Probleme Sociale Actuale - Suport de Curs

Probleme sociale actuale - curs

Sărăcie si inegalitate economica. Protecţia socială a persoanelor sărace

1

Probleme sociale actuale - curs

1. Saracie si inegalitate sociala. Definitii, abordari in masurarea saraciei. Cum putem defini şi măsura starea de sărăcie? Sărăcia poate fi abordată ca o situaţie de deprivare multiplă de resurse valorizate social: bunuri materiale, educaţie, calificare profesională, competenţe necesare exercitării drepturilor cetăţeneşti (drepturi civile, cetăţeneşti şi sociale), acces la bunuri culturale şi reţele sociale, respect din partea comunităţii, un mediu de viaţă sănătos, etc. În mod convenţional, sunt stabilite praguri de sărăciei, care operaţionalizează tipul şi cantitatea resurselor necesare ca un individ sau o comunitate să fie considerate non-sărace, în raport cu o anumită comunitate de referinţă: populaţia unei ţări sau regiuni într-o anumită perioadă istorică sau populaţia globală. 1.1. Sărăcia poate fi definită în termeni absoluţi drept lipsa resurselor necesare pentru satisfacerea nevoilor de subzistenţă. La nivelul individului, evaluarea situaţiei de sărăcie (stabilirea pragului de sărăcie) se poate face fie prin estimarea unui “coş zilnic” de bunuri şi servicii necesare subzistenţei, fie prin stabilirea unui prag convenţional de venit, exprimat de obicei în dolari cu putere de cumpărare echivalentă (Purchasing Power Parity USD). Pragul utilizat de Naţiunile Unite în cadrul rapoartelor privind dezvoltarea umană (United Nations Development Project, Human Develoment Reports) este de 4 PPP$/zi, respectiv de 2 PPP$/zi pentru sărăcia extremă). Tabel: Rate absolute de sărăcie Pragul de venit % din populaţie UK 11 PPP$/ zi 15.7% SUA 11 PPP$/ zi 13.6% Ungaria 11 PPP$/ zi Sub 1% România 4 PPP$/ zi 23% Ucraina 4 PPP$/ zi 25% R. Moldova 4 PPP$/ zi 84% India 1 PPP$/ zi 79.9% Kenya 1 PPP$/ zi 58.6% Sursă: UNDP Human Development Report 2003

La nivel de regiune, se utilizează indicatori macrosociali structurali precum mortalitatea infantilă, proporţia noilor născuţi sub greutatea normală, proporţia populaţiei analfabete, accesul la apă curată, rata şomajului de lungă durată, rata sărăciei absolute, rata de şcolarizare, criminalitatea, accesului la servicii publice, etc. 1.2 Sărăcia poate fi definită şi în termeni relativi, ca o situaţie de deprivare relativă multiplă: materială, socială, culturală (educaţională), politică, de mediu fizic de viaţă. Prin acumularea şi persistenţa dezavantajelor, indivizii ajung să fie excluşi din societatea în care trăiesc. Un exemplu de abordare relativă a situaţiei de sărăcie este definiţia lui Townsend: „… o formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei, aceea de deprivare relativă. (…) Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine într-o măsură suficientă acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de viaţă şi servicii – care lear permite să îşi asume roluri sociale obişnuite, să participe în relaţii sociale şi să aibă un

2

Probleme sociale actuale - curs

comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor în societatea respectivă” (Townsend, 1993: 33-36). Townsend, Peter: The International Analysis of Poverty. London: Harvester Wheatsheaf, 1993. Instituţiile Uniunii Europene operează de asemenea cu o definiţie relativă a sărăciei: „considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse (materiale, culturale sau sociale) sunt atât de limitate încât îi exclud de la standardele minime de viaţă considerate acceptabile în societăţile în care trăiesc” (Consiliul European, Decembrie 1984) Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România perioadei de tranziţie

%

40 35

30.3

30

30.8

33.2

35.9 30.6

25.4

25

28.9 25.1

20.1

20 15 10

9.4

5

11.2

11.3

12.5

13.8

11.4

10.9

6.3

8.6

0 1995

1996

1997

1998

1999 2000

saracie severa

2001

2002

2003

saracie

Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de sărăcie utilizat este relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din resurse proprii. Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România, după mediul de rezidenţă % 60 50 40

37.6

30 20 10

42.3

43.0

20.2

20.6

46.3

29.2 15.2

22.2

47.8

44.7

42.4

38.0

25.9 18.8

12.5

17.6

13.8

0 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 Rural

Urban

Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de sărăcie utilizat este unul relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din resurse proprii.

1.3 Sărăcia ca lipsă a capabilităţii de alegere – abordarea lui Amartya Sen. Chiar dacă resursele în funcţie de care estimăm situaţia economică şi socială a unui individ sunt relative la societatea în care trăieşte, capacitatea lui de a se folosi sau nu de resursele valorizate social este absolută. În abordarea lui Sen, sărăcia este relativă doar la nivelul resurselor, dar este 3

Probleme sociale actuale - curs

absolută la nivelul indivizilor: individul are sau nu are capabilitatea de a alege între o situaţie sau alta, între satisfacerea sau nesatisfacerea nevoilor sale sociale (relative). “Cu riscul de a simplifica în mod excesiv, aş vrea să spun cu sărăcia este un concept absolut în sfera capabilităţilor, dar ia adesea o formă relativă în sfera comodităţilor şi a caracteristicilor” (Sen, 1983: 161). Alegerea de a satisface anumite dimensiuni ale bunăstării, mai precis a ceea ce este definit ca bunăstare într-o anumită societate, depinde de scopurile agentului social. Ca urmare, nu satisfacerea per se a acestor nevoi social definite constituie un indicator al bunăstării, ci libertatea de a alege satisfacerea sau nu a acestora. În consecinţă, „libertatea de a alege bunăstarea are mai multă relevanţă pentru politica statului decât realizarea bunăstării, în cazul cetăţenilor adulţi” (1993:36). Spre deosebire de realizarea ca atare (achievement), libertatea de a realiza (freedom to achieve) este o capabilitate individuală care nu poate fi abordată decât în termeni absoluţi. De exemplu postul este o situaţie de deprivare materială deliberată, dar nu una de sărăcie propriu-zisă. 1.4 Evaluarea situaţiei de sărăcie: măsurarea sărăciei. Definiţia operaţională a sărăciei presupune fie stabilirea unui prag absolut (în funcţie de nevoile umane de bază) fie a unui prag relativ (în funcţie de modul de viaţă obişnuit în societatea respectivă) care delimitează populaţia săracă de restul populaţiei. Măsurarea ponderii populaţiei sărace, respectiv a naturii şi intensităţii problemelor cu care se confruntă se face prin raportare la aceste praguri. Agenţia statistică a Comisiei Europene (Eurostat) operează cu un prag de risc sărăcie relativ, bazat pe venit: sunt considerate în situaţie de risc de sărăcie persoanele care trăiesc în gospodării unde venitul pe membru echivalent de gospodărie este sub 60% din venitul median corespunzător din ţara respectivă. Scala de echivalenţă folosită în prezent: este scala OECD-2, care ponderează cu 0.5 fiecare adult din gospodărie (cu excepţia capului de familie) şi cu 0.3 fiecare copil sub 15 ani. Principalii indicatori: • Rata sărăciei - proporţia de indivizi sau de gospodării care trăiesc sub pragul de sărăcie • Deficitul mediu relativ sau profunzimea sărăciei (poverty gap) – diferenţa medie dintre valoarea resurselor de care dispun persoanele/gospodăriile sărace şi pragul de sărăcie. Cu alte cuvinte, valoarea resurselor care ar trebui transferate persoanelor sărace astfel încât ei să îşi depăşească situaţia de sărăcie. Pentru a permite comparaţii între ţări, decalajul de sărăcie se exprimă ca procent din pragul de sărăcie. Statisticile EUROSTAT utilizează deficitul median relativ, care indică procentul din pragul de sărăcie sub care se situează jumătate din gospodăriile sărăce. Table 3: Ratele de sărăcie şi profunzimea sărăciei în România, 2000-2002 Rata sărăciei Profunzimea sărăciei Venitul total pe membru echivalent (sub 60% din venitul median) (% din pragul de sărăcie) de gospodărie… 2000 2001 2002 2000 2001 2002 Inclusiv valoarea bunurilor produse în 17.1 17.0 18.1 21.9 22.1 22.5 gospodărie pentru consum propriu Exclusiv valoarea bunurilor produse în 26.4 25.7 26.2 36.9 37.2 35.1 gospodărie pentru consum propriu Sursă: CASPIS, 2004

Un indicator sugestiv al inegalităţilor sociale este raportul cvintilelor: raportul dintre venitul sau cheltuielile medii ale celor mai săraci 20% din populaţie şi venitul sau cheltuielile medii ale celor mai bogaţi 20%. De exemplu, dacă într-o întreprindere raportul cvintilelor de salar este 0.30, 4

Probleme sociale actuale - curs

înseamnă că cei mai prost plătiţi 20% dintre angajaţi câştigă, în medie, 30% din câştigul mediu al celor mai bine plătiţi 20%. Pentru a evalua performanţa ţărilor în ameliorarea situaţiei de sărăcie, Comisia Europeană foloseşte o serie de indicatori structurali ai sărăciei relative şi excluziunii sociale dintr-o ţară (indicatori ai coeziunii sociale): • distribuţia venitului (raportul cvintilelor de venit); • proporţia populaţiei de sub pragul de sărăcie înainte şi după transferurile sociale (pragul de sărăcie relativă, 60% din venitul median); • persistenţa sărăciei (proporţia celor care au avut venituri sub pragul de sărăcie pentru trei ani consecutivi); • proporţia gospodăriilor în care nimeni nu are un loc de muncă; • diferenţe regionale privind integrarea pe piaţa forţei de muncă (coeficientul de variaţie al ratelor de şomaj regionale); • nivel scăzut de educaţie (proporţia tinerilor între 18-24 ani care nu mai urmează o calificare, nu mai frecventează o instituţie de învăţământ); • rata şomajului de lungă durată. (Sursă: Atkinson, Tony – Cantillon, B. – Marlier, E. – Nolan, B.: Social Indicators: The EU and Social Inclusion. Oxford: Oxford University Press, 2002). Indicatori selectaţi ai riscului de sărăcie şi excluziune socială în ţările UE în 2005 Rate de sărăcie în 2005 (definiţia relativă Eurostat) Total populatie Copii (0-17 ani) Persoane in varsta (65 ani +)

EU25 (fără BG şi RO) 16 19 19

Valoarea pragului de sărăcie pentru o familie cu doi adulţi şi doi copii (în PPS) Deficitul median relativ (median poverty gap) Raportul cvintilelor

BE

BG

CZ

DK

DE

EE

IE

15 15 23

14 16 18

10 16 6

12 10 17

13 12 13

18 20 25

18 22 27

n.d.

10505

20592

19155

7205

20025

20822

n.d.

22

19

17

17

17

20

22

16

4.8

4.2

3.5

3.5

3.4

4.1

5.5

4.9

Rate de sărăcie în 2005 (definiţia relativă Eurostat) Total populatie

EL

ES

FR

IT

CY

LV

LT

LU

HU

MT

21

20

13

20

16

23

20

14

16

14

Copii (0-17 ani) Persoane in varsta (65 ani +)

23 26

24 31

14 16

25 22

11 52

26 30

25 22

20 8

25 9

19 21

14201

15819

19147

17724

20300

5734

5904

36136

7751

14798

26

26

19

24

19

25

29

19

24

21

6.1

5.3

4

5.5

4.3

7.9

6.3

4.2

5.5

4.2

NL

AT

PL

PT

RO

SI

SK

FI

SE

UK

10 14

13 15

19 26

18 21

19 n.d.

12 12

12 17

13 10

12 15

19 24

Valoarea pragului de sărăcie pentru o familie cu doi adulţi şi doi copii (în PPS) Deficitul median relativ (median poverty gap) Raportul cvintilelor Rate de sărăcie în 2005 (definiţia relativă Eurostat) Total populatie Copii (0-17 ani)

5

Probleme sociale actuale - curs

Persoane in varsta (65 ani +) Valoarea pragului de sărăcie pentru o familie cu doi adulţi şi doi copii (în PPS) Deficitul median relativ (median poverty gap) Raportul cvintilelor

6

16

8

26

19

20

8

22

12

28

21012

22296

6416

10954

3158

15753

7563

18879

19045

22520

17

15

25

23p

23i

19

20

14

22

23

3.8

3.7

5.6

6.8

5.3

3.4

4

3.6

3.5

5.4

Sursă: Baza de date ESPROSS, Eurostat, Februarie 2008. Pentru România, pragul de sărăcie a fost estimat pe baza datelor din Planul Naţional Antisărăcie.

În evaluarea impactului prestaţiilor (transferurilor) sociale asupra diminuării riscului de sărăcie se compară rata de sărăcie pre-transfer (o rată ipotetică, obţinută prin excluderea prestaţiilor sociale din veniturile totale ale gospodăriei) cu rata de sărăcie efectivă, sau posttransfer (obţinută prin includerea veniturilor din prestaţii sociale). De obicei, pensiile sunt luate în calcul la stabilirea ratei pre-transfer. Pe baza lor, se calculează doi indicatori: a. reducerea absolută a ratelor de sărăcie – este diferenţa dintre rata pre-transfer şi cea post-tranfer, arătând cu cât scade rata de sărăcie ca urmare a beneficierii de prestaţii (transferuri) sociale; b. reducerea relativă a ratelor de sărăcie – ce procent dintre cei care se situează sub pragul de sărăcie dacă nu includem în veniturile lor prestaţiile sociale (săraci pre-transfer) ajung peste prag dacă includem în veniturile lor şi prestaţiile sociale (săraci post-transfer). Cu alte cuvinte, în ce măsură previn săracia prestaţiile sociale. Reducerea ratelor de saracie in termeni absoluti in EU 2004 (rata pre-transfer - rata post-transferuri sociale) 30 25 20 15 10 5 0 EU25

BE

BG

CZ

DK

DE

IE

EL

ES

FR

Total populatie

IT

HU

NL

AT

PL

PT

RO

Copii (0-17 ani)

Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.

6

SK

FI

SE

UK

Probleme sociale actuale - curs

Reducerea ratelor de saracie in termeni relativi in EU 2004 (% celor care traiesc in gospodarii cu venituri sub pragul de saracie daca excludem prestatiile sociale, dar care trec peste trag daca includem si prestatiile sociale in bugetele gospodariilor) 80 70 60 50 40 30 20 10 0 EU25

BE

BG

CZ

DK

DE

IE

EL

ES

FR

IT

Total populatie

HU

NL

AT

PL

PT

RO

SK

FI

SE

UK

Copii (0-17 ani)

Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer. Probleme: - Cum evaluăm resursele de care dispun indivizii? De exemplu, evaluăm venitul gospodăriei, sau cheltuielile? - Cum putem ţine cont de economia de scală din cadrul gospodăriei? Ce scale de echivalenţă să folosim? - Presupunerea distribuţiei echitabile a resurselor într-o gospodărie este în general problematică – cu atât mai mult în cazul gospodăriilor sărace, unde economisirea şi sacrificiile sunt inevitabile; - Majoritatea cercetărilor de calitate a vieţii din România sunt cercetări transversale – acestea subestimează proporţia persoanelor care trec printr-o stare de sărăcie dar reuşesc să revină deasupra pragului de sărăcie; - Problema pragului: pot fi considerate sărace şi persoanele care oscilează sub şi peste pragul de sărăcie? - În România nu există o cercetare longitudinală (panel) suficient de întinsă astfel încât să permită analiza agravării în timp a situaţei celor sub pragul de sărăcie, respectiv situaţia celor de oscilează în jurul pragului. Cercetarea panel realizată de ICCV: doar trei ani consecutivi, 199598. - Relaţia dintre situaţia “obiectivă” de bunăstare şi experienţa subiectivă a sărăciei. Problema grupurilor de referinţă. - Cum putem utiliza în practică abordarea lui Sen?

Poziţia socială a persoanelor sărace 7

Probleme sociale actuale - curs

2.1 Încă din vremea reginei Elisabeta (sec. XVII), care a implementat prima lege privind ajutorul pentru săraci în Anglia anului 1601, se făcea o distincţie între săracii care merită să fie ajutaţi (deserving poor) şi cei care nu sunt demni să primească sprijin din partea comunităţii, deoarece prezintă anumite vicii de caracter sau comportament (underseving poor). Poziţia socială a categoriilor sărace şi ajutorul pe care-l primesc din partea societăţii (transferuri sociale de către stat, organizaţii şi fundaţii non-guvernamentale de caritate, ajutoare informale din partea rudelor sau comunităţii) depind în mare măsură de cauzele atribuite stării de sărăcie. Cauzele sărăciei se pot regăsi în factori ce nu pot fi controlaţi de individ: - Caracteristici individuale date la naştere: handicap, sex, etnie, rasă, situţia economică a părinţilor, etc.; - Cauze sociale structurale: de ex. situaţii de criză socială şi economică, migraţia forţată; - Cauze istorice: de ex. tipul de organizare socială din trecut, discriminarea unei categorii sociale, Sau factori ce depind de individ: - Decizii personale: bazate pe calcul utilitar, valori, afecte, etc. - Comportament inadecvat: lipsa de iniţiativă, iresponsabilitatea, lenea, asumarea sau nonasumarea de riscuri, educaţia precară, comportament reproductiv iresponsabil, etc. - Adaptarea unor valori şi norme comportamentale în conflict cu cele ale culturii dominante, care conduc la marginalizare socială şi scăderea capacităţii de auto-susţinere a individului. Poziţia socială a unei persoane ce se confruntă cu o situaţie de sărăcie, cât şi experienţa subiectivă a sărăciei depind în mare măsură şi de durata în timp a stării de deprivare. Se face distincţie între sărăcia temporară sau tranziţională (asociată anumitor perioade din viaţa unui individ), sărăcie cronică (pendularea gospodăriei în jurul pragului de sărăcie) şi sărăcie prelungită (situarea îndelungată sub pragul de sărăcie, asociată cu o stare de marginalizare sau excludere socială). Cu cât durata stării de sărăcie este mai îndelungată, cu atât mai mare este riscul acumulării dezvantajelor şi depăşirea lor devine din ce în ce mai dificilă. Resursele de care dispun indivizii devin din ce în ce mai precare, iar ajutoarele din partea statului şi a comunităţii sunt frecvent limitate în timp: de exemplu, indemnizaţia de şomaj se acordă pe o perioadă limitată de timp, centrele pentru persoanele fără adăpost oferă doar cazare temporară etc. Leisering şi Leidfried (1999) consideră că există un paradox în acordarea ajutorului social. Acesta este conceput ca un minim necesar subzistenţei, care se acordă temporar pentru a ajuta individul să depăşească o situaţie de criză. Ajutorul de stat are un caracter subsidear, adică se acordă doar dacă individul nu mai poate apela la alte surse de ajutor. Paradoxul este că cei care se confruntă cu o situaţie prelungită de dezvantaj au nevoie de mai multe resurse decât cei care au apelat numai recent la ajutor social. Referinţă: Leisering, L şi Leidfried, S (1999): Time and Poverty in Western Welfare States. United Germany in Perspective. Cambridge: Cambridge University Press 5.2. Politica de garantare a venitului minim În majoritatea ţărilor, sarcia a devenit o problemă politică majoră la mijlocul anilor 90. Rolul organismelor externe, în special al Băncii Mondiale şi Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare-PNUD a fost esenţial în identificarea şi recunoaşterea oficială a fenomenului. 8

Probleme sociale actuale - curs

Adoptarea primelor programe în sprijinul segmentelor sărace a fost consecutivă rapoartelor Băncii mondiale. Aşa s-a întâmplat în Polonia, Bulgaria şi România iar mai recent în Letonia şi Estonia. Ungaria nu are încă un program general de garantare a venitului minim, iar Slovacia se caracterizează printr-o poziţie ambiguă faţă de acceptarea problemei sărăciei. În cursul procesului de aderare la UE, sărăcia şi excluziunea socială s-au impus ca teme politice prioritare în ţările candidate, unul din rezultatele negocierilor fiind elaborarea planurilor naţionale de promovare a incluziunii sociale (GVG, 2002). Amânarea măsurilor de combatere a sărăciei spre a doua jumătate a anilor 90 este explicată în studiul realizat pentru Comisia Europeană prin câteva „motive”. În primul rând, reforma protecţiei sociale a avut ca priorităţi componentele contributive deja existente şi introducerea asigurării de şomaj. În al doilea rând, sărăcia a fost iniţial percepută ca un rezultat „normal” şi temporar al tranziţiei, iar sărăcia pe scară mare şi de durată nu a fost anticipată de guvernanţi. În al treilea rând, proiectarea programelor de asistenţă socială este dificilă, cu atât mai mult în condiţiile unor constrângeri financiare severe. În sfârşit, este nevoie de timp pentru cele două demersuri complementare care preced introducerea componentei de asistenţă socială: culegerea datelor despre sărăcie şi despre eficacitatea redusă a programelor existente; utilizarea lor pentru a produce un impact asupra luării deciziilor (GVG, 2002: 164-165). Introducerea componentei de asistenţă socială a reprezentat o dublă noutate pentru ţările est-europene. Este vorba pe de o parte de cuprinderea unor categorii de populaţie excluse în socialismul de stat de la protecţia socială şi pe de altă parte de adoptarea unui nou principiu de elgibilitate- testarea veniturilor. Introducerea prestaţiilor bazate pe testarea veniturilor a suscitat comentarii critice din partea unor analişti şi a avut un impact psihologic negativ în rândul opiniei publice. Ea a fost percepută ca o abandonare a principiului universalităţii şi ca expresie a unei tendinţe de restrângere a protecţiei sociale (Standing, 1996; Ferge, 1997). În acelaşi timp, prestaţiile de asistenţă socială au pus încă de la început numeroase probleme tehnice şi administrative pentru care autorităţile locale nu erau suficient pregătite. Toate ţările candidate, mai puţin Ungaria şi au sisteme generale de garantare a veniturilor/resurselor minime. Prestaţiile respective figurează în legislaţiile naţionale cu denumiri ca ajutor social, prestaţie de asistenţă socială, prestaţie de subzistenţă sau venit minim garantat. Ultima a fost adoptată în România din 2001 şi este folosită alternativ cu cea de ajutor social. Tabelul 4.1. Venitul minim garantat în Bulgaria, Cehia, Polonia, România şi Ungaria Finanţare Tipul prestaţiei Durata Stabilirea minimumului Administrare Măsuri de stimulare a integrării profesionale

9

Bulgaria Buget central şi local generală

Cehia Buget central

Polonia Buget central şi local speciale (fam.cu copii, vârstnici)

România Buget central şi local generală

neprecizată Nivel central

nelimitată Nivel central

nelimitată Nivel central

control la 3 luni Nivel central

locală Locuri de muncă protejate

locală Intervenţie individuală şi familială

locală Căutarea activă a unui loc de muncă

locală 72 ore muncă /lună ; mărirea cu 15% a cuantumului în cazul angajării

generală

Ungaria Buget central şi local speciale (fam.cu copii, vârstnici) nelimitată Nivel central locală -

Probleme sociale actuale - curs Sursa: MISSCEEC II, 2002: 277-288

Cel mai frecvent tip de finanţare este cel de la bugetul de stat, utilizat în cinci din ţările candidate. În alte patru ţări transferurile, finanţarea este mixtă (buget de stat şi buget local), iar într-un singur caz (Letonia) bugetul local este sursa exclusivă. Unitatea beneficiară este fie familia (Bulgaria, Polonia, România, Slovenia) fie gospodăria (Cehia, Slovacia şi ţările baltice). Dreptul la prestaţie are la bază domiciliul legal cu caracter permanent în ţara respectivă iar principala condiţie de eligibilitate este aceea de venit sub pragul oficial. Bulgaria este singura ţară care exclude „săracii care muncesc”, respectiv pe cei angajaţi cu normă întreagă sau pe cei care lucrează pe cont propriu (MISSCEEC, 2002). Cele mai multe sisteme naţionale nu prevăd o durată maximă de acordare a prestaţiei, dar instituie obligativitatea verificării eligibilităţii la intervale care variază între o lună (Estonia) şi trei luni (restul ţărilor candidate), dacă membrii familiei beneficiare sunt capabili de muncă. În plus, adulţii apţi de muncă trebuie să fie înregistraţi la birourile de şomaj şi să fie disponibili pentru angajare (MISSCEEC, 2002). Programele de asistenţă socială instituie un prag de eligibilitate, adică un nivel al venitului care determină dreptul la prestaţie al individului sau familiei. Stabilirea lui în funcţie de minimumul de subzistenţă s-a dovedit problematică ân condiţiile constrângerilor bugetare din ţările postcomuniste. Tentativele de acest gen din Letonia şi Slovacia n-au putut fi susţinute decât pe perioade scurte iar ulterior prestaţiile au fost lăsate să se devalorizeze prin neindexare. Soluţia adoptată a fost aceea de utiliza în programele de asistenţă socială versiuni mai restrictive ale minimum-ului de subzistenţă, de exemplu prin raportarea lui la cheltuielile celor din prima decilă de venituri (GVG, 2002). În toate ţările candidate pragurile minimale sunt decise la nivel central, de obicei de guvern şi au aplicabilitate naţională. În Letonia, autorităţile locale pot decide suplimentarea sumei acordate. Resusele considerate pentru stabilirea cuantumului cuvenit familei sau gospodăriei cuprind toate tipurile de venit, inclusiv transferurile sociale. Slovenia se distinge prin formula de calcul mai generoasă a resurselor financiare. Categorii de venituri cum sunt alocaţia pentru copil, pensia alimentară, bursele, ajutoarele de diferite tipuri şi veniturile obţinute din munci ocazionale de persoanele cu disabilităţi nu sunt incluse în evaluarea eligibilităţii pentru prestaţia de asistenţă socială. În România se exceptează bursele elevilor sau studenţilor precum şi ajutoarele acordate soţiilor celor care satisfac stagiul militar. Cuantumul este diferenţial, stabilit în general în funcţie de numărul membrilor în familie/gospodărie. În Cehia, Polonia şi ţările baltice raportul adulţi-copii este de asemenea un factor determinant iar în Bulgaria vârsta copiilor şi statutul de părinte singur contribuie la diferenţierea cuantumului. Indexarea venitului minim garantat are loc în majoritatea ţărilor, dar există diferenţe în privinţa periodicităţii şi raportului cu cu rata inflaţiei. In Cehia, creşterea indicelui preţurilor cu 5% atrage ajustarea automată prestaţiei, iar în alte ţări indexarea este periodică (3 luni sau mai rar). În ţările baltice, ajustarea la inflaţie nu are un caracter regulat. Cheltuielile pentru locuinţă şi încălzire sunt fie luate în calcul la determinarea sumei totale fie acordate ca un drept asociat celui de beneficiar al prestaţiei de asistenţă socială. Un alt drept asociat este cel la asistenţă medicală. Programele de garantare a venitului minim vizează nu numai sprijinul financiar al persoanelor sărace ci şi stimularea integrării lor sociale şi profesionale. Mecanismele utilizate în acest scop traduc două orientări distincte. Una pune accentul pe creşterea capacităţii beneficiarilor de a depăşi situaţia de dificultate prin cuprinderea în programe educaţionale şi de formare (ţările baltice) sau prin acordarea de servicii specializate (consiliere, intervenţie individuală şi familială, reabilitare), cum se întâmplă în Cehia şi Slovenia. Ultima ţară este de altfel şi cea în care legislaţia prevede încheierea unui contract între serviciul de resort şi beneficiar, cel din urmă obligându-se să 10

Probleme sociale actuale - curs

se implice în rezolvarea propriilor sale probleme. A doua opţiune pune accentul pe crearea unor locuri de muncă protejate şi pe ocuparea imediată a unui loc de muncă. În această logică se înscriu reglementările din Bulgaria şi România, care prevăd în plus obligativitatea prestării unor activităţi în folosul comunităţii. În Bulgaria, se alocă fondurile pentru crearea unor locuri de muncă temporare sau pentru a angaja beneficiarii de ajutor social în producerea unor bunuri destinate altor programe de asistenţă socială. Legea venitului minim garantat din România prevede obligaţia prestării a 72 de ore muncă de interes local iar angajarea unui membru la familiei este recompensată cu majorarea cuantumului (15%). Stabilirea eligibilităţii şi administrarea prestaţiilor sunt responsabilităţi ale autorităţilor locale. În majoritatea ţărilor central/est-europene, reglementările existente conferă prestaţiilor de asistenţă socială un caracter discreţionar. În condiţiile lipsei de profesionalism a serviciilor locale, practicile arbitrare nu sunt puţine şi ele au un impact negativ atât asupra beneficiarilor cât şi asupra atitudinii opiniei publice faţă de sistem. Eficacitatea prestaţiilor de asistenţă socială Acoperirea şi adecvarea sistemelor de garantarea a veniturilor minime sunt problematice în Europa centrală şi de est. Datele de la mijocul anilor 90 arată că programele de asistenţă socială aveau grade de acoperire a populaţiei sărace care variau între 50% în Letonia şi 43% în Ungaria la 10% şi mai puţin în Bulgaria, Estonia şi Polonia. Adecvarea, măsurată prin ponderea prestaţiei în totalul consumului gospodăriilor beneficiare, este şi ea foarte redusă (4%-5%) în Bulgaria şi Ungaria. Procentul este de peste 20% în Letonia şi Polonia (Braithwaite, Grootaert şi Milanovic, 2000; GVG, 2002). Cercetarea realizată de Braithwaite, Grootaert şi Milanovic (2000), experţi ai Băncii Mondiale a pus în evidenţă o serie de elemente comune, dar şi numeroase diferenţe în privinţa performanţei programelor de asistenţă socială din cinci ţări est-europene: Bulgaria, Estonia, Polonia, Rusia şi Ungaria. Acoperirea sau proporţia populaţiei beneficiare de asistenţă socială este redusă în Bulgaria (2,55%), Estonia (2,7%) şi Polonia (3,7%), dar se situează la cote mai înalte în Ungaria (24,0%). Eficienţa programului, adică gradul în care se realizează focalizarea transferului asupra celor mai nevoiaşi a fost măsurată prin ponderea sumelor acordate gospodăriilor din prima decilă de venituri în totalul sumelor alocate programului. Rezultatele variază între 8% (Rusia) şi 35% (Estonia). În intervalul de 20-27% se plasează Polonia, Ungaria şi Bulgaria. Pe lângă eficienţă, un alt indicator de performanţă al programului este eficacitatea. Aceasta indică măsura în care prestaţia de ajutor social reduce decalajul dintre venitul/consumul beneficiarului situat în prima decilă şi nivelul de venit/consum considerat a reprezenta pragul de sărăcie. Şi în această privinţă se constată diferenţe importante între ţări. Ungaria se situează înaintea celorlalte ţări la acest capitol pentru că sistemul de asistenţă socială reduce decalajul menţionat cu 29%. Nivelul este mult mai mic (1,3%) în Bulgaria ceea ce înseamnă că prestaţia are o contribuţie nesemnificativă la reducerea decalajului în cazul celor mai săraci 10% (Braithwaite, Grootaert şi Milanovic, 2000, 128-140). Programul de garantare a venitului minim (VMG) din România a fost evaluat recent şi concluziile privind performanţele sale sunt cuprinse în Raportul Băncii Mondiale asupra sărăciei.

11

Probleme sociale actuale - curs

Deşi comparativitatea datelor nu poate fi probată, raportarea României la situaţia din celelalte ţări este utilă. Tabel.8.3. Performanţa prestaţiei generale de asistenţă socială în România (2002)

Rata 2002 Rata 1997

Acoperirea

Adecvarea

Eficienţa

% din săraci

% în consumul săracilor

% din total pt.săraci

7,8 1,5

31,2 24,0

85,3 79,1

Sursă: Banca Mondială, 2003: 151

Gradul de acoperire al săracilor al principalului program de asistenţă socială a fost extrem de scăzut în 1997 şi continuă să fie modest în 2002, mai ales dacă îl comparăm cu programele din Letonia şi Ungaria. El este mai scăzut decât cel din Bulgaria (10% în 1996-97), dar uşor superior celui realizat în Polonia (6%, 1995-96). Atât în 1997 cât şi în 2002, un procent foarte ridicat din transferuri a fost în beneficiul celor mai săraci ceea ce indică performanţa remarcabilă a programului în ţintirea segmentului cu cele mai mici venituri. La nivelul anilor 1995-1998, rata de ţintire sau eficienţa era de departe mai ridicată decât cele din Ungaria (46%) şi Estonia (44%). Contribuţia prestaţiei în totalul consumului celor săraci (24%) era în 1997 superioară celor calculate pentru Polonia (22%), Letonia (20%), Ungaria (5%) sau Bulgaria (4%). Conform celor trei indicatorii, performanţa principalului program de asistenţă socială (ajutorul social în 1997 şi VMG în 2002) din România poate fi considerată apropiată de media regională. Totuşi, evaluarea în termeni eficacităţii, adică ai contribuţiei la reducerea distanţei dintre persoanele cele mai sărace şi linia de sărăcie ar da o imagine mai corectă despre capacitatea prestaţiei de a reduce sărăcia. Milanovic (1999, citat de Braithwaite, Grootaert şi Milanovic, 2000) consideră că descentralizarea sistemului de asistenţă socială are efecte negative în ţările unde diferenţele regionale în privinţa venitului sunt importante sau acolo unde sistemul conduce la diferenţe regionale în privinţa accesului la prestaţie, generând în acest fel o inechitate în interiorul segmentului social defavorizat. O altă concluzie a studiului este că testarea venitului ar trebui combinată cu alte elemente care să indice situaţia socio-economică a solicitantului (p.150-152). Raportul Băncii Mondiale (2003) subliniază că programul VMG are deficienţe în domeniul finanţării ca şi în cel al aplicării. Din prima categorie sunt evidenţiate următoarele: nedelimitarea responsabilităţilor administraţiei centrale şi locale în finanţare; caracterul imprevizibil al fondurilor pentru prestaţii; inexistenţa unor mecanisme de garantare a plăţii; nediferenţierea fondului pentru VGM în totalul alocărilor de la bugetul de stat. În ceea priveşte aplicarea, aspectele critice ţin de caracterul discreţionar sau chiar arbitrar al stabilirii eligibilităţii. Experţii Băncii recomandă guvernului să reconsiderare programul sub toate aspectele: concepţia, finanţarea şi metodologia aplicării. Documentul menţionează de asemenea punctele în care schimbările sunt imperios necesare şi anume: omogenizarea criteriilor de evaluare a resurselor, stabilirea volumului de muncă în folosul comunităţii proporţional cu cuantumul prestaţiei, schimbarea gamei de munci ce pot fi realizate de beneficiari pentru a reduce efectul lor stigmatizant şi a creşte utilitatea lor pentru beneficiar şi comunitate (Banca Mondială, 2003: 139142). Cel puţin o parte din aceste sugestii au fost încorporate în proiectul de lege înaintat Parlamentului în 2004.

12

Probleme sociale actuale - curs

Principalele prestatii de garantare a venitului minim in Romania Ajutorul social • • • • •

Principiul: testarea mijloacelor financiare ( resurse banesti si in natura) Pragul de eligibilitate este diferentiat in functie de marimea familiei: 96 lei ( 1 persoana), 173 lei ( 2 persoane), 241 lei (3 persoane), 300 lei (4 persoane), 356 lei ( 5 persoane), cate 24 lei pentru fiecare persoana peste numarul de 5. Cuantum: in functie de numarul membrilor de familie. Se plateste ca diferenta dintre pragul de venit stabilit prin lege si indexat anual si venitul real (stabilit prin ancheta sociala) al familiei. Decizia la nivel local: primaria Obligatii: pentru membrii de familie apti de munca este obligatorie prestarea unui numar de ore de munca in folosul comunitatii (numarul orelor este dependent de suma primita)

Ajutorul pentru incalzire Suma este diferentiata in functie de venitul/ membru de familie, tipul de incalzire, zona de temperatura, numarul de camere. a. Energie termica in sistem centralizat • Procentul compensarii in functie de venit/membru de familie se inscrie intre 90% din valoarea facturii (pana la 125/155 lei) si 10% (500-615 lei). Persoanele singure primesc cu 10% mai mult. • Consumul mediu lunar diferentiat in raport cu numarul de camere si zona de temperatura • Beneficiarii de ajutor social (VMG): 100% compensare b. Incalzire cu gaze naturale • Se plateste o suma care variaza in functie de venitul/ membru de familie intre 233 lei (pana la 125/155 lei) si 17 lei (500-615 lei). c. Incalzirea locuintei cu lemne, carbuni si combustibili petrolieri • Suma diferentiata in functie de venit/ membru de familie: 50 lei (pana la 125/155 lei) si 15 lei (500-615 lei). • Beneficiarii de ajutor social (VMG): 54 lei/lunar Alte ajutoare selective Ajutor de urgenta : decise de primari (de la bugetul local) sau de guvern (de la bugetul de stat) in caz de calamitati naturale, incendii , accidente. Ajutor financiar: aprobate de guvern in cazul unor situatii deosebite ( stare de sanatate etc). Ajutor pentru acoperirea unei parti din cheltuielile pentru inmormantare ( aprobate de primari): se acorda beneficiarilor de ajutor social. Poziţia socială a persoanelor sărace este adeseori caracterizată drept una de dependenţă de ajutorul primit din partea statului, a organizaţiilor caritabile şi a comunităţii. Dincolo de 13

Probleme sociale actuale - curs

înţelesul imediat, anume faptul că situaţia lor depinde de aceste transferuri, în discursul public se vorbeşte uneori de abuz de prestaţii sociale: persoanele care primesc aceste transferuri pot adopta o atitudine de pasivitate, delăsare, abuzând de bunul public fără să contribuie la crearea acestuia. Bane and Ellwood (1994) disting între trei abordări principale ale dependenţei de ajutor social: a. În termenii calculului utilitar raţional de costuri/beneficii: indivizii nu pot renunţa la resursele oferite de transferuri sociale decât asumându-şi costuri foarte mari, mai mari decât avantajele pe care le obţin astfel. Aceast situaţie este numită capcana sărăciei. De exemplu, mame singure cu copii mici se pot afla în situaţia că salarul nu le ajunge pentru a acoperi costurile trimiterii copilului la grădiniţă. Atunci, ele decid să nu se angajeze şi să primească ajutor social, crescându-şi copilul singure. b. În termeni culturali: mediul social transmite modele comportamentale indezirabile social. Există o subcultură a sărăciei. De exemplu, unele grupuri de etnie Romă din Europa sunt privite ca perpetuând o subcultură a sărăciei. c. În termeni comportamentali: vicii personale, refuzul individului de a se conforma la valorile sociale dominante. De exemplu persoanele dependente de alcool sau droguri, aşanumiţii „new travellers” din Marea Britanie şi Irlanda. Utilizând datele cercetării panel the Michigan University Panel Study of Income Dynamics (1968-88), Bane şi Ellwood1 (1994) au arătat că doar 35% dintre mamele singure cu copii care beneficiau de ajutor social (Aid for families with Dependent Children) au primit ajutorul pentru o perioadă totală de mai puţin de doi ani, în timp ce 20% pentru o perioadă totală de zece ani sau mai mulţi. Perioadele de beneficiere neîntreruptă (welfare spells) au fost mai scurte de doi ani pentru jumătate dintre cazuri, şi doar pentru 14% au durat zece ani sau mai mulţi. În concluzie, cele mai multe dintre beneficiare oscilează între muncă şi ajutor social – deşi reuşesc să obţină un loc de muncă, este dificil să păstreze acel loc de muncă în condiţiile în care îşi cresc singure copiii. Capcana sărăciei: un exemplu Maria şi Gheorghe sunt căsătoriţi şi au doi copii: Ionică (de 3 ani) şi Georgeta (de 5 ani). Maria lucrează cu jumătate de normă ca vânzătoare la un chioşc şi are un salariu net lunar de 390 lei. Gheorghe este lăcătuş şi câştigă lunar 1400 lei. Pentru perioada de iarnă, au aplicat pentru ajutor la încălzire şi cererea le-a fost acceptată, având în vedere că ajutorul se acordă celor cu venituri sub 615 lei pe membru de familie. Recent, o rudă din Floreşti a propus Mariei să lucreze în croitoria lor, oferindu-i un salar de 1000 lei. Acesta ar însemna 610 lei în plus pentru bugetul familiei. Sau nu? ACUM: Venitul total=1400+390+2*32 (alocaţiile pt copii)=1854 lei Venitul pe persoană= 1854/4=463.5 lei Pentru acest nivel al venitului net pe membru de gospodărie, ajutorul pentru încălzirea locuinţei a fost de 20 lei pe lună (vezi Ordonanţa Guv. OUG 14/2008). DACĂ MARIA acceptă să lucreze în Floreşti: Venitul total=1400+1000+2*32 (alocaţiile pt copii)=2464 lei Venitul pe persoană=2464/4= 616 lei. În acest caz, familia nu se mai califică pentru ajutorul pentru încălzire. De asemenea, Maria va trebui să utilizeze un abonament RATUC pentru Floreşti + o linie din oraş, care costă peste 100 lei. Din câştigul ipotetic de 610 lei Maria şi Gheorghe au scăzut ajutorul de încălzire (20 lei) şi preţul abonamentului (100 lei) şi le-au rămas 490 lei. Dar dacă Maria face naveta în Floreşti, va trebui să înscrie copiii la o grădiniţă cu program prelungit, sau le găsească o bonă. În ambele cazuri, costurile se vor ridica peste 490 lei pe lună... 1

Bane, C. and Elwood, D. (1994): Welfare Realities: From Rhetoric to Reform. Harvard: Harvard Univ. Press

14

Probleme sociale actuale - curs

Abordarea Comisiei Europene privind situaţia de risc de sărăcie pune accent pe problema excluziunii sociale, înţeleasă în primul rând drept lipsa integrării sau integrarea precară pe piaţa forţei de muncă şi în sistemul educaţional. Sărăcia şi excluziunea socială sunt văzute ca fenomene sociale interdependente, cu consecinţe negative nu doar asupra indivizilor direct afectaţi, dar asupra comunităţii întregi. Sărăcia este văzută ca sărăcire, un proces prin care individul este exclus de la beneficiile societăţii în care trăieşte: - obţinerea de resurse economice prin participarea pe piaţa forţei de muncă, - obţinerea de resurse culturale şi sociale prin educaţie; - servicii publice; - condiţii de locuit şi mediu de viaţă adecvat; - securitate fizică: subzistenţă, sănătate, protecţie împotriva criminalităţii - stimă de sine, respect din partea celorlalţi. Scopul politicilor de protecţie socială este prin urmare incluziunea socială, definită mai ales ca (re)inserţie pe piaţa forţei de muncă sau în sistemul educaţional. Accent cade pe politici sociale active (care solicită efortul beneficiatului) în defavoarea celor pasive (care furnizează resurse materiale beneficiarului). Teme de discutat: - Este situaţia de sărăcie rezultatul comportamentului individului, sau al unor factori pe care individul nu-i poate controla? Cu alte cuvinte: Îşi merită săracii soarta? - Este legitimă intervenţia agenţilor sociali şi în particular a statului în distribuţia resurselor valorizate social? - Are sărăcia (riscul de a deveni sărac) o funcţie socială? - Care este ponderea “normală” a săracilor în societate? - Care dintre săraci trebuie ajutaţi şi care nu? - Sărăcia este o situaţie de tranziţie, sau săracii constituie o categorie socială distinctă? - Este posibilă eradicarea sărăciei?

15

Probleme sociale actuale - curs

PROBLEMATICA EGALITĂŢII DE ŞANSE

16

Probleme sociale actuale - curs

Diviziunile sociale (Anthias, 2001) se referă la existenţa unor graniţe între categorii sociale caracterizate de: Principiul relaţionalităţii/ dihotomiei: categoria etnică sau de gen social este una relaţională, NU graduală. Cineva aparţine sau nu unei anumite categorii etnice sau rasiale, unei anumite categorii de gen. Principiul naturalizării – diferenţele dintre categorii sunt concepute şi prezentate în discursul public drept diferenţe naturale, înnăscute, fireşti. Principiul atribuirii colective – categoriile sunt percepute drept omogene, caracteristicile categoriei se aplică în mod nediferenţiat tuturor membrilor acestora, care sunt trataţi în mod similar, identitatea lor de etnie sau gen prevalând asupra altor identităţi posibile (de exemplu profesie sau statut economic). Consecinţele sociale ale existenţei unor diviziuni sociale:  Hierarhizări – ocuparea unor poziţii sociale hierarhizate în funcţie de criteriul diviziunii sociale  Alocarea diferenţiată a resurselor – legitimată prin apel la valorizări social contruite. Sursă: Anthias, F. (2001): “The Concept of ‘Social Divisions’ and Theorizing Social Stratification: Looking at Ethnicity and Class” in Sociology, Vol. 35, No. 4, pp. 835-854.

3.1. Gen şi inegalităţi de gen. Politica egalităţii de şanse dintre barbaţi şi femei Sexismul- forma de discriminare care consta in subordonarea persoanelor pe baza sexului lor. Sexismul limiteaza accesul femeilor la anumite roluri, pe baza convingerii ca biologia reprezinta destinul unei persoane. Acesta convingere este perpetuata prin socializare. Trebuie sa facem distinctia intre sovinismul masculin si sexism institutional. Sovinismul masculin se manifesta la nivelul relatiilor interpersonale si se refera la atitudini si actiuni prin care barbatii isi exprima superioritatea fata de femei ( utilizarea unor expresii din lumea animala, refuzul barbatilor de efectua activitati domestice etc.). Sexismul institutional reprezinta acea subordonare a femeilor fata de barbati care este integrata in institutiile sociale. Se manifesta la nivelul practicilor organizationale. In economie, educatie, politica, femeile sunt tratatate in mod sistematic intr-un mod care institutionalizeza si accentueaza dezavantajul lor in raport cu barbatii ( Neubeck, K, Neubeck, MA (1997), Social Problems, Boston: McGraw-Hill: 306-307) În Europa, femeile au făcut progrese importante în afirmarea egalităţii dintre sexe atât pe piaţa muncii cât şi în domeniul protecţiei sociale. Majoritatea constituţiilor naţionale au recunoscut drepturile femeilor ca drepturi cetăţeneşti, iar prin Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, adoptată de Naţiunile Unite în 1979, acestea au fost asimilate drepturilor omului. Convenţia este în prezent ratificată de cele mai multe state europene. Femeile de astăzi sunt cu siguranţă mai aproape de egalitatea sexelor decât erau bunicile lor de la începutul secolului 20, dar disparităţile de gen persistă. Cele mai importante se manifestă în domenii ca diviziunea sexuală a muncii în familie şi pe piaţa muncii, veniturile, prestaţiile sociale, participarea la viaţa politică (Walter, 2003: 2-5). 17

Probleme sociale actuale - curs

Viaţa femeilor este modelată de condiţiile ţărilor în care trăiesc ca şi de evoluţiile internaţionale. În contextul globalizării tot mai accentuate, rolul organismelor transnaţionale devine esenţial pentru promovarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei. Naţiunile Unite şi Uniunea Europeană sunt actorii globali cei mai influenţi în această privinţă. Reglementările UE (19792003) şi Platforma pentru Acţiune de la Beijing, adoptată de ONU (1995) au fost determinante pentru progresele înregistrate de politica egalităţii de şanselor în toate ţările europene (Crompton, 2000; Walter, 2003). De fapt, acţiunile celor două organisme sunt concertate şi inextricabil legate între ele. Comisia Europeana a contribuit la pregătirea celei de-a patra conferinţe mondiale a ONU asupra femeilor şi a avut un rol major în adoptarea platformei de acţiune de la Beijing (CE, 1996: 239; 358). La rândul său conferinţa ONU din 1995 pare să fi impulsionat trecerea politicilor europene într-o nouă fază, respectiv la o nouă paradigmă în promovarea egalităţii de gen. Barbaţi şi femei- statistici din Romania Rata ocupării populaţiei de vârstă activă B: 63,4%

F: 51,6%

Structura populaţiei ocupate Statut pers.ocupate Angajate Patroni Lucratori pe cont propriu* Membri de fam. neplătiţi Total

B 66,0 2,3 24,4 7,3 100

F 66,7 1,0 11,8 20,4 100

*Peste 70% din categoria „membri de fam. neplătiţi” sunt femei. • Ponderea celor care ocupa posturi de conducere (total populaţie ocupată) B. 3,7; F. 1,8 • Sectoare de munca feminizate: sanatate si asistenţa socială (78,3%), educaţie (74,3%), hoteluri şi restaurante (67,1%). Populaţia inactiva din p.d.v. economic Din totalul populaţiei feminine: 25, 9% casnice Sursă: INS (2005), Ancheta asupra forţei de muncă în România in trimestrul patru 2004, Bucuresti: INS

Salarizare 18

Probleme sociale actuale - curs

Raportul dintre salariul realizat de femei şi cel realizat de bărbaţi • 86,1% -economie • 70,7 % - comerţ • 79,0-intermedieri financiare • 114,2%-tranzacţii imobiliare • 88,8% -adm. publică • 89,5%-învăţământ • 88,9%- sănătate • 70,8%- industrie •

66,4% din totalul salariatelor se concentrează în zona salariilor sub 7 milioane (58,5% B); 70% din totalul celor cu cele mai mari salarii sunt B.

Sursa: INS, Repartizarea salariaţilor pe grupe de salarii realizate în luna octombrie 2004, Bucureşti: INS Conceptualizarea egalităţii de şanse a cunoscut schimbări semnificative în decursul timpului. Pot fi astfel demarcate trei etape în istoria politicilor europene: egalitatea de tratament; acţiune pozitivă şi mainstreaming-ul genului (Walby, 1997; Crompton, 2000). Politicile egalităţii de tratament a fost inaugurată de articolul 119 din Tratatul de la Roma, prin care a fost reglementată egalitatea plăţii pentru bărbaţi şi femei în cazul muncii de valoare egală. Această abordare a egalităţii de şanse este, aşa cum subliniază Crompton (2000), puternic influenţată de teoriile liberale despre egalitate şi cetăţenie. Responsabilitatea pentru reuşita şi respectiv eşecul pe piaţa muncii este individuală iar sursele inegalităţii dintre bărbaţi şi femei în privinţa accesului la piaţa muncii sunt ignorate. Politicile tratamentului egal nu vizează disparităţile de gen din domeniul educaţiei şi nici de diviziunea sexuală a muncii în familie, care sunt principalele cauze ale inferiorităţii femeilor în sfera muncii formale (Walby 1997; Crompton, 2000) În anii 80 şi 90, politicile de egalitate a şanselor indică o schimbare de optică. În unele state membre se adoptă măsuri de discriminare pozitivă, care să sprijine femeile în depăşirea dezavantajelor pe care le au în raport cu bărbaţii în competiţia pentru locurile de muncă. Concepţia egalităţii de tratament face lor treptat uneia axate pe recunoaşterea diferenţelor dintre sexe cu privire la şansele de acces pe piaţa muncii şi pe necesitatea aplicării unui „tratament special” persoanelor din categoria defavorizată. Programele inspirate de noua abordare au avut ca scop facilitarea participării femeilor pe piaţa muncii prin cursuri de formare profesională, crearea unor structuri pentru îngrijirea copiilor etc. Crompton (2000) afirmă că politica discriminării pozitive a provocat reacţii adverse atât de pe poziţii neo-liberale cât şi din perspectiva civismului universal, împărtăşit de unele feministe din Franţa. Tratamentul special a fost de asemenea criticat pentru posibilul său efect pervers, acela de a consolida inegalitatea de gen. Femeile ar putea fi transformate într-un grup „dependent”, incapabil să se afirme prin forţe proprii iar în felul acesta idea că ele trebuie să rămână în sfera domestică ar fi perpetuată (Crompton, 2000: 336). După 1995 politicile şanselor egale intră într-o a treia fază, caracterizată prin încorporarea diferenţelor femei şi bărbaţi în toate politicile, la toate nivelele şi în toate stadiile de către actorii implicaţi în luarea deciziilor ( Verloo, 1999 citată de Crompton, 2000: 336). Accentul se 19

Probleme sociale actuale - curs

deplasează de pe individul sau categoria problematică la instituţiile care generează disparităţile de gen. În consecinţă, paradigma mainstreaming-ului vizează schimbarea sistemelor şi structurilor care dezavantajează femeile prin reorganizarea, îmbunătăţirea, dezvoltarea şi evaluarea proceselor politice (Crompton, 2000; Verloo, 1999, citată în Crompton, 2000; Schunter-Kleemann, 1999, citată în Crompton, 2000). În fond, este vorba despre integrarea egalităţii de gen în totalitatea politicilor şi instituţiilor şi nu de promovarea ei prin măsuri speciale. Mainstreaming-ul este văzut de o parte a literaturii feministe ca o alternativă la egalitatea de tratament şi discriminarea pozitivă, considerate „falimentare” (Verloo, 1999 citată în Crompton, 2000), dar această apreciere este contrazisă de analiza comparativă a politicilor din Franţa şi Marea Britanie (Crompton, 2000). Totuşi noua conceptualizare a egalităţii de şanse ca mainstreaming a câştigat în influenţă după adoptarea Platformei de acţiune de la Beijing şi ea tinde să devină paradigma dominantă în politicile de gen de la începutul secolului 21. Standardele UE în domeniul egalităţii de şanse Prima reglementare a Consiliului European privind egalitatea şanselor între bărbaţi şi femei s-a realizat prin articolul 119 din Tratatul de la Roma, care instituie principiul fundamental al “egalităţii remuneraţiei pentru o muncă de valoare egală între bărbaţi şi femei”. Ulterior anului 1975, au fost adoptate o serie de directive având ca scop precizarea şi dezvoltarea acestui principiu (cf. Commission Europeene, 1996: 238). Principalele sfere de aplicare ale principiului egalităţii şanselor, aşa cum au fost ele circumscrise prin directive sunt prezentate mai jos. Egalitatea remuneraţiei între muncitorii de sex feminin şi cei de sex masculin Plecând de la constarea menţinerii unor disparităţi în acest domeniu, obiectivul directivei 75/117/CEE din 1975 este de a consolida dispoziţiile existente prin norme de aplicare concretă a principiului egalităţii de plată astfel ca muncitorii din ţările membre ale UE să beneficieze de egalitatea plăţii pentru muncă de valoare egală. Pentru încorporarea acestui principiu în legislaţia naţională, statele membre au avut un termen de un an de la momentul notificării (Commission Europeenne-CE, 1996: 240). Egalitatea accesului la ocuparea unui loc de muncă, la formare şi promovare profesionale şi cu privire la condiţiile de muncă Prin directiva 76/207/CEE din 1976 se urmăreşte eliminarea oricărei discriminări directe pe baza sexului sau indirecte, cu referire la statusul matrimonial sau familial, în domeniul criteriilor de acces şi selecţie pentru ocuparea posturilor, al formării şi promovării profesionale precum şi al condiţiilor de muncă. Statele membre pot exclude din sfera de aplicare a directivei acele activităţi profesionale pentru care „sexul este o condiţie determinantă datorită naturii sau condiţiilor pentru exercitarea lor”. Pentru asigurarea egalităţii bărbaţilor şi femeilor, pot fi adoptate şi măsuri de acţiune sau „discriminare” pozitivă. Ţările membre au avut obligaţia de a pune în aplicare prevederile directivei în termen de 30 de luni de la notificare (CE, 1996: 242). Egalitatea de tratament în domeniul securităţii sociale (sisteme sau regimuri generale şi sisteme sau regimuri profesionale) Două directive (79/7/CEE din 1978 şi 86/378/CEE din 1986) au ca obiectiv punerea progresivă în aplicare a principiului egalităţii de tratament în sistemele generale şi profesionale care asigură 20

Probleme sociale actuale - curs

protecţia în cazul riscurilor de boală, invaliditate, bătrâneţe, accident de muncă, boală profesională, şomaj şi sărăcie. Egalitatea domeniul securităţii sociale este definită prin absenţa discriminării bazate pe sex , îndeosebi cu privire la următoarele aspecte: sfera de aplicare şi condiţiile de eligibilitate; obligaţia de a contribui şi calculul contribuţiilor; calculul prestaţiilor, condiţiile referitoare la durată şi la menţinerea dreptului la prestaţii. Principiul egalităţii nu se opune, aşa cum se menţionează explicit în documente, reglementărilor existente cu privire la protecţia femeii pe perioada maternităţii. De asemenea, statele au libertatea de a exclude din sfera de aplicare a directivelor o serie de prevederi care pot fi favorabile femeii şi sau familiei (stabilirea vârstei de pensionare; avantajele acordate persoanelor care au crescut copii; drepturi derivate din ale soţiei pentru pensie şi invaliditate; majorările unor prestaţii pentru soţia în întreţinere) cu condiţia menţinerii lor numai dacă evoluţiile sociale le justifică. Dată fiind complexitatea schimbărilor pe care le presupune asigurarea tratamentului egal în sistemele de protecţie socială, intervalul acordat ţărilor membre a fost de şase ani. La sf rşitul anilor 80, Comisia Europeană a evaluat procesul de transpunere a directivei 79/7/CEE din 1978 în legislaţia naţională. Utilizând datele transmise de statele membre, documentul evidenţiază atât existenţa unor dificultăţi metodologice în evaluare (fragmentarea unor sisteme naţionale, probleme de interpretare a textului directivei), dar şi insuficienţa progreselor în eliminarea discriminărilor directe şi indirecte din politicile sociale naţionale (CE, 1996: 244-247). 3.2. Discriminare etnica si rasiala. Situatia rromilor ( Cristina Rat) Abordarea în termenii diviziunii sociale se regăseşte adesea în atitudinea majoritarilor faţă de minoritatea romă. Romii sunt văzuţi drept „leneşi”, „nespălaţi”, „hoţi” (vezi Barometrul Relaţiilor Etnice, 2000 şi 2002). În vocabularul cotidian, termenul „ţigan”, utilizat de majoritari pentru a denumi membrii acestei etnii, are o conotaţie peiorativă şi derivate precum „a ţigăni” = a înşela, „a se ţigăni” = a isca ceartă, a negocia într-un mod irezonabil. Conotaţii negative sunt asociate şi termenilor analogi din alte culturi europene: de exemplu, în limba engleză „to gyp” (de la „Gypsy”) înseamnă „a înşela”. Tabel: Atitudini faţă de minoritatea Romă în România, 2006 % respondenţi ce sunt de acord Romii ar trebui să trăiască separat de restul societăţii, pentru că nu se 27.2 pot integra. Ar trebui să existe localuri şi magazine în care accesul romilor să fie 27.9 interzis. Cei mai mulţi romi încalcă legile. 81.2 Statul ar trebui să ia măsuri pentru a opri creşterea numărului de 47.5 romi. Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului pentru Relaţii Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor nonRomi de acord cu afirmaţia respectivă. Prejudecăţile sunt cu atât mai puternice cu cât se cunoaşte mai puţin despre istoria etniei rome. Cercetătorii din domeniu consideră că romii au emigrat din India în sec. XI şi s-au răspândit mai 21

Probleme sociale actuale - curs

întâi în peninsula Balcanică, apoi in întreaga Europa şi, ulterior, America şi Australia (Fraser, 1995). Cuvântul “rom” înseamnă “om” şi este de origine sanscrită. În Romania, primele atestări documentare ale populaţiei rome dateaza din 1385 (Ţara Românească), 1400 (Transilvania) şi 1428 (Moldova) (Achim, 1998: 18). De-al lungul secolelor XIV – XIX, romii au suferit diverse forme de oprimare şi asimilare forţată în toate ţările europene. În România au fost robi domneşti, ai mănăstarilor sau boiereşti. Căsătoria dintre romi şi români era interzisă, iar romii aveau drept la judecată doar în cadrul comunitatii rome (conduse de voievod sau bulibaşă), cu excepţia cazurilor de omor. Statutul romilor începe să se schimbe abia la mijlocul secolului al XIX-lea, prin Legiuirea pentru emanciparea tuturor tiganilor din Principatul Tarii Romanesti (1856), dar integrarea socială rămâne dificilă şi după eliminarea robiei. La începutul secolului XX apar primele organizaţii civile ale romilor, dar activitatea lor este întreruptă de instaurarea regimurilor fasciste şi naziste, deportarea si exterminarea masivă a Romilor (Porrajmos). În România, sub regimul generalului Antonescu, 25,000 de romi au fost deportaţi în Transnistria şi doar jumătate dintre ei au supravieţuit şi s-au întors dupa 1944 (Achim, 1998). Regimul comunist nu a recunoscut romii ca un grup etno-cultural distict, o minoritate naţională conlocuitoare asemenea maghiarilor, germanilor sau sârbilor. Romii erau consideraţi o categorie sociale ce necesită “civilizare” şi sunt luate măsuri pentru sedentarizarea grupurilor nomade, integrarea şcolară şi ocupaţionala. Aceste măsuri nu au ţinut cont de tradiţiile culturii rome, nici de specificul problemelor cu care se confruntau membrii acestei minorităţi. După schimbarea de regim politic din 1989, romii sunt recunoscuţi ca naţionalitate minoritară conlocuitoare cu drepturi comunitare şi culturale. Dar, datorită nivelului de calificare scăzut şi prejudecăţilor persistente împotriva romilor, şomajul, sărăcia şi marginalizarea socială se agravează în rândul romilor. Tabel: Sărăcie şi şomaj în rândul romilor şi a non-romilor ce trăiesc (2005) Populaţie non-romă care trăieşte în apropierea romilor Rata de sărăcie (pragul de venit 20 $4.3 PPP/ membru de gospodărie) Deficitul median relativ – poverty 6 gap (% din pragul de sărăcie) Şomeri (% din respondenţi) 11 Angajaţi şi lucrători pe cont 29 propriu Sursă: UNDP (2005): Vulnerability Report Romania.

în proximitatea lor Romi 67 25 36 9

Tabel: Condiţii de locuit – România, 2007

22

% gospodării

Rural Romi

Neracordate la gaze naturale Fără canalizare

95 95

Alte etnii 89 87

Urban Romi 75 15

Alte etnii 21 86

Probleme sociale actuale - curs

Fără apă curentă în casă 95 84 73 10 Fără electricitate 14 3 12 1 Încălzire cu deşeuri sau fără 10 1 14 2 încălzire Sursă: Grigoraş, V. (2007) “Condiţii de locuit” în Barometrul Incluziunii Romilor În prezent, se implementează Strategia Naţională pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor: s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Romi (vezi www.anr.gov.ro), primăriile localităţilor cu o minoritate romă semnificativă au angajat consilieri pentru problemele romilor (nu neapărat de etnie roma), Inspectoratele Şcolare au prerogative pentru a angaja consilieri şcolari pentru romi iar Direcţiile de Sănătate Publică mediatori sanitari pentru comunităţile de romi din localităţi rurale dezavantajate. Dar numărul efectiv al consilierilor şi mediatorilor sanitari pentru comunităţile de romi este redus, insuficiet pentru a acoperi nevoile existente: raportul de monitorizare a implementării Strategiei realizat de Open Society Institute – Budapesta în colaborare cu Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi – Cluj-Napoca în 2004 a arătat că rezultatele erau modeste, limitate practic la crearea unor cadre instituţionale. Legea 115/2002 privind combaterea marginalizării sociale, cât şi înfiinţarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării vizează de asemenea şi problemele etnicilor romi. În învăţământul superior se implementează acţiuni afirmative pentru promovarea pregătirii tinerilor romi în domenii-cheie pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor: ştiinţe sociale şi juridice. Facultăţile de profil din universităţile de stat au locuri bugetate rezervate etnicilor romi. Începând cu anul 2006, se desfăşoară programul “A doua şansă”, în cadrul căreia persoane adulte care nu au terminat ciclul gimnazial sau liceal au posibilitatea să urmeze cursuri organizate la şcolile participante în program şi să şi finalizeze studiile. Tabel: Atitudinea majoritarilor faţă de politicile publice pentru romi % respondenţi ce sunt de acord Statul ar trebui să ofere mai multă asistenţă şi subvenţii 46.4 romilor. Este bine că există locuri speciale pentru romi în şcolile şi 89.9 universităţile de stat. Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului pentru Relaţii Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor nonRomi de acord cu afirmaţia respectivă. Integrarea pe piaţa forţei de muncă se urmăreşte prin organizarea de cursuri de recalificare şi “târguri de forţă de muncă pentru romi”, dar eficienţa acestora este contestabilă: majoritatea romilor, în special cei din mediul rural, nu dispun nici de resursele educaţionale, nici de resursele materiale pentru a utiliza aceste programe. În anul 2005, de exemplu, doar 9079 de persoane de etnie romă au fost încadrate în muncă în urma măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă. Marginalizarea romilor se manifestă şi în accesul limitat la serviciile de sănătate din sitemul public: alternarea perioadelor de angajare cu contract de muncă sau de beneficiere de venit minim garantat cu perioade de munci ocazionale informale, fără a plăti contribuţia CAS, conduce la pierderea calităţii de asigurat. 23

Probleme sociale actuale - curs

Cuantumul scăzut al prestaţiilor acordate gospodăriilor nevoiaşe (ajutorul social în virtutea legii Venitului Minim Garantat 416/2001 modificat prin 115/2006, alocaţiile familiale complementare şi de susţinere pentru familiile monoparentale, ajutoarele pentru încălzirea locuinţei etc.) permit eventual subzistenţa în sărăcie, fără să ofere resursele necesare pentru a sparge ciclul dezavantajelor ce se acumulează şi se transmit intergeneraţional. Tabel: Venituri totale din prestaţii sociale pentru şomeri şi familii nevoiaşe în 2005 Populaţie non-romă care Romi trăieşte în apropierea romilor Nici un venit 90% 60% Venituri pâna la 25 4% 18% Euro Cca 26-50 Euro 3% 14% 51 Euro sau mai mult 2% 4% Nu ştiu/ Nu răspund 1% 4% Sursă: UNDP (2005): Vulnerability Report Romania. Îmbunătăţirea situaţiei romilor este desemnată o problemă prioritară în Strategia Naţională pentru Incluziune Socială (2006), statul reafirmându-şi rolul în implementarea unor politici sociale care să combată marginalizarea economică şi socială a romilor. România participă şi în programul internaţional Decada Incluziunii Romilor 2005-2015 – realizat în colaborare de către Open Society Institute, Banca Mondială şi Comisia Europeană ( vezi www.romadecade.org). Resurse on-line privind comunităţile de romi:        

24

European Roma Right Centre www.errc.org European Roma Information Office www.erionet.org The OSCE Contact Point for Roma and Sinti Issues http://www.osce.org/odihr/cprsi Project on Ethnic Relations www.per-usa.org The Rroma Centre for Public Policies “Aven Amentza” www.romanothan.ro Rom-News Network Community www.romnews.com Ethno-Diversity Resource Centre www.edrc.ro Resource Center for Roma Communities www.romacenter.ro

Probleme sociale actuale - curs

EGALITATE DE SANSE SI PERSOANELE CU DIZABILITATI:

Ce înseamnă dizabilitate din punctul de vedere a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Dizabiliatatea este caracterizată ca fiind rezultatul sau efectul unor relaţii complexe dintre starea de sănătate a individului, factorii personali şi factorii externi care reprezintă circumstanţele de viaţă ale acelui individ. Datorită acestei relaţii, impactul diverselor medii asupra aceluiaşi individ, cu o stare de sănătate dată, poate fi extremă sau diferită. Astfel, un mediu care are bariere sau care nu oferă elemente de facilitare pot duce la creşterea performanţelor individuale. Pentru a înţelege şi a explica dizabilitatea şi funcţionarea s-au produs mai multe modele conceptuale. Acestea pot fi exprimate ca o relaţie dialectică între "modelul" medical versus "modelul" social. Modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei, cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament individual de către profesionişti. Modelul social al dizabilităţii consideră dizabilitatea ca fiind în principal, o problemă, creată social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea completă a individului în societate. Dizabilitatea este un termen genetic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în participare. El denotă aspectele negative ale interacţiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate) şi factorii contextuali în care se regăsesc ( factorii de mediu şi personali). Afectările reprezintă o deviere de la anumite standarde umane general acceptate în ceea ce priveşte statutul biomedical al organismului şi funcţiilor sale, iar definirea constituenţilor este abordată în primul rând de persoanele în măsură (clasificate) să judece funcţionarea fizică şi psihică în conformitate cu aceste standarde. Afectările pot fi temporare sau permanente; evolutive, regresive sau staţionare; intermitente sau continue. Deviaţia de la normele umane obişnuite poate fi uşoară sau severă şi poate fluctua în timp. în descrierile următoare se vor prezenta aceste caracteristici, mai ales în forma lor codificată, cu ajutorul calificatorilor corespunzători punctului respectiv. Afectările sunt neutre din punct de vedere etiologic şi evolutiv; de exemplu, pierderea vederii sau a unui membru poate fi consecinţa unei anomalii genetice sau a unui accident. 25

Probleme sociale actuale - curs

Dar faptul că o afectare există se datorează neapărat unei cauze; cu toate acestea, pentru a explica afectarea apărută, există şi o disfuncţie a funcţiilor sau structurilor organismului, dar această disfuncţie poate fi legată de o serie de alte boli, tulburări sau stări fiziologice, afectările putând atrage după sine alte afectări: de exemplu, atrofierea unui muşchi poate afecta funcţionarea care ţine de mişcare, funcţionarea inimii sau poate avea consecinţe respiratorii, iar afectările percepţiei pot fi legate de funcţionarea gândirii. Activităţi şi participare. Limitarea activităţii şi restricţiile de participare. ■ Activitatea este executarea unei sarcini sau a unei acţiuni de către o persoană. ■ Participarea este implicarea într-o situaţie de viaţă. ■ Limitarea activităţii reprezintă dificultăţile pe care le poate întâmpina în a executa activităţi, ■ Restricţiile de participare sunt probleme pe care le poate întâmpina o persoana prin implicarea în anumite situaţii de viaţă. Clasificatorul performanţă descrie ceea ce face individul în mediul său obişnuit. Dar, pentru că mediul obişnuit cuprinde şi o relaţionare socială, prin performanţă se poate înţelege şi " implicarea într-o situaţie de viaţă" sau " experienţe trăite" de oameni în contextul real în care acestea trăiesc. Clasificatorul capacitate descrie abilitatea unui individ de a executa o sarcină sau o acţiune. Acest context urmăreşte să indice cel mai înalt nivel posibil de funcţionare pe care-l poate atinge o persoană într-un anumit domeniu, la un moment dat. Dificultăţile sau problemele în acest domeniu pot apărea atunci când există modificatori calitativi sau cantitativi în modul în care un individ realizează funcţionarea în domeniul respectiv. Limitările sau restricţiile sunt evaluate pe baza unui standard uman general acceptat. Problemele legate de performanţă pot decurge direct din mediul social, chiar şi în cazul unui individ fără afectări. De exemplu, o persoană seropozitivă HIV, fără nici un alt simptom sau boală, sau o persoană cu predispoziţie genetică faţă de anumite boli poate să nu aibă nici o afectarea sau poate dispune de capacitatea de muncă, dar nu poate realiza acest lucru din cauza faptului că i se refuză accesul la servicii, din pricina stigmatizării sau discriminării.

26

Probleme sociale actuale - curs

PERSOANE CU DIZABILITATI DIN ROMANIA Statistici naţionale şi clasificare a dizabilităţii/handicapului conform criteriilor medicale. Procentul persoanelor cu dizabilităţi (handicap) în lume, potrivit documentelor şi statisticilor ONU este în medie de 10%. In SUA se apreciază că numărul acestor persoane reprezintă 20% din populaţie, iar in ţările europene trăiesc 37 de milioane de persoane cu dizabilităţi - ceea ce presupune ca o familie din patru are o persoană cu dizabilităţi .Procentul acestor persoane în Marea Britanie este de 15%, în Spania, Germania şi Polonia de 9-10%. Datele oficiale existente în România o situează mult sub procentul de 10% din populaţie. Analizând terminologia oficială utilizată în mod curent, în România trăiesc persoane cu handicap/deficienţe şi/sau cu dizabilităţi. Legea nr. 519\2002 propune la articolul 1 următoarea definiţie: • "Persoanele cu handicap în sensul prezentei (...legi), sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării lor sociale şi profesionale ". Definiţia oficială scoate în evidenţă barierele pe care mediul social le ridică în calea persoanelor cu handicap. Accentul cade totuşi pe prezenţa deficienţelor şi mai puţin pe necesitatea adaptării mediului la nevoile persoanei sau dreptul la viaţă independentă care, împreună, să asigure accesul neîngrădit la exercitarea drepturilor de cetăţean şi să elimine situaţia actuală, în care o bună parte dintre persoanele cu dizabilităţi sunt considerate recipienţi pasivi ai unor servicii şi beneficii. Conform Criteriilor medicale şi psihologice pentru includerea într-o categorie de persoane cu handicap elaborate de SSPH în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, persoanele cu dizabilităţi intelectuale sunt clasificate pe cinci grade de dizabilitate: 1. dizabilitate intelectuală profundă (QI sub 25) 2. dizabilitate intelectuală severă (QI între 25 şi 35) 3. dizabilitate intelectuală moderată (QI între 35 şi 55) 4. dizabilitate intelectuală uşoară (QI între 55 şi 75) 5. dizabilitate intelectuală de limită (QI între 75 şi 85) 27

Probleme sociale actuale - curs

Raportând numărul total al persoanelor care trăiesc în România, conform recensământului din anul 2002: 21.680.974, la 414.620 persoane cu dizabilităţi cuprinse în statisticile ANPH obţinem un procent de 1,97% persoane cu dizabilităţi, cu mult sub procentul de 10 % pentru asemenea persoane, apreciat că există, în medie, pe plan internaţional, potrivit documentelor şi statisticilor ONU, inclusiv în ţările Uniunii Europene. Persoanele cu dizabilităţi mai pot fi întâlnite şi în spitale de boli cronice, psihiatrie sau chiar de medicină generală (ca pacienţi pe termen lung sau chiar abandonaţi). O altă categorie sunt persoanele fără adăpost. Studii efectuate de organizaţii neguvernamentale scot în evidenţă faptul că 80% dintre persoanele fără adăpost (atât copii cât şi adulţi) au o dizabilitate, fie ca şi cauză a prezenţei lor în stradă, fie ca efect. Atât cei din spitale, cât şi cei fără adăpost nu beneficiază de protecţie specială în condiţiile legii, nici de servicii care să îi ajute să depăşească situaţia în care se află. O mică parte dintre persoanele cu dizabilităţi sunt folosite în scopul obţinerii de venituri, atât în ţară cât şi peste hotare. Cerşetoria la care sunt supuşi este o altă formă de abuz, care afectează calitatea vieţii dar şi atitudinea opiniei publice, faţă de această problemă delicată. Pe regiuni de dezvoltare ponderea persoanelor cu handicap este cea din diagrama de mai jos. Nu există date oficiale, nici cu privire la numărul celor cu dizabilităţi din spitale, nici de pe stradă, prezenţa lor fiind sesizată doar de către organizaţiile neguvernamentale.

; 76.579

; 73.839 ; 65.477 ; 57.831

SUD

28

NORD -EST NORD -VEST

CENTRU

; 57.789

SUD -EST

; 51.857

; 48.910

SUD -VEST BUCURESTI

; 47.106

VEST

Probleme sociale actuale - curs

Indiferent de locul unde se află, starea lor materială este precară. Familia unei persoane cu dizabilităţi trebuie să facă faţă unor costuri suplimentare, necesare achiziţionării de medicamente, echipamente medicale, ajutătoare şi de recuperare. Statul acoperă doar o mică parte a acestor cheltuieli, astfel încât putem spune că majoritatea persoanelor cu dizabilităţi trăiesc în sărăcie. Atitudini/obstacole

întâmpinate

de

specialiştii

şi

părinţii

persoanelor

cu

dizabilităţi/handicap. Toate studiile realizate de către organizaţiile neguvernamentale atestă faptul că atitudinea faţă de persoanele cu dizabilităţi este încă una de respingere, manifestată prin discriminare, milă, etichetare, izolare şi marginalizare. Dovada o reprezintă legislaţia, lipsa de servicii de sprijin, invizibilitatea socială. Un studiu realizat in 2001 pune în evidenţă faptul că doar 45% din cei intervievaţi au cunoscut direct o persoană cu handicap, din care doar 1% cunosc această persoană de la şcoală sau de la locul de muncă). Un studiu efectuat în 2003, cu privire la opinia generală faţă de copiii cu dizabilităţi, a scos în evidenţă faptul că doar 10% dintre cei intervievaţi consideră că educaţia este importantă pentru un copil cu dizabilităţi, şi doar 7% consideră că aceşti copii ar trebui să aibă prieteni. Aceeaşi atitudine se manifestă şi în imaginea publică a persoanelor cu dizabilităţi. Articolele din presă scot în evidenţă doar aspectele negative sau cât de neobişnuit este faptul că o persoană cu dizabilităţi reuşeşte în viaţă. Mesajul acesta nu poate fi în interesul persoanelor cu dizabilităţi, el stârnind uneori dezaprobare, alteori milă. Persoanele cu dizabilităţi, de multe ori chiar copiii cu dizabilităţi sunt percepute la nivelul comunităţii şi al societăţii în general ca persoane limitate, fără valoare ori care nu îşi pot aduce aportul în învăţarea socială. Ca atare, persoanele în cauză sunt apreciate ca fără şanse reale de dezvoltare şi participare, inclusiv prin programe educaţionale, atât de necesare în viaţa fiecăruia. Pentru schimbare este nevoie de un efort concentrat al autorităţilor, instituţiilor de învăţământ, asociaţiilor care susţin drepturile acestor persoane, împreună cu mass-media. Există o evoluţie evidentă în modul de abordare şi înţelegere a persoanelor cu dizabilităţi de către mass media, dar încă nu exprimă vocea acestor oameni.

29

Probleme sociale actuale - curs

Educaţia la nivel social presupune şi schimbările în modul de percepere a situaţiei persoanelor cu dizabilităţi şi în acceptarea lor ca persoane cu drepturi egale. Pentru ca vocea persoanelor cu dizabilităţi să fie auzită, avem încă nevoie de campanii de presă de calitate, care să promoveze valorile societăţii incluzive şi valoarea individului ca atare. Este important atât rolul mass-media cât şi al tuturor instituţiilor care se ocupă de dizabilitate, pentru a asculta şi a face auzită vocea acestora. Cine asigură îngrijirea şi satisfacerea nevoilor persoanelor cu dizabilităţi? Se poate vorbi, în principal, de două categorii de persoane: părinţii (sau membrii familiei) şi specialiştii. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea ca unul din părinţi (sau orice membru al familiei, ori din afara familiei) să devină asistent personal şi să asigure (primind un salariu) toate serviciile de îngrijire zilnică necesare persoanelor cu handicap sever şi accentuat. După ani de zile petrecuţi astfel, mulţi asistenţi personali sunt stresaţi şi obosiţi, ceea ce reflectă nevoia unor servicii de sprijin care lipsesc. Cea mai frecventă întrebare pe care şi-o pun părinţii este: "Ce se va întâmpla după ce noi vom muri?" Din păcate, răspunsul este, în multe cazuri, instituţia rezidenţială, de îngrijire şi asistenţă. Specialiştii care lucrează cu şi pentru persoanele cu dizabilităţi sunt încă predominant cadre medicale. Doar din anul 1994 au început să iasă de pe băncile facultăţilor noi specialişti dar care sunt încă formaţi în spiritul şcolii de defectologie din perioada comunistă. în viziunea acestei concepţii, accentul se punea mai ales pe deficienţă, pe descrierea şi explicitarea defectelor copilului. Acest lucru conducea la evidenţierea devianţei, adeseori a anormalităţii educaţionale a acestor copii. Este exemplificativă în acest sens trierea care se făcea copiilor cu dizabilităţi înainte de 1989: recuperabili (care puteau urma şcoli speciale), parţial recuperabili (care puteau urma doar anumite şcoli speciale - numite cămine-şcoală) şi irecuperabili (care de regulă erau "depozitaţi" în faimoasele cămine-spital). Lipsa materialelor didactice adecvate şi a unor locuri de practică, afectează calitatea pregătirii lor. Aceste probleme tind să fie depăşite însă în prezent, prin cadrele didactice din facultăţile de profil, care încep să aibă o înţelegere modernă a problematicii şi să educe viitorii specialişti în conformitate cu paradigmele actuale, să considere dizabilitatea din perspectiva drepturilor omului. 30

Probleme sociale actuale - curs

Cu toate acestea, sistemul de protecţie instituţională este încă plin de cadre slab pregătite şi insuficient salarizate, ceea ce afectează direct calitatea vieţii persoanelor cu dizabilităţi care trăiesc în instituţii. Un studiu UNICEF a scos în evidenţă, în anul 1999, faptul că 30% din fostele cămine spital erau conduse de medici sau de tehnicieni veterinari. Specialiştii care lucrează în organizaţiile neguvernamentale sunt însă mai bine pregătiţi, beneficiind de experienţa internaţională şi având acces la cursuri de formare. De aceea, poate singurele servicii de sprijin a familiei şi a persoanei cu dizabilităţi în comunitate şi la domiciliu sunt oferite de către aceste organizaţii. în ultimii ani, serviciile au început să fie oferite şi în parteneriat cu autorităţile, dar parteneriatul nu este o regulă care să se poată aplica în toate zonele ţării. Atât părinţii cât şi specialiştii au nevoie de sesiuni de formare teoretică şi practică, astfel încât să capete cunoştinţe şi deprinderi de a înţelege persoana cu dizabilităţi, de a comunica eficient şi de a considera persoana cu dizabilităţi (indiferent de vârstă sau gradul de handicap) un partener activ în planificarea serviciilor. Este necesar să se acţioneze pentru a creşte gradul de conştientizare societăţii româneşti, în legătură cu persoanele cu dizabilităţi, cu drepturile, nevoile, potenţialul, valoarea si contribuţia acestora. Acţiunile trebuie să vizeze elaborarea unui program de educaţie publică, care să fie puse in aplicare in învăţământul preuniversitar şi care să fie implementate de "agenţi ai schimbării" organizaţii neguvernamentale în domeniu. Trebuie să se desfăşoare o campanie publică naţională, de conştientizare a societăţii româneşti in problematica dizabilităţii. Reglementari. Legislaţie. Strategia Naţionala. Constituţia României (revizuită în 2003) are următoarea prevedere: "Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament a handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţiilor şi tutorilor. "

31

Probleme sociale actuale - curs

Legea 519/2002 pentru aprobarea OU 102/1999, privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap este legea prin care persoanele cu handicap beneficiază de anumite drepturi şi facilităţi. Pentru crearea unui cadru unitar şi coerent, la propunerea organizaţiilor neguvernamentale din domeniu, şi prin colaborare cu acestea, a fost elaborată Strategia naţională privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, aprobată prin H.G. 1215/2002 şi publicată în Monitorul Oficial 853/26.11.2002 (SSPH-ANPH). Strategia naţională privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, aprobată prin H.G nr. 121572002, publicată în M.O nr.853 din 26.11.2002, a fost elaborată în cadrul unui proiect de Twinning Light cu Guvernul regatului Olandez. Experţii desemnaţi de Guvernul Regatului Olandez împreună cu specialiştii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap au finalizat Strategia şi au elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru perioada 2003-2006. Planul Naţional de Acţiune propune modalităţi de reformare a sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap din România, bazat pe evaluarea şi planificarea individuală, pe restructurarea instituţiilor rezidenţiale, pe crearea de servicii alternative, pe consolidarea parteneriatului public-privat şi pe creşterea competenţelor autorităţilor locale. A fost elaborat şi este în curs de aprobare un proiect de hotărâre de guvern privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013. În noua strategie se pune accent pe dezvoltarea sistemului de servicii sociale, ce se vor acorda persoanelor cu handicap pe baza unui buget personal. Scopul Strategiei este asigurarea exercitării totale de către persoanele cu handicap a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în vederea creşterii calităţii vieţii acestora. Conceptul fundamental al Strategiei constă în faptul că persoana cu handicap are posibilitatea de a lua hotărâri privind viaţa sa, de a gestiona bugetul personal complementar şi de a alege serviciile de care are nevoie precum şi furnizorii lor, în baza unor contracte individuale de servicii. Reprezentantul legal al persoanei cu handicap va decide în numele şi interesul acestuia numai în condiţiile expres prevăzute de lege. Fie în structură, fie sub coordonarea M.M.S.S.F., care au o implicarea specifică domeniului în care activează (ex: C.N.A.S). 32

Probleme sociale actuale - curs

De realizarea efectivă a măsurilor de asistenţă socială răspund însă structurile specializate ale autorităţilor publice locale, respectiv direcţiile generale (judeţene) de asistenţă socială şi protecţia copilului şi serviciile publice de asistenţă socială din cadrul primăriilor. Între structurile publice centrale şi cele locale există diverse relaţii de conlucrare. Având în vedere faptul că persoana cu handicap, ca cetăţean cu drepturi depline, este la fel de importantă şi valoroasă ca orice altă persoană, practica în protecţia socială a persoanelor cu handicap pot fi implicate toate instituţiile publice, care au diverse obligaţii prevăzute de lege. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap s-a înfiinţat şi este organizată în baza O.G nr. 14/2003, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.P.H, aprobată prin Legea nr. 239/2003. Principalele acte normative potrivit cărora se realizează protecţia socială a persoanelor cu handicap sunt: O.U.G. nr. 102/ 1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap; Legea nr. 519/ 2002 pentru aprobarea, completarea şi modificarea O.U.G. nr. 102/ 1999; Legea nr. 343/ 2004 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 102/ 1999; Legislaţia prevede pentru persoanele cu handicap grav sau accentuat o serie de drepturi, ce constau în indemnizaţii lunare, scutiri de taxe şi impozite, gratuităţi la plata unor abonamente pentru furnizarea de servicii, etc. Este de amintit şi H.G. nr. 427/ 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului personal al persoanei cu handicap. Încadrarea într-un grad de handicap se face în baza Ordinului M.S.F nr. 726/ 2002 privind criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi şi se aplică măsurile de protecţie specială a acestora.

Prevederile Europene.

33

Probleme sociale actuale - curs

În protecţia socială a persoanelor cu handicap au incidenţa, alături de Constituţia României, acte normative specifice din Legislaţia românească şi o serie de prevederi şi documente internaţionale sau europene: Rezoluţii ale O.N.U; Recomandări şi rezoluţii ale U.E; Carta Socială Europeană revizuită, art. 15. Recomandări şi rezoluţii ale U.E: Rezoluţii. Recomandări. Observaţii. 1.

Recomandarea consiliului nr. 98/376/EC din 04.06.1998 privind acordarea permiselor

de parcare persoanelor cu handicap Cap. III art. 16 din O.U.G nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, modificată şi completată prin O.U.G nr. 40/2002. Nu a fost introdus încă un model de permis de parcare bazat pe un model de comunitate standard pentru persoanele cu handicap. 2. Rezoluţia Consiliului nr. 92/124 din 10.12.1991 privind implementarea unui program de acţiune comunitar în vederea lărgirii accesibilităţii la transport a persoanelor cu handicap. Cap. III art. 11 alin 1; art. 13 alin. 2; art. 16 alin. 1,2; art. 17 alin. 2, 3, 4 din O.U.G. nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U.G nr. 40/2000 în curs de armonizare. 3. Rezoluţia Consiliului nr. 90/703 din 31. 05. 1990 privind integrarea copiilor şi tinerilor cu handicap într-un sistem de educaţie Art. 18 alin. I lit. a, b, c, d, e, f; alin. 2 lit. a, b , c din OU. G. nr. 102/ 1999, modificată şi completată prin O.U.G nr. 40/2000 în curs de armonizare 4. Rezoluţia Consiliului nr. 97/113 din 20.12.1996 privind egalitatea şanselor persoanelor cu handicap. Cap. I art. 1, 2 din O.U.G. nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 40/2000, în curs de armonizare. 5. Recomandarea Consiliului nr. 86/376/EEC din 24. 07 1986 privind încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap cap. VII din O.U.G nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 40/2000, în curs de armonizare. 6. Concluziile Consiliului nr. 86 din 12.06.198 privind angajarea persoanelor cu handicap VII din O.U.G. nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 40/2002, în curs de armonizare. 7. Rezoluţia Consiliului nr. 74/709 din 27.06.1974 privind stabilirea unui program de acţiune în vederea reabilitării vocaţiei persoanelor cu handicap. 34

Probleme sociale actuale - curs

În anul 2003, Anul European al Persoanelor cu dizabilităţi (handicap) - a impulsionat şi România în mişcarea spre Unitatea şi Coeziunea Organizaţiilor Persoanelor cu Dizabilităţi, pentru a determina creşterea nivelului de consultarea a organizaţiilor acestor persoane. Organizaţiile partenere, printre care amintim (Asociaţia Neuromotorii din România, Asociaţia Nevăzătorilor din România, Fundaţia Estuar, Liga Naţională pentru sprijinirea deficienţilor mintali din România), consideră foarte important unificarea vocilor care acţionează în beneficiul persoanelor cu dizabilităţi, iar această "nouă forţă" să aibă ca rezultat o informare şi o comunicare corectă, o mai bună vizibilitate şi un impact sporit în dialogul social. La nivel legislativ propun; " În România este necesar o legislaţie anti-discriminatorie comprehensivă şi puternică, care să intervină cu toate etapele şi sub toate aspectele vieţii individuale şi sociale, pe care persoanele cu dizabilităţi trebuie să le parcurgă încă de la apariţia şi identificarea handicapului. Noile acte normative trebuie să prevadă măsuri şi termeni concreţi, inclusiv pentru eliminarea barierelor precum şi sancţiuni. Proiectarea pentru toţi sunt premise de la care trebuie să plece orice politică, legislaţie, proiect de accesibilitate sau strategie de creare a bunăstării pentru toţi cetăţenii acestei ţări. Toate iniţiativele legislative şi administrative trebuie să ţină cont şi de dizabiliate(handicap). Problemele dizabilităţii trebuie aduse şi menţionate în curentul principal al societăţii (responsabilitatea sectorială). În toate actele normative, care privesc: educaţia, încadrarea în muncă, viaţa sexuală, şi viaţa de familie, accesul la informaţie şi la cultură, sportul, călătoriile şi timpul liber, trebuie să se facă menţiunea că orice îngrădire constituie contravenţie şi se sancţionează. Este nevoie şi de coerenţe legislative, pentru a se pune de acord toate prevederile legale, pentru a se asigura posibilitatea administrării integrate a politicilor naţionale şi locale în domeniu. Politicile care vizează creşterea participării sociale şi egalizarea şanselor, trebuie însoţite de încurajarea şi dezvoltarea schimbării efective a practicilor sociale în acest sens. Includerea în legile României a documentelor internaţionale majore referitoare la persoanele cu dizabilităţi şi adoptarea unei legi explicite bazate pe principiul: "nimic despre noi, fără noi", adică nici o decizie a autorităţilor fără consultarea persoanelor cu dizabilităţi prin organizaţiile lor realmente reprezentative. Responsabilitatea principiului pentru includerea socială a persoanelor cu dizabilităţi ţine de autorităţile publice, dar toţi partenerii sociali trebuie să contribuie pentru prevenirea şi eliminarea 35

Probleme sociale actuale - curs

barierelor în activităţile din toate domeniile şi să încurajeze participarea socială a acestor persoane. Dorim introducerea şi sistemul de "reprezentant" al persoanei cu dizabilităţi din instituţii şi posibilitatea ca ONG-urile care apără drepturile omului pentru persoane cu dizabilităţi să poată verifica respectarea drepturilor omului in instituţii (rezidenţiale). Este necesară implicarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în acţiuni de prevenire şi combatere a discriminării, împotriva persoanelor cu dizabilităţi. Este necesară asigurarea din fonduri publice a finanţării organizaţiilor reprezentative ale persoanelor cu dizabilităţi, în scopul de a li se permite să-şi facă munca de advocacy/lobby" într-un mod independent. Finanţările din fonduri publice sau private, inclusiv cele din partea UE trebuie să facă accesibilitatea unui criteriu obligatoriu (în sens larg al termenului de accesibilitate). Strategia UE împotriva excluderii sociale şi a sărăciei (care implică un Memorandum Integrat al Incluziunii, în fiecare ţară candidată, inclusiv în România), trebuie să considere persoanele cu dizabilităţi ca pe unul dintre grupurile ţintă principale - privind facilităţile legate de dizabilitate). Comisia de Expertiză a Persoanelor cu Handicap Adulţi - Timiş. Evaluarea si încadrarea în grad de handicap se efectuează în conformitate cu: -

O.U.G. 102/1999 modificată şi aprobată prin L. 519/2002 si L. 343/2004

-

Prevederile, metodologia şi R.O.F cuprinse în: ordine şi instrucţiuni de specialitate, criteriile medico-sanitare pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap aprobat prin O.M.S.F nr.726/2002.

Aceste criterii cuprind tipurile de afecţiuni de dizabilitate şi modalitatea de asimilare în grad de handicap, în mod diferit pentru: Persoana cu handicap dobândit congenital, neonatal, în copilărie sau adolescenţă şi cele menţionate expres în lege; Persoane cu afecţiuni de dizabilitate indiferent de vârsta, şi statut şi data dobândirii handicapului. Precizări. 1. Persoanele cu handicap uşor şi mediu nu au acces la facilităţile şi serviciile prevăzute de lege. 2. Persoanele cu handicap mediu au acces, dacă îndeplinesc condiţiile, la pensie limită de vârsta conf. 19/2000 (art. 47 aii (1) litera c) 3. În evaluarea severităţii handicapului se va ţine seama numai de tulburările funcţionale generate 36

Probleme sociale actuale - curs

de handicap şi consecinţele sale directe. 4. La persoanele cu mai multe afecţiuni de dizabilitate, asimilarea în grad de handicap se va face în funcţie de severitatea celei predominante. 5.- În cazul persoanelor cu handicap care prezintă şi alte afecţiuni, în evaluarea deficienţei se vor avea în vedere numai afecţiunile de dizabilitate. 6. Persoanele cu handicap preexistente încadrării în muncă pot beneficia de pensie limită de vârstă la cerere, în funcţie de gardul de handicap. Persoanele cu handicap grav ce au şi calitatea de pensionar invaliditate gradul I care optează pentru plata unui asistent personal, trebuie să facă dovada renunţării la indemnizaţia de însoţitor prevăzută de art. 16 din legea 19/2000, de la Casa Judeţeană de Pensii. Pensionarea se realizează de către C.J Pensii în baza certificatului emis de C.E.P.H.A. 7. În certificatele emise pentru persoanele cu handicap care solicită pensie limită de vârstă se va menţiona obligatoriu data ivirii handicapului; valabilitatea va fi înscrisă permanent. 8. Persoanele cu handicap preexistente încadrării în muncă şi dovedit prin acte medicale, dacă nu îndeplineşte condiţiile de pensionare se pot înscrie la pensie de invaliditate conform art.57 alin(3) din L. 19/2000; pensionarea se realizează la propunerea medicului curant în baza deciziei medicale emise de medicul expert al C.J Pensii. 9. Handicapul fizic sau mintal produs ca urmare a acţiunilor voluntare nu face obiectul expertizării. 10. Examinarea celor care solicită eliberarea certificatului de persoană cu handicap se face numai până la împlinirea vârstei standard de pensionare, prevăzută de L. 19/2000; persoanele ce au împlinit această vârstă vor fi îndrumate către autorităţile administrative publice în vederea acordării drepturilor prevăzute de L. 17/2000.

Strategia naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 "Şanse egale pentru persoanele cu handicap - către o societate fără discriminări"2 2

Hotărârea nr. 1175 din 29/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-nr. 919 din

14/10/2005, privind aprobarea

Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, p.2-5; 8-10

37

Probleme sociale actuale - curs

Susţinând că persoana cu handicap este la fel de importantă şi valoroasă ca orice altă persoană. Recunoscând şi reafirmând că: a) protecţia şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi posibilitatea de a se bucura pe deplin de acestea sunt esenţiale pentru participarea activă a persoanelor cu handicap în societate, o societate participativă şi activă fiind în beneficiul populaţiei în întregul ei; b) promovarea participării depline a persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii conduce la îmbunătăţirea autonomiei individului astfel încât acesta să poată prelua controlul asupra propriei vieţi; c) eliminarea formelor de discriminare a persoanelor cu handicap este imperativă, acordându-se o atenţie deosebită grupurilor supuse discriminării multiple precum femeile cu handicap, persoanele cu un grad ridicat de dependenţă, persoanele cu handicap aparţinând unor grupuri etnice minoritare, dar nu numai; d) îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu handicap reprezintă consecinţa măsurilor bazate pe o evaluare multidisciplinară, realizată în funcţie de nevoile individuale ale persoanelor cu handicap, luând în considerare preferinţele lor precum şi circumstanţele specifice; e) asigurarea unei reţele de servicii sociale, primare şi specializate, corespunzătoare nevoilor individuale ale persoanelor cu handicap constituie o prioritate; f) educaţia la orice vârstă, inclusiv educaţia primară, formarea şi posibilităţile corespunzătoare de învăţare continuă în toate etapele vieţii sporesc şansele de integrare şi incluziune socială; g) ocuparea şi încadrarea în muncă contribuie major la deplina participare a persoanelor cu handicap la viaţa economică, culturală şi socială, precum şi la dezvoltarea personală; h) acordarea de facilităţi angajatorilor în procesul de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap, prin prevederi legislative care să determine creşterea gradului de ocupare, este necesară; i) facilitarea accesului persoanelor cu handicap la noile tehnologii informaţionale şi de comunicare creează premisele îmbunătăţirii perspectivelor de participare;

38

Probleme sociale actuale - curs

j) accesul mai bun la locul de muncă, în instituţiile de educaţie, cultură şi divertisment şi în transportul public este deosebit de important pentru afirmarea persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii; k) implicarea organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în domeniu constituie o practică în luarea deciziilor care pot afecta viaţa persoanelor cu handicap; l) respectarea principiului "Nimic pentru noi, fără noi!" constituie baza oricărei decizii luate în ceea ce priveşte persoanele cu handicap din România. Considerând că este necesar să se adopte o abordare integrată a handicapului, astfel încât nevoile persoanelor cu handicap să fie reflectate corespunzător în toate politicile şi programele de dezvoltare naţionale, mai ales în cele referitoare la: locuinţă şi transport, acces adecvat la mediul fizic şi informaţional, educaţie, orientare, formare şi reconversie profesională, inclusiv a personalului implicat în procesul de proiectare, implementare, monitorizare şi evaluare a activităţilor referitoare la persoanele cu handicap, ocupare şi angajare în muncă, acces la cultură, turism şi petrecere a timpului liber etc. Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 este dezvoltată şi centrată pe persoana cu handicap, cetăţean cu drepturi şi obligaţii depline. Conceptul fundamental al Strategiei este alegerea: persoana cu handicap are posibilitatea de a lua hotărâri privind viaţa sa, de a gestiona bugetul personal complementar şi de a alege serviciile de care are nevoie precum şi furnizorii lor, în baza unor contracte individuale de servicii. Reprezentantul legal al persoanei cu handicap va decide în numele şi interesul acesteia numai în condiţiile expres prevăzute de lege. 2.2 Dispoziţii generale:3 Art. 1. - (1) Persoanele cu handicap, în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţã, sunt acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care le împiedicã sau le limiteazã accesul normal şi în condiţii de egalitate la viaţa socialã, potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali şi culturali, necesitând mãsuri de protecţie specialã în 3

39

Ordonanţa de urgenţă nr.102/1999, privind protecţia specială şi incadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, p.1-10

Probleme sociale actuale - curs

vederea integrãrii lor sociale; (2) Protecţia specialã cuprinde mãsurile ce urmeazã a fi luate în temeiul acestei ordonanţe de urgenţã, pentru exercitarea dreptului persoanelor cu handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de învãţãmânt, de instruire şi de integrare socialã a acestei categorii de persoane; (3) Mãsurile de protecţie specialã se aplicã pe baza încadrãrii în categorii de persoane cu handicap, în raport cu gradul de handicap stabilit în urma evaluãrii efectuate de cãtre comisiile de expertizã medicalã a persoanelor cu handicap, potrivit criteriilor prevãzute în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonante de urgentã, aprobate prin hotãrâre a Guvernului.

Art. 2. - (1) Încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesitã protecţie specialã în raport cu gradul de handicap se atestã, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, potrivit criteriilor, de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacitãţii de muncã, care stabilesc gradul de handicap uşor, mediu, accentuat şi grav, prin certificat emis de comisiile de expertizã medicalã a persoanelor cu handicap pentru adulţi şi, respectiv, pentru copii. (2) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţã prin copil se întelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi care nu are capacitate deplinã de exerciţiu. (3) O datã cu eliberarea certificatelor de încadrare în grade de handicap, comisiile de expertizã medicalã a persoanelor cu handicap au obligaţia de a elabora un program individual de recuperare şi integrare socialã, care prevede acţiunile medicale, educative, profesionale şi sociale necesare pentru recuperarea, readaptarea, instruirea şi integrarea sau reintegrarea socialã a persoanei cu handicap. (4) Pentru elaborarea programului individual de recuperare şi integrare socialã comisiile de expertizã medicalã a persoanelor cu handicap se vor consulta în mod obligatoriu cu persoana cu handicap şi, dupã caz, cu reprezentanţii legali ai acesteia, precum şi cu specialişti din diferite domenii, în funcţie de specificul fiecãrui caz. (5) Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, autoritãţile administraţiei publice centrale de specialitate şi ale administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura, pe baza dispoziţiilor legale în vigoare şi în limita resurselor pe care le au la dispoziţie, condiţiile necesare pentru

40

Probleme sociale actuale - curs

realizarea programului individual de recuperare şi integrare socialã pentru fiecare persoanã cu handicap. Art. 3. - (1) Realizarea mãsurilor de protecţie specialã a persoanelor cu handicap, prevãzute de prezenta ordonanţã de urgenţã, este organizatã, coordonatã şi controlatã de cãtre Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ al administraţiei publice centrale de specialitate din subordinea Guvernului României. (2) Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap colaboreazã cu ministere şi cu alte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, cu autoritãţile administraţiei publice locale şi cu organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap sau care desfãşoarã activitãţi în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap. Art. 4. - Protecţia specialã a persoanelor cu handicap se realizeazã prin acordarea drepturilor prevãzute de prezenta ordonanţã de urgenţã la domiciliu sau, dupã caz, în instituţii de protecţie specialã a persoanelor cu handicap.

2.3 Principii fundamentale: Această strategie este bazată pe următoarele principii fundamentale: 1. respectarea drepturilor şi a demnităţii persoanelor cu handicap, în baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care proclamă, în primul articol, că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Astfel, comunităţile trebuie să ţină seama de diversitatea membrilor lor şi să se asigure că persoanele cu handicap, membri ai comunităţii, îşi pot exercita efectiv şi se bucură de toate drepturile omului: civile, politice, sociale, economice şi cultural. 2. prevenirea şi combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i se asigură folosirea sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice fără deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenenţă la o categorie 41

Probleme sociale actuale - curs

defavorizată. Discriminarea la care persoanele cu handicap trebuie să facă faţă este cauzată de prejudecăţi însă, de cele mai multe ori, este urmare a faptului că aceste persoane sunt uitate sau ignorate, ceea ce conduce la apariţia şi întărirea artificială a barierelor de mediu şi de atitudine între persoanele cu handicap şi comunitate. 3. egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, înţeles ca proces, definit de Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap, prin care diversele sisteme ale societăţii, cum ar fi serviciile, activităţile, informaţiile, comunicarea şi documentarea, sunt disponibile tuturor. Persoanele cu handicap sunt membri ai societăţii şi trebuie să primească tot sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite din educaţie, sănătate, angajare în muncă, servicii sociale etc. Ca parte integrantă a procesului de egalizare a şanselor, trebuie prevăzute ajutorarea şi pregătirea persoanelor cu handicap pentru ca acestea să-şi poată asuma deplina responsabilitate de membri ai societăţii. 4. egalitatea de tratament care reprezintă absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe motive de apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte ocuparea şi încadrarea în muncă, aşa cum este stabilit în Directiva Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000. 5. solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, în vederea menţinerii şi întăririi coeziunii sociale 6. responsabilizarea comunităţii, potrivit căruia comunitatea intervine activ în promovarea drepturilor persoanelor cu handicap precum şi în crearea, dezvoltarea, diversificarea şi garantarea susţinerii serviciilor necesare persoanelor cu handicap. Aceste servicii trebuie să fie de calitate, bazate pe nevoile persoanelor cu handicap, integrate în contextul social şi nu o sursă de segregare. Un astfel de sprijin este în conformitate cu modelul social european de solidaritate, model care recunoaşte solidaritatea noastră, a tuturor, unii faţă de ceilalţi şi, în special, faţă de cei care au nevoie de sprijin.

42

Probleme sociale actuale - curs

7. subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi, complementar acestora statul, intervin în situaţia în care familia sau persoana nu-şi poate asigura integral nevoile sociale. 8. "adaptarea" societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap, prin adoptarea şi implementarea măsurilor adecvate iar persoana cu handicap trebuie să-şi asume obligaţiile de cetăţean. Procesul transferă accentul pus pe reabilitarea persoanei pentru a se "încadra" în societate, pe concepţia de schimbare a societăţii care trebuie să includă şi să facă faţă cerinţelor tuturor indivizilor, inclusiv a celor cu handicap. 9. interesul persoanei cu handicap potrivit căruia orice decizie şi măsură este luată numai în interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe milă şi pe percepţia persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate. 10. abordarea integrată, potrivit căruia protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale sociale, educaţionale, ale ocupării forţei de muncă, petrecerii timpului liber, accesului la informaţie etc. Nevoile persoanelor cu handicap şi ale familiilor acestora sunt diverse şi este important să fie conceput un răspuns al comunităţii cât se poate de cuprinzător care să ţină seama atât de persoană ca întreg cât şi de diversele aspecte ale vieţii acesteia. 11. parteneriatul, potrivit căruia organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în domeniu sunt implicate şi consultate în procesul decizional, la toate nivelurile, privind problematica handicapului, precum şi în procesul de protecţie a persoanelor cu handicap. Grupul ţintă Grupul ţintă cuprinde persoanele cu handicap, familiile acestora sau reprezentanţii legali, precum şi comunitatea din care persoanele cu handicap fac parte. 2.4 Terminologie 43

Probleme sociale actuale - curs

În înţelesul prezentei Strategii, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) handicap înseamnă pierderea sau limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri. El descrie interacţiunea dintre persoană şi mediu. Scopul acestei definiţii este de a concentra atenţia asupra deficienţelor din mediul înconjurător şi a unor sisteme organizate de societate care împiedică persoanele cu handicap să participe în condiţii de egalitate; b) persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii sociale; c) dizabilitatea este termenul general pentru pierderile sau devierile semnificative ale funcţiilor sau structurilor organismului, dificultăţile individului în executarea de activităţi şi problemele întâmpinate prin implicarea în situaţii de viaţă, conform Clasificării Internaţionale a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii; d) integrarea socială reprezintă procesul de interacţiune dintre individ sau grup şi mediul social prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcţional al părţilor; e) incluziunea socială reprezintă un set de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării şi comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale; f) programul individual de reabilitare şi integrare socială este documentul elaborat de o echipă multidisciplinară, cu participarea beneficiarului/reprezentantului său legal, în care sunt precizate activităţile şi serviciile de care persoana cu handicap are nevoie în procesul de integrare socială; g) planul individual de servicii fixează obiective pe termen mediu şi scurt precizând modalităţile de intervenţie şi sprijin pentru persoanele cu handicap prin care se realizează activităţile şi serviciile precizate în programul individual de reabilitare şi integrare socială; h) reabilitarea este procesul prin care persoanele cu handicap ajung la/îşi păstrează, niveluri funcţionale fizice, senzoriale, intelectuale, psihice şi/sau sociale optime, furnizând instrumentele cu ajutorul cărora aceste persoane îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă. Reabilitarea include măsuri de refacere şi/sau de compensare a pierderii/absenţei sau limitării unor funcţiuni. Reabilitarea include recuperarea care are caracter preponderent medical; 44

Probleme sociale actuale - curs

i) egalizarea şanselor - crearea de şanse egale - este procesul prin care diferitele structuri ale societăţii şi de mediu, de exemplu infrastructura, serviciile, informarea etc., devin disponibile fiecăruia, inclusiv persoanelor cu handicap; j) şanse egale reprezintă rezultatul procesului de egalizare a şanselor, prin care diferitele structuri ale societăţii şi mediului sunt accesibile tuturor; k) serviciile sociale specializate sunt serviciile sociale care au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială; l) nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale şi îmbunătăţirii calităţii vieţii; m) cerinţe educative speciale desemnează acele necesităţi educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei şi învăţământului, care solicită o educaţie adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristicilor unei anumite deficienţe de învăţare, precum şi o intervenţie specifică; n) bugetul personal complementar stabileşte limitele cheltuielilor personale ce vor fi făcute în cursul unei luni, de exemplu, pentru: taxe de abonament radio/TV, transport interurban şi CFR, plata abonamentului telefonic, plata taxei pentru abonamentul la curentul electric. Bugetul personal complementar presupune valorizarea unor drepturi şi facilităţi de care beneficiază persoana cu handicap şi acordarea sumei respective acesteia sau reprezentantului legal, pentru a fi gestionată în interesul persoanei cu handicap; o) viaţă independentă constă în ansamblul de mijloace aflate la dispoziţia persoanei cu handicap care îi permit să aleagă şi să decidă liber; p) accesibilitate - ansamblul de măsuri şi lucrări de adaptare a mediului fizic, precum şi măsurile de adaptare a mediului informaţional şi comunicaţional conform nevoilor persoanelor cu handicap, factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap în societate. În folosirea termenilor sau în procesul de introducere sau definire a unor termeni noi, se va urmări eliminarea tendinţelor discriminatorii sau a celor care induc riscul de stigmatizare prin conotaţiile negative, categoriale sau depersonalizatoare. Se va evita folosirea termenilor handicapat, irecuperabil, needucabil, incapabil de muncă, în toate actele administrative, oficiale şi legislative.

45

Probleme sociale actuale - curs

Termenii şi sintagmele handicap, inapt de muncă şi protecţie specială vor fi reanalizaţi în vederea utilizării lor fără a aduce prejudicii demnităţii umane. 2.5 Drepturi de care beneficiazã copiii cu handicap

Art. 18. - (1) În vederea asigurãrii integrãrii, cu şanse egale în viaţa socialã, copiii cu handicap beneficiazã de urmãtoarele drepturi: a) acces liber şi egal în orice instituţie de învãţãmânt obişnuit, în raport cu restantul funcţional şi potenţialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislaţiei din domeniul învãţãmântului; b) pregãtire şcolarã la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învãţãmântului obligatoriu prevãzut de lege. Pregãtirea şcolarã la domiciliul copiilor cu handicap, nedeplasabili, se va stabili potrivit normelor ce vor fi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei naţionale, cu avizul Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap şi al Ministerului Finanţelor, ce va fi, publicat în Monitorul Oficial al României; c) alocaţie de stat pentru copiii cu handicap, în condiţiile şi în cuantumul prevãzute de lege, majorat cu 100% d) alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap, aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi, potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, în cuantumul prevãzut de lege, majorat cu 50% e) locuri de odihnã gratuite în tabere, atât pentru copiii cu handicap, cât şi pentru copiii preşcolari, elevi sau studenţi ai persoanelor cu handicap, o datã pe an, conform convenţiilor încheiate între Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap si Ministerul Educaţiei Naţionale; f) un asistent personal pentru copiii cu handicap grav, ale cãrui drepturi se stabilesc potrivit art. 32.

(2) Persoana care are în îngrijire, supraveghere si întreţinere un copil cu handicap beneficiazã de urmãtoarele drepturi: 46

Probleme sociale actuale - curs

a) concediu plãtit pentru îngrijirea copilului cu handicap, pânã la împlinirea de cãtre acesta a vârstei de 3-ani; b) concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap accentuat sau grav, care necesitã tratament pentru afecţiuni intercurente, pânã la împlinirea de cãtre copii a vârstei de 18 ani; c) gratuitatea serviciilor hoteliere; în cazul însoţirii în spital a copiilor cu handicap, pentru membrul familiei care îl însoţeşte. 2.6 Obligaţiile persoanelor cu dizabilităţi

Art. 21. - Persoanele cu handicap au urmãtoarele obligaţii: a) sã se prezinte la comisiile de expertizã medicalã a persoanelor cu handicap, care funcţioneazã pe lângã inspectoratele de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap, aflate în subordinea Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap, pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesitã protecţie specialã în raport cu gradul de handicap, precum şi la reevaluarea periodicã, potrivit normelor metodologice prevãzute la art. 1 alin. (3); b) sã urmeze programul individual de recuperare şi integrare socialã, stabilit de comisiile de expertizã medicalã a persoanelor cu handicap, sub supravegherea asistenţilor sociali din cadrul inspectoratelor de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap sau ai organizaţiilor neguvernamentale autorizate, potrivit legii, sã desfãşoare activitãţi de protecţie specialã a persoanelor cu handicap, care colaboreazã cu aceste inspectorate; c) sã se încadreze în muncã, în conditiile legii, în raport cu pregãtirea şi posibilitãţile fizice şi psihice ale acestora şi pe baza recomandãrilor medicale; d) sã colaboreze cu asistenţii sociali şi cu inspectoratele de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap şi ai unitãţilor.

47

Probleme sociale actuale - curs

48

Probleme sociale actuale - curs

Şomajul în România şi alte ţări est-europene

49

Probleme sociale actuale - curs

Şomajul este un risc major în societăţile moderne, dar fenomenul a fost practic necunoscut în economiile centralizate. În rândul analiştilor a existat un relativ consens cu privire la inevitabilitatea şomajului după prăbuşirea socialismului de stat. Opiniile sunt însă divergente în privinţa relaţiei dintre fenomenul şomajului şi tranziţia la economia liberă de piaţă. Genov (1999) afirmă că şomajul este un cost social pe care îl implică acest tip de schimbare, iar unii experţi au considerat creşterea şomajului nu numai necesară, ci şi o măsură a eficacităţii restructurării economice (ECV 1993). Zagorski (1999) vede fenomenul ca un efect colateral negativ şi respinge interpretarea în termeni de riscuri asociate transformării economico-sociale. Ideea de risc sugerează că şomajul ar fi putut fi evitat şi pune sub semnul întrebării chiar dezirabilitatea transformărilor care produc fenomenul negativ. Ori, subliniază autorul polonez, sistemul economic al socialismului de stat a încetat să funcţioneze aşa că el trebuia înlocuit cu un altul, indiferent de presupusele sau realele sale părţi pozitive. Pe de altă parte, faptul că populaţiile est-europene văd şomajul nu ca pe o disfuncţie a economiei „normale” de piaţă, ci ca o consecinţă a reformelor socio-economice poate afecta negativ legitimitatea transformării (p. 115-116). Deşi previzibilă, apariţia şomajului în perioada tranziţiei la economia de piaţă a reprezentat un şoc pentru societăţile est-europene. Pe de altă parte, consecinţele şomajului nu puteau fi imaginate în totalitate de oameni care fuseseră obişnuiţi să aibă locul de muncă garantat pe întreaga durată a vieţii active (Zagorski 1999). Deciziile politice adoptate între 1990-1993 arată indubitabil că şi guvernanţii au avut o capacitate redusă de anticipare a evoluţiei şomajului şi a efectelor sale. Au prevalat măsurile de protecţie ad-hoc, capabile să ofere soluţii numai situaţiilor de moment. În consecinţă, modificările legislative s-au succedat la intervale scurte pentru a răspunde schimbărilor din dinamica şi structura şomajului. Evoluţia şomajului după 1990 Între 1989 şi 1993 şomajul a înregistrat o creştere rapidă în ţările central şi sud-est europene, situaţie descrisă ca un adevărat „boom”. În Polonia, numărul şomerilor a urcat de la o cifră apropiată de 0 la peste 2,2 milioane. Bulgaria a cunoscut aceeaşi evoluţie, iar în 1993 înregistra, asemeni Poloniei, o rată de 16,4%. În Ungaria, după decenii de lipsă a forţei de muncă, rata oficială atingea 13% la începutul lui 1993. Croaţia, Slovenia şi Slovacia se aflau într-o situaţie asemănătoare. După un demaraj mai tardiv al reformei, reflectat şi în nivelul scăzut la şomajului din 1990-1991, România se va înscrie în aceeaşi tendinţă. Ca urmare, în 1993 înregistra o rată cu două cifre (10%), dar mai mică decât a ţărilor menţionate anterior (ECV 1993; Cichon et al. 1997). Cu o rată sub 4% (1993), Cehia a fost excepţia de la pattern-ul descris, deşi era angajată într-o reformă pe care analiştii au apreciat-o ca fiind de substanţă. În aceste condiţii s-a vorbit despre un adevărat miracol ceh. Explicaţiile avansate relevă pe de o parte tradiţiile industriale ale ţării şi buna pregătire angajaţilor din acest sector, iar pe de altă parte măsurile active de ocupare a forţei de muncă promovate la începutul anilor ´90. Succesul acestei politici a fost posibil datorită unor caracteristici ale mediului economic precum şi calităţii resurselor umane (Genov 1999: 25). Cehia avea însă cel puţin un dezavantaj faţă de celelalte ţări central-europene. Cu o economie puternic centralizată în perioada socialismului de stat, ea a fost mai puţin pregătită pentru transformare decât Ungaria şi Polonia, unde mecanismele de piaţă au început să funcţioneze înainte de 1989. Din această perspectivă, şomajul relativ modest din prima parte a tranziţiei s-ar fi putut datora nu atât atuurilor pe care această ţară le-a avut, ci amânării unor măsuri economice radicale. Ratele ridicate din a doua parte a decadei susţin o asemenea interpretare. 50

Probleme sociale actuale - curs

În timp ce ţările grupului CEFTA şi cele sud-europene înregistrau în 1993 rate medii record de 13,3% şi respectiv 14,4%, şomajul din spaţiul ex-sovietic nu depăşea 4,5%, dar avea să crească în anii imediat următori ca urmare a accelerării reformei (Cichon şi alţii 1997). Tabelul 6.1. Rata înregistrată a şomajului în Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria în perioada 1990-2001 (procent din forţa de muncă) 1990

1998

2000

2001

11.5 15,8 14,0 11,1 14,0 12,2 0,3 2,6 3,0 3,3 3,1 4,3 6,0 0,3 4,3 3,8 7,1 5,9 6,4 3,4 9,2 14,9 16,5 14,3 11,5 10,0 3,0 10,4 10,9 6,6 8,9 10,4 0,6 6,6 12,7 14,4 12, 6 12,9 13,7 4,7 8,2 14,4 14,4 13,9 14,4 14,5 0,8 8,5 12,1 10,4 10,5 10,4 9,1 Surse: UNICEF 2003: 92 ; Cichon 1997: 31 (rata şomajului din Bulgaria, 1991)

18,1 9,0 11,5 14,0 10,5 18,2 12,2 8,7

17,5 8,5 12,5 16,2 8,6 18,2 11,6 8,0

Bulgaria Cehia Lituania Polonia România Slovacia Slovenia Ungaria

1991

1993

1994

1996

1997

Tabelul 6.1. indică diversitatea evoluţiilor pe care le-a înregistrat fenomenul şomajului în diferite ţări, dar pot fi distinse cel puţin două trasee. Unul este cel specific majorităţii ţărilor central-europene (exclusiv Cehia), dar şi Bulgariei. Rata şomajului creşte spectaculos în primii doi ani ai tranziţiei şi atinge încă din 1991 nivele care variază între 6,6 % (Slovacia) şi 11,5% (Bulgaria). Tendinţa ascendentă continuă până în 1993-1994 când rata şomajului ajunge la valori cu două cifre în toate cele cinci ţări. După acest moment, şomajul începe să scadă. Deşi tendinţa nu este ireversibilă, aşa cum se vede în cazul Poloniei, rata şomajului din următorii ani nu a depăşit vârful înregistrat în 1993-1994. Prin creşterile ulterioare anului 1999, Bulgaria şi Slovacia se abat parţial de la acest model. Un al doilea traseu pare să se contureze în cazul Cehiei şi al ţărilor baltice. Fenomenul debutează timid astfel că în 1993 rata nu depăşea 5 % din forţa de muncă. Situaţia din Cehia se menţine relativ stabilă până în 1996, dar tendinţa constantă de creştere din anii următori a condus în 2000 la o rată de 9,0%, adică dublul valorii din 1997. Şomajul din ţările baltice cunoaşte de asemenea o evoluţie ascendentă până în 2001, când se ating valori maxime care variază între 6,5% în Estonia şi 12,5% în Lituania. În România şomajul a evoluat conform unui pattern mixt. Deşi în 1991 rata oficială era de numai 3%, asemeni Cehiei, în următorii doi ani ponderea şomerilor în ansamblul forţei de muncă s-a triplat. Rata din 1994 (10, 9%) era de altfel identică cu a Ungariei şi plasa România foarte aproape de dinamica ţărilor din primul grup. În a doua jumătate a anilor ´90, tipul de evoluţie este similar celui din Bulgaria, chiar dacă ponderea şomerilor continuă să fie sensibil diferită în cele două ţări. În perioada 1995-1996, şomajul înregistrat scade, pentru ca o nouă creştere să ducă în 1999 nu numai la depăşirea valorii din 1996, ci şi a maximei din prima parte a decadei. Studiul asupra sistemelor de protecţie socială din cele 13 ţări candidate distinge între ţări cu şomaj ridicat (peste 10%) şi scăzut (până la 10%), fiecare categorie fiind subîmpărţită în funcţie de tendinţa (crescătoare sau stabilă/ descrescătoare) a fenomenului. Conform datelor din 2000, Polonia şi două din ţările baltice aparţin grupului cu şomaj ridicat şi în creştere, iar Cehia şi România se află în grupul cu şomaj sub 10%, dar cu tendinţă ascendentă. Autorii analizei menţionează că rata relativ scăzută a şomajului din România reclamă „o contextualizare atentă”. Mai precis, aceasta înseamnă că ratele scăzute ale şomajului nu reflectă un grad înalt de ocupare a 51

Probleme sociale actuale - curs

forţei de muncă, ci se datorează mai ales nivelului înalt ale subocupării din sectorul agricol (GVG 2002: 185). Analiza comparativă arată cu suficientă claritate că manifestarea timpurie a şomajului deschis şi înscrierea pe o curbă de creştere accelerată în primii trei ani ai tranziţiei a condus la atingerea unor rate cu două cifre înainte de1994. Trei dintre ţările aflate în această situaţie Polonia, Ungaria şi Slovenia - au cunoscut o temperare şi chiar o scădere relativ constantă a şomajului după acest moment. În cazul Bulgariei, României, dar şi al Slovaciei scăderea din 19951996 a fost urmată de o nouă perioadă de creştere şi de atingerea unor noi maxime în 1999-2000. Figura 6.1. Evoluţia ratei înregistrate a şomajului în Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria (19902001) Error: Reference source not found Şomaj (% )

RO

HU

BG

PL

20 18 16 14 12 10

Deficitul de reformă din primele două ţări este una din cauzele majore ale situaţiei descrise 8 mai înainte. Comparaţia dintre Polonia şi Ungaria, pe de o parte şi Bulgaria şi România de cealaltă parte6 oferă suficiente argumente în acest sens. Efectele strategiilor de transformare diferite sunt reflectate nu numai în dinamica PIB (vezi fig.2.2, capitolul 2), dar şi în cea a ratelor şomajului 4 (fig.6.1.). Consecvenţa în adoptarea mecanismelor de piaţă a dus în Polonia şi Ungaria la o stabilizare relativ rapidă şi apoi la creştere economică ce a permis depăşirea PIB din 1989. Analiza 2 comparativă Polonia - Bulgaria realizată de Genov (1999) aduce date în sprijinul unei asemenea 0 concluzii. După ce în faza iniţială reforma a produs dificultăţi, continuarea ei a condus la reducerea 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998condiţiilor 1999 2000 2001 şomajului sau cel puţin la ameliorarea de pe piaţa muncii. În schimb, stagnarea transformării economice, aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria la mijlocul anilor ´90, nu a făcut decât să „îngheţe” situaţia prezentă şi să producă ulterior efecte negative (Zagorski 1999: 11). Concluzia este fără îndoială aplicabilă şi României, similitudinile dintre cele două ţări fiind surprinse în graficul de mai sus. Pattern-ul şomajului Gradul de ocupare a femeilor a scăzut mai sever decât cel al bărbaţilor, dar această disparitate nu se regăseşte în rata şomajului (UNICEF 1999). Explicaţia este că femeile se retrag în mai mare măsură decât bărbaţii în zona „inactivităţii” sau în cea a muncii informale, ceea ce le face invizibile pentru statisticile oficiale ale şomajului. Fodor (1997) menţionează că pensionarea anticipată şi extinderea perioadei de îngrijire a copilului au fost soluţiile utilizate de femei pentru evitarea şomajului. Numărul casnicelor a crescut de asemenea în perioada de tranziţie (p.475) 52

Probleme sociale actuale - curs

Variaţia dintre ţările candidate în privinţa diferenţelor de gen în domeniul şomajului este notabilă. Din cele şase care au rate generale ridicate (peste 10%), numai Polonia a cunoscut în mod constant un şomaj mai mare în cazul femeilor. În categoria ţărilor cu şomaj sub 10%, Cehia se distinge printr-o diferenţă importantă între ratele bărbaţilor şi cel al femeilor, şomajul ultimelor fiind mai mare decât al bărbaţilor cu aproximativ 3 puncte procentuale în perioada 1996-2001. La polul opus se afla Ungaria, unde situaţia a fost permanent uşor favorabilă femeilor (GVG 2002: 9). În România şomajul feminin a fost mai mare până în 1996 -1997 însă în ultimii ani a coborât sub cea înregistrată pentru populaţia masculină. În schimb, şomajul femeilor are o durată mai mare decât cel al bărbaţilor (INS 2001). Tabelul 6.2. Şomajul pe sexe, şomajul tinerilor şi şomajul de lungă durată (2001) Rata Rata Ponderea Rata Ponderea şomajului - B şomajului - F şomajului şomajului şomajului (% din forţa (% din forţa 15-24 ani 15-24 ani de 12 luni de muncă de muncă (% din (% din rata şi peste masculină) feminină) total totală) (% din total şomeri) şomeri)* Bulgaria Cehia Polonia România Slovacia Ungaria

20,8 6,7 17,0 7,0 20,1 6,3

18,9 9,6 20,0 6,0 18,6 4,9

15,0 25,9 29,5 21,6 28,9 20,0

2,06 1,93 2,19 2,54 1,93 1,86

58,7 50,0 44,7 49,2 54,7 47,8

* anul 2000 Surse: GVG, 2002: 9; 189 (rate şomaj pe sexe, rata şomajului tinerilor, ponderea şomajului de lungă durată); UNICEF, 2003: 92 (ponderea şomerilor 15-24 ani).

Şomajul tinerilor constituie o problemă deosebit de serioasă în regiune, majoritatea ţărilor având pentru categoria de vârstă 15-24 ani o rată de două mai mare decât rata medie a şomajului general. Comparativ cu restul forţei de muncă, riscul de ajunge în şomaj este mult sporit în cazul tinerilor. Conform studiului GVG (2002), raportul dintre rata şomajului tinerilor şi rata şomajului general are valori cuprinse între 2,54 şi 1,37. Riscul suplimentar de şomaj pe care îl exprimă acest raport este cel mai ridicat în România (2,54). Urmează Slovenia, Bulgaria şi Polonia cu valori de peste 2, dar inferioare celei din România. În restul ţărilor din regiune riscul (suplimentar) de şomaj al tinerilor se înscrie în intervalul 1,94-1,47. Cu excepţia Sloveniei şi a ţărilor baltice, valorile calculate pentru bărbaţii tineri sunt mai mari decât cele pentru femeile din aceeaşi categorie de vârstă (GVG 2002: 187). Şomajul de lungă durată este o altă caracteristică a ţărilor est-europene. Ponderea lui în şomajul total este probabil mai ridicată decât o indică statisticile pentru că acestea reflectă numai persoanele înregistrate sau care primesc prestaţii. În anul 2000, ratele şomajului de lungă durată erau mai mari decât cele din ţările vest-europene, Slovacia, Bulgaria şi Polonia depăşind dublul nivelului mediu din UE (GVG 2002: 10). În acelaşi timp, persoanele aflate în şomaj de 12 luni sau mai mult reprezentau peste 40% din totalul şomerilor în toate cele 10 ţări candidate la integrarea (a se vedea tabelul 6.2.). În Polonia şi Lituania creşterea şomajului de la sfârşitul anilor ´90 a fost însoţită de o scădere a ponderii şomajului de lungă durată. Zagorski (1999) evidenţiază că în Polonia numărul şomerilor cu durate scurte (sub 6 luni) a crescut cu 9 puncte procentuale între 1994 şi 1997, iar perioada 53

Probleme sociale actuale - curs

medie petrecută în şomaj s-a diminuat în acelaşi interval de la 37 săptămâni la 34 săptămâni (p.100). Tendinţa este diferită în România. Scăderea din statistica şomajului înregistrat este infirmată de ancheta asupra forţei de muncă, dar ambele tipuri de date converg spre rate sub 10%. Pe de altă parte, numărul celor care s-au aflat în şomaj un an şi peste a crescut constant. El reprezintă peste jumătate din total (51,5%) în 2000, situaţie apreciată ca tipică de Raportul Băncii Mondiale din 2003. Numărul şomerilor sub 6 luni a reprezentat o treime, iar cel al persoanelor cu şomaj de peste doi ani aproape un sfert din total. În acelaşi an, Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO) indica o durata medie a şomajului de aproape 2,5 ori mai mare decât cea din Polonia anului 1997: 18 luni, în creştere cu două luni faţă de anul precedent. Ea este mai mare pentru femei decât pentru bărbaţi la toate categoriile de vârstă, mai puţin ultima (50 de ani şi peste) unde valorile sunt egale. Tendinţa la „cronicizare” se manifestă indiferent de grupa de vârstă a şomerilor, cu menţiunea că ea este mai redusă în cazul celor tineri (15-24 ani) (INS 2001: 164). Dacă ameliorarea pieţei muncii din Polonia este atribuită de Zagorski (1999) consolidării economiei de piaţă, evoluţiile negative din România nu pot fi decât consecinţa insuficientei reformări a economiei. Durata şomajului este însă influenţată şi de caracteristicile sistemului de protecţie socială. Între acestea, condiţiile de acordare a prestaţiilor, dar mai ales ponderea şi eficienţa măsurilor active au o importanţă de prim rang. Durata diferită a şomajului sugerează nu numai varietatea experienţelor, ci şi a politicilor naţionale. În multe din ţările analizate se impune aplicarea cu prioritate a programelor active pentru a obţine o reducere a perioadei de excludere de pe piaţa muncii, mai ales în cazul grupurilor vulnerabile (GVG 2002). Cele mai mari dintre ţările candidate la UE - Polonia şi România - prezintă importante diferenţe regionale în rata şomajului. În România, câteva judeţe au înregistrat în mod constant valori de 1,5-2 ori mai mari decât media naţională. Variaţia între zone este de asemenea notabilă (peste dublul mediei naţionale, în unele zone) în Polonia. De altfel, legislaţia poloneză prevede că perioada de plată a prestaţiei depinde şi de rata şomajului din zona de rezidenţă a şomerului.

Protectia sociala a somerilor Principiile legislatiei din domeniu:       

54

Prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia Încadrarea/reîncadarea în muncă a persoanelor aflate în cautarea unui loc de muncă Sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate Asigurarea egalităţii şanselor în vederea ocupării unui loc de muncă Stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în persoanelor în căutarea unui loc de muncă Îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice

Probleme sociale actuale - curs

 Creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale din economia naţională Conditii de eligibilitate:  Stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 premergătoare cererii  Nu realizează venituri sau realizează venituri din activităţi autorizate mai mici decât indemnizaţia de şomaj  Nu îndeplinesc condiţiile de pensionare  Sunt înregistraţă la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă Finantare: angajator si angajat Cuantum: o componenta fixa egala cu 75% din salariul minim pe economie plus o componenta variabila, in functie de perioada de contributie.

55