Crăiasa rădăcinilor: TĂTĂNEASA (Symphytum officinale)
- Se recomandă în cancer de intestine, stomac şi prostată, ulcer, cancer de piele, luxaţii, fracturi, arsuri şi hemoroizi Plantă cu puteri magice de vindecare, secretul ei este alantoina, o substanţă cu proprietăţi antitumorale şi anticancerigene, ale cărei virtuţi vindecătoare au fost elucidate prin experienţe de laborator. Recoltarea: rădăcinile se recoltează, toamna, în octombrie şi noiembrie, sau la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, în lunile februarie-martie-aprilie. (Acum, în intervalul cuprins între lunile ianuarie şi martie, rădăcinile secretă maximum de alantoină.) Frunzele şi florile se recoltează în timpul înfloririi (mai-august), pe timp frumos, după ora 10.00, când planta secretă maximum de principii active. Preparate din Tătăneasă Pulberea de Tătăneasă Rădăcinile uscate se macină fin, cu râşniţa de cafea; dacă mai rămân bucăţi nemăcinate, se face o cernere. În principiu, doza la adulţi este de o linguriţă de 3 ori pe zi. Pulberea se ţine sub limbă vreme de 10-15 minute, apoi se înghite cu puţină apă. La copii între 2 şi 12 ani, doza se înjumătăţeşte, iar la copii sub 2 ani, se aduce la o treime. Maceratul la rece La o cană de apă, se pun 2 linguriţe de rădăcină de Tătăneasă, măcinată cu râşniţa electrică de cafea. Se lasă 8-10 ore la macerat, după care se filtrează. Se obţine un lichid uşor vâscos, puternic emolient, cu efecte cicatrizante şi calmante gastrice, dar şi expectorante, deosebite. Se beau 2-3 căni de macerat la rece pe zi, de obicei pe stomacul gol. Decoctul de Tătăneasă Se fierb 2 linguriţe de pulbere de Tătăneasă într-o jumătate de litru de apă (două căni) timp de 5 minute, după care se lasă să se răcească şi apoi se filtrează. Se amestecă jumătate de litru de decoct astfel obţinut cu încă jumătate de litru de macerat la rece. Preparatul obţinut se bea în 3-4 reprize zilnic, pe stomacul gol. Tinctura de Tătăneasă Se pun 20 linguri rase de pulbere de Tătăneasă (obţinută prin măcinare cu râşniţa electrică de cafea) într-un vas; se adaugă apoi alcool de 75° (3 părţi alcool alimentar 96° şi o parte apă), atât cât să cuprindă pulberea şi să rămână o peliculă de alcool de 4-5 cm deasupra. Se lasă la macerat vreme de 10 zile, apoi se stoarce şi se filtrează. Se ţine în sticluţe mici, închise la culoare. (Preparatul poate fi cumpărat şi în magazinele naturiste, sub licenţa "Dacia Plant" Sebeş, Alba.) Extractul fluid de Tătăneasă Din tinctura astfel obţinută se pun într-o farfurioară curată 4-5 linguriţe şi se lasă vreme de 4-6 ore la evaporat, până când volumul scade de circa trei ori. Se obţine o pastă închisă la culoare şi foarte vâscoasă, cu efecte antitumorale şi cicatrizante cu totul deosebite.
Tratamente interne * Cancer - Tătăneasa este un adjuvant preţios pentru mai multe forme de cancer, fiind folosită intern, drept remediu principal în vindecarea spectaculoasă a unor cazuri de cancer la intestin, prostată, stomac. Se administrează decoctul, 1 - 1,5 litri pe zi, pe stomacul gol, în 3-4 reprize, din care una obligatoriu dimineaţa, la sculare, înainte de a mânca sau a consuma altceva. În tratamentul cu Tătăneasă al cancerului este strict interzis consumul de carne, zahăr, alimente cu conservanţi, prăjeli. Regimul alimentar va fi compus din minimum 50% crudităţi. Se fac cure lungi: de la 6 luni, la doi ani. Acelaşi tratament este valabil pentru cancer la ficat, fibrom uterin, polipi stomacali. * Gastrită hiperacidă şi ulcer - se combină pulberea de Tătăneasă în părţi egale cu pulbere de flori de tei. Se ia o linguriţă din acest amestec, de patru ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă 15 minute, după care se înghite cu puţină apă. Tratamente externe * Cancerul de piele - Se aplică extract fluid de Tătăneasă de trei ori pe zi, pe locul afectat. Pentru a spori aderenţa pe ţesutul tratat, se adaugă în extract, înainte de aplicare, 10-20 de picături de tinctură de propolis. Extractul fluid se întinde cu o bucăţică de vată pe toată suprafaţa, care anterior a fost curăţată cu apă fiartă şi răcită sau cu apă de tărâţe (obţinută prin macerarea a două linguri de tărâţe proaspete într-un pahar de apă, 4-5 ore). * Aluniţele care tind să se transforme în formaţiuni tumorale. Se amestecă tinctura de Tătăneasă cu tinctura de rostopască (o găsiţi în comerţ, preparat "Dacia Plant") şi se evaporă după metoda descrisă la obţinerea extractului fluid. Se fac aplicaţii pe locul afectat, de patru ori pe zi, apoi se lasă să se usuce fără bandaj, în aer liber (locul să nu fie acoperit de îmbrăcăminte) măcar 20 de minute (de preferat ar fi 1-2 ore). Aceste formaţiuni dispar în 2-4 săptămâni. * Entorse, luxaţii, fracturi - pe entorse şi luxaţii se aplică comprese cu tinctură de Tătăneasă sau se face un masaj foarte uşor, cu extract fluid de Tătăneasă. Pe fracturile care se consolidează cu întârziere, se aplică extract fluid, de două ori pe zi. * Răni pe colul uterin - se pune decoctul de Tătăneasă în irigator şi se fac spălături zilnice, timp de două săptămâni. După introducerea decoctului, bazinul se ţine mai ridicat decât trunchiul, aşa încât lichidul să ajungă în profunzime. O altă metodă de tratament este combinarea în proporţii egale a tincturii de Tătăneasă, de coada-şoricelului (se găseşte în comerţ) şi de propolis, şi evaporarea lor după metoda descrisă la obţinerea extractului fluid. Se iau cu o seringă fără ac 5-8 ml din acest extract şi se introduc în vagin, după care vreme de 15 minute, faceţi lumânarea, cu picioarele sprijinite pe un perete (statul pe umeri cu spatele ridicat, de la orele de gimnastică) sau în altă poziţie cu bazinul ridicat. Tratamentul se face de una-două ori pe zi, durează două săptămâni şi este foarte eficient. * Hemoroizi - se aplică extract fluid de două ori pe zi pe zonele afectate. Suplimentar, se fac clisme cu 200 ml de decoct de Tătăneasă - o dată la trei zile (cel puţin). Se folosesc plante laxative şi se introduc crudităţi în alimentaţie, pentru mărirea tranzitului intestinal. În locul extractului fluid, se pot folosi cu succes şi unguentele de Tătăneasă din comerţ: unguentul cu Tătăneasă de la "PlantExtrakt" Cluj, crema Hebe Radex de la "Plantavorel" Piatra-Neamţ etc. * Arsuri de gravitate mică, răni vechi ori care se vindecă greu, cicatrice inestetice - se tratează eficient, prin pensulări făcute de două ori pe zi pe locul afectat cu tinctură sau, când nu este suportat alcoolul, cu extract fluid. [sapou]Rădăcina de Nalbă (Radix althaea)[/sapou]Tuse, bronşite, infecţii renale, enterită Are o descriere pe larg in Formula AS nr. 1074 din 2013. Rădăcinile se folosesc cel mai mult sub formă de macerat, mucilagiile din compoziţia rădăcinii fiind solubile în apă rece. Tratamente interne Maceratul la rece Mod de preparare: peste 15 g (o lingură) de rădăcină de Nalbă mărunţită se toarnă 250 ml de apă rece. Se lasă vasul acoperit 12 ore, eventual de dimineaţa până seara. După această perioadă, se filtrează. Maceratul se ţine la loc răcoros. Se va folosi în maximum 24 de ore de la preparare, pentru că se alterează foarte uşor. Adevărat elixir pentru bolile faringelui şi laringelui, maceratul de Nalbă ameliorează răguşeala, datorită substanţelor emoliente, şi este un autentic adjuvant în tratamentul celor care suferă de tuse, bronşite,
infecţii renale, tulburări gastro-intestinale sau enterită. Mod de administrare: se bea o cană de macerat la rece pe zi, în mai multe reprize. Tratamente externe * Amigdalită, infamaţii ale coardelor vocale, abces dentar - se face gargară cu macerat de Nalbă. * Cuperoză, acnee, dermatită seboreică - se aplică comprese cu macerat de Nalbă. * Ulcer varicos - se aplică cataplasmele cu Nalbă. Ambele procedee se completează cu alifii speciale, preparate în laboratorul Faltis. * Bolile anusului (anite, hemoroizi, fisuri anale) - se fac băi terapeutice cu macerat de Nalbă, preparat după metoda descrisă mai sus, urmând apoi tratamentul local cu unguente şi supozitoare preparate în laboratorul farmaciei Faltis. Frumuseţe * Mască din Nalbă şi argilă - se iau 5 g (o linguriţă) de argilă şi macerat de Nalbă, cât e necesar pentru a obţine o pastă moale. Se amestecă până la omogenizare, iar mixtura rezultată se aplică pe faţă. Pentru efecte optime, este indicat să se ţină vreme de 15 minute. Se îndepărtează prin clătirea feţei cu ceai de muşeţel călduţ. Se aplică seara. Rădăcina de Păpădie (Radix taraxaci)
Afecţiuni renale, reumatism, boli de piele Se pare că rădăcinile Păpădiei sunt mai bogate în principii active, de aceea este bine ca extractele să se prepare din rădăcini. Din păcate, în magazinele cu produse naturiste, ceaiul din rădăcină de Păpădie este foarte greu de găsit, de aceea, recomand ca rădăcina de Păpădie să fie recoltată de cei care pot şi doresc să o folosească în gospodărie, având în vedere că este una dintre cele mai comune şi mai răspândite plante de pe teritoriul României, găsindu-se din abundenţă atât la şes, cât şi la deal sau în zonele montane. Cura cu decoct de rădăcină de Păpădie contribuie semnificativ la normalizarea circulaţiei sângelui şi a ritmului cardiac şi este un valoros tratament adjuvant în ciroza hepatică, cistită şi dereglări ale glandei tiroide. Decoctul contribuie şi la eliminarea calculilor renali (cunoscutele pietre la rinichi), fiind un bun diuretic. Tratamente interne
* Afecţiuni renale - datorită principiilor amare, Păpădia tonifică ficatul obosit, stimulează activitatea rinichilor şi a intestinelor, fiind considerată un detoxifiant de elecţie. În afecţiunile renale, tinctura de Păpădie combinată cu tinctură de hrean (se iau 30 picături, de 2 ori pe zi) se poate asocia cu gelulele cu albastru de metil preparate la farmacia Faltis. Efectul este imediat. Tratamente externe * Dureri reumatice şi articulare, probleme dermatologice - băile cu fiertură (decoct) din Păpădie au un bun efect relaxant, dar şi de eliminare a toxinelor, pielea fiind unul dintre filtrele de dezintoxicare ale organismului. Băile cu Păpădie alină durerile reumatice şi articulare, fiind recomandate şi pentru calmarea iritaţiilor produse de afecţiunile dermatologice. Reţetă: 100 g rădăcină de Păpădie se fierb timp de 10 minute în 2 litri de apă, după care se filtrează prin tifon dublu. Soluţia rezultată se toarnă în cada cu apă călduţă. Frumuseţe * Mască de faţă cu argilă şi Păpădie - se obţine amestecând 2 linguri de praf de argilă cu decoct de Păpădie,
până se obţine o pastă subţire, care poate fi întinsă pe faţă şi gât. Masca este lăsată să acţioneze vreme de 15 minute, după care poate fi îndepărtată prin spălare cu infuzie călduţă de muşeţel. Rădăcina de Cicoare (Radix cichorii)
Înainte de 1989, pulberea de Cicoare amestecată cu năut, ovăz, orz şi urme de cafea naturală a fost o alternativă la cafeaua arabică, aceasta fiind foarte greu de găsit în comerţ, la vremea respectivă. Acest surogat (cei mai în vârstă îşi aduc aminte) era numit în jargonul urban "Nechezol", făcându-se cozi interminabile când se "băga" în alimentare. Bucureştiul era privilegiat, pentru că pe piaţă era mai mult "nechezol", şi când veneai din provincie la Bucureşti, căutai să te întorci acasă, pe lângă altele, şi cu o pungă din această "cafea". Pulberea de Cicoare se obţine prin măcinarea rădăcinii uscate. Dacă această rădăcină este prăjită, se poate prepara cafeaua de Cicoare, o băutură reconfortantă şi plăcută, care prezintă avantajul că nu conţine cofeină. Din punct de vedere terapeutic cartea de vizită a rădăcinii de Cicoare este impresionantă, ea fiind folosită în bolile aparatului digestiv, hepatobiliar, aparatului cardio-respirator, în alergii, afecţiuni dermatologice, boli metabolice (diabet, colesterolemie, trigliceridemie). Dar pe lângă toate aceste virtuţi, se acreditează din ce în ce mai mult ideea că preparatele farmaceutice din Cicoare reglează metabolismul organismului, în sensul că, luate înainte de masă, stimulează hormonul foamei, numit grelină, iar luate după masă, stimulează hormonul saţietăţii, numit leptină, care întârzie apariţia apetitului. Dacă această ultimă ipoteză se va adeveri, va fi o alternativă de combatere a mult discutatului fenomen yo-yo, care se instalează după o cură intensă de slăbire, când organismul ia proporţii, crescând în greutate chiar dacă consumul de alimente e mai mic. Reţetă: peste o linguriţă de rădăcină uscată şi mărunţită se toarnă o cană de apă clocotită. Se lasă 10 minute la infuzat. Se strecoară. Se beau 2-3 căni pe zi. Are acţiune laxativă. La farmacia Faltis se prepară un extract fluid de Cicoare, care li se recomandă caşecticilor (celor slăbiţi) pentru declanşarea poftei de mâncare. Suntem în plin proces de verificare dacă pulberea de Cicoare, sub formă de ceai, consumat după masă, va împiedica apariţia apetitului. Le recomandăm persoanelor care au făcut o cură intensă de slăbire să bea o cană de ceai de Cicoare prăjită după fiecare masă. Sugerăm această soluţie tuturor celor ce se tem de efectul yo-yo. Rădăcina de Ferigă (Rhizoma filicis maris)
Tratamente interne Viermi intestinali Preparatele din Ferigă pentru uz terapeutic sunt foarte neplăcute la gust, de aceea se recomandă ca planta să se folosească sub formă de sirop. Reţetă: Se prepară un decoct dintr-o lingură de rizomi de Ferigă proaspeţi răzuiţi (nu uscaţi) şi 100 ml apă, iar peste decoctul rezultat, după filtrare, se adaugă 100 g zahăr şi se mai fierbe 10 minute. Se administrează dimineaţa, pe stomacul gol, câte o lingură în două reprize, la interval de 15 minute. După 2 ore de la administrare, se foloseşte un purgativ, de exemplu, sare amară (30 g) sau 2 linguri de ulei de ricin, pentru evacuarea viermilor paralizaţi. Contraindicaţii - la supradozare, Feriga poate provoca fenomene toxice de ordin gastrointestinal (vomă, greaţă), somnolenţă, tulburări vizuale. Rădăcina de Lemn-dulce (Radix liquiritiae)
Tratamente interne Îndulcitor pentru diabetici Reţetă: 100 g rădăcină de Lemn-dulce mărunţită se lasă la macerat cu 200 ml apă, în care s-a dizolvat 5 g (1 linguriţă) de bicarbonat alimentar, timp de 3 zile, agitându-se de câteva ori pe zi. Maceratul se încălzeşte apoi pe baie de apă, timp de 10 minute. Urmează strecurarea şi stoarcerea prin tifon dublu. Se lasă la rece timp de câteva zile, după care se decantează, îndepărtându-se reziduul. Se păstrează la frigider şi se foloseşte ca edulcorant. Tratamente externe
Cataplasme cu Lemn-dulce pentru afecţiuni reumatice Se iau cantităţi egale de rădăcină de Lemn-dulce pulverizată foarte fin şi argilă. Separat, se prepară o infuzie de troscot (1 linguriţă de plantă la o cană de apă). Se amestecă pulberile cu ceaiul până se obţine o pastă. Preparatul se întinde pe zona afectată, acoperindu-se cu o folie de polietilenă. Se ţine câteva ore, înfăşurând locul bolnav şi cu un fular de lână. Această cataplasmă se poate folosi şi în cazul diferitelor afecţiuni dermatologice autoimune, precum Lupus eritematos, psoriazis, pemfigus, sclerodermie. Pentru completarea tratamentului, se recomandă crema Benzofenil forte, preparată în laboratorul farmaciei Faltis. Rădăcina de Ştevie (Radix rumicis)
Laxativ de excepţie Reţetă: 2 linguri de rădăcini de Ştevie proaspete se fierb cu 200 ml apă, timp de 10 minute, se lasă în repaus 15 minute, apoi se filtrează. Decoctul se bea îndulcit cu miere, seara, înainte de culcare. Până dimineaţa, apare efectul laxativ al ceaiului. Rădăcina de Săpunariţă (Radix saponariae) Mama săpunurilor Rădăcina de săpunariţă poate fi considerată mama naturală a săpunurilor şi detergenţilor, datorită conţinutului în saponine triterpenice.
Modul de preparare a unui "săpun natural": 200 g rădăcină de Săpunariţă se fierb cu 1 litru de apă, de preferat distilată sau de izvor, timp de 10 minute, apoi se adaugă o lingură de bicarbonat de sodiu (poate fi şi cel alimentar). Se lasă în repaus timp de o oră. Saponinele din rădăcină devin solubile în prezenţa bicarbonatului. Se filtrează. Extractul rezultat poate fi folosit atât ca săpun, cât şi ca şampon. Farmacistul Ion Bobaru poate fi găsit la Farmacia Faltis din Brăila, Calea Galaţi nr. 29, tel. 0239/61.59.31, email:
[email protected] pentru informaţii despre procesarea plantelor medicinale sau alte preparate produse în laboratorul propriu. Gama de preparate poate fi vizualizată pe site-ul farmaciei www.farmaciafaltis.ro Farmacia sa deţine "Certificat de bună practică farmaceutică pentru prepararea medicamentelor", acordat de Colegiul Farmaciştilor din România.
Proprietăţile terapeutice ale zăpezii
Aparent, ne aflăm în faţa unui paradox: cum ar putea fi zăpada şi frigul - coautorii unui întreg cortegiu de boli care abundă în sezonul rece - factori de vindecare? Răspunsul e, totuşi, simplu: dozându-le corect, aşa încât să crească rezistenţa organismului, nu să o scadă. Expunerea controlată la frig, procedurile cu zăpadă efectuate o perioadă corespunzătoare de timp sunt mijloace excepţionale de călire şi revigorare, care ne pot aduce o adevărată imunitate la boli, cu condiţia să ştim cum şi când să apelăm la ele. Apoi, zăpada, prin efectul său termic, este un puternic antiinflamator, calmant al usturimii şi al mâncărimilor, vasoconstrictor şi tonic pentru piele. În alternanţă cu căldura şi cu efortul fizic, zăpada este un excelent reglator al circulaţiei periferice, precum şi un stimulent imunitar redutabil. Apa rezultată din topirea zăpezii are calităţile apei de ploaie, fiind indicată pentru întreţinerea pielii şi a părului, precum şi pentru tratarea anumitor afecţiuni ale acestora. Mai multe despre efectele vindecătoare şi despre indicaţiile terapeutice ale zăpezii vom afla, însă, cunoscând procedurile sale de utilizare. Călcatul pe zăpadă Este o metodă de vindecare frecvent recomandată de părintele medicinii naturiste - preotul german Sebastien Kneipp - pacienţilor săi cu o mare sensibilitate la bolile specifice sezonului rece. Modul de aplicare a acestei metode este foarte simplu: ne descălţăm de ghete şi şosete, după care păşim vreme de 30-40 de secunde prin zăpadă desculţi. La sfârşitul acestui interval de timp, ne încălţăm la loc, după care mergem câteva sute de metri în pas alert, rulând bine talpa pe sol, pentru a pune sângele în mişcare. Primul efect îl vom simţi în maximum 10 minute: picioarele se vor încălzi foarte tare şi o căldură extrem de plăcută se va răspândi în tot corpul, concomitent cu o senzaţie de înviorare şi tonus fizic. Repetând de 2-3 ori pe săptămână această procedură, a cărei durată o vom mări progresiv la trei minute (dar nu mai mult!), vor apărea şi efectele terapeutice specifice. Călcatul prin zăpadă este o excelentă metodă de prevenire a cistitelor şi infecţiilor urinare (inclusiv formele recidivante sau cronicizate), anexitelor şi metro-anexitelor, a puseelor reumatice, a insuficienţei circulatorii la nivelul tălpilor, a bolilor vasculare la nivelul picioarelor. Mai ales persoanele care suferă de frig iarna şi au mai tot timpul picioarele reci vor beneficia din plin de această procedură, care mai este indicată şi pentru prevenirea crizelor de sciatică, a cârceilor, a deranjamentelor digestive care apar din cauza frigului. Frecatul mâinilor cu zăpadă
Procedeul se aseamănă foarte bine cu cel prezentat anterior: se freacă mâinile cu zăpadă, vreme de 1-2 minute, după care se pun mănuşi călduroase şi se fac mişcări cu degetele şi încheieturile mâinii, pentru punerea în mişcare a sângelui. În câteva minute, palmele şi degetele se vor încălzi puternic şi îşi vor recăpăta sensibilitatea parţial pierdută în contact cu zăpada rece. Este un tratament pentru îmbunătăţirea circulaţiei şi creşterea rezistenţei la frig la nivelul mâinilor, pentru îmbunătăţirea reflexelor atunci când este ger afară, pentru prevenirea degerăturilor. De asemenea, măreşte imunitatea la nivelul pielii palmelor, fiind un bun adjuvant în combaterea anumitor infecţii şi eczeme, mai ales dacă după revenirea de la frig se face tratamentul specific, care va avea o eficienţă mult mai mare. Procedeul va fi completat cu aplicarea unui unguent gras pe mâini, la persoanele la care pielea se usucă şi tinde să se crape în contact cu frigul. Frecatul corpului cu zăpadă În Dobrogea, în Bărăgan, precum şi în anumite sate de munte din Moldova, exista obiceiul ca, imediat după prima ninsoare, copiii să fie dezbrăcaţi şi apoi frecaţi cu zăpadă într-un troian, vreme de câteva secunde, după care erau înveliţi şi puşi lângă sobă, pentru a se încălzi. Este un procedeu ancestral de călire, consemnat de mai mulţi etnologi, al cărui scop era să-i ferească pe cei mici de răceli şi de bolile de plămâni, să-i învioreze şi să le dea poftă de mâncare, să le risipească teama de frig şi să-i ajute să se integreze în natură în orice anotimp. În anumite sate din Basarabia, flăcăii şi fetele mergeau la revărsatul zorilor în cete separate şi se frecau, vreme de câteva minute, cu zăpadă pe tot corpul, pentru a deveni "curaţi, frumoşi şi luminoşi ca omătul", după care se îmbrăcau călduros şi o luau la goană pentru a se încălzi. Şi maturii aplicau acest procedeu, pentru a le creşte puterea fizică, rezistenţa la boli şi a se "spăla de oboseala şi de necazurile de peste an".
De fapt, prin această metodă destul de dură, dar şi foarte eficientă, erau puse în valoare atât calităţile terapeutice, cât şi cele magice ale zăpezii, care era văzută ca un agent purificator, capabil să absoarbă şi să elimine bolile, tensiunile sufleteşti şi necazurile. Din punct de vedere terapeutic, această procedură este eficientă pentru prevenirea bronşitelor şi a gripelor, pentru dinamizarea circulaţiei periferice, pentru profilaxia reumatismului, a degerăturilor, precum şi a majorităţii bolilor care se agravează la frig. De asemenea, frecatul cu zăpadă este eficient contra unor tulburări emoţionale, cum ar fi depresiile pasagere sau cronicizate, stările de astenie, diferite fobii, atacurile de panică, crescând nu doar rezistenţa fizică, ci şi pe cea psihică. Comprese cu zăpadă şi gheaţă
Sunt recomandate în special pentru punerea în valoare a efectelor calmante, antiinflamatoare şi anestezice ale zăpezii şi gheţii, la nivelul pielii. Modul de aplicare este simplu: o mână de zăpadă sau o bucată de gheaţă se pune pe zona afectată (eventual pe o folie de nailon), unde se ţine 5-10 minute, după care se îndepărtează şi se lasă zona să se usuce. Dacă este necesar, procedura se aplică după 10 minute, din nou. De regulă, această aplicaţie nu se face în aer liber, la frig, deoarece poate deveni dureroasă şi poate produce degerături, hipotermie etc. Se aduce zăpada în casă. Este recomandată pentru combaterea stărilor de mâncărime şi/sau usturime care apar în cazul unor afecţiuni ale pielii, cum ar fi herpesul, erizipelul, diferite eczeme infecţioase. De asemenea, este recomandată în cazul contuziilor (vânătăilor), pentru a le limita extinderea, a entorselor (când se ţine zăpada sau gheaţa într-o pungă de plastic, vreme de minimum o oră, pe zona afectată). Spălături cu apă de zăpadă Apa rezultată din zăpadă este un adevărat elixir pentru piele şi pentru păr, fiind extrem de pură, în mare parte demineralizată şi având de asemenea o misterioasă compatibilitate cu tegumentele umane. Se obţine simplu, prin încălzirea pe calorifer sau pe sobă a zăpezii, într-un vas de mare capacitate (din 10 litri de zăpadă afânată abia dacă rezultă 1 litru de apă) şi se foloseşte imediat după topire. Se fac spălări ale părului cu această apă de zăpadă, încălzită şi pusă într-un lighean, pentru combaterea mătreţii, pentru a întări firul de păr şi a împiedica despicarea vârfurilor sale, pentru a elimina descuamarea pielii capului. De asemenea, apa obţinută din zăpadă este excelentă pentru clătirea părului după ce am folosit "şampoanele" naturale, pe bază de gălbenuş de ou şi tincturi de plante (la un gălbenuş de ou se pun 2 linguriţe de tinctură de urzică şi patru linguri de apă şi se amestecă foarte bine). Aceste şampoane pe bază de gălbenuş, în combinaţie cu apa de zăpadă, spală foarte bine părul, împiedică formarea mătreţii şi devitalizarea firelor de păr. Băile de soare pe zăpadă Câteva zeci de minute petrecute pe zăpadă, într-o zi cu soare puternic, sunt un tonic extraordinar pentru corp şi pentru psihic. Razele soarelui reflectate în zăpadă îi dublează sau chiar îi triplează acesteia luminozitatea, extraordinara baie de lumină astfel creată fiind receptată la nivelul ochilor şi al pielii. Pentru a beneficia de efectele terapeutice ale acestei băi de soare trebuie să ne dezvelim pentru 10-20 de minute chipul, gâtul şi mâinile - un demers suficient pentru ca în corp să crească exponenţial producţia de vitamina D, pentru ca fotoreceptorii de la nivelul pielii să trimită semnale pozitive sistemului nervos central, care ne va induce o stare de tonus şi optimism, pentru ca pielea expusă la soare să înceapă să capete un bronz cu adevărat consistent. Este o procedură simplă, cu efecte benefice rapide, dar de care nu trebuie să abuzăm, pentru a nu răci, pe de o parte, şi pentru a nu căpăta arsuri solare serioase, pe de altă parte. De asemenea, ochii neprotejaţi pot suferi adevărate leziuni în contact cu excesul de lumină care apare prin reflectarea soarelui puternic în zăpadă. Precauţii şi contraindicaţii ale aplicaţiilor cu zăpadă
Aşa cum am arătat, zăpada este un remediu puternic, care în doze mici şi bine controlate, face foarte mult bine. În exces, însă, poate crea mari neplăceri şi poate afecta grav sănătatea. De aceea, la aceste tratamente nu vor recurge persoanele care au boli acute, cum ar fi virozele respiratorii, bronşita, pneumonia,
tulburări circulatorii grave ori cele care sunt în convalescenţă. De asemenea, persoanele foarte sensibile la frig vor face tratamentele cu zăpadă un timp foarte scurt, mai ales la început, pentru a nu ajunge la hipotermie. Aplicaţiile cu zăpadă direct pe piele nu se vor face niciodată în aer liber, în zilele foarte geroase, mai ales dacă este şi vânt, întrucât pericolul de a face degerături este foarte mare. ZĂPADA ŞI FRUMUSEŢEA * Înfrumuseţarea tenului - aplicarea vreme de 2-5 minute a unui bulgăre de zăpadă direct pe pielea obrazului, care va fi frecată uşor cu el, are efecte de curăţare, de revigorare şi de tonifiere. * Reîntinerirea pielii - aceeaşi procedură făcută vreme de câteva săptămâni, dimineaţa şi seara, redă pielii elasticitatea, fermitatea şi culoarea plăcută, plină de prospeţime. Pentru a împiedica formarea şi extinderea ridurilor, după tratamentul cu zăpadă, se va aplica, la cinci-zece minute după efectuarea procedurii, o cremă hidratantă. * Curăţarea tenului - se face cu un tampon de vată înmuiat în apă obţinută prin topirea zăpezii, acest remediu simplu fiind un excelent demachiant. Apa trebuie să fie cât mai proaspătă, întrucât atunci are cele mai puternice calităţi de agent de curăţire şi de revitalizare. * Silueta - poate beneficia şi ea din plin de pe urma zăpezii. De ce? Pentru că mersul rapid printr-o zăpadă de 20-30 de centimetri înălţime pune foarte bine în mişcare toate grupele musculare de la nivelul picioarelor şi abdomenului, tonifiindu-le. Apoi, o bulgăreală serioasă cu zăpadă este un excelent mijloc de întărire a musculaturii braţelor şi a celei pectorale, constituind o şedinţă de fitness extrem de agreabilă. Şi mai este un secret: acest gen de "activităţi" ne ajută să ne reîntoarcem la clipele fericite ale copilăriei, cu eterna sa bună dispoziţie.
Pentru răsaduri sănătoase Pentru a creşte roşii sănătoase şi viguroase, după ce le plantaţi şi se înalţă un pic, udaţi-le cu 1 parte găinaţ şi 3 părţi de apă. Îngrăşământ natural Udaţi plantele din ghiveci cu zaţ de cafea. Acţionează ca un îngrăşământ natural. Acelaşi efect îl au cojile de ou pisate mărunt.
Pamantul de rasadnita, sau de telina, cum mai este denumit, trebuie sa fie pregatit inca din timpul verii, in felul urmator : dintr-un loc inierbat, pajisti, izlazuri, etc., se vor face brazde groase de 10-12 cm si lungi de 20-30 cm. Acestea se vor aseza in gramezi, unele peste altele, cu iarba la iarba, intr-un loc umbrit, udandu-se din timp in timp pentru a putea putrezii mai usor. Dupa putrezire rezulta pamantul de telina care se amesteca in anumite proportii (vezi mai jos) cu mranita si nisip. In lipsa unui loc inierbat se pot taia brazde dintr-un camp de lucerna sau trifoi. Nisipul se foloseste pentru a face ca pamantul de rasadnita sa fie mai permeabil si mai usor. Simplu. Ceaiul, mai ales cel negru, dar la fel şi cel verde (ceaiurile de fructe la pliculeţe au ca bază ceaiul negru) sunt depozite de nutrienţi, mai ales de azot. Astfel, la momentul repicatului răsadurilor vom adăuga în lăcaşurile de plantare câte o linguriţă din minunăţia hrănitoare. Ce plante mulţumite vom avea! Mai cu seamă roşiile şi castraveţii. Apoi, dacă avem de pus mazăre ori fasole şi în lăcaşul de plantare aruncăm câteva pliculeţe de ceai (folosite, fireşte) vom asigura nu numai o umiditate constantă, dar şi bunătăţi pe întreg parcursul perioadei de vegetaţie. Materialul din care sunt confecţionate pliculeţele de ceai are această capacitate de stocare a umezelii.
Ca să ne hrănim răsadurile vom face astfel: luam un borcan de 3 litri, punem în el un pahar de resturi („zaţ”) de ceai, acoperim cu apă fierbinte; lăsăm sa stea 4-5 zile amestecând din timp în timp, după care strecurăm şi-l folosim cu încredere. Este foarte bine să folosim resturile de la ceai atunci când plantăm sau transplantăm florile de apartament. Folosind „zaţul” de ceai drept strat drenant nu facem decât să asigurăm rădăcinilor, care la un moment dat vor ajunge la acest strat, hrană numai bună de asimilat, deoarece în ăst răstimp, ele au reuşit să se descompună suficient pentru aşa scop nobil. La fel putem proceda şi cu plantele pe care le vom planta pe balcon. În grădină, gladiolele vor întâmpina cu urale de bucurie resturile de ceai (dar şi zaţul de cafea) Procedam cam aşa: toamna, după ce alegem locul potrivit, podiumul, pe care vor defila frumoasele gladiole, aşternem un strat de circa 10 cm grosime de „zaţ” de ceai (fără teamă se poate amesteca şi cu zaţ de cafea) , adăugând nişte cenuşă, acoperim cu pământul dizlocat în acest scop. Zăpada pe aceste suprafeţe, la timpul intrării în primăvară, va fi mult mai multa vigilentă în a se topi, pentru că dedesupt se lucrează intens la centrala termică. Aşa că, vom putea caza gladiolele mult mai devreme decât o făceam în mod obişnuit. După ce le-am cazat putem, fără teamă, să mai aplicăm un strat , de astă dată de doar 5 cm grosime (din nou, putem folosi combinaţia cu zaţul de cafea) în calitate de strat de mulci. Astfel, pe tot parcursul înfloririi frumoaselor nu vom avea grija buruienilor curioase. Cei care au aplicat această metodă ne împărtăşesc doar lucruri bune: tulpinile sunt ferme, sănătoase, rezistente, înalte, cepele, la vreme de dezghiocare, sunt curate şi primenite; mândre ne vor prezenta 2 , 3 şi chiar 4 generaţii de schimb. Tare mă bate gândul cel bun să încerc acelaşi lucru şi cu bulbii de crin, lalele, dalii. Haideţi să încercăm! Eu mă pun pe treabă. Mai este ceva. Dacă vrem să accelerăm compostarea dar şi dacă vrem să-i îmbunătăţim structura este suficient să turnăm peste compostul în formare câteva pahare de ceai concentrat. Ceaiul stimulează descompunerea materiei de compostat, atrage bacteriile care au în grijă generarea de acizi, şi, astfel, ne alegem cu un compost bogat în acizi. Nu vă speriaţi! Acest lucru nu înseamna că este un compost acid!!
Zaţul de cafea Zaţul este foarte potrivit ca „mulcitor”, un excelent îngrăşământ natural şi ecologic. Prostii, draga mea! Cum poţi recomanda zaţul ca îngrăşământ pentru toate culturile?! Hai, ca afânător mai treacă-meargă. Poate şi drept hrană pentru plantele şi culturile care se simt bine într-un sol acid . Dar şi la restul de plante merge?! Cred că ai încurcat borcanele, draga mea. Cam aşa suna reproşul unei cunoştinţe ale mele, pricepută, altminteri, în treburile ogrădeşti. De aceea, lăsând la o parte orgoliul rănit, dar, nesângerând, încep să-i explic ce am învăţat eu de la cei cu multă temeinicie la învăţătură. E drept că s-a împământenit ideea că zaţul de cafea este acid şi că poate fi utilizat doar pentru plantele, respectiv, culturile acidofile, printre care se numără hortensiile (hydrangea), ferigile, afinul, merişorul, rhododendronul, camelia, etc., sau in cazul solurilor cu un pH foarte ridicat. Cu toate acestea, s-a demonstrat că zaţul este practic neutru. Cum aşa? Asta pentru că cea mai mare parte a acidităţii cafelei este eliminată prin fierbere. Ca
afirmaţia să fie şi mai convingătoare vă voi spune că acest experiment are trecută în raportul de specialitate, drept concluzie, următoarea afirmaţie: “Cafeaua prăjită are un nivel mediu de aciditate, dar, totodată, s-a constatat că acest acid este solubil în apă şi, practic, este eliminat în procesul de fierbere. Astfel, zaţul devine din punct de vedere al acidităţii – neutru, din calculul efectuat, rezultând o valoare a pH-ului de 6,9, deşi cafeaua are o aciditate notabilă ” Aşa că, folosiţi cu încredere zaţul de cafea. Eu una am aplecat urechea la şoaptele pline de înţelepciune ale specialiştilor şi nu mi-a părut rău. Este o minunată hrană organică pentru plantele şi culturile noastre, iar modul său delicat de a afâna solul este de admirat. Cum îl folosim? În mai multe feluri. Eu şi prietenele mele, care au „riscat” să adopte acest vajnic îngrăşământ, îl folosim şi când însămânţăm morcovul. Rădăcina este curată, sănătoasă, fără acele găurici negre, dulce şi savuroasă. Apoi, zaţul îl putem împrăştia de jur-împrejurul plantelor avute în vedere. Pur şi simplu presăraţi şi apoi udaţi. Astfel, azotul va fi eliberat, lent, la rădăcinile pofticioase. De presărat trebuie presărat mai răruţ, cum s-ar zice, nu e necesar să punem zaţ „la greu” în jurul plantelor, deoarece riscăm ca în loc să le facem un bine, să le opărim, sau şi mai rău, să permitem formarea crustei, care le va sufoca, nepermiţând apei şi aerului să treacă spre rădăcinile lor. Mai mult chiar. Dacă nu suntem atenţi ne putem trezi şi cu niscaiva mucegaiuri, pentru că zaţul, în cantitate mare şi neaerisit recurge la acest mod neprotocolar de protest. Cei care nu vor să se complice cu presăratul atent, pot alege să încorporeze zaţul împrejurul plantelor, direct în pământ. Cu grijă, atent să nu rănim rădăcinile, cu ajutorul unei săpăliguţe, facem un şănţuleţ (nu mai adânc de 3cm) în preajma plantei, şi punem zaţul în strat subţire, apoi oleacă de compost şi acoperim cu pământul îndepărtat. Gata. Planta va fi hrănită şi nu va exista pericolul opăririi sau a mucegăirii. Toată lumea este mulţumită! Trandafirii se vor număra printre plantele care vă vor mulţumi în stilul lor caracteristic. Flori mari, înflorire abundentă, frunziş lucios, gras şi mulţumit. Vreţi să aveţi nişte camelii fericite? Oferiţi-le zaţ. Invitaţi la o porţie de zaţ rododendronii, hortensiile, ferigile, coniferele. Ei, dacă doriţi ca afinii, merişorii, răchiţelele, coacăzii, agrişii să se întreacă în roade savuroase, strângeţi zaţul de la taifasurile cafelite şi cadorisiţi-le. De ce este atât de apreciat? Să vă spun: zaţul, drept gustare, este asezonat cu azot în procent de 2%. În calitate de păturică ocrotitoare este demn de respect, practic, pe picior de egalitate cu iarba cosită. Credeţi că se poate lăuda doar cu azotul? Greşit. Mai avem de adăugat magneziul şi potasiul, atât de apreciate de protejaţii noştri. Şi nu am terminat de înşirat elementele folositoare, mai este fosforul, răspunzător pentru înflorire şi rodire, calciul şi fierul, în cantităţi numai bune pentru o treabă reuşită.
Vă supără dăunătorii? Dacă artileria grea este pregătită cu muniţie de zaţ putem fi liniştiţi. Se pare că nici conaşii nematozi, nici coanele coropişniţe nu „servesc cafele”. Credeţi că furnicile sau melcii apreciază zaţul? Nici vorbă. Probabil au probleme cu hipertensiunea, pentru că fug mâncând pământul când se întâmplă să dea de el. Pisicile sau căţeii şi-au făcut un prost obicei să considere grădina teritoriul nevoilor zilnice? Nu vă impacientaţi! Tocăm nişte coji de citrice, amestecăm cu zaţul hrănitor şi împrăştiem acest amestec picant la baza plantelor si culturilor. Animăluţele, strâmbând din trufe, îşi vor alege alt loc, mai potrivit scopurilor lor. se seamana in containere, de preferat in februarie (aici nu stiu ce sa zic, poate ne ajuta cei care sunt “veterani” intr-ale telinei??!! )cat mai rar posibil, se acopera cu un plastic sau un geam, si se pun intr-un loc calduros 14-20 grade. Vor incolti cam in 3 -4 saptamani.Rasadurile se planteaza la locul definitiv o data cu trecerea pericolului de inghet peste noapte. Inaltimea plantei ar trebui sa aiba cam 7-10cm. Distanta de plantare – 20cm una de alta si ar fi foarte bine sa fie mulcite (acoperit pamantul din jurul lor cu un strat vegetal de preferat paiele)In lacasul de plantare punem o mana de mranita/compost, una de cenusa, amestecam bine si udam bine. Atentie, planta nu trebuie plantata prea adanc, ca radacina sa se formeze frumos Mugurele trebuie sa stea afara, ca rozeta capsunelui. La fiecare 10 zile se hranesc cu un ingrasamant verde lichid (macerat de urzica, de gunoi de grajd)si sa nu uitam, din nou, cenusa. cate o mana buna in maceratul folosit. In solurile nisipoase, planta se va hrani mai des: 1 data la 2 sapamani, in solurile bogate – mai rar Locul in care creste telina trebuie bine afanat si ingrasat cu ing. organice. ATENTIE: telinei nu-i place sa stea cu “picioarele” in apa, dar totodata e setoasa tare. Deci pamantul din jurul ei trebuie mentinut jilav in continuu, dar NU UD, asa ca ea va fi udata din abundenta o data la 4-6 zile. Cand planta a ajuns la inaltimea de 45cm, se trece la “bandajarea” radacinilor cu hartie, un material inchis la culoare sau pahare/recipiente de la inghetata, smantana, iaurturi,(adica ceva mai marisoare) la care se taie fundul si cu gura in jos trecem peste planta, acoperind radacina-capatana.Cam in doua saptamani ar trebui sa avem capatani albe, frumoase.Si inca ceva important-Pe masura ce capatana se dezvolta, trebuie avut grija sa indepartam pamantul din jurul ei si totodata sa rupem frunzele batrane. Astfel nu vom permite formarea de radacini suplimentare in detrimentul “capatanii” In speranta ca am putut sa fiu cat de cat de folos, spor la treaba!
Avantajele fata de metoda clasica? 1. 2. 3. 4.
nu este necesar ca pamantul sa fie sapat, arat, eventual doar usor afanat; nu trebuie musuroit in jurul plantei; grijile legate de atacul gandacului de Colorado se reduc considerabil; adunatul recoltei este o placere.
Deci sa vedem ce avem de facut: in primul rand sa ne asiguram de cu toamna de o cantitate suficienta de paie sau fan, frunze uscate, pastrata in spatii protejate de ploaie, zapada. Parcela pe care ne vom hotara sa punem (sau sa experimentam) cartofi este la bunul plac sau posibilitatea fiecaruia. Aici am o remarca: puteti aloca o suprafata mai mica, initial, sa zicem un sfert sau jumatate din suprafata pe care in mod obisnuit plantati. Daca
rezultatul va multumeste, in anul urmator veti hotara cata suprafata va va fi utila. Suprafata se va dezburuieni lasand masa verde pe loc, ocazie cu care pamantul, o leaca, se va afana. Este drept ca cei cu experienta intr-o astfel de metoda fac in felul urmator: pe suprafata vizata ei seamana din toamna siderate (mustar, facelia, lupin anual, ovaz, orz,). Cand masa verde atinge maximum-ul de maturizare dar nu a legat rod, se coseste si se incorporeaza in pamant, lasand partea cu radacini pe loc pana la primavara, cand, dupa iarna, reusesc sa se descompuna in mare parte. Masa verde poate fi lasata si pe suprafata parcelei sub forma de strat de mulcire. Sau: seamana doar pe jumatate din suprafata alocata cartofilor, pe cealalta jumatate seamana siderate iar masa de paioase o recolteaza in doua-trei randuri pe sezon, si astfel necesarul de strat mulcitor este asigurat. Adoptati ceea ce ar fi mai la indemana, dragi prieteni.
Cartofii pregatiti din timp, (iarovizare): adica pusi la crescut – mai inati tinuti la lumina sa se inverzeasca un pic, apoi trecuti din nou la intuneric dar unde e mai cald,- hai, ce dumenezeu bat campii, precis stiti cum se face! – pana apar lastarii cam de 2cm, ii punem in ordine de sah la distanta de 15-20 tuberculii mai mari si 10-12 cei mai micuti (daca vreti puteti face mici adancituri). Ar fi foarte bine sa nu folosim drept samanta cartofii cumparati de la hipermaketuri, “aprozare” etc,- teama mi-e ca sunt burdusiti cu toate “bunatatile” posibile si imposibile – ci fie de la magazinele de specialitate sau statiuni de cercetare, fie de pe la tara, ma rog… stiti voi mai bine de unde la urma urmelor. Unii pun cartofii pe un strat (un pumn) de turba, altii de cenusa.
Ei bine, pentru a-mi proteja viitoarea recolta fac astfel: foi de ceapa si usturoi(uscate)- pe care le tot strang de cu toamna -, coji de oua maruntite, cenusa si mranita sau compost le amestec si pun cate un pumn de papabun sub fiecare tuberina. Apoi totul se acopera cu un strat de paie, (fan, buruieni cosite de pe unde le gasiti, frunze) in grosime de 20-25cm, dar nu mai putin in schimb puteti pune pana la 35 cm grosime, mai mult nu, pentru ca exista riscul sa putrezeasca in loc sa creasca. In timp, materialul folosit incepe sa lucreze si, in consecinta, se va micsora, asa ca aveti grija ca cei 20-25 de cm sa fie constant prezenti prin adaugare, fireste. Apoi nu mai aveti nimic de facut practic. Sau aproape nimic. Ce va ramane de facut va fi sa pastram stratul la 25-30 cm constant prin adaugare fie de paie sau fan fie de masa verde cosita de pe razor sau de unde mai aveti.
Cat priveste monstrii “colorazi”, se pare ca nu prea ataca astfel de culturi (nu le prieste mirosul paielor in descompunere), iar larvele lor, care au iernat in pamant, nu pot iesi la suprafata! Asta nu inseamna ca nu trebuie sa fim vigilenti si sa urmarim daca ataca sau nu. Metode bio exista (stropiri cu macerat din plante sanitar, cenusa, insisi gandacii de colorado), dar asta, poate, intr-o alta interventie. Sa nu va ingrijoreze faptul ca lastarii vor aparea ceva mai tarziu decat ai celor pusi in mod traditional, ei vor lua avant repede.
Si daca vara e calda si fara ploi, ce treaba avem?!
Sub stratul acoperitor este racoare si bine, si umezeala cat trebuie, pentru ca noaptea, la racoare, condensul isi face treaba. Buruieni? Ha! Cine se poate strecura prin cei 25cm? Poate cateva mai cu mot, dar le putem lua de ciuf imediat, fara niciun efort. Recoltarea? O placere, nu alta. Am dat la o parte stratul de paie si scoatem tuberinele! Sigur, nu vor fi toate mari, vor mai fi si mititele, unele chiar cat o nuca. Le vom utiliza drept samanta la anul. Am gasit in cartea mentionata faptul ca un bun repelent pentru Colorado este hreanul care mai e eficient si impotriva altor daunatori printre pomii fructiferi. In plus exista (in agricultura biologica ) ceea ce se numeste alelopatie (vecinatati bune si vecinatati rele). Exista recomandarea ca orice cultura sa fie intercalata pe randuri cu una sau mai multe plante care o protejeaza. Pentru cartofi vecinii rai sunt : tomatele, varza si telina, sfecla rosie si mazarea; vecinii buni sint : falsolea oloaga, guliile, menta, hreanul, spanacul si mararul;vecinii neutri sint :andivele,cartofii,castravetii, capsunile, ceapa, cicoarea,condurasii, dovleceii, fasolea urcatoare, feniculul,morcovii, musetelul, napii, patrunjelul, salata capatana, salata foi, salvia,sparanghelul,porumbul zaharat,pomii fructiferi, reventul, ridichile, usturoiul. Mai exista un macerat de melci (limacsi) care se pare ca e eficient si pentru Colorado nu doar impotriva melcilor. Intr-o galeata se introduc cateva zeci de limacsi sectionati in 2 sau omorati prin oparire. Peste acestia se toarna apa. Dupa 10 zile melcii s-au descompus si maceratul se administreaza cu stropitoarea seara Daca noaptea a plouat tratamentul se repeta. Galeata se administreaza mereu cu noi cantitati de melci. Pentru intarirea generala a plantelor exista diverse preparate din plante (decocturi, plamadeli etc) care protejeaza sau fortifica plantele impotriva atacului de boli. Acestea pot fi mentionate in alta sectiune daca se va crea.
Un bun gospodat stie ca un pamant roditor in combinatie cu o planta, care are radacini sanatos dezvoltate este reteta sigura a unui rezultat pe masura: recolta bogata si curata. O planta sanatoasa si puternica e putin probabil sa fie atacata de daunatori sau agenti patogeni. Un pamant curat si bogat in cele de trebuinta culturilor, va asigura dezvolatrea unui sistem radicular de invidiat plantelor.
De ce este musuroirea una dintre regulile de aur de urmat in cresterea tomatelor? Musuroirea ajuta planta sa-si formeze un sistem radicular suplimentar. Mai multe radacini – mai multa forta. Mai multa forta – imunitate crescuta. Plante sanatoase inseamna recolta bogata. Simplu ca buna ziua. Numai ca, pentru a musuroi trebuie sa stim si cand anume o facem, pentru ca graba strica treaba. Musuroind inainte de vreme, riscam sa sufocam planta si in cel mai fericit caz s-o oprim din crestere, daca nu s-o pierdem definitiv. Asa ca vom fi atenti la urmatorul fenomen dupa plantarea la locul definitiv: crescand,respectiv tulpina lungindu-se, plantei ii trebuie hrana si cum credeti ca ne spune ea ca-i este foame? Isi „buburuzeste” tulpina, adica pe tija apar mugurii de radacina sub forma unor mici proeminente. Nu uitati ca rosia este , totusi, o planta taratoare, nicidecum dintre cele care cresc pe verticala. De aceea are aceasta capacitate de a-si forma radacini suplimentare. Acesta este semnul ca trebuie trecut la musuroire. Din acele proeminente se vor naste urmatoarele radacini, care vor hrani mai abitir planta. Mai este un indiciu secret de stiut: atata timp, cat tulpina, la baza, are culoarea verde, stam in banca noastra; in momentul in care culoare incepe sa se inchida si are nuante albastrui-violacee, acela este timpul propice de a fi musuroita. Asa procedam de fiecare data cand percepem semnalele. Bine-bine, pe buna dreptate ma veti apostofa, da’ ce facem cand e prea inalt musuroiul? Ce mai facem atunci? Nimic mai simplu. Fie vom lua masuri din primele momente, adica exact de la plantarea la locul definitiv, fie in preajma primului musuroit. Cum? Avem cateva variante: putem pune drept bordura cateva tigle sau bucati de placaj, lemn, plastic de jur-imprejurul plantei sau, mult mai simplu, confectionam cilindri din pet-uri. Nu trebuie sa aiba o dimensiune standard. Eu am pus pe langa plantutele mele bidoane de apa (5 sau 6litri)pe care le-am taiat la ambele capete, imbracand astfel planta; totodata pot sa si mulcesc, fiind destul spatiu. In felul acesta, pamantul de la musuroire nu va cadea pe laturi, se va mentine la locul lui, acolo unde-i sade asa de bine. Cu cat mai inalt cu atat mai bine!
De ce trebuie musuroit la asa o inaltime? Rationamentul este simplu: Se formeaza radacini, radacinile hranesc tulpina, prin care hrana ajunge la frunze. In timpul in care tulpina si frunzele „iau viteza” radacinile fac un popas si se odihnesc, adica se
operesc oleaca din crestere. Apoi vine randul mugurilor florali sa se dezvolte, perioada in care radacinile iar raman pe loc. Ramanand pe loc din dezvoltare nu mai dau randamentul trebuincios si deci nici suficienta hrana celorlate concurente. Si atunci ce ne ramane de facut? Evident, sa o ajutam sa-si formeze mai multe radacini, ca se pricepe de minune la asa ceva, punandu-i la dispozitie materie prima: pamant roditor si mulci. Astfel ajutam sa-si formeze radacini suplimentare, care vioaie vor hrani, practic, continuu planta, iar acele „pauze” vor fi eliminate in favoarea rodirii. Unde mai pui ca planta devine mult mai fortoasa si mai rezistenta la atacul diferitilor agenti patogeni perfizi. Inca o mica mentiune: o data cu musuroirea, vom avea grija ca locul pamantului dizlocat pentru aceasta operatie (de pe laterale) sa-l completam cu materie organica: mulci, buruieni fara seminte, iarba, carton, rumegus, talas, etc peste care vom presara un pic de pamant. Astfel, pana la strangerea recoltei incepe deja sa se formeze un strat sanatos si bogat. Pe langa acest beneficiu, in procesul de dezintegrare se degaja CO2, atat de necesar plantei si coacerii fructelor. Sa mai amintim si ce hrana buna reprezinta un astfel de strat? V-ati obisnuit, cred, deja cu meteahna mea de a scotoci dupa metode neconventionale, mai mult sau mai putin ciudate de abordare a cresterii diverselor culturi. Imi place sa experimentez, sa vad daca cele aflate sunt sau nu conforme cu lauda, daca dau rezultate promise sau sunt prezentate doar de amorul artei. Si tot cautand si scormonind prin diverse arhive, am mai gasit ceva. Metoda agronomului rus I.M Maslov . Ideea pe care se bazeaza aceasta metoda este simpla: ca fructele sa se coaca intr-un timp cat mai scurt, plantei ii trebuie un sistem radicular cat mai puternic si cat mai ramificat. Urmand aceasta logica, agronomumul rus a stabilit doua metode prin care obtinem rezultatul dorit:
Metoda 1: planta ingropata orizontal In brazduta pregatita din vreme, din toamna inca, sau in cel mai rau caz primavara devreme,astfel ca pamantul sa aiba timp sa se taseze si sa incorporeze toate elementele hranitoare pe care avem grija sa le punem, plantam rasadul nu vertical cum se face de regula, ci pe orizontala, culcat, cam 2/3 din lungimea tulpinii. Motul – afara. Indepartam de pe portiuna ingropata frunzele si acoperim cu pamant. Adancimea de plantare este de circa 10-12cm. Directia pe care plantam rosiile este N–S (motul la N si picioarele la S). In felul acesta, pe masura ce se dezvolta, planta va „trage” spre sud, spre lumina se indreapta si creste pe verticala. Pe bucata de tulpina ingropata radacinile se vor forma foarte repede. Nu o sa va vina sa credeti, dar aceste radacini nou formate sunt mai dezvoltate si mai zdravene decat a rasadurilor plantate in mod obisnuit, clasic.
Planta se ingroapa orizontal pentru a-si forma radacini suplimentare. Sageata reprezinta directia pe care se planteaza rasadul N-S, apoi este marcata adancimea, 10 cm.
Metoda 2: Marcotarea copililor 2. Cea de-a doua metoda este chiar mai simpla si la indemana oricarui novice in gradinareala. In acest caz se propune folosirea còpililor in formarea unui sistem radicular solid. Cum? Simplu. Primii còpili laterali sunt lasti sa creasca ceva mai lungi, suficient incat la un moment dat, cand sunt suficient de mari, sa-i ingropam langa planta mama, de-o parte si de cealalta, indepartandu-le in prealabil frunzele de pe portiunea care vine ingropata. Ca si dincolo, motul – afara. Ganditi-va ca e un fel de marcotare la urma urmelor. Copilii astfel adanciti se prind foarte repede si, ne spune cu mana pe suflet agronomul in speta, dupa o luna nici nu mai stii cine este copilul si cine mama, ba mai mult, copiii intrec parintii nu numai ca „statura” ci si ca multitudine de fructe. Si apoi, prin metoda asta nu exista riscul nici ca plantele sa se inghesuie si nici sa-si tina umbra, deci nu se streseaza reciproc pentru ca sunt rude de sange, scuzati, de seva. Specific acestui mod de plantare este faptul ca legarea rodului incepede la mica inaltime, altfel spus, planta nu trebuie sa creasca in inaltime ca sa lege rod.
In stanga: tufa cu còpilii folositi in calitate de “marcota” roditoare; In dreapta: o tomata plantata in mod traditional
Si inca un lucru interesant, mai ales pentru cei care vor sa creasca aceasta cultura pe suprafete mari: aceasta metoda nu numai ca nu implica costuri suplimentare, dar inovatorul acestei metode ne asigura ca recolta pe care o vom culege va fi de 3 pana la 10 ori (!!) mai mare decat a celei culese de la plantele crescute in mod traditional si da ca exemplu ca de la o planta din soiul De-Barao si de la una dintr-un soi obisnuit de sera a cules cate 30 de kg de planta! Cresterea prin aceasta metoda implica de fapt o intelegere mai profunda a naturii, adica a particularitatilor, acestei plante. Din pacate plantele nu pot grai. Daca ar face-o ne-ar spune, fara tagada, ca amestecandu-se in mersul vietii ei omul n-a tinut cont de niste insusiri ale plantei. El, omul, s-a apucat, cu bune intentii altminteri, sa o agate pe spalieri, sa o propteasca de araci in dorinta de face economie de spatiu. Sigur ca ideea nu e rea, are logica ei, dar doar din punctul de vedere al omului, nu si al plantei. De ce? Pai sa facem un exercitiu de observare si de logica: castravetele, vita-de-vie, fasolea pot creste si rodi minunat catarandu-se pe suporturile puse la dispozitie sau gasite in cale, sustinandu-se si pe sine dar si greutatea darului vegetal. Si asta pentru ca sunt dotate cu mustati, carcei, „dispozitive de prindere” naturale daruite de Mama Natura. Tomata nu are in dotare asa ceva. Ea este obisnuita sa creasca „pe jos” si de aceea tinde spre pamant. Si cum Mama Natura se gandeste la toate, s-a hotarat ca pe tomata s-o daruiasca cu harul de a putea sa-si creasca din tulpina radacini, oriunde i se ofera mediu propice hranirii. Sarmele, sforile, spalerii, legaturile cu care o incatusam nu-i permit sa duca o viata normala, chiar daca, si in aceste conditii ea creste, se dezvolta, da roade, are grija de urmasii ei. Iata de ce trebuie sa o ajutam, sa-i facem viata mai usoara, folosindu-ne de aceste trucuri: metodele prezentate si musuroirea. Trucuri care o vor ajuta sa-si dezvolte radacini suplimentare. Am mai spus-o şi nu voi conteni să repet: ca să faci un lucru cu noimă, trebuie să pricepi de ce se procedează într-un fel şi nu altminteri. În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general,
plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor – potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt, fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu, fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de a ne înfrupta din roadele lor. Lipsa sau excesul unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge nedorit asupra recoltei ulterioare. O să vi se pară, iniţial, complicat, ştiu, iari pe buze vă va sta întrebarea: la ce-mi trebuie mie să ştiu chimie d-asta? Aşa am gândit şi eu prima dată. Apoi, am realizat că este , totuşi, important să ştiu, ca să pot ieşi din diferite situaţii total neplăcute şi, astfel, totul a devenit foarte simplu de înţeles. Să vă explic, într-un mod mai puţin stiinţific, ce este cu aceste elemente: Azotul – este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte. Cand este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o nuanţă violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe ori – avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust. Dacă este în exces, planta se „îngraşa”, devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic şi anemic sau deloc. Devin sensibile la infecţii. De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compot” de bălegar, mai bine o facem mai târziu, eu aş spune – deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm niscaiva purin (macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile. Fosforul – Elementul rodului şi energiei. Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă şi imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu toate ca roşia foloseşte puţin fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă o culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceupurpurii în partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost, coacerea este mult întârziată, de multe ori nemaiapucând să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va scoate buna vecinică – doamna urzică, în cămările căreia se gaseşte acest „aliment”. Pentru că una dintre cauzele deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc absorbtia acestui element de către plantă, vom folosi ca remediu ridicarea temperaturii solului prin udarea cu apă caldă. În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare. Potasiul – Elementul sănătăţii. Şi el se ocupă de imunitatea plantei. Este preferatul tomatelor. Un fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice situaţie. Ajută planta să fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu în ultimul rând, îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de fotosinteză, ceea ce duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele bătrâne devin „arse” pe margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele se coc neuniform, n-au gust şi aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică radial. Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le marunţim şi le punem în lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă
planta matură, săpând în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai „aliment” plin de sănătate pentru roşia noastră! Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să facă provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot cenuşa şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură. Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin dezvoltarea armonioasă a rădacinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la scăderea recoltei, la îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (galbejite), cele batrâne devin de un verde închis, nefiresc. Un rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei il joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de creştere se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează). Fructele încep să se păteze (începe deteriorarea ţesutului). Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe circhinaşi şi pe frunze, soluţie 1% de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de apă. Nu exagerăm cu borul, pentru că, în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rau va face. Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente. Dar, dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile. În partea „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante.
Când hrănim
În primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că niciodată nu hrănim plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De ce? Deoarece când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă, mai ales fosforul, atat de trebuincios. Dacă este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!), riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la
căldură mare este una toxică. Bun. Ne-am facut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de hrănire, foarte util, cel puţin pentru mine. Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se administrează 1 litru de soluţie hrănitoare/plantă. A doua hrănire – la 8 -10 zile de la prima, sau după ce s-a format cel de-al doilea ciorchinaş floral. 1 litru de soluţie hrănitoare / plantă. A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă dată 5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si: A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2. Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul planta. După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare:
Cu ce hrănim Fiecare dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera potrivită şi mai simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l folosim – sau, în cel mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „new generation” – bio sub formă de granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri, recurgem la, aşa numita, organică, preferata mea, şi anume: găinţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă, capre, oi, iepuri, „compoturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-condimentare, drojdie de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea experienţă, dar bazată (şi verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă din zona imediată, adică, ce-mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele vecinilor amabili şi darnici: buruieni, plante condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug nelipsita cenuşă. Mai folosesc: drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert vegetalele, cartofii în coajă, apa în care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa (nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu este aşa că sunt suficiente? Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex ingrăşământ organic. Singurul element important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase. Este preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ, deoarece se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu certitudine. Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns! Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla.
Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane, bine marunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi un pospai, adică doar o lingură, de ace de conifere. Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre reţetele culinare pentru gradinareală! Cenuşă folosesc şi în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii, pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor . „Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele noastre, şi nu numai. Reţeta 1 Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărimcu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare pănă se încălzeşte. II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă pănă la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, maceratul, adică, de urzici. Umplu pe jumătate o găleată de 10 l cu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă calduţă, acopăr şi las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un săcotei, suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în săcotei urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului sacoteiului, toată masa va rămane închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai este nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor şi nu numai. Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe flori, începând cu faza de îmbobocire. Se întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de bor pentru plantă. Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la „dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”.
„Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a racit – strecurăm. Turnăm în recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca şi în alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun. Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele batut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrăşământ şi de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se stropeste planta în intregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul de apă calduţă (cam 10 grame). Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă. Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încoporează la rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”. Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adaugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit; strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 l apă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi, luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l de papa-bun pentru fiecare plantă. Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta fitoftoră. Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare, alegem cele mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din anul viitor. Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă în faţa bolilor este şi aceast amestec de ierburi. Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada calului (pentru siliciu) +verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ , adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam 1:5 şi folosim 1 litru/ plantă. Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2 Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienile, plantele (fie ele medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate, pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă.
Prasire/afanare/mulcire.
Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operatii. Numai ca, pentru a mulci, daca inca nu am facut-o, mai intai vom trece la prasitul plantelor pentru a scapa de buruieni, vom afana bine pentru aductia de aer la radacini, udam din plin si, abia dupa aceea presaram stratul de mulci.
Musuroirea – un alt moment foarte important in cresterea si dezvolatrea plantei. Pe larg, aceasta operatie am descris-o intr-un material separat. Asa ca, acum voi face un rezumat: se trece la musuroire in momentul in care, singura planta ne va sopti. Cum? Fie pe tulpina ei vor aparea mici „buburuzeli” , proeminente din care vor porni viitoarele noi radacini; fie tulpina, la baza, va capata o culoare mult mai inchisa, cu nuante de violaceu-albastrui. Acestea ar fi cele doua momente care ne vor indica momentul prielnic de musuroire. Daca trecem la musuroire prea devreme riscam sa inabusim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i intarziem serios dezvoltarea. Dar daca intarziem, riscam ca ea sa-si gaseasca singura loc de „parcare”, adica de prindere, direct pe pamant, pentru ca este o planta taratoare si nu „cataratoare”. Asa deci, prima musuroire ar trebui sa aiba loc , sa zicem, cam la 2 -3 saptamani de la transplantarea la locul definitiv, urmatoarea dupa vreo alte 10 – 15 zile. Musuroim intotdeauna cu pamant umed.
Legarea – o alta operatie importanta, deoarece, dupa cum remarcam, si deja stiti, rosia este o „pamanteana”, in mediul ei natural, la tropice, ea creste pe pamant, nu se catara. De aceea avem grija, ca din timp in timp, cand momentul o cere, vom lega plantele de araci sau de spalieri. Operatia de legare va incepe, practic la cateva zile dupa ce le-am plantat la locul definitiv. Daca rasadul este inalt, trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu raneasca planta si sa permita cresterea libera. De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasa planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna sustinere a lor. Legarea se face cu precadere la rosiile inalte (nedeterminate sau indeterminate), care, de regula, se formeaza pe o singura tulpina, dar si la cele medii (determinate). Fireste ca rosiile, care cresc sub forma de tufa, si au o inaltime mica, nu necestita legarea. La acestea vom fi atenti sa nu atinga solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire.
Polenizarea. Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe săptămână, atâta timp cât sunt în floare. Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea îmbunătaţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două săptămâni) pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cu soluţie de acid boric (1 lingurită – sau 10 grame - la 10l de apă călduţă), soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer(1litru la 9l de apă + 30 picături de tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 l apă calduţă). Şi tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricat de tare ne încântă privirile cu forma lor deosebită – ne păcălesc. Din ele, viitoarele fructe sunt diforme, adevăraţi Quasimodo între tomate. Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie. Următorul pas:
Formarea sau modelarea prin copilire, carnire şi îndepărtarea frunzelor Acest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari. Se întâmplă deseori grădiniştilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deorece nu ţin cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta. Aşadar, dragii mei prieteni-gradinişti, cănd cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiti atenţi ce fel de creştere au: indeterminată sau determinată, deorece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii:
Copilirea sau îndepartarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune undeva prin Banat sau Ardeal) este o operaţie, care necesită un volum mare de lucru, dar absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim planta-mamă de un plus de hrană şi energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade. Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi, cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe.
Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă mai sus şi, trebuie să spun că s-a dovedit eficientă. Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu cenusă sau carbune pisat. Copilirea se face, de regulă, în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar după ce s-a uscat roua, ca rănile să se vindece repede. Intrevalul de copilire: 4-8 zile la roşiile cu creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele indeterminate. Roşiile înalte (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere indeterminată), le recunoaştem după înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă sp se cultive în spaţii închise – sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. Deasemenea pe fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod. Roşiile medii (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va indepărta primul còpil si se va lăsa al 2-lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa înca unul dintre cei mai bine dezvoltaţi şi puternici. După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de suporturile dinnainte alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta. Roşii pitice (pe plicurile de seminte sunt trecute superdeterminate). Există şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deorece pe ele se formează doi-trei ciorchini, după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă, fară să se dorească, neapărat, o recoltă.
Cârnitul sau Ciupitul, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3 frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grabi coacerea şi obţinerea unor fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod, iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere.
Îndepărtarea frunzelor
de la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel, nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta. Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două. Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade brusc; acest lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim cand este bine să ne oprim, o să vă destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de la bază. Regula nu se aplică la cele înalte. Înafară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepartarea prin ciupire a ultimilor muguri florali. Vom face acest lucru pentru a inlesni fructificarea. De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres. 1. Gunoiul de grajd El se imprastie pe gradina in mod uniform toamna sau primavara, oricum el trebuie introdus sub brazda sapata la 20 cm, cu harletul si se mai poate introduce in gropile pregatite pentru rasadul de rosii inainte de plantare, dar impreuna cu alte materiale de ingrasamant cum ar fi cenusa, urzica si gainatul uscat .
2. Gainatul (daca aveti pasari de curte sau vecini de la care puteri cumpara, fiind foarte bun la rosii si ardei, mai ales) . Acesta se poate folosi in doua feluri: a) fie asa cum am zis mai sus, la cuiburile de rosii, ardei si vinete, in momentul imediat inainte de plantare, gainat uscat ,adunat intr-un sac pe timp de iarna) amestecat cu urzici tocate si putina cenusa de lemne si b) fie depozitat in butoi peste care se toarna apa, cam o galeata de gainat si 20 de litri de apa. Acesta se lasa cam zece zile la macerat dupa care se foloseste lichidul pana ajungem la materia sedimentata, fara saamestecam, dupa care se adauga iar apa, se asteapta cateva zile si se foloseste si tot asa cam de trei ori. Ultimul material ramas va contine mai mult nisip si pietricele pe care le-au inghitit gainile pentru procesul din gusa si se foloseste si el asa solid la dovlecei, de ex.
3. Urzica vie Urzica este un foarte bun ingrasamant natural fiindca ea contine azot si fosfor , dar si microelemente necesare plantelor. Se poate folosi planta tocata marunt si introdusa in cuiburile in care urmeaza sa plantam rosii, ardei, vinete, dar si pe santuri facute langa stratul de castraveti. Bineinteles ca se acopera cu pamant si daca nu a plouat se uda si deasupra. Zic asta fiindca eu dupa ce fac gropile le umplu cu apa, astept sa se absoarba apa in pamant si apoi ma ocup de ingrasamant, apoi de plantare.
Alta posibilitate de a folosi urzica am gasit-o acum in cartea “Gradina de legume ecologice” de Agnes Gedda si este preparatul numit macerat de urzica. Eu am gasit multe retete, cam toate sunt la fel ca procedeu insa timpul de fermentatie era diferit de la o informatie la alta. O sa folosesc anul viitor metoda descrisa in carte: “Pentru a prepara solutia de urzici, puteti folosi orice recipient; atentie, insa, vasul respectiv nu trebuie sa fie din metal. Se umple recipientul pe trei sferturi cu urzici proaspat taiate. Evitati sa puneti radacini sau florile acestora fiindca vor poate invada legumele cu un covor de urzici. Se foloseste un kg de plante la 10 litri de apa. Dupa ce ati pus urzicile usor zdrobite in recipient, turnati apa de ploaie pana la 5 sau 10 cm de buza (marginea) recipientului, amestecati ca sa iasa aerul si acoperiti cu un capac daca vreti sa evitati mirosul. Fermentatia are loc 15 zile , dupa care se strecoara solutia si se toarna in recipiente inchise (peturi, poate) pe care sa le pastrati mai multe luni. Fiindca nu se foloseste asa concentrata solutia ci se dilueaza in apa, cand se foloseste, o masura de solutie de urzici la 5 masuri de apa si cu aceasta se uda plantele pe pamantul de deasupra radacinilor sau daca rosiile sunt deja musuroite se face un sant de jur imprejur si asa se uda cu acest ingrasamant. Nu se intampla nimic daca se stropeste planta pe frunze, insa nu pe roua, nu pe soare in mijlocul zilei si nu pe canicula.” Urzica este si fungicid si insecticid, nu numai ingrasamant asa ca voi cauta retete si pentru aceste nevoi.
4. Coaja de banana Ea contine potasiu. Stim ca pe flacoanele cu ingrasamant de cumparat scrie NPK si microelemente. Ei, bine, N=azot, P= fosfor si K= potasi, iar microelementele sunt magneziu, crom, etc. Deci, plantele au nevoie de aceste substante ca sa creasca si sa se dezvolte. Azotul da verdele plantei, fosforul da rodul plantei si potasiu da imunitatea plantei (in mare). Asa ca de aceea avem nevoie ca ingrasamant natural coaja de banana sau alte materiale naturale care contin potasiu. Se stie ca rosiile sunt un mare rezervor de potasiu necesar inimii noastre, deci, mai ales la rosii e bine sa adaugam cojile de banane tocate marunt si adaugate in gropile in care pregatim sa le plantam.
Desigur ca vara, fiind fructele autohtone, nu prea cumparam banane, cel putin eu, asa ca, fiindca acum, iarna, folosim, eu fac asa: toc cojile bananelor marunt si le introduc in punga in congelator (oricum de acum am inceput sa golesc congelatorul si se face loc. Astfel, cand am adunat doua sau trei banane le toc si le introduc in punga deja existenta in congelator pana se umple. Deja ma gandesc cat de mult ingrasamant imi procur , astfel, pana la inceput de luna mai cand voi avea nevoie de el.
5. Cenusa Recunosc ca pana de curand am crezut ca cenusa este buna doar la sufocat puricii de pe frunzele si pastaile de fasole si de pe alte plante, fiindca asa o foloseam. Desigur ca dupa ce ardeam uscaturile din gradina, toamna, imprastiam cenusa, mai stiam ca nu le place limaxilor si presaram in jurul salatei, ardeiului si cam atat. Acum stiu ca este si ingrasamant natural, doar sa fie obtinuta din lemne sau vegetale uscate. Cum o sa o folosesc? O sa pun in cuiburile de la rosii, inainte de plantare si o sa fac si lesie, adica apa de cenusa cu care voi uda plantele din cand in cand. Toate tratamentele plantelor eu le fac dimineata dupa ce s-a ridicat roua sau seara, niciodata pe caldura mare si pe soare puternic, chiar si prasitul. 6. Compostul “ Nu exista gradina de flori sau de legume care sa nu aiba gramada ei de compost. Acesta, compostul, nu prezinta decat avantaje din punct de vedere ecologic: in afara de faptul ca va permite sa aveti intotdeauna la indemana un ingrasamant natural, este si o metoda foarte buna de a recicla o mare parte din resturile naturale si de a reduce
volumul cosului de gunoi menajer. Pentru a obtine un compost reusit, trebuie sa tineti cont de trei elemente esentiale: o drenare a apei si un grad de umiditate adecvate, o buna aerisire si in al treilea rand resturi corect alese. Ce sa puneti in compost? Resturile pe care le puteti integra in compozitia compostului se impart in doua grupe, pe care trebuie sa le repartizati in parti egale.
A) categoria materiilor “brune” sau uscate : iarba uscata tunsa de pe gazon, zatul de la cafea , cenusa de lemne, rumegusul si talasul, cocenii de porumb, acele de pin(nu multe), anumite cartoane subtiri si neimprimate( cofraje de oua, rulouri de la servetele de hartie si de la hartie igienica), paiele, frunzele cazute toamna, pamantul si mranita luate de pe fundul ghivecelor de flori si pamant de gradina. B) categoria materiilor “verzi” sau umede : resturi de legume si fructe (nu putrezute si nu bolnave), iarba proaspat taiata de pe gazon, florile ofilite, algele, cojile de fructe uscate (nuci, alune, migdale), coji de legume bine maruntite, balegar proaspat, coji de oua sfaramate. Resturile pe care nu trebuie sa le puneti: toate deseurile animale (carne, grasimi, produse lactate) , materiile grase vegetale (uleiurile ), coji de citrice caci nu se descompun, cenusa de la carbuni, plante si fructe bolnave, radacini si seminte de buruieni, plante tratate cu ierbicide, frunzele de nuc si rubarbara . Unde depozitati compostul?
Nu se separa compostul de sol. Ramele trebuie sa urce ca sa faca procesul de transformare a resturilor in compost. Puteti incepe cu o structura constituita din materiale lemnoase neprelucrate, cum sunt crengile. Asta va asigura aerisirea si drenarea apei. Puteti continua cu crengute mai mici, aschii de la taiatul lemnelor, apoi continuati cu straturi alternative de deseuri uscate cu deseuri umede, fiecare strat avand aproximativ 20 cm. Daca locuiti aproape de mare, puteti adauga starturi de alge de 10 cm grosime.
De ex. puteti aseza un strat de resturi de la bucatarie amestecate cu cenusa si reziduuri ierboase, apoi un strat de gunoi de paie. Cu o grosime intre 20 si 30 de cm, al doilea strat este compus din resturi organice mixte si faramitate. Puteti turna peste fiecare strat ingrasamant lichid din urzici ori stropiti totul cu 10 litri(o galeata) de apa pe metru patrat. Gramada poate fi un pic mai inalta de un metru si la sfarsit se acopera cu un strat de frunze, paie sau resturi de gazon“.(Gradina de legume ecologice de Agnes Gedda) Daca nu ploua se uda din cand in cand. Gramada e bine sa fie limitata pe margini cu caramizi sau scanduri si cand se foloseste se desface o latura si se ia de dedesubt. Oricum, nu se foloseste inainte de doua, trei luni, vara sau de toamna pana primavara, daca deja ati facut acum gramada.
Răsaduri de vinete Structura acestui articol pune bazele înfiinţării viitoarei tale culturi de de vinete. Şi pentru că o cultură începe întodeauna cu sămânţa ce trebuie sădită în pământ am să încep să-ţi prezint cum se fac răsadurile de vinete.
Nu pot să merg mai departe făra să fac o scurtă prezentare a acestui minunat fruct legumicol care este vânăta. Folosite în bucătăriile gospodinelor vinetele fac parte din colecţia legumelor de toamnă, utilizate în special la crearea zacuscăi pe care aproape toţi o savurăm cu plăcere. Mă motivează şi doresc să fi şi tu unul din acei grădinari care să cultive aceste legume.
Vreau să dezlănţui spiritul grădinaresc care se află în tine. Vreau să te pun faţă în faţă cu realitatea să vezi despre ce este vorba. Nu este un discurs făcut de dragul de a scrie nu dragul meu grădinar aici nu sântem la ora de biologie. Aici eşti invitat cu toată dragostea să înveti tainele grădinilor legumicole practicate de cei care nici cel puţin nu auzise vreodată de şcoală. Este vorba despre tainele zarzavagiilor bătrâni de la care am învăţat şi eu.
Vreau să-ţi faci o altă viziune, o altă abordare vizavii de ceea ce vezi şi citeşti în fiecare zi. Crearea grădinilor de zarzavat. Ia în calcul acest aspect pe care ţi-l prezint. Bătrânii noştri nu ştiau carte în schimb se adaptau la condiţiile vremii şi vremurilor şi faceau zarzavaturi pe care alţii nici în visurile lor cele mai frumoase nu au să le facă. Poate că modul meu de abordare este mai direct decât ai fi crezut. Vreau să înţelegi că fiecare pasăre pe limba iei grăieşte şi tot pe-aceiaşi limbă moare. Este mai mult decât necesar să întelegi că trebuie să vorbim aceiaşi limbă şi aici mă refer la obiceiurile lăsate moştenire de cei care au fost înaintea noastră. Este vorba despre limba zarzavagiilor, a celor ce ştiu să facă zarzavaturi de calitate printre care se află şi vinetele. Aşa că hai să dăm curs gândurilor să vibreze. Să punem la probe puterea discernamântului şi să ne ducă pe căi mai puţin ştiute de alţii. Este poate unul din subiectele despre care o să discut cu tine mult timp de acum înainate. Am uitat să-ţi spun că eu am crescut în grădină, pe malul apei, acolo unde nu era loc de odihnă. Unde trebuia să fi tot timpul treaz, unde trebuia să stai şi să vorbeşti tot timpul cu plantele. Să înveti să faci grădină nu este un lucru uşor dar nici imposibil. Pentru acest lucru sant aici. Să-ţi las mostenire învăţăturile celor care mau învătat şi pe mine. Practic vreau sa duc mai departe visul unui om şi nu numai al lui poate chiar si pe al tău. Şi pentru ca o sa mai vorbim despre aceste aspecte hai să punem o virgulă şi să intrăm în paine. Să vedem cum se fac până la urmă răsadurile de vinete. Primul lucru la care trebuie să te gândeşti este pământul în care vrei să însământezi. El este vatra. El este sarea şi piperul. El este cel care va da viaţă seminţei de vinete. Un pământ bun înseamnă un pământ suplimentat cu îngrăşăminte organice.Pământ îmbunătăţit obişnuiesc să-i spun mai nou. Pământul este cheia succesului tău el face totul. Pentru sămânţa noastră de vinete reţeta pământului îmbunătăţit arată c-am aşa:
Pământ negru (humus cum i se mai spune) în proporţie de 50%. Următoarea parte este mraniţa sau gunoiul putred, rezultat din gunoiul de grajd în proporţie de 30%. Compost rezultat din descompunerea gunoaielor sau frunzelor 10%. Este vorba despre frunzele ce leai măturat astă toamnă prin curte. Dacă nu ştiai acele frunze lăsate să putrezească face obiectul celor mai bune composturii organice posibile. Iar 10% nisip. Acesta ajută la crearea permeabilităţii şi fixarii rădăcinilor răsadului tău.
Cu această reţetă vei pleca la drum de acum înainte. Ţine-o minte şi nu uita de ia. O să te jute foarte mult. Iată-mă pus să discut despre aceea perioadă de însămâţare sau creare a răsadniţelor. Este un subiect pe care l-am mai dezvoltat şi în alte articole cum ar fi cel de aici. Nu este o regulă în acest sens dar pentru liniştea ta începi şi faci răsadniţa de vinete undeva la data de 20 februarie.
Mai departe. Foloseşte gunoi fierbinte de cal şi de vacă în amestec şi creeaza platforma. Platforma să fie de un metru înălţime şi 2 metrii lătime. Lungimea rămâne să o stabilesşti tu. Calcă bine platforma şi taseaz-o cu maiul sau furcoiul cu coarne de fier. După această operaţie creează tocul răsadniţei şi introduce pământul. Pământul despre care tot am vorbit. După ce ai facut lucrul acesta cerne câteva găleti de mraniţă şi împrăştie pe suprafaţa acesteia. Ia nivela de lemn şi nivelează la aşa maniera încât patul germinativ creeat să fie perfect plan. După ce ai facut lucrul acesta cu aceiaşi nivelă creezi randurile le marchezi. Acestea sa fie paralele pe laţimea răsadniţei. Adâncimea rândurilor să fie undeva la 2 cm. Acum ca orice grădinar iscusit te apuci de meserie şi însămânţezi, semeni seminţele. Te rog să iei fiecare sămânţă de vânătă în parte şi să o semeni din 4 în patru centimerti pe rând. O sa ma intrebi de ce aşa rar. Totul are o noimă. Răsadul de vinete se dezvoltă altfel decât celelalte răsaduri. Frunzele lui sânt mult mai mari şi de aceea ţi-am cerut acest lucru. Deci semeni din patru în patru centimetrii. După ce ai terminat de semănat iei puţină mraniţa si presari peste seminţe. Ia nivela în mână şi treci uşor peste suprafaţa răsadniţei(patului germinativ) şi astupă perfect.
Ai grijă să nu deranjezi semintele. Tasează acum patul germinativ cu partea lată a nivelei, prin mişcări repetate de sus în jos. Tasează uşor, fin cu şcoală de grădinar autentic. Primi paşi sunt ca şi facuţi. Udă răsadniţa în trei patru etape chiar astăzi sau chiar acum, dacă deja te-ai apucat de treabă şi satur-o de apă. Astupă tocul răsadniţei cu rama acestuia. Sau dacă nu ai facut o ramă astup-o cu o bucata de folie un nailon ceva... şi nu mai umbla la răsadniţa până în ziua când plantele nu au răsarit. Vreau sa-ti spun un mic secret. Mulţi grădinari udă răsadurile până le zăpăcesc cu apa şi bagă boală în ele cu mânuţa lor. Nu ai voie sa faci aşa ceva. După ce au răsarit lasă-le un moment de respiro. Au apă suficientă. Rasadul fiind micuţ cerintele de apă sânt
infiime. Lasă radicularul sa se ducă în jos să-şi caute singur apa şi să se dezvolte armonios. Aşa se dezvoltă o rădăcină puternică. Deci ai înţeles cum stă treaba. Practic laşi răsadul să ţipe un pic dupa apă cum sar spune.
Controlează pământul din răsadniţă periodic şi din când în când verifică rădăcina vinetelor. Vezi ce aspect are. Dacă este albă şi frumoasă cu firişoare albe tonifiate înseamnă că totul este în regulă. Nici nu are cum să fie altfel dacă ai respectat paşii pe care i-am prezentat.
În timp ce rasadurile tale cresc frumos aplica-le cateva operaţii de plivire. Adică jumuli bălariile ce ar putea să le estompeze cresterea şi le dai afară din răsadnita. Acest lucru se face foarte uşor. Practic uzi răsadniţa de cu seara iar dimineaţa intrii la plivit fără nici un fel de teamă. Ai grija sa nu jumuli si rasadul de vinete. Sânt grădinari care confundă răsadul cu balăriile. Aşa că vezi cum faci dinstinctia. Trateză răsadul de vinete cu mare atenţie. Frunzele vinetelor nu tolereaza apa prea bine. De aceea cel mai bine ar fi sa le uzi direct la rădăcină. Metode în sensul acesta slavă domnului sânt destule. Deci vreau să nu uzi frunzele răsadului. Hai să îţi spun şi de ce. Fiind o plantă sensibilă face fainare. Practic frunza se îngălbeneşte, se ofileşte şi moare. Ideea este că nu se împacă prea bine nici cu substanţele chimice. Le poţi ajuta cu un ridomil de exemplu dar nu este o regulă că ar putea fi salvate. Deci udă răsadurile aşa cum ţi-am spus şi nu o sa ai nici un fel de problemă. Reţine că este o plantă termofilă care iubeşte căldura şi nu are cerinţe mari de apă la stadiu de răsad. Cerinţele ei de apă mai mari fiind la înflorire şi fructificare când deja le-ai plantat în câmp. Ţi-am spus în mare cum stau lucrurile despre acest minunat fruct. Dar nu ne oprim aici, nu nicidecum. Avem drum de făcut cu frumoasele tale răsaduri. Acestea fiind mai rare se dezvoltă uimitor de repede. Si au tendinţa să se culce la pământ. Aşa stând lucrurile poţi schimba strategia şi poţi semăna răsadurile intercalat. Adică pui un rând de ardei pui si unul de vinete. Încearcă să faci şi această metodă şi ai să vezi diferenţa. Sânt sigur că nu ai încercat. În acest mod vinetele tale cresc drepte şi frumose ca lumânarea. Ardeiul nu-i dă nici o şansă să o ia în stânga sau în dreapta. Practic se pune paravan şi obligă răsadul de vinete să crească în sus drept şi frumos. Deci nu-i dă şanse să se culce la pământ. Frumos nu?. Încearcă şi tu să vezi cum este. Nu ai nimic de pierdut. Mai ales că atât vinetele cât şi ardeiul fac parte din aceeaşi categorie de plante .Au c-am aceleaşi cerinţe de căldură şi de apă (mă refer la stadiu de răsad). Bun, suplimentează răsadul cu îngrăşăminte organice formate din gunoi de pasăre. Găinaţul de pasăre sub formă solubilă este extrem de bun. Îl dai printre rânduri la
rădăcina răsadului de doua trei ori. Începi să aplici îngrăşământul când firul de răsad are cel puţin măcar patru frunze adevarate. Este un îngrăşământ puternic şi trebuie să fie dat corespunzator. Se prepară foarte uşor. La un kilogram de găinaţ pui 10 litrii de apa şi îl laşi la dospit 10 zile. După aceea poţi să îl dai la rădacina plantelor fără nici un fel de problemă. După ce l-ai dat aplici o norma usoara de apa. Răsadul de vinete ca şi roşiile tolereaza foarte bine zeama bordeleză, în special orice fungicid pe bază de cupru. La îndemâna şi foarte eficient este varul stins şi piatra vânătă(turdacupral). O lingură de piatră vânătă şi una de var în amestec cu 10 litri apă este tot ceea ce îţi trebuie. Amesteci bine compoziţia după care o introduci în vermorel şi stropeşti răsadurile. Uşor şi fin fără să faci lac. Înaite vreme se facea tratamente numai cu zeamă de var şi mergeau lucrurile foarte bine. Respectă ce ţi-am spus şi ai sa vezi ce răsaduri frumoase şi puternice de vinete o să produci. Alte aspecte ar mai fii dăunatorii. Personajul central este gândacul de coloradoiar cel mai delicat insecticid este decisul sub formă de fiole.Tot ce ai de facut este să prepari un vermorel de soluţie şi s-ăi împarfumezi până le sare capacele. Cu siguranţă nu o să mai auzi niciodată de ei. Ai grijă ce faci cu recipientele ce ar putea conţine substanţe toxice. Distruge-le sau arde-le în foc. După fiecare tratament nu uita să te speli cu apă şi săpun. După 3-4 săptamâni undeva în jurul lui 20 martie, deci după o lună de la însămânţat începi şi familiarizezi răsadurile cu vremea de afară. Practic începi şi îl căleşti. Călirea se face treptat în fiecare zi puţin câte puţin. Începi prin a le da aer spre seară şi dimineţile foarte devreme. Dacă în timpul zilei este foarte cald şi temperatura de afară depaşeste 21-22 de grade poţi să le descoperi de tot fără frică. Repeţi aceste operaţii o săptămâna după care încerci cu ele şi noaptea . Prima dată până la miezul nopţii după care le pui un nailon de protectie deasupra. Trebuie să fi preventiv în prima decadă întrucât sar putea ca dimineţile să mai cadă brumă, ceace nu e bine deloc. Bruma este periculoasă şi poate distruge răsadurile. Şi uite aşa uşor, uşor ai preparat materialul săditor. În speţă răsadurile de vinete ce face obiectul viitoarei tale culturi de grădină. Intensivă sau de alte dimensiuni. În speranţa că ţ-ia plăcut acest articol aştept întrebările tale pentru care am răspunsurile deja pregătite. Pune întrebări făra frică, numai aşa o să reuşim să rezolvăm problemele ce ar putea să se iveasca şi cu care trebuie sa te confrunţi. Nu uita să distribui acest articol prietenilor tăi sa afle şi ei de el. Să înveţe şi ei cum dealtfel ai învaţat şi tu.
CULTURA ECOLOGICĂ A TOMATELOR Sursa: http://hobbygradina.ro/2011/06/17 Cuprins: 1. Insamantarea, regimul de caldura si umiditate 2. Regimul de hrana
3. 4. 5. 6.
Ingrijirea si formarea plantelor Bolile tomatelor Concluzii Muşuroirea tomatelor
Însămânţarea Însămânţarea se face cu 55 – 65 de zile (+ 5-7 zile perioada de germinare) înainte de plantarea la locul definitiv. Prima regulă pentru a avea răsaduri sănătoase este aceea că seminţele le vom trata şi apoi fortifica începând de la pregătirea germinării. A doua regula este că pământul folosit pentru răsaduri este bine să fi din cel în care va locui şi dezvolta ulterior planta şi anume să fie luat din locul plantării definitive (fie ea brazdă sau solar/sera).
Regimul de lumina Fără lumină nu există fotosinteză. Fără fotosinteză nu există planta. Scurt şi la obiect. De felul ei, roşia este o mare iubitoare de lumină. La umbră va creşte o înaltă şi va face, sau nu, nişte bobiţe de fructe. Aşa că vom reţine: cu cât are mai multă lumină peste zi, cu atât vom fi mai fericiţi când vom culege roadele. Regimul de caldura Mergând pe firul logicii simple, dacă roşiei ii place atât de mult lumina, desigur va fi o plantă fericită având căldura asigurată. Dar aici ne lovim de nişte mici condiţii: intervalul de temperatură în care creşte şi se dezvoltă tomata este intre 11 şi 30 de grade cu plus. Temperatura ideală pentru dezvoltarea ei este de 22 – 27 grade. De ce? Sub 10 grade planta îşi încetează dezvoltarea, devine sensibilă şi deci uşor atacată de boli si dăunători. Peste 29 de grade, din nou, îşi încetează creşterea; polenizarea nu mai are loc, deoarece polenul devine steril. Şi acum apare una dintre regulile de aur in creşterea tomatelor (şi nu numai):niciodată nu plantam intr-un substrat rece. Până ce temperatura solului nu a ajuns la + 9-10 grade nu începem plantarea. Cum vom şti dacă este temperatura dorita? Simplu. Folosim un termometru de exterior, (ca cele pe care mulţi dintre noi le agăţăm pe exteriorul ferestrelor) pe care-l înfigem în pământ cam la 10 cm adâncime, lăsându-l aproximativ 10 minute. Dacă valoarea este sub 8 grade, aşteptăm zile mai calde sau recurgem la brazdele încălzite. Dar ce să facem, dacă , între timp, răsadurile noastre au crescut deja peste măsură şi nu se mai opresc, iar noi trebuie să le plantăm ca să nu le pierdem? Atunci recurgem la brazdele încălzite . Cum procedăm? Simplu: 1. scoatem stratul fertil de deasupra viitoarei brazde. 2. in brazda adâncită , cam la 20-25 cm, punem bălegar macerat, resturi vegetale menajere, iarba cosită sau buruieni, din cele care deja au răsărit, cenuşă. 3. acoperim cu pământul dislocat, fertil,
4. acoperim cu o folie inchisa la culoare. Soarele de peste zi va incalzi solul de deasupra, iar „bogatia” de dedesupt, prin descompunere, va produce, la randul ei, caldura (binecunoscutul biogaz). Gata. Asta e tot.
Regimul de umiditate Încă o regula de luat in consideraţie: Tulpinii roşiei ii place căldura soarelui dar rădăcinilor le place răcoarea umezelii. Iată de ce substratul îl vom păstra continuu umed, dar NU ud, pentru că apa NU ARE VOIE sa fie in exces. In faza de răsad, nevoie ei de apa este medie. Apoi, la mutarea ei la locul definitiv, pentru ca deja necesarul de umiditate creste, vom avea grija s-o plantam in „mocirlă”, adică în lăcaşul in care va sta turnam atâta apă, încât, practic, se formează o mică băltoacă. De ce? Pentru ca aşa asiguram pe termen lung necesarul de apa, deoarece, după transplantare, este bine sa nu deranjam planta 5-7 zile nici cu hrana si nici cu apa. Apoi, udarea se va face la un interval de 9-12 zile, dar din abundenta. De ce? Prea multa umiditate duce la doua situaţii neplăcute si nedorite: favorizează apariţia bolilor micotice (ciupercilor, mai ales a manei) si la o dezvoltare peste măsura a masei verzi in detrimentul mugurilor florali, adică a rodirii. Ca totuşi sa prevenim uscarea substratului şi formarea crustei, care nu va permite o aerare normala a rădăcinilor, vom recurge la vechiul nostru prieten – stratul de mulci. Cu ocazia asta vom renunţa si la prăşit, pentru ca buruienilor le va fi greu sa treacă de bariera „păturicii” hrănitoare. Afânatul? Udatul? Nici o problema! Se va ocupa, de asemenea, acelaşi strat de mulci. Iată cum, toate aceste operaţii, care cer efort si timp, vor fi reduse la minimum. Pentru cei ce au solar sau sera, le aduc aminte sa nu uite sa aerisească negreşit, deoarece, lucru ştiut, o buna ventilaţie nu va permite nici formarea unei umiditatea in exces (maximumul este de 70%, după aceasta valoare polenul devine lipicios, si, deci, polenizarea este compromisa), respectiv se împiedica formarea condensului pe pereţii spaţiului închis, iar bolile micotice nu ne vor mai face probleme. Un fapt important de reţinut pentru udarea plantelor. Udarea se face folosind dor apa călduţă, niciodată rece. Se uda, de regula, seara sau dimineaţa foarte devreme. Totuşi, seara ar fi cel mai bine, ca peste noapte, apa să aibă suficient timp sa ajungă pana la ultimul firicel al rădăcinii. In plus, udând seara, scăpam de neplăcerea formarii crustei de la suprafaţă in urma evaporării rapide a apei sub acţiunea soarelui de peste zi şi astfel aerul va ajunge la planta cu uşurinţa, si, deci, planta va „respira cu uşurinţă”. Udarea se va face direct la rădăcină sau pe brazde, printre rânduri, lăsând apa sa curgă în şuvoi subţire, fără presiune, pana la saturarea substratului. Amintesc, încă o data, apa nu are voia sa băltească! Frunzişul trebuie ferit de udare pentru a nu favoriza înmulţirea ciupercilor!. Cu toate acestea, există si excepţii, când este chiar indicata udarea roşiilor din cap pana-n picioare: pe canicula, atunci când temperaturile depăşesc pragul de 30 de grade zile de-a rândul. Astfel, vom ajuta plantele sa se răcorească, făcându-le cate un duş binevenit din vârfuri pana la rădăcini. Fireşte, vom avea grija ca apa sa nu fie rece ci călâie.
Vorbind de grija, trebuie avut in vedere sa nu permitem uscarea excesiva a substratului, mai ales după ce fructele s-au mărit. De ce? Deoarece, daca ne apucam sa udam după o lunga perioada de lipsa a apei riscam crăparea fructelor. Ca acest lucru sa fie evitat vom recurge, din nou, la prietenul nostru stratul de mulci, care nu va permite evaporarea masiva a apei din substrat si, astfel, nu ajungem in situaţia uscării lui excesive. O cantitate insuficienta de apa poate duce: la „avortarea” florilor sau a fructelor de abia legate, formarea unor fructe mici si diforme, la răsucirea frunzelor si, intr-un apoteotic final, la îmbolnăvirea plantei in întregime.
Graficul de udare a tomatelor: 1. in perioada de rasad se uda rar si bine: o data la 5-7 zile; 2. dupa transplantarea la locul definitiv, cam o saptamana, lasam plantele in pace (n-ati uitat ca le-am plantat „in mocirla”), dupa care, regimul de udare va fi cam acelasi ca la rasaduri: o data la 5-7 zile, din belsug, cam ½ de galeata de planta si, fireste, cu mulcirea ulterioara a plantei; 3. in perioada de legare rod (inmugurire, inflorire, fructificare), udarea se rareste la : o data la 9-12 zile; 4. in perioada de coacere a fructelor, udarea va fi si mai rara: cam la 2 saptamani-20 de zile. Dupa unii specialisti, udarea ar trebui incetata o data cu datul in parg al fructelor. Desigur, se pune întrebarea ce se va întâmpla cu roşiile dacă este foarte cald întârziem sa le udam. Mulcirea este solutia, pentru că stratul de mulci joaca triplu rol: menţine umezeala in limite normale, împiedică supraîncălzirea substratului şi, prin descompunerea sa lentă, hrăneşte planta. Unul dintre cele mai potrivite tipuri de mulci ar fi acele de conifere. Daca folosim iarba, aşa cum procedăm de obicei, vom avea grija s-o lăsam sa se „pălească ” (vestejească) un pic înainte de a o presăra pe lângă tomata. Asta, deoarece, domnul acarian (păianjen) roşu, amator de iarba cruda, se va instala comod pe frunzele gustoase ale roşiei noastre, înfruptatu-se cu mare plăcere din seva lor. Dar daca iarba va fi veştedă, ne va lăsa plantele in pace. Când hranim, cu ce, cum? În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general, plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor – potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt, fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu, fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de a avea rod bogat. Lipsa sau excesul unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge nedorit asupra recoltei ulterioare. Să vă explic, într-un mod mai puţin ştiinţific, ce este cu aceste elemente: Azotul – este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte. Când este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o nuanţă violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe ori – avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust. Dacă este în exces, planta se „îngrăşa”, devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic şi anemic sau deloc. Devin sensibile la infecţii. De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compost” de bălegar, mai bine o facem mai târziu, eu aş spune –
deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm niscaiva purin (macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile. Fosforul – Elementul rodului şi energiei. Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă şi imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu toate ca roşia foloseşte puţin fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă o culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceu-purpurii în partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost, coacerea este mult întârziată, de multe ori nu apucă să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va scoate buna vecinică – doamna urzică, în cămările căreia se găseşte acest „aliment”. Pentru că una dintre cauzele deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc absorbţia acestui element de către plantă, vom folosi ca remediu ridicarea temperaturii solului prin udarea cu apă caldă. În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare. Potasiul – Elementul sănătăţii. Şi el se ocupă deimunitatea plantei. Este preferatul tomatelor. Un fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice situaţie. Ajută planta să fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu în ultimul rând, îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de fotosinteză, ceea ce duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele bătrâne devin „arse” pe margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele se coc neuniform, n-au gust şi aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică radial. Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le mărunţim şi le punem în lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă planta matură, săpând în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai „aliment” plin de sănătate pentru roşia noastră! Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să facă provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot cenuşa şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură. Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin dezvoltarea armonioasă a rădăcinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la
scăderea recoltei, la îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (gălbejite), cele bătrâne devin de un verde închis, nefiresc. Un rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei îl joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de creştere se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează). Fructele încep să se păteze (începe deteriorarea ţesutului). Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe ciorchinaşi şi pe frunze soluţie 1% de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de apă. Nu exagerăm cu borul, pentru că, în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rău va face. Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente. Dar, dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile. În partea „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante. Când hrănim În primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că niciodată nu hrănim plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De ce? Deoarece când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă, mai ales fosforul, atât de necesar. Dacă este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!), riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la căldură mare este una toxică. Bun. Ne-am făcut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de hrănire, foarte util, cel puţin pentru mine. Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se administrează 1 litru de soluţie hrănitoare/plantă. A doua hrănire – la 8 -10 zile de la prima, sau după ce s-a format cel de-al doilea ciorchinaş floral. 1 litru de soluţie hrănitoare / plantă. A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă dată 5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si: A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2. Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul planta. După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare: Cu ce hrănim
Fiecare dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera potrivită şi mai simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l folosim – sau, în cel mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „de generaţie nouă” – bio sub formă de granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri, recurgem la, aşa numita, îngrăşare organică, preferata mea, şi anume: găinaţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă, capre, oi, iepuri, „composturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-condimentare, drojdie de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea experienţă, dar bazată (şi verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă din zona imediată, adică, ce-mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele vecinilor amabili şi darnici: buruieni, plante condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug nelipsita cenuşă. Mai folosesc: drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert vegetalele, cartofii în coajă, apa în care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa (nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu este aşa că sunt suficiente? Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex îngrăşământ organic. Singurul element important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase. Este preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ, deoarece se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu certitudine. Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns! Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla. Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane, bine mărunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi o lingură de ace de conifere. Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre reţetele culinare pentru gradinărit! Cenuşă folosesc şi în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii, pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor . „Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele noastre, şi nu numai. Reţeta 1 Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărim cu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare până se încălzeşte. Apa de cenuşă II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem
apa limpede, adăugăm apă până la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, adică maceratul de urzici. Umplu pe jumătate o găleată de 10 lcu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă călduţă, acopăr şi las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un sac suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în sac urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului din sac, toată masa va rămâne închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai este nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor şi nu numai. Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe flori, începând cu faza de îmbobocire. Se întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de bor pentru plantă. Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la „dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”. „Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a răcit – strecurăm. Turnăm în recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca şi în alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun. Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele bătut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrăşământ şi de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid
(cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se stropeşte planta în întregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul de apă călduţă (cam 10 grame). Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă. Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încorporează la rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”. Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adăugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit; strecurăm după răcire, adăugăm până la 10 lapă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi, luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l pentru fiecare plantă. Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta mană. Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare, alegem cele mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din anul viitor. Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă în faţa bolilor este şi acest amestec de ierburi. Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada calului(pentru siliciu) + verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ , adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam 1:5 şi folosim 1 litru/ plantă. Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2 Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienele, plantele (fie ele medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate, pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă. În mare, cam acestea ar fi „reţetele culinare” propuse, multe dintre ele deja folosite cu succes de mine.
Prasire/afanare/mulcire.
Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operaţii. Numai ca, pentru a mulci, dacă încă nu am făcut-o, mai întâi vom trece la prăsitul plantelor pentru a scăpa de buruieni, vom afâna bine pentru aducţia de aer la rădăcini, udam din plin si, abia după aceea presăram stratul de mulci. Muşuroirea – un alt moment foarte important in creşterea si dezvoltarea plantei. Muşuroirea ajuta planta sa-si formeze un sistem radicular suplimentar. Mai multe rădăcini – mai multa forţă. Mai multa forţă – imunitate crescută. Plante sănătoase înseamnă recolta bogata!. Muşuroind înainte de vreme, riscăm să sufocăm planta si in cel mai fericit caz s-o oprim din creştere, daca nu s-o pierdem definitiv. Aşa ca vom fi atenţi la următorul fenomen după plantarea la locul definitiv: crescând, respectiv tulpina lungindu-se, plantei ii trebuie hrana si ea îşi „buburuzeste” tulpina, adică pe tija apar mugurii de rădăcină sub forma unor mici proeminenţe. Nu uitaţi ca roşia este , totuşi, o plantă târâtoare, nicidecum dintre cele care cresc pe verticala. De aceea are aceasta capacitate de a-si forma rădăcini suplimentare. Acesta este semnul ca trebuie trecut la muşuroire. Din acele proeminente se vor naşte următoarele rădăcini, care vor hrăni mai bine planta. Mai este un indiciu secret de ştiut: atâta timp cat tulpina, la bază, are culoarea verde, e bine, dar in momentul in care culoare începe sa se închidă si are nuanţe albăstrui-violacee, acela este timpul propice de a fi muşuroită. Aşa procedam de fiecare data când percepem semnalele. Bine-bine, pe buna dreptate mă veţi întreba, ce facem când e prea înalt muşuroiul? Ce mai facem atunci? Nimic mai simplu. Fie vom lua masuri din primele momente, adică exact de la plantarea la locul definitiv, fie in preajma primului muşuroit. Cum? Avem câteva variante: putem pune drept bordură câteva ţigle sau bucăţi de placaj, lemn, plastic de jur-împrejurul plantei sau, mult mai simplu, confecţionam cilindri din pet-uri. Nu trebuie sa aibă o dimensiune standard. Eu am pus pe lângă plantatele mele bidoane de apa (5 sau 6litri)pe care le-am tăiat la ambele capete, îmbrăcând astfel planta; totodată pot sa si mulcesc, fiind destul spaţiu. In felul acesta, pământul de la muşuroire nu va cădea pe laturi, se va menţine la locul lui. Cu cat mai înalt cu atât mai bine!
De c
e trebuie muşuroit la aşa o înălţime? Raţionamentul este simplu:
Se formează rădăcini, rădăcinile hrănesc tulpina, prin care hrana ajunge la frunze. In timpul in care tulpina si frunzele „iau viteza” rădăcinile fac un popas si se odihnesc, adică se opăresc oleacă din creştere. Apoi vine rândul mugurilor florali sa se dezvolte, perioada in care rădăcinile iar rămân pe loc. Rămânând pe loc din dezvoltare nu mai dau randament
bun si deci nici suficienta hrană. Si atunci ce ne rămâne de făcut? Evident, sa o ajutam sa-si formeze mai multe rădăcini, ca se pricepe de minune la aşa ceva, punându-i la dispoziţie materie primă: pământ roditor si mulci. Astfel ajutam sa-si formeze rădăcini suplimentare, care vor hrăni, practic, continuu planta, iar acele „pauze” vor fi eliminate in favoarea rodirii. Unde mai pui ca planta devine mult mai puternică si mai rezistenta la atacul diferiţilor agenţi patogeni. Încă o mica menţiune: o data cu muşuroirea, vom avea grija ca locul pământului dislocat pentru aceasta operaţie (de pe laterale) sa-l completam cu materie organica: mulci, buruieni fără seminţe, iarbă, carton, rumeguş, talaş etc peste care vom presăra un pic de pământ. Astfel, pana la strângerea recoltei începe deja sa se formeze un strat sănătos si bogat. Pe lângă acest beneficiu, in procesul de dezintegrare se degaja CO2, atât de necesar plantei si coacerii fructelor. Daca trecem la muşuroire prea devreme riscam sa înăbuşim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i întârziem serios dezvoltarea. Dar daca întârziem, riscam ca ea sa-si găsească singura loc de „parcare”, adică de prindere, direct pe pământ, pentru ca este o planta târâtoare si nu „căţărătoare”. Aşa deci, prima muşuroire ar trebui sa aibă loc , sa zicem, cam la 2 -3 săptămâni de la transplantarea la locul definitiv, următoarea după vreo alte 10 – 15 zile. Muşuroim întotdeauna cu pământ umed. Legarea Trebuie să avem grija ca din când în când să legăm plantele de araci sau de spaliere. Operaţia de legare va începe, practic la câteva zile după ce le-am plantat la locul definitiv. Daca răsadul este înalt, trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu rănească planta si sa permită creşterea liberă. De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasă planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna susţinere a lor. Legarea se face cu precădere la roşiile înalte, care, de regula, se formează pe o singura tulpina, dar si la cele medii. Fireşte ca roşiile, care cresc sub forma de tufă şi au o înălţime mică, nu necesită legarea. La acestea vom fi atenţi sa nu atingă solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire. Polenizarea. Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe săptămână, atâta timp cât sunt în floare. Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea îmbunătăţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două
săptămâni) pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cusoluţie de acid boric (1 linguriţă – sau 10 grame - la 10l de apă călduţă),soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer (1litru la 9l de apă + 30 picături de tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 lapă călduţă). Şi tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricât de tare ne încântă privirile cu forma lor deosebită – ne păcălesc. Din ele, viitoarele fructe sunt diforme. Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie. Formarea sau modelarea prin copilire, cârnire şi îndepărtarea frunzelor
Acest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari. Se întâmplă deseori grădinarilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deoarece nu ţin cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta. Aşadar, dragii mei prieteni, când cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiţi atenţi ce fel de creştere au, deoarece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii: Copilirea Sau îndepărtarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune) este o operaţie care necesită un volum mare de lucru, dar este absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim planta-mamă de un plus de hrană şi energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade. Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi, cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe. Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă mai sus şi, trebuie să spun că s-a dovedit eficientă. Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu cenuşă sau cărbune pisat. Copilirea se face, de regulă, în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar după ce s-a uscat roua, ca rănile să se vindece repede. Intervalul
de copilire: 4-8 zile la roşiile cu creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele nedeterminate. Roşiile înalte (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere nedeterminată), le recunoaştem după înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă să se cultive în spaţii închise – sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. De asemenea pe fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod. Roşiile medii (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va îndepărta primul còpil si se va lăsa al 2-lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa încă unul dintre cei mai bine dezvoltaţi şi puternici. După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de suporturile anterior alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta. Roşii pitice. Există şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deoarece pe ele se formează doi-trei ciorchini, după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă, fără să se dorească, neapărat, o recoltă. Cârnitul Sau „Ciupitul”, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3 frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grăbi coacerea şi obţinerea unor fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod, iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere. Îndepărtarea frunzelor De la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel, nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta.
Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două. Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade brusc; acest lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim când este bine să ne oprim, o să vă destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de la bază. Regula nu se aplică la cele înalte. În afară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepărtarea prin ciupire a ultimilor muguri florali. Vom face acest lucru pentru a înlesni fructificarea. De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres. Tratarea bolilor şi a dăunătorilor Pentru început, însă, trebuie să reţinem, însă, ceva foarte important (eu o numesc una dintre regulile de aur ale grădinăritului): „o plantă sănătoasă, cu greu va putea fi atacată de boli sau dăunători”. De aceea vom face tot ce ne stă în… cunoştinţe pentru a o ajuta să-şi creeze un sistem imunitar impecabil. Una dintre cele mai temute boli ale tomatelor, care este în stare într-un timp foarte scurt să pună la pământ întreaga recoltă şi ceva pe deasupra, estemană, boală micotică, declanşată de o ciupercă neşăţioasă, cu un nume exotic, altminteri: Phytophthora infestans, sau, în termen popular, mană. Dar, să ştiţi, dragi grădinarii, că avem ac şi de cojocul ei.
Cu ce înce
pem? Cu seminţele, fireşte. Ca pe viitor, planta ce va să
se nască, să plesnească de sănătate trebuie, mai întâi de toate, să tratăm şi să călim seminţele. Cum? Înainte de a fi însămânţate, ele vor fi ţinute în: apă de cenuşă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de Aloe Vera, în soluţie de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască, tătăneasă, etc. Fireşte, vom alege una, maximum două, dintre variantele înşirate. Cât timp le ţinem? De la câteva ore până la câteva zile. Apoi urmează călirea. Toate aceste modalităţi le avem descrise în amănunt într-un material separat: „E vremea semănatului”. Una dintre cele mai simple şi la îndemână metode este aceea de a ţine câteva zile la rând seminţele în plin soare, cât de multe ore pe zi va fi posibil. Urmează faza de răsad. Din momentul în care au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal vom stropi tinerele plantule cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir: 1 l de lapte degresat , zer
sau kefir la 9 l de apă + 25 -35 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic este o adevărată „babă cloanţă” pentru sporii ciupercilor patogene. Putem alterna stropirea cu lapte cu cea cu macerat de urzică şi coada calului, 500 gr de plantă uscată la 5 l apă rece sau fierbinte, nu contează. Reprezintă nu numai o barieră în calea bolilor, dar şi o hrană delicioasă. La fel de bine se poate folosi doar macerat la rece de coada calului (1:10) ca tratament de imunizare. Coada calului, prin conţinutul însemnat de acid silicic (10%!), întăreşte ţesutul plantei, creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor. O dată planta ajunsă la adolescenţă (20 – 25 cm) putem face o operaţie interesantă, trecem un fir de cupru, care ne scuteşte, în mare măsură, să folosim stropirile cu soluţii care conţin cupru. E drept că zeama bordeleză (conţine sulfat de cupru) are un efect benefic pentru plante, dar, în general, eu fug de preparatele ce conţin cupru. Încerc să-l evit, pe cât posibil, ca să nu îngreunez solul cu el. Folosesc preparatele pe baza de cupru doar in cazuri extreme. Asta nu înseamnă, nici pe departe, ca alţi grădinari să nu îl folosească. Să explicăm ce este cu acest fir de cupru. Eu am luat firul de la vechile cabluri telefonice, găsite în cutia cu diverse „rezerve electrice”. Se desface sârma din învelişul său, se freacă bine cu galss-papir, ca să-i îndepărtăm stratul protector, după care secţionăm în câte bucăţi avem nevoie. Aşadar: cu puţin înainte de transplantarea roşiilor la locul definitiv (sau după ce au atins o înălţime de 20 – 30cm) luăm atâtea bucatele de sârmă de Cu câte plante avem; lungimea: circa 3 – 4 cm şi o grosime a firului cam cât a unui ac de cusut mai grosuţ. Firul îl trecem, transversal, prin tulpina plantei la o înălţime de cel mult 3cm (după unii chiar si 5cm) de la bază, puţin mai jos de prima frunza adevărată. “Mustăţile” rămase se dau în jos, spre rădăcină, de-a lungul tulpinii şi NU IMPREJURUL ei. Profilactic semănăm pe brazdă, sau printre plante, muştar alb sau crăiţe. Se pare, ca manei nu-i place vecinătatea acestor plante şi nu va mai avea ce căuta la roşiile noastre! Rănile se refac repede şi nu trebuie să ne facem griji din cauza lor.
Cuprul este un element, care intră în componenţa multor substanţe fito-sanitare indicate în lupta cu ciupercile de tot felul, dăunătoare, fireşte. Cum funcţionează? Seva plantei ajunge la frunze dinspre rădăcini spre ultimul etaj al plantei prin tulpină, da? Ce întâlneşte seva, la un moment dat, în drumul ei? Firul de cupru. Trecând prin zona cu pricina, vrând-nevrând se produce o reacţie chimică între sevă şi cuprul din firul nostru; astfel, molecule de cupru ajung în sistemul circulator al tomatei. Moleculele de cupru îşi vor
face treaba cum ştiu ele mai bine în colaborare cu celulele roşiei noastre. Se vor împrieteni şi vor lupta umăr la umăr împotriva manei şi nu numai. Şi, astfel, roşia primeşte din scutul cuprului în lupta cu micozele! Vedeţi cât este de simplu?! Usturoiul este un alt duşman de temut al ciupercilor parazite şi al multor boli ale plantelor, în general. Este un antibiotic natural, un antimicotic şi un redutabil imunomodelator. Maceratul de usturoi, care va feri planta de ciuperca manei se prepară astfel: într-un borcan de 3 litri punem 500 gr de usturoi necurăţat dat prin maşina de tocat. Acoperim cu apă şi ţinem la loc întunecat şi cald preţ de 5 zile. Apoi, după ce strecurăm şi punem în recipiente de sticlă, de preferinţă întunecate, vom lua cate 60 ml de macerat la 10 l apă „stată”, adăugăm 2-3 linguri de săpun lichid şi stropim roşiile cam de 4 – 5 ori în toată perioada de vegetaţie. Dacă întâmplarea face ca mana să-şi facă de cap prea tare, atunci vom stropi ceva mai des. O altă reţetă împotriva manei: apa de cenuşă + macerat de usturoi + coada calului şi/sau rostopască : 400 gr cenuşă se vor fierbe în 10 l apă timp de 30 minute, la sfârşitul fierberii se va adăuga o mână bună de coada calului şi /sau rostopască mărunţite bine. Apoi lăsăm la „dospit” o zi. Strecurăm, adăugăm una-două linguri săpun lichid, 1 lingură de macerat de usturoi şi una de alcool rafinat, vodka sau pălincă + 1 lingură de ulei. Cu această soluţie se stropesc tomatele o dată la 2 zile seara sau dimineaţa devreme. Urzica, buna prietenă, care are rol de doică şi de apărător. O preparăm în felul următor: 1,5 kg plantă verde mărunţită la 10 litri apă, ţinem de azi pe mâine în soare. Cu soluţia obţinută stropim şi roşiile dar şi substratul de pământ de jur-împrejurul lor. Maceratul din ace şi/sau conuri de conifere se pregăteşte astfel: 2 kg ace şi/sau conuri opărite în 10 l apă se ţin câteva zile, maximum 10, la macerat. Apoi, după ce strecurăm, luăm 1l de soluţie la 5 de apă, două linguri de săpun lichid (în general săpunul lichid este mai mult pentru aderenţă). O reţetă similară este următoarea: se culeg primăvara muguri de brad, pin etc, pe care îi păstrăm în pungi de plastic până la întrebuinţare, când opărim o măsură de muguri de brad în doua măsuri de apă clocotită, lăsăm pe foc vreo 2-3 minute. Apoi acoperim vasul şi-l ţinem aşa cam 40 de minute-1 oră. Strecurăm, diluăm în raport de 1:5 (1 cană de soluţie la 5 de apă) şi stropim tomatele în floare o dată la 2 săptămâni Infuzia sau maceratul de rostopască şi/sau tătăneasă excelentă în combaterea manei, pătării brune, dar şi a afidelor şi acarienilor. Cum procedam? Luăm 700 gr plantă crudă şi mărunţită şi o opărim în 10l de apă. Acoperim cu ceva gros şi lăsăm câteva ore bune, mai bine o zi. Strecurăm, adăugăm, dar nu e obligatoriu, 30 gr de permanganat de potasiu sau o sticluţă de albastru de metilen. Stropim o dată la 2 săptămâni. Vom stropi mai des, dacă ciuperca s-a instalat prea comod pe frunze, îndepărtând părţile bolnave şi arzându-le. În afară de mană, roşiile ne mai pot fi atacate şi de sporii altor ciuperci. Astfel ne putem trezi cu Putrezirea vârfului fructului, care apare, spun specialiştii, mai ales în perioada de formare a fructelor, când frunzele suferă de sete şi se apucă să fure apa de la rod. Astfel, ţesutul din vârful fructului rămâne fără apă, iar domnul putregai atât aşteaptă. Se instalează confortabil pe ţesutul mort şi se înfruptă.
Asta, aşa, ca să ne facem o idee despre cum trebuie să reacţionăm. Adică trecem la îndepărtatul fructelor atacate, concomitent cu udatul sistematic şi afânare obligatorie a substratului, ca apa să ajungă, adânc, la ultimele firicele ale rădăcinii. Apoi presărăm cenuşă şi mulcim. Gata! Un alt putregai se ocupă de tulpină, aşa se şi numeşte: putregaiul tulpinii . De el scăpăm ieftin: ştergem cu o cârpă uscată tulpina, o spălăm cu apă oxigenată sau soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi pudrăm cenuşă din belşug. Avortarea florilor. Din varii motive (diferenţe de temperatură, insuficientă umiditate sau, dimpotrivă, în exces, lipsa sau surplusul unuia sau altuia dintre elementele benefice) florile se apucă să cadă de la locul unde ar trebui să se ocupe de rodit. Astfel, prin metoda ce vi-o voi spune, vom ajuta planta să nu facă acest pas nefast. În ajutor ne vine soluţia de 1% de acid boric (10 gr la 10l apă călduţă) Stropim, cât de des posibil, o dată la două-trei zile pe flori dar şi pe frunze, seara, înainte de culcare. Şi, uite aşa am ajuns la liman. Ştim acum câte puţin din fiecare, suficient pentru început ca să putem trece la treabă. Restul îl vom învăţa pe parcurs, din greşeli sau din aducere aminte. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE CELE MAI FRECVENTE: 1. Puterea de germinare a seminţelor: 4 – 5 ani. 2. Perioada de semănat răsadul: cu 50 – 60 zile înainte de plantarea la locul definitiv, punând la socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile 3. Perioada de vegetaţie: 110 – 140 zile, în funcţie de soi. 4. Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar, fireşte, preferă să se răsfeţe într-unul roditor. Rezultatele sunt pe măsură. 5. Tomata este o mare iubitoare de căldură: temperatura optimă de creştere: 20 – 26º. Sub 16º, dar şi peste 30º încetează creşterea, nu leagă, va pierde rodul, iar sub 3º moare. 6. Tomata iubeşte nespus lumina, de care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă prioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune. 7. Tomatei i se mai spune şi „ Setilă”. Cu toate acestea nu suportă excesul de apă. Se conduce după o regulă strictă „ Capul uscat şi picioarele ude”. Tomata se udă rar , dar din belşug cu apă stată la soare. Umezeala o îmbolnăveşte de diverse boli micotice, mai ales în combinaţie cu temperatura joasă. Diferenţele de umiditate duc la craparea fructelor. Iată de ce folosim cu „religiozitate” stratul de mulcire. 8. Tomata ţine la silueta ei. Nu este o mare mancăcioasă, dar are pretenţii la bucate alese: azot, fosfor, potasiu, magneziu – în primul rând – urmate de bor, cupru mangan, fier. Azot – în cantitate moderată, altfel vom creşte o junglă de tomate fără fructe. Fosfor – în cantitate mai mică, dar obligatoriu. De el au nevoie rădăcinile, fructele şi seminţele. Atenţie, însă, sub 15 grade fosforul nu se mai asimilează de către plantă!Potasiul – este necesar în cantitate considerabilă, mai ales în perioada de pubertate şi adolescenţă a plantei. Potasiul ajută planta în lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor, îi conferă rezistenţă la frig, creşte calitatea fructelor. Magneziul – în cantitate mare, mai ales în perioada de creştere şi rodire a fructelor. Borul şi
manganul – în calitate de hrană, administrată prin stropirea frunzelor (nu la rădăcină); ajută la intensificarea înfloririi şi rodirii, grăbeşte coacerea fructelor. 9. Nu scăpaţi momentul copilirii, cârnirii şi îndepărtării frunzelor, alminteri riscăm să avem o recoltă modestă. 10.
Tomata trebuie susţinută, deoarece singură nu o poate face.
11.
Muşuroiţi planta, vă va mulţumi cum doar ea ştie s-o facă!
12.
Mulciţi plantele, şi vă veţi uşura munca, iar tomatele vor fi nespus de fericite.
13.
După fiecare udare (rară dar din belşug) nu uitaţi să afânaţi pământul de jur
împrejur Şi ca munca să vă fie încununată de succes, aflaţi ce nu poate suferi Doamna Pătlăgică: - detestă ca seminţele ei să fie păstrate la „rece”, sau în spaţii cu diferenţe mari de temperatură - nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces - nu-i place azotul în exces. Îl vom administra cu precădere la început, sub formă de macerat de găinaţ, dar şi mai bine, macerat de urzică. - nu-i place, chiar urăşte, ca răsadul să fie plantat în substrat rece (sub +15º) - nu-i place udatul în exces, care duce la sufocare rădăcinilor pentru că oxigenul devine deficitar, iar hrana nu mai ajunge la destinatar. - detestă umiditatea, care aduce după ea bolile micotice Întrebări frecvente: De ce nu rodeşte tomata, chiar dacă a făcut multe flori? Temperatuta prea mică – sub 16º Temperatura prea mare – peste 30º Lipsa luminii De ce sunt fructele cu hibe? Temperatura prea mare – peste 30º Deficitul de potasiu şi magneziu fac să apară pata verde pe fructul copt Concentraţia prea mare de azot sub formă de amoniac Lipsa luminii duce la apariţia petelor brune pe fructe
Însămânțare roșii Când le însămânțam: Pentru sere, germinarea se face după jumătatea luni decembrie(se folosesc doar soiuri extra timpuri cu maxim 4 etaje pentru prima recolta din martie). Pentru solar, se începe însămânțarea intre 1 ianuarie și 28 februarie. Pentru câmp, zona de sud ,se începe însămânțarea la începutul luni februarie pentru cultura timpurie,și începutul luni martie pentru cultura de toamna.
Pentru câmp, zona de nord,de deal și de munte,însămânțarea începe de la finele luni februarie în spatii acoperite și încălzite pentru cultura timpurie,sau după 15 martie însămânțare pe platforme reci.
Cum să procedați? Mai presus de toate, aduna materialele necesare: semințe de tomate ladă pentru plantare (în mod ideal, cu capac transparent) compost Apa (infuzie de macerat de urzica sau sulfat de cupru 1% Gunoi de grajd(opțional ,este necesar doar dacă aveți un pământ slab îmbogățit nutritiv) etichete (pentru a distinge sortimentele de roșii.) nisip
Pregătire Ca de obicei, se recomandă punerea semințele în apă cu o zi înainte de semănat. Acesta nu este esențial, dar facilitează germinarea mai repede a plăntuțelor. Acoperă partea de jos a lădiței cu un strat de nisip de 2 cm grosime, pentru a asigura un drenaj bun. Puneți deasupra compostul pregătit si udați bine.
Însămânțare Pentru delimitarea spatiilor dintre rânduri, trasează linii fine ,cu ajutorul unei rigle . Semeni semințele una câte una cu ajutorul unui con de plastic sau de hârtie, dacă acestea par greu de manevrat. Spațiul trebuie sa fie de 4 sau de 5 cm intre semințe, Apoi se presară un strat fin de compost (aproximativ 3 mm grosime). Presați ușor suprafața, cu podul palmei sau mai bine, cu o placă de lemn de mici dimensiuni. Semințele sunt astfel aduse în contact cu pământul.
Udare Este necesar să se pună apă pentru a începe germinarea. Pentru asta utilizează doar un pulverizator (un accesoriu foarte util pentru grădinari).
Punerea în aplicare Dupa realizarea acestui lucru, acoperă cutia cu capacul acesteia, folie sau coli de hârtie. Pune aceste recipiente intr-un loc cu efect de seră încălzită, sau într-o cameră luminată puternic din casa si calduroasa.. Atunci când apar răsadurile, scoateţi capacul. Temperatura optima de incoltire a roșiilor -24 grade Celsius , semințele vor germina – după 4-6 zile - intre 18 … 19 ° Celsius, semințele de roșii vor germina – după 8-9 zile -intre 28…30 °Celsius , semințele de roșii vor germina -după 2-3 zile
Etichete Dacă ați semănat în mai multe cutii, nu uita sa pui etichetele mici, care le va recunoaște soiurile de la transplantare. Când răsadurile au două frunze adevărate, este timpul să trecem la repicarea lor.
Repicarea răsadurilor de roșii Repicare se face cand la rosii se dezvolta al doilea rand de Frunze,la 2-3 trei saptamani de la rasarire (de fapt acesta este primul rand de Frunze adevarat).In noul recipient avem grija sa le plantam pana la primul rand de Frunze cele cotilodene.(sunt primele Frunze pe care le are plantuta in momentul rasariri).
La repicare vom folosi ace-las amestec de pământ la fel ca la însămânțare,dar il mai îmbogățim în mod special,cu coji de banane uscate și coji de oua.Transplantare lor se poate face în vase de turba (care poate fi pus direct în sol), sau în pahare de plastic bine curățate.
Tratamente -căderea plăntuțelor :infuzie de ceai pur de mușețel
Dacă doriți roșii frumoase , sănătoase, cu tulpina și frunze “verzi” și o producție foarte buna de legume , faceți un îngrășământ perfect pentru ele 100% natural cu ” urzica și gunoi de grajd. Îngrășământ Alege doar urzici-le fără semințe,ideal cele de maxim 10 cm. Dozare Urzica Adaugă 10l de apă pentru fiecare kilogram de urzică proaspătă (sau 100gr urzici uscate.).(o folosim atât pentru stropirea solului de jur împrejurul plantei cât și pe frunze,insistând și pe spatele frunzei). Acoperiți recipientul și asigurați-vă că se amestecă la fiecare 2 zile. Când va apar bule mici, atunci știm ca fermentația sa infuzarea este completa. Aceasta durează una sau două săptămâni, în funcție de temperatura mediului ambiant (mai repede, în vreme calda). Acest lichid nu se mai face diluția.
Dozare Gunoi de Grajd Pregătire: Gradul de diluție a dejecțiilor lichide este de 1/3 dejecții fața de apă.
Mod de folosire: 1 la 10 (1l 10l dejecti fata de apa)(dilutia de dejecti o folosim la hranirea tulpinei). Rezultate foarte bune s-au obținut la la legume , preparând acest amestec din gunoi de pasări, și gunoi de cal.
Cropmax este un îngrășământ ecologic se poate folosi cu succes la hranirea plantutelor. ATENȚIE: folosirea în exces a acestor tratamente naturale, duce la dezvoltarea foarte mare a frunzelor în de-trimetrul fructelor.Este suficient un tratament la doua săptămâni într-o cantitate mica,pentru o dezvoltare și o producție cât mai buna a legumelor.
Transplantarea în camp Răsadul pentru solar trebuie sa aiba varsta de 40.45 zile,rasadul pentru transplantarea in camp de 55-60 zile (atenție aceste date variază in funcție de soi,sunt hibrizi extra timpuri care dau primele rosiaoare la 70 de zile de la rasarire,dar sunt si soiuri de roșii tarzi care dau in parg la 140 de zile de la răsărire,dar și acelea extra-timpuri nu se transplantează mai devreme de 35 -40 de zile de la însămânțare,deci mare atenție și la soi sa calculați bine .) Înaintea plantari în câmp, rupem primele Frunze coti-lodene,și plantam răsadul adânc pana la primul rând de Frunze adevărat.Asta ajuta planta sa dezvolte noi rădăcini puternice, și o mai buna înrădăcinare necesara răsadului de roșii.
Înainte de a trece la aceasta operație , atunci când vreme ne permite ,scoatem plăntuțele la aerisit,la început câte 10 minute,apoi treptat le lăsam toata ziua .Cu câteva zile înaintea transplantări lăsam plăntuțele și noaptea afara,având grija sa le acoperim pentru inceput cu o folie apoi ,treptat le lăsam neacoperite.( plăntuțele trebuie ferite de vânt și curenții puternici)
Cultura Pune răsadurile într-un sol ideal afânat în toamna sau iarna, înainte de plantare și apoi îmbogățit prin așternuturi de gunoi de grajd,pământ chisai etc, (nu prea bogat in azot). Cele mai bune rezultate a fost la plantarea pe biloane,unde udarea se face numai pe șanțuri,astfel ca planta isi trage apa cat are nevoie,fara sa avem grija ca vom îneca plăntuța.(și aici ași mai adăuga sa fiți atenți la soiuri ,pentru ca, pe plic, veți găsi densitatea de plantare pe mp a plantei.
Aracitul si legatul Tomatelor
Pentru asta putem folosi un tutor fabricat din diverse materiale, Lemn, Bambus, Metal,Fibra de sticla, Tutor simplu,
sau legarea pe spalieri.Dupa aceasta operatiune ,treptat, in functie de crestere,vom trece la legarea sub fiecare nod a plantutei. Luați în considerare eliminarea lăstarilor laterali care cresc la axila frunzei , atunci când acestea depăşesc 5 cm lungime.. Acest lucru va concentra seva în fructe: aceasta se numește metoda de cârnire .
Cârnitul tomatelor
Aceasta incepe, de obicei, la jumatatea luni mai pentru cei care pun rasadurile in camp dupa 20 aprilie Dacă doriţi roade bogate , faceti aceste ciupituri foarte simple şi regulate ori de cate ori este necesar este necesar acest lucru. Noi nu vom lăsa planta să crească ca tulpina principala (sau o sucursală-mamă). Prin observarea tulpinelor tale, vei vedea că pe fiecare axila de frunze de la tulpina principală creste boboci de muguri falsi. Dacă nu intervi la timp , după caz, vei avea alte ramificati cu tulpine,care duce la o dezvoltare proasta a rosiilor(rosii mai mici),si o insuficienta in dezvoltarea tuturor ramificatiilor. Ciupiturile la rosii se mai pot face si pentru stoparea cresteri in inaltime a plantei.Constau in ciupirea varfului plantei, în funcţie soiul de rosii, dupa 5 etaje se elimina varful plantei.Conţinând un număr mai
mic de flori, va limita numărul de fructe suportate de fiecare tulpina . Aceasta va produce rosii mai mari si mai gustoase.
Urzica contine azot, fier si calciu. Am scris mai multe articole despre ea, dar niciodata nu este de ajuns. Pentru solutia de urzica se foloseste urzica mare, cea care pisca. Se evita folosirea urzicilor inflorite, pentru a nu germina semintele si a umple gradina de urzici :) Am adunat 1 kg de urzici proaspete si le-am pus la macerat intr-un vas cu 10 litri apa de ploaie. Am acoperit urzicile cu o piatra ca sa nu se ridice deasupra apei.
Am pus un capac peste vas pentru a nu ploua sau cadea ceva in el si pentru ca, in timpul descompunerii, va emana un miros mai neplacut :( Se amesteca in fiecare zi si se tine la macerat 1 saptamana . Cand este gata se strecoara si se dilueaza cu apa, 1 litru de macerat cu 9 litri de apa . -Se pot stropii plantele direct pe frunze sau se pot uda la radacina. -Se poate stropi gramada de compost pentru a grabi descompunerea gunoaielor. -Se poate folosi ca insecticid, dar atunci nu se lasa la macerat decat 3 zile, dupa care se strecoara si se dilueaza 1/9 cu apa si pulverizeaza pe plante in fiecare saptamana. -Se utilizeaza cu precautie la mazare si fasole, pentru a nu face exces de azot ( ele au capacitatea de a acumula azotul din sol in radacini) si atunci pericolul de a fi invadate de afide este mai mare.. -Se foloseste ca fertilizator natural pentru plantele care exceleaza prin frunze, nu prin flori sau fructe. -Se poate face o fiertura special pentru transplantarea rasadurilor in solar sau gradina. Urzicile fierte se pun in gropile de plantare si cu ceaiul se uda rasadul plantat. Ajuta la prinderea si acomodarea rasadului la noul loc. Aici se poate folosi si urzica uscata ( pentru cei care nu au urzici in curte si cumpara de la plafar)
Insecticide ecologice de M.Arjoca, vegetalshapes.com Calitatea lor de pret este faptul ca nu sunt periculoase pentru om, plante, sol, mediu in general. Se pot prepara din substante aflate la indemana si deci nu au preturi exorbitante. Ele pot fi folosite atunci cand infestarea s-a produs sau se pot aplica in mod preventiv. Insectele reactioneaza la mirosuri, vapori, gaze, fum, caldura, uleiuri, sapun etc, iar insecticidele ecologice tin cont de toate acestea. De exemplu mirosul puternic de usturoi, tutun, rubarbar si alte plante este respingator pentru unele insecte. Ardeii iuti, alcoolul, sarea si alte substante pot arde sau distruge daunatorii. Uleiurile sufoca anumite insecte, iar sapunul sau detergentii adaugati la preparate au rolul de a face ca
susbstantele solutiei sa se lipeasca de frunze si tulpini. Poti folosi sapun si detergenti ecologici. Aplicarea insecticidelor nu se face pe vreme insorita intrucat poate cauza arsuri plantelor si este bine ca inainte de a stropi toata cultura sa se stropeasca o singura planta pentru a vedea daca nu apar efecte nedorite. Dimineata devreme sau seara este timpul potrivit pentru stropit. Nu are rost sa aplici insecticid acolo unde daunatorii se pot aduna si cu mana. Deasemenea trebuie avut in vedere ca nu doar insectele daunatoare pot fi ucise ci si insectele benefice. Plantele au proprietati de a se proteja si singure fata de anumiti daunatori, iar a cultiva plante companion este o metoda buna de control al daunatorilor. De aceea aplicarea insecticidelor nu trebuie facuta zi de zi ci doar cand este cazul. Daunator
Insecticid
Afide
Ceai de rubarbar, solutii cu sapun si ulei, solutie alcoolica, ceai de tutun, fumul de tutun, solutie de hrean, spray din coji de portocala, spray de parul porcului, ceai de coada soricelului, ceai de coriandru, ceai de frunze de soc, ceai de pelin.
Musculite albe
Solutie alcoolica, solutii cu ulei, solutii cu ardei iute, spray de usturoi, ceai de rubarbar, ceai de tutun
Thrips
Spray de usturoi
Acarieni
Spray de usturoi, solutie de hrean, spray de calcar, ceai de rubarbar, spray cu sapun, ceai de coriandru
Iata cateva retete
de insecticide ecologice:
Ceai de rubarbar 1 – se fierb 0 ,5 Kg (1 pound) frunze tocate de rubarbar in 1litru (1 quart) apa, timp de 30 de minute. Se strecoara si se stropeste impotriva afidelor si a altor daunatori.
Ceai de rubarbar 2 – 0,5 Kg (1 pound) de frunze se lasa sa stea timp de 24 ore in 7 litri (7.3 quart) de apa. Se strecoara si se stropeste.
se aplica contra afidelor, musculitelor albe, acarienilor, omizilor si impotriva altor daunatori.
Ceai de tutun – se pune o cana de tutun in aproximativ 4 litri (1 gallon) de apa si se lasa sa stea 24 ore. Solutia trebuie sa aiba culoarea usor maronie (ca un ceai). Daca este prea intunecata atunci se mai adauga apa.
Atentie sa nu fie consumata de cineva. Este mortala pentru om.
se aplica contra omizilor, afidelor, fungus gnats, paduchilor ce ataca radacinile, contra viermilor din pamant etc. nu se stropesc rosiile, ardeii, vinetele, cartofii, petuniile (Solanaceae) cu aceasta solutie fiindca le poate distruge.
Ceai de frunze de soc – se
fierb aproximativ 230 g (8 ounces) frunze de soc in aproximativ 0,5 l (0.5 quart) apa timp de 30 minute. Se strecoara si se lasa sa se raceasca. Separat in 0,5 l (0.5 quart) apa calduta se dizolva 1 lingura de sapun. Se adauga apa cu sapun la ceaiul de frunze, se lasa sa se raceasca si se stropeste cu aceasta solutie. se aplica contra afidelor, musculitei morcovului, gandacilor de castraveti, daunatorilor ce ataca fructele pomilor si radacinile, etc. frunzele de soc pot folosite si ca fungicid ecologic.
Ceai de coada soricelului –
se pune o cana de plante in aproximativ 0,5 l (0.5 quart) apa si se lasa sa stea timp de 24 ore. Se strecoara si se amesteca cu aproximativ 4 l (1 gal) apa si ¼ lingurita de sapun.
se aplica contra afidelor si a altor insecte care sug seva;
coada soricelului este si un bun fertilizator natural.
Ceai din frunze de rosii sau de cartofi – se lasa sa stea peste naopte 2 cani de frunze de rosii in aproximativ 0,5 litri (0,5 quart) apa. Se strecoara si se mai adauga la solutie inca 0,5 litri (0,5 quart) apa si un sfert de lingurita de sapun. Se stropesc frunzele sau solul.
se aplica contra gandacului de asparagus, diversilor viermi si gandaci.
Solutie de ulei – se amesteca 1 lingurita de sapun (detergent lichid) cu o cana de ulei de bucatarie. Se amesteca bine si se adauga aproximativ 1 l (1 quart) apa.
se aplica contra musculitelor albe, acarienilor, afidelor, morcovilor, ai ardeilor, vinetelor, castravetilor, telinei etc. se sprayeaza direct pe insecte daca este posibil.
daunatorilor
Solutie alcoolica 1 – se amesteca 2-3 linguri de sapun cu o jumatate de cana de alcool si cu aproximativ 1 litru (1 quart) de apa calda.
se aplica proaspat preparata. Nu se pastreaza in timp.
Solutie alcoolica 2 – se amesteca 1 lingurita de detergent lichid cu 1 cana de alcool si 1 litru (1 quart) de apa. Separat se tin 3 linguri de ardei iute pisat intr-o jumatate de cana de apa fiarta. Se strecoara si se adauga la solutia cu detergent si alcool. Se poate folosi in loc de ardei, sos de ardei iute sau boia.
se aplica impotriva a numeroase insecte.
Solutie de sare – se amesteca 2 linguri de sare cu 4 litri (1 gallon) de apa.
se aplica contra acarienilor si a viermilor de varza.
Spray de usturoi si ardei iute – se piseaza o capatana mare de usturoi, se amesteca cu 1 lingura de boia iute si se pune in 1 litru (1 quart) de apa. Se lasa sa stea 1 ora, se filtreza si se stropeste cu aceasta solutie. Mixtura se poate pastra cateva saptamani in frigider.
se aplica impotriva insectelor care rod sau sug seva plantelor.
Spray de usturoi – se amesteca 2-3 capatani de usturoi pisat cu 1 lingura de boia iute sau ardei iuti pisati. Se adauga 1 lingura de ulei de bucatarie, 1 lingurita de detergent lichid si 7 cani de apa. Se amesteca bine, se strecoara si se stropeste cu solutia rezultata.
se foloseste impotriva omizilor, afidelor, diversilor gandaci, furnici etc.
Spray de menta – se amesteca cu blenderul o cana de frunze tocate de menta cu o cana de frunze tocate de ceapa verde si cu o jumatate de cana de ardei iute tocat. Se adauga o jumatate de cana de apa. Amestecul rezultat se toarna in aproximativ 4 litri (1 gallon) de apa la care se mai adauga jumatate de cana de detergent lichid. Din acest amestec se ia cate o jumatate de cana si se dilueaza in 1litru (1 quart) de apa.
se aplica impotriva insectelor care rod.
Ceai de hrean – se dau in clocot 3 litri de apa (3 quarts). Se da apa la o parte de pe foc si se adauga ¼ radacina de hrean taiata bucati si 2 cani de ardei iute. Se lasa sa stea timp de 1 ora. Se raceste, se strecoara si se sprayeaza.
se aplica contra afidelor, musculitelor albe, gandacului de Colorado etc. hreanul poate fi utilizat si ca fungicid ecologic.
omizilor,
Ceai de galbenele – 1 cana de frunze si flori de galbenele se zdrobeste si se amesteca cu 0,5 litri (0,5 quart) apa. Se lasa sa stea timp de 24 ore, apoi se strecoara si se adauga 1,5 litri (1,5 quart) apa si un sfert de lingurita de sapun. Cu solutia rezultata se stropeste.
se aplica contra gandacului de asparagus, viermelui care ataca fructul de rosiei, insectelor care rod frunzele.
Ceai din coji de citrice – peste coja de la un fruct de citrice se toarna 2 cani de apa clocotita si se lasa sa stea timp de 24 ore. Se strecoara, se mai adauga cativa stropi de sapun lichid. Se stropeste cu lichidul rezultat.
se aplica contra afidelor, gandacilor lanosi, fungus gnat, furnicilor etc.
Ceai de pelin – 250 g (0,5 pound) frunze de pelin se fierb in 2 litri (2 quarts) de apa. Se raceste, se strecoara si se adauga 1 lingurita de sapun. Se stropeste cu aceasta solutie.
se aplica contra afidelor, omizilor etc. se stropeste direct asupra daunatorilor daca este posibil.
