politici alimentare

CUPRINS

Politici alimentare………………………………………………pag 2 Direcţii de intervenţie alimentară……………………….……...pag 2 Obiectivele politicii alimentare………………….…………..….pag 3 Problema alimentară…………………………..………………..pag 4 Politica alimentaţiei………………………………………….....pag 4 Politica nutriţională…………..…………………...………......…pag 5 Problemele alimentaţiei pe plan mondial…………………….…..pag5 Securitatea alimentaţiei………………………………………….pag 7 Politica de protecţie a consumatorului………………..…….…...pag 11 Concluzii…………………………………..…………………….pag 12

1

Politici alimentare

Politicile alimentare reprezinta ansamblul interventiilor sectoriale (agricole, industriale, comerciale, de distributie, de alimentatie, etc) si globale coerente la nivelul componentelor sectoriale ale complexului agro-alimentar precum si interventiile guvernamentale care vizeaza restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate insuficientei. Politicile alimentare cuprind un set de măsuri cu caracter restrictiv sau/şi orientativ cu

privire la calitatea produselor destinate consumului uman, minimizarea costului social al alimentaţiei, eliminarea sărăciei şi a subconsumului populaţiei. Politicile alimentare sunt îndreptate spre asigurarea satisfacerii nevoilor calitative, asigurarea igienei prin respectarea criteriilor de calitate în toate componentele filierelor agroalimentare în vederea satisfacerii necesităţilor biologice complexe ale consumatorilor. Principalele instrumente de politică alimentară sunt subvenţiile la consumator pentru asigurarea accesului la hrană a populaţiei cu venituri reduse şi măsurile de protecţie a consumatorilor. Protecţia consumatorilor se asigură pe baza elaborării şi respectării standardelor pentru alimentele existente în comerţul naţional şi internaţional, care cuprind criterii obligatorii privind calitatea, valoarea nutritivă, puritatea etc. Există o tendinţă de apropiere a standardelor naţionale de internaţional cu produse alimentare, menite să asigure protecţia consumatorilor. Actualizarea legislaţiei privind alimentaţia populaţiei în funcţie de evoluţiile tehnologice, de cerinţele protecţiei sănătăţii impune o mare flexibilitate dar şi adoptarea regulilor internaţionale de către toate ţările participante la schimburile de mărfuri alimentare. Încă de la crearea Comunităţii Europene s-a stabilit ca obiectiv prioritar aplicarea unor politici alimentare comune. Extinderea spre Est a Uniunii Europene presupune adoptarea Aquisului comunitar de către toate ţările care vor adera, iar acesta cuprinde numeroase reglementări în domeniul agroalimentar. Directii de interventie ale politicii alimentare: 

Aprovizionarea si calitatea produselor;



Consumator si capacitatea sa de consum;

2

Obiectivele politicii alimentare: 

Stabilirea preturilor alimentelor fata de fluctuatiile puternice ale preturilor internationale;



Limitarea presiunii inflationiste prin controlul preturilor alimentelor;



Compensarea sau reducerea nivelului pretului cu amanuntul în cazul unor marfuri de încurajare a productiei;



Asigurarea unui anumit nivel nutritional al popoulatiei subnutrite;



Stabilizarea preturilor alimentelor pentru grupele vulnerabile, cu o capacitate slaba de cumparare.

Interventii dictate de politicile alimentare pe piata economica pot viza: a). preturile; b). oferta de produse alimentare; c). cerearea de produse alimentare a) interventii asupra pretului În ceea ce priveşte preţurile se pot urmări obiective ca: − stabilirea preţurilor alimentelor faţă de fluctuaţiile preţurilor internaţionale atunci când este cazul unei ţări net importatoare de produse alimentare; − controlul preţurilor alimentelor prin limitarea presiunii inflaţioniste; − compensarea sau reducerea nivelului preţurilor cu amănuntul la produsele de bază; − stabilizarea preţurilor alimentelor pentru grupele vulnerabile, cu o slabă capacitate de cumpărare. b) interventii asupra ofertei de produse alimentare 3

- îmbunatatirea calitatii marfurilor alimentare; - încurajarea si sustinerea productiei de alimente; -

proiectarea nutritionala a produselor;

-

stimularea cercetarii în domeniu si implementarea rezultatelor în activitatea de productie.

c) Interventii asupra cererii de produse alimentare Structura cererii de produse poate fi modificată printr-o mai bună informare a consumatorilor şi printr-o educaţie nutriţională a populaţiei.Ca urmare, principalul instrument de intervenţie al politicilor agricole şi alimentare în măsură să garanteze securitatea alimentară îl reprezintă elaborarea unor măsuri de protecţie a consumatorilor, cum ar fi,de exemplu, acordarea de subvenţii pentru consumatori privind asigurarea accesului la hrană, în special al populaţiei cu venituri reduse.Protecţia consumatorului a devenit o problemă de anvergură. Problema alimentară are două componente de bază: politica alimentară şi politica nutriţională. În fundamentarea acestora sunt utilizate normele de nutriţie ale populaţiei care pot servi la evaluarea volumului şi structurii necesarului în alimente – bază, respectiv resurselor agro-alimentare necesare pentru a fi transformate în alimente direct ingerabile. De asemenea, pe această bază se pot stabili volumul şi structura nutrienţilor necesari.Acest fapt are importanţă deosebită în conturarea şi stimularea unei politici agricole în vederea creării disponibilităţilor de materii prime agroalimentare. Politica alimentară vizează obiective specifice precum: asigurarea necesarului total dehrană şi evitarea stărilor de dezechilibru (insuficienţa hranei), aprovizionarea populaţiei cuproduse alimentare într-o cantitate şi calitate adecvată, monitorizarea evoluţiei preţurilor,asigurarea siguranţei alimentare, etc.Politica alimentară se operaţionalizează prin intermediul unor instrumente specifice precumacordarea de către stat a subvenţiilor pentru consumatori pentru a asigura accesul la hrană apopulaţiei cu venituri reduse şi măsurile de protecţie a consumatorilor.În acelaşi context se încadrează şi actualizarea permanentă a legislaţiei privind alimentaţiapopulaţiei în funcţie de evoluţiile tehnologice şi noile cerinţe ale protecţiei sănătăţii precum şiadoptarea de reglementări internaţionale. Uniunea Europeană are ca 4

obiective şi realizarea unei politici alimentare commune, Aquis – ului comunitar conţinând numeroase prevederi îndomeniul agroalimentar. Politica nutriţională reprezintă o treaptă superioară a politicii alimentare întrucât este axată peobiectivul major al satisfacerii cerinţelor fiziologice ale organismului uman având ca suportnutriţia (aportul de substanţe nutritive). Politicile nutriţionale au la bază norme privind nutrienţii(necesarul zilnic şi cantităţile în care aceştia se găsesc în produsele alimentare).Conţinutul acestor politici este format şi din elemente care reprezintă expresia preocupăriiautorităţilor în formarea unei conduite alimentare sănătoase (acţiuni de educaţie aconsumatorilor) şi promovarea alimentaţiei ecologice.Politicile nutriţionale sunt mai dezvoltate în ţările unde nu există probleme deosebite înasigurarea necesarului de hrană.Politicile nutriţionale sunt diferite în funcţie de ţară, regiune geografică, nivel de dezvoltare,modele şi comportamente de consum, condiţii climatice, necesităţi locale ( exemple: în ţărileeuropene în care apa potabilă este deficitară în Iod, se procedează la comercializarea sării debucătărie iodată pentru a preîntâmpina apariţia maladiei “guşa endemică”; în SUA, alimentaţiaînalt proteică datorată consumului de carne a determinat declanşarea unor campanii publice destimulare a vegetarianismului). Politica nutritionala vizează asigurarea unui echilibru între trebuinţele fiziologice de consum alimentar şi aportul de nutrienţi pentru satisfacerea acestora. Politica nutriţională are în vedere corijarea insuficienţei în consumul unui anumit factor nutritiv, cum ar fi vitamina A,fierul sau iodul. Corectarea carenţelor vitaminice prin distribuirea de vitamine sau adăugarea iodului în sarea de bucătărie pot reduce malnutriţia,evitând însă abordarea adevăratelor cauze ale sărăciei.Sectorul agroalimentar, aflat într-o mare expansiune, oferă consumatorilor alimente din ce în ce mai prestigioase, mai rapid de preparat, mai stabile şi mai bine conservate şi foarte variate. Această branşă a economiei este condusă ca toate sectoarele economice, prin creşterea profitului, dar ea nu poate ignora aspiraţiile noastre zilnice către alimente mai “sănătoase”. Problema alimentară pe plan mondial: dificultăţi şi oportunităţi actuale -asigurarea unui anumit nivel nutriţional al populaţiei subnutrite; -stabilizarea preţurilor alimentelor pentru grupele vulnerabile cu o capacitate slabă de cumpărare şi o anumită redistribuire a veniturilor;

5

Aşadar, politicile alimentare reprezintă ansamblul de măsuri guvernamentale de ordin legislativ, normativ, administrativ şi financiar care au în vedere obiective definite în prealabil. Dacă obiectivul este asigurarea unei calităţi şi a unui nivel de consum necesar şi suficient pentru întreaga populaţie, politicile alimentare pot fi reprezentate de ansamblul de intervenţii sectoriale (agricole, industriale, comerciale, de distribuţie, de alimentaţie etc.) şi intervenţii globale coerente la nivelul componentelor sectoriale ale complexului agro-alimentar. Politicile alimentare reprezintă intervenţiile guvernamentale care vizează restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate insuficienţei. În ceea ce priveşte restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate excesului, există o absenţă a măsurilor guvernamentale clare pentru reducerea acestuia. În ţările în dezvoltare, aceste politici de reducere a carenţelor nutriţionale nu trebuie să fie instituite ca soluţii acceptabile pe termen lung.Politicile alimentare care privesc populaţiile aflate în stare de subconsum trebuie să cuprindă măsuri de reformă agrară, politici de preţ şi de control, al aprovizionărilor. Aceasta nu înseamnă că, abordând reforme de structură a producţiei, aceste politici pot suprima necesitatea intervenţiei în plan nutriţional pentru corijarea efectelor sărăciei. În aceste condiţii, constituirea unei politici internaţionale de integrare agroalimentară care să concentreze ansamblul de idei şi măsuri ce urmăresc creşterea interdependenţei organizatorice şi tehnologice a proceselor specifice economiei agroalimentare globale reprezintă soluţia globală care se impune. Ca organism de studii şi formare, în colaborare cu asociaţiile consumatorilor şi utilizatorilor, cu Comitetul Naţional al Consumului şi cu puterile publice, institutul realizează: studii tehnice referitoare la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor şi studii De perfecţionare a metodelor comerciale de distribuţie; studii juridice şi economice; studii care să contribuie la informarea consumatorilor. Proiectul de lege cu privire la practicile comerţului şi cu privire la informarea şi protecţia consumatorului, având ca bază documente ale Senatului (proiect de lege, raport, amendamente, articole adoptate la prima citire etc.) şi documente ale Camerei Reprezentanţilor (proiectul transmis de senat, Avizul Consiliului de Stat, rapoarte, amendamente etc.).

6

Securitatea alimentara: obiective, prioritati, directii de actiune. Securitatea alimentară este un concept dinamic care a evoluat diferit în \ timp şi spaţiu. In ţările dezvoltate securitatea alimentară s-a realizat prin formarea unui sistem agricol viabil şi a economiei agroalimentare moderne. Susţinerea agriculturii timp îndelungat, prin practicarea unor politici agricole ; costisitoare, a permis dezvoltarea capitalului şi realizarea unei performanţe constante pe ansamblul sectorului alimentar. în aceste ţări corelarea politicilor nutriţionale cu politicile alimentare, pe baza unui nivel ridicat al puterii de cumpărare a majorităţii populaţiei şi a unor politici sociale de sprijin a categoriilor defavorizate, asigură necesarul cantitativ şi calitativ de alimente pentru toţi. Pieţele agroalimentare sunt saturate şi se află sub control evoluţiile producţiei agricole şi evoluţiile demografice, în condiţiile protecţiei sociale asigurate la nivel ridicat. În ţările dezvoltate conceptul de securitate alimentară are în prezent conotaţii diferite faţă de perioada postbelică. Accentul cade pe calitatea şi securitatea alimentelor şi pe protecţia socială a categoriilor de persoane. Politica agricolă şi alimentară a Uniunii Europene are ca orientare prioritară în prezent exigenţele consumatorilor şi securitatea alimentelor. Agricultorii fac eforturi de a răspunde în cea mai mare măsură cererii consumatorilor, iar consumatorii sunt conştientizaţi de faptul că aceştia au un rol important în asigurarea securităţii alimentelor, protecţia mediului, liniştea socială şi echilibrul economic. Componentele nutriţionale, standardele de calitate şi securitatea alimentelor care parcurg filiere lungi, de la producătorii agricoli la procesatori, depozitare, distribuţie până la consumatorii finali constituie repere esenţiale ale abordării securităţii alimentare. Abordarea acesteia are loc în condiţiile unor politici de mediu extrem de restrictive privind apărarea sănătăţii populaţiei. Politicile alimentare în aceste ţări pun un accent important pe creşterea calităţii vieţii întregii populaţii. Securitatea alimentară în ţăriie în curs de dezvoltare se asigură limitat şi în condiţii dificile, iar în ţăriie cele mai sărace foametea este extinsă. Insecuritatea alimentară permanentă în aceste ţări este consecinţa sărăciei care nu permite asigurarea unui minim cantitativ de alimente. La

7

aceasta se adaugă calitatea slabă, lipsa diversificării şi o structură a consumului caracterizată prin ponderea scăzută a proteinei animale. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) estimează că nutriţia necorespunzătoare se înregistrează atât în cazul populaţiei ţărilor sărace, care consumă prea puţine calorii, cât şi al „înfometaţilor mascaţi" din ţările mai puţin sărace şi bogate.

Obiective: Organismele specializate ale ONU stabilesc obiective prioritare menite să asigure securitatea alimentară şi să garanteze sănătatea populaţiei, orientate către: - satisfacerea nevoilor nutriţionale ale populaţiei, prin intervenţii şi orientări spre piaţă a diferitelor activităţi şi fluxuri care au loc de-a lungul filierelor agroalimentare sau anumitor componente ale acestora; - rezolvarea într-o manieră cât mai echilibrată a problemei alimentare; - promovarea unor sisteme agroalimentare integrate la nivel naţional şi în măsură crescândă la nivel regional. Indicatori: Definind o serie de indicatori sintetici ai securităţii alimentare, dintre care amintim: - raportul dintre stocul de cereale şi consumul de cereale la nivel mondial; - raportul dintre disponibilităţile de produse agroalimentare ale principalilor exportatori şi cererea de consum a populaţiei; -variaţia producţiei de cereale în marile ţări importatoare; - variaţia producţiei de cereale în ţările cu venituri scăzute şi cu deficit alimentar; -variaţia preţurilor la importul produselor agroalimentare. În acest sens, asigurarea securităţii alimentare trebuie să pornească de la identificarea unei serii de premise referitoare la: capacitatea de cumpărare a consumatorilor; potenţialul agricol al unei ţări; nivelul atins în asigurarea securităţii alimentare; gradul de stabilizare a veniturilor etc., în vederea soluţionării acestora. 8

Prioritatile: -asigurarea accesului pentru toata lumea, în mod permanent, la hrana necesara unei vieti active si sanatoase; - asigurarea disponibilitatii alimentelor; - asigurarea dreptului unui om de a se hrani sanatos; -cuantificare: cantitatea de alimente necesare unui individ, exprimata în trofine, pentru a-i asigura echilibrul fiziologic si a-i acoperi cele 3 ratii de consum: a). ratia de crestere; b). ratia de întretinere; c). ratia de activitate. Îmbunătăţirea siguranţei alimentelor, prin: - metode mai bune de conservare a alimentelor; - pregătirea alimentelor în condiţii tradiţionale; - iodizarea sării de bucătărie; - îmbogăţirea în vitamine şi săruri minerale a cerealelor cu grad ridicat de prelucrare; - fluorizarea apei pentru a reduce apariţia cariilor dentare; - îmbunătăţirea siguranţei alimentelor care se consumă pe stradă prin educarea şi informarea vânzătorilor şi consumatorilor şi respectarea cerinţelor minimale de igienă impuse de legislaţia naţională. Urmare discuţiilor purtate la nivel mondial în cadrul reuniunilor organismelor de specialitate ale ONU cu rol decizional în ceea ce priveşte reglementarea raportului populaţie – necesităţi de consum – disponibilităţi alimentare, au fost stabilite următoarele direcţii de acţiune: 1. Îmbunătăţirea cunoştinţelor în domeniul nutriţional, prin: - educaţia în domeniul nutriţional în cadrul şcolilor, centrelor de pregătire a personalului care operează în industria alimentară, întrunirilor în cadrul comunităţii etc.;

9

- distribuirea de materiale informative referitoare la alimentaţie şi mediatizarea informaţiilor cu caracter nutriţional prin intermediul publicaţiilor, radioului, televiziunii; - demonstraţii privind modul de preparare a alimentelor; - încurajarea bunelor obiceiuri alimentare tradiţionale; - descurajarea obiceiurilor alimentare nedorite; - folosirea metodelor de marketing pentru încurajarea alimentaţiei organice. 2. Creşterea producţiei de alimente, prin: - promovarea unei creşteri economice globale care să asigure surse de energie suficiente, urmărindu-se crearea unor stocuri pentru perioadele lipsite de activitate; - creşterea producţiei de leguminoase ca sursă importantă de proteine (extinderea culturilor de soia, fasole, arahide etc.); - dezvoltarea producţiei de alimente de origine animală; - sporirea producţiei de legume şi fructe (pentru a se putea asigura necesarul de vitamină A, vitamină C etc.); 3. Îmbunătăţirea sistemului de distribuţie a alimentelor, respectiv: -îmbunătăţirea sistemului de comunicaţii şi a infrastructurii, astfel încât stocurile care se găsesc în exces într-o anumită zonă să fie redistribuite într-o altă zonă deficitară în produsele respective; - instituirea meselor de prânz în şcoli, întreprinderi, instituţii de învăţământ superior şi îmbunătăţirea meniurilor; - plata săptămânală a salariilor şi încurajarea administrării mai judicioase a acestora. 4. Îmbunătăţirea sistemului de depozitare a alimentelor, prin: - crearea de noi spaţii de depozitare în câmp, gospodării, depozite,magazine; -asigurarea şi menţinerea condiţiilor optime de depozitare – păstrare,specifice naturii mărfii. Politica de protectie a consumatorului: Uniunea Europeană pledează în favoarea recunoaşterii unei politici de protecţie a consumatorului specifică şi distinctă de politicile tradiţionale ale Tratatului. UE recunoaşte necesitatea de a garanta consumatorilor de pe piaţa internă europeană un nivel minim obligatoriu de protecţie socială. De asemenea, necesitatea de armonizare este presantă în domeniul calităţii şi siguranţei mărfurilor, în ceea ce priveşte protecţia sănătăţii consumatorilor, stabilirea responsabilităţii pentru produsele comercializate, pentru practicile comerciale folosite, pentru anumite metode de vânzare, pentru garanţiile şi serviciile acordate după vânzare. 10

Relaţia dintre politica pieţei interne şi politica de protecţie a consumatorului este încă ambiguă. De ani de zile, politica protecţiei consumatorului a fost tratată ca un produs auxiliar al politicii privind constituirea pieţei unice. Măsurile de protecţie a consumatorului au fost adoptate numai atât timp cât acestea au contribuit la dezvoltarea politicii pieţei interne. Astfel, s-a dat prioritate instrumentelor privind informarea cu privire la etichetarea şi prezentarea mărfurilor, reglementarea reclamei amăgitoare, indicarea preţurilor pentru produsele alimentare şi nealimentare etc., precum şi instrumentelor privind armonizarea legislaţiei, a regulilor şi a prevederilor administrative ale statelor membre în privinţa compoziţiei şi a denumirii mărfurilor aflate în circulaţie şi în privinţa siguranţei acestora. Politica de protecţie a consumatorului are caracteristica de a se extinde peste alte politici economice, fără a fi inclusă în mod particular în nici una. Natura orizontală a politicii de protecţie a consumatorului nu indică lipsa de unitate în ceea ce priveşte drepturile consumatorului. Unitatea derivă dintr-un punct de vedere unic şi specific pe care politica de protecţie a consumatorului intenţionează să-l promoveze, acela al consumatorului. De aceea, este esenţial să se acorde o consideraţie mai mare intereselor consumatorului şi de către celelalte politici comunitare care ar afecta consumatorii. Cu toate acestea, politica protecţiei consumatorului nu a fost văzută ca o politică autonomă care trebuie integrată asemenea celorlalte politici comunitare. În sistemul prezent de aplicare a legislaţiei UE, eficienţa participării consumatorilor la aplicarea drepturilor consumatorului european rămâne dependentă de eforturile făcute la nivel naţional pentru îmbunătăţirea accesului la justiţie al consumatorului, în instanţele naţionale sau în alte structuri de aplicare. Pentru a asigura o reflectare corespunzătoare a intereselor consumatorilor în activitatea de standardizare, Consiliul ISO a hotărât, încă din anul 1964, prin Hotărârea nr. 48/1964, să încurajeze participarea consumatorilor la lucrările de standardizare. În acelaşi scop, ISO a înfiinţat, în anul 1978, Comitetul pentru Politica Consumatorilor (COPOLCO) cu rolul consultativ în ceea ce priveşte studierea mijloacelor prin care consumatorii să fie ajutaţi să beneficieze de standardizare şi să participe la activitatea de standardizare naţională şi internaţională, promovarea din perspectiva standardizării a informării, formării şi protecţiei consumatorilor, facilitarea schimbului de experienţă privind participarea consumatorilor la activitatea de standardizare naţională şi internaţională, asigurarea unei legături permanente cu comitetele ISO ale căror lucrări se referă la subiecte care prezintă interes pentru 11

consumatori. Comitetul pentru Politica Consumatorilor urmăreşte promovarea utilizării şi înţelegerii de către organizaţii a rolului standardelor în ridicarea nivelului de încredere a consumatorilor. Concluzii: Politica alimentara implementata determina sensul de dezvoltare al tehnologiilor alimentare; Politica alimentara este o componenta a politicii de dezvoltare globala; Politicile nutritionale pentru ameliorarea nivelului nutritional al unor categorii sociale defavorizate, sunt considerate politici de asistenta temporara; Politicile alimentare ce privesc populatiile aflate în stare de subconsum, vor cuprinde; Masuri de reforma agrara; Politici de pret si control al aprovizionarilor; Solutia globala impusa: constituirea unei politici internationale de integrare agroalimentara;

12

Bibliografie

Rotaru,G. şi Stanciu,S. –„Studiul mărfurilor-Mărfuri alimentare şi nealimentare” Editura Academică,Galaţi. Trifan Luminita – ,,Politici Agroalimentare Comparate’’, Editura Nemira,Bucuresti. http://www.scribd.com/doc/51107925/Merceologia-Produselor-Alimentare http://referate.educativ.ro/cautare-referat-politici-alimentare.html http://www.pa.ugal.ro/Docs/PA-politici-IPA.pdf http://www.scritube.com/economie/PROBLEMA-ALIMENTARA-PE-PLAN-MO14235619.php

13