Personalitatea Infractorului - Factorii ce Contribuie la Formarea Acesteia.doc

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPULBICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Facultatea DREPT Catedra DREPT PUPBLIC, Specialitatea DREP PENAL

TEZA

DE

LICENŢĂ

“Personalitatea infractorului: factorii ce contribuie la formarea acesteia”

; Conducător ştiinţific: Alexandru Mariţ, doctor în drept, conferenţiar universitar

CHIŞINĂU - 2007

CUPRINS: INTRODUCERE…………………………………………………………………...4 Capitolul I. Conceptul de personalitate a infractorului Secţiunea 1.1. Aspecte generale privind personalitatea umană…………………….7 Secţiunea 1.2. Noţiunea de personalitate a infractorului – aspecte criminologice….9 Secţiunea 1.3.Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii infractorului…….13 a) Vîrsta infractorului……………………………………………………....13 b) Sexul infractorului……………………………………………………….15 c) Infirmităţile şi bolile somatice ale infractorului…………………………15 d) Particularităţile etnice şi rasiale ale infractorului………………………..16 e) Particularităţile psihice ale infractorului………………………………...17 f) Deficienţele de natură psihică ale infractorului……………………….…23 g) Nivelul de instrucţie şi educaţie al infractorului…………………………25 Capitolul II. Formarea personalităţii infractorului Secţiunea 2.1. Formarea personalităţii umane în general şi a personalităţii infractorului, în special……………………………………………………………..27 Secţiunea 2.2. Modele principale de formare a personalităţii infractorului……..…30 a) Alienarea…………………………………………………………….…...30 b) Frustrarea……………………………………………………………...….32 c) Inadaptarea…………………………………………………………….....33 d) Învăţarea……………………………………………………………….....34 Capitolul III. Factorii ce influenţează formarea personalităţii infractorului Secţiunea 3.1. Ereditatea ori mediul social?…………………………………….…38 Secţiunea 3.2. Factori biologici……………………………………………………40 Secţiunea 3.3. Factori psihologici……………………………………………….…43 Secţiunea 3.4. Factori socio-culturali……………………………………………....45 a) Familia………………………………………………………………..….46 b) Şcoala………………………………………………………………….....47 c) Locul de muncă………………………………………………………..…49

d) Organizarea timpului liber…………………………………………….…50 e) Alcoolismul………………………………………………………………52 f) Impactul mijloacelor de informare în masă………………...……………52 g) Discriminarea…………………………………………………………….53 h) Religia……………………………………………………………………54 i) Civilizaţia…………………………………………………………….…..55 j) Influenţa mediului social la nivel global……………………………..….56 Secţiunea 3.5. Factorii economici…………………………………………………..57 a) Şomajul…………………………………………………………………..57 b) Nivelul de trai…………………………………………………………….58 c) Crizele economice………………………………………………………..58 d) Progresul social-economic, revoluţia tehnico-ştiinţifică…………………59 Secţiunea 3.6. Factorii politici ……………………………………………………..60 a) Războiul………………………………………………………………….60 b) Revoluţia……………….………………………………………………..60 Capitolul IV. Tipologia personalităţii infractorului Secţiunea 4.1. Diversitatea tipologiilor…………………………………………....62 Secţiunea 4.2. Tipologii psihologice ale infractorilor…………………………..…66 Secţiunea 4.3. Personalitatea infractorului recidivist…………………………..…70 ÎNCHEIERE……………………………………………………………………….74 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………..…76

INTRODUCERE În cadrul oricărei ştiinţe factorul uman are o importanţă deosebită. Studiind fenomenele ce au loc în societate noi nu putem să ne abatem de la problema personalităţii umane, deoarece omul este baza tuturor evenimentelor ce se petrec în orice societate. Personalitatea este studiată şi abordată de un şir de discipline, cum ar fi: sociologia, psihologia, pedagogia, psihiatria, filozofia ş.a. Fiecare din ele, avînd obiectul propriu de cercetare, examinează problema omului sub aspectul său. În cadrul ştiinţelor penale aspectul dat se manifestă prin studierea personalităţii umane prin prisma comportamentului ei deviant. Dar cercetarea juridică a personalităţii infractorului, care o identifică cu infracţiunea şi se orientează spre cele patru componente ale ei – obiectul infracţiunii, cauzele obiective şi subiective şi subiectul ei – nu ne oferă material suficient pentru înţelegerea deplină, atît a personalităţii infracţionale, cît şi a persoanei concrete, acţiunile căreia au provocat pricina penală. Este nevoie de o tratare dinamică, ce ţine cont de geneza şi afirmarea personalităţii. Iar o tratare atît de amplă este cuprins de obiectul de studiu al criminologiei. Criminologia, spre deosebire de toate celelalte ştiinţe şi discipline, naturale şi sociale, juridice şi nejuridice, se caracterizează prin faptul, că îşi propune studierea şi cunoaşterea multilaterală cît mai completă a personalităţii criminale. Acest studiu se referă atît la procesul de formare a acesteia şi la trăsăturile, care o caracterizează în momentul în care a “demonstrat” că este o personalitate infracţională, cît şi la mijloacele cele mai adecvate prin care individul respectiv poate fi reeducat şi reintegrat în rîndul indivizilor oneşti. Prezenta lucrare, are menirea de a contura un concept general, multispectual al personalităţii infractorului. În acest scop va fi supusă analizei totalitatea însuşirilor sociale şi trăsăturilor individuale ale infractorului şi corelaţia lor, care reflectă nu numai tabloul deplin al infractorului, dar şi într-o mare măsură ne ajută să înţelegem modul dat de comportare, să apreciem corespunzător fapta şi individul ce a săvîrşit-o.

De la bun început, vom încerca să schiţăm fizionomia personalităţii infracţionale,

să-i

găsim

definiţia

optimă,

să-i

dezvăluim

trăsăturile

şi

particularităţile de bază cu ajutorul coordonatelor bio-psiho-sociale general - umane. Personalitatea infractorului va fi examinată nu în calitate a unui fenomen izolat, dar în conexiune şi interdependenţă cu sistemele de nivel mai înalt – micromediul şi macromediul social. E necesar de a evidenţia următoarea afirmaţie: “Pentru a dezvălui conţinutul trăsăturilor sociale ale personalităţii criminale, de a stabili, ce prezintă individul concret ca personalitate, săvîrşind infracţiunea, e necesar să apelăm la sistemul de corelaţie a acestei persoane cu alţi oameni şi alte unităţi sociale…” De la examinarea trăsăturilor social-psihologice generale ale mecanismului comportamentului criminal individual vom trece la analiza concretă a influenţei negative asupra delicventului a unor factori de natură biologică, psihologică, socioculturală, economică, politică. În fine, se va întreprinde şi o încercare de clasificare, de tipologizare a infractorilor, pentru o studiere cît mai deplină a acestor indivizi. Referindu-ne la aspectul teoretic al problemei e necesar să remarcăm că ştiinţa criminologică manifestă un interes stabil faţă de conceptul personalităţii infractorului (din şcoala criminologică din fosta URSS îi putem numi

pe

Antonean Iu.M., Saharov A.B., Leichina N.S., Cudreavţev V.N., Iacivlev A.M. ş.a. din şcoala română – N. Giurgiu, Gh. Nistoreanu, C. Păun, R.M. Stănoiu ş.a.). anual apar publicaţii dedicate diverselor aspecte ale problemei în cauză. În studiere personalităţii infractorului sunt folosite pe larg sociologia, psihologia generală şi cea juridică, precum şi metodele matematice. Şi totuşi problema dată rămîne a fi discutabilă. Considerăm că nici una din părţile componente ale obiectului criminologiei nu generează aşa dezbateri aprigi, între savanţi, ca personalitatea infractorului. În unele aspecte discuţia dată, îndeosebi în legătură cu aprecierea coraportului determinanţilor sociali şi bio-psihologici ai comportamentului infracţional, depăşeşte limitele studiului criminologic luînd aspectul conţinutului filozofic.

Înainte de a trece nemijlocit la examinarea temei în cauză, e necesar să remarcăm că problema personalităţii infractorului conţine destule lacune pentru a ţine atenţia savanţilor-jurişti pe o perioadă de timp îndelungată. Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infractorului este condiţionată atît de sarcinile justiţiei (de descoperire, cercetare, sancţionare a infracţiunilor şi orientare a activităţii spre profilaxia criminalităţii), cît şi de orientarea contemporană generalumană – spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanţi provocatori de conflicte interpersonale şi intergrupale.

Capitolul I. CONCEPTUL DE PERSONALITATE A INFRACTORULUI Secţiunea 1.1. Aspecte generale privind personalitatea umană Criminologia, spre deosebire de alte discipline umaniste, abordează personalitatea infractorului în ansamblul trăsăturilor sale, căutînd să dea răspuns la un şir de întrebări dificile, cum ar fi: - Cine este infractorul şi cum apare? - Ce deosebeşte personalitatea infractorului de personalitatea noninfractorului ? - Prin ce se deosebesc infractorii între ei? - Care sunt cele mai potrivite căi şi mijloace de profilaxie şi combatere a criminalităţii ?etc. Pentru a da răspuns la aceste întrebări şi pentru a putea studia totul ce se referă la personalitatea infractorului, mai întîi de toate trebuie să ne referim la personalitatea umană în general. Discuţia ştiinţifică referitor la termenul de “personalitate” şi conţinutul lui, care a început încă în antichitate, nu este nici pe departe epuizată. G. Allport a colectat aproximativ 50 de definiţii ale personalităţii.1 Iniţial, provenienţa acestui termen o aflăm în cuvîntul latin PERSONA, ce desemna masca folosită de actori în teatrul antic, individualizînd personajul. 2 Jean Stoetzel, sociolog şi psiholog francez, arată că denumirea PERSONA folosită în antichitate a devenit în timpurile moderne “PERSONALITY” (eng.) sau “PERSONALITE” (fr.) căpătînd în ştiinţă următoarele accepţiuni: • aspect exterior al omului (masca), adică ceea ce-l deosebeşte la prima vedere de ceilalţi oameni; • rolul juridic de om (actor) în viaţa cotidiană, adică funcţia sa în viaţa socială, ceea ce face din el o persoană publică; • substanţa gîndirii sale, trăsăturile morale ale omului; • valoarea şi capacitatea de acţiune în diferite domenii sociale.3 Preocupată de explicarea conţinutului noţiunii de personalitate, sociologia

1

Dicţionar enciclopedic de psihologie, coord. Ursula Şchiopu, Bucureşti, 1997, pag. 517. Н.С. Лейкина «Личность преступника и уголовная ответственность». Изд. ЛГУ Ленинград, 1968, р. 3. 3 Alexandru Toma “Sociologie juridică”. Iaşi – 1993, pag.41-42. 2

demonstrează că aceasta este rezultatul următoarelor categorii de elemente definitorii: 1. Elemente biogene (înzestrarea biologică transmisă

ereditar;

proprietăţi

anatomice, precum sunt înălţimea , robusteţea fizică, starea de sănătate etc.); 2. Elemente psihogene (procese psihice proprii fiecărei personalităţi: memoria, inteligenţa, voinţa, afectivitatea, spirit de observaţi, temperamentul); 3. Elemente sociologice (norme sociale interiorizate, conduita morală, interdicţiile pe care şi le impune personalitatea respectivă); 4.

Idealul cultural (modelul educativ proiectat de societate la un moment dat.4 Astfel, Grecia Antică propunea omul armonios, intelectual şi moral; Evul

Mediu - personalitatea estetică, fantă; socialismul – personalitatea multilateral dezvoltată; capitalismul – personalitatea întreprinzătorului. Pentru realizarea unui studiu complex al personalităţii infractorului, urmează să trecem în revistă şi unele aspecte expuse în alte ştiinţe referitor la personalitatea umană. În psihologia juridică, noţiunea de personalitate înglobează esenţa omului ca subiect şi obiect al procesului social-istoric, un sistem de atribute bio-psiho-sociale, structuri comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori personale raportate la cele sociale, de care dispune o persoană.5 Victor Ursa, în cursul său “Criminologie” ne propune o definiţie mai succintă: “Prin personalitate înţelegem individul uman considerat în ansamblul trăsăturilor sale bio-psiho-sociale, caracterizate prin sincretism şi printr-o relativă stabilitate”.6 Naşterea omului încă nu înseamnă posedarea atributului de personalitate. Organizarea biologică a lui – particularităţile anatomo-fiziologice, organizarea psihicului, calitatea proceselor psihice – este doar u suport, pe care se constituie componenta psihologică şi cea socială. Iar cele din urmă se formează sub influenţa mediului, care oferă un volum imens de cunoştinţe sociale, acumulate de umanitate pe parcursul dezvoltării sale, determinînd contururile externe ale personalităţii.7 4

Ibidem, pag.11. Svetlana Rusnac, “Psihologia dreptului”, Ed. ARC – 2000, Chişinău, pag.166. 6 Victor Ursa, Criminologie. Curs. Cluj-Napoca, 1994, pag.151. 7 Svetlana Rusnac, op.cit., pag.78. 5

“Acceptăm opinia autorilor bucureşteni G. Nistoreanu şi C. Păun, care susţin că dispoziţiile individuale native constituie premisa formării personalităţii, fiind influenţate decisiv de condiţiile sociale, economice, culturale şi politice în are se dezvoltă fiinţa umană. Structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.”8 Numărul trăsăturilor biologice, psihologice şi sociale posibile ale unei persoane este extrem de mare, iar gradul de dezvoltare, ca şi posibilităţile de îmbinare ale fiecăreia dintre acestea, de asemenea, aşa încît fiecărui individ uman îi corespunde o personalitate, care se deosebeşte mai mult sau mai puţin, de oricare alta. “Inventarul” trăsăturilor de personalitate, realizat de către unii oameni de ştiinţă, depăşeşte cifra de zece mii, precizîndu-se, totodată, că toate aceste trăsături sunt prezente, într-o formă sau alta, în construcţia personalităţii adulte. 9 Dacă se iau în consideraţie şi diferenţele cantitative şi calitative posibile între ele, precum şi modalităţile în care aceste trăsături se pot îmbina la diferiţi indivizi, se poate aprecia că numărul “variantelor” de personalitate este practic nelimitat.10 Secţiunea 1.2.Noţiunea de personalitate a infractorului – aspecte criminologice Există

multe

definiţii

ale

personalităţii

infractorului

în

literatura

criminologică, psihologică, juridică. Fiecare definiţie este o exprimare succintă a viziunii autorului asupra obiectului studiat. M. Enikeev considerăm că personalitatea infractorului este o totalitate de calităţi individual-tipologice de importanţa socială, dar cu caracter negativ, care determină comportamentul criminal al individului.11 V. Vasiliev pune accent pe raportul de interdependenţă dintre componenta biologică şi cea socială în structura personalităţii infracţionale.12 8

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nora, Bucureşti, 2000, pag.161. Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, 1978, pag.535. 10 V. Ursa, op.cit., pag. 151. 11 M. Еникеев, Основы общей и юридической психологии, «Юристь», Москва, 1996, pag.305. 12 В.Л. Bасильев, Юридическая псиxология, «Питeр», Sankt-Petersburg, 1997, pag.330-338. 9

Un grup de autori autohtoni susţine că personalitatea criminalului constă din ansamblul trăsăturilor, particularităţilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate ce caracterizează persoana care a săvîrşit o infracţiune ca infractor.13 Şi V. Ursa, prin noţiunea de “personalitate a infractorului” înţelege ansamblul trăsăturilor bio-psiho-sociale ale individului uman, care, la un moment dat, este marcat de “stigmatul” social-juridic al săvîrşirii unei (sau unor) fapte cu caracter infracţional.14 Operînd cu termeni psihologici putem defini personalitatea infractorului ca o personalitate caracterizată de o anumită motivaţie, aptitudini, pregătire şi orientare comportamentală-criminală, dirijîndu-se de modele comportamentale cu caracter antisocial.15 De accentuat faptul că personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip de personalitate umană, o nouă varietate a lui homo sapiens (aşa cum susţinea fondatorul antropologiei criminale Cesare Lombroso), ci o personalitate obişnuită care, într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru un timp mai îndelungat sau mai scurt, se particularizează prin unele trăsături comportamentale specifice. Dacă s-ar admite ideea că infractorul constituie un tip aparte de personalitate umană, ar însemna că se admite, implicit, şi ideea caracterului înnăscut şi iremediabil al comportamentului infracţional – idee preconcepută, falsă şi inumană, aparţinînd aceluiaşi C. Lombroso. Conceptul de personalitate a infractorului impune şi unele clarificări cu privire la accepţiunea criminologică a termenului de infractor.16 Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd este săvîrşită infracţiunea. Nu este criminal acel, care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă, el capătă această calitate prin comiterea nemijlocită a unei infracţiuni. Legea penală adaugă, în acest context, şi condiţia existenţei unei hotărîri definitive de condamnare. Sigur că criminologia va porni tot de la această semnificaţie penală ce se dă infractorului. Mai mult, “materialul uman” furnizat cercetării criminologice a 13

V. Bujor, O. Bejan, S. Ilie, S. Casian, Elemente de criminologie, Chişinău, “Ştiinţa”, 1997, pag.28. Victor Ursa, op.cit., pag.152. 15 Svetlana Rusnac, op.cit., pag.166. 16 Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., pag.164. 14

provenit şi provine, în marea sa majoritate din rîndul populaţiei penitenciare, deci, persoane care nu numai că au comis infracţiuni, dar au fost condamnate, suportînd rigorile pedepsei. Cu toate acestea, semnificaţia penală a noţiunii de infractor nu este suficientă în criminologie. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, există o serie întreagă de fapte relativ minore sancţionate de lege şi care sunt comise în mod cu totul întîmplător de către persoane ce ar fi în mod greşit clasate în categoria criminologică de delicvenţi. Pe de altă parte, există persoane care sunt suficient de abile pentru ca acţiunile lor să nu cadă niciodată sub incidenţa legii, deşi trăiesc într-o stare permanentă de “fraudă a legii penale”. Pe aceştia ar fi foarte grav a-i lăsa în afara criminologiei, deoarece nu se poate observa prea bine ce anume, în afara unei abilităţi dovedite, îi distinge de delicventul “legal”. O categorie aparte, care trebuie avută în vedere aici, o reprezintă bolnavii psihic şi ne referim acum la cei care suferă de maladii grave, ce au ca efect lipsa totală a discernămîntului. Aceste persoane, datorită stării mintale, nu vor putea fi trase la răspundere penală şi deci nu pot deveni infractori în sensul penal al termenului, indiferent cît de gravă ar fi fapta pe care au comis-o. Bolnavii psihic şi faptele pe care le comit au constituit însă, încă din faza incipientă a criminologiei, o preocupare prioritară pentru specialişti, iar cercetările în acest domeniu sunt mereu de actualitate.17 Studiul criminologic asupra personalităţii infractorului implică şi examinarea problemei stabilirii intervalului de existenţă a personalităţii criminale. Această problemă nu este atît de uşoară cum ar părea la prima vedere. Suntem de părere că intervalul de existenţă a personalităţii infractorului depinde de perioada, pe parcursul căreia persoana respectivă este social periculoasă. Omul poate fi social periculos nefiind infractor, pe de altă parte orice persoană infracţională se caracterizează prin pericol social. Credem că momentul apariţiei persoanei infracţionale este momentul comiterii delictului. Numai prin săvîrşirea 17

Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. “ALL BECK”, Bucureşti, 1998, pag.15.

infracţiunii pericolul social al persoanei capătă o obiectivitate deplină. Persoana încetează a fi infracţională cu încetarea pericolului social al acesteia. Faptul că criminalul a fost judecat, a ispăşit pedeapsa penală sau chiar i-au fost ridicate sau stinse antecedentele penale nu întotdeauna asigură izbăvirea acestuia de montajul său antisocial. Infractorul se poate corecta şi pînă la judecarea cauzei, precum şi săşi păstreze deprinderile şi viziunile antisociale şi după pedeapsa penală, ce e posibil în cazurile cînd ea nu şi-a atins scopurile. Sintetizînd cele expuse la primele două secţiuni concluzionăm că personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează noţiunea psihologică de personalitate şi noţiunea juridico-penală de infractor. Astfel, în criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decît cea juridico-penală, cuprinzînd ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei, care a comis o infracţiune, exprimînd totodată interrelaţia dintre individualitatea persoanei şi esenţa socială a acesteia.18 În raport de cele menţionate, acceptăm definiţia cu cea mai largă deschidere a personalităţii infractorului, şi anume definiţia formulată de Narcis Giurgiu, potrivit căreia personalitatea infractorului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psihosociale, cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului criminal, prin atitudinea de antisociabilitate.19

Secţiunea 1.3. Coordonatele

bio-psiho-sociale ale personalităţii

infractorului Personalitatea infractorului nu este ceva abstract; este o personalitate umană concretă, înzestrată cu un “set” de trăsături general-umane, cum ar fi vîrsta, sexul, starea sănătăţii, particularităţile psihice, particularităţile care indică apartenenţa 18 19

R.M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pag.118. Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, 1992, pag.166.

persoanei la vreun grup etnic sau rasial, nivelul de instruire şi educaţie. Acestea sunt principalele coordonate de natură bio-psiho-socială cu ajutorul cărora se determină în scopuri criminologice profilactice – fizionomia personalităţi infractorului, a infractorului în general, ca şi a infractorului individual, concret. În cazul oricărei analize privitoare la coordonatele menţionate mai sus, ne vom strădui să respectăm cîteva reguli importante. De pildă, vom evita studierea unilaterală a factorilor bio-psiho-sociali, vom căuta ca aceştia să fie analizaţi minuţios din toate

unghiurile de vedere posibile, ţinînd cont mai ales de

intrepătrunderea şi interdependenţa care există între elementele bio-psiho-sociale ale personalităţii umane. Astfel, pentru a da un exemplu, dacă se analizează individul uman din punct de vedere al vîrstei sale, putem observa că vîrsta, element aparent, pur biologic, ni se înfăţişează şi ca un element de natură socială, o coordonată socială a individului. Iată de ce în studierea acestor factori nu se poate recurge la divizarea şi analiza lor mecanică, scolastică, fiind absolut necesar să se ia în considerare toţi principalii parametri bio-psiho-sociali ce caracterizează individul uman, dar nu izolat, ci într-o strînsă îmbinare şi prin aprecierea corectă a ponderii reale pe care o are sau poate să o aibă fiecare dintre aceştia. Numai aşa vom putea aprecia corect fizionomia personalităţii infractorului. a)Vîrsta infractorului. – Vîrsta constituie una din trăsăturile individuale ale personalităţii care ne poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului. Astfel, vîrsta ne indică în mare măsură gradul dezvoltării aptitudinilor fizice ale persoanei (de exemplu, forţa fizică), nivelul dezvoltării psihice (de exemplu, intelectul, voinţa, afectivitatea), precum şi poziţia sa socială (de exemplu, nivelul de şcolarizare, poziţia în societate, experienţa de viaţă, sfera necesităţilor şi a intereselor), toate acestea la un loc ne pot da indicaţii preţioase privitoare la explicarea eventualelor abateri comportamentale ale celui în cauză. Din punct de vedere criminologic, luarea în considerare a vîrstei indivizilor este importantă, deoarece dinamica comportamentului infracţional urmează o curbă specifică în raport cu aceasta, şi deoarece şi structura infracţiunilor prezintă unele

particularităţi în raport cu vîrsta celor în cauză. Astfel, cele mai numeroase infracţiuni sunt săvîrşite de către persoanele aflate la vîrsta adolescenţei şi a tinereţii. Numărul infracţiunilor se reduce întrucîteva în cazul persoanelor ajunse la vîrsta maturităţii (vîrsta realizării depline pe plan bio-psihic, familial, social) şi scade simţitor odată cu intrarea persoanelor în anii bătrîneţii, ani caracterizaţi prin unele procese fireşti de involuţie. Rezultă, deci, că curba activităţii infracţionale are o traiectorie specifică – ascendentă, staţionară, descendentă – în raport cu vîrsta indivizilor antrenaţi în această activitate. În ce priveşte structura calitativă a criminalităţii, se constată că adolescenţei şi tinereţii le sunt specifice infracţiunile a căror săvîrşire presupune mai multă forţă fizică şi temernitate ( de exemplu, manifestări de violenţă, furturi, etc.), în timp ce vîrstei adulte şi înaintate le este specifică săvîrşirea de infracţiuni care cer mai mult rafinament, calcul, prudenţă şi experienţă de viaţă (de exemplu, delapidările, falsul, evaziunea fiscală, corupţia, contrabanda, infracţiuni contra justiţiei). Pentru criminologie prezintă un interes cu totul aparte infracţiunile săvîrşite de minori (delicvenţa juvenilă), a cărei periculozitate socială este cu totul deosebită şi a cărei prevenire trebuie să constituie unul dintre punctele centrale a activităţii tuturor factorilor educaţionali, a politicii penale a oricărui stat. Luarea în considerare a vîrstei infractorului, a vîrstei criminologice şi a celei mintale20 poate contribui atît la explicarea unui anumit comportament ( în cazul nostru a comportamentului infracţional), cît şi la găsirea celor mai potrivite căi şi mijloace de corectare şi dirijare a acestuia în viitor, în conformitate cu cerinţele vieţii sociale, precum şi cu interesele persoanei în cauză. b)Sexul

infractorului.

–

Sexul

reprezintă

ansamblul

trăsăturilor

morfobiogice, psihice şi sociale, care diferenţiază indivizii umani în bărbaţi şi femei. Diferenţele dintre sexe se explică nu numai prin factorii de natură biologică înnăscuţi, ci mai ales, prin influenţa unor factori de natură socio-culturală. Cu toate că, de regulă, cauzele generale ale comportamentului criminal, ca şi condiţiile care pot influenţa acest comportament sunt aceleaşi, atît în cazul femeilor, 20

Colectiv, Dicţionar enciclopedic şi psihologic, Universitatea din Bucureşti, 1979, pag. 510.

cît şi în acela al bărbaţilor, infracţiunile săvîrşite de femei prezintă o serie de trăsături specifice, de ordin cantitativ şi calitativ, care fac posibilă şi necesară tratarea lor separată, ca un capitol al delicvenţei feminine. Aspectele cele mai importante ale criminalităţii feminine constau în pondere mult mai scăzută a infracţiunilor săvîrşite de către femei, în raport cu infracţiunile săvîrşite de către bărbaţi, precum şi într-o anumită specificate a infracţiunilor săvîrşite de către femei, atît în ce priveşte felul infracţiunilor, cît şi în ceea ce priveşte modalităţile de săvîrşire.21 c)Infirmităţile şi bolile somatice ale infractorului. Aspectul fizic, calitatea proceselor fiziologice, iar de aici şi a celor psihice, pot determina condiţia socială a individului. De bună seamă, indivizii dotaţi cu o înfăţişare plăcută şi cu calităţi psihice ce nu le perturbează existenţa posedă conştiinţa unui eu social reuşit, sunt încadraţi armonios în ambianţă.22 Pe cînd infirmităţile şi bolile somatice, în special cele grave de durată, ireversibile, se pot repercuta în mod negativ, asupra stării psihice generale a celor în cauză şi, în consecinţă, asupra atitudinii acestora faţă de cei din jur, faţă de societate şi de valorile unanim recunoscute ale acesteia.23 Transformările psihice ce caracterizează conduita unor asemenea persoane obligate să ducă o viaţă restrînsă, diminuată, se manifestă – de regulă – prin egoism, irascibilitate şi chiar agresivitate.24 Explicaţia principală a unei asemenea stări psihice sau a unor conduite negative subsecvente a persoanelor suferind de anumite infirmităţi sau boli o constituie, în realitate, nu infirmitatea sau boala în sine, cît factorii de natură externă, socială, adică factorii ce ţin de mediul în care trăieşte o asemenea persoană şi de condiţiile concrete de existenţă ale acesteia, de atitudinea celor din jur, a societăţii în ansamblu. 21

22

V. Ursa, op.cit., pag. 162.

Svetlana Rusnac, op.cit., pag.171. Victor Ursa, op.cit., pag. 163. 24 Narcis Giurgiu, op.cit., pag, 187. 23

Această realitate este demonstrată de faptul că, în general, dacă unor astfel de persoane li se acordă atenţia cuvenită, în ceea ce priveşte îngrijirile şi sprijinul de care au nevoie, instrucţia şi educaţia, crearea condiţiilor de afirmare în viaţă, etc.,25ele pot avea un comportament corespunzător, pot să adapteze la cerinţele vieţii cotidiene, fără să vină în conflict cu legea penală. d)particularităţile etnice şi rasiale ale infractorului. Prin particularităţi etnice şi rasiale înţelegem acele trăsături socio-tipologice, pe care individul uman le dobîndeşte ca urmare a apartenenţei sale la un anumit grup etnic sau de rasă, adică la o anumită formă de comunitate umană, caracterizată printr-o comunitate de descendenţă biologică, de viaţă economică, de teritoriu, de limbă şi de viaţă spirituală, de tradiţii, etc. Particularităţile etnice şi rasiale, trăsăturile care indică apartenenţa unei persoane la un asemenea grup (de exemplu, culoarea pielii sau a ochilor, statura, fizionomia în general, ori cultura, limba, obiceiurile), nu constituie elemente care ar putea explica, prin ele însele, aspectele cantitative sau calitative ale fenomenului infracţional, dintr-o anumită epocă sau dintr-o anumită zonă geografică şi nici particularităţile infracţiunilor concrete, care, după cum se ştie, îşi au adevăratele cauze în condiţiile efective de viaţă, în mediul social în general.26 Unele curente criminologice caută să abordeze chestiunea etiologiei criminalităţii din anumite ţări, pornind de la ideea existenţei unui determinism etnic, rasial, naţional. Cesare Lombroso, în lucrarea sa “cauzele şi remediile criminalităţii”, a afirmat, spre pildă, că ţiganii sunt o rasă criminală.27 Dar există şi criminologi care neagă “potenţialul criminogen” mai ridicat a unor rase de oameni.28 Cei care susţin ideea determinismului etnic şi rasial, pentru a ilustra “justeţea” afirmaţiilor sale, fac referiri la criminalitatea din ţările capitaliste avansate în rîndul 25

Victor Ursa, op.cit., pag.163. Ibidem, op.cit., pag. 164. 27 Traian Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928, pag.660. 26

28

G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal et criminologie, Paris, 1961, pag.164.

indivizilor de culoare, al imigranţilor, al persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etc. Explicaţiile reale ale acestor stări de lucruri nu constau nici de cum în particularităţile etnice, rasiale sau naţionale ale indivizilor în cauză, ci în inegalitatea socială, incultura, mizeria şi şomajul, care sunt mai răspîndite în rîndurile acestei populaţii, în lipsa condiţiilor de locuit, în instrucţia şi educaţia mai reduse şi chiar în “atenţia” sporită pe care organele de drept o acordă din principiu acestor indivizi consideraţi “de categoria a doua”. e)Particularităţile psihice ale infractorului. Particularităţile psihice ale infractorului iau parte nemijlocit la constituirea personalităţii criminale, cunoaşterea temeinică a acestora prezentînd un mare interes în criminologie, atît în plan etiologic, cît şi profilactic. Psihicul constituie ansamblul însuşirilor, fenomenelor şi proceselor de natură subiectivă (senzoriale, intelective, afective, volitiv) ale individului, determinate de mecanismele sale cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea exterioară.29 Datorită însuşirilor sale, psihicul îndeplineşte o serie de funcţii fiind principala modalitate a vieţii de relaţie şi de adaptare la lume.30 Psihicul sau viaţa psihică, constituie o latură dintre cele mai importante a personalităţii în general şi a personalităţii infractorului, în special. Cunoaşterea temeinică a particularităţilor psihice ale indivizilor care vin în conflict cu legea penală are o importanţă deosebită pentru asigurarea succesului şi a umanităţii în lupta împotriva infracţionalităţii. Într-adevăr, cunoaşterea în întregime a cauzelor fiecărei infracţiuni concrete şi organizarea practică a luptei împotriva acesteia, a infracţionalităţii în general, poate fi realizată nu numai prin studierea aspectelor obiective ale fiecărei infracţiuni şi prin luarea în considerare a împrejurărilor concrete de viaţă în care aceasta a fost săvîrşită, ci şi prin luarea în consideraţie a tuturor însuşirilor şi particularităţilor

29 30

T. Butoi, N. Mitrofan, V. Zdrenghea, Psihologia judiciară, Bucureşti, 1996, pag.180 Paul Popescu-Neveanu, op.cit., pag. 566.

psihice ale individului şi prin individualizarea măsurilor legale de sancţionare în funcţie de aceste particularităţi. Pentru caracterizare personalităţii pot fi luate un considerare un foarte mare număr de trăsături psihice a individului uman, dar criminologia foloseşte, mai ales, trăsăturile psihice esenţiale şi anume acelea care vizează temperamentul, aptitudinile şi caracterul, deoarece, considerate ca formînd structura personalităţii, ca adevărate unităţi de bază ale personalităţii, aceste trăsături pot da împreună o imagine relativ completă a specificului personalităţii unui infractor sau presupus infractor, putînd astfel contribui în cea mai mare măsură la explicarea şi înţelegerea faptei concrete săvîrşite, şi, prin aceasta, la stabilirea celor mai adecvate măsuri de corectare ce vor trebuie luate faţă de persoana în cauză.31 În continuare vom analiza pe scurt aceste trăsături psihice esenţiale: Temperamentul – constituie un ansamblu de particularităţi ale psihicului, determinate şi condiţionate de tipul de activitate nervoasă superioară a individului.32 Temperamentul – aşa numită fire a personalităţii indică capacitatea individului şi felul de a răspunde la stimuli interni şi externi, exprimîndu-se în capacitatea de încordare, concentrare nervoasă, autocontrol şi evoluează pe om scară de valori, care pleacă de la susceptibilitate, şi impulsivitate pînă la stăpînirea de sine şi calm.33 Temperamentul (avînd o provenienţă în mare măsură ereditară) este considerat ca reprezentînd latură dinamico-energetică a activităţii nervoase şi a comportamentului, fiind fundamentul psiho-fiziologic al aptitudinilor şi caracterului, propriu şi dinstinctiv pentru fiecare individ. Cea mai veche clasificare a tipurilor de temperament este aceea a lui Hipocrat din Kos (secolul IV î.e.n.). După Hipocrat “părintele medicinii există următoarele feluri de temperament: - coleric ( puternic, excitabil, exploziv, nestăpînit); 31

Victor ursa, op.cit., pag. 166-167.

32

Рубинштейн С.Л. Основы общей психологии, Питер, Санкт Петербург, 1999, pag. 119. Narcis Giurgiu, op.cit., pag.188.

33

- sanguinic (vioi, mobil, echilibrat); - flegmatici (lent, rezistent, capabil de multă stăpînire); -

melancolici, sensibil, uşor inhibabil).34 De menţionat că temperamente în stare pură nu există. Se poate vorbi doar de

predominarea unui anumit tip, acesta manifestîndu-se mai puternic în situaţii extremale.35 Să nu uităm că pe lîngă aceste patru temperamente de bază se întîlnesc o sumedenie de tipuri intermediare: circa 72,36 şi nici unul din ele nu poate fi privilegiat, toate prezintă calităţi bune dar şi riscul unor însuşiri negative.37 Pentru criminologie, este important să se sublinieze că temperamentul constituie doar o particularitate de formă şi nu de conţinut a personalităţii, deoarece sub influenţa unor factori exteriori diferiţi, pe baza aceluiaşi tip de temperament se pot dezvolta caractere, atitudini şi comportamente cu totul diferite.38 Spre regret, variantele temperamentale ale omului – dacă nu sunt frînate sau stimulate de caracter – pot influenţa negativ comportamentul, pot determina anumite conduite deviante. Aptitudinile sunt acele însuşiri ale individului care condiţionează reuşita sau a căror lipsă poate explica nereuşita în desfăşurarea unor activităţi fizice sau intelectuale. Aptitudinile se formează sub influenţa condiţiilor de mediu. Cu toate acestea în formarea lor factorul ereditar este, ca şi în cazul temperamentului, puternic implicat, de la antecesorii săi, individul putînd “moşteni” anumite particularităţi sau predispoziţii anatomo-fiziologice favorabile sau dimpotrivă, mai puţin favorabile dezvoltării unor aptitudini.39 Aptitudinile pot fi divizate în două tipuri: 1) aptitudini elementare – ţin de organizarea senzorială şi psihomotorie a omului, de calitatea proceselor mnezice, ale gîndirii, imaginaţiei, voinţei, atenţiei, etc. Ele sunt determinate în mare parte fiziologic, dar pot fi dezvoltate pe parcursul vieţii, 34

35

D.H.Mateuţ, Criminologie, ed Universitatea de vest, “Vasile Goldis”, Arad, 1993, pag.136.

S.Rusnac, op.cit., pag.69. Васильев В.Л. , op.cit., pag.110. 37 S.Rusnac, op.cit., pag. 69. 38 V.Ursa, op.cit., pag.168. 39 V. Ursa, op.cit., pag.168. 36

mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa lor, orientîndu-l pe individ spre anumite domenii, activităţi, inclusiv spre ceea ce numim profesie. 2)

aptitudini complexe – sunt nişte reuniuni ale celor elementare: capacitatea de acumulare a cunoştinţelor, spiritul de observaţie, inteligenţa.40 În cadrul aptitudinilor complexe distingem aptitudini generale şi speciale.

Aptitudinile generale sunt utile în toate domeniile şi posedate de majoritatea indivizilor. Astfel, inteligenţa arată nivelul general de dezvoltare a individului uman, şi ţine de rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor potrivite, restructurarea comportamentului, alegerea adecvată a mijloacelor în vederea atingerii scopului, posibilitatea de autocontrol, autoevaluare, etc. Aptitudinile complexe speciale mijlocesc activitatea într-un domeniu profesional şi sunt posedate diferenţial de către indivizi.41 Pentru criminologie, chestiunea aptitudinilor prezintă interes, deoarece neluarea în considerare a lipsei sau a slabei dezvoltări a unor aptitudini ale unui individ, în cazul alegerii unei profesiuni, sau a autorizării acesteia, (de exemplu, în cazul profesiei de medic chirurg, de conducător auto) poate avea consecinţe dintre cele mai grave, putînd duce la săvîrşirea prin acţiune sau inacţiune, a unor fapte de pericol social extrem de dăunătoare.42 Caracterul. Psihologia contemporană afirmă că caracterul înseamnă totalitatea însuşirilor psihice şi morale ale individului uman manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia. 43 Caracterul mai poate fi definit ca o formaţiune superioară a însuşirilor psihice ale personalităţii, privind relaţiile pe care omul le întreţine cu lumea înconjurătoare; un conglomerat de trăsături, la structurarea căruia contribuie motivaţia, trebuinţele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealurile, concepţiile despre lume şi 40

S.Rusnac, op.cit., pag.70-71.

41

Ibidem, op.cit., pag.72. G. Politic, Criminologie, ed, Chemarea, Iaşi, 1996, pag.180.

42

43

Vezi, de exemplu, К.А. Абульханоыва, О субъекте психической деятельности, Наука, Москва, 1973, Рубинштейн С.Л., op.cit., ş.a.

viaţă, acceptate sub impactul mediului de formare – de socializare – care livrează omului modele de comportament.44 Caracterul unui om semnifică o organizare şi o ierarhizare a vieţii psihice, o anumită structură, dominarea unei anumite tendinţe, a unui anumit sentiment şi a unor anumite acţiuni, dîndu-i o caracteristică specifică, un anumit caracter, după felul tendinţei dominante. Cînd tendinţa dominantă este o tendinţă sănătos dezvoltată şi echilibrată, caracterul omului va fi respectiv un caracter sănătos şi echilibrat, cînd tendinţa dominantă este una negativă (de exemplu, lăcomia) şi caracterul va fi la fel un caracter negativ. Iar caracterul negativ, în anumite condiţii personale sau sociale poate conduce la infracţiune. Caracterul, în general, este influenţat de temperament şi aptitudini, în formarea cărora ereditatea îşi are rolul ei, dar este determinat, în mod decisiv, de condiţiile şi factorii de mediu, în care trăieşte şi se dezvoltă individul. Dintre aceşti factori, un rol primordial îl ocupă, în formarea caracterului, ca de altfel în determinarea conţinutului întregii vieţi psihice a omului, familia, şcoala, aşa-numita educaţie spontană, locul de muncă, societatea în general.45 Componentele de bază ale caracterului sunt trăsăturile (sau însuşirile caracteriale). Distingem în structura caracterului una – două trăsături cardinale, 1015 trăsături principale şi sute, mii de trăsături secundare. Menţionăm că numai acele trăsături psiho-morale ale individului devin adevărate trăsături de caracter care nu numai că include aspecte ale vieţii psihice, dar deţin un loc dominant în structura lui psihică, în sensul că exercită o influenţă puternică şi constantă asupra modului de a gîndi, de a acţiona şi în general asupra modului de a simţi a persoanei. După faptul dacă trăsăturile de caracter se manifestă sau nu, în exerior, distingem două tipuri de caracter: 1. caracter extravertit (exteriorizat) 2. caracter intravertit ( interiorizat). 44 45

S.Rusnac, op.cit., pag.173. V.Ursa, op.cit., pag.170

Personalitatea extravertitului se caracterizează prin aceea că este “ orientată precumpănitor spre lume, ataşată de obiecte şi oameni, deschisă pentru o cît mai activă comunicare cu cei din jur de unde şi facila adaptare la mediu”, în timp ce aceea a intravertitului se conturează prin “ orientarea tipică a conştiinţei către propriul eu” cu tendinţa “ de a se include în sine, neglijînd lumea exterioară”.46 Nu se poate spune cu certitudine că unul sau celălalt din aceste tipuri este mai înclinat sau dimpotrivă, mai puţin înclinat să săvîrşească fapte antisociale. Situaţiile extreme pot fi însă dătătoare de seamă, în ceea ce priveşte sănătatea psihică a persoanei (de exemplu, formele exagerate de extravertire sunt caracteristice bolnavilor maniacali, în timp ce intravertirea exagerată ne face să ne gîndim la autismul schizofrenic). Analizarea personalităţii individului şi sub aceste aspecte ne poate ajuta la găsirea explicaţiei unor atitudini comportamentale. 47 Caracterul este considerat un adevărat nucleu al personalităţii, o categorie sintetică, în care se concentrează întreaga individualitate psihică şi morală a persoanei. Între temperament, aptitudini şi caracter se formează corelaţii strînse la nivelul oricărui tip de personalitate şi cu atît mai mult, la personalitatea criminală. Din punct de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalităţii umane rămîne totuşi caracterul, a cărui descifrare şi valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi în tratamentul şi resocializarea infractorilor.48 Desigur, nici una din calităţile sistemului psihic nu este doar un dat biologic, înnăscut şi rămas neschimbat pe parcursul vieţii. Individul uman, implicîndu-se chiar de la naştere într-un anumit cadru social, preluînd de la acesta anumite norme, modele, reguli, îşi formează trăsături pe care-i le solicită mediul, se modifică în conformitate cu aceste implicaţii ale ambianţei. f)Deficienţele de natură psihică ale infractorului. Starea de sănătate sau de boală în care se găseşte psihicul individului constituie unul dintre elementele 46

I.Oancea, Probleme de criminologie, ed ALL. Educaţional, S.A., Bucureşti, 1995, pag.168.

47

Vezi de exemplu, Karl Leonhard, Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură, Bucureşti, 1979, pag.232, 500. Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., pag.164.

48

definitorii ale personalităţii umane. Aceasta, ca urmare a faptului că, datorită caracterului său complex, bio-psiho-social, integrat, psihicul este în mare măsură coordonatorul întregii vieţii a individului, fiind principalul purtător al capacităţii sale de adaptare la viaţa de relaţie. Orice deficienţă, tulburare, sau boală psihică se poate repercuta, în funcţie de gravitatea ei, asupra comportamentului individului în cauză, determinînd devieri de la normele de conduită normală ale acestuia, devieri care pot merge de la simple “ciudăţenii” lipsite de urmări pînă la cele mai grave încălcări ale legii penale pînă la crimă. Nerecunoşaterea sau neluarea în considerare a deficienţelor de ordin psihic de care eventual suferă o persoană cu care a intrat în conflict cu legea penală constituie o eroare dintre cele mai grave, care poate transforma actul de administrare a justiţiei într-o activitate pur mecanică, nu numai ineficientă, dar şi inumană.49 Chestiunea clasificării afecţiunilor psighice constituie una dintre problemele cele mai dificile şi controversate ale psihiatriei. Clasificare propusă în continuare, este simplă, accesibilă şi se bucură de o anumită audienţă în rîndurile specialiştilor. Ea constă în împărţirea tripartidă, a deficienţilor psihice în nevroze, psihopatii şi psihoze. Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni psihice de terminate psihogen, relativ uşoare şi reversibile., manifestate prin suferinţe şi conflicte intrapsihice (uneori şi somatice) despre a căror existenţă bolnavul este perfect conştient şi la care participă cu intensitate. Principalele forme de nevroze sunt: nevroza astenică (neurastenia), nevroza obsesiv – fobică, (psihastenia), nevroza isterică (isteria), şi nevrozele mixte.50 În general se admite că nevrozele avînd un caracter inhibitor marcat împiedică, iar nu stimulează trecerea la actul criminal.51 Ca urmarea a faptului că bolnavii nevrotici sunt cu totul conştienţi de boala lor ( care le tulbură mai mult echilibrul interior decît relaţiile cuc ei din jur), 49

V.Ursa, op.cit., pag.171-172. V.ursa, op.cit., pag.175. 51 N.Giurgiu, op.cit., pag.191. 50

nevrozele prezintă, pentru studiul criminogenezei, o semnificaţie cu totul redusă, nevroticii putînd fi consideraţi, în aproape toate cazurile, responsabili. Psihopatiile reprezintă nişte tulburări în sfera emoţional-volitivă. Psihopatia este o patologie, o denaturare a caracterului, o anomalie a lui. Psihopaţii fiind lipsiţi de simţ moral – adeseori conflictul devenind pentru ei o sursă de satisfacţie – sunt incapabili de o adaptare perfectă şi de durată la mediul familial, sau de microgrup social.52 Unii savanţi susţin că psihopatia este o boală, alţii că ea este o stare patologică între normă şi patologie, care se manifestă printr-o dizarmonie generală a personalităţii în sfera emoţional- volitivă.53 În genere, spre deosebire de nevropaţi, psihopaţii nu-şi cunosc şi nici recunosc boala şi nu sunt consideraţi bolnavi mintal decît în sens larg.54 În conduita psihopaţilor se constată frecvent comportamente antisociale de o deosebit de mare varietate (furturi, vagabondaj, parazitism, escrocherie, infracţiuni împotriva demnităţii, a integrităţii corporale şi a vieţii persoanelor, etc.). Faptele pe care le săvîrşesc psihopaţiisunt comise cu luciditate şi discernămînt, motiv pentru care, din punct de vedere penal, trebuie şi sunt consideraţi ( cu rare excepţii) perfect responsabili. Pentru criminologie, este important de ştiut şi faptul că psihopaţii sunt cu totul refractari la observaţiile sfaturile şi îndemnurile celor din jur şi nu “ învaţă” din propria experienţă de viaţă (de exemplu, din

consecinţele penale ale faptelor

anterior săvîrşite), deaceea ei se numără adesea printre recidivişti. Psihopatia poate fi : astenică, cicloidă, epileptoidă, excitabilă, impulsivă, isterică, paranoică, perversă, psihastenică, schizoidă, timopată.55 Psihozele reprezintă afecţiunile psihice cele mai grave, ireversibile şi în prezenţa cărora discernămîntul şi răspunderea penală sunt excluse.56

52

N.Giurgiu, op.cit., pag.192. Alexandru Nacu, Anatol Nacu, Psihiatrie judiciară, Chişinău, 1997, pag.276. 54 Ibidem, pag.192. 55 V. Ursa, op.cit., pag.177-178. 53

56

N. Giurgiu, op.cit., pag.193.

Caracteristica principală a psihozelor o constituie alterarea profundă a vieţii psihice a celui în cauză, cu consecinţa pierderii de către bolnav a conştiinţei propriei existenţei a raporturilor cu sine, cu cei din jur şi cu întreaga lume reală în general. Spre deosebire de bolnavul nevrotic, psihoticul nu îşi înţelege şi nu îşi poate aprecia starea în care se află. Bolnavii suferind de psihoze, săvîrşesc în mod frecvent fapte antisociale dintre cele mai grave de exemplu, omorurile sadice, comise de către schizofrenici şi epileptici).57 În general există următoarele forme de psihoze: psihozele discordante (schizofreniile), epilepsia, psihozele maniaco-depresive, psihozele acute ( datorate intoxicărilor, ca în cazul alcoolicilor), delirurile sistematizate, psihozele posttraumatice, psihozele infecţioase, psihozele de involuţie. Printre acestea de o periculozitate deosebită este, se pare, paranoia – care poate trece uneori neobservată pînă la un punct chiar şi de cei din jur, generînd adevăraţi monştri psihici. g)Nivelul de instrucţie şi educaţie este unanim recunoscut ca reprezentînd una din coordonatele de bază ale personalităţii, influenţa sa la nivel familial, şcolar sau ocupaţional, în plan formativ, intelectual, moral, estetic şi caracterial, fiind decisivă, potrivit celor mai multe teorii psihologice şi sociologice, în parcurgerea cu succes a complicatului proces de socializare şi adaptare socială pe care îl presupune formarea personalităţii umane.58 Într-adevăr, majoritatea concepţiilor şi orientărilor criminologice admit funcţia socio-integratoare esenţială a factorului educativ, propunînd modele profilactice în care, pe lîngă anihilarea unor cauzalităţi specifice, prefigurează totdeauna educaţiei un rol central. De altfel, întregul sistem punitiv modern este centrat pe ideea de reeducare şi ocrotire a individului certat cu legea, pe posibilitatea resocializării infractorului normal, a tratării celui bolnav şi a reinserţiei sociale urmată de o reabilitare morală cît mai deplină.59

57

V.Ursa, op.cit., pag.179. N.Giurgiu, op.cit., pag. 194. 59 Ibidem, pag.195. 58

La finele secţiunii accentuăm că corecta apreciere a personalităţii infractorului nu poate fi realizată decît prin luarea în considerare a caracterului complex bio-psio-social al individului uman, a îmbinării şi întrepătrunderii strînse între aceşti factori şi a preponderenţei, a rolului decisiv pe care îl au, în cele mai dese cazuri, elementele de natură socială. Considerăm justa opinia autoarei Svetlana Rusnac, precum că toate componentele

personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal în

totalitatea lor alcătuind o conformaţie orientată antisocial. 60 Anume pentru acest motiv, elementele ce constituie personalitatea umană, trebuie să fie percepute şi înţelese în complexitatea lor, ca un tot unitar.

CAPITOLUL II. FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI Secţiunea 2.1.Formarea personalităţii umane în general şi a personalităţii infractorului, în special “Paradoxul constă în faptul că factorii ce stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor identificaţi. Personalitatea, precum şi individul, este un produs integral al proceselor ce stau la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea este determinată de natura relaţiilor ce au format-o: A relaţiilor sociale în care se implică doar omul în scopul unei realizări obiective”. A.Leontiev, Activitatea, Conştiinţa, Personalitatea, 1975.

60

Svetlana Rusanc, op.cit., pag.174.

Dacă în procesul de formare a omului, a personalităţii sale elementul natural (biologic) este necesar şi primordial, elementul “mediu social” este necesar şi decisiv. Indiferent de mărimea şi valoarea “zestrei ereditare” cu care vine omul pe lume, adică indiferent de dotarea naturală primordială, acesta va deveni om în adevăratul înţeles al cuvîntului numai ca urmare a influenţei formative concentrice, concomitente ori succesive, dar în tot cazul multilaterale şi îndelungate, pe care o va exercita asupra lui mediul social, cu deosebire condiţiile vieţii materiale în care se va dezvolta, respectiv educaţia pe care o va primi în familie, în şcoală, în practica efectivă a vieţii sociale în ansamblul său şi mai cu seamă în cadrul relaţiilor de muncă, de intercomunicare umană şi de consum. Există mai multe păreri cu privire la momentul în care se poate considera că personalitatea individului este formată pe de plin. Toţi specialiştii par însă a fi de acord cu ideea că procesul de formare a personalităţii începe odată cu primele clipe ale vieţii, că este deosebit de complicat, şi că durează toată viaţa. Nu este mai puţin adevărat că anumite etape (copilăria, adolescenţa, tinereţea) trebuie să fie considerate cu totul hotărîtoare în acest sens, în timp ce altele (maturitatea, vîrsta înaintată etc.) au în această privinţă un rol secundar, fiind mai degrabă perioade de afirmare deplină şi echilibrată a unei personalităţi deja formate. În formarea personalităţii o contribuţie esenţială o are educaţia în familie, educaţia şcolară primită în activitatea practică, micromediul specific al fiecărui individ, precum şi întreaga societate în ansamblul ei, care, prin mii şi mii de căi directe sau indirecte, exercită asupra individului o influenţă formativă neîntreruptă, covîrşitoare de-a lungul întregii sale vieţi. Se poate spune că, nu numai prin structura sa bio-psihică, dar mai ales, prin trăsăturile sale sociale, omul este produsul cel mai complex, cel mai sofisticat şi mai valoros în acelaşi timp, al evoluţiei întregii lumi materiale cunoscute pînă în prezent.61 Există un consens aproape unanim al specialiştilor, cu privire la faptul că formarea personalităţii umane este rezultatul îmbinării optime a unei multitudini de 61

Victor Ursa, op.cit., pag.155, 156.

factori, pozitivi şi negativi, de natură bio-psihică şi socială, care acţionează asupra individului de la naşterea sa şi în tot timpul vieţii acestuia. Personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări relativ neizbutite, necesare sau întîmplătoare, permanente sau temporare a factorilor care concură la formarea sa, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte, dizarmonice, care întîmpină greutăţi de diferite grade, în procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.62 V. Vasiliev, cercetînd procesul formării personalităţii infracţionale, menţionează rolul particularităţilor psihofiziologice – al tipului sistemului psihic, temperamentului, caracterului, cît şi al factorilor sociali, cu deosebire al celor care determină procesul socializării individului.63 Socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi interiorizează anumite norme şi valori sociale, modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei comunităţi sau al unui grup social. Socializarea este o condiţie primordială în formarea şi afirmarea personalităţii.64 Pe parcursul

procesului de maturizare biologică şi socială, individul îşi

formează propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural predominant, socializarea devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistenţei unui complex de factori sociali care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalităţii.

65

De accentuat faptul că majoritatea teoriilor

asupra personalităţii criminale pun în evidenţă ca trăsătură de bază a acesteia anume orientarea antisocială. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale (familie, şcoală, microgrupuri, medii de producţie etc.) ca şi personalitatea nondelicventă. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora.66 62

I oancea, op.cit., pag.86. Vasiliev V.L., op.cit., pag. 329-330. 64 Svetlana Rusnac, op.cit., pag.78. 65 Gh. Nistoreanu, C. Păun. Op.cit., pag. 165. 66 Ратинов А.П. «Личность преступника и проблема ценности // Вопросы борьбы с преступнoстью». Moscova 1973, nr. 29, pag. 111 – 113. 63

Orientarea antisocială a personalităţii reprezintă un proces de durată în care subiectul asimilează cu preponderenţă informaţiile perturbante care îi sosesc din mediul social. Caracterizarea unei informaţii ca fiind perturbantă are în vedere proprietatea acesteia de a-l împiedica pe individ să asimileze sistemul de norme şi valori promovat de societate, de a ecrana şi falsifica imaginea valorilor reale, acordînd prioritate antinormelor şi nonvalorilor.

Aceasta explică de ce influenţele

negative se acumulează treptat în conştiinţa indivizilor sub forma unor reprezentări incorecte ale valorilor sociale. Eficienţa modelatoare a informaţiilor perturbante este în relaţie directă cu trăsăturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracterva fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i stimuleze, aceste trăsături care, în timp, devin, dominante, determinînd orientarea antisocială a personalităţii. 67 În consecinţă, impactul informaţiilor perturbante va fi mult mai semnificativ atunci cînd subiectul este tînăr. Ele vor modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat iniţial în acte minore de conduită negativă, care, cu timpul, se generalizează în acte de conduită antisocială, infracţională.68 Astfel, personalitatea individului nu este ceva apărut spontan. Ea este consecinţa unui proces social formativ şi poartă amprenta condiţiilor de existenţă ale individului. În atare proces social pot interveni, decisiv, diverse, informaţii, ori situaţii cu caracter perturbator, care duc la formarea personalităţilor cu orientare infracţională. În acest sens, drept modele de formare a personalităţii criminalului servesc alienarea, frustrarea, inadaptarea, învăţarea.69 Secţiunea 2.2. Modele principale de formare a personalităţii infractorului A. Fenomenul de alienare sau de înstrăinare – este considerat ca fenomen de îndepărtare a individului de la modelul normativ recunoscut, fiind rezultatul unor dificultăţi de integrare în sfera relaţiilor sociale. 67

R.M. Stănoiu, op.cit., pag.145. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 205. 69 V. Bujor, O. Bejan, ş.a. op.cit., pag.32. 68

Esenţa, elementele, legăturile societăţii sunt percepute de personalitate pe calea comunicării cu alţi membri ai societăţii. Dezvoltarea individului este condiţionată de dezvoltarea tuturor celorlalţi indivizi, aflaţi cu primul în interacţiune directă sau indirectă.70 Socializarea personalităţii prin structura interacţiunilor (relaţiilor) n toate cazurile începe din cea mai fragedă vîrstă cu ajutorul sistemului de legături ale copilului cu familia. Dar această socializare evoluează corect şi intens numai în acel caz cînd în familie este creat un microclimat psihologic corespunzător (de exemplu, puternice legături emoţionale dintre părinţi şi copii). Anume prin familie personalitatea începe să sesizeze înrîurirea opiniei sociale prin toate funcţiile acesteia: expresivă, consultativă, directivă. Prezenţaîn aceste funcţii poate duce deja din copilărie, la apariţia unor calităţi psihice negative ale personalităţii (pasivitate, caracter ascuns, făţărnicie, etc.). După măsura dezvoltării omului tot mai mult creşte numărul microgrupurilor cu care acesta intră în raporturi. Începe căutarea unor asemenea microgrupuri, includerea în ele, crearea acestora – toate fiind legate de necesitatea unei vieţi sociale sau de necesitatea satisfacerii cerinţelor personale. Microcolectivelor le aparţine un rol colosal în formarea structurii necesităţilor personalităţii, a concepţiilor ei despre lume, precum şi în transmiterea experienţei sociale. Defectele microgrupului reprezintă sursa apariţiei calităţilor psihice negative ale personalităţii, a reprezentărilor ei incorecte despre morală, etică, drept.71 Grupul poate fi formalizat şi neformalizat. În ultimul caz posibilitatea dezvoltării în el a unei influenţe negative e mai mare – deseori aici lipseşte imboldul determinant, scopul activităţii social-utile. Grupul neformal nu rare ori atrage persoane insuficient echilibrate lipsite de o structură de necesităţi bine pronunţate, prin mai larga posibilitate de “automanifestare”, prin lipsa aparentă a controlului social, prin posibilitatea de a ieşi de sub influenţa permanentă a grupurilor formale. 70

А.В. Дулов «Судeбная психолoгия», Минск, 1975, pag. 216. Ю. М. Антонян « Взаимодействие личности преступника и социальной среды», «Вопросы борьбы с преступностью», Москва, 1979 ,nr. 30, pag. 36-37. 71

În organizarea sistemului de relaţii al fiecărui om o mare însemnătate o deţine interesul. K. Marx scria: “… Interesul – iată ce îi înlănţuieşte pe membrii societăţii civile unul de altul.”72 Sistemul relaţiilor devine şi mai rezistent, dacă categoria interesului se combină cu comunitatea scopurilor activităţii. Una din cauzele dificultăţilor de integrare în sfera relaţiilor sociale este înlocuirea categoriei interesului ca bază normală a organizării relaţiilor, cu categorii de alt caracter, cînd sistemul de raporturi se creează sau se menţine sub imperiul fricii, dependenţei etc. Dar să revenim la alienare. Aceasta, din urmă, fiind principala purtătoare a conduitei antisociale propriu-zise, reprezintă nu numai principala ei componentă, dar şi etapa de tranziţie de la comportamentul social spre cel antisocial, treptele sale putînd fi regăsite într-un proces de nuanţe cu tendinţe continue de radicalizare, ce încep prin atitudini de indiferenţă, contestare, opoziţie şi se termină cu contrareacţie, ultima etapă, care înseamnă şi intrarea în sfera antisocialului. Starea de antisociabilitate, cît şi conduita antisocială – ca formă de exprimare a stării de alienare a individului, se caracterizează prin acea că îl face pe individ să se întoarcă prin convingeri, deprinderi şi opţiuni împotriva societăţii însăşi şi a valorilor ocrotite de sistemele sale normative. Deşi alienarea este o premisă a stării de antisociabilitate, ea nu conduce totuşi în mod necesar la aceasta, formele de alienare umană prezentînd şi alte modalităţi de exprimare ce nu interesează domeniul criminologic (uneori, cum ar fi în artă, chiar valenţe creatoare).73 Caracteristic înstrăinării este că aici acţionează preponderent factorii externi (exogeni). Indivizii căzuţi, de regulă, victime ale alienrii nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi şi nu în ei se află cauza orientării lor antisociale. B. Frustrarea – este sentimentul pe care îl resimte individul privat de un drept sau înşelat în aşteptările, aspiraţiile sale. Reacţiile la frustrare sunt cele mai diferite, depinzînd de agentul frustrat şi personalitatea celui frustrat. Dacă 72 73

Маркс К., Энгелс Ф., Собрание сочинений, Москва, 1963, pag. 218. N. Giurgiu, op.cit., pag.168.

sentimentul de frustrare atinge o intensitate maximă, în unele situaţii poate cauza u efect perturbant în personalitate şi respectiv, adoptarea conduitei infracţionale de către individ.74 Deşi frustrarea nu este identică cu alienarea, ea este strîns legată de aceasta, putînd exprima una din cauzele şi componentele psihice ale înstrăinării. Dar dacă alienarea ca fenomen de îndepărtare de la valorile umane convenţional admise se poate constitui şi în lipsa unor procese de frustrare propriu-zisă, frustrarea ca fenomen complex de conştiinţă presupune un lanţ de transformări succesive în plan psiho-mintal, cultural şi atitudinal – care debutează printr-o relaţie de tip conflictual generată de eşec şi se finalizează printr-o ripostă de tip conflictual, manifestată prin trecerea la actul infracţional.75 Reiese că fenomenul de frustrare nu se poate exprima decît printr-un fenomen de alienare. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce alienarea reprezintă un proces dezadaptativ mai îndelungat, mai puţin tensionat şi agresiv, depersonalizarea individului neavînd la bază procese conflictuale acute, frustrarea reprezintă un proces dezadaptativ tensionat, conflictual, în condiţiile unei îndepărtări hotărîtoare şi adeseori brutale de la regulile general admise, depersonalizarea, pargurgînd procese de mare intensitate care îl împing la revanşă şi ripostă. Fenomenul de frustrare îşi regăseşte o sursă importantă în distribuirea inegală a şanselor de realizarea individuală, funcţie de oferta socială. Pentru realizarea sa individuală persoana trebuie să posede anumite cunoştinţe, deprinderi, precum şi unele calităţi psihice determinate. Şansele de realizare individuală pot fi blocate: 1. Dina cauza lipsei calităţilor psihofiziologice, a unor trăsături necesare pentru îndeplinirea anumitor funcţii sociale. Ca exemplu, reacţia încetinită, defectele văzului duc la imposibilitatea realizării persoanei în activitatea profesională de şofer sau de militar.

74 75

V. Bujor, O. bejan, op.cit., pag.34. Ю.М. Антонян « Психологическое отчуждение и преступное поведение» Ереван, 1987, pag. 170.

2. Din cauza lipsei susţinerii financiare în viaţa socială. Dorinţa de a poseda anumite cunoştinţe necesită o anumită susţinere financiară. Cercetările sociologice din toate ţările relevă că infractorii recidivişti aparţin într-o proporţie majoritară păturilor sociale mai puţin favorizate economic.76 De asemenea, în cazul infracţiunilor de violenţă, proporţia analfabeţilor sau a celor cu numai 4 clase elementare este foarte ridicată. La frustrare acţionează atît factorii externi cît şi interni. Asistăm de fapt, la o ciocnire nefericită a acestora.77 C. În literatura de specialitate, analizîndu-se procesul constituirii personalităţii criminale, s-a mai susţinut că raporturile contradictorii dintre om şi propria natură ar genera şi ele o stare de antisociabilitate.78 Vorbim aici de fenomenul de inadaptare. Inadaptarea rezidă în incapacitatea persoanei de răspunde adecvat la cerinţele înaintate de societate, dar nici de a satisface propriile cerinţe, necesităţi, năzuinţe. La baza acestei incapacităţi pot sta deficienţe fizice (în cazul handicapaţilor), senzoriale (la orbi, surzi), intelectuale ( la indivizi arieraţi) sau caracteriale.79 Astfel, rezultatul acţiunii anumitor trăsături bio-psihice ale individului îl determină să reacţioneze la stimulii mediului extern prin acte sancţionate de legea penală care-I mecanismul acestui proces? Să-l urmărim. Deficienţele psihofiziologice, locomotorii, constituţia fizică deficitară provoacă sentimentul inferiorităţii, individul devine complexat. C. Jung,80 vorbind despre pericolul complexelor, subliniază forţa lor, capabilă să perturbeze unitatea conştientului, să pună în dificultate procesele cognitiv-logice, să-l lipsească pe individ de libertate. Individul încearcă să evadeze în imaginar, pentru a-şi atenua eşecul în viaţa socială, sau manifestă orientări spre comportamente reale în acelaşi scop. Sunt cunoscute exemple cînd aceste comportamente capătă un caracter normativ sau chiar pro social (activitatea de 76

Ю.М. Антонян, щзюсшеюб зфпю171ю V. Bujor, O. Bejan ş.a. op.cit., pag.135 78 N Giurgiu, op.cit., pag.171 79 V.Bujor, O. Bejan, op.cit., pag. 33. 80 Jung C. Generalităţi privind teoria complexelor în puterea sufletului. Antologie, vol. I, “Anima” , Bucureşti, 1994, pag. 86-87. 77

acritate, binefacere, politică etc.). Dar la fel de frecvente

sunt şi formele de

manifestare într-un domeniu antisocial, unde sunt satisfăcute tendineţele exagerate de dominaţie, impulsurile de agresivitate, violenţă.81 Pentru acest model de formare a personalităţii criminalului este tipică acţiunea factorilor interni (endogeni), deci cauza este în individ. De remarcat că în societăţile unde funcţionează un mecanism eficient de depistare şi recuperare a inadaptaţilor, numărul inadaptărilor implicînd infracţiuni este redus.82 D. Modalitatea învăţării vizează sfera cea mai largă şi comună de infractori care n-au ajuns la dobîndirea unui model de comportament social pozitiv nu din cauza incapacităţilor de adaptare, ci din cauza învăţării altui model de comportament social – a celui negativ. Deci, învăţarea consistă

în însuşirea

(asimilarea)

unui model

de

comportament cu caracter infracţional. Individul, începînd prin a urmări, repetat, un astfel de comportament, la un moment dar înclină a-l aprecia drept pertinent, ca în cele din urmă să-l asimileze.83 Evidenţiem faptul, că persoana asimilează, tinde să asimileze numai acea experienţă socială, care are legătură directă sau indirectă cu sfera satisfacerii cerinţelor sale. Experienţa socială se dobîndeşte numai în procesul vieţii fiecărui om, ea nu face parte din codul genetic, nu se bazează pe ceva biologic, deci nu se transmite ereditar. Experienţa personală, primită prin activitatea vitală, se transmite numai prin educarea copiilor sau pe calea realizării programului social. În general, experienţa social-culturală se dobîndeşte de către individ prin următoarele căi. a) prin educarea sa în familie; b) prin deţinerea unor relaţii cu diverse microgrupuri; c) prin percepţia informaţiei sociale prin diferite căi de comunicare ( şcoală, televiziune, radio, cinema, cărţi, ziare etc.); 81

Svetlana Rusnac,op.cit.,pag.171. V. Bujor, O. Bejan, op.cit., pag.34. 83 Ibidem, pag.35. 82

d) prin studierea profesională, specializată; e) prin experienţa personală în activitatea sa, în situaţii vitale variate.84 C. И. Дьяков în lucrarea “К вопросу о причинности в механизме преступного поведения»85 ne propune două etape de interdependenţă a personalităţii criminale cu mediul. Prima etapă – este perioada de formare a personalităţii sub influenţa factorilor exogeni, cînd se formulează cerinţele, interesele, viziunile etc. La formarea personalităţii participă familia, şcoala, cum am menţionat anterior, colectivele de muncă precum şi microgrupul acesteia (apropiaţii, prietenii etc.). Influenţele lor pot fi diferite, în aşa cazuri prevalează acea influenţă care prezintă un interes mai mare în sfera satisfacerii cerinţelor persoanei date. A doua etapă – colaborarea persoanei cu o situaţie vitală concretă, care atrage la săvîrşirea infracţiunii. Literatura de specialitate menţionează mai multe teorii, care tind să explice mecanismul învăţării comportamentului infracţional. Astfel, Gabriel Tarde a înaintat teoria imitaţiei; el susţine că imitaţia (sau “contaminarea”) este mecanismul psihologic

principal

care

contribuie

la

deprinderea

–

la

învăţarea

–

comportamentului criminal. Sau teoria lui Edwin Sutherland a “asociaţiilor diferenţiate” – conform acesteia, comportamentul delicvent se învaţă printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri; el se dobîndeşte prin asocierea cu indivizii care apreciază favorabil acest comportament şi prin izolarea (diferenţierea) de persoanele care îl apreciază defavorabil. Menţionăm, de asemenea, şi teoria “conflictului de culturi” (Thorsten Sellin); teoria “subculturilor delicvente” (Albert Cohen) şi curentul “funcţionalist”.86 În general, cercetările criminologice au pus în evidenţă o multitudine de căi şi forme de învăţare a comportamentului criminal, punîndu-se accent pe calitatea negativă a vieţii de familie, a mediului şcolar şi stradal, a grupului de anturaj intim, slaba calitate a locului de muncă, influenţa negativă a factorilor din mediul socio84

А. В. Дулов, op.cit., pag.223. С.В. Дьяков «Вопросы борьбы с преступностью»,Moscova 1987, pag. 21-22. 86 E Seeling “Criminology”, New York – 1990, pag. 142-144. 85

cultural. În această concepţie, modelarea socială a individului, la modul pozitiv, dar şi la cel negativ se realizează în contexte sociale concrete, distribuite concentric, cu conţinuturi proprii, dar şi cu interferenţe posibile. 87 De pildă, G. Stefani şi G. Levasseur,88 referindu-se la educaţia achiziţionată ca factor de formare a personalităţii, se referă la cadrul familial – unde acordă un loc important relaţiilor cu tatăl, cu mama, cu fraţii şi surorile - trece apoi la cadrul şcolar, profesional şi, în fine, la influenţa mediilor de habitat şi socio-profesional, legînd toate aceste medii de influenţe într-o interdependenţă foarte flexibilă. Considerăm că învăţarea este cea mai răspîndită modalitate de deprindere a comportamentului infracţional şi, în acelaşi timp, cea mai periculoasă, deoarece influenţează asupra conştiinţei individului “pe ascuns”, în mod latent. De regulă, persoana în cauză nici nu realizează faptul “contaminării”, cum este asimilarea, adoptarea comportamentului criminal.

87 88

N. Giurgiu, op.cit., pag. 174. G. Stefani, G. Levasseur, Criminologia şi ştiinţa penitenciară, Paris, 1969, pag. 195.

CAPITOLUL III. FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ FORMAREA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI Secţiunea 3.1. Ereditatea ori mediul social? Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, despre care se ştie că se formează pînă în jurul vîrstei de 25 ani şi continuă se evolueze în timp, într-un ritm care depinde de relevanţa factorilor exogeni. Plecînd de la această realitate, în analiza structurii în sens antisocial a personalităţii umane, controversele teoretice acordă prioritate fie factorilor individuali (endogeni), fie mediului social (factorilor exogeni).89 Considerăm că în formarea şi dezvoltarea criminalului, pe lîngă factorii ereditari, un rol important îl joacă şi factorii de mediu, începînd cu familia, mediul de muncă şi terminînd cu întreaga ambianţă în care trăieşte omul. Omul, fiind produsul eredităţii şi mediului, tot ceea ce este el, tot cum este el, tot felul său de manifestare şi acţiune este în funcţiune, este determinat de aceşti factori. Caracterul său, personalitatea sa, sunt formate de acestea.

89

Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, pag. 165.

Influenţa eredităţii precede influenţa mediului. Mai întîi omul primeşte diferite predispoziţii prin naştere, şi apoi urmează influenţa ce-o exercită asupra lui mediul, şi îndeosebi educaţia ce i-o dă familia, şcoala, societatea. Trebuie de menţionat că în acest context s-au format două opinii diametral opuse: I – concepţia, conform căreia ereditatea este fatală, şi educaţia nu are nici o importanţă. În acest sens se declară că educaţia nu mai poate influenţa întru nimic caracterele, însuşirile ereditare. Adepţii acestei concepţii au fost: Lombroso, Garofalo, Thomson. Cu toate că, Lombroso şi Garofalo şi-au schimbat ulterior opiniile, recunoscînd influenţa educaţiei asupra criminalităţii; II – părtaşii concepţiei opuse îl consideră pe om un produs exclusiv al mediului social, iar criminalitatea ca un fenomen pur social, contestînd că ereditatea (ca factor individual) ar avea vreo influenţă la formarea caracterului individului şi deci vre-un rol în geneza criminalităţii, atribuind aceasta numai mediului şi deci educaţiunii. După cum vedem, ambele aceste concepţii sunt exagerate şi majoritatea criminologilor, din toate ţările, susţin teza influenţei relative a eredităţii, pe de o parte şi a educaţiei, pe de altă parte. Predispoziţiile bune ori rele, provenind din ereditate, se pot modifica prin influenţa mediului şi, îndeosebi, prin influenţa educaţiei. Sub această influenţă, predispoziţiile ereditare rele se pot dezvolta în caractere rele, vicii sau pot fi ţinute latente în starea lor iniţială, de asemenea predispoziţiile bune se pot dezvolta în caracterele respective sau pot rămîne latente. Din cauza influenţei mediului, şi îndeosebi a educaţiunii, ereditatea nu este fatală. Copiii din părinţi viciaţi, prin educaţie şi celelalte împrejurări, vor putea deveni nevicioşi. Dar şi invers, educaţiunea nereuşită îi corupe chiar şi pe indivizii cu cele mai bune înclinaţii. Deci, în fine, putem spune că, persoana criminalului depinde de înzestrarea ereditară dar, într-o măsură considerabilă, ea depinde şi de condiţiile de formare

(creştere – maturizare) şi de dezvoltare socială ( învăţare – educare), pe scurt de condiţiile de mediu.90 Omul se naşte cu anumite nevoi şi tendinţe (foame, sete, sociabilitate, combatere a persoanelor etc.), cu anumite predispoziţii a cunoaşterii (memorie, gîndire, etc.), care pentru prelungirea dezvoltarii lor au nevoie de lumea exterioară, de anumite condiţii social-culturale. Pentru traiul în societate cu respectarea anumitor norme de conduită, omul trebuie să înveţe aceste norme, trebuie să crească în condiţii de respectare a valorilor sociale. Toate acestea se exprimă şi se învaţă în viaţa socială. Din aceste considerente, în criminologia contemporană, pentru cunoaşterea trăsăturilor caracteristice ale criminalului se cercetează, cu atenţie, condiţiile de dezvoltare şi de mediu ale acestuia. Aceste condiţii de dezvoltare şi de organizare sunt de mai multe feluri: şcoala, familia, locul de muncă, religia, organizarea timpului liber, factorii economici, factorii politici, civilizaţia ş.a. Dar pentru a respecta ordinea firească a lucrurilor, vom începe studiul nostru cu factorii ce ţin nemijlocit de personalitate – adică factorii individuali, înnăscuţi, care pot fi atît de natură pur biologică, cît şi psihologică. Secţiunea 3.2. Factorii biologici Există multe teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărîtoare în formarea personalităţii infracţionale. Caracteristic pentru ansamblul acestor concepţii este încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-infractor, trăsături care determină comportamentul antisocial al individului.91 În lucrarea noastră ne vom îndrepta atenţia asupra operei

lui Cesare

Lombroso; acesta este considerat drept fondatorul antropologiei criminale – doctrină ce promovează “cultul” factorilor biologici, înnăscuţi, transmisibili prin ereditate. Lombroso a devenit cunoscut odată cu publicarea lucrării “ L' nomo deliquente” în anul 1876, unde susţinea că criminalii sunt rămăşiţele biologice ale 90

G. Nistoreanu, C. Păun, “Criminologie”, ed, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, pag. 145.

91

R. M. Stănoiu, op.cit., pag. 48.

unui stadiu de dezvoltare timpuriu şi că sunt indivizi mai primitivi şi mai puţin evoluaţi decît concetăţenii lor care nu sunt criminali. Cesare Lombroso a folosit termenul de “atavistic” pentru a descrie aceşti oameni.92 Astfel, în urma efectuării unor examene antropometrice, medicale şi psihologice asupra a 5907 delicvenţi, el a formulat ipoteza atavismului evoluţionist, potrivit căreia, caracterele omului primitiv pot apare la anumite persoane sub forma unor “stigmate anatomice”.93 Prezentăm în continuare cîteva postulate spcifice de bază ale concepţiei lombroziene: a)Criminalitatea fiind

generată de anumite anormalităţi organice,

transmisibile ereditar, are un caracter natural, universal şi anistoric, existînd şi în lumea animalelor şi plantelor. Crima fiind inevitabilă şi determinată ereditar, se întîlneşte şi la copii, la oameni primitivi, sălbatici, indiferent de gradul lor de maturizare sau dezvoltare socială. b)Individul criminal este marcat de anormalităţi şi infirmităţi organice. Conform acestei teze criminalii prezintă anumite anomalii sau stigmate specifice criminalităţii, din care unele anatomice:94 malformaţii ale scheletului, asimetria craniului şi a feţei, anormalitatea creierului, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mîinilor şi picioarelor etc.; altele fiziologice: tatuajul, ca dovadă a analgreziei fizice şi insensibilităţii morale, daltonismul, stîngăcia, tulburări ale unor reflexe, longevitatea şi disvulnerabilitatea, etc.; stigmate constituţionale: efeminarea, masculinitatea, infantilismul şi sensibilitatea prematură; în sfîrşit, stigmate psihologice: lipsa milei, a căinţei, iubirii, cruzimea, instabilitatea afectivă, răzbunarea, inteligenţa redusă, lenevia, minciuna, tendinţa exagerată spre umor, pasiunea pentru jocurile de noroc, viaţa destrăbălată etc.

92

Tudor Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 88. Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, pag. 82. 94 Narcis Giurgiu, op.cit., pag. 31. 93

c)Ideea centrală a lombrosianismului, în jurul căreia gravitează celelalte teze, este aceea că, criminalitatea fiind congenitală şi fatală, criminalul se naşte criminal.95 Astfel, cînd la o persoană sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură atavică, acesta ar fi un criminal înnăscut, un individ cu puternice înclinaţii criminologice, care nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului.96 d)Infractorul constituie un tip antropologic distinct de tipul omului normal. e)Comportamentul criminal se transmite ereditar prin atavism, stigmatele criminalităţii comunicîndu-se la urmaşi chiar peste mai multe generaţii. f)Criminalul înnăscut suferă de nebunie morală. Cu alte cuvinte, se afirmă identitatea infractorului înnăscut cu nebunul moral, respectiv cu lipsa de simţ moral. g)În sfîrşit, Lombroso a lansat şi teza naturii epileptoide a crimei, susţinînd identitatea criminalului înnăscut, a nebunului moral şi a epilepticului.97 Desigur, majoritatea tezelor formulate de Lombroso au fost infirmate - unele din ele chiar de creatorul lor – către sfîrşitul unei cariere prodigioase. S-a demonstrat astfel, cu relativă uşurinţă, că multe din aşa zisele stigmate fizice sau constituţionale se întîlnesc cu o frecvenţă egală chiar şi la oameni normali, neinfractori, Lombroso însuşi fiind pus în situaţia de a constata numeroase asemenea stigmate pe un lot de magistraţi, testaţi în orb. S-a dovedit că boala epileptică nu generează în toate cazurile criminali, iar criminalii nu suferă decît într-o mică proporţie de epilepsie. De asemenea, s-a infirmat transmiterea prin atavism – peste generaţii – a unor tare ereditare. Sub focul unor verificări riguroase şi critici acerbe, Lombroso a fost pus în situaţia de a-şi revizui pînă la urmă unele postulate, astfel, într-o variantă modernă: - a admis că numai 40 la sută din criminali sunt înnăscuţi; - a admis că numai criminalii înnăscuţi – cei 40 % - constituie un tip antropologic aparte; 95

Ibidem, op.cit., pag. 32. Gh, Nistoreanu, . Păun, op. cit., pag. 82. 97 Narcis Giurgiu, op.cit., pag. 32. 96

- în sfîrşit, a admis că, de fapt, cauzele organice nu sunt exclusive, ci prevalente, predominante, recunoscînd că asupra comportamentului pot influenţa negativ şi o serie de factori sociali (alcoolismul, instrucţia precară, mizeria etc.) şi fizici (clima, fenomene orogenetice, geologice etc.). Concepţia lui Lombroso – cu toate limitele şi erorile ei – a însemnat un progres pentru vremea sa, dat fiind faptul că a introdus cercetarea ştiinţifică a crimei.98 Şi, după unii autori, Lombroso a abordat pentru prima oară problema studiului personalităţii infractorului. Cu toate că astăzi nu se mai afirmă că anumiţi indivizi se nasc infractori, rolul factorilor individuali nu este complet neglijat.99 Secţiunea 3.3. Factorii psihologici Teoriile de inspiraţie psihologică, care deţin supremaţia în criminologie, ne acordă următoarea viziune asupra personalităţii – importanţa decisivă în procesul formării şi exprimării acesteia revine factorilor specifici individuali subiectivi, rolul secundar ocupînd condiţionările de ordin bio-social, atît în planul adoptării modelului comportamental, cît şi a creării cauzei infracţionale. În această ordine de idei trebuie de menţionat, în primul rînd, FREUDISMUL. Sigmund Freud (1856 – 1939) a fost un medic neurolog şi psihiatru vienez de mare renume, creatorul unei doctrine originale care-i poartă numele. A desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, scriind aşa lucrări ca: “Introducere în psihoanaliză”, “Prelegeri de psihanaliză” ş.a. După Sigmund Frend, omul de la naştere este înzestrat cu instinctul autoconservării şi cu instinctul sexual (de reproducere). Satisfacerea acestor instincte generează sentimentul conştient al plăcerii, iar insatisfacţia provoacă sentimentul nemulţumirii, discomfortului. De aceea, din primele zile ale vieţii întreaga funcţionare a organismului este îndreptată spre îndestularea maximală a instinctelor înnăscute. Însă pe măsura dezvoltării individului condiţiile de viaţă în 98 99

Ibidem, op.cit., pag. 33. Gh. Nistoreanu,C. Păun op.cit., pag. 165.

familie şi societate îl impun să se dezică de îndestularea imediată a necesităţilor dictate de instincte, ceea ce stă la baza apariţiei unei mulţimi de conflicte psihice ale individului. Şi dacă instinctul autoconservării, manifestat prin senzaţia foamei, este satisfăcut pe calea alimentaţiei, atunci energia instinctului sexual îşi află realizare pe cale ( din punct de vedere moral) mult mai complicată şi conflictele legate de aceasta servesc ca bază a întregii dezvoltări a personalităţii. O altă teză importantă a freudismului o reprezintă concepţia despre inconştient. Instinctele umane înnăscute se ciocnesc de exigenţele educaţiei familiale, iar ulterior – de normele etice şi alte norme sociale. Ca rezultat, personalitatea (“EGO” sau “EUL”) devine arenă a unor conflicte înverşunate între inconştient (“ID”) din care se cer a fi exteriorizate instinctele înnăscute, şi conştiinţă (SUPER-EGO sau SUPRA-EUL), unde se concretizează reprezentările despre comportamentul corespunzător, despre restricţiile morale, juridice, etc. După FREUD, instinctele înnăscute ale omului, venite în contradicţie cu influenţa familiei, educatorilor, societăţii şi rămase nerealizate, parcă s-ar “stoca” în inconştient, influenţînd enorm dezvoltarea psihică de mai departe a omului. Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare poate duce la o inadaptare a celui în cauză, şi, în final, poate determina trecerea la actul infracţional. Astfel, conform freudismului, manifestările comportamentale criminale sunt nişte răbufniri, defulcări a unor trăiri, instincte şi tendinţe provenite din inconştient. Din cele Arătate se observă că freudismul proefsorează o concepţie asupra personalităţii, structura acesteia fiind înţeleasă ca rezultat al intercaţiunii dintre forţele psihice interne şi condiţiile mediului extern. Plecînd de la principiile menţionate Freud a elaborat metoda psiho-analizei – cheia de boltă a întregului său sistem. Psihoanaliza reprezintă o veritabilă doctrină filozofică, un adevărat program de autocunoaştere şi autoperfecţionare, precum şi o metodă psiho-terapeutică destul de eficientă. Ca metodă psiho-terapeutică, psiho-analiza cuprinde un ansamblu de procedee prin care se urmăreşte descoperirea cauzelor, devierilor comportamentale

şi vindecare unor boli psihice, în special a nevrozelor – cu deosebire a diferitelor forme isterice, aspect prin care se leagă direct aplicaţiile ei în criminologie.100 Atît în timpul vieţii, cît şi în zilele noastre, personalitatea şi opera lui Freud au fost aureolate de o faimă universală, din care n-au lipsit cele mai înalte elogii, dar şi cele mai necruţătoare critici.101 Cu toate că opera sa nu a fost încă pe deplin valorificată şi interpretată din punct de vedere filozofic, este în afară de orice îndoială faptul că, pe lîngă numeroasele sale neajunsuri, ea prezintă o serie de elemente interesante şi utile. Printre meritele lui Freud se pot reţine: maniera originală de explicare a structurii şi mecanismului psihicului uman în ansamblu; contribuţia sa la analizarea conţinutului şi rolului inconştientului; introducere în psihologie a unui mare număr de noţiuni şi categorii noi şi, în sfîrşit, crearea psiho-analizei 102 care este folosită intens în criminologie, fie singură, fie în combinaţie cu alte metode. Secţiunea 3.4.Factorii socio-culturali Omul este o fiinţă eminamente socială. În afara societăţii, fiinţa umană ar fi doar un individ, o făptură identică cu oricare reprezentant al regnului animal. Tocmai conţinutul de natură socială îi permite omului să depăşească condiţia sa pur biologică şi să străbată secole; să nu reînceapă de la zero evoluţia sa culturală. Anume de aceea, în contextul problemei abordate, interesează

influenţa

cauzală a societăţii asupra individului în sensul comiterii crimei. Karl Marx a observat că, scrutînd o societate, putem stabili (la nivel de esenţă) care este personalitatea celor ce vieţuiesc în ea şi, viceversa, examinînd personalitatea unui individ, ne putem face o închipuire despre societatea în care îşi duce existenţa. Influenţa formativă a societăţii asupra personalităţii individului, precum şi impactul de modificare, în decursul vieţii, a structurii acestuia are loc la tei niveluri: - macromediu; 100

Narcis Giurgiu, op.cit., pag. 45. Victor Ursa, op.cit., pag. 83. 102 Victor Ursa, op.cit., pag. 84101

- micromediu; - anturaj. Prin macromediu înţelegem fie societatea în ansamblu, fie grupurile sociale mari ( clasele sociale, păturile sociale, grupurile etnice etc.). Micromediul include grupurile sociale mici: colectivul, şcoala, etc. Iar anturajul cuprinde familia, prietenii, strada etc.103 În criminologie interesează în mod deosebit anume aceşti factori socioculturali, pentru că ei au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor, putînd să-i conducă, finalmente, la săvîrşirea faptelor antisociale. A. Familia În prezent este unanim recunoscută teza, că familia ca formă de comunitate umană, constituie “celula” de bază a structurii sociale, avînd (datorită variatelor şi complexelor funcţii pe care le îndeplineşte) o importanţă cu totul deosebită, nu numai pentru buna funcţionare a mecanismului social în ansamblu, dar şi pentru desfăşurarea cu succes a procesului de formare, socializare, şi eventual de resocializare a fiecărui individ.104 Sarcinile familiei în domeniul educaţiei copilului sunt complexe: începînd de la îngrijirea fizică a copilului (igienico-sanitară) şi pînă la sprijinirea integrării sociale a acestuia. Asigurarea unei dezvoltări intelectuale, morale, estetice, tehnologice potrivită cu vîrsta, constituie o obligaţie a fiecărei familii.105 Problema educaţiei corecte, ca problemă eficientă de prevenire a infracţiunilor,a fost abordată pentru prima dată de către filozofii antici Confucius (China Antică), Pitagora, Democrit, Socrate (Grecia Antică). Socrate, bunăoară, scria că rădăcinile criminalităţii trebuie căutate în educaţia nesatisfăcătoare a tinerei generaţii. Omul se comportă rău, fiindcă nu ştie să se comporte bine. Dacă

103

Victor Bujor, O. Bjan, op.cit., pag. 31. V. Ursa, op.cit., pag. 179. 105 Colectiv, Dicţionar de pedagogie, Bucureşti, 1979, pag. 112. 104

individului i s-ar explica cum trebuie să se comporte şi de ce trebuie să evite lucrurile rele, atunci el nu va proceda urît.106 O importanţă deosebit de mare o are influenţa negativă vizibilă pe care o pot avea carenţele existente uneori în mediul familial, putînd conduce indivizii spre comportamente infracţionale. Dintre aceste carenţe menţionăm următoarele cazuri de dezorganizare a familiei: divorţurile, decesele, despărţirea de fapt a părinţilor, ori exemplele negative oferite de unii părinţi: neînţelegerile, certurile, scandalurile faţă de copii, lipsa de supraveghere în general.107 Unele cercetări efectuate în fosta URSS au demonstrat că lipsa de stabilitate a cuplului parental, mai ales lipsa unuia sau a ambilor părinţi, este un factor de creştere a criminalităţii juvenile. Statisticile arată, de asemenea, că climatul conjugal tensionat, certurile repetate, stările permanente de conflict, consumul de băuturi alcoolice, manifestările antisociale şi diverse comportamente aberante la părinţi, constituie un model negativ de comportament pentru copii.108 Investigaţiile din alte ţări au pus în evidenţă că peste 30% din minori care au comis infracţiuni de violenţă provin din familii în care fie stilul de educaţie este despotic şi excesiv, fie indiferenţa părinţilor merge pînă la lipsa totală de supraveghere.109 Şi, cu toate acestea, rolul familiei nu trebuie exagerat, experienţa comună demonstrînd că nu toţi copiii provenind din familii dezorganizate evoluează spre comportamentul delicvent.110 B.Şcoala Şcoala reprezintă după familie şi alături de aceasta, instituţia care joacă un rol cu totul deosebit în formarea şi perfecţionarea continuă a personalităţii umane şi în consecinţă, în prevenirea şi combaterea comportamentului deviant infracţional. De 106

Gheorghe Gladchi, Originea criminologiei /Revista naţională de drept, nr.3, 2001, pag. 11. Ю. Ь. Антонян « Изучение личности преступника» Мocква, 1982, pag. 96. 108 Сахаров А.Б. О личности прeступника и причинах преступности в СССР, «Юридическая литература», Москва, 1961, pag. 118. 109 E. Seeling, op.cit.,p ag. 54. 110 Gh, Nistoreanu, C. Păun, op,.cit., pag. 188-189. 107

gradul de şcolarizare al populaţiei depinde, azi, forţa organizării social-politice. De şcolarizare, în sfîrşit, depinde nivelul şi starea culturii.111 Cu toate acestea în istoria criminologiei sunt cunoscute şi păreri pesimiste în privinţa rolului pozitiv al şcolii în procesul de formare a individului. Din rîndul acestora evidenţiem: 1. Opinia sceptică a lui R. Garofalo, care susţine că şcoala nu este distrugătoarea crimei, din contra, instrucţia poate determina specialităţi criminale. 2. Opinia lui C. Lombroso, conform căreia instrucţia şi măreşte şi micşorează criminalitatea. Pînă cînd ea nu este răspîndită în toată ţara şi nu a ajuns la maturitate, înmulţeşte toate crimele, în afară de omor, iar cînd este răspîndită şi ridicată la nivel mai înalt, micşorează toate crimele, inclusiv cele grave. Cu alte cuvinte, instrucţiunea modifică caracterul criminalităţii, îmblînzind-o.112 Totuşi, majoritatea criminologilor susţin că influenţa şcolii asupra criminalităţii este binefăcătoare pentru societate. Şcoala prin instrucţie, prin educaţie dezvoltă facultăţile intelectuale, îl îmbogăţeşte pe om cu cunoştinţe. Iar dezvoltarea, luminarea minţii, presupune mai multă chibzuinţă, previziune, precauţiune care îl reţin pe om de la atîtea acte rele. Ignorantul, omul cu putere de reflecţiune redusă, cu lipsă de prevedere, rezistă mai puţin tentaţiilor criminale, decît omul cu cunoştinţe, cu facultăţi intelectuale mai dezvoltate. Desigur, fenomenele negative existente în mediul şcolar, cum ar fi lipsa profesionalismului şi moralei la educatori, învăţători, profesori, sunt dăunătoare pentru o derulare corectă a procesului de formare a personalităţii tinere, mai ales dacă avem în vedere că exemplul negativ vine tocmai de la factorul investit cu atribuţii de educator şi poate repeta uneori modelul de conduită întîlnit de elevi şi tineri în mediul lor familial sau de anturaj. Pregătirea şcolară incompletă sau necorespunzătoare, nivelul scăzut de cunoştinţe profesionale, lipsa deprinderii de a munci ordonat şi de supunere la un program normal de viaţă, nu numai că împiedică accesul multor tineri din această 111 112

N. Mărgineanu, “Conduită umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural”, Bucureşti, 1973, pag. 337. C. Lombroso “Omul delicvent” (traducere de Frigăroiu N. ), Bucureşti, 1999, pag. 134.

categorie la dobîndirea unei integrări socio-profesionale corespunzătoare, dar chiar atunci cînd o obţin, ea conferă o capacitate scăzută de adaptare, aceştia preferînd cu multă uşurinţă viaţa parazitară, lipsită de orice constrîngere socială. Nu trebuie să uităm că “menirea şcolii nu este numai aceea de a pregăti indivizi informaţi, dar şi apţi de conveţuire socială, nu simple instrumente productive, ci şi cetăţeni.”113 În şcoală trebuie să se dea o dezvoltare armonioasă între facultăţile intelectuale, morale şi fizice ale elevului. Fără acest echilibru instrucţia nu poate da roadele aşteptate. Şcoala care se limitează la îmbogăţirea elevilor cu cît mai multe cunoştinţe, neglijînd sufletul lor, nu îşi îndeplineşte misiunea. Nu este nimic mai periculos decît inteligenţa fără moralitate, învăţătură fără suport moral (A. S. Macarenco). C.Locul de muncă Un rol important în formarea personalităţii îi revine mediului socialprofesional. Locul de muncă este spaţiul în care individul îşi desfăşoară activitatea în mod obişnuit şi în care îşi petrece, de regulă, majoritatea timpului zilei.114 Munca şi relaţiile de muncă sunt binefăcătoare pentru condiuta omului. Munca înseamnă disciplină exterioară, dar şi interioară, ea mai înseamnă o bună influenţă a celor buni, a celor ce conduc munca.115 După cum ne arată

criminologul

Levasseur, profesia este locul unde

procesul de şcolarizare ia, în principiu, sfîrşit. De aceea, orice eşec profesional poate deveni o cauză de dezechilibru pentru indivizii slabi, însă reuşita profesională depinde de foarte mulţi factori, printre care: gradul de pregătire profesională, alegerea corectă a profesiei, aptitudinile specifice, capacitatea de adaptare la regimul de lucru, de disciplină şi efort, acestea reprezentînd numai o parte a factorilor de integrare.

113

N. Giurgiu, op.cit., pag. 179. D. Luiminosu, Popa V., Criminologie, Timişoara, ed. “Helicon”, 1995, pag. 153. 115 Ю.М. Антонян «Изучение личности преступника»,Moscova, 1975, pag. 244. 114

Integrarea în muncă în mediul urban în prezent este foarte dificilă, mulţi părăsesc locul de muncă din cauza neachitării salariilor, toate acestea îşi pun amprenta pe formarea personalităţii individului. Locul de muncă poate influenţa pozitiv persoana, dar şi negativ. Elementele componente ale locului de muncă ce pot influenţa negativ comportamentul noului salariat, favorizînd sau determinînd în mod direct comiterea de către acesta a unor acte de indisciplină, abateri sau chiar infracţiuni, sunt următoarele: - nivelul scăzut de pregătire şcolară sau profesională a colectivului de muncă, inclusiv a conducătorilor acestuia; comportamentul membrilor colectivului de muncă sau a conducătorului; - necunoaşterea, indiferenţa sau dispreţul de legi şi faţă de regulile de conveţuire în societate; absenţele nemotivate, limbajul trivial, nerespectarea normelor de muncă; - organizarea necorespunzătoare a procesului de muncă din partea celora cărora le revine această atribuţie; - lipsa de preocupare permanentă pentru ridicarea nivelului de cultură generală şi de pregătire profesională, etc. Făcîndu-se cercetări în unele ţări de peste hotare, s-a observat că anumite locuri de muncă pot favoriza la oameni atitudini şi comportări negative. Astfel, mulţi infractori au declarat în sensul, că au învăţat viciul şi comportamentul delictual la locul de muncă. Sau munca în mediul comercial, al afacerilor, unde domneşte goana după o înavuţire rapidă, influenţează negativ conştiinţa oamenilor, slăbindu-le respectul pentru legalitate şi cinste.116 D.Organizarea timpului liber Timpul liber – este timpul de care dispune o persoană după ce şi-a îndeplinit obligaţiile familiale, şcolare ori profesionale, timp pe care aceasta îl foloseşte conform dorinţelor şi înclinaţiilor sale reale, în afara “presiunii” exercitate de vreuna dintre obligaţiile arătate mai sus. 116

“Journal of Criminology”, New York, 1993, nr.3, pag. 18.

În literatura de specialitate s-a menţionat că timpul liber are 3 funcţii: - funcţia de odihnă; - funcţia divertismentului; - funcţia de dezvoltare a personalităţii.117 În cele mai multe cazuri timpul liber este utilizat în mod judicios, adică pentru desfăşurarea unor activităţi plăcute şi utile: lectură, televizor şi cinema, sport şi turism, diverse hobbyuri, etc. Dar este adevărat şi faptul că majoritatea infracţiunilor sunt săvîrşite anume în timpul liber. O importanţă deosebită pentru criminologie şi pentru prevenirea infracţiunilor o prezintă organizarea timpului liber a tinerilor. Organizarea şi utilizarea timpului liber depinde de acţiunea familiei, şcolii şi a locului de muncă, precum şi de particularităţile bio-psiho-sociale ale individului cum sunt: vîrsta, sexul, nivelul de dezvoltare şi ocupaţie, starea sănătăţii, aptitudinile, pasiunile, hobbyurile, temperamentul şi caracterul.118 Cunoaşterea modului specific de utilizare a timpului liber de către anumite categorii de indivizi ne oferă multe explicaţii referitor la frecvenţa unor categorii de infracţiuni şi, în consecinţă, serveşte în scopul efectuării unor activităţi concrete şi eficiente de prevenire a infracţiunilor. Cu alte cuvinte, determinarea direcă sau indirectă a modului de utilizare a timpului liber de către anumite categorii de persoane, luarea măsurilor pentru organizarea petrecerii interesante şi utile a acestui timp constituie un factor anticriminogen de o importanţă deosebită. Succesul în această privinţă poate fi asigurat numai dacă persoanele responsabile ( părinţii, cadrele didactice, conducătorii de toate categoriile, etc.) posedă unele cunoştinţe elementare privitor la particularităţile vîrstelor, dacă au capacitatea de a înţelege dorinţele, interesele şi necesităţile copiilor, tinerilor, precum şi dacă deţin mijloacele financiare, administrative, organizatorice necesare satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale specifice ale acestora. 117 118

G. Politic, op.cit., pag. 156. V.Ursa, Criminologie, Cluj-Napoca, 1996, pag. 169.

“Perspectiva dezvoltării armonioase a societăţii, precum şi sănătatea morală şi fericirea personală a individului presupun acţiuni serioase în perimetrul activităţilor din timpul liber încă de pe băncile şcolilor şi ale universităţilor.”119 E. Alcoolismul Alcoolismul este un factor criminogen important, producînd tulburări mintale cu efecte în planul comportamentului infracţional. Starea alcoolică, ca factor criminogen, este influenţată, în mod direct, de temperamentul psihotic sau nevrotic. Pot fi descrise două stări fundamentale de alcoolism: a)alcoolismul acut – poate fi evidenţiat atît într-o formă uşoară, cît şi într-o formă gravă: - beţia uşoară – este însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a timpului de reacţie, cauzînd un număr considerabil de infracţiuni neintenţionate, comise din imprudenţă şi neglijenţă. Astfel, cele mai multe cazuri de accidente de circulaţie, dar şi unele accidente de muncă se datorează alcoolului. - beţia gravă provoacă o stare tipică de confuzie mintală, exagerează nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate, căreia i se atribuie o parte importantă a infracţiunilor săvîrşite cu violenţă. b)alcoolismul cronic – modifică mentalitatea fundamentală a individului şi dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea. Este însoţit de o pierdere a sensurilor eticii şi moralei. Determină furtul, abuzul de încredere, abandonul de familie, etc. Provoacă gelozia şi săvîrşirea unor infracţiuni cu violenţă avînd această bază.120 F. Impactul mijloacelor de informare în masă Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat că pe primele locuri violenţa în mass-media şi, în special, video-violenţa. Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultînd următoarele:

119

А.С. Макаренко, Opere, vol.III, Leningrad 1973, pag. 21. Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, pag. 156-157.

120

a)- violenţa pe micul sau marele ecran furnizează modele de comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cît mai mulţi bani din vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman. Influenţa este mai puternică asupra spectatorului tînăr; b)- determină creşterea nivelului agresiv în rîndul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni; c)- desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa. Programele “violente” determină o “dezinhibare” a privitorului şi îl scot din real, determinîndu-l să săvîrşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi neplanificate. Totodată, se relevă faptul că, receptarea mesajelor mass-media se realizează şi interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel încît video-violenţa va produce efecte doar asupra acelora care au înclinaţii, predispoziţii spre violenţă.121 G.Discriminarea Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important, fiind asociată cu prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale, care au o importanţă aparte în comportamentul infracţional. Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspiraţiile sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri: - al claselor sociale; - al sexelor; - al apartenenţei religioase; - al grupurilor etnice; - al instruirii; - al participării la activităţi sociale; 121

Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., pag. 154.

- al emigrării, etc. Aceasta preferinţe diverse nasc prejudecăţi, atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minoritare.122 Iar prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanşează porniri agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care se consideră discriminaţi. Aceasta este un caz tipic de “conflict de cultură”.123 H. Religia Un factor important, ce are influenţa pozitivă asupra formării, dezvoltării şi orientării personalităţii este religia. Există mulţi oameni , de regulă, dintre cei de la sate, pe care anume frica faţă de Dumnezeu, de păcat şi de pedeapsa eternă îi reţine de la comiterea infracţiunii. După părerea unor autori, religia face “ab-intio” - educaţia orală a omului. 124 Ea are menirea de a îmblînzi sălbătăcia, de a înmuia sufletele crude, de a înnobila omul, de a trezi în inima lui sentimente de iubire, de milă, de idealism , de altruism, de toleranţă. În plus, religia îşi începe educaţia morală înainte de şcoală. Ea pune temelia moralităţii individului. Din autorii cunoscuţi, îndeosebi C. Lombroso a cercetat influenţa religiei asupra criminalului. Lombroso în lucrarea sa “Omul delicvent” se ocupa de religiozitatea criminalului, pe care însă nu o găseşte sinceră, curată, bazată pe un fond etic, moral, ci pe superstiţii primitive.125 El spune, că religia bazată pe o înaltă morală, şi nu pe forme extreme, are o influenţă moralizatoare asupra individului şi deci, un efect distructiv asupra criminalităţii. Lombroso crede, că cu cît o religie este mai tînără, aşa - zicînd în stare de naştere, cu atît este mai mare puterea ei moralizatoare, fiindcă entuziasmul noilor 122

Gh. Nistoeranu, C. Păun, op.cit., pag. 155. Ibidem, pag. 155. 124 G. Mateuţ, op.cit., pag. 170. 125 C. Lombroso, op.cit., pag. 145. 123

idei preocupă sentimentele, abătîndu-le de la crimă, şi fiindcă organismul ei este mai liber de formulele care îi împiedică activitatea. Lombroso recunoaşte de asemenea, puterea educativă a unor secte religioase, care prin înalta lor moralitate, prin idealismul, altruismul, filantropia lor, prin abnegaţia şi curăţenia traiului lor, sunt focare de sfinţenie şi virtute. I. Civilizaţia Influenţa civilizaţiei asupra criminalităţii este asemănătoare cu cea a instrucţiunii. Din faptul că civilizaţia progresează, iar crimele cresc, s-ar părea că civilizaţia profită criminalitatea, că nu o distruge, ci o alimentează. Aceasta este o aparenţă, o coincidenţă, care nu justifică o astfel de concluzie, fiindcă, după cum zice Massedaglio, nu poţi judeca definitiv pe baza de simple date numerice asupra unor probleme complexe, în care joacă roluri importante mai mulţi factori. O teză unanim acceptată, este că civilizaţia modifică, transformă caracterul criminalităţii.126 Lombroso, în baza acestei teze, susţine că societăţile barbare îşi au criminalitatea lor specifică. Potrivit celor două tipuri de civilizaţie: tip de violenţă şi tip intelectual, criminalitatea de asemenea se prezintă în două forme: - criminalitatea atavică (barbară) – ce se caracterizează prin forţă, violenţă; - criminalitatea evolutivă – ce se caracterizează prin viclenie şi fraudă. “Criminalitatea evolutivă nu este mai puţin perversă în intenţii”, - zice Lombroso, dar este mai civilizată în mijloace, întrucît forţa şi violenţa se substituie cu viclenia şi fraudă. Criminalitatea barbară este reprezentată prin forme brutale ale omorului, tîlhăriilor, furturilor. Criminalitatea evolutivă este reprezentată prin escrocherie, falsuri, atentate la bunele moravuri, etc. La criminalitatea barbară prevalează acţiunea forţei fizice, a muşchilor, iar la criminalitatea evolutivă prevalează acţiunea creierului. 126

D. Luminosu, V. Popa, op.cit., pag. 179.

Majoritatea autorilor români contemporani ( R. M. Stănoiu, I. Oancea, ş.a.), consideră că civilizaţia nu sporeşte, nu promovează criminalitatea, ci p diminuează, iar unde nu o poate distruge, o împiedică, o transformă, o modifică, dîndu-I un caracter mai blînd, mai uman. Umanizarea crimei este un mare merit al civilizaţiei. Efectul său este că criminalul modern pune în mişcare forţa sa psihică şi intelectuală, dar nu forţa brută. Forma în care se comit crimele moderne este rafinată şi chiar artistică. Aşadar, civilizaţia îmblînzeşte criminalitatea, o diminuează, avînd efect distructiv asupra ei. Civilizaţia îl face pe om mai conştient de datoriile sale în societate, de respectul pentru altul, pentru lege, îl înarmează cu energie morală şi intelectuală, îl face mai prudent, mai prevăzător, mai socotit în acţiunile sale. J.Influenţa mediului social la nivel global Specificul devenirii personalităţii infractorului îl constituie facultatea acestuia de a asimila din multitudinea de informaţii instructiv-informative, ce-i parvin prin intermediul tuturor mijloacelor de comunicare socială: instituţii, şcoala, carte, presă, film, televizor, etc., mai ales pe acelea care îi stimulează convingerile şi atitudinile antisociale.127 Îl menţionăm, în acest context pe criminologul belgian M. G. Debuyst, ce sublinia că separat de acţiunea unor factori instrucţionali sau de frustrare, violenţa poate fi învăţată şi prin influenţa exercitată de unii factori socio-culturali. Din acest punct de vedere autorul distinge trei direcţii pe care le prezintă succesiv: 1. Formele violente din cultură, cu alte cuvinte, schemele comportamentale, violente pe care cultură şi le propune ca soluţii pentru anumite stări conflictuale (lupta pentru putere, revoluţiile, războiul, etc.). 2. Transmiterea violenţei într-o colectivitate prin canalele culturale susceptibile de a o transmite : transmiterea directă prin intermediul mulţimilor şi violenţele colective; transmiterea culturală prin canale stereotipe; transmiterea prin canale mass-media. 127

N. Giurgiu, op.cit., pag. 181.

3. În sfîrşit, autorul pune în evidenţă condiţiile generale de viaţă pe care membrii societăţii le cunosc foarte bine, suportîndu-le influenţa negativă, prin învăţarea comportamentelor agresive pe care mediul social le oferă prin: conflictele economice, dificultăţile şi problemele de locuit, problemele consumării timpului liber şi distractiv, urbanismul (cu efectele sale dezintegrate cunoscute), toxicomanie, consumul de droguri, alcoolismul. Concluzia ce se desprinde din această viziune este simplă: personalitatea omului care respectă legea ca şi a celui care o încalcă, se formează aparent în aceleaşi sfere ale vieţii sociale şi este supusă – la nivel macrosocial – aceloraşi canale de influenţă. Dar felul de receptare individuală a oricăror informaţii socioculturale depinde, pînă la urmă, în mare măsură de modul de receptare a fiecărui individ.128 Secţiunea 3.5. Factorii economici Una din teoriile economice general acceptate, este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituţională. În consecinţă, este de aşteptat, ca situaţia economică a unui stat ori a unei zone mai restrînse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional.129 A. Şomajul Creşterea alarmantă a şomajului alături de incertitudinea mijloacelor de existenţă, în general, degradarea continuă a nivelului de trai, conduce la disperarea unor defavorizaţi ai soartei din rîndul cărora se recrutează viitori infractori.130 Influenţa şomajului se exercită nu numai prin scăderea nivelului de trai, ci şi prin instabilitatea emoţională pe care o ocazionează. Şomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punîndu-l în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale. 128 129

130

Ibidem, pag. 182-183. Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., pag. 146. Igor Ciobanu, Tatiana Postolache, Criminalitatea în RM // Revista naţională de drept, nr.3, 2000, pag. 19.

El atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de susţinător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva societăţii. Anumite studii evocă o creştere puternică a procentului de tîlhării, furturi, înşelăciuni, etc., în perioadele de recesiune economică .131 B.Nivelul de trai Condiţiile

economice

necorespunzătoare,

caracterizate

prin

lipsurile

materiale, mizeria economică, munca grea, alimentaţia proastă, lipsa locuinţei sau locuinţe necorespunzătoare sunt favorabile criminalităţii. Ele slăbesc atît fizicul cît şi psihicul individului,

îl demoralizează, îl descurajează, îl corupe, slăbind

rezistenţa la criminalitate.132 Trebuie evidenţiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică, obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală, subiectivă. Dimensiunea subiectivă se referă la percepţia individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statul său economic, situaţiei financiare într-un mediu social şi în epoca în care trăieşte. În funcţie de nevoi, aspiraţii şi obligaţii, unii îşi vor considera nivelul de trai satisfăcător, alţii de-a dreptul mizer. Astfel, pe lîngă sărăcie, care îi poate determina pe unii indiviz la comiterea de infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire sau de un trai mai bun, care la rîndul ei, împinge spre delicvenţă, un mare număr de persoane. Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi factori: angajarea pe timp limitat şi angajarea sezonieră, şomajul parţial şi mai ales, inflaţia care bulversează echilibrul economic, familial, spulberînd rapid economiile făcute în timp cu multă greutate. C.Crizele economice Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în

131 132

Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., pag. 148. I. Oancea, op.cit., pag.157.

timpul crizelor economice care afectează producţia, nivelul salariilor şi rata şomajului. În lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.133 Toate crizele economice sunt însoţite de lipsa locurilor de muncă, de aprofundarea sărăcirii. Încă Aristotel scria în lucrarea sa “Politica”: “Sărăcirea unui număr mare de oameni este un rău, deoarece este aproape imposibil ca aceşti oameni să nu devină provocatori de dezordine”.134 De regulă, în atare situaţie, creşte numărul crimelor contra proprietăţii, furturi, delapidări, etc. Autorii unor astfel de fapte pot fi şi oameni pînă atunci cinstiţi care ajungînd în criză, recurg la rezolvarea nevoilor materiale prin comiterea de crime. Aici este mai puţin vorba de criminali profesionali, care ocolesc munca şi fac din crimă o profesie, ci mai mult de criminali ocazionali. Considerăm că combaterea criminalităţii trebuie să debuteze cu îmbunătăţirea condiţiilor social-economice actuale. D. Progresul social-economic, revoluţia tehnico-ştiinţifică Oricît s-ar părea de paradoxal, unii criminologi, sociologi, susţin că progresul social- economic şi revoluţia tehnico-ştiinţifică favorizează formarea personalităţilor criminale, constituind chiar cauza principală a fenomenului infracţional. Dintre variatele aspecte sub care se înfăţişează progresul în lumea contemporană, criminologii incriminează, în primul rînd, urbanizarea şi industrializarea, precum şi mobilitatea şi migraţia populaţiei 135, care, prin ele însele, pot determina o stare de dezorganizare socială şi, în consecinţă, apariţia unor atitudini şi comportamente deviante, infracţionale. Caracterul total neştiinţific al acestei teorii este evident. Nu progresul în sine constituie cauza principală a criminalităţii (acesta constituind, în fond, una din căile posibile ale luptei împotriva infracţionalităţii), ci contextul economico-social, în care acesta se înfăptuieşte, context, care face ca progresul să aibă un caracter unilateral, limitat, să nu cuprindă toate sferele şi toate laturile vieţii.136 133

Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., pag. 147-159. Colectiv, Scriitori greceşti şi latini, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 25. 135 Ideea susţinută de belgianul A. Prins, (1845-1919). 136 E. Fromm, The Revolution of Hope, New York, 1968, pa. 4. 134

Secţiunea 3.6. Factorii politici Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare ca deosebit de puternică în două situaţii specifice: războiul şi revoluţia. A.Războiul Războiul civil constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat, producînd efecte puternic criminogene (spre deosebire de acesta, războiul convenţional este mai puţin criminogen). Indiferent de natura conflictului (politică, etnică, sau religioasă), în timpul războiului civil se creează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează, sistemul legislativ este ignorat complet, se instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se escaladează violenţa, se urmăreşte anihilarea prin toate mijloacele a oponenţilor. În acest context, infractorii de profesie, au un cîmp de acţiune ideal. De asemenea, starea de haos şi anarhie încurajează la comiterea de infracţiuni şi persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale.137 B.Revoluţia Revoluţia este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe cale conflictuală, prin care se urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orînduirii sociale. Constituind o formă a luptei pentru cîştigarea puterii politice, revoluţia nu-şi alege mijloacele pentru atingerea scopurilor sale. Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ, care nu mai este respectat, precum şi asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile. Atît în timpul desfăşurării efective a evenimentelor revoluţionare, cît şi în perioada de tranziţie care urmează, pentru motivele arătate, criminalitatea cunoaşte o adevărată explozie. Revenirea la limitele normale de stabilitate este dificilă, 137

Gh. Nistoreanu, C. Păun, op.cit., pag.158.

presupunînd modificări structurale de ordin politic, economic, social şi, nu în ultimul rînd, readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.138 Putem observa aici, că personalitatea infractorului poartă “pecetea” criminogenezei societăţii, iar apariţia conduitei sale antisociale decurge, astfel, din însăşi procesul multifactorial care se află la originile acestei criminogeneze complexe, din chiar contradicţiile societăţii contemporane.

După analiza succintă a factorilor implicaţi în formarea personalităţii infractorului, considerăm că este preferabil să acordăm valoare aproape egală celor două categorii – factorilor individuali (endogeni) şi factorilor sociali (exogeni), fiecare avînd importanţa sa în orientarea antisocială a personalităţii infractorului. Şi totuşi, vom insista mai ales asupra influenţei mediului social. Pentru că personalitatea umană nu este doar consecinţa eredităţii, interacţiunile dintre individ şi mediu, răsfrîngîndu-se asupra componentelor personalităţii. În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică şi socială, omul îşi modelează personalitatea prin învăţarea şi interiorizarea complexului sociocultural pe care îl promovează societatea.139 De aceea, perspectiva explicativă a conduitei antisociale implică, în mod obligatoriu, examinarea condiţiilor social istorice în care se desfăşoară procesul de socializare a individului pentru a se identifica factorii care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalităţii.140

CAPITOLUL IV. TIPOLOGIA PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI Secţiunea 4.1. Diversitatea tipologiilor 138 139

140

Gh. Nistoreanu, pag. 159. Ibidem., op.cit., pag.162-163. Ibidem, pag. 163.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gîndire, fie pe cea a temperamentului, a conştiinţei lor, etc. Indivizii din respectiva clasă – în funcţie de caracteristica aleasă – aparţin aceluiaşi tip. Tipul este o noţiune supraordonată – noţiunii de trăsătură, este stilul superior de organizare a personalităţii. Există foarte multe şi diverse tipologii. Dintre ce le mai cunoscute putem numi pe cele temperamentale, apaţinînd lui Hipocrate, Pavlov, Allport, Jung şi Eysenck. Astfel, pornind de la ideea că temperamentul este componenta de bază a personalităţii încă în antichitatea, Hipocrate, care a trăit în sec.IV î.e.n., a ales drept criteriu al tipologiei sale predominanţa uneia din cele patru humori ale organismului uman (sînge, bila neagră, bila galbenă, flegma), stipulînd, în consecinţă existenţa a patru tipuri temperamentale fundamentale: sanguinic, melancolic, coleric, flegmatic. Aceşti termeni sunt răspîndiţi şi azi în limbajul cotidian, afirmă G. W. Allport: 141 colerici, înseamnă irascibil, sanguinicul e considerat optimist, melancolicul -– trist, iar flegmaticul – apatic. Tipologia lui C. G. Jung142 merită şi ea să fie amintită pe scurt, fiind una dintre cele mai populare tipologii. Axîndu-se exclusiv pe criterii de natură psihologică, Jung consideră că există două tipuri extreme: 1. Intravertit şi 2. extravertit, între care se plasează tipul intermediar (ambivert), avînd caracteristici din ambele grupe. Criteriul pe care se bazează această tipologie este organizarea vectorială a vieţii psihice în raport de doi poli: “lumea externă” şi “lumea internă”. După concepţia lui Jung, există două orientări majore ale personalităţii, cum am expus mai sus , şi anume: fie că avem de a face cu un om care se orientează cu precădere spre lumea externă, lumea obiectivă, fie că orientarea persoanei merge mai degrabă spre interior , spre propriul eu. Aceste două atitudini se regăsesc la fiecare individ, dar în 141 142

I.Oancea, op.cit., pag.124. Ibidem, op.cit., pag.120.

mod obişnuit una din ele este dominantă şi conştientă, cîtă vreme cealaltă e subordonată şi inconştientă. Extravertitul tipic este sociabil, îi plac petrecerile, are mulţi prieteni, mereu simte nevoia să aibă cu cine vorbi, nu-i place nici lectura solitară, nici studiul individual. Mereu tînjeşte după companie veselă, îi place să rişte, acţionează sub inspiraţia momentului şi, în general, în mod impulsiv. Îi plac glumele şi păcălelile, mereu e gata de ripostă, nu şi face griji, e deschis, prietenos, optimist, rîsul şi veselia constituie elementele de bază a firii sale. Tot timpul este activ, tinde spre agresivitate şi-şi pierde cumpătul uşor. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros şi, în genere, extravertitul nu este întotdeauna o persoană demnă de încredere. Intravertitul tipic este o persoană liniştită, retrasă, care preţuieşte mai mult cărţile decît oamenii. Faţă de oameni, cu excepţia cîtorva prieteni intimi, este foarte rezervat. Îşi face planuri pe viitor şi nu-I place să acţioneze sub impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios şi duce o viaţă ordonată, îşi controlează foarte bine sentimentele,

rar se comportă în mod agresiv şi nu-şi pierde uşor

cumpătul. Deşi înclinat spre pesimism, intravertitul, în general, este un om de încredere care pune un mare preţ pe valorile etice. Tipologiile la care ne-am referit, ca şi alte feluri de tipologii au în comun faptul că nu reuşesc să cuprindă toată varietatea personalităţilor umane. Dacă luăm, de pildă, categoriile lui Jung, ele nu pot fi gîndite altfel decît ca extravertitul pur şi intravertitul pur, care s-ar afla la polii opuşi ai unui continuum, unde însă – statistic vorbind – ar ocupa majoritatea spaţiului tipul ambivert. De fapt, tipul intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte. Fără îndoială, nu vom găsi nicăieri vreun “tip pur” în nici un cadru de referinţă, în nici un sistem tipologic. Aceasta cu atît mai mult cu însăşi ideea de tip este o abstracţie, este un construct mintal care corespunde mai degrabă necesităţilor noastre logice de a “ordona” fenomenele naturale, care prin esenţa lor nu sunt ordonate”. În această viziune evident că nu vom căuta tipologii perfecte, ci jaloane,

standarde, ale căror configuraţii ne pot orienta în cunoaşterea măcar şi superficială a indivizilor implicaţi în săvîrşirea faptelor antisociale. În literatura de specialitate, diverşi autori au încercat să contureze portretul personalităţii infractorului, să realizeze clasificarea şi gruparea indivizilor delicvenţi, folosind în acest scop o multitudine de criterii. De exemplu: 1. După vîrstă avem următoarele grupuri : 14-15 ani, 16-17 ani – “infractori minori”; 18-24 ani, 25-29 ani – “infractori tineri”; 30-49 ani – “infractori maturi”; peste 50 ani – “ infractori în etate”. 2. După starea socială şi ocupaţie: elevi, studenţi, muncitori, agricultori, funcţionari, pensionari, persoane neîncadrate în cîmpul muncii, etc. 3. După gradul de instruire: infractori care au şcoală generală, infractori care au şcoală profesională, infractori care au liceul, infractori cu studii superioare. 4. După starea persoanei în momentul comiterii infracţiunii: în stare de ebrietate, în componenţa unui grup criminal, în stare de excitaţie narcotică, în timpul ispăşirii pedepsei ş.a.143 5. După felul infracţiunilor săvîrşite: cei ce săvîrşesc infracţiuni contra vieţii sunt ucigaşi, asasini, etc.; cei ce săvîrşesc infracţiuni contra bunurilor sunt hoţi, tîlhari, delapidatori, etc.; cei ce săvîrşesc infracţiuni de fals sunt falsificatori etc. O atare tipologie este utilă şi binevenită, însă nu şi suficientă, deoarece este alcătuită doar după criterii exterioare, iar din punct de vedere criminologic, este necesară o caracterizare şi tipologizare a infractorilor din interior, după datele şi trăsăturile caracteristice ale criminalilor, datorită cărora aceştia au săvîrşit anumite infracţiuni şi nu atele. Pentru aceasta, în criminologie s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de infractori, la o tipologie criminologică. În istoria criminologiei s-au înregistrat multe încercări de tipologie criminală. Amintim pe unii psihiatri: Iauvergne, Maudsely – care au vorbit de criminalul alienat, criminalul degenerat; pe Lombroso, care a menţionat tipului criminal înnăscut, criminalului nebun, etc.; pe G.Tarde, care a reţinut mai cu seamă 143

V.Bujor, O.Bejan, op.cit., pag.37.

criminalului profesional ş.a. În criminologia contemporană trebuie amintit E. Seeling cu mai multe tipuri de criminali ( tipul profesional, tipul sexual, tipul ideologic, etc.) şi pe J. Pinatel, tot cu mai multe tipuri de infractori (tipul pervers, tipul caracterial, tipul ocazional, etc.).144 În cadrul cercetărilor efectuate în vederea conturării tipologiilor morfo – fizio-psihologice, diverşi autori au încercat să stabilească ce corelaţii există între structurile bio-constituţionale ( înălţime, aspect ponderal, proporţii între diferite segmente ale corpului, etc.) şi caracteristicile psiho-comportamentale. Asemenea tipologii au realizat E. Kreschmer, Benigno di Tullio, şi N. Pendo, A. Hooton şi V.H. Scheldon. Astfel, medicul psihiatru german Ernst Kretschmer (1888) a considerat că individul uman prezintă patru tipuri constituţionale diferite: 1. Picnic – ciclotim, scund, plin, vesel, bun. Indivizii din această categorie săvîrşesc, de regulă, fapte care necesită o doză sporită de viclenie (fraude, escrocherii, etc.). 2. Astenic – schizotim, constituţie verticală, trunchi cilindric; calm, rezervat. Prezintă o predispoziţie delicvenţială mai mare decît cei din prima categorie, săvîrşesc infracţiuni dintre cele mai variate. 3. Atletic – bine dezvoltat, scheletic şi muscular, trunchi piramidal cu baza în sus. Prezintă înclinaţii spre săvîrşirea de infracţiuni împotriva persoanelor ( cu violenţă) şi a bunurilor. 4. Displastic – are anumite disproporţionalităţi şi dizarmonii în dezvoltarea corporală. Înclinat spre săvîrşirea, în special după majorat, a diferitelor infracţiuni şi spre recidivă. Teoria constituţiei predispozant delicenţiale a lui Kretschmer a fost dezvoltată ulterior de către italienii Benigno di Tullio şi N. Pende. În SUA, teoria de mai sus a fost preluată şi modificată de către Hooton şi Scheldon. Aceştia susţin că printre indivizi se disting:

144

I. Oancea, op.cit., pag.125.

1. tipul endomorf – căruia îi este specifică dezvoltarea pronunţată a organelor interne; 2. tipul mezomorf – avînd foarte dezvoltate scheletul şi musculatura; 3. tipul ectomorf – caracterizat prin piele fină şi prin sistemul nervos dezvoltat. Conform opiniei promotorilor acestei teorii, printre infractorii minori, cei mai numeroşi sunt cei de tip mezomorf, fiind mai redus numărul celor de tip endomorf şi apoi al celor de tip ectomorf.145 Putem observa că variantele de tipologizare a infractorilor sunt practic nelimitate, dată fiind multitudinea şi diversitatea criteriilor de clasificare a delicvenţilor. Ţinem totuşi să acordăm prioritate tipologiilor psihologice (prezentate în secţiunea următoare), deoaree psihologia, ca ştiinţă, destul de reuşit oglindeşte varietatea manifestărilor antisociale în comportamentul infractorilor. Secţiunea 4.2.Tipologii psihologice ale infractorilor Tipologia personalităţii infracţionale nu poate fi efectuată separat de tipologiile general psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu este un dat, un rezultat al configuraţiilor genetice, ci provine mai mult din dezechilibrul dintre particularităţile psihice şi condiţiile din ambianţa în care are loc constituirea personalităţii. Aşadar, la baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie să fie puse în primul rînd, particularităţile psihologice: motivaţia, atitudinile, interesele, scopurile; totodată, e nevoie să ţinem, cont şi de forţa unor “ incapacităţi funcţionale”, în cazul cărora cauza comportamentului criminal poate fi patologia psihică şi imposibilitatea de apreciere adecvată şi reglare conştientă a acţiunilor.146 Tipologia propusă în continuare vizează un cerc destul de larg de criterii. I.Prima divizare ţine de gradul de conştientizare şi dirijare psihică a comportamentului:

145 146

V.Ursa, op.cit., pag.106. S.Rusnac, op.cit., pag.176.

a) infractorii normali – nu sunt afectaţi de vreo patologie psihică. Conştienţi de caracterul antisocial al comportamentului lor, aceşti infractori se călăuzesc de motive egoiste; sunt predispuşi să dea vina pe circumstanţe sau pe alte persoane pentru modul de trai pe care îl duc. Infracţiunea este, pentru infractorul normal un mod de satisfacere a trebuinţelor materiale, avînd diverse forme: furturi, escrocherii, şantaj, contrabandă, falsuri, mituire, etc. b) infractorii anormali – sunt persoane – care au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită ce nu le permit o conştientizare deplină, adecvată a acţiunilor. II.În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale distingem infractori recidivişti şi nerecedivişti. a) primii sunt orientaţi spre repetarea acţiunilor criminale, sper asigurarea existenţei prin practicarea infracţiunii. Recidiviştii dau dovadă de inadaptarea socială, egocentrism, impulsivitate, şi indiferenţă afectivă, scepticism, au dorinţa de a exista pe spatele altora. Degradarea social-psihică a infractorilor recidivişti este şi un rezultat al nenumăratelor privări de libertate al incapacităţii de reintegrare socială. Unii autori propun diferenţierea între recidivişti reali şi recidivişti formali. Recidiviştii reali – indivizi pentru care infracţiunea este un mod de viaţă, sunt deosebit de periculoşi. La recidiviştii formali cea de a doua infracţiune are un caracter întîmplător. b) infractorii nerecidivişti – sunt persoanele care nu repetă comportamentul criminal. III.În funcţie de gradul de pregătire infracţională se disting alte două tipuri: a) infractorii ocazionali sau situaţionali – înglobează persoane care au comis infracţiunea în virtutea unor circumstanţe deosebite, cu caracter afectiv, material, politic, naţional, etc., pentru care crima este un fenomen contradictoriu modului de comportament, fiind determinată de particularitatea de a nu putea rezista

impactului situaţiei criminogene, de diminuarea posibilităţii de autocontrol şi autodirijare a acţiunilor. b) Infractorii de carieră – sunt orientaţi spre modul de viaţă antisocial. Trăsăturile lor esenţiale: - crima este mijlocul principal de asigurare materială, de a ceea comit mai multe infracţiuni cu caracter material, recurgînd la violenţă fizică doar în situaţii extremale; - se formează, se pregătesc, îşi cultivă deprinderi speciale tehnice şi modalităţi de acţiune; - au atitudini favorabile faţă de modul lor de trai şi nefavorabile în raport cu ambianţa socială, mai ales cu sistemul de drept şi lucrătorii acestuia; - debutează în calitate de minori delicvenţi; - sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate continuînd să-şi perfecţioneze în detenţie deprinderile criminale; - de regulă, se dezvoltă psihic normal.147 M.Enikeev foloseşte în calitate de criteriu, de tipologizare gradul de periculozitate socială pe care o exercită individul, care îi determină atitudinea faţă de valorile sociale. Dar autorul ţine să mai menţioneze un factor al infracţiunii – capacitatea de dirijare psihică a acţiunilor – care poate la fel provoca pericol social. În funcţie de aceste criterii, el evidenţiază următoarele tipuri:148 a) asocial – tip caracterizat printr-o pregătire socială insuficientă, care îl face vulnerabil în situaţiile nefavorabile, mai frecvent manifestîndu-se ca un infractor situaţional. Autorul consideră că acest tip prezintă un grad scăzut de periculozitate socială; b) antisocial – tip ce posedă orientări criminale care îl domină, predispus spre alegerea formelor criminale de satisfacere a trebuinţelor, intereselor, 147

148

S. Rusnac, op.cit., pag.178-179.

Еникеев М.И., Общая и юридическая психология, изд – во Юридическая литература, Москва,1996, pag. 302-305.

realizare a scopurilor, prezentîndu.-se ca un criminal profesional, periculos; c) cu defecte în capacitatea de autoreglare a comportamentului – infractori “întîmplători”, care în virtutea unor deficienţe

ale proceselor volitiv

afective nu pot rezista în situaţia criminogenă Recurgînd în continuare la o divizare conform calităţii orientărilor valorice, M.Enikeev distinge în cadrul acestor tipuri infractori violatori de proprietate şi infractori violenţi. După părerea noastră una dintre cele mai interesante şi operaţionale tipologii a infractorilor îi aparţine criminologului şi psihologului american Lewis Yablonski; acesta a folosit drept criteriu de clasificare chiar trăsăturile de personalitate ale individului care afectează comportamentul lui. 1. Infractorii socializaţi – devin criminali în urma impactului mediului social de la care învaţă valori şi norme deviante. Directivele antisociale, criminale ale acestor indivizi sunt un rezultat al imitării, influenţei; ei devin mai frecvent violatori ai proprietăţii decît criminali violenţi. 2. Infractorii nevrotici – prin caracterul instabil, intolerant, inadaptat social şi contradictoriu, personalităţile afectate de nevroze pot prezenta tendinţe de conduită agresivă. Aceşti infractori sunt conştienţi de răul din comportamentul lor. Dirijaţi de compulsiunile nevrotice (anxietate, nelinişte, emotivitate, idei obsesive, etc.), ei pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei, furturilor din magazine. 3. Infractorii psihotici – în psihologia americană noţiunea de “ psihopat” se înrudeşte cu cea de “ personalitate infracţională”. Ei sunt indivizi instabili, impulsivi şi dificili; inadaptaţi social; ei au adesea de-a face cu justiţia. Infractorii psihotici prezintă o periculozitate socială sporită. Crimele sunt generate de necesitatea de a-şi satisface imediat pulsiunile instinctivafective şi se manifestă în mod bizar, lipsit de sens. Sunt foarte agresivi, fiind înclinaţi să comită acte de violenţă, inclusiv omoruri.

4. Infractorii sociopaţi – por provoca daune materiale, morale şi chiar fizice, fără de a resimţi vreo anxietate sau sentimentul vinovăţiei. De regulă, par normali din punct de vedere psihic, se caracterizează prin absenţa nervozităţii,

calmi.

Deficienţe

de

caracter:

nesinceritatea

lipsa

remuşcărilor, judecată săracă şi iraţională, egocentrism patologia indiferenţă în relaţiile interpersonale, comportament bizar şi neprevăzut, lipsă a dorinţei de a depune un efort volitiv în direcţia integrării sociale.149 Secţiunea 4.3.Personalitatea infractorului recidivist Luînd în considerare pericolul social sporit pe care îl prezintă această categorie de infractori, considerăm pe deplin justificată tratarea personalităţii recidivistului într-o secţiune separată pentru a pune în evidenţă trăsăturile dominante şi particularităţile specifice ale personalităţii în cauză. În primul rînd, să clarificăm noţiunea de recidivă. Conform art.34alin.1 CP se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau a mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie.150 Astfel, recidivă înseamnă repetarea infracţiunii, persoana care a săvîrşit-o avînd antecedent penal pentru infracţiunea săvîrşită de ea anterior. 151 Antecedentul penal apare imediat după ce intră în vigoare sentinţa pronunţată. Prin urmare, recidiva are loc numai atunci cînd persoana comite o oarecare nouă infracţiune, cînd nu a fost încă stins antecedentul penal pentru infracţiunea precedentă. Recidiva este recunoscută ca cea mai periculoasă formă de pluralitate de infracţiuni care demonstrează că pedeapsa aplicată pentru fapta precedentă nu a dat efectul cuvenit şi persoana iarăşi a păşit pe cale criminală, certificînd şi faptul că

149 150

151

S.Rusnac, op.cit., pag.181. Codul Penal al RM, nr.985-XV din 18 aprilie 2002, Mold Press, Chişinău, 2002. Ivan Macari, Dreptul Penal al RM, Partea generală, Chişinău, CE, USM, 2002, pag.199.

actul criminal de conduită a devenit pentru această persoană normă de conduită în societate.152 O primă particularitate a personalităţii recidivistului o constituie, prin urmare, rezistenţa la procesul de reeducare.153 În literatura de specialitatea din Cehoslovacia,154 plecîndu-se de la eşecul penitenciar şi gradul ridicat de antisociabilitate pe care îl presupune, se apreciază că personalitatea recidivistului se caracterizează printr-o complexitate a trăsăturilor negative psiho-sociale care caracterizează pe ceilalţi infractori şi printr-o interacţiune mai intensă a acestora, determinînd o mai mare promptitudine în trecerea la actul infracţional. În analiza diferenţelor semnificative de personalitate între infractorii primari şi recidivişti au fost identificaţi o serie de factori care se poate afirma că sunt tipici pentru recidivişti: extravertirea, promptitudinea în agresiune, abuzul de alcool (care se găsesc în proporţii mai reduse şi la infractorii primari). În literatura menţionată se mai semnalează şi alţi factori negativi preponderenţi la recidivişti, ca: decompensarea agresivă, funcţia orgiastică a alcoolului, instabilitatea vegetativă, viclenia, egoscentrism, tensiune energetică mare, instabilitate emoţională, nivel intelectual mai scăzut. Dintre factorii sociopsihologici incitanţi, sunt amintiţi: climatul emoţional al educaţiei cu variabile de ostilitate a părinţilor –în special, a mamei infractorului faţă de acesta şi familii cu tendinţe conflictuale; eşecul procesului de şcolarizare, frustrare, tendinţe spre variate forme de toxicomanie, ş.a. Deşi toate aceste particularităţi de personalitate sunt prezente şi la infractorii primari, scorurile cele mai mari le realizează rediviştii. Prin urmare, asistăm la o creionare a personalităţi recidiviştilor prin intermediul unor combinaţii de factori de intensitate superioare la recidivişti (factori luaţi în considerare avînd funcţie bipolară gravitînd şi în sfera infractorilor primari – mai puţin intens, iar n sfera recidiviştilor – mai grupat şi intensiv).155 152

Iavn Macari, op.cit., pag. 199. Narcis Giurgiu, op.cit., pag. 201. 154 Oldrich Suchy, “Personalitatea infractorului recidivst/ “probleme actuale în cercetarea criminologică cehoslovacă”, Praga, 1983, pag. 19-25. 155 Narcis Giurgiu, op.cit., pag. 201. 153

În general, pentru recidivişti sunt considerate caracteristice următoarele trăsături: 1. tendinţa de dezintegrare pronunţată a structurii şi funcţiilor familiei; 2. proces intens dereglat de socializare – familia lipsită de caracterul de refugiu, părinţii evaluaţi negativ, fără putere de exemplu pozitive; 3. eşec şcolar; 4. efect de şcolarizare redus; 5. absenţa unor idealuri pozitive; 6. risc crescut la dereglări psihomatice, abuzul de alcool şi dependenţa de diverse droguri; 7. agresiunea flagrantă promptă, comportament bazat pe forţa fizică sau mecanică etc.; 8. puternică orientare către subcultura criminală, dezvoltarea în regim de libertate a subculturii dobîndite în centrele de reeducare sau în penitenciare; 9. absenţa unor legături sau contacte pozitive cu cei din afara locurilor de deţinere; 10.existenţa unui anumit mod de a gîndi, bine fixat, cu tendinţe de justificare a propriului comportament. De observat, că şi în ce priveşte categoria particularităţilor psihice considerate drept caracteristice, trăsătura dominantă distinctivă pare să fie cea a intensităţii gradului de neadaptare socială, exprimată rin termeni ca, dezintegrare “pronunţată”, “eşec” de integrare, ”absenţa” unor aspiraţii etc., recidiviştii fiind, se pare, mai degrabă produsul unor procese de integrare negativă, antisocială.156 Şi alţi autori confirmă – în linii generale – valabilitatea acestui portret criminologic al recidivistului. Astfel, efectuînd un studiu de inspiraţie psihologică asupra unui grup de 82 recidivişti în materie de furt, în vîrstă de 20-55 ani şi cu un cazier de cel puţin 5 condamnări pentru infracţiuni contra bunurilor, Julia de Clerck157 reţine că, din punct de vedere psihologic şi moral, aceştia au pus în evidenţă cîteva trăsături specifice: 156

Narcis Giurgiu, op.cit., pag.202. Julia de Clerck, “Essai sur la personalite morale de recidiviste” en Cahiers de Criminologie et de pathologie sociale no 5, 1974, ecole de Criminologie, faculte de droit Universdite catholique de Louvain. 157

- o insuficienţă generală a afectivităţii; - absenţa sentimentului de culpabilitate; - opinia că sunt asemănători celorlalţi descriind aproapele ca sec, indiferent, ostil şi injust; - o solidă organizare mintală pentru a sprijini justificările antisociale; - o slabă preocupare pentru adaptarea la viitor, din punct de vedere clinic recidivistul exprimînd o lipsă reală de preocupare pentru durată, un dezinteres aproape total pentru proiectarea destinului propriu în viitor, chiar dacă acesta s-ar situa în perspectiva a cîtorva luni sau chiar săptămîni. În concepţia autoarei mai sus menţionate, toate aceste defecte de personalitate ale recidivistului explică slaba eficienţă ce o pot exercita mijloacele de influenţare preventivă sau penală o dată ce procesul de constituire a personalităţii recidivistului s-a încheiat. Suntem de acord cu concluzia puţin îmbucurătoare a Juliei de Clerck, deoarece realitatea, cu părere de rău, ne demonstrează justeţea acestei opinii.

ÎNCHEIERE Pe parcursul întregii istorii omul a tins să se autocunoască, însă nimeni nu a reuşit să atingă scopul dat pe deplin. Posibilitatea cunoaşterii altui om este şi mai

redusă. Ştiinţa criminologică, fiind una dintre cele mai tinere ştiinţe criminale, încearcă şi ea să facă primii paşi în direcţia studiului personalităţii umane netipice, adică a personalităţii infractorului. Astăzi numărul problemelor nerezolvate sau chiar neexaminate este cu mult mai mare decît a celora, în care a fot atinsă o anumită claritate. Prezenta lucrare a avut drept scop să aducă la un numitor comun ideile, concepţiile şi teoriile existente la etapa actuală asupra personalităţii criminalului, care deja au fost recunoscute de majoritatea savanţilor – criminologi contemporani. În privinţa unor probleme (ex. perioada existenţei personalităţii infractorului, influenţa religiei asupra acesteia) a fost propusă viziunea proprie a autoarei. Din examinarea cercetărilor noastre criminologice rezultă că procesul formării şi menţinerii personalităţii criminale, indiferent dacă acestea au la bază mecanisme separate sau conjugate de alienare, frustrare, inadaptare ori simplă învăţare a comportamentului deviant, poate fi favorizat prin intermediul unei adevărate constelaţii de factori. Aici, în încheiere, notăm acei factori care ni se par mai semnificativi: a) Predispoziţia biologică sau mintală este responsabilă în cazul acelor persoane care dezvoltă predispoziţii de comportament deviant fie din pricina unor cauze de natură genetică, patologică, fie din pricina unor cauze psihice, cum ar fi o stare accentuată

a

agresivităţii,

incapacitatea

stăpînirii

reacţiilor

impulsive,

egocentrism excesiv, insensibilitate morală, reacţie negativistă la valorile de comportament general acceptate, etc. b) Prezentare unor deficienţe fizice ori constituţionale care creează subiectului dificultăţi accentuate de integrare; c) Intervenţia deosebit de intensă a unor influenţe negative din mediul ambiant. d) Absenţa sau insuficienţa unor factori de influenţare pozitivă – la nivel familial, şcolar, profesional, stradal şi social – care să contrabalanseze şi să neutralizeze acţiunea unor factori negativi de micro sau macromediu cu acţiune în de stabilizarea personalităţii şi integrare socio-negativă a acesteia.

e) Absenţa unor căi şi mijloace de satisfacere onestă a aspiraţiilor şi – în genere – de susţinere a unei motivaţii suficiente pentru adaptarea valorilor pozitive de comportament. f) Eecul familial, şcolar, profesional şi afectiv. g) Stările gravă criză morală şi condiţiile precare de existenţă socială. h) Stările de gravă dezordine şi anomie socială, economică şi politică. i) Discriminarea, stigmatizarea sau contrareacţia socială excesivă; j) Insuficienţa mijloacelor şi căilor de reabilitare post-penală, ceea ce dă naştere recidivelor. Sunt doar cîteva repere pe al căror palier pot fi urmărite în acţiune mecanismele de formare şi menţinere a personalităţii criminale. În toate cazurile, instituirea mentalităţii antisociale nu se realizează simplu, imediat, automat şi liniar. Personalitatea umană este produsul epocii în care trăieşte omul şi pe care o reflectă la nivelul conştiinţei, acţionînd totodată, constructiv sau distructiv, asupra sa. Procesele integrării sociale sunt procese interacţioniste care determină sintezele majore ale condiţiei umane.

BIBLIOGRAFIE: ACTE NORMATIVE:

1. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, Moldpress, Chişinău, 2002. MANUALE, MOGRAFII, DICŢIONARE: 1.Amza T., Criminolgie, ed. Luminalex, Bucureşti, 1998. 2. Bujor V., Bejan O., Ilie S., Casian S., Elemente de criminolgie, ed. “Ştiinţa”, Chişinău, 1997. 3. Butoi T., Nmitrofan N., Zdrenghea V., Psihologia judiciară, Bucureşti, 1996. 4. Cioclei V., Manual de criminologie, ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998. 5. Colectiv, Dicţionar enciclopedic şi psihologic, Universitatea din Bucureşti, 1979. 6. Colectiv, Dicţionar de pedagogie, Bucureşti, 1979. 7. Colectiv, Scriitori greceşti şi lativi, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978. 8. Dicţionar enciclopedic de psihologie, coord. Ursula Şchiou, Bucuerşti, 1997. 9. Giurgiu N., Elemente de criminologie, ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992. 10.Jung C., Generalităţi privind teoria complexelor în puterea sufletului. Antologie, vol.I, “Anima”, Bucureşti, 1994. 11.Karl Leonhard, Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură, Bucureşti, 1979. 12.Leotiev A., Activitatea. Conştiinţa, personalitatea, 1975. 13.Lombroso C., Omul delicvent, (Traducere de Frigăroiu N.), Bucureşti, 1992. 14.Luminosu D., Popa V., Criminologie, ed. “Helicon”, Timişoara, 1995. 15.Macari I., dreptul penal al Republicii Moldova, Parte generală, Chişinău, USM, 2002. 16.Mateuţ Gh., Criminologie, ed. Universitatea de vest “Vasile Goldis”, Arad, 1993. 17.Mărgineanu N., Conduita umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi cultural, Bucureşti, 1973. 18.Nacu A., Nacu A., Psihiatrie judiciară, Chişinău, 1997. 19.Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, ed. “Didactică şi pedagogică” Bcureşti, 1994. 20.Nistoreanu Gh., Păun C., criminologie, Europa Nova, Bucureşti, 2000. 21.Oancea I., probleme de criminologie, ed. ALL educaţional S.A., Bucureşti, 1995.

22.Politic G., criminologie, ed. “Chemarea”, Iaşi, 1996. 23.Popescu- neveanu P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, 1978. 24.Rusnac S., Psihologia dreptului, ed. “ARC”, Chişinău, 2000. 25.Stănoiu R.M., Introducere în criminolgie, ed, Academiei, Bucureşti, 1989. 26.Toma A., Sociologie juridică, Iaşi, 1993. 27.Traian Pop, Curs de criminologie, Cluj, 1928. 28.Ursa V., Criminologie. Curs, Cluj-Napoca, 1994. 29.Ursa V., Criminologie, Cluj-Napoca, 1996. 30.Абульханова – Славсквая К.А., О субьекте психической деятельности, Наука, Москва, 1973. 31.Антонян Ю. М., Изучение личности преступника, Москва, 1975. 32.Антонян Ю. М., Изучение личности преступника, ВНИИ МВА СССР, Москва, 1982. 33.Антонян Ю.М., психологическое

отчуждение личности и преступное

поведение, Ереван, 1987. 34.Васильев В.Л., Юридическая психология, Питер, Санкт-Петербург, 1997. 35.Дулов А.В., судкбная психология, Минск, 1975. 36.Еникеев М.И., Общей и юридической психилогии, «Юристь», Москва, 1996. 37.Еникеев

М.И.,

Общая

и

юридическая

психология,

«Юридическая

литература», Москва, 1996. 38.Лейкина Н.С., Личность преступника и уголовная отвественность, Изд. ЛГУ, Ленинград, 1968. 39.Макаренко А.С., Сочинения Т.З, Ленинград, 1973. 40.Маркс К., Энгелс Ф., Собрание сочинений, Т.1,2, Москва, 1963. 41.Рубинштейн С.Л., основы общей психологии, «Питер», Санкт-Петербург, 1999. 42.Сахаров А.Б., О личности преступника и причинах преступности в СССР, «Юридическая литература», Москва, 1961.

III.PUBLICAŢII PERIODICE: 1. Ciobanu I., Postolache T., Criminalitatea în Republica Moldova /revista Naţională de drept, nr.3, 2000. 2. Gladhi G., Originea criminologiei / revista Naţională de drept, nr. 3, 2001. 3. Антонян Ю.М., Взаимодействие личности преступника и социальной среды./Вопросы борьбы с преступностью, нр.30, Москва, 1979. 4. Дьяков С.В., К вопросу о причиности в механизме преступного поведения./ Вопросы борьбы с преступностью, Москва, 1987. 5. Ратинов А.Р., Личность преступника и проблема ценности / Вопросы борьбы с преступностью, нр.29, Москва, 1973. IV. LITERATURĂ STRĂINĂ: 1. Fromm E., The revolution of Hope, New York, 1968. 2. Journal of Criminology, New York, 1993, nr.3. 3. Julia de Clerck, Essai sur la personalite morale du recidiviste, en cahiers de criminologie et de patologie sociale, nr.5, 1974, Ecole de Criminologie, faculte de Droit, Universite catholique de Louvain. 4. Seeling E., Criminology, New York, 1990. 5. Stefani G., levasseur G., Droit penal et criminologie, Paris, 1961. 6. Stefani G., levasseur G., Criminologia şi ştiinţa penitenciară, Paris, 1969. 7. Suchy O., Personalitatea infractorului recidivist/ “Probleme actuale în cercetarea criminologică cehoslovacă”, Praga, 1983.