Politici Agricole Comunitare

CUPRINS INTRODUCERE...........................................................................................2 CAPITOLUL I..............................................................................................4 ......................................................................................................................4 SCURTĂ RETROSPECTIVĂ A POLITICILOR AGRARE:......................4 LIBERALISM ŞI PROTECŢIONISM.........................................................4 CAPITOLUL II...........................................................................................17 POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ.................................................17 2.1. Geneza construcţiei europene...........................................................18 2.1.1. Cronologia construcţiei europene..............................................18 B. Aprofundarea (adâncirea) Europei.....................................................20 2.1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene...............................25 Comitetul Economic şi Social (organ consultativ) numără 222 membrii numiţi de organizaţiile naţionale ale celor mai reprezentative medii socio-economice (agricultura franceză de exemplu are în acest comitet patru reprezentanţi). Comitetul este consultat înaintea adoptării unui mare număr de decizii şi poate de asemenea emite avize din propria sa iniţiativă...................................................................................................29 2.1.3. PAC, justificare şi semnificaţii economice...............................29 2.2. Obiectivele şi principiile politicilor agricole comunitare.................31 2.3. Mecanismele de funcţionare a politicii agricole comune ................37 2.3.1. Evoluţia conceptuală a susţinerii agriculturii............................37 2.3.2. Pârghiile mecanismului de funcţionare a P.A.C.-ului...............39 2.4. Implicaţiile socio-economice ale politicilor.....................................47 de susţinere a agriculturii.......................................................................47 Evoluţia cheltuielilor bugetare în favoarea politicii agricole comune........52 2.5. Reformele succesive ale PAC: 1992, 1994, 1999............................53 Preţul de intervenţie şi ajutoarele compensatorii........................................55 Ajutoarele compensatorii vegetale în Franţa...............................................56 CAPITOLUL III..........................................................................................65 POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI ÎN .......................................65 UNIUNEA EUROPEANĂ..........................................................................65 3.1. Obiectivele şi principiile politicilor comunitare în domeniul mediului...................................................................................................65 3.2. Măsurile naţionale, regionale şi locale de protecţie a mediului...67 CAPITOLUL IV..........................................................................................73 POLITICA AGRICOLĂ ............................................................................73 1

A STATELOR UNITE ALE AMERICII....................................................73 4.1. Scurtă retrospectivă asupra politicilor.............................................73 agricole a S.U.A....................................................................................73 4.2. Principalele dispoziţii ale noii legi agricole americane....................80 4.3. Susţinerea exporturilor americane...................................................89 4.4. Programele agro-mediu....................................................................92 (Programele de protecţia mediului înconjurător)....................................92 4.5. Programele sociale...........................................................................94 4.6. Consecinţele pentru agricultura americană......................................95 CAPITOLUL V........................................................................................102 AGRICULTURA, GATT ŞI OMC...........................................................102 5.1. Prezentarea generală a GATT........................................................102 5.2. Runda Uruguay...............................................................................108 CAPITOLUL VI........................................................................................112 POLITICA DE INTEGRARE A ŢĂRILOR ............................................112 DIN E.C.O. ÎN STRUCTURILE UE........................................................112 (INTEGRAREA AGRICOLĂ).................................................................112 6.1. Contextul general de integrare în structurile U.E...........................112 6.2. Integrarea ţărilor din Europa Centrală şi Orientală........................116 văzută din interiorul U.E......................................................................116 6.3. Starea agriculturii celor 10 ţări din E.C.O......................................120 prin prisma programatică a “Agendei 2000”........................................120 BIBLIOGRAFIE.......................................................................................137

INTRODUCERE

Criza agriculturii româneşti s-a datorat eşecului agriculturii colectiviste, determinat la rându-i , de politica antieconomică şi mai ales antiţărănească a fostului regim totalitar. Această politică s-a concretizat în volumul redus al investiţiilor, în practicarea unor preţuri derizorii la 2

achiziţiile şi contractările de produse vegetale şi animaliere, în centralismul excesiv al planurilor de culturi, în ratele înalte de exploatare directă şi indirectă a ţărănimii. Efectele directe ale acestei politici de pauperizare a întregii ramuri agricole dar mai ales a ţărănimii s-au regăsit în dezechilibre financiare şi social-umane profunde. Echilibrarea agriculturii, revigorarea întregului sistem agroalimentar presupunea măsuri radicale, de fond. Tranziţia la economia de piaţă era necesară în perioada postdecembristă, însă presupunea o autentică reformă economică, o legislaţie eficientă capabilă în modernizarea agriculturii, şi la modul general să revitalizeze spaţiul rural al neamului nostru. Evoluţia agriculturii româneşti postdecembriste se aseamănă cu cea a celorlalte ţări din centrul şi estul Europei (foste comuniste). Imediat după căderea regimurilor comuniste a fost abandonată în aceste ţări planificarea centralizată; a fost eliminat controlul oficial al preţurilor, acestea devenind gradual libere; cea mai mare parte a firmelor de stat a intrat într-un proces firesc de privatizare. În sectorul agricol fostele cooperative agricole de producţie şi multe din fermele de stat s-au transformat. În toate aceste ţări pământul a fost redat foştilor proprietari. În mod firesc, în evoluţia de la societatea comunistă la cea capitalistă au apărut extrem de multe probleme. Unele sunt legate de politica macroeconomică, altele de liberalizarea preţurilor, de apariţia inflaţiei şi chiar a hiperinflaţiei, de apariţia a unor noi inegalităţi sociale, a şomajului, ceea ce a determinat ca viitorul să plutească în plină incertitudine. În rezolvarea acestor probleme ţările cu economie în tranziţie nu au fost lipsite de sfaturi relative la politicile lor agricole. Astfel – Banca Mondială a elaborat rapoarte substanţiale asupra ţărilor respective; Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare a început să includă ţările Europei Centrale în analizele sale de politici agrare. Prin programul PHARE al Uniunii Europene pentru Europa Centrală şi de Est se oferă 3

asistenţă tehnică, şi în multe cazuri a înfiinţat unităţi de consultanţă pentru politicile agrare. Tratarea tuturor agriculturilor din ţările foste comuniste la nivel global, fără discernerea specificului fiecărei ţări în parte, a micşorat gradul de penetrabilitate al acestor costisitoare programe, care s-au văzut astfel de cele mai multe ori fără finalitate concretă. România în tranziţia spre economia de piaţă are datorită agriculturii o poziţie aparte, poziţie care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naţionale cât mai ales specificităţii agriculturii româneşti. Vom căuta să discernem în continuare poziţia României în cadrul celor zece ţări din ECO care formează cel de-al cincilea val de lărgire al Uniunii Europene. Vom căuta să înţelegem care sunt actualele jocuri mondiale în domeniul politicilor agricole. Acest lucru îl putem face studiind în detaliu politicile agricole comunitare, politica agricolă americană şi stadiul negocierilor agricole din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, înarmâdu-i pe studenţii noştri cu cunoştinţele necesare în domeniul politicii agricole pentru a deveni poate, buni negociatori în cadrul viitoarelor politici agricole de integrare în structurile U.E.

CAPITOLUL I SCURTĂ RETROSPECTIVĂ A POLITICILOR AGRARE: LIBERALISM ŞI PROTECŢIONISM

4

Teoria şi practica economică a ţărilor cu economie de piaţă atestă prezenţa puternică a statului în ansamblul vieţii

economico-sociale.

Această prezenţă – care nu exclude instituţia pieţei prin forţele sale invizibile ale concurenţei – are un rol complementar, de corectare a disfuncţiilor, asigurând funcţionarea normală a economiei. Intervenţia statului se manifestă mai ales în domeniile: educaţiei şi culturii, protecţiei sociale a populaţiei, apărării naţionale, ştiinţei şi învăţământului, asigurării competitivităţii internaţionale a producţiei, protecţiei mediului. În toate ţările dezvoltate, agricultura este considerată o prioritate a dezvoltării economiei naţionale fiind protejată de către stat datorită rolului său în asigurarea securităţii alimentare, în creşterea economiei pe ansamblu şi în protecţia mediului înconjurător. De fapt, politicile agricole au fost primele politici economice puse în practică de diverse state. Întreaga istorie a formării şi dezvoltării economiei occidentale se grupează pe raportul şi amploarea dintre liberalism şi valurile de protecţionism dintr-o serie de state ale Europei de Vest şi Americii de Nord. Comerţul între ţările europene era scutit de taxe sau alte categorii de restricţii la mijlocul secolului 19 după cum urmează: Marea Britanie este prima ţară care a desfiinţat taxele vamale aproape la toate importurile agricole; Franţa desfiinţează protecţionismul agricol prin tratatul de comerţ cu Anglia (1860); agricultorii germani doreau liberalizarea comerţului, abolind astfel taxele vamale în 1853; Belgia decretează accesul liber pentru principalele produse agricole în 1871; Olanda renunţă la taxele vamale asupra cerealelor în 1862; în Italia agricultura a fost protejată prin taxe vamale scăzute pentru cereale după semnarea tratatelor cu Franţa şi alte ţări din regiune; deci putem concluziona că în această perioadă comerţul agricol era aproape liber.

5

Spre sfârşitul secolului 19, la orizont apar noi forţe care doresc să câştige cât mai multă influenţă pe piaţa mondială: SUA îşi măreşte exporturile către Europa, urmată imediat de Canada şi Rusia. Alte două evenimente marchează debutul viitoarelor crize: deschiderea canalului de Suez care va facilita comerţul cu India şi Australia şi apariţia tehnologiilor de refrigerare (primele transporturi de carne congelată au fost efectuate în 1875 de SUA şi 1877 de Australia). Criza agrară atinge apogeul în 1875, când preţul grâului scăzuse cu peste 50 % afectând mai ales pe fermierii europeni. Furnizorii de animale au înregistrat şi ei o scădere a preţurilor dar ceva mai târziu, scăderea preţului la cerealele furajere avantajându-i la început. Scăderea preţurilor a lovit în interesele agricultorilor europeni ceea ce a determinat reînnoirea protecţionismului. Asistăm astfel la o majorare a taxelor vamale spre sfârşitul secolului aproape în toate ţările europene: Franţa în 1892 (“tariful Meline”) Germania (tariful din 1902); Italia (1887); Belgia (1887) şi Elveţia (1891). Chiar şi Statele Unite ale Americii extind protecţionismul către agricultură prin tariful McKinley în 1890. În Anglia, deşi un important segment al agriculturii a fost distrus datorită depresiunii economice, guvernul britanic a refuzat şi cea mai mică protecţie. Consecinţa imediată a fost restrângerea scăderii preţurilor. Totuşi în Franţa şi Germania introducerea tarifelor vamale mai ridicate a făcut ca preţurile germane şi franceze să fie mai mari decât cele din SUA şi Anglia cu circa 33 % (M. Tracy, 1996). Trebuie amintit că beneficiarii protecţionsimului au fost în principal marii cultivatori de cereale şi în măsură mult mai mică crescătorii de animale, care mai degrabă au fost prejudiciaţi de menţinerea preţului furajelor la un nivel comparativ mai ridicat.

6

Politicile agrare incipiente au fost mai degrabă politici tarifare, preocupările legate de aspectele mai constructive fiind aproape ignorate. S-a demonstrat de către agricultorii din Danemarca şi Olanda că se poate combate criza prin adaptarea structurii producţiei agricole la noua situaţie rezultând astfel o agricultură prosperă în aceste ţări, care ulterior va fi luată chiar ca model în dezvoltarea viitoarelor politici agrare. Urmează o perioadă de relativă linişte chiar dacă intervine primul război mondial, linişte în sensul că fermierii din ţările exportatoare cât şi din ţările europene au beneficiat de preţuri relativ ridicate datorită dificultăţilor de aprovizionare cu alimente din timpul războiului, care au mai persistat câţiva ani şi după război. Depresiunea economică generală coroborată cu îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente determină iarăşi o scădere a preţurilor. Criza este iminentă, iar în 1929 stocurile mondiale de grâu depăşesc echivalentul exporturilor realizate de ţările exportatoare în timp de un an. Semnalul crizei este dat de crahul financiar al bursei din New York în octombrie 1929. Recesiunea industrială din SUA se transmite ca un bumerang şi asupra celorlalte ţări, cu tot cortegiul de consecinţe nefaste: preţuri scăzute, creşterea şomajului etc. În faţa scăderii preţurilor mai ales la cereale (în 1931 preţul grâului scăzuse cu peste 50 % faţă de 1929), urmate puţin mai târziu şi de cele ale produselor animaliere, ţările importatoare au reacţionat imediat prin creşterea barierelor tarifare, în timp ce ţările exportatoare au fost forţate să scape de suprastocurile lor la orice preţ şi să reducă preţurile produselor exportate sub cel real cu ajutorul subvenţiilor la export. Acest al doilea val de protecţionism, compus din protecţie tarifară ca o primă barieră, urmat apoi de măsuri protecţioniste netarifare (amintim aici rata morăritului şi contingentele de import) a avut totuşi şi un rol progresist: asistăm la primele intervenţii efective pe pieţele agricole. Considerăm aceasta ca 7

având un rol progresist prin prisma evoluţiilor viitoare ale elementelor de politică agricolă. Asistăm la trecerea de la protecţia tarifară prin controlul strict al importurilor la intervenţia directă pe pieţele agricole. Începutul l-a determinat recolta extrem de bogată de grâu din 1932 din Franţa. Această recoltă a saturat piaţa, controlul vamal nu a mai putut menţine preţul: urmarea a fost că guvernul francez a început să intervină direct pe piaţă prin cumpărarea la un preţ fix a unei părţi din recoltă. Astfel a apărut un alt element al politicii agricole în general, politica instituţională, creându-se în 1936 “Office National Interprofessional du Blé” (Biroul Naţional Interprofesional al grâului). Obiectivul central al Biroului este stabilirea preţului la grâu şi supravegherea respectării acestuia. Biroul controla astfel întregul comerţ exterior cu grâu, putând să reglementeze importurile şi să subvenţioneze exporturile. Febra protecţionistă din valul doi a cuprins aproape toate statele Europei de vest, inclusiv Marea Britanie. În această ţară, pentru a se evita restricţionarea importurilor din Imperiul Britanic a fost adoptată formula protecţiei agriculturii prin intermediul unor proiecte de comercializare sau al unor subvenţii. Astfel la grâu şi sfeclă de zahăr piaţa a fost lăsată complet liberă, subvenţia fiind oferită ca o “compensare a deficitelor”, punându-se bazele actualului sistem din timpurile noastre ale politicii agricole comunitare –“ deficiency payments”. Rând pe rând şi celelalte ţări au recurs la abandonarea practicilor liberale cum ar fi Danemarca şi Olanda. În Danemarca au fost impuse taxe pentru vânzările interne de vite şi pentru anumite produse (untul). Olanda, în faţa scăderii preţurilor la import, începe organizarea pieţelor pentru produsele din lapte, fructe, legume, vite. În Germania şi Italia acelor ani, regimurile naţional-socialiste şi respectiv cel fascist, plecând de la importanţa asigurării cu produse 8

alimentare şi de la necesitatea asigurării unor preţuri corecte pentru fermieri s-au implicat în organizarea sub toate aspectele a producţiei şi a destinaţiei alimentare, reglementând pieţele şi preţurile agricole. Ca rezultat al protecţiei şi intervenţiei se înregistrează stimularea producţiei, deşi efectele crizei au fost estompate numai în parte. Pentru marea majoritate a culturilor se înregistrează în agricultura ţărilor din vestul Europei o creştere a producţiilor mai ales după 1929 şi mai ales la grâu. Aceste creşteri coroborate cu reducerea generală a puterii de cumpărare s-au tradus imediat printr-o reluare a importurilor. Scad preţurile mondiale, astfel încât, comerţul mondial cu produse alimentare se reduce. Acest declin afectează în primul rând ţările exportatoare SUA şi Canada. Ţările din centrul şi estul Europei, deşi exportatoare, nu au fost afectate datorită tratamentului preferenţial oferit de Franţa şi mai ales de Germania. Ţările exportatoare de produse agricole sunt nevoite să aplice diferite măsuri de susţinere a propriilor ferme, preocupate fiind mai ales de exporturile de grâu. În 1933, preşedintele Roosvelt promulgă Agricultural Adjustement Act. Legislaţia oferită este eficace, fermierii sunt plătiţi pentru a reduce suprafeţele cu cereale (grâu, porumb), bumbac şi tutun. Se instituie The Commody Credit Corporation pentru a vinde şi cumpăra produse agricole, oferind “împrumuturi” fermierilor. În Canada, Cartelul Canadian al grâului (Canadian Wheat Poll), fondat în 1924, finanţat de guvern din 1929, oferă sprijin în operaţiunile de stocare. În 1935 se creează Wheat Board (Consiliul grâului), în scopul cumpărării de cereale şi apoi revinderii lor pe pieţele mondiale cu ajutorul subvenţiilor la buget. Această practică a subvenţionării exporturilor începe să fie utilizată pe larg în mai toate ţările: Australia (1938), Africa de Sud (1931), Scoţia şi Noua Zeelandă (1936). În perioada următoare celui de al doilea război mondial, cu mari lipsuri alimentare, scopul pe termen scurt era de a spori producţia prin orice 9

mijloace. În felul acesta au fost oferite fermierilor venituri garantate, se reintroduce subvenţionarea preţurilor, se încurajează prin orice metodă investiţiile,

tehnologiile agricole prin încurajarea creditelor. Politicile

agricole adoptate aveau tendinţa de a deveni din ce în ce mai complicate, mai costisitoare financiar, toate acestea fiind premergătoare Tratatului de la Roma. Astfel , în practica economiei occidentale s-au conturat două direcţii principale: liberalismul şi intervenţionismul. Liberalismul foloseşte piaţa în numele eficacităţii şi libertăţii de acţiune a agenţilor economici, mecanismele pieţei jucând un rol decisiv în reglarea activităţii economice. Intervenţionismul se caracterizează prin intervenţia statului în activitatea economico-socială, compensând insuficienţele pieţei prin diferite pârghii şi instrumente. Referitor la această temă sunt economişti care s-au exprimat în favoarea extinderii rolului statului în economie, precum şi economişti care cer reducerea sau chiar diminuarea cvasitotalităţii intervenţiei statului. Multe din aceste păreri s-au dovedit insuficient fundamentate deoarece nu luau în considerare situaţia reală existentă în cadrul economiilor naţionale respective sau nu ţineau seama de toţi factorii de influentă. În literatura de specialitate se vorbeşte atât despre "eşecul pieţei" (al liberalismului) cât şi despre "eşecul politic" (al intervenţionismului) ca despre fenomene reale, care cer creşterea intervenţionismului în primul caz şi reducerea acestuia în al doilea caz. Aceste două teorii economice nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă sunt compatibile, complementare. Situaţia actuală a economiei prospere a ţărilor dezvoltate demonstrează cu prisosinţă că există şi funcţionează "calea de mijloc". La 10

succesul economiilor occidentale fără îndoială că a contribuit atât rolul important jucat de piaţă, de agenţii economici particulari cu o largă autonomie, cât şi intervenţia statului. Majoritatea ţărilor occidentale au o economie mixtă, generată de îmbinarea celor două sisteme de alocare a resurselor: "sistemul piaţă" (în procesul de alocare a resurselor, a capitalurilor în vederea realizării de bunuri se utilizează preturile stabilite de instituţia pieţei) şi "sistemul nonpiaţă" (alocarea resurselor se face de către sistemul politic prin intermediul unor anumite reguli de alocare, care acţionează sau nu în sensul în care ar face-o piaţa). În toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată, statul sprijină direct şi indirect agricultura. Economiile moderne ale acestor ţări tind spre o economie socială de piaţă, caracterizată prin intervenţia puterilor publice în câteva domenii vitale societăţii: securitate socială, mediu, agricultură etc. Agricultura ţărilor dezvoltate este susţinută de stat, diferenţiat de la tară la tară, ea neputându-se dezvolta nici pe baza liberalismului de la începutul acestui secol şi nici pe calea intervenţionismului. Faptul că toate ţările cu economie de piaţă îşi organizează pieţe agricole şi subvenţionează agricultura nu înseamnă substituirea rolului pieţei. Pentru a funcţiona aceste pieţe s-a recurs la mecanisme specifice care caracterizează reducerea rolului pieţei. Reglarea agriculturii prin mecanisme economice specifice a permis puterilor publice din ţările respective să orienteze, să ajusteze şi să susţină dezvoltarea agriculturii în condiţiile unor măsuri de liberalizare a pieţelor (liberalism controlat). Pentru ţările din estul Europei, aflate în plină perioadă de tranziţie la economia de piaţă, confruntate cu grave probleme în aprovizionarea populaţiei cu alimente, exemplul oferit de economiile mixte din ţările vest europene este mai mult decât edificator, cel puţin în ceea ce priveşte agricultura. 11

Se constată cu uşurinţă că subvenţionarea agriculturii diferă de la o tară la alta, iar în cadrul fiecăreia subvenţionarea este diferită pe produse agricole. Pentru a înţelege mai bine susţinerea agriculturii în diferite ţări, prezentăm succint conceptele şi metodologia determinării, “echivalenţelor de subvenţii acordate producătorilor” (ESP) şi a “echivalenţelor de subvenţii acordate consumatorilor” (ESC) potrivit estimărilor stabilite de OCDE1. Echivalenţele de Subvenţii acordate Producătorilor este un indicator al valorii transferurilor monetare către producătorii agricoli ca rezultat al politicilor agricole din cursul unui an dat. Estimările E.S.P. stabilite de OCDE iau în calcul cinci categorii de măsuri ale politicii agricole: - măsurile care afectează simultan preţurile la producător şi la consumator (susţinerea preţurilor de piaţă); măsurile care operează transferurile directe din fondurile contribuabililor în profitul producătorilor (payements directs) fără ridicarea preţurilor plătite de către consumatori; ______________ 1)OCDE – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

- măsurile care au ca efect reducerea costurilor intranţilor, subvenţiile de capital şi subvenţiile altor intranţi; - măsurile care reduc costurile pe termen lung, fără a antrena transferuri către producători (servicii de interes general); - alte măsuri de susţinere care constau în mod esenţial în subvenţii internaţionale

(finanţate

de

către

guvernele

provinciilor) şi în anumite facilităţi fiscale. ESP se calculează în patru modalităţi: 12

statelor

sau

•

ESP total, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor

către producători; •

ESP procentual (%), ceea ce înseamnă valoarea totală a

transferurilor în procente din

valoarea totală a producţiei (evaluată la

preţuri interne) ajustată prin includerea plăţilor directe sau excluderea prelevărilor; •

ESP unitar, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor

pe tona de produs; •

Coeficientul nominal de susţinere al producătorilor (CNSp),

ceea ce înseamnă raportul între preţul la frontieră plus ESP-ul unitar şi preţul la frontieră (sau preţul mondial). În formă algebrică, aceste expresii de ESP se prezintă de maniera următoare: ESP total brut = Q . (P-PMmn) + PD – PL +AS ESP total net = Q.(P-PMmn) + PD – PL + AS – AAA ESPunitar ( ESP u ) =

ESP Q

ESP procentual: ESP % = 100 .

ESP (Q.P + PD − PL )

Coeficientul nominal de susţinere al producătorului (CNSp) CNSp =

PM mn + ESPu ESP u =1+ PM mn PM mn

unde: Q este volumul producţiei P – preţul intern al producţiei PMmn – preţul mondial în monedă naţională PD – plăţile directe PL – prelevările din producţie AS – alte forme de susţine de la buget AAA – ajustările pentru alimentaţia animalelor (numai pentru 13

produsele animaliere) Echivalenţele Subvenţiilor acordate Consumatorilor este un indicator al valorii transferurilor monetare către consumatori, ca rezultate ale politicilor agricole din cursul unui an dat. Indicatorul ESC stabilit de OCDE ia în calcul două categorii de măsuri agricole: • transferurile spre (dacă acestea sunt pozitive) sau de la (dacă sunt negative) consumatori care duc la susţinerea preţului de piaţă (transferuri de piaţă); • transferuri bugetare spre consumatori, rezultat al politicilor agricole (alte transferuri). Normal că transferurile de primul tip când sunt efectuate de un semn negativ şi sunt superioare celor de al doilea tip în termeni absoluţi, în acest caz ESC poate fi considerat ca o taxă implicită impusă consumatorilor prin politicile agricole. Ca şi ESP, ESC este calculat de asemenea în patru modalităţi: • ESC total, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor către consumatori; • ESC procentual, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor în procente raportată la consumurilor

(evaluate

la

preţ

de

valoarea totală a producţie),

incluzând

transferurile ca şi subvenţiile la consum; • ESC unitar, ceea ce înseamnă valoarea totală a transferurilor pe tona de produs; • Coeficientul nominal de susţinere al consumatorilor (CNSc), ceea ce înseamnă raportul între preţul la frontieră plus ESC unitar şi preţul la frontieră. Sub formă algebrică cele patru tipuri de ESC se prezintă după cum urmează:

14

ESCtotal = Qc (PMmn-P) + AT ESC ESCunitar: ESC = Q u

c

ESC procentual: ESC% =100.ESC / (Qc.P) Coeficientul nominal de susţinere al consumatorilor: CNSc =

PM mn + ESC u ESC u =1+ PM mn PM mn

unde: Qc – reprezintă volumul consumului; AT – subvenţiile bugetare la consumator, rezultat al politicilor Agricole; - ceilalţi parametri au fost prezentaţi anterior (la ESP). Având o bază comună de calcul se poate compara gradul de susţinere al agriculturii în SUA şi UE pe baza datelor furnizate de Secretariatul OCDE. Utilizăm pentru aceasta tabelul 1.1 , fig. 1.1 (pentru SUA) şi figura 1.2 (pentru UE). În SUA, în perioada 1991/1992 până la 1995/1996 politica agricolă a fost condusă conform textului amendat al legii din 1990 privind alimentaţia şi agricultura (Farm Act). Acordurile agricole din cadrul ALENA (Acordul de Liber Schimb Nord American) cu Canada şi Mexic a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994. În ciuda creşterii producţiei, ESP a scăzut în medie cu 19 % în perioada 1992-1994 faţă de perioada 1986-1988. Evaluarea politicilor agricole: ESP, ESC şi coeficienţii nominali de susţinere1 Tabelul 1.1 Ţările Australia Austria Canada CEE Finlanda Japonia

Echivalenţele subvenţiilor la producător ESP total ESP CNS net în % 1,30 12 1,13 2,67 49 2,00 6,76 44 1,64 85,40 47 1,87 3,38 68 3,60 35,70 71 3,04

15

Echivalenţele subvenţiilor la consumator ESP total ESP CNS net În % 0,33 8 1,09 2,38 47 1,99 3,07 29 1,40 66,40 40 1,68 2,62 67 3,07 37,38 52 2,10

Noua Zeelandă Norvegia Suedia Elveţia Statele Unite OCDE

0,10

3

1,03

0,02

2

1,02

3,06 2,66 4,64 33,85

77 57 75 28

4,90 2,46 3,79 1,36

1,56 2,66 3,06 18,77

63 57 52 19

2,71 2,26 2,57 1,24

179,49

44

1,74

138,25

37

1,59

1. vezi semnificaţia termenilor la paginile 10 şi 11 Sursa: Politiques, marches et echanges agricoles, OCDE, Paris, 1993

În cursul acestei perioade

toate componentele susţinerii agriculturii

americane au marcat un recul, dar în mod special cel al plăţilor directe a fost mai accentuat. În ceea ce priveşte UE, ESP total al perioadei 1992-1994 a crescut cu 8 % faţă de cel al perioadei 1986-1988 din cauza creşterii volumului producţiei pe de o parte (legat şi de reunificarea Germaniei) dar şi de creşterea ESP unitar cu 5 %. Analiza comparativă a evoluţiei ESP trebuie făcută cu multă atenţie datorită consecinţelor lărgirii UE cu cei trei noi membri (Austria, Finlanda, Suedia)..

16

Fig. 1.1 şi fig. 1.2.

CAPITOLUL II POLITICA AGRICOLĂ COMUNITARĂ Politica agricolă a Uniunii Europene este foarte complexă. Mecanismele sale ar fi dificil de înţeles fără câteva referiri la modul în care a apărut, de aceea subcapitolul va începe cu o scurtă trecere în revistă a originilor şi a dezvoltării Politicii agrare a Uniunii Europene (PAC) urmată 17

cum este şi firesc de evoluţia măsurilor propriu-zise de organizare a pieţelor, de evoluţia tendinţelor referitoare la preţurile de susţinere, de evoluţia mecanismului de funcţionare al politicilor puse în practică în spaţiul comun european. 2.1. Geneza construcţiei europene În cadrul Uniunii Europene, în ciuda diversităţii structurilor agricole, a sistemelor de producţie şi a nivelurilor tehnice diferite, se aplică o singură politică, iar schimburile comerciale de produse agricole şi agro-alimentare sunt total libere între ţările membre ale uniunii. P.A.C. nu este decât una dintre politicile economice dezvoltate în cadrul Pieţei Comune, apoi a Comunităţii Europene , apoi a Uniunii Europene. Această uniune de ţări (6 la origine în 1957) reprezintă o construcţie instituţională complexă, unică în istorie, care se bazează la nivel economic pe o piaţă unică pentru toate bunurile (şi un front extern comun), pe o politică agricolă comună şi pe alte numeroase politici economice sectoriale deasemeni comune. 2.1.1. Cronologia construcţiei europene A. Bazele incipiente ale Europei Unite 19 Septembrie 1946: Discursul lui Winston Churchill la Zurich chemând la crearea “Statelor Unite ale Europei”; 17 Martie 1948: Tratatul de la Bruxelles crează Uniunea Occidentală şi prima tentativă de organizare a unei apărări europene;

18

16 aprilie 1948: Tratat de creare a Organizaţiei de cooperare economică europeană (O.E.C.E.) pentru a repartiza ajutorul american al Planului Marshall din 5 iunie 1947; 7 martie 1948: Congresul tuturor mişcărilor europene ţinut în oraşul Haga; 4 aprilie 1949: Tratatul Atlanticului de Nord (O.T.A.N.) semnat la Washington; 5 mai 1949: Tratatul de la Strassbourg creând Consiliul Europei; 9 mai 1950: Declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe francez, propunând la iniţiativa lui Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi ale Republicii Federale a Germaniei, într-o organizaţie deschisă tuturor ţărilor Europei; 18 aprilie 1951: Tratatul de la Paris, care instituie Comunitatea europeană a cărbunelui şi a oţelului (CECA) între 6 ţări: Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos şi R.F.G. Acest tratat deschide calea construcţiei europene pecetluind reconcilierea franco-germană; 27 martie 1952 : Semnarea Tratatului de la Paris vizând crearea unei Comunităţi europene de apărare (CED); 30 august 1954:

Eşecul proiectului CED în faţa Adunării naţionale

franceze; 23 octombrie 1954: Acordurile de la Paris prevăzând intrarea Germaniei federale în Uniunea Occidentală (U.O) devenind Uniunea Europei Occidentale

(UEO) şi viitoarea sa admitere în Organizaţia Tratatului

Atlanticului de Nord (OTAN) (5 mai 1955); iunie 1955: Reuniţi în Conferinţa de la Messine, miniştrii de externe ai celor 6 ţări decid extinderea integrării europene la întreaga economie; 25 martie 1957: Semnarea la Roma a tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa Comună) şi Comunitatea europeană de energie atomică (EURATOM) . Obiective ambiţioase sunt fixate de acum de cele 6 ţări fondatoare: dezvoltarea armonioasă a activităţilor 19

economice, expansiune continuă şi echilibrată, stabilitate crescută, creşterea accelerată a nivelului de trai, relaţii mai strânse între statele membre. B. Aprofundarea (adâncirea) Europei 1 ianuarie 1958: Intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma; 1 ianuarie 1959: Prima reducere a tarifelor vamale între cei şase; 4 ianuarie 1960: Constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.E.) care va intra în vigoare la 3 mai 1960. Ea regrupează Regatul Unit, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elveţia şi Portugalia; 30 ianuarie 1962: Politica Agricolă Comună este prima politică europeană pusă în scenă care rămâne mult timp singura care funcţionează ; 20 iulie 1963: Semnarea Convenţiei de la Yaoundé asociind la C.E.E. Madagascarul şi alte 17 state africane; aprilie 1965 : Este semnat Tratatul de fuziune a executivelor celor trei comunităţi (CECA, CEE, EURATOM) instituind un Consiliu al Miniştrilor şi o Comisie unică; 29-30 ianuarie 1966: ”Compromisul de la Luxemburg”, punând sfârşit politicii “casei goale” practicată de Franţa începând din iunie 1965 (pentru a protesta contra insuficienţei propunerilor C.E.E. în ceea ce priveşte finanţarea PAC), permiţând ca un stat să se opună unei decizii dacă interesele sale fundamentale sunt puse în cauză; iulie 1968: ultimele tarife vamale intracomunitare pentru

produsele

industriale sunt eliminate şi tariful exterior comun este pus în practică; decembrie 1969: Summit-ul din Haga. Şefii de guverne decid să treacă la fază definitivă a Comunităţii, adoptând regulamente agricole definitive şi stabilind principiul resurselor bugetare proprii ale CEE. C. Cooperarea monetară şi lărgirile succesive ale CEE 20

aprilie 1972: Este hotărâtă întărirea solidarităţii monetare prin constituirea “şarpelui” monetar. Cei şase decid să limiteze la 2,25 % marjele de fluctuaţie ale monedelor lor între ele; 1 ianuarie 1973: Succesele Europei celor şase atrag noi candidaturi la această dată. Europa cunoaşte prima sa lărgire odată cu intrarea Danemarcei, Regatului Unit şi a Irlandei în C.E.E. (în Norvegia referendumul a fost negativ); 9-10 decembrie 1974: La Summit-ul de la Paris, Şefii de Stat şi de Guverne decid ca procedeul de alegere a Parlamentului european să fie sufragiul universal şi să se întâlnească regulat în Consiliul Europei; 28 februarie 1975: Semnarea Convenţiei de la Lome între CEE şi 46 ţări din Africa, Caraibe şi din Pacific (ACP); iulie 1978: La Summit-ul de la Bremen, Franţa şi RFG propun relansarea cooperării monetare prin crearea unui sistem monetar european (SME), care se va substitui “şarpelui monetar”. Acest sistem va fi pus în operă în martie 1979; 13 martie 1979: Crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a ECUului; 7-10 iunie 1979: Prima alegere a Parlamentului european prin sufragiu universal direct (au fost aleşi 410 membri); 1 octombrie 1979: Semnarea Convenţiei de la Lomé II; 1 ianuarie 1981: Aderarea Greciei la CEE (a doua lărgire a CEE); 8 decembrie 1984: Semnarea Convenţiei de la Lomé III; 1985: Publicarea Cărţii Albe privind desăvârşirea Pieţei interioare; 14 iunie 1985: Semnarea acordurilor de la Schengen privind libera circulaţie a persoanelor între Franţa,Germania, Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg; 1 ianuarie 1986: A treia lărgire a CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei. 21

D. Accelerarea dinamicii europene 17-18 februarie 1986: Semnarea la Luxemburg şi în oraşul Haga, de către cei doisprezece, a Actului unic european, modificând Tratatul de la Roma şi prevăzând realizarea pieţei interioare pentru 31 decembrie 1992; 1 iulie 1987: Relansarea ideii europene se traduce prin intrarea în vigoare a Actului unic european care programează desăvârşirea unei mai mari pieţe unice pentru 1993; februarie 1988 :După mai mulţi ani de criză bugetară o importantă reformă intervine asupra politicii de finanţare a CEE prin programarea multianuală a cheltuielilor. În perioada 1988-1992, fondurile structurale sunt reformate în mod egal. Aceste perspective financiare vor fi reînnoite de Consiliul european de la Edinburg (1992) pentru perioada 1993-1999. Un plafon al resurselor bugetare, linia directoare agricolă funcţie de creşterea produsului naţional brut a fost fixată prin FEOGA1; Noiembrie 1989: Căderea zidului Berlinului antrenează reunificarea Germaniei (octombrie 1990); 9 decembrie 1989: Adoptarea de către 11 ţări (fără Regatul Unit) a unei Charte sociale europene şi declaraţia de aprobare a reunificării Germaniei ______________________ 1) FEOGA – Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă

15 decembrie 1989: Semnarea Convenţiei de la Lome IV (şaizeci şi nouă state asociate); iunie 1990: Semnarea între Franţa, Germania şi Benelux a Convenţiei de la Schengen privind libera circulaţie a persoanelor; 15 decembrie 1990: Deschiderea Conferinţelor interguvernamentale de pregătire a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi Uniunii Politice;

22

21 octombrie 1991: Acordul privind crearea Spaţiului Economic European (EEE) regrupând o piaţă de 380 milioane de locuitori: cele douăsprezece ţări ale Comunităţii europene şi cele şapte ţări (Austria, Finlanda, Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Suedia, Elveţia) ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELE); 7 februarie 1992: A fost semnat la Maastricht “Tratatul privind Uniunea Europeană (UE)”. Noul tratat va intra în vigoare în noiembrie 1993 şi angajează statele într-o dinamică de adâncire a uniunii: realizarea Uniunii Economice şi Monetare până în 1999, noile politici comune, cetăţenia europeană, obiectivul unei politici externe şi de apărare comune ; 20 septembrie 1992: Francezii se pronunţă prin referendum cu 51,04 % voturi pentru ratificarea Tratatului de Uniune Europeană, denumit Tratatul de la Maastricht; 1 ianuarie 1993: Intrarea în vigoare a pieţei unice consacrată liberei circulaţii a mărfurilor şi a capitalurilor; 1 noiembrie 1993: Intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană. Cei doisprezece constituie de acum înainte Uniunea Europeană; 1 ianuarie 1994: Intrarea în vigoare a spaţiului Economic European (E.E.E.), care regrupează Uniunea Europeană şi cinci din cele şapte ţări membre ale AELE (Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia); martie 1994: Semnarea actelor de adeziune la Uniunea Europeană de către Austria, Finlanda, Norvegia şi Suedia. Referendumurile de ratificare vor avea loc în 1994 în aceste 4 ţări; 15 aprilie 1994: Semnarea la Marrakech a acordurilor privind comerţul internaţional (G.A.T.T.); 9-12 iunie 1994: A patra alegere a Parlamentului european prin sufragiu universal direct; 12 iunie 1994:

Referendum privind aderarea în U.E. a Austriei; Da:

66,3 %; Nu: 33,61 %; 23

16 iulie 1994: Jacques Santer, primul ministru al Luxemburgului, a fost desemnat pentru a succede lui Jacques Delors ca preşedinte a Comisiei Europene începând cu ianuarie 1995; 16 octombrie 1999: Referendum privind adeziunea la Uniunea Europeană în Finlanda: Da - 56,9 %; Nu - 43,1 %; 13 noiembrie 1994: Referendum privind adeziunea în Uniunea Europeană în Suedia: Da - 52,2 %; Nu - 46,9 %; 29 noiembrie 1994: Norvegia respinge adeziunea la Uniunea Europeană cu 54,2 % din sufragii; 9-10 decembrie 1994: La summit-ul de la Essen, la care au asistat cele trei viitoare state membre, Consiliul European decide caracterul obiectiv al lărgirii Uniunii cu Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria şi cu România, după Conferinţa

interguvernamentală prevăzută în 1996

pentru redefinirea organizării politice şi instituţionale a Uniunii; 1 ianuarie 1995: Europa celor doisprezece se transformă în Europa celor cincisprezece. Uniunea Europeană 1995 (în cifre) • • • • • • •

15 ţări

Germania, Anglia, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Suedia 370 milioane de locuitori I-ul exportator mondial (20 % din piaţă, SUA: 16,5 % II-lea importator mondial (19 % din piaţă, SUA: 20,5 % II-lea exportator mondial de produse agricole şi alimentare I-ul importator mondial de produse agricole şi alimentare 1 ECU = 6,6 FF = 1,2 $

E. Proiectele deceniului următor 9-10 decembrie 1994: Consiliul European de la Essen a fixat o strategie globală pentru o a cincea lărgire a Uniunii Europene cu ţările din Europa Centrală şi Orientală (P.E.C.O.);

24

1997: Conferinţa interguvernamentală trebuie să revizuiască şi să completeze Tratatul de la Maastricht pentru adâncirea Uniunii Europene şi să pregătească viitoarea sa lărgire; 1998: Debutul negocierilor cu ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană; 1999: Stabilirea viitoarelor resurse bugetare ale Uniunii Europene (pentru 2000-2005); 2000: Conform cu calendarul prevăzut, instaurarea Uniunii Economice şi Monetare şi a monedei unice, EURO. Din 1999 până în 2002, preţurile, taxele şi salariile se vor calcula atât în monedă naţională cât şi în EURO. Începând cu 2002, monedele naţionale se vor retrage progresiv din circulaţie şi vor fi înlocuite cu EURO . 2.1.2. Sistemul instituţional al Uniunii Europene Sistemul instituţional al UE este dificil de a fi clasificat. Comunitatea este mai mult decât o organizaţie interguvernamentală, ea are o personalitate proprie şi puteri extinse. Dar Comunitatea nu este nici o federaţie în care guvernele şi parlamentele naţionale vor fi în diferite moduri subordonate domeniilor esenţiale.

Lărgirile succesive

ale

Comunităţii nu au avut incidenţe privind structura instituţiilor comunitare, ele n-au antrenat decât modificări în compoziţia lor internă. În revanşă, Actul unic european, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 a mărit competenţele comunităţii şi a modificat regulile de funcţionare a instituţiilor, în mod special prin procedura de codecizie “ParlamentConsiliu”. Tratatul Uniunii Europene (Maastricht) intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a condus la modificări profunde: Comunitatea va deveni nucleul unei arhitecturi mult mai vaste şi mult mai politice, dominată de 25

Consiliul European. Tratatul vizează pentru prima dată cetăţenia europeană. Tratatul de la Maastricht instituie o Uniune Europeană bazată pe trei piloni distincţi în procedurile lor cu instituţii comune, legate între ele prin Consiliul european: - primul pilon grupează domeniile de competenţă comunitară: piaţa unică, agricultură, coeziune, Uniunea economică şi monetară; - al

doilea

pilon

cuprinde

un

domeniu

de

competenţă

interguvernamentală: politica externă şi securitatea comună (PESC); - al treilea pilon, de asemenea din domeniul competenţei interguvernamentale vizează cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Procesul de constituire europeană a demonstrat voinţa comună a mai multor ţări europene de a stabili legături durabile între ele, prezervând totodată agricultura lor, istoria lor şi sistemul lor politic. Această construcţie comunitară a răspuns unor idei şi principii împărtăşite de toţi: pace, democraţie, solidaritate. Uniunea Europeană este o construcţie originală care, prezervând diversităţile naţionale, a permis degajarea unei identităţi europene specifice, bazată pe un dialog permanent între interesele naţionale şi interesele comune. În lume, nici un alt grup de ţări nu a mers atât de departe în coordonarea şi intercondiţionarea economiilor şi politicilor naţionale, de exemplu, ALENA – l’Association de Libre Echange NordAmericaine între Canada, Statele Unite ale Americii şi Mexic se limitează la o piaţă a schimburilor de produse şi capitaluri. Funcţionarea Comunităţii este asigurată de cinci instituţii şi două organe consultative. Lărgirile succesive care au avut loc şi care vor avea

26

loc nu au incidenţă asupra structurii instituţiilor comunitare, ele antrenând modificări în compoziţia lor. Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht) intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a condus la modificări profunde: Comunitatea are o nouă arhitectură, mai vastă şi mult mai mult politică decât până atunci, dominată de Consiliul European. Tratatul semnat la Maastricht a creat pentru prima dată cetăţenia europeană. Sistemul instituţional este format din: Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie Şi Curtea de Conturi la care se adaugă cele două organe consultative, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Consiliul European al Şefilor de Stat şi de Guvern este principalul organ de impulsionare şi orientare politică al Uniunii. Deciziile în Consiliul European sunt luate în unanimitate. Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial este organul decizional al Uniunii Europene. Fiecare ţară asigură preşedenţia consiliului prin rotaţie pentru o perioadă de şase luni. Compoziţia consiliului de miniştri se schimbă în funcţiune de ordinea de zi: miniştrii Agriculturii, miniştrii Muncii şi ai Afacerilor sociale ….. Este asistat de un comitet al Reprezentanţilor Permanenţi al Statelor (COREPER: Ambasadorii), de un Comitet special legat de problemele agricole (CSA). Deciziile Consiliului de Miniştri sunt luate în unanimitate _____________ 1) majoritatea calificată: 62 voturi din 87 total. Germania, Franţa, Italia, regatul Unit: 10 voturi fiecare; Spania: 8 voturi, Belgia, Grecia, Portugalia, Olanda : 5 voturi fiecare; Austria, Suedia: 4 voturi fiecare, Danemarca, Irlanda, Finlanda: 3 voturi fiecare; Luxemburg: 2 voturi

sau cu majoritate calificată 1) în funcţie de diferitele subiecte tratate. Comisia Europeană cuprinde 20 Comisari numiţi de comun acord de către guvernele ţărilor din Uniune (Franţa de exemplu are 2 comisari -unul pentru ştiinţă, cercetare, educaţie, tineret şi unul pentru afaceri

27

economice şi financiare; monedă unică). Comisia are numai dreptul de iniţiativă în domeniul legislativ, propune decizii consiliului de miniştri, controlează aplicarea tratatului, asigură gestiunea fondurilor comunitare. Este cu alte cuvinte organul executiv al Uniunii Europene. Este asistată în demersurile sale de diverse comitete. Mandatul său este de cinci ani (19952000). Parlamentul European (are 626 deputaţi, din care pentru Franţa 87). Este în lume singura adunare parlamentară internaţională aleasă direct de către cetăţeni. Mandatul său este de cinci ani (1994-1999). Rolul parlamentului european se exercită în următoarele domenii: - în materie instituţională, puterea sa de investire a Comisiei reîntăreşte puterea sa politică; parlamentul poate retrimite la Comisie prin vot sau moţiune de cenzură; - în materie bugetară, are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor numite “non obligatorii” (fonduri structurale..) şi puterea de a respinge sau de a aproba bugetul global: totodată, el nu poate modifica “cheltuielile obligatorii” (FEOGA) care reprezintă în jur de 50 % din bugetul comunitar; - în materie legislativă, rolul Parlamentului european a crescut odată cu introducerea procedurii de codecizie (ConsiliuParlament european) pentru anumite domenii (Piaţa internă) Curtea de Justiţie asigură respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor europene. Autoritatea Curţii (cincisprezece judecători numiţi pentru şase ani) a fost extinsă de o manieră notabilă prin Tratatul de la Maastricht: ea poate acorda amenzi statelor membre în cazul în care nu sunt respectate hotărârile sale. Curtea de Conturi compusă din cincipsrezece membri numiţi pentru şase ani, controlează gestiunea financiară a încasărilor şi cheltuielilor

28

Uniunii. Ea a devenit una din cele cinci instituţii ale Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht, autoritatea sa fiind reîntărită cu această ocazie. Comitetul Economic şi Social (organ consultativ) numără 222 membrii numiţi de organizaţiile naţionale ale celor mai reprezentative medii socio-economice (agricultura franceză de exemplu are în acest comitet patru reprezentanţi). Comitetul este consultat înaintea adoptării unui mare număr de decizii şi poate de asemenea emite avize din propria sa iniţiativă. Comitetul Regiunilor (organ consultativ) creaţie a Tratatului de la Maastricht, numără 222 membri, reprezentanţi ai colectivelor locale şi regionale (Consilii regionale, Consilii generale, orăşeneşti). Aleşii săi beneficiază de o reprezentativitate locală şi europeană. Comitetul este consulat în mai multe domenii care aduc atingere intereselor regionale şi poate emite avize din propria sa iniţiativă. 2.1.3. PAC, justificare şi semnificaţii economice Politica Agricolă Comunitară a fost pusă în aplicare în urma creării Pieţei Comune începând cu anul 1957, după semnarea Tratatului de la Roma. Ea este rezultatul unor serii succesive de compromisuri între diferitele ţări, însă s-a bazat pe principii care erau deja aplicate în moduri diferite în cele şase ţări fondatoare ale Uniunii. Istoria, deja veche a politicilor agricole (de exemplu cele din Franţa, Anglia, Danemarca), permite să înţelegem de ce şi cum au luat fiinţă astfel de politici, în contexte economice şi sociale diferite, şi de ce în cadrul Uniunii Europene puncte de vedere foarte diferite se pot confrunta cu ocazia deciziilor

de

măsuri comune, între ţări importatoare şi exportatoare din Nord şi din Sud, sau cu structuri de exploatare agricolă diferite, sau între ţări mai “liberale” sau mai “intervenţioniste” prin tradiţie. 29

Justificările importantelor (şi costisitoarelor) intervenţii ale Statelor membre în sectorul agricol şi agro-alimentar sunt numeroase, acestea putând fi (G. Miclet, 1998): - sociale: diferenţele sensibile între veniturile agricultorilor şi cele ale altor sectoare de activităţi economice; - demografice: populaţia agricolă este în general îmbătrânită, de unde necesitatea obiectivă a înlocuirii acesteia; - strategice: necesitatea de a ocupa teritoriul şi în special zonele de frontieră; - geopolitice: arma alimentară a excedentelor de producţie este tot mai mult pusă în discuţie; - mediul înconjurător sau cele referitoare la amenajarea teritoriului. Cele mai des întâlnite şi permanente sunt cele economice, dar legate de situaţia specifică a sectorului agricol: - sprijin pentru asigurarea creşterii productivităţii în cadrul sectorului agricol; - protejarea de fluctuaţiile de preţuri, sau de preţuri inferioare costurilor de producţie ale produselor (sau a factorilor de producţie, de preţuri prea ridicate, de exemplu cele referitoare la terenurile agricole), care ar fi destabilizatoare şi dăunătoare progresului tehnic; - asigurarea autosuficienţei alimentare şi adaptarea produselor la evoluţia cererii consumatorilor sau a industriilor din aval. Ele pot de asemenea, din ce în ce mai mult, să ia în considerare problemele legate de mediul înconjurător: - rolul agriculturii în întreţinerea peisajelor şi în protecţia sau întreţinerea anumitor medii naturale

30

- sau din contră efectele negative ale intensificării producţiei agricole (poluarea). Politicile agricole trebuie să fie din ce în ce mai integrate, aceasta pentru că logica lor şi mijloacele care le sunt afectate sunt încă sectoriale, vizând la modul general o piaţă sau o categorie specială de agricultori. Din analiza politicilor agricole şi mai ales a efectelor lor, putem distinge în mod clasic politicile de intervenţie pe pieţele mari de produse agricole (piaţa cerealelor), politicile

structurale

care

vizează

uşurarea

accesului

exploataţiilor la factorii de producţie, şi în special cele mai importante dintre ele, politicile (permanente sau conjuncturale) de susţinere a veniturilor exploatanţilor şi familiilor lor (în principiu pentru cei mai puţin bogaţi dintre ei). Politicile agricole corelate cu cele de protecţia mediului (politicile ecologice sau politicile durabile) încep să se dezvolte încet, progresiv, reprezentând însă o parte mică a acţiunilor şi mai ales a cheltuielilor; preţurile luate în considerare şi efectele asupra mediului ale politicilor agricole fiind indirect orientate în acest sens (nedirecţionate). Economia politică dispune de metode simple şi bine verificate, bazate pe analiza neo-clasică a funcţionării pieţelor: oferta, cererea, echilibrul parţial, analiza în termen de surplus sau “economia bunăstării” permiţând justificarea şi estimarea efectelor unor asemenea politici. Aceste metode permit compararea utilităţii nenumăratelor situaţii şi posibilităţi sau a nenumăratelor metode posibile de intervenţie. Ele sunt în acelaşi timp parţiale, cu toate că ele pot fi generalizate la un ansamblu de pieţe statice, permiţând cu destulă dificultate cuantificarea situaţiilor de dezechilibru sau eventuala evoluţie spre echilibru sau efectele timpului şi progresului tehnic care le însoţeşte. 2.2. Obiectivele şi principiile politicilor agricole comunitare

31

În toate ţările avansate din punct de vedere economic se constată intervenţia statului, sub o formă sau alta pentru sprijinirea şi dezvoltarea agriculturii. Sprijinul acordat agriculturii este omniprezent dar cu mari diferenţieri de la o ţară la alta, ceea ce rezultă şi din datele prezentate în tabelul 2.1. Se constată cu uşurinţă că subvenţionarea agriculturii diferă de la o ţară la alta, iar în cadrul fiecăreia subvenţionarea este diferită pe produse agricole. Experienţa ţărilor din vestul Europei grupate în Comunitatea Economică Europeană este edificatoare pentru ilustrarea obiectivelor politicilor de susţinere a agriculturii. Subvenţionarea principalelor produse agroalimentare în ţările avansate în perioada 1984 - 1986 Tabelul 2.1 % Ţara (gruparea) CEE S.U.A. Japonia Canada O.C.D.E.1

Grâu

Producţiile agricole subvenţionate Orez Zahăr Lapte

Carne

36,3 44,3 97,7 41,1 41

68,0 61,0 75,9 84

53,0 9,4 55,4 15,6 30

74,7 76,0 71,8 36,8 71

55,8 66,3 81,8 96,7 63

1) Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică Sursa: Thomas Harman, “Agriculture in the Uruguay Round”. Papers on selected issues. Uruguay Round, Interest and Issues in UNCTAD/ITP/10, 1989

Obiectivele de bază ale politicii agricole comunitare sunt definite de tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană (1957): - creşterea productivităţii agriculturii prin asigurarea unei dezvoltări raţionale a producţiei agricole pe baza utilizării optime a tuturor factorilor de producţie, inclusiv a forţei de muncă; 32

- asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în agricultură; - stabilizarea pieţelor; - garantarea securităţii aprovizionărilor; - asigurarea unor preţuri rezonabile la livrările către consumatori. La o analiză atentă a acestor obiective se naşte întrebarea dacă între ele există sau nu o compatibilitate reală. Pot apare unele contradicţii, cel puţin teoretic: - între preţurile care satisfac producătorii şi preţurile rezonabile pentru consumatori; - între stabilitatea pieţelor şi riscurile unor excedente de produse. Obiectivele enunţate, completate şi precizate în 1988 la Conferinţa de la Stresa şi-au găsit concretizarea în câteva direcţii principale de acţiune: 1. Structurile agriculturii europene este necesar să fie revizuite pentru a deveni mai competitive, fără să se pună însă în discuţie problema exploataţiilor familiale. 2. Costurile de producţie în C.E.E. fiind mai mari decât în celelalte ţări mari producătoare, preţurile comunitare trebuie să fie suficient de remuneratorii şi stabilite la un nivel superior faţă de cursurile mondiale, fără însă ca aceasta să stimuleze tendinţa spre supraproducţie. 3. Politica agricolă comunitară nu poate fi autarhică dar este important ca piaţa internă să fie protejată împotriva distorsiunilor concurenţei care vine din exterior. Creşterea productivităţii în agricultură este obiectivul care constituie cel mai mare succes al politicilor agrare comunitare. Creşterea productivităţii muncii agricole a devansat pe cea a muncii industriale, lucru valabil pentru deceniul şapte al secolului nostru. Astfel, considerând anul

33

1961 ca bază (indice 100) s-a ajuns în 1971 la 166 % în industrie şi 188 % în agricultură.1) Ţările din Comunitatea Economică Europeană au ajuns aici stimulând progresul tehnic, asigurând dezvoltarea raţională a producţiei agricole, precum şi folosirea optimă a forţei de muncă.2) Asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, mai ales prin ridicarea venitului individual al celor care lucrează în agricultură are, ca obiectiv general, două componente: asigurarea unui grad de paritate cu veniturile realizate în alte activităţi şi stabilizarea veniturilor. Cu toate eforturile financiare considerabile făcute, nu s-a putut stopa tendinţa de scădere masivă a populaţiei în agricultură. Decalajul dintre veniturile agricultorilor şi cele ale altor categorii sociale nu a putut fi redus. Paralel cu aceste fenomene au apărut şi altele: efectele favorabile ale politicii agricole comunitare asupra veniturilor se repartizează inegal pe regiuni, în detrimentul celor caracterizate prin structuri agricole slabe, mărind disparitatea regională a veniturilor. Întrucât veniturile depind atât de preţurile de vânzare garantate, cât şi de volumul ________ 1) Oprea Parpală – Economii şi politici agrare în lume, Ed. Politică, 1982. 2) Guy Durant – Construction Europeenne et Politique Agricole Comune, Cours E.N.S.A., Rennes, 1994

producţiei vândute, sistemul de susţinere practicat asigură avantaje substanţiale fermelor de mari dimensiuni. Astfel, în Comunitatea Economică Europeană 25 % din agricultori beneficiază de 78 % din subvenţiile agricole. Stabilizarea pieţelor reprezintă un obiectiv a cărui realizare este îngreunată de variaţia importantă a volumului ofertei agricole, în condiţiile unei cereri rigide. Relaţia dintre gradul de intervenţie a politicii agricole comunitare şi gradul de stabilitate a pieţei – relaţie de dependenţă totală – 34

este afectată de faptul că pieţele produselor agricole supuse unui regim de susţinere de către stat (grâul moale, carnea de bovine) au fost mai stabile decât pieţele produselor agricole ce nu beneficiază de acest sistem de subvenţionare. Printr-un joc de prelevări variabile, politica agricolă comunitară fereşte agricultura Comunităţii Economice Europene de fluctuaţiile pieţei internaţionale, mai ales prin stabilirea unor preţuri de susţinere corespunzătoare mecanismelor de intervenţie. Garantarea securităţii aprovizionărilor ce decurge din necesitatea obiectivă de a asigura securitatea alimentară a propriei populaţii a putut fi realizată printr-o politică intensivă de stocaj şi o politică stabilă de import pe termen lung sau scurt. O serie întreagă de elemente vin să îngreuneze realizarea acestui obiectiv fundamental al politicilor agrare: - creşterea în mod excesiv a preţurilor de intervenţie în diferite circumstanţe conjuncturale; - conflictele armate, care fac uneori imposibilă realizarea unei continuităţi în aprovizionare; - posibilitatea instituirii unui embargo de către comunitatea internaţională, ce nu poate fi contracarat decât prin existenţa unor multitudini de surse alternative de aprovizionare. Asigurarea unor preţuri rezonabile la livrările către consumatori constituie un succes notabil al politicilor agricole comunitare. Cea mai redusă creştere a preţurilor la produsele alimentare s-a înregistrat în C.E.E. într-o conjunctură când preţurile mondiale la produsele agricole au crescut considerabil. Ori, în condiţiile create prin politica agrară comunitară, o creştere de 10 % a preţurilor produselor agricole va duce la o creştere de cel mult 1,9 % a cheltuielilor totale de consum ale familiilor.

35

Cheltuielile alimentare au o pondere redusă în totalul cheltuielilor de consum ale familiilor, cca. 26 %. Politicile agricole comunitare care trebuie să asigure protecţia internă şi externă a pieţelor la majoritatea produselor agricole din Uniunea Europeană se sprijină pe următoarele instrumente: - reglarea pieţelor şi a preţurilor; - reglementarea relaţiilor exterioare; - ameliorarea structurilor agricole. Accentul se pune în special pe politica de preţuri şi politica comercială. Mecanismul general de funcţionare a Pieţei agricole comune se sprijină pe următoarele principii de bază care trebuie respectate: - unicitatea pieţei; - preferinţa comunitară; - solidaritatea financiară. Unicitatea pieţelor. Între statele membre ale Comunităţii Economice Europene circulaţia produselor este liberă, ceea ce presupune: a) eliminarea taxelor vamale sau a impozitelor echivalente precum şi a subvenţiilor care pot atrage după sine o concurenţă; b) organizarea comună a pieţelor şi introducerea unor preţuri comune; punerea de acord a reglementărilor administrative, sanitare şi veterinare; parităţi monetare stabile în interiorul C.E.E.; eliminarea măsurilor de protecţie internă; măsuri comune de protecţie externă (taxe vamale comune). Preferinţa comunitară. Producţia agricolă a ţărilor din Comunitatea Economică Europeană beneficiază pe piaţa internă de prioritate în raport cu produsele importante din diferite ţări nemembre ale CEE. Produsele acestor ţări vor suporta un anumit nivel al taxelor vamale (mai ridicat decât cel al

36

produselor agricole comunitare) precum şi un preţ prag (preţul sub nivelul căruia un produs provenit din terţe ţări nu poate fi importat). Solidaritatea financiară. Cuprinde două elemente: cheltuielile politicilor agricole comunitare care sunt finanţate pe o bază comună şi încasările generate de prelevări, taxe vamale, cotizaţii (resursele proprii de finanţare). 2.3. Mecanismele de funcţionare a politicii agricole comune 2.3.1. Evoluţia conceptuală a susţinerii agriculturii Politica agricolă comună este fără îndoială una din realizările cele mai importante ale construcţiei europene. În ultima perioadă ea este foarte mult discutată. Se pune problema dacă intervenţia puterii publice în domeniul agricol este într-adevăr inevitabilă şi cum pot fi justificate politicile care favorizează producţia şi creşterea regulată a veniturilor agricole. Justificarea diferitelor obiective ale politicilor economice (incluzând aici şi politica agricolă) poate fi făcută plecând de la echilibrul dintre cerere şi ofertă, luând în considerare cele trei situaţii posibile pe termen lung (P. Rollet, 1995): 1). Q + I = C + E + S

unde: C este cererea internă

sau

V – venitul

Q-C = (E-I)+S

Q – cantitatea produsă I – importurile E – exporturile S – variaţia de stoc

Oferta poate fi structural insuficientă, datorită eficacităţii reduse a exploataţiilor agricole, în general. Echilibrul se asigură prin importuri. Obiectivul statelor poate fi de reducere a dependenţei exterioare. Statul 37

poate atunci să determine acţiuni incitând proprii producători să-şi modernizeze exploataţiile şi să crească productivitatea. Aceasta a fost situaţia Comunităţii Europene în anii ’60. 2) C = C(V)

∂C