Poema Chiuvetei

Poema chiuvetei de Mircea Cărtărescu Postmodernismul este o orientare culturală apărută în a doua jumătate a secolului al XX-lea, având ca principală caracteristică reluarea ludică şi ironică a tradiţiei culturale. Spre deosebire de orientările avangardiste, care negau valoarea tradiţiei culturale, postmodernismul o recuperează cu luciditatea celui ce ştie că nu este nimic nou sub soare. Termenul „postmodernism” este folosit pentru prima oară în anii ’40, în arhitectură, pentru a numi amestecul stilurilor, iar, ulterior, este reluat în discuţiile culturale, devenind o etichetă pentru orientarea culturală actuală. În spaţiul românesc, postmodernismul pătrunde în anii ’80, reprezentanţii săi formându-se mai ales în cenaclurile studenţeşti bucureştene (Cenaclul de luni, axat pe poezie şi condus de criticul Nicolae Manolescu). Debutând în anii ’80, reprezentanţii postmodernismului au fost numiţi optzecişti sau generaţia ’80. Cel mai cunoscut reprezentant al postmodernismului românesc este Mircea Cărtărescu, poet şi prozator valoros care a debutat în 1980 cu volumul „Faruri, vitrine, fotografii”, volum căruia i s-au adăugat: „Poeme de amor”(1983), „Totul”(1985), „Levantul”(1989), „Dragostea”(1994). Textul „Poema chiuvetei” face parte din volumul Totul, care își propune, ca și alte volume ale lui Mircea Cărtărescu, recuperarea prin intermediul parodiei a vechiului stil specific liricii romantic de dragoste, cu deosebirea că iubirea (aici imposibilă) se manifestă nu între ființe, ci între obiecte cărora li se atribuie idealuri omenești.

Ca text postmodern, „Poema chiuvetei” ilustrează tema iubirii dintre două entități incompatibile, temă tratată în registru parodic, existând în text legături atât cu poemul eminescian „Luceafărul”, cât și cu balada barbiană „Riga Crypto și lapona Enigel”. Deși titlul se referă doar la o poveste de iubire, textul ilustrează două iubiri ratate – între o chiuvetă și o stea galbenă, respectiv între „gaura din perdea” și „o superbă dacie crem”. Înlocuind ființele cu obiecte de uz casnic, lucru comun al liricii postmoderne, textul are forma unei fabule, a unei povești cu tâlc; punctul de plecare este un scurt pasaj din poemul eminescian „Luceafărul” – discursul fetei de împărat „descântecul ei de coborâre” adresat Luceafărului – căruia i se adaugă un fel de morală. Astfel, compoziția evidențiază două secvențe: primele douăzeci și două de versuri, scrise la persoana a III-a, în care este inserat și un scurt monolog; ultimele șase versuri, scrise la persoana I, reprezentând un fel de morală sau epilog. Prima secvență reprezintă povestea chiuvetei și a steluței. Oricât ar fi de diferiți, protagoniștii apar mai apropiați decât Hyperion și Cătălina. Steaua este minimalizată, ea nefiind nici cea mai frumoasă, nici cea mai strălucitoare stea de pe cer. De aceea, sunt preferate sintagmele „mică stea galbenă”, „stea mică”. De asemenea, exprimările „căzu în dragoste”, „iubi” sau „își mărturisi dragostea” sunt dintre cele mai banale, față de iubirea „de nespus” a lui Hyperion. Chemarea nu este magică, ritualică, ci o înșiruire de fantezii exprimate printr-o suită de cuvinte ancorate în cotidian: „fabrica de pâine”, „moara dâmbovița”, „subsol”, „centrale electrice”,

„becuri”, „acoperișuri”, „paratrăznete”. Intensitatea ironiei crește prin procedeul asocierii a două șiruri de termeni: verbele sentimentelor („iubi”, „se confesă”, „se plânse”, „mărturisi”) și câmpul semantic al obiectelor casnice („mușamaua”, „borcanul de muștar”, „tacâmurile ude”). De asemenea, revenirea la discursul narativ sancționează brutal legătura de dragoste: „dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări...”. Motivul respingerii nu este diferența de statut ontologic, ca și în poemele eminescian sau barbian, ci deplină libertate de alegere, cale pe care o adoptă și chiuveta, care se consolează, asemeni Cătălinei, cu un Cătălin mai mult sau mai puțin predestinat – mușamaua. Soluția survine din „aflarea sensului existenței”, care este, probabil, necesitatea fericirii în doi, în sens schopenhauerian. Cele două tentative ale chiuvetei de a-și împlini iubirea rămân neonorate, fiindcă steluța nu răspunde, iar relația cu mușamaua e doar o propunere. Aceste atitudini se clarifică în cea de-a doua secvență, care transmite sec, ca o morală, ideea imposibilității seducției și a iubirii. Rolul de „narator” este atribuit găurii din perdea, un ochi demiurgic omniscient, ironic și ironizat în același timp, care își mărturisește pasiunea pentru „superba dacie crem”, rămasă tot în stadiul de fantezie, tipică poveștilor populare cu zburători, dar și lumii citadine de azi. Aspectul postmodern al textului se datorează bogăției lexicale, parodiei și stilului ironic, limbajul clișeizat, intenționat amuzant, eludării ortografiei și regulilor de punctuație, precum și prozaismului, prin care universul cotidian este redat aproape fotografic.