PROIECT TEHNOLOGIC PENTRU ÎNFIINŢAREA UNEI FERME DE 50 DE CAPETE DE OVINE

FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARA ȘI ȘTIINTE AGRONOMICE BUCUREȘTI SPECIALIZAREA: COMERTUL ȘI EXPERTIZA PRODUSELOR ALMENTARE

PROIECT TEHNOLOGIC PENTRU ÎNFIINŢAREA UNEI FERME DE 50 DE CAPETE DE OVINE

1

Cuprins Capitolul 1. Importanța economic și socială a creșterii ovinelor…………….4 1.1 1.2 1.3 1.4 1.5

Imoprtanța economică a cresterii ovinelor……………………………………4 Noi orientari in creșterea ovinelor in România……………………………….5 Privirea in ansamblu a creșterii ovinelor de carne pe glob…………………...6 Creșterea ovinelor de carne in România……………………………...………7 Date privind evoluția și unele particularitați ale efectivului de ovine pe plan mondial……………………………………………………………………….8

Capitolul 2.Prezentarea raselor de ovine de carne……………………………9 2.1 Rase autohtone…………………………………………………………………………10 2.2 Rase de oi străine......................................................................................15 Capitolul 3. Tehnologii de exploatare a ovinelor de carne………………16 3.1 Întreținerea ovinelor de carne……………………………………………….16 3.2 Organizarea bazei furajere a ovinelor de carne……………………………..19 3.3 Metode de ameliorare a ovinelor pentru productia de carne………………..20 Capitolul 4. Carnea……………………………………………………….21 4.1 Aprecierea calitații carcasei și a carnii……………………………………...21 4.2 Caracteristici organoleptice…………………………………………………23 4.3 Compoziția chimica…………………………………………………………24 4.4 Valoarea nutritivă…………………………………………………………...25 4.5 Clasificarea comercială a carnii de oaie…………………………………….26 Capitolul 5. Scopul lucrarii; Metode de lucru, material de cercetat…….26 5.1 Obiectul de activitate……………………………………………………….27 5.2 Așezare geografica, clima, vegetație, relief și soluri……………………….2 Capitolul 6. Proiectarea efectivului și a sistemului de întretinere………29 6.1 Boxa cu zona de alimentație, adăpare și odihna……………………………29 6.2 Țarcuri exterioare…………………………………………………………..30 6.3 Instalati pentru control……………………………………………………...31 2

6.4 Boxe poliuz pentu fatare……………………………………………………31 Capitolul 7. Concluzii…………………………………………………...32 Capitolul 8. Bibliogarfie

3

CREȘTEREA OVINELOR DE CARNE

Capitolul 1. Importanţa economică și socială a creșterii ovinelor.

1.1

Importanța economică a creșterii ovinelor.

Prin valoarea sa și a producților obținute, șeptelul ovin costituie o bogăție națională a țărilor mari crescătoare și prezintă multiple avantaje, directe și indirecte, ce rezultă din creşterea și exploatarea rațională a acestor animale. Oaia este un animal care procură crescătorilor și economiei țărilor atât produse alimentare, cât și materii prime pentru industria ușoară, contribuind astfel la progresul economic al trăsăturilor și la îmbunățărirea nivelului de trai al populației. În țarile în curs de dezvoltare, oile sunt crescute în scopul satisfacerii necesitaților vitale ale populației rurale, produsele obţinute fiind in totalitate absorbite prin consum intern. Carnea de oaie, mai ales sub forma de tineret îngraşat, reprezintă astazi în multe țari producătoare forma cea mai rentabilă de folosire a ovinelor, având în vedere cerințele crescânde faţa de acest produs și valorificarea lui la prețuri încurajatoare, în unele țări ca de exemplu S.U.A. și Franta, carnea de miel îngraşat este mai spumpă decât cea de pasăre. După cum se ştie popoarele din țările asiatice preferă carnea de oaie,iar cea de miel îngrășat reprezintă un obiect important de export pentru o serie de țari mai mari sau mai mici producătoare. Importanța economică a cărnii de oaie, sub toate formele, rezultă din faptul că ea completează foarte bine necesarul de consum mondial de carne, care este în continuare în creștere. Cojunctura actuală favorabilă de producție şi de desfacere a cărnii de ovine, asigurarea debuşelor externe, determină ca mai multe țari să orienteze cresterea în aceasta direcție, organizând producţia pe măsura necesară pentru satisfacerea consumului intern și pentru crarea unor disponibilitați la export în funcţie de cerințele calitative si cantitative ale beneficiarilor. Comerțul cu carne de oaie, cu tendintă de creştere, aduce țarilor producătoare și exportatoare însemnate devize, cu ajutorul cărora ele își pot satisface alte nevoi ale economiei și aceasa reprezintă un alt aspect, foarte important, al producției și comercializări carnii de ovine. 4

Subliniind că în tarile cu agricultură intensivă această direcție de exploatare are un caracter prioritar în cresterea rentabilă a ovinelor mai trebuie adaugat ca ea tinde să se dezvolte tot mai mult și in alte țări crescătoare de oi, cum este cazul și în țara noastră, determinată fiind, pe de o parte, de solicitările sporite ca urmare a cresterii consumului mondial al carnii de oaie și, pe de alta parte, de motivul ca acest mod de exploatare a ovinelor prezinta eficienta economica. In ce priveste consumul cărnii de oaie, în principal sub formă de miel îngrașat, exista o tendintă de creștere pe plan mondial, ritmul fiind, în ultimi ani, de circa 3%. 1.2 Noi orientari în creșterea ovinelor de carne în România. Ovinele rămân, în continuare, unele din specile de baza ale zootehniei românești, datorită a cel putin doua conditi favorabile, și anume: a) Tradiția, pasiunea și profesinalismul crescatorilor romani de ovine, indeletnicire de veacuri a populației din spațiul carpato-pontico-dunarean; b) Întinsele suprafete de pajiști naturale, cu arie de raspăndire de la litoralul Marii Negre, pana în înaltele zone alpine, multe dintre acestea neputand avea o alta valorificare mai eficienta decat prin cresterea ovinelor. În plus, chiar in zonele cu fertile terenuri arabie, ovinele reprezintă specia de animale care poate valorifica, la cel mai înalt grad de eficienta, productia de masa vegtativa, de toate categoriile, ce se produc din belșug. Situația actuala a creșterii ovinelor din România, analizată prin prisma conjuncturilor economice interne și, mai ales, externe, impune o noua abordare a problematicii pentru aceasta specie. Considerăm că în ceea ce priveste indicatorii tehnici, principalele obiective care trebuie să stea în atentie pe termen scurt, mediu și lung, sunt următoarele: 1.Ameliorarea indicilor de natalitate și, mai ales, de prolificitate, atat prin selecția în rasa curata, cât mai ales, prin folosirea unor încrucișari de infuzie șsi industriale cu rase cum sunt: Romanov și Filandeza, dar si a unor rase specializate în producția de carne, cum sunt: Ile de France și Texel. 2.Cresterea parametrilor de conformatie corporala: talie,largimi, adâncimi și lungimi și, implicit, a greutati corporale, ca și a porțiunilor anatomice valoroase (în mod deosebit jigoul), prin:  Selectia in rasă curata; 5

 Înbunatațirea condițiilor de hranire, ingrijire și, în general, de exploatare;  Încrucișari de infuzie și industriale, cu rase apropiate ca tip. 3.Înbunatațirea producției cantitative si calitative de carne, la toate cele trei tipuri de rase: Merinos, Țigaie și Țurcana, prin:  Selecția de rasa curată  Încrucișari de infuzie și industriale cu berbeci din rase specialezate pentru producția de carne, urmând ca produșii, sa fie îngrașați și livrați pentru măcelarie, la peste 32 kg greutate vie, la o vârstă de sub 6 luni, in funcție de rasa maternă. 4.Obiectiv fundamental: aplicarea uneia sau alteia dintre măsurile tehnice avute in vedere trebuie sa permită ca, in funtie de conjucurile interne și externe, pe termen mediu și lung, legate de cele trei produse de baza ale ovinelor: carnea,laptele si lana, să se poata‖vira‖ facil si eficient, cu profesionalism și cu minime costuri, intr-o directie sau alta de productie. Este insa evident ca pe termen scurt si mediu, în orientarea obtinerii produselor de la specia ovin, pe primul plan trebuie sa treaca produsul carne, urmat de lapte și apoi lana. Aceasta modificare, temporară dar necesară, în orientarea obtinerii produselor de la specia ovină, trebuie facută, insă, cu profesionalism și tehnic controlată, cu riguozitate stiințifică și raspundere maximă, pentru a nu crea perturbații, greu, dacă nu imposibil de remediat ulterior.

1.3 Privirea in ansamblu a creșterii ovinelor de carne pe glob. Specia ovină reprezintă o rezervă imprtantă pentru acoperirea unei bune parți din deficitul mondial de proteină din hrana omului. În fiecare an se sacrifică pe tot globul circa 800 de milioane ovine, din care 600 milioane capete tineret ovin, obținându-se producție toatală de aproximativ 4 milioane tone carne comercială, ceea ce reprezintă in medie 5 kg pe cap de animal sacrificat in acest scop. De remarcat faptul ca această producție este mult prea mica fața de numarul ovinelor sacrificate și de potențialul speciei în această directie, situația care poate fi explicată prin o nejudicioasă exploatare a ovinelor pentru carne în farte multe țări. Sub raportul acestei productii, țarile crescatoare de oi se pot grupa în: țări cu tradiție și cu orientare predominantă în direcțile producției de carne, țări care, deși producția cărnii de ovine nu are un caracter preponderent, se gasesc totuși într-un stadiu avansat în aceasta privință și țări în faza incipientă a revizuirii orientării și directiilor de crestere a ovinelor. 6

În Anglia se cunosc aproximativ 35 de rase de oi din care majoritatea au ca principală productie carnea. Cele mai valoroase rase de carne s-au format la sfarsitul sec al XVIII lea și inceputul sec al XIX lea. În Franța exploatarea oilor in directia producției de carne a devenit de multi ani obiectivul principal și furnizeaza venituri mult mai mari in comparatie cu lâna si laptele. În aceasta țară , din 6 milioane de ovine sacrificate anual, mieii îngrășați reprezintă mai mult de 75% și dau circa 67% din cantitatea totala de crne de oaie. În S.U.A. se crează rase noi cu aptitudini de carne şi se dezvolta pe o scara tot mai mare creşterea raselor englezeşti de carne, reprezentând aproximativ 50% din efectivul total. Producţia mondială a cărnii de ovine , după cum s-a mai amintit, edte evaluată la circa 4 milioane de tone, la un efectiv de aproximativ 1 miliard de ovine.

1.4 Creșterea ovinelor de carne în România.

În trecut, ovicultura în ţara noastra s-a caracterizat printr-un sistem extensiv de exploatare, urmărindu-se ca produse principale lâna, laptele si pielicelele, iar carnea în mod secundar. Aceasta provenea, în cea mai mare parte de la animalele şi sacrificate într-o stare de întreţinere slabă sau mediocră, precum şi de la miei neîngraşati şi valorificaţi pentru carne, la vârste şi greutăţi corporale mici. Calitatea inferioară a cărnii provenită de la oile bătrâne reformate, necondiţionate, determină ca ea sa fie prea puţin solicitată de către consumatorii noştri. În prezent,orientarea in creşterea si exploatarea ovinelor din ţara noastră a suferit o schimbare esentială atât in ceea ce priveste direcţiile, cât si sistemele de creştere. În acest sens, producţia de carne de la ovine a fost total reconsiderată şi declarata ca scop principal al oviculturi noastre. Conditiile naturale existente, rezervele mari oferite de intensivitatea agriculturii şi economicitatea sporită formează conjunctura favorabilă pentru dezvoltarea productiei de carne la ovine, prin aplicarea de metode intensive de exploatare. Spania si Marea Britanie, deţin peste 20 milioane de capete ovine fiecare. Urmează Franta, Romania, Grecia şi Italia.Romania se situeaza pe pozitia a patru in UE la efectivul de ovine si caprine, numarul acestora fiind în urcare comparativ cu 2006, potrivit Institutului 7

Naţional de Statistică (INS). La 1 decembrie 2007, in Romania, numarul acestora era de 9,33 milioane de capete, in urcare cu 11,1%, iar efectivul matcă (oi, mioare si capre) avea un avans de 2,9%.

Creșterea ovinelor de carne în România Tabel nr 1

Specificare

u.m.

2005

2006

2007

2008

2009

2010

Efective totale de ovine si mii cap 8.921

8.406

9.334

9.780

10.059 12.007

Productia totala de carne in viu mii tone 114

101

110

104

104

112

Greutatea medie la sacrificare

Caprine

Greutate

minima

kg/cap

19

18

18

17

17

19

pentru kg/cap

30

-

-

-

-

-

carne mii tone 1.3

-

-

-

-

-

acordare subventii Cantitatea totala

de

subventionata

1.5 Date privind evoluția și unele particularitați ale efectivului de ovine pe plan mondial Resursele naturale, posibilităţile sporite de asigurare a hranei, caracteristicile mediului, particularităţile biologice şi fiziologice, cerinţele economice, tradiţia şi transformările sociale derulate în anumite zone ale globului, reprezintă tot atâtea mijloace de influenţă a răspândirii şi a creşterii ovinelor la nivel mondial. 8

Deşi intre statisticele privind efectivul pe plan mondial de ovone nu există o concordanţă perfectă, se poate spune că numarul total al acestor animale a avut tendinţă de creştere, cu unele mici variaţii anuale ale caror cauye nu se pot cunoaşte cu exactitate. Între creşterea efectivului mondial de ovine şi aceea a populaţiei umane nu este însă un paralelism, exprimând şi din acest punct de vedere o neconcordanţă faţă de cerinţele ale populaţiei în privinţa produselor ovine alimentare şi industriale.

Date privind evoluția efectivului de ovine pe plan mondial Tabel nr. 2 continente

Perioada de timp 2000

2001

2002

2003

2004

Africa

237.945

241.795

248.694

254.702

258.332

Asia

414.395

410.51

413.57

424.70

440.778

Europa

148.759

139.807

137.866

137.925

139.725

18.782

18.848

18.984

18.864

150.926

145.761

138.566

135.563

73.692

71.642

69.467

69.335

1035515

1036376

1044353

1062597

America

de 18.613

Nord

si

Centrala Oceania America

160.828 de 76.333

Sud Total

1056873

mondial

9

Capitolul 2 Prezentarea raselor de ovine de carne.

Rasele de oi specializate pentru productia de carne (rase englezesti). In Anglia se cunosc aproximativ 35 de rase de oi din care majoritatea au ca principala productie carnea. Cele mai valoroase rase de carne s-au format la sfarsitul sec al XVIII lea si inceputul sec al XIX lea. Insusiri comune : -

capul este mic in raport cu dezvoltarea corporala , este scurt si larg in regiunea fruntii

-

lana este slab extinsa pe membre , pana deasupra articulatiei genunchiului si deasupra articulatiei jaretului , slab extinsa pe cap pana la nivelul liniei imaginare care uneste unghiurile interne ale ochilor

-

gatul este scurt si gros purtat aproape orizontal

-

regiunile situate pe linia superioara a trunchiului sunt lungi si musculoase

-

musculatura trenului posterior ( fesa , gamba ) are aspect convex si este coborata catre articulatia jaretului si poarta denumirea de jigou

-

formatul corporal lateral este dreptunghiular , pieptul larg , membrele departate si scurte

-

tip morfologic brevimorf , tip fiziologic digestiv

2.1 Rase autohtone.

2.1.1 Merinosul de Palas Este o rasă de oi pentru lână fină şi carne, creată la fosta oierie Palas – actualmente Staţiunea centrală de cercetări pentru creşterea ovinelor Palas (S.C.C.C.O.) din Judeţul Constanţa – de către un colectiv sub conducerea prof. dr. N. Teodoreanu. Acest tip al rasei a trecut prin mai multe transformări, astfel încât actualul tip morfoproductiv, în urma lucrărilor de perfecţionare, se deosebeşte foarte mult de cel iniţial.

10

Actualmente, Merinosul de Palas este admis între rasele nou create, figurând printre cele mai bune oi cu lână fină din lume. Rasa de oi Merinos de Palas provine dintr-un nucleu constituit din 1000 de oi aduse în anul 1919-1920 din Câmpia Tisei la fosta oierie Palas, situată în apropiere de litoralul Mării Negre. Această populaţie de ovine, cu origine necunoscută, era foarte eterogenă sub raportul rasei şi al productivităţii, fiind alcătuită din mai multe tipuri de oi: Merinos Rambouillet, Merinos Negretti, Merinos semiprecoce german şi oi metise în diferite grade de încrucişare între Merinos cu Ţigaie ţi Merinos cu Ţurcană.

Greutatea corporală la berbecii Merinos Rambouillet folosiţi la încrucişare Tabel nr. 3 Nr.

Greutatea corporală (kg)

matr.

media

limite

952

77,24

72,30-88,0

994

72,14

51,90-84

998

65

52,30-73

În linii mari, acest tip se caracteriza prin următoarele însuşiri morfologice şi de producţie: oile adulte aveau talia la greabăn de 62 (55-71) cm şi greutate corporală de 47,8 kg la tundere. În scopul corectării unor defecte de exterior , a măririi greutăţii corporale la acest tip, precum şi pentru evitarea consangvinităţii s-a preconizat încrucişarea cu berbeci Merinos semiprecoce importaţi în anul 1928 din Germania (crescătoria Adolf Steiger – Leutewitz) în număr de 3 capete. Greutatea corporală a acestor berbeci a fost la 1 an după aducerea lor în ţară de 81,8 (80,0 – 83,9) kg. 11

Capacitatea de adaptare şi – ca atare – răspândirea prin creştere în rasă curată a Merinosului de Palas sunt strâns dependente de factorii ecologici zonei în care a fost creat, de cerinţele biologice ale rasei faţă de condiţiile de mediu, naturale şi artificiale. De aceea, este necesar să se prezinte un tablou succint al cadrului ecologic caracteristic zonei în care a fost creat merinosul de Palas. În creşterea şi exploatarea ovinelor de rasă Merinos de Palas, producţia de carne ocupă locul al doilea ca importanţă economică, producţia principală fiind lâna. Însuşirile pentru producţia de carne au fost moştenite de la Merinosul semiprecoce ţi precoce care au participat la formarea acestei rase. Aceste însuşiri au fost apoi amplificate şi consolidate prin selecţie şi hrănire abundentă. Ca urmare, tipul actual al rasei se caracterizează prin greutate corporală ridicată, precocitate şi energie de creştere relativ mari, prin capacitate apreciabilă de folosire a hranei, randament mare la sacrificare şi o bună calitate a cărnii. Greutatea corporală la ovinele adulte, luată imediat după tundere, a marcat o evoluţie ascendentă, cu unele variaţii datorate condiţiilor anuale în cursul procesului de formare, consolidare şi ameliorare a rasei. Rasa Merinos de Palas este înzestrată cu o mare potenţialitate genetică de creştere şi această însuşire reprezintă importanţa nu numai pentru reproducţie, dar şi pentru producţia de carne. În general, carnea mieilor îngrăşaţi este de calitate bună şi cu un miros specific puţin perceptibil. Din punct de vedere organoleptic, ea se caracterizează printr-o culoare roz deschis, consistenţă mijlocie, bob de carne mărunt şi fibră fină, perselare moderată şi cantitate mică de grăsime.

2.1.2 Merinosul de Transilvania Dintre ovinele de tip Merinos din ţara noastră, Merinosul de Transilvania este cel mai important din punct de vedere numeric şi al ariei de răspândire, el constituind totodată, în faza actuală de dezvoltare a creşterii ovinelor, materialul biologic principal pentru producerea lânii fine. Din numărul total de ovine Merinos aparţinând tuturor tipurilor existente în ţară, Merinosul de Transilvania reprezintă, după calcule estimative, aproximativ 92%. Centrul principal de creştere al acestei rase este zona naturală în care s-a format, şi anume regiunea de câmpie din vestul Transilvaniei. Aici se află totodată şi centrul de creştere 12

cel mai important din ţară pentru ovinele Merinos. În acest centru, Merinosul de Transilvania – mai înainte cunoscut şi sub denumirile de Merinos de vest şi de Merinos transilvănean – este crescut în masă compactă ţi pe o zonă geografică întinsă, reprezentând numeric circa 85% din efectivul rasei, restul fiind diseminat în alte regiuni de şes, în special în câmpia din sudestul ţării. În populaţia de ovine Merinos de Transilvania se observă un grad însemnat de eterogenitate ca tip morfoproductiv. Această variaţie sub raportul caracteristicilor de exterior este o consecinţă a modului de formare a rasei, la care au concurat, după cum s-a arătat, mai multe rase de oi, de la care a moştenit unele sau altele din însuşirile lor. Mai recent, intervenţia în scop ameliorator cu berbeci Merinos de Stavropol, Merinos de Palas şi în mai mică măsură cu berbeci Merinos Groznensk a lărgit şi mai mult amplitudinea variabilităţii însuşirilor. La aceasta au mai contribuit, pe de o parte, lipsa unei acţiuni sistematice de selecţie şi, pe de altă parte, condiţiile diferite de mediu şi de hrănire. Ca urmare, în populaţia de ovine Merinos de Transilvania se pot întâlni exemplare mai masive, de talie mare şi mai puţin cutate, altele de talie mică sau cu pliurile cutanate mai dezvoltate, precum şi exemplare având caracteristici intermediare în diferite grade. Se găsesc de asemenea turme mai mult sau mai puţin ameliorate atât din punctul de vedere al conformaţiei corporale, cât şi sub raportul productivităţii. Actualmente, în linii mari, se pot distinge ovine având caracteristici ale vechiului tip morfoproductiv, neameliorat al rasei, precum şi ovine având însuşiri morfologice şi de producţie împrumutate de la rasele amelioratoare cu care s-a intervenit în ultima vreme, ele reprezentând tipul ameliorat ce urmează a fi uniformizat, amplificat şi generalizat. Acest proces se găseşte în prezent în curs de desfăşurare. Tipul vechi neameliorat al Merinosului de Transilvania se caracterizează printr-un format corporal mezomorf, talie mijlocie, trunchi potrivit de lung, de larg şi de adânc, membre relativ scurte şi cu o osatură puternică, constituţie în general robustă către fină, rezistenţă organică mare, capacitate bună de adaptare, grad de precocitate în general redus, rusticitate, sobrietate şi uşurinţă în creştere.

Valorile dimensiunilor corporale la oile Merinos de Transilvania (tipul neameliorat) 13

Tabel nr. 3 Jud. Arad şi Bihor Dimensiuni corporale

jud. Satu Mare

I.A.S. Valea lui Mihai %

din

X

limite

X

limite

X

limite

înălţimea

(cm)

(cm)

(cm)

(cm)

(cm)

(cm)

la greabăn

Înălţimea la greabăn Înălţimea la crupă Lungimea trunchiului Lărgimea pieptului Adâncimea pieptului Lărgimea crupei Perimetrul toracelui Perimetrul fluierului

61,2

51-71

38,2

50-65

63,9

59-70

100

63,2

54-74

60,3

54-69

65,4

60-72

102,3

60,8

50-69

58,1

51-68

63,2

59-70

98,9

16,6

13-21

16,1

13-20

18,5

16-21

29

27,3

17-35

29,6

23-35

29,9

26-34

46,7

15,9

12-20

15,2

12-18

18,7

17-21

29,2

-

-

75,1

68-88

84,2

77-93

131,7

-

-

7,1

6-8

7,7

7-9

12

Exploatarea acestei rase pentru producţia de carne are o importanţă economică secundară, producţia principală din punct de vedere cantitativ şi calitativ fiind lâna. Totuşi, mieii din această rasă supuşi îngrăşării intensive, după cum au arătat cercetări recente efectuate la S.C.C.C.O. Palas, pot realiza un spor mediu zilnic de circa 180 g , cu un consum specific de 5,9 U.N./kg spor şi cu un randament la sacrificare de 44%. Mieii metişi F1 cu rasele de carne (Suffolk, Merinofleisch), supuşi îngrăşării, au realizat sporuri medii zilnice de peste 200 g, cu un consum specific de 5,5-5,7 U.N/kg spor şi cu un randament la sacrificare de 48-51%. 2.1.3 Spanca 14

Pentru ovicultura din ţara noastră , Spanca prezintă importanţă economică, întrucât produce lână de bună calitate şi in cantitate satisfacătoare, mai cu seamă tipul de Spancă ameliorat care produce o lână fină apropiată calitativ cu cea a rasei Merinos. În acelaşi timp calitatea oilor Spănci se va ameliora simţitor fiind exploatată şi pentru carne. Caracterele oii Spănci cariază în limite mai largi sau mai restrânse în raport cu gradul de ameliorare .La efectivele în curs de transformare, aspectul exterior şi indicii de producţie de aseamănă cu cei de la una sau alta din rasele parentale, după gradul de metisare şi nivelul selecţiei. Sub raportul conformaţiei, oaia Spancă se caracterizează printr-un format corporal mezomorf, mai ales la cele de formarea cărora a participat Merinosul de Palas şi la care s-a facut o selecţie mai atentă. Masuratori corporale ale rasei Spanca Tabel nr. 4 Regiunea corporala

Th. Nica si colab. 1955 ̅

N. Teodoreanu 1937 ̅

limite

Înălţimea la greabăn

61,93

54,5-64,5

64,6

Înălţimea la crupă

64,50

56,7-65,7

65,9

Lungimea trunchiului

67,34

62,5-79,5

64,1

Lărgimea pieptului

17,39

14,5-20,5

23,3

Lărgimea toracelui

16,82

13,5-20,5

21,2

Adâncimea toracelui

27,61

24,5-31-5

32,8

Perimetrul fluierului

8,10

6,2-8,5

8,2

Spanca este o oaie de talie mijlocie, având în vedere înălțimea medie la greabăn cuprinsă între 62- 64,5 cm. În general, corpul este potrivit de larg și de adânc.Linia spinării nu este suficient de dreaptă, iar greabănul este ușor ridicat. Perimetrul fluierelor indică o osatură destul de putetnică în raport cu masa corporală. Capul are o mărime mijlocie, este suficient de larg și cu profilul aporape drept la oi și ușor convex la berbeci. Berbecii au coarne dezvoltate, iar oile prezintă uneori pete mici pigmentate. Producția de carne. La oile adulte supuse controlului oficial, greutatea corporală medie este de 44,7kg și variază între 42,4- 45,0 kg; la mioare 32kg, la miori de 42,2 kg, iar la 15

berbeci de 63( 61-68,6)kg. În fermele cu cele mai bune efective, greutatea medie corporală variază între 44 și 54 kg la oile adulte si între 63 și 85 kg la berbecii adulți. Aceste date, ținând seama de condițiile de hrănire și de îngrijire oferite animalelor, pot fi considerate în general sa satisfacătoare. Greutatea medie la naștere a mieilor este de 4kg la berbecuți si de 3,7 kg la mieluțe, iar la întărcare (80 de zile) de 23,7 kg, respectiv 22,2 kg. În procesul de îngrașarii intensive a tineretului Spancă, rezultatele experimentale scot în evidența aptitudinea acestei rase pentru prosucția de carne, mai ales atunci cand este folosită la încrucișarea industrială cu berbeci din rase de carne( Suffolk, Ile de France, Southdown, Berrichonne, Merinos de Palas) , cu un spor mediu zilnic între 171-266 g, U.N./kg spor între 5,4-6,2, iar randamentul la sacrificare este cuprins între 47,5-57,0%. 2.2

Rase de oi străine.

2.2.1 Rasa Lincoln : cea mai veche rasa de carne ( 1750 ), este cea mai raspandita rasa de oi si este importanta atat prin productia de carne cat si prin faptul ca a participat la formarea unor rase de carne din alte tari. Greutatea corporala a oilor cuprinsă între 80 – 90 kg iar a berbecilor de 140 kg. Tineretul îngrășat în sistemul intensiv realizează la varsta de 1 an greutatea de 90 de kg cu un spor mediu zilnic realizat este de 300 – 350 g, și se sacrifica la 40-45 kg,randamentul la sacrificare intre 60 – 65 %,carcasele sunt de calitate superioară. Această rasă a fost importată la noi in țară cu scopul îmbunătățirii producției de carne la rasa Turcană. 2.2.2 Rasa Romney Marsh : greutatea corporală a oilor este cuprinsă între 75-80 kg, iar a berbecilor : 120 kg. Mieii la îngrășat intensiv la 4 luni ajung la o grutate de 28-30kg de la înțărcare, până la 12 luni realizează o greutate medie de 70 kg. Carnea este suculentă, gustoasă, și fără miros specific pronunțat. Oile adulte au o greutate corporala medie de 6672kg, iar prin îngrașare pot ajunge la 100-120 kg greutate vie. Aceasta rasa a fost importată la noi in țară și a fost folosită la încrucișări industriale în vederea îmbunătățirii producției de carne la rasa Țigae. 2.2.3 Rasa Suffolk : este o rasă precoce, rezistentă, cu o conformație de carne, asemănătoare cu aceea a rasei Southdown. Prolificitatea este în medie 125-130 %. Producția de carne este foarte bună calitate , suculentă și savuroasă, fiind egalată din acest punct de vedere de puține rase de carne. Greutatea oilor este in medie de 60-70 kg, iar a berbecilor de 110-120 kg. Încrucișarile cu oile Spancă au dat cele main bune rezultate în comparație cu alte 16

rase de carne importate. Metișii Suffolk X Spancă au realizat comparativ cu sporurile medii zilnice cele mai mari (266g) la un consum specific de (5,4 U.N. /Kg spor). Rezultate bune sau mai obținut si cu Merinos de Transilvania. 3. Tehnologie de exploatare a ovinelor de carne

3.1. Întreţinerea ovinelor de carne Potrivit condiţiilor de la noi din tară, în creşterea ovinelor se aplica sistemul de întreţinere în adăposturi (saivane), în timpul iernii, şi de întreţinere la păşune, de la începutul verii si pâna toamna târziu, când sunt din nou aduse în adăposturi pentru iernat. Condiţiile climatice din ţara noastră nu permit întreţinerea ovinelor la păsune în tot timpul anului, asa cum se practică, de exemplu, în Australia. În ţara noastră, pe lânga sistemul mixt de întreţinere (în adăposturi şi la păşune), care în prezent are cea mai mare extindere, în ultima vreme a început să se aplice şi sistemul intensiv de întretinere în stabulaţie permanentă sau în semistabulaţie, în practica creşterii ovinelor din mai multe unitaţi agricole socialiste. Întreţinerea ovinelor în stabulaţie permanentă. Intensivizarea agriculturii prin extinderea irigaţiilor implică schimbarea sistemelor de creştere a animalelor rumegătoare, fiind necesar să se treacă la exploatarea în complexe industriale, pe spaţii restrânse şi fără apsunat (zero-paturage, zero-grazing). La specia ovină, care este prin excelenţa un animal de păşunat, se pune problema găsirii modalitaţii de integrare a acesteia la noile condiţii create de agricultura intensivă. De menţionat că în condiţiile agriculturii neirigate, în zona de şes masa verde pentru ovine se asigură prin cultura plantelor furajere semănate in conveier. În condiţiile agriculturii irigate, structura care reacţionează cel mai bine la irigat, cum sunt lucerna si porumbul. În aceste condiţii, problema hrănirii şi întreţinerii oilor pe timpul verii se poate rezolva prin sistemul stabulaţiei permanente şi prin administrarea întregii cantităţi de nutreţ de grajd. Stabulaţia permanentă a ovinelor reprezintă un sistem de întreţinere şi de alimentaţie a ovinelor care se aplică in unele unitaţi agricole socialiste, cu rezultate destul de bune. Experienţele efectuate in această privinţa la Staţiunea centrală de cercetări pentru creşterea ovinelor Palas (jud. Constanţa) au dus unele rezultate care arata că acest sistem de întreţinere nu are efecte negative în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea tineretului ovin, producţiile 17

obţinute, funcţia de reproducţie, rezistenţa si sănătatea animalelor. Pentru elucidarea completă şi complexă a problemei privind efectele biologice, productiv şi economic ale stabulaţiei permanente se efectuează cercetari în continuare. Rezultatele experimentale obţinute vor servi la îmbunătăţirea tehnicii de creştere a ovinelor în acest sistem de întreţinere. Hrănirea ovinelor se face cu masa verde cosită din culturile furajere şi administrată la grătare, cu masa verde cosită şi cu siloz, cu masa verde si fân, sau cu amestecuri unice formate din fibroase tocate si concentrate măcinate. Acest din urmă sistem de alimentaţie, aplicat mecanizat la I.A.S. Pestera (jud. Constanţa) de mai mulţi ani, se soldează cu rezultate bune. Întreţinerea în semistabulaţie. Acest sistem de întreţinere pe timpul verii a ovinelor constă în folosirea combinată a păşunatului cu stabulaţia si se aplică în regiunile de şes neirigat. În cadrul întreţinerii în semistabulaţie, păşunatul este limitat la o parte din zi, iar în rest animalele sunt ţinute in stabulaţie şi alimentate asemănător ca la întreţinerea în stabulaţie permanentă. Pentru păşunat se folosesc – după posibilităţi – păşunile cultivate, păşunile naturale şi cele ocazionale (mirişti, porumbişti etc.). Atât în cazul stabulației permanente, cât și în cel al semistabulației, hrana se dă în mod normal, astfel încat să se asigure întregul necesar de principii nutritive pentru toate categoriile de ovine. În funcție de posibilitați și de condiții, unitațile agricole socialiste cu ferme de oi folosesc nul sau altul din cele două sisteme de întreținere și alimentație a ovinelor pe timpul verii, însă întreținerea în semistabulație prezintă o mai mare ușurința de aplicat în practică. Experiența unitaților care folosesc aceste sisteme intensive în creșterea ovinelor, precum si rezultatele obținute in țara noastră constituie premisele ca ele vor putea lua o extindere mai mare in producție. Oricare din sistemele de întreținere menționate – mixt, stabulație și semistabulație – necesită un mod judicios de îngrijire a ovinelor.

Îngrijirea oilor in perioada de stabulație. În timpul iernii, oile sunt adăpostite în saivane spațioase, igienice și pe așternut permanent de paie. În zilele cu condiții atmosferice favorabile sunt ținute în padocuri și sunt introduse în adăposturi noaptea sau când condițiile atmosferice se înrăutațesc. În zilele cu ger, oile sunt scoase în padoc, după ce în prealabil au 18

fost deschise ușile adăposturilor și s-au obișnuit cu aerul rece de afară. Pentru evitarea înghesuielii, mai ales în faza de gestație avansată, îngrijitorii dirijeaza ieșirile și intrările în adăposturi, temperând graba cu care oile dau năvală. Mai practic este procedeul ca intrările să nu fie barate cu plași în timpul zilei si când oile stau în padoc, pentru a le putea da astfel posibilitatea ca fiecare sa-și aleagă mediul convenabil. Și mai practic este ca ușile să fie prevăzute cu rulouri. În adăposturi, oile sunt ținute pe așternut permanent, îngrijitorii având sarcina să controleze calitatea furajelor și să le îndepărteze pe cele alterate, prăfuite, mucegăite etc. Atenție și mai mare se acordă hrănirii oilor cu gestatie avansată, a celor în lactație și a mieilor. Nutrețurile se administrează numai în greutate și în jgheaburi. În condițiile creșterii oilor la noi din țara, perioada de stabulație corespunde cu cea a gestației și începutul lactației. Ciobanii își îndreaptă atenția asupra acestor oi, acordându-le îngrijirile necesare, controleaza modul cum se desfașoară alăptarea mieilor sugari și intervin prin măsuri adecvate ori de câte ori este nevoie. Din măsurile de igiena mai fac parte tunderea lânii din jurul ochilor la oile Merinos, care au o extindere exagerată a lânii pe fața, precum și efectuarea codinitului înainte de începerea fătărilor sau imediat după fătare. Îngrijirea oilor în perioada de pășunat. Măsurile și acțiunile privind îngrijirea ovinelor în această perioadă sunt de regula mai simple în comparație cu cele din perioada de întreținere la saivan. În primul rând se are în vedere că trecerea de la regimul alimentar uscat din timpul iernii la cel suculent din timpul verii să se facă prin obișnuire treptată, în decurs de 5-7 zile. Mai înainte însa ca ovinele să fie scoase la pășune, ele se trec printr-un rascol și sunt examinate. Oile care nu au fost codinite sau nu li s-a tuns lâna din jurul ochilor sunt supuse acum acestor operații: se curăță și se retează unghiile prea mult crescute în perioada de stabulație, se înlocuiesc crotaliile pierdute. Pășunatul înceteaza pe la orele 10-11 dimineața și reîncepe dupa-amiază pe la orele 45. În orele cu arșița mare, ovinele sunt ținute la umbră pentru odihnă sub liziera unei păduri, sub pâlcurile de copaci sau în adierea vântului pe un loc mai ridicat, iar pe pășunile prevazute cu umbrare sunt ținute sub acestea.

19

În scopul prevenirii parazitozelor și al îngrașării unei suprafețe mai mare de pășune, locul unde au fost ținute ovinele se schimbă la fiecare 4-6 zile. Pășunile cele mai bune și situate în apropierea stânei sunt repartizate pentru miei și pentru oile care se mulg. De asemenea, pășunatul mieilor înțărcați se face pe pășuni îndemne de parazitoare și care nu au fost utilizate de alte ovine. Se evită pășunatul pe locurile bălțite și pe cele invadate de buruieni agățatoare de lână. Pășunatul pe culturile de plante leguminoase (Lucernă, trifoi, rapită etc.) se face cu prudență, pentru evitarea meteorizațiilor. La noi în țară s-a experimentat cu bune rezultate pășunatul lucernei, prin obișnuirea treptată cu consumul acesteia. Pășunatul combinat, mai întai pe o pășune de graminee și apoi pe lucernieră, a dat cele mai bune rezultate. În zona montană, adăpatul se face cu apa din râuri curgătoare, iar în zona de șes cu apă de la fântâni instalate pe pășuni, administrarea apei făcându-se în jgheaburi pentru adăpat. Se controlează starea de întreținere și de sănătate a ovinelor și se iau măsurile necesare pentru corectarea situațiilor ivite, depunându-se multă atenție și din acest punct de vedere.

3.2. Organizarea bazei furajere a ovinelor de carne

Asigurarea bazei furajere necesară hrănirii raționale a întregului efectiv de ovine din țară constituie una din problemele actuale principale ale agriculturii socialiste. Ea reprezintă totodată o măsură de bază în vederea sporirii numărului de ovine la nivelul planificat anual, a creșterii producțiilor medii și a celor globale, potrivit cerințelor economiei noastre socialiste. Programul național de dezvoltare a zootehniei și de sporire a producției animaliere conține măsurile necesare care să ducă la întarirea bazei furajere și pentru ovinele ce vor crește în perspectivă până în 1980, astfel încat unele deficiente ce mai există în asigurarea integrală a bazei furajere pentru ovine să fie înlaturarea. Printre măsurile tehnicoorganizatorice prevazute în acest program realizarea în fiecare an a indicilor cantitativi si 20

calitativi prevăzuți pentru sectorul ovin, asigurarea cantităților necesare pe sortimente de nutrețuri constituie una din măsurile fundamentale. Pășunile și fânețele naturale. În România, pajiștile naturale reprezintă o componentă principală a bazei furajere pentru ovine. Cele 4,4 milioane ha pajiști naturale (circa 3 milioane ha pășuni si 1,4 milioane ha fânețe) de care dispune țara noastră. Suprafețele întinse de pășuni din zona motană sunt folosite vara timp de 3-4 luni, în cea mai mare parte de către ovine care găsesc aici necesarul de hrană prin consumul ierbii, fără suplimetare cu concentrate. Primăvara, ovinele din zonele din relief mai înalt fac această pendulare către pășunile montane, iar toamna sunt aduse să pășuneze otava de pe fânețele naturale din zona colinelor și dealurilor, rezervate în special pentru taurine. Asociațiile și formațiile de pajiști naturale, de origine primară și secundară, formează împreună cu formele de relief și cu factorii climatici de pe teritoriul țării pe care se găsesc răspândite complexe naturale cu vegetația lor caracteristică. În continuare se redau principalele caracteristici ale vegetației ierboase de pe pajistile naturale din țara noastră.

3.3Metode de ameliorare a ovinelor pentru productia de carne

Obiectivele ameliorarii :  Pentru productia de carne : -

cresterea sporului mediu zilnic si reducerea consumului specific

-

cresterea insusirilor organoleptice ale carcasei pentr-un continut redus de grasime

-

obtinerea unui randament la sacrificare cu valori ridicate cresterea prolificitatii si a precocitatii

21

Organizarea amelioararii ovinelor

Se face pe baza piramidei ameliorarii . In varful piramidei ameliorarii se gasesc fermele de elita ( crescatorii tata ) , rolul lor este de a produce şi de a difuza in treptele inferioare berbeci de mare valoare genotipica si fenotipică. In treapta a II a se gasesc ferme care se numesc crescatorii fiică , în acestea se folosesc la montă berbeci din treapta I dar şi din prasila proprie. In treapta a III a se gasesc ferme de înmultire care au rolul de a multiplica materialul de reproducţie femel cu masculi din cele 2 trepte superioare dar şi din prasila proprie. In treapta a IV a se gasesc fermele de productie în care se cresc rase specializate pentru productia de lână , carne , lapte , pielicele.

I. Estimarea valorii de ameliorare dupa fenotipul ascendentilor respectiv părinti si rude apropiate: Această estimare se face pe baza evidentelor zootehnice consemnate în pedigreul fiecarui individ . Atunci cand valorile coeficientului de heritabilitate sunt mari , amelioratorul poate interveni într-o masură mare asupra însuşirii respective. Ex: pentru productia de carne h2 = 0,45 In cazul in care se cunosc date şi despre colaterali , creste certitudinea aprecierii iar aprecierea aceasta se face atunci cand însuşirile fenotipice ale unui individ nu sunt exteriorizate. II. Estimarea dupa performantele proprii : Se apreciează la diferite vârste : la fătare dupa greutatea corporală , la inţărcare dupa greutatea corporală, la tunsul de baza dupa greutatea corporală, conformatia corporală si constitutie , dupa însuşirile cantitative si calitative ale lânii. III. Estimarea dupa descendenţi : Contituie criteriul cel mai sigur şi constă in modul ( viteza ) în care însuşirile valoroase se transmit descendenţilor. Un berbec candidat pepinier este folosit pentru monta a

22

50 de oi din aceeaşi rasă si se testează dupa 20 de fiice pentru producţia de lână şi dupa 10 fii pentru productia de carne. Rezultatele descendenţilor se compară cu ale contemporanilor lor.

Capitolul 4. Carnea

4.1 Aprecierea calitații carcasei și a carnii Vom începe acest subcapitol prin a spune că în proiectarea sistemelor de realizare și valorificare a produselor animale, deci inclusiv de la ovine, preocupările în sec al XXI-lea trebuie sa alinieze necesitații de satisfacere integrală a cericetelor si exigențelor consumatorului, care dorește, din ce în ce mai mult, produs ieftin, cu calitați nutriționale superioare si sănătos. Pentru produsul carne, care se obține din creșterea și îngrășarea ovinelor, sortiment care, din ce în ce mai mult trece din categoria „delicatese‖ în caregoria produselor ce „acoperă nevoile alimentare ale omului‖, aprecierea calitați carcasei și a caărnii a evoluatm de-a lungul timpului semnificativ. Astăzi, asemănator cu celelalte specii de animale care sunt crescute pentru producția de carne, se folosesc metode modern, de maximă exactitate, determinările fiind facute, pentru obiectivitate în apreciere, cu folosirea unor echipamente și aparate de mare finețe și înalta precizie. Această conduit a fost determinată decisive, de creșterea consumului de carne de ovină pe locuitor, chiar și în țarile cele cum sunt in Europa de Vest, dar și în țarile în care carnea de ovine are o pondere ridicată în consumul pe locuitor. Metode și procedeele folosite în timp, pentru aprecierea calitații carcasei si a cărnii de ovine. Aprecierea calitații de viu, ―din ochi‖, la ovine este oarecum îngreunata datorita învelisului lânos, care marchează dimensiunile determinate de grupa factorilor valabili. De aceea, devine o necessitate chiar și pentru operatorii cu experiență, palparea anumitor regiuni corporale, pentru a constata, mai obiectiv dezvoltarea musculaturii si gradul de acoperire cu seu. Principalele regiuni care trebuiesc palpate sunt: spinarea, șalele, baza cozii, spatele, spatele si regiunea ingvinală. Trebuie menținat ca trebuie tinut seama in special de varsta la aceasta apreciere.

23

Aprecierea calitații carcaselor este metoda care maximizează obiectivitatea în acest demers, acesta luând în considerare conformatia carcasei, starea de îngrașare, precum și finetea, culoarea și consistența mușchiilor. Conformația carcasei, din punct de vedere comercial este foarte importantă, mai ales în ceea ce privește ponderea individuală a portiunilor cu crne mai valoroasă, cum sunt: jigoul, partea de la rinichi și altele, ca și din punct de vedere al raportului între masa musculară și cantitatea țesutului osos. Sunt considerate bine conformate carcasele care prezintă masa musculară bine dezvoltată, mai ales in grosime, în tot ansamblul corpului și în special la nivelul pulpelor, șalelor și spatelui, care trebuie să fie în detrimentul schieletului, caracterizat prin oase scurte si subțiri. Starea de îngrașare. Grăsimea carcasei de ovine se încadreaza în urmatoarele categorii, în funcție de distribuție: grăsimea de suprafată, grăsime internă și grăsime intra- și intermusculară. Pentru grăsimea de suprafată, prin repartiție optimă se depune un strat de 1-12 mm, distribuit pe șale, pe spate și , in general,pe întregul ansamblul corpului. O repartite optimă a grasimii interne, în special a grăsimii rinichiului și a bazinului, corespunde unei depuneri abundente de grăsime dar fara excese, rinichiul fiind intodeauna acoperit de tesutul adipos. Finetea muschiului se costantă la nivelul pilierilor diafragmei. Se poate aprecia o caltate bună în cazul în care, trecundu-se cu degetul peste sectiune, se costată o senzatie de untuozitate foarte fină sau o usoară exudatie. Culoarea muschiului roz-pal exprimă o caracteristică optimă și se contată în același loc ca și finețea. Consistența muschiului se examinează în același loc ca și finețea și culoarea aceasta fiind considerată optimă atunci cand se constată o usoară rezistentă la presiunea cu degetul (consistența fragedă). Gustul și mirosul carnii de ovine, destul de specifice, depind foarte mult de rasă și varstă, ca și tehnicile de nutritie și, nu în ultimul rand,de zonele geografice, cu conditii pedoclimatice diferentiate. Pe baza informatilor obtinute prin efectuarea determinărilor la care ne-am referit, carcasele de ovine se pot clasa in 3 categorii, respectiv calitatea I, a II-a, a III-a existand în mod exceptional și calitatea „extra‖. 24

Grila EUROP de clasificare după calitate a carcaselor de ovine este astăzi folosită în aproape toate țările europene, fără excepție în cele membre ale Uniunii Europene. Ca și la taurine și porcine, specii făcând parte din cele principale furnizoare de carne, după repetate și indelungate teste, s-a ajuns ca și la ovine, calitatea carcaselor sa fie apreciată prin grila EUROP, considerată ca sistem modern, care dă posibilitatea unei evoluări corecte a calității carcasei. Prin această apreciere obiectivă, se așează pe alte baze, mai concrete și mai reale, relațiile dintre producători și comercianți, în valorificarea ovinelor destinate pentru producția de carne. Criteriile de apreciere a calității carcasei prin grila EUROP, pe care le vom prezenta în continuare, reliefează faptul că sunt luate în considerare însușirile a patru elemente, și anume: tipul de conformație, jigoul si șalele, zona rinichilor și spata, acestea fiind considerate ca producătoare ale unei mase musculare de cea mai bună calitate.

4.2 Caracteristici organoleptice

În mod practic, cosumatorul apreciază calitatea carniila cumpărare, dupa culoare și cantitatea de grăsime iar prin prepararea culinară, dupa fragezime, suculentă, gust și miros. Culoarea carnii este dependentă de unii factori in primul râmd este influențată de mioglobină, care la randul ei, poate varia cu varsta, rasa și alimentația. Carnea provenită de la animalele tinere are o cularea roz-deschis, datorită alimentatiei cu lapte, care este saracă în fier dupa culoare, carnea de miel de lapteface parte din caregoria cărnurilor albe. Pe masură ce animalele înaintează în varstă și consumă altă hrană, cantitatea de mioglobină creste, iar carnea devine mai rosie la culoare, cu nuante din ce în ce mai vii caracteristică ovinelor batrâne. Comparativ cu celalate specii de animale, oaia produce la aceiași varstă canea cea mai deschisă la culoare. Este stabilit de asemenea pH-ul, modifivâand structura proteinelor din carne, influentează într-o măsură înemnată culoarea acesteia. Astfel, un pH redicat determină o carne mai roșie la culoare. Această actiune a pH-ului explică de ce carnea este mai roșie la culoare în timpul iernii, prin faptul ca temperatura exterioară actionează asupra lui, marindu-i valoarea.

25

Fragezimea este factorul de calitate considerat cel mai important și exprimă gradul de rezistență a cărnii la taiere, rupere sau zdrobire prin actul masticatiei. O carne tare, lipsită de fragezime, este masticată mai greu, astfel că în mod practic această caracteristică organoleptică se apreciază subiectiv prin degustare și scordare de note. În laboratore se determină obiectiv cu ajutorul unor aparate, cum este penetrometrul Tressler-Muray sau aparatul Warner-Bratzler, aceta din urmă fiind cel mai mult utilizat. Suculența este legată de cantitatea de suc din carne, precum și de compozitia chimică a acesteia, având influentă asupra secreției salivare. Suculența este mai putin pronunțată la canea provenită de la animalele mai putin tinere, deoarece este conditionată de modificarea compozitiei proteinelor din carne și mai ales de grasimea intramusculară, care se depune tardiv. Mirosul carnii de oaie este specific anoniacal și unii consumatorii îl consideră neplacut. La rasele specializate pentru producția de carne, acest miros este diminuat, iar la rasele rustice, la oile rau îngrijite, batrâne și la berbeci batrăni, este mai pronunțat. La ovinele ăngrașate, în special la tineretul ovin, mirosul specific este mult diminuat, aproape inperceptibil. Gustul și mirosul carnii de oaie pot fii însă favorabil influentate prin modalitaăile de pregătire culinară.

4.3 Compoziția chimica

Compoziţia chimică a cărnii de ovine este determinată de factori genetici, specie, vârstă, sex, starea de ingraşare. Conşinutul de apă din carne este aproximativ invers proporțională cu conținutul de grăsime și variază în functie de starea de sănătate şi îngrăşare. Proteinele, ca si alte substanţe din carnea de oaie pot juca un rol important în menţinerea sănătăţii. Carnea de oaie conţine o larga varietate de aminoacizi, majoritatea vitaminelor principale şi aproape toate elementele minerale necesare oraganismului. Aceşti aminoacizi sunt extrem de rar întîlniţi în lumea animalelor, ca și unele minerale precum cobaltul şi

manganul. Compoziţie complexă justifică incadrarea cărnii de oaie în categoria alimentelor complete, necesare unei bune sănataţi.Carnea de ovine in stare proaspătă obţinută în condiţii naturale de munte este cea mai sănătoasă dintre alimente. Este cu digestibilitate ridicata, bogată în minerale, oligoelemente,continut foarte 26

ridicat de proteine si vitamine - A, B 1 , B2 , B6 ,B12 , D , şi acizi graşi nesaturaţi OMEGA 3 - acid linoleic, CIA,orotic (vitamina B 13 ). Cercetăriile au aratat că carnea de miel are cele mai valoroase componente şi în concentraţia cea mai mare in comparaţie cu celelalte specii de animale. Proteinele sunt reprezentate de: proteinele stromei ( colagen,elastină, reticulină ); proteinele miofibrilare (miozina, actina,tropomiozina, meta-miozină); proteine sarcoplasmatice (miogenul, mioalbumina, globumina X); proteinele granulelor dinsarcoplasmic; proteinele nucleelor. Proteinele cărnii au o valoare biologică ridicată, deoarece conţin toţi aminoacizii esenţiali necesari menţinerii unei balanţe azotoase normale. În

carnea

pe

lângă

proteine,

se

găsesc

şi

substanţe

e x t r a c t i v e azotoase (creatina, fosfocreatina, carnozina, conţin fosfor şi oferăun gust deosebit supelor) şi neazotoase (glicogenul, acidul lactic,acid formic, glucoza). Conţinutul de lipide din carne variază în funcţie de starea de îngrăşare a animalelor. Ele se găsesc sub formă de grăsime depusă la suprafaţa corpului animalelor grase, în jurul organelor interne şi în cantitate mai mică în muşchi. Prezenţa grăsimii în muşchi seamănă ca o marmură cu vene albe, iar carnea poartădenumirea de carne marmorată. Lipidele cărnii sunt constitute incea mai mare parte din lipide neutre (2—18%) şi, în cantităţi maimici, fosfolipide (0,5—0,85%), precum şi colesterol (0,20— 0,80%).

Glucidele sunt reprezentate mai ales de

glicogen, care se gaseşte în ficat, muschi sau viscere. Sarurile minerale sunt prezente in proporție de 0,7—1. 8 %,fiind reprezentate mai ales de fosfor.În carnea de ovine se afla un procent apreciabil de vitamine,mai ales din grupul В (B1, B2, PP, B6), acid folic, acid pantotenic, ciancobala-mina etc. Spre deosebire de rasele de ovine crescute in sistem intensiv,rasa de oi de munte are o rată de crestere mai scazută ce face ca conţinutul fibrei musculare în colesterol să fie scazut, fapt ce se datorează şi alimentaţiei în care predomină în general păşunatul liber.

4.4 Valoarea nutritivă

Carnea de oaie - carnea de miel slabă are valoare biologică ridicată și o compoziție medie prezentată în continuare: proteine....................20g% grasimitotale...........14g% colesterol.................75mg% fier.............................2,5mg% calciu.........................10mg% sodiu..........................80mg%, 27

potasiu......................350mg% zinc............................3,3mg% vitaminaB1..............0,14mg% vitaminaB2..............0,28mg% vitaminaB3..............6,0mg% vitaminaB6..............0,3mg% acidfolic...................6,0ig% vitaminaD................0,4ig%, vitamina E .................0,09 mg%

4.5 Clasificarea comercială a carnii de oaie

În vederea comercializării, carcasele sunt transate în mai multe bucăti calitativ deosebite și cu destinație diferită de utilizare. Tranșarea carcaselor se face în funcție de baza anatomică ți de calitate, astfel că parțile rezultate se deosebesc ca dimensiuni, greutate și valoare. Ea diferă însă de la o țară la alta și chiar în aceleași țari, în funcție de exigențele cumpărătorilor din diferite regiuni. În raport cu diferitele regiuni corporale se disting la oaie 4 calități de carne: -

Calitatea I, care cuprinde jigoul, partea de la rinichi și antricotul; jigoul este format din copasă, fesă, gambă și partea posterioară a crupei, iar partea de la rinichi este formată din regiunea lombară.

-

Calitatea a II-a, care include spata, bratul și coastele, adică sferturile anterioare și coastele.

-

Calitatea a III-a, care cuprinde mijlocul de piept, sfarcul de la piept și gâtul.

-

Calitatea a IV-a, care include rasolul din fată, rasolul din spate și capul.

La miel există 3 calități de carne: I jigoul, partea de la rinichi și antricoatele, a II-a spata și coastele, și a III-a pieptul, gatul, pantecele, capul și coada.

28

Capitolul 5. Scopul lucrarii; Metode de lucru, material de cercetat Lucrarea de faţă are ca principal obiectiv stabilirea unui modul de ferma privata de 50 de capete oi de carne, in concordanta cu cerintele actuale si de perspectivă pentru imbunatatirea performantelor si eficientei acestor tipuri de ferme. proiectarea adaposturior, a instalatiilor de muls, adapare şi evacuare si a constructiilor.  Metodologia de lucru utilizata s-a bazat pe urmatoarele elemente:  elaborarea miscarii anuale a efectivelor de ovine pe o perioada de 10 ani, cu ajutorul unor programe adecvate, precum programul "Excel";  stabilirea necesarului de furaje pe an luând in consideratie ca 183 zile reprezinta sezonul rece si 182 zile sezonul cald, pe baza ratiilor furajere intocmite în conformitate cu necesarul de substanţe nutritive si disponibilul de furaje;  pe baza necesarului de furaje, a producţiilor la hectar si a necesarului pentru rezerva se proiecteaza suprafata de baza furajera;  cunoasterea numarului maxim de animale din diferite categorii, proiectarea adăposturilor, a instalaţiilor de muls, adăpare şi evacuare a dejecţiilor şi a construcţiilor anexe. Sectorul ovin traverseaza un moment deosebit de tranzitie si de reinnoire. De la obiceiurile cu caracter arhaic si pastoral, se trece la noi exigente mai profesionale si organizate. Este nevoie deci de tehnici innovatoare de usoara aplicare, simple si imediate. Aceste nevoi apar mai accentuate in sectorul lapte , in care traditiile sunt mai inradacinate si consolidate, si pentru care este mai importanta , pe plan economic, realizarea imbunatatirilor tehnologice si structurale, tinand cont de tendinta si marea potentialitate a sectorului spre acest proces evolutiv.

5.1 Obiectul de activitate

PF PLETEA ION deţine şi exploatează o fermă zootehnică, constituită din 50 de ovine de carne pe raza Comunei Osica De Sus, judeţul Olt.

5.2 Așezare geografica, clima, vegetație, relief și soluri

29

Comuna Osica de Sus este situată în centrul Județului Olt, la o distanță de 26 km de orașul Slatina și la 15 km de orașul Caracal. Comuna este așezată pe șoseaua națională Slatina-Caracal, iar calea ferată Piatra Olt-Caracal trece prin această comună. In documentele CFR, comuna se numeste Vladuleni. Din punct de vedere al așezării matematice pe glob, prin comună trece paralela de 44 grade, 15 minute, 06 secunde latitudine nordică, și meridianul de 24 grade, 22 minute, 30 secunde, longitudine estică. Socotit în kilometri în linie dreaptă, comuna se află la 9828 km depărtare față de Ecuator; la 10.022 km față de Polul Nord și la 2708 km față de Londra. Comuna este formată din satele: Vlăduleni cu 158 gospodării, Greci cu 367 gospodării, Osica de Sus cu 1017 gospodării, Ostrov cu 55 gospodării, Tomeni cu 104 gospodării. Satul Greci a fost comună până în 1968. Moșia comunei are o suprafață de 50 km2. Se învecinează cu comunele: Brebenei, Coteana, Fălcoiu,Osica de Jos, Pârșcoveni și Brâncoveni. Din punct de vedere geografic, satul Osica de Sus și satul Vlăduleni, sunt situate pe interfluviul Olt-Olteț, în capătul terminal al acestuia, și pe terasa a II-a a celor două râuri. Aici se întâlnesc terasele celor două râuri. Satul Greci, Tomeni și Ostrov sunt situate pe terasa I aOltului. Clima În ceea ce privește caracteristicile climatice specifice comunei Osica de Sus, putem să le estimăm numai în corelare cu regiunile vecine, deoarece elementele climatice acoperă suprafețe mari. Clima de aici este temperat-continentală. Radiația solară depinde de înălțimea Soarelui deasupra orizontului, de opacitatea atmosferei, de nebulozitate. Valoarea medie anuală a radiației solare este de 125 kca/cm2. Există trei forme de circulație a aerului în straturile inferioare ale atmosferei cu implicații directe asupra vremii și anume: circulația vestică are o frecvență de 45% din totalul cazurilor, cirrculația polară reprezintă 30% și circulația tropicală. Caracterul continental al climei este exprimat de valorile medii ale temperaturii aerului. Numărul zilelor cu temperaturi medii pozitive este în jur de 300, cea mai ridicată temperatură înregistrată în timp de 100 de ani a fost +40,8oC, iar cea mai scăzută temperatură înregistrată până în prezent a fost de -31 grade C. Precipitațiile atmosferice sunt influențate de circulația maselor de aer, media anuală a precipitațiilor este de 522ml/m2. Precipitațiile întâlnite în această zonă sunt atât sub formă de ploaie, cât și sub formă de ninsoare. În timpul anotimpului geros își apariția înghețul, iar în timpul verii fenomenele de secetă își fac simțită apariția. Vegetatie Prin poziția sa geografică, teritoriul comunei Osica de Sus este plasat în aria de dezvoltare a silvostepei și a vegetației de luncă. La limita estică a comunei întâlnim pădurea Bercica formată din stejar pedunculat, stejar brumăriu, stejar pufos,ulm, frasin, păr și măr sălbatic, arțar și jugastru. Arbuștii din această pădure sunt: păducelul, gheorghinarul, lemnul câinesc, cornul, sângerul. Stratul ierbos este alcătuit din: firuță, trifoi, colilie, păiuș, pir, coada șoricelului, volbură,măturică, pelin, laptele cucului, ceapa ciorii. La marginea pădurii Bercica, sau pe coasta D. Bobului și D. Viilor, crescporumbarul, măceșul și mărăcinișuri. Datorită condițiilor de umiditate ridicată a solului, naturii aluvionare a acestuia, lunca Oltețului ocupă albia majoră a acestuia. Vegetația arborescentă este alcătuită din plopi, anini negrii, sălcii, răchite numite zăvoaie. Aici arbuștii sunt alcătuiți din sânger, soc,gheorghinari, măceși, iar stratul ierbos este alcătuit din mur,laptele cucului, coada vulpii, firuța și pirul. De asemenea aici crește o vegetație agățătoare alcătuită din curpen și iederă. Relieful 30

Relieful acestei comune este alcătuit din câmpul înalt, care face parte din Câmpia Piatra Olt și din interfluviul Olt-Olteț. Pe moșia comunei, se dezvoltă larg terasele celor două râuri, confuluiază în dreptul morii și C.A.P.-ului. În valea Oltului, terasa I are o lățime de 3-4 km, iar în valea Oltetului are o lățime de circa 1 km. Ultima eră geologică, numită Cuatenar, durează de aproximativ 1 milion de ani încoace. În această eră, au alternat perioade foarte reci cu climă polră, cu perioade calde, când ghețarii se topeau, numite perioade interglaciare. Azi ne aflăm în era geologică numită Holocen. Acum circa 30.000-40.000 de ani a fost ultima perioadă cu climă polară, când Carpații erau acoperiți cu ghețari. Când clima s-a încălzit, gheața a început să se topească masiv, iar râurile aveau debite deosebit de mari, cu mare putere de eroziune și transport. Oltul și Oltețul confluiau în dreptul morii și C.A.P.-ului. Pietrișul de prund, se află și sub satul Vlăduleni și are grosimi de circa 20 m. Albia Oltului era lată din Vlăduleni și până în malul de la Ipotești. În urmă cu circa 300 de milioane de ani, pe aici trecea un lanț muntos, ce ținea din Dobrogea și până în Franța, numit de geologi azi Munții Hercinici. Ulterior o parte a acestor munți s-au scufundat în ocenul ce-i înconjura. Forajele care se fac pentru descoperirea de petrol și gaze naturale, la adâncimi de 1.500-2.000 m, dau de vârfurile foștilor munți. În picioare au mai rămas Munții Dobrogei și Podișul Central Francez, care au fost tociți de eroziune, semănând azi cu niște podișuri. După ce s-au ridicat Carpații din ocean în urmă cu circa 200 milioane de ani, apele curgătoare și torențiale au cărat aluviuni și au umplut treptat marea ce se găsea aici, și încet, încet relieful a început să prindă aproximativ până în Cuaternar, conturul pe care îl are azi. Solurile Între componentele peisajului geografic al comunei Osica de Sus, solurile ocupă și ele un loc aparte. Formarea și evoluția solurilor sunt o rezultantă a conlucrării factorilor pedogenetici naturali specifici comunei noastre și anume: rocă, relief, climă, ape și vegetație. Factorul de rocă intervine în formarea solurilor prin compoziția mineralogică, gradul de duritate al rocilor, alcătuirea granulometrică a lor. Factorul de relief intervine în formarea solurilor prin plantele sale care pot accelera spălarea solurilor sau nu. De asemenea factorul climatic influențează formarea și dezvoltarea solurilor precum și factorul de vegetație.

31

Capitolul 6. Proiectarea efectivului și a sistemului de întretinere Cu scopul de a obtine o rationala gestionare a crescatoriei, si o adecvata remuneratie economica fara a neglija bunastarea si deci performantele animalelor, este deci necesara impartirea stanei in urmatoarele zone functionale: -boxa animale in productie -boxa animale in crescatorie si partea de reproductie -zona(treapta) de alimentare - allea de furajare -coridoare de serviciu si imprejmuiri externe -sala asteptare pentru mulgere -sala de muls -zona tanc de racire -boxa post-mulgere -boxa berbeci -boxa fatare -boxa izolare -boxa intarcare -platforma stocaj dejactii solide -bazin captare dejectii lichide -depozite fan si furaje -adapost unelte

BOXA CU ZONA DE ALIMENTATIE, ADAPARE SI ODIHNA Foarte adoptata este in schimb solutia ce priveste boxele pe pat adanc constituit din paie sau talaj (de grosime 30-40 cm), a se extirpa de circa 2-3 ori pe an in corespondenta cu operatiile de fertilizare a terenurilor. Se adopta de regula boxe multiple, care sa poata gazdui un grup de animale cu un numar variabil in functie de dimensiunile crescatoriei si de organizarea sa. -Structura portanta din otel zincat la cald -Fundatii din beton armat cu grinzi perimetrale de jur imprejur care tin loc de pereti de limitare ai bazinelor de colectare a dejectiilor.

32

Zona de alimentare este constituita dintr-o treapta cu pardoseala in panta (aproximativ 3 cm) care este dispusa in interiorul boxei intre zona de pat permanent si peretele grilajului de furajare. De latime egala cu 80 / 100 cm, este delimitat, spre iesle, de peretele care tine grilajul de furajare. Acesta, a carui deschidere pe cap adult variaza intre 25 si 33 cm in functie de rasa, va trebui sa fie de tip “ autocapturant” (disponibil in tipologia animalelor cu sau fara coarne), pentru a facilita blocarea animalelor, facilitand astfel operatiunile de ingrijire si control. In ceea ce priveste adaparea, solutia universal adoptata si valabila este tot aceea cu adapatoare cu nivel constant de dimensiuni normale echivalente cu 20x80 cm, astfel incat sa permita accesul a doua animale simultan, fara a avea un volum mare de apa statatoare.

CORIDORUL DE SERVICIU – TARCURI EXTERIOARE Zona externa, intotdeauna utila, este cu siguranta de recomandat in masura de 2.5-3.5 m2/cap daca este pe pardoseala, si 5-8 m2/cap daca este pe pamant. Este de regula delimitata de imprejmuiri metalice din otel zincat la cald, prevazute cu deschideri adecvate, de minim 3 m, pentru intrarea mijloacelor necesare operatiunilor de curatare. Folosirea carului unifeed in cresterea ovi-caprinelor a avut rezultate foarte interesante, atat pentru recuperarea produselor firmei , cat si pentru marile productii verificate in crescatoriile care l-au adoptat .Cand, din motive de spatiu, nu e posibil sa avem alei atat de ample, sau cand se doreste dezvoltarea mecanizarii crescatoriei, se pot adopta benzi automate care, cu front de utilizare simpla sau dubla, distribuie alimentul in diferite boxe. Este vorba de benzile motorizate, de diferite latimi, (30 cm cu iesle simpla la perete; 60 cm cu iesle centrala dubla pentru animalele fara coarne, 75 cm daca este dubla, pentru animalele cu coarne).

33

INSTALATII PENTRU CONTROL Pentru a garanta maxima functionalitate a adaposturilor, mai ales in centre de dimensiuni mari, va sfatuim la predispunerea tuturor structurilor de gestiune secundare, care ca exemplu culoarele de triere / triaj a animalelor, de adunare si culoarele pentru controalele si tratamentele sanitare. Fiecare “corral” va trebui sa contina de regula toate animalele unei boxe si sa aiba suprafata de 0,3 m2 / cap. Este posibil sa dotezi coralul cu o aparatura speciala de blocare a animalului, care are grija sa-l intoarca si sa-l imobilizeze, favorizand ulterior toate operatiunile de gestionare si control asupra animalelor.

BOXE POLIUZ PENTRU FATARE, INFIRMERIE, BERBECI SI BOXE PENTRU INTARCAREA MIEILOR SI A IEZILOR Intarcarea precoce in boxe singulare, este de regula utilizata pentru masculii destinati ingrasarii sau pentru gemeni si respinsi de mama. Sunt in mod substantial boxe prefabricate cu pereti lavabili cu functia de a gazdui animalul singur in perioadele in timpul carora au nevoie de ingrijiri si atentie deosebita. Boxele pentru masculi trebuie sa aiba dimensiuni si predispozitii confortabile. Se divid in boxe multiple pentru animalele tinere si boxe singulare pentru animalele adulte. Intarcarea mieilor, se obtine, de regula, prin doua tehnici diferite:  

intarcarea precoce in boxe singulare intarcarea pe pamant in boxe multiple

Intarcarea in boxe multiple este realizata in boxe cu divizori cu plase care gazduiesc, in grup, circa 20-40 de miei.

34

SALA DE MULS Instalatia de muls conditioneaza rezultatele productive si de gestionare ale crescatoriei si poate fi: - liniara, in forma de pieptene - rotativa, in carusel Numarul locurilor si grupurilor de muls va fi ales in functie de numarul total al capetelor in productie, de numerositatea grupurilor de animale si de organizarea personalului angajat. - Pentru crescatoriile mici, sunt disponibile rampe de muls a cate 8-12 locuri cu 2-3 bidoane de muls, care consimt avantajele instalatiei de muls chiar si pentru micile crescatorii. - Pentru crescatoriile fractionate si / sau dislocate este posibila utilizarea unei masini de muls speciala. Este o instalatie completa, montata in intregime pe o remorca tractata de tractor, care ofera toate caracteristicile si avantajele unei instalatii fixe chiar si crescatorilor care, pentru probleme de logistica, detin mai multe grupuri de animale care nu sunt concentrate.

35

Capitolul 7. Concluzii 1 Prin valoarea sa și a producților obținute, șeptelul ovin costituie o bogăție națională a

țărilor mari crescătoare și prezintă multiple avantaje, directe și indirecte, ce rezultă din creşterea și exploatarea rațională a acestor animale. Oaia este un animal care procură crescătorilor și economiei țărilor atât produse alimentare, cât și materii prime pentru industria ușoară, contribuind astfel la progresul economic al trăsăturilor și la îmbunățărirea nivelului de trai al populației. În țarile în curs de dezvoltare, oile sunt crescute în scopul satisfacerii necesitaților vitale ale populației rurale, produsele obţinute fiind in totalitate absorbite prin consum intern.

2. Dintre ovinele de tip Merinos din ţara noastră, Merinosul de Transilvania este cel

mai important din punct de vedere numeric şi al ariei de răspândire, el constituind totodată, în faza actuală de dezvoltare a creşterii ovinelor, materialul biologic principal pentru producerea lânii fine. Din numărul total de ovine Merinos aparţinând tuturor tipurilor existente în ţară, Merinosul de Transilvania reprezintă, după calcule estimative, aproximativ 92%. Centrul principal de creştere al acestei rase este zona naturală în care s-a format, şi anume regiunea de câmpie din vestul Transilvaniei. Aici se află totodată şi centrul de creştere cel mai important din ţară pentru ovinele Merinos. În acest centru, Merinosul de Transilvania – mai înainte cunoscut şi sub denumirile de Merinos de vest şi de Merinos transilvănean – este crescut în masă compactă ţi pe o zonă geografică întinsă, reprezentând numeric circa 85% din efectivul rasei, restul fiind diseminat în alte regiuni de şes, în special în câmpia din sud-estul ţării. 3. Lucrarea are ca principal obiectiv stabilirea unui modul de ferma privata50 de capete de ovine, în concordanta cu cerintele actuale si de perspective pentru imbunatatirea performantelor si eficienţei acestor tipuri de ferme. 4. Conceptul de marime a fermei reflecta latura cantitativa a organizarii productiei si nivelul de intensificare a acesteia. Marimea optima a efectivelor de animale. Spre deosebire de marimea optimă a producţiei vegetale, în zootehnie aceasta este dependentă nemijlocit nu numai de nivelul tehnic, ci si de baza furajera, deci in mod direct de marimea suprafetelor. 5. Factorii care condiţionează mărimea fermelor sunt factori naturali, tehnici, 36

organizatorici, sociali şi conjuncturali:  suprafaţa de teren cultivata cu furaje repartizata pe cap de animal;  existenta centrelor urbane, care sa reprezinte pieţe de desfacere pentru fermieri;  cerinţele

consumului

modern

(calitate,

siguranta

alimentara,

ritmicitate

in

aprovizionare);  aplicarea rezultatelor stiinţifice;  introducerea utilajelor moderne de mare productivitate;  automatizarea proceselor grele de munca;  existenta resurselor de forta de munca;  existenţa unei ritmicităţi;  posibilităţi de depozitare şi utilizare a dejectiilor;  existenţa altor unităţi cu aceeasi specializare sau cu care se poate intra în relaţie de interconditionare. Scopul optimizarii mărimii fermei este asigurarea folosirii raţionale a resurselor materiale, financiare şi umane în vederea obţinerii unor producţii superioare de lapte, de calitate buna si in conditii de eficienţa maxima. 6. În vederea amplasarii unei ferme într-o anumita zonă trebuie sa se respecte urmatoarele cerinte: -să se utilizeze pe cât posibil pentru construcţii suprafetele de teren care au avut aceasta destinatie, iar acolo unde nu exista sa se utilizeze terenuri slab productive; -să se respecte normele privind protecţia mediului înconjurator, astfel încat direcţia vântului dominant să fie dinspre localitate spre ferma, iar distanţa de la perimetrul fermei la centrul populat să fie de 300 m pentru fermele de pana la 500 capete peste 500 m la cele cu peste 500 capete; -incinta fermelor trebuie sa fie cu minimum 50 cm peste nivelele maxime de inundare; -terenul pe care se amplaseaza ferma sa aiba umiditate redusa, sa fie stabil pentru a oferi stabilitate fundatiilor, sa prezinte o panta naturala de 0,5-2% pentru a asigura scurgerea apelor, apa freatica sa se gaseasca la minimum 0,5 m adancime; -sa existe posibilitatea depozitarii si folosirii dejecţilor rezultate din cresterea .animalelor, iar apele reziduale sa se deverseze într-un emisar, fara a deveni poluante; distantele faţa de sursele de furaje, fata de alimentare cu apa, fata de energie sa fie cat mai reduse; -incinta fermelor sa nu fie strabatuta de conducte de gaze, retele electrice, drumuri de circulatie. 7. O parte din miei se valorifica prin vânzare spre alte unitati, iar berbeci se vând 37

pentru carne. 8. Asigurarea optima a condiţiilor de microclimat, presupune menţinerea în adapost a temperaturii de 9-14° C, umiditatea de 70-75%, curenţii de aer 0,3 m/s-iarna şi 1,2 m/s vara, 2‰ CO2, 0,026% NH3, 0,01‰H2S. 9. Hrănirea mieilor până la vârsta de 3 luni se va face pe baza de lapte integral si cu supliment de fan de lucerna şi concentrate. Din analiza raţiei din perioada de vara se observa ca în alcatuirea acesteia sunt incluse urmatoarele furaje: paie de ovaz -5,5%, lolium masa verde - 59%, lucerna masa verde 20%, borhot de bere 8,5%, amestec de ferma 7% (252 g concentrate pentru fiecare litru de lapte). În perioada de iarna se utilizeaza în ratie: fân de lucema - 3,75%, fan de iarba de Sudan - 5%, borhot de bere - 18,75%, sfecla furajera - 43,75%, amestec de fermă - 18,75% (391 g concentrate pentru fiecare litru de lapte). .

38