poezie romaneasca contemporana

[poezie românească contemporană]

1

Cristian Popescu Antiportret – un psalm al lui Popescu – Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atât. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi. Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătând răsăritul. Să-mi albească firele din cap doar pentru m-au tras înger-îngera șii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gândurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătând mereu răsăritul. Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitore ști, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bâlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atât. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atât. Să nu mai scriu…. Să-mi publice așa, postum, doar buletinul de identitate – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cum ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el. Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pământ. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia și a tuturor. Oricând în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atât. Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atât. Să mai fumez, așa, o țigară, visând că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior râzând în soare, zburând pe pante abrupte, survolând munți întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”. Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrâni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum crește mușchiul pe copaci. Dar arătând răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfârșitul. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atât.

2

Merlich Saia # se întâmplă să mă bucur știind că și eu fac parte din acele câmpuri înghețate pe care atât de liniștiți și încremeniți le privesc șoimii. și apoi ajung aici într-un loc prea bine cunoscut cu gesturi atât de familiare și totuși suspendate într-un aer prea rece de acum și străin. și nici nu mă bucur nici nu zic nimic ci doar aștept până când nu se mai apropie nimeni și mi se face lehamite de mine și când în sfârșit aerul se umple de viață obosesc și asta pentru că așteptarea a avut prea mult timp.

# viața lui să fie în siguranță pentru că rănile lui s-au domesticit într-atât încât știu să se oprească la timp. dacă trebuie sparg oasele oricui. toată lumea are uneori oase de sticlă. dacă am voie mă ghemuiesc în șefu. îl ajut să nu simtă nimic. mă străduiesc să nu fac nici un zgomot. sunt garda moartă de corp și merlich saia nu simte nimic. dorm liniștit. sunt cald. sunt atât cât am voie. și stau chiar în spatele lui și mă feresc. nu zic nimic și am grijă de el și mi-e greu pentru că sigur nu mai are nevoie de nimic. dorm liniștit. sunt cald. sunt doar atât cât am voie.

# viața șefului meu este cea mai importantă viață. mai importantă decât toate celelalte. decât propria mea viață. îl păzesc de treizeci și trei de ani și singur am înfruntat toate primejdiile care l-au pândit de pretutindeni. sunt într-atât de bun încât șefu habar nu are cât de

3

multe lucruri groaznice i s-ar fi putut întâmpla. oricând sunt pregătit. îl feresc de toate primejdiile. viața mea e doar în slujba lui. sunt garda de corp și știu cel mai bine să am grijă de corpul care mă plătește.

4

Ruxandra Novac # deci am fost la jokulsarlon și pe drum am avut așa un presentiment la un mom dat și am cerut din geantă parfumul cel mai frumos și m-am dat dar după asta până am ajuns m-a luat deznădejdea și am fost sigură că nu și am zis când am ajuns acolo știu că nu o să se întâmple dar ar fi pt mine cea mai mare fericire să văd totuși o focă și am văzut nu una ci vreo 6-7 și una s-a și uitat la mine mustăcioasă superbă gata oricum și voi vorbeați de meditații și etc îmi pare rău pt cine a mai fost acolo și în general pentru cine mai trăie ște pe lume dar asta e ca cu pe cine ar răpi extratereștrii la cine s-a uitat foca adev e că cele mai bune lucruri mi se întâmplă după ce mă gândesc la toate porcăriile ca pe mașină nu am tot zis decât câți oameni ar trebui să rămână pe lume am ajuns la concluzia că așa vreo 10 %

5

Liviu Diamandi box_on_boxing_tyson aseară am văzut meciul lui tyson cu mcbride. după repriza a şasea tyson pur şi simplu nu a mai vrut să reia lupta, a rămas înţepenit pe scaun. m-a cuprins o tristeţe pe cât de ridicolă pe atât de sfâşietoare. mi s-a făcut aşa rău că parcă nu-mi venea sa mă ridic de pe canapea să sting televizorul. m-am întins şi am adormit. m-a trezit soră-mea pe la două, ea venea de undeva unde este dragoste pentru că mirosea in felul acela. a zis că dacă vreau să sting televizorul şi apoi a ieşit. am rămas uitându-mă după ea şi nu îmi vine să cred că există o asemenea gingăşie a unui fel de aer care se aşează în cameră între mine şi pereţi.

6

Caius Dobrescu Odă liberei întreprinderi Pentru toți cei ce-atîrnă de-un simplu cablu, e drept, în general de-oțel, dar care și-acela se rupe, -n mod inexplicabil, nu o dată (sau poate e vorba de vreo venă de-a lor de pe frunte?); Pentru toți cei ce-atîrnă deasupra cazanului în flăcări al unei topitorii, sau se țin numai în unghii deasupra unui abis de 55 de etaje; Pentru toți cei ce scapă-n ultima clipă din acele jeep-uri ce-se-afundă continuu, leneșe ca niște hipopotami, cu ușile blocate de presiune, de cele mai multe ori într-un fluviu, dar cîteodată, să recunoaștem, și-ntr-o mlaștină sau nisipuri mișcătoare; Pentru toți cei cărora cupa uriașă, sclipind cu cruzime în soarele dimine ții, a unui monstruos excavator li se-oprește la numai 2 mm de moalele capului; Pentru toți cei ce se-ndreaptă fatal, în elicoptere cu mașa blocată, spre peretele de stîncă, sticlos, din față, și care-n ultima clipă reușesc să țîșnească-n sus, sau care atîrnă din acele elicoptere, s-ar spune doar de-un fir de păr; Pentru toți cei ce se lipesc de acoperișul vagonului exact înainte ca trenul să se-afunde c-un tunet în tunelul său, sau care se ghemuiesc în absolut ultima clipă pe podea, cu schimbătorul de viteze presîndu-le coșul pieptului, în timp ce-atoturismul lor alunecă orb pe sub burta unui imens camion sfîșiindu-și cabina externă de parc-o mîn-ar smulge țipla de pe-un pachet de țigări; Pentru toate-acele-armate de oameni care reușesc să se tîrasc-afară, prin ușile mutilate și stropite cu sînge, din microbuzele și caravanele lor răsturnate, căzute-ntr-o rînă sau pur și simplu-n cap, la timp ca să nu prindă acolo explozia rapace-a rezervorului de benzină; Pentru toți acești oameni care scapă ca prin minune din ghearele combinelor și secerătorilor mecanice, - ale benzilor de montaj ucigașe, -ale drujbelor electrice, - ale lifturilor electronice și mereu flămînde;

7

Pentru toți aceștia și încă o dată pentru cei pe care i-am părăsit, la-nceput, spînzurînd deasupre cazanelor din respectiva topitorie, atîrnînd doar în proprii lor nervi întinși pînă dincolo de refuz; Pentru toți aceștia, care nu sunt decît idei palide despre spaima originară din acel suflet care nu știa înspre ce se-ndreaptă și, spre deosebire de noi, știa că nu știe, deși nu căuta altceva decît pacea, puțină siguranță, unda verde pentru o clipă de relaxare. Acel acrobat care înțelegea cu toată claritate că, la primul gest, s-ar putea dezechilibra pentru totdeauna, fiind rapid absorbit de lava proaspătă de dedesubt, dar căruia-i era la fel de clar că nu putea evita Acțiunea.

8

Cristian Popescu Despre muză - Invocație. Hai, fato, vino să te pup! Eu te iubesc și tu – tot proastă! Că ție, pîn la gură, tot sufletu ți-ajunge, burta niciodată...Și pîn la urmă tot ai să plesnești de dragoste, de sănătate...Buric și țîțe, bujori în obrăjori toate ți-s resturi de femeie gonflabilă. Uzată. Plăceri și suveniruri de la vreo treizeșicinci de marinari. Hai, fato, ce te-aș mai umfla cu pompa, cu suflet, cu suflare d-aia caldă, de vacă...Cu pompă de poem! Ce știi tu ce-i inima de bărbat?...Ascultă la mine: tot o femeie gonflabilă... Umflată cu sînge!...Cu pompa!...Ca a lu taică-miu, săracu, aia de-i plesni pînă la urmă, de infarct, pe cînd o iubeau vreo treize șcinci de îngeri deodată!...Cu toții au pupat-o-n bot. Ce știi tu ce e cu poetul pe lumea asta?! E ca musca, fato, ascultă ce-ți spun!...Ca musca aia ce-și leagă de gît o firimitură de pîine și se-aruncă de pe bufet drept în cana cu lapte. Sau în paharul cu vin!... De bună voie! Asta e! Eu te iubesc și tu tot proastă. Mai bine vino-ncoa să te mai pup puțin.

9

Simona Turnea [Ruxandra Novac post] vrsfc ~ Nu eram furioasă pur şi simplu îmi venea să vorbesc urât doctorul de cap mă privea cu ochi inteligenţi răzvan a venit să mă ia cu maşina democraţia, răzvane îmi face greaţă dar ştii ce mă excită pe mine? ~ Este cu adevărat important să trag de timp sunt bi-o-lo-gic pură va fi asta o piedică în calea transformării mele dintr-o falsă sinucigaşă într-o regină bi-o-lo-gi-că prin autosugestie prin masturbare prin inginerie genetică? ~ Să iubeşti din toată din toată inima ta nici o camera ta nici nimic nici măcar pe toaletă nici în măduva spinării singură o dragoste atotcuprinzătoare ce poţi păţi? întrebarea este să încerc? ce pot păţi? ştii că am nevoie ştii că sunt hiperafectivă tu ai spus-o să încerc? să încerc?

10

~ Zorii zilei se desfac din lateral cu un ţiuit înfundat aşa trece curentul electric frumuseţea şi pacea cresc din iubire îmi cuprind gleznele sânii şi umerii se întind pe mâini între degete îmi topesc unghiile picură ojă rozalie cea mai frumoasă dimineaţă a vieţii mele gâtul parfumat axisul cablul verde lucrul mecanic. ~ Azi noapte mi-ai lins genunchii m-am simţit aşaaaaaaa tu vrei să faci copii cu mine sau doar dezmăţ? eşti tu omul care îmi va linge tălpile când o să fiu atârnată de foarte sus şi nu poţi ajunge nu poţi decât să decât să îmi lingi tălpile e de ajuns. ~ Să treacă timpul tic-tic-tic la cafea acasă la o colegă în bucătăria ei am privit în ceaşcă am văzut viitorul este minunat inimile se vor topi toate într-una singură va fi primăvară inimile se vor topi toate într-una singură va fi primăvară 11

inimile se vor topi toate într-una singură va fi primăvară inimile se vor topi toate într-una singură va fi primăvară este minunat / am văzut / am privit / tic-tic-tic / să treacă / viitorul / în ceaşcă / în bucătăria ei / acasă / la cafea / timpul / inimiletoateunasingurăprimăvară / strctmpltctctc / lcflclgbctr / prvtcşcvztvtrl / iiieooioaeîuaiuăaiiăaă.

12

Andrei Doșa Strange attractor Dintr-o parte în alta a lumii: o informație, o piesă, puțină emoție, altă informație, altă piesă, mai multă emoție, se rostogolește ghemul de lână. Vreau ca victima să sufere de ecolalie, să răspundă imediat dorințelor mele cele mai ascunse întărindu-le, fildeș înfipt în pământul roșiatic al Africii. Văzută prin hublou, mai sus e ilustrația naivă a bătăliei dintre două triburi oarecare, săgeți în aer, războinici călare pe animale fantastice, ghemul de lână a traversat și cerul lor. Să găsesc planul de recurență al greșelilor făcute în tinerețe: out of the mist, how could i miss you with your drugs? Posterele, orele-n rețea, revistele porno. Stai calm, șoptesc membrele încolăcite-n orgie. Vino cu noi și totul va fi așa cum ți-am promis. Întinde mâna: o informație, o piesă, puțină emoție, se rostogolește ghemul de lână.

13

Alex Văsieș Bucuria grădinarului Nu fac nimic toată ziua, mor în facultate. Munţii ce domină orașul sînt mai bogaţi dimineaţa, cînd lupinii se retrag după ce au luminat toată noaptea ca nişte zgîrie-nori, cînd racheta rătăcită schimbă totul în dealuri italiene. În dreptul lor, muzica din căşti ajunge la calitatea ei cea mai proastă, 2 secunde linişte, pe unde ies amiezele călduroase, perii încep să se dezghețe. Eu cred că se întrerupe pentru că cineva mă caută, dar nimeni nu face nimic toată ziua, un fel de ceaţă pluteşte în cap și mi-e ruşine să mă uit în ochii colegilor. O fată, Alexandra, are o bluză cu pisică pe abdomen, şi cînd aude numele băiatului care a futut-o de mult, în cramă, un ciocănel în gura pisicuţei o scoate din sală, injectîndu-i ochii cu apă înverzită de lintiţă. Îi spulberă tranziţiile. Cealaltă fată are o inimă aurie, străpunsă de o dungă de transpiraţie deasupra buricului. Inima aurie îi pune piedici, gîfîie cînd ajunge acasă, singurul lucru care o înduioșează e propria respiraţie – într-o buclă temporală, neajutorată, spre moarte. Ferită de îngheţ, muşcata Eva, din Grupul Îngerilor, are bucle bogate, mirosul ei de lămîie îndepărtează ţînţarii. Și totuși ele spun Fantasy Hot Pink şi Glow in the Dark. De ce vă chinuiţi voi, fetelor, la prima oră? De ce vă chinuiţi, în loc să ne păstrăm pentru mai tîrziu, cînd s-ar deschide o mică primăvară, unde ne-am putea adăposti? Acolo mi-am pus deoparte banii pentru cadouri să înnebuniţi de la ele. Frigul a omorît cactuşii iarna trecută, doar rîul peste pajişte şerpuieşte în arabescuri inegale. Fiţi voi forţa mea proaspătă, fete speriate în tufele de buxus. Departe, focuri mari de ierburi, fumegînd pe coline. Unde imaginea încetează, cresc trestii lungi cu frunze tăioase. Nu vă bateţi joc de mine fiindcă mă dau pe lîngă voi ca Lonicera flamă-aurie. Mai bine să facem ture pe cîmp, curse după fluturii galbeni, pe lîngă obloanele mucegăite. În jurul bolovanilor încadraţi de urzici, 14

să ne sufocăm în macii de la marginea lanului de grîu. Să vînăm guzgani, dacă nu, să găsim tunelul din rapiţa sălbatică. Trecerea spre căsuţa din bambus, unde vă ofer prietenia delicată a frăţiorului care va culege pentru voi fructe roşii, desculţ prin nisip vă aduce un cuib călduț de pasăre. Spuneţi voi gîndurile mele, le-am gîndit în urmă cu o lună. “Un val care la sfîrşit iese din sinusoidare, se nivelează şi ne linişteşte pentru că ni se pare că-l putem imita.” Spre seară, abia, Dumnezeu să ne culce la pămînt ca pe grîul verzui, într-o stagiune intermediară. Curentul de la mal să fie contragreutate, să nu putem pleca, să ne strice de tot încrucişările nesperate.

Radu Nițescu # 15

Bezna atîrnă de fiecare creangă şi crenguță, puloverul atîrnă pe umeri, zgomotele îndepărtate se aud aproape şi limpezi. E tîrziu şi niciun trol de pădure pe stradă, numai copaci cu scorburi ştiute pe dinafară şi un cîine care scoate aburi pe nas şi caută în gunoi.

Și brusc începe – și se termină la fel de brusc: casele dispar, crengile dispar, cîinele se duce cu bezna, rămîi singur în lumina metalizată în care te-ai născut. O mînă de asistentă coboară din ceruri și îți palpează capul, să vadă din ce ești făcut.

În serile ciudate, cînd pescărușii de pe madgearu se-nvîrt mai încolo, în lahovari, rupi guma de la creion și o mesteci mecanic. Te-ai masturbat gîndindu-te la aceeași și aceeași fetiță care-ți lega șireturile la grădiniță, acum fotomodel, și dormi liniștit.

E o chestie de secunde pînă cînd lumina se rupe-n felinare și-ți pare rău că nu durează mai mult.

16

Cîinele vine, te miroase și se duce la stîlp.

cred că ăla e cerul E ora la care obosesc șobolanii, mai dau o tură și pleacă acasă. Un bărbat strigă altuia nu pe acolo, e beznă și miroase a pișalău. Bacău, în gară. Încerci să respecți dinamica grupului, să nu verși pe prieteni cafea. Puțin mai departe, între marfare, o găină fără cap și niciun cîine destul de norocos s-o observe. N-o arăți nimănui, unele chestii sînt doar pentru tine. E cum se întreba Bill, un personaj dintr-un desen animat, de fiecare dată cînd se trezea cu creierul supt de un melc de junglă, cînd o să se oprească durerea, cînd?,

mai puțin patetic și poate, în loc de durere, altceva, un cuvînt care-mi scapă acum.

Ploaia fentează reflexiile noastre în geam,

17

ne uităm pe rînd înspre controlor și cînd cineva se uită, reflexia nu variază, ca și cum ar privi tot înainte, peste brădet, la răsărit, prin răsărit, cine știe unde, în viață,

mă aflu pe coridorul personalului spre Bicaz, cu doi navetiști lîngă mine, și nu-mi amintesc nimic din discuția lor.

Sînt tot mai sigur că memoria mea are o aerisire mică, de beci, cu păianjeni prin colțuri, pe unde lucrurile cele mai importante se pierd, și dacă nu se pierd, oricum se coagulează aiurea,

cîndva o să fiu întrebat de ceva, o zi de naștere, sau un loc, și de-acolo, din registre, o să revină găina, fără cap, cu penele smulse, între marfare, puțin mai departe, și o să răspund simplu, nu știu, frate, nu-mi amintesc.

Totul strălucește cînd te trezești și pentru că totul strălucește nu mai știi unde ești, vezi o icoană cu Iisus și Ioan, dar nu recunoști al treilea personaj, mai ciudat,

18

cu ochi de psihopat și cap din care pare să lipsească o parte.

Totul strălucește și pentru că totul strălucește devine interesant cum funcționăm în raport cu lumina, cum oriunde te uiți, te uiți în trecut. Vezi unde era soarele cu opt minute în urmă și tot așa știi că fata care se depărtează de tine e puțin mai departe acum.

Ceva neașteptat să se întîmple într-o dimineață ca asta, un lunetist să ia în țintă uzanța.

Ieri am fost sus, la liziera pădurii, acolo sunetul camionetei ajunge în valuri la tine, după curbele drumului, și e frumos, numai că acum sîntem prea rupți să ieșim undeva. Stăm în cameră, Mircea și Horia fac playlistul, o melodie din trei le trezește povești. Eu mă joc pe tabletă, Mihnea ascultă în căști muzica lui. Nu mai plouă și e mai puțină ceață spre munți, doar cerul a rămas la fel, cînd cineva a întrebat ce e chestia albă de lîngă hambar i s-a spus bă, cred că ăla e cerul.

19

Mai devreme, înainte să rămîn fără energie, am strîns tot de pe terasa cu luminițe albastre. Am încercat să le număr aseară, sînt prea multe, unele nu se aprind, și n-am găsit nicio formulă ajutătoare. Am numărat la schimb zece tipuri de insecte lipite pe banda de muște, punteam să continui, dar te plictisești să stai afară, în frig, să te faci că scrii, cînd înăuntru cineva rîde întruna.

Cîtă serotonină, cîtă serotonină, urc scările și repet în asta la fiecare treaptă, și pînă sus, fără să știu prea bine de ce, deja rîd și eu.

Bogdan Lypkhan ###

20

daca ti-as descoperi

vreodata

craniul

nu m-as gindi ca dintii

acestia

au zimbit atit de mult

kolinial dacă te-aș întâlni nu te-aș recunoaște avem amândoi fața distrușilor de la 40 văd în gări japoneze de o fragilitate ireală trec repede pe lângă ele să nu le tulbur cu pecetea morții

21

în anticariat fără să spun nimic anticarul se apropie și recunoaște că a pus niște prețuri prea mari acestor cărti despre kolonialdeutschland cea despe corăbii mă fascinează îmi face juma de preț îi spun cum die juden haben in rumanien ein gesetz erpresst sunt singurul poet fascist oficial al româniei.

ANDREI DOBOȘ Tandrețe

22

Am parte de puţină tandreţe. Învăţătorul a ieşit din pasa retrogradă a pus biciul în cui. Ziua mi se pare mai clară. Soarele cristalin apasă cîmpul de aur. Sunt ciori, dar ce să facem cu ciorile? S-a ridicat o altă greutate din adîncul corpului şi s-a risipit. Îmi place această muzică dar s-o aud de departe. Sună copacii sună vîntul în nisip, ţiglele sub greutatea ploii. În corpul meu copilul bea o cană cu lapte, pisica miroase lung

23

acoperişul.

În lumina stelei apropiate În lumina stelei apropiate organismele pozează; bipedul apasă pe buton declanşează afectul femelei. Drona a înregistrat un şir de şapte cifre de astfel de recurenţe într-o singură zi. După ce steaua apune se face încet întuneric şi rece, culoarele se golesc, se pregăteşte o rupere de nori, plouă temeinic furtuni electromagnetice bruiază frecvenţele intermediare.

Valea rea

24

Dimineaţă ceţoasă în pădurea de pin cabana pierde contur cînd urci dinspre fîntînă s-au îndrăgostit abia aseară şi aşteaptă un copil cine bate în uşă la miezul nopţii moşcoşeşte printre acareturi nu renunţă aşa uşor mestecenii sună n-am mai avut răbdare, un anotimp şi jumătate din anotimpul următor m-a chinuit luna sîngerie n-am scos un cuvînt, dar am mestecat în minte toate implicaţiile obscure; mai stau un pic pe băncuţă să ştii e noapte şi-mi mai amintesc de prin copilărie cosaşul intră în bufet cu mîinile mînjite de mure parcă face o repetiţie picurii rămaşi pe frunze nu se opresc în ceaţă dropotesc în iarba înaltă cerul se schimbă gîndurile şi-ar prinde ventuzele acolo dar noi nu avem gînduri doar cicade însetate de sînge pe deasupra apelor.

Gata e destul Destul cît a fost o vreme bătăușul clasei într-un an numărul unu într-alt an numărul doi grasul din trupa de băieți ochelaristul temerarul celălalt înalt Te șterge că e destul din memorie golește coșul prin pullover de sînii fetei iehoviste de material de lînă țesătură de batic sensibila colegă Rac și versul ei telepat alb ca somnul Mingea bătută în praf izbești parbrizul prin curți pe la oameni destul și ajungă zilei planul de la umbra blocului

25

pe înserate turcoazul spart la orizon ce vă împrăștie gașca Gata e destul, dar mai sudați țigările tricoul l-ați luat direct de pe sîrmă și nu s-a uscat cum trebuie, destul călduț destul umed o vara ca asta ce vine o să fie destul.

Apollo În orăşelul de munte puterea vidrei arde toată noaptea,

se zbate de mal spuma verzuie, pînă la deal cîmpul formează din pietriş şi putregai aşezarea civilă. Omul nu mai are mult pînă acasă,

Împresurat de cîmpurile grele, de inele magnetice, apăsat de sfere de stele, sisteme solare plutesc deasupra clădirilor vidrei: poşta, banca, secţia de poliţie. Spune-mi,

26

domn al blănurilor lucioase, domn al sunetului ce pot eu să-ţi dau ţie? Tu, care ai lăsat în urmă orice durere. Lumina din rîpe, lumina stradală, lumina intermitentă a caselor de oameni. Arată-mi tu cum se face, uşor ca vidra prin valuri, în lumina lunii ce bate şi întinde pădurea pînă la dormitoare.

Ştiu că dimineaţa nu e departe, mă plimb în aerul albastru al oraşului natal pe cărări secrete aproape de sursă, scaieţi şi cicori, hoituri de vulpi în părăginişuri. Ştiu că soarele nu e departe, ştiu că soarele nu poate fi învins. Cerul nopţii încă o vreme sălbatic peste păşune, la tine vin şi caută ajutor

27

vietăţile cînd nu mai e nimeni să le audă, căci astrul apasă creiere şi structurează hohotul.

La razele tale mai întîi şasiul abandonat şi capacul radiatorului.

Numai tu grijeşti şarpele ce doarme în praf şi gîndacul în căutare de teritoriu.

Pune seminţele tale de-a lungul coamei vîntoase a dealului în ochii băieţilor agricoli trimişi cu oile. Cîntecul tău în puf de lînă şi iarbă roteşte praful de hale fără nici un motiv.

28

DMITRI MITICOV Mari drame nu E multă suferință în lume, dar și în filmele coreene. Ce nevoie să ai de marile drame

29

cînd și un bec aprins pe stîlp peste fierul forjat rupe miocardul. Cîte nume de boli ți-ar fi necesare ca să fabrici lirism. Lirism e să îi spui te voi iubi pînă cînd o să mor. Dar cum ar fi să mori chiar acum. Uite cît lirism. Și tot despre cupluri. El spune obișnuința e ideal proiectat în R la a doua, spațiu 2D domestic și tihnă. Eu zic ăsta-i tetris. Cît să trăiești și cu tetris. Şi înainte de maidanul liric ce mai era. A da, copilăria Street Fighter la mașinuțe: mîna pe manetă e dibăcie. Ești Ryu în săritură decisivă şi realizezi că da există pericole reale, scheme neaşteptate formidabile şi foarte foarte multă suferinţă.

Statistica: O epopee Statistica. Această parte superbă a matematicii. Un instrument meticulos de stăpînit adevărul unei lumi imposibile. În cîte alte feluri crezi că poți defini spectacolul inutilității.

30

Dacă îți dorești ceva cu adevărat, se poate întîmpla. E tot un fel de statistică. Dar eu de trei ori i-am dorit răul și n-a pățit nimic. Nouă din zece persoane ar putea pune degetul într-un loc extrem de precis și să spună asta-i emoția. Dar eu de cîte ori am pus degetul în locul precis să găsesc numai voci afectate. Dar eu de cîte ori am zis genul cinic. Ce şanse erau: limitele limbajului ca niște curenți subacvatici au împins spre zonele aride nisipoase coloane torsionate de apă diafane cît să crezi că ar putea fi acolo și aer să dezgroape ondulările distinse ale pisicii de mare, să le ridice în straturile mai luminoase unde se face fotosinteza. Uite statistica mea. Nu e ca și cum am putea face din asta vreo epopee. Nouă din zece și-au ascultat inimile și a început concursul de metafore. O bilă de cauciuc o pasăre care bate din aripi o tobă. Să fie la tine. La mine un organ musculos cavitar tetracameral care pompează ritmic în artere sîngele pe care-l primește prin vene. Nu neapărat spectaculos sau abstract, dar ceva să poată găzdui un infarct.

31

Nouă din zece și-au ascultat inimile și au fost cuprinși de lene. Dar am mai învățat și noi anatomie. Ne-am înduioșat și noi citind prospectul medicamentelor. Am trecut și noi prin transformarea progresivă a sensibilității. Și tot despre devenire. Statistic, peste un sfert din copiii crescuți într-o familie monoparentală dezvoltă afecțiuni ale inimii. Tot statistic, ăsta nu e răul cel mai mare care se poate întîmpla. O femeie din trei prefera poziția sexuală în care ea stă deasupra. Dar ce facem cu colega ta de la birou, că ea nu preferă. Ai putea spune ăsta e adulter. Ai putea să crezi că-i despre Kama Sutra. Dar nu-i decît o poveste cu ea la doi ani părăsita de mamă și lăsată în grija tatălui să împrumute gesturi și trăsături masculine, dar să accepte dominarea. O poveste în care ea și-a ascultat inima și a zis uite frica, dar nu era frica, era statistica. Acum ai fi vrut să fie despre adulter. Acum ai fi vrut Kama Sutra. Dar nu-i decît adevărul unei lumi imposibile. E pragmatismul corpului care a învățat să stea nemișcat. Nu e ca și cum ar fi un spațiu extrem de bine fixat. Nu poți spune că-i epic, nu poți să faci epopee.

32

Marin MĂLAICU-HONDRARI Mîine, pe vremea asta Stau în bucătăria plină de fum şi fumez şi tuşesc şi-mi trag nasul (n-ai vrea să mă auzi acum) citesc iarăşi cartea ta şi gîndurile-mi fumegă şi nu ştiu cînd te voi revedea.

33

Atunci, cînd m-ai luat cu taxiul eram nişte oase pline de frig tăceam cu îndîrjire rulam pe bulevarde habar nu aveam pe unde sînt şi-ţi strîngeam degetele pînă la os şi noaptea cobora din cerul îngheţat.

„să nu mă muşti de încheietură, ziceai, acela-i locul morţii” adunai la piept un şal şi trei flori taxiul plecase demult miezul nopţii se risipise printre beri şi vin fiert şi scrumiere iar noi eram tot mai convinşi că vom muri mult nu mai aveam cum să o ducem şi tu ai zis „să mergem într-un loc frumos să găsim ceva curat o încăpere caldă să nu ne ia Dînsa aşa, direct din crîşmă să ne punem şi noi nişte haine mai acătării

34

să ne mîngîiem puţin”.

…şi umbrele păsărilor lăsau pete întunecate pe covorul tău peste parcarea scrutată de la pervaz

gînduri de noapte ale unei minţi melancolice ţigară aprinsă de la ţigară un cadavru într-o bucătărie plină de fum la trei metri de pămînt între betoane

mă întreb dacă dormi – eşti ca o cîrtiţă, nu ştiu ce faci toată ziua iar noaptea, cînd te ţin în braţe, sapi galerii – şi tristeţea abureşte toate geamurile şi toate paharele şi pulverizează toate gesturile şi organele toate pînă cînd îţi spun: dacă nici acum nu va ţine dacă nici noi nu vom putea trăi împreună atunci s-o ia naiba de viaţă cu iubirea ei cu tot.

35

Ioan S. Pop Pentru că ochii tăi sunt mari și nu privesc lumea asta pentru că ochii tăi sunt mari şi nu privesc în lumea asta pentru asta te-am iubit atât de mult. pentru că de la fereastra lor nu s-a uitat nimeni niciodată-n lumea asta.

tu să fi fost numai un văl de ierburi plutitoare şi eu să nu fi fost decât apa care te duce

36

şi te leagănă când luneci ca să nu te mai trezeşti eu să fi fost doar apa ce te duce

şi când vine toamna şi închide uşa veştedă a gurii tale, eu să te trag sub mal, să nu mai luneci, când vine toamna, peste alte ape.

să fiu eu singura lacrimă cu care te mai plânge cineva. dar o lacrimă mare, care să ducă odată cu sine şi ochii celui ce te plângea

Dumitru Crudu Şi ce vom face noi gândacii de bucătărie când or veni oamenii cu şpreiuri Şi ne vor stropi în aer Nu vom şti niciodată de ce ne urăsc De ce ne strivesc cu degetele lor lungi Paturile de deasupra noastră scârţâie N-o să aflăm niciodată Ne ascundem prin găuri Noi nu purtăm nici o vină Şi nouă ne plac foarte mult bucătăriile de vară Şi paturile moi scârţâind

37

dimitrie

eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele eu sunt fluturele care zboară prin aer noi cu toţii suntem cei care mergem pe pămînt şi ne tîrîm în coate vocile noastre nu se aud sunt slabe slabe dar uneori noi ne vedem eu sunt şobolanul care îşi scoate capul dintr-o gaură veche ştiu că sunt urît şi din cauza asta sufăr enorm iar eu sunt viermele care mişună prin bălegar şi eu am complexe dar vine seara şi ea mă ia în palme şi se joacă cu mine noi cu toţii suntem singuratici singuratici şi suferim enorm din cauza asta iar eu sunt fluturele care zboară pe sus şi eu sunt singur singur şi mă înspăimînt uneori cînd mă uit în oglindă dar vine seara şi vine vara şi noi ieşim pe cîmpie şi ascultăm cîntecele voastre şi nouă ne plac enorm eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele şi eu sunt fluturele care zboară prin aer

38

şi nouă ne plac la nebunie cîntecele voastre absurde

petru m. haș Mamă! E târziu şi singurătate şi nu ştiu ce-ţi scriu şi s-ar cuveni ca nimeni să nu ştie.

Acolo unde te afli acuma este cumva.

39

P-aicea când eram eram şi noi cel puţin oameni.

Nici asta nu-i mare lucru. Dar pentru noi nimic nu poate fi altceva.

- Ies aşa în balcon, nu neapărat pentru a bea cafea şi să fumez. Dar dimineaţa, mai ales când e foarte dimineaţă, uneori chiar puţin mai devreme, adică în pragul dimineţii, gândurile se aşază frumos, ca mărgelele pe aţă...

MIRCEA CĂRTĂRESCU Te rog până la urmă ai să mă omori şi cel mai pur gânditor o să-l omori tot ca pe-un câine. şi omul sfânt o să-l omori, şi pe el, da, tot ca pe-o jigodie pripăşită într-o scară de bloc. de câte ori nu mi-am zis: "aş vrea să mor în clipa asta aş fi de acord să fiu omorât dacă s-ar întâmpla brusc, în clipa asta, fără durere..."

40

am văzut odată un capac de bere pe asfalt - mă întorceam la două noaptea de la şi mi-am zis că-i butonul care-ar arunca în aer totul - lumea, noaptea, absolut tot: am strâns ochii şi-am apăsat pe capacu-ăla cu toată talpa.

am trăit viaţa. am înţeles din ea ce-a înţeles oricine. acum mă poţi omorî, totul mi-e indiferent, totul. dar nu mă strivi între lift şi planşeu, nu mă lăsa să cad de la 15 metri, nu-mi rupe bazinul pe-o şină de tren, nu mă lăsa cu capu-ntr-un sac negru pe scaunul de tortură. nu-mi arde pielea într-un depozit de chimicale.

şi fără ocluzii intestinale, fără peritonită, fără cancer laringian, fără sida fără dinţi vii găuriţi cu bormaşina, fără sânge ţâşnit pe nări şi urechi.

nu-ţi bate joc de mine, nu mă răstigni, nu mă scopi,

41

nu-mi smulge unghiile, nu trece cu şenilele peste mine nu-mi frânge gâtul, fără fracturi vertebrale, Doamne, dacă vrei, dacă-ţi este-n putinţă...

mi-e frică de suferinţă mă tem de atrocitate e slăbiciunea mea, sunt un biet om un biet iepure-nspăimântat.

dă-mi o moarte rapidă, uşoară, şi acum, dacă vrei, şi în clipa asta, să nu simt nimic, atât doar te rog, să n-am timp să simt chiar nimic.

CONSTANTIN VIRGIL BĂNESCU Înțeleasa Ai fost mult prea plăcut ție însuși.

E timpul să cunoști durerea de a fi plăcut altcuiva.

kartari .nu mai vine norocul la mine. .m-am făcut refractar.

42

iaca - eu? mă duc la veceu, adun și citesc cărți, îmi caut nostalgiile, dorm după-amiaza, îmi notez toate visele, ascult Chopin și Klaus Schulze crezând că trec de partea cealaltă, beau cafea, mă spăl pe mâini cu sirop de coacăze și îmi îngrijesc buzele cu miere, sărut asfaltul (e adevărat - asta îmi provoacă o mare plăcere și îmi modifică o serie de amintiri), intru în gări, ies din gări, adorm, mă trezesc, mângâi tot felul de trupuri, am câteva modele de comportament, port pantaloni evazați și flori în păr

uite ce e: viața cotidiană mă împiedică să merg pe punțile cosmice

camera copilăriei mele îmi amintesc visul acela de la cinci ani când mă trezeam în camera copilăriei mele (cameră pe colţ friguroasă fără pereţi dubli la etajul al treilea) şi căutam aerul

43

aerul de-afară de-afară de tot

mă ridicam din pat (pat dublu triplu cvadruplu înmiit de la o vreme) ieşeam din apartament şi începeam să cobor spre aer aerul de-afară de-afară de tot

deodată îmi dădeam seama că aş ajunge mult mai uşor la aer aerul de-afară de-afară de tot dacă m-aş întoarce în cameră şi aş sări de la fereastră în iarba luminoasă din faţa blocului

aşa că mă întorceam în cameră şi săream de la fereastră

44

în iarba luminoasă din faţa blocului

Ziua în care mor la 23 de ani de viaţă nu mai am ce să scriu până mor şi e viaţă azi e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele e soare peste foc e tot ce-aş mai scrie dacă aş mai avea ce să scriu până mor e pielea cea mai întinsă a zilei e ziua în care mor ziua în care mor este încă o zi de viaţă

furtuna ma fac streasina a trupului meu

ma fac prag al sufletului meu

în fata mea sunt doua gradini adunate una lânga alta ca sa le vad adunate una lânga alta mirosind a zmeura sub norii adunati a furtuna

45

furtuna de primavara

sfârsit de primavara în care ma întep si ma ard si ma tai singur

singur voi începe sa plâng adunat în sufletul meu ca norii adunati a furtuna

femeia mea nu mai e sufletul meu ci plânsul meu ci furtuna

vara de sfârsit de vara altfel...la fel: totul se duce de râpa clipa de clipa cu aerul ca e un act de aneantizare a tot raului de pe lumi

vara mereu mergeam în satul acela în care fiecare încapere are troita ei iar visele nu se lasa amintite decât cât privesti luna

vara acum de sfârsit de vara

46

din nou putin mai încet: vara acum de sfârsit de vara

îmi desenez cerculete pe picioare

prin aceste cerculete îti vei depune din nou veninul în mine femeie-venin

vara acum de sfârsit de vara

femei-venin venim la voi numai cu sufletul plin si sunteti tot femei-venin

femeie-venin

din nou putin mai tare: vara acum de sfârsit de vara

femei-venin

47

din nou mult mai tare: vara acum de sfârsit de vara

vara acum de sfârsit de femei-venin

cu sufletul plin vin la tine si te rog nu-ti aminti nimic din ce am visat azi-noapte si nu ti-am spus

CRISTINA ISPAS la vita estetica agăţaţi la bar în săptămâna activă luminile venind de undeva din spate lungindu-se peste cromul stropit al tejghelei cu tunsorile outfiturile băuturile şi telefoanele noastre care au spus deja totul despre noi şi despre vremuri

48

cu M. care îşi ciripeşte blasfemiile căţărat pe fereastra înaltă lângă uscătorul de pahare

O. slabă şi lungă umerii parcă puţin aduşi în rochiţa de voal altfel bine dispusă ne face pe toţi să râdem (mai puţin pe A)

D. care dispare mereu făcând paşii mari undeva pe hol să vorbească la telefon parcă puţin supărat dar deschis atent

cu T. ironic că poate asta era viaţa adică noul val do it yourself care ne-a luat şi ne-a-închis în bucătăriile noastre unde ne fabricăm pizza&paste şi ne rulăm ţigările la maşinuţă – ultima supapă cu adevărat eficientă a capitalismului cu T. ironic că poate asta era viaţa până la urmă plictisându-se plecând

cu A. atât de aprins în hol dimineaţă aplecându-se cu ochii lui albaştri să-mi spună despre răbdarea&politeţea care încep să roadă odată prietenia ajunsă la maturitate deşi ai fi crezut că exact invers

49

cu solistul care latră trist ceva la noi într-un gen imposibil sau foarte greu de descifrat urcat parcă din preistorie pe scena mică ca o cuşcă

cu zecile de prieteni în arenă îmbrăcaţi frumos dansând sălbatic feţele lor măturate din când în când de un fel de melancolie

şi în sfârşit în maşină bucuroşi că singuri

***

dimineaţa cu senzaţia că m-am trezit direct în picioare la fereastră urmărind mănunchiul de raze peste parcare aşteptând să se trezească şi natalia o singură maşină neagră sub straturi de frunze şi o mână de vrăbiuţe sorbind apă din micile scobituri în paviment

cu senzaţia că m-am trezit direct afară

50

cerul lipsit de soare copacii scheletici parcul în general sumar doi liceeni, un el şi o ea, cu blăniţă la căciulă şi la ghete zgribuliţi pe bancă din apropiere în discuţia lor un anume Alex - un prieten nou despre care amândoi vorbesc pasionaţi

GABI EFTIMIE fantomatic neutrino (mă ţine de cap, mă învârteşte în jurul axei) (roboţelul. luminos ca un tricou alb în discotecă, sub halogene. căldura solară, igienică a lui a. a. are grijă să fie bine în jurul lui, el e atent la Oamenii şi semnalele pe care acestia le emit. el e singur şi nu urăşte pe nimeni. el e liniştit, nu strigă după ajutor. )

fantomatic neutrino voiam să ştiu cum să supravieţuiesc în viaţa de noapte, orbecăind printre maşini, căutând reactoare, dar eram într-un film, ca de cele mai multe ori când mă rătăceam, o să vină maşina galbenă deghizată în taxi şi o să te ia, când mă sperii

51

. de travestitul care exultă în mijlocul mulţimii dezinteresate, o plantă de laborator transplantată în mediu natural, . ca oamenii care se dereglează pe distanţe lungi, îşi pierd simţul de orientare când intervine semnalul care bruiază, plescăitul sau căscatul sonor de la cel care se ţine de aceeaşi bară, . ca nebunul din tren care bate din picioare şi mormăie, pe care-l imaginez pupând fetiţele mici pe gură, sfidător, cu spuma la gură generator de fobie şi neputinţă . aș vrea să fiu ca întreprinderile bombardate, care îşi cheamă muncitorii la lucru după război ca o clădire filmată înainte de implozie în jurul meu, aceiaşi oameni –filmul se derulează în continuare până când cel de lângă mine cedează brusc . și preiau răspund docil ori de câte ori se uită la mine dau pe dinafară, mă dezumflu răspund împăciuitor ca la un transplant

http://fake.greenplastic.net/ said : 52

m-a strigat din bucătărie m-am ridicat de pe perna sintetică m-am întins după el cu părul electrizat

-

aici n-a fost isterie, dar a fost înduioșător foloseşte o mie de bliţuri atunci cînd mă bronzez

Orașul de Mesteacăn Trăieşti fără curent o lună. Experimentezi în detrimentul sentimentului autentic, experimentezi în detrimentul comfortului. Comuniunea ta cu natura seamănă, cel mult, cu prezenţa unei camionete vechi, uitate pe veci în mijlocul unei păşuni, mâncată de rugină şi năpădită cu o nepăsare senină de urzicile din jur.

Vindecarea naturii apare ca gest instinctiv, naiv; oare e prea târziu? Las-o baltă. Testezi gesturi şi acţiuni copilăroase: aplicarea leacurilor în mod forțat, împingi pe gâtul unui copil medicamentul amar amestecat cu zahăr.

În cădere liberă spre Oraşul de Mesteacăn admiri cu groază peisajul. Te-ai deconectat, n-ai nici o şansă, ai pierdut legătura. De acum încolo e silent disco pe veci.

53

Măcar de-ai avea un alt plămân în apropiere la care să te conectezi. Ce te sperie cel mai tare e primul lucru care îţi trece prin cap: oare ce se întâmplă cu corpul meu în gravitaţie zero dacă moare? Se prăbuşeşte pînă la urmă, după ani-lumină de cădere, sau continuă să putrezească în costumul ăsta de astronaut, să se învârtă în jurul Pămîntului alături de deşeurile de la staţiile orbitale? Cînd o să intri în cîmpul gravitaţional, mai întîi o să-ţi cadă tot părul, apoi o să se ducă toată culoarea. Gravitaţia încearcă să te omoare. Sorry, eşti doar un obiect greu care cade spre pământ. Consolează-te cu gîndul ăsta: cînd o să mori, o să ningă surd cu globule albe, iar tu o să dispari în întunericul frecvenţelor radio, printre celelalte imagini-hologramă.

În tările nordice există o boală numită alergie la electricitate

Let's dance! Let's sway!

Gazda e moartă, dar, cu toate astea, e toalerată încă de învelișul vechi. Descompus la nivel nano, un plămîn respiră regulat într-o vitrină plină de praf.

54

Ninge, dar pare că vine dinspre ecrane. Mi-e ușor să-mi imaginez cum arăta locul ăsta în epoca preistorică, ce animele, plante și monștri luminoși fără nume se perindau pe aici, nu s-a schimbat mai nimic. Cînd Astrul Suprem se învîrtește, oamenii se mișcă după el ca floarea-soarelui, ochii lor surîd în fața umbrei care se apleacă asupra lor dincolo de înveli șul alterat, broboanele uleaioase se tulbură și se colorează în purpuriu în lichidul menit să dea viață. Pielea oamenilor se iluminează de dinăuntru cu neoane verzi, ghirlanda de beculețe din sistemul circulator se aprinde, mîna trasează conturul alb îngro șat în jurul gurilor carbonizate. Oamenii închid ochii, trag pe față masca de scafandru și pășesc lini ști ți sub apă spre casele lor. Lămpile de la geam le arată drumul.

55

ȘTEFAN BAGHIU Deasupra oraşului Vezi, totuşi, asta e o existenţă marginală, nu una din invenţiile salvatoare ale civilizaţiilor de frunte. Pentru că oricât farmec ar avea pustiul şi oricât de frumos este mai mereu să ne prefacem mulţumiţi de o oarecare sărăcie a activităţilor – asta înseamnă, de fapt, însingurarea – apare seara deasupra oraşului telegondola extraterestră, traversând în siguranţa mecanică a cablurilor de oţel violente, dar silenţioase, goală, luminată cu neoane albe. Oraşul nostru este, în sfârşit,

56

un oraş vestic, cu faţade de sticlă, cu amnezie secvenţială, dar noi ne vom plimba – tu în hainele tale de lână, eu exersând permanent faptul că ţin la tine, sau, oricum, lipsa oricăror alte prejudecăţi în liniştea şi consolarea şi calmul oraşului calculat milimetric unde ne vom pune de acum, în mare parte, de acord.

57

DUMITRU CRUDU *** un gândac merge spre capătul celălalt al mesei şi se uită la lună sunt scaune pahare sunt farfurii nu se opreşte e negru la culoare e noapte afară el este nemaipomenit de singur eu mă asşez pe un scaun alături şi îl privesc

58

ANDREI GAMART totul se vede dacă nu mai am pe nimeni alături în geam stă o pădure şi îmi acoperă soarele aşa sting lumina care mai este şi mă dezbrac de tot

iată frigul iată corpul meu iată tot ce am astăzi de nu ar fi aşa de urât o fiară se pregăteşte să sară din el iată corpul meu se pregăteşte să moară o fiară de care să pot spune iată prietenul meu iată soarele a răzbătut totul se vede

mâinile sunt cu mine picioarele sunt cu mine

59

capul stă pe gât gâtul stă pe umeri umerii mei îngheaţă gâtul meu tremură capul meu e o bucată de gheaţă în care se vede cum creşte iarba şi se întinde după vântul din primăvară dar mâinile mele sunt cu mine şi totul se vede mâinile mele leagănă un ciocănaş rece mâinile mele cresc din umerii aceştia

să mă îmbrac în fier să mă apropii de apă să mă îmbrac în aur să mă ascund sub pătură să ies gol afară şi afară să înflorească

aşa e numai mirosul de sânge când traversez strada mirosul de sânge din copilărie când corpul meu încăpea sub masă sau în dulap sau în sertarul cu lucrurile ascunse de mama când era puţin de îmbrăcat de hrănit de purtat în braţe mirosul de sânge când m-am tăiat într-o dimineaţă la gleznă şi fugeam acasă

60

până la uşă cu o şuviţă de sânge după mine

cu el vreau să adorm repede într-o lume frumoasă plină de oameni care să mă iubească nimeni nu mă poate proteja nimeni toată dragostea şi pătura peste corpul meu ca peste o groapă adâncă

dacă pun în foc 2 degete ele vor arde dacă duc spre inimă 2 degete ele vor arde dacă îmi tai 2 degete ele vor arde - nimeni nu mă poate proteja –

noaptea se vede mai bine aceasta este casa mea şi culcuşul fiarei unghiile cresc părul iese din piele numai lacrimile nu

cu ochii trişti ca la o supă caldă mă gândesc la moarte şi la vremurile grele ce vor veni toamna

61

ca la o supă caldă pe faţa de masă albă sau în mâinile mele şi în supă o bucată de carne de vacă f cuminte cu ochii trişti trişti

ANGELA MARINESCU Flamenco printre picături mă aleg şi eu cu ceva, nu spun că ar fi mult, nici puţin, dar rudele de sânge sunt handicapate. de la ele am moştenit instinctul, sigur, al revoltei, deşi m-am răzvrătit împotriva lui din punct de vedere raţional. ceea ce scriu acum este dedicat rudelor mele de sânge. în special mama m-a împins de la spate să nu accept decât scrisul dus până la capăt; adică ori să scriu, ori să nu scriu. când ajungeam la mal, se surpa malul. mama zicea un fuck-you cu spume la gură şi mă smulgea dintre trestiile bătute de vânt. când ajungeam la celălalt mal, se surpa malul, mama zicea un fuck-you cu sângele ţâşnindu-i din nas şi din gură

62

şi mă târa între trestiile bătute de vânt. probabil, voia să mai sug lapte din ăla gros, de-al ei, de la sânul stâng. ştia că nu sunt bună de nimic decât să-i sug ei laptele. asta înseamnă să fii handicapat; să nu fii bun de nimic, să fii un parazit, o putoare, o lepră. de fapt, dacă mă gândesc mai bine, punându-l şi pe tatăl meu în joc, orgolios şi leneş, arunc la naiba hărnicia suprarealismului, a onirismului şi a altor isme, ce au, ca unic simptom, faptul că au urmat dadaismul şi au încercat, sărmanele ismene, cu parfum decadent de hipo-spermă să recupereze ceea ce el, dintâiul, Divinul, a negat cu bună ştiintă. a negat şi apoi a murit.

la fel şi poezia, este un fel de politică formală a puterii de a o rupe cu poezia. poate vine un matematician. poate orizontul îndepărtat şi solitar. poate o pasăre stabilă, pe cerul rece ca gheaţa, cu aripile întinse.

63

Ultima seară contextul era deja ruinat, era vară şi lumina soarelui, încă plină de forţă, ca abdomenul plat al celui ce ştie să se hrănească numai cu aer, mă încălzea cu grijă, aveam frigul în mine de prea mult timp pentru a neglija acest aspect la început m-am plimbat prin vechiul şi straniul cartier, mă uitam numai în jos, atentă, educată intens să fiu pasivă, de către nişte părinţi anxioşi şi slabi din punct de vedere politic, din punct de vedere moral, devotamentul lor faţă de copii, atît de puternic, spunea mai mult decît orice alt gest spectaculos şi cazat în incinte masive mai tîrziu, am plonjat în grădina din spatele Muzeului Literaturii Române, cu gîndul să mai ies din carapace, am vorbit cu Doina, plasticiana, ce bea bere într-o rochie albă şi curată apoi m-am aşezat, cu frica în oase, la masa cu mulţi poeţi, Marian Drăghici, Paul Vinicius, Ion Mureşan, Eugen Suciu, cu prozatorii Ioan Groşan şi Alexandru VIad şi cu o femeie tînără, tăcută, frumoasă ca o plantă carnivoră ce se odihneşte şi extrem de înaltă, ce semăna cu Monica Vitti, căreia i-am făcut o curte nebună nici nu putea să stea bine pe scaun, de cît de înaltă era. de-alungul timpului, înconjuraţi de păsări de curte fără nici o personalitate, dar şi de familiile lor revoltate, poeţii noştri s-au transformat, din aristocraţi romantici ce erau, copleşiţi de o boală a

64

secolului destul de cunoscută, în agenţi străini ce nu mai vor altceva, decît să dejoace proiecte culturale, ca nişte experţi internaţionalismul lor a devenit anticamera obligatorie a profanării. neputinţa era la ea acasă. "cînd ai devenit neputincios, ai atins perfecţiunea", le-am spus, cu jumătate de gură, asta numai pentru că, acolo, în jurul mesei, cei mai mulţi sufereau din greu pentru că nu mai puteau scrie. s-au recitat cîteva poeme cu gîndul la moarte. s-a băut cu gîndul la moarte. s-a mîncat cu gîndul la moarte. ne-am jignit cu gîndul la moarte. într-un tîrziu am plecat, poate a fost ultima seară petrecută cu fraţii mei bolnavi şi răutăcioşi. un film mut se despică încet pe un perete surd acum, vara, oraşul arată ca o caracatiţă strălucind de splendoare cînd am ajuns aproape de casă, Alexandru, bîlbîitul şi handicapatul mi-a năvălit în creier. Alexandru, fiule, fratele meu cel mai mic, noi doi suntem o zvastică făcută din ultimele aspiraţii ale fetei, bolnave de plămîni, ce încă mai crede în puterea solitară a rugăciunii; melodia de 24 de karate, degradarea fizică ce se petrece în lumina rece a umbrei ce se destramă, cenuşa rapidă. pe clapele reci ale pianului mecanic, al acestei veri, incredibil de albe,

65

îmi aşez gîtul.

STEFAN BASTOVOI Elefantul promis Ţi-am adus elefantul promis. Mănîncă iarbă coji de cartofi castraveţi din cînd în cînd îi poţi da cîte o portocală. De dormit doarme în picioare nu sforăie şi nu tuşeşte prin somn. Nu-ţi face griji, despre aceste animale se spune că-şi simt moartea cu puţin înainte şi pleacă.

Mireasa

66

În pat trupul tău seamănă cu drumul laptelui care curge pe cer. Albă te întinzi de-a lungul păturii negre dar te ghemuieşti repede speriată de locul care ameninţă cu naşterea. Eşti frumoasă şi proaspătă ca laptele muls dimineaţa. Nimeni nu a atins trupul tău. Carnea ta fierbe. Buzele ţi se înroşesc şi sînt moi. Sînii se întăresc şi îşi ascut vîrfurile aşa cum se ascut nişte vîrfuri de suliţe – pieptul meu e străpuns! Ca un taur rănit îmi simt rana tot mai adîncă între picioarele tale. Sîngele izbucneşte din tine şi traversează cerul ca o cometă. Luna se sperie. Încă puţin şi trupul meu e de prunc şi se naşte din tine şi te iubeşte din nou.

67

5 (sa-mi nasca douazeci de barbati) Şi în dimineaţa aceea am scris celeia pentru care aveam să-mi sfîrşesc viaţa mea de mai tîrziu care nu aveam ştiinţă atunci nici cît va ţine nici în ce fel de neprevăzut avea să se desfăşoare cu dorinţa nestrămutată să nască douăzeci de bărbaţi în dimineaţa zilei următoare cărora avea să le otrăvească din timp cu acid fosforic ochii şi să le coasă cu sîrmă de spalier buzele ca nu cumva în drumul lor spre lumină să îndrăznească să o sărute sau măcar să o privescă în locul acela care-mi era hărăzit numai mie şi aşa aveam să scap odată şi pentru totdeauna de vedenia care avea să mă obsedeze în toţi acei douăzeci de ani cînd o vedeam ridicîndu-se şi mergînd prin cameră cu burta aceea de animal umflat cu lucernă care se ridica de lîngă mine în timp ce eu nu puteam să deschid un ochi urmărind umflătura aceea care creştea sub ochii mei şi peste care aveam să-mi arunc sămînţa la rugăminţile ei care 68

deveneau tot mai aprige fii bărbat ce dracu în timp ce bărbăţia mea începea să cedeze şi eu mă rugam ruşinat dă-mi putere să o fac fericită nu mă părăsi chiar acum cînd am cea mai mare nevoie o priveam cum se ridică din pat tîrîndu-şi picioarele care se lăţeau tot mai mult şi mai mult ca două balene în timp ce curăţa cartofii în bucătărie din picioare căci nu putea să stea jos şi ei s-au născut toţi douăzeci dar fără sîrma de spalier cu care am spus să le fie legate gurile şi fără mirosul acela de fosfor pe care trebuia numaidecît să-l simt în clipa aceea toţi douăzeci de mărimea unei cîrtiţe mijlocii fără să fi deschis măcar unul din ei un ochi să o vadă.

69

MIRUNA VLADA Poemul cu retină De aproape o lună de zile retina e cel mai fericit locuitor al trupului meu. Ea se dezveleşte la răsăritul soarelui şi apoi dintr-o dată se umple din nou de lumină. şi rămâne apoi vrăjită tulburată hipnotizată întreaga zi. Ca un luciu de apă perfect întins în care pe neaşteptate intră un trup gol de femeie şi tulbură în valuri întinderea perfectă a apei. dar nu, asta e doar o iluzie, doar atât vedem noi, de pe mal: cum dintr-o dată

70

undele încep să umble pe luciul apei hipnotizate mirosind a trup gol de femeie dar de fapt pielea şi apa pântecul şi nuferii sunt totuna şi apa nu se tulbură apa se-mplineşte cu trupul femeii în ea.

aşa intră chipul tău pe luciul retinei mele în fiecare dimineaţă. şi ochii mei se umplu de corpul tău şi retina e plină de tine şi fericirea iese pe dinafară ca laptele dat în foc. Şi când vine noaptea şi când retina se înveleşte la loc pentru somn trupul tău rămâne suspendat în aer fără respiraţie aşteptând întoarcerea. da, ca sinucigaşul care aşteaptă să se întoarcă în buzunarul spart al lui Dumnezeu. Aşa stă imaginea ta înţepenită în aer 71

şi aşteaptă dimineaţa cu răsuflarea tăiată. Dar nu, asta e doar o iluzie. Atât vedem noi, de pe mal. Căci trupul femeii făcea parte din luciu dinainte. Şi când s-a aruncat în apă ea doar s-a împreunat cu trupul ei din apă ce o aştepta acolo încremenit cu răsuflarea tăiată.

De aproape o lună de zile dimineaţa intră în camera aceasta mereu ca un trup gol de femeie în mlaştini. Iar retina e clar cel mai fericit locuitor al trupului meu.

72

GEORGE GEACAR ford fiesta plouă pe strada câmpulung şi eu aştept. ascult rigola şi-mi aprind o ţigară. de ce atâta furie în stropii de apă? caroseria sclipeşte. ştergătoarele o secundă arată clar înainte o secundă nu văd nimic. “sunt un om neînsemnat dumnezeule de ce să vrei să mă distrugi?” temperatura e dată la potrivit. boxele abia se-aud. motorul e la inima mea şi la inima mea e câtă încredere e. puţin de tot. dincolo de parbriz e potop. mă uit dincolo de parbriz cum aş trage cu un pai din pahar. ce să fac. fumul fragil de tutun întârzie să iasă pe geamul întredeschis

73

ANDREI LUCA 68 de kilograme şi 1 metru 83 sub pedala de acceleraţie şoseaua devine un elastic întins aş vrea să ne oprească poliţia şi să nu mai ajung cerul alunecă pe capotă prin parbriz ne surprinde mâncând coboară pe lunetă 120 de kilometri cerul s-a mulat pe maşină iară şi iară. Coborâm. undeva pe stradă În spatele nostru maşina se face tot mai mică Până dispare (dacă scările sunt impare se întamplă ceva rău îmi potrivesc talpa în interiorul plăcilor de gresie dacă nu calc pe îmbinări se întamplă ceva bun.) pe hol 10 oameni şi un troler mic aşteaptă închid ochii pe rând cel drept cel stâng cel drept cel stâng. uşa cabinetului se mişcă cu tot ce se se află în spatele ei între tragediile de pe mare şi operaţiunile de salvare trece un timp în care apa lucrează asta mi s-a blocat în cap şi nu va mai dispărea niciodată este ceva ce trebuie învins 74

dar nu va fi învins niciodată Dezbracă-te uneori sunt un balot ud de paie şi tot ce merit e sa spăl vase 68 de kilograme şi 1 metru 83 domnu doctor 80 de centimetri de lucruri clare despre ceilalţi 103 am uitat îmi povestesc alţii o anestezie să mă cuprindă complet ca un costum de scafandru

CLAUDIU KOMARTIN Poem de dragoste Căluţul de lemn nu se mai leagănă piticii de grădină au căzut cu faţa în jos. Te-am cunoscut în luna fructelor roşii, cînd mîinile erau un evantai prăbuşit. Faţa mea tristă a trecut pe lîngă tine, prin faţa ta, a inventat o parte din cer, apoi nişte dealuri, o herghelie şi o barieră de ceaţă care să te împiedice să mai pleci faţa mea şi-a amintit totul despre dorinţă despre parfumul ei violent bîjbîind prin întunericul rădăcinilor. Păunul dormea cînd ai trecut prin apă în zori, ca printr-un sînge leneş. Fantomele s-au risipit, cu zornăit de lanţ căzut pe pietre ude. Pe malul celălalt, ploaia se adăpostea sub păsări. Te-am primit în casa cu acoperiş strîmb şi te-am învelit cu o cheie.

Irina

75

Îmi amintesc o casă de cărămidă şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă în care iarba necosită se ridica în august până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei, prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea încetinind în ritm cu freamătul pieptului ei, până la o părăsire totală. Surâzând extatic. Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită de bareta sandalei) şi pulpa albă, aproape cântând, înfiorată de vântul stârnit din senin. Au trecut aproape doi ani. Este vară din nou, un anotimp copleşitor ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare. Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung (mi se spune), iar furia, ei bine, furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe. Sunt un om politicos şi singur imaginându-şi tot mai des o casă de cărămidă şi o alee lungă, coborând către un loc întunecos şi rece, fără întoarcere.

Şi inima Pe scurt, lucrurile au stat aşa: niciodată noi doi nu am fost egali – ne-am iubit pe rând, ne-am devotat prea devreme sau prea târziu, întotdeauna în contratimp, ne-am chinuit unul pe altul ca nişte şcolari sârguincioşi ce vor să afle totul înainte de vreme. Astăzi e ziua când mâinile mele se transformă într-un coş de răchită. Prin copaci s-au aprins lampioanele, sau poate un stol de păsări arde tăcut pe crengile reci. Mâine voi experimenta o muzică nouă, singuratică, tandră, pe ea voi dansa cu amintirea ta o noapte întreagă, 76

şi inima va pulsa iar, va tresălta invadată de atâta lumină şi inima mea va rupe grilajele întâmpinând zorii.

DAN COMAN pisica larisei duminica venea printre altele o domnişoară înaltă şi bine făcută îmi ronţăia părul vroia să-mi intre cu gura în cap ( de o vreme avea nevoie capul meu de încă o gură) îi trăgeam palme peste pisica roşcată care i se încolăcise la gît o numeam larisa avea o voce de soprană neo-zeelandeză îi spuneam „ e ceva nefiresc în cîntecele tale” şi iar o loveam peste pisică domnişoara larisa chicotea „ cîntă-mi tare-tare” îi spuneam şi ea îmi cînta tare-tare pisica vroia să se ascundă îi intrase pe jumătate în gît mieuna de-acolo toată faţa îmi devenise lipicioasă din cauza efortului cînd am privit-o în cele din urmă am rămas uimit se sugrumase în părul meu creţ blana pisicii îi era extrem de roasă am sărutat-o între buze şi acolo am rămas ne sufocam împreună „ larisa larisa!” îi strigam direct în gît „ miau-miau!” făcea gîtul său „la dracu larisa la dracu!” ajunsesem cu tot capul în capul ei într-adevăr era cald şi frumos şi deja încă vreo zece bărbaţi se ghemuiseră cu totul acolo şi îi şopteau lucruri înduioşătoare

vizită: magdalena 77

în după-amiezele acestea înalţ cerculeţe de fum deasupra capului ba chiar jumătate din trup mi-l înalţ deasupra capului. stau în fotoliu şi mă privesc: mâinile mele lungi. mâinile mele splendide. vine magdalena înconjurată de cei zece căţei rosii ai săi şi înconjurată de cele zece miresme ale sale pe furiş vine magdalena dinaintea mea şi se strecoară dintr-o rochie decoltată în alta. din vârful buzelor direct în cerul gurii îmi ţâşneşte numele ei. imediat trupul tot mi-l înalţ deasupra capului. mai apoi vine seara şi magdalena din rochii decoltate în rochii din ce în ce mai decoltate (zece căţei roşii mişună acum prin capul meu şi zece căţei roşii latră la numele magdalenei). stau în fotoliu. e noapte şi magdalena cu rochia galbenă acoperindu-i numai gleznele se strecoară în propriile-i braţe şi se tăvăleşte prin aşternut şi eu cu mâinile mele lungi cu mâinile mele splendide îmi înalţ trupul mult deasupra capului şi-l izbesc cu putere de podea

noaptea cu ghinga nici noaptea nu mă lasă ghinga dintre braţele ei ci strîngîndu-mă cu putere între încheieturi mă întoarce neîncetat dintr-o parte într-alta. ( numai cînd tresare în somn trupul meu se desprinde de ea şi pluteşte aşa aproape două secunde ) noaptea ghinga doarme buştean şi fumează ţigară după ţigară. uneori deschid ochii şi îmi pîndesc trupul la jarul acesta dar noaptea umbra îmi îngheaţă în trup şi mişcă prin el ca un urs şi-l face să scîrţîie. toată noaptea ghinga fumează şi mă ţine strîns între încheieturi şi mă întoarce dintr-o parte într-alta. din cînd în cînd trag şi eu cîte un fum din ţigările ei şi-atunci lungă şi dreaptă ca o cizmă de lux respiraţia îi ţăşneşte iute la aer. ghinga nu ştie dar după miezul nopţii tavanul coboară ca o burtă de cal şi se freacă şi se scarpină de genele mele.

78

ghinga doar dimineaţa zîmbeşte şi ghinga doar dimineaţa îşi înfăşoară cămaşa de noapte în jurul burţii şi mă aruncă scurt la aproape un metru deasupra ei şi eu în nici două secunde căzînd peste ea de cîteva ori şi făcînd-o să ţiuie.

de o lună încheiată visând la franziska baumann sunt foarte frumos. sunt admirabil. aproape că-mi vine să mă mănânc. mai ales acum cu berbecul acesta mărunt înfingându-şi coarnele fosforescente în plămânii mei (când expir deasupra rochiilor elegante mii de punctişoare sclipitoare se lipesc de ţesături şi femeile sunt încântate) mă privesc neîncetat prin spatele moale al ochilor. cea mai mică încercare de-a-mi întoarce capul de la mine şi totul se face ţăndări. e dimineaţă şi în bucătăria ei din solothurn franziska baumann îşi spală mâinile după ce toată noaptea a căutat prin ceaşcă delfinii graşi ai cafelei. dacă i-ar fi găsit salturi grabite ar fi făcut acum prin nările ei umplând-o de patimă. pentru a fi sigură pentru a fi absolut sigură fărâmiţează apa deasupra chiuvetei ca pe o mare bucată de pâine. sunt în delir. atât de frumos încât nu mai ştiu ce să fac cu mine. iată: se apropie ora prânzului şi eu chicotesc încă lipindu-mi genunchii de gură .. de o lună încheiată sunt cel mai frumos bărbat. de o lună încheiată în baia ei din solothurn franziska baumann se priveşte din profil şi atunci un superb căluţ de mare îi trece prin cearcăne şi atunci un superb căluţ de uscat nechează pentru admiraţia mea

despre plecarea doamnei mirela parker am întîlnit-o pe doamna mirela fusese la piaţă se chinuia să-şi mîngîie genunchiul cu mişcări de papagal înjura printre dinţi avusese de curînd o aventură extraconjugală ( se vedea după decenţă) creştea pe umeri nişte ierburi uscate nu avea ciorapi putea să răcească stătea aşa la parter 79

am invitat-o la o ceaşcă de lapte cu cacao suspina la fiecare cuvînt i-am arătat pisica mea de mare s-a retras un pas şi cu o mişcare voluptoasă şi-a scuipat in sîn era o doamnă adevărată s-a dezbrăcat imediat scotea nişte sunete înalte ( credeam că-i sună celularul) ne cam încurcau genunchii si meduzele din părul ei cîrlionţat şi ne cam încurcau cele două organe sexuale atît de diferite după ceva timp ( cum sunt eu nestăpînit) am renunţat am umblat desculţ prin plasele sale era pămînt de la ţară acolo era ceapă şi era mult usturoi mai mare dragul să te plimbi prin plasele alea doamna mirela făcea duş folosea buretele meu personal pt părţile ei mai personale avusese din acest motiv o revelaţie ( se vedea după plictiseală) intrase in boxerii mei pentru puţină adrenalină se privea in oglindă nu vedea nimic eu îmi vedeam de corpurile mele doar înainte de a pleca am zărit-o cum pe furiş din sînul său stîng a strecurat două picături de lapte in ceaşca mea plina ochi cu cafea dulce

80

RUXANDRA NOVAC clovnii în duminica aceea rîioasă nu mai ştiam ce să facem Venea tristeţea mică apoi tristeţea mijlocie apoi tristeţea mare Veneau melcii şi greierii înspăimîntători şi Marile Oase care ne-au dat viaţă. ne aciuisem şi noi pe acolo tîrîndu-ne hebefrenia şi insomniile şi tusea seacă şi inima şi maţele şi mila jucîndu-ne cu noi şi aruncîndu-ne ca pe nişte monezi. Ne era frig deşi trupul ne fumega ne aduceam aminte. (altădată ieşeam îmbrăcaţi în flori de nalbă pluteam pe lîngă valeţii încotoşmănaţi şi lalele negre şi nisip ni se scurgea pe gură) cerul se deschidea în fîşii violet în casa scărilor şi noi credeam că vine Domnul Dumnezeu şi Domnul Dumnezeu nu venea -Da, dom’ sergent, să trăiţi, aşa credeam şi trebuia să stăm drepţi. Domnul Dumnezeu se uita la noi compătimitor aşa cum noi ne uitam la Domnul Dumnezeu compătimitor

81

Doamna Dumnezeu se rujează şi acoperă bulevardul cu panglici şi portjartiere. Noi vom trece de stomacul amabil al zilei acesteia pentru noi melodia lucrurilor s-a descojit noi sîntem purecii de baltă noi scoatem limba de-un cot şi cădem şi bombănim şi ne dăm peste cap şi urlăm în trompete Existenţo, scumpete, tu eşti cea mai bună din cartier o să-ţi trimit urechea mea tăiată civilizaţi-o, cuţu-cuţu o să-ţi dau şi ţie rana ascultătoare din stînga Cînd ne veţi fixa electrozii nici nu va mai fi nevoie de ei dincolo de marele cîmp de săbii ne vom tîrî singuri doar cu şarpele nenorocului nostru şarpele de casă, negru şi blînd. Noi izbim cu copitele oglinda şi patriarhul şi tampoanele domnişoarelor şi ministerele şi marile culturi şi oxigenul şi reflexele condiţionate şi mai ales cutia plămînilor noştri o izbim cu copitele noi nu ciocănim la poarta raiului ci la nevasta unui şef local de partid noi sîntem ţapii bărbile noastre sînt pînă la pămînt şi nimeni nu mai strigă nimeni Noi sîntem o fotografie din Marele Ziar Noi construim obsesiile funcţionarului mărunt din colţ Noi construim liniştea funcţionarului mărunt din colţ noi dresăm metafizica şi hamsterii şi dragostea şi ale tinereţii valuri sîntem exhibiţionişti primăvara şi voyeuri toamna. 82

claustrofobi tot sezonul. Ceasurile torc umede în duminica aceasta rîioasă plimbă-ţi psihicul în altă parte aici nu a mai rămas nimic.

HOSE PABLO elefanţii I Luasem nu mai ţin minte de unde 500 de euro şi am venit cu prima ocazie La tine în ospeţie Aşa – doar ca să te văd Să ştiu cum o mai duci şi eventual poate să te cuprind niţel Să uit de coţofana mea Ţara în care trăiai era una micuţă însă toate condiţiile Vorbeau că ar fi una cu standarde europene Nu aveam nicio informaţie despre tine Şi îmi era în grijă cum o să te găsesc Ultima veste era că te-ai îndrăgostit De un elefant şi ai de gând să foloseşti o magie A unui vrăjitor care trăia în această micuţă ţară Ca să te facă elefanţică Aşa că am oprit primul băieţel pe care l-am întâmpinat Şi el mi-a zis că ştie despre Cine întreb doar că murise recent o elefănţică Şi nu ştia dacă-i vorba neapărat despre tine Am început să tremur – transpiram peste tot Mi-era în grijă că nu cumva am întârziat II Administratorul mi-a zis că nu pot avea acces 83

La elefanţi deoarece ei trăiesc în nori Am zis că asta-i o nebunie Că elefanţii trăiesc în zoo sau în locuri special amenajate În mod normal Nicidecum in cer Am murmurat d i a n a adică numele tău Dar mi-a zis să nu-mi fac griji Mi-a dat o hârtiuţă pe care era notată o adresă Şi numele tău la sfârşit Mi-a stat mult mai uşor şi m-am oprit din tremurat Adiministratorul a ridicat mâna şi cu degetul Indica spre norii care erau f. tulburi şi închişi la culoare Era o atmosferă apăsătoare oarecum Semăna cu acea din mortal kombat Puteai vedea elefanţii mari – imenşi cum mergeau printre norii Întunecaţi – pe cerul tulbure şi nocturn Aşa era cu adevărat Elefanţii se plimbau fericiţi şi cumva saltând pe cer Nu-mi venea să cred Adminul m-a invitat să vin mâine seara să văd cu ochii mei Să văd cu proprii mei ochi Cum se urcă elefanţii spre cer Dat fiind faptului că elefanţica aceea care murise de curând Nu erai tu şi mai ales aflând că tu nici nu te-ai transformat în elefanţică Am mers să te caut Am dat de tine foarte repede şi arătai la fel ca ultima dată Minunat – erai aceeaşi copiliţă arătoasă şi plină de viaţă III Îmi povestisei că într-adevar vroiai să te transformi În elefant şi vroiai să te căsătoreşti cu elefantul frumos Doar că – animalul de el – nu te-a aşteptat şi s-a căsătorit Cu altcineva şi se plimbă acum undeva pe cerul de deasupra noastră Am schimbat 200 de euro în banii locali 1 euro mi-a ieşit 155 de bancnote = o fanta juma de litru Se părea că asta nu-i deloc semnificativ Am mâncat Ţin minte că am şi baut şi că te-ai lipit la un moment dat de Trupul meu durduliu Cât era pe ce să uit de coţofana mea 84

Dar nu am uitat pentru că simţeam ceva Prea intens faţă de ea Tremuriciul mă apucase din nou Şi straniu că cerul niciodată nu se făcea normal Încontinuu elefanţi gigantici se plimbau deasupra Şi nici măcar nu puteam să-mi explic cum De naiba au ajuns acolo unde îi vedeam Era ca şi cum am nimerit într-o ţară care nu respectă Anumite legităţi ale fizicii sau ceva de genul ăsta A doua zi ne-am dus ambii la administrator Şi el tocmai se apuca să dea drumul unui elefant spre cer Era unul tânăr Un pui de elefant Care mergea ca şi noi pe pământ şi la un moment dat O scară în formă de spirală a apărut sub picioarele lui Ca materie amintea a un fel de ceaţă sau mai degrabă a fum Pe care călca elefantul şi se îndrepta spre sus Cu toate prostiile astea am uitat iarăşi Pentru câteva ore de coţofana mea Care îmi dăduse papucii Dar în aceeaşi seară Când mă umflam cu ceva bere mi-am amintit De ea şi am început să tremur cum nu mai Tremurasem niciodată în viaţa mea

85

ELENA VLADAREANU o iarnă pentru fratele meu mon amour, mon frère o să zidesc o iarnă pentru tine mă lipesc cu pieptul de zăpadă şi pieptul meu e plat şi feminitatea mea se spulberă ca un scrum! în mijlocul inimii mele a crescut o stea mă poţi îmbrăţişa ca pe un băiat tu eşti fratele meu de durere de moarte nu de naştere nu de mamă nu de tată ne ţinem de mână şi ţinându-ne de mână mergem în faţa gropii noastre noi suntem copiii de dimineaţă copiii de seară copiii din miezul nopţii unde ne sunt părinţii să ne spună cine suntem noi de fapt şi ce naiba căutăm în acest oraş unde tot ce atingem se preface în corpuri fără speranţe

oraşul până şi aceşti dinţi de porţelan pe care-i vezi rostogolindu-se pe trepte au mai multă viaţă decât mine o singură măsură pentru toate: lentoarea cu care ne mişcăm în acest aer maritim, printre zeci de păpuşi uriaşe cu oase care le străpung pielea putredă

86

pământ e în jurul nostru cât vezi cu ochii pământ rece înecăcios ca o felie de chec înmuiată în ceai aici toată lumea încearcă să ne vândă câte ceva farduri ciorapi reţete de slăbit mântuirea suntem la fel de singuri şi fără rost ca fotografiile cu actori de pe holurile casei de cultură a sindicatelor totul e relativ roşu viaţa noastră e relativ roşie te ajută românia să uiţi sau să te vindeci? într-o zi o să urce în tramvai un bărbat înarmat o să mă omoare pentru că nu sunt frumoasă pentru că nu îi place cum merg pentru că nu îi plac hainele mele când mă întorc acasă se prăbuşeşte lângă uşă cadrul bunicii (picioarele ei de fier dacă s-ar fi putut mama ar fi îngropat-o cu ele) din pereţi se desprind miei au limbi aspre şi lungi le atârnă în colţul buzelor se năpustesc spre mine nebunia vine încet nebunia e un şoarece alb şi frica e un şoarece alb

87

V. LEAC e mult mai greu să fii un poet special decît un poet bun sau mare. pe un poet bun îl citeşti şi-l aşezi pe raftul „bun” şi acolo rămâne urmînd a-l umple praful; de la el înveţi cum să nu scrii; un poet bun nu aduce tehnic nimic nou; are un subiect recognoscibil, puţină sensibilitate şi cam atît. un poet mare e copleşitor iar măreţia lui îţi pare de la un timp falsă profunzime, istorie, e ca un diamant şlefuit expus în vitrina unui muzeu lîngă alte diamante, îl admiri şi intri în următoarea sală. în sala următoare începe să-ţi lucească şi ţie ochii, simţi un fel de energie şi plăcere pe care doar aici o întîlneşti. citeşti şi reciteşti şi de fiecare dată e altceva, nu e nevoie să ai o anumită dispoziţie/stare pentru poezie, textul e orice stare în care te afli.

altă poveste ştii, mi-am citit horoscopul şi totul era ok, mai puţin… te-ai prins, nu? să vezi ce-am visat într-o zi: tu ştii căţeii ăia de jucărie, ăia care se umflă şi se fac mari, mari. parcă umflasem unul din ăsta şi s-a făcut mare, mare. şi dintr-o dată parcă era plin cu lapte. i-am făcut o găurică într-o lăbuţă şi beam laptele ăla. tu ce crezi că înseamnă asta? zice dana. îţi spun pe drum, zic. mamă, ce muzică frumoasă ai. asta e muzica mea. am căutat-o toată viaţa. eu nu aveam nimic în casă, doar o pungă de biscuiţi pe care şi-o uitase o studentă în librărie. ness sau ceai? biscuiţi şi un pahar de apă e bine, zice dana. (dorinţa unei pictoriţe noaptea e modestă) am aprins chiar şi un beţişor parfumat 88

muzica din filmul Orele s-a scurs prin difuzoare îmi împrumuţi şi mie… da. eu cărăm o bucată de scîndură care urma să fie pictată cam într-o lună, isus va sta pe scîndura asta, zice dana. (în plăsuţă erau Orele şi două beţe parfumate) mergeam amîndoi prin noapte. la ce te gîndeşti? am întrebat-o pe dana.

e marţi şi plouă .e seară şi norii fug de nebuni tu stai şi aştepţi ploaia ştii că în curînd o să curgă

te gîndeşti că

n-ai înlocuit ţigla căzută eşti în casă bei ceva şi te gândeşti să faci schimbări importante în viaţă bei te uiţi la tv.

ţipetele unui miting

cîinele smiorcăie vrea plimbare vrei o ţigară pachetul e gol mergi la chioşc tipa nu-ţi schimbă dantura bagi dantura în buzunar intri în casă – mitingul – îţi umpli paharul te gîndeşti la o tipa perfidă care studiază seismologia şi-ţi imaginezi că acum şi ea tremură de frig pe undeva bea bere cu vreun coleg fără chef tragi o gură îţi aprinzi o ţigară nouă

89

încerci să scapi de imaginea amicului tău care de cîţiva ani refuză să iasă din apartament te gîndeşti la alt amic plecat în suedia de la el ai barca după ce-aţi legat barca v-aţi dus în bar

hai să mergem la sepi a fost barca lui e profesionist

de atunci au trecut 4 ani sepi nu a lăsat nici un bilet îmi aprind altă ţigară mitingul a dispărut paharul e din nou gol

plouă torenţial

cenuşa lui aruncată în mureş cenuşă suflată de vînt peste mutrele noastre o coroană legată cu scotch pe o placă de polistiren el-buss face poze le trimite prietenului său din australia care lucrează într-o fabrică de bricege şi este frate de cruce cu 1 aborigean-care-a-mîncat-toată-viaţa-numai-frunze gînduri gînduri toarnă cu găleata.

? ce faci acolo .eşti în pat şi derulezi filmu

90

şopîrla de nisip fericirea? toţi ne-am jucat cu mingea păi draguțo acum ești şi tu pe malul lacului cu cortu cu trupa de fizicieni care joacă table eşti trează aşa stai liniştită şi bei 1 ceai eşti în cort afară e răcoare nu e frig e albastru albastru cerul şi apa şi stelele lumina tu stai întinsă cu mîna sub cap te gîndeşti nu te aude nimeni nu vede cum viaţa ta e la jumate pierdută prin magazine nu mai eşti în stare lasă nu-i nimic răstorni cana închizi ochii eşti undeva în aer acum cobori cu viteză aiuristică auzi ceva o lovitură la mrginea apei deschizi ochii nu-i nimic fizicienii dorm colega doarme zîmbeşte la glumele cuiva de acolo tu stai aşa îţi dai seama că orice ai face nu prea mai contează pentru că orice ai face tot nu contează şi aşa mai departe acum din nou ceva la marginea apei loveşte e un extraterestru culege stuf pentru mama sa îţi spui mergi să vezi ce se întîmplă 91

sunt nişte broscoi care se călăresc ridici 1 băţ vrei să plesneşti mîna îţi rămîne în aer mai bine arunci băţul în iarbă te întinzi închizi ochii în iarbă nu mai contează nimic se aud tunete ploaia.

your British sun .au trecut cinci ani de când am rămas aici obligat să-mi examinez continuu labele piciorelor îmi scrii că eşti în stare să faci un adevărat cult pentru el şi vederile lui cu karatişti care se antrenează pe vârfuri de stânci spui asta pentru că eşti prietena unui desenator de felicitări care te-a aburit vorbindu-ţi despre mantia lui cu reacţie ştii ce – toţi avem un substitut în benzile desenate pentru a afla mai multe trebuie să pătrundem în viaţa unui porc asta spunea un mare cercetător american nu există zombi e doar astenia de primăvară acum când derulez îmi închipui că-s vecinul tău că te invit la mine în bucătărie îţi ascult poveştile te admir cum tremuri plângi fumezi îţi ofer kafea pe urmă te dau afară şi alerg după tine pe scări azi dacă mă întrebi ţi-aş spune acelaşi lucru pentru că erai deprimată şi aveai un zâmbet irezistibil când mi-ai spus că eşti rea şi pervertită şi dai cu gheruţa te-am îmbrăţişat şi-am rămas aşa până noaptea târziu draguţă şi perversă când mă-ntrebai: Ceasurile pe care le cumperi ocazional funcţionează perfect în momentul negocierii, după 5 minute nu mai funcţionează. Au ceasurile un sentiment rasist, 92

sau pur şi simplu li se termină bateria după ce-s vândute? Cum îşi manifestă orbii extazul? Pe atunci tu făceai măşti pentru teknival eu inventam maxime pentru zâmbetul tău (fotoliu: locul în care pleacă bătrânii în vacanţă; telecomanda: secretul unei căsnicii fericite; dormitorul: aici te gândeşti serios la cât de outsider eşti) în ultima dimineaţă dinaintea plecării ţi-am spus nu-ţi face iluzii istoria se taie la montaj ai jurat că-ţi tatuezi chestia asta pe coapsa stângă acum eroul tău preferat are în mână o cană de ceai pun albumul la loc în geamantan sunt curat şi fără vicii aici e aproape ziuă.

mă rog zilnic să aibă grijă de tine .orice ţi-aş fi spus tot identic ţi-ar fi părut ştiam că eşti în altă parte şi vei rămâne acolo simulând superioritate şi oboseală simţeam că adică eram sigur c-o să mă îmbarc p'un pescador şi n-o să te mai văd ani întregi am visat că ţi-am dat o umbrelă cu un soare minuscul sub să te încălzească prin Anglia aia verde şi întunecată Ce face cea mai îndrăzneaţă fată din lume? eu l-am luat pe Jacky şi-am plecat la plimbare eram dispuşi amândoi să mergem până în Rusia am văzut un boschetar stând pe o treaptă în faţa unei clădiri cu un troller albastru întredeschis aproape de mânerul ridicat gata de plecare trona o păpuşă goală fără păr şi fără o mână ei bine drăguţo când am văzut-o am ştiut că eu sunt păpuşa aia i-am dat apă la arteziana din piaţă i-am udat labele şi-am plecat spre KF un bar unde poţi să-ţi iei şi câinele cu tine n-am stat mult nici aici pe masă era un pliant: „TURNUL RELICVELOR. ALTARUL INIMII, 24-26 iunie, Arad. O preţioasă colecţie a relicvelor sacre ale lui Buddha şi ale altor maeştrii buddhişti face acum înconjorul lumii. Turul oferă o rară oportunitate de a vedea aceste relicve

93

care au fost găsite în cenuşa rezultată în urma incendierii maeştrilor buddhişti, fiind esenţa realizărilor lor spirituale.” când nu te mai poţi bucura de lucrurile mărunte eşti terminat am plătit şi-am ieşit în stradă la semafor, în spatele meu, am auzit un copil: mami, de ce câinele ăsta are picioarele aşa scurte? N-am auzit răspunsul pentru că s-a făcut verde şi-am plecat în viteză, cuprinşi de panică. uneori noaptea mă găseşti pe malul mureşului întins pe nisipul fierbite pierdut printre boscheţi acum îmi dau seama că în viaţa asta a mea numai copacii şi câinii nu m-au dezamăgit mă cred norocos şi zâmbesc când numai cu câteva minute în urmă mi-a sărit o aşchie în pleoapa stângă am fost atât de aproape să ajung pentru tine 1 pirat de apă dulce când lucrurile mărunte nu-ţi mai spun nimic eşti mort alteori stau minute în şir pe bordură cu gândul la hamsterul meu care aleargă în gol şi mă gândesc la tine şi-ţi spun să nu plângi niciodată când hamsterul tău aleargă în gol acum caută un loc şi te adăposteşte undeva e rupere de nori după ce se opreşte şi ies stelele mergi spre casă pe jos prin aerul răcoros al verii în timp ce te dezbraci o să uiţi tot filmul ăsta te vei întinde şi vei adormi dimineaţa soarele o să-ţi bată în geamuri tu o să deschizi fereastra o să zâmbeşti mai inocent ca niciodată ca şi cum pe lumea asta n-a existat niciodată vreun hamster.

trei ani mai târziu .taci şi ascultă-mă sunt un personaj dintr-un roman religios care călătoreşte clandestin în vagoane de marfă într-un abc mi-am plasat telefonul în frigider actele le-am aruncat într-un spital pe geamul deschis unde fuma un tip cu ochelari groşi nu vorbesc cu nimeni nu mi-a făcut poze n-am familie nimic care să-mi întoarcă mutra în spate simt când cineva mă bârfeşte la trecere 94

îmi place să fac pe detectivul pe bordură îmi place să mângîi câinii pe cap îmi place să zâmbesc când îţi răscolesc dulapul sunt în baie şi am senzaţia că plasez bombe prin subsoluri când sunt în gelaterie închis într-o bilă transparentă înconjurat de asistente am senzaţia că sunt comestibil am văzut cândva o fetiţă care avea unghiile pictate cu portretele prietenilor ei imaginari fratele ei ţinea în mână un evantai cu care alunga musculiţele şi insectele care încercau să se pună pe unghiile ei dacă îmi spui de ce musculiţele făceau asta te iau cu mine în insule pot să-ţi povestesc totul pentru că ştiu că în curând vei pleca ştiu cum va fi nu-mi spune nimic sunt în iad sub un munte de varză nu mă deranja câinele meu nu te mai recunoaşte.

metanoia .Nimic nu merită încadrat, ne cunoaştem atît de bine reacţiile. Junioare distruse de sistem se clatină. Nu-mi veni cu explicaţii ştiinţifice. Ştii ce-i în sufletul lor? Plouă, cîinii dorm lungiţi pe canapele. Ies noaptea pentru că fucking nu rezist altfel. Cei mai mulţi stau închişi în casă omorîndu-şi timpul fumînd în bucătărie la geam.

În orice Club se împart aceleaşi pastile futute; 95

pe mese pahare răsturnate, majoritatea fucking s-au retras în camere. Te privesc printr-o cagulă, ai mîinile aduse la piept, eşti îngrozită. Toţi mă invidiază sunt numai sticlă şi oţel. Pe scaun o poşetă şi un fular, sprijinită în coate Melinda trage cu paiul gin-orange „pentru nervi”. Îi zic du-te şi te reîncarnează şi vino rapid înapoi. „Cine-mi va pune mîine cuburi de gheaţă pe frunte? Am obosit privind atîţia oameni eleganţi şi depravaţi. Să trăieşti ca un debitor, mereu ascuns.”

N-am luat în viaţa mea un credit şi tot insolvabil mă simt. La un bec improvizat mă dichisesc, cu apă rece îmi spăl mutra şi dinţii. Trebuie să fii foarte calculat s-o duci pînă la capăt. Mă interesează numai schimbările care se produc după logica mea.

E bine să ieşi în natură, aşa-mi vorbea ea, să te gîndeşti la nimic. Nu-ţi cere scuze a fost o experienţă. Fiecare, de acum încolo, ştie ce-are de făcut. Mă joc cu gloanţele de rezervă ca un dement. Cînd mă gîndesc la tine ştiu c-o să-mi iasă totul perfect.

96

RADU ANDRIESCU musca Azi am fost atacat de o muscă uriaşă, la curs. Era beată de singurătate, într-o sală de la studenţii străini. Întâmplător, le povesteam puţinelor studente despre jurnalismul gonzo şi cartea lui Thompson, de la Polirom. Dădeam citatul din Faulkner, care l-a inspirat pe Hunter S: fiction is often the best fact. Musca mi-a apărut întâi ca un gândac mare şi negru, între pagina pe care o citeam şi piept. Am ochiul slab şi imaginaţia bogată. Soderbergh mi-ar putea fi prieten. La Goldbloom am ceva reticenţe, mi se pare superficial, dar aveam în minte maşinăria din care iese omul-muscă.

97

Cele câteva studente de la studii americane au râs de gesturile mele speriate. Al doilea atac a fost fizic, la ceafă. Gesturile mele s-au amplificat, iar articolul lui Thompson, dintr-o revistă obscură de la începutul anilor '70, despre derby-ul din Kentucky, războiul din Vietnam, intervenţia din Cambogia şi cei patru studenţi pacifişti de la Kent State Univ., omorâţi de poliţie, a ajuns un argument minor în discuţia despre muşte. Următorul atac, pe obraz, a venit atunci când le întrebam ce înseamnă DS's în textul lui Hunter. Acronimul apare de două ori, într-o construcţie care poate părea ciudată, pentru un cititor român. A bad case of DS's. Studentele mele nu ştiau ce înseamnă delirium tremens şi a trebuit să le explic. Din literatură, evident. Încerci să te scuturi de băutură şi ai impresia că cele mai mărunte creaturi îţi vor răul. Le-am rugat să nu omoare musca, după ce atacul s-a concentrat pe una dintre ele. Musca s-a camuflat perfect pe unul din cuiele negre ale cuierului din fundul sălii, o scândură de lemn pe un perete alb. 98

De la catedră, nu o vedeam. Studentele m-au asigurat că este acolo. Le-am zis că oricum nu are un viitor, în sala aceea minusculă, cu ferestre închise. A fost ultimul nostru curs, după doi ani de poveşti despre proza, poezia şi jurnalismul american. Plus câteva traduceri. Am terminat cursul mai repede decât ar fi trebuit, pentru că era foarte frig. Pereţii încă sunt reci, după o lună de caniculă.

99

DAN SOCIU Apă de vis (fragment) toarnă-mi sete în pahar fiindcă mor de-atîta apă (anonim spaniol din Evul Mediu) pe manie îşi ia haine de care i-e ruşine în depresie. îşi ţine cuţitele şi furculiţele cu vîrfurile în sus. i le întorci şi a doua zi sînt la fel. îi e frică de cîini, are un spray paralizant cu trei jeturi. ocoleşte mult ca să ajungă acasă. şi-a închiriat o cameră în subsol, unde nu poate să adoarmă şi cînd apucă doarme mult iar cînd se trezeşte, e ca lovită din toate părţile. pe manie iese printre oameni ca să se obosească, să se întoarcă obosită în subsol. & bupropion – dopamină, noradrenalină dragoste – oxitocină, vasopresină (plăcere, încredere, imunitate) cafeină – energie, ritual, vertebrarea dimineţii gimnastică – flotări, genuflexiuni (endorfină, tonus, narcisism) hrană – proteine, vitamine, fibre, carbohidraţi (energie, plăcere, supravieţuire) ceai – energie, ritual, nevroză muncă – bani hrană – carne (tiramină, fier), suplimente ceai muncă muzică – nostalgie 100

exerciţii ceai plimbare (pînă la gura de metrou şi înapoi)- endorfine, adrenalină (cîini, maşini), oxigen imagini muzică imagini hrană dragoste restart bupropion dragoste cafeină surplus de serotonină în dimineţile cu soare sau cu ninsoare & vede mărunţişuri, schimbări subtile de lumină sau pune întrebări frumoase, fără nici un interes social: cînd se transformă păpădiile galbene în păpădii pufoase, cenuşii. e un moment anume? e un singur moment? se transformă toate deodată? cînd ne despărţim, ne despărţim serios şi profund, fără întoarcere şi ne despărţim de-atîtea ori în fiecare anotimp. ultima oară ne-am plimbat despărţiţi în parc, ne-am aşezat pe iarbă şi am tăcut, niciunul nu se mişca dar parcă ne vedeam cum dăm din mîini, ca înecaţii. am vorbit primul, ca să repar (uită-te în spate, ce?, tocmai s-a transformat o păpădie galbenă într-una cenuşie, prea tîrziu, ai pierdut-o) şi după un timp ne-am dus acasă împăcaţi, am gătit, am vorbit. dar ştiam amîndoi că undeva suntem stricaţi de tot, într-o realitate ne iubeam, în alta stăteam tăcuţi pe iarbă şi dădeam din mîini ca înecaţii. & o ajut cît pot, dar o fac ostentativ, ca şi cum aş vrea să adun puncte. ea o face discret – mi-era sete şi beam ape şi sucuri, ţîşneau arteziene, intram în rîu, mă scufundam şi mi-era şi mai sete. am deschis robinetul, am pus paharul sub jet, mi-a dat peste mînă, brutal şi gestul ei m-a trezit. am deschis ochii, am băut apă adevărată şi m-am culcat la loc. dormea alături, nu ştia nimic din ce se-ntîmplase & bunicii ei din satul Urzicuţa 101

lumea-i spunea Bomboana. s-a omorît cu acid clorhidric & cînd avea trei ani, i-a murit un frăţior mic de cîteva luni. au dus-o şi pe ea să-l vadă. îmi povesteşte uneori de asta, de fiecare dată ca şi cum mi-ar povesti prima oară. cînd spune „frăţior” e ca atunci cînd a zis că n-are bani de „ghetuţi” : i-am simţit sufletul, ăla etern. nu ştiu cum s-o spun altfel, nici nu e nevoie & m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult. i-am spus că, oricît de bine aş fi, ştiu că undeva mă aşteaptă patul de spital, drenele. imaginează-ţi că după seara asta frumoasă, după ce vedem un film, mîncăm gogoşi cu ciocolată, ne plimbăm prin parc - cineva ne aşteaptă, undeva pe drum, cu o rangă de fier, să ne calce în picioare. imaginează-ţi că ştii asta chiar şi cînd o uiţi. metafora mea era însă alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar aşa: crocodilii, după ce-şi trag prada în apă, o ascund în cîte o grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată, dar vie şi se întorc după ea cînd le e foame. imaginează-ţi că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul. & am zis să rămînem împreună pînă la primăvară, să ieşim mai ieftin la chirii. dragoste estică, dragoste sub dărîmături, unde nu ai de ales, trebuie să iubeşti pe cineva, altfel te ia mama dracului & îi e teamă de cîini, dar cînd vede unul (sau o pisică), faţa se luminează ca şi cum s-ar şti cu cîinele ăla şi nu s-au mai văzut de mult sau ca şi cum n-ar mai fi văzut cîine pînă atunci. & ce muncă face şi ea – m-a sunat noaptea din gardă să vin pînă la capătul străzii unde 102

e densitatea cea mai mare de cîini şi în telefon de undeva din spatele ei pe un coridor prelung se auzea urletul sacadat al unei femei care probabil compensa pentru vocea iubitoare din capul ei care se încăpăţînează să tacă – ce muncă dar măcar ştie diferenţa dintre o suferinţă reală şi una isterică ştie cu ce se mănîncă fobiile halucinaţiile gîndirea dublă halucinoza în vreme ce noi ceilalţi ne trezim în unele nopţi speriaţi ca nişte copii şi credem că e de la păcatele noastre & cum se bulgăresc depresivii – se pun sub copacul înzăpezit şi îl scutură.

pavor nocturn dacă nu te vindecă de tot nu te vindecă deloc pedalez printre copaci, mă brutalizez să ţin hormonul fericirii la suprafaţă. aş putea trece direct prin ei, în mişcările mele fără viitor stiam ca sunt undeva pe harta deasupra tuturor locurilor si cand a ramas dimineata la mine am simtit-o aproape fizic eram intinsi pe doua paturi in camera rece de hotel si eram in ultima camera a lumii in spatele capului dupa perete nu mai era nimic rece si neclar sub patura degetele noastre de la picioare intinse si mai departe zilele venite si duse cu toata lumina lor plutind pe deasupra oriunde merg merg numai inainte ca un rechin in vise nu esti niciodata confuz aici incepe tot timpul iarna si se face intruna intuneric si frig dar din cand in cand lumina altui soare ajunge deviata si trece si peste bicicleta mea nu mai ies din casa si nu mai pedalez dar o sa ies o singura data si o sa si pedalez printre toti acei pereti luminati care dispar imediat intr-o galaxie indepartata cu milioane de ani in urma au fost zile de vara cand spre sfarsitul lor la intoarcerea acasa am fi putut sa ramanem o familie tanara cu sare de mare pe piele 103

viitorul intact si nucleele atomilor in specia lor initiala o ploaie scurta s-ar fi topit deasupra flacarilor arcuindu-se peste autostrada fara sa o atinga dar verile acelea s-au terminat acum n-ar fi decat un ocol furios fara impact printre umbre lumea asta care se zgaltaie se tine bine intr-o branula si seringi multe seringi sa fixeze pe un hol infectat intr-o salita murdara cand s-a terminat pentru el m-a uitat pe loc dar fata lui continua sa creasca peste a mea cand o sa se termine si cu ea o sa ma uite pe loc bacteriile o sa-i manance trasaturile dar modelul o sa-si continue programul si micuta gena letala o sa alunece mai departe intacta ca o barcuta binecuvantata cand o sa intru in padure o sa-mi scot tricoul si o sa-l agat de bicicleta o sa trec pe sub fasiile de soare dintre copaci seara o sa privesc in oglinda cum s-a prabusit ziua o sa se termine si vara si soarele o sa fie din ce in ce mai slab pana cand o sa-mi dispara de tot de pe piele intr-o dimineata am mancat impreuna in vitrina unui fast-food de unde priveam zapada topindu-se in jurul picioarelor care asteptau pentru ca o parte din ce faceam era in timpul vietii stralucea un pic in iarna pamantul a ajuns la marginea sistemului si a iesit am simtit clar cand s-a dus luna s-a clatinat si s-a tulburat ca injectata cu o substanta de contrast dar mult mai putin dramatic aproape deloc ca tot ce a fost si-a trecut cand intrai seara pe usa nu mai gaseai nimic din mine pe canapea in fata televizorului asa cum atunci ca si alta data nimeni nu intrase pe usa am fi putut trece unul prin altul in miscarile noastre fara viitor orele sunt acum din ce in ce mai scurte iar verile sunt mai scurte decat orele in fiecare an treci pe langa alt soare nu-i simti caldura simti doar inghetul cand dispare lumina vine si pleaca fara sa aduca sa duca sau sa lase vreo urma cineva din trecut de care erai legat prin magie stia sa faca mult farmec in jur dupa ce ai rupt legaturile nu mai stie 104

si farmecul ti-a ramas tie tot in trecut fata lui si a ei se amesteca intruna pe mine mi-e rau alerg pe langa lac ma brutalizez sa tin hormonul fericirii la suprafata pe malul celalalt sunt noile blocuri noile medii de cultura pentru cresterea si dezolarea noilor familii tinere acolo e trecutul cel mai frumos si primele veri radioactivele e alt soare acum cu alta lumina care incalzeste la fel aceleasi functii alta sursa cel mai bine intelegi asta cand ti se da locul de langa aripa norii se intind dupa geamul protector ca un camp de zapada din care vezi doar o fasie cat te lasa aripa nu erau nici inainte urme de pasi pe camp nici acum nu sunt daca deschizi usa de urgenta te congelezi ca si inainte dar nu mai vezi pentru ca nu mai sunt urgente jos de tot langa padure sub stratul de lumina al zilelor duse o ploaie de vara trece autostrada si dispare si dupa ce dispare straluceste inca un pic si dispare.

2.09.10 toamna a început la Eroii Revoluţiei la gura de metrou de peste drum de cimitirul scriitorilor pe lîngă care cînd trec cu troleibuzul ma gîndesc : aici lîngă benzinărie cu Nichita cu băieţii o toamnă şi încă o toamnă şi încă una şi milioane de veri pînă la stingerea soarelui. toamna e băiat ţi le spune în faţă Stephen Hawking e băiat vîntul rece îţi spune în faţă că nu eşti dorit nici nedorit viaţa şi moartea ta nu au nici o importanţă Stephen Hawking azi 2 septembrie în The Guardian : universul s-a creat singur din nimic şi acum putem s-o şi demonstrăm. in yer face ca băieţii Ruslan molecule şi alte molecule şi zero semnificaţie Marius nu sîntem mai speciali decît sarcoptul rîiei. cînd am intrat la Grigorescu era încă vara cînd am ieşit la Eroi se întunecase era frig şi mirosea a toamnă mirosul ăla care-ţi aminteşte de alte toamne şi pentru o clipă te păcăleşte continuitatea ţi se urcă la cap - a coborît cu o geantă plină de legume 105

am îmbrăţişat-o şi am săltat geanta într-o mînă gesturi străvechi ca în Iaşi cînd venea perechea mea de atunci de-acasă cu pachet. la trecerea de pietoni mi-am lipit o ureche rece de urechea ei încalzită în autobuz ştrudel fierbinte cu îngheţată. atîta ostilitate a naturii şi societăţii ce o să fie în următoarele luni oboseală şi frig şi bani din ce în ce mai puţini o să construiască în jurul saltelelor un fel de scut magnetic un cocon paradoxal în care pieile şi ciolanele noastre în sex şi în somn o să se lăfăie în intensitate ca o ureche rece lîngă o ureche fierbinte iar ăsta e tot cadoul pe care-l mai poţi smulge ororii şi să zici mersi.

______ La astm, suflul plămînilor e ca vîntul șuierînd pe sub uși, la pneumonie ca scîrțîitul zăpezii aerate sub tălpi, iar plămînii bolnavi de bronșită fîlfîie agitați ca hulubii închiși pe iarnă în voliere. În salonul meu era un șofer bătrîn, cu plămînii sparți sub un autobuz, cînd îi reparase motorul. O femeie micuță stătea noaptea cu urechea lipită pe pieptul lui. Ghemuită, fără să doarmă, pîndea schimbarea de suflu, destabilizarea ca un aparat meteo uitat prin munți analizînd semnalele avalanșei.

gym

106

Două păsări surori stau pe o creangă, una mănîncă și cealalta se uită. (Upanișade)

1. Peste drum e o sală de fitness pe trei nivele, sus aparate, jos dans şi dans. Cel mai bine îi văd din bucătărie, cînd mă duc pe balcon la fumat. Fetele dansează şi nu-şi dau seama că le privesc, dar cu băieţii sunt la acelaşi nivel, uneori le întorc spatele şi fumez contemplînd faianţa, vasele murdare din chiuvetă, să nu creadă că mă uit la ei, să înţeleagă cu totul altceva. Unii vin şi sîmbătă seara, aceştia sunt probabil cei fără viaţă socială. Duminica nu mai apare nimeni, pot privi liniştit, cît vreau, sala pustie.

2. Seara, se urcă pe garaj, de pe garaj în copac şi din copac le urmăreşte pe fetele din sala de dans - sînii lor săltăreţi ar putea fi la fel de bine

107

pe lună. Cinşpe ani şi viitor zero argintul din pungă îi topeşte mintea ca detergenţii grăsimea din farfurii. E desuet, e o fantomă a anilor '90, nu mai e bun nici măcar pentru reportaje sociale. Eu n-am ce să-i fac, creştinismul meu se opreşte la strînsul căcatului zilnic după pisică. Pui de aşa ceva să fi fost, ar fi avut o şansă – l-ar fi lins mă-sa, l-ar fi păzit.

Ploile noastre Plouă bogat și fără suflet peste căsuța sociopatului uitată în cîmp fără să o atingă. Ploile nu mai ating nimic aici, de cîteva nopți își caută materia perfectă peste care se cadă. Picăturile putrezesc între firele de înaltă tensiune, e o atmosferă de neliniște veninoasă. Pînă acum au aflat deja toți ce-i cu mine.

Orice e posibil și ce nu e se ridică pe picioarele din față și plînge cu riduri pufoase la cameră. Cînd ajung la pace și claritate, oriunde aș fi, mă rătăcesc automat în mijlocul unei păduri arse, mă pierd ca un șoarece de laborator care tînjește la claritatea și pacea unei păduri arse. E vorba de un alt 108

șoarece, celălalt a scăpat dintre degetele laborantei, s-a ascuns după neoane sau e la ea acasă

și o așteaptă cu muzica dată la maxim și inima bubuind. Sau a lăsat toată ura să curgă pe podelele cenușii, a adormit în bucătărie pe un taburet și fumează mecanic țigară de la țigară înconjurat de aburi de ură. Și unii pornesc zi de zi dușul și speră ca jetul de apă rece să-i umilească numai verbal,

și unii pornesc de mici spre ovulele fierbinți ca insectele de la periferii spre luminile aeroportului și cînd ajung, înțeleg ce am înțeles eu încă din clasa întîi – că toate sînt egal de triste după ce trec și n-am mai trecut nicăieri, am rămas încremeniți în după-amiaza de toamnă, lîngă caloriferele reci, cu norii de cretă deasupra capetelor ca într-o poză de manual și chiar a intrat în manual, s-a făcut o lecție despre noi și povestea noastră eroică,

și s-a predat. Am cunoscut recent la Real, în frigul de la raionul de pește, o femeie care mi-a spus că își amintește de pupilele mele nemișcate, fixate pe cefele colegilor din față. Începuse să plouă, era ultima ploaie din acea toamnă și ploaia se oprise la jumătatea ferestrei, ca și cum n-ar fi știut dacă să cadă sau nu, mi-a spus femeia și novacul încă viu, îngropat în gheață ca o inimă de porc pentru transplant,

109

își mișca buzele într-un continuum dumnezeiesc, un flow cum n-a avut vreodată viața mea. E vară, stau pe coapsele tale și ne uităm la Persona lui Bergman. Am adormit cu degetele tale în mine frămîntîndu-mi încet mațele calde. Cînd mă trezesc, frunzele copacului de după fereastra deschisă sînt de apă argintie, suspendată.

&&&&&&& Te-am văzut într-o poză la pompe funebre pe Dudești, n-aveai nume dar anii 80 își bătuseră joc și de părul tău sau poate veneai de la o nuntă cînd ai pozat pentru piatra de mormînt și de aia îți făcuseși sărmăluțe în cap, ca mătușile maică-mii. Ai fi putut fi o mătușă de-ale maică-mii, în tinerețe. Una peste alta arătai ca una care nu s-ar fi uitat la mine, ca una care nu s-ar fi lăsat ușor impresionată. Nu mă bărbierisem în ziua aia, ca să atrag femeile fertile și tu nici n-ai tresărit. Se vedea că nu ți-e frică de viață și nu-ți părea rău că n-o să ajungi o bătrînă cu halenă. Aveai ochi frumoși și sprîncenele arcuite, pe Dudești mirosea a iarbă proaspăt cosită. Mirosul ăsta îmi amintește uneori de bunică-miu, de vocea lui jucăușă cînd se întorcea seara acasă. Băusem prea multă cafea și simțeam că bunicu se pregătea să ne bată, pe rînd, unul cîte unul, peste bot, cu pula lui mare, acolo, pe trotuar. Dacă tot nu mai ai limite, ai fi putut să vii să mă îmbrățișezi strîns pe dinăuntru, ca alcoolul.

============ Podele curate, lucioase. Linişte. Spaţii largi, multă lumină. Fotografiile înalte ale unor hoteluri cu pereţi de gheaţă, paturi de gheaţă. Afişe ecologice sobre, frumoase şi inutile. Semne stranii, puncte şi cerculeţe deasupra literelor. 110

Design minimalist, care-ţi impune respect şi decenţă. Afară, după pereţii de sticlă, flutură steagurile albastre, cu litere galbene. În parcare e ordine şi pace. Ca nicăieri, în nici o altă parcare a oraşului. Apoi încep spaţiile nesfîrşite, dinspre aeroport. De la aeroport în sus şi pînă departe, restul lumii. Și mai departe, dormitoare false, cu paturi matrimoniale atinse numai de umbrele pure din viitor. Dulapuri de haine goale, înăuntru tăcerea de lîngă vuietul vîntului, într-un refugiu din munți. Corpuri de bibliotecă cu o singură carte, în cîteva zeci de exemplare. Aceeaşi carte cu acelaşi titlu. Cerculeţe şi puncte deasupra vocalelor, omuleţi cu ochii deasupra capului. Şi feţele goale, fără trăsături. Totul e nou, neatins. În unele camere, cîte un televizor deschis. Sînt cei pe care i-ai lăsat în urmă, în visul de dimineață, întrerupt de greață și dureri de ficat. Vorbesc și cîntă și dansează. Nu dau nici un semn că vor să te întorci, te-au uitat. Pe mobile nu e fir de praf. Nici o pată, nici o insectă. Pătuţuri supraetajate şi pereţi coloraţi camerele pentru copii. În depozitele subterane, copiii își așteaptă forma în cuve pentru digestie. Apartamentele strălucesc sub neoanele uriaşe de pe tavan. Mormane de jucării ieftine, urîte, cu nasturi negri, opaci, în loc de ochi. Aspre, cu braţe şi picioare de cîrpă, albite în canale cu clor. E foarte cald şi te simți rău. Ai vrea să te culci pe unul dintre paturi. Pe unul dintre cele de sus, ca în taberele stomatologice, cum le spuneau părinții deși erau doar niște barăci de tablă unde așteptați în vacanță să vă crească gingiile și apoi fața. Nici pînă acum nu ți-au crescut toate trăsăturile și restul din tine sînt doar colonii de horcăituri care urcă și coboară. Nu știi cînd ai ajuns aici. Erați doi pe bancheta din spate a taxiului și tot voi erați în taxiul mic de pe ecranul GPSului, pe bancheta din spate. Dar nu știi care și cum, dacă vă mișcați sau erați nemișcați și se mișca drumul. Unul singur dintre voi a ajuns. Vă dureau picioarele, v-ați descălțat și ați găsit în pantofi cuiburi părăsite de șobolani. Stropite cu vome, să marcheze drumul de întoarcere. Cînd înnebunesc, șobolanii le văd ca simboluri, ca victorii ale conștiinței lor împotriva conștiinței noastre. Cineva de lîngă tine îți palpa ficatul, să-l liniștească. Ți-ai fi dorit să fii în taxiul mic, cu un ficat abstract. Ce drum oribil. Taximetristul ajunsese cu povestea vieții lui 111

fix la jumătate. Îi tremurau mîinile și-i clănțăneau dinții. Undeva pe marginea autostrăzii se adunase lume. Se pare că o fetiță se înecase în fosa septică și se opriseră să-i asculte cîntecul. Nu vă duceți, a croncănit GPSul, dar tu te-ai dus. Niciunul dintre noi nu-ți dorește întoarcerea, te-am uitat.

\\\\\\\\\\\\\\\\\\//////////////// Ca să fie cît mai real, te trezești în plină cădere. Același organism metafizic care, într-o dimineață ploioasă, a inventat limitele îți dă un fel de bicicletă pentru pierderea controlului. O bicicletă fără ghidon, să-ți înveți mîinile cu nimic de apucat, fără pedale, să uiți de picioare, fără roți, să te obișnuiești cu nici o direcție de urmat. Genunchii unui bărbat străin urcă și coboară, ți se apropie și se îndepărtează de ochi. Din ceruri o muzică relaxantă de lift îți amintește că ești unde trebuie. Nu ești pentru că n-ai fost niciodată și înălțimea de la care cazi crește cu mii de metri pe secundă dar e OK, de la 10 metri în sus oricum nu mai contează de unde cazi. Și într-o dimineață renunți la întoarcere, picioarele străinului te duc unde vor. Pisica ta fără gură, Saudade, se apropie de pleoapele tale închise și scîncește din piept să o atingi.

112

Omul zburător cimentat între crengile plopului te privește prin fereastra deschisă și te roagă din ochi să-l atingi. Pentru că am rupt legătura și ne vedem rar, numai în crize, cînd se retrag în India, în ashramuri cascadorii care ne susțin în secret legendele vieților noastre eroice, îi suspectez pe prietenii mei că au înnebunit și bănuiesc că și ei mă suspectează pe mine. Ultima oară, lîngă debarcader, ne-am făcut teste pe imaginea întunecată a pădurii și imaginea pădurii în lac. Eu am văzut un iepure, pescuia cu urechile, Gabi a văzut una dintre creaturile alea pufoase de doliu, pe care le cumperi să uite pe cineva drag în locul tău. Anto a văzut cenușa pădurii. Se făcuse friguț, ciorile mai bătrîne, cele ce-au zburat peste părinții noștri cînd se duceau la școală și peste noi cînd ne întorceam, se retrăgeau spre Rahova. Abia spre dimineață a devenit evident că pădurea și umbra copacilor în lac au mereu aceleași forme, stupide și fixe, că nebunia e în pădure și-n lac sau în decorator, nu în noi. Ciorile ne-au privit cu ochii înțelegători ai tinereții și nu ne-au ajutat să ne înțelegem mînia.

113

Amintiri mai vechi decît noi Au întins o pătură la soare, pe trotuar, și își leagănă bulănașele-n aer. Unele au primit deja fiola sexualității, altele au primit fiola împotriva sexualității. Eu sînt prezentul, drăgălașelor, pot să stau aici cu voi 3 secunde, cît ține viața mea? Și eu sîngerez încet, ca numele unei trupe rock: Brațe rupte pe munte. Cînd se ard cartofii, bastonul curbat al bunicii Ioanei sprijinit de calorifer cade sonor pe podeaua bucătăriei și în cădere se carbonizează: ceva trebuie sacrificat cînd altceva e salvat. Grija ei mă înduioșează.

N-avem în comun decît morțile noastre încă nesincronizate și pe fata noastră dulce ca zahărul trecutului, muncit de sclavi, dar m-o fi văzut prin fereastra băii, era o picătură de ploaie între celelalte, cea care a alunecat. Știe cum e să te simți singur pe lume și să mănînci mîncare arsă. Jung povestește atît de frumos în Memorii despre maimuțe, că așteptau răsăritul soarelui pe crengi în liniște, cu privirile îndreptate spre cer, și acum e superb, ca și cum ar fi trăit o presimțire sau o nostalgie a conștiinței. Dacă ați primi-o într-o zi, drăgălașelor, și o vreme ar fi minunat dar pe urmă conștiința s-ar înmulți, v-ați dori cu disperare una singură, sau niciuna, la loc, cu un singur fir de iarbă pe ea, ca marea, pentru că numai marea e sfîntă, cu senzațiile ei. Tractorașul de la Costinești e sfînt și tractoristul lui, care a trăit 90 de ani cu beția vitezei.

114

Ce mi-a rămas de la el e o pereche de sandale verzi, derutante. Tălpile lasă pe canapele lozinci de praf. Ultima, ieri, a fost Ser revolucionario es tener sentido comun ceea ce n-are mai mult sens decît mieunatul picăturilor de ploaie: suntem mici, mici, mic, mi, m, suntem prea mici să apărem pe bune pe lume ca ființe cu oase. Am futut fete vara dar în secret mi-aș fi dorit să fut vara. M-am și înecat într-o vară, la 17 ani, cînd se dădea Dallas pe TVR și fratele meu mai mare m-a chemat acasă pe deasupra iazului pînă a terminat vorbirea și limba l-a stors de toate posibilită țile ei. Ce-mi pare rău e că pe el îl mai lasă cîteodată să fie copil. Are și covoraș magic, dar i-a uitat cuvîntul magic, privește întristat cum zace pe podea.

*** A fost apoi o după-amiază de duminică în metroul spre gară. Vorbeam despre copii și eu am spus că nu mai vreau, că nu mă simt în stare. Și că ar fi nedrept față de fiica mea. În statie tot voiai să ieși pe ușa cealaltă, cea care da-n hăul scârbos dintre șine și-ti ascundeai ochii să nu te văd cum plângi. Mi-ai spus cândva – nu sunt frumoasă, nu în sens clasic. Și eu ti-am spus – știu, adică la început știam, acum nu-mi mai pasă. Altădată mi-ai spus că nu ai fost făcută din dragoste și mă întrebam de unde atâta dragoste-n tine. Și ce dacă ai tăi nu te-au vrut. Te voiam eu.

IV Cam cu o oră înainte să mă trezesc intru în bucătărie și fac cafea pentru toți și nu mi-e nici mie așa de ușor

115

cu o copilărie săracă în spate, într-un orășel din Moldova și o vulpiță vicioasă încearcă să mă muște de mînă. Am citit pe net despre ea: înseamnă dragoste neîmpărtășită și nebunie.

Pe fereastra bucătăriei se vede întotdeauna aeroportul, din puțul de ciment dintre blocuri, unde miroase a ciorbă de zarzavaturi și excremente de animale care agonizează pe sticle sparte,

se ridică mereu spre cer avioane grele de apă. Dar nu ne mai păcălim, am pornit și ieri spre aeroport și alaltăieri, toată primăvara de fapt și am întîrziat. Sufletele noastre au nimerit din prima zi și acum se plimbă

pe alei însorite, printre mii de fețe noi sau discută cîntat și dulce cu o feti ță, Cățelușa. Celelalte componente ale noastre, cele obscure, s-au întors acasă învinse cu autobuzul prin ploaie, lîngă aceeași pereche de nemți înghețați.

În ultima zi, adică ieri, cînd și-au deschis ușa de la intrare sărutîndu-se pe gît, o explozie de lumină în hol le-a rezolvat viețile. Au rămas acolo, în nesfîrșita zi de ieri și s-au rostogolit pe cearșafuri răcoroase pentru eternitate.

Ce frumoasă și ce departe e ziua de ieri, ce reale sînt aceste cereale.

116

XIII După voce simţim că dispecera are limba despicată şi vocea ne duce pe străzi întunecate ca fundul mării cu viteza egală a unui meduze rănite alunecînd spre mormîntul ei de nisip. Pentru ce ne transmite acum şuieratul neîntrerupt al nostalgiei nesfîrșite ce ne ghidează mai departe cît mai departe de noi dispecera a fost instruită intens şi sever. A intrat în tinereţe ca din întîmplare în anumite subsoluri unde se auzeau ultimele părţi din anumite melodii şi în copilărie a aşezat unul lîngă altul timbre cu nori Mammatus în clasorul albastru pe care-ntr-o după-amiază de toamnă l-a strîns brusc între genunchi speriată de paşii grăbiţi ai unui bărbat ponosit ce-a trecut pe lîngă casa lui fără s-o recunoască. Imaginea timbrelor topindu-i-se între genunchi ne ţine închişi aici: am putea să desfacem dispecera să-i găsim mecanismul şi să nu găsim nici un mecanism.

spre dimineață ieșisem iar spre dimineață de la veioze drogați eu dulămiță și bianca pe dorobanți

117

vasilissa Amor de loca juventud umbrele păsărilor alunecă deasupra pietrelor cubice zâmbesc de parcă aş fi aflat un secret buenos días mi compañero îi şoptesc sângelui vântul îmi răsfrânge uşor buzele nu vă desparte decât pielea asta care arde ca frecată cu prosopul mi compañeros anotimpul în care lanţul meu ADN va fi un lanţ de păpădii este aproape câţiva tipi care fac jogging mă depăşesc toţi îşi ţin respiraţia când trec pe lângă mine niciunul nu vrea să pară obosit

arta aţîţării ridic din praf o pană de porumbel (fetiţele powerpuff sunt în misiune) 118

încep să mă gîdil cu ea în talpă (băieţeii powerpuff se ţin de promisiune)

vocea mea spune în ziua în care ai plecat în armată am rămas în gară undeva un hamal trăgea căruciorul roțile scârțâiau roțile încet hamalul m-a întrebat dacă am bagaje pe platforma căruciorului ghemuită am visat că am primit un colet prin poștă era o vestă militară salutam în fața oglinzii defilam dar mă împiedicam în papuci m-am trezit căutând prin sutele de buzunare ale vestei după ceva al tău de câteva zile rulează un documentar mi-e greu să nu mă uit se fac manevre se organizează patrule și tu câteodată în lumina lanternei îți apeși palma pe față ștergi praful zilei îți ies aburi din gură spui ceva naratorul are vocea mea vocea mea spune acum soldații se întorc în tabără nu a fost rănit nimeni se împart batoane energizante soldații își sună prietenele

119

MATEI HUTOPILA #1 înaintam ca-n antichrist în slowmo aruncat pe cîmpurile-fără-de-tine fără de tine abia dimineaţă mi-am dat seamă că era hurghişul sub luna creponată şi murdară şi luminoasă că nu era normal să-naintez în slowmo şi să nu mă tem. o briză ca de interior îmi bătea ferigile uşor de picioare eram gol luna creponată şi murdară şi extrem de luminoasă anina de un cer negruindiggo fără nori şi nu era nici un sunet nici o apăsare nici un scop munţii se intuiau negri pe cerul negruindiggo era o singurătate îndemînoasă nici un sentiment nici o prezenţă nici un sunet cu toate astea ceva în mine simţea ritmul ritmul în spatele întregii mişcări a bolţii a ferigilor a mea şi înaintau toate în slowmo şi nu din inerţie dimineaţă am simţit o mirare şi ciudat, o mîhnire a fost n-a fost coşmar tu nu existai acolo nimic nu exista acolo şi nu era nici bine nici rău dimineaţă ceva din mine tînjea după ritmul acela

120

cosmina morosan Noi am fost Era ca o vacanţă fără sfărşit, fix la noi pe coridor se împanzeau triburile en vogue ;) . Îmi placea să adorm în autocar, şoferul îmi desfăcea portocala, eu dădeam drumul la tors, în căşti.

Pe o băncuţă am zărit şi copiii din serial, sărutau mâinile Marilor Urechi. Ceva special şi se întâmplă, mai ales când dai înapoi, really.

Aveam un programator, îşi tot lingea rănile cu mine dar era drăguuuţ, femeile ca de obicei, cu anecdote. La prima ploaie 121

au trebuit să oprească parcul, să vezi atunci – drenaje de fum în separeu, firişoare pe tâmplă, zgură pe botul ştirb, mână palpitând ca o rogoză de plastic în ventilator (atunci a fost faza cu Lily, ca noroc).

Seara, un lungan ne arăta cum pluteşte într-o cuva, fainfain.

LAVINIA BRANISTE hello moto ce mi-a plăcut când ne-am dat cap în cap, iubitule (capetele nemăsurat de mari şi grele pe motocicleta, negru lucios şi sclipitor în soare, ea nu ştie daca tremură de la motor sau altceva, îl strânge tare, i-e milă de el că e cald, nu-l lasă nici la semafor). ţeasta mea extraterestă priveşte într-o parte blocurile de pe şoseaua alexandriei până la rahova-autogară, un extraterestu care priveşte peisajul cu ochii traşi mult înapoi în craniul lui nepotrivit pentru şoseaua aia. şi când ne-am lepădat capul de extraterestru şi am intrat ca doi oameni normali la atlassib şi am stat la coadă la colet ca doi oameni normali (unde normali vine din doi, ca la coadă la ikea când ne-a zis să-l stăpâniţi – plural – sănătoşi, deşi era doar pentru mine) el a scos buletinul şi în portofel poza ei de buletin, care lucrează la moma

122

şi el i-a făcut mizerii şi aşteaptă să-l primească înapoi, adică să-l primească să treacă oceanul. la întoarcere am simţit la fund portofelul, (se lipise şi mai tare de obiectul dorinţei) capul amorţit de extaterestru schimbase direcţia privirii, râma din cap, care trăgea de manetă, se uita la aceleaşi blocuri. i-am simţit pe fund portofelul şi capul de extraterestru care transpira între straturi trimitea impulsuri electrice, ce fraieră eşti, muhaha. cât costă capul, iubitule, dă-mi voie să-l păstrez, să-mi strige dintre straturi când am nevoie, oare cine bate moma, râma din creier se foieşte gânditoare în scaun.

123

ALEXANDRU VĂSIEŞ trebuie să fie un grilaj înapoia casei trebuie să fie un grilaj înapoia casei ca să-ţi dai seama ce-i de fapt cu locul ăsta îmi pot strecura pumnul prin el, odată am apucat de dincolo un pui galben şi ud şi am încercat să-l trec în partea mea. până mi s-a înroşit pielea iaca şi soarele complet înapoia casei vreau să-ţi arăt chestiile înflorite un balansoar care sună prins de rugină acolo mă tăvălesc în locul unde mi-am tot lipit spatele e pată mare şi întunecată ca să o ascund mă folosesc de o bucată de tablă ce reflectă stau şi mănânc pizza, şi uneori găuresc felia şi privesc ce-i de privit nu mă gândesc la salariu şi la puţina resursă nu m-aş mai gândi cu pizza lângă mine şi cu urmele de femeie la doar un braţ distanţă aici, când am crezut prima dată că aş avea o viziune am apucat-o de eşarfa albastră şi am strâns n-a fost ca şi cum aş fi strâns-o de gât pentru că nu ne atingeam atunci am simţit dragostea cel mai mult doar că am tăcut aş sta toată ziua şi aş lăsa furnicile să se desfăşoare în părul de pe picioare. când mă ridic e un soare negru ca o minge de bowling pe un plan înclinat. 124

mi-ar putea arăta că nu doar lumea asta are hoteluri de lux dacă aş mai sta mă gândesc deseori să iau cheile şi să trec prin oţel cu farurile aprinse cu venele-n relief ar însemna o misiune şi nu cred în aşa ceva. i-am spus că aici e o plajă că noaptea mai ales se aude frumos aşa că să rămână am adus un lighean şi am rugat-o să-l umple apoi m-am spălat pe picioare înainte de fapt

poemul tău Eşti o curvă înaltă, porţi din când în când o eşarfă albastră care îţi înconjoară gâtul de două ori. / într-o zi, la adăpostul antenei parabolice, vizavi de cuşca de vară, te-am întins pe spate, ţi-am explicat despicatul iepurilor, cum se făcea la mama la ţară. un timp te-ai jucat cu un creion în părul meu de pe piept. înainte s-o întindem ţi-am zis că nimeni nu te-ar mai considera un şarpe dacă ţi-ar crăpa burta şi din ea ar ieşi un şarpe. /

125

vrei să ţi se spună Ifé, pentru că degetele tale lungi ca ale femeilor de culoare nu scormonesc niciodată, şi crezi că şi umerii tăi ar putea duce mai mult decât e-ngăduit momentan, din simplul motiv că unii te consideră graţioasă. / eşti o curvă tăcută cu un nume care nu e al tău dar care ţi se potriveşte precum lenjeria cu portjatier sub care se ascunde ceva umilitor de toxic. / când vrei aer vii la mine, ne întindem pe covorul de la geam , ne strecurăm mâinile unde putem, şi e mai mult decât o prezenţă.

fiii se întorc la război (kandahar story) ne-am întors

126

noi când ne întoarcem ne atingem puţin din interţie sacoşele pline le-am târât prin deşert până au scos scântei apoi ne-am lipit de ele copiii afghani au venit la gard să ceară / în jurul corturilor noastre au săpat un lac astfel încât să nu putem fi atacaţi decât în zori acolo pământul era friabil şi secvenţial ca o dragoste de aceea n-am păşit prea mult / am văzut că încăpem cerul aici e o copie albastră a plăcerii nimic mai mult / le-am dorit tuturor să aibă mâinile astea după fiecare prelungire a gestului se adună ceva murdar în bicepşi ne-au mulţumit şi au aruncat cu flori în noi / nu văd legătura dintre piciorul lui zlatan care a rămas pe kandahar şi presiunea întreţinută de igiena autoconservării dar ştiu bine că la cel mai mic semn alte 6 luni pentru care

127

îi vom ruga să nu se mai gândească la noi să nu se mai roage 6 luni nemărginite declanşându-se pe direct abandon

oprire………….. unu am sosit primul astfel că mi-am examinat mâinile şi burta……….. la capătul gardului începea proprietatea vecină auzeam clar o sapă / am pornit într-acolo pe măsură ce mă apropiam lovea cu mai mare putere într-o găleată sau ceva plastic un sunet care altădată m-ar fi mişcat / gleznele goale şi părul blond nu mai lung de omoplaţi nu i se deranja deloc ca într-un joc 2D cu mâinile pe lângă corp alerga cum doar femeile cu proastă circulaţie se expun distanţelor / se chema Ifé, purta un tricou roş-albastru

128

de pe vremea barcelonei lui cruyff numărul dispărut / sub tălpi am găsit câteva fire de păr mi-am curăţat dinţii cu ele în timp ce Ifé ridica praful de pe uliţă

Prelungiri Stăm în căsuţa noastră din vîrful dealului, cu ochii pe luptătorul preferat. Nu zice niciunul, spargem seminţe, dar e tensiune – incursiunile sale pe flancurile bavareze nu mai sînt cele din tinereţe. Mîine o să ne trezim de dimineaţă, o să mîncăm cereale aşteptînd rezultatul semifinalei pe care-am abandonat-o după 70 de minute – fără istorie, doar tactică şi intrări la limită, doar posesie şi autobază ca pe-un dosar. Apoi fitness, dincolo de masa pentru cafea; maioul i se lipeşte, respiraţia accelerează, peste mobilier, către mine. Mă ridic şi o penetrez pînă-n capăt, privind tot timpul ulicioara. La sfîrşit se-ntoarce şi mă muşcă de ureche. Nu trece nimeni, le-au îngheţat primele răsaduri, e linişte-n căsuţa noastră, unde face ea mişcare ca să nu răcească. După-masă aranjez în curte, mă-nvîrt pe lîngă şură şi mătur mucurile de ţigară. Ţigla e deranjată. Dacă iese soarele, tot satul va urca pe ulicioară, vor vedea ce nu muncim. Albinele au roit, şi dacă se mai întîmplă o dată salut fonduri după controlul preliminar. Seara, cînd intru-n casă în costumul de stupar,

129

se lipeşte de mine şi o facem în prag, cu pantalonii pe vine, şi mă aprind cu fîşul ăla, casca îmi abureşte după primele secunde. După un timp, ea nu va face altceva decît să citească, va pune muzica mea. Duminica ieşim pe scări şi vedem cum se-adună lumea la biserică, apoi punem dvd-ul cu Danemarca 92′, sau Realul lui Puskás. Adoarme cu un picior peste mine. Îmi strecor mîna-n boxerii ei, fac cercuri pînă-şi revine. Stăm în căsuţa noastră şi ne rugăm să se termine mai repede. Mîine am meditaţii pentru BAC, ea o să rămînă cu ochii pe ulicioară şi o să asculte muzica mea. Ne rugăm să fluiere odată, e scorul bun pentru finală. Să nu intre Gattuso la disperare, să nu-l rupă pe-al nostru.

DAN MIHUT someone and my dumb character până când ajungi la ceva indivizibil, începi să exagerezi un paroxism în care orice lucru se topeşte în inexactitate aceste frunze sunt aceste maşini sunt aceste mâini sunt filele rupte dintr-un caiet pe care am desenat ce mi se va întâmpla, adică gâtul acesta când îl atingi are viaţă în el, are un aer şi fără el se gâtuie, încearcă doar preţ de câteva secunde, cu o emoţie oarecare să-ţi împachetezi tot ca pentru picnic şi să-ţi închipui că alergi să prinzi un blestemat de autobuz şi spaima că nu o vei face te va împiedica să-ţi dai seama că dintr-o dată vezi tot ce ţi se va întâmpla şi refuzi te opreşti şi ştii că vei rămâne pentru mult timp orb cât poţi sta acolo, în acel punct în care pierzi contactul asta e spaima, cât timp eşti orb şi gâfâi, cât timp toate uşile se deschid şi se închid la loc fără să le atingă cineva ai uitat tot ce ţi se va întâmpla şi nu ţi-a mai rămas decât să-ţi înregistrezi reacţiile şi să te întrebi mereu cum ar fi fost mai bine să faci, să înceapă un şir de reproşuri dar pe mine mă simţi? ce ţi se va întâmpla într-un caiet într-un acvariu în care poţi să omori pe cine vrei şi să te judeci din câte pagini te poţi pedepsi, în câte alte pagini spui câţi metri pătraţi sunt câţi metri cubi sunt câte zile şi câte puncte sunt şi de ce cei care vin în vizită doar îşi mişcă maxilarele, se-aude doar ca şi cum ai turna apă într-o ţeavă

130

toată această viaţă claustrată şi cănile de apă băute pe nerăsuflate seamănă atât de bine, e limpede aşa se întâmplă când eşti propriul cobai, înainte şi înapoi nu există decât precipitarea şi lipsa de relevanţă acest corp cu care poţi face ce vrei până la un punct apoi eşti jalnic, cei care te privesc nu-şi dau seama şi doar asta te face să te bucuri prea mult, doar veselia dinafară, oamenii cu prea multă piele, metrourile cu prea multă piele, străzile cu prea multă piele, casele cu prea multă piele şi între toate doar ruperile de ritm când totul se clarifică şi relaxarea e o prostie nesfârşită începe marea resemnare, mergi la munte ca într-o vacanţă din copilărie, ai totul plătit, ai un pat şi-o noptieră, ceilalţi copii în apropiere, dar asta nu mai contează, singurătatea asta e bună, te-am învelit bine într-o poveste în care nu ţi se va întâmpla nimic, am grijă de tine ca de-un personaj de care , ciudat, m-am ataşat din dispreţ şi-apoi m-am trezit că e mai curajos şi mai bun ca mine, doar nu ştie să-şi poarte de grijă, se încalţă invers şi, în general, e o catastrofă

the past is a grotesque child poate n-am să te mai ajut să urci în copac sau copacul se va termina deodată şi eu, caraghios, voi privi cerul mă voi preface că ascult păsările deşi va fi iarnă, sigur că plaja va mai avea o vreme picăturile mele de sânge adică se vor vedea chiar şi-atunci, îmi va fi frică cu toate că sunt om mare şi oamenii mari au biciclete albastre pe care zboară deasupra nisipului, dar nu voi pleca de-aici mă voi roti o vreme să văd cum totul se face pustiu cum se ridică valurile şi se strecoară printre stabilopozi voi simţi tristeţea calmă şi undeva camera ta caldă cu câteva cărţi aruncate pe pat şi bijuterii căzute prin colţuri, mă voi întreba uituc câte pisici ai şi voi zâmbi da, desigur, ai pisici, sau nu, nu vrei să-ţi dau un bonsai să te ascunzi în el când nimic nu e verde? sunt aproape călătoresc printre cei trei trecători de pe ţărm şi emoţiile sunt ca acum douăzeci de ani când am văzut întinderea apoi o să-mi zic că trebuie să-ţi aduc ceva, o limonadă şi plăcintă de vişine, mă voi simţi penibil ţinând pachetul în mâini ca şi cum n-ar exista altceva, voi traversa străzile şi voi uita tot, chiar şi dacă mai locuieşti în oraşul ăsta sau ai plecat demult, îmi place să cred că voi uita tot măcar pentru câteva zile, e singurul lucru pe care nu 131

l-am reuşit niciodată, dar sunt sigur că tu mă vei ajuta cu-atâta apă în jur nici nu e greu, o priveşti până când simţi mâinile şi picioarele scurte, trupul cât un pumn mă vei spăla ca pe un copil găsit printre movilele cu iarbă uscată, mă vei întreba cum mă cheamă, cum mă strigă mama şi eu voi ridica din umeri, dă-mi tu un nume dă-mi miere pe-o farfurie şi haine mai moi decât carnea nici asta n-am încercat, să mă pierd printre necunoscuţi să spăl parbrizele la o intersecţie ca să-ţi cumpăr brioşe sau madlene, să fur din buzunarele turiştilor şi-apoi să dorm câteva ore în răcoarea dintre amforele din muzeul de istorie, să aştept un timp până cresc din nou şi te pot iubi ca un om mare care zboară în maşinile albastre abia atingând asfaltul, se duce la o slujbă mereu plictisit aşteptând pauzele de masă şi surâsul cald al celor din birourile de sus şi de jos, se dă cu parfumuri scumpe şi nu citeşte decât ziare, e nătâng şi simplu şi tandru îşi aminteşte vag, ca dintr-o altă viaţă, că într-o vară a udat plaja cu mult sânge după o ceartă stupidă şi se bucură că sunt atâţia copaci lângă plajă, că oraşul acesta ţine toţi oamenii în buzunare căptuşite şi, când se termină vara, te-ajută să urci într-un copac oarecare şi tace

soarele e încă puternic dar oricine poate să-ţi spună cum a trecut vara asta cum a mers în vacanţe, la pescuit, departe de lume sau la mare, odihnă forţată de care corpul s-a plictisit în câteva zile de bufet suedez, mulţi au stat acolo, în mintea lor şi în pielea lor, e bine, e minunat să priveşti prin geamul ăsta al simplităţii până la banal, dar mai sunt câţiva care n-au fost acolo, în ei, în timp ce au făcut toate lucrurile nici nu-ţi pot spune exact unde au fost, deşi îşi amintesc frânturi din zile, o cutie de clame cumpărată sau un tricou rămas împachetat, hârtie de copiator, un bec, un pachet de ţigări chiar dacă nu fumează, nu se ştie niciodată sau doar dylan thomas, collected poems 1934-1953 în rest e altceva, culoare lungi cu apă până la genunchi şi biciclete, adierea lor electrică, pânzele unor rochii lipite de şolduri sau unghiile crescute nefiresc şi cârlionţi poţi să-ţi imaginezi că mă ţii de mână şi eşti mereu acolo cam aşa ceva a spus, dar cine e atent să dea drumul la mâini când nu are altceva de făcut? decât să-i fie dor sau un fel de leagăn cu funii foarte lungi cum se întâmplă 132

prin filme cu zâne sau la fermele din louisiana, un fel de crestomaţie pe care te hotărăşti să o alcătuieşti prin prezenţa celorlalţi, animale cu degete lungi şi vindecătoare, un descântec în care nu crezi pentru că ritualurile ţin de lapidare, ţi-e frică de o funie în care atârnă altcineva, deşi te vezi pe tine dar în vara asta nu ai luat niciodată rest sau poate nu a fost nici un rest, a fost un raion din care poţi lua orice, dar nu ai vrut să repeţi ca-n gimnaziu un text despre cât de bine se aseamănă mamele cu fiicele sau nu mai ţii minte, important e că poţi vopsi ceva în verde când iubeşti şi nu-ţi mai aminteşti unde a început totul, ţine de o familiaritate din care nu se mai iese, nu se mai transmite decât un fir subţire de fum sau un miros distinct de piele cu salivă, cel mai cumplit miros pe care creierul îl reţine dar nu-l poate reproduce şi la asta te gândeşti cât timp trece până când totul dispare, se revine la început de vară cu toată pilea amorţită, poate şi saliva e alta iar tu te gândeşti la acelaşi miros, asta e o vacanţă mult mai mare

big titty life cerşetorul din enuma elis se dă pe tobogan unul cum n-a mai văzut, punga în mâna dreaptă zâmbeşte, se duce la vale, a strâns toate pliantele de pe parbrize de-a lungul tomisului le-a pus lângă zidul restaurantului libanez, mai mereu pustiu vânzătorii de shaworma cu coatele pe geam privesc cum zboară flaierele în briza de la miezul nopţii ştim că saloanele de masaj sunt pline cu femei goale recipiente pentru emulsie trebuie să te-apuci să le masezi, trebuie să le strângi în palme continuu tot siliconul din ele se scurge, până-n zori la ultima bere de pe ţărm lângă copacul culcat o plimbăm între vamă, habibu, evolution şi pulse pliante, băieţii cu maşini, rupţi în gură fătuci machiate până la buric, sclipitoare şi vagi lăsăm fauna spontană în urmă, vorbim absurd despre chestii absurde, numai cerşetorul se iveşte mereu, alunecă pe marele tobogan al bulevardului tomis fantoşa nopţii, pescarul şi ghidul, sarea akadiană şi umbra statuii lui ovidius

133

umezeala, frezele noastre de clovni, bastoanele poliţiştilor, clădirea sumbră a liceului eminescu sub care intrăm vio doarme chircit pe canapea, ia locul cerşetorului cu barba lui mototolită în mâini televizorul merge în gol, susurul apei în tipografie ne spune că e bine să stăm liniştiţi toate funcţionează ca acum două mii de ani când câţiva greci şi romani amărâţi aveau vise cu oraşe somptuoase şi eroi tragici şfâşiaţi de drumuri lungi şi chemări întortocheate dar la ţâţele atât de mari şi de multe ca astea de pe flaiere, nu s-a gândit nimeni

cream sass meta picture by zuzu with crazy as shit style mctwist stau în casă e cald fotografiile mă ţin goală pielea ta mirosea a fum eu fumez pentru pielea ta pe buze îţi plăcea vinul roşu eu beau vin roşu pentru buzele tale iţi plăceau poveştile cu de toate aş putea povesti deunăzi spre exemplu am surprins-o pe fata vecinilor spunea pe tricoul meu e o generaţie şi în spatele tricoului pieptul meu ţine ritmul emo am vomitat pe el inimioare mov şi l-am scuturat în faţa teatrului naţional nepăsători oamenii calcă în picioare inimioare mov şi plesnesc precum melcii sub pantofi pe trotuar nu domnule cu păr alb nu sînt satanistă îmi ţin părul în ochi ca să nu te văd bine ca să fii mai puţin depressing nu e de vină mama nu omor pisici priveşte domnule cu păr alb în capul fetei pătrunde un glonţ şi pe partea opusă evadează steluţe albastre şi verzi nu e frumos domnule cu păr alb ştiu că fata a tras doar era capul ei iar aici inima băiatului a fost călcată de tren ca o monedă de cincizeci de bani fascinant nu nu-i aşa că e depresiv să fii floare sigur că e o figură de stil domnule cu păr alb e ceva zînesc în emo un soi de mizerie delicată în care mă bălăcesc din care beau 134

şi cu care mă spăl o mizerie care miroase a gref şi a ojă e o gălăgie de roz care miroase a negru domnule cu păr alb mi-a fost frig noaptea trecută mîngîierile strîmbe ale cearşafului mimau degete în alergare beată dimineaţă cafeaua avea cenuşă în loc de zahăr în jurul prînzului am ars scrisoarea de la tine dar i-am recitat-o în bloc domnului cu păr alb pînă la ultima virguliţă mi-a spus domnişoară, ai cunoscut-o pe tînăra noastră vecină? şi ne-a lăsat de izbelişte în holul blocului în rochiţele roz cu pampoane cu primele păpuşi atîrnînd de tavan mici martori la un proces rupt de lume complicii noştri cu părul şi ochii de plastic

135

RADU NITESCU i am legend i am a survivor living in new york city i am broadcasting on all AM frequencies i will be at the south street seaport everyday at midday when the sun is at its highest in the sky if you are out there if anyone is out there i can provide food i can provide shelter i can provide security if there is anybody out there anybody please you are not alone încă îmi amintesc numele meu acel constantin după care striga mama nu am fost niciodată normal la naştere aveam mâinile prinse într-un nod ca un cordon ombilical pe care obstetricianul nu s-a priceput să-l desfacă

136

acum mă descurc cum pot beau lapte dintr-o cană fără toarte cu paiul pot să-ţi mângâi dacă vrei pe rând câte-un obraz să-ţi spun de incendiile care m-au făcut să cresc singur ca o biserică au venit deodată beţi cu torţele în mâini ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul aveam nevoie de mâncare au zis: uite mâncare o ladă cu fructe şi viermi transformată în douăzeci de lăzi goale prin geometria foamei am vrut să renunţ la pământ ca la o corabie veche nbsp; să o iau de la început altundeva cu o femeie numită reea taie-mi picioarele dragul meu am fugit la timp din nou să-i spun într-o seară am făcut planurile cabanei azi va avea vedere spre est să-i cuprind mâinile pe creastă when the sun is at its highest in the sky i will be at the south street seaport

137

[ ] Cântec de mulţumire pentru Iehova, Dumnezeul meu 1) Praful se caţără pe genunchii mei ca o iubită Şi cântă la chitară faptele mele de vitejie Toţi duşmanii mei au fost îndoiţi ca nişte cuie Şi ascunşi în nisip Oriunde privesc Faptele care doresc să se întâmple Intră în luptă împotriva faptelor care nu doresc să se întâmple Şi încep să le învingă Oriunde îmi îndrept mintea Un gând ticălos Fuge schelălăind dinaintea unui gând curat Şi zece kilometri imprejurul meu lumea devine un loc mai suportabil Când am înfăptuit toate aceste miracole? Când am atârnat eu – Cel care nu-mi pot stăpâni nici răsuflarea – Atâtea ghirlande de duşmani la gâtul atâtor cimitire? Dumnezeu îmi îmblânzeşte inima Dumnezeu scoate dracii din inima mea Aşa cum scoţi ghimpii din labele unei sălbăticiuni 2) Dumnezeu îşi încordează arcul. 138

Săgeata Lui îmi înşfacă haina Şi mă plimbă pe cer Dedesuptul meu îngerii saltă acoperişurile clădirilor Ca pe capacele unor bomboniere Văd casele în care am minţit şi am fost minţit Încăperile în care am înşelat şi am fost înşelat Coridoarele pe care aproape am ucis şi aproape am fost ucis Mă redescopăr tremurând de furie atunci cînd mişeliile erau îndreptate împotriva mea Şi liniştindu-mă că nu putea fi atât de grav Atunci când eu eram cel care-şi înfigea suliţa în spatele celui de lângă mine Dumnezeu îmi îmblânzeşte inima Dumnezeu scoate dracii din inima mea Aşa cum scoţi ghimpii din labele unei sălbăticiuni Alunec pe deasupra faptelor mele Văd cum fiecare acţiune a mea se transformă într-un păienjeniş de urmări Întocmai cum un izvor se preschimbă în fluviul Care cu jumătate de pântec astâmpără setea unui popor Şi cu cealaltă jumătate de pântec îl îneacă Plutesc pe deasupra mea. Privesc cum în fiecare por al pielii mele Trăieşte câte-o civilizaţie de bacterii Câte-un imperiu de microbi câte-o împărăţie de viruşi Cuvintele Tale, Iehova, Dumnezeul meu, cad printre boturile lor. Vine trupul meu şi le paşte. Vine mintea mea şi le uită. Şi cuvintele Tale ajung numai foarte rar la inima mea. Dumnezeu îmi îmblânzeşte inima Dumnezeu scoate dracii din inima mea Aşa cum scoţi ghimpii din labele unei sălbăticiuni 3) Tu faci totul Şi eu nu fac nimic Tu ai totul Şi eu nu am nimic 139

Şi nici măcar praful în care am început să mă transform Nu-mi aparţine Eu nu exist Decât dacă încuviinţezi Tu – printr-o clipire – ca eu să exist. Şi, dacă nu clipeşti, Unde sunt eu? Unde e gândirea mea? Unde e planul meu, pe care mi-l făcusem împreună cu lumea Ca, peste două zile, să trec pe la ea pe acasă şi s-o îndrept puţin? Eu sunt un Prinţ al Nimicului. Călărind un cal de praf. Strângând la piept o iubită de praf. Ţinând între oasele craniului un creier de praf. Şi agitându-mă să mut, dintr-un loc într-altul, praful În Regatul meu de Nicăieri Eu sunt deznădăjduitor de rău. Încremenitor de ticălos. Intenţionam să îmi clădesc mintea ca pe un tron de domnie pentru Dumnezeu Dar, în loc de asta, prin spărtura minţii mele Bufnesc valurile de diavoli încolăciţi cu gândurile mele cele mai scârboase Cine mă va salva de mine? Cine mă va scoate Din jungla tulbure de dinafară şi din jungla nefirească de dinăuntru? Cine mă va trage afară din secreţiile mele clocotitoare Din care nu pot ţâşni ca un duh Şi în care de abia îmi ţin capul la suprafaţă? 4) Când mă gândesc la Tine Faţa mea străluceşte Când încetez să mă gândesc la Tine Mintea mea se ridică de pe mine Şi e împrăştiată ca un nor de lăcuste Toţi duşmanii mei au fost îndoiţi ca nişte cuie Şi ascunşi în nisip Toţi cei care m-au trădat dorm adânc în galeria de mină În care praful împleteşte la barba de praf a unor gardieni geologici Dumnezeul meu îmi îmblânzeşte inima Dumnezeul meu scoate dracii afară din inima mea 140

Aşa cum scoţi ghimpii din labele unei sălbăticiuni Dumnezeu îmi aprinde mintea Dumnezeu îmi aprinde inima Şi dracii care răcneau şi băteau din picioare înăuntrul meu Atârnă acum în afară ca nişte rufe murdare şi îngheţate

MARIA FOLEA departe de asfalt/ciment (cum?) #viața mea e un trailer# like -am suflat păpădii pe ascuns ca să nu par gay -autostrăzi de lumină trec prin mine -borș de urzici -zgomotul orașului dedesubt -spirale călduțe de vânt -mirosul laurei pe perna mea zgomotul laurei așezând farfuriile spălate pe suport una câte una -atâta fericire crește în mine imensă ca un aluat din ăla cu drojdie sub prosop eu sunt sub prosop știu că dacă aș mai ține ochii închiși câteva secunde aș pocni aș da pe dinafară de atâta fericire

“iubiii”

141

dar nu pot, în pula mea. “iubiiiiiii” (gata traileru’)

zgomotul laurei pe care o iubesc ca pe ochii din cap /mai ales când o fut și o trag spre mine de bucile alea mici și rotunde/ dar și în restul timpului desigur zgomotul laurei care mă iubește la rândul ei ca pe ochii din cap când îmi gătește borșul preferat și-mi spală muntele de vase din chiuvetă laura e femeia vieții mele de câteva săptămâni și aproape zilnic are măcar un moment în care se transformă din femeia vieții mele într-un zgomot adică din sânge îmi trece direct în urechi printr-un fel de shortcut așa ca acum “hai mă iubi ai și adormit?..ia-ți și tu niste blugi pe tine și-un tricou și du și tu gunoiul ăla” de parcă fără indicațiile ei aș fi dus gunoiul în pula goală

ăsta a fost un fel de intro. laura nu m-ar înțelege dar sunt sigur ca tu o poți face. nu am job. ceva banal. dar stau ok cu banii, mai fac cate-o combinație, mă descurc, știu eu ce și cum. anul trecut mi-am închiriat o cameră chiar aici în cartier. încă nu eram cu laura, eram cu alta care avea același talent de a se transforma din zeiță în zgomot. ca și cum ar fi trecut brusc printr-o pâlnie. nu știu ce declanșează chestia asta la femei și sincer să fiu mi se cam rupe. mi-e frică de înălțime. încă de când eram puști. m-au plimbat ai mei cu telefericul pe la vatra dornei și m-am căcat pe mine când m-am uitat în jos și am văzut vidul ăla deschizându-se dedesubt. și acum evit să mă apropii de margini când sunt undeva sus dar de față cu laura n-aș recunoaște asta niciodată cred. camera aia era fix la ultimul etaj . ieftină. goală. doar o chiuvetă în care de exemplu aș fi putut să mă piș. agentul a descuiat ușa, m-a poftit să intru, să verific. ce dracu să verific, am văzut ce era de văzut în cinci secunde: geam dublu, jegos. tavan+două sârme+bec, o să picure apă prin el când o să plouă. chiuveta mai bătrână ca mine probabil. parchet, la fel. miros de vechi. când eram mic visam la o ascunzătoare numai a mea, o peșteră, o cazemată, orice. în care să-mi duc briceagul, pistolul cu bile și-o pălărie de-a lui taică-meu și câte și mai câte. am mai cioplit visul ăsta între timp. pe laura o mint că mă duc la job dar eu mă duc să mă ascund în slow 142

room, așa am botezat cutia aia infectă în care aerul devine greu ca de plumb așa încât pot să plutesc lent lejer fără niciun efort.

SORIN DESPOT // RECYCLE BIN // #1 noi de-aicea nu plecăm / nu plecăm acaaasă românia mea este pe stradă la colțul blocului lîngă bara unde se bat covoarele se bat puștanii cu pumnii în piept se bate mingea se speră că mîine se crede că ieri poziția palmelor încordarea venele furioase revenind la suprafață poziția palmelor în primul rînd încă un rînd lanțuri de litere cu spații revenind la suprafață furioase românia e dintotdeauna pe stradă în parc lîngă cișmea o brunetă frumoasă se gîdilă îi plac florile pentru dumnezeu 143

gunoaiele dansează în jurul ei românia îi scuipă semințe pe rochia de pînză topită românia se plimbă cu mine pe stradă lîngă pumnul încordat pe sacoșa de rafie în insignifiantele călătorii pe șapte cărări în preajma dependenței de lucrurile mici printre pupeze precupețe călare pe șapte parcări românia mă ține de mînă pe stradă clipește furia îi alunecă rușinos pe sandalele cu nojițe palmele capătă tremurul strîmb al disperării agățate de gulere de fotolii înfipte puternic am putea ridica monumente din lanțuri de vene și rînduri furioase românia fumează pe stradă fiecare oraș o scrumieră unde chiștoacele fumegă bezmetic cu fundul în scrum cu găletușe lopețele și greble roșii de plastic #2 se se alege cuvîntul se plimbă pe cerul gurii se înmoaie în vin se afumă nu găsești diamante în aerul meu nu găsești acuarele găsești semnele pe care numai durerea sau liniștea le lasă în urmă se scuipă cuvîntul afară se tăvălește prin curtea nebuniei se rostogolește pe maidane se așează în fund pe trotuar

144

în aerul meu distanțele se topesc poți încă observa urmele dacă privești atent în aerul meu respiră o lume întreagă se gîndește micuțul să fugă se constată că n-are picioare se preface neputincios și ursuz se arcuiește apoi plonjează în aerul meu #3 oh, georgiana despre funduleţul tău pempant auzisem că face bărbaţii să plîngă georgiana despre ocean mai auzisem că poate s-o facă despre dezamăgiri nesfîrşite pe fundul damigenelor cu vişinată auzisem că pot dar funduleţul tău georgiana se aude că ar putea să ucidă şi numai vaporoasele tale rochiţe au împiedicat mormanele de gîturi sucite să înfunde arterele urbei ai milă de noi georgiana cufundă-ne în liniştea distanţei lipseşte-ne de poemele ferme pe care le scrie cu fiecare balans funduleţul tău georgiana dar mai ales de femeile toate de care ne dezlipeşte pe toţi funduleţul tău georgiana de ele ai milă şi de copiii frumoşi pe care voiau să ni-i nască dar mai presus de toate oferă salvarea uitării pe care numai anii departe de funduleţul tău georgiana i-o pot da preacuviosului adrian iar într-un singur minut de căinţă aşează-te în faţa lui şi îngenuncheată să faci ce ştii tu mai bine fără funduleţul nemaivăzut de rotund

145

roagă-te georgiana întru izbăvirea fratelui adrian // text dedicat, cu prietenie, poetului adrian diniş #4 una bucată sorin / exerciţiu primul pas afară văd om care urăşte om care urăşte om care se caută pe sine în tomberon printre mizerii lucioase ce dimineaţă conţineau ciocolată sau bifidus essensis autoturismul de lux pornind de la suceava parcurge în siguranţă trei sferturi din drumul spre bucureşti cu viteza medie de 75 kilometri pe oră la primul semafor aprind o ţigară lîngă mine aflu un om o sacoşă din care ţîşnesc două flori ce mîngîie stîlpul de înaltă tensiune la intrarea în buzău autoturismul de lux staţionează 5 minute încarcă un geamantan una bucată sorin şi două sîrme cu covrigi calzi

146

inevitabilă moţăiala pe bancheta din spate iar în preajmă /afară de gîndul că indirect sau nu voit sau din ignoranţă contribui la coşmarul unui alt om / găsesc un caiet dictando sub circa 15 felii de salam uscat plus pîine şi căţel paşnic ajuns în capitală autoturismul de lux mă lasă între un tomberon şi un stîlp ce atinge cu vîrful său norii arunc cîţiva paşi apoi o privire în urmă văd ultimele mişcări ale alinei la volanul autoturismului de lux limpede silabisind dezastru frînele tirului fum pe asfalt cioburi tomberonul strivit stîlpul care culcă zidul în drum spre trupul alinei una bucată sorin încremenit pe trotuarul de vizavi cu un geamantan alb într-o mînă şi covrigii reci în cealaltă #5 SENZAȚIONAL / răduleasca îl suge pe gigi

147

într-un final poate să doară adevărul deşi durerea nu e ultimul adevăr pe care îl vei cunoaşte chiar dacă nu poţi dormi asculţi muzica mobilei a uşilor tragi pe nări puzderia de stele ce alunecă pe oglindă în liniuţe subţiri nici ţigările nici vinul roşu sau sîngele în care bălteşti nici noaptea nici dragostea nu te dezlipesc de acest adevăr nu adevărul subţire ca o liniuţă firavă pe oglindă sub nări îţi spulberă dubiile nu în nici un caz senzaţionalul fragil ca o răsturnare ca o moarte subită sau ca titlul scandalos de ziar ce anunţă că răduleasca a fumat marijuana nu nu adevărul acesta îţi inundă viaţa şi corpul pînă simţi că te prefaci în os – bătrînului trăgător #6 ianuș împușcă-te pentru că scrii mizerii în urma ta o gălăgie de ovaţii şi înjurături poluează web 2.0

148

pentru că eşti slab şi iubeşti doar femeile care te iubesc împuşcă-te ianuş te martirizăm a doua zi facem curat facem fripturi şi colivă luăm vin bem vin bem ţuică şi regretăm amintind cu lacrimi în ochi şi râsete isterice nebuniile tale recităm poeziile toate şi manifestul pe care l-ai scris cu dudu în toamna următoare copiii vor răzui din bănci gumele de mestecat şi orizontul semiotic al lui derdelai împuşcă-te ianuş după o vreme îţi vor face statuie şi la chişinău stencil-uri alb-negru cu figura ta bleagă vor răsări pe lipscani pe ştefan cel mare şi puşkin vor trece ani tinerii poeţi vor primi marele premiu ianuş pentru debut mai apoi prestigiosul premiu ianuş pentru întreaga activitate vei depăşi literatura premiul marius ianuş pentru scandal pentru mizerie 149

marele premiu pentru durere şi spaimă împuşcă-te ianuş puştii de la tnb vor purta insigne cu ştrumfii cu ianuş rulz ianuş n-a murit ianuş e în noi hyperianuş nici un adolescent nu va folosi altceva decât prezervative ianuş inside

o premoniţie reciclată / anca şi mălin

cap ou pas cap

un costum alb de ginerică între şine mălin îşi ţine rinichii în mîini şi sîngerează din amîndoi în timp ce anca în rochiţă roşie molfăie bomboane pe bancă spune povestea noastră e ca un film franţuzesc în care ea şi cu el zîmbesc şi se cunosc din şcoala primară în care undeva la o nuntă ea chiar i-o arată lui şi el chiar i-o arată ei măline şi tu voiai să te-nsori să te duci dracului măline anca nu zîmbeşte se strîmbă şi vorbeşte cu precipitaţii acum 5 ani erau la drăgăşani aveau aceleaşi coşmaruri

150

îşi dădeau şuturi în somn şi limbi în ureche zicea ancuţa că e pur şi simplu fa-ha-antastic acum 1 an mălin a intrat într-un bar din care a ieşit cu pantalonii şi pantofii în mînă anca mai zîmbea încă era chelneriţă şi purta fustiţe în carouri de tip curea şi cămaşă albă cu cravată de tip şcolăriţă nefutută mălin a zis atunci că dacă nu vine cu el se dezbracă povestea noastră e ca un film franţuzesc în care ea şi cu el zîmbesc şi roşul pe ocru e efectul cromatic preferat al scenaristului acum 2 ani fumau o ţigară la piteşti în faţa bibliotecii judeţene nu mai aveau bani nici să se pişe-n centru aşa zicea anca şi încă zîmbea pereţii erau muştar iar în picioare avea săndăluţe roşii cu nojiţe de la Tina R mălin chinuia un zîmbet şi el

nu mai ştie cum arăta biserica aia mireasa era urîtă cu spume bărbaţii nu îmbătrînesc mai frumos decît femeile aşa spune anca în oglindă măline tu ştii cît de mult te urăsc

***

151

flash jam / aşa şi pe dincolo mai am fix o ţigară şi un bilet de tramvai credit cît să dau beep nu dau beep e nasol numai zgîrciţii dau beep în ziua de azi soro aşa că mă împiedic de mine la fiecare pas nu are cine să vină cu aşa şi pe dincolo cu de ce nu îţi îndeplineşti îndatoririle sorine fii responsabil grow up cobor din troleibuz mă aşez pe scări la tnb puştii puştoaicele calcă în picioare inimioare roz şi siclam ca melcii pleznesc sub călcîie sfîrîie sub soarele ca vata pe băţ pot recunoaşte o actriţă cu ochii închişi aşeaz-o lîngă mine pe scară şi voi simţi imediat colecţia de lacrimi vărsate la semnal cîte surîsuri a inventat pentru cîţi trecători cum mîngîie seară de seară cearşaful pînă cînd ochii cu care se îmbăiază pe scenă se desprind se transformă iar tu o aşezi om credul te doare la bască sacrifici de-ar cădea cortina şi peste amiezile alea cînd dai din picioare pînă te trezeşti numai ca să descoperi apartamentul gol îmbîcsit de-ar fi toate scenarii poveşti şi sîngele din suc de roşii ar ieşi la spălat şi pulberea mov de sub ochi s-ar prelinge ferestrele şi vesela din zahăr s-ar sparge am linge podelele am umbla dezbrăcaţi 152

VLAD MOLDOVAN Kelp Luna care nu a făcut nimic pentru mine şi planta Kimi din care ies flori într-o oarecare dimineaţă când nici mahmur nici cu bucurii – ies flori şi se descurcă dincolo de ghiveci am spus că o să le ud dar tu ai vrut să le arunci în seara aia.

Ce nebunie – în bucătărie o fi intrat o pasăre nu ştiu s-a zbătut dar era plin de pene apoi şi-a găsit o ieşire posibil că nimic. Nu lăsa – lamela nu se subţie

153

filmele le uiţi cărţile nu contează. fotografii cu oameni care sar fuck tu accepţi aşa una după alta să îţi arăt cheile de la ap. apoi ţi le dau ia-o şi pe ultima – şi închide repede poate veni cineva şi cu ciocul să mă lovească în frunte. hârtie igienică – sugativă – ciocul dacă era murdar o să se infecteze.

un bazin în living un luminiş de varec un lamantin doarme nu aude de afară dacă pisicile se fut sau doar plânge un copil.

Timpuri moderne Pentru clubul în construcţie Şi al său Ampelaj

154

Timpuri moderne care nu mă lăsaţi să evoluez ce aţi mai scrijelit pe băncuţă?

Aţi pus o inimioară ceea ce e destul de greu cu un briceag pentru că se blochează la fiecare fibră din lemn şi fac zig-zag.

Timpuri moderne aveţi milă şi nu mă lăsaţi fără ţigări! În loc de buchete am ales parcela asta de buruieni nici soarele nu trece de ea – pentru voi timpuri pidosnice o selvă tomnatică

155

deasupra unei uliţe unde m-aţi pus să aştept rata.

Oh nu lăsaţi autobuzul să întârzie în colb! Pe mine mă găsiţi la ieşirea din cătun gugurind de plăcere în căldura Arizonei.

Timpuri moderne eu nu lucrez nimic. la jurnal au spus reflux dar eu nu lucrez de luni – mă plimb printre dealuri şi mi se face rău. Gospodăriile nu mă impresionează, rondoul cu dalii de la primărie nu mă impresionează, 156

fântânile în care ţin apă nu.

Timpuri moderne – departe de drumul naţional tot mai puţini distribuitori grăbiţi când apare luna. Iepuri speriaţi pe câmpiile combinatului mormoloci din fosfor în bălţi păsări mânate de vânt.

Timpuri moderne aşteptaţi să sar şanţul şi ce e dincolo de el al vostru să fie!

157

Nu fumez nimic toată ziua şi apoi într-o oră – termin pachetul.

Dacă pui muzica – adică atârni casetofonul pe geam o iau animalele din pădure razna.

Şi nu-s numai câinii care aleagă printre copaci. îs fazanii şi căpriorii vacile sparg gardu – se încurcă în răzor.

Acuma nu o să ascultăm nici muzică nici nu ieşim la bar pentru că Rusia s-a decis să atace China şi o să ne uităm la ştiri şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim câte ceva.

Grăsunu de deasupra e gol pe balcon se lasă pe balustradă amiaza lui abia

158

începe.

Dar spune !- netu ne lasă în mijlocul discuţiei tu vroiai să facem un efort să vedem ce e cu sacrificiu despre care se spune în relaţii. Îţi scriam: că tot reduc. Am lăsat băutul. Mă tem de iarbă. Nu înjur-nu mînjesc Femeile mă sperie – sunt Nişte extratereştri din Norway. Fac exerciţii Şi beau apă, multă apă care mă consolează.

Uneori am impresia că toţi ştiţi cât de nebun sunt şi că ţeseţi o corporaţie în jurul vieţii mele. Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.

159

Lucky strike Zodiac

Dintr-o lume încălzită de Raci şi frământată de Fecioară construită de Tauri şi menţinută de Capricorni – Dintr-o lume animată de Gemeni şi eliberată de Săgetători vânată de Lei şi distrusă de Scorpioni. Din lumea asta în care e muzică făcută de fraţii Vărsători şi în ea, prea tulburată de Peştele jilav. În lumea în care explodează prezenţa Berbecului şi unde Balanţa înclină chiuberele peste răsad şi îl opăreşte, în lumea asta oarbă, în avalanşa sa de pământ şi pietre, în cele mai clare ape tropicale cu miliardimea lor de bacterii. Aici, pe piatra întâmplătoare din pădure, unde confuzia mentală se evaporă pentru că nu are loc. Deci chiar aici, la milimetru, dar ce spun, chiar înăuntru cât să pulseze liber ca o flacără slobodă şi fără margini – se întinde noaptea şi sora ei plăpândă în care dăm cu toţii lovituri nesperate

La BNF

Toate păsările Domnului

160

se rotesc galaxii, turbioane libere deasupra cerului în supernumeri. Cum ne ţin capetele în sus cu ochii bezmetici în supa lor sublimă

Leibniz ar înţelege

Toate păsările Domnului în copacii ăştia se războiesc ba se joacă, piuie în zbor, luate de vînt se sparg în grupuri de la pin la pin cred că se joacă ba se înmulţesc şi se pierd în jos spre tulpini. Oricum bucuria lor zi după zi mă scutură bine

161

cît să mă ruşinez şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub glugă.

Odată o să-l sun pe Hori să-i spun într-o suflare Vezi, vezi – mă distrez de minune Şi fără droguri!

Unknown Faker O fi poezia numai distrugere de sine – Au de la droguri ne-am buhăit drăguţo? Urcă acum pe scară şi dă-mi viziuni: Urechelniţa înmuiată în găleată unduieşte Şosetele umede legate cu elastic de picior Cât de frig pentru că dimineaţa se obişnuieşte – brumă Câinii se întind în parcare şi prind căldură de la soare. Tot mai mult tolăniţi, nu s-ar feri în zilele astea de octombrie. Am fost cu un băiat noi doi băieţi în pădure, din nou, el vroia să facă poze eu îl grăbeam, dar era miraculos şi îl grăbeam să nu o luăm razna. (pentru că era prea de tot

162

nu puteam să tolerez – exagerat monstru sublim – pe sub tălpi) Incomprehensibil şi deşirat – a stat aerul în jur Ci eu din ce în ce mai convins că dacă ai puţin bun simţ nu poţi scrie. Nu. Ceea ce este nu cere cuvinte să moară cine o face fără să ştie că minte. Văd musca liliachie pe moment pe taburet. Melodia asta Unknown de pe un mix obscur nu o voi găsi niciodată cu propriile mele forţe. Apoi numai pregătire/stofă/nutreţ doar mila celui biruit în mărăcini departe de cărările de inox. Tu stai în hârdău şi-ngheaţă şi plăteşte de o mie de ori cui i-ai greşit drăguţo.

Liber Liber de corp cu adevărat cu cerul în faţă coborând arhipelag confuz. Liber de dorinţe aştept ca timpul să încheie un segment. Dar mă înşel pentru că timpul nu are de gând să încheie nimic. Dacă ştiam că expediţia îmi făcea bine 163

de ce am stat o decadă în cazarmă? şi m-am îndopat cu medicamente? Acum – bolnav şi hărţuit mi-am pierdut rigoarea în viranele moştenite. Turnul de apă de care am atârnat haine să se zvânte – Dinspre el se lumina noaptea şi tatona ierburi printre şine la ieşirea din haltă. Aproape fantome sub ceaţa lăţită, caprele smulg şi agită mărăcinii Panoniei. A trecut un reflector şi a luminat o copită ce se retrage repejor.

Frângepâinea Acestea sunt amintirile normalităţii şi aceasta e piscina. pilaştrii turquaz împrejmuiţi de gresie. Regiuni stagnante fără patrimoniu traversate de tril. Gloria Domnului trebuie să fie gloria soarelui. Din salonaş înlătură perdele priveşte Cordilierii. La capete zimţate o parapantă şi un planor în loc să mă ridice mă trag mai jos. Se lasă ceaţă peste canaturile vilei şi feribotul tocmai ce dochează 164

maimuţe ce se adună la cutia milei unde priviri se urcă-n cer şi-abandonează sunt trepţi stropite cu licoarea zilei şi-alei în care toamna doar mimează o ploaie bravă, săltăreaţă.

Chimera Râuri încinse întinse câmpii ce viață ce declin. Se-nfig sub șenile mănunchiuri smolite din iarba învinsă de-a nopții tornadă. din capete iasă un cânt fără sens prăpăd fără sens spre munți fără sens. Împingeți flăcăi mașina să scape din iazul de foc surpat înspre ape și-ncingeți un cânt e ăla mai sfânt din moarte să iasă un boncăluit blând.

165

VIRGIL MAZILESCU patru fără un sfert patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum în locurile prin care te mai afli prin ploaie merg – nimeni – am părul ud şi gîndul cît un pui de şoarece mic mic şi negru

şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna cînd plouă – te aştept întoarce-te apasă pe butonul liftului etajul şapte nu este prea departe de mormînt nimeni doar dumnezeu ploaia

166

mormanul de rufe murdare

DAN DEDIU Dimineață Există încrederea. Ca o navă de cabotaj între două promontorii cu oameni flămânzi așteptând, un tren acvatic fără saboți șerpuind subteran la cele mai fragile semnale externe. Fără destinație. Și tu adaugi noaptea, în cele mai recurente vise: compartimente, punți, cămăruțe, pivnițe. Hărți, traiectorii, arpentaje. Și ei se strecoară printre spărturi ca niște șobolani și încearcă să îți dărâme. Chiar și cei mai apropiați, în balansul hintei, cu capul întors în noroi, în strălucirea zâmbetelor din bulboană. În filtrul visului, mixând. Există dragostea. Ca o fabrică sovietică în care poți să muncești de dimineață până seară, neîncetat, stahanovist. Doar ca să te convingi că. Dar ajungi mereu în același pat cu același set de întrebări. Și ele nu au legătură cu venele tale umflate, cu palmele tale brăzdate de tăieturi.

167

Cu somnul trupului tău așezat peste mașinăriile de oțel. Ca o lavetă murdară pe parbrizul unei Dacii 1310, într-o toamnă ploioasă. Întunericul de afară și becul de 60 wați pâlpâind odată cu visele tale amestecate în sânge. Un scaun de răchită, și tu privind în gol, fără să spui niciun cuvânt de ore în șir. Când se aude scârțăitul autobuzului în stație, se luminează și afară. Înghiți cheile sau te repezi spre ușă cu o sacoșă în mână. Înalți un steag pe cea mai frumoasă idee născută în tăcere și te ridici de pe scaun. Ca un tablou înrămat în carne.

IONUŢ CHIVA în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată Ce este cerul,- ori ziua a trecut... În ciripiri de-amurg stau să te-aştept- Ce este oare de-acum... Deplina fericire, unde să mă-ndrept ! în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată te aşteptam pe un gard eram gras aveam o cămaşă care se crăpa între nasturi pe burtă şi, în fine, era un dezastru ploua era primăvară se udase ţigara pe care o fumam gras pe gardul ăla din faţa şcolii tale ce ruşine interioară mă făcea să mă uit pe sub sprîncehne la poliţist ce greşisem aşa de tare de ajunsesem iată să mă uit urît la instituţiile în definitv ale ţării mele ale mele ce greşisem aşa de rău în ţara instituţiilor mele cum te aşteptam fumînd gras pe gardul ăla din faţa şcolii tale într-o poezie de dragoste pe care nu am scris-o niciodată plouat cu un chiştoc de ţigară între buze ce melancolie ej nebun? în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată şi nici nu ar fi fost nevoie de ea aşteptam să mă suni prin absurd uitîndu-mă între timp de pe balcon la nişte băltoci din spatele blocului şi punîndu-mi marile întrebări ale lumii şi tot degeaba. eram îmbrăcat cu un tricou

168

albastru şi o jachetă gri cam veche fumam un chiştoc amărît de ţigară udă în ţara mea cu problemele mele şi cînd suna telefonul nu răspundeam nici de-al dracu ce să spun cît să se ridice la ce gîndeam eu atunci şi ce întrebări îmi pusesem şi tu cu cîte scuze ai fi putut spăla că am ajuns să mă uit în halul ăla la un biet poliţist fumînd ca şi mine în ploaie ah, fir-ar a dracu de viaţă! în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată mi se părea că se vorbeşte de mine aproape sau mai departe şi mă întrebam dacă mai gîndesc eu şi ce este „astăzi” dacă ziua a trecut şi soarele apunea în ciripit de păsări în ţara mea, cu problemele mele. în poezia de dragoste pe care nu am scris-o niciodată troleul oprea pe întruneric în staţie dar în lumina de la scara blocului te vedeam încărcată de sacoşe cu tobă salam şuncă carne de mici, mamă! ce i se poate reproşa unui gras care fumează amărît în ploaie pe gardul din faţa şcolii. ce să fi făcut aşa de rău cît să ajung să mă uit pe sub sprîncene la instituţiile ţării mele cînd e primăvară liliacul ud umple aerul de miresme într-o amosferă angoasantă de religie şi mistere! în poezia „să stăm de vorbă şi cu marian” pe care nu am scris-o niciodată stăteam la scară în faţa blocului şi marian mă întreba cu cine ţin iar eu îi răspundeam că sunt din păcate doar inventatorul şi comentatorul şi lumina zilei se stingea în ochii lui în ciripit de păsărele ah, crimă! "hei coşar,coşar! peste tot hoinar, hoinar!"

169

Andrei Pătraşcu cel mai mult şi cel mai mult mi-aş dori să găsesc o plantă mamă aş vrea în seara asta să le zic nu mă, n-o să ies la cafele, poveşti şi prostii. în seara asta vreau să scriu o carte, personaje să nu meargă la wc, fotomodele care ştiu puţin cioran şi foarte puţin blaga să nu seducă pe nimeni. una-n care oamenii intră-n cameră decât for fun, şi curajul nu aduce tot ce trebuie. într-o reclamă zice copiii nu întâlnesc întotdeauna lucruri pe măsura lor sau aşa cumva, şi ăsta e un lucru extraordinar.

170

să am un tânăr îmbrăcat în uniformă largă şi tânărul să fugă la pescuit cu fiecare ocazie, tânărul să ştie care-i visul lu’ taică-so şi să facă aşa flegmatic salutul cu o mînă. să aştepte ziua-n care hormonii vor ieşi din viaţa lui împreună cu jumătatea lui fioroasă. să nu se roage de voturi prin sms. carte cu putere nelimitată şi să aibă un prieten Arturo care rupe mediul. o scriu repede şi mă ascund după plantă şi-mping la ea până-s gata şi blochez intrarea. în altă parte să caut unitate ş-alte rahaturi de-astea şi să-mi convină că e lucru dificil pentru familie, dar te-nvaţă să te supui. vreau poveste cu descoperire şi recomandări, public şi împreunări, vreau mcdonald’s vs kfc frumos legat, aerisit.

prietena mea, vine şi ea prietena mea sapă o groapă. pe tricoul ei, transpiraţia delimitează clar şoldurile, o pată mare ca o mască topită se lăţeşte pe abdomen, soarele o bate tot mai tare.

171

prietena mea sapă o groapă, din când în când se opreşte, mă priveşte, dar apuc să-mi întorc capul spre ulicioară. mai trec oameni cu pălărie, mai trec vaci rupte de la deal, ridicole animale. dacă mă uit fix în ceafa ei, se opreşte, se întoarce să vadă ce-i. nu va termina la timp. prietena mea sapă o groapă. fundul ei, acum la nivelul solului. termin doza de cola, aprind o pipă, gândind nu te cunosc, o să-ţi arăt ce-i confortul. o broască foşneşte iarba de lângă pârău, o pungă de chipsuri pluteşte. mai încolo soarele o luminează de la brâu în sus. dacă o privesc în ceafă se-ntoarce, scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins vrăjmaşii! o să se-ntoarcă. sânii ei vor străluci atunci ca bulgării de pămînt, o să se-ntoarcă şi groapa va rămâne aşa.

172

RAREŞ MOLDOVAN creaklife asta e pe intenţii, urmele fiecăreia ca un fum „eşti sensibil... nu?” ce să răspunzi cum să răspunzi vocii unei femei mature care trage aer printre dinţi ridică-te, fă ceva, nu sta aşa în faţa bibliotecii iei o carte deschizi o carte o miroşi miroase a ciuperci ai în bibliotecă o astfel de carte aproape ai vrea să i-o întinzi, ar fi un răspuns definitiv

173

s-a mutat la fereastră priveşte un nor interminabil şi dinspre ea parcă auzi bubuiturile unei mici artilerii i-ai spune ceva dar nu eşti sigur că „de ce eşti nefericită?” e lucrul cel mai potrivit

pe intenţii pe nevăzute de parcă v-aţi căuta în podul întunecat al unei case nerăsuflând, gata să izbucniţi în râs podelele de lemn crâcnesc dar alegeţi să n-auziţi să n-auziţi până când cine ştie ce parte va atinge cine ştie ce altă parte

174

175