Peter Burke - Renasterea europeana: centre si periferii (recenzie)

Peter Burke, Renaşterea europeană: centre şi periferii, Iaşi, Polirom, 2005.

Peter Burke, istoric englez, s-a născut în anul 1937 la Stanmore într-o familie catolică, fiind educat iniţial în ambianţă iezuită şi urmând apoi cursurile colegiilor St. John şi St. Anthony ale Univerităţii Oxford. Activitatea didactică a început-o la Universitatea Sussex, între 1962-1979, pentru a continua apoi la Universitatea Cambridge ca profesor de istorie culturală a epocii premoderne. În prezent este profesor emerit al Universităţii Cambridge. De-a lungul carierei sale a publicat peste 20 de cărţi, cele mai importante dintre acestea fiind traduse şi în limba română: Istorie şi teorie socială (1992), O istorie socială a cunoaşterii (2004), Renaşterea europeană: centre şi periferii (2005), Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la internet (2005). Lucrarea pe care o avem în vedere a apărut iniţial în limba engleză în anul 1998 ca parte a unei colecţii monumentale coordonate de Jacques Le Goff şi născută la iniţiativa a cinci edituri prestigioase din München, Oxford, Barcelona, Roma şi Paris – The making of Europe. Colecţia are în vedere originile construcţiei europene contemporane ca întreg, aşa numitul concept de europenizarea Europei, abordând probleme esenţiale din diferite domenii – economic, politic, social, religios, cultural – sprijinindu-se pe îndelungata tradiţie istoriografică ce se întinde de la Herodot la noile şcoli europene de istorie formate în cursul secolului XX. Lucrarea lui Peter Burke, Renaşterea europeană: centre şi periferii, se înscrie în această paradigmă oferind o prezentare cu caracter sintetic dar cu ambiţii geografice, cronologice şi sociologice asupra celei mai importante mişcări culturale din istoria Europei. Cartea este împărţită sistematic şi riguros în cinci capitole, beneficiând totodată de o introducere şi o încheiere. Dacă introducerea şi coda au rolul de a fixa pe de-o parte conceptele, metodologiile şi tezele lui Peter Burke, iar pe de altă parte efectele mişcării renascentiste asupra secolelor ulterioare, cele cinci capitole abordează subiectul sub umbrela cronologică tradiţională a Renaşterii – Renaşterea timpurie (1350-1490), marea Renaştere (1490-1530) şi Renaşterea târzie caracterizată de un declin gradual ce se va încheia în jurul anilor 1630. În opinia lui Peter Burke, simplificată brutal după cum el însuşi mărturiseşte, Renaşterea începe cu Petrarca şi se încheie cu Descartes. În Introducere Peter Burke trasează principalele linii pe care se va construi demonstraţia sa pe parcursul celor cinci capitole. În această parte el subliniază paradigmele pe care studiul Renaşterii le-a născut, atât din punctul de vedere al originilor, cât şi ale receptării sale nu doar la nivelul bătrânului continent cât la nivelul întregii lumi. Astfel, cultura europeană, în opinia autorului, coexistă cu cea bizantină şi islamică, cu care interacţionează activ şi care, la rândul lor, au trecut prin nişte faze de inovare. Drept urmare, Renaşterea nu este un fenomen care s-a desfăşurat doar în partea occidentală a Europei, ci a cuprins şi teritorii si spaţii central-est europene precum Ungaria, Polonia. Peter Burke este de părere că mişcarea renascentistă nu a antrenat doar texte şi imagini, dar mai ales populaţii. Astfel, pe lângă venirea în Apus a invăţaţilor greci încă de la începutul secolului al XV-lea în contextul unei presiuni tot mai mare din partea otomanilor, o contribuţie importantă la răspândirea spiritului renascentist au avut-o încă trei „diaspore”. O 1

diasporă italiană a artiştilor, umaniştilor şi negustorilor interesaţi de Italia natală a contribuit la creşterea interesului în rândul vecinilor lor. În al doilea rând, germanii şi diaspora germană (din Anglia până în Polonia) au avut un rol semnificativ în tipăritura şi comerţul cu carte. Nu în ultimul rând, diaspora olandeză din zonele baltice s-a făcut remarcată prin pictori şi sculptori. Receptarea Renaşterii este, după Peter Burke, elementul cheie pentru înţelegerea impactului şi modului în care acest curent cultural a trasat dezvoltarea europeană până la nivelul culturii materiale şi a vieţii cotidiene în următoarele secole. Autorul identifică mai multe posibile modele de răspândire: modelul impactului (mişcarea pentetrează o regiune după alta), modelul epidemic (diferite zone se molipesc de Renaştere), modelul comercial (bazat pe ideea importului şi exportului de cărţi, opere de artă dar şi idei), modelul hidraulic (mişcarea este văzută în termeni de răspândire, influenţă, canale şi absorţie – asemeni unei inundaţii şi efectelor sale). Însă, în definitiv Renaşterea are o puternică încărcătură creativă, fapt pentru care receptarea sa este un proces opus tradiţiei şi valorilor sale. Burke îl citează pe Lucien Febvre, care respinge conceptul de împrumut şi afirmă că „artiştii şi scriitorii secolului al XVI-lea au combinat, adaptat şi transpus, producând ceva care era în acelaşi timp compozit şi original”. Mai mult, Renaşterea nu poate fi privită ca o receptare totală a valorilor culturii antice intrucât nu este o preluare directă ci mediată de patru filtre majore: filtrul roman (romanii nu doar că au preluat cultura greacă ci au şi adaptat-o proprilor necesităţi), filtrul bizantin şi arab (prin intermediul lor a fost receptată vechea cultură greacă în Evul Mediu), filtrul medieval (punerea Evului Mediu de către renacentişti într-o paranteză nu poate fi văzută per se) şi filtrul italian (restul Europei a receptat Antichitatea prin intermediul italienilor, ei fiind debutanţii acestei mişcări culturale) Un aspect pe care Peter Burke insistă în demonstraţia este capacitatea receptorului de a aglutina cultura renascentistă. Dincolo de faptul că studiul Renaşterii este domaniat de monografii, autorul este de părere că micile grupuri sau cercuri au stat la baza caracterului endemic al Renaşterii. Astfel, Renaşterea nu este un fenomen care se desfăşoară doar la centru ci şi în periferie întrucât propagarea sa este tributară în primul rând contactului de la om la om, fie că vorbim de curţi nobiliare şi regale, mănăstiri, cancelarii, universităţi sau corespondenţă directă şi răspândirea cărţii tipărite. Întrucât conţinutul lucrării are un evident caracter sintetic, cele cinci capitole sunt organizate conform cronologiei tradiţionale a studiului Renaşterii. Primul capitol, intitulat Renaşterea timpurie abordează tematica redescoperirii Antichităţii în principal în ambianţa florentină şi primii ei contributori (Petrarca, Boccaccio, Brunelleschi, Masaccio, Donatello şi alţii). Burke observă că reformatorii vin dintr-o cultură pe care ei vor să o schimbe, dând asfel naştere unui paradox – inovatorii au rămas tributari unei culturi medievale ce se caracteriza la nivelul întregii Europe prin arta gotică, stilul cavaleresc şi filosofia scolastică. Însă în spaţiul italian aceste forme ale culturii medievale au fost mai puţin aprofundate dând astfel şansa formării unor noi perspective. Capitolul al doilea, intitulat Receptare şi rezistenţă, se axează pe repercursiunile pe care le-a avut această descoperire asupra restului Europei, fie ca acceptare, fie ca opoziţie. Peter Burke discută modalitatea în care două culturi, aparent contradictorii – cea medievală şi cea renascentistă – coexistă. Răspunsul îl găsesşte în direcţia istoricului Johan Huizinga, care vede mai degrabă evoluţia aproape organică şi nu schimbarea radicală a tradiţiilor medievale. 2

Cel de-al treilea capitol, Epoca emulaţiei: marea Renaştere, sintetizează mecanismele de manifestare a culturii renascentiste. Perioada 1490-1530 este considerată a fi epoca emulaţiei întrucât italienii ajunseseră să se considere că ei ar fi în stare să concureze cu anticii de la nivel de egalitate, în timp ce artiştii, scriitorii şi cărturarii din alte ţări încep să concureze cu italienii. Aceasta este perioada de apogeu a realizărilor renascentiste în sensul în care este epoca lui Leonardo da Vinci, a lui Rafael, a lui Michelangelo, dar şi a lui Erasmus din Rotterdam şi a lui Albrecht Dürer. Accentul acestei lucrări este pus totuşi pe receptarea renaşterii ca fenomen cultural în cel de-al patrulea capitol, intitulat Renaşterea târzie, specific perioadei 1530-1630. Deşi începutul acestei perioade este văzut ca fiind finalul mişcării renascentiste sub impactul Reformei şi a Contrareformei, în acest interval indivizii şi grupurile din mai multe părţi ale Europei aduc cele mai bine personalizate contribuţii, dând fenomenului renascentist şi o valoare cu adevărat locală. Este perioada în care periferiile se desprind de rigorile date de centru, perioada în care arhitectura, pictura şi sculptura abandonează rigorile modelelor antice căutând originalitatea. Până la 1630 continentul european cunoaşte o puternică fragemntare însă nu în termeni fatidici, ci urmărind dorinţa pentru valoarea autohtonă, locală. Cel de-al cincilea capitol, Domesticirea Renaşterii, are în vedere efectele pe care aceasta le-a produs în ceea ce priveşte difuziunea socială, incorporarea sa în practicile cotidiene, ale culturii materiale dar şi asupra mentalităţilor. Cu această ocazie, Burke, se aproprie de dimensiunea antropologică a Renaşterii, dând naştere unui capitol de istorie a vieţii private pentru această perioadă. Lucrarea lui Peter Burke se încheie cu o codă intitulată Renaşterea de după Renaştere. Amintind de lucrarea lui Nicolae Iorga Byzance après Byzance, autorul încearcă să urmărească efectele pe care cultura renascentistă le-a produs la nivelul continentului european în durata lungă. Ceea ce a început, în opinia lui Burke, ca o mişcare în sânul unei mici grupări de cărturari şi artişti, a devenit o modă şi a sfârşit prin a transforma unele dintre atitudinile şi valorile esenţiale ale elitelor europene, propagându-se apoi în întreaga lume. Parte din aceste valori au supravieţuit fragmentării, iar declinul treptat al hegemoniei culturale italiene, în favoarea celei franceze, a constituit dovada evidentă a intrării civilizaţiei europene într-o nouă etapă. Însă declinul Renaşterii nu s-a produs brusc, ci mai degrabă lent sub forma unei diluări organice, naturale. Dacă studierea umanismului a continuat sub diferite forme până în prima jumătate a secolului al XX-lea, artele, incusiv arhitectura, s-au cufundat într-un teritoriu futurist. În concluzie, lucrarea lui Peter Burke, aduce în discuţie, dincolo de a fi o simplă lucrare de sinteză, impactul şi importanţa pe care cultura Renaşterii a avut-o în modelarea civilizaţiei europene moderne. Departe de a se fi dorit la un moment dat fragemntară, Renaşterea şi succesul european al acesteia se pot explica, în opinia mea, prin bazele unitare ale culturii lumii medievale, dominată în special de larga răspândire a limbii latine. Aşadar, latina, atât de mult protejată şi impusă de Biserică, a devenit vehiculul fără de care un fenomen cultural de amploarea Renaşterii nu ar fi avut loc.

3