Poezia Cea Mai Noua

Cea mai nouă poezie

Page |1

poeme ale participanţilor la secţiunea concurs a festivalului Constantin Virgil Bănescu ediţia 2011 - Târgovişte

Cea mai nouă poezie -constituirea noilor limbajeInventarea unui limbaj este sinonimă cu inventarea unui organism viu lăsa să se înţeleagă Ludwig Wittgenstein, unul dintre “sfinţii” filosofiei din secolul XX. Acest lucru poate fi sesizat şi în cele mai Page |2 proaspete poeme semnate de tineri autori din România, autori care încă nu au apucat să debuteze în volum, dar sunt în momentul în care îşi conturează propriile formule de exprimare a poeziei. Scurtă schiţă a descendenţelor poetice Apăruţi după ce toate războaiele literare din jurul Generaţiei 2000 par să se fi încheiat cu un armistiţiu cât se poate de trist, cei mai tineri autori de poezie au ocazia să ilustreze o stare de fapt cu totul nouă pentru literatura română. Jocul literar impus la standarde universitare de scriitori ca Mircea Cărtărescu pe urmele formulărilor celebre în a doua jumătate a secolului XX din realismul magic al romanelor sud-americane, până la manierizarea mecanismelor propuse de generaţia beat din Statele Unite pentru sondarea realităţii, ca şi permanenta stare de contestare a oricărui mecanism social drept falsificator coborâtă din vremurile învolburate ale avangardei româneşti şi europene, par să iasă într-un luminiş o dată şi cu cei pe care îi citiţi în volumul de faţă. „Trebuie să organizăm întâlniri la care poeţii să primească bani pentru ceea ce scriu” spunea Constantin Virgil Bănescu la ultimul Colocviu al Tinerilor Scriitori la care ne-am văzut. Transformarea scrisului în din valoare în sine în reper al comunicării încă nu s-a încheiat. Dar poezia a ieşit din ţarcul strict estetic pe care tradiţia secolului XX a ţinut să i-l impună.

Cea mai nouă poezie Promisiuni şi realizări Printre lucrurile abolite o dată cu ultimele ciocniri poetice din peisajul românesc se numără şi validitatea oricărui criteriu generaţional în judecarea unor texte literare. De aceea, tinerii strânşi Page |3 în acest volum propun variante profund personale în scrierea poeziei reuşind să îşi delimiteze domeniile proprii foarte clar între limitele de orientare care definesc atât exteriorul poeziei (fie el literar ori social) cât şi procesele de definire ale identităţii intime. Din 2005 am făcut mereu parte dintr-un juriu care citea poemele elevilor de liceu. De la un an la altul am remarcat schimbări majore în ceea ce venea din cele mai proaspete producţii poetice. Dacă la jumătatea anilor 2000 majoritatea propunerilor se limitau la imitarea a ceea ce putea să semene a poezie, preluând de obicei instrumentele şi sonorităţile clasice sau, cel mult, ale unui modernism încheiat cu Nichita Stănescu, pe măsură ce primul deceniu al secolului XXI s-a apropiat de final, tot mai mulţi tineri au optat pentru un nou pact cu instrumentele poeziei. Mult mai intransigent decât până acum cu tot ceea ce este acceptat în literatură, mai abrupt în relaţia cu cititorul şi chiar şi cu realitatea, noul discurs poetic include şi o asumare a riscurilor pe care cel care scrie trebuie să le aibă în vedere. Mai mult decât oricând poezia lor nu se fereşte să pară ne-poetică şi chiar şi atunci când folosesc rima sau metafora clasică întreaga lume este pusă în joc pentru ei. Pentru un cititor este o ocazie rară: aceea de a asista la formarea noilor înţelesuri pe care poezia şi le găseşte. Direcţii şi repere Un lucru special pe care cititorul îl poate remarca aici este şi diversitatea pe care o arată în inspiraţie autorii tineri. Unii aleg să îşi prezinte poezia cu versuri din piese de teatru care ţin de tinerii

Cea mai nouă poezie furioşi, alţii se întorc la citate din modernismul târziu românesc, în veme ce foarte mulţi găsesc potrivită alăturarea versurilor lor cu fragmente din autori care au debutat în ultimii zece ani. Gabriel Daliş, Constantin Virgil Bănescu, Iulian Tănase sunt câteva dintre Page numele pe care tinerii poeţi ţin să le numere ca referinţe pentru | 4 legătura lor cu poezia de azi. Un alt element care şi-a pierdut funcţionalitatea în lumea de azi este autoritatea criticului literar. La începutul anilor 2000, textele pe care Marin Mincu sau Al. Cistelecan le scriau în întâmpinarea noilor volume de poezie erau definitorii pentru ceea ce însemna peisaj poetic românesc. Între timp poezia publicată pare că pune în dificultate până şi pe cei mai pricepuţi comentatori astfel încât numai inconştienţii şi semidocţii par să mai fie capabili să aibă pretenţia că ar emite judecăţi general valabile pentru ceea ce citesc. De fapt suntem martorii unui moment cât se poate de fast pentru creaţia poetică. Discursurile justificatoare şi-au pierdut puterea iar mizele poeziei sunt chiar în textele pe care le citim. Unii dintre aceşti autori noi (sau vechi) pe care îi citim azi şarjează printre faldurile unei realităţi capricioase, aşezând în pagină adevărate confruntări cu sensurile sociale. Alţii lucrează la definirea unor repere de identitate intimă formulate până la limita sensibilităţii patetice (cum se vede uneori şi în culegerea de faţă). O direcţie care mă interesează în mod deosebit aici este depăşirea acestei separări între intim şi social şi încercările de relaţionare pe care unii poeţi încearcă să le aducă în textele pe care le scriu. Fie că îşi iau asupra lor sarcina de a încerca toate capriciile memoriei ori ale eu-lui traumatizat de fetişuri ale tradiţiei, ori aleg să se confrunte cu zonele în care limbajul poetic nu este încă legat, aceştia ştiu să urmărească măsura în care versul lor poate să fie efectiv, să îşi facă

Cea mai nouă poezie treaba, renunţând de cele mai multe ori la ceea ce este redundant ori nesigur în poezia pe care o scriu. Aşa se face că poezia nu mai are cum să fie singură, doar cuvinte pe hârtie ci îi regăseşte pe toţi cei care au scris vreodată poezie. Şi poetul are şansa să aleagă ce vrea să Page reprezinte şi să continue din toate discursurile poetice închegate. |5 Astfel s-a constituit antologia de faţă pornind de la cele trei direcţii pe care le-am numit mai sus. Concursurile poeziei Dificultatea oricărui concurs de poezie vine mai ales din faptul că textele propuse sunt, de obicei, lucrări de trecere pentru cei care participă. Aflaţi în momentul în care încep să îşi formuleze propriile linii de forţă în poezie, tinerii scriitori au cele mai înşelătoare propuneri. Întotdeauna juriul este obligat să puncteze doar textele intrate în concurs. Pe cât de just, pe atât de frustrant este acest lucru. Şi asta numai pentru că, de foarte multe ori, cei care scriu poezie foarte bine la o vârstă fragedă ajung să renunţe la domeniul în care se remarcă. Într-un fel este normal. Niciun fel de structură oficială nu vine să încurajeze arta poeziei o dată ce autorii încep să confirme. Astfel, este greu să mai scrie poezie mai ales cei care ajung la o formulă clară a discursului personal. De aceea, este de aşteptat ca în jurul celor care au şarjat poezia asemenea lui Constantin Virgil Bănescu să se lege întâlniri care să confirme puterea pe care poezia a avut-o mereu legând punţi între cei care i se dedică dar şi între vremurile marcate de profilul pe care arta cuvântului a reuşit să îl aibă. Răzvan Ţupa www.poetic.ro

Cea mai nouă poezie

Page |6

Social-poetic

Cea mai nouă poezie

EVELINA PORUMB - CLUJ NAPOCA Page |7

Motto: „Aş putea spune că încă nu am terminat cu acest poem Mai sînt cîteva lucruri care trebuie spuse”(Iulian Tănase – „Poemul incendiului orb”) oh, girl! eşti departe mă suni din cămin stai pe jos în hol la o ţigară eu sunt la o prezentare despre bolile de inimă „trebuie să fim informaţi pentru a le preveni" ne spune femeia mişcându-şi buzele încet, tot mai încet. să nu mâncăm sărat, prăjit, să ne axăm pe salată: „peria de sârmă a arterelor". şi acum mai încet, tot mai: ţiiiiiiiigăăăăări - slow motion, patru secunde; aallllllcooooooool şase; In discursul ei subacvatic, mă regăsesc cu părul lung şi moale plutind în jurul capului privindu-mă în ochii gelatinoşi ai creaturilor transparente. pereţii sălii aruncă umbre de jeleu asupra adunării noastre concentrate. „precum şi o viaţă lipsită de stres" alunecă în urechile mele cu o durere surdă la capăt. „este cunoscut că oamenii cu o consecventă viaţă religioasă sunt mai feriţi de bolile cardiovasculare. vă recomandăm, pe lângă restul de cărţi despre tensiunea arterială şi volumul 'viaţa lui isus'- scris de un american, profesor universitar la universitatea din connecticut.

Cea mai nouă poezie singura carte din sala congresului din washington, au ales-o pentru că e cea mai bună scriere de acest fel."... mai bună chiar decât biblia! - aş fi vrut să-i şoptesc doamnei, acoperindu-i lobii urechilor cu respiraţia mea caldă Page şi afectuos înţepându-i cu un ac lung. |8

„găuri pentru cerceii cei noi" - ar fi rostit buzele mele ca o casetă roşie din care s-ar fi risipit afară aur pentru iubita mea. .. .încă puţin încă puţin draga mea şi sfârşeşti prezentarea despre bolile de inimă; am să îţi fac cu ochiul din prag că a fost bine; şi lumea din sală va năvăli să cumpere cărţile scrise de americani te vei retrage din rafalele alimentaţiilor sănătoase, ale tabelelor cu niveluri de colesterol şi broşurilor „preinfarctul pentru toţi ", ivindu-te din reveria cu polifenoli. iar eu, congresmanul respectabil, te voi aştepta, sub falduri negre, mai importante decât mine. am să te iubesc până când ţi se vor înfunda arterele, draga mea. grăsimea din ele se va roti sub forma unor mici calamari de sticlă.

Florari „mi-era teamă să lucrez aici, fiindcă trebuie să vorbesc mult. inginerii nu sunt aşa de sociabili." îţi spun că eşti extrem de comunicativă. visul se întinde dincolo de locul ăsta.

Cea mai nouă poezie uneori când iau paracetamol mă gândesc la tine. m-am uitat azi la o emisiune cu un florar; patru ore - somnul de noapte, la şase trebuie să fie în piaţă. unele specii de plante preferă muzica simfonică, altele muzica lăutărească. visul se întinde dincolo de somnul ăsta. dimineaţa, amalia face cafeaua şi spune „astăzi suntem doar noi două". cabinetul nostru e cu faţa spre soare când vin aici în pauze, îmi dau jos eşarfa. amalia spune că e mai călduroasă de fel; iarna îşi ia numai un tricou pe sub geacă. spăl linguriţa de cafea şi mă urc pe scaun să ud florile. are multe flori, când pot, le ud eu, îi e frică de înălţime. sorb valul de iubire cu palmele din ţesut spongios. … l-au întrebat pe florar dacă are vreun vis. a spus că are două - unul nerealizabil, să-1 zică şi pe ăla? n-ar fi vrut să se facă inginer. „deci aţi făcut şcoală, până în ce clasă aţi ajuns?"... tace. „Nu vreau să vorbesc despre asta mă doare." amalia are ochii albaştri blânzi când toarnă concentrate la rădăcina florilor.

Page |9

Cea mai nouă poezie pleacă azi nu am simţit nimic lipită de tine, o peliculă care aluneca, o ceaţă. în ochiul stâng o vedeam puţin şi dispărea iar trec pe o stradă rău famată, o perdea atârnă de firele de telegraf pe aici se plimbă des cei trei bărbaţi care agresează femei, azi nu e nimeni, vertebrele mele scârţâie încet. revăd mâinile tale aşezate pe spătar, lângă mine. o secundă de x-uri în ochiul drept. nu simt nimic. îmi strângi braţul, începi să râzi cu voce tare. mă aplec spre tine, zoom o sută douăzeci; acum, acum, eşti mult prea aproape; intermitent. în tot câmpul meu vizual, textura pleoapei tale e oribilă

Page | 10

Cea mai nouă poezie GHEORGHE GEORGIANA LAURA - BRĂILA Motto: Arta dăruieşte aripi, nu cârje " (Victor Hugo)

Detest Numele nu vi-1 pot spune, Dar vă voi spune ce detest: Îi detest privirea. Îi detest comportamentul. Nu gândeşte nici cât o găină. Îi detest personalitatea. E ca o groapă de gunoi. Dacă ar fi să-i cumpăr un bilet şi să-i aleg destinaţia În infern l-aş trimite.

Psihicul uman De la prima zi din viaţă El este în tine şi este diferit în fiecare dintre noi. Se dezvoltă pe parcursul vieţii Şi este sensibil la traume. Simţul şi instinctul sunt primul pas, în timp ce memoria şi logica sunt pasul doi.

Page | 11

Cea mai nouă poezie Apoi imaginaţia cu a ei fantasme Ne introduce în paradisul mult visat. Mediul prielnic şi neprielnic îl afectează des. Judecata şi intuiţia îi crează uneori miraje. Societatea este influenţată de el, Făcându-i pe cei slabi să treacă la extreme. Când gândurile negre învăluie mintea, Iar sentimentele de vină se nasc Atunci intervine melancolicul. Flegmaticul greoi şi lent vorbeşte calm. Colericul cântă la trompetă şi-1 binedispune pe Sangvinicul sociabil şi vesel. Aici comportamentul este de vină. Relaţia sa cu fizicul este strânsă. Voinţa, munca şi creativitatea înving lenea, Iar plictiseala fuge cât colo. Când pesimismul se ofileşte Optimismul dă roade. Tu eşti şi vei rămâne mereu un mister pentru noi

Page | 12

Cea mai nouă poezie VALERIU MITITELU - BRĂILA Motto: „Sârmă tâlmă, moţul gol, trei gâscani într-un stol... unu-o ia de-a dreptul, altul zboară şui unul zboară peste cuibul cucului..." KEN KESEY – Zbor deasupra unui cuib de cuci rugă pentru pârliţi lasă Doamne berzele chioare hai lasă-le-n plata lor şi fă cuib şi poeţilor sau măcar împacă-i cu ei înşişi apoi îndeasă-i într-o cârciumă cu de toate departe de chiţcăitul oraşului unde speranţa de viaţă să crească mililitru cu mililitru ca vodca-n ziua de leafa Doamne renunţă la pantofii de crep trage-ţi sufletul şi bea cot la cot cu pârliţii cu cocoşaţii şi hăbăucii iar dacă vreunu' va zice: picioare ale mele picioare ale mele de ce m-aţi părăsit? fa-ţi pomană cu amărâtu' fa-1 să creadă că zboară... toarnă-i pe gât aşa cum sunt îndopaţi prin spitale paraliticii trimişi de familie să se vindece-n scaunul cu rotile toarnă-i Doamne prin haine să-i ajungă la inimă

Page | 13

Cea mai nouă poezie toarnă-i direct pe ficaţi în echinocţiul de toamnă când garda se schimbă sub semnul balanţei minte-1 că roma-i pe mâna copiilor dincolo de sticla groasă a paharului ocrotitor al beţivilor fa din verbul „a fi” un verb suportabil pentru toţi alcoolicii anonimi pentru pârliţii şi cocoşaţii şi pentru toţi hăbăucii coşmeliei acestea lasă berzele să orbecăie şi iartă gura mea zlobodă şi iartă sufletul meu îndoit până la pământ uneori până la nimic

toate poeziile ţi le las ţie aşa cum s-au nimerit vesele sau mai triste sufletul meu oricum nu le mai încape cam de pe la ultima ploaie nici eu pe mine nu mă mai încap aproape constant mi se zice c-aş fi un personaj jucat prost căruia toţi dramaturgii şi regizorii i-au pus gând să îl scoată la pensie... una de boală

Page | 14

Cea mai nouă poezie c-aş fi fugit dintr-o piesă cu un actor de mâna a treia ascunzându-mă în măruntaiele unui dromader care la rându~i se ascunsese într-un parc zoo Page

am locuit un dromader pe a cărui cocoaşă atârnau lipite cu pelicanol | 15 toate dramele literaturii universale poeziile mele-s o maladie zic unii împotriva căreia nici un vaccin nu poate lupta cu şanse egale şi eu am încercat să-mi salvez personajele... am alergat după ele în poeziile mele bărbaţii se sinucid iar femeile mor de tifos vesele sau mai triste aşa cum s-au nimerit poeziile mele nu adună măcar de-o ceapă degerată şi aia sau cât negru sub unghie... dacă ar fi să compar cu o singură vorbă de-a ta aş fi mai sărac decât iov dar cu toate acestea ţi le las de la prima până la ultima ca un delir din care moartea mea îţi va citi cu intonaţie cât de mult te-a iubit el - edera sufocantă a nopţilor tale

Cea mai nouă poezie PANTELIMON CRISTIAN SORIN - CN „CONSTANTIN CANTACUZINO” TÂRGOVIŞTE Motto: „Deşertăciunea deşertăciunilor, şi toate sunt deşarte" Page | 16

Invadatori Au venit şi ei aici... se găsesc mereu în vecinătatea mea oraş deal sub apartamentul meu ... prezenţa lor mă obligă la limitare cu limbajul de lemn creierul mediocru şi posedaţi de automatisme Invadatorii trebuie să dispară înghesuiţi ca gândacii în cutia de chibrituri se împing cu burţile în autobuz toţi mergând undeva dar neajungând niciodată şi se culcă cu un sentiment de lipsă Invadatorii trebuie să dispară Ocupă pământ divin cu nefolositoarele lor construcţii la fel ca un cimitir unde se-n groapă reciproc şi pun cruci în zadar în viitor

Cea mai nouă poezie mormântul lor devine spaţiu urban „Aici zac io" „da' nu mai eşti" „şi pentru nimeni nu contezi" Trăsniţi/ invadatorii să fie să dispară pe vecie şi pământul lor să-mi rămână mie că eu aş şti ce să fac elimin bariera ignoranţei şi încep evoluţia

La tata Aştept lângă figura tatălui meu mâncarea se încălzeşte pe aragaz nu-l simt lângă mine mă înec în banalitatea- însoţită de rutina zilnică Nu ne spunem nimic nu avem ce amândoi ne ştim viaţa prevedem ce se va întâmpla Mă încearcă nevoia de confesiune dar tac Nu-i spun nimic despre dragoste, şcoală, prietenie

Page | 17

Cea mai nouă poezie nimic despre mine Ştiu că orice emoţie aş înainta va fi dizolvată rapid de sufletul său acid ce îl protejează de sentimente Doar noi doi la el în casă un spaţiu molcom unde orice mişcare ar fi de prisos

Page | 18

Cea mai nouă poezie PETRESCU ADRIANA MARIA - CN „IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE Motto: "Lave hurts...but sometimes il's a good hurt.And it feels like Page Vm alive. | 19

Rebela Nu ştie ce vrea, dar ştie ce vor alţiio vor pe ea. vie, crudă, descusută din liberi aştri, o urmă savuroasă de petunie udă... Nu plânge, nu râde, doar cântă şi fuge, trupuri fierbinţi de ţigări îi prevestesc drumul presărat cu regrete, amintiri şi trudă, un demon înlănţuit în braţele îngerului firavce n-ar da să fie moartă pentru un an! Un an de sacră abandonare a cochiliei. debarasându-se de carcasă într-un sanctuar ireal. vindecător, unde să se prelingă pe ea cupe de amor şi mângâieri pline, descătuşând-o astfel de ritul banal. apărându-i ca un apogeu calmant! Dar... Printre sticle geale şi minţi încleştate-n hăul fizicului androgin, ea răsare precum un leitmotiv întârziat din caolinpreţios, dar ineficient betonului aburind al vieţii risipite pe ici, pe colo. N-are încotro, se alătură paradei patetice a nopţii, înlăturând valul alb de sub nări, privind intermitent marea vastă a viitorului, sperând la zări mai generoase. Deocamdată, rebela se preface că a pierdut cursa trenului către infinit...

Cea mai nouă poezie Lepădare de sine îmi fierbe sângele-n vine ca otrava dintr-un pocal străvechi al biruinţei, şi-mi cântă apusul bătaia unui fluture cu aripi albastre ale dispariţiei... Îmi ard temerile, monştrii, satirele cu semnături livide, inamicii invizibili şi fecioarele-ndoielnice. prietenii haini şi târfele falnice, gândurile perverse şi-amintirile şterse... Mi-au rămas lacrimile agăţate-n cireşii ofiliţi şi n-are cine să le coboare de-acolo pe obrajii-mi neurniţi... Îmi cântă lăutarii despre umbre şi lumini într-un birt cu draperii bordo, dar nu-nţelege vioara între coardele ei pământii că-n inimă tronează un rahitic solo... Şi-n mine, şi-n tine, şi-n aburii cafelei tolănite pe divan stagnează un iz vechi de vremuri noi: s-au trecut vişinele, se strică piersicile, noi când o să ne mai coacem odată?! Ce-aş fi sărutat cu un ultim clipit băiatul în verde din acea dimineaţă... Mi-e fumul greoi şi patul mototolit, vreau să dorm, să uit,

Page | 20

Cea mai nouă poezie să trag draperiile peste-un nimic... Mi-e viaţa un tren şi macazul îl schimba mereu ultimul sosit. Page | 21

Cea mai nouă poezie POPESCU MARINA - BUCUREŞTI Motto: „Singura limită sunt eu însămi”

din trupurile voastre vor creşte florile de cireş martie e luna în care se cutremură pământul îşi azvârle de pe umeri poverile de carne înghite copiii prea cuminţi (ritual de „imitatio dei"" în cinstea bătrânului Cronos) cu simplitate cad fulgii femeia zâmbeşte sfâşietor e recunoscătoare pentru haina neagră primită în dar e recunoscătoare pentru cerul care împroaşcă necontenit alb buline egale ieşite de pe linia de producţie a Dumnezeului a singurului Dumnezeu care împarte cutremure zăpezi şi fapte bune peste pământul crăpat ca un călcâi obosit şi mă gândesc zâmbetele alea au îngheţat pentru totdeauna zâmbetele vor putrezi sub lemne şi moloz zâmbetele vor hrăni lutul unor alte zile vor naşte cireşii sub care viitorul va ieşi la picnic într-o zi însorită. Sayonara! în poemul ăsta e vorba de altfel de răni şi va veni la tine copilul cu puiul de câine în sân lacrimile lui îngheţate îţi vor zgâria venele de ce ţi-aş da bani peste o vreme

Page | 22

Cea mai nouă poezie vei înfige cuţitul în mine îmi vei viola sora vei vinde droguri şi arme copiilor mei peste câţiva ani vei incendia maşini îţi vei aprinde ţigara din sufletele carbonizate ale duşmanilor mă priveşti cu ochii vicleni ai sărăciei ai hainele rupte obrajii murdari stâlceşti între buze rugăciuni furate în poarta bisericilor aşa cum ai stâlci în bătaie alţi copii în praful unei banale amiezi şi ceri tot ceri bani câte o mie o mie o mie refren obsesiv

Page | 23

Cea mai nouă poezie STROE ALEXANDRU - COMUNA BĂNEŞTI - PRAHOVA Motto: „Dragostea de frumos va fi mereu o eternitate de neatins a omului inferior" Dorinţă Eu nu blestem iubirea Şi nici vreun sentiment divin Şi nici Divinitatea; Am înţeles că totul e firesc Urmând aceeaşi lege. Că viaţa-i o durere Care-n mister se-ncununează, Dar totuşi, acele inimi frânte Nu plâng după dreptate? Şi poate veşnicia e doar un somn adânc Dar miile de lacrimi unde s-au vărsat?! În raţiune nu există fericirea, În fericire, raţiunea se pierde în iubire. În viaţă păşim pe drum necenzurat Deşi ne-nlănţuim prin fiecare faptă, Aş vrea ca totul să dispară Şi totul să stea în început. Rămână doar doi oameni Mai drepţi şi veşnic luminaţi, Şi din sămânţa lor să se renască O lume tară de păcat.

Page | 24

Cea mai nouă poezie

Page | 25

Poemul tăcerii Tăcerea, Un adevăr ascuns al iubirii, Un sentiment rostit de buzele fierbinţi Al inimilor noastre. O sabie ce frânge zâmbetul mândriei, Un dans al singurătăţii; Tăcerea redă uneori poveşti de iubire Care te fac să regreţi Că într-un anumit moment Ai uitat să iubeşti. Şi vei muri nestins şi singur Intr-o pustietate de gânduri; Tăcerea alină dorul vieţii, Un dor care îţi macină privirea Lăsându-te rănit, într-un labirint al necunoaşterii. Tăcerea devine smaraldul poeziei Intr-o lume, care nu îşi găseşte încă Fluxul gândirii; O lume grea, care nu mai suportă Amabilitatea unui râu Iremediabil...

Cea mai nouă poezie UŢA SILVIANA – ELENA - CN „NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA Motto: "câteodată mă înspăimânt privind la mulţimea mea" (Constantin Virgil Bănescu) Wonder Woman Maia are patru ani şi i-au înflorit sânii ca salcâmii primăvara toţi o văd, o cunosc, dar nu îi spun nimic *când trec pe lângă ea sunt peltic* ai auzit vreodată lei mieunând ? Zoo poneii mei dansează breakdance papagalii mei se sărută căţeii mei fac pe Dracula

Page | 26

Cea mai nouă poezie şi muşcă senzual din gâtlejele găinilor peştii mei bat tobele în urechile unui chou-chou Page | 27

oamenii mei au pierit oamenii mei ?

Cea mai nouă poezie VASILE LAURA IOANA - CN „NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA

Motto: „şi toate acestea pentru a-l trezi, poate, din moarte." (Saint Exupery)

Simfonie în Si diez Dar nu mai nebun decât mine. Pentru că Don Quijote a fost nebun. Mai construiesc una. Şi o să... Şi o să o ard în sobă. Care nu o să mă învingă niciodată şi apoi o să o tai. Pentru că am de gând să îmi construiesc propria mea moară de vânt. Dar nu mai nebun decât mine Don Quijote a fost nebun. *** Viata în sens invers...

Page | 28

Cea mai nouă poezie E marţi. Doamne. E marţi. Doctorii îşi acoperă greşelile cu pământ. Femeile îşi acoperă greşelile cu trupul lor. 9 luni/ca şi cum In mansardă locuieşte Cineva nu e nimic aici In afara Dorinţei noastre de a acoperi Cât mai bine greşelile. Şi chiar dacă acolo locuieşte cineva Nu inseamnă că pânza De păianjăn nu există mama Nu o mai şterge cu câipe vechi Prea des cu cârpe noi şi uscate Şi ochii scoşi puşi în borcane De unică folosinţă Expiră la Vezi data înscrisă pe ambalaj. E ca atunci când singurele vorbitoare Erau pungile. O re-voluţie. ORE- voluţie. Vorbitoare bocitoare cântătoare lovitoare Minunatoare măsurătoare chinuitoare Trăitoare muritoare ştergătoare toate îşi au rostul Lor şi nu toate locuiesc în mansardă / Pentru că mama Are nevoie de cârpe Vechi şi murdare Ca să şteargă pânza de păianjăn De la mansarda în care nu locuieşte Nimeni/de obicei.

Page | 29

Cea mai nouă poezie Copiii îşi acoperă greşelile cu mama şi cu tata. Pentru că mansarda trebuie Curăţată din când în când Şi nu ca pe o cutie Aşa cum deschizi femeia Frumos împachetată Şi nu ca pe o hârtie Pe care arunci două cuvinte Şi spui că te reprezintă Mama şterge pânza de păianjăn De când s-a născut ştia că o să fie mamă Şi că toate au rostul lor. Nu e nimic aici în afara dorinţei noastre De a curăţa cât mai bine lucrurile. Inclusiv viata.

Page | 30

Cea mai nouă poezie

Page | 31

Intim-poetic

Cea mai nouă poezie BIVOL ZINA - CHIŞINĂU - REPUBLICA MOLDOVA Motto: „Fata cu două inimi” VORBEAU AZI NOAPTE DOUĂ VISE - De ce înfloreşti în ochii mei ca o lumină? - Pentru că iubesc florile soarelui Dar tu? - Pentru că vreau să seamăn cu tine. Spune te rog tu ai cules vreodată frunze albastre? - Da, din cer. - Nu acele sunt stele,dar eu vorbesc de frunze albastre. - Da am cules din rouă dimineţii. - Nu acele sunt umede, -...Nu, nu am cules,...a da îmi aduc aminte în braţele Lor mi-a strîns lacrimile un tînăr frumos ca un înger de ploaie, Atunci îi povesteam pomului din grădină Despre singurătatea visului meu. Nu , nu tu nu ai să mă înţelegi...eşti prea frumos! De ce ? Spune... Ştii visul meu mereu îl găsesc la gară Aşteptând. Nu doarme niciodată să nu piardă vreo staţie. Vezi eu demult am uitat să visez,dar - Ce ? spune mai departe. - Odată am plecat după el să-l aduc acasă, dar mi-a spus că singur nu se întoarce.

Page | 32

Cea mai nouă poezie - Şi apoi ce a urmat? - Tu vorbeai de frunze albastre? -Da - Atunci a fost ultima dată când l-am văzut... Dar unde pleci aşa grăbit? - Să nu întârzii la gară. - De ce? - Să îţi întorc visul. ...Din toate frunzele ce ţi-au căzut în păr, Tu ai cules vreodată buze roşii? - Da, am cules din para focului. - Nu, acele sunt scântei. - Da, da am cule s... Nu, acel aa fost un vis A

Page | 33

Cea mai nouă poezie c e l a e r a m e u . T u ? înseamnă că visul meu va dormi de azi acasă. - Da...şi când vom adormi vom visa împreună.

Page | 34

Cea mai nouă poezie MĂ SCUZAŢI DOMIŞOARĂ Mă scuzaţi domnişoară V-a căzut capul, pot să vă ajut Cu ceva? Aşa suna o întrebare la staţia De troleibuze de pe strada Ştefan cel Mare. Vai sărmanul cap ! Avea ochii mari ca doi cărbuni Care erau gata să se aprindă La un chibrit de ploaie. Buzele vinete parcă Ar fi fost trecute prin patul Vântului. Erau reci... Deodată o mână aspră de bărbat îl ridică în dreptul său, Stăteau ca două statui moarte Şi se uitau una la alta. Straniu îmi păreau cunoscuţi. Cred că ghilotina s-a răzbunat Prea frumos Pentru Salomeea... Mă scuzaţi domnişoară Fiţi vă rog mai atentă, Şi nu vă pierdeţi capul pe unde pică.

Page | 35

Cea mai nouă poezie CĂLOIU OANA RALUCA - CN „NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA Motto: „Străbatem prezentul cu ochii legaţi" Page | 36 (Milan Kundera "Iubiri caraghioase ") De-a Adam şi Eva Agonizez între mine şi eu otrăvindu-mă cu propria-mi umbră alungându-mă, căutându-te.

Ne jucam de-a Adam şi Eva şi pentru un gând, cred că te ştiuştiu de la început că o să pierd. Agonizez în rugăciune, inhalând şoaptele ce-mi zdrobesc numele atât de angelic.

Agonizez scrijelind în tine

Cea mai nouă poezie fiinţa mea, iar sufletul curge culoare.

Agonizez din viaţă-n viaţă alungându-mă negăsindu-te!

ACTH TUserotonimă în venele-mi atriului stâng, ADN în Alter-Ego o singură cunoaştere. EU, vena cavă morfem al dioxidului tău, identim. Ţi-am întinat existenţa dizolvându-mă eterogen în visul neînchis.

Page | 37

Acum înţeleg de ce mă strânge boala şi lumina mă umple.

CHIŢU ANDRA IOANA - CN „NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA Motto: „mi-aş adăuga o talpă la piciorul stâng” (Constantin Virgil Bănescu)

Eu nu strivesc...calc! Eu î-am spus mamei că voi fugi şi mă voi ascunde într-un plisc de pelican. Şi nu m-am rătăcit, doar m-am pierdut prin venele tale, ale lui, ale lor prin măştile tale, ale lui, ale lor

prin ale tale, ale lui, ale lor.

Agonie abruptă Putem sta, dacă vrei, la graniţa dintre ei

şi alţi ei, mai alteraţi de ipocrizie, muşcând din degetul arătător, îndreptat mereu spre nord

ca sa ne pierdem. Iar după ce se va însera vom urla la lună, să ne sărutăm tatăl inexistent.

dar nu ne vom opri din murit şaptezeci şi cinci, şaptezeci şi şase, şaptezeci şi şapte...

DIACONESCU RUXANDRA MARIA - CN „NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA Motto: “Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă !” (Nichita Stănescu) Cerneală E freamăt şi suflu rece în Piele şi suflet. E tremur şi strigăt în pustiu de-ntuneric. E mov şi e frig, Cerul plăpând Scapără lumini şi frică. Praful de stele dezmiardă cu repeziciune o foaie, plânsă de neatenţia unei clipe...înecată... în ninsoarea absolutului marin. Marea suflă împăienjenindu-mi Sufletul cu spumă încărunţită de tristeţe Eu...o foaie...o notă Lacrimi şi poate... Şoapte.

Basm stins Încercănaţi, ochii de cicoare ai seninului, visează. Cântecul streşinilor...cântecul crengilor... Cântec de ploaie şi zumzet. Pe străzi bălteşte esenţa prospeţimii. Surâs pe chipuri de copii extenuaţi de fericire. Şiroaie de transpiraţie pe frunţi netede, Chicotit de natură într-un ansamblu de ireal... Ascult din spatele unui geam aburit... ...povestea copilăriei. Obraji înroşiţi de bulgări pufoşi, Sărut naiv, tatuat pe pielea rigidă a unui zarzăr, Crăiasă, Albă-ca-Zapada, Făt-frumos, Eroi şi idoli ai unei sincerităţi infantile, Plâns înecat şi strângere de mână... E atât de frumos să-ţi aminteşti ! E atât de trist să nu poţi retrăi !

GHEORGHE ALEXANDRA - CN „CONSTANTIN CARABELLA” TÂRGOVIŞTE Moto: „Nu eşti învins decât dacă refuzi lupta” (Mircea Eliade) am să rămân eram cu prieteni desenam cu degetul pe masa udă o ancoră câte un val o împrăştie marea e aproape nu pot sta prea mult aici nimic concret nu mă leagă plec mâine în zori nu-ştiu-unde nu ştiu pentru cât timp vreau munţi izvoare ploi într-o zi am să arunc ancora am să rămân

poem pentru El încă e devreme pentru concluzii nimeni nu e singur dacă strigi un nume într-un loc aglomerat va răspunde sigur cineva toţi aşteptăm să mai cadă o stea să mai găsim un trifoi cu patru foi suntem nişte copii în căutarea melcilor pe care-i rănim involuntar

iar apoi nu-i mai putem uita chitara mea îţi cântă numele într-o limbă pe care nu o cunosc

o cameră în care nu te mai întorci nu am mai scris de jumătate de an foile mi-au rămas goale nu mai am cuvinte să-ţi ofer în schimb pentru încă o ploaie mai e mult până la vară fiecare om are în dulap un sertar pentru vise şi unul pentru păcate atunci când ucide ceva sau îi dă viaţă îl striveşte între două coperţi la mine sertarul pentru păcate e plin de vise şi cel pentru vise e plin de păcate mama îmi spunea mereu să mai aştept că oamenii potriviţi vin numai când ai nevoie de ei majoriatea intrau în viaţa mea când rămâneam singură şi ieşeau ca dintr-o cameră în care nu te mai întorci

GHICA ANDREEA - CN „CONSTANTIN CARABELLA” TÂRGOVIŞTE Motto: „Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul” un singur lucru îţi mai spun înainte de plecare Radule să ştii că eşti un prost şi nimeni nu o să te iubească niciodată/ şi maică-ta avea dreptate când îţi tot repeta că Dumnezeu nu-ţi dă dacă eşti laş aşa că deschide bine ochii şi ia-ţi inima în spate unii sunt făcuţi să nu se mai întoarcă alţii sunt făcuţi să spere tu eşti făcut să fii atât de fericit încât oamenii să se bată cu pumnul în piept de ciudă /în lumea asta e atâta tristeţe încât îţi vine să îi cari pe toţi după tine până o să simţi toate durerile posibile/nu uita că se zice că dacă eşti mai bun eşti şi mai fericit/să ştii că pentru mine toată chestia asta cu fericirea nu are prea multă importanţă dar iu eşti băiat de treabă aşa că ai voie să te uiţi după toate tipele care îţi amintesc de adina şi să îţi pui câte-o dorinţă în fiecare minut şi să crezi că ai tăi încă se mai iubesc chiar dacă taică-tu nu mai locuieşte de cinşpe ani acolo

poate nu o să-ţi reuşească din prima dar nu o să fie mai greu decât atunci când adina ţi-a spus că dragostea aia sau cum s-o numi ea vine dar mai şi pleacă/la o adică dacă n-ai murit atunci nu o să mori nici acum şi Radule promite-mi că atunci când o să fii fericit o să mă scapi de nişte zile care au lăsat un goi mare în mine fără ele cred că mi-ar fi şi mie mai bine

omul care se gândeşte la alţii nu-ţi promit nimic aici pe pământ nu va fi mai linişte şi nici tu mai fericit dar gândeşte-te că viaţa trece pe lângă noi ca un om pe care l-ai iubit şi poate nu o să ştiu să am grijă de tine aşa cum ţi-ai dori singurul lucru la care mă pricep e să te las să te sprijini pe umerii mei când simţi că viaţa e prea multă pentru tine o să te iau cu mine în toate locurile în care am visat să merg

şi mâinile tale or să stea pe pieptul meu şi lumea asta nu o să ţi se pară nicicând mai liniştită şi dacă o să simţi vreodată că nu ştii ce se întâmplă cu tine o să-ţi acopăr ochii cu palmele oamenii or să te privească zâmbind până se face noapte şi inima ta va cere un om să o încălzească nu te gândi că e prea greu nu mă pricep la dat sfaturi dar atâta timp cât mai există nişte mâini care să te mângâie merită să tremuri pentru cineva

IAMANDI ADRIANA CRISTINA - CN „IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE Motto: “Love cannot save you from your own fate." nu mai suport să mă atingi cu secundele şi minutele tale dizgraţioase care se întind până la infinit în îmbrăţişarea lor violentă pielea mi se transformă in praf şi se aşează cuminte pe rafturi nu îţi mai sufăr respiraţia sacadată anume plasată în apropierea urechii mele însângerate cum să te fac să înţelegi că simpla ta prezenţă îmi provoacă alergii şi o angoasă permanentă ce sapă în pereţii raţiunii mele până la absurd? te rog să îţi faci bagajele şi să te muţi de pe noptiera mea, ceas nesuferit înainte să te spun timpului că îl masori divide momentul în care te plimbi pe muchia dintre tine şi tine e într-un fel asemănător cu cel în care alegi pentru prima dată cu care ochi te uiţi pe gaura cheii

între alb şi negru alegi gri aşa cum între da şi nu alegi un nu ştiu şoptit cu jumătate de măsură până la ultimul fior ultima cărămidă din acest zid al berlinului din mine

JACOB SYNTHIA - PITEŞTI Motto: „La-nceput a fost Cuvântul..." Fragmentariu Trăiesc cu chipul meu în spinare pe deasupra mă hărţuiesc vocile vecinilor -„Iar avem restanţe la gaze? / Nu ţi-am zis să nu mai laşi lumina aprinsă la baie?" nu's emotivă plâng doar când văd naşteri în filme e un comportament obsesiv-compulsiv de-al meu în rest n-am niciun spirit matern nu vreau ţânci cu bale la gură să-mi plângă live de foame-n vatră. mai bine cresc furtuni în grădină e mai uşor nu trebuie să le dau de mâncare sau să le ud. ca un autostopist singuratic cutreier autostrada Soarele Apune noaptea visez câini vagabonzi străzi hobbesiene oameni în copaci cânt do si la sol fa mi re do, sol la, la si, si do !

Ziua s-a crăpat chiar la jumătate si eu eram zeiţă, iar el era blestem.... Murdari de lapte şi miere la gură lăsăm ochii să bâjbâie în răni când avortonii suspină sub trotuare, palmele nu mai pipăie, unghiile nu mai zgârie maţele deşirate sub coapse.... şi el îmi era călăul, alesul şi era beat şi eu i-am spus să se oprească... doar greaţa în toate orele şi anii mi-au îngheţat de atunci...

MORARU CRISTINA BORIS - BOGHENII VECHII REPUBLICA MOLDOVA Motto : „...şi gândurile toate se sparg de întuneric, pierzându-se în noapte" Mama Tablou măreţ şi sfânt, pictat de Dumnezeu, Trimis să răspândească, căldura sa mereu, Să dăruie viaţă, la infinit - iubire, Să aprindă speranţă, să redee fericire. E o icoană sacră, ce ne-nchinăm ades Pentru evlaviere şi-un veşnic drum ales, Neobosită eşti, în pururi dătătoare De viaţă şi silinţă, atât de iubitoare. Un nesecat izvor, de graţii şi nobleţe, Tu te avânţi spre culmi, înalte şi măreţe, Ne dai din a ta viaţă să ne vezi mari pe toţi, Şi nimeni nu te-ntreabă de tu mamă, mai poţi . Eşti milă şi pomană, eşti bucurie-n suflet Şi pâinea de pe masă, dulceaţa de pe flori, Ştii să aduci lumină prin farmecul tău zâmbet, Şi-n univers s-aprinzi, o mie de culori.

Inima mea printre raze de soare Prin razele fierbinţi şi pline de căldură E-o inimă secretă şi un simbol ce arde, S-agaţă, se înalţă, veghează, apoi cade,

Se pierde şi dispare, lovit de-o stânca dura O rază inocentă e-n inimă aprinsă, E dragostea cea mare, acolo e ascunsă, Din soare ea renaşte şi luminează-ntruna, Enigmă sacră este şi-n veci şi-ntotdeauna. Pe fiecare rază, se-nşiră infinite Magia omenească în inimi felurite, S-aştept să se oprească-n avânturile toate, S-o iau s-o strâng în pumni şi s-o sărut în şoapte.

LUPAŞCU ANA-MARIA - CN „PETRU RAREŞ” SUCEAVA Motto: "Sunt schimbul trei/ al Vandaliei" (Şt. Aug. Doinaş) (e nevoie de albume mari pentru pozele vechi) ideile ne vin pe un trup nou-nouţ în această toamnă, ca acum o sută/ o mie de ani. oricum nu recunosc, mă cuibăresc la început ca o adiere călduţă, apoi te lovesc/ te lovesc în piept ca un viscol din direcţia opusă. când soseşti acasă, îngerii ascultă de sub macrameuri cu antenele întinse, cu răsuflarea tăiată. cuvintele ţin câinii credincioşi lângă picioare. între ele e cântecul de leagăn pereche. nimic nu mai trebuie rostit, când mă priveşti de dincolo de ierburi, eşti primitiv şi răsculat, apoi închizi ochii. când închizi ochii, uiţi să atingi/ uiţi să mori. nu te poţi vedea pe dinăuntru prin ferestrele lui dumnezeu. în fond, e un singur tunel cu multe ramificaţii. duci mâna la gură/ duci mâna la gură punct cu punct. în încordare cerul apasă faţa ta de sfinx, (la televizor, se zvoneşte că ar veni ruşii, greva începe cu secvenţe dintr-un oraş cu muzică bună şi terase largi, unde caii şi câinii stau împreună la mese. unii coboară poemele

în stradă, să vorbească în locul lor), vine dimineaţa. dimineaţa, urechea ta trece prin inimă cu paşi fără urme, cu rotocoale albastre. înnozi linii infidele pe frunte. o să aud la nesfârşit povestea omului care merge pe sârmă. îmi pare că pe sârma noastră nu-s decât zdrenţe, apoi pleci. când pleci, casa mea-i amară. în tindă aşteaptă goluri alterate în goană, dicolo de uşă, strălucesc schiţele noii construcţii, cuţitele bunicului, alte acareturi, nu-i chip să intri sau să ieşi firesc, aici senalţă mii de ace pe spinarea mamutului. casa mea-i o sihăstrie. aici zgomotul pulsului cutremură. peron şi pieton şi gară au rămas în câmp deschis, tu pleci o dată cu trenul. aşa, casa mea-i un suvenir. e doar vineri noaptea, ceasornicul e stricat. îmi netezesc părul în trepte, ca pe fotografii vechi. de mâine o să spun/ o să spun amin oricărui lucru care piere.

(îmi pare titlul altui poem) stau ghemuită în scaun ca o pisică grasă, fumez cu degete fixe o ţigară/ apoi altă ţigară. îmi vorbeşti despre mirosul de frunze arse. îmi dai lecţii de viaţă. în fond, oamenii nu sunt câini/ nu sunt cascade zgomotoase, oamenii nu sunt asta/ nu sunt cealaltă. îmi zici că nu alegem rolul, piesa nici atât. când mă înghesuie imaginile, râsul nu mai trece aşa/ pur şi simplu. sunt perfectă în rolul de mut, îmi plimb ochii prin filamente. din scaunul meu pot să constat cum mor specii şi sentimente e la fel ca atunci când arunci o sticlă în ocean şi nu mai ajunge niciunde însemn în calendar ziua de mâine/ ziua de-apoi, când dragostea va fi un carton greu de îndoit. fumul din ţigara ta prelungeşte înfrigurarea pereţii miros a stofă udă acum. te desprind din cutele ruginite şt-ţi pi pe buzele crăpate, am nevoie de gesturi fără noimă cum stau aici, toate poveştile din lume au un final deschis, nu-mi poţi lua ce nu mai am.

(dragostea, războiul nostru civil) serile mă tragi după tine, să asculţi muzica pletelor, ţi-am spus. cândva am scos liniştea din lume cu gând să acopăr gura neagră a ţevii de puşcă. braţele atârnă după noi, cu rădăcini/ cu miros de ţigară. într-o noapte ca asta te adun la piept pe furiş. atât. atât de aproape de cele mai multe tăceri, sunt oriunde/oricând ca un coşmar de copil. sunt călăuza unui vechi ritual. acum mâinile curg străine pe corpul tău. nu îndrăznesc să ie spun. fascinaţi-de-fluturi simulăm pacea în odaia ta, pe când umbrele nervoase joacă hore-n tavan. ca să uit, recurg la anticul/ ciudatul adaggio. mă plimb hibernal prin oraşul cu lumea adunată ca la un garden party. uneori prefer să aplec fruntea domesticită de vină, să mai cos câte un păcat, cu acele noi în noi. dacă mi-e dat să duc acest război pe sub pânze, voi ieşi cu fruntea sus/ cu baioneta pe umăr.

(amprente pe foi/ ca şi când am fost pe aici) de cele mai multe ori te aud la alt capăt al libertăţii, toate pânzele sunt sus, până la cerul cernut prin sita cea mare. mă scutur pe umeri, gata să te primesc. îmi pun fusta de tweed (am aerul unei daneze oacheşe/ sunt un soi de oximoron urban), oricum prea puţin contează, de când eşti animalul neolitic, pălăria à la gavroche şi bretele purtate obraznic. trăim împreună. în pauze ne legăm mereu la ochi ca pentru o mare surpriză/ spunem eşti despre herne vânătorul, aşteptând cu capul pe genunchi ceva ce nu/ chiar nu, nu va veni niciodata pentru oameni ca noi. căci orice intenţie/ orice privire de a ta traversează prin locuri neremarcate. gândindu-mă la nu ştiu ce jucărie, primăvara s-a instalat în ianuarie adică azi, în linişte/ în gropi fără vreun semn, îmi văd mereu tălpile intrând în lume înaintea mea/ în cuşca goală, felinarele tivind strada/trei cârciumi ticsite. încui uşa cu cheia cea mare şi nu uit niciodată lumina aprinsă. Veţi crede poate că m-am întors să-l dezmierd/ ceva de

felul acesta, cu mâini legate de picioare. şi că m-am rugat pentru lumea întreagă.

(călătorie cu casa pe umeri) sunt cuminte/ rădăcina cuminţeniei scufundată în beznă, să-ţi spună povestea lui jim carroil. îmi ascut unghiile mă prind mai bine de gânduri mai trece timpul cu foile albe mai trece tata prin griji. în locul ăsta sunt o casă dărâmată peste ziduri zboară fetiţe cu pantofi de lac şi lumânări în mâini/ în zâmbetele lor se desfac imense cortine de teatru. când te am lângă mine, ticăitul ceasului mă sâcâie, vii şi pleci neapărat cu fularul galben îmi smulgi mâinile în îmbrăţişări şi mă cari pe umeri până pe florilor 17. de acolo, fiecare cu treaba lui. dacă ploua te-ascund în haine, numai să nu sari din nou într-un picior/ să mă ameninţi că mă iubeşti oricum. băiete nu-i timp de joacă am câţiva ani de dragoste în sânge şi inima cât un elefant şi

aşa piere totul, când îţi acoperi ochii cu podul palmelor. acum tramvaie vin tramvaie pleacă şi niciunul nu te cară la mine.

MARICA HAGIANU VIORICA - CĂLĂRAŞI Motto: „ŞANSA” Când iubeşti Când iubeşti te tâmpeşti temporar începi să ai vise şi vedenii umblii ca sfinţii nu mai mănânci oftezi şi stai cu privirea rătăcită ore în şir ca o vită la abator. Când iubeşti te loveşte aşa o alienare că e bine să te cauţi la Obregia să vezi ce diagnostic o să capeţi de la iluştrii specialişti dacă vizita rămâne cu rezultate incerte poate ar fi bine să renunţi la alcool la tutun şi la narcotice poate aşa o să-ţi dai seama de unde ai vertij de ce toate se rotesc cu tine sau ai un gol în stomac.

Ploaia Picături mari de ploaie plesnesc repezite nefericitele plante din calea lor pe care le fac una cu pământul oamenii aleargă precum şobolanii să se adăpostească prin scări de bloc pe sub streaşini ca animalele în vizuini o ploaie torenţială pe vremuri era o binecuvântare pentru oameni şi pentru natură acum este o ştire cotidiană la tv în categoria senzaţionale furtuni dezlănţuite tornade dezastre şi calamităţi aşa au ajuns minunatele picături de ploaie primordiala apă venită din cer în jurnalele de ştiri şi sunt categorisite la coduri galben-portocalii de ce nu uneori cu nuanţe de roşu pentru tâmpirea şi panicare populaţiei a privitorilor care sunt loviţi de ştiri de dambla şi de picăturile mânioase de ploaie.

NEACŞU CATINCA - ŞCOALA „IOAN VLĂDUŢIU” LUDUŞ Motto: „Un om cinstit este cea mai nobilă lucrare a lui Dumnezeu" (Robert Burns) seară de vară Maci roşii, printre paşii tăi, Pe dealuri frânte şi opace Apune vara, cuibărită-n văi, Se stinge soarele şi tace. Se culcă iarba pe-o ureche Ascultă greierii cum cântă Lipite, suflete pereche Se-ascund sfioase-n noaptea blândă. Doar luna-i trează. Ea petrece Dansând cu stelele şi vântul. N-o doare timpul, care trece, Nici rouă ce udă pământul. Răcoarea-i dulce, mult dorită... Miros de deal în miez de vară; Peste o lume obosită Se-aşterne preţioasa seară. Secretul stelelor În fiecare noapte e cerul plin de stele Şi mă întreb, mirată: ce taine ascund ele? De ce lucesc, cu dor, atât de visătoare? De ce pe nori dansează, în pas far' de picioare? De ce depind de lună,

Precum peştii de mare? De ce nu ne încântă Şi-atunci când este soare? De ce noi suntem siguri că au acelaşi ţel? Nici una nu-i egală, nici una nu-i la fel! De ce-s aşa departe De tot ce-i omenesc? De ce nu ne dăm seama Atunci când ne privesc? De ce n-avem răspunsuri la aste întrebări De ce, când ni le punem, simţim fierbinţi fiori?

POPA ŞTEFANIA IULIANA - CN „IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE

Motto: ,,..Sometimes you have to be your own hero"

Memento mori Trece timpul şi eu stau. Trece şi nu fac nimic. Nu sufar, nu plâng, nici măcar nu ţip! Trece timpul şi ce fac eu? Lenevesc, îmi consum şi gândurile cele mai deşănţate. Regretele, patimile îngheţate de secole trecute în grabă. Sorb seva conştiinţei mele plouată de-un roşu stins. Nu sufar, nu plang, nu ţip. Doar rezist...

Confesiune Dac-aş vrea eu într-o zi Să ies din carapacea mea de oţel Să gust din vinul vieţii parfumat Să mă plimb pe-un drum necugetat? Şi ce dacă doar părerea lumii contează? Ce dacă zvonuri, isonuri şi vorbe grele înaintează Pe-un vânt şăgalnic şi necurat?

Poate chiar m-am săturat Sau poate m-a lovit din plin Că purtatul pe val nu-i chiar puţin Şi nu-i greu deloc Cu susul în jos lumea să-ntorc! Ritmul nu încetează, Valul nu se subţiază Ba chiar mă lovesc de sunete tari Mă-nvârt pe-un coridor de stejari Şi culeg frunzele monocrome.

POPA VALENTINA ANDRADA - CN „NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA Motto: „îmi cer scuze daca devin uşor homeric din când în când. E tot o chestie genetică." (Jeffrey Eugenides) FĂRĂ TITLU 3 ştii cum e să-ţi doreşti un lucru atât de mult încât să fii în stare să îl furi? eu - da. am furat nişte priviri ieri. FĂRĂ TITLU 4 Doar nu sunt nebună să-ţi ascult melodia Care durează şaizeci de minute? In aceste şaizeci de minute aş putea: Inspira; Expira;

Diseca o broască; Coase un nasture; Mânca un măr; Eviscera un crap; Mânca două mere; Coase doi nasturi; Expira; Inspira Etc. Totuşi, aleg să ascult melodia Care durează şaizeci de minute.

POPESCU DIANA COSTINA - CN „NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA

Motto: „Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai. Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.” (Nichita Stănescu, "Cântec de dor")

Anulare Ştii, nu mai am sensuri demult.... M-au condamnat stelele, m-a zdruncinat furtuna, m-a zgâriat marea, m-a renegat soarele. Toate m-au rupt de visuri şi mi-au şters drumul spre casă. De ce nu m-au învăţat cum e să rătăceşti prin nimic?

Joc de partitură

Când privirile se întâlneau,

timpul se risipea şi nu mai puteam da nume clipelor. Când mâinile ni se contopeau, împreună atingeam corzi de vioară şi clape fierbinţi de pian. Când porii mei intrau în porii tăi, pilonii sufletului se zguduiau de cântec...

SOLOMON ANDREEA - CE „ION GHICA” TÎRGOVIŞTE Moto: „Eu am crescut hrănit din taina lumii” (Lucian Blaga) Raţiune împotriva Absolutului În al Luminii haos Am văzut începutul. Am găsit o iarnă a Sufletului meu Uitat în dorinţa de a atinge Lacrimi din Sideral. M-am aflat dispărută Din legile Realităţii Sanctuar al Iluziilor Din care voi fi renăscut. Cuvântul meu va dăinui Asemenea Infernului Ce a coborât din Eden Spre a cunoaşte Omul Din care a apărut. Unde va continua drumul meu Să mă poarte Pentru a cunoaşte Taina Sacrului ? Când voi ajunge Către Amurgul meu Ultimul moment de fericire.

Sideral Ego Şi doar te mai privesc... Timp pierdut spre nemurire M-ai ascuns În taina nimănui Singură În acelaşi Eden infernal Doar cuvântul primordial al Creaţiei Îmi pare etern Adevăr spun atunci când Printre umbre de delir Îmi mai amintesc să trăiesc. Însă pe acelaşi drum te îndrepţi acum Tu nu cunoşti Legea Lumilor din infinit... Nu te abandona Spre a căuta răspunsuri Fără de întrebare La o margine de noapte Vei fi renunţat să mai simţi Sfârşitul.

STANCIU FLAVIA IOANA - TÂRGOVIŞTE Motto: „Îndrăzneşte, calcă înainte, iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Dumnezeu îl va crea special pentru a-ţi răsplăti efortul."

Io continuero Am scris cu mâna stângă... am primit de pomană câteva cuvinte în seara asta. orice prost gândeşte, oamenii deştepţi raţionează. simt în mine o verticalitate arcuită, nuanţată mai ales când cred în libertate. Cele trei puncte ale mele s-au zbătut în nelinişti timp de şase secole şi jumătate... poezia devine paliativ numai în momentul în care artistul ştie a iubi. oamenii spun că păcatul nostru se rezumă la mâini. Mă gândesc că al lor se raportează la indiferenţă... degeaba am istorie nu am cunoscut-o deplin cele câteva întrevederi cu fiinţa mea nu mi-au permis decât o ticluire gamată, o înţelegere succintă a tuturor celor care mi-au strâns în braţe inima,

a tuturor celor care au spus că sunt, ca voi fi. Seara consemnez amintiri cu tâmpla răsfrântă pe buza naşterilor repetate mă gândesc că din viaţa, singurul lucru demn de scris este moartea. Mă tem însă că o să plec fără să înţeleg golul dintre iubire şi mine, fără să înţeleg că poeţii nu pot avea două iubiri, trebuie să aleagă între femeie şi artă.

Trebuie să plouă A plouat în ziua în care ai plecat nici mai mult nici mai puţin trei picături pe minut cu graţia apelor ce-şi fac drum în piatră. *** sunt semne că se schimbă vremea ploile vor înceta, planurile lumii trebuie să fie zădărnicite treptat altfel te vei întoarce... m-am aşezat pe-o risipă adevărul e, prietenul meu,

că inimile mele nu te mai ştiu palmă peste palmă, acum când bate de noapte între umeri ţi se-adăposteau odinioară paşii şi şopteau: palmă peste palmă cuget peste cuget *** Ce scurgere impetuoasă de adaos trebuie să plouă astefel te vei întoarce

ŞANDOR DORINA - TG. MUREŞ Motto : "Ca tu să mă auzi, cuvintele mele se îngustează câteodată precum urmele pescăruşilor pe plaje. ……………………………………… Şi cuvintele mele prind culoare în iubirea ta. Totul se umple de tine, şi tu umpli totul..." (Pablo Neruda - "Poemul V")

Promisiune Promit Să nu rostesc cuvinte , Care să lase urme pe pielea ta Sau poveri prea greu de dus. Promit Să nu pătez culorile din tine. Cu atâta alb şi roşu stăruitor Din mine. Promit Să-mi abandonez cruzimea, In faţa umilinţei din tine Şi să-ţi permit, Să ieşi din cercul tău de milă Fără să te rănesc.

Promit Că nici unul dintre cuvintele, Acestei lumi Nu va înlocui în mine Infinitul de durere, Negrul amar şi zborul frânt. Pe care, cu atâta iubire Le-ai scrijelit în mine.

Solitudine Mă sperie solitudinea, Acest ecou singular. Condamnat unei singure culori. Mă sperie propria-mi viziune, Felul în care mă reflect, Între oglinzi şi oameni, Şi neputinţa de a mă recunoaşte. Mă sperie frânturile de cuvinte. Acele trupuri goale. De care nu mă pot desprinde. Pe care le car după mine. Ca pe o istorie vie şi neiertătoare A neputinţei din mine. Mă sperie ...enormitatea, Acestei stări, Felul în care mă îmbracă şi mă m modelează,

Felul în care se estompeză trecutul Şi mă transformă... lent -dureros, În amintire.

VARADI CODTUŢA - BECLEAN Motto: “Speranţa este lucrul cu pene, aşezat în suflet şi care cântă melodia fără de cuvinte” (Emily Dickinson)

The closest thing to crazy Ai apărut ca o himeră în hotel, Te-ai cazat la etajul 3, cu vedere la neant. Comanda-i în fiecare seară lichior mentolat de şoapte şi-apoi te cufundai într-un somn adânc de gânduri. Iar dimineaţa te trezeai confuz, uitând ce s-a întâmplat aseară. Nu uitai niciodată să suni la recepţie şi să întrebi dacă astăzi micul dejun îl poţi lua la cina. Erai un oaspete prea important pentru a ţi se refuza. Aveam grijă ca aşternuturile să aibă un miros plăcut În care să te desfeţi ca în braţele unei amante. Să uiti de trecut, să ignori prezentul şi să visezi viitoruL Însă într-o zi ai uitat cum se deschide uşa, Te-ai întors la recepţie şi nu era nimeni. Şi-atunci ai lăsat doar un bilet în care Se găseau răsfirate 5 cuvinte : « the closest thing to crazy » Hai să ..., ca şi cum... Hai să râdem în seara asta, ca şi cum luna s-a îmbătat, Să alersăm desculţi în iluzii,

Să ne sărutăm în taină Şi apoi să ne deşirăm la lumina soarelui... Vrei? Hai să plângem în dimineaţa asta, ca şi cum soarele s-a îmbătat Să ne pierdem în realităţi, Să tăcem urlând, Şi să ne întregim în întunericul nopţii... E nevoie? Sau hai să ... în prezentul asta, ca şi cum... Noaptea ne-a trădat, Ziua ne-a închis în lagăr, iar pe tine te vedeam în faţa mea, căzut şi obosit. Iţi place? Ori hai să ... în « timpul » asta , ca şi cum... Trebuie!

VLADIMIRESCU MIHNEA - CN „IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE Motto: „Aleg a fi pentru a descoperi motivul decât să aleg a nu fi pentru a nu avea niciun motiv artistic pe care un portret creator l-a întrupat în mine pictându-mi pe mâini" de Why?...Because

NU MĂ UITA DRAGA MEA RANĂ un nu mă uita şi un nu mă consacra la singurătatea trupului ajută-mă să-mi revin dimineaţa cu o muşcătură adapă-mă la prânz cu puţină salivă iar seara dezvăluie-mi ce înseamnă pentru tine "fericirea" nu te repeta căci voi deveni surd la obiceiurile tale nu te opri căci voi deveni orb la vorbele tale nu mă mai privi căci voi muri întristându-mă vino şi încălzeşte-te pe mine, prin mine, în mine lasă-mă să te încălzesc în orice colţ al ruşinii şi mai lasă-mă încă o data să-ţi şoptesc în ureche acele cuvinte ce te fac a roşi şi a geme îndură-te doar a nu mă uita...nu mă uita rană dulceagă ce pe buze mi-ai căzut.

BLAZAREA MORŢII te aştept să mă chemi înapoi în patul cald aştept să îţi mai simt răsuflarea deasupra genelor mele adormite aştept să mai pice o frunza în eternul albastru pentru a te mângâia aştept a-mi pătrunde inima acest pumnal ruginit de cuvintele absurde şi amuzante aştept a mai reveni o lacrimă pe obrazul meu rece şi metalic aştept a mi se dărui moartea însă nu o văd, nu o simt, nu o ating pustiit, în genunchi, mă prăbuşesc râzând, privesc cerul încrestat cu surâsurile tale mă ridic, merg merg spre tine, merg pentru a te mai putea găsi încă o dată merg cu braţele deschise, fără teamă, schiţând un zâmbet măcinat de regrete acceptă-mă moarte seducătoare şi hipnotizantă şi condu-mă în patul tău unde vom prelungi păcatul din sufletele noastre pentru o infinitate şi încă o secundă

ZĂINEL EMILIA - CRAIOVA Motto: “Din atâtea cărţi atârnate de mine, nicio identitate !”

Nu îmi trebuie nimic nu îmi trebuie nimic, trupul nostru împletit în fire un colaj de oase în ziua luminii. nu îmi trebuie nimic. decât o confirmare a nefiinţei să plec şi eu. răsucindu-mi capul sub lună nu îmi trebuie nimic, taci vorbeşte după arome după pachetele de vin albastru. nu-mi trebuie nimic. cum ştii că pielea cade în mare stafidită într-o creangă privesc prin buze. mâinile sunt două scări trupurile formează alte scări şi ajungem la nimic Şi-atunci este doar un mod de a plânge fără să răneşti pe cineva ucigându-te prin iarba ce-ascultă stelele căzând praful pitoresc privind o piatră roasă de ape

nu trebuie decât să pătrunzi un sac de cânepă prin mâini carbonizate iar cenuşiul te va face o pastilă de salvare când piraţi rătăciţi vor încerca să se sinucidă şi vor fi salvaţi de rechini o melodie păşeşte din cerul scurt la capete suflete neiubite cu mâna prinzi cadavre atârnând prin apele cerului noi arătând morţi şi singuri spitalele cerului vor fi cimitire albastre

Relaţional-Poetic

BELEA MIRUNA ŞTEFANA - CN “IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU” TĂRGOVIŞTE Motto: "Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos... " (Corintineni, 12:6) din istoria recentă a satului meu până la o mie nouă sute şi ceva nimeni n-avusese treabă cu războiul şi nici nu ştiau ce-i aia rechiziţie pe stră-străbunica nu a interesat-o decât să-şi păstreze caii şi au împuşcat-o soldaţii. atunci a început istoria la mine-n sat. oameni mobilizaţi pe front, case golite de lăzi de zestre multe slujbe bisericeşti de ajutorare. la sfârşit: un monument în curtea bisericii, acolo s-au întors numele lor de pe front, acolo au murit cu adevărat, în tânguielile văduvelor. maica şi-a crescut fraţii orfani laolaltă cu copiii ei. bunicul s-a născut primul, înainte de război, l-au învăţat o singură poezie cu versuri albe nu trebuie să mănânci bomboane de la legionari, că-ţi cad dinţii nici să nu le spui lor cine e comunist în sat, nici să nu vorbeşti ce vorbim noi în casă că nu e treaba lor şi uite-lpe sf nicolae cum te-aşteaptă dacă te bagi vreodată în case la oameni

să asculţi ce zice tataie ştia poezia, dar prietenul lui nu i-au umplut legionarii buzunarele cu bomboane şi comuniştii anii cu puşcărie în fine, apoi a venit războiul şi cei trei fraţi au plecat unul a venit surd, dar numele altuia s-a bătut în monument iar al celui de-al treilea s-a scris numai cu cretă poate se-ntoarce... nu s-a-ntors şi ani mai târziu maica a luat hârtii de la partid să plece în basarabia după el să-1 găsească acolo căsătorit şi bine... nu l-a găsit dar dacă ar fi să îi respectăm dorinţa l-am mai căuta şi astăzi tataia cu mamaia au învăţat-o pe mama o poezie despre cum trebuie să stai, măi, fată, la locul tău să nu iei nimic de la comunişti, că n-o să-ţi fie prea bine şi să nu spui nimic Iu tovarăşa de la scoală, că nu e treaba ei nici a ta şi atât îţi trebuie... popa gogu nu avea părinţi să-1 înveţe a spus multe şi n-a vrut să dea pământul la colectivizare a dispărut numai doi ani şi s-a întors cuminte şi nimeni nu înţelesese de ce se amestecase în istorie

da, veşnicia s-a născut la sat şi a murit tot acolo. în curtea bisericii un monument o atestă istoric.

gropi la noi în sat, cârciuma-i vis-a-vis de cimitiro groapă pentru vii şi una pentru morţi, paradoxal oferindu-şi reciproc aceeaşi perspectivă. între ele: un drum iară indicatoare, al cărui capăt nu ştie nimeni unde e. pe drum te poţi poticni de asfaltul tare şi poţi cădea într-una din gropi. o groapă pentru morţi şi una pentru vii. între ele, iată omul îşi vinde ultimele cărămizi de la casă pentru tăriile pământului, sau pentru o altă casă, în pământ- acelaşi lucru. se ridică doar ca să se poticnească în faţă, renunţând de bunăvoie la cuvânt. cârciuma şi cimitirul amuţesc spiritual odată cu moartea dorinţei de viaţă. neantul întins a săpat în banal o groapă pentru vii şi una pentru morţi, iar bezna a căzut peste ele, şi a strivit toate conştiinţele dinăuntru. şi în amurg, oamenii se târşâie de-a curmezişul drumului, din gropa cu vii în groapa cu morţi.

în cimitir, lumânările se aprind devreme, în cârciumă, vremea a stins luminarea demult.

autoportret eu sunt strănepoata Iu creţucreţu, de făcea cu gură de lup. de făcea de bine ori de rău, n-am aflat şi dacă nu mi-ar fi dragă legenda m-aş îndoi chiar de faptul că făcea cu gură de lup. eu am crescut cu poveşti cu vrăjitori şi preoţi care îi înving întotdeauna cu ajutorul sfinţilor, dar despre taica creţu nu am auzit să fi fost învins. pesemne era un vrăjitor aparte, cu o gură de lup straşnică. sunt strănepoata unui mag! n-am talent vrăjitoreşti, ce-i drept, trăiesc secular, într-o casă cu gresie şi cu faianţă cu părinţi şi cu animale de pluş. nu am văzut niciodată o gură de lup

aşa cum mi-o imaginam la taica: uriaşă, înspăimântătoare, mâncând orice cu oasele ei albe, mişcându-se tainiccocor cu dinţi ca nişte degete uşoară ca o umbră-a unui nor. creţu a murit de mult dar se mai aude şi acum prin sat de isprăvile lui şi mulţi săteni care mă văd pe drum mă salută indiferent ca şi cum n-aş fi decât o umbră, o amintire a lui creţu. eu nu sunt decât gura de lup rămasă de la taica.

Ia îndemnul „fiecare să scrie câte o poezie despre... mă-sa" copilăria mea a avut mâinile într-ale mamei, am învăţat de la mama tot cu mâinile am luat forma mâinilor ei când mă spălam pe mâini, pe dinţi, când mă închinam

avea grijă să mi le închidă mereu într-ale ei şi să le facă nevăzute la 10 ani mi-a redat mâinile cărţile la 14 ani liceul filologia profesorii rusia infantilismul mă transform în mama într-un golem care-i fură bijuteriile şi personalitatea nu am avut mâini cu care să mă rog până la 7 ani mama le fura într-ale ei/ neputincioasă invizibilă în faţa domnului

o altă perspectivă toţi oamenii care-şi râd pe stradă de felul în care îmi legăn paşii ca o raţă spre şcoală, pregă ori staţia de autobuz, nu ştiu cum e să... nu ştiu decât diferenţa dintre cineva şi nimeni

mă gândeam cum ar fi să nu mai dau la facultate să mă mărit cu răzvan să ne mutăm în finlanda şi să creştem porci şi iarna iarnă să stăm în pat pe întuneric bând vodka şi învăţându-ne unul pe altul limbi pe care nu le cunoaştem poate gradele universitare nu aduc împlinirea, în definitiv azi răzvan e singurul care mă face fericită mă duce prin scările blocurilor mă învaţă că fiecare scară miroase a un alt soi de mâncare şi fiecare păstrează o reţetă anume ce-mi place mie răzvan ăsta că nu-i pasă că merg ca o raţă că şi-a aruncat diplomele de la şah în w.c. şi a tras apa apoi a ieşit în faţa blocului a strigat: sunt un nimeni! şi oamenii l-au crezut pe cuvânt.

BUCUR ALEXANDRA-EMILIA - BUCUREŞTI Motto: „Departe, lătratul câinilor, îţi tot repeţi.” Întinde mâna „întinde mâna" îmi zici „ca să-mi pot scoate aripa din tine ce se întinde până la bloc, să-mi scot aripa cimentată la etajul cu camera 100". În somn tot mai multe ape treci, Tot mai multe poduri se răsfrâng şi se adâncesc, Îţi aduc aminte de podurile copilăriei Pe care le treceai făcute din nisip Fără să te uiţi înapoi. „adu-mi aripa înapoi din zid", ai poruncit, ai râs, „ce sens are să plec de aici fără aripa mea zidită între pereţi, pot merge târâş, dar nu o să ajung să mă întorc înapoi înainte să mă nasc să mă scot din piele." Somnul coboară pe un braţ Râsul nostru se aude până acolo, dincolo şi înapoi Ca un lift pierdut de lanţ, Un tren pe şine unse cu ulei Alunecă spre noi, Pe braţ spre vene şi nu poţi să-1 opreşti. „tu ai observat că sunt într-un glob de plastic umplut cu lichid amiotic,

o corabie ce se mişcă când îl mişti şi ninge cu fulgi de plastic albi când aşezi globul la loc?" * „aşa se amestecă şi gândurile în noi toate la un loc ca într-o supă cu găluşti" spui râzând. Te agăţi de velele corăbiei şi înoţi. în sfera umplută cu apă Poţi să te agiţi, Să navighezi de câteva ori în ocol Pământul, Să te zbaţi.

Apasă-mi inima spre centrul pământului/ sau 180 de grade spre colţul camerei Apasă-mi inima ţi-a zis Acolo unde se poate face o groapă cu noroi în loc de pământ reavăn, Unde pot înota douăzeci de peşti deodată cu burta descheiată In groapă Ca în cadă. În somnul tău sunt întotdeauna peşti ce urlă noaptea din altă cameră, din altă mamă de dureri

şi atunci auzi doar chinul prelungit al omului în care peştii zburdă prin stomacul golit de la ultima operaţie cu plasă şi oasele trosnesc mai tare decât crengile salcâmului îmbibat cu citostatice. Dacă ai apăsa pe inima mea acum, Ceasul din perete s-ar opri la ora aia şi ne-am trezi în fiecare zi la aceeaşi oră, am adormi la aceeaşi şi somnul nostru ar fi de lungimea şinelor ce pleacă şi se întorc în acelaşi punct în cercuri. E cel mai frumos urlet când camera de angoasă se strânge până la un cub şi urletul te înveleşte când tremură corpul, când parchetul e doar jocul de cuburi în care trebuie să potriveşti culorile desenate pe un şerveţel. O să se întoarcă acolo îmi spuneai Când până nu spui ce te apasă Miocardul o să se izbească între coaste E tot mai greu să te auzi când te chemi prin venele Făcute tuburi de oxigen, Când sunetul cade din frunte până-n glezne şi fiecare oră înfăşurată pe măduvă îţi sfărâmă cât-un os şi pleacă dezlegându-te băbeşte.

GRIGORE CĂTĂLINA ELENA - CN „NICOLAE GRIGORESCU” CÂMPINA Motto: „Am o singură moarte şi o întorc pe toate părţile…”

Din teritoriul R. Azi e una din zilele alea când sunt incredibil de sinceră, când am trupul stâlp pentru soare şi cer şi apă. Ziua aia când trebuie să faci tot felul de lucruri, să alergi în stânga şi-n dreapta ca să-ţi strângi ideile în buchete de voinţă. într-o zi o să am atâta încredere în mine încât toţi dumnezeii o să înlemnească în faţa mea şi sufletul va fi beton ridicat din centrul pământului. Nu e nimic pus la nimereală în toată jucăria asta, visele urcă pe scară într-un picior, celalalt e lăsat în nisip, îngropat în realitate ca nu cumva să mi se prăbuşească drumul sub tălpi. Şi fiecare treaptă are sentimente cum tot mecanismul morţii are semne trimise doar ca să fie. şi ştiu sigur că în ziua aia unghiile se vor dezlipi atât de uşor de carne încât degetele vor lăcrima cu roşu, roşu, roşu şi negru. Atât de sigur cum ştiu că azi vântul împrăştie toate firmiturile redundante rămase pe retină...

Primul fel de a te pierde nimic nu mă mai împiedică să zic că mestec sentimente la fel cum înghit fel şi fel de ţipi în zilele de marţi, la prima oră. de obicei, îmi îndrept spatele când mă ridic din pat, când strănut sau când cărţile se răsfoiesc pline de zâmbet umilindu-mă. nimic nu mă mai împiedică să mă strecor printre fire de ploaie. am coloana făcută praf, dar ce mai contează. Fiecare nod care se îngroapă în piele naşte aripi. trupul meu, cu vedenii cu tot, e injectat cu aer unde înoată vulturi şi alge. nimic nu mă mai împiedică să îmi trag degetele din asfalt şi să strecor lumea prin prisma dintre ele, să iau toate firele de iarbă şi să le măsor cu simple, iluzii albe. Într-o zi, o să îmbrăţişez cerul cu sufletul, într-o zi când lumea va fi atât de liniştită încât să simtă cum o agit până la refuz...

RADU NIŢESCU - CN “SF. SAVA” BUCUREŞTI Motto: "sunt ca un câine mare şi alb abia găsit" (Gabriel Daliş) Cuib de lilieci mă gândesc la un cuib de lilieci cu ghearele întinse spre versul în care laurei îi e frig îi povestesc de incendiile care m-au făcut să cresc singur ca o biserică au venit deodată beţi cu torţele în mâini ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul eu eram tânăr şi puternic aveam nevoie de mâncare şi-au zis că-mi vor da mâncare laurei îi e foame mă gândesc la un cuib de lilieci cu ghearele întinse spre versul în care era vorba de o ladă cu fructe şi viermi transformată în douăzeci de lăzi goale aşezate în cea mai pură gemoetrie a foamei înaintăm spre Spital în pas cu o mie de oameni gândindu-ne la un cuib de lilieci cu ghearele întinse spre un gard de sârmă ghimpată

am pierdut ziua

Un zid alb neîntrerupt plin de riduri ca o bătrâneţe fără sfârşit face copacii din depărtare să pară diferiţi de cei din curtea spitalului aici gălăgia începe în clipa în care bărbaţii, femeile şi copiii tac se aud gândurile cum vor să treacă dincolo, se lovesc şi ricoşează Oamenii unii aşteaptă un doctor, alţii mântuirea Corina îşi aşteaptă mama care nu vine niciodată dumnezeul celor mulţi are chip cioplit se plimbă, cere ţigări, când plouă predică Potopul şi uneori spune 'cea mai depărtată dintre depărtări e aici chiar lângă tine'

ORBAN ANDREEA - BISTRIŢA Motto: "de aceea preferam bâiguielile iniţiale nedestinate să devină poheme"

ce am împărţit aseară * şi azi când căutam Baconsky doi îmi suflau în ceafa pipăiau şoldurile să vadă cât am crescut de săptămâna trecută apoi salivau eu mă gândeam cum mi-ai tras-o când te uitai afară şi plângeai că e-ntuneric şi nu vezi nimic şi te uitai şi nu vedeai nimic şi la mine era lumină tot capul meu era lumină şi tu

**** Ne băgăm sub pat ( Lydia ţi-a declarat război când i-ai desenat o umflătură în partea stângă a obrazului)

mă baţi uşor peste spate, îmi vine să vomit ce am împărţit aseară. povesteşti cât îţi place să ne pupăm de faţă cu morţii cu ăia care fumează mă tot gândesc să renunţ la alcool. în timpul ăsta îmi spui o poveste despre grădinari apoi mă săruţi deasupra genunchiului. nicio groază între cuvinte

PETROIU DIANA ELENA - BUCUREŞTI Motto: «Poate că vorba finala este la infinit penultima...» aseară în vis îmi cereai să-ţi tund părul să te fac frumoasă pentru bărbaţii ce aşteaptă de-o viaţă femeile potrivite în cea mai cunoscută bodegă din vămile văzduhului acolo unde mi-ai zis că se bea mult că se bea de toate oasele şi că nu există între morţi şi dumnezeu nici cea mai mică formă de împrumut. aseară în vis îmi cereai să-ţi tund părul să te fac frumoasă să-ţi parfumez pielea mirosind de atîta timp a chibrituri arse peste fiecare loc al tău înşelător de femeie şi mai ales la încheieturi ,unde insistai, că e şic numai dacă e de trei ori,sub formă de cruce. mă apropii de tine din ce în ce mai mult părul tău căzut pe braţele mele îmi dă curaj ca şi cum m-aş plimba pe kilometri de frică

stâlcîtă şi rasă la zero îţi intru în casa cu flori spun (dintr-o totală lipsă de conversaţie) că mi se pare frumos aici unde aerul miroase a orfani şi a cea mai joasă cotă de noapte posibilă sub nivelul mării te privesc cum eşti toată internată în liniştea de după care nu e nimic altceva decât oglinda pusă de noi să-ţi încălzească picioarele îmi spui amuzat că ea e vecina cu care împărţi cele o mie de sfaturi libere de dat şi neluat în considerare (un proiect de-al tău,rămas nerealizat încă din viaţă) apoi mă priveşti cu un zâmbet uşor desfrânat şi îmi spui că şi voi aveţi dreptul la o ultimă distracţie nebună cum ţii tu morţiş să-l înşeli pe bunicul acum că sunteţi la cea mai bună depărtare aritmetică care a existat vreodatăide iad plus rai

şi poate tocmai de aia nu vă putem imagina acolo pentru că beţi în sănătatea unei vieţi futute chiar şi mult după ce moartea s-a ridicat de la masă în postul ăla al nostru castrat de 40 de zile în lacrimi (de la tine am aflat cu certitudine că moartea e cel mai serios angajat al lumii) Zilele de consum trezitul de dimineaţă,ca o absolvire de vină. de la capătul celălalt cineva a terminat defecatul viselor imposibile. s-au strâns robinetele de la bobina de cald, s-a dat drumul pe rece. acum încep zilele de consum, datul haotic din mâini şi lărgirea membranelor până la zâmbet. acum încep zilele de consum cu sentimente pasteurizate şi cuvinte păstrate ermetic drept cea mai importantă moştenire a familiei. acum încep zilele de consum dintr-un şir mare de arogante dar cea mai mişto formă de disperare, cred că ştiţi şi voi, e dreptul cinstit la linişte:

să puneţi apa la fiert în ibric, tălpile goale în papuci. să deschideţi toate aparatele electrocasnice din jur, ca şi cum aţi monta instalaţia de crăciun în iad. una peste alta,să fiţi fericiţi. eu, în timpul ăsta, îmi pun de-o cafea.

ŞIŞU RALUCA MIHAELA - CRAIOVA Motto: ”Ceea ce vezi nu este adevărat.”

Felie de rai Eva şi Adam au fost primii nemuritori care-au murit. Înainte să moară, s-au pensionat puţin şi-au început să meargă cu tramvaiultoată ziua. Îşi lipeau zâmbete pe piele până când piele lor s-a umplut de zâmbete şi s-a infectat. Apoi au început să-şi strângă fericiri în păr, până când au făcut infiltraţie la creiere. De la pensionare, Adam şi Eva au tot mers cu tramvaiul fără să coboare vreodată: lor le plăcea viaţa aşa cum eradaltonistă, necunoscătoare a culorilor semafoarelor. Tramvaiul lor, când era gol, când plin; în unele zile stăteau la taifas cu Dumnezeu, în altele se jucau baba oarba cu un şarpe; în alte zile se aveau doar pe ei. Într-o zi, pe când Adam se lupta cu zmeii zmeilor,

iar Dumnezeu era în concediu, Eva s-a jucat cu şerpişorul. După ce-au obosit, s-au înţeles din priviri şi şi-au dat seama că exista compatibilitate. “Ştii, fularul meu ar arăta mai bine în jurul gâtului tău!” Şi Eva a ascultat. Ca toate femeile bârfitoare, Eva s-a dus la o cană de lapte, la Dumnezeu, ca să-i spună ultima noutate despre şarpe. Dar Dumnezeu era atât de furios pe femeie, încât s-a rezumat la un zumzet şi tăcere. De-atunci, cei doi n-au mai vorbit, dar îşi mai trimiteau cărţi poştale de joi în Paşti şi-n Crăciun, de obicei la evenimente speciale sau funeralii. După un timp, Dumnezeu s-a supărat din nou şi a oprit tramvaiuli-a coborât pe cei doi pe Pământ. Eva ştia că era de la fularcredea şi că nu mergea cu părul lui Adam, pe când el credea că era de la biletemereu au călătorit fără. Dar nimeni nu a spus nici “alabala”.

Şi-aşa cei doi au trăit fericiţi, până când viaţa i-a despărţit.

Pereche de suflet Lasă-mă să-ţi întorc sufletul pe partea cealaltă; Vai, doctorul a avut dreptate, e mai grav decât credeamsufletul tău are chipul sufletului meu. Dacă ne secţionăm transversal sufletele vom vedea că amândoi avem infiltraţie de alte suflete, respectiv suflete interschimbate. (Scenariu:) Ne răsucim pe degetele mari în jurul scaunelor, ne lăsăm sufletele pe umeraş, ca să nu se şifoneze prea mult şi ca să nu devină morocănoase şi ne scoatem trupurile la plimbare. Am impresia că trupul tău are chipul sufletului meu. Asta mă înspăimântă, fiindcă tu ai fi, atunci, mai mult eu, decât eu sunt eu sau eu sunt tu.

Dacă îmi semeni prea mult, cred că mă pot îmbolnăvi de pierderea personalităţii Şi o sa îmi conturez ochi pe piept ca să am două perechi Şi să nu te mai văd printre mine. Când nu eşti acasă, sufletul meu te caută prin toate ungherele, dar nici urmă de tine nu apare. Te caut prin dulap, pe sub pat, printre pături Şi cearceafuri, dar nu eşti. Mă uit la sufletele tale de rezervă, dar niciunul nu îţi seamănă ţie. Uneori nu înţeleg de ce te schimbi fiindcă aşa tu devii al altora, pe când eu vreau să fii doar al meu. Nu înţeleg de ce îţi pui măşti pe suflete şi te îmbraci în trupul tău care şi el poartă măşti, iar seara uiţi să te dezbraci şi eşti doar un străinnici eu nu te mai cunosc. Uneori te iubesc,

mai ales când semănăm, mai ales când eşti tu, mai puţin când devii eu. Şi te găsesc înghesuit în trup şi nu-mi mai spui nimic, doar că iubeştieu îţi amintesc doar că eşti.

TELIBAN ANDREEA - CN „PETRU RAREŞ” SUCEAVA Motto: “Nu sunt o fiinţă morală. Cine, trăind, ar putea rămâne curat şi integru? " despre fluturi sunt o femeie goală într-un pat gol trupul meu se vrea cald .. câţi fluturi încap într-o cameră de doi pe doi toţi îmi caută pielea iar aripile lor îmi lasă praf colorat pe spate oricum ce-ai putea face tu cu trupul ăsta dezordonat care cere lumină prezenţă tăcere cu limba căzută ca după război cu privirea plecată cu toată goliciunea nesimţită printre fluturi nimic nu poate fi măsurat pur şi simplu timpul să se ducă naibii de unde a venit aerul e plin de praf o respiraţie la câteva zile îmi este suficientă tot la câteva zile mă uit la ceas şi nu se întâmplă nimic nimic nimic tic tac tic tac tic tac trebuie să fac curat

trebuie să fac curat neapărat cine a blocat de fapt ferestrele de ceva vreme nu am mai văzut decât nori zeul cel mare a tras cortina peste noi nori negri nori grei şi atâta praf între ei şi e atâta primăvară între patru pereţi aproape că mă simt vinovată pentru ultima amintire pe care o am de afară şi nici măcar nu ştiu dacă e ultima sau cea mai frumoasă tocmai îţi învinseseşi teama de fluturi teama ţinutului de mână şi toate celelalte temeri ce te ţineau departe

te dusesem în locul în care nu era nici o specie de orătanie înaripată ţi-am spus că este singurul loc fără praf din tot oraşul haide să respirăm împreună să înghiţim lumea să tragem păcatele pe nas te priveam în ochi şi nu ştiam dacă tu vezi prin mine sau eşti acolo îţi tremura buza de jos ca şi când ai fi vrut să-mi spui ceva ceva frumos sper

dar atâta linişte curată nu a mai fost între noi niciodată cineva ar trebui să poată deschide ferestrele astea cineva ar trebui să spună o rugăciune pentru ca zeul cel mare să ne ierte să ne modeleze din nou şi de data asta nu din pământ dar atâta linişte curată nu a mai fost ini re noi niciodată

din locul în care nu cântă nimeni de aici îţi văd casa. din ea se ridică alte cuvinte cu miros proaspăt / mai înţepător decât mirosul cearşafurilor apretate de aici îti urmăresc casa şi trupul atingând pulsurile camerei mici carina e obsedată de aceste linii ale tale le numără le îndoaie le face să transpire carina s-a înghesuit în culcuşul tău cu naturaleţea cu care creşte-n grădină vişinul nostru carina repară poarta

în fiecare zi de frică să nu-ţi prinzi degetele în ea sau să nu fugi sau doar îngrădeşte politicos aerul menit să vă hrănească pe amândoi de aici îţi vreau casa. şi împletesc părul în cozi lungi pe care le cobor ca pe nişte frânghii până la prima ta treaptă dar carina-ţi umple sufletul şi plămânii şi camera ea încape între patru pereţi mai bine decât orice carina pune cârpe sub uşi. să nu pierdeţi nimic, carina-ţi sechestrează inima din care vă înfruptaţi amândoi în zile de sărbătoare în jurul meu se vorbeşte în dialecte necunoscute m-am gândit să-mi tai limba acum că mă aflu în locul în care nu cântă nimeni carina te-nvaţă să valsezi iar eu iar eu de aici tac mult şi stau deasupra voastră sunt un dumnezeu cu unghii false pe care nu-1 mai pomeneşte nici un poem

de pe vremea când purtam plete (toate străzile duc spre rynox ) port în mine o radiografie a mâinilor din trecut ce nu ştiau să îmbrăţişeze şi nu-şi vedeau de lungul degetelor vin din lumea fetelor rele cu plete şi geci de motor nimic nu va mai fi la fel mi-a spus tipul de la bar e una din replicile puse pe repeat pentru fetele din crâşmă uneori îmi place să-i ascult poveştile amoroase de pe vremea când nu eram născută nu ştiam că oamenii se iubeau la fel pe atunci sau poate doar speram în secret că ai mei au înfruntat dinozauri balauri şi alte basme pentru a mă concepe nimic nu va mai fi la fel de ce spui asta sandule nu mai am haine negre curate am alergie la detergent o pereche de şosete împrumutate şi vai ce-aş mânca o portocală sau o ciocolată adevărul e că mă săturasem de plete de negru şi mă visam femeie mă spălam pe mâini să nu miros a tutun şi mă blocam

în faţa oglinzii mai mult decât dura cea mai lungă piesă de black îmi atingeam talia îm i plimbam unghiile pe ea până mi se făcea pielea de găină gata andreea ştiu că poţi să tragi din ţigară cu sictir şi spune-i lui sandu ce discogralîi ai mai descărcat ******************************************** *********** nu ştiu dacă sunt o mâţă cu multe vieţi o găină umflată în pene fiindcă i-a explodat sufletul înăuntru port măştile tuturor femeilor frumoase am câte una pentru fiecare zi desenez cu dermatograful pe oglinda din baie riduri pe care nu le am încă hmmmnimmmmrnmmrn mmmmmmm andreea fără riduri faţă în faţă cu andreea mâzgălită cu dermatograf aşa ştiu tot timpul că nu

sunt bătrână expresiile feţei mele nu se suprapun cu nimic bolnav învechit sau palid port o rochie ce mă strânge ca aripa unei păsări ocrotitoare e preludiul transpiraţiei de bărbat ce-mi va curge prin vene o dată cu lepădarea de vechile obiceiuri şi poate că nimic nu va mai fi la fel într-o lume fără crâşme că doar sunt femeie eu dau găuri cu bormaşina în podeaua cerului şi creez stele

VĂSIEŞ ALEXANDRU - CN „ANDREI MUREŞANU” BISTRIŢA Motto: „De unde va ieşi pulsul şi radiatorul roşu va ieşi." poem de dragoste o margaretă crescută din tubul de oxigen îndeajuns pentru a ridica o femeie am eu în cap cum că fiecare gest pe care l-aş vrea lipit de tine de fapt nu e mai bine să mă aşez lângă altceva mai strecor o vreme portocale în geanta ta alt mecanism altă presiune la început suportabil apoi primăvara asta - nu cred c-am să umflu roata de pe spate a bicicletei

radiatorul roşu ea citind fante + the doors wintertime love se anunţa cu adevărat special pentru noaptea în care am mai găsit o gaură prin perete nu m-am gândit o clipă că pe-acolo

intră toţi dis de dimineaţă ca să ne dea semnal s-a ridicat din perne urma cefei nu s-a uitat la găuri a încercat să astupe două dintre cele apropiate cu mâinile apoi cartea se potrivea i-aş fi spus stai în pat n-ai de ce să te temi dar rochiţa aia nu îi cobora mai jos de genunchi trebuie să găsesc un pat nou ceva de mânjit şi un prieten pentru care sa nu-mi mai scoţi radiatorul în stradă când am ştiut că n-o să ne mai întoarcem am îmbrăţişat-o atent i-am aranjat degetele i-am zis ce frumos arată pe spate cu o mână i-am acoperit gura cu cealaltă mi-am acoperit gura şi am sărit din cerc într-un picior

Varianta tipărită a acestui volum apare la Târgovişte cu susţinerea partenerilor Festivalului de poezie „Constantin Virgil Bănescu” 2011