PĂRINTELE GHEORGHE COLŢEA
CUVIOŞII PUSTNICI DIN BUCEGI EPOPEEA SFINŢILOR JURNALUL
UNOR DESCOPERIRI SFINTE
Apare cu binecuvântarea ÎPS Dr. LAURENŢIU STREZA Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
SIBIU
- 2015
10
„Cuvioşii pustnici din Bucegi" Părintele Gheorghe Colţea Foto - Maria Colţea şi David Bora Tehnoredactare - Andrei I. Colţea Coperu: Adrian Stoia Corectura: pmf. Mariana Oltean
2
10
Părintele
Gheorghe Colţea
„Cuvioşii pustnici din Bucegi"
3
Prefaţă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României COLŢEA, GHEORGHE Cuvioşii pustnici din Buccgi - Epopeea sfinţilor: jurnalul unor descoperiri sfinte / pr, Gheorghe Colţea; cu binecuvântarea şi pref. ÎPS dr. Laurcnţiu Strcza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardentului. - Sibiu: Editura Andrei an a, 2015 ISBN 978-606-8602-47-9 I. Laurenţiu Streza, mitropolit al Ardealului (pref.) 821.135.1-97 235.3(0:82-97)
© Editura Andreiana - 2015 Sibiu, Str. Mitropoliei, nr 35 Tcl. : 0269/217863: 0269/211584, int 224 Fax: 0269/215521 www.initropolia-ardealului.ro edirura_a
[email protected] m
Anul2015 a fost declarac de către Sfanţul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori, de sufl ete din eparhii, iar în acest context, Părintele Protopop Gheorghe Colţea ne
propune o noua lucrare a sa, care este dedicată ierom. Antonie Munteanu, ierom. Mihail bădilĂ şi unui părinte pustnic necunoscut. Cei trei au vieţuit la Mănăstirea de la Peştera Ialomicioarei şi se bucură de o preţuire deosebită în rândul credincioşilor, la multă vreme de la trecerea lor la cele veşnice. Aflând despre viaţa şi activitatea Părintelui Antonie Munteanu, autotul lucrării a plecat pe urmele sale, ajungând la descoperirea adevăratului loc de odihnă al cuviosului, dar şi a locului de odihnă al Părintelui Mihail Bădilă şi al unui cuvios pustnic necunoscut. Prin cele relatate în paginile acestei cărţi, care se dovedeşte a fi un adevărat jurnal aghiografi c, realizăm mai bine că Biserica, Trupul tainic al Domnului — al cărui Cap este Hristos (cf. I Cor. 12, 27), iar noi, credincioşii, suntem mădularele acestui organism mistic, altoite ca mlĂdiţe în Viţa Hristos, Izvorul vieţii este o instituţie divino-umană (cf. In. 15, 5). Datorită legăturii cu întemeietorul ei, Mântuitorul Hristos, Biserica este un aşezământ sfânt, după cum mărturisim în Simbolul de credinţă: „una, sfântă, sobornicească şi apostolică". Ea este sfântă şi pentru faptul că însuşi Duhul Sfânt, Care lucrează în ca, o transformă într-un „laborator de sfi nţenie", care naşte sfi nţi, arătând-o întru toate ca pe un organism viu. Prin urmare, numai acea Biserică este vie care dă sfi nţi! În cadrul Sfintei Biserici, credincioşii, creaţi după chipul lui Dumnezeu, prin conlucrarea cu harul divin înaintează prin Sfintele Taine pe calea desăvârşirii, a jungând la asemănarea cu Dumnezeu şi la sfi nţenia vieţii. În această comuniune, Hristos, Cel Care S-a jertfit pentru noi, este sursa de sfinţenie a Bisericii. Vorbind în paginile cărţii despre lucrări minunate ce pot fi săvârşite doar în preajma sau de către persoane sfinte, autorul ne face să ne gândim că încă de la începuturi, Biserica primară a numit sfi nţi pe toţi cei botezaţi în Hristos, născuţi „din apă şi din Duh" (cf. In. 3, 5), şi deveniţi membri ai primelor comunităţii creştine. Cu această demnitate, Sfinţii Apostoli cinstesc pe credincioşii noilor Biserici, în epistolele adresate acestora. Sfântul Apostol Pavel, spre exemplu, spune: „Pavel, apostol al lui lisus Hristos prin voinţa lui Dumnezeu, sfi nţilor care sunt în Efes şi credincioşilor întru Hristos lisus: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul lisus Hristos!" (Efes. 1, 1-2). Curând insa, aceştia au fost numiţi creştini
(închinători ai lui Hristos), iar sfi nţi s-au numit „eroii credinţei creştine, adică acei care s-au distins prin zelul misionar şi ostenelile lor în răspândirea Evangheliei, prin viaţa lor exemplară, prin suferinţele îndurate pentru credinţa lor, pentru activitatea lor socială în slujba semenilor, sau prin alte merite deosebite, pentru care Biserica îi pomeneşte de-a pururi şi ti cinsteşte”.
De la începuturile ei, Biserica creştină a cinstit pe eroii credinţei, pe martirii şi sfi nţii ei, întocmind liste ale acestora numite Martirologii, începând cu cele locale, pe baza cărora s-au alcătuit Martirologiile generale ale Bisericii din Răsărit şi din Apus. Aceste liste erau comunicate şi altor comunităţi locale şi Biserici de către cele care i-au declarat si trecut în rândul sfinţilor pe mucenicii lor. Prin lucrarea aceasta, Părintele Protopop Gheorghe Colţea doreşte să adauge la lista celor ce au fost ridicaţi deja de Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească la cinstea Sfintelor Altare şi numele cuvioşilor ce au pustnicit în Bucegii atât de dragi autorului. în conştiinţa populară a credincioşilor, după cum ne arată prezentul volum, ei se
10
„Cuvioşii pustnici din Bucegi" 4 Părintele Gheorghe Colţea bucură de cinstire şi preţuire, datorită faptului că s-au remarcat în special ca mari păstori de suflete din zona în care au activat.
Binecuvântăm apariţia acestei lucrări, după cum am binecuvântat si demersurile de documentare ale autorului, şi sperăm ca preţuirea de care cuvioşii pustnici din Bucegi, Antonie Munteanu şi Mihail Bădilă, se bucurau înainte să fie şi mai mare, acum că informaţiile referitoare la viaţa lor sunt mult mai facile şi accesibile prin strădania şi râvna autorului acestui volum. Sibiu, 8 septembrie 2015 'Pr. Prof. Enc Branişte, Liturgica generală, Bucureşti, 1993, p. 219.
| Dr. Laurenţiu Streza
Despre autor + Dr. LAURENŢIU STREZA, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului PĂ R I N T E L E GH E O R G H E s-a născut în satul Iarăs din judeţul Covasna, în ziua de 2 februarie
1963, fiind al şaptelea din cei nouă copii ai unei familii de ţărani originari din zona Branului: Ioan şi Maria Colţea.
A absolvit Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, promoţia 1981-1986, şi Facultatea de Teologie din Sibiu, promoţia 19871991. A fost hirotonit diacon, în 26 octombrie 1990, de către Preasfinţitul Episcop Serafim Făgărăşanul, iar în 28 iulie 1991 a fost hirotonit preot, prin mâinile aceluiaşi episcop, pe seama parohiei Bran din judeţul Braşov. Din data de 23 aprilie 1993, este paroh în parohia Moeciu de Jos, judeţul Braşov -localitate în care au trăit străbunii săi şi în care, în 1989, s-a căsătorit cu Gabriela, fiica preotului Ioan Enescu. În 1 iulie 2006 a primit ascultarea de protopop de Bran-Zărneşti şi, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Laurenţiu Streza, a reînfiinţat Protopopiatul Branului, unitate bisericească administrativă care fusese desfiinţată în 1952. În 4 mai 2004, a primit rangul onorific de Preot Iconom Stavrofor, în 28 august 2006, a primit rangul onorific de Protopop Iconom Stavrofor, în 9 martie 2008, a primit distincţia Mitropoliei Ardealului „Crucea Şaguniană", în 3 aprilie 2011 a primit Ordinul Patriarhal „Sfinţii împăraţi Constantin si Elena", în 23 aprilie 2013, a primit distincţia Episcopiei Ţuicii „Crucea Sfântului Iachint deVicina", iar în 5 octombrie 2014, a primit Ordinul Patriarhal „Sfinţii Martiri Brâncoveni". Fiind iubitor de Sfinţi şi totodată fiind iubit de Sfinţi, printr-o strădanie duhovnicească statornică, părintele Gheorghe a constituit, în biserica parohială din Moeciu de jos, un tezaur spiritual valoros, adunând părticele din moaştele a peste 120 de Sfinţi mari ai Sfintei Ortodoxii. Cu binecuvântarea înaltpreasfînţitului Mitropolit Laurenţiu, împreună cu un grup de prieteni evlavioşi, în anul 2011 a donat Racla Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna pentru Catedrala mitropolitană din Sibiu. În anul 2011 a publicat cartea „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi", pe care a reeditat-o, într-o formă îmbunătăţită, în anul 2013. în acelaşi an a publicat cartea „Poteci de lumină", în anul 2014 a publicat o carte de rugăciuni numită „Trisaghion", iar în anul 2015 a publicat cartea „Toiagul odrăslit". Toate aceste lucrări de misiune şi spiritualitate ortodoxă au fost publicate, cu binecuvântarea înalrpreasfinţitului Mitropolit Laurenţiu, în Editura Andreiana şi tipărite în Tipografia Şaguniană a Sfintei Arhiepiscopii a Sibiului, ca rod al unei preocupări pastoral-misionare, teologice şi intelectuale de excepţie.
10
„Cuvioşii pustnici din Bucegi" 5 Părintele Gheorghe Colţea Părintele Gheorghe a colaborat, pe parcursul ultimilor patru ani, cu mass-media bisericească şi laică participând la zeci de emisiuni radio şi tv, cu caracter pastoral - misionar.
Actualmente, părintele Gheorghe îndeplineşte ascultarea de paroh în Moeciu de Jos şi cea de protopop de Bran-Zărneşti. Ca rod al unei strădanii duhovniceşti si al unei implicări curajoase, răspunzând glasului tainic al Duhului Sfânt, a scos la lumină osemintele a trei mari cuvioşi care au trăit, în pustnicie, la Peştera Ialomiţei din munţii Bucegi. Această lucrare este descrisă în prezenta carte „Cuvioşii pustnici din Bucegi", pe care o pune la dispoziţia credincioşilor evlavioşi, iubitori şi căutători de Sfinţi, şi pe care o oferă ca document pentru cercetare, cu nădejdea că, la vremea cuvenită, pe raftul calendarului bisericesc vor fi urcaţi şi unii dintre cei mai valoroşi monahi pe care Ortodoxia românească i-a dăruit în secolul XX. Editura Andreiana
„Cuvioşii pustnici din Bucegi" 13
„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi pe voi”.
Părintele Gheorghe sărutând cinstitul cap al Cuviosului necunoscut din Poiana Obârşiei (Ioan 8, 32) Dacă astăzi ai spus adevărul, mâine te poţi întâlni cu semenii tăi fără să fii umilit şi nu îţi va fi ruşine, nici în faţa lor şi nici în faţa proprieitale conştiinţe. În popor se spune că, dacămărturiseşti adevărul, nu îţi este ruşine să te priveşti în oglindă. Adevărul se mărturiseşte total şi niciodată nu se argumentează. El este adevăr şi atât! A omite să spui adevărul este o împovărare la fel de mare cum este şi răstălmăcirea lui. Cunoaşterea adevărului te responsabilizează şi te mobilizează pentru a-l mărturisi, iar mărturisirea lui îţi dăruieşte bucuria eliberării. Din faţa adevăruluinu te poţi ascunde pentru că el te urmăreşte ca propria-ţi umbră, iar prezenţa lui o simţi ca pe o prezenţă personală, vie şi conştientă. Însuşi Dumnezeu se descoperă pe Sine ca fiind adebvărul... şi totuşi, într-o lume în care minciuna a devenit o marfă care se oferă gratuit pe orice tarabă, amărturisi adevărul este un gest de curaj şi o asumare aproape nebună! Părintele Gheorghe C.
Argument
Părintele Gheorghe, în biserica din Cincu, în 24 mai 2015, în timp ce vorbeşte credincioşilor, între care erau şi soldaţi americani
Am scris această carte din dragoste pentru Sfinţi, Am scris această carte din dragoste şi din evlavie faţă de Cuvioşii Părinţi ai neamului nostru. Am dorit să arăt că avem oameni mari, că avem bărbaţi duhovniceşti puternici şi că suntem un popor iubitor de Dumnezeu şi, totodată, un popor foarte iubit de Dumnezeu. Am preţuit smerenia, cuminţenia şi ascultarea ca pe nişte adevărate valori esenţiale pentru mântuire, dar în acelaşi timp am simţit nevoia să afirm adevărul, să prezint valorile, să apăr demnitatea lui Dumnezeu şi chipul luminos al Sfinţilor Săi şi să spun că există glorie sau mândrie duhovnicească, aşezată pe mărturisirea că suntem creaţia supremă a mâinilor lui Dumnezeu şi, mai ales, că suntem rodul iubirii jertfelnice a Atotputernicului Creator, Care nu a precupeţit nimic pentru noi şi a urcat pe Cruce răscumpârându-ne cu preţul sângelui Său preadulce. Nu am fost întru totul mulţumit când am văzut că, dintr-o smerenie câteodată prea accentuată, adesea am manifestat prudenţă în a afirma rodul credinţei noastre lucrătoare şi atât de mărturisitoare. Nu m-a fericit prudenţa pe care am constatat-o, în lucrarea de canonizare a Sfinţilor noştri, mulţumindu-ne să completăm rafturile calendarului Sfintei noastre Biserici cu nume de Sfinţi, care într-adevăr sunt Sfinţi mari, dar nu aparţin, prin fibra lor biologică, cristelniţei neamului nostru. În multe împrejurări am constatat, chiar în exprimarea slujitorilor Sfintei Biserici - ce să mai spun de exprimarea oamenilor lumii deşarte —, o anumită persiflare a valorii marilor bărbaţi duhovniceşti ai neamului nostru şi am suferit, în inima mea, când am văzut cât de superficial tratăm adevăratele valori şi, câteodată, cât de agresivi suntem faţă de ele. În acelaşi timp, am văzut că au fost situaţii în care, ignorând pe adevăraţii bărbaţi duhovniceşti, ne-am unit forţele şi ne-am pus minţile în lucrare pentru a găsi, cât de cât, argumente pentru a ridica in calendar pe cineva - urmărind anumite interese mult prea omeneşti şi ducând în derizoriu însăşi lucrarea, atât de importantă, de canonizare, care se face de către sinodalitatea Sfintei Biserici sub puterea harismei luminatoare a Duhului Sfânt. Nu am pretenţia că aş putea să schimb ceva în mentalitatea şi în comportamentul nostru duhovnicesc sau doar cu tenta duhovnicească, dar doresc să exprim un smerit punct de vedere născut din măruntele frământări ale sufletului unui preot slujitor la Altarul unei biserici de ţară, cu pregătire academică şi teologică smerită, dar care ştie - cum nimeni altul nu ştie — cu câtă iubire de Dumnezeu, de oameni şi de creaţie îi este încărcată inima asemeni unui ciorchine de strugure crescut pe o colină a unui binecuvântat pământ al făgăduinţei. Când am auzit vorbindu-se de sfinţenia cuiva, nu am negat-o, ci cu smerenie am făcut plecăciune şi m-am bucurat că trăim între Sfinţi. Am apreciat valorile semenilor mei, nu am dispreţuit niciodată postul, rugăciunea, jertfa şi osteneala celor mai buni decât mine şi cu înţeleaptă chibzuinţă m-am străduit să-i prezint ca exemple demne de urmat şi ca pe nişte provocări reale şi neînchipuite care „mi-au arătat că se poate!" Şi de aceea le-am fost mulţumitor. Am constatat că unui om, Dumnezeu cel preabun îi dă ceea ce el îşi doreşte şi ceea ce cere. De aceea, ţintind către darurile şi frumuseţile vieţii veşnice, l-am cerut şi eu sfinţenia. Deocamdată, am văzut că pentru năzuinţa mea, Dumnezeu mi-a dat un pietroi pe care m-a ajutat să mă urc şi să arunc o privire „dincolo de gard" în lumea Sfinţilor, unde m-am mângâiat doar cu privirea lor. Tot privind peste gard - privind azi, privind mâine - şi crezând că doar cu îi văd pe ei, m-au
văzut şi ei pe mine şi, încet, încet, bucurându-mă de dragostea lor, ne-am îndrăgit şi chiar am devenit prieteni. Unii dintre ei mi-au dat părticele din trupurile lor, pe care, ca veveriţa care adună alune în vizuină, le-am cărat în biserica mea, şi nu mică mi-a fost surprinderea când am constatat că am reuşit să-i trec gardul, în lumea mea, şi că, chiar dacă eu încă nu am reuşit să devin cetăţean al lumii lor, pe unii dintre ei am reuşit să-i fac cetăţeni ai lumii mele. Fiecare dintre ei a venit cu har, cu iubire şi mai ales cu puterea lui Dumnezeu. Lipsiţi de egoism şi plini de bunăvoinţă şi de înţelepciune, fiecare dintre ei s-a străduit să aducă încă pe cineva din lumea lor şi aşa, pas cu pas, Sfânt cu Sfânt, am creat în jurul nostru un mic univers al Sfinţilor. Cât de mare a putut să fie mirarea, care m-a dus la uluire, când am văzut câtă încredere au investit ei în mine făcândumă, din prieten al lor, un om de încredere căruia i-au dat pe mână dregătoria de a fi el însuşi des coperitor de Sfinţi. Aşa, cu darul lor, cu ajutorul lor şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu, am ajuns ca mai întâi, ca într-o ucenicie, să particip la descoperirea Cuvioşilor Părinţi Visarion Toia şi Calinic Cărăvan, stareţii Sfinţi ai Mănăstirii Lainici, iar apoi, cu dregătorie deplină, să împlinesc eu însumi lucrarea de descoperire a Sfinţilor din Bucegi, Cuviosul Egumen Mihail Bădilă, Cuviosul Ieromonah Antonie Munteanu şi Cuviosul Pustnic anonim din Poiana Obârşiei. Câtă bucurie a putut să aibă inima mea când mintea luminată de Duhul Sfânt a înţeles că în mâinile noastre, prin lucrare mai presus de înţelegere, avem pe înşişi Sfinţii Cuvioşi cunoscuţi ca fiind ocrotitorii neamului nostru, şi câtă bucurie am trăit când am înţeles, din tainica lucrare, că ieşirea lor din pământ, în aceste vremuri de cumpănă, este semnul văzut al dragostei lui Dumnezeu faţă de neamul nostru căruia El, în cartea vieţii, i-a jalonat un parcurs în veşnicie făcându-l vrednic, ca prin mucenicie, să ocupe locul de lumină al celei de-a doua cete de îngeri, loc rămas în aşteptare chiar dinainte de facerea lumii văzute. De aceea, am scris această carte pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie cunoscută, inima noastră să se bucure de răsplată, credinţa noastră să se simtă împlinită şi nădejdea ancorată în iubire să rămână statornică ca o corabie neclătinată în valurile năvalnice ale acestei lumi frământate. Cartea este plină de adevăr. Realităţile descoperite în ea sunt palpabile. Persoanele, ale căror nume sunt consemnate, sunt reale. Perioadele şi evenimentele sunt autentice - doar priceperea mea smerită şi puterea mea slăbănoagă m-au cenzurat şi m-au împiedicat să fac lucrurile mai bine şi să scriu întâmplările mai pe înţeles. De aceea, oricât ar părea de paradoxal pentru gândirea specifică vremurilor pe care le trăim, nu mă fericesc pentru ceea ce am făcut, ci îmi cer iertare. Sfinţii cu care am comuniune şi Sfinţii despre care m-am înhămat să le vorbesc oamenilor meritau mult mai mult decât am făcut eu. De asemenea, cititorii cărţii ar fi meritat o carte mai bună, scrisă mai bine, mai cursivă şi mai atractivă, mai bogată în informaţii şi mai limpede în explicaţii, dar cu nu am putut să dau mai mult, pentru că în cămările sufletului meu nu am găsit bucate cu care să prepar o cină mai bună. De aceea cer iertare lui Dumnezeu, Sfinţilor mei dragi şi semenilor mei care vor citi cartea. Nu promit că voi reveni cu ceva mai bun, pentru că nu ştiu dacă voi mai avea vreme şi nici nu ştiu dacă ar putea exista ceva mai bun. Oricum, dacă se va întâmpla să trec dincolo de gard şi voi vedea pe cineva căţărat pe pietroi, privind peste gard, voi proceda şi eu cum au procedat şi alţii cu mine, adică prin el voi încerca să revin ca cetăţean al acestei lumi, dar necenzurat nici de timp, nici de spaţiu şi nici de neputinţe. Doresc ca această carte să fie un document amplu, un dosar complet, care să folosească la canonizarea Sfinţilor din Bucegi, la canonizarea Sfinţilor de la Lainici şi chiar la canonizarea unora dintre marii duhovnici ai neamului nostru care, prin vieţuirea şi mărturisirea lor, au marcat spiritualitatea secolului XX şi au arătat valoarea ortodoxiei Sfintei noastre Biserici. Fiecare lucru, fiecare eveniment şi fiecare persoană despre care am scris în această carte sunt reale. Evenimentele relatate au început în 8 septembrie 2013 şi s-au încheiat în 4 iunie 2015, adică - din punct de vedere religios - au început la Naşterea Maicii Domnului şi s-au încheiat în ziua Sfinţilor Martiri, a străbunilor noştri din Dobrogea - Atalos, Zoricos, Filipos şi Camasis. Scrierea acestei cărţi a început în 2 februarie 2015 şi s-a încheiat în 14 iunie 2015 (în Duminica a 2-a după Pogorârea Sfântului Duh), adică - din punct de vedere religios - a început în ziua întâmpinării Domnului şi s-a încheiat în Duminica Sfinţilor Români. Bucuria cu care am scris cartea, sporul lucrării şi lumina celor gândite şi scrise mi-au dat încrederea că lucrarea sc face sub harisma Duhului Sfânt. Pentru scrierea acestei cărţi m-am bucurat de binecuvântarea plină de iubire şi de evlavie a înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Laurenţiu - care mi-a şi promis că va scrie prefaţa şi că va binecuvânta să fie editată în Editura Andreiana şi tipărită în Tipografia Şaguniană a Sfintei Arhiepiscopii a Sibiului. Sfinţii despre care am scris fac parte dintre marii duhovnici ai neamului românesc - au sinaxar în Patericul Românesc de aceea inima mea smerită se mângâie cu gândul că am contribuit, prin această carte, la con tinuarea unei lucrări plăcute lui Dumnezeu a Părintelui Ioanichie Bălan.
Ca preot român iubitor al Ortodoxiei amprentată pe sufletul românesc, fiu de cioban crescut în mijlocul codrilor seculari şi înzestrat cu cunoaşterea ancestrală a ţăranului român - nădăjduind că nu va fi nicidecum deturnat sensul profund religios al lucrării mele -, afirm că descoperirea Cuvioşilor Părinţi din Bucegi este o lucrare cu reverberaţie cosmică şi existenţială, care priveşte destinul veşnic al neamului nostru iubitor de Dumnezeu, un destin uluitor prin care Dumnezeu îşi împlineşte lucrarea Sa cu privire la toate neamurile pământului şi la întreaga creaţie. De aceea, îi fericesc pe toţi cei care au avut şansa de a fi părtaşi la lucrările împlinite şi îi fericesc şi pe cei care vor avea şansa să ducă mai departe lucrarea începută de noi, ostenind la întocmirea cântărilor sfinte, la scrierea Acatistelor, la întocmirea actelor de canonizare şi la proclamarea Sfinţilor, atunci când Dumnezeu va binecuvânta. Mă bucur ca între coperţile acestei cărţi, pe care am scris-o cu ajutorul acestor Sfinţi mari, să tipărim în facsimil - fără nicio modificare - si cartea „Cuvinte folositoare" scrisa de Cuviosul Părinte Antonie în 1937 şi publicată la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, contribuind în acest fel şi la perpetuarea memoriei lui. Mă rog Bunului Dumnezeu şi mijlocirii Maicii Domnului şi Sfinţilor noştri dragi, ca cele scrise în carte să fie uşor înţelese de cititori, ştiind că cele sfinte nu sunt cinstitele trupuri ale Cuvioşilor Părinţi - Ocrotitorii neamului românesc, Triada Bucegilor! O altă parte din închinători vor urca la bisericuţa din Gura Peşterii, unde se vor închina cinstitelor capete aşezate în raclă, iar alţii vor curge prin pridvorul bisericii din Moeciu de Jos, unde vor găsi în vitrinele de sticlă mâinile drepte ale celor trei crai care L-au căutat pe Hristos în Peşteră şi I-am adus in dar - în loc de aur, smirnă şi tămâie - mireasma dulce a iubirii inimii lor evlavioase şi jertfelnice. Familia mea dragă a fost alături de mine, iar câţiva prieteni - iubitori de Dumnezeu şi cinstitori de Sfinţi — m-au ajutat şi cu încurajare, dar şi cu bani, care mi-au fost atât de necesari. Ei au fost, fără să ştie acest lucru, mâinile Sfinţilor care, ca nişte oameni ai lui Dumnezeu, nu mi-au dat doar ascultări, împingându-mâ în lucrare, ci mi-au dat şi putere ca să le împlinesc cu bucurie şi fără obidă. Împreună cu oamenii din lumea de dincolo şi cu oamenii din lumea de aici, sub binecuvântarea Bunului Dumnezeu, am făcut o lucrare ce va rămâne în istorie. Toate au un început, iar nouă ne-a fost dat să punem început unei lucrări despre a cărei finalitate ştie doar Bunul Dumnezeu. Eu spun doar un cuvânt care poate să devină proverbial: „orice vâlvătaie pleacă de la o smerită scânteie", iar în Bucegi, lucrarea Duhului Sfânt a început să ardă... Părintele Gheorghe Colţea 14 iunie — Duminica Sfi nţilor Români
Sfântul Chip al Mântuitorului
lisus Hristos, izvorâtor de mir. Mănăstirea Peştera Ialomiţei
„Judecaţi dacă înaintea lui Dumnezeu este drept să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu; că noi nu putem să nu vorbim desprecele ce am văzut şi am auzit. " (Faptele postolilor 4, 19-20)
O vorbă înţeleaptă spune că tăcerea e de aur, o altă vorbă înţeleaptă spune că, dacă tăceai, filosof rămâneai şi o altă vorbă înţeleaptă spune că fiecare pasăre pe limba ei piere. Mântuitorul însă spune că pentru aceasta a venit în lume, ca să mărturisească adevărul. Tot El i-a trimis pe ucenici să vestească neamurilor şi tot El le-a promis că Duhul Sfânt îi va învăţa ce să grăiască. În Sfintele Scripturi ni se spune că şi Cerurile spun Slava lui Dumnmezeu, iar omului care a beneficiat de dragostea lui Dumnezeu şi a fost eliberat din tirania celui rău,Preadulcele Iisus i-a poruncit să meargă în cetate şi să spună cât bine i-a făcut Dumnezeu. În iconografia răsăriteană, Sfinţii sunt reprezentaţi ca având ochi mari,urechi mari şi gură mică, iar erminologii spun că aşa ar arăta oamenii lui Dumnezeu pentru că ei văd multe, aud multe şi spun puţine. Eu am preţuit şi tăcerea, şi grăirea, dar am înţeles că sunt situaţii în care este bine să taci şi situaţii în care trebuie să grăieşti, iar a grăi despre Dumnezeu şi despre lucrările Lui este o obligaţie mântuitoare, pentru că prin tăcere poţi să dobândeşti comoditatea şi confortul lumesc, dar te lipseşti de dragostea lui Dumnezeu. Binefacerile lui Dumnezeu trebuie să fie strigate pe zidurile cetăţii, pentru că, dacă taci, nu meriţi! Părintele Gheorghe C.
Partea I Anul 2013 Începutul unei epopei sfinte Ziua de 8 septembrie 2013 este ca o piatră de hotar care a marcat traiectoria vieţii mele. Este ziua în care am învăţat, prin experienţă personală, că toate sunt cunoscute de Dumnezeu, rânduite de Dumnezeu, alese de Dumnezeu şi binevoite de El. În acelaşi timp am învăţat că smerenia e rodul înţelepciunii şi că cea mai adâncă cugetare a omului este cunoaşterea şi recunoaşterea limitelor sale. Omul poate fi surprins să constate mâine că ceea ce i se întâmplă astăzi nu seamănă deloc cu trăirile, gândurile şi planurile sale de ieri. Şi totuşi e atât de frumos să trăieşti bucuria de a fi surprins de lucrarea iubirii lui Dumnezeu şi să ai şansa de a experimenta prezenţa ta ]ntr-o lucrare pe care nu ai gândit-o şi nici nu ai crezut vreodată că s-ar potrivi fiinţei tale smerite.
E cu totul surprinzător pentru un om să constate că e prins într-o horă la care nu s-a gândit, pentru care nu s-a pregătit special şi pe care nu a comandat-o, dar ne care vede că o poate juca cu pricepere şi chiar cu măiestrie. Sunt situaţii în care omul, fiind surprins de traiectoria propriei vieţi, îşi pune întrebări simple, dar atât de speciale pentru el: de ce acum, de ce aici, de ce în acest fel etc., însă întrebarea cea mai plină de uimire este: de ce eu? Omul chiar crede că aceste întrebări şi le adresează sieşi, dar de fapt le adresează lui Dumnezeu Celui Care pe toate le ştie. Apoi Dumnezeu, cu o pedagogie specifică lumii de dincolo, adesea întârzie să răspundă, lăsându-l pe om să insiste în întrebări, sau îi răspunde prin lucrări care, prin evidenţa lor, descumpănesc şi arată cât de mare poate să fie o fiinţă atât de mică şi cât de importantă poate fi o fiinţă atât de neînsemnată paradoxuri existenţiale! Ziua Naşterii Maicii Domnului părea să fie o zi de sărbătoare frumoasă, care nu avea nimic special, în afara faptului că în anul 2013 se suprapunea peste bucuria unei zile de Duminică, zi a învierii. Cu câteva zile înainte, am fost invitat de către o enoriaşă a Parohiei Cheia să particip în ziua de 8 septembrie, împreună cu părintele paroh, la sfinţirea unui izvor şi a unei troiţe pe care le zidise, la marginea drumului, în faţa casei sale. Doamna Olga era, de baştină, dintr-un sat din Dobrogea, dar, după ce a lucrat câţiva ani în Grecia, unde a agonisit o mică avere, s-a mutat în satul Cheia, în zona Branului, unde a cumpărat o bucată de pământ şi a ridicat o casă frumoasă pe care dorea să o folosească pentru a câştiga o pâine, oferind-o pentru popas şi cazare călătorilor. Olga era o femeie singură, care între băştinaşii satului Cheia părea şi puţin stranie, mai ales că avea doar compania lui Vasile - unicul ei fiu -, în vârstă de 27 de ani. Sc înţelegea faptul că doamna Olga şi-a pus toată agoniseala vieţii şi toate nădejdile în unicul ei fiu pe care îl vedea căsătorit, cu familie, în rând cu lumea, tată de copii şi bun gospodar, căruia să-i treacă pragul pensiunii călătorişi turişti îndrăgostiţi de frumuseţile Branului. În destinul doamnei Olga a intervenit o întâmplare tragică, care a modificat cursul planurilor omeneşti ale bietei femei, dar care se va regăsi într-un plan al Sfinţilor pe care îi vom descrie în paginile următoare. Vasile a murit într-un accident de maşină. Accidentul s-a petrecut în satul Moeciu de Sus, pe traiectoria dintre satul Cheia şi Gura Strungii - ştirbitura munţilor prin care bătrânii transilvani urcau pe Bucegi şi treceau, prin munţii Colţii şi Padina, spre lacul Bolboci, iar apoi, pe un culoar de Rai, coborau prin Sinaia sau prin Moroieni spre Ţara Românească. Aşa i-a fost dat lui Vasile ca, la vârsta de 27 de ani, să-şi lase mama mai singură şi mai tristă, ca o pasăre solitară pentru care cuibul a rămas prea mare. Astfel mi-a fost dat şi mie să slujesc, alături de părintele Paul Sumedrea - parohul din Cheia, la înmormântarea lui Vasile, să rostesc un cuvânt de învăţătură şi să dau mângâiere, prin cuvânt şi prin faptă, bietei mame peste care a coborât întunericul singurătăţii, dublat de cel al străinătăţii. Prezenţa mea la înmormântarea lui Vasile a adus o raza de lumină în sufletul Olgăi, dar a şi mobilizat-o să se apropie de Dumnezeu, Care i-a oferit mângâiere, sprijin şi speranţă. Străina doamnă s-a străduit să facă pentru Vasile tot ce a putut, împlinind toate rânduielile specifice pomenirii morţilor, făcând milostenie şi cercetând biserica din Cheia, la tâmpla căreia fiul ei îşi doarme somnul de veci. Pentru el, pentru Vasile, a zidit Olga şi izvorul, şi troiţa. Inima ei a fost bucuroasă să ştie că trecătorii sc vor închina în faţa troiţei, vor bea apă rece din izvor şi îl vor pomeni pe Vasile cel plecat, împlinind o rânduială doar de Dumnezeu ştiută. Da, pentru ziua Naşterii Maicii Domnului, Olga a programat sfinţirea troiţei şi binecuvântarea izvorului lucrări sfinte de la care, zicea ca, nu poate sa lipsească părintele Gheorghe, cel care a mângâiat-o şi a încurajat-o în ziua în care Vasile se aşeza, după rânduială firii, în pământ spre odihnă. Aşa, duminica seara, la ora şase, împreună cu părintele Paul Sumedrea, parohul locului, şi cu părintele Ioan Enescu, socrul meu, am slujit cele de trebuinţă pentru încununarea jertfei doamnei Olga pentru Vasile, Am rostit şi un cuvânt de învăţătură, în auzul celor aproximativ treizeci de oameni invitaţi şi adunaţi la eveniment. S-a pus şi o masă de pomenire pentru Vasile, în casa nouă a doamnei Olga, masă la care am fost invitaţi şi am participat şi noi, cei trei preoţi.
Aşa a rânduit Dumnezeu ca la masa la care am stat noi, preoţii, să stea şi câţiva oameni din Moeciu de Sus. Unul dintre ei, Teofil Gârbacea, tată de preot, mai guraliv şi cu limba mai dezlegată, a început să vorbească cu părintele Paul, iar apoi cu părintele Ioan, despre un oarecare călugăr care a vieţuit în pustnicie, în inima Bucegi lor, la schitul Peştera Ialomicioarei. Discuţia dintre cei trei s-a încins şi la ea au început să participe şi ceilalţi meseni care păreau să ştie despre ce este vorba. În acest timp, ascultam şi eu la cele spuse, şi curiozitatea mea creştea odată cu dorinţa de a şti mai multe despre acel călugăr al cărui nume se rostea cu insistenţă: „Antonie". La un moment dat, am început să pun eu întrebări şi să cer lămuriri despre cele rostite. Mesenii erau miraţi că eu, care trăiesc în zona Branului de 24 de ani şi păstoresc în Moeciu de Jos de 22 de ani, nu ştiu lucruri, care sunt atât de cunoscute pentru ei, despre părintele Antonie Munteanu. Simţeam întrebarea lor nerostită: cum e posibil ca ceea ce ştim noi, tu să nu ştii? Curiozitatea mea a crescut gradual, stârnită mai ales de relatări ale unor minuni pe care acest Părinte Ieromonah le-a săvârşit în viaţă, şi chiar după moarte. S-a spus acolo că Părintele a vindecat un copil mut. care mai apoi a ajuns ofiţer în armată, că a vindecat o fetiţă paralitică, că avea putere mare în rugăciune şi că era căutat de multă lume care venea la Peştera Ialomicioarei să-şi vindece bolile şi să-şi astâmpere necazurile. Părintele Paul Sumedrea era mândru că Ieromonahul Antonie s-a născut şi a crescut pe Cheie, dar mai ales se mândrea că Antonie a fost - împreună cu toată familia Muntenilor - fin al înaintaşilor Sumedreşti. Părintele Ioan Enescu - văr de-al doilea cu părintele Paul - era fi el mândru că Sfinţitul Părinte Antonie Munteanu a fost în tinereţe cioban la preotul Isaia Enescu - bunicul său. Părintele Ioan spunea ca aşa l-a cunoscut pe Părintele Antonie, întrucât, prin anii 1940-1950, pustnicul mai venea din când în când pe la stâna lor, în munţii Colţii, şi îl auzea pe bătrânul preot Isaia vorbind cu pustnicul căruia îi zicea „fine părinte", iar la plecare îi vedea cum se îmbrăţişau şi se binecuvântau. Apoi vedea cum traista pustnicului, cu legumă, era dusă de câte unul din ciobani până la chilia din gura peşterii, care nu era departe de stână decât ca la o jumătate de ceas de mers. Părintele Ioan îşi aducea aminte că între ciobani se vorbea, ca într-o legendă, despre cuviosul Antonie, cum că în tinereţe când era cioban în Colţii - păzea cârdul de cârlani, şi că tânărul cioban avea un Har şi o putere sfântă, care făcea ca berbecuţii păziţi de el să crească într-un an cât creşteau la alţi ciobani în doi ani. Miorilor li se răsuceau coarnele, într-o vară, de două ori, şi nu o dată, cum ar fi fost normal. Antonie avea trupul şubred, era înalt şi subţire, dar avea puterea lui Ghedeon şi a lui Samson din Vechiul Testament, putând să facă faţă singur unei cete de tâlhari. Se spunea că într-o toamnă târzie, prin 1915, Aron Munteanu, după numele lui de botez, însoţit de un copil, au coborât, in transhumanţă, cu un cârd de oi, dinspre munţi în Câmpia Bărăganului. Undeva pe la Mizil, într-o noapte, au fost atacaţi de douăzeci de tâlhari, iar tânărul cioban le-a dat o lecţie pe care au ţinut-o minte toată viaţa lor. Atunci au putut să vadă tâlharii ce înseamnă să îl ai pe Dumnezeu. Da, acolo în munţi, spuneau preoţii şi mesenii mei de la pomenirea lui Vasile, a cunoscut Aron Munteanu viaţa pustnicilor de la Peşteră şi acolo a deprins dragostea de Dumnezeu. Tot acolo s-a logodit cu mireasa pustiei, prefăcându-se în Ieromonahul Antonie, cetăţean al Raiului, care acum era subiect al sfintelor noastre discuţii. În urechile mele au intrat toate cele rostite de meseni. Urechile mele pricepeau taina cuvintelor lor şi simţeau adierea Duhului Sfânt, pentru că aveam deja doi ani, cu experienţă, de când adunam Sfinţi în biserica din Moeciu de Jos. Ştiam modul în care ei se propun evlaviei mele, iar tot ce se petrecea aici era ca după un anumit tipic. Vedeam cum Duhul Sfânt le dădea lor glas şi cuvinte ca să grăiască, iar mie îmi dădea bucuria de a asculta şi puterea de a pătrunde în adâncul lucrării dumnezeieşti. Informaţiile despre pustnic veneau val după val, ca şi când cineva stătea în spatele vorbitorilor şi îi îndemna să mai spună ceva, mai adânc şi tot mai adânc, iar mie îmi dădea bucuria de a asculta şi puterea de a pricepe taina cuvintelor lor.
La un moment dat unul dintre meseni, ca şi când ar fi prins curaj, s-a ridicat puţin şi a zis: păi cum, părinte, când l-am dezgropat era întreg, avea şi pielea pe el!!! Curiozitatea mea a devenit maximă la auzirea acestor cuvinte, şi am început să pun întrebări: cum, când, unde s-a întâmplat, şi cine a participat, şi cine a mai văzut, şi ce au făcut? Aşa am aflat că la vreo douăzeci de ani de la moarte, cu prilejul unui parastas, Ieromonahul Antonie a fost dezgropat şi a fost găsit întreg şi neputrezit, iar apoi a fost îngropat la loc, punându-se pământ peste el. Unul din cei prezenţi chiar a spus că a participat personal la dezgropare şi că, stând lângă groapa deschisă şi văzând trupul nestricat, a îngenuncheat, s-a aplecat şi l-a ciupit pe pustnic de mână. Totul era foarte minunat. Am fost contrariat şi mi-am exprimat tristeţea că acei oameni, în simplitatea lor, nu au înţeles ce valoare sfântă au în faţa ochilor şi că au avut nesăbuinţa să pună pământ peste Sfintele Moaşte, pecetluind din nou mormântul. În contextul discuţiei respective, părintele Paul Sumedrea a mărturisit că dânsul, în calitate de paroh la Parohia Cheia - satul natal al Ieromonahului Antonie -, a dorit să-l deshumeze şi să-l aducă la biserica din Cheia, fie în cimitir, fie în biserică, pentru ca enoriaşii săi iubitori de Sfinţi să se poată închina Sfintelor Moaşte. Fiind în timpul regimului comunist, era nevoie de aprobări speciale şi de ajutor politic pentru a face asemenea acţiuni religioase şi pentru a duce planul la bun sfârşit; părintele a uneltit cu un activist de partid cu numele Nenciu, şi el născut tot în satul Cheia, care s-a oferit să-l ajute, dar Cuviosul a refuzat să vină, producând chiar supărare. Nenciu a murit cam la trei luni după înţelegerea cu părintele, şi astfel totul a rămas doar în plan de perspectivă. Vorbăreţii meseni au descris în amănunt şi cum arăta Părintele Antonie la deshumare, şi cum arăta mormântul, şi unde era mormântul, lăsând să se înţeleagă că ei cunosc adevărul din participare directă, şi nu din auzite. Aşa am înţeles că deshumarea din 1980 ar fi fost prilejuită de oficierea unui parastas pentru Ieromonah, pe care l-au făcut nepoţii Părintelui, copii ai fraţilor săi. M-am bucurat să constat că în viaţă mai sunt două nepoate, Ileana Cojenelu şi Ana Pârvu - fiice ale unuia dintre fraţii Cuviosului Părinte, care, împreună cu bărbaţii lor şi cu copiii lor, adesea urcau în Bucegi la Peşteră şi aprindeau lumânări la mormântul lui, care se aria într-o grădiniţă „sub stâncă", din jos de bisericuţă - şi am sperat în ajutorul lor. Tot ce am auzit a intrat în inima mea. Am înţeles pe loc că Ieromonahul Antonie vrea ca eu să fac ceva pentru el şi, luându-mi în serios postura de protopop, am poruncit celor doi preoţi, dar şi celorlalţi meseni, ca în timp de o săptămână să scrie, cu mâna lor, tot ce au spus la masă şi să semneze, pentru că eu doresc să fac un dosar cu mărturii despre sfinţenia Părintelui, pe care să-l înaintez autorităţii bisericeşti pentru studiere, şi dacă îl găseşte vrednic, pentru canonizare. I-am rugat pe cei prezenţi sa-mi indice şi alte persoane care cred ei că ar putea să-mi dea noi informaţii despre sfinţenia Părintelui, să-mi dea declaraţii scrise şi eventual, dacă au, să-mi dea fotografii sau obiecte care au aparţinut Părintelui. În acea scară de 8 septembrie - seară de duminică -, am hotărât ca joi, în 12 septembrie, să urc în munte, să caut mormântul Cuviosului Părinte şi eventual să adun noi mărturii de la faţa locului şi de la călugării care vieţuiesc acum la Mănăstirea Peştera Ialomiţei. Din acea seară, căutarea Părintelui Antonie a constituit preocuparea mea cea mai importantă. Ţinta preocupărilor mele a devenit găsirea mormântului, scoaterea trupului nestricat şi propunerea Pustnicului pentru canonizare. De la prima întâlnire cu el, cunoscându-l şi primindu-l prin auzire - pentru inima mea Cuviosul Antonie a devenit un Sfânt foarte important care avea o lucrare specială pentru Sfânta Biserică, pe care dorea să o împlinească prin mine. În acea seară de septembrie, am aflat şi faptul că în popor circula o legendă referitoare la deshumarea din anii '80, care spune ca bărbaţii din Cheia, ce au participat la deshumare, îndemnaţi de părintele Paul Sumedrea, ar fi dorit să-l aducă în Cheia, împachetat într-o pătură şi legat pe şaua unui cal, dar nu au reuşit, deoarece calul ar fi refuzat să meargă. L-am întrebat pe părintele Paul dacă relatarea este adevărată, iar dânsul a negat. Eu
însă am înţeles că părintele ascunde anumite adevăruri legate de Părintele Antonie tocmai pentru faptul că s-a implicat în aducerea lui, fără finalitate, dorind cu ardoare să îl aibă în biserica în care dânsul slujeşte. Sigur că am făcut rugăciunea de mulţumire după acea masă de seară şi, binecuvântând, am rugat pe Dumnezeu să înmulţească rămăşiţele - rostind binecuvântarea specifică Sfântului Munte-, iar apoi am cântat „Veşnică pomenire" pentru Vasile care, prin moartea lui, s-a făcut pricină a întâlnirii noastre, în acel loc, în care am aflat cum Dumnezeu îşi alege Sfinţii dintre noi, păcătoşii smeriţi.
Încep ispitele, dar ne bucură minunile Noaptea care a urmat acelei seri frumoase de 8 septembrie a fost mângâiată de gândul că peste doar câteva zile voi poposi lângă mormântul Cuviosului Antonie din Bucegi. Întors acasă, am povestit casnicilor mei cele întâmplate şi împreună ne-am mirat de cele aflate, dar mai ales de faptul că oamenii aceia au avut atâta nepricepere încât să îngroape în pământ Sfintele Moaşte, fără să aibă nici cel puţin tresărirea conştiinţei că au făcut un lucru rău. Din acea seară am intrat pe un drum fără întoarcere. Pornisem începutul unui proces de canonizare. Treaba era foarte importantă pentru inima mea. Ne aflam în perioada de înainteprăznuire a înălţării Sfintei Cruci şi, după rânduială, noi, preoţii trebuia să ducem Sfânta Cruce la casele credincioşilor. Fiind bolnav de diabet şi având picioarele umflate, am hotărât să trimit, în această lucrare, în locul meu, un preot mai tânăr. Astfel mi-a rămas timp pentru activitatea administrativă la biroul protopopesc din Râşnov, dar şi să călătoresc în Bucegi pentru căutarea mormântului Cuviosului Ieromonah. Luni dimineaţa am constatat că a apărut o problemă care avea rolul de a mă împiedica să ajung joi în Bucegi. Maşina mea trebuia dusă de urgenţă în service! Ce se întâmplase? Peste noapte o pisică a fost alergată de un câine prin curtea noastră. Pentru a se adăposti, pisica a sărit pe capota maşinii mele şi de acolo pe plafoniera maşinii, tar câinele a sărit şi el după ea. Câinele a alunecat pe maşină şi, în dorinţa lui insistentă de a ajunge la pisică, mi-a zgâriat foarte rău vopseaua de pe capotă şi de pe aripile din faţă. Câinele ciobănesc purta la gât şi o zgardă cu cuie mari şi ascuţite, care au contribuit şi ele la dezastru. Aşa, am rămas fară posibilitatea de a merge în Bucegi, fiind nevoit să-mi duc maşina la reparat. Marţi am fost vizitat la protoierie de părintele Mihai Constantin de la Parohia Colonia 1 Mai, care, asemenea tuturor preoţilor apropiaţi mie, ştia că sunt preocupat cu evlavie de Sfinţi şi de adunarea de Sfinte Moaşte în biserica mea parohială. Părintele m-a văzut îngrijorat si supărat şi m-a întrebat despre starea mea. I-am spus că am aflat despre existenţa unui Cuvios Ieromonah în Bucegi, despre care inima mea spune că este un mare Sfânt, şi că am promis că voi merge în căutarea lui joi, dar că nu mai pot merge pentru că am fost nevoit să-mi duc maşina la reparat. Plin de dragoste şi preocupat să mă ajute, părintele Mihai s-a oferit să mă duca el în Bucegi. Chiar a fost dispus să asculte povestea despre Cuviosul Antonie pe care o auzisem şi eu duminică seara. Părintele Constantin Mihai, păstorind cea mai mică parohie din protoicria Bran-Zărneşti, avea nevoie doar de o zi pentru a merge cu Sfânta Cruce şi, ca atare, era liber. Fiind într-o parohie atât de săracă, părintele nici nu avea maşina lui. Deoarece este iubit de prieteni, primeşte de la ei pentru câte o lună-două, cu împrumut, maşinile lor. Acum părintele folosea o maşină foarte frumoasă, o limuzină A6 de culoare neagră, şi aşa propunerea apărută m-a împins să glumesc pe seama necazului meu, dar şi pe seama Cuviosului Antonie, spunând că diavolul mi-a zgâriat maşina dorind să mă împiedice să ajung în munte, dar Sfântul făcător de minuni mi-a trimis maşină cu şofer: maşina limuzină cu şoferul preot. Aşa, joi de dimineaţă am plecat în Bucegi cu părintele Constantin Mihai. Părintele Ioan Enescu - dornic să vadă locurile pe unde a petrecut verile frumoase ale copilăriei - s-a oferit să meargă şi el cu noi, iar Maria, cu aparatul de fotografiat, nu putea să lipsească din echipă.
La ora 12 fix am ajuns la mănăstire. Pentru a înţelege iconomia lucrurilor, trebuie să ştim că pe vremea pustniciei Părintelui Antonie, acolo, în mijlocul Bucegilor, erau două mici aşezăminte monahale. Un aşezământ era pe partea dreaptă a Ialomiţei, în gura peşterii, cu vieţuitori pustnici brăneni, numit „Schitul Peştera Ialomicioarei" şi un altul pe partea stângă a Ialomiţei, unde vieţuiau călugări regăţeni, numit „Schitul Cocora". Distanţa între cele două aşezăminte monahale era de aproximativ 300 de metri. Acum, aşezămintele sunt reunite sub o singură stăreţie cu numele „Mănăstirea Peştera Ialomiţei" care este sub ascultarea Sfintei Arhiepiscopii a Târgoviştei, păstorită de vrednicul Mitropolit Nifon. Noi acum am ajuns la Cocora, unde este stăreţia, cu dorinţa de a-l întâlni pe părintele stareţ de la care trebuia să luăm date noi şi îndrumare pentru găsirea mormântului Părintelui Ieromonah Antonie Munteanu, dar - înainte de toate - trebuia să-l cunoaştem. În prezent, la Cocora sunt două biserici. O biserică veche construită în 1901 - care se află la aproximativ şapte metri de noua stăreţie, în care se slujeşte doar la hram - şi o altă biserică nouă - folosită de călugări pentru programul liturgic al mănăstirii, construită în ultimii 25 de ani, după Revoluţia din 1989. Sigur că îndată am văzut cea mai frumoasă clădire şi am considerat că acolo este stăreţia. Am coborât din maşină şi toţi patru ne-am îndreptat spre acea clădire în faţa căreia era un călugăr. Cuviosul părinte s-a recomandat ca fiind ierodiaconul Veniamin Tălmaciu. Noi i-am spus cine suntem şi ce dorim, dar că mai întâi vrem să-l întâlnim pe părintele stareţ. Cu bunăvoinţă, cuviosul părinte ne-a spus că trebuie să mai aşteptăm puţin, întrucât părintele stareţ este pe şantier în apropiere, şi ne-a invitat să intrăm în stăreţie. Cineva tainic mi-a spus că ar fi bine să intrăm pentru rugăciune în bisericuţa veche care era foarte apropiată de stăreţie, şi îndată am cerut binecuvântare pentru această lucrare. Cu toţii am intrat în bisericuţă, şi eu am început să rostesc cu voce tare rugăciunile începătoare, iar apoi troparele de umilinţă, înaintând încet prin naos dinspre uşă spre Sfântul Altar. Părintele Ioan Enescu a intrat şi el antifonic în rugăciune rostind alternativ cu mine rugăciunile rânduite. Ochii mei căutau icoana hramului deoarece aşa a crezut inima mea şi aşa a înţeles şi mintea mea, că Părintele Antonie a vieţuit cu siguranţa sub oblăduirea Maicii Domnului -, pentru că urechile mele au auzit despre el în ziua prăznuirii Naşterii Maicii Domnului. Îndată am văzut că pe un tetrapod, aproape de Sfântul Altar, este pusă icoana-epitaf „Adormirea Maicii Domnului”, şi m-am bucurat că judecăţile mele au fost bune. Abia mai apoi am aflat că în bisericuţă se slujise Sf. Liturghie în 15 august -în ziua prăznuirii hramului, şi de aceea rămăsese acolo Sfânta Icoană. M-am închinat acelei Icoane, şi apoi m-am îndreptat spre Icoana Mântuitorului lisus Hristos - de pe catapeteasmă - rostind rugăciunea cuvenită: „Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor..." Ochii mei erau aţintiţi pe chipul de pe icoană. Hristos Domnul avea un chip foarte frumos! Deodată am văzut că în barba Mântuitorului se adună, mişcând sclipitor, broboane de mir. Eram uluit şi fericit. Doream să-i fac părtaşi bucuriei mele şi pe ceilalţi, dar mă temeam că dacă încetez rugăciunea, pentru a vorbi cu ei, va înceta şi minunea. De aceea, în timp ce buzele mele rosteau în continuare rugăciunea, mâna stângă arăia cu degetul locul minunii din barba Mântuitorului, iar mâna dreaptă chema prin gesturi pe ceilalţi să se apropie ca să vadă. Ei nu înţelegeau gesturile mele şi au rămas impasibili, iar eu am fost nevoit să mă opresc din rugăciune şi cu glas ridicat să le poruncesc să se apropie ca să vadă minunea. Maria, fetiţa mea, a fotografiat chipul Mântuitorului din vreo douăzeci de poziţii, iar preoţii s-au închinat. Totul era tulburător de frumos! În urma noastră a intrat în bisericuţă părintele Veniamin care, apropiindu-se, a observat că mirul nu izvorăşte din barbă cum spuneam eu ci se scurge din ochiul drept al Sfântului Chip, şi ne-a arătat şi nouă. Chiar a pus degetul pe traiectoria mirului. Însoţitorii mei s-au îngrijorat de această minune interpretând că nu e un semn bun, întrucât a plâns Fiul lui Dumnezeu. Eu i-am liniştit şi le-am spus că Domnul ne-a dat un semn care ne arată că suntem pe o cale bună şi sigură şi că ceea ce facem, facem cu binecuvântarea Sa dumnezeiască.
Părintele Veniamin nu a putut să ne spună mai nimic despre Cuviosul Antonie, deoarece nu era venit în Bucegi de multă vreme. Întotdeauna acolo obştea era foarte mică - formată cam din trei, patru vieţuitori, care nu stăteau prea mult în obşte pentru că viaţa în munte e foarte aspră - şi de aceea nici nu s-a transmis din generaţie în generaţie o istorie a acestor locuri în care au vieţuit Sfinţii Pustnici ai neamului nostru. A putut totuşi să ne spună că viaţa monahală în gura peşterii este datata din 1504, din timpul domnitorului Mihnea cel Rău, dar ca începuturile ei se pierd în neguri de vremi, Ne-a spus şi că nu există un cimitir organizat al vieţuitorilor din munţi, însă că în mare se cam ştie pe unde sunt îngropaţi cei morţi în ultimii 50-60 de ani. Despre Părintele Antonie ne-a putut spune că se ştie că a fost ultimul pustnic care a trăit în gura peşterii şi că imediat după moartea lui, în 1961, bisericuţa şi chiliile de acolo au ars în întregime, iar ca mărturie a acestei întâmplări stă funinginile de pe peretele abrupt al muntelui de deasupra peşterii. Cuviosul ierodiacon Veniamin ne-a îndrumat să coborâm de la stăreţie spre apa Ialomiţei, să trecem dincolo de apă, şi imediat vom vedea în faţa noastră o Cruce de marmură singură sub un brad falnic: acolo îl găsim, la odihnă, pe Părintele Antonie. Nea spus că din când în când mai trec oameni, în special brăneni, care pun lumânări la acel mormânt, şi că unii chiar spun că în fotografia de pe Cruce s-ar vedea un înger alb lângă urechea dreapta a Părintelui, dar că el nu a dat niciodată importanţă acestor afirmaţii nefiind superstiţios. Ne-am propus să ne întoarcem repede la stăreţie -în ideea că va veni şi părintele stareţ ca să îl cunoaştem — şi să vedem dacă dânsul ne poate spune ceva în plus despre Părintele nosrru, şi să lăsăm şi neînsemnatele daruri pe care le-am adus pentru vieţuitorii mănăstirii din inima Bucegilor. Am coborât pe poteca cu trepte rânduite frumos pe lângă balustrada atât de folositoare şi, numaidecât, în faţa mea s-a deschis o privelişte tulburător de frumoasă. Peisajul era învăluit de simfonia interpretată de apa spumoasă a Ialomiţei care trecea prin doua cascade şi de freamătul brazilor mişcaţi de vântul strecurat printre cheile Ialomiţei. În dreapta, în faţă, sus se vedea gura peşterii, dincolo de apa Ialomiţei. în dreapta, imediat pe după abruptul muntelui, se vedea stânca legendară sub care se spunea - la masa de pomenire a lui Vasile de pe Cheie - că ar fi fost înmormântat Cuviosul nostru, iar în faţă peste apă, puţin spre stânga, într-o grădiniţă frumoasă sub trei brazi falnici, se vedea crucea din marmură de Carara care străjuia mormântul Pustnicului Ieromonah Antonie - brăneanul nostru! Am fost uimit să constat că mormântul Părintelui Antonie nu e sub stâncă, aşa cum am auzit duminică seara pe Cheie. Ba mai mult, uimirea mea a fost completată de cea a părintelui Ioan Enescu, care îşi amintea şi el că, pe vremea tinereţelor sale, când venea la schit cu prilejul hramurilor - care se ţineau cu serbări câmpeneşti prilejuite de măsuratul laptelui la Sâmpetru -, mormântul vestitului duhovnic nu era acolo unde îl vedeam noi acum. Nu ştiu de ce, dar îndată inima mea s-a încăpăţânat să creadă că părintele Antonie e înmormântat unde era crucea. Totuşi ne-am apropiat cu sfială de acel loc şi ne-am închinat cu mare evlavie rostind rugăciunea ,.Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul...", pomenind cu repetiţie numele Cuviosului nostru drag. M-am uitat la fotografia de pe cruce şi am văzut şi eu acea pată albă din părul Părintelui care semăna cu un înger cu aripile deschise. Maria a făcut fotografii. M-am bucurat enorm, însă m-am şi mirat când am văzut că s-a păstrat timp de 52 de ani crucea de lemn originală, prima pe care a avut-o Părintele la căpătâi. Crucea era legată cu o sârmă de bradul falnic care străjuia mormântul. Lângă ea era şi o cruce din fier legată de brad tot cu o sârmă, iar la un metru în faţa lor era crucea de marmură cu fundaţie de beton. Pe toate scria numele Părintelui Antonie. pe crucea de lemn scria: N. 1 .X. 1888. Ieromonahul Antonie Munteanu, vieţuitor în această mănăstire timp de 41 de ani. D. 1.II. 1961. Pe crucea de fier scria: Aici odihneşte robul lui Dumnezeu Ieromonahul Anton Munteanu. Ridicată de nepoţii Ana şi Gheorghe Pârvu; iar pe crucea de marmură scria: Aici odihneşte întru Domnul Ieromonahul Antonie Munteanu. 1 Oct. 1888 - 1 Feb. 1961. Cu închinare tuturor pustnicilor din Carpaţi.
Am citit, le-am comparat, le-am admirat şi am spus: Părintele nu e aici! Ce e interesant este faptul că aici e un mormânt gol sau un mormânt al altcuiva care are trei cruci ale Părintelui Antonie, iar dincolo de apă, sub stâncă, unde este cu adevărat trupul lui în pământ, cu siguranţă nu e nicio cruce. Avem de-a face cu un mare Sfânt! Un Sfânt smerit, dar foarte inteligent! Simţeam că Sfântul se ascunde pentru a ne provoca la căutare. Am dorit ca din crucea de lemn să iau o aşchie pe care să o pun în biserica din Moeciu alături de alte relicve sfinte pe care le am acolo, şi i-am rugat pe cei trei însoţitori ai mei sa rupă o bucăţică din ea. Ei s-au străduit cu bunăvoinţă să-mi împlinească cererea, dar nu au putut, şi atunci a trebuit să mi apropii cu de bradul falnic şi să desprind din trupul vertical al Crucii, din partea de sus, o aşchie care avea un miros special ca mirosul lemnului de chiparos. Cu gândul ca va trebui să aducem câţiva martori ai deshumării din anul 1980-caresă identifice locul odihnei Cuviosului—, miraţi de neaşteptata încurcătură, am plecat de la mormânt. Eu am trecut peste apă şi am mers în poieniţa de „sub stâncă", unde inima mea a crezut că e înmormântat Părintele, iar însoţitorii mei au urcat încet la gura peşterii unde s-au închinat în bisericuţa nouă, construită după 1989, pe locul fostei biserici şi a chiliilor care au ars în aprilie 1961. După aproximativ o oră, ne-am reîntâlnit şi ne-am întors la stăreţie unde părintele stareţ ne aştepta cu mâncare caldă ca pe nişte oaspeţi speciali, dar şi foarte misterioşi, aşa cum ne descrisese cuviosul ierodiacon Veniamin Tălmaciu. Între timp, părintele Ierodiacon Veniamin i-a povestit părintelui stareţ despre noi şi i-a relatat şi despre minunea petrecută la Sfânta Icoană împărătească cu Chipul Mântuitorului lisus Hristos. Părintele stareţ ne-a întâmpinat şi s-a prezentat spunându-ne că numele lui este Calinic Dandu. Eu i-am spus numele şi dregătoria mea, prezentându-i apoi şi pe însoţitorii mei. Bucuria părintelui stareţ a fost mare, deoarece chiar îşi dorea să-l cunoască pe părintele Ioan Enescu, despre care ştia că stăpâneşte muntele Colţii pe care se află şi Peştera Ialomiţei. Îndată după ce ne-am cunoscut, părintele stareţ, însoţit de părintele Mihai Constantin, a intrat în bisericuţa veche a mănăstirii unde a văzut şi el mirul adunat în barba Mântuitorului, iar apoi cu toţii ne-am aşezat la masă în stăreţie. Cuviosul stareţ ne-a spus că în mănăstire s-a păstrat o legendă referitoare la Părintele Antonie, care spune că, înainte de moarte a profeţit că va arde schitul şi chiliile, fapt care s-a şi petrecut la trei luni după moartea lui. De asemenea, părintele stareţ ne-a spus că dânsul este cel care a stropit cu agheasmă, fiind doar ierodiacon, crucea din fier care a fost ridicată în locul celei de lemn, în anul 1998, şi că ştie că rudeniile Părintelui Antonie după anul 2010 (aproximativ în 2011) au ridicat crucea de marmură. În discuţiile care s-au purtat atunci în stăreţie, s-a spus că Părintele Antonie a fost ultimul pustnic care a vieţuit la Peşteră şi că, după el, monahii celor două schituri s-au reunit într-o singută obşte la Cocora. Rugăciunea a încetat în gura peşterii în timpul prigoanei comuniste şi a reînceput abia după revoluţie când s-a reconstruit biserica, dar fară chilii, pentru locuirea călugărilor. Cu voce scăzută, ca într-o conspiraţie sau ca şi când ar fi auziţi, atât părintele stareţ, cât şi părintele Ioan Enescu au spus că în 1961, în aprilie, muncitorii care lucrau la o exploataţie forestieră în Valea Ialomiţei au dat foc acareturilor călugăreşti pentru a stârpi din gura peşterii viaţa monahală, întrucât peştera trebuia să intre în circuit turistic secular. Ne-am despărţit de călugări, îmbrăţişându-l atât pe Veniamin, cât şi pe Calinic, cu promisiunea că vom reveni în curând pentru a aduce de la Moeciu de Jos părticele din Sfinţi, pentru a cerceta mai bine cele despre Părintele Antonie şi, eventual, pentru a pregăti o deshumare a Cuviosului. I-am spus părintelui stareţ că deja am început să adun mărturii scrise de la cei care l-au cunoscut pe Părintele Antonie şi care i-au cunoscut sfinţenia vieţii, şi că doresc să formez un dosar pentru canonizarea lui pe care o să îl trimitem Părintelui Mitropolit Nifon.
Astfel, plecam din Bucegi cu aparatul de fotografiat plin de daruri: chipul înlăcrimat al Mântuitorului şi crucile de la mormântul Sfântului, ca o pradă furată din Rai. Pe drumul de întoarcere, am insistat în discuţiile cu părintele Ioan Enescu asupra unor amănunte legate de părintele Antonie. Aşa am aflat că din botez a avut numele Aron şi că vatra părinteasca, bătătura casei în care sa născut, este chiar locul pe care Olga şi-a construit casa în satul Cheia. Aşa am aflat că duminică seara - în ziua Naşterii Maicii Domnului —, când la masă se vorbea despre Antonie Ieromonahul, ne aflam chiar pe vatra lui părintească, dar, cum se zice la Scripturi, „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-l cunoască". Vorbeam de urs fiind în vizuina ursului! Minunat!
Adunarea mărturiilor Ne-am întors acasă. Fiecare zi am dedicat-o cu hărnicie Părintelui Cuvios Antonie. Am început să vorbesc despre el peste tot. Mă comportam ca un om fară minte, ca şi când gura grăia fară raţiune. În mod special le-am vorbit oamenilor în biserică la slujba Trisaghionului de marţi seara. Le-am arătat şi le-am dat să miroase bucăţica de lemn din Crucea Sfinţitului Cuvios. Am început să dau telefoane la oameni, rugându-i să mă primească să stau de vorbă cu ei. Unii mă trimiteau la alţii, iar aceia mă trimiteau mai departe. Mărturiile au început să se adune. Aşa am aflat de la Constantin Munteanu - al cărui tată a fost nepot direct al Pustnicului că ar fi existat chiar o carte scrisă de Cuviosul Părinte şi că ar fi bine dacă am găsi un exemplar din ea. Rodica Munteanu - profesoară de sport -, al cărei tată a fost şi el nepot al Părintelui, mi-a dat, pe lângă o declaraţie scrisă, şi o fotografie cu Părintele în gura peşterii, înconjurat de pelerini. Bătrâna Ileana Cojenelu, nepoată directă a Părintelui, mi-a dat şi ea o fotografic în care Părintele e între ceilalţi trei călugări care formau obştea monahală prin 1950. Chiar mi-a arătat chipul unuia dintre călugări, spunându-mi că e Părintele Mihail, egumenul mănăstirii, prieten al lui Antonie. Am găsit oameni care mi-au vorbit despre viaţa aspră, viaţă de post şi rugăciune, pe care o trăia Părintele. Cuviosul duhovnic era cunoscut ca fiind un om plin de iubire, care, când primea pe cineva în chilia lui smerita, în care avea doar o scândură lată şi un ţol de lână, îl culca pe străin pe scândură, iar el dormea jos, pe piatră, lângă un pârâiaş care curgea din peşteră către apa Ialomiţei trecând prin chilia lui. De la părintele Ioan Enescu am aflat că, într-o toamnă, cineva a furat cazanele de cupru în care închegau şi fierbeau urda ciobanii unei stâni din apropiere, şi ca toţi i-au bănuit de furt pe călugării de la Peşteră, care au fost bătuţi cu ciomegele de ciobani. Călugării nu au răspuns agresiunii răbdând cu smerenie loviturile lor, dar au plecat genunchii în rugăciune şi Dumnezeu a rânduit să se descopere făptaşii - trei fraţi tineri din zona Branului, care au murit unul după altul într-o perioadă de doar trei luni. Toţi au înţeles atunci ce putere aveau rugăciunile şi smerenia pustnicilor din Bucegi. Foarte important a fost să stau aproape de bătrânul Gheorghe Pârvu, cunoscut în comunitatea din Cheia cu numele „Hornaru", care peste cincizeci de ani a ostenit pe lângă preot la biserica satului îngrijind Sfântul Altar. El este căsătorit cu Ana Munteanu, fiica unuia dintre fraţii Cuviosului. EI a fost prezent la pomenirile Părintelui Antonie, el a fost prezent la deshumare în 1980 şi el a făcut crucea de fier care a înlocuit-o pe cea de lemn. Bătrânul hornar, om evlavios şi cu frică de Dumnezeu, l-a cunoscut personal pe Cuviosul Părinte, căruia în familie îi spuneau „Părintele Anton" şi îl îndrăgeau foarte mult. Cu el am convenit să urcăm împreună în munte, să ne arate unde a fost mormântul. Am constatat că toţi cei cărora le-am povestit despre călătoria mea în munte erau foarte miraţi că mormântul nu este „sub stâncă". Niciunul nu a putut să găsească un motiv pentru care cineva să fi mutat trupul neputrezit al Părintelui dintr-un loc în altul. Un alt om care ar fi putut să ne arate locul înhumării iniţiale era părintele Paul Sumedrea, care a mărturisit că adesea urca în munte la Schitul Cocora unde stătea de pe o zi pe alta şi că de fiecare dată trecea pe la
mormântul finului străbunilor săi să aprindă o lumânare. El ne-a spus că îşi aduce aminte cum în faţa crucii de lemn era un ulcior de lut ciuruit ca o căţuie, în care punea în picioare lumânările jertfite pentru Antonie. Doamna Rodica Munteanu, cu bunăvoinţă, m-a îndrumat către doi preoţi tineri care puteau să-mi dea date suplimentare, întrucât cu câţiva ani în urmă şi ei s-au preocupat de întocmirea unui sinaxar al Părintelui Antonie. Cei doi preoţi - Tâlvăr Lucian, paroh la parohia Ohaba din protoieria Făgăraş, şi Costin Butnar, paroh la parohia Teliu din protoieria Săcele - sunt căsătoriţi cu fiicele fratelui doamnei Rodica Munteanu, al cărei tată a fost nepot de frate al Cuviosului Părinte - preotesele Sarah şi Alice Munteanu, strănepoate ale Sfinţitului duhovnic. Sigur că am apelat şi la cei doi preoţi, iar părintele Tâlvăr Lucian mi-a dat o carte numită „Puterea dragostei", scrisă de părintele Teofil Braşoveanu, care l-a şi cunoscut pe Cuviosul Antonie -, iar in cartea respectivă este un capitol scris chiar de el în calitate de nepot care a cercetat între rudenii viaţa sfântă a Cuviosului Părinte. Aici părinrele Lucian a consemnat că Părintele Antonie a fost fiul lui Aron şi Maria Munteanu din satul Cheia, judeţul Braşov, şi că a fost al patrulea copil din cei cinci, fiind botezat cu numele Aron, binecuvântatul nume al primului arhiereu al lui Israel, al cărui toiag odrăslit s-a păstrat în Chivotul Legii. Cercetările şi mărturia părintelui Tâlvăr Lucian mi-au fost folositoare şi m-au încurajat în lucrarea de căutare a Sfinţitului Cuvios, întrucât mi-au întărit încrederea în glasul inimii mele care îmi spunea cu convingere neclintită ca avem de-a face cu un mare Sfânt. De aceea, în continuare, doresc să redau în fascimil paginile scrise, ca un sinaxar, în cartea „Puterea dragostei", deoarece căutările acestor nepoţi îndepărtaţi, la a patra generaţie, nu pot fi socotite decât ca rod al dragostei lucrătoare faţă de omul lui Dumnezeu, înaintaş al lor.
Apar ispitele - mai mari decât cele dintâi Căutarea mea insistentă a stârnit curiozitatea rudeniilor Părintelui. Mai întâi s-au întrebat „ce interes are şi acesta?", iar apoi a apărut ezitarea şi reticenţa faţă de mine. Au mers până acolo încât s-au vorbit între ei să mă izoleze şi să mă împiedice să-l mai caut pe Cuvios. Au început să mă suspecteze de interese ascunse. Au interpretat că am gânduri de mărire. Apoi au zvonit că vreau să-l iau pe Sfânt de la Peştera Ialomiţei şi să-l aduc la Moeciu în biserică, unde ulterior voi organiza pelerinaje şi voi câştiga bani. Toate acestea le auzeam vorbindu-se mai pe faţă, mai în şoaptă, dar ajungeau la urechile mele într-un mod care mi descuraja. Nu îmi venea să cred că am putut intra într-o încurcătură. Interesant a fost faptul că aceste piedici îmi întăreau convingerea că am de-a face cu un mare Sfânt şi că diavolul vrea să-mi pună piedici în căutarea lui. M-am rugat mult. Am cerut ajutorul celor optzeci de Sfinţi pe care îi aveam în biserică. Am căutat cu nădejde la Maica Domnului, dar l-am rugat şi pe Cuviosul Ieromonah Antonie să îmi dea putere mai ales să am darul de a cerne duhurile. Trebuia să am harisma de a înţelege de unde vin gândurile şi ispitele, ce e de la Dumnezeu şi ce e de la cel rău. M-am rugat să pot înmulţi iubirea faţă de cei care mă împiedicau. Cu cerbicie am mers înainte! În ziua de 19 Septembrie - ziua de naştere a mamei mele -, am avut lansarea cărţii „Poteci de lumină" la Braşov, la salonul de artă „Kron Art". Trebuia să îmi onorez oaspeţii şi să le fac un dar simbolic. M-am gândit că aş putea să împart fiecărui participant la lansare câte o icoană-„carte poştală" cu chipul înlăcrimat al Mântuitorului de la Mănăstirea Peştera Ialomiţei. M-a bucurat gândul, mai ales că îmi oferea prilejul şi să vorbesc celor prezenţi despre Părintele Antonie. Era un prilej pentru începutul propovăduirii Sfinţilor din Bucegi. Aşa am comandat la un atelier din Râşnov, în care se executau imprimări, 200 de icoane pe hârtie foto şi două icoane mai mari imprimate pe mahon cu folie de aluminiu cu chipul minunat al Mântuitorului fotografiat de Maria. Am constatat că aparatele au refuzat să imprime fotografia pe cele 200 de icoane pe hârtie, dar au acceptat să o imprime pe mahon cu folie de aluminiu, lucru care mi s-a părut cu totul ciudat. Am interpretat că încă nu era vremea să vorbesc public despre Sfânt, şi m-am smerit...
În 21 septembrie, câţiva apropiaţi ai mei — mobilizaţi de curioasele mele povestiri legate de duhovnicul din Bucegi - s-au hotărât să urce împreună la mănăstire. Maria a jucat rolul de fotograf şi de ghid, deoarece ea fusese împreună cu mine şi în 12 septembrie şi cunoştea deja rânduielile şi locurile de acolo. A mers şi Andrei, fiul meu, şi împreună cu ei Prof. Cristina Chiţonu, Ionela şi Cristina Pichilă, Prof. Dan Stoia şi Dr. Rodica Stoia. Au dus ceva alimente la stăreţie, au lăsat un pomelnic şi au cercetat mormântul Părintelui Antonie, iar apoi au vizitat peştera. Îngenunchind la mormânt, au simţit că pământul era cald, fapt care le-a dat încredinţarea că „Sfântul" este acolo, dar constatarea lor pentru mine a adâncit deruta, deoarece eu mă încăpăţânam să cred că părintele nu e acolo şi că acel mormânt e înşelător şi e rânduit cu o iconomie plină de taină. După câteva zile, în data de 23 septembrie, am fost sunat de la atelierul din Râşnov şi mi s-a spus ca după multă insistenţă aparatele au acceptat imprimarea Prea-dulcelui Chip înlăcrimat al Mântuitorului lisus Hristos. În seara aceleiaşi zile de 23 septembrie, am dăruit una din icoanele mari - imprimate pe mahon - doamnei farmacist Doina Buricea, o credincioasă foarte dragă inimii mele, care m-a susţinut în tot ce am făcut referitor la Sfinţi în biserica din Moeciu de Jos. Marţi seara, în 24 septembrie, la slujba Trisaghionului, l-am avut oaspete pe părintele Popa Emil, paroh în parohia Hărman. I-am vorbit despre „Sfântul din Bucegi", şi pentru a avea şi el mărturia minunii izvorârii mirului pe faţa Mântuitorului, i-am dăruit a doua icoană imprimată pe mahon cu folie de aluminiu. A doua zi, în 25 septembrie, ştiind că în 26 (joi) trebuie să urc în munte, am comandat de urgenţă alte două icoane cu minunatul chip al Mântuitotului de la Cocora - una să o duc călugărilor, şi una să o avem noi în casă. De data aceasta icoanele au ieşit puţin mai mici şi au fost imprimate direct pe mahon, fară folie de aluminiu. Acest fapt m-a supărat puţin, dar am fost totuşi mulţumit că pot duce în munte icoana cu Chipul Minunat, pentru mărturie. Joi, în 26 septembrie, am urcat în munte, încărcat cu daruri. Am dus şi legume pentru călugări, dar am dus şi 100 de icoane tip „carte poştală" imprimate pe hârtie foto şi icoana imprimată pe mahon - cu chipul Mântuitorului înlăcrimat. Pe aceste icoane, odată cu imprimarea, am scris şi istoricul pe scurt al acelei întâmplări şi le-am dus la mănăstire tocmai pentru a fi oferite gratuit pelerinilor însetaţi de lucrări mai presus de fire, căutători de comori ale lucrării Duhului Sfânt. Însă cel mai mare dar pe care l-am dus atunci în Bucegi au fost părticele din moaştele a cinci sfinţi: Sfântul Nectarie, Sfinţii din Valea Hozevei, Sfântul Mina, Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia şi „Sfinţii Mucenici de la Aiud". Pentru aceste Sfinte Moaşte am şi cumpărat ulterior din Braşov o cutie frumoasă să le aşezăm până când vom procura o Raclă cuviincioasă. În această a doua călătorie în Bucegi am fost însoţit de părintele Constantin Mihai, de părintele George Bota, paroh la Tohanu Vechi, şi de preoteasa mea, Gabriela. Ajunşi la mănăstire, părintele stareţ ne-a primit cu dragoste, dar cu multă diplomaţie şi delicateţe ne-a sfătuit să fim mai prudenţi în ceea ce priveşte minunea izvorârii mirului din Icoana cu chipul Mântuitorului, deoarece după plecarea noastră, în 12 septembrie, dânşii ar fi cercetat mai atent şi au constatat ca acea „izvorâre de mir" a fost doar o închipuire a noastră. Călugării erau foarte prudenţi! Sigur că am fost contrariat de cele auzite, mai ales că acest lucru l-a văzut şi cuviosul ierodiacon Veniamin, care a fost martor al acelei minuni şi care a completat cele văzute şi mărturisite de mine atunci, spunând: „nu izvorăşte din barbă, ci se scurge din ochi ca o lacrimă". Dânşii nu ştiau că noi am adus cele 100 de icoane pe hârtie fotografică şi icoana în format mare pe mahon, şi nu credeau că ar fi rămas vreo mărturie palpabilă a minunii. Însă cel mai şocant a fost pentru noi faptul că, în timp ce serveam masa, cuviosul ierodiacon Veniamin, într-un mod ciudat, vorbind singur, dar pentru a fi auzit de noi, a început să spună că prin Bucegi umblă mulţi nebuni în căutare de lucrări minunate. Spunea că vin oameni care au închipuiri cum că o văd pe Maica Domnului în peşteră şi spun că acea peşteră comunică prin nişte galerii subterane cu alte peşteri din ţări
îndepărtate. Ba mai mult, spunea - ca pentru mine - părintele Veniamin că unii vin să adune pietre care ar fi purtătoare de energie, pe care le cară în cârcă, în traistă. Şi pe toţi aceşti nebuni trebuie să-i îndure bieţii călugări. Cuviosul ierodiacon mi-a lăsat să înţeleg că „eu mai lipseam acum" cu bazaconiile mele şi cu umblările mele după „cai verzi pe pereţi". Desigur că eu am înţeles unde bătea şaua părintele şi, cu delicateţe, am intrat în jocul lui, dându-i replici acide, dar pe care cred că dânsul, în simplitatea lui, nu le-a priceput. Cuvintele mele au fost la fel de tăioase ca ale părintelui, dar le-am spus cu pedagogie şi delicateţe, simţind că am de-a face cu o acţiune a diavolului de deturnare a lucrării mele. Am spus că şi eu am auzit de unii care spun că „o Femeie a născut şi a rămas Fecioară" sau că „Unul a murit şi după aceea a înviat", iar alţii spuneau că au auzit de „Unul care era om, dar zicea că e Fiul lui Dumnezeu". Lam deplâns pe bietul călugăr care trebuia să dea explicaţii atâtor „nebuni" care vin în Bucegi în căutare de „energii", şi i-am promis că eu o să caut singur ce am de căutat fară să deranjez, doar că am nevoie să fiu lăsat să caut, iar dacă voi găsi o „comoară", o să o las acolo, pentru ei. Părintele Veniamin avea o carte în mâini pe care o tot deschidea şi o închidea, iar din vorbe lăsa să se înţeleagă că e mare lucru să fii învăţat şi să fii sănătos la minte. Cartea respectivă vorbea despre vestigiile dacice de la Sarmisegetuza şi din Bucegi, iar dânsul spunea că i-a dat-o „un domn" învăţat cu care s-a întâlnit tocmai când, după vecernie, cobora de la bisericuţă la stăreţie. Dânsul aştepta să vadă dacă eu apreciez cartea respectivă şi dacă cad în capcană să spun că şi eu sunt căutător de vestigii lăsate de înaintaşii noştri. Eu însă i-am spus părintelui: „Vedeţi, părinte, în timp ce coborâţi de la bisericuţa spre stăreţie, dumneavoastră aţi întâlnit un domn care v-a dat cartea, dar nu L-aţi întâlnit pe Domnul Care să vă dea Harul", şi se vede că în această coborâre aţi căzut şi victimă „tâlharilor"! Au fost descumpăniţi călugării când le-am arătat şi le-am dat icoanele pe care era imortalizat chipul minunat al Mântuitorului. Mărturia era şocantă. Le-am spus că ştiu de ce neagă evidenţa minunii şi că ştiu de ce folosesc metoda atacului la „dreapta judecată", dar că le voi spune altădată. Oricum, le-am spus că sunt mirat de faptul că nu se bucură ca la mănăstirea lor să aibă o Icoană făcătoare de minuni, şi trupul neputrezit al unui sfânt care s-a mântuit vieţuind în Peştera Ialomicioarei, chiar în casa lor! Am fost puţin trişti de reacţia călugărilor faţă de noi (mai ales faţă de mine) , pentru că ştiam cu câtă dragoste am venit la ei şi cu câtă migală şi cheltuială am făcut cele pentru mănăstire: alimente, pomelnice, icoane, Sfinte Moaşte cu cutie provizorie, adunarea de mărturii scrise şi de fotografii cu chipul Cuviosului Părinte Antonie, timpul alocat şi cheltuiala cu drumurile obositoare în munţi. Atacul diavolesc la adresa dreptei mele judecăţi a avut pe moment efectul dorit. Am cedat, deoarece am constatat că mă expun judecăţii semenilor mei care mă pot considera nebun. Eu îndeplineam şi dregătoria de protopop, iar o etichetă de om căzut din dreapta judecată îmi putea fi foarte dăunătoare. Aveam conştiinţa că tot ce fac este benefic în relaţia cu „Sfântul" care mi s-a propus spre căutare, dar şi pentru acel aşezământ monahal care ar înflori prin deţinerea unor relicve de o asemenea valoare, cum ar fi Icoana făcătoare de minuni şi Moaştele Sfântului pustnic, şi, culmea, ambele erau adevărate, dar ambele erau puse la îndoială. Sigur că venirea noastră, neaşteptată şi chiar neliniştitoare, deranja în perspectivă viaţa monotonă şi comodă a vieţuitorilor. Adevărul propus de noi punea în mişcare viaţa liturgica a locului, presupunea un aflux de pelerini care cereau înmulţirea slujbelor, şi toate acestea deranjau viaţa patriarhală şi liniştită a călugărilor. După ce am aranjat Sfintele Moaşte în cutia provizorie pe care am adus-o, am coborât la mormântul Părintelui Antonie, am făcut „litia mică pentru morţi" şi am plecat liniştiţi spre casă şi mulţumiţi de ce am fâcut, dar în acelaşi timp neliniştiţi de ce am găsit şi de ce am lăsat în urma noastră. O atmosferă tulbure, neprielnică, nepromiţătoare şi cu un gust amar de dezamăgire duhovnicească.
Părintele stareţ a citit pe chipul meu tristeţea şi a înţeles că sunt pe punctul de a ceda căutarea Părintelui, şi cu delicateţe şi-a cerut iertare. Ceva îi spunea în inimă că eu caut un adevăr şi că lucrarea mea e de la Dumnezeu, dar în acelaşi timp ştia că trebuie să facă ceva ca să tempereze zelul meu. I-am lăsat părintelui stareţ dosarul cu mărturiile strânse de mine până în acel moment şi i-am spus că ar fi bine să ia legătura cu Ierarhul său, să ceară binecuvântare şi să continue el căutarea Părintelui Antonie, având ca bază mărturiile din dosar. Totodată, i-am spus părintelui stareţ că şi eu am înaintat un dosar cu aceleaşi piese Ierarhului meu, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu - căruia i-am şi cerut binecuvântare pentru această lucrare, întrucât locul de naştere al Cuviosului Părinte Antonie este în Ţinutul Branului, în Eparhia Sibiului, şi nu putem să fim nepăsători faţa de acest Sfânt odor al Ortodoxiei româneşti. Responsabilitatea pe care i-am pus-o pe umeri l-a îngrijorat pe părintele stareţ, şi de aceea am simţit nevoia să-l încurajez spunându-i că eu rămân alături de dânsul şi că îl voi ajuta în tot ceea ce va face. I-am spus că sunt bucuros să fiu vioara a doua la această simfonie cerească. La despărţire, i-am mai spus o dată părintelui stareţ că eu cred că Părintele Antonie e înmormântat dincolo de apă, sub stâncă, şi că mă voi strădui să-l conving pe nenea Gheorghe Pârvu - hornarul - să vină cu mine în munte ca să identificăm adevăratul mormânt. În mintea mea s-a ţesut o poveste care putea să fie plauzibilă, legată de prezenţa crucilor Cuviosului Antonie sub brazii falnici din grădiniţă, poveste pe care, cu răbdare, i-am spus-o şi părintelui stareţ. Povestea ţesută în mintea mea era cam aşa: un oarecare turist rătăcit prin munţi a căzut într-o prăpastie unde şi-a găsit sfârşitul. După un timp, osemintele lui au fost găsite de alţi iubitori ai munţilor sau de salvamontişti, care cu grijă creştinească s-au gândit să le înmormânteze undeva. Cel mai potrivit ar fi fost să le înmormânteze „sub stâncă", unde se înmormântau călugării, dar pentru aceasta trebuiau să primească binecuvântarea stareţului. Prudent, stareţul, gândindu-se că osemintele pot fi ale unui sinucigaş care cu voia lui s-a aruncat în prăpastie, nu a fost de acord cu îngroparea între pustnici, dar a oferit posibilitatea îngropării osemintelor în grădiniţa de peste apa Ialomiţei, sub brazii falnici. Oamenii care au făcut îngroparea s-au gândit că ar fi bine să pună şi o cruce la căpătâiul acelui creştin anonim şi, pentru că nu aveau, privind de jur-împrejur, au văzut dincolo de apă, „sub stâncă", câteva cruci de lemn. Ce şi-au zis? Lasă, că celor de acolo le ajung câteva, iar una să o luăm şi să o punem la căpătâiul acestui creştin ca să aibă şi el. Şi aşa, au luat crucea Părintelui Antonie Munteanu, au înfipt-o în pământ şi au plecat. Acestea s-ar fi petrecut prin anii '80, după deshumarea şi reînhumarea Părintelui Antonie, găsit nestricat. După un timp, nepoţii şi strănepoţii Cuviosului Antonie au venit la mormânt să sc roage şi să aprindă lumânări. Nu au mai găsit crucea Părintelui la locul ei, dar au văzut că este în grădiniţa frumoasă, sub brazii falnici. S-au mirat că a fost mutat „unchiul părinte", dar nu s-au întrebat dacă şi de ce l-ar fi mutat cineva, şi astfel au pus aici lumânări şi s-au închinat. După un timp - în 1998 -, nepoţii Ana şi Gheorghe Pârvu - cei mai apropiaţi de Părintele Antonie şi cei mai zeloşi iubitori ai lui - au cercetat mormântul, au pus lumânări şi au văzut crucea înclinată, pentru că putrezise la nivelul pământului. Ce s-au gândit ei? Să-i facem o cruce de fier unchiului călugăr ca să reziste, şi aşa, după un timp, au revenit cu crucea făcută, au luat-o pe cea de lemn şi au legat-o cu sârmă de brad, au turnat un pic de beton şi au pus în el crucea de fier pe care au scris cele necesare, l-au chemat pe tânărul ierodiacon Calinic actualul stareţ - să o stropească cu agheasmă şi, mulţumiţi de ce au făcut, au plecat acasă. La crucea de fier s-au pus lumânări pentru Părintele Antonie, iar după anul 2010, strănepoţii s-au gândit sai facă acestui Sfânt înaintaş al lor o cruce de marmură. Au comandat-o, au adus-o, au luat crucea de fier şi au legat-o cu sârmă de brad, lângă cea de lemn, şi au săpat fundaţie în care au pus-o cu cele necesare scrise pe ea. Şi aşa un trup străin, anonim, are trei cruci cu numele Cuviosului, iar Cuviosul, din smerenie, a îngăduit ca el sa nu aibă niciuna, în folosul străinului anonim. Povestea ţesută în mintea mea putea să fie plauzibilă, dar era totuşi o poveste.
De aceea, i-am spus părintelui stareţ că va fi nevoie de identificarea locului de veci „sub stâncă" şi de deshumare, lucrare care ne-ar putea aduce surprize. După ce i-am spus povestea ţesută în mintea mea, despre care am spus că este relativă, dar poate fi şi inspirată, i-am sugerat părintelui Calinic să propună Ierarhului său, înaltpreasfinţitului Părinte Nifon, amenajarea unui osuar şi începerea unor lucrări de deshumare - sub stâncă - cu dorinţa de a aduna trupurile tuturor pustnicilor într-un singur loc, fapt care ne-ar da posibilitatea ca să dăm „întâmplător" peste trupul neputrezit al Părintelui Antonie. Şi această propunere putea să fie inspirată de Dumnezeu! La despărţire, l-am rugat pe părintele stareţ să îmi dea mie crucea de lemn care era legată cu sârmă de brad. I-am spus că am cerut-o şi rudeniilor Părintelui Antonie, Ana şi Gheorghe Pârvu. Părintele stareţ a ezitai puţin, dar apoi a zis: „Da, puteţi să o luaţi, părinte". I-am mulţumit pentru îngăduinţă, dar pentru că i-am văzut ezitarea, i-am spus că ar fi bine sa se mai gândească şi că, dacă va fi convins că e bine să mi-o dea, să o la dânsul de la mormânt şi să o aducă la adăpost în stăreţie de unde o să o iau eu la următoarea vizită. Abia îmi lăsam un argument în plus pentru a mă întoarce. Ceva îmi spunea că se va instala un blocaj între noi şi că nu vom mai putea înainta în lucrarea de căutare a Sfântului şi, ca atare, pentru mine ar fi fost mulţumitor să am în biserica din Moeciu de Jos, unde deja Părintele Antonie era pomenit în rugăciunea Sfinţilor, cel puţin crucea lui de la mormânt, pusă în 1961, care timp de 52 de ani a refuzat sa putrezească pentru a mă aştepta pe mine. Totuşi nu am îndrăznit să o iau eu de la mormânt, şi de aceea l-am rugat pe părintele stareţ să o la dânsul la stăreţie de unde o voi lua eu la următoarea întâlnire. Aveam în gând să revin cu bătrânul Gheorghe Pârvu pentru identificarea mormântului. Simţeam că trebuie să merg mai departe. S-a făcut seară şi, împreuna cu preoteasa Gabriela, cu părintele Constantin Mihai şi cu părintele George Bota, am plecat din Bucegi lăsând în urmă Moaştele Sfinţilor care să vegheze Sfânta Mănăstire, însă şi pe călugărul Veniamin satisfăcut că ne-a spus „cam cum stăm noi cu capul", cum stau Bucegii cu energiile, dar şi cum stă el de strajă să apere munţii de căutătorii de „cai verzi pe pereţi" şi de pietre pline de energie, care îşi pierd vremea încurcând şi lucrurile importante ale altora. Am vorbit între noi şi am ajuns la concluzia că am trecut printr-o lucrare de intimidare - meşterită de satan - care ne-a umblat la orgoliu şi la mândrie, crezând că vom ceda dacă ne facem de râs înainte de vreme. Oricum, trecusem printr-o ispită mare. M-am bucurat în inima mea când am constatat că chiar dacă „l-am lăsat baltă" pe Sfinţitul Părinte Antonie spunându-i părintelui stareţ că de acum va fi în răspunderea lui lucrarea de căutare a Sfântului - totuşi, pentru a lua crucea de la mormânt am promis că mă voi întoarce în acel loc care pentru voinţa unor oameni se străduia să nu-mi fie prietenos. Crucea devenea motiv de a reveni la cel pe care îl veghease. Cu tristeţe în suflet le-am spus însoţitorilor mei cam ce cred eu referitor la poziţia reticentă a călugărilor. Mirarea pleca de la faptul că le propuneam ca pe cheltuiala mea şi pe osteneala mea să punem în valoare două realităţi duhovniceşti - Sfânta Icoană şi Sfintele Moaşte -, care ar fi putut asigura în timp suportul financiar pentru traiul călugărilor şi pentru dezvoltarea unui centru al Ortodoxiei româneşti în unul din cel e mai frumoase locuri ale neamului nostru, inima munţilor Bucegi. Chiar am mărturisit gândul meu: cum vedeam transformarea unui loc în care mulţi caută şi cercetează energiile telurice, într-un loc plin de Har, care veghează prin lucrarea lui Dumnezeu la perpetuarea neamului nostru. Da, aceasta într-o lume care este învăţată să ceară apariţia unuia care oferă ceva sigur că produce suspiciune. Oare de ce sunt refractari, părinte, a întrebat părintele George, doar ştiu bine că dumneavoastră doriţi ca aceste daruri să rămână acolo la ei! Pentru că le încurcă puţin lucrurile în viziunea vieţii lor secularizate. Se tem de nevoia înmulţirii rugăciunii şi se tem de afluxul de oameni care vor urca la mănăstire pentru rugăciune. Călugării vând bilete de intrare în peşteră pentru vizitatori şi au o sursă de venit sigură, dar dacă peste timp o
vor pierde, s-ar bucura să aibă Sfinţi care să le aducă oameni şi, implicit, pâine. Bisericuţa veche din 1901 în care se află Icoana Mântuitorului făcătoare de minuni este între casa de oaspeţi şi stăreţie, iar aici se vântură fel de fel de turişti care vin să-şi petreacă evenimente din viaţa lor, şi i-ar încurca bătrânelele evlavioase care ar sta la rând să se închine Sfintei Icoane. Doar că nu ne-au zis: „Vedeţi-vă de treabă cu sfinţii voştri, că noi avem aici alte treburi!" Dragii de ei, trebuie să-i iubim în simplitatea lor, şi inima noastră trebuie să-i înţeleagă aşa cum sunt. Sau, de unde ştim noi că reticenţa lor faţă de lucrarea noastră nu este voită de Dumnezeu? Cred că trebuie să ne rugăm mai mult! Dar i-am asigurat pe însoţitorii mei că „Sfinţii" vor face în aşa fel încât vor converti lucrurile, şi monahii şi toţi ceilalţi vor veni la adevărul fundamental: că „tot ce e de la oameni trece, iar ce e de la Dumnezeu rămâne!" Inima mea îmi spune că sunt pe traiectoria minunată a unui mare „Sfânt" şi că finalitatea va fi încununată, chiar dacă suntem nevoiţi să trecem peste ispite. Da. Voi merge mai departe!
Dumnezeu ne arată semne Mă simt nevoit să mă întorc la ziua de 25 septembrie, seara. Cu câteva zile înainte îi spusesem părintelui George Bota că vreau să duc Sfinte Moaşte la mănăstirea din Bucegi. Eram chiar trist să constat că o mănăstire atât de importantă în iconomia Ortodoxiei româneşti nu are părticele din Moaşte de Sfinţi. Doream să duc părticele din sfinţi mari, şi de aceea pe lista mea au fost trecuţi şi Sfinţii din Valea Hozevei — apărătorii Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Eu aveam doar o fărâmă mică pe care o primisem de la părintele George într-un recipient din ceramică. El primise aceste Moaşte de la Părintele Ioanichie de la Frăsinei. Ţineam foarte mult la acea fărâmă, întrucât în ziua de Sfântul Ioan - în 7 ianuarie 2013 -, prin atingere şi închinare au vindecat-o de un cancer de piele pe o doamnă învăţătoare din Moeciu de Jos. Doamna învăţătoare Elena Voinescu suferea de o boală de piele care de vreo trei ani i-a îmbolnăvit şi i-a urâţit nasul. Inima mea o iubea pe această doamnă care i-a fost învăţătoare preotesei mele şi, când am văzut-o în ce situaţie este, am ţinut să o binecuvântez şi să-i dau spre sărutare recipientul din ceramică cu Sfintele Moaşte ale Sfinţilor Hozeviţi. Era într-o zi de luni, iar marţi de dimineaţă, evlavioasa femeie s-a trezit vindecată. Pentru a nu rupe din acea fărâmă mică, l-am rugat pe părintele George să-mi aducă o bucăţică din cele pe care le mai are primite dânsul de la părintele Ioanichie de la Frăsinei. Aşa, în seara de 25 septembrie, părintele a venit la mine şi, cu rugăciune şi cu evlavie, a rupt din Sfintele Moaşte, dar pe lângă fărâma care trebuia dusă în Bucegi, s-a rupt încă o bucăţică mică. După plecarea părintelui, continuând rugăciunea, am luat recipientul de ceramică şi am încercat să-i fac loc în ceară şi micii părticele. Cu vârful copiei am ridicat părticica pe care o aveam şi am aşezat-o pe vârful degetului meu arătător de la mâna stângă. In acel moment, am văzut cum pe micuţa părticică a apărut ca un bob de rouă o lacrimă de mir. M-am uitat la ceară, în locul din care am ridicat părticica, şi am văzut că şi acolo, în acea găoace rămăsese o lacrimă de mir lucitor ca mierea într-un fagure.
Am fotografiat minunea şi am socotit-o ca fiind un semn de la Dumnezeu - în continuarea semnului dat de Icoana Mântuitorului Iisus Hristos de la Mănăstirea Cocora - care îmi dă curaj să merg mai departe în lucrarea de căutare a „Sfântului din Bucegi". Această minune a precedat a doua călătorie în Bucegi. În săptămâna următoare, în data de 4 octombrie 2013, l-am rugat pe părintele misionar Dorin Giurgiu să-mi comande la atelierul din Râşnov o icoană pe lemn de mahon cu folie de aluminiu pe care să imprim fotografia mâinii mele care ţine pe deget părticica cu Moaştele din Valea Hozevei pline de mir. Părintele Dorin, fară să mă întrebe, ştiind că nu am fost prea mulţumit de cele două icoane imprimate doar pe mahon, fără folie de aluminiu, a comandat, pe cheltuiala mea, şi două icoane cu chipul Mântuitorului înlăcrimat de la Cocora. Am fost puţin supărat pentru că trebuia să plătesc încă 140 de lei pentru cele două icoane pe care eu nu le-am comandat. Aşa aveam acum două icoane cam nedorite. În aceeaşi zi - vinerea, 4 octombrie -, a venit la protopopiat părintele Spârchez Ştefan de la parohia Holbav şi, având icoanele la îndemână, am putut să-i arăt şi lui cele două minuni: Icoana înlăcrimată a Mântuitorului şi izvorârea mirului din părticica din Valea Hozevei. La ora două după-amiază am mers acasă ducând cu mine şi cele trei icoane pe mahon. Le-am pus în sufragerie pe masă una peste alta, două icoane cu chipul Mântuitorului jos, iar peste ele imaginea cu părticica plină de mir a Sfinţilor din Hozeva. Eram singur acasă şi am simţit nevoia să mă odihnesc puţin. Pe la ora patru a venit acasă şi preoteasa cu Maria. La ora şase seara trebuia să merg să slujesc slujba stâlpilor la un enoriaş care murise. La cinci şi jumătate eram îmbrăcat şi mă pregăteam să beau un ceai înainte de plecare. Preoteasa mi-a făcut ceaiul, iar eu am mers în sufragerie să aştept. Mi-am pus ochelarii şi am luat fotografia pe mahon cu imaginea moaştelor din Hozeva izvorând mir. M-am uitat atent şi am citit scrisul explicativ pe care îl comandasem să fie imprimat pe ea, iar apoi mulţumit am pus-o deoparte. Am luat icoana cu chipul Mântuitorului cu mir în barbă şi, spre surprinderea mea, am văzut în acelaşi loc o lacrimă mare de apă. Am tresărit. Simţeam că se petrecea ceva minunat. Era prea de tot. Icoana abia fusese scoasă din atelier din Râşnov. în acel moment a apărut preoteasa cu ceaiul şi i-am arătat lacrima de apă. Ne-am uitat pe spatele plăcii de mahon pe care era mâna mea cu părticica Sfinţilor din Valea Hozevei. Totul era uscat. Ne-am uitat atenţi şi am văzut că lacrima respectivă nu era din apă. Semăna a fi lapte de nucă de cocos. Era ceva vâscos şi transparent, dar puţin albicios. Am ridicat icoana în poziţie verticală şi am constatat că lacrima refuză să curgă. Semăna foarte mult cu o mărgea de smarald care s-a prins foarte bine de chipul Mântuitorului. Trăiam o nouă minune cu aceeaşi icoană de pe catapeteasma bisericuţei din Bucegi, dar de data aceasta pe o icoană fotografie. Nu am putut să nu mă gândesc la Antonie. Maria a făcut fotografii. Am avut timp să studiem cu ochii noştri păcătoşi lucrarea lui Dumnezeu. A fost pentru prima dată când am putut constata că materia care izvorăşte din Sfânta Icoană nu e o materie comună care ar aparţine acestei lumi. E ceva special care apare în mod minunat şi dispare în mod minunat. Am vorbit la telefon cu părintele Marcel - secretarul meu - şi, în timp ce vorbeam cu el ţinând icoana lângă piept în poziţie verticală, Maria a făcut o fotografie pe care i-am transmis-o părintelui. Am simţit nevoia să fac acest lucru deoarece, cu câteva ore mai devreme, părintele secretar era de faţă în
protoierie când părintele Dorin Giurgiu mi-a adus cele trei icoane şi a văzut şi supărarea mea. Mântuitorul a vrut să-mi arate că, încă o dată, chipul Său din Icoana împărătească de la Mănăstirea Peştera Ialomiţei este un chip plin de Har şi cu putere dătătoare de viaţă. A fost interesant şi faptul că Maria a făcut şi o filmare a acestei minuni în care eu am dat explicaţiile necesare, dar am constatat că filmarea s-a înregistrat fără sonor. După cele petrecute, am plecat să slujesc rânduială stâlpilor, iar la întoarcere am constatat că lacrima izvorâtă din icoană dispărea încet, încet. După două ore de la izvorâre, icoana era curată ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat cu ea. Mi-am adus aminte de minunea din 12 septembrie, şi am socotit că într-adevăr, după plecarea noastră, călugării au cercetat icoana şi nu au mai avut ce să vadă. Am comandat o icoană nouă, după imaginea fotografiată de Maria, de data aceasta în casa noastră, şi am hotărât ca la următoarea urcare în munte să o arătăm călugărilor.
Sfântul ne ţine conştiinţa trează Numele Părintelui Antonie era prezent în toate discuţiile noastre. într-un mod tainic, s-a strecurat în viaţa noastră şi a devenit casnicul nostru sau prietenul nostru cel mai important. Se zice că dacă iubeşti pe cineva, numele lui c prezent pe buzele tale, „căci unde e comoara ta, acolo e şi inima ta". Cuviosul Părinte Antonie a cucerit inima mea, dar încet, încet a cucerit şi inimile casnicilor mei, a prietenilor mei şi a apropiaţilor mei. Aşa am ajuns că, dacă eu eram preocupat cu ceva specific activităţii mele preoţeşti şi nu spuneam nimic despre „Sfânt", cei cu care stăteam de vorbă mă întrebau ei despre Părintele din Bucegi. Inima mea şi mintea mea ştiau că Antonie e prezent în viaţa mea cu un plan foarte bine pus la punct, şi ştiam că el face în aşa fel încât mereu să-mi amintesc de el. Nici nu mai puteam să dau interpretare eveni mentelor. Unele erau ispite, iar altele erau de-a dreptul minuni, însă constatam că toate aveau darul de a mă mobiliza să-mi ţin conştiinţa trează, să păstrez reperul şi să nu uit că am ceva de îndeplinit. Peste toate simţeam că Antonie îmi este învăţător. Simţeam că mă îndrumă să fac lucrurile în aşa fel încât să nu greşesc nici în relaţia cu Ierarhul meu, nici în relaţia cu familia mea, nici în relaţia cu preoţii din anturajul meu şi nici în relaţia cu Biserica - aici trebuia să fiu atent la respectarea dreptei credinţe. „Sfântul", ca nimeni altcineva, îmi dădea bucuria de a fi prins într-o lucrare grea şi delicată, dar atât de frumoasă şi atât de antrenantă. Fără ezitare l-am prins pe Cuviosul Antonie în cununa de Sfinţi cu cate m-am înconjurat. Numele lui s-a aşezat de la sine între numele marilor Sfinţi ai Bisericii, îmi era atât de drag, încât nici nu mă puteam gândi că ar putea să-mi fie ruşine cu el. Bucuria de a-mi fi prieten transforma riscul de a fi considerat nebun într-o stare nu doar confortabilă, ci de-a dreptul ispititoare. În 8 octombrie, marţi seara, hotărâsem ca laTrisaghion să facem Acatistul Sfinţilor: Dimitrie, izvorâtorul de mir, Nectarie din Eghina şi Rafail, Nicolae şi Irina. În perioada respectivă, în zona Galaţiului, au avut loc peste 300 de cutremure, iar rugăciunea către Sfântul Mare Mucenic Dimitrie era foarte necesară. Credincioşii doreau Acatistul Sfântului Nectarie pentru sănătate, dar în timpul primului acatist mi-am amintit că părintele Emil Popa de la parohia Hărman, prieten apropiat al meu, a terminat lucrările de renovare a bisericii şi l-a avut oaspete pe înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu, care l-a distins, ca răsplată, cu rangul de Iconom Stavrofor, iar ocrotitorul familiei părintelui era Sfântul Mina. Aşa am schimbat planul de rugăciune şi m-am
văzut nevoit ca printre icoase şi condace să cotrobăi în cufăraşul meu tapetat cu catifea roşie, în căutarea plicului cu părticica din trupul Sfântului Mina. În adâncul cutiei l-am găsit pe Sfântul Mina, dar am găsit şi aşchia cu miros de chiparos pe care, în 12 septembrie, am luat-o din crucea Cuviosului Antonie de la mormânt. Era aşa cum am adus-o din munte, învelită într-un şerveţel roşu pe care l-am primit de la părintele stareţ, la prima întâlnire, când am prânzit în stăreţie. Aşa ca să-mi atragă atenţia să nu uit de el, dar şi să fac lucrurile după rânduială, Părintele Antonie mi-a arătat aşchia şi mi-a şoptit că mâine, când o să merg la Sibiu, să dau şi o fugă pe Valea Oltului până la Mănăstirea Frăsinei, ca să cer binecuvântare de la un duhovnic pentru lucrarea pe care o fac în ceea ce îl priveşte pe el. Aş fi vrut să merg la înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon să vorbesc cu dânsul despre Părintele Antonie, dar simţeam că încă nu a venit vremea, în schimb, cu un duhovnic puteam discuta. Da, a doua zi chiar aveam drum la Sibiu pentru a înregistra trei emisiuni Radio cu părintele Cătălin Dumitrean, iar aşchia din crucea Părintelui Pustnic m-a făcut atent ca ar fi bine să împlinesc rânduială de a cere binecuvântare şi chiar o părere faţă de ceea ce am început să fac în Bucegi. Părintele Cătălin - realizator de emisiuni la Radio Trinitas Sibiu şi consilier mass-media al Sfintei Arhiepiscopii a Sibiului - este fiul duhovnicesc al părintelui Ioanichie de la Frăsinei, şi aşchia binecuvântată m-a mobilizat să mă gândesc că ar fi bine să ajung la Frăsinei însoţit de părintele Cătălin, să-i cunosc pe vestitul duhovnic cu traiectorie de Sfânt, să-i spun despre planul meu legat de Cuviosul Antonie şi să cer o părere şi o binecuvântare. Aşa, mobilizat de Pustnicul din Bucegi, am ajuns pentru prima dată în viaţa mea la Mănăstirea Frăsinei unde totul a decurs după rânduială. Duhovnicul ne-a primit, ne-a ascultat, ne-a sfătuit să mergem mai departe până când îl scoatem pe Cuvios din pământ şi ne-a binecuvântat. Părintele Ioanichie s-a bucurat să primească de la mine o icoană pe mahon cu chipul înlăcrimat al Mântuitorului de la Mănăstirea Peştera Ialomiţei. Dorinţa Cuviosului a fost chiar mai adâncă. La Sibiu, vorbindu-i părintelui Cătălin despre intenţia mea de a merge la Frăsinei şi rugându-l să mă însoţească, i-am spus şi care este motivul acelei călătorii. Părintele s-a arătat interesat de povestea mea legată de Părintele Antonie şi mi-a propus ca una din cele trei emisiuni Radio pe care trebuia să le înregistrăm să fie dedicată Cuviosului şi lucrării pe care o fac pentru a-l scoate din pământ. Antonie începea să zboare pe undele Radio Trinitas! Astfel, în 9 octombrie, la o lună de zile de când am auzit despre el, Părintele Antonie devenea subiect al unei emisiuni radio, pe cel mai important mijloc de propovădui re al Sfintei noastre Biserici. Nici nu gândisem aşa ceva! Părintele Cătălin a fost surprins auzind numele Cuviosului deoarece - în noaptea de dinaintea întâlnirii noastre - a visat că era realizator într-un studio de televiziune şi că cineva i-a adus un text, pe care trebuia să-l citească în direct, cu un punct de vedere al unui oarecare „Munteanu", iar dânsul refuza să citească deoarece, spunea în emisiune, nu a mai auzit de cineva cu numele Munteanu care să aibă ceva de spus în teologia românească. Când, plin de curaj, părintele Cătălin mi-a propus să facem o emisiune despre Pustnicul din Bucegi, am fost puţin surprins şi chiar îngrijorat, deoarece nu aveam binecuvântarea Ierarhului ca să vorbim despre un cuvios necanonizat ca despre un „Sfânt", care era deja canonizat în inima noastră, dar ne-am gândit că vorbim despre un om al Bisericii care a avut o viaţă sfântă şi care poate să fie model pentru noi cei care dorim să ne mântuim. Şi visul părintelui Cătălin m-a uimit deoarece, cu doar trei nopţi în urmă, şi eu visasem că eram elev de liceu, că aveam o materie căreia nu-i cunoşteam profesorul, la care nu m-a ascultat nimeni niciodată, dar în dreptul căreia aveam în catalog note trecute şi medii încheiate. După patru ani de liceu, fiind la examenul de bacalaureat, am constatat că materia la care aveam note fără să învăţ şi fară să fiu ascultat era matematica. pe foaia de examen aveam scrise trei ecuaţii pe care tre buia să Ic rezolv, dar cu habar nu aveam cum. în bancă lângă mine, venind din spate, s-a aşezat un bărbat înalt, puţin pleşuv, cu ochii albaştri, tulburător de frumoşi,
îmbrăcat îngrijit într-un costum de culoare „muştar" si care cu glas cald, zâmbind, mi-a zis: scrie! Eu eram temător, dar el înţelegător şi încurajator, mi-a zis din nou: scrie! Şi a început să dicteze „x la pătrat plus y..." La sfârşit s-a ridicat, a pus mâna stângă pe umărul meu drept şi a zis: „cu sunt profesorul Munteanu”. Uimirea m-a copleşit şi sufletul mi s-a răvăşit deoarece, la auzul numelui, am crezut că este părintele Cristian Munteanu care i-a fost profesor fiului meu, iar curtoazia lui de acum nu semăna deloc cu dragostea pe care profesorul o avea faţă de copilul meu. Fără să rostesc nimic, uluit de situaţie, m-am întrebat în sufletul meu: „cum poate acesta să mă ajute pe mine? Nu e adevărat..." Profesorul pedant, plin de iubire, a cunoscut dilema inimii mele şi, cuprinzându-mă în oceanul ochilor lui tulburători, a zis „Nu, nu! Eu sunt Antonie Munteanu!" După acest vis mi-am amintit de atâtea cumpene ale vieţii prin care am trecut. Copilul sărac - dintr-o familie de ţărani smeriţi cu zece copii - a învăţat şi nu a învăţat, s-a pregătit şi nu s-a pregătit, dar de fiecare dată a ieşit la liman scos de o mână nevăzută. Întrebarea care s-a cuibărit adânc în inima mea a fost: „nu cumva Părintele Antonie m-a protejat de multă vreme creionându-mi traiectoria vieţii în aşa fel încât, peste timp, eu sa fiu cel care să îl scot din pământ ca pe o comoară...?" Inima mea s-a bucurat pentru că la Frăsinei am primit binecuvântarea părintelui Ioanichie, dar şi îndrumare de a merge mai departe. De această încurajare m-am bucurat mai ales că în 26 septembrie - când iam lăsat dosarul stareţului Calinic de la Peştera Ialomiţei -i-am spus că misiunea mea s-a încheiat, fiind întristat de reticenţa celor din mănăstire şi de opoziţia pe care am început să o resimt tot mai apăsat din partea rudeniilor Cuviosului Părinte. Pe drumul de întoarcere de la Frăsinei, când am ajuns în binecuvântatul Vlădeni al Părintelui Stăniloae, am primit un telefon de la domnul Dan Suciu - fost director al unei instituţii foarte importante - care mă ruga să îl primesc în ziua următoare la sediul protopopesc din Râşnov. M-am bucurat de telefon, mai ales că pe domnul Dan nu-l mai văzusem de vreo doi ani şi era un om care, pentru credinţa lui curată şi evlavia adâncă, a găsit un loc special în inima mea. Astfel, vineri, 11 octombrie, în jurul prânzului, l-am primit pe domnul Dan Suciu care era însoţit de fiul său în vârstă de 14 ani, un copil cu grave probleme de sănătate. Copilul se născuse sănătos, dar în urma unui tratament în copilărie a orbit total, iar simţul auzului, echilibrului şi vorbitului îl ajuta doar în proporţie de 50%. În schimb, copilul era foarte inteligent şi peste toate foarte evlavios. L-am luat pe copil pe genunchiul meu drept, l-am aplecat cu capul pe pieptul meu şi, mângâindu-i creştetul timp de un sfert de oră, i-am vorbit despre Sfinţitul Cuvios Părinte Antonie. Copilul cu starea lui m-a provocat să-mi amintesc că Părintele Antonie a vindecat la chilia din gura peşterii din valea Ialomiţei un copil care nu vorbea şi care mai apoi a ajuns ofiţer în armată. Tatăl copilului a rămas uluit de povestea pe care o depănam deoarece, a spus el, de la Braşov şi până la Râşnov, de câteva ori a fost întrebat de copil: „Tata, când mă duci şi pe mine în Bucegi?" Ei, totul părea minunat. Prea minunat! Iar acum copilul este în primul an la Seminarul Teologic din Braşov.
