Privarea de libertate

II. PRIVAREA DE LIBERTATE Privarea de libertate este o măsură dispusă de autorităţi prin care o persoană este ţinută împotriva voinţei sale, pentru o anumită perioadă de timp, într-un spaţiu determinat (limitat) şi împiedicată să părăsească acel spaţiu, prin constrângere (forţă) sau ameninţare cu o constrângere prin utilizarea forţei. Curtea Europeană a analizat incidenţa noţiunii de privare de libertate, prin raportarea la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităţilor sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spaţiu (zona de tranzit a unui aeroport, teritoriul unei insule, fără posibilitatea de a se deplasa pe timp de zi decât într-o arie limitată - 2,5 km pătraţi şi de a lua legătura cu alte persoane, cu excepţia rudelor), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenţia ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse arestul la domiciliu, internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică, conducerea la sediul poliţiei în vederea audierii etc Articolul 5 din Convenţia europeană oferă protecţie numai împotriva privării de libertate, nu şi împotriva restricţiilor libertăţii. Astfel, instanţa europeană a apreciat că între privarea de libertate reglementată de art. 5 şi restricţia libertăţii de circulaţie prevăzută de art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenţia europeană nu există decât o diferenţă de grad şi de intensitate, iar nu una de natură sau de esenţă. Pe de altă parte, domeniul de aplicare al art. 5 din Convenţia europeană vizează numai cazurile şi condiţiile în care poate interveni o privare de libertate. Modalităţile în pare sunt puse în executare sau sunt executate măsurile privative de libertate, inclusiv condiţiile de detenţie, nu intră sub incidenţa art. 5, dar pot da naştere unor încălcări ale art. 3 şi art. 8 din Convenţia europeană. Potrivit art. 5 parag. 1 teza a Ii-a, pentru ca privarea de libertate să poată fi considerată licită trebuie îndeplinite următoarele condiţii: - legalitatea măsurii privative de libertate; - măsura privativă de libertate să se încadreze în cele şase cazuri strict şi limitativ prevăzute la lit. a)-f) ale art. 5 parag. 1 din Convenţia europeană 1. Legalitatea măsurii privative de libertate Legalitatea măsurii privative de libertate presupune ca aceasta să fie dispusă cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi să fie conformă cu scopul art. 5 de protejare a persoanei împotriva arbitrariului .. Curtea Europeană a arătat că expresia folosită de art. 5 parag. 1 „potrivit căilor legale" se referă în mod esenţial la legislaţia naţională, consacrând necesitatea respectării procedurii prevăzute de lege. Cu toate acestea, legea internă trebuie să fie la rândul ei conformă Convenţiei europene, inclusiv principiilor generale enunţate expres sau implicit în aceasta. Noţiunea care stă la baza acestei expresii este aceea de procedură echitabilă şi adecvată, ce rezidă în faptul că orice măsură privativă de libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o autoritate competentă şi nu trebuie să aibă un caracter arbitrariu. Totodată, Curtea Europeană a remarcat că în cazurile în care Convenţia europeană se referă direct la dreptul intern, respectarea acestor norme formează o parte integrantă din

angajamentele luate de statele contractante şi, prin urmare, instanţa europeană are competenţa de a verifica respectarea lor (art. 19 din Convenţia europeană). Privarea de libertate va fi incompatibilă cu cerinţa legalităţii şi cu însuşi scopul art. 5 atunci când nu există o înregistrare care să detalieze informaţii precum: data, durata şi locul detenţiei, numele deţinutului, motivele detenţiei şi numele persoanei care o efectuează. Detenţia în aceste condiţii a unei persoane reprezintă negaţia completă a garanţiilor de importanţă fundamentală prevăzute de art. 5 din Convenţia europeană şi o încălcare din cele mai grave a acestei prevederi. Legea internă trebuie să fie accesibilă şi previzibilă. Accesibilitatea legii are în vedere posibilitatea persoanei de a cunoaşte conţinutul dispoziţiilor legale în baza cărora se dispune privarea de libertate. Accesibilitatea legii poate fi satisfăcută prin asigurarea publicităţii acesteia. Previzibilitatea legii presupune că aceasta trebuie să fie redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele unei acţiuni în circumstanţele date. Aceste consecinţe nu trebuie să fie previzibile cu absolută certitudine. Legea trebuie să fie suficient de clară cu privire la circumstanţele sau condiţiile care justifică aplicarea ei şi să conţină măsuri de protecţie a persoanei împotriva ingerinţelor arbitrare. 2. Cazuri de privare de libertate strict şi limitativ prevăzute în art. 5 parag. 1 lit. a ) - f) din Convenţia europeană Articolul 5 parag. 1 enumera în mod exhaustiv cazurile în care o persoană poate fi în mod legal privată de libertate, iar aceste cazuri necesită o interpretare strictă, întrucât este vorba de excepţii la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale. 2.1 Privarea de libertate în mod legal ca urmare a pronunţării unei hotărâri de condamnare de către o instanţă competentă. În primul rând, trebuie să existe o condamnare, înţeleasă în sens autonom european. Potrivit Curţii Europene, analiza comparativă a dispoziţiilor art. 5 parag. 1 lit a) cu art. 6 parag. 2 arată că, în sensul Convenţiei europene, nu poate exista o condamnare dacă nu a fost stabilită, în conformitate cu legea, existenţa unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare. Mai mult, utilizarea noţiunii de condamnare în materia măsurilor preventive sau de siguranţă nu ar fi conformă nici cu principiul interpretării stricte a termenilor în această materie şi nici cu faptul că această noţiune implică stabilirea vinovăţiei unei persoane. Privarea de libertate trebuie să fie într-o directă legătură de cauzalitate cu hotărârea de condamnare. Curtea Europeană a arătat că termenul „după" nu înseamnă că privarea de libertate urmează condamnării într-o simplă succesiune cronologică, ci că privarea de libertate trebuie să rezulte din, să urmeze sau să depindă de condamnare. Durata privării de libertate nu poate depăşi durata pedepsei aplicate prin hotărârea de condamnare. Astfel, Curtea Europeană a constatat o încălcare a prevederilor art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană prin menţinerea în detenţie a reclamantului pentru o perioadă de timp mai mare cu două luni decât perioada pe care trebuia să o execute efectiv din pedeapsa aplicată, ca urmare a constatării cu întârziere a aplicabilităţii unui decret de graţiere.

Condamnarea trebuie să fie dispusă de o instanţă (tribunal) care satisface cerinţele art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană", respectiv să fie prevăzută de lege, imparţială, independentă faţă de executiv şi de părţi şi cu respectarea condiţiilor privitoare la competenţa materială, teritorială, funcţională şi personală. În acest sens, în cauza Ilaşcu ş.a. contra Republicii Moldova şi a Rusiei, Curtea Europeană a constatat că „reclamanţii nu au fost condamnaţi de un tribunal şi că pedeapsa închisorii pronunţată de un organism jurisdicţional, ca Tribunalul Suprem al Transnistriei, potrivit unei proceduri ca cea din cauză (ce a încălcat flagrant prevederile art. 6 – n.n.), nu poate fi considerată ca detenţie legală. În dreptul român putem vorbi de privarea de libertate a unei persoane în temeiul unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă penală numai la momentul punerii în executare a hotărârii rămase definitive în condiţiile art. 41 6 - 417 C, proc.pen., prin care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii cu executare în regim de detenţie. De asemenea, privarea de libertate a minoruluipoate fi dispusă în temeiul hotărării de condamnare definitive prin care a fost stabilită vinovăţia acestuia şi i s-a aplicat sancţiunea de drept penal a internării intr-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ. 2.2 Privarea de libertate pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către o instanţă ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. Privarea de libertate trebuie să rezulte dintr-o hotărâre pronunţată conform legii, ceea ce presupune că aceasta nu trebuie să fie conformă numai cu dreptul intern, ci şi cu prevederile Convenţiei europene. Astfel, o hotărâre judecătorească prin care se dispune unei persoane să facă sau să nu facă ceva poate fi contrară art. 5 dacă presupune o ingerinţă în dreptul la viaţă privată care nu este conformă cu criteriile prevăzute de art. 8 parag., 2 din Convenţia europeană sau dacă impune unei persoane să se autoincrimineze. Hotărârea trebuie să fie pronunţată de o instanţă competentă, să fie suficient de precisă şi susceptibilă de a fi pusă în executare. Privarea de libertate îşi găseşte aplicabilitatea în materia arestării unei persoane în vederea aducerii în faţa unei instanţe datorită neprezentării acesteia în ciuda mai multor somaţii transmise, încarcerarea ca urmare a neplăţii unei amenzi penale, internarea pentru efectuarea unui control psihiatric dispus de instanţă. Tot astfel, poate fi dispusă privarea de libertate în temeiul art. 5 parag. 1 lit. b) pentru nerespectarea interdicţiei de a depăşi o anumită limită teritorială, refuzul de a se supune unei analize a sângelui sau unei examinări medicale dispuse de către o instanţă. În dreptul român poate exista, astfel, o privare de libertate în cazul dispunerii aducerii cu mandat a persoanei în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei, revocării suspendării condiţionate sau sub supraveghere a executării pedepsei, revocării executării pedepsei la locul de muncă, internării în vederea efectuării expertizei psihiatrice obligatorii, înlocuirii amenzii penale cu pedeapsa închisorii, înlocuirii măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive în cazul nerespectării cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse, revocării liberării provizorii în cazul nerespectării cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse, revocării măsurii amânării sau întreruperii executării pedepsei în cazul nerespectării cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse.

Potrivit art. 183 alin. (1) şi(2) C.proc.pen., o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură. Mandatul de aducere are un caracter coercitiv şi se execută prin organele poliţiei, jandarmeriei, poliţiei comunitare sau, în cazul militarilor, prin comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei, care au obligaţia de aduce persoana în faţa autorităţii. Ca excepţie, dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată. Articolul 184 alin. (3) C. proc. pen., prevede posibilitatea ca, în cazul în care învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, să se poată executa aducerea acestuia prin constrângere în faţa autorităţii. Prezenţa agenţilor forţei publice la inculpat, pentru a executa mandatul de aducere emis cu privire la acesta, exercită asupra lui o constrângere morală de a executa ordinul, iar dacă ar refuza să i se supună, i se poate aplica constrângerea fizică. Organul de urmărire penală sau instanţa care a dispus măsura trebuie să procedeze de îndată la audierea persoanelor aduse cu mandat, care rămân la dispoziţia autorităţii pe intervalul de timp strict necesar pentru audiere, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. Constatăm, pe de o parte, că în cazul în care învinuitul sau inculpatul refuză să se prezinte la audiere sau încearcă să fugă, organele poliţiei sau ale jandarmeriei pot dispune, în executarea mandatului de aducere, privarea de libertate a acestora în sensul art. 5 parag. 1 din Convenţia europeană şi aducerea prin constrângere în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei. Potrivit art. 117 alin. 1 codul de procedură penală, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul în care urmărirea penală vizează acuzaţia adusă învinuitului sau inculpatului de a fi săvârşit infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 codul penal. 2.3 Privarea de libertate în cazul existenţei unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni Prin existenţa unei suspiciuni rezonabile se înţelege existenţa unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune. Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. În schimb, nu se poate reţine existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care să justifice privarea de liberate a reclamantului în temeiul art. 5 parag. 1 lit. c) în condiţiile în care această suspiciune s-a întemeiat numai pe faptele arătate în plângerea victimei infracţiunii, fără ca alte verificări să fie efectuate în cauză de către procuror, în condiţiile în care reclamantul a susţinut în mod constant că este nevinovat. Mai mult, instanţa de la Strasbourg a constatat că procurorul dispusese includerea reclamantului în rândul suspecţilor chiar înainte de luarea unei declaraţii

victimei infracţiunii (sigura care îl indica generic ca autor al infracţiunii, fără a-i semnala numele) şi în lipsa oricărei alte probe care să-1 incrimineze. În cauza Brogan ş.a. contra Marii Britanii, Curtea Europeană a arătat că termenul „de îndată" diferă de cerinţele mai puţin stricte specificate în art. 5 parag. 4 (termen scurt), respectiv art. 5 parag. 3 (termen rezonabil), având m vedere scopul urmărit de a preveni o privare arbitrară de libertate. în speţă s-a apreciat că privarea de liberate a reclamanţilor, în contextul luptei împotriva terorismului, pentru o perioadă de 4 zile şi 6 ore reprezintă o durată maximală a noţiunii prevăzute în art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană. Perioade de privare de libertate mai mari de 4 zile înainte de aducerea în faţa unui magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare pot fi justificate potrivit art. 5 parag. 3 numai în cazuri excepţionale. În doctrină s-a arătat că, în principiu, aducerea unei persoane în faţa judecătorului sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare în termen de 24 de ore de la data privării de libertate, cu posibilitatea prelungirii acestui termen o singură dată, este rezonabilă şi trebuie considerată că satisface exigenţele noţiunii „de îndată". Reţinerea şi arestarea preventivă sunt de lege lata singurele măsuri preventive privative de libertate ce se pot dispune în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Ca regulă generală, măsurile preventive privative de libertate se dispun după audierea învinuitului sau inculpatului, dacă există probe sau indicii temeinice că acesta a săvârşit o infracţiune în privinţa căreia nu există vreo cauză care să împiedice punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, şi pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii şi dacă există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.. Pe lângă aceste condiţii trebuie să se aibă în vedere faptul că ingerinţa în dreptul la libertatea persoanei nu trebuie să fie arbitrară, ci necesară şi proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale formulate împotriva învinuitului sau inculpatului şi cu scopul urmărit prin dispunerea măsurii. Pentru a dispune reţinerea învinuitului sau inculpatului trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) Să existe probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către acesta a unei infracţiuni pedepsite de lege cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea. b)Să existe unul dintre cazurile prevăzute de articolul 148 cod de procedură penală sau infracţiunea să fie flagrantă, indiferent de liniile de pedeapsă prevăzute de lege. c)Să fie începută urmărirea penală pentru infracţiunea pentru care există suspiciunea că a fost săvârşită. d) Audierea prealabilă a învinuitului sau inculpatului în prezenţa apărătorului. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore şi nu poate fi prelungită, în vederea evitării unei privări arbitrarii de libertate, în ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început, iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat.

Din duraţa măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002. Pentru a se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: a)Să existe probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către acesta a unei infracţiuni pedepsite de lege cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea. b)Să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148 codul de procedură penală. c)Audiere învinuitului sau inculpatului în prezenta unui apărător. d)Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului trebuie să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal şi proporţională cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia. Trebuie ca din probele existente la dosar (spre exemplu, declaraţii de martori, experţi, părţi vătămate, părţi civile, declaraţii ale unor coinculpaţi, procese-verbale de redare a convorbirilor sau a comunicaţiilor) să rezulte că învinuitul sau inculpatul încearcă să împiedice aflarea adevărului în cauză prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert poate presupune: exercitarea de presiuni sau ameninţări asupra acestor persoane sau a familiilor lor (risc privind securitatea acestor persoane), coruperea acestora, încercarea realizării unei înţelegeri frauduloase între inculpaţi, îndemnurile, rugăminţile adresate acestor persoane etc. O atenţie deosebită trebuie acordată naturii şi gravităţii infracţiunii de care este acuzat învinuitul sau inculpatul, contextului în care există bănuiala că a fost săvârşită infracţiunea, raportat la posibilitatea exercitării unor presiuni asupra martorilor, experţilor, părţilor vătămate care au dat declaraţii în acuzare, precum şi demersurilor efectuate de învinuit sau inculpat în vederea identificării martorilor cu identitate protejată. În privinţa distrugerii, alterării sau sustragerii mijloacelor materiale de probă (obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, obiectele care sunt produsul infracţiunii, orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului) trebuie dovedit că activitatea învinuitului sau inculpatului avea ca scop încercarea alterării aflării adevărului în cauză. Arestarea preventivă a inculpatului în faza urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile. Nici Codul de procedură penală şi nici Constituţia nu fac referire la durata pentru care se poate dispune arestarea preventivă a inculpatului în cursul judecăţii. 2.4 Privarea de libertate a unui minor Curtea europeană a dat noţiunii ”minor” un sens autonom, raportându-se în general la împlinirea vârstei de 18 ani.. Art. 5, parag,2, lit. D, din Convenţia europeană reglementează două cazuri de privare de libertate a minorilor: a) Privarea legală de libertate a unui minor pentru educarea sa sub supraveghere. Privarea de libertate trebuie în acest caz să vizeze educaţia sub supraveghere a minorului dispusă de către o autoritate competentă.

Astfel, în cauza Bouamar contra Belgiei, Curtea Europeană a arătat că legalitatea privării de libertate a minorului de 16 ani presupune conformitatea acesteia cu dreptul intern, dar şi cu scopurile prevăzute în art. 5 parag. 1. În acest sens, internarea minorului într-un penitenciar nu încalcă prevederile art. 5 parag. 1 lit. d), chiar dacă această internare nu este de natură să asigure de îndată educaţia supravegheată a minorului. Astfel cum rezultă din prepoziţia „pentru", privarea de libertate prevăzută de art. 5 parag. 1 lit. d) constituie un mijloc de a asigura plasarea persoanei minorului sub educaţie supravegheată, dar aceasta nu înseamnă că minorul trebuie să beneficieze de ea imediat. în această ipoteză, privarea de libertate trebuie să conducă la aplicarea efectivă, în cel mai scurt termen, a unui regim special - deschis sau închis - care să aibă suficiente resurse pentru a asigura scopul educativ. În cauză, Curtea Europeană a constatat că la momentul privării de libertate a minorului (în total 119 zile) în Belgia nu exista un centru închis în vederea plasării minorilor cu grave tulburări de comportament. Astfel, s-a apreciat că plasarea minorului într-o închisoare, în regim de izolare virtuală şi fără a beneficia de asistenţă din partea unui personal calificat, nu poate fi considerată o măsură ce urmăreşte un scop educativ. b)Privarea legală de libertate a unui minor scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente. În acest caz privarea de libertate se dispune pentru ca un minor să fie adus în faţa instanţei, nu pentru a fi dezbătută o acuzaţie penală, ci pentru a garanta îndepărtarea lui dintr-o ambianţă dăunătoare. Nu este aplicabil acest caz de privare de libertate în materia arestării preventive a minorului, care se poate dispune numai în temeiul art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeană. Aşadar, nu este necesară existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. Nefiind aplicabile dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c), nu se poate analiza în această materie nici termenul rezonabil al privării de libertate prin raportare la art. 5 parag. 3. Cu toate acestea, în cadrul unui proces penal se poate dispune privarea de libertate a minorului pe perioada necesară efectuării unor investigaţii psihiatrice şi întocmirii unui raport de expertiză pe baza căruia să se dispună o soluţie în cauză. În dreptul procesual penal român acest caz de privare de libertate nu prezintă relevanţă practică, întrucât privarea de libertate a minorului prin internarea sa într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ este dispusă în temeiul unei hotărâri de condamnare definitive prin care a fost stabilită vinovăţia acestuia şi i s-a aplicat o sancţiune de drept penal, ceea ce vizează ipoteza prevăzută de art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeana. În vederea asigurării educării sub supraveghere a minorului art. 31 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 se stipulează că este interzisă transferarea în penitenciare, pentru o perioadă mai mare de 5 zile, a minorilor care execută măsura educativă a internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ. Dispoziţiile speciale din materia reţinerii sau arestării preventive vizează situaţia existenţei unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către minor, ipoteză acoperită de prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeană. 2.5 Privarea de libertate a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabondat

Raţiunea pentru care Convenţia europeană permite privarea de libertate a persoanelor susceptibile să transmită o boală contagioasă, a alienaţilor, a alcoolicilor, a toxicomanilor sau a vagabonzilor nu constă doar în pericolul pentru siguranţa publică pe care îl reprezintă aceste persoane vulnerabile, ci şi în faptul că propriul interes al acestora poate impune necesitatea internării lor. Măsura poate fi dispusă fie de instanţă, fie de o autoritate administrativă, în acest caz fiind necesară intervenţia ulterioară a unei instanţe în conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 4 din Convenţia europeană. În toate cazurile instanţa europeană nu defineşte categoriile de persoane ce pot fi private de libertate în temeiul art. 5 parag. 1 lit. e), lăsând statelor o anumită marjă de apreciere. Astfel sunt stabilite pentru aprecierea juridică a bolii mintale, două criterii importante: concepţia psihiatrică despre boala mintală şi atitudinea, înţelegerea problemelor psihice de către comunitate. Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, o persoană nu poate fi privată de libertate întrucât este considerată alienată mintal decât dacă sunt îndeplinite cel puţin următoarele trei condiţii: în primul rând, alienarea mintală trebuie să fi fost aprobată printr-o expertiză medicală obiectivă; în al doilea rând, tulburarea mintală trebuie să aibă un asemenea caracter sau amploare încât să legitimeze internarea; şi, în al treilea rând, internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistenţa acestei tulburări. În doctrină s-a relevat că prin expertiză medicală trebuie să se înţeleagă examinarea persoanei de către un medic specialist. Noţiunea de expertiză obiectivă presupune, în mod esenţial, că certificatul ce atestă necesitatea privării de libertate în scopul tratamentului trebuie să fie detaliat, motivat şi să conţină elemente certe care să probeze necesitatea acestei măsuri. Mai mult, trebuie să existe o legătură între temeiul în baza căruia se dispune privarea de libertate şi locul, precum şi condiţiile de detenţie. În principiu, privarea de libertate a unui alienat mintal nu poate fi legală decât dacă este efectuată într-un spital, clinică. În cauza Filip contra României, Curtea Europeană a constatat că reclamantul a fost internat într-un spital psihiatric pe o perioadă nedeterminată, prin ordonanţă a procurorului, fără a exista un aviz medical prealabil din partea vreunui medic. Măsura a fost dispusă de către procuror în scopul efectuării unei expertize medico-legale pe baza căreia să aprecieze dacă reclamantul avea sau nu discernământul necesar pentru a fi angajată răspunderea sa penală, iar procurorul a dispus efectuarea unei expertize medicolegale la o lună după momentul internării. Raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză a atestat că reclamantul avea discernământul mult diminuat, iar comisia medicolegală a recomandat măsura de siguranţă neprivativă de libertate a obligării la tratament medical psihiatric. Curtea Europeană a apreciat că în speţă era necesară o evaluare psihiatrică prealabilă, având în vedere că reclamantul nu avea antecedente de tulburări psihice şi că nu era justificată internarea cu titlu de urgenţă. De asemenea, s-a constatat că la momentul internării nu au fost consultaţi medicii din spitalul psihiatric cu privire la necesitatea luării măsurii în vederea expertizării psihiatrice. Curtea Europeană a estimat că privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 84 de zile nu a satisfăcut exigenţele art. 5 parag. 1 lit. e), întrucât a fost dispusă fără ca un medic să fi fost consultat în prealabil şi fără ca alienaţia mintală să fi fost probată.

Curtea Europeană a constat în cauză o încălcare a prevederilor art. 105 parag. 1 lit. e) din Convenţia Europeană, întrucât privarea de libertate nu a fost nici justificată şi nici dispusă potrivit căilor legale. 2.6 Privarea de libertate a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare Jurisprudenţa Curţii Europene a vizat, în majoritatea cazurilor, ipoteza expulzării sau extrădării persoanelor ce se aflau pe teritoriul unui stat, fiind însă aproape inexistentă în materia privării de libertate a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul unui stat contractant. Privarea de libertate a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul unui stat poate fi justificată numai pentru perioada în care sunt efectuate verificări pentru a se stabili dacă intrarea poate fi permisă. Dacă intrarea nu este permisă, devine aplicabilă instituţia expulzării ce poate justifica la rândul ei o privare de libertate. În cauza Hussain contra României, Curtea Europeană a apreciat că, privarea de libertate a reclamantului a încălcat prevederile art. 5 parag. 1 lit. f), în condiţiile în care nu au fost respectate prevederile imperative ale dreptului intern, prin necomunicarea deciziei în baza căreia reclamantul a fost plasat în centrul de tranzit şi prin cai 3 a fost stabilită durata plasamentului, precum şi drepturile sau obligaţiile acestuia. Cu toate acestea, s-a considerat că privarea de libertate este arbitrară, în cazul în care a fost dispusă în cadrul unei proceduri nelegale, în care scopul urmărit de autorităţi era altul decât cel invocat. Astfel, reclamantul a fost privat de libertate sub pretextul expulzării în scopul de a-1 preda autorităţilor altui stat, mascându-se în acest mod o extrădare care fusese respinsă de către instanţele de judecată. Relevante sub aspectul dreptului procesual penal sunt dispozitiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala in privinta retinerii si arestarii in vederea extradarii si executarii mandatului european de arestare de catre autoritatile romane . 3. Dreptul persoanei private de libertate de a fi informată asupra motivelor arestării sau detenţiei Curtea Europeană a arătat că art. 5 parag. 2 conţine garanţia minimă ce trebuie acordată oricărei persoane private de libertate, aceea de a fi informată despre motivele care au determinat luarea acestei măsuri. Această prevedere este o parte a sistemului de protecţie reglementat de art 5, fiind necesar ca orice persoană privată de libertate să fie informată într-un limbaj simplu, pe care aceasta îl poate înţelege, despre temeiurile de fapt şi de drept ale privării de libertate, astfel încât să fie capabilă, dacă consideră necesar, să exercite dreptul la recurs în faţa unei instanţe, potrivit art. 5 parag. 4. Curtea Europeană a reţinut că orice persoană care are dreptul să introducă un recurs în vederea obţinerii unei decizii rapide cu privire la legalitatea detenţiei sale nu ar putea uza în mod efectiv de acest drept decât dacă este prompt şi adecvat informată cu privire la faptele şi temeiurile de drept pe care se întemeiază privarea sa de libertate.

În cazul prevăzut de art. 5 parag. 1 fit. a) din Convenţia europeană, trebuie să fie adusă la cunoştinţă hotărârea de condamnare dispusă de o instanţă pe care se întemeiază privarea de libertate. Dacă o persoană este privată de libertate în baza art. 5 parag. 1 lit. b) din Convenţia europeană, trebuie adusă la cunoştinţa acesteia hotărârea pronunţată, conform legii, de către o instanţă ori obligaţia prevăzută de lege a cărei nerespectare a determinat luarea unei măsuri atât de grave. În cazul în care o persoană este arestată întrucât este suspectată de a fi comis o infracţiune [art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia europeană], art. 5 parag. 2 nu impune nici ca informaţiile necesare să fie comunicate într-o anumită formă şi nici ca această comunicare să constea într-o listă completă a acuzaţiilor aduse împotriva sa. Obligaţia de informare prevăzută de art. 5 parag. 2 din Convenţia europeană nu presupune şi dreptul de a consulta actele dosarului de către acuzat sau de vreun reprezentant al acestuia. Minorul lipsit de libertate trebuie să fie informat asupra motivelor pentru care autoritatea consideră că privarea de libertate este necesară pentru educarea sa sub supraveghere sau pentru a fi prezentat în faţa autorităţii. În cazul privării de libertate în baza art. 5 parag. 1 lit. e) din Convenţia europeană, persoana trebuie informată despre temeiul pentru care autoritatea consideră că se află în faţa unui persoane vulnerabile (susceptibilă să transmită o boală contagioasă, alienat mintal, alcoolic, toxicoman sau vagabond) şi că luarea unei măsuri mai puţin severe este considerată insuficientă pentru garantarea interesului public. În situaţia alienaţilor mintali măsura poate fi comunicată persoanei care are în supraveghere alienatul. În situaţia în care o persoană este privată de libertate în vederea extrădării sau expulzării, aceasta trebuie să fie informată despre existenţa unei proceduri deschise în această privinţă, a motivelor de fapt şi de drept pentru care se impune privarea de libertate. În această materie, informaţiile comunicate pot fi chiar mai sumare decât cele ce trebuie comunicate în cazul privării de libertate întemeiate pe dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit c). Este suficient ca persoana privată de libertate să fie informată în termeni generali asupra motivelor privării de libertate şi a acuzaţiilor aduse împotriva sa. In urmatoarea cauza reclamantul- condamnat la executarea mai multor pedepse cu închisoarea- se plângea de faptul că la momentul arestării în vederea executării unei pedepse, nu i se spusese exact şi clar care dintre pedepse trebuia să o execute. Curtea a constatat însă că reclamantul cunoştea faptul că era arestat pentru a executa o pedeapsă cu închisoarea fiind mai puţin important că nu ştia exact ce pedeapsă execută: el fusese informat, într-o limbă pe care o înţelegea, cu privire la elemente de fapt şi de drept esenţiale pentru ducerea sa la închisoare, ceea ce îi permitea să conteste legalitatea privării de libertate (neîncăl-care). Soluţia este discutabilă; considerăm că, în cazurile prevăzute de art. 5 & 1, a), este necesar să i se comunice informaţii despre sentinţa pe care este chemat să o execute, în special în situaţia în care exista mai multe asemenea sentinţe. Dacă au intervenit elemente legate de executare (prescripţie spre exemplu), o contestare reală a executării (privării de libertate) presupune cunoaşterea exactă a sentinţei. 4. Dreptul la examinarea legalităţii măsurii privative de libertate

Potrivit art. 5 parag. 4 din Convenţia europeană, persoanele arestate sau deţinute au dreptul la examinarea de către o instanţă a legalităţii măsurii privative de libertate, prin raportare la cerinţele de procedură şi de fond necesare pentru a se dispune o asemenea măsură atât din perspectiva dreptului intern, cât şi prin raportare la prevederile Convenţiei europene. În cazurile în care privarea de libertate este dispusă de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, controlul legalităţii luării măsurii, cerut de art. 5 parag. 4 din Convenţia europeană, este încorporat în chiar hotărârea instanţei. Dacă în dreptul intern este prevăzut un drept la recurs împotriva hotărârilor prin care se dispune asupra arestării preventive, statul trebuie să garanteze persoanelor interesate aceleaşi garanţii în calea de atac ca şi în primă instanţă. Astfel, în cauza Samoilă şi Cionca contra României, Curtea Europeană a arătat că prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la dezbaterea propunerii de prelungire a arestării preventive nu dispensează statul de obligaţia de a asigura prezenţa acestora şi în faţa instanţei de recurs sau, dacă este necesar, a avocaţilor acestora în scopul de a asigura egalitatea de arme cu procurorul a cărui prezenţă este obligatorie. În privinţa prelungirilor ulterioare ale detenţiei sau a aspectelor noi de legalitate ce pot apărea pe parcursul privării de libertate, art. 5 parag. 4 garantează persoanei private de libertate posibilitatea de a solicita controlul judiciar al legalităţii măsurii la anumite intervale rezonabile, prin care să fie evaluată menţinerea temeiurilor cauzelor care au dus la lipsirea sa iniţială de libertate. Curtea Europeană a constatat că reclamanţii au fost asistaţi în faza instanţei de recurs de diverşi acuzaţi din oficiu care fuseseră numiţi pe loc şi care nu cunoşteau dosarul sau pe clienţii lor, şi nici nu au beneficiat de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea înainte ca instanţa să se pronunţe asupra recursului. În aceste circumstanţe şi faţă de modul concret în care avocaţii din oficiu şi-au îndeplinit obligaţiile instanţa europeană a apreciat că reclamanţii nu au beneficiat de o apărare efectivă în faţa instanţei de recurs.

5. Termenul rezonabil al privării de libertate Curtea Europeană a arătat că art. 5 din Convenţia europeană, care începe prin afirmarea dreptului oricărei persoane la libertate şi la siguranţă, determină şi cazurile şi condiţiile în care este permis să se deroge de la acest principiu, în special în vederea menţinerii ordinii publice, care impune reprimarea infracţiunilor. Aşadar, este esenţial ca, în situaţia în care persoana este în stare de detenţie, instanţele naţionale să aprecieze dacă termenul care a curs înaintea judecării acuzatului a depăşit la un moment dat limitele rezonabile, adică acelea ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, ar putea în mod rezonabil să fie impus unei persoane prezumate a fi nevinovată. Cu alte cuvinte, detenţia provizorie a unui acuzat nu poate fi menţinută dincolo de limitele ei rezonabile. În acest sens art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană a reglementat instituţia termenului rezonabil al arestării preventive prevăzând că; „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".

Dispoziţiile art. 5 parag. 3 se referă numai la privare» de libertate dispusa în temeiul art. 5 parag. 1 lit c) cu care formează un tot unitar în privinţa situaţiei celui arestat în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sas când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. În acest caz se au în vedere persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum şi în faza judecaţii în primă instanţa, şi are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menţinerii acesteia în detenţie pentru o perioadă de timp excesivă. Termenul rezonabil începe să se calculeze de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţa, chiar nedefinitivă. Dispoziţiile art. 6, parag. 1, referitoare la termenul rezonabil, în cauzele penale au ca punct de plecare momentul în care este formulată o acuzaţie în materie penală. Momentul final al termenului rezonabil se raportează la momentul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal. Curtea europeană a arătat că durata rezonabila a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii:complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru părţi a obiectului procedurii. În cauza Matskus contra Rusiei, Curtea Europeană a apreciat că autorităţile naţionale nu au oferit argumente relevante şi suficiente pentru a justifica prelungirea privării de libertate dincolo de un termen rezonabil, fiind încălcat art. 5 parag. 3.În fapt, reclamantul a fost arestat preventiv (în perioada 21 martie 2002 - 14 septembrie 2004) sub acuzaţia de luarea de mită, săvârşită în funcţia avută în cadrul poliţiei, pentru motivul că privarea de libertate este necesară pentru aducerea sa în faţa autorităţilor competente. Chiar dacă reclamantul fusese demis din poliţie în mai 2002 şi trimis îi judecată de mai bine de un an şi jumătate, instanţa a continuat să facă referire în motivarea privării de libertate la calitatea sa de poliţist. De asemenea, pe perioada privării de libertate instanţa a extins motivele acesteia acordând un rol preponderent gravităţii acuzaţiilor aduse împotriva reclamantului şi/sau naturii infracţiunilor, dar nu a luat în considerare absolut deloc faptul că reclamantul are o reşedinţă statornică, referinţe favorabile de la locul de muncă, familie, precum şi faptul că nu era cunoscut cu antecedente penale. Instanţa europeană a mai arătat că deşi durata maximă a detenţiei prevăzute în dreptul intern nu a fost depăşită, aceasta nu reprezintă un element hotărâtor în aprecierea rezo-nabilităţii duratei arestării preventive în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţia europeană, având în vedere că aceasta se raporta numai la pedeapsa prevăzută de lege pentru acuzaţiile aduse de către procuror şi nu putea fi revizuită pe cale judiciară.