Philip Yancey - IsUS Pe Care Nu L-Am Cunoscut

Philip Yancey ISUS PE CARE

NUL-AM

CUNOSCUT Traducere din limba engleză de SORINA MUREŞAN

I(

KERIGMA Oradea

Cuprins Partea întâi Cine a fost EL 1. Isus pe care credeam că-L cunosc 2. Naşterea: Planeta vizitată 3. Origini: Rădăcini evreieşti în pământ evreiesc 4. Ispitirea: Confruntarea din pustie 5. Profil: Ce aş fi observat eu? Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României YANCEY, PHILIP Isus pe care nu L-am cuuoscut / Philip Yancey Traducere din engleză de Sorina Mureşan. - Oradea: Kerigma, 2006 ISBN 973-8960-05-3 ISBN 978-973-8960-05-3 I. Mureşan, Sorina (trad.) IL Bâlc, Gela (ed.) Tehnoredactarea şi coperta: kerigma ~~5~·1\. Originally published in the U.S.A. under the title The Jesus 1 Never Knew Copyright © 1995 by Philip Yancey Grands Rapids, Michigan

Editura KERIGMA O.P. 2 - c.P. 16 410670 Oradea România Tel.lFax: (0259) 436874 E-mail: [email protected] Web: www.kerigma.ro ISBN 973-8960-05-3 ISBN 978-973-8960-05-3

13 29 49 67 83

Partea a doua De ce a venit 6. Fericirile: Norocoşi cei fără de noroc 7. Mesajul: O predică ofensatoare 8. Misiunea:. O revoluţie a harului 9. Minunile: Instantanee supranaturale 10. Moartea: Ultima săptămână 11. Învierea: O dimineaţă de neimaginat

103 127 145 161 181 201

Partea a treia Ce a LăsatIsus în urmă 12. Înălţarea: Un cer albastru, fără urme 13. Împărăţia: Grâu amestecat cu neghină 14. Schimbarea pe care o aduce El Surse

217 23 1 249 267

1

Isus pe care

credeam că-L cunosc Prima dată am făcut cunoştinţă cu Isus când eram copil, în anii în care cântam la şcoala duminicală "Isus mă iubeşte", mă rugam seara la culcare "Doamne, Isuse drag", şi îi urmăream pe învăţătorii de la clubul biblie cum mişcau pe flanelograf figurile decupate. Îl asociam pe Isus cu Kool-Aid [super-erou din benzile desenate, Kool-Aid, zis şi Pitcher Man (OmulUlcior, într-o traducere aproximativă - n.tr.) îi salvează pe toţi cei însetaţi], cu biscuiţii înveliţi în zahăr şi omaţi cu.steluţele aurii pe care îi primeam drept răsplată pentru numărul mare de prezenţe. Îmi amintesc mai cu seamă o imagine de la şcoala duminicală, o pictură în ulei agăţată pe un perete. În pictura aceea Isus avea părul lung, unduindu-i pe umeri, şi era cu totul altfel decât oricare dintre bărbaţii pe care-i cunoşteam. Era slab la faţă şi frumos, cu pielea ca de ceară şi albă ca laptele. Purta o mantie stacojie, iar pictorul se strădui se să redea jocul de lumini de pe falduri. Pe braţe, Isus legăna un mieluşel cufundat în somn. Îmi imaginam că în locul mieluşelului eram eu, şi mă simţeam binecuvântat mai presus de orice închipuire. De curând am citit o carte scrisă de Charles Dickens la vârsta senectuţii, o carte în care celebrul scriitor dorea să lase copiilor săi un scurt istoric al vieţii lui Isus. În ea, portretul cristic seamănă cu acela al unei guvemante cumsecade din epoca victoriană, care-i mângâie uşurel pe creştet pe băieţi şi pe fetiţe, dându-Ie poveţe de felul, "Copii, trebuie să vă purtaţi frumos cu mămica şi cu tăticu'!" Brusc mi-am amintit de imaginea lui Isus cu care crescusem la şcoala duminicală: un om plin de bunătate, gata oricând să-ţi

alunge orice temeri, fără pic de asprime-un fel de Mister Rogers (protagonistul unui serial TV lansat în anii ' 50, o întruchipare a bunătăţii, un model pentru generaţii întregi de copii americani - n.tr.). În anii copilăriei mă simţeam deosebit de mângâiat în preajma Lui. Mai târziu, la colegiul biblic, am întâlnit o imagine diferită a lui Isus. O pictură foarte cunoscută în acea perioadă îl înfăţişa pe Isus cu braţele întinse, suspendat, în stilul lui Salvador Dali, deasupra sediului O.N.U. din New York. Era un Isus cosmic, un Isus în care îşi aveau rădăcina toate lucrurile, punctul fix dintr-o lume aflată în continuă mişcare. Această figură mondială era foarte diferită de păstorul cu mielul în braţe din vremea copilăriei. Şi totuşi, studenţii vorbeau despre acel Isus cosmic cu o intimitate uimitoare. La facultate, eram îndemnaţi insistent să dezvoltăm "o relaţie personală cu Isus Hristos", iar la serviciile de capelă, imnurile pe care le cântam exprimau în termeni foarte familiari dragostea noastră pentru El. Un astfel de cântec vorbea despre o plimbare alături de El printr-o grădină cu trandafiri încă plini de rouă. Existau şi studenţi care vorbeau despre credinţa l?r folosind cu mare dezinvoltură expresii de genul: "Domnul mi-a spus ... " In perioada petrecută acolo, credinţa mea se afla într-un soi de aşteptare sceptică. Eram circumspect, confuz, frământat de întrebări. Privind în urmă la anii de colegiu biblic, îmi dau seama că, în ciuda oricăror apropieri devoţionale, am ajuns să-L simt pe Isus tot mai departe. Pentru mine El devenise obiectul unei cercetări minuţioase. Ştiam pe dinafară toate cele treizeci şi patru de miracole relatate în Evanghelii, dar n-am simţit, la nivelul vieţii mele interioare, impactul nici unuia dintre ele. Împreună cu colegii mei am memorat Fericirileşi, totuşi, nici unul dintre noişi în special eu-nu era în stare să deşluşească înţelesul acelor afirmaţii tainice cuprinse în ele, darmite să le pună în practică. Ceva mai târziu, deceniul şase al secolului XX (care, de fapt, pe mine, ca şi pe marea majoritate a credincioşilor, m-a prins la începutul anilor '70) a pus totul sub semnul întrebării. Nebunii pentru Isus (expresia din limba engleză este Jesus freaks, ea desemnându-i pe membrii unei mişcări radicale, apărute în mediile creştine americane în anii '60; expresia este folosită astăzi şi într-un sens mai larg, nu neapărat cu referire la reprezentanţii acestei mişcări - n.tr)--termenul însuşi ar fi fost considerat paradoxal pentru liniştiţii ani' 50-au apărut brusc pe scenă ca şi cum ar fi fost aduşi de extratereştri. Urmaşii lui Isus nu mai erau acum reprezentanţii scrobiţi şi spilcuiţi ai clasei de mijloc; unii erau adevăraţi revoluţionari, cu o înfăţişare

neîngrijită, cu pletele în vânt. Teologii liberali au început să afişeze postere înfăţişându-L pe Isus într-un trio alături de Fidel Castro şi Che Guevara. Dintr-o dată mi-am dat seama că, practic, toate portretizările lui Isus, inclusiv imaginea Bunului Păstor de la şcoala duminicală şi cea de la sediul O.N. U. din vremea colegiului biblic, Îl reprezentau purtând mustaţă şi barbă, ambele strict interzise la colegiu. Mă trezeam asaltat acum de întrebări pe care nu mi le pusesem în copilărie. De exemplu: Cum fusese cu putinţă ca un om să fie crucificat doar pentru că le spunea oamenilor să se poarte frumos unii cu alţii? Oare ce guvern i-ar executa pe Mister Rogers sau pe Captain Kangaroo (eroul unui serial TV pentru copii, care s-a difuzat timp de aproape patru decenii, începând din 1955)? Thomas Paine spunea că nici o religie nu este venită de la Dumnezeu atâta timp cât conţine vreo doctrină care lezează sensibilitatea unui copilaş. Oare doctrina crucii ar fi trecut acel test? În 1971 am văzut pentru prima dată filmul The Gospel According ta St. Matthew [Evanghelia după Matei], realizat de regizorul italian Pier Paolo Pasolini. Filmul a scandalizat nu doar mediile religioase, care de-abia L-au recunoscut pe Isus în personajul de pe ecran, ci şi întreaga lume a filmului, în care Pasolini era cunoscut drept homosexual şi marxist declarat. Pasolini, în mod absolut ironic, a dedicat filmul Papei Ioan al XXIII-lea, cel care, a explicat regizorul, se făcea responsabil, în mod indirect, pentru creaţia sa. Prins într-un blocaj de trafic în timpul unei vizite papale la Florenţa, Pasolini s-a retras într-o cameră de hotel, unde, plictisit, a luat de pe noptieră un Nou Testament şi a citit Evanghelia după Matei. A fost atât de răscolit de ceea ce a descoperit în acele pagini încât s-a hotărât să facă un film, folosind drept replici chiar cuvinte din Evanghelia după Matei. Pelicula lui Pasolini surprinde foarte bine reconsiderarea imaginii lui Isus din timpul anilor '60. Turnat în sudul Italiei, cu un buget extrem de modest, filmul evocă, în nuanţe de alb ca varul şi cenuşiu prăfuit, ceva din ambianţa Palestinei din vremea lui Isus. Fariseii poartă pe cap nişte filacterii foarte înalte, iar soldaţii lui Irod aduc uşor cu escadroanele fasciste. Ucenicii se poartă ca nişte re cruţi zgomotoşi şi lipsiţi de experienţă. Isus însă, cu privirea sigură şi cu o extraordinară forţă de pătrundere, pare a fi neînfricat. Atât pildele, cât şi celelalte spuse ale Sale, sunt lansate sub forma unor expresii laconice, aruncate peste umăr, în timp ce aleargă mereu dintr-un loc în altul. Impactul produs de filmul lui Pasolini poate fi înţeles doar de către cei

care şi-au trăit anii adolescenţei în perioada aceea tumultuoasă. Filmul a redus la tăcere mulţimile batjocoritoare din sălile de cinematograf. Tinerii radicali au înţeles atunci că nu erau ei primii care proclamau un mesaj virulent împotriva materialismului şi a ipocriziei, promovând, în acelaşi timp, pacea şi iubirea. În ceea ce mă priveşte, filmul m-a obligat la o serioasă reconsiderare a imaginii lui Isus. Cât priveşte înfăţişarea Lui, Isus aducea mai mult cu indivizi care ar fi fost daţi afară de la colegiul biblic şi respinşi de majoritatea bisericilor. Printre contemporanii Săi, şi-a câştigat oarecum reputaţia de "băutor de vin" şi de "mâncăcios". Autorităţile, fie ele religioase sau politice, vedeau în El un instigator, unul care tulbura liniştea. Isus vorbea şi acţiona ca un revoluţionar, desconsiderând renume le, familia, proprietatea, precum şi alte evidenţe tradiţionale ale succesului. Nu puteam trece cu vederea faptul că toate cuvintele din filmul lui Pasolini fuseseră luate din Evanghelia după Matei, şi că, totuşi, în mod evident, mesajul lor nu se potrivea deloc cu imaginea mea anterioară cu privire la Isus. Cam în aceeaşi perioadă, un tânăr pe nume Bill Milliken, care lucra la Young Life şi întemeiase o comunitate într-un cartier din centrul vechi al oraşului, a scris So Long, Sweet Jesus [Rămas bun, Isus iubit]. Titlul acelei cărţi dădea glas schimbării ce se producea înăuntrul meu. Tot atunci am fost angajat ca redactor la revista Campus Life, publicaţia oficială a organizaţiei Youth For Christ [Tineri pentru Hristos]. Dar, în definitiv, cine afost acest Hristos?, mă întrebam. În timp ce scriam despre persoana lui Isus şi lucrarea Lui, simţeam cum începea să mă cuprindă un duh de îndoială. Crezi într-adevăr ceea ce scrii? Sau susţii, pur şi simplu, " linia partidului ", crezând ceea ce eşti plătit să crezi? Te-ai dat cu conservatorii şi cu cei pentru care lucrurile sunt cât se poate de clare-una din versiunile moderne ale grupurilor oare se simţeau ameninţate de Isus? Ori de câte ori era cu putinţă, evitam să scriu despre Isus în mod direct.

Azi-dimineaţă, când am deschis calculatorul, Microsoft Windows a afişat data, admiţând implicit că, indiferent de ce-am crede noi, naşterea lui Isus a fost atât de importantă încât a împărţit istoria în două. Tot ceea ce s-a întâmplat vreodată pe planeta noastră s-a întâmplat într-una din cele două perioade: ori înainte, ori după Hristos. Richard Nixon a fost cuprins de entuziasm în 1969 când astronauţii de

pe Apollo au pus pentru prima dată piciorul pe lună. "E cea mai importantă zi de la creaţie încoace!", a afirmat cu mândrie preşedintele, moment în care Billy Graham i-a amintit la modul cel mai serios de Crăciun şi de Paşte. Şi Billy Graham avea dreptate, indiferent de reperele istorice luate în calcul. Galileeanul acesta, care în tot timpul vieţii Sale a vorbit cu mai puţini oameni decât se adună pe un stadion la un serviciu de evanghelizare unde predică Billy Graham, a schimbat lumea mai mult decât oricare alt om. El a introdus în istorie un nou câmp de forţă, iar acum o treime din locuitorii pământului Îi sunt credincioşi. Astăzi oamenii au ajuns până şi să înjure folosind numele lui Isus. Încercaţi să vă imaginaţi cum ar suna ca un om de afaceri să strige "Thomas Jefferson!" când ratează o lovitură la golf, sau un instalator să urle "Mahatma Gandhi!" când îşi dă peste degete cu cheia franceză. Nu e chip să scăpăm de acest Isus. "După mai mult de o mie nouă sute de ani", spunea H. G. Wells, "un istoric ca mine, care nici măcar nu se pretinde creştin, descoperă că imaginea se focalizează în mod irezistibil asupra vieţii şi caracterului acestui om de o însemnătate crucială... Istoricul evaluează importanţa unui individ pornind de la întrebarea, «Ce anume a lăsat în urma sa?» I-a detenninat el pe oameni să înceapă să gândească dintr-o perspectivă nouă, cu o vigoare care a persistat şi după ce el nu a mai fost? Aplicând acest test, Isus este pe primul loc." Poţi să aproximezi dimensiunile unui vapor care a trecut şi a ieşit din raza de vizibilitate după urma pe care a lăsat-o în apă. Şi totuşi, eu nu scriu o carte despre Isus pentru că Isus a fost un om important care a schimbat istoria. Nu mă tentează să scriu despre Iulius Cezar, sau despre împăratul Chinei care a construit Marele Zid. Mă simt atras în mod irezistibil de Isus, pentru că El reprezintă punctul care împarte în două viaţa-viaţa mea. Mesajul Său este: "Pe oricine Mă mărturiseşte înaintea oamenilor, pe acela şi Fiul Omului îl va mărturisi înaintea îngerilor." După cum spune Isus, de ceea ce cred despre El şi de felul în care mă raportez la El depinde destinul meu veşnic. Uneori accept această afirmaţie tranşantă a lui Isus fără să pun întrebări. Mărturisesc însă că alteori mă întreb în ce fel este afectată viaţa mea de ceea ce a făcut şi spus un om acum două mii de ani într-un loc numit Galileea. Pot oare să rezolv această tensiune interioară dintre îndoială şi iubire? Tind să folosesc scrisul ca pe un mijloc de a-mi înfrunta propriile îndoieli. Titlurile unora dintre cărţilor mele-Where Is God When It Hurts

[Unde este Dumnezeu când sufăr], Disappointment with God [Dezamăgit de Dumnezeu ]-mă dau de gol. Continuu să mă întorc mereu şi mereu la aceleaşi întrebări, ca şi cum aş zgândări o rană veche care nu se vindecă niciodată de tot. Îi pasă lui Dumnezeu de suferinţele de-aici, de pe pământ? Contăm noi într-adevăr în ochii lui Dumnezeu? Mi s-a întâmplat odată să rămân izolat din cauza zăpezii, vreme de două săptămâni, într-o cabană de munte din Colorado. Toate drumurile erau blocate din cauza viscolului şi, întrucâtva asemănător cu întâmplarea trăită de Pasolini, n-aveam altceva de făcut decât să citesc Biblia. Am început să citesc pe îndelete, pagină cu pagină. În Vechiul Testament am descoperit că mă identificam cu acei oameni care au stat, curajoşi, la dispoziţia lui Dumnezeu: Moise, Iov, Ieremia, Habacuc, psalmiştii. Pe măsură ce citeam, aveam sentimentul că urmăresc o piesă de teatru în care personajele erau oameni care-şi jucau pe scenă propria viaţă, cu biruinţe mici şi tragedii imense, strigând în răstimpuri către un director de scenă nevăzut: "Habar n-ai cum e viaţa aici jos!" Iov a fost cel mai îndrăzneţ, acuzându-L pe Dumnezeu în faţă: "Oare ai ochi de carne sau vezi cum vede un om?" Auzeam destul de des ecoul unui glas tunând de departe, dinafara scenei, de după cortină. "Aşa e, dar nici tu nu ştii cum e aici în spate, în culise!", răspundea vocea aceea lui Moise, profeţilor şi, cel mai clar, lui Iov. În clipa însă în care am ajuns la Evanghelii, glasurile acuzatoare au amuţit. Dumnezeu "a descoperit", dacă mi-e îngăduit un astfel de limbaj, limitările impuse de viaţa de pe Terra. Isus a cunoscut El Însuşi durerea, într-o viaţă scurtă şi plină de necazuri, nu departe de câmpiile albite de colb unde se tângui se îndurerat Iov. Printre multele motive ale Întrupării, unul, cu siguranţă, a fost acela de a răspunde acuzaţiei lui Iov: Tu ai ochi de carne? Şi astfel, pentru o vreme, Dumnezeu a avut astfel de ochi. Uneori îmi zic: De-aş putea auzi şi eu acel glas din mţjlocul furtunii, şi dacă, întocmai ca Iov, aş putea să am o şi eu o discuţie cu Dumnezeu Însuşi. Poate că tocmai de aceea mi-am propus să scriu despre Isus. Pentru că Dumnezeu nu e mut: Cuvântul a vorbit, nu din mijlocul vijeliei şi furtunii, ci prin gura unui evreu din Palestina. Prin Isus, Dumnezeu S-a aşezat pe masa de disecţie, întins în poziţie de crucificare, pentru a fi cercetat de toţi scepticii care au trăit vreodată, printre care mă număr şi eu.

Ce crezi tu despre Hristos Pentru mine-i chiar pe dos. Tu Îl vezi cu nasul mare şi încovoiat ... Eu zic că e cârn ca mine, nu m-am înşelat ... Biblia o cercetăm zi şi noapte amândoi, Dar ce-i pentru mine alb e negru-n ochii tăi. WILLIAM

BLAKE

Gândindu-mă la Isus, îmi vine-n minte o analogie pe care o făcea Karl Barth. Un om stă la fereastră privind afară, în stradă. Afară, oamenii îşi pun mâinile streaşină la ochi şi privesc spre cer. Din cauza unei părţi a clădirii mai ieşite în afară, omul nu-şi poate da seama la ce anume privesc toţi ceilalţi. Noi, care trăim după două mii de ani de la venirea lui Isus, avem o perspectivă, sau mai bine zis o lipsă de perspectivă, care se aseamănă cu aceea a omului de la fereastră. Auzim strigătele de entuziasm. Studiem faptele şi cuvintele din Evanghelii, precum şi multele cărţi pe care acestea le-au inspirat. Şi totuşi, oricât ne-am întinde gâtuI, nu vom reuşi să-L zărim nici măcar pentru o secundă pe Isus cel întrupat. Acesta este motivul pentru care, aşa cum poezia lui William Blake subliniază foarte bine, uneori, aceia dintre noi care-L căutăm pe Isus nu putem să vedem mai departe de nasul nostru. Tribul Lakota,· de exemplu, Îl consideră pe Isus "viţelul trimis de Dumnezeu". Guvernul cubanez di~tribuie un portret care-L înfăţişează pe Isus cu o carabină atârnată pe umăr. In timpul războaielor religioase cu Franţa, englezii obişnuiau să strige: "Papa e francez, dar Isus Hristos e englez!" Teologia modernă întinează şi mai mult această imagine. Dacă răsfoieşti literatura de specialitate din biblioteca unui seminar, ai şansa să-L întâlneşti pe Isus în ipostaza de mare reformator politic, de vraci însurat cu Maria Magdalena, de galileean carismatic, de rabin, de ţăran iudeu sceptic, de fariseu, de esenian şi adversar făţiş al fariseilor, de profet care vesteşte sfârşitul lumii, de hipiot rătăcit printre parveniţii de la curtea lui Cezar Augustus, sau de lider cu capul plin de năluciri al vreunui cult sacru al ciupercilor. Printre cei ce produc asemenea opere, fără a se simţi câtuşi de puţin jenaţi, se numără cercetători de seamă. * *Publicul american pare să ignore astfel de portrete la modă. Un recent sondaj GalJup arată că 84% dintre americani cred că [sus Hristos a fost Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu.

Isus pe care credeam că-L cunosc

Sportivii vin şi ei cu portretizări ingenioase ale lui Isus, altele decât cele propuse de cercetătorii moderni. Norm Evans, fost atacant al echipei de fotbal Miami Dolphins, scria în cartea sa, On God's Squad [Despre echipa lui Dumnezeu]: "Vă garantez că, dacă ar fi fost săjoace vreodată fotfal, Isus Hristos ar fi fost cel mai bun de pe teren .., Dacă ar trăi astăzi printre noi, eu mi L-aş imagina ca pe un jucător înalt de vreun metru nouăzeci şi cinci, cântărind cam o sută douăzeci de kilograme, un jucător care ar bloca adversarul în defensivă, pivotul oricărui joc important, dând mult de furcă unor atacanţi determinaţi, ca mine," Fritz Peterson, fost jucător la New York Yankee, e şi mai dezinvolt când şi-L imaginează pe Isus în echipament de basebal1: "Cred din toată inima că, dacă Isus Hristos ar intra pe teren, ar fi în stare să înlocuiască fără probleme trei jucători. Probabil nu ar folosi nici o minge «aranjată», însă ar fi un jucător dur. Evident, în limitele regulamentului." Într-un asemenea vălmăşag de idei, cum răspundem la întrebarea simplă: Cine a fost Isus? Istoria seculară ne oferă puţine lămuriri. Culmea ironiei este că personalitatea care a revoluţionat istoria mai mult ca oricare alta a scăpat atenţiei majorităţii cărturarilor şi istoricilor contemporani cu El. Chiar şi cei patru evanghelişti au omis multe lucruri care ar fi fost de interes pentru cititorul modem, trecând sub tăcere peste nouă zecimi din viaţa Lui. De vreme ce nici unul dintre ei nu face o cât de mică descriere a înfăţişării Lui, nu avem nici un fel de informaţii referitoare la conformaţia, statura sau culoarea ochilor Lui. Detaliile cu privire la viaţa Sa în cadrul familiei sunt şi ele atât de puţine încât cercetătorii încă mai dezbat răspunsul la întrebarea dacă a avut sau nu fraţi şi surori. Faptele biografice, considerate esenţiale din perspectiva cititorului modem, pur şi simplu nu i-au preocupat pe evanghelişti. Înainte de a începe să scriu această carte, am petrecut câteva luni în bibliotecile a trei seminarii-unul catolic, unul protestant liberal, iar altul evanghelic conservator-eitind despre Isus. Am fost de-a dreptul copleşit văzând încă din prima zi că existau nu doar rafturi, ci pereţi întregi cuprinzând lucrări dedicate figurii lui Isus. Un cercetător de la University of Majoritatea covârşitoare a americanilor cred că Isus a fost fără păcat, curajos şi echilibrat din punct de vedere emoţional. Mai puţini sunt aceia care-L consideră un personaj uşor de înţeles(!), puternic din punct de vedere fizic, atrăgător, practic, cald şi deschis faţă de ceilalţi.

Chicago estimează că în ultimii douăzeci de ani s-a scris despre Isus mai mult decât în cele nouăsprezece secole anterioare. Aveam sentimentul că se împlinise comentariul aparent exagerat de la finalul Evangheliei lui Ioan: "Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris." Tot acel munte de tomuri a început însă să aibă asupra mea un efect de desensibilizare. Am citit zeci de relatări privind etimologia numelui lui Isus, limbile pe care le vor~ea, studii cu privire la cât timp a locuit la Nazaret, la Capernaum sau la Betleem. Orice imagine vie s-a transformat însă într-o pată estompată, ceţoasă. M-a cuprins bănui ala că Isus însuşi ar fi î~grozit de multe dintre descrierile pe care le citeam. In acelaşi timp, am descoperit în mod constant că, ori de câte ori mă întorceam la Evangheliile propriu-zise, ceaţa se risipea. J. B. Phillips scria, după ce tradusese şi parafrazase Evangheliile: "Am citit, în greacă şi latină, zeci de mituri, dar aici [în Evanghelii] n-am găsit nici cea mai slabă urmă de mit ... Nimeni n-ar pute să aştearnă în scris relatări atât de sincere de lipsite de orice meşteşugire, precum acestea, dacă în spatele lor n-ar e~ista un eveniment reaL" Unele cărţi religioase răspândesc un iz acru de propagandă-lucru care nu se întâmplă însă în cazul Evangheliilor. Marcu rezumă astfel, într-o singură propoziţie, evenimentul, de departe cel mai important din istorie, un eveniment pe care teologii se străduiesc să-I interpreteze prin termeni ca "împăcare", "ispăşire", ,Jertfă": "Isus a scos un strigăt tare şi Şi-a dat duhul." Apar scene bizare şi imprevizibile, cum ar fi aceea în care familia şi vecinii încearcă să-L izoleze pe Isus, suspectându-L de nebunie. De ce să introduci astfel de scene într-o lucrare hagiografică? Li se întâmplă chiar şi cel~r mai I~iali urmaşi ai lui Isus să cadă pe gânduri, scărpinându-se în cap a rr:Irar:-Injond, ci~e-i omul ăsta?-şi nu cu aerul că ar mirosi o conspiraţIe, cat cu unul de smceră nedumerire. Isus însuşi, când era provocat, nu oferea dovezi zdrobitoare cu privire la identitatea Sa. Mai lăsa să scape ici-colo câte un indiciu, pentru siguranţă, dar, după ce făcea apel la dovezi, adăuga: "Ferice de acela pentru care Eu nu vo~ ~ un prilej ?e poticnire." Citind scrierile evangheliştilor, descopăr că ~-ar ga':;1cu greu cmeva care, într-un moment sau altul, să nu se poticnească m El. In mare măsură, Evangheliile îi Iasă cititorului sarcina de a decide. Ele sunt mai mult în genul unei povestiri poliţiste, în care întrebarea

Isus pe care nu L-am cunoscut

esenţială este "cine e făptaşul" (sau, cum întreba Alister McGrath, "Cine este El, de fapt?"), decât în cel al unui desen inteligibil la care ajungi prin unirea unor puncte. Am descoperit în această particularitate a Evangheliilor o energie nouă. Mi-a venit în minte ideea că toate teoriile eronate cu privire la Isus, care au apărut în mod spontan, încă din ziua morţii Sale, confirmă pur şi simplu riscul imens pe care şi l-a asumat Dumnezeu atunci când S-a întins pe masa de disecţie-risc pe care pare să-I fi întâmpinat cu totală deschidere. Poftim, examinaţi-Mă! Verificaţi-Mă! Hotărârea vă aparţine. Filmul italian La Dolce Vita începe cu zborul unui elicopter care transportă la Roma o statuie uriaşă înfăţişându-L pe Isus. Cu braţele întinse, Isus stă atârnat de o frânghie, iar în timp ce elicopterul trece pe deasupra, oamenii de jos îşi dau seama treptat pe cine reprezintă statuia. "Hei, e Isus!", strigă un ţăran bătrân, sărind jos din tractor şi luând-o la goană peste câmp. Când elicopterul ajunge în apropierea Romei, câteva fete în costume de baie, stând la plajă lângă o piscină, fac cu mâna un salut prietenesc, iar pilotul elicopterului se abate puţin de la traseu, ca să le vadă ~ai de ~proape. Tăcută, având pe chip o expresie aproape îndurerată, statUla de CIment a lui Isus pluteşte, ridicol parcă, pe deasupra lumii moderne. Căutarile mele legate de Isus au luat o nouă direcţie când regizorul MeI White mi-a împrumutat o colecţie de cincisprezece filme despre viaţa lui Isus. Această colecţie cuprindea tot felul de filme, de la King of Kings, clasicul film mut din 1927, realizat de Cecil B. DeMille, muzicaluri precum Godspell şi Cotton Patch Gospel, până la varianta ultramodernă produsă în Canada, intitulată Jesus of Montreal. Am vizionat aceste filme cu atenţie, analizându-Ie scenă cu scenă. Apoi, timp de doi ani, am predat un curs despre viaţa lui Isus, folosind acele filme ca pe un punct de pornire în discuţiile cu studenţii. Cursul se desfăşura aproximativ în felul următor: Când ajungeam la un eveniment important din viaţa lui Isus, căutam prin multitudinea de filme şi selectam dintre ele şapte sau opt care mi se păreau relevante pentru ceea urma să se discute la clasă. Când începea ora, Iăsam să se deruleze câteva secvente de două-trei minute, începând cu variantele în cheie comică sau mai c~nservatoare şi terminând cu abordări profunde şi evocatoare. Am descoperit că această modalitate de a viziona acelaşi eveniment văzut prin

ochii a şapte sau opt regizori ne ajuta să ne debarasăm de spiritul prăfuit al previzibilului, care se aşezase peste noi de-a lungul atâtor ani de şcoală duminicală şi citire a Bibliei. Evident că interpretările propuse de unele filme erau greşite-contrazicându-se între ele în mod flagrant-dar care anume erau greşite? Ce se întâmplase cu adevărat? După reacţiile la scenele din filme, ne întorceam la relatările din Evanghelii şi, astfel, începea discuţia. Cursul, care se ţinea în cadrul unei biserici din Chicago, denumită LaSalle Street Church, era frecventat atât de licenţiaţi în filozofie din Northwestern, cât şi de oameni fără adăpost, care profitau de acel timp ca să tragă un pui de somn. Graţie acelor cursuri, în mare măsură, felul meu de a-L vedea pe Isus s-a schimbat treptat. Walter Kasper spunea: "Idei extreme ... Dumnezeu văzut în haine de Moş Crăciun, sau strecurându-Se în trup omenesc ca un muncitor care îşi pune salopeta ca să repare lumea în urma unei avarii. Doctrina Bibliei şi a Bisericii, potrivit căreia Isus a fost om, în deplinul sens al cuvântului, cu intelectul şi cu libertatea specifice omului, nu pare să domine gândirea creştinului de rând." Trebuie să recunosc că această doctrină nu domina nici gândirea mea, până nu am predat cursul de la LaSalle Street Church şi n-am căutat să aflu mai multe despre Isus ca personaj istoric. În esenţă, filmele acelea m-au ajutat să-mi consolidez percepţia cu privire la umanitatea lui Isus. Crezurile pe care le rostim în biserici vorbesc despre preexistenţa veşnică a lui Hristos, precum şi despre existenţa Lui glorioasă de după moarte, dar ignoră, în mare măsură, existenţa Sa pământească. Evangheliile însele au fost scrise după ce trecuseră ani buni de la moartea lui Isus şi de la învierea Sa, relatând evenimente tot atât de îndepărtate pentru autorii lor pe cât este războiul din Coreea pentru noi, cei de azi. Filmele m-au ajutat să merg mai mult în trecut, mai aproape de viaţa lui Isus, aşa cum a fost ea văzută de contemporanii Săi. Cum m-aş fi simţit să fi fost şi eu unul dintre cei strecuraţi în mulţime? Oare eu ce reacţie aş fi avut faţă de acest om? Oare L-aş fi poftit la mine acasă la ospăţ, ca Zacheu? Sau aş fi plecat întristat, ca tânărul bogat? Oare L-aş fi trădat, ca Iuda sau ca Petru? Aşa cum am constatat, Isus semăna foarte puţin cu personajul Mister Rogers despre care învăţasem la şcoala duminicală şi se deosebea fundamental de persoana despre care studiasem la colegiul biblic. O dată că nu era nici pe departe atât de blajin. Mi-am dat seama că în viziunea mea precedentă, personalitatea lui Isus se asemăna cu aceea a unui personaj de

pe planeta Vulcan, din seria Star Trek: calm, degajat, impasibil, trecând cu paşi mari, ca un robot, printre fiinţele umane hipersensibile de pe nava Terra. Nu aceasta a fost însă şi imaginea pe care am găsit-o surprinsă în Evanghelii, precum şi în filmele mai bune despre Isus. Aici El era profund mişcat de ceilalţi oameni: încăpăţânarea lor Îl îndurera, fariseismul Îl indigna, iar credinţa simplă Îl înduioşa. Isus părea mai simţitor şi mai spontan decât majoritatea oamenilor, nicidecum mai lipsit de aceste calităţi. Mai degrabă înflăcărat decât lipsit de pasiune. Cu cât studiam mai mult despre Isus, cu atât îmi era mai greu să-L încadrez într-o categorie anume. Isus nu a făcut multe referiri la ocupaţia romană, subiectul principal de discuţie printre compatrioţii Săi, în schimb, a pus mâna pe bici ca să-i alunge pe speculanţi din templul evreiesc. A stăruit asupra împlinirii legii mozaice, dobândind în acelaşi timp proasta reputaţie de călcător al legii. Îl cuprindea mila pentru un străin oarecare, dar putea şi să-şi corecteze cel mai bun prieten cu o mustrare aspră: "Înapoia mea, Satano!" Nu îi privea cu indulgenţă nici pe cei bogaţi, nici pe femeile desfrânate, şi totuşi, ambele categorii se bucurau de tovărăşia Lui. Într-o zi, Isus a făcut un şir întreg de minuni; a doua zi însă puterea Lui a părut să fie blocată din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. Într-o zi a vorbit amănunţit despre a doua venire; în alta a spus că nu ştie nici ziua, nici ceasul. La un moment dat, le-a scăpat printre degete celor ce voiau să-L aresteze, pentru ca, într-o altă ocazie, să păşească hotărât spre cei care voiau să pună mâna pe El. A vorbit cu convingere despre făcătorii de pace, apoi le-a spus ucenicilor să facă rost de săbii. Afirmaţiile pe care le făcea despre Sine stâmeau controverse, dar atunci când făcea ceva cu adevărat miraculos avea tendinţa de a trece acel lucru sub tăcere. După cum spunea Walter Wink, dacă Isus n-ar fi trăit niciodată, noi n-am fi fost în stare să-L inventăm. Există două cuvinte pe care cred că nimeni nu le-ar considera potrivite cu privire la Isus, aşa cum ni-L arată Evangheliile; acestea sunt "plictisitor" şi "previzibil". Cum se face atunci că biserica a îmblânzit un asemenea personaj-sau, cum spunea Dorothy Sayers, "a retezat frumuşel ghearele Leului din Iuda, transformându-L într-un animal de companie pentru preoţi molatici şi bătrânele cucernice"? Istoricul Barbara Tuchman, câştigătoare a premiului Pulitzer, insistă asupra unei reguli anume pe care trebuie să o respecte istoricii: nici un fel de "speculaţii privitoare la trecut sau viitor". Când scria, de exemplu,

despre Bătălia din Ardeni [Ofensiva germană condusă de feldmareşalul G. von Rundstedt (dec. 1944 - ian. 1945) cu scopul de a realiza o străpungere strategică până la Bruxelles şi Anvers şi de a încercui trupele anglo-americane aflate la nord de direcţia germană de atac; ofensiva a eşuat. - n.tr.] dată de trupele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial, ea a rezistat tentaţiei de a include în text divagaţii de genul: "Desigur, cu toţii ştim cum s-a sfârşit aceasta." De fapt, trupele aliate care au participat la bătălia aceea nu ştiau cum se va sfârşi confruntarea. După cum păreau a se desfăşura lucrurile, ei ar fi putut foarte bine să fie obligaţi de trupele germane să se retragă spre plajele Normandiei, de unde veniseră. Istoricul care doreşte să păstreze o cât de mică aparenţă de tensiune şi spectacol în relatarea desfăşurării evenimentelor nu se va aventura să facă referiri la trecut sau la viitor, dintr-o perspectivă exhaustivă. Faceţi aşa, şi tot suspansul va dispărea. Dimpotrivă, un bun istoric re-creează pentru cititor cadrul istoriei despre care vorbeşte, dându-i senzaţia că "a fost acolo." Am ajuns la concluzia că aceasta este problema în majoritatea scrierilor, precum şi în mentalitatea privitoare la Isus. Citim Evangheliile prin nişte lentile care trimit în trecut şi în viitor, prin prisma conciliilor Bisericii, cum ar fi cel de la Niceea sau cel de la Calcedon, prin încercările studiate ale Bisericii de a-L explica pe Isus. Isus însă a fost o fiinţă umană, un iudeu din Galileea, purtând un nume şi având o familie a Sa, o persoană care, pe de o parte, era exact ca toate celelalte. Pe de altă parte însă avea ceva diferit de orice altă fiinţă umană care a trăit pe pământ înaintea Lui. Bisericii i-au trebuit cinci secole de dezbateri aprinse ca să decidă asupra unui fel de echilibru epistemologic între acest "exact ca toate celelalte" şi acel "ceva diferit". Pentru aceia dintre noi care am crescut în biserică sau într-un mediu cultural creştin, cel puţin cu numele, balanţa înclină în mod inevitabil spre acel "ceva diferit." După cum spunea Pascal, "Bisericii i-a fost la fel de greu să le arate acelora care nu credeau acest lucru că Isus Hristos a fost om, pe cât i-a fost să arate că Isus a fost Dumnezeu; probabilităţile erau la fel de mari în ambele cazuri." Vreau să se înţeleagă foarte clar faptul că sunt un susţinător al crezurilor Bisericii. Dar, în această carte, sper să reuşesc să vin cu o perspectivă nouă, trecând dincolo de aceste formulări. Sper ca, atât cât este posibil, să privesc la viaţa lui Isus "de jos", ca un spectator, ca unul dintre cei mulţi care I-au fost în preajmă. Dacă aş fi un regizor japonez şi mi s-ar pune la dispoziţie

cincizeci de milioane de dolari şi nici un alt scenariu decât textul din Evanghelii, oare ce fel de film aş face? Sper să reuşesc, după cum spunea Luther, să-L "surprind pe Hristos, în modul cel mai profund cu putinţă, în ipostaza de om întrupat". Uneori, de-a lungul acestui proces, m-am simţit ca un turist care se plimbă în jurul unui monument grandios, uimit şi copleşit. Mă tot învârteam pe lângă monumentul lui Isus, cercetându-i părţile componente-istorisirile privitoare la naştere, învăţăturile, minunile, duşmanii şi adepţii-pentru a medita şi a încerca să-L înţeleg pe omul care a schimbat istoria. Alteori m-am simţit ca un restaurator de opere de artă, căţărat pe schelă în Capela Sixtină, dând la o parte praful istoriei cu o perie umezită. Dacă frecam din răsputeri, aveam să găsesc oare, sub toate acele straturi, originalul? Încerc în această carte să spun povestea lui Isus, şi nu pe a mea. Totuşi, în mod inevitabil, căutarea lui Isus se dovedeşte a fi de fapt căutarea aceluia care o întreprinde. Nici unul dintre cei care-L întâlnesc pe Isus nu mai rămâne aşa cum era înainte. Am descoperit că îndoielile care mă chinuie şi care provin din multe surse-ştiinţă, religii comparate, scepticismul meu înnăscut, reacţiile adverse pe care le am faţă de biserică-sunt puse într-o lumină nouă atunci când le aduc înaintea acestui om cu numele Isus. Dacă aş spune mai multe, acum, în acest punct, în acest prim capitol, ar însemna să încalc mult preţuitul principiu al Barbarei Tuchman.

2 Naşterea: Planeta vizitată Domnu-atotputernic din înalt coboară, Mantie de slavă fiinţa I-o-nconjoară. S-arătă-n lumină; şi-astfel, într-o zi, Pogorând la noi, slava părăsi.

2 Naşterea: Planeta vizitată În timp ce sortam vraful de felicitări primite cu ocazia Crăciunului trecut, am observat că există acum tot felul de simboluri strecurate în cadrul acestei sărbători. Pe cele mai multe felicitări, peisajul înfăţişa orăşele din regiunea Noii Anglii, troienite de zăpadă, şi nelipsita sanie trasă de cai. Alte felicitări surprindeau animale care făceau tot soiul de giumbuşlucuri: nu doar reni, ci şi veveriţe, ratoni, păsări-cardinal şi şoricei cenuşii foarte nostimi. Într-una dintre felicitări apărea un leu african tolănit, cu una dintre labele dinainte petrecute drăgăstos în jurul unui mieluşel. De asemenea, în ultimii ani, se poate observa o revenire spectaculoasă a îngerilor, aceştia apărând mai cu seamă pe felicitările fabricate de Hallmark şi American Greetings, dar cu nişte chipuri sfioase şi drăgălaşe, nicidecum cu înfăţişarea unor fiinţe care să ne înspăimânte la vederea lor. Felicitările cu conotaţie religioasă clară (o minoritate aparte) înfăţişează cu precădere Familia Sfăntă, şi-ţi dai seama dintr-o privire că figurile reprezentate pe ele sunt diferite de toţi ceilalţi oameni. Par liniştiţi şi senini. Deasupra capetelor lor odihnesc nimburi aurii, strălucitoare, ca nişte cununi dintr-o altă lume. În interior, felicitările conţin cu precădere cuvinte frumoase, pline de optimism, ca: dragoste, bună-nvoire, bucurie, fericire, căldură. Presupun că e un lucru lăudabil să cinstim o sărbătoare sfântă prin sentimente atât de duioase. Şi totuşi, când mă întorc la relatările din Evanghelii despre primul Crăciun, descopăr un ton foarte diferit şi.o schimbare majoră care a zguduit lumea din temelii. Îmi amintesc că am văzut un episod din spectacolul de televiziune inti-

tulat Thirtysomething [Treizeci şi ceva], în care Hope, o creştină, se ceartă cu soţul ei, evreul Michael, în legătură cu sărbătorile. "Eu nu ştiu, zău, de ce-ţi mai baţi capul cu Hanuka!", îi spune ea. "Doar nu crezi că o mână de evrei au reuşit să ţină la distanţă o mare armată, cu câteva lămpi de ulei care continuau să ardă în mod miraculos!" La care Michael explodează: "Ei, nu mai spune! Şi Crăciunul e mai plauzibil, nu? Doar nu-ţi închipui că un înger i s-a arătat unei fete şi ea a rămas însărcinată, fără să fi cunoscut vreodată bărbat, apoi a călătorit călare până la Betleem, a rămas peste noapte într-un grajd şi a născut un copil, tocmai pe Mântuitorullumii?" Sincer vorbind, neîncrederea lui Michael pare foarte asemănătoare cu cea despre care am citit în Evanghelii. Maria şi Iosif trebuie să facă faţă ruşinii şi batjocurii din partea familiei şi a vecinilor, care reacţionează cam în genul lui Michael ("Doar nu-ţi închipui că un înger i s-a arătat. .. "). Chiar şi aceia care acceptă versiunea supranaturală a evenimentelor sunt conştienţi de faptul că va urma un mare necaz: un unchi bătrân se roagă pentru "mântuire de vrăjmaşii noştri, şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc!"; Simeon face o profeţie sumbră, spunând fecioarei: "Sufletul tău va fi străpuns de o sabie"; cântarea de mulţumire a Mariei vorbeşte de cârmuitori răsturnaţi şi de oameni mândri risipiţi şi puşi pe fugă. Spre deosebire de ceea ce încearcă felicitările să ne facă să credem, Crăciunul nu a simplificat viaţa pe planeta Pământ, îndulcind-o. Cam aceasta e senzaţia pe care o am atunci când se apropie Crăciunul, de aceea mă întorc de la culorile vesele ale felicitărilor la sobrietatea Evangheliilor. Lucrările de artă plastică oglindind Crăciunul reprezintă familia lui Isus în icoane cu poleială de aur, înfăţişând o Marie senină, primind cuvintele Bunei Vestiri ca pe o mare binecuvântare. Evanghelistul Luca însă ne spune cu totul altceva. Maria a fost "foarte tulburată" şi "înfricoşată" la apariţia îngerului, iar când acesta rosteşte cuvintele sublime cu privire la Fiul celui Prea Înalt a cărui Împărăţie va dăinui veşnic, Maria se gândeşte la ceva mult mai prozaic, mai pământesc: Dar eu nu ştiu de bărbat! O dată, o avocată tânără, necăsătorită, pe nume Cynthia, a acceptat cu mult curaj să vorbească înaintea membrilor bisericii mele din Chicago, mărturisindu-şi un păcat despre care noi toţi ştiam deja: în fiecare duminică, îl vedeam pe băieţelul ei, alergând de colo-colo, ca argintul viu, printre băncile bisericii. Cynthia se angajase pe un drum solitar, şi anume acela de w

a da naştere unui copil nelegitim şi de a-l creşte, după ce tatăl lui hotărâse să părăsească oraşul. Păcatul Cynthiei nu era mai mare decât al multor altora, şi totuşi, după cum ne-a spus, avea consecinţe atât de evidente. Nu putea să ascundă rodul acelui unic act pasional, rod care a tot crescut în pântecul ei luni de zile, până când a venit pe lume un copil care avea să schimbe fiecare ceas al fiecărei zile din viaţa ei. Nu este, deci, de mirare că această fată evreică, Maria, s-a simţit foarte tulburată: era pusă faţă în faţă cu aceleaşi perspective, în cazul ei lipsind însă actul pasional. În America zilelor noastre, unde anual un milion de adolescente rămân însărcinate fără a fi căsătorite, situaţia delicată a Mariei şi-ar fi pierdut, inevitabil, ceva din gravitatea reală, dar într-o comunitate evreiască din secolul întâi, în care existau relaţii foarte bine închegate, o astfel de veste adusă de un înger era greu să fie primită cu bucurie deplină. O femeie logodită care rămânea însărcinată era considerată, potrivit Legii, adulteră, fiind pasibilă de moarte prin lovire cu pietre. Matei relatează cum Iosif, mărinimos, îşi pune de gând să divorţeze de Maria pe ascuns, în loc s-o acuze, până când un înger i se arată şi lui, pentru a-l convinge că nu fusese înşelat. Luca ne vorbeşte despre o Marie înfricoşată la culme, care se grăbeşte să ajungă la singura fiinţă în stare să înţeleagă prin ce trecea: Elisabeta, ruda ei, care, în mod miraculos, zămisleşte un copil la bătrâneţe, în urma altei vestiri angelice. Elisabeta o crede pe Maria şi se bucură împreună cu ea, şi totuşi, scena subliniază în mod evident contrastul dintre cele două femei: întreg ţinutul vorbeşte despre însănătoşirea pântecului Elisabetei, pe când Maria e nevoită să ascundă ruşinea miracolului petrecut cu ea. După câteva luni se naşte Ioan Botezătorul, în sunet vesel de surle şi trâmbiţe, cu un alai întreg de moaşe, de rubedenii şi de tradiţionalul cor al satului, care sărbătorea naşterea unui băiat evreu. Şase luni mai târziu Se naşte şi Isus, însă departe de casă, fără moaşă, fără rude, fără cor care să cânte în cinstea Lui. Prezenţa doar a bărbatului cap de familie era de ajuns pentru înscrierea prevăzută de recensământul roman; şi atunci de ce şi-a târât Iosif soţia însărcinată până la Betleem? Oare pentru a o scuti de ruşinea de a naşte chiar în satul ei natal? C. S. Lewis scria astfel despre planul lui Dumnezeu: "Totul se îngustează din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, se ajunge într-un punct minuscul, întocmai ca vârful unei suliţe-o fată evreică, rugându-se." Astăzi, când citesc relatările despre naşterea lui Isus, mă cutremur

Isus pe care nu L-am cunoscut

gândindu-mă că soarta lumii a atârnat de răspunsul dat de doi tinerei dintr-un sat evreiesc. De câte ori nu şi-o fi repetat Maria în gând cuvintele îngerului, când simţea cum Fiul lui Dumnezeu lovea în pântecele ei cu picioruşele! Sau Iosif, de câte ori n-o fi pus la îndoială propria lui întâlnire cu îngerul-Săfifost un vis?-în timp ce, trăind printre sătenii care vedeau limpede cum se rotunjea mijlocul logodnicei lui, era nevoit să îndure ruşinea usturătoare produsă de ceea ce oamenii presupuneau că se întâmplase? Nu ştim nimic despre bunicii lui Isus. Oare ce-or fi simţit? Să fi reacţionat oare ca părinţii de astăzi ai multor fete nemăritate, cu o răbufnire de furie moralizatoare, urmată de o perioadă de tăcere îmbufnată, până când, în final, ochişorii strălucitori ai micuţului venit pe lume au reuşit să topească gheaţa şi să ducă la un armistiţiu fragil în familie? Sau, cine ştie, poate s-au oferit binevoitor, ca mulţi bunici din zilele noastre, de la oraş, să ia copilul sub ocrotirea lor. Nouă luni de explicaţii jenante, iminenţa unui scandal plutind în aerse pare că Dumnezeu a pregătit împrejurările cele mai umilitoare cu putinţă pentru intrarea Sa în lume, ca şi cum ar fi vrut să evite orice acuzaţie de părtinire. Sunt impresionat de faptul că, atunci când Fiul lui Dumnezeu a devenit fiinţă umană, a respectat toate regulile, nişte reguli aspre: comunităţile mici nu-i tratează cu bunăvoinţă pe băieţii cu paternitate dubioasă. Malcolm Muggeridge observa că în condiţiile de astăzi, când există clinici de planificare familială care oferă modalităţi convenabile de a corecta asemenea "greşeli" dezonorante pentru numele unei familii, "ar fi foarte puţin probabil ca naşterea lui Isus să fie permisă. Sarcina Mariei, în condiţii vitrege şi de la un tată necunoscut, ar reprezenta un caz clar recomandat pentru avort, iar spusele ei, potrivit cărora concepţia s-ar fi realizat ca rezultat al intervenţiei Duhului Sfânt, ar trimite-o urgent într-o clinică de psihiatrie, confirmând necesitatea întreruperii sarcinii. Astfel, generaţia noastră, care are nevoie de un Salvator, poate mai mult decât oricare alta, ar fi prea înclinată spre umanism ca să-I îngăduie să se nască." Fecioara Maria însă, a cărei maternitate nu fusese planificată, a avut o reactie diferită. Ea a auzit spusele îngerului, a cântărit în minte repercusiunile,' după care a răspuns: "Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!" Adesea o lucrare a lui Dumnezeu e cu două tăişuri: o mare bucurie, dar şi o mare durere, iar Maria, prin răspunsul ei direct, le-a primit deopotrivă pe amândouă. Ea a fost prima persoană care avea să-L accepte pe Isus în condiţiile alese de El, indiferent de preţul pe care urma să-I plătească.

Când misionarul iezuit Matteo Ricci a mers în China, în secolul al XVIlea, a luat cu sine obiecte de artă religioasă pentru a prezenta creştinismul unor oameni care nu auziseră niciodată despre el. Chinezii au acceptat repede imaginile înfăţişând-o pe Fecioara Maria cu pruncul în braţe, dar, când le-a arătat imagini ale răstignirii şi a încercat să le explice că Dumnezeulcopil crescuse mare doar pentru a fi omorât, ei au reacţionat cu împotrivire şi oroare. Le plăcea mult Fecioara şi ar fi vrut cu ardoare să se închine mai bine ei decât Dumnezeului răstignit. Revăzând încă o dată teancul meu de felicitări de Crăciun, îmi dau seama că noi, în ţările creştine, facem în mare măsură acelaşi lucru. Ţinem o sărbătoare cuminte, în familie, purificând-o de orice iz de scandal. Mai presus de orice altceva, o epurăm de tot ceea ce ne-ar putea aminti de felul în car~ această poveste începută la Betleem s-a sfârşit la Calvar. In relatările lui Matei şi ale lui Marcu privind naşterea, o singură persoană pare să înţeleagă natura tainică a lucrării începute de Dumnezeu: bătrânul Simeon, cel care a recunoscut în copilaş pe Mesia, şi care a intuit că, în mod sigur, avea să unneze o stare de conflict. "Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stârni împotrivire", a spus el, după care a profeţit că sufletul Mariei va fi străpuns de o sabie. Simeon a simţit oarecum că, deşi Ia suprafaţă nu se schimbaseră prea multe-tiranicul Irod era încă pe tron, trupele romane încă spânzurau mulţi evrei patrioţi, Ierusalimul era încă înţesat de cerşetori-în profunzime, totul se schimbase. Sosise o nouă fortă care avea să submineze puterile lumii. ' La început, Isus n-a părut să reprezinte o ameninţare pentru acele puteri. S-a născut sub domnia lui Cezar Augustus, într-o perioadă în care adia un vânt de speranţă în întreg Imperiul Roman. Mai mult decât oricare alt suveran, Augustus le-a dat oamenilor mari speranţe legate de posibilităţile lui de conducător şi de tot ce-ar fi putut înfăptui ei, ca societate. De fapt, Augustus a fost cel care a împrumutat pentru prima oară din greceşte termenul "evanghelie" sau "veste bună" şi I-a folosit ca emblemă pentru noua ordine mondială reprezentată de domnia sa. Imperiul l-a declarat zeu şi a stabilit ritualuri prin care să fie venerat. Mulţi credeau că regimul său luminat şi stabil va dăinui veşnic, reprezentând soluţia perfectă pentru problema guvernării.

Isus pe care nu L-am cunoscut

Între timp însă, într-un ungher ascuns al imperiului, cronicarii vremii făceau cercetări cu privire la naşterea unui copil cu numele Isus. Informaţiile pe care le avem despre EI provin, în cea mai mare parte, din cele patru cărţi scrise după ce trecuseră ani buni de la moartea Sa, într-o perioadă când mai puţin de 0,5% dintre locuitorii lumii romane auziseră despre El. Autorii acestor biografii ale lui Isus au preluat şi ei cuvântul evanghelie, proclamând o ordine nouă a lumii, o ordine cu totul diferită. În aceste cărţi, numele lui Augustus e menţionat o singură dată, într-o referinţă scurtă, care precizează data unui recensământ care face posibil ca naşterea lui Isus să aibă loc în Betleem. Totuşi, primele evenimente din viaţa lui Isus pot fi privite ca o prefigurare ameninţătoare a războiului care se apropia, un război diferit de toate celelalte de până atunci. Irod cel Mare, împăratul iudeilor, întărise stăpânirea romană la nivel local; ironia istoriei face însă ca numele lui Irod să fie cunoscut în primul rând datorită masacrului copiilor din zona Betleemului. N-am văzut niciodată o felicitare de Crăciun care să înfăţişeze acest camagiu săvârşit de autorităţi, dar nu trebuie să uităm că şi el face parte din seria evenimentelor legate de venirea lui Hristos. Deşi istoria laică nu menţionează această atrocitate, nici unul din cunoscătorii vieţii lui Irod nu se îndoieşte de faptul că acesta ar fi fost în stare de aşa ceva. I-a ucis pe doi dintre cumnaţii săi, pe însăşi soţia sa, Mariamne, precum şi pe doi din propriii săi fii. Cu cinci zile înainte de a muri, a ordonat arestarea a numeroşi supuşi şi a semnat un decret conform căruia aceştia urmau să fie executaţi în ziua morţii sale, scopul fiind acela de a se asigura de existenţa unei adevărate atmosfere de doliu în ţară. Pentru un asemenea despot, o operaţiune de exterminare relativ minoră, în Betleem, nu reprezenta deloc o problemă. De fapt, sub regimul lui Irod, aproape că nu trecea o zi fără să aibă loc o execuţie. Climatul politic din perioada naşterii lui Isus se asemăna cu acela din Rusia anilor '30, din perioada conducerii lui Stalin. Cetăţenii nu aveau voie să se întâlnească în adunări publice. Spionii mişunau peste tot. Poate că în mintea lui Irod, porunca de a ucide copiii din Betleem n-a însemnat decât un act absolut raţional, o acţiune militară de preîntâmpinare, menită să păstreze stabilitatea regatului său, un mod de apărare împotriva invaziei unui intrus cu privire la care se auzeau zvonuri îngrijorătoare. În For the Time Being [Deocamdată], W. H. Auden îşi imaginează ce se va fi petrecut în mintea lui Irod, în timp ce se gândea la ordonarea masacrului:

Astăzi am avut parte de una din acele zile perfecte de iarnă, reci, strălucitoare şi cu totul liniştite, când lătratul unui câine ciobănesc se aude până hăt-departe, munţii înalţi şi semeţi par să se întindă până aproape de zidurile cetăţii, iar mintea se simte atât de trează; astă-seară, de-aici de sus, de la fereastră, din fortăreaţa mea, nu văd nimic pe întreg cuprinsul acestui peisaj magnific de munte şi şes care să arate că imperiul ar fi ameninţat de vreo primejdie mai cumplită decât ar fi cotropirea iadului de nişte cămile care se iau la întrecere sau conspiraţii le puse la cale de gărzile pretoriene ... Ah, de ce nu s-o fi putut naşte nenorocitul ăla de ţânc în altă parte?

Şi astfel, Isus, Hristosul, a venit într-o lume plină de vrajbă şi violenţă, petrecându-şi primii ani de viaţă ascuns în Egipt. Matei notează faptul că tot de evenimentele politice de ordin local au depins şi locurile în care a crescut Isus. După moartea lui Irod cel Mare, un înger l-a înştiinţat pe Iosif că acum se putea întoarce în siguranţă în Israel, avertizându-l totodată să nu se aşeze în regiunea aflată în acea perioadă sub conducerea fiului lui Irod, Arhelau. Astfel, Iosif s-a mutat împreună cu familia sa la Nazaret, în nord, unde a locuit sub domnia lui Antipa, un alt fiu de-al lui Irod, pe care Isus avea să-I numească "vulpea aceea" şi, de asemenea, cel care l-a decapitat pe Ioan Botezătorul. Câţiva ani mai târziu, romanii au luat în stăpânire directă provincia de sud, care cuprindea şi Ierusalimul, unul dintre guvematorii acelei regiuni fiind Pilat din Pont, rămas cunoscut, din păcate, pentru cruzimea lui. Având relaţii sus-puse, Pilat se căsători se cu nepoata lui Cezar Augustus. După spusele lui Luca, Irod Antipa şi guvernatorul roman s-au privit unul pe celălalt ca duşmani până în ziua când soarta a făcut ca ei să hotărască împreună destinul lui Isus. În ziua aceea şi-au dat mâna, sperând să reuşească ceea ce nu reuşise Irod cel Mare, şi anume înlăturarea acelui pretendent ciudat şi, astfel, salvarea împărăţiei. De la început până la sfârşit, conflictul dintre Roma şi Isus a părut să fie cu totul unilateral. Astfel, la acel moment, se presupunea că execuţia lui Isus avea să pună capăt oricărei ameninţări. Tirania avea să câştige şi de această dată. Nimeni nu se gândea la posibilitatea ca Isus să aibă urmaşi plini de tenacitate, care să reziste şi după dezintegrarea Imperiului Roman. Evenimentele legate de Crăciun, redate în colinde, prezentate de copii în scenete, la biserică, sau înfăţişate pe felicitări, ne-au devenit atât de

familiare încât este uşor să pierdem esenţa mesajului din spatele întâmplărilor. După ce mai citesc o dată istorisirile privind naşterea lui Isus, mă întreb: Dacă Isus a venit ca să ni-L descopere pe Dumnezeu, oare ce aflu eu despre El din acest prim Crăciun? Mă surprind cuvintele care-mi vin în minte în timp ce meditez la această întrebare. Smerit, accesibil, dispreţuit, curajos-cuvinte care cu greu par să descrie divinitatea. Smerit. Înainte de Isus, aproape nici un autor barbar nu folosi se acest termen la modul laudativ. Şi totuşi, evenimentele Crăciunului trimit, în mod inevitabil, la ceva care pare să fie, mai degrabă, un paradox: un Dumnezeu smerit. Dumnezeul venit pe pământ n-a descins nici sub forma unei furtuni dezlănţuite, nici a unui foc mistuitor. Aproape de neimaginat, Făcătorul a toate a coborât şi S-a micşorat atât de mult încât a devenit un ovul, o mică sămânţă de-abia vizibilă cu ochiul liber, care s-a divizat şi redivizat până s-a format un embrion, crescând încet, celulă cu celulă, în pântecul unei fete tulburate. "Nemărginirea însăşi închisă în pântecele tău", exclama uluit poetul John Donne. Isus "S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi... S-a smerit", spunea, mai simplu, apostolul Pavel. Îmi amintesc că, odată, în preajma Crăciunului, mă aflam într-o splendidă sală de concerte, ascultând oratoriul Mesia de Handel; întregul cor cânta despre ziua "când slava Domnului se va descoperi". Îmi petrecusem dimineaţa prin muzee, contemplând ceea ce se mai păstrase din fala de odinioară a Angliei-bijuteriile Coroanei, sceptrul din aur masiv al unuia dintre regi, trăsura poleită cu aur a primarului Londrei-şi m-am gândit că astfel de simboluri ale bogăţiei şi puterii trebuie să fi fost şi în mintea celor din vremea lui Isaia, primii care au auzit promisiunea făcută. Nu este, deci, de mirare că, atunci când evreii citeau cuvintele lui Isaia, se gândeau cu multă nostalgie la trecut, la zilele de glorie ale lui Solomon, când "Împăratul a făcut ca argintul să fie tot aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele." Şi totuşi, acest Mesia venit la ei purta un alt fel de glorie, gloria smereniei. ,,«Dumnezeu este mare!», strigătul musulmanilor, reprezenta un adevăr care n-ar fi avut nevoie de nici o fiinţă supranaturală pentru a fi crezut de oameni", scria părintele Neville Figgis. "Faptul însă că Dumnezeu S-a jăc~t mic, acesta este adevărul pe care Isus li l-a dezvăluit oamenilor." Dumnezeul care tuna din ceruri, care putea să comande oştiri şi imperii şi să le mişte cum sunt mişcaţi pionii pe o tablă de şah, acest Dumnezeu şi-a făcut apariţia în Palestina, întrupat într-un prunc care nu putea să vorbească,

să se hrănească, să-şi controleze nevoile fiziologice, un copilaş care depindea în totalitate de adăpostul, hrana şi dragostea oferite de o tânără simplă. În sala de concerte din Londra, căutând cu privirea loja regală în care stătea Majestatea sa cu familia, am apucat să arunc câteva priviri asupra felului neobişnuit în care trec prin viaţă conducătorii lumii acesteia: înconjuraţi de gărzi de corp şi fanfară, gătiţi în haine scumpe şi bijuterii scânteietoare. Regina Elisabeta a II-a vizitase recent Statele Unite, iar reporterii se delectaseră cu prezentarea întregului arsenal folosit cu ocazia acelei vizite: bagajele reginei, cântărind peste o mie opt sute de kilograme, conţineau câte două costume pentru fiecare ocazie, un costum de doliu, în caz că ar fi murit cineva, vreo douăzeci de kilograme de bijuterii şi accesorii, şi o învelitoare din piele albă de ied pentru scaunul toaletei. Îşi adusese cu ea coafeza personală, doi valeţi şi o suită de alţi însoţitori. scurtă vizită într-o ţară străină a unui cap încoronat poate costa pe puţin douăzeci de milioane de dolari. Într-un contrast izbitor, vizita lui Dumnezeu pe pământ a început într-un grajd, fără servitori şi fără alt loc care să servească de culcuş împăratului abia născut decât o iesle. Într-adevăr, evenimentul care a împărţit istoria şi chiar calendarul nostru în două s-a petrecut mai mult sub ochii animalelor, decât sub cei ai oamenilor. S-ar fi putut întâmpla să fie călcat de vreun măgăruş. "Cât de liniştit, atât de liniştit, minunatul dar ni se oferă." Preţ de o clipă, cerul s-a luminat de prezenţa îngerilor, dar cui i s-a dezvăluit măreaţa privelişte? Câtorva ţărani fără carte care păzeau tunnele altora, unor "nimeni" de la periferia societăţi. Păstorii erau atât de rău văzuţi, încât evreii mai de soi îi încadrau în aceeaşi categorie cu a "păgânilor", nedându-le voie să intre decât în curţile exterioare ale templului. Dumnezeu însă i-a socotit pe ei drept oamenii cei mai potriviţi pentru a lua parte la sărbătorirea naşterii Aceluia care urma să fie cunoscut drept prietenul păcătoşilor. În poezia lui Auden, magii de la răsărit spun: ,,0, acum şi aici călătoria noastră fără de sfârşit se Încheie." Păstorii, la rândullor, spun: ,,0, acum şi aici călătoria noastră fără de sfârşit începe." Căutarea înţelepciunii lumeşti ia sfârşit; adevărata viaţă, însă, de-abia acum începe. Accesibil. S-ar putea ca noi, crescuţi fiind într-o tradiţie a rugăciunii personale, să nu apreciem îndeajuns schimbarea realizată de Isus în ce priveşte modul de raportare a omului la divinitate. Hinduşii aduc jertfe Ia templu. Musulmanii, când îngenunchează, se apleacă atât de jos încât ating pământul cu fruntea. De fapt, în majoritatea tradiţiilor religioase frica

°

reprezintă sentimentul principal prezent în momentul apropierii de Dumnezeu. Cu siguranţă că evreii asociau închinarea cu frica. Rugul aprins al lui Moise, cărbunii încinşi ai lui Isaia, vedeniile nepământene ale lui Ezechiel-cel ce fusese "binecuvântat" cu o întâlnire directă cu Dumnezeu se aştepta să rămână după aceasta ars sau cu faţa strălucitoare, sau, poate, pe jumătate olog, ca Iacov. Şi aceştia se puteau considera norocoşi. Copiii evrei învăţau, de asemenea, istorioare cu privire la muntele sfânt din pustie unde şi-ar fi găsit sfârşitul oricine se atingea de el. Era destul să te apropii de chivotullegământului într-un fel neîngăduit şi erai un om mort. Tot aşa, dacă pătrundeai în Sfânta Sfintelor, nu mai ieşeai viu de-acolo. Însă, printre oamenii care delimitaseră în templu un loc preasfânt pentru Dumnezeu şi care se temeau să-I rostească numele, Dumnezeu şi-a făcut apariţia într-un mod foarte surprinzător, venind ca un copilaş, într-o iesle. Ce poate fi mai puţin înfricoşător decât un nou-născut, cu mânuţele strâns înfăşate pe lângă trupul plăpând? Prin Isus, Dumnezeu a găsit o modalitate de relaţionare cu omul care să nu implice frica. Într-adevăr, frica nu prea dăduse niciodată roade. Vechiul Testament consemnează mult mai multe puncte slabe decât reuşite. Era nevoie de un nou tip de apropiere, de un legământ nou, ca să folosesc cuvintele Scripturii, de un legământ care să nu lărgească şi mai mult prăpastia imensă dintre Dumnezeu şi om, ci să întindă o punte peste ea. O prietenă de-a mea pe nume Kathy folosea ghicitori ca să-I ajute pe copilul ei de şase ani să înveţe animalele. Când a venit rândullui, copilul a spus: "Mă gândesc la un mamifer. E mare şi face minuni." Kathy a stat puţin pe gânduri, apoi s-a dat bătută. "Nu ştiu." "E Isus!", a zis tiul ei, triumfător. Kathy mi-a spus că, atunci, răspunsul i s-a părut lipsit de respect, dar mai târziu, gândindu-se la el, şi-a dat seama că fiul ei ajunsese la o înţelegere tulburătoare a profunzimilor întrupării: Isus, un mamifer! Eu am înţeles mai bine ce înseamnă întruparea când am avut un acvariu cu apă sărată. Am descoperit că întreţinerea unui acvariu marin nu e o sarcină uşoară. Trebuia să folosesc un laborator chimic mobil pentru a monitoriza nivelul azotatului precum şi cantitatea de amoniac. Pompam înăuntru vitamine, antibiotice şi medicamente din gama sulfamidei, şi destule enzime ca să facă până şi o piatră să crească. Filtram apa prin fibră de sticlă şi o expuneam la lumină cu raze ultraviolete. S-ar putea crede că peştii mei, datorită acestei energii consumate în favoarea lor, erau cel puţin recunoscă-

tori. Nicidecum. De fiecare dată când umbra mea se ivea deasupra acvariului, dispăreau brusc, adăpostindu-se în scoica cea mai apropiată. Arătau faţă de mine un singur "sentiment": acela de frică. Deşi ridicam capacul şi lăsam mereu să cadă înăuntru hrană, de trei ori pe zi, reacţia lor, la fiecare vizită de-a mea, era un semn sigur al faptului că nu vedeau altceva în acţiunile mele decât intenţii de a-i chinui. Nu reuşeam să-i conving de adevăratele mele intenţii. Pentru peştii mei, eu eram divinitatea. Eram prea mare pentru ei, acţiunile mele erau de neînţeles. În faptele mele milostive vedeau adevărate acte de cruzime; priveau încercările mele de vindecare drept acţiuni distrugătoare. Am început să înţeleg că, pentru a le schimba aceste percepţii, ar fi fost nevoie de un fel de întrupare. Ar fi fost nevoie să mă fac peşte şi să le "vorbesc" într-o limbă pe care ei s-o înţeleagă. O fiinţă umană devenită peşte nu este însă nimic în comparaţie cu întruparea lui Dumnezeu într-un prunc. Şi totuşi, după cum spun Evangheliile, aceasta este ceea ce s-a întâmplat la Betleem. Dumnezeu, care crease materia, S-a întrupat în ea, aşa cum un pictor ar deveni un punct pe pânza pe care o pictează, sau un dramaturg un personaj în propria piesă. Dumnezeu a scris o poveste, folosind doar personaje reale, din paginile istoriei reale. Cuvântul S-a făcut trup. Dispreţuit. Mă înfior chiar şi numai scriind acest cuvânt, şi mai ales când îl asociez cu Isus. Ideea pe care o transmite este aceea de multă cruzime, el derivând probabil de la luptele cu câini [termenul din limba engleză este underdog, şi s-ar putea traduce cu aproximaţie călcat în picioare, under (sub) şi dog (câine) - n. tr.] şi asociindu-se, în decursul timpului, învinşilor şi victimelor previzibile ale unor nedreptăţi. Şi totuşi, citind istorisirile despre naşterea lui Isus, nu pot decât să ajung la concluzia că, deşi lumea poate înclina spre cei bogaţi şi puternici, Dumnezeu înclină spre cei umili şi dispreţuiţi. "A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale," spunea Maria în cântarea el. Laszlo Tokes, pastorul român a cărui persecuţie a indignat o ţară întreagă şi a grăbit izbucnirea revoltei împotriva conducătorului comunist Ceauşescu, povesteşte despre o încercare de a pregăti o predică de Crăciun pentru biserica pe care o păstorea. Miliţia regimului îi aresta pe dizidenţi şi în toată ţara izbucniseră acte de violenţă. Temându-se pentru viaţa sa, Tokes a

Isus pe care nu L-am cunoscut

încuiat uşile, s-a aşezat jos şi a citit din nou din Evangheliile lui Matei şi Luca. Spre deosebire de cei mai mulţi pastori care urmau să predice cu ocazia acelui Crăciun, el şi-a ales ca text versetele care descriau masacrul copiilor nevinovaţi poruncit de Irod. Acesta, a considerat pastorul, era singurul pasaj care le putea vorbi cel mai direct enoriaşilor săi. Opresiune, teamă şi violenţă, starea jalnică de fiecare zi a celor dispreţuiţi şi călcaţi în picioare, ei pe toate acestea le înţelegeau foarte bine. A doua zi, de Crăciun, s-a aflat vestea că Ceauşescu fusese arestat. Clopotele bisericilor au bătut şi toată România a fost cuprinsă de bucurie. Mai căzuse un Irod! Rememorând acele zile, Tokes spune: "Toate evenimentele legate de povestea Crăciunului aveau acum, pentru noi, o dimensiune nouă, strălucitoare, o dimensiune a istoriei înrădăcinate în realitatea vieţilor noastre ... Pentru aceia dintre noi care le-au trăit, zilele Crăciunului din 1989 au reprezentat o podoabă bogată, grăitoare, aşezată alături de istorisirea Crăciunului, o vreme când providenţa lui Dumnezeu şi nebunia răutăţii umane păreau la fel de uşor de cuprins precum lumina soarelui şi a lunii care învălui a dealurile nesfârşite ale Transilvaniei." Pentru prima dată, după patruzeci de ani, România a celebrat Crăciunul ca pe o sărbătoare publică. Poate că modalitatea cea mai bună de a percepe natura umilă, dispreţuită, a întrupării este aceea de a o transpune în termeni la care ne putem relationa noi, cei de azi. O mamă necăsătorită, fără casă, a fost forţată de împrejurări să caute adăpost în timp ce se afla în călătorie pentru a se supune cerinţelor împovorătoare impuse de un guvern colonial. Locuia într-o ţară care se afla în curs de refacere în urma unor războaie civile devastatoare şi în care încă mai existau tulburări-o situaţie similară cu acelea din Bosnia, Ruanda, sau Somalia din zilele noastre. Întocmai ca în cazul a jumătate dintre mamele care nasc în zilele noastre, copilul a văzut lumina zilei în extremitatea vestică a Asiei, poate cel mai neprimitor colţ de lume pentru micuţul ei nou-născut. Fiul ei a ajuns să trăiască o viaţă de refugiat, în Africa, continentul pe care se găsesc, încă, cei mai mulţi refugiaţi. Mă întreb ce-o fi simţit Maria, de-a lungul anilor grei petrecuţi în Egipt, amintindu-şi de acea cântare de mărire care îi venise pe buze. Pentru un evreu, Egiptul însemna amintirea glorioasă a unui Dumnezeu puternic care făcuse armata faraonului una cu pământul, şi le adusese eliberarea; şi acum, iat-o pe Maria acolo, deznădăjduită, o străină într-o ţară străină, ascunzându-se de autorităţile din propria ţară. Era oare cu putinţă ca pruncul ei

atât de vânat, de neajutorat, un veşnic fugar, să împlinească speranţele extraordinare ale poporului ei? Chiar şi limba maternă a familiei aduna în ea amintiri privind statutul lor de dispreţuiţi: Isus vorbea aramaica, o limbă folosită în comerţ, foarte apropiată de arabă, fapt ce amintea în mod dureros de subjugarea evreilor de către alte imperii. Nişte magi străini (venind probabil din regiunea care corespunde Irakului de azi), veniseră să-L viziteze pe Isus, dar aceşti oameni erau consideraţi "necuraţi" de către evreii vremii. În mod natural, aşa cum făceau toţi demnitarii, ei au trecut mai întâi pe la împăratul care domnea la Ierusalim. Irod însă nu ştia nimic despre copilul născut în Betleem. După ce au văzut pruncul şi şi-au dat seama cine era el, aceşti vizitatori au încălcat legea, adică l-au înşelat pe Irod, întorcându-se acasă pe un alt drum, pentru a-L proteja pe copil. Aleseseră să fie de partea lui Isus, ajungând astfel să fie împotriva celor puternici. Crescând, Isus a început să fie sensibil, la modul cel mai profund, faţă de cei săraci, neputincioşi şi oprimaţi-pe scurt, faţă de cei umili şi dispreţuiţi. Există astăzi dezbateri între teologi, aceştia încercând să decidă dacă este potrivită sau nu folosirea expresiei "opţiunea preferenţială a lui Dumnezeu pentru cei săraci" drept o modalitate de a descrie preocuparea lui Dumnezeu pentru cei marginalizaţi. Însă, din moment ce Dumnezeu Însuşi şi-a pregătit împrejurările în care avea să Se nască pe pământ-lipsit de putere şi bogăţie, fără drepturi, dispreţuit-opţiunile Lui preferenţiale nu mai au nevoie de alte explicaţii. Curajos. În 1993 am citit o ştire despre o "apariţie a lui Mesia" în zona Crown Heights, din Brooklyn, New York. În Crown Heights locuiesc douăzeci de mii de evrei din gruparea hasidică Lubavici, dintre care, în 1993, mulţi credeau că Mesia se afla printre ei, în persoana lui Rabi Menachem Mendel Schneerson. Vestea despre apariţia în public a rabinului s-a răspândit ca fulgerul pe străzile din Crown Heights, iar Lubavicii, în hainele lor negre şi cu favoriţii cârlionţaţi, au dat fuga spre sinagoga unde se ruga, în mod obişnuit, rabinul. Cei mai norocoşi, care probabil comunicau între ei prin radio-emiţătoare, au pornit-o primii, începând să alerge spre sinagogă din clipa în care au simţit o vibraţie uşoară. S-au îngrămădit cu sutele într-o sală mare, înghiontindu-se unii pe alţii şi căţărându-se chiar şi pe stâlpi, pentru a face mai mult loc. În încăpere s-a creat o atmosferă de aşteptare şi frenezie, întâlnită,

Isus pe care nu L-am cunoscut

în mod normal, numai cu ocazia unui mare eveniment sportiv, însă nu şi la un serviciu religios. Rabinul avea nouăzeci şi unu de ani. Suferise cu un an în urmă un accident cerebral, iar de atunci nu mai putea vorbi. Când, în cele din urmă, s-a tras cortina, cei îngrămădiţi în sinagogă au văzut un bătrân firav, cu barbă lungă, care nu prea reuşea altceva decât să facă din mână, să clatine din cap şi să mişte din sprâncene. Nimeni, însă, dintre cei adunaţi nu părea să fie deranjat de asta, şi toţi cântau într-un glas "Să trăieşti, stăpânul nostru, învăţătorul nostru, rabinul nostru, Împărat, Mesia, acum şi în veci!", scandând la nesfârşit, tot mai tare, până când Rabi a făcut un gest uşor, delicat, cu mâna, şi cortina l-a ascuns vederii. Mulţimea s-a îndepărtat încet, savurând momentul, într-o stare de extaz*. Când am citit prima dată această ştire, era cât pe ce să izbucnesc în râs. Oare pe cine încercau oamenii aceia să păcălească-un Mesia nonagenar şi mut în Brooklyn? Şi apoi mi-am dat brusc seama: reacţionam faţă de Rabi Schneerson exact aşa cum reacţionaseră şi cei din primul secol faţă de Isus. Un Mesia din Galileea? Un biet fecior de tâmplar? Descosiderarea pe care am simţit-o citind despre Rabi şi despre urmaşii lui fanatici m-a făcut să-mi dau oarecum seama de reacţiile cu care S-a confruntat Isus de-a lungul vieţii Sale. Vecinii se întrebau: "Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?" Alţi compatrioţi Îl batjocoreau, zicând: "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" Chiar şi familia Lui încerca să-L ţină la distanţă de oameni, crezând că e nebun. Mai marii religioşi încercau să-L ucidă. Cât despre mulţimea nestatornică a celor de rând, o dată ziceau că "are drac şi că e nebun", o dată încercau să-L facă împărat cu forţa. Cred că a fost nevoie de curaj pentru ca Dumnezeu să lase deoparte puterea şi slava şi să vină printre fiinţele umane care urmau să-L întâmpine cu acelaşi amestec de dispreţ şi scepticism pe care l-am simţit şi eu când am auzit pentru prima oară de Rabi Schneerson din Brooklyn. A fost nevoie de curaj ca să rişte să coboare pe o planetă cunoscută pentru violenţa ei, în mijlocul unui neam cunoscut pentru faptul de a-şi fi respins profeţii. Oare ce alt lucru mai temerar ar fi putut Dumnezeu să facă pentru om? *Rabi Schneerson a murit În iunie, 1994. Mulţi dintre membrii grupării Lubavici aşteaptă şi azi Învierea lui În trup.

De curaj a fost nevoie şi în prima noapte, în Betleem. Cum S-a simţit Dumnezeu-Tatăl în noaptea aceea, neajutorat, ca orice tată pământesc, privindu-şi Fiul, mânjit de sânge, venind într-o lume crudă şi rece? Îmi răsună în minte versuri din două colinde. Una dintre ele-"Micul Domn Isus nu scoate nici un scâncet"-mi se pare un fel de versiune cenzurată a evenimentelor petrecute în Betleem. Îmi imaginez că Isus a plâns ca orice alt copil în noaptea în care a venit pe lume, o lume care urma să-I dea multe motive de plâns, mai târziu, ca adult. Din cea de-a doua, ,,0, Betleem, oraş micuţ", un vers pare astăzi la fel de adevărat, într-un sens foarte profund, ca şi acum două mii de ani: "Toate speranţele şi temerile omenirii stau pe umerii Tăi în seara aceasta." "Creştinismul e singura dintre credinţe care a adăugat curajul la virtuţile Creatorului", spunea G. K. Chesterton. Nevoia de un asemenea curaj a apărut o dată cu prima noapte petrecută de Isus pe pământ şi nu a dispărut decât o dată cu ultima. Mai este încă o perspectivă a Crăciunului, pe care n-am văzut-o niciodată ilustrată pe vreo felicitare, probabil pentru că nici un artist, nici chiar William Blake, n-a putut s-o surprindă aşa cum este ea de fapt. Apocalipsa 12 trage cortina pentru a ne lăsa să aruncăm o privire asupra Crăciunului, aşa cum trebuie să fi arătat el din acel loc mult mai îndepărtat chiar decât Andromeda: Crăciunul din perspectiva lumii îngerilor. Această istorisire diferă, în mod radical, de cele din Evanghelii. Apocalipsa nu pomeneşte nici de păstori, nici de vreun împărat care omoară prunci; dimpotrivă, ea înfăţişează un balaur care duce, în ceruri, o luptă aprigă. femeie învăluită în soare şi purtând pe cap o cunună din douăsprezece stele, ţipă în chinurile facerii. Deodată, apare un uriaş balaur roşu, trăgând după el cu coada o treime din stelele cerului şi aruncându-Ie pe pământ. Se ghemuieşte hulpav la picioarele femeii, aşteptând cu înfrigurare să-i devoreze copilul de-ndată ce acesta va se naşte. În ultima clipă, nou-născutul este apucat şi dus la loc sigur, femeia fuge în pustie, iar apoi începe un război care cuprinde întreg universul. Apocalipsa este o carte ciudată, din orice perspectivă am privi-o, iar cititorii ei trebuie să-i înţeleagă stilul propriu ca să priceapă sensul acestui spectacol extraordinar. În viaţa de fiecare zi se desfăşoară două istorii paralele, una pe pământ şi una în ceruri. Apocalipsa însă le are în vedere pe amândouă, permiţând o scurtă privire în culise. Pe pământ se naşte un copil,

°

Isus pe care nu L-am cunoscut

un împărat aude zvonindu-se despre asta şi porneşte în căutarea lui. În ceruri începe Marea Invazie, o incursiune temerară organizată de conducătorul fortelor binelui la scaunul de domnie al răului. John Milton a zugrăvit această perspectivă în mod grandios în Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit, poeme care se centrează asupra cerului şi pământului, pământul fiind doar un câmp de luptă pentru ciocnirile dintre cele două forte. Autorul modem J. B. Phillips a încercat şi el să redea o astfel de perspectivă, adoptând un stil epic ceva mai moderat şi, cu ocazia Crăciunului trecut, m-am întors la cele imaginate de Phillips pentru a încerca să scap de perspectiva mea pământească. În versiunea lui Phillips, un înger mai vârstnic îi arată unui înger foarte tânăr splendorile universului. Cei doi privesc galaxii şi sori învăpăiaţi rotindu-se, apoi străbat în goană distanţele infinite ale spaţiului, până când, în cele din urmă, intră într-o galaxie anume, care numără cinci sute de miliarde de stele. În timp ce se apropiau de steaua pe care noi o numim Soarele, precum şi de planetele care se învârteau în jurul ei, îngerul bătrân arătă spre o sferă mică, aproape neînsemnată, care se învârtea în jurul propriei axe foarte încet. Îngerului tânăr, a cărui minte era plină de măreţia şi gloria celor văzute până atunci, planeta i se păru la fel de neinteresantă ca o minge de tenis murdară. "Vreau să priveşti, în mod special, spre planeta aceea", îi spuse îngerul mai bătrân îngerului tânăr, arătând cu degetul. "Mie mi se pare tare mică şi cam murdară", spuse îngerul tânăr. "Ce o face atât de deosebită?" Când am citit povestirea lui Phillips, m-am gândit la fotografiile trimise pe pământ de astronauţii de pe Apollo, care, în descrierea făcută planetei noastre, vorbeau de un corp "sferic, frumos şi mic", un glob colorat în nuanţe de albastru, verde şi arămiu, suspendat în spaţiu. Mai târziu, Jim LoveIl, reflectând asupra acestei descrieri, spunea: "Era doar un alt corp, într-adevăr, cam de patru ori mai mare decât Luna. Dar acolo, pe sfera aceea, era toată speranţa şi toată viaţa şi toate lucrurile pe care le cunoşteau şi le iubeau membrii echipajului de pe Apollo 8. Astfel, pentru ei, acesta era lucrul cel mai frumos care se putea vedea pe tot întinsul cerului." Acesta este punctul de vedere al unei fiinţe umane. Îngerului tânăr însă pământul nu i s-a părut chiar atât de impresionant. Îl asculta, neîncrezător şi uluit, pe îngerul bătrân povestindu-i că această

planetă, mică, neînsemnată vizitată.

şi nu foarte curată, era renumita

Planetă

"Vrei să spui că marele şi slăvitul nostru Domn ... a coborât în persoană pe această mingiuţăjalnică? De ce-ar face El una ca asta?"... Îngerul tânăr s-a strâmbat dezgustat. "Vrei să spui", a reluat el, "că S-a înjosit într-atât încât a devenit una dintre creaturile acelea care mişună şi se târăsc pe sufrafaţa mingii ăleia plutitoare?" "Întocmai, şi mă îndoiesc că I-ar face plăcere să te audă că le numeşti «creaturi care mişună şi se târăsc». Pentru că, oricât de ciudat ni s-ar părea nouă, El le iubeşte. A coborât la ele, le-a vizitat pentru a le ridica, aşa încât să devină şi ele ca El." Privirile îngerului tânăr îşi pierdură orice expresie. Un astfel de gând aproape că depăşea puterea lui de înţelegere. Şi mai că depăşeşte şi puterea mea de înţelegere, dar accept, totuşi, că această idee reprezintă cheia înţelegerii Crăciunului, ea fiind, de fapt, piatra de boltă a credinţei mele. Ca şi creştin, cred că trăim în lumi paralele. Una dintre lumi este formată din dealuri şi lacuri şi grajduri şi împăraţi şi păstori ce-şi păzesc noaptea oile. Cealaltă e alcătuită din îngeri şi forţe malefice şi, undeva, departe, din nişte locuri numite rai şi iad. Într-o noapte friguroasă, întunecată, între dealurile unduitoare ale Betleemului, cele două lumi s-au întâlnit, ciocnindu-se dramatic la o răscruce de drumuri. Dumnezeu, în care nu există nici înainte, nici după, a intrat în timp şi spaţiu. Dumnezeu, care nu cunoaşte margini, S-a supus unor limite şocante, intrând în pielea unui copil, acceptând limitările înfricoşătoare ale mortalităţii. "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea", va scrie, mai târziu unul dintre apostoli; "El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Dar puţinii martori oculari din noaptea de Crăciun n-au observat nimic din toate acestea. Au văzut doar un copilaş, care lupta să respire într-un trup omenesc care până atunci îi fusese complet străin. Oare poate fi adevărată povestea asta din Betleem, cu un Creator care coboară să se nască pe o planetă mică? Dacă da, atunci, cu siguranţă, e o poveste fără de seamăn. N-ar trebui, atunci, să ne mai întrebăm niciodată dacă ceea ce se întâmplă pe această biată sferă, mică şi murdară, planeta noastră, are vreo importanţă pentru restul universului. N-ar trebui să ne mire prea tare că un cor îngeresc a izbucnit într-un cântec spontan, tulburând nu doar câţiva păstori, ci întreg universul.

3 Origini: Rădăcini evreieşti In pamant evreiesc

/\

v

/\

•

În comunitatea de albi anglo-saxoni protestanţi [WASP, White AngloSaxon Protestant, în engleză - n.tr.] în care am crescut în Atlanta, Georgia, n-am cunoscut nici măcar un singur evreu. Pe evrei mi-i imaginam ca pe nişte străini cu accent neobişnuit, purtând pălării ciudate, care trăiau în Brooklyn sau într-o altă zonă îndepărtată unde studiau fie psihiatria, fie muzica. Auzisem că exista o legătură între ei şi cel de-al doilea război mondial, dar ştiam prea puţine despre Holocaust. Eram convins că aceşti oameni nu aveau nimic în comun cu acel Isus pe care Îl cunoşteam eu. Pe la douăzeci de ani m-am împrietenit cu un fotograf evreu, care mi-a spulberat multe dintre ideile greşite pe care le aveam cu privire la poporul lui. Într-o seară, mi-a povestit până noaptea târziu ce-a însemnat să-şi piardă douăzeci şi şapte dintre membrii familiei în Holocaust. Apoi mi-a prezentat scriitori evrei ca Elie Wiesel, Chaim Potok, Martin Buber şi.alţii. După ce m-am familiarizat cu scrierile acestora, am început să citesc Noul Testament cu alţi ochi. Cum de-mi scăpase! Originile autentic evreieşti ale lui Isus te frapează de la prima propoziţie a Evangheliei după Matei, care Îl prezintă ca fiind "fiul lui David, fiul lui Avraam". În biserică afirmăm că Isus este "Unul născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii... Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Această afirmaţie cuprinsă în Crez se găseşte la distanţă de ani-lumină de

relatările din Evanghelii care ni-L înfăţişează pe Isus crescând Într-o familie dintr-o aşezare rurală denumită Nazaret. Relativ recent am aflat că nici măcar evreii converti ţi-care I-ar fi atribuit lui Isus origini autentic evreieşti-n-au fost invitaţi la Conciliul de la Calcedon unde s-a formulat CrezuI. Noi, neevreii, ne găsim permanent în pericolul de a nu sesiza nici originile evreieşti ale lui Isus, nici umanitatea Lui. Din perspectivă istorică, noi suntem cei care l-am cooptat pe Isus al/ar. Cunoscându-L tot mai mult pe Isus, mi-am dat seama că EI nu şi-a petrecut viaţa printre evrei în primul secol numai pentru a-i salva pe americani în secolul XX. Isus este singurul din toată istoria omenirii care a avut privilegiul de a alege unde şi când să se nască, şi a ales o familie de evrei credincioşi dintr-o provincie îndepărtată a unui imperiu păgân. Nu-L pot înţelege pe Isus independent de originile Lui evreieşti, aşa cum nu-I pot înţelege pe Gandhi independent de identitatea lui indiană. Trebuie să mă întorc foarte mult în timp, pentru a-L portretiza pe Isus ca pe un evreu din primul secol, în haină cu fiJacterii şi cu sandalele prăfuite, străbătând drumurile Palestinei. Martin Buber spunea: "Noi, evreii, ÎI cunoaştem pe Isus sub imperiul impulsurilor şi al sentimentelor create de identitatea Sa esenţial evreiascărealităţi inaccesibile neevreilor." Şi avea dreptate. Pentru a înţelege viaţa lui Isus, ca de altfel a oricui, trebuie să cunoşti câte ceva despre cultura, familia şi provenienţa lui. Credincios acestui principiu, Matei nu-şi începe Evanghelia cum aş fi fost tentat eu să încep, cu un anunţ publicitar de genul: "Această carte îţi va schimba viaţa", ci începe cu genealogia lui Isus, o înşiruire aridă de nume. Matei a ales nume reprezentati ve din patruzeci şi două de generaţii de evrei pentru a demonstra că Isus se trage dintr-o spiţă regală. Asemeni descendenţilor de condiţie modestă ai regalităţii europene detronate, familiile de ţărani din care proveneau Iosif şi Maria puteau foarte bine să-şi aibă rădăcinile printre strămoşii iluştri ai neamului, ca, de pildă, David, cel mai mare împărat al Israelului, sau Avraam, fondatorul liniei genealogice. * Isus a crescut în timpul perioadei de rebeliune a "mândriei evreieşti". Ca o reacţie în faţa presiunii de a îmbrăţişa cultura greacă, evreii au început să

* Lista de nume din Evanghelia după Matei ne dezvăluie anumite secrete. Să ne gândim la femeile menţionate (o raritate în genealogiile evreieşti). Trei din patru sunt străine, ceea ne-ar putea sugera promisiunea universală oferită prin Isus. În vinele lui Mesia, un evreu, a

adopte nume de pe vremea patriarhilor şi a exodului din Egipt (exact ca unii etnici americani care dau copiilor lor nume africane sau hispanice). Astfel că Maria vine de la Miriam, sora lui Moise, iar lui Iosif i s-a dat numele unuia dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, ca şi celorlalţi patru fraţi ai Săi. Însuşi numele lui Isus vine de la !asua-"EI va mântui"-, un nume comun în acele zile. (După cum ne arată listele de jucători ale marilor ligi de basebalJ, numele de Jesus este încă popular printre latino-americani.) Banalitatea lui, exact ca numele de Bob şi Joe din zilele noastre, trebuie să fi zgâriat urechile evreilor din primul secol care ÎI ascultau vorbind. Evreii nu pronunţau Numele lui Dumnezeu, cu excepţia Marelui Preot, şi acesta o făcea doar o singură dată pe an. Şi astăzi, evreii ortodocşi scriu cu atenţie doar prima şi ultima literă a acestui nume. Pentru oamenii crescuţi într-o asemenea tradiţie, ideea că o persoană obişnuită cu un nume comun ca Isus putea fi Mântuitorullumii şi Fiul lui Dumnezeu părea de-a dreptul scandaloasă. Pentru Numele lui Dumnezeu, Isus era om, fiul Mariei, şi-atâta tot! Semnele originii evreieşti a lui Isus se întâlnesc peste tot în Evanghelii. La opt zile a fost circumcis. Singura scenă din copilăria Sa descrie în mod semnificativ participarea familiei Lui la o sărbătoare în Ierusalim, ceea ce a însemnat absenţa lor de acasă timp de mai multe zile. Ca adult, Isus S-a închinat în sinagogă şi la Templu, a practicat obiceiurile evreieşti şi a vorbit în termeni pe care evreii îi înţelegeau. Chiar şi controversele Sale cu unii evrei ca, de pildă, fariseii, subliniază faptul că aceştia se aşteptau ca EI să împărtăşească valorile lor şi să se comporte ca ei. După cum remarcă teologul german Jurgen Moltmann, dacă Isus ar fi trăit în timpul celui de-al treilea Reich, mai mult ca sigur că ar fi fost stigmatizat la fel ca restul evreilor şi trimis la camerele de gazare. Pogrom a existat şi în vremea Lui-masacrul copiilor poruncit de Irod-şi ţinta acestuia a fost chiar El. Un prieten rabin a făcut observaţia că cei mai mulţi creştini înţeleg a curs şi sângele altor neamuri. Tamar, o văduvă fără copii, s-a deghizat în prostituată şi l-a sedus pe socrul ei, iar copiii născuţi de ea au făcut parte din genealogia lui Isus. Rahav era prostituată. Iar "nevasta lui Urie", sau Batşeba, un capriciu al lui David, a fost cea care a stârnit cel mai mare scandal la curţile împărăteşti din vremea Vechiului Testament. Aceşti strămoşi cu reputaţie îndoielnică ne arată că Isus a descins de bunăvoie într-o istorie umană pătată. Prin contrast, Irod cel Mare, împăratul care domnea la naşterea lui Isus, şi-a distrus arhivele care consemnau spiţa lui de neam, din orgoliul de a nu putea fi comparat cu alţii.

strigătul lui Isus de pe cruce, "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?" ca pe un moment de luptă profundă între Tată şi Fiu, pe când evreii înţeleg aceste cuvinte ca pe strigătul de moarte al unei alte victime dintre evrei. Cu siguranţă, Isus nu a fost nici primul şi nici ultimul evreu care şi-a strigat durerea prin cuvinte din Psalmi în timpul supliciului Său. Cu toate acestea, la câteva generaţii după Isus s-a produs o ciudată inversiune. Cu rare excepţii, evreii au încetat să-L mai urmeze şi Biserica s-a constituit în întregime din alte popoare. Ce s-a întâmplat? Îmi este clar că Isus nu a corespuns aşteptărilor pe care evreii le aveau de la Mesia. Este imposibil să exagerezi importanţa cuvântului Mesia printre evreii credincioşi. Sulurile de la Marea Moartă descoperite în 1947 confirmă că întreaga comunitate din Qumram aştepta sosirea iminentă a unei figuri mesianice, rezervându-i zilnic un loc liber la masă. Evreii credeau cu tărie că dintr-o mică provincie rătăcită printre marile puteri se va naşte un conducător mondial, oricât ar fi părut de îndrăzneţ acest gând. Aşteptau un împărat care avea să readucă gloria poporului evreu. În timpul vieţii lui Isus, în ţară era o atmosferă de revoltă. Periodic apărea câte un pseudo-mesia pentru a conduce revolte care erau înăbuşite în sânge. Un exemplu este cel al profetului numit "Egipteanul", care a atras mulţimea în deşert unde a proclamat că zidurile Ierusalimului vor cădea la porunca lui. Guvernatorul roman a trimis un detaşament de soldaţi care a ucis atunci patru mii de rebeli. Când s-a răspândit vestea că un alt profet a apărut în deşert, mu1ţimile s-au adunat să vadă un om sălbatic îmbrăcat în haină din păr de cămilă. "Nu sunt eu Hristosul [Mesia]", repeta Ioan Botezătorul, după care le dădea speranţe mai mari vorbindu-le despre Cel ce urma să vină. Întrebarea lui Ioan adresată lui Isus: "Tu eşti Acela ce trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul?" era întrebarea şoptită de buzele tuturor evreilor în acele vremuri. Toţi profeţii evrei învăţaseră poporul că, într-o zi, Dumnezeu Îşi va instaura Împărăţia pe pământ, de aceea zvonurile despre "Fiul lui David" aprindeau speranţele evreilor. Dumnezeu le va dovedi personal că nu i-a uitat. Aşa cum striga Isaia: ,,01 De ai despica cerurile şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta ... (şi) ar tremura neamurile înaintea Ta." Când a apărut însă pe scenă Cel spre care arăta Ioan , nici muntii , nu s-au topit, nici popoarele pământului n-au tremurat înaintea Lui. Isus nu a împlinit nici pe departe speranţele evreilor. Dimpotrivă, după numai o

generaţie, romanii au ras Ierusalimul de pe faţa pământului. Tânăra biserică creştină a înţeles distrugerea Templului ca pe un semn al anulării legământului dintre Dumnezeu şi Israel, iar după primul secol puţini evrei s-au mai convertit la creştinism. Creştinii şi-au însuşit Scripturile evreieşti, redenumindu-Ie "Vechiul Testament" şi au pus capăt celor mai multe obiceiuri evreieşti. Respinşi de biserică, acuzaţi de moartea lui Isus, unii evrei au început o campanie împotriva creştini lor. Au răspândit zvonul că Isus este progenitura nelegitimă a Mariei, rezultată dintr-o aventură amoroasă cu un soldat roman, şi au scris o parodie grosolană a Evangheliilor. Isus a fost executat în ajunul Paştelor, spune o relatare, pentru că "a practicat vrăjitoria, a amăgit şi a dus în rătăcire Israelul". Omul a cărui naştere a fost celebrată de îngeri cu proclamaţii de pace a adus dezbinarea în istoria omenirii. Cu câţiva ani în urmă, m-am întâlnit la New Orleans cu zece creştini, zece evrei şi zece musulmani. Psihiatrul M. Scott Peck ne-a invitat acolo pentru a experimenta posibilitatea de a depăşi diferenţele dintre noi suficient de mult pentru a putea crea o comunitate. Fiecare grup a ţinut un serviciu religios-musulmanii vineri, evreii sâmbătă şi creştinii duminică-iar ceilalţi erau invitaţi să asiste. Serviciile au dovedit similitudini frapante, lucru care ne-a silit să ne aducem aminte că cele trei ctedinţe au multe în comun. Probabil că intensitatea sentimentelor celor trei tradiţii izvorăşte dintr-o sursă comună: disputele familiale sunt cele mai pline de îndârjire, iar războaiele civile, cele mai sângeroase. La experimentul din New Orleans am învăţat un cuvânt nou: ultraseparatism. Evreilor le displace ideea că iudaismul a trecut pe locul doi, în urma creştinismului. "Mă simt ca un specimen rar al istoriei, ca şi cum religia mea nu mai e bună decât de internat într-un azil", spune unul dintre evreii particitanţi. "Mă deranjează când aud vorbindu-se de «Dumnezeul Vechiului Testament», sau chiar şi numai de «Vechiul Testament»." Creştinii au preluat şi cuvântul Mesia, sau cel puţin echivalentul lui în greacă, "Hristos~'. Un rabin povesteşte cum a crescut în singura familie de evrei dintr-un orăşel din Virginia. În fiecare an creştinii îi cereau tatălui său, un membru respectat al comunităţii (şi, evreu fiind, imparţial în judecăţile sale) să aprecieze care dintre ghirlandele luminoase de Crăciun meritau să fie premiate. În anii copilăriei, acest rabin trecea cu tatăl său cu maşina pe lângă fiecare casă din oraş privind îndelung şi cu un dor nestins, amestecat

cu neputinţa de a înţelege, la luminile de Crăciun [în engleză, Christ-mas lights, sau, literal, ,luminile lui Mesia'] care se perindau sub ochii lor. Nu ştiam că musulmanii au faţă de ambele credinţe o atitudine ultraseparatistă. Din perspectiva lor, creştinismul îşi trage radăcinile din iudaism şi a incorporat părţi din iudaism. Islamul îşi trage rădăcinile din ambele religii şi a incoroporat părţi din ambele religii. Avraam a fost un profet, Isus a fost un profet, dar Mohamed a fost Profetul. Vechiul Testament îşi are locul lui, Noul Testament îşi are şi el locul lui, dar Coranul este "revelaţia finală". Ascultându-i vorbind despre propria mea credinţă cu atâta superioritate, am înţeles cum se simt evreii de două mii de ani încoace. După ce am urmărit cele trei grupuri expunându-şi diferenţele de opinie, mi-am dat seama, de asemenea, de cât de adâncă este divizarea produsă de Isus. Serviciul de închinare musulman a constat preponderent din rugăciuni reverenţioase faţă de Cel Atotputernic. La serviciul evreiesc, s-a citit din Psalmi şi din Tora şi s-a cântat cu multă însufleţire. Fiecare din aceste elemente se regăseşte în serviciul creştin. Însă elementul care ne separă de ceilalţi este Cina Domnului. "Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi", a citit predicatorul înainte de a împărţi pâinea- Trupul lui Hristos este punctul de divergenţă. La cucerirea Asiei Mici, musulmanii au transformat multe biserici în moschei pe care au pus următoarea inscripţie, ca un avertisment pentru eventualii creştini rămaşi: "Dumnezeu nu a născut şi nu este născut". Aceeaşi frază se poate regăsi, zugrăvită, pe pereţii sinagogilor. Marea divizare a istoriei s-a produs cu mult timp în urmă, la Betleem şi la Ierusalim. A fost Isus cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Conform argumentelor evreilor din New Orleans, un Mesia care moare la vârsta de 33 de ani, o naţiune care se prăbuşeşte după moartea Mântuitorului ei, o lume care e din ce în ce mai fărâmiţată-sunt fapte aparent lipsite de orice noimă pentru conaţionalii lui Isus. Totuşi, în ciuda a două mii de ani de diviziune, în ciuda violentului antisemitism din acest secol, interesul evreilor faţă de Isus reînvie. În 1925, când exegetul evreu Joseph Klausner a decis să scrie o carte despre Isus, nu a găsit decât trei studii ample asupra vieţii lui Isus semnate de colegii lui evrei contemporani. Astăzi există sute de astfel de studii, printre care câteva extrem de bine documentate. Şcolarii evrei de azi învaţă că Isus a fost un mare învăţător, dacă nu cel mai mare învăţător evreu, care, ulterior, a fost "asimilat" de celelalte popoare.

E posibil să citeşti Evangheliile fără idei preconcepute? Evreii le citesc cu suspiciune, oarecum înclinaţi să găseasă în ele o piatră de poticnire, să fie scandalizaţi. Creştinii le citesc prin prisma istoriei Bisericii. Ar fi benefic pentru ambele grupuri să reflecteze la primele cuvinte ale lui Matei: "Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam." Calitatea de "fiul al lui David" ne vorbeşte despre linia mesianică a lui Isus pe care evreii n-ar trebui să o ignore; ,,0 calitate pe care nu a negat-o pentru a-şi salva viaţa nu putea fi lipsită de semnificaţie pentru El", notează C. H. Dodd. Cealaltă calitate a Lui, respectiv cea de "fiu al lui Avraam", aminteşte de linia evreiască a lui Isus, pe care, de data aceasta, noi, creştinii, n-ar trebui s-o ignorăm. Jaroslav Pelikan scrie: Ar fi existat atâta antisemitism, atâtea pogromuri, ar fi existat un Auschwitz dacă toate bisericile şi toate familiile creştine s-ar fi închinat Mariei şi ar fi înfăţişat-o în icoane nu doar ca Maica Domnului şi Regina Cerului, ci şi ca fecioară evreică, noua Miriam, iar pe Hristos nu doar ca Pantocrator, dar şi ca Rabbi Ieşua bar-Jm'!f rJiullui J08[/- n.tr], Rabbi Isus din Nazaret?

În copilărie n-am cunoscut nici măcar un singur evreu. Acum cunosc mai mulţi. Şi cunosc şi câte ceva din cultura lor. Cunosc legăturile puternice care există între ei şi care menţin vii sărbătorile sfinte chiar şi în familii care nu mai cred în semnificatia acestora. Cunosc argumentele lor pătimaşe care, la început, m-au intimidat, dar care, mai târziu, m-au atras ca stil personal de a lupta. Şi respectul dus până la reverenţă faţă de rânduieli, în mijlocul unei societăţi care apreciază mai ales independenţa. Tradiţia transmiterii obiceiurilor din generaţie în generaţie i-a ajutat pe evrei să-şi conserve cultura, în ciuda încercărilor celor din jur de a o elimina, şi le-a menţinut bucuria de a se prinde de mâini pentru a dansa şi cânta, chiar dacă lumea le oferă prea puţine motive de sărbătoare. Aceasta este cultura în care a crescut Isus, o cultură evreiască. E adevărat că a schimbat-o, dar a început prin a fi evreu. Acum, când încerc să-mi imaginez cum a fost Isus ca adolescent, mă gândesc la băieţii evrei din Chicago. Când gândul acesta mă irită, îmi aduc aminte că pe vremea Lui, Isus Însuşi a avut parte de reacţii adverse. Un adolescent evreu, cu siguranţă-dar Fiul lui Dumnezeu?

Isus nu a ales doar o naţiune, ci şi un moment şi un loc în care să se nască. Cum spune Bonhoeffer, istoria a devenit "pântecele din care s-a născut Dumnezeu". De ce însă tocmai în acel moment al istoriei? Mă întreb uneori de ce nu S-a născut Isus zilele noastre, când ar fi putut profita de imensele avantaje ale comunicării prin mass-media. Sau pe vremea lui Isaia, când Mesia era aşteptat cu tot atâta înfrigurare, iar Israelul era încă o naţiune independentă. În ce măsură era pregătit primul secol pentru intrarea lui Dumnezeu în lume? Fiecare perioadă istorică are atmosfera ei specifică: secolul al XIX-lea a fost caracterizat de încredere optimistă, secolul al XX-lea de haos violent. În vremea naşterii lui Isus, în Imperiul Roman, aflat la apogeu, domneau speranţa şi optimismul. Întocmai ca Uniunea Sovietică înainte de dezmembrare sau ca Imperiul Britanic din zilele reginei Victoria, Roma menţinea pacea cu ascuţişul săbiei, dar, în general, la menţinerea ei contribuiau şi popoarele cucerite. Cu excepţia Palestinei. Atmosfera anterioară naşterii lui Isus anticipa o "nouă ordine" mondială, iar poetul roman Vergiliu scria celebrul vers, care avea să sune ca o profeţie vechi-testamentală: ,,0 nouă rasă umană coboară din înălţimile cerului"; o schimbare care avea să se producă la "naşterea unui copil, cu care se va încheia era de fier a umanităţii şi care va deschide era de aur". Vergiliu nu a scris aceste cuvinte mesianice cu referire la Isus, ci la Cezar Augustus, care era considerat "divinitate printre oameni", "restauratorullumii", şi care reuşise să reinstaureze pacea în imperiu, punând capăt războiului civil care izbucnise la asasinarea lui Iulius Cezar. Augustus le-a oferit supuşilor romani loiali pace, siguranţă şi distracţii; în două cuvinte: pâine şi circ. Pax Romana asigura cetăţenilor protecţie împotriva pericolului dinafară şi le oferea beneficiile justiţiei romane şi ale guvernării civile. Cu timpul însă, un suflu nou, venit dispre Grecia, a început să pătrundă în corpul politic roman. Cetăţenii din întreg imperiul se îmbrăcau întocmai ca grecii, îşi făceau case în stil grecesc, jucau jocuri greceşti şi vorbeau greaca. Cu excepţia Palestinei. Palestina, singura ţară pe care giganti cui imperiu n-o putea asimila, exaspera Roma la culme. În contrast cu toleranţa romanilor pentru mai multe divinităţi, evreii credeau cu tenacitate într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul lor, care le descoperise o cultură distinctă, făcând astfel din ei Poporul Ales. William Barclay relatează ce s-a întâmplat când aceste două naţiuni s-au ciocnit. "Este un adevăr istoric faptul că, în decurs de treizeci

de ani, între 67 şi 37 î.Hr., înainte de ridicarea lui Irod cel Mare, în Palestina au murit nu mai puţin de o sută cincizeci de mii de oameni în revolte popuIare. Nu era pe lume ţară mai pătimaşă şi mai rebelă ca Palestina." Evreii s-au împotrivit elenizării (cultura greacă impusă) cu tot atâta violenţă ca în lupta cu legiunile romane. Rabinii menţineau aprinsă această aversiune, reamintindu-le evreilor de încercările unui nebun seleucid pe nume Antiohus de a-i eleniza pe evrei, cu mai bine de un secol în urmă. Antiohus le-a impus băieţilor evrei să se supună unor intervenţii chirurgicale care corectau efectele circumciziei, pentru a putea apărea goi în întrecerile atletice greceşti. A biciuit un preot bătrân până l-a omorât pentru că a refuzat să mănânce carne de porc şi a ciopârţit o mamă cu şapte copii pentru că nu a vrut să se închine la un idol. Într-un act odios cunoscut sub numele de "urâciunea pustiirii", a pătruns în Sfânta Sfintelor, în Templu, şi a sacrificat un porc necurat pe altar în cinstea zeului grec Zeus, pângărind sanctuarul cu sângele acestuia. Stârnind evreii la revolta condusă de macabei, campania lui Antiohus a eşuat în mod lamentabil. (Evreii încă mai sărbătoresc Hanuka în amintirea acelei victorii.) Practic, macabeii au reuşit să ţină departe invadatorii timp de un secol, până când implacabila armată romană a pătruns în Palestina. Treizeci de ani i-au trebuit armatei romane pentru a înăbuşi orice încercare de revoltă; apoi Roma l-a înscăunat pe puternicul Irod ca rege-marionetă. A rămas celebră întrebarea pe care acesta a pus-o în timp ce privea cum romanii ucideau femei şi copii în casele lor, în pieţe şi chiar în Templu: "Romanii au de gând să nimicească locuitorii şi toată cetatea, ca eu să domnesc peste o pustietate?" Cât pe ce! Când a urcat pe tron, Ierusalimul şi aproape tot restul ţării zăceau în ruine. Irod încă mai domnea când S-a născut Isus. În comparaţie cu perioada istorică anterioară, Palestina a fost liniştită sub mâna lui de fier pentru că lungile războaie de până atunci au secătuit atât spiritul cât şi resursele evreilor. Cutremurul din anul 31 î.Hr. a ucis 30000 de evrei şi nenumărate animale, aducând cu sine şi mai multă sărăcie. Evreii numeau asemenea tragedii "patimile lui Mesia" şi Îl implorau pe Dumnezeu să le trimită un eliberator. Este greu de găsit o paralelă modernă acum, când imperiul sovietic s-a prăbuşit, cu situaţia delicată cu care se confruntau evreii sub dominaţia romană. Poate, cine ştie, situaţia din Israelul acelor vremuri ar putea fi comparată cu cea actuală din China şi din Tibet. Sau cu cea a negrilor din Africa de Sud înainte de a-şi câştiga libertatea faţă de guvernarea minoritară. Cea mai

Isus pe care nu L-am cunoscut

provocatoare sugestie ne-o dau însă vizitatorii Israelului din zil~le noa~tre care nu pot să nu observe similitudinea dintre situaţia grea a evretlor paltleeni din vremea lui Isus şi cea a palestinienilor din timpurile moderne. In vremea lui Isus erau servite intereselor economice ale vecinilor bogaţi ai evrei10f" la fel stau lucrurile în ce-i priveşte pe palestinienii de astăzi. Pe vremea lui 'Isus, evreii aflaţi sub ocupaţie trăiau în cătune; azi palestinienii trăiesc î~ tabere de refugiati, în mijlocul unei culturi moderne, străine. Pe vremea lm Isus, oamenii er~u expuşi stărilor de asediu, interdicţiilor şi discriminării. Acelaşi lucru se poate spune despre palestienii de astăzi. . . Malcom Muggeridge comenta în anii '70: "Rolul legmmlor roma~e a fost preluat de armata Israelului. Acu~ arabii s.unt în p~zi~ia pop~rulm ~upus; lor li se recunoaşte dreptul de a-şI constrm moschet. ŞI d~ a-~t practJ.ca religia, aşa cum li se recunoşteau asemenea drepturi evretlor dm ttmpul vteţii lui Isus, dar, altfel, sunt trataţi ca cetăţeni de mâna a doua~" . Evreii galileeni erau receptivi la apelurile la revoltă armata, ŞIla ~el sunt palestinienii de azi. Să ne gândim la Orientul Mijlociu şi la toată v!olenţa şi intrigile de-acolo, la partidele care se hărţuiesc în permanenţă. Intr-un asemenea mediu incendiar s-a născut Isus. Călătoria din Iudeea spre Galileea în timpul primăverii e o trecere de la brun la verde, de la un pământ arid şi pietros la câmpiile mănoase din bazinul Mediteranei. Fructele şi legumele cresc din abundenţă, pescarii se îndeletnicesc cu meşteşugul lor în Marea Galileii, iar dincolo de dealuri, spre vest se întinde albastrul strălucitor al Mării Mediterane. Oraşul Nazaret în care' a crescut Isus, atât de neînsemnat încât nici măcar nu apare pe lista celor şaizeci şi trei de oraşe menţionate în Talmud, este aşezat pe un versant, cam la 400 de metri deasupra nivelului mării. Priveliştea care se înfăţişează ochiului privitorului oprit pe coama dealului se întinde. de la munte: le Carmel, aflat în vecinătatea ţărmului, până la vârful înzăpeztt al muntelm Hermon, spre nord. Cu pământuri fertile, peisaje pitoreşti şi o climă plăcută, Galileea are punctele ei de atracţie, ceea ce mă face să cred că Isus S-a bucurat de copilăria Lui pe aceste meleaguri. Florile sălbatice şi buruienil~ care cr~s~ printre culturi, metoda migăloasă de separare a grâului de pleava, smochmll şi viile înşiruite pe dealuri şi ogoarele care devin aproape albe când se coc-toate acestea se regăsesc în parabolele şi învăţăturile Sale. Dar, aşa

cum am spus, există unele caracteristici ale Galileii care nu sunt la fel de evidente. La vreo cinci kilometri spre nord, uşor de văzut din Nazaret, se găseşte strălucitorul oraş Seforis, care pe atunci se afla în reconstrucţie. Vecinii lui Isus-poate chiar tatăl lui~făceau negoţ acolo. În cea mai mare parte a vieţii lui Isus, echipele de constructori au lucrat la această metropolă greco-romană, cu străzi mărginite de colonade, un forum, un palat, o baie şi un gimnaziu (un fel de sală de sport), şi vile luxoase, toate construite din calcar alb şi marmură colorată. Într-un teatru impozant cu patru mii de locuri, actorii greci, sau hypocrites, amuzau publicul alcătuit dintr-un amestec de naţii. (Isus a împrumutat mai târziu acest cuvânt pentru a descrie o persoană care juca un rol fals în public.) În timpul vieţii lui Isus, Seforis a fost capitala Galileii, al doilea oraş ca importanţă după Ierusalim din toată Palestina. Evangheliile nu relatează nici măcar o dată că Isus ar fi vizitat sau menţionat oraşul. N-a vizitat nici Tiberias, staţiunea de iarnă a lui Irod, situată în apropiere, pe malul Lacului Galileii. Isus a ocolit cu grijă centrele politice bogate. Deşi Irod s-a străduit să facă din Galileea cea mai prosperă provincie din Palestina, puţini au cules roadele eforturilor lui. Ţăranii fără pământ au servit interesele proprietarilor bogaţi (un alt fapt ce reiese din parabolele lui Isus). Boala sau clima nefavorabilă pe timp îndelungat aduc dezastrul în cele mai multe familii. Ştim că Isus a crescut în sărăcie: familia Lui nu-şi putea permite un miel pentru jertfă, de aceea au adus la Templu doar o pereche de porumbei. Galileea avea reputaţia unei pepiniere de revoluţionari. În anul 4 î.Hr., în preajma naşterii lui Isus, un rebel a pătruns în depozitul cu muniţii din Seforis şi l-a jefuit pentru a-şi înarma tovarăşii. Trupele romane au recuperat armele şi au dat foc oraşului-ceea ce explică de ce a trebuit reconstruit-crucificând două mii de evrei care au participat la revoltă. Zece ani mai târziu, un alt rebel numit Iuda a incitat la revoltă, îndemnându-şi compatrioţii să nu mai plătească biruri împăratului roman. El a ajutat la formarea grupării zeloţilor, grupare care a hărţuit Roma timp de şaizeci de .ani. Doi dintre fiii lui Iuda au fost crucificaţi după moartea lui Isus, iar ultimul lui fiu va captura fortăreaţa Masada din mâinile romanilor, jurând s-o apere până la moartea ultimului evreu. Până la urmă, un număr de 960 de bărbaţi, femei şi copiii evrei au preferat să-şi pună capăt vieţii decât să cadă prizonieri în mâna romanilor. Galileenii iubeau libertatea şi erau gata s-o obţină cu orice preţ.

Isp.s pe care nu L-am cunoscut

Din cauza prosperităţii şi a activismului ei politic, Galileea şi-a câştigat prea puţin respectul populaţiei din restul ţării. Era cea mai îndepărtată provincie de Ierusalim şi cea mai înapoiată cultural. Literatura rabinică a timpului îi înfăţişează pe galileeni ca pe nişte neciopliţi pe seama cărora se făceau mereu glume. Galileenii care învăţau ebraica o pronunţau atât de greşit încât nu erau chemaţi să citească Tora în alte sinagogi. Faptul că vorbeau prost limba aramaică uzuală le trăda rădăcinile galileene (aşa cum avea să i se întâmple lui Petru în ziua în care a fost trădat în curtea Templului de accentul lui rural). Cuvintele aramaice care ne-au rămas în EvangheIii ne arată că Isus a vorbit şi El în acel dialect nordic, stârnind fără îndoială scepticismul cu privire la persoana Sa. "Cum, din Galileea are să vină Hristosul?", sau "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" Existau şi alţi evrei care nu vedeau cu ochi prea buni Galileea din punct de vedere spiritual. Un fariseu, care a petrecut optsprezece ani în Galileea fără nici un rod se plângea: "Galileea, Galileea, tu urăşti Tora!" Nicodim, care s-a ridicat în apărarea lui Isus, a fost şi el redus Ia tăcere cu replica: "Şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat nici un prooroc." Înşişi fraţii lui Isus L-au sfătuit: "Pleacă de aici şi du-te în Iudea." Din perspectiva bazei puterii religioase din Ierusalim, Galileea părea ultimul loc din care ar fi fost posibil să se ridice Mesia. Când citesc Evangheliile încerc să mă transpun în acea perioadă istorică. Cum aş fi reacţionat eu Ia opresiune? M-aş fi străduit să fiu un cetăţean model şi să mă ţin departe de probleme pentru a trăi şi a-i lăsa şi pe alţii să trăiască? Aş fi fost atras de insurecţii violente, ca zeloţii? M-aş fi luptat pe căi mai puţin ostentative, ca de pildă neplata taxelor? Sau mi-aş fi consumat energiile în mişcări religioase, evitând controversele politice? Ce fel de evreu aş fi fost eu în primul secol? Cei opt milioane de evrei din Imperiul Roman, dintre care un sfert trăiau doar în Palestina *, puneau la grea încercare răbdarea romanilor. Romanii îi stigmatizau pe evrei ca atei datorită refuzului lor de a venera zeii greci şi romani şi îi considerau nişte neadaptaţi din punct de vedere social din cauza obiceiurilor lor specifice: evreii refuzau să mănânce hrana "necurată" a vecinilor lor, refuzau să lucreze de vineri seara până sâmbătă şi dispreţuiau *Nouăsprezece secole mai târziu, în mare parte din cauza Holocaustului, numărul de evrei este aproximativ acelaşi şi aceeaşi proporţie numerică trăieşte în Palestina.

serviciile civile. Cu toate acestea, Roma a acordat iudaismului statut legal. Statutul liderilor evrei de atunci se aseamănă în multe privinţe cu statutul bisericilor ruseşti din vremea lui Stalin. Puteau coopera, ceea ce însemna că trebuiau să accepte intervenţiile guvernului, sau puteau să nu se supună, ceea ce atrăgea după sine o aspră persecuţie. Irod cel Mare se încadrează bine în tiparul lui Stalin pentru că a menţinut comunitatea religioasă într-o stare de permanentă suspiciune şi teroare prin reţeaua lui de spioni. "Schimba Marele Preot aşa cum îşi schimba hainele", se plângea un scriitor evreu. Populaţia a reacţionat prin fărâmiţarea în partide care adoptau fie calea colaboraţionismului, fie pe cea a separatismului. Acestea erau grupările care mergeu după Isus şi-L ascultau vorbind, ÎI verificau, Îl analizau. Esenienii erau cei mai izolaţi dintre toţi. Pacifişti fiind, ei nu s-au opus în mod activ nici lui Irod nici romanilor, ci s-au retras în comunităţi asemănătoare celor monahi ce, în peşterile deşertului. Convinşi că invazia romană era o pedeaspă pentru încălcarea Legii, s-au dedicat purificării spirituale. Esenienii făceau zilnic spăl ari rituale, aveau un regim alimentar strict, nu defecau sâmbăta, nu purtau bijuterii, nu făceau jurăminte, şi aveau toate bunurile materiale în comun. Sperau că credinţa lor va grăbi sosirea lui Mesia. Zeloţii, la rândullor, practicau o altă strategie de separatism, fiind partizani ai revoltei armate pentru alungarea străinilor necuraţi. Una din facţiunile zeloţilor punea Ia cale acte de terorism politic împotriva romanilor, în timp ce cealaltă opera ca un fel de "poliţie de moravuri" pentru a-i obliga pe fraţii lor evrei să respecte regulile. Într-o fază incipientă a purificărilor etnice, zeloţii ameninţau cu linşarea pe orice evreu care se căsătorea cu o persoană de alt neam. În timpul lucrării lui Isus, observatorii au notat că printre discipolii Lui se găsea şi Simon zelotul. Pe de altă parte, contactele sociale ale lui Isus cu neamurile sau cu străinii, fără să mai adăugăm parabolele ca "Bunul Samaritean", îi indignau la culme pe zeloţi. La cealată extremă, colaboraţioniştii încercau să se descurce în cadrul sistemului. Romanii garantau autoritate limitată consiliului evreiesc numit Sanhedrin, iar în schimbul privilegiilor acordate, acesta colabora cU romanii, investigând orice urmă de insurecţie. Era în interesul lor să prevină revoltele şi reprimările dure care le urmau. Istoricul evreu Iosefus povesteşte despre un ţăran care îşi pierduse judecata limpede şi striga: "Vai de tine, Ierusalime!" în mijlocul sărbătorilor populare, agitând mulţimea. Sanhedrinul a încercat în zadar să-I pedepsească, astfel că l-au predat guvernatorului roman pentru a-l biciui cum se

cuvenea. A fost bătut până la sânge şi ordinea a fost restabilită. În acelaşi spirit, Sanhedrinul a trimis reprezentanţi pentru a-i cerceta pe Ioan Botezătorul şi pe Isus. Să fi fost aceştia o ameninţare reală la adresa păcii? Trebuiau predaţi romanilor? Caiafa, marele preot, reprezintă modelul perfect al colaboraţionistului acelor vremuri, lui aparţinându-i cuvintele: "Este de folos să moară un singur om pentru norod." Saducheii erau colaboraţioniştii cei mai neruşinaţi. Au început prin a se eleniza sub greci şi au continuat prin a colabora pe rând cu macabeii, cu romanii, şi apoi cu Irod. Umanişti în teologia lor, saducheii nu credeau în viaţa de după moarte sau în intervenţia lui Dumnezeu pe pământ. Fie ce-o fi! Şi, pentru că nu există o răsplată sau o pedeapsă viitoare, omul se poate bucura de timpul limitat pe care-l trăieşte pe pământ. Judecând după casele lor ca nişte palate, după vasele de argint şi aur descoperite de arheologi, se pare că saducheii ştiau ce înseamnă să te bucuri de viaţă din plin. Dintre toate facţiunile din Palestina, statutul nobililor saduchei era peric1itat la cea mai mică ameninţare. Fariseii, gruparea populară a clasei de mijloc, s-au aflat adesea pe linia de graniţă, oscilând între separatism şi colaboraţionism. Aveau standarde foarte înalte de puritate, mai ales în ce priveşte ţinerea Sabatului, curăţirea rituală şi respectarea cu exactitate a zilelor de sărbătoare. Pe evreii care nu se conformau îi considerau "păgâni" şi-i dădeau afară din adunările locale, le boicotau afacerile şi îi exc1udeau de la mese şi relaţii sociale. Fariseii şi-au avut şi ei partea lor de persecuţie: într-o anumită situaţie au fost crucificaţi opt sute de farisei într-o singură zi. Deşi credeau cu ardoare în Mesia, fariseii refuzau să se lase repede cuceriţi de orice impostor sau făcător de minuni care ar fi putut aduce dezastrul asupra naţiunii. Fariseii îşi alegeau cu grijă luptele şi nu-şi puneau viaţa în pericol decât dacă era necesar. S-a întâmplat o dată ca Pilat din Pont să-şi calce făgăduiala făcută evreilor de a nu permite niciodată trupelor romane să intre în Ierusalim purtând steaguri cu chipul ("icoana") împăratului. Fariseii au văzut în aceasta un act de idolatrie. În semn de protest, o mulţime formată din evrei, majoritatea farisei, au făcut un fel de grevă, s-au adunat în faţa palatului lui Pilat cinci zile şi cinci nopţi, şi au stat jos, pe pământ, plângând şi implorându-l să renunţe. Pilat le-a poruncit să se adune la hipodrom unde soldaţii i-au înconjurat, ameninţându-i cu moartea dacă nu încetează bocetul. Fariseii au căzut cu faţa la pământ şi şi-au dezgolit gâtuI ca unul, declarând că preferă să moară decât să accepte încălcarea legilor lor. Pilat a cedat.

Dacă ar fi să aleg dintre toate aceste grupări, cred că m-aş opri la farisei. Aş fi fost un admirator al abordării pragmatice a guvemului conducător, poziţie aflată în echilibru cu dorinţa lor de a-şi respecta principiile. Oameni obişnuiţi, fariseii erau buni cetăţeni. * Radicalii, cum erau cei din gruparea esenienilor sau zeloţii, m-ar fi iritat; pe saduchei i-aş fi dispreţuit, considerându-i nişte oportunişti. Prin urmare, ca simpatizant al fariseilor, aş fi stat undeva la margine, printre cei care Îl ascultau pe Isus, urmărindu-L ce soluţii oferă la problemele presante ale momentului. M-ar fi câştigat Isus de partea Lui? Oricât aş dori, n-aş putea răspunde cu uşurinţă la această întrebare. Mai devreme sau mai târziu, Isus reuşea să contrarieze şi să şi-o îndepărteze pe fiecare dintre grupările majore din Palestina. El avea o a treia cale, nici separatistă, nici colaboraţionistă, care comuta accentul de pe împărăţia lui Irod sau a lui Cezar pe Împărăţia lui Dumnezeu. Din perspectivă istorică, pare dificil să observăm nuanţele care au despărţit o grupare de alta, sau să înţelegem de ce izbucneau controverse cu privire la aspectele nu atât de importante ale învăţăturii lui Isus. Cu toate diferenţele dintre ei, esenienii, zeloţii, fariseii şi saducheii, aveau un singur scop: conservarea a tot ce era tipic evreiesc, cu orice preţ. Faţă de acest scop, Isus a reprezentat o ameninţare şi sunt convins că şi eu aş fi perceput activitatea Lui ca ameninţare. Evreii ridicau practic un zid protector în jurul culturii lor, cu speranţa că vor salva mica lor naţiune cu idealuri înalte de păgân ii din jurul lor. Ar fi putut Dumnezeu să-i elibereze de stăpânirea Romei aşa cum i-a eliberat din Egipt? Într-una din învăţăturile lor tradiţionale se spunea că, dacă tot Israelul se pocăia o zi întreagă sau respecta cu sfinţenie şi fără greşeală două Sabate, urma ca Mesia să vină în curând cu mântuirea Lui. Se simţea pregătirea unei treziri spirituale, alimentată de existenţa unui Templu nou, splendid. Construit pe o platformă uriaşă care domina Ierusalimul, Templul a deyenit punctul focal al mândriei naţionale şi speranţa pentru viitor. In acest cadru, asemenea altor evrei, aş fi judecat afirmaţiile lui Isus *Cercetătorii În domeniu nu Înţeleg de ce Evangheliile relatează atâtea conflicte Între Isus şi farisei când, de fapt, EI avea mai multe în comun cu ei decât cu saducheii, esenienii sau cu zeloţii. O explicaţie ar fi aceea că Evangheliile au fost scrise la câteva decenii după moartea lui Isus, când Ierusalimul era d