Padre Pio

Viata si miracolele unui sfânt

Viaţa lui Padre Pio este în mare parte inedita. Unul dintre fenomenele misterioase şi deosebite care o caracterizează este apariţia stigmatelor christice la vârsta de 23 de ani, în anul 1910. De altfel, întreaga viaţa a părintelui a fost plină de fenomene inexplicabile pe care autorităţile ecleziastice le-au condamnat aproape mereu. Padre Pio se manifesta în două locuri simultan, vindeca spontan şi miraculos, trimitea răspunsuri profetice la scrisori pe care nu le deschidea, era alături de îngerii păzitori ai fiilor săi spirituali, vorbea cu lisus. La mulţi ani după moartea sa pământeană, Padre Pio a fost canonizat. Adevărul harului divin pe care l-a avut a fost recunoscut într-un târziu şi de biserică. Simona Trandafir

Prefaţă Viaţa lui Padre Pio este în mare parte inedită. Unul dintre fenomenele misterioase şi deosebite care o caracterizează este apariţia stigmatelor christice la vârsta de 23 de ani, în anul 1910. De altfel, întreaga viaţă a părintelui a fost plină de fenomene inexplicabile pe care autorităţile ecleziastice le-au condamnat aproape mereu. Această atitudine a Bisericii a influenţat o lungă perioadă de timp pe toţi cei care au fost interesaţi de Padre Pio. Mii de articole despre vindecările realizate de el, despre stigmate, despre miresmele pe care le simţeau oamenii în prezenţa sa, bilocaţiile, citirea gândurilor, previziunile, viziunile celeste şi toate înzestrările charismatice pe care le avea erau descrise mereu cu menţiunea că acest om era „condamnat de Biserică". Iubit de oamenii care nu au ezitat să facă chiar manifestaţii pentru el când era persecutat, Padre Pio a fost multă vreme neînţeles de Vatican. Cei care ar fi fost firesc şi divin totodată să îl sprijine, să îl ajute pentru a putea să dăruiască cât mai mult din harul cu care a fost înzestrat, au fost tocmai cei care s-au străduit nebuneşte să îl împiedice să facă minuni. Dar minunile sale erau pentru binele oamenilor. Pentru ei se manifesta în două locuri simultan, vindeca spontan şi miraculos, trimitea răspunsuri profetice la scrisori pe care nu le deschidea, era alături de îngerii păzitori ai fiilor săi spirituali, vorbea cu Iisus. Plin de candoare, tânărul Pio 1-a întrebat o dată pe unul din îndrumătorii săi de la mănăstire: „Dar dumneavoastră nu o 5

vedeţi pe Fecioara Măria?" Lumea în care el a trăit, deşi marcată de suferinţa stigmatelor, era mult mai frumoasă decât a celorlalţi. Cerul şi pământul se întâlneau în faţa sa, rupându-şi barierele pentru a-1 lăsa să le pătrundă tainele. Afla remediile diferitelor boli, diagnosticul şi modul de alinare a durerii de la îngeri, dar ceea ce este uimitor - nu numai el se ducea spre fiinţele celeste, ci şi ele veneau spre el pentru a-i spune necazurile oamenilor care aveau nevoie de ajutorul lui. La mulţi ani după moartea sa pământeană, Padre Pio a fost canonizat. Adevărul harului divin pe care 1-a avut a fost recunoscut şi de biserică. Această carte vorbeşte despre viaţa lui, sensibilitatea rafinată şi infinita bunătate a sufletului său, despre compasiunea pentru suferinţele oamenilor, capacitatea sa deosebită de a iubi, subtilul şi totodată agerul său simţ al umorului. Astfel poate fi descoperit adevăratul Padre Pio, un om extraordinar, imprevizibil, inteligent, generos, spiritual. Şi mai presus de toate - un sfânt în mijlocul nostru. Simona Trandafir

Copilăria fericită a lui Padre Pio (1887-1892)

O viaţă nouă este întotdeauna un miracol care îmbogăţeşte lumea. Nu este important dacă apare într-o familie bogată sau săracă, celebră sau necunoscută. Un copil e o adevărată lumină pe pământ. Padre Pio s-a bucurat de o copilărie senină, într-o familie tânără şi foarte unită. Părinţii săi nu erau bogaţi, dar nici săraci, şi puteau să se întreţină lucrând propriul lor pământ. Cel care avea să fie Padre Pio s-a născut la ora 5 după-amiaza în data de 25 mai 1887 la Pietrelcina, la 30 km de Benevento, localitate situată la 350 m sub nivelul mării. Tatăl, Grazio Forgione, avea 26 ani, iar mama, Măria Giuseppa Di Nunzio, avea aproape 27 ani. Căsătoriţi pe 8 iunie 1881, aceştia mai avuseseră trei copii: Michele, Francesco şi Amalia, dintre care numai primul supravieţuise. Noul fiu era al patrulea născut. De statură inferioară mediei, tatăl, Grazio, avea o faţă conturată cu linii precise, ochii foarte negri şi vii, cu sprâncene stufoase. Extrovertit şi cordial, iubea compania oamenilor. Avea o voce frumoasă şi împreună cu un prieten care ştia să cânte la chitară, se juca mergând să cânte serenade fetelor. A rămas mereu extrem de sociabil şi sincer. Om simplu şi corect, demonstra o inteligenţă trează şi activă care transpunea repede orice gând în acţiune. Se exprima într-un mod original, folosind un limbaj colorat, în dialectul local. Mereu plin de entuziasm şi de iniţiativă, plin de optimism şi veselie, era gata oricând să spună poveşti şi

7

glume. Dar avea şi o instinctivă şi puternică sensibilitate, pe care a transmis-o şi fiului său. Mama sa, Giuseppa, era o femeie cu un caracter rafinat şi rezervat. Aparţinea unei familii mai bogate decât familia lui Grazio, dar nu au fost dificultăţi în privinţa nunţii. Când s-au căsătorit, Grazio şi Giuseppa aveau 20, respectiv 21 de ani. în luna august 1962, un mare cutremur aproape că a distrus satul Pietrelcina, dar nici o construcţie din zona în care locuia familia lui Padre Pio n-a suferit vreo daună. în mod miraculos, nici măcar nu au fost scuturate de cutremur. De aceea, casa lui poate fi văzută şi astăzi aşa cum era când trăia familia lui. în ziua în care s-a născut Padre Pio, Giuseppa era la câmp, împreună cu soţul ei, aşa cum făcea mereu. Pe la prânz a simţit primele dureri. I-a spus lui Grazio că nu se simte bine şi a plecat acasă. Grazio a terminat munca singur, apoi, întorcându-se şi el în mare grabă acasă, a descoperit că se născuse deja copilul. A doua zi Grazio 1-a dus la biserică pentru botez. I-au dat numele Francesco, un nume important pentru familie, pe care îl dăduseră şi celui de-al doilea copil, care murise la câteva zile de la naştere. După micuţul Francesco, Grazio şi Giuseppa au mai avut şi alţi copii: Felicita, Pellegrina, Grazia şi Mario care însă a murit la 11 luni după naştere. Micul Francesco plângea mereu. într-o seară, când plângea mai mult ca de obicei, Grazio şi-a pierdut răbdarea. A încercat să îl potolească, 1-a certat - dar nimic. La sfârşit 1-a luat în braţe şi a spus: „S-a născut în casa asta un suflet rău în loc să se nască un creştin?" şi 1-a aruncat pe pat. Copilul s-a rostogolit şi a căzut de partea cealaltă a patului. Francesco însă nu a avut nici o zgârietură - doar s-a oprit din plâns. Şi Padre Pio, care povestea mereu acest episod, concluziona: „Din ziua aceea nu am mai plâns". într-o zi, crezând că cineva 1-a deocheat, părinţii l-au dus la un astrolog care, deschizând cartea, a spus plin de respect: „Acest copil va fi onorat de 8

toată lumea. Prin mâinile lui vor trece mulţi bani. Dar nu va poseda nimic." Francesco creştea liniştit, într-un mediu senin. A avut o copilărie plină de bucurie deoarece părinţii, fraţii, rudele, vecinii îl iubeau şi îl alintau. Se poate spune că a fost un copil normal şi fericit. Era şi foarte frumos, cu faţa îmbujorată şi durduliu. Când îl scoteau la plimbare, toate fetele veneau să-1 ia în braţe şi să-1 sărute. Părinţii săi erau foarte credincioşi şi se rugau împreună, în special seara. Adeseori se reunea toată familia şi spuneau rozariul. Aşa a crescut Padre Pio, într-o familie în care domnea seninătatea şi armonia date de credinţa în Dumnezeu. Copilăria viitorului Padre Pio poate fi definită ca fiind absolut normală. Cel care urma să devină un sfânt, una din personalităţile religioase cele mai cunoscute în lume şi unul dintre cei mai mari mistici, a fost în primii săi ani de existenţă ca toţi ceilalţi copii. Un copil senin şi fericit, crescut într-un mediu liniştit de la ţară. Nu găsim nimic care să ne facă să intuim existenţa sa viitoare. Nici părinţii săi, persoane sănătoase, echilibrate, care iubeau viaţa de familie şi munca nu par să fi fost persoane extraordinare. însă cu toate că erau analfabeţi, căci nu merseseră niciodată la şcoală, părinţii lui demonstrau o vie inteligenţă practică, o perspicacitate şi o înţelepciune ţărănească plină de bun simţ.

9

La 5 ani a intrat prima oară în extaz (1892-1897)

în jurul vârstei de cinci ani, Francesco a început să trăiască fenomene care depăşeau graniţa obişnuitului. La un moment dat, când era deja preot, superiorii săi au descoperit că are trăiri misterioase şi i-au impus să le dea ascultare să scrie tot ce i se petrece în acest sens. îndrumătorul său, Padre Benedetto, şi confesorul Padre Agostino i-au prezentat o serie de întrebări scrise, cerându-i răspunsuri precise. Iar Padre Pio a fost constrâns să împărtăşească secretele sufletului său. Astfel, ştim că la vârsta de cinci ani avea o viaţă interioară vie şi intensă. Era hrănit cu învăţăturile mamei, ale parohului, dar mai ales primea sugestii de la misterioase entităţi spirituale cu care se familiarizase deja. Duhovnicul său, Padre Agostino, scria: "Extazele şi viziunile lui în Padre Pio au apărut în al cincilea an de viaţă şi au fost continue". întrebat cum reuşise să le ţină atâta timp ascunse, Francesco a răspuns cu naivitate că el credea că acestea sunt lucruri obişnuite, care se petrec tuturor. într-o zi, a întrebat plin de candoare: "Dar dumneavoastră nu o vedeţi pe Fecioara Măria?" La cinci ani, Francesco şi-a consacrat întreaga viaţă lui Iisus. într-o zi, când era singur în biserică, Iisus i-a apărut la marele altar, i-a făcut semn să se apropie şi i-a pus o mână pe creştet în semn de afecţiune şi recunoştinţă pentru consacrarea pe care micul Francesco o făcuse. Una din fiinţele subtile care îi apărea foarte des în copilărie era îngerul păzitor, pe care Părintele îl numea "dulcele tovarăş din copilăria mea". în alegerea prietenilor, Francesco era deosebit de exigent Era 10

un copil cu o sensibilitate şi un rafinament deosebite, primind de la maeştrii săi din universul invizibil o educaţie mai elevată decât i-ar fi putut oferi părinţii săi, oameni simpli de la ţară. îşi alesese putini prieteni pentru joacă, dintre aceia care nu vorbeau răutăţi şi care erau sinceri. Uneori, când stătea în casă, mama sa, crezând că este trist îl trimitea la joacă, dar el refuza şi spunea "nu vreau să mă joc cu ei pentru că blestemă". Se juca cu alţi copii, dar cum rămânea singur, se ruga. Rugăciunea era pentru el o activitate relaxantă ca şi joaca, deoarece rugăciunea sa nu era constituită din repetarea unor formule abstracte, ci din "conversaţii" cu entităţile din subtil pe care, după cum am văzut, le cunoştea bine. Fiinţele subtile cu care era în contact îl influenţau profund. Cuvintele şi învăţătura lor îi modelau sufletul şi îl inspirau. Nu se lăsa influenţat de prietenii săi, cum era oarecum normal la vârsta sa. Modul său de a fi arăta o puternică demnitate interioară, o mare sensibilitate şi un suflet deosebit Atunci când a venit vremea să meargă la şcoală, tatăl său nu a vrut să îl trimită, căci avea nevoie de el la muncă. La şase ani copilul începuse să se facă util - avea grijă de oi şi făcea bucuros această treabă. Uneori se juca de-a procesiunile, uitând de oi, care intrau în câmpurile vecinilor şi sătenii se supărau. în fiecare an, în decembrie, construia decorul Naşterii Domnului şi diferite personaje. Dar copilul Iisus nu4 ieşea niciodată aşa cum vroia el şi îl refăcea mereu. Mai târziu, Padre Pio povestea că părinţii săi nu Lau bătut niciodată, dar a fost certat de câteva ori pentru că o necăjea pe sora sa Felicia şi pentru perechile de încălţăminte rupte la căţăratul în copaci după fructe. De asemenea, toţi cei care l-au cunoscut l-au descris ca fiind de o curiozitate irezistibilă, gustând glumele şi surprizele. Când mânca, se petrecea un adevărat ceremonial. Se aşeza cu grijă, îşi desfăcea pachetul, îl aşeza încet pe genunchi, arunca o privire spre cer şi mânca încet Faţă de animale manifesta o sensibilitate rară. Ca toţi copiii se urca în copaci şi căuta cuiburi de păsări. El se urca, indica locul, dar nu prindea niciodată o pasăre. Simţea că nu este un lucru bun să faci aşa ceva Nu omora niciodată 11

nici un fel de animal. Obişnuia să adune firimiturile de la masă şi sŞ, le dea la animale. Pe la zece ani s^a îmbolnăvit grav. A stat în pat mai mult de o lună, nemâncând aproape nimic. Lua doar câteva linguri de lapte pentru a o mulţumi pe mama sa. După 40 de zile de febră foarte mare, doctorul şi-a pierdut orice speranţă în ceea ce priveşte vindecarea lui. Era o lovitură grea pentru întreaga familie. Plângeau cu toţii, rudele, vecinii, pentru că îl iubeau pe micuţul Francesco. într-o ultimă tentativă, doctorul i^a prescris nişte pastile, recomandând mamei să i le administreze cu multă atenţie. Dar Francesco nu a vrut să ia nici o pastilă. Mama nu a insistat, dar se ruga cu toată fiinţa, considerând că doar Maica Domnului îl mai poate salva. Vindecarea sa a apărut în mod neaşteptat, ca un miracol.

12

Francesco doreşte să renunţe la lume pentru a se călugări (1898-1902) Francesco Forglone a venit pe lume cu o vocaţie precisă. încă din copilărie s-a putut observa că Dumnezeu îi pregătise un destin aparte. Dar Dumnezeu nu-şi impune voinţa. Deschide calea şi aşteaptă alegerea liberă a omului. Măreţia omului constă chiar în această libertate. Iar Francesco trebuia să facă şi el alegerea sa. Când avea 10 ani, le-a spus părinţilor săi că doreşte să se călugărească. Dorea să-şi dedice întreaga viaţă lui Dumnezeu, servind în Ordinul Franciscanilor Capucini. în această perioadă a cunoscut un tânăr foarte religios şi a rămas impresionat de bunătatea, de amabilitatea, de surâsul acestui călugăr care stârnea simpatie şi un respect natural, dar şi de stufoasa sa barbă neagră. Se numea fratele Camillo, avea 27 de ani şi de un an şi jumătate îmbrăcase haina franciscană în mănăstirea din Marcone, localitate aflată nu prea departe de Pietrelcina (la aproximativ 30 de km). Figura sa a rămas întipărită definitiv în mintea lui Francesco şi băiatul a decis că şi el va deveni frate capucin. Părinţii săi şi-au dat seama că fiul lor avea o clară predispoziţie pentru viaţa spirituală. Au intuit în comportamentul său ceva misterios şi inexplicabil şi nu au fost surprinşi când i-au auzit dorinţa. Se aşteptau la o asemenea alegere şi au luat-o imediat în serios. în acelaşi timp şi-au dat seama că au o problemă serioasă de rezolvat: Francesco nu frecventase o şcoală elementară şi la zece ani nu ştia să scrie şi să citească. Intrând în mănăstire în aceste condiţii, ar fi rămas un simplu frate. Dar părinţii ştiau că băiatul lor 13

era foarte inteligent şi simţeau că ar putea deveni un sacerdot important. Era necesar deci să meargă la şcoală, să recupereze timpul pierdut, să se pregătească şi să se prezinte la mănăstire cu un grad de instruire care să-i permită să urmeze apoi studiile superioare în urma cărora să devină preot Tatăl lui ştia că nu avea banii necesari pentru şcoală, dar s-a decis să facă toate sacrificiile necesare. Şi-a dat seama că a greşit pentru că nu-1 dăduse de mic la şcoală, crezând că nu va învăţa, la fel ca fratele său mai mare. Acum voia să-şi repare greşeala. într-o seară s-a gândit: "Pentru câteva oi, băiatul meu pierde şcoala". Şi astfel s-a hotărât să vândă oile şi a făcut rost de banii necesari. Aşa a început aventura şcolară a viitorului Padre Pio. Primul învăţător a fost Mandato Saginario, nu foarte instruit, dar care pentru o jumătate de liră învăţa îi învăţa lucrurile elementare pe copiii vecinilor săi. Apoi, după aproape un an, a mers la un învăţător adevărat, Domenico Tizzani. El cerea cinci lire pe lună, ceea ce pentru vremurile acelea era foarte mult Trebuia însă să-şi completeze studiile şi să se pregătească pentru cele gimnaziale, să înveţe latina, literatura şi matematica. în anul 1899, familia Forgione se afla într-o mare dificultate financiară. Grazio avea nevoie de un împrumut şi nu ştia de unde să-1 ceară. Necăjit, la sfârşitul orelor, Francesco a îndrăznit să-i spună învăţătorului despre situaţia sa. Tizzani i-a răspuns: "Şi pentru atâta lucru te chinui aşa?". I-a dat împrumutul şi Francesco a înţeles că învăţătorul era un om bun, chiar dacă oamenii îl dispreţuiau deoarece renunţase la preoţie pentru a se căsători. Grazio a mai luat pământ şi a continuat să-i plătească lecţiile, dar nu a reuşit să restituie împrumutul care era foarte mare. Astfel, s-a decis să plece în America, la lucru. între timp, Francesco şi-a continuat studiile la Pietrelcina. După ce a învăţat ce trebuia de la Tizzani, a mers la Angelo Caccavo, care era mai potrivit pentru cursurile gimnaziale. Francesco a demonstrat un mare interes pentru studiu încă de la primele lecţii. Nu mai mergea să ajute la câmp, rămânea acasă şi învăţa. în lunile de vară, familia sa s-a mutat la Piana Romana şi

14

Francesco a rămas singur la Pietrelcina. Trebuia să-şi facă singur de mâncare, să spele vasele, să facă curăţenie, să-şi pregătească focul pentru gătit. Avea deja 14 ani. Era foarte sensibil, conştiincios şi responsabil pentru ceea ce făcea. Deşi uneori era obosit şi mai dorea să se joace cu prietenii săi sau să mai ia aer, nu ceda uşor acestor tentaţii. în 1901 învăţătorul Caccavo a organizat o călătorie cu elevii săi la Pompei. Francesco nu a scăpat ocazia de a vizita o biserică; a îngenuncheat şi s-a rugat în faţa altarului. Francesco a avansat foarte bine la învăţătură cu acest profesor care îi cunoştea chemarea religioasă. El însuşi o persoană foarte credincioasă, era preocupat de viaţa spirituală a elevului său. Francesco era un băiat frumos, cu prestanţă, cordial, jovial, educat şi nu putea trece neobservat printre fetele de la Pietrelcina. Mai târziu, după ce a ajuns celebru, multe fete au povestit că fuseseră îndrăgostite de el. Colegii, tocmai pentru că ştiau că vrea să plece la mănăstire, au pus la cale un plan ca să se amuze. Au convins o fată din şcoală să-i scrie bileţele de dragoste lui Francesco şi apoi i le^au strecurat în buzunarul de la haină, învăţătorul a observat că elevii râdeau în spatele lui şi i-a întrebat despre ce e vorba. Unul a spus: "Domnule profesor, Francesco face dragoste...". "Ce face?" a întrebat profesorul încurcat. "Francesco face dragoste..." "E adevărat?" a spus Caccavo întorcându-se sobru spre Francesco. "Nu, domnule profesor " a răspuns el candid. Dar colegii lui arătau spre buzunarul hainei. Caccavo 1-a percheziţionat fără să ezite şi a găsit câteva bileţele de dragoste. S-a enervat, simţindu-se trădat de elevul său preferat. "Asta faci şi vrei să devii călugăr? Şi mai eşti şi mincinos!" Deziluzionat, Caccavo a continuat să strige la bietul Francesco care îl privea mirat şi îndurerat, repetând mereu "Nu e adevărat, nu e adevărat!". Ziua următoare fata, regretând cele făcute, a spus adevărul. Discuţiile despre fete şi despre sex erau o temă frecventă în conversaţiile colegilor lui Francesco. Ca toţi adolescenţii din această lume, sub impulsul furtunii hormonale care stă să 15

izbucnească în procesul maturizării, erau obsedaţi de această temă. O consăteană a lui Francesco relata mai târziu, când era în vârstă, că în acei ani, îndrăgostită fiind, i-a scris diferite bileţele, dar el nu i-a răspuns niciodată. Francesco nu era insensibil. Simţea, şi chiar foarte puternic, ceea ce simţeau şi ceilalţi. Dar avea principii şi idealuri, de aceea se controla şi reacţiona în mod diferit Faptul că toţi colegii lui abordau deschis cu el aceste teme, sugerează faptul că îl considerau unul de-al lor, un om cu care se poate vorbi, în care se poate avea încredere. Acesta este un argument împotriva biografilor care l-au descris ca un băiat bolnav, mofturos şi misogin. Francesco era sănătos, echilibrat, lucid şi, urmând inspiraţiile divine, făcea anumite alegeri de viaţă şi de comportament. Dar le făcea deplin conştient. Padre Pio povestea mai târziu: "Simţeam cum în mine se ciocneau două forţe care mă sfâşiau: răul care mă voia pentru el şi Dumnezeu care mă chema la o nouă viaţă. Dar duşmanii mei mă tiranizau, îmi luxau oasele, mă batjocoreau, îmi zvârcoleau măruntaiele". Forţele răului au încercat să îl sperie, dar Francesco a avut în continuare viziuni cu entităţi din planurile subtile celeste. La vârsta de 15 ani, a spus din nou mamei şi unchiului Pellegrino (care-i ţinea locul tatălui emigrat în America) despre dorinţa sa puternică de a deveni preot. Cu şcoala era la zi. Se informase şi aflase că era în măsură să ceară noviciatul Fraţilor Capucini care se găseau la Marcone. Trebuia doar să pregătească actele necesare. S-a întrunit consiliul de familie şi unchiul Pellegino a fost desemnat să se ocupe de actele necesare. însă răspunsul nu a fost cel aşteptat Pe moment nu erau locuri. Unchiul Pellegrino a încercat să îl convingă să aleagă un alt ordin călugăresc, însă Francesco avea o idee clară: voia aici. După câteva luni a sosit răspunsul: trebuia să se prezinte la Marcone Ia 6 ianuarie 1903. Tot satul a aflat că acest băiat renunţa la lume pentru a se dedica vieţii religioase. Această alegere era un titlu de merit, care cerea respect şi stimă. Un băiat cu o asemenea vocaţie trebuia să 16

se comporte bine şi să dea un exemplu bun. Francesco mergea la slujbă în toate dimineţile. Duminica servea la altar fiind lângă preoţi. Primise o învestitură oficială, în faţa comunităţii parohiale. O învestitură serioasă, importantă, pentru că avea deja 15 ani. Mama să era mândră de el. Alte mame îl dădeau exemplu fiilor lor şi colegii îl priveau cu admiraţie. Dar au fost şi câţiva invidioşi care îşi chinuiau mintea cum să-1 compromită. De aceştia s-au servit forţele răului pentru a încerca să oprească realizarea extraordinarei misiuni pe care Francesco era chemat să o împlinească. La paroh au ajuns voci calomnioase despre comportamentul băiatului şi o scrisoare anonimă: se spunea că Francesco era îndrăgostit de o fată şi se întâlneau în secret pentru a face dragoste. în plus s-a mai petrecut un mic episod care părea să confirme cele spuse în scrisoare. într-o dimineaţă, pe la ora cinci, Francesco era în faţa bisericii încă închise. Era foarte frig. Dintr-o casă alăturată, unde locuia o familie pe care Francesco o cunoştea foarte bine, cineva 1-a chemat să se adăpostească de ger până se deschidea biserica. Francesco a acceptat invitaţia. Un vecin 1-a văzut intrând. în acea familie erau şi două fete tinere, şi aşa au început bârfele. Evenimentul a făcut înconjurul satului şi a ajuns la urechile parohului. Acesta a făcut legătura cu scrisoarea anonimă şi s-a supărat Preotul satului, don Pannullo, era preocupat de scandalul izbucnit Şi-a adunat colaboratorii, cerându-le să facă cercetări pentru a se cunoaşte adevărul şi 1-a suspendat pe Francesco de la toate sarcinile pe care i le dăduse, ordonând să fie ţinut departe de atribuţiile religioase. Francesco nu a înţeles de ce se petreceau toate aceste evenimente, se vedea înconjurat de suspiciuni, nu reuşea să vorbească cu parohul, nu putea servi la slujbă, nu putea să participe la alte activităţi în biserică, lumea murmura, mama lui plângea, toată familia suferea. A fost un moment greu, critic. Dar Francesco nu s-a plâns. S-a închis în sine şi a continuat să se roage. A frecventat biserica stând umil printre oamenii de rând. Convingerile sale erau puternice şi clare. Valorile pe care le 17

recunoştea nu erau orgoliul şi aparenţele sociale; erau conştiinţa pură, adevărul şi onestitatea. Aceste valori înalte l-au ajutat să se simtă împăcat şi în armonie. Suferinţa nu avea puterea să-1 deturneze şi să-i întunece viziunea idealurilor faţă de care simţea în continuare chemare. în profunzimile sufletului său era liniştit A continuat să se comporte ca şi până atunci, iar persoanele însărcinate să cerceteze conduita lui nu au găsit nimic suspect într-o zi, un preot a recunoscut scrisul din scrisoarea anonimă. Interogându-1 pe băiatul pe care îl bănuia, acesta a recunoscut că el era autorul. Acel băiat, prieten cu Francesco, inventase totul din invidie. Parohul 1-a repus în drepturi pe Francesco şi de faţă cu toţi oamenii din sat i-a spus: "Te-am pedepsit pe nedrept, acum ştim că nu eşti vinovat. Poţi să-ţi reiei serviciul în biserică la fel ca înainte. Ca o compensare, îţi vom pregăti toate actele necesare pentru intrarea în mănăstire". Astfel, viaţa şi-a reluat cursul. Calomniile şi răutăţile au fost uitate. Dar în memoria lui Francesco acele zile au rămas ca fiind foarte grele şi amare. Pregătindu-se de plecare, Francesco a reflectat la decizia luată. Era sigur că voia să-şi consacre întreaga existenţă lui Dumnezeu şi să devină preot. Cu toate acestea, gândul că-şi va părăsi mama îi făcea inima să sângereze. S-a rugat, a cerut ajutor de la prezenţele invizibile cu care era în contact. "într-o zi", a scris mai târziu Padre Pio evocând experienţele mistice avute în acea perioadă, "sufletul meu a fost repede răpit şi dus să admire cu ochiul minţii lucruri diferite de cele care se pot vedea cu ochii fizici. Am văzut în faţa mea un spirit maiestuos de o rară frumuseţe, strălucind ca un soare: acesta m-a luat de mână şi mi-a spus: "Vino cu mine". M-a dus într-un câmp spaţios, unde erau foarte mulţi oameni. Aceştia erau împărţiţi în două grupuri. Sufletul meu se afla între ele: oameni frumoşi, îmbrăcaţi în alb, de o parte şi oameni întunecaţi, îmbrăcaţi în negru de cealaltă parte. Am fost chemat să mă lupt cu un bărbat foarte înalt, cu o faţă . înspăimântătoare. Sufletul meu, terorizat, a vrut să fugă, dar am auzit vocea ghidului meu: "învinge-ţi limitele. Acesta este cel mai 18

potrivit pentru a te confrunta cu tine însuţi. Fă-ţi curaj şi intră în luptă, eu voi fi mereu lângă tine şi nu-i voi permite să te învingă. Ca premiu pentru victoria pe care o vei aduce, îţi voi dărui o splendidă coroană". Sufletul meu s^a luptat şi a învins. Ghidul meu, acel spirit majestuos, de o frumuseţe rară, a luat o coroană frumoasă şi mi-a pus-o pe cap. Dar apoi mi-a spus: "Acel spirit cu care ai luptat întotdeauna atacă din nou pentru a-şi reface onoarea pierdută. Să lupţi bine şi să nu te îndoieşti de ajutorul meu. Ţine bine ochii deschişi pentru că acest spirit te va lua prin surprindere. Să nu te sperii de prezenţa sa teribilă. Aminteşte-ţi ce ţi-am promis. Eu te voi ajuta mereu". Viziunea &a terminat cu imaginea spiritului rău care fugea urmat de slujitorii săi, în strigătele de bucurie ale oamenilor îmbrăcaţi în alb." O viziune simbolică şi profetică, viziune care 1-a făcut să înţeleagă semnificaţia alegerii sale, dar care i-a arătat şi cum va fi viaţa sa: o luptă continuă cu aspectele negative şi demoniace. Exista însă promisiunea de ajutor din partea lui Iisus până la victoria finală. Cum el însuşi a povestit mai târziu, viziunile s-au repetat. De trei ori, Iisus şi Fecioara Măria kau încurajat, iar Iisus i-a pus mâna pe creştet ca să îl întărească, să aibă putere să-şi urmeze menirea şi 1-a asigurat că îl va proteja mereu. Francesco a înţeles din plin importanţa chemării lui Dumnezeu şi greutăţile care îl aşteptau. Dar nu a refuzat chemarea. Ar fi putut să o facă, ştia bine că era liber. Iisus, atunci când i-a apărut şi tei vorbit, nu i-a ascuns nimic din viitorul care-1 aştepta. Francesco a reflectat, a meditat, tei fost frică, s-a încurajat, dar la sfârşit s-a decis şi a plecat O decizie conştientă. Avea 15 ani şi jumătate. Nu mai era un copil, experienţele lăuntrice îl maturizaseră. Şi găsim chiar aici, în această libertate, în această alegere făcută la 15 ani, secretul multor evenimente care au urmat ulterior.

19

A jurat să trăiască în ascultare, sărăcie şi castitate toată viaţa (1903)

Francesco şi-a lăsat familia şi a petrecut anul de noviciat în) Ordinul Călugărilor Capucini. Un an de "probă", după tradiţia monastică, timp în care Ordinul a examinat dacă novicele este pregătit pentru viaţa religioasă, dacă înţelege şi este capabil să respecte regulile. Pentru Francesco acest an a fost un an de profundă şi intensă rugăciune, împlinit de întâlniri deosebite cu fiinţele subtile. Când locuia încă la părinţii săi, primise deseori mesaje din partea entităţilor spirituale care se manifestau şi comunicau cu el. Dar viziunile lui de atunci erau deranjate de o existenţă umană plină de activităţi şi griji. Anul de noviciat pe care 1-a trăit în linişte, în reculegere, s-a transformat pentru el într-o lungă perioadă de concentrare absolută şi continuă în lumea spiritului. Rugăciunea sa a devenit un dialog direct şi neîntrerupt cu Iisus, cu Fecioara Măria, cu diferiţi sfinţi. Entităţile celeste erau ghizii săi, maeştrii săi. Se poate spune că, timp de un an, tânărul plin de fervoare mistică nu a avut alt scop decât trăirea intensă a acestei minunate întâlniri cu lumile înalte ale spiritului. în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1903, Francesco s-a trezit foarte devreme şi s-a dus la slujba de la ora şapte. Când s-a întors, a găsit casa plină de lume, rude, prieteni şi vecini care veniseră să-1 salute la plecare. Totul era pregătit. Despărţirea de familie şi în special de mama sa a fost dureroasă, dar a reuşit să îşi controleze emoţiile. A ajuns cu bine şi la uşa mănăstirii a 20

avut o plăcută surpriză. Călugărul care i-a deschis uşa era chiar fratele Camillo, pe care îl cunoscuse la Piana Romana şi care a trezit în el dorinţa de a deveni capucin. Tinerii aspiranţi erau aşteptaţi. Au fost conduşi într-o sală mare şi supuşi unui test de cultură generală. Apoi au fost îndrumaţi la chilii. Camera lui Francesco avea numărul 28. Timp de două săptămâni, aspiranţii au rămas îmbrăcaţi normal şi erau liberi să participe sau nu la viaţa comunităţii. Tânărul Franceso rămânea timp îndelungat privind marile tablouri, imaginile sacre, crucifixurile stilizate. A fost impresionat de anumite citate care i-au rămas întipărite în minte toată viaţa. Pe un perete din interiorul mănăstirii scria: „Voi sunteţi morţi, iar viaţa voastră e în Hristos, în Dumnezeu". în dimineaţa de 22 ianuarie, în faţa întregii adunări a călugărilor, în timpul unei ceremonii lungi, plină de simboluri, Francesco, alături de alţi aspiranţi, a lăsat hainele civile pe care le purtase şi care reprezentau viaţa trecută şi a îmbrăcat rasa călugărească, simbol al vieţii noi. După un vechi obicei, pentru a fi şi mai clară despărţirea de lume, li s-a schimbat şi numele. Din acest moment Francesco Forgione a devenit fratele Pio din Pietrelcina. De ce i s-a dat numele de Pio nimeni nu ştie. S-a afirmat că tânărul a ales el însuşi acest nume pentru că era un admirator al lui Papa Pio al X-lea, fapt puţin probabil întrucât acesta a devenit papă abia după 8 luni de la momentul respectiv, în al doilea rând, numele monastic este impus, nu este ales. Se mai presupune că a fost numit aşa deoarece la biserica din Pietrelcina se aflau şi erau venerate moaştele Sfântului Pio sau pentru că acesta era numele superiorului care a prezidat ceremonia „îmbrăcării". Pentru fratele Pio a început o viaţă normală de mănăstire, adică o viaţă foarte dură. Ziua începea practic de la miezul nopţii. Fraţii trebuiau să se trezească foarte repede, să-şi ia sandalele, să aştepte sosirea confraţilor şi împreună să meargă la biserică pentru citirea Utreniei şi Laudelor, care ţineau o oră şi jumătate. Trezirea în inima nopţii, când somnul abia intrase 21

într-o fază mai profundă, era un adevărat chin. Iarna trebuiau să îndure frigul tăios. Când se termina slujba se întorceau în chilii unde încercau să adoarmă din nou, dar somnul adesea nu mai venea. Doar duminica nu trebuiau să îndure acest supliciu. Trezirea definitivă după a doua parte a nopţii se dădea la oră cinci. Novicii trebuiau să-şi facă patul, să-şi pună deasupra patului un mare crucifix din fier, să se spele şi să coboare din v nou la biserică unde rămâneau pentru meditaţie, Sfântă Liturghie şi alte părţi din slujba religioasă. Urma un scurt dejun şi apoi în chilie studiau Regulamentul. Novicele trebuia sâ" citească regulile şi constituirea Ordinului, care erau conţinute' într-o broşură de 20 de pagini. Lectura cerea puţin timp şi după ce o termina novicele trebuia să o ia de la capăt, pentru că nu îi erau permise alte cărţi. La ora 11 trebuiau să facă curăţenie în mănăstire şi în biserică. Apoi luau prânzul şi făceau o plimbare în grădină, rostind rugăciuni. La ora 14.30 cântau în cor şi apoi studiau până la ora 17. Munceau până la ora 19, când era meditaţia de seară şi Rozariul. Apoi o jumătate de oră erau liberi şi aveau voie să vorbească. Ziua se încheia la ora 21 când se dădea stingerea. înainte de a se culca novicele trebuia să spună rugăciuni şi să-şi facă un examen de conştiinţă. Când lucrau în grădină sau când făceau curăţenie, trebuiau să se roage cu voce tare. De trei ori pe săptămână, lunea, miercurea şi vinerea, după cină, toţi fraţii se adunau şi, cu luminile stinse, meditau la patimile lui Iisus. îmbrăcămintea personală era redusă la esenţial şi era atribuită, ca în armată, cui i se potrivea. Mâncarea era simplă, dar suficientă. In plus, posturile impuse pentru fraţii capucini erau numeroase şi foarte stricte. Posteau în toate vinerile de peste an, în postul Fecioarei Măria, în postul Crăciunului şi cel mai important post, cel al Paştelui. în ajunul sărbătorilor Maicii Domnului şi a sfinţilor Ordinului călugăresc şi în vinerile din luna martie, novicii, în semn de penitenţă, mâncau în genunchi. în aceste condiţii, după doar două luni, doi din cei patru novici s-au retras. Cu fratele Pio a rămas doar consăteanul său, 22

Giovanni di Carlo care primise numele de fratele Anastasie Dar chiar şi el era descurajat. într-o zi i-a mărturisit fratelui Pio: „Această viaţă este prea dură. Aici se fac tot timpul penitenţe. Eu m-am decis să plec." Fratele Pio i-a răspuns: "Am făcut atâtea sacrificii ca să ajungem aici şi acum vrei să plecăm? Ce vor spune părinţii noştri şi toţi cei care ne-au îndrumat aici? Ah, nici gând. încet, încet, cu ajutorul Maicii Domnului şi al Sfântului Francisc (din Assissi - nota trad.), ne vom obişnui şi noi cum au făcut şi ceilalţi. Toţi cei care sunt aici în mănăstire au fost ca noi. Nimeni nu s-a născut călugăr". Fratele Pio executa toate ordinele cu entuziasm şi atenţie. Regula recomanda să exerseze continuu controlul simţurilor, aşa că el mergea mereu cu ochii în jos, pentru a evita ispitele. Părintele Guglielmo povestea: "Fratele Pio iubea atât de mult liniştea prescrisă novicilor încât nu era posibil să auzi nici un cuvânt din gura sa. Şi dacă, uneori, trebuia să comunice ceva, o făcea prin gesturi, prin expresia privirii sau prin atitudine". Aparent, se comporta ca şi ceilalţi, dar de fapt se afla mereu în rugăciune. Micile detalii şi evenimente care atrăgeau atenţia celorlalţi novici, pe el nu-1 interesau. Trăia o viaţă interioară foarte intensă. Meditaţiile de dimineaţă şi seară care se făceau împreună aveau adesea ca temă Patimile lui Iisus. Unul dintre novici, pe rând, citea câte un text. Ceilalţi ascultau în linişte şi apoi o jumătate de oră meditau asupra textului citit. Fratele Pio asculta lectura, apoi îşi acoperea faţa cu mâinile şi, rămânând mereu în genunchi, reflecta asupra celor auzite. O făcea cu o participare şi identificare atât de profundă încât nu reuşea să-şi reţină lacrimile. Din dorinţa de a intensifica şi a creşte calitatea rugăciunii sale cerea mereu permisiunea de a renunţa la recreaţie, la plimbare şi uneori chiar la cină. Neglijând masa, pauzele pentru recreare şi continuând să se roage toată ziua, corpul său a început să se resimtă. Slăbea văzând cu ochii, deşi superiorii săi îi impuneau să mănânce. Auzind aceasta, mama sa 1-a vizitat. A rămas decepţionată de primirea pe care i-a făcut-o Francesco; el

(

23

a rămas tot timpul întâlnirii cu ochii în jos, serios şi absent. Mama îl tot îmbia să servească din dulciurile pe care i le adusese, dar el nu reacţiona, rămânând tăcut. Mama i-a spus cu durere în glas: "Dragul meu băiat, am venit să văd dacă ţi-e bine şi dacă nu ai nevoie de ceva." "îmi este bine, nu am nevoie de nimic", a răspuns fratele Pio rămânând în continuare cu ochii în jos. Mama lui s-a întors acasă nemulţumită, tristă şi confuză. I-a povestit totul soţului său, abia întors din America. Tatăl său s-a gândit că lui Francesco îi este rău şi a plecat repede la Marcone cu fiul său cel mare, Michele. Şi el s-a speriat văzându-şi copilul atât de absent. Având un caracter impulsiv, a început să strige şi să acuze fraţii şi stareţul mănăstirii: "Ce i-aţi făcut fiului meu? Nu-1 mai recunosc". Supraveghetorul novicilor i-a spus fratelui Pio: „Ascultă şi fii ager, sprinten". Abia atunci fratele Pio şi-a ridicat ochii şi şi-a îmbrăţişat tatăl, iar acesta s-a liniştit imediat. Padre Pio, amintindu-şi de acel moment, povestea mai târziu: "Era interzis să vorbeşti şi să ridici ochii fără să ţi se permită. Desigur că părinţii mei s-au neliniştit când m-au văzut că nu le vorbesc. Dar nu primisem permisiunea. Se gândeau că am păţit ceva. Eu însă chiar doream foarte mult să-i îmbrăţişez". La sfârşitul anului de noviciat, călugării mai vârstnici trebuiau să decidă dacă tinerii erau potriviţi să rămână definitiv în mănăstire. Voturile au fost favorabile şi fratele Pio a început să se pregătească de ceremonia de confirmare. întreaga noapte de dinaintea ceremoniei, fratele Pio s-a rugat şi a meditat. în dimineaţa zilei de 22 ianuarie 1904, într-o zi de vineri, pe când avea 16 ani şi jumătate, Padre Pio a depus triplul jurământ: să trăiască în ascultare, sărăcie şi castitate pentru tot restul vieţii sale. La această ceremonie a primit încuviinţarea de a-şi vedea familia. îmbrăţişându-1, mama sa i-a spus: "Fiul meu, acum eşti cu totul fiul Sfântului Francisc, el te poate binecuvânta".

24

Perioada de întâlnire cu lumile celeste (1904-1908) în anumite ordine religioase, perioada care urmează noviciatului este dedicată în general studiului şi pregătirii pentru preoţie. Mai întâi sunt urmate cursuri de filozofie pentru dobândirea unei culturi de bază, urmează apoi cursuri specifice pe discipline teologice, toate pe parcursul a 7-8 ani. între timp, se pune în practică ceea ce s-a învăţat în perioada de probă. Existenţa este mai liniştită şi mai senină, zilele nu mai sunt încadrate de reguli atât de rigide ca în noviciat. Sacrificiile, penitenţele, tăcerea, rugăciunea rămân de bază în viaţa lor aşa cum prevede Regula, dar capătă o formă mai moderată. Pentru fratele Pio, lucrurile nu au stat la fel. în aparenţă, el a început să studieze asiduu cărţile pe care nu le putuse citi până atunci, ca şi colegii săi. în realitate însă, în intimitatea sufletului său, în aspiraţiile sale, în practica sa cotidiană el a continuat să aibă o conduită ascetică, în perfectă sintonie cu perioada noviciatului. Acea perioadă a fost pentru el "perioada de întâlnire cu lumile înalte", a clarificării interioare, al acordului perfect cu ghizii săi spirituali din invizibil. Dialogul început cu ei nu a fost întrerupt, ci dimpotrivă, s-a intensificat. De la profesorii săi de filozofie, fratele Pio primea lecţii de ştiinţă umană; de la ghizii săi subtili primea în mod continuu lecţii de cunoaştere spirituală pentru a-şi pregăti misiunea. La 25 ianuarie 1904, alături de alţi călugări, fratele Pio a 25

fost transferat la mănăstirea San Elia a Pianisi, în provincia Campobasso. Aici, planul de studiu prevedea finalizarea cursului gimnazial şi începerea "cursului de retorică". A rămas aici până la jumătatea lunii octombrie 1905, fiind mutat apoi la mănăstirea din San Marco la Catola, în provincia Foggia, unde 1-a cunoscut pe părintele Benedetto, care a devenit îndrumătorul său spiritual. La sfârşitul lui octombrie 1906 a ajuns la mănăstirea Serracapriola, în provincia Foggia pentru a începe studiul teologiei. Aici şi-a găsit duhovnicul în persoana părintelui Agostino. La sfârşitul lui noiembrie 1908, cursurile de teologie au fost transferate la Montefusco, în provincia Avellino. La 19 noiembrie a primit Ordinele Minore, iar la 21 decembrie subdiaconatul (grade ierarhice religioase). Au fost ani de linişte. Tânărul frate Pio studia ca şi alţi colegi. Comportamentul său era normal într-un asemenea lăcaş, fără a atrage atenţia cu ceva ieşit din comun. Persoana sa emana o stare generală deosebită. Avea un stil de viaţă simplu, un mod senin de a înfrunta problemele, un fel deosebit de a vorbi, de a evalua lucrurile, o privire blândă, un mers atent. Dar totul era armonios şi emana dintr-un suflet atât de umil încât trecea aproape neobservat. Unii băieţi de 14-15 ani care vizitau mănăstirea şi luau lecţii de latină pregătindu-se de noviciat, în simplitatea lor pură, au simţit că acest frate avea ceva special. Unul dintre ei, care a devenit mai târziu părintele Raffael, povestea cum "fratele Pio, într-un mod deosebit, a trezit în^ 1 mine o vie admiraţie pentru comportamentul său exemplar.' ' Copil fiind, nu eram prea interesat de virtuţi, dar" observasem în el ceva ce-1 deosebea de ceilalţi clerici. Era umil, recules şi liniştit. Nu rostea niciodată vreun cuvânt inutil. în vara lui 1905 trebuia să transportăm pietre pentru reparaţii. Am ajutat şi eu. Era printre noi câte unul mai şmecher care lua mereu piatra cea mai uşoară. Fratele Pio lua în schimb fără ostentaţie piatra cea mai mare. Eu, care 26

eram aproape, văzând că nu poate să o ridice, îl ajutam să o pună pe spate. Apoi luam şi eu una mai mică şi mergeam împreună, mereu în linişte, în timp ce alţii glumeau şi râdeau pe seama lui." Participa în mod natural la toate activităţile colegilor săi - la jocuri, la plimbările săptămânale în afara mănăstirii şi la excursiile organizate şi care durau câteva zile - dar o făcea cu un entuziasm detaşat. Partea nevăzută a vieţii sale se desfăşura cu o intensitate mărită. Entităţile spirituale îl ghidau neobosit pentru a-i dezvolta sufletul, căci acesta era "instrumentul" principal prin care îşi va îndeplini misiunea. Studierea cărţilor nu era obiectivul principal. Studia conştiincios filozofia şi teologia, dar nu mai mult decât trebuia. Despre trăirile sale intime din această perioadă se ştiu puţine lucruri. Era rezervat şi nu se confesa sau cel puţin nu povestea trăirile inexplicabile şi extraordinare pe care le simţea. Iată însă două din mărturiile care ne lasă să întrevedem puţin din gama trăirilor lui Padre Pio. Una este din 1915, când părintele Agostino, confesorul său, 1-a întrebat când au început exact experienţele mistice: "Spune-mi, de când te-a binecuvântat Iisus cu viziunile celeste?" Padre Pio a răspuns laconic, dar precis: "Nu mult după noviciat", adică din perioada studenţiei. Comportamentul său rezervat ascundea un mare secret: misterioasa comuniune cu entităţi superiore din invizibil şi în special cu Iisus. O altă mărturie, scrisă chiar de Padre Pio pe o pagină de caiet, datată februarie 1905, deci pe când era student la filozofie, dezvăluie una dintre cele mai deosebite experienţe ce pot fi întâlnite. Redăm în continuare acest text: "în zilele trecute am avut o viziune în timp ce mă aflam la cor cu fratele Anastasio. Era sfârşitul zilei de 18 ianuarie, la ora 23, când m-am regăsit departe, într-o casă domnească, unde un tată murea în timp ce fetiţa sa se năştea. Atunci mi-a apărut Sfânta Măria care mi-a spus: «îţi încredinţez ţie această fiinţă. Este o piatră preţioasă: şlefuieşte-o, fă-o cât mai 27

luminoasă posibil pentru că într-o zi vreau, să mă împodobească. Nu te îndoi, ea va veni la tine. Mai întâi o vei întâlni la San Pietro». Apoi m-am regăsit în cor". Ne-am putea gândi că fratele Pio a avut un vis, şi-a imaginat că are o misiune sau a fost o autosugestie. Dar evenimentele care au urmat au confirmat în cele mai mici detalii această viziune. Fetiţa din viziunea lui Padre Pio s-a numit Giovanna Rizzani Boschi şi a trăit la Trevi Umbro lângă Foligno, devenind o femeie fascinantă, cu o strălucire spirituală extrem de vie. Giovanna provenea dintr-o familie nobilă, venind pe lume la Udine la ora 23 în 18 ianuarie 1905. Şi în timp ce se năştea, tatăl murea din cauza unui infarct; totul aşa cum văzuse cu ochii minţii Padre Pio şi cum notase în caiet. Rămasă văduvă, mama s-a mutat la Roma, crescându-şi aici fetiţa. în 1922, pe când avea 17 ani, frământată de anumite probleme legate de credinţă, Giovanna s-a dus cu o prietenă să viziteze biserica din San Pietro. în timp ce mergea pe sub bolţile marii biserici a văzut un frate capucin şi a simţit o vie dorinţă de a i se confesa şi a-i expune îndoielile sale. L-a întrebat dacă este amabil să asculte confesiunea şi, primind încuviinţarea lui, s-au îndreptat spre unul din confesionale. Giovanna şi-a mărturisit greşelile şi a primit de la acest părinte cuvinte atât de mângâietoare încât s-a hotărât să rămână acolo şi să aştepte ca fratele să iasă, să-i afle numele. Dorea să revină şi să mai vorbească cu el. Dar nu a mai fost de găsit. La ora închiderii, cu permisiunea unui călugăr, Giovanna a verificat confesionalul, dar - mister - nu era nimeni acolo. Anul următor, a auzit vorbindu-se de un călugăr charismatic, pe nume Padre Pio, care trăia la San Giovanni Rotondo, avea stigmatele lui lisus şi făcea miracole. A dorit să meargă să-1 caute. „La San Giovanni era atâta lume şi toţi voiau să vorbească cu Padre Pio", povestea Giovanna Rizzani. "Coridorul pe care trebuia să treacă gemea de lume. Am reuşit să găsesc un loc în primul rând. Când a trecut, s-a 28

oprit în faţa mea, m-a privit în ochi şi surâzând mi-a spus: - Giovanna, eu te cunosc. Tu te-ai născut în aceeaşi zi în care a murit tatăl tău. Dimineaţa următoare m-am dus să mă confesez. După ce m-a binecuvântat Padre Pio mi-a spus: - Fiica mea, în sfârşit ai venit! De atâţia ani te aştept... - Părinte, am răspuns, poate mă confundaţi cu altă persoană! - Nu, nu greşesc, şi tu mă cunoşti - a adăugat el. - Imposibil, este pentru prima dată că vin aici la San Giovanni Rotondo. Până acum câteva zile nici nu ştiam că existaţi! - Anul trecut, a continuat Padre Pio, într-o după amiază de vară, erai cu o prietenă la biserica din San Pietro, în căutarea unui preot care ar putea aduce lumină în îndoielile tale asupra credinţei. Ai întâlnit un capucin şi ai vorbit îndelung cu el. Acel capucin eram eu. Când tu te năşteai, Sfânta Măria m-a adus la Udine în casa ta, m-a lăsat să asist la moartea tatălui tău şi apoi mi-a spus să am grijă de tine. Miai fost încredinţată de Sfânta Fecioară şi trebuie să am grijă de sufletul tău. Auzind acele cuvinte, am început să plâng şi din acel moment Padre Pio a devenit duhovnicul meu, îndrumătorul meu spiritual. A fost totul pentru mine." Aceste două mărturii ne arată cum era de fapt viaţa spirituală a lui Padre Pio şi motivul pentru care studiul scripturilor nu era pe primul plan. "Noi, colegii de clasă, aveam impresia că învăţa puţin", povestea Padre Leone, „chiar dacă ştia mereu lecţia la şcoală. Eu intram des în chilia sa cu un pretext sau altul şi-1 găseam mereu în genunchi rugându-se şi cu ochii înroşiţi de plâns. Era suficient să-i priveşti ochii ca să-ţi dai seama că pentru el lacrimile erau ceva obişnuit. întrebat fiind de motivul acestei tristeţi, se eschiva şi tăcea. într-o zi am insistat şi atunci mi-a răspuns «Plâng pentru păcatele mele 29

şi ale tuturor oamenilor»". Dar în afară de prezenţele invizibile superioare, Padre Pio era deseori deranjat de fiinţele demoniace. Forţele răului îl pândeau, urmărind creşterea sa spirituală. Văzând cum acest tânăr răspundea plin de ardoare chemărilor divine şi urma cu fermitate împlinirea misiunii sale spirituale, aceste forţe întunecate doreau să îl testeze, să îl sperie, să îl oprească. Aşa cum nici despre viziunile celeste nu există multe mărturii directe, nu se cunosc prea multe nici despre prezenţele satanice în viaţa lui Padre Pio. O mărturie confirmată de el însuşi datează din septembrie 1905, dintr-o noapte pe când se afla la mănăstirea San Elia din Pianisi. Se ruga în chilia sa unde, din cauza căldurii, ţinea geamul deschis şi uşa era întredeschisă. Din chilia învecinată se auzeau paşii unei persoane care se plimba continuu, fără încetare. Fratele Pio s-a gândit: "în această noapte, fratele Anastasio nu poate dormi ca şi mine". S-a apropiat de pervazul ferestrei şi 1-a strigat încet, fără să primească nici un răspuns. Peste pervazul ferestrei vecine, pe jumătate ieşit în afară, stătea într-o atitudine ameninţătoare un monstru cu carnea neagră, cu un cap enorm şi ochi fosforescenţi. înainte de a putea scoate un strigăt, arătarea a ajuns pe acoperiş cu un salt gigantic şi a dispărut. Fratele Pio, îngrozit, a căzut pe pat. Dimineaţa a aflat că acea chilie nu mai era locuită de mai mult de o lună; fratele Anastasio fusese mutat în altă parte.

30

Sufletul se înalţă în beatitudine, dar uneori corpul suferă Deseori, sfinţii au emoţii intense şi puternice care îi dezechilibrează fizic. O viziune celestă, o stare de extaz, o rugăciune intensă care aduce comuniunea cu Dumnezeu, pot fi comparate cu intensitatea unui trăznet. Sufletul se înalţă în beatitudine, dar uneori corpul suferă. Aşa s-a petrecut şi cu Padre Pio. De zeci de ori în timpul vieţii sale, medicii au declarat că nu mai are mult de trăit, dar apoi, într-un mod misterios, şi-a revenit mereu, părăsind această lume doar la vârsta de 81 de ani. în copilărie, pe când se afla cu familia, nu s-au înregistrat situaţii grave. în afară de o boală intestinală în jurul vârstei de 10 ani, care 1-a ţintuit la pat o lună, nu a suferit de nici o boală gravă. Primele semne de îngrijorare au apărut în 1903, în timpul noviciatului, când a început să slăbească. Apoi în anul următor a început să răcească şi să tuşească. Se credea că este tuberculos şi nimeni nu mai voia să stea lângă el, nici măcar în biserică. Medicii îi recomandau o viaţă la aer curat, dacă se putea în satul natal. Când pleca acasă se însănătoşea, când revenea la mănăstire se îmbolnăvea iar. Făcea febră, avea dureri în piept, deranjamente stomacale cu vărsături şi nu putea să asimileze hrana. Aspectul misterios al acestor necazuri era dat de faptul că apăreau şi dispăreau într-un mod absolut imprevizibil. Se putea crede că bolile sale erau de natură psihologică. Medicii care l-au consultat au ajuns la concluzia că era vorba este o boală de plămâni, fiind în mod obiectiv foarte 31

bolnav. în septembrie 1911 părintele Benedetto, îngrijorat de agravarea bolii, s-a hotărât să-1 ducă la Napoli, unde a fost consultat de un mare specialist care nu i-a dat o speranţă de viaţă mai mare de o lună. Padre Pio a rămas la o mănăstire apropiată de Napoli, nefiindu-i recomandate călătoriile lungi. Acolo se afla părintele Agostino - confesorul său -, precum şi foşti colegi cu care studiase teologia. în mijlocul lor Padre Pio a găsit alinare sufletească. Timpul trecea, iar boala nu dădea semne de vindecare. Câteva săptămâni nu a mâncat decât Sfânta împărtăşanie de dimineaţă. L-au consultat alţi medici care i-au recomandat să se întoarcă în satul natal. în urma acestor recomandări, la 7 decembrie 1912, Padre Pio, însoţit de părintele Agostino s-a îndreptat către Pietrelcina. Ca şi altă dată, cum a pus piciorul în Pietrelcina, nu numai că s-a simţit mai bine, dar şi-a recuperat imediat forţele. Părintele Agostino a rămas la Pietrelcina 4 zile, constatând cu stupoare că Padre Pio nu mai arăta nici cel mai mic semn de suferinţă. Era limpede pentru el că boala lui Padre Pio nu avea nimic de-a face cu vreo patologie cunoscută. Când era la mănăstire şi îi luau temperatura, constata că e de 42 °C. Şi surpriza a fost şi mai mare când un medic a fost, inspirat să-i ia temperatura cu un termometru de baie. Coloana;; de mercur indica 48 °CH Doctorul Festa i-a măsurat temperatura de două ori pe zi, timp de mai multe săptămâni. Rezultatele; provocau consternare: temperatura oscila de la 36,2-36,5 °C la 4848,5 °C. Când avea asemenea temperaturi ridicate, Padre Pio ' părea foarte suferind, agitat în pat, dar nu delira - simptom careî\\ ar fi trebuit să însoţească o stare febrilă gravă. După o zi temperatura revenea la normal. Portarul mănăstirii San Giovanni Rotondo, povestea chiar că, într-o zi când i-a luat temperatura cu un termometru de baie, acesta a urcat la 52 °C. Când i-a pus însă mâna pe frunte, a constatat că nu se simţea nimic din febra indicată de aparat. La 6 mai 1913, Padre Pio a scris duhovnicului său: "Mă simt arzând cu totul, fără foc. Mii de 32

flăcări mă consumă; simt că mor încontinuu şi totuşi sunt viu". Temperaturile extrem de ridicate ale unor sfinţi sunt explicate în anumite tratate ca efect al dăruirii intense către Dumnezeu, dăruire ce face să se trezească în fiinţă o anumită energie tainică, misterioasă. Acestea au mai fost semnalate, atât în spaţiul mistic creştin (Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Sfânta Margherita Alacoque - aceasta din urma fiind numită chiar "Sfânta focului"), cât şi în Orient (care abundă în astfel de mărturii din viaţa yoghinilor), fiind un fenomen cunoscut care se declanşează în cazul unei practicii spirituale intense şi susţinute. Iubirea pe care o trăiesc sfinţii este atât de puternică, încât le este influenţat corpul fizic, iar „febra" este doar unul dintre fenomenele exterioare, vizibile care confirmă trăirea extraordinară a misticului.

33

Bunul Padre Pio se roagă acasă, la Pietreicina (1909-1916) Regulamentul canonic stabileşte că o persoană, după ce a> depus cele trei jurăminte, trebuie să trăiască în mănăstire. Doaţ| pentru motive grave şi pentru scurte perioade de timp poate * părăsi mănăstirea. Pentru perioade mai lungi, trebuie obţinut un permis special. Padre Pio a trăit însă acasă, în satul natal, mai mulţi ani fără nici un permis, generând polemici şi scandal din partea confraţilor care, la un moment dat, au vrut să îl dea afară din Ordin, dar nu au reuşit. „Vacanţele" sale la Pietreicina au început în 1906. Primele au fost de câteva săptămâni, apoi au devenit din ce în ce mai frecvente şi mai lungi până când Padre Pio a ajuns să locuiască permanent acolo. De fapt, din mai 1909 până în februarie 1916 a locuit mereu acasă, şapte ani în afara mănăstirii. Era o situaţie ilegală şi foarte ciudată deoarece absenţele din mănăstire erau făcute din grave probleme de sănătate, dar, după cum am văzut, acestea dispăreau imediat cum ajungea acasă. Au apărut îndoieli şi suspiciuni; nu toţi credeau în bolile reale ale lui Padre Pio. Unii credeau că sunt rezultatul fanteziilor sale. Din acest motiv, cu trecerea timpului, acele vacanţe au devenit o problemă şi prilej de scandal. Uneori superiorii interveneau în mod hotărât pentru a-1 determina să se întoarcă în mănăstire, dar fără să reuşească. La început, Padre Pio se supunea imediat. Dar, la un moment dat, cum el singur povestea, nu mai reuşea să se supună. Când primea ordinul de reintrare în mănăstire, se

34

simţea „victima unei paralizii fizice care-1 împiedica să se mai mişte". Scria scrisori superiorilor pentru a explica şi pentru a-şi

motiva atitudinea. Şi această atitudine era o mare surpriză pentru superiorii săi care erau obişnuiţi ca el să dovedească o supunere oarbă, aşa cum cerea Regulamentul. Refuzurile sale, scrisorile lungi pline de explicaţii, au generat polemici şi neînţelegeri care l-au împins, plin de durere, să rupă legătura cu Ordinul religios, după cum vom vedea. La insistenţele superiorilor răspundea: „Nu pot să mă supun pentru că Iisus mă împiedică." Duhovnicul lui şi îndrumătorul său spiritual îl credeau, ştiind că sufletul său trăia numeroase experienţe mistice. Dar se întrebau care ar fi semnificaţia acestora. De ce Dumnezeu, după ce 1-a chemat pe acest tânăr să trăiască în mănăstire, punea atâtea obstacole pentru ca el să rămână permanent în mănăstire? Această întrebare şi-o punea şi Fratele Pio, scriindu-i îndrumătorului său spiritual: „Spuneţi-mi ce vrea Dumnezeu de la mine, o insignifiantă creatură?" Părintele Benedetto i-a răspuns: „Vrei să ştii ce vrea Iisus de la tine? E simplu răspunsul: vrea să te agiţi, să te zbaţi, să te cerni ca grâul, până când spiritul tău va ajunge la acea puritate pe care El o doreşte." El era convins că există un motiv pentru care Dumnezeu vrea aşa. Aştepta cu încredere un semn. Dar cu trecerea timpului, constatând că nu se întâmplă nimic şi, după părerea lui, trecuse excesiv de mult timp, Părintele Benedetto şi-a schimbat părerea. El nu era doar îndrumătorul spiritual al fratelui Pio, ci şi superiorul atâtor fraţi care îl priveau pe acesta cu ironie, bârfind şi criticându-1. (După 10 august 1910, data la care a primit preoţia, Fratele Pio va fi mereu denumit Padre Pio). El nu-şi putea permite să aibă preferinţe, mai ales când totul părea absurd şi lipsit de motive. Padre Pio a devenit o problemă. El a ascultat sfaturile duhovnicului, s-a rugat şi 1-a implorat pe Iisus să îi dea voie să se întoarcă la mănăstire, dar nu a fost ascultat. Atunci Padre Pio s-a adresat Maicii Domnului, rugând-o acelaşi lucru. Dar din acea zi, 35

Iisus, Fecioara Măria şi alte spirite celeste nu au mai apărut o lungă perioadă de timp, în schimb s-a amplificat lupta cu forţele răului şi trebuia acum să se lupte singur, fără a mai avea o susţinere evidentă. Duhovnicul său a insistat să dea ascultare superiorilor, căci chiar dacă aceştia pot greşi, ascultarea în sine e plăcută lui Dumnezeu. Padre Pio era foarte dezorientat De o parte Iisus, de altă parte superiorii monastici. Ce să facă? Pe cine să asculte? Dar de ce Iisus şi Fecioara Măria nu vor ca el să se întoarcă la mănăstire? în septembrie 1911, Părintele Benedetto i-a dat un ultimatum la care Padre Pio a răspuns: „în mănăstire simt că mor". Duhovnicul său i-a răspuns: „Dacă Dumnezeu te vrea în glorie în cer e mai bine să mori în mănăstire unde El te cheamă." Dar Padre Pio a insistat în refuzul său. A spus că este gata să se supună, dar reclamă dreptul său de a trăi fără a deveni o greutate pentru alţii. A invocat faptul că acasă, chiar suferind, îşi face datoria sa, adică se roagă, supravieţuieşte fără a îngreuna viaţa altcuiva, lucru care nu s-ar petrece în mănăstire. Pe scurt, a cerut să rămână acasă. Dar superiorii nu au cedat de data aceasta. Padre Pio a ascultat şi s-a întors în mănăstire. însă crizele fizice au devenit extrem de repede atât de grave încât aceiaşi superiori ai mănăstirii unde se găsea şi-au asumat responsabilitatea de a-1 trimite acasă. Părintele Benedetto a scris către Sfântul Scaun şi a cerut să se rezolve cazul după legea ecleziastică şi anume să fie secularizat. Cu alte cuvinte, voia să îl excludă din Ordinul Capucin, nu pentru că ar fi fost un frate nedemn, vinovat de scandalul provocat, ci pentru că nu era în măsură, din motive de sănătate, să respecte Regulamentul trăind în mănăstire. Fratele Pio era un tânăr pios, bun să devină un preot laic, adică un preot care are o parohie şi casă personală. 0 decizie gravă care nu era în sprijinul vocaţiei religioase a lui Padre Pio. Dar nu era o decizie justă, aprobată de ghizii invizibili care erau adevăraţii maeştri ai lui Padre Pio şi care i-au spus să rămână liniştit că nu 36

se va petrece nimic. De fapt, scrisoarea nu a ajuns la timp Ia Roma. Când a ajuns, în sfârşit, şi a fost examinată de autorităţile competente, nu a obţinut răspunsul scontat. Superiorii lui Padre Pio au cerut excluderea din ordinul religios, dar Sfântul Scaun, din proprie iniţiativă, a propus în schimb ca Padre Pio să rămână un călugăr capucin, să trăiască în haine franciscane, chiar locuind acasă, adică în afara mănăstirii. Documentul scris a fost aprobat şi de Papă la 25 februarie 1915. în acest document s-a specificat că decizia rămâne valabilă atât timp cât este necesar, adică practic până când starea sănătăţii sale va fi ameliorată. Această soluţie, cu totul neaşteptată, a fost favorabilă pentru Padre Pio şi i-a redus pe superiorii săi la tăcere. Părintele general care a fost sever cu Padre Pio a scris: „Aceasta este voia lui Dumnezeu... Bunul Padre Pio se va ruga mereu pentru Ordinul Capucin căruia îi aparţine...".

37

A primit darul stigmatelor la 23 de ani (1909-1916)

Despre cele 40 de zile petrecute în deşert de către Iisus, nu s-a scris nimic, textele sacre se limitează să afirme că se ruga şi postea. Apoi Satana a încercat să-1 ispitească. în viaţa tuturor marilor fiinţe spirituale se regăseşte experienţa deşertului, o perioadă de singurătate, de suferinţă, de rugăciune şi de tentaţii. Pentru Padre Pio această experienţă a fost lungă şi dură, aproape 7 ani, din 1909 până în 1916, chiar anii petrecuţi în afara mănăstirii. Din această perioadă se ştiu puţine lucruri. Unii au descris această perioadă ca fiind „secretă". Dar adunând informaţii din toate sursele posibile şi punându-le la un loc se poate face un tablou destul de relevant. Aflăm astfel că aceşti şapte ani constituie perioada cea mai importantă din viaţa lui Padre Pio, perioadă în care a atins maturitatea experienţei mistice, devenind ceea ce Dumnezeu dorea să devină. Sursele care au permis această investigare au fost notiţele lui Padre Pio, ale duhovnicului său şi mărturiile unor persoane care au trăit alături de el. Fratele Pio s-a întors în mijlocul familiei, la Pietrelcina, în primele luni ale anului 1909. Tatăl său şi fratele mai mare, Michele, erau plecaţi de puţin timp în America. A trăit deci alături de mama şi surorile sale, eliberat de reguli şi orare, iar zilele sale treceau senine, fără să fie nevoit să respecte nişte îndatoriri convenţionale. îşi putea astfel organiza viaţa cum credea mai bine. Datoria sa principală era să îşi îngrijească 38

sănătatea, adică să trăiască în aer curat. Şi pentru că rămânea mereu un frate capucin trebuia să respecte totuşi câteva minime reguli religioase: Utrenia, Liturghia, Rosariul etc... Aparent, viaţa sa era normală. Lumea îl vedea trecând prin sat mereu în reculegere, în linişte, amabil şi prietenos cu toţi. „Când se întorcea de la vecernie'','povestea Lucia Iandânza, o femeie din sat, „se oprea transpirat în faţa casei mele. Bunica mea îmi spunea să merg la fântână să scot nişte apă proaspătă pentru Padre Pio. El se aşeza să se odihnească şi întreba despre tatăl meu care era în America, ca şi al lui." în timpul serilor de vară, stătea de vorbă cu vecinii. Alteori se oprea pe o bancă să citească ziarele. După cină, făcea câte o plimbare cu protopopul Salvatore Pannullo şi alţi fraţi de la parohie. într-o seară, protopopul, ajuns într-un anume punct al localităţii, s-a oprit şi i-a invitat şi pe ceilalţi să asculte ce spunea Forgione. Acesta afirma că, trecând pe acea stradă, auzea mereu un cor de îngeri care cântau şi clopote bătând care se auzeau din depărtare. Ceilalţi nu auzeau nimic. Dar în locul indicat de Padre Pio, 40 de ani mai târziu, s-a ridicat o mănăstire şi o nouă biserică a Capucinilor. Oamenii aveau un mare respect pentru el, intuind că acest tânăr călugăr ascundea lucruri misterioase. Simţeau în el fascinaţia Cerului. Mulţi îl considerau un sfânt şi mergeau la el să-i ceară să se roage pentru ei. în aprilie 1913, păduchii au infectat plantaţiile de bob aflate în plină înflorire; recolta putea fi distrusă în întregime. Un ţăran 1-a rugat pe Padre Pio să meargă la ferma sa şi să îi binecuvânteze câmpurile. Părintele s-a dus şi, în timp ce mergea, se ruga şi binecuvânta. Şi alţi ţărani au recurs la ajutorul lui şi peste tot rugăciunile Părintelui distrugeau insectele. într-o săptămână toate plantaţiile de bob au fost curăţate, iar recolta a fost abundentă. Fapte misterioase se petreceau şi când Padre Pio era în biserică. După celebrarea slujbei, el se oprea mult timp pentru 39

a-I mulţumi lui Dumnezeu şi adesea intra într-un fel de transă care-1 îndepărta complet de ceea ce se petrecea lângă el. De multe ori îşi pierdea echilibrul şi cădea pe pământ lipsit de simţuri. La început, paracliserul Michele Pilla se speria, dar apoi s-a obişnuit şi pleca lăsând cheile în uşă astfel ca Părintele, când îşi revenea, să poată închide biserica. O dată, întors ca să sune clopotele pentru prânz, 1-a găsit pe Padre Pio întins pe jos. Crezând că era mort, a fugit să îl cheme pe protopop, dar acesta, ştiind originea acestor căderi, i-a răspuns: „Nu te îngrijora, îşi va reveni." în timpul lunilor calde de vară, Padre Pio s-a mutat la Piana Romana, la ferma familiei. I-au construit o căsuţă din lemn la umbra unui mare ulm. „Acolo stăteam zi şi noapte la răcoare, ca să respir aer curat", povestea Padre Pio. „Acea căsuţă era pentru mine o adevărată bisericuţă, acolo mă rugam". în acea cabană ridicată în singurătatea câmpurilor, s-a petrecut miracolul stigmatizării. Acolo uneori se deschideau cerurile, alteori se dezlănţuia infernul. Padre Pio a primit darul stigmatelor nu la San Giovanni Rotondo, în septembrie 1918, cum se susţine în mod oficial, ci la Pietrelcina, în 1910, de unde există şi mărturii. Una este a domnului Pannullo, protopop la Pietrelcina. în 1918, când i s-a spus că pe mâinile lui Padre Pio au apărut stigmatele christice, el a spus: „Voi le vedeţi doar acum, dar eu le-am văzut încă din 1910". Apoi a povestit că misteriosul fenomen a apărut în după-amiaza de 7 septembrie 1910. Padre Pio se ruga în Piana Romana şi, în urma unei viziuni a lui Iisus, i-au apărut stigmatele christice. Când s-a întors acasă, Părintele i-a povestit totul Părintelui Pannullo şi a adăugat cu umilinţă: „Fie-ţi milă de mine şi roagă-1 pe Iisus să îmi ia acest dar. Vreau să sufăr, să mor de suferinţă din iubire pentru El, dar în ascuns, fără să ştie oamenii". S-au rugat împreună şi Dumnezeu i-a ascultat. Semnele vizibile ale stigmatelor au dispărut, dar au rămas durerile mari. Există şi o mărturie a lui Padre Pio. într-o scrisoare din 40

septembrie 1911, el a scris îndrumătorului său spiritual: „Ieri seară mi s-a petrecut un lucru pe care nu ştiu nici să-1 explic, nici cum să-1 înţeleg. în mijlocul palmelor au apărut urme roşii cam de un centimetru, însoţite de o durere acută. Această durere era mai mare la mâna stângă. Şi la picioare simţeam aceeaşi durere. Acest fenomen se repetă de un an de zile, dar nu se simţea atât de puternic ca acum." în aceeaşi perioadă, într-o altă scrisoare către Părintele Agostino a scris: „De joi seara şi până sâmbătă sufăr continuu. Toate Patimile lui Iisus le trăiesc în fiinţa mea. Inima, mâinile şi picioarele le simt străpunse parcă de o spadă şi simt o durere imensă. Dar inima mea se îmbată de pacea iubirii Lui". Un an mai târziu, duhovnicul său i-a pus întrebări clare despre acest fenomen şi Padre Pio a fost nevoit să răspundă. Prima dată când Iisus a vrut să-1 facă demn de această favoare, stigmatele erau vizibile, în special la o mână. Dar pentru că Padre Pio 1-a rugat pe Dumnezeu să nu lase vizibil acest fenomen, nu i-au mai apărut semnele, dar simţea durerile în anumite circumstanţe şi în anumite zile. Fenomenul stigmatelor a început în 1910, la Pietrelcina în căsuţa de la Piana Romana. în 1918 la San Giovani Rotondo, stigmatele au devenit din nou vizibile. în septembrie 1968, când fiii săi spirituali l-au sărbătorit la 50 de ani de la apariţia stigmatelor, el i-a spus fiicei sale spirituale cea mai apropiată: „Nu sunt 50 de ani, ci 58 de ani de când port aceste răni." Toate experienţele deosebite pe care Padre Pio le-a trăit în aceşti ani, la Pietrelcina, l-au familiarizat cu viaţa spirituală, invizibilă pentru restul oamenilor. Pentru el, marele văl care separă lumea materială de lumea fiinţelor subtile s-a dizolvat treptat. în fiecare zi avea acces la realităţi supraumane. Fiinţele cereşti pe care Biserica le descrie ca fiind existente şi care pentru noi sunt doar personaje ipotetice, deveneau pentru Padre Pio interlocutori reali. Le vedea, vorbea cu ele, primea sfaturi, mărturisiri, revelaţii, informaţii, intuiţii. Iisus, Fecioara Măria, îngerii, îngerul păzitor, erau împreună cu el ca şi cum 41

formau împreună o singură familie. La sfârşitul anului 1912, după luni de insistenţe ale superiorilor pentru a-1 determina să se întoarcă în mănăstire, a revenit pentru 40 de zile la mănăstirea din Venafro. în aceste zile, mai mulţi fraţi au fost martori la ceea ce trăia Padre Pio. Părintele Agostino, confesorul său, a lăsat relatări deosebit de semnificative, căci a fost martor la unele dintre stările lui de extaz. El a povestit că extazele din acea perioadă erau aproape contkiue, iar Padre Pio vorbea cu voce tare cu fiinţe invizibile El înregistra cuvintele şi apoi le transcria. Nu auzea ce-i spuneau interlocutorii, dar din ceea ce răspundea Padre Pio îşi făcea o idee despre tema conversaţiei. Când superiorul îl striga pe Padre Pio răpit în extaz, acesta nu auzea în mod direct cuvintele sale, dar îngerul păzitor îi vorbea astfel încât el se întorcea din extaz şi exclama: „Cine mă strigă? A fost îngerul care m-a strigat sau părintele?" Alteori se ruga: „îngerul meu, lasă-mă să mai rămân cu Iisus..." Fecioara Măria era pentru el de o frumuseţe orbitoare. Padre Pio era încântat. îl auzeai zicând: „Măicuţă dragă... eşti atât de frumoasă, măicuţă dragă... Sunt fericit că am o măicuţă atât de minunată!" După învăţătura creştină, omul este înconjurat de două realităţi invizibile: aceea a spiritelor celeste şi aceea a spiritelor infernale. Spiritele celeste încearcă să ajute omul îndrumându-1 spre bine, cele infernale îl tentează spre rău. Padre Pio, în experienţa sa mistică, a fost pus în contact atât cu spiritele cereşti, cât şi cu cele din infern. Spiritele luminoase îl îndrumau şi îl ghidau pentru că el alesese calea binelui şi îşi asumase misiunea de a-i ajuta pe alţi oameni şi a-i îndruma spre Dumnezeu. Spiritele infernale îl împingeau spre rău şi voiau să distrugă misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o, întâlnirea era zilnică şi uneori de o violenţă fără seamăn. Viziunile cereşti îl purtau pe Padre Pio în a-1 şaptelea cer, iar cele infernale îl tulburau. Forţele satanice cunoşteau valoarea spirituală a drumului ales de Padre Pio. Ştiau că suferinţele şi 42

în special stigmatele christice erau răspunsul lui Dumnezeu la cererea precisă a lui Padre Pio care dorea să sufere pentru mântuirea păcătoşilor. Se oferise victimă pentru păcătoşi şi pentru sufletele din purgatoriu încă de când era copil şi îşi menţinuse această dorinţă: „Mă rog lui lisus să verse asupra mea toate necazurile pregătite pentru păcătoşi şi sufletele din purgatoriu, chiar de o sută de ori mai multe, pentru a converti şi salva oamenii şi pentru a ajuta sufletele din purgatoriu să ajungă mai repede în Paradis." Iar viaţa nu 1-a scutit de încercări şi suferinţe. Spre sfârşitul vieţii, Padre Pio a avut o formă de conjunctivită care 1-a făcut să devină aproape orb, nu mai putea citi slujba şi era constrâns să fie ajutat de alţii. în această perioadă de maturizare spirituală, Padre Pio a scris: „Demonul mă vrea pentru el cu orice preţ. Tentaţiile îmi atacă mintea, mă fac să tremur şi să transpir din cap până în picioare. în anumite momente îmi rămân doar ochii pentru a plânge. Răul nu vrea să se dea învins. De câteva zile vine împreună cu alţii, înarmaţi cu bastoane şi răngi de fier. Cine ştie de câte ori m-a tras jos din pat şi m-a scos afară din cameră. Nu încetează să mă terorizeze. Noaptea trecută a trecut foarte greu. De când m-am pus în pat, de la 10 seara şi până la 5 dimineaţa, m-a bătut continuu. Au fost şi multe sugestii diabolice pe care le trimitea, gânduri de disperare, de neîncredere în Dumnezeu, credeam că îmi pierd raţiunea. Mă persecuta în fel şi chjp, chiar mi-a tăiat cămaşa de pe mine." Forţele demoniace au încercat pe toate căile să îl oprească pe Padre Pio. Părea că tot infernul s-a mobilizat în această acţiune şi voia să îl izoleze pe Padre Pio. Ştia ce mult bine îi fac scrisorile de la duhovnicul şi de la îndrumătorul său spiritual, două persoane pe care Părintele le iubea foarte mult, ştia că şi scrisorile pe care Părintele le scria lor constituiau un refugiu benefic şi voia să-i distrugă aceste legături. Padre Pio a scris duhovnicului său: „înainte de a deschide scrisoarea, demonii îmi sugerau să o rup şi să o arunc în foc. Eu rămâneam mut, îi dispreţuiam în inima mea. S-au cocoţat în 43

spatele meu ca nişte tigrii înfierbântaţi şi m-au ameninţat că o să mă facă să plătesc. Ştiţi până unde şi-a băgat coada diavolul? El nu voia ca în ultima scrisoare să vă informez despre războiul pe care îl port cu el şi, cum nu i-am dat atenţie, a început să-mi sugereze: " Deseori, pentru a-1 împiedica să scrie, braţul drept îi era cuprins de dureri foarte mari. Arhiepiscopul din Pietrelcina, don Salvatore, a primit o scrisoare de la Părintele Benedetto, îndrumătorul spiritual al lui Padre Pio şi rândurile care-1 priveau pe Padre Pio erau acoperite toate cu o bandă neagră. Atunci parohul a binecuvântat scrisoarea şi a stropit-o cu apă sfinţită, iar banda neagră a dispărut şi el a putut citi scrisoarea. O altă scrisoare scrisă de Părintele Agostino tot parohului a sosit complet albă. Don Salvatore 1-a întrebat pe Padre Pio despre ce era vorba în scrisoare, crezând că Părintele Agostino a greşit, dar Padre Pio i-a spus exact ce conţinea scrisoarea care fusese ştearsă de .forţele întunecate. Pentru a-1 face pe Padre Pio să greşească, demonul recurgea şi la tentaţii asupra simţurilor. Şi aici, lupta era foarte aprigă. Padre Pio scria: „într-o noapte demonii, după ce mi s-au arătat în forme îngrozitoare, văzând că eforturile lor se duc pe apa sâmbetei, m-au trântit la pământ şi m-au lovit foarte tare, aruncând prin aer scaunul şi cărţile mele, scoţând urlete disperate şi pronunţând cuvinte foarte murdare. M-am aflat în mâinile demonilor care se sforţau să mă smulgă din braţele lui Iisus. Cât război, Dumnezeul meu! Mi-aş dori, dragă Părinte, să nu spun asta, dar aş dori măcar o oră de odihnă." Uneori demonul se arăta sub formă de sfinţi: Sfântul Francesco d'Assisi, Sfântul Anton, Papa Pio al X-lea, îngerul păzitor şi chiar luând forma Fecioarei Măria. într-o zi a dorit să 44

se confeseze şi diavolul i-a apărut sub forma duhovnicului său, Părintele Agostino. Padre Pio povestea că Satana nu-1 chinuia niciodată miercurea pentru că această zi este dedicată Sfântului loan care, în credinţa creştină, este considerat ca fiind „teroarea demonilor". Părintele avea o mare devoţiune faţă de înaintemergătorul lui Iisus şi recomanda tuturor să se roage mult acestui sfânt deoarece este un protector puternic, în special în momentul morţii, momentul desprinderii de acest pământ. Multe din aceste evenimente stranii produceau un zgomot atât de mare încât era auzit de departe. Uneori vecinii ieşeau din casă speriaţi de ceea ce se petrecea. Dimineaţa, mama lui Padre Pio găsea camera fiului său în dezordine, iar corpul Părintelui era adesea plin de vânătăi. Camera sa a fost posedată de diavol mult timp după ce el a plecat. Luni de zile au continuat să se audă zgomote şi lovituri în pereţi. Scaunele se rupeau fără ca cineva să le atingă. Michele, fratele mai mare al lui Padre Pio, a fost nevoit să cheme un preot pentru a binecuvânta casa. Şi doar după exorcism zgomotele au dispărut definitiv.

45

Dorea să devină un intermediar între Dumnezeu şi lume (10 august 1910) Hotărât să îşi dedice întreaga existenţă lui Dumnezeu, Padre Pio dorea să devină preot, pentru a se afla în serviciul oamenilor. Ca şi Iisus, voia să devină un „intermediar" între Dumnezeu şi lume, un ghid pentru oamenii aflaţi pe cale. Ajunsese la jumătatea drumului, dar cu mare dificultate. Forţele demoniace ştiau cât de eficace ar fi acţiunea sa în acest rol, în special ca preot confesor. De fapt, Padre Pio nu a fost un predicator, nu a fost un intelectual, nu a fost un scriitor, ci a fost un confesor, unul dintre cei mai dăruiţi confesori ai omenirii. în 1908, sănătatea Fratelui Pio era mult înrăutăţită. Febra şi mai ales crizele erau aproape continue. Fratele Pio se afla la Montefusco pentru cursurile teologice. în urma recomandărilor medicilor, s-a întors pentru o perioadă acasă, alături de familie. însoţit de confesorul său, Părintele a revenit în familie la începutul anului 1909. Abandonarea cursurilor însemna că ziua în care va deveni preot se îndepărta. în timp ce colegii săi îşi continuau studiile, el a fost exclus prin însuşi faptul că nu putea rămâne în mănăstire. Dar era foarte perseverent şi nu dezarma uşor în faţa dificultăţilor. Deoarece nu a reuşit să studieze cu colegii săi, a încercat să se pregătească singur cu ajutorul parohului din Pietrelcina. Ştia că studiile ecleziastice făcute în particular, în anumite circumstanţe puteau fi recunoscute de autorităţile 46

competente şi a început să înveţe. Dacă era chemat să susţină un examen, trebuia să fie bine pregătit. Şi cu toate că a trăit departe de mănăstire, a obţinut diaconatul la biserica din Morcone unde, cu 6 ani în urmă, îşi făcuse noviciatul. Fratele Pio era în culmea fericirii. Ga diacon putea să realizeze deja anumite servicii religioase. Când a ţinut primul serviciu religios a fost foarte emoţionat. Un consătean din Pietrelcina pe care Fratele Pio îl cunoştea bine, avea un fiu de 5 luni care nu era încă botezat. Acest om se certase cu parohul şi nu mai voia să aibă de-a face cu el. Fratele Pio se găsea la mijloc. A reuşit să îl convingă că fiul său nu trebuia lipsit de un dar spiritual pentru raţiuni complet străine pentru el. După lungi discuţii, omul a acceptat ca fiul său să fie botezat cu condiţia ca ceremonia să fie celebrată chiar de Fratele Pio. Protopopul a consimţit. Fratele Pio s-a pregătit cu mare fervoare. A meditat lung la semnificaţia a ceea ce avea să facă. A avut loc ritul sacramental şi copilul a devenit un adevărat fiu al lui Dumnezeu. La sfârşitul anului 1909, starea sănătăţii sale s-a înrăutăţit şi mai mult. Medicii erau îngrijoraţi, se temeau să nu moară. Fratele Pio era conştient de situaţia sa. Se ruga plin de fervoare lui Dumnezeu să-i acorde graţia de a deveni preot măcar câteva zile. S-a adresat superiorului provincial rugându-1 să ceară la Roma o dispensă prin care să fie hirotonisit chiar dacă nu-şi terminase studiile. 1-a scris Părintelui Benedetto care nu a rezistat cererii sale, căci îl iubea foarte mult şi a făcut tot posibilul să obţină dispensa. Şi iată că, la sfârşitul lui iulie a primit dispensa care se referea nu numai la studii, ci şi la vârstă. După legea canonică, pentru a fi hirotonisit preot era necesar să fi împlinit 24 ani, iar Părintele avea numai 23. Părintele provincial a stabilit slujba de hirotonisire pe 10 august şi i-a cerut Fratelui Pio să se întoarcă la mănăstirea din Marcone pentru a învăţa ceremonialul Liturghiei. Fratele Pio s-a supus, dar, ca de obicei, imediat ce a ajuns au

47

reînceput crizele şi superiorul său 1-a trimis din nou acasă. Astfel că a învăţat ceremoniile religioase cu parohul său, Părintele Pannullo. Pe 30 iulie, împreună cu parohul, s-a dus la Benevento să susţină examenele cerute pentru hirotonisire şi examinatorii s-au declarat mulţumiţi. Pe 10 august, la sărbătoarea Sfântului Lorenzo a sosit multaşteptatul eveniment al hirotonisirii. Ritualul s-a ţinut la Capela Canonicilor în Domul din Benevento. Slujba a fost oficiată de Părintele Paolo Schinosi. Au fost prezenţi prieteni şi rude, mama Fratelui Pio şi surorile lui care veniseră de la Pietrelcina pe jos. Tatăl său şi fratele mai mare, Michele, erau la muncă în America. Padre Pio nu a povestit nimic în acea zi despre emoţiile sale. Abia în prima scrisoare din 17 august către îndrumătorul său spiritual, Părintele Benedetto, el a scris: „De câteva zile nu mă simt bine. Poate că din cauză că am trăit emoţii prea mari". Prea multă emoţie. O emoţie pe care o retrăia în fiecare dată de 10 august. După doi ani, a povestit: „Am început să trăiesc din nou bucuria acelei zile sacre pentru mine. De dimineaţă am început să simt paradisul. Oare cum va fi când îl vom trăi în eternitate? în acelaşi timp pacea pe care o simt în inimă este infinită. Ziua Sfântului Lorenzo a fost ziua în care inima mea a fost mai deschisă ca oricând pentru iubirea lui Iisus. Cât am fost de fericit, câtă bucurie am simţit în acea zi!" La Pietrelcina, Padre Pio celebra Liturghia în bisericuţa Sfânta Ana şi uneori în parohia Sfânta Măria a îngerilor. în fiecare dimineaţă când urca în altar era ca prima dată. Aceleaşi emoţii, aceeaşi totală participare. „Slujbele sale erau extrem de lungi", spunea domnul Giuseppe Orlando care trăia în acei ani la Pietrelcina. „Sfânta Liturghie ţinută de el era un mister incomprehensibil. La pomenirea viilor şi morţilor, Padre Pio era atât de absorbit în rugăciune încât trecea aproape o oră până să continue. Slujba sa era foarte lungă, iar uneori oamenii o evitau deoarece trebuiau să 48

ineargă la câmp să muncească şi nu puteau rămâne ore întregi în biserică să se roage împreună cu el." Era hirotonisit preot cu posibilitatea de a confesa, dar superiorul său provincial nu 1-a autorizat să se folosească de această posibilitate. Padre Pio era preot, se poate spune, doar "pe jumătate". Ţinea slujba religioasă, dar nu putea să spovedească şi asta îl apăsa mult. El avea o dorinţă puternică de a asculta durerile oamenilor şi de a le transmite experienţa pe care o acumulase în ani de rugăciune şi comuniune cu supranaturalul. Se oferise victimă pentru salvarea sufletelor. Simţea că poate să le fie mai mult de ajutor celorlalţi prin taina spovedaniei, dar nu putea să o facă. în sat oamenii vorbeau. Erau obişnuiţi ca orice preot să şi spovedească şi se întrebau de ce Padre Pio nu e la fel. Unul din motivele pentru care nu putea spovedi era sănătatea şubredă. A spovedi e obositor, medicii spuseseră că e bolnav de plămâni şi oamenii trebuiau protejaţi, aşa că trebuia evitat contactul cu oamenii. Dar adevăratul motiv era altul. Părintele Benedetto avea o mare stimă pentru protejatul său, dar era şi un om drept şi rigid. Padre Pio nu frecventase în mod regulat cursurile de teologie şi era hirotonisit preot printr-o dispensă specială a Sfântului Scaun. Părintele Benedetto, ca superior responsabil, nu avea certitudinea că era suficient de bine pregătit din punct de vedere al doctrinei religioase şi de aceea, nu se simţea împăcat să-i permită să confeseze. Firesc, nu i-a împărtăşit lui Padre Pio aceste rezerve, iar Părintele a continuat să aştepte aprobarea sa. Cu timpul, Padre Pio s-a întristat tot mai mult din cauza acestei situaţii. Insistase să primească permisiunea, dar Benedetto era de neclintit. Au trecut astfel încă patru ani. în timpul Săptămânii Sfinte şi în special în ajunul Paştelui, parohia era luată cu asalt de oameni care vroiau să se spovedească. Preoţii erau insuficienţi pentru a face faţă situaţiei. Padre Pio se simţea frustrat că nu putea da o mână 49

de ajutor. în fiecare an, în apropierea Paştelui, se ducea la superiorul său pentru a obţine permisiunea de a spovedi. în 1913, expert deja în a primi refuzuri, a cerut ajutorul duhovnicului său, părintele Agostino. I s-a adresat cu mult timp înainte de perioada Paştelui. în 13 februarie i-a scris: "Doresc foarte mult să spovedesc şi nu mai pot să închid în mine această voce misterioasă. Sunt dispus să fac orice îmi cere superiorul, dar încă un refuz ar însemna pentru mine o mare pedeapsă". O lună mai târziu a scris iar Părintelui Agostino o lungă scrisoare. Apoi, în plic, a adăugat un bilet pentru a-i aminti ce 1-a rugat în precedenta. "Rugaţi-1 să mă autorizeze să spovedesc măcar persoanele infirme." Padre Pio, chiar dacă era bolnav, nu stătea inactiv. Când putea, mergea la persoanele în vârstă sau la cei care erau bolnavi la pat. Mergea să le aducă uşurare măcar cu un sfat spiritual şi ar fi dorit, dacă s-ar fi putut, să-i poată spovedi. Această dorinţă a devenit atât de mare încât nu a avut răbdare să vadă ce a reuşit să facă duhovnicul său. Trei zile mai târziu, mai exact pe 25 martie, i-a scris direct superiorului provincial o scrisoare lungă şi afectuoasă. La sfârşit a adăugat: "Vreau la sfârşit să vă cer permisiunea de a asculta confesiunile, măcar ale infirmilor. Fiţi liniştit că aceasta nu îmi va afecta sănătatea. în multe zile nu m-am simţit bine, dar acum, mulţumită lui Dumnezeu, mă simt sănătos". în aceeaşi zi, a primit de la Părintele Agostino un prim răspuns negativ: „Iisus nu ţi-a adus deja la cunoştinţă răspunsul negativ? După Paşti, voi încerca iar, dar nu cred că voi reuşi. Eu cred că Iisus vrea de la tine şi acest sacrificiu". Părintele Benedetto, presat de cererile frecvente, i-a scris în 16 martie şi i-a explicat în sfârşit clar motivul pentru care nu dorea să îi acorde autorizaţia pentru spovedanie: "Eu nu pot să-ţi confer dreptul de a spovedi deoarece nu cred în capacitatea ta ştiinţifică în teologia morală. Mergi şi susţine un examen în legătură cu aceasta şi apoi voi vedea cum e 50

mai bine. Dacă voi avea dovada că eşti pregătit din punct de vedere al doctrinei, te voi autoriza, măcar pentru infirmi, cum îmi ceri". Părintele Agostino a continuat să îl susţină pe Padre Pio. 1-a scris în 9 aprilie 1913: "Superiorul provincial vrea un înţelept în ştiinţe şi în morală. I-am propus să vină la tine când vrea, cu altcineva, să te examineze. Sau, dacă Iisus ar putea să-i dea un semn (nimic nu e imposibil lui Dumnezeu), atunci lucrurile s-ar rezolva". Invocarea lui Iisus poate părea absurdă, dar e dictată de repetate experienţe pe care Padre Pio le-a avut. Şi aceasta a fost calea care a condus la un final fericit. Părintele Benedetto a avut de rezolvat câteva cazuri morale dificile. Pentru a controla cum le-ar fi rezolvat Padre Pio, s-a sfătuit cu acesta, iar el i-a dat răspunsuri atât de înţelepte, încât părintele Bendetto a înţeles că Padre Pio era sub graţia lui Iisus. în data de 2 august, Padre Benedetto a scris: "Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a făcut să înţeleg atât cât mi-era necesar, pentru a îndepărta din suflet anumite îndoieli..." Din următoarele scrisori ale lui Padre Pio ştim că, la începutul anului 1914, el a început să spovedească. Slujba religioasă şi confesiunea au fost cei doi poli ai misiunii lui Padre Pio şi lor li s-a dedicat cu totul. Slujba sa, care dura ore, a rămas de neuitat pentru toţi cei care au asistat la ea cel puţin o singură dată. Confesiunea făcută de el devenea întotdeauna un punct de plecare pentru o nouă viaţă spirituală. Trezea conştiinţe şi existenţe, salva suflete, le smulgea din împărăţia răului.

51

Noaptea neagră a războiului (1914-1916)

în ziua de 16 aprilie 1907, când era încă student, fratele Pio a fost chemat la Districtul Militar din Benevento. A fost declarat apt prin actul cu numărul 12094, iar medicii militari l-au trecut în rezervă. în 1914 s-a aprins în Europa focul primului război mondial. Preocupat, Părintele Benedetto i-a scris o scrisoare lui Padre Pio, întrebându-1 dacă are previziuni în legătura cu evenimentele ce vor urma. Deşi neexplicit, răspunsul lui Padre Pio a fost destul de îngrijorător: "Să ne rugăm cu încredere Tatălui Ceresc fiindcă lucrurile se vor încurca, iar fără ajutorul Lui situaţia se va agrava". Părintele Benedetto şi părintele Agostino au corespondat cu el în continuare pe această temă. Padre Pio părea tot mai îngrijorat: "Ororile acestui război mă înspăimântă", scria în 15 mai părintelui Benedetto. " Acest război va fi pentru Italia noastră, pentru biserica lui Dumnezeu, o adevărată purificare. Va trezi în inimile italienilor credinţa care era încătuşată de dorinţe pătimaşe. Va face să înflorească în biserica lui Dumnezeu, pe un teren arid şi sec, frumoase flori. Dar înainte de aceasta trebuie să traversăm o întreagă noapte acoperită de tenebre, ce nu s-a mai văzut în ţara noastră până acum". Padre Pio ştia că în armată nu condiţiile fizice, ci mai ales cele spirituale, cu atât mai mult pe timp de război, ar fi însemnat un infern pentru el,. De aceea dorea să evite cu orice preţ pericolul chemării sub arme pe care îl simţea iminent. în 28 iulie i-a scris părintelui Agostino: „Aş vrea să merg la Napoli

52

ja o vizită medicală, pentru a obţine un certificat de la un specialist, pentru a-1 prezenta în cazul chemării pe front", părintele Agostino i-a răspuns: "Cred că este inutil drumul tău la Napoli. Tu nu vei fi concentrat. Şi în caz de concentrare, vei fi cu siguranţă trecut în rezervă." La 1 noiembrie 1915, în timp ce mergea prin Pietrelcina a văzut afişat pe un perete un manifest care îi chema la arme pe toţi tinerii din contingentele 1886-1887. Padre Pio a înţeles că situaţia se înrăutăţea. A intrat în panică, gata să folosească orice mijloace pentru a evita plecarea la război. Imediat a scris părintelui Agostino: "Vă dau o veste nu foarte bună. Sunt chemaţi la arme tinerii din '86 şi '87; eu fac parte din a doua categorie. Prezentarea va avea loc la 6 noiembrie. Ce-o să se petreacă cu mine?" A aflat că medicul care participa la recrutare nu era deloc uman cu cei bolnavi. Extraordinara sensibilitate a lui Padre Pio, intuiţiile care proveneau din experienţele mistice pe care le trăise, îl făceau să înţeleagă că se apropie pentru el un moment foarte greu, faţă de care simţea o mare repulsie. Dar trebuia să o înfrunte. Din acea perioadă există o documentaţie detaliată ţinută chiar de către Padre Pio. Corespondenţa cu duhovnicul său şi cu unele fiice spirituale descriu acei ani teribili în care găsim temerile şi suferinţele sale. Pe 6 noiembrie s-a prezentat la districtul militar din Beneventto. La vizita medicală a fost diagnosticat cu boală la plămâni şi trimis la spitalul militar din Caserta. La 10 noiembrie a fost transferat la Caserta, unde a fost vizitat de un medic colonel. Dar medicii nu se grăbeau şi Padre Pio suferea. La 18 noiembrie a scris Părinelui Agostino: "Sunt deja de 8 zile în acest spital, ţinut sub observaţie de către medicul cu grad de căpitan de la districtul din Beneventto. El mi-a făcut deja o vizită care s-a redus la o pură formalitate. Iar ceea ce mi-a spus îmi lasă puţine speranţe: . Din aceste scurte expresii îmi pare clar că Iisus cere de la umilul său servitor să treacă printr-o mare 53

încercare." Credea că va fi concentrat, dar a fost trimis la compania a X-a sanitară din Napoli unde trebuia să se prezinte în dimineaţa zilei de 5 decembrie. A rămas acolo zece zile, plin de nelinişte. I-a scris părintelui Agostino, făcându-i un scurt rezumat al evenimentelor: "Mă aflu în Napoli. încă din prima zi am fost constrâns să manifest faţă de superiori dorinţa de a fi vizitat, fiindcă mă simţeam foarte rău. Nu mă ţineam bine pe picioare, stomacul ca de obicei mă durea şi nu puteam înghiţi nimic. Singura mâncare pe care o reţinea stomacul era sfânta euharistie. Vizita mi-a fost acordată în ziua Preacuratei Fecioare Măria. A fost făcută de domnul comandant al companiei care era un simplu locotenent. Lui i-a fost milă de mine, dar, pentru că nu putea face nimic şi pentru a nu-şi asuma responsabilitatea, m-a trimis la domnul căpitan. Şi acesta, fiind foarte ocupat, mă amână de pe o zi pe alta.". Cinci zile mai târziu situaţia s-a rezolvat. La 17 decembrie a scris din nou părintelui Agostino: "Mulţumesc lui Dumnezeu, astăzi mi s-a acordat mult aşteptata vizită şi, de asemenea, un an de convalescenţă pentru boala de plămâni." Având rezolvată problema cu serviciul militar, s-a întors la Pietrelcina. Avea un an ca să trăiască liniştit în aşteptarea evenimentelor. într-o scrisoare către părintele Benedetto la 18 decembrie a mărturisit, chiar în ziua în care s-a întors la Pietrelcina: "Sunt sigur că în această perioadă am cules mai multe roade spirituale din această încercare, cât n-aş fi realizat dacă aş fi practicat un curs de sfinte exerciţii spirituale." Cu problemele rezolvate, începea o nouă perioadă în viaţa lui. Padre Pio putea acum să se întoarcă în mănăstire. Raffaelina Cerase, una din fiicele sale spirituale, care făcea parte dintr-o familie nobilă şi bogată, s-a folosit de unele relaţii importante pe care le avea în Napoli şi a reuşit să intervină pentru Padre Pio şi să-1 scape de serviciul militar. Ea şi-a oferit viaţa lui Dumnezeu cu dorinţa ca Padre Pio să se întoarcă în mănăstire. Dar a început să se simtă foarte rău şi a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Padre Pio. Părintele Agostino şi 54

părintele Benedetto au profitat de această situaţie pentru a încerca încă o dată să-1 readucă pe protejatul lor în mănăstirea din Sant'Anna. I-au spus să se transfere la Foggia pentru â o asista pe Raffaelina care era pe moarte şi Padre Pio a acceptat. Ziua de 16 februarie 1916 a fost ultima zi la Pietrelcina. A doua zi a plecat la Foggia, unde a rămas aproape cinci luni. Mănăstirea din Sant'Anna era o construcţie cu o arhitectură severă din anul 600, situată la periferia oraşului. Padre Pio avea 29 de ani, dar era deja celebru. Mulţi oameni auziseră vorbindu-se despre forţa sa spirituală, iar la mănăstire au început să vină persoane care cereau să se confeseze numai lui. în cronicile mănăstirii din acel timp este scris că: "Padre Pio era asaltat de o mulţime de persoane care voiau să se confeseze lui şi care căutau sfaturile sale spirituale." Cronica mănăstirii era ţinută de părintele Nazareno d'Arpaise, care era stareţul mănăstirii Sant'Anna. El înţelesese că acest tânăr frate era o fiinţă cu totul specială, de aceea a notat tot ceea ce-1 privea. El a mai notat că fraţii care locuiau în mănăstire considerau că Padre Pio ţinea slujba prea lungă şi că sănătatea sa era mereu şubredă. Ceea ce a impresionat mai mult era temperatura mereu extrem de ridicată a corpului său. Părintele d'Arpaise a scris în cronica mănăstirii: "Avea febră, peste 41°C. A fost chemat medicul mănăstirii care i-a prescris doar nişte calmante pentru că medicii ştiu că în anumite boli nu există remedii. în fiecare seară venea să-1 viziteze pe bolnav, vizită care se reducea la aplicarea termometrului." în acelaşi timp, o dată cu sosirea lui Padre Pio la Sant'Anna au început să se manifeste fenomene ciudate în mănăstire. Când îl căutau, în special seara, se auzeau din camera lui bubuituri şi zgomote extrem de puternice, iar toţi fraţii erau terorizaţi. Părintele d'Arpaise i-a cerut lui Padre Pio explicaţii în legătură cu acele zgomote: "Padre Pio a povestit că demonul îl ataca cu toate forţele şi că între ei avea loc o adevărată luptă, dar el învingea mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu. După bubuituri care indicau sfârşitul luptei corp la corp dintre diavol 55

şi Padre Pio, îl găseam pe părinte plin de sudoare şi trebuia să îl schimbăm din cap până în picioare." Părintele d'Arpaise, ca superior, 1-a implorat pe Padre Pio să nu mai facă gălăgie, pentru liniştea tuturor. Părintele s-a rugat şi liniştea s-a întors în mănăstire. în afara acestor fenomene, Padre Pio era un preot normal şi senin. Părintele Nazaren povestea: "Se simţea bine în mijlocul nostru, iar voioşia nu-i lipsea niciodată." Mulţi oameni nu credeau în luptele furibunde dintre Padre Pio şi demon. Unul dintre aceştia era Andrea D'Agostino, episcop de Ariano Irpino şi care într-o seară a venit în mănăstirea din Sant'Anna cu intenţia de a rămâne toată noaptea pentru a se convinge personal dacă fenomenele acelea aveau loc. Ca în multe alte seri, în acea seară Padre Pio nu s-a simţit bine şi nu a coborât la cină. La un moment dat, la el în cameră au început să se manifeste forţele diabolice, cu zgomote înspăimântătoare. Episcopul, care lua cina în camera rezervată oaspeţilor, a ieşit şi s-a alăturat fraţilor din sala de mese. încerca să-şi păstreze calmul, dar era palid şi terorizat. în acea noapte nu a mai vrut să doarmă singur şi în dimineaţa următoare a plecat. Padre Pio a fost recunoscut ca o fiinţă spirituală, iar chilia în care a locuit şi unde au avut loc aceste fenomene inexplicabile a fost păstrată cu respect şi veneraţie de confraţii religioşi. Clima din Foggia nu era favorabilă sănătăţii lui Padre Pio. Căldura îi tăia respiraţia şi zăpuşeala îl apăsa. în 28 iulie 1916, un confrate 1-a invitat să urce pentru câteva zile la San Giovanni Rotondo, mănăstire care se afla la 30 km de Foggia, la 600 m faţă de nivelul mării. Padre Pio a acceptat cu speranţa că va găsi acolo un aer mai bun pentru el. Răcoarea zonei i-a prins bine. Dar când s-a reîntors la Foggia a suferit din nou de căldură. Atunci, a cerut să fie transferat la San Giovanni Rotondo şi, după ce a primit permisiunea, a urcat pe munte. Viaţa la San Giovanni Rotondo era foarte liniştită. Mănăstirea se găsea departe de lume, într-un loc solitar. Comunitatea era constituită 56

din câţiva tineri care se pregăteau să devină călugări şi câţiva profesori. Puţini. Şi din cauza războiului erau şi mai puţini. Zilele treceau pline de pace. Padre Pio s-a dedicat rugăciunii, ghidării spirituale a tinerilor şi apostolatului de îndrumare spirituală prin corespondenţă. Scria mult. Ziua şi noaptea. Oamenii, în special cei tineri care doreau să se consacre lui Dumnezeu, erau însetaţi de cuvintele sale. Scrisorile sale, lungi, pline de sfaturi, înflăcărate, constituie şi astăzi un exemplu de înţelepciune spirituală. Treptat, anul de convalescenţă îngăduit de medicii militari de la Napoli se apropia de sfârşit. Se profila la orizont întoarcerea în cazarmă, iar Padre Pio se temea de acest eveniment. La 27 octombrie i-a scris Luciei Fiorentina, una din fiicele sale spirituale: „Nu peste mult timp va trebui să mă prezint din nou în armată... Voi îndeplini voia lui Dumnezeu, dar îl implor să mă elibereze de la această nouă încercare cât mai repede, chiar înainte de Crăciun." Şi părintelui Agostino, pe 19 noiembrie, i-a scris neliniştile sale, în special despre cum va trebui să petreacă perioada Crăciunului: „în acele zile vă trebui să mă prezint la Napoli, pentru motive bine cunoscute de dumneavoastră. Cine ştie unde se va naşte pentru mine Sfântul Copil în acest an? în rest, sănătatea mea nu s-a îmbunătăţit faţă de anul trecut." în 16 decembrie a ajuns la Napoli. La 21 decembrie i-a scris părintelui Paolino de la San Giovanni Rotondo: „în 18 decembrie am fost la vizita medicală, şi graţie Cerului, boala mea a fost recunoscută. Dar în timp ce altora li s-a făcut deja ieşirea, pe mine mă ţin încă sub observaţie. Care va fi oare soarta mea?" Dar şi de această dată a depăşit pericolul, şi la 30 decembrie i-a scris părintelui Paolino: „Mulţumesc lui Dumnezeu. Alaltăieri mi s-a făcut un ultim control şi mai primesc şase luni de răgaz." A petrecut sărbătorile de Anul Nou la Napoli şi pe 6 ianuarie a ajuns la Foggia. în 16 ianuarie a urcat la San Giovanni Rotondo unde şi-a reluat viaţa solitară alcătuită din rugăciuni şi 57

meditaţie. în această perioadă a făcut o călătorie la Roma, unde a însoţit-o pe sora sa Graziella care a intrat în mănăstirea Brigidine şi a devenit apoi măicuţă cu numele de sora Pia dell'Addolorata. Dar şi aceste şase luni au trecut repede. A fost ţinut mult timp sub observaţie, boala s-a înrăutăţit, dar cu toate acestea a fost declarat apt şi repartizat la infanterie. Fiind preot, el s-a aşteptat să fie repartizat în serviciul sanitar şi a refuzat să plece. Nu a plecat nici când a fost ameninţat că va fi declarat dezertor, spunând: „Mă puteţi trimite în cel mai rău caz la puşcărie. Mai bine stau între pereţi decât să merg pe front." Aşa că a obţinut repartizarea în serviciul sanitar în compania 10, plutonul 4. Padre Pio a povestit că în această cazarmă toţi se grăbeau. Nu le păsa de nimic, foloseau cuvinte urâte care răneau sensibilitatea părintelui, mai ales când era nevoit să asculte blesteme. Acolo domnea egoismul, vulgaritatea şi obscenitatea. Padre Pio era dezgustat. Ştia că se va ajunge aici, de aceea făcuse tot posibilul să scape de armată. Cu mâinile îndurerate de stigmatele invizibile, nu reuşea să îşi îndeplinească sarcinile aşa cum trebuia. într-o zi, în timp ce curăţa toaletele, şi-a dat seama că era obiectul batjocurii unor soldaţi. S-a simţit umilit, dar a rămas în linişte, oferind lui Dumnezeu amărăciunile sale. Padre Pio nu reuşise să evite serviciul militar, dar a continuat să caute protectori şi recomandări pentru a scăpa de el. Mulţi ani mai târziu, a povestit: „îmbrăcasem de puţin timp haina militară, noua viaţă era dură şi enervantă. Dar am reuşit să mă adaptez noilor condiţii de viaţă. în acele zile s-a reunit o comisie pentru a trimite recruţi pe front. Eu am rămas în cazarmă datorită slăbiciunii fizice. Boala mi-a fost recunoscută mai ales datorită intervenţiei unor prieteni care veniseră la Napoli şi care ajunseseră până la comandamentul general." Starea sănătăţii sale se agrava. Forţele îi slăbeau şi aspectul său fizic era dezolant. Din scrisorile sale reiese că a suferit fizic mai mult ca de obicei, că se afla într-o stare depresivă şi că sufleteşte era obosit. Aceasta deoarece viaţa în cazarmă era 58

extrem de dură şi îl făcea să sufere deosebit de mult Şi trebuie să ţinem cont că nu era un om care să se plângă din nimic. în sfârşit, a obţinut un permis medical pentru patru luni. Nu era prea mult, dar era mai bine decât nimic. A primit un bilet de la Napoli la Benevento şi încă o liră pentru restul drumului. în aşteptarea trenului pentru Benevento, a privit la mărfurile care erau expuse spre vânzare. I-ar fi plăcut să cumpere cadouri nepoţilor săi, însă nu avea decât o liră. Un vânzător de umbrele 1-a rugat să cumpere una şi el 1-a refuzat. Acesta a insistat: „Vă rog, am de hrănit o grămadă de copii". Cuvintele l-au impresionat pe Padre Pio şi i-a dat o jumătate de liră. Acum se afla în încurcătură, pentru că banii rămaşi nu îi ajungeau de bilet din Benevento până la Pietrelcina. La Benevento a pierdut maşina şi a petrecut noaptea în gară, aşteptând autobuzul de dimineaţă. Era frig şi sala de aşteptare era plină. Nu avea bani să îşi cumpere de mâncare. A început să se plimbe pentru a lupta cu frigul, oboseala şi foamea. La un moment dat, constrâns de frig, a intrat într-un bar. Voia să se aşeze pe un scaun, dar toate erau ocupate şi când se elibera unul, el, timid, rezervat, ajungea ultimul. în sfârşit, a reuşit să se aşeze la o masă în colţul sălii. Când a venit ospătarul să ia comanda, a comandat un ceai şi a încercat să tragă de timp pentru a avea motiv să stea pe scaun şi să se odihnească. Căldura localului şi a ceaiului i-au redat forţele. Când s-a dus să plătească, a aflat cu mirare şi cu recunoştinţă că un oficial care stătuse la o masă vecină plătise pentru el. Când a sosit autobuzul, Padre Pio a ocupat un loc în spate, pentru a vorbi, în particular, cu vânzătorul de bilete. Voia să îi spună că nu avea bani pentru călătorie, dar va plăti imediat ce va ajunge la Pietrelcina. Lângă el era un domn distins, care şi-a deschis bagajul, a scos un termos şi i-a oferit un pahar cu lapte cald: „Pentru dumneavoastră!" i-a spus cu un surâs. A venit şi vânzătorul de bilete şi, înainte ca părintele să deschidă gura, i-a spus: „Biletul dumneavoastră a fost deja plătit". A rămas la Pietrelcina câteva zile, apoi s-a întors la San 59

Giovanni Rotondo. Mănăstirea era aproape pustie. în aceste luni, pe lângă sarcinile de îndrumător spiritual, a fost şi portarul mănăstirii. La 5 martie 1918 i s-a sfârşit permisul medical şi s-a întors la spitalul militar din Napoli. La 15 martie, după un nou control medical, a fost trimis acasă definitiv. A plecat la Pietrelcina, unde a rămas două zile şi apoi, din nou, la San Giovanni Rotondo. La mijlocul lui aprilie a ieşit pentru ultima dată din satul care urma să devină locuinţa sa până la moarte. S-a dus la San Marco La Catola, unde 1-a chemat îndrumătorul său spiritual, care dorea să vorbească cu el îndelung.

60

"Asaltul serafimilor" (1918)

Toate sursele biografice indică data de 20 septembrie 1918 ca început al fenomenului stigmatizării christice pe care 1-a trăit Padre Pio. Dar există mărturii explicite şi directe ale lui Padre Pio că stigmatele i-au apărut la puţin timp după hirotonisirea sa ca preot, adică la 10 august 1918. Există şi mărturia parohului din Pietrelcina care afirmă că a văzut stigmatele în septembrie 1910. La 26 august 1910, i-a spus confesorului său: „Ştiţi ce mi s-a petrecut vinerea trecută? Eram în biserică, după sfânta slujbă, când am simţit deodată o rană în inimă, produsă de o suliţă de foc, atât de vie şi de arzătoare încât am crezut că voi muri". La 18 ianuarie 1913, Padre Pio a scris duhovnicului său: „Iubirea se cunoaşte în durere, asta o simt puternic în suflet şi, mai puternic, în corp". în anul 1915, părintele Agostino îşi făcuse o idee clară despre ceea ce se întâmpla în sufletul lui Padre Pio. Şi-a dat seama că în viaţa acestui tânăr puteau fi identificate fenomene mistice care fuseseră trăite şi de alţi mari sfinţi din trecut, printre care Sfântul Ioan al Crucii şi sfânta Teresa d'Avila. Ca duhovnic, voia să aibă certitudini şi, în data de 30 septembrie 1915 i-a pus trei întrebări, cerându-i să răspundă clar. Una dintre acestea era: „Iisus ţi-a acordat darul inefabil al stigmatelor sale, invizibile?" Padre Pio, mereu extrem de rezervat cu aceste lucruri, a răspuns confesorului la 4 octombrie cu o lungă scrisoare în care îi încredinţa multe lucruri, dar nu şi răspunsul la cele trei întrebări: „Iertaţi-mă că nu răspund la întrebările puse de dumneavoastră în ultima scrisoare. Să fiu sincer, simt o mare 61

greutate în a scrie despre aceste lucruri." Părintele Agostino nu a renunţat La 7 octombrie i-a scris din nou: „Simt în inima mea că trebuie să insist să-mi răspunzi." La 10 octombrie, Padre Pio a răspuns în sfârşit: „La întrebarea dacă am primit darul stigmatelor trebuie să răspund afirmativ. Prima dată când Iisus m-a făcut demn de această favoare, stigmatele au fost vizibile, în special la o mână. L^am rugat pe Dumnezeu să nu lase acest fenomen să se manifeste vizibil. De atunci nu au mai apărut, dar simt o durere acută în acele zone, în special în anumite circumstanţe sau în zile speciale." Aceste stigmate au devenit vizibile la San Giovanni Rotondo în anul 1918. Evenimentul a avut trei momente distincte, descrise pe rând de Padre Pio confesorului său. Primul moment este descris astfel: „Era în data de 5 august după-amiaza. Spovedeam tinerii din mănăstire. La un moment dat am fost cuprins de o mare emoţie la vederea unui personaj ceresc care se afla în faţa mea. Ţinea în mână o lance cu un vârf bine ascuţit care părea abia scos din foc şi mi-a străpuns inima cu ea. Am strigat, am crezut că mor. Acest martiriu a durat fără întrerupere până dimineaţa, în 7 august Nu pot să spun cât am suferit Până şi viscerele le simţeam străpunse de acea lance. Din acea zi simt în locul cel mai intim al sufletului o rană mereu deschisă." Un caz asemănător este cel al sfintei Teresa din Avila. Cei care studiază fenomenele mistice au numit acest fenomen „străpungerea" sau „asaltul serafimilor". Este unul din cele mai deosebite fenomene din întreaga mistică creştină. Fraţii au ajuns la concluzia că în 5 august 1918 părintele a trăit fenomenul de „străpungere" a sufletului, cu apariţia unei răni fizice la nivelul muşchiului intercostal, rană asemănătoare cu cea provocată lui Iisus de suliţa soldatului roman. în data de 20 septembrie a aceluiaşi an, Padre Pio a trăit al doilea eveniment mistic. Este vorba de apariţia vizibilă a stigmatelor christice: răni la mâini, la picioare şi Ia muşchiul intercostal. în zilele precedente, părintele fusese bolnav; se ridicase din pat doar pentru a celebra sărbătoarea liturgică a 62

stigmatelor pe care sf. Francisc o iniţiase în 1224 pe 14 septembrie, ziua Sfintei Cruci. Pe 20 septembrie, între orele 9 şi 10, mănăstirea era mai pustie ca de obicei. Era într-o vineri, în ziua în care Iisus a fost crucificat. Nimeni nu a fost martor al evenimentului. Pe 22 octombrie, Padre Pio a descris acest moment îndrumătorului său spiritual: „Era dimineaţă, în data de 22 a lunii trecute, după celebrarea sfintei liturghii. Am fost surprins de o moleşeală ca un somn dulce. Toate simţurile interioare şi exterioare, chiar şi sufletul, erau extrem de liniştite. Se lăsase o linişte totală în jurul şi înăuntrul meu. în faţă mi-a apărut o fiinţă de lumină, misterioasă, asemănătoare celei pe care am văzut-o în seara de 5 august, cu diferenţa că aceasta avea mâinile, picioarele şi muşchiul intercostal pline de sânge. Vederea sa m-a speriat pe moment. Nu pot descrie ceea ce simţeam în acea clipă. Simţeam că mor şi chiar aş fi murit dacă Dumnezeu nu mi-ar fi susţinut inima care simţeam că îmi sare din piept. Acea fiinţă a dispărut, iar eu mi-am văzut mâinile, picioarele şi zona coastelor străpunse şi pline de sânge. De atunci trăiesc un chin inimaginabil. Din inimă îmi ţâşneşte mult sânge, de joi seara până sâmbătă. Durerea pe care o simt în locul cel mai intim al sufletului mă copleşeşte. Mă tem că am să mor dacă Dumnezeu nu ascultă strigătele inimii mele! Mă va ajuta Iisus, care este atât de bun? Mă va scăpa de această tulburare pe care o trăiesc? îmi voi înălţa cu putere vocea şi-L voi implora ca prin mila sa să-mi ia nu acest chin, nu această durere, ci aceste semne exterioare care mă tulbură foarte mult." Acest lucru nu putea să scape confraţilor din mănăstire. Un călugăr a povestit că Padre Pio a fost găsit leşinat şi plin de sânge. O altă versiune a fost aceea că după stigmatizare s-a târât până în chilia sa, lăsând pe coridor urme de sânge. Ajuns în cămăruţa sa, a încejrcat să oprească hemoragia din zona coastelor. Bandajul a atras atenţia confraţilor. Stareţul a vrut să ştie ce s-a întâmplat şi 1-a informat pe Părintele provincial, care a dat ordin ca totul să fie ţinut în secret până la sosirea sa. Cu toate acestea, vestea s-a împrăştiat. Bandajele au fost observate de oameni, atunci când -63

părintele s-a întors în biserică pentru serviciul religios. Imediat, a început să se vorbească despre aceasta. Unul dintre primii care au venit să-i vadă rănile a fost domnul Giuseppe Orlando, consătean şi bun prieten cu Padre Pio. El a relatat o mărturie spusă chiar de Padre Pio, foarte asemănătoare în esenţă cu ceea ce scrisese părintele în scrisoarea către îndrumătorul său spiritual, dar cu mici detalii foarte interesante: „Eram în biserică, după sfânta slujbă şi am simţit o mare bucurie în rugăciune, cu cât mă rugam cu atât această bucurie creştea. La un moment dat o lumină puternică a apărut în faţa ochilor mei şi în mijlocul luminii l-am văzut pe Hristos, plin de răni. Nu mi-a spus nimic şi a dispărut. Când mi-am revenit, mă găseam la pământ plin de răni. Mâinile, picioarele, inima sângerau, eram copleşit de durere şi îmi pierdusem orice putere să mă ridic. M-am târât până la chilie, traversând întregul coridor. M-am aşezat în pat şi m-am rugat să îl mai văd o dată pe Iisus; am reintrat în mine însumi, revăzând rănile şi am plâns..." Domnul Orlando a relatat cum, în timp ce Padre Pio povestea, "faţa lui se lumina, buzele îi tremurau, respiraţia i se accelera, iar ochii săi străluceau de lumină şi de lacrimi". Zilele care au urmat au fost, pentru Padre Pio, terifiante din punctul de vedere al durerii fizice. Cu corpul plin de răni, trebuia să execute diferite sarcini în comunitate, sarcini care îi cereau o sforţare supraomenească. Padre Pio trebuia să le facă şi pentru că încerca să ţină ascuns ceea ce i se întâmpla. La 13 noiembrie, Padre Pio scria: „îmi vine să mor, nu mai am forţa de a trăi crucificarea continuă, care este tot mai chinuitoare." în 24 noiembrie i-a scris din nou părintelui Benedetto: „Ce spin ascuţit simt în centrul inimii mele care mă face să sufăr de iubire zi şi noapte! Ce durere acerbă simt la mâini şi picioare şi în inimă. Toate durerile mă ţin într-un continuu leşin, dar, pe cât sunt de dulci uneori, pe atât sunt de dureroase alteori... Oh, dulci răni, în timp ce sunteţi atât de dureroase, îmbălsămate în acelaşi timp în iubire, mă pregătiţi oare pentru a mă supune altor lovituri 64

şi unor noi încercări?" Această frază cuprindea presentimentul altor evenimente. Padre Pio intuia că urma să trăiască o a treia fază, a „transformării în Hristos". în timp ce prima „străpungere" era rana fizică a muşchiului intercostal, urma să apară acum „rana fizică a inimii". în data de 20 decembrie Padre Pio a scris îndrumătorului său spiritual: „Oare când va avea sfârşit chinul pe care îl simt în suflet şi în corp? Nu mai pot. Simt că mor de o mie de ori în fiecare clipă... de mai multe zile simt în mine ceva ca o lamă de fier care îmi străpunge inima din partea stângă de jos şi până sus în partea dreaptă. Durerile sunt cumplite şi nu mă lasă să mă odihnesc deloc. Acest nou fenomen îmi este anunţat de o altă apariţie a acelui personaj misterios de care v-am povestit în celelalte scrisori." Din această scrisoare se înţelege clar că ne aflăm în faţa unui fenomen nou. Experţii mistici consideră că această „străpungere" înseamnă „sigiliul definitiv al iubirii", reprezintă năvălirea amplă şi definitivă a iubirii în inima lui Padre Pio. Acum el este complet transformat în Hristos şi îşi poate începe misiunea pentru care s-a născut şi a fost pregătit prin atâtea intervenţii divine. Stigmatele christice reprezintă semnul distinctiv al misiunii sale. Padre Pio este singurul preot stigmatizat din istorie. Iisus Hristos a murit pe cruce pentru oameni şi pe acest eveniment se bazează toată teologia Mântuirii. E un adevăr fundamental şi, atunci când oamenii îl uită de-a lungul istoriei, Dumnezeu intervine cu evenimente miraculoase pentru a aminti omenirii măreţia iubirii şi a dăruirii pentru ceilalţi. Istoria cunoaşte numeroase asemenea intervenţii divine care au darul de a atrage atenţia asupra mesajului divin al lui Iisus Hristos. Prin stigmatele sale, Padre Pio aminteşte omului din anii 2000, fascinat de mirajul progresului ştiinţific şi tehnologic, că mesajul iubirii lui Iisus rămâne o cale divină pentru eliberarea totală de suferinţe.

65

"Ridică-te şi mergi!"

Lucru ciudat, stigmatele nu au atras atenţia oamenilor din mănăstirea San Giovani Rotondo. Cei trei fraţi care locuiau cu Padre Pio, într-o primă fază nu şi-au dat seama de ceea ce s-a petrecut. Au văzut urme de sânge, bandajele de la mâini, au observat că suferă, dar au pus toate acestea pe seama suferinţelor şi bolilor stranii care, de ani de zile, caracterizau viaţa lui Padre Pio. Aşa că fiecare şi-a continuat propria activitate fără să arate vreun interes faţă de acest mister. Primele persoane care au intuit evenimentele au fost femeile credincioase. înainte de venirea sa la mănăstirea San Giovani Rotondo, Padre Pio formase un grup de femei, care sub îndrumarea sa, s-au dedicat unei vieţi de rugăciune profundă, în fiecare dimineaţă ele urcau la mănăstire, asistau la slujba părintelui şi apoi rămâneau la meditaţii. Erau primele sale „fiice spirituale". Ele au înţeles, primele, ce se petrecea, tot astfel cum primele persoane care au aflat de înviere şi l-au întâlnit pe lisus au fost tot femei credincioase. Părintele Paolino da Cascalena, stareţul mănăstirii San Giovani Rotondo, în „Memoriile" sale povesteşte că şi el, care era responsabil de comunitatea religioasă, şi deci şi de Padre Pio, a aflat de stigmate de la una din fiicele spirituale. în primul moment s-a speriat. A înţeles că problema era delicată şi că putea aduce necazuri. El a scris: „Acest eveniment ne va aduce mari surprize când va ajunge la cunoştinţa publicului." Voia să ştie ce s-a întâmplat, iar Padre Pio a fost nevoit să relateze 66

fenomenul. A fost constrâns să îşi arate rănile. Părintele Paolino 1-a informat pe părintele provincial, iar acesta a recomandat printr-o scrisoare să se păstreze totul secret. Părintele Paolino nota în „Memoriile" sale că ştia că fenomenul va fi cunoscut destul de repede, căci „în general femeile nu pot păstra un secret", iar el însuşi aflase de la o femeie. Cea la care se referea părintele Paolino se numea Nina Campaniile şi era prima dintre fiicele spirituale ale lui Padre Pio. O cunoscuse la 5 octombrie 1916, când ea avea 23 de ani. Cum ea însăşi a povestit mai târziu, a plecat să îl caute, atrasă de cuvintele lui, care-i spuneau că e „văzător cu duhul". „Fratele meu murise în război şi voiam să ştiu dacă sufletul său a fost salvat." Ea a povestit că Părintele îi spusese: „Dacă mila lui Dumnezeu ar cântări tot ce gândiţi voi, toţi oamenii ar fi în infern. E salvat, da, şi are nevoie de consimţământul tău." Nina a fost cucerită de aceste cuvinte şi a devenit fiica lui spirituală. Prima. Şi i-a rămas fidelă toată viaţa. Nina s-a aflat printre primele persoane care au ştiut despre stigmate. Din mărturia unei alte fiice spirituale, pe nume Cleonice Morcaldi, ştim că toate erau la curent cu întâmplarea. Părintele Benedetto, îndrumătorul spiritual al lui Padre Pio, care cunoştea bine ce se petrecea în viaţa tânărului credincios probabil că nu s-a mirat de vestea primită, dar a înţeles repede că un asemenea fapt putea să dezlănţuie curiozităţi şi dispute. Imediat ce a fost posibil, părintele Benedetto a mers la San Giovani Rotondo să îl vadă şi el pe Padre Pio. Problema era cu adevărat serioasă. Cu acest tânăr călugăr se petrecea ceva misterios şi inexplicabil. A scris şi părintelui general al Ordinului, pentru a-1 informa. Ce au văzut persoanele care, în acele zile, au reuşit să observe direct mâinile lui Padre Pio? Putem afla din puţinele mărturii care au rămas. Există descrieri detaliate ale medicilor, dar pentru moment ne interesează mărturiile confraţilor. Ei scot în evidenţă unele aspecte particulare, care la primul impact, i-au impresionat Părintele Benedetto, într-o scrisoare 67

din 5 martie 1919 către Părintele Agostino, a descris astfel stigmatele pe care le văzuse: „Sunt adevărate răni, perforând mâinile şi picioarele. Am observat muşchiul intercostal, o adevărată plagă, din care curgea continuu sânge sau lichid corporal. Vinerea curgea sânge. L-am găsit de-abia ţinându-se pe picioare. Când ţinea slujba, rana era expusă publicului, căci trebuia să ţină mâinile ridicate şi goale." în luna mai, Părintele Paolino da Cascacalenda a scris: „Ceea ce m-a impresionat cel mai puternic a fost forma rănii intercostale, care se afla chiar pe partea inimii şi nu pe cealaltă parte, cum au spus alţii. Are forma aproape ca un X. De aici se deduce că sunt două răni. Un fapt l-am auzit, dar nu-1 pot dovedi cu documente precise, şi anume că, mult înainte de stigmate, Padre Pio a fost rănit cu o spadă de un înger pe partea inimii. Un alt lucru care m-a impresionat este că această plagă arată ca o tăietură puternică, care nu este superficială, ci foarte profundă." O altă mărturie preţioasă este cea a lui Pietro da Ischitella care urma să devină superiorul provincial în locul Părintelui Benedetto. El a evidenţiat faptul că rănile de la mâini nu erau superficiale, ci profunde, căci se puteau vedea pe ambele părţi. „Dacă autorităţile superioare m-ar interoga despre acest lucru, va trebui să răspund, confirmând prin jurământ că, privind rănile din regiunea palmară a lui Padre Pio, va fi uşor de zărit în cele mai mici detalii un înscris sau obiect dinainte aşezat în partea opusă. Sunt deci răni prin care se poate vedea în partea cealaltă a palmelor şi din care se scurge atâta sânge încât în mod obişnuit ar provoca moartea oricui prin golire de sânge." Un fapt atât de răsunător nu putea fi ţinut ascuns. Nina Campaniile şi alte fete din grupul fiicelor spirituale ale lui Padre Pio au povestit cu siguranţă aceste fapte în familie, la prieteni, şi aceştia la rândul lor au povestit rudelor şi prietenilor. Vestea a început să se răspândească printre cei care frecventau mănăstirea San Giovanni Rotondo şi a ajuns în 68

satele din împrejurimi. Padre Pio era deja cunoscut. Se vorbea despre el că ar ii un sfânt. Apariţia stigmatelor a făcut să se amplifice curiozitatea şi respectul oamenilor. Cei care îl căutau pentru ai cere sfaturi şi îndrumări spirituale deveneau din ce în ce mai numeroşi. Au început să sosească curioşi din Foggia şi din alte orăşele din jur. în timpul lunilor de iarnă, din cauza frigului şi a zăpezii, mănăstirea nu era frecventată de străini. Dar o dată cu sosirea primăverii, pelerinii se înmulţeau, în special duminica. în primăvara anului 1919, vestea a explodat. Primul care a publicat-o a fost un preot din San Giqyanni Rotondo, care a trimis o scurtă notă ziarului local. Scopul acelui preot nu era de a face cunoscut ce i se întâmplase lui Padre Pio, ci de a atrage atenţia autorităţilor ecleziastice asupra unui fenomen pe care el îl considera „periculos". Gestul său a atras atenţia asupra lui Padre Pio. Informaţia sa a fost preluată de alţi jurnalişti, care s-au grăbit să-şi facă meseria de a informa publicul. „II Foglietto", săptămânalul provinciei Foggia, a publicat în 25 mai un articol ce se numea „Sfântul din San Giovanni Rotondo", în care se spunea că orăşelul Gargano ameninţa „să devină celebru în întreaga Italie". Până de curând era în dizgraţie din cauza bandiţilor din zonă, iar acum a devenit cunoscut prin existenţa unui umil călugăr care trăia în sfinţenie. Vestea a fost preluată de alte ziare, dar fără a i se da o mare importanţă. Dar oamenii obişnuiţi, mereu sensibili în faţa evenimentelor spirituale, au început să alerge către Padre Pio. în mai 1919, mănăstirea era plină deja de o mulţime de oameni. Padre Pio nu mai avea timp nici măcar să menţină corespondenţa cu îndrumătorii săi spirituali. La sfârşitul lunii mai, duhovnicul său, Părintele Agostino, i-a scris o scrisoare plângându-se că a fost uitat, iar Padre Pio, în data de 3 iunie ia răspuns: „Nu am un minut liber, tot timpul este destinat purificării fraţilor răpuşi de Satana. Binecuvântat să fie 69

Dumnezeu! Vă rog să nu mă întristaţi împreună cu alţii făcând apel la milă, căci cea mai mare milă este aceea de a salva sufletele învinse de Satana pentru a-1 bucura pe Hristos. Şi asta fac continuu, noapte şi zi." Tonul este expeditiv, diferit de cel din alte scrisori către Păritele Agostino. Se simte faptul că s-a încheiat perioada conflictelor, a analizelor interioare, Padre Pio acum începe să reacţioneze. Sunt cuvinte pe care le găsim şi la Iisus, când a fost găsit de părinţi în Templu: „Nu ştiaţi că trebuie să îl caut pe Tatăl meu?" Urgentă este misiunea sa, aceea de a spovedi, şi Padre Pio s-a implicat cu totul în ea. Prezenţa mulţimii este mereu semnificativă, mai ales pentru presă. A înţeles aceasta şi directorul ziarului „Dimineaţa" („Matino"), un prestigios cotidian din Napoli, fondat de Edoardo Scarfoglio, celebrul scriitor şi critic literar. Acesta a trimis la San Giovanni Rotondo nu un corespondent, ci un trimis, aşa cum se face la marile evenimente. Iar trimisul se numea Renato Trevisani. Trevisani a sosit la San Giovanni Rotondo la mijlocul lui iunie şi a rămas mai multe zile. A observat, a vorbit cu oamenii, a cules numeroase date. Reîntors la ziar, a relatat directorului tot ce aflase şi împreună au decis să acorde mai mult spaţiu acestui subiect. „Dimineaţa" din data de 20-21 august 1919 i-a dedicat lui Padre Pio o pagină întreagă: un articol de fond, semnat de Renato Trevisani, cu titlul „Fenomenul" şi o cronică amplă, pe 6 coloane, semnată R.T.(Renato Trevisani). Titlul acestei cronici este solemn: