Pomicultura I Si II

CONF. UNIV. DR. CICHI MIHAI

POMICULTURĂ

MANUAL UNIVERSITAR pentru învăţământul

la

CRAIOVA - 2010 -

distanţă

CUPRINS TEMA 1. CLASIFICAREA ŞI MORFOLOGIA PLANTELOR POMICOLE ……………………………………. 4 1.1. Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea pomicolă ……………………………... 4 1.2. Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi şi funcţiile lor ………………………………. 7 1.3. Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi ……. 12 Rezumatul temei ……………………………………………………………. 18 TEMA 2. CICLUL ONTOGENETIC AL PLANTELOR POMICOLE ŞI METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN POMICULTURĂ PENTRU INVESTIGAREA SISTEMULUI RADICULAR ŞI AERIAN …………………………………………………….. 19 2.1. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi ….... 19 2.2. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular..24 2.3. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian……28 Rezumatul temei ……………………………………………………………. 33 TEMA 3. CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE …………… 34 3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi starea de repaus ............................................................ 34 3.2. Fenofazele finale ale organelor vegetative ………………..... 38 3.3. Fenofazele finale ale organelor de rod ……………….…….. 42 Rezumatul temei ……………………………………………………………. 45 TEMA 4. PARTICULARITĂŢILE AGROECOSISTEMULUI POMICOL ŞI FACTORII PERTURBATORI AI FUNCŢIONĂRII AGROECOSISTEMELOR POMICOLE ………...………………………………………….. 48 4.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol ………..……..... 48 4.2. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de ameliorare a mediului ……………….... 51 4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole ….……. 56 Rezumatul temei ……………………………………………………………. 59 TEMA 5. RELAŢIILE DE INTERDEPENDENŢĂ DINTRE CLIMĂ, SOL ŞI PLANTĂ ……...………………….. 62 5.1. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură …………… 62 5.2. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă……… 67 5.3. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic……… 71 Rezumatul temei ……………………………………………………………. 76 TEST RECAPITULATIV I .……………………………………………... 77 TEMA 6. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL (PEPINIERA DE POMI) ………………………. 81 6.1. Amplasarea, organizarea sectorului pepinieristic ………....... 81 6.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului

2

săditor pe cale generativă …………………………………….. 85 6.3. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale vegetativă ……………………………………. 90 Rezumatul temei ……………………………………………………………. 96 TEMA 7. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE ……………. 97 7.1. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură, alegerea şi organizarea terenului pentru plantare ……............ 97 7.2. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor……………… 102 7.3. Plantarea pomilor …………………………………………… 107 Rezumatul temei…………………………………………………………… 112 TEMA 8. IRIGAREA, ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR, INFLUENŢA TEHNOLOGIILOR INTENSIVE ………… 113 8.1. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi …….............113 8.2. Sisteme de întreţinere ţi lucrare a solului …………………... 118 8.3. Evoluţia solurilor sub influenţa tehnologiilor intensive ………………….…………………… 122 Rezumatul temei …………………………………………………………... 128 TEMA 9. FORME DE COROANĂ ŞI TIPURI DE TĂIERI APLICATE ACESTORA ………………………….. 129 9.1. Forme de coroană cu volum mare şi ax, cu volum mic şi ax, globuloase fără ax, aplatizate cu ax …………..……... 129 9.2. Forme de coroană aplatizate fără ax, artistice palisate ….... 134 9.3. Tăieri de întreţinere, tăieri de corectare şi tăieri de regenerare ……………………………………… 138 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 144 TEMA 10. TĂIERI DE ÎNTREŢINERE ŞI FRUCTIFICARE APLICATE SPECIILOR POMICOLE. RĂRIREA ŞI RECOLTAREA FRUCTELOR ………………………. 145 10.1. Tăieri de întreţinere ţi fructificare la măr, păr, gutui, prun şi cais ……................................................... 145 10.2. Tăieri de întreţinere şi fructificare la piersic, cireş, vişin, nuc, migdal, semiarbuşti şi arbuşti ………………… 150 10.3. Rărirea şi recoltarea fructelor……...……………………… 155 Rezumatul temei ………………………………………………………….. 161 TEST RECAPITULATIV II …………………………………………… 162 BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………….. 166

3

Tema nr. 1 CLASIFICAREA ŞI MORFOLOGIA PLANTELOR POMICOLE • • •

-

Unităţi de învăţare : Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea pomicolă; Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi şi funcţiile lor; Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi. Obiectivele temei : cunoaşterea speciilor pomicole după familii şi subfamilii; cunoaşterea speciilor pomicole după aspectul general al plantelor; cunoaşterea speciilor pomicole după particularităţile biologice şi tehnologice ale speciilor fructifere; recunoaşterea organelor componente, specifice unei plante pomicole. Timpul alocat temei : 6 ore

1. 2. 3. 4. 5.

Bibliografie recomandată : Andrei M., 1997 – Morfologia generală a plantelor. Editura Encicloped. Bucureşti Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria, Craiova. Cichi M., 2001 – Pomicultură (Parte generală). Lucrări practice pentru uzul studenţilor. Reprografia Universităţii din Craiova Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova Costache I., 2009 – Botanica Vol. 1 (Morfologia şi anatomia plantelor). Editura Scrisul Românesc-Fundaţia. 1.1. Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea pomicolă

Clasificarea sistematică - Speciile fructifere de climat temperat aparţin încrengăturii Angiospermae. Principalele specii pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae, care cuprinde 40 de specii spontane importante la formarea unora dintre soiurile actuale, a unora dintre portaltoii utilizaţi în prezent, cât şi pentru utilizarea lor în lucrările de ameliorare în vederea creării de noi soiuri. Trei dintre cele patru subfamilii existente şi anume: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae furnizează 2/3 dintre principalele specii fructifere.

4

Clasificarea după habitus - Ţinând seama de aspectul general al plantelor, adică după habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în: 1. Pomi propriu-zişi Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă în general mare, cu un singur trunchi şi o coroană omogenă. Înălţimea pomilor oscilează între 5-20 m şi au longevitate mare (de la 15 ani până la 100 de ani). Se înmulţesc prin seminţe, altoire şi prin drajoni la unele specii. Din această grupă fac parte: mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce. 2. Arbustoizii Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu forma de tufă, constituită di 2-4 tulpini care iau naştere din zona coletului. Durata vieţii este de cca. 2030 de ani iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se înmulţesc prin seminţe şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote. Din această grupă fac parte: gutuiul, alunul, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina albă. 3. Arbuştii Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălţimea de 1-2 m, care prezintă numeroase tulpini de grosimi mici, slab ramificate ce apar din zona coletului, formând tufe compacte. Arbuştii emit rădăcini adventive şi se înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote, dar se pot înmulţi şi prin seminţe. Din această grupă fac parte: coacăzul, agrişul, socul, etc. 4. Semiarbuştii Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. În primul an apar tulpini simple înalte de 1-3 m, iar în cel de-al doilea an formează ramificaţii şi apoi fructifică. După recoltarea fructelor tulpinile se usucă, însă plantele se regenerează prin drajoni. Din această grupă fac parte: zmeurul şi murul. 5. Plantele fructifere semierboase Acestea fac trecerea dintre plantele arborescente şi cele ierboase, fiind reprezentate de căpşun şi frag şi formează tufe mici de 25 - 30 cm. Clasificarea pomicolă - După particularităţile biologice şi tehnologice ale speciilor fructifere de climat temperat, au fost alcătuite 5 grupe: 1. Pomacee Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi anume: măr, păr, gutui, moşmon, sorb etc. Speciile de Pomoideae sunt foarte rezistente la ger, iar repausul de iarnă al mugurilor fiind lung, înflorirea scapă de brumele târzii de primăvară. Durata de viaţă în cultură a speciilor de pomaceae este mare iar intrarea pe rod relativ târzie. Acestea depind mult de sistemul de cultură: în livezile clasice pomii trăiesc 6 - 70 de ani şi încep să producă economic la 5 - 7 ani; în livezile intensive şi superintensive trăiesc 15 - 25 de ani şi dau recolte economice începând din al doilea şi al treilea an. Aceste specii formează fructe false, rezultate din concreşterea ovarului cu receptacolul florii. Fructul poartă denumirea de poamă. Mugurii florali sunt micşti. Ramurile de rod ale pomaceaelor au mugurii floriferi situaţi terminal,

5

iar spre baza lor există rezerve de muguri vegetativi. Majoritatea soiurilor sunt autosterile şi se altoiesc pe numeroşi portaltoi. 2. Drupacee Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi anume: prunul, caisul piersicul, cireşul, vişinul, migdalul. Reţinem: Drupaceele sunt ceva mai puţin rezistente la ger decât Pomaceele, iar repausul hibernal al mugurilor este mai scurt. Ca urmare speciile din această grupă înfloresc primăvara mai devreme. Cultura drupaceelor este cantonată în zone mai calde ale ţării, pe coline şi la câmpie, cu excepţia unor grupe de soiuri din unele specii (prun, cireş, vişin) care urcă la altitudini mai mari. Drupaceele sunt mai pretenţioase faţă de căldură, au cerinţe mai reduse faţă de umiditate fiind relativ rezistente la secetă (cais, migdal). Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. În livezile clasice ele trăiesc 40 - 50 ani precum cireşul iar celelalte 15 - 20 de ani (cais, piersic). În livezile intensive şi superintensive durata lor de viaţă este şi mai scurtă. Soiurile de drupaceae sunt autofertile, iar numărul portaltoilor este mai redus decât la pomaceae. 3. Nuciferele Cuprind: nucul care face parte din familia Juglandaceae, iar castanul şi alunul fac parte din familia Fagaceae. Aceste specii formează fructe uscate. Ele sunt puţin rezistente la geruri mari şi pretenţioase faţă de căldură mai ales nucul, castanul şi alunul turcesc. Alunul comun este mai puţin pretenţios. Speciile de nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai restrâns de soiuri. 4. Baciferele Cuprind: coacăzul roşu şi agrişul din familia Saxifragaceae, zmeurul, murul şi căpşunul din familia Rosaceae. Din punct de vedere morfologic fructele acestor specii sunt: bace false la coacăz şi agriş; polidrupe la zmeur şi mur; receptacul îngroşat la căpşun. Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase, zmeurul şi murul sunt semiarbuşti, iar căpşunul face trecerea între plantele lemnoase şi ierboase. Baciferele au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini, ele trăiesc 10-15 ani şi încep să rodească din al doilea an după plantare. Speciile cuprinse în această grupă emit cu uşurinţă rădăcini, drajoni, stoloni. Se înmulţesc uşor prin drajoni, stoloni şi marcote. 5. Grupa speciilor subtropicale Cuprinde smochinul şi citricele, specii cu însuşiri diferite ale plantelor din climatul temperat puţin răspândite în cultura ţării noastre. Mai fac parte şi kiwi, kaki care se cultivă în câmp, iar citricele în apartament (lămâiul, portocalul, etc.). Observaţie: Trebuie subliniat faptul că în pomicultură, alături de speciile cultivate (alcătuite din totalitatea soiurilor), mai sunt utilizate şi specii spontane fie ca portaltoi, fie ca genitori în activitatea de creare a unor soiuri.

6

TEST DE EVALUARE 1. Ce sunt semiarbuştii şi cine face parte din această grupă. Răspuns: Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. Din această grupă fac parte: zmeurul şi murul. 2. Ce sunt plantele fructifere semierboase şi de cine sunt reprezentate. Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Care sunt speciile care fac parte din grupa nuciferelor: a) Nucul b) Prunul c) Castanul d) Alunul e) Mărul Rezolvare : a, c şi d De rezolvat: 2. Uniţi cu o linie denumirile fructelor următoarelor specii: a) Coacăz Poamă b) Agriş Bacă falsă c) Zmeur Fruct fals d) Căpşun Polidrupă e) Mur Receptacul îngroşat Rezolvare: 1.2. Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe şi pentru a le folosi în interesul omului, este necesară cunoaşterea lor. Pentru a stabili o tehnologie de cultură corespunzătoare, necesară obţinerii producţiilor maxime, pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoaşterea organografiei şi a cerinţelor fiecărei specii pomicole. Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din două categorii de organe: - aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului); - subterane ( rădăcina, situate în sol).

7

Şi unele şi altele au o anumită structură şi îndeplinesc anumite funcţii, dar împreună formează un tot unitar, un organism viu, de sine stătător, capabil să îşi asigure prin mijloace proprii viaţa şi să dea producţii, (fig. 1.2.1.).

Fig. 1.2.1. Principalele organe ale pomilor (după Bălan şi colab. 2001) 1-rădăcini cu direcţie verticală; 2-rădăcini cu direcţie oblică; 3-rădăcini cu direcţie orizontală; 4-pivotul; 5-coletul ; 6-lăstar de rădăcina; 7trunchiul; 8-axul coroanei; 9-şarpante; 10-subşarpante; 11-ramuri de garnisire; 12-săgeata. Organele plantelor pomicole pot fi împărţite în: - organe vegetative din care fac parte: rădăcina (organ hipogeu), tulpina, mugurii, lăstarii şi frunza. - organe de reproducere din care fac parte: florile, fructele, seminţele. După durata de viaţă, organele pomilor sunt anuale şi multianuale. Organele anuale trăiesc numai câteva zile sau luni şi apoi se transformă în alte organe sau mor. Organele multianuale au o durată de viaţă de câţiva ani sau egală cu a pomului şi asigură formarea pe ele a organelor anuale. Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina individului cultivat. În majoritatea cazurilor la pomi, organele hipogee (rădăcinile) sunt formate de portaltoi bine adaptaţi la mediul local şi rezistenţi la condiţiile nefavorabile, dar sunt şi cazuri când soiurile sunt cultivate pe rădăcini proprii. Rădăcina (hepibiontul) - Este partea subterană a unei plante pomicole, cu numeroase funcţii dar în principal de fixare a unei plante, de absorbţie a substanţelor nutritive şi a apei, de primă sinteză a substanţelor organice, de depozitare ş. a. Totalitatea rădăcinilor formează sistemul radicular. Rădăcinile pot fi clasificate după mai multe criterii: A - După origine, rădăcinile se încadrează în: - rădăcini embrionare ce îşi au originea în radicula embrionului. Aceste rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei altoiţi pe portaltoi generativi;

8

- rădăcini adventive ce îşi au originea în periciclul tulpinii. Vom întâlni astefel de rădăcini la pomii înmulţiţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire, microînmulţire). B - După poziţia de creştere în sol pot fi: - rădăcini orizontale - acelea ce cresc aproape paralel cu suprafaţa solului sau formează un unghi de 60 - 900 cu verticala. - rădăcini oblice - sunt cele care formează un unghi cuprins între 30 600 cu verticala imaginară. - rădăcini verticale - cele care realizează un unghi de până la 300 cu verticala. C - După dimensiuni se împart în: - rădăcini de schelet, încadrându-se în această grupă, rădăcinile de peste 30 cm lungime şi o grosime ce depăşeşte 3 mm ajungând la peste 10 - 15 cm în diametru. Prima rădăcină schelet este pivotul (sau rădăcina embrionară). Pe pivot se inseră, rădăcini de ordinul I, II, III. Aceste rădăcini trăiesc mult, unele dintre ele tot atât cât trăieşte şi pomul. Din această cauză, sunt considerate elemente permanente ale organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi pe cale vegetativă, pivotul lipseşte. - rădăcini de garnisire (fibroase sau de tranziţie) - ele garnisesc rădăcinile de schelet şi au dimensiuni de 0,5 - 30 cm lungime, iar grosimea de 1 - 5 mm. - rădăcini absorbante cu lungimea de 0,1 - 0,4 cm, iar grosimea de 0,1 1 mm cu o culoare albă şi o durată scurtă de viaţă 15 - 25 zile. Aceste rădăcini sunt acoperite la rândul lor cu un însemnat număr de perişori absorbanţi sau înlocuiţi la unele specii (nuc, alun, coacăz) de micoriză, ce realizează absorbţia. D - După funcţiile ce le îndeplinesc, pot fi: - rădăcini axiale, sunt rădăcinile aflate în vârful rădăcinilor de schelet cu funcţii de pătrundere în sol. Aceste rădăcini sunt albe, iar viteza şi direcţia de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului, de prezenţa oxigenului şi a substanţelor hrănitoare. - rădăcini absorbante, sunt rădăcini cu funcţii de absorbţie şi prima sinteză a substanţelor. Sunt de dimensiuni mai reduse (până la 4mm lungime şi 1 mm diametru), dar sunt foarte numeroase, îmbrăcând cele mai tinere segmente ale organelor hipogee. Reţinem : Din cele mai înainte rezultă că, pentru a fi bine utilizate, îngrăşămintele trebuie administrate în această zonă în care se găsesc cele mai multe rădăcini absorbante. - rădăcini intermediare, sunt cele ce provin din rădăcini absorbante şi au o durată de 10 - 15 zile cu rol de transport de la rădăcinile absorbante la conducătoare a substanţelor; - rădăcini conducătoare, sunt rădăcini a substanţelor absorbite şi a substanţelor elaborate de frunze spre rădăcini. Sunt de culoare brun închis, iar după o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar îngroşări secundare şi ele devin rădăcini de schelet.

9

Reţinem : Întrucât creşterea tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare a rădăcinilor, iar numeroasele lucrări agrotehnice între care: arături, praşile, îngrăşare, irigare sunt dependente de arhitectonica sistemului radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere al acestuia. Modul de repartizare şi spaţiu al rădăcinilor poartă denumirea de arhitectonica sistemului radicular. Această arhitectonică este influenţată în primul rând de însuşirile biologice ale portaltoiului şi altoiului, iar în secundar de particularităţile mediului edafic şi de umiditate. Studiul şi cunoaşterea arhitectonicii sistemului radicular prezintă o deosebită importanţă pentru alegerea terenului, pentru înfiinţarea plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului de folosire şi lucrare a solului, pentru irigare, pentru fertilizare etc. Cunoaşterea caracteristicilor şi respectiv arhitectonica sistemului radicular se poate realiza prin numeroase metode: metoda profilului, metoda staţionară, dar principala rămâne metoda scheletului. Funcţiile organelor hipogee – Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului plantă-individ, căruia îi aparţin: ancorarea în sol, absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici, excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare etc. a) Ancorarea în sol (sau fixarea pomului). Această funcţie de ancorare este în legătură directă cu textura şi adâncimea solului livezii, dar depinde în primul rând de particularităţile genetice ale portaltoiului în privinţa distribuţiei spaţiale, densităţii, rezistenţei şi adâncimii rădăcinilor. Factorii care influenţează creşterea totală a individului au efect direct şi asupra ancorării. Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât cei de vigoare redusă, care necesită chiar şpalier sau alt mijloc de susţinere. b) Absorbţia apei şi a substanţelor hrănitoare. Este o funcţie principală şi are rolul de a satisface nevoile de transpiraţie şi de hrană ale pomului. Absorbţia se efectuează, în principal prin intermediul perilor radiculari, dar s-a constatat că apa poate pătrunde în rădăcini şi prin intermediul scoarţei, care este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja tulpinii. Această particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când rădăcinile se pot usca definitiv prin pierderea foarte rapidă a apei. c) Transportul (sau conducerea) substanţelor absorbite către frunze este continuu de la vârful rădăcinii până la frunze. Paralel cu acest transport se desfăşoară şi deplasarea substanţelor elaborate de frunze către vârfurile de creştere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare. d) Respiraţia. Majoritatea speciilor fructifere, manifestă mari nevoi faţă de oxigenul din sol. Dintre rădăcini , cele nou formate sunt mai pretenţioase faţă de oxigen decât cele mai în vârstă. Rădăcinile absorbante sunt foarte sensibile la lipsa de oxigen. De asemenea , situaţii de stres în privinţa respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate. e) Depozitarea. Această funcţie este mai puţin accentuată în perioada de creştere activă, când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în totalitate consumate, dar se accentuează în perioadele cînd creşterile scad, iar

10

frunzişul atinge suprafaţa maximă. Depozitele de substanţă de rezervă existente în rădăcini conferă pomilor o mare vitalitate, ele putând fi mobilizate în diferite momente ale ciclului anual de viaţă sau în cazuri de accidente: creşterile de primăvară ale rădăcinilor, care se manifestă mult înainte de intrarea în vegetaţie a organelor epigee, etc. f) Sinteza primară a unor compuşi organici. În cadrul rădăcinilor mai ales a celor absorbante, s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit din sol în substanţe organice, folosind energia rezultată din descompunerea hidraţilor de carbon. g) Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxine, gibereline, citokinine, acidul abscizic şi etilenul. h) Secreţia (denumită excreţie) constă în eliminarea din rădăcini în mediul exterior a unor substanţe dintre care unele au acţiune solubilizantă asupra sărurilor complexe din sol, altele contribuie la dezvoltarea rizosferei, iar o altă categorie o constituie substanţele toxice care conduc la aleopatie. În codiţii optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relaţii de micoriză cu anumite ciuperci. Această micoriză modifică structura rădăcinii, stimulând hipertrofia şi ramificarea. Hifele ciupercii se găsesc pe suprafaţa rădăcinii şi creează pentru rădăcinile care cresc în condiţii moderate şi cu deficienţe minerale un mediu care intensifică acumularea hidraţilor de carbon. Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare în general, dar în mod deosebit în solurile sărace în fosfor. De asemenea facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa rădăcinilor la atacul microorganismelor dăunătoare. i) Înmulţire vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum ar fi: prunul, vişinul, zmeurul, murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă. Aceasta se datorează faptului că, pe rădăcinile acestor specii, se formează muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Aceşti drajoni dacă sunt detaşaţi şi replantaţi , vor da naştere la noi indivizi. j) Substanţe aleopatice. Prin aleopatie se înţelege interacţiunea negativă dintre anumite substanţe lăsate de plantă în sol şi creşterea rădăcinilor unei plante învecinate din aceeaşi specie sau din specii diferite. În grupa substanţelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse rezultate din descompunerea unor ţesuturi sau a unor rădăcini întregi. Prezenţa în sol a substanţelor aleopatice contribuie la apariţia fenomenului de oboseală a solului, care se înregistrează în cazul replantării cu pomi a unor suprafeţe recent defrişate. Observaţie: Creşterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea de absorbţie, cât şi de secreţie a rădăcinilor, dacă îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a pomilor, în timp de deficienţele de nutriţie cu azot, cu fosfor precum şi anumite erbicide reduc secreţia rădăcinilor.

11

TEST DE EVALUARE 1. Ce reprezintă rădăcina? Răspuns: Este partea subterană a unei plante pomicole, cu numeroase funcţii dar în principal de fixare a unei plante, de absorbţie a substanţelor nutritive şi a apei. 2. După poziţia de creştere în sol a rădăcinilor, care sunt tipurile de rădăcini existente. Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Care tipuri de rădăcini sunt considerate organe permanente ale organelor hipogee. a) Rădăcinile de semischelet; b) Rădăcinile de schelet; c) Rădăcinile adventive; d) Rădăcinile axiale; e) Rădăcinile conducătoare. Rezolvare : b. De rezolvat: 2. Care dintre următoarele funcţii este în legătură directă cu textura şi adâncimea solului livezii şi are rol de fixare: a) Înmulţirea vegetativă; b) Sinteza primară a unor compuşi organici; c) Respiraţia; d) Ancorarea în sol; e) Înmulţirea generativă. Rezolvare: 1.3. Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi Partea supraterană a pomului ce începe de la colet şi până la ultima creştere anuală poartă denumirea de tulpină. Locul de trecere de la rădăcină la tulpină poartă numele de colet. Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii : - de susţinere a frunzelor, fructelor, de transport a sevei, de creştere şi altele. Morfologic tulpina este compusă din două părţi: trunchi şi coroană.

12

Trunchiul este porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a coroanei, fiind partea de tulpină neramificată. Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara anului I de la plantare când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi de un an, sau proiectarea se face în câmpul II al pepinierei pentru pomii ce se livrează cu coroană. Înălţimea trunchiului este dependentă de tipul de livadă şi poate fi: - scurt de 40 - 60 cm; - mijlociu de 60 - 100 cm; - înalt de 100 - 120 cm. La pomii tineri trunchiul are scoarţa netedă, iar la la pomii maturi scoarţa devine aspră, se exfoliază şi poartă numele de ritidom. Culoarea şi modul de exfoliere a ritidomului este diferită de la specie la specie şi de la soi la soi şi constituie caractere de identificare. Coroana este formată din axul pomului şi totalitatea celorlalte ramuri cu vârste diferite. În perioada de repaus toate ramificaţiile tulpinii poartă numele de ramuri. În perioada de vegetaţie ramificaţiile în creştere ale tulpinii cu frunze pe ele şi care se formează din muguri vegetativi sau micşti poartă numele de lăstari. După căderea frunzelor lăstarii se transformă în ramuri anuale. Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se încheie cu ultima creştere anuală numită săgeată. Ramurile din coroană pot fi grupate după morfologia şi biologia lor în: a) Ramuri de schelet – sunt cele care formează scheletul pomului de ordinul I, II şi au durată cât durata pomului. Ele sunt groase, conice, cu descreşterea grosimii de la inserţie spre periferie. Modul de grupare natural al ramurilor schelet, prezenţa sau absenţa axului, definesc forma de coroană a pomului. În funcţie de prezenţa axului putem avea coroane cu ax şi fără ax. Coroanele cu ax pot fi: piramidale, îngust piramidale, fusiforme ş.a., iar cele lipsite de ax sunt globuloase, plângătoare. Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc şi de ordinul I sau şarpante (braţe). Ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri de ordinul II sau subşarpante. Ramurile de ordinul II pot fi groase şi menţinute tot pentru scheletul pomului. Indiferent de ordin ramura care generează prin ramificare altă ramură, poartă numele de ramură mamă, iar ramurile rezultate se numesc ramuri fiice. Ramurile fiice care provin din lăstari crescuţi pe ramuri mame formate în anul precedent, poartă numele ramuri normale. Ramurile care apar din lăstari crescuţi pe ramuri formate în anul respectiv, se numesc ramuri anticipate. Astfel, în funcţie de poziţia lor pe ramură, ramurile fiice pot fi: terminale sau de prelungire, laterale, concurente şi ramuri lacome.

13

- Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali, dar datorită polarităţii sunt cele mai viguroase şi ele asigură creşterea în volum a coroanei. - Ramurile laterale se formează din mugurii laterali. Vigoarea lor depinde de vârsta pomului, poziţia în coroană a ramurei mamă, de unghiul ei faţă de verticală etc. De obicei, între ramurile de prelungire şi cele laterale trebuie să fie o distanţă minimă de 10 cm pentru a nu se concura. - Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri subterminali. Prin poziţia lor concurează ramura de prelungire, de aceea la formarea scheletului asemenea ramuri se înlătură. - Ramurile lacome se formează în faza de bătrâneţe a pomilor din mugurii adventivi situaţi la partea superioară şi la locurile de curbură a ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită ritmului rapid de creştere. Aceste ramuri lacome dacă sunt bine plasate în coroana pomului, ele pot fi corect dirijate şi pot fi folosite la reîntinerirea pomului. Unghiul format de ramurile de ordinul II cu cele de ordinul I sau cele de ordinul I cu axul pomului, se numeşte unghi de inserţie. Unghiul format în plan orizontal, între două ramuri ce se succed pe ax, se numeşte unghi de divergenţă. Aceste unghiuri participă la formarea coroanei. Înlăturarea ramurilor schelet din coroană, schimbă forma de coroană. Distanţa dintre punctele de inserţie a două ramuri de acelaşi ordin sau de ordine succesive poartă numele de distanţă de ramificare. b) Ramuri de semischelet – Ele se mai numesc ramuri de legătură şi fac legătura între ramurile de schelet şi ramurile de rod. Sunt ramuri ce garnisesc scheletul pomului şi au lungimea de la câţiva cm la peste 1 m. Durata lor de viaţă în medie 2 - 10 ani în funcţie de specie. Aceste ramuri pot fi menţinute în pom atât timp cât asigură creşterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu potenţial ridicat de producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic prin tăierile de rodire şi reîntinerire. Nu sunt elemente stabile ale coroanei pomilor încât pot fi scurtate sau pot fi suprimate fără a schimba forma de coroană a pomilor. Sunt soiuri ce formează un număr însemnat de ramuri semischelet, formând coroane dese dar şi soiuri ce formează un număr mic de ramuri semischelet realizând coroane rare. c) Ramurile anuale – În funcţie de dimensiunile şi poziţia lor ramurile anuale sunt de două categorii : - ramuri anuale de schelet – care se formează de obicei din mugurii situaţi în prima treime a ramurilor de schelet. Din aceste ramuri se aleg cele de prelungire a scheletului existent şi noi ramuri de schelet pentru definitivarea formei. - ramuri anuale de garnisire – sunt ramurile care se formează din mugurii vegetativi şi micşti. Aceste ramuri sunt de regulă mai scurte şi mai subţiri. Durata de viaţă a acestor ramuri este de un an, deoarece prin evoluţia

14

mugurilor vegetativi sau micşti, pe ele se formează alte formaţiuni şi se transformă în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire adică în ramuri de semischelet. În funcţie de felul mugurilor de pe ele ramurile de garnisire se împart în două: - ramuri de garnisire vegetative – care au numai muguri vegetativi; - ramuri de garnisire florifere sau de rod – care alături de mugurii vegetativi au şi muguri de rod (floriferi sau micşti). d) Ramurile de rod garnisesc şi ele ramurile de semischelet sau schelet. Sunt formaţiuni cu lungimea de 1 cm la 60 - 120 cm cu un ţesut spongios, bogat în hidraţi de carbon cu durată de viaţă variabilă 1 - 18 ani. Cunoaşterea lor prezintă o deosebită importanţă în aplicarea tăierilor. Pot fi în devenire sau ramuri de rod tipice. Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot evolua în 1 - 2 - 4 ani în ramuri de rod propriu-zise. Ramurile de rod propriu-zise poartă muguri floriferi sau micşti sau şi muguri vegetativi şi floriferi. Ramurile de rod propriu-zise şi în devenire roditoare sunt caracteristice pentru fiecare specie pomicolă. Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de creştere şi fructificare. După poziţia lor pe ramuri se clasifică în: - muguri terminali - aşezaţi întotdeauna la vârful ramurilor cu evoluţie în lăstari când sunt vegetativi sau în flori şi frunze când sunt micşti (măr, păr, gutui); - muguri laterali (sau axiali) - aşezaţi de-a lungul ramurilor. Se dezvoltă în lăstari laterali când sunt vegetativi sau în flori când sunt floriferi. La rândul lor pot fi: principali şi stipelari. Mugurii laterali principali se dezvoltă la subţioara frunzelor şi sunt bine evidenţiaţi. Evoluează în lăstari sau flori în funcţie de morfologia lor. Mugurii stipelari (suplimentari) sunt alături de cei principali. Ei pot fi aşezaţi de o parte şi alta a celui principal în care caz se numesc colaterali, sau sub acesta când se numesc seriali. La cireş, vişin, măr, păr, gutui, mugurii stipelari nu se dezvoltă decât în cazuri accidentale. La piersic, prun, cais, mugurii amplasaţi colateral sunt dezvoltaţi în muguri floriferi. - mugurii dorminzi provin din mugurii axilari nedezvoltaţi, situaţi la baza ramurilor. Se găsesc pe ramuri de peste un an şi se dezvoltă numai în cazul unor tăieri puternice sau când o parte din ramură a fost accidentată. - mugurii adventivi se formează din cambiu şi felogen pe orice porţiune din tulpină sau rădăcină. Ei rămân sub scoarţă neevidenţiaţi, dar pot reface organele înlăturate. Mugurii adventivi de pe rădăcini evoluează în lăstari numiţi drajoni. După organele pe care le generează mugurii se clasifică în: a) Muguri vegetativi, caracterizaţi printr-o formă conică, diametru mare la bază şi mic spre mijloc şi vârf. Generează întotdeauna lăstari de dimensiuni

15

variabile (1-200 cm). Pe lăstari mugurii în formare se numesc ochi. În funcţie de condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi sau floriferi. b) Muguri floriferi care sunt de obicei mai mari decât cei vegetativi. Prezintă diametrul mare la mijloc şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la piersic, cais sau 2-3 la prun, migdal sau mai multe flori la cireş, vişin. c) Muguri micşti, sunt cei care generează o rozetă de frunze şi o inflorescenţă (la măr, păr) sau un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau lăstar cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu inflorescenţe (zmeur, coacăz). Lăstarii - în fiecare primăvară din mugurii vegetativi cresc noi formaţiuni numite lăstari. Acestea poartă până toamna frunze. Lăstarii pot avea grosimi, lungimi, culori şi chiar mod de creştere diferit (drepţi, sinuoşi, geniculaţi) funcţie de specie şi soi. Suprafaţa lor poate fi pubescentă sau glabră, cu număr şi forme diferite ale lenticelelor glandelor, toate fiind în funcţie de specie şi soi, contribuind la identificarea lor. După poziţia lor pe ramură din care au evoluat şi după timpul de evoluţie se clasifică în: - lăstari de prelungire sau terminali, cei ce se formează din mugurele terminal al unei ramuri sau al axului continuînd prelungirea lor; - lăstarii laterali sunt cei generaţi din mugurii axiali (laterali) ai ramurilor sau axului. După căderea frunzelor devin ramuri laterale iar în timp, ramuri schelet sau de rod; - lăstarii concurenţi sunt de fapt tot lăstari laterali situaţi imediat sub primul lăstar de prelungire, de obicei pe partea superioară a ramurilor din care se formează. Fiind avantajaţi ca poziţie , ei concurează lăstarul de prelungire; - lăstarii anticipaţi se formează pe lăstarii în creştere ai aceluiaşi an din ochii de la subţioara frunzelor. Apar la piersic, cais, migdal; - lăstarii lacomi se dezvoltă pe lemn vechi din muguri dorminzi sau adventivi situaţi pe ramuri schelet sau ax. Prezintă o creştere verticală intensă, realizând 1,5 - 2 cm într-o singură perioadă de vegetaţie. Toţi lăstarii apăruţi într-un an după căderea frunzelor se numesc ramuri anuale, păstrând denumirea din clasificarea prezentă şi anume: ramuri anuale, terminale, laterale, concurente, anticipate, lacome. Ele formează în totalitate creşterile anuale ale pomului. Frunza este organul vegetativ ce se formează pe lăstar. Speciile pomicole prezintă în general frunze simple, excepţie făcând zmeurul, murul, căpşunul, nucul ce prezintă frunze compuse. Frunzele simple pot avea marginea limbului ca la gutui, sau dinţată ca la majoritatea speciilor. Frunzele compuse pot fi formate din 3 - 5 foliole ca la căpşun, frag sau penate ca la nuc, zmeur. Limbul poate avea diferite forme: rotund, ovat, oblong, lanceolat, eliptic ş.a. constituind împreună cu marginea, vârful, baza şi modul de pubescenţă element de identificare a soiurilor.

16

Peţiolul frunzei poate fi lung sau scurt, iar în secţiune transversală poate fi cilindric sau canaliculat, cu glande nectarifere la baza lor sau fără acestea, contribuind şi ele la identificarea soiurilor. TEST DE EVALUARE 1. Ce reprezintă coroana pomului şi din ce este formată? Răspuns: Coroana reprezintă un element din tulpina pomului şi este formată din axul pomului şi totalitatea celorlalte ramuri cu vârste diferite. 2. Din cine se formează ramurile lacome şi când se formează. Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. De câte feluri sunt ramurile de rod. a) Ramuri de rod în devenire; b) Ramuri de rod propriu-zise; c) Ramuri de rod terminale; d) Ramuri de rod laterale ; e) Ramuri de semischelet. Rezolvare : a şi b. De rezolvat: 2. Clasificaţi mugurii după organele pe care le generează. a) Muguri activi; b) Muguri vegetativi; c) Muguri laterali; d) Muguri floriferi; e) Muguri micşti. Rezolvare:

17

REZUMATUL TEMEI În cadrul temei respective s-a realizat o scurtă prezentare pe familii a speciilor pomicole, dar şi o prezentare mai succintă a speciilor pomicole după habitus adică după aspectul general al pomilor. Clasificarea este întregită de ultima clasificare şi anume de cea pomicolă, unde sunt scoase în evidenţă cele 5 grupe după particularităţile biologice şi tehnologice. Pentru o înţelegere mai clară a structurii pomului s-a trecut la prezentarea foarte complexă a elementelor de bază ale unui pom, adică a celor două părţi şi anume partea subterană şi cea supraterană. Întrucât creşterea tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare a rădăcinilor, iar numeroasele lucrări agrotehnice sunt dependente de arhitectonica sistemului radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere al acestuia. Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului plantă-individ şi astfel am trecut la prezentarea lor succintă. Studiul sistemului radicular al pomilor aduce un mare sprijin în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice. Acest studiu uşurează înţelegerea interdependenţei complexe între sistemul radicular şi partea aeriană, între plantă şi sol, stabilind raportul ce există între sistemul radicular, trunchi şi coroană. În condiţii identice de climă şi tehnologie, dimensiunile pe care le ating organele epigee sunt determinate de particularităţile interacţiunii soi-portaltoi. Pentru a înţelege mai bine această interacţiune am trecut la prezentarea tuturor componentelor care alcătuiesc tulpina, adică organul epigeu partea supraterană.

18

Tema nr. 2 CICLUL ONTOGENETIC AL PLANTELOR POMICOLE ŞI METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN POMICULTURĂ PENTRU INVESTIGAREA SISTEMULUI RADICULAR ŞI AERIAN • • •

-

-

Unităţi de învăţare : Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi; Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular; Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian. Obiectivele temei : cunoaşterea tuturor schimbărilor morfologice şi fiziologice parcurse de pomii şi arbuştii fructiferi, adică ciclul individual de viaţă. investigarea sistemului radicular la speciile pomicole pentru a stabili posibilitatea înfiinţării unei plantaţii. stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în viaţa pomului. efectele negative şi pozitive pe care le înregistrează partea aeriană. Timpul alocat temei : 6 ore

1. 2. 3. 4. 5.

Bibliografie recomandată : Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria, Craiova. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys, Rm. Vâlcea. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova Sina Cosmulescu 2005 – Protecţia mediului în ecosistemele pomicole. Editura Sitech, Craiova. 2.1. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi

A. PERIOADA EMBRIONARĂ Durează de la fecundarea ovulului până la germinaţia seminţei, exteriorizată prin alungirea radicelei. Fecundarea ovulului şi formarea embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic, începutul vieţii unui nou individ care are toate particularităţile unui organism tânăr: caracterele şi însuşirile insuficient consolidate, mare plasticitate şi capacitate de a asimila condiţii noi.

19

După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale seminţelor noului individ: embrionul şi cotiledoanele. Completa formare a acestora marchează maturitatea morfologică a seminţei care are loc pe planta mamă. Seminţele pomilor mature morfologic, nu pot germina chiar dacă le punem în condiţii de umiditate şi temperaturi favorabile. Aceasta se datorează faptului că nu au ajuns la maturitatea fiziologică, fiind în repaus. Fiindcă această maturitate fiziologică este denumită frecvent postmaturare. În vederea parcurgerii postmaturării, seminţele pomilor au nevoie de temperaturi cuprinse între 1 şi 4° C, de umiditate în jur de 30 % şi de aerisire. În tehnologia pomicolă condiţiile necesare postmaturării seminţelor se realizează printr-o lucrare specifică numită stratificare. Perioada embrionară din ciclul ontogenetic se încheie cu procesul complex al germinaţiei seminţelor. Perioada embrionară în tehnologia pomicolă este întâlnită numai în activitatea de producere a portaltoilor generativi şi în cea de producere a noilor soiuri. Datorită faptului că soiurile valoroase se înmulţesc prin altoire, în tehnica de obţinere a lor nu este întâlnită perioada embrionară. B. PERIOADA JUVENILĂ Această perioadă mai este denumită şi perioada de tinereţe sau de creştere. Perioada începe cu germinaţia seminţelor (alungirea rădăcinii) sau cu pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se încheie cu apariţia primelor flori şi fructe. În decursul acestei perioade pomii sunt inapţi pentru a forma fructe. Plantele juvenile obţinute din seminţe au în plus particularităţile plantelor tinere: plasticitate accentuată a caracterelor şi însuşirilor încă neformate; au posibilităţi mari de adaptare la condiţii noi; manifestă compatibilitate mai bună la altoire şi emit mai uşor rădăcini în cazul butăşirii şi a marcotajului; în primele faze au caracter de sălbatec; formează frecvent variaţii mugurale. În tinereţea pomilor creşterea se manifestă puternic atât la organele epigee cât şi la organele hipogee ale pomului. An de an se formează noi organe care se adaugă celor precedente, fenomen numit înnoire progresivă. În această perioadă se formează cea mai mare parte a scheletului coroanei (ramurile de ordinul I şi II). Polaritatea se manifestă puternic, apare frecvent etajarea naturală, lăstarii manifestă tendinţa de creştere spre verticală, coroanele se formează convergente, strânse. Rădăcinile se întind mult lateral şi pătrund mult în adâncime. La începutul perioadei juvenile ramurile de rod lipsesc, iar către sfârşitul ei se formează ramuri de rod neflorifere care garnisesc creşterile anterioare. Vegetaţia pomilor tineri se prelungeşte până târziu toamna, astfel că rezistenţa ramurilor la geruri mari de iarnă este redusă. Intervenţiile din perioada de tinereţe trebuie să asigure formarea scheletului, încetarea la timp a vegetaţiei toamna pentru a spori rezistenţa la ger, să grăbească intrarea pomilor pe rod şi să li se asigure hrană din abundenţă. Pentru formarea scheletului se utilizează dirijarea prin schimbarea poziţiei şi tăierea ramurilor, iar pomii trebuie bine aprovizionaţi cu hrană şi apă. Trebuie asigurat un frunziş sănătos care să poată sintetiza această hrană,

20

prin aplicarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. De asemenea trebuie evitat excesul de azot şi de apă în a doua jumătate a verii pentru asigurarea coacerii lemnului şi încetarea la timp a vegetaţiei toamna. Scurtarea perioadei de tinereţe şi grăbirea intrării pe rod se poate obţine prin utilizarea înclinării şi a arcuirii ramurilor. C. ÎNCEPUTUL RODIRII Începutul rodirii este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până la obţinerea recoltelor maxime, susţinute an de an. În livezile clasice această perioadă se extinde pe 7-10 ani, iar în cele intensive şi superintensive pe mai puţini ani, în funcţie de particularităţile speciilor. În perioada de început a rodirii , creşterile pomilor sunt încă puternice, lăstarii indicatori putând ajunge la 80 cm. Creşterile scad în fiecare an pe măsura înaintării în vârstă. Înnoirea progresivă este din ce în ce mai redusă. Coroana pomilor se îndeseşte, completându-se cu ramurile de schelet de ordinul IV şi V, dar şi de semischelet, ajungându-se la definitivarea coroanei. Numărul ramurilor de rod sporeşte într-un ritm rapid. În această etapă apare o funcţie nouă în viaţa pomilor şi anume rodirea. Raportul acestei noi funcţii cu creşterea , permite împărţirea perioadei în două. În prima parte, denumită creştere şi rodire, fenomenul dominant rămâne creşterea, rodul fiind reprezentat de fructe puţine şi mari, dar al căror număr sporeşte an de an. În cea de-a doua etapă fructificarea ajunge predominantă, astfel că este denumită rodire şi creştere. Recoltele continuă să crească în fiecare an, fiind mai mari decât în anul precedent, iar fructele sunt de dimensiuni normale, specifice soiului. De fapt, volumul recoltelor este în directă dependenţă de numărul ramurilor de rod care, la rândul lor depind de creşterile anterioare. Succesiunea acestor fenomene este următoarea: creşterile mari şi numeroase dintr-un an sunt urmate de sporirea numărului de ramuri de rod şi apoi de o recoltă abundentă. În perioada de început a rodirii se fac anumite intervenţii şi anume: se continuă formarea scheletului, completarea coroanelor şi se urmăreşte stimularea formării ramurilor de rod într-un număr cât mai mare, se fac tăieri de rărire a coroanei, se urmăreşte asigurarea hranei şi a apei în cantităţi mai mari decât în perioada de tinereţe precum şi combaterea bolilor şi dăunătorilor De asemenea, intervin lucrările de îngrijire a rodului împotriva accidentelor climatice, în special împotriva brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară, împiedicarea căderii premature. D. PERIOADA DE MARE PRODUCŢIE Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Această perioadă începe o dată cu apariţia recoltelor mari, care se menţin aproximativ la acelaşi nivel timp îndelungat. Astfel: în livezile clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la drupacee 10-15 ani; în cele intensive şi superintensive 8-10 ani. Încheierea perioadei este marcată de scăderea recoltelor an de an, fără a mai reveni la nivelul anterior. Ajunşi în perioada de mare producţie pomii manifestă lipsă de plasticitate, au caracterele şi însuşirile consolidate. În

21

perioada de mare producţie, în fiecare an creşterile sunt mai mici. Înnoirea progresivă este foarte slabă, lungimea lăstarilor indicatori este doar de 1015 cm. În decursul acestei perioade fructificarea domină toate celelalte fenomene, ceea ce permite să mai fie denumită rodire. Ramurile de schelet se arcuiesc sub greutatea rodului şi formează arcadele de rodire, iar coroanele pomilor sunt răsfirate cu ramuri atârnând şi arcade suprapuse. Uscarea ramurilor de rod îmbătrânite, care apare tot ca un fenomen nou în viaţa pomilor, avansează an de an spre exteriorul coroanei. Din această cauză fenomenul este denumit uscarea centrifugă a ramurilor de rod. Numărul ramurilor de rod din coroana pomilor se menţine foarte mare şi aproximativ constant de un an la altul şi explică recoltele mari şi relativ constante pe întreaga perioadă. Fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei o dată cu ramurile de rod iar fructele sunt de dimensiuni normale, specifice soiului. Vegetaţia pomilor în perioada de mare producţie începe mai devreme primăvara şi se termină timpuriu toamna. În legătură cu rodirea, în această perioadă de vârstă, la unele specii (măr, păr, prun) mai apare un fenomen nou şi anume rodirea neregulată a pomilor sau alternanţa de rodire. Această denumire indică faptul că se înregistrează unii ani cu fructificare abundentă urmaţi de alţi ani complet lipsiţi de recoltă sau cu recoltă mică. Lucrările aplicate în perioada de mare producţie urmăresc asigurarea fructificării regulate, care se obţine prin aplicarea îngrăşămintelor, asigurarea pomilor cu hrană şi apă şi prin stabilirea unei încărcături normale a pomilor cu muguri de rod. Către sfârşitul perioadei, când creşterile lăstarilor indicatori sunt mici, apare necesitatea tăierilor ceva mai severe decât în etapele anterioare. E. DIMINUAREA RODIRII Această perioadă de vârstă se instalează în viaţa pomilor o dată cu micşorarea an de an a recoltelor de fructe şi se încheie cu încetarea completă a rodirii. Practic procesul de înnoire progresivă nu mai are loc. În această perioadă apar uscături în porţiunile terminale descendente ale ramurilor arcuite sub greutatea fructelor. Apare un fenomen nou în viaţa pomilor denumit uscare centrifugă a ramurilor de schelet. Prezenţa rodului şi apariţia uscării permit caracterizarea începutului perioadei ca fiind, etapa de rodire-uscare. În această etapă alternanţa de rodire se accentuează. Noua recoltă este mai mică decât cea înregistrată cu doi, trei ani înainte. Uscarea centripetă în a doua parte a perioadei, se accentuează, rodirea scade şi apare un fenomen nou şi anume reîntinerirea naturală prin formarea unor lăstari lacomi plasaţi pe locurile cele mai înalte ale ramurilor de schelet curbate. Apariţia acestor lăstari lacomi către interiorul coroanei înseamnă o înnoire regresivă, deoarece volumul coroanei scade. Situaţia pomilor poate fi caracterizată prin enumerarea celor trei fenomene în ordinea importanţei lor şi anume: uscare - rodire - creştere.

22

Accentuarea uscării centrifuge a ramurilor de rod şi lipsa creşterilor ramurilor de schelet provoacă scăderea continuă a numărului de ramuri de rod din coroana pomului. Rodirea este în fiecare an mai mică decât în anul precedent, şi se deplasează tot mai accentuat către periferia coroanei. Chiar dacă recoltele scad prin lucrările aplicate se urmăreşte asigurarea pomilor cu hrană şi apă din abundenţă, ca şi în perioada de rodire maximă. Se aplică tăieri mai severe decât în perioada anterioară şi se fac scurtări în lemn de 4 până la şase ani cu scopul de a stimula creşterile. Se întineresc ramurile de rod şi de semischelet prin tăieri de rodire, iar lăstarii lacomi sunt utilizaţi pentru completarea golurilor apărute în coroană. În această perioadă trebuie tratate rănile de pe trunchiul şi ramurilor pomilor, deoarece ele se vindecă mai greu. De asemenea se combat bolile şi dăunătorii şi se iau măsuri pentru prevenirea accidentelor climatice. F. PERIOADA DE DECLIN Această perioadă se mai numeşte şi perioadă de bătrâneţe, şi se caracterizează prin lipsa rodului şi prin uscarea accentuată şi progresivă a ramurilor de schelet. Uscarea se continuă de la vârfuri către bază şi cuprinde aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micşorează accentuat şi continuu. Caracterizarea succintă a situaţiei în care se găsesc pomii este uscare şi creştere. Pomii la care rodirea a încetat şi uscarea este accentuată au energia de creştere atât de redusă, încât nu mai pot fi reîntineriţi. Dacă fenomenul este sesizat din timp la începutul perioadei de declin, există posibilitatea să li se prelungească durata de viaţă economică. Aceasta se poate realiza prin tăieri de regenerare, prin intermediul cărora se reduce mult volumul coroanei. În urma acestor tăieri apar creşteri noi, care refac coroana şi după doi-trei ani, se obţin recolte destul de bune încă aproximativ patru-cinci ani. În acest timp trebuie aplicate lucrările de îngrijire ca şi în perioada de rodire maximă. TEST DE EVALUARE 1. Când începe şi când se încheie perioada juvenilă? Răspuns: Perioada începe cu germinaţia seminţelor sau cu pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se încheie cu apariţia primelor flori şi fructe. 2. Care sunt intervenţiile din perioada de tinereţe? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Cum se poate realiza scurtarea perioadei de tinereţe şi grăbirea intrării pe rod?

23

a) Înclinarea ramurilor; b) Tăierea ramurilor; c) Arcuirea ramurilor; d) Ridicarea ramurilor pe verticală; e) Fără ridicarea ramurilor pe verticală. Rezolvare : a şi c. De rezolvat: 2. Care sunt fenomenele care apar în perioada de mare producţie, asupra ramurilor de rod? a) Alternanţa de rodire; b) Întinerirea ramurilor de rod; c) Uscarea centrifugă a ramurilor de rod; d) Reîntinerirea naturală; e) Îmbătrânirea ramurilor de rod. Rezolvare 2.2. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular Obiectivele urmărite prin studiul sistemului radicular pot fi rezumate astfel:

- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a îngrăşămintelor; - stabilirea zonei şi momentului de aplicare a lucrărilor solului; - stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în viaţa pomului; - uscarea unor ramuri, apariţia de pete necrotice pe frunze, căderea timpurie a frunzelor; - investigarea sistemului radicular la speciile studiate pentru a stabili posibilitatea înfiinţării unei plantaţii. Prin studiul sistemului radicular se urmăreşte: - stabilirea cantitativă a sistemului radicular; - arhitectonica sistemului radicular şi volumul de sol explorat; - stabilirea adâncimii de instalare a rădăcinilor orizontale şi verticale; - stabilirea zonei cu cele mai multe rădăcini active; - stabilirea dinamicii de creştere, în funcţie de specie, portaltoi, soi, condiţii agrofitotehnice şi pedoclimatice; - studiul dinamicii de creştere în ciclul anual şi ontogenetic. Metodele de cercetare pentru studierea sistemului radicular la plantele pomicole, sunt: 1. metoda scheletului; 2. metoda profilului; 3. metoda probelor sau monolitului liber; 4. metoda staţionară. Metoda scheletului este cea mai utilizată şi constă în dezgroparea rădăcinilor după direcţia de creştere în sol, prin eliberarea treptată de pământ şi

24

schiţarea acestora pe hârtie milimetrică, cu păstrarea scării de profil (figura 2.2.1.). Metoda permite determinarea modului de răspândire a rădăcinilor orizontale şi adâncimea rădăcinilor orizontale şi verticale, dă o imagine clară asupra elementelor cantitative şi calitative, determină zona rădăcinilor absorbante şi se explică unele caracteristici de creştere în funcţie de sol, specie, portaltoi.

Fig. 2.2.1. Metoda scheletului Cu toate acestea metoda este greu de executat, iar procesul de creştere şi fructificare la exemplarele studiate este deranjat. Primele etape în desfăşurarea acestei metode sunt: se aleg pomii cei mai tipici în funcţie de obiectivul cercetării, se efectuează măsurătorile biometrice la partea aeriană (diametrul şi înălţimea coroanei şi trunchiului), stabilirea volumului de dezgropare (în întregime, jumătate sau un sfert) şi instalarea unor picheţi gradaţi (lungi de 60-75 la distanţe de 5-10 cm pe întreaga zona ce va fi dezgropată; picheţii vor fi marcaţi pe lungimea lor la distanţe de 5 cm). Dezgroparea se face pe sectoare circulare late de 1 m, începând de la pom, înlăturându-se straturi de sol de 10-20 cm. Dezgropatul în adâncime continuă până când nu se mai întâlneşte nici o rădăcină, indiferent de dimensiunile lor. Pe măsură ce sunt descoperite, se măsoară cele mai groase de 3 mm şi mai lungi de 4-5 cm. Rădăcinile rupte se leagă cu grijă, păstrându-se distribuţia lor normală. Pe hârtie milimetrică se face notarea lor, notând sub forma de fracţie (la numărător grosimea exprimată în mm, iar la numitor adâncimea exprimată în cm) în orice punct de schimbare a direcţiei de creştere a rădăcinii. Locul rădăcinilor cu direcţie verticală este notat pe schiţă prin cerc în mijlocul căruia se află un număr de ordine. Fiecărei rădăcini verticale, după desprinderea de cele orizontale, i se leagă câte o etichetă ce poartă acelaşi număr ca şi pe schiţă. După dezgroparea în întregime a unui orizont cu adâncimea de 20 cm, se fotografiază aspectul general al rădăcinilor cu direcţie orizontală, se ridică probe de sol necesare pentru stabilirea compoziţiei chimice şi fizice a solului, a umidităţii. După efectuarea acestor observaţii, sistemul radicular se

25

reîngroapă, odată cu aplicarea îngrăşămintelor şi a irigării. Urmează prelucrarea datelor obţinute şi întocmirea tabelelor şi a graficelor. Metoda profilului (metoda Oscamp - Dragavtev) constă din executarea de tranşee cu direcţie perpendiculară pe rădăcinile orizontale, tranşee cu dimensiunile de 100/100 cm, iar adâncimea de săpare este până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini (figura 2.2.2.).

Fig. 2.2.2. Arhitectonica sistemului radicular la soiul de măr Starkrimson altoit pe portaltoiul M 9 (Cichi M., 2004) Urmează apoi netezirea peretelui vertical, eliberarea capetelor rădăcinilor şi schiţarea lor pe hârtie milimetrică, folosind următorul cod: • (punct) – rădăcinile de 1-3 mm, o (cerc) – rădăcinile de 4-8 mm,  (cerc cu punct) – rădăcinile de peste 8 mm. Probele de sol se ridică pe fiecare orizont, iar datele obţinute se consemnează în tabele, grafice. Principalele avantaje ale acestei metode sunt: diagnosticarea rapidă a unor aspecte negative, permite determinarea modului de răspândire a rădăcinilor orizontale pe stratul de sol şi subsol, este o metodă simplă, rapidă şi uşor de executat. Prin aceasta metodă, însă, nu sunt puse în evidenţă rădăcinile de direcţie verticală şi anumite aspecte cantitative. Metoda probelor sau a monolitului liber este utilizată pentru studierea dinamicii de creştere a rădăcinilor şi pentru diagnosticarea rapidă a anumitor fenomene negative. Metoda este expeditivă, practică, se poate executa tot timpul anului şi stânjeneşte în mică măsură procesul de creştere al pomilor. După stabilirea adâncimii de situare a masei rădăcinilor de garnisire prin metoda scheletului şi a pomilor pentru studiu, se ridică probe în tot cursul perioadei de vegetaţie, în sens circular, la periferia coroanei. Probele sau monoliţii sunt blocuri mici de sol, se încorporează rădăcinile care pot avea dimensiuni de 20-25 cm2; se ridică de la trei adâncimi 0-35 cm, 35-55 cm, 5575 cm. Probele ridicate sunt supuse unui curent de apă pentru separarea rădăcinilor, iar pentru efectuarea analizelor ele se păstrează în vase cu apă. Urmează apoi separarea lor pe categorii: rădăcini absorbante (culoare alb-transparentă şi mai groase), rădăcini de trecere (culoare cenuşie, uneori

26

portocalie) şi rădăcini de conducere (culoare brun închis). Datele obţinute se reprezintă grafic, notându-se concomitent date privind temperatura solului, caracteristicile fizico-chimice ale solului, etc. Metoda staţionară permite observarea permanentă a procesului de creştere până la detalii privind activitatea perişorilor absorbanţi. Prin această metodă se efectuează o observare sistematică a creşterii rădăcinilor în condiţii naturale, prin intermediul unui geam fixat în sol, în poziţie orizontală, verticală sau oblică, folosind o ramă cu geam. Dimensiunile peretelui transparent pot fi de 1,5/1m, distanţa de trunchi fiind de 75 cm. Întreaga suprafaţă a geamului este împărţită în pătrate cu latura de 3 mm. Observaţiile se pot efectua cu ochiul liber sau cu lupa, citirea efectuându-se la intervale scurte în funcţie de scopul cercetării. Datele obţinute cu privire la lungimea şi grosimea rădăcinilor, la viteza de creştere, dinamică şi direcţie, se consemnează pe hârtie milimetrică. TEST DE EVALUARE 1. Care sunt metodele de cercetare pentru studierea sistemului radicular? Răspuns: 1. metoda scheletului; 2. metoda profilului; 3. metoda probelor sau monolitului liber; 4. metoda staţionară. 2. Ce se urmăreşte prin studiul sistemului radicular? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Care sunt avantajele metodei profilului? a) Diagnosticarea elementelor negative; b) Evidenţierea rădăcinilor cu direcţie verticală; c) Evidenţierea rădăcinilor cu direcţie oblică; d) Modul de răspândire a rădăcinilor orizontale; e) Nu prezintă avantaje. Rezolvare : a şi d. De rezolvat: 2. Cât se sapă groapa sau tranşeea în adâncime, în cazul metodei profilului? a) Se sapă 1,0 m; b) Adâncimea gropii să fie de 2,5 m;

27

c) Până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini; d) Până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini verticale; e) Până în momentul când pe peretele şanţului apar foarte multe rădăcini. Rezolvare 2.3. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian Principalele metode utilizate pentru investigarea sistemului aerian sunt: - descriptivă - staţională - biologică - anchetei - de încercare a soiurilor în condiţii de producţie - de apreciere a calităţii soiurilor Metoda descriptivă. Este metoda care a fost cel mai mult utilizată pentru studierea speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi. Metoda constă din cercetarea speciilor şi soiurilor din punct de vedere biologic, luând în considerare caracterele morfologice ale trunchiului, ramurilor, lăstarilor, frunzelor, florilor şi fructelor, precum şi elementele privind vigoarea şi habitusul plantelor. Aceasta metodă nu reflectă particularităţile agrobiologice ale soiurilor, dinamica proceselor de creştere şi fructificare, precocitatea, productivitatea, rezistenţa la boli şi dăunători, la factorii climatici, etc. Metoda descriptivă poate fi utilizată în continuare în pomologie pentru identificarea diferitelor specii şi soiuri, în funcţie de caracterele morfologice esenţiale ale pomilor şi fructelor. Metoda aplicată singură nu mai poate fi considerată suficientă pentru caracterizarea diferitelor specii şi soiuri pomicole. Datele obţinute prin această metodă trebuie întregite prin date privind particularităţile de creştere şi rodire, comportarea faţă de factorii naturali, faţă de boli şi dăunători. Metoda staţională. Metoda constă în studierea prin intermediul observaţiilor fenologice a dinamicii proceselor de creştere şi fructificare înregistrat într-o perioadă lungă de timp în condiţiile unei zone. Aceste observaţii se desfăşoară uneori de la plantare până la defrişarea plantaţiei. Aceste plantaţii trebuie să cuprindă, din fiecare soi altoit pe un anumit portaltoi un număr de 10-20 exemplare, să fie amplasate în principalele zone climatice şi să cuprindă diferite forme de relief, expoziţii, tipuri de sol. În cadrul plantaţiei experimentale se aleg pentru studiu pomii tipici (în funcţie de obiectivele cercetării) având în vedere vârsta, vigoarea, soiul, portaltoiul. Se aleg şi se marchează ramurile tipice asupra cărora urmează a fi efectuate măsurătorile.

28

Datele înregistrate se vor referi la întregul proces de dezvoltare ontogenetică, iar în cadrul ciclului anual de creştere şi fructificare să pună în evidenţă principalele fenofazele de creştere şi rodire din cadrul ciclului anual. Din prima categorie fac parte: dezmuguritul, începutul creşterii lăstarilor, creşterea intensivă, încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, căderea frunzelor. Fenofazele de rodire se referă la dezmugurit, înflorit, legatul fructelor, căderea fiziologică, intrarea în pârgă, maturitatea de recoltare. După încheierea vegetaţiei se efectuează măsurători privind creşterile totale sau după 3-4 ani de la plantare pe ramuri de control. Observaţiile se fac zilnic în timpul înfloritului, la 2-3 zile înainte şi după înflorit, apoi decadal. În afară de observaţiile fenologice se mai înregistrează vârsta la care exemplarele din fiecare soi produc primele fructe; raportul dintre anii cu rod şi cei fără rod, menţionând cauzele care au determinat pierderea recoltei; producţia evaluată individual şi ca medie, calitatea producţiei de fructe apreciată sub raport fizic, chimic şi organoleptic; comportarea pomilor faţă de temperaturile scăzute din timpul iernii; rezistenţa sau sensibilitatea la bolile şi dăunătorii specifici. Concomitent cu înregistrarea datelor menţionate este necesar să fie înregistrate principalele date meteorologice şi pedologice. Aceste date nu se vor rezuma la informaţiile primite prin staţiile meteorologice obişnuite, ci se vor referi la elementele de microclimat, cum sunt: umiditatea şi temperatura aerului şi solului la diferite înălţimi şi adâncimi. Această metodă are avantajul că furnizează informaţii complete necesare pentru caracterizarea diferitelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, ceea ce permite să apreciem posibilitatea cultivării unui anumit sortiment într-o anumită zonă naturală, formă de relief, expoziţie. Dintre dezavantajele acestei metode menţionăm faptul că pentru observaţii este necesară o perioadă mare de timp, investiţiile sunt mari şi este necesară amenajarea unor staţii meteorologice în plantaţie. Metoda biologică. Metoda se bazează pe principiul că plantele pomicole pot fi considerate autoînregistratori. Metoda presupune efectuarea unor observaţii într-o perioadă mult mai scurtă decât metoda staţionară. În cadrul acestei metode se alege bazinul pomicol, centrul pomicol sau plantaţia, speciile, soiurile şi exemplarele asupra cărora se vor face observaţii. Plantaţiile pomicole luate în studiu trebuie să fie studiate şi descrise în mod amănunţit, sub aspectul amplasării, relief, expoziţie, suprafaţă. Specii soiuri şi raportul de cultivare, portaltoi, vârstă, distanţă de plantare, densitate, agrotehnică aplicată. După stabilirea plantaţiei şi exemplarelor ce urmează a fi luate în studiu se procedează la marcarea materialului destinat cercetărilor, în prealabil efectuându-se o riguroasă verificare a autenticităţii soiurilor. Cercetarea durează 4 - 5 ani, însă obligatoriu, 3 ani cu fructificare normală. Este necesar să se procedeze la o informare precisă privind factorii naturali: clima, relieful, expoziţia, natura solului, nivelul apei freatice, etc. Se

29

fac observaţii asupra vegetaţiei lemnoase spontane, precum şi a speciilor pomicole sălbatice. Vegetaţia lemnoasă spontană constituie un indicator important al factorilor edafici şi climatici din zonă. Studiul trebuie să vizeze asociaţiile vegetale, raportul dintre specii, forma de relief şi tipul de sol, vârsta şi gradul de sănătate. Prezenţa speciilor pomicole sălbatice reflectă gradul de favorabilitate al zonei naturale respective pentru dezvoltarea pomiculturii în ansamblu, a unei anumite specii sau a unor soiuri. Observaţiile privind exemplarele luate în studiu se referă la vârsta calendaristică, perioada de vârsta, dimensiunile trunchiului şi coroanei, forma coroanei, numărul de ramuri în etaje, creşterile anuale, procesul de degarnisire şi procesul de uscare a unor ramuri, caracterul şi forma de regenerare a părţii aeriene potenţialul diferenţierii mugurilor de rod, frecvenţa rodirii, cantitatea şi calitatea producţiei, comportarea faţa de boli si dăunători, faţă de ger şi secetă. Principalele avantaje ale acestei metode de cercetare se referă la caracterul expeditiv şi la faptul că nu necesită investiţii suplimentare. Dezavantajele vizează faptul că metoda biologică aplicată izolat nu permite stabilirea dinamicii procesului de creştere şi fructificare. Metoda anchetei pomicole. Se apelează la această metoda în cazul necesităţii elaborării soluţiilor urgente privind dezvoltarea sectorului pomicol într-o zonă în care studiile anterioare sunt insuficiente. Aceasta metodă constă în următoarele: - se extrag din evidente date privind suprafeţele de teren, repartizarea pe zone de relief, expoziţii, tipuri de sol, categorii de folosinţă. - se culeg informaţii statistice privind situaţia culturii pomilor în zona respectivă privind speciile, soiurile, raportul dintre ele, productivitatea, eficienţa etc. - se elaborează formulare – fişe, cuprinzând întrebări clare asupra sortimentului şi rezultatele obţinute de sectorul pomicol din zonă. Ancheta trebuie să fie completată prin deplasări în teren, prin operaţii de sondaj făcute în diferite plantaţii pomicole din zona considerată. După prelucrarea tuturor datelor, ancheta trebuie completată cu înregistrarea condiţiilor naturale specifice de climă, sol, relief, inclusiv elementele de microclimat în care se situează plantaţiile (panta, terase, expoziţii variate). Corelând factorii naturali cu informaţiile statistice se stabilesc concluzii privind posibilitatea de dezvoltare a sectorului pomicol într-o anumită zonă şi aceea de promovare a unui sortiment de specii şi soiuri. Pentru rezultate elocvente, metoda trebuie combinată cu elemente din metoda biologică de cercetare. Metoda de încercare a soiurilor în condiţii de producţie. Este utilizată în staţiunile experimentale, staţiunile didactice sau în plantaţiile de producţie. Principalele obiective urmărite: - îmbunătăţirea permanentă a sortimentului de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi;

30

- precizarea oportunităţii, promovării, menţinerii sau eliminării din sortiment a unui soi sau a unui grup de soiuri; - stabilirea unor tehnologii diferenţiate pe soiuri sau grupe de soiuri; - verificarea unor hibrizi, clone, tipuri, în vederea omologării. În acest scop cercetările vizează: determinarea cantitativă şi calitativă a producţiei de fructe, regularitatea recoltelor de fructe în anumite condiţii de climă şi sol, dinamica acumulării de substanţe organice pe faze de creştere şi maturare, stabilirea gradului de rezistenţă a soiurilor respective la ger, secetă, boli şi dăunători, precizarea cerinţelor agrotehnice diferenţiate pe soiuri. Plantaţiile experimentale trebuie să fie amplasate în condiţii cât mai variate de climă, sol, relief, expoziţie, să cuprindă un număr cât mai mare de soiuri altoite pe cât mai mulţi portaltoi. Numărul minim de exemplare dintr-o anumită variantă în colecţiile de concurs, trebuie să fie cel puţin 50 de pomi sau 100 arbuşti fructiferi. Perioada de timp necesară pentru efectuarea cercetărilor este de cel puţin 5-7 ani, trebuind să cuprindă obligatoriu un ciclu de 3 ani de rodire normală. Rezultatele obţinute prin această metodă, coroborate cu informaţiile privind condiţiile pedoclimatice, conduc la recomandări privind îmbunătăţirea sortimentului din zona respectivă. Metoda de apreciere a calităţii fructelor. Este o metodă expeditivă prin care poate fi apreciată eficienţa cultivării unui soi într-o zonă pedoclimatică. Aprecierea calităţii fructelor se referă la: caracteristicile fizice (dimensiuni, forma, volumul, greutate, greutate specifică, parţi componente ale fructelor (sâmburi, loji seminale, pieliţa), pigmentaţia pieliţei şi pulpei, fermitatea structo-texturală. Caracteristicile chimice se referă la: acumularea componentelor chimice (apă, substanţă uscată, zahar total, aciditate totală, substanţe tanoide, substanţe pectice, proteice, acid ascorbic, vitamine, celuloza, raportul zahăr-aciditate etc. Analizele organoleptice se referă la degustări efectuate de către specialişti, respectând normele pentru acest gen de analize. În cadrul acestei metode este necesar să se efectueze şi unele investigaţii privind: - determinarea dinamicii de acumulare a substanţelor organice pe faze de creştere şi maturare; - determinarea momentului optim de recoltare în funcţie de zonă, condiţii naturale şi direcţii de valorificare sau prelucrare etc. - se vor stabili corelaţii cu factorii climatici şi edafici generali, condiţiile de microclimat şi elementele meteorologice din anii de experimentare. TEST DE EVALUARE 1. În ce constă metoda descriptivă?

31

Răspuns: Metoda constă din cercetarea speciilor şi soiurilor din punct de vedere biologic, luând în considerare caracterele morfologice ale trunchiului, ramurilor, lăstarilor, frunzelor, florilor şi fructelor, precum şi elementele privind vigoarea şi habitusul plantelor. 2. Care sunt avantajele metodei staţionale? Răspuns:

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Când se desfăşoară observaţiile în cadrul metodei staţionale? a) La începutul plantării; b) La defrişarea plantaţiei; c) De la plantare la defrişarea plantaţiei; d) Când pomii s-au uscat complet; e) În timpul vegetaţiei. Rezolvare: c. De rezolvat: 2. Ce metodă aplicată izolat nu permite stabilirea dinamicii procesului de creştere şi fructificare? a) Metoda anchetei pomicole; b) Metoda biologică; c) Metoda de încercare a soiurilor în condiţii de producţie; d) Metoda de apreciere a calităţii fructelor; e) Metoda stabilităţii. Rezolvare:

32

REZUMATUL TEMEI În cadrul temei numărul doi, s-a analizat ciclul ontogenetic al plantelor pomicole dar şi studiul şi cunoaşterea arhitectonicii sistemului radicular care prezintă o deosebită importanţă pentru alegerea terenului, pentru înfiinţarea plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului de folosire şi lucrare a solului, pentru irigare, pentru fertilizare. Speciile pomicole de climat temperat îşi desfăşoară procesele biologice cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului, după un ritm caracteristic rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor climatice. Cunoaşterea schimbărilor fiziologice prin care trec pomii este de mare importanţă pentru intervenţiile tehnologice. Cunoaşterea corelaţiilor care se stabilesc între fenofazele recoltelor succesive, precum şi a celor existente între organele de rod şi cele vegetative, permit intervenţia tehnicienilor pentru dirijarea fenomenelor de creştere şi de rodire, ca atare ciclul ontogenetic prezintă o deosebită importanţă. Pentru stabilirea concluziilor şi a unor eventuale soluţii tehnologice, este necesară şi cunoaşterea unor metode de cercetare privind sistemul aerian, date care pot fi corelate cu cele de la sistemul radicular. Asocierea diferitelor soiuri cu unul din numeroşii portaltoi conduce la obţinerea de pomi ale căror particularităţi biologice constituie rezultatul interacţiunii celor doi parteneri şi sunt diferite de ale fiecăruia luat separat. Aceasta sporeşte diversitatea speciei şi îi conferă o mare amplitudine ecologică, precum şi posibilitatea de cultivare în forme şi sisteme variate. Vigoarea pomilor este determinată de asociaţia soi-portaltoi, de factorii de mediu şi tehnologia de cultură.

33

Tema nr. 3 CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE • • •

Unităţi de învăţare : Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi starea de repaus; Fenofazele finale ale organelor vegetative; Fenofazele finale ale organelor de rod.

Obiectivele temei : - cunoaşterea diferitelor fenofaze ale evoluţiei anuale ale pomilor fructiferi, fenofaze ce sunt influenţate de specie, soi, condiţiile ecologice şi agrotehnica aplicată; - cunoaşterea modului de desfăşurare a acestor fenofaze; - cunoaşterea schimbărilor morfofiziologice prin care trec pomii în cursul ciclului anual. Timpul alocat temei : 6 ore

1. 2. 3. 4. 5.

Bibliografie recomandată : Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria, Craiova. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys, Rm. Vâlcea. Cepoiu N., 2001 – Pomicultură aplicată. Editura ştiinţelor Agricole, Bucureşti. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova. 3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod şi starea de repaus

Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetaţie activă, separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc formarea mugurilor vegetativi şi floriferi ce rămân în repaus pe durata iernii, după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creştere şi înfloresc, apoi leagă fructe ce ajung la maturitate şi se recoltează. Se numesc iniţiale deoarece se desfăşoară în perioada de vegetaţie premergătoare repausului de iarnă. Organele vegetative au o singură fenofază

34

iniţială (formarea mugurilor vegetativi), iar cele de rod au două fenofaze iniţiale (inducţia antogenă, diferenţierea mugurilor de rod). Formarea mugurilor vegetativi. Aceşti muguri vegetativi sunt nişte lăstari în faşă protejaţi de catafile. Mugurii vegetativi se formează în timpul primăverii şi vara, la subsuoara frunzelor de pe lăstarii de creştere. Fiecare mugure vegetativ cuprinde conul de creştere, alcătuit din celule iniţiale şi meristemul primordial, apoi primordii de frunze, iar la subsuoara acestora primordii de muguri. La această alcătuire se ajunge la baza diviziunii celulelor (etapa embrionară a creşterii). Mugurii nu trec în etapa de alungire a celulelor (nu pornesc în vegetaţie) datorită inhibiţiei corelative exercitate de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută şi sub denumirea de dominanţă apicală. Suprimarea vârfului de creştere în prima jumătate a perioadei de vegetaţie (tăieri în verde) are ca efect pornirea în creştere a mugurilor laterali. Ei intră în etapa de alungire a celulelor, iar conul de creştere reîncepe diviziunea, formând lateral noi primordii de frunze şi muguri. Ca urmare din mugurii situaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari anticipaţi, care îndesesc coroana. Efectuată către sfârşitul verii, suprimarea vârfului lăstarului nu mai este urmată de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, ceea ce demonstrează trecerea mugurilor respectivi în starea de repaus, chiar dacă frunzele nu au căzut. În această etapă se pot face tăieri în verde, pentru o mai bună luminare şi colorare a fructelor sau chiar se pot începe tăierile anuale (care de obicei se fac iarna), deoarece nu mai există pericolul pornirii în creştere a mugurilor. Inducţia antogenă - este perioada de început a formării mugurilor de rod, o perioadă de pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă transformarea mugurilor vegetativi în muguri de rod. Spre partea finală a inducţiei antogene se observă la microscop o aplatizare a conului de creştere, sfârşitul perioadei fiind marcat de apariţia primordiilor florale sub forma unor protuberanţe. Inducţia antogenă are loc în perioada iunie – septembrie la pomacee (măr, păr) şi în luna august la piersic. Despre inducţia antogenă s-a mai stabilit că are două etape distincte: prima reversibilă şi următoarea ireversibilă. Diferenţierea mugurilor de rod. Începutul acestei etape este marcat de apariţia primordiilor florale sub forma unor protuberanţe pe conul de creştere. În general aceasta are loc în luna iulie, astfel că diferenţierea se desfăşoară în a doua jumătate a verii, toamna şi iarna extinzându-se până în primăvara următoare. Sub solzii mugurilor, pe parcursul diferenţierii, se formează organele florale, astfel: - protuberanţe al căror număr corespunde cu numărul de flori din mugure (sub formă de cilindri); - diferenţierea caliciului, 5 lobi pe marginea superioară a cilindrului sub forma unui val circular;

35

- diferenţierea corolei, în interiorul cercului sepalelor apar 5 lobi ce corespund petalelor; - diferenţierea staminelor, în interiorul corolei apar 20-40 protuberanţe în cercuri concentrice; - diferenţierea pistilului, în interiorul florii apar 5 mameloane la pomacee şi un mamelon la drupacee (figura 3.1.).

Figura 3.1: Diferenţierea mugurilor de rod (Constantinescu şi colab., 1967) a- boltirea conului de creştere; b- formarea cilindrilor; c- diferenţierea sepalelor; d- diferenţierea petalelor; e- diferenţierea sacilor polinici; f, gdiferenţierea pistilului Toate aceste modificări au loc în a doua jumătate a verii şi toamna, astfel că la sosirea iernii organele florale sunt formate, cu excepţia celulelor sexuale (ovule şi polen). Pe parcursul iernii şi primăverii are loc desăvârşirea formării organelor sexuale (a staminelor şi pistilului) şi formarea gameţilor (polenul şi ovule), prin diviziune reducţională (meioză). Mugurii florali se formează la date diferite în diverse părţi ale coroanei aceluiaşi pom, între ei existând o serie de diferenţe de evoluţie care conduc la o eşalonare chiar a înfloririi în primăvara următoare. Starea de repaus. După formarea mugurilor vegetativi şi de rod ei rămân în repaus, ca urmare a adaptării speciilor pomicole la condiţiile nefavorabile din iarnă. Această adaptare se manifestă prin lipsa creşterilor epigee şi a fotosintezei şi prin sporirea rezistenţei la ger. Celelalte funcţii: transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor se continuă în perioada de repaus, dar cu un ritm mult încetinit. Alături de acestea, în timpul iernii se mai petrec o serie de procese legate de dezvoltarea lor, o serie de schimbări calitative, care necesită temperaturi scăzute şi care conduc la desăvârşirea organelor sexuale şi la formarea gameţilor (polenul şi ovulele). Toate acestea scot în evidenţă că iarna pomii nu se găsesc într-un repaus absolut ci în repaus relativ. În mod convenţional, se consideră că starea de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Acest fenomen are loc în luna octombrie, când zilele sunt mai scurte de 12 ore, iar temperatura aerului scade noaptea sub 5°C. Sfârşitul stării de repaus este indicat de primele

36

simptome de reîncepere a vegetaţiei active (umflarea mugurilor), care apar la majoritatea speciilor în luna martie. În prima jumătate a iernii, sporesc compuşii organici solubili în plante, fenomene ce duc la o mărire a rezistenţei lor la ger. În timpul iernii, în paralel cu fenomenele biochimice se mai petrec şi fenomene fiziologice. În procesul respiraţiei încetinite se consumă o parte dintre substanţele de rezervă. În timpul repausului, rădăcinile continuă să crească într-un ritm încetinit, atâta timp cât în sol se menţine temperatura deasupra lui +2°C. Aceasta înseamnă că rădăcinile, care au fost rănite din toamnă prin arătură sau la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă rănile) şi chiar emit noi rădăcini. Creşterea rădăcinilor şi vindecarea rănilor se face pe baza substanţelor de rezervă acumulate în ţesuturile plantei. În coroana pomilor în timpul repausului se continuă desăvârşirea formării mugurilor floriferi, în perioada decembrie - martie desfăşurându-se meioza şi formarea gameţilor masculi şi femeli. Pentru desfăşurarea normală a acestor fenomene, precum şi a celor care urmează după intrarea în vegetaţie, pomii din climatul nostru au nevoie ca în timpul repausului să treacă prin temperaturi scăzute, adică au nevoie de frig. În absenţa temperaturilor scăzute sau când nevoile de frig nu sunt satisfăcute, apar anumite perturbaţii în evoluţia ulterioară. O uşoară lipsă de frig provoacă o întârziere şi o mare eşalonare în timp a înfloririi. Lipsa mai accentuată a frigului conduce la o înflorire şi legare slabe, absenţa totală a înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Nevoile de frig constituie o caracteristică de specie şi soi. Studierea amănunţită a stării de repaus a mai permis constatarea că într-o anumită etapă, chiar dacă pomii sunt puşi în condiţii favorabile de vegetaţie (temperatură şi umiditate) ei nu pornesc în vegetaţie. Această etapă mai este denumită repaus profund este specifică, ereditară, legată de procesul formării speciilor. Mărul şi părul au repausul profund lung, în schimb caisul şi piersicul au repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie. După parcurgerea repausului profund speciile pomicole pot porni în vegetaţie dacă apar condiţiile necesare de temperatură şi umiditate. Datorită faptului că în climatul nostru condiţiile de vegetaţie apar ceva mai târziu, speciile pomicole rămân în stare de repaus până când temperatura se ridică peste pragul lor biologic. Durata de timp de la încheierea repausului profund şi până în momentul când speciile pornesc în vegetaţie în condiţii naturale este numită repaus facultativ. El este provocat numai de absenţa condiţiilor de vegetaţie. În decursul repausului facultativ şi mai ales spre sfârşitul lui se micşorează cantitatea de compuşi organici solubili şi creşte cantitatea de compuşi organici insolubili. Astfel scad monozaharidele şi sporeşte amidonul, care în lunile februarie – martie, înainte de pornirea vegetaţiei atinge un maximum de primăvară. Acesta este mai mic cu 30% decât maximul de toamnă, datorită consumului din timpul iernii pentru respiraţia încetinită, creşterea rădăcinilor, vindecarea rănilor de pe rădăcini.

37

Odată cu scăderea compuşilor organici solubili în timpul repausului facultativ scade rezistenţa la ger a pomilor. Din această cauză gerurile de la sfârşitul iernii, numite geruri de revenire, mult mai puţin aspre decât cele din timpul repausului profund, pot provoca daune mari. TEST DE EVALUARE 1. Ce reprezintă inducţia antogenă? Răspuns: Este perioada de început a formării mugurilor de rod, o perioadă de pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă transformarea mugurilor vegetativi în muguri de rod. 2. Ce lucrări se pot aplica în fenofaza formarea mugurilor vegetativi? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Ce funcţii continuă într-un ritm mai încetinit în perioada de repaus? a) Respiraţia; b) Transpiraţia; c) Compuşii organici solubili; d) Creşterea rădăcinilor; e) Diferenţierea mugurilor. Rezolvare: a, b şi d. De rezolvat: 2. Cum se numesc fenofazele care se desfăşoară în perioada de vegetaţie premergătoare repausului de iarnă? a) Fenofaze finale; b) Fenofaze iniţiale; c) Fenofaze complementare; d) Fenofaze ale mugurilor de rod; e) Fenofaze suplimentare. Rezolvare: 3.2. Fenofazele finale ale organelor vegetative Fenofazele organelor vegetative se referă la fazele fenologice prin care trec în fiecare an lăstarii noi. Pentru organele vegetative au fost stabilite patru fenofaze şi anume:

38

1. Dezmugurirea şi începutul creşterii; 2. Creşterea intensă a lăstarilor; 3. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor; 4. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare. Aceste fenomene se repetă an de an pe toata durata vieţii pomului, începând din tinereţe (de la încolţirea sau de la pornirea în vegetaţie a altoiului) până la perioada de declin. Cele patru fenofaze se desfăşoară într-o succesiune clară de primăvară până toamna. Durata fiecarei fenofaze este influenţată de specie, condiţii climatice, zona de cultură, agrotehnica aplicată. Dezmugurirea şi începutul creşterii începe cu umflarea mugurilor şi durează până la apariţia primei frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza lăstarului. Această fenofază se desfăşoară în lunile martie – aprilie. Temperatura aerului şi substanţele de rezervă din plantă influenţează în mare măsură desfăşurarea acestei fenofaze. Formarea organelor noi în această fenofază se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate de plantă în anul anterior, fiind dependentă în mare măsură de modul cum au vegetat pomii în anul anterior. Fenofaza este rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarilor existenţi în mugure, încă din anul anterior: celulele preformate se întind, ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele meristematice, internodurile şi frunzele preformate se alungesc şi ele, apoi se diferenţiază ţesuturile lăstarului. Mecanismul declanşării şi al desfăşurării creşterii este de natură hormonală, cu participarea citochininelor, auxinelor, giberelinelor şi acidului abscizic. La această fenofază ritmul de creştere al lăstarului este lent (noaptea din cauza temperaturilor scăzute stagnează) dar în accelerare. Frunzele care apar în această fenofază sunt mici, anormale, subţiri şi nu reuşesc să sintetizeze decât o mică parte din substanţele consumate în procesele de creştere proprie. Pomii au nevoie în această fenofază de N şi K în lipsa cărora mulţi muguri nu pornesc sau vegetează slab, încetează repede creşterea. Pentru practică se desprinde necesitatea unei agrotehnici superioare în anul anterior, pentru acumularea unei mari cantităţi de substanţe de rezervă în ţesuturile pomilor. Întrucât dezmugurirea şi începutul creşterii se desfăşoară în principal pe baza substanţelor de rezervă sintetizate în anul anterior, ea este în mare măsură dependentă de modul cum au vegetat pomii în sezonul precedent. Fenofaza se desfăşoară aproape concomitent cu înflorirea şi legatul fructelor cu care concurează pentru hrană şi apă. Creşterea intensă a lăstarilor începe după apariţia celei de a 5-a, a 6a frunze pe lăstar şi coincide cu intrarea meristemului apexului mugurelui terminal într-o activitate de mitoză. Creşterea se datorează producerii şi întinderii internodurilor, activitate ce se desfăşoară din ce în ce mai rapid. Ca urmare a acestei activităţi intense, lăstarii cresc în lungime, numărul de frunze şi suprafaţa foliară se măresc foarte mult, frunzele sunt de

39

dimensiuni normale, internodurile din ce în ce mai lungi, nodurile mai proeminente, mugurii ce se formează atingând dimensiuni normale. Fenofaza se încheie când se constată tendinţa de micşorare a vitezei de creştere. Calendaristic, această fenofază se desfăşoară la sfârşitul primăverii şi începutul verii, în lunile mai - iunie şi durează 3 - 4 săptămâni la pomii maturi şi ceva mai mult 5-7 săptămâni la pomii tineri. Pentru creştere se utilizează substanţele sintetizate de frunzele noi, substanţe ce se consumă aproape în întregime în procesul de creştere intensă, acumulările fiind slab reprezentate. Se înregistrează o insuficienţă a zaharurilor solubile, iar conţinutul de amidon atinge în luna iunie minimul de vară. În fenofaza creşterii intense pomii au nevoi foarte mari de azot şi apă în vederea formării noilor ţesuturi, pentru sporirea volumului şi dimensiunilor coroanelor, lunile mai – iunie fiind considerate perioade critice pentru azot şi apă. Ca urmare, în această fenofază sunt necesare aplicarea îngrăşămintelor suplimentară şi udarea. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe cu scăderea creşterilor şi durează până la încetarea creşterii, marcată de formarea mugurelui terminal. Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în ultima parte a lunii iunie şi începutul lunii iulie. Continuă în această fenofază formarea de noi frunze, ce ating dimensiuni normale pe lăstar, ca urmare suprafaţa totală de asimilaţie se măreşte continuu, atingând valori maxime. Intensitatea fotosintezei este mare, mugurii au dimensiuni normale şi sunt bine dezvoltaţi. Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi mai bine evoluaţi (dezvoltaţi) decât cei din fenofaza creşterii intense. În această etapă, sinteza substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon este intensă, apar cantităţi mari de amidon, hemiceluloze şi alte substanţe de rezervă, substanţe ce sunt depozitate ca substanţe de rezervă. Datorită faptului că acestea nu mai sunt consumate în creştere, ele sunt depozitate ca substanţe de rezervă sau pentru utilizarea lor în alte procese. În aceasta fenofază pomii au nevoie accentuată de fosfor şi potasiu, excesul de azot împiedică, însă, pregătirea pentru iarnă, prelungind vegetaţia. S-a constatat că 70 % din totalul anual pentru principalele elemente hrănitoare este absorbit de pomi în prima jumătate a perioadei de vegetaţie. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare - are loc la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Începe cu formarea mugurelui terminal şi se încheie prin căderea frunzelor. Intensitatea fotosintetică a frunzelor scade mult, substanţele rezultate din asimilarea clorofiliană sunt folosite pentru dezvoltarea mugurilor, pentru îngroşarea lăstarilor, pentru îngroşarea membranelor celulare. Cerinţele pomilor faţă de azot scad mult, substanţele proteice se sintetizează într-un ritm încetinit, deoarece frunzele au îmbătrânit. Potasiul ca element de hrană, asigură încetarea la timp a creşterilor, contribuie la coacerea deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger a pomilor. Sporeşte cantitatea de acid abscizic care în general grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă

40

degradarea clorofilei, pierderea turgescenţei şi prin acumularea lui în stratul de suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor. Înainte de căderea frunzelor se petrece un fenomen de migrare a unora din substanţele din frunze (substanţe hidrocarbonate, săruri minerale de azot, fosfor, potasiu) în ramurile pomului. Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular, ceea ce dă ramurilor o mai mare rezistenţă la ger. Căderea prematură a frunzelor care poate fi provocată de secetă sau dăunători este un fenomen dăunător pentru pomi. În absenţa frunzişului, pomul nu poate să acumuleze suficiente substanţe de rezervă, nu-şi maturează lemnul şi nu formează suficienţi muguri de rod. Dacă pierderea frunzişului are loc în timpul verii, poate fi urmată de apariţia unor noi frunze, care nu ajung să sintetizeze mai mult decât consumă pentru creşterea proprie. Noul frunziş creşte pe baza substanţelor de rezervă depuse din timpul verii şi prin aceasta contribuie la micşorarea rezistenţei pomului faţă de temperaturile scăzute. Rămânerea frunzelor în coroana pomului timp mai îndelungat – fenomen care se înregistrează uneori în toamnele lungi şi ploioase este dăunător. În absenţa fenomenului de migrare a substanţelor de rezervă, precum şi datorită consumului de substanţe prin respiraţia frunzelor, este prejudiciată maturarea lemnului, sunt împiedicate fenomenele de călire a pomului. Din această cauză, atunci când frunzele rămân în pom timp mai îndelungat, se iau măsuri de încetare la timp a vegetaţiei. O astfel de măsură este însămânţarea plantelor folosite ca îngrăşământ verde printre rândurile de pomi. Acestea sunt plante care se cultivă la sfârşitul perioadei de vegetaţie, când consumă apă şi hrană din sol. Nemaiavând la dispoziţie suficientă apă şi hrană pomii încetează creşterea la timp. Modul de comportare a organelor hipogee. În ritmul de creştere a rădăcinilor apar, două perioade distincte, determinate de temperatura solului şi de umiditate. În marea majoritate a cazurilor rădăcinile încep să crească primăvara înaintea apariţiei frunzelor, când solul atinge temperatura de 2° C. Ritmul de creştere se accentuează treptat, odată cu ridicarea temperaturii solului până la 16 – 18 ° C, când atinge maximum de intensitate. La temperaturi mai ridicate creşterea rădăcinilor încetineşte şi încetează complet, dacă se depăşeşte pragul superior de 30 – 35 ° C. În toamnă, odată cu revenirea temperaturilor favorabile se înregistrează un al doilea val de creştere al rădăcinilor, care se continuă toamna, după căderea frunzelor, dacă există umiditatea suficientă şi temperatura nu scade sub 2 ° C. TEST DE EVALUARE 1. Când începe dezmugurirea şi începutul creşterii ? Răspuns:

41

Începe cu umflarea mugurilor şi durează pâna la apariţia primei frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza lăstarului. 2. Când se desfăşoară creşterea intensă a lăstarilor? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Când atinge conţinutul de amidon minimul de vară la fenofaza creşterii intense a lăstarilor? a) Tomna; b) Iunie; c) Luna august; d) La creşterea rădăcinilor; e) La apariţia fructelor. Rezolvare :b. De rezolvat: 2. Ce fenomen prezintă la încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor o intensitate maximă? a) Creşterile; b) Formaţiunile de rod; c) Rădăcinile; d) Fotosinteza; e) Creşterea lăstarilor lacomi. Rezolvare 3.3. Fenofazele finale ale organelor de rod Fenofazele finale prin care trec succesiv organele fructifere ale pomilor sunt: 1. Înfloritul şi legarea fructelor; 2. Creşterea fructelor; 3. Maturarea fructelor. Înfloritul şi legarea fructelor începe în luna martie odată cu umflarea mugurilor de rod şi se încheie în momentul în care ovarul atinge dublul dimensiunilor iniţiale la mijlocul sau sfârşitul lunii aprilie. Aceasta fenofază cuprinde: • Dezmugurirea, • Apariţia butonilor florali, • Apariţia petalelor, • Deschiderea florilor,

42

• Polenizarea şi fecundarea, • Căderea petalelor şi a florilor nefecundate, • Legarea fructelor. Rolul primordial în declanşarea fenofazei îl are temperatura. Această fenofază este influenţată mult de temperatura aerului şi este dependentă de satisfacerea nevoii de frig (suma de temperaturi scăzute necesare înlăturării stării de dormans), iar pe de altă parte de temperatura necesară pornirii în vegetaţie ( zero biologic). La unele specii pomicole fenofaza de înflorire se desfăşoară înaintea apariţiei frunzelor (migdal, cais, piersic), la altele concomitent cu aceasta (măr, păr, cireş). Acest lucru pune în evidenţă faptul că fenofaza de înflorire se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent. Existenţa acestora în ţesuturile plantei constituie cel de-al doilea factor important de care depinde desfăşurarea în bune condiţii a acestei fenofaze. Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin hidroliza amidonului şi a celorlalte substanţe complexe, întocmai ca şi creşterea iniţială a lăstarilor cu care se desfăşoară aproape concomitent. În aceasta fenofază se desfăşoară şi unele procese importante de care depinde producţia pomilor şi anume: microsporogeneza, polenizarea şi fecundarea. Polenizarea şi fecundarea urmează imediat după deschiderea florilor. Polenizarea este procesul de transport a polenului din antere pe stigmat. Unele specii pomicole se autopolenizează (cais, piersic), altele necesită polen străin (prun, măr, păr). După modul cum se execută transportul polenului de la un pom la altul, speciile pomicole pot fi cu polenizarea entomofilă şi cu polenizare anemofilă. La speciile anemofile (nuc, alun, castan) polenul este transportat cu ajutorul vântului la distanţe foarte mari; ca o adaptare la acest tip de polenizare, este faptul că produc foarte mult polen, iar florile femele au un stigmat puternic dezvoltat pentru a favoriza polenizarea. La speciile cu polenizare entomofilă cantitatea de polen este mai mică, iar transportul polenului se face cu ajutorul insectelor (albine, specii de Bombus, Eristalis, etc.). Fecundarea este procesul de germinare a grăunciorului de polen pe stigmat şi de pătrundere a tubului polinic prin ţesuturile stilului până la ovar şi ovul. Fecundarea este urmată de o reluare a creşterii ovarului (la fructele adevărate) sau a ovarului şi receptaculului (la fructele false). Nelegarea fructelor se datorează unor factori nutriţionali care pot influenţa germinarea polenului, sau pot determina avortarea ovarului sau căderea precoce a florilor abia legate. O legare slabă a florilor poate fi cauzată şi de nesatisfacerea nevoilor de frig, de tulburări în morfogeneza organelor florale, de unele tratamente antiparazitare în timpul înfloritului sau când florile sunt încă în boboc şi de factorii de mediu nefavorabili (ploi, vânt puternic). Dintre cauzele de mediu, ploaia în timpul înfloritului poate nu numai să împiedice polenizarea dar să şi provoace plasmoliza grăunciorilor de polen şi spălarea stigmatului, influenţând negativ fecundarea.

43

Vântul excesiv, uscând stigmatul şi împiedicând zborul insectelor polenizatoare poate fi cauza indirectă a sterilităţii. Creşterea fructelor începe cu legarea fructelor şi se încheie la începutul maturării (intrarea în pârgă a fructelor). Se consideră că fructele au intrat în pârgă când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea totală de substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală (I.F.Radu, 1957). La pomacee, creşterea fructelor este reprezentată de o curbă sigmoidală, iar la drupacee de o dublă sigmoidă. Creşterea este mai întâi lentă în cadrul pomaceelor, apoi se accelerează devenind uniformă până în preajma maturării când este din nou lentă. La drupacee, creşterea intensă este întreruptă de o încetinire a ritmului, ce coincide cu întărirea sâmburelui, după care ritmul de creştere devine din nou intens, până la maturare. Creşterea fructelor are loc în toate direcţiile, dar cu intensităţi diferite în funcţie de specie. Durata creşterii intense a fructelor variază de la o specie la alta, iar în cadrul speciei cu soiul. Creşterea este influenţată de factori nutriţionali, climatici şi biologici. În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante sun: creşterea propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură. Căderea fiziologică se manifestă prin desprinderea unor fructe de pe ramuri. Căderea începe imediat după fecundare şi se accentuează, ajungând la o cădere în masă la începutul lunii iunie. Se desprind şi cad fructele rezultate din flori întârziate, cele rămase în urmă ca dezvoltare şi cele cu puţine seminţe. Căderea fiziologică este o particularitate biologică a speciilor pomicole, prin intermediul căreia se tinde la stabilirea unui echilibru între încărcătura cu rod şi posibilităţile de nutriţie ale pomului (autoreglarea sau autorărire). Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulieaugust şi până în momentul recoltării, fiind mai intensă pe măsura apropierii fructelor de maturitate. Căderea prematură poate fi accentuată de secetă, atac de boli şi dăunători, udare exagerată după o secetă prelungită, lipsa de hrană. Pentru reducerea căderii premature a fructelor se aplică lucrări culturale care converg către realizarea unei hrăniri abundente (combaterea bolilor şi dăunătorilor, îngrăşarea, udarea la timp) şi ca măsură directă – pulverizarea fructelor cu substanţe biostimulatoare, care sporesc legătura fructului de ramură. Condiţii care influenţează creşterea fructelor. Aceste condiţii sunt foarte numeroase, astfel că necesită gruparea în factori: nutriţionali, climatic, biologic şi tehnologici. Factorii nutriţionali au rol deosebit atât în privinţa dimensiunilor cât şi a calităţii fructelor, influenţând atât creşterea cât şi maturarea fructelor. Factorii climatici – prezenţa apei în exces conduce la obţinerea de fructe de calibru mare. Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea fiziologică, reduce ritmul de creştere al fructelor, care rămân mici.

44

Factorii biologici. Dintre factorii biologici seminţelor le revine rolul primordial. Rolul seminţelor este determinant numai până la căderea fiziologică, absenţa seminţelor după această etapă nu împiedică continuarea creşterii fructelor. Alţi factori: Dacă în primele 4 – 5 săptămâni după înflorire creşterea vegetativă este foarte intensă, fructele rămân mici sau chiar se desprind şi cad. Ciupirea lăstarilor favorizează creşterea fructelor, mai ales a celor care însoţesc fructele. Rărirea chimică a florilor folosind substanţe stimulatoare, conduce la obţinerea de fructe mai mari decât rărirea manuală. Aplicarea tăierilor de întreţinere şi fructificare, în vederea reînnoirii lemnului corespunzător tipului de fructificare, favorizează creşterea fructelor. Maturarea fructelor începe cu intrarea fructelor în pârgă şi se încheie atunci când fructele realizează calităţile gustative maxime, ceea ce coincide cu maturitatea de consum. Aprecierea maturităţii fructelor se face după anumite însuşiri, dintre care mai importante sunt culoarea, gustul, aroma, intensitatea culorii. Se cunosc mai multe tipuri de maturitate şi anume: - maturitate fiziologică când seminţele fructelor devin apte de a încolţi după ce au fost supuse procesului de postmaturaţie; - maturitate de recoltare ce corespunde gradului de coacere, ce permite fructelor culese să îşi desăvârşească procesul de coacere şi face posibil transportul lor la distanţe mari; - maturitate de consum, adică starea de dezvoltare maximă a gustului şi aromei, când fructele sunt bune pentru consum în stare proaspătă. Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor depind foarte mult de condiţiile de hrană pe care le au fructele atât în fenofaza de creştere cât şi în cea de maturare. Azotul în exces, favorizează atingerea de către fructe a unor dimensiuni mari. Fosforul dacă este absorbit în cantităţi limitate, merge în mod preferenţial spre fruct şi mai ales către seminţe. TEST DE EVALUARE 1. Care sunt fenofazele finale prin care trec succesiv organele fructifere ale pomilor? 1. Înfloritul şi legarea fructelor; 2. Creşterea fructelor; 3. Maturarea fructelor. 2. Ce reprezintă polenizarea? Exerciţii.

45

Exemplu rezolvat: 1. Cine are un rol important în declanşarea înfloritului şi legării fructelor? a) Substanţele de rezervă; b) Temperatura; c) Tipul de tăiere; d) Aplicarea tratamentelor; e) Irigarea. Rezolvare: b. De rezolvat: 2. Când începe să se manifeste căderea fiziologică? a) Imediat după fecundare; b) Înainte de fecundare; c) În luna iulie; d) În perioada de repaus; e) Iarna. Rezolvare:

46

REZUMATUL TEMEI Speciile pomicole de climat temperat îşi desfăşoară procesele biologice cu intensitate diferită în diversele anotimpuri ale anului, după un ritm caracteristic rezultat din adaptarea lor la condiţiile climatice. Schimbările morfologice şi fiziologice ce se succed în fiecare an în strânsă corelaţie cu condiţiile climatice ale anului respectiv, formează ciclul anual al speciilor pomicole. Cunoaşterea diferitelor fenofaze ale evoluţiei anuale ale pomilor fructiferi, fenofaze ce sunt influenţate de specie, soi, condiţiile ecologice şi agrotehnica aplicată, cunoaşterea modului de desfăşurare a acestor fenofaze este importantă pentru stabilirea celor mai corespunzătoare zone de cultură şi pentru anumite intervenţii tehnologice, astfel încât să se obţină producţii mari şi constante an de an. Analiza fenofazelor, de la formarea mugurilor până la lăstarii şi fructele mature, scoate în evidenţă faptul că ele se extind pe două perioade de vegetaţie activă, separate de o perioadă de repaus. Fenofazele terminale ale unei recolte se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei ulterioare. Cunoaşterea corelaţiilor care se stabilesc între fenofazele recoltelor succesive, precum şi a celor existente între organele de rod şi cele vegetative permite intervenţia tehnicienilor pentru dirijarea fenomenelor de creştere şi de rodire.

47

Tema nr. 4 PARTICULARITĂŢILE AGROECOSISTEMULUI POMICOL ŞI FACTORII PERTURBATORI AI FUNCŢIONĂRII AGROECOSISTEMELOR POMICOLE • • •

Unităţi de învăţare : Particularităţile agroecosistemului pomicol; Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de ameliorare a mediului; Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole.

Obiectivele temei : - cunoaşterea particularităţilor agroecosistemului pomicol; - cunoaşterea pagubelor cauzate de managementul intensiv şi căile folosite pentru intensivizarea pomiculturii; - cunoaşterea principalelor probleme care cresc riscul degradării mediului în agroecosistemele pomicole şi măsurile de ameliorare a mediului. Timpul alocat temei : 5 ore

6. 7. 3. 4.

Bibliografie recomandată : Alexandru Ionescu şi colab., 1994 - Ecologie şi protecţia mediului. Editura Federaţia Ecologistă din România, Constanţa. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova. Popescu M., 1982 – Pomicultură generală şi specială. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti. Sina Cosmulescu, 2005 – Protecţia mediului în ecosistemele pomicole. Editura Sitech, Craiova.

48

5. Sina Cosmulescu 2008 – Ecologia sistemelor antropice pomicole. Editura Sitech, Craiova. 4.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol Orice cultură fructiferă constituie din punct de vedere ecologic un agroecosistem, adică o unitate funcţională a biosferei de transformare a energiei şi substanţei, subordonată activităţii economice a omului. Agroecosistemul pomicol, este alcătuit din biocenoză şi biotop. Biocenoza (comunitatea de viaţă) este componentul organic al ecosistemului şi cuprinde populaţiile tuturor speciilor vegetale şi animale existente pe un biotop într-o epocă determinată, populaţii care trăiesc în corelaţii trofice şi chorologice stabile. După originea lor biocenozele sunt: naturale, artificiale şi semiartificiale. Biocenoza pomicolă cuprinde plantaţia pomicolă împreună cu toate organismele vii care populează spaţiul de cultură (buruieni dăunători, organisme din sol, boli etc.). Elementul de bază al biocenozei îl reprezintă biosistemul soi/portaltoi, în vederea obţinerii unor producţii ridicate de fructe şi de calitate superioară, în condiţii economice şi sociale cât mai avantajoase. Populaţia este alcătuită din toţi indivizii aparţinând unei specii care ocupă un teritoriu dat. Într-o biocenoză, dinamica populaţiilor are o importanţă deosebită care poate fi înţeleasă în cadrul ecosistemului prin interacţiunea acesteia cu factorii de mediu abiotici şi biotici. Caracteristicile populaţiilor sun: repartiţia spaţială a indivizilor, densitatea, procentul intrinsec al creşterii naturale, piramida vârstelor, raporturile între sexe, polimorfismul genetic, fluctuaţiile populaţiilor şi cauzele acestora. În agroecosisteme omul modifică şi simplifică relaţiile trofice dintre populaţii, favorizând o parte din producătorii autotrofi (planta cultivată), şi limitând consumatorii şi producătorii autotrofi inutili omului (buruienile). Omul intervine şi în privinţa legăturilor chorologice, căutând să asigure fiecărui individ spaţiul necesar în mod cât mai uniform (distanţe de plantare). Ca urmare, competiţia între populaţiile care formează comunitatea şi chiar dintre indivizii care alcătuiesc populaţia este dirijată de om. Din această cauză conexiunile care se instalează între componenţii agrobiocenozei se caracterizează printr-o complexitate redusă şi sunt numai relativ stabile. Ca urmare, agroecosistemul este mai puţin stabil decât cel natural, mai sensibil la acţiunea unor factori negativi (atacuri masive de insecte, boli). Agroecositemul poate fi menţinut numai prin lucrările culturale datorate intervenţiilor omului: lipsit de acestea, el este curând invadat de vegetaţia naturală, ecosistemul se reinstalează. În interiorul populaţiei plantei cultivate omul intervine în sensul uniformizării culturii, atât ca vârstă cât şi în privinţa particularităţilor indivizilor care o compun.

49

Ca urmare, competiţia intraspecifică pentru factorii de vegetaţie nu se mai manifestă sub formă din ecosistemele naturale, ci prin reducerea simultană a producţiei individuale. În manifestarea acestei concurenţe, care creşte pe măsura sporirii (desimii) populaţiei, se disting două etape: a) diminuarea producţiei individuale fără reducerea producţiei la ha. Aceasta se datorează faptului că scăderea indiciului foliar individual are ritm mai lent decât mărirea indicelui foliar al culturii datorat sporirii numărului de indivizi la ha; b) dacă populaţia creşte numeric în continuare, concurenţa devine mai acerbă, resursele biotopului devin insuficiente pentru numărul prea mare de indivizi. Ca urmare producţia individuală utilă tinde spre zero şi antrenează şi scăderea producţiei la ha. Biotopul este componentul anorganic, mediul abiotic al ecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura, apa, alternanţa dintre zi şi noapte etc. Biotopul cuprinde toţi factorii climatici şi edafici. Biotopul are rol de factor eliminator asupra biocenozei. Toate elementele mediului abiotic exercită influenţe asupra organismelor din natură, dar aceste influenţe sunt după caracterul lor dar şi după complexul conjunctural de diferite valori şi importanţe. Factorii climatici influenţează asupra culturii în complex, între ei existând o interdependenţă strânsă: intensitatea unuia poate mări exigenţele faţă de alt factor. De exemplu: în condiţii de temperatură crescută exigenţele plantelor faţă de apă sunt mai mari. Din această cauză, noţiunea de optimum pentru un anumit factor este o valoare relativă, care depinde de intensitatea tuturor celorlalţi factori. Optimum pentru un factor depinde de conjunctura factorilor de la un moment dat, fiind o noţiune dinamică şi variază chiar în decursul ciclului anual. În funcţie de această variaţie se pot determina anumite perioade critice. Aceste perioade se caracterizează prin exigenţele mari faţă de unul sau mai mulţi factori într-o anumită perioadă. Insuficienţa factorilor în perioada respectivă nu poate fi suplinită de existenţa lor într-o altă perioadă din viaţa plantei. Recolte nari de fructe de calitate superioară se obţin acolo unde conjunctura factorilor se înscrie în zona optimală corespunzătoare exigenţelor soiurilor. Acest deziderat se realizează mai ales dacă planta este cultivată în locul de origine, unde cultura necesită cele mai mici cheltuieli. În realitate chiar şi în zona de origine a unui soi factorii diferă de la un an la altul, uneori în limite foarte largi. Astfel, intervenţia pentru realizarea condiţiilor optime de cultură este sarcina principală a cultivatorului. Biotopul provoacă şi o serie de modificări. Climatul continental, de exemplu favorizează elaborarea de uleiuri esenţiale de alcaloizi şi substanţe proteice. Climatul maritim favorizează acumularea de amidon şi alte zaharuri. La temperaturi scăzute plantele formează ramificaţii secundare mai numeroase, iar la temperaturi scăzute asociate cu umiditate, înălţimea plantei

50

este mai redusă, ramificaţiile mai numeroase, frunzele mai mici, iar raportul rădăcină/organe epigee mai mare. Practic se favorizează dezvoltarea rădăcinii şi nu a părţii care ne oferă fructe. Altitudinea conduce la apariţia unei coloraţii mai bune a fructelor. În aceeaşi regiune, climatul variază de la un an la altul. În anii ploioşi fructele sunt mai puţin aromate, se constată formarea de uleiuri esenţiale în cantitate mică. În general se poate spune că factorii abiotici pot avea asupra vieţuitoarelor cinci impacte principale: - neadmiterea sau eliminarea unor specii din teritoriile ale căror caracteristici climatice şi fizico-chimice nu le sunt favorabile; - influenţarea repartiţiei lor geografice; - provocarea de migraţii; - modificarea densităţii speciei prin influenţarea procentului de fecunditate şi de mortalitate; - favorizarea apariţiei de modificări adaptive. TEST DE EVALUARE 1. Ce este agroecosistemul? Răspuns: Adică o unitate funcţională a biosferei de transformare a energiei şi substanţei, subordonată activităţii economice a omului. 2. Din ce este alcătuit un agroecosistem pomicol? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Ce este biocenoza? a) Componentul anorganic al ecosistemului; b) Componentul organic al ecosistemului; c) Factor eliminator al biotopului; d) Comunitatea de viaţă; e) Dispensabilă de biotopul ei. Rezolvare: b, d. De rezolvat: 2. Când producţia individuală utilă tinde spre zero şi antrenează şi scăderea producţiei la ha? a) Când are loc diminuarea producţiei individuale; b) Dacă populaţia creşte numeric; c) Influenţa factorilor climatici; d) Influenţa factorilor edafici;

51

e) Dacă populaţia este ca număr mică. Rezolvare 4.2. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi măsuri de ameliorare a mediului Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii, şi constă în interacţiunea dintre acestea şi mediul înconjurător. Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influenţă asupra acestei interacţiuni, cu multiple implicaţii şi folosind o diversitate de mijloace. Pomicultura este una din principalele sectoare ale horticulturii, în care pentru obţinerea unor producţii din ce în ce mai ridicate, s-au elaborat tehnologii performante, dar care au un impact deosebit asupra mediului. Privită ca un sistem energetic, pomicultura ca agroecosistem intensiv zonal, se bazează în activitatea sa atât pe resursele ecologice aflate în teritoriul dat, mai ales ca resurse de sol, apă, căldură, lumină, fiecare cu un anumit caracter de durabilitate şi de reînnoire, cât şi pe resurse „adăugate“, ca mijloace de muncă, forţă de muncă, produse energetice, fertilizanţi, pesticide, etc. Resursele edafice, sunt în mod convenţional resurse energetice epuizabile în cazul în care nu se realizează o compensare a ceea ce se extrage din sol prin nutriţia plantelor. Energia radiantă, luminoasă şi hidrică, sunt considerate resurse energetice neepuizabile, dar ele se manifestă destul de neuniform în timp şi spaţiu. Criticile aduse industrializării agriculturii se bazează pe statisticile alarmante referitoare la degradarea solului pe arii extinse. Pagubele cauzate de managementul intensiv al solului, prin metode chimice, sunt următoarele: • Creşterea eroziunii solului, este cauzată în principal de factorii economici, care descurajează măsurile de conservare, cum ar fi: terasări, înierbarea solului, etc. • Extinderea poluării la suprafaţă şi în pânza de apa freatică. Poluarea apei este cauzată de nitraţii şi fosfaţii conţinuţi de îngrăşăminte, precum şi de pesticidele şi erbicidele aplicate. • Pierderea de zone întinse din terenul agricol productiv. Suprafeţe întinse de teren nu mai sunt adecvate agriculturii, datorită practicării unor metode neadecvate de irigare sau lucrare a solului. • Creşterea compactării solului, pierderea stratului arabil şi reducerea activităţii biologice. Folosirea unor utilaje grele şi substanţe chimice care distrug viaţa microbiologică din sol, cauzează aceste probleme. • Folosirea unor cantităţi mari de fertilizanţi şi pesticide. În multe cazuri, folosirea excesivă a fertilizanţilor şi pesticidelor pe bază de petrol, a dus la distrugerea fertilităţii biologice a solului, astfel încât agricultorii folosesc cantităţi tot mai mari din aceste materiale pentru asigurarea recoltelor mari. Starea de stabilitate a unui ecosistem agricol, este dată de echilibrul său intern instaurat prin mijlocirea omului, care, prin intervenţiile sale reglatoare

52

trebuie să asigure o producţie maximă prin folosirea optimă a factorilor naturali în condiţiile conservării calităţii mediului înconjurător. O plantaţie pomicolă reprezintă un ecosistem creat de om. Agroecosistemul pomicol este mai puţin stabil decât cel natural, mai sensibil la acţiunea unor factori negativi (atacuri masive de dăunători, boli, buruieni, etc.) şi ca urmare poate fi menţinut numai prin lucrări culturale, datorate intervenţiilor omului. Fiecare agroecosistem pomicol reprezintă o biocenoză ce include omul, planta, animalele, insectele şi microorganismele, în strânsă interrelaţie cu factorii cosmoatmosferici, de relief şi sol. Pomicultura, prin mecanizare şi chimizare, a dobândit tot mai mult caracterul unei îndeletniciri de factură industrială, îndepărtându-se în mare măsură de condiţiile regeneratoare ale biosferei. Căile folosite pentru intensivizarea pomiculturii au fost, în general, următoarele: • Introducerea, adaptarea şi folosirea celor mai perfecţionate tehnologii de cultură pentru a obţine producţii mari şi constante an de an: - sortimente cu potenţial genetic mare în ceea ce priveăte productivitatea, precocitatea şi adaptarea la mediu, - sisteme de cultură de mare desime, - dotarea plantaţiilor cu utilităţi tehnice pentru o exploatare eficientă (drumuri, lucrări antierozionale, lucrări de aducţiune a apei, etc.). • Folosirea integrală a solului şi mijloacelor de protecţie: - folosirea terenurilor cu mare randament, - consumuri de îngrăşăminte, pesticide, etc. pentru maximizarea producţiilor, - utilizarea tractoarelor şi utilajelor agricole, - folosirea raţională a sistemelor de irigaţii, a construcţiilor, etc. • Promovarea progresului tehnic. Agroecosistemele pomicole au urmat o direcţie ascendentă de intensivizare, amplificându-se cele 3 fluxuri fundamentale caracteristice oricărui ecosistem: - energetic, prin introducerea în agroecosistem a energiei furnizate de combustibili fosili, suplimentară faţă de energia solară şi cea de origine animală şi umană; - de substanţe, prin atragerea în circuitele biogeochimice a fertilizatorilor şi pesticidelor; - informaţional, prin modificarea fondului de informaţii în care se află concentrate progresele ştiinţei şi tehnologiei. În procesul de intensivizare a pomiculturii s-au manifestat şi unele aspecte negative, toate derivând din abaterea tehnologiilor de cultură de la legile ce trebuie să guverneze raporturile armonioase dintre om şi natură: degradarea capacităţii de autoconservare activă a solului, prin exploatarea lui după criterii agrochimice intensive; perturbarea echilibrului biocenotic în plantaţiile pomicole, mai ales prin producerea unor riscante perturbări la nivelele trofice, cum sunt componentele fitofage şi zoofage, precum şi cele ale

53

descompunătorilor; creşterea continuă a consumului de energie tehnologică la unitatea de suprafaţă, etc. Papacostea (1982) arăta că „o tehnologie care aduce o creştere rapidă şi importantă a producţiei vegetale dar se soldează, în timp, pe de o parte, cu alterarea solului, iar pe de altă parte cu creşterea morbidităţii în rândul consumatorilor, este o tehnologie care măreşte dezordinea biosferei şi care aduce cu sine o plată scumpă a avantajelor de scurtă durată pe care le procură“. Astfel, scăderea diversităţii ecologice din plantaţiile pomicole până la nivel de monocultură îşi găseşte reflectarea în perturbarea echilibrului biocenotic, constând în slăbirea capacităţii de autoapărare şi autorefacere ale naturii. Degradarea capacităţii de autoreglare activă a agroecosistemului pomilor a făcut necesară intervenţia omului, de cele mai multe ori prin măsuri tehnologice dezechilibrante ecologic, cu consecinţe directe asupra degradării mediului (lucrări de întreţinere a solului, protecţiei fitosanitare chimice, etc.). Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole S-a constatat că sistemele de cultură intensive măresc riscul producerii de perturbaţii în echilibrul ecologic al ecosistemelor. De aceea, este necesară remodelarea ecologică a actualului tip de progres în pomicultură, care să asigure protecţia mediului înconjurător. Aceasta nu trebuie să însemne sisteme tradiţionale de cultură, ci dimpotrivă, practicarea unor tehnologii moderne, bazate în mai mare măsură pe randamentele proceselor biologice, pe virtuţile fenomenului de fotosinteză şi utilizarea cu randament crescut a energiei solare, pe calitatea fenomenului de descompunere şi humificare, pe fertilizarea preponderent organică şi cultura de plante asociate de acoperire pedoameliorative în livezi, pe sisteme integrate de prevenire şi combatere, preponderent biologice, pe aplicarea prin alte metode a mecanizării şi irigării, în final, pe integrarea pomiculturii în agroecosisteme intensive zonale durabile şi competitive. Pentru aceasta se impune extinderea cultivării soiurilor cu rezistenţă la atacul agenţilor patogeni, la condiţiile de stres, soiuri care cultivate în zone ecologice diferite să permită exprimarea la maxim a potenţialului genetic cu care este înzestrat soiul, în special din punct de vedere productiv. Fertilizarea în pomicultura ecologică trebuie să se bazeze pe îngrăşămintele organice, cu limitarea folosirii îngrăşămintelor minerale numai pentru echilibrarea nutriţiei minerale în funcţie de cerinţele speciilor şi bilanţul elementelor minerale din sol. Fertilizarea trebuie să se bazeze pe urmărirea permanentă a însuşirilor agrotehnice ale solurilor, corelarea nivelului de aprovizionare a solului cu cerinţele pomilor, stabilirea diferenţiată a sistemului de îngrăşare sub raportul felului, dozelor şi epocilor de administrare a îngrăşămintelor. Sistemul de fertilizare trebuie diferenţiat şi în funcţie de specie, soi, portaltoi. În ceea ce priveşte fertilizarea, Godeanu şi colab. (2003), consideră necesară amplificarea cercetărilor în următoarele direcţii:

54

- monitorizarea stării de aprovizionare a solului şi a stării de nutriţie a pomilor, în vederea stabilirii valorilor optime şi aplicarea fertilizărilor diferenţiate, - elaborarea unor noi scheme de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi organo-minerale pentru a creşte conţinutul în humus şi a menţine o intensă activitate a biocenozei edafice, - utilizarea îngrăşămintelor verzi cu leguminoase în plantaţiile tinere, - înlocuirea îngrăşămintelor chimice de sinteză cu substanţe considerate „biologice“ (Reglementările UE-2092/91), - generalizarea utilizării fertilizării extraradiculare prin care se îmbunătăţeşte starea de nutriţie a pomilor în perioadele critice, cu impact minim asupra mediului. Intervenţiile asupra solului în plantaţiile pomicole sunt destul de numeroase. Acestea implică întreţinerea solului, dar şi un număr destul de mare de treceri a agregatelor, pentru efectuarea lucrărilor de fertilizare, combaterea agenţilor patogeni. Pentru a preveni aceste fenomene negative, se impune separarea în plantaţiile pomicole a unor alei de trafic destinate numai trecerilor agregatelor, astfel încât numărul de intervenţii mecanice asupra solului să fie minim. Prin aplicarea combaterii integrate, prin îmbinarea raţională a mijloacelor chimice cu cele biologice, folosirea metodelor fizico-mecanice şi agrotehnice, permit reducerea poluării mediului. Ţinând cont de toate acestea, tot mai mulţi oameni de ştiinţă consideră necesară elaborarea unor noi concepte pentru alternative la dezvoltarea tehnologiilor de cultură, menite să ducă la remodelarea actualului tip de progres, în conformitate cu cerinţele ce stau la baza armonizării acestora cu legile naturii. TEST DE EVALUARE 1. Ce reprezintă ecologia? Răspuns: Reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii, şi constă în interacţiunea dintre acestea şi mediul înconjurător. 2. Pe ce se bazează pomicultura ca agroecosistem intensiv zonal? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. De cine este cauzată creşterea eroziunii solului în principal? a) Factorii umani; b) Factorii climatici; c) Factorii economici;

55

d) Plantaţiile clasice; e) Plantaţiile intensive. Rezolvare: c. De rezolvat: 2. Cine influenţează negativ creşterea compactării solului, pierderea stratului arabil şi reducerea activităţii biologice? a) Folosirea unor utilaje grele; b) Folosirea unor substanţe chimice; c) Folosirea îngrăşămintelor minerale; d) Influenţa factorilor edafici; e) Mediul climatic. Rezolvare: 4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole În context, principalele probleme ce cresc riscul degradării mediului în agoecosistemele pomicole, sunt: 1. Cultura unui număr restrâns de soiuri de înaltă productivitate, uneori slab rezistente la agenţii patogeni, dăunători şi la condiţiile de stress. Soiul, ca principal factor de producţie, a avut şi are un rol deosebit în obţinerea producţiilor mari şi de calitate, atunci când este amplasat în zone ce corespund cerinţelor sale biologice. Amplasând soiurile în afara arealelor de maxima favorabilitate, producţii mari şi de calitate se pot obţine numai prin tehnologii moderne, cu consum excesiv de resurse energetice şi materiale, cu impact asupra mediului. Energointensivizarea tehnologiilor de cultură are consecinţe negative asupra mediului, care se manifestă prin: - creşterea vulnerabilităţii genetice mai ales patologice a soiurilor; - sporirea consumurilor tehnologice energomateriale, adesea poluante; - creşterea consumului suplimentar de energie biologică neagroproductivă în reacţiile compensatoare pentru depăşirea stresurilor datorate condiţiilor fluctuante ale mediului şi degradării solului; - reducerea arealelor geografice de cultură. 2. Monocultura. Pomii ocupă acelaşi loc o perioadă destul de lungă de timp şi preiau din sol un număr mare de elemente minerale. Ştiut fiind faptul că fertilitatea unui sol, însuşirile fizico-chimice şi biologice, influenţează în mare parte producţiile ce se obţin, cultura pomilor pe aceeaşi suprafaţă de teren timp îndelungat, are drept consecinţe negative următoarele : - oboseala solului sub toate formele ei de manifestare; - scurtarea duratei de funcţionare economică a livezilor; - incapacitatea mecanismelor biosferei de a asigura neutralizarea în timp util a gradului înalt de încărcătură cu factori antropogeni de aceiaşi natură şi tip.

56

3. Mobilizarea şi tasarea (compactarea secundară) exagerată a solului prin trecerea repetată a agregatelor mecanice în timpul vegetaţiei pe fiecare interval dintre rândurile de pomi. Greutatea acestora, ce ajunge uneori la 2-3 t, supune suprafaţa solului la presiuni mari, repetate şi de obicei pe aceleaşi urme. În pomicultură, o serie de secvenţe tehnologice sunt mecanizate integral sau parţial: lucrările solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizările, activităţile de transport. Creşterea gradului de mecanizare a imprimat pomiculturii un caracter de înaltă tehnicitate. Intrările agregatelor pe sol în timpul unui an pot depăşi în livezile intensive 20-40 de treceri, treceri necesare aplicării lucrărilor solului, tratamentelor fitosanitare, fertilizărilor, etc. De aici rezultă o creştere a densităţii aparente şi a rezistenţei la penetrare, micşorarea conductivităţii hidraulice şi a porozităţii solului, în special a celei de aeraţie. Modificările pot apare fie la suprafaţa terenului, fie în adâncime, până la 30-35 cm, de obicei în zone mai compacte sub urma roţilor. În plantaţiile pomicole, fenomenele de compactare secundară se instalează cu atât mai rapid şi afectează adâncimi mai mari de sol, cu cât traficul agregatelor mecanice este mai intens, se desfăşoară în condiţii de umiditate excesivă a terenului şi pe aceleaşi urme, pe soluri cu textură mijlocie şi sărace în materie organică, cu sistem de întreţinere ogor lucrat şi distanţe mici între rândurile de pomi. Suprafaţa solului, în aceste condiţii este supusă la presiuni considerabile prin care se micşorează porozitatea stingherind circulaţia normală a apei şi aerului, limitând în acelaşi timp dezvoltarea normală a rădăcinilor pe solurile argilo-lutoase, luto-argiloase şi lutoase. Gradul diferenţiat de compactare a solului are influenţă şi asupra permeabilităţii solului pentru apă. Umiditatea solului poate varia datorită dificultăţii circulaţiei apei prin difuziune laterală şi apariţiei intercalate a unor zone mai tasate. Se impune elaborarea unor tehnologii diferenţiate ecopedologic. Pentru solurile avizate la compactare secundară, aceste tehnologii prevăd prescripţii privind distanţele de plantare, vigoarea portaltoilor folosiţi, optimizarea traficului mijloacelor mecanice utilizate, metode adecvate de irigaţie şi norme controlate de udare. Ca urmare a necesităţii tot mai mari de protejare a mediului, în pomicultură, s-au experimentat şi se practică noi sisteme de cultură a pomilor, care să permită reducerea numărului de treceri a agregatelor, precum şi obţinerea unor producţii calitativ şi cantitativ superioare. O soluţie care să răspundă la aceste deziderate este cultura pomilor în benzi cu alei de trafic tehnologic. La gruparea pomilor în benzi cu alei de trafic tehnologic, atât intervalul dintre rânduri, cât şi aleile respective se înierbează, acestea putând fi practicabile în tot timpul anului. În concluzie, se produc o serie de efecte negative asupra solului, cum ar fi: - puternice perturbări fizice, chimice şi biologice în sol;

57

- descompunerea rapidă a substanţelor organice cu stânjenirea humificării; - sărăcirea solului în microfaună; - degradarea structurii, urmată de eroziune; - creşterea necesităţii de afânare a unui sol fără stabilitate, colmatat după fiecare ploaie, ce face crustă ori de câte ori este supus insolaţiei. 4. Intensificarea folosirii îngrăşămintelor chimice şi a erbicidelor. Prin fertilizare se urmăreşte îmbunătăţirea aprovizionării solului cu macro şi microelementele necesare unei nutriţii echilibrate. Prin intrări din ce în ce mai mari de îngrăşăminte chimice şi erbicide, ecosistemele pomicole se menţin în stare de productivitate înaltă, însă s-a constatat că folosirea lor pe termen lung prezintă o serie de dezavantaje, cu consecinţe negative asupra solului şi mediului, cum ar fi:. - pierderi mari de substanţe nutritive, uneori poluante (nitriţi, nitraţi); - pierderi mari de erbicide (peste 60%) ce nu intră în contact cu buruienile; - cheltuieli energetice nereciclabile din ce în ce mai mari; - stânjenirea proteosintezei maxime, cu dezvoltarea paraziţilor şi bolilor, mai ales la fructe în depozitele de păstrare; - creşterea riscului de poluare a mediului (solului, apei). 5. Intensificarea fitoprotecţiei sanitare chimice (15 - 20 tratamente anual). Condiţiile edafice şi climatice favorabile culturii pomilor fructiferi, sunt în acelaşi timp prielnice şi pentru dezvoltarea unui număr mare de boli şi dăunători. Bolile şi dăunătorii produc pagube importante culturilor pomicole. Metoda folosită frecvent în ecosistemele pomicole pentru eliminarea bolilor şi dăunătorilor a fost cea chimică. Ea constă în introducerea în ecosistem a unui număr din ce în ce mai mare de pesticide, care sunt generatoare de puternice dezechilibre biocenotice, atât în sol, cât şi în mediu. Prin trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, ştiinţa şi tehnica au descoperit şi aplicat diferite substanţe pentru sporirea fertilităţii solului, pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor. Poluarea în sol acţionează pe cale chimică, fizică, biologică şi radioactivă, ceea ce face foarte dificilă combaterea ei imediată. Cu toate progresele făcute în agricultură prin folosirea acestor substanţe chimice, acestea prezintă capacitatea de a primejdui achilibrul biologic al solului, de a polua şi a distruge viaţa în stratul fertil al solului (bacterii, ciuperci, alge, viermi). Unele pesticide deşi în cantităţi infime se pot integra în lanţurile trofice naturale, pot pătrunde în plante unde se localizează mai ales în fructe. Pericolul deosebit pe care îl prezintă pesticidele constă în faptul că ele se pot concentra în lanţurile trofice, odată cu circulaţia substanţei organice şi din acestea se acumulează în sol. Erbicidele acţionează diferit în funcţie de sol şi climă. În sol o parte din substanţa introdusă este preluată de planta dăunătoare, o parte se descompune,

58

iar o parte rămâne neatinsă sau intră în combinaţiile chimice ale solului, fapt foarte grav. Un rol important în procesul de degradare al erbicidelor se atribuie microorganismelor (bacterii şi actinimicete). Aportul de fertilizanţi, pe lângă influenţa pozitivă a sporirii recoltelor au şi influenţă negativă, producând poluarea apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Substanţele nutritive, cuprinse în apele de infiltraţie, influenţează foarte mult calitatea apelor de suprafaţă. Astfel din substanţele azotate, cel mai nociv se manifestă conţinutul de nitraţi. Aplicarea unor doze mari de azot, fără o prealabilă analiză chimică a solului şi plantei, duce la un dezechilibru între creştere şi fructificare, ce se repercutează negativ asupra calităţii fructelor. Consecinţele negative asupra mediului se referă la: - pierderi mari de substanţe pesticide ce merg până la 99%, răspândindu-se în mediu ca substanţe biocite; - puternice dezechilibre biocenotice mai ales la nivele trofice ce nu sunt exploatate direct, cum sunt fitofagii şi zoofagii – indispensabili echilibrului în fitoprotecţie, precum şi componentele descompunătorilor – de neînlocuit în circuitul materie; - sporirea necesităţii tratamentelor ca urmare a creşterii agresivităţii agenţilor patogeni; - cheltuieli energetice din ce în ce mai mari; - creşterea pericolului de poluare chimică a aerului, solului şi apei. 6. Degradarea resurselor de sol prin intervenţii tehnogene pentru amenajarea terenului destinat înfiinţării de plantaţii pomicole. Înfiinţarea plantaţiilor pomicole nu se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de organizare şi amenajare raţională a terenului, care trebuie să asigure desfăşurarea normală a procesului de producţie pe toată perioada de exploatare. Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a terenului depinde de orografia terenului, de natura solului, sistemul de cultură, particularităţile pomilor, etc. Aceste lucrări se execută cu ajutorul diferitelor utilaje ce efectuează lucrări de defrişare a plantaţiilor precedente, lucrări de curăţire, nivelare, fertilizare, amendare, desfundare, dezinfectare a solului, etc. Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare, impune măsuri de amenajare antierozională, cu scopul protejării terenului împotriva eroziunii. Toate aceste măsuri au, uneori, un impact deosebit asupra mediului, cum ar fi: - înlăturarea stratului fertil al solului; - scoaterea la suprafaţa solului a unor orizonturi nocive pentru plante; - înrăutăţirea hidrologiei şi a regimurilor de apă, aer, temperatură. TEST DE EVALUARE 1. Amplasând soiurile în afara arealelor de maxima favorabilitate, când putem obţine producţii mari şi de calitate? Răspuns:

59

Se pot obţine numai prin tehnologii moderne, cu consum excesiv de resurse energetice şi materiale, cu impact asupra mediului. 2. Ce se urmăreşte prin fertilizare ? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Cum trebuie să fie soiurile pentru a micşora degradarea mediului? a) Slab productive; b) Rezistente la boli; c) Rezistente la dăunători; d) Slab rezistente la condiţiile de stres; e) Rezistente la condiţiile de stres. Rezolvare: b, c, e. De rezolvat: 2. Care sunt consecinţele negative ale mediului ? a) Cheltuieli energetice mici; b) Creşterea pericolului de poluare chimică; c) Micşorarea numărului de tratamente; d) Sporirea numărului de tratamente; e) Pierderi mari de substanţe pesticide. Rezolvare:

60

REZUMAT TEMEI Ecologia se implică tot mai profund în viaţa contemporană şi înţeleasă ca ştiinţă a administrării raţionale a mediului, devine evident folositoare şi îmbogăţeşte viaţa spirituală a oamenilor. Pentru ca aceste lucruri să prindă contururi evidente, apare necesar ca toţi oamenii să înţeleagă esenţa ecologiei şi să cunoască principiile sale primordiale. Tehnologiile intensive practicate în pomicultură, constituie o intervenţie antropică în ecosistem şi pot duce la deteriorarea echilibrului ecosistemic, cu consecinţe asupra productivităţii sale. Urmare a aplicării unor tehnologii intensive, în solurile din plantaţiile intensive de pomi pot apărea efecte nedorite , dintre care cele mai importante au fost prezentate în unitatea 4.3. Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influenţă asupra acestei interacţiuni, cu multiple implicaţii şi folosind o diversitate de mijloace. Pomicultura este una din principalele sectoare ale horticulturii, în care pentru obţinerea unor producţii din ce în ce mai ridicate, s-au elaborat tehnologii performante, dar care au un impact deosebit asupra mediului.

61

Tema nr. 5 RELAŢIILE DE INTERDEPENDENŢĂ DINTRE CLIMĂ, SOL ŞI PLANTĂ • • •

Unităţi de învăţare : Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură; Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă; Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic.

Obiectivele temei : - cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură; - cerinţele speciilor pomicole faţă de lumină şi apă; - cerinţele speciilor pomicole faţă de mediul edafic.

Timpul alocat temei : 5 ore Bibliografie recomandată : 1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria, Craiova. 2. Botu I., 2003 – Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys, Rm. Vâlcea. 3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves din Craiova. 4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova.

62

5. Popescu M., 1982 – Pomicultură generală şi specială. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti. 5.1. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură Pentru fiecare specie şi grup de soiuri din cadrul speciei, este necesară o anumită sumă globală a gradelor de temperatură pentru desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi maturare. Creşterea nu se poate realiza decât dacă plantele primesc un minim de energie termică. Creşterea temperaturii accelerează procesul de creştere până la atingerea unei valori termice optime, apoi creşterea este încetinită până la atingerea nivelului maxim, dincolo de care plantele mor. Temperatura condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie, parcurgerea diferitelor faze de creştere şi fructificare, perioada de viaţă latentă a pomilor în timpul repausului de iarnă, etc. Pentru lucrările de zonare a pomiculturii se ia în considerare: - temperatura medie anuală a localităţii (izoterma); - temperaturile medii lunare şi decadale ale aerului în perioada de vegetaţie activă şi anumite perioade critice (înflorit şi fecundare, creşterea şi maturarea fructelor, etc.); - suma anuală a gradelor de temperatură pozitivă (peste 0°C). Necesarul de căldură al pomilor pentru parcurgerea principalelor fenofaze se poate determina prin calcularea sumei gradelor de temperatură activă. Temperatura activă a zilei se poate obţine prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depăşesc pragul biologic al speciei, cu formula: temp.medie a zilei (°C ) – pragul biologic (°C) = temperatura activă (°C) Pornirea în vegetaţie şi creşterea pomilor primăvara, începe când se atinge un anumit grad de temperatură, numit „prag biologic“. „Pragul biologic“ sau „zero biologic“ reprezintă nivelul de temperatură care determină începerea activităţii metabolice intense din plantă după parcurgerea perioadei de repaus. Pragul biologic este caracteristic pentru fiecare specie şi chiar pentru grupe de soiuri. La pomi pragul biologic este diferit de la o specie la alta, 2- 4 °C la alun, la arbuştii fructiferi de 4-5 °C, 5-8 °C la prun, cireş, vişin, măr, păr, 8-10 °C la nuc şi castan. Mai frecvent se utilizează pentru necesarul de căldură al pomilor suma globală a gradelor de temperatură. Suma globală a gradelor de temperatură rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice, începând de la pornirea în vegetaţie până toamna la încheierea vegetaţiei. Aceasta reprezintă minimul fără de care plantele nu pot fi cultivate în regiunea dată (tabelul 5.1.1.) Tabelul 5.1.1.

63

Suma gradelor de temperatură necesară parcurgerii unor faze ale creşterii şi fructificării (peste 0° C), (după M. Popescu şi colab., 1992) Specia

Măr Prun Cais Cireş Vişin Zmeur Coacăz roşu

Soiul

Golden delicious Jonathan Tuleu gras -

Suma gradelor de temperatură (0 C) necesară pentru: Umflarea DezÎnceputul Maturarea Încheierea mugurilor mugurit înfloritului fructelor ciclului de vegetaţie 96,7 374,6 2891,8 3867 80,2 86,5

179,7

377,8 264,5

2866,6 2109,8

3652 -

-

230,7 182,2 170,8 78,7 86,9

293,0 314,8 327,0 635,1 243,8

974,2 1270,0 1218,4 1130,6

-

În desfăşurarea proceselor vitale, plantele au un optim de temperatură şi un prag superior. Optimul de temperatură variază mult în funcţie de specie. Optimul caloric nu este acelaşi pe toată durata de viaţă a plantelor, el variind în funcţie de fenofaza în care se găseşte planta respectivă. În funcţie de latitudine, altitudine, expoziţie, condiţiile de microclimă, etc., în fiecare zonă se realizează în cursul perioadei de vegetaţie o anumită sumă de temperaturi ce poate fi suficientă pentru unele specii şi soiuri, dar insuficientă pentru altele. Media anuală a temperaturilor oferă, de asemenea, informaţii importante. Se ştie că localităţile cuprinse între izotermele 9 şi 10 °C oferă condiţii prielnice majorităţii speciilor fructifere de climat temperat, fiind considerate optime (din punct de vedere al temperaturii) pentru măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, nuc. Zonele cu mai puţină căldură, cuprinse între izotermele 8 şi 9 °C sunt favorabile pentru măr, vişin, alun, arbuşti fructiferi, nuc şi soiuri de prun puţin pretenţioase faţă de căldură (Gras românesc, Vinete româneşti). Între izotermele de 10 - 11,5 °C găsesc condiţii optime speciile migdal, cais şi piersic. Cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, modul de comportare faţă de gerurile din iarnă şi îngheţurile târzii de primăvară, permit clasificarea în 3 categorii, de care trebuie să se ţină seama la zonarea culturilor (tabelul 5.1.2.). Rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute care se înregistrează în climatul nostru constituie principala cauză de limitare a arealului de răspândire a culturilor. În ţesuturile tuturor plantelor care trec prin temperaturile scăzute în timpul toamnei şi la începutul iernii se petrec o serie de procese biochimice care sporesc rezistenţa pomilor la temperaturi scăzute până la limitele caracteristice fiecărei specii (fenomenul de călire). Din practică s-a observat că limita de rezistenţă la ger este dependentă de numeroşi factori, dintre cei mai importanţi enumerăm: vârsta plantelor,

64

durata perioadei de vegetaţie, faza de vegetaţie în care survin temperaturile scăzute, caracterul gerurilor, starea generală a plantelor, nivelul agrotehnic, epoca de recoltare a fructelor. În general, pomii tineri au o rezistenţă mai mică la temperaturi scăzute decât cei maturi, iar ambele categorii sunt mai rezistente decât pomii care au intrat în perioada de declin. Speciile care încheie perioada de vegetaţie mai devreme rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât cele care au vegetaţia prelungită până toamna târziu. În perioada de vegetaţie pomii suportă mult mai greu temperaturile scăzute decât în perioada de repaus. Gerurile care vin treptat sunt mai puţin periculoase decât gerurile brusc. Oscilaţiile de temperatură influenţează şi ele rezistenţa pomilor la ger. Dezgheţurile şi îngheţurile des repetate pot produce degerări la temperaturi mult mai puţin scăzute decât rezistă în mod normal specia respectivă. Tabelul 5.1.2. Comportarea speciilor pomicole cultivate în România, faţă de căldură (după M. Popescu şi colab., 1992) Specia

Migdal, cais, piersic

Nuc, cireş, păr, gutui, prun (soiuri nerezistente la ger)

Cerinţe faţă de căldură Comportarea în timpul iernii

Cele mai mari cerinţe Suportă satisfăcător iernile de la noi, dar în iernile aspre degeră mugurii de rod şi o parte din ramuri Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară compromit frecvent recoltele Partea sudică a ţării, în centre cu ierni dulci şi cu frecvenţa redusă a brumelor târzii de primăvară

Cerinţe moderate

Comportarea în timpul primăverii

Zonele sau centrele din ţară convenabile pentru cultură

Observaţii

Îngheţurile şi brumele târzii în primul rând, apoi iernile aspre constituie factorii

Măr, prun (soiuri rezistente la ger), vişin, alun, agriş, coacăz, căpşun Cerinţe reduse

Suportă iernile de la noi; în anii cu ierni grele se produc pagube la păr şi nuc

Suportă foarte bine cele mai aspre ierni de la noi

Îngheţurile târzii afectează numai nucul şi cireşul

Nu sunt afectate de îngheţurile şi brumele târzii

Dealurile cu 350500 m altitudine; temperatură medie anuală 9-10,5° C; temperatura medie a verii 20-21° C

Dealurile până la 700-800 m altitudine, cu temperatura medie 7,5-10° C

-

65

Mărul (soiurile târzii), agrişul, coacăzul sunt stânjenite de căldurile mari din timpul verii, dacă sunt cultivate în

limitativi ai culturii

zona de câmpie

Aceasta se datorează faptului că plantele îşi pierd călirea (se petrece fenomenul de decălire). Rezistenţa la temperaturi scăzute este determinată de starea generală a pomilor şi condiţiile de vegetaţie din anul anterior. Pomii cu starea generală bună au o rezistenţă mai mare. O agrotehnică corespunzătoare asigură o rezistenţă mai bună la temperaturi scăzute. O influenţă puternică asupra rezistenţei la ger a pomilor o are şi cantitatea recoltei din anii anteriori. S-a dovedit că în anii cu recolte mari, prin care se consumă multe substanţe nutritive, pomii rămân slăbiţi, epuizaţi, nu au hrană suficientă pentru coacerea lemnului şi în iernile ce urmează rezistenţa lor la temperaturile scăzute este mult redusă. În perioada de repaus, temperaturile foarte scăzute pot provoca moartea întregului pom sau numai a acelor părţi care sunt mai sensibile. În mod frecvent mai întâi degeră mugurii de rod, care sunt cei mai sensibili, apoi cei vegetativi, urmaţi de ramurile anuale, mai ales în partea lor terminală unde procesele de maturare nu sunt suficient de avansate. Un fenomen frecvent este înnegrirea lemnului, provocată de gerurile mari şi bruşte din timpul iernii, când plantele nu sunt complet călite. Gerul acţionează asupra razelor medulare, brunificându-le. Gerurile foarte mari şi prelungite la 2 - 3 zile duc la apariţia unor crăpături în coajă şi lemn, care pun în pericol viaţa pomilor. Oscilaţiile mari de temperatură din zilele şi nopţile de la sfârşitul iernii (februarie-martie) provoacă arsura scoarţei, vătămarea cambiului care şi-a pierdut starea de călire. În cursul perioadei de vegetaţie temperaturile mult mai puţin scăzute afectează organele florale, a căror rezistenţă scade pe măsura avansării în vegetaţie. Dintre culturile pomicole din ţara noastră suferă de pe urma îngheţurilor târzii de primăvară: migdalul, caisul, piersicul, mai rar cireşul şi nucul. TEST DE EVALUARE 1. Ce reprezintă suma globală a gradelor de temperatură? Răspuns: Suma globală a gradelor de temperatură rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice, începând de la pornirea în vegetaţie până toamna la încheierea vegetaţiei. 2. Care dintre culturile pomicole din ţara noastră suferă de pe urma îngheţurilor târzii de primăvară? Răspuns:

66

Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. De cine este cauzată înnegrirea lemnului? a) De razele solare; b) De gerurile mari din iarnă; c) De tratamentele aplicate; d) Datorită tăierilor severe; e) Neaplicarea irigării. Rezolvare: b. De rezolvat: 2. Ce organe sunt afectate în cursul perioadei de vegetaţie de către temperaturile mult mai scăzute? a) Mugurii vegetativi; b) Mugurii florali; c) Lăstarii; d) Zona foliară; e) Sistemul radicular. Rezolvare: 5.2. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă În stabilirea zonelor de cultură a diferitelor specii şi soiuri, se urmăreşte şi satisfacerea cerinţelor faţă de factorul lumină. Lumina este considerată principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale, fiind implicată în procesul de fotosinteză. Prezenţa luminii în cantităţi suficiente conduce la creşteri viguroase, exprimate prin lăstari groşi, cu internoduri normale (scurte), apariţia de ramificaţii numeroase; favorizează chimismul intern şi contribuie la instalarea unei stări fitosanitare bune; măreşte rezistenţa le ger, favorizează diferenţierea mugurilor floriferi, rodirea regulată, obţinerea de recolte mari, acumularea de zahăr în fructe, precum şi apariţia aromei şi colorarea mai intensă a fructelor. La excese de lumină frunzele rămân mici membrana celulelor palisadice se îngroaşă, pigmenţii clorofilieni se deplasează spre interiorul frunzelor, culoarea devine mai puţin intensă. Fiind însoţită de căldură, lumina ridică temperatura mediului, ceea ce explică nevoile mai mari faţă de apă ale plantelor şi recoltele mai timpurii şi mai bogate în zahăr ce se obţin pe expoziţiile bine luminate. Lumina produce diferenţe de temperatură, între porţiunile luminate şi cele umbrite, ale aceluiaşi organ. Frecvent primăvara partea sudică a trunchiurilor pomilor ajunge la temperaturi cu 11-24°C mai mari decât latura opusă. Insuficienţa luminii sau umbrirea are influenţă negativă asupra tuturor

67

proceselor vitale. Lumina insuficientă diminuează substanţa uscată acumulată în frunze şi conduce la creşteri reduse. S-a mai constatat că la 1/20 din lumina normală a zilei, părţi de pomi (şarpante) sau pomi întregi nu au diferenţiat deloc muguri de rod şi că există o legătură direct proporţională între umbrire şi căderea fiziologică a fructelor. Încărcătura a rămas sub normal, iar fructele ajunse la maturitate au avut dimensiuni mai mici. Umbrirea are efecte negative şi asupra colorării fructelor. Perioada critică pentru lumină în privinţa colorării fructelor cuprinde ultimele patru săptămâni înainte de cules, iar pragul critic se situează la cca 25% din lumina normală. Din frunzişul existent, cel situat la exteriorul coroanei primeşte lumină mult peste pragul superior al fotosintezei, pe când frunzele din stratele inferioare sunt luminate abia puţin peste nivelul punctului de compensaţie. Rezultă că orice modificare în structura coroanei care poate spori cantitatea de lumină ajunsă la nivelele inferioare până la limita de 25% din lumina naturală contribuie la sporirea randamentului acestor frunze, la obţinerea recoltelor mari şi de calitate. Indicele foliar – este suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi raportată la unitatea de suprafaţă. Cu cât acest indice este mai mare şi ajunge la maximum mai devreme, cu atât planta şi respectiv cultura, va profita mai mult de lumina existentă. Frunzele luate individual captează lumina direct proporţional cu suprafaţa lor. La speciile cu frunze mici lumina pătrunde în coroană cu mai multă uşurinţă. La înălţimi mici ale soarelui formele orizontale de coroane, desfăşoară o fotosinteză mai intensă decât cele verticale. În privinţa orientării rândurilor, în condiţiile noastre de latitudine şi climă cel mai bine luminate sunt gardurile fructifere orientate pe direcţia N-S. Indicele foliar este mult mai mic la plantele tinere, decât la indivizii maturi din aceeaşi specie şi soi. Ţinând cont de faptul că lumina este un factor important în realizarea unor producţii cât mai apropiate de nivelul potenţialului biologic al speciilor şi soiurilor, se impune amplasarea acestora în bazine în funcţie de cerinţele lor faţă de lumină. Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi faţă de lumină este necesară la amplasarea lor pe terenurile în pantă, în raport cu expoziţia terenului faţă de punctele cardinale, la stabilirea formei de coroană şi a taliei pomilor, iar în funcţie de acestea, a distanţelor de plantare. Satisfacerea cerinţelor faţă de lumină are influenţă favorabilă asupra tuturor proceselor vitale ale pomilor. Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Există însă diferenţe între specii în privinţa cerinţelor faţă de lumină, ceea ce permite clasificarea lor în 3 grupe (tabelul 5.2.1.). Tabelul 5.2.1.

68

Cerinţele faţă de lumină (după M. Popescu şi colab., 1992) Cerinţe faţă de lumină Cerinţe mari Cerinţe mijlocii Cerinţe reduse

Specii fructifere în ordinea descrescândă a cerinţelor Nucul, piersicul, caisul, cireşul Părul, mărul, prunul, vişinul Zmeurul, coacăzul, agrişul

Observaţii

Pot creşte şi la lumină difuză

În general, în zonele în care ceilalţi factori climatici sunt favorabili pomiculturii, iar lumina constituie factorul limitativ, ea depăşeşte nevoile celor mai exigente specii pomicole, existând un „surplus de lumină“ ce nu este folosit de plante, surplus ce justifică speranţele de sporire a randamentului la hectar printr-o mai bună utilizare a luminii. Apa alături de temperatură, este al doilea factor limitativ în zonarea producţiei agricole. Ea are un rol deosebit în viaţa plantelor, fără apă nu se poate desfăşura nici un proces fiziologic şi biochimic în plantă. Cerinţele speciilor faţă de apă sunt diferite (tabelul 5.2.2.). Tabelul 5.2.2. Cerinţele faţă de apă (după M. Popescu şi colab., 1992) Cerinţe faţă de lumină Cerinţe foarte mari Cerinţe mari Cerinţe mijlocii Cerinţe reduse

Specii fructifere în ordinea descrescândă a cerinţelor Arbuştii fructiferi Gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul Părul, nucul, cireşul, Vişinul, mărul (soiuri de vară) Piersicul, caisul, migdalul

Zonele convenabile pentru cultură Zone cu peste 700 mm precipitaţii anuale Zone cu 700 mm precipitaţii anuale Zone cu minimum 600 mm precipitaţii anuale Zone cu minimum 500 mm precipitaţii anuale

Lumina, temperatura ridicată şi vânturile măresc transpiraţia şi în consecinţă nevoile de apă ale plantelor. Există faze critice pentru umiditate care coincid cu creşterea intensivă a lăstarilor.

69

În timpul înfloritului şi coacerii fructelor şi în general spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoile de apă ale pomilor sunt mai mici. Totuşi apa nu constituie factor limitativ, lipsa ei putând fi substituită prin irigare. Rezistenta la seceta a unor specii fructifere este diferită şi în funcţie de combinaţia soi-portaltoi. Seceta manifestată prin lipsa apei, provoacă scăderea recoltei, creşterea insuficientă şi îmbătrânirea prematură. Rezistenţa ridicată la secetă este semnalată la soiurile de cais, piersic, păr şi migdal. Pomii cu rădăcini superficiale (măr/M9, măr/M26) şi arbuştii fructiferi suferă la secetă. Pomii mai viguroşi şi cu înrădăcinare mai profundă sunt mai rezistenţi la secetă. Excesul de apă este şi el dăunător. Timpul ploios şi rece opreşte creşterea, micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică coacerea lemnului. În timpul înfloritului, umiditatea ridicată şi ploaia spală polenul, diluează secreţia stigmatului, împiedică zborul insectelor. Excesul de apă poate duce la asfixierea rădăcinilor. Precipitaţiile sub formă de ploaie constituie sursa principală de aprovizionare a solului cu apa. O deosebită importanţă are repartizarea precipitaţiilor în decursul anului. În general pentru speciile adaptate la climatul nostru nevoile lor coincid cu repartiţia cantităţii de precipitaţii. Perioadele cu ploi coincid cu fazele de creştere intensă a lăstarilor. Umiditatea relativă a aerului, micşorează coeficientul de transpiraţie, datorită faptului că aerul este saturat cu vapori de apă. Dimpotrivă, transpiraţia va fi mai puternică, deci coeficientul de transpiraţie şi consumul de apă se vor mări, dacă umiditatea relativă a aerului este scăzută. Un coeficient (indice) folosit în pomicultură, pentru a pune în vedere interacţiunea dintre lumină, temperatură şi precipitaţii, este indicele climatic pomicol care exprimă mai larg raportul dintre climă şi plantă pentru intervale de timp (fenofaze) şi care se calculează prin formula: ICP = Ct x Ci / Cp x 10, în care: Ct (coeficient de temperatură) = suma temperaturilor active împărţită la numărul de zile din perioada de vegetaţie activă; Ci (coeficient de insolaţie) = numărul orelor de strălucire efectivă a soarelui împărţit la numărul de zile din perioada de vegetaţie activă; Cp (coeficient de precipitaţii) = media zilnică a precipitaţiilor din perioada de vegetaţie activă. Un alt coeficient este cel hidro-heliotermic (I.h), care se poate calcula prin formula: I.h = Ta x Pr / I x 10, în care: Ta = suma temperaturilor active de la pragul biologic până la începutul sau sfârşitul fenofazei considerate; Pr = suma precipitaţiilor pe aceeaşi perioadă; I = suma orelor de strălucire a soarelui în acelaşi interval de timp Valoarea coeficientului hidro-heliotermic oscilează între 10-40 şi se măreşte odată cu creşterea sumei precipitaţiilor şi sumei temperaturilor active.

70

Valorile optime ale acestui coeficient pot fi apreciate a fi între 15 si 30. Valori mai mari indică perioade foarte ploioase, iar valori mai mici perioade secetoase şi cu insolaţie puternică. Se observă că fiecare specie pomicolă are un anumit domeniu de favorabilitate în care poate supravieţui şi asigura recolte economic rentabile. TEST DE EVALUARE 1. Ce exprimă indicele climatic pomicol? Răspuns: Exprimă mai larg raportul dintre climă şi plantă pentru intervale de timp (fenofaze). 2. Ce efecte negative provoacă excesul de apă asupra speciilor pomicole? Răspuns: Exerciţii. Exemplu rezolvat: 1. Perioadele cu ploi din ţara noastră coincid cu una din fenofazele următoare. a) Creşterea sistemului radicular; b) Începutul creşterii lăstarilor; c) Creşterea intensă a lăstarilor; d) Înfloritul; e) Legarea fructelor. Rezolvare: c. De rezolvat: 2. Care sunt valorile optime ale coeficientului hidro-heliotermic? a) 10-40; b) 15-30; c) 5-10; d) 30-40; e) 1-5. Rezolvare: 5.3. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic Factorilor edafici (sol, subsol, pânza de apă freatică, etc.) trebuie acordata, de asemenea, o atenţie speciala. Caracteristicile solurilor adaptate culturii pomilor, se reflectă în vigoarea pomilor, durata de viaţă, densitatea ramurilor, culoarea frunzelor şi, de asemenea, în cantitatea şi calitatea producţiei de fructe obţinute an de an. Solul şi subsolul vor fi cercetaţi pentru

71

fiecare situaţie în parte (la baza, mijlocul şi vârful versantului, în microdepresiuni, în porţiuni colmatate). Caracteristicile solului sunt foarte importante pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor fructiferi. Caracteristicile majore (textura solului, adâncimea, panta, structura, fertilitatea, reacţia, drenajul) au o influenţă semnificativă asupra dezvoltării pomilor şi a capacităţii de fructificare. Factorii de sol, exprimaţi ca parametrii de caracterizare a relaţiilor solplantă, sunt numeroşi la plantele pomicole, dar la alegerea terenurilor se folosesc numai cei esenţiali. Aceştia se referă la adâncimea de apariţie a orizontului cu carbonaţi şi conţinutul de carbonat de calciu (CaCO 3 ) activ în grosimea solului explorat de sistemul radicular, grosimea solului şi volumul de sol fără schelet şi adâncimea de apariţie a orizonturilor sărăturate inclusiv intensitatea salinizării şi alcalizării, condiţiile din sol, reacţia şi oboseala solului. Textura solului are o mare influenţă asupra reţinerii şi mişcării apei în sol. Solurile nisipoase, luto-nisipoase permit infiltrarea şi mişcarea rapidă în sol a apei. Aceste soluri au o capacitate scăzută de reţinere a apei şi ca urmare sunt supuse secetei şi au un conţinut scăzut de materie organică. Solurile lutoase au capacitate bună de reţinere a apei, sunt în general fertile şi opun o slabă rezistenţă la pătrunderea rădăcinilor. Solurile cu subsol luto-nisipos şi luto-pietros sunt excelente pentru cultura pomilor. Solurile lutoase sunt un bun indicator pentru drenaj slab. Ele opun rezistenţă considerabilă la creşterea rădăcinilor şi sunt în general considerate inferioare pentru cultura pomilor fructiferi. Drenajul solului este un element important de care se ţine seama la alegerea terenurilor. Pomii fructiferi nu tolerează solurile umede pe parcursul perioadei de creştere. Solurile excesiv drenate (nisipurile) nu au capacitate bună de păstrare a apei necesară creşterii, dezvoltării şi producţiei de fructe. Piersicul, nectarinul, cireşul şi caisul dau rezultate bune pe solurile uşoare; totuşi, irigarea determină obţinerea unor producţii superioare cantitativ şi calitativ. Plantarea altor specii pomicole pe terenurile excesiv drenate, trebuie însoţită de irigare, pentru reuşită. Prezenţa carbonaţilor de calciu asociaţi cu alţi carbonaţi, determină riscul apariţiei clorozei ferocalcice în viitoarele plantaţii, care odată apărută fie sunt necesare costuri suplimentare pentru tratament şi obţinerea de producţii reduse, fie se defrişează. În funcţie de adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de carbonat de calciu activ în grosimea solului explorat de rădăcini, terenurile avute în vedere pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi, se pot grupa în 3 categorii: - terenuri fără restricţie, - terenuri cu restricţie, - terenuri excluse pentru folosinţa pomicolă.

72

Adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de carbonat de calciu activ, diferă de la o specie la alta, iar în cadrul speciei în funcţie de portaltoiul ce va fi folosit. Speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt sensibile la salinizare sau alcalinizarea solului, de aceea trebuie evitate terenurile saline sau alcalice. În cazul terenurilor cu restricţii se va acorda atenţie adâncimii de apariţie a orizonturilor sărăturate şi intensităţii sărăturării. Când fenomenul de salinizare apare la adâncimi mai mici de 100 cm, acestea se exclud. Pentru o funcţionare normală a sistemului radicular, pomii au nevoie de un volum de sol explorat construit din material fin (diametrul particulelor sub 2 mm), afânat şi friabil pe o grosime de minim 100 cm. Prezenţa oricărui material în cuprinsul acestei grosimi, ce se comportă ca obstacol mecanic în calea pătrunderii rădăcinilor, reduce volumul edafic, devenind factor de restricţie. Fiecare plantă pomicolă explorează prin sistemul său radicular un anumit volum de sol. Dispunerea masei de rădăcini, pentru speciile pomicole, are loc la grosimea de 10-100 cm a profilului, iar în plan orizontal, rădăcinile depăşesc în extinderea lor de 1,5-2,0 ori proiecţia coroanei. Volumul edafic explorat este determinat de conţinutul de schelet al solului, de gradul de penetrare al sistemului radicular, grosimea tipului de sol, conţinutul în argilă, gradul de alterare – fisurare a materialului parental. Dacă se are în vedere localizarea părţii active a sistemului radicular pe un anumit interval de adâncime din grosimea totală a volumului edafic, atunci avem de-a face cu volum edafic activ (VEA). Valorile VEA sunt apreciate în funcţie de mărimea acestuia pentru diferite tipuri de sol: •