PERSOANE ADULTE FARA ADAPOST

Universitatea Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială Master G.R.S.S.S.

Persoane adulte fără adăpost - Strategii de supravieţuire pe străzile din Bucureşti -

Masterand: Creţu Gina

- Bucureşti, 2010 -

I. Introducere

Societatea românească din zilele noastre este supusă unei eroziuni din ce în ce mai ample, care duce la apariţia unor categorii sociale vulnerabile. Această situaţie este acutizată de prezenta criză economică şi plasează aceste categorii vulnerabile între limita nivelului de trai şi marea excludere socială. Situaţia economică a României se confruntă cu o reducere continuă a resurselor financiare, cu o creştere a preţurilor, iar acest fapt atrage după sine creşteri drastice ale numărului de şomeri, scăderea nivelului de trai, tot mai multe persoane îşi pierd locul de muncă sau locuinţa şi rămân în stradă. Scăderea nivelului de trai duce la amplificarea tensiunilor în interiorul familiei, la creşterea numărului de divorţuri, de separări, de persoane alungate din propria casă şi care astfel ajung în stradă. Cunoscuţi şi sub denumirea de boschetari, oamenii străzii „reprezintă o realitate care, ignorată în mod deliberat ani la rând, generează azi un puternic efect în planul problematicii sociale din România. Trăind, până nu demult, undeva la marginea unei societăţi care a început (şi a reuşit de cele mai multe ori) să-i culpabilizeze pentru ceea ce li se întâmplă şi mai ales să se delimiteze de responsabilitatea oricărei implicări directe, aceşti oameni, care odată (surprinzător!) au fost la fel ca noi, nu mai pot rămâne în acest con de umbră pe care noi toţi l-am construit în jurul lor.”1 Persoană adultă fără adăpost este aceea care: “nu poate face dovada spaţiului de locuit asigurat ori, în ultimă instanţă, nici nu are efectiv unde să locuiască, iar dacă totuşi stă undeva nu are acceptul găzduitorului pentru întocmirea formelor legale.”2 O perspectivă interesantă este evidenţiată de FEANTSA (Federaţia Europeană a Asociaţiilor Naţionale ce lucrează cu persoane adulte fără adăpost) şi Observatorul European al persoanelor adulte fără adăpost astfel: “este fără adăpost orice persoană care este incapabilă să acceadă la şi să menţină un adăpost personal adecvat prin propriile mijloace sau orice persoană care este incapabilă să se menţină întro locuinţă personală în ciuda ajutorului serviciilor sociale.”3 În anul 2002 echipa Médicins Sans Frontiéres – Bucureşti a încercat elaborarea unei definiţii corespunzătoare realităţii din teren. Această definiţie scoate în evidenţă, pe lângă lipsa unui adăpost, starea psihologică a acestor persoane: ”Persoana adultă fără adăpost este persoana care nu are o locuinţă şi

1

Muntean, A., Sagebiel, J., (coord.), Practici în asistenţa socială. România şi Germania, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 225.

2

Badea, V., Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008, p. 6. 3 Badea, V., Negru, I., Popescu, S., Analiza indicatorilor socio-demografici relative la populaţia de persoane adulte fără adăpost din Bucureşti din 1997 până în 2004, Editura Blueprint Internaţional, Bucureşti, 2005, p. 12.

2

care locuieşte pe stradă sau a locuit pe stradă, iar în momentul redactării fişei avea un adăpost temporar (improvizat, chirie), care se află într-o situaţie de criză la nivel psihic, de sănătate fizică, social şi juridic, situaţie determinată de absenţa unui adăpost sau de imposibilitatea de a-şi permite unul. Situaţia de criză este înţeleasă ca fiind incapacitatea de a-şi mobiliza resursele interne (pentru a putea obţine un act de identitate, un loc de muncă, pentru a se reintegra în familie) şi excluderea de la resurse externe (servicii publice medico-sociale).”4 Tipologiile de persoane adulte fără adăpost cel mai des întâlnite în studiile ştiinţifice au drept criterii distinctive indicatori biologici sau familiali, probleme sociale sau medicale (alcooolism, toxicomanie, cazuri psihiatrice, sărăcie sau vagabondaj urban). Putem vorbi atât de o categorie tradiţională a persoanelor adulte fără adăpost asociată figurii istorice a vagabondului – cea a omului celibatar, dar odată cu extinderea fenomenului apar noi categorii care cuprind: tineri, bătrâni şi femei. Mai exact, din rândul persoanelor adulte fără adăpost pot fi:„familii monoparentale şi cu venituri mici, mamele cu copii care şi-au pierdut locuinţa din cauza violenţei intrafamiliale, tineri fără venituri, copii abuzaţi de părinţi, bătrâni fără venituri, persoane cu afecţiuni psihice sau mentale grave, persoane care abuzează de drog şi alcool, persoane care migrează în căutarea unui loc de muncă, imigranţi, refugiaţi, persoane eliberate din detenţie.”5 O tipologie a persoanelor adulte fără adăpost este expusă de Buzducea Doru în lucrările sale „Cetăţi şi ruine - introducere în studiul problemelor sociale” şi „Geopolitica sărăciei - politici sociale în sfera grupurilor umane aflate în risc de excludere socială” şi anume: persoane de pe stradă (street people), bărbaţi şi femei, tineri şi copii a căror vestimentaţie şi comportament bizar atrag atenţia publicului. Acest grup se izolează în parcuri, mijloace de transport, străzi lăturalnice, scări de bloc. O altă categorie de persoane care ajung în stradă, potrivit lui Buzducea Doru, include „persoane cu boală mentală cronică, care includ de regulă persoane dezinstituţionalizate sau cele care fac parte dintr-un sistem de sănătate mentală ambulatoriu.” Definirea fenomenului ”oamenii străzii” sau “persoane adulte fără adăpost” are o mare importanţă deoarece te ajută să înţelegi fenomenul şi, în acelaşi timp în practică descrie o serie de acţiuni posibile. De exemplu, dacă situaţia persoanelor adulte fără adăpost este definită doar ca lipsa unei locuinţe, atunci programele de intervenţie ar trebui să aibă un singur obiectiv: asigurarea unui adăpost.

4

Badea, V., Negru, I., Popescu, S., Analiza indicatorilor socio-demografici relative la populaţia de persoane adulte fără adăpost din Bucureşti din 1997 până în 2004, Editura Blueprint Internaţional, Bucureşti, 2005, p. 13. 5 Buzducea, D., Geopolitica sărăciei - politici sociale în sfera grupurilor umane aflate în risc de excludere socială, Editura Astrobios, Bucureşti, 1999, p. 144.

3

Strada este spaţiul care adăposteşte şi în acelaşi timp ascunde o populaţie aparte, populaţie care constituie subiectul acestei lucrări: persoanele adulte fără adăpost.

II. Factori ai excluziunii sociale Studii efectuate de echipele mobile Samusocial în rândul persoanelor adulte fără adăpost au arătat că această categorie populaţională a ajuns într-o situaţie nefavorabilă din cauza unor factori predominanţi, cum ar fi: conflictele de familie care de cele mai multe ori au dus la divorţuri, escrocări imobiliare sau pierderea locului de muncă (figura 2).

Figura 2 – Cauzele care determină ajungerea în stradă a unei persoane

Sursa: Samusocial România, Indicatori socio-demografici, martie 2010, Bucureşti.

Conflictele familiale – tensionarea climatului familial poate duce la apariţia unor conflicte majore între partenerii conjugali, părinţi şi copii, între fraţi, rude. Aceste conflicte sunt determinate de lipsa de venituri, uneori amplificate de consumul de alcool sau de problemele psihice ale unora din membrii familiei. Situaţia astfel creată face ca unul din membrii familiei să fie alungat, obligat să părăsească locuinţa sau chiar familia.

4

Divorţul – este una din principalele cauze care determină pierderea locuinţei, bărbaţii fiind aproape întotdeauna evacuaţi din locuinţă. La puţin timp după evacuare (perioadă în care consumă resursele pe care le mai au), unii dintre ei nu reuşesc să păstreze un echilibru socio-economic şi sfârşesc prin a se „adapta” vieţii în stradă.6 Întâlnim şi cazuri în care unele persoane recurg la vânzarea locuinţei cu scopul de a-şi lua una mai ieftin de întreţinut, pentru a se muta în mediul rural, pentru a se muta cu o rudă sau pentru a pune bazele unei afaceri, iar după ce sunt cheltuiţi banii (asta înainte de achiziţionarea unei locuinţe mai modeste) ajung în stradă. Aceste persoane provin, de cele mai multe ori, din rândul celor cu venituri scăzute (aleg vânzarea casei ca o soluţie de ieşire din sărăcie) sau au girat cu locuinţele împrumuturi pentru afaceri şi împrumuturile nu au fost achitate. Pierderea locului de muncă duce la micşorarea sau absenţa totală a veniturilor, ceea ce determină imposibilitatea de a plăti cheltuielile de întreţinere a locuinţei, de a plăti o chirie; determină apariţia sau acutizarea conflictelor familiale. Astfel că pierderea locului de muncă are ca finalitate, de cele mai multe ori, pierderea locuinţei. Imposibilitatea de a plăti chiria sau cheltuielile de întreţinere a determinat acumularea unor datorii mari care s-au finalizat cu evacuarea locatarului sau cu rezilierea contractului de chiriaş (pentru cei care locuiau cu chirie la stat). Unele persoane au vrut să-şi vândă locuinţa, dar au fost escrocate şi nu au primit niciun ban. Situaţiile în care s-au petrecut aceste escrocherii sunt diverse: obligarea de a semna acte fără a primi bani, vânzarea prin firme imobiliare-fantomă, înşelarea persoanelor cu o putere mai redusă de discernământ- bătrâni. Multe dintre persoanele vârstnice au fost escrocate de persoane străine care şi-au luat angajamentul că le vor îngriji (până când la moartea acestor) în schimbul punerii actelor de proprietate pe numele lor. Însă odată văzuţi proprietari, fie îi internează pe aceştia la un azil de bătrâni, fie pur şi simplu îi alungă fără milă pe stradă, de multe ori în anotimpul rece. Există foarte multe cazuri de escrocare chiar din partea familiei, de cele mai multe ori luându-şi acelaşi angajament de îngrijire până la moartea persoanei în vârstă. Detenţia se finalizează frecvent cu divorţ sau duce la imposibilitatea plăţii chiriei şi a cheltuielilor de întreţinere sau pierderea locului de muncă. După ce au terminat de ispăşit pedeapsa, odată întoarse în comunitate aceste persoane se confruntă cu ostilitate din partea celor din jur şi întâmpină dificultăţi în obţinerea resurselor şi sunt nevoite astfel să aleagă strada. 6

Samusocial din România, Asistarea persoanelor adulte fără adăpost cu probleme grave de sănătate mintală, Bucureşti, 2008, p. 10.

5

Dintre tinerii care au părăsit fostele case de copii, unii sunt respinşi de familia de origine sau au pierdut orice legătură cu aceasta. În această situaţie, pentru că nu îşi pot găsi uşor un loc de muncă şi o locuinţă cu chirie mică, ajung să rătăcească şi ei pe străzi. Cu toţii ştim că la împlinirea vârstei de 18 ani, copii din instituţii – orfanii sunt obligaţi să părăsească instituţia în care si-au petrecut primii ani din viaţă. Mulţi dintre aceşti tineri se confruntă cu “necunoscutul de afară” şi nu reuşesc să se integreze în societate, nu au un adăpost, nu stiu cum să se descurce singuri şi astfel ajung în stradă. Badea (2005) afirma că „Dincolo de lipsa adăpostului stabil, care practic dă numele acestei categorii, aspect care se vede, starea de izolare, marginalitatea, alienarea şi excluderea socială sunt celelalte atribute definitorii ale acestei stări de fapt şi ale acestei condiţii umane.” Potrivit lui Declerk (2001), excluderea socială este multidimensională şi cuprinde aspecte ca: •

“Vulnerabilitatea psihosocială: fie că vorbim despre tinerii provenind din case de copii, foşti deţinuţi, de victime ale violenţei domestice sau de persoane care şi-au pierdut locuinţa în urma unor escrocherii, lipsa actelor de identitate, a locuinţei, a unei calificări profesionale ori a unei reţele sociale adecvate pare a fi atributul caracteristic tuturor acestor categorii. Efectele în plan psihologic ale acestei stări de fapt vor lua forma sentimentelor de izolare şi rejectare, a neîncrederii în ceilalţi şi în sine, a unei viziuni pesimiste şi defetiste asupra viitorului, a unei oboseli emoţionale şi a lipsei dorinţei de a schimba ceva.

•

Atitudinea ostilă a comunităţii faţă de ei: imaginea exterioară a persoanelor adulte fără adăpost, definită de atribute ca igiena deficitară, haine murdare şi neîntreţinute, precum şi situaţiile în care individul cerşeşte sau caută hrană şi lucruri în tomberoane determină o reacţie de respingere din partea celorlalţi oameni;

•

Cadrul legislativ deficitar sau chiar absent pe anumite segmente, care împiedică această categorie să aibă acces la serviciile sociale, medicale, juridice.”7

Luând în discuţie excluziunea de la locuire, Bill Edgar, în Third Review of Statistics on Homelessness in Europe. Developing an Operational Definition of Homelessness – FEANTSA 2004, evidenţiază trei sfere ale excluziunii şi anume: excluziunea din domeniul fizic, din domeniul social şi din domeniul legal (în lucrarea lui Dan Adrian, “Politici de locuire. România încotro? O analiză comparativă a României în contextual ECE şi UE”). Persoanele adulte fără adăpost care rătăcesc pe străzile din Bucureşti sunt undeva la intersecţia dintre cele trei sfere amintite mai sus. Aceştia fac parte din categoria conceptuală a

7

Muntean, A., Sagebiel, J., (coord.), Practici în asistenţa socială. România şi Germania, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 229.

6

persoanelor fără un adăpost deasupra capului (rooflessness), dar care din punct de vedere al domeniului fizic, nu au o locuinţă sau acoperiş, trăind pe stradă, în parcuri, în scări de bloc, sub poduri, în gropi de gunoi. Din punct de vedere legal, aceştia nu au un drept sau titlu legal de deţinere a unui spaţiu în posesiune exclusivă, iar din punct de vedere social, ei nu posedă un spaţiu privat şi sigur pentru dezvoltarea unor relaţii sociale.

III. Strategii de supravieţuire în stradă Persoana ajunsă de curând în stradă are trei nevoi imediate: hrană, adăpost, prieteni. În vederea obţinerii hranei sau a banilor pentru hrană, aceasta trebuie să cerşească, să fure sau să găsească rapid alte căi de obţinere a banilor (măturat, munca pentru diverşi comercianţi, spălarea parbrizelor). Există însă şi adulţi care exploatează şi corup persoanele fără adăpost, folosindu-le la cerşit, obligându-le să fure şi chiar să se prostitueze. Din dorinţa de a se adăposti, aceste persoane „improvizează locuinţe sau folosesc unele spaţii comune ori publice. Stabilirea adăpostului unui grup este încurajată de existenţa unei surse de căldură – necesară în perioada iernii, de proximitatea unei interfeţe de comunicare cu posibili angajatori sau a unor surse de sprijin şi de o oarecare izolare care fereşte grupurile de intervenţia poliţiei şi interferează puţin cu atitudinea populară. Locaţiile în care ei se adăpostesc peste noapte sau iarna sunt în zona distribuitoarelor de căldură, sub poduri, în preajma unor localuri sau în unele incinte nefolosite.”8 Dintre locurile cel mai des utilizate pentru adăpostire pot fi amintite: casele părăsite, aflate într-o stare avansată de dezafectare sau maşinile vechi părăsite, băncile sau locurile retrase din parcuri, precum şi blocurile în construcţie sau scările din blocuri locuite, staţiile de autobuze/tramvaie, intrările de la metrou. Însă atunci când vremea le permite, persoanele adulte fără adăpost aleg şi zonele mai aglomerate, pentru a fi văzuţi de către ceilalţi (cel mai probabil pentru a stârni milă). Din acest motiv „locurile/ zonele de transport devin din ce în ce mai utilizate datorită aglomerărilor, care oferă sentimentul de protecţie şi apartenenţă, dar şi posibilitatea de a cerşi şi fura.”9 Cu toate precauţiile pe care şi le iau, oamenii străzii sunt izgoniţi mai mereu de către autorităţi şi sunt nevoiţi să se mute dintr-un loc în altul, fără să aibă acces la servicii medicale şi sociale elementare. În

8

Daragiu, L.; Hatos, A.; Pop, I.,”Persoanele fără adăpost din Oradea” în Chipea, F.; Ştefănescu, F. (coord.), Combatarea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz judeţul Bihor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, p. 389. 9 Buzducea, D., Cetăţi şi ruine - introducere în studiul problemelor sociale, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 165.

7

stradă, aceşti oameni se pot întâlni fie cu un lucrător stradal al unor organizaţii umanitare, fie pot intra într-un grup de oameni ai străzii. Odată ajuns în stradă, PAFA are „două alternative: fie trăieşte singur, izolat de grupurile de persoane aflate în stradă şi atunci şansele sale de supravieţuire se reduc considerabil, fie se integrează într-un grup unde va învăţa să accepte agresivitatea celorlalţi membri sau, pe măsura trecerii timpului, îşi va impune propria forţă.”10 Aşadar, strategiile de supravieţuire în stradă sau mijloacele de obţinere a veniturilor sunt: cerşetoria („din mila lui Dumnezeu şi a celor din jur”), căratul bagajelor contra-cost, recuperarea unor materiale reciclabile (de obicei sticle sau borcane) pentru a le valorifica mai târziu, cântatul prin metrou, încărcat şi descărcat diferite produse, spălat de maşini şi parbrize, munca la terase, chioşcuri, magazine, parcări de maşini, munca în pieţe, munca în construcţii, furturi, etc. •

Cântatul prin metrou/tramvai – cerşetoria este o strategie de supravieţuire adoptată de mulţi

dintre oamenii străzii. De obicei, îi întîlnim prin metrouri, autobuze sau staţii aglomerate încercând să stârnească mila celor din jur prin intermediul unui cântec trist, a unei poveşti tragice, lipsa veniturilor sau a locuinţei, existenţa mai multor fraţi care depind de veniturile persoanei respective. Ba mai mult, unii simulează anumite handicapuri şi boli, unii încearcă să atragă mila publică purtând cu ei şi copii mici, murdari şi înfometaţi. • Munca în construcţii – deşi presupune depunerea unui efort fizic enorm, aduce foarte mulţi bani. Mulţi dintre oamenii străzii din Bucureşti se adăpostesc în apropierea fabricilor/depozitelor, şantierelor de construcţii deoarece ştiu că astfel de locuri ar putea reprezenta o sursă de venit. Mulţi dintre patroni preferă forţa de muncă ieftină pentru munci costisitoare. Astfel, PAFA muncesc „la negru”, cu ziua, desfăşurând activităţi precum: încărcat şi descărcat marfă, cărarea unor materiale de construcţii sau alte materiale, etc. • Munca în pieţe – atractivitatea pieţelor este evidentă datorită dinamicii acestora şi a oportunităţilor pe care le oferă. Faptul că pot obţine ceva de mâncare (fructe stricate, alimente expirate, resturi alimentare) îi determină pe oamenii străzii să aleagă pieţele ca zone de acţiune. • Parcări de maşini – este specifică Gării de Nord din Bucureşti, Spitalului Universitar (în special în zone unde este un flux continuu de maşini). Această preocupare pune în evidenţă cât de inovativi sunt oamenii străzii. Aceştia identifică locuri libere de parcare şi îi îndrumă pe şoferi către acestea. 10

Costin Sima, D., Cace, S., (coord.), Strada între fascinaţie şi servitute, Unicef - Reprezentanţa în România, Bucureşti, 2003, p. 67.

8

• Munca la terase, chioşcuri, magazine – atunci când ajung să petreacă un timp îndelungat întro anumită zonă, oamenii străzii îşi crează relaţii stabile cu vânzătorii de la magazine. În acest fel, PAFA au două beneficii: „îşi procură cu uşurinţă mijloacele de existenţă, au sentimentul de siguranţă în raport cu persoanele în jurul cărora trăiesc.”11 • Spălat de maşini şi parbrize – cei care aleg această strategie de supravieţuire locuiesc prin aproprierea intersecţiilor, parcărilor de maşini. O altă metodă de supravieţuire a oamenilor străzii constă în identificarea şi accesarea serviciilor sociale adresate acestora, a instituţiilor care furnizează aceste servicii. În mod similar, această strategie de supravieţuire este amintită şi de Kurt Borchard în lucrarea „Homeless men în Las Vegas”. Aici autorul precizează că aceste servicii sociale reprezintă, pentru oamenii fără adăpost din Las Vegas, cheia supravieţuirii în stradă. Această situaţie este valabilă într-o oarecare măsură şi pentru oamenii străzii din Bucureşti. Aici cheia supravieţuirii constă în utilizarea altor strategii. În timpul stagiului de practică efectuat la Samusocial, am observat că foarte puţini oameni ai străzii au cunoştinţe sau informaţii despre serviciile adresate acestora în stradă. Un alt aspect pe care l-am întâlnit foarte des este neîncrederea oamenilor străzii în servicii şi specialişti (au învăţat că „pe stradă eşti singur, nu te ajută nimeni şi până la urmă de ce te-ar ajuta?”- S.T., 41 de ani, divorţat, de 4 ani pe stradă). În Bucureşti sunt foarte puţine adăposturi destinate oamenilor străzii, iar cele mai multe dintre acestea sunt deschise doar pe timpul nopţilor de iarnă, undeva între orele 18:00 seara şi 8:00 dimineaţa. Fiecare adăpost are condiţii proprii de acces al oamenilor străzii cum ar fi: înregistrare şi acces doar pe baza unui act de identitate (cei mai mulţi oameni ai străzii nu au aceste acte de identitate), nu sunt acceptate comportamentele violente şi hoţia, şederea în adăpost nu mai mult de 7 nopţi pe lună. Accesul în aceste adăposturi nu ia în calcul gradul de educaţie al niciunuia dintre oameni, mai întâi intră femeile, apoi bărbaţii; prioritari sunt cei care necesită îngrijiri medicale de urgenţă, copiii. Adăposturile au undeva între 80 şi 200 de paturi şi cam 6 persoane împart un container. Înăuntru primesc cina şi micul dejun, un pat cald şi pot face duşuri. Din păcate, numărul celor care trăiesc pe străzile din Bucureşti se apropie cumva de 5000 de persoane (potrivit Samusocial), ceea ce înseamnă un număr foarte mare de persoane care nu pot accesa aceste adăposturi sociale. Această situaţie îi determină să-şi caute alte modalităţi de supravieţuire în stradă. 11

Costin Sima, D., Cace, S., (coord.), Strada între fascinaţie şi servitute, Unicef - Reprezentanţa în România, Bucureşti, 2003, p. 111.

9

Supravieţuirea pe stradă în timpul nopţii este şi mai grea. Cei mai mulţi dintre adulţii străzii încearcă în timpul nopţii să-şi păzească puţinele lucruri pe care le mai au în posesie şi care le sunt utile vieţii în stradă: haine, acte de identitate, adăposturile improvizate din carton, saltele uzate, saci de dormit, ziare, pungi, lucruri care-i ajută să se deplaseze (cârje, cărucioare, trotinete) şi chiar propria viaţă. Pentru aceşti oameni, cercul lor social este format din alte persoane fără adăpost cu care împart banca unde dorm, câinele care le este prieten devotat, le apără canalul şi genţile cu bunuri, cu care se încălzesc noaptea sau pe timpul zilei în locurile unde cerşesc. Ceea ce face şi mai grea supravieţuirea în stradă este apariţia anotimpului rece – iarna cu temperaturi scăzute, viscol şi ninsoare. Nu ştiu cât de des ne-am întrebat cum supravieţuiesc aceşti oameni noaptea în frig, fără haine adecvate şi fără adăpost. Le este oare de ajuns o supă caldă şi un sac de dormit pentru a face faţă unei ierni nemiloase? Pentru a răspunde acestor întrebări voi ilustra un exemplu întâlnit la practică, iarna aceasta. Era iarnă şi mă aflam în prima săptămână cu echipa mobilă de noapte. Alături de echipa mobilă căutam locuri de adăpostire a persoanelor adulte aflate în stradă (scopul era acela de a le oferi un sac de dormit, o supă caldă, îngrijiri medicale de urgenţă acolo unde era cazul). Ne-am oprit în zona Piaţa Domenii şi am început să cercetăm piaţa. La un moment dat, sub o masă de ciment zărim un sac de plastic de unde se auzea un lătrat. Apropiindu-ne am observat că sub acel sac de plastic se adăpostea o persoană care ţinea strâns în braţe un căţel şi se încălzeau reciproc. Reticentă şi uşor speriată, persoana a ieşit din culcuş şi am cunoscut-o astfel pe Silvia G.. Silvia s-a născut în Bucuresti, dar locuia într-o casă din Voluntari (Ilfov) împreună cu fiul şi mama ei. Aceştia se îmbătau în mod repetat şi o supuneau la o serie de abuzuri verbale şi fizice. Totul a culminat cu momentul când au dat-o afară din casă. De aproximativ 10 ani “locuinţa” ei este Piaţa Domenii. Mama a decedat între timp, iar fiul o mai caută pentru a-i cere bani de băutură. Are probleme de sănătate, dar susţine că nu a cerşit niciodată. Este cunoscută de comunitate şi i se oferă de lucru în piaţă sau plimbă câinii persoanelor din cartier. Are doar 7 clase şi nu a fost angajată niciodată cu carte de muncă. Tot ce vrea este să poată să aibă grijă de câinii ei care au dovedit încă o dată că sunt cei mai buni prieteni ai omului. Nu a vrut niciodată să meargă într-un adăpost, indiferent cât era de ger, pentru că nu îşi putea părăsi prietenii. Când ne-am despărţit de Silvia în ziua aceea ne-a spus următoarele: “Eu voi fi mereu un om al străzii. Nu pot concepe o altfel de viaţă. Acum asta este viaţa mea, iar voi trebuie să-mi respectaţi decizia. Cunoscând-o pe Silvia G., dar şi pe mulţi alţii ca ea, am reuşit în sfârşit să înţelegem de ce aceşti oameni nu vor accesa niciodată serviciile sociale clasice: deoarece nu mai suportă să fie dezamăgiţi, nu mai au încredere sau nu le mai pasă. Aceşti oameni îşi trăiesc viaţa la timpul prezent şi, în mod bizar, poate 10

depinde de un sac de dormit, o supă caldă, o îngrijire medicală sau o vorbă bună. Acest caz este încă un argument care ne ajută să înţelegem motivul pentru care accesarea serviciilor sociale este o metodă de supravieţuire rar adoptată de oamenii străzii. În lucrarea sa, “Homeless men in Las Vegas”, Kurt Borchard include la strategii de supravieţuire şi donarea de sânge practicată printre oamenii fără adăpost din Las Vegas. În Las Vegas, un homeless poate dona sânge de 2-3 ori pe săptămână şi este plătit, însă această modalitate de câştig poate fi utilizată doar de cei care stau într-un adăpost social sau care sunt nou-veniţi în oraş. În România situaţia donării de sânge nu este întâlnită printre oamenii străzii. Donarea de sânge necesită urmarea cu stricteţe a unor condiţii: stare de sănătate bună, o anumită greutate, să nu aibă anumite boli (TBC, hepatită de orice tip, sifilis, malarie, epilepsie, ulcer, diabet zaharat, boli de inimă sau - tensiune peste 18 mmHg, boli de piele, miopie - 6 dioptrii), să nu fi consumat băuturi alcoolice, odihnă suficientă în noaptea dinaintea donării. Strategiile de supravieţuire în stradă sunt foarte mult influenţate de dorinţa oamenilor de supravieţuire, de cât de puternic se afirmă această dorinţă. Un bun exemplu din acest punct de vedere este filmul documentar al lui Marc Singer (SUA, 2000) în care este surprinsă viaţa în tunelele trenurilor din New York. Documentarul face portretul unei comunităţi subterane de persoane fără adăpost. În ciuda aerului prost, a întunericului permanent şi a şoarecilor, mulţi locuitori ai subteranului consideră că viaţa în tunel este preferabilă celei în stradă deoarece în stradă sunt mai multe riscuri (crime). Este surprinsă viaţa lor cu activităţile zilnice: cum mănâncă, cum fac/unde fac duş şi cum îşi petrec restul timpului. Aceştia şiau amenajat adăposturi cu televizor, duş, locuri de uscat hainele, electricitate. Pe lângă aceste facilităţi, ei se bucură de lipsa grijilor în privinţa facturii la curent, întreţinere. Putem spune în cazul lor că au trecut de la stadiul supravieţuirii spre stadiul în care încep să trăiască. Acest exemplu ne duce cu gândul la oamenii străzii care locuiesc în canalele din Bucureşti. Diferenţa dintre cele două situaţii este legată de amenajarea adăpostului subteran, lipsa facilităţilor de curent, apă (în cazul oamenilor străzii din Bucureşti), dar şi de motivaţia pentru ceva mai bun. Cei mai mulţi oameni ai străzii de la noi şi-au pierdut orice speranţă pentru un trai mai bun, trăiesc de azi pe mâine, uită azi ce au făcut ieri. De cele mai multe ori procentul bărbaţilor care ajung în stradă este cu mult mai mare decât cel al femeilor (72% bărbaţi, 28% femei). 77% dintre oamenii străzii provin din Bucuresti şi 23% din provincie.12 Adulţii străzii sunt nevoiţi să îşi petreacă nopţile fie în scări de bloc, în barăci, rulote sau maşini părăsite, în gară, guri de metrou, pieţe, în parcuri, în canale, clădiri şi case abandonate, în diverse

12

Potrivit statisticilor Samusocial, 2010.

11

adăposturi sociale. Aceste locuri de adăpostire sunt folosite nu numai pe perioada verii, ci şi în anotimpul rece. Dintre aceste locuri cele mai frecvent folosite pentru adăpostire sunt adăposturile improvizate (cutii din carton, umbra unui copac, streaşina unei clădiri, clădirile abandonate) – 30%, scările de bloc (21% dintre oamenii străzii); gările, sălile de aşteptare şi guri de metrou (11% dintre oamenii străzii). Adăpostirea în timpul iernii ce a trecut s-a făcut cu precădere în adăpostul de lângă Spitalul Municipal (44% din numărul oamenilor străzii), scări de bloc (21%), gări şi guri de metrou (11,6% ), barăci, rulote şi maşini părăsite (9,3%), canale (4%).13 Principalele surse financiare sunt veniturile ocazionale, pensia, vânzarea materialelor refolosibile, salariul, iar mulţi dintre adulţii străzii nu au nici o sursă de venit. Munca oamenilor străzii este prezentă sub diferite forme. Nu se poate vorbi decât în puţine cazuri de muncă permanentă sau cu contract de muncă legal. În Bucureşti, putem spune că cerşitul rămâne mijlocul cel mai uşor de obţinere a veniturilor. Ceea ce îi împinge spre una sau alta dintre metode ţine mai mult de abilităţile şi deprinderile pe care le are fiecare sau pe care şi le formează ca urmare a vieţii în stradă, sau după cum spunea un homeless: “îţi trebuie talent şi abilităţi filogenetice”. Un rol important în supravieţuirea pe stradă este ocupat de abuzul de droguri, consumul de alcool, aurolac. Cei mai mulţi oameni ai străzii se refugiază fie în droguri, fie în alcool. Situaţia grea în care se află (boală, lipsă adăpost, hrană, miros urât care atrage respingerea celor din jur, haine nepotrivite pentru anotimpul rece) îi impinge pe mulţi dintre oamenii străzii să aleagă metode care-i ajută, pentru moment măcar, să uite de greutăţi. Există însă şi persoane fără adăpost care nu cad niciodată în capcana drogurilor ilegale. Însă pentru a face faţă realităţii din stradă, ei cad pradă alcoolului şi tigărilor. „Frecvenţa mare de consum de alcool nu se datorează îndeosebi faptului că acesta oferă mai multă satisfacţie decât alte droguri, ci pentru că, fiind legal, este ieftin şi deci accesibil.” 14 De cele mai multe ori îi observăm cum cerşesc un ban ca mai apoi să meargă să îşi cumpere un pachet de ţigări sau ceva de băut. Aceştia motivează că noaptea nu mai este la fel de rece când “iei o tărie”. Unii dintre aceştia preferă să vândă sacul de dormit sau alte lucruri de valoare pentru a-şi putea lua “ceva tare” de băut, nu de puţine ori îi observăm adunând de pe jos resturi de ţigări pe care mai apoi să le fumeze. De asemenea, „contrar prejudecăţilor generale, persoanele fără adăpost nu sunt alcoolice, sau nu au ajuns în situaţia respectivă din cauza consumului de alcool. Consumul de alcool este în realitate doar o 13 14

Potrivit statisticilor Samusocial, 2010. Pop, L. (coord.), Dicţionarul de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 421.

12

reacţie la condiţiile mizerabile ale vieţii de pe stradă, dar care poate scădea şansele persoanei de a ieşi din situaţia de nevoie.”15 În ceea ce priveşte sursele de supravieţuire ale adulţilor fără adăpost există mici diferenţe. Comparativ cu sursele de supravieţuire ale categoriei generale de persoane adulte fără un acoperiş deasupra capului, persoanele cu probleme grave de sănătate (afecţiuni psihice, dureri de stomac, dureri dentare, infecţii, dureri de picioare şi diferite alte handicapuri) au ca sursă principală de supravieţuire cerşitul (apelează la mila şi înţelegerea celor din jur), în timp ce la populaţia generală pe primul loc se află veniturile ocazionale obţinute în moduri diverse. Unii dintre oamenii străzii adoptă „strategii de supravieţuire solitare, una dintre motivaţii fiind, probabil, şi evitarea obligaţiilor care derivă din apartenenţa la un grup.”16 Există situaţii când în interiorul unui grup de oameni ai străzii aşa-zisul lider îi exploatează pe ceilalţi membri ai grupului, mai slabi decât el. Acesta îi obligă să cerşească, să se prostitueze, să presteze diferite activităţi aducătoare de venituri, iar în cazul în care aceştia nu se conformează sunt ameninţaţi cu moartea, sunt bătuţi. Alături de aspectele mai sus menţionate, caracteristice acestui grup de persoane sunt privirile triste, speranţele spulberate de timp, clipele trăite amar şi nesiguranţa zilei de mâine. În stradă, aceşti oameni îşi iau adio de la viaţă şi îşi încep supravieţuirea.

IV. Şansa la o viaţă departe de stradă Odată ajunsă în stradă, persoana se confruntă (pe lângă lipsa unui adăpost, a hranei şi a prietenilor) cu lipsa de informaţii privind sistemul de servicii care ar putea să-i vină în ajutor şi cu o stare de insecuritate datorată acestor lipsuri. „Răspunsul la acestă problemă (PAFA) trebuie să fie complet, pe termen lung şi coordonat de mai multe sisteme sociale. Este necesară recunoaşterea faptului că soluţiile pe termen scurt nu rezolvă problema. Nevoia de adăpost şi de hrană devine o necesitate stringentă şi solicită răspuns imediat, dar nu rezolvă problema. Prevenţia este direcţia de recomandat la nivel de politică naţională.”17

15

Daragiu, L., Hatos, A., Pop, I., Persoanele fără adăpost din Oradea în Chipea, F., Ştefănescu, F.(coord.), Combatarea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz judeţul Bihor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004, p. 390. 16

17

Ibidem, p. 389. Buzducea, D., Cetăţi şi ruine - introducere în studiul problemelor sociale, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999,p. 167.

13

„Serviciile specifice de care au nevoie PAFA sunt puţine şi subdezvoltate atât în sectorul public, cât şi în cel ONG. Sunt extrem de limitate, ne-existând adăposturi cu locuri suficiente şi nici servicii sociale specializate şi cuprinzătoare. Drept urmare a rezidenţei lor în alt loc decât cel în care au domiciliul stabil sau a lipsei actelor de identitate, eligibilitatea lor pentru serviciile şi prestaţiile sociale curente este puternic periclitată. Este necesară: crearea unei reţele naţionale de adăposturi pentru PAFA şi dezvoltarea serviciilor adresate acestora; finanţarea mai generoasă din fonduri publice a construcţiei de noi locuinţe destinate grupurilor vulnerabile; stimularea constructorilor privaţi pentru a construi şi locuinţe sociale prin acordarea unor facilităţi fiscale (reducerea de impozite, etc).”18 Aşadar, în ceea ce priveşte grupul persoanelor adulte fără adăpost, „ţintele şi posibilele acţiuni sunt: constituirea unei reţele de locuinţe de urgenţă/temporare/de tranzit, cu noduri în fiecare judeţ, care să rezolve punctual şi promt, însă pe o perioadă scurtă de timp, problemele urgente ale celor fără adăpost. Este necesară constituirea unei reţele de adăposturi prin dezvoltarea unui program de construire şi/sau cumpărare a unor locuinţe şi/sau transformarea unor spaţii în locuinţe de urgenţă/temporare/de tranzit, prin implicarea autorităţilor judeţene sau locale. Alte soluţii posibile, complementare, ar fi reabilitarea căminelor de nefamilişti, construirea unor adăposturi şi cu sprijinul bisericii şi realizarea unor adăposturi de noapte (shelters), echipate cu paturi în dormitoare comune, duşuri, căldură, etc.”19 În concluzie, o persoană ajunsă în stradă îşi utilizează toate resursele posibile şi imposibile, apelează atât la metode convenţionale, cât şi la cele neconvenţionale pentru a supravieţui ritmului vieţii din stradă. Putem afirma că educaţia, calificarea personală şi amintirile din viaţa anterioară străzii constituie acum baza sau experienţa care-i ajută oarecum să improvizeze în stradă. Şi pentru că au ajuns în stradă, acoperişul lor îl reprezintă acum scările de bloc, parcurile, gările şi pieţele, casele abandonate; frecventarea unui anumit loc se face în funcţie de sezon când parcurile sunt înlocuite cu adăposturi improvizate, adăposturile sociale, cu scările de bloc sau cu moartea acestor persoane.

18

Preda, M. (coord.), Riscuri şi inechităţi sociale în România, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 184. Dan, A. N., Politici de locuire. România încotro? O analiză comparativă a României în contextual ECE şi UE, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 235. 19

14

Bibliografie

• Badea, Victor, Evaluarea şi asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2008. • Badea, Victor, Negru, Ileana, Popescu, Simona, Analiza indicatorilor sociodemografici relativi la populaţia de persoane adulte fără adăpost din Bucureşti din 1997 până în 2004, Editura Blueprint Internaţional, Bucureşti, 2005. • Borchard, Kurt, The word on the street. Homeless men in Las Vegas, University of Nevada Press, Reno & Las Vegas, 2005. • Buzducea, Doru, Cetăţi şi ruine - introducere în studiul problemelor sociale, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1999. • Buzducea, Doru, Geopolitica sărăciei - politici sociale în sfera grupurilor umane aflate în risc de excludere socială, Editura Astrobios, Bucureşti, 1999. • Costin Sima, Dana, Cace, Sorin, (coord.), Strada între fascinaţie şi servitute, Unicef - Reprezentanţa în România, Bucureşti, 2003. • Chipea, Floarea, Ştefănescu, Florica (coord.), Combatarea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz Judeţul Bihor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004.

15

• Dan, Adrian Nicolae, Politici de locuire: România încotro? O analiză comparativă a Romaniei în contextul ECE şi UE, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006. •

Muntean, Ana, Sagebiel, Juliane (coord.), Practici în asistenţa socială. România şi Germania, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

• Pop, Luana (coord.), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002. • Preda, Marian (coord), Riscuri şi inechităţi sociale în România, Editura Polirom, Iaşi, 2009. • Singer, Marc, Dark Days (film documentar), USA, 2000. • UNICEF – Salvaţi copiii, Studiu naţional privind situaţia copiilor fără adăpost, Bucureşti, 1999.

***

www.samusocial.ro

***

www.ziare.com

***

www.feantsa.org

***

http://en.wikipedia.org/wiki/Homelessness , accesat pe 7 septembrie 2010.

16