Patrologie Si Literatura Patristica

Patrologie si literatura patristica

Anul i Sem ii

1.1. Scoala din Alexandria. Şcoala, este cel mai vechi centru cultural creştin, intemeiat probabil in jurul anului 150, intr-o atmosferă spirituală şi culturală dominată de studiul filosofiei şi al exegezei textelor sacre. Primul ei conducător a fost Panten. Lui i-au urmat Clement, Origen, Dionisie, Pieriu, Petre, Atanasie, Didim şi Chirii. Şcoala dăinuie pană in anul 395, cand Rodon o transferă la in Pamfilia. Tradiţia exegetică promovată la Alexandria a fost cea alegorică. Exegeza alegorică a avut rădăcini adanci in practicile exegetice ale filosofilor greci, care au aplicat-o in interpretările pe care le-au dat miturilor şi zeităţilor Greciei păgane. De la filosofii greci, exegeza alegorică a fost preluată de ganditori şi scriitori evrei. Ganditorii creştini au preluat exegeza alegorică fiind convinşi că simpla interpretare literală era insuficientă pentru a sonda tainele inţelepciunii şi ale revelaţiei divine. Clement o foloseşte din abundenţă, iar Origen o transformă in sistem. Pe langă exegeză, aici s-a studiat şi filosofia, ceea ce a dus la "o teologie care cultiva cercetarea metafizică a credinţei, puritatea textelor sacre, ca documente ale revelaţiei, o viziune istorică in care omul evoluează şi progresează după planul divin, printr-o prezenţă continuă a Logosului in lume, contribuţia tuturor popoarelor la progresul civilizaţiei, sensul cosmic al Bisericii, progresul ca forţă soteriologică, omul ca primat in istorie şi in soteriologie, arma critică ca mijloc de indreptare". Corifeii acestei şcoli sunt creatori de genuri literare ca: filologia sacră cu editarea de texte biblice, exegeza şi comentariul biblic (Origen), cronica lumii (luliu Africanul şi Eusebiu), istoria bisericească şi istoria literară (Eusebiu şi Ieronim), expuneri doctrinare trinitare, hristologice, ecclesiologice, antropologice (Părinţii secolelor III-V), lucrări filocalice sau de desăvarşire duhovnicească (Origen şi Părinţii din Capadocia), omilia,panegiricul, calculul pascal, epistolele pascale sau festale, florilegiile. in plan doctrinar, Şcoala din Alexandria a promovat un monoteism trinitar şi hristologic impotriva tendinţelor politeiste păgane, ale ereziilor gnostice şi ale altor erezii creştine (de ex. arianismul), afirmand theanthropia sau theandria Iui lisus Hristos, 'Dumnezeu şi om', dar şi indumnezeirea omului, două dimensiuni noi in istoria spirituală a lumii vechi, prin care Biserica Ortodoxă a dobandit o identitate unică.

1.2. Panten. Despre el nu ne raman decat marturii indirecte.Era probabil originar din Sicilia. Pare sa fi fost cel mai vechi reprezentant al Scolii din Alexandria. Eusebiu, cel care reconstruieste istoria Didaskaleionului ne spune ca Panten avea o pregatire vasta in filosofie. In opinia lui, ar fi fost expert in stoicism. A predicat pana in India unde a gasit exemplarul ebraic al Evangheliei dupa Matei dus de Sf. Ap. Bartolomeu. El moare undeva in jurul anului 200. Teza cea mai importanta a doctrinei sale ne este oferita de Sf. Maxim Marturisitorul:

1.3. Titus Flavius Clemens1- Clement Alexandrinul. S-a născut intr-o familie păgană in jurul anului 150, la Atena, unde a fost educat. Motivele increştinării nu ne sunt cunoscute. Se ştie doar că după trecerea la creştinism, el a făcut mai multe călătorii in Italia de Sud, Siria şi Palestina, cu scopul de a fi educat in invăţătura creştină de către invăţătorii creştini ai vremii. In cele din urmă poposeşte la Alexandria unde audiază cursurile lui Panten al carui ucenic si colaborator devine si locul cariua il ia undeva in jurul anului 200. Persecutia declansata de Septimiu Sever (200) il obliga sa se refugieze in Capadocia, loc in care si moare pe la 211/215. Clement a avut o cultură deosebit de solidă, fiind familiar cu fllosofia, poezia, arheologia, mitologia şi literatura, atat cea păgană, cat şi cea creştină de pană la el. A cunoscut foarte bine scrierile Vechiului Testament, la care face referire in 1500 de pasaje, şi ale Noului Testament reţinut de aproximativ 2000 de ori. La fel, el face referiri la scriitorii clasici, din care a citat peste 360 de texte. Pentru el, credinţa şi fllosofia, Evanghelia şi cultura laică nu sunt duşmani, ci trebuie să colaboreze. Este fondatorul sau intemeietorul teologiei speculative. Conştient de pericolul elenizării creştinismului, luptă impotriva gnosticilor eretici care susţineau că credinţa şi cunoaşterea nu pot fi reconciliate intrucat sunt contradicţii, el se străduieşte să dovedească inrudirea acestora, şi că armonia dintre credinţă şi cunoaştere dă naştere creştinului perfect şi adevăratului gnostic. Sistemul teologic al lui Clement se intemeiază pe doctrina Logosului. El duce mai departe teoria Sf. Justin despre Logos, facandu-o mai fertilă şi mai concretă. Logosul este creatorul universului. El este cel care L-a arătat pe Dumnezeu in Legea Vechiului Testament, in filosofia grecilor şi, in cele din urmă, la plinirea vremii, prin intrupare, impreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfant, Logosul formează Treimea divină. Doar prin Logos il putem cunoaşte pe Tatăl, deoarece El este nenumit. Ca raţiune divină, Logosul este invăţătorul lumii, mantuitorul neamului omenesc şi intemeietorul vieţii celei noi care incepe cu credinţa, se indreaptă spre cunoaştere şi contemplaţie şi duce, prin dragoste şi milostivire, la nemurire şi indumnezeire. Hristos ca Logos intrupat este Dumnezeu şi om şi prin El inviem la viaţa divină. Biserica este lucrarea voii lui Dumnezeu spre mantuirea oamenilor. Există o 'Biserică de sus', o Biserică cerească, care nu este altceva decat Biserica pămantească ridicată la nivel superior, cuprinzand pe cei vii şi pe cei morţi. Ideea de Biserică cerească este nouă in gindirea creştină pană la Clement, şi va fi preluată de Origen şi de Fer. Augustin, in De civitate Dei. Clement nu se rezumă in gandirea sa teologică doar la elementul speculativ legat de Logos, ci alătură acestuia şi dimensiunea sacramentală, concretizată prin taina Botezului şi a Euharistiei, care sunt şi mijloace pentru dobandirea vieţii veşnice. Pentru Clement, necunoaşterea şi greşeala sunt mult mai rele decat păcatul şi, deşi susţine că nu toţi oamenii pot accede la starea de fericire supremă, el adoptă o atitudine optimistă cu privire la soarta celor păcătoşi. Mantuirea e răscumpărare, dar şi educaţie sistematică şi stăruitoare care duce cu şi prin Hristos, la Hristos şi Ia Dumnezeu. Ca scriitor, Clement a avut un stil clar, bine conturat şi ingrijit, accesibil atat catehumenilor, cat şi celor erudiţi. Trei din scrierile sale formează o trilogie din care putem desluşi gandirea sa teologică.

1

Eusebiu ne informeaza ca numele lui este identic cu cel al episcopului Romei, Clement Romanul.

a) Protrepticul sau Cuvant indemnător către greci. Scriere apologetică al cărei scop era de a-i convinge pe păgani de nebunia şi deşertăciunea inchinării la idoli, indemnandu-i să se convertească la noua credinţă, sub oblăduirea Logosului. b) Pedagogul. Continuare a primului tratat şi se constituie ca un complex de sfaturi date celor care au imbrăţişat credinţa creştină. c) Stromate sau Covoare. Lucrarea capitală pentru problematica şi cugetarea autorului, abordează relaţia dintre invăţătura creştină şi cea laică, ia special dintre credinţa creştină şi filosofi a greacă, in evaluările sale, autorul porneşte de la premisa că fllosofia păgană nu este lipsită de valoare pentru creştini. Ea vine de la Dumnezeu şi a fost dată grecilor de provindenţa divină in acelaşi mod in care Legea a fost dată evreilor. Filosofia este folositoare creştinilor dornici sa dobandească cunoaşterea. S-au mai păstrat: Excerpte din Teodot şi extrase profetice şi omilia exegetică la Marcu Ce bogat se va mantui?. Scrieri pierdute: Ipotiposele — Schiţe sau Explicaţii concise, Comentarii la Sfanta Scriptură; Despre Paşti; Canon bisericesc sau impotriva iudaizanţilor; Despre providenţă; indemn la răbdare sau Către cei botezaţi de curand; Despre post; Despre clevetire. Din epistolele Iui Clement's-au păstrat doar trei propoziţii in Sacra Parallela.

1.4. Origen Origen (c. 185- c. 254), cea mai de seamă personalitate a şcolii catehetice creştine din Alexandria. este cunoscut ca unul dintre cei mai originali ganditori şi scriitori creştini, posesor al unor cunoştinţe cu adevărat enciclopedice. Datorită fascinaţiei exercitate de personalitatea sa asupra unor scriitori şi istorici ai Bisericii, suntem in situaţia privilegiată de a avea informaţii destul de bogate, despre el: S-a născut intr-o familie creştină, probabil la Alexandria. Numele său, care inseamnă 'născut din Horus', sugerează originea sa egipteană. A fost educat nu numai in doctrina creştină, ci şi in cultura şi filosofia păgană. Tatăl său, Leonidas, a suferit moarte martirică, in timpul persecuţiei lui Septimiu Sever (202) şi, dacă mama sa nu l-ar fi impiedicat, probabil şi tanărul Origen ar fi impărtăşit aceeaşi soartă. După moartea tatălui său şi sechestrarea averii de către autorităţile păgane, Origen devine singurul sprijin al familiei sale, ai celor şase fraţi şi al mamei sale. intrucat şcoala catehetică de la Alexandria rămăsese fără conducător, Clement fiind silit să părăsească oraşul in timpul persecuţiei, episcopul Demetriu il numeşte pe Origen, care avea doar 18 ani, la conducerea şcolii. Se impune prin cultura şi viaţa ascetică

deosebite, ceea ce ii atrage numele de Adamantius, adică 'Omul de oţel'. De la Eusebiu mai aflăm că, in anul 202/203, luand ad litteram textul din Matei 19:122, el se castrează, lucru pe care il va regreta şi care ii va atrage ulterior multe critici şi mari necazuri. Sunt sesizate două etape in viaţa şi activitatea lui Origen: I)

Conducător al şcolii catehetice din Alexandria şi instructor, in această calitate, a predat majoritatea disciplinelor: dialectica, fizica, matematica, geometria, astronomia, filosofia greacă şi teologia speculativă. Problemele crescand o dată cu numărul studenţilor, el va ceda din sarcinile sale ucenicului său, Heraklas3, predand in continuare doar filosofia, teologia şi exegeza Sfintei Scripturi. Paralel cu activităţile intreprinse in cadrul şcolii catehetice, Origen aprofundează filosofia, gramatica şi retorica sub indrumarea lui Ammoniu Sakkas4. La şcoala acestuia, 1-a avut coleg pe filosoful Porfiriu, adversar inverşunat al creştinismului. Tot de la Ammoniu a invăţat şi interpretarea alegorică, pe care o va folosi din plin in lucrările sale exegetice. Acum işi insuşeşte şi limba ebraică, in această primă etapă, activitatea sa la şcoala catehetică este intreruptă de cateva călătorii, in jurul anului 212 merge la Roma, din dorinţa de a vedea cea mai veche Biserică a romanilor. Călătoria a avut loc in timpul episcopatului lui Zefirin5. La Roma a avut ocazia să asculte una din predicile ţinute de cel mai mare teolog al vremii, Ipolit Romanul6. La sfarşitul anului 214 călătoreşte in Arabia, la cererea guvernatorului roman, doritor să fie instruit in doctrina creştină. De acolo, merge la Antiohia, la invitaţia mamei impăratului Alexandru Sever, Julia Mamaea, care a dorit să-1 asculte, in 216, cand Caracalla invadează şi pradă Alexandria, Origen se retrage in Palestina. Aici este invitat de către episcopii de Ierusalim, Cezareea şi din alte

2

„Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” 3

Patriarh al Alexandriei intre anii 232-247. A studiat filosofia sub indrumarea lui Ammoniu Saccas. Se pare că lui Heraclas i-a revenit sarcina de a preda disciplinele profane, lucru de care s-a achitat cu bine. Deşi i-a fost ucenic şi apropiat, a votat in favoarea suspendării lui Origen de la conducerea şcolii din Alexandria, iar Ghenadie de Marsilia ne informează că a convocat un sinod in vederea condamnării fostului său magistru. 4 Ammonius Saccas (c. 175-242 d. Hr.). S-a născut la Alexandria intr-o familie creştină. Nu a scris nimic, sau cel puţin nu s-a păstrat nici o informaţie dacă a scris ceva sau nu. Este indeobşte considerat fondator al neoplatonismului. Sub indrumarea lui au studiat Plotin (205-270), Longinus (213-273), Origenşi alţii. 5 Zefirin (198-217), urmaşul lui Victor I in scaunul episcopal al Romei. A păstorit in timpul domniei lui Septimiu Sever şi Caracalla. In vremea lui Zefirin a inflorit la Roma o serie de erezii hristologice, faţă de care acesta a trebuit să ia atitudine fermă. 6 Ipolit (170-236), scriitor bisericesc şi, după informaţia lui Ieronim, episcop al unei Biserici al cărei nume nu il cunoaştem, in pofida importanţei sale, el fiind cel mai mare teolog al Bisericii romanocatolice din sec. al III-lea, nu posedăm decat date biografice referitoare la el, probabil şi pentru că a scris in limba greacă, el fiind ultimul scriitor apusean care a folosit această limbă in scris, dar mai ales pentru că a fost un teolog rebel. A funcţionat ca preot in vremea lui Zefirin, fiind ales episcop de către credincioşii romani mai austeri, in acelaşi timp in care a fost ales şi Callist. A intrat in conflict cu monarhienii in special cu preotul Callist, pe care il acuză de monarhianism, cat şi de o serie de păcate grele: apostazie, desfranare şi ucidere. Ipolit a funcţionat ca episcop schismatic - primul antipapă - sub Urban (222-230) şi Ponţian (230-236). Pentru a pune capăt schismei din comunitatea creştină din Roma, Ipolit a fost exilat in Sardinia de către Maximinus Thrax, unde a murit ca martir in anul 236.

II)

localităţi palestiniene să predice in diverse biserici. Vestea că el, laic fiind, a predicat in biserică, 1-a supărat pe Demetriu, episcopul Alexandriei, care il recheamă la Alexandria. Spre anul 231 Origen este obligat să facă o călătorie in Grecia, pentru a linişti Bisericile de acolo, tulburate de schisme şi erezii, in drumul său, el trece prin Palestina. De această dată, pentru a evita un alt posibil conflict privind faptul că Origen era invitat să predice in biserici, episcopii Alexandru de Ierusalim şi Teoctist de Cezareea il hirotonesc preot. Faptul acesta il supără şi mai mult pe episcopul Demetriu, care convoacă un sinod, hotărăşte excomunicarea lui Origen şi il suspendă de la conducerea şcolii catehetice. Urmează apoi un al doilea sinod, care il cateriseşte. Motivul pentru toate aceste pedepse, nu era altul decat faptul că Origen se castrase, deşi Demetriu il admirase la inceput pentru curajul lui şi ţinuse tainic acest lucru. Origen revine la Alexandria după moartea lui Demetriu (232). Succesorul acestuia, Heraklas, fostul ucenic şi colaborator al lui Origen, in loc să ridice excomunicarea, o repetă. Origen se retrage in Palestina. Cu această retragere incepe cea de a doua etapă in viaţa sa. Trecand cu vederea excomunicarea şi caterisirea de către ierarhii de la Alexandria, episcopul de Cezareea il convinge pe Origen să organizeze o nouă şcoală teologică in localitatea sa de scaun, pe care o va conduce timp de 20 de ani. Din cuvantul de rămas bun ţinut de Grigorie Taumaturgul7, aflăm că ea a fost organizată după tiparul celei din Alexandria, in anul 244 Origen merge din nou in Arabia, pentru a-1 convinge pe episcopul Beryllus de Bostra8 să se lepede de monarhianism. in timpul persecuţiei lui Decius (250), Origen suferă torturi şi inchisoare. Scapă din inchisoare, insă nu se mai insănătoşeşte. Se stinge din viaţă la Tyr in anul 253/254.

Multe din scrierile sale s-au pierdut, iar cele care au supravieţuit sunt fragmentare sau păstrate in diverse traduceri, in special in latină. Unul din principalele motive ale acestei pierderi se datorează controverselor care au izbucnit, după moartea sa, pe marginea scrierilor şi a concepţiilor sale, cunoscute sub denumirea de 'controversele origeniste'. a) Prima dintre aceste controverse, dusă in plan literar şi fără angajarea autorităţilor eclesiastice, este cea condusă de Metodiu din Philippi şi Petru din Alexandria in jurul anului 300. Origen este apărat de Pamfiliu din Cezareea. b) A doua controversă, care izbucneşte după aproximativ 100 de ani, a fost condusă de Epifanie din Salamis şi Teofil, patriarhul Alexandriei, care pun in discuţia unui sinod,

7

Grigorie Taumaturgul sau Făcătorul de minuni, episcop al Neocezareei (c. 213- c. 275), una din marile personalităţi ale istoriei şi spiritualităţii creştine din sec. al III lea, supranumit Taumaturgul sau Făcătorul de minuni, datorită multelor fapte minunate pe care le-a săvarşit. S-a născut intr-o familie păgană din Neocezareea Pontului (Nicsar, in Turcia de azi) in anul 213. Studiază retorica, dreptul şi latina in oraşul natal. După terminarea studiilor in oraşul natal, el pleacă, impreună cu fratele său, Athenodorus, spre Beryt (azi Beirut), in Fenicia, pentru a-şi desăvarşi studiile. La invitaţia surorii sale, al cărei soţ era guvernator in Cezareea Palestinei, cei doi fraţi se opresc aici. Grigorie devine ucenicul lui Origen şi rămane in anturajul acestuia timp de cinci ani. La botez, el işi schimbă numele din Teodor in Grigorie. inainte de a reveni in oraşul natal, Grigorie ţine un discurs de rămas bun, Cuvant de mulţumire sau Panegiric, exprimandu-şi recunoştinţa faţă de Origen pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi, in general, pentru realizările sale deosebite in domeniul culturii şi educaţiei creştine. 8 Moare dupa 244. Ca intelectual si episcob al Bostrei din Arabia, Beryllus a fost cea mai importanta personalitate din perioada sa.

ţinut langă Constantinopol, doctrina Iui Origen şi obţin condamnarea ei. La această condamnare se adaugă şi cea a papei Anastasie, pronunţată intr-o scrisoare pascală. c) Punctul culminant al controverselor origeniste este atins in vremea impăratului Justinian, care convoacă cel de al cincilea sinod ecumenic, la Constantinopol, in anul 543. in urma discuţiilor pe marginea, unor doctrine origeniste, sinodul pronunţă 15 anateme, condamnand diverse aspecte ale invăţăturii sale. De reţinut că nu Origen ca persoană este anatemizat, ci unele erori care s-au strecurat in scrierile sale. De altfel, suntem siguri că, dacă ar fi fost in viaţă, el insuşi şi-ar fi revizuit, fără nici o ezitare, orice păreri personale, dovedite că ar fi fost neconforme cu doctrina Bisericii. Dacă anumite aspecte ale invăţăturii lui Origen au fost contestate, in mare parte doctrina propusă de el păstrează specificul autentic al credinţei creştine. Dumnezeu este duh, nenăscut, lumină, natură simplă, intelectuală, monadă, fără adaos şi fără scădere a naturii sale. Nefiind trup, El nu are nevoie de spaţiu material, nu are infăţişare trupească. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este negativă, ci pozitivă, intrucat mintea omenească ne putand să-L cunoască in Sine, II cunoaşte din lucrările Sale. El a fost făcut cunoscut prin Logosul Său, care este Hristos chip care exprimă substanţa şi existenţa lui Dumnezeu. Origen cunoaşte termenul de treime şi respinge interpretările modaliste referitoare la Persoanele Sfintei Treimi. Cat priveşte subordinaţionismul de care a fost acuzat de către Ieronim, este respins de GrigorieTaumaturgul şi Sf. Atanasie, precum şi de unii autori moderni. Pentru Origen, Fiul se naşte din Tatăl, nu prin divizare, ci printr-un act spiritual, intrucat la Dumnezeu totul este veşnic, actul de naştere al Fiului din Tatăl este veşnic. De aceea, nu a existat timp cand Fiul nu a existat, in plus, El nu este Fiu prin adopţiune, relaţia Fiului cu Tatăl fiind una de substanţă. Pentru a exprima această idee, Origen concepe termenul de homoousios, care va deveni noţiune de bază in controversele hristologice şi la sinodul I ecumenic de la Niceea (325). Tot el foloseşte, in legătură cu Hristos, denumirea de Dumnezeu-om şi invaţă comunicarea atributelor, adică, communicatio idiomatum. Duhul Sfant este persoană treimică şi purcede veşnic din Tatăl prin Fiul. El se află din veşnicie in Sfanta Treime, impreună cu Fiul, El este intermediar intre Tatăl şi făpturile create. Biserica este Cetatea lui Dumnezeu pe pămant. Biserica nu este doar adunarea tuturor creştinilor sau a tuturor sfinţilor, ci şi trupul mistic ai lui Hristos. Logosul se sălăşluieşte in Biserică, care ii este trup, aşa cum sufletul se sălăşluieşte in trup. Totodată, el susţine că fără Biserică nu există mantuire. Căci invăţătura şi legile aduse oamenilor de Hristos, dar mai ales sangele vărsat pentru mantuirea noastră, se găsesc numai in Biserică. De aceea, in afara Bisericii nu există credinţă, intalnim la Origen trei taine: botezul, pocăinţa şi euharistia. Omul se naşte in păcat şi, in consecinţă, chiar şi noii născuţi trebuie botezaţi, aceasta fiind şi tradiţia apostolilor, transmisă de către ei Bisericii. Toţi oamenii au fost intinaţi de tina păcatului originar, care trebuie spălată prin apă şi duh. Specifică lui Origen este invăţătura despre apocatastază sau restaurarea universală a tuturor lucrurilor la starea lor originară pur spirituală. Origen nu concepe un loc de pedeapsă veşnică şi susţine că păcătoşii vor fi mantuiţi, inclusiv demonii şi Satana vor fi purificaţi prin Logos. După această ultimă purificare prin foc, va avea loc cea de a doua venire a lui Hristos şi invierea tuturor oamenilor in trupuri spirituale, nu materiale, iar Dumnezeu va fi totul in toate. Această restaurare finală nu va reprezenta sfarşitul lumii, ci trecerea la o nouă fază de existenţă. De această doctrină se leagă invăţătura despre preexistenta sufletelor propusă de Origen. După el, această lume a fost precedată de o alta. Sufletele umane preexistente sunt acele suflete care au păcătuit şi s-au indepărtat de Dumnezeu, fiind acum

inchise in trupuri materiale. Diversitatea oamenilor pe pămant depinde de gravitatea păcatelor săvarşite in lumea precedentă, la fel şi diversele daruri pe care aceştia le posedă. Ca exeget, Origen consideră Sfanta Scriptură ca fiind in primul rand Cuvantul lui Dumnezeu, care nu este inchis in trecut, ci un cuvant viu, ce vorbeşte omului de azi. Vechiul Testment este iluminat de Noul Testament, după cum cel Nou işi dezvăluie profunzimile sub iluminarea celui Vechi. Legătura dintre aceste două Testamente se face prin intermediul alegoriei. Sfanta Scriptură are trei sensuri: istoric, mistic şi moral, corespunzătoare celor trei părţi ale omului: trup, suflet şi spirit. Deşi apără inspiraţia literală a Scripturii, el foloseşte adeseori interpretarea simbolică sau alegorică pentru a evita dificultăţile intalnite in cazul interpretării literale. Scopul suprem al vieţii creştine este realizarea asemănării cu Dumnezeu. Pentru a dobandi asemănarea cu Dumnezeu, omul are nevoie de harul lui Dumnezeu, dar şi de efortul propriu. Calea cea mai bună spre acest ţel, este urmarea Iui Hristos. Primul pas in procesul de realizare a asemănării cu Dumnezeu este cunoaşterea de sine, mai exact, să aflăm ce trebuie să facem şi ce trebuie să evităm, ce trebuie să imbunătăţim sau să păzim. Cunoaşterea de sine trebuie să ne indrume spre lupta impotriva păcatului, adică lupta impotriva patimilor şi a lumii, inţeleasă ca o cauză a păcatului. Ţinta acestei lupte este eliberarea de patimi sau dobandirea stării de apatheia, de nepătimire, distrugerea totală a patimilor. Cel ce ii urmează lui Hristos trebuie să abandoneze bunurile lumeşti, relaţiile cu rudele şi să renunţe la ambiţiile lumeşti. Detaşarea de lume poate fi realizată prin exerciţiul vieţii ascetice, prin priveghere, post şi studiul continuu, zi şi noapte, al Sfintei Scripturi care ne ajută să ne concentrăm asupra lucrurilor divine. Urcuşul mistic incepe cu părăsirea lumii, a răutăţilor şi confuziei prezente in lume. Acest lucru se realizează in momentul in care omul işi dă seama că este trecător pe pămant. Urmează apoi lupta impotriva diavolului şi a demonilor şi a ispitelor lor, in vederea dobandirii de virtuţi. Orice progres realizat este primejduit de ispite şi incercări nespuse, insoţite de suferinţe sufleteşti. Origen consideră ispitele şi incercările necesare pentru intărirea spiritului. Cu cat acestea se inmulţesc, cu atata dorul după cele cereşti şi după Hristos pătrunde in suflet, dandu-i posibilitatea să depăşească orice ispite. Ba mai mult, sufletul dobandeşte darul vederii prin iluminări in timpul rugăciunii şi al citirii Scripturii, care dezvăluie tainele dumnezeieşti. Astfel de daruri dumnezeieşti se inmulţesc pe măsura urcuşului spiritului, pană cand acesta ajunge pe Muntele Taborului. Origen atrage atenţia că nu trebuie să se zăbovească asupra unor astfel de daruri cu dulceaţa lor, deoarece ele pot fi uneori uneltiri ale diavolului, necesar fiind pasul următor spre unirea mistică cu Logosul, cunoaşterea adevărată prin participarea sufletului purificat la inţelepciunea Cuvantului sau a Logosului, cărarea autentică spre indumnezeire şi unire cu Hristos. Această unire mistică, Origen o consideră fie ca o naştere a lui Hristos in suflet, fie ca nuntă mistică. Mistica lui Origen include in ţesătura ei mistica Crucii şi a Răstignirii, căci misticul trebuie să-I urmeze lui Hristos, in patimile şi in răstignirea Sa. Adevăratul ucenic al lui Hristos este martirul. Cel care nu are ocazia de a deveni martir cu adevărat şi doreşte să fie ucenic al lui Hristos, trebuie să se angajeze pe drumul morţii faţă de lume prin mortificare şi renunţare. Ţinta martirului şi a ascetului nu este alta decat desăvarşirea in Hristos. Intrucat multe din postulatele mistice stipulate de către Origen au fost preluate de scriitorii asceţi şi marii trăitori monahi, el poate fi considerat şi unul din precursorii monahismului creştin. In ceea ce priveşte viziunea mistică propusă de Origen, stilul viu şi descrierea intimă a urcuşului şi unirii mistice cu Hristos ne fac să credem că el vorbeşte din trăire proprie. Origen rămane unul din cei mai de seamă teologi şi ganditori creştini, opera sa plasandu-1 prioritar in cadrul istoriei gandirii creştine, ca intemeietor de sistem doctrinar. O seamă de aspecte doctrinare, definitivate mai tarziu in cadrul unor sinoade ecumenice sau locale, au fost exprimate şi conturate de el terminologic.

Au existat două liste ale operelor sale, ambele pierdute, una intocmită de Eusebiu şi alta de Pamfiliu, in Apologia pentru Origen, şi care cuprindeau, după spusele lui Ieronim, aproximativ 2000 de titluri de lucrări. Nici aceste liste nu au supravieţuit. Epifanie vorbeşte despre 6000 de titluri de lucrări. (Este vorba de suluri şi nu de titluri de lucrări). Sunt cunoscute insă numai 800 de titluri, menţionate in scrisoarea lai Ieronim către Paula. Puţine sunt lucrările care s-au păstrat, iar dintre acestea majoritatea in traduceri latine făcute de Ieronim,Rufin. Ilarie de Pictavium ş.a. O evaluare de ansamblu a operelor lui Origen reliefează faptul că el şi-a pus amprenta mai presus de toate asupra studiilor biblice- este considerat intemeietor al acestor studii. Conştient de importanţa Sfintei Scripturi pentru teologie, Origen şi-a propus să realizeze un text critic al Vechiului Testament. Astfel, el aranjează, pe şase coloane, textul Vechiului Testament, şi anume, textul ebraic in caractere ebraice, textul ebraic in caractere greceşti, pentru a fixa pronunţia corectă, traducerile in greacă făcute de Aquila, Symmah şi Theodotion, in ultima coloană, el prezintă textul Septuagintei in relaţie cu originalul ebraic, arătand, prin intermediul unor diverse semne şi simboluri, lipsurile şi adaosurile. Lipsurile au fost completate, folosindu-se de celelalte traduceri, in special a lui Theodotion. Această lucrare este cunoscută sub denumirea de Hexapla. Mai apoi, el editează o Tetrapla, conţinand traducerile greceşti, iar o parte din Vechiul Testament, cea referitoare la psalmi, este extinsă pe nouă coloane, formand Enneapla. Din această uriaşă lucrare s-au păstrat doar fragmente. Originalul nu a fost copiat niciodată, ci a rămas spre consultare in biblioteca din Cezareea. Coloana a cincea, cuprinzand Septuaginta, a fost copiată de mai multe ori. Hexapla a fost consultată de către Fer. Ieronim. Există o versiune siriacă, aproape completă, din secolul al Vl-lea, făcută de Pavel, episcop de Telia, după cum ne informează Grigorie bar Hebraeus. Opera exegetică a lui Origen este impresionantă. Ieronim ne informează că el a scris o serie de scholii: la Ieşire, Levitic, Isaia, Psalmi 1-15, Ecclesiast, Evanghelia după loan, Apocalipsa lui Ioan, etc. La acestea se adaugă mai multe comentarii: la Facere, Ieşire, Levitic, Numeri, Iosua, Judecători, Psalmi, Cantarea Cantărilor etc. Se pare că el a comentat aproape tot Vechiul Testament, atrăgand atenţia asupra numărului cărţilor canonice cuprinse in această parte a Sfintei Scripturi. Din Noul Testament el a comentat: Evanghelia după Matei, Evanghelia după loan, Epistola către Romani. Preocupările apologetice au fost concentrate in Contra Celsum. Este vorba de respingerea lucrării lui Celsus, filosof şi om de litere din timpul lui Marcu Aureliu, intitulată Cuvant adevărat. Cea mai importantă lucrare a lui Origen pentru teologia dogmatică este Despre Principii sau Despre lucrurile fundamentale sau importante, scrisă intre anii 220-230. Este vorba de primul sistem de teologie creştin şi primul manual de dogmatică. Se crede că această lucrare insumează cursurile ţinute in cadrul şcolii catehetice din Alexandria, consemnate de către elevi şi apoi revizuite de către autor. Filocalia, o antologie de texte din scrierile lui Origen, selectate şi editate de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz. Dialogurile sau Discuţiile lui Origen cu Heraclide şi episcopii impreună cu el. Mai menţionăm tratatul Despre rugăciune, scrisoarea-tratat, indemn la martiriu, la care se adaugă omiliile sale şi corespondenţa deosebit de bogată. Opera lui Origen trebuie văzută mereu, aşa cum a dorit el, ca o strădanie de explicare raţională a elementelor doctrinare creştine, de punere in lumină a adevărului legat de

acestea, prin demonstrare clară şi de nezdruncinat, randuind...o lucrare organică bazată pe comparaţii şi afirmaţii, fie aşa cum le vom fi aflat in Sfintele Scripturi, fie după cum le vom fi găsit prin deducţii logice şi consecvente ale problemelor.

‚[‚

Bibliografie

Moreschini, Claudio- Istoria filosofiei Patristice Coman, I.G-Patrologia Rus, Remus- Dictionar de literatura patristica Quasen, Patrology, vol 2 http://www.encyclopedia.com/