Predica La Inmormantare

Îndurerată familie, întristată adunare, fraţi creştini, Pe clopotele bisericilor ortodoxe în vechime scria "pe cei vii chem, pe morţi plâng, fulgerele frâng". Duminica de duminica, in fiecare zi de sarbatoare prin rasunetul clopotelor Biserica ne cheama la slujba pe noi toti, tineri si batrani, adulti si copii, ne cheama la Sfanta Liturghie pentru ca numai astfel ne putem spovedi si impartasi, ne pot fi iertate pacatele de catre Bunul Dumnezeu prin intermediul preotului duhovnic, si astfel putem dobandi linistea sufleteasca atat de des invocata in zilele noastre. Este un motiv de bucurie si de sarbatoare acest rasunet prin care suntem chemati la dumnezeiasca liturghie, este o sansa pe care Dumnezeu ne-o ofera si de care din pacate din ce in ce mai putini dintre noi se bucura astazi, datorita lipsei de la slujba in zi de sarbatoare. Azi, clopotele bisericii noastre plâng, pentru că duc la groapă un om care până mai ieri era în mijlocul nostru, un om care ne era drag, un om apreciat de cei din jurul sau. "Indrazneste, scoala-te! Te cheama!" (Marcu 10, 49) Cuvintele acestea se gasesc in Evanghelia de la Marcu si nu sunt nici cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, nici cuvintele vreunuia dintre ucenici, ci sunt cuvinte ale oamenilor din multime, adresate unui om fara vedere, care aflase ca Domnul Hristos trece pe acolo si-L ruga pe Mantuitorul sa-i dea vedere. Oamenii din multime mai intai l-au dojenit ca sa taca, apoi, dupa ce au aflat ca Domnul Hristos il cheama la El, i-au spus: "Indrazneste, scoala-te! Te cheama!". Cuvintele acestea reprezinta de fapt intreaga Evanghelie a Mantuitorului nostru Iisus Hristos! Oricare dintre paginile Sfintei Evanghelii este o chemare, este un indemn la incredere, este un indemn la o viata mai presus de viata obisnuita. Ai incredere pentru ca te cheama! Fii cu incredintare in viata pe care o traiesti, caci te cheama Domnul Hristos. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a declarat anul 2014 în Patriarhia Română ca „Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“. În viaţa duhovnicească, Taina Spovedaniei îşi are rostul ei bine definit. Ea este Taina regăsirii noastre spirituale şi dovada vieţuirii noastre creştineşti. Fără această Taină nu este posibil să vorbim despre progresul nostru duhovnicesc şi Page 1 of 5

înaintarea pe calea desăvârşirii. De aceea deosebirea dintre cel care se spovedeşte şi cel care nu se spovedeşte este ca distanţa dintre cer şi pământ. Pentru cel care se spovedeşte, Spovedania este, în primul rând, un act de smerenie. Nimic nu este mai greu decât să recunoşti că eşti păcătos. Totdeauna omul este tentat să nu-şi recunoască greşelile şi să arunce răspunderea pentru faptele rele pe seama altora.De aceea cel care se spovedeşte este stăpânit de sentimentul smereniei, al nimicniciei sale şi mai ales al vinovăţiei. Să-ţi recunoşti vina, greşeala şi fapta rea săvârşită este un act de mărinimie, de generozitate şi mai ales de sinceritate. Aşa ceva nu vom întâlni niciodată la persoanele care nu se spovedesc. Ele sunt stăpânite, dimpotrivă, de sentimentul mândriei. Niciodată nu-şi vor recunoaşte greşelile şi fărădelegile săvârşite, ci le vor socoti ca pe nişte lucruri fireşti în comportarea lor. Tocmai pentru că nu le socotesc păcate, nu simt nevoia să le mărturisească şi să le recunoască în faţa unui duhovnic. Mândria le înceţoşează mintea şi întunecă discernământul, împiedicându-le să se smerească pentru a cere iertare. După rânduiala bisericească a Spovedaniei, aceasta este urmată de examenul de conştiinţă, de o cercetare a cugetului nostru pentru a vedea faptele rele pe care le-am săvârşit, raportate la Dumnezeu, la semenii noştri şi la noi înşine. Pentru un credincios care se spovedeşte, examenul de conştiinţă este un lucru uşor de făcut, pentru că acest judecător al faptelor pe care le săvârşim, bune sau rele - conştiinţa -, stă de veghe şi ne încurajează când facem binele şi ne mustră când facem rele. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu persoana care nu se spovedeşte. Pentru ea nu există mustrarea de conştiinţă, nu există părere de rău pentru faptele rele săvârşite. Pentru ea, conştiinţa este adormită. Faptele rele se adună, se înmulţesc şi povara lor devine tot mai grea, dar îl obişnuiesc pe purtător cu această stare. Persoanele care se spovedesc văd în preotul duhovnic un slujitor al lui Dumnezeu în care luminează harul Duhului Sfânt, care în Taina Spovedaniei nu este decât „numai un martor ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie“ . De aceea, când ne spovedim, noi spunem prin preot păcatele noastre direct lui Dumnezeu. Pentru persoanele care nu se spovedesc, preotul este un om obişnuit de care pot doar să se ruşineze, dar nu-l văd dăruit cu puterea iertării păcatelor. Dumnezeu ne iartă prin preot. Socotindu-l doar simplu om, unii se tem că preotul poate să divulge secretul mărturisirii, ceea ce nu se întâmplă niciodată. În peste 2.000 de ani de creştinism nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva. Page 2 of 5

Cei care se spovedesc simt o mare uşurare sufletească în urma spovedirii, o eliberare de povara păcatului, ca o pasăre care se bucură din nou de libertatea zborului, după ce a trăit un timp captivă într-o colivie. Cei care nu se spovedesc trăiesc în continuare ducându-şi sarcina păcatelor care se îngreunează tot mai mult prin adăugarea de noi păcate şi de fapte rele. Păcatul devine a doua natură dacă ne obişnuim cu el şi nu mai putem discerne între bine şi rău. Dorinţa de spovedanie devine un obiectiv tot mai îndepărtat, iar păcătosul se afundă tot mai mult în mocirla păcatului.Persoanele care se spovedesc şi practică sau participă la viaţa liturgică a Bisericii se comportă în Biserică, în societate şi acasă altfel decât cele care sunt departe de acest mod de viaţă Societatea în plină secularizare nu ne oferă cele necesare vieţii spirituale şi nici măcar pe cele materiale. Corupţia, minciuna, necinstea, furtul, egoismul, desfrâul, invidia se răsfrâng în toate domeniile vieţii noastre sociale. Şcoala a devenit şi ea neputincioasă în a-i educa şi instrui pe tineri, care sunt lipsiţi de interesul de desăvârşire şi înalte idealuri. Având în vedere aceste stări de lucru exista si anumite remedii pe care fiecare dintre noi este dator sa le urmeze:  Să-i formăm pe copiii noştri în spiritul credinţei noastre strămoşeşti; să-i obişnuim cu prezenţa în lăcaşul de cult, să vadă în preot nu pe cel care „taie limba şi face injecţie“, ci pe părintele bun şi iubitor care-i primeşte pe toţi cu dragoste.Să-i obişnuim pe copii de la vârste fragede cu preotul şi mai ales cu Spovedania, chiar dacă nu au mare lucru a ne spune;  Să sporim participarea la Sfânta Liturghie in fiecare duminica si zi de sarbatoare alaturi de copii si cei in varsta, realizandu-se astfel o simbioza intre generatii; Anumiti creştini încă n-au înţeles că alaturi de Spovedanie, Sfânta Împărtăşanie este una dintre tainele obligatorii ale Bisericii. Cei mai mulţi nu se împărtăşesc cum ar trebui. „Din necredinţă şi lipsă de evlavie, unii nu se împărtăşesc deloc. Alţii, din ignoranţă, lipsă de credinţă şi neglijenţă, prin lipsa de dragoste adevărată şi curată faţă de Dumnezeu, se împărtăşesc o dată sau de două ori pe an. Şi atunci din obişnuinţă, fără frică de Dumnezeu, fără credinţă şi fără dragoste. Este o situaţie tristă şi vrednică de plâns când preotul, deschizând uşile împărăteşti, îi pofteşte pe credincioşi să se împărtăşească şi nimeni nu se apropie!” Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vom căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil ne vom întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi Page 3 of 5

soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine. Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or, izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât în Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate şi atunci caută şi mai tare. În mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIEŢII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT???“ Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREAŢIEI“ lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“ spunea: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios“. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte“. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zicea: „SCOPUL VIEŢII NOASTRE CREŞTINEŞTI ESTE MÂNTUIREA !!!“. Se vorbeşte astăzi de medic de familie, de avocat de familie, de psiholog. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeşte nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează. Deci, în cele trei mari momente esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză duhovnicească“ în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor“ - preotul - cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos a spus: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14). Mare şi înfricoşător este ceasul morţii. “Şi (trupul) ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (ECCLESIAST 12,7). Un mare adevăr cunoaştem fiecare dintre noi şi anume acela că vom muri. Bineînţeles căci cauza morţii este păcatul strămoşesc. Acest adevăr reiese din gura dumnezeiescului Apostol Pavel care zice: “Deci precum printr-un om a intrat Page 4 of 5

păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, căci toţi au păcătuit în el” (ROMANI 5,12); “Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţă veşnică în Hristos Iisus Domnul nostru” (ROMANI 6,23). Un alt adevăr tot aşa de mare cunoaştem: Nu ştim când vom muri. Aici, Domnul nostru Iisus Hristos ne avertizează, zicând: “Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (MATEI 25,13). Conform celor relatate reiese că atunci când a sunat ceasul ieşirii noastre din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul. În momentul morţii o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită; de aceea Înţeleptul Solomon zice: “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei” (ECCLESIAST 12,1). Am amintit despre importanta Tainelor Spovedaniei si a Sfintei Impartasanii, despre importanta participarii la Liturghie duminica si in zi de sarbatoare, despre scopul existentei omului pe pamant, pentru ca in fata noastra se afla, trecuta la cele vesnice o persoana care a tinut cont de toate aceste lucruri, a inteles ca nu exista mantuire fara Dumnezeu si Biserica, un bun exemplu pentru noi toti. A fost o femeie credincioasa, de fiecare dată ne primea cu bucurie când veneam cu Crăciunul, Boboteaza, venea să se spovedească regulat si sa se impartaseasca, participa constant la Sfanta Liturghie atunci cand era in putere. Până acum, ea singura a lucrat pentru mântuirea sa, însă de acum nu mai poate face nimic. Doar copiii, nepotii si cei prezenţi mai putem face ceva pentru mantuirea ei. Ce putem noi face: să aprindem lumânări pt ea de câte ori avem ocazia, să împărţim pentru ea, alimente, haine, obiecte, să o trecem la pomelnicele noastre si sa o pomenim, să ne rugăm pentru ea, pentru că "mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului", şi "unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo voi fi şi Eu". Să rugăm pe Domnull nostru Iisus Hristos, să o aşeze în corturile drepţilor, în rândurile sfinţilor, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, iar dacă a greşit cu ceva în această viaţă să rugăm pe Bunul Dumnezeu să o ierte, şi să o odihnească în pace, acum şi pururea şi în vecii, vecilor, Amin. Dumnezeu s-o ierte!

Page 5 of 5