemenea program de exterminare a milioane de oameni nu a lăsat în urma sa nici un act, nici un document, deoarece programul a funcţionat, de la Hitler şi până la ultimul gardian de la Auschwitz, numai prin comunicare verbală, orală, este o inepţie imposibil de luat în serios! Este mult mai verosimilă şi în acord cu documentele existente ipoteza (ideea) că prin „soluţia finală“ aplicată evreilor Hitler înţelegea strămutarea evreilor în ţinuturi cât mai depărtate de teritoriul german, de Europa în general. Este cunoscută discuţia care s-a purtat în legătură cu strămutarea evreilor în insula Madagascar, oferită evreilor ca patrie. Aceasta este soluţia „problemei evreieşti“ susţinută de autorităţile germane şi ea nu poate fi interpretată ca expresie a intenţiei de genocid, a unui proiect criminal, de exterminare a evreilor. Desigur, dacă luăm în calcul această ipoteză, intrăm în contradicţie cu binecunoscuta realitate a suferinţelor evreieşti din acei ani, suferinţe care au depăşit cu mult ceea ce poate fi considerat inevitabil în cazul unei masive strămutări a populaţiei. Fireşte, naziştii ar putea invoca „detaliul“ că această strămutare sa efectuat în cadrul unui război, al unui război degradant, care a întrecut în cruzime, de o parte şi de alta a frontului, tot ce se petrecuse până atunci în Europa, făcând de ruşine toată tradiţia cavalerismului european, situaţie pentru care vinovaţii nu trebuie căutaţi numai printre beligeranţii din cadrul Axei. Nu ignorăm şi nici nu nesocotim realitatea suferinţelor evreieşti şi avem toată compasiunea de care suntem în stare şi tot respectul pentru victimele acestor „strămutări“ (cuvîntul este totuşi nepotrivit de neutru, de blând!), precum şi toată oroarea dinaintea unor suferinţe deseori pricinuite cu premeditare criminală. Dinaintea acestui spectacol, atât de real, al suferinţei umane şi al degradării valorilor morale – spectacol printre ai cărui actori, ca victime nevinovate, s-au numărat şi sute de mii de goimi, de ne-evrei, ne întrebăm cine oare a avut ideea de a-l aprecia şi de a-l prezenta, prin vădită deformare şi exagerare, ca genocid anti-semit, ca holocaust, în care victima sacrificiului ritual a fost un întreg popor? Fireşte, nu avem datele necesare pentru a indentifica persoana sau instituţia căreia să-i atribuim paternitatea acestei „metafore“. Şi credem că şi altora le-ar fi greu, chiar imposibil, să stabilească această responsabilitate. Tot ce putem face este să înţelegem mentalitatea, mentalul colectiv, spiritul cărei culturi, al cărei tradiţii, al cărei istorii, al cărei etnii este cel mai probabil să fi imaginat această viziune atât de deformată asupra evenimentelor în care au fost antrenaţi evreii din Europa anilor 1939-1945. Şi credem că modul cum au fost deformate aceste evenimente ne permite să identificăm o mentalitate, o tradiţie şi o experienţă mai ales evreiască, ebraică. Îndeosebi mintea unor oameni ataşaţi acestei tradiţii şi învăţaţi să gândească more iudaico, tradiţie şi mod de gândire care l-au născut pe Menahen Begin şi alţi evrei eiusdem farinae, putea să elaboreze ideea de genocid, de holocaust, ca soluţie finală. Fireşte, există şi o tradiţie evreiască, un fel de a te manifesta more iudaico pe care îl ilustrează evrei ca Albert Einstein! Numai că valorile acestei tradiţii sunt etern şi general umane, fac parte din ceea ce umanitatea are ca trăsături definitorii. Abaterea de la aceste valori – fenomen care se întâlneşte în prestaţia istorică a tuturor popoarelor lumii, se poate face în mai multe feluri şi fiecare popor îşi pune o amprentă proprie pe faptele prin care se abate de la calea adevărului şi a dreptăţii. Nimeni, om cu mintea întreagă, nu poate contesta suferinţele evreilor din anii aşanumitului Holocaust, chiar dacă acesta nu întruneşte elementele a ceea ce se poate numi, cu un
termen mai explicit, genocid. Dar suferinţele evreilor dau oare evreilor (altor evrei!) dreptul să mintă şi să exagereze aşa cum bunăoară o fac evreii (şi ne-evreii) care ne acuză, pe noi, românii, de uciderea a sute de mii de evrei? Însăşi cifra de şase („şase milioane“) cu referinţă la numărul tuturor evreilor ucişi în Holocaust, în buna tradiţie iudaică, cabalistică, a fost aleasă pentru valoarea ei mistică, făcând trimiterea, atât de evidentă, la steaua în şase colţuri a lui David. Anii care s-au scurs au adus binevenita şi mângâietoarea corectură la palmaresul lugubru al lagărelor naziste de exterminare: mai puţin, nu 6 milioane! După unii autori au fost circa un milion, chiar dacă acest „mai puţin“ înseamnă în sine tot foarte mulţi, criminal de mulţi evrei, de oameni ucişi pe nedrept, fără nici o vină. E timpul însă să consemnăm că pentru unii (evrei şi ne-evrei), din raţiuni nedemne, acest număr era prea mic, el trebuia umflat, exagerat, spre a corespunde unor calcule şi strategii deloc nevinovate! Şi unor interese nelegiuite! Mărturia falsă este un păcat nu numai dezonorant, dar şi păgubos. Cine este prins o dată cu minciuna, făcând o mărturie care se dovedeşte falsă, nu mai este crezut nici când face alte mărturii, poate corecte, cerându-i-se să-şi dovedească mărturiile cu surplus de argumente şi dovezi, uneori imposibil de găsit. Aşa stau lucrurile şi în privinţa mărturiilor din care se constituie eşafodajul de fapte şi evenimente numit Holocaust. Din acest eşafodaj face parte şi crima, dintre toate cea mai monstruoasă, a germanilor nazişti de a fi folosit grăsimea umană, din trupurile evreilor ucişi, pentru a fabrica săpun. Vestitul săpun evreiesc!… Faptul că această oribilă nelegiuire se dovedeşte a fi o minciună, scornită de imaginaţia literalmente bolnavă a unor propagandişti ai urii, ne determină, ne obligă, conform unui mecanism sufletesc inexorabil, să punem la îndoială şi celelalte componente, de aceeaşi factură, din scenariile Holocaustului, întrebându-ne ce este real şi ce este imaginar în acest scenariu. Dacă „săpunul evreiesc“ s-a dovedit a fi o minciună nelegiuită, jenantă şi odioasă deopotrivă, care a atentat la onorabilitatea nu doar a germanilor, ci a înseşi spiţei umane, atunci devine mult mai credibilă demonstraţia celor care susţin că nu este adevărată nici mereu invocata existenţă şi funcţionare a camerelor de gazare, în care au fost ucişi sute de mii de evrei. A pune la îndoială existenţa acestor camere de gazare nu este o atitudine anti-semită, ci, înainte de orice, este efectul psihologic inevitabil al demonstraţiei făcute cu privire la săpunul evreiesc. Căci, qui a menti mentira, cine a minţit va mai minţi, cine a trădat va mai trăda! Din păcate, pe cât de susţinută şi eficientă a fost propaganda antinazistă prin care germanii au fost acuzaţi de fabricarea săpunului evreiesc, pe atât de discretă a fost dezminţirea acestei netrebnice acuzaţii. Astfel că, în momentul de faţă, cei mai mulţi locuitori ai planetei noastre continuă să ştie şi să creadă că germanii au fost capabili de oribila crimă. Nu mai departe însuşi guvernul României, care a emis recent un act legislativ prin care pedepseşte orice contestaţie adusă Holocaustului, crede mai departe în realitatea „săpunului evreiesc“, invocându-l ca temei al actului legislativ promovat. Enormitatea acestei argumentări s-a produs în plenul Senatului României, prin persoana cea mai erudită din guvernul României: ministrul culturii Răzvan Teodorescu, academician, specialist în istorie şi vajnic propagandist al Holocaustului… Din păcate, propagandist al unei viziuni mincinoase asupra Holocaustului! Culmea este că nimeni, nici în Parlamentul României şi nici în presa românească nu avea informaţia cu privire la dezincriminarea nazismului în povestea cu săpunul evreiesc. Acest comportament, duplicitar şi necinstit, al celor mai importanţi activişti ai Holocaustului (de la Simon Wiessenthal până la Elie Wiesel), nu poate avea, pe termen lung, decât un singur efect: trezeşte îndoială şi reticenţă faţă de tezele similare din care se constituie complexul de fapte, atitudini şi evenimente care alcătuiesc Holocaustul. În mod cu totul natural pentru sufletul omenesc, atitudinea adoptată de autorităţi faţă de cei care contestă realitatea
camerelor de gazare, a acestor instalaţii la fel de demenţiale ca şi cele de fabricat săpun din trupurile unor oameni, este o atitudine care ne încurajează să credem şi să sperăm şi mai mult că într-adevăr germanii, aşadar oamenii, nu au practicat această industrie a morţii, că, în final, nu au omorît un număr aşa de mare de evrei, de fiinţe umane. În această ordine de idei, reţinem şi faptul că aceste crime, atât de bestiale, puse pe seama germanilor şi a românilor, intră în contradicţie cu toată tradiţia istorică a celor două popoare, istorie care, în liniile ei definitorii şi la nivelul mediei statistice, onorează cu prisosinţă speţa umană. Dacă genocidul e de negăsit în tradiţia istorică a germanilor şi a românilor, în schimb minciuna, diversiunea şi înşelătoria, a fost determinantă în producerea unor evenimente din istoria evreilor, a unor deznodăminte la scară naţională, fiind chiar oferită ca model comportamental în anumite situaţii, profitabile pentru evrei. Profitabile pe termen limitat. Căci, iată, minciunile şi exagerările cu care unii evrei au încercat, prosteşte, să potenţeze puterea de semnificaţie a Holocaustului, se întorc împotriva semnificaţiei Holocaustului, ameninţând să dilueze pe nedrept capacitatea reală a suferinţelor evreieşti din anii 1939-1945 de a mobiliza resursele sufleteşti ale omenirii într-un efort general şi sincer de a edifica o lume mai bună, normală. * Rândurile de mai sus, din acest capitol, nu le propunem ca o concluzie la care am fi ajuns. Ci doar consemnăm aceste gânduri ocazionate de convingerea tot mai fermă că despre Holocaust ne sunt ascunse o sumedenie de informaţii, iar cele mai multe şi mai importante informaţii sunt ascunse de autorităţile evreieşti, inclusiv cele israeliene, ceea ce pune într-o poziţie slabă toată propaganda Holocaustului. A scoate în evidenţă contradicţiile şi slăbiciunile acestei propagande nu este o expresie a anti-semitismului, ci a respectului pentru adevăr. Dacă adevărul intră în contradicţie cu interesele cuiva, vina nu este a celor preocupaţi de stabilirea adevărului, ci a celor care au formulat şi imaginat interese nefireşti, inacceptabile şi imposibil de atins într-o lume închinată binelui şi dreptăţii, adevărului.
Avem dreptul la întreg adevărul despre Holocaust
§ 23. Dacă ne punem atâtea întrebări, care ar putea să pară neavenite şi insolente, indecente chiar, este pentru că problematica Holocaustului, moştenirea Holocaustului aparţine întregii omeniri. Dar mai ales, ca români, ne interesează să aflăm răspunsul la aceste întrebări deoarece am fost sistematic şi insistent acuzaţi de participare criminală la Holocaust, de uciderea a sute de mii de oameni, iar noi, românii, nu acceptăm aceste acuzaţii. Le respingem ca neîntemeiate, în măsura în care probele şi dovezile pe care le avem contrazic asemenea acuzaţii. Aceste acuzaţii ne dau însă dreptul să cerem de la acuzatorii noştri să prezinte şi ei toate
probele considerate de noi necesare şi concludente. Pretindem, de la cei care ne acuză de cele mai oribile crime, să ne permită accesul la arhivele evreieşti sau măcar să ne răspundă la întrebările şi nedumeririle noastre! Avem dreptul să punem orice întrebare în apărarea noastră! Şi nimeni nu are dreptul să ne acuze şi în acelaşi timp să nu ne răspundă la întrebări, la demonstraţia pe care încercăm să o facem privind nevinovăţia noastră. Credem că este timpul ca noi, cei care suntem acuzaţi de participare la Holocaust, să aflăm în termeni clari în ce constă vinovăţia evreilor sionişti! Deja este clar pentru toată lumea că există un interes evreiesc şi o preocupare constantă a unor cercuri evreieşti pentru a nu se afla tot adevărul despre Holocaust! Holocaustul însă nu este o afacere strict evreiască. Toţi cei care au fost acuzaţi de participare la Holocaust au dreptul la întreg adevărul despre Holocaust! Inclusiv la înţelesul pe care trebuie să-l dăm acuzaţiei formulate de rabinul şef Moishe Friedman: „Israelul este răspunzător pentru o politică catastrofală de purificare etnică“. Despre ce catastrofă este vorba şi când s-a desfăşurat acea politică de purificare etnică a evreilor care s-a transformat într-o catastrofă? Care altă catastrofă decât Holocaustul? Căci, nota bene, proiectul politic de constituire a Israelului avea două componente de bază: (1) dobândirea teritoriului necesar, în Palestina, şi (2) găsirea mijloacelor prin care câteva milioane de evrei să accepte (sau să fie determinaţi într-un fel) să emigreze în teritoriul atât de neospitalier din punct de vedere economic al Palestinei. Nu e greu de imaginat reacţia firească a oricărui evreu dinaintea perspectivei de a-şi părăsi tot avutul şi toată „logistica“ de care dispunea în ţara unde s-a născut pentru a se strămuta într-o ţară deloc atrăgătoare. Singură motivaţia religioasă fanatică putea să surmonteze reţinerea dictată de raţiuni economice, materiale. Or, după cât se înţelege din declaraţia rabinului Friedman, tocmai printre evreii cei mai religioşi au existat reţinerile şi rezervele cele mai serioase faţă de proiectul de înfiinţare a statului Israel. În acest caz, ideea unei colaborări între evreii sionişti şi Hitler, pentru a provoca o politică de persecuţii anti-semite în scopul de a stârni „disponibilitatea evreilor de a merge în Palestina“, este o idee care se oferă singură, de la sine. Nu o putem reprima şi o facem publică şi noi, deşi, de ani de zile, ne-am străduit să n-o luăm în calcul. Am greşit atunci sau greşim acum? Aşadar, Holocaustul poate fi interpretat şi în acest fel, din perspectiva ideii, a paradoxului înfricoşător enunţat de rabinul Friedman: „cercuri sioniste au provocat pogromuri pentru a încuraja disponibilitatea evreilor de a merge în Palestina“. Dacă este adevărată această propoziţie, atunci nimic din ce s-a spus despre Holocaust nu mai poate fi acceptat sau respins fără un examen serios al argumentelor, al dovezilor! Un bun exemplu de diversiune, gândită să producă toate aparenţele unui pogrom antievreiesc, îl constituie aşa-zisa „rebeliune legionară“ din 21-23 ianuarie 1941, de la Bucureşti. Faptele certe de care dispunem pun în evidenţă mai multe aspecte bizare ale acestui „pogrom“:
– numărul victimelor evreieşti înregistrate (120 de morţi) este mai mic decât numărul victimelor înregistrate printre agresori (câteva sute);
– deşi imediat după „pogrom“ agresorii au fost arestaţi şi condamnaţi în număr şi mai mare, nici unul nu a fost anchetat, judecat sau condamnat pentru uciderea vreunuia din cei 120 de evrei, ci numai pentru „tulburarea ordinii publice“ şi alte fapte;
– nimeni din partea evreilor asasinaţi (familie sau lideri ai comunităţii) nu a cerut justiţiei româneşti să-i identifice în persoană pe asasini, cine de cine a fost ucis;
– o comisie de jurişti evrei a anchetat aceste asasinate. Actele produse de această comisie
şi depuse la Comunitatea Evreiască nu au fost niciodată publicate, au fost mereu inaccesibile, ulterior au fost declarate dispărute. Documente recent descoperite şi publicate au dezvăluit complicitatea evreilor comunişti la producerea „pogromului“ de la Bucureşti, la „asasinarea“ celor 120 de evrei! Se pare că această complicitate a fost cunoscută printre liderii Comunităţii Evreieşti şi acceptată. Şi mai ales tăinuită! Mai mult chiar: există motive să bănuim că asasinatele în cauză au fost înscenate, măcar unele dintre ele! Oricum, indiferent de documente şi de mărturii, realitatea faptelor bine cunoscute ne impune o întrebare, poate chiar o concluzie: fără producerea Holocaustului ar mai fi putut să apară statul Israel? Fără Holocaust, este lucru sigur, înfiinţarea statului Israel nu ar fi avut nici o motivaţie morală serioasă! Să fi făcut parte Holocaustul din strategia sionistă de înfiinţare a Israelului? E foarte, foarte probabil! Şi nu numai atât!
La ce a fost bun comunismul?
§ 24. Cele de mai sus stârnesc însă întrebări chiar mult mai grave, imposibil de ocolit. Pornim de la realitatea că imensa majoritate a evreilor stabiliţi în Israel provin din Rusia şi din statele est-europene, fost comuniste. Instaurarea comunismului în aceste ţări, după 1945, a însemnat etatizarea economiei, desfiinţarea proprietăţii private, a finanţei private etc. Măsuri care au lovit dur în toată populaţia acestor ţări. Reacţia celor mai mulţi oameni din aceste ţări a fost încercarea de a părăsi ţările respective, pentru a emigra în ţări care menţineau regimul de respect pentru proprietatea privată şi pentru iniţiativa particulară. Această reacţie s-a lovit însă de închiderea severă a graniţelor, de interdicţia de a circula din aceste ţări înspre Occident, interdicţie instituită în toate statele est-europene, ba chiar instituită pentru prima oară în istoria acestor state! Niciodată în Europa, nici în timpul regimului nazist, n-a funcţionat o asemenea restricţie. De la această interdicţie – o singură excepţie: evreii! Evreii care făceau cerere să
plece în Palestina, în Israel! Privilegiul de a căpăta paşaport l-au avut numai evreii care plecau în Palestina! Iar plecarea în Palestina nu putea fi atractivă, chiar un privilegiu, decât în condiţiile unui regim anti-evreiesc, cum a fost regimul nazist în perioada 1935-1945, sau în condiţiile unui regim comunist, atât de nepotrivit nu numai pentru evrei, ci şi pentru oricine, pentru orice om normal. Atât regimul nazist, sub a cărui ocupaţie au stat şi statele est-europene, cât şi regimul comunist au dezvoltat o reţea de interdicţii fie speciale pentru evrei, fie pentru toată lumea, interdicţii deosebit de severe, pe care practic numai evreii le-au putut evita, dar într-un singur fel: plecând în Palestina! E greu să nu ajungi să-ţi pui întrebarea dacă nu cumva toate acele restricţii şi mai ales interdicţiile apărute după instaurarea comunismului, într-o serie de state europene, au avut legătură cu strategia sionistă „de a încuraja disponibilitatea evreilor de a merge în Palestina“, adică de a institui un regim de restricţii şi privaţiuni ce putea fi evitat numai prin emigrarea în Israel. Nu cumva a fost şi acesta unul din scopurile urmărite prin instaurarea comunismului? Nu cumva rolul major pe care l-au jucat evreii în instaurarea comunismului a avut legătură cu această politică sionistă? Cu proiectul constituirii statului Israel? Căci, în mod evident, acest proiect s-a bazat în principal pe emigrarea evreilor din Europa de Est! Aşadar, aplicând principiul cui prodest celor trei mari evenimente istorice în care au fost implicaţi evreii în secolul al XX-lea – holocaustul, comunismul (constituirea lagărului comunist) şi înfiinţarea statului Israel, e greu să nu vedem legătura logică şi faptică dintre ele: primele două în mod evident au contribuit la producerea celui de-al treilea, au făcut posibilă împlinirea visului, a proiectului sionist. Cu ce preţ însă? Şi de cine plătit? În 1995, la o întâlnire cu o delegaţie guvernamentală chineză, un senator român i-a întrebat de ce în 1989 nu au procedat şi ei, chinezii, la o „revoltă“ anti-comunistă de felul celei care a pus capăt comunismului în ţările comuniste europene. Răspunsul a fost: „pentru că în conducerea Partidului Comunist Chinez nu a existat nici un evreu!“ De ce a fost nevoie în 1989 ca să dispară comunismul din statele est-europene? Din trei motive deductibile şi ele din cele de mai sus şi din evidenţa unor fapte bine cunoscute: 1. Pentru că în Israel nu mai era nevoie de alţi evrei, care să vină din aceste state; 2. Pentru că în ţările respective comunismul, devenind comunism naţionalist, adică transformat cu timpul într-o „dictatură de dezvoltare“, era foarte aproape să reuşească (sic!). În ciuda a ceea ce susţinea propaganda anti-comunistă pe toate lungimile de undă, în ţări ca România „lipsea puţin ca să fie bine“, adică se stabilizase un sistem care în curând urma să producă fructele dezvoltării sale, răsplata sacrificiilor pe care „comunismul“, economia de stat, le impusese până atunci populaţiei; 3. Pentru că în sistemul comunist, pe măsură ce acesta se învechea şi devenea, ca orice sistem stabilizat, tot mai uşor de suportat, rolul şi controlul evreilor, al evreilor comunişti cominternişti, al revoluţionarilor de profesie, impostori prin definiţie, era tot mai slab, mai neimportant… Ne dăm seama de gravitatea acestor aserţiuni. Insistăm să se înţeleagă bine că sunt ipoteze pe care le face posibile declaraţia netă, atât de tranşantă a rabinului Friedman şi alte surse, tot evreieşti! Repet: surse evreieşti! Uşurinţa cu care regimul comunist a căzut în 1989 numai în acele ţări (1) în care evreii au
avut un rol conducător ca lideri ai partidului comunist şi (2) din care evreii au plecat masiv spre Palestina după 1945, dar nu şi în China, Coreea sau Cuba, ne pune pe gânduri şi considerăm că este un argument în favoarea ipotezelor de mai sus. Ipoteze pe care le punem la dispoziţia altor persoane, mai informate. Fie pentru a le dezvolta şi confirma, fie pentru a le respinge. Ne-am bucura dacă argumentele cele mai serioase ce se vor aduce vor face necesară, obligatorie chiar, renunţarea la această ipoteză, atât de deprimantă între oameni de bună credinţă. Vorba fiind de credinţa în valoarea umană, a fiinţei umane, a speţei umane! Iar deprimantă fiind concluzia privind gradul ridicat în care istoria contemporană, inclusiv istoriografia, este manipulată, controlată şi dirijată fără ştiinţa societăţii, a opiniei publice, civile. Fără ştiinţa noastră… Căci în secolul al XX-lea inventivitatea umană în materie de minciuni, uzurpare, impostură, diversiune şi fals a depăşit toate modelele şi precedentele oferite de istorie!
George Alexianu – un criminal de război decorat şi omagiat de Vatican!
§ 25. Câteva cuvinte despre Transnistria, teritoriul sovietic de dincolo de Nistru, ocupat de armata română în perioada 1941-1943, unde au fost strămutaţi zeci de mii de evrei pe vremea lui Antonescu şi unde se zice că au pierit circa 400.000 de evrei. Cum au ajuns evreii români în Transnistria? Trebuie ştiut că în luna iunie 1940, guvernul român a primit de la Moscova un ultimatum, de a evacua în câteva zile Basarabia şi Bucovina de Nord, aceste provincii vechi româneşti urmând să fie ocupate de Armata Roşie şi integrate Uniunii Sovietice. Ultimatumul sovietic, atât de cinic şi de ilegal, a stârnit consternare şi durere printre români, dar nu şi printre evreii din cele două provincii şi din restul României, evrei care nu şi-au ascuns satisfacţia pentru dezmembrarea României. Ba unii evrei, nu puţini, s-au dedat şi la acte de violenţă împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina, violenţă împinsă până la asasinate oribile. Uniunea Sovietică a ţinut în stăpânire cele două provincii până în iunie 1941, adică vreme de un an, timp în care localnicii
români, deşi erau populaţia majoritară şi autohtonă, au suferit nenumărate vexaţii, nu atât din partea ocupantului sovietic, cât mai ales din partea evreilor localnici, fanatici comunişti. Când la 21 iunie 1941 România a declarat război URSS-ului, mulţi dintre militarii români s-au considerat îndreptăţiţi să se răzbune pentru umilinţele şi violenţele cu care evreii din Basarabia îi trataseră pe militarii români aflaţi în retragere, în iunie 1940. Aşa „a început“ Holocaustul din România, prin represalii perfect justificate, care au afectat viaţa şi integritatea fizică a câtorva zeci de evrei criminali, poate câteva sute, nu mai mulţi. Repet: evrei criminali! Curând după redobândirea Basarabiei, au început să fie descoperite gropile comune şi alte urme ale asasinatelor în masă care au făcut mii de victime printre români în perioada iunie 1940iunie 1941. S-a aflat despre românii, zeci de mii, care fuseseră deportaţi în Siberia, mulţi dintre ei murind pe drum. Toate aceste suferinţe româneşti fuseseră pricinuite de Armata Roşie şi mai ales de zelul anti-românesc al unor evrei din Basarabia şi Bucovina care s-au oferit voluntari să contribuie la opera de rusificare a celor două provincii româneşti! Pentru autorităţile de la Bucureşti, după 21 iunie 1941 s-au pus două probleme în legătură cu evreii din Basarabia şi Bucovina:
– cum să-i apere de furia populaţiei şi a militarilor români? – cum să-i pedepsească totuşi pentru lipsa de loialitate faţă de statul român? Soluţia găsită a fost să li se satisfacă sentimentele atât de violent anti-româneşti şi să-i scutească de povara de a mai fi cetăţeni ai unui stat pe care nu-l respectă şi nu-l agreează. Aşa a apărut soluţia evacuării şi strămutării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, unde au mai fost strămutaţi şi evrei comunişti din restul teritoriului, dar nu în lagăre de concentrare adhoc construite, ci în sate şi localităţi, în casele abandonate sau ale localnicilor. Li s-au oferit locuri de muncă, pentru care au fost retribuiţi şi au fost liberi să se organizeze, să se gospodărească. În principiu, o singură restricţie li s-a impus: să nu se întoarcă în România! Asta a fost pedeapsa şi, totodată, măsura de prevedere luată de Antonescu: evreii din Basarabia şi Bucovina, care dovediseră sentimente pro-sovietice şi anti-româneşti, să nu mai calce pe teritoriul României! Măsură şi ea perfect justificată! Semnificativ este faptul că după război evreii care au fost deportaţi în Transnistria, întorşi în România, s-au considerat ceea ce toată lumea ştia că sunt: victimele unor represalii şi persecuţii politice, ideologice, nicidecum rasiste. Atfel că cei deportaţi în Transnistria, printre care s-au numărat şi câţiva comunişti români, au fost declaraţi „luptători comunişti în ilegalitate“ şi au fost copleşiţi cu onoruri şi beneficii oficiale, cu substanţiale „pensii de ilegalişti“. În literatura scrisă după 23 august 1944 aceşti evrei sunt prezentaţi ca luptători comunişti, aşa cum o face şi ideologul comunist (evreu) Ştefan Voicu, bunăoară, în ale cărui memorii despre experienţa sa din lagărele de deportare din Transnistria nici nu apare cuvîntul evreu! Toţi deportaţii sunt numiţi comunişti sau tovarăşi. Aceste „lagăre de concentrare“, cum sunt numite de istoricii evrei, erau păzite de jandarmi români, dar nu atât pentru a-i împiedica pe evrei să evadeze – oricum aceştia aveau o mare libertate de mişcare, cât pentru a-i împiedica pe localnici să-i atace pe evreii deportaţi. Aceşti jandarmi români au intervenit deseori ca să-i apere şi pe evreii localnici ucraineni, de furia populaţiei locale, a ucrainenilor care nu le puteau ierta evreilor devotamentul faţă de autorităţile
comuniste şi fărădelegile săvârşite la adăpostul ideologiei bolşevice, în timpul puterii sovietice, suferinţele pe care evreii le-au pricinuit ucrainenilor în numele luptei de clasă, al ideologiei bolşevice. Au murit mulţi evrei în Transnistria? Istoricii holocaustizanţi ceva mai moderaţi avansează cifra de 250.000. Puşi în faţa unor evidenţe chiar şi pentru aceşti istorici imposibil de ignorat, au rectificat: evreii din Basarabia şi Bucovina, care au fost deportaţi şi au murit de mâna românilor în Transnistria, sunt mult mai puţini. Nu se ştie exact câţi, dar asta nu scade vinovăţia (programată) a românilor, căci românii au mai ucis în Transnistria şi evrei ucraineni, localnici. Nu se ştie câţi, dar foarte mulţi. La un loc, aceşti foarte mulţi evrei români şi ucraineni trebuie să fie cam 250.000 la număr, poate chiar 400.000… Cifre pentru care nu se aduce nici o documentaţie cât de cât demnă de luat în seamă. În timpul ocupaţiei româneşti, Transnistria a primit vizita oficială a trei delegaţii internaţionale care au verificat în ce condiţii trăiesc evreii deportaţi de români: o delegaţie a Crucii Roşii Internaţionale, o delegaţie condusă de ambasadorul Elveţiei şi altă delegaţie împuternicită de Vatican. Nici până azi nu s-au publicat rapoartele complete ale celor trei comisii. Din fragmentele publicate, selectate de editori evrei, nu rezultă însă nimic care să se potrivească cu teza uciderii a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria! Au fost câteva cazuri de ucidere a unor grupuri de evrei, dar toate acestea s-au petrecut în zone controlate de armata germană şi cu implicarea exclusivă a germanilor. Cât priveşte evreii ucraineni, aceştia au fost aşa de rău brutalizaţi de români încât, cu ocazia inspecţiilor internaţionale mai sus menţionate, aproape toţi au cerut ca la sfârşitul războiului să li se permită să se strămute în România, odată cu evreii evacuaţi din România în Transnistria. Detaliul cel mai grăitor îl constituie personalitatea lui George Alexianu, guvernatorul român al Transnistriei, autorul moral al asasinării a 250.000 de evrei, în versiunea holocaustizantă:
– la Bucureşti, copiii săi primeau lecţii de limba germană de la rabinul-şef al evreilor din România, Alexandru Şafran, bun prilej ca între cei doi să se schimbe opinii, mesaje şi documente importante pentru situaţia celor deportaţi;
– toate cele trei comisii internaţionale l-au felicitat pe guvernatorul Transmistriei, pentru situaţia constatată, pentru cele aflate de la evreii deportaţi, care au avut numai cuvinte de recunoştinţă pentru administraţia românească; – după război, toţi cei care au fost guvernatori ai provinciilor organizate pe teritoriul sovietic ocupat de armatele Axei au fost arestaţi şi supuşi „judecăţii poporului“, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană să-i acuze de o fărădelege, pedeapsa să fie capitală. Din cei 11 guvernatori supuşi acestei judecăţi, 10 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc, în faţa celor care i-au judecat. Unul singur a fost găsit nevinovat, deoarece toţi martorii care s-au perindat în faţa judecătorilor au avut aceeaşi poziţie: de preţuire şi recunoştinţă pentru omenia guvernatorului. Acesta a fost George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Judecat în piaţa publică din Odessa, George Alexianu a fost declarat nevinovat în ovaţiile publicului şi returnat autorităţilor din România. Judecat de comuniştii evrei la Bucureşti, George Alexianu a fost declarat criminal de război şi condamnat la moarte pentru crimele săvârşite în …Transnistria! Despre guvernatorul Transnistriei fostul rabin-şef din acei ani, Alexandru Şafran, declara în 1996 că George Alexianu „în întreaga sa viaţă şi activitate profesională şi mai ales în
perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitatea evreiască. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept“. În anul 1999, când a vizitat România, Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat la recepţia oficială pe Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, gest neaşteptat, surprinzător pentru toată lumea şi care nu putea fi interpretat decât ca un semn de recunoaştere a meritelor pentru care lui George Alexianu, în 1943, după inspecţia făcută de trimisul Papei Pius al XII-lea, i s-a conferit cea mai înaltă distincţie pontificală: Orbis et Urbis. Să nu fi ştiut Vaticanul că George Alexianu în 1946 a fost condamnat la moarte şi executat pentru crime de război, vinovat de asasinarea în Transnistria a 400.000 de evrei? Bineînţeles că Vaticanul, care le ştie pe toate, a ştiut şi ce soartă a avut George Alexianu. Dar dacă Vaticanul şi-a menţinut preţuirea de odinioară este pentru că Vaticanul ştie bine că în Transnistria nu a fost nici un holocaust! Că nimeni dintre români nu se face vinovat de uciderea a sute de mii de evrei! În lipsa unor dovezi privind uciderea a zeci şi sute de mii de evrei în Transnistria, istoricii holocauşti consideră că intră în economia genocidului, a Holocaustului, şi evreii care au murit în Transnistria de boală, îndeosebi de tifos, învinuind autorităţile româneşti de provocarea, prin neglijenţă, a epidemiilor de tifos din acei ani. După această logică ar urma să fie inventariaţi ca victime ale Holocustului şi românii, civili sau militari, răpuşi de tifos în alte zone ale ţării sau pe front ori în prizonieratul din Rusia. Ceea ce n-ar fi cu totul lipsit de logică… Dar în acest caz Holocaustul ar înceta să mai fie monopol evreiesc. Din păcate, din păcate pentru demnitatea fiinţei umane, în ultimii ani s-au făcut dezvăluiri neaşteptate şi cutremurătoare privind folosirea armei bacteriologice de către trupele aliate în cel de-al doilea război mondial pentru a provoca epidemii, inclusiv epidemii de tifos, în ţările controlate de Germania nazistă. Astfel că responsabilii de genocidul, de Holocaustul din Transnistria, vinovaţi de moartea evreilor şi românilor răpuşi de tifos, sunt de căutat mai curând printre marii strategi de la Londra şi Washington, mai degrabă decât la Bucureşti. (Vezi infra, § 26, despre Raportul Mitkiewicz.) Pe scurt, aceasta este povestea adevărată şi atât de minunată a lui George Alexianu, autorul unuia dintre cele mai frumoase capitole din Istoria omeniei româneşti…
Ion Antonescu, antisemitul care i-a salvat pe evrei
§ 26. Mult pomenitul anti-semitism al mareşalului Ion Antonescu, care a guvernat România în perioada septembrie 1940 – august 1944, a avut o direcţie extrem de precisă: „evreii care au venit în România după 1914 şi s-au îmbogăţit aici pe căi necinstite, prin corupţie şi prin jefuirea banului public, prin exploatarea muncii şi sărăciei româneşti, alimentând mereu dezordinea şi sprijinind acţiunile dăunătoare neamului românesc, pentru ca apoi să se ridice chiar împotriva armatei, care le-a asigurat liniştea şi prosperitatea, aşa cum au făcut-o în Basarabia şi Bucovina de Nord şi dincolo de Nistru“. Simplu spus, Ion Antonescu a fost anti-
semit, dar numai faţă de evreii comunişti, bolşevizaţi, agenţi ai intereselor antiromâneşti şi ai politicii criminale a URSS, a Cominternului. Mareşalul, adresându-se prietenului său, arhitectul evreu H. Clejan, recunoştea deschis că aceşti evrei trădători de ţară „vor fi loviţi fără milă şi vor fi aruncaţi dincolo de hotarele Ţării. Evreii care au căzut victime ale acestei politici „antisemite“ au avut parte de un regim de izolare – nu foarte strictă, spre a fi împiedicaţi să mai uneltească împotriva poporului care le oferise până atunci atât de mult! Regimul aplicat de Ion Antonescu acestor evrei nevrednici nicicum nu poate fi catalogat ca regim de exterminare. Evreii care se plâng azi de anti-semitismul mareşalului Ion Antonescu uită să menţioneze că, spre deosebire de toţi ceilalţi cetăţeni ai României din acea vreme, evreii nu au fost trimişi pe front! Evreii nu au murit cu sutele de mii la Cotul Donului ori la Sevastopol sau Stalingrad, cum au murit românii. Consideraţi cetăţeni lipsiţi de loialitate faţă de statul român – căci dăduseră nenumărate dovezi în acest sens, şi, deci, nedemni de onoarea de a muri pentru Patrie, evreii nu au avut la vremea aceea nimic de obiectat ca, în locul serviciului militar, să plătească o taxă şi să presteze în spatele frontului, în localităţile de domiciliu, anumite servicii de interes obştesc cu totul benigne, chiar derizorii în comparaţie cu tragedia frontului. Mulţi dintre românii care au pierit pe front ori s-au întors de la război schilodiţi pe viaţă şi-ar fi dorit să aibă parte de aşa zisele persecuţii la care au fost supuşi evreii din România şi să le împărtăşească soarta, adică să rămână în viaţă, teferi şi nevătămaţi. În aceste condiţii nu este de mirare că printre analiştii români ai acelor evenimente au apărut critici severe la adresa lui Ion Antonescu tocmai pe seama politicii sale faţă de evrei, politică în care aceşti istorici nu se sfiesc să identifice elementele şi dovezile unui veritabil protecţionism pro-evreiesc! Ale unei discriminări pozitive a evreilor! Căci, vorba unui important evreu, Nandor Gingold: „Evreii nu luptă pe front. Cine îşi pierde banii – nu pierde nimic, cine îşi pierde onoarea pierde ceva, cine îşi pierde viaţa – pierde totul“. Sute de mii de români au considerat că, dimpotrivă, când pierzi onoarea ai pierdut totul şi şi-au dat tributul de sânge pe front, pentru întregirea hotarelor româneşti, a demnităţii naţionale… Este de-a dreptul dezgustător şi revoltător să vezi că onoarea acelor militari români este azi întinată de cei care nu au împărţit cu ei nici o clipă riscurile războiului, ale confruntării pe viaţă şi pe moarte din linia întâi a frontului. În loc de recunoştinţă şi preţuire pentru Antonescu şi Armata Română, evreii holocaustizanţi aruncă pe umerii acestora povara unor incriminări teribile. Contează prea puţin absenţa sau debilitatea probelor. În lumea de azi, din păcate, lipsa probelor poate fi suplinită prin convocarea tuturor forţelor de manipulare mediatică, prin insistenţă şi aroganţă, prin sfidarea adevărului şi a lui Dumnezeu!… Prin minciună! Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu. La o jumătate de secol după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:
„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;
– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască; – au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată;
– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi; – au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci; – evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcăminte şi medicamente;
– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospodăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;
– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;
– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…) Nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli; Nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti; Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă. La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare! n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…) Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. (…) Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. (…) Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor.“ Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.“ Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu:
„Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost
tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?“ (apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392) Aşadar, aşa arată holocaustul, genocidul anti-evreiesc pe care Ion Antonescu şi poporul român l-au rezervat populaţiei evreieşti din România! Tabloul vieţii evreilor din România anilor 1940-1944, descris mai sus de Marius Mircu, pentru care avem confirmări nenumărate din partea altor martori evrei, face de ruşine toată liota de evrei detractori neruşinaţi ai românilor, în fruntea cărora, din păcate, se află Mihail Sebastian, cu al său Jurnal. (Ceea ce face plauzibilă ipoteza că jurnalul respectiv a fost prelucrat, pe ici–pe colo, în punctele esenţiale, mult după moartea autorului…) În cartea amintită, Teşu Solomovici, autor evreu care se străduieşte să nu facă parte din gaşca amintită, încearcă să înţeleagă şi să explice „de ce nimeni în Israel n-a încercat să demonteze mecanismele «Centrelei Evreilor»“, adică, în fapt, să priceapă, să găsească explicaţia „supravieţuirii generale a evreimii române“. Aşadar, se poate vorbi despre supravieţuirea generală a evreimii române! Supravieţuirea evreilor din România, inclusiv a celor strămutaţi temporar în Transnistria nu poate avea o singură explicaţie, ci mai multe. Printre aceste explicaţii nu avem voie s-o eludăm pe cea mai importantă: în România genocidul, exterminarea evreilor, holocaustul nu a funcţionat nici măcar ca idee, pusă pe hârtie de vreun politician exaltat sau rostită la o adunare publică. Soarta evreilor deportaţi în Transnistria se deosebea atât de mult de soarta românilor de pe front încât printre românii de rând a apărut ideea că „pentru asta mor copiii noştri pe front, ca să le facă evreilor ţară în Transnistria“. (Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană, p 237.) În general politica lui Ion Antonescu faţă de evrei, nici pe departe criminală sau rasistă, se poate spune şi că i-a obligat pe evreii din România la un exerciţiu de autoguvernare care le-a fost deosebit de folositor mai apoi ca experienţă, în organizarea Israelului (după acelaşi Marius Mircu). Interpretare pe cât de surprinzătoare, pe atât de subtilă, care ia în calcul faptele, adică efectele produse, mai puţin intenţiile, care sunt totdeauna discutabile şi interpretabile. Autorii holocauşti cât de cât mai puţin necinstiţi, oareşicât oneşti, îi reproşează lui Ion Antonescu şi implicit românilor condiţiile precare în care au fost obligaţi să trăiască evreii din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, în primele luni după deportare, când, din pricina lipsei medicamentelor şi a unor condiţii normale de higienă, zeci de mii de evrei s-au îmbolnăvit de tifos şi nu puţini dintre ei au murit… Este singura acuzaţie care ar merita să fie examinată, având oarecari temeiuri. Din păcate pentru cei care ne acuză, documente până nu demult ascunse cu grijă dovedesc că în foarte multe cazuri epidemia de tifos a făcut ravagii chiar şi acolo unde condiţiile de higienă şi medicamentele nu se poate spune că au lipsit: printre militarii şi civilii germani. Şi aceasta pentru că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, de cele mai multe ori îmbolnăvirea de tifos a fost provocată de mâna criminală a unor agenţi ai Puterilor Aliate, care, într-un veritabil război bacteriologic, s-au ocupat de provocarea acestei boli, atât printre militarii, cât şi printre civilii din ţările Axei… Aşadar criminalii de război, vinovaţi inclusiv de folosirea armei bacteriologice, nu sunt de căutat şi de găsit la Bucureşti! Nu este târziu nici acum ca ei să răspundă penal şi moral pentru militarii români şi civilii, români şi evrei, pe care i-a răpus tifosul în acei ani. (cf. Radu Theodoru, A fost sau nu Holocaust?, capitolul Tifosul ca armă. Raportul Mitkiewicz.) Este şocant să raportezi soarta evreilor din România guvernată de Antonescu la soarta pe care a avut-o mareşalul Ion Antonescu. Nu avem în vedere în primul rând procesul de care a avut
parte şi condamnarea sa la moarte, sentinţă atât de nedreaptă, executată la 1 iunie 1946. Ci ne gândim mai ales la atitudinea evreilor din zilele noastre, de după 1990, la oficialităţile evreieşti de azi, a căror presiune a determinat guvernul României să-l declare pe mareşal în mod oficial criminal de război şi să reprime orice manifestare a recunoştinţei româneşti faţă de mareşal! Este şocantă această atitudine a evreilor în măsura în care în fapt şi înaintea lui Dumnezeu evreii au mari datorii de recunoştinţă faţă de mareşal, faţă de poporul român. Povara acestor datorii se pare însă că este prea mare pentru interesele şi sensibilitatea evreilor. Om, ca toţi oamenii, supus greşelii, mareşalul Ion Antonescu a săvârşit şi mari erori pe care mulţi români nu i le pot trece cu vederea. Procesul de corectă evaluare a prestaţiei mareşalului în istoria Neamului Românesc este departe de a se fi încheiat. Un singur lucru este cert: dacă cineva, vreun grup sau vreo categorie de oameni, se poate plânge de mareşalul Ion Antonescu, aducându-i acuzaţii întemeiate pe fapte bine dovedite şi de nimeni contestate, aceia nu sunt evreii! Românii, din păcate, da, au ce să-i reproşeze lui Ion Antonescu şi au făcut-o deja, pentru prejudicii extrem de clare şi de bine cunoscute aduse intereselor româneşti. Rămâne de văzut dacă, pentru aceste prejudicii extrem de reale, vinovatul principal sau unic (cum susţin unii acuzatori români) este mareşalul Ion Antonescu. În ce-i priveşte pe evrei, ceea ce este uşor de dovedit sunt numai beneficiile pe care le-au tras evreii de pe urma mareşalului. Pentru mereu pomenitele suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti evreieşti, pricinuite pe nedrept de Ion Antonescu şi militarii români, nu avem nici o dovadă cât de cât serioasă, concludentă. Nota bene: în aprecierea prestaţiei mareşalului Ion Antonescu stau mărturie câteva mii de pagini de stenogramă care au înregistrat tot ce s-a discutat şi s-a hotărît în şedinţele de lucru ale guvernului Ion Antonescu. Onestitatea şi buna credinţă a mareşalului conducător de stat a produs şi acest document, aproape unic pe plan mondial: Stenograma şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernul Ion Antonescu, recent publicate de Arhivele Naţionale ale României. Nu a avut nimic de ascuns mareşalul Ion Antonescu din tot ce a spus şi a făcut, oferindu-se integral judecăţii postume a neamului românesc şi a umanităţii.
Holocash-ul, da, în România a început!
§ 27. Evreii, ca orice popor, reprezintă un mixtum compositum din orice punct de vedere iam privi. Şi în primul rând din punctul de vedere rasial. Precum se ştie, deşi sunt în mod specific vizaţi prin termenul anti-semitism, numai o minoritate de circa 10% dintre evrei sunt de origine propriu-zis semită, urmaşi ai evreilor biblici, ai celor 12 triburi „canonice“. Al 13-lea trib şi cel mai numeros – circa 90% dintre evrei, este alcătuit din urmaşii kazarilor, populaţie asiatică, convertită la mozaism în secolul al VIII-lea, şi mult diferită de evreii biblici, aşa zişii sefarzi, sub toate aspectele. Kazarii – numiţi deseori askenazi, au adus o mentalitate cu totul deosebită, opţiunea lor pentru mozaism fiind fondată pe ideea că, în comparaţie cu creştinismul şi cu mahomedanismul, religia evreiască le oferă mai multe avantaje, că este mai profitabil să fii evreu decât goim. Căutarea profitului practic, material şi social, în orice împrejurare a vieţii, chiar şi în alegerea Dumnezeului la care să te închini, va deveni o trăsătură de caracter şi de mentalitate pentru foarte mulţi evrei. Ideea că simpla apartenenţă la mozaism este suficientă pentru a-ţi atrage anumite avantaje a devenit – probabil şi în acest fel – o schemă de gândire şi de comportament puţin întâlnită la alte popoare: a face o afacere, un gheşeft, din apartenenţa la un popor, la un neam anume.
„Industria“ Holocaustului este în mod evident derivată din această mentalitate! Nu e de mirare că mulţi evrei – se pare că evreii sefarzi şi credincioşi, tradiţionalişti, purtători autentici ai mesajului biblic, tocmai de aceea refuză industrializarea Holocaustului! Adică refuză Holocashul! Termenul Holocash, din ce în ce mai cunoscut şi mai folosit, prin răspândirea sa planetară dă expresie conştiinţei publice mondiale cu privire la comportamentul atât de imoral al acelor evrei care au transformat moştenirea spirituală a Holocaustului într-o afacere extrem de profitabilă pentru câteva firme de avocaţi şi pentru câteva fundaţii deloc „non-lucrative“. Adică au transformat suferinţa unor evrei în câştig fabulos al altor evrei! Este şi cazul comisiei prezidate de mult-contestatul chiar şi de către evrei Elie Wiesel, comisie care şi-a propus să evalueze, în miliarde de dolari, suferinţa evreilor din România, îndeosebi a evreilor care, câteva sute de mii, au fost omorîţi de români în Transnistria. Sumele în discuţie oscilează între 10 (zece) şi 50 (cincizeci) de miliarde de dolari! Adică între 25.000 şi 125.000 de dolari pentru fiecare suflet de evreu dintre cei 400.000 trecuţi în „palmaresul“ românilor. La o dispută pe acest subiect în care ne-am putea îngădui să fim meschini şi mici la ceea ce nu avem, adică la suflet, am putea aduce în discuţie faptul că Germania, care până acum a plătit câteva zeci de miliarde de mărci pentru evreii ucişi în Holocaust, şi-a asumat răspunderea pentru toate cele 6.000.000 de evrei victime ale nazismului! Că, deci, germanii au plătit şi pentru evreii ucişi de noi, de români! Deci, noi, românii, oricât am fi de vinovaţi şi de criminali, nu mai avem nici o datorie, în bani, în dolari, în bunuri materiale, către evrei! Cel mult către germani! Ca să putem spune că am plătit „nemţeşte“ consumaţia! Dar – ne întrebăm – nu cumva evreii ucişi în Holocaust au fost mai mulţi de 6 milioane, au fost cel puţin şase milioane şi 400.000, acei 400.000 de evrei ucişi de români şi pentru care suntem buni de plată?! Confruntaţi cu această perspectivă, noi, românii, nu putem să nu ne aducem aminte că, totuşi, mai sunt şi alte ipoteze, alte teorii, alte teze, potrivit cărora numărul evreilor „holocaustizaţi“ e mai mic de 6 milioane, ar fi „doar“ un milion şi ceva, ba chiar sub un milion!… Nu avem încotro şi vom privi cu deosebită
simpatie şi interes aceste ipoteze. Cu simpatie şi cu speranţa că aceste teze sunt cele care corespund adevărului! Ar fi grozav dacă am putea în felul acesta „salva“ mai mult de cinci milioane de suflete de om! Başca miliardele de dolari pe care nu le-am mai plăti nu se ştie exact cui şi pentru care vină! Şi credem că nu ar fi imposibil să aflăm adevărul, să aflăm care a fost numărul exact al evreilor căzuţi victime ale nazismului german şi ale acoliţilor acestuia: comunitatea mondială evreiască ştim că ţine o evidenţă proprie extrem de riguroasă a tuturor evreilor. Prin tradiţie însă, evreii împiedică orice recensămînt al lor, făcut de „ceilalţi“. S-a făcut de mult observaţia (constatarea) că evreii, pretutindeni unde trăiesc în mijlocul altor popoare, se feresc să se ştie care este numărul lor exact. Ceea ce nu-i împiedică pe conducătorii evreimii (mondiale) să cunoască toate datele de stare civilă despre orice evreu, începând cu momentul naşterii, care se înregistrează la mai multe instanţe şi terminând, fireşte, cu momentul şi locul morţii. De la prieteni evrei cunosc că naşterea fiecăruia a fost înregistrată, printre altele, şi la un centru de evidenţă din New-York. Chiar şi când naşterea s-a produs sub ocupaţie germană, în Europa de Răsărit a anilor 1939-1945… Până ce alţii, mai pricepuţi şi mai îndreptăţiţi, vor stabili exact (cu aproximaţie de ordinul sutelor sau miilor) câţi evrei „au dat materialitate Holocaustului“, ca victime ale acestuia, noi ne vom aduce aminte de un episod uitat, prea uşor uitat, din istoria Holocaustului: pentru evreii deportaţi în Transnistria, Ion Antonescu a prevăzut dreptul acestora de a primi ajutoare, în bani sau în pachete, de la alte persoane, de la alţi evrei, chiar şi de la evreii din străinătate! S-a început atunci o vastă acţiune a evreilor din Bucureşti pentru colectarea de ajutoare, bani îndeosebi, care să amelioreze situaţia disperată a evreilor deportaţi. Ţinta au fost evreii din străinătate, din America în primul rând. Către aceştia au pornit sute de scrisori disperate, care descriau coşmarul din Transnistria în termenii cei mai exageraţi, mai inventivi, pentru a-şi impresiona coreligionarii din Occident şi pentru a-i face astfel să doneze sume cât mai mari în ajutorul evreilor din Transnistria, atât de năpăstuiţi. Azi, aceste scrisori sunt prezentate la Muzeul Holocaustului ca documente istorice despre suferinţele evreilor! La vremea lor însă scrisorile respective şi-au făcut efectul aşteptat şi evreii din America au trimis sume frumoase la Bucureşti, venind în sprijinul „coreligionarilor deportaţi în lagărele morţii din Transnistria“. Despre aceste scrisori, scrisori propriu-zis mincinoase, au aflat şi autorităţile româneşti. Drept care Ion Antonescu a dispus ca însuşi Wilhelm Filderman, liderul spiritual al evreilor, să fie şi el deportat, ridicat din Bucureşti şi dus în Transnistria, ca să vadă cu ochii săi cât de rău o duc evreii deportaţi de români. După ce a stat câteva luni în Transnistria, Wilhelm Filderman n-a mai spus o vorbă despre suferinţele evreilor deportaţi, despre abuzurile autorităţilor române. Pe de altă parte însă, autorităţile româneşti au descoperit că banii care veneau din America pentru evreii din Transnistria se opreau la Bucureşti şi nu mai ajungeau la evreii aflaţi în suferinţă. Fiind sesizaţi în acest sens şi de evreii cinstiţi din Bucureşti, autorităţile române au demarat cercetări care s-au finalizat cu inculparea unor lideri sionişti evrei pentru deturnarea în folos propriu a sumelor de bani venite din străinătate pe adresa evreilor din Transnistria. Cu alte cuvinte, autorităţile „criminale“ ale guvernării Ion Antonescu au intervenit în apărarea evreilor din Transnistria, fraudaţi de fraţii lor din Bucureşti! Fraţii lor sionişti! Despre această ispravă a sioniştilor din România, a evreilor deci, azi nu mai vrea nimeni să vorbească, nimeni dintre cei care îl acuză pe Antonescu, deci pe români, de uciderea a 400.000 de evrei. Ce-i drept, nici procesul sioniştilor delapidatori nu a mers până la capăt. Excelentele relaţii dintre liderii sionişti şi autorităţile române au dus în cele din urmă la muşamalizarea cazului. După război, nici un Simon Wissenthal sau Elie Wiesel ori Radu Ioanid nu s-au ostenit să stabilească adevărul despre vinovăţia evreiască pentru suferinţele îndurate de evreii de-
portaţi în Transnistria. S-ar părea că este vorba de o strategie care impune tuturor evreilor, în chip sistematic, să ascundă ticăloşiile săvârşite de alţi evrei, mai ales cele săvârşite împotriva evreilor. În felul acesta, pentru suferinţele evreilor victime ale Holocaustului, suferinţe atât de mari şi de reale, rămâne să răspundă numai şi numai ne-evreii, propriu-zis creştinii! Această strategie, de a-i pune pe toţi evreii în aceeaşi categorie, a victimelor, este extrem de falsă şi de mincinoasă, având drept scop prostirea în primul rând a evreilor, care nu trebuie să afle că Holocaustul a săpat o prăpastie între evreii victime ai Holocaustului şi evreii profitori de pe urma suferinţei evreieşti! Pentru noi, românii, şi pentru mentalitatea europeană, în general, acest comportament evreiesc este greu de înţeles, căci se abate de la orice principialitate justiţiară. După mintea noastră, între neamţul şi evreul care, pe vremea lui Hitler, au colaborat foarte bine în cadrul politicii naziste de exterminare a evreilor, noi credem că sancţiunea cea mai aspră, mai neiertătoare, o merită evreul trădător de neam, de fraţi, evreul coadă de topor care s-a pus în slujba unor opresori ai propriilor fraţi… Mentalitatea evreiască vede lucrurile însă altfel. Astfel că după al II-lea Război Mondial evreii colaboraţionişti nu prea au fost chemaţi în justiţie să dea socoteală de faptele lor şi să împărtăşească soarta cuvenită unor trădători şi criminali. Se pare că pentru evrei, deasupra oricăror principii morale, lăsate de la Dumnezeu prin profeţii săi sau descoperite de oameni, se află interesul ca
– numărul evreilor să nu scadă sub nici un motiv (altul decât cauzele inevitabile: boli, accidente etc.), astfel că evreii nu vor aplica altor evrei pedeapsa capitală, indiferent cât de ticălos ar fi acel evreu! Un evreu mort, oricât ar fi fost el de cinstit şi de grozav, nu mai valorează nimic şi nu mai poate să facă nimic pentru comunitate. Un evreu viu, oricât ar fi de ticălos şi de vinovat, de crimele cele mai cumplite, tot mai este o speranţă că se va putea face vreodată cât de cât util şi eficient proiectului de supravieţuire ori de supraînălţare a poporului „ales“;
– unitatea (tribală) evreiască să se menţină ca prioritate absolută. Dacă evreii, precum alte popoare, s-ar preocupa să facă curăţenie în propria ogradă şi să-i elimine, să-i îndepărteze ori să-i izoleze pe cei care încalcă anumite principii morale, aceasta ar afecta coeziunea „tribului“, a neamului, şansele acestuia. Aşa cum din oameni drepţi se nasc deseori copii cu purtările cele mai urîte, la fel din evrei ticăloşi nu este deloc exclus să se nască evrei de treabă. Pedeapsa, îndeosebi cea capitală, pe cei mai mulţi oameni îi împiedică să mai procreeze, iar aceasta se pare că este grija cea mai mare pentru a asigura succesul proiectelor în care te angajezi din convingerea că eşti poporul „ales“: creşterea demografică. La ce le este utilă evreilor această „unitate cu orice preţ“, chiar şi cu preţul abandonării oricăror exigenţe morale? (Vezi şi pilda biblică a lui Iosif cu ai săi fraţi care l-au dat morţii, dar pe care Iosif îi iartă, gest decisiv în istoria lui Israel…) Singura explicaţie logică, raţională pe care o putem formula în comentariul acestui comportament este că acesta trădează strategia (ofensivă şi defensivă deopotrivă) a unei comunităţi care ori se simte agresată din toate părţile, ori se consideră angajată într-un proiect (proiectul „poporul ales“?) care o opune întregii comunităţi planetare, tuturor celorlalţi. Nu întâmplător evreii au un cuvînt special pentru ceilalţi, pentru ne-evrei: goimii… Paranoia acestei proiecţii i-a făcut pe evrei ca la sfârşitul Holocaustului să nu condamne pe nici unul dintre evreii trădători, nici măcar pe celebrul şi sinistrul medic nazist Mengele… Evreu pe care ani de zile evreii vânători de criminali nazişti nu l-au supărat cu nimic… A fost vreo înţelegere între Mengele şi liderii sionişti? Şi când s-a făcut această înţelegere? Cumva înainte de Holocaust?…
Circulă în mediile evreieşti şi teza că între evreii victime şi evreii profitori ai Holocaustului distincţia nu s-a făcut la întâmplare, ci după anumite criterii, printre care este amintit şi criteriul religios, confesional. Dar în această direcţie nu putem insista, ne lipseşte informaţia minimă necesară. Competenţa noastră nu depăşeşte nivelul distincţiei, netă din toate punctele de vedere, care se face în mediile evreieşti între cazari şi evreii biblici, evreii „de origine evreiască“ propriu-zisă. Are această distincţie vreo legătură cu holocaustul? Sau cu criticile aduse sionismului de rabinul Moishe Friedman? Care să fie sensul afirmaţiei, repetată în intervenţia rabinului-şef Moishe A. Friedman, cum că „o mare parte a sioniştilor nici nu este de origine evreiască“? Sau „nu toţi bolşevicii evrei erau într-adevăr de origine evreiască, la fel ca şi în cazul Comunităţii de cult israelite (J. K.G.) a Austriei, unde mulţi membri nu sunt de origine evreiască, ca de exemplu secretarul general dr. Arshalom Hodik. Asta este cu atât mai remarcabil cu cât această Comunitate de cult israelită are în realitate puţin de-a face cu religia evreiască, ci ne urmăreşte pe noi, adepţii credincioşi ai religiei evreieşti“. În România, evreii au constituit o comunitate departe de a fi omogenă. În perioada interbelică cel puţin trei categorii s-au evidenţiat, cu un comportament socio-politic net diferenţiat: evreii pământeni, evreii kominternişti (comunişti) şi evreii sionişti. Din prima categorie au făcut parte cei mai mulţi evrei, evrei care erau mulţumiţi cu statutul lor de cetăţeni români, nu erau la prima generaţie şi năzuiau să se fixeze în „solul“ românesc, să devină români, unii botezându-se în religia creştină (Tudor Vianu, N. Steinhardt şi alţii) sau întemeindu-şi familii mixte şi crescându-şi copiii „româneşte“ (Al. Graur, de exemplu). Ori trăind mai departe ca evrei, toleraţi şi respectaţi pentru consecvenţa şi loialitatea faţă de religia părinţilor. Evreii sionişti erau, după o anecdotă evreiască a epocii, acei evrei care încearcă să-i convingă pe ceilalţi evrei să emigreze în Palestina, dar ei nu se grăbesc să facă cumva acest pas… Glumă din care se înţelege cât de atractivă era Palestina pentru evreii „normali“. Gluma s-a îngroşat după 1945, când evreii (evreii comunişti) ajung la putere şi declanşează lupta de clasă împotriva exploatatorilor, inclusiv a exploatatorilor evrei, silindu-i astfel pe cei mai mulţi să emigreze în Palestina şi continuând astfel opera evreilor sionişti. Aceştia încercaseră şi ei să-şi convingă conaţionalii să emigreze în Eretz Israel, dar cu rezultate mai degrabă modeste, mediocre! Venirea la putere a evreilor comunişti a declanşat propriu-zis exodul evreilor din ţările unde evreii guvernau înspre Palestina. Acest paradox a bulversat puterea de înţelegere a naţionaliştilor români, care se temuseră că odată cu comunismul se vor instala la guvernare evreii şi nu pricepeau de ce evreii emigrau dintr-o ţară guvernată de evrei. Mai exact spus, este vorba de ţările din Estul Europei, toate, în frunte cu URSS, guvernate de evrei, de evreii comunişti, kominternişti. Ne întrebăm deci dacă faptul că (cei mai) mulţi evrei din Israel provin din ţările comuniste n-ar dovedi cumva că fără evreii din Europa de Est n-ar mai fi existat Israelul. Oare ar mai fi emigrat în Israel aceşti bravi evrei dacă oprimarea comunistă, de sorginte evreiască, nu i-ar fi alungat din ţara lor de baştină? Un ultim şi ignorat aspect al Holocahs-ului din România: presa de după 1990 a făcut deseori caz de faptul că mulţi evrei, pentru a părăsi România comunistă şi a pleca în Israel, în Occident, au plătit sume mari „lui Ceauşescu“. Nimic azi nu ne împiedică să aflăm mai exact despre ce sume este vorba şi cum au ajuns aceste sume în vestitele „conturi ale lui Ceauşescu“ sau „ale Securităţii“. Nimic nu ne împiedică în afară de complicitatea unor evrei la această afacere, evrei care au imaginat şi au intermediat acest comerţ cu evreii, cu libertatea evreilor din România. În fruntea acestor veritabili „geambaşi de oameni“ s-a aflat, se pare, însuşi rabinul Moses Rozen, care chiar obişnuia să-şi recunoască această îndeletnicire, acest hobby: geambaş
de oameni… Considerăm că singurii evrei îndreptăţiţi să primească de la români vreo despăgubire sunt evreii care i-au plătit lui Ceauşescu ca să poată emigra. Dar pentru aceasta ei trebuie să facă dovada că banii lor au ajuns în bugetul statului român şi nu în conturile geambaşilor evrei de evrei…
Întrebarea întrebărilor
§ 28. Am tot ezitat, dar până la urmă ne punem şi întrebarea cea mai importantă. Altă posibilitate de a ne vindeca de ea nu este decât aceea de a o face publică, cu orice risc, îndeosebi cu riscul de a exagera, de a bate câmpii. Ne asumăm acest risc: suntem primii care ne-am bucura dacă ni se va demonstra că fabulăm, că inventăm primejdii inexistente. Iată întrebarea: această tot mai vizibilă diversiune care este teza Holocaustului din România, cu tot ce decurge din ea, inclusiv exorbitantele sume pretinse ca despăgubiri, ca daune, nu cumva are drept principal scop să-i dezorienteze pe români şi să-i împiedice să-şi dea seama, să realizeze că, de fapt, în loc să se apere de acuzaţiile ce li se aduc, normal şi conform cu realitatea ar fi ca ei, românii, să ceară socoteală evreilor, inclusiv despăgubiri materiale să ceară pentru răul pricinuit ţării româneşti şi neamului românesc de evrei ca Ilie Moscovici, Ana Pauker, Leonte Răutu, Alexandru Nicolski, Silviu Brucan, Moses Rozen, Benjamin Franklin Peixotto şi Adolphe Cremieux, şi mulţi, mulţi alţii? Rău pricinuit cu bună ştiinţă, în cadrul unor programe şi strategii antiromâneşti, mai mult sau mai puţin subordonate proiectului Israel în România (sau Noul Canaan în România, cum recent îl numea un publicist evreu sub pseudonimul Paul Negureanu). Acest proiect e timpul să fie pus în discuţie publică, inclusiv în cadrul organismelor internaţionale cât de cât abilitate să dezbată un subiect atât de inedit, de neobişnuit, o cauză atât de atipică şi de aberantă de la comportamentul normal, legitim, al popoarelor şi statelor.
Proiectul Israelul în România e timpul să fie cunoscut de toată lumea, cu toate consecinţele pe care le-a declanşat de-a lungul anilor. Să fie cunoscut şi declarat în mod oficial, de instanţele politice, juridice şi morale, drept crimă împotriva umanităţii, tentativă de genocid la adresa poporului român. O crimă de neiertat, pentru care trebuie cineva să dea socoteală în faţa comunităţii internaţionale, în faţa poporului român. Situaţia creată prin proiectul Israelul în România ne îngăduie, nouă, românilor şi totodată ne impune să luăm, la rândul nostru, măsuri oricât de neobişnuite şi de „nemaiîntâlnite“ în practica relaţiilor dintre popoare şi state, singura condiţie care se pune fiind condiţia eficienţei demersurilor noastre, urmărind:
– să demaşte, spre ştiinţa şi oprobiul tuturor, acest proiect, descoperindu-i toate componenetele; – să ne asigure de abandonarea totală a proiectului şi de elaborarea unei legislaţii internaţionale preventive şi punitive în acest sens; – să găsească modalitatea de calcul şi plată a despăgubirilor pe care românii au dreptul să le primească de la autorităţile evreieşti. Va fi, cu această ocazie, să se stabilească şi în ce măsură, în ce proporţie evreii, ca persoane, ca indivizi, sunt în cunoştinţă de acest proiect deopotrivă criminal şi demenţial, de o imoralitate şi un cinism fără precedent în istorie, literalmente inuman, diabolic! După ştiinţa şi nădejdea noastră, evreii de rând, evreii normali nu au avut niciodată cunoştinţă de aceste proiecte diabolice şi neruşinate. Dar alţi evrei, inclusiv evrei cu bună reputaţie printre români, au ştiut de acest proiect şi chiar au acţionat în interiorul acestuia! Se impune ca istoricii şi juriştii să întreprindă cercetările necesare pentru a alcătui un inventar cât mai cuprinzător al pagubelor şi suferinţelor pricinuite românilor, României, prin proiectul Israelul în România. Întreprindere deloc uşoară, atipică pentru cercetători, dat fiind caracterul secret, ocult, propriu-zis conspirativ şi diversionist, gangsteresc, terorist, chiar ezoteric, al acestei acţiuni. Acest caracter s-a vădit cel mai bine în cadrul evenimentelor din decembrie 1989 şi al aşa-zisei epoci de tranziţie care a urmat, când s-a produs o reinstalare la conducerea României a unui mare număr de evrei, majoritatea evrei cominternişti sau urmaşi ai acestora. A fost aşa de mare numărul de evrei în structurile de guvernare şi de control, în Parlament, încât în legislaţia 1992-1996, când pentru prima oară fiecare comunitate etnică minoritară a avut dreptul să-şi trimită în Parlament un reprezentant, comunitatea evreiască s-a sfiit să facă vreo delegare în acest sens, fiind de notorietate generală că erau deja (prea) mulţi evrei în Parlament. În legislaţia următoare, 1996-2000, pentru a păstra aparenţele, comunitatea evreiască şi-a trimis un reprezentant oficial în Parlament, un deputat. Dar ce poate fi mai semnificativ decât faptul că toţi trei liderii şi artizanii „Revoluţiei furate“ din Decembrie 1989 sunt evrei (Petre Roman şi Silviu Brucan) sau au ascendenţi evrei apropiaţi (Ion Iliescu). Chiar şi celălalt preşedinte, postdecembrist, Emil Constantinescu, s-a ferit ca mama sa să apară în public, deoarece biata femeie vorbeşte româneşte cu accent străin. Dacă e să-l crezi pe Emil Constantinescu, ar fi vorba de accent franţuzesc… Accent franţuzesc de Dubăsari… În mod ciudat, atât mama lui Ion Iliescu, încă în viaţă câţiva ani după 1990, cât şi mama lui Emil Constantinescu, nu au avut nici o discuţie cu ziariştii români, nu au dat nici un interviu, nu au avut nici o apariţie TV, presa română dovedind o lipsă de curiozitate şi de inspiraţie reportericească greu de explicat altfel decât prin interdicţia presidenţială instituită în acest scop: românii nu au voie să cunoască originea etnică a celor care îi conduc, şi nici a celor care,
prin privatizarea frauduloasă de după 1990, au devenit stăpânii avuţiei naţionale. În aceste condiţii nu mai este o întâmplare, o omisiune involuntară faptul că în Constituţia României românii, etnia majoritară, românească, nu sunt subiect de drept. Nici un text din Constituţie sau din legislaţia României nu are ca subiect populaţia majoritară, pentru a-i recunoaşte identitatea, pentru a-i consemna drepturile şi îndatoririle specifice. Îl consemnăm noi, hic et nunc, pe cel mai important: românii, ca populaţie majoritară, au dreptul şi datoria să rămână, cel puţin în aceeaşi proporţie, proprietari ai avuţiei naţionale şi populaţie majoritară în statul român. În momentul de faţă România este pe cale să redevină ceea ce deseori a mai fost în istoria sa: un stat xenocrat, adversar al intereselor româneşti cele mai fireşti, condus de străini şi orientat după interese străine de neamul românesc. Acest deprimant adevăr se face evident şi din structura proprietăţii funciare, imobiliare, care a rezultat după privatizarea frauduloasă produsă în România şi în Republica Moldova. În cele două regiuni româneşti mai „sensibile“ la cutremurele istoriei, Transilvania şi Basarabia, principalii beneficiari ai privatizării sunt ungurii, ruşii şi evreii, adeseori prin interpuşi, iar românii sunt azi proprietari într-o proporţie mult mai mică decât ponderea lor demografică, situaţie care reclamă o politică şi o legislaţie care să corecteze urgent această anomalie. Dinaintea atâtor adversităţi, românii nu pot sta nepăsători şi neştiutori de ceea ce li se pregăteşte. Adevărul azi nu este uşor să-l afli, să-l înţelegi şi să-i răspunzi cum se cuvine. La fel, nici dreptatea nu se impune de la sine, în virtutea unor principii supra-omeneşti. Aceste principii funcţionează numai prin oameni, prin capacitatea lor de a nu tolera minciuna şi nedreptatea. Dacă această capacitate lipseşte, păcatul de a accepta minciuna şi nedreptatea, şi de a te complace ca victimă, este mai mare decât vina celor ce profită de pe urma neadevărului şi a injustiţiei. Căci constituie propriu-zis lepădare de sine şi de Dumnezeu.
Ce-i de făcut? Internaţionala naţionaliştilor!
§ 29. Reacţia firească la această agresiune include mai multe componente. Prima, în ordinea cronologică a necesităţii de a se produce, este conştientizarea acestei primejdii, cunoaşterea datelor reale ale situaţiei în care a ajuns societatea românească, a cauzelor şi a perspectivelor probabile. În mod firesc această conştientizare ar trebui să fie opera presei şi a televiziunii, a mass-mediei care, în principiu, în orice societate normală, reprezintă conştiinţa de sine a unei societăţi! Din nefericire, mass-media din România este aproape în totalitate aservită unor interese străine, se află sub ascultarea unor directive, a unor indicaţii, a unor liste alcătuite pentru a promova anumite persoane, idei, cuvinte chiar, sau pentru a le interzice, a le face uitate, pentru a le scoate din circulaţie, din conştiinţa publică. În absenţa acestui sprijin mediatic, românii conştienţi de aceste primejdii trebuie să imagineze alte forme de iradiere a informaţiilor despre starea reală a naţiunii, a societăţii româneşti, a omenirii în ansamblul ei, să imagineze noi forme şi acţiuni de contact şi de solidarizare internaţională, planetară, a persoanelor interesate, dispuse şi capabile să întreprindă şi să susţină acţiuni şi activităţi îndreptate spre binele comunitar, naţional, planetar. În mod deosebit apare stringentă necesitatea unei internaţionale a naţionaliştilor, în care, în mod firesc, îşi au locul şi autenticii naţionalişti evrei, ca Norman Finkelstein sau Israel Shahak şi atâţia alţii. Globalizarea, ca fenomen inevitabil, s-a produs deja în mai multe domenii, îndeosebi malefice, degradante, cum ar fi traficul de droguri şi de fiinţe umane. S-a globalizat cel mai mult sistemul financiar, bancar, punând un veritabil jug pe întreaga planetă şi producând o răsturnare a valorilor contrară tuturor religiilor lumii. Obsesia viţelului de aur s-a globalizat şi a îmbolnăvit sufletul omului ca un cancer al minţii, al sensibilităţii noastre. La fel, se extinde la scară mondială sistemul politic democratic şi statul de drept, formule mincinoase, înşelătoare, care maschează cu subtilitate şi cinism dictatura oligarhiei financiare transnaţionale şi a serviciilor secrete de informaţii. Singura şansă a celor ce voiesc cu sinceritate binele este să afle, unii de la alţii, cât sunt de mulţi şi pe ce forţe pot conta, să-şi unească şi să-şi coordoneze eforturile, în mod deosebit efortul de a evalua corect situaţia în care se află fiecare ţară, fiecare societate umană şi planeta însăşi. Din această perspectivă, încercând să punem un diagnostic corect, vom spune că principala şi cea mai dureroasă caracteristică a societăţii româneşti o constituie prăpastia dintre partidele politice parlamentare şi societatea românească. Nici pe departe aceste partide nu sunt reprezentative pentru segmentele componente ale societăţii noastre. Partidele au o susţinere publică extrem de mică în raport cu puterea mare de decizie pe care şi-au însuşit-o. Mimând democraţia şi pluralismul politic, o oligarhie mafiotă constituită în jurul conspiratorilor din decembrie 1989 s-a erijat în clasă politică, a elaborat legi concepute exclusiv pentru a-şi menţine privilegiile şi puterea politică, iar în momentul de faţă, inclusiv prin fraudarea alegerilor şi prin blocarea votului uni-nominal, a pus un monopol impenetrabil pe puterea judecătorească, legislativă şi administrativă, pe economia ţării, pe poliţie şi pe armată, practicând un despotism cinic şi corupt, mult mai nociv pentru viitorul neamului românesc decât dictatura ceauşistă. Refe-
rendum-ul din octombrie 2003 a scos în evidenţă dispreţul total al autorităţilor şi al clasei politice faţă de democraţie, faţă de statul de drept, faţă de opinia publică, românească şi internaţională. În încercarea de a ne opune guvernanţilor corupţi şi trădători de neam ai României, de a le curma jocul atât de iresponsabil şi de primejdios în care au angajat ţara, de a-i scoate în afara legii pe asasinii din decembrie 1989 şi pe marii fraudatori ai avuţiei naţionale, profitori oneroşi ai aşa-zisei privatizări, avem un singur sprijin care ne poate reda speranţa redresării: comunitatea europeană şi nord-atlantică, UE şi NATO, care nu vor tolera în interiorul lor corupţia şi demagogia de factură post-decembristă şi o vor rejecta, sperăm, cu oroare şi dezgust, ca pe un corp străin. Societatea românească trebuie să se pregătească pentru o colaborare în acest sens cu structurile europene, occidentale, să fie pregătită să sprijine cu eficienţă eliminarea din viaţa politică a oligarhiei cominterniste, să pregătească din timp persoanele şi structurile capabile să intre în funcţiune atunci când aplicarea întocmai a legilor îi va trimite în temniţă pe asasinii din decembrie 1989 şi pe marii fraudatori ai avuţiei publice. Pentru persoanele şi forţele patriotice dispuse şi capabile să se implice cu bună credinţă în opera de salvare a României se impune o colaborare susţinută şi deschisă, pe toate planurile, cu structurile de decizie ale UE şi NATO, pentru a le oferi informaţiile cele mai corecte asupra României, a societăţii româneşti, asupra problemelor reale şi stringente, informaţii fără de care planificarea viitorului românesc nu se poate face în acord cu drepturile legitime ale neamului românesc. Aceleaşi structuri şi instituţii, inclusiv guvernele europene şi nord-atlantice trebuie puse în cunoştinţă de proiectul evreiesc de a institui Israelul în România, pentru a obţine din partea Occidentului un punct de vedere oficial, public, cu privire la măsura în care un asemenea proiect este admisibil în zilele noastre. În general, realitatea unor politici şi strategii anti-româneşti, cu toate formele de manifestare ale acestora (inclusiv, bunăoară, raptul de etnografie românească, practicat mai ales de maghiari), în care sunt angajate forţe externe, ale unor state europene, trebuie adusă la cunoştinţa aliaţilor noştri, la cunoştinţa unor guverne care, cu sinceritate şi bună credinţă, şi-au propus să răspândească în lume valorile autenticei democraţii, ale statului de drept, ale spiritului de liberă iniţiativă şi de concurenţă loială, ale fair-play-ului politic. Cu atât mai mult atunci când aceste forţe anti-româneşti sunt, în principiu, aliatele noastre în structurile europene şi nord-atlantice, cum ar fi cazul Ungariei, al revizonismului maghiar, incceptabil în general, dar cu atât mai mult în interiorul unor organizaţii ca NATO sau, în curând, UE. Răspunsul nostru, românesc, la această politică anti-românească, la proiectele şi strategiile antiromâneşti, va fi mai eficient dacă se va produce la lumina zilei, în cunoştinţă publică, internaţională. În felul acesta pe agresorii noştri îi vom expune opiniei publice, judecăţii acesteia şi, sperăm, condamnării definitive şi irevocabile a acestei politici. În contracararea activităţilor şi proiectelor anti-româneşti totuşi punctul de plecare şi cel mai important îl constituie capacitatea noastră de a înţelege că există şi un anti-românism românesc, al românilor, manifest la nivelul fiinţei intime a fiecăruia, vizibil prin defectele şi greşelile noastre, prin dezicerea de sine în atâtea ocazii, prin păcatele şi nevoinţele noastre. Fără îndreptarea acestora, fără efortul conştient, constant şi susţinut, al edificării de sine, orice reacţie de opoziţie la anti-românismul străinilor este lipsită de orizont, de eficienţă, de consecinţe durabile în planul istoriei. *
Ultima menţiune pe care o avem de făcut cu privire la contenciosul româno-evreiesc va încerca să salveze de la uitare o întâmplare dintre cele mai semnificative pentru spiritul în care a fost gândit textul de faţă: În primăvara anului 1946, în timpul pregătirii şi desfăşurării procesului în urma căruia mareşalul Ion Antonescu a fost pe nedrept condamnat la moarte şi executat pentru crime împotriva umanităţii, inclusiv pentru crima de a fi ucis sute de mii de evrei, un rabin evreu, Rosenthal, originar din România, a adunat semnăturile a 19.000 de evrei americani, parte dintre ei originari din România, trecuţi prin lagărele de „exterminare“ din Transnistria. Apelul celor 19.000 (nouăsprezece mii) de evrei cerea autorităţilor româneşti şi internaţionale graţierea lui Ion Antonescu, în termeni care îl scoteau pe mareşal şi pe miniştrii săi de sub acuzaţiile grave şi mincinoase care îi fuseră aduse la proces. Demersul acelor evrei de ispravă se cuvine actualizat, în sensul că noi, românii, în încercarea de a rezista presiunilor exercitate de feluritele politici şi strategii anti-româneşti, inclusiv prin proiectul Israelul în România, nu avem motive să ne pierdem speranţa în celălalt, în străinul, în evreul care, când va lua cunoştinţă de asemenea proiecte demente, diabolice, nu va pregeta să ni se alăture, să dea astfel un semn eficient şi întăritor de solidaritate umană. Acea solidaritate care, într-un ceas fast al istoriei, a făcut să vibreze în consonanţă sufletele a doi oameni atât de deosebiţi, dar amândoi oameni, oameni şi punct!, cum au fost legionarul Corneliu Zelea Codreanu şi rabinul David Şafran. * Nu mai poate fi pus de nimeni la îndoială rolul evreilor în apariţia mişcării comuniste, succesul pe care ideea comunistă l-a avut printre evrei şi aderenţa acestora, în număr mare, la „revoluţia proletară“. Dacă prin această revoluţie, simplist gândită şi criminal aplicată, s-au urmărit însă şi alte scopuri, în contradicţie cu cele public enuinţate, dacă comunismul, inclusiv constituirea „lagărului comunist“, a fost o cacealma, o diversiune la scară planetară, ai cărei beneficiari încă nu sunt identificaţi cu certitudine, sigur este – cel puţin pentru autorul acestor pagini, că foarte mulţi evrei care au slujit ideea comunistă au făcut-o cu sinceritate, din idealism pur, fiind străini şi în necunoştinţă de ţelul ascuns şi întunecat al comunismului, chiar dacă acest ţel a fost imaginat în cercuri evreieşti. Cu alte cuvinte, dacă chiar există un „complot iudeomasonic“ împotriva noastră – sau ceva asemănător, cei mai mulţi care au acţionat şi activează în acest complot, evrei şi ne-evrei, acţionează fără cunoştinţă de scopul urmărit, scopul ultim şi principal, cel criminal! Subsemnatul, am cunoscut asemenea evrei…
Adevărul, numai adevărul…
§ 30. Lumea în care trăim este departe de a fi o lume a binelui, a justiţiei şi a adevărului. Este o lume aflată totuşi în faţa unei decizii istorice, aceea de a se supune sau nu unor proiecte şi strategii planetare, care să ne includă pe toţi locuitorii Terrei. Deja avem o legislaţie internaţională planetară şi destul de consistentă. Ea trebuie desăvârşită pentru a impune la scară universală principiul transparenţei, al dreptăţii şi adevărului atât în viaţa politică, cât şi în cercetarea istoriei. Aceste principii sunt însă împiedicate în mod sistematic să-şi producă efectele benefice, iar opoziţia la adevăr şi justiţie, eludarea spiritului acestora, constituie scopul nefast în care fiinţează şi acţionează pe plan global, planetar, o serie de instituţii publice, dar mai ales secrete, oculte. Multe dintre ele controlate de unii evrei. Răul produs de aceste instituţii va creşte şi ne vom afunda tot mai mult în suferinţă şi într-o existenţă lipsită de orizontul viitorului la care avem dreptul să aspirăm, dacă vom continua să tolerăm minciuna, diversiunea, şantajul, corupţia ca procedee şi metode de guvernare a societăţii omeneşti. Cu speranţa că reprezentăm un segment cuprinzător şi semnificativ al societăţii româneşti, afirmăm disponibilitatea noastră, a românilor, de a susţine instituirea unei politici şi strategii de mondializare a transparenţei, a respectului pentru adevăr în toate manifestările publice, inclusiv în cercetarea istoriei recente a popoarelor lumii. A sosit momentul ca respectul pentru adevăr să creeze, la scară planetară, instituţiile potrivite să servească în mod expres şi necondiţionat cauza indispensabilă a adevărului. Omenirea nu poate trăi mai departe la întâmplare, abandonată la discreţia unor forţe oculte, cărora nimeni nu le-a delegat public puterea de care dispun şi care au generat până acum o istorie haotică, însângerată de sacrificii apocaliptice, de crime abominabile, de genociduri cutremurătoare. Lipsa de planificare transparentă, la scară naţională şi planetară, produce condiţiile pentru a face posibilă şi extrem de eficientă planificarea ocultă, secretă şi atât de nocivă practicată de mai multe centre mondiale de putere şi de interese obscure, de nimeni verificate şi controlate. În acest context, încercând să identificăm sau măcar să ameliorăm soluţia viitorului nostru comun, ca locuitori ai aceleiaşi planete, Propunem: 1. scoaterea în afara legii a proiectelor şi strategiilor politice oculte, secrete, inclusiv şi îndeosebi a celor – persoane şi instituţii, care au conceput asemenea proiecte şi strategii secrete de anvergură transnaţională sau mondială, indiferent de intenţiile declarate ale acestora; 2. divulgarea şi punerea în discuţie publică a proiectelor şi strategiilor desfăşurate în lume în ultimele trei secole şi mai ales după 1990, strategii deseori responsabile de marile suferinţe prin care a trecut omenirea în acest interval de timp: cele două războaie mondiale, regimurile totalitare nazist şi comunist, terorismul; 3. identificarea practicilor juridice şi politice prin care principiile democraţiei au fost şi sunt eludate, lipsite de orice efect real în beneficiul majorităţii, permiţând denaturarea voinţei publice, falsificarea procesului electoral, dezinformarea şi manipularea sistematică a electoratului şi a mass-mediei, succesul acţiunilor şi activităţilor disimulate, oculte, necunoscute marelui public, dar cu un impact malefic devastator în viaţa oamenilor; 4. instituirea unor principii de comportament transparent şi corect faţă de adevăr şi
dreptate pentru uzul persoanelor şi instituţiilor cărora societatea le atribuie sau le recunoaşte un rol în acest proces al aflării şi răspândirii adevărului, a binelui, a justiţiei. Deschiderea tuturor arhivelor şi reducerea la cel mult zece ani a perioadei pentru protecţia secretului de stat în materie de acte şi documente de interes istoric şi juridic; 5. crearea unui cadru juridic şi instituţional pentru elaborarea unor strategii şi proiecte la scară regională şi planetară prin care atât persoanele cât şi comunităţile umane să fie încurajate şi sprijinite în efortul lor de a se edifica sub raport moral şi spiritual, de a-şi cunoaşte şi împlini potenţialul de spiritualitate cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare, de a-şi asigura condiţii decente de existenţă materială; 6. Reforma sistemului financiar şi bancar, prin introducerea unor reguli de totală transparenţă în circulaţia bunurilor de orice fel, mobile şi imobile, renunţarea la proprietatea anonimă, formă de proprietate care face posibilă cea mai mare parte a manevrelor financiare oneroase, frauduloase, vinovate de sărăcia şi mizeria planetară.
Numai adevărul ne face liberi.
Între Auschwitz şi Piteşti sau Varianta paranoică şi delirantă a holocaustului
§ 31. Holocaustul a produs un fond documentar impresionant. Lipsesc însă – aşa cum spuneam mai sus (§ 22), actele oficiale care să dovedească, direct şi pozitiv, deci indubitabil, funcţionarea unei politici, a unei strategii naziste a genocidului anti-evreiesc. Poate că şi din această cauză fondul documentar al Holocaustului este alcătuit preponderent din mărturii. Mărturii ale victimelor Holocaustului, cu privire la evenimente nemijlocit cunoscute în calitate de participanţi, de victime, sau mărturii ale celor care au preluat, iar unii au mai şi prelucrat, mărturia şi relatările unor persoane care au fost martori oculari, dar n-au mai apucat să-şi depună mărturia proprie, s-o facă publică. Din păcate (sau din fericire!), o bună parte dintre aceste mărturii „catastrofice“, care ilustrează posibilităţile nelimitate ale bestialităţii omeneşti, ale decăderii umane, s-au dovedit a fi invenţii, scenarii imaginare ale unor indivizi de rea credinţă sau prea marcaţi emoţional de alte relatări fabulatorii. Fiind greu să distingem între mercenarii minciunii neruşinate, scelerate, şi cazurile patologice, îi vom pune pe toţi la un loc, în aceeaşi categorie, a autorilor de la care ne-a rămas varianta paranoică şi delirantă a Holocaustului. Poate că folosim un termen prea dur, dar nu avem încotro. Suntem prea conştienţi de răul imens pe care îl aduc aceşti indivizi iresponsabili, suntem conştienţi de riscul că luându-i în serios, iar mai devreme sau mai târziu descoperindu-se minciuna şi falsul comis, această descoperire va diminua drastic gravitatea Holocaustului, îl va deforma şi falsifica în sens invers, coborîndu-l în derizoriu chiar. La nivelul anecdoticii populare (inclusiv evreieşti) acest fenomen este deja înregistrat! Credem că asemenea regretabile mutaţii pe care le suferă imaginea publică a Holocaustului sunt consecinţa cea mai directă a faptului că ne lipseşte varianta oficială a Holocaustului, acreditată până la detaliu de concluziile justiţiei şi ale cercetării istorice, dar şi asumată de autorităţile evreieşti în mod oficial şi încărcată astfel cu autoritatea morală a celor mai legitimi moştenitori ai victimelor Holocaustului. În lipsa acestei versiuni, feluriţi autori se întrec între ei
şi cu propria imaginaţie pentru a pune în circulaţie – hârtia tipărită rabdă orice! – episoade şi scene de o cruzime şi o bestialitate într-adevăr unică, fără pereche în istoria fantasmelor care au bântuit vreodată mentalul comunitar. Din fericire, de cele mai multe ori aceste texte nu rezistă la o lectură sumar critică, lucidă, iar dacă mai pot fi confruntate şi cu alte surse, textele respective îşi arată imediat, oricui, arama minciunii morbide şi stupide. În acest sens, vom pune pe două coloane, faţă în faţă, doi autori care (pretind că) au trecut prin experienţa Auschwitz-ului, relatată în lucrări relativ bine cunoscute în bibliografia Holocaustului: Rudolph Hrba & Alain Bestic, Je me suis évadé d’Auschwitz, ed. Ramsay, 1988 şi Wieslaw Kielar, Anus Mundi, 1980 (publicată în România în 1984, sub titlul Cinci ani la Auschwitz). Amândouă cărţile descriu, la un moment dat, vizita lui Himmler, marele lider nazist, la Auschwitz. Cele două versiuni sunt radical diferite. Iată mai întâi versiunea lui Rudolph Hrba: „În ianuarie 1943, Heinrich Himmler a revenit la Auschwitz. (…) Scopul principal al vizitei sale era să vadă cu ochii lui (…) punerea în funcţiune a primei uzine de ucidere pe bandă rulantă, unică în lume; inaugurarea ultimei jucării a comandantului Hoss, cuptoarele crematoriului. Acesta era întradevăr un lucru făcut ca lumea: o sută de metri în lungime, şaizeci în lăţime, cincisprezece cuptoare care puteau arde fiecare câte trei corpuri deodată în douăzeci de minute, un monument de beton care i-a adus gloria constructorului său Herr Walter Dejaco. (…) El (Himmler) a asistat la o impresionantă demonstraţie, umbrită doar de orarul care ar fi cauzat probleme chiar şi într-o mare gară germană. Nerăbdător să provoace admiraţia cu noua sa jucărie, comandantul Hoss prevăzuse pentru acea zi sosirea unui transport special de trei mii de evrei polonezi şi masacrarea lor după ultima modă nazistă. Himmler a sosit la ora opt, iar spectacolul trebuia să înceapă o oră mai târziu. La nouă fără un sfert, noile camere de gazare, cu simulacrele de duşuri şi cu inscripţiile «Fiţi curaţi!», «Rămâneţi calmi!» erau pline până la refuz. Paznicii SS se asiguraseră, trăgând focuri de armă la intrare, că nu se pierdea nici măcar un milimetru pătrat: cei care erau deja înăuntru se îndepărtau de uşi, făcând loc altor victime. Apoi, bebeluşi şi copii mici au fost aruncaţi pe deasupra capetelor oamenilor, iar porţile au fost închise ermetic. Un SS-ist purtând masca de gaz reglementară stătea pe acoperişul camerei de gazare, gata să arunce granulele de Zyklon B care degajau acidul cianhidric. În acea zi era un post de onoare, ocazia de a avea spectatori atât de «distinşi» se ivea rar, iar el era cu siguranţă la fel de crispat ca şi când ar fi trebuit să dea startul la derby-ul din Epsom. La ora 8:55, tensiunea devenise aproape de nesuportat. Omul cu casca de gaz nu înceta să se joace nervos cu cutiile cu granule; dedesubt, publicul era foarte atent. Nici un semn de la Reichsführer, care plecase să ia masa cu comandantul Hoss. Un telefon a început să sune undeva. Toate capetele s-au întors în direcţia sa. (…) Mesajul era următorul: «Reichsfuhrer-ul nu şi-a terminat încă micul dejun». (…) în interiorul camerei de gazare, bărbaţi şi femei, cu toţii înnebuniţi de groază, înţelegând în sfârşit ce însemna un duş la Auschwitz, au început să strige, să urle, să bată cu pumnii în uşi: nimeni de afară nu i-a auzit. Noile camere de gaz erau şi antifonate, nu doar etanşe pentru gaz. (…) La ora 11, cu o întârziere de exact două ore, a sosit o maşină. Himmler şi Hoss au
coborât şi au discutat cu ofiţerii superiori prezenţi. Himmler le-a ascultat cu atenţie explicaţiile detaliate privind operaţiunea în curs de desfăşurare. Se îndreptă cu paşi calmi spre uşa închisă ermetic şi aruncă o privire prin vizetă asupra fiinţelor care urmau să îndure supliciul. A revenit pentru a le adresa subalternilor noi întrebări. În sfârşit, totul era gata, se putea începe. Ceea ce văzuse a părut să-l mulţumească şi să-l binedispună. Deşi fumător de ocazie, a acceptat o ţigară de la un ofiţer şi, în timp ce trăgea câteva fumuri stângace, râdea şi glumea. Această pauză de destindere nu trebuia să însemne îndepărtarea de faptele esenţiale. Şi-a părăsit de mai multe ori anturajul pentru a observa procesul letal prin vizetă, şi atunci când toate victimele au murit, a devenit foarte interesat de continuarea operaţiei. Corpurile au fost duse în cărucioare la crematoriu, dar arderea nu a început imediat. Se smulgeau dinţii de aur, se tăia părul femeilor, care urma să asigure etanşeitatea ogivelor şi torpilelor. Cadavrele evreilor bogaţi, remarcaţi dinainte datorită aspectului lor, urmau să fie disecate. Poate câţiva dintre ei, şireţi, înghiţiseră bijuterii, poate chiar diamante! Aşa cum se poate vedea, nu era o treabă simplă; cu toate acestea, maşinăria s-a dovedit extrem de performantă în mâinile unui personal calificat. Himmler a aşteptat până când fumul de deasupra coşurilor a devenit gros, apoi s-a uitat la ceas. Era ora unu, ora mesei de prânz. (…)“ Am luat acest lung citat din cartea Holocaustul de Jurgen Graf, pag. 31-32, carte publicată în România la celebra editură Samizdat. Autorul cărţii, în comentariul acestui citat, enumără şase motive (de ordin tehnic, ştiinţific şi logic) pentru care este imposibil de acceptat mărturia lui Rudolph Hrba. Ca simpli cititori, sesizăm uşor bunul simţ care îl inspiră pe Jurgen Graf, a cărui contestaţie credem că se confirmă prin mărturia celuilalt supravieţuitor de la Auschwitz. Iat-o:
„În primăvară a vizitat lagărul Himmler. Lagărul strălucea de curăţenie. Musulmanii au fost ascunşi undeva. Prin lagăr se învârteau doar deţinuţii bine hrăniţi şi curat îmbrăcaţi. Revier-ul nostru căpătase înfăţişarea unui spital adevărat. Cel puţin pe dinafară. Bolnavii stăteau întinşi câte unul într-un pat, pe cearşafuri, şi erau acoperiţi cu pături curate. Sub paturi erau bazine, raţe şi oale de nopte. Diätkuche pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim. Leichenträger-ii trebuiau să lucreze pe ascuns. Vizita lui Himmler a avut părţile ei bune. O parte din binefacerile de paradă au rămas. Ceea ce nu s-a schimbat era mortalitatea, ba chiar a şi crescut. Moartea nu ierta pe nimeni, inclusiv personalul spitalului. Au început să se răspândească epidemiile. Revier-ul nostru avea o faimă din ce în ce mai proastă printre deţinuţii din lagăr. Din nefericire, această faimă era cât se poate de întemeiată. Majoritatea pacienţilor spitalului nu se mai întorcea în lagăr. Din spital erau duse, de câteva ori pe zi, partide întregi la crematoriu. Căci ce putea să realizeze chiar şi cea mai bună îngrijire medicală, dacă nu erau medicamente. Alifie neagră pentru Krätze sau «calmante» erau suficiente, ca şi tanalbină, cărbune sau «bolus alba». Dar cu astea încă nimeni nu fusese vindecat. Puţini au ieşit din spital vindecaţi, ei erau excepţii. Nu e, deci, de mirare că deţinuţii ocoleau spitalul pe cât le stătea în putinţă.“ (pag. 64)
Îi las pe cititori să-şi aleagă versiunea pe care s-o ia în serios. Personal, mă număr printre cititorii care îl vor considera pe Wieslaw Kielar mai credibil, mai corect, fiind mult mai plauzibil ca lucrurile să se fi petrecut aşa cum le descrie W.K. Chiar dacă în felul acesta ne trezim în faţa unui Himmler care vizitează Auschwitzul pentru a se încredinţa că deţinuţii au parte de un regim de viaţă şi de o îngrijire medicală conform normelor civilizaţiei! Vizita lui Himmler declanşează printre responsabilii lagărului o veritabilă potemkiniadă, pentru a nu se abate de la ceea ce Himmler se aştepta şi dorea să constate că se întâmplă la Auschwitz. Să ne ierte Dumnezeu dacă greşim, dar acest Auschwitz al lui Himmler nu are nimic de-a face cu un lagăr de exterminare, cu degradarea fiinţei umane, cu asasinatele în masă, cu Holocaustul, în definitiv! Dimpotrivă!… Fireşte! îi las pe cititori să decidă... Le dau câteva explicaţii terminologice: în jargonul de la Auschwitz, porecla musulmani era pentru „deţinuţii epuizaţi de muncă şi de foame, aflaţi întro stare de istovire totală a organismului; musulmanii se caracterizau, de asemenea, printr-o stare psihică tot atât de precară“ (p. 398). Revier-ul este spitalul lagărului, iar Leichenträger-ii „deţinuţi care transportau cadavrele; lucrători la morga lagărului“ (p.397). Aşadar, lui Himmler nu i-ar fi făcut plăcere să afle că la Auschwitz deţinuţii mai şi mor! Drept care se făceau eforturi surprinzătoare pentru a asigura sănătatea deţinuţilor, punându-li-se acestora la dispoziţie chiar şi o Diätkuche, adică o bucătărie dietetică ce „pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim“! (De parcă – ne vine să comentăm, naziştii n-ar fi conceput să trimită la gazare decât persoane perfect sănătoase!) Numesc „surprinzătoare“ aceste eforturi ale administraţiei naziste prin raportare la imaginea Auschwitz-ului şi a altor lagăre naziste de concentrare, imagine sinonimă cu „iadul pe pământ“. Aşa am fost obişnuiţi să ne gândim la ce a însemnat regimul de detenţie din aceste lagăre. Zeci de filme, sute de cărţi, piese de teatru, reportaje etc. ne-au indus o anumită viziune despre ce au însemnat aceste lagăre, viziune contrazisă chiar de titlul pe care cartea lui Wieslaw Kielar l-a primit în ediţia românească: a fost posibil ca la Auschwitz, într-un lagăr de exterminare deci, cineva să supravieţuiască cinci ani?!… Evident, cu această viziune nu rimează nici ideea că, înainte de a fi gazaţi, deţinuţii de la Auschwitz erau trataţi şi vindecaţi de ulcer şi alte boli! Logica, extrem de rafinată a acestui comportament, totuşi criminal, ne scapă. Cartea lui Wieslaw Kielar nici vorbă să nege Holocaustul. Ea conţine dese referinţe la arderea în crematoriu a cadavrelor rezultate din gazarea a mii de deţinuţi, dar, pentru orice meseriaş al scrisului (şi al cititului), aceste relatări par a fi „lipite“, exterioare reconstituirii propriu-zise, afectând prea puţin amintirile autorului, ale personajului principal. Fără să ne propunem o lectură şi o analiză detaliată a acestei cărţi, o considerăm totuşi din categoria acelor texte care spun mai mult şi câteodată cu totul altceva decât autorul ar fi vrut să spună. Şi asta pentru că relatarea fiind de cele mai multe ori onestă, lasă să „scape“ în text detalii şi aprecieri, fapte aşadar, care contrazic teza cărţii. Teza cărţii fiind aceea că la Auschwitz a fost anus mundi, adică locul cel mai murdar şi mai abject al lumii, al umanităţii. Iată numai câteva din întâmplările şi situaţiile descrise care contrazic şi chiar infirmă nu numai teza din titlul cărţii, ci şi întreaga literatură a Holocaustului, infirmă imaginea „standard“ a Holocaustului, imaginea hollywoodiană a acestuia:
– deţinuţii primeau fără restricţii scrisori şi pachete de la familie şi de la orice altă persoană;
– un deţinut „cânta în orchestra lagărului la tamburină şi la tobă“. Alt deţinut „şi-a aranjat în cameră un fel de atelier cu şevalete, cadre şi alte accesorii pentru pictură, unde se dedica cu pasiune artei în orele libere“. Pe scurt, „Fiecare făcea ce ştia. (Mai mulţi deţinuţi) pregăteau o comedioară sau ceva în genul ăsta. De obicei veneau după masă, când nimeni nui deranja: Lagerarzt-ul (medicul de lagăr, SS-ist) lipsea întotdeauna, iar SDG-ul (SS-istul din serviciul sanitar) se evapora şi el undeva, iar autorităţile din lagăr îi tratau cu indulgenţă“ (p. 62 şi 96); – la Auschwitz s-au înfiripat o mulţime de idile, deoarece „o dată cu trecerea timpului şi stabilizarea, într-un anumit sens, a condiţiilor din lagăr, în relaţiile cu femeile a început să predomine alt element, de natură mai intimă, şi anume cel sexual, care izvora din imbolduri mai terestre, dar cât se poate de naturale“ (p. 111); – citat: „Pe Lagerstrasse era o înghesuială ca pe Corso într-un oraş mare. Toţi se grăbeau să ajungă la concertul de lângă bucătăria lagărului, aflată în apropierea gardului de sârmă care despărţea lagărul de bărbaţi de cel de femei. (…) Tocmai în acest loc deschis cei înţeleşi îşi aveau punctul de întâlnire. Orchestra lagărului cânta valsuri. Am căutat-o cu privirea pe Halina.“ (p. 210); – „E drept, foamea nu mă ameninţa. Primeam multe pachete cu alimente de acasă“ (p. 281); „Pe noi nu ne interesau aceste chestiuni. În perioada aceea nu sufeream de foame şi aveam alte probleme de rezolvat“ (p. 279); – „Sărbătorile au fost bogate. Am avut carne, şuncă, salam, votcă. Era o atmosferă de parcă ne-am fi aflat în libertate. Stomacul plin şi alcoolul generau optimism.“ (p. 250); – „Andrzej, un hoţ, beţiv şi zănatic, nu trăise în viaţa lui atât de bine ca aici în lagăr. De ce ar fi evadat?“ (p. 260); – de evadat de la Auschwitz nu era prea greu. Autorul nostru a avut nenumărate ocazii. Iată una: „Doamna Zommer mi-a dat clar de înţeles că aş putea să evadez. Aş primi îmbrăcăminte, o bicicletă şi aş fi ajutat să ajung până la graniţa Generalgouvernement-ului. Deşi nu o dată fusesem tentat să plec, nu am acceptat acest proiect atât de ispititor.“ (p. 135 şi altele); – „De atunci, evadările au devenit tot mai frecvente. Cel mai des evadau ruşii şi polonezii. Încet-încet, autorităţile lagărului s-au obişnuit cu această situaţie. Cu timpul s-a renunţat chiar şi la apelurile prelungite.“ (p. 270);
– deţinuţii primeu bani de acasă şi-şi puteau face cumpărături la bufetele din lagăr (p. 232);
– „Am primit un pachet mare cu alimente. M-am mirat: chiar alaltăieri primisem altul de acasă. Numele expeditorului a lămurit totul: pachetul îl trimisese Tosia, fiica bătrânului. Ce surpriză plăcută! (…) Alimentele primite nu le mâncam singur, le împărţeam cu ei, iar ei îmi dădeau sardele sau alte conserve.“ (p. 225) Sunt nenumărate relatările din care rezultă că alimentaţia deţinuţilor era convenabilă, iar posibilităţile de a o îmbunătăţi se ţineau lanţ. – la Auschwitz a funcţionat şi un Familienlager (lagăr pentru familii). Acele scene
teribile, cutremurătoare până la lacrimi – e vorba de lacrimile spectatorilor, în care mamelor li se smulgeau de la sîn prunci, scene atât de frecvente în filmele americane despre Auschwitz, sunt de neconceput în Auschwitz-ul lui Wieslav Kielar;
– deţinuţii care aveau păduchi şi nu declarau aceasta spre a fi despăducheaţi erau pedepsiţi luându-li-se pâinea din meniu; – „Cel mai rău era duminica, ziua în care nu se lucra. După amiaza avea loc obligatoriu Lausenkontrolle (controlul păduchilor), iar apoi o oră de Bettruhe (odihnă). E adevărat, Lausenkontrolle nu ameliora prea mult condiţiile de igienă din lagăr, dar cel puţin îi obliga pe anumiţi jegoşi să se spele o dată pe săptămână şi să-şi schimbe lenjeria cu alta mai curată. Şi «odihna» obligatorie de o oră duminica după-amiaza, la sfârşitul unei săptămâni cu douăsprezece ore de muncă pe zi, nu era altceva decât tot o şicană: blocarea pentru un timp a mişcărilor şi a contactelor dintre deţinuţii din diferite blocuri. (…) Eu notam numerele celor deosebit de murdari şi păduchioşi, care mai târziu urmau să fie duşi de Stubendienst (şeful de sală) la despăduchere, operaţiune deosebit de dezagreabilă deţinuţilor. “ (p. 247); – deţinuţii care erau prinşi că s-au ascuns ca să nu plece la muncă erau pedepsiţi cu cinci lovituri la fund (p. 242-243); – „Percheziţia s-ar fi sfârşit aici, dacă nu ar fi scos de sub pat două pachete mari cu alimente. (…) Hans a scos pe rând tot conţinutul şi l-a pus pe masă. Helmersohn s-a făcut verde de furie: – Soldaţii noştri mor de foame pe front, iar aici «ăştia» au de toate?! (…) Scandalul mare a început abia după deschiderea dulăpiorului din care cădea lenjerie de mătase. Foloseam lenjerie de mătase pentru că în ea păduchii nu rezistau atât de bine ca în lenjeria de bumbac. Nu-mi fusese greu să fac rost de ea…“ (p. 239); – Când au început bombardamentele aliaţilor asupra Germaniei, paznicii aveau mare grijă să-i pună pe deţinuţi la adăpost, adică se străduiau să evite exterminarea celor deportaţi într-un lagăr mai târziu declarat lagăr de exterminare! – la Auschwitz naziştii au întocmit un „registru al decedaţilor“ (Totenbuch) „care trebuia ţinut la zi, căci altfel apelurile ieşeau prost“ (p. 155). Un prim comentariu: unde sunt azi aceste registre? Cuprind ele 4.000.000 de nume? În plus, fiecare deces făcea obiectul unui raport de deces, în care se făcea „un istoric al bolii“ (p. 195). S-a produs astfel o arhivă bogată şi explicită, care ne-ar permite o inventariere exactă a victimelor nazismului. De ce nu s-a făcut până azi? – ca să ucidă un deţinut, fie el şi evreu, bunul plac al SS-istului nazist nu era destul, nu era acoperitor, ci trebuia să însceneze un motiv, de regulă tentativa de evadare, cu declaraţii ale unor martori etc., ceea ce nu era deloc uşor (p. 123 ş.u.)…
Cele de mai sus sunt suficient de edificatoare pentru ca mărturia autorului să intre, fără voia acestuia, în contradicţie netă cu ceea ce s-ar putea numi imaginea standard sau hollywoodiană a Auschwitz-ului nazist. Starea de perplexitate pe care o produc aceste detalii în conştiinţa oricărui cititor sensibil şi inteligent atinge o cotă foarte înaltă (cea mai înaltă, în cazul subsemnatului) atunci când aflăm ce se întâmpla cu cenuşa deţinuţilor arşi în cuptoarele, în
celebrele cuptoare de la crematoriile din Auschwitz. Aflăm de la Wieslaw Kielar că vestita cenuşă era expediată de autorităţile lagărului familiei celui incinerat! Repet: cenuşa deţinuţilor decedaţi la Auschwitz era trimisă familiei acestora!… Iată citatul care, la o lectură atentă, spune atât de mult despre adevăratul Auschwitz:
„Bolnavii mutaţi la Birkenau n-au fost gazaţi. Dar soarta lor a fost pecetluită. În următoarele câteva zile, lăsaţi fără supraveghere şi ajutor medical în condiţiile îngrozitoare ale lagărului Brzezinka care de-abia se organiza, au murit acolo aproape toţi. Cadavrele lor au fost incinerate în crematoriul nostru, încărcându-se într-un cuptor câte patru cadavre odată. Procesul de incinerare a fost şi el scurtat, şi, drept urmare, cadavrele nu se transformau complet în cenuşă. Oasele nearse erau sfărâmate cu un pisălog de lemn şi dacă, la cererea familiei, urna cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului urma să fie trimisă acesteia, (s.n.) atunci cenuşa se mai trecea o dată prin sită unde erau amestecate rămăşiţele tuturor morţilor. Nu era de ajuns că familia nu primea rămăşiţele pământeşti autentice ale celui drag, chinuit în lagăr, dar trebuia să mai şi plătească un preţ pipărat pentru trimiterea urnei. Cinismul şi obtuza neomenie hitleristă îşi sărbătoreau triumful conform principiului Pecunia non olet…“ (p. 106). În mod evident, Wieslaw Kielar nu este un profesionist al scrisului şi, deci, nici al minciunii. Cartea sa este, în chip evident tezist, o carte anti-nazistă. În citatul de mai sus, sincer în anti-nazismul său, Kielar este indignat – pe drept cuvînt – de lipsa de respect arătată de autorităţile lagărului faţă de deţinuţii decedaţi şi faţă de familiile acestora. Cinismul naziştilor, împins până la „preţul pipărat“ perceput pentru trimiterea urnei, este, într-adevăr, neomenos. Dar, cum toate pe lumea aceasta sunt relative, şi neomenia acestor autorităţi, a gestului relatat de Wieslaw Kielar, este o mărime fluctuantă în funcţie de reperele puse în joc. Raportând gestul respectiv la o lume a normalităţii, ne însuşim punctul de vedere al autorului. Dar dacă raportăm acest text, acest citat, la sutele, la miile de texte în care Auschwitz-ul este prezentat ca locul în care, zilnic, erau arse în crematorii sute de cadavre, ale celor 4.000.000 (patru milioane) de victime transformate în cenuşă – ceea ce, chipurile, explică de ce nu s-a mai găsit nici o urmă materială a acestui carnagiu apocaliptic, dacă citim acest text reţinând detaliul esenţial: urna cu rămăşiţele pământeşti ale deţinutului incinerat, la cererea familiei era trimisă acesteia, prin poştă şi contra cost, atunci se cască în mintea noastră un imens semn de exclamare, de perplexitate. Îi lăsăm pe cititorii noştri să trăiască fiecare cum poate această stare, acest moment. Rezumându-ne la nivelul logic, raţional al comentariilor, vom spune doar că dacă într-adevăr lucrurile stau aşa cum le descrie Wieslaw Kielar, dacă într-adevăr a funcţionat la Auschwitz procedura descrisă mai sus – altminteri perfect concordantă cu mentalitatea tipic nemţească, germană – atunci mitul milioanelor de deţinuţi gazaţi şi arşi în crematoriile de la Auschwitz va trebui supus unei reexaminări critice urgente, întemeiată strict pe documente şi pe celelalte dovezi materiale la care putem apela, totodată acordând toată atenţia şi argumentelor invocate de autorii revizionişti, negaţionişti, care contestă nu atât holocaustul, ca moment tragic din istoria lumii moderne, cât literatura mincinoasă, indecent de delirantă, care a invadat bibliotecile lumii, răspândind imaginea logic şi omeneşte vorbind imposibil de acceptat a unei hecatombe în care ar urma să dispară nu numai cele şase milioane de evrei, ci şi respectul de sine al umanităţii, nădejdea şi credinţa noastră în excelenţa fiinţei umane. Animaţi de sentimente dintre care nu lipsesc preţuirea, compasiunea şi simpatia pentru neamul evreiesc, sperăm din toată inima ca o asemenea reexaminare a dosarului suferinţelor evreieşti din anii 1939-1945 să infirme varianta Holocaustului acreditată de autori, evrei şi neevrei, care au făcut de ruşine veacul nostru. Este reconfortant să afli că autorităţile germane stabiliseră o regulă, potrivit căreia la Auschwitz, din motive strict medicale, dar şi practice, deţinuţii decedaţi erau incineraţi, iar cenuşa acestora era trimisă familiei, la cererea a-
cesteia şi contra cost, ceea ce presupune că decesul era comunicat familiei! Chiar dacă nu erau întocmai respectate de cei desemnaţi să le aplice, toate aceste proceduri naziste infirmă categoric ideea unui program de exterminare în masă, prin gazare şi incinerare! Infirmă atât intenţia, cât şi fapta! Recunoaştem că această perspectivă asupra Auschwitz-ului nu ne este cu totul nouă, necunoscută. Ea ne-a fost sugerată de lecturi şi informaţii anterioare, mai vechi, printre care şi de un detaliu din biografia numitului Elie Wiesel, autor a mii de pagini despre bestialitatea naziştilor: în primăvara lui 1945 deţinutul Elie Wiesel se afla în Levier-ul lagărului de la Auschwitz, în convalescenţă, după o operaţie. Fără a mai aştepta vindecarea viitorului premiant Nobel pentru pace, trupele sovietice au înaintat apropiindu-se biruitoare şi făcând iminentă eliberarea deţinuţilor. Constrânşi astfel să părăsească sinistrul lagăr, naziştii i-au întrebat pe deţinuţi care dintre ei li se alătură, evacuându-se spre Vest din calea eliberatorilor. Spre imensa mirare a noastră, de azi, dar nu şi a naziştilor, probabil, Elie Wiesel, aşa bolnav cum era şi cu greu transportabil, a ales să rămână alături de fiarele naziste, să se îmbarce în „trenurile morţii“, alături de călăii familiei sale şi ai neamului său şi să rămână astfel mai departe deţinut, prizonier al trupelor SS. Nici până azi Elie Wiesel nu a oferit o explicaţie plauzibilă pentru această întâmplare, pentru acest gest care contrazice nu numai toată filmoteca Holocaustului, dar şi tot ce a scris Elie Wiesel pe această temă. În felul acesta Elie Wiesel îşi lasă admiratorii să găsească fiecare ce explicaţie doreşte. Eventual chiar şi aceea că Elie Wiesel, aidoma acelui „Andrzej, hoţ beţiv şi zănatic, nu trăise în viaţa lui atât de bine ca alături de naziştii de la Auschwitz. De ce i-ar fi părăsit?!…“ Wieslaw Kielar a fost convins că prin relatarea sa demască „cinismul şi obtuza neomenie hitleristă“, rapacitatea regimului nazist! De aceea putem fi siguri că Wieslaw Kielar a relatat cu sinceritate detaliul esenţial: administraţia nazistă a Auschwitz-ului avea, prin lege sau prin regulamentul interior de funcţionare, obligaţia de a anunţa familia deţinuţilor decedaţi cu privire la producerea decesului, oferindu-se să expedieze, contra cost, cenuşa decedatului, rezultată din incinerarea obligatorie a celor decedaţi la Auschwitz. Aceasta este informaţia cea mai importantă pe care, fără să-şi dea seama de importanţa, de semnificaţia ei, ne-o furnizează Wieslaw Kielar cu oarecare candoare, căci o face împotriva tezei de care este însufleţită scrierea cărţii. Iar semnificaţia acestei informaţii este una singură: în condiţiile unei asemenea prevederi şi proceduri, la Auschwitz nu era posibilă exterminarea pe bandă rulantă a sute de mii de deţinuţi! şi nici nu s-a încercat sau măcar intenţionat! Precizăm: această concluzie se impune în condiţiile amintitei proceduri, dacă şi numai dacă aceasta într-adevăr a figurat în regulamentul sau legislaţia după care a funcţionat lagărul de concentrare, de deportare, de exterminare sau ce alt nume i se va da lagărului de la Auschwitz. Totodată însă, cele de mai sus ne obligă şi la altă concluzie: a existat aşadar un regulament (sau o legislaţie) după care au funcţionat lagărele naziste de la Auschwitz, Dackau etc., iar în acest regulament era precizată procedura de urmat în cazul când deţinuţii mureau, decedau. Întrebare: acest regulament a fost vreodată publicat după 1945, ca document al Holocaustului, sau măcar a fost în vreun fel pus la dispoziţia celor care au cercetat adevărul despre Holocaust? Dacă cumva acest regulament nu a intrat niciodată în atenţia cercetătorilor, asta era posibil numai prin tăinuire, prin efortul cuiva de a-l ascunde, ceea ce i-ar incrimina grav pe cei care administrează moştenirea Holocaustului, dar i-ar confirma spectaculos pe cei mai aprigi „negaţionişti“.
Cartea lui Wieslaw Kielar s-a publicat în România în anul 1984, la Editura Politică, o editură bine şi riguros controlată de evreii din conducerea Partidului Comunist Român. Lectura acestei cărţi nu a avut la vremea aceea efectul unei revelaţii. Chestiunea Holocaustului nu avea nici o tangenţă directă cu noi, românii. Decât cel mult pentru a ne oferi prilejul să constatăm, cu satisfacţie, abţinerea românilor, în frunte cu Ion Antonescu, de a participa la prigoana împotriva evreilor declanşată la sfârşitul anilor ’30. Citită însă după 1990, cartea lui Wieslaw Kielar devine foarte importantă pentru publicul românesc. Şi asta din cel puţin două motive:
– după 1990 s-a declanşat o vastă campanie de acuzaţii la adresa României şi a poporului român, pe ideea că „Holocaustul a început în România“ (teză lansată de Moses Rozen, preşedintele de tristă şi jenantă amintire al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România), românii fiind astfel declaraţi autorii asasinării în masă a peste 400.000 de evrei; – după 1990 s-a publicat un număr însemnat, deşi încă insuficient, de documente, memorii şi informaţii cu privire la închisorile comuniste, la regimul penitenciar din acei ani, îndeosebi din perioada 1946-1964. Raportând mărturia (şi amintirile) lui Wieslaw Kielar la cele două „evenimente“ postdecembriste, fiecare cititor român conştient de propria sa identitate devine interesat de toate informaţiile furnizate de autorul polonez, îndeosebi de acele informaţii pe care să le poată utiliza pentru a respinge acuzaţia de Holocaust în România, acuzaţie care, fără voia noastră, ne obligă să înregistrăm cu satisfacţie toate elementele care, faute de mieux, adică dacă nu privesc propriu-zis „holocaustul din România“, neagă sau diminuează cu severitate Holocaustul în general, ca parte şi capitol din istoria veacului al XX-lea. Dacă se va dovedi că este exagerată, mult prea exagerată cifra de 4.000.000 de victime evreieşti de la Auschwitz, atunci va fi compromisă şi ideea că românii au produs 400.000 de victime evreieşti, încurajându-ne astfel să ne facem pe plac şi să ne îndoim din toată inima de aceste cifre, şi chiar de fapta în sine (vezi „pogromul“ din ianuarie 1941). Propunem însă o raportare a cărţii lui Wieslaw Kielar şi la publicaţiile post-decembriste care au avut ca subiect universul concentraţionar comunist din România: cărţi, reviste, filme documentare etc. Comparaţia pune faţă în faţă regimul de detenţie din Auschwitz şi regimul de detenţie de la Piteşti, Aiud, Gherla sau Canal! Nu mai lungim vorba şi punem concluzia: Auschwitz-ul descris de Wieslaw Kielar este, în cele mai multe privinţe, mai civilizat, mai uman, mai suportabil decât ceea ce a însemnat represiunea comunistă din România anilor 1946-1964. Fireşte, rămâne de stabilit la ce distanţă se află Auschwitz-ul lui Wieslaw Kielar de Auschwitz-ul cel adevărat. Până la proba contrarie consemnăm impresia noastră că oricum imaginea standard – am numit-o „hollywoodiană“ a Auschwitz-ului deformează adevărul mult mai mult decât o face autorul de care ne-am ocupat. * Condiţiile în care au fost lipsiţi de libertate cei pe care justiţia comunistă i-a considerat a fi nişte „duşmani ai poporului şi ai regimului“ alcătuiesc un capitol consistent şi definitoriu din ceea ce multă lume numeşte a fi fost Holocaustul Roşu. Majoritatea celor care au tratat acest subiect şi această perioadă istorică (1917-1989) stabilesc, în termeni clari sau mai voalaţi,
răspunderea şi vinovăţia evreiască pentru instaurarea comunismului bolşevic în Rusia şi pentru tot ce a urmat! Cele „două“ holocausturi tind tot mai mult să fie opuse unul celuilalt, în ideea că rolurile se inversează: victimele Holocaustului nazist devin beneficiarii Holocaustului comunist! Evident, sunt multe şi cărţile (lucrările) care alcătuiesc literatura Holocaustului Roşu! Cum era de aşteptat, în această literatură evreii sunt prezentaţi ca agenţi ai Răului, ai ne-omeniei etc. Evident, şi-n această literatură există mult adevăr, dar şi multă mistificare sau „numai“ exagerare. Încă puţin şi vom putea consemna şi aici o „variantă paranoică şi delirantă“ a Holocaustului Roşu, care sfidează orice logică şi bunul simţ cel mai elementar. O mostră din această literatură, ruşinoasă şi păguboasă în sine, ne-a oferit-o recent cartea Ofensiva iudaismului asupra României, scrisă de dl. Cornel Dan Nicolae. Autorul este astfel la a doua carte pe acest subiect şi, personal, le apreciez pe amândouă pentru informaţiile adunate, pentru onestitatea comentariului. Îl cunosc şi pe autor: o persoană modestă, deloc veleitară, inteligentă, cu simţul înnăscut al dreptăţii, al justiţiei, care a avut ocazia să cunoască în mod nemijlocit, ca victimă, mafia evreiască beneficiară a aşa-zisei privatizări din România de după 1990. În realitate, această privatizare a însemnat fie distrugerea economiei româneşti, fie înstrăinarea a ceea ce nu s-a distrus. Iar printre străinii beneficiari ai acestei „privatizări“ cei mai mulţi şi mai generos răsplătiţi de guvernanţii români au fost „investitorii“ evrei. Bunăoară cei care, cu sprijinul primului ministru au luat pe mai nimic hotelul Bucureşti, unde lucra pe vremea aceea dl Cornel Dan Nicolae. Revoltat şi înverşunat împotriva celor care l-au transformat în şomer, Cornel Dan Nicolae s-a documentat de unul singur asupra subiectului („rolul investitorilor evrei în privatizarea post-decembristă din România“) şi, în final, a ajuns să fie preocupat de problema relaţiilor dintre români şi evrei de-a lungul unei perioade de timp mai cuprinzătoare, incluzând şi perioada dictaturii bolşevice, când, precum se ştie şi se spune, evreii comunişti „au ajuns să conducă România“. În contextul est-european bolşevizat şi, în consecinţă, controlat şi el de evrei, inclusiv Uniunea Sovietică!… Cam aceasta este, în rezumat, teza implicării evreieşti în Holocaustul Roşu! Publicându-şi cea de-a doua carte, dl Cornel Dan Nicolae a considerat de cuviinţă să convoace în sprijinul tezelor sale şi o autoritate ştiinţifică, astfel că pe coperta a IV-a a cărţii a inserat următorul citat, extras dintr-o carte a lui Dan Zamfirescu: „Există o Securitate care nu va putea fi niciodată incriminată şi judecată şi care a dominat până în 1964. Oameni care au ucis oameni. Profesorul Gălăşanu era în bălţile Dunării şi şeful lagărului cerea 15 morţi pe zi. Când nu erau 15 morţi în fiecare zi, făcea scandal. Criminalul trăieşte, dar aparţine unei naţionalităţi care nu poate fi judecată pentru că intrăm în conflict internaţional. Dacă acest caz îl înmulţim cu foarte mulţi alţii până la faimosul Nicolski, aveţi bomba de care nu se atinge nimeni.“ Decriptat – iar decriptarea e la îndemâna oricărui cititor cât de cât avizat, textul citat ne informează că, până în 1964, Securitatea din România era condusă de evrei, evrei „care au ucis oameni“. Bunăoară, deţinuţii (politici) duşi „la stuf“ plăteau un tribut estimat de Dan Zamfirescu la „15 morţi pe zi“. Criminalul de director, care pretindea cu vehemenţă această recoltă zilnică, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru crimele sale deoarece era evreu, iar evreii nu dau niciodată socoteală de faptele lor, decât cu riscul unui „conflict internaţional“, care este mai bine să fie evitat! Dar nu numai deţinuţii de la stuf, din bălţile Dunării, au avut director de puşcărie evreu, ci cam toate penitenciarele din anii 1946-1964 au avut directori evrei, directori cam toţi de teapa vestitului „criminal“ Nicolski, iar unii încă sunt în viaţă. Dan Zamfirescu ne sugerează şi un calcul: cei 15 morţi pe zi îi înmulţim cu numărul închisorilor şi rezultă numărul celor care mureau zilnic ca să le facă pe plac evreilor bolşevici, instalaţi la direcţia penitenciarelor româneşti. Fireşte, înmulţim acest număr cu numărul zilelor din perioada amintită (1946-1964) şi obţinem numărul de români care şi-au dat viaţa ca victime ale opresiunii bolşevice, adică ale opresiunii evreieşti! Obţinem astfel un număr care va depăşi binişor numărul evreilor ucişi de Ion
Antonescu: 400.000 după unii autori, 750.000 după alţii! Nu putem preciza totuşi acest număr căci asta ar însemna să declanşăm „bomba de care nu se atinge nimeni“! Cam asta vrea să spună domnul Dan Zamfirescu. Şi alţii ca el! Care este adevărul? Ca şi în cazul „evreilor ucişi de Antonescu“, adevărul nu este „undeva la mijloc“, ci exact la celălalt capăt. Adică, aşa cum demonstra într-o intervenţie a sa domnul Boldur Lăţescu, fost deţinut politic şi victimă a Holocaustului Roşu, numărul victimelor celor două holocausturi a fost exagerat cam în aceeaşi proporţie de autorii statisticilor respectvie, cam cu aceeaşi viziune delirantă asupra istoriei. Nu sute de mii, ci doar sute! Repet: sute! (după Boldur Lăţescu, intervenţie în „România liberă“). Suferinţa şi degradarea umană însă nu se măsoară numai prin numărul celor decedaţi. Mai intră în discuţie şi numărul celor „concentraţi“, precum şi numărul anilor de detenţie la care au fost condamnaţi oameni nevinovaţi! Şi mai ales intră în discuţie regimul de viaţă din aceste penitenciare. Sub acest aspect, diferenţa între holocaustul nazist şi cel comunist este categorică. Între viaţa pe care Wieslav Kielar a dus-o la Auschwitz, vreme de 5 ani, şi viaţa pe care au dus-o la Piteşti, Dumitru Bordeianu (16 ani de detenţie) sau, la Aiud, Ion Ioanid (12 ani) ori, în prizonieratul din URSS, Radu Mărculescu (a se vedea cărţile scrise de aceştia), deosebirea este stupefiant de mare, într-un sens dureros pentru noi, românii: în temniţele comuniste din România regimul de detenţie (de viaţă) a fost mult mai degradant, mai inuman decât în lagărele de concentrare nazistă. La aceasta se adaugă regimul de anchetă, acea perioadă, cumplită pentru deţinuţii politici români, când aceştia, aproape fără excepţie, au fost supuşi torturii nu atât „pentru a spune tot ce ştiu“, cât mai ales pentru a li se şterge din suflet orice urmă a respectului de sine şi a demnităţii de om. Apogeul infernal al acestor anchete l-a atins regimul de anchetă de la Piteşti, din anii de „glorie“ ai acestui penitenciar, când tortura şi caznele la care au fost supuşi studenţii români a depăşit tot ce a însemnat suferinţa şi degradarea umană în istoria omenirii (apud Alexandru Soljeniţîn). Dacă e să se compare Holocaustul nazist cu Holocaustul comunist din acest punct de vedere, al torturii ca practică curentă în ancheta judiciară (pretins judiciară), cu mâhnire trebuie să constatăm că comuniştii i-au întrecut nu numai pe nazişti, dar şi pe cei care, înaintea lor, lăsaseră amintirea unor campioni absoluţi: ohrana ţaristă! Alexandru Şoltoianu, luptător pentru drepturile românilor din URSS în anii ’70-’80 şi deţinut politic vreme de 15 ani în Gulagul sovietic, a discutat acest subiect – tortura ca armă politică de represiune, în cadrul unei conferinţe publice, şi nu s-a sfiit să-şi prezinte concluzia: tortura din închisorile comuniste a depăşit în „eficienţă şi inventivitate, în cruzime şi perversitate“ toate regimurile totalitare anterioare: nazist, ţarist etc. Care este explicaţia acestei performanţe? Explicaţia dată de Alexandru Şoltoianu, în faţa unui auditoriu public, a fost următoarea: tortura comunistă a fost concepută de „specialişti“ evrei!… Ceea ce – adăugăm noi, nu i-a împiedicat pe alţi evrei să cadă victime ale acestei teribile torturi. Alături de sute, mii şi milioane de ne-evrei mai mult sau mai puţin anti-comunişti. Dar toţi, oameni… Nu putem însă să nu menţionăm un fapt certificat prin sute de documente: evreii trecuţi prin represiunea comunistă, mulţi dintre ei s-au ales cu condamnări la ani grei şi mulţi de detenţie, unii chiar la moarte au fost condamnaţi. După ştiinţa noastră, fără excepţie, toţi evreii aflaţi în această situaţie au fost eliberaţi după câteva luni, cel mult un an-doi de închisoare.
Inclusiv cei condamnaţi la moarte de justiţia comunistă. Eliberarea lor s-a făcut – ca să citez un istoric evreu, „la intervenţia opiniei publice internaţionale“. Distinsul coleg evreu nu a ştiut să-mi răspundă de ce aceeaşi opinie publică internaţională, atât de sensibilă şi generoasă faţă de evrei, inclusiv faţă de evreii delapidatori din averea statului român, faţă de evreii tâlhari sau gangsteri, a fost cu totul nepăsătoare faţă de românii naivi care au crezut în valorile Occidentului, le-au practicat şi le-au cultivat, motiv pentru care au fost condamnaţi la ani grei de detenţie: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, George Manu, Titel Petrescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi atâţi alţii! Au fost lăsaţi de opinia publică internaţională, adică de cea occidentală, să putrezească în închisori, unii vreme de 24 de ani! Din 1940 până în 1964!… Oameni care n-au furat, n-au ucis pe nimeni! Au avut numai idei şi atitudini politice. De aceea sunt serioase motivele acelor comentatori care identifică şi în represiunea comunistă o determinare rasistă, de sens invers însă, urmărind nu ameliorarea genetică, ci dimpotrivă, degradarea fiinţei comunitare, etnice, naţionale. Căci, în chip evident, dacă – ipoteză: la Auschwitz şi alte lagăre de concentrare au fost adunate exemplare umane fără viitor biologic, tarate, degenerate etc. (repet: aceasta este o ipoteză), în schimb, la Piteşti şi Aiud, la Gherla şi la Canal, e lucru cert că au fost selectate exemplarele de elită ale neamului românesc, oameni de valoare, care au fost astfel lipsiţi nu numai de libertate, ci şi de posibilitatea de a crea şi procrea în folosul neamului şi al omenirii. În condiţiile create după 1946 (până în 1964) de regimul comunist (iudeo-comunist), românii de calitate, de ispravă, performanţi, dacă nu au înfundat puşcăriile, altă salvare nu au avut decât să părăsească ţara, să se exileze pentru a se salva de la o detenţie ucigătoare. Din acest exod al românilor de calitate, de valoare, principalul păgubit a fost neamul românesc, zestrea genetică sever diminuată, sărăcită, pe care acesta a moştenit-o de la generaţia lui Petre Ţuţea, a lui Marcel Petrişor… Acest proces, deloc involuntar sau spontan, ci riguros controlat, nu poate fi altfel considerat decât genocid, genocidul românesc! Holocaustul românesc! Se poate vorbi despre un Holocaust petrecut în România. Dar victimele acestui holocaust nu au fost evreii, ci românii… * Departe de noi gândul că ştim cu exactitate care este adevărul. Suntem siguri de un singur lucru: ne bucură orice dovadă că victimele Holocaustului, nazist sau comunist, sunt mai puţine decât în cifrele fluturate în ochii lumii întregi de activiştii, mercenari sau numai deliranţi şi inconştienţi, ai minciunii! Măcar cu atât de-am putea să mai scădem din ruşinea şi deznădejdea în care ne aruncă spectacolul atât de deprimant oferit de secolul al XX-lea.
ANEXE
Anexa nr. 1
IPOTEZA GHEORGHE MATEEVICI
23 August 1939 – pactul sovieto-german aduce prima victimă în gura nesăţioasă a naţionalsocialismului şi a comunismului: Polonia este sfâşiată, începând cu 1 septmbrie 1939, în două. Anglia şi Franţa sunt neputincioase. Iuţeala cu care se mişcă armata germană, cu armamentul din dotare net superior faţă de Anglia şi Franţa, face ca într-un scurt timp o mulţime de state din Europa să dispară înghiţite de germani. Avertismentele date de Hitler din anii 1934-37 puterilor de atunci din Europa – Anglia şi Franţa – nu sunt luate în seamă de către conducătorii respectivi. Singurul, Stalin, simte primejdia şi, ca un bun cunoscător al regulilor francmasonice şi sioniste, face pact cu diavolul hitlerist. Peregrinările prin lume după 1906 au fost de mare ajutor pentru el. La Londra devine francmason, sionismul îl cunoaşte din Rusia, căci aici la 1881 T. Hertzl înfiinţează la Odessa organizaţia mondială.
Stalin ştia foarte bine că toţi evreii care deţineau puterea financiară, economică şi politică erau francmasoni şi sionişti. Restul de susţinători ai evreimii erau manipulaţi prin lojile masonice sau prin diverse organizaţii secrete şi oculte, ca, de exemplu, Ku Klux Klan în America. Lupta K.K.K. împotriva negrilor a fost dirijată din umbră de evreii care vedeau în negri un pericol enorm, fiindcă se adaptau uşor condiţiilor de viaţă şi ajungeau rapid în vârful piramidei sociale. Toată lupta dintre albi şi negri este falsă şi creată de sionişti, pentru a putea domina America, pe care în prezent o conduc. Sectele religioase, rupte din sânul bisericii creştine, ajunse la un număr impresionant, sunt tot opera sionismului mondial. Sioniştii lucrează în două feluri: pe faţă, prin Congresul Mondial Evreiesc, Joint, sau subteran, pentru a putea pune mâna pe puterea Mondială şi a-şi pune în fruntea neevreilor un conducător de sorginte evreu, recunoscut de cei 7 înţelepţi ai Sionului, sau de Marele Kahal. Cei două sute milioane de evrei şi-au pus în gând ca cel târziu în anul 2005-2010 să pună mâna pe puterea mondială, manipulând pe neevreii conducători din toate ţările lumii, indiferent de rasă şi religie, care s-au vândut sionismului din prostie sau cu bună ştiinţă. Talmudul trebuie pus în aplicare cât mai urgent şi adus un rege sub steaua lui David care să domine animalele cu chip de om sub forma unor sclavi buni de muncă brută şi chiar asasinaţi sub diverse forme (de la foamete, boli incurabile, la războaie locale etc.). Ca scopul final să fie atins de cei 7 înţelepţi, au fost şi vor fi sacrificaţi evreii de mâna a II-a, în sensul de a cădea victime neevreilor, pentru a putea demonstra că numai ei au suferit nedreptăţi. Exemplu este cel de-al doilea război mondial, unde câteva milioane de evrei au fost lăsaţi să fie exterminaţi, fie în lagărele naziste, fie în gulagurile sovietice. Comunismul a fost creat de evrei pentru a grăbi stăpânirea mondială şi manipulat în vederea distrugerii oamenilor deştepţi, a religiilor şi a proprietăţii particulare. Nimic nu este mai rău pentru evrei decât recunoaşterea dreptului de proprietate. Proprietarul devine liber şi stăpân pe soarta sa. Să nu uităm că sistemele comuniste de colectivizare au fost create după sistemele kibuţurilor, înfiinţate înainte de primul război mondial în Palestina. Lenin şi Stalin, iar apoi ceilalţi conducători comunişti, au creat colectivele şi manipularea oamenilor după sistemul comunist aplicat în Palestina. Numai că kibuţurile aveau faţă umană pentru evrei, colectivele comuniste având scop îndobitocirea oamenilor până la a deveni roboţi. În kibuţuri se practica religia mozaică şi preceptele Talmudului, în colectivele comuniste nu numai proprietatea era desfiinţată, dar şi religia, ateismul fiind singura formă acceptată de conducătorii comunişti. Al doilea război mondial a fost pus la cale de către marele kahal în America, în loja masonică B’nai B’rith de la New York, din care făceau parte numai evreii şi sioniştii. Nimic nu mişcă în lume fără ştiinţa lor. Acolo s-a hotărât ca o bună parte din evreii din Europa, în general Eskenazi, să fie sacrificaţi pentru gloria sionismului mondial. Pentru a şti cum vor fi sacrificaţi evreii Eskenazi din Polonia, era prezent unul din cei 7 care făcea parte din marele kahal. Evenimentele din Polonia s-au succedat rapid, pe de o parte trupele S.S. au început vânătoarea evreilor, pe de altă parte, N.K.V.D. deporta şi asasina pe evreii care aveau apartenenţă la sionism. Lucru ce s-a petrecut şi în provinciile luate prin rapt de către sovietici la 28 iunie 1940, când mulţi evrei au fost deportaţi de N.K.V.D. ca sionişti şi bogătaşi. După 28 iunie 1940, Marele Kahal a dispus ca cel de-al 7-lea înţelept al Sionului să fie scos din Polonia cu orice preţ. Singura lui şansă de salvare era să treacă prin zona ocupată de nemţi şi să ajungă în Transnistria, apoi în România, unde ar fi fost în siguranţă deplină. În plin război, Anglia şi America au cerut Mareşalului Ion Antonescu, prin Mihai Antonescu, de a-l primi pe acel rabin (unul din cei 7) care era urmărit de Gestapo spre a fi prins de viu şi supus la torturi, el fiind trădat de un evreu dintr-un batalion S. S. compus numai din evrei. (s.n.) În 1942 rabinul este adus în Transnistria însoţit de un grup de jandarmi care erau trimişi de Constantin (Piki) Vasiliu, comandantul Jandarmeriei Române, spre a fi adus la Odessa şi de acolo la Bucureşti, unde a fost cazat la Cimitirul Evreiesc din Bdul Filantropia. Cu această ocazie, el a fost cunoscut de către Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi gen. Constantin (Piki) Vasiliu. Intervenţia de a-l salva pe rabin nu a fost făcută numai de Roosevelt şi Churchill, ci şi de doamna Kollontay care era în graţiile lui Stalin. Aducerea la Bucureşti a rabinului, de fapt haham (înţelept), era cunoscută de W. Filderman şi Alexandru David Şafran, rabinul şef al Cultului Mozaic din România şi era vizitat deseori de cei doi la
Cimitirul Filantropia. Aceste întâlniri se petreceau fie noaptea, fie dimineaţa, când circulaţia era animată. Cimitirul era în permanenţă supravegheat de poliţie. Mareşalul I. Antonescu îşi respectase cuvântul dat în faţa celor care îl rugaseră să aibă grijă de Haham şi de evreii care nu au avut de ce cârti împotriva tratamentului la care erau supuşi în acea grea perioadă neagră a Europei, când ei erau vânaţi şi duşi în lagăre de exterminare. Sute de mii de evrei, atât din ţară cât şi cei deportaţi în Transnistria, au fost salvaţi de la moarte, iar Mareşalul Ion Antonescu şi cei fideli lui au căpătat un duşman: Germania hitleristă. Cum au fost „răsplătiţi“ Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi gen. Constantin (Piki) Vasiliu de către marele kahal şi cauzele care au dus la asasinarea lor, au fost următoarele: 1. Nimeni nu trebuie să cunoască pe cei care fac parte din cei 7 înţelepţi ai Sionului, mai ales goi, dar nici evrei, ducând la exterminarea acestora; 2. Celor patru martiri ai poporului român li s-au aplicat cuvintele lui Rabbi Sahmun: Celui mai blând dintre şerpi scoate-i ochii, pe cel mai bun creştin ucide-l. 3. Sionismul creat pentru Stăpânirea Mondială nu va accepta niciodată ca un goi să fie mai înţelept sau mai bun faţă de un evreu. Aceasta este o crimă de neiertat. Aplicându-le celor 4 aceste principii, s-au respectat prevederile Talmudice şi ale Sionismului Mondial. Dintre cei ce i-au judecat, majoritatea erau inculţi, comunişti, sionişti şi francmasoni. Apărarea din oficiu a fost făcută de C. Paraschivescu Bălăceanu, mare mason, care avea tot interesul să-i condamne, deoarece în urma demascării francmasoneriei din 1940, aceasta a trebuit să intre în adormire. Toate lojile masonice erau înţesate de evrei care erau şi sionişti. Al. Voitinovici, om obscur, dar ambiţios, dorind să ajungă cineva în P.C.R., află mai târziu că aceste manevre erau ale sioniştilor. Avram Bunaciu, evreu, era cel care îi instiga pe acuzatorii publici şi juriu împotriva celor 4. Evenimentele de la 23 August 1944 s-au petrecut contrar celor prezentate de unii istorici ai noştri. Regele Mihai I a fost înconjurat şi manipulat de masoni care l-au intoxicat cu zvonuri, fără să ştie că aceştia erau în slujba sioniştilor. Asasinarea celor 4, abdicarea Regelui Mihai I, soarta României la Yalta au fost dirijate de sionişti. Să nu uităm că preşedintele Roosevelt, adept al sionismului mondial, l-a întrebat pe Stalin ce crede despre sionism. Acesta i-a răspuns că este bun în teorie, dar nu în practică. Stalin şi-a dat seama a II-a oară în viaţă că evreii sunt un pericol pentru omenire, ca şi hitleriştii. Dacă privim astăzi ce se petrece în lume, mai ales în S.U.A., vom vedea că sionismul conduce peste tot, iar popoarele trebuie să i se încline lui. Protocoalele înţelepţilor Sionului se materializează ceas de ceas în defavoarea neevreilor. Cele scrise în Talmud, că poporul evreu este popor ales, iar restul de goimi sunt animale, se realizează sub ochii noştri.
Plecarea masivă a evreilor din România, începând cu 23 August 1944 şi chiar mai înainte, s-a datorat Hahamului care era cazat la cimitirul Israelit din Bdul Filantropia. Prin cererile lui făcute către cei şaşe înţelepţi ai Sionului, Congresul Statelor Unite a făcut tot ce era posibil de a influenţa cu bani pentru a-i scoate pe evrei din România. Singurul stat unde au supravieţuit evreii în Europa a fost România, cu toate că ei au asasinat – în 1940 şi după 1944 – sute de mii de români, prin comunism. Sionismul a făcut o experienţă dură cu românii, distrugându-le fiinţa naţională, religia, cultura, făcându-i sclavi în comunism şi continuând şi acum. Hahamul a murit acum câţiva ani în România şi este înmormântat la Cimitirul Israelit din Bdul Filantropia din Bucureşti. Din aproape în aproape el ar putea fi identificat, ca nume. Sionismul, ajuns la putere, va distruge întreg globul. Popoarele şi religiile ar trebui să se unească împotriva celor care practică Talmudul.
10 august 2001 Gh. Mateevici
Notă
Felul şi cauzele care au dus la asasinarea Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi gen. Constantin (Piki) Vasiliu le-am enumerat în lucrarea din 10 august 2001. Cei care au fost salvaţi de către cei 4 martiri ai neamului românesc ar putea fi: 1. GUERE – Rabinul şef al Varşoviei, care era considerat din punct de vedere religios un înţelept (haham) şi care era în perioada răscoalei evreieşti în ghetoul din Varşovia şi se punea problema stringentă de a fi salvat de acolo. În acea perioadă avea vârsta de 60 de ani. Nu se cunoaşte destinaţia lui şi dacă la sfârşitul războiului mai era în viaţă. 2. EMMANUEL RINGELBLUM, istoric talmudist, care a stat ascuns în ghetoul din Varşovia până la începutul răscoalei. S-a pus problema de a părăsi Varşovia cu tot materialul documentar privind ghetoul din Varşovia din 1940 şi până la plecarea sa într-o destinaţie necunoscută. Unele zvonuri spun că ar fi fost deportat. Unde? După război au apărut multe din mărturiile adunate de Emmanuel Ringelblum şi colaboratorii lui în timpul celor 4 ani de ghetou varşovian, în Europa şi America. Toate mărturiile scrise au fost scoase din Varşovia şi astăzi se află în biblioteca Talmudică de la New-York. 3. Un al treilea personaj ar putea fi un rabin sau haham necunoscut de către evreii din Polonia, dar care trebuia scos din mâinile hitleriştilor şi adus în România, fiind unul din cei şapte înţelepţi. Numele lui s-ar putea afla numai dacă s-ar cerceta cu atenţie arhiva comunităţii evreieşti din România sau, dacă a decedat aici, se poate găsi în arhiva Cimitirului Evreiesc din Filantropia. Se pune problema ce nume a avut în idiş sau ivrit, deoarece toţi evreii la naştere poartă două nume.
4. 10. 2001 Gh. Mateevici
Domnului Preşedinte al Congresului Mondial Evreiesc, Domnului EDGAR BRONFMAN,
Subsemnatul, Gheorghe Mateevici, m-am născut şi am crescut, până la data de 28 iunie 1940, în Ungheni-Târg, jud. Iaşi, dată la care Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost luate prin RAPT de către URSS, în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi cu acordul tacit al Puterilor Aliate din acea vreme, adică Anglia, Franţa apoi şi SUA. Acest tratat declarat nul de către toate ţările, este valabil şi astăzi cu privire la teritoriile mai sus amintite. V-am expus pe scurt istoria locului meu natal în urma căreia părinţii mei şi eu personal am fost deposedaţi de toate bunurile mobile şi imobile, iar viaţa noastră a fost pusă în pericol de către orânduirea bolşevică.
Domnule Preşedinte, Pe data de 29 iunie 1940, fiind în gara Iaşi, ca refugiat, am văzut cu ochii mei câţiva ostaşi care au adus într-o pătură trupul unui ofiţer român, opărit cu apă clocotită şi smoală topită. Din cele spuse de ostaşi a reieşit că moartea lui s-a datorat unui grup de evrei din Ungheni, care, cu găleţi pline cu apă clocotită şi smoală topită, au aruncat peste ofiţeri şi soldaţi. Din relatările ostaşilor a reieşit că cei care au condus această acţiune au fost doi evrei, care deseori veneau în casa noastră, fiind prieteni cu fratele meu cel mai mare. Unul dintre ei era poreclit câinele roşu, iar celălalt un evreu şi jumătate, numele lor de familie fiind Katz şi Weissman. Aceşti tineri au acţionat sub egida partidului Mişmar (Straja) care avea ca lozincă Sionism, Socialism, Iubire de Oameni. Pe întreg teritoriul Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, în perioada 28 iunie – 2 iulie 1940, bande înarmate de evrei au trecut la asasinarea civililor şi militarilor fără excepţie, ştiind că armata română avea dispoziţie să nu riposteze. În total au fost asasinaţi, dezarmaţi, dezonoraţi peste 32.000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, care apoi au fost predaţi autorităţilor ruse care i-au lichidat. La un bilanţ făcut pe data de 6 iulie 1940 de către autorităţile române a reieşit că au fost asasinaţi 4324 de civili, ca: preoţi, învăţători, jandarmi, comisari, agenţi fiscali, muncitori şi ţărani – asasinaţi de elementul evreesc din teritoriile ocupate de sovietici. Totodată, bande de evrei înarmaţi au jefuit în sate, târguri şi oraşe pe toţi cei pe care îi ştiau că deţin obiecte de valoare. În anul 1941, familia mea a salvat de la moarte sigură peste 2000 de evrei polonezi, care urmau să plece în lagărele naziste.Tot în acelaşi an, în timpul rebeliunii legionare, la Bucureşti, am ţinut ascunse timp de 2 zile şi 2 nopţi familiile Oziac, Katz, Polak, Tannenbaum şi Goldenberg. După plecarea lor de la noi, un agent de la Siguranţa Română i-a spus tatălui meu că, dacă vecinul Popescu afla, noi toţi am fi fost morţi.
În anul 1948, în baza unei Legi emise de puterea comunistă, la propunerea unor deputaţi din Marea Adunare Naţională, în frunte cu tov. Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan, n.n.), s-a solicitat şi s-a aprobat sistarea tuturor pensiilor, indiferent de sursa lor: IOVR, Asigurări de Stat, Buget etc.Tatăl meu şi câţiva invalizi din primul Război Mondial au făcut un memoriu în care solicitau să li se lase pensiile, acestea fiind unica sursă de venit. După înaintarea memoriului, tata a fost percheziţionat de Securitate şi arestat în urma unui denunţ făcut de tov. Katz, salvat de noi de la moarte. Acest lucru l-am aflat în anul 1962, de la familiile Tannenbaum şi Goldenberg, care au plecat în aceeaşi zi în Israel. Iată cum s-au purtat evreii după 1944 cu românii care sunt acuzaţi că i-au omorât pe evrei. În anul 1949, mama mea era directoarea Căminului de orfani, din str. Berthelot nr. 24, din Bucureşti. În perioada 15 iunie-15 septembrie, i s-au adus 150 de copii evrei între 7 şi 15 ani, din URSS, patronaţi de Organizaţia Joint. Aceşti copii, fie fetiţe, fie băieţi, erau numai piele şi os, toţi având pe mâna dreaptă imprimat un număr de ordine căpătat în lagărele naziste. După perioada de 3 luni de zile, când au venit reprezentanţii Joint, nu au recunoscut copiii, care la aducere erau total dezumanizaţi. Delegaţia Joint a mulţumit mamei mele pentru ceea ce a făcut pentru aceşti copii, iar în ziarul Universul din acele zile s-a publicat o scrisoare de mulţumire.
Domnule Preşedinte, Faţă de felul în care s-a purtat familia mea cu toate cunoştinţele de naţionalitate evrei şi cum s-a purtat şi naţiunea română, în perioada 1941-1944 faţă de evrei, nu consider că poporul român ar fi vinovat de holocaust. Din scurta relatare prezentată reiese clar cine a ridicat primul sabia, împotriva poporului român. Această atitudine a continuat neîntrerupt până astăzi. Nu credeţi că este momentul ca evreii să ceară iertare poporului român pentru răul pe care l-au cauzat naţiunii române? Până la sfârşitul ostilităţilor, un număr de 1.700.000 de cetăţeni români au fost asasinaţi, deportaţi, exilaţi din teritoriile ocupate de sovietici, şi cu contribuţia evreilor din ţară şi din URSS. Noi credem că este necesar să se termine toată propaganda dusă împotriva naţiunii române (că am fi anti-evrei) şi credem că această situaţie se datorează unor evrei din ţară şi din străinătate care au ceva de ascuns. Noi solicităm ca în presa noastră Comunitatea evreiască din România să arate numărul de evrei asasinaţi pe teritoriul actual al României, cu nume, prenume, locul naşterii şi locul asasinării. Noi ne ştim victimele. Evreii nu şi le ştiu? De ce nu le dau publicităţii? Holocaust au făcut ruşii, ucrainenii, polonezii, englezii, ungurii, americanii, toţi au făcut – într-un fel sau altul – crime împotriva naţiunii evreieşti. De ce nu sunt şi aceste naţiuni acuzate, numai România şi Germania? Acuzele care se aduc României ascund ceva referitor la soarta ei. Ce se are în vedere cu această ţară? Ar fi mai bine ca, în schimbul răului care ni s-a făcut, să ajutaţi naţiunea română, aşa cum au declarat mulţi evrei lucizi. Dar nu se doreşte acest lucru, pentru că aşa prevede Talmudul? Cu respect, Gheorghe Mateevici, Bucureşti, B-dul Elisabeta Nr. 39, sector 5
Comentariul nostru, pe marginea textelor semnate de Gheorghe Mateevici şi mai ales în legătură cu ceea ce am numit a fi ipoteza Gheorghe Mateevici: 1. L-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici pe la mijlocul anilor 90, la Vatra Românească, unde prezenţa sa a impus imediat prin seriozitate, onestitate, informaţie şi experienţă. Şi prin umor. 2. A conferenţiat la Vatra Românească şi a intervenit deseori în discuţii pe tema Basarabiei, a suferinţelor româneşti, a raporturilor dintre români şi evrei, ruşi etc. A şi scris pe aceste subiecte, parte din texte i-au fost publicate, parte au rămas în manuscris. Intenţionăm să le publicăm pe toate. 3. Ipoteza Gheorghe Mateevici a prezentat-o în discuţii purtate în cercuri mai restrânse. Considera că se expune astfel unor pericole imense. Era ferm convins că fratele său, fost activist PCR (sau ofiţer de securitate?), fusese asasinat pentru că aflase identitatea înţeleptului care trecea neobservat sub aparenţa de administrator al cimitirului Filantropia. Ciudat este că eu, din alte surse, aflasem că la moartea unui evreu, administrator modest şi umil al cimitirului evreiesc Filantropia, au venit să asiste la înmormântare cele mai importante personalităţi ale evreimii mondiale, din toate colţurile lumii, spre stupoarea serviciilor secrete din România care abia în felul acesta şi-au dat seama cât de importantă fusese persoana în cauză. Am scris despre această ciudată întâmplare în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga. După aceea l-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici şi abia cu puţin înainte de a muri acesta mi-a încredinţat textul publicat mai sus. Datele din acel text nu aveam cum să le judec eu şi am considerat că nu am dreptul să decid eu că sunt sau nu demne de luat în seamă. Ipoteza Mateevici intră în consonanţă cu acei critici ai Mareşalului care îi reproşează că a făcut servicii deosebit de mari evreilor din România, nemeritate de aceştia şi pentru care evreii nici nu au ştiut să fie recunoscători. Cu toate acestea, este o ipoteză puţin verosimilă, mai ales în unele detalii ale ei. Cevaceva nu este însă exclus să fie adevărat şi ea, ipoteza, chiar cu riscul de a încălca restricţii talmudice severe, are drept la circulaţie publică, atâta vreme cât arhivele cele mai explicite şi mai interesante ne rămân inaccesibile, interzise. În esenţă, Gheorghe Mateevici ne propune o explicaţie în sine ezoterică a motivelor pentru care Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin (Picky) Vasiliu şi George Alexianu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Putem lua în serios motivaţia propusă de Gheorghe Mateevici? Evident, în unele detalii, nu puţine – e drept, colaterale, considerentele expuse în textele sale sunt uşor de contestat şi chiar de respins. Dar ipoteza propriu-zisă, în miezul ei, nu este uşor de respins, chiar dacă nici argumente suplimentare nu-i putem oferi. Deocamdată, cel puţin. Lăsăm timpului şi celor mai informaţi decât noi să-l infirme ca lumea sau să-l confirme pe onorabilul Gheorghe Mateevici. Îndeosebi cu privire la existenţa (realitatea) până în zilele noastre a „instituţiei“ celor şapte Înţelepţi ai Sionului. Dacă luăm cât de cât în serios ipoteza Mateevici, riscul nu este altul decât acela de a pune în circulaţie încă o legendă, adăugând-o la mulţimea de poveşti, legende, fabulaţii şi chiar inepţii care roiesc în jurul capitolului de istorie numit Holocaustul anilor 1939-1945. Considerăm că, în ciuda aparenţelor, ipoteza Mateevici ne oferă totuşi singura explicaţie cât de cât rezonabilă a unui „detaliu“ până azi imposibil de înţeles: de ce a fost condamnat la moarte şi executat George Alexianu? De ce regele Mihai, în ciuda excelentelor relaţii cu familia lui George Alexianu, nu a putut face nimic ca să-l salveze? Dacă în cazul celorlalţi trei există un minim de aparenţe care au justificat cât de cât nedreapta sentinţă, pentru condamnarea la moarte, ca criminal de război, a lui George Alexianu nu există nici o motivaţie, nici măcar un pretext, mai ales dacă ţinem seama de decizia tribunalului „poporului“ de la Odesa, decizie pe care tribunalul „poporului“ de la Bucureşti a cunoscut-o bine şi chiar se referă la ea în textul sentinţei capitale. Punem întrebarea: cum a fost posibil ca la Bucureşti justiţia comunistă să dea o decizie prin care, practic, se punea în dezacord cu modelul director – justiţia sovietică?! În mod evident, dacă lui George Alexianu nu i se putea imputa prestaţia sa ca guvernator al Transnistriei, altă vină nu i se mai putea găsi! Şi, atunci, cui îi era necesară dispariţia lui George Alexianu? Şi de ce? Se pare că Gheorghe Mateevici ne dă explicaţia… O explicaţie stupefiantă, despre care ne-ar părea
bine să ne convingă cineva că este neîntemeiată pentru simplul motiv că nu există entitatea celor şapte înţelepţi… Ne poate lămuri cineva asupra acestui subiect? Desigur, unii, fără prea multe argumente, se vor grăbi să-i nege orice valoare ipotezei propuse de Gheorghe Mateevici. Le atragem atenţia că nu au, moralmente, nici un drept să pronunţe în public asemenea aprecieri sau obiecţii decât dacă până acum s-au învrednicit să-şi prezinte, tot public, părerea cu privire la documentele şi mărturiile pe care „partea evreiască“ a disputei le ascunde în mod sistematic. Cei care au tăcut pe acest subiect şi n-au sesizat acest aspect atât de frapant consider că s-au descalificat ca posibili comentatori ai Holocaustului şi ai literaturii produse de acesta. Ei nu au calificarea morală pentru a fi judecători ai unui om de ţinuta morală a lui Gheorghe Mateevici. O ultimă întrebare pe care o ridică textul semnat de Gheorghe Mateevici: în trupele naziste SS, vestite prin antisemitismul lor feroce, a funcţionat oare un „batalion SS compus numai din evrei“? De ce este atât de puţin amintită şi deloc comentată această împrejurare cu totul neaşteptată? Ce i-a mânat în luptă pe acei evrei SS-işti alături de călăii neamului lor? Care a fost soarta acestor SSişti evrei după încheierea războiului? După câte ştim – dar poate că greşim!, în trupele aliate (sau româneşti) care au luptat împotriva Germaniei naziste şi anti-semite (au luptat, iar sute de mii, milioane dintre militarii acestor trupe au murit) nu a existat nici o formaţiune de luptă, nici un batalion sau măcar o companie, alcătuită „numai din evrei“! … * În lipsa documentelor, cele mai multe fiind ascunse cu bună ştiinţă şi rea credinţă, ipotezele – în mod firesc – riscă să devină tot mai fanteziste. Gheorghe Mateevici nu ne propune o limită a fantazării imposibil de depăşit. Sunt convins că vor apărea autori şi mai „inspiraţi“. Dar depun mărturie privind buna credinţă şi onestitatea celui care a fost Gheorghe Mateevici. Câteva cuvinte, mai potrivite şi mai „la obiect“, le voi împrumuta din România liberă, din Aldinele domnului Mihai Creangă, care, la 30 aprilie 2004, a publicat următorul text:
Gheorghe Mateevici – In memoriam
Pe 29 aprilie anul acesta s-au împlinit doi ani de la trecerea în veşnicie a celui care a fost Gh. Mateevici, membru ARVIS din 11 noiembrie 1997 şi Membru de Onoare din martie 2001. A fost întradevăr o onoare pentru Asociaţia Română a Victimelor Represiunilor Staliniste să aibă ca membru un remarcabil descendent al familiei Preotului-poet Alexei Mateevici, originar din Basarabia, autorul poeziei Limba noastră, care s-a jertfit pentru întregirea Neamului românesc participând în armata română la luptele din Primul Război Mondial.
Născut pe data de 2 ianuarie 1928 la Ungheni, pe Prut, Gh. Mateevici este nevoit să se refugieze împreună cu părinţii săi, Artemon şi Larisa Mateevici, în 28 iunie 1940, alături de sutele de mii de basarabeni, bucovineni şi herţeni, la vârsta de 12 ani. A fost absolvent al Liceului Gh. Lazăr, din Bucureşti. Nu cunoaştem toată activitatea şi pregătirea sa profesională, dar s-a dovedit a fi un bun cunoscător al problemelor de istorie a evenimentelor care au marcat România interbelică şi de după ocuparea Basarabiei de către URSS, în 1940. Dar nu era singurul domeniu în care Gh. Mateevici ne-a dovedit de atâtea ori cunoştinţe temeinice. Am putea spune chiar că avea o vastă cultură generală pe care a dobândit-o probabil încă din perioada când mai putea să pătrundă în imensa bibliotecă a familiei, din casa părintească, de pe strada Mărăşeşti, din Unghenii săi natali. Această bibliotecă cuprindea peste 10.000 de volume în limbile engleză, latină, franceză, germană, rusă şi română. L-am cunoscut târziu pe Gh. Mateevici, prin 1997, la sediul Asociaţiei Române a Victimelor Represiunii Staliniste – ARVIS. Avea 69 de ani. De atunci a fost nelipsit de la întâlnirile noastre şi neobosit luptător pentru drepturile refugiaţilor. Împreună cu el şi cu ceilalţi membri activi ARVIS am avut numeroase discuţii, uneori în contradictoriu, dar care au fost de un real folos în elaborarea unui proiect de lege care cuprindea, în final, compensaţii băneşti, gratuităţi pe SNCFR, transport local, metrou, abonamente gratuite Radio/Tv, telefon etc. precum şi despăgubiri pentru bunurile imobile lăsate în Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. Acest proiect elaborat de ARVIS a stat la baza a două legi: Legea 189/2000 (completată cu HG 127/ 2002), prin care refugiaţii din teritoriile menţionate au primit aceleaşi drepturi ca şi Foştii Deţinuţi Politici (de aceste drepturi beneficiază acum şi persoanele strămutate din Cadrilater), precum şi Legea 290/2003 cu privire la despăgubirea refugiaţilor pentru bunurile imobile lăsate în Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. Astăzi, toţi cei care se bucură de aceste drepturi trebuie să cunoască faptul că nimic nu a venit de la sine, că a existat un colectiv care a muncit din greu şi a luptat voluntar. Deşi aceste legi nu satisfac pe deplin dorinţele noastre şi ale celorlalţi refugiaţi, ele reprezintă un important pas înainte. Din păcate, Gh. Mateevici a plecat de lângă noi la vârsta de 74 de ani şi n-a mai apucat să se bucure de drepturile ce i se cuveneau, la obţinerea cărora îşi adusese cu prisosinţă contribuţia, şi a murit zbătându-se într-o neagră sărăcie. Un român cu un suflet curat şi o ţinută nobilă. Dumnezeu să-l odihnească.
Dr. Toma Badrus, Preşedinte ARVIS
Anexa nr. 2
ConvenŢiile secrete de colaborare dintre comuniŞti Şi regimul Antonescu din 1941
Într-un comunicat dat publicităţii pe 25 august a.c., Administraţia Prezidenţială acuza ziarul israelian „Ha’aretz“, cităm: „Responsabilii redacţiei ziarului au comis o fraudă publicând un text prefabricat în redacţie, neaprobat de intervievat şi deci nemaiaparţinând acestuia din urmă, deformându-i spusele, ca şi poziţiile bine cunoscute ale preşedintelui Iliescu“. Benzile audio, puse la dispoziţie de „Ha’aretz“, dovedesc că lucrurile nu stau chiar aşa. Pe bandă, ILIESCU spune următoarele: „Eu am şi trăit aceste momente. Am avut prieteni evrei, iar tatăl meu, pentru că nu era numai împotriva evreilor această acţiune, împotriva comuniştilor… Deci cum să spun? Această represiune îi viza şi pe alţii. Dar holocaustul s-a referit nu numai la populaţia evreiască din Europa… în România evreii şi comuniştii erau sub semnul egalităţii“. Relativizarea holocaustului, întreprinsă de ION ILIESCU, include ideea că acesta a fost aplicat şi altor popoare, precum şi comuniştilor. „În România din perioada nazistă evreii şi comuniştii erau trataţi la fel. Tatăl meu a fost militant comunist şi a fost trimis în lagăr. A murit la 44 de ani, la mai puţin de un an după ce s-a întors“. Ideea că în România sub regimul ANTONESCU ar fi existat şi un holocaust împotriva comuniştilor şi că tatăl său – ALEXANDRU ILIESCU – i-a fost victimă constituie o mare noutate, o răstălmăcire, o „rescriere“ a istoriei de către preşedintele ION ILIESCU. A existat un holocaust împotriva comuniştilor în România sub regimul ANTONESCU? Convenţii secrete de colaborare Deşi istoria PCR include numeroase „pete albe“ – sau fapte asupra cărora se păstrează tăcere în mod intenţionat –, colaborarea comuniştilor cu regimul ANTONESCU s-a materializat prin două convenţii secrete încheiate în 1941. Colaborarea aceasta, subliniem, a fost posibilă datorită efectelor pactului MOLOTOV-RIBBENTROP, care a funcţionat între 1939 şi 1941. Prima convenţie de colaborare între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941 prin mijlocirea Serviciului Secret de Informaţii – SSI – reprezentat de comisarul PETROVICI şi de CONSTANTIN DAVID (evreu de origine, n.n.), care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin această convenţie, Partidul Comunist se angaja să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi. Comuniştii şi-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantă contribuţie la consolidarea regimului ANTONESCU cu această ocazie. Participarea comuniştilor la devastarea cartierelor evreieşti din 20-23 ianuarie 1941 este însă şi astăzi un „tabu“ pentru istoria P.C.R. şi nu înţelegem de ce. A doua convenţie între comunişti şi regimul ANTONESCU s-a încheiat în iulie 1941, după atentatul contra trenului „Patria“, şi a fost semnată de EUGEN CRISTESCU, directorul SSI, şi ŞTEFAN FORIŞ, secretarul Partidului Comunist din România (PCdR) din acel timp. Prin această convenţie, comuniştii se angajau de a se abţine de la acte de sabotaj în industria de armamaent şi transportul feroviar pe perioada războiului. SSI-ul, la rândul său, se angaja să nu trimită pe front nici un comunist, care astfel ar fi ajuns să lupte contra lui STALIN şi a URSS. În al doilea rând, de a nu-i preda pe comunişti lui ADOLF EICHMAN pentru a-i duce în lagărele germane. Iar în al treilea rând, de a nu se opune „infiltrării“ către Bucureşti a comuniştilor din ţară. În 1944, când a avut dovada colaborării lui FORIŞ cu regimul ANTONESCU, STALIN a ordonat o „epurare“ masivă a comuniştilor din România, în primul rând a lui ŞTEFAN FORIŞ şi a colaboratorilor săi. Dar şi utilizarea pe mai departe a directorului SSI, EUGEN CRISTESCU. Asta pentru a nu mai vorbi de colaborarea mai veche din 1938 a comuniştilor cu „Frontul Renaşterii Naţionale“, oraganizaţie carlistă.
Tatăl lui ION ILIESCU milita în cadrul „Komintern“ pentru dezmembrarea României şi reîntoarcerea Basarabiei la URSS. După patru ani petrecuţi în URSS (1931-1935), când a participat la Congresul al V-lea al PCdR de la Gorikovo, tatăl lui ION ILIESCU a fost „infiltrat“ de sovietici în România, unde a militat pentru reîntoarcerea Basarabiei la URSS. A făcut parte din „grupul FORIŞ“, aşa că este logic să tragem concluzia că a făcut politica acestui grup în anii războiului. ION ILIESCU avea pe atunci (născut în 1930) între 11 şi 14 ani. Chiar el recunoştea într-un interviu ma ivechi că nu prea ştia ce făcea tatăl său în acest timp. ALEXANDRU ILIESCU a fost de mai multe ori în diverse „lagăre“, în care venea şi din care pleca cu „intermitenţe“. În recomandarea 10975 din 22 iulie 1955 a CC al PMR, prin care ION ILIESCU era „propulsat“ pentru „Uniunea Internaţională a Studenţilor“, cu sediul la Praga, se menţiona: „După 23 august 1944 (Ion Iliescu, n.n.) s-a înscris în UTC şi a activat în cadrul organizaţiei UTC a elevilor. A participat la diferite acţiuni ale partidului (la 15-16 ani!, n.n.). După autodizolvarea UTC a continuat să activeze în organizaţia tineretului progresist şi a UTM“. Deci încă din adolescenţă ION ILIESCU a devenit un „propagandist“. Astfel încât cunoaşterea adevăratei istorii a PCR-ului i-a rămas un capitol interzis. La 73 de ani însă, din motive de „populism“ politic, ILIESCU „rescrie“ istoria recentă cu o mare seninătate. Pe baza celor două convenţii ale PCdR cu regimul ANTONESCU se poate spune oare că în România a fost un holocaust împotriva comuniştilor, aşa cum o afirma ION ILIESCU?
Vladimir Alexe
Notă. Aşadar, în ziarul „România liberă“ din 03.09.2003 dl Vladimir Alexe lansează întrebarea „se poate spune oare că în România a fost un holocaust împotriva comuniştilor?“, întrebare la care răspunsul corect ar fi următorul: persecuţiile aşa-zis antievreieşti din România, pe care unii le numesc Holocaustul din România, au fost persecuţii îndreptate împotriva comuniştilor. Aceste persecuţii au lovit în mulţi evrei deoarece cei mai mulţi comunişti şi simpatizanţi ai comuniştilor au fost evrei. Dar cei mai mulţi dintre evreii din România nu au avut simpatii comuniste, drept care cei mai mulţi evrei din România nu au fost atinşi de persecuţiile anti-comuniste (sau anti-evreieşti). Informaţia potrivit căreia Partidul Comunist, alcătuit aproape numai din evrei la acea dată, se angaja „să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi“ este verosimilă şi graţie acestei informaţii capătă sens şi explicaţie o sumedenie de evenimente din zilele aşa-zisei rebeliuni legionare, impunând adevărul că nu legionarii au declanşat rebeliunea, că legionarii au fost victimele rebeliunii, că rebeliunea a fost o diversiune pusă la cale cu ajutorul comuniştilor, urmărind scoateera legionarilor de la guvernare. Ceea ce lipseşte de orice consistenţă mult trâmbiţatul „pogrom de la Bucureşti“, din ianuarie 1941, mereu pus în sarcina legionarilor. Un pogrom organizat şi controlat propriu-zis de evrei! Faptul că toate cele petrecute la Bucureşti în 20-23 ianuarie 1941 au fost o diversiune antilegionară, la care evreii (unii evrei!) au participat ca animatori şi autori, iar nu ca victime inocente ale unui pogrom, rezultă şi din cea mai sumară analiză a datelor. Interpretăm în acest fel împrejurarea că după „rebeliune“ legionarii au fost arestaţi de Ion Antonescu şi condamnaţi, în număr de circa 10.000 (zece mii), la ani grei de închisoare pentru cele petrecute în zilele amintite. În mod cu totul inexplicabil, nici un legionar nu a fost anchetat, acuzat sau condamnat pentru cei 120 (o sută douăzeci) de evrei ucişi în timpul aşa-zisului „pogrom legionar“. Mai mult, nimeni dintre rudele evreilor ucişi atunci nu au reclamat nici până azi faptul că nici un legionar nu a fost acuzat de uciderea vreunui evreu, că, practic, asasinii celor 120 de evrei au rămas necunoscuţi şi, deci, nepedepsiţi. Ce să însemne asta altceva decât minciună, înscenare, diversiune?! Căci, analiza logică a faptelor te pune dinaintea acestei veritabile dileme: ori au fost într-adevăr omorîţi 120
de evrei, dar nu au fost omorîţi de legionari, ci de cei care au organizat şi înscenat rebeliunea, printre aceştia figurând şi mulţi evrei comunişti, ori cei 120 de evrei asasinaţi au fost inventaţi de agenţii Siguranţei în bună înţelegere cu comunitatea evreiască din România, pentru a-i compromite pe legionari. Avem motive serioase să credem că tot o diversiune, efectuată în acelaşi scop, a fost şi asasinarea lui Nicolae Iorga, victimă nu a legionarilor, ci a unor agenţi infiltraţi în mişcarea legionară…
Anexa nr. 3
O MĂRTURIE ZGUDUITOARE
La iniţiativa recent înfiinţatei Comisii internaţionale de cercetare şi evaluare a contenciosului româno-evreiesc a fost demarată acţiunea de strângere şi consemnare de documente (inclusiv mărturii) privitoare la aşa-zisul Holocaust din România. Este vorba, în mod evident, de o replică românească şi patriotică la iniţiativa d-lui Ion Iliescu de a înfiinţa o comisie sub patronajul lui Elie Wiesel, care îşi propune să stabilească nu dacă românii sunt sau nu vinovaţi de holocaust – această acuzaţie a fost deja
însuşită de Ion Iliescu fără să crâcnească, ci la ce sumă, la câte miliarde de dolari se ridică datoria românilor faţă de evrei, ca reparaţii pecuniare pentru pretinsele sute de mii de evrei ucişi de români. Pare tardivă această iniţiativă, la cei peste 60 de ani trecuţi de la producerea evenimentelor. Ce martori mai supravieţuiesc? Iată însă că martorii nu au dispărut cu toţii, aşa cum sperau d-nii Ion Iliescu şi Elie Wiesel. Şi – cu voia lui Dumnezeu – un important martor a supravieţuit, un martor al „pogromului“ legionar din ianuarie 1941: Dărăşteanu Constantin. Şi domnia sa, în faţa notarului public, a dat o declaraţie pe care o publicăm in extenso. O declaraţie care dă peste cap tot ce ştiam până deunăzi despre ianuarie 1941. Dar care declaraţie se potriveşte de minune cu dezvăluirile făcute de Vladimir Alexe, în „România Liberă“ din 3 septembrie 2003, dezvăluire republicată de noi mai sus, la Anexa nr. 2. Conform documentelor publicate de Vladimir Alexe, evreii comunişti au fost foarte activi în ianuarie 1941, participând direct la devastarea cartierelor evreieşti, la violenţele şi crimele care urmau să fie puse în sarcina legionarilor. Acum apare, în consecinţă logică, confirmarea, detaliul edificator: Abatorul din Bucureşti era, în ianuarie 1941, sub administraţie evreiască! Ceea ce face verosimilă ipoteza (mărturia) că la Abatorul din Bucureşti, în ianuarie 1941, evreii ridicaţi în cârlige nu erau evrei, ci au fost de fapt români, legionari! Iar legionarii asasini au fost de fapt evrei! Diversiune şi mistificare totală! Dar nu şi veşnică, potrivit paremiologiei universale despre izbânda finală a adevărului! Adevărul, iată, iese azi la suprafaţă, ca uleiul deasupra apei. Binecuvîntată clipă! ION COJA
DECLARAŢIE
Subsemnatul DĂRĂŞTEANU I. CONSTANTIN, născut la data de 28 iulie 1914 în comuna Stoieneşti, judeţul Vlaşca, (azi Giurgiu), domicialiat în Bucureşti, bl. Theodor Pallady nr. 25, bloc V 11, scara D, ap. 149, sector 3, cunoscând sancţiunile prevăzute de art. 292 din Codul Penal, cu privire la falsul în declaraţii, declar prin prezenta următoarele: În ianuarie 1941 lucram la Baza Aeriană nr. 3 Pipera (devenită mai târziu ASAM) ca şef de echipă, maistru principal reglor şi montor de avioane, la data aceea cu o vechime de 3 (trei) ani. În ziua de 24 ianuarie 1941 am avut o discuţie cu un subaltern Preda Petre, zis Druşcă, mecanic, care în zilele precedente, 2123 ianuarie, lipsise de la unitate: era legionar şi participase la rebeliune. El mi-a povestit că la Abator se află trupurile neînsufleţite ale unor legionari agăţate în cinghele, despre care se afirmă că ar fi cadavrele unor evrei ucişi de legionari. Am raportat comandantului meu comandor inginer Constantinescu Cristea cele aflate de la Preda Petre şi l-am întrebat ce crede că trebuie făcut. Comandantul mi-a răspuns că nu ştie ce să facem şi cui să raporteze cele aflate, dar că mai înainte de orice o asemenea informaţie trebuie verificată. Mi-a recomandat să iau maşina dubiţă (marca Skoda) cu care unitatea noastră îşi făcea aprovizionarea cu carne de la Abator şi să mă deplasez acolo, la Abator, să văd care este adevărul. Menţionez că la vremea aceea făceam din când în când reportaje pe subiecte tehnice la revista „Aripi frânte – Aripi româneşti“ condusă de comandorul Emil Gârleanu (rudă a scriitorului cu acelaşi nume), devenit ulterior general. Am plecat cu şoferul, militar în termen, care cunoştea bine Abatorul, unde am ajuns şi am intrat pe poarta principală spunând că mergem să luăm carne pentru unitate, ca de obicei. Am intrat apoi în hală şi am constatat că aproape nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin hală, de la un grup la altul, se discuta într-o atmosferă apăsătoare, de încordare şi gravitate. Am încercat să intru în vorbă cu parlagiii, dar ei mai mult se fereau să-mi răspundă când i-am întrebat dacă e adevărat că undeva, în Abator, se află nişte oameni, nişte evrei atârnaţi în cârlige (cinghele). M-au făcut atent să fiu mai discret şi mai prudent. Unul dintre ei, pe care ceilalţi îl numeau „nea Vasile“ şi care era şeful unei echipe de măcelari, mi-a răspuns totuşi: „Da, domnule, dar nu sunt evrei, sunt români!“ Şoferul care mă însoţea îl cunoştea şi ne-a făcut prezentările: se numea Stoica Vasile. El mi-a arătat în ce direcţie se aflau cadavrele şi m-a făcut atent să nu fiu văzut de oamenii din conducerea Abatorului sau oamenii de încredere ai acestora. La circa 50 m am găsit locul, unde am ajuns singur, neînsoţit de nimeni. Am numărat cadavrele atârnate în cinghele, erau 11 sau 21, am uitat numărul exact, ţin minte că se termina cu cifra 1. Lângă perete se mai afla o grămadă de cadavre, cu hainele
murdare de noroi şi sânge. Cadavrele atârnate în cârlige aveau paltoane pe ei, unul mai avea căciula (cuşmă de blană ţărănească) pe cap. Am dat puţin la o parte paltonul la primele trei cadavre şi am văzut la fiecare rana mortală, din care cursese sângele şi îmbibase îmbrăcămintea. Cel de-al treilea cadavru avea sub palton şi deasupra hainei o cămaşă verde, legionară. Nu m-am mai atins de celelalte cadavre şi m-am întors la şofer. Discuta mai departe cu nea Vasile, pe care l-am întrebat: „Măi, nea Vasile, cine sunt oamenii ăştia?“ Mi-a răspuns că sunt legionari împuşcaţi de Armată, că în jurul Abatorului au fost împuşcaţi mai mulţi legionari şi că aceşti legionari au fost adunaţi din stradă de oamenii de încredere ai conducerii Abatorului, la ordinul acesteia, şi băgaţi în Abator, unde au fost atârnaţi în cârlige şi declaraţi că sunt evrei ucişi de legionari. Reproduc cuvintele lui nea Vasile Stoica: „Nu sunt jidani, domnule, sunt legionari împuşcaţi de Antonescu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de încredere, i-au târît din stradă în Abator, i-au atârnat în cinghele şi zic despre ei că sunt jidani“. Fac menţiunea că la data aceea Abatorul era o societate administrată şi controlată de evrei. Nea Vasile a făcut menţiunea „jidanii noştri, care conduc Abatorul“. De asemenea, menţionez că i-am spus şoferului, dacă vrea, să meargă şi el să-i vadă pe cei atârnaţi în cârlige, dar nea Vasile l-a oprit, spunând că nu e bine deoarece deja unii „de sus“ au observat mişcarea pe care o făcusem şi acum sunt cu ochii pe noi. L-am întrebat pe nea Vasile dacă e dispus să declare cele petrecute la Abator şi în faţa altora, în cazul în care va fi vreodată nevoie. Nea Vasile a declarat că este de acord, mi-a dat adresa – locuia lângă Abator, pe Splai, iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori şi ne-am împrietenit. Aşa am aflat că după aceea Armata a ridicat cadavrele de la Abator şi le-ar fi dus în pădurea Plumbuita. Vizita mea la Abator a durat circa 15-20 minute. La plecare am luat pentru trupă o navetă de măruntaie, mai mult burţi. Când m-am întors la unitate m-am prezentat la comandant şi i-am raportat cele aflate. Comandantul a considerat că e de datoria lui să raporteze mai sus. Eu m-am retras din biroul comandantului şi m-am dus în hala de montaj, în hangarul central. După un ceas, un ceas şi jumătate, a venit la mine comandantul şi mi-a spus că a telefonat la Consiliul de Miniştri, la cabinetul lui Horia Sima şi a cerut să vorbească cu acesta. De la postul telefonic respectiv i s-a răspuns că „camaradul Horia Sima nu mai există, că nu se ştie unde este“. Menţionez că în zilele care au urmat zvonul despre uciderea şi atârnarea în cârlige a evreilor la Abator a circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Până şi femeile cele mai simple din mahalaua bucureşteană se întrebau „de ce evreii nu reclamă la Antonescu ce au păţit?“ Precizez că nu am fost membru al Mişcării Legionare, dar, la fel ca mai mulţi colegi din aviaţie, am simpatizat, ca român şi creştin, cu ideile lui Corneliu Zelea Codreanu. De asemenea, menţionez că am fost condamnat după 1944 pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale“ şi am făcut 11 ani de temniţă. Cu Vasile Stoica m-am întâlnit de mai multe ori după aceea, ultima oară cred că a fost în 1970. Avea un băiat care s-ar putea să mai fie în viaţă. Menţionez că pe dl. prof. Ion Coja l-am cunoscut în ziua de 20 decembrie 2003, când m-am întâlnit cu dînsul ca să-i povestesc cele de mai sus. Întâlnirea a fost aranjată de domnii Neagoe Nicolae Mateescu şi Dogaru Victor-Dorian, cărora le-am povestit cele petrecute la Abator şi au fost de părere că trebuie să-i fac cunoscută această întâmplare şi domnului profesor Ion Coja, pe care îl cunoşteam de la televizor. Am fost de acord să mă întâlnesc şi să-i încredinţez această mărturie, pe care o semnez în deplină cunoştinţă de importanţa ei. Dau prezenta declaraţie pentru a servi oriunde trebuinţa o va cere.
Redactat şi semnat în 6 exemplare.
DECLARANT, Dărăşteanu I. Constantin 19 ianuarie 2004, Bucureşti
Anexa nr. 4
UN DOCUMENT EDIFICATOR PUŢIN CUNOSCUT
Sosită 16 Martie 1944 Orele 13, 15’ Nr. 390 TELEGRAMA DESCIFRATĂ
Sunt mulţumit să pot comunica următoarele: I) Ieri, 13 Martie am luat dispoziţiunea ca toţi evreii din Transnistria să fie trecuţi pe teritoriul românesc, în Basarabia şi Bucovina, spre a evita să fie supuşi vreunui regim asemănător cu cel din 1941, întrucât tot ieri am hotărât retragerea administraţiei româneşti din Transnistria. În ce priveşte sprijinirea emigrărilor, binevoiţi a comunica tuturor că suntem gata a da orice concurs. V’aşi fi recunoscător dacă aţi face a se şti de d-l Steinhardt că nu numai azi, dar întotdeauna am fost pentru sprijinirea migraţiunii evreieşti. În 1940, ca Ministru de Justiţie, am fost contra masacrării şi abuzurilor de proprietate, dispunând arestarea vinovaţilor. În Martie 1941, am declarat unor delegaţi speciali ai Guvernului Reichului şi D-lui Himmler, deşi era imediat după rebeliune şi situaţiunea politică era încă tulbure;
A) că suntem împotriva oricărei soluţii fizice sau măsuri de constrângere şi neadmiţând crima ca instituţiune şi metodă; B) că sunt numai pentru soluţiuni economice cari, aplicate bunurilor imobiliare mai larg, vor fi foarte eficiente în domeniul comercial, fiindcă fondurile de activitate de comerţ sunt adevărate fiinţe care trebuiesc respectate. Am făcut intervenţiuni la Camera de Comerţ, mai târziu, în acest sens. Până azi nu s-a vândut un singur bun evreiesc dintre cele expropriate dela evrei în 1940-1941. Suntem pentru migraţiuni şi sprijinirea lor chiar. Vor pleca toţi cei care vor. Evreii pământeni ştiu că cei ce aduc servicii Statutului (sic!) pot fi asimilaţi în drepturi cu Românii. Cei veniţi în ultimii 20 ani vor fi cercetaţi dacă vor să rămână. Cei veniţi în ultimii 6 ani, flotanţi, urmează să plece. C) Acestea le-am declarat şi menţinut şi faţă de Guvernul german, care în 1941 mi-a cerut formal – prin consilierii von Ritzen, Richter şi Hoffmann şi Ministrul de Stat Flaumer – ca în România controlul evreilor să fie german exclusiv, întrucât Germania urmăreşte soluţia internaţională a chestiunii evreieşti. Am refuzat. D) În 1941 s’a cerut autorizaţiunea de migraţiune (vasul „Struma“) pentru un număr de evrei, iar la Bucureşti au început afacerile de migraţiune, organizate tot de evrei, cu mari speculaţiuni. Penibil dar adevărat. Am fost contra oricărei întreprinderi de aventură, dar am dat autorizaţiunea ori de câte ori s-a cerut plecarea efectivă. A plecat vasul „Struma“ şi ştiţi ce s-a întâmplat. E) În 1942, Guvernul Majestăţii Sale britanice m-a întrebat – prin Ministrul Elveţiei, Dl de Weck – dacă Guvernul român ar acorda autorizaţiunea de plecare evreilor emigranţi. I-am răspuns afirmativ. F) În vara anului 1943, mi s-a transmis în scris, prin Nota Verbală, mesajul Guvernului Majestăţii Sale britanice şi am răspuns tot în scris: au fost, suntem şi vom fi pentru migraţiuni. Ele trebuie organizate serios, repede şi cât mai numeroase. G) Reprezentanţilor Crucii Roşii Internaţionale le-am răspuns. H) În toamna anului 1943, Congresul Sionist întrunit la Rio-de-Janeiro mi-a telegrafiat mie personal, cerând aprobarea pentru migraţiuni. Am răspuns că suntem dornici de a îndeplini această cerere, fiind conformă intereselor noastre şi voind a ajuta evreii din Transnistria în special. I) În primăvara acestui an, am eliberat de la poliţie – prin intervenţiune directă şi la stăruinţa Delegatului Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva, D-l Kolb – evrei care, cu titlul de organizare de migraţiuni, au făcut imprudenţa de a folosi agenţi comunişti, numai ca să nu se creadă că vrem oprirea mişcării de migraţiune.
J) Von Ribbentrop aflând de aprobarea dată pentru emigrări şi răspunsul comunicat Guvernului britanic a trimis d-lui Mareşal Antonescu o Notă, arătând că s-a cerut şi Germaniei acest lucru, dar nu s-a admis expatrierea în Palestina, nevoind a nemulţumi pe Arabi, şi ar fi bine să facem acelaşi lucru. Am răspuns d-lui von Killinger că Guvernul român nu omoară evreii şi nu rezolvă problema evreească prin suprimare, că este pentru migraţiuni şi că rog pe von Ribbentrop dacă ţine seamă de sensibilitatea arabă să respecte şi pe cele româneşti.
Netemeinicia acţiunii de organizare a migraţiunilor continuă. Evreii din România spun că aştepată bani din alte părţi şi că nu au vapoare, iar noi am dat până azi tot sprijinul, mergând până la a discuta, încă din primăvara anului 1943, cu Guvernul turc (Nuram Menemonoglu ştie) posibilitatea de a utiliza motonavele noastre de la Istanbul, sub pavilionul nostru şi cu garanţia liberei navigaţiuni şi de conservarea vaselor. Aşadar, suntem pentru sprijinirea migraţiunei şi voim a o sprijini, dar niciodată, absolut niciodată, nu s-a propus ceva serios şi efectiv, ci s-au făcut intrigi, afaceri oneroase de migraţiune, dându-ne uneori impresia că Guvernul român nu ar fi sprijinit mişcarea de emigrare. II) Cereţi o… şi discutaţi chiar posibilitatea folosirii navelor cu garanţia care am comunicat-o Dvoastre.
III) Pentru copiii din Transnistria şi adulţi autorizăm emigraţiunea. Această aprobare pe care o comunic este un angajament.
IV) În ceea ce priveşte chestiunea evacuării ulterioare de pe teritoriul român, nădăjduiesc că nu ne vom găsi în situaţiunea de a vedea că pe noi nu ne sprijineşte nimeni. Rog comunicaţi cele de mai sus. Mihai Antonescu Davidescu 1250 din 15 Martie, orele 2,10’
Expediată: 17 Martie 1944 Orele 19,45’
Gl A. ¿ supra
Nr. 68 – 397 TELEGRAMA CIFRATĂ EXTERNE BUCUREŞTI
Rog a se descifra de D-l Ministru Davidescu. Cu referire la telegrama D-voastre Nr. 1250. Comunicarea ce am făcut-o a fost primită cu atât mai mare bucurie cu cât D-l Hull mai trimisese încă o nouă telegramă exprimând via îngrijorare a Guvernului american. D-l Hirschman mi-a spus că va sublinia în telegrama sa la Washington bunăvoinţa arătată de Guvernul nostru şi repeziciunea cu care a soluţionat chestiunea. Dînsul mi-a amintit un proverb american care spune: „Cine dă repede, dă îndoit“.
68 CRETZIANU 397
Comentariul nostru, din nou succint şi incomplet: 1. Proverbul american, în forma sa originală, suna cam aşa: bis dat qui cito dat… 2. Persoana care ne-a pus la dispoziţie cele două documente le consideră inedite, încă nepublicate. Vag avem impresia că lucrurile nu stau chiar aşa. Oricum, sunt documente care merită să circule şi să pretindă comentariile tuturor celor care proclamă Holocaustul din România. Dacă într-adevăr acum se publică prima oară aceste documente, de către un nespecialist ca subsemnatul de mine, care în viaţa sa nu a umblat prin arhivele vreunei instituţii, atunci înseamnă că în istoriografia noastră se petrec lucruri extrem de grave, instituind o stare greu de calificat în termeni academici sau cât de cât acceptabili. Cum este posibil ca asemenea documente să zacă în arhivele româneşti, cercetătorii acestor arhive să ştie de existenţa unor astfel de documente, iar ele să rămână nepublicate, departe de conştiinţa istoricilor şi a publicului interesat?! Ce se întâmplă în ţara asta?! Cine o conduce şi o controlează de fapt? 3. Din lectura acestor documente rezultă că ne sunt datoare cu dezvăluiri spectaculoase şi arhivele altora: ale Guvernului britanic, ale Guvernului german şi – surpriză!, ale Congresului Sionist ţinut în toamna lui 1943 la Rio de Janeiro. Cred că este de interes maxim să se publice corespondenţa dintre acest „Congres“ şi autorităţile româneşti. În mod indirect, existenţa acestei corespondenţe constituie o confirmare
a ipotezei Mateevici. Şi iarăşi ne întrebăm de ce „partea evreiască“ încă nu a publicat documentele acestei relaţii, dintre Guvernul român şi liderii sionismului mondial! În mai multe rânduri Mihai Antonescu se referă la lipsa de interes real a evreilor pentru „migraţiunea“ în Palestina şi mai ales la „afacerile de migraţiune, organizate tot de evrei, cu mari speculaţiuni (s.n.). Penibil, dar adevărat.“ Tragedia „Strumei“ se deduce că ar cădea în răspunderea acestor evrei care au organizat „afaceri de migraţiune“. Afaceri deopotrivă penibile şi criminale, de care azi evreimea are de ce să se ruşineze. Ruşinea este însă şi mai mare dacă, cu obstinaţie nelegiuită, neruşinată, se caută alţi vinovaţi în locul celor adevăraţi. 5. Mihai Antonescu a ţinut să atragă atenţia asupra unei fraze, singura subliniată literalmente: Până azi nu s-a vândut un singur bun evreiesc dintre cele expropriate dela evrei în 1940-1941“. Zece ani mai târziu, Wilhelm Filderman, fostul preşedinte al Comunităţilor Evreieşti din România anilor de prigoană antisemită, în vestitul său „testament“ confirmă cele spuse de Mihai Antonescu: „graţie politicii mareşalului Ion Antonescu, bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun“. După mai bine de o jumătate de secol, Elie Wiesel, evreul laureat al Premiului Nobel pentru minciuni şi calomnii pe tema Holocaustului, pentru instigare la ură între neamuri, va cere de la români miliarde de dolari ca despăgubire pentru averile „expropiate de la evrei“! Averi care, aşa cum se înţelege clar din declaraţia lui Wilhelm Filderman „au fost restituite la momentul oportun“. 6. Încă o dată se vădeşte cât de ticăloasă este poziţia acelor analişti care consideră că guvernul Ion Antonescu a avut o poziţie corectă faţă de evrei abia după cotitura pe care războiul o cunoaşte la Stalingrad, în iarna lui 1943. Migraţiunea evreilor a început încă din 1941! „Netemeinicia acţiunii de organizare a migraţiunilor“, de care se fac vinovaţi în primul rând evreii, a durat însă în toată perioada Holocaustului! În ce constă vina evreilor? (A unor evrei, fireşte!) În „intrigi şi afaceri oneroase“, acuzaţie a lui Mihai Antonescu pentru care există sumedenie de dovezi şi confirmări, toate ascunse azi cu grijă de propagandiştii Holocaustului. Cu grijă şi în zadar, precum se vede, ilustrând încă o dată că în România a început Holocashul… 7. În reproducerea textului am folosit litere îngroşate (bolduri) pentru cuvintele care, în copia foto care mi-a parvenit, au fost mai greu lizibile. De neînţeles a rămas pentru noi sensul celor spuse la pct. IV. Oricum, aşteptăm cu mare interes interpretarea şi detaliile pe care ni le pot oferi istoricii propriu-zis, specialiştii. Mingea este în terenul lor şi trebuie s-o joace! Inclusiv specialiştii din comisia Elie Wiesel. Post scriptum: Documentul de mai sus a fost totuşi publicat, fragmentar, în cartea Zile însîngerate la Iaşi. 1941, scrisă de A. Kareţki şi M. Covaci, unde, la pag. 118, ni se dă şi cota documentului: „Arhiva M. A.E., dosar Ankara, vol. II, filele 108-110“. Evident, nu excludem nici existenţa unei lucrări în care să se fi publicat integral preţiosul document, însoţit de comentariul cuvenit. Oricare ar fi fost acel comentariu, credem că pe marginea acestui document avem în continuare de făcut comentarii dintre cele mai interesante privind capacitatea acestui document de a adeveri încă o dată că Ion Antonescu „i-a salvat pe evrei“, iar evreii au de unde şti aceasta! Afirmând contrariul, evreii nu se înşeală, nu comit o greşeală, ci săvârşesc un act de nerecunoştinţă, de rea credinţă criminală.
Anexa nr. 5
De ce au rĂstĂlmĂcit evreii ÎnvĂŢĂtura despre „poporul ales“ Şi pentru ce nu vor sĂ renunŢe la ea
Pentru a da un răspuns mulţumitor trebuie explicată mai întâi originea acestei idei. Nu este însă indiferentă perspectiva din care se încearcă o asemenea explicaţie, orice punct de vedere, oricât de obiectiv s-ar dori, fiind tributar sistemului de referinţă critic pe care îl foloseşte. Din partea unui creştin ortodox ar fi o ipocrizie pretenţia de „obiectivitate“ (care de altfel nu există, ci este doar dorinţa minţilor înfumurate de a se aşeza în locul Adevărului), încercarea de a se situa deasupra sau în afara modului în care Biserica Ortodoxă, prin Sfinţii ei Părinţi insuflaţi de Sfântul Duh, a judecat cele cuprinse în Revelaţia dumnezeiască, fiind un semn al trufiei. Totodată, se poate dovedi cu uşurinţă că punctul de vedere al Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei este cel mai raţional, se potriveşte cel mai bine în întregul ansamblu al Revelaţiei creştine, şi este argumentat din plin de Sfintele Scripturi. Ce este poporul ales ?
„Poporul ales“ este adunarea fiilor lui Dumnezeu; sunt cei care se păstrează în credinţa curată de Dumnezeu şi prin aceasta se recunosc drept fii ai Tatălui ceresc; ei sunt urmaşii lui Avraam în credinţă, acesta fiind primul om care pentru curăţia lui a primit credinţa adevărată în Dumnezeu şi promisiunea mântuirii, şi făgăduinţa că va fi părinte a multe neamuri (Facerea, 17: 5); sunt cei care i-au ascultat pe prooroci şi i-au urmat. Poporul ales este cel care la plinirea timpurilor, prin credinţa în Hristos, a primit pecetea Duhului Sfânt şi harul înfierii pe care l-au lepădat fiii de sânge (cei mai mulţi dintre ei), cum spune Sf. Apostol Petru: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.“ (I, Petru, 2: 9, 10)
Există două moduri prin care omul se poate apropia cu mintea de Sfintele Scripturi: duhovniceşte şi trupeşte (sau după literă); aceste două modalităţi sunt antagonice, abordarea duhovnicească înălţând mintea la înţelegerea tainelor dumnezeieşti, în vreme ce limitarea la literă dovedeşte o minte obtuză, datorată însă patimilor şi nu lipsei de inteligenţă. Înţelegerea după literă are ca rezultat final înşelarea, adică moartea duhovnicească „…pentru că litera ucide, iar duhul face viu.“ (II, Corintieni, 3: 6) – despre care ne spun Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei că este cauzată în special de patimile trufiei şi slavei deşarte, prezente în tot omul ce îşi lipeşte inima cu o iubire pătimaşă de lumea aceasta stricăcioasă. Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi nu poate fi înţeles decât duhovniceşte (atunci când mintea omului plin de evlavie este luminată de harul Sfântului Duh). Cunoaşterea duhovnicească a lui Dumnezeu a primit-o Avraam pentru smerenia lui adâncă, arătată de ascultarea desăvârşită în faţa lui Dumnezeu. Încercările la care a fost supus au fost neobişnuite, dar numai trecând prin ele a putut înţelege taina jertfei prin care Tatăl a mântuit lumea. Aşa cum jertfa mântuitoare a Tatălui a înţeles-o prin jertfa simbolică a lui Isaac, la fel şi legământul lui Dumnezeu cu el a avut ca semn văzut tăierea împrejur, simbol al curăţirii de ceea ce este trupesc şi mort prin botezul de viaţă făcător. Toate acestea însă sunt simboluri care trebuiau să aducă aminte şi să păstreze vie în conştiinţa urmaşilor săi împlinirea viitoare a lucrării mântuitoare de către Fiul lui Dumnezeu prin jertfirea sa pe cruce.
Cele primite de Avraam de la Dumnezeu se judecă deci duhovniceşte (adică se înţeleg în Hristos, prin care a fost dat Duhul Sfânt), orice altă încercare de tălmăcire, în afara harului, reduce Revelaţia dumnezeiască la o învăţătură omenească, despre care ne spune Apostolul Pavel că este nebunie. (I, Corintieni, 1: 18-25) Doar o mică parte din poporul evreu s-a păstrat prin smerenie şi ascultare în credinţa curată de Dumnezeu, şi aceştia au reprezentat rămăşiţa care se va mântui (Romanii, 9: 27), ceilalţi au căzut deseori în idolatrie. Semnificativ este episodul în care aflându-se Moise pe muntele Sinai pentru a primi Legea, în lipsa lui evreii şi-au ridicat patimile lăcomiei, desfrâului, iubirii de arginţi la rang de zeitate, simbolizată prin viţelul de aur, căruia i s-au închinat, părăsindu-l pe Dumnezeu. Cunoscând dinainte necredinţa şi îndărătnicia în rău a evreilor, Dumnezeu a vrut să-i şteargă de pe faţa pământului, şi să ridice din Moise un alt popor care să împlinească voia Sa. Doar intervenţia lui Moise, ca mijlocitor, adevărat păstor ce-şi pune viaţa pentru oile sale rătăcite, salvează poporul evreu de la pieire, dar tendinţa de a se revolta împotriva lui Dumnezeu va rămâne o constantă a iudeilor până în zilele noastre. Prin Moise, Dumnezeu spune evreilor că nu pot fi poporul Lui, decât în măsura în care respectă legământul făcut cu El: „De vei asculta cu luare aminte glasul său şi vei face toate câte îţi poruncesc şi de vei păzi legământul Meu, îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt.“ (Ieş. 23: 22)
Dumnezeu a vestit prin prooroci că-i va lepăda pe evrei şi că va ridica dintre neamurile care vor primi pe Hristos un nou popor ales, cum zice Apostolul Pavel: „…care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni, precum zice El şi la Osea: «Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şi iubită pe cea care nu era iubită; şi va fi în locul unde li s-a zis lor: Nu voi sunteţi poporul Meu – acolo se vor chema fii ai Dumnezeului Celui viu»“. (Romanii, 9: 24-26.) Iisus Hristos plânge acest popor, care şi-a ucis proorocii şi-L vor ucide şi pe Fiul lui Dumnezeu venit să-i mântuiască, şi le arată în pilde care vor fi urmările:
„Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?
I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.“ (Matei, 21: 33-43.) Sfântul Chiril al Alexandriei, în acord cu toţi Părinţii arată într-un întreg capitol al cărţii Glafire că pentru nesupunerea lor iudeii au pierdut făgăduinţa şi harul: „Deci Cărturarii şi Fariseii dispreţuiesc făgăduinţa lui Dumnezeu pentru că nu voiesc să meargă spre ea şi nu lasă nici pe alţii. De aceea au şi auzit: «Vai vouă învăţătorilor legii, că aţi luat cheia cunoştinţei. Voi nu intraţi şi pe cei ce vor să intre îi împiedicaţi» (Matei:23,10). Poporul de sub conducerea conducătorilor s-a pierdut prin cuvintele lor. Aşa zice Dumnezeu prin glasul proorocului: «Păstorii şi-au ieşit din minte şi nu L-au căutat pe Domnul. De aceea toată păşunea le-a rămas necunoscută şi s-au risipit» (Ier. 10, 2). Pentru aceea marea mulţime a iudeilor a pierdut făgăduinţa şi s-a făcut nepărtaşă de harul lui Hristos. Dar s-a mântuit prin Hristos rămăşiţa (Rom. 9, 27).“ (Glafire, p. 419.) Acesta este noul popor al lui Dumnezeu, sunt primitorii lui Hristos, creştinii. Legătura dintre ei, coeziunea lor, este dată de unitatea în Sfântul Duh, pentru că în vinele acestui popor curge sângele lui Hristos prin Sfânta Euharistie. Identitatea şi unitatea poporului ales nu este de ordin rasial (ereditar), şi nici politic sau măcar cultural, aşa cum vor acum să înţeleagă iudeii, strâmbând cunoaşterea de Dumnezeu prin înţelegerea pătimaşă, trupească a Scripturii. Adevăratul popor ales stă în unitate prin credinţa lucrătoare în Hristos şi numele lui este Biserica. Iudeii fac o „fraudă duhovnicească“, pretinzând că sunt aleşii unui Dumnezeu de care s-au lepădat în mai multe rânduri, culminând cu uciderea Lui – pe care şi-au asumat-o cu o răspundere colectivă: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“ (Matei, 27: 25). Un teribil blestem, ale cărui urmări au fost proorocite de întregul popor pe muntele Ebal (Deuteronom, 27: 14-26; 28: 15-68). Părăsind cele dumnezeieşti, iudeii au strâmbat cuvântul lui Dumnezeu ca să corespundă patimilor de dominaţie care-i robesc. De aceea au schimbat înţelesul „poporului ales“: alegerea spre a păstra credinţa curată în venirea Mântuitorului au înlocuit-o cu ideea că sunt aleşi să domine şi să stăpânească celelalte popoare, considerate inferioare şi destinate să slujească lor. Adevăratul iudaism care s-a împlinit prin venirea lui Hristos, a fost înlocuit cu sionismul, pentru că în locul celor dumnezeieşti evreii au ales cele pământeşti, iar în locul celor duhovniceşti au preferat pe cele trupeşti. Evreii au fost poporul ales atâta vreme cât aveau lumina cunoştinţei de Dumnezeu, atrăgând şi celelalte popoare spre lumină. Arătându-se nedemni şi ticăloşi spre această slujbă dumnezeiască s-a împlinit cu ei cuvântul Mântuitorului: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. “ (Matei, 5: 13.) Destinul poporului evreu nu poate fi înţeles decât în lumina Evangheliei. Iudeul nu poate să se definească decât prin raportarea lui la Hristos. Încercarea de a se defini doar prin legături de sânge sau culturale nu poate fi satisfăcătoare şi arată o teribilă criză de identitate: cum poţi fi iudeu lepădându-te şi ucigând pe Hristos, când iudeu, în sens duhovnicesc, înseamnă iubitor (cinstitor) de Dumnezeu? Modul în care iudeii încearcă de două mii de ani să-şi afirme şi să-şi păstreze „identitatea“ nu este
altceva decât un act tragic de sinucidere colectivă, chiar dacă, din vânzarea lui Dumnezeu, au câştigat multrâvniţii treizeci de arginţi. Fratele Gabriel
Comentariu: Pretenţia de „popor ales“ se leagă într-o posibilă relaţie de cauzalitate cu politica de reabilitare biologică şi rasială a evreilor, dacă într-adevăr se va adeveri ipoteza istoricului britanic. Adică ar fi cauza principală şi ultimă a Holocaustului… Încununând astfel suita de suferinţe şi necazuri pe care leau tras evreii de pe urma acestui mit – deopotrivă constitutiv şi distructiv pentru neamul evreiesc. Căci liderii care au gândit în secolul al XX-lea strategia iudaismului, care au gândit-o determinaţi şi orientaţi de credinţa în „poporul ales“, era logic să nu accepte, printre viitorii stăpâni ai planetei, ai lumii, exemplarele tarate, acei evrei care prin aspect şi performanţe ar fi constituit o infirmare evidentă a mitului poporului ales. E de luat în seamă şi tensiunea psihică pe care o crease printre ideologii sionişti „bogata“ literatură interbelică dedicată caracterelor biologice evreieşti, riguros măsurate şi inventariate pentru a conchide, cu aparenţe şi aere de ştiinţificitate, asupra inferiorităţii rasei evreieşti. Producerea Holocaustului pentru a opera astfel o selecţie artificială printre evrei, operaţie concepută de sionişti şi executată de nazişti, ar avea logica ei, oricât de precară ar putea să pară. Luând în serios nebunia tezei „poporului ales“, cealaltă nebunie – producerea holocaustului pentru a opera astfel o selecţie artificială printre evrei, nu ar fi nici ea lipsită de o logică, minimă, de o motivaţie şi o finalitate. Chiar dacă este vorba de o motivaţie criminală, aberantă, monstruoasă!… Motivaţie dedusă din mitul „poporului ales“. Aşadar, Holocaustul ca o consecinţă logică a unei premize aberante, absurde, monstruoase.
Anexa nr. 6
UN RABIN ORTODOX DESPRE SIONISM ŞI HOLOCAUST (interviu acordat de rabinul şef Moishe A. Friedman publicaţiei austriece Zur Zeit, nr. 48/03)
– Cum apreciaţi cerinţa includerii lui Dumnezeu în Constituţia Europeană? Moishe Arye Friedman: O raportare la Dumnezeu ar fi importantă, căci cei fără credinţă în
Dumnezeu au fost cei care au contribuit la Holocaust şi sunt cei care distrug şi astăzi pacea în Orientul Apropiat. Şi mă refer mai ales la regimul israelian, care a transformat regiuni întregi din Palestina în uriaşe lagăre de concentrare. Cum se poate vorbi în viziunea Uniunii Europene de legătura cu Dumnezeu şi, pe de altă parte, să fie sprijinit atât de puternic regimul Sharon, cum o fac Berlusconi şi Schüssel?! Şi cum se poate vorbi în Constituţie de o raportare la Dumnezeu şi apoi să ne fie interzisă nouă, evreilor ortodocşi, împotriva prevederilor Constituţiei austriece şi a Convenţiilor Europene a Drepturilor Omului (art. 9), formarea unei comunităţi de cult proprii?!… (…)
– În curând va avea loc aniversarea a 100 de ani de la naşteera lui Theodor Herzl, întemeietorul sionismului. Cum apreciaţi personalitatea lui Herzl şi ce părere aveţi despre festivităţile ce urmează să aibă loc? Friedman: Theodor Herzl a fost o catastrofă pentru evrei. Un om fără Dumnezeu. După studiile unor psihologi englezi şi americani de renume mondial, un adevărat psihopat. Copiii săi s-au sinucis, iar el nu s-a bucurat de o înmormîntare evreiască. Nu a crezut el însuşi în ceea ce a propovăduit în cărţile sale, iar prin politica sionistă pe care a dus-o, a contribuit la catastrofa evreilor, pentru ca statul Israel să poată fi fondat. Herzl este pentru mine tatăl spiritual al acelei linii evolutive care a dus la Holocaust (s.n.). Faptul că urmează să fie sărbătorit cu mare tam-tam se potriveşte coaliţiei Schüssel-Sharon. (…)
– În Uniunea Europeană s-a realizat de curând un sondaj care a scos la iveală faptul că 59% din europeni consideră statul Israel drept cel mai mare pericol pentru pacea mondială. Sunt din acest motiv 59% din europeni antisemiţi? Friedman: În Europa, şi mai ales în Austria, libertatea de opinie este deja de mai mult timp ameninţată, în contradicţie cu articolul 10 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Trebuie să constatăm că tot mai multe idei şi păreri ce sunt legate de principiul libertăţii de opinie devin teme tabu şi sunt interzise. Dacă s-ar face un sondaj printre credincioşii evrei tradiţionalişti din întreaga lume şi antisionişti, cei intervievaţi vor răspunde 100% că statul Israel este cel mai mare pericol chiar pentru noi, evreii, şi pentru siguranţa noastră de pretutindeni. Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şi dăunează extrem de mult evreimii credincioase din întreaga lume. Se poate dovedi că cercuri sioniste au provocat chiar pogromuri pentru a încuraja disponibilitatea de a se merge în Palestina.
– Aleksander Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel, a publicat de curând al doilea volum al operei sale despre ruşi şi evrei: 200 de ani împreună. El relatează în detaliu că Revoluţa bolşevică din 1917 şi teroarea bolşevică ce a urmat au avut loc cu o participare puternică a evreilor ruşi. Este aceasta consecinţa unui antisemitism tipic rusesc? Şi dacă corespunde realităţii, de ce a fost aşa? Friedman: Sunt total de acord cu constatările lui Al.S., cu precizarea că persoanele de origine evreiască participante la revoluţia şi dictatura bolşevică nu aveau absolut nimic de a face cu populaţia evreiască tradiţionalistă, ci erau extremişti fără Dumnezeu. Evreii tradiţionalişti, credincioşi, s-au numărat printre primele victime ale bolşevismului. Nenumăraţi au fost omorâţi sau alungaţi. Mai trebuie luat în considerare faptul că nu toţi bolşevicii evrei erau într-adevăr de origine evreiască, la fel ca şi în cazul Comunităţii de cult israelite (J.K.G.) a Austriei, unde mulţi membri nu sunt de origine evreiască, ca de exemplu secretarul general Dr. Arshalom Hodik. Asta este cu atât mai de remarcat cu cât această Comunitate de cult israelită are în realitate puţin de a face cu religia evreiască, ci ne urmăreşte pe noi, adepţi credincioşi ai religiei evreieşti. (…)
– Un politician creştin-democrat stă zilele acestea în focurile criticii din Germania pentru că a susţinut că atât infractorii naţional-socialişti, cât şi infractorii bolşevici au fost oameni care s-au depărtat de Dumnezeul poporului lor, fie ei creştini sau evrei. Ce părere aveţi despre această declaraţie? Friedman: Hohmann are dreptate deplină cu declaraţia sa. În primul rând, în religia evreiască este exclus şi absolut fără sens să desemnezi un întreg popor ca responsabil pentru faptele unor indivizi. În al doilea rând, evreii sunt un popor doar prin religia lor. Atât bolşevicii, cât şi sioniştii nu aparţin în nici un caz, ca oameni fără credinţă, poporului evreu. Evreimea strict tradiţionalistă a fost mereu urmărită de cele 2 grupări. Este grav că în Germania nu-ţi poţi exprima părerea critică vis-à-vis de Israel, de sionism sau de bolşevicii de origine evreiască, apostaţi de la credinţă. Amintesc doar de mult apreciatul politician german şi fost ministru de Externe, Jürgen Möllemann, care, din pricina declaraţiilor sale cinstite, echilibrate şi documentate despre politica jignitoare a Israelului împotriva tuturor rezoluţiilor ONU, nu numai că s-a împotmolit politic, dar a fost, după toate probabilităţile, omorît cu sânge rece. Or, Möllemann a făcut în mod justificat deosebire între evrei şi sionişti; mâinile a numeroşi politicieni germani sunt pătate cu sânge vis-à-vis de moartea misterioasă a lui Möllemann, indiferent dacă a fost o crimă sau sinucidere.
– În Austria, conform sondajului de opinie citat, aproape 70% din populaţie este de părere că Israelul reprezintă cel mai mare pericol pentru pacea mondială. Rezultă de aici că austriecii sunt într-un procent mai mare antisemiţi? Dumneavoastră, de când trăiţi în Austria, aţi simţit acest antisemitism? Friedman: Nu, problema este a austriecilor care nu vor să deosebească între evrei şi sionişti. Critica Israelului nu trebuie confundată cu anti-iudaismul sau anti-semitismul. O mare parte a sioniştilor nici nu este de origine evreiască, pe când arabii sunt fără îndoială semiţi. Israelul este răspunzător pentru o politică catastrofală de purificare etnică de teroare şi apartheid. Noi, ca evrei tradiţionalişti de bună credinţă, nu avem nici un fel de simpatie pentru acest stat, pe care îl privim ca pe o catastrofă pentru adevărata şi credincioasa populaţie evreiască. Numai pe cale spirituală, îndeplinind voinţa lui Dumnezeu, ne va fi înapoiată Ţara Făgăduinţei, niciodată însă prin exercitarea forţei, prin măsuri militare sau politice, pe care noi, evreii tradiţionalişti, le respingem categoric. Soarta care ne-a fost hărăzită nouă este diaspora, iar aceasta implică supunerea paşnică faţă de legile acelei ţări în care trăim.
– Cum vedeţi problema unui presupus sau efectiv antisemitism în alte ţări? Friedman: Adevăraţii antisemiţi sunt aceia care conclucrează cu sioniştii. Sioniştii au pus în Israel bazele unui stat terorist, de apartheid, care îi urmăreşte pe palestinieni şi îi alungă, iar pe plan internaţinal au pus la cale, din interese de afaceri sau de putere, industria Holocaustului. Noi, evreii credincioşi, nu vrem nimic altceva decât să trăim conform normelor ţării voastre, ca nişte cetăţeni buni şi paşnici, şi să ne putem exercita religia în libertate. Pentru aceasta nu va găsi nimeni motiv de antisemitism. Dar atâta timp cât dreptul la opinie şi exprimare nu este respectat, iar oamenii cu gândire de dreapta sunt reduşi la tăcere prin cele mai odioase şi criminale metode, atâta timp cât mijloacele industriei Holocaustului mai sunt utilizate împotriva unei lumi întregi, se va tăia în continuare în propria carne şi antisemitismul va fi o veşnică poveste.
Anexa nr. 7
Scrisoarea mareŞalului Ion Antonescu cĂtre Wilhelm Filderman, preŞedintele FederaŢiei ComunitĂŢilor EvreieŞti din România
DOMNULE FILDERMAN,
În două petiţii succesive îmi scriţi „de tragedia zguduitoare“ şi mă „imploraţi“ în cuvinte impresionante, reamintind de „conştiinţă“ şi de „omenie“ şi subliniind că sînteţi „dator“ să apelaţi „la mine“ şi „numai“ la mine, pentru evreii din România, care sînt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug. Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură „este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă vină, decît aceea de a fi evrei“. Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţa celor umili şi fără apărare. Înţeleg durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi, la timp, pe a mea , care era aceea a unui neam întreg. Vă gîndiţi, v-aţi gîndit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, cînd zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi în sînge, cu foarte mult sînge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru pînă la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov? Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcîndu-vă că uitaţi pricinile care au determinat situaţiile pe care le plîngeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atît mai frenetic cu cît suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari. Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut cînd aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi cînd au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bîte. Avem dovezi. Aceiaşi ticăloşi au întîmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus jalea şi doliul în multe familii româneşti. Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mînă prietenească acestor fiare ingrate. Sînt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt. V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii evrei de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade? V-aţi întrebat cîţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte e coreligionarii Dvs., cîţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.
Sînt acte de ură, împinsă pînă la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui. Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi. În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgîndu-se temporar şi-au lăsat cîţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Cînd au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor. Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice. Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile. Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol? Te îngrozeşti? Te înduişezi? Te întrebi, de ce atîta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit. Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs. Nu vă înduişaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de ceea ce nu merită, înduioşaţi-vă de ceea ce merită. Plîngeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă face şi Dvs. atîta rău. MAREŞAL ANTONESCU 19.X.1941 P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a fost îngropat de viu din ordinul şi sub ochii comisarilor sovietici jidani, deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătîndu-le că are 4 copii.
Anexa nr. 8
COMISIE INTERNAŢIONALĂ DE CERCETARE ŞI EVALUARE A CONTENCIOSULUI ROMÂNO-EVREIESC
La iniţiativa mai multor persoane şi a unor asociaţii şi fundaţii culturale şi de acţiune civică, se constituie COMISIA INTERNAŢIONALĂ de CERCETARE şi EVALUARE a CONTENCIOSULUI ROMÂNO-EVREIESC, demers la care ne vedem constrânşi de faptul că în ultimii ani s-au înmulţit atacurile nedrepte şi nefondate la adresa unor persoane şi instituţii, inclusiv de stat, româneşti sau evreieşti (israeliene), atacuri la adresa adevărului istoric privind relaţiile dintre români şi evrei. Aceste încercări de falsificare a adevărului istoric au culminat în toamna anului trecut, 2003, când, la iniţiativa dlui Ion Iliescu, s-a înfiinţat COMISIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU STUDIEREA CONSECINŢELOR HOLOCAUSTULUI DIN ROMÂNIA. Considerăm că pe cât de bună ar fi, în principiu, ideea de a se constitui o asemenea comisie, pe atât de nepotrivită este componenţa acestei comisii, precum şi pretenţiile formulate de unii membri ai comisiei, pretenţii sub ale căror auspicii urmează să acţioneze numita comisie. Considerăm, mai întâi, că este cu totul inadmisibilă prezenţa în această comisie a unor persoane care şi-au dovedit deja incorectitudinea, împinsă de unii până la sperjur în justiţie (cazul Radu Ioanid). Ridică de asemenea serioase semne de întrebare prezenţa în fruntea comisiei a lui Elie Wiesel. Lideri de opinie şi de conştiinţă ai lumii noastre, inclusiv lideri evrei, şi-au exprimat deja, de-a lungul timpului, în termeni inechivoci, rezerve serioase ori chiar contestaţii, judicios argumentate, cu privire la statura morală a numitului Elie Wiesel. Grave carenţe de etică profesională a dovedit, din păcate, şi Lya Benjamin, membră şi dînsa a Comisiei Wiesel. În plus, majoritatea membrilor comisiei sunt publicişti şi istorici care au afirmat de-a lungul timpului aceeaşi opinie: în România anilor 1939-1945 s-a desfăşurat un veritabil holocaust, cu sute de mii de victime. Deşi cel puţin la fel de mulţi sunt şi istoricii şi publiciştii care neagă producerea acestui „Holocaust în România“, nici unul dintre ei nu a fost invitat să facă parte din comisie, iar când unii dintre ei au cerut în mod expres participarea la cercetările şi lucrările comisiei Wiesel, nimeni nu le-a dat un răspuns. Stârneşte de asemenea nedumerire şi suspiciuni faptul că o asemenea comisie este organizată la mai bine de 60 de ani de la producerea evenimentelor, ca şi când cei interesaţi (victimele şi mai ales urmaşii acestora) au aşteptat să treacă timpul şi să dispară fizic atât martorii şi participanţii direcţi la aşa zisul Holocaust din România, cât şi acuzaţii şi vinovaţii prezumtivi. Nu dăm importanţă şi relevanţă faptului că membrii evrei sunt mai mulţi decât membrii români ai comisiei. Dar dăm cea mai mare greutate, în contestaţia pe care o formulăm la adresa comisiei Wiesel, modului în care, ca preşedinte al comisiei, numitul Elie Wiesel îşi imaginează că se poate căuta, afla şi propaga adevărul istoric. Cităm din declaraţia de intenţii prin care Elie Wiesel a acceptat „postul de
preşedinte al acestei Comisii“ (vezi revista „Observator Cultural“, nr. 193/2003, pag. 7): „Suntem devotaţi principiului potrivit căruia descoperirile Comisiei vor fi acceptate ca definitive în legătură cu acest subiect, atât în România, cât şi în lume.“ Ne pronunţăm categoric împotriva principiului invocat de contestatul deţinător al Premiului Nobel pentru Pace. A pretinde să i se ia în serios acest „principiu“ este un act de insolenţă şi de incompetenţă agresivă. A formula un asemenea principiu este expresia unei gândiri corupte, denaturată de ură şi cupiditate. Îi rugăm pe onorabilii membri ai Comisiei Wiesel, ca şi pe cei care au iniţiat-o să declare public dacă:
– cunosc care altă comisie cât de cât similară a funcţionat după principiul instaurat de Elie Wiesel? – au fost consultaţi asupra acestui principiu? – au cunoscut această „regulă“ a comisiei atunci când au fost invitaţi şi au acceptat să facă parte din comisie?
– sunt de acord cu acest principiu ? În mod fals se afirmă în comunicatul oficial (vezi acelaşi „Observator Cultural“) că „Comisia va fi independentă, iar cercetarea se va efectua numai în conformitate cu standardele în domeniu“ (s.n). Întrebăm: în ce loc, în ce lucrare de metodologie a cercetării ştiinţifice, poate fi găsit principiul Elie Wiesel? Suntem gata să ni-l însuşim dacă ni se face dovada că un asemenea principiu circulă printre oamenii serioşi, oneşti şi competenţi, printre istorici sau printre jurişti. Precaritatea morală în care s-a instalat de la bun început comisia Wiesel era inevitabilă, dat fiind că această comisie, în intenţia iniţiatorilor ei, urmăreşte de fapt să stabilească în bani suma echivalentă suferinţei sutelor de mii de evrei ucişi de români. Această sumă se ridică după unii petenţi la 50 (cincizeci) miliarde de dolari. După alte estimări, ar fi vorba „doar“ de 10 (zece) miliarde de dolari. Ce reprezintă această sumă? Ceva mai mult decât totalul investiţiilor străine făcute în România după decembrie 1989… Acest total în cincisprezece ani încă n-a atins valoarea de 10 (zece) miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un nou episod din „Industria Holocaustului“, din ceea ce lumea întreagă numeşte deacum a fi Holocash-ul, exploatarea cinică şi neruşinată a moştenirii Holocaustului, care încetează de a mai fi un moment de tragică referinţă din istoria umanităţii şi devine o escrocherie abil concepută şi dirijată, o diversiune amplă, complexă, în care sunt angajaţi şefi de state, politicieni, mass-media, istorici şi publicişti mercenari, fiecare cu partea sa de gheşeft. După miliardele (totuşi, nu aşa de multe) pe care băncile elveţiene le-au plătit prin abuz şi şantaj aceloraşi cercuri evreieşti, sumele cu care vor să ne încarce Wiesel & comp. ar reprezenta nu numai o lovitură extrem de dură dată avuţiei naţionale româneşti, o lovitură care ar afecta în mod sever bugetul fiecăruia dintre noi, dar ar constitui un atac la onoarea şi demnitatea neamului românesc, ar însemna introducerea unui capitol ruşinos în istoria României. În măsura în care – cel puţin deocamdată – ştim şi credem, suntem convinşi, că în România nu a existat Holocaust, că nu s-a conceput şi urmat vreodată în România o politică de exterminare a evreilor, ne înscriem împotriva comisiei Wiesel. Nefiind acceptaţi să cercetăm împreună care este adevărul, ne constituim într-o comisie paralelă, prescurtat numită Comisia noastră, cu gândul de a ne controla şi verifica unii pe ceilalţi în ceea ce priveşte calitatea cercetărilor şi, mai ales, a „descoperirilor“ pe care le va face fiecare comisie. Comisia noastră porneşte la drum sub patronajul (juridic şi moral) al următoarelor organizaţii:
– Liga pentru Combaterea Anti-Românismului; – Uniunea Vatra Românească – filiala Bucureşti; – Asociaţia Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor;
– Grupul Scara; – Uniunea Mondială a Tuturor Românilor. Suntem bucuroşi să ni se alăture oricine este de bună credinţă în răspunderile pe care le avem ca fiinţe umane înzestrate de bunul Dumnezeu cu conştiinţa binelui şi a răului, a dreptăţii şi a injustiţiei, a adevărului şi a minciunii. În numele Comisiei noastre ION COJA
– secretar executiv – Bucureşti, 24 ianuarie 2004
Anexa nr. 9
Către Preşedintele SUA, dl George W. Bush, Către Senatul şi Congresul SUA, Către Departamentul de Stat al SUA,
Stimaţi domni,
Nu este pentru prima oară când mă adresez celor mai înalte instanţe politice din Statele Unite. Am mai făcut-o de câteva ori în ultimii 20 de ani (prima oară în 1985) şi de fiecare dată am fost încredinţat că pot fi de folos autorităţilor americane pentru a înţelege corect realităţile din România. Sunt bucuros să pot consemna că intervenţiile mele chiar au fost de folos câteodată, ultima oară anul trecut, când la Washington s-a luat decizia retragerii înainte de termen a ambasadorului Michael Guest. Am, de aceea, motive să sper, să fiu convins chiar, că veţi lua această scrisoare ca pe expresia unei atitudini amicale fată de SUA, faţă de idealurile şi tradiţia americană cea mai autentică. Sunt convins, profund convins că pax americana, la care trage nădejde orice persoană îngrijorată şi preocupată de situaţia planetei noastre, se poate institui ca soluţie politică de lungă durată numai şi numai
dacă această nouă ordine planetară se va instaura în respectul deplin şi necondiţionat al adevărului, al justiţiei. Din această perspectivă, a adevărului şi a justiţiei, eu şi colegii mei, societatea românească, opinia publică, clasa politică şi mediile academice din România, preţuim în mod deosebit preocuparea guvernanţilor americani pentru (1) combaterea antisemitismului şi pentru (2) corecta evaluare a Holocaustului, a răspunderii faţă de victimele genocidului antievreiesc din anii 1939-1945. Dat fiind că România, fără voia sa, a fost angrenată în cel de al II-lea Război Mondial, noi, românii, suntem interesaţi de corecta evaluare a tragicelor evenimente prin a căror însumare se constituie Holocaustul, pentru ca în felul acesta să putem stabili cât este de corectă acuzaţia că românii, autorităţile româneşti, au ucis sute de mii de evrei. Din păcate, autorităţile americane şi-au însuşit această acuzaţie la adresa românilor şi o promovează prin documente oficiale. Noi, un grup de intelectuali şi de organizaţii non-guvernamentale, am formulat de-a lungul anilor unele rezerve sau obiecţii faţă de poziţia afirmată fie în Senatul sau Congresul american, fie în rapoartele Departamentului de Stat. Ne-am făcut cunoscute aceste obiecţii prin mass-media şi prin înscrisuri depuse la Ambasada SUA din Bucureşti. Precum şi la Ambasada Israelului… Din păcate, din partea autorităţilor americane nu am primit nici un semn de luare în consideraţie a faptului că în acest proces de evaluare a Holocaustului există şi această altera pars a disputei, parte care respinge acuzaţia şi teza unui holocaust petrecut în România sau pricinuit de români. Considerăm că este imprescriptibil şi imposibil de anulat dreptul nostru de a ne face cunoscut punctul de vedere şi dovezile pe care ne sprijinim. Ceea ce include şi dreptul de a primi un răspuns riguros detaliat şi argumentat din partea celor care îşi menţin acuzaţiile la adresa noastră, a părinţilor noştri. Suntem gata să recunoaştem orice greşeală sau incorectitudine pe care ar putea cineva s-o identifice în argumentaţia noastră. Noi susţinem că în România nu a funcţionat o politică de genocid antievreiesc. Dar nu ne facem iluzii că noi ştim şi că numai noi ştim care este adevărul despre situaţia evreilor din România în perioada 1939-1944. Ne îndoim de unele concluzii, de unele documente sau mărturii pe care ne bazăm argumentaţia. Dar sunt totuşi două fapte, două împrejurări certe, indubitabile şi uşor de dovedit, pe care ţinem să le aducem la cunoştinţa înaltelor autorităţi americane. Mai întâi faptul că o serie de documente şi mărturii evreieşti, numeroase şi de mare forţă probatorie, infirmă teza holocaustului din România, infirmă datele puse în circulaţie de cei care susţin că românii poartă vina uciderii a sute de mii de evrei. Nimeni însă până acum nu a încercat măcar să demonstreze că aceste dovezi - repet, dovezi de sorginte evreiască, nu ar avea valoare probatorie în discuţia despre Holocaust. Punem public această întrebare: de ce nu se iau în seamă documentele evreieşti care neagă ideea de holocaust provocat de români? A doua informaţie pe care o oferim autorităţilor americane priveşte dovezile de rea credinţă şi de incorectitudine a celor ce susţin teza că în România s-a produs holocaust. Cităm în acest sens împrejurarea că deşi arhivele din România au fost puse la dispoziţia tuturor celor interesaţi, arhivele evreieşti, inclusiv arhivele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, sunt interzise, sunt inaccesibile cercetătorilor. Insistăm asupra acestui aspect prezentându-vă cazul Wilhelm Filderman, lider necontestat al evreilor din România în perioada 1930-1948. Agresat de evreii comunişti, a plecat din România şi s-a stabilit în SUA. Wilhelm Filderman a fost considerat “evreul cel mai important din Europa”, după aprecierea unui istoric american. După război şi mai ales după ce s-a stabilit în America, W. Filderman a făcut declaraţii explicite în justiţie, din care rezultă clar că: 1. regimul lui Ion Antonescu i-a protejat pe evrei, în ciuda presiunilor germane;
2. în România, inclusiv în Transnistria, nu s-a practicat o politică de genocid, de exterminare a evreilor. În mod inexplicabil, nici unul dintre autorii care susţin că în România a fost un holocaust, nu ia în discuţie mărturia cetăţeanului american Wilhelm Filderman, martorul cel mai important pentru acest subiect, măcar pentru a explica de ce mărturia acestuia nu merită să fie considerată drept document. Mai mult, în loc să avem parte de o discuţie amplă şi onestă pe marginea mărturiei lui Filderman., a documentelor rămase de la acesta, autorităţile din Israel au confiscat arhiva rămasă de la Filderman şi au interzis accesul la această arhivă. Printre documentele confiscate şi scoase din circuitul de informaţii istorice se numără Jurnalul şi Memoriile lui Filderman. Precizăm că legatarii testamentari ai lui Filderman au încercat să încredinţeze această arhivă Academiei Române, preşedintelui acesteia, dl Eugen Simion, spre publicare. În momentul de faţă nimeni, nici măcar istoricii evrei, nu au acces la documentele din arhiva Filderman. Rugăm respectuos autorităţile americane să verifice cele două informaţii şi să-şi facă cunoscut punctul de vedere faţă de atitudinea autorităţilor israeliene, atitudine pe care noi o considerăm obstrucţionistă, în total dezacord cu regulile de probaţiune şi argumentare ştiinţifică sau juridică, în dezacord cu onestitatea şi corectitudinea cea mai elementară.
În chestiunea anti-semitismului din România, despre care vorbeşte şi ultimul raport al Departamentului de Stat, vă rugăm să luaţi aminte la următoarele: Nu poate fi negată existenţa unor sentimente şi resentimente anti-semite la unii români, mai ales la persoanele în vârstă, buni cunoscători ai istoriei secolului al XX-lea. Astfel de resentimente încep să se nască însă şi în conştiinţa unor intelectuali tineri. Cauzele acestor evoluţii atât de neaşteptate şi de nedorite nu pot fi neglijate ori ignorate. Simpla condamnare a anti-semitismului nu este suficientă şi nu duce la nimic dacă ocolim sistematic aflarea cauzelor. Precizăm că aceste resentimente în România nu se manifestă propriu-zis, ca reacţie, atitudine sau gesturi anti-semite publice. Iată câteva împrejurări care, după părerea noastră, în ultimii ani ameninţă să genereze anti-semitism într-o proporţie greu de controlat ori de prevăzut: 1. Presiunile care se fac asupra românilor pentru a-l trata pe Ion Antonescu ca pe un criminal de război. Cei mai mulţi români au o părere bună şi foarte bună despre regimul Ion Antonescu, dedusă, printre altele, şi din cunoscuta simpatie şi preţuire pe care Ion Antonescu a avut-o faţă de Anglia, faţă de civilizaţia anglo-saxonă, inclusiv americană. Expresia cea mai convingătoare a acestor sentimente rezultă din atitudinea arătată de mareşal şi de autorităţile româneşti faţă de prizonierii americani şi englezi -un subiect care face cinste istoriei neamului românesc şi lui Ion Antonescu. O pagină de istorie exemplară şi rarisimă la nivel planetar, dar înscrisă în tradiţia românească cea mai autentică. Această pagină poartă semnătura mareşalului Ion Antonescu. Faţă de Ion Antonescu noi considerăm că poporul american are datorii de recunoştinţă pentru grija specială arătată de guvernul Ion Antonescu faţă de soarta celor peste o mie de militari americani care au fost prizonieri în România în timpul celui de al 2-lea război mondial. Datorii de recunoştinţă pe care nimeni în SUA nu şi le asumă! Pentru români este de neînţeles această atitudine…
2. Majoritatea liderilor comunişti, inclusiv liderii organelor de represiune politică din România au
fost evrei, îndeosebi în perioada 1944-1964, anii în care s-au produs cele mai grave crime şi abuzuri comuniste împotriva poporului român, a valorilor democraţiei şi civilizaţiei. Procentul de comunişti a fost printre evrei mult mai mare decât la orice altă comunitate etnică din România. Însăşi represiunea comunistă, neîndurătoare cu românii, a fost extrem de tolerantă fată de evrei, inclusiv faţă de evreii infractori la legea penală. Fireşte, o judecată corectă a lucrurilor nu-i bagă pe toţi evreii în aceeaşi categorie, a evreilor comunişti, bolşevici. Şi dacă avem multe de reproşat evreilor comunişti, considerăm că mult mai reprezentativi pentru statura morală a evreimii sunt acei evrei americani, peste 15.000 la număr, care în 1946 au semnat, la iniţiativa rabinului american Rosenstein, apelul către guvernul român pentru graţierea lui Ion Antonescu… 3. Rolul nefast jucat de unii evrei în evenimentele din decembrie 1989, în ceea ce s-a numit “revoluţia furată”. Evrei cu trecut “glorios” în activul partidului comunist din România, pe care bunul simţ şi onoarea, dacă le-ar fi avut, i-ar fi determinat să stea pe marginea evenimentelor. Profitori ai instaurării comunismului în România, unii evrei, aceiaşi evrei, au ţinut să profite şi de căderea comunismului! Împrejurare care le dă dreptate celor ce susţin că în România după 1990 s-a instalat din nou regimul antiromânesc din perioada 1944-1964!… 4. Implicarea evreilor în afaceri dubioase după 1990, în cadrul a ceea ce s-a numit privatizarea economiei româneşti. Esenţa reală a acestei privatizări este trecerea avuţiei naţionale a României din proprietatea statului român, a românilor deci, în proprietatea unei oligarhii internaţionale de tip mafiot. Printre beneficiarii iliciţi şi nelegiuiţi ai privatizării din România sunt mulţi, foarte mulţi, prea mulţi evrei pentru ca această situaţie să nu stârnească, mai devreme sau mai târziu, resentimente anti-evreieşti şi chiar reacţii publice. Reacţii pe care românii le vor declanşa cu sentimentul, corect, perfect îndreptăţit, că se află în legitimă apărare. 5. Acest sentiment, de comunitate agresată, va fi fără îndoială dureros şi insuportabil atunci când românii vor afla şi vor conştientiza faptul că, în zilele noastre, paralel cu înstrăinarea economiei româneşti, se produce un veritabil atac demografic: după 1990, circa 450.000 (patru sute cincizeci de mii) de evrei au căpătat cetăţenie română. Autorităţile române au făcut un secret de stat din această situaţie atât de anormală şi de contrară celor mai legitime şi naturale drepturi ale românilor. De ce ne este ascunsă această veritabilă invazie? După 1990 România a intrat într-un declin demografic fără precedent în istoria sa. Declin demografic pe care avem motive să-l considerăm provocat în cadrul unei vaste şi criminale strategii antiromâneşti. Atât populaţia românească majoritară, cât şi minorităţile etnice, au scăzut numeric într-o proporţie alarmantă. Singuri evreii, ca segment etnic de populaţie, au crescut de la 5-6000(cinci-şase mii) câţi erau în 1990, la circa 460.000, adică numărul evreilor din România, în perioada 1990-2004, a crescut de 75(şaptezeci şi cinci) de ori! Nu e greu de imaginat cum ar privi evreii din Israel dacă câteva sute de mii de români sau de ruşi ori germani s-ar încetăţeni în Israel, căpătând drepturi egale cu ale cetăţenilor israeliţi! Atragem atenţia, în modul cel mai serios cu putinţă, că acest exod evreiesc în România constituie un act de agresiune la interesele vitale ale naţiunii române, agresiune care nu va întârzia să stârnească reacţia firească de apărare a românilor. Întreaga răspundere pentru ceea ce se va întâmpla revine celor implicaţi în această formă perfidă şi criminală de imigrare, în primul rând revine evreilor emigranţi, care, cu sau fără ştiinţa lor, au intrat într-un joc incorect şi laş, profitând de slăbiciunea şi corupţia autorităţilor de la Bucureşti, de situaţia precară în care au fost aduşi românii în 1990, prin diversiunea care s-a chemat “epoca de tranziţie”. Tranziţia de la un stat suveran la un stat înrobit capitalului mafiot internaţional, majoritar evreiesc! Din păcate, scopul urmărit de aceste strategii şi acţiuni cu caracter anti-românesc nu este numai economic şi nici în primul rând economic. Avem motive să ne temem că în felul acesta se reia un vechi
proiect anti-românesc care urmăreşte deposedarea românilor, a statului român, de dreptul de proprietate asupra teritoriului naţional. Reluarea după 1990 a acestui proiect se face, desigur, după o strategie nouă, mai bine disimulată şi mai eficientă, mai bine pusă la punct. Nimeni însă nu ne poate lua dreptul de a ne opune la asemenea proiecte deopotrivă nebuneşti şi criminale, care ameninţă nu numai poporul român, dar şi pacea mondială şi spiritul de colaborare internaţională. În aceste condiţii, a acuza societatea românească de sentimente anti-semite, aşa cum o face recentul raport al Departamentului de Stat, este un gest care denotă din partea autorităţilor americane fie (1) necunoaşterea situaţiei reale din România, ţară agresată într-un mod atât de perfid, fără pereche în istoria lumii, fie (2) colaborarea, complicitatea la proiectul anti-românesc urzit de cercurile evreieşti care au organizat infiltrarea în România a 450.000 de evrei, veritabili invadatori. Autorităţile române care au îngăduit şi tăinuit această invazie vor da cât de curând socoteală în faţa poporului român pentru acest act de trădare naţională. Dar care este instanţa dinaintea căreia vor răspunde autorităţile americane dacă vor susţine în continuare agresiunea israelită împotriva poporului român? Cerem deci, în consecinţa celor de mai sus, ca Departamentul de Stat al SUA şi celelalte autorităţi americane care s-au pronunţat până acum cu atâta uşurinţă pe tema anti-semitismului din România, să ia în cercetare situaţia inacceptabilă creată prin încetăţenirea celor 450.000 de evrei şi să se pronunţe public asupra caracterului licit sau ilicit, legitim sau nu, corect sau incorect, al acestui proces. Cerem acestor înalte autorităţi americane să ia cunoştinţă de desfăşurarea în lumea de azi a unor proiecte politice şi social-economice cu caracter anti-românesc, proiecte care au susţinerea unor guverne, a unor instituţii şi cercuri influente occidentale. În situaţia grea în care se află, românii sunt în drept să spere totuşi la sprijinul comunităţii internaţionale, al organismelor internaţionale dedicate păcii şi colaborării, al înaltelor autorităţi americane cărora le adresăm mesajul de faţă. Şi mai ales contăm pe sprijinul opiniei publice americane şi mondiale. Considerăm că opinia publică, din America şi de pe această planetă, este o instanţă superioară tuturor autorităţilor politice. Pentru corecta informare a opiniei publice nu vom precupeţi nici un efort. În cadrul vastului, necesarului şi ireversibilului proces de globalizare la toate nivelurile existenţei noastre, noi, românii, mizăm pe solidaritatea planetară a celor care împărtăşesc cu noi credinţa în adevăr şi văd în respectul nostru pentru adevăr forma sensibilă de afirmare a lui Dumnezeu cel al tuturor oamenilor şi al tuturor popoarelor. Dumnezeu să ne ajute !
Ion Coja Preşedinte al Ligii pentru Combaterea Anti-Românismului, al Uniunii Vatra Românească, filiala Bucureşti
co-semnatari: Uniunea Mondială a Românilor de Pretutindeni, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea Vatra Românească, filiala Bucureşti. Bucureşti, 21 ianuarie 2005
Excelenţă,
Suntem onoraţi să ne adresăm Domniei Voastre şi, în felul acesta, autorităţilor pe care le reprezentaţi, inclusiv concetăţenilor Dumneavoastră. Speranţa noastră este că textele alăturate vă vor ajuta să cunoaşteţi punctul nostru de vedere cu privire la complexa problematică a Holocaustului. Un punct de vedere radical deosebit de al autorităţilor româneşti, dar foarte apropiat, dacă nu chiar identic cu punctul de vedere al unui însemnat număr de români, de intelectuali şi politicieni, istorici, al căror acces la mass media este, din păcate, în mod sistematic obstaculat, interzis practic. Avem însă speranţa că în felul acesta vă vom trezi interesul, Excelenţă, pentru o problemă extrem de importantă şi de dureroasă pentru noi, românii. O problemă cu vaste şi strânse conexiuni politice şi etice pe plan mondial, de interes general uman maxim. Nu vă ascundem dorinţa noastră de a stabili contacte cu un număr cât mai mare de persoane, de specialişti şi ziarişti din ţara Excelenţei Voastre, care ar putea fi interesaţi să cunoască şi alte date privitoare la activitatea noastră dedicată subiectului amintit, chiar dacă, aşa cum ne aşteptăm, dumnealor nu vor împărtăşi nici pe departe poziţia noastră. Vom fi însă bucuroşi să ne susţinem punctul de vedere cu argumente suplimentare, dar şi dispuşi să părăsim poziţia noastră dacă argumentele altora(altera pars!) vor fi mai corecte, mai convingătoare.
Cu stimă şi urări de bine, Ion Coja Tel. 0744 90 38 90
Bucureşti, 11 februarie 2005
222 81 00
Cuprins
Holocaustul – între mitologie şi procedurile juridice / 8 Evrei vinovaţi de Holocaust? / 12
„Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului“ / 16 „Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“ / 19 Omenia românilor faţă de prizonieri / 21 Săpun din trupul evreilor exterminaţi… / 24 Holocaustul roşu / 26 Proiectul Israel în România / 30 Primul consul american în România / 33 Republica Socialistă Sovietică Evreiască / 35
„Ce spune evreul cel mai important din Europa“? / 38 Proiectul Israel în România mereu actual / 41 Unde sunt asasinii? / 43 Cerem să… / 45 Complici la minciună şi la de-românizarea României / 46 Holocaustul pune sub grea acuzare întreaga omenire / 50 Care este versiunea oficială? / 55 Un eşec: lecţia Holocaustului / 58 Poporul ales? / 64
„Cercuri sioniste au provocat Holocaustul“? / 68 „Crima cea mai abjectă din istoria omenirii“ / 71
Cui aparţine tradiţia genocidului? / 86 Avem dreptul la întreg adevărul despre Holocaust / 95 La ce a fost bun comunismul? / 98 George Alexianu – un criminal de război decorat şi omagiat de Vatican! / 101 Ion Antonescu, antisemitul care i-a salvat pe evrei / 107 Holocash-ul, da, în România a început / 114 Întrebarea întrebărilor / 122 Ce-i de făcut? Internaţionala naţionaliştilor! / 126 Adevărul, numai adevărul… / 131 Între Auschwitz şi Piteşti sau Varianta paranoică şi delirantă a holocaustului / 134
Anexe: Anexa nr. 1: Ipoteza Gheorghe Mateevici / 155 Anexa nr. 2: Convenţiile secrete de colaborare dintre comunişti şi regimul Antonescu / 168 Anexa nr. 3: O mărturie zguduitoare / 172 Anexa nr. 4: Un document edificator, puţin cunoscut / 176 Anexa nr. 5: De ce au răstălmăcit evreii învăţătura despre
„poporul ales“ şi pentru ce nu vor să renunţe la ea / 182 Anexa nr. 6: Un rabin ortodox despre sionism şi Holocaust / 188 Anexa nr. 7: Scrisoarea mareşalului Ion Antonescu către Wilhelm Filderman / 192 Anexa nr. 8: Comisie internaţională de cercetare şi evaluare
a contenciosului româno-evreiesc / 195
View more...
Comments
