Pedagogia

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

Fundamentele pedagogiei

PEDAGOGIA CA ŞTIINŢĂ Curs 1 2014

Criterii de evaluare



Portofoliu – 50%



Examen – 50 %

RESURSE PENTRU STUDIU INDEPENDENT Maria Carcea, Genoveva Farcas, 2008, Pedagogie, Editura Performantica, Iasi (disponibil la catedra in regim de biblioteca)  Maria Carcea, 2010, Pedagogie, Suport de curs - PP OPTIONAL 





Cornelia Neagu, Istoria educatiei si a institutiei scolare, in Fundamentele pedagogiei, Ed. Asachi, 1998 (Bibliotecile AC si Constr) Mihaela Carcea, Educatia in contextul drepturilor omului, in Fundamentele pedagogiei, Ed. Asachi, 1998 (Bibliotecile AC si Constr)

PEDAGOGIA - CONCEPT ETIMOLOGIE GREACĂ: PAIS, PAIDOS - copil AGOGE – acţiunea de a conduce (folosit în literatura europeană; lit engleză – “educatie”) ! absenţa sufixului “LOGOS” – ! distincţia între: - ARTĂ – - PARADIGMĂ - ŞTIINŢĂ -

Pedagogia ca ARTA - improvizaţie Semnificaţie: activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice şi care foloseşte mijloace de exprimare specifice. Cerinţă: multă pricepere, îndemânare şi cunoştinţe de specialitate. Calitate: agreabilitate, confort

Pedag. ca PARADIGMĂ - reproducere Semnificaţie: formă de activitate bazată pe cutume, adaptabilă în anumite limite la situaţii concrete (Cutumă – normă consfinţită printr-o practică îndelungată; obicei; obiceiul pământului); exemplu, model, pildă, învăţătură Cerinţă: multă experienţă, pricepere, îndemânare şi anumite cunoştinţe. Calitate: previzibiliatea procesului

Pedagogia ca ŞTIINŢA – teorie Semnificaţie: ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă Cerinţă: multe cunoştinţe şi o anumită pricepere, îndemânare Calitate: Securitate, Eficienţa, Confort

Pedagogia este ŞTIINŢĂ Întrucât: -

EDUCAŢIA Are metode proprii de investigare: OBSERVAŢIA, EXPERIMENTUL PEDAGOGIC, ANCHETA ŞCOLARĂ, TESTUL PSIHO-PEDAGOGIC

-

CERCETAREA PEDAGOGICĂ generează noi

-

Are domeniu propriu de cercetare:

cunoştinţe, cu valoare practică

Pedagogia ştiinţifică 

Permite: –

– – –

Prevenirea efectelor nedorite ale intervenţiei pedagogice Predicţia performanţelor în activitatea de învăţare Explicarea şi corectarea comportamentelor indezirabile, neadecvate Dezvoltarea continuuă a teoriei pedagogice funcţie de dinamica caracteristicilor noilor generaţii şi a progresului în ştiinţele conexe

REPERE EVOLUTIVE Catalizatorul structurării ştiinţelor sociale şi umanistice: R. DESCARTES – 1637 – Discurs asupra metodei

Primele lucrări de pedagogie J.A. COMENIUS – 1627 - 32 – Didactica Magna sau Arta universală de a învăţa pe toţi de toate – prima teorie a tehnologiei predării J.J. Rousseau – 1762 - Emil sau Despre educaţie, “arta de a forma oamenii” Fr. HERBART – 1806 – Pedagogie generală – face distincţie între INSTRUCŢIE şi EDUCAŢIE - 1835 – Prelegeri pedagogice

ORIENTĂRI TEORETICE Teoria sociologizantă: Pedagogia care dă prioritate socialului – SPENCER – “educaţia utilă societăţii” KERSCHENSTEINER – “cetăţeanul membru al comunităţii” DURKHEIM – “particularizează principiile sociologiei în educaţie”

ORIENTĂRI TEORETICE Teoria psihologizantă Pedagogia care dă prioritate individualului. ROUSSEAU – Emil sau Despre educaţie ELLEN KAY – Secolul copilului DEWEY – Democraţie şi educaţie MARIA MONTESORI – Descoperirea copilului

SISTEMUL ŞTIINŢELOR EDUCAŢIEI PEDAGOGIA – teoria şi metodologia generală a educaţiei Pedagogia vârstelor – preşcolară, şcolară DIDACTICA DISCIPLINELOR de specialitate – TEORIA DOMENIILOR INTERDISCIPLINARE – psihologia-sociologia- managementul educaţiei; managementul clasei de elevi, tehnologii informatice în educaţie etc.

PROBLEMATIZARE 

Care este relaţia între artă, paradigmă şi ştiinţă în activitaea pedagogică?



De ce este importantă tratarea pedagogiei ca ştiinţă?



Cum s-ar putea realiza un echilibru avantajos între potenţialul de performanţă a persoanei şi cerinţele progresului social?

SEMINAR 1. Motivaţia profesiei didactice 

Modelul dual al motivaţiei activităţii profesionale (Herzberg, 1970)



Factori stimulativi ai activităţii de predare



Factori de risc în rolul didactic

Motivaţia muncii. Modelul Herzberg Factori motivatori (intrinseci muncii), Factori de progres al satisfactie

Factori igienici (de context), Factori de progres al insatisfacţie

- Autoactualizare - Recunoastere - Munca pentru sine - Responsabilitate - Avansare

- Relatii interpersonale - Politica firmei - Control - Salarii - Conditii de munca

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

EDUCATIA - obiectul de studiu al pedagogiei Definiţia educaţiei Caracteristicile educaţiei

Curs 2

CE ESTE EDUCAŢIA? DEF: E = O INTERVENŢIE SOCIALĂ (IS) CONŞTIENTĂ ŞI INSTITUŢIONALIZATĂ ASUPRA PERSOANEI

!!! IS este O PRACTICĂ GENERALĂ în comunităţile de fiinţe care trăiesc în grup EDUCAŢIA este intervenţie socială SPECIFIC UMANĂ deoarece:  necesitatea intervenţiei este CONŞTIENTIZATĂ la nivelul societăţii,  realizarea ei este INSTITUŢIONALIZATĂ (=organizată şi controlată)

EDUCAŢIA – semnificaţia termenului Etimologie - origine latină educo-educare = a creşte, a hrăni, a forma, a instrui; educatio = creştere, hrănire, formare; educo- ěducere = a scoate din, a ridica, a conduce către…

EDUCAŢIA – dimensiune fenomenologică – este inerentă existenţei umane de creştere şi dezvoltare personală; -

Este o relaţie socială - decurge din co-evoluţia generaţiilor;

-

Este o relaţie interpersonală: profesor – elev (generic: educat – educator)

-

Este o activitate practică – efectivă, de transmitere– recepţie de cunoştinţe (vezi modelul activităţii practice KOTARBINSKI);

EDUCAŢIA – semnificaţie ştiinţifică (1) Ştefan BÂRSĂNESCU (1935): Educaţia este activitatea conştientă de a-l influenţa pe om printr-o triplă acţiune: de îngrijire, de îndrumare şi de cultivare, în direcţia generării valorilor culturale şi a sensibilizării individului faţă de acestea.

EDUCAŢIA – semnificaţie ştiinţifică (2) G. Mialaret (1993) educaţia reprezintă simultan: a) o activitate organizată instituţional; b) un produs al activităţii; c) un proces, angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în diferite relaţii de comunicare şi de modelare reciprocă.

EDUCAŢIA – semnificaţie ştiinţifică (3) Ioan NICOLA (1994) - “educaţia este o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect – individual sau colectiv – acţionând asupra unui obiect – individual sau colectiv -, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual.

EDUCABILITATEA 

DEF.: … continuum care exprimă potenţialul de schimbare a sistemului de personalitate prin educaţie



Factorii educabilităţii: - Natura structurii vizate pentru a fi schimbată - Experienţele educaţionale ale subiecţilor - Calităţile partenerilor educaţionali şi ale comunităţii

Relaţia educaţională - reprezentare - Relaţie interdependentă social

transmitere

individual

Comunicare

recepţie

CARACTERISTICILE EDUCAŢIEI (1) 1. Caracterul axiologic presupune că actul educativ se fundamentează pe ceea ce este semnificativ în dezvoltarea persoanei şi a societăţii căreia îi aparţine 2.Caracterul social al educaţiei - este dat de interdependenţa şi corelaţiile ce se stabilesc între educaţie şi societate.

CARACTERISTICILE EDUCAŢIEI (2) 3. Caracterul permanent are în vedere faptul că educaţia trebuie să se desfăşoare continuu, de-a lungul vieţii 4. Caracterul preventiv formativ netraumatic şi netraumatizant – raţional, agreabil şi util pentru a determina coparticiparea partenerilor activităţii

CARACTERISTICILE EDUCAŢIEI (3) 5. Caracterul prospectiv constituie trăsătura care cere ca actul educativ să fie orientat spre viitor, pregătind persoana pentru mâine 6. Sensul teleologic - strâns legat de caracterul prospectiv - arată că educaţia urmăreşte realizarea în timp a unor modificări definite, aşteptate – FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI

Exigenţele intervenţiei instructiv – educative DIMENSIUNEA VOCAŢIONALĂ - C. R. Rogers 1954



 

– comprehensiunea empatică –se referă la capacitatea de a înţelege elevul, valorile, lumea lui obişnuită de trăiri şi semnificaţia acesteia; – interesul pozitiv – expresie a dragostei faţă de elev, exteriorizată prin; congruenţa personalităţii profesorului – caracterul deschis, onest şi consecvent cu sine al comportamentului său.

DIMENSIUNEA INFORMAŢIONALĂ: Cunoştinţe; aptitudini; competenţe

Exigenţele intervenţiei instructiv – educative – dimensiunea informaţională 

necesitatea stăpânirii domeniului informaţional al disciplinei;



necesitatea unei cunoaşteri cât mai corecte şi cât mai nuanţate a personalităţii umane



cunoaşterea condiţiilor şi legităţilor învăţării,



necesitatea cunoaşterii fenomenului comunicaţional, interuman,



cunoaşterea tehnologiilor concrete prin care se poate realiza transformarea dorită la nivelul personalităţii



iniţierea supravegheată şi coordonată în aplicarea practică a cunoştinţelor teoretice şi a tendinţelor vocaţionale

MEDIUL EDUCAŢIONAL ŞCOLAR – MES - totalitatea factorilor interni şi externi care influenţează activitatea educativă în sistemul de învăţământ

 

    

SCOALA - mediu organizaţional complex . Bronfenbrener U.(1977), setting”: unitate medială” ŞCOALA : “un loc cu caracteristici fizice deosebite în care participanţii se îndeletnicesc în domenii, modalităţi şi roluri specifice. Factori ca: spaţiu, timp, caracteristici specifice, îndeletnicire, participanţi, roluri constituie elementele unui setting”. - factorul spaţial este reprezentat de … - factorul timp circumscrie perioada şi durata activităţii …. - caracteristicile fizice - “mijloace” în sensul cel mai larg ……….. - activitatea specifică şcolii este cea instructiv – educativă …… - participanţii – factori subiectivi ai mediului şcolar – sunt elevii şi profesorii, …

MES – Caracteristicile interacţiunilor sociale - Ulich, 1976 – o constelaţie specifică a puterii, în cadrul căreia elevii au şanse diminuate în raport cu profesorii, atât în ceea ce priveşte libertatea exprimării, cât şi cea a influenţării celorlalţi sau a comunicării în general; – o delimitare a competenţelor între profesori şi elevi, corespunzătoare diferenţei de cunoştinţe;

– relativa determinare a relaţiilor de comunicare, potrivite particularităţilor de putere, stilului de autoritate şi competenţelor.

Aplicaţia 1 

Consemnaţi cîte 5 atribute reprezentative ale tipurilor de personalitate mai jos menţionate:

“personalitate multilateral dezvoltată”: ................... ……………………………………………………………… ………………………………............................................ a. “personalitate autonomă şi creativă”: …….............. ………………………………………………………………. ……………………………………………………………….. a.

Aplicaţia 1 Un profil psihocomportamental al profesorului socialmente dezirabil 

Compuneţi un eseu de 250 – 300 de cuvinte pe următoarele idei orientative – –

–

nevoile elevilor, standardele societăţii; motivaţia profesorului; cerinţele status-rolului de profesor (imagine, dinamică, aptitudini, comunicare, valori şi atitudini, cunoştinţe …); factori externi cu impact asupra carierei didactice

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

EDUCATIA - obiectul de studiu al pedagogiei

Finalităţile educaţiei

Curs 3

FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI CONCEPTUL DE FINALITATE – Viviane şi Gilbert de Landsheere - finalitatea este “ceea ce apare ca încheiere şi totodată ca motivul pentru care ceva se face sau există”. 



CONOTAŢIE: - priveşte rezultatul urmărit de o activitate desfăşurată pe termen relativ lung; - sugerează complexitatea activităţii care a generat rezultatul – determinarea multifactorială, interdependentă - induce percepţia rezultatului ca entitate cu funcţionalitate durabilă

Categoriile Finalităţilor 

IDEALUL EDUCATIONAL



SCOPUL EDUCATIV



OBIECTIVE EDUCAŢIONALE

IDEAL EDUCATIONAL 

IDEALUL EDUCAŢIONAL - este principiul de maximă generalitate care exprimă valorile fundamentale ale unei societţii concrete în ceea ce priveşte calităţile esenţiale ale membrilor săi în prezent şi mai ales în perspectivă



I. NICOLA - model mental a ceea ce personalitatea trebuie şi poate să devină în dimensiunile sale educabile

Caracteristicile idealului educaţional 

ABSTRACT – relevă însuşirile considerate a fi esenţiale pentru omul de mâine făcând abstracţie de cele neesenţiale din punctul de vedere al interesului şi dezirabilităţii sociale



SOCIAL – exprimă valorile societăţii – (militarul spartan, cetăţeanul greciei antice…)



ISTORIC – se schimbă odată cu schimbările valorice majore ale societăţii pe parcursul evoluţiei sale Exp: - în evul mediu:de la idealul cavaleresc – la religios –la umanist –la realist, acesta a permis trecerea la epoca moderna, capitalistă şi la postmodernism: societatea cunoaşterii

DIMENSIUNILE IDEALULUI EDUCAŢIONAL 

Dimensiunea socială - normativă - arată tendinţa generală de dezvoltare a societăţii, tipul de relaţii şi valori pe care le cultivă explicit sau implicit: democraţie, cooperare, solidaritate



Dimensiunea psihologică reflectă principalele însuşiri de personalitate pe care societatea doreşte să le regăsească în profilul fiecărei persoane



Dimensiunea pedagogică se referă la strategiile prin care idealul educaţional se poate transpune în componentă a structurii psihice – educaţie la toate vârstele, şcolarizare.

Idealului educaţional în formula anterioara Legea 84/1995 Lege a învăţământului din România (84/1995, republicată în 1999) defineşte idealul educaţional în articolul 3., după cum urmează: “(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional, întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti, şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale. 

(2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.”

Scopul educativ 

Scopul educativ reflectă rezultatele urmărite printr- un demers educaţional efectiv, larg şi complex precum şi modalitatea prin care se intenţionează a se obţine acele rezultate



La nivel normativ: se exprimă într-o pluralitate de judecăţi imperative, logic derivate din idealul educaţional

Obiectivele educaţionale 

reflectă rezultatele la care trebuie să se ajungă în urma parcurgerii unei secvenţe educative concrete, componentă a unei activităţi educative complexe



Sunt derivate din scopurile educaţionale la nivel de proiectare a programelor de studii (nu sunt legiferate)

Organizarea finalităţilor Relaţia ierarhică: IDEAL – SCOP – OBIECTIVE 



Relativitatea statutului de scop şi obiectiv



Interdependenţa categoriilor de finalitate

Reglementari actuale. IDEALUL EDUCATIONAL Art.2(3) Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.

SCOPUL EDUCAŢIONAL Art. 4. — Educația și formarea profesională a copiilor, a tinerilor și a adulților au ca finalitate principală formarea competențelor, înțelese ca ansamblu multifuncțional și transferabil de cunoștințe, deprinderi/abilități și aptitudini, necesare pentru:

OBIECTIVE GENERALE a) împlinirea și dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viață, conform intereselor, aspirațiilor și dorinței de a învăța ... b) integrarea socială și participarea cetățenească activă în societate; c) ocuparea unui loc de muncă ... d) formarea unei concepții de viață ... e) educarea în spiritul demnității, toleranței și respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului; f) cultivarea sensibilității față de problematica umană, față de valorile moral-civice și a respectului pentru natură ...

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

Educatia – FUNCŢII ŞI FORME

Funcţiile educaţiei Formele educaţiei

Curs 4

Funcţiile educaţiei (sarcină, rol)     

F1.Funcţia instructiv-formativă F2. Funcţia psihologic-formativă sau autoformativă F3. Funcţia socială F4. Funcţia culturală F5. Funcţia axiologică

F1.Funcţia instructiv-formativă - de dezvoltare conştientă a potenţialului de cunoaştere al omului. Finalitatea preponderent vizată: OBIECTIVELE  rezultatele la care trebuie să se ajungă în urma parcurgerii unei secvenţe educative concrete, componentă a unei activităţi educative complexe

F2. Funcţia socială -

pregătirea persoanei pentru a îndeplini mai multe roluri pe scena vieţii sociale: familiale, profesionale, economice, politice, etc.

-

Finalitatea preponderent vizată: SOPURILE EDUCAŢIEI reflectă rezultatele urmărite printr- un demers educaţional efectiv, larg şi complex precum şi modalitatea prin care se intenţionează a se obţine acele rezultate





se exprimă într-o pluralitate de judecăţi imperative, logic derivate din idealul educaţional

F3. Funcţia psihologic-formativă sau autoformativă – de înzestrare a persoanei cu instrumentele psihice de adaptare independentă la schimbările permanente ale mediului în toată complexitatea lui internă şi externă, naturală şi artificială.

Finalitatea preponderent vizată: IDEALUL EDUCAŢIONAL – modelul mental al personalitiţii socialmente dezirabile

Detaliu Funcţia psihologic-formativă 

Perspectiva psihologică pune accent pe formarea priceperilor:

a) de anticipare a cerinţelor mediului în continuă schimbare; b) de învăţare a învăţării necesare auto- educaţiei pe tot parcursul vieţii; c) de formare a unei mentalităţi independente de auto-conducere conştientă, responsabilă şi principială a propriei deveniri; d) de formare a unor atitudini favorabile participării active şi creative la viaţa socială; e) de stimulare a nivelurilor motivaţionale superioare, cele ale actualizării de sine.

F4. Funcţia culturală F5. Funcţia axiologică Funcţia culturală - de selectare şi transmitere a valorilor intelectuale şi acţional-instrumentale de la social la individual. Funcţia axiologică este strâns legată de cea culturală, ea asigură fundamentul moral atitudinal, principiile de viaţă şi conduită care reglează atât însuşirea cât şi utilizarea cunoştinţelor.

FORMELE EDUCAŢIEI 

EDUCAŢIA FORMALĂ



EDUCAŢIA NONFORMALĂ



EDUCATIA INFORMALĂ

Educaţia formală  



Scopurile şi obiectivele de referinţă ale educaţiei formale sunt bine definite. are loc într-un cadru instituţionalizat (grădiniţă, şcoală, universitate), special organizat în acest sens, personal pregătit pentru a desfăşura procesul instructiv-educativ – INSTITUTOR, PROFESOR.

Educaţia nonformală   



Scop bine definit, obiective relativ slab definite activitate educativă mai relaxată se realizează atât în cadrul instituţiilor şcolare cât şi în instituţii educative altele decât şcoala (familia, cluburi, palatul copiilor, centre de formare ale diferitelor instituţii altele decât cele şcolare Realizat de personal calificat - FORMATORI

Educaţia informală    

Scop tematic, slab definit desemnează o activitate cu efecte formative care se obţin spontan - influenţe educative Transmite mesajul formativ – nu evaluează riguros efectele Instituţii: mass-media; locuri publice de petrecere a timpului liber, grupuri de prieteni, vecinătăţi, modele spontane

Complementaritatea formelor educaţiei 

Relativitatea activităţilor educative –



Coexistenţa –



Succesiunea –



Interdependenţa –

Aplicaţia 3.   (a) (b)

Relataţi o experienţă şcolară nonformală reală! Analizaţi cele relatate din perspectiva: caracteristicilor educaţiei şi a funcţiilor educaţiei.

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

METODE GENERALE DE CERCETARE PEDAGOGICA DOCUMENTAREA OBSERVAŢIA EXPERIMENTUL ABORDAREA SISTEMICĂ

Curs 5-6

METODE DE CERCETARE 

Metode generale – adaptabile tuturor domeniilor ştiinţei – – – –



Documentarea Observaţia Experimentul Abordarea sistemică

Metode specifice – elaborate în cadrul fiecărei ştiinţe – în pedagogie – – –

Metodele şi tehnici de predare Metodele şi tehnici de evaluare Tehnici de proiectare educationala

DOCUMENTAREA. Definiţie 

Definiţie – –



Documentarea constă în totalitatea acţiunilor intreprinse pentru obţinerea de informaţii amănunţite, diversificate şi temeinice pe bază de documente – acte scrise - sau pe cale orală

Forme orale ale documentării: – –

conversaţia interviul

OBIECTIVELE DOCUMENTĂRII 

Formarea iniţială şi continuă a competenţelor educaţionale - metodă utilizabilă pentru însuşirea cunoştinţelor teoretice de specialitate, de pedagogie, de metodică ş.a.



Asigurarea informaţiilor necesare cunoaşterii explicative a situaţiilor de învăţare şi predare – a rezultatelor, efectelor, implicaţiilor posibile



Culegerea datelor preliminare despre: disciplină, elevi, resurse, standarde de calitate şi de performanţă

Sursele documentării  

Documentele - mijloace purtătoare de informaţie referitoare la obiectul cunoaşterii. FORME: – –



CALITATEA documentelor: –

–



Documente scrise – informaţii pe suport hârtie Documente înregistrate – peliculă, bandă, suport informatic Documente primare – Registre de date – (catalog, jurnal, carnet de note); Rapoarte; Tratate; Monografii; Articole ştiinţifice; Lucrări de absolvire – ; Hărţi; Proiecte; Lucrări de artă Documente secundare – Manuale; Dicţionare; Recenzii; Sinteze;

Instituţii de documentare: – – –

Biblioteca – de la personală, la naţională Arhiva Spaţiul virtual -

ACŢIUNI DE DOCUMENTARE   

Lectura eficientă Audierea activă Vizionarea –

LECTURA DEFINIŢIE: Lectura documentelor constă în asimilarea de informaţii valide şi utilizabile în descrierea şi chiar interpretarea unor fapte  Condiţia de eficienţă: 

– –

Stăpânirea tehnicilor de structurare corectă a procesului de lectură şi/sau Formarea deprinderilor de citire rapidă

ETAPELE LECTURII EFICIENTE F.Robinson 1)cuprinderea globală a textului – explorarea unor componente specifice ale documentului – cuprins, prefaţă; grafic, tabel; mărimi, relaţii matematice, formule, date statistice 2)chestionarea – aprecierea intuitivă a documentului în vederea estimării credibilităţii sale – de exemplu dacă într-un catalog se observă că toţi elevii au note de 9 şi 10 la o anumită disciplină, probabil nu se va trage imediat concluzia că toţi elevii au aptitudini speciale pentru disciplina respectivă; 3)citirea desfăşurată (rapidă) a documentului pentru identificarea elementelorcheie - se recomandă a fi consemnate sau însemnate direct în text dacă natura documentului permite 4)recapitularea textului, în general selectiv, a conţinuturilor apreciate ca fiind semnificative sau relevante; 5)revenirea asupra documentului în vederea verificării celor reţinute sau a reinterpretării informaţiilor.

Audierea activă Condiţiile care susţin caracterul activ al audierii expunerilor sunt următoarele: a) Pregătirea pentru audiere – prin: - programarea spaţio-temporală a acţiunii – rezervarea unui timp suficient - autoasigurarea celei mai potrivite stări de spirit, confort şi ţinută, - conştientizarea explicită a scopului urmărit - precizarea întrebărilor cheie pentru obţinerea informaţiilor dorite, - actualizarea cunoştinţelor anterioare pentru valorizarea internă, cât mai bună, a informaţiilor aşteptate ş.a.; b) Adoptarea unei atitudini asertive – - de înţelegere şi acceptare faţă de subiectul- sursă a informaţiei – - păstrarea criticismului gândirii pentru a nu aluneca în credulitate sau a se expune manipulării partenerului de dialog; c) Abstragerea idelor principale – relevante pentru scopul urmărit d) Consemnarea cât mai fidelă a informaţiei.

VIZIONAREA 

Formă particulară a observaţiei -

OBSERVAŢIA DEFINIŢIE metodă directă care permite cunoaşterea unor realităţi prin percepţia faptelor în timpul manifestării acestora  CARACTERISTICI 

– – –

relaţie nemijlocită între subiectul şi obiectul cunoaşterii, de asemenea acţiunea obiectului asupra subiectului cunoaşterii - în ansamblul trăsăturilor sale, esenţiale şi neesenţiale relativa autonomie a obiectului în raport cu subiectul cunoaşterii.

OBSERVAŢIA PEDAGOGICĂ SPECIFICITATE: Natura subiectivă a obiectului cunoaşterii 

 -

IMPLICAŢII: MODIFICAREA comportamentului în timpul observaţiei ca reacţie la actul observării INFLUENŢAREA rezultatelor activităţii observate, a rezultatelor, imediate şi urmărilor pe termen mediu şi îndelungat

Formele observaţiei pedagogice 



Observaţia empirică – întâmplătoare fragmentară, necritică, părtinitoare, (Miftode, 1996). Observaţia ştiinţifică – – – – –

Organizată Sistematică Obiectivă Rezultate verificabile

CONDIŢIILE observaţiei pedagogice 



precizarea scopului urmărit: –

cunoaşterea personalităţii în context educaţional - surprinderea dominantei temperamentale a persoanei, identificarea manifestărilor emoţionale tipice persoanei în situaţii critice, identificarea unor calităţi senzori-motorii aşa cum se concretizează în rezultate observabile ale activităţii etc.;

–

cunoaşterea grupului sau a subgrupurilor – preferinţe interpersonale, interese comune, niveluri de performanţe caracteristice, dominante atitudinale, relaţii informale etc.;

–

cunoaşterea influenţelor unor variabile educaţionale – particularităţi de personalitate ale educatorului; gradul de cunoaştere a scopului urmărit prin educaţie sau schimbări metodice; conţinuturi noi sau restructurări în conţinutul predării; schimbări de metodă, mijloace, sisteme de evaluări; modificări ale strategiilor de stimulare; etc. etc.

alegerea faptelor supuse observării – manifestări motorii, manifestări fiziologice, tendinţe de apropiere/distanţare de ceilalţi, frecvenţa/ intensitatea/ tipul manifestărilor verbale, dominanta atitudinilor de probare/contestare/negare a unor valori etc.

ETAPELE OBSERVAŢIEI (1) 

Pregătirea observaţiei pedagogice –

- definirea scopului urmărit - principiu organizator al acţiunii. - delimitarea câmpului observaţiei - în limitele capacităţii de percepţie a observatorului - precizarea contextului observaţiei -pe fondul activităţii didactice – în timpul orelor – chiar de către profesor; - pe fondul activităţi educative nonformale - câmpul observaţiei poate fi lărgit - stabilirea elementelor de interes, a faptelor ale căror apariţie, evoluţie şi/sau dinamică sunt relevante în raport cu scopul observaţiei, - precizarea şi asigurarea mijloacelor necesare realizării observaţiei - elaborarea documentelor de consemnare a datelor observate – fişa de observaţie - stabilirea numărului de observaţii în cazul observaţiilor discontinue, - programarea desfăşurării observaţiei - instruirea observatorilor în cazul în care observaţia este realizată de altă persoană decât proiectantul observaţiei.

ETAPELE OBSERVAŢIEI (2 ŞI 3) 

Observarea propriu-zisă - priveşte aplicarea proiectului elaborat în etapa anterioară. – Utilizarea metodei, în context de cercetare mai ales, nu permite schimbarea “din mers” a elementelor precizate în etapa de pregătire; – se impune însă consemnarea tuturor faptelor care ar conduce la o asemenea decizie, pentru a se lua în considerare în etapa următoare.



Prelucrarea datelor observaţiei - stabileşte relevanţele datelor consemnate în raport cu scopul urmărit, cu ipoteza în virtutea căreia a fost realizată acţiunea. Principalele operaţii intreprinse sunt: - Analiza tehnică a desfăşurării observaţiei , - Prelucrarea statistică a datelor observaţiei

EXPERIMENTUL – metodă generală de cunoaştere 

Definiţie: ... demers de provocare intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai potrivite pentru studierea lor ... Înscenarea unei acţiuni şi a înregistrării rezultatelor sale



CARACTERISTICI – – –



Specificul experimentului pedagogic – –



Obiectiv – elemente măsurabile Mijlocit – controlul subiectului cunoscător Artificial – izolarea mărimilor de interes

Ireversibilitatea experienţelor trăite de subiect -

Variantă: experimentul natural – în context didactic real

ELEMENTE DEFINITORII ALE METODEI EXPERIMENTALE 

Ipoteza de lucru –



Variabilele experimentale – – –



Propoziţia care exprimă relaţia posibilă între două mărimi

V. Independentă – stimulul cauză, cel care provoacă modificările comportamentale V. Dependentă – stimulul efect, răspunsul la modificările variabilei independente V. Auxiliare – mărimi situaţionale relativ constante pe durata experimentului

Eşantionul experimental – o selecţie reprezentativă a populaţiei investigate

Proiectarea experimentului   

  

Formularea ipotezei Precizarea variabilelor Definirea eşantionului Stabilirea mijloacelor Elaborarea procedurii de experimentare Realizarea experimentului – –

Realizarea “montajului” experimental Colectarea datelor   

Modificarea variabilei independente cf. Procedurii Parcurgerea procedurii in toate etapele cf. Succesiunii Controlul variabilelor auxiliare (externe)

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

COMUNICAREA - Condiţia instrumentală a educaţiei

DEFINIŢII. COMUNICAREA CA PROCES. MODELE TEORETICE ALE COMUNICĂRII

Curs 7

Informare privind reorganizarea predării Vom trata mai analitic problematica comunicării deoarece am observat ca anul trecut multi studenti au pierdut puncte la examen pe acest subiect. Apropo, în liceu se studiază elemente de teoria comuncării? Ce părere aveţi? E bine sa aprofundăm subiectul la curs, sau mai bine va asiguraţi singuri cunoştinţele?

Comunicaţie şi comunicare 

Comunicaţia desemnează orice „proces de schimb substanţial, energetic şi/sau informaţional între două sau mai multe sisteme...” (Popescu P., 1978) –

–



COMUNICAŢIA INTRAMODALĂ COMUNICAŢIA INTERMODALĂ

Comunicarea interumană - act comportamental al unei persoane, prin care stabileşte o relaţie interactivă cu o altă persoană, ... cu scopul influenţării comportamentului, în sensul: – –

asimilării unui nou comportament stingerii, modificării sau consolidării unui comportament;

Comportamente de comunicare – R. Bales DE CUNOAŞTERE 

A da şi/sau a cere orientare:



A spune şi/sau a cere opinia: evaluare, analiză, stare

informare, repetare, con-/infirmare

A da şi/sau a cere sugestii: sfat, recomandare, consultaţie DE STIMULARE 



Acord şi/sau dezacord: acceptare-refuz; înţelegere-respingere;



Destindere şi/sau tensiune: laudă – critică, glumă-amenţiare, deschidere-retragere,



Solidaritate opoziţie,

şi/sau

antagonism: valorizare – denigrare, susţinere –

COMUNICAREA CA PROCES 

Procesul de comunicare = o succesiune ordonată de operaţii verbale, paraverbale şi/sau nonverbale, plurifazice şi plurinivelare prin care se realizează schimbul de mesaje între entităţi de natură subiectivă. –

PLURINIVELAR - mesajul este structurat de obicei pe două planuri, unul „gândit”, conştient şi altul „simţit”, “intuit”, adeseori inconştient, ceea ce devine comnicarea fiind expresia calităţii integrării celor două planuri.

Elementele structurale ale procesului de comunicare  

 





Emiţătorul - persoana iniţiatoare a procesului de comunicare Receptorul - entitatea subiectivă, individuală sau de grup căreia emiţătorul i-a destinat informaţia, sau de la care acesta aşteaptă informaţie Sistemul sau calea de transmisie - legătura între emiţător şi receptor Mesajul - ansamblu de fapte, date, imagini şi/sau idei despre stările reale sau posibile ale unui obiect (în sens larg, obiect al cunoaşterii) concretizate în forme definite: cuvânt scris sau rostit, semn, simbol grafic, auditiv sau gestual etc. Codul – Limbajul - sistemul de corespondenţă între elementele mesajului şi combinaţiile semnalelor prin care se exprimă informaţia. Zgomotul - element modificator al mesajului pe calea de taranmisie

OPERAŢIILE COMUNICĂRII  



 



Codarea - act psihic complex, cognitiv şi afectiv, prin care se dă formă informaţiei Recepţionarea - act psih-comportamental prin care receptorul percepe mesajul Decodarea - act psihic preponderent cognitiv - de în înţelegere a informaţiei cuprinse în mesaj, de extragere a informaţiei esenţiale Prelucrarea informaţiei – operaţie afectiv-intuitivă şi/sau cognitivă Transmiterea mesajului - un act psihomotor, comportamental prin care emiţătorul lansează mesajul într-o formă potrivită posibilităţilor de percepţie a receptorului Informaţia inversă, retroinformaţia sau feed-back-ul este operaţia prin care emiţătorul obţine informaţii referitoare la efectele explicite sau implicite ale mesajului asupra receptorului

Condiţiile comunicării 

Condiţii de bază - Newckomb – – –



Existenţa unui cod comun Cunoaşterea aceleiaşi realităţi de referinţă

Comunicarea optimă: - Consistenţa de conţinut a mesajelor - Expresivitatea comunicării - Inteligibilitatea/accesibilitatea -

Condiţii de eficienţă a comunicării 

Autocunoaştere realistă



Cunoaşterea realistă a celuilalt



Utilizarea conştientă a unor reguli şi tehnici de comunicare

Modele teoretice ale comunicării L.Şoitu – Comunicre educaţională,



Modelul linear – tehnic (telegraf) – – –



Modelul interactiv – circular – –



mesaj unidirecţional de la emiţător la receptor transmiterea mesajul iniţial şi a mesajul răspuns sunt percepute ca procese distincte de comunicare o relaţie univocă de la E la R – nu discută legătura posibilă între mesajulstimul şi mesajul-răspuns. secvenţa de comunicare este privită în unitatea dintre mesajul emis şi răspunsul recepţionat Defineşte feed-back –ul

Modelul tranzacţional – simultan – – – –

unitatea coerentă a secvenţelor de transmisie-recepţie Comunicarea internă – retrospectivă şi anticipativă - continuă Receptorul este “prezent” în elaborarea mesajului Interlocutorii sunt coparticipanţi la actul comunicării

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

COMUNICAREA - Condiţia instrumentală a educaţiei FORMELE COMUNICĂRII EDUCAŢIONALE Comunicarea orală

Curs 8

Formele comunicării (1) 

După criteriul intenţionalităţii: – –



Comunicare intenţionată, voluntară; Comunicare spontană, întâmplătoare, uneori implicită

După criteriul finalităţii: – –

–

Comunicare instrumentală, conştient orientată către un scop şi controlată în desfăşurare; Comunicare accidentală, întâmplătoare; Comunicarea subiectivă - exprimă starea subiectivă a partenerilor comunicării; însoţeşte atât comunicarea instrumentată cât şi cea accidentală.

Formele comunicării (2) 

După numărul de participanţi – – – –



Comunicarea intrapersonală – formă particulară a comunicării în care persoana comunică cu sine; Comunicarea interpersonală – între două persoane; Comunicarea în grup mic, primar – persoanele sunt faţă în faţă; Tipuri de reţele studiate la tema “grupul educaţional” Comunicarea publică – în grupuri mari.

După statutul interlocutorilor: – –

Comunicarea verticală – între persoane cu statute inegale, ierarhice; Comunicare orizontală – între persoane cu statute egale.

Formele comunicării (3) 

După calea de comunicare: – –



Comunicare directă Comunicare indirectă

După natura mesajului (de informare, convingere, stimulare): – –

–

Comunicarea referenţială – vizează un anumit adevăr teoretic sau faptic: definiţie, principiu, relatare, descriere; Comunicarea operaţională – vizează înţelegerea unui adevăr, modul de operare mentală sau practică pentru asimilarea unei teorii: o explicaţie, o demonstraţie, o îndrumare „pas cu pas”; Comunicarea atitudinală – vizează punerea în valoare sau discreditarea:   

A partenerului (acceptare, laudă/ contestare, combatere, critică,; A situaţiei de comunicare A conţinutului transmis ( al importanţei, frumuseţii, utilităţii etc.);

Formele comunicării (4) 

După codul folosit: - Comunicarea verbală – foloseşte cuvântul şi regulile gramaticale ca principală formă de transmitere a mesajului; – scrisă – orală. - Comunicarea paraverbală - foloseşte elemente calitative ale rostirii sau scrierii pentru a codifica informaţia; redă dimensiunea afectivă a relaţiei de comunicare – Caracteristicile vocii (slab – puternic, hotărât – ezitant, energic – epuizat) sau ale scrisului (slab – apăsat, drept – tremurat) – particularităţile de pronunţie sau scriere, intensitatea, ritmul, pauza, punctuaţia. - Comunicarea nonverbală – foloseşte postura, mişcarea, gesturile, mimica, ţinuta, înfăţişarea ... ca elemente de codificare a mesajului

Formele comunicării orale 

Monologul – mesajul unei persoane destinat conştientizării proprii sau al altor persoane



Dialogul – schimb de mesaje între două persoane



Conversaţia – schimb de mesaje într-un grup psihosocial (studiat şi ca metodă didactică)

Formele monologului Monolog = discurs al unei singure persoane, structurat, consistent, cu conţinut informativ, retoricinterogativ, explicativ, argumenativ, demonstrativ, stimulativ ... – –

M.Intern = analiză psihologică prin care persoana supune introspecției propriile gânduri, sentimente, opinii, evaluăr M.Extern – o intervenţie prelungită a unei persoane într-un grup; se concretizează într-o secvenţă/”scenă” dintr-o piesă, la o şedinţă, la o petrecere ...; expunere didactică, prelegerea universitară, conferinţa ştiinţifică ...

Formele dialogului Dialogul – Convorbire între două persoane, cu participarea echilibrată a părţilor şi conţinut referitor la: constatări, relatări, descrieri, exemplificări, evocări, întrebări şi răspunsuri, îndemnuri, - D. constructiv – de îmbogăţire a personalităţii prin descoperire, informare, stimulare şi experienţe personale   

Problematizare şi Rezolvarea de probleme Dialogul empatic – valorizarea celuilalt (înţelegere, acceptare) Dialogul asertiv – valorizarea propriilor idei, proiecte (convingere, conformare)

- D. Evaluativ – de colaborare pentru estimarea unor realizări personale (cunoştinţe, atitudini, realizări, valori ...) sau exterioare părţilor (evenimente, situaţii, fapte ...) • •

Interviul – Ascultarea activă -

Problematizare şi Rezolvarea de probleme Obiectiv: concentrarea atenţiei, creşterea activismului reflexiv-investigativ şi a cooperării (a participării active)  Prin contextualizări, întrebări retorice şi efective se declanşează activităţi mentale de prelucrare a informaţiilor şi comportamente de căutare a răspunsurilor posibile, de alegerea şi aplicarea soluţiei

Dialogul empatic în relaţia profesor-elev 

Obiectiv: câştigarea încrederii şi cooperării elevului –

prin mesaje pozitiv-stimulative (de acord, destindere, solidaritatea) profesorul poate genera comportamente de cunoaştere activă precum: cererea de informa’ie/orientare, de opinie, de sugestie

Dialogul asertiv în relaţia profesorelev 

Obiectiv: îndrumarea elevului în sensul evitării comportamentelor de risc sau ale atitudinilor socialmente indezirabile –

Prin acţiuni de afirmare a valorilor proprii “aserţiunea EU” (orientări, opinii, sugestii) profesorul poate preveni sau măcar limita reacţii negative, precum: dezacordul brutal, respingerea categorică, tensiunea, izolarea, egocentrismul, antagonismul denigrator

Interviul în relaţia profesor-elev Obiectiv: Aprofundarea cunoaşterii elevului sub aspectul unor dimensiuni de personalitate insuficient sau greu accesibile în comportamentul educaţional curent: atitudini, opinii, interese, aspiraţii, motive, sentimente . Forme: - interviu nondirectiv – nestructurat, - interviu ghidat – slab structurat - interviu focalizat - tematic

Interviul nondirectiv – de explorare Obiectiv: cunoaşterea sentimentelor şi a motivaţiilor intervievatului Principiu: preeminenţa climatului asupra tehnicii !!! Tehnica aplicării: 1.

2.

Formularea temei – general, se lasă la înţelegerea subiectului definirea, structurarea, organizarea temei Intervenţii stimulative – ascultarev activă: 1. 2. 3. 4. 5.

3.

Reiterarea – relansează expunerea Reformularea sentimentului – asocierea sentimentului degajat din prezentare Susţinerea empatică – non- şi paraverbale dovedesc asucultarea atentă Intervenţia de sinteză - secvenţială Tăcerea “plină” – stimulează aprofundarea reflexivă şi continuarea expunerii

Intervenţia de sinteză - finală

Instrumentele “paşnice” ale dialogului (Alain BRULE) 



Exprimare a gândurilor şi sentimentelor – Exteriorizarea – a exprima sentimente, convingeri, expectanţe – Solicitarea/rugămintea – a cere ajutor, o favoare Confruntarea cu realitatea – Explorarea – a identifica problemele, legăturile dintre ele, cauzele – Rezolvarea – definirea problemei, căutarea soluţiilor, alegerea şi aplicarea uneia

Instrumentele “agresive” ale dialogului (Alain BRULE) 



Stimularea coparticipării – Convingerea – a determina aderarea autentică a celuilalt – Facilitarea – încurajarea, “grăbirea”, sprijinirea celuilalt în realizarea dorinţelor Stingerea împotrivirii – Constrângerea – invocarea necesităţii, “trebuie” – Intimidarea – ameninţarea, “dacă nu..., atunci ...”

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

TEORIA ŞI METODOLOGIA CURRICULUMULUI Etimologie şi scurt istoric al conceptului. Definirea curriculum-ului. Curs 9

ETIMOLOGIE ŞI SINTAGME 

Curriculum (lat) - “curriculum, curricula” - cursă, alergare, fugă, întrecere.



Romanii - “curriculum solis” (mersul circular al soarelui pe boltă); “curriculum lunae (mersul lunii)”;



“Curricula vitae” - traseul vieţii persoanle, marcat de evenimente speciale



Curriculum şcolar - traseu de învăţare pe durata şcolarităţii

Curriculum ŞCOLAR CURRICULUM – document care descrie planificarea şi organizarea conţinuturilor de predat – primele documente: – Univ. Leiden –Olanda, 1582 – Univ. Glasgow - Scoţia, 1633. Sec. XIX –  “curs oficial organizat într-o şcoală, colegiu, universitate, al cărui parcurgere şi absolvire asigură cursantului un grad superior de şcolarizare”  “întregul corp de cursuri oferite într-o instituţie educaţională sau într-un departament (Webster, apud C. Cretu, 1994, p. 125)”. 

Accepţiuni moderne 

J. Dewey, 1902, “Curriculum-ul şi copilul” - curriculum-ul presupune atât disciplinele studiate în şcoală ,cât şi experienţa de învăţare provocată de şcoală, în conformitate cu înclinaţiile naturale ale copiilor –  CE SE ÎNVAŢĂ?  CUM SE ÎMVAŢĂ? !!! LA FEL DE IMPORTANTE



F. Bobbit, 1918, “Curriculum-ul ”- termenul este raportat în mod explicit la întreaga gamă de experienţe directe şi indirecte pe care le oferă şcoala, atât în mediu formal, cât şi în afara acestuia  CÂND ÎNVAŢĂ?  DE LA CINE?

UN MODEL FUNCŢIONAL 

R.W.Tyler, 1950, o perspectivă mai largă – include deopotrivă proiectarea şi organizarea experienţelor directe şi indirecte -se raportează la patru întrebări: – – – –

1. Ce obiective trebuie să urmărească şcoala? 2. Care experienţe educaţionale ar trebui să fie oferite pentru a atinge aceste obiective? 3. Cum pot fi aceste experienţe efectiv stimulate? 4. Cum putem şti dacă obiectivele au fost atinse?

DEFINIŢII POSTMODERNE 

  



Kerrr, 1967 – CŞ: întreaga activitate de învăţare care este planificată şi îndrumată de şcoală (se realizează în grup sau individual, în interiorul sau în afara şcolii) R. Doll, 1988 – CŞ: ansamblul experienţelor de învăţare pe care un elev le are sub auspiciile (n.n. influenţa) şcolii D. Walker, 1990, CŞ: conţinutul şi scopul unui program educaţional, împreună cu organizarea lor A.Crişan, 1998 , CŞ: sistem complex de „ procese decizionale, manageriale sau de monitorizare care preced, însoţesc şi urmează proiectarea, elaborarea, implementarea, evaluarea şi revizuirea permanentă şi dinamică a setului de experienţe oferite în şcoală C. Creţu, 2000 – CŞ: experienţa de învăţare, atât cea concepută de şcoală cât şi cea interiorizată, asimilată de elev; această experienţă se desfăşoară nu doar în cadrul programului şcolar zilnic, ci şi în afara lui, prin activităţi educaţionale de tip nonformal

ACCEPŢIUNI NORMATIVE

Curriculum Naţional pentru învăţământul obligatoriu - Cadru de referinţă

În sens larg – CŞ desemnează ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar În sens restrâns – CŞ cuprinde ansamblul documentelor şcolare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial”

CATEGORII DE CURRICULUM ŞCOLAR 

C. general – experienţe de învăţare comune unor nivele de vârste sau generaţii – –

Pondere mare în învăţământul obligatoriu Arii curriculare comune tuturor formrlor de învăţământ: 



Exp. Aria curiculară limba oficială de stat; limba maternă; competenţe digitale; artă şi sport;

C. specializat – parcurs diferenţiat, dedicat unor obiective specifice –

Arie curriculară pentru formare profesională iniţială

Prof.univ.dr. Maria Ileana CARCEA

TEORIA ŞI METODOLOGIA CURRICULUMULUI

Tipuri de curriculum Analiza Curriculară Curs 10

TIPURI DE CURRICULUM ŞCOLAR (1) 

C.Formal - documentele curriculare oficiale propuse la nivel central – asigură coerenţă şi unitate educaţiei formale



C. informal – toate experienţele dobândite în



C. Real - modul în care curriculum-ul formal prinde viaţă

contexte educaţionale nonformale şi informale

–

Sub acţiunea factorilor de influenţă a practicii educaţionale

TIPURI DE CURRICULUM ŞCOLAR (2) 

C. predat - experienţa de învăţare oferită direct elevilor – – –



C. învăţat - ceea ce elevul achiziţionează de fapt, funcţie de: – –

 

Teoretic, aplicativ, practic; Comun, slab diferenţiat, individualizat; Conţinut minimal de cunoştinţe – conţinut dezvoltat, extins cunoştinţe anterioare, capacitate şi deprinderi de învăţare; curiozitate, interese, implicare, standarde personale (aspiraţii) minimale – dezvoltate sau extinse

C. testat - experienţa de învăţare evaluată, “măsurată” C. subliminal, „ascuns” - situaţii şi experienţe care nu sunt planificate, dar care au impact asupra formării elevilor: – – –

climatul psiho-social, relaţiile interpersonale din şcoală, nivelul general de performanţă, standardele, aspiraţiile mesaje tacite, implicite, intenţii neexplicitate

CORE-CURRICULUM 

Curriculum nucleu (CN) - curriculum trunchiul comun, ansamblu de cunoştinţe fundamentale, capacităţi, competenţe, modele atitudinale, comportamentale necesare pregătirii tuturor persoanelor – Conţinut de referinţă pt. evaluari instituţionale (examene naţionale, testări, teze cu subiect unic). – CN aprofundat - parcurgerea segmentului obligatoriu din programa disciplinei, prin diversificarea activităţilor de învăţare

Curriculum extins 

Curriculum care urmăreşte extinderea obiectivelor şi a conţinuturilor din curriculum-ul nucleu prin noi obiective de referinţă şi unităţi de conţinut: –

C. opţional - propus de şcoală (cu avizul ME):   

–

Opţionalul la nivelul disciplinei Opţionalul la nivelul ariei curriculare – (arie interdisciplinară) – Opţionalul la nivelul mai multor arii curriculare -

C. facultativ – de specializare interdisciplinară, de diversificare – SE APLICĂ PREPONDERENT IN SISTEM NONFORMAL -

PLANURI DE ANALIZĂ CURRICULARĂ Din perspectivă acţională, curriculumul presupune un întreg ansamblu de componente (obiective, conţinuturi, metode de învăţare, metode şi tehnici de evaluare) articulate din perspectiva finalităţilor urmărite.

D. Potolea, 2002, propune trei planuri de analiză: A. B. C.

Planul structural - elemente de structură a curriculum-ului Planul procesual - procesele care au loc la nivelul curriculum-ului Planul produsului – produsele curriculare

PLANUL STRUCTURAL de analiză curriculară al unui program de studiu 

Program de studiu/de formare = sistem de educaţie de durată, relativ complex, cu carcater integral şi unitar orientat către o finalitate vine definită.



Modelul triunghiular de analiză curriculară cuprinde: – – –

finalităţile educaţionale – scopul şi obiectivele generale ale programului de formare conţinuturile instruirii – disciplinele de studiu timpul de instruire – durta programului şi organizarea disciplinelor

PLANUL STRUCTURAL de analiză curriculară a unei discipline 

Disciplină – ramură a unei ştiinţe; materie de studiu cu

conţinut tematic unitar, aflat în raporturi de complementaritate cu alte disciplibe ale unui program de studiu sau secvenţe de şcolarizare 

Modelul pentagonal de analiză curriculară cuprinde: – – –

– –

finalităţile educaţionale – obiectivele generale şi specifice conţinuturile instruirii - temele timpul de instruire – număr de ore total şi pe teme strategii de evaluare – metode şi tehnici de veificare a cunoştinţelor strategii de instruire – metode şi tehnici de predare

PLANUL PROCESUAL 

Procesele care au loc la nivelul curriculum-ului exprimă trei secvenţe: –

– –



Proiectarea – înnoirea, adaptarea la situaţia particulară Implementarea - realizarea Evaluarea – “măsurarea rezultatelor şi efectelor”

Curriculum există numai în unitatea celor trei secvenţe !! Nici unul nu poate fi suspendat !!

PLANUL PRODUSELOR CURRICULARE Categorii de produse curriculare:  Principale (documente curriculare): – – –

plan de învăţământ – pentru ciclul sau anul de studiu, respectiv pt. programul de studiu programa analitică – a disciplinei manuale şcolare, cursuri universitare;

Auxiliare (mijloace curriculare):

 – – –

ghiduri metodice pentru cadrele didactice, caiete de muncă independentă pentru elevi, pachete de învăţare, softuri educaţionale.

DIMENSIUNILE EDUCATIEI

Prof.univ dr. Maria Ileana Carcea Curs 11 - 14

Diversitatea ariilor de formare in sistemul de invatamant Se raportează la: – Complexitatea structurală a personalităţii umane: fizic, psihic, socio-cultural – Scopurile normative – stipulate în lege şi în obiectivele generale ale ciclurilor de educaţie şcolară – Nevoile individuale – specifice generaţiei, categoriei de grup şi persoanei – Nevoile sociale – economice, culturale … de nivel macrosocial, regional, local;

Dezideratele educaţionale postmoderne – conform Comisiei Internaţională pentru Educaţie în secolul XXI (Delors, 2000): –

– –

–

A învăţa să ştii – ÎNVĂŢAREA ÎNVĂŢĂRII A învăţa să faci – ÎNVĂŢAREA UTILIZĂRII CUNOŞTINŢELOR A învăţa să trăieşti împreună cu alţii – ÎNSUŞIREA COMPETENŢELOR SOCIALE, A VALORILOR EPOCII ŞI SOCIETĂŢII A învăţa să fii – ÎNVĂŢAREA AUTOFORMĂRII CONTINUE, A DEVENIRII

LATURILE EDUCAŢIEI     



Educaţia intelectuală Educaţia tehnologică Educaţia morală Educaţia estetică Educaţia fizică Educaţia profesională

Educaţia intelectuală (1) OBIECTIVE 1. Dotarea persoanei cu un sistem valoros de informaţii –

Selectarea conţinuturilor care au valoare formativă se impune pentru orice disciplină de învăţământ - G. Mialaret - tipurilor de cunoştinţe:   



–

Cunoştinţe de bază - indispensabile adaptării Cunoştinţe funcţionale - ajută la structurarea gândirii Cunoştinţe „trambulină” sau „cunoştinţe catalizator” – Cunoştinţe pozitiv stimulative - care produc plăcerea de a cunoaşte, care atrag, focalizează atenţia;

ATENŢIE LA Cunoştinţe „sterile” care nu servesc la altceva decât la a încărca inutil memoria.

Educaţia intelectuală (2) 2. Dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor de cunoaştere: percepţii, reprezentări, atenţie, memorie, gândire, limbaj, imaginaţie. 3. Formarea deprinderilor şi capacităţilor intelectuale – – –

Deprinderi de nivel elementar (citit, scris, calcul matematic elementar); Deprinderi de muncă intelectuală (întocmirea de fişe, rezumate, tabele, lucrul cu cartea); Deprinderi şi capacităţi intelectuale superioare (gândire sistematică, spirit critic, capacităţi creatoare);

4. Formarea motivaţiei optime pentru desfăşurarea unei activităţi intelectuale - dezvoltă motivaţiei intrinsecă; asigură optim motivaţional 5. Învăţarea normelor igienice şi psihopedagogice ale muncii intelectuale alternarea corectă în activităţile intelectuale a efortului cu repaosul, în vederea prevenirii surmenajului intelectual.

EDUCAŢIA TEHNOLOGICĂ Obiectivele educaţiei tehnologice.  Cultivarea unor valori perene ale comunităţilor umane locale - valori care conferă acestora identitate şi autenticitate –  Familiarizarea persoanei cu mijloacele tehnice folosite curent în societatea contemporană şi cu exploatarea lor

Educaţia morală OBIECTIVE 1. Formarea conştiinţei morale - proprietatea spiritului de a afirma judecăţi normative spontane cu privire la valoarea morală a anumitor acte determinate (Lalande, apud M. Momanu, 2002). Componente: Componenta cognitivă - presupune însuşirea normelor, regulilor, valorilor morale; Componenta afectivă - implică adeziunea la norme, reguli, valori; Componenta volitivă - se concretizează în atitudini faţă de norme, reguli, valori morale 2. Formarea conduitei morale şi a trăsăturilor morale de caracter. Formarea reprezentărilor - noţiuni, judecăţi, norme morale existente evoluţia lor; Formarea sentimentelor morale - stimuli interni care declanşează actul moral Formarea convingerilor morale - trebuinţe spirituale de comportare morală

Educaţia profesională CONCEPTE: - specializarea – profesie - ocupaţie OBIECTIVE 1. Formarea orizontului cultural profesional 2. Formarea capacităţilor practice necesare profesării 3. Formarea premiselor necesare auto/perfecţionării continue şi auto/dezvoltării carierei – – –

pregătirea persoanei pentru integrare autonomă strategică asumarea responsabilităţii pentru propria securitate ocupaţională

Educatia profesionala de nivel superior Deziderate socio-politice la nivel UE –

Angajabilitatea absolvenţilor – Comunicatul Miniştrilor de la Londra (2007) 

–

presupune eforturi de mediere ale politicii de recrutare a personalului de către partenerul de practică – corelat cu preocuparea găsirii celui mai potrivit loc de muncă de către viitorul absolvent

Asigurarea calificărilor relevante pentru nevoile pieţei muncii – Comunicatul Miniştrilor de la Leuven/Louvain la Neuve (2009) 

induce oportunitatea tratării integrate a stagiilor de practică tehnologică cu practica de proiectare pentru elaborarea lucrării de absolvire pe teme de interes pentru angajatori

Rezultate integrate ale studiului univ. ACPART - Agenţia Naţională pentru Calificările din Învăţământul Superior şi Parteneriat cu Mediul Economic şi Social

În baza Recomandării Parlamentului European şi a Consiliului din 2008 privind stabilirea Cadrului european al calificărilor

CATEGORII DE COMPETENTE CNCIS 

COMPETENŢE PROFESIONALE – (operaţionale) de specialitate –



COMPETENŢE TRANSVERSALE – (funcţionale) de integrare şi

ansamblu unitar şi dinamic al cunoştinţelor şi abilităţilor specifice unui domeniu/program de studiu

realizare personală – achiziţii valorice şi atitudinale care transced un anumit domeniu sau program studiu

NIVELURI DE INTEGRARE ALE COMPETENTELOR PROFESIONALE   

 

N5. Creativitate şi inovare N4. Reflecţie critică şi constructivă N3. Aplicare, transformare şi rezolvare de probleme N2. Explicare şi interpretare N1. Cunoaştere, înţelegere şi utilizare a limbajului specific

NIVELURI DE INTEGRARE ALE COMPETENTELOR TRANSVERSALE N8. Dezvoltare personală şi profesională

N7. Interacţiune socială

N6. Autonomie şi responsabilitate

Aplicaţia B 3 1.

Identificati latura educatiei insuficient cultivata, raportat la nevoia personala, in experienta din liceu. Argumentati!

2. Proiectati o activitate de educatie nonformala – in model triunghiular - in domeniul respectiv pe care o propuneti in sistem de curriculum extins liber ales/facultativ.

Aplicaţia B 4 Temă de referat Dezvoltati documentul elaborat la B3 în următoarea structură:  Justificarea propunerii. Argumentare (De ce?)  Obiectivul urmărit (Pentru ce?)  Repere fizice (Câte ore?, Unde sa se desfasoare?, dacă e cazul Cine organizeaza?)  Continutul tematic propus (repere informaţionale) (Care?)

Aplicaţia B 5. 

Descrieţi (250 cuvinte) interdependenţa dimensiunilor educaţiei